Coperta seriei: Petre, Vulcănescu
Mjlh ESTITUTIO
IACOB NEGRUZZI
SCRIERI
II
Text ales şi stabilit, note şi comentarii de
ANDREI NESTORESCU si NICOLAE MECU
Toate drepturile rezervate Editurii Minerva
EDITURA    MINERVA —BUCUREŞTI — 1983
NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI II
Al doilea volum al ediţiei de Scrieri ale lui Iacob Negruzzi cuprinde memorialistic i şi publicistica literară, reunind textele referitoare la „Junimea", la Convorbiri literare şi la activitatea sa în cadrul Academiei Române, atît pe cele publicate de autor în volume, cît şi pe cele rămase în periodicele timpului.
Modul de alcătuire a sumarului necesită, în raport cu principiile generale expuse în Nota asupra ediţiei (voi. I, p. LIX—LX), unele explicaţii suplimentare.
Titlurile din secţiunea Memorialistică au fost orînduite în succesiunea firească a evenimentelor evocate: mai întîi memorialele Din copilărie şi Amintiri din „Junimea" (în ordine inversă faţă de plasarea lor în ediţia de autor din 1921, folosită ca text de bază), apoi Dicţionarul „Junimei", completare a Amintirilor..., întregit şi după apariţia acestora. Această sistematizare a materialului respectă, totodată, cronologia primei publicări integrale a textelor: Din copilărie — 1914, Amintiri din „Junimea" — 1919-1920, Dicţionarul „Junimei" — 1924-1925.
Reamintim cititorului interesat că între Din copilărie, care se încheie cu plecarea scriitorului în Germania, în 1852, şi Amintiri din „Junimea", care încep cu întoarcerea lui la Iaşi, în 1863, se cuvine să parcurgă Jurnalul redactat în timpul studiilor berlineze, publicat în acelaşi an cu voi. I al ediţiei noastre (v. Iacob Negruzzi, Jurnal, traducere din limba germană de Horst Fassel, note de Dan Mănucă şi Horst Fassel, prefaţă de Dan Mă-nucă. Edit. Dacia, col. „Restituiri", Cluj-Napoca, 1980).
Publicistica literară a lui Iacob Negruzzi — cu excepţia Scrisorilor, needitată pînă acum în volum — este intim legată (determinată, am spune) de activitatea sa ca „secretar perpetuu" al „Junimii", ca redactor „factotum" al Convorbirilor, ca membru al Academiei Române, al cărei secretar, vicepreşedinte şi preşedinte a fost în cîteva rînduri. Tocmai de aceea am
9
grupat articolele sale în aşa fel încît să apară clar contribuţia şi roljil autorului în toal.e aces.e funcţii şi domenii de activitate.
Potrivit uzanţei, prima secţiune cuprinde publicistica din volume: cele 5 Scrisori, cuprinse în voi. I de Opere complecte, 1894. Cea de-a doua, din periodice, a fost sistematizată astfel: primele patru subsecţiuni reunesc articolele şi intervenţiile sale legate de revistă şi de „Junimea", iar ultima cuprinde rapoarte, comunicări şi discursuri academice.
în prima subsecţiune, Articol e-progr am, includem şi textul unei conferinţe -ţinute la împlinirea a 60 de ani de apariţie neîntreruptă a Convorbirilor, dat fiind că acesta reprezintă o sinteză a programului revistei în epoca ei de aur.
Trăind cel mai mult dintre toţi junimiştii, redactorul şi secretarul a considerat o datorie de conştiinţă să scrie articolele de adio ale revistei la dispariţia colaboratorilor ei marcanţi şi a membrilor reprezentativi ai Societăţii. O selecţie din acestea formează secvenţa Necrologuri.
Sub titlul „Revista revistelor" şi alte notiţe literare grupăm note de lectură şi consideraţii privind unele publicaţii şi societăţi literare şi culturale ale epocii. Ceea ce le uneşte, dincolo de criteriul exterior că au apărut la aceeaşi rubrică, este spriritul critic şi polemic junimist, vizînd întronarea adevărului în limbă şi literatură, ca şi în viaţa culturală în genere. Faţă de extraordinara ofensivă maioresciană pe acest teren, contribuţiile lui Negruzzi fac desigur figura unei modeste ariergărzi, dar nu şînt mai puţin relevante pentru postura sa de şef de stat major al criticului, precum şi pentru spiritul „Junimii" în ansamblu. Tot aici includem cîteva „notiţe" despre scriitori contemporani autorului sau din generaţia anterioară, ilustrative pentru modul în care el înţelegea literatura din epoca renaşterii noastre naţionale.
Subsecţiunea de Corespondenţă (Poşta redacţiei) reproduce cele mai interesante răspunsuri ale redactorului în dialogul; său cu colaboratorii (reali sau veleitari); am urmărit să dăm o imagine cît mai fidelă a misiunii critice, dar şi pedagogice, cu care I. Negruzzi a investit această rubrică, reţinînd totodată şi acele răspunsuri valoroase prin însemnătatea „destinatarului" şi neocolindu-le, desigur, pe cele exclusiv umoristice. Ca pretutindeni, materialul e dispus cronologic, în ordinea apariţiei în revistă. Cifrele romane, cuprinse între paranteze drepte, marchează numărul grupajului (cuprinzînd răspunsuri din unul şi acelaşi număr de revistă) şi trimit totodată la nota generală, conţinînd data apariţiei; cifrele arabe numerotează, în cadrul fiecărui grupaj, răspunsurile în ordinea apariţiei în revistă. Răspunsurile cărora le-am redactat note explicative sînt numerotate cu cifre arabe culese cu aldine. .....
N-am făcut o secvenţă specială cu Prelecţiunile populare ţinute de Negruzzi, dar ne-am oprit asupra lor la Note, dind şi excerpte semnificativr.
Urmează Rapoarte, comunicări şi discursuri academice, cu texte reprezentative pentru activitatea academicianului, dar şi a junimistului care a rămas toată viaţa; selecţia arată, dealtfel, că la Academie I. Negruzzi continuă preceptele esteticii junimiste şi rămîne un sprijin de nădejde al colegilor săi de cenaclu.
Contribuţia celor doi editori la îngrijirea volumului al doilea este
următoarea:
ANDREI NESTORESCU — text ales şi stabilit, note şi comentarii la secţiunea Memorialistică (Din copilărie, Amintiri din „Junimea", Dicţionarul  „Junimei" );
NICOLAE MECU — text ales şi stabilit, note şi comentarii la secţiunea de Publicistică literară (Scrisori, Articol e-progr am, Necrologuri, „Revista revistelor" şi alte „notiţe literare", Corespondenţă — Poşta redacţiei] Rapoarte, comunicări şi discursuri academice.)
A.N. şi N.M
•
MEMORIALISTICĂ
DIN COPILĂRIE
Aduceri  aminte  şi impresiuni
I
Părinţii mei erau abonaţi statornici ai Teatrului Naţional dinlaşi(1). Loja pe care o luau era „baignoire" cu no. 11, de unde, ca mic copil, am văzut cele dintîi reprezentaţii dramatice, însă, înainte de a merge la teatru, spectaculele la care am asistat au fost acele populare: Steaua, Irozii, Păpuşele, pe care trupe ambulante, improvizate, le dădeau în timpul carnavalului prin case particulare.'2'
Irozii (în Ţara Românească, Vicleimul) şi Steaua aveau, atunci ca şi acum, subiectul religios la naşterii lui Isus Cristos, cu toate întîmplările şi faptele ce se leagă de ea după Evanghelia de la Matei. Păpuşele erau, din contra, numai profane. Acolo, după autori necunoscuţi, ca şi poeţii ce au compus poeziile populare, se înfăţişau publicului, prin mici şi foarte primitiv lucrate păpuşele, toate categoriile de persoane care aveau raport cu oamenii din popor şi evenimentele însemnate ce erau cunoscute acestora sau le loveau mai mult imaginaţia.
Cîţiva mahalagii zdraveni purtau pe umeri o ladă sau o cuşcă mare, numită hîrzob, ale căror capete se aşăzau pe două scaune. Unul din trupă, păpuşerul principal, se ascundea în dosul ori sub hîrzobul deschis dinainte şi luminat cu două mici lumînărele, şi spectaculul începea, nu însă fără ca publicul să fie mai întîi consultat dacă doreşte să se vorbească de-a dreptul sau pe de lături (în Ţara Românească, cu perdea, fără perdea). Fireşte că totdeauna se cerea să se vorbească pe de lături, căci ceea ce se spunea de-a dreptul era din cale-afară indecent.
întîia persoană care se prezenta publicului era Ciobanul cu oaia. Pe cînd creşterea vitelor, mai mult decît agricultura,
13
era principalul venit al ţării, e firesc lucru ca turmele de oi să fi avut o mai mare importanţă încă decît în zilele noastre. Ciobanul, cu cojocul pe dos, cu căciula îndesată pe cap şi bîta în mînă îşi povestea plăcerile în frumoasele zile şi nopţi de vară, dar şi greutăţile traiului şi luptele sale în timp de iarnă cu gerul, ninsoarea, haitele de lupi. El îşi arăta dragostea cătră credinciosul său cîne şi iubita sa oiţă, care este lînoasă, lăptoasă şi devreme acasă:
Bîr oiţă la odaie, Bîr oiţă, bîr!
După cioban veneau Şoarecele şi Miţa. Şoarecele, văzînd că mîţa lipseşte de acasă, joacă şi cîntă de bucurie şi mănîncă tot ce găseşte în cale:
Unde-i mîţa să mă vadă,
Să-i dau coada să mi-o roadă ...
Fericirea nu este însă trecătoare numai la oameni.
Deodată, într-un colţişor al hîrzobului, apărea mai întîi un cap cu doi ochi mari şi strălucitori şi apoi pisica întreagă. După un moment de pîndă aceasta se răpezea asupra şoarecelui, îl înhăţa şi dispărea cu dînsul. Din culise se auzea un ţipăt ascuţit. Nu fără oarecare nemulţumire, noi, copiii, înţelegeam ce s-a petrecut.
în scena a treia se înfăţişa Vasilache Ţiganul:
Eu sunt Vasilache Ţiganul, Care-am mîncat curcanul. Curcanul pe gard, Şi eu am mîncat un ... stufat.
Acest Vasilache Ţiganul era un fel de Don Juan de mahala. Smolit la faţă, cu mustecioara abia răsărită, îmbrăcat în antereu de cit şi scurteicuţă blănită, el se plimba mîndru şi mulţumit de sine şi povestea publicului aventurele sale amoroase. După aceea bătea la uşa mai multor ibovnice, care se şi grăbeau să alerge voioase la apelul său. Avînd pe una la dreapta şi pe alta la stînga, Vasilache juca şi rîdea încîntat:
între două Nu mă plouă. Dar cu una Totdeauna.
Fericirea şi acestui personaj nu ţinea multă vreme. Bărbaţii femeilor uşuratice se răpezeau din culise cu ciomege mari în mînă; cochetele dispăreau scoţînd ţipete de spaimă şi numai bietul Vasilache ştia cît de scump avea să plătească
succesele sale.
Urma Jupînul Leiba din Tîrgul Cucului, cu caftan, colţuni albi, lungi pană la genunchi, căciulă blănită şi zulufi. El tremura de frică la orice vuiet sau mişcare: „Vuăs? Gewalt!" căci era voinicos dar fricos. Aceasta însă nu-1 împiedica să povestească cu naivitate cum înşăla pe muşterii la cot şi la cîntar ... Curînd însă apărea Dracul împieliţat, şi fără vorbă îl umfla de gît şi dispărea cu dînsul în prăpastie. Veneau în urmă Turcul şi Rusul înarmaţi din cap pănă-n picioare. Negreşit că fiecare din ei se lăuda pe sine, înjura pe celălalt şi la urmă începea între dînşii o luptă pe viaţă şi pe moarte. După peripeţiile deosebitelor războaie sau bătălii, azi Rusul şi mîne Turcul era mai tare. Eu am apucat numai biruinţa muscalului şi am văzut capul rătezat al Turcului răstogo-lindu-se de-a lungul marginii hîrzobului cu turban cu tot.
Se vede că buhul lui Napoleon ajunsese pană la urechile poporului român, căci într-o scenă următoare se arăta faimosul împărat cu legendarul său bicorn şi binecunoscuta sa uniformă cenuşie, scobită dinainte:
Napoleon Bună Parte Stă cu oastea sa departe, în Ţara Apusului, în preajma Parisului...
După ce povestea despre victoriile sale, se prezentau cîteodată înaintea lui un număr oarecare de regi şi împăraţi cu coroane în cap, i se închinau şi îi exprimau admiraţia şi devotamentul.
Sepctaculul se sfîrşea totdeauna cu cîţiva zdrenţăroşi cari cîntau şi jucau cu multă vioiciune:
Hop şi noi, calicilor, Breasla mămăligilor, Hai în groapă să sărim, Să ne prăpădim!
Calicii (în Ţara Românească, Cerşetorii) aveau pentru mine un interes deosebit, căci devale de casa părintească.
14
15
spre şesul Bahluiului, cam pe ulicioarele ce se îndreaptă astăzi spre gară şi alte clădiri ale Căilor Ferate şi Uzinei electrice, se întindea mahalaua Calicilor, aşa-numita Calicime domnească. Ca şi alte meserii mai muncitoare, calicii aveau şi ei organizarea lor specială.
Nu ştiu ca în altă ţară să fi existat ceva asemănător, nici nu-mi dau bine seama cum putea avea o existenţă legală această puţin harnică dar, pare-se, lucrativă meserie' a cerşetoriei, îmi aduc aminte însă că starostele calicilor, un bărbat trupeş şi voinic, se prezenta cîteodată la tatăl meu şi îi oferea serviciile sale.
— Iată-mă, cucoane Costache, am venit.
— Dumitre, eu plec săptămîna viitoare cu toată familia la ţară. Să păzeşti casa!
— Las' pe mine, cucoane, am să fiu neadormit.
— Să nu intre străini în curte şi bagă de seamă ca ţiganii să nu-şi facă de cap! '
— Am să am grijă, cucoane Costache, aveţi să fiţi mulţumit !
Şi încă înainte de a veni cei opt cai de poştă, care, înhămaţi la trăsurile casei, aveau să ne transporte la moşie, Dumitru, cu o scurtătură groasă de lemn în mînă, se punea de strajă plimbîndu-se împrejurul zăplazului curţii.
După cîntecul calicilor, păpuşerii îşi primeau plata, îşi ridicau hîrzobul şi plecau înainte pe uliţe strigînd: Păpuşi! Păpuşi!
La păpuşi, păpuşi lumeşti, Tot să stai să le priveşti!
Negreşit că păpuşele mă lăsau totdeauna mulţumit, dar nu mă impresionau aşa de tare ca Irozii.
Vreo zece bărbaţi mari şi spătoşi, cu musteţi şi barbe tufoase de lînă, înarmaţi cu suliţi şi săbii de lemn şi zăngănind din pinteni, întovărăşiţi obişnuit şi de o Stea, dădeau năvală şi puneau stăpînire pe casa noastră.
Irod-împărat avea o coroană mare de hîrtie poleită în cap şi vorbea cu multă mîndrie:
Eu sunt Irod-împărat, Care pe cal am încălecat, Cu picioru-n pămînt am dat. Şi pămîntul s-a cutremurat!
Cei Trei Crai de la răsărit, deşi foarte respectuoşi cînd se înfăţişau înaintea lui Irod, aveau multă demnitate, iar unul din ei, Arapul, negru ca ceaunul, avea nişte dinţi albi şi ochi aşa de scînteietori încît îmi insufla spaimă. Porunca lui Irod de-a se tăia toţi pruncii mai mărunţi nu-mi făcu însă mare efect. Ca să se impresioneze copiii, ei trebuie să vadă. Foarte ciudat îmi părea că mama, la sfîrşitul reprezentaţiei, cînd Irozii începeau să plece, şoptea totdeauna servitorilor:
— Să băgaţi de seamă să nu lipsească ceva din casă.
Eu îmi închipuiam că Irozii erau bărbaţi aşa de respectabili pe cît erau de voinici, adevăraţi eroi!
Astăzi Steaua tot se mai vede încă. Irozii sau Vicleimul pare că nu mai umblă pe stradele oraşelor, iar Păpuşele au dispărut de mult. în Iaşi, cel întîi consiliu comunal liberal ce s-a ales după organizarea comunelor, avînd primar pe Dimitrie Guşti, fost profesor, jurnalist şi oarecum poet, dealtminteri om foarte blajin, a oprit jocul păpuşelor sub cuvînt că este prea vulgar şi astfel poporul a fost lipsit de frumoasa şi tradiţionala sa petrecere.'3'
Mulţi ani mai tîrziu, vorbind despre aceasta în Societatea literară „Junimea", Ion Creangă ne spuse că în vecinătatea sa, în mahalaua Tătăraş, tot trăieşte încă faimosul Ion Păpuşerul'4', care făcuse odinioară deliciile poporului şi copiilor. Un alt consiliu comunal, mai respectuos de tradiţiile populare, dădu iar autorizaţie să umble păpuşele. După îndemnul nostru şi mai ales a lui Creangă, Ion Păpuşerul plecă din nou cu hîrzobul său prin oraş. Dar zadarnic !'5)
Păpuşele nu mai aveau atracţie ca odinioară. Poate că gustul publicului se schimbase, poate că Ion Păpuşerul îm-bătrînise, totul este că încercarea noastră de a învia lucruri trecute nu a reuşit.
Asemenea încercări nu prind aproape niciodată. Ion Păpuşerul putea să cînte cu melancolie, ca şi Barbu Lăutarul lui Alecsandri:
Dragi boieri din lumea nouă, Bună ziua vă zic vouă, Eu mă duc, mă prăpădesc, Ca un cîntec bătrînesc!
16
17
II
Cel întîi local în care s-a adăpostit Teatrul Naţional din Iaşi au fost casele doctorului Pereţ, situate într-un colţ al pieţei unde s-a ridicat de curînd şi teatrul actual.*6*
Dar clădirea fiind veche, în parte stricată şi în toate feliurile improprie pentru teatru, acesta a fost mutat după cîţiva ani în Podul Verde (acum Strada Carol), în altă casă particulară ce se găsea pe locul unde se ridică astăzi Universitatea.'7' Această casă fusese prin cumpărătură sau moştenire proprietatea lui vodă Mihail Sturza, care a trecut-o statului Moldovei. Afară de un parter destul de mare, teatrul avea trei rînduri de loje, deasupra cărora se întindea galeria. întreg localul era luminat de un policandru mare cu luminări de ceară (mai tîrziu de spermenţetă) şi de cîteva candelabre ţintuite pe nişte stîlpi groşi, uniformi şi urîţi, ce despărţeau lojele de sus pană jos. Policandrul se cobora aprins gata din pod printr-o deschizătură rotundă, acoperită cu două obloane.*8'
în acest local dizgraţios am văzut cele dintîi piese de teatru. Ca copil de cinci ani, am asistat acolo la reprezentaţia dată de societate în beneficiul incendiaţilor din Bucureşti. Se ştie că în anul 1847 o mare parte a capitalei Ţărei Româneşti căzuse pradă flăcărilor. Mizeria era mare pe malul Dîmboviţei şi moldovenii trimiseră din toate părţile ajutoare fraţilor de peste Milcov. De acea reprezentaţie nu mi-a rămas însă nimic mai precis în memorie; eram prea mic. Atîta ştiu, că am văzut pe tatăl meu pe scenă, îmbrăcat în altfel de haine decît cele obişnuite.*9' Un an şi cîteva luni mai tîrziu am asistat la altă reprezentaţie, dată tot de societate, sau, cum se
zicea atunci, de boierimea din Iaşi, în folosul săracilor, reprezentaţie de care îmi aduc, în parte, destul de bine aminte. Se juca una sau două comedioare franceze şi două române. Nu mai ştiu care era piesa sau piesele franceze, deşi tatăl meu figura printre actori, dar de cele române am o amintire foarte vie.*10' S-a reprezentat întîi Un poet romantic, scenetă în versuri de Matei Millo. Numesc scenetă această mică piesă în lipsa unei alte expresii mai nimerite, fiindcă Poetul romantic nu este decît începutul unei comedii care n-a fost niciodată isprăvită.*11'Cele trei roluri principale erau ţinute de Didiţa Mavrocordat,*12' Constantin Negruzzi şi Matei Millo. Al patrulea rol, scurt şi fără însemnătate, era jucat de Al. Mavrocordat, văr cu Didiţa şi tatăl d-lor Edgar şi Leon Mavrocordat şi a d-nei Ion Lahovari.
E greu să ne închipuim efectul ce făcu asupra publicului celui mare recitarea de versuri româneşti: teatru român, versuri originale române, boieri şi cucoane care obişnuit conversau între ei în limba greacă, iar de un timp încoace în limba franceză, vorbind şi declamînd româneşte, lumea părea că se deşteaptă dintr-un vis urît! Dar încă a doua piesă: Nunta ţărănească de Vasile Alecsandri! Limba oamenilor din popor; cuplete cîntate în româneşte după muzica populară a lui Flechtenmacher'13', costume ţărăneşti... Ce spectacol neobişnuit şi încîntător! în momentul cînd intră în scenă grămada nuntaşilor, întovărăşiţi de carul druştelor, în care şedeau grămădite cele mai frumoase doamne şi domnişoare din Iaşi, îmbrăcate în costum naţional, publicul fu cuprins de un adevărat entuziasm, aplauzele şi aclamaţiile nevrînd să mai sfîrşească. Astăzi, deprinşi să se poarte, chiar la serbări, frumosul costum al ţărancelor noastre, mai ales de cînd regina Elisabeta 1-a introdus în pătura superioară a societăţii, e greu să ne dăm seama de efectul ce a făcut atunci:' de un veac şi jumătate tot ce era naţional era sistematic prigonit; orice iniţiativă de a reveni la limba noastră, la vechile obiceiuri, la studiul istoriei românilor, orice încercare de a descrie şi lăuda virtutea şi vitejia trecutului era imediat înăbuşită, chiar în timpul domniei pămîntene a lui Mihail Sturza, necum în epoca anterioară. Dar ne aflam la începutul anului 1848, an de înviere naţională şi ultimul an al domniei lui Mihai-vodă!
18
19
Rolurile din Nunta ţărănească erau astfel împărţite:
Alecu Leonescu.............. Vasile Alecsandri
Chir Gaitanis................ Matei Millo
Moş Trohjn Pîcală .......... Constantin Negruzzi
Ilencuţa, fata lui ............ Didiţa Mavrocordat
Frunză .................... I. Ghica Brigadir (?)
Toţi jucau bine. Millo era minunat. Ca copil făceam un haz grozav cînd, ridicat în scrînciob cu de-a sila de ţărani, dascălul grec gemea ameţit şi cînta cu glas jalnic:
Aman, aman che nu mai pot, Aman, aman che mor de tot!
Foarte bun actor în piesele franceze era I. Ghica Brigadir (tatăl fraţilor Alexandru, Grigore şi Emil, foşti miniştri plenipotenţiari ai ţării).
Nu tot astfel un alt Ghica, poreclit Chef al, care avea ambiţia să joace şi el într-o piesă franceză, deşi nu avea deloc talent.
El cerea cu stăruinţă un rol cît de mic, cît de neînsemnat, dar voia negreşit să se producă pe scenă — acesta era visul lui. După multă şovăire, comitetul organizator îi încredinţa, în sfîrşit, rolul de nimic al unui paj, care în actul din urmă apărea pe scenă şi rostea unica frază:
C'en est fait, il est mort!
încîntat, Chefal declama fraza aceasta toată ziua înaintea oglinzii şi asista regulat la repetiţii. în seara reprezentaţiei însă, el fu apucat de mari emoţiuni şi, cu cît înainta piesa, cu atît îi creştea neastîmpărul. Cînd, în actul din urmă, veni momentul să apară pe scenă, tot sîngele îi îngheţă şi nu putu face nici un pas. în sfîrşit, mai mult împins de regizorii şi actorii din culise decît de bună-voie, el intră în scenă şi, ameţit precum era, strigă în gura mare:
C'en est mort, il est fait!
Un imens hohot de rîs izbucni în sală. Actorii erau furioşi că li se stricase piesa, dar publicul, răutăcios cum este, plecă vesel din teatru, căci pe o săptămînă întreagă avea un subiect
picant de conversaţie.
în Poetul romantic, versurile poetului, care atacau pe bătrîni şi lăudau generaţia tînără şi entuziastă, erau foarte aplaudate — eram în anul 1848 ! Dar şaptesprezece ani mai tîrziu, în aceeaşi piesă, jucată tot pe scena Teatrului Naţional în scop de binefacere şi de aceiaşi actori, afară de Millo, pe care eu însumi îl înlocuiam, publicul manifestă sentimente cu totul opuse.
Cînd, adresîndu-mă boierului Stan, recitai versurile:
Cum, bătrînule sumeţe, pe-un poet goneşti, ameninţi, în loc să-i ieşi înainte cu făclii şi cu cadelniţi? Tu nu ştii că tineretul, care azi e domnitor, Pasul ţării îndreptează cătr-un mare viitor! Tu nu ştii, nu ştii bătrîne ...
se auziră din sală numai cîteva aplauze răzleţe. Iar cînd tatăl meu răspunse:
Ba ştiu, ba ştiu din păcate, Că tot ce-au lăsat bătrînii, voi le-aţi schimosit pe toate. Ia, de-aceea merge lumea cu-naintea înapoi, Căci acum cu franţuzeasca v-aţi şontit şi mintea-n voi.
aplauze zgomotoase răsunară în tot cuprinsul teatrului. Trecuse acum timpul frazelor sforăitoare; ele nu mai produceau entuziasm, căci adusese numai decepţii. Clasa boierească, printr-o prăbuşire subită şi nemaipomenită în istoria altor popoare, dispăruse, şi publicul era încîntat să mai vadă, măcar pe scenă, un boier bătrîn care vorbeşte cu autoritate şi pune pe tinerii prea isteţi la locul lor. Foarte zgomotos se rîse cînd boierul Stan, indignat de obrăznicia tînărului poet, zice în parte:
... ia acuş tai vorba lungă, îmi vine să scot luleaua de la vînjosul ciubuc, Să-i aştern pe spate versuri, colea, de la meşteşug.
Dar aici intervenea şi împrejurarea că scena se petrecea între tată şi fiu.
Eu înlocuisem pe Millo fiindcă acesta părăsise laşul de mult. Spre marea indignare a boierimii, Matei Millo, deşi
20
21
membru al unei familii aristocratice însemnate, părăsise cam pe la anul 1850 situaţia sa înaltă şi trecu de-a dreptul în tagma actorilor. Eu l-am mai văzut în Iaşi jucînd în piesele sale: Baba Hîrca, Nicşorescu, Tuzu Calicu şi în cele mai însemnate piese ale lui Alecsandri, precum: Iaşii în carnaval, Kir Zuliaridi, Doi morţi vii, Cucoana Chiriţa, Lipitorile satelor ... şi în mai toate cîntecelele comice — cum s-ar zice astăzi, monologuri — pe care Alecsandri le compusese anume pentru dînsul: Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa, Herşcu Boccegiul, Clevetici, Sandu Napoilă, Paraponisitul, Gură-Cască, Barbu Lăutarul... Extraordinarul talent al lui Millo făcea dintr-însul idolul publicului celui mare. Totuşi situaţia sa în Iaşi era falsă. Rudele sale de aproape ocupau poziţii înalte în stat şi el se producea pe scena teatrului în compania comedianţilor, cari în acele timpuri nu se bucurau deloc de o mare vază socială. Matei Millo părăsi capitala Moldovei şi se aşăză definitiv în Bucureşti.^4'
Puţini din generaţia de astăzi îşi mai aduc aminte de acest mare artist, care ar fi făcut onoare chiar celor mai renumite teatre din ţările civilizate. Diversitatea talentului său, chipul original cum înfăţişa caracterele cele mai deosebite şi mai opuse, nuanţarea fină a frazelor sale, felul cum ştia să se grimeze şi să-şi prefacă figura, mimica sa admirabilă, chiar costumele ce inventa adeseori — totul a făcut din Millo cel mai mare artist dramatic pe care românii l-au avut vreodată.(15)
Ca şi alţi actori vestiţi din alte ţări, Millo a făcut greşala să nu se retragă la timp, aşa că cei ce l-au văzut pe scenă la bătrîneţe nu-şi puteau face nici o idee de marele artist ce fusese odinioară. Apoi a mai păcătuit, tot ca alţi actori însemnaţi, prin aceea că n-a ştiut sau n-a putut să facă şcoală.
După dînsul, Teatrul Naţional a rămas mult timp într-o stare destul de tristă, pană cînd alte generaţii au venit să-1 ridice iară. Negreşit, el nu mai are printre artişti un talent aşa de extraordinar ca al lui Millo, dar s-a perfecţionat prin conclucrarea armonioasă a tuturor, prin aceea ce francezii numesc tVensemble" şi care, mai presus de toate, face adevărata valoare a unui teatru.
21
III
în afară de Millo, mai erau în Iaşi pe la mijlocul veacului trecut şi alţi cîţiva artişti dramatici de merit: Teodorini, care mai tîrziu a înfiinţat teatrul din Craiova, Merişasca, Poni, Sterianca, Luchian<16) ... Acest din urmă juca rolurile care în teatrul francez se numesc bas comique. Ochii săi mari şi vioi, zîmbetul său veşnic, expresiunea naivă a feţei, mişcările sobre, dar ciudate ale umerelor şi braţelor te făceau să rîzi de îndată ce apărea pe scenă.
De preferenţă el reprezenta oameni slabi, nehotărîţi, sfioşi, umili, prostuţi. în cîteva comedii ale lui Alecsandri, de exemplu în rolul lui Papă-Lapte din Kir Zuliaridi, în Guliţă din Cucuoana Chiriţa, în Comisul Nicu din Piatra din casă era inimitabil. Se zicea de dînsul că trebuie să aibă mult spirit pentru a reprezenta aşa de bine pe prostul. El se deosibea şi în cîteva piese franceze traduse în româneşte, precum: Uliţa lunei, Două dispărţenii, Banii, gloria şi femeile şi altele.
Cît sunt de uitate în zilele noastre aceste comedii; cum nu se mai aseamănă ele cu teatrul modern şi, totuşi, cît sunt de minunate şi superioare pieselor de astăzi!
Luchian era exclusiv moldovan. El nu părăsea laşul decît rareori şi chiar în aceste cazuri juca numai prin oraşele dm provincie ale Moldovei. Cel mult s-a întîmplat să dea reprezentaţii la Chişinău şi la Cernăuţi, căci el considera Basarabia şi Bucovina ca fădnd încă parte din Ţara Moldovei. Milcovul n-a vrut să-1 treacă niciodată, deşi îl încredinţau că va avea mare succes în Bucureşti. Pentru dînsul tot laşul rămăsese capitala ţării, iar bucureştenii îi erau- nesuferiţi
2â
din cauza felului lor de a fi; din cauză că îi considera ca pe nişte uzurpatori şi mai ales fiindcă îi era antipatic dialectul lor local.
Ţin foarte bine minte că, fiind copil, am văzut pe Luchian jucînd în comedia Creditorii de Alecsandri, nu însă pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, ci la moşia mea părintească Trifeştii-Vechi, numită astăzi Hermeziu. O reprezentaţie dramatică dată pe la mijlocul veacului trecut la o moşie era o întîmplare aşa de extraordinară, încît, pentru a o explica, sunt silit să fac o digresiune.
Pînă la deschiderea navigaţiei cu vapoare pe Dunărea de Jos, cam pe la anul 1830, românii nu prea aveau obiceiul să se ducă la băi în străinătate. Călătoria era prea grea, prea lungă, prea costisitoare. Numai cîţiva boieri şi cîţiva negustori mai înstăriţi treceau hotarul pentru a vizita oraşele mari şi locurile de băi din apusul Europei. Ceilalţi îşi căutau de sănătate în ţară, cum puteau mai bine. Micii funcţionari şi negustoraşii din Moldova se duceau prin sate, luau cu chirie pe vară case ţărăneşti, se scăldau în rîurile Moldovei, în Bistriţa, în Şiret, în Prut şi petreceau vacanţele sau conge-diile din lunile de căldură în mod foarte primitiv, dar cu multă veselie. Satul Trifeştii-Vechi (acum Hermeziu) era, de pe la sfîrşitul lunei iunie pînă la mijlocul lunei august, adăpostul a foarte numeroase familii de orăşeni, care se aşă-zau acolo pentru a face băi de Prut. A-şi unge trupul cu nămolul sau nisipul acestui rîu şi a se scălda apoi în undele sale limpezi era nu numai foarte plăcut, dar se credea a fi şi o cură eficace contra sterilităţii femeilor, contra reumatismelor, anemiei şi altor boale.
Pe la mijlocul domniei sale, Mihai-vodă Sturza, neavînd copii din a doua căsătorie cu Smaranda-doamna, născută Vogoridi, ceru într-o vară de la tatăl meu să-i cedeze casele sale de la moşie, ca doamna să facă acolo băi de Prut, şi într-adevăr se' aşăză la noi la ţară pe vreo şase săptămîni, iar părinţii mei cu doi copii ce erau încă foarte mici, fratele meu Leorî(17) şi cu mine, se mutară în timpul acesta în casa unui gospodar din sat. Despre petrecerea aceasta a lui vodă şi a doamnei la moşia mea părintească se povesteau încă mulţi ani mai tîrziu cîteya incidente ce îmi par caracteristice pentru domnitorul Moldovei. Voi vorbi despre ele mai jos, într-un alt capitol.
24
într-o vară satul nostru era plin de musafiri. în casele boiereşti se aşăzase, afară de familia proprietarului, mai multe rude, cîte putuse încăpea, iar în sat îmi aduc aminte că, între alţii, se găseau: un domn Sterian, care cumula meseria de artist dramatic cu funcţiunea de director (azi s-ar zice grefier) la Divanul de întărituri, împreună cu soţia sa Marghiolita, născută Calcîntraur şi văduvă Masse(18); actorul Luchian, cu soţia sa Gabriela (actriţă şi aceasta)'19*; un domn Tanasache, funcţionar la Ministerul 'de Finanţe, vestit vî-nător; un domn cam surd, numit Pantazi Curt; unul Ne-gulici, care vorbea admirabil de bine jargonul evreiesc, şi alte familii din Iaşi. Toată lumea aceasta se scălda de două ori pe zi în Prut, femeile întrebuinţînd baia plutitoare cu cabine, rămasă încă de la vodă Sturza; se plimbau prin pădure şi pe malul apei, cîntînd şi chiuind; cîţiva bărbaţi mergeau de cu ziuă la vînat, căci pe atunci se vîna în ţara noastră cînd voiai, ce voiai şi unde voiai; dormeau cîteva ceasuri peste zi; se vizitau unii pe alţii şi, mai ales, — după obiceiul românilor — se cîrîiau şi îşi făceau farse cît puteau mai multe. Dar cît despre cetit cărţi sau gazete, aşa ceva nu se pomenea, căci cărţi româneşti tipărite erau pe atunci foarte puţine, iar jurnale, afară de unul mai mult oficial al lui Asache/21'' nu existau, şi chiar de-ar fi fost, nici un serviciu de poştă nu era organizat, care să ducă corespondenţa la sate. Negreşit, în casa lui Constantin Negruzzi era o bibliotecă bogată, dar, afară de locuitorii acelei case, nimeni nu simţea cea mai mică trebuinţă să-şi piardă vremea cu lectura'.
Pentru ziua de 6 iulie, aniversarea cununiei părinţilor mei, Dumitrache Bibiri, o rudă a noastră, propuse cîtorva musafiri din sat să dea o reprezentaţie teatrală la noi acasă, alegînd comedioara Creditorii de Va'sile Alecsandri.
Rolurile se împărţiră în modul următor:
Alecu Verişanu, actor ..........Luchian
Aglae, actriţă ................D-na Sterian
(Aceştia doi îşi păstrase rolurile ce jucau pe scena Teatrului Naţional din Iaşi).
Tache Zăvrescu(21)..............Dumitrache Bibiti
Un croitor francez..............Alecu Hermeziu
Un  ciubotar neamţ............Constantin Negruzzi
25
Un tutungiu armean............ ?
Un cofetar grec................Pantazi Curt
Un droşcar lipovan ............Leon Negruzzi
Un zaraf jidov ................Iacob Negruzzi
Că jucau şi copiii se explică prin faptul că rolul cel dintîi, al birjarului, nu cuprindea decît vreo două fraze: O dată trebuia să zică:- „Seceas!" şi a doua oară: „No... mergem, coconaş?"; iar zaraful avea să intre în scenă, să se sperie de ceea ce văzuse, să strige: „Gewalt!" şi să se răpeadă afară.
Foarte greu fusese hotărît Pantazi Curt să primească un rol în Creditorii. Mai întîi era cam surd, precum am spus, deci nu putea să audă bine replicele; apoi era susceptibil şi se supăra foc de orice observaţie i se făcea; în sfîrşit, era şi foarte timid şi se sfia să se prezinte înaintea unui public oricît de mic ar fi fost. După multe stăruinţe, el primi pană la urmă să joace, dar numai cu condiţia că nu vor fi invitate şi persoane de la Iaşi sau de la moşii vecine.
Dar tocmai personalitatea lui Curt era principala cauză pentru care Bibiri se gîndise la acea reprezentaţie. Curt era obiectul tuturor glumelor, victima tuturor farselor. Astăzi cucoanele se prefăceau a fi înamorate de dînsul spre a-şi bate joc în urmă; altă dată i se fura peruca în vremea somnului şi îl lăsau o zi întreagă cu capul neted ca o minge; iarăşi, în altă zi, i se luau hainele din greşală în vreme ce se scălda şi el rămînea gol şi prăpădit pe mal strigînd cît îl ţinea gura... Dar Pantazi avea caracter bun: mînia sa, la început straşnică, nu ţinea mult; el se potolea în curînd şi reîncepea a fi ţinta tuturor festelor.
în seara reprezentaţiei, curtea casei boiereşti era plină de trăsuri, căci, în ciuda făgăduielilor solemne date lui Curt, fusese invitate o mulţime de persoane de la Iaşi şi de la moşii vecine. Pantazi, văzînd atîta lume adunată, declară întîi că refuză să mai joace fiindcă fusese înşălat şi numai cu multă greutate a putut fi hotărît să se execute. Orchestra ce despărţea publicul de scenă se compunea din trei persoane: Sterian cu violoncelul, Negulici cu violina şi un al treilea cu flautul. Sterian era totodată capelmaestru şi suflor.
La început totul merse bine. Luchian şi Sterianca, deprinşi cu rolurile lor pe care le jucase de atîtea ori pe scena Teatrului Naţional, erau minunaţi, şi publicul îi aplauda din răsputeri.
Eu, care trebuia să apar în scena a doua, am fost împins din culise pe o uşă întredeschisă, m-am speriat văzîndu-mă înaintea unui public aşa de numeros şi luînd-o de fugă, am strigat: Gewalt! aşa de tare, încît spectatorii izbucniră în rîs. Fratelui meu Leon i-a mers însă mai rău. Replica lui a fost sărită, aşa că nici nu i-a venit rîndul să iasă pe scenă. Desperat, s-a pus să plîngă aşa de tare, că nu ştiau în culise cum să-1 mîngîie. Au trebuit să-1 dezmierde şi să-i dea bomboane pentru a-1 hotărî să se ducă la culcare. Croitorul, ciubotarul, tutungiul, Tache Zavrescu şi-au jucat toţi rolurile binişor, cînd însă a fost să apară Pantazi Curt, ca cofetar, vederea publicului 1-a ameţit întru atîta, încît şi-a uitat deodată rolul cu desăvîrşire. Atunci, apropiindu-se de suflor, îi zise în auzul publicului: „Spune, c-am uitat". Sterian îi şopti cîteva fraze încet. Curt, surd cum era, îi strigă: „Mai tare, frate, vorbeşte mai tare că n-aud!" Iar Sterian îi vorbea dinadins tot mai încet, aşa că spectatorii începură să rîdă. Văzînd aşa, Pantazi se adresă supărat cătră public, zicînd: „Apoi dacă d-voastră rîdeţi de mine, eu mă duc" şi se răpezi cătră uşă. Care nu fu însă spaima lui cînd găsi uşa încuiată ! Dumitrache Bibiri, prevăzînd ce are să se întîmple, întorsese cheia pe dinafară, aşa încît bietul om rămăsese prăpădit şi desperat în mijlocul scenei.
Spectatori, orchestră, actori, începură toţi să rîdă cu hohote nemaipomenite. 0 mătuşă a mea, cucoana Sofia Carp, venită anume de la moşia sa, Ţigănaşii, avea darul de a rîde aşa de tare, încît tremura casa, iar un alt spectator, Iancu Caţichi, venit din Iaşi, avea un rîs bolnăvicios: cînd îl apuca, nu se mai putea opri, el striga, ţipa, se tăvălea pe jos ţinîndu-se de pîntece şi rîdea, rîdea pînă aproape leşina.
Era o casă veselă acea din Trifeştii-Vechi, dar atîta rîs nu se mai auzise într-însa niciodată. Reprezentaţia fu întreruptă şi abia după vreun sfert de ceas, sărindu-se scena cu cofetarul, ea putu reîncepe şi ajunge la bun sfîrşit.
Pentru cina ce urmă se întinsese o masă lungă în grădina luminată cu lanterne veneţiane şi veselia se prelungi pană noaptea tîrziu.
A doua zi, oaspeţii satului cînd se deşteptară din somn văzură cu groază că sunt înconjuraţi de apă: Prutul se revărsase peste noapte, o parte a satului şi aproape întreaga moşie erau inundate, toate comunicaţiile erau întrerupte,
26
27
oamenii nu aveau nici pîne, căci aceasta, ca şi alte provizii, se cumpărau dintr-un tîrguşor din apropiere, numit Bivolari. Musafirii, şăzînd îngrijaţi şi posomoriţi pe prispa caselor lor ţărăneşti, aşteptau posibilitatea de a pleca, fiindcă de băi nu mai putea fi vorba.
După mai bine de o săptămînă apele se retraseră în sfîrşit şi bieţii orăşeni fură în stare să se îndrepte spre casele lor.
într-un lung şir căruţele ţărăneşti ce transportau pe musafiri cu familiile şi bagajele lor se mişcau cu greu şi abia la pasul calului pe drumurile de ţară mîlite şi desfundate. Convoiul nu mai părea a fi compus din excursionişti ce venise voioşi în vilegiatură, ci dintr-o ceată de băjenari desperaţi ce plecase în alte ţări ca să caute o viaţă mai bună.
După petrecere, necazuri; după veselie, tristeţă!
IV
Cînd eram copii mici, frate-mio Leon şi cu mine, mama ne trimetea adeseori să petrecem ziua la părinţii ei. Se în-tîmpla să rămînem acolo şi peste noapte sau chiar mai multe zile în şir, probabil cînd tatăl şi maica mea erau absenţi din Iaşi. Bunicii mei nu locuiau departe de noi. Casa lor, astăzi dărîmată, era în dosul Bisericei Banului şi avea ieşire de o parte prin curtea bisericei la Uliţa Mare (astăzi Strada Lăpuşneanu), de altă parte în uliţa numită Strîmbă (astăzi Strada Banului).
Bunicul meu, aga Dumitrache Gane,(22) era un bărbat slab la trup, serios la faţă, tăcut, sobru şi de un temperament foarte iute; bunica mea era o femeie bună, jovială, grăsuţă, lacomă la mîncare, vorbăreaţă, plăcîndu-i glumele şi veselia. Masa ei era vestită, atît în ceea ce priveşte cantitatea mîncă-rurilor, cît şi felul cum erau gătite; ea singură priveghea bucătăria cu multă îngrijire.
Pe atunci, ca şi astăzi, pătura superioară bea cafea cu lapte dimineaţa şi dejuna la unul, mult două după-amiază. Prînzul acesta era foarte copios, fiind cel de căpetenie; seara se mînca puţin. După o scurtă rugăciune, obişnuit Tatăl nostru, recitată cu glas tare de bunicul meu şi ascultată cu smerenie de meseni, toţi se aşăzau împrejurul mesei. Bucate peste bucate, înotînd în unt şi umplînd bliduri imense, se aşăzau în mijlocul mesei, de unde îşi lua fiecare după voie. Prînzul se sfîrşea totdeauna cu o prăjitură, mai mult orientală, ca baclavale, sarailie, degiţei, muhalibiuri, cataifuri şi altele. La urmă de fot veneau şi atunci fructele. Numeroase sticle de vin, tras proaspăt din boloboacele ce umpleau piv-
29
niţa, erau înşirate pe masă. Vinul era produsul viilor proprii din podgoriile Socola şi Copou. Musafiri, mai mult nepoftiţi, se găseau totdeauna şi erau primiţi cu plăcere.
Dintre aceştia ţin minte pe un domn subţire şi slab, numit Scobihorn, care era vestit de mîncău. Era în adevăr de spaimă cît putea să înghită acel musafir. Trei-patru farfurii de pilaf pline cu vîrf, curechi cu slănină, carne cu prune sau gutui, sarmale şi găluşti de tot feliul, plachie de gîscă cu pasat, curechi cu raţă şi mămăliguţă sau alte bucate naţionale, toate grase, lunecau răpede prin gîtlejul său totdeauna doritor de mai mult. Mesenii se uitau la Scobihorn cu admiraţie, sperînd că apetitul său li se va comunica şi lor, iar noi, copiii, îl priveam cu ochi mari ca pe un bărbat de un merit extraordinar.
După masă venea feciorul cu ligheanul, ibricul şi prosopul; mesenii se spălau de-a rîndul pe mîni, bunicul spunea altă scurtă rugăciune şi se trecea la cafele şi vutci, fabricate în casă; bărbaţii fumau cîte un ciubuc.
După aceasta musafirii îşi luau ziua bună, gazdele se duceau să se culce, iar noi, copiii, ne dam jos în curte ca să alergăm şi să ne jucăm sub privigherea Mamei Măria, bătrîna jupîneasă ce avea sarcina să se ocupe de noi.
Curtea era plină de ţigani, parte familii (sălaşe, cum se zicea) rămase moştenire bunicului de la părinţi, parte primite prin foaia de zestre la însurătoare. Bucătari, vizitii, rîndiaşi, sufragii, spălătorese, dădăci, femei în casă, toţi (afară de Mama Măria) erau din ţigani robi. O parte din copiii acestora se trimeteau să înveţe deosebite meşteşuguri, precum pităria, mindirigia, lăcătuşia, potcovăria, saidăcăria ş.a. spre a putea, ieşind meşteri, să fie folositori stăpînului. La zile mari, de exemplu cu ocaziunea unei cununii, unui botez, a unei înaintări în slujbă, a zilei onomastice etc, se dezrobea şi înzestra unul sau mai mulţi ţigani a căror purtare fusese bună. Mai mare peste curte era un vătaf, ţigan şi el, numit Vasile, care menţinea ordinea şi era însărcinat cu tîrguiala din piaţă. Dar Vasile era totodată şi lăutar. Cînd se punea să zică din scripcă toată curtea se aduna roată împrejurul său. Ariile sentimentale erau ascultate cu emoţiune, iar cînd executa un allegro sau un presto toată ţigănimea se prindea de mînă şi începea să joace, sau — dacă stăpînii
30
erau acasă — îşi mişcau cel puţin picioarele pe loc după măsura muzicei.
Ceasurile libere fiind mai ales acele cînd boierii se odihneau după-amiază, se întîmpla ca muzica lui Vasile să împiedice1 pe bunicul meu de a dormi sau să-1 deştepte din somn. Atunci acesta ieşea mînios în cerdac şi ocăra straşnic pe muzicant. O dată îl ameninţă cu bătaia: „Să ştii, măi ţigane, că dacă mă mai trăzeşti din somn am să pun să te bată la scară!" într-o zi, pe cînd Vasile cînta iar, deşi pianissimo, fiind sigur că nu se aude sus şi noi, copiii, ascultam împreună cu toată curtea, deodată bunicul iese afară în cerdac, se răpede pe scări în curte, smulge scripca din mînele lui Vasile, o izbeşte de un stîlp al cerdacului făcînd-o ţăndări, apoi se urcă iute pe scări înapoi mormăind printre dinţi: „Mi-i mai cînta tu de acum, cioară spurcată!" Bunica, ce venise în cerdac după dînsul pentru a-1 potoli, îi zise atunci încet şi cu ton de mustrare: nDragă, de ce ai făcut asta"?
Cînd de la bunic, a cărui faţă încruntată ne speriase, ne îndreptarăm privirile spre Vasile, văzurăm figura acestuia palidă şi schimbată; două lacrimi curgeau încet pe obrajii săi. Deşi copii, înţeleserăm că durerea sa trebuia să fi fost nemărginită.
Scena aceea m-a impresionat mult şi adeseori m-am gîndit mai tîrziu că bietul Vasile ar fi preferat să fie bătut la scară, după cum fusese ameninţat, decît să fie lipsit de instrumentul ce făcea fericirea vieţei sale.
Tot în casa bunicului am văzut odată pe dracul înaintea ochilor. L-am văzut aşa de limpede, aşa de plastic, încît îl ţin minte şi acum. Această vedenie am avu t-o în împrejurările următoare: Frate-mio Leon şi cu mine dormeam noaptea alături, pe un divan aşăzat de-a lungul păretelui, iar la picioarele noastre era culcată Mama Măria. într-o noapte, mă deştept cu bătăi de inimă, cu năduf şi cu baierele halatului dezlegate (căci peste cămăşuţă ne îmbrăca noaptea şi cu un halat). Fără voie arunc ochii spre păretele din faţă şi — care nu-mi fu spaima! — cînd văzui înaintea mea pe dracul împieliţat. Ceva mai mare la trup decît un om, cu două coarne mici în frunte, negru ca tăciunele, el se uita cu ochi scînteietori ţintă la mine. Vrui să strig pe Mama Măria, dar glasul îmi
1 în textul de bază: „cu muzica lui Vasile să se împiedice" (n. ed.)
31
îngheţase în gît, vrui să fac semnul crucii, dar braţul îmi era paralizat. Or fi trecut cîteva secunde teribile pană ce, printr-o extraordinară sforţare a voinţei, putui, în sfîrşit, să-mi ridic braţul şi să fac o cruce mare. în acelaşi moment, diavolul dispăru ca prin minune; am răsuflat adînc şi îmi putui lega halatul. Privind atunci mai limpede împrejur, văzui pe frate-mio dormind dus, auzii pe Mama Măria horcăind, iar pe păretele din partea unde se arătase vedenia, străbătea de sus pană jos, prin crăpătura perdelei unei fereşti, o rază mare de lună. începui să plîng cu suspine, ceea ce mă linişti îndată. Cît eram de mic, n-am deşteptat pe nimeni, ci m-a'm culcat la locul meu, adormind răpede. A doua zi, numai Mamei Măria i-am destăinuit ceea ce văzusem în întunericul nopţii şi dădaca ţin minte că mă linişti, zicîndu-mi: „Nu-ţi fie frică, copiilor cuminte Ducă-se pe pustii nu le face nici un rău".
Tot în casa bunicului am mai fost martor şi la un alt spectacol foarte impresionant.
într-o zi era mare agitaţie printre ţiganii din curte. Auzeam cum schimbau fraze ca acestea: „Acuş au să treacă pe aici; cică l-au dizboierit; îl duc la moarte, Gavril Buzatu e în fruntea alaiului"... La un moment dat toţi se răpeziră spre Uliţa Mare şi un ţigan, tînăr şi voinic, numit Ghită, ucenic la mindirigie, mă ridică în braţe ca să pot vedea'şi eu. Era să fiu privitorul unui convoi care ducea la spînzu-rătoare pe un ucigaş. Şi nu era un om de rînd cel condmnat la moarte, ci fiul unui mic boier, numit Cuciuc. Tatăl său, deşi în vîrstă mai înaintată, se însurase cu o femeie tînără şî frumoasă. în curînd aceasta se dădu în dragoste cu fiul soţului ei din întîia căsătorie. Pasiunea lor deveni aşa de violentă, încît hotărîră să omoare pe omul ce le stătea în cale. Nu-mî mai aduc aminte în ce fel s-a înfăptuit omorul, totul este că ucigaşii au fost descoperiţi, judecaţi de Divan şi condamnaţi, femeia la temniţă pe viaţă, bărbatul la moarte. Fără zăbavă hotărîrea fusese întărită de domn.
Execuţiunea prezenta însă oarecare dificultate. După legile de atunci, o sentinţă de moarte se aplica în mod deosebit la oameni din popor şi la boieri. Cei dintîi se spînzurau, iar boierilor li se tăia capul cu sabia. Executarea cu sabia fiind mult mai crudă, sau se pornea din principiul ca acei ce aveau datoria să dea pilde de purtări mai bune trebuiau
să primească şi o pedeapsă mai mare, sau, mai probabil, fiindcă tăierea' capului cu sabia se considera ca o execuţie mai cavalerească şi se făcea deosebire între clasele sociale chiar pană la această extremitate. Oricum fie, în timpul acela, neexistînd în Moldova nici un călău care să ştie executa pe criminal cu ascuţişul săbiei, ci numai unul foarte expert la spînzurătoare, stăpînirea fu silită să se adreseze la acest din urmă şi în cazul lui Cuciuc.
Pentru a putea face aceasta în marginile legalităţii, osîn-ditului trebuia mai întîi să i se ridice boieria, ceea ce se făcea printr-o formalitate ce se asemăna pană la un punct cu degradarea unui ofiţer în zilele noastre. I se punea întîi pe umeri caftanul, care era un fel de haină de onoare, şi apoi i se smulgea cu violenţă, exclamîndu-se: „Nevrednic este!" în loc de caftan, osînditul era îmbrăcat cu un suman ţărănesc şi pe cap i se punea o căciulă ordinară de blană de oaie. în starea aceasta era încredinţat călăului.
Ca prin vis văd alaiul înaintând pe dinaintea mea. După o mulţime de lume, trecu aga în trăsură cu patru cai, precedată şi urmată de slujitori călări. Apoi. după prapuri şi felinare, veneau preoţi în veşminte cu crucea în mînă. După dînşii, în trăsură, un funcţionar înalt în uniformă, presupun un judecător sau alt funcţionar de vază al Divanului, întovărăşit de mai mulţi cinovnici. Apoi numeroşi jandarmi (pe atunci numiţi cazaci) cu săbiile scoase. în mijlocul lor un bărbat trupeş şi înalt, cu faţa cruntă şi îmbrăcat cu o bluză roşie. Alături' de acesta, corîdemnatul — o figură tînără şi blîndă, cu suman şi căciula îndesată pe frunte pană peste ochi. După aceştia, funcţionari ai poliţiei în uniformă şi apoi la urmă iarăşi poporul.
Cînd trecu omul cu bluza roşie se făcu o mare mişcare în publicul ce ocupa marginile uliţei. în toate părţile se şoptea cu groază: „Gavril Buzatu!..." Era vestitul Gavril, care fusese iertat "de o crimă ce comisese, în schimbul funcţiei de călău. Multă lume la vederea lui îşi făcea cruce. Condemnatul era aşa de tînăr încît inspira mai mult milă; mai ales din partea femeilor se auzeau exclamaţii compătimitoare: -Sărmanul!... Aşa de tînăr!... Păcat de el! Ea 1-a ademenit!..." Preoţii cîntau cîntecele prohodului, clopotele tuturor bisericilor sunau... Aşa înainta convoiul încet spre cîmpul mînăstirii Frumoasa, unde se ridicase spînzurătoarea ...t23*
32
33
V
în primăvara anului 1848 holera se arătă în Iaşi şi pe la începutul verii bîntui cu furie. Tatăl meu, foarte îngrjat, hotărî să-şi trimită familia în Basarabia pe la rudele sale, unde trebuia să stea pană la stingerea sau măcar scăderea considerabilă a epidemiei. El însuşi era silit de funcţiunea ce ocupa — nu mai ştiu care — să rămîie pe loc (2a).
Maică-mea plecă deci pe la sfîrşitul lunei iunie în Rusia cu cei trei fii ce avea atunci: Leon, Nicolae'23) şi cu mine, trecînd hotarul la Sculeni. în partea rusească a orăşelului, funcţionarii muscali cercetară prin cofere dacă nu era ceva de vămuit şi, cu tot bacşişul ce căpătase, găsiră obiecte, nu de supus vreunei taxe vamale, ci pur şi simplu de confiscat. Frate-mio Leon, cu doi ani şi jumătate mai mare decît mine, începuse să înveţe carte în şcoala statului, poreclită Academia Mihăi-leană<26> şi condusă atunci de un profesor francez, numit Mal-gouverne(27). Se vede că frate-mio fusese harnic, căci primise ca premiu cîteva cărţi franceze ilustrate. Deşi erau numai poveşti pentru copii, vameşul le declară sechestrate, făgăduind însă că le va restitui la întoarcerea noastră în ţară. în privinţa tuturor celorlalte obiecte, el era foarte transi-. gent. Punîndu-i un sfanţ în palmă, puteai trece orişice, dar după ordine foarte aspre ce avea, el n-ar fi îngăduit cu nici un preţ intrarea vreunei cărţi în Rusia: orice filă tipărită punea, după ideile sale, întreaga împărăţie în primejdie.
în Basarabia ne-am oprit mai mult în trei localităţi-întîi la moşia unei rude depărtate, bătrîna văduvă Bibiri, în nişte case de ţară, frumos situate pe marginea unui mare iaz. După cîtva timp ne-am dus de acolo la Tîrnova, moşia
34
dvoreninului Manolache Negruzzi, frate mai mic al bunicului meu Dinu, unde am stat mai multe săptămîni. Unchiul meu era un bărbat de talie sub mijlocie, smolit, cu capul rotund şi mustăcioară mică încărunţită. El nu avea o idee foarte favorabilă despre tatăl meu. Era supărat pe dînsul fiindcă vînduse frumoasa moşie părintească, Şărăuţii, din judeţul Hotin. Manolache avea obiceiul să zică: „O fi bună literatura nepotului Costache, dar moşia părintească era mai bună".
De mătuşa mea, toată amintirea ce mi-a rămas este că îşi făcea fîntînele la un braţ cu un grăunte de păpuşoi. Deşi eram abia de cinci ani şi jumătate, îmi părea foarte ciudat şi dezgustător ca cineva să-ţi întreţie de bunăvoie răni deschise cînd putea uşor să le vindece. Copii nu aveau aceste rude ale mele. Ei trăiau izolaţi, fără a vedea prieteni sau cunoscuţi şi fără măcar a căuta singuri de întinsa şi frumoasa lor proprietate, pe care atîţi arendaşi se îmbogăţeau. Casele de la Tîrnova erau cu un rînd şi aveau forma multor locuinţe de ţară din Moldova: un şir lung de odăi care dădeau pe un cerdac de lemn. Din cerdac te coborai într-o curte mare, unde erau atenanţele, surele, grajdurile, hambarele, poieţele, şi din curte dădeai într-o grădină foarte întinsă, dar puţin îngrijită, cu mulţi pomi roditori. Din toată oprirea mea la Tîrnova îmi amintesc numai că pe toţi copiii ne ridicau vizitiii pe cai şi ne plimbau călări prin curte ţiind caii de căpestre.
De la Tîrnova, ne duserăm la o altă rudă a noastră mai depărtată, moşul Ioniţă Străjescu, om foarte bogat, care şedea la una din moşiile sale, situată pe malul Nistrului.
Ioniţă Străjescu, slăbuţ, mic de stat şi cu părul de tot alb era un bătrîn vesel şi comunicativ. Rămas văduv şi fără copii, îi plăcea să aibă multă lume împrejurul său şi invita la dînsul la ţară pe toate rudele şi cunoscuţii săi. Oricine venea, chiar nepoftit, era binevenit. Familia noastră, primită cu plăcere, fu aşăzată în casele cele vechi, puse cu totul la dispoziţia mamei, pe cînd moşul şi musafirii săi locuiau în nişte case mari şi frumoase, din nou clădite şi abia de curînd isprăvite. Odăile, pentru acele timpuri cu lux mobilate, aveau parchete, sobe de porţelan, ferestre largi şi luminoase, tavanuri şi păreţii frumos zugrăviţi. Salonul şi sufrageria erau foarte încăpătoare; în această din urmă şedeau obişnuit cîte douăzeci de persoane la masă, cîteodată şi mai multe. Pe cînd casa
35
veche dădea pe curte, cea nouă era aşăzată între curte şi grădină. Dacă mulţi din musafirii moşului Ioniţă n-ar fi fost munciţi de grija rudelor lor rămase în Moldova, viaţa acolo n-ar fi avut nici o umbră. Dar veştile din ţară, cu lipsa desăvîrşită de organizare poştală în Basarabia ca şi în Moldova, veneau foarte rar, numai întîmplător, şi mama era adesea cuprinsă de idei negre.
' Şi avea îndestule motive pentru aceasta, căci holera se întinsese grozav în Iaşi. Ca de obicei, ea începuse a secera întîi clasele sărace, dar în curînd lovi deopotrivă toate păturile sociale. Boierii ce locuiau în capitala Moldovei fugeau pe la moşiile lor cînd acestea erau neatinse de epidemie, iar în caz contrar, pe la moşiile rudelor şi prietenilor; negustorii şi toţi oamenii mai cu dare de mînă îşi părăseau casele şi pribegeau în Transilvania şi Bucovina sau umpleau mînăs-tirile. Morţii erau aşa de numeroşi, că nu se găseau îndestui ciocli ca să-i transporte la cimitirul ce se improvizase afară de oraş şi cadavrele rămîneau cu zilele neîngropate. Guvernul era prăpădit, nu ştia ce să facă şi privea cu groază la pîrjolul dimprejur, fără a găsi vreun mijloc cu care l-ar fi putut combate sau micşora. Particularii nu se apărau altfel decît lipind prin toate odăile, deasupra uşilor, fîşii de hîrtie pe care erau scrise cuvintele: „Dumnezeu să ne ferească ! Dumnezeu să ne ajute! Doamne, fie-ţi milă de noi!" sau altele asemănate. Cîţiva îşi ungeau uşile şi ferestrele cu usturoi. Cînd, după multe alte persoane însemnate, muri de holeră şi mitropolitul Moldovei, spaima ajunse la culme.<28>
O singură casă mai era în Iaşi unde se aduna seara puţină lume, ca să petreacă împreună, să facă partidă de cărţi şi astfel să mai uite cîteva ceasuri calamitatea publică. Acea casă era a lui Grigore Drăghici, primarul oraşului sau prezidentul Eforiei, cum se zicea atunci. Eforii, deşi cu atribuţii restrînse, trebuiau să se ocupe de interesele oraşului şi, prin urmare, şi de combaterea epidemiilor, dar şi aceştia, ca şi guvernul, desperînd de a putea da vreun ajutor, se mărgineau la îngroparea morţilor şi altfel se uitau şi ei inactivi la peirea populaţiei, făcînd numai rugăciuni prin biserici. în casele lui Grigore Drăghici nu se vedeau decît figuri posomorite. Căci abia îşi începeau cîţiva partida de prefer-etice cînd, în fiecare seară, se răpezea în salon cucoana Catinca, soţia lui Drăghici, speriată şi palidă, şi striga în gura mare: „Aţi auzit?. A murit
36
şi cuconul Vasilică sau cucoana Frăsiniţa Cutare ... mi se spune că adinioarea s-a îmbolnăvit şi biata preoteasa părintelui Dumitru de la Sf. Teodor de alături. Sărmana! Chiar astăzi am văzut-o sănătoasă la biserică ..." Musafirii lăsau să cadă cărţile din mînă şi plecau la casele lor, ca să nu mai audă veşti de acestea.
Oraşul întreg era ca mort: porţile curţilor boiereşti închise, ca şi dughenele; perdelele lăsate pe toate ferestrele; pe uliţi nimeni, decît care ori căruţe trase de cai sau de boi şi acoperite cu ţoluri, îndreptîndu-se spre cimitir; numai prin biserici mai vedeai cîţiva credincioşi care se închinau cu deznădejde.
Tatăl meu primise la dînsul în gazdă pe nepotul său mai depărtat, Mihalache Cerchez, ce era prezidentul tribunalului şi pe atunci încă neînsurat. Cerchez nu mai putea jsta singur în casa lui; îi era frică; holera îi dădea insomnii şi vedenii şi ceruse să şadă cu tatăl meu împreună. Ei dormeau în două odăi vecine, lăsînd deschisă uşa de comnicare, pentru ^-şi putea da ajutor unul altuia, în caz de trebuinţă. în^-o noapte, tatăl meu dormea adînc, cînd Cerchez îl deşteptă scuturîndu-1:
— Bădiţă Costache ! ,
— Ce este!
— M-a apucat holera !
Tatăl meu sare din pat şi vede pe tovarăşul său palid şi tremurînd.
— Dar ce simţeşti, ai vărsături, ai dureri?
— Nu, vărsături n-am.
— Unde te doare?
— Nu am chiar dureri, însă ...
— Dar ce ai, de vorbeşti de holeră?
— M-a apucat ici şi ici, răspunse el, arătînd gîtul şi pieptul. Bietul Cerchez avusese un vis urît, îi apăruse Holera
care îl strîngea de gît, aşa că sărise speriat din pat cu straşnice bătăi de inimă.
Cu încetul, tatăl meu îl linişti, încît după vreo oră sau două Cerchez se culcă din nou şi dormi dus pană a doua zi tîrziu.
în vreme ce zilele curgeau încet şi trist în capitala Moldovei, la moşia lui Ioniţă Străjescu se petrecea bine. Bărbaţii mergeau ziua la vînat şi se întorceau, la cină cu torbele
37
încărcate. Cucoanele se plimbau cu trăsura pînă departe sau pe jos pe malul verde al Nistrului.
Noi, copiii, alergam şi ne jucam prin curte şi prin imensa grădină, care de la casă se urca lin în terase pe o colină, schimbîndu-se din grădină cu straturi de flori în parc englezesc, apoi în vie şi livadă. Vreo opt grădinari sub ordinele unui şef întreţineau aceste deosebite specii de grădini, dîn-du-ne şi nouă voie să ne închipuim că îi ajutăm la treaba lor cu micele noastre instrumente copilăreşti. Ca să petreacă mai bine cu noi, ei ne încredinţase că sunt dispărţiţi în două tabere care-şi declarase război: se făceau că se pîndesc, că-şi dau bătălii, că se rănesc, că sunt victorioşi cînd unii, cînd alţii, iar %oi ne pasionam grozav pentru aceste lupte închipuite, încît nu mai gîndeam la altceva. Ştefan şi Nichita, generalii de căpetenii ai celor două tabere, erau în ochii noştri nişteIeroi, nişte feţi-frumoşi din poveste; ne bătea inima cînd se pregătea vreo luptă şi eram încîntaţi cînd ni se tomunicau în secret planurile de campanie.
' Ioniţă Străjescu şi musafirii lui făceau un haz nespus de pasionarea copiilor şi într-o zi se hotărî să ne joace o festă. Pe cînd vreo 20 de persoane şedeau la masă,. deodată unul din meseni, ruda noastră Neculai Bibiri, scoase un plic mare din buzunar, pe care zicea că l-ar fi primit în momentul cînd suna clopotul de prînz; îl deschide, scoate o scrisoare, aruncă ochii pe dînsa, apoi, speriat, o pune răpede în buzunar înapoi. Toţi îl întreabă ce este acea hîrtie ce avea forma unui act oficial; el refuză întîi să-i comunice cuprinsul, pană cînd, în sfîrşit, în urma multor insistenţe, o citeşte întîi ruseşte, şi apoi româneşte. Era o adresă a guvernatorului provinţiei, care înştiinţa pe proprietarul moşiei, dvoreninul Ivan Alex'an-drovici Străjescu, precum şi pe musafirii săi, că ar fi aflat prin raporturile poliţiei secrete că locuitorii din comună, îndemnaţi de supuşi străini, veniţi din Moldova, ar fi intrat în stare de război unii cu alţii; că declaraţia de război, fiind un drept exclusiv al ţarului, ceea ce fac acei străini ar fi un act de răzvrătire care ar fi turburat pacea imperiului şi că s-ar fi luat măsuri ca călcătorii de lege să fie urmăriţi, judecaţi şi pedepsiţi cel puţin cu exilarea în Siberia.
La auzul acestor cuvinte, toţi trei copiii începem să plîngem cu hohote. Văzîndu-ne în starea aceasta, o apucă plînsul şi pe mama, deşi desigur înţelesese că toată istoria
această nu putea fi serioasă. Dar ea devenise aşa de impresionabilă din cauza lipsei de ştiri de la Iaşi, încît la cea mai mică contrarietate o năpădeau lacrimile.. Masa fu întreruptă şi toţi se grămădiră împrejurul nostru ca să ne liniştească. Dar totul e bine cînd se sfîrşeşte cu bine. în chiar ziua aceea sosi printr-un înadins trimis din Chişinău scrisoare din Iaşi, în care tatăl meu zicea că e sănătos şi că mama nu trebuie să aibă nici o grijă.
Totuşi, după cîteva zile, ea hotărî să se întoarcă acasă, îndelungata despărţire de soţul ei şi grija în care trăia nu-i mai dădeau linişte.
Vara era pe sfîrşite cînd trecurăm înapoi graniţa la Sculeni, unde cerurăm de la funcţionarul vamal rus să restituie fratelui meu Leon cărţile ilustrate ce sechestrase. Dar vameşul nu-şi aducea aminte de nimic ... nu luase nimic ... nu văzuse nimic ... nu ştia nimic ...
De la Sculeni ne îndreptarăm spre moşia Trifeştii-Vechi, situată la vreo doisprezece kilometri mai spre nord. Acolo am trăit relativ liniştiţi, pînă ce se iviră şi în satul nostru cîteva cazuri de holeră. în toamnă ne întoarserăm deci la Iaşi, unde găseai cel puţin un doctor la nevoie. Dealtfel, epidemia scăzuse. Dar familia mea avea încă să treacă prin grele încercări. Curînd după reinstalarea noastră la Iaşi se îmbolnăvi fratele meu Nicolae şi după cîteva zile muri. Mama a susţinut totdeauna că moartea i-a provenit din cauza negli-gen'ţei dădacei, care ar fi dat copilului să înghită medicina externă în locul celei interne şi astfel l-ar fi otrăvit. Dar toţi ceilalţi nu aveau îndoială că a fost şi la el un caz de holeră.
Puţin timp după Nicolae holera ridică şi pe bunica mea din partea mamei, femeia cea bună, jovială şi totdeauna bine dispusă, întoarsă şi ea de curînd în oraş. Jalea devenea tot mai mare în încercata noastră familie.
Odată cu anul 1848 se stinse şi epidemia în Iaşi. Timpul, cu încetul, vindecă rănile atîtor familii şi urmă pentru capitala Moldovei, ca şi pentru întreaga ţară, o epocă în toate privinţele mai fericită.
38
39
VI
Am început să învăţ carte cu d. Gheorghiu, un tînăr modest şi blînd pe care l-am găsit peste un lung şir de ani, la întoarcerea mea în ţară, funcţionînd ca profesor la Şcoala Normală de fete din Iaşi. Mai tîrziu, cînd ieşise la pensie, el venea cîteodată, invitat de mine, la întrunirile Societăţii „Junimea", avînd plăcere să asiste la lecturi şi discuţii literare. Alfabetul era în copilăria mea, fireşte, cel cirilic şi, cu toate că literele nu mai aveau denumirea slavă: az, buche, vede, glagore etc, totuşi se învăţau în ordinea cea veche şi erau mult mai numeroase decît ale alfabetului latin. Mi se pare că mai departe decît la învăţarea literelor şi silabelor n-a ajuns instrucţia ce am primit de la d. Gheorghiu.
Al doilea dascăl al meu a fost un german din Bucovina, numit Schiiller, un om mic de stat, ghebos, cu picioarele strîmbe şi aşa de slabe că nu putea umbla decît prin odăi şi chiar acolo sprijinindu-se pe un baston gros. în oraş el ieşea totdeauna într-o brişcuţă cu un cal, proprietatea lui. Schiiller fu aşăzat în două odăi din curtea noastră, unde ne duceam la lecţii. Cu acest dascăl am început să învăţ limbile germană şi franceză, precum şi gramatica română. Limba română o cunoştea bine, de vreme ce, înainte de a se muta în Moldova, trăise mult timp printre connaţionalii noştri bucovineni.
Pe lîngă frate-mio Leon şi mine, părinţii mei dăduse voie să vie la lecţiile lui Schiiller şi trei copii străini ceva mai în vîrstă decît noi: Leopold Duhamel, fiul unui francez şi unei engleze, comercianţi din Iaşi; Franz Miiller, fiul unei văduve germane care urma negoţul de haine gata al răposatului ei soţ, şi Christache Calcîntraur, fratele actriţei
40
Marghiolita Sterian de care am vorbit într-un capitol anterior. Nu ştiu ce va fi devenit mai pe urmă Duhamel; dar pe ceilalţi doi i-am regăsit mulţi ani mai tîrziu ca funcţionari ai poliţiei statului român: pe Christache ca comisar de Dorohoi, iar pe Franz, frate-mio Leon, fiind prefect la Iaşi, îl înainta, din subcomisar cum îl găsise, la postul de comisar de poliţie.
Aceşti trei conşcolari veneau nu numai la Iaşi să ia lecţii împreună cu noi, dar ne întovărăşiră şi la moşia noastră Trifeştii-Vechi unde am petrecut cu Schiiller şi cu dînşii un an întreg fără întrerupere. într-o iarnă, fie că erau la Iaşi epidemii, sau că părinţii mei au trebuit să se absenteze timp mai îndelungat, ne-am despărţit de dînşii aşăzîndu-ne cu conşcolarii noştri la ţară.
Am de această viaţă la moşie o aducere-aminte foarte vie şi plăcută. Ţin minte ce efect mi-a făcut căderea treptată a frunzelor pană la dizgolirea deplină a copacilor; întâia pătură subţire de zăpadă ce acoperi grădina şi cîmpul; păsările din curte: gîşti, raţe, găini, curcani, porumbei care veneau cu grămada cotcodăind, hăcăind şi gîgîind cu zgomot mare să ceară mîncare de la Mama Paraschiva, vătăjiţa, cînd aceasta întîrzia să le arunce grăunţe; întîiul viscol, care, vîjîind cu furie, făcu să se cutremure casa noastră pană în temelii; după vijelie, zăpada cea mare se ridicase pană la mijlocul ferestrelor, aşa încît argaţii au trebuit să lucreze cîteva zile ca să ne croiască cărări de ieşire afară din casă; jocurile noastre cu omătul, din care întrupam oameni uriaşi şi clădeam case cu uşi şi ferestre; plimbările în sanie peste cîmpiile fără drumuri în goana cailor şi sunetelor zurgălăilor ; capcanele în care prindeam stigleţi şi botgroşi şi apoi le treceam în colivii mai mari pe care le aninam în odăi... Parcă văd puiul de lup prins de un pădurar şi adus la curte plocon de Crăciun. De îndată lupuşorul deveni favoritul copiilor. Care de care îl hrănea, îl dezmierda, ba unii îl culcau chiar noaptea la picioarele lor în pat. Cînii din curte erau foarte nemulţumiţi de prezenţa lui Lupilă, cum îl botezasem; îl miroseau din toate părţile mîrîind cu duşmănie şi abia puteau fi opriţi de-a se arunca asupra lui. Dar convieţuirea cu Lupilă nu ţinu prea multă vreme. Peste o lună sau două, făcîndu-se mai mărişor, toate instinctele de rasă i se deşteptară. Păsările din curte începură una cîte una a deveni vic-
41
timele sale, aşa că într-o dimineaţă, auzind un foc de puşcă, am aflat că vătaful Dumitru, bărbatul Mamei Paraschiva, pusese sfîrşit scurtei vieţi a acestui oaspe, ai cărui părinţi şi neamuri nu fusese obişnuiţi să trăiască în societatea oamenilor.
Schiiller, deşi cam nervos cînd dormise rău noaptea, era altfel un om bun; el nu ne pedepsea cu prea mare asprime cînd nu ne învăţasem lecţia sau ne purtam rău. Dimineaţa asista la toaleta noastră, cînd feciorul venea să ne fricţioneze trupul cu prostirea udă, şi făcea chiar serviciul de doftor cînd vreunul din noi se îmbolnăvea. Pentru accese de friguri avea un leac minunat. în loc de dejun, el ne punea să înghiţim pe nemîncate o ceaşcă mare de cafea neagră,, tare, fără zahăr, în care storsese o lămîie întreagă, apoi douăzeci şi patru de ore nu aveam voie să punem în gură nici măcar o fărâmătură de pîne. Erau grozave şi doctoria, şi tratamentul, dar aveau o eficacitate uimitoare: medicamentul lui Schiiller tăia frigurile mai răpede decît cea mai puternică doză de chi[ni]nă. îmi vine a crede că ne îndreptam şi de frică să nu se repete cafeaua cea amară şi postirea.
Lui Schiiller îi trebuia seara apă caldă şi de-a rîndul fiecare din noi avea sarcina să se coboare în curte, unde, la capătul atenanţelor cam depărtate, se găsea bucătăria, şi să-i aducă de-acolo un ibric cu apă clocotită. Deşi cam cu frică, ne dam jos în întuneric şi ne făceam treaba. Cînd se auzeau cînii lâtrînd eram mai mulţumiţi decît cînd domnea linişte în întunericul nopţii, căci lătratul era un fel că mai sunt fiinţe vieţuitoare pe undeva, pe cînd tăcerea predispunea imaginaţia la tot feliul de gînduri şi închipuiri. Noi, amîndoi fraţii, umblam prin întuneric, nu e vorbă, cam cu grijă, dar altfel aproape normal; Leopold îşi îndeplinea sarcina cu toată flegma, probabil moştenită de la mama lui engleză; Christache Calcîntraur, cum ieşea pe uşă, începea să fluiere sau să cînte tare ca să-şi dea o aparenţă de curaj şi faţă de noi, şi faţă de el însuşi, iar fricosul de Franz era foarte nenorocit cînd îi venea rîndul. El tremura din cap până în picioare şi alerga în goană pană la bucătărie şi înapoi, tot părîndu-i-se că îl înhaţă cineva pe la spate. într-o seară ne-a dat o dovadă vie cît de mare este puterea imaginaţiei. Ca întotdeauna el plecase cu ibricul gol în mînă, dar după cîteva minute reintră pe uşă clănţănind din dinţi şi cu părul
42
zburlit, strigînd: „Herr Lehrer (aşa-i ziceam lui Schiiller), o sută de cîni joacă lătrînd pe cuptor şi vor să stingă focul... n-am putut să mă a propriu ..." Schiiller ne zise liniştit: „Ia mergeţi toţi împreună şi vedeţi ce este?" Am plecat cam cu teamă, ţinîndu-ne tare de mînă, cînd, ajunşi la bucătărie, ce să vedem? Focul pîlpîia liniştit pe vatră, iar pe cuptor cinele Grosu, principalul păzitor al curţii, dormea încovoiat, avînd din cînd în cînd convulsii nervoase, probabil fiindcă avea visuri emoţionante; ibricul era răsturnat lingă uşă. Acest spectacol liniştit, imaginaţia escitată a lui Franţ îl transformase în prăpădenia de care ne vorbise.
Pasiunea lui Schiiller era focul de artifiţie. Cînd nu se ocupa de noi, toată vremea amesteca şi pisa diverse ingrediente din care făcea rachete, tuburi şi alte obiecte. De cu iarnă el începu să pregătească un mare foc de artifiţie, pentru Paşti, cînd părinţii mei anunţase că au să vie să ne vadă. Totodată el lucra după cărţi nemţeşti la o broşură pe care o intitulase: Micul artifiţier. Era foarte mîndru de această operă a sa, cu care zicea că are să intre în rîndul autorilor cunoscuţi, în general lui Schiiller îi plăcea foarte mult să se laude pe sine, deşi nouă ne recomanda cea mai mare modestie. „Vedeţi brişcă asta? ne zicea el, vă pare cam veche, dar nu este alta aşa de uşoară şi de solidă în tot laşul. — Vedeţi calul ist alb ? E cam bătrîn, nu e vorbă, dar straşnic cal!" „V-am spus totdeauna că nu e frumos ca omul să vorbească de sine însuşi şi de ale sale. E chiar urît cînd cineva rosteşte întruna: eu, eu, eu ... Acest pronume personal ar trebui să-1 ştergeţi din dicţionarul vostru. Luaţi pildă de la mine: Eu nu vorbesc niciodată de mine însumi; eu n-aş spune, ferească Dumnezeu, că pot face ceva mai bine decît alţii; eu ştiu ce pot, dar nu mă laud. Iacă vedeţi, obişnuit se zice că omui nu trebuie să facă mai multe trebi deodată. Ei bine, eu fac în acelaşi timp patru lucruri şi toate bine: ratez un dop pentru tunul acesta de tuci, dictez unuia din voi opera mea Micul artifiţier, fumez şi mă spăl pe picioare." într-adevăr, parcă văd pe bietul Schiiller cu picioarele vîrîte într-o căldare de apă pînă la pulpe, cu mînecile cămăşei suflecate, ţiind în mînă un cuţit mare şi o bucăţică de lemn pe care o cioplea, în gură cu o trestie lungă în a cărui capăt opus vîrîse o ţigaretă şi ui-tîndu-se din cînd în cînd pe masă la o carte din care dicta lui Leopold.
43
Iarna fusese aspră şi lungă, ţiind pînă Ia sfîrşitul lui martie. în cele dintîi zile ale lunei april, după cîteva ploi, începură deodată căldurile. Primăvara veni mai devreme decît obişnuit. Rîndunelele, cocorile, cocostîrcii, se întorsese la locuinţa lor de vară, iarba, presărată cu toporaşi, se întindea vie în grădină şi pe cîmpie, iar pădurea înverzea văzînd cu ochii. în grădină, şi mai mult încă în pădurea zisă Vlado-mira, de pe malul Prutului, cîntau privighetorile de te asurzeau. Cucul, întîia oară cînd se auzi, ne cîntase în faţă, semnul cel mai sigur de mulţumire şi belşug. în fiecare zi ne duceam cu hîrleţe, săpi, greble, lopeţi şi măture la pădure şi lucram într-o poiană la ridicarea de bănci şi mese pentru prînzul ce Schiiller proiectase să se ţie acolo de zi întîi Mai, ca o surprindere pentru părinţii mei. Dar pană atunci veneau mai întîi Pastele, care cădea în acel an pe Ia mijlocul lui april. Părinţii mei sosiră cîteva zile înainte de săptămîna patimilor întovărăşiţi de mai mulţi musafiri: mătuşa mea Smărăndiţa Voinescu, născută Negruzzi, femeie foarte inteligentă şi învăţată'29', bătrînul postelnic Asanache Dan, o rudă depărtată a noastră din Focşani care se îmbrăca încă cu haine orientale şi, după obiceiul timpului, purta o barbă mare albă pînă la mijlocul pieptului, apoi Dumitrache Dăscălescu, nepot al acestuia, tînăr intelectual de la care a rămas un volum de poezii de mult uitate'30' şi, în sfîrşit, Dumitrache Bibiri, frate cu Nicolae, de care am vorbit în alt capitol, rudă a noastră depărtată ce venea adeseori la Trifeşti şi avea pasiunea pomilor şi florilor. în adevăr, sub instrucţiile şi poveţele sale grădina devenea totdeauna foarte frumoasă.
Pînă cînd să vie rîndul cozonacilor, pastelor şi ouălor roşii, la care se lucra cu sîrguinţă, căci nu numai boierii, dar şi amîndoi preoţii şi dascălii de la biserică, precum şi toţi servitorii pînă la cel din urmă rob ţigan avea să capete ouă şi cozonac, toată lumea postea, chiar şi Schiiller, deşi era catolic.
Singur junele Dăscălescu îşi da aere de om sceptic şi critica cu ironie acest obicei consacrat de secule. Asemenea, nici un membru al familiei n-ar fi lipsit de la denii în săptămîna mare, sau ar fi refuzat să se spovedească ori să se împărtăşească, în sîmbăta Pastelor, spre seară, se vedeau aşăzaţi pe poliţă un şir lung de cozonaci calzi, proaspăt scoşi de la cuptor, cari râspîndeau un miros delicios şi făceau admiraţia
: 44
tuturora. Nouă, copiilor, ne venea apă la gură. Iar Dăscălescu, poetul, fără pic de sfială, rupse o bucată dintr-un cozonac şi o înghiţi în faţa tuturor. Scandalul a fost mare şi moşul Asanache _Dan tot exclama indignat: „Auzi! în sîmbăta Pastelor ! în sîmbăta Pastelor ! Unde mergem ?!"
La miezul nopţii, cînd preotul strigă din pragul bisericii: „Hristos a înviat!", Schiiller slobozi tunul său de tuci.şi ecoul dealurilor repetă bubuitul de zeci de ori, iar a doua zi, duminică, după ce se întunecase, veni rîndul şi focului de artifiţie, ce fu un mare succes al învăţătorului nostru. La cele dîntîi rachete, ţăranii, mai ales copiii din sat, fură cuprinşi de mare uimire, nedîndu-şi seama ce sunt stelele ce cădeau de sus ca o ploaie; poate că unii din ei îşi închipuiau că sunt fenomene supranaturale care se arată la Paşti. Aflînd apoi că drăcia aceasta se petrece la curtea boierească, tot satul năvăli la noi spre a privi mai de-aproape. Dar cum e românul: după întîia surprindere la vederea rachetelor ce spintecau întunericul, a sorilor ce se învîrteau împroşcînd seîntei şi a focurilor de Bengal cari luminau curtea şi casa cu roş şi albastru, ei cerură să se aprindă şi alte culori, căci „ar avea mult haz".
Vreo două săptămîni după această petrecere veni şi zi întîi Mai şi toată societatea plecă la pădure, unde se pregătise prînzul. Pe masa şi băncile căptuşite de noi cu brazde se aşternură lăicere şi covoare; ceva mai la o parte printre copaci se improviza o bucătărie, unde coceau ouă în cenuşă se frigeau pui şi se găteau plăcinte. în timpul mesei se destupau sticle de vin şi de pelin de care, în mod excepţional, am avut voie să gustăm şi noi, copiii. Pot zice însă că, dînd pelinul pe gît, ne-am strîmbat cu toţii, aşa de rău ni s-a părut. Nu înţelegeam deloc cum o doctorie aşa de amară poate să placă.
La poalele copacilor parcă ninsese, aşa era presurat pămîntul cu lăcrămioare frumos mirositoare, iar sus pe crengi cîntau jur-împrejur privighetorile ca şi cum ar fi fost anume comandate. După masă am mai hoinărit cîntînd şi alergînd prin pădure, pînă cînd, mai sub seară, flăcăii din sat ne întîmpinară cu doi lăutari, scripcarul Stavarache şi cobzarul Axinte, ce se puseră în fruntea cortegiului la întoarcerea spre sat.
45
Ajunşi acasă, petrecerea se sfîrşi cu o horă mare ce se încinsese în curte şi la care nu ştiu dacă sătenii au petrecut mai vesel decît boierii.
Petreceri şi prînzuri în aer liber am avut, negreşit, multe în viaţa mea, dar nici una nu mi-a lăsat o aşa frumoasă aducere-aminte ca aceasta. în copilărie totul e nou, totul din lume pare creat pentru tine şi nici o gîndire lăturalnică nu-ţi turbură plăcerea. Ce pline sunt zilele, ce adînci sunt impre-siunile în primăvara vieţei!
Tatăl meu avusese totdeauna intenţiunea să ne trimeată, pe frate-mio Leon şi pe mine, în străinătate pentru săvîrşirea studiilor noastre. Deşi gîndea că nu e bine ca copiii să pără sească casa părintească prea tineri, veni o ocâziune pe care n-o putu pierde şi care grăbi înfăptuirea dorinţei sale.
Consulul rusesc din Iaşi, d. de Kotzebue<31), avea nevoie de un pedagog pentru fiii săi şi, fiind german de naţionalitate, se adresă la un prieten al său, rectorul Universităţii din Greifswald,. cu rugămintea de a căuta printre studenţii săraci de acolo pe vreun tînăr care, în schimbul unui bun onorar, ar primi să-şi întrerupă studiile pe cîţiva arti şi să vie tocmai la Iaşi spre a se însărcina cu creşterea şi învăţătura copiilor săi. Rectorul din Greifswald afişă propunerea lui Kotzebue la tabla neagră a Universităţii şi unul singur dintre studenţi se prezentă.
Acesta, Karl Fieweger, deşi se găsea în ajunul examenului de doctorat în filozofie, declară că e gata să primească propunerea. Foarte sărac, fiul unui ţăran din Silezia, de prin împrejurimile oraşului Breslau, Fieweger se deosebise prin silinţele sale la liceu; dobîndise o mică bursă şi era bine văzut şi de profesorii săi de la Universitate. De o natură aventuroasă, el părăsi patria, familia şi un viitor aproape asigurat în cariera didactică, pentru a se arunca în necunoscut. Venit la Iaşi, el cîştigă în curînd dragostea copiilor lui Kotzebue, precum şi simpatia părinţilor. Cu cunoştinţe multiple, activ, inteligent şi posedînd o uşurinţă extraordinară întru învăţarea limbilor, apoi amabil şi foarte sociabil, el plăcu şi tuturor persoanelor care frecventau casa consulului rusesc.
47
Două pasiuni avea Fieweger, una, jocul de biliard, în care lupta adesea cu succes cu consulul rusesc, bun jucător şi el, şi a doua, studiul numismaticei, unit cu culegerea de monezi şi medalii vechi, din care încet-încet îşi făcuse o colecţie interesantă. Cu timpul, din colecţionar el deveni negustor, cumpărînd şi vînzînd medalii şi monezi la amatori. Ţin minte că mai mulţi ani după ce ne instalasem cu dînsul la Berlin, Fieweger se întoarse o dată acasă cu un sac de gologani de aramă.
— Ce-i asta, domnule profesor?
— Am cumpărat la o licitaţie săcuşorul acesta de bani romani pe preţul de 39 taleri. Dacă printre monezi găsesc un Pertinax, am un cîştig imens, dacă nu, n-am făcut nimic.
— Cum, un Pertinax?
— Voi ştiţi desigur, din istoria romană, că printre împăraţi a fost şi unul Pertinax'32'care a domnit numai cîteva luni. De la dînsul au rămas aşa de puţine monezi, încît amatorii le plătesc grozav de scump, cum se plătesc totdeauna obiectele rare.
Vreo săptămînă şi mai bine Fieweger spălă şi frecă cu peria şi săpun una cîte una monezile de aramă şi le tot cerceta cu lupa. într-o dimineaţă vine cu faţa strălucitoare la cafea şi ne anunţă că noaptea tîrziu a dat, în sfîrşit, de un Pertinax, care-i va aduce un foarte mare cîştig şi va fi începutul averii sale.
în adevăr, gologanul lui Pertinax a pus temelia oarecărei averi, dar mai tîrziu, peste alţi douăzeci de ani, revăzînd la Berlin pe fostul meu profesor, am aflat cu părere de rău că tot ce strînsese s-a dus la bursă mult mai răpede decît cum venise şi că Pertinax, cît fusese de împărat, nu 1-a ajutat la nimic.
După mai mulţi ani de activitate în Iaşi, Fieweger se înamora de o tînără franceză, guvernantă în casa logofătului Costin Catargiu, Angelique Bertrand, cu care se însura. Căsătoria lor coincidă cu mutarea lui Kotzebue într-o altă ţară, aşa încît însurăţeii se găsiră în faţa întregei probleme a viitorului lor. După mai multe combinaţii, Fieweger se opri la hotărîrea să înfiinţeze provizoriu, în Iaşi, un pensionat cu puţini şcolari interni, cu care, mai pe urmă, după ce s-ar naşte copilul ce aştepta, ar pleca la Berlin, unde elevii
48
încredinţaţi creşterii sale aveau, sub direcţia şi privigherea sa, să-şi urmeze studiile în şcoalele statului.
în primăvara anului 1852, soţii Fieweger deschiseră pensionatul lor în mahalaua Sărăria din Iaşi, cu şase şcolari: afară de frate-mio Leon şi de mine, mai erau doi Dăscăleşti, fraţi mai mici ai poetului de care am vorbit, Nicu Drăghici, fiul prezidentului Eforiei de care iarăşi am vorbit, şi, în sfîrşit. Emil Cantacuzin, fiul cneazului Leon şi rudă cu Kotzebue.
Au trecut mulţi ani de cînd din toţi aceştia am rămas singur în viaţă. Patru au murit de diferite boale, iar cel din urmă. Emil Cantacuzin, s-a sinucis în Iaşi în ziua chiar a cununiei sale. Pe cînd toţi nuntaşii, părinţii, rude şi prieteni, întorcîndu-se de la biserică, aşteptau ca însurăţeii să deschidă balul, mirele se coborîse în pivniţă şi-şi trăsese un glonte în inimă, rămîind mort pe loc. Prin această faptă Emil voia să-şi pedepsească părinţii care, pentru interese materiale, îl silise să încheie o cununie contrară sentimentelor sale.'33>
în pensionatul lui Fieweger învăţam nemţeşte şi franţuzeşte şi începurăm limba latină. Disciplina nu era tocmai aspră; jumătate din zi trebuia să studiem, cealaltă jumătate ne jucam. Chiar am fost îngăduiţi să reprezentăm piese de teatru (d. ex., Le mariage force de Moliere), lucrînd noi singuri, şcolarii, decorurile şi costumele. Cînd veni vara şi ne dădură vacanţe de o lună, Fieweger se despărţi pe acest timp de nevasta lui şi de copilul de curînd născut şi veni cu frate-meu şi cu mine la moşia noastră. Acolo ne deprinse cu lungi plimbări pe jos şi, scăldîndu-ne după obicei în Prut, ne dădu cele dintîi lecţii de înotat. O dată, luîndu-mă cu dînsul prea la adînc, era să mă înec de-a binelea şi abia am putut fi scos din apa care mă luase şi mă ducea la vale.
Plecarea în străinătate se fixă de Sfînta Paraschiva, H octomvrie.'34' în ajun mama ne puse să postim şi să ne spovă-duim, apoi ne luă cu dînsa la biserica Trei Ierarhi, unde se păstrează moaştele sfintei Paraschive. Acolo, în mijlocul mulţimii de închinători ce încunjurau racla sfintei, un preot ne ceti rugăciunile celor ce pornesc la drum şi la urmă am fost împărtăşiţi.
Astfel pregătiţi ne adunarăm a doua zi, toţi, părinţi şi copii, la casa lui Fieweger. Acolo ne aşteptau doi harabagii evrei, Iţic şi Herşcu, care aveau să ne transporte cu aceleaşi
4S
"trăsuri şi cu aceiaşi cai de la Iaşi pană la Cracovia. în întîia caretă închisă, acea a lui Iţic, se găseau Fieweger, soţia lui, doica şi copilul ce alăpta. în a doua, o braşoveancă lungăreaţă a lui Herşcu, şedeam cei şase şcolari, trei mai mari, în fund, trei mai mici, în faţă. La spatele ambelor trăsuri erau zdravăn legate, unele peste altele, numeroasele cufere şi geamantane ale familiei Fieweger şi ale noastre.
Mîncarea călătorilor şi pregătirile de drum se prelungiră, aşa încît abia la două după-amiază am fost gata de plecare, în sfîrşit trăsurile arnîndouă, urmate de acele ale părinţilor şi altor rude care ne întovărăşiră, se puseră în mişcare. Era o lungă caravană la care lumea de pe uliţe se uita cu mirare. La bariera Păcurari ne oprirăm; funcţionarul ne trecu numele într-o condică, după regula acelor timpuri, luarăm congediu de la părinţi şi părăsirăm capitala Moldovei. Dar mult drum n-am făcut în ziua aceea. Soarele apunînd curînd, am fost siliţi să ne oprim şi să petrecem noaptea la un han evreiesc din Erbiceni, cam douăzeci de kilometri de la Iaşi. Fiind zi de sărbătoare, circiuma era plină de săteni care beau şi făceau chef. Era o lună splendidă. Ţin minte că flăcăii cîntau din răsputeri:
Era noaptea-ntunecoasă, Alba lună lumina...
şi, cu toate că la vîrsta de zece ani spiritul critic nu e tocmai dizvoltat, totuşi nu înţelegeam cum noaptea poate fi totodată şi întunecoasă şi luminată de lună ... Nu ştiu cum s-o fi odihnit familia Fieweger pe laiţele unde s-au întins, ştiu însă eă noi, copiii, am dormit duşi pe saltele aşternute pe podele.
A doua zi, vremea era frumoasă la început, şi noi cîntam întruna cîntecul auzit în ajun:
Era noaptea-ntunecoasă, Alba lună lumina...
Dar o ploaie torenţială pornită cătră seară ne împiedică să mergem pană la Botoşani, cum fusese proiectat. Se făcuse întuneric beznă şi harabagiii, mai ales al nostru, Herşcu, un tînăr cu părul şi barba roşie, declară că e primejdie să continuăm drumul. Ne oprirăm deci şi astă dată la un fel de han, mai rău decît cel de la Erbiceni, şi ne grămădirăm în
50
singura odaie aşa-zisă de musafiri ce poseda circiuma, ba doi din băieţi, frate-mio Leon şi Iorgu Dăscălescu, au petrecut noaptea în trăsură, grămădiţi şi strîmbi.
A treia zi trecurăm prin Botoşani, unde am stat la masă şi s-au odihnit caii, iar seara am ajuns la Mihăileni. Acolo am avut, în sfîrşit, paturi cu toţii şi ne-am putut întinde după voie.
în ziua următoare trecurăm hotarul ţării şi ne oprirăm dincolo de bariera ce despărţea Moldova de Austria, la vama din Sinăuţi, unde formalităţile vizării paşapoartelor şi altele ne-au ţinut pe loc cîteva ceasuri, spre marele necaz al vizitiului cu barbă roşie şi a tovarăşului său, căci era o vineri şi trebuia negreşit să sosim la Cernăuţi înainte de apusul soarelui, cînd harabagiii intrau în sabăş. Pentru nimic în lume n-ar fi continuat drumul în ziua de sîmbăta.
Cercetarea paşapoartelor a mers cum a mers, dar cînd Fieweger, întrebat de vameş dacă are ceva de declarat, avu imprudenţa să răspundă că luase cu dînsul o oca de tutun turcesc, lucrurile se încurcară de tot.
— Arată tutunul să-1 cîntăresc, îi zise vameşul.
— Domnul vameş, răspunse Fieweger, nu ştiu în care cufăr l-am pus şi dacă m-aţi sili să-1 scot, ar trebui să dizleg şi să cobor toate lăzile şi apoi să le aşăz la loc, ceea ce mi-ar lua mai bine de un ceas. Astfel aş risca să nu ajung la Cernăuţi înainte de apusul soarelui şi să' rămîn pe drum. Vă încredinţez însă pe parola mea de onoare că n-am mai mult de o oca.
— Instrucţiunile mele sunt formale, trebuie să cîntăresc.
Eu, care asistam la această convorbire la oarecare distanţă, cu curiozitatea proprie copiilor, alături de harabagiul cu barbă roşie, băgai de seamă că vameşul, rostind ultimele sale cuvinte, aduse braţul stîng la spate şi tot deschidea şi închidea mîna. Herşcu îşi astupase gura cu pumnul ca să nu bufnească de rîs. De la o vreme şi Fieweger, văzînd gestul funcţionarului, îşi scoase răpede punga din buzunar. Atunci vameşul,  vorbindu-i răstit:
— Ai sau n-ai tutun? îi strigă el, răspunde categoric!
— N-am deloc, zise Fieweger, puindu-i un galben în mîna deschisă.
— Apoi dacă n-ai, de ce mă necăjeşti atîta vreme? (Aici închise mîna peste galben.) Hai, plecaţi răpede! Vorwărtz!' Vorwărtz \
51
Aşa am trecut frontiera împărăţiei austriace.
Ajunserăm cu bine înainte de apusul soarelui la Cernăuţi, unde la „Hotel de Moldavie" am petrecut seara de vineri şi am făcut şi sabăşul a doua zi. Mi-au impus în capitala Bucovinei mai multe edificii mari şi frumoase, precum şi trotuarele cu care în Iaşi nu prea eram deprinşi. însă ceea ce m-a impresionat mai mult a fost sentinela care făcea strajă la palatul guvernatorului, cu pantalonii săi strimţi, chipiul înalt, ciubotele legate cu şireturi şi puşca ce nu se mişca de pe umăr. îmi făcu efect şi împrejurarea că soldatul umbla încoa şi încolo de-a lungul unei scînduri, fixată în trotuar, fără a face un pas alături în dreapta sau în stînga. Noi băieţii ne prindeam rămăşag: „Ba are să calce alături, ba n-are să calce, ba tot are să calce ..." Oricum, nu ne puteam dezlipi ochii de la acest personaj impozant.
Duminică am ajuns la Kolomeea, luni la Stanislau şi aşa înainte în trăpejorul cailor pană la Sambor, căci evitasem •oraşul Lemberg, capitala Galiţiei. în drum spre Przemysl — nume pe care noi băieţii îl pronuţam cum era scris: „Pîrţămisl", ne pomeneam că de-a lungul şoselei erau înfipţi pari înalţi, legaţi cu sîrmă unii de alţii. Foarte intrigaţi, întrebarăm pe profesorul nostru, ce este asta? Şi, după cîteva momente de reflecţie, el ne răspunde că trebuie să fie telegraful.
— Telegraful?
— Da, telegraful prin care oamenii comunică unii cu alţii la mari distanţe. Am să pun să vi se explice.
în adevăr, ne-am dus la oficiul telegrafic din Przemysl unde, în schimbul unui bacşiş, funcţionarul ne făcu un curs întreg de telegrafie, pe care îl întovărăşi cu exemple practice, vorbind lucruri banale cu colegul său din Lemberg. Banda subţire de hîrtie ce ieşea singură din aparat cu puncte şi liniuţe mistice însemnate pe dînsa fu pentru noi mult mai explicită decît toată expunerea teoretică a telegrafistului.
De la Przemysl am trecut prin Jaroslau, de unde mi-a rămas amintirea unor pîrjoale foarte mari şi gustoase ce ni s-au dat să mîncăm, apoi înainte prin Przeworsk, Rzsessow Tarnow, Bohnia, mai făcînd, mi se pare, un sabăş în nu mai ştiu care din aceste oraşe. La Tarnow era s-o păţim rău. Ca să fie mai cald în odaia unde ne culcasem toţi băieţii, hotelierul astupase soba, deşi vatra era plină de jăratec,
52
aşa că noaptea gazurile şi năduful era să ne asfixieze. Noroc că unul din noi, începînd să geamă tare, fu auzit de Fieweger din odaia de alături. Intrînd la noi şi văzînd ce se petrece, el se răpezi la fereastră, o deschise mare şi ne deşteptă pe toţi. Aerul rece al nopţii ne învioră în curînd şi scăparăm numai cu dureri de cap.
La Bohnia am vizitat o fabrică de sticlărie, de unde ne s-a cumpărat şase pahare colorate, fiecare cu iniţialele unuia din noi. Ani de zile ne-am slujit cu acele pahare la masă. în sfîrşit sosirăm la Cracovia, trăgînd la un otel ce se chema pe atunci „Hotel de VEurope", unde ne despărţirăm de harabagiii cu care ne împrietenisem în lungul nostru drum. Impresia ce ne-a făcut Cracovia a fost mare, era întîiul oraş cu aparenţă occidentală ce vedeam. După obiceiul ce avea Fieweger, de a ne arăta tot ce era mai interesant în drumul nostru, el ne conduse a doua zi la măreaţa catedrală a oraşului unde, pe lîngă arhitectura frumoasă şi bogata deco-coraţie internă, admirarăm şi mormintele multor regi şi eroi poloni.<35)
De la Cracovia aveam să ne urmăm călătoria cu calea ferată. Pe cît eram de curios să văd faimosul drum-de-fer de care auzisem aşa de mult vorbindu-se şi căruia în închipuirea mea îi dam tot felul de forme fantastice, pe atît de mare mi-a fost decepţia, văzîndu-1. în curînd îmi păru chiar rău după braşoveanca lui Herşcu, unde noi băieţii eram de capul nostru, cîntam şi făceam tot felul de nebunii şi din care ne dam jos, după plac, la toate dealurile sau văile mai mari.
Trecînd frontiera Germaniei la Mislowitz, ajunserăm într-o seară la Breslau, unde, găzduiţi la otelul „Zur golde-nen Ganz" („La gîsca de aur"), ne oprirăm cîteva zile, căci Fieweger voia să-şi vadă rudele ce-i mai rămăsese după moartea părinţilor săi şi să le prezente soţia şi copilul.
La Breslau am fost duşi la operă unde, de ziua reginei Elisabeta a Prusiei, se juca pentru întîia oară Tannhâuser. „Să băgăm toţi bine seama la muzică, ne zise Fieweger, căci compozitorul acum ieşit la iveală al acestei opere zice că scrie « Muzica viitorului »". Am ascultat ades de atunci încoace „Muzica viitorului" cu plăcere, dar în seara aceea, cînd, la sfîrşitul reprezentaţiei, Fiewerger, din loja de alături, voi să ne întrebe de impresiile ce avusesem, toţi şase dormeam
53
într-o seară tîrziu la Ceilalţi îi deşteptară:
aşa de adînc pe scaunele noastre, încît a trebuit să ne scuture bine ca să ne deştepte. Ajunşi acasă, Fieweger ne zise foarte impresionat: „Să ţineţi bine minte numele lui Richard Wagner, care a compus opera Tannhăuser. Astăzi, pe cît aud, mulţi îl iau în rîs, dar are să vie o vreme cînd toată lumea are să i se închine şi să-1 declare un mare om."
Adeseori mi-am adus de atunci aminte de prevederile profesorului nostru.
Plecînd din Breslau, ajunserăm Berlin. Cîţiva dintre noi dormeau.
„Hai, sculaţi, măi băieţi, că suntem acum la Berlin!" „Aş ! nu mai crede", zise unul. „Prostii!" exclamă altul. „Minciuni spui!" strigă al treilea din cei somnoroşi.
Aşa ne dădusem la drum, încît cu greu ne venea să credem că suntem, în sfîrşit, la capătul lungei noastre călătorii.
Şi totuşi sosisem la Berlin aşa de-al binelea că am petrecut acolo o bună parte a tinereţii mele.
Abia după unsprezece ani şi unsprezece zile, aducînd cu mine în geamantan un pergament pe care sta tipărit cu -cuvinte latine că am dobîndit, ca foarte mulţi alţii, titlul de „utriusque juris doctor", am păşit iarăşi pe pragul casei părinteşti.'36'
VIII
Mihai Sturza-vodă a fost de două ori însurat. întîi cu Săftica, născută Rosetti, de care s-a despărţit mulţi ani înainte de a se face domn, şi a doua oară cu Smaranda, născută Vogoride.
Din întăia căsătorie a avut doi fii, pe Dumitru şi pe Grigore, pentru care — mai ales pentru cel din urmă — n-a arătat niciodată vreo afecţie. Cu Smaranda n-a avut copii decît cătră sfîrşitul domniei sale.
Cucoana Săftica, după despărţirea sa de Sturza, s-a remăritat cu hatmanul Constandinică Palladi, iar prin anii 1864—1880, cînd am cunoscut-o, era văduvă şi foarte bă-trînă. Totuşi avea încă o talie înaltă şi subţire; faţa ei păstrase multe urme de frumuseţe şi părul de tot alb îl purta în bucle. Femeie amabilă, distinsă, cu maniere alese, ea era ceea ce se numeşte o cucoană mare, une grande damer cum se mai găseau cîteva în Moldova în tinereţele mele. Cîteodată mă duceam s-o văd la ea acasă, dar cel mai des o întîlneam seara în saloanele nepoatei sale, doamna Didiţa Mavrocordat, unde se aduna tot tineretul din Iaşi. Săftica Palladi şi surorile ei Frosina Rosetti şi Agripina Sturdza se aşăzau toate trei deoparte pe o canapea şi priveau cu interes la petrecerile tinerilor.
Mie mi-a plăcut totdeauna să stau de vorbă cu bătrinii şi de aceea mă apropiam ades de canapeaua acelor doamne şi ascultam cu plăcere din gura lor povestiri din timpurile trecute.
îmi aduc aminte cum cucoana Săftica ne descria cununia ei cu Mihalache Sturza: ea era încă tînără de tot cînd părinţii
55
«o înştiinţară că peste puţine zile are să se mărite. Deşi foarte spăriată de această veste neaşteptată, căci abia zărise de departe pe viitorul ei soţ, ea nu îndrăzni să se opuie — aşa ceva ar fi fost pe atunci un lucru neînchipuit — şi nici măcar nu avu curajul să ceară o amînare pentru a-şi cunoaşte mai întîi mirele. Ca fiică ascultătoare, ea sărută mîna părinţilor şi le mulţumi. Cununia se făcu în paraclisul palatului domnesc, nuni mari fiind vodă Calimah cu doamna şi slujind mitropolitul Moldovei. După ceremonia religioasă, mireasa se urcă într-o caretă mare, trasă de patru cai, şi ocupă toată partea din fund a trăsurei, iar pe scaunul din faţa ei se aşă-zară două cucoane ce ţineau în mînă capetele betelei cu care ti împodobiseră părul. Pe capră, lîngă vizitiu, şedea un arnăut, pe scaunul de la spatele trăsurei şedea altul, amîndoi îmbrăcaţi numai în fir şi ţiind în mînă cîte o lumânare aprinsă. Mirele, purtînd un antereu de mătasă deschisă şi în cap cu un işlic mare, se ţinea, călare pe un cal alb, la oblonul caretei. La apropierea alaiului care înainta în pasul cailor, clopotele bisericilor sunau, negustorii, ieşiţi în uşa dughenilor, precum şi poporul de pe uliţe salutau cu respect. Ajunşi la locuinţa mirelui, ei fură întîmpinaţî la poarta curţii de mai multe tarafe de lăutari cu cîntece de nuntă: Lado, Lado; Taci mireasă... şi altele, iar la scară le ieşiră înainte socrii mari cu pîne şi cu sare. Sus în salon cei întîi negustori din Iaşi, în frunte cu starostele lor Radovici (bunicul generalului care în Războiul Independenţei a comandat divizia I a armatei), îşi întinsese cea mai frumoasă şi bogată marfă ce avea: juvaeruri, argintării, şaluri turceşti, horbote, catifele, mătăsuri, blănuri, covoare ... şi mireasa nu avea decît să arate cu degetul ce obiecte îi plăceau pentru ca acestea să fie cumpărate fără a se mai întreba de preţ. După retragerea negustorilor, masa. cea mare cu vin de Cotnari; după masă, bal, la care toată boierimea din Iaşi fusese invitată şi unde se jucau numai danturi naţionale. Era ca din poveste.
Pe a doua sa soţie, lumea zicea că Mihai Sturza ar fi luat-o cu scopul ca socrul său Vogoride*37' să-1 ajute la dobîn-direa domniei. Poate că o fi fost şi acesta unul din motive, căci Vogoride se bucura de mare trecere la înalta Poartă, •dar adevărul este că Mihai Sturza a avut pentru Smaranda ■o afecţiune statornică şi adîncă în tot timpul lungei lor convieţuiri.
•56
li
Pe Smaranda-doamna nu-mi aduc aminte s-o fi văzut vreodată, şi nici pe Mihalache Sturza cît timp a domnit. Abia mai tîrziu, în vara anului 1855, am întîlnit pe vodă la băile de la Ems, în Germania.
Toţi cei ce au cunoscut pe Sturza zic că era un om foarte inteligent, destul de învăţat pentru acele vremi, fin în judecăţile sale, bun administrator şi adînc cunoscător de oameni. Dar tot aşa de unanimă este părerea contemporanilor săi, că pe lîngă aceste calităţi, avea şi covîrşitoare defecte. El era făţarnic, peste măsură de prepuielnic şi, mai presus de toate, lacom de bani şi foarte zgîrcit.
Precum am spus, Sturza nu iubea pe fiii săi din convieţuirea sa cu Săftica şi dorea foarte mult să aibă alţii din a ■doua sa căsătorie. Aceasta a fost cauza pentru care se hotărî să se aşăze într-o vară la o moşie de pe malul Prutului, cu soţia sa, pentru ca aceasta, cu ajutorul băilor reputate foarte •efi'caci, să se vindece de sterilitate.
Am mai vorbit de această petrecere a lui vodă Sturza la moşia părintească Trifeştii-Vechi. în mijlocul gradinei era un plop bătrîn, aşa de gros, încît trebuiau şapte oameni să întindă braţele împrejur pentru a-1 cuprinde. în satul nostru i se zicea „Plopul cel mare". Tatăl meu pusese să se ridice o scară în jurul trunchiului pană aproape de vîrf, unde se aşăzase un mic cerdac. Vederea de sus peste valea Prutului ■era întinsă şi frumoasă. Plopul cel mare fiind însă putred în inima lui, tot tatăl meu, pentru a-1 conserva cît mai mult, 11 umpluse cu o zidărie de cărămidă, care îl susţinea şi îl apăra de vînturi şi furtune. Această zidărie îi părea lui vodă foarte ciudată. Tatăl meu, fiind unul din puţinii deputaţi mai independenţi din Obşteasca Adunare, Sturza inspecta totul şi întreba întruna cînd pe o slugă, cînd pe alta, ce este ascuns în copac sub zidăria de cărămidă. Cu tot răspunsul unanim că lucrarea nu avea alt scop decît conservarea copacului, vodă, neliniştit cum era, porunci într-o zi să se scoată mai multe cărămizi pentru a vedea cu propriii săi ochi ce era ascuns îndărăt.
Aşa se şi făcu, dar de astă dată prepusul său nu-i fu a bine.' în loc de comori sau acte revoluţionare, se adăpostise înlâuntrul plopului un roi de albine care, furioase de a fi turburate în liniştea lor, se năpustiră asupra lui vodă şi îl înţepară în toate părţile.
57
Altă dată, grădinarul, un ţigan numit Leu, pe care l-arm apucat şi eu, ieşi lui vodă înainte, pe cînd acesta se plimba cu tatăl meu prin grădină, şi îi oferi un buchet de flori. Vodă luă buchetul şi zise tatălui meu: „Dă-i un galben!" Mulţi ani mai tîrziu tatăl meu rîdea încă din toată inima cînd îşi aducea aminte cum a fost silit să dea propriilor săi robi bacşişuri din punga sa pentru buchete oferite lui vodă.
Că Mihai Sturza lua mită este un lucru ştiut. Negreşit că obiceiuri de aceste, care nouă ne se par imposibile, nu se judecau atunci cu aceeaşi asprime cu care s-ar judeca astăzi. Eram prea aproape de domniile fanariote, în care tuturor reprezentanţilor puterii publice, de la cel mai de sus pană la cel mai mic, li se iertau pană la un punct asemenea abuzurL Totuşi începuse să adie la noi un vînt occidental şi Sturza era aspru criticat în toate straturile sociale.
Consulul prusian Kuch1 descrie cu foarte interesante deta-liuri chipul în care Mihai-vodă sili pe jidanii din Moldova să-i plătească datoriile ce făcuse pentru obţinerea domniei. Am publicat în numărul din 1 mai 1891 al Convorbirilor literare acea minunată povestire în traducerea română a d-lui A. C. Cuza şi nu voi reveni asupra ei(38>. Nu mă pot însă opri de a nu istorisi şi eu un exemplu foarte caracteristic de luare de mită a lui Sturza, de care mi s-a vorbit de mai multe ori.
Doi boieri, unul din cei mai mari, celălalt mai puţin influent, se judecau pentru hotarul moşiilor lor. Boierul mai mic zicea că a fost împresurat de vecinul său şi revendică un număr însemnat de fălci. Foarte şiret, el se apără mai slab la judecătorie şi la Divanul de apel, unde şi pierdu procesul, şi îşi rezervă toate mijloacele iertate şi neiertate pentru ultima instanţă. Divanul domnesc. Aici, făcînd o sforţare extraordinară, el scoase bani mulţi, cu care cumpără cîţiva judecători şi prezentă totodată Divanului întru apărarea sa puternice documente, necunoscute de adversarul său, pe care le ţinuse ascunse pană atunci. Pîrîtul, cîştigător în două instanţe şi rudă cu mai mulţi membri ai Divanului domnesc, se credea sigur de izbîndă şi se apără cu negligenţă. De aceea, şi spre uimirea sa, hotărîrea Divanului fu favorabilă recurentului. Dar pentru ca această hotărîre să rămîie defi-
1 în textul de bază: „Kluch" (n. ed.).
58
snitivă şi să devie executorie, trebuia să se obţie şi întărirea domnească. Dacă vodă casa sentenţa Divanului, sau — cum se zicea atunci — dacă „o întorcea cu observaţie", cauza, în cele mai multe cazuri, se putea considera ca perdută. De aceea împricinatul cîştigător, prin mijlocirea lui Petrache Asache, secretar intim a lui vodă Sturza, se tocmi pentru suma de plătit, punîndu-se la cale, după cum era obiceiul, modalităţile plăţii în toate amănuntele: împricinatul avea să fie primit în audienţă într-un salon mare al palatului domnesc, înspre seară, cînd era mai mult întuneric decît ziuă. în mijlocul salonului aveau să fie aşăzate două măsuţe la o mică •distanţă una de alta. Pe una din mese va fi pusă anaforaua Divanului, cealaltă era să fie goală. La ora şi minuta fixă avea să intre pe una din uşi, dinspre apartamentele domneşti, vodă singur, iar pe uşa din partea opusă împrincinatul. Acesta, după cîteva cuvinte de rugăminte şi mulţumire, trebuia să puie o pungă cuprinzînd suma de galbeni fixată mai dinainte pe măsuţa goală şi atunci vodă trebuia să iscălească întăritura pe masa cealaltă. Aşa se şi făcu. împricinatul se închină adînc, expuse în două cuvinte procesul său şi rugă pe vodă să se milostivească şi să-i facă dreptate. Totodată scoase punga cu bani din buzunarul dindărătul hainei şi o puse pe masă. Vodă, făcîndu-se că nu vede această mişcare, răspunse că a citit hotărîrea, că o găseşte întemeiată •şi că în timpul domniei sale dreptate se face totdeauna, fiind deopotrivă pentru toţi. Apoi luă condeiul, puse iscălitura şi întinse actul împrincinatului. Acesta sărută mîna lui vodă, se mai închină încă o dată adînc, mulţumind, şi se îndreptă cu paşi răpezi spre uşă. însă tocmai în momentul cînd pusese mîna pe clanţă auzi vuietul unei pungi trîntite cu violenţă lîngă dînsul pe podele şi pe vodă strigîndu-i cu furie: „Tîl-harule, m-ai înşălat!" în vreme ce împricinatul se depărta, vodă luase răpede punga în mînă şi, obişnuit cu cîntăritul banilor, simţise imediat după greutate că punga nu cuprindea toată suma convenită. De aceea în primul moment de iuţeală şi de mînie voise să-i arunce punga în cap. Negreşit că boierul coborî în fugă pe scări, se urcă răpede în trăsură şi dispăru •din palat cu preţioasa anaforă în mînă.
Actele de această natură se petreceau pe cînd eram copil mic. Abia mai tîrziu, aproape şapte ani după mazilirea sa, -am văzut pe Sturza la băile de la Ems, unde venise să se
59
caute de bronşită. Părinţii mei, care se găseau şi ei acolo> ne aduseseră, pe frate-mio Leon şi pe mine, de la Berlin unde ne făceam studiile, ca să petrecem cu ei împreună vacanţele de vară(39). Acolo vedeam pe Mihai Sturza în toate zilele, mai ales dimineaţa, cînd se plimba cu tatăl meu prin parc în vremea curei.
De talie mijlocie, cu părul şi barba roşie, mestecate cu fire albe, cu figura totdeauna posomorită şi haine rău croite, vodă Sturza nu făcea deloc un efect impunător. Mi-a rămas de atunci în memorie următoarea scenă caracteristică: în parc se jucau vreo trei copilaşi foarte drăguţi care plăceau mult lui Sturza. Tot acolo, sub un copac, se ţinea şi o fetiţă ca de cincisprezece ani cu un paner de turtă dulce, la care copiii se uitau cu multă poftă. Vodă, vrînd într-o zi să le facă plăcere, se apropie de mica negustoreasă şi o întrebă de preţ. Se vede că acesta îi păru prea urcat, căci după oarecare tîrguială se despărţi fără să cumpere. A doua zi, acelaşi lucru. Abia a treia zi, fie că tînără precupeaţă a lăsat marfa mai ieftin, fie că Sturza a făcut o sforţare morală extraordinară, l-am văzut luînd trei bucăţi de turtă pe care le oferi copiilor ce săreau de bucurie.
Iată economiile unui om a cărui avere Petru Mavrogheni,, fostul ministru de Finanţe, nepot al lui Sturza şi mulţi ani administratorul moşiilor sale din Moldova, Basarabia şi Bucovina, îmi spuse în anul 1878 că o taxează la peste două sute de milioane!
în acelaşi timp se mai găsea la Ems şi un alt compatriot al nostru, în tovărăşia unei femei tinere şi foarte frumoase. Văzînd că acel domn se saluta cu tatăl meu, întrebai cine-este.
— E un oarecare colonel Cuza.'40)
— Ce frumoasă femeie are! exclamai eu. Tatăl meu încreţi sprîncenile:
— E o situaţie neregulată. Măcar n-ar trebui să se arate astfel în public.
După aceste cuvinte schimbă răpede vorba, căci nu-i plăceau subiecte de conversaţie de această natură. Acea. femeie trăieşte şi astăzi/41* Cine ar zice că octogenara zbîrcită.
60
•ce am întîlnit încă de curînd este frumuseţa ce-mi impusese aşa de mult odinioară !1
Pe de altă parte, cine iară s-ar fi gîndit că bărbatul ce-mi părea neînsemnat şi cam şters pe lîngă frumoasa lui tovarăşă va deveni peste patru ani domnitorul Alexandru Ioan I, •a cărui figură o învecinicesc astăzi statui de bronz în oraşele României!
Vodă Mihai Sturza şi Cuza-vodă! sfîrşitul unui trecut ■dureros şi începutul unei'ere de înflorire ... astăzi de mărire !...
1 Ea a încetat din viaţă la o vîrstă foarte înaintată.
AMINTIRI DIN „JUNIMEA"
Capitolul I ÎNFIINŢAREA SOCIETĂŢII LITERARE
La banchetul anual prin care se serba aniversarea înfiinţării Societăţii „Junimea", secretarul perpetuu — acela eram eu — avea obiceiul să ţie un discurs glumeţ, care începea totdeauna cu următoarele cuvinte: „Originea « Junimii» se pierde în noaptea timpurilor"... Tot aşa aş putea începe, fără glumă, şi astăzi, cînd mi-a venit în gînd să scriu oarecare amintiri despre această Societate, care a ocupat un sfert de secul din viaţa mea şi cu care se leagă multe şi plăcute aduceri-aminte ale tinereţii mele. Se poate în adevăr zice că originea „Junimii" se pierde în noaptea timpurilor, de vreme ce ar fi foarte greu a-i fixa cu exactitate epoca înfiinţării.
Mulţi membri ai „Junimii" cred că Societatea lor datează' din toamna anului 1863, însă aceasta nu poate fi, de vreme ce eu, unul din cei cinci fundatori, m-am întors din străinătate în Iaşi, după săvîrşirea studiilor, în seara de 25 octombrie 1863, iar T. Maiorescu, altul dintre fundatori, plecase cu o zi înainte din Iaşi la Berlin, şi amîndoi ne-am încrucişat în drum la Botoşani, unde petrecurăm noaptea în acelaşi han, fără să ne facem cunoştinţa şi fără măcar să ne întrevedem.(1)
îmi păru foarte rău de absenţa lui Maiorescu din Iaşi, căci mi se vorbise mult despre dînsul în timpurile din urmă ale şederii mele în Berlin, unde eu studiam dreptul şi el filozofia. Apoi tatăl meu îmi scrisese că Maiorescu, venit în Iaşi ca director al Liceului Naţional, se deosebeşte foarte mult prin conferinţele sale publice, şi că mai ales acele care aveau de obiect estetica, el le asculta cu un viu interes.
65
Tatăl meu insista în scrisorile sale asupra deosebirii dintre Maiorescu şi mulţi din ceilalţi profesori tineri, care îşi dădeau aerul de învăţaţi, pe cînd în realitate erau numai nişte oameni mediocri ca învăţătură, dar foarte ambiţioşi şi destul de interesaţi. Toate aceste, şi cele ce mai auzii despre Maiorescu la Iaşi, între altele şi de la o rudă a mea, bătrînul Neculai Bibiri, care-i lăuda ştiinţa şi talentul, îmi produseră multă părere de rău, de a nu-i fi făcut încă cunoştinţa şi de a fi silit să aştept pentru aceasta cîteva săptămîni.
în cele întîi zile după întoarcerea mea în ţară, tatăl meu mă conduse pe la toate rudele şi pe la toţi prietenii săi, precum şi pe la alţi bărbaţi influenţi, a căror prietenie sau bunăvoinţă putea să-mi fie de folos. în ziua de Sf. Mihail şi Gavril, 8 noiemvrie 1863, merserăm să felicităm mai multe persoane cu acest nume şi, între altele, făcurăm o vizită şi căpitanului Mihail Cerchez, care pe departe se înrudea cu noi. Acest tînăr ofiţer cu care m-am împrietenit mai tîrziu aşa de mult, ale cărui succese militare în războiul din 1877 mi-au făcut aşa mare mulţumire, şi al cărui nenorocit sfîrşit m-a mîhnit foarte adînc<2), îmi făcu o prea bună impresiune şi din întîiul moment a început prietenia noastră. Abia ne oprisem vreun sfert de ceas la Cerchez, cînd veni în vizită la dînsul un personaj ce-mi produse efectul cel mai curios. Mic de stat, cu umerii cam ridicaţi, cu ochii mari şi vii, vor-vind despre lucrurile care mie îmi păreau cele mai importante cu uşurinţă şi nepăsare, luînd pe toată lumea în zeflemea, stînd strîmb pe scaun, părăsind convorbirea în mijlocul vizitei şi deschizînd cărţi din bibliotecă, pentru a rîde de Cerchez, care le cetea, luînd peste picior toate obiceiurile sociale, acest om, Vasile Pogor, trebuia, fără îndoială, să pară foarte ciudat unui tînăr ca mine, abia venit din Germania, unde mă deprinsesem cu un respect, poate exagerat, pentru formele şi convenţiile sociale. Eu rămăsei uimit şi pot zice că impresiunea întîi a lui Pogor mi-a fost puţin simpatică, de nu chiar displăcută.
— Curios om e acesta, zisei cătră tatăl meu, la plecare, mi s-a părut şi obraznic, şi cam într-o doagă.
— Nu te uita la apucăturile aceste ale sale, e un tînăr inteligent, s-a deosebit, ca judecător, printr-un mare sentiment de dreptate, ceea ce la noi este rar, are şi avere, păcat
însă că e cam leneş — nu-i prea place să lucreze şi în aceasta se deosebeşte de tatăl său, cu care am fost prieten.(3)
Auzind lăudîndu-se astfel calităţile lui Pogor, abia am lăsat să treacă o săptămînă şi m-am dus să-1 văd acasă la el. Voiam să-i propun ca împreună să facem un şir de prelegeri publice, cum le inaugurase Maiorescu la începutul aceluiaşi an.(4) Eram doritor să mă fac cunoscut, să dau semne de viaţă, să fac ca lumea să vorbească de mine. Fie că dorinţa de a se deosebi este naturală tinereţii, fie că eram pe atunci plin de asemenea aspiraţii şi m-am schimbat foarte mult mai tîrziu în această privinţă, nici îmi puteam închipui că un tînăr inteligent şi cu învăţătură să nu împărtăşească simţirile acelea. Care fu însă dizamăgirea mea, cînd Pogor îmi răspunse nu cu entuziasm, precum mă aşteptam eu, dar cu cea mai desăvîrşită nepăsare:
— A început asemenea cursuri Maiorescu, să aşteptăm întoarcerea sa din străinătate.
— De ce să perdem vreme, întîmpinai eu, cam necăjit; cînd va reveni Maiorescu, el va putea urma cursurile începute ; pînă atunci să facem noi; sunt şi alte chestiuni interesante de tratat, nu este numai filozofia ...
— Să vie Maiorescu, răspunse încă o dată Pogor scurt, rece, şi schimbă vorba.
După această dusă, nu m-am mai gîndit la prelegeri populare. Dealtminteri, balurile şi petrecerile de tot feliul mă luaseră pe dinainte aşa de mult, încît nu mai aveam timp să cuget la ocupaţiuni de natură mai serioasă.
Cam tot pe atunci am reînnoit şi cunoştinţa cu Carp. Ultima dată îl văzusem cu vreo cinci-şase ani înainte, la o întrunire a studenţilor români din Berlin.
Prinţul Jerome Napoleon venise în vizită la regele Prusiei, şi tinerii români care studiau în Berlin, aducîndu-şi aminte de binele ce vărul său, împăratul Napoleon III, făcuse patriei lor, se adunase în casa unuia din studenţi, convocaţi de răposaţii I. Strat şi Grig. Lahovari, acum prezident 'la Casaţie, ca să delege o deputăţie cătră prinţul Napoleon, pentru a-i manifesta sentimentele de gratitudine ale românilor. Foarte curios efect îmi făcu mie împrejurarea că se improvizase o tribună în mijlocul odăiei, ca şi cînd nici n-ar putea fi o întrunire de români fără discursuri la tribună. Au vorbit succesiv Strat, Lahovari şi alţi cîţiva. în această adunare,
66
67
compusă poate din vreo treizeci de persoane, ţin minte că se găseau Carp, Muţi Balş, Tache Giani şi Nicolaîis Racoviţa. După discursurile înflăcărate şi umflate ale oratorilor, Carp zise de la locul său cîteva vorbe foarte reci, care puse ceva apă în vinul entuziaştilor. Cumpătarea şi lipsa de sentimentalism cu care Carp privi situaţia îmi plăcu foarte mult. Atunci, în cercul studenţilor, ca şi acum, în adunările si sfaturile politice, el îşi spuse întreg gîndul său, limpede şi fără şovăire, şi prin aceasta se deosebi de camarazii săi de studiu precum se deosebeşte astăzi de cei mai mulţi oameni politici ai noştri.
De aceea, cînd se aleseră cu vot secret două persoane care trebuiau să înmîneze principelui Napoleon adresa noastră de mulţumire şi mai toţi votară pentru Strat şi Lahovari, eu singur îmi dădui votul pentru Carp şi Balş, 'acei doi ce-mi erau mai simpatici.
îmi aduc aminte că, auzindu-şi pe neaşteptate numele ieşind din urnă, Carp întrebă tare de mai' multe ori cine şi-a bătut joc de dînsul. Iar eu, care mă ştiam vinovat, am tăcut pitic, ferindu-mă a mă da pe faţă.'
Reîntîlnindu-ne în Iaşi în toamna anului 1863, în saloanele doamnei Didiţa Mavrocordat, Carp şi eu ne-am împrietenit în curînd, şi în tot cursul vieţii nu am avut nici o neînţelegere, afară decît în discuţiuni teoretice, în special în chestiunea evreilor.
Curînd după aceea, pe la sfîrşitul anului 1863 sau pe la începutul anului 1864 se întoarse şi Maiorescu din Berlin <5) si eu m-am grăbit să mă duc să-1 văd. Acum încă, după aproape 26 ani, acea întîlnire mi-a rămas foarte vie în memorie. Maiorescu ocupa un apartament într-o casă, astăzi dărîmată, de la intrarea bisericii Trei Ierarhi. L-am găsit în cabinetul său de lucru, înaintea unei mese lungi, plină de cărţi şi manuscripte, foarte ocupat cu afaceri de administraţie'ale şcolilor din Iaşi, căci făcea parte din comitetul de inspecţie şcolară.
Vizita mea nu păru a-i fi plăcută, poate fiindcă-1 turbura în ocupaţiile sale. Maiorescu îmi vorbi cum se vorbeşte cu un tînăr fără importanţă; la întrebările mele despre cele ce se petrec în Berlin, unde era pe atunci o mare agitaţie din cauza conflictului dintre guvernul lui Bismarck şi parlamentul progresist, Maiorescu răspunse foarte scurt, cu indiferenţă,
si schimbă vorba. Efectul pe care mi-1 făcu era foarte departe de ceea ce mă aşteptam; eu îmi scurtai vizita şi ieşii nemulţumit, cu încredinţarea că lăudatul profesor este un pedant şi cu sentimentul' că acest om nu-mi va fi niciodată prieten, şi nici chiar simpatic. Dar lucrurile se schimbară foarte repede. Peste cîteva zile, Maiorescu, întorcîndu-mi vizita, se întinse cu mine în lungi convorbiri, apoi ne puserăm să jucăm şah, pe urmă reîncepurăm a discuta, aşa încît el uită alte vizite ce vrea să facă şi petrecurăm împreună mai multe ceasuri. Din acel minut am început să-i fiu prieten, cele întîi sentimente ale mele pentru dînsul schimbîndu-se cu totul.
Astfel, efectul ce-mi făcură la început şi Maiorescu, şi Pogor, — acei cu care mai tîrziu m-am împrietenit atît de mult — a fost fără îndoială rău, oricît s-ar zice că întîia impresiune este cea hotărîtoare.
După mai multe întîlniri cu Carp, Pogor şi Maiorescu, primii o dată un mic răvăşel de la acest din urmă, prin care mă invită să vin seara la dînsul, unde Carp avea să facă o lectură. El trebuia să ne cetească traducerea tragediei Macbeth, în versuri. Faţă erau cinci tineri, Maiorescu, Carp, N. Burghele, acum secretar al Consiliului de Miniştri, eu şi Teodor Rosetti, pe care mi se pare că în acea seară l-am văzut pentru întîia dată.
Deşi Pogor, pe care toţi îl aşteptau, fusese împiedicat de a veni, lectura se urmă şi, lucru ciudat! traducerea a fost găsită bună şi plăcu la toţi. Se făcură cîteva observaţii, mai mult de detaliu, şi eu m-am întors acasă foarte mulţumit de acea serată literară. Mai tîrziu, de cîte ori am recitit acea traducere<6), m-am mirat de lipsa de critică ce a domnit atunci în întrunirea noastră. Cum de nu ne-a lovit limba prozaică a traducătorului, în care reproduce pasagiile cele mai poetice ale lui Shakespeare; cum de am trecut cu uşurinţă asupra greşelilor ritmice care nu se mai numără; în sfîrşit, cum de am fost atît de indulgenţi pentru toate neajunsurile lucrării! Poate că ceea ce mai ales a contribuit ca traducerea să cîş-tige aprobarea noastră a fost limba curat românească în care e scrisă şi, în special, lipsa neologismelor cu care mai, toţi autorii de pe atunci desfigurau limba noastră; poate, asemenea, că spiritul critic s-a dezvoltat mai tîrziu şi treptat în Societatea noastră literară. Oricum ar fi, în acea seară, se
68
69
poate zice că a fost întîia şedinţă a „Junimii", fără ca cei prezenţi să se fi gîndit încă la înfiinţarea unei Societăţi literare (7>.
Mai pe urmă ne-am mai întrunit a doua oară, pentru a vorbi despre prelegeri populare. Cu un an înainte Maiorescu începuse cursurile sale, în ultima duminecă din carnaval sau în cea întîi din postul mare, nu ţin minte bine, în sala Băncii Moldovei, pe care directorul acestei instituţii i-o pusese la dispoziţie. Acum însă se hotărî ca conferinţele să se facă în unul din saloanele Universităţii şi ca, în afară de Maiorescu, să mai ia parte şi alţii dintre noi, şi anume: Pogor, Carp şi Rosetti. Iar eu, fie că nu mi s-a propus, neavîndu-se încă destulă încredere în mine, fie că însumi, după cunoştinţa mea intimă ce făcusem cu acei tineri, nu m-am bizuit să mă înfăţişez publicului, am rămas de acea dată simplu ascultător.
Prelegerile au început în 9 februarie şi au urmat pînă în luna lui mai. Pogor a făcut două conferinţe Despre înrîurirea revoluţiei franceze asupra ideilor moderne, Carp de asemenea două: Asupra tragediei antice şi moderne şi Despre trei cezari (Cezar, Carol cel Mare şi Napoleon), iar Maiorescu singur a ţinut zece. Negreşit, Pogor a vorbit bine şi cu mare succes. Carp de asemenea a vorbit foarte bine, dar cursurile lui Maiorescu au fost admirabile. Era pentru mine ceva neaşteptat. Vorba lui Maiorescu, limpede şi uşoară, limba sa română atît de frumoasă, de care nu-mi dam seamă unde a găsit-o, claritatea expunerii, care contrasta aşa de mult cu cursurile celor mai mulţi profesori ce ascultasem în Germania, materia cea interesantă a prelegerilor, cunoştinţele variate şi bogate ale oratorului, într-un cuvînt strălucita lui elocvenţă îmi făcură^ efectul cel mai adînc. De la cea întîi prelegere introduc- -tivă, întitulată: Ce scop au cursurile popularei am fost cuprins de o admiraţie care a mers tot crescînd la prelegerile: Despre religiunea în popor, Despre sunete şi colori şi a culminat în cea de pe urmă: Despre minte şi inimă.™ Eu, care în intervaul acesta mă făcusem profesor şi coleg al lui Maiorescu la Universitate <9>, devenii cel mai 'înfocat entuziast al său, eram sub farmecul elocvenţei sale, aşa încît chiar cîţiva ani mai tîrziu, prieteni de ai mei, între care Nicu Gane, îşi băteau joc de mine, din această cauză,  zicîndu-mi că
9 eu nu recunosc decît doi oameni mari în lume, pe Shakes-
9 peare şi pe Maiorescu.
9 Cursurile din anul 1864 au dat loc şi la un incident destul
■ ,de neplăcut. Precum am zis, Th. Rosetti trebuia să vorbească 9 şi el, despre Societatea modernă. El veni în dumineca hotărîtă 9 ia Universitate, unde se adunase lume peste măsură de multă, I pintre care se găsea şi domnişoara Profira Beldiman, cu 9 care era tocmai să se logodească şi cu care s-a şi însurat
■ puţin timp după aceea. Bine pregătit, precum mi s-a zis,
■ Rosetti era tocmai să înceapă, cînd, în momentul suirii 9 sale la tribună, sau, mai bine, după ce se dădu în dosul me-9 sei care reprezenta tribuna şi rosti cuvintele obicinuite şi 9 devenite în urmă tradiţionale: „Onorat auditoriu", el perdu 9 deodată cu desăvîrşire' prezenţa sa de spirit. Tot întorcînd 9 împrejurul unui deget o hîrtiuţă pe care avea scrise cîteva 9 note, şi tot zicînd: „ Societatea modernă, societatea modernă..." 9 nici o' idee nu-i mai veni în minte, ca şi cum toate i-ar fi 9 fost smulse din cap deodată. Două sau trei minute nesfîrşit 9 de lungi au trecut aşa.
9 Pentru public, situaţia era foarte penibilă, iar pentru
9 noi, prietenii lui Rosetti, era grozavă, o adevărată suferinţă.
9 Cel mai indiferent din toţi părea a fi Rosetti însuşi, care
9 cu două vorbe de scuză se dădu jos de la tribună şi se depărta
J§ liniştit. Publicul se împrăştie nemulţumit, comentînd foarte
9 defavorabil această întîmplare neplăcută a cumnatului dom-
}■ nitorului<10), iar noi ne strînserăm răpede acasă la Pogor. m Cine ar fi putînd crede, atunci, că acelaşi Rosetti va
9 deveni mulţi ani mai tîrziu, în situaţiuni neasemănat mai grele, fiind prezident al Consiliului de Miniştri(11), un orator
M aşa de interesant şi de sigur pe sine !
•m Se făcuse obicei ca dumineca după sfîrşirea prelegerii,
H Maiorescu, Rosetti, Carp, eu şi Pogor să ne adunăm la acest
9 din urmă pentru a discuta asupra obiectului prelegerii ce
M se ţinuse. Era o mare plăcere pentru noi orele acestea pe-
9 trecute în discuţii filozofice şi literare. Pogor, Carp şi Rosetti,
9 cari nu puteau sta altfel decît tologiţi pe canapele, Maiorescu
9 pe scaun, iar eu totdeauna impresionat, plimbîndu-mă agitat
9 prin odaie, petreceam astfel făcînd teorii de tot soiul, ameste-
9 cate pe ici, pe colo cu glume şi împunsături ce ne aruncam
9 unii altora. în dumineca în care Th. Rosetti făcu marele său
70
71
fiasco, eu sosii trist şi cu inima strînsă, dar care fu mirarea mea cînd găsii pe Theodor aşa de liniştit, parcă nimic nu is-ar fi întîmplat, şi pe Pogor rîzînd mai mult decît oricînd şi zicînd că, în momentele de zăpăceală ale lui Rosetti, el nu simţea alta nimic decît o dorinţă grozavă să-i trîntească cîţiva pumni în spate.
Fericită natură aceea a lui Pogor, cu nepăsarea sa deplină pentru ceea ce se numeşte: viaţa reală ! Ocupîndu-se de tot ce se petrece în domeniul închipuirii şi cetind cu interes toate operele însemnate ce s-au scris din cea mai depărtată antichitate pană la romanele cele mai nouă, el luneca uşor peste întîmplările contemporane ca şi cum acestea nu l-ar privi.
Un exemplu caracteristic despre această nepăsare, cîteo-dată naivă, este următorul fapt: Eram odată, împreună, candidaţi la deputăţie, şi eu alergam şi îmi dam multă osteneală să izbutim, pe cînd Pogor nici se mişca din casă şi lăsa pe adversarii noştri să lucreze şi să ne ponegrească în toată voia. Pasionat, precum eram, eu îl mustrai supărat în comitetul electoral de această culpabilă nepăsare, iar el îmi răspunse foarte liniştit: „Cum vrei să lucrez, cînd nu ştiu unde şi cum se poate căpăta o listă de alegători?" El uitase cu totul că, fiind atunci primar, lucrase însuşi îrr Consiliul comunal la formarea listelor electorale, şi că acele liste ce i se păreau aşa de greu de găsit se aflau cu teancurile în cancelaria primăriei sale! (12)
în una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus s-a hotărît înfiinţarea în regulă a unei Societăţi literare, care de fapt şi exista. Mai multe dumineci de-a rîndul am discutat numele ce trebuia să-i dăm. Tot felul de propuneri, şi serioase, şi glumeţe se făcură şi se respinseră de-a rîndul. Un moment, numele care dobîndi aprobarea celor mai mulţi fu „Ulpia" sau poate chiar „Ulpia Traiană". însă în duminica următoare toţi cinci venirăm cu gîndul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecţiile făcute acasă, numele „Ulpia" ni se păru din cale-afară pretenţios. Ce aveam noi a face cu împăratul Traian ? Ş-apoi atît se abuza atunci de latinisme în literatură, în limbă, în nume proprii şi chiar în teorii de drept public, încît o reacţiune se produse pe nesimţite, fără chiar să ne dăm seamă, în fiecare din noi. De aceea, cînd Maiorescu, mi se pare, propuse revenirea
asupra hotărîrii noastre şi schimbarea numelui „Ulpia", toţi am împărtăşit la moment părerea aceasta (13\ După multă •discuţie, Theodor Rosetti ne zise de pe patul unde era culcat:
— Măi băieţi, vreţi să vă dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru?
— Vorbeşte!
— Hai s-o botezăm „Junimea", zise Theodor Rosetti.
— Foarte bine găsit! strigarăm cu toţii.
Atunci Pogor, ridieîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cînte ca un preot pe nas, şi întrebă de trei ori :
— S-a lepădat copilul de Satana pedantismului? De trei ori răspunserăm cu toţii rîzînd:
— S-a lepădat.
— în numele Domnului, boteze-se dar „Junimea" ! exclamă Pogor, şi „Junimea" a rămas pînă în ziua de azi.
72
Capitolul II PROCESUL LUI MAIORESCU
Viind vacanţele de vară, ne-am împrăştiat în toate părţile. Eu am întovărăşit familia mea la ţară. Carp, Rosetti şi Pogor plecară asemenea din Iaşi, iar Maiorescu închirie pe timpul verii via lui Balş de sub Copou, în care era o casă mare şi comodă de locuit.
Una din chestiunile asupra căreia în timpul din urmă preschimbasem cîteva idei în întrunirile de dumineca era ortografia limbei noastre cu litere latine, căci băgasem de seamă că fiecare din noi scria româneşte în mod cu totul deosebit. Aceasta nu era de mirare în mijlocul haosului ce domnea atunci în scrierea limbei române. în Transilvania, Cipariu introdusese o sistemă aşa-zisă etimologică, din cele mai complicate şi capricioase; în Bucovina, Pumnul inventase sistema aşa-numită fonetică, după care mai nu se scria o literă fără a i se pune un semn deosebit deasupra ori dedesubt. în România, preschimbîndu-se deodată, prin o deciziune luată de ministeriul Ioan Ghica, alfabetul cirilic cu cel latin, fără a se fixa vreo regulă, în mod oficial (1>, fiecare scria cum îl ajungea capul, aşa încît mai mult se ghicea decît se cetea ceea ce era scris de mînă. Noi, voind să stabilim o regulă comună' măcar pentru întrebuinţarea noastră, am hotărît să ne gîndim la aceasta în timpul vacanţelor şi eu fusesem însărcinat în special să înfăţişez la toamna viitoare un proiect complet pentru scrierea limbei noastre cu litere latine. Am primit cu mulţămire însărcinarea aceasta, crezînd că este o treabă uşoară, însă cînd am început a cugeta la o sistemă generală, mă şi încredinţai cu cîtă greutate era împreunată stabilirea unei ortografii nouă.  Cu toate acestea, mi-am făcut datoria. Timp de o lună, la ţară, am prelucrat un întreg, 74
proiect, însă fără vreo sistemă hotărîtă, ci mai mult după fantezie şi capriciu, amestecînd fonetismul cu etimologismul, în mod cu totul arbitrar.
Nu mai ştiu ce însărcinări vor fi luat ceilalţi pentru timpul verii, dar desigur că toţi aveam de lucru, şi jertfeam poate cîteva ore pe zi la aceste ocupaţii nevinovate. Nu tot aşa făceau însă şi adversarii noştri, căci, fără a ne da seamă, de pe atunci ni se ivise duşmani mari.
Venirea lui Maiorescu în Iaşi produsese oarecare emoţiune în corpul profesoral, care în acele vremi era condus de cîţiva învăţători transilvăneni, ce găsise un adăpost în Moldova în contra prigonirilor politice ale maghiarilor. Aceşti profesori, în frunte cu Simeon Bărnuţ, deprinşi să vadă în clasa aristocratică, compusă din unguri, un neam străin şi duşmănos românilor, pe de altă parte entuziasmaţi de latinitatea cu ■care făcuse cunoştinţă în şcoalele din Blaş — cîţiva chiar la Roma —, transportase aceste sentimente în şcoală la noi, unde se potriveau foarte puţin, şi creşteau tineretul în direcţiunea cugetărilor lor. Negreşit că la noi, nefiind boieri unguri, ei trebuiau să găsească alt neam străin şi inventase pe fanarioţi, deşi rămăşiţele acelor familii, de mult contopite cu românii, erau poate mai numeroase în clasa burgheză decît în cea aristocratică, iar despre aşa-numite asupriri ale clasei ■de mijloc nu mai putea fi vorba din partea unei aristocraţii, ruinată ca avere, de mult decăzută moraliceşte şi a cărei generaţie tînără era mai toată crescută, în ţările din Apus, în ideile liberale moderne.
Maiorescu, străin cu totul de asemenea prevenţii şi sentimente a acelor profesori, nu făcea în relaţiile sale nici o deosebire între fecior de boier şi fecior de popă ori de negustor, lucru ce multor transilvăneni din Iaşi le părea a,fi un fel de apostazie. Erau însă şi alte motive de duşmănie contra lui Maiorescu; mai întîi, modul său liber de a critica pe acei dintre profesori care nu-şi făceau datoria ori erau ignoranţi — ceea ce lovea în amorul-propriu al multora; apoi, mai cu seamă prelegerile sale populare, cari îi făcuse foarte răpede, atît în publicul cel mare, cît şi printre tinerime, reputaţia de profesor învăţat şi bărbat elocvent.
Cei mai ambiţioşi dintre profesorii din Iaşi, simţindu-se întunecaţi de acest nou-venit, evitau relaţiile private cu dînsul.
cîrteau contra lui şi contra prelegerilor sale în ascuns, şi, Toşi de invidie, aşteptau cu nerăbdare ocaziunea de a-şi răzbuna prin loviri personale de superioritatea pe care in fundul inimei erau siliţi să-i recunoască.
Maiorescu nu-şi dădea încă seamă de această duşmănie. Din contra, el căuta să înfrăţească membrii corpului profesoral prin întîlniri colegiale. Luînd de pretext numirea lui N. Culian, cu care fusese prieten în timpul studiilor din Paris, şi numirea mea ca profesor de Universitate, el dădu în onoarea noastră un prînz, prezidat de tatăl meu, la care invitase pe cei mai însemnaţi profesori din Iaşi. însă Bărnuţ, N. Ionescu, Suciu, Popp, Cobălcescu nu numai nu veniră, dar nici măcar nu avură politeţa să se scuzeze. Curînd după aceasta, chiar înainte de vacanţele mari, începură şi acte făţişe de duşmănie.
Petru Suciu, profesor de drept roman, avînd necaz pe unul dintre studenţi, nu voia cu nici un chip să complecteze comisiunea de examinare a acestuia, încît bietul tînăr era vecinie amînat pentru alt termen fără ca să fie examinat, în faţa acestei prigoniri evidente, şi în lipsa oricărui regulament care să stabilească normele examenelor, Maiorescu, deşi profesor la Facultatea de litere, intră ca al treilea examinator în comisiune, şi luă parte la examenul studentului. Din cauza acestui fapt al lui Maiorescu, N. Ionescu <2>, care de la început şi instinctiv recunoscuse în Maiorescu un adversar primejdios, convocă consiliul universitar şi propuse în contra lui un vot de blam. A fost atunci o şedinţă furtunoasă, care s-a prelungit pînă dincolo de miezul nopţii, fără a se lua vreo hotărîre. A doua zi întregul consiliu s-a adunat din nou la şase dimineaţa şi după o discuţiune violentă, de vreo cinci ceasuri, s-a pus la vot propunerea lui Ionescu, care trecu cu majoritatea de un vot, din cauza abţinerei lui Maiorescu. Atunci s-a făcut linia de demarcaţie între duşmanii şi prietenii acestuia. însă pe cînd duşmanii săi au rămas statornici, unii chiar pînă la moarte, afară de singurul Cobălcescu, care mai tîrziu s-a căit de urmarea sa, din prieteni l-au părăsit mai tîrziu Mărzescu, camarad de şcoală din Paris, şi Urechia, admirator al său, şi amîndoi colegi ai lui în comitetul de inspecţie şcolară. (Notez în treacăt că.V. A. Urechia iscălea pe atunci: Vasile Alexandrescu, fără alt adaos), în urma votului de blam, Maiorescu îşi dădu demisiunea din rectorat, dar ministerul nu i-o primi şi totul rămase în starea-
76
de mai-nainte, cel puţin în aparenţă, însă pe dedesupt urma a se conspira cu multă persistenţă şi multă viclenie contra lui Maiorescu. în mijlocul verei, pe cînd toată lumea era dusă din Iaşi, şi Maiorescu se bucura de o viaţă liniştită la vie. Tribuna română, un mic jurnal personal al lui N. Ionescu, tipări un articol foarte perfid contra lui Maiorescu, în care se insinua, fără a i se rosti numele, că ar fi comis mai multe necuviinţe la Şcoala Centrală de fete <3). Acest articol căzu ca o bombă, şi Maiorescu, surprins şi emoţionat, sta nehotărît dacă trebuia să provoace la duel pe Nicolae Ionescu, ori să dea plîngere la tribunal, conform legii presei pe atunci în vigoare. în lipsa oricărui prieten al său, cu care s-ar fi putut sfătui, el luă hotărîrea cea mai cuminte, aceea de a tăcea deocamdată, şi de a aştepta evenimentele.
Vara trecu şi, odată cu toamna, ne întoarserăm cu toţii în Iaşi, unde găsirăm lumea foarte emoţionată de legea rurală, care se decretase în virtutea Statutului din 2 mai a lui Cuza.
Kogălniceanul, executorul loviturii de stat, era nu numai puternicul ministru de Interne, dar totodată şi şeful Departamentului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, unde numise secretar general pe V. A. Urechia, pe atunci încă prietenul nostru şi unul din acei ce luptase împreună cu noi contra votului de blam de care am vorbit.
Societatea „Junimea" începu iarăşi a se întruni, fără Th. Rosetti, care fusese numit prefect la Vaslui, dar sporită cu mai mulţi membri noi. Aceştia erau, la început, Gheorghe Racoviţă, judecător la tribunal, vechi camarad al lui Maiorescu din Paris; N. Culian, de care am mai vorbit mai sus; N. Mândrea, fost coleg de studii şi prieten al meu din Berlin, care fusese numit profesor la Universitatea din Iaşi, în urma unui concurs ţinut la Bucureşti; N. Burghelea, asemenea vechi student al Universităţii din Berlin, care asistase în iarna precedentă la cetirea traducerii lui Macbeth. Avurăm, împreună cu aceşti noi colegi, cîteva întruniri pe la sfîrşitul toamnei, însă rare şi neregulate, căci împrejurările deveneau grave, lovirile în contra lui Maiorescu reîncepuse cu persistenţă şi nu ne găseam în atmosfera potrivită liniştitelor noastre petreceri literare. *
în Tribuna română a lui N. Ionescu apăru un al doilea articul, de astă dată mai violent, şi cu acuzaţii mai precise contra lui Maiorescu <4>. Acesta era direct denunţat de a fi au-
77
torul unui mare scandal în Şcoala Centrală de fete. Noi toţi, amici ai lui Maiorescu, ne-am revoltat de această înduşmă-nire; lumea profesorală se împărţi în două tabere, din care ojparte — cea mai mică — susţinea pe Maiorescu cu pasiune, iar cei mai mulţi se dădură cu adversarii săi. Publicul asemenea era îngrijit de cele ce se scriau despre cea dintîi şcoală de fete din Moldova.
Autorii conspiraţiei urmăreau un scop îndoit, întîi, acel de a desconsidera cu totul pe Maiorescu, a-1 face imposibil ca profesor în Iaşi şi astfel a scăpa de un coleg atît de supărăcios, al doilea, acel de a înlătura pe directoarea Şcoalei Centrale de fete, d-na Gros, o bătrînă franceză, numită acolo de prinţul _ Moruzi, fost ministru de Instrucţie Publică, în casa căruia fusese multă vreme guvernantă la copii, şi a o înlocui prin întîia soţie a lui Grigore Cobălcescu.
La Şcoala Centrală, pe lîngă directoare, mai erau încă două străine ca guvernante, surorile Rickert, din care cea mai mare locuia la mama ei, moaşa Rickert, iar cea mai mică şedea în chiar localul şcoalei. Aceasta din urmă, urîtă şi cam gheboasă, însă cu o inimă uşor inflamabilă, vedea adesea pe Maiorescu care da în Şcoala Centrală lecţiuni de limba română, şi se înamorase, se vede, de dînsul.
Maiorescu a considerat totdeauna, printre cele mai mari mulţumiri ale sale, aceea de a sta la vorbă cu femeile şi a pune la cale cu dînsele chestiuni de filozofie şi de sentiment, cu condiţiune ca acele femei să fie inteligente. Negreşit că printre cele inteligente el prefera pe cele frumoase sau măcar frumuşele. în lipsă însă, el se mulţumea şi cu altele mai puţin frumoase, oricare ar fi fost ele, căci toată viaţa sa a fost un mare şi pasionat curtizan.
Se vede că înainte de intrare în clasă, sau la ieşire, lui Maiorescu îi plăcea să stea astfel de vorbă, chiar şi cu domnişoara Rickert. în urma mai multor conversaţii, tînără guvernantă îşi închipui că Maiorescu are o tragere de inimă specială pentru dînsa, şi precum fac şi altele multe, ea avea păcatul să-şi noteze într-un jurnal impresiunile ei zilnice, nenumind pe Maiorescu, ci însemnîndu-1 totdeauna cu pronumele „El". — „«El» a venit astăzi, a stat cu mine de vorbă, mi-a spus cutare cuvînt, i-am răspuns aşa; am vorbit împreună atîtea momente ... Pentru ce oare mi-a spus cutare chestiu-
78
ne?... Ce sens să fi avut cutare frază? Azi am ieşit din şcoală cu directoarea şi l-am zărit într-o trăsură ... Ieri mi s-a părut mai rece cu mine ... Am avut peste noapte cutare vis ..." etc, etc. Tot jurnalul era compus din asemenea impresiuni gingaşe ale unei inimi simţitoare. Cîteva drăcoaice de fete descoperise manuscriptul secret al inflamabilei guvernante şi îl citeau proaspăt, proaspăt, îndată ce autoarea îl isprăvise de scris, făcînd negreşit mult haz între ele. Dacă fetele s-ar fi mulţumit cu cetitul n-ar fi fost nimic, dar se vede că mai aveau obiceiul, dumineca sau în zilele de sărbători, cînd mergeau în familiile lor — printre care şi familii de profesori —, să povestească pe la rude şi prieteni aceste descoperiri şi isprăvi ale lor, şi că astfel s-a lăţit în lumea profesorală şi a ajuns la urechile lui N. Ionescu, pretinsul scandal de la şcoala de fete. D-na Cobălcescu, aspirantă la locul de directoare, o femeie isteaţă şi cu o limbă ascuţită, lăţea pe cît putea, cu tot felul de împodobiri, istoriile acestea.
Al doilea atac a lui N. Ionescu nu se mai putea lăsa nebăgat în seamă. Comitetul de inspecţie şcolară, autoritatea superioară pentru Moldova, după organizarea de atunci, se întruni şi ceru suspensiunea lui N. Ionescu din postul său de profesor, precum şi introducerea unei cercetări disciplinare contra sa. Ministrul aprobă raportul consiliului şi suspendă pe Ionescu. Toţi văzurăm cu mulţumire că dreptatea triumfase contra răutăţii şi intrigei. Dar triumful nu fu de lungă durată.
Peste cîtva timp, după cum zic unii în urma insistenţelor lui Nicolae Docan, pe atunci bărbatul politic cel mai influent din Moldova, ministrul Instrucţiei Publice, N. Creţulescu, însărcina pe D. Vărlănescu, procuror general la Curtea de apel din Iaşi, să facă un raport confidenţial în afacerea aceasta. Vărlănescu, om altfel simplu âi cam beţiv, dar legat de aproape cu N. Ionescu şi alţi profesori din partida duşmă* nească, luă informaţiile sale în secret, numai de la partea acuzatoare, şi făcu un raport părtinitor şi calomnios contra lui Maiorescu. Urmarea acestui raport fu reintegrarea lui N. Ionescu în postul său şi suspensiunea lui Maiorescu din toate funcţiunile sale <5>, pînă cînd o judecată penală ce avea să se introducă contra lui va fi stabilit nevinovăţia sa. ,Noi toţi, amicii lui Maiorescu, revoltaţi şi indignaţi de atîta prigonire şi nedreptate, am sărit cu putere în ajutorul său. Nici ne venea a crede că în toată istoria aceasta se vor putea
79
găsi elementele unei acţiuni penale, dar ne-am înşelat. Procurorul tribunalului, Al. Degrea (acum consilier la Curtea de casaţie), nu numai trimese pe Maiorescu în judecata tribunalului corecţional, dar în vremea instrucţiunii avu chiar un moment gîndul să-1 aresteze, şi a trebuit toată insistenţa numeroşilor săi amici pentru a înlătura acest act de prigonire.
Eu, impresionabil cum am fost totdeauna, şi entuziast, şi încrezător în triumful binelui precum eram pe atunci, mă simţeam ca ameţit şi nici îmi puteam închipui că ceea ce se petrece este ceva real. Şi cu toate acestea, am trebuit să văd cu uimire pe Maiorescu trimes de Degrea în judecata tribunalului corecţional, pe temeiul art. 200 din Codul penal al Moldovei, în care se zicea că „funcţionarul care are o însărcinare şi nu şi-o îndeplineşte se va pedepsi cu globire la cutia milelor, iar nefiind în stare a plăti globire, se va certa cu bătaie".
De îndată, mai mulţi prieteni ai lui Maiorescu, şi anume: Pogor, Carp, Mărzescu, Mândrea şi eu, pe lîngă care se mai alipi şi Cimara, un tînăr grec care se deosebea pe atunci foarte mult ca advocat, ne-am constituit în apărătorii lui. Pînă cînd veni termenul judecăţii la tribunal, toţi aceştia, şi mai ales Carp şi eu, luarăm apărarea lui Maiorescu în societate cu atîta foc şi convingere, încît în cercurile sociale influente se lăţi de tot încredinţarea că aici nu este decît o prigonire din partea unor colegi invidioşi.
Zile amare ajunseră pe Maiorescu. Suspendat din funcţiunile sale şi prin urmare fără mijloacele materiale de existenţă, devenit ţinta tuturor criticilor şi calomniilor, el mai primi din Bucureşti în cursul instrucţiunii ştirea despre moartea tatălui său; şi întors în Iaşi de la durerosul act al înmormîn-tării, găsi grav bolnavă pe copila sa, care stătu mult timp în primejdie de moarte. Toate aceste nenorociri îngrămădite, Maiorescu, la început, le-a suferit cu o resignare deplină pe care eu o admiram, iar cînd îi veni ştirea că şi maică-sa a murit de moarte subită, cîteva zile l-am văzut doborît de atîtea lovituri.
Mult aşteptata zi de judecată sosi (e>. Deşi nu ne era cu putinţă să avem îndoială despre rezultatul procesului, totuşi noi, apărătorii, eram emoţionaţi. Un public imens se grămădi în sala tribunalului, curios de a vedea ce fel se va desfăşura acest scandal; mai ales profesori mulţi, împărţiţi în două
80
tabere duşmane, discutau între ei cu pasiune pentru şi contra lui Maiorescu prin şalele şi coridoarele Curţii.
Prezident al tribunalului corecţional era un vechi practicant, numit Sandu Dudescu, acelaşi care acum, în zilele în care scriu aceste rînduri, a fost arestat şi dat judecăţii în calitatea sa de prezident al consiliului de administraţie al Creditului fonciar urban din Iaşi, în vîrsta de aproape 80' de ani, pentru abuzurile comise la acea societate. Pe atunci, mai prudent decît acum, la adînci bătrîneţe. Sandu Dudescu avu buna inspiraţie să cază bolnav cu ocaziunea tratării acelui proces, şi nu se îndreptă decît în ziua sfîrşirii lui. în lipsa prezidentului, cel mai vechi judecător, amicul nostru Gheorghe Racoviţă prezida, iar asesorii lui erau Al. Iuliano, astăzi advocat la Piatra, şi Răducanu Botez, mort, poate de vreo zece ani, acum. Pe banca preveniţilor şedeau trei persoane, Maiorescu, d-na Gros şi d-ra Rickert. Aceasta din urmă era palidă si sta grămădită pe scaunul ei, cu ochii plînşi, iar d-na Gros, bătrînă şi groasă precum era, ştergîndu-şi sudorile de emoţiune, făcînd întruna mişcări agitate de indig-naţie, mai vorbind şi stricat romîneşte, producea, cu toată seriozitatea împrejurărilor, un efect destul de comic.
Lîngă preveniţi stăteam noi, apărătorii, iar de cealaltă parte se găsea, îmbrăcat în frac, singur Neculae Ionescu, care pretinsese să aibă un rol direct în proces, ca denunţător şi reprezentant al opiniei publice. Aşa era pe atunci de neobicinuită publicitatea proceselor criminale, încît tribunalul, necunoscător al procedurei penale din Ţara Românească, de curînd introdusă şi în Moldova, tolera pe Ionescu în această calitate.
Scandalul nu consista în actele de care erau învinovăţiţi preveniţii, dar mai ales în faptul că un mare număr de eleve erau chemate ca martore.
Era în adevăr ceva nemaipomenit ca fete tinere să defileze şi să depuie înaintea tribunalului şi a publicului în chestiuni de amoruri. Două eleve mai de seamă, d-ra Dimitriu, devenită mai tîrziu d-na Al. Brînză, şi d-ra Cîmpeanu, în urmă d-na Ştefan Miele, amîndouă ca de 15 sau 16 ani şi cît se poate de "frumuşele, atraseră atenţia tuturor prin isteţia cu care se prezentase şi dezinvoltura cu care vorbeau dinaintea tribunalului şi unui public atît de numeros. Este interesant de notat că d-na Miele (moartă chiar în zilele cînd scriu aceste
81
amintiri, în vîrstă abia de 40 de ani) deveni, zece ani după acest proces, o mare entuziastă a Societăţii „Junimea" şi o harnică colaboratoare a Convorbirilor literare S1] Nu mai puţin interesantă era şi apariţia doamnei Cobălcescu care, cu o expresiune dîrză şi provocatoare, acuza fără sfială, mai ales pe d-na Gros, directoarea, pe care dorea să o înlocuiască.
Din toate depunerile fetelor rezulta că Maiorescu vorbise adeseori cu d-ra Rickert, că aceasta ţinea un jurnal din care, spre confuzia bietei d-şoare, fetele citase cîteva pasaj uri, că Maiorescu fusese acolo într-o seară, asupra plecării sale la Berlin, şi că trimesese d-nei Gros clavirul său în păstrare, pe timpul lipsei sale din ţară. Alta nimic.
Pe aceasta, oricît ai învîrti şi suci, nu se poate întemeia nici o acuzare penală, dar lucrurile luară o fază cu totul alta, cînd veni rîndul să depuie una din eleve, numită Alimănescu(S). Aceasta, după multe tergiversări şi contraziceri, izbucni deodată într-un plîns violent şi mărturisi, spre confuzia conspiratorilor, că d-na Cobălcescu o îndemnase să fure cîteva file din jurnalul d-şoarei Rickert şi să facă depuneri mincinoase contra preveniţilor. O indignare generală se manifestă atunci printre ascultători. Procurorul Degre se sculă şi, în loc de rechizitoriu, declară că în faţa celor petrecute la audienţă el îşi retrage acuzarea, aşa încît din acel moment soarta procesului părea hotărîtă. Cu toate acestea, Nicolae Ionescu nu se dădu bătut; el ceru cuvîntul şi umplu un discurs lung şi confuz cu insinuări perfide şi declamaţii răutăcioase. Din apărători numai Pogor şi Mărzescu(9> vorbiră, şi numeroşi asistenţi primiră cuvîntul apărării cu aplauzuri zgomotoase. Cu toate acestea, deliberările se prelungiră foarte mult şi cînd Racoviţă veni, în sfîrşit, să pronunţe hotărîrea de achitare, o adevărată piatră mi se ridică de pe inimă. Aplauzurile izbucniră din nou în public. Nicolae Ionescu dispăru răpede în mulţime, iar noi felicitarăm pe preveniţi.
Biata d-na Gros era încă aşa de zăpăcită, încît mult timp nu-şi putea deloc da seamă de cele ce se petreceau, şi întreba pe toată lumea în dreapta şi în stînga: „Ce s-a întîmplat, ce s-a întîmplat?"
A doua zi aflarăm că sentinţa fusese dată numai cu majoritate de voturi, fiindcă unul din judecători, Răducanu Botez {mai tîrziu statornic adversar politic al nostru), emisese părerea că toţi preveniţii trebuiau condamnaţi.
82
în urma acestei hotărîri noi credeam că afacerea este definitiv sfîrşită, cînd, peste scurt timp, un bilet a lui Maiorescu ne înştiinţa că din Bucureşti venise un ordin ministerial cătră procuror de a face apel la Curte contra sentinţei tribunalului. Aşadar totul era să reînceapă şi duşmanii prinseră din nou curaj; însă zadarnic! După cele întîmplate, afară de cazul unei prigoniri directe din partea guvernului, părea imposibil ca Curtea de apel să hotărască altfel decît hotărîse tribunalul.
Cîţiva tineri judecători de la Curte scăpară, nu-i vorbă, prin saloane, cuvîntul că rezultatul procesului n-ar fi deloc sigur, dar aceste insinuări ale lor le atraseră dezaprobări generale în special din partea cucoanelor. Iar Carp şi cu mine — mai ales Carp — ameninţam în gura mare că vom provoca la duel pe toţi acei care ar manifesta vreo îndoială despre justiţia acestei cauze.'30'
La Curtea de apel lucrurile nu se petrecură ca la tribunal. Mai întîi răposatul Cocriţă Cazimir, prezidentul, hotărî ca procesul să se cerceteze în şedinţă secretă, aşa depunerile fetelor de la şcoală nu mai dădeau loc la tot felul de glume şi observaţii din partea publicului lacom de scandal! Nicolae Ionescu nu apăru deloc, neputîndu-i-se găsi altă calitate în proces decît acea de martor. Totul s-ar fi petrecut în deplină linişte, dacă nu ar fi fost un mic incident. Ioan Melik, regretatul nostru prieten, care a murit de curînd, venise tocmai atunci ca profesor la Universitatea din Iaşi şi căzuse peste aceste lupte înverşunate ce frămîntau acolo corpul . învăţătorilor. Fără încă a ne cunoaşte, el nu stătu la gînduri, ci deîndată se dădu în partea care-i păru cea dreaptă, în partea noastră. Pasionîndu-se de la început, el voi cu orice preţ să asiste ia tratarea procesului înaintea Curţii de apel, şi neştiind că s-a hotărît şedinţă secretă, rămînea în locul rezervat publicului, cu toată invitarea unui aprod de a se depărta. Tocmai atunci intrînd prezidentul Cazimir în sala audienţei şi văzînd acolo, contra prescripţiilor sale, pe un străin în ceartă cu un aprod, nu mai întrebă cine este, ei îl apostrofă cu cuvintele: „Hai, iubitule, du-te afară, nu mai sta pe gînduri!" Melik, roş la faţă, se răpezi afară, şi după două zile, cînd procesul se sfîrşise, trimise martori lui Cazimir ca să-1 provoace la duel. Afacerea nu avu urmare, căci Cazimir dădu explicaţiile necesare, dar nu puţin am rîs mai tîrziu
83
de apucăturile războinice ale lui Melik, dealtminteri omul cel mai paşnic din lume.
Fetele, atît de isteţe la tribunal, căpătară la Curte destule bobărnace, şi lucrul se prezintă într-o lumină încă mult mai favorabilă. în special d-ra Veronica Cîmpeanu, depunînd că a auzit o dată pe Maiorescu vorbind încet cu d-ra Rickert, zîmbea cu multă isteţime. Atunci prezidentul o întrebă, ce •cuvinte a auzit?
— Nu ştiu ce cuvinte, dar impresia mea a fost că erau •cuvinte de amor!
— Dar dumneata ştii ce este amorul? o întrebă atunci 'Cazimir ... La această întrebare un zîmbet se ivi pe toate feţele, iar Veronica, făcîndu-se roşie, nu mai răspunse o vorbă.
Maiorescu, care la întîia instanţă nu deschisese gura deloc, luă aici cuvîntul să se apere. Cimara vorbi de asemenea, şi procurorul, în faţa deplinei lipse de probe, retrase şi el apelul făcut.
Cu toate aceste, dintre şapte judecători cîţi erau, se găsi unul, ruda mea, Iorgu Ganea, care emise părerea că aici trebuie să se pronunţe o absolvire, nu o achitare, fiindcă în convingerea lui un amor existase, însă că acest amor între un profesor şi o guvernantă nu ar fi prevăzut printre delictele însemnate în Codul penal. Răposatul Iorgu Ganea, dealtminteri bărbat integru şi incoruptibil, era de o natură invidioasă, care se revolta în contra oricărei superiorităţi. De aceea în. fundul inimei el urîse pe Maiorescu de la început, deşi asista regulat la cursurile sale publice. Deci afară de unicul Iorgu Ganea, Curtea întreagă pronunţă achitarea preveniţilor, după cum toată lumea să aştepta, şi astfel se sfîrşi acest memorabil proces. Dacă mai erau persoane în public care ar fi crezut în vinovăţia lui Maiorescu, chiar după aceste sentinţe, o împrejurare urmată cîteva luni mai tîrziu, şi pe care ca cronicar sunt silit să o notez, deschise ochii şi acestora.
împrejurarea era că Grigore Cobălcescu surprinse pe soţia sa, instigatoarea întregului scandal, în flagrant delict de adulter cu N. Ionescu, la Sculeni, lîngă Iaşi, şi obţinu de îndată •despărţenia.
în curînd Maiorescu fu reintegrat în funcţiunile şi drepturile sale'11», şi totul reintră în starea normală. Mie însă procesul acesta îmi lăsă o împresiune adîncă şi durabilă, căci atunci m-am putut încredinţa pentru întîia oară în viaţa mea, cît de puţin se judecă oamenii între dînşii după dreptate, chiar cînd nu au un interes personal, şi cît de hotărîtoare în aprecierile şi faptele noastre sînt prevenţiile şi pasiunile de care suntem stăpîniţi.
84
Capitolul III ORTOGRAFIA
în mijlocul gravelor întîmplări de care am vorbit, nimeni nu se mai putea gîndi la prelecţiuni populare în primăvara anului 1865. Pentru Maiorescu şi pentru prietenii săi, evenimentele prin care trecusem fusese negreşit dureroase, dar ele avură şi un efect bun; ele strînseră şi împuterniciră prietenia între noi, căci, dacă lucrarea intelectuală comună uneşte şi leagă pe oameni, emoţiunile simţite şi luptele purtate împreună întăresc durabil această legătură.
în vara acestui an, doritor să-mi cunosc ţara şi mai ales partea Carpaţilor, despre a căror frumuseţe'auzisem şi cetisem atît de mult, am purces la drum spre munţi împreună cu fraţii Nicolae şi Mihail Mândrea.<" N-aş vorbi despre călătoria mea aci, dacă, cu această ocaziune, n-aş fi făcut cunoştinţă la Fălticeni cu Nicu Gane, cu care mai tîrziu era să leg cea mai strînsă prietenie. Poate că, fiind rude, ne-om fi văzut şi mai înainte, în întîia noastră copilărie, dar nici el, nici eu nu mai aveam despre aceasta vreo aducere-aminte. Nicu Gane fusese numit membru la Curtea din Focşani, atunci de curînd înfiinţată, şi venise acasă pe timpul vacanţelor.^ în mijlocul zgomotului iarmarocului din Fălticeni, care în acea vreme nu decăzuse încă, noi găsirăm la cea întîi întrevedere ocaziunea să vorbim despre proiecte de lucrări literare, deşi nu aveam atunci nici o idee că ne vom întîlni în Iaşi, aşa de curînd, precum s-a întîmplat, spre a întemeia o ocupaţie comună. Şi în adevăr, în urma unei aventuri amoroase nenorocite, N. Ganea stărui şi obţinu mutarea sa la Curtea din Iaşi. Abia venit la noi, el şi începu a frecventa
adunările Societăţii „Junimea", împreună cu mai mulţi alţi tineri iubitori de literatură. Printre aceştia era, mai întîi, Ioan Melik, care, precum am mai zis, se făcuse din cel întîi moment un prieten al nostru pasionat, apoi maiorul Nicu Schiletti, N. Niculeanu, Ioan Ianov, maiorul N. Christodulo-Cerchez, Pavel Paicu, frate-meu Leon Negruzzi, Scarlat Capsa, Mihail Corne, Ioan Caraiani, Gheorghe Roiu, Ştefan Nei, Neculai Quintescu. Mai toţi aceştia au devenit în anii următori colaboratori ai Convorbirilor literare, afară de Melik, care n-a ieşit niciodată din cărţi de matematică pentru şcoală, şi de Nei, care nu era născut pentru a fi autor. Roiu promitea mult, pe cînd era în Universitate, dar n-a corespuns deloc mai tîrziu aşteptărilor noastre literare. De la dînsul se găseşte în toată colecţia Convorbirilor numai o mică poezioară tipărită în anul î şi întitulată: Enigmă. Figura lui Nicoleanu era interesantă. Fiul natural nu se ştie a cui, Niculeanu era născut în Transilvania şi crescut în Craiova. în anul 1859, dîndu-se în acest oraş un mare banchet spre a serba îndoita alegere a lui vodă Cuza, unul din meseni ceti nişte versuri bine simţite asupra Unirii ţărilor şi toată lumea, mişcată, se întrebă de cine sunt compuse. Aflîndu-se că autorul este un tînăr fără părinţi şi sărac, unul din entuziaşti propuse ca el să fie trimis la Paris pentru completarea studiilor pe socoteala comesenilor prezenţi. Propunerea se adoptă cu aclamaţie; o colectă, făcută chiar atunci, strînse destui bani pentru a întreţine pe Nicoleanu un an întreg la Paris şi, totodată, se iscăli un act prin care aceleaşi persoane să obligau să mai contribuiască pe atît şi în anii următori. Dar entuziasmul să răci în curînd. Cînd trecu anul, Nicoleanu se adresă, fără a căpăta măcar vreun răspuns, la protectorii săi, şi astfel el rămase, lipsit de orice mijloc de existenţă;, pierdut în vasta capitală a Franţei. După ce trăi cîţva timp în mare mizerie, compatrioţii săi, camarazi de şcoală, adunară la sfîrşit de la ei banii necesari pentru întoarcerea Iui Nicoleanu în ţară, fără ca el să-şi fi putut termina studiile faceputş. Revenit în patrie, el ocupă succesiv mai multe funcţiuni. Pe vremea cînd frecventa întrunirile noastre literare, el era director al liceului din Iaşi. Dealtminteri raporturile sale cu Societatea noastră au fost de scurtă durată. Neconvenindu-i postul ce ocupa în Iaşi, Nicoleanu stărui să fie mutatTa Bucu-
86
8:7
reşti la Arhiva Statului. Acolo îl găsi boala de care muri peste cîţiva ani.
Cu Nicoleanu eu nu m-am putut împrieteni mai de aproape. Faţa sa lungăreaţă, totdeauna serioasă, şi ochii săi mari, cu ■căutătura lui stranie, nu-mi puteau inspira simpatie. Chiar şi în privinţa meritelor sale literare, eu mă deosebeam de părerea altora, şi în special de a lui Carp, care îl aprecia foarte mult. Recunoscînd firea sa poetică, pe care un amor nenorocit o pusese în mişcare, am dezaprobat totdeauna la poezie licenţa cea mare în formă, de care adesea să face vinovat şi Nicoleanu. Timid şi avînd groază de orice critică, chiar de cea mai blîndă, Nicoleanu n-a îndrăznit să publice poeziile sale sub numele său scris întreg, ci numai sub iniţialele N.N.<2) Cu totul deosebit de Nicoleanu era Nicu Schiletti. Om vesel, bun camarad, entuziast, el s-a încercat în mici poezii lirice originale în soiul lui Heine, precum şi în traduceri de tot felul de poezii germane şi franceze. în anul 1862 el tradusese chiar, împreună cu Pogor, partea întîia din Faust, ■care s-a şi publicat.(3> însurîndu-se din amor, cu o femeie frumoasă dar săracă, toată viaţa lui el a fost în lipsă şi nevoi. Franc şi cu inima deschisă, dar uşurel, el împrumuta bani •de la prieteni oricînd găsea, fără a le făgădui o restituire •exactă, iar cînd nu găsea bani, el suferea sărăcia cu deplină resignare şi chiar cu voie bună. Cu toată natura sa de boem, ca militar îşi păzea riguros disciplina şi era un ofiţer respectat.
Deosebit de aceşti doi era, în sfîrşit, maiorul M. Cristo-dulo-Cerchez. Acesta n-a fost autor. în toată colecţiunea 'Convorbirilor literare nu se găseşte de dînsul decît un articol scurt din anul 1876, Despre Movila Răbîia, articol subsemnat cu literele iniţiale M.C.C. Pe de altă parte însă. Cerchez era mare amator de literatură şi petrecea ore foarte fericite în Societatea „Junimea". Deşi mai mult autodidact. Cerchez avea cunoştinţe variate şi multiple şi se interesa de orice ramură a cugetării omeneşti. Foarte ambiţios în suflet, el ascundea aceasta fiind tăcut şi absolut discret în ceea ce priveşte persoana şi afacerile sale. Dealtminteri, bun camarad şi statornic în afecţiile lui, el era totodată şi de o perfectă onorabilitate. Ca militar, nu numai avea un viu sentiment de -datorie şi onoare, precum a dovedit-o în mod manifest la •căderea lui Cuza, deşi ştia bine că prin purtarea sa avea să-şi „piardă poziţiunea din armată poate pentru totdeauna, dar
avea totodată şi cunoştinţe superioare, precum a dat probă în războiul din 1877, în care s-a deosebit mai mult decît toţi ceilalţi ofiţeri români şi a repurtat mari succese.
Am apropiat pe aceşti trei bărbaţi, fiindcă soarta a voit ca ei să sfîrşească în acelaşi chip. Toţi trei au murit nebuni. Nicoleanu, după o încercare de sinucidere, în Bucureşti la spital; Schiletti, ajuns de mult colonel, la Viena; şi Cerchez în Iaşi, în oraşul său natal, unde ca general comanda corpul IV de armată. Pentru Schiletti şi Cerchez eu aveam mari simpatii; în casa lui Schiletti făceam adeseori amîndoi, pe timpul cînd eram tineri şi entuziaşti, împreună cu soţia şi cumnata sa, lecturi comune pînă pe la 2 şi 3 ore după miezul nopţii şi ne despărţeam cu gîndul plutind în lumi fantastice, în casa mea, Cerchez, cîteva săptămîni încă înainte ca grozava boală să se declare, venea foarte des să petreacă sara şi împreună reîmprospătam veselele aduceri-aminte ale anilor tinereţii. Adeseori, tema conversaţiei era istoria căderii lui Cuza, şi nu pot uita cum se emoţiona Cerchez şi cum îi tremura glasul vorbind de trădarea ofiţerilor şi de momentul cînd, condus de conspiratori în arestul militar, dădu ochii acolo cu Solomon, colonelul său. Amîndoi se îmbrăţişară plîngînd, fericiţi de a se regăsi în acel loc de onoare, şi zicîndu-şi unul altuia: „Ce frică îmi era să nu aflu că şi tu eşti trădător". Nu mai puţin interesante erau povestirile lui Cerchez asupra războiului din 1877, atacurile ce a comandat asupra Plevnei, întîlnirea sa cu Osman-paşa, pe care 1-a făcut prizonier, şi îndeobşte apreţierile sale asupra diferitelor armate în luptă şi a comandanţilor lor.
Este în adevăr păcat ca naturi distinse ca ale lui Cerchez şi talente ca ale lui Nicoleanu şi Schiletti să sfîrşească înaintea vremei şi aşa de trist. însă mai tîrziu un alt membru al Societăţii noastre, cu o fantazie mult mai bogată decît dînşii, şi cu o adîncime şi fineţe de cugetare în adevăr superioare, Mihail Eminescu, era să sfîrşească tot în acelaşi mod.
E locul să menţionez aici şi de simpatica figură a lui Scar-lat Capsa, un tînăr palid şi cu ochii mari, în a cărui scurta viaţă femeile au jucat rolul de căpetenie. După ce se încerca întîi în cariera militară, el o părăsi mai tîrziu şi în anul 1865 era şeful unui serviciu la prefectură. Trecînd prin mal multe amoruri poetice, el se întoarse la cel dintîi al său, la drăgălaşa fiică a domnului Iordan (directorul de pension, unde învăţase
8»
carte), cu care se însura după multe greutăţi. însă boala de piept de care suferea de mult izbucni atunci la Capsa cu violenţă şi îl stinse în anul 1869, în oraşul Pisa.'4'
Capsa a tipărit în anul I al Convorbirilor o scenetă fantastică intitulată îndotala şi Realitatea, două mici poezii şi o epigramă. Pe un album, care n-ar fi avut vreun interes dacă n-ar fi fost adresată unei dame frumoase şi cochete din înalta aristocraţie ieşană, de a cărei pasiune era prigonit fără cruţare. Raporturile lui Capsa cu noi au fost mai mult sociale decît literare. Cu caracterul său blînd, tolerant şi dezinteresat, Scarlat Capsa a lăsat tuturor amicilor săi amintirea cea mai plăcută.
Toţi aceştia şi alţii, de care voi vorbi mai în urmă, începusem cu venirea toamnei să ne adunăm o dată pe săptămînă. Sara de vineri fusese hotărîtă pentru întrunirile noastre, zicînd Pogor că literatura, ca şi artele frumoase, nu se pot face decît în ziua Venerii. Şedinţele noastre se ţineau într-o săptămînă la Maiorescu, în casa din fundul curţii Trei Ierarhilor, în care se mutase, şi în vinerea săptămînii următoare în casa lui Pogor. Societatea fiind acum destul de numeroasă, cea întîi idee care se prezenta în mod logic era aceea a unei organizări durabile. însă această organizare dădu loc la lungi discuţiuni.
Maiorescu, şi mai ales eu, ţineam ca să ne întemeiem Societatea pe oarecare statute scrise.(5) Eu eram deprins la aceasta de la corporaţiile studenţilor germani, în care toate drepturile şi datoriile membrilor, chiar în ceea ce privesc petrecerile, sunt fixate în paragrafe precise şi se urmează cu rigoare. Desigur că si Carp ne-ar fi sprijinit în această părere dacă ar fi fost încă la Iaşi. însă el se aşăzase acum la Bucureşti, unde fusese numit auditor la Consiliul de Stat.
Cel mai aprig adversar al nostru în această privinţă era Pogor. El nici nu voia să audă vorbindu-se de statute, de forme, de drepturi şi îndatoriri stabilite în articole hotărîte şi în încheieri votate, scrise şi subscrise. El nu voia nimic, absolut nimic. Lui îi plăcea să ne ocupăm de lucruri serioase şi neserioase, după capriciu, fără nici o regulă, şi toate obiecţiile — mai ales ale mele — nu avură la dînsul nici o trecere. El întrebuinţa contra noastră nu numai argumente, dar şi puternica armă a satirei şi bătăiei de joc. De la o vreme Maiorescu, totdeauna mai împăciuitor, făcu o propunere
;90
intermediară, aceea de a reduce formele scrise la procese-verbale scurte, care trebuiau să se ţie despre cele petrecute în fiecare întrunire. Eu mă unii pînă la sfîrşit cu această propunere, deşi cu adînc suspin şi părere de rău, avînd convingerea atunci, precum am păstrat-o şi acum în parte, că formele •exterioare sînt indispensabile pentru mersul regulat al oricărei societăţi constituite. Pogor, pentru a nu se împotrivi mai mult, primi şi el propunerea, dînd din umeri şi cu condiţia bineînţeleasă ca el să nu scrie nimic, şi procesele-verbale să fie numai pentru memorie — aceasta ca o concesie pentru lumea burgheză şi prozaică, din care declara că facem toţi parte afară de dînsul. în adevăr, se şi ţinu un şir de procese-verbale mai ales în timpul discuţiilor despre ortografie, care începură încă în acea iarnă'6', dar peste scurt timp ele căzură în disuetudine. Pogor avu deci o victorie deplină pînă la urmă ! E drept că eu nu m-am lăsat, ci ades, în timp de cîţiva ani, am tot revenit cu propunerea mea de statute, deşi foarte schimbată şi considerabil redusă, dar totdeauna, din nenorocire, fără succes. Zic „din nenorocire", şi socot cu dreptate, cînd gîndesc cît de preţioase şi de ce folos mi-ar fi acele notiţe, acum, peste un sfert de secol, cînd scriu aceste rînduri!
în una din vineri, se începură discuţiunile asupra ortografiei. Se introduse în cabinetul lui Maiorescu, unde ţineam întrunirile, o mare tablă, pe care Paicu, ce sta ţeapăn, cu crida în mînă, trebuia să noteze deosebitele experienţe. Se luă de bază proiectul prelucrat de mine cu 1 1/2 an înainte şi care zăcea uitat într-un saltar. Deşi nu aveam speranţă •că el va fi adoptat în întregimea lui sau în mare parte, totuşi mă aşteptam că voi scăpa măcar cîte ceva din el.
Nu ştiu pentru ce chestiunea aceasta a ortografiei a pasionat aşa de mult pe oameni. Deosebiţii creatori de sisteme din Bucovina şi Ardeal, şi mai ales discipulii lor, se înduş-măneau grozav între ei. Şi chiar la noi în România, nu e de crezut cîtă îndărătnicie şi cît foc se punea în această chestiune, la urma urmelor de pură formă exterioară. Eu însumi îmi încreţeam fruntea tot mai mult, văzînd cum cădeau propunerile mele una cîte una.
Din întîiul moment, după obiceiul ce se făcu în „Junimea" să se înceapă orice discuţie de la Adam Babadam, Pogor ceru cuvîntul şi, spre uimirea noastră, puse foarte serios întrebarea prealabilă dacă este bine să se schimbe literile cirilice cu cele
91
latine sau nu, şi abia după o discuţie lungă asupra originei românilor, amestecului nostru cu slavii şi alte neamuri, scopul unei ortografii şi multe altele, am hotărît în unanimitate că trebuie să adoptăm alfabetul latin.
Dar odată acesta admis, cum trebuiau să se însemneze sunetele noastre, pentru care nu se găseau litere latine corespunzătoare? Ce era de făcut cu consoanele u\, 3, tu, tu; cu diftongele ea şi oa; cu i scurt şi u mut, şi mai ales cu vocalele-ii şi -f ? Trebuia să adoptăm accente şi alte semne diacritice sau nu? La conjugări şi declinări păstram în scriere rădăcina cuvîntului neschimbată sau mergeam după pronunţare? Ţineam samă de etimologia latină şi pînă la ce punct ? Toate aceste întrebări şi încă multe altele dădură loc la lungi discu-ţiuni, întru început foarte confuze. Paicu ne înveselea cu: glumele sale, cel mai des nesărate, şi Pogor ne deznădejduia, încurcînd totdeauna discuţiunile gramaticale cu fel de fel de incidente filozofico-istorice şi străine obiectului care ne ocupa, căci în fundul inimii el era foarte indiferent pentru ortografia română, ca unul ce totdeauna a avut o deplină nepricepere şi un absolut dispreţ pentru orice chestiune de formă exterioară. Maiorescu, nedumerit, se ţinea încă în oarecare rezervă, ascultînd certele între Paicu şi mine, care nu duceau la nici un rezultat. Şi în adevăr, aşa precum discutam noi, nici nu puteam ajunge la ceva; unul susţinea că e mai bine a se scrie într-un fel şi celălalt că e preferabil a se scrie într-alt fel, dar fără a ne întemeia pe motive oarecum ştiinţifice părerile noastre. Aceea ce ne lipsea la început era deci o bază serioasă. Abia după cîteva şedinţe, cînd Maiorescu, surprins de modul arbitrar cu care noi toţi ceilalţi făceam propunerile cele mai variate, se puse să cugete la toate aceste şi clădi o temelie solidă pe care se putu ridica o sistemă raţională, numai atunci discuţiunile noastre deve-niră serioase şi avură spor. Dar şi atunci, ce păreri diverse {■ Cînd Maiorescu venea succesiv, în fiecare săptămînă, cîte cu un capitol din studiul său Despre scrierea limbei române^, cîte protestări, cîtă gîlceavă! Trebuie însă notat că, de la o vreme, orice îndărătnicie dispăru şi în faţa unei serioase argumentări toţi se uneau. Astfel, după un şir de şedinţe ajunserăm a ne înţelege pe deplin. Maiorescu, cedînd pe ici, păstrîndu-şi părerea pe dincolo, profită de aceste discuţiuni, găti scrierea sa şi, mai tîrziu, după ce o pieptenă şi repieptenă,
92
■ea fu publicată în broşură. La început, acea sistemă de ortografie, numită a „Junimii", fu primită cu protestări generale; în Bucovina, şi mai ales în Transilvania, ea fu considerată ca pernicioasă pentru neamul român. în România, lumea profesorală, de la care atîrna totul pînă la urmă — căci din şcoală iese omul cu opiniuni fixate — se împărţi în părerile sale asupra ei, dar nu îndrăzni incă să o adopteze.
Societatea Academică din Bucureşti, înfiinţată curînd după aceea şi în care se găseau toţi filologii români însemnaţi de pe atunci, trebuind să stabilească şi ea o ortografie comună pentru români<8), vorbi cu dispreţ de proiectul nostru şi de autorul lui. Etimologiştii din Academie ne considerară ca răi patrioţi, de nu chiar ca duşmani ai naţionalităţii române. De acolo porni epitetul de „cosmopoliţi" ce se dedea membrilor „Junimii". însă cu încetul lucrurile se schimbară prin puterea adevărului. Ortografia „Junimii", după cum se numea sistema propusă de Maiorescu în cartea sa Despre scrierea limbei române, se primi mai întîi de membrii Societăţii noastre, afară de Pogor, care nu s-a putut niciodată familiariza cu dînsa. Cîţiva profesori o introduseră apoi cu timi-■ditate pe ici, pe colo în şcoalele din Iaşi şi prin alte oraşe din Moldova. Fiind director al Monitorului, domnul I. A. Canta-cuzino o adoptă în foaia oficială; alte jurnale o admiseră şi ele apoi, aşa încît cu încetul ea se lăţi şi prin diferite cancelarii. Mai tîrziu ea fu primită şi în Bucovina, la Suceava, şi în Transilvania, la Braşov. în urma unei lungi corespondenţe ce am avut cu persoane distinse din Sibiu, ea se admise şi acolo. în sfîrşit, la o revizuire a ortografiei hotărîtă de Academia Română, în care Maiorescu consimţise să reintre şi eu fusesem ales de curînd, şi această corporaţie primi puţin schimbată ortografia noastră(9) şi astfel se plecară toţi la sistema pe care cu indignare zgomotoasă o condamnase şi hui-duise la început.
Trebuie să menţionez că mai tîrziu, după direcţia ce luase „Junimea", o discuţie aşa de lungă şi laborioasă precum o avusem despre ortografie în iarna 1865—66 ar fi fost cu neputinţă; Pogor şi chiar alţii ar fi zădărnicit-o. De aceea peste mai mulţi ani, cînd se simţi trebuinţa unei modificări parţiale a ortografiei noastre, am trebuit, cîţiva membri ai „Junimii", să ne întrunim afară de şedinţele obicinuite
93
pentru a delibera. în lipsa lui Maiorescu, care se mutase în Bucureşti, eu adunai mai multe seri la mine acasă pe Burlă, .Vârgolici, Xenopol, Lambrior, Pompiliu şi alţi iubitori de filologie, şi împreună simplificarăm ortografia noastră din 1865, rămînînd principalul punct îndoielnic acel al scrierii vocalelor ă şi 1(10>
Ortografia „Junimii" a fost cel întăi mare succes al Societăţii. Mai tîrziu au venit şi altele, dar toate numai în urma a lungi polemice şi lupte ce am purtat.
Capitolul IV PUTINĂ POLITICĂ
în luna dechemvrie 1865 mă dusei pentru întîia oară la Bucureşti, fiind însărcinat să apăr un proces la Curtea de casaţie. întîlnindu-mă cu răposatul Pantazi Ghica, pe care îl cunoscusem întîi la Iaşi, el mă introduse în cercul partidului numit pe atunci roşu. El mă prezentă lui C. A. Rosetti, care mă primi destul de rece. Casa şefului partidului era plină •de amici politici de ai săi, printre cari îmi aduc aminte că se găseau Simeon Mihăilescu şi Eliad, numit Cîrciumărescu. Figurile foarte comune a celor mai multe din persoanele prezente; cuvîntul sentenţios al lui Rosetti, care vorbea şezînd pe scaun şi ţiind un copil al său pe genunchi; ascultarea religioasă a celorlalţi, care stăteau în picioare; rîsetele sporadice, zgomotoase şi aprobatoare ale acestora, cînd Rosetti rostea un cuvînt de spirit, îmi făcură un efect deplorabil şi ieşii foarte nemulţumit. Nu mai puţin îmi displăcu şi altă serie de partizani cu care Pantazi Ghica mă făcu cunoscut în beciurile de sub Pasajul român, unde ei beau la bere şi vin vorbind în gura mare despre conspiraţia lor. Din aceştia îmi aduc aminte pe răposatul Geanoglu, un om vesel, dar destul de ■ordinar, din care, la moartea lui, gazetele partidului făcură, spre uimirea mea, un bărbat politic însemnat şi de mari merite. Această împrejurare îmi arătă pentru întîia dată lipsa •de măsură şi de dreptate cu care judecă partidele politice. Amîndouă aceste vizite, şi la Rosetti şi în Pasaj, mă încredinţară că natura mea nu se potriveşte deloc cu aceşti oameni, poate, mai ales, din cauză că am urît totdeauna deopotrivă şi vorbele umflate, şi formele comune şi bădărăneşti.
în ianuarie 1866 făcui un al doilea drum la Bucureşti, iarăşi pentru a apăra un proces la Curtea de casaţie, şi mă
95
convinsei şi mai mult, din fierberea generală, că se pregătesc evenimente politice însemnate. Spre sfîrşitul lunii am plecat în zori de zi dintr-un bal ce dădea generalul Savel Mânu, ministru de Război, şi m-am urcat în brişcă cu care am purces la drum spre Iaşi, după chipul în care se călătorea pe acea vreme. Drumul meu se prelungi, căci în Focşani, în Bîrlad şi în Vaslui, dădui de baluri şi petreceri care mă ţinură în loc, şi sosii la Iaşi puţin timp înaintea căderii lui Cuza, cădere de care toată lumea vorbea ca de un lucru sigur, fără a şti în care mod avea să se întîmple. în Iaşi găsii o mişcare politică mult mai mare decît o lăsasem. într-o zi veni' la mine şi [la] frate -meu Leon, colonelul Alecu Mavrocordat si ne propuse să facem şi noi parte din conspiraţie. Noi însă am refuzat cu energie, auzind mai ales că duşmanii lui Cuza ar fi hotărîţi să nu dea înapoi nici chiar înaintea unei crime. In discuţiune cu Mavrocordat, noi i-am opus jurămîntul de credinţă ce făcusem ca funcţionari, argument de care Mavrocordat rîse mult, găsindu-1 foarte naiv.
Toată lumea în Iaşi se aştepta la o catastrofă şi îndeobşte era mulţumită să se isprăvească cu domnia lui Cuza. Faptul este că legea rurală decretată de el, şi mai ales răpedea ei aplicare, lovise foarte simţitor în interesele proprietarilor mari şi ale arendaşilor, şi înstrăinase simpatiile lor pentru Cuza. Apoi, guvernul din Bucureşti era rău şi destul de nepriceput. Preocupat mai ales de a priveghea opoziţia puternică pe care o făceau mai toţi bărbaţii politici însemnaţi care se coalizase contra lui Cuza, el nu se îngrijea mai deloc de administraţia ţării, ci o lăsa în voia ei, adică pradă abuzurilor. De adăogim pe lîngă aceasta că oraşul Iaşi suferise în special foarte mult din cauza strămutării centrului politic la Bucureşti, se va înţelege uşor că, afară de cîţiva prieteni personali, prinţul Cuza avea în capitala Moldovei' prea puţini partizani.
Din aceste motive, vestea despre căderea sa, venită în ziua de 11 fevruarie, fu primită în Iaşi cu destulă bucurie, în ziua aceea eu mă găseam din întîmplare mai dimineaţă la Curtea de apel şi eram faţă cînd generalul Nicu Mavrocordat primi întîia depeşă despre răsturnarea domnitorului. Luînd o copie de pe telegramă, mă repezii în sanie la Maiorescu, pe care nu-1 găsii acasă*1», şi de acolo la Gheorghe Ra-coviţă, pentru ca să le comunic această însemnată veste.
Se vede că eram aşa de emoţionat şi vorbeam aşa de răpede şi de încurcat, încît, vreo cinci minute, nici Racoviţă, nici soţia lui nu au fost măcar în stare să înţeleagă de ce era vorba.
Tatăl meu primi ştirea cu tristeţă şi exprimă mare îngrijire pentru viitorul ţării. Un fapt însă care ne indignă pe toţi, chiar pe acei mulţumiţi de izbutirea conspiraţiei, fu acel al lui Theodor Lăţescu, care intră cu zgomot la tribunal, rupse portretul lui Cuza din părete, îl luă cu el în sanie şi se duse să-1 îngroape la biserica Sfîntul Neculai cu alai şi pompă.
Din membrii Societăţii „Junimea", Pogor care, precum am aflat atunci, făcea parte din complot, fu numit prefect, şi astfel fără voie şi noi ceilalţi am fost oarecum apropiaţi de mişcarea politică. Aceasta nu împiedica întrunirile noastre literare. După oarecare discuţiuni noi fixasem programa pre-lecţiunilor populare pentru duminicile din postul mare ale anului 1866. Mai multe persoane aveau să ieie parte de astă dată. Pe lîngă Maiorescu şi Pogor trebuia să vorbesc şi eu, frate-meu Leon,- N. Madrea, N. Roznovanu, şi chiar Dimitrie Sturdza, care în acea iarnă locuia în Iaşi şi pînă la o vreme venise de cîteva ori în adunările „Junimii". Atunci se introduse ca inovaţie însemnată sistema unităţii programei, adică principiul de a lua o idee fundamentală comună care se trata şi dezvolta în deosebite subiecte şi deosebită formă de către toţi conferenţiarii, făcîndu-se, la început totdeauna de Maiorescu, mai tîrziu însă de mine şi de alţii, o conferinţă introductivă care explica scopul nostru şi era intitulată Privire teoretică.
Acest principiu de unitate, devenind apoi tradiţional, s-a ţinut mulţi ani de zile în „Junimea" şi, din cauza lui, nu puţină greutate âm întîmpinat adesa, în anii următori, întru găsirea unei programe comune. Pentru primăvara aceea, prelecţiu-nile populare cu titlul general: Elementele de viaţă ale popoarelor, manifestate în istorie erau următoarele:
Privire teoretică — Maiorescu Legislaţiunea elenă (Solon şi Licurg) — Mândrea Practica filozofiei elene (Socratşi Aristolele) — Maiorescu Arta în poporul elen — Pogor
96
97
Viaţa romană — Maiorescu (în locul lui N. Roznovanu, care plecase în Rusia, după cum se afirma, pentru pregătirea mişcării politice de care am să vorbesc)
Legislaţiunea romană — I. Negruzzi
Mahomet - Maiorescu
Reformaţiunea (Luther) — I. Negruzzi (în locul lui Dimitrie Sturdza, pe care evenimentele politice îl chemase grabnic în Bucureşti)
Revoluţia engleză (Cromwell) — Leon Negruzzi
Cu toată mişcarea politică din Iaşi, publicul se grămădea numeros la aceste prelegeri, ca şi în anii anteriori, însă numai pînă la o vreme. Pe la sfîrşitul lunei mart ferberea deveni foarte mare, şi noi toţi, luaţi înainte de şuvoiul politicei, ne-am aruncat în luptă pentru a scăpa Unirea ţărilor, ce ne părea ameninţată, precum şi ideea domnului străin, care instinctiv se făcuse un credo politic al nostru. Pogor, nemulţumit de poziţiunea ce avea ca prefect, îşi dădu demisiunea şi în locul său fu numit răposatul Ştefan Golescu din Bucureşti, bărbat onorabil, însă necunoscător al mijlocului în care avea să administreze şi prea slab pentru a stăpîni situaţia.
Separatiştii deschisese un jurnal sub conducerea lui Theodor Lăţescu şi noi, junimiştii, deschisesem alt jurnal, unionist, întitulat Vocea naţională, la care principalii colaboratori erau Maiorescu şi eu.(2) Sara adversarii noştri făceau adunări populare numeroase în casa lui Roznovanu(3), unde era centrul separatiştilor, aşa că şi noi am fost siliţi să facem apel la public pentru scăparea principiului Unirii. Un mare meeting convocat de noi la Universitate, în aceeaşi sală unde ţineam prelecţiunile populare, adună un public foarte numeros. Pogor prezida şi Maiorescu făcu un lung cuvînt în contra separatismului şi în favoarea domnului străin care avea să ne aducă mult bine şi mare fericire în ţară. El fu primit cu lungi aplauzuri; după Maiorescu, vorbii şi eu în acelaşi sens, însă îndată după mine se sui la tribună răposatul Alecu M. Şendrea care, deşi se pronunţă ca şi noi pentru Unire, declară însă că este din alt partid decît noi şi protestă cu energie contra ideei domnului străin, de care se temea că va căuta să deznaţionalizeze pe români. Prin public începuse mai mulţi a-1 aproba şi lucrurile s-ar fi încurcat, dacă, spre sfîrşitul dis
cursului său, oratorul n-ar fi adaos ca concesie că ar primi poate la nevoie un domn străin, dacă acesta ar fi de viţă latină, dar niciodată unul de viţă germană. Aceste cuvinte le prinse Pogor în zbor, de pe scaunul său, şi îndată veni cu propunerea să admitem toţi drept împăcare o moţiune cuprin-zînd ideea Unirii cu domn străin de viţă latină. Sub această formulă el ceru fuziunea ambelor păreri din adunare. Şendrea şi alţii mai voiră să se împotrivească, dar tot publicul începu să strige cu zgomot: „fuziune, unire, domn străin de viţă latină, fuziune, fuziune !"!4)
Mişcarea era prea mare pentru ca cineva să se mai poată opune şi la moment moţiunea fu introdusă într-un proces-verbal pe care mai toate persoanele prezente îl iscăliră(5). Partizani ai acestei idei se iviră numeroşi în tot oraşul, aşa încît iniţiativa noastră produse o îmbunătăţire reală în starea lucrurilor.
în Bucureşti, cercurile guvernante erau foarte îngrijate de cele ce se petreceau la Iaşi. Cu sau fără dreptate, se credea că mişcarea separatistă era aţîţată de muscali şi că aşăzarea în Iaşi a răposatului Costache Moruzi, cumnat al lui Roznovanu, mare proprietar în Basarabia şi persoană bine văzută de cercurile oficiale ruseşti, ar fi în legătură cu răscoala ce se pregătea. în faţa gravităţii împrejurărilor, doi membri ai Locotenenţii domneşti: răposatul general N. Golescu şi Lascar Catargi se hotărîră să vie la Iaşi, pentru a înăbuşi orice mişcare revoluţionară care ar fi putut paraliza plebiscitul hotărît în secret pentru ziua de 2 aprilie şi prin care era să se aclame domn al ţării prinţul Carol de Hohenzollern.
Cu două zile înaintea d-lor Catargi şi Golescu sosi în Iaşi şi amicul nostru Carp, care la 11 februarie devenise secretarul Locotenentei domneşti, şi căută să liniştească temerile ce aveam despre greutatea de-a dobîndi un domn străin, fără însă a ne numi, înaintea sosirii caimacamilor, persoana hotărîtă să primească tronul. Nicolai Golescu şi Catargiu veniră la 1 april în Iaşi pe o ploaie torenţială, ceea ce ne-a fost atunci de mare ajutor, căci a paralizat orice mişcare revoluţionară pe stradă. Ploaia ţinu şi în ziua de 2 aprilie în care, Dumnezeu ştie cum, se începu plebiscitul în toată ţara, în urma căruia se proclamă în ziua de 8 aprilie Carol de Hohenzollern domn al românilor.
98
99
în noaptea de 2 spre 3 aprilie ploaia stătu şi soarele răsări pe un cer senin. Era în adevăr splendidă acea zi de 3 aprilie 1866, ce trebuia să fie atît de sîngeroasâ pentru Iaşi. Nu voi să mai vorbesc de cauzele şi împrejurările care au produs mişcarea ce s-a sfîrşit prin luptă deschisă pe uliţele laşului, căci, fiind direct amestecat în evenimentele politice de atunci, chiar astăzi, după mai bine de douăzeci şi trei de ani, nu aş putea scrie cu deplină nepărtinire.
Aşa de mare era pasiunea ce mă stăpînea, că într-o zi am intrat singur în casa lui Roznovanu şi, găsind în odăile de jos o mulţime de lume care iscălea actele încheiate de comitetul separatist, am umflat în braţe cîte am putut din hîrtiile subscrise şi nesubscrise de pe masă şi, răpezindu-mă afară, le-am rupt în bucăţi. Persoanele prezente rămaseră aşa de uimite de îndrăzneala mea, încît nici măcar se împotriviră, şi mă lăsară să-mi fac pe plac fără a se mişca. Abia după ce ieşii, cîţiva, revenindu-şi în fire îşi scoaseră revolverele şi alergară după mine, dar eu eram departe şi hîrtiile desfiinţate.
Din teama, deci, de a nu putea fi nepărtinitor în aprecierile mele, nu voi face comentarii, ci mă voi mulţumi a relata pe scurt faptele întîmplate. Mitropolitul Calinic Mi-clescu(6), pe care separatiştii îl cîştigase de partea lor, sluji singur în acea duminecă (Dumineca Tomei) în mitropolia ticsită de lume. La sfîrşitul liturghiei, cînd ieşi cu crucea, cîteva glasuri îi strigară ca el să se puie în fruntea poporului şi să meargă la Palatul Administrativ, unde de dimineaţă se găsea Locotenenta domnească.
Acolo el trebuia, după unii, să revendice drepturile Moldovei apăsate, după alţii, el avea să proclame de regent provizoriu al Moldovei pe tînărul Roznovanu, care imediat era să întocmească un minister hotărît de mai înainte, iar locotenenţii domneşti trebuiau să fie arestaţi la moment. Se zice că acel minister era să fie compus, între alţii, de d-nii Panait Cristea, Scarlat Baragini, Panait Balş, colonelul P. Schiletti (tatăl amicului nostru) şi Nicu Aslan, singurul bărbat inteligent dintre aceştia toţi.
Oricum ar fi fost, mitropolitul se puse în mişcare cu voie sau fără voie, în veştminte precum era îmbrăcat, ţinînd într-o mînă cîrja şi în alta crucea şi urmat sau împins de un public nesfîrşit. în curtea mitropoliei, o mare mulţime de oameni adunată asculta un discurs violent al lui Theodor Boldur
100
Lăţescu, care, urcat pe o masă, le vorbea despre drepturile Moldovei, îi aţîţa la împotrivire făţişă şi îi îndemna să urmeze pe mitropolitul lor. Cînd acesta ieşi în ograda bisericii, gloata de afară îl înconjură, unindu-se cu aceea ce venea din biserică, şi-1 împinse spre Curtea domnească. Ajungînd cu mare alai şi în sunetul clopotelor în mijlocul pieţei palatului, poporul dădu de o companie de soldaţi sub comanda locotenentului-colonel N. Schiletti. în treacăt menţionez că amicul nostru, adînc impresionat de cele ce se petreceau în Iaşi, îşi exprimase, după obiceiul poeţilor, în versuri, mîhnirea sa. Găsesc aceste strofe în poezia intitulată La moartea lui Nicolae Dunca, camarad al lui Schiletti şi mort în războiul american:
Tu mori, dar noi ce facem? O tristă neagră soartă! Ca umbre, ca fantasme, în ţară rătăcim Şi vîntul dezbinării, pe-a sale-aripi ne poartă Spre moarte, spre peire, o ! cît te fericim!
Pe cîmpul de onoare, c-o inimă română
Tu mori cu bucurie şi de speranţe plin,
Iar noi, umflaţi de patimi, luăm o cupă-n mînă
Şi bem al ţării sînge cu sufletul senin !(7)
Soldaţii aşteptau cu baionetele plecate şi spre dînşii venea, zgomotoasă, grămadă de oameni cu mitropolitul în frunte. Autorii mişcării erau siguri că soldaţii se vor da în lături în faţa crucii, ţinută de mitropolit; că acesta se va putea sui la palat şi că apoi soldaţii vor fraterniza cu poporul. Dar s-a întîmplat altfel. Soldaţii stăteau nemişcaţi şi numai cîţiva paşi îi despărţea acum de popor. Calinic, văzînd că se apropie de baionete, fu prins de o frică grozavă şi voi să dea înapoi, însă nu putu, căci cei din urmă, neştiind ce se petrece, dădeau năvală înainte, cu toate strigătele desperate ale mitropolitului. Atunci, în îmbulzeala ce s-a produs, el lovi cu cîrja pe unul din soldaţi. Acesta nu mai stătu pe gînduri, ci, cu o. înjurătură, lovi pe mitropolit cu baioneta, care străbătu veştmintele şi se opri într-o cataramă, zgîriindu-i pielea. Calinic scoase un ţipăt şi căzu leşinat în braţele lui Inge Rober, tutungiu din Iaşi, care-1 luă în braţe şi-1 făcu nevăzut. îndată se lăţi vuietul că mitropolitul a fost ucis, şi chiar că se văzuse zburînd sufletul său sub forma unui porumbel. Poporul înfuriat începu a arunca cu pietre în soldaţi. Aceştia înaintară
101
şi împinseră mulţimea înapoi pînă înaintea mitropoliei şi a caselor Roznovanului, unde alte gloate cu ciomege şi bîte, parte ieşind beţi din pivniţele lui Roznovanu, parte năvălind din mahalale, veniră în ajutorul celor daţi înapoi. Soldaţii se opriră în faţa unei aşa îmbulzeli, căci fără a se face uz de armele de foc nu se mai putea înainta. Publicul luă această oprire drept un semn de slăbiciune. Mai mulţi tineri din societate, amestecaţi cu poporul, printre care Theodor Lăţescu, Costică Aslan şi chiar soţia acestuia, frumoasa Eugenia — cu capul gol şi un trandafir roşu în păr —, îndemna poporul să înainteze contra soldaţilor, care n-ar îndrăzni — ziceau ei — să dea în fraţii lor moldoveni, şi astfel se întîmplă ca să se arunce cu pietre în soldaţi şi să se lovească cu beţe, iar aceştia stăteau furioşi, dar nemişcaţi, fiindcă nu aveau voie ca să se apere cu arma.
în sfîrşit veni din partea Locotenentei domneşti mult-aşteptatul ordin de a face foc. Se zice că Dimitrie Sturdza ar fi obţinut şi comunicat acel ordin lui Carp, care împreună cu dr. Davila l-ar fi transmis colonelului Cornescu, comandantul garnizoanei, care şi acesta îl comunică formal lui Schiletti. întîi Schiletti puse să tragă cîteva salve în aer, pe care publicul, încurajat fiind de mai multe persoane ce se găseau pe balcon în palatul Roznovanu, le primi cu hohote de rîs, apoi, în mijlocul sunetului clopotului de dandana (tocsin) al mitropoliei, ce răspîndea spaima pînă în mahalalele cele mai depărtate şi făcu să se adune şi mai mult public, se trase în grămadă şi mai multe persoane căzură. Lupta urmă puţin timp sub îndemnul lui Theodor Lăţescu, care, legat la cap ca şi cum ar fi fost rănit şi cu un pistol în mînă, îndemna şi încuraja pe răzvrătiţi. Se dăduse ordin ca şi cavaleria să şarjeze de la Copou în jos pentru ca astfel să se ia poporul din două părţi. Atunci Carp avu cu Cornescu următoarea convorbire caracteristică:
Carp: D-le colonel, este ordin să vii în grabă cu lăncerii de la deal ca să se ia răzvrătiţii între două focuri. Cornescu: Nu pot încăleca. Carp: Pentru ce nu? Ia orice cal vei găsi. Cornescu: Am cal, dar n-am şaua mea. CarpL: Ia orice şa vei găsi. Cornescu: Eu încalec numai pe şaua mea.
102
Carp: Nu-i momentul să alegi şaua, nu vezi de Ia ce atîrnă scăparea ţării, fă-ţi datoria!
Cornescu: Eu nu pot încăleca decît pe   şaua mea.
în urma acestei convorbiri caracteristice, maiorul Pandraf luă comanda lăncerilor.
La început însă încercarea cu cavaleria nu fu fericită, căci mulţimea prinsese a ridica o baricadă în dreptul stradei Primăriei, unde caii şi călăreţii cădeau unii peste alţii, iar răzvrătiţii se năpusteau asupra celor căzuţi cu ciomege şi-i loveau. De la o vreme însă, făcînd şi cavaleria întrebuinţare de pistoalele lor şi rănind şi ucigînd în dreapta şi în stînga, rezistenţă serioasă nu mai putea fi şi cei mai mulţi din îăscu-laţi fugiră în toate părţile; cîţi scăpară fură prinşi cu grămada şi închişi într-o mare manejă militară de scînduri, ce era lîngă Curtea domnească, sub paza maiorului Panu, tatăl lui Gheorghe Panu. Principalii autori ai mişcării: N. Aslan, Lăţescu, Roznovanu şi alţii, care se strînsese în casa acestuia, fură de asemenea arestaţi şi duşi la penitenciar între baionete. Costache Moruzi însă scăpă pe o fereastră din dosul casei, alergă la Păcurari la un birjar muscal, care-1 duse pe mulţi bani în goana cailor la Sculeni, de unde asemenea cu mare cheltuială trecu Prutul într-o luntre. Pe la ora 2 după-amiază totul era sfîrşit, dar aspectul oraşului era lugubru. Chiar un ceas mai tîrziu se vedea încă sînge curgînd şi creierii împrăştiaţi pe pietrele uliţelor. Locotenenta domnească, într-o notă adresată consulilor străini din Iaşi, arăta anume pe Moruzi ca motor al răscoalei.
După ce lucrurile se liniştiră, Maiorescu, care din poarta casei sale fusese martor ocular la toate cele întîmplate, voia tocmai să meargă să găsească pe Carp la palat, cînd un preot, părintele Enăchescu, îl întîmpină şi-i spuse în secret că mitropolitul Calinic îl chema la dînsul, în locul unde se ţinea ascuns. Condus de acest preot, Maiorescu se coborî într-o pivniţă adîncă, unde, într-un fund, bietul Calinic, slăbit din cauza rănii, dar mai ales a emoţiunii, tremurînd de frică şi de frig, sta ghemuit, între nişte boloboace pline de vin, încotoşmănit în blana cîrciumarului. Zărind pe Maiorescu, el căzu în genunchi şi cu vocea stinsă îl rugă să-1 scape, du-cîndu-1 unde va crede de cuviinţă. Maiorescu, văzînd pe Calinic îngenuncheat, se puse şi el în genunchi, şi după o scurtă sfătuire, ei hotărîră să meargă drept la palat, unde se găsea
103
Locotenenta domnească, la a cărei mărinimie Calinic voia să apeleze. Se aduse o trăsură, se ridică poditul şi Maiorescu împreună cu mitropolitul merseră nerecunoscuţi de nimeni pînă la palat, unde cerură să fie primiţi de locotenenţii domneşti. Davila îi introduse în persoană. Cînd mitropolitul şi Lascar Catargiu dădură ochii împreună, acest din urmă se răpezi spre Calinic cu mînile ridicate, strigînd: „Despote, ce-ai făcut ?". Iar Calinic, în genunchi şi cu capul plecat, şoptea, abia răsuflînd: „Fie-vă milă,iertaţi-mă, am greşit!..."
După cîteva ore de deliberare, locotenenţii domneşti, crezîndu-1 mai tare rănit decît era, îl trimiseră sub pază la spitatul Sf. Spiridon, unde i se pregăti în grabă o odaie. Sentinele i se puseră la uşă.(8)
în acea memorabilă duminecă de 3 aprilie 1866, frate-meu Leon trebuia să facă prelegerea sa la Universitate, Despre revoluţia engleză.m Neştiind dacă în ferberea ce era în oraş se va mai gîndi cineva la un curs de istorie engleză, el ieşise mai dimineaţă de acasă îmbrăcat în frac, precum la prelegeri era obicinuit. El voia să vadă aspectul oraşului, dar era gata pentru orice eventualitate. însă abia ajuns în colţ la Petrea Bacalul — astăzi „Hotel România" în Piaţa Unirii —, îl întîmpină un aprod din partea procurorului general, care îl chema la parchet. Fiind frate-meu atunci prim-procuror la tribunal, el lăsă prelegerea, alergă răpede la Curte, unde procurorul general şi prefectul vorbeau cu locotenenţii domneşti despre împrejurările politice. Catargiu, foarte îngrijat de cele ce puteau să se întîmple în acea zi (şi cu drept cuvînt, precum am văzut), le zicea să se ţie gata la toate. Nu ştiu ce a înţeles atunci prin aceste cuvinte, dar mai pe urmă, pe cînd se băteau pe uliţă, Catargiu era aşa de emoţionat, încît, într-un moment, strigă către procurori:
— Domnilor, pentru Dumnezeu, nu vedeţi ce se petrece, duceţi-vă înaintea soldaţilor şi liniştiţi poporul.
Atunci răposatul Alecu Botez, unul din procurorii Curţii, îi răspunse zîmbind:
— Bucuros, decît fiindcă Excelenţa-voastră aveţi mai multă autoritate decît noi, n-ar fi rău să vă puneţi în fruntea noastră!
Astfel, frate-meu, în loc de prelecţiune populară la Universitate, se puse în acea duminecă să facă, în frac şi cravată
albă, interogatorii, procese-verbale şi rechizitorii pînă dincolo
de miezul nopţii.
Aşa s-a întîmplat ca membrii Societăţii „Junimea" să facă politică în anul 1866. îndată însă după acele evenimente, clarificîndu-se situaţia prin descălecarea — cum ar fi zis bătrînii — a prinţului Carol de Hohenzollern, „Junimea" se grăbi să închidă jurnalul său politic. Pînă în anii din urmă, oricît susţineau adversarii noştri că în realitate scopul întrunirilor „Junimii" era politica, iar literatura numai un mijloc pentru a atrage partizani în Societate, aceasta nu ■e adevărat; nu se mai făcu politică deloc. Ba mai tîrziu, cînd se întîmpla vreodată ca să vie vorba de chestiuni politice în vreo întrunire, mulţi membri, dintre care mai ales Pogor, cereau îndată schimbarea conversaţiei, fiindcă politica, după tradiţia Societăţii, ar face parte din lucrurile „străine «Junimii»".a0>
Aceasta este atît de adevărat, încît în anul 1877, cînd ne hotărîsem să scoatem deputat în Iaşi, în opoziţie cu guvernul, pe Maiorescu, dat în judecată ca ministru, şi alegerea trebuia să se facă a doua zi după o adunare a „Junimii", cu toată emoţiunea ce stăpînea pe unii din noi, nici s-a pomenit măcar în acea întrunire de actul politic ce avea să se săvîrşească nu mai departe decît în ziua următoare.
Am notat, ca cronicar credincios, evenimentele politice întîmplate în Iaşi în primăvara anului 1866, nu numai fiindcă au participat la ele şi membrii „Junimii", dar şi din cauză că detronarea domnitorului Cuza avu un efect direct asupra Societăţii noastre. Voi să vorbesc despre un fapt în aparenţă mic de tot, dar pentru „Junimea" foarte însemnat, precum se va vedea în capitolul următor.
104
Capitolul V TIPOGRAFIA SOCIETĂŢII „JUNIMEA'
Monitorul oficial al ţării, înfiinţat odată ctt. Unirea, st? tipărea pînă în anul 1865 la tipografii particulare. în acel an însă guvernul hotărî să înfiinţeze o imprimerie cu caracter semioficial, care să aibă privilegiul tuturor tipăriturilor statului, între care negreşit şi Monitorul. Mai mulţi bărbaţi politici, sperînd într-un cîştig însemnat, formară o asociaţie pentru cumpărarea unei mari tipografii. între aceştia era răposatul Nicu Catargiu, ce-şi dăduse demisiunea din' prefectura din Iaşi, precum şi Nicu Aslan, directorul Monitorului, Opoziţia de atunci zicea că îndărătul acestei concesiuni se ascund abuzuri, dar eu nu sunt în putinţă să o constat şi nici intră asemenea lucruri în cadrul suvenirelor acestora. Faptul este că, odată cu căderea domnitorului, concesiunea dată asociaţilor de la tipografie, care nici nu prinsese a se instala bine, se retrase, şi aceştia rămaseră cu imprimeria în totul sau în parte încă neplătită. Fie că răposatul Dimitrie Cozadini înaintase bani pe seama acestei tipografii,, fie că era creditorul unora din proprietarii ei şi nu avea de unde să se îndestuleze decît numai din tipografia fostă a Monitorului, stabilimentul acesta rămase exclusiv asupra lui. Cozadini, locuind în Iaşi, unde fusese numit prefect după Ştefan Golescu, nu avea ce face cu tipografia sa în Bucureşti şi de aceea o încarcă în nişte care cu boi, după obiceiul din acele vremi, şi o transportă în Iaşi. Dimitrie Cozadini făcuse multe specii de negoţuri şi de speculaţii în viaţa lui, dar de tipografie nu se ocupase niciodată. De aceea nu se pricepea deloc, în lipsă de cumpărători, ce ar putea face cu maşinile, teascurile şi lăzile sale cu litere. Auzind că există Societatea.
106
noastră literară, el, ca om practic, se gîndi îndată că ar putea trage folos din ea pentru tipografia lui: se duse la Pogor, cu care era prieten, şi-i propuse să deschidă în tovărăşie cu „Junimea" o mare imprimerie, care ar bate pe toate cele existente în Iaşi. Lui Pogor îi plăcu propunerea, cum îi plăceau toate inovaţiile: el se luă de vorbă cu noi şi, după oarecare discuţii, se făcu tovărăşia cu Cozadini, spre nedumerirea mea, care totdeauna am avut o frică instinctivă de orice schimbare mai însemnată a unei stări de lucruri mulţumitoare. Iată dar Societatea „Junimea" tovarăşă cu Dimitrie Cozadini la exploatarea comercială a unei imprimerii! Stabilimentul se aşăză în casele Băncei Moldovei din colţul stradelor Sf. Ilie şi Golia (astăzi Vasile Alecsandri şi Cuza-vodă), acum a moştenitorilor răposatului Costache Stihi, unde-a rămas pînă în ziua de astăzi cu toate peripeţiile prin care a trecut. Ca director se alese un neamţ cu numele de Bernhard, care se găsea în Iaşi şi conducea o mică tipografie aproape ruinată. Acesta avu sarcina să deschidă lăzile, să umple căştile, să monteze maşinile şi teascurile şi să puie treaba în mişcare. Toate acestea se făcură uşor, dar, cînd la imprimat, lucrurile se încurcară. în Iaşi nu mai apărea nici-un jurnal, nu se tipăreau nici cărţi şi nici chiar broşuri, aşa încît lucrul lipsea, dar cheltuiala mergea. La mai multe adunări ale „Junimii" venise şi Cozadini. El vorbea cu noi negustorie şi cifre, noi eram deprinşi să ne întrunim pentru literatură şi discuţii teoretice, aşa încît nu ne prea înţelegeam cu dînsul. Cozadini era necăjit, văzîndu-ne nepăsători pentru negoţul comun la care el pusese mai tot capitalul şi noi aveam să punem munca; „Junimea" era plictisită de punerile sale la cale negustoreşti, de cifrele şi de calculele sale; şi el, şi noi eram în acele seri totdeauna mulţumiţi cînd venea momentul să ne despărţim. Aşa nu putea merge înainte, în curînd Cozadini ne propuse să-i cumpărăm tipografia cu un preţ foarte redus, însă suma pe care o cerea era totuşi destul de mare, şi deci treaba părea foarte grea. Găsindu-se pe atunci în Iaşi Nicu Casu, proprietar bogat în Basarabia şi nepot al lui Pogor, el se hotărî să puie principalul capital pentru cumpărarea tipografiei de la Cozadini şi să o lase în întrebuinţarea „Junimii", ai cărei membri aveau şi ei să ia parte la cumpărare şi la contribuţiuni lunare.(1)
107
Aşa se făcu; stabilimentul se numi „Tipografia Societăţii «Junimea»", director rămase Bernhard, iar Societatea îi priveghea administraţia printr-un delegat dintre membrii ei, care avea să se schimbe în mod periodic. întîiul delegat al Societăţii a fost răposatul nostru amic I. M. Melik, care însă de la o vreme se lepădă din însărcinarea sa onorifică, nu numai din cauza ocupaţiilor sale multiple, dar şi fiindcă dobîndise convingerea, ca om practic, că afacerea nu poate să prospereze. Urmaşul lui Melik a fost Theodor Cerchez, care propuse mai multe inovaţii ce s-au adoptat, între care a fost crearea unui jurnal, fără caracter politic, numit Curierul de Iaşi.(2'
Theodor Cerchez aşăzîndu-se de la o vreme la moşia sa din judeţul Fălciu, „Junimea" delegă ca administrator pe Alexandru Farra, în timpul căruia fu introdus şi Theodor Balassan în   tipografia   „Junimii".    După   cîtva timp, Bernhard   luă   în   sfîrşit    stabilimentul   pe   seama sa, plătindu-ne o chirie anuală în tipărituri. Cu Bernhard, care, deşi era om harnic, avea obiceiul de a cheltui pe vin şi pe bere toţi banii ce intrau, treaba se încurcă mai tare. Bernhard îşi încetă plăţile şi noi am fost siliţi să punem provizoriu pe Balassan ca director al stabilimentului; acesta a încurcat situaţia cu desăvîrşire, aşa încît imprimeria la urmă a fost vîndută unui concurent al ei, tipografului evreu Herşcu Goldner din Iaşi. Balassan însă, care prinse gust la tipografii, nu se dădu bătut, el împrumută un teasc şi mai multe caşte cu litere care zăceau în pivniţa bărbatului politic şi profesor Nicolae Ionescu şi deschise o foarte modestă tipografie pe seama sa. Apoi văzînd că aşa nu se poate avea cîştig, scoase din minţi pe răposatul Costache Rosetti Solescu, care comandă maşini şi literă  nouă din  străinătate şi deveni tipograf, luînd pe Balassan ca administrator. în curînd urîndu-i-se cu aceasta, Rosetti îşi vîndu cu pagubă stabilimentul lui Nicu Gane, Alexandru Stoianovici şi mie, care înlăturarăm pe Balassan ca nepriceput, şi mai asociindu-ne cu Alex. Xenopol, răposatul Eugeniu Filipescu, Anton Naum şi alţii,, am ţinut încă mulţi ani tipografia sub conducerea lui Theodor Buicliu. Mergînd rău, am vîndut-o, în sfîrşit, unei societăţi compuse din şapte institutori, care o ţine încă şi astăzi în acelaşi local unde a fost înfiinţată cu 23 de ani înainte.
Negreşit că despre jalnicul sfîrşit al tipografiei lor, membrii „Junimii" nu-şi puteau face nici o idee în toamna anului
1866. Neavînd intenţia de a cîştiga, ci dînd încă contribuţii lunare de la noi(3), ne pusesem în gînd să tipărim gratis cărţi româneşti bune, mai ales cărţi de şcoală, care pe atunci lipseau cu totul.<4)
Noi ne închipuiam că lucrurile vor merge bine de la sine, parcă conducerea unei imprimerii ar fi o afacere literară şi nu comercială. Optimismul merse aşa departe, încît unii din noi înfiinţară şi o librărie, numită „Librăria Societăţii «Junimea»", împreună cu un cabinet de lectură, şi o aşăzară în prăvălia din colţ în aceeaşi casă cu tipografia. însă acest stabiliment era numai a 2—3 dintre noi, printre care Pogor pusese capital principal; eu la librărie nu m-am amestecat deloc. Ca administrator în noua prăvălie se aşăză un oarecare polon Lewandowski, fost telegrafist, care nu se pricepea deloc la treaba asta. Negoţul păru a merge cîtva timp, după care dădu înapoi tot mai tare, pînă ce bieţii proprietari vîndură cărţile cum putură, fiind mulţumiţi să scape cu o pagubă destul de însemnată. Şi aci se făcu comerţ, nu cu scop de cîştig, ci cu scopuri superioare de a da societăţii române o mai bună hrană intelectuală. Cărţile se aduceau, nu după cum era gustul publicului nostru, ci după cum erau declarate bune de proprietarii librăriei; astfel ele rămîneau nevîndute în dulapuri, cu toată îngrijirea cu care Pogor şi Burghele, principalii părtaşi, le lipeau etichete şi le ţineau curate de praf.
Dar să ne întoarcem la tipografia Societăţii.
O întrebare ce trebuia să ni se prezente, în mod natural, era de a şti care va fi întîia carte ce vom tipări şi cu care vom începe ediţiunile Societăţii „Junimea". Aruncînd o privire în literatura naţională şi întîlnind numai poezii ca la începutul tuturor literaturilor, ne veni ideea să facem o alegere din poeziile originale cele mai bune şi să edităm o mare antologie, atît pentru uzul şcolarilor, cît şi pentru public îndeobşte. De aceea ne hotărîrăm să facem în comun alegerea poeziilor de tipărit. în acest scop împărţirăm între noi pe poeţii români; fiecare avea să însemneze acasă bucăţile ce-i păreau mai bune din autorii cu a căror lectură se însărcinase, apoi poeziile propuse erau să fie cetite împreună, şi dacă ar fi do-bîndit aprobarea generală, trebuiau trecute în antologie, în cea întîi „Junime", venirăm fiecare cu un teanc de cărţi la subţioară, cam ingrijaţi că antologia noastră va deveni
108
109
din cale-afară voluminoasă, dar, în contra aşteptării tuturor, de la cea întîi cetire lucrurile luară o înfăţişară cu totul alta.
Am început, dacă nu mă înşăl, cu o poezie a lui Boiin-tineanu, pe care toţi din copilărie ne deprinsesem a o crede foarte frumoasă. Abia cetită, Pogor o declară rea şi imposibilă de primit în antologie, căci cartea noastră avea scopul să cuprindă numai bucăţi de acele ce puteau sluji drept model şi ca formă, şi ca fond poetic. N. Gane, N. Schiletti şi eu protestarăm cu indignare contra lui Pogor şi făcurăm apel la judecata lui Maiorescu. Acesta însă, spre mirarea noastră, se declară cu totul de aceeaşi părere ca şi Pogor. La întrebarea pentru ce poezia este rea, se născu o lungă discuţie care ţinu pînă noaptea tîrziu şi făcu imposibilă orice altă lectură în acea seară. Mai întîi Pogor, după obiceiul său de a începe orice discuţii de la potop, puse întrebarea prealabilă: „Ce este poezia?"; de acolo prinserăm a ne preschimba ideile despre condiţiile pe care poezia în general trebuie să le întrunească pentru a corespunde scopului ei, despre ce poate şi ce nu poate fi obiectul unei poezii, care este forma în care subiectul trebuie tratat, ce rol joacă imaginaţia şi talentul, de ce ajutor este învăţătura şi ştiinţa şi altele multe. în seara dinţii domni şi aci, ca odinioară la începutul discuţiei asupra ortografiei, o mare confuziune, dar peste o săptămînă, Maiorescu, îndemnat de ideile preschimbate între noi, se puse iarăşi să cugete asupra acestui subiect şi ne veni cu o parte din tratatul său Despre poezia română, care mai tîrziu a făcut un efect aşa de mare şi a pus de la început pecetea originalităţii pe revista Convorbiri literare.™
Scrierea lui Maiorescu deschise, la cei mai mulţi dintre noi, orizonturi nouă. Pînă atunci noi judecam valoarea unei poezii numai după un instinct natural, fără a cerca să analizăm cauzele pentru care cutare poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea. De atunci încoace lucrurile se schimbară, încetul cu încetul critica îşi făcu loc în Societate, şi după un şir de ani, aşa ne deprinsesem cu oarecare idei fundamentale comune, încît adesea ne înţelegeam prin simple semne, fără multă vorbă.
Paralel cu cetirea succesivă a studiului lui Maiorescu, care-se discuta cu de-amănuntul în Societate, urma şi lectura poeziilor destinate pentru antologie.'6' Poeţi de-alde Bolliac, Mpmu-
110
leanu, Stamati şi alţii asemănaţi, de ale căror merite literare se făcuse mult zvon în public şi în presă, nici putură dobîndi graţia de a introduce o singură bucată de versuri în antologia noastră; din tot Mureşanu abia scăpă cunoscuta sa poezie patriotică Deşteaptă-te, române; Eliad, poreclit de contimporani „părinte al literaturei române", o păţi şi mai rău. Neologismele sale ciudate produseră numai rîs şi chef în Societate. Chiar mult-lăudatul său Zburătorul fu respins cu unanimitatea voturilor.
Cînd veni rîndul lui Alecsandri (de care apăruse atunci numai Doinele şi Lăcrămioarele) şi poeziile propuse începuse a se analiza strofă cu strofă, mai mulţi din noi, a căror copilărie fusese alintată de melodioasele Doine ale poetului nostru, protestarăm în contra acestui mod de a discuta. Mai ales Nicu Schiletti, mare admirator al lui Alecsandri, se plimba, roş la   faţă, prin  odaie şi zicea că o  poezie nu se poate despica în acest chip, că Pogor vrea numai să se joace, că el nu ia treaba noastră la serios, sau, dacă o ia, că aici e prigonire evidentă. Cu toate strigătele noastre, numai două din Doinele lui Alecsandri trecură, şi anume Groza şi Ceasul rău.. Tot aşa se întîmplă cu Grigore Alexandrescu şi cu Alecu Donici; pe care, înainte ca ei să fie cetiţi şi criticaţi în „Junimea", unii din noi îi puneau cu tot dinadinsul" alături cu cei mai mari fabulişti vechi şi noi. Din Creţeanu trecu Gondola, din Sion nu trecu nimic, respingîndu-se cu energie faimoasa sa Limba românească atît de lăudată. Vestita Umbra lui Mir cea fu găsită bună numai pînă la jumătate, iar partea a doua rea şi lipsită de inspiraţie. Aceeaşi soartă o avură mai toţi ceilalţi poeţi contimporani, şi chiar cei vechi de la începutul secolului, cu mici excepţiuni.
Astfel, de unde noi ne închipuisem că n-am avea decît să spicuim în dreapta şi în stînga ca să găsim după plac poezii şi multe, şi frumoase pentru antologia noastră, de la o vreme băgarăm de seamă că abia am fi putut scoate la lumină o broşurică subţire şi că, prin urmare, de editarea unei antologii nici mai putea fi vorba. De aceea ideea publi-caţiunii proiectate fu părăsită.
Discuţiile acestea au fost de foarte mare folos pentru membrii Societăţii „Junimea", şi îndrăznesc a spune pentru întreaga direcţie a mişcării intelectuale române. Mai întîi, spre uimirea noastră, ne-am convins de marea sărăcie a literaturii
naţionale, de care nu aveam nici idee, fiind dreapta măsură şi dreapta judecată întunecate prin laudele ce scriitorii noştri îşi aduceau unii altora reciproc. în adevăr, pînă atunci domnise printre scriitorii noştri obiceiul de a lăuda şi înălţa tot ce este naţional, fără a mai cerceta dacă lucrul este bun în sine. Pe cît românii se criticau, se certau şi se ocărau unii pe alţii în politică, pe atît domnea între dînşii o dulce armonie în ceea ce priveşte literatura. Tot ce se scria era bun. Autorii români aveau toţi talent, erau oameni superiori. Ai fi zis, cetind laudele ce se dădeau tuturor scriitorilor prin gazete, că noi eram singurul popor pe lume care avea marele privilegiu de a fi lipsit de mediocrităţi. Orbirea sau mania mergea şi mai departe. Scriitorii de gazete puneau pe autorii români alături de cele mai strălucite geniuri ale altor popoare; s-ar fi crezut că este de ajuns să fii român pentru a fi şi mare poet, şi cugetător adînc. într-un articul de gazetă se vorbea de însemnaţii noştri filozofi, pe cînd nu se arătase printre români încă nici un cugetător original în materie de filozofie; într-un alt articul se compara Văcărescu cu Goethe şi se punea compatriotul nostru, în calitatea sa de latin, şi în special de român, mult mai presus de unul din cele mai mari geniuri poetice ce a produs omenirea. Critica lipsea pe atunci cu desăvîrşire şi se poate zice, fără nici o îndoială, că ea a fost introdusă în mod ştiinţific de publicaţiile Societăţii „Junimea", în special prin scrierile lui Maiorescu, care au avut un efect adînc şi purificator pentru literatura română. în zilele de acum am ajuns la extremul contrar. Azi nimeni nu mai laudă şi toţi scriitoraşii de prin jurnale scriu critice. Poate că aceste sunt pe atît de rele şi nepotrivite, pe cît erau laudele generale de odinioară, dar se vede că am ajuns acolo unde suntem prin efectul unei reacţiuni naturale.
Care era însă consecinţa laudelor nemăsurate ce se aduceau tuturor scriitorilor din acele timpuri: încurajau ele măcar pe vreunul din autori să producă, de nu mai bine, cel puţin mai mult? Pe la sfîrşitul anului 1866 şi începutul celui următor, Eliad nu mai scria, deşi toţi îl tămîiau ca pe un geniu; Bolintineanu producea puţin şi rău; Creţeanu încetase de a scrie după tipărirea Armoniilor intime™, Hajdeu îşi căuta o temelie solidă ba ici, ba colo, fără a o găsi, precum nu a găsit-o niciodată în mod statornic; chiar Alecsandri sta supărat şi mocnea la Mirceşti, nemaidînd semne de viaţă.
Autori tineri aproape nu se arătau. în toată România mr apărea atunci nici o singură foaie literară. Revista romană creată de Odobescu în Bucureşti încetase de mult, ca şi România literară din Iaşi, ce trăise aproape un an.{8) Ai fi crezut că în întreaga Românie de curînd unită nu era nici destulă inteligenţă, nici destul interes pentru ca să poată trăi măcar o singură publicaţie literară cît de mică, şi apăsaţii noştri compatrioţi din Transilvania şi chiar din Bucovina ne întreceau, întreţinînd în micul lor cerc măcar cîte un organ oricît de neînsemnat ar fi fost, pentru a dovedi că mişcarea intelectuală nu-i stinsă cu totul în poporul român.
Aceasta era situaţia în România; ea era mult mai rea decît fusese vreodată de la deşteptarea noastră, şi o schimbare oarecare trebuia să vie. în oraşul Iaşi se găseau pe atunci destui bărbaţi luminaţi ca să provoace ei în privinţa aceasta: o dezmorţire a spiritelor prin o puternică zguduire.
112
Capitolul VI CONVORBIRI LITERARE
Pe lîngă persoanele ce făcuse parte din Societatea noastră pană atunci se mai adăogiră în cuiînd şi altele. Mai întîi, cîţiva din tinerii cărora le dădusem eu cu o iarnă înainte lec-ţiuni de drept roman la mine acasă: Mihail Corne, Grigore Buicliu, Alexandru Farra, apoi Lascar Ciurea, judecător la Curtea criminală, Ioan Caraiani, numit profesor la Universitatea din Iaşi şi originar de prin Macedonia, Samson Bodnă-rescu, venit din Bucovina spre a-şi cerca norocul în România, Dimitrie Rosetti, frate mai mare al lui Theodor, Cerchez Todiriţă, de care am vorbit, şi Nicu Cazimir, mutat din Bucu ■ reşti ca procuror la Curtea din Iaşi. Din toţi aceştia astăzi au murit doi, Lascăr Ciurea, care frecventa adunările noastre mai mult din prietenia ce avea pentru Pogor şi alţii dintre noi, decît din interes pentru literatură, şi Nicu Cazimir. Despre acesta nu mi se va prezenta ocaziunea să mai vorbesc în cursul acestor amintiri, de aceea cred a-mi îndeplini aici o datorie însemnînd că Nicu Cazimir mi-a fost unul din cei mai simpatici prieteni ce am avut în juneţa mea. Ca copii, ne jucasem împreună în Iaşi; în vremea studiilor ne-am regăsit la Berlin, în ultimii doi ani ce am petrecut acolo şi am trăit ca fraţi; aceleaşi raporturi intime le-am avut şi mai tîrziu, după întoarcerea în ţară, iar cînd împrejurările ne despărţeau, ne comunicam unul altuia toate întîmplările şi chiar toate sentimentele şi părerile noastre prin o corespondenţă regulată şi activă. în toamna anului 1868 ne-am îmbolnăvit amîndoi în acelaşi timp şi, peste cîteva săptămîni, în ziua de 24 octombrie, cînd eu mă ridicam de pe boală, •el muri. Cînd doctorul care ne căutase pe amîndoi îmi dădu această ştire, m-am îngălbenit şi am rămas ca amuţit; nici
puteam să cred o asemenea nenorocire. Moartea lui Nicu Cazimir a fost întîia care m-a făcut să simt cît e de mare durerea unei vecinice despărţiri. Prietenul meu avea dragostea literaturei şi se încercase ca autor, însă timid de natură, tot amîna momentul cînd va comunica „Junimii" lucrările sale. După moartea sa prematură n-am mai auzit vorbindu-se de manuscriptele ce se găseau la dînsul şi astfel au rămas necunoscute.
Nu ştiu dacă toate persoanele însemnate mai sus erau prezente la o şedinţă ce se ţinea în casa lui Pogor pe la începutul lui ianuarie 1867 de care am să vorbesc, dar ştiu că adunarea era numeroasă. Maiorescu veni în acea seară cu o propunere care plutea de cîtăva vreme în mintea multora din noi şi era foarte naturală în starea în care se găsea Societatea. în adevăr, cîteodată se citea la adunările „Junimii" vreo poezie originală sau tradusă, discuţiile noastre dăduse lui Maiorescu ocaziunea să scrie cîteva studii şi critici întinse pe care ni le comunicase — erau să rămîie aceste cunoscute numai în cercul nostru restrîns?
De aceea, cînd Maiorescu îşi arătă părerea că âr fi bine să deschidem un mic jurnal literar în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de Societate, şi în care să putem rezuma o parte din discuţiile noastre, ce prezentau un interes general, toată lumea primi fără lungi dezbateri propunerea sa/1' Pogor, entuziast pentru orice inovaţii, proclamă absoluta necesitate a unei reviste şi îşi freca minele cu plăcere gîndind la polemicele literare la care viitoarea noastră publicaţie ar putea da loc.
Două întrebări se născură atunci, întîi, cum se va numi acest copil al „Junimii", şi apoi, cine va fi directorul lui — căci de greutăţi materiale nu aveam a ne teme: o tipografie nouă şi complectă ne sta la dispoziţie. înainte încă de a se pune aceste întrebări, eu mă înfundai pe o canapea ce se găsea în colţul cel mai întunecos al salonului — căci simţeam instinctiv că toţi au să cadă pe capul meu. După obiceiul „Junimii" de a se ocupa mai întîi pe larg şi pe întins, cu mare ceartă şi zvon, de ceea ce este secundar, şi de a hotărî apoi răpede lucrurile principale, la început se puse în discuţii: numele jurnalului, care în definitiv era destul de indiferent..
114
115.
După ce mai multe propuneri, una mai ciudată decît alta, se făcură şi se respinseră, eu zisei din colţul meu:
— Poate o denumire potrivită ar fi Convorbiri literare ?...
— Bravo! răspunse Pogor de departe. Convorbiri literare nu zice nimic. Cela n'engage a rien! Admis!...
— Primesc şi eu acest titlu, declară Maiorescu, fiindcă -este fără pretenţie !...<2>
Dar care dintre noi ar avea să ia asupra sa direcţia jurnalului?... O tăcere generală se făcu şi după cîteva momente tot Maiorescu o curmă, strigîndu-mi în gura mare:
— Tu ai găsit numele, tu eşti dator să conduci treaba, fii tu redactorul Convorbirilor literare!
Lucrul de care îmi fusese frică se întîmplase, şi speranţa mea că mă vor uita în colţul întunecos unde mă ascunsesem nu se realizase. în întîiul moment îmi trecură prin minte ■o mulţime de cauze pentru care vream să refuz: succesul jurnalului putea fi îndoielnic, direcţiunea putea să-mi dea multă muncă şi bătaie de cap; alte nemulţumiri necunoscute mă mai puteau aştepta, dar mai ales aveam ca o presimţire, vagă şi nebuloasă, că treaba aceasta nu va juca un rol secundar în viaţa mea şi că acel da sau nu ce voi rosti va fi aici tot aşa de însemnat ca şi la o căsătorie. Puteau să fie multe şi puternice motive contra, dar era unul singur pentru, care le covîrşi pe toate.
Eram pe atunci amorezat şi, precum e natural, raportam totul la pasiunea violentă de care eram stăpînit. De la sine îmi veni atunci gîndul că noua mea însărcinare mă va înfăţişa cu mai mari merite în ochii femeiei pe care o iubeam; totodată, un jurnal literar îmi da ocaziunea şi locul potrivit pentru a publica oarecare poezioare de amor ce începusem a compune. Ce minunat mijloc de a comunica cu persoana iubită!...
Pe cînd stam tăcut şi căutam să limpezesc în minte toate aceste gînduri deosebite ce mă grămădeau, Pogor îmi strigă •deodată:
— Ce stai aşa mahmur, parcă ţi s-ar fi înecat corăbiile ? Noi te căftănim şi tu nu te bucuri? Hai, primeşte şi nu mai lace marafeturi!
116
în acest moment începu a cînta cu glas subţire, ca lăutarii la boierii:
— Cu caftan l-am îmbrăcat... şi se răpezi la mine să mă ia de subţioare, ajutat de nu ştiu care altul tot atît de vesel ca şi dînsul.
în vreme ce aceştia mă duceau în pompă prinprejurul odăiei, toată „Junimea" intona în cor cîntecul: „Cu caftan l-am îmbrăcat!..." şi în mijlocul rîsului general eu făcui declaraţia solemnă că primesc caftanul cu care mă împodobeau. Aşa m-am făcut directorul Convorbirilor literarei
Veselia în Societate a fost bună, dar cînd m-am întors-acasă eram foarte preocupat şi o mare parte din noapte m-am. gîndit la viitoarea mea însărcinare. A doua zi m-am dus la Maiorescu şi am pus cu dînsul la cale să dăm Convorbirilor literare formatul în IV°, să le scoatem de două ori pe lună, compunînd fiecare număr din două coli de tipar, sau, cînd n-ar ajunge materia, cel puţin din 1 1/2. Am mai fixat, cu multă modestie, preţul abonamentului anual pentru România la un galben, iar pentru Austria numai la patru florini, ţinînd seamă de mijloacele restrînse ale românilor cu învăţătură de acolo, mai ales ale tinerimii studioase. în sfîrşit ne-am hotărît să tipărim jurnalul numai în 300 exemplare. Aceasta iarăşi dintr-un sentiment de modestie, doar n-ar avea aparenţă că dăm proporţii prea însemnate publicaţiei noastre.
Era această modestie o reacţie naturală contra celor ce se făceau în general pe atunci. în cîmpul literar totul se începea pe mare, cu trîmbiţe şi surle, parcă ar fi fost cine ştie ce lucrare colosală, şi apoi peste un timp foarte scurt marea întreprindere cădea în baltă, nemaiauzindu-se vorbind de dînsa; în curînd alta începea aiurea cu aceeaşi pompă şi ostentaţie, pentru a înceta tot aşa de răpede. Noi însă căzusem în extremul contrar; nici preţul abonamentului nu putea: acoperi cheltuiala tiparului, mai ales că cele mai multe numere hotărîsem a le trimite gratis pe la şcoli şi biblioteci române fără mijloace din Austro-Ungaria, nici 300 exemplare nu puteau ajunge; în fapt am fost curînd siliţi să facem o a doua ediţie a celor întîi numere, şi cele următoare să le ridicăm la 500 şi chiar 800 exemplare. Cu toate acestea, după trecere a cîţiva ani, întîiele volume din Convorbiri aproape nu se mai găseau de cumpărat şi astăzi tomurile 1—7 se
117:
consideră ca cărţi rare, după care anticarii evrei fac mare goană.
Cel dinţii număr al Convorbirilor a apărut cu data de 1 martie 1867 şi a fost expediat în toate părţile. El începe cu o introducere scrisă de Maiorescu în prezenţa mea la dînsul acasă; eu am adaus numai scurtul aliniat final, ş-apoi am hotărît să iscălesc eu întreaga prefaţă în calitate de redactor.<3) îndată după aceasta, vine studiul cetit de Maiorescu în „Junimea" Despre poezia, română, de care am vorbit, apoi o descriere de mine a galeriei de tablouri din Iaşi, şi în sfîrşit un apel al Societăţii către autorii români.(4)
Este un sentiment straniu de a vedea pentru întîia oară scrierile sale tipărite şi numele său publicat pe coperta unei cărţi, şi socbt că oricine trebuie să aibă emoţiuni în momentul acela. Parcă îţi vine să te crezi mai mult decît ai fost cu o 3Ă înainte, mai înălţat, înzestrat cu merite mai mari. Cînd însă eşti de 24 de ani şi amorezat, atunci, pe lîngă acel sentiment de mîndrie, se mai adaugă şi altul de dulce speranţă, care îţi înveseleşte sufletul şi te cufundă în visuri frumoase. Dar realitatea rece vine grabnic să te dezamăgească. Am trebuit să aflu, poate ca şi alţii în poziţia mea, că persoana, asupra căreia nădăjduiam că revista condusă de mine va face mare efect, a lăsat-o cu destulă nepăsare netăiată, pe masa, ceea ce m-a umplut de amărăciune. în schimb însă, la o altă persoană se vedea o emoţie afectuoasă în faţă cînd a luat întîia broşură a Convorbirilor în mînă: acela era tatăl meu. Şi el trecuse, cu mulţi ani în urmă, prin acele momente de iluziune pe care vîrsta şi experienţa vieţii de mult le redusese la adevărata lor valoare. Dar se vede că pentru fiul său, orice părinte iubitor trece încă o dată prin fazele prin care a trecut însuşi în tinereţele sale.
Din partea publicului cetitor pot spune că numărul 1 al Convorbirilor literare^ a fost foarte bine primit; nu i s-a făcut îndeobşte nici o altă critică decît asupra numelui, care la mulţi li s-a părut ciudat sau cel puţin neobişnuit. începutul scrierii lui Maiorescu a făcut bun efect chiar asupra poeţilor noştri, căci se va băga de seamă că abia cu numărul următor începe o critică destul de aspră cu citaţii din autorii români. Şi în adevăr, după nr. 2, acei ce s-au simţit atinşi s-au supărat cu atît mai mult cu cît, precum am spus, ei nu erau deprinşi la critică, ci numai la laude, şi această scuturătură
din dulcea mulţumire de sine în care se legănau a trebuit în adevăr să fie foarte neplăcută. Cînd însă au văzut că acea critică nu era numai un fapt izolat şi întîmplător, ci urmează cu regulă şi metodă, şi că pe lîngă aceasta se mai adauge şi satira muşcătoare, atunci autorii noştri s-au supărat de tot. Unii au luat pana să răspunză, precum Bolintineanu şi Bolliac(8>, alţii, ca Alecsandri, s-au plîns în particular de Maiorescu, cătră cunoscuţii săi, mai ales către mine, dar cei mai mulţi, după statornicul obicei al bizantinilor, au cercat să ne lovească — mai ales pe Maiorescu — în interesele noastre de tot felul şi străine cu totul literaturei.
Nu vreau însă să anticipez asupra acestui subiect despre care mi se va prezenta ocaziunea să vorbesc mai tîrziu, şi revin la Convorbirile literare. Ocupaţia mea la început nu era tocmai mare, o bună parte din materie pentru mai multe luni o aveam strînsă, şi de partea materială a jurnalului se ocupă administraţia tipografiei. Eu nu aveam decît să revizuiesc registrele speciale ale revistei, să fac corecturile şi să întreţin corespondenţa. De la început m-am pus cu zel şi inimă la treabă şi am găsit plăcere întru conducerea acestei publicaţiuni în numele Societăţii, căci pe atunci Convorbirile se socoteau a fi organul şi proprietatea „Junimii"; mai tîrziu numai s-a schimbat această idee încetul cu încetul, pînă cînd de la sine Convorbirile s-au considerat de toată lumea ca fiind proprietatea directorului lor. Totuşi, lucrul nu era aşa sigur în formă, încît să nu dea loc şi la păreri contrare.<7) Cînd peste 18 ani eu am hotărît să mă mut la Bucureşti cu Convorbiri cu tot, Nicu Ganea era aşa de furios de această hotărîre a mea, încît după multe şi zadarnice încercări de a mă opri în Iaşi s-a pus cu ciudă să-mi conteste dreptul de a dispune de Convorbiri, susţiind că jurnalul ar fi al „Junimii" şi nu al meu personal. Negreşit că, după discuţia urmată în. Societate, el a rămas singur de părerea aceasta şi a trebuit să cedeze puterii argumentelor contrare, dar mînia şi mâhnirea lui pentru plecarea mea din Iaşi a ţinut încă o bucată de vreme, pînă în sfîrşit s-a liniştit.
Vro doi ani după apariţia lor. Convorbirile literare au trecut printr-un moment foarte greu. Cîţiva membri răzleţi ai „Junimii" — însă nu Societatea — se pusese să facă politică cu multă activitate şi au propus în una din întruniri ca să contopim jurnalul literar cu unul politic ce erau pe cale să
118
119
înfiinţeze. Ei voiau prin aceasta să uşureze cheltuielile şi să mărească interesul jurnalului politic. Unii propuneau ca foiletonul să fie destinat exclusiv literaturei, alţii ca politica să ocupe întîile două pagini, iar literatura paginele din urmă. Aceştia mersese pană întru a primi două direcţiuni cu totul separate una de alta, cea politică şi cea literară,' ba admiteau chiar ca partea literară să-şi păstreze numele ei special de Convorbiri, numai şi numai pentru a putea contopi ambele jurnale. Eu m-am opus cu toată energia la aceste propuneri, deşi multora le păreau admisibile. Mi se zicea: de ce ţi-e frică, ce-ţi pasă de întîile două pagini, nu-ţi rămîn celelalte în deplină şi liberă dispoziţie ? în seara întîia nu se luă nici ■o hotărîre. Eu, plin de grijă, m-am pus de-a doua zi să alerg pe la toţi ca să cerc să-i conving în particular de primejdia •unei asemenea contopiri; simţeam instinctiv că admiţîndu-se propunerea, Convorbirile se duc pentru totdeauna. în întrunirea următoare o discuţie lungă a urmat iarăşi, pînă cînd în sfîrşit ne-am învoit ca chestiunea să se hotărască printr-un vot în toată forma. Fără glasul lui Maiorescu, care număra voturile, ^se ivi paritate între membrii prezenţi. Deci de la dînsul atîrna soarta Convorbirilor şi eu mă uitam în ochii lui cu strîngere de inimă, de vreme ce şi el păruse a se apleca pentru propunerea contopirii, dar, spre bucuria mea, el îşi schimbă părerea la urmă, poate sub influenţa energicelor mele protestări. El votă pentru stătu quo şi astfel Convorbirile scăpară cu majoritatea acestui singur vot. Mai tîrziu, s-a văzut cît de mare dreptate am avut eu atunci. Foaia politică a încetat şase luni după deschiderea ei<8> şi cu ea negreşit s-ar fi stins şi foaia literară, pe cînd Convorbirile au urmat' a trăi atîţia ani şi trăiesc şi astăzi.
Al doilea moment greu pentru Convorbiri a fost acel cînd s-a vîndut tipografia în luna octombrie 1871. Am zis că întreprinderea mergea foarte greu: Bernhard nu ne făcea tipăriturile ce era dator să facă, nu plătea chiria localului, nu mai plătea nici hîrtia comandată în străinătate, dar îşi îneca necazul şi grijile în vin. într-o zi primesc pe neaşteptate o scrisoare de la dînsul, în care îmi spune că nemaiputînd ţinea tipografia, o părăseşte şi se duce. Am alergat îndată la stabilimentul nostru, unde am găsit lucrătorii neplătiţi şi revoltaţi şi o neorînduială completă.
Mai mulţi membri ai Societăţii ne-am adunat în grabă, am asigurat lucrătorilor dreptul lor şi am stabilit o administraţie provizorie cu Balassan, care a dus-o de la primăvară şi pană toamna. După aceea eu nu m-am mai ocupat de cele ce se petreceau la tipografie, căci puindu-mi în Iaşi candidatura la deputăţie, am trebuit să fac şi eu atunci o politică activă. Situaţiunea politică era în adevăr foarte gravă; de la alegeri atîrna continuarea domniei prinţului Carol sau abdicarea sa, şi nimeni nu se putea da înapoi în asemenea momente. Camera şi însurătoarea mea<9), ce avu loc în iulie 1871, şi care fu urmată de o călătorie de mai multe luni în străinătate, mă ţinură departe de Iaşi pînă pe la începutul lui septemvrie. în luna octomvrie, Maiorescu în unire cu Pogor, văzînd că tipografia nu mai poate merge deloc, o vîndură lui Herşcu Goldner, fără a mă înştiinţa şi pe mine, deşi eu, ca director al Convorbirilor, eram cel mai interesat în c&uvk; în contractul de vînzare se nota numai că Goldner era dator să tipărească Convorbirile în oarecare condiţii. Auzind despre această vînzare, asupra căreia nu fusesem consultat, m-am supărat aşa de tare, încît vreo săptămînă sau două nici n-am mai vorbit cu Maiorescu. <l0) Acesta a fost singurul nour trecător care a turburat lunga prietenie între Maiorescu şi mine din momentul în care ne-am cunoscut şi pînă astăzi. Maiorescu a recunoscut singur mai tîrziu că şi el şi Pogor greşise faţă cu mine în împrejurarea aceea.
Am trebuit deci să tipăresc Convorbirile la Goldner, unde însă n-am găsit nici administraţia pe care eram deprins s-o găsesc în tipografia „Junimii", şi unde îndeobşte am fost primit cu răceală şi rea-voinţă, deci m-am văzut silit să fac totul singur. De aceea, şi mai ales din cauza antipatiei ce-mi inspira figura ciudată a ovreiului Goldner (care mai pe urmă a şi înnebunit), m-am întors după două numere înapoi la Balassan. Acesta, precum am zis, îşi înfiinţase o biată tipografie primitivă, cu un singur teasc de mînă şi cu litere uzate. Acolo am tipărit eu Convorbirile pe hîrtie proastă, pînă cînd cu începerea anului VI al revistei, Costachi Rosetti Solescu, Gane, Naum, eu şi alţii am înfiinţat Tipografia Naţională. Nemaiavînd „Junimea" o administraţie care să încaseze abonamentele, m-am pus eu să fac treaba aceasta şi nij-am înfiinţat singur o contabilitate complectă. Acum eu cumpăram hîrtia^ eu plăteam tiparul, eu eram faţă la expediţia jurnalului.
120
121
tot eu făceam corecturi, mă ocupam de direcţiune, cumulam într-un cuvînt şi partea administrativă, şi partea literară.
Amicii mei ziceau glumind că eu singur sunt autorul, culegătorul, corectorul, directorul, ba chiar şi cetitorul Convorbirilor literare. Deşi lucrurile nu erau tocmai aşa, totuşi riumâi eu ştiu cu ce greutăţi am putut-o scoate la capăt. Opream pe oameni pe uliţă ca să le cer abonamentul, încît unii„ cînd mă vedeau de departe, fugeau pe celălalt trotuar şi grăbeau pasul; mă rugam de mai mulţimembri ai Societăţii să ajute Convorbirile cu mici contribuţii particulare, alergam la fiecare lună pe la ei pe acasă ca să încasez banii, întreţineam corespondenţa, dam goană după materie de tipărit, încurajam pe toţi să scrie, mai ales în timpul vacanţelor, şi mergeam chiar pînă acolo că hotărâm fiecăruia cu ce să se-ocupe anume. De cîte ori am dat prin aceasta ocaziunea să se scrie lucruri foarte bune şi interesante! într-un cuvînt făceam totul, şi neajungînd banii încasaţi, puneam în fiecare-an diferenţa din punga mea. Cînd însă în vreun număr se găseau bucăţi mai slabe de versuri sau proză, eu aveam răspunderea, căpătînd ocară în „Junimea", în special, se înţelege, de la prietenul meu Pogor, căruia totdeauna i-a plăcut să comandeze, dar niciodată să lucreze singur. însă duşuri de apă rece îmi veneau cîteodată şi de la persoane străine „Junimii". Aşa într-o sară găsindu-mă într-un salon aristocratic din Iaşi, domnişoara de gazdă mă întrebă de ce Convorbirile. nu fusese împărţite în ziua întîi a lunei. Eu, încîntat de această băgare de seamă, îi spusei că este o mică întîrziere şi că în ziua următoare va avea jurnalul cu siguranţă.
— Nu e pentru mine, răspunse ea, nu le deschid niciodată ; este pentru cameriera mea, care citeşte Convorbirile cu mare plăcere şi-mi spune cîteodată ceea ce cuprinde revista d-voas-tră...
îşi poate închipui oricine că am schimbat cît de răpede conversaţia.
Cu anul VI, Convorbirile au început a nu mai apărea de două ori pe lună, şi numai o dată, însă numărul colilor l-am urcat, de la patru, adesea la şase şi uneori chiar Ia şapte. Abonamentul de mai înainte se ridicase de Ia un galben la 20 lei pe an, care preţ a rămas pană astăzi. în aceste condiţii însă, în curînd încetară cu totul micele contribuţii lunare ale
cîtorva membri ai „Junimii". Aşa am dus-o 18 ani întregi, pînă cînd am mutat revista în Bucureşti, i-am schimbat vechiul format si am dat-o în editură Tipografiei Socec et Teclu.<">
Nu ştiu cît timp mai e dat să trăiască Convorbirile literare, care, văd bine, nu mai sunt ceea ce erau odinioară. Mulţi din vechii autori, cu a căror preţioasă colaborare am dus-o ani îndelungaţi, nu mai scriu astăzi — poate au îmbătrînit — cîţiva alţii m-au părăsit şi s-au dus aiurea, unii, în sfîrşit, au murit prea de timpuriu pentru literatura noastră.
De asemenea, nu pot să-mi dau bine seamă care va fi •efectul definitiv ce Convorbirile vor fi avut asupra literaturei naţionale. însă, cînd compar colecţiunea întreagă, pe care am mai răsfoit-o încă o dată cu ocaziunea acestor notiţe, cu colecţiunile altor foi române vechi şi nouă, pe care le am aproape complecte Ia îndemînă, nu pot, cu toată modestia, să nu văd limpede şi să nu recunosc superioritatea mare în toate privinţele a Convorbirilor literare.
Dacă mă întorc la mine însumi, văd că ocupaţiunile mele literare m-au distras de la multe altele foarte lucrative pe care le-am pus pe al doilea plan; văd că toată munca mea nu mi-a adus niciodată vreun profit material; nu ştiu chiar de mi-a adus vreun profit moral, căci laudele ce mi s-au făcut au fost puţine, dar mustrările foarte multe; ceea ce ştiu însă este că Convorbirile literare, în 23 deani'12', nu mi-au dat nici un moment de părere de râu, dar multe momente de mulţumire, şi că adesea necazurile şi supărările vieţei le-am putut îndepărta lesne cu Convorbirile literare.
Astăzi de m-ar întreba cineva de vreau să încep a trăi încă o dată sfertul de secol ce a trecut, poate multe din cele ce am făcut nu le-aş mai face a doua oară, dar fără nici un moment de stînjenire şi cu dragă inimă m-aş declara gata să reîncep a conduce Convorbirile literare.
122
Capitolul VII VASILE ALECSANDRI
îndată după apariţia Convorbirilor literare m-am adresat cătră Vasile Alecsandri şi l-am rugat să colaboreze şi el la revista noastră.(1) El avea o îndoită datorie să încurajeze această nouă publicaţie literară, şi ca unul din cei dintîi poeţi ai românilor, precum era considerat de multă vreme încă de pe atunci, şi ca prieten personal al tatălui meu. în adevăr, deşi cu treisprezece ani mai în vîrstă decît Alecsandri(2), tatăl meu era strîns legat prin amicie cu dînsul încă de la întoarcerea tînărului poet din Paris, unde îşi făcuse studiile. Am auzit adeseori pe tatăl meu spuind că, într-o seară, găsindu-se în salonul unei doamne Sturza care îşi zicea contesă, împreună cu Alecsandri şi alţi tineri întorşi de curînd din străinătate, veni vorba de literatura noastră naţională. D-na' Sturza, femeie foarte inteligentă, îndemnă atunci pe Alecsandri să citească nişte poezii ce auzise că ar fi scris în zilele acelea pentru ca să le audă şi tatăl meu, şi tînărul poet recită cu mult foc întîiele sale balade: Baba Cloanţa, Strunga,, Andrei Popa...(3)Tatăl meu era încîntat. Deşi se întoarse acasă noaptea tîrziu, totuşi, cuprins de o vie emoţiune, el nu putu-, să se culce, ci se plimbă încă ceasuri întregi prin casă şi cu memoria extraordinară ce avea, se puse să declame pană- ; înspre dimineaţă poeziile ce ascultase. A doua zi, el merse la Alecsandri ca să-i ceară o copie de pe versurile citite şi stătu cu dînsul vreme lungă de vorbă. Din acel moment a început prietenia lor care nu a fost niciodată turburată de vreo neînţelegere oricît de trecătoare. Ei amîndoi, împreună cu Mihail Kogălniceanu, au fost directori ai Teatrului Naţional din Iaşi sub Mihalache Sturza-vodă şi izbutiră în scurtă vreme să puie temelia acestei instituţiuni abia născute. Dar
124
vodă, supărat de oarecare cuplete satirice, dealtminteri foarte nevinovate, compuse de Alecsandri şi care se cîntase într-o seară pe scenă, desfiinţa direcţia, închise teatrul şi surghiuni la mănăstire pe cîţiva actori. Tatăl meu şi Alecsandri au fost apoi principalii colaboratori la revistele: Propăşirea şi Dacia literară. Chiar mai tîrziu la România literară, al căruia director era Alecsandri, tatăl meu a colaborat pe cît 1-a iertat sănătatea sa zdruncinată pe acele vremi.
Cît despre mine, eu am cunoscut pe Alecsandri de mic copil, şi ţin încă foarte bine minte cum într-o zi, pe cînd eram poate în vîrstă de 7 sau 8 ani, am fost dus de tatăl meu la dînsul acasă şi am fost pus să recitez cînticelul comic Herşcu Bocoegiu pe care îl văzusem la teatru jucat de Millo. S-a rîs mult de declamaţia mea si, cînd am sfîrşit, Alecsandri m-a dezmierdat, mi-a dat bomboane dintr-un saltar şi mi-a zis: „Bravo, ai să te faci un mare actor, mai mare decît Millo", laudă de care m-am simţit foarte măgulit. După ce m-am întors în ţară de la studii şi m-am făcut profesor la Universitatea din Iaşi, eu am revăzut adeseori pe Alecsandri. El îmi da totdeauna sfatul să mă încerc în lucrări literare, călcînd pe urmele tatălui meu — el nu ştia că încercările mele începuse de mult. în primăvara anului 1867, cînd m-am adresat cătră dînsul, cerîndu-i colaborarea pentru Convorbiri, nu-1 mai văzusem însă de un timp destul de lung, căci Alecsandri sta singur şi supărat la Mirceşti, de unde nu se mai mişcase de mult.
Alecsandri lucrase împreună cu întregul tineret la unirea ţărilor române. El salutase realizarea visului său patriotic într-un şir de poezii inspirate, ce făcuse un mare efect asupra întregului nostru popor; cu atît era mai încîntat de grabnica îndeplinire a Unirii, cu cît un prieten al său personal şi camarad de studii, Alexandru Cuza, fusese bărbatul chemat să întrupeze dorinţele tuturor patrioţilor români. De aceea, în întîii ani ai domniei lui Cuza şi el a fost silit să se amestece în politică; el se alese deputat, se făcu ministru, deşi totdeauna pe scurtă vreme, şi primi mai multe misiuni politice în străinătate. Din toate, acea care i-a lăsat o impresiune durabilă, a fost misiunea sa pe lîngă Napoleon III. Despre întîlnirea sa cu împăratul francezilor, Alecsandri a făcut o descriere foarte amănunţită care s-a publicat în Convorbiri literare^, însă descrierea sa e rece în comparaţie cu povestirea ce făcea
125
r
prin viu grai despre audienţa sa la Napoleon. Figura nobilă',, impozantă şi ochiul blînd al împăratului, amabilitatea cu care-acesta a primit pe un trimis, fără caracter oficial, al unui mie voievod, suit pe tron prin o întîmplare, interesul cel mare ce a manifestat pentru poporul român şi pentru acel domn a cărui soartă se asemăna în unele părţi aşa de mult cu a sa-proprie şi — ceea ce nu putea ghici atunci — a trebuit să rămîie asemănată pînă la urmă; oarele întregi în care, uitînd afacerile statului, a convorbit cu Alecsandri, pe cînd miniştrii, mareşalii,  ambasadorii şi  alţi înalţi demnitari aşteptau nerăbdători în antecamera Tuilleriilor — toate aceste, povestite de Alecsandri, fac un cu totul alt efect decît cele scrise de dînsul. Numai cînd îl auzi pricepi entuziasmul ce poetul român a arătat totdeauna pentru Napoleon şi dinastia sa.
Alecsandri a mers în timpul războiului Crimeei la Seva-stopol să admire de aproape bravura soldaţilor francezi; a fost apoi în Italia în vremea războiului austro-francez din 1859 şi s-a găsit pe cîmpul luptei la Magenta, puţine oare după sfîrşitul bătăliei. Totdeauna inspirat, el a cîntat în frumoase versuri victoriile armatei imperiale. De aceea, uşor se va pricepe de ce jale adîncă a fost cuprins după înfrîn-gerea francezilor în 1870 şi mai ales după grozava catastrofă de la Sedan.
în cel din urmă timp al domniei lui Cuza el nu era deloc mulţumit de conducerea generală a politicei. Deşi partizan al împroprietăririi ţăranilor, lovirea de stat a lui Cuza şi Kogălniceanu şi impunerea legii rurale, printr-un simplu decret domnesc, i-au displăcut cu desăvîrşire, căci Alecsandri, de cînd a ieşit din anii juneţii, a devenit un mare iubitor de-pace şi de legalitate, urînd deopotrivă revoluţiile de sus si de jos. De aceea el nu a luat nici o parte la actul din 2 mai: 1864, şi poate că emanciparea ţăranilor este singurul fapt însemnat în istoria românilor de 50 de ani încoace pe care-Alecsandri nu 1-a cîntat. Căderea lui Cuza la 1866 1-a turburat şi mîhnit însă cu desăvîrşire; mai ales trădarea ofiţerilor ce erau de gardă la palat în acea noapte, Alecsandri a considerat-o totdeauna ca o infamie.
Pentru acei militari el nu a ascuns niciodată dispreţul său, şi actul lor i-a inspirat, chiar după trecere a zece ani, poezia sa Guarda seraiului, ce s-a publicat în Convorbiri literare din 1 aprilie 1876.<5»Pentru întîia oară în viaţă el a sim-
126
ţit, în urma evenimentelor care au adus căderea lui Cuza, •descurajare şi îndoială despre viitorul poporului nostru. Mai bine de un an se trecuse de la acea epocă şi Alecsandri sta tot nemişcat la Mirceşti şi mocnea în singurătatea sa fără a da vreun semn de viaţă. Nu mai scria nici versuri, nici proză, pe care dealtminteri nici n-ar fi avut unde să le publice, căci, precum am mai zis, nici o foaie literară nu mai apărea atunci pe tot teritoriul României şi de literatură sau poezie nu se mai auzea vorbind nicăiri.
Apariţia Convorbirilor a fost o fericire pentru Alecsandri. Deşi critica lui Maiorescu 1-a cam supărat un moment, totuşi chiar această critică, precum adesea se întîmplă, a fost poate o îmboldire pentru dînsul. întîi mi-a trimes spre publicare ■o veche poezie, Tînără creolă*-®, uitată în vreun saltar şi inferioară celor mai multe ale sale, precum şi cîteva cîntecele comice pe cari Millo le recitase pe teatrul din Bucureşti şi Luchian pe cel din Iaşi, dar care nu fusese încă tipărite.<;' în curînd însă mişcarea noastră literară din Iaşi, prelecţiu-nile populare ale „Junimii", întrunirile Societăţii, critica ce aflase că se face în ele, Convorbirile literare, care nu încetase aşa de răpede ca alte jurnale asemănate, ci părea că are trăinicie, sănătate şi viaţă, toate acestea Interesară pe poet, îl deşteptară din letargia sa şi îl îndemnară puternic la o nouă activitate literară, în timpul căreia a produs poate cele mai frumoase opere ale sale.
Prin luna martie 1868 am primit o scrisoare de la Alecsandri, împreună cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri: Sfîrşit de toamnă, Iarna, Gerul, Viscolul, La gura sobei, Sania etc... Ele mi-au sosit spre seară, într-o vineri, prin un înadins trimes, tocmai cînd era să fie o întrunire a „Junimii". Nici n-am avut timpul să le cetesc singur, ci le-am luat cu mine aşa cum îmi sosise, foarte mulţumit că aveam pentru acea seară ceva nou şi interesant. Pastelurile lui Alecsandri făcură un mare efect în „Junimea"; ele s-au cetit şi recetit de multe ori, apoi le-am publicat în capul întîiului număr următor al Convorbirilor, la. 1 aprilie 1868.<8' în răspunsul meu am felicitat pe autor din partea Societăţii noastre, făcîndu-i o dare de seamă amănunţită de toate cele ce se vorbise în acea seară în „Junimea". Alecsandri, foarte sensibil la laudă ca şi la critică, era încîntat.<9)Deşi trecuse iarna — singurul anotimp în care avea obiceiul şi dispoziţia
127
de a lucra, în odaia sa caldă, la gura sobei — el a desfăşurat chiar şi peste vară, contra deprinderilor sale, o activitate foarte mare, trimiţîndu-mi de la Mirceşti, tot la cîteva săptă-mîni, cîte un pachet întreg de pasteluri sau alte poezii. De pe atunci noi am considerat pe Alecsandri, precum s-a considerat şi el singur, ca membru al Societăţii „Junimea". în această calitate l-am invitat totdeauna, şi el a venit adeseori, la aniversările noastre de care voi vorbi mai tîrziu, şi i-am aşăzat portretul în mijlocul celorlalţi membri ai Societăţii în cele două grupuri colective care s-au făcut în anii 1873 şi 1883. Aproape tot ce a mai scris Alecsandri de la 1867 încoace s-a publicat mai întîi în Convorbiri literare şi apoi s-a reprodus în alte jurnale sau volume. Cînd sfîrşea vreo scriere mai lungă sau care îi părea mai importantă, el avea obiceiul să se răpeadă la Iaşi şi să o cetească însuşi în Societate.
în asemenea împrejurări eu înştiinţam mai dinainte pe colegii noştri că vine Alecsandri de la Mirceşti, şi eram atunci atît de numeroşi de nu mai încăpeam în odaie. Aşa, de exemplu, Alecsandri a venit să ne citească Dumbrava-Roşie, care ne-a făcut un mare efect(10) şi comedia sa Boieri şi ciocoi, care însă a fost ascultată cu mai puţină mulţumire. Tot asemenea, mai tîrziu, el s-a anunţat la mine, în Iaşi, pentru a citi Fîntîna Blanduziei, arătînd însă că ar dori să fie şi doamne prezente la lectură, iar la Bucureşti în casa lui Maiorescu, ne-a citit în deosebite epoci piesele sale: Despot-vodă, Ovidiu şi altele. Dorinţa de a fi ascultat şi de dame, la întîia lectură a unei nouă scrieri, i s-a deşteptat mai ales de cînd a intrat în raporturi literare mai intime cu doamna românilor, Elisabeta.
Dacă încă de prin timpul Doinelor şi Lăcrămioarelor, Alecsandri era considerat ca un mare poet, culegerea sa de poezii populare şi întregul şir de poezii compuse de la 1868 încoace i-a ridicat renumele mult mai sus încă. Se formase un fel de mit în jurul „Bardului de la Mirceşti", precum începuse a fi numit pe atunci. Nota comică e şi ea cîteodată interesantă şi deci trebuie să menţionez că, mai multe persoane din public, ce nu cunoşteau cuvîntul bard îi ziceau tot brad închipuindu-şi că este o greşeală de pronunţare. Am auzit însumi pe d. Neculai Gheuca, proprietar bătrîn din Iaşi, ridicînd la un banchet un toast în onoarea „Bradului" de la Mirceşti!
Nu era act politic important în istoria contimporană pe care Alecsandri să nu-1 cînte cu aceeaşi inspiraţie cu care reînviase umbrele eroilor români din veacurile trecute; apoi viaţa ţărănească, basmele poporului, credinţele, dati-nele şi obiceiurile sale, chiar şi aspectul naturei în ţările române el le descrisese în versuri melodioase şi într-o limbă curgătoare şi dulce, inspirată direct din graiul ţăranului nostru. Toate aceste însuşiri, unite cu reputaţia sa de om drept şi dezinteresat, cu viaţa sa retrasă, simplă şi lipsită de ambiţiuni politice, îl ridica sus în imaginaţia publicului român din toate provinciile, iar momentul culminant în gloria sa de poet a fost acel în care s-a aflat de cătră români, că el, dintre toţi poeţii latinităţii, fusese cel încoronat şi premiat la Montpellier pentru Cîntecul gintei latine.
în toate părţile s-a simţit atunci că acestui bărbat românii îi datoresc o mare recunoştinţă şi că prin el se înalţă întregul nostru neam. De aceea de pretutindeni i-au venit felicitări în adevăr entuziaste, mii de scrisori şi adrese'11', mii de versuri de înălţare şi laudă; traduceri nenumărate ale Cîntecului gintei latine în toate limbile europene şi chiar în limbi moarte, precum latineşte şi — ce e de mirat — evreieşte, îi veneau din toate părţile locuite de români şi din ţările străine.'12' Era o mişcare generală şi fiindcă de multe ori lucruri mici caracterizează o situaţie mai bine decît cele mari, voi cita pe un bărbier din Iaşi, Neculai Clătinos, care aflînd din jurnal despre premiarea Cîntecului gintei latine, se puse în emoţia sa să alerge ca un nebun prin tot oraşul, cu jurnalul în mînă, oprind pe trecători ca să le comunice această ştire şi strigînd tare pe uliţă: „Asta e lucru mare, e o grozavă onoare pentru noi românii, bravo. Alecsandri, acum zic şi eu că e întîiul poet din Europa !"... în faţa entuziasmului deşteptat, însuşi guvernul şi partidul liberal atunci la cîrmă, cu toate că nu se desfăcuse încă de organizarea sa în societate închisă, cu toate că Rosetti, şeful partidului, fusese nu de mult atins de Alecsandri într-o scrisoare în versuri pe care acesta o adresase generalului Florescu'13', împinse şi ele de avîntul general, luară iniţiativa unei mari serbări naţionale în onoarea poetului încoronat. Se poate zice că în acel moment s-a consacrat Alecsandri oarecum în mod oficial ca întîiul poet al românilor.
128
129
De atunci datează şi raporturile intime între poetul nostru şi Curtea, căci, ca la orice Curte din lume aşa şi la noi, numai faptele împlinite şi succesele dobîndite sunt acele ce se recunosc şi se confirmă.
în cei întîi ani ai domniei lui Carol de Hohenzollern, Alecsandri n-a arătat un mare entuziasm pentru dinastia aleasă. Mai ales în timpul războiului franco-german, simpatiile sale cele vii pentru Francia şi împăratul Napoleon îl depărtase şi mai mult de oricine purta un nume german, mai ales cînd numele acela era  Hohenzollern. Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt care îmi pare caracteristic: Alexandru Beldiman-tatăl(14), incorigibilul antidinast, scrisese într-un jurnal redactat de dînsul în Iaşi, insulte la adresa domnitorului şi fusese dat în judecată pentru aceasta de ministerul Lascar Catargi. Trimes fiind înaintea juraţilor din Roman, soarta hotărîse ca comisiunea ce avea să-şi dea verdictul să fie prezidată de Vasile Alecsandri. (Este interesant de rememorat că în acea comisiune se găsea şi Dimitrie Sturza, înfocatul dinast de mai tîrziu.) Deşi delictul nu se contesta de Beldiman, care totdeauna s-a fălit cu anti-dinasticismul său şi care s-a apărat numai cu argumentul că acestea sunt sincerele sale credinţe, totuşi Alecsandri a fost ca şi toţi ceilalţi pentru achitare, ba s-a băgat seamă că el a pronunţat verdictul cu un ton deosebit de solemn, oarecum ca să se vadă că ar fi un fel de afinitate între cugetările politice ale lui Beldiman şi ale sale.
însă cu vremea lucrurile s-au schimbat. Am zis că Alecsandri se făcuse un om de pace, iubitor de linişte şi deci ţiitor în seamă a faptelor împlinite. Carol era şi rămînea pe tron, Elisabeta, nu numai doamnă dar şi poetă, admira versurile lui Alecsandri. Se începu şi la noi întemeierea unei adevărate Curţi, de care Alecsandri se apropia cu încetul, cu încetul, . oarecum pe nesimţite, pînă cînd moartea unicului copil al părechei domneşti rupse gheaţa cu totul. Alecsandri compuse la Mirceşti în amintirea micei prinţese Măria o poezie foarte admirată pe atunci şi care începea prin cuvintele:
în jalea care te cuprinde, în doliu-ţi amar ...
şi o'trimise doamnei la Sinaia.
130
Poezia făcu un adînc efect asupra mumei. Prin cumnata mea, Zoe Rosetti, domnişoară de onoare, doamna îmi comunică o copie de pe poezia lui Alecsandri pentru ca să o public în Convorbiri literare, unde a apărut sub titlul Glas din stele în no. din iulie 1874.<15>
Spre mirarea mea, Alecsandri mi-a arătat nemulţumirea sa pentru această publicare, zicîndu-mi că poezia era ceva cu totul intim, că lumea e ciudată, că au să-1 trateze de servil faţă de Curtea, că aceasta i-ar fi neplăcut etc, etc. Eu nu i-am răspuns nimic la aceste vorbe; dar în gîndul meu le-am notat ca ... punct negru pentru Alecsandri. Căci a trimete versuri de laudă tronului, pentru a fi bine văzut acolo, şi a voi să ascunzi aceasta de public, pentru a fi totodată considerat şi ca bărbat independent de Curte, nu se potriveşte.
Oricum ar fi, cu timpul apropierea între Curte şi Alecsandri se făcu de tot intimă. Poetul cîntase recentele lupte ale românilor cu turcii, fusese încoronat la Montpellier, slăvise independenţa şi regatul — destul pentru ca să fie considerat şi stimat de tron. Regina mai avea o plăcere particulară întru citirea doinelor şi baladelor sale, ea traduse cîteva din ele în limba germană, citea propriile sale versuri lui Alecsandri şi se consulta la scrierile ei cu bătrînul poet. Acesta era întruna invitat la Sinaia, unde petrecea săptămîni întregi. Conversaţia cu el era considerată ca o plăcere mare pentru regina ... curînd, curînd, lumea a început a-1 privi ca un adevărat poet al Curţii, din poet popular precum fusese privit odată. Academia Română îi dădu premiul cel mare „Năsturel" întîia dată cînd dispuse de el şi Alecsandri avu slăbiciunea să-1 primească; în sfîrşit, el fu numit, prin stăruinţa directă a regelui, ministru român la Paris sub ministerul Ion Brătianu. Toate acestea au făcut să se întunece ceva aureola curată a poetului.
De îndată gazetele zilnice, conduse, mai ales în ceea ce priveşte partea literară, aproape esclusiv de tineri poeţi sau autori ce aparţin în politică şcoalei radicale sau socialiste, iar în literatură celei naturaliste şi în tot cazul fac parte dintre declasaţi sau cel puţin dintre nemulţumiţi de tot soiul, au început să-1 atace, cînd cu violenţă, cînd cu ironie muşcătoare şi făceau ce puteau ca să reducă meritele lui şi ca poet şi ca om.
131
în faţa acestora, Maiorescu s-a crezut dator să ia apărarea lui Alecsandri în Convorbiri literare şi o făcu cu cunoscutul său talent.(la) Dar faptul singur de a fi în poziţie să aperi un poet care de mult era considerat ca superior tuturor celorlalţi, şi ca om, mai presus de mizeriile vulgare, este în sine destul de trist.
Pentru timpurile de atunci, poate Alecsandri ar fi făcut mai bine să nu meargă ca ministru la Paris, ci, după toate triumfurile sale, să-şi petreacă bătrîneţele liniştit la acei Mirceşti care începuse a fi un loc de peregrinaj pentru români. Mie mult îmi pare din inimă rău de cele ce văd că se petrec astăzi, căci deşi Alecsandri poate şi el să aibă slăbiciunile sale, eu nu-1 pot privi altfel decît ca pe unul din cei întîi români. El la mulţi a insuflat iubirea patriei, limbei şi a literaturei române; graiul poporului el 1-a introdus în clasele dirigente; două generaţii de poeţi au fost numai imitatori ai săi; Convorbirile literare, în sfîrşit, îi datoresc cea mai preţioasă şi mai bogată colaborare! Şi ce plăcut e Alecsandri în relaţiile sale intime! Cînd trăia încă în ţară şi mă duceam la Mirceşti, aveam o adevărată şi adîncă mulţumire'! îi şedea aşa de bine vesel, optimist şi entuziast, cu tot părul său cel alb! Oarele curgeau răpede şi nesimţit în societatea poetului. După tatăl meu, Alecsandri era, din toţi cîţi am cunoscut, omul ce povestea mai frumos şi mai interesant. Istorii din timpuri trecute, proiecte de lucrări literare, simple anecdote se urmau neîntrerupt, voios, şi aşa îţi deşteptau interesul, încît priveai cu adevărată fericire în ochii cei vii ai poetului povestitor. Cîteodată îţi citea vreo poezie a sa şi, deşi nu era meşter în arta declamaţiei, totuşi aşa era de convins de valoarea şi însemnătatea poeziei pentru omenire, aşa citea din tot sufletul, încît fără voie te înălţa şi entuziasma.
Fericit cine a cunoscut de aproape pe acest bărbat, cu mici defecte şi mari calităţi! Eu unul voi păstra vecinie cea mai dulce amintire de Vasile Alecsandri, care 30 de ani a fost în strînsă prietenie cu tatăl meu şi peste 20 de ani cu mine! (17)
P.S. Alecsandri a murit în 22 august 1890<18>, o lună şi o săptămînă după iubitul meu frate Leon şi în aceeaşi zi cu fratele meu mai mic Gheorghe. Astfel acea vară a făcut o întreită şi adîncă rană în inima mea.
132
Capitolul VIII DOSARUL „JUNIMII" —POŞTA RED ACŢIUNII
După înfiinţarea tipografiei şi deschiderea Convorbirilor literare, de la sine s-au înmulţit lucrările Societăţii. Mai întîi „Junimea" a publicat un apel cătră autorii români, pe care l-am menţionat în treacăt mai sus şi care este unic în felul său.(1) Prin ei Societatea se obliga să tipărească în tipografia sa, cu deplina sa cheltuială, orice carte originală românească al cărei manuscript va fi fost cercetat şi aprobat de un comitet delegat de „Junimea". Fără a esclude orice specie de scrieri, noi am avut mai ales în vedere cărţi de şcoală în limba română, care pe acea vreme lipseau cu desăvîrşire, aşa încît elevii erau siliţi să înveţe materiile după manuscriptele profesorilor, mai toate traduse de pe cărţi didactice străine. Din vînzarea cărţilor prin tipografia sa, Societatea îşi rezerva dreptul să-şi scoată cheltuielile fixate de mai înainte numai la cinci galbeni coala de 16 pagini pe 1 000 exemplare, iar tot restul, precum şi proprietatea întreagă a scrierii şi a cărţilor tipărite rămînea a autorului. în urma acestui apel atît de favorabil, ai fi crezut că au trebuit de îndată să curgă scrieri din toate părţile. Dar nu s-a întîmplat deloc aşa. Manuscripte ne-au venit puţine şi imposibile de primit. Două numai au făcut excepţie şi s-au putut tipări: un tractat de astronomie tradusă de Spiru Haret şi Odele lui Horaţiu, adnotate şi esplicate de Munteanu, profesor la gimnaziul din Braşov. Astfel am fost siliţi să îndemnăm noi pe un alt profesor din Braşov, d. Meşotă, ca să traducă în româneşte, în condiţiile publicate de noi, cartea de istorie în trei volume a lui Piitz pentru uzul şcoalelor secundare, carte care s-a şi tipărit de Societatea „Junimea" şi a fost de mare folos şi învăţătorilor, şi şcolarilor noştri.(2>
133
Dacă însă manuscripte pentru cărţi de editat nu veneau în număr mare, scrieri mici în proză şi versuri, care cereau ospeţia Convorbirilor pentru a vedea lumina publicităţii, au început în curînd a sosi cu grămada. Manuscriptele trimi-ţîndu-se la adresa mea, eu luam acasă cunoştinţă de ele şi apoi le duceam cu scrisorile ce le întovărăşeau la „Junimea", unde le citeam tare, adesea spre nemărginita veselie a membrilor Societăţii. Aceste manuscripte venite pentru Convorbiri şi comunicate de mine Societăţii se numeau: Poşta redac-ţiunii. Convorbirile deşteptau dorinţa de a deveni autori unor persoane care poate fără această revistă nici nu s-ar fi gîndit să ieie pana în mînă. Era de necrezut cîte scrieri îmi soseau, şi mai de necrezut ce fel de scrieri erau acelea ! Neputînd răspunde la cei mai mulţi prin scrisoare şi fiind şi neplăcut a tot refuza, am introdus de la o vreme obiceiul de a înştiinţa pe autori despre soarta ce au avut manuscriptele lor, în o rubrică specială a Convorbirilor numită Corespondenţa.^
Dacă însă noua revistă deştepta în mulţi ambiţia de a figura printre autorii naţionali, cu cît mai mult întrunirile noastre şi lecturile comune erau o îmboldire pentru membrii Societăţii de a se încerca în scrieri literare. în adevăr, nimic nu îndemna mai mult la asemenea lucrări decît întemeierea unui cerc de oameni inteligenţi care se ocupă cu statornicie şi tragere de inimă de literatură, cărora poţi să le citeşti ceea ce scrii şi care ştii că te ascultă cu interes. Oameni cari de la sine, în alte mijlocuri sociale, nici s-ar fi gîndit să devie autori, încep şi ei a lucra, însufleţiţi de atmosfera intelectuală în care trăiesc, precum iarăşi alţii, care ar fi avut dispoziţia necesară şi poate chiar talent natural pentru ocupaţii literare, cu vremea încetează de tot a lucra, fiind focul lor ca înăbuşit de societatea greoaie şi prozaică în care sunt siliţi să-şi petreacă zilele. Experienţa aceasta, făcută pretutindeni, s-a repetat şi în „Junimea". Mai fiecare din numeroşii membri ai Societăţii noastre s-a încercat, din amator ce era, să devie şi productiv, însă din cei ce nu aveau adevărata chemare mulţi s-au lăsat cu vremea — unii chiar după întîia cetire a încercărilor lor. Şi cu toate acestea, la început critica noastră nu era tocmai aspră. Dar aşa era de rău, de meşteşugit, de puţin simţit şi nefiresc mai tot ce se producea pe atunci în ţară, încît, dacă venea cineva cu o scriere ce nu
avea alt merit decît a fi naturală şi era aşternută într-o limbă română curată, ea găsea îndată trecere în „Junimea". Cînd Mihai Cornea ne-a cetit întîia sa poezie română, 0 lacrimă, toţi am aplaudat-o:
Am fost în lume şi eu odată Cu suflet june şi plin de dor. Credeam atunce că viaţa toată E un vis dulce de lung amor !
A fost un eveniment poezia aceasta/4'Mai mulţi compozitori au pus-o îndată în muzică, lăutarii o cîntau în toate părţile, băieţii şi fetele o ştiau pe dinafară. Toţi am crezut un moment că din Cornea are să iasă un adevărat poet. însă, precum şi în alte cazuri, aşa ne-am înşălat şi atunci. La Cornea era numai un âvînt de tinereţe care n-a ţinut deloc. Tot aşa, amorurile şi romanele juneţei sale au fost numai scîntei trecătoare de la care se întorcea totdeauna la calea bătută a unei vieţi bine calculate. Din poetul inspirat şi din amorezul înflăcărat a ieşit un avocat minunat de bun, dar un om foarte prozaic. Nicu Gane a venit şi el atunci cU întîia sâ novelă: Fluierul lui Ştefan. Timid, tocmai contrariul cutezătorului Cornea, el ţinea de cîteva săptămîni novela sa în buzunar, fără a avea curajul să o cetească., pană într-b sară s-a hotărît. Fluierul lui Ştefan a fost ascultat cu mulţumire de „Junimea" şi ţin minte cum s-a luminat faţa autorului' cînd, la sfîrşitul cetirii, Miluţă Cerchez cel dintîi a strigat: „foarte bine" !
Toţi am împărtăşit părerea sa şi numai cîteva mici modificări neînsemnate s-au cerut pe ici, pe colo — ceea ce Gane a admis bucuros.*5' Astăzi cîţiva moderni foarte fini declară că novelele lui Gane n-ar avea adîncime, că în ele s-ar descrie oamenii şi lucrurile numai pe dinafară, că novelele ar fi prea sentimentale etc. Toate bune, dar nu trebuie uitat că Gane este cel întîi novelist român care s-a pus să descrie viaţa socială de la noi, că limba lui Gane este limpede şi frumoasă şi că naraţiunile sale, toate originale, dacă nu te emoţionează adînc, cel puţin plac totdeauna în scurtimea şi simplicitatea lor. însă, înainte de a mai vorbi de alţii, este bine să arăt cum s-a stabilit cu vremea în „Junimea" un fel de regulă pentru şirul ocupaţiilor noastre, care în curînd a şi devenit tradiţională: întîi şi întîi, la opt oare sara, se lua cunoştinţă de cele aduse pentru îmbogăţirea Dosarului,
135
despre care am să vorbesc îndată; apoi se comunica Poşta redacţiunii, după aceasta se trecea la cetirea lucrărilor originale aduse de membrii Societăţii, începîndu-se cu poeziile şi urmînd cu proza. Aceste ţineau obicinuit pînă între 10 şi 11, cînd veneau ceaiul şi cafeaua. Cîteodată cetirea mai urma şi după ceai pînă la miezul nopţii, ora retragerii generale, dar cel mai des în acea vreme nu se mai cetea nimic, ci adunarea se încheia cu convorbiri relative la literatură ori la starea noastră socială, sau şi cu povestiri de glume şi anecdote. Acestea au fost totdeauna în aşa mare onoare în „Junimea", încît de la o vreme se introduse obiceiul ca prin o anecdotă să se poată întrerupe orice cetire sau vorbire. Dacă în mijlocul unei lecturi sau discuţiuni de orice soi, vreunul din membri, şi mai ales Ion Creangă, Caraiani şi Paicu, care se deosibeau întru acestea, strigau de departe:„Anecdota", puind accentul pe silaba antepenultimă, de îndată mai mulţi răspundeau din toate părţile: „Tăcere, Anecdota primează"... şi totul era întrerupt pînă la sfîrşitul Anecdotei.
Am zis că întîi ne ocupam de Dosar. Şi, în adevăr, Societatea „Junimea" îşi înfiinţase două dosare, unul al Aniversărilor, despre care am să vorbesc mai jos, şi altul al Curiozităţilor contimporane, numit pe scurt: Dosarul „Junimii". Pe la anii 1866, 67, 68 nivelul învăţăturii era mult mai jos decît acum în România şi adesea se tipăreau lucruri aşa de rău scrise, ca limbă şi gramatică, şi aşa de ciudate, ca gîndire sau lipsă de gîndire, încît ne-a venit ideea să culegem pentru petrecerea noastră extracte din scrieri tipărite, care, din cauza stupidităţii lor, ar fi meritat să nu fie date uitării. Această culegere a şi început să se facă în anul 1868. în fiecare sîmbăta (căci după cîţiva ani se schimbase ziua întrunirilor), mulţi membri ai Societăţii aduceau cu sine bucăţele de hîrtie tăiete de prin cărţi, broşuri, şi mai ales jurnale române proaspete — căci extracte din scrieri netipărite nu erau primite — şi le comunicau „Junimii". Dacă extrasul cetit cuprindea o prostie destul de gogonată, el era primit şi declarat bun, în cazul contrar el era respins ca unul ce nu ar merita onoarea Dosarului. Depozitarul acestei preţioase culegeri era Pogor, care avea o deosebită plăcere de a lipi extractele în Dosar, însemnînd totdeauna de unde erau scoase, iar cel care aducea materia cea mai multă pentru Dosar şi care avea şi însărcinarea să dea cetire bucăţilor aduse era Grigore Buicliu.
Cîte perosane, ce jucau un rol însemnat în România, se află puse la Dosar! Ba chiar şi dintre membrii Societăţii noastre sunt unii care nu au scăpat nelipiţi! Dar dintre toţi publiciştii români, doi mai ales s-au deosebit prin mulţimea materialului ce au produs, fără a-şi da seamă, pentru îmbogăţirea Dosarului „Junimii" ! Unul este răposatul Dimitrie Gusti(6), fost ministru, om bun dealtminteri, dar care păstrase obiceiul pană Ia bătrîneţe să compuie versuri rele şi nesărate la orice serbare publică sau privată: la venirea suveranilor în Iaşi, ca şi la cununia unui mahalagiu... Al doilea e răposatul Cuparencu, bătrîn veterinar din Iaşi, care avea mania să publice în jurnalele locale tot felul de leacuri pentru boalele animalelor domestice, însă aceasta o făcea în aşa chip, încît era absolut cu neputinţă să pricepi ce vrea să zică autorul. Atît de multe extrase din scrierile acestor două personaje se lipise la Dosar, încît de la o vreme s-a luat hotărîrea în „Junimea" să nu se mai primească deloc scrieri de ale lor, căci Dosarul risca să fie umplut numai cu operele acestor doi autori.
Se vede că un glumeţ a şi comunicat răposatului Guşti ce soartă aveau scrierile sale în „Junimea", precum şi hotărîrea luată de la o vreme să-1 lase în pace, căci Guşti a fost mult timp supărat pe noi, zicînd pretutindeni că în „Junimea" nu sunt oameni serioşi. Noi însă n-am putut şti niciodată dacă Guşti a exprimat această părere despre noi din cauză că-1 puneam la Dosar, sau din cauză că nu-1 mai puneam.
După trecere a zece ani, întîiul volum al Dosarului s-a declarat închis şi s-a legat. Pogor a început apoi un al 2-lea, dar nu 1-a mai ţinut regulat ca pe cel dintîi. Nu mai adaug aci nimic despre Dosarul curiozităţilor, căci socot că poate fi interesant să umplu întreg capitolul următor cu extracte din el, pentru judecata sau poate şi pentru înveselirea posterităţii.
După ce sfîrşeam de a ne ocupa cu Dosarul, venea la rînd, precum am zis mai sus, Poşta redacţiunii, pe care o citeam eu. Orice scriere îmi sosea prin poştă pentru Convorbiri, fie din localitate, fie de aiurea, eu o comunicam „Junimii", ca să se judece de merită sau nu să fie publicată. Cred că nu mă înşăl afirmînd că nici a suta parte din ceea ce-mi sosea nu a fost admisă şi, cu toate acestea, cîtă petrecere ne procura cîteodată Poşta redacţiunii ! Ce hohote de rîs din toată inima la cetirea unor poezii sau nuvele primite prin poştă ! Nicu
136
137
Gane, ca unul ce este originar din Folticeni, inspirase într-o' vreme la o mulţime de folticeneni ambiţia de a deveni nove-lişti şi ei, aşa răposatul Iorgu Greceanu, care, cînd venea în Iaşi şi asista totdeauna la şedinţele noastre, deşi o viaţă întreagă nu scrisese nimic, a simţit deodată la vîrstă matură vocaţia de autor, şi ne-a trimes o nuvelă pe care, după o mare purificare ce am făcut N. Gane şi eu, am publicat-o<7> pentru ca să nu se supere autorul, care era un bărbat foarte simpatic şi prieten cu noi. In acelaşi chip am procedat cu altă nuvelă, a lui V. Forescu, tot folticenean şi el.'8) în sfîrşit, Dimitrie Morţun, proprietar în acelaşi oraş, ne persecuta mult cu novelele sale.<9) Ţin minte că o descriere de călătorie a sa începe în modul următor: „Mai mulţi juni ne hotărîrăm să facem o plimbare pedestră prin munţi. Consecvenţi hotă-rîrii noastre, tocmirăm o trăsură"... Am avut slăbiciunea, mai ales după stăruinţele lui Nicu Gane, care nu voia să se strice cu prietenii şi alegătorii săi din Folticeni, să dau fratelui meu Gheorghe una din nuvelele lui Morţun spre îndreptare şi apoi să o public. Deşi nu ştiu cum Morţun şi-a mai putut recunoaşte propria sa scriere, din care poate nici o frază n-a rămas neschimbată, totuşi, după publicarea ei, n-am mai putut scăpa de manuscriptele acestui autor pasionat şi harnic. Ce chef am făcut într-o seară de o poezie a sa, cîntînd toţi în cor refrenul ce să repetă la vreo 20 de strofe:
Miezul nopţ' ş-al nostr' amor!
Cît am rîs adeseori de versurile unui june poet care subsemna : P. în Buc. şi care, cu toate refuzurile ce întîmpina, nu se descuraja, ci îmi trimetea regulat ani întregi producerile imaginaţiei sale. Alţii, mai şireţi, schimbau iscăliturile şi se încercau să-şi schimbe chiar mîna la fiecare nouă expediţie, ca să-şi poată trece marfa sub un alt pavilion. Iar mulţi, în sfîrşit, trimeteau aceeaşi scriere dintr-un alt oraş şi sub un alt nume, cu scopul să mă înşăle şi apoi să poată arăta publicului că nu o critică serioasă a fost cauza respingerii, ci o pură răutate şi o nedemnă prigonire.
Cine mi-ar fi zis pe atunci că poetul filozofic, ades respins odinioară, era acelaşi Vasile Conta'10'ce mai tîrziu a publicat în Convorbiri teoriile sale de filozofie materialistă, sau că tainicul autor ce-mi trimetea poezii germane bine traduse, sub iscălitura Gil, era acelaşi George I. Lahovari'11', care 20
138
de ani mai tîrziu a devenit un preţios colaborator al meu, prin interesantele documente ce publică şi astăzi încă cu comentarii, sub titlul Hîrtii vechil
Răspunsurile adesea foarte înghimpătoare din Convorbiri vor fi deşteptat în mulţi tineri, care le aşteptau cu-bătaie de inimă, necaz asupra Societăţii şi în special asupra mea, dar nu cred să-mi fi făcut un singur duşman cu ele; cel puţin am constatat mai tîrziu cu mulţumire că din cei refuzaţi odinioară foarte mulţi au devenit, după trecere de ani de zile, cei mai înfocaţi şi pasionaţi membri ai Societăţii „Junimea"; unii din cei respinşi s-au făcut chiar colaboratori preţioşi ai Convorbirilor şi rîdeau mai tîrziu cu bună inimă de întîiele lor încercări.
Cîteodată se mai întîmpla ca autorul sfiicios, care trimisese încercarea sa pe ascuns, sub vălul anonimatului, să fie prezent în Societate cînd se cetea Poşta redacţiunii. El singur-, sărmanul, ştia atunci ce se petrece în inima sa necăjită cînd, nu numai îşi vedea sfîşiată fără milă opera la care lucrase cu dragoste, dar era silit să şi rîdă cu toţi ceilalţi împreună pentru a nu deştepta vreun prepus, căci vai de el dacă ar fi fost descoperit! Cu vremea, aceste citiri colective ne deprinseră la un fel de cugetare comună. La poezii vedeam obişnuit cu toţii, chiar după întîia strofă, dacă ele se puteau primi sau nu. Cînd însă erau contestaţii şi se cerea cetirea întreagă, se introduse pentru judecarea meritului poeziei următoarea procedură. Poezia se citea întîi în cuprinsul în care era scrisă de autor, apoi se săreau una sau mai multe strofe, în sfîrşit se eetea de jos în sus, şi dacă cetită şi în asemenea mod, poezia trecea tot aşa de bine ca şi cetită în forma ei primitivă, atunci desigur nu avea nici o valoare. Nu este de crezut la cîte poezii lirice această probă se putea face fără ca înţelesul să fie alterat! Ar fi interesant de încercat aceasta şi la autori ce sunt număraţi printre cei mai bunişori!
S-ar putea crede că într-o Societate numeroasă, în care spiritul critic se dezvolta tot mai tare, trebuie să se fi întîmplat adesea ca lucrări bunişoare să fi fost respinse; mai ales de versuri s-ar putea presupune aceasta, căci ascultarea unei poezii cere o dispoziţie specială mai sentimentală şi mai înălţată a sufletului. Totuşi nu este aşa. Foarte rar s-a întîmplat ca să ne căim mai tîrziu de asprimea judecăţii noastre, căci versuri frumoase şi inspirate aprind răpede pe ascultă-
tori. S-a întîmplat însă contrariul, adică să admitem scrieri fără deosebită valoare reală şi să declarăm mai tîrziu că ne-am înşălat. Aşa a păţit-o „Junimea" cu o novelă întitulată: Decebal. Această scriere mi-a fost trimisă cu o scrisoare din Botoşani, şi era iscălită de un domn I. Popp Floretin.
Maiorescu, lectorul în titlu al „Junimii" în anii întîi, a cetit-o deosebit de bine, aşa încît chiar de la început efectul a fost bun. însă cu cît urma lectura, cu atît Pogor, altfel cel mai aprig critic, simţea o mai mare plăcere în ascultarea novelei şi adesea sublinia un pasaj sau altul cu esclamaţiile „bine, foarte bine, iată un scriitor de talent, minunat" etc. Nu ştiu cum era predispusă „Junimea" în seara aceea, sau cum a dispus-o cetirea lui Maiorescu şi părerea mai mult decît favorabilă a lui Pogor, dar s-a ascultat cu mare mulţumire Decebalul lui Popp Florentin. Ba la sfîrşitul cetirii. Pogor, impresionabil precum este, aşa se aprinsese încît zicea" că are să traducă novela în limba franceză şi s-o trimită la Paris lui Gustave Dore ca s-o ilustreze pe socoteala sa. Chiar şi eu, deşi obişnuit mult mai rezervat, am fost luat oarecum pe dinainte în acea sară şi m-am pus să scriu autorului o scrisoare de felicitare din cele mai măgulitoare. De îndată am şi primit drept răspuns o depeşă din Botoşani în cuprinsul următor :
„Vin mîni, Popp Florentin" Şi în adevăr, a venit!
şi chiar — în urma succesului său — s-a aşăzat în Iaşi şi ne-a mai fericit şi cu alte novele ale sale, Tuhutum, 0 floare albă, 0 casă neagră şi altele.'12» Dar citirea acestora n-a mai avut acelaşi efect în „Junimea". Figurile ascultătorilor ră-mîneau reci, aşa că autorul avu o mare decepţie. De aceea el n-a mai frecventat Societatea, s-a lăsat şi de scris novele şi s-a pus pe cărţi de şcoală, de care a produs foarte multe — nu ştiu dacă bune sau rele. Atîta ştiu, că, făcînd parte în anul acesta din comisiunea premiilor, în Academie, le-am văzut pe toate prezentate în teanc mare, spre a cere un premiu de multe mii de lei cu ele. în Academie Florentin a avut însă mai puţin succes decît cu 20 de ani înainte în „Junimea".
O altă apreciare greşită a „Junimii" s-a mai întîmplat cu ocaziunea unei păcăliri a lui Haşdeu, cu care eram în veşnică luptă şi polemică. La dreptul vorbind, Haşdeu se laudă că ne-a păcălit de două ori. întîi ne-a trimes în anul 1870 o poezie intitulată Eu1 şi Ea, tradusă din Gablitz, sub iscălitura /. M. Elias, spre a dovedi, zice el, că nu este galimatias pe care nu l-am publicat noi, dacă autorul este neamţ sau evreu, în lipsa mea, care mă dusesem la Gleichenberg în călătorie de nuntă, şi a lui Maiorescu, care era la Berlin, s-a şi publicat poezia în Convorbiri. Cînd am primit acel număr la băi, ţin minte că am fost foarte surprins să văd aşa proaste versuri publicate*13', şi am scris îndată la Iaşi să cer lămuriri.
Astăzi încă, după atîţia ani, nu am putut afla dacă atunci a fost o simplă eroare a administratorului tipografiei, care a pus să culeagă poezia Eu şi Ea ce-i venise prin poştă, cum ar fi dat orice altă materie, sau dacă n-a fost cumva rea-credinţă la mijloc. în adevăr, cîţiva prieteni au susţinut mai tîrziu că publicarea aceasta a fost fapta d-lui I. Scipione Bădescu*14', român din Ungaria, aflător în Iaşi, care frecventa adunările noastre. Redactor pe aceea vreme la Curierul de Iaşi, el se găsea zilnic în tipografie, şi ar fi putut pune uşor să se imprime poezia Eu şi Ea în Convorbiri, în lipsa mea. Nu pot să controlez dacă acest prepus are vrun temei sau nu şi fără probă nu voi să acuz pe Scipione Bădescu(15). Dar lucrul e posibil, căci acelaşi domn Bădescu, fiind mai tîrziu scriitor la Timpul, jurnal conservator, unde critica aspru guvernul lui Brătianu în schimbul remuneraţiei ce primea de la opoziţie, se puse într-o zi să tipărească poezii de laudă adresate aceluiaşi Ion Brătianu, sperînd o mai bună răsplată din partea acestuia. Aşteptarea lui s-a şi realizat şi lui Bădescu i-a fost uşor să intre fără tranziţie de-ndată la un jurnal guvernamental, să fie îndată numit revizor şcolar şi să critice îndată opoziţia, cu mai multă violenţă decît critica guvernul.
Dealtminteri, Bădescu este un om totdeauna vesel şi foarte des beat.
Oricum ar fi, pentru această publicare şi Maiorescu, şi eu suntem absolut nevinovaţi.'16' Nu tot aşa s-a întîmplat cu a doua pîcîleală a lui Haşdeu, cinci ani mai tîrziu, în ianuarie 1876. Prin poştă îmi veni atunci o poezie care începea cu
1 în textul de bază, aici şi în continuare: „El" (n. ed.)-
140
141
cuvintele: „La noi e putred mărul". Ocupat în ziua aceea, am pus-o, fără a o mai ceti singur, în teancul celorlalte scrieri primite în cursul săptămînei, şi sîmbăta seara am dus-o la „Junimea", care se ţinea la Pogor.
După cetirea unora şi altora din manuscriptele primite, viind şi rîndul acestei poezii, eu voiam s-o trec răpede ca şi pe celelalte, cînd Pogor mă opreşte zicînd:
— Măi, cum citeşti tu, nici că este cu putinţă să judeci bine, tu abîmes; dă altuia poezia, mi se pare că aci este ceva.
Eu mă apăram zicînd că nu merită o lectură mai îngrijită. Cu toate acestea, am trecut poezia cătră Eminescu, lectorul oficial al „Junimii" şi înlocuitorul lui Maiorescu care se mutase în Bucureşti şi era ministru în aceea vreme. Eminescu s-a şi pus să o declame foarte frumos. Abia sfîrşise şi Pogor îmi strigă:
— Vezi, cîne, că tu stricai numai o poezie bună !
— Să se citească din nou, zic mai mulţi.
Eminescu declamă mai bine încă a doua oară, şi Pogor, de astă dată entuziasmat, repetează:
— Foarte bună poezie, măcar de ne-ar veni totdeauna asemenea versuri. Te sfătuiesc s-o publici chiar în viitorul număr.
Mai mulţi, pintre care şi Eminescu, aprobară pe Pogor şi mă îndemnară s-o primesc, dar eu, deşi nu opuneam vreun argument serios, nu puteam deloc să mă hotărăsc; aveam parcă o presimţire vagă, că de astă dată n-ar trebui să cedez. Pană la urmă însă m-am plecat înaintea insistenţelor generale şi, fiindcă numărul Convorbirilor avea să iasă peste două zile şi să mai găsea tocmai locul necesar pentru a cuprinde acele patru strofe, am pus să culeagă La noi e putred mărul în toată graba, schimbînd în text cuvintele „virgină timoroasă" prin „fecioară sfiicioasă".<17) Graba ce pusesem, contra obiceiurilor mele, în publicarea poeziei primite prin poştă mă neliniştise, deşi nu-mi dam seamă pentru ce. în ziua apariţiei Convorbirilor eu stam acasă cu revista în mînă şi îngrijat, cînd Eminescu intră în odaie la mine palid la faţă şi fără a-mi da o bună dimineaţă îmi spune încet:
— Am păţit-o! Am fost păcăliţi de Haşdeu!
La aceste cuvinte mi s-a strîns inima şi l-am întrebat cu un nod în gît:
— Cum aşa? Ce fel?
— La noi e putred mărul e iscălit de P. A. Calescu, adică Pâcâlescu, adinioare mi-a sărit în ochi, luînd Convorbirile în mînă.
Atunci m-am răpezit turburat la tipografie să opresc expediţia, dar era prea tîrziu. Broşurile plecase la Bucureşti încă din ajun.
A doua zi Românul, într-un lung articol subscris de Haş-deu<18), îşi bătea frumos joc de noi arătînd cine e d-1 P. A. Calescu, ba mai arătînd încă — ceea ce şi mai puţin băgasem de seamă — că poezia fusese un acrostih, care închipuia titlul jurnalului nostru: Convorbiri literare, şi acum, după înlocuirea cuvîntului virgină prin fecioară, se prefăcea în Con-forbiri literare. Această modificare, zicea Haşdeu în articolul său, am fi făcut-o din cauza predilecţiei noastre pentru nemţi. Negreşit, am răspuns eu lui Haşdeu tot prin Românul şi poate nu tocmai rău(19), căci şi atunci ca şi astăzi văd că Pogor nu greşise afirmînd că poezia n-ar fi rea, dar ce folos!... Lumea vedea numai că ne-am lăsat a fi păcăliţi şi rîdea de noi — aceasta îmi amărea sufletul. Mai multe zile am fost fără chef în casă şi stam tăcut la masă în faţa nevestei mele, care era tot aşa de amărîtă ca şi mine. Căci trebuie s-o spun, ea nu avea un interes mai mic decît mine pentru jurnalul ce conduceam. Din această cauză răposatul Callimach Catargi, membru al Societăţii noastre şi bun prieten cu noi, o poreclise în glumă: Consoarta „Convorbirilor".
în „Junimea" ce urmă după pîcîlitură am rîs noi, nu e vorbă, însă nu toţi din inimă, mai ales eu nu. Cei mai mulţi se apărau de a fi găsit poezia bună, singur Pogor, imperturbabil în toate, făcea un chef grozav de această întîmplare, deşi el era principalul vinovat.
De atunci încoace, oricînd veneau cu poşta, redacţiunii, poezii ce păreau ciudate, unul ori altul întreba după cetire: „Ia vezi dacă nu cumva e un acrostih ?" Ba pe cîţiva membri mai naivi îi luam în rîs, învinovăţindu-i că ar căuta acrostihuri şi în scrieri de proză, atîta groază căpătase mulţi de blăstemata formă a acrostihului.
Pentru judecata nepărtinitoare a cetitorilor sfîrşesc acest capitol citind întreagă poezia lui P. A. Calescu, alias Haşdeu:
LA NOI...
La noi e putred mărul, a zis de mult poetul
A zis cu desperare şi a murit nebun 1
Căci îl zdrobi durerea cînd s-a convins cu-ncetul
Oftînd după scăpare, că nu mai este bun
Mei sîmburele însuşi, speranţa viitoare
.Fecioara sfiicioasă ascunsă de priviri.
0, da! un vierme sarbed cu otrăvită boare itozînd fără-ncetare nu lasă nicăiri Bucată nemînjită, şi în zadar să crează iluzia din urmă ar vrea, că tot mai poţi 2?edobîndi seînteia din dispăruta rază !
J-am cîntărit, piticii! i-am măsurat pe toţi! Lucesc prin neştiinţă, prin penele străine, insecte cu o umbră mai mare decît ei. 7"e-nşală-n perspectivă, dar cînd te uiţi mai bine E trist şi-ţi vine milă de falnicii pigmei!
.Rivali cu cine ştie ce geniuri sublime, aruncă vorbe-n aer ce curg ca un şiroi, i?epetă, dar de unde, din ei nu spune nime... E putred, putred mărul din sîmbure la noi!
P. A. Calescu
Capitolul IX DIN DOSAR... EXCERPTA
„Steaua Basarabiei", no. 7 din 23 mai 1876
în curînd cetăţenii români sunt chemaţi a se pronunţa prin vot asupra soartei lor, spre a se alege trecutul sau prezentul ce reprezintă viitorul compatibile a-i guverna. Acel moment apropiat este alegerea deputaţilor ce urmează a se trimite la Camera legislativă a ţărei.
Din „Curierul de Iaşi"
Delicatessa
Butuci de vie roditoare de cea mai excelentă poamă franţuzească „Chassellas" sunt de vînzare la via d-lui Vespianschi la Socola, vis-ă-vis de stîlpul telegrafic 1164.
1 Andrei Mureşanu în poezia Deşteaptă-te, românei
Din „Apărătorul legei" no. 38, 17 iunie 1876
D. G. Mărzescu luînd cuvîntul în aplauzele unanime ale întregei adunări, au combătut pe d. Petrino în chestiunea emancipării femeilor şi desfiinţării căsătoriei religioase. După aceasta, d. Petrino, răspunzînd d-lui Mărzescu şi susţinînd acele ce le-a zis, în contra argumentelor propuse de d. Mărzescu, a cules asemenea aplauzele unanime ale întregei adunări.
Din jura. „Războiul", no. 245 din 27 martie 1878
Şeful Batalionului Gardei civice Oraşul Tecuci
1877 decembrie 23
Domnule Sub-locoteninte,
Fiindcă Ziua de 6, ale Fiitoarei luni genarie, este Botezul Domnului: care trebuie respectată şi recunoscută Prin trei salbe de Focuri de către acest batalion unde vă aveţi locul d-le Destinaţii de legile miitare Echipaţi cu mare ţinută.
ve invitu d-le Sub-locotinente ca imediatu se ve Confu-'sionaţi uniforma Destul timpu Pînă atunci; Kăci, la kaz kontrariu, voiu fi silitu avă Aplica Art. 37 din legea gardei.
Primiţi, ve rogu asigurarea osebitei mele konsideraţie.
Major Em. Puică
Din „Imparţialul", no. 2 din 17 mai 1873
Din cauză de maladie, jurnalul nostru n-a putut să apară pînă în momentul de faţă...
Din „Trompeta Carpaţilor", 22 martie 1875
^ Oştirea română nu putea să rămîie mai jos în simţi-mîntul umanitar, decît artiştii, decît poeţii, literatorii şi cei-l-alţi membri al Societăţii române în ' civilizaţiune, în presceptele lui Christ, în Caritate.
Mîine, Duminecă chiar, în circul cel mare, călăreţii cei mai eminenţi ai călărimei române vor face evoluţiuni echestre, şi tot ce se va aduna din preţul intrărilor şi a locurilor va fi pentru săraci; pentru Societatea de binefacere prezidată de Beizadea Mitică sub patronagiul August al Graţioasei noastre Doamnă. O asemenea sărbătoare militară, la maritagiul va-loarei militare cu philantropia, vor concura, nu stăm un minut la îndoială, toţi amatorii de petreceri nobile şi nobilătoare.
Arta călăriei este Arta vitejiei, este poesia militară în ştiinţele esacte ale milităriei moderne, este valoarea personală în precisia matematică, este arta a zbura cu calul peste bateria de tun Krup, este vitejia ce vine peste vitejia Sciinţei,
146
este avîntul inimei peste reflexiunea şi calculul este omul antic, totdeauna june, este Centaurul
Pe acest Centaur modern, pe Centaurii români vedem mîine făcînd evoluţiuni în Circ, zburînd sensuri, într-o singură inteligenţă om şi cal.
Să mergem cu toţii să ne cumpărăm această ne o procură graţioasa noastră Doamnă prin Ion Em. Florescu, întinerind necontenit cu cît în vîrstă.
matematic, modern. , avem să-i
în diferite
plăcere, ce Generalul înaintează
CB.
Din „Perseverenţa", no. 42, 30 iulie 1867
... Suntem datori a face însă o observaţie. Autorilor moderni de Estetică: limitele în care au închis această ştiinţă nu răspunde la necesităţile stărei actuale a omenirei. Estetica trebuie a merge de mănă cu morala, precum Socrat a dat să înţelegem. în adevăr, a lăsa artele să ţintească a reproduce sau a exprima numai ceea ce este frumos sau sublim, este a lăsa cultura omului pe mîna sirenelor perfide, şi nu aceasta trebuie a fi misia Esteticei; Preferăm a vedea Estetica uzurpînd obiectul moralei, decît a-1 trece cu vederea. Titlul scrierii d-lui Victor Cousin: Adevăr, Frumos şi Bine trebuie să fie triada oricărui artist care înţelege înalta misiune a artelor. Este o scăpare din vedere a lui Kant pe care nu putem a-i o ierta. Combătînd scepticismul lui Hume care începuse a creşte ca pirul în Germania, Germania şi lumea întreagă îi datoresc recunoştinţă. Dar limitînd Estetica în ceea ce concerne objectul moralei, Kant a deschis poarta cea mai mare a senzualismului.
Gr. H. Grandea
Dintr-un jurnal din Bucureşti
FOTOGRAFIA RUDNITZKY
Calea Mogoşoaiei, alăturea cu Prefectura
Poliţiei Capitalei
Subscrisa face cunoscut Onor. Public că deşi soţul meu I. Rudnitzky a repausat în urma unei boale grele de care suferea de mai mult timp, atelierul nostru fotografic aşa de bine cunoscut publicului prin mai multe lucrări de artă
147
ce a executat continuă a funcţiona tot sub conducerea artistică a vechiului său dirigent d. Alexandru Ihalsky, care ţinea locul repausatului meu soţ de mai mult timp cu atîta demnitate şi capacitate.
Carolina Rudnitzky
Din „Steaua Basarabiei" no. 7 din 23 mai 1876
5). ... Să insiste la Guvern deputaţii în îmbunătăţirea şcoalelor, nu numai celor publice dar şi celei comerciale care n-are fiinţă.
Din   Muza românească" de Cavalerul Constantin Stamati, Iaşi, 1868
Par a fidTcicT'^ ^ în ce se
Cuvinte cum erau din vechi   |     Cum se înţeleg astăzi
Adulmic Intrecalat Strapaţul Boscorodesc Bîntuire
Periclitare sau supărare
Răzgîndire
Plasă, viţă sau fel
Heiuri
Sfetesc
Colaţionez scrierile de sunt
fără greşeli Pistelniţa de unde piftesc
părăuţe Tirţa pirţa
Urmărirea cîinelui Adăogit Arşiţa soarelui
Descînt Asediul unei cetăţi sau a
patimilor omeneşti Tristeţea sau măhniciunea Mi-am luat de seamă Soiu sau sort
Acareturi Descopăr o taină în cărţi
sau în boghi A colecţiona oarecari scrieri
Baltă glodoasă şi puturoasă
Nihilist, om tînăr fanfaron căruia lipseşte o doagă, ad. Lat.: terţia parte, o a treia parte de om.
148
Din „Concordia", Ziarulu Politicu şi Literatura, no. 22 Joi 18/30 mart 1865
Foisioar'a Mus'a romana.
Almanacu beletristicii pre anul 1865. Redesu d. Ionu Iovitia
(Urmare)
„La o virgina" (p. 29) de V. Bumbacu e un cîntecu în spiritu poporalu (elementulu acestui poetu) — Compuse-tiune intrana nu e fiindcă objeptulu nu aduce ce-va referenţie, acel'a aduce numai o chiamare, în sîne simpla, care nu poate da locu la conflipte.
Limba'a e usioru — de tot usioru curgatoria (cunoscut'a lucintia principala la Bumbacu) espresiuni idilice, originali, anudice tinerele, voiosiele, d'in încântătoarea limba campana a romanasiului.
„Meditaţiuni în prese Va anului 1848 " (p. 52) de Babesiu, Materi'a ce se trateza aci, întinde junilor istorici, filosofi şi jurişti impulsiune spre feliurite meditaţiuni, spre cercări interesanţi, şi — cine pote nega, că poate şi spre fapte salu-tarie pentru naţiune. — Stilulu e chiaru, a une-ori poeticu, atragatoriu.
Laturea sciintiala cade sub priviri sciinţiali, nu beletristice, pentru acest'a aci nu se poate atinge.
„Florile Amorului" (p. 67) de At. M. Marienescu, — unu idilu frumosielu. Relaţiunile între persoanele opului sunt generali, ordinari, simple, fără vre o incurcaline interesante, d'in acesta causa compusetiunea nu poate arata nimicu lega-toriu de atenţiune. Ce e interesante, e descriptiunea sceneloru. Stilulu e curespundiatoriu objeptului idilicu, simplu, cu vorbele poporului, espresiuni — cum am' dice — usiorele, curgerea de totu naturala: armoni'a intrana şi esirana peste totu; nimic pre energiosu pentru carapterulu popuralu, nimicu d'in cultura mai nalta nu conturba ceriulu idiliciu a sceneloru frumosiele.
„Florica" (p. 48) de Iulianu Grozescu, e o baladă frumosa. Carapterulu objeptului e perfeptu baladicu, e popularu, oscuru, găciu, luatu d'in adevarat'a funte a baladeloru: din basma popurala Representandu în'o vietia sensuala, ade-veratu poetica, ide'a, ca omulu carele se pre încrede în poteri —
149
şi, cade în derichj, prin acest'a, balad'a de naltia la unu gradu naltu de însemnătate. — Floric'a se lauda cu curagiu-şi, fiindu provocata merge, singura, noptia, — în tinterimu; dar'acolo nu sciu ce i-a prinsu rochi'a între spini, şi ea — ce vediu, ce nu vediu, mori de frica. Acest'a e acţiunea baladei. Acii noi găcimu că rochi'a Floricei s-a acatiatu în vr'unu spinu, dar' fantasi'a ei fiind forte escitata, şi — crea ingiuru-şi feliu de feliu de fantome negre, cu corne, scl. necurate; candu şi-senti rochi'a retienuta, crediu — în pripa — că o apucatu vr'unu necuratu; şi spaim'a i rupse inim'a. Vedemu de aci, că materi'a baladica e îmbrăcata in o forma psicologice de-plinu justificata, şi în elucrare destulu esplicata.
Privindu compusetiunea intrana, aflămu, că strofele: 4, 5, 6, 7, fiindcă spunu ce-va, ce nu se tiene de acţiunea baladei, i nimicescu unitatea artistica. Stilulu e curespundiatoriu carapterului baladei, descripţiunile au scurtimea amesurata, lasa oscuru, neesplicatu, de gacitu togmai cîtu se pote gâci, spre care apoi dă semnele cerute, incîtu nimicu nu remane negaciveru, neesplicaveru.
„Fantasi'a" (p. 89) d. G. M. e o eschiamatiune doreroasa în contr'a misielatii lumii, carea numai în visu pare buna şi frumoasa. Laturea beletristica, esecutatiunea, despre care aflîmu, că e tienuta pre tare in generalitate; prin afirma-ţiunile, că lumea e pre trista, pre amara, se tragă schiti'a unei icone, carea prin espresiunile: „tigri şi lei" şi "omeni misiei" arata o trăsura de energia poetica. Limb'a şi form'a estrana suntu curepte, armonioase.
Din discursul senatorului doctor Vîrnav ţinut în Senat
(Monit. Ofic. no. 83, 12/24 april. 1867)
„D-lor senatori, scoateţi ghimpele discordiei din Milcov, turnaţi aiasma frăţiei în el, daţi Milcovul în Dîmboviţa, Dîmboviţa în Olt si atunci veti avea o Românie."
Din „Steaua României"
Declaraţiune
La biletele prin care am anunţat familiei şi amicilor noştri logodirea fiicei noastre Sofia cu d-1 Martin Saltir din Cernăuţi comiţîndu-se eroarea, nescriindu-se pe adresă şi
Stimabilei familii" facem în public această corectura şi declarăm că intenţiunea noastră a fost a face asemenea anunţ, ca şi către onorabilele familii a adresanţilor.
Samoil Goldcnthal  şi consoarta
Din „Curierul Balasan", 1876
... Subsemnatul vin în numele cetăţenilor Tîrgului Sculeni şi vă mulţumeşte, pentru acest intim serviciu, şi totodată speră că şi în viitor la asemenea ocaziuni dacă s-ar mai întîm-pla, veţi şti a vă sacrifica cu aceiaşi activitate în restabilirea incendiului.
Primariu C. Andriescu
Din „Telegraful român" 5/17 mai 1868
O mare catastrofă s-a întîmplat pe calea ferată în America. Un tren cu voiagiori ieşind din şine noaptea s-au cufundat într-o prăpastie îngrozitoare, şi în cădere au luat foc vagoanele. Era spectacolul cel mai înfiorător. în jos haosul, răsunînd de ţipetele celor ce se cufundau în prăpastia în mijlocul flăcărilor care îi consumau. în sus cadavrile zburînd din stîncă în stîncă zdrobite ca să se cufunde în haos.
Din „Steaua României", Iaşi, 1877, 5 noiemvrie
... Noi liberalii moderaţi de dincoace de Milcov, care într-un moment dat am avut naivitatea de a crede că d-1 prim-ministru, secondat de colegul său de la externe, va şti alege griul din neghină, duşmanul de amic, nu putem, în timpul de faţă — după cele ce am aflat că s-au petrecut în timpul şederii d-lui Brătianu în Iaşi — nu putem să facem altceva decît să zicem mult iubitului şi consideratului nostru prim-ministru: lungă e limba boului, dar nu poate toate să le vorbească.
Din ziarul „Secolul"
Domnule redactare al Ziarului Secolul
Binevoiţi înseraţi în estimabilul ziar ce-1 redigiaţi următoarea circonstanţă. — G. Caragea.
151
150
în ziua de 29 ianuarie, s-a făcut înmormîntarea la ţinte-rimea Bisericei Ziua Crucei a unei femei numită Ecaterina la care am asistat şi eu deşi străin fără să fiu în rudenie cu defuncta. Dar ca creştin şi ca unul ce întîia oară am intrat în acest sfînt locaş, m-am adresat cu cererea cătră economul Costachi Kiriak ca să aprindă luminările din Polecandru, şi pentru, costul lor am voit să dau un icusar şi mi s-au refuzat cu cuvinte prea aspre care nu trebuia să fie pronunţate în biserică.
Nu este destul aceasta. Ce după ce am văzut că pisaltul la cetirea prohodului a făcut nişte asalturi grozave, sărind cu cetirea cîte peste două trei file, l-am întrebat de este permisă de lege a se face o asemenea obijduire unui mort creştin. Răspunsul a fost că dacă a ceti tot cît este tipărit ar trece prea mult timp. în fine prohodul a ţinut ca un pătrar de oră, nu mai puţin şi cetirea vecerniei a urmat cu o repejiune nespusă şi tot după regula menţionată. Trebuie să menţionez aici, că deşi defuncta, a fost o servă, dar ca una ce în viaţă a fost onestă şi fidelă, stăpînului a-i manifesta recunoştinţa i-au făcut o ceremonie pentru înmormîntare destul de plăcută, cu banii defunctei ce-i agonisise, preoţilor s-au dat cîte o luminare de ceară albă, cam mare şi cîte un tulpan, şi cîte trei sfanţi osebit de colaci ca de 25 oka, precum şi masă după înmormîntare'.
Dar indignaţia ce mi-a produs, că nu s-au executat cu punctualitate cele religioase, m-au făcut a mă exprima că vom publica aceste violări de lege. Iată că-mi îndeplinesc zicerea mea. Iar acest preot cu dispreţ a răspuns că pot să public şi în Gazeta grecească. Eu însă sunt macedon şi român, nu grec.
Din „Curierul de Iaşi"
Indicaţiunea
Sub-semnatul ca unul ce are o copilă în Internatul Şcoalei Centrale de fete din Iaşi fireşte că se interesează mai mult decît face Curierul de Iaşi a cunoaşte starea internă a încăperilor acestei şcoli. Desminţeşte dar relaţiunea dată de acea foaie că ar lipsi capacile de la sobile şcolii.
C. Dedip
152
Din ziarul „Românul"
Primim următoarea telegramă: Ziarul Românul,
Din ordinul Ministerului de Interne sunt arestat de prefect fără- mandat. Rugai pe d. Ministru telegrafic să ordone emiterea mandatului spre a nu se călca procedura.
Ghiculescu
Din „Curierul de Iaşi"
Inserţiuni şi reclame
Iaşi, 1870 martie 10
Domnule Redactor,
Ca provocat prin terenul publicităţii de imorala espresiune a unor infame calomnii ce mi se aruncă de către o moaşă a cvartatului I. Măria Cazdacu, printr-un articol din ziarul „Curierul de Iaşi" no. 19, că văzîndu-se calomniată de „o jună nobilă şi bogată doamnă" ofensată de relatarea unui „adevăr incontestabil", ce vi s-ar fi făcut nu ştiu de cine, asupra criticelor împrejurări din noaptea zilei de 24 februarie, înserate prin ziarul ce Redactaţi sub no. 18, mă văd în trista ocaziune a cunoaşte că în lipsa celei mai puţine modestii, cu o neauzită sumeţie mă bravează într-un mod violent, de care în mirare, văzîndu-mă în destul pătruns, de o injustă lovire ce mi-a cauzat, ca unul ce nici am fost eu autorul direct or indirect celor de care să plînge numita, şi pe care ca adevăruri, iar nu ca calomnii urîndu-le, vine indignată atît de mult şi mă insultă cu gravitate. în consecinţa acestor urîte împrejurări ce îmi vin de la o moaşă, mă văd forsat pus, în regretabila poziţiune ca tot prin modul publicităţii în dezminţirea unor asemenea calomnii ce sunt propriile sale invenţiuni: pe cît modestia şi coveninţa publică şi personală îmi va permite, vom nara acest caz în scurt, şi pentru care vă rog d-le Redactor să binevoiţi a insera acest răspuns prin coloanele stimabilului d-voastră ziar.
La orele 2 de noapte a zilei indicată reclamîndu-se imperios prezenţa acestei moaşă ca una veche de casa familiei şi de a mea de la cinci copii, am şi trimes pe dată doi din rudele mele care nevoiţi de împrejurările urmate a se duce în trei rînduri pe cît posibilitatea forsei piciorului, de la domiciliul meu (Strada de Jos) şi pînă la acea a numitei (Strada Aca-
153
demiei) s-a silit a avertiza cu destulă urgenţă şi a nara toate acele ce decurgeau cu cît mai mult cu cît neşte asemenea nu permiteau întîrziere în venirea ei, care în liniştea cea mai profundă şi indiferenţa de pe patul său de culcare cînd a văzut că nu e nici trăsură (ce la o asemenea oră înaintată a nopţei îmi era imposibil a afla vreo birjă) privindu-le pe toate cu sînge rece, se căina de perderea liniştei ca una ce nu de mult ş-ar fi repauzat şi subt un mod de ofensă a unor ingăimări de diferite preteste în cea mai de mică importanţă a definit: „Că de ce nu m-am dus eu însumi să o invit ori cel puţin să-i fi făcut vreo vizită mai înainte, şi că în fine fiind ostenită a merge sunt şi alte moaşe". Această neaşteptată urmare a dat loc confuziunei răului crescînd în desperare cu cît mai mult cu cît nici măcar alte moaşe nu a fost posibil a se găsi pe acasă şi cu cît numita în perfecta indiferenţă de suferinţele ce necontenit o chema şi aştepta, în trimiterea a treia oară n-a voit nici chiar uşa să o deschidă. In asemenea con-secinţi aflîndu-mă, m-am dus eu însumi pentru a patra oară şi abia după mai multe bătăi în uşă mi s-a permis a deschide, unde întîmpinîndu-mă de veninoase cuvinte asupra neli-niştei ce i-am cauzat în acea noapte şi definind că ce grimase de „deprindere" sunt acestea şi că n-a mai fost cu putinţă a se mai găsi şi altă moaşă, văzînd însă că, insistările nu-i dau loc rezistărilor sale, s-a decis cu mare nevoinţă a merge, ce după o oră abia am putut pleca cu numita, şi pe la orele 7 am ajuns acasă, unde şi aci credincioasă rezistărilor sale, pe cînd se reclama consolarea şi ajutorul său, regretînd mult pierderea somnului, că dormind pe un fotoliu îşi satisfăcea aceasta ceea ce i-a şi motivat obiecţiunea, în fine pericolul ce sporea era grav în preţul vieţei, şi devenind ea însăşi de uimirea ce o stăpînea pe care i se însemnase în faţă că rezultatele sale nemaiputînd reafla stăpînirea ce în van o căuta, pe lîngă toată grija ce i-o inspira prezenţa unui medic de care acum se vede necesitate, şi cărui trebuie să i să detalieze cazul, în insistările mele pe la orele 2 post mederiane, s-a decis ea însăşi în aceasta însă nevoind a primi din vreo trei din cei recunoscuţi pe care i-am propus, sub felurite preteste îmi recomandă nume de a unor medici pe care nu-i ştiam. în fine în această de pe urmă confuziune ce se mai strecura în o neaşteptare cu totul din partea numitei în risc ca prin o îndurare divină s-a înlăturat răul.
154
în faţa acestor evenimente descrise se va cunoaşte că intervalul ducerii în patru rînduri la numita, n-a fost petrecut în ora şase de dimineaţa zilei de 24 Fevruarie, căci orele 7 în care s-a prezentat ş-acele 3 post-meridiane, a fost a zilei de 25, şi cu atît mai mult se vede despreţul ce-1 merită relatatele de ea, ca una ce şi asupra acestui adevăr devenit oficial îşi permite a minţi, cunoscîndu-se că şi chemarea sa la mine n-a fost de natură precum o califică „ca moaşa de cuartalu", cu toate aceste în privirea medicului de care neagă în necesitate a fost decis de ea însăşi şi pentru timpul că pînă la 4 Martie au ajutat, s-a căutat de un iarăşi neadevăr, căci a căutat numai două zile întrerupt şi în urmă cu vizita, iar nu că a ajutat poziţiunea ca o calomnioasă cu atîta nesocotinţă, că pentru un asemenea serviciu şi pentru un altul din 69 nu i-aş fi răsplătit, şi de care speră că nu va avea nevoie a mi-1 reclama prin locul competent, grăbind achitarea ce i se cuvine; mă mir mult căci nu ştiu daca se plăteşte la moaşă cu marturi după vreo taxă; cu toate aceste, dacă consideră nesuficienţa să-mi declare cît trebuie a contribui în acoperirea ei a ambelor serviciuri de care se plînge şi gata sunt în moment a-i satisface.
Cît pentru mila ce mai zice ca avut-o pentru copii şi poziţia în care iar fi găsit clasific şi pe aceasta de demnitatea celor de mai sus venite ca de la asemenea persoană. Mirîn-du-mă însă mult nu ştiu dacă aceasta e misia chemării unei moaşe de a se atinge şi ponegri în revenirea maliţiozităţii pînă şi asupra interesului casei ce o îmbrăţişează, nu uită însă a crede că forţată de ocaziune neputînd avea altele juste şi le-a admis pe aceste ca să se poată pune în acest mod pe tărîmul său de publicitate.
Terminînd consecent promisiunea un ce din acest răspuns în arătarea purului adevăr mă opresc prin acest tărîm de a face vreo încriminare care în aprecierea publică las a se vedea consecinţa ce îşi poate trage după sine gravitatea acestui caz din partea numitei moaşe ce în faţa acestora prin aserţiunele menţionatului său articol din capăt pînă la fine minte în totul în calomniile de care se servă.
Primiţi vă rog, D-le Redactore, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Gr. Theodorescu
155
O cartă de vizită
GRIGORIE MOVILĂ Insti tutore şi
Membru al Clubului Concordia
Din „Curierul român"
no. 1121
ROMÂNIA
PROTO-IERIA URBEI IASSI 1871 Octomvre 11 No. 265
Onorabile Părinte,
Din motivul înalţii ordonanţi no. 1651 subsemnatul Pro-toiereu are onoare a vă face cunoscut, că sunteţi oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna pînă cînd veţi da probare de îndreptare; dînd legale probe de îndreptare întru aceasta atunci vei fi iertat.
Primiţi încredinţarea osebitei mele consideraţiuni.
p. proto-iereu A. Gavrilescu Iconomu
„Românul" din 3 martie 1866
Români !
în mai puţin de două luni aţi trăit mai mult de doi secoli. Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii, aţi devenit învăţătorii lumii civilizate. De sute de ani bătrîna Europă se frămîntă ca să găsească măsura libertăţii ce se cuvine popoarelor; şi voi acum i-aţi arătat că numai libertatea deplină, întreagă, poate da ordinea, tăria şi fecunditatea unui popor.
Frumoasa voastră revoluţiune a sforţat administraţiunea lumii. Europa, uimită de înţelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale, şi aşteaptă tot de la voi, de la
1 Adresa era cătră cunoscutul autor Ioan Creangă.
156
voi singuri, astăzi poporul Mesia al întregei omeniri gemînde de durere şi palpitudine de speranţă.
Români! Toată Europa are încredere nemărginită în ursita voastră...
Şi ce!... voi, voi numai, făptuitorii acestei ursite o să lipsiţi de încredere într-însa astăzi tocmai cînd ea are să rostească ultimul său Verb. Nu simţiţi fraţilor, nu simţiţi că Dumnezeirea furnică în toată fiinţa voastră, nu vedeţi pe trimisul lui Dumnezeu?
Membrii Locotenentei Domneşti şi Miniştri lor, aclamaţi de voi, v-au făcut chemare pentru această mare zi. De vă îndoiţi de glasul lor, puneţi urechea pe ale voastre piepturi, ascultaţi, auziţi ce răsună în adîncul inimilor voastre... este glasul lui Dumnezeu!... Domnitorul Românilor nu putea fi alesul cîtorva oameni; el trebuie să fie ales de voi toţi, căci glasul poporului, şi numai glasul poporului este glasul lui Dumnezeu.
Vi s-a dat şase zile ca să încoronaţi edificiul nepieritor al naţionalităţii noastre, marea frăţie română... faceţi-o în şese ore. Români!... voi mai cu seamă Bucureşteni, arătaţivă ceea ce sunteţi, înainte mergători ai poporului iniţiatorul popoarelor! voi, cari prin a voastră unanimitate aţi uimit Europa; voi cari prin- credinţa voastră aţi deschis bolţile cerului, nu îngăduiţi ca soarele să apuie înainte de a fi săvîrşit opera voastră, devansaţi astăzi păsurile sale, şi soarele libertăţii în veci nu va mai apune pe pămîntul României.
Nu pierdeţi un minut, concetăţeni, ardicaţivă toţi ca un singur om; şi voi toţi, poporul, astăzi marele pontefice al bisericii viuă a României, săvîrşiţi înaintea omenirii întregi şi înaintea Dumnezeirii Sfintele Taine a acestei mare zile, daţi botezul inimilor Voastre, ungeţi cu mirul credinţei Voastre pe Domnitorul Românilor şi unsul Vostru va fi unsul lui Dumnezeu, va fi eroul României viitoare.
înainte d-a sfîrşi citirea acestor rînduri, inimile voastre au aclamat cu amoare pe noul Domnitor. La rîndul meu strig cu inimă de Român: Să trăiască Carol I! să trăiască Domnitorul României una şi nedespărţită!
Primarul Comunei Bucureşti £>. Brătianu
157
Văcărescu şi Goethe
Văcărescu se inspiră de aceste naive, simple şi delicioase versuri şi cîntă:
într-o grădină Lîng-o tulpină Să află-o floare Ca o lumină... S-o tai ? — Se strică! S-o las? — Mi-e frică Că vine altul Şi mi-o ridică!
Suntem oare pretenţioşi proclamînd superioritatea poesiei lui Văcărescu. în ea se simte, şi dilema nerezolută ce face poetul cu floarea, să o taie sau să o lase, satisface, incintă inima ... La Goethe e germanul practic, el dezleagă dilema ca un grădinar de la Erfurt. Scoate floarea cu rădăcină cu totul şi o răspîndeşte în grădina frumoasei sale case... Bravo omul practic !... Bravo grădinarul ales !... Dar sublim este:
S-o tai? — Se strică, S-o las? — Mi-e frică; Că vine altul Şi mi-o ridică!
V.A. Urechia (din foiletonul Adunării Xafionale)
Ocazie rară
De vînzare un Acaret nou solid
care produce venit anual zece la sută, afară de foncieră şi afară de reparaţiile anuale.
Doritorii se vor adresa la no. 25 Strada Academiei.
Inserţiuni şi reclame
Domnule redactor,
Am intrat într-o cafenea vis â vis de hală şi poruncind o cafe m-au invitat ca să joc tombală, cu care'n-am jucat
158
niciodată, cînd mă văd pârlit cu zece franci, mă mir mult cum Onor Domn Prefect tolerează aşa o dezbrăcare, toţi banii rămîn la cafegiu deosebit de şărlătăniele ce se face. Aşadar vin a arăta aceasta prin publicitate şi rog pe Onor. Poliţie ca să oprească o asemenea dezbrăcare la criza care ne bîntuie. Primiţi, vă rog, D-le Redactor, osebitele mele consider.
C. Meii
(Din Curierul de Iaşi)
Din „Curierul de Galaţi"
La revizia ce am făcut azi la tăietoare, am dovedit că s-au   tăiat   40   boi,   împreună cu sub-comisarul respectiv.
Din „Steaua României"
Ştiri din localitate Onor. Epitropie a Sf. Spiridon ne trimite spre publicare următoarea mulţumire:
Domnişoarei Ema C. Ciure.
Era ziua acoperită d-o pîclă deasă ca şi atmosfera politică ce stă îngreuiată de bubuitul şi fulgerul focului ucigătoriu, şi în acea zi în momentul cînd priimeam două zute cincizeci dramuri de scamă fină, o rază a iluminat orizontul, soarele învinsese întunericul, această scamă un adevărat şi gracios buchet se părea că e cu dragoste urmărit de un fluture: acel fluture eşti tu gingaşă şi dulce copilă de 7 ani cu sufletul şi inima nobilă, ce se desprinde a se răsfăţa în amorul carităţii.
Fii sigură şi mîndră că această scamă lucrată de măni inocente, va fi un adevărat balsam aplicat peste rănile soldaţilor români ce se luptă pentru mărirea patriei, în braţele căreia facă ceriul ca să trăieşti fericită.
Epitrop D. Guşti, Negură
Din „Steaua României", noiemvrie 1879
Monitorul din 24 noemvrie publică decretul prin care d-1 Emanoil Filipescu este numit în postul de Membru al înalţii Curţi de Compturi, devenit vacant prin punerea în retragere a decedatului G. Văleanu.
159
Inserţiuni şi reclame
Domnule redactor,
Binevoiţi a însera în foea D-voastră următoarea declara-ţiune:
Informîndu-mă cu o mare tristeţă că bietul Preut lipovan Gavril Theodorow, acel prevăzut în foea 126, a murit de supărare, că lipovanul Vasile Tomen i-a tăiat părul din cap samavolniceşte şi 1-a desfigurat ca pe un neom pe faţa lumei.
Aceasta au săvîrşit-o Tomen, fără consimţimentul înalt Prea Sfinţiei Sale de la Fîntîna Albă.
în urma aceştia mult m-am ocupat a vede dacă este o asemenea pravilă de a desfigura pe preuţi samovolniceşte, şi n-am putut găsi nici într-o carte asemene pravilă.
Această îndrăzneală a mai săvîrşit-o Cuconul lipovan Vasile Tomen de cînd s-au făcut cocon, prin fapt că au rupt barba unui preut roman.
Se naşte dar întrebare D-le Redactor, oare n-ar fi logic ca şi noi să ne licvidăm tot prin barbă?
Primiţi vă rog asigurarea respectului meu.
X.
(Din Curierul  de Iaşi)
Se vînd de veci
Casele Stihi Balomir din Strada Sf. Vineri, în două etaje cuprinzînd în etajul I două apartamente, unul de două odăi şi două apartenenţe, altul de cinci odăi, şi în etajul al doilea un parlament de 6 odăi mari şi două apartamenţii, care s-ar pute uşor împărţi în două apartenenţe.
Din „Ştafeta" no. 220 din 30 septemvrie 1879
Găsea şi raţa, ca în scurt timp a fi îngrăşată şi carnea lor a fi bună şi gustoasă la mâncare; la îngrăşatul lor puindule la costereaţă nutrind cu grăunţe de popuşoi ferte de mijloc, presurînd deasupra grăunţelor puţină salitră (Nitrii crudi) pisatu, nu tare a fi serate, la un capăt de treucă puind bucăţi cărbune de teiu şi alte treuca avănd apa abundentu de beut, în curs de 14—15 zile găsea sau raţa se îngraşă, lăsând se treacă mai multe zile atuncea mor de multă grăsime (Poly-sarcis).
Luînd cu mare luare aminte că nutrirea Salitra; salitra e iritabilă şi lucrativă, asupra corpului animalului, numai.
pasărea găsea şi raţa suportează mai mult salitra decăt toate animalele, nu vătăma lor nimica, ba din contra încă se îngraşe, la curcani, şi claponi nu poate suporta salitra, în loc de salitra dîndu-i lor Antimonium crudi presurănd puţine deasupra grăunţelor ferte, face mare succes la îngrăşatul lor.
Medic Veterinar /. Cuparencp
Tache G. Pandur eseu are onoare a pune în cunoştinţa onor public mărimea extraordinară a unui porc al său de 2 şi 6 luni, născut în comuna Ocna, plasa ocolului, districtul Vîlcea. Lungimea lui e de metri 2,15; grosimea în periferie 1,95; înălţimea 1,10.
Doritorii de a cumpăra asemenea animale curioase să se adreseze la domiciliul nostru, strada Principală, suburbia Broşteni, no. 526, din urbea Ocna.
Mulţumiri
Subsemnata Măria Vasiliu, suferind de boala de facere timp de 5 ani, şi căutîndu-mă cu toţi medicii din Iaşi şi Vaslui nu-mi a putut folosi nimic. în fine domnu medic american Ruseli în timp de şase săptămîni m-a curarisit de boala ce sufeream. Aduc aceasta la cunoştinţa On. Public spre a cunoaşte pe acest medic american.
Măria Vasiliu
Anunciu
Foaie volantă
Măini marţi ziou de 30 sept. avînd a se trata la Trib. de Botoşani, apelul făcut de subscrisul Ion Cristy, contra hotă-rîrei dată de Judele de pace, in caşul rumperei mai mai în tot corpul ce am suferit de cănii d-lui Sofian şi carile au a fi apăraţi cel d-ănteiu de d-1 Anastasie Botez şi cel al doilea de d-1 Alecu Enacovici.
Se invită pe Onor. Public a asista la acest proces unic în felul său pentru convieţuitorii de prin oraşe, mai ales cînd au a se asculta şi opt marturi, invocaţi tot de subscrisul ca aseminea pătimaşi tot de acei căni.
I. Cristy
160
161
Inserţiuni şi reclame
Din Curierul de Iaşi
Domnule Redactore,
Subsemnatul Altar Avram Şmilovici domiciliat disp. IV de profesiune comerciant.
Duminică în 5 Iulie ora 5 p.m. aflîndu-mă de ocaziune în localul locantei pronumit Caragea, d. subcontrolor comunei Iaşi Ion Dumbravă, dresat cu pasiunea de a lovi în onorabilitatea celor care se găseşte faţă, şi din interes poate că nu reuşise faţă cu mine de a se folosi de fructul ostenelilor sale ca subcontrolor adică afacere de impus la dare sau se fi scutit cineva, m-am trezit maltratat.
Indignaţiunea oamenilor oneşti cu care eram şi propriul interes de prestigiul meu şi a unui subcontrolor mă pune în poziţiune să vă rog, d-le Redactor, a insera în ziarul d-voastrâ aceste cuvinte, ca să se ştie caracterul şi conduita d-lui Dumbravă deşi-i cunoscută de toţi; faţă şi cu reclamaţia ce am făcut d-lui Primar şi d-lui Judecător.
Altar Avram Şmilovici
Din „Românul"
... Pe la orele 10 M.M.L.L. s-au retras. M.S. Regina luînd braţul d-lui E. Stătescu străbate toată grădina pană la poarta spre Tribunal. Cînd lumea a văzut pe Augusta şi Graţioasa sa Regină înaintînd la braţul ministrului de Interne s-a bucurat, căci ea înţelese că precum vechile monarhii se rezemau pe o clasă, Regalitatea modernă, Regalitatea romanească merge cu naţiunea, se razimă pe naţiune.
Clubul
Foaie volantă Comercianţilor şi Meseriaşilor Români din Iassy
Consiliul de administraţie în majoritate şi cu unanimitate, astăzi Sîmbăta 11 Iulie orele 3 p.m. întruniţi în şedinţă extraordinare a aclamat candidaţi pentru viitoarele alegeri pe...
Necrolog
Din Curierul Balasan
Săftica Vrănceanu născută Pleşescu, socie iubită nu numai de sociul ei, Vasile Vrănceanu...
Capitolul X SÎMBĂTA SEARA
Care sunt membrii „Junimii" şi care nu sunt? Iată o întrebare ce se înfăţişa cîteodată de la sine în lipsa oricărei organizări statornice. Pogor, duşmanul formelor, găsi şi pentru această întrebare un răspuns: „Entre qui veut, reste qui peut — zise el odată, iată deviza noastră!" Şi în adevăr nici că se putea găsi o deviză mai potrivită pentru „Junimea".
Obiceiul se introdusese ca oricare dintr-acei ce frecventau regulat adunările Societăţii să poată aduce cu sine pe o altă persoană care ar fi manifestat dorinţa să asiste la vreo şedinţă a noastră. în acest mod se putea foarte bine vedea cine are un interes pentru mişcarea ce produsesem noi în Iaşi, şi îndeobşte pentru literatura naţională, şi cine nu. Unii chiar în întăia lor „Junime" găseau aşa plăcere, încît nu mai lipseau, altora, deşi se arătau de multe ori, li se vedea în faţă o expresiune atît de plictisită, încît nu era greu să înţelegi că nu petrec deloc. Aceştia tot răreau vizitele lor, pană cînd dispăreau cu totul. Ei se aşteptau negreşit la lectură, dar credeau poate că se mai \'orbeşte şi de ceva politică, petreceri sociale, trebi practice, femei, pe cînd tocmai de asemenea convorbiri ne feream cît puteam mai mult. Orice subiect de conversaţie relativ la altceva decît literatură, arte, ştiinţă era cu totul oprit, numindu-se „străin «Junimii»". în special politica, despre care se discută atît de mult la noi în ţară în mai toate straturile sociale, era cu desăvîrşire înlăturată. Pe lîngă politică mai era pericolul jurisprudenţei şi al proceselor. In adevăr, mai mulţi junimişti erau judecători, procurori, avocaţi, şi uşor se puteau aluneca să vorbească între ei despre procese ce erau în curs de judecată şi care pasionau sau măcar interesau opinia publică. „Străin «Junimii»" era şi acest
162
163
subiect de conversaţie, iubit de români mai tot atît de mult ca şi politica. Fiind astfel înlăturate orice vorbe despre fapte sau întîmplări contimporane, oarecare specie de oameni nu afla nici o plăcere în adunările noastre şi, precum am zis mai sus, nu se mai întorceau.
Care persoană mai cu vază din Iaşi nu a trecut prin „Junimea"? Aş putea să citez foarte multe nume cunoscute, în acest chip s-a stabilit oarecum de la sine, chiar şi fără statute, cine sunt adevăraţii membri ai Societăţii. între aceştia se întemeia cu vremea o mare colegialitate, şi chiar intimitate, încît mai toţi aveau porecla cu care erau apostrofaţi la intrarea lor în „Junimea", poreclă obişnuit inventată de Pogor. Aşa lui Maiorescu îi ziceau tata nebunilor — poate fiindcă prelecţiunile populare inaugurate de dînsul fusese prilejul înfiinţării Societăţii. Pe mine, Pogor mă botezase Don Ramiro sau simplu Ramir, din cauza poeziei ce am tradus din Heine'1', mai tîrziu însă el îmi schimbă porecla. Cînd intram în „Junimea", Pogor exclama: „Iată şi carul cu minciunile!" din cauza anecdotelor ce-mi plăcea foarte mult să povestesc. Carp era numit Excelenţă, fiindcă fusese ministru odată, spera să devie iară, şi după părerea „Junimii" merita să fie totdeauna. Frate-meu Leon, mare de trup precum este, era poreclit Tony, numele unui elefant de la un circ ce trecuse prin Iaşi; Nicu Gane era botezat Drăgănescu sau Drăgan, după un băcan din Strada de Sus, fiindcă Pogor îl acuza de a fi un om foarte prozaic, burghez, cum îi zicea; Culian era papa Culian sau simplu papa din cauza caracterului său blînd şi tolerant; Ianov — presupus a fi de origină slavă — Ianovitzki; Paicu — Picus de la Mirandola; lui Caraiani, fiindcă era gras, i se da epitetul binenutritul; Grigore Buicliu, se chema mai pe scurt Buiuc; Th. Burada: Ghelburda; Philippidi: Huru, pentru studiul său asupra Cronicei lui Huru(2); Naum: pudicul Naum, din cauza manierelor sale mai delicate decît ale altora.  Panu,  Tasu  şi  Lambrior erau cei trei romani, fiindcă umblau cu haine de şăiac naţional şi erau totdeauna împreună, iar lui Lascăr Ciurea, Gane îi inventase drept poreclă o întreagă frază ţigănească: Ciurilă, Burilă, cel mai mic Cocîrlă, Stan Beldiman, aldeviţă pulpă, Constantin verior, Vlad muştar, dar bătrînii ce mai fac ? Trebuie să mai notez şi alterarea unor vocale la cîteva nume de junimişti, care se adoptase într-o vreme. Caraiani ne expuse
164
odată o întreagă teorie, după care în limbile popoarelor ce sunt în decadenţă vocalele a, e, o şi u, precum şi oarecare diftongi, tind tot mai mult a se schimba în vocala i; aşâ ar fi la grecii de astăzi, care pe oi şi ei le pronunţă i, tot aşa la evreii moderni care zic, de ex.: în loc de Isac — Iţic, în loc de drug — drig, Kuh — Ki etc.
„Junimea", făcînd mare haz de teoria lui Caraiani, a şi aplicat la cîţiva din membri săi, care păreau mai atinşi de decadenţă, schimbarea vocalelor de la numele lor în i. în fruntea decăzuţilor considerîndu-se a fi Pogor, Carp şi AI. Xenopol, ei au fost răsbotezaţi Pighir, Chirp şi Xinipili.
Toată această parte veselă era oarecum sarea, iar bucatele se alcătuiau din scrierile aduse de membrii „Junimii", căci precum am notat mai sus, îndată după poşta redacţiunii, veneau la rînd poeziile. La mulţi ne bătea inima cînd scoteam poeziile proaspăt compuse din buzunar. Autorul avea dreptul să cetească singur, însă mulţi prefereau să-şi încredinţeze versurile lui Maiorescu, căci cetirea sa frumoasă putea să dea scrierii o mai uşoară trecere. întîi se asculta poezia întreagă, spre a se judeca dacă impresiunea totală este bună; trebuia să urmeze apoi o discuţie generală, cînd era îndoială dacă lucrarea este acceptabilă sau nu. Aceasta însă nu se întîmpla des, căci la versuri întîia impresiune îţi spune obişnuit dacă sunt bune sau rele, şi vai de acea poezie despre care trebuie să te convingă o analiză lungă şi rece că este frumoasă! Dacă poezia era acceptabilă, ea se lua da capo, însă discutîn-du-se strofă [cu strofă], şi făcîndu-se tot felul de observaţii asupra formei ca şi asupra ideei. Ici rima era prea banală, dincolo ritmul era şchiop, comparaţia neexactă, limba prozaică, ideea comună ... se analiza fiecare cuvînt, iar bietul autor, în vremea aceasta, trebuia în tăcere să-şi şteargă sudorile, căci el nici măcar nu avea voie să-şi apere scrierea sa. Principiul stabilit era că, scriindu-şi poezia, autorul a vorbit, deci el nu mai poate avea cuvîntul. Mai totdeauna se cerea scurtare, suprimarea unor sau mai multor strofe, adesea tocmai acelora care autorului îl păreau cele mai frumoase şi mai bine simţite.
Maiorescu, pentru a îndulci hapul, mîngîia obişnuit pe poet, zicîndu-i că strofa sau strofele suprimate s-ar putea „utiliza aiurea", frază care a devenit apoi tradiţională.
165
Cîteodată se cerea modificarea unuia sau mai multou pasaje şi autorul îşi punea scrierea frumuşel în buzunar, spre a o supune după oarecare timp unei serioase revizuiri. Negreşit că în cel dintîi moment toţi autorii protestau indignaţi contra operaţiei la care li se supunea poezia, dar mai tîrziu, cînd se gîndeau în linişte, dădeau singuri dreptate „cînilor din «Junimea»" care sărise ca nişte turbaţi să le sfîşie copilul. Cînd autorul nu era de faţă şi „Junimea" declara că poezia trebuie pusă „sub gialăul lui Io Spako", ea se încredinţa lui Vârgolici ca să o revadă acasă şi să o readucă în Societate îndreptată dacă va fi cu putinţă. Ion sau Io Spako (cum era scris pe firma lui) era un stoler din Iaşi, care locuia nu departe de Vârgolici şi repara tot felul de mobile. Aceeaşi specialitate o avea şi Vârgolici, însă pentru poezii.
Bietul Theodor Şerbănescu ! Cîte sudori au curs pe uniforma sa de căpitan şi maior în vreme ce i se discutau vers cu vers poeziile pe care el le declama cu glas aşa de puternic ! D-apoi Ianov cîte n-a păţit! Era o vreme cînd credea că are aplicare nu numai pentru cîntecele comice, ca O sută lei pe lună, Herr von Kalikenberg etc, dar şi pentru poezii sentimentale, ba încă, printr-un anacronism greu de priceput, el simţise pornirea de a compune şi imnuri religioase. îşi poate închipui oricine ce expresie a luat figurile junimiştilor într-o seară cînd Ianov ne aduse o poezie care începea cu cuvintele:
„Saltă Vifleeme şi tu Ierusalime"...
Autorul prinse abia a ceti, cînd Pogor zbucni într-un hohot de rîs şi se puse să repeteze întîile versuri cîntînd pe nas ca un dascăl de biserică, iar după dînsul toată „Junimea" în cor. Sărmanul Ianovitzki! în acea seară el a fost lecuit pentru totdeauna de a mai scrie versuri în lauda religiei creştine!
Cetirea poeziilor sale era pentru Bodnărescu un amestec de plăcere şi de suferinţă. Cînd venea cu vreo epigramă în hexametre antice, care deşi corectă în această formă — introdusă întîi de dînsul în prozodia română — era obişnuit foarte greu de înţeles, se năştea o discuţie interminabilă. Frumuseţea formei făcea adeseori să treacă greoaia epigramă, fiindcă era foarte călduros apărată de aceia dintre noi care aveau cultul clasicismului, mai ales de Maiorescu şi întrucîtva şi de mine. Alte poezioare ale lui Bodnărescu se primeau
166
din cauza declaraţiei timide a autorului că ele fac parte dintr-un ciclu. Astfel, deşi versurile erau slabe, vreunul din noi propunea să uzăm de indulgenţă pentru a nu ştirbi ciclul şi vesela „Junime" se pleca în faţa unui aşa de puternic argument. Pentru alte versuri, în sfîrşit, Bodnărescu avea iarăşi aerul a se adresa Ia mărinimia Societăţii, zicînd că sunt poezii private, ceea ce voia poate să însemneze că ele erau destinate să mîngîie numai sufletul său turburat, iar nu să vadă lumina publicităţii. De aceea, şi în cazul cînd vreun alt junimist voia să citească versuri de ale sale, se introduse obiceiul de a întreba pe autor înainte de a începe lectura dacă poezia sa este privată sau publică, pentru a măsura critica după aceste deosebite naturi ale versurilor.
Cei mai sensibili la critică erau N. Gane şi Eminescu. Cel dintîi zicea cîteodată lui Pogor, la vreo întrerupere, chiar vorbe tari şi ameninţa că nu va mai ceti nimic în „Junimea". Negreşit că supărarea îi trecea foarte răpede şi el revenea totdeauna zîmbitor în Societate şi cu un nou manuscript în buzunar. Iar Eminescu de mai multe ori s-a oprit în mijlocul lecturii şi abia cu mare greutăţi l-am putut îndupleca să urmeze. Cîteva din poeziile mici ale acestuia erau declarate cantabile şi, după cetirea lor, vreunul din membrii cei mai glumeţi le punea în muzică cerînd ca să le cîntăm în cor, ceea ce se întîmpla îndată.
Eu, mai puţin sensibil decît aceşti doi din urmă, recunoşteam adeseori că observaţiile ce mi se făceau erau întemeiate şi căutam să îndrept versurile mele pe cît îmi era cu putinţă. Alteori însă, puternicul sentiment al paternităţii se revolta în mine şi nu ţineam deloc seamă de criticile făcute. însă la vreo nouă cetire, după ani de zile, mă încredinţam îndeobşte că tot „Junimea" judecase drept.
Cînd nu se ceteau versuri, ci scrieri în proză, precum novele, critice, deosebite studii etc, negreşit că observaţiile de detaliu erau mai puţine, nefiind la ele, ca la poezii, forma lucrul esenţial. Discuţiile generale însă erau adesea mult mai însemnate. Aşa cînd venea Maiorescu cu vreuna din criticile sale, de ex. asupra poeziei române, asupra, cărţii lui Bărnuţ, asupra poeziilor populare,3) etc, totdeauna se încingea o mare discuţie de principii în „Junimea" şi poate tocmai aceste discuţii formau partea cea mai interesantă a întrunirilor noastre. Th. Rosetti, Pogor, Carp, Maiorescu, mai tîrziu
167
Conta se deosebeau mai ales în acele seri. Şi fiindcă la scrieri \ în proză principiul că autorul a vorbit nu se putea aplica, de vreme ce părerile sale trebuiau susţinute pe baza unor principii generale, Maiorescu expunea, tocmai cu ocaziunea lec-turei vreunei scrieri a sale, teorii întregi cari dădeau loc la alte teorii contrare. Adesea se încingeau atunci lupte de principii foarte instructive pe care tinerii ce se introduceau succesiv în „Junimea" le ascultau cu mare plăcere si cu mare m folos. ţ: într-o vreme Maiorescu aduse în „Junimea" un şir de if„ aforisme scurte care au dat loc la atîtea expuneri de teorii fi- :U lozof ice, încît au rămas proverbiale <4). Ele se numeau în glumă j» „anaforale", nu numai din cauza asemănării sunetelor între -A amîndouă cuvintele, dar mai ales fiindcă se credeau mai greu de înţeles decît vechile anaforale cele mai încîlcite. Ne opream adesea cu ceasurile la unul din aforisme, deşi poate nu era | mai lung decît un rînd sau două. Abia îl cetise Maiorescu şi | unii declarau de îndată că n-au înţeles, după care alţii cereau | cuvîntul spre a-1 explica, fie că combăteau sau că sprijineau 1 principiul pe care se întemeia. Atunci discuţiile începeau 1 totdeauna de la Adam Babadam, căci importantul era de $ a face să ţi se primească premizele, pentru a putea clădi ,| pe ele teoriile ce tindeau a dovedi falsitatea sau veracitatea ţ ideei emise în aforismul lui Maiorescu. într-o seară aşa s-au ;| lungit discuţiile şi aşa s-au depărtat de subiect, mai cu seamă | prin intervenirea unora care nu prea aveau obiceiul să expună J teorii filozofice, încît Maiorescu, poate pentru întîia oară în I viaţa lui junimistă, s-a arătat nervos şi nerăbdător: | — Ei, rău fac, zise el, că mă opresc atîta şi vă ascult; | trei-patru înţeleg, pe cînd alţi nouă ...
Un hohot general a primit această răsuflare a lui Maiorescu şi s-a declarat că înlăuntrul „Junimii" mai există o societate specială compusă din nouă persoane care nu sunt în stare să înţeleagă filozofia sau, mai pe scurt, care nu înţeleg nimic. Nu s-a statornicit niciodată din cine anume se compunea această societate, însă, prin aclamaţie, Nicu Gane a fost proclamat Prezidentul „celor nouă" pentru totdeauna, onoare pe care Gane a primit-o bucuros şi de care se fălea faţă cu ceilalţi junimişti.
.   Aici e locul să pomenesc şi de a doua societate, mai res-trînsă, ce exista tot înlăuntrul „Junimii" şi care se numea j
„Caracuda". Tinerii care cu vremea s-au introdus între noi, mai ales dintre profesori, şi stăteau tăcuţi şi sfiicioşi prin colţuri) mulţumindu-se cu plăcerea de a asculta, fără a ceti vreodată o scriere a lor sau a lua parte la discuţii în alt fel decît în şoptiri la ureche (5), au fost botezaţi cu numele de „Caracuda" de către Naum într-o scenetă comică în versuri intitulată Asmodeu în Iaşi, compusă cu ocaziunea serbării Aniversării Societăţii în anul 1814. Naum zicea cu răutate că dacă gura acestor tineri tace, ea nu este inactivă, căci „Caracuda" mănîncă la cozonaci şi bea la cafele cu multă lăcomie. într-un moment de tăcere generală se aud în comedia lui Naum „clefăiturile Caracudei" <6>. Precum Gane prezida pe cei nouă, aşa „Caracuda" avea de prezident statornic pentru toate timpurile pe Miron Pompiliu.
Ca şi aforismele lui Maiorescu, studiile filozofice ale lui Conta dădeau loc, mult mai tîrziu, la nesfîrşite expuneri de teorii înlăuntrul Societăţii(7), spre plăcuta petrecere a multora şi tînguirea celor nouă; căci, după poezii, „Junimea" a avut în tot timpul o plăcere specială pentru filozofie. Novelele se ascultau asemenea cu interes. Micile mele naraţiuni pe care, după propunerea lui Pogor, le-am numit Copii de pe natură, poveştile lui Creangă, ale lui Slavici şi Pompiliu, novelele lui Nicu Gane, deşi adesea criticate de Pogor, se ascultau obişnuit cu băgare de seamă. Nu mai puţin plăceau studiile de tot soiul, mai ales criticile şi articulele de polemică literară a căror specialitate o avusese mai întîi Maiorescu şi Carp tB), iar mai tîrziu Xenopol, Panu, Vârgolici, Lambrior şi la urmă de tot Philippidi, Missir şi alţii. Piesele de teatru se gustau mai puţin, mai cu seamă cînd erau prea lungi. Aceasta a simţit-o adeseori generalul Gheorghe Bengescu, care niciodată nu-şi putea urma lectura unei drame sau comedii a sa fără a se vedea semne de nerăbdare în toate părţile. Dar ceea ce „Junimii" nu i-a plăcut niciodată au fost studiile istorice, căci aceste întemeindu-se pe fapte şi documente imposibil de controlat într-o societate numeroasă şi îndeobşte de alte persoane decît de specialişti, nu dădeau loc la nici o expunere de teorii şi prin urmare la nici o discuţie de principii. 'De aceea, cînd Xenopol venea cu interminabilele sale Războaie între ruşi şi turci(9), Pogor se obişnuise să dea de la o vreme semnalul căscatului ;■ după el căseau ceilalţi cît. se poa»te-de zgomotos, doar autorul va mai scurta lectura sa.
168
169
Insă Xenopol era imperturbabil, el cetea înainte fără a ţine seamă de manifestaţiile ascultătorilor, chiar cînd deveneau generale şi numai ceaiul şi cafeaua, la care junimiştii erau invitaţi, punea capăt lecturii sale neîndurate. Cît despre scrieri filologice, noi nici nu riscam a le permite cetirea în „Junimea", decît în rarele cazuri cînd Pogor era absent, căci acesta făcea protestări atît de violente încît lectura devenea cu neputinţă. El zicea că aceste nici n-ar trebui publicate, căci Convorbirile ar risca să-şi piardă abonaţii din cauza lor. „Ce ar zice de asemenea studii seci «Duduca de la Vaslui» ?" exclama Pogor şi mulţi alţii după dînsul. Această „duducă de la Vaslui" personifica oarecum mijlocia burgheză a criticilor revistei noastre, mai ales din sexul frumos. Dacă Pogor a gîndit la o persoană aievea cînd a iscodit pe duduca de la Vaslui, a fost totdeauna un mister nepătruns în „Junimea", în lipsa lui Pogor însă, filologii noştri Lambrior şi Philippidi erau ascultaţi cu plăcere şi cîteodată chiar Burlă putea să isprăvească cetirea vreunui articul al său.
Este de notat că cu toate întreruperile glumeţe, cu toate anecdotele intercalate de unii sau alţii, niciodată nu s-a întîmplat unei scrieri literare bune să nu fie pe deplin apreciată. Ce seri plăcute am petrecut cîteodată! Cînd venea Alecsandri de la Mirceşti, cu un teanc de poezii proaspete sub braţ; cînd Maiorescu ne aducea vreuna din criticele sale ce au produs un atît de mare efect în lumea literară română; cînd Creangă ne cetea amintirile sale din copilărie sau Eminescu ne declama admirabil de bine vreuna din frumoasele sale poeme! Fără laude umflate, fără elogiuri pompoase, simpla aprobare a „Junimii" umplea inima autorului de adîncă mulţămire; şi el, şi ascultătorii săi se întorceau la zilnicele lor ocupaţii cu gîndul mai senin şi pieptul mai vesel.
Ce se făcea însă în serile cînd nu era nimic de cetit? Căci oricît de activi se arătau, mai ales la început, membrii Societăţii, totuşi era cu neputinţă să producă atît, încît să umple regulat o seară pe săptămînă, timp de atîţia ani!
în asemenea împrejurări se punea în discuţie o teză oarecare, fie de metafizică, de estetică, de morală, fie chiar de ştiinţă, precum economia politică, etnologia etc. Aceste discuţii erau de mare importanţă, căci mai întîi prezentau ocaziunea ca vorbitorii să se deprindă cu expunerea limpede şi lămurită a ideilor lor; pentru cei care ascultau era tot-
170
deauna o învăţătură şi un cîştig, iar toţi împreună puteau să-şi cunoască reciproc părerile în chestiuni însemnate. Adesea, după ce un subiect se discutase şi răsdiscutase de multe ori, ajungeam toţi sau aproape toţi să împărtăşim aceeaşi părere. Am făcut experienţa ca în anii dintîi un abis părea a ne despărţi pe unii de alţii în oarecare chestiuni. Aşa de ex., se vorbea mult la început de şcoala franceză şi şcoala germană înlăuntrul „Junimii", pe cînd mai tîrziu dispăruse şi chiar cuvintele aceste dintre noi; în timpurile dintîi ideile de liber schimb erau cele predomnitoare, pe cînd, după lungi dezbateri, la urmă mai toţi junimiştii au devenit protecţionişti. în chestiunea evreiască, mai ales, s-a văzut schimbări însemnate în părerea multora din junimiştii cei cu idei largi şi liberale, numai Carp a rămas totdeauna un neclintit ebreofil.
Cît despre chestiuni de estetică, religiune etc, curînd -curînd ne-am obişnuit să mergem pe aceeaşi cale, aşa încît de la o vreme ne înţelegeam dintr-un cuvînt. La această comunitate de idei a contribuit mult şi cetirea aceloraşi cărţi. Să întîmpla, de ex., ca unul sau altul să atragă luarea-aminte a „Junimii" asupra vreunui autor însemnat, prea puţin cunoscut de membrii Societăţii, să-i arate meritele şi să expuie sistema generală a cărţii pentru ca cei mai mulţi din noi să cumpere şi să studieze scrierea recomandată. Aşa pe la început ne procurasem toţi Istoria civilizaţiei în Englitera, a lui H. Th. Buckle, şi o ceteam cu mare hărnicie. Mai tîrziu Auguste Comte era foarte la modă în „Junimea". Cetirea lui List şi lui Carey, recomandaţi mai ales de Xenopol, au schimbat părerile multora în economia politică (10J. însă autorul care a deschis orizonturi largi la cei mai mulţi dintre noi a fost filozoful german Schopenhauer.     Cînd Maiorescu a venit în Societate  cu traducerea Aforismelor pentru înţelepciunea în viaţă(12), mulţi din junimiştii care nu cunoşteau pe Schopenhauer decît din criticile altor autori şi aveau o aprehensiune contra lui au devenit aprigi discipuli ai filozofului pesimist' şi poate chiar mai mari admiratori ai lui decît însuşi Maiorescu care-1 tradusese şi recomandase.
Este greu de a cunoaşte adevărata cauză pentru care tocmai studierea scrierilor lui Shopenhauer din partea unora din noi a devenit unul din principalele puncte de acuzaţie contra Societăţii „Junimea".
171
S-au găsit oameni politici şi oameni de ştiinţă, care» deşi poate nu citise niciodată vreun rînd din Schopenhauer» au denunţat lumii ca o vină mare a Societăţii că ea se compune din discipuli ai acestui filozof. Grigore Ventura, pe cînd Maiorescu era întîia dată ministru de Culte şi Instrucţie Publică,, a atacat pe Schopenhauer la tribuna Adunării, vrîn'd să lovească în Maiorescu; mai tîrziu, sub regimul liberal, Alecu. Holban ceru invalidarea alegerii lui Maiorescu pe motiv că ar fi un şcolar al filozofului pesimist şi combătu în discursul său cu violenţă pe imoralul Schopenhauer. Cost.. Rosetti, care prezida Camera, îl întrerupse cam cu Următoarele cuvinte: „ îmi permit a observa oratorului că domnul Schopenhauer este absent şi nu se poate apăra" — ceea ce produse o mare ilaritate. Chiar în Academia Română bătrînul Gheorghe Bariţ a atacat pe Schopenhauer într-un memoriu cetit cu mulţi ani în urmă(l3). Astăzi furia contra marelui filozof s-a potolit, dar şi discipulii săi sunt mai puţin ferveriţi1, Cînd nici se citea, nici se discuta vreo teză în „Junimea"., atunci curgeau propunerile de tot soiul. în această privinţă cel care întrecea pe toţi ceilalţi era iarăşi Pogor. Cîte Societăţi n-a voit să fundăm împreună! „Societatea celor 13" (deşi eram mult mai mulţi), în care, după un roman de Balzac, membrii s-ar lega să-şi dea ajutor mutual pentru satisfacerea pasiunilor lor;  „Societatea pentru combaterea religiunii creştine", care nu ştiu pentru ce sta vecinie în calea lui Pogor. Dar apoi propunerile pentru prelecţiuni populare viitoare cu programă comună!... în sfîrşit, cînd nici propunerile nu prindeau, de la sine venea rîndul anecdotelor şi povestirilor vesele care erau în cea mai mare onoare. Cînd acestea se deo-sibeau numai prin felul lor hazliu, Gane, eu, Gheorghe Ra-coviţă şi cîţiva alţii ne întreceam care de care în povestirea lor, dar cînd, pe lîngă sare, mai cuprindeau şi o doză bună de indecenţă, cînd adică erau corosive, după numele ce li se dase, atunci Ianov, Lambrior şi mai ales Creangă erau eroii serii.
După iniţiativa lui Pogor, adeseori fraze din leturghii se întrebuinţau în „Junimea" la oarecare ocaziuni. Cînd era să se înceapă vreo lectură care promitea a fi mai interesantă,.
1 în răspunsul făcut lui Maiorescu de Dimitrie Sturdza, preşedintele Consiliului de Miniştri, în discuţia adresei din luna decembrie 1895, acesta, acuză din nou pe Maiorescu că ar fi adept al lui Schopenhauer.
Pogor se punea să cînte ca un preot: „Acum să ascultăm Sf. Evanghelie, de ex. a lui Schopenhauer sau a lui Conta, cetire!", Creangă răspundea din colţul lui cu un glas de bas admirabil: „Să luăm aminte" şi Pogor replica: „Pace ţie, cetitorule !", după care se începea lectura şi ţinea pînă feciorul deschidea uşa aducînd ceaiul. în acel moment se striga din toate părţile: „Uşile, uşile!" şi lectura era întreruptă.
Aşa se petreceau şedinţele „Junimei" şi socot că rareori s-a putut vedea făcîndu-se lucrări serioase într-o formă aşa de veselă.
172
Capitolul XI CÎTEVA PORTRETE
în anul 1874, cînd Maiorescu s-a aşăzat în Bucureşti, a fost un moment teamă ca Societatea să nu meargă spre desfiinţarea ei, căci Maiorescu era considerat, nu numai ca principalul reprezentant al „Junimii", dar la dînsul se şi adunau membrii, precum ştim, la două săptămîni o dată. îngrijirea s-a arătat însă a fi neîntemeiată. De la Bucureşti, Maiorescu sta în raporturi neîntrerupte cu noi, el sprijinea pe toţi membrii tineri care arătau oarecare talent şi, adunînd în jurul său un mic cerc de scriitori ce se formase acolo, îmi trimitea articulele lor regulat pentru Convorbiri. a> în locul său m-am făcut eu gazda „Junimii", alternînd cu Pogor, şi cînd, mai tîrziu, familia acestuia se aşăză în străinătate şi Pogor îşi închirie casa, am primit eu singur „Junimea", regulat o dată pe săptămînă, în şir de mai mulţi ani, în casa mea, pînă cînd şi eu am părăsit Iaşii în anul 1885.
Adunările erau acum şi mai numeroase decît înainte, căci mulţi tineri, ai căror profesori fuseseră cîţiva din noi, veneau cu dragoste în Societatea noastră literară. Aceşti membri ai noii generaţii asistase ani întregi la prelecţiunile noastre populare, cetise Convorbirile încă din frageda lor vîrstă, trimesese, poate sub vălul anonimatului, versuri sau proză direcţiunii revistei, aşa încît de mult visau să devie odată membri activi ai „Junimii", din aspiranţi ce fusese în anii lor de şcoală.
Astfel, se poate zice că în ultimii zece ani ai „Junimii" membrii erau de două specii: unii crescuţi în şcoala noastră, în modul nostru de a vedea şi cugeta încă din copilăria lor şi alţii veniţi de aiurea pentru plăcerea literaturei sau a rela-174
ţiilor ce voiau să aibă cu noi. Dintre cei întăi, mulţi au fost crescuţi în Institutul Academic (2>, un liceu privat înfiinţat la Iaşi de cîţiva profesori membri ai „Junimii", Maiorescu, Culian, Melik... şi la cari s-au asociat mai tîrziu Vârgolici, Naum şi alţii.
Cel întîi care a trecut examenul de bacalaureat în acest institut de învăţătură a fost Alexandru Xenopol, care s-a şi făcut mai tîrziu unul din membrii cei mai harnici ai „Junimii", pană la un timp recent, cînd s-a arătat a fi cel mai ingrat din toţi tinerii noştri.
Alexandru şi Nicu Xenopol sunt fiii unui evreu botezat care era director al penitenciarului din Iaşi şi se însurase cu o româncă. Bătrînul Xenopol nu era de felul lui din capitala Moldovei, dar nici din Grecia nu venise, şi numele cu terminaţia în opulo îl alesese numai pentru a face să se creadă că ■origina sa era grecească, iar nu jidovească. însă oricine vorbise o dată cu dînsul nu putea avea nici o îndoială despre neamul din care se trăgea; şi tipul şi vorba sa îi dovedeau originea mai limpede decît orice document(3). Alexandru era un tînăr din cei mai inteligenţi şi muncitori. în şcoală se deosebise în tot timpul şi examenul său de maturitate fusese strălucit. Maiorescu, văzînd că părinţii lui Xenopol sunt săraci şi cre-zînd că ar fi păcat să nu se dea o învăţătură mai solidă, decît se putea căpăta la noi în ţară, acestui tînăr atît de capabil, ne propuse ca „Junimea" să-1 trimită în străinătate cu chel-- tuiala sa, plătind mai mulţi dintre noi cotizaţiuni lunare cari variau între 3 şi 6 galbeni.
S-a primit de îndată această propunere fără discuţie lungă şi eu, care devenisem oarecum de la sine, prin natura lucrurilor, secretar al Societăţii, strîngeam regulat contribuţiile de la toţi membrii subscrişi şi le trimiteam lui Alexandru Xenopol la Berlin, unde studia filozofia şi dreptul.(4) învăţăturile la acea Universitate faimoasă şi centrul intelectual în care se afla deschiseră în curînd lui Xenopol orizonturi nouă: el începu a cugeta în mod original şi deveni unul din cei mai activi colaboratori ai Convorbirilor literare^. El debuta prin studii şi critice asupra unor însemnate scrieri mai nouă care făcuse la apariţia lor mare vuiet în lumea învăţaţilor; el scrise, de exemplu, un lung studiu, pe care l-am publicat în unsprezece numere din Convorbiri, asupra Istoriilor civi-■lizaţiunii, altul asupra cărţii atunci apărute a lui Edgar
175
Quinet, La Creation(e). De asemenea el critică şi analiză cîteva scrieri româneşti serioase care trecuse la noi oarecum nebăgate în seamă, precum tratatul de economie politică a lui I. Strat; Cronica Huşilor de episcopul Melchisedec(7) şi altele. Chiar în anul al doilea al opririi sale în Berlin el îmi trimise un lung articol foarte interesant intitulat: Studii asupra stării noastre sociale, care făcu mult efect atît prin originalitatea ideilor, cît şi prin limpezimea cu care le expunea(8). în tot timpul cît Alexandru Xenopol a stat la Berlin am întreţinut cu dînsul o corespondenţă foarte activă. Eu îi dam seamă despre mişcarea literară de la noi, iar el îmi scria impre-siunile sale despre deosebitele bucăţi de versuri şi proză ce se publicau în Convorbiri. Scrisorile lui Xenopol eu le păstrez încă toate, şi am recitit cu interes o mare parte din ele acum 1. însă ceea ce nu băgasem seamă atunci, dar m-a lovit astăzi, după trecere de 20 de ani, este lipsa de căldură şi simţire cu care scria totdeauna. Chiar mulţumirile ce-mi adresa pentru grija ce aveam de dînsul erau reci<9). în urma sfîrşirii studiilor sale, cînd Xenopol reveni în ţară ca doctor în filozofie şi doctor în drept, tot noi ne-am îngrijit ca să-i înlesnim de îndată începerea unei cariere. Prin stăruinţa noastră el fu numit în magistratură, unde înainta răpede, şi pe de altă parte fu invitat să devie profesor la acelaşi Institut Academic unde îşi primise odinioară învăţătura sa liceală.
Cei întîi ani după întoarcere Xenopol păstră încă interes pentru „Junimea", nu tocmai cum îmi închipuisem eu, dar, în sfîrşit, era un membru care arăta oarecare zel. Pentru a-mi uşura din sarcină, îl numirăm pe dînsul secretar al Societăţii în locul meu; el primi, dar aşa de puţin se ocupă de treaba aceasta, că în curînd am reluat eu vechea mea funcţiune(10). Dealtminteri el se deosebi şi ca scriitor, şi ca conferenţiar în prelecţiunile populare ce ţinu cu noi împreunăşi desigur ar fi devenit cu timpul un autor însemnat, dacă o boală care luă proporţii îngrijorătoare nu ar fi oprit dezvoltarea normală a talentului său. în desperare de a se mai îndrepta cu doctorii, Xenopol se puse în sajce la o babă, unde stătu 6 săptămîni într-o căldură constantă de aproape 30 grade — ceea ce-i pricinui un fel de transport la creieri. El se ridică de pe
1 Aceste scrisori sunt astăzi proprietatea Academiei Române.
176
această boală, dar cu desăvîrşire schimbat. Ochii săi eram stinşi, el clipea fără întrerupere din pleoape, vorbea îngăimat, era totdeauna de părerea orişicui, pe scurt avea aşa de evidente simptome ale unei boli mentale, încît îl crezurămpierdut, însă încetul cu încetul Xenopol se îndreptă din starea aceasta. El redobîndi uşurinţa vorbirii, se puse din nou pe lucru cu vechea sa hărnicie, dar niciodată n-a putut redeveni omul. ce fusese odată. Ce deosebire între discursurile şi scrierile-sale de odinioară şi cele de acum ! Mai trist este că din cauza, se vede, a slăbirii inteligenţei, el nu mai putu masca oarecare manifestări ale caracterului; el deveni rău camarad, invidios şi doritor de cîştiguri materiale. Vîrîndu-se-n politică şi mergînd, se-nţelege, cu acei ce aveau succesul zilei, el se-lepădă de noi cu totul, la început mai pe ascuns, apoi chiar făţiş.'12' Fără alt motiv decît de a fi bine văzut de cei tari, el se puse să scrie articole anonime îndreptate contra „Junimii" şi chiar contra lui Maiorescu personal, precum a dat-o pe-faţă jurnalul România liberă, fără contestaţii din partea lui Xenopol.
Pe la 1886 fiind eu deputat, mă aflam o dată lîngă tribuna Adunării pe care sta Alexandru Xenopol ţinînd un discurs, lung întru lauda guvernului de atunci pe care noi îl combăteam, în cursul vorbirii sale, el atinse şi cuvîntul „Junimea" în atacurile sale contra diferitelor grupuri ale opoziţiei, întrerupt de un deputat, care îi zise că şi el ar fi junimist, Xenopol nu se sfii să facă cruce, exclamînd: „Eu, junimist în politică, mă ferească Dumnezeu să fiu ori să fi fost vro-dată!" Aşa mi-a fost dat să văd pe cel mai iubit şi mai alintat copil al „Junimii" !
Se vede că femeilie au pentru caracterul oamenilor un instinct mult mai pătrunzător decît noi bărbaţii, căci îmi, aduc aminte că maică-mea, care pe la 1869 se afla în Berlin pentru creşterea fratelui meu mai mic şi a surorii mele — şi avusese ocazia să vadă pe Xenopol —, mi-a zis în mai multe rînduri să mă feresc de acel om, căci ea nu are încredere în caracterul său. Eu n-am crezut-o şi am apărat cu căldură pe protejatul şi colaboratorul meu, dar aproape 20 de ani mai tîrziu am trebuit să mă conving că ea avusese dreptate.(13)
Purtarea fratelui său mai mic, Nicu Xenopol, a fost tot aşa de urîtă. Eu l-am cunoscut ca copil mic în casa sa părintească, penitenciarul din Iaşi, unde mă duceam cîteo-
1-77?'
dată să văd pe Alexandru. După sfîrşirea studiilor gimnaziale, Nicu ştiu să se puie bine pe lîngă frate-meu Leon, ce era prefect, şi obţinu prin influenţa acestuia o bursă de la Consiliul judeţean din Iaşi. Nemulţumindu-se cu aceasta, se rugă de mine să stăruiesc la Consiliul comunal ca sâ-i voteze şi acesta o a doua subvenţie. Atîta slăbiciune am avut totdeauna pentru acei ce se ocupau cu literatura, încît m-am pus pe capul lui Nicu Gane, atunci primar al oraşului Iaşi, ca să propuie Consiliului comunal să voteze bursa cerută de Xenopol. Gane s-a apărat multă vreme, făcîndu-mi mustrări că insist atîta „pentru acest băiat puţin sincer", care n-are să fie de folos ţării, iar nouă are să ne devie duşman, dar la urmă tot s-a aplecat stăruinţelor mele şi a făcut să-i treacă subvenţia prin consiliu. Cu ambele aceste ajutoare băneşti, Nicu Xenopol s-a dus, dragă Doamne, să studieze negoţul prin Munich şi Paris, dar n-a făcut studiile pentru care fusese trimis, ci într-o bună dimineaţă s-a întors în ţară aşa cum se dusese, după ce lăsase în Paris un nămol de datorii. El se aşăză în Bucureşti, unde de îndată, prin influenţa lui Emil Costinescu, văr al său de pe mamă, intră redactor pentru partea literară lajurnalul Românul, în care curînd se şi puse să ne ocărască. întîi el începu să lovească pe Alecsandri şi încetă numai cînd Eminescu, cu puternica sa pană, puse în Timpul pe jidan la locul lui.(141 Apoi se legă de mine în următoarele împrejurări. Alecsandri, Gane, eu, Scarlat Pastia şi Alexandru Stamatopol formam comitetul pentru ridicarea statuei lui Ştefan cel Mare la Iaşi. Banii fiind adunaţi, noi comandarăm statua la celebrul scluptor Fremiet din Paris. Pentru orientarea artistului îi trimisesem deosebite fotografii ale eroului, care îl reprezentau cu barba plină. Aşa îşi închipuise totdeauna poporul pe domnul Moldovei, după o veche şi statornică tradiţie.
Cînd, după lungi corespondenţe, figura lui Ştefan pe care o concepuse Fremiet fusese aprobată de noi şi statua era turnată, dar neexpediatâ încă, într-o zi episcopul Melchisedec, în urma unei călătorii făcute în Bucovina, împrăştie vestea că adevăratul chip al lui Ştefan era fără barbă. El vine cu o dizertaţie în Academie pentru a dovedi teza sa ; Haşdeu o combate; părerile se împart şi se face un zvon foarte mare în public şi în presă asupra acestui punct: cu barbă, fără barbâ(15). Noi, care formam comitetul, stam nedu-
178
meriţi. Statua fiind gata, un moment mi se păru că am lucrat ani întregi în zadar şi simţeam oarecare discurajare. în aceste împrejurări, Nicu Xenopol vine o dată să mă vadă în Academie şi mă roagă să-i dau desluşiri în chestiunea barbei lui Ştefan, căci ar fi silit să scrie despre aceasta în Românul.. Eu, drept răspuns, îi am pus întreg dosarul Academiei înainte şi l-am rugat să-1 studieze şi să-şi facă singur convicţia. După citirea dosarului, Xenopol îmi declară că neexistenţa barbei lui Ştefan nu e destul de bine stabilită, că lucrul i se pare lui foarte îndoielnic şi că comitetul ar face bine să menţie vechea figură, care corespunde credinţei populare.
Foarte mulţumit de acest rezultat, am luat a doua zi Românul ca să citesc în ce mod Xenopol şi-a expus părerea ; cînd, ce să văd? Articolul, de la început pînă la sfîrşit, era o satiră contra comitetului nostru şi în special contra mea, de a căruia nedumerire îşi bătea joc. Bietul d. Negruzzi se teme să nu fi lucrat pentru barba împăratului, bietul d. Negruzzi nu vrea să dea perdaf barbei lui Ştefan cel Mare, bietul d. Negruzzi în sus, bietul d. Negruzzi în jos ...(l6>
Cînd un tînăr pe care l-ai ţinut pe genunchi ca copil şi i-ai făcut bine o viaţă întreagă te combate cu argumente, lucrul nu e plăcut, dar e admisibil; cînd te ocărăşte, este dureros — dar, în sfîrşit, nemulţumirea e în natura umană, însă cînd un asemenea tînăr îşi bate joc cu ironie de acel ce 1-a strîns în braţe — numai pentru plăcerea batjocurei —, aceasta întrece toate marginile pană la care merge rasa arică. După cetirea acelui articol, eu am întors spatele lui Nicu Xenopol şi n-am mai răspuns la salutarea sa cînd îl întîlneam.
Caracteristic pentru acest domn este că, deşi vedea lămurit că nu voi să-1 mai cunosc, el avu cutezanţa să vie nepoftit la mine în Iaşi, într-o seară de „Junime". A trebuit ca atunci să nu-i întind mîna şi să-1 privesc cu ochi plini de mirare, pentru ca să se convingă, în sfîrşit, că între el şi mine relaţii nu mai pot fi. Dar anii au trecut şi au şters multe sentimente neplăcute. în timpul din urmă relaţiile au reînceput, dar nu cele de odinioară...
O altă figură destul de neplăcută a fost aceea a unui domn Nicu Lazu<17). într-o zi am primit din Cernăuţi, iscălite cu acest nume, nişte poezii şi o scrisoare care m-au interesat foarte mult. Voind să ştiu cine este acest Nicu Lazu, i-am cerut desluşiri asupra trecutului   său.  Drept răspuns, el
179
mi-a trimes o lungă autobiografie, cu atîta spirit scrisă, încît şi eu cînd am citit-o întîi, şi întreaga „Junime" cînd a luat cunoştinţă de dînsa mai tîrziu a simţit pentru autor un viu interes. După obiceiul nostru, l-am întrebat de nu voieşte să se aşăze în Iaşi, şi el mi-a răspuns afirmativ, însă numai în cazul cînd i-am procura un post. Tot Nicu Gane, ca primar, trebui să caute acea funcţiune dorită şi o găsi după cîtva timp la o vacanţă ce se produsese. Lazu veni. Dar ce figură puţin simpatică, ce maniere arogante! în curînd el displăcu tuturor, şi eu am început a mă căi că l-am adus printre noi. După cîteva săptămîni, el plecă din Iaşi şi-mi trimise o scrisoare în care mă ocăra de sus pînă jos că nu i-am găsit un post mai bun, mai vrednic de un bărbat cu meritele sale. Totodată, el ne expedie — spre marea noastră ilaritate — două demisii scrise, una din funcţiunea comunală, şi alta din „Junimea" ! Mai tîrziu, aşăzîndu-se la Piatra, el a scris contra noastră prin gazete. întîlnindu-1 prin munţi la o călătorie a mea, el se făcu că nu mă cunoaşte şi numai în primăvara anului 1888, cînd unii membri ai „Junimii" compuseră guvernul, el îşi aduse aminte că-i făcusem bine •odată şi-mi scrise, rugîndu-mă să stăruiesc să i se încredinţeze iarăşi un post, cît se poate de neînsemnat de astă dată. Se înţelege că nici nu i-am răspuns.
Trecînd la alte figuri mai plăcute, pe care îi consider asemenea ca copii ai „Junimii", trebuie să menţionez mai întîi pe Ştefan Vârgolici şi pe Samson Bodnărescu. Cel întîi fusese trimes de guvernul nostru la Madrid ca să studieze literele. Nici un alt motiv nu se poate admite pentru alegerea unei facultăţi de litere aşa de puţin celebre în zilele noastre ca acea din Madrid, decît numai capriciul influentului director al Ministerului de Instrucţie de atunci, d-1 V. Alexandreseu-Urechia, care se plimbase în tinereţea sa prin Spania, se însurase cu o spaniolă şi păstra oarecare cult pentru această ţară. Vârgolici stătu cîţiva ani în Madrid, apoi îşi urmă studiile la Paris, unde se zice că şi-a trecut licenţa în litere. Cunoscîndu-1 eu, încă din casa mea părintească, unde Vârgolici venea, ca tînăr sfiicios, să arate tatălui
480
meu întîile sale încercări literare, îl consideram ca prieten înainte de plecarea sa în străinătate. De aceea am fost m corespondenţă cu dînsul tot timpul cît a 1 ipsit din ţară. (18)De la întîiul an al Convorbirilor, el a devenit conlucrătorul nostru, întîi îmi trimese cîteva poezii originale, apoi deosebite studii asupra literaturii spaniole<19> şi alte articule scrise într-o frumoasă limbă românească.
însă soiul de scrieri în care s-a deosebit mai ales, împreună cu Naum, a fost traducerile în versuri. Dar pe cînd Naum a tradus numai poezii franceze, Vârgolici, pe lîngă aceste, a mai tradus în româneşte şi poezii latine, spaniole, engleze şi germane.(2w Sunt capodopere de Schiller foarte bine reproduse în limba noastră, şi adesea lucrările sale au fost mult lăudate de „Junimea". Cetirea traducerii poemei lui Schiller Die Glocke a încîntat chiar, într-o seară, toată Societatea. Cu vremea, producţia de poezii originale se rări de tot şi adesea se rîdea de dînsul cînd mai venea cu vreuna, în special Vârgolici a fost foarte satirizat de noi pentru o poezioară intitulată Om şi om.l21) Corectitudinea formei versurilor o poseda însă aşa de mult, încît el era însărcinat cu îndreptarea poeziilor străine „reparabile", cînd aceste se trimeteau, precum am spus, „la gialăul lui Io Spako".
Statornic junimist în timpuri bune ca şi în timpuri rele,, prieten sincer, cu un caracter egal, cu o inteligenţă mijlocie, dar cu învăţătură multă şi variată, conştiincios la treabă, Vârgolici este tipul unui foarte bun profesor şi burghez onorabil.
Samson Bodnărescu, mult mai sfiicios şi mai tăcut, avea poate mai puţină învăţătură decît Vârgolici, dar era desigur înzestrat cu o mai bogată imaginaţie. La început junele autor bucovinean ce se lipise cu dragoste de noi părea chiar că are un talent poetic însemnat. Cînd veni întîi în „Junimea" cu tragedia sa Rienzi, toţi am fost surprinşi. Curajul acestui tînăr de a se risca, el cel întîi din toţi autorii români, într-c~
181
tragedie istorică originală, în cinei acte şi în versuri, ba încă în necunoscutele versuri albe, avînd forma iambului, merita :să fie îmboldit.<22) De asemenea, încercările sale de a compune în'româneşte hexametre şi pentametre în formă antică erau foarte lăudabile, chiar şi din cauză că se dovedea cu aceasta cît de uşor se potriveşte limba noastră la formele cele mai .grele şi mai variate de prozodie.<23) Dar un mare păcat a avut Bodnărescu: el a fost obscur totdeauna în modul lui de a se exprima şi, poate, de a cugeta. Din cauza unui asemenea •defect, oricît de bine şi frumos ai scrie, nu poţi fi gustat decît de un număr foarte mărginit de cetitori, ceea ce însemnează că niciodată nu vei fi primit de cătră un popor întreg ca un adevărat poet al său. Bodnărescu nu s-a putut îndrepta .de acest neajuns şi a rămas şi va rămîne puţin cunoscut. Ca şi pentru Xenopol, aşa şi pentru Bodnărescu noi ne-am cotizat să-1 trimitem în străinătate, dar în loc de a alege Parisul,  unde poate contactul  cu via şi impresionabila populaţie a marelui oraş ar fi ajutat lui Bodnărescu să se seoboare din nouri pe coaja pămîntului, el a preferit să meargă la Berlin, unde s-a cufundat tot mai mult în meditaţiuni ■confuze şi obscure. Toate tragediile şi scrierile sale posterioare păstrează acelaşi caracter/24' întors în ţară, el fu numit bibliotecar, apoi profesor la Şcoala Trei Ierarhi, de unde în curînd epitropia aşăzămîntului Başota îl hotărî să primească a dirige liceul proaspăt înfiinţat la satul Pomîrla. Acolo, om însurat, director conştiincios şi bine plătit, el a trăit la ţară liniştit, sănătos şi fără de grijă. Dar lipsa unui cerc de oameni inteligenţi şi a oricărei îmboldiri au fost cauza că el s-a depărtat aproape cu totul de literatură.
Bodnărescu avea o natură blîndă şi naivă care făcea din el un om foarte simpatic. Cît am rîs de dînsul într-o seară în „Junimea", cînd ne declară cu multă seriozitate că acum, după o lungă luptă şi cugetare, „începe şi el a se pleca spre panteism" !
Toţi au felicitat de-a rîndul pe Bodnărescu de această profesie de credinţă, şi apoi Pogor, ca şef al junimiştilor panteişti, a primit pe neofit cu un discurs plin de poveţe panteiste, 1-a binecuvîntat şi a sfîrşit prin a-i declara ca „dignus est intrare in nostro docto corpore!".
Nu pot sfîrşi acest capitol fără a vorbi de alţi doi membri ai „Junimii", care nu ne-au fost prieteni la început, ci
182
numai tîrziu şi cu greu s-au hotărît să vie în Societatea noastră. însă prin un fenomen ce se vede adeseori, ei au devenit la urmă cei mai înflăcăraţi şi mai pasionaţi membri ai „Junimii". Aceştia sunt Anton Naum şi Ion Creangă.
Cel întîi, fiul unui mic bacal şi arendaş din Iaşi, rămase orfan încă din pruncia sa. Averea moştenită îi fusese administrată — după vechea şi defectuoasa legiuire a Moldovei —. sub controlul şi răspunderea tribunalului superior numit Comisia epitropicească, ceea ce însemnează că nu-i fusese administrată defel. Ajuns la majoritate, Naum s-a trezit, în loc de bani, cu mai multe procese începute contra foştilor membri ai Divanului, sau mai bine-zicînd contra fiilor acestora, căci vechii boieri epitropi murise de mult. Unul din acei membri ai Comisiunei epitropiceşti fusese şi tatăl amicului nostru Scarlat Capsa, aşa încît, fără voia lor, Naum şi Capsa, deşi prieteni, se găseau în judecată. Mai mulţi din noi intervenind atunci spre a înlesni o tranzacţie^ Capsa a trecut lui Naum două viişoare ce avea lîngă Iaşi şi pacea s-a făcut într-un ceas.
Nimic în figura şi manierele lui Naum nu aduce aminte de originea sa plebeiană. Din contră, el are un aer de distincţie foarte caracteristic, el e zgîrcit la vorbă, sobru de gesturi, totdeauna elegant îmbrăcat, timid, melancolic şi mizantrop. Mult timp Naum a avut o antipatie contra „Junimii", fără a-şi da seamă pentru ce, poate numai de frica introducerii unui element nou în viaţa sa, iar cînd s-a hotărît să vie la Societatea noastră, el sta totdeauna tăcut şi asculta. Din poeziile sale rareori se putea hotărî să ne citească vreuna, căci tremura de orice observaţie ş-apoi era aşa de emoţionat că sîngele i se urca în faţă, un nod i se punea în gît şi nu era în stare să reciteze un vers. în rarele cazuri însă, cînd avusese destulă energie spre a-şi învinge sfiala şi a ne citi ceva, aprobarea Societăţii îl făcea fericit şi ochii îi, străluceau de mulţumire. Obişnuit însă, „pudicul Naum", după cum fusese poreclit, petrecea în colţul ascuns unde se ţinea aşa de bine, că cu timpul nici mai cunoştea altă lume decît „Junimea", nici mai admitea că pot fi oameni capabili sau onorabili afară de junimişti.
în ultimii ani ai şederii mele în Iaşi, Naum venea adeseori să petreacă seara la mine, dar în trei sau patru ceasuri abia de vorbea cîteva cuvinte. Stînd singur ca un cuc la via sa
183
«de Ta Copou, el devenise cu timpul aşa de melancolic, încît ddeea sinuciderii i se prezentă ca unica scăpare de tristeţea şi urîtul de care se simţea cuprins. într-o zi el destăinui aceasta lui Grigore Buicliu, cu care totdeauna a fost foarte prieten, mărturisind însă pe de altă parte că i se propune o însurătoare şi adăogînd că el se pleacă mai mult spre întîia măsură, la aceasta Buicliu i-a răspuns cu multă logică şi dreptate: „Cearcă întîi cu căsătoria, şi dacă nici aceasta nu-ţi înseninează sufletul, combinaţia cealaltă tot rămîne posibilă, căci nu ţi-o poate lua nimeni". Naum a ascultat sfatul prietenului .său şi a făcut bine. Deşi n-a devenit mai vorbăreţ decît era, totuşi nevasta şi copiii dimprejurul său i-au mai alungat, .se vede, din gîndurile cele negre, căci el trăieşte, e sănătos, ■se ocupă cu pasiune de grădinărie, ba încă a cumpărat o casă în oraş, unde petrece iarna şi în care a găsit un adăpost ■contra singurătăţii de la vie.
Ca direcţie literară, Naum e poate ultimul reprezentant al clasicismului pur. Din autorii clasici, greci, latini şi fran-■cezi, nu-1 poţi scoate. Aceasta e statornica şi exclusiva sa hrană intelectuală. Cu Horaţiu se scoală, cu Virgiliu petrece ;ziua, cu Boileau şi Andre Chenier se culcă. în general Anton Naum, ireproşabil ca onorabilitate, corect în formă, şi ca om de societate şi ca poet, plimbîndu-se întotdeauna singur pe Calea Copoului, unde-i este via, şi ţinîndu-se drept la 60 de ani ca alţii la 25, cu părul de tot alb şi îmbrăcămintea sa.îngrijită, pare un om din alte veacuri, mai clasice decît al nostru, şi rătăcit din întîmplare pe la noi1.
La glumele lui Pogor, care numea pe marele satiric francez „porcul de Boileau", doar va necăji pe Naum, acesta nu răspundea nimic, cel mult un zîmbituşor îi zbura peste buze.<23) Chestiunile sociale nu-1 interesau, îndeobşte el trecea cu •deplină nepăsare şi poate chiar cu dispreţ pe lîngă mulţime, avînd drept deviză faimosul vers al lui Horaţiu:
, Odi profanum vulgus el arceo.
Ion Creangă, fiul răzeşului din Humuleşti, ţăran necioplit din creştet pană în talpă, gros şi gras, nepieptănat şi îmbrăcat prost, era tocmai contrariul lui Naum, şi a trebuit o Societate ca „Junimea" şi un interes comun pentru literatură ca
1 Anton Naum a murit în 28 august 1917 în al. 89-lea an. .   ; :. •
18*
să poată apropia pe aceşti doi bărbaţi atît de deosebiţi. După cum o spune singur în amintirile sale, Creangă, făcîn-du-se popă, ţinea cu drag la diaconia lui. Liberal în ideile sale politice, el să dăduse cu adversarii noştri din Iaşi, care compuneau aşa-zisa „Fracţiune liberă şi independentă"/26' Deşi fusese la Şcoala Trei Ierarhi şcolarul lui Maiorescu şi recunoştea acestuia mari calităţi didactice'27', ca fracţionist el nu ne putea suferi, închipuindu-şi că noi voim să vindem ţara nemţilor şi jidanilor. Eu am vorbit cu Creangă pentru întîia oară la o alegere în sala Primăriei de Iaşi. Eram candidat la deputăţie şi discutam în dreapta şi stînga cu alegătorii, stăruind să mă voteze, cînd văd pe un institutor numit Urziceanu în vorbă cu un popă. Acest Urziceanu venise odată la mine şi mă rugase — deşi nu-1 cunoşteam — să-1 apăr ca advocat într-un proces corecţional, din pură colegialitate, fiindcă amîndoi eram învăţători. Eu, plin de bunăvoinţă, i-am luat apărarea cu deplin succes, obţinînd achitarea lui. Acum socoteam că drept răsplată puteam spera cu siguranţă în votul lui Urziceanu. Mă apropii deci de dînsul, îi aduc aminte îndatorirea ce i-am făcut şi îl rog să mă voteze. însă în locul lui Urziceanu, care sta confuz şi ruşinat, văd că popa îmi răspunde cu isteţie în modul următor:
— N-are a face una cu alta, domnule Negruzzi, d-ta i-ai făcut un serviciu privat, şi aci e vorba de trebi publice. Bate dumneata la alte uşi, noi oamenii cei mici votăm pe-ai noştri.
— Să ştii, părinte, îi am răspuns eu mînios, că nu cer nici astăzi şi n-am să cer în veci votul sfinţiei-tale'. Dar are să vie o zi cînd singur ai să mă votezi fără stăruinţa mea.
— Să aşteptăm vremurile acele, îmi replică preotul cu ironie.
... Şi în adevăr vremile acele au venit! Cît de des, fără a-i zice vreo vorbă, Creangă nu numai a votat pentru mine mai tîrziu, dar încă mă lăuda în discursurile ce ţinea la întruniri publice şi alerga prin mahalale făcînd o activă propagandă pentru mine printre alegători! Creangă era totdeauna un orator iubit în adunări populare, şi eu la dînsul m-am gîndit cînd am creat pe părintele „Smîntînă" în o copie de pe natură intitulată Electoralei Răspopit de mitropolitul Calinic din cauză că fără voia arhiepiscopală purta pălărie în loc de potcap(29), Creangă ajunsese într-o vreme aşa de-sărac.
18S
încît nu avea cu ce trăi. în această situaţie el se duse ]a generalul Tell, pe atunci ministru de Culte şi Instrucţie Publică, şi-1 rugă să-1 numească institutor. „Ce, pe un răspopâ să-1 fac eu dascăl! strigă Tell, fugi din ochii mei, că mă, îmbolnăvesc !"(30) Desperat, Creangă se adresă către fracţio-nişti, prietenii săi politici, cu rugămintea să facă ceva pentru dînsul, dar nimeni nu mişcă măcar din deget. Norocul său făcu însă că Maiorescu înlocui atunci pe Tell la minister. El ştiind că Creangă e un bărbat inteligent, îi găsi îndată o catedră la o şcoală primară din Iaşi.(31) Fapta lui Maiorescu apropie pe Creangă de „Junimea" şi de la o vreme el stărui, pe lîngă cîţiva membri ai Societăţii, în special pe lîngă Eminescu, ca să-1 introducă printre noi.
Eminescu veni cu el într-o sîmbăta seara la mine acasă(32>, dar la intrarea lor în „Junimea", un zîmbet a zburat pe buzele tuturora. Şi Creangă, şi Eminescu erau roşi la faţă» aveau ochii turburi şi rîdeau liniştit cu fericirea omului beat; ei veneau împreună direct de la „Borta-rece", o circiumă vestită pentru vin vechi de Cotnar. Intrarea aceasta în „Junimea" i-a fost spre bine lui Creangă ! Tot ce s-a cetit şi discutat în acea seară el le-a auzit mult mai frumoase prin perdeaua beţiei, a visat de ele noaptea şi a doua zi dimineaţa s-a deşteptat junimist înfocat, precum a şi rămas pană la moarte.
Ce fericită achiziţie pentru Societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă! Tobă de anecdote, el, avea totdeauna cîte una disponibilă, fiind mai ales cele „corosive" specialitatea sa, spre marele haz a lui Pogor, a lui Lambrior, ba se poate zice — afară de Naum — a tuturor junimiştilor. Cînd rîdea Creangă, ce hohot puternic, plin, sonor, din toată inima, care făcea să se cutremure pâreţii î Singur rîsul lui înveselea Societatea fără alte comentării! Şi cînd aducea în „Junimea" cîte o poveste sau novelă, şi mai tîrziu cîte un capitol din Amintirile sale, cu cîtă plăcere şi haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv şi necioplit! Din nenorocire, el n-a sfîrşit amintirile sale ! Şi Creangă, ca şi Xenopol, s-a pus în salce Ia o babă din, mahalaua Păcurari şi cînd a ieşit de-acolo după şase săp-tămîni n-a mai putut redobîndi sănătatea. Un leşin 1-a apucat o dată în clasă, pe cînd da lecţie şcolarilor, şi vreo două ceasuri a fost crezut mort.
După o lungă cură, Creangă a scăpat, dar el nu şi-a mai putut recîştiga puterile perdute pînă la moartea lui, urmată în 31 dechemvrie 1889.'33»
Prieten intim cu Eminescu, Creangă plîngea în zilele sale de sănătate nebunia poetului, şi Eminescu, în momentele lucide, vărsa lacrămi după boala povestitorului popular. Moartea timpurie a acestor doi bărbaţi, unici în specialitatea lor, a fost o perdere mare pentru literatura naţională.
186
Capitolul XII BANCHETUL
Am spus în capitolul II al acestor amintiri că Maiorescu: introdusese încă în anul 1864 obiceiul prînzurilor comune care trebuiau să contribuie la întărirea sentimentului de colegialitate între profesori, dar care în realitate nu-şi îndepliniseră scopul. Mai mulţi amici petrecuseră vesel împreună, însă în loc de colegialitate, domnea între profesori o tot mai mare duşmănie.
După înfiinţarea „Junimii", Maiorescu luă drept pretext aniversarea Societăţii spre a invita pe toţi membrii la o masă. şi propuse, întîi în anul 1867, ca fiecare să aducă o mică scriere comică ori satirică pentru acea ocaziune. Mai toţi am venit cu cîte un manuscript în buzunar şi fiindcă ideea cea mai naturală era ca să rîdem puţin unii de alţii, mai ales pentru fapte sau întîmplări recente, fără nici o înţelegere prealabilă, toate scrierile compuse ad-hoc s-au ales a fi satire în proză sau versuri contra altora dintre noi, şi astfel am făcut chef mare pe socoteala noastră proprie.
Aşa de mult a prins aceasta chiar de la întîiul banchet al „Junimii", încît am repetat-o şi în anii următori, pană cînd, cu vremea, s-a făcut un obicei: cînd ziceai aniversară, ziceai banchet, şi cînd ziceai banchet, ziceai luare în rîs reciprocă.
Toate scrierile aduse la aniversări se păstrau într-un al doilea dosar al „Junimii", Dosarul Aniversărilor, care astăzi nu mai este. După un banchet ţinut în anul 1873 la un otel ce exista pe atunci în Iaşi, numit „Hotel du Nord", Dosarul nu s-a mai găsit. Eu credeam că 1-a luat Pogor, care îl păstra obişnuit, dar acesta ori 1-a uitat, ori 1-a pierdut — faptul e că Dosarul a dispărut, spre marea noastră nemulţumire şi chiar îngrijire, căci căzînd pe mîna unor duşmani ai noştri.
188
aie puteam aştepta la o publicare totală sau parţială a cuprinsului său, ceea ce ar fi fost de tot neplăcut.
Mai întîi, afacerile noastre intime din „Junimea", unde toţi ne dezbrăcăm de convenţiunile sociale obişnuite, nu aveau a face cu restul lumii, apoi în Dosar se găseau adesea şi versuri satirice nu tocmai decente, de care un duşman se putea foarte mult folosi contra noastră, arătînd că suntem ■cine ştie ce societate de oameni imorali. însă după toate probabilităţile Dosarul nu a fost furat, căci au trecut de atunci 161 ani şi nimic n-a transpirat de găsirea lui.
Ziua aniversară a înfiinţărei Societăţii nefiind deloc fixată, noi alegeam de regulă pentru serbarea ei o sîmbăta dintre 20 octomvrie şi 20 noiemvrie. Atunci ţineam întîi o „Junime" obişnuită pană pe la 11 noaptea, iar apoi treceam cu toţii în sala unde masa era întinsă şi beam şi mîncam pînă pe la 2 după miezul nopţii; adesa cei mai veseli făceau chef chiar şi mai tîrziu. Aşa a mers pînă la anul 1881, cînd cina aceasta în timpul nopţii nu a mai părut potrivită cu stomacurile mai îmbătrînite şi mai sensibile ale multor junimişti, şi banchetul s-a schimbat într-un prînz obişnuit pe la 6 seara.
Aşadar, se cetea şi în acele seri, ca la „Junimile" ordinare, întîi estractele pentru Dosarul curiozităţilor, apoi Poşta redacţiunii, apoi manuscriptele pentru Convorbiri etc, după care se trecea la compoziţiile făcute ad-hoc; cîteodată se mai citeau unele din scrierile anilor trecuţi, făcîndu-se mare haz, iar apoi se începea mîncarea şi berea, ceea ce negreşit contribuia şi mai mult la creşterea veseliei.
în anul 1867 toţi am adus bucăţi comice, chiar şi Miluţă Cerchez. Maiorescu venise cu ilustraţii scoase nu ştiu de prin ce cărţi reprezentînd pe fiecare dintre noi în vreo poză caracteristică; eu am compus o lungă poemă intitulată: Apelul redactorului „Convorbirilor" către colaboratorii săi din „Junimea" şi am petrecut minunat în cercul mai restrîns ce •era atunci. Un an mai tîrziu, tot găzduiţi de Maiorescu în spaţioasa casă din faţa primăriei, în care se mutase, eram mai numeroşi căci, pe lîngă toţi cei din Iaşi, venise şi Alecsandri de la Mirceşti, mai luase parte şi Alexandru Ghica Brigadir şi ca representanţi ai tipografiei şi librăriei erau invitaţi Bernhard şi Lewandowski.
1 Anul 1889.
189
Atunci s-a băut zdravăn. Ştiu că noaptea tîrziu mai rămăsesem vreo opt sau nouă şi am aflat a doua zi că, după ce am plecat eu, s-a format un septuor compus din Alecsandri, Carp, Leon Negruzzi, N. Burghele, Bernhard, Alexandru Ghica şi Maiorescu, care au dus-o departe. Acest din urmă, ca şi Pogor, nu bea deloc şi totuşi petrecea minunat în mijlocul amatorilor de vin. Al. Ghica, după ce desemnă caricatura celor din urmă prezenţi la banchet, adormi şi fu transportat pe braţe pană la o trăsură; Carp, ameţit de tot, se culcă pe vreun ceas şi, deşteptîndu-se, reîncepu a bea, deveni sentimental şi se puse să îmbrăţişeze pe toţi ceilalţi, făcîndu-le declaraţii de eternă amicie; Leon Negruzzi se făcu bătăios şi căută ceartă prietenilor, învinovăţindu-i că i-au şterpelit pălăria care nu se mai afla nicăieri. El se credea într-un restaurant şi, adresîndu-se servitorilor, le cerea întruna „socoteala finală şi un cognac"; Burghele şi Berhnard turnau pe gît pahar peste pahar în linişte, bucurîndu-se de veselia celorlalţi, iar Alecsandri, retrăgîndu-se între 5 şi 6 din ziuă şi văzînd cercul aşa de redus, îşi exprimă mirarea cum de tinerii din ziua de azi se culcă aşa de devreme şi gustă aşa de puţină băutură.
în acel an fusese la ordinea zilei în „Junimea" poeziile populare, încît eu am ales forma aceasta pentru a cîrîi puţin pe cîţiva amici.
Din multe poezioare compuse de mine în formă populară pentru junimişti, iată tot ce întîmplarea a făcut să găsesc, cotrobăind prin vechi hîrtii ale mele.
Lui Carp
(Carp se alesese deputat în opoziţie la Vaslui şi făcuse o interpelare fără succes ministeriului.)
Pasăre galbenă-n cioc, Hop, hop, hop, şi boc, boc, boc, Carp se duce-n Adunare Figa, fuga mare!
Pasăre galbenă-n cioc, Hop, hop, hop, şi boc, boc, boc, Carp face-o interpelare 'Ngura, gura mare.
190
Pasăre galbenă-n cioc Hop, hop, hop, şi boc, boc, boc, Ion Brătianu îi răspunde Carp unde s-ascunde?
Lui Th. Cerchez
(Administratorul Tipografiei „Junimii")
Frunză verde, pepeni verzi, Eu sunt Theodor Cerchez, Fost-am la tipografie Ca s-o scot din mofluzie.
Fui o lună, fui şi două, Fost-am patruzeci şi nouă. Şi-aşa bine am gerat Că de tot s-a înglodat.
Lui V. Pogor
'(înfiinţa tor şi principal proprietar al Librăriei
Răvaş puică, răvaş dragă, Răvaş de la ministru Că eşti prim-prezidentu.1 Las' să vie, dracul ştie, Calea mărăcini să-i fie. Of ! Of ! prezidenţa Las-o la pîrdalnica!
Răvaş Pogor, răvaş dragă, Răvăşel de la Hachette C-a venit înc-un pachet. Las' să vie, Domnul ştie Calea trandafir să-i fie. O dugheană am luat, Mîndrâ ca de împărat, Jos în casa Băncilor, în faţa jidanilor.
1 Pogor fusese numit prim-prezident al Curţii de apel din Iaşi.
„Junimii")
1S1
Of! Of! librăria, Asta e nădejdea mea.
Lui N. Quintescu
Frunză verde de mălai, Sunt Quintescu Neculai. Sunt Quintescu Neculai, Frunză verde de mălai.
Lui V. Alecsandri
(Pe atunci mulţi membri ai partidului liberal purtau plete lungi şi cravată albă.)
Cine bate la portiţă,
Bădiţă, bădiţă? De eşti roş 1 cu lungă chică, îndopat de politică, La noi n-ai ce căuta, Du-te la părdalnica.
Vino, vino, la portiţă
Bădiţă, bădiţă, Nu-s din cei cu chica lungă. Ci din codru de la Strungă. N-aduc ştiri politiceşti, Sunt poetul din Mirceşti!
Să nu intri pe portiţă.
Bădiţă, bădiţă, Că-ţi deschidem poarta mare Ca să vii cu triumfare în mijlocul „junilor". Că tu eşti bădiţa lor!
Vin', poete din Mirceşti, Cu cîntece bătrîneşti, Cu doine nemuritoare. Mărgărite, Lăcrămioare.
1 Liberalii îşi ziceau atunci „roşii"
Cu pasteluri cîmpeneşti Culese pe la Mirceşti. Şezi în frunte, măi voinice, Nalt Ceahlău între colnice. Stejar verde-ntre mlădiţe, Bădiţă, bădiţă.
De la anul 1869 înainte, nu a mai fost chip să ne adunăm aiurea pentru serbarea aniversării decît pe la otelurile cele mai mari din Iaşi; aşa ne înmulţisem, că nu mai intram în case particulare. De aceea, „Junimea" fixa cu o săptămînă înainte ziua banchetului şi delega cîţiva dintre membrii ei ca să aleagă sala şi să puie la cale cu otelieru condiţiuniîe prînzului. în această delegaţie se grămădeau totdeauna acei dintre tineri care găseau o plăcere particulară întru gustarea vinurilor. Hotărînd aceşti delegaţi toată programa, în următoarea „Junime" se da de ştire unde se va serba aniversarea şi cît va fi contribuţia fiecăruia. însă pe lîngă aceasta, eu, în calitate de secretar perpetuu, trebuia să mai fac şi invitaţii scrise, pe cît se poate de hazlii— aşa introdusesem obiceiul şi se statornicise tradiţia.
Invitaţia aceasta a avut cînd forma unei citaţiuni ca la tribunal, cînd a unui afiş ca la o reprezentaţie teatrală, cînd a unui anunţ de jurnal etc. Altă dată era făcută în versuri, cu aluzii la ceva petrecut în „Junimea". Aşa de exemplu, într-un an în care se discutase mult despre onomatopee, eufonii şi cacofonii, invitaţia cuprindea un şir de versuri pline de o grozavă cacofonie:
Ca calul care fuge după o lungă muncă
Prin luncă, văi şi cîmpuri, prin cîmpuri, văi şi luncă,
La grajdul odihnirii, sau ca catîrul care
Aşteaptă oara dulce cînd sacul din spinare
O să i-1 scoată-n fine; ca cîrdul de cocoare
Ce-alerg 'n ţări mai calde în grabnică zburare,
Ca cataractul aprig ce-n vale se aruncă.
Ca călătorul grijnic c-acasă să ajungă
Amarnic se grăbeşte, ca cîte sunt în lume
Compărăciuni de-acestea (că cîte sunt anume
Află eu nu putea-voi) aşa să te grăbeşti
La douăzeci octombre în Iaşi să te găseşti etc.
192
193
în anul 1876, cînd se retrăsese guvernul Lascar Catargi, din cabinetul căruia făcuse parte întîi Maiorescu, apoi Carp şi Th. Rosetti, şi o prigonire înverşunată începuse nu numai contra foştilor miniştri, ci şi contra amicilor lor, „Junimea" avu poate unul din cele mai vesele banchete ale sale. Invitaţia era următoarea:
Pentru 24 octombrie 1876
Deşi paraponisiţi
Şi din buget izgoniţi,
Junimiştii numeroşi
Se adună tot voioşi
Pentru a 13-a oară
La a lor aniversară.
Vin', amice, aşadar
Să ne   treac-acest pahar.
Iară pofta ţi-o trimit
Tot eu
Cel obişnuit.
Altă dată, pe la 1881, „Junimea" se luptase mult cu scriitorii transilvăneni care persistau în a schimosi cuvintele româneşti, a inventa altele imposibile şi a scrie o limbă deosebită de a noastră de hatîrul latinităţii. Pe lîngă aceasta mai întrebuinţau un stil greoi şi nesuferit, cu întorsături traduse din nemţeşte. Invitaţia se scrise atunci în acea limbă literară din Ardeal:
Onorabile şi mult stimate domnule,
Aţi benevolit a ne da incradiamentu şi a ne causa comp la-cere intimpinănd societatea noastră social literariă „Junimea" cu onoarea de a vă considera ca membru al ei; ati benevolit a ne tinde sucursul literariu totdeauna; aţi benevolit a fre-quenta siedintiele social-literarie ale mencionatei societăţi.
Au nu sunt aceste toate un viu documînt că vă jace la animă pfosperarea numitei? Au doară anima noastră ar putea fi nerecunoscatoria catra onorat domnia-voastră ? Nu !! Prin consecintia ve facem rogaţiune să bene-voliţi a asista cu mult preţuita presentia d-voastră la social literaiul BENCHETU
care va găsi locu sâmbăta în 14 brumariu an. cur., cu acea indigetare cum ca fiecare va solvi cu propriele sale spese con-
sumarea solida şi liquida. Asecurandu-ve de recunoscentiune şi incheiandu in sperare ca modesta-ne poftire va fi bine i'mbratisiata de onorat d-voastră, inchinam cu strigatul fierbinte de: „Să trăiască!"
Din siedintia Societăţii social literariă „Junimea" în brumar 1881.
Sir.ceru stimatoru Xegrutiu notaru coresp eternu
Una din aceste invitaţii'1' cu totul intime ale noastre, făcută în forma unei reclame, a fost dată publicităţii drept probă de lipsă de spirit a „Junimii" şi secretarului ei, de G. Panu, care se supărase pe noi. O alta, ce imita o invitaţie la botez, a fost asemenea publicată de răposatul poet Dimitrie Petrino, în anul 1876, cu accente de indignare contra necuvioasei Societăţi care îşi bate joc de sfînta religiune a părinţilor noştri'2'. Petrino se mîniase pe „Junimea" din cauza criticei ce Societatea făcuse odată unei poezii ce el venise să ne citească. Dar aceasta era numai un pretext: adevărata cauză a relei sale purtări faţă de noi era alta. El părăsise Bucovina şi venise-n România pentru a-şi reface o poziţie socială după ce risipise însemnata sa avere părintească. Ajungînd partidul roş la putere în anul 1876, Petrino lovea în noi cu scop de a linguşi pe învingători. Purtarea lui Petrino faţă de Alecsandri, de mine, şi de alţi prieteni şi protectori ai săi era atît de neînţeleasă, încît dovedea poate mai multă nebunie decît răutate! Numai aşa se explică cum Petrino îndrăzni să provoace darea în judecată a lui Eminescu pentru că ar fi făcut să dispară din biblioteca Universităţii de Iaşi cărţi pe care judecătorul de instrucţie le găsi aşăzate pe rafturi la locul lor obişnuit. '. ,n
Puţin timp după aceea murind „bardul Bucovinei', precum Petrino fusese poreclit de Dim. Guşti, publicul 1-a dat uitării şi nici eu nu voi mai vorbi despre dînsul. Despre G. Panu însă, care în zilele aceste joacă oarecare rol politic' , ocaziunea îmi pare nemerită ca să zic cîteva cuvinte .
Din cei Trei români — Tasu, Panu, Lambrior — cel întîi studia dreptul la Iaşi unde eu eram profesor, ceilalţi
1 Anul 1889.
194
195
doi fusese şcolarii lui Maiorescu la Facultatea de litere, de unde au şi ieşit profesori pe la şcoli secundare. Din cauza fracţionismului său pasionat, Panu mai fusese răsplătit de acest partid puternic pe atunci în comuna Iaşi şi cu direcţia Şcoalei de meserii. Mai pe urmă am aflat că Panu era autorul unei poeme satirice intitulată Boiericale, prin care răspundea într-o foaie locală la satira mea Electorale, însă nu cu mare succes'4'. Fie că mai tîrziu Panu se dezgustase de „fracţiune" şi se dăduse cu partidul ajuns la putere, fie că se lăsase de politică, el intră în „Junimea" împreună cu ceilalţi „doi români" pe la 1873<5), cu un an mai înainte ca Maiorescu să devie ministru de Instrucţie Publică; Nicu Gane, ca primar, făcînd tot pe atunci o inspecţie la Şcoala de meserii, găsi o neorînduială desăvîrşită. Deşi Panu administra bani publici, el nu ţinea nici un registru de contabilitate; în loc de socoteli scrise în toată forma, s-au găsit nişte hîrtiuţe fără dată, fără regulă; şcoala era în starea cea mai proastă... Uimit de atîta negligenţă, poate chiar rea-credinţă, Gane era aproape hotărît să dea pe Panu în judecată, cînd eu, rugat de cîţiva prieteni ai noului junimist, am intervenit pe lîngă amicul meu, primarul, şi am stăruit să se mulţumească cu demisia directorului, fără a-1 mai urmări pe cale penală sau disciplinară. Gane a cedat şi s-a mulţumit cu simpla demisie a lui Panu, care i-a exprimat atunci recunoştinţa sa pentru aceasta. Panu se deosebi în „ Junimea" prin un şir de articule istorice foarte bine scrise şi în care, între altele, critica cu succes teoriile de pe atunci ale lui Haşdeu(8). Pe lîngă aceasta, înlăuntrul Societăţii şi el, şi Lambrior îşi făcuse nume bun cu prelec-ţiunile populare ce ţinuse(7) şi prin expunerea totdeauna limpede a părerilor lor în discuţiunile Societăţii. Ca dovadă însă că de pe atunci Panu era considerat ca răutăcios, găsesc următorul pasaj în versurile făcute de mine pentru banchetul din 1874, sub titlul Invocaţiune la Muza de la „Borta-rece":
în timp ce Eminescu poezii ne citeşte, Invidiosul Panu prin colţuri se munceşte Să iscodească intrigi; cu mîna lui în taină Pe Tasu, pe Verussi îi trage-ncet de haină; Lui Lambrior de-alături, din cap îi face semne Vroind la aprigi critici cu sila să-1 îndemne.
196
Şi cînd din ei vreunul începe-a critica Cu faţa strălucită abia poate-aştepta Momentul cînd cuvîntul îl ia, şi prăpădeşte Pe junimistul timid ce lucrul său ceteşte. Iar cînd a lui îndemnuri zadarnice rămîn Şi-n undiţă nu poate să prind-un alt român. Plin de venin îşi şterge obrazul ce asudă Şi în dulceţi şi apă îneacă a sa ciudă.
Tot atunci şi Naum, în o lungă şi spirituală poemă intitulată Fotografia „Junimii", în care Aghiuţă, un drac român, conduce la noi în ţară şi în „Junimea" pe faimosul Asmodeu ce vine din Spania, zice vorbind despre Panu: Apoi Panu, o şopîrlă şi viclean, şi cîrtitor: El cînd vede Caracuda că îi vine-n ajutor. Se încoardă ca un şarpe, şi rumpînd în carne vie, Muşcă-n dreapta, muşcă-n stînga, c-o drăcească bucurie***.
Maiorescu, ca ministru, alese pe Panu şi pe Lambrior din Iaşi, pe Gr. Tocilescu şi G. Dem. Teodorescu din Bucureşti şi-i trimise pe socoteala statului la Paris ca să studieze, unii istoria, alţii filologia şi în special limbile slavice. Din toţi numai Teodorescu şi Lambrior s-au ţinut de programa guvernului, însă pe cînd Tocilescu se ocupa măcar cu studii asemănate, Panu se puse să facă politică radicală în Paris, unde se împrietenise cu fiii lui Costache Rosetti<9).
Principalul cap de acuzare la darea în judecată a lui Maiorescu în anul 1876 fusese că el a trimes pe aceşti patru tineri la Paris fără concurs, şi era teamă ca guvernul roş să nu le desfiinţeze bursele. Panu, om practic, plecă atunci din Paris drept la Rosetti în Bucureşti, cu scrisori Ia mînă de la fiii acestuia, şi stărui ca să nu li se taie subvenţiunile. Rosetti îl primi foarte bine şi îi răspunse să se întoarcă liniştit la învăţătură la Paris, căci partidul său are a face cu fostul ministru, iar nu cu studenţii. Caracteristic mi s-a părut că Panu nu s-a dus atunci să vadă pe Maiorescu care se afla în Bucureşti. întors în ţară pe la 1880 cu o diplomă de doctor în drept, culeasă în grabă într-o Universitate liberă din Belgia pentru a avea un certificat de studii oarecare la mînă, Panu reîncepu a frecventa „Junimea", dar nu se mai
197
ocupa cu scrieri istorice şi în general literare, ci se puse exclusiv pe politică, sprijinind cu energie guvernul Brâtianu-Rosetti.
într-o zi, viind Maiorescu din Bucureşti, ne aduse în „Junimea" frumoasa poezie a lui Eminescu întitulată Scrisoarea III, pe care poetul tocmai o compusese. Cetirea acestei poeme produse un adevărat entuziasm în „Junimea", cînd deodată Panu, din colţul unde şedea, îşi ridică glasul şi ne declară că versurile lui Eminescu cuprind aluzii politice, că sunt îndreptate contra partidului liberal, adăogînd, spre uimirea noastră, că dacă poezia se publică în Convorbiri literare, el părăseşte Societatea. Această notă discordantă era ceva cu totul neobişnuit în cercul nostru: s-a făcut atunci o mare şi lungă tăcere, apoi ca şi cînd Panu n-ar fi zis nimic, s-a cerut ca poezia să se citească din nou; versurile poetului s-au ascultat cu aceeaşi plăcere, şi eu am declarat că le voi publica în Convorbiri, fiind indiferent, la o poezie aşa de frumoasă, dacă cuprinde aluzii politice sau nu. în urma acestora, Panu a spus cătră mai mulţi, la sfîrşitul şedinţei, că se leapădă de „Junimea", şi în adevăr de atunci nu s-a mai arătat în mijlocul nostru(10).
în urma unei declaraţii aşa de categorice, era natural ca Panu să nu mai fie invitat la banchetul aniversar al nostru, ce se serba puţin după aceea. Se vede însă că aceasta 1-a supărat — nici azi nu-mi dau seamă pentru ce —, căci deodată Panu s-a pus să batjocorească Societatea noastră prin jurnalul său politic Lupta, din Iaşi. El nu s-a sfiit să publice chiar invitaţia noastră, din care un exemplar îi căzuse din întîmplare în mînă, fără a avea delicateţea să simtă că publicarea unei scrieri cu totul intime constituia o mare necuviinţă, în articolul său, el numi „Junimea" întreagă netrebnică şi pe toţi membrii în parte incapabili şi neinteligenţi, făcînd o excepţie pentru singurul Missir, cu care era prieten intim m).
în faţa acestor urmări ale lui Panu, eu nu i-am mai vorbit şi am rămas străini unul altuia pînă pe la anul 1888, cînd i-am întins iar mîna la ieşirea sa din închisoare, unde se găsea pentru articule politice ce scrisese, văzîndu-1 aşa de prigonit de guvernul lui Ion Brătianu.
E păcat că Panu s-a lăsat de istorie, pentru care avea o aptitudine specială, şi s-a vîrît în politică, pe care o face, poate, cu talent, dar în tot cazul cu mare confuziune. Autor
198
plăcut, el, cu tot tonul violent ce a introdus în jurnalistica noastră politică, scrie articule mai totdeauna bune, şi cîteodată frumos cugetate. Dar de un caracter viu şi susceptibil, el se lasă prea des condus în aprecierile sale de impresiunea momentului şi de animozităţi personale. Panu poate fi un mare ambiţios, dar este desigur un om foarte răutăcios. El a lovit mai ales în toţi acei ce i-au fost prieteni şi i-au făcut bine personal: în Gane, în Maiorescu, apoi în I. Brătianu şi alţii. Răposatul Conta acuza pe Panu de faptul ruşinos că a trimes în secret la o foaie de opoziţie o scrisoare intimă a sa, pentru a-1 compromite ca om politic. Astăzi se zice că e destul să ai un titlu la recunoştinţa lui Panu pentru a fi batjocorit de dînsul(12).
Ce alt om era răposatul Lambrior, cu faţa sa blîndă, caracterul său bun şi manierele sale amabile! Totdeauna vesel, tolerant faţă de toţi, inteligent, scriitor harnic; în relaţiile private era aşa de plăcut, încît se zicea de dînsul că este o adevărată grădină.
Lambrior făcea pe toţi să petreacă în „Junimea" şi petrecea însuşi ca un împărat. Mai ales în aniversări era de o veselie nemărginită. Ce păcat că un om care întrunea ştiinţa solidă cu forma plăcută a trebuit să moară aşa de tînăr!
Dar să mă întorc la banchetul nostru. între 11 şi 12 noaptea, toată „Junimea" năvălea în sala prînzului şi se aşăza după voie. Nici un loc de onoare ori rezervat, nici o deosebire între junimişti bătrîni şi tineri, fundatori, Caracudă şi Cei nouă, junimişti de baştină, mai noi, sau numai invitaţi — toţi • se aşăzau după placul lor, unde voiau şi cum voiau. Pogor, deşi nu bea niciodată vin, precum am mai spus, se înveselea prin simpla împrejurare că se găsea la masă şi rupea  gheaţa obişnuit de cum începea să mănînce. însă adevărata veselie se arăta abia cu şampania. Atunci era momentul cînd secretarul perpetuu trebuia să ceară cuvîntul pentru a-şi face discursul tradiţional întru laudele Societăţii şi a membrilor ei. Discursul începea invariabil prin cuvintele citate în Capitolul I al acestor Amintiri: „Originea « Junimei» se pierde în noaptea timpurilor. Nimic nu se ştie cu siguranţă istorică despre începuturile acestei faimoase şi nemuritoare Societăţi, dar iată ce zice tradiţia verbală, transmisă din generaţie în generaţie pană în zilele
199
noastre". Oratorul spunea atunci că în toamna anului 1863 1 Maiorescu s-ar fi întîlnit cu Th. Rosetti într-o căsuţă suspectă de pe lîngă biserica Banului din Iaşi, cum în acea întîlnire s-ar fi pus bazele înfiinţării „Junimii", cum Pogor, Carp şi Negruzzi, entuziasmaţi de faimoasa prelecţiune populară ţinută de Th. Rosetti, Despre societatea modernă, ar fi hotărît să dea cu ceilalţi doi împreună, o formă durabilă „Junimii" etc. Urma după aceea expunerea comică a tuturor meritelor Societăţii, pe urmă se glorificau membrii după tot felul de categorii: într-un an, de exemplu, după meserii: jurisconsulţii (Tasu, Buicliu), militarii (Cerchez, Schiletti, Şerbă-nescu, Bengescu), bărbaţii politici (Carp), artiştii (Verussi), prelaţii (Creangă) etc. în alt an, după specialitatea scrierilor, criticii, poeţii, noveliştii, autorii dramatici, bărbaţii de ştiinţă, filozofii (între cari „învăţătorul Leonardescu") etc... Iar sfîrşitul era totdeauna un toast în onoarea „Junimii".
Se înţelege că, după dispoziţia momentului, discursul era mai bun sau mai puţin reuşit, dar oricum era, totdeauna se făcea mare chef de dînsul. Cuvîntarea secretarului se întrerupea în regulă de Pogor, care anunţa că vrea să combată arătările oratorului. Pogor zicea atunci că expunerea istorică făcută de secretarul perpetuu era falsă: că Societatea „Junimea" ar fi mult mai veche decît întîlnirea din casa aceea suspectă de pe lîngă biserica Banului, căci.muma „Junimii" ar fi o altă Societate literară ce ar fi existat înainte, într-un cuvînt că „Junimea" ar fi existat înaintea înfiinţării sale.
După aceste două discursuri contradictorii, lucrul rămînea încurcat şi originea tot obscură. Urma apoi toastul în onoarea Convorbirilor literare, a Celor nouă, a Caracudei, a fundatorilor, ridicate de Maiorescu, Carp, Alecsandri, N. Gane etc, precum şi de către oricare, în onoarea deosebitelor persoane prezente şi despre toate obiectele posibile şi chiar imposibile. Potolindu-se discursurile, venea rîndul povestirilor hazlii şi a anecdotelor. Şi din aceste erau cîteva tradiţionale, ce se repetau în tot anul. Anecdota spusă de Creangă cu burlă-căritul, în care imita vorba profesorului Suciu din Iaşi,
1 în textul de bază: „1869" (n. ti.).
200
şi anecdota spusă de Caragiani cu duelul profesorului Cernă-tescu din Bucureşti erau de rigoare.
O anecdotă n-ar trebui niciodată scrisă, ci numai povestită, căci meritul ei atîrnă de talentul expunerii, de expresiunea feţii vorbitorului şi, adesea, de dispoziţia ascultătorilor, care rîd într-o zi de ceea ce în altă zi nu le produce nici măcar o zîmbire.
însă, deşi cunosc slăbiciunea anecdotelor scrise, totuşi nu pot rezista ispitei de a nota citata anecdotă a lui Creangă: în anii 1866 şi 1867, cînd, după promulgarea Constituţiei, viaţa politică luă în toată ţara un zbor destul de mare, o adevărată furie de întruniri publice izbucni în Iaşi. în acele adunări, tot felul de oameni făceau propunerile cele mai variate şi mai ciudate în privinţa legislaţiei, administraţiei, justiţiei. Era un galimatias de te tăvăleai de rîs. într-o seară Dim. Asachi, român cu barbă roşie, accent nemţesc şi chip cel puţin original, care a şi sfîrşit prin sinucidere, propune să se facă o lege prin care să se puie un impozit special, numit „burlăcărit", pe bărbaţii ce nu se însoară (burlacii), căci ei ar fi funeşti statului. în public emoţie, mulţi însuraţi aplaudează, cînd deodată profesorul Suciu, care cu un accent ardelenesc şi vorbă pedantă, mai amestecînd la fiecare frază cîte un „bunăoară, fireşte, mai la vale, de pildă, după aceasta" etc, etc... cere cuvîntul, se suie la tribună şi combate propunerea lui Asachi în modul următor:
— Onorabilul cetăţean cere bunăoară ca noi burlacii să plătim de pildă sau de exemplu fireşte o dare specială. Nu mă opun, se înţelege, la aceasta, dar dacă într-o noapte onorabilul cetăţean mă va găsi de pildă în vizită după aceea în casa sa bunăoară, pe lîngă onorabila sa consoartă fireşte, şi va voi să sară la mine mai la vale, în cazul acesta am să-1 opresc zicîndu-i bunăoară: „Nu eşti în drept să te superi, onorabile cetăţene, bunăoară, căci iată chitanţa care dovedeşte că eu plătesc taxa pe burlăcărit fireşte".
Un hohot de rîs a izbucnit în sală, şi românii au scăpat de darea burlăcăritului, dar mult mai tîrziu am făcut noi adesea chef de reproducerea discursului din partea lui Creangă, desigur mai mult chiar decît a făcut publicul de cuvîntul original al lui Suciu.
201
I
Dar afară de istoria burlăcăritului, cîte şi cîte altele se povesteau, în care mai ales Caragiani, meşter mare, ne făcea să rîdem pană la lacrimi.
Maiorescu, după plecarea sa din Iaşi, venea regulat de la Bucureşti pentru serbarea Aniversării şi aducea cu el şi alţi junimişti, care poate fără îndemnul lui n-ar fi făcut un drum aşa de lung şi costisitor numai de hatîrul banchetului.
în anul 18781, Maiorescu a venit cu şase alţii deodată, între care cu I.L. Caragiale, care atunci a făcut întîia sa apariţie în „Junimea" şi spre marea noastră petrecere ne-a cetit aşa de bine piesa sa 0 noapte furtunoasă, că ne-am tăvălit cu toţi de rîs(13). Dar Maiorescu mai avea obiceiul să aducă şi cîte o teorie filozofică nouă din care foarte bine îmi aduc aminte de cartea lui Jâger, Die Entdeckung der Seelea4>. Autorul expune în opera sa, cu multă ingeniozitate, cum sufletul se găseşte mai ales în sensul odoratului, adică în miros, ceea ce făcu pe Pogor să boteze de îndată noua teorie filozofică: Panb...nismul.
în anul 1883 am serbat două zile de-a rîndul, şi sîmbăta şi duminică. Aniversara a 20-a a Societăţii.
Rar s-a întîmplat ca un banchet să nu fie plin de veselie de la început pană la sfîrşit(15), dar precum am mai zis, poate nici unul n-a fost aşa de nebun ca acel din anul 1876. „Direcţia nouă", cum îi zisese Maiorescu, sau „Noua direcţiune", precum o botezase adversarii politici din Bucureşti, era prigonită, ocărită, huiduită'16'. Cuvintele „Direcţia nouă" ajunsese un fel de batjocură a jurnalelor de opoziţie contra lui Maiorescu şi a noastră, şi se înţelege că împrejurul acestor cuvinte se învîrteau scrierile noastre comice din acel an. Pentru a sfîrşi acest capitol, reproduc aici versurile ce am făcut la acea ocaziune şi pe care le găsesc între hîrtiile mele:
NOUA DIRECŢIUNE
I
Maiorescu blăstămat, Cine dracul te-a-ndemnat într-o zi nefastă nouă Să scorneşti direcţia nouă? Vai, acest cuvînt pocit Pe noi toţi ne-a prăpădit.
1 în textul de bază: „1S79"  (n. ed.).
II
Bodnărescu, bun băiet, Unde-i partea-ţi din budget, Unde-i casă, masă bună Şi mandat pe orice lună! Unde-s beciurile pline Cu curechi în căpăţine, Cumpărat de pe la hala Cu-a cultelor cheltuială? Astăzi tot ce ai pe lume Sunt cinci sute de volume Din Rienzi, tragedie Tipărită pe-o hîrtie Aşa mică, încît chiar Nu o vra nici un brînzar. în acest potop te pune Numai noua direcţiune!
III
Nicu Gane, ca primar, De belferi1 n-avea habar. Pastia oricît ţipa, Nicu Gane asfalta 2. Caii cad pe cap mereu, Nicu asfalta din greu. Asfalta întregul Iaşi, Pîn-în deal la Tătăraşi. Dar cînd era la sfîrşit, Belferii l-au sictirit, Căci uliţele prea bune Dau o nouă direcţiune.
IV
Eminescule, poete, Umblai în cabriolete, Luni întregi, din sat în sat, Şcolile de inspectat.
1 Porecla partidului fracţionist din Iaşi.
2 Stradele laşului au fost asfaltate in timpul primăriei lui Nicu Gane.
202
203
Ca nalt revizor şcolar. Stai în gazdă la primar Şi cu primăriţele îţi încurcai iţele. Acum cu ce te-ai ales? Cu un criminal proces Ce la răcoare va pune Noua ta direcţiune 1.
Dospinescu, la plimbare. Dacă din vreo întîmplare Pe-un junimist întîlneşte. Care în drum îl opreşte, Se uită în jur prăpădit Vrun sergent de s-a zărit. Iară cînd din depărtare Un guler roş îi năzare. Pe amic în drum el lasă Şi o ia la sănătoasă, Căci azi nu-i par lucruri bune A fi nouă direcţiune !
vi
0 ! Tu, Burlă, filoloage, Tălmăceşte, cîte doage îţi lipseau cînd pana ta Sprijinea pe hanima 2 Tot cu scrieri hanimalel E drept, fuşi din aste toate Pus la Universitate Şi director la liceu C-un salar întreg al tău! Dar guvernul a căzut Şi atunci vai! s-a văzut
1 Procesul ce voia sâ-i intenteze Dim. Petrino, succesorul său ca bibliotecar, fiindcă mai multe cărţi ar fi lipsit.
2 Maiorescu scrisese că romanii ar fi zis cîndva „hanima", în loc de „anima", ceea ce Haşdeu contesta cu ironie. Burlă susţinuse părerea luu Maiorescu într-un şir de articole publicate în Convorbiri literare.
Că hanima, o I minune, E din noua direcţiune.
vii
Iară de mă-ntorc acum Şi la tine, o! Naum Şi gîndesc ce bine-ai fost Cînd aveai înc-al tău post De pro vizor la liceu, Nu ştii cît îmi pare rău! Ai schimbat, biete Naum, în mijloc de iarn-acum A liceului aripă Cu a Privighiţoaiei rîpă 1, Unde-n a lui Şendrea casă Se exală dulci miroase. Acolo tu poţi visa Multe Aegri somnia 2, Tot zicîndu-ţi cu necaz Că nu are nici un haz Să fii tu, tomnatic june, Pus în noua direcţiune!
vin
Iar Verussi, Caragiani, Doi români macedoniani, Ca oameni cu socoteală Ţin cu dragoste egală Şi la Club de belferime, Şi la ceaiul din „Junime", Ca la orişice schimbări Pe nevoi a fi călări. Nici le ninge, nici le plouă, Cu noi sunt direcţie nouă, Iar cu Chiţu şi Ureche Sunt direcţia cea veche.
1 Localitate din Iaşi, prin care se scurgeau murdăriile.
2 Ageri somnia este titlul unei poeme a lui Naum.
204
Dar pe bietul Maioresc Din toţi mai mult îl jălcsc: Ieri încă în minister, Multor ordini Cavaler, Stînd la sfat cu împăraţi. La senatori, deputaţi Poruncind: copii, avanii, Tăiaţi leafa lui Vizanti1, Declarînd lui Crătunesc: „Cît voi fi nu te numesc; Fie bun concursul tău. Eu urmez pe placul meu!" Pe profesoare-n secret Primindu-le-n cabinet Pe o uş-ascunsă, mică, Ştiută numai de Nică 2. Dar, în sfîrşit, la Senat Gîrbovii s-au supărat Şi-ntr-o zi, nitam-nisam, îţi trîntir-un vot de blam. Oleoleo! atunci căzuşi Aşa jos cum nu mai fuşi, De sughiţi cu amărire După vechea fericire, Cînd căsuţa ta din Iaşi Pentru măriri n-o lăsaşi Şi nopţile în Centrală Pe ascuns dădeai năvală, în loc să te pregăteşti, Ca acum, de Văcăreşti! Spune, schopenhauriane, Ce-s măririle umane? Vai, noua-ţi direcţiune Adună pe noi furtune, Dar şi ţie, în sfîrşit. Pe nas acum ţi-a ieşit
^f^^t^^^ ^ catedra 0Cupată de u statua lui Kogălniceanu, Viza„ ; T^J?;™*^. Cu b^ii strînşi pen-
Ane
£ statua ^S^^^^^ - bănH dat semn de viaţă. U a ^ « America, de unde ,n-a mai
Th. Nica era secretarul general     \r■ ■ * ,
general al AWterului Instrucţiuhii Publice
Capitolul XIII PRIETENI SI DUŞMANI
După o zicătoare turcească, poţi face ce vrei din român dacă îl iai cu binele. El îţi munceşte degeaba, îţi dă averea lui, se zice că te lasă să-1 şi baţi, numai să-i spui cuvinte bune, Din contră, cea mai mare îndatorire însoţită de vorbe supărătoare şi aspre — şi e ştiut că nimic nu supără mai mult decît adevărul — îţi face din român un duşman statornic.
Această experienţă am făcut-o noi în „Junimea" cu prisosinţă, încă înainte de apariţia Convorbirilor literare, observaţiile ce făcea Maiorescu unuia sau altuia dintre profesori în privinţa insuficienţei lui didactice, ştiinţei lui, sau în privinţa negligenţei cu care îşi împlinea datoria, răzvrătise pe mulţi în contra sa, din cauza formei aspre cu care îşi exprima părerea. Am văzut ce conspiraţii se urzise şi ce furtună se pornise contra lui la 1864. Doi ani mai tîrziu, toţi şcolarii lui Simeon Bărnuţ, organizîndu-se în partid politic sub numele „Fracţiunea liberă şi independentă", au devenit înverşunaţii noştri duşmani. Prelecţiunile noastre populare, cu care ne cîştigasem inimile junelor generaţii, îi supărau pe adversarii noştri peste măsură. în anul cînd profesorul Petru Suciu s-a ales rector al Universităţii, el voia chiar să ne refuze aula pentru prelegerile noastre, fără măcar a arăta vreun motiv, şi abia cu mari stăruinţe şi provocînd convocarea Consiliului întreg, am putut, după lungi dezbateri, dobîndi o majoritate care să ne încuviinţeze sala Universităţii ca în trecut.
N. Ionescu, în discursuri ţinute la întruniri politice, arăta că prelecţiunile noastre sunt imorale. Gh. Alexandrescu-Ureche, profesor la Universitatea din Iaşi şi nepotul lui V.A. Urechia, îmi zise odată că ne-am putea înţelege ca să facem politică comună; că ei ne-ar ceda chiar în cele mai multe
207
chestiuni de principiu, cu singura condiţie de a ne lepăda de Maiorescu, aşa de departe mergea pe atunci ura contra acestui bărbat.
Noi însă urmam calea noastră înainte. în primăvara anului 1871, prelecţiunile populare ale „Junimii" aveau de obiect: Semnele de cultură în popoare şi tratau, după introducerea făcută de Maiorescu şi întitulată Formă şi fond, despre Familie (Pogor), Religiune (Maiorescu), Forma estetică (I.P. Florentin), învăţămîntul elementar (Maiorescu), Conştiinţa juridică (Mândrea). Trebuie să spun că I.P. Florentin nu s-a deosebit deloc în conferinţa sa şi nici a mai luat parte de atunci la prelecţiunile publice ale „Junimii". în anul 1872, teza comună era Omul şi natura, la care au făcut cu mare succes apariţia lor Al. Xenopol, Lambrior, Panu şi Vârgolici. Materia s-a împărţit în modul următor: Privire teoretică (Maiorescu), Focul (Xenopol), Arma şi unealta (Lambrior), Plugul (Negruzzi), Locuinţa (Burlă), Corabia (Panu), Scrierea (Vârgolici), Arta (Pogor), Morala şi ştiinţa (Maiorescu)a).
Burlă a fost singurul dintre debutanţi care s-a arătat inferior, în anul următor Maiorescu era aşăzat la Bucureşti şi n-a mai făcut parte din numărul oratorilor. Pogor de asemene, suferind pe atunci de o boală de nervi, n-a mai fost printre conferenţiari. A trebuit să fac eu cursul introductiv la prelecţiunile intitulate Elemente naţionale şi la care au luat parte, afară de acei ce se deosebiseră în anul precedent, încă Verussi şi Roiu, cel întîi cu jumătate de succes, acel din urmă cu un insucces deplin<2).
Găsirea unei teme comune devenea tot mai grea, parte din cauză că pentru interesul publicului trebuia să-i înfăţişezi o materie variată, parte din cauză că însuşi conferenţiarii noştri făceau studii deosebite şi ar fi avut plăcere să vorbească despre obiectele cu care se ocupau în special şi cu predilecţie, în loc de a fi siliţi să intre într-un cadru comun. Cînd discutam în „Junimea" tema prelecţiunilor fiecărui an(3), mai întîi ne întrebam totdeauna dacă aceste aduc vreun folos publicului, şi ajungeam regulat la concluzia că nu aduc nici un folos; cu toate acestea, tot ne hotărâm să ţinem conferinţele noastre. După aceea discutam iarăşi dacă e bine să mănţinem programa unitară, şi după lungi discuţii, faţă cu greutăţile ce se prezentau şi avînd în vedere că publicul tot nu poate urmări firul comun, ne ziceam că e mai bine să-şi aleagă fiecare mate-
208
ria după voie, şi la urmă sfîrşeam totuşi prin a găsi o programă. comună — aşa de puternică era direcţia dată o dată Societăţii noastre literare. Cîte idei nu se puneau înainte cînd era vorba de stabilirea programei! Unul voia o materie literară, altul filozofică, altul istorică..., iar altul da ideea să ne apucăm de materii aşa-zise mai practice, de ex., de economie politică. Pogor, care cetise mult despre Indii, propunea în fiecare an să intitulăm programa noastră India în şepte prelecţiuni, şi regulat propunerea lui era respinsă.
Al XI[-lea] an, prelecţiunile au avut de obiect înrîuriri asupra poporului român, şi afară de Privirea teoretică, ţinută de Xenopol, şi Concluziunea, ce forma obiectul conferinţei mele, s-a vorbit despre bizantini, slavoni, austrieci şi francezi. Conferinţa relativă la austrieci a ţinut-o Eminescu, care a debutat atunci cu succes.<4) în alt an am intitulat prelegerile noastre Sisteme metafizice, la care Pogor a făcut introducerea, şi s-a prezentat întăi publicului, cu o foarte mare izbîndă, filozoful nostru materialist V. Conta. Atunci s-a vorbit despre Fetişism, Politeism, Panteism, Monoteism, Criticism şi Naţionalism^. Iarăşi în alt an s-a mai găsit ca temă comună Deşteptarea naţională, la începutul secolului XIX(6), iar mai pe urmă s-a părăsit, în sfîrşit, principiul programei unitare şi s-a lăsat deplină libertate fiecărui de a-şi alege obiectul conferinţei după plac. Cîţiva ani aceasta a mers încă binişor, mai ales că Maiorescu venea anume de la Bucureşti spre a ne face cîte o prelegere şi atrăgea un public foarte numeros; apoi, din noii conferenţiari, C. Dimitrescu şi P. Missir se deosebeau prin talentul lor; dar cu timpul se simţi că prelecţiunile „Junimii" nu mai era ceea ce fusese odinioară: Maiorescu nu mai putea veni totdeauna: Pogor, Carp, eu nu mai luam parte; pe Xenopol îl transformase boala cu totul ; Lambrior şi Conta murise; Panu făcea numai politică — ca în toate lucrurile omeneşti, timpul produse şi aici neapăratele-sale efecte.
Prelecţiunile Societăţii „Junimea" au ţinut peste tot 18 ani, de nu mă înşăl(7), şi ajunsese într-o vreme a fi considerate ca o necesitate pentru oarecare parte a publicului ieşan. Prin familii şi prin şcoli ne întrebau, cum se apropia sfîrşitul carnavalului', de nu's-a publicat încă programa prelecţiunilor şi de ce întîrzie? Erau prelecţiunile aşa de neapărate pentru unii, precum erau pentru alţii slujbele bisericeşti în postul
209»
mare. Toţi am putut observa că materia ce plăcea mai mult publicului nostru era metafizica. Eu mi-am explicat fenomenul acesta din cauză că o mare parte a societăţii române, nemafiind mulţumită sufleteşte cu vechile practice religioase, ajunsese în acea stare cînd se simte trebuinţa de a căuta altceva pentru a le înlocui, şi atunci sistemele filozofice cele mai populare şi mai simple ţi se prezentă în mod natural pentru acest scop. Dealtminteri, este greu de a spune dacă în mod general prelecţiunile noastre au fost de vreun folos pentru public. Sigur este însă că pentru membrii Societăţii, ele au fost un mare stimulent la studii şi meditaţii variate, şi prin urmare au contribuit mult la lărgirea cercului de cunoştinţe şi la dezvoltarea proprielor cugetări.
Din toţi conferenţiarii noştri, cel mai ciudat a fost poate macedoromânul Ion Caragiani. Faţa sa plină şi jovială, surîsul său vecinie te îndeamnă la rîs chiar cînd nu vorbeşte, cu cît mai mult cînd se pune pe istorisit. în orele de anecdote la „Junimea", Caragiani era nepreţuit, căci el nu povestea numai cu gura, ci şi cu gesturile şi cu mişcările feţei, aşa încît figura lui te pregătea, treptat, mai mult chiar decît cuvintele, la concluzia comică ce avea să vie. La anecdote aceasta e bine, dar la cele două prelecţiuni ce Caragiani a făcut în depărtare de 12 ani una de alta, nu mergea deloc18'. Cînd ne vorbi data dintîi despre poezia grecească şi ne descrise în mod umoristic luptele înaintea Troiei între cavalerii Agamemnon, Meneleau, Hector etc, el avea aerul de a-şi bate joc de faimoşii eroi ai lui Homer şi chiar de marele poet al antichităţii. Iar cînd ultima oară, tratînd despre Rîs şi comedie, ne duse 1 1/2 ceas numai în anecdote, lucrul nu mai merse deloc. Publicul începu prin a surîde, apoi rîse cu hohot cîteva minute, după aceea însă figurile începură a se face tot mai lungi şi mai serioase, pană ce la urmă, unul cîte unul prinse a pleca nemulţumit — singur Caragiani, urmînd şirul anecdotelor sale în faţa scaunelor ce se goleau pe fiece minut, a rîs din toată inima pană la ultimul cuvînt.
Sfîrşind a vorbi despre prelecţiunile noastre populare, mai notez aici o aducere-aminte ce-mi trece prin cap: Era la întîia venire la putere a partidului roşu, pe la anii 1867—68, cînd era prefect în Iaşi răposatul Ştefan Sihleanu. Nu ştiu despre ce materie filozofică vorbea Maiorescu într-o duminică, cînd atinse şi ideea libertăţii şi o explică filozoficeşte
210
după sistema sa. La un moment prefectul, ce se găsea în public, neputîndu-se deloc uni cu părerea conferenţiarului, deveni aşa de nervos şi se uită pînă într-atîta, încît se sculă de pe scaun şi strigă în gura mare: „Protestez !" N-are cineva o idee de efectul ce face o asemenea întrerupere, admisibilă poate în adunări politice, în mijlocul expunerii liniştite a unei teorii filozofice! Oratorul zîmbi fără a se turbura, publicul întoarse capul în toate părţile crezînd că este vreun nebun în sală, bietul prefect se făcu mititel pe scaunul său, şi, pîn-dind momentul oportun, se furişă tiptil pană la uşă. De atunci nu s-a mai arătat la prelecţiunile populare ale „Junimii" !
Nu atît obiectul cursurilor noastre, cît mai ales împrejurarea că ele atrăgeau tineretul şi dădea Societăţii strălucirea ştiinţei şi a învăţăturei produse ura „Fracţiunii libere şi independente" contra noastră. Nici un moment membrii acestei societăţi politice nu s-au gîndit să ţie şi ei conferinţe în care să expuie principiile lor, contrare principiilor noastre, ci, simţindu-se incapabili de a ne doborî în luptă dreaptă, întrebuinţau, împinşi de invidia ce-i rodea, tot feliul de mijloace neleale: calomnia mai cu seamă era arma cea mai naturală ce li se prezenta. Ei ne acuzau prin gazete şi în convorbiri particulare că suntem cosmopoliţi, antinaţionali, că avem ura gintei latine, că voim să germanizăm ţările române, că voim să vindem patria jidanilor etc. Pe nimic nu se puteau întemeia pentru a susţine acuzări atît de grave, doar pe împrejurarea că noi izgonisem, din discursurile şi scrierile noastre, deşertele declamaţii întru lauda nemărginită a naţionalităţii române, declamaţii atît de uşoare de rostit şi atît de puţin demne de un popor care are respect de sine însuşi. Dacă însă această societate politică, formată din discipulii lui Simeon Bârnuţ, ne duşmănea încă înaintea apariţiei Convorbirilor literare, cu atît se mări ura sa, după ce revista noastră ieşi la lumină.
Cînd Maiorescu publică critica sa contra şcoalei lui Bărnuţ şi formulă acuzările sale precise, atît contra modului acestui cap de şcoală de a înţelege patriotismul, cît mai ales contra metodei sale lipsită de orice bază ştiinţifică, şcolarii lui Bărnuţ, care publicase cartea răposatului lor profesor'9', nu-şi mai ascundeau furia de care erau cuprinşi; cu toate acestea, nu se găsi nici unul din ei care ar fi fost în stare, ori s-ar fi încercat măcar, de a răspunde prin publicitate la argumentele
211
date de Maiorescu, ci toţi îl combăteau numai cu calomnii şi cu prigoniri personale. Nu era greu pentru aceşti adversari de a lăţi sentimentele de ură contra noastră şi în cîteva alte cercuri. Toţi acei atinşi cîtuşi de puţin de criticele ce apăreau în Convorbiri — mai ales ale lui Maiorescu: Despre poezia română, Critica deosebitelor sisteme de ortografie, Limba română în jurnalele din Austria, Observaţiuni polemice™ etc, etc. — apoi toţi acei împunşi de satirele ce nu încetasem de a publica se uniră împotriva noastră. Trebuie negreşit să mărturisesc că nici noi nu aveam cruţare. Se vede că, în fericiţii ani ai tinereţei, omul îşi închipuie că este indiferentă forma în care loveşte, numai să spuie adevărul, pe cînd mai ales de la blîndeţea sau asprimea formei atîrnă supărarea celui criticat. Aceste critici şi satire dădeau loc la multă polemică, dar nici una din luptele noastre nu a fost aşa de însemnată ca acea ce am purtat în anul 1873 cu Revista contimporană din Bucureşti.
P. Grădişteanu(11), avocat cunoscut din capitală, a fost totdeauna iubitor de literatură şi s-au încercat însuşi în tinereţele sale să traducă un şir de poezii franceze, din care tina singură, Souviens-toi de A. de Musset, s-a publicat în anul I al Convorbirilor.(12) Văzînd capitala României lipsită de o revistă literară, pe cînd la Iaşi Convorbirile ţineau de 6 ani, atunci Grădişteanu strînse în jurul său toate somităţile inte-lectualo-literare din Bucureşti şi crea Revista contimporană™, care apăru la 1 martie 1873. începutul acestei publicaţii era grozav de slab, articulele lui G. Sion, V.A. Urechia, Pantazi Ghica, Marian etc. dădură ocaziune lui Maiorescu să scrie o admirabilă critică asupra lor, intitulată Beţia de cuvinte.lU) Cînd aceasta au apărut, toţi scriitorii din Bucureşti s-au făcut foc pe noi şi au hotărît să-şi răzbune. P. Grădişteanu scrie un lung şi violent răspuns, cu care nu numai apără pe colaboratorii săi, dar încă atacă pe redactorii Convorbirilor literare cu înverşunare; Urechia răspunde asemenea lung şi larg cu tot felul de sofisme şi loveşte personal în Maiorescu: P. Ghica scrie drept răspuns un şir întreg de articule în Românul.^ Maiorescu răspunde la toţi în Convorbiri cu mare succes.'16' Publicul prinse interes la luptele noastre şi se împărţi în două tabere, iar tineretul luă partea •Convorbirilor sau a Revistei contimporane, mai ales după direcţiunea în care era crescut. Pentru întîia oară în România,
212
lumea cu oarecare cultură, obişnuit atît de indiferentă în chestiuni literare sau ştiinţifice, se interesă de cearta iscată şi se pasiona pentru unii sau pentru alţii. Iar cînd mai pe-urmă, după obiceiul românilor, articulele polemice se prefăcură în satire, publicul, mai cuminte decît noi cari ne luptam,, rîse cu dragă inimă şi de unii şi de alţii. Ţin minte că în vara acelui an m-am întîlnit la băile de la Kissingen cu răposatul M. Zamfirescu'17', tînăr poet din Bucureşti şi colaborator-al Revistei contimporane. Atunci am rîs mult împreună de cearta noastră, însă aceasta nu ne-a oprit de a lucra fiecare-în ascuns satire contra cercului celuilalt. Eu am compus, la Kissingen întîia mea Satiră, întitulată La cîţiva autori contimporani^, iar Zamfirescu, tot acolo, după cum mi-a mărturisit mai tîrziu, opereta Muza de la „Borta-rece", în care îşi bătea joc de noi. <19)„Borta-rece", în satira, dealtminteri plină de spirit, a lui Zamfirescu, era locul unde „Junimea" se aduna şi se îmbăta. Iar Muza trebuie să fi reprezentat» pe cît credem, pe domnişoara Matilda Cugler, acum d-na Poni, autoarea unui volum de poezii lirice foarte frumuşele, publicate în Convorbiri. Mi s-a spus că mai tîrziu cîţiva bucureşteni, venind din întîmplare în Iaşi, se duseră de curiozitate să viziteze „Borta-rece", crezînd că în adevăr membrii „Junimii" se îmbată acolo, şi avură o mare decepţie neîntîlnind nici un junimist beat în acel local cu totul ordinar şi primitiv. Poate că tocmai satira lui Zamfirescu a atras, băgarea de seamă a „Junimii" asupra „Borţii-reci", şi că numai îndemnaţi de recomandarea poetului din Bucureşti,. Creangă şi Eminescu se deprinseră mai tîrziu să viziteze din vreme în vreme acea circiumă, în care, după cît ne ziceau ei, se găsea în adevăr vin vechi de Cotnar admirabil de bun.. Lupta se sfîrşi cu triumful nostru şi moartea Revistei contimporane.^ Chiar Petru Grădişteanu mărturisi într-o zi lui Maiorescu, mulţi ani după aceea, că tot noi trebuie să fi avut dreptate, căci în luptele intelectuale nu ar fi ca în cele poli--tice. La aceste din urmă biruieşte cel mai tare, mai răbdător şi mai cu noroc, chiar cînd n-are dreptate, la cele dintîi victoria este a acelui ce susţine adevărul, căci aici nici norocul, nici puterea pasională nu pot fi de folos*21'.
„Junimea" a mai fost multă vreme în luptă cu Urechia, chiar afară de Revista contimporană, deşi acest autor ar fi voit totdeauna să trăiască bine cu noi, apoi cu mulţi scrii-
213:
tori români din Austria, precum, de exemplu, Gh. Bariţ, Vulcan, Popfiu, Ar. Densusianu şi alţii, cu întreaga Societate Academică, pînă în momentul cînd părăsi în limbă, literatură şi ortografie direcţia ce-i dăduse Cipariu, Laurian, Maxim şi Fontanin, dar acel autor cu care ne-am certat mai mult din toţi a fost B. P. Haşdeu. Păcat, în adevăr, de acest bărbat! Cu un fond de erudiţie foarte bogat, înzestrat de natură cu un spirit extraordinar, el a început totdeauna bine şi a sfîrşit totdeauna rău. De o mobilitate extremă în impresiunile sale, el a încercat toate genurile de activitate literară; a fost poet liric, poet dramatic, novelist, critic, jurnalist politic şi jurnalist umoristic, apoi, devenind istoric, introduse de la o vreme metoda critică în istoria românilor. La urmă părăsi cu totul cîmpul istoriei pentru a se face filolog, iar în anii săi din urmă părăsi şi filologia pentru a face filozofie spiritistă. în tot ce a scris, Haşdeu a avut o rază de originalitate, dar i-a lipsit răbdarea şi perseverenţa la toate lucrările mari de care s-a apucat şi, ce este mai trist din toate, prea adesea a alunecat alături de buna-cre-dinţă; căci nu s-a sfiit să-şi puie ştiinţa în serviciul intereselor sale personale, măgulind slăbiciunile intelectuale ale puternicilor zilei în paguba adevărului ştiinţific, precum a făcut-o, de ex., mult timp cu Gh. Chiţu, cînd acesta era ministru influent. Ştiind pe Chiţu oltean înflăcărat, Haşdeu, în scrieri de ale sale, pune în contra adevărului istoric fapte mari în seamă oltenilor, numai pentru a fi bine văzut si ajutat de Chiţu.
Cu care din membrii „Junimii" Haşdeu nu a fost în luptă polemică! Cu Maiorescu negreşit; ca istoric, cu Panu, cu Xenopol; ca filolog, cu Burlă, Cihac, Lambrior, Philippidi. Eu, afară de multe notiţe înghimpătoare, i-am consacrat o satiră specială, Satira III.{22) Dar şi Haşdeu lovea în noi în toate felurile şi nu se sfia să ne joace chiar feste copilăreşti, ■cu trimiterea de poezii păcălitoare, precum Eu1 şi Ea şi La noi e putred mărul, despre care am vorbit.<23) Şi cu amicii săi, cu care lucrase mult timp în contra noastră, el s-a certat adesa; astăzi lovea în discipulul său Tocilescu, mîne biciuia pe V.A. Urechia, mult mai dureros decît am făcut-o noi vreodată, fiindcă el nu se ferea, ca noi, de a face personalităţi
1 în textul de bază: „El" (n. ed.).
214
în polemicele sale; chiar şi pe binefăcătorul şi prietenul său Chiţu el îl izbi cînd acesta nu mai voi sau nu mai putu să-i îndeplinească cererile pe care i le adresa. Ceea ce însă caracterizează cu totul pe Haşdeu este următoarea împrejurare: în anul 1874 el se duse la Maiorescu, care era ministru de Instrucţiune Publică, şi-i ceru să-1 numească director la Arhiva Statului. Maiorescu ar fi voit să-i îndeplinească cererea, dar nu putu din cauza opoziţiei ce-i făcu V. Boerescu în Consiliul de Miniştri, care susţinea pe Ari-cescu<2*>. Aflînd Haşdeu despre nenumirea sa, chiar de a doua zi, nu mai tîrziu, scrise un articol lung şi violent contra lui Maiorescu, în care îl ataca în oarecari păreri folologice, ceea ce dădu loc la polemica între Haşdeu şi Burlă relativă Ia hanima sau animat2^.
Astfel, de la întâiul an al Convorbirilor pană la timpul cînd teoriile şi principiile noastre au ieşit învingătoare, noi am fost în luptă neîntreruptă cu cei mai mulţi din autorii români din toate provinciile, susţinuţi fiind numai de dreptatea cauzei, de convingerea izbîndei viitoare şi de răbdarea cu care am dus campania noastră. Avînd mai totdeauna cu noi şi pe puţinii cari cumpănesc argumentele serioase, şi pe mulţi din cei căror le place să rîdă, o bună parte a publicului nepărtinitor şi mai ales tineretul ne-a susţinut tot timpul şi chiar cînd cîteodată o furtună întreagă părea că se ridică contra noastră şi are să ne doboare, precum la 1864, cu faimosul proces al lui Maiorescu, şi la 1874, cînd „Direcţia nouă" atrăgea fără vina ei ponosul urei politice ce se ridicase contra lui Lascăr Catargiu, totuşi cumpăna se plecă iarăşi după cîtăva vreme în partea noastră.
însă în acele timpuri de luptă şi de duşmănii înverşunate „Junimea" avea şi prieteni înfocaţi. Am primit adesa scrisori de la persoane necunoscute mie, din toate ţările locuite de români, în care ni se dădea curaj şi eram îndemnaţi să perseverăm pe calea începută. M-am mirat adesa cît de bine oarecare tineri, a căror cunoştinţă nici măcar am făcut-o, înţelegeau direcţia întreagă ce voiam noi să dăm literaturei naţionale. în cîteva rînduri persoane anonime din Bucureşti mă înştiinţară că Haşdeu sau alţii ne pregătesc farse nouă, mulţi îmi trimeteau versuri cu lauda Societăţii „Junimea" sau a vreunuia din membrii ei — poezii desigur neinteresate, de vreme ce nu erau iscălite şi nici menite a fi publicate
215
vreodată. Caragiale mi-a mărturisit că încă de pe băncile rşcoalei urmărea cu un interes febril polemica dintre Convorbiri şi celelalte foi şi că a fost foarte nenorocit în ziua cînd a văzut că izbutise păcăleala lui Haşdeu cu poezia La noi e putred mărul.
în anul 1871, cînd tineretul român de la universităţile apusene a organizat o adevărată serbare naţională la mormîntul lui Ştefan cel Mare din Monăstirea Putna, la „Junimea" s-a adresat ca să judece care era discursul festiv cel mai bun, şi anume la Alecsandri, Maiorescu şi Pogor*26', spre marea nemulţumire a lui M. Kogălniceanu şi altor bărbaţi politici, care se dusese la Putna spre a se pune în contact cu junele .generaţii de români din toate părţile. Dar ceea ce pe mine m-a emoţionat în adevăr a fost serbarea pe care Societatea academică „România jună" din Viena a organizat-o în luna iunie 1882 chiar în onoarea Societăţii „ Junimea"'27'.
Nu ştiu ce sentiment va fi produs altor membri ai Societăţii „Junimea" acea serbare entuziastă în onoarea noastră, •eu unul m-am simţit oarecum cuprins de melancolie, căci iară voie mi-a venit atunci gîndul că tinereţele s-au dus. în acea vîrstă fericită, acum suferi, acum te bucuri, azi eşti învins, mîni răpui pe duşman, eşti într-un vecinie neastîmpăr, într-o vecinică luptă în care meritele tale nu pot fi deplin -cunoscute şi apreţuite. Cînd însă începi a fi cîntărit după adevărata-ţi valoare, cînd meritele ţi se recunosc pe deplin, atunci negreşit luptele şi trudele au încetat, dar, odată cu •ele, s-au dus şi anii tinereţii. E plăcut să te bucuri de fructele unei îndelungate munci, dar te cuprinde melancolia cînd ajungi la încredinţarea că capitolul e încheiat sau foarte aproape de a se încheia.
Şi, în adevăr, de atunci lupte literare n-am mai purtat, iar „Junimea", care la început avea de principiu a nu se ocupa niciodată de politică, s-a transformat cu încetul şi pe nesimţite într-un partid politic.
Capitolul XIV EMINESCU
Pe la sfîrşitul lunei fevruarie sau începutul lunei martie 1870, mă întorceam într-o seară acasă de la o adunare. Plecasem mai devreme decît se obişnuieşte, căci, scriind pe atunci idila Miron şi Florica, eram toată vremea preocupat de poema mea.(1> Ajunsesem la cîntul din urmă şi cugetam pe care din sfîrşiturile ce mi se înfăţişau în închipuire era mai bine să aleg. Acasă mă pusei la gura sobei şi lăsam să-mi treacă dinaintea ochilor deosebite imagini din idila mea— petrecere ce are un farmec nespus pentru oricare autor. Arun-cînd ochii din întîmplare asupra mesei mele de lucru, văzui o scrisoare nedeschisă, pe care nu o băgasem în samă. Era adresată „Redactorului Convorbirilor literare" şi scrisă cu litere mici şi fine ca de o mînă de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschizînd plicul, găsii o scrisoare împreună cu o poezie întitulată Venere şi Madona, amîndouâ iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţa afi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe faţă.
Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă Venere şi Madona, dar de la a treia strofă, care începea cu versurile: Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri ...
interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit. Foarte impresionat, am cetit poezia de mai multe ori în şir, iar a doua zi des-de-dimineaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mînă.
217
— în sfîrşit, am dat de un poet, i-am strigat intrînd în 1 odaie şi arătîndu-i hîrtia. 1
— Ai primit ceva bun ? răspunse Maiorescu, să vedem! 1 El luă poezia şi o ceti, apoi o ceti şi a doua oară şi zise: 1
— Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este | acest Eminescu? 1
— Nu ştiu, poezia e trimisă din Viena. ,1
— Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu, lasă | manuscriptul la mine. I
Peste cîteva zile, fiind adunarea „Junimii" şi Maiorescu I
cetindu-ne versurile Venere şi Madona, toţi şi mai ales Pogor 1
au fost încîntaţi de acest poet necunoscut'2'. ]
îmi pare foarte rău că pintre hîrtiile mele n-am mai 1 putut găsi scrisoarea lui Eminescu, care a întovărăşit poezia 1 Venere şi Madona, căci era tot atît de originală şi de intere- I sântă ca şi poezia însăşi. Eu i-am răspuns felicitîndu-1 de | succesul ce avusese versurile sale în „Junimea", i-am expus 1 părerile Societăţii, observaţiile critice ce se făcuse, l-am J îndemnat să cultive talentul său şi am sfîrşit cerîndu-i 1 amănunte despre viaţa şi ocupaţiile sale din Viena. La toate 1 aceste Eminescu nici mi-a răspuns, dar peste cîtva timp I trimise o a doua poezie, intitulată Epigonii, care iarăşi a 1 făcut mare efect în Societatea noastră din cauza frumuseţii ,| versurilor şi originalităţii cugetării. Negreşit că în fond nu | era cu putinţă să ne unim cu părerile lui Eminescu. O Societate în care critica juca un rol aşa de însemnat nu putea \ considera ca autori de valoare pe Cichindeal, Mumuleanu, j Prale, Bolliac etc, din care unii sunt mult mai pe jos chiar j de cea mai simplă mediocritate, dar ţiind seamă de talentul poetului, i-am publicat poezia chiar în fruntea Convorbirilor, unde tipăream versuri foarte rareori, numai în cazul cînd credeam că ele au o valoare deosebită*3».  în scrisoarea ce ' i-am adresat atunci, deşi i-am lăudat poezia, i-am arătat îndoiala ce aveam despre meritul mai multora din autorii cîntaţi de dînsul, şi eram curios să aflu ce efect i-a făcut critica „Junimii". Răspunsul ce l-am primit de la Eminescu l-am regăsit şi socot că este interesant de a-1 reproduce aici în întregul său. Iată-1:
Viena in 17/6 870 st.n.
Scumpe domnule redactor,
Alles in Deutschland hat sich in Prosa und Versen verscklimmert, Ach und liinter Uns liegt weit schon die goldene Zeit!
într-adevăr aşa îşi începe Schiller Ieremiada, numai că el făcea un compliment trecutului, pe cînd aplicat la noi, românii, mi se pare a fi un adevăr. Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Elliade, acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucrau ei. Noi ceşti mai noi cunoaştem starea noastră, suntem treji de suflarea secolului, şi de aceea avem atîta causă de a ne descuraja. Nimic, decît culmile strălucite, nimic decît cunoştinţa sigură că nu le vom ajunge niciodată. Şi să nu fim sceptici. Atîta lucru, cele mai multe puteri sfărmîndu-se în van în lupte sterile, cele puţine descuragiate, ameţite de strigătul gunoiului reînoată asupra apei. îmi place să cetesc printre şire. Deşi d-voastră cercaţi a rîde în Copii, totuşi adesea văd descurajarea internă, convicţiunea amară că nu veţi putea ajunge la ceva cu ele — căci e o generaţiune acea cu care vă luptaţi.1
între corespondenţele redacţiunii am văzut un răspuns cătră V. Dim. Dacă e Vasile Dimitrescu acela căruia i-aţi răspuns, aş avea a vă aduce aminte că o respingere prea aspră îl poate face să se îndoiască de sine însuşi, şi că poate e rar un om care să se descurajeze mai uşor ca Dimitrescu2. Altfel veţi fi băgat în seamă cum că are mult talent, deşi fantasia îneacă reflecţiunea. Numai, drept vorbind, mama imaginilor, fantasia, nu îmi pare a fi o condiţiune esenţială a poesiei — pe cînd reflecţiunea nu e decît scheletul, care în opera de artă nici nu se vede, deşi palidele figuri ale unor tragediani îşi arată mai mult oasele şi dinţii decît formele frumoase. La unii predomină una, la alţii alta; unirea amîndorora e perfecţiunea, purtătorul ei, geniu. Dimitrescu nu e un geniu, deşi e poet.
1 Eminescu face aluzie la schiţele şi novelele mele intitulate Capii de pe natură.
2 Urma a dovedit că Eminescu s-a înşălat asupra lui Vasile Dimitrescu, care a rămas necunoscut, neproducînd nimic de seamă în literatura română.*4'
218
219
Poate că-mi o veţi ţine de rău, că v-am făcut observa-ţiunea aceasta, dar am cumpănit respectul ce vi-1 datorez, cu iubirea ce am pentru descurajatul meu amic. Dacă e rău ca să predomine iubirea, îmi retrag cuvîntul, şi vă rog a crede că n-am spus nimic.
Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri, şi lucrarea noastră trezită, rece. Prin operele liricilor români tineri, se manifestă acel aer bolnav, deşi dulce pe care germanii îl numesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşa Skelitti, aşa Matilda Cugler — e oarecum conştiinţa adevărului trist şi sceptic învins de cătră colorile şi formele frumoase, e ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale, îndată însă ce conştiinţa vede că imaginile nu sunt decît un joc, atunci, după părerea mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriele sale creaţiuni.
Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul genera-ţiunii noi şi cred cu drept.
încă una. Mi se pare că strofa a treia nu se prea potriveşte cu întregul. Se poate cum că numai mi se pare, se poate cum. că şi multe altele mi s-or fi părînd bune, şi or fi rele; în fine, ceea ce nu se va potrivi puteţi şterge în bună voie. în caz de a şterge strofa a treia, apoi veţi fi bun de a corege într-a patra vorba zidea în zidind: „Eliad zidind"... Admiţînd strofa a treia ar suna mai bine, cores astfel.
Vă rog de indulgenţă pentru timpul cît vi-1 răpesc cu cetirea epistolei mele, şi încredinţîndu-vă despre deosebita stimă ce vă păstrez,
Rămîn al d-voastră M. Eminescu
N.B. — în caz de a-mi răspunde în corespondenţa redacţiunii, veţi binevoi a o face fără loc şi nume sub cifra Y.Z'"5).
Poeziile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decît cele ce primeam obişnuit de la toţi autorii, făceau să mă interesez tot mai mult de acest tînăr poet. Avînd a pleca în acea vară la băi în Austria, hotărîi să mă opresc la Viena cîtva timp pentru a face cunoştinţă cu Eminescu şi a petrece cu dînsul o bucată de vreme. Dar nu l-am înştiinţat
•de sosirea mea, voind să-i fac o surprindere. Ajuns la Viena, mă dusei la cafeneaua „Troicii" din Wollzeile, unde ştiam că
•e-ste locul de adunare al studenţilor români, şi mă aşăzai la o masă deoparte lîngă fereastră, de unde, fără a fi băgat în seamă, puteam observa pe toţi tinerii ce vorbeau între dînşii româneşte. Erau mulţi adunaţi în ziua aceea, unii păreau mai inteligenţi, alţii mai puţin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încît îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dînşii. Deodată se deschide uşa şi văd intrînd un tînăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, eu părul negru, lung, ce i se cobora aproape pană la umeri, cu un zîmbet blînd şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu şi, fără un moment de îndoială, m-am sculat de pe scaun, am mers spre dînsul şi, întinzîndu-i mîna, i-am zis:
— Bună ziua, domnule Eminescu !
Tînărul îmi dădu mîna şi, privindu-mă cu surprindere:
— Nu vă cunosc, răspunse el cu un zîmbet blînd.
— Vedeţi ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndată.
— Poate nu sunteţi din Viena?
— Nu.
— După vorbă sunteţi din Moldova ... poate din Iaşi? ...
— Chiar de-acolo.
— Poate sunteţi domnul... Iacob Negruzzi? zise el cu sfială.
— Chiar el.
— Vedeţi că şi eu v-am cunoscut.
La auzul numelui meu, lăţit între tinerimea studioasă din cauza Convorbirilor literare, studenţii români din cafenea se grămădiră împrejurul nostru şi Eminescu mi-i făcu cunoscuţi. Cei mai mulţi erau din Transilvania şi Ungaria, cîţiva din Bucovina.
— îmi pare rău că Slavici a plecat din Viena în vacanţe, zise Eminescu, aş fi dorit foarte mult să faceţi cunoştinţa lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei originale şi va scrie foarte bine cînd va mînui mai uşor limba română de care s-a cam dezvăţat în şcolile ungureşti.
împrieteniţi din cel întîi moment, am stat mai bine de o săptămînă în Viena, petrecînd tot timpul cu Eminescu, discutînd împreună despre trecutul şi viitorul românilor.
220
221
despre războiul franco-german ce tocmai izbucnise şi pasiona toată lumea şi mai ales despre literatura noastră naţională.
Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de-la băi şi l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare, români şi unguri, la care se referă şi un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după întoarcerea mea la Iaşi şi pe care o reproduc mai jos.
La despărţirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se aşăze în Iaşi cînd va sfîrşi studiile sale.
— Aş veni bucuros, îmi răspunse el, căci Societatea „Junimea" are pentru mine o mare atracţie, însă mai tîrziu. Deo[cam]dată ne-am înţeles cu Slavici să punem în mişcare pentru anul viitor o mare întrunire a studenţilor români din toate părţile, la mormîntul lui Ştefan cel Mare din Mînăs-tirea Putna. Cînd ne-om fi îndeplinit această datorie, vin.
Eminescu îmi povesti cum voiau să organizeze acea serbare şi-mi făgădui, asupra ei, o mică notiţă pentru Convorbiri literare, pe care mi-o şi trimise. Este articulul subsemnat cu litera E şi publicat în numărul din 15 septemvrie al re-vistei.<6) El mi-a fost trimis cu următoarea scrisoare:
Viena, 16/4 septemrie 1870
Scumpe domnule Negruzzi,
Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul. Astfel un individ, care crede că se cunoaşte bine pe sine, care-şi urmează liniştit trebile lui, ori concrete, ori abstracte, ţesături de painjini filosofice sau poetice, se trezeşte într-o bună dimineaţă cu o întîmplare oarecare, — în sine aceeaşi pentru toată lumea — că stîrneşte în el porniri de care nici nu visa măcar că există în sufletul lui; această întîmplare nimiceşte toate ţesăturile combinate de mintea lui, şi el singur se trezeşte deodată că e alt om, adesa negaţiunea individualităţii lui de pînă atuncea. în fine, schimbări de astea psihologice de s-ar întîmpla numai sporadic pe ici, pe colea, în individul cutare ori cutare, ar fi calea-valea, dar popoare întregi să le vezi suferind de această metempsicosă, ori cum pustia i-aş mai zice? Ai crede că suflete[le] germanilor au trecut în animale, şi sufletele animalelor în germani.
0, tăcuţii, gînditorii, umanitarii germani! Unde sunt ei? Vă încredinţez că nu-i mai găseşti în nici o manifestaţie a
222
vieţii lor. Ziarele germane sunt mai chauviniste şi mai poltrone decît toate — decît ale noastre chiar, implicînd Columna. Die welschen Mordbrenner! iată titlul unui articol de fond din unul din cele mai serioase ziare; jurnalul Blătter fur literarische Unterhaltung aduce totdeauna titlul cărţiloi ce ies la lumină: Das Germanenthum in Osterreich, Dic Feuer-probe des Norddeustchen Bundes, A uf nach Frankreich, Vor-wărts!, Geharnischte Sonette, Der Krieg Deutschlands — 20 pană la 30 volume pe săptămînă toate de materia aceasta!
înainte nu ţineau la naţionalitatea lor, fiindcă nu prea aveau la ce ţine! Toată lumea lega de numele de german epitetul nu prea măgulitor de „Holzkopf". Azi lucrul se schimbă. Azi îi veţi vedea tot aşa de tenaci, greu de deznaţionalizat, mîndri de numele lor cum sunt francezii. Iată urmele ce întîmplările istorice lasă în viaţa psihică a popoarelor.
Dacă e vo fericire pentru care vă invidiez într-adevăr, apoi e aceea că puteţi găsi în ocupaţiuni literare mulţumirea aceea pe care realitatea nu e în stare a v-o da, la mine e cu totul dimpotrivă; într-un pustiu să fiu şi nu mi-aş putea regăsi liniştea.
Veţi vedea din stîngacele schimbări şi din neputinţa de a corige esenţial pe Făt-Frumos1 că v-am spus adevărul. De aceea, vă rog, mai citiţi-1 d-voastră şi ştergeţi ce veţi crede că nu se potriveşte, căci eu nici nu mai ştiu ce se potriveşte şi ce nu.
în fine, am vorbit cu Slavici pentru articolele asupra ungurilor. Bietul om s-a cam descurajat cînd a cetit studiile de Xenopol, pentru că simţea că nu o să poată scrie niciodată astfel; dar asta a fost totodată impulsul de căpetenie care-1 va face să vă dea nişte articole într-adevăr bine scrise şi corect cugetate. Pentru asta însă şi-a şi destinat un timp de cîteva luni pînă la Crăciun.
Alături cu povestea vă trimit şi o notiţă asupra serbării de la Putna. Puneţi să o tipărească cu litere cît se poate de mici, nu trebuie să-i daţi nici în cea mai externă aparenţă o importanţă pe care nu va fi capabilă de a o avea.
• Eminescu face aici aluzie la povestea şa Făt-Frumos din lacrimă, publicată în numerele din 1 şi 15 noiembrie 1870 din Convorbiri literare.
223
în fine rugîndu-vă să mă iertaţi, întîi: c-am scris aşa de negligent epistola, a doua că vă răspund aşa de tîrziu, a treia că vă răpesc atîta timp cu ea — şi încredinţîndu-vă totodată despre afecţiunea călduroasă ce v-o păstrez,
Rămîn al d-voastră prea supus M. Eminescu
Spre marea mea părere de rău, am fost împiedicat de a mă duce la Mînăstirea Putna ca să asist la adunarea tinerimii române de la mormîntul lui Ştefan cel Mare, şi astfel n-am mai văzut pe Eminescu pană la aşăzarea sa în Iaşi ce a urmat cîţiva ani mai tîrziu<7). însă în tot intervalul acesta am fost în corespondenţă regulată cu dînsul(8>, şi-mi aduc aminte că eu îl tot îndemnam în scrisorile mele să-şi facă doctoratul, pentru a putea dobîndi la Iaşi o catedră la Facultatea de litere, dar Eminescu nu-mi răspundea deloc asupra acestui punct, viindu-i, se vede, foarte greu să-şi cercuiască studiile, în marginile cele bine hotărîte, pe care le cere orice universitate pentru eliberarea unei diplome. Astfel Eminescu nu a dobîndit niciodată vreun grad academic, cu toate bogatele cunoştinţe ce avea, mai ales în filozofie şi istorie, şi aspiraţiile la o catedră universitară pe care, dealtminteri, numai noi le aveam pentru dînsul, iar el nu le avea deloc, precum îndeobşte nu avea nici o aspiraţie, nu s-au putut realiza.
Venit în Iaşi, el deveni în curînd prieten intim cu mai mulţi membri ai „Junimii", Miron Pompiliu, Bodnărescu, Creangă, şi mai pe urmă reînnoi prietenia cu Slavici, care şi el veni la Iaşi urmînd invitării mele. De pe la aceştia am aflat cîte ceva despre originea şi viaţa trecută a lui Eminescu, căci cu mine el nu vorbea niciodată de sine sau de ai lui.
Două versiuni circulau despre originea familiei lui Eminescu. După unii, bunul sau străbunul său ar fi fost turcul Emin. Acest Emin sau Emin-efendi, cum i s-ar fi zis, ar fi fost negustor rămas prin Moldova în timpurile cînd relaţiile noastre cu turcii erau mai strînse. Deprins cu noi, el şi-ar fi schimbat numele în Eminovici, s-ar fi botezat, s-ar fi căsătorit cu o româncă şi s-ar fi aşăzat întîi la Suceava şi apoi la Botoşani. Negreşit că după cîteva generaţii, membrii acestei familii nici ar mai fi ştiut de originea lor orientală, iar dragostea şi respectul ce Eminescu le-a avut totdeauna pentru musulmani, şi dispreţul său pentru greci, evrei, bul-
gari şi alte neamuri din Orientul Europei ce trăise sub dominaţia turceacă, s-ar explica astfel prin atavism.
Această versiune este însă cu totul imaginară. După alta, poate mai întemeiată dar totuşi nesigură, ce mi-a comunicat Slavici, familia lui Eminescu s-ar trage din unul din războinicii cu care regele Carol XII1 al Suediei a scăpat în ţările române după bătălia de la Pultava. Acest străbun al poetului nu a urmat mai departe pe regele său, ci însurîndu-se la noi cu o româncă, a intrat în serviciul statului moldovenesc.
Strămoşii lui Eminescu au rămas în Suceava după trecerea Bucovinei cătră Austria şi abia bunul sau poate abia tatăl său s-ar fi aşăzat în judeţul Botoşani, unde a trăit pană la moartea sa, căutînd moşioara al cărui proprietar era.<9)
Familia se numea Eminovici şi chiar acum, în zilele în care scriu aceste rînduri, mai trăieşte cu acest nume un frate al lui Eminescu, ofiţer în armata română. Mai tîrziu am aflat că şi acesta ar fi adoptat numele Eminescu.*101 însă nu Eminescu însuşi şi-a schimbat terminaţia din ovici în eseu, ci, precum mi-a spus-o odată singur, Aron Pumnul, învăţătorul său de limba română la Cernăuţi, unde îl trimesese tatăl său să studieze, 1-a îndemnat să-şi romanizeze termina-ţia.(11) La Cernăuţi, viind odată o trupă de actori români, sub direcţia doamnei Fanny Tardini, tînărul Eminescu a părăsit şcoala, din admiraţie sau poate dintr-un amor precoce pentru una din actriţe, şi s-a tocmit ca suflor, cutreierînd cu acea trupă mai toate oraşele române, pană ce, iarna, a ajuns la Bucureşti. Acolo, se zice că din gaura de suflor vedea foarte des o doamnă sau domnişoară frumoasă ce venea regulat la teatru în aceeaşi lojă de avanscenă, şi se aprinse de un amor platonic aşa de mare pentru dînsa, încît multe nopţi le-a petrecut viitorul poet, după sfîrşirea reprezentaţiei, sub ferestrele femeiei adorate, fără ca aceasta să aibă o idee măcar de pasiunea ce inspirase.
Aflînd tatăl lui Eminescu că fiul său se găseşte în Bucureşti, s-a grăbit să-1 ridice din mijlocul actorilor şi să-1 trimită la Braşov ca să-şi urmeze, în gimnaziul român de acolo, învăţăturile întrerupte. La Braşov Eminescu a stat cîtva timp,*12) apoi merse la Blaj, unde sfîrşi studiile sale secundare şi trecu în urmă la Viena la Universitate, unde l-am găsit în
1 în textul de bază: „Carol IX"  (n. ed.).
224
225
vara anului 1870. Eminescu era atunci de 21 de ani, născut fiind în 20 decemvrie 1849.'13' Cu tatăl său împreună, Eminescu nu putea trăi din cauza vecinicilor aluzii înghimpătoare pe care acesta le făcea fiului său; după cum mi-a spus însuşi poetul, aceşti ghimpi au fost cauza principală pentru care viaţa în casa părintească i-a fost totdeauna nesuferită. Chiar cînd se ducea în vacanţe la moşioara tatălui său, el se aşăza în sat într-o casă de ţăran, iar altă dată stătu o vară întreagă la stînă cu ciobanii.
Atît am putut afla despre întîile tinereţe ale lui Eminescu.
Cînd Maiorescu deveni ministru al Instrucţiunii Publice, Eminescu fu numit bibliotecar la Universitatea din Iaşi, post foarte potrivit pentru dînsul, căci acum avea şi îndestulă vreme să lucreze după voie, şi ocaziunea să se adîncească zile întregi în cărţi şi manuscripte vechi — ocupaţie ce avea pentru dînsul un farmec deosebit, căci Eminescu a fost totdeauna mare admirator al trecutului, mai ales al evului mediu, şi deplin dispreţuitor al secuiului nostru şi al civili-zaţiunii moderne. în timpul cînd era bibliotecar au început şi amorurile cu Veronica Miele, care a murit în anul 1889, chiar cînd începusem a scrie aceste amintiri. Veronica era de mult cunoscută „Junimii", din anul 1864, cînd figurase, la vîrstă de 14 ani, ca martoră principală în procesul lui Maiorescu.*14' Foarte frumuşică, veselă, spirituală, această fată fu măritată de mama ei la vîrstă de 16 ani cu Ştefan Miele, bătrîn profesor la Universitate. între dînşii' erau poate 38 de ani de deosebire, de nu mai mult.'13' în asemenea împrejurări, fiind dat şi caracterul uşuratic al acestei tinere femei, nu e de mirat că ea nu se credea legată prin lanţurile căsătoriei pană într-atîta încît să păzească cu stricteţă credinţa conjugală bătrînului Miele, pe care îl considera mai mult ca un părinte decît ca un soţ. Veronica nu a simţit un adevărat amor decît pentru Eminescu. în casa bătrînului Miele, Eminescu petrecea ceasuri întregi pe fiecare zi; acolo îşi declama poeziile cu acea cadenţă plîngătoare care făcea' farmecul lecturei sale. Acolo şi Veronica i-o fi cetit încercările sale poetice, care pe ici, pe colo poate or fi fost îndreptate după sfaturile lui Eminescu. Prin zilnicele lor relaţiuni s-a dezvoltat această violentă pasiune reciprocă; tinerii'amorezaţi îşi jurară să se căsătorească după moartea lui Miele, ba' încă Eminescu, cu fantazia lui nemăsurată, temîndu-se de pe
atunci de posibilitatea unei despărţiri după eventuala lor căsătorie, propunea ca amîndoi să treacă în secret la catolicism din cauză că această lege nu admite divorţul.
Pe lîngă scopul de a face din Eminescu un doctor în filozofie, poate că şi dorinţa ce aveau cîţiva dintre noi, mai iniţiaţi în tainele vieţei sale private, de a-1 despărţi de Veronica, k fost una din cauzele pentru care Societatea „Junimea" se hotărî să trimeată pe Eminescu, cu contribuţia membrilor ei, la Berlin, pentru ca să urmeze studiile sale universitare.
La Berlin, Th. Rosetti, comisarul guvernului pe lîngă căile ferate Stroussberg, întrebuinţa pe Eminescu ca un fel de secretar privat pentru a-i da ocazie să aibă un mic salar. Dar zadarnic l-am trimes pe Eminescu la Berlin. Fie că el nu se putea deloc hotărî să se pregătească pentru examenul de doctorat, fie că pasiunea pentru Veronica îl rechema înapoi la Iaşi, el părăsi Berlinul, fără chiar a ne preveni, şi într-o bună dimineaţă ne pomenirăm cu dînsul întors definitiv. Atunci, după stăruinţa noastră, el fu nimit revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui.'16' în această calitate el călătorea din sat în sat/avea raporturi continue cu învăţătorii, cu primarii, cu ţăranii, şi se întări tot mai mult în dragostea sa pentru poporul de jos. De pe atunci datează începuturile sale de poezii în formă populară pe care mai tîrziu le-a perfecţionat aşa de mult. Sîmbăta seara venea obişnuit cu cîteva poezii de acestea, cărora „Junimea" le dădu epitetul de cantabile, fiindcă adeseori le intonam în cor spre înveseli-rea tuturora şi a autorului însuşi, care, cînd era bine dispus, lua şi el parte la cîntarea comună.
Aşa merseră lucrurile pană la anul 1876, cînd partidul roş, viind la putere, începu să prigonească fără cruţare nu numai pe bărbaţii politici din tabăra învinsă, dar şi pe toţi acei ce se bucurase cîtuşi de puţin de protecţia acestora.
Pentru a avea cu ce trăi, Eminescu, urmînd invitării lui Maiorescu, se aşăză la Bucureşti, unde deveni redactor la jurnalul de opoziţie Timpul.™ Prin faptul că făcea polemică zilnică cu partidul liberal, el îmbrăţişa cu încetul cauza conservatorilor cu un fel de fantazie poetică, închipuindu-şi-i ca un partid de autohtoni, în luptă cu altul ce s-ar compune mai ales din persoane de origine străină. Cîteodată, cînd îl apuca indignarea, el scria cîte unul din acele articule polemice violente pe care le admirau nu numai partizanii, dar chiar şi
226
227
adversarii săi şi mai ales CA. Rosetti, şeful partidului de la putere. Ştiu de la intimi de-ai lui Rosetti că acesta, în momentul cînd îi soseau gazetele, lua totdeauna întîi Timpul în mînă şi citea articulele lui Eminescu de la un capăt la altul, declarînd despre poetul nostru că are cea întîi pană de jurnalist în România, deşi era cel mai înverşunat duşman al său. în intervalul acesta Miele muri, şi Veronica, liberă acum, aştepta cu nerăbdare să vie iubitul ei în Iaşi şi să-şi îndeplinească făgăduinţa. însă sentimentele lui Eminescu nu mai erau acele de odinioară. Absenţa îndelungată îşi produsese efectele ei asupra imaginaţiei impresionabile a poetului. Se crede că întîi i-ar fi inspirat un amor trecător d-na Mite Kremnitz, soţia d-rului Kremnitz, autoare germană plină ; de talent care trăia în Bucureşti1 şi care primea un cerc de oameni de litere în casa ei, apoi i-a deşteptat o pasiune puternică văduva Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca. Acei care cunosc ca mine pe această doamnă, negreşit foarte inteligentă, dar deloc frumoasă şi mult mai mare de ani j decît Eminescu, îşi vor pune uimiţi întreabarea: cum de o      . ' asemenea pasiune a fost posibilă? Şi cu toate acestea, niciodată Eminescu n-a iubit mai cu violenţă. Poate însă că şi rezerva în care se zice că s-ar fi ţinut Cleopatra faţă de Eminescu ar fi fost cauza înverşunatei pasiuni a poetului. El se \ plimba nopţi întregi înaintea casei Cleopatrei din str. Cometa, „pe lîngă plopii fără soţ ..." care se găseau cam acolo unde astăzi se ridică statua lui Lascăr Catargiu, o urmărea pretutindeni, ba i s-a întîmplat să petreacă o noapte întreagă, de cu sară pană în ziuă, ascuns în bucătăria iubitei sale, numai spre a o zări un moment. în această perioadă Eminescu i a compus cele mai frumoase şi mai desăvîrşite poezii, acele \ care au pus pecetea geniului pe scrierile sale şi i-au statornicit ■? reputaţia de mare poet.(18) >
Veronica, din Iaşi, aflînd desigur despre noua pasiune a lui Eminescu, se răpezi desperată la Bucureşti şi se vede că pe un timp scurt ea îl putu iarăşi atrage spre dînsa. Dar după întoarcerea ei la Iaşi, cu dispariţia farmecului prezenţei, ' dispăru din nou afecţiunea lui Eminescu şi de astă dată pentru \ totdeauna. Desperarea iubitei, înşălată în visurile şi aşteptările sale, ţinu mai mulţi ani, în care ea se plînse în versuri
1 A murit în anul 1915 la Berlin.
de amorezul ei necredincios, pînă cînd natura uşoară a Vero-nicăi învingînd, o făcu să se mîngîie şi ea de părăsirea iubitului ei. Că încă de pe atunci facultăţile mentale ale lui Eminescu începeau a simţi întăile încercări ale boalei care se pregătea, arată şi ocupaţiile sale ce se mărgineau aproape exclusiv la metafizica indiană şi în general la mistere religioase. Pe mine mă puse întăi pe gînduri şi-mi strînse inima următoarea împrejurare. Viind o dată în Bucureşti după ce nu dădusem ochii cu Eminescu mai bine de un an întreg, mersei să-1 văd la dînsul acasă. Nu l-am găsit, dar am intrat în locuinţa unde şedea. Era o odăiţă în fundul curţii Clubului regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărţi, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase şi curăţise acea odaie, căci nu mi-aduc aminte sa fi văzut în toată viaţa mea, pană chiar şi prin bordeie ţigăneşti, aşa o murdărie. Am plecat întristat şi cînd a doua zi am întîlnit din întîmplare pe Eminescu, pe uliţă, el îmi zise:
— Am auzit că m-ai căutat ieri, ce voiai de la mine?
— Voiam să te văd, nu te-am mai văzut de un an.
— Aşa! exclamă el cu mirare... Poate că nu avea nici o idee că trecuse atîta vreme de cînd nu ne mai întîlnisem.
într-o notiţă ce am publicat în Convorbiri literare cu ocaziunea morţii lui Eminescu'19', am vorbit despre venirea sa la Iaşi în luna' iunie 18831, cînd s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare ce se ridicase pe piaţa Curţii domneşti. Eminescu îşi regăsi atunci prietenii săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu, pe ceilalţi, cu care petrecu vreo zece zile. în o „Junime" numeroasă ce se ţinu la mine, el ne ceti, în aplauzele entuziaste ale Societăţii, cunoscutele sale versuri în formă de Doină:
De la Nistru păn' la Tisa Tot românul plînsu-mi-s-a...
pe care serbarea i le inspirase. Foarte caracteristic este că, deşi trimes de jurnalul Timpul pentru a scrie corespondenţe despre festivităţile din Iaşi, el nici măcar se duse să asiste
1 în textul de bază: „1889"   (n. ed.).
228
229
la inaugurarea statuei, ci în timpul cînd mii şi mii de oameni se grămădeau înaintea palatului domnesc, şi ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la „Borta-rece" cu un pahar de Cotnar.
Abia trecuse opt zile după întoarcerea sa în Bucureşti şi primii o scrisoare de la d-na Maiorescu, prin care aceasta îmi da trista ştire că Eminescu a înnebunit; că el îşi închi-puieşte a fi călugăr, binecuvîntînd pe oricine întîlneşte şi şoptind rugăciuni. D-na Maiorescu îmi cerea să încunoş-tiinţez pe rudele lui Eminescu despre această mare nenorocire. Eu, ştiind că rude de ale lui Eminescu nu trăiesc prin Iaşi şi neavînd o idee care din fraţii sau surorile lui sunt în viaţă şi unde se găsesc, m-am dus chiar în seara cînd am primit scrisoarea la Veronica Miele, spre a cere desluşiri, închi-puindu-mi că ea trebuie să-i cunoască bine pe toţi. Am găsit pe Veronica jucînd cărţi cu un tînăr ofiţer. Eu totuşi căutam să o pregătesc încetul cu vestea nenorocită despre boala prietenului ei, pentru a nu o impresiona din cale-afară, cînd, spre uimirea mea, văzui că Veronica ia lucrul foarte uşor, aproape cu indiferenţă.
— A nebunit Eminescu? Se vedea de mult că merge pe calea aceasta.
Apoi, schimbînd vorba, trecu la un subiect de conversaţie mai veselă ...(20)
Prin îngrijirea amicilor lui Eminescu şi în special a lui Maiorescu, care a fost totdeauna un binefăcător al lui, el a putut fi trimis la Viena în casa de sănătate a doctorului Leidesdorf. Acolo stătu aproape un an, se îndreptă şi putu fi trimis să călătorească prin Italia cu prietenul său Chibici Rîvneanu, care 1-a îngrijit ca un frate. întors în ţară, el se aşăză la Iaşi, unde, după stăruinţele noastre, fu numit subbi-bliotecar, pentru a avea un mic salariu din care să poată trăi. După cîtva timp însă un alt acces de nebunie îl lovi şi el fu condus în Institutul de alienaţi de la Mînăstirea Neamţiî. Eminescu se îndreptă din nou întrucîtva, se duse la Botoşani, unde îl mai căutară şi doctorii din localitate, şi veni, în sfîrşit, la Bucureşti, unde jurnalul România liberă îl luă ca colaborator mai mult pentru a avea ocaziunea să-i dea un salariu, decît pentru a se folosi de activitatea sa, iar alţi tineri prieteni au înfiinţat cu Eminescu un nou jurnal literar, Fîntîna Blanduziei, care însă n-a avut o lungă viaţă.
Cea de pe urmă dată cînd am văzut pe Eminescu a fost la Teatrul Naţional. Eu eram cu nevasta mea într-o lojă, iar el era într-un stal, din care ne fixa toată vremea. Se vedea că avea intenţia să vie în loja noastră, dar păn' la urmă îl cuprindea sfiala, căci abia sculat, se aşăza iarăşi la loc. Cît era de schimbat! Ce deosebire între data întîi cînd, cu 19 ani în urmă, îl recunoscusem din instinct între o mulţime de tineri, şi acum, cînd, puhav la faţă, încovoiat şi cu ochii rătăciţi, era aproape de sfîrşitul său ! în adevăr, puţin timp după aceea, reapucat de boala sa, el fu condus în Institutul de alienaţi al doctorului Suţu din Bucureşti, unde muri în ziua de 15 iunie 1889.
Nu este nici o îndoială că nebunia a fost o boală ereditară în familia lui Eminescu şi se poate urmări la ascendenţii săi din partea mamei. Din fraţii lui Eminescu unul s-a sinucis, alţii au murit nebuni, o soră era paralizată, alta, Henrieta, era isterică şi a murit foarte tînără.
Maiorescu, Gherea şi alţii au scris despre poeziile lui Eminescu, eu nu am voit decît să notez cîteva amintiri ce-mi rămăsese despre acest bărbat interesant. îmi pare că-1 văd încă, palid, slab, cu plete lungi lăsate pe umăr şi cu privirea sa adîncă şi melancolică. O împreunare de aşa mare talent şi de atîta'modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiţii, el nu avea nici o aspiraţie pentru îmbunătăţirea situaţiei' sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorinţa naturală şi legitimă a autorilor, ca scrierile să le trăiască după moarte şi meritele să le fie apreciate şi recunoscute de generaţiile viitoare, nu răsărea niciodată în sufletul său candid.'Moartea, dealtminteri, era pentru Eminescu stingerea eternă, fericita Nirvana a indianilor, a căror metafizică era obiectul studiilor sale neobosite şi meditaţiilor sale adînci.
Plin de simpatie pentru clasele muncitoare, Eminescu avea o milă nesfîrşită pentru soarta ţăranului român, cu care îi plăcea mult mai mult să stea de vorbă decît cu bărbaţii semiculţi ai societăţii mai înalte. Aceste sentimente îl făceau să scrie'în Timpul articule pătrunse de adîncă şi puternică indignaţie. Mulţi îşi vor fi aducînd aminte de acel articul faimos din 1877 în care vorbea despre dorobanţii flămînzi şi rupţi, cari, întoreîndu-se biruitori din război, cereau bur-ghejilor din Bucureşti găzduire pe o noapte şi aceşti bulgaro-
230
231
români, cari cu gazeta în mînă se lăudau de vitejia ostaşilor noştri, îi izgoneau fără milă de la uşa lor.(21)
în anii tinereţei, pe cînd boala nu începuse încă a altera caracterul său, Eminescu era omul cel mai simpatic, cu natura sa impersonală, vocea sa cea melodioasă şi zîmbetul său cel blînd. Pe atunci numai un mic cerc de prieteni, mai ales din „Junimea", recunoştea strălucitul său talent. Restul publicului şi în special scriitorii din Bucureşti, mai ales Haşdeu, îl lua în rîs ca pe un autor cu pretenţii şi lipsit de orice merite literare. Dar, prin o dreaptă întoarcere a lucrurilor, totul s-a schimbat mai tîrziu. Tinerii de prin şcoli începură să găsească tot mai mare plăcere în citirea poeziilor lui Eminescu, pană cînd întreaga generaţie mai nouă fu cuprinsă de entuziasm pentru nenorocitul poet care a avut un sfîrşit atît de jalnic. Eminescu, cunoscut în mod imperfect de noi, contimporanii, ce ni-1 reînfăţoşăm din amintiri răzleţe, va fi mai bine pătruns de generaţiile viitoare, a căror judecată, neîntunecată prin fapte fără însemnătate, va putea mai uşor cuprinde în întregul ei puternica lui personalitate.
Capitolul XV ÎNCHEIERE
Cu timpul. Societatea noastră literară se schimbase. Pe la anii 1880—85 „Junimea" înfăţişa un cu totul alt aspect decît la început. Maiorescu, Th. Rosetti, Eminescu şi Slavici trăiau acum în Bucureşti, Carp, ocupat cu politica şi agricultura, făcea numai scurte apariţiuni în Iaşi, Pogor, îngrijat de sănătatea sa, ieşea rareori din casă seara şi pierdea tot mai mult interesul pentru Societatea noastră; cîţiva membri murise, iar unii din cei vechi, cari nu părăsiseră oraşul Iaşi, precum profesorii Culian, Melik şi alţii, se simţeau cam străini în mijlocul unei generaţii tinere, crescută în bună parte de ei înşii, şi se arătau în întrunirile noastre abia de 2, 3 ori pe an, „pentru a întrerupe prescripţia", cum ziceau ei. Singuri N. Gane, Gr. Buicliu, A. Naum şi mai ales eu am rămas statornici pană la sfîrşit. în casa mea din strada Păcurari eu strîngeam regulat o dată pe săptămînă întreaga generaţie mai nouă ce se ocupa cu literatura, însă, fiind în toţi anii aceştia deputat, mă duceam şi eu cîteva luni pe iarnă la Bucureşti — ceea ce producea o întrerupere supărătoare în mersul Societăţii. Pe lîngă Naum, Vârgolici, Al. Xenopol, Creangă, Conta, Pompiliu, veneau acum regulat tineri ca N. Volenti, Abgar Buicliu, C. Leonardescu, C. Dimitrescu, Xenofon Gheorghiu, Philippide, Missir, Al. Cuza, Messiner etc.
Aceştia, cînd începură a învăţa carte, se treziseră cu Convorbirile literare în mînă şi aveau respectul natural tuturor epigonilor pentru acei care, înaintea epocei lor, începuseră activitatea şi lupta. Diferenţa de vîrstă care dispărţea aceste două categorii de membri făcea ca, afară din Societate, unii să trăiască în mod cu totul deosebit de ceilalţi, în opunere cu
233
unitatea în toate privinţele perfectă ce domnise între membrii primitivi ai „Junimii". Astfel tinerii, avînd viaţa lor proprie, se adunau şi petreceau vesel împreună mai ales în cafeneaua numită a lui Buch, dîndu-şi porecle între dînşii şi creînd un fel de limbagiu propriu al lor, cu înţelesuri necunoscute celor mai vechi, însă adesa în discuţiile Societăţii unii nu înţelegeau aluziile celorlalţi. Pe lîngă aceasta, timpul războaielor înverşunate trecuse. La intrarea în Societate a generaţiei nouă, tinerii găsise cîmpul de bătălie cîştigat şi ocupat de noi, şi astfel stimulul cel mare al zilnicelor hărţuieli şi lupte dispăruse. în sfîrşit, se mai produse încă un motiv care dispărţea pe unii membri ai Societăţii de ceilalţi, şi aceasta era viaţa politică în care intrară numeroşi membri ai „Junimii".
Carp, totdeauna pasionat pentru politică, era pe cale să creeze o întreagă direcţie nouă în care noi, vechii prieteni, îl urmam fără şovăire. Nici ar fi trecut prin cap vreunuia din noi de a se despărţi de cel pe care îl numeam „şeful" şi a intra în partide contrare. Era ceva natural, de sine înţeles, ca să mergem totdeauna împreună, chiar dacă în discuţiile-private dintre noi se iveau cîteodată păreri deosebite. Nu aşa însă făceau mulţi din cei tineri. Ministrul Ion Brătianu,. void să-şi creeze partizani devotaţi în Moldova şi în special în Iaşi, făcea prin reprezentaţii săi din localitate tot feliul de-propuneri măgulitoare unora din amicii noştri. Conta fu numit ministru, pe Xenopol, Dumitrescu, Verussi şi alţii îi alese deputaţi sau le dădu funcţiuni înalte, care le^ aduceau avantage materiale şi linguşeau amorul lor propriu. în timpul în care o apropiere între Carp şi I. Brătianu părea posibilă şi chiar probabilă, nu se arătă negreşit nici o greutate înlăuntrul Societăţii, dar mai tîrziu, cînd se văzu imposibilitatea unei asemenea apropieri, se iviră dezbinări între membrii „Junimii", căci, deşi în întrunirile săptămînale urma a nu se vorbi politică, totuşi este greu ca să te cerţi într-un loc şi să trăieşti în deplină armonie în altul. Eu unul am fost acel care am combătut mai mult o unire cu partidul lui Brătianu, căci totul mi se părea că ne desparte de acel grup, şi învăţătura, şi creşterea, şi modul de a vedea lucrurile, şi chiar de a ne închipui fiinţa statului şi funcţionarea întregului său mecanism. Dar alţii erau de altă părere. în special Nicu Gane, foarte măgulit şi sărbătorii» ca autor de întreaga familie a
234
lui Brătianu, pe care o cunoscuse de aproape la băile de la Slănic, apoi îngrijat de întreţinerea şi viitorul numeroasei sale familii, vedea cu ochi buni această apropiere. După o lungă discuţie ce am avut o seară întreagă împreună, văzînd că nu ne putem deloc înţelege, i-am prezis la despărţire că fărmecătorul de Brătianu are să spargă şi acest mic cuib al „Junimii", care sigur în ţară rezistase pînă atunci ademenirilor lui. Peste cîţiva ani, cînd Gane ne părăsi cu "totul în politică şi trecu cu arme şi bagaje la partidul numit atunci colectivist, am avut neplăcerea să-i aduc aminte despre acea prorocie a mea ce se îndeplinise. Iar Gane, mărturisind ■că eu am văzut mai bine viitorul, susţinea că n-avea ce să facă, şi că lucrurile ar fi venit oarecum de la sine(1>.
La această detecţie a lui N. Gane fac aluzie două versuri ale mele din epistola ce am adresat lui Naum şi pe care am publicat-o în Convorbiri literare din 1 aprilie 1888:
„Căci vai, din cei mai vrednici, ce-au tras mai multla greu, La duşmănească ceată trecur' într-un ceas rău".(2) Se cetea în adunările Societăţii, ca şi înainte, scrieri de ale membrilor şi corespondenţa redacţiunii; se urma tradi-ţiunea şi în toate celelalte privinţe, însă şedinţe aşa de interesante cum le avusesem în cei dintăi cincisprezece ani ai „Junimii" nu mai erau acum, şi se simţea cîteodată de toţi că „Junimea" era pe cale de a da înapoi. în aceste împrejurări, se întîmplă în anul 1884 ca să moară Vasile Boerescu, ■ce ocupa la Universitatea din Bucureşti aceeaşi catedră<3) pe care eu o aveam în Iaşi, şi astfel să am posibilitatea de a mă muta, cu toate drepturile mele de profesor, în capitală, aşa precum făcuse şi alţi colegi ai mei în  cazuri asemănate. Maiorescu mă îndemna mult să vin la Bucureşti; eu însumi, cu toată neplăcerea unei părăsiri a centrului în care trăisem şi lucrasem, vedeam bine că totul se centralizează în Bucureşti şi că laşul e pierdut pentru orice viaţă deosebită şi neatîrnată, atît politică cît şi intelectuală. Apoi mă săturasem ca, pe lîngă direcţie, să am şi administraţia Convorbirilor, care îmi pricinuia nu numai pagube materiale, dar înfăţişa şi un capital de muncă pierdut pentru alte lucrări, pe cînd în Bucureşti asociaţia „Socec şi Teclu" îmi propunea să ia asupra ei administraţia revistei, pe care vrea să o scoată pe riscul ei propriu într-o ediţie mult mai frumoasă decît înainte'4'.
235
Această propunere avea o mare atracţie în adevăr şi totuşi, om al obiceiurilor statornice, nu mă puteam încă hotărî la o strămutare. Cînd însă veni şi Vasile Alecsandri şi mă sfătui să mă aşăz în Bucureşti, căci în Iaşi nu ar mai fi nimic de făcut; în sfîrşit, cînd chiar membrii familiei mele, care mă iubeau, declarară cu părere de rău că în adevăr mintea sănătoasă nu putea judeca altfel, decît că o strămutare ar fi avantajoasă, mă hotărîi şi eu, în sfîrşit. Deodată însă n-am dat pe faţă acea hotărîre a mea cătră membrii Societăţii literare, fiindcă cercul „Junimii" era să fie consternat. Şi în adevăr, cînd s-a aflat despre plecarea mea, era o jale generală;
— Se duce şi el?
— Se duc şi Convorbirile?
— Atîta mai aveam şi noi în Iaşi!
— De acum nu mai rămîne nimic în acest oraş !
— Dispărînd Convorbirile, care îi dădeau încă puţină strălucire, laşul va fi mort ca orice oraş de provincie.
Care de care stăruia, mă apuca, mă sfătuia, mă ruga să nu plec. Din toţi însă Nicu Gane era în adevăr desperat, precum am zis într-un articol anterior. Dacă eu rămîneam în localitate, poate că el n-ar fi avut curajul să ne părăsească în politică, cu toate ademenirile lui Ion Brătianu.
Cînd fu bine statornicit că mă mut şi că nici o sfătuire sau tînguire nu poate schimba ceea ce era inevitabil, membrii „Junimii" au pus la cale să ieie de la mine un congediu strălucit, sărbătorindu-mă cu pompă. Şi în adevăr, ei îmi dădură un mare banchet, puindu-mă în locul de onoare, ceea ce nu intra în obiceiurile Societăţii noastre, unde fiecare şedea după plac şi locuri de onoare nu existau. Apoi băură în sănătatea mea şi a Convorbirilor, urară viitor fericit şi revistei, şi directorului ei, ba chiar se recită în onoarea mea şi următoarea poezie compusă ad-hoc de Al. C. Cuza:
Versuri cetite la banchetul din 14 aprilie 1885 dat în onoarea lui Iacob Negruzzi
Tu-mi ziceai odată cum că pin' la moarte Dragostea ta toată tu ne vei păstra. Ţi-ai uitat amicii, le uitaşi pe toate; Astfel este veacul, nu e vina ta.
Din stihurile acum trecutului cotre domnul
C. A. Rosetti
236
Coane Jacques, mă-nchin cu stimă, la boieri mă dau
plecat.
Am să spun vreo două vorbe, nu vă fie cu bănat, Chestiunea-i arzătoare, din pricina burghezimii Care stă şi se boceşte pe ruinele „Junimii". „Convorbirile ne lasă, Jacques se duce, vai şi chiu, laşul, veselă grădină, se preface în pustiu!" Astfel plîng ca nişte babe ... O, „Junime", ce-aiajuns!... Toţi de-am zice-aşa ne-ar merge vestea ca de popă
tuns.
Cum! să nu fim noi în stare, junimiştii get-beget, Să călcăm pe căi bătute, cît de slab şi cît de-ncet! Junimişti! pierit-au oare focul sacru dintre noi, Rămuiatu-ne-am cu toţii cei mai vechi şi cei mai noi, Prăbuşitu-s-a altarul, prăpădit-am focul sfînt De plecăm mîhniţi şi gîrbovi fruntea noastră spre
pămînt? ...
Trece-un om, urmează altul, soarta lui e tot aceea, Căci eternă-i dat să fie numai singură ideea. Sursuni cor da ! ... Jacques se duce, Convorbirile s-au
dus,
însă soarele „Junimii" după nouri n-a apus,
Mîndru dogoreşte cerul ca şi-n ziua cea dintăi.
Noi suntem urmaşii Romei, noi vom fi urmaşii tăi!
Eu eram cuprins de o emoţiune tristă, căci dacă ştiam ceea ce lăsam în Iaşi, nu ştiam deloc ceea ce mă aştepta în Bucureşti. Şi în adevăr, în cele întîi şase luni de petrecere în capitală, aşa eram de nemulţumit şi atît mă simţeam de străin acolo, încît adeseori mă căiam de hotărîrea ce luasem şi mă apuca dorul de Iaşi. Mai tîrziu lucrurile se schimbă cu totul în alte privinţe, însă, în ceea ce se atinge de literatură, aşteptările mele au rămas deplin înşălate.
A redeştepta Societatea „Junimea" aşa precum fusese odinioară era un lucru nerealizabil, şi chiar o societate literară, în înţelesul obişnuit al cuvîntului, cu greu putea să se înfiinţeze în Bucureşti. întreaga atmosferă a capitalei îi era si îi este încă duşmănoasă. Din cauza greutăţilor vieţei şi din cauza ademenirii a numeroase petreceri de tot feliul, domneşte aici o goană mare după cîştig material, de care nu sunt
237
scutiţi cei ce se ocupă cu lucrări literare şi ştiinţifice. Cînd-însă vrei profituri, trebuie să cruţi multă lume de care poţi avea nevoie, mai ales din înaltele cercuri politice, în paguba independenţei cugetării. Scriitorii din capitală mai sunt apoi stăpîniţi de o mare deşărtăciune şi de vii sentimente de-invidie între ei, fiindcă orice trecere înaintea altuia este întovărăşită de răsplătiri exterioare şi de laude publice, lucruri cu totul străine primului cerc din Iaşi, ce trăia oarecum afară de mişcarea publică din ţară.
Prin urmare, a întrebuinţa aceste elemente la o lucrare comună era aproape cu neputinţă, precum dovedesc şi toate începuturile altora de mai înainte. S-ar fi putut face o încercare "cu elemente tinere ce ieşeau la iveală, însă şi această încercare era împreunată cu' greutăţi. Mai toţi tinerii ce se hrănesc cu pana lor, fiind săraci, îşi cîştigă 'existenţa scriind la jurnale politice, în paguba unei' munci şi unor studii serioase. Aşa avem autori socialişti, liberali, radicali, constituţionali, conservatori, care, influenţaţi de bucătăria zilnică ce sunt siliţi să facă la jurnalele'unde li se plăteşte, îşi pierd orginalitatea gîndirii şi scrierii! Cum s-ar fi putut aduna toate aceste deosebite elemente? O mare piedică mai era, în sfîrşit, următoarea: Maiorescu, Rosetti, Carp erau foşti şi viitori miniştri. Cei ce s-ar fi adunat la dînşii s-ar fi găsit în casa unor membri însemnaţi, sau a guvernului, sau a opoziţiei — pentru mulţi o mare piedică de a veni. Pe lîngă aceasta, Maiorescu şi cu' mine eram profesorii multora din tinerii ce s-ar fi putut atrage în Societate, aşa încît ne despărţea foarte mult pe unii de alţii şi pozi-ţi unea, pe  lîngă deosebirea de vîrstă.  Sfiala domnea în aceste întruniri, şi sentimente de adevărată colegialitate nu erau posibile. De aceea, toate încercările făcute de Maiorescu şi de mine n-au produs roadele dorite. Veneau, nu e vorba, oricîţi cînd îi chemai, dar întrunirile erau reci. Critica liberă cu care ne deprinsesem la Iaşi era neplăcută multora şi chiar imposibilă. Afară de aceasta, Maiorescu, înţelegînd tot mai puţin, cu cît înaintează în vîrstă, o petrecere de orice soi fără prezenţa femeilor, făcea tot felul de încercări de adunări literare la care asistau şi doamne tinere, frumoase şi inteligente, dar aceste întruniri nu erau de nici un folos pentru literatură.  în prezenţa damelor era prea dureros pentru un
tînăr autor de a se vedea criticat şi cînd Caragiale, cu cuvîntul său tăios şi caracterul său necruţător, pocnea pe vreun tînăr ce cetea o' compunere a sa, cu vreo observaţie atingătoare şi puţin politicoasă în formă, se lăţea deodată un sentiment penibil în toată adunarea. Eram, în parte, aceiaşi oameni ca la „Junimea" din Iaşi ce ne întruneam: Th. Rosetti, Maiorescu, Caragiale, Burghele, chiar Eminescu înaintea boalei lui, şi totuşi era altceva. în locul unui aer uşor şi liber, ne găseam într-o atmosferă grea şi apăsătoare.
Am citat adeseori pe Slavici fără a vorbi mai deaproape de dînsul, şi fiindcă mă aflu la cel de pe urmă capitol al acestei scrieri, voiesc a nota, precum am făcut şi pentru alţii, cîteva amintiri despre acest însemnat autor român.
Precum am zis în capitolul precedent, pe Slavici l-am văzut întîi la Viena, la întoarcerea mea de la băi, în vara anului 1870. Pe atunci dînsul vorbea româneşte cu oarecare greutate şi cu accent străin, dezvăţîndu-se de limba părintească în'şcoalele ungureşti. Eu l-am îndemnat să scrie un şir de studii despre maghiari şi români, să puie oarecum pe hîrtie ideile ce-mi exprimase de mai multe ori în convorbirile noastre.'5» Din deosebite împrejurări, Slavici, după serbarea de la Mănăstirea Putna, a trebuit să părăsească Viena şi să plece în Ungaria.'6»
Acolo a ajuns copist la un avocat român într-un orăşel neînsemnat, de unde îmi trimitea scrisori foarte triste, căci nu se putea deloc împrieteni cu practica dreptului. Pe atunci •el trăia cu o fată germană numită Luisa, despre care îmi scria toată vremea cu entuziasm. Dar nici viaţa aceasta ■cvasiconjugală, nici activitatea sa de concepist pe lîngă un avocat n-a ţinut mult timp. Pe avocat 1-a părăsit pentru a deveni corectorul unui mic jurnal românesc — post care-i aducea 50 florini pe lună, iar Luisa se îmbolnăvi şi muri. Judecind după scrierile sale desperate, această pierdere a fost pentru dînsul foarte dureroasă. însă alte încercări^mari îl mai aşteptau; întîi muri mama lui, apoi, cîteva săptămîni mai tîrziu, tatăl său, şi în mijlocul durerii sale el căzu foarte greu bolnav, si se afla prăpădit, într-o desăvîrşită lipsă şi cu nimeni lîngă dînsul care l-ar fi putut căuta Fără ca să aibă trebuinţă de a face apel la mine, eu, aflînd despre marea lui mizerie, âm pus din nou la contribuţie pe membru Societăţii „Junimea", spre a veni în ajutorul acestui tînăr autor
238
239
care începuse a scrie poveşti populare mai frumoase şi mai bine decît se scrisese vreodată înaintea lui în limba română.'7* Cu ajutoarele trimise de noi, Slavici a putut pleca la Viena la 1873 spre a se căuta. El a stat acolo aproape un an întreg în spitalul public, fără ca să se ştie la început dacă poate scăpa cu viaţă, iar mai tîrziu, după ce prinse a merge ceva mai bine, dacă o amputare a braţului stîng nu va fi necesară. In sfîrşit, cînd se prevedea că poate scăpa teafăr, am stăruit în 1874 pe lîngă Maiorescu, ce se făcuse ministru al Instrucţiei Publice, ca să numească pe Slavici în vreo funcţie oarecare pentru ca să aibă cu ce trăi. Maiorescu i-a propus prin mine să-1 numească un fel de secretar pentru regularea şi tipărirea importantelor documente istorice pe care Eudoxiu Hurmu-zachi, bătrînul, le culesese în arhivele secrete din Viena, şi acum, la moartea sa, ajunsese în minele Ministrului de Culte al României. Slavici primi, căci nu avea pe nimeni la care să ţie în toată Austro-Ungaria, şi veni întîi la Iaşi, cu braţul în eşarpă, unde a stat cîteva luni, apoi plecă de acolo şi se aşăză la Bucureşti spre a-şi ocupa funcţiunea de care se achită cu deplină conştiinţă şi pricepere. Dacă înainte îmi trimisese mai multe poveşti cidese din popor, acum el scria acele novele în formă populară care i-au stabilit reputaţia de prozator eminent.(8> Şi el ca şi Eminescu a trebuit, la căderea guvernului conservator, să trăiască ca redactor al jurnalului de opoziţie Timpul, pană ce Dimitrie Sturdza îl puse înapoi la locul ce-1 ocupase înainte de 1876, numindu-1 totdeodată şi profesor la azilul „Elena Doamna". Acolo se înamora de una din şcolăriţele sale, cu care s-a şi cununat după ce aceasta îşi sfîrşise studiile şi se făcu însăşi învăţătoare. Deşi trăia acum la noi în România, Slavici rămase român-austriac fervent, şi la un moment dat a fost aşa de puternic patriotismul său de român trans-carpatin, încît şi-a părăsit poziţia independentă ce avea în Bucureşti, spre a se aşăza în Transilvania la Sibiu, unde, după îndemnul bărbatului politic Dimitrie Sturdza, înfiinţa jurnalul Tribuna. Gazeta lui a mers bine cîtva timp, dar' mai tîrziu greutăţi tot mai numeroase îl împresurară, nu numai din partea guvernului maghiar, dar şi din partea unui mare număr de români ce nu erau mulţumiţi de direcţia politică a Tribunei. La urmă, pentru reproducerea în foaia sa a unui discurs politic al generalului român Traian Doda, Slavici fu dat îrx
judecată de unguri şi condamnat la un an de închisoare, dini care nu i s-a iertat nici o singură zi. Cînd ieşi din temniţă, nu-i mai era cu putinţă să trăiască în Sibiu şi el se întoarse-din nou la Bucureşti, unde îşi recăpăta postul de director de studii la azilul „Elena-Doamna", săvîrşind şi deplina editare a documentelor lui Hurmuzachi1.
Şi pe Slavici, ca pe mulţi alţii, politica 1-a depărtat de alte' lucrări intelectuale, spre paguba literaturei naţionale.
Am recitit cu ocaziunea acestor memorii scrisorile ce am primit de la Slavici în anii 1870—1874 şi pe care le-am păstrat toate. Sunt aşa de multe şi aşa de lungi, încît ele ar putea compune un volum întreg. Nici cu Xenopol, nici cu Alecsandri, Bodnărescu, Vârgolici şi N. Gane, nici cu altul careva, din tinerii autori protejaţi şi sprijiniţi de „Junimea" prin mine, nu am avut o corespondenţă aşa de întinsă(9). Slavici, pe cînd era bolnav, scria săptămîni întregi la aceeaşi epistolă şi mă pomeneam deodată cu un manuscript lung şi întins în care îmi da samă de cele mai intime cugetări ale sale, îmi deschidea tot sufletul său. Nimeni nu mi-a exprimat vreodată în scrisori atîta recunoştinţă ca Slavici, şi ca exemplu despre sentimentele ce avea pentru mine, voi cita un singur pasaj scurt dintr-o scrisoare ce-mi adresa în 1 fevruarie 1874 din spitalul unde zăcea în Viena:
„Aş suporta poate această soartă cu uşurinţă, dacă n-aş fi părăsit, atît de părăsit, de toţi care odinioară păreau a-mi voi binele. D-ta eşti singurul om care mă sprijineşti în această stare deplorabilă;' dacă d-ta n-ai fi fost, n-aş fi eu şi aş înceta de a fi dacă şi d-ta azi m-ai părăsi. în lipsă de ajutor, cît şi în lipsă de sprijin moral, ar trebui să pier!"'10).
Totuşi, fiindcă în natura omenească recunoştinţa pare a fi sentimentul cel mai neplăcut şi mai trecător, Slavici deveni rece cu mine după aşăzarea sa în Bucureşti. La aceasta negreşit mă aşteptam ca la ceva natural şi care nu mi se întîm-pla pentru întîia oară. M-am gîndit adeseori şi am căutat să descopăr cauza pentru care Slavici şi-a schimbat deodată feliul său faţă de mine. Explicarea am dedus-o din lipsa de
1 Cînd Academia Română a înfiinţat la Măgurele şcoala Oteteleşanu, Slavici şi soţia sa au fost numiţi directori.
240
24Î
simpatie reală între noi, simpatie care se întemeiază pe cu totul alte motive decît serviciile ce-şi fac oamenii între dînşii. Cîtă vreme ne cunoşteam aproape numai din corespondenţă, ne închipuiam că cine ştie ce simpatie adîncă ne leagă împreună, însă la o mai apropiată intimitate, de la sine am simţit că aceasta nu există. Era între noi o recunoaştere de merite reciproce — ceva cu totul raţional, dar mai nimic pornit din inimă. Chiar acum cînd am luptat trei ani de-a rîndul să fac ca .Slavici să se aleagă membru în Academia Română — şi n-am putut izbuti din cauza bătrînilor din Transilvania — am făcut-o ca o datorie faţă cu un autor de merit, dar fără pornirea şi simţimîntul mai cald al unui prieten iubitor'11'.
Slavici vine şi azi încă regulat în casa lui Maiorescu şi a mea, la micile întruniri intime în care se mai citesc cîteodată bucăţi de literatură. Aceste întruniri mi-e frică că vor ajunge în curînd şi ele sporadice, mai ales din cauza politicei în care mulţi din noi sunt vîrîţi cu şi fără voie1. A face şi politică, şi literatură cu egală pasiune, a urmări adică două scopuri paralele cu acelaşi interes nu este cu putinţă, şi se poate prevedea cu siguranţă că politica are să învingă, în paguba literaturei. Societatea literară „Junimea" s-a schimbat prin plecarea lui Maiorescu din Iaşi, ea a perit prin plecarea mea.
Cînd privesc înapoi, la viaţa trecută a „Junimii", mă conving pe deplin că o asemenea Societate nu s-a putut forma decît prin concursul unor împrejurări cu totul deosebite. A trebuit să se întîlnească într-un oraş de provincie, departe de zgomotul centrului politic, un număr de bărbaţi tineri, la care plăcerea literaturei şi îndeobşte a ocupaţiilor intelectuale să fie deopotrivă vie. Aceştia au trebuit să fie într-o situaţie materială independentă, aşa ca să aibă de unde ajuta pe alţi tineri lipsiţi de mijloace, ce le păreau a avea talent şi sîrguinţă. A trebuit ca membrii „Junimii" să-şi recunoască deplin meritele unii altora, şi ca nici un sentiment de invidie, cît de ascuns, să nu turbure seninătatea constantă a relaţiilor lor. Condusă de asemenea bărbaţi şi în asemenea împrejurări,
1896.
negreşit că Societatea a putut ţine atîta timp, chiar lip-sindu-i desăvîrşit orice organizare exterioară. Dar împrejurări identice nu se vor mai repeta uşor în viaţa unui popor, şi de aceea o a doua ediţie a unei asemenea Societăţi va fi poate cu neputinţă în timpuri viitoare'12'.
Avut-a „Junimea" merite însemnate? Acel care, ca mine, a fost însuşi actor, cu greu poate judeca valoarea piesei în. care a jucat un rol de căpetenie. Viitorul singur se va rosti cu nepărtinire cînd noi nu vom mai fi. Totuşi, credinţa mea este că „Junimea" va păstra o pagină în istoria literaturei române, căci prea am avut noi înşine plăcere la lucrările-noastre, pentru a nu fi adus mulţumire şi folos şi publicului celui mare. Vor veni mai tîrziu alte Societăţi mai învăţate,, poate mai active şi mai neobosite, însă nu va mai fi nici una care să fi făcut lucrări serioase într-o formă atît de veselă, de plăcută şi de neobişnuită'13'.
242
DICŢIONARUL JUNIMEI
Acrostih. într-o zi a sosit la redacţiunea Convorbirilor literare o poezie anonimă intitulată La noi e putred mărul, cu o scrisoare foarte măgulitoare pentru Societatea „Junimea". Poezia a displăcut celor mai mulţi membri, dar Pogor s-a entuziasmat aşa, încît, ameţind de cap pe directorul Convorbirilor, acesta a avut slăbiciunea să nu se împotrivească la publicarea ei. Abia se tipărise versurile primite şi, iată, se lăţeşte vestea că toată poezia este o tragere pe sfoară a lui Haşdeu: era un acrostih care închipuia cuvintele Convorbiri literare. Din nenorocire, versul care începea cu litera V fiind modificat în „Junimea", aşa că la publicare începea cu litera F, acrostihul publicat se cetea: Conforbiri literare. „Junimea" făcîndu-se cam de rîs cu treaba aceasta,, o frică grozavă de acrostihuri a cuprins pe toţi membrii ei.. De atunci, orice poezie vine prin poştă se examinează mat întîi dacă nu este un acrostih. Ba unii membri foarte inteligenţi, mai ales din Caracudă (v.a.), au propus să se examineze de aproape şi scrierile de proză ce se trimit redacţiunei,. căci — ferească Dumnezeu! — şi aceste ar putea cuprinde acrostihuri perfide şi primejdioase !
Agamemnon. Cavalerul Agamemnon: poreclă dată de Pogor lui Caragiani în urma unei prelegeri populare ţinute de acesta asupra Iliadei lui Homer. în naraţiunea războiului troian, Caragiani dăduse titlul de cavaleri tuturor eroilor greci şi troiani: cavalerul Agamemnon, cavalerul Hector,. cavalerul Menelas etc. Astăzi porecla este învechită.
24T
Agură Gheorghe. Născut la Bolgrad, 1850, membru în „.Junimea" pe la 1874, cînd Maiorescu era ministru de Instrucţie Publică. El făcea parte din Caracudă şi tăcea prin colţuri la adunările Societăţii. Agură şoptea în dreapta şi stingă că în Basarabia română, unde era profesor sau revizor şcolar, şcolile române se bulgarizează, părînd foarte supărat de această împrejurare. Dar cînd s-a înfiinţat Principatul bulgar, el şi-a adus deodată aminte că naţionalitatea sa nu este română, ci bulgară şi a trecut Dunărea spre a-şi căuta norocul în mijlocul compatrioţilor săi. Unii zic că el ar fi ajuns ministru sau cel puţin că ar fi aspirînd la ministerie; alţii, că din profesor s-ar fi făcut ofiţer şi aghiotant domnesc, însă aceasta e tot atît de puţin sigur ca şi naţionalitatea sa adevărată; oricum ar fi, în „Junimea" i s-a pierdut urmele, -căci de la căderea ministeriului lui Maiorescu nu s-a mai arătat, nici a mai dat semne de viaţă. + la Iaşi în 28 sep. 1911, a doua zi după ce a vorbit. (1)
Alecsandri Vasile. Născut la Bacău în 12 iulie 1821, intră în „Junimea" în 1865 — poet. + 22 august 1890 la Mirceşti. <2>
Anaforale. Aforismele lui Maiorescu au fost numite anaforale, după invenţia lui Iacob Negruzzi. încercarea de a le numi afurisite nu a prins în „Junimea". Este de observat că onoarea de a fi numite anaforale o au în special numai aforismele lui Maiorescu; oricari alte aforisme citite în „Junimea", d.e. ale lui Schopenhauer, îşi păstrează numele de aforisme.
Anecdota. Acest cuvînt păstrează în „Junimea" înţelesul său obişnuit, însă accentul îl are pe silaba antepenul-timă. Obiceiul consacrat la adunările Societăţei este că o anecdotă are totdeauna precădere. Un membru ce anunţă o anecdotă are dreptul prin aceasta să întrerupă orice discuţie, chiar şi cea mai serioasă. în povestiri de anecdote se deosebesc: I. Creangă, I. Caragiani, N. Gane şi Iacob Negruzzi. Acesta din urmă este pe nedrept acuzat că repetează prea des aceleaşi anecdote de 17 ani încoace.
Aniversare. De la începutul „Junimei", ba chiar din timpul cînd Societatea nu exista încă în forma actuală şi cu
numele de azi, Maiorescu a introdus obiceiul banchetelor. Astfel, în 1864, cînd Maiorescu şedea la Trei Ierarhi, el a dat o masă — dragă Doamne, în onoarea noilor profesori de universitate Culianu şi Negruzzi — la care au luat parte afară de fundatorii „Junimii", chiar Constantin Negruzzi, pe lîngă alţi profesori ai Universităţii de la Iaşi, care apoi nu s-au arătat tocmai prietenii cei mai înfocaţi ai Societăţii, şi anume: Mârzescu, V. A. Urechia, Miclea etc. Nicolae Ionescu şi Petre Suciu, precum şi ceilalţi transilvăneni: Bărnuţ, Popp, Emilian, de pe atunci s-au arătat adversari ai Societăţei ce era în formaţiune.
La 1865, banchetul s-a ţinut tot la Maiorescu, asemenea .şi la 1866, cînd s-a introdus obiceiul scrierilor satirice. La 1867, iarăşi Maiorescu a găzduit „Junimea", în noua sa locuinţă din faţa primăriei (casele Catargiu, apoi Mandl, astăzi Weisengrun). La acest banchet luînd parte şi Alecsandri, s-a întîmplat ca el să fie unul dintre puţinii rămaşi cu totul trezi pîn' la sfîrşit. La 1868, aniversarea a cărei dată nu se ştie exact, dar care se presupune a fi între 15 octombrie şi 15 noiembrie, s-a serbat la „Cafe de Paris", ţinut de răposatul Ernest Girardin. La 1869, aniversarea Societăţii nu s-a serbat deloc, nu ştim din care împrejurări. Se crede că mai mulţi fundatori erau absenţi din Iaşi. La 1870, banchetul a avut loc la răposatul Hillaire — „Hâtel Europa" — unde s-a întîmplat incidentul cu popa Climenti (cel care a făcut o tentativă de omor asupra mitropolitului Calinic Mi-clescu şi puţin timp mai tîrziu a murit la Atena). Climenti fiind beat şi văzînd din uliţă o masă întinsă într-un hotel se invită singur la dînsa. Abia a putut fi depărtat prin ghibăcia lui Caraiani.
în 1871 — 1872, „Junimea" a benchetuit la „Cafe de Paris" şi la răposatul „Hotel d'Angleterre", astăzi „Jockey-Club".i3) La 1873, masa a fost întinsă la răposatul „Hâtel du Nord". De la această aniversare se trage pierderea Dosarului (v.a.). Care din junimiştii ce pe o lună plină splendidă făcură o lungă plimbare pe jos pînă la Copou, ieşind de la banchet, presupunea că se întîmplase o astfel de nenorocire! La 1874 şi 1875, banchetul s-a ţinut la Pastia — „Hotel România" —, unde Maiorescu era în gazdă, ca ministru venind din Bucureşti — politeţă făcută adversarilor politici. La 1876, serbarea a fost la Launay sub „Jockey-Club", una din aniversă-
248
249
rile cele mai vesele, poate tocmai din cauză că „Junimea",, căzută de la putere, huiduită, dată judecăţii etc, vrea să se-mîngîie de nenorocirile sale. La 1877, „Junimea" s-a adunat iarăşi la Ernest; la 1878, la Binder, unde deodată au făcut intrare 6 amici din Bucureşti, iar la 1879, la „Grand Hotel d'Europe" (Glanz), unde o teorie nouă s-a dezvoltat de Maiorescu şi s-a botezat de Pogor.
Tradiţia cerea ca cu serbarea aniversării, membrii Societăţii să aducă o lucrare ad-hoc, în general satirică sau cel puţin comică. Şedinţa începea cu o „Junime" ordinară; după care se trecea la citirea scrierilor ad-hoc; cîteodată. se mai citea şi din scrierile anilor trecuţi. Iar între 11 şi 12 noaptea, „Junimea" trecea în sala banchetului. Aici Pogor începea şirul corosivităţilor (v.a.) întîi puţin gustate, apoi tot mai mult, cu cît se deşertau paharele. Cînd vine-şampania, secretarul „Junimei" (v.a.) trebuie într-un discurs elocvent să povestească istoria „Junimei" de la înfiinţarea ei pînă la ora prezentă, să-i laude meritele şi să glorifice pe membrii ei. îndată ce secretarul sfîrşeşte! cu toţii beau în sănătatea „Junimii", Pogor trebuie să ia cuvîntul după obicei, ca să combată istoricul făcut, arătînd că „Junimea" exista chiar înaintea înfiinţării sale — controversă care-rămîne nelămurită şi încurcată. Toastele în onoarea Convorbirilor, a deosebitelor categorii de membri, precum militari, jurisconsulţi, profesori, artişti, ecleziastici etc. urmează pînă. se pierd în anecdote.
Ora despărţirei „Junimii" nu este fixată. Ea variază, între 21/2 şi 5 dimineaţa. Atunci, membrii se întorc în genere pe la casele lor, parte cu pas sigur, parte cu pas şovăitor.
Antologie. înfiinţîndu-şi Tipografia, „Junimea", pentru a avea ce tipări cu ea, plănui să scoată o antologie care ar cuprinde cele mai bune poezii române vechi şi nouă. Fiecare membru studia pe cîte un poet, alegea cele mai bune poezii din el şi venea să le propuie pentru antologie. Apoi începea citirea şi critica. Aşa de puţine poezii se strecurară prin critica „Junimii", mai cu seamă după stăruinţa lui Pogor şi spre marea indignare a lui N. Scheletti, încît abia rămăsese materie destulă pentru o broşurică foarte subţire — dar despre o antologie nici nu mai putea fi vorba. în loc de această carte ieşi însă din dezbaterile Societăţii Cri-
iica lui Maiorescu Despre poezia romană, care Critică făcu o întreagă revoluţie în literatura noastră. Această Critică atrase „Junimii" cîţiva prieteni entuziaşti, ascunşi şi răzleţi în deosebite provincii române, dar tot ea a fost întîiul motiv al duşmăniei înverşunate ce mai toţi scriitorii moderni simţiră contra Societăţii. Aceşti scriitori jurară pieire „Junimii" şi în special lui Maiorescu, însă în zadar.
Apel la posteritate. Cînd P. P. Carp nu este înţeles sau — ceea ce se întîmplă mai des — nu este aprobat de „Junimea", el obişnuit face apel la posteritate, unde e sigur •că i se va da dreptate. Acest apel, avînd a se judeca cam tîrziu, mai mulţi junimişti, nemulţumiţi cu părerile Societăţii în privirea scrierilor lor, au găsit îndemînă să-1 adopteze spre mîngîierea lor. O mulţime de apeluri de soiul acesta sunt astăzi pendinte.
Aşa-i! aşa-i! Pogor are obiceiul, cînd susţine vreo teorie, •de a ocărî şi înjura, ba cîteodată chiar de a bate pe toţi cei care au o părere contrară. Chiar cînd toţi se unesc cu dînsul, totuşi Pogor, de dragostea ocărilor, presupune gratuit •existenţa unor păreri contrare şi apoi începe a înjura pe aceşti presupuşi adversari. în contra acestei procedări perfide, multă vreme nu se descoperise nici un leac, pînă ce Iacob Negruzzi a găsit chipul să-1 înfunde. Cum vine Pogor cu o părere pe care toţi o împărtăşesc sau care e aşa de absurdă, încît nici nu merită discuţie, „Junimea" întreagă, începe a striga în cor: „Aşa-i! Aşa-i! Aşa-i!" pînă ce Pogor, lipsit de contradictori, stă resemnat şi este silit să tacă, spre marea sa părere de rău.
Asachi Dimitrie (vezi Burlăcărit, fireşte).
Bădescu I. Scipione. Născut la Restolţi (Transilvania) în 15 mai 1847, frecventa „Junimea" între anii 1867—1874. în urma unei neplăcute întîmplări ce avu cu politica lui •Gh. Lăţescu, părăsi oraşul Iaşi. Pînă la 1880 a fost colaborator la jurnalul Presa din Bucureşti. în urmă la Timpul. îi plăcea mult vinul. Nu se temea de proverbul: „In vino veritas". Om ciudat în felul lui. A murit la Botoşani.'4»
250
251
Balassan Teodor (vezi Farra Alexandru).
Banca modernă, nume dat de Bodnărescu unui scaunul vestitul său roman Suferinţele unui june. (5> Deşi pe această bancă petreceau Junei şi Luinela, cauza pentru care autorul a numit-o „bancă modernă" a iămas tot atît de obscură cît şi întregul său roman.
Banca Moldovei. în casele acestei bănci se găseau în ann cei buni ai „Junimei" şi Tipografia şi Librăria „Junimei". Asemenea, în salonul cel mare al băncei s-au ţinut întîiele prelecţiuni populare inaugurate de Maiorescu în anul 1862.<6) Acum casele sunt ale unui evreu neîmpămîn-tenit încă pînă acum.
Basarabia. Nu atît cunoscută în „Junimea" ca parte-integrantă a României, decît ca tablou a lui P. Verussi. Acest pictor zugrăvise odată un peisagiu ce reprezenta un. cioban lîngă oi; nemaiplăcîndu-i întîia inspiraţie, Verussi puse colori deasupra şi transformă tabloul într-o mănăstire, care însă ieşi cam strîmbă. Hotărîndu-se iarăşi să-şi schimbe tabloul, penelul său născoci un turc cu o narghilea; mai. apoi dintr-un turc ieşi o Medee furioasă. în urmă, adăogind colori peste colori, tabloul înfăţişa o fată de ţară. La serbarea aniversarei a 100-a a uciderii lui Grigore Alex. Ghica v.v., Verussi scrise dedesubt cuvîntul: Bucovina ! şi îl expuse,, dar nimeni nu-1 cumpără. Norocul lui Verussi aduse ca ruşii: să ne ia Basarabia. Atunci ingeniosul pictor schimbă iute-titlul scris la picioarele fetei în cuvîntul: Basarabia! Şi data asta mai bine inspirat, îşi puse tabloul în geamandan şi plecă. la Bucureşti, oprindu-se drept la Adunarea Deputaţilor. Deputaţii liberali se înduioşară la vederea acestui splendid tablou şi hotărîră să-1 cumpere (din budgetul Adunărei) drept compensare pentru Basarabia a cărei cedare către ruşi tocmai o votaseră. Tabloul se află în sala Consiliului de Miniştri la Adunare. El este măreţ nu atît din cauza chipului, ce reprezintă, cît, mai ales, din cauza multelor colori îndesate unele peste altele. Limbile rele zic că dacă Verussi h-ar fi izbutit să-şi vadă tabloul vîndut sub acest titlu, el Umbla cu. gîndul să-1 numească: Dobrogea. Verussi a murit în 28 ianuarie 1886, la Bucureşti.
Bejan Gheorghe. Născut la Ţoleşti (judeţul Suceava) în 2 iulie 1847, în „Junimea" de la 1875; avocat şi moderat, are musteţele răsucite şi văcsuite. Este căpitan în garda naţională şi în această calitate reprezintă în „Junimea" baioneta inteligentă. N-a scris niciodată nimic. -}- august 1895, Bucureşti.
Beldiceanu Nicolae. Născut la Preuţeşti (judeţul Suceava) în 26 oct. 1844, poet liric sentimental şi descriptiv. Publică de mulţi ani poeziile sale în Convorbiri, dar frecventează „Junimea" abia din 1879, cînd s-a stabilit ca profesor în Iaşi. + 2 februarie 1896.
Beldiman A. Alexandru. Născut în Iaşi în 16/28 mai 1855. în „Junimea", din 1877. June blond şi tăcut. A scris numai pentru Dosarul Aniversarei. După ce a fost secretar la agenţia din Berlin, a trecut secretar la agenţia noastră din Sofia. în urmă, ministru plenipotenţiar şi reprezentant al României la Berlin.
Benchet: în loc de banchet (v. Aniversare).
Bengescu Gheorghe. Născut la 23 iulie 1844; în „Junimea", din 1868; maior în armată, reprezentînd baioneta neinteligentă, autor de comedii, operete şi chiar de poezii lirice. Casierul „Junimei" la Aniversare. Poeziile sale le publică sub pseudonimul G. Bradu. Mort, 13 ianuarie 1916<7'.
Bernhard B. Fost administrator şi apoi locatar al Tipografiei „Junimei". A fost la două Aniversări. El bea seara tot ce intra peste zi în casa tipografiei. în chipul acesta negustoria nu putu ţine multă vreme, spre părerea de rău a creditorilor săi. Acum la o tipografie oarecare din Bucureşti.
B..... porcului. Numele unei foi umoristice a cărei înfiinţare se proiectase odată în „Junimea", după propunerea lui Pogor. Cu redacţia jurnalului era însărcinat M. Cornea. Spre paguba contimporanilor şi chiar a posterităţei această foaie n-a văzut niciodată lumina zilei.
252
253
Beţia de cuvinte. Titlul vestitei Critice a lui Maiorescu contra Revistei contimporane din Bucureşti, Critică ce a dat loc la o lungă şi faimoasă ceartă literară. De atunci beţia de cuvinte a rămas proverbială pentru scrieri fără inspiraţie, fără idei şi fără stil.
Binenutrit sau binehrănit. Epitet ce se dă lui Caragiani, după invenţia lui Pogor, de cînd Caragiani s-a făcut corpulent şi porecla Agamemnon s-a învechit (v.a.). Este de observat că atunci cînd se dă acest epitet, numele se pronunţă Caraiani, niciodată Caragiani: „Iată şi binenutri-tul Caraiani". Cu aceste vorbe intrarea lui C. îii „Junimea" este adesea anunţată.
Bodnărescu Samson. Numit şi Samsune: născut la Golăneşti (Bucovina) în 27 ianuarie 1841; în „Junimea", de la 1866; autor liric şi dramatic (v. Epigrame). Acum director la şcoala Başotă de la Pomîrla (v. si Panteism). Mort, 18 februarie 1902. <8>
Boileau. Poet satiric francez care a avut soarta tristă, de a fi în parte tradus de Naum. Pogor obişnuit îl numeşte: p... de Boileau, spre indignarea tuturor amatorilor de clasicism în poezie, şi în special a lui Naum. (9)
„Borta-rece". Vestită crîşmă din Iaşi. în timpul disputei Convorbirilor cu Revista contimporznă, un colaborator al aceştia, răposatul M. Zamfirescu, compune o scriere satirică în versuri în care arăta pe junimişti ca oaspeţi obişnuiţi ai acelei crîşme, unde şi-ar fi ţinînd şi întrunirile. Această, insinuaţie nu pare a fi mincinoasă în total; cel puţin ur* junimist, Şt. Nei, se zice că ar fi proprietarul acelei crîşme, iar doi alţii, I. Creangă şi M. Eminescu, după cît zice Fama, ar fi petrecînd adeseori amîndoi pe băncile acelui răcoros locaş.
Bosie Vasile. Născut la Iaşi în 22 octombrie 1855; în „Junimea", de la 1878; poartă pince-nez şi este judecător
la trib. de Ilfov. Se zice că ar fi comis aforisme sub voalul anonimului. La Aniversarea din 1880, cînd a fost casier, a fost botezat de Pogor Bobiţi; în urmă, membru la casaţie.
Buddha. înţelept al Indielor şi totodată divinitate indiană; obiect de predilecţie a lui Pogor pentru prelegeri populare, mai cu samă în epoca cînd cetise o nouă carte ■despre Indii (v. India în 7 prelegeri şi Mânu).
Buckle, Henry Thomas. Istoric englez a cărui scriere, Istoria civilizaţiei în Inglitera, a făcut o mare revoluţie în minţile junimiştilor, mai cu samă în a lui Pogor, însă numai vremelnică, pînă ce cetise o nouă carte.
Buiucliu Grigore. Născut în Iaşi, în 15 dech. 1840; în „Junimea", de la 1866. Unul din stîlpii Societăţii, deşi a scris un singur articol în Convorbiri contra lui G. Schina din Bucureşti şi chiar acest articol fără a-1 subscrie.(l0) El nu se poate ţine drept pe scaun, ci are vecinie o poziţie piezişă. El cîrte'şte mult: e foarte răutăcios şi are specialitatea cetirii extractelor ce se aduc pentru Dosarul curiozităţilor (v:a.). I se zice şi Buiuc pe scurt. + 13 dechembrie 1912.
Buiucliu Christe. Născut în Roman, 14 noiemb. 1840. în ,Jun[imea]", de la 1874. El tace.
Buiucliu Theodor. Născut în Iaşi, 9 mai 1839, directorul Tipografiei Naţionale şi pictor. Vine ca amator din vreme în vreme în „Junimea" din anul 1876. El tace. + sept. 1897, Iaşi.
Buiucliu Ioan. Născut în Iaşi, în 16 iulie 1838 (v. Buiucliu Christe).
Buiucliu Abgar. Născut în Iaşi, în 1848; în „Junimea", de la 1877.1 se zice Murzuc. Pentru altele, vezi Buiucliu Chr. şi Buiucliu Ioan.
Burada Theodor. Născut în Iaşi, în 3 oct. 1839. în „Junimea", de la 1878. Judecător, scripcar şi autor ciudat
254
255
şi original. Aleargă din sat în sat în toate provinţiele române şi strînge tot ce găseşte, apoi scrie. în Bucovina a fost arestat cu un sac de fluiere şi alte instrumente muzicale ca suspect H plac ca şi lui Luther femeile, cîntul, dar mai ales-vinul. în „Junimea" vine numai cînd are vreo scriere a sa de cetit. Pentru altele nu se interesează. Porecla sa este Ghelhirda. + 4/17 febr. 1923.
Burghele Nicu. Născut în Iaşi, 8 octombrie 1831. în „Junimea", de la 1864. Trăieşte acum (1880) ca inspector al Regiei tutunurilor, în Craiova. N-a scris nimic. II cîrîiau mult odinioară pentru tăcerea sa. -f 20 martie 1908 Bucureşti.
Burghez se numeşte în „Junimea" orice individ fără aspiraţii şi cugetări mai înalte. Poezii burgheze sunt acele versuri de rînd care nu se ridică peste nivelul simţirilor prozaice şi comune. V. Pogor, care ţipă mai tare şi acuză mai mult pe alţii de burghezie, este considerat ca cel mai mare burghez în viaţa practică.
Burlă Vasile. Născut în 9 februarie 1840, în Opaiteni (Bucovina). în „Junimea", de la i870. Profesor de limba greacă. Nu mai vine în „Junimea" de la căderea guvernului conservator. E filolog şi, în această calitate, s-a certat mult cu Haşdeu. Deşi cerea regulat de la directorul Convorbirilor să i se rezerveze pentru scrierile ce proiecta cîteva coli în fiecare număr, colile rămîneau vecinie nescrise de Burlă, aşa încît bietul director trebuia să le umple la sfîrşitul lunei, în toată graba, cu ce putea. Nu se ştie dacă nescrierea iui Burlă era spre paguba sau spre profitul cetitorilor. în tot cazul se pretinde că Duduia de la Vaslui (v.a.) nu era mulţumită de articulele lui Burlă. + 9 ianuarie 1904.
Burlăcăritul. în anul 1866, cînd domnea o mişcare politică foarte vie în Iaşi, răposatul Dim. Asachi, fiul lui Gheorghe Asachi, propunea în întrunirile electorale să se facă o lege care să impuie o dare pe burlaci — burlăcărit. Această propunere a provocat furia lui Petru Suciu, pe atunci burlac, care într-un elocvent discurs a combătut cu succes propunerea lui Asachi. Discursul acesta a lui Suciu, povestit
de Creangă, este una din anecdotele cele mai gustate în „Junimea" şi chiar e de rigoare la Aniversări. Cuvîntul burlăcărit nu se pronunţă niciodată singur, ci totdeauna urmat de cuvintele: fireşte, în cazul acesta, mai la vale, mai încolo, după aceea, bunăoară, de pildă, sau de exemplu, fireşte etc, după modul de a vorbi a lui Suciu.
Brahma. Zeu indian, spre sinul căruia aspiră Pogor (v. Buddha, Mânu, India în 7 prelegeri).
V. Calimah-Catargiu. Născut în Iaşi, în 24 fevr. 1830, venea în „Junimea" pe la 1871, cînd locuia în Iaşi. Membru simpatic, deşi pasiv. N-a scris nici un rînd şi este ministru plenipotenţiar al României la Paris. + la Paris 9/21 nov. 1882.
Cantabile. Poezii cantabile s-au numit oarecare poezii lirice ale lui Eminescu. Cînd poezii ale acestui autor se declarau a fi cantabile, ele se puneau imediat în muzică de „Junimea". Cîţiva membri compuneau orchestrul, alţii formau corul şi cîntarea generală urma cu vuiet, adesa spre necazul lui Eminescu, dar totdeauna spre marea veselie a „Junimii".
Căpitan. în „Junimea" se cunosc numai două grade de militari: căpitani şi generali. Cînd un junimist este militar, el e îndată proclamat căpitan. De la căpitan înaintează fără multă zăbavă la general. De aceea maiorul G. Bengescu a rămas tot căpitan pînă astăzi. Dacă însă va mai compune cîteva librete de operete naţionale, se aude că membrii Caracudei vor să propuie înaintarea sa.
Capsa Scarlat. în „Junimea", în anii 1865, 66, 67 şi 68. Mort în 1869 la Pisa. Poet liric şi foarte simpatic. <l2>
Caracuda. Poreclă dată de A. Naum, cu ocaziunea unei Aniversări, unui număr destul de însemnat de membri ai „Junimii", care, mai tineri şi mai modeşti, şed obicinuit prin colturi, vorbesc foarte puţin, cîrtesc pe la ureche foarte mult şi aşteaptă cu nerăbdare cînd se aduc ceaiul, cafeaua si cozonacul.
256
257
Caragiale Luca Ioan. Născ. la 29 ianuarie 1853, în Mărgineni (jud. Prahova), a făcut intrarea sa în „Junimea" cu ocaziunea Aniversării din 1878, cînd a şi citit O noapte furtunoasă în mijlocul rîsurilor generale ale Societăţii. Autor şi de aforisme. June pesimist, sceptic şi cinic, -f la Berlin, 9 iunie 1912. <l3>
Carp P. Petre. Născ. la 29 iunie 1839, în Iaşi. <14> Unul din cei 5 fundatori. Traducător al lui Shakespeare (v. Macbeth). Cînd discută are totdeauna dreptate, fiindcă toţi ceilalţi, cînd sunt de altă părere, spun numai prostii. Are darul prorociei, numai că pînă acum nici una din prevederile sale nu s-au împlinit. Mare om politic! (v. Ministru). El nu poate sta drept pe scaun, ci stă totdeauna culcat, obicinuit cu picioarele în sus. Starea capului său e aşa, că necazurile nu-i vor albi părul niciodată. Glasul său e ascuţit şi supără mult nervele lui Pogor (v. Feresău). + 22 iunie 1919, la Ţibăneşti.
Carte de leptură. După îndemnul lui Maiorescu, cînd era ministru de Instrucţie Publică, „Junimea" hotărîse a lucra în comun o carte de lectură pentru şcolile secundare. Mai întîi ea fu botezată carte de leptură, apoi se începu lucrul, care merse cum merse cîtăva vreme, mulţumită mai ales activităţii lui Miron Pompiliu (v.a.). După căderea lui Maiorescu, treaba rămase baltă. Lucrul e foarte ciudat, ştiut fiind că altfel toate lucrările comune ale „Junimei" au ieşit la bun sfîrşit.
Carul cu minciunile. Poreclă nemotivată şi neîntemeiată dată de Pogor lui I. Negruzzi, care are principiul de a nu se depărta la nici o anecdotă de cel mai strict adevăr. Cu toate acestea, cînd redactorul Convorbirilor face intrarea sa în „Junimea", Pogor exclamă obicinuit cu glas puternic: „Iată şi Carul cu minciunile !!"
Casierul „Junimii". La Aniversări a fost întîi şi întîi I. Negruzzi. Apoi, acesta avînd alte trebi în serile acele, el a fost înlocuit vreo opt ani în şir de I. M. Melik; în urmă, însă, Melik dîndu-şi demisiunea, de doi ani încoace căpi-
tanul Bengescu ocupă acest post însemnat. în urma acestuia a fost V. Bossy.
Cazimir Nicu. Născ. la Iaşi, 1 april 1843, frecventa „Junimea" în anii 1867 şi 1868, pînă la moartea sa, urmată în 24 oct. 1868. Membru simpatic, deşi nu apucase încă a realiza planurile sale literare.
Castano Victor. Născ. în Strassburg, în 22 oct. 1842» profesor, nou cetăţean român. A scris un singur articol despre Cîntecul Gintei Latine.^ Cunoscut mai ales fiindcă să cîrîie mult cu alţi membri ai Caracudei, -f- 21 decembrie 1916.
Casu Nicu. Născ. în satul Cituleştii, în Basarabia, jud. Soroca, în 1839. A fost o singură dată la întrunirile Societăţii. Dar a fost totdeauna considerat ca membru, fiindcă el a fost donatorul Tipografiei „Junimii", -f- 1904.
Cei nouă. Prezidentul celor nouă. într-o seară Maiorescu cetea anaforele de ale sale, care dădeau loc la discuţii nesfîr-şite şi la critice foarte aspre. Deodată, Maiorescu pierzînd răbdarea — poate singura dată în viaţa lui junimistă — exclamă: „Ce vă ascult eu ! Doi-trei din voi înţeleg, iar alţii nouă ..." Această exclamaţie provocă o grozavă ilaritate şi de-atunci s-a proclamat că sunt în „Junimea" nouă gogomani care nu înţeleg. Astfel: Cei 9 însemnează totdeauna acei care nu înţeleg, fie ei mai puţini de nouă, nu, după cît se presupune, mai mulţi. Prin aclamaţie N. Gane a fost proclamat pentru vecinicie prezidentul celor nouă !
Cerchez Christodulo Mihail. Născ. în Bîrlad, în 8 iulie 1839; în ,,Jun[imea]" de la 1865, general şi în „Junimea" şi în afară de „Junimea". A scris un articol despre Movila Rabîiei fără însă a-1 subsemna şi a luat Plevna.(18)
Cerchez Theodor. Născ. în Iaşi, 8 fevruarie 1841. în „Junimea" din 1866. N-a scris nimic, dar a fost într-o vreme administratorul Tipografiei „Junimei", dînd chiar lui Bernhard ideea înfiinţării Curierului de Iaşi, care a trecut apoi prin multe peripeţii. Părăsind laşul de mulţi ani, trăieşte la ţară şi nu se mai arată în Societate. Are obiceiul, cînd se
258
259
supără, să blesteme pe împăratul Traian ce ne-a adus în părţile acestea. -4- 22 august 1911.
Cernătescu. O anecdotă c-un duel ce profesorul Petre Cernătescu din Bucureşti trebuia să aibă cu [un] oarecare ofiţer, care, şezînd în parter la teatru îndărătul profesorului, punea vîrful piciorului său mai jos de spatele lui Cernătescu. Această anecdotă, povestită în vreo zece întruniri de-a rîndul de I. Caragiani, a făcut mult să rîdă Societatea şi a rămas între anecdotele speciale ale „Junimei".
Ceai, cafea, ciocolată. între 10 şi 11 oare noaptea, trebuia să se servească ceaiul şi cafeaua în „Junimea". Odinioară la Maiorescu se da din vreme în vreme ciocolată în loc de cafea. Fiind însă că această băutură da tot felul de gînduri junimiştilor după sfîrşitul întrunirii, ciocolata a fost cu totul suprimată. Se zice că A. Naum simte multă părere de rău din cauza lipsei ciocolatei şi de necaz nu mai ia nimic, ăl mult vin. Ceaiul şi cafeaua sunt absolut de rigoare, căci altminteri, pe cît se zice, mai mulţi membri, mai ales din Caracudă, ar părăsi „Junimea" cu totul.
Ciclu. Bodnărescu, fiind odată pe malul mărei, compuse un şir de poezioare, care reflectau impresiunile ce-i produsese marea. Aceste poezii, după zisa lui Bodnărescu, formau un ciclu. De-atunci numirea ciclu a fost păstrată pentru orice serie de poezii ce aduce cineva. Cînd vreuna din poezioarele lui Bodnărescu părea mai slăbuţă şi risca să fie respinsă, autorul şi cîţiva amici ai lui protestau strigînd că aceasta nu se poate, căci s-ar strica ciclul. Astfel, cu mijlocul ciclului, trece mai uşor ceea ce n-ar scăpa fără aceasta.
Ciupercescu Telemac Zice că-i născut la Piatra în 28 sept. 1839. în „Junimea", de la 1868. Vine rar la întruniri în anii din urmă. N-a scris niciodată nimic. Dar se susţine că ceteşte din vreme în vreme. Avea această particularitate, că nu întrecea niciodată 39 ani, peste care îşi pusese în gînd să nu treacă fără voia lui Brahma ! Mort în 1888.
Ciurea Lascăr. Născ. în 1 mai 1843. în „Junimea", de la 1865. Nu scrie. Cunoscut sub porecla dată de N. Gane:
260
Ciurilă, Burilă. Fraza lui e Ciurilă, Burilă, cel mai mic cocîrlă, Stan Beldiman, aldeviţă pulpă, Constantin verior, Vlad muştar, dar bătrînii ce mai fac? Mort, 11 aprilie 1881.
Clefăituri. Sub clefăituri se înţelege unirea surdă, dar repetată şi continuă ce fac măselele Caracudei în vremea mîncării cozonacului care se dă cu ceaiul. Numele acesta a fost inventat de Naum cu ocaziunea unei scrieri dramatice compusă pentru o Aniversară. Acolo se zice că într-un moment de tăcere generală se aud clefăiturile Caracudei.
Concurs pentru leptură. După plecarea lui Maiorescu, lectorul „Junimii" era Eminescu. După ce însă acesta părăsi a doua capitală â României, încurcătura fu mare, căci nici un lector nu avea destule calităţi ca să se impuie. Aspiranţii fiind numeroşi, s-au făcut dese concursuri pentru postul de lector. Dar toate au rămas fără rezultat, deşi căpitanul Bengescu, Gh. Negruzzi şi V. Bossi susţin că fiecare din ei a ieşit învingător. Cele mai proaste specimene de lectură le-au dat Carp şi Pogor. Asupra acestui punct întreaga „Junime" este unanimă, afară de cei doi candidaţi.
Conta Vasile. Născut în Ghindăoani (jud. Neamţ) în 15 noiembrie 1845. în „Junimea", de la 1873, filozof pozitivist. A scris numai filozofie şi scrierile sale au dat loc la multe discuţii în ,Junimea". E foarte stimat de redacţiune, fiindcă scrierile sale ocupă mult spaţiu în Convorbiri. Nu se ştie însă dacă şi abonaţii, în special Duduca de la Vaslui '(v.a.), sunt tot'aşa de mulţumiţi. Acum mănîncă jidani ca deputat şi se arată rar prin Iaşi. Mort, 21 aprilie 1882, în Bucureşti.
Constantiniu P. Constantin. Născ. în 20 dec. 1834 în Suliţa (jud. Botoşani). în „Junimea", de la 1878. Venea mai regulat cînd era director de teatru şi se interesa pentru literatura dramatică. Acum rar. N-a scris niciodată, dar e şi mic de stat. Mort la 24 februarie 1914.
Corespondenţa redacţiunii. Sub acest nume se înţeleg toate scrierile ce 'se trimit la Convorbiri spre publicare, împreună cu scrisorile către redacţiune cu care sunt însoţite.
261
Cetirea Corespondenţei în „Junimea" se face îndată după Dosar (v.a.). Cîţi junimişti sfioşi cari au trimis scrieri de ale lor sub mantaua anonimităţii şedeau ascunşi prin colţuri şi ştergeau sudorile de pe frunte cu desperare în suflet, în vreme ce scrierile lor erau sfîşiate şi luate în rîs de cîinii din „Junimea" ! Dar afară de acestea, cîte poezii, cîtă proză interesantă venită din toate provinţiele române ! Cît s-a rîs de novelele lui Morţun şi de poeziile sale; d.e., aceea cu refrenul : „Miezul nopţii! ş-al nostr-amor!" şi novele care începeau aşa: „Mai mulţi juni ne-am decis a face o preumblare pedestră prin munţi. Consecvenţi deciziunii noastre, tocmirăm o trăsură" etc. Cît s-a rîs de versurile lui P. în Bucureşti şi de multe altele de acestea; ar trebui să înşir volumaşi. Noroc că redacţiunea păstrează, în volumaşi legate, toată corespondenţa cea interesantă prin fenomenalitatea sa, pentru ilaritatea posterităţii.(17>
Convorbiri literare. Foaia şi organul „Junimii", lauda şi fala Societăţii. După înfiinţarea Tipografiei „Junimii", se simţi necesitatea de a comunica publicului cîte ceva din cele ce se petreceau în Societate şi care putea avea un interes general. Astfel, într-o seară, cînd adunarea era la Pogor, se luă hotărîrea de a se înfiinţa o foaie modestă, foarte modestă. Mult se discută asupra numelui acelei foi, pînă ce Convorbiri literare, numire propusă de I. Negruzzi, dobîndi majoritatea sufragelor, ca una ce păru mai nepretenţioasă din toate. Maiorescu propuse ca I. Negruzzi să ieie redacţiunea noului organ, dar acesta refuză multă vreme, presimţind în mod vag ceea ce-1 aştepta. în sfîrşit, stăruinţele junimiştilor îl înduplecară. O dată ce primi, noul redactor se puse pe treabă cu zelul şi răbdarea ce-1 caracterizează şi foaia a apărut în 1 mart. 1867. Momente critice în viaţa Convorbirilor au fost multe. Cîţiva ani după înfiinţarea jurnalului se propuse combinarea acestei foi cu o gazeta politică. I. Negruzzi combătu această idee din toate puterile sale şi, după două seri de discuţie, propunerea căzu cu un singur vot şi I. Negruzzi răsuflă din greu. La desfacerea Tipografiei „Junimii", alt moment critic se înfăţoşa şi, după cîteva peripeţii, I. Negruzzi se întovărăşi la înfiinţarea unei noi tipografii, care la început nici măcar nu avea maşină, numai pentru a putea scoate Convorbirile literare mai departe. De 262
unde la început abonamentele şi partea administraţiei erau în sarcina Tipografiei „Junimii", acum redactorul luă totul asupra sa şi de vro nouă ani o duce cum poate, tot acoperind deficitele din pungă fără ca să aibă speranţă de îndreptare. Convorbirile sunt oglinda credincioasă a „Junimii". Luptele ce au susţinut pînă au învins pe duşmanii săi ca ortografie, ca limbă, ca direcţiune, ca gust estetic sunt memorabile. Dar tot binele ce au făcut românilor din toate părţile Europei civilizate, ba putem chiar zice lumii întregi, va fi apreţuit numai de posteritatea nepărtinitoare !!
Cornea Mihail. Născut în Iaşi, în 13 oct. 1844. în „Ju-n[imea]", de la 1865—69. Odinioară poet foarte sentimental, acum advocat foarte puţin sentimental. Era o vreme cînd îşi făcea intrarea în „Junimea" cu un aer maiestuos şi triumfător, care însă nu impunea deloc. A scris multe poezii ă la Heine. A scris şi poezii franceze. Lacrimi duioase curgeau pe obrajii săi cînd le cetea prin saloanele din Iaşi. Cetirile lui Cornea deveniseră chiar modă într-o iarnă. D. N. Drosso," care tocmai deschisese saloanele sale, nevoind a sta mai pe jos de d-na Didiţa Mavrocordat, care admira poeziile lui Cornea, veni într-o zi la Cornea să-1 invite la o serată şi, ieşind, îi zice cu un aer de protecţie: „Vous savez, apportez vospapiers avec vous!". Mort, 26 iulie 1901, la Bucureşti.
Corosiv — corosivitate însemnează în „Junimea" obscur, porcos, porcărie. Aceste cuvinte s-au luat din nămolul de adiective abstracte ce întrebuinţa Eminescu în discuţiile din „Junimea".
Creangă Ion. Născut în Humuleşti (jud. Neamţ) la 2 mart. 1837.<18) în ,,Jun[imea]", de la 1875, unde şi-a făcut intrarea foarte tămîiet împreună cu Eminescu; răspopă, dar în suflet ţiind tot la diaconic Autor de multe poveşti şi anecdote populare, şi pure, şi corosive. Oaspe credincios al „Borţii-reci". Orator popular şi elocvent în întruniri publice. Om primitiv şi prea mult iubit în „Junimea". Institutor primar şi autor de multe cărţi bune pentru şcoalele primare. + 31 decembrie 1889, în Iaşi.
263
Creştinismul. Religiune adoptată de multe, milioane de oameni, dar foarte rău văzută de Pogor. într-o vreme voia chiar să o desfiinţeze. La fiecare întrunire propunea constituirea unei societăţi care să lucreze contra porcilor de creştini ce ar fi adus multe rele pe lume. în fiecare moment zicea: „Nu v-am spus? Hai, să înfiinţăm o societate pentru stîrpirea creştinismului!" Cu toate stăruinţele sale, o asemenea societate, ce ar fi adus desigur cea mai mare fericire omenirii, nu s-a putut înjgheba.
Creţu Grigore. Născut la Tîrgul Neamţului, 25 ian. 1848. în „Junimea", de la 1875. Profesor la Seminarul din Huşi, personalitate originală. El judecă meritele oricărei scrieri din punctul de vedere gramatical şi ortografic. într-o sară, indignat de tonul glumeţ al „Junimii", exclamă: „Apoi eu văd că d-voastră nu sunteţi oameni serioşi!" Altă dată el pune „Junimii" întrebarea în care parte a trupului se găseşte simţirea. „Junimea" ceru timp de reflecţiune şi, fiindcă în întrunirea următoare Creţu tot nu dobîndi un răspuns categoric, el plecă la Huşi foarte întristat de a nu putea duce un rezultat pozitiv amicilor săi din Seminar. La 1882, prof. de limba rom. la liceul „Matei Basarab", Bucureşti.
Cristodulo1 Theodor. Născut în Focşani, în 11 iulie 1845. în „Junimea", de la 1871. N-a scris şi nu scrie. Mare admirator al lui Schopenhauer.
Cristodulo Emanoil. Născut în Focşani, în 18 iulie 1828. în „Junimea", de la 1877. Vezi Cristod. Theod., cu deosebire că Emanoil nu e admirator al lui Schopenhauer. -f 2 dec 1889, Iaşi.
Cruce. Cînd se ceteşte ceva în „Junimea", tradiţia cere ca leptorul să aibă un plumb în mînă, pentru a însemna cu o cruce locurile care trebuiesc şterse sau modificate. Atunci toţi strigă: „Cruce! Cruce!" sau şi „Crucea ta, crucea ta!" Ba Pogor are chiar obiceiul să zică: „Crucea ta, porcule!"
Cuciureanu Victor. Născut în Iaşi, în 1 oct. 1850. In „Junimea", de la 1877. Vine din vreme în vreme, zîmbeşte cu dulce, vorbeşte puţin, nu scrie nimic.
în textul de bază: „Cristian
(n. ed).
26*
Culian Nicolae. Născ. la 28 august 1832. în „Junimea", de la 1864. Tace mult, nu scrie nimic. E totdeauna vesel şi e în genere foarte tolerant. Cuvintele cele mai aspre ce le-a pronunţat vreodată şi cu care îşi exprimă indignarea sunt „acestea-s prostii", încet şi cu blîndeţe rostite. Chiar cînd e vorba de a califica un omor, o tîlhărie etc, Culian zice încet: „A fost o prostie". Pe de o parte din această cauză, pe de alta din cauza aerului său venerabil, el a fost poreclit: papa, după unii încă din vremea cînd era student, după alţii după invenţia lui Vârgolici. Unii susţin că vorbele de indignare : „acestea-s prostii" au fost pronunţate de Culian numai de două ori: 1. cînd a fost arestat de Grigoriţă Sturza sub cuvînt că complotează ca să ucidă jidani; 2. cînd guvernul roş dădu în judecată criminală pe Eminescu, Bodnărescu şi alţi amici, sub acuzarea născocită de răpos[atul] Petrino că au furat cărţi şi manuscripte din Biblioteca Universităţii. •4- 28 noiembrie 1915.
Caragiani Ioan. Născ. în Avella (Macedonia), în 11 febr. 1841. + în Iaşi, în 13 ian. 1921. E extraordinar că pînă astăzi 131 1921 el nu figurează în Dosar, cu toate anecdotele lui şi alte particularităţi. (Notiţa făcută în 13 I1921.) Cum s-a întîmplat această scăpare din vedere ?<19).
Decebal. Este numele întâiei nuvele a lui I. Pop Florentin (v.a.), cetită în „Junimea" înaintea venirii autorului în Iaşi. Decebal nu e mai de soi decît celelalte novele ale lui Florentin, O floare albă, O casă neagră etc, dar bine cetită de Maiorescu şi în ciudată dispoziţie în care se găsea „Junimea" în sara aceea, majoritatea, cu toate obiecţiunile redactorului, a găsit-o minunată. Ba Pogor era chiar aşa de entuziasmat — ceea ce i se întîmplă din vreme în vreme — încît vrea numaidecît să traducă pe Decebal în franţuzeşte şi pe socoteala lui să o trimită lui Gustave Dore" la Paris, ca să o ilustreze. Mai tîrziu s-a rîs mult de acest entuziasm intempestiv a lui Pogor, dar e drept că şi Pogor a luat parte cu dragă inimă la veselia „Junimii".
Deviza „Junimii", inventată de Pogor şi adoptată de Societate, este următoarea: Entre qui veut, reste qui peut!
265
Dicţionar. După propunerea lui Maiorescu, „Junimea" hotărîse odată ca cei mai mulţi din membri să lucreze împreună un dicţionar al limbei române, luînd fiecare membru cîte o literă. Nu se ştie din ce cauză acest proiect nu s-a realizat, fiind cunoscută răbdarea şi iubirea de muncă a junimiştilor. în timpul cînd „Junimea" era încă în luptă cu filologia puristă, dicţionarul proiectat se numea: Zipcionar!
Dumitrescu Constantin (Dimitrescu-Iaşi). Născ. în Iaşi, 25 febr. 1849. în ,,Jun[imea]", de la 1878. A făcut prelegeri populare lăudate, dar n-a scris nimic pînă acum, cu toate îndemnările redactorului. -f- april 1923, la Severin(28).
Direcţia nouă. Titlul unui studiu critic a lui Maiorescu, în care autorul a adus laude cîtorva scriitori din „Junimea", între alţii au fost citaţi printre prozatorii români V. Tasu, care publicase o mică cronică juridică, şi Theodor Rosetti, care scrisese, dar nu publicase încă, unul din cele două articole ale sale Despre direcţiunea progresului nostru.(21) „Direcţia nouă" a fost un nume mult huiduit de Revista contimporană şi de toţi adversarii „Junimii" în ceea ce priveşte literatura şi mult mai huiduit apoi, în ceea ce priveşte politica, pe cînd Maiorescu era ministru. Se zice că oarecare membri, mai slabi de înger, s-ar fi lepădat pe atunci de direcţia nouă pînă de 3 ori, dar lucrul nu este deplin constatat.
Dosarul „Junimii". „Junimea" are două Dosare: unul al Curiozităţilor contimporane şi altul al Aniversării. în cel dintîi, înfiinţat în 1867, se lipesc pasajuri din scrieri tipărite contimporane. Pentru a dobîndi onoarea Dosarului, o prostie de rînd nu ajunge, ci trebuie una extraordinară. Mai mulţi membri din „Junimea" figurează cu onoare la Dosar, între care, pe nedreptul, şi directorul Convorbirilor. Din publicul profan, mii de autori au devenit nemuritori prin alipirea lor la Dosar.(22) Sunt însă persoane despre care s-a votat că nu mai pot fi puşi la Dosarul curiozităţilor, căci altminteri acesta ar lua proporţii prea colosale. în fruntea acestor sunt d-nii Dim. Guşti şi Cuparencu din Iaşi. Dosarul Aniversării cuprinde scrierile în proză şi versuri făcute anume pentru banchet. însă după o asemenea serbare, ţinută odată la „Hotel du Nord", dosarul a dispărut. Se presupune că este
furat. Dosarul curiozităţilor se păstrează de Pogor, ruinele Dosarului Aniversărilor de I. Negruzzi.
Dospinescu Ioan. Născ. la Poiana Cîrnului (jud. Vaslui), în 4 martie 1849. în „Jun[imea]"( de la 1875. N-a scris nimic. De cînd roşii (guvernul liberal) sunt la putere, apare foarte rar în „Junimea", dar la Aniversări nu lipseşte. Mort în 1892.
Drăgan Drăgănescu. Numele unui bacal, acum chiar a doi bacali din Iaşi. Pogor o dat porecla Drăgănescu sau pe scurt Drăgan lui N. Gane şi-1 întrebuinţează totdeauna cînd era să dovedească că acest vestit novelist are o natură prozaică.
Duduca de la Vaslui. Aceasta este o fiinţă închipuită, care reprezintă pe cetitorii burghezi ai Convorbirilor, mai ales din sexul frumos şi în special din provinţe. La cetirea unei scrieri prea ştiinţifice, prea corosive sau prea înalte pentru publicul profan, cînd este vorba de a se şti dacă e bună de publicat sau nu, mulţi întreabă: „Ce va zice Duduca de la Vaslui?" De cînd s-a publicat Dicţionarul istrian, îndeosebi litera p, se spune că Duduca de la Vaslui nu mai este o piedică pentru scrierile cele mai corosive — căci, după ceea ce a înghiţit, orice ar veni în urmă ar fi puţin lucru. De a gîndit Pogor la o persoană anume, cînd a iscodit pe Duduca de la Vaslui, sau nu, este un mister nepătruns încă pîn-acuma.
Ecselenţa-sa. împrejurarea că P. P. Carp a fost pînă la 1880 de două ori ministru, că va fi poate ş-a treia oară şi că merită a fi totdeauna, a făcut pe Grig. Buiucliu să-i hărăzească predicatul Ecselenţă, care a şi fost apoi adoptat de „Junimea". Ecselenţa-sa, pe scurt, însemnează totdeauna Carp. Altă „Ecselenţă" nu cunoaşte, nici admite „Junimea".
Eminescu Mihail. Născ. în Botoşani, în 20 dec. 1849.(2S) în „Junimea", din 1871; poet liric, fantastic şi pesimist, descoperit în Viena de I. Negruzzi. După plecarea iui Maiorescu la Bucureşti, Eminescu era lectorul autorizat al „Junimii", în vremea ce cetea versuri, mai ales pe ale sale, el ridica totdeauna ochii cu duioşie spre podele. Acum e redactor al jurnalului Timpul din Bucureşti. Lipsa lui e foarte simţită în „Junimea", unde nu se mai găseşte lector, şi la „Borta-
267
266
rece", unde Creangă, lipsit de tovarăş, petrece acum singur şi cufundat în melancolie. Mort, 15 iunie 1889, Bucureşti, casa de nebuni.
Epigrame în formă antică, compuse de Bodnărescu, au dat loc la multe discuţii în „Junimea" din cauza obscurităţii lor şi la multă bătaie de joc din partea Revistei contimporane, dar fără cuvînt, căci Maiorescu le-a declarat clasice. Pînă astăzi ele nu au pătruns încă în masa poporului.
Eraclide. Fost prim-preşedinte la Curtea de apel din Iaşi şi apoi membru la Curtea de casaţie. A scris un şir de articole filozofice în Convorbiri, despre prelegerile populare ale lui Maiorescu, în care articole autorul singur poate va fi ştiind ce voia să zică.(24) Mai tîrziu scrise nişte comentare asupra Codicelui penal, care au fost foarte criticate de V. Tasu.(25) Murind Eraclide nu mult după aceasta, „Junimea" a acuzat pe Tasu că el 1-a ucis !
Evanghelia. Cînd este a se începe o lectură mai de soi în „Junimea", adeseori Pogor, parte pentru a impune tăcere, parte spre a atrage băgare de seamă că vine ceva serios, cînta bisericeşte: „Acum să ascultăm Sfînta Evanghelie d.e. de la Conta cetire !" La care obicinuit Creangă răspunde cu glas puternic: „Să luăm aminte !" Cîteodată Pogor replică: „Pace ţie, cetitorule !" Dar replica aceasta nu e de rigoare.
Farra Alexandru. Născ. în Iaşi, la 1 noiemb. 1844. în „Junimea", de la 1865. N-a scris niciodată nimic, dar a fost administratorul tipografiei „Junimii". Cu acea ocaziune a introdus în tipografie pe Th. Balassan, care de-atunci a început cariera sa de tipograf. Supărîndu-se o dată pe „Junimea", el a trimis dimisiunea sa din Societate în scris, dar şi-a retras-o pe tăcute. Acum consul general al României la Stambul. + în 5 septembrie 1921.
Faul. Exclamaţie prin care se arată că o scriere ce se ceteşte în Societate nu este bună, d.e.: „Poezia asta-i faul! Novela-i faul!" etc. Acum acest cuvînt e cam învechit şi se întrebuinţează mai rar.
268
Faust a fost întîi tradus în proză de Pogor şi N. Schiletti. Din exemplarele tipărite neputîndu-se vinde nici unul timp de 16 ani, proprietarul lor, Pogor, le vîndu cu oca la un jidan cu ocazia reparaţiei casei sale.
Feresău. Numire născocită de Pogor pentru glasul scîr-ţîitor a lui Carp. Mai cu seamă cînd Excelenţa-sa este cam animată, tonul se suie şi feresăul scîrţîie grozav.
Filipescu-Dubău, Eugeniu. Născ. în Iaşi, în 19 febr. 1840. în „Junimea", din 1872. A scris, se zice, o gramatică italiană în colaborare cu un domn Ademollo. A mai scris o explicaţie a Codicelui civil, din care au apărut cîteva broşuri.(26) Pe celelalte, abonaţii le aşteaptă de mulţi ani în zadar. A mai scris şi alte broşuri; a mai scris şi alte cărţi — se zice. Mort.
Florentin I. P. Născ. în 8 aug. 1843, în Popteleac (Tran-silv.) în „Junimea" din 1868, viind din Botoşani. Autor de novele: Decebal (v.a.), Casa neagră, Floarea albă, Tuhutum etc. sunt toate ieşite din pana lui. De mult timp el neglije marele său talent şi nu mai scrie novele. De vro opt ani s-a supărat pe „Junimea" şi nu se mai arată în întrunirile ei.(27)
Foti Ioan. Născ. în 14 martie 1843, în Galaţi. în „Junimea", din 1875. Vine rar la întruniri. N-a scris nimic. Unii zic că ar fi vorbit o dată. Mort.
Filipide A. I. Născ. în 1 mai 1859, la Bîrlad. (vezi Huru).
Gane Nicu. Născ. în Folticeni, în 1 februarie 1838. Stîlp al „Junimii" de la 1865. Numit şi Drăgan şi Drăgănescu. (v.a), primarul „Junimii" (v. Primar), prezidentul Celor nouă (v. Cei 9). A făcut poezii lirice, multe novele şi mulţi copii. Nu se ştie dacă novelele sau copiii sunt mai numeroşi. întîia sa novelă, Fluierul lui Ştefan, precum şi asfaltarea oraşului Iaşi au fost obiecte de predilecţie pentru versuri de Aniversări. El e adeseori în ceartă cu Pogor, nu numai din cauză că e cam susceptibil, ci şi din cauza corosi-vităţilor lui Pogor — ceea ce nu-1 opreşte a fi unul din fruntaşii anecdotelor corosive. întrebarea cu icrile (v. Icre) se
269
face cel mai des lui N. Gane. Sufere de 94 boli, exclusiv aceea a literaturii. Mort, 16 aprilie 1916.
Gablitz. La 15 iulie 1871, în lipsa lui I. Negruzzi ş-a lui Maiorescu din Iaşi, s-a publicat în Convorbiri o poezie intitulată Eu şi Ea (din Gablitz). Mirarea lui I. Negruzzi cînd, la Gleichenberg unde se găsea, ceti aceste versuri caraghioase fu mare. Era o farsă a lui Haşdeu, neexistînd nici un Gablitz printre poeţii germani. Cine a vîrît în Convorbiri acele versuri proaste, care aveau scopul de a-şi bate joc de redacţiune, a rămas de-a pururea un mister, cu toate cercetările scrupuloase ce s-au făcut. Burlă, care înlocuia pe redactor, o aruncă în spatele lui Luchi, casier al tipografiei; acesta asupra lui Burlă, cîţiva asupra lui I. Scipione Bădescu, toţi asupra zeţarului, iar acesta nu ştie decît că i s-a dat s-o zeţuiască! Face-se-va vreodată lumină?
General (vezi Căpitan).
Gheorghiu Xenofon. Născ. în Iaşi, în 14 oct. 1855. Junimist încă din 1880. Are mare admiraţie pentru Corneille, însă, precum a zis în unica sa scriere, o admiraţie cugetată/2»»
Gramaticul „Junimii", (vezi Secretarul „Junimii").
Greceanu Gheorghe. Născ. în Iaşi, 1836, april 18. Venea în „Junimea", cînd trecea prin Iaşi din anul 1875 încoace. A scris ca toţi folticenenii o novelă sau istorioară îndreptată de gialăul, nu a lui Io Spako, ci a lui Drăgănescu. A murit tînăr, în 21 noiembrie 1884, la ţară.
Grigoriu Petru. Născ. în Iaşi, în 1 mai 1855. In „Junimea", din 1877. Traduce poezii franceze, pe care le trimetea într-o vreme sub tot felul de pseudonime.'29» Acum vine mai rar în „Junimea". + decemb. 1913.
Halup ! halup ! stup ! Strigăt întrebuinţat deseori pentru a impune tăcere, mai ales Caracudei, cînd de vuietul ce se face nu este chip a se începe ori a se urma o lectură. Se crede
270
că această interjecţie ar fi fost introdusă în „Junimea" de Creangă.
Hanima. Controversa dintre Haşdeu şi Burlă, dacă romanii ar fi zis vreodată hanima (cum susţine Maiorescu) sau numai anima (cum susţinea Haşdeu) a dat loc la multă scriere de o parte şi de alta. Lucrul a rămas încurcat, cu toate coloanele din Convorbiri, de astă dată umplute de Burlă. Rezultatul concret al controversei a fost poreclirea scrierilor lui Burlă cu numele „scrieri hanimale", precum şi pierderea a vreo 50 de abonaţi.
Herodot. Poreclă dată de Pogor lui Alexandru Suţu, care a tradus şi publicat cartea IV din istoria lui Herodot.
Huru. Poreclă dată lui Philippide, de cînd a scris un articol asupra Cronicei lui Huru.'30' El intră totdeauna cu paşi răpezi ca o furtună în „Junimea" şi obicinuit, cînd se aude vuietul paşilor săi, „Junimea" strigă în cor: „Huru! Huru! Huru!"
I (litera). Caragiani căutase să dovedească că, la popoarele ce sunt în decadenţă, toate vocalele tind a se schimba în i, precum d.e.: la jidanii moderni: Isac — Iţic, drag — drig, kuh — hi etc, asemenea la grecii moderni: r-oi — ri-i etc. Această teorie aplicîndu-se şi la indivizi, numele a trei junimişti cari sunt socotiţi a fi mai decăzuţi s-a prefăcut, aşa că nu au alte vocale decît i. în loc de Pogor, Carp şi Xenopol se zice: Pighir, Chirp şi Xinipili.
Ianov Ivan. Născ. în Iaşi, în 24 iunie 1836. Vecinie vesel, în „Junimea", de la 1865. Autor de cîntece comice.'31' Odinioară scrisese şi alte poezii, chiar religioase, din care una vestită începea aşa: „Cîntă Vifleeme şi tu Ierusalime ...". Pe atunci Ianov ducea regulat o luminare la Sf. Paraschiva. Dar de-atunci lucrurile s-au schimbat. Fiind foarte susceptibil, nu-i place critica deloc. într-o sară mai ales se supărase mai-mai de-al binelea, căci unei poezii a sale i se contestase caracterul de oda. Altfel Ianov — numit şi Ianoviţchi, iubeşte grozav de mult anecdotele corosive. Mort în Iaşi, la 8 fevr. 1903.
271
Icre. Icre moi. Cînd în mijlocul unei discuţii literare sau ştiinţifice un membru oarecare face vreo observaţie prozaică şi burgheză, Pogor strigă obicinuit „Icre moi sunt?" La care toţi răspund în cor: „Este !" Această întrebare se face cel mai des bacalului Drăgănescu (v.a.).
Io Spako. Firma unui stoler din Iaşi, strada Primăriei. Poreclă dată de Pogor lui Vârgolici, fiindcă avea într-o vreme specialitatea de a corecta acele scrieri trimise „Junimii", care, îndreptate şi modificate, s^ar fi putut publica. Cînd o voce sau mai multe din „Junimea" striga: „Să deie la gialăul lui Io Spako!" aceasta însemnează: Să deie lui Vârgolici spre îndreptare ! Io Spako + 9 febr. 1884. înmormîntat la 11 febr., zi a „Junimii".
Istrati Titus. Născ. în Iaşi, în 15 iulie 1851. Venea în „Junimea" în 1878. N-a scris nimic. Dispărînd deodată, se zice că Titus ar fi făcînd acum agricultură în judeţul Vaslui. + april 1916. .
Ionescu Vasile. Născ. în Folticeni, în 25 septembrie 1858. în „Junimea" de la 1876. Intră în „Junimea" în vîrful degetelor şi se aşează într-un colţ depărtat. Nu vorbeşte nici un cuvînt, dar meditează. A scris o gramatică după metoda intuitivă — cuvintele intuiţiune, intuitiv fiind foarte la ordinea zilei printre profesorii junimişti din Iaşi.'32» S-a supărat pe „Junimea" şi nu mai vine din 1881, fiindcă junimiştii nu i-au cumpărat scrierile sale intuitive.
„Junimea". Numele vestitei Societăţi literare. Acest nume a fost propus de Theodor Rosetti în iatacul lui Pogor, într-o duminecă din primăvara anului 1864, după o prelegere populară a lui Maiorescu. După oarecare discuţie, acest nume a fost admis şi de ceilalţi patru fundatori: T. Maiorescu, V. Pogor, P. P. Carp, Iacob Negruzzi. „Junimea" se numesc şi întrunirile Societăţii, ce se ţin o dată pe săptămînă, odinioară vinerea (în ziua Venerii, după zisa lui Pogor), dar de vreo zece ani încoace sîmbăta. Pîn' la 1873, „Junimea" se aduna o dată la Maiorescu şi o dată la Pogor. Dar de cînd Maiorescu s-a mutat la Bucureşti, alternează între casa lui Pogor ş-a
lui I. Negruzzi. în anul 1883/4 s-au, ţinut întruniri şi la Vo-lenti.
Ke zckemet. Localitate din Austro-Ungaria. în „Junimea" numele Kezckemet se întrebuinţează pentru toată România transcarpatică. Cuvinte, ziceri, construcţii de fraze româno-ardelene, amestecate cu nemţească, ungurească şi latinească, precum şi scrieri de felul acesta, „Junimea" le declară pe toate venite din Kezckemet.
Lambrior Alexandru. Născ. în Soci (jud. Neamţ) în sept. 1845. în ,,Jun[imea]" de la 1872, profesor şi filolog, vesel şi pururea bine dispus. Scrie puţin. Prin urmare e considerat ca om cu minte, mai ales că cunoaşte multe anecdote corosive. Mort la 20 septembrie 1883, în Iaşi.
Lătrătură, în loc de literatură; pronunţarea inventată de Caracuda. Cînd în „Junimea" se vorbesc cîteodată lucruri străine „Junimii" (v.a.), de ex.: cînd rareori discuţia se întinde asupra politicei, Caracuda, care e prudentă, nu vrea să se strice cu nimeni, nici să-şi dea pe faţă părerile, strigă în cor: „Lătrătură ! Lătrătură !" ,
Lazu Nicu. Născ. în Bacău sau Piatra la 1845. Trimitea în anii 1871 şi 1872 poezii la adresa redacţiunii. Dorind „Junimea" a face cunoştinţa sa mai de aproape şi făcîndu-i-se aceasta cunoscut, el trimise întîi o biografie lungă pe multe coli de hîrtie, care a făcut destulă impresiune. După ce se prezentă în Iaşi efectul se micşoră, ba dispăru chiar cu totul. Refuzîndu-i-se odată cîteva poezii'33', el trimise o scrisoare plină de injurii nevinovatului director, unde numai de cruce nu-1 înjura. A dispărut din Iaşi. în vara anului 1878, redactorul, cu ocaziunea unei călătorii prin munţi, îl regăsi la Bicaz, unde era subprefect. Cunoştinţa nu fu reînnoită. Ce a devenit Lazu nu se stie. Mai tîrziu şi-a zis Gr. N. Lazu. + 19 april î 898.
Leonardescu Constantin. Născ. în Craiova, în 3 decembrie 1846. în „T unimea", de la 1879. Filozof eclectic! în această calitate el a fost poreclit: învăţat om. + 20 aug. 1907.
272
273
Lepăd atu Constantin. Născ. în Tecuci, în 12 octombrie 1836. în „Junimea", de la 1867. N-a scris nimic. în genere se ţine în mare rezervă.
Leptură. Cînd într-o sară vorba vine despre profesorul Suciu, se zice obişnuit leptură în loc de lectură şi astfel „Junimea" revine la adevăratele principii ale limbei române.
Lewandowski, fost telegrafist şi mai tîrziu librar. Cum i-a mers bietului om, dealtminteri puţin inteligent, cît a diriguit Librăria „Junimii", numai el ştie. Odinioară, în vremile cele bune ale librăriei, a fost chiar la o Aniversare. Acum se vede cu părul alb şi hainele rupte pe uliţele laşului.
Librăria „Junimii". Cîţiva membri din „Junimea", cu Pogor in frunte, înfiinţară odinioară o librărie, numită Librăria „Junimii", in tovărăşie cu Lewandowski (v.a.). Pogor, după obicei, era foarte entuziast la început şi avea o nespusă plăcere de a lipi etichete pe cărţile din cabinetul de lectură. Deşi spiritul comercial e foarte lăţit în „Junimea", nu se ştie pentru ce acest negoţ nu a prosperat.
Lipoveni. Epitet dat membrilor Societăţii „Junimea" de D. Misail din Bucureşti. într-un articol de jurnal, Misail compara Societatea literară cu acea sect lipnovenească care renunţă cu desăvîrşire la plăcerile lumeşti. în „Junimea" acest nume a fost primit cu o binevoitoare ilaritate şi s-a păstrat cîtva timp. Este de notat că în timpul acela Naum nu făcea încă parte din „Junimea".
Liteanu-Vârnav Gheorghe. Născ. la Liteni, în 30 august, 1840. în „Junimea", de la 1870. Venea rar la întruniri nelocuind în Iaşi. A scris un şir de articole, dar toate numai despre Alecsandri, oricare era titlul lor.(34) Acum agent diplomatic, apoi ministru plenipotenţiar la Berlin. -4- 24 martie 1905.
Laudă mutuală. Adversarii literari din Bucureşti, în special autorii de la Revista contimporană, acuzau prin gazete pe membrii „Junimii" că ar forma o Societate de laudă mutuală. Vai de cei cari veneau în „Junimea" ^u scop de
274
a dobîndi laude! Spre marea lor decepţie, ei au văzut că nu mai este Societate în lume unde membrii se cîrîie şi se huidu-iesc unii pe alţii, ca „Junimea" !
Macbeth. Traducere română de P. P. Carp. întîia scriere ce s-a cetit în Societatea literară, anonimă încă, în prezenţa celor 5 fundatori (v.a.) Toleranţa pe atunci era încă mare şi spiritul critic încă aşa de puţin întemeiat, încît traducerea a plăcut. Chiar s-a hotărît ca P. P. Carp să citească lucrarea lui în public, drept prelegere populară. Această prelegere a rămas memorabilă. Figurile publicului, în special a d-nei Sofia Carp şi a lui Dumitrache Meleghi, se lungise grozav, chiar de la început, cînd apar vrăjitoarele. De pe la actul [al] 2-lea, cîteva persoane din public au început a se depărta pe furiş. La actul al 3-lea era o mişcare nemaipomenită. Dar Carp a ţinut-o bună pînă la sfîrşit, cînd era înconjurat numai de ceilalţi patru fundatori, amici solidari la bine, ca la rău. S-a contestat că Macbeth ar fi fost tradus de-a dreptul din englezeşte. însă, deşi Carp, pe cît se zice, nu e tocmai cunoscător al acestei limbi, aceasta este o pură calomnie a invidioşilor şi voitorilor de rău.
Mahabarata. Poem indian despre care Pogor stăruia să vorbească în prelegerile despre India. Pogor lăuda mult versurile din Mahabarata. Se zice că în anii din urmă el ar fi cetit ceva despre această poemă într-o carte nouă.
Maiorescu Titu. Născut în Craiova la 15 februarie 1840, fundator, stîlp şi gazdă a „Junimii". Odinioară Titu Liviu, astăzi numai Titul. întemeietorul prelecţiunilor populare ; autorul aforismelor, al ortografiei „Junimii" şi a mai multor cărţi şi critice; iscoditorul Direcţiei noi (v.a.)^ care, împreună cu criticele sale, au atras atîta ură şi vrăjmăşie asupra lui şi asupra „Junimii", lucru pentru care Caracuda, simţindu-se nevinovată, cam zbîrcea fruntea. Se zice că multora le plăcea să fie lăudaţi în Direcţia nouă şi sprijiniţi în vremea ministeriului lui Maiorescu, dar că le displăcea să fie pe urmă daţi afară şi puşi sub judecată. Maiorescu a fost statornicul lector al „Junimii" pînă la plecarea sa din Iaşi. El a introdus pe Schopenhauer, pe Buckle şi mulţi alţi autori în „Junimea", pînă şi pe Jâger în 1879. A dat multe emoţii
275
„Junimii" cu prelegerile şi mai ales cu procesele sale. întîiul proces criminal ce i s-a intentat, din cauza unei oarecare împrejurări ce s-ar fi petrecut la Şcoala Centrală de fete, a pus în picioare nu numai Iaşii, dar o bună parte din Moldova. Apărătorii lui Maiorescu erau Pogor, Mîrzescu, Carp, I. Negruzzi, N. Mândrea şi Gh. Cimara. Iar acuzatorul, reprezentant al jurnalisticei şi al publicului, era N. Ionescu. Judecători la tribunal erau Gh. Racoviţă, care prezida în locul lui Sandu Dudescu, căzut bolnav pentru această ocaziune, Răducanu Botez şi Alex. Julian, ca membri. Achitarea s-a pronunţat cu majoritate, fiind de părerea osebită Răd. Botez. La Curte, scandalul a fost mai mic, căci publicului nu i se iertase să intre, doar fetele din Şcoala Centrală, de-a rîndul cu răposata d-na Cobălcescu în frunte. Al 2-lea proces al lui Maiorescu a fost disciplinar; Mîrzescu, ca ministru, 1-a trimis în judecata Facultăţii din Bucureşti, prezidată de răpos[atul] Costa Foru, pentru absenţe prea multe. Al 3-lea proces era cel politic, unde au avut de tovarăşi alţi zece miniştri, între care şi Costa Foru. Astăzi Maiorescu trăieşte în Bucureşti, făcînd prelecţiuni populare ca şi în trecut şi adunînd iarăşi un fel de „Junime" la dînsul, însă mixtă de astă dată. Dar acum scrie puţin, spre mare supărare a direcţiunii Convorbirilor, -f- 18 iunie/1 iulie 1917.
Mândrea Nicolae. Născ. în Focşani, în 22 mai 1842. în „Junimea" din 1864, puţin timp după întemeierea definitivă a „Junimii". A scris o singură dată o critică în Convorbiri. A ţinut prelegeri populare.<35) Obicinuit făcea înainte de prelegere o baie de aburi şi venea roş ca para la prelegerea sa. După ce îşi isprăvea cursul, el singur lăuda mult conferinţa ce ţinuse. Avea tot feliul de gesturi şi apucături ciudate, de ex.: strîngea mîna în aer înainte de-a o întinde cuiva; saluta înainte de a deschide uşile odăiei unde era să intre, şi altele. începea convorbirile sale cu cuvintele: „Pst, domnule ..." şi sfîrşea fiecare frază cu unul sau mai multe „etc, etc." Acum în Bucureşti, judecător la Curtea de casaţie. Odinioară i se zicea şi Mandrissimus, dar nu se ştie pentru ce acest superlativ. + septembrie 1910.
276
Manu. Legislator indian, propus de Pogor cu ocaziunea programei sale pentru prelegeri despre India (v.a.). Caracuda susţinea că dacă în programa prelegerilor publicul va ceti numele Manu, el şi mai ales Duduca de la Vaslui va crede că se va vorbi despre Janea Manu, decanul advocaţilor din Iaşi.
Membrii „Junimii". Cine sunt membrii Societăţii „Junimea", în lipsă de orice formă la intrare şi la ieşire, în lipsă de prezident, de birou etc, etc? Membri sunt toţi acei care frecventează întrunirile şi Aniversările şi, chiar cînd nu vin, în inima lor sunt totdeauna cu „Junimea" şi cu mişcarea ei. De aceea se consideră ca membri toţi acei ce nu au declarat prin o formă, oricare ar fi, că se consideră ca nemaifăcînd parte din Societate. De un an încoace, secretarul „Junimei" ţine un registru despre membrii vechi şi noi. Registrul a dispărut cu ocaziunea ocupărei casei lui I. Negruzzi de nemţi, în 1916—18. El cuprindea tocmai 100 rînduri. S-a regăsit.
Melchisedec Episcop undeva în România. Pe vremea apariţiunii Convorbirilor, el ceruse o dată prin scrisoare să fie considerat ca membru al Societăţii, ceea ce se primi din politeţă. De-atunci s-a rîs mult despre junimistul Melchisedec, care nu s-a arătat niciodată, dar care trebuia invitat la banchet.
Mănescu Apostol. Membru la Curtea de apel din Bucureşti, a cerut cu multă politeţă prin depeşă adresată redacţiunii să fie considerat membru al „Junimii". I s-a răspuns, asemenea cu multă politeţă, că bucuros. El este vechi şi regulat abonat al Convorbirilor.
MELik Ioan Mir. Născ. la Bucureşti, în 15 aug. 1840. înt „Junimea", de la 1865. Odinioară junimist înfocat, dar totdeauna tăcut. A scris multe cărţi, dar nimic în Convorbiri.®6* La început foarte întreprinzător în idei, căci propunea serios ca „Junimea" să ia în întreprindere exploatarea unei mine de sare; însă propunerea s-a respins. A fost întîiul administrator al Tipografiei „Junimii", dar pe scurtă vreme. Apoi mulţi ani a fost casierul „Junimii" la Aniversări. în vremea faimosului proces al lui Maiorescu se pasionase atîta, încît a.
277:
provocat în duel pe răposatul Cocriţă Cazimir, prezidentul Curţii, fiindcă nu vrea să-1 lase să intre în Curte, procesul fiind declarat secret. Se zice că ar fi vorbit 23 cuvinte de la începutul „Junimii" pînă la 1880, dar mulţi contestă această cifră, găsind-o exagerată. Mort în 29 ianuarie 1889.
Ministru. Ministrul „Junimii" este P. P. Carp. „Junimea" nu vrea să ţie samă de schimbările politice pe care vremea le aduce cu sine prea des şi alungă pe amicii săi de la putere. Prin o ficţiune a Societăţii, lucrurile rămîn pentru dînsa aşa precum au fost cînd i-a mers mai bine. Una din acele epoce fiind ministeriul lui Carp, el e considerat totdeauna ca ministru, deşi, pentru scurt timp, funcţiunea sa este pro-vizor ocupată de altul. De aceea Carp are pentru vecie predicatul „Ecselenţă" (v.a.).
Moise, nume biblic (vezi Pompiliu).
Monastireanu Daniel Ilariu. Născ. la Sîn Margita, în 24 dech. 1845. în „Junimea", de la 1875. A venit însă numai cît timp ţinu ministerul lui Maiorescu şi apoi al lui Carp.
Motto. Cînd vreo scrisoare ce se ceteşte în „Junimea" are un motto, se discută întîi şi-ntîi acesta. Apoi se admite ori se respinge motto, cîntîndu-se în cor după aerul Ies lam-pions: „Motto-i bun, motto-i bun ! Motto-i rău, motto-i rău !"
Muza de la „Borta-rece". Versurile satirice scrise de răposatul M. Zamfirescu din Bucureşti contra „Junimii" în vremea polemicei Convorbirilor cu Revista contimporană erau intitulate Muza de la „Borta-rece". Era o scriere dramatică în care figura şi o fată, căreia autorul îi dăduse acest nume. De a gîndit Zamfirescu la vreuna din colaboratoarele Convorbirilor, în special la cea mai fecundă în versuri pe vremea aceea, sau de nu, este un mister pe care autorul pîn-a nu muri nu 1-a destăinuit nimănui.<37)
Mutism. în primăvara anului 1864, Theodor Rosetti trebuia să ţie şi el o prelegere publică despre Societatea modernă. Deşi era stăpîn pe materia sa, în momentul cînd voi să în-
ceapă şi se închină înaintea numerosului public ce se adunase, o ameţeală îl apucă şi nu putu zice alta decît: „Onorat auditoriu ! Societatea modernă... societatea modernă!..." După care părăsi catedra şi se retrase, spre marea uimire a publicului. „Junimea", întrunită la Pogor după acest fiasco, era desperată. Pogor era furios şi vrea să bată cu pumnii pe Rosetti, care era foarte liniştit. De-atunci s-au schimbat mult lucrurile, căci Th. Rosetti vorbeşte atît de mult în public, şi mai ales în particular, încît o dată pornit nu ştii cum să-1 mai opreşti!
Missir Petru. Născ. în Roman, în 5 oct. 1856, în „Junimea" din 1880. Autor de aforisme, apărate cu mult foc de el însuşi în „Junimea". în urmă, autor de scrieri ştiinţifico-literare.(38) Pîn-acum (.1884), junimist înfocat. Rîsul lui e aşa de grozav, încît Lambrior zicea că seamănă cu un clocot: „Clocoteşte Missir!" însemnează că rîde.
Naum Anton. Născ. în Iaşi, în 17 ianuarie 1829. Intrat în „Junimea" în 1872, după multă stînjenire, cugetare şi codire, dar devenit apoi unul din cei mai aprigi junimişti, chiar unul din stîlpii Societăţii. Poet liric şi sprijinitor al clasicismului pur. Adversar al corosivităţilor. în special al lui Pogor, cu care din această cauză se ceartă necontenit. Numit pudic 1 şi pe nedrept acuzat de lipovinism. Adversar al Caracudei care, după timpuri şi împrejurări, se clatină mult în credinţele sale. Obiectul multor ghimpi la Aniversări, dar răspunzînd şi el cu mare răutate. Numit şi Nau-mescu, cîteodată şi: Regele Licofron, de Pogor, din cauza unei poezii a sale unde figura un personaj cu acest nume. Vecinie tînăr, dar de o vreme încoace melancolic, -f- 28 august 1917.
Negruzzi Leon. Născ. în Iaşi, în 5 iunie 1840. în „Junimea" din 1865. Odinioară numit Tony (v.a.). Prefectul „Junimii" (vezi Prefect). Autor a mai multor novele şi chiar a două poezii (39>. Odinioară foarte vesel, mai ales pe cînd exista Clubul amiciei, unde stînd pîn-în ziuă cerea socoteala finală ş-un cognac. Chiar şi astăzi nu-i lipseşte cheful
1 în textul de baza: „Juridic". Modificat după ms. 1488 («. ed.).
;278
279'
la Aniversări, unde stă tîrziu. Dar nu mai este ce era din vechi, cînd împreună cu Burghele şi Bernhard forma cercul restrîns al Celor trei, ce rămîneau pînă la urma urmelor. + 16 iulie 1890, la Trifeşti.
Negruzzi Iacob. Născ. în Iaşi, în 31 dechemvrie 1842, fundator, stîlp şi gazdă al „Junimii". Directorul Convorbirilor literare şi secretarul perpetuu al „Junimii". Numit odinioară Ramir, astăzi mai mult: Carul cu minciunile (v.a.). A făcut de toate şi în versuri, şi în proză şi oral (prelecţiuni populare). El îndeamnă pe toţi membrii la scriere şi ocupaţie intelectuală; îmbrăţişează pe toţi cei nou intraţi sau care vor să intre, ba chiar pe cei ce arată interese pentru literatură, încît cu mulţi şi-a găsit beleaua mai tîrziu din cauza acestui prea mare zel, dar tot nu prinde minte.Ţine cîteodată pe Pogor în frîu. într-un cuvînt are grozav de multe merite, dar puţine i se recunosc. De aceea s-a hotărît să facă apel la posteritate (v.a.) şi să se mîngîie astfel de nedreptăţile contimporanilor. ' t
Negruzzi Gheorghe. Născ. în 29 dechemvrie 1849, în |
Iaşi. în „Junimea", de la 1868. N-a scris nimic, afară de 1
cîteva îndreptări a unor novele ale lui Morţun. Unii zic că i
aceste novele ar fi ieşit şi mai proaste după corectură. El 1
pretinde a fi ieşit victorios la concursul pentru lectură, ţinut 1
în urma plecării lui Maiorescu şi a lui Eminescu. Bengescu 1
însă şi Carp, ba în timpul din urmă Dimitrescu şi Bossy, I
contestă aceasta. + 22 august 1890, la Trifeşti.   ' 1
Nei Ştefan. Născ. în Iaşi, în 16 septemvrie 1830. în I
„Junimea", de la 1865. Membru tăcut. N-a scris nimic. Dar 1
în una din întruniri — care an nu se ştie bine — se zice că 1
.ar fi luat parte la o discuţie. + octonîvrie 1916. 1
Neniţescu S. I. Născ. în Galaţi, în 11 april 1854. în 1
„Junimea", din 1877. A scris poezii lirice. (40> A intrat ca 1
voluntar în războiul din 1877, dar n-a putut lua Griviţa cu 1
propria sa mînă, fiind rănit tocmai cînd era să facă această 1
faptă. Acum studiază filozofia în Berlin. în urmă (1884) I
gazetar literar-politic la Bucureşti, apoi profesor şi duşman 1
aprig al junimiştilor. + 1901, la Tulcea, 23 fevruarie. ' I
Nica Theodor. Născ. în Braşov, în 10 fevr. 1846. Intrat în „Junimea" în mijlocul unei Aniversări în anul 1875. Nu scrie nimic, face acum pe advocatul în Bucureşti şi se arată prin Iaşi mai mult la Aniversări. Fost director la Ministerul de Instrucţie Publică în vremea lui Maiorescu şi, din această cauză, mult preţuit de Caracudă.
Nicoleanu Nicolae. Născ. în 9 mart. 1833, în Cernatul Săcelelor. Venea în „Junimea" în 1864, cînd şedinţele Societăţii începuse a fi regulate. însă puţin timp după aceea plecă la Bucureşti. Poet liric. Poeziile sale au fost publicate într-o cărticică fără arătarea numelui autorului, ci numai iniţiala N.N. Cîţiva ani mai tîrziu o boală mintală îl făcu să intre în spital unde şi muri.
Nirvana. Starea de superioară fericire spre care aspiră toţi panteiştii din „Junimea" şi în special Pogor.
Noaptea timpurilor. Epoca în care s-a înfiinţat „Junimea". Aceasta se proclamă la fiecare an la Aniversare, în discursul solemn ce trebuie să ţie secretarul (v. Aniversare).
Obiectiv. Obiectivitate. Cuvinte aruncate adesea în discuţiile „Junimii", împreună cu multe alte termene filozofice, de M. Eminescu. „Junimea" făcea mult haz de dînsele.
Ollânescu Dimitrie. Născ. în Focşani, în 21 mart. 1849. în „Junimea", de la 1878, făcînd intrarea sa la o Aniversare. Traduce în versuri pe Horaţ şi scrie comedii originale — bez versuri. <41) Acum e secretar la legaţiunea română din Stambul. Mai tîrziu, secretar general la Ministerul de Externe şi în urmă la Atena. + 20 ianuarie 1908.
Om şi om. Titlul unei poezii, mult criticate, de Vârgolici. Fost-a cuprinsul poeziei, nu titlul ei, cauza că Om şi om deveni obiectul de predilecţie de cîrîială pentru Vârgolici, mai cu seamă la Aniversări, nu se ştie.
Onorat auditoriu! După obiceiul introdus chiar de la început de Maiorescu, la prelegeri populare conferenţiarul se adresează către public prin cuvintele: „Onorat auditoriu!"
:280
281
Aceasta a devenit o tradiţie aşa de sacră, încît a zice altfel se considera ca o. crimă de „Junimea". De aceea nimeni nu a îndrăznit să nesocotească această regulă. Singur Roiu — vrînd să fie original în toate — a început o dată una din prelegerile sale prin cuvintele: „Doamnele mele şi domnii mei!" înfrîngerea regulei tradiţionale s-a şi considerat de „Junimea" ca principala cauză de fiasco ce a făcut acea prelegere a lui Roiu.
Opul acesta, (vezi Chipul acesta). 1
Ortografia „Junimii". La înfiinţarea Societăţii se simţi trebuinţa unei ortografii comune, căci şi în România şi în Austria domnea cea mai mare confuziune. De aceea „Junimea" însărcina pe I. Negruzzi ca peste vară să prelucreze un proiect de ortografie şi să-1 prezenteze după vacanţă. I. Negruzzi îşi îndeplini însărcinarea, dar ameţit, precum era mai toată lumea pe atunci, de vuietul cel mare al etimolo-giştilor, el compuse un mixtum compositum, fără nici o sistemă. Acest proiect luîndu-se de bază la deliberări, de la început se simţi că nu e aşezat pe un fundament solid. Dis-cuţiunea în „Junimea" ţinu mai multe luni, la care actorii principali erau Maiorescu şi Paicu, pe atunci singurii filologi din Societate. Din toate aceste lungi deliberări o lumină se făcu pentru Maiorescu, care, în cîteva săptămîni, prelucrase faimosul său tratat despre scrierea limbei române. Acest tratat, discutat din nou de „Junimea", se adoptă cu neînsemnate modificări. Cu încetul şi prin puterea lucrurilor, această ortografie se lăţi în Iaşi, apoi în jurnalele din ţară; apoi LA. Cantacuzino, directorul Monitorului, o introduce în foaia oficială. De acolo se împrăştie prin canţelarii şi prin şcoli. Mai tîrziu începu a se lăţi în Bucovina (la Suceava) şi chiar în Transilvania (la Braşov şi Sibiu) şi astăzi tinde a intra chiar în Academia Română, care un timp aşa de lung a fost adversarul nostru de moarte. Mai mulţi ani după apariţia teoriei lui Maiorescu, simţindu-se nevoia unor noi modificări şi ortografia fiind declarată de Pogor străină „Junimii" (v.a.), întrunirele se făcură în alte seri regulat
1 Acest cuvînt-titlu nu apare în textul de bază, ci numai în ms. 1488» f..21v. (n. ed.).
282
o dată pe săptămînă la I. Negruzzi, acum fiind Burlă principalul filolog, împreună cu Pompiliu. Nu se dobîndi însă alt rezultat decît lepădarea lui ii scurt, lui sc drept st, şi lui d. Litera î nu fu regulată, ci lăsată pentru alte vremi. Astăzi toată suflarea română cunoaşte de rău, de bine, această ortografie, afară de Pogor, care nu cunoaşte nici una.
Paicu Pa vel. Născ. în 27 iunie 1831. în „Junimea", de la 1865. Odinioară vestit din cauza viţurilor sale corosive, precum şi din cauza prospectului său gramatical în care excepţiile erau mai numeroase decît regulele, mai ales acele în ţie şi rîie, precum Mrîie, dîrîie, sfîrîie, mîrîie, hîrţie, scîrţie, fîrţie, pîrţie etc. (42) Acum s-a burghezit şi n-a mai vinit în „Junimea" un şir de ani, pînă cînd în 1880 „Junimea" s-a trezit din nou cu Paicu întinerit, -f- 22 april 1898.
Pandepte, sau Pînde-pte. Pronunţare puristă a profesorului Petru Suciu, de care „Junimea" făcînd mult haz, o adoptase într-o vreme. Şi la pandepte se adaugă, ca la burlăcărit (v.a.): bunăoară, fireşte, în cazul acesta, după aceea, mai la vale, de pildă sau de exemplu fireşte etc.
Panteismul. Religiunea „Junimii", după cum afirmă Pogor, în tot cazul teoria filozofică cea mai răspîndită în „Junimea". Despre panteism au vorbit Pogor şi Xenopol, a scris şi vorbit Conta în prelegeri publice. Panteismul a dat loc la cele mai multe discuţiuni filozofice în Societate. Mult haz a făcut „Junimea" cînd, într-o seară, Bodnărescu a declarat foarte serios şi cu o naivă francheţe că şi el începe a se converti la teoriile panteiste. Toţi junimiştii l-au felicitat de-a rîndul şi cu multă veselie s-a cîntat în cor „Dig-nus est intrare in nostro docto cor por e". Vreun indiscret din Caracudă a povestit în afară de „Junimea" despre acea discuţie, ceea ce a dat loc la un articol din Ştafeta scris de Dimitrie Guşti, în care se acuza „Junimea" că a pus la vot existenţa lui Dumnezeu, care ar fi căzut în unanimitate fără un vot.
Panbeşinismul. La Aniversarea din 1879, Maiorescu veni din Bucureşti cu expunerea une noi teorii filozofice a profesorului Jâger, „discoperirea sufletului", după care totul se reduce la miros. Pogor de îndată a şi botezat această filo-
283
zofie „Panbeşinismul", nume potrivit pentru atmosfera Aniversărilor.
Panu Gheorghe. Născut în Iaşi, în 9 martie 1848. în „Junimea", de la 1872. Odinioară făcînd parte din Cei trei români (v.a.). Istoric, critic şi mare adversar al lui Haşdeu şi al lui Urechia. După plecarea sa la Paris, dispreţui studiul istoriei şi deveni filozof pozitivist. Din cauza caracterului său, numit „răutăciosul Panu". Acum profesor, judecător şi jurnalist roşu înfocat. în urmă (1884), duşmanul cel mai înverşunat al „Junimii". + 6 noiembrie 1910.
Pergamentul, sau „Das Pergament!" — nume cu care, după scornirea lui Pogor, se înseamnă originalul după care s-a făcut o traducere, sau cartea ce este de consultat în „Junimea" cînd se vorbeşte despre dînsa în lipsă. în caz de controversă, se strigă obişnuit: „Unde-i pergamentul? Das Pergament!" Şi un membru a unui trib (v.a.) oarecare din Caracudă este însărcinat să scormolească biblioteca spre a scoate pergamentul la lumină.
Perina. Aceasta este o unealtă întrebuinţată la întruniri spre a pedepsi pe burghejii (v.a.) şi gogomanii din „Junimea", adică pe acei care nu sunt de părerea lui Pogor. în momente de indignare contra părerii cuiva, strigă, adresîndu-se la cei care-1 înconjoară: „Daţi-mi o perină ! \" Şi de^ pune mîna pe vreuna, o şi aruncă în capul adversarului. în asemenea momente este bine a se depărta orice obiecte mici din jurul lui Pogor, precum năsiperniţă, cărţi, sfeşnice, cenuşerniţă etc.
Picus, Picus de la Mirandola. Poreclă dată de Maiorescu lui Pavel Paicu. Acum ieşită din obicei.
Poezii private. O specie de poezii ale lui Bodnărescu pe care nu prea voia să le cetească în „Junimea", sub cuvînt că ar fi private. „Junimea" a izbutit a le declara publice şi a le ceti în adunările sale. Autori noi de poezii private sunt: Miron Pompiliu şi Volenti.
Pogor Vasile. Născ. în Iaşi, în 20 august 1833. Unul din cei cinci fundatori, stîlp şi gazdă a „Junimii". Capul
cel mai fantastic în teorie, burghezul cel mai prozaic în practică. Autor de poezii originale şi traduse'43'. Iubind femeile, dar urînd vinul. Autorul tuturor propunerilor nerealizabile şi a trei părţi din porecle şi ziceri din care se compune acest dicţionar. Omul cel mai corosiv din lume, schimbîn-du-şi ideile după fiecare carte nouă ce ceteşte şi entuziasmat de fiecare de-a rîndul. Propunînd nesfîrşit lucrări comune, dar uitînd propunerile sale a doua zi după ce le făcuse. Ţiind la tradiţia „Junimii", dar uitîndu-o vecinie. Acum, ca poet în decadenţă, ca autor de corosivităti în floare. + 20 mart. 1906.
Pompiliu Miron. Născ. în Ştei (Crişana), în 20 iunie 1848. în „Junimea" de la 1869. Odinioară Pompiliu Moise, acum Miron. Profesor de fete, culegător de poezii populare, autor de poveşti şi de critice <44). Vestit din cauza insomniilor sale (v. Insomnie) 1 şi a metodei intuitive, pentru care este în vecinică luptă cu Lambrior. La Aniversări trimite scrieri şi poezii anonime, grozav de corosive. Altfel, bun băiat. Sinucis + 19 noiembrie 1897, la Iaşi.        ' .
Porco. Maiorescu avea obiceiul de a cere urmarea unei cetiri, exclamînd cuvîntul latin porro! Pe acesta, I. Negruzzi într-o sară 1-a schimbat în porco! Această schimbare convenind foarte mult spiritului „Junimii", el a fost adoptat şi păstrat. Un neofit, cînd va auzi strigîndu-se din toate părţile : „porco ! porco !" să nu creadă că i se face lui vreo injurie, ci să ştie că atunci este vorba de a se urma cetirea!
Prelaţi. „Junimea" are doi prelaţi: 1) pe episcopul Melchisedec (v.a.) şi 2) pe Ioan Creangă, care a dobîhdit acest predicat la o Aniversare, cînd, în discursul său obişnuit, secretarul „Junimii" i 1-a conferit într-un moment de fericită inspiraţie. De atunci regula este să i se dea acest titlu la toate Aniversările.
Prefect. Domnul prefect al „Junimei" este Leon Negruzzi, din aceeaşi cauză din care şi Carp este ministrul ei (v. Ministru).
1 Fişa nu apare in textul de bază, ci numai în ms. 1488, f. 74 r.
(n. ed.).
284
285
Primar. Primarul „Junimii" este N. Gane din aceleaşi 1
motive, (v. Prefect şi Ministru). 1
Proşti, dar mulţi. Cuvînt al lui Alexandru Lăpuşneanu, I
reintrodus în „Junimea" de Lambrior, mai cu seamă, cînd §
fiind vorba de vot, Caracuda joacă un rol însemnat. în f
cazurile cînd Naum vorbeşte, după obiceiul său, cu indife- î rentă de această însemnată parte a „Junimii", Lambrior răspunde totdeauna: „Proşti, dar mulţi!"
Pudic Epitet inventat de Pogor pentru Naum. Pudicul
Naum! .f
Putina lui Dik. „Dă-o în putina lui Dik", zicere intro- f
dusă ^de Maiorescu, care însemnează „dă-o încolo, dă-o dra- |
cului", d.e. o scriere sau o persoană. Nu se cunoaşte originea |
acestei locuţiuni, odinioară foarte uzitată în „Junimea", f
dar astăzi învechită. |
Quintescu Nicolae. Născ. în Craiova, în 21 fevruarie I
1841. în „Junimea", din 1865, profesor. A scris puţin şi acum 1
nu mai scrie deloc. <45> E membru în Academie şi nu mai vine m
pe la „Junimea" de vreo opt ani. Cîntecul lui era: §
Frunză verde de mălai, M
Sînt Quintescu Niculai! m
Sînt Quintescu Niculai! M
Frunză verde de mălai! fl
+ 1913, Bucureşti. ■
Radu Gheorghe. Născ. la Folticeni, în 2 iunie 1852. I
Venea în „Junimea" pe la anul 1873. N-a scris, nici n-a ■
vorbit. Nu mai e în Iaşi şi „Junimea" 1-a pierdut din vedere M
+ 1 martie 1905, la Iaşi. M
Racoviţă Gheorghe. Născ. în Iaşi, în 10 aprilie 1839. 9 în „Junimea", din 1865. N-a scris, dar e stîlp al anecdotelor,
mai ales ţigăneşti şi corosive, prin urmare indispensabil la 'M
Aniversări. Mort la Nisa, 9/22 ian. 1913. M
Rămăşag.  în anul 1876, înaintea începerii războiului :fl
ruso-turc, membrii „Junimii" discutînd într-o sară şansele 9
biruinţei, s-au împărţit în două tabere: unii susţinînd sigura învingere a ruşilor, ceilalţi a turcilor. Atunci puindu-se un rămăşag general, s-a încheiat un proces-verbal în regulă, s-a subscris şi pecetluit cu şapte peceţi. Cei ce ar fi pierdut trebuiau să plătească cîte 20 fr. în folosul unui chef comun. După închiderea păcii de la St. Stefano, cei ce subscrisese pentru turci contestară că ar fi pierdut, şi urmă o şedinţă ţinută la I. Negruzzi, o mare judecată. Judecători erau Tasu şi Bejan, iar prezident N. Gane. Advocaţi, de o parte Carp şi Pogor, de alta I. Negruzzi şi Conta. Toţi erau îmbrăcaţi în haine de hîrtie, potrivit solemnităţii momentului. După încheierea dezbaterilor, tribunalul avînd în vedere că întîi turcii au fost învingători şi că la urmă biruinţa ruşilor se datora în mare parte oştirii române, a hotărît în unanimitate că nimeni nu a cîştigat. Cu toată indignarea ce a provocat o aşa nedreaptă hotărîre, luni întregi nu s-a rîs atît de mult ca în sara aceea.
Ramayana. Epopee indiană de Valmiki, cunoscută în „Junimea" mai ales prin Pogor, care lua pe Ramayana drept nume de poet. în exclusivismul său, Pogor nu cunoaşte (cînd e în „Junimea") decît patru poeţi pe lume, şi anume pe Ramayana, pe Homer, pe Dante şi pe Shakespeare. Aflînd pe urmă că Ramayana nu este o persoană, ci numele poemei care descrie cucerirea Indiilor prin Rama, Pogor nu mai cunoaşte astăzi decît trei poeţi. Cu vremea poate nu va mai rămîne nici unul.
Ramir. Poreclă dată de Pogor lui I. Negruzzi pe la anii 1866 şi 1867, după traducerea poeziei de Heine, Don Ramiro, făcută de Negruzzi. Astăzi poreclă învechită şi neîntrebuinţată.
Relegatur ori Să se releagă! Această exclamaţie însemnează în „Junimea" că se cere a 2-a sau a 3-a cetire a scrierii, în special a poeziei cetite o singură dată, dar rămasă neînţeleasă de un număr de membri, mai ales de cei nouă, cu prezidentul în frunte.
Revista contimporană. Foaie literară ce apărea în Bucureşti, în anii 1873 şi 1874, sub direcţia d-lui P. Grădişteanu. Duşmană de moarte a Convorbirilor, în care fusese
286
287
întîi atacată prin Beţia de cuvinte (v.a.) a lui Maiorescu. In Revfista] conlimpforană] s-a publicat Vistierul Cîndescu, J comentarele lui Urechia asupra cronicarilor, studiul asupra' ■ lui Conachi de Sion etc. Pe lîngă revistă, se trimitea de la o vreme şi Muza de la „Borta-rece" (v.a.). Vestita ceartă literară la care, pentru întîia oară, lua parte mai tot publicul inteligent din ţară, dintre Convorbiri şi Revistă a ţinut aproape un an. Apoi Revista, după prevederea redactiunei Convorbirilor, a început a da înapoi, pînă ce, pe la 1875, s-a stins de tot. <46>
Rienzi. Titlul întîiei tragedii a lui Bodnărescu, din care Maiorescu a citat pasajuri în articolul Direcţia nouă, ca mode-luri de versuri bune. Nu ştim pentru ce publicul nu s-a grăbit să cumpere broşurile lui Rienzi, care umpleau dulapurile lui Lewandowski la Librăria „Junimii". Se zice că băcanii se tînguiau mai tîrziu de această tragedie, din cauză că, formatul fiind prea mic, cartea nu era aşa de potrivită pentru trebuinţele lor ca traducerea lui Faus't de Schilet şi Pogor (v.a.). Unde s-o fi găsind acum exemplarele nevîiîdute şi ; necumpărate de nimeni, este un mister. ' >
Roiu Gheorghe. Născ. în Iaşi, în 10 april 1843. Intrat ?
în „Junimea" în 1865. A publicat în Convorbiri o singură f
poezioară, Enigma, care enigmă însemna musca. li7>   Cu 1
această muscă pe căciulă Roiu plecă la Paris, învăţă dreptul § şi nu mai scrise nimic. Vine rar la „Junimea". Cu cîţiva      • I
ani în urmă mai apărea cînd era vorba de prelecţiuni po'pu- 1
lare. Acum, lepădîndu-se şi de aceste, vine numai'la Aniver- 1
sări, ca să întrerupă prescripţia, cum zice el. în 1880, nici I
la Aniversară n-a venit. 9
Români — Cei trei români. Aşa se numeau, după scor- 1
nirea lui Carp: Lambrior, Tasu şi Panu, care obişnuit veneau M
împreună în „Junimea", erau îmbrăcaţi cu haine de şăiac fl
de aceeaşi culoare, făcute de acelaşi croitor jidan şi prin ■
urmare treceau drept naţionalişti înfocaţi. ' ■
Rosetti Theodor. Născ. în Iaşi, în 4 mai 1837, unul din ■ cei cinci fundatori, şi anume cel căruia se datoreşte numele M „Junimea". Ca scriitor a dat la lumină un singur articol: fl
288 ■
Despre direcţiunea progresului nostru. Ca orator, vezi Mutism. Acum în Bucureşti, regulînd procesele drumului de fer. Apoi (1884) prezident la Casaţie. La 1888, mart, prezident al Consiliului de Miniştri, -f 16 iulie 1923.
Rosetti Dimitrie. Născ. în Iaşi, în 6 octombrie 1830. în „Junimea", de la 1865. Rîde mult de prostiile altera dar singur nu se expune niciodată nici prin scris, nici prin grai. Foarte vesel la Aniversări cînd are butelca dinaintea sa. Mort, 20 septemvrie 1903, la Iaşi.
Schilet Nicu. Născ. în Iaşi, la 15 august 1837. La „Junimea", de la 1864, curînd după înfiinţarea ei, pînă la moartea sa, care urmă la Viena, în 1872, iunie 21. Colonel în armată şi poet liric foarte simpatic, în special traducător de poezii lirice germane şi franceze. + la Viena, 21 iunie 1872.
Schilet George. Născ. în Iaşi, în 5 mai 1836. în „Junimea" a început a veni abia în 1878, fost maior şi acum compozitor şi profesor de muzică. îi plac mult anecdotele corosive. + la Iaşi.
Schopenhauer. Filozof german, odinioară foarte gustat de „Junimea". Această Societate a fost acuzată în Adunarea Deputaţilor de Grig. Ventura că urmează principiile funeste ale acestui filozof. Sub regimul liberal, Al. Holban a cerut invalidarea lui Maiorescu, sub învinuirea că e schopenhaue-rian. Carp, într-un elocvent discurs, a apărat pe Schopenhauer cu atîta succes, încît, cu toată dispoziţia Adunării, filozoful a scăpat fără vot de blam. De curînd d. Bariţ a atacat din nou pe Schopenhauer prin un memoriu cetit în Academie.
Scoate-o ! Cînd cineva are vreo scriere în buzunar, dar nu prea are curaj s-o cetească în „Junimea", îndemnarea să scoată scrierea sa la iveală se face obişnuit prin cuvintele: „Scoate-o!" Lui Naum, nu se ştie pentru ce, i se striga mai ales din toate părţile cu energie: „Scoate-o, Naume! — Naum s-o scoată!"
Scroggs. Numele unui uriaş de la un circ ce era în Iaşi pe la 1866—67. Acesta publică o dată că se va lupta cu orişicine şi în două secunde va trînti pe adversarul său.
289
Într-o zi se tipăriră la Tipografia „Junimii" două afişe mari, în care se anunţă că Scroggs se va trînti cu Scarlat Capsa, care era slab şi puţintel. Aceste afişe se împărţiră la Prefectură, unde Capsa era şef de secţie, şi la Curtea de apel, unde judecătorii erau toţi junimişti şi amici ai lui Capsa. Spaima lui Capsa nu fu mică, cînd se văzu tipărit cu litere mari pe afiş. Farsa se desceperi şi dădii loc la mare ilaritate.
Secretar. întreg comitetul sau biuroul „Junimii" se compune dintr-un secretar, numit şi gramatic. Acesta a fost de la început J. Negruzzi. După întoarcerea lui Xenopol din Berlin, Negruzzi demisiona şi Xenopol fu însărcinat cu secretariatul. Dar acesta, neîndeplinindu-şi îndatoririle, Negruzzi reluă vechea sa funcţiune. Dealtminteri, astăzi cînd nu mai este tipografie, ocupaţiile secretarului consistă întru a face invitaţiile pentru banchet şi pentru prelecţiuni populare.
Şerbănescu Theodor. Născ. în Tecuci, în 29 dech. 1839. în „Junimea" din 1868, poet liric şi colonel în armată. Poeziile sale, pe cînd Şerbănescu era în Iaşi, dădeau loc la multe discuţii în „Junimea", care adeseori făceau pe autor să asude din greu. Cîteva din poeziile lui Şerbănescu au fost puse în muzică de G. Schilet; despre altele s-au primit parodii anonime la redacţiune; iar altele au fost ilustrate şi dedicate „Junimii", în special una unde Şerbănescu aruncă pămîntul în Dumnezeu. <«> + la Brăila, în 2 iulie 1901.
Silence. „II se fit tout le plus profond silence"... vers din Alfred de Musset, citat totdeauna de Pogor cînd este să se înceapă o lectură şi nu s-a făcut încă tăcere. Face parte din tradiţii.
Slavici Ioan. Născ. în Siria (Ungaria), în 1 ianuarie 1848 <49'. în „Junimea", din 1874. Autor de novele, poveşti, critice şi deosebite studii, descoperit de I. Negruzzi în fundul Ungariei. Acum în Bucureşti, -f 1925.
Societatea „Junimea", (vezi „Junimea").
r
Societatea literară din Iaşi, anterioară „Junimii". Pogor susţine la fiecare Aniversare, combătînd istoricul „Junimii" făcut de secretar, că înaintea „Junimii" ar fi existat o altă societate, compusă din el, N. Negri, I. Ianov, Th. şi Gh. Aslan, răpos. Iorgu Gane, Al. Papadopol-Calimah, dr. Max şi răpos. N. Schilet. Nici unul din aceştia n-a confirmat vreodată zisele lui Pogor.
Societatea Celor, treisprezece. Pogor avea odinioară obiceiul de a propune „Junimii", mai la orice întrunire, ca membrii ei să compuie „Societatea Celor treisprezece", o societate de sprijin mutual pentru.satisfacerea tuturor pasiunilor celor mari ale membrilor ei, după un roman al lui Bal-zac. Cu toate că pe atunci erau numai doi sau trei cari voiau să constituie acea societate, pe aceşti 2, 3 Pogor îi numea Cei 13. Nu se ştie din ce cauză această societate nu s-a putut înjgheba: djn lipsa numărului 13 sau din lipsa de pasiuni mari. ..
Ştefăniu T. V. şi S; V., doi fraţi din Bucovina care trimiteau poezii redacţiei Conv[ orbirilor] Uter [are ] spre publicare. Aceşti doi fraţi au dat loc la o mare confuziune de nume din partea redacţiunii, încît o scrisoare a lui T. V. Ştefăniu a venit să explice că ei nu e I. V. Ştefăniu, nici S. V. Ştefăniu, dar că S. V. Ştefăniu este fratele lui T. V. Ştefăniu, iar nu al lui I. V. Ştefăniu, căci fraţii se numesc T. V. Ştefăniu şi S. V. Ştefăniu, iar nici unul I. V. Ştefăniu sau F. V. Ştefăniu. Această scrisoare făcînd deplină lumină în capul redacţiunii şi a „Junimii", a împiedicat pentru viitor confuziunea regretabilă ce se făcuse. <60)
Străin „Junimii". în „Junimea" este oprit de a se vorbi despre sau a se gîndi la: politică militantă, jurispru-denţă sau la orice alte chestiuni practice. „Străin « Junimii»" este', prin urmare, tot ce intră în domeniul practic. Dealtminteri, fiindcă Pogor şi-a arogat dreptul de a hotărî singur ce e străin „Junimii" şi ce nu, obişnuit străin „Junimii" este tot ce nu place lui Pogor.
Strajan Mihail. Născ. în Tiir, lîngă Blaj, la 2 oct. 1841. Venea în „Junimea" pe la 1875. A tradus versuri latine pe care le-a publicat în Convorbiri. Autor de cărţi şcolare. <sl>
290
291
Acum profesor la Bucureşti. Apoi în Craiova (1884). -+-1917. .    \ . .   ' -r
Subiectiv, Subiectivitate (vezi Obiectiv, Obiectivitate).
Subţire. „Vorbeşte mai subţire!" Cu această frază se interpelează obicinuit junimistul care vorbeşte din cale-afară corosiv. Cel mai des N. Gane ţine cu această apostrofă în loc pe Pogor, cînd a luat din cale-afară vînt.
Susceptibilitate. Defect pe care oricine intră în „Junimea" trebuie să-1 lase la prag. Vai de acel ce nu se leapădă de el! Neofiţii ar trebui să consulte în privinţa aceasta pe N. Gane şi M. Eminescu.
Suţu Alexandru. Născ. în Iaşi, în 30 mart. 1837. în „Junimea", de la 1879. Autor a unei naraţiuni şi traducător a lui Herodot. + sept. 1895, la Iaşi. f52'
Scuipat. într-o sară [Pogor] aşa a necăjit pe Gane, încît acesta, exasperat, s-a făcut că scuipă pe Pogor. Toată „Ju-.nimea", Pogor cel dintîi, a zbucnit atunci într-un hohot de rîs şi îndată s-a introdus obiceiul, cînd un junimist supără pe altul, a se striga acestui din urmă: „Scuipă-1! Scuipă-1!"
Talent. „II a du talent", exclamaţie obişnuită în „Junimea" cînd se ceteşte ceva a unui junimist prezent, mai cu seamă cînd scrierea ce se ceteşte dă loc la multă luare în rîs.
Tata nebunilor. Poreclă dată de Pogor lui Maiorescu. Nebunii par a fi membrii „Junimii".
Tasu Vasile. Născ. la Baia (Suceava), în fevruarie 1845. In „Junimea", din 1872; celebru prozator, aşa cel puţin pare a^rezulta din articolul lui Maiorescu: Direcţia nouă, A scris cîteva critice juridice despre o carte a d. lui A. Bonachi <53>, şi alta a lui Eraclide (v.a.). E unul din Cei 3 români. Nu mai scrie, spre marea pagubă a literaturei moderne. + 12 ian. 1894, la Bucureşti.
Tipografia „Junimii". în anul 1866 se înfiinţa în Iaşi o tipografie cu principalul capital al lui N. Casu şi cu mici contribuţii a altor membri din „Junimea"; ea fu numită „Tipografia Societăţii « Junimea»". Tipografia se cumpărase întîi de răpos. Dim. Cozadini din Bucureşti, unde tocmai se desfiinţa una. întîi „Junimea" intrase în tovărăşie cu Cozadini, apoi cumpără partea acestuia de tot. în tipografie se tipăreau întîi gratis cărţi didactice de autori contimporani, mai apoi Convorbirile literare şi Curierul de Iaşi. Alt control nu era la tipografie decît acel al unui membru administrator. 1. I. Mir. Melik; 2. Th. Cerchez şi în sfîrşit 3. A. Farra, care introduse pe Balassan. Nemaimergînd tipografia, de la o vreme „Junimea" o închirie unuia Bernhard, care după cîţiva ani făcu faliment. Urmă administraţia lui Balassan, dar fu aşa de bună, încît în curînd treaba nu mai merse deloc şi tipografia fu vîndută lui Herşcu Goldner. Este de mirat cum nu a prosperat acest negoţ, fiind cunoscut spiritul comercial al „Junimii". Tipografia şi Librăria „Junimii" s-au dus şi numai „Junimea" a rămas. Odată cu stabilimentele aceste s-au cufundat şi administratorii lor, Lewandowski şi Bernhard, cu toate socotelile şi acţiunile junimiştilor.
Talanga. La una din Aniversări Maiorescu a adus o falangă ce s-a aninat la gîtul lui Leon Negruzzi. De atunci obiceiul de a se pune acea falangă la gîtul unui junimist ce sta în capul mesei s-a păstrat pînă cînd Maiorescu, plecînd la Bucureşti, a depus talanga, împreună cu alte obiecte ale „Junimii", la Pogor. în casa acestuia s-a rătăcit talanga, aşa încît de cîţiva ani încoace n-a mai jucat rolul său însemnat la Aniversări.
Tony. Numele unui elefant ce se găsea într-un circ dirt Iaşi în anul 1869. El a fost hărăzit ca poreclă lui Leon Negruzzi — nu se ştie dacă din cauza staturei sale maiestoase,. sau a glasului său sonor. Pe cînd Pogor prezida o dată Curtea de apel şi I. Negruzzi făcea pe procuror, întîmplîndu-se ca la sfîrşitul dezbaterilor procesului corecţional ce se cerceta să nu fie nimeni în public, prezidentul, în loc de a zice: „D. procuror are cuvîntul", trase clopoţelul strigînd: „Tony!". Iar procurorul, în loc de concluzii, scoase un zbieret elefantic: „Buue"". Atunci, Pogor, fără a pierde vreme, rosti: „Curtea,.
292
29»
în unire cu concluziunile d-lui procuror, respinge ..." etc. < Astăzi porecla e învechită.
Tot una-i! Exclamaţie de indiferenţă pentru lucrurile lumeşti, introdusă în „Junimea"- în anul 1880, în urma unui incident electoral. D. Toma Antoniadi, alegător în colegiul I, odinioară conservator, trebuia să voteze trei membri la Consiliul judeţan. D. I. Negruzzi, după stăruinţele căruia venise la alegere, îl îndemna să voteze lista conservatorilor. D. Th. Balaeş, din contra, îi îndesa în mînă lista moderaţilor. Văzînd Negruzzi că Antoniadi are să depună în urnă lista dată lui de Balaeş, îi aduse aminte făgăduinţa dată, vechile sale legături etc.: „Tot: una-i!" strigă Antoniadi si puse celălalt bilet în urnă.
Tradiţia. Aceasta este lucrul de căpetenie în „Junimea" şi fiecare neofit (Caracuda) este întîi şi-ntîi dator să o înveţe, în şedinţele „Junimii", tradiţia cere ca întîi Societatea să se ocupe de Dosar (v.a.), apoi se trece la corespondenta redacţiunii şi abia după aceasta la alte cetiri. Nu este iertat a se ceti, vorbi sau chiar gîndi ceva în deosebi, ci numai la comun. După unii, cînd sună miezul nopţii se pune obicinuit pe tapet programa viitoarelor perfecţiuni populare (v.a.), care rămîne apoi pentru sîmbăta viitoare, cînd iar se pune I pe tapet la 12 oare şi aşa pînă aproape de ajunul prelec- f ţiunilor. Nimeni nu are dreptul să se supere, dacă este înjuriat ? sau dacă i se aruncă o perină în cap — cel mult poate să I ascundă perina aşezîndu-se pe dînsa. Poeziile ori se resping S îndată, ori se cetesc de două ori (se releg). La a doua cetire şl se critică strofă cu strofă. Autorul nu are cuvîntul în tim- m pul discuţiei: el a vorbit! Cînd nu este nimic de cetit, se pune M o teză şi se face asupra ei discuţie generală. Cîteodată se fl pune Ia vot, dar aceasta nu este obligator, mai ales pentru M redacţiunea Convorbirilor. Cîteodată se pune pe tapet anec- m dote. Despre tradiţia prelecţiunilor populare şi a Aniversării fl (v.a.). La ieşirea din „Junimea", ce se ţinea la Maiorescu M la Trei Ierarhi, tradiţia cerea să se joace Hora Unirii în colţ fl la Petrea Bacalul. Acum nu se mai ţine. A rămas însă pentru ■ ieşirea din „Junimea" obiceiul ca. junimiştii să se aşeze în linie pentru necesităţi neapărate; fl
Triburi. De la un studiu â Iui Burada, unde se vorbea de triburi la sălbatici, s-a introdus aceasta şi la Caracuda, care se împarte după triburi. <54)
Uhland al României: Porecla dată de Pogor răposatului N. Schilet, care tradusese Blăstemul cîntăreţului de Uhland. <53>
„Ulpia Trai ana". Acesta era numele ce se propusese întîi pentru Societatea literară ce era înfiinţată, dar nu se botezase încă. Numele acesta chiar se primise provizor, căci pe atunci nici fondatorii nu era încă de tot, de tot scuturaţi de mofturile contimporane. După mai matură chibzuire însă, chiar în întrunirea a doua numele „Ulpia Trâiană" a fost respins în unanimitate şi s-a admis, după propunerea lui Th. Rosetti, numele „Junimea".
Uşele ! Momentul cînd se deschid uşele şi vin tablalele cu ceai şi cafea fiind foarte solemn, mai ales pentru Caracudă, Pogor, altădată întovărăşit de Creangă sau şi de cîţiva alţi, cînta bisericeşte ca la liturghie: „Uşele ! Uşele !".
Utilizare. „Se poate utiliza aiurea" este o frază introdusă de Maiorescu. Ea se: întrebuinţează atunci cînd „Junimea" găseşte că la o scriere,' în: special la o poezie ce se. ceteşte, trebuie să se facă o supresiune oarecare. Autorului care oftează după partea ce trebuie scoasă i se zice atunci, drept mîngîiere, că partea suprimată „se poate utiliza aiurea". Pînă acum însă nu s-a găsit riici un caz de utilizare. '
Vacanţe. Vacanţele „Junimii" încep, după tradiţii, în cea întîi sîmbătar luna iunie, şi se sfîrşesc în cea întîi sîmbăta din luna septembrie.
Vârgolici Ştefan:. Născut în Borleşti (jud. Neamţ), în 13 oct. 1843. în „Junimea", din 1871. Profesor şi autor de numeroase scrieri în versuri şi proză, chiar şi de studii asupra literaturii spaniole, punct ce are comun cu V. Alexandrescu-Urechia. Dar, pe cît se sperează, singurul punct comun. Traducător de poezii franceze, engleze, spaniole şi germane. Autorul Vestitei poeme Om şi Om (v. a.). Numit şi Io Spako
294
295
ir
(v. a.). Buhuş zice că Vârgolici, îngroşîndu-se, se burghezeşte din ce în ce mai mult. Rîsul său homeric deşteaptă multă critică şi furie în „Junimea". + iulie 1897, la Iaşi.
Vedele. Poeme religioase şi morale ale indianilor. Obiect de predilecţie al lui Pogor pentru prelegeri populare. După ce a vorbit o dată despre ele, Pogor propune să mai vorbească încă mai în fiecare an. Această sistemă are avantajul că Pogor nu mai e silit să se pregătească şi în alţi ani, ci o dată pentru totdeauna.
Verussi Petru, Născut în comuna Mărunţiş (jud. Dîmboviţa), în 17 iunie 1847. Intrat în „Junimea" în 1870, pictor, tinichigiu şi moderat. Cu toate acestea sta bine cu toate partidele politice. El are specialitatea prelecţiunilor relative la armată. A întreprins în timpul din urmă o crîncenă luptă contra statuarului francez E. Fremiet din cauza modelului statuiei lui Ştefan cel Mare făcut de acesta (v. Basarabia). Mort la Bucureşti, în 29 ian. 1836, ca deputat, în urma unei interpelări înverşunate adresate d-lui Dim. Sturdza, ministru de Culte.
Viţuri latineşti. Maiorescu avea odinioară obiceiul de a întrebuinţa maxime, ziceri şi cuvinte latineşti în discuţiile din „Junimea". De unde L. Negruzzi a scornit că el faCe viţuri (adică cuvinte de spirit) latineşti.
Volenti Nicolae. Născut în Galaţi, în 17 iunie 1857. în „Junimea", din 1877. Autor a mai multor poezioare lirice.(56) Acum judecător în Iaşi. + 22 sept. 1910.
Xenopol Alexandru. Născut în Iaşi, în 23 mart. 1847; Intrat în „Junimea" în 1871, promitea mult la început, fiind foarte studios şi inteligent. De la o vreme zeea Venerea dîndu-i în cap, Xenopol s-a ţinut numai în parte de cuvînt. A scris grozav de mult despre toate cele şi scrie încă. Mort, fevruarie 1920, în Bucureşti.'5"
Xenopol Nicu. Născut în Iaşi, la 11 septemb. 1858. în „Junimea" din 1877, scrie poezii şi romanuri, studiind negoţul i (58) Decadenţa lui Xenopol senior, presupuind de „Juni-
mea" că se întinde şi asupra fratelui mai mic, „Junimea" pronunţa numele acestuia: Xinipili tiniri. El ceteşte foarte bine, aşa de bine încît se aud două glasuri deodată. Revenind în ţară, a intrat redactor la Românul şi a scris contra cîtorva membri ai Soc. „Junimea", de care s-a depărtat. + la Tokio, în 1917.
Zaharia Gheorghe. Născut în Iaşi, în 19 sept. 1875. Nu scrie, dar tace. Porecla sa este Turca, nu se ştie dacă din cauza originii sale otomane sau din cauza oarecăror obiceiuri orientale. Cunoscut pentru anecdotele sale şi impresiuni de călătorie, de care rîde mult, dar singur. <59)
Zenzibilizare. Pronunţarea nemţească a lui Eminescu, imitată de mulţi junimişti: zenzibilizare, conzervativ, conzi-deraţiune, zeztematizare etc. etc.
296
PUBLICISTICĂ LITERARĂ
I
Din volume
SCRISORI
Acum se-nccarcă cruzii în oarba lor trufie
Sa ne răpească limba, dar morţi numai o dăm.
Murcţan
SCRISOAREA 1
Nu cred să fi trecut cincisprezece sau douăzeci de ani de cînd oarecari cuvinte româneşti întrebuinţate de strămoşii noştri în vechea literatură, de toţi autorii mai noi cei însemnaţi şi de întregul popor păn-în ziua de astăzi, au fost deodată sau osîndite cu desăvîrşire, sau aşa de schimonosite, încît abia le mai recunoşti. Cine o fi fost cel dintîi care o fi zis răzbel în loc de război, elev în loc de şcolar, savant în loc de învăţat, moravuri în loc de năravuri şi care să fie fost cauzele pentru care s-au introdus aceste schimbări?
îmi aduc aminte că în ziua în care răzbelul ieşi pentru întăia dată sfiicios la lumină, d. Hăşdău, cu spiritul său sarcastic cunoscut, îşi bătu aşa joc de dînsul, încît ai fi crezut că acest cuvînt ciudat nu va mai îndrăzni să se arate1; şi cu toate acestea, răzbelul domneşte şi pană astăzi. El a devenit cuvînt oficial: Ministeriul nu mai este de război, ci de răzbel, gazetele se întreabă dacă va fi pace sau răzbel, legile militare vorbesc numai de răzbel, în sfîrşit, răzbel în cărţi, răzbel în gazete, răzbel în cuvintele rostite în adunările noastre politice, răzbel pană şi în convorbirile particulare.
însă pentru ce răzbel? Acei cîţiva profesori cari voiau cu orice chip să ne latinizeze limba sau, cu alte cuvinte, să prefacă o limbă vie într-o limbă moartă, ar fi dorit desigur ca în loc de război să se zică „bel", fără silaba raz la început ; dovadă despre aceasta ne dă Simeon Bărnuţ, care în cartea sa Dreptul public al românilor zice pretutindenea bel simplu2, însă temîndu-se poate că publicul nu va primi belul fără
1 Vezi jurnalul Lumina a d-lui Hăşdău.
2 V.d.e. pag. 124 ş.a.
305
strigăte de proteste, novatorii au întrebuinţat viclenia: ei au latinizat silaba din urmă a cuvîntului şi au lăsat slavonă silaba întăia. Astfel sufletul lor se mai împacă puţin: străinilor şi şcolarilor le-ar fi arătat cuvîntul drept un cuvînt latin, zicîndu-le că acest răz de la început ar fi o prepoziţie nevinovată, şi scopul lor ar fi fost atins. Căci să fie bine ştiut că tuturor acestor latinizatori le pasă prea puţin de bogăţia limbei, de tradiţiile ei, de gradul viu al poporului, de neputinţa dezvoltării literaturei naţionale prin întrebuinţarea cuvintelor şi zicerilor iscodite de ei, de pieirea desăvîrşită a tuturor proverbelor, zicătoarelor, a colindelor şi poveştilor populare, într-un cuvînt, a întregii comori de idei, gîndiri şi simţiri ce au strîns românii în şirul veacurilor, ei vor să arate lumii că sîntem un popor de ginte latină. Cînd le zice cineva că latinitatea noastră nu o mai tăgăduieşte nimeni astăzi, ei zîmbesc cu dispreţ. Cînd ai îndrăzni însă a le zice că, la urmă obîrşia unui popor este un lucru neînsemnat în comparare cu meritele ce are şi vitalitatea sa; că ar fi mai bine să te tragi din poporul cel mai neînsemnat, numai să trăieşti, să fii puternic şi cult, decît să te tragi dintr-un popor mare şi să fii slab, prăpădit şi dispreţuit — ei te au de trădători ai naţiunii române. Aceasta este cu atît mai ciudat, cu cît aceşti latinizatori sunt toţi fără osebire mari democraţi în părerile lor politice: ei propovăduiesc de pe catedră egalitatea desăvîrşită între oameni, arătînd şcolarilor că nu este nobleţă de origine, că sîngele moştenit nu însemnează nimic şi că fiul opincei este tot aşa de nobil ca şi fiul celei mai mari boierii. Dacă este aşa, întreb de ce principiile de egalitate sunt bune pentru oameni şi rele pentru popoare? De ce fiul Romei este mai presus de fiul Mediei sau ţării armeneşti ?
Cuvîntul acestei contraziceri trebuie să fie următorul: Aceşti învăţători tremură de frică să nu le aducă cineva aminte, în chip de mustrare, că sunt ieşiţi din rîndurile de jos ale poporului — prin urmare, ei au interes de a sprijini principiul egalităţii între oameni cu toate argumentele ştiinţei. Pentru popoare însă lucrul se schimbă: interesul lor este de a fi cetăţenii unei naţiuni de o veche nobleţă, pentru a fi mai presus de popoarele încunj urătoare şi, mai cu samă, pentru a fi mai presus de coborîtorii vechilor boieri ai ţârii. De aceea pe aceştia îi arată, de cîte ori li se înfăţişează prilejul, ca proveniţi din familii greceşti, fanariote etc, prin
306
urmare, din sînge de rînd şi mişelesc, iar pe dînşii ca provenind în linie dreaptă din adevăraţii coloni romani, prin urmare din sînge nobil şi viteaz. Din această cauză, spre mai mare siguranţă, ei îşi schimbă şi latinizează chiar numele părintesc: D. Turtă se numeşte Tertulian, Caş se schimbă In Cassiu, Vulpe în Ulpian şi Cioară în Corneliu sau Cornelian.
Aşadar, din unul şi acelaşi cuvînt se sprijine egalitatea şi inegalitatea colectivităţilor: interesul meschin al unei mici clase de oameni este adevărata cauză a tuturor acestor frumoase teorii.
însă, pentru a fi drepţi, trebuie să mărturisim că acest fenomen ciudat îşi are şi o altă tălmăcire: învăţătorii ce au introdus aceste idei în şcoala noastră au fost mai toţi bărbaţi veniţi din Transilvania. Acolo, încunjuraţi de maghiari, adică de poporul cel mai asupritor şi despotic, ei trebuiau să caute un leac trufiei duşmăneşti. Pe acesta îl găsiră în buciu-marea unei origini mai nobile, mai vechi şi mai vitejeşti decît aceea a sălbaticilor huni. Asemena, nemaiavînd în Transilvania o nobleţă pămînteană, ci numai străină, ura românilor împotriva claselor înalte este lesne înţeleasă prin veci-nicele prigoniri la care au fost şi sunt încă supuşi. Veniţi cu aceste simţiri dincoace de Carpaţi, învăţătorii transilvani le-au trecut şcolarilor lor, deşi la noi starea lucrurilor era cu totul alta.
Astfel se esplică, pe de o parte, mirarea fostei nobleţe de a se vedea deodată privită cu atîta ură, deşi ea singura, fără nici un îndemn străin, se grăbise a jertfi toate urmele privilegielor sale atunci cînd simţise că nu le mai merită din cauza pierderei însuşirilor sale războinice pentru care dobîndise acele privilegiuri în alte vremi, pe de altă parte, duşmănia neîmpăcată care de la o vreme încoace ameninţă de a învrăjbi clasele sociale la noi unele împotriva altora.
întorcîndu-ne la latinizarea limbei, vedem că novatorii, pentru a izbuti, întrebuinţează toate mijloacele, din care cel mai puternic este şcoala. Acolo se tălmăceşte copiilor lesne crezători de ce limba trebuieşte prefăcută, şi este ştiut cît de greu se leapădă cineva de ideile ce i s-au dat în şcoală. Numai spirite neatîrnate şi înalte se scutură de această povară, iar mulţimea cea mare o poartă cu sine întreaga viaţă
307
chiar, fără a-şi da seamă că nu este o proprietate a sa. în afară din şcoală, aceia din ei ce au ajuns funcţionari în vreun ministeri sau prefectură, latinizează pe nesimţite cuvintele unei rezoluţii a şefului lor, care îndeobşte este nepăsător pentru aceasta,  sau preface terminaţia cuvintelor dintr-un raport ce trebuie să copieze, sau vîră asemenea vocabule în articule de jurnale la care sunt tocmiţi ca scriitori. Apoi bărbaţii politici, care se interesează puţin de forma limbei şi pentru care cetirea jurnalelor este neapărat o îndeletnicire de căpetenie, şi-o însuşesc fără greutate, o aduc la tribuna adunărilor. De acolo, trece în textul legilor. Autorii răi o introduc în traducerile ce fac pentru teatru sau în alte scrieri. Chiar autorii buni dar neîndrăzneţi, de frică să nu rămîie îndărătul mişcării generale, o întrebuinţează în scrieri, şi aşa — fără de veste — cuvintele româneşti cele vechi şi frumoase sunt izgonite cu nemilostivire şi înlocuite prin cuvinte bastarde şi urîte, biata limbă, proprietatea comună a tuturor, este jertfită interesului cîtorva!
A zice că limba e jertfită nu e prea mult, căci în această formă nouă încă nici un autor nu a fost în stare să producă o o scriere însemnată în proză sau în versuri. Cuvintele nouă sau înnoite au pierdut legătura lor spirituală cu cele vechi. Frazele în care se amestecă amîndouă seamănă cu acele tablouri naţionale în care, printre figurile ţărăneşti cu vechea lor îmbrăcăminte, ai vede amestecate figuri de tîrgoveţi cu haine moderne: frac, pantaloni şi pălărie Gibus.
Care este urmarea acestei ciudate schimonosiri ? Unii autori ce se ivesc şi simt că ar ave idei de împărtăşit publicului, în necunoştinţa limbei părinteşti, pe care nu au mai învăţat-o în în şcoală, se ajută cum pot. Negăsind o limbă literară potrivită, ei scriu în limbi străine, adică gîndesc în altă limbă şi apoi traduc în minte cuvintele de-a rîndul în româneşte şi aştern fraza astfel alcătuită pe hîrtie. Aceasta se cheamă apoi limbă şi literatură naţională ! în România liberă, limba franceză fiind mai răspîndită, se scrie o franţuzească tradusă; în Austria, limba germană fiind mai comună, nu găsim decît fraze nemţeşti, traduse foarte rău, dar limba românească nu se mai vede nicâierea. De aceea şi limba scrisă de românii din Austria este aşa de deosebită de cea de la noi, încît adeseori la cetit unii pe alţii nu ne înţelegem, pe cînd poporul de jos din toate părţile locuite de români se înţelege în vorbă minu-
308
nat de bine, ca şi cum ar fi făcut totdeauna parte din acelaşi stat şi ar fi învăţat la aceeaşi şcoală.
D.T. Maiorescu în critica sa Limba română în jurnalele din Austria*1'» a dat un şir de exemple foarte comice despre germanismele cu care se scrie româneşte în Transilvania, Bucovina etc. Tot aşa s-ar putea face cu galicismele ce se întrebuinţează în jurnalele şi cărţile române de la noi. Deosebirea este numai că limba românească fiind în construcţia ei mai asemănată limbei franceze decît celei germane, scrierile noastre par mai puţin pedante şi greoaie, dar cuvintele sunt tot atît de străine.
Cînd sprijinim aceste păreri, ni se zice obicinuit că voim să ţinem limba în loc, că împiedicăm fireasca ei propăşire. Dar aceasta o spun numai acei ce nu vor să-şi deie osteneala de-a învăţa limba părintească. Ei îşi închipuiesc că ea se învaţă de la sine, prin zilnica întrebuinţare, şi că numai pentru limbile străine se cere muncă şi studiu. Acestora le-am răspuns întotdeauna şi nu putem îndestul repeta: că noi primim bucuros cuvinte nouă, însă numai atunci cînd aceste înfăţişează şi idei nouă sau, cel puţin, nuanţe nouă, oricît de palide şi străvezii, numai aceste să aducă un adaos la bogăţia limbei îndeobşte. Dar cînd nu îmbogăţesc limba deloc, ba chiar o sărăcesc, pentru ce să o îngreuiem şi să o urîţim cu sunete nepotrivite şi prisoselnice ? Se aduce prin aceasta vreun folos, ori se produce numai o încurcătură în gîndirea mulţimii? De pildă, pentru ce să zicem elev şi nu şcolar? Care este deosebirea înţelesului acestor două vorbe şi ce cîştigă limba noastră cu primirea acestui nou cuvînt ? Aici nici măcar pretextul slavonismului nu există, căci cuvîntul şcolar este de-o origine mai curat latină şi, prin urmare, mai nobilă decît cuvîntul elev. Cu toate aceste, astăzi vechiul cuvînt este uitat, dispreţuit. El nu se mai găseşte nici în legea învă-ţămîntului public, nici se mai întrebuinţează în şcoală, unde mai ales şcolarul ar fi la locul său.
Aşadar repetăm că primim cuvinte nouă cînd trebuinţa exprimării unei idei ce nu am avut ne sileşte. Nici un autor bun din nici o ţară nu s-a împotrivit la aceasta. Schopenhauer zice hotărîtor (Abhdl. iiber die deutsche Sprache):
Man soli so wenig wie moglich neue Worte einfuhren, hingegen neue Gedanken so viei wie moglich. (Trebuie intro-
309
duse cuvinte nouă cît se poate mai puţine, iar idei nouă cît se poate mai multe.)
Asemenea şi la noi bătrînii scriitori cumpăneau bine toate înţelesurile cuvintelor vechi pană ce se hotărau de a introduce vreunul străin. Aceste se poate vede din corespondenţa urmată dintre I. Eliad şi Constantin Negruzzi1, unde aceşti vechi autori se consultă adesa, în nedumerirea lor, înainte de a înfia vreun cuvînt oarecare. De aceea şi Const. Negruzzi în una din scrisorile sale (no. XIV) <2), arătînd că este învinovăţit de a întrebuinţa neologisme, esclamă: „Ce o să fac cînd îmi lipsesc cuvinte ca să-mi arăt ideile"? Este drept că Eliad în partea din urmă a carierei sale literare s-a despărţit cu desăvîrşire de principiile ce avea mai înainte şi, din cauza autorităţii ce dobîndise, este în mare parte vinovat de încurcătura de faţă a limbei româneşti.
Aceea ce am zis despre elev se potriveşte întocmai pentru cuvîntul savant. Francezul numeşte savant pe acel ce cunoaşte mult în materie de ştiinţă, pe omul ce are multă erudiţie, învăţătură. întocmai acelaşi înţeles cuvîntul învăţat îl are la români. Mintea mea se munceşte în zadar spre a găsi vreo deosebire cît de mică în înţelesul acestor două ziceri. Cu toate acestea, vedem că cei mai mulţi scriitori moderni întrebuinţează numai cuvîntul savant: „Savantul meu amic d.X în conferinţa sa ne-a spus..."; „Savantul nostru confrate publică un studiu important despre ...". Neapărat că acest epitet se dă obicinuit cu rezerva reciprocităţii: acel ce a fost numit savant de colegul său dă şi el acelaşi epitet iubitului său confrate şi deodată ne pomenim cu un număr însemnat de savanţi. Publicul cel mare aude acest cuvînt necunoscut, se întreabă ce o fi însemnînd şi, fiindcă orice este nou are o aparenţă mai strălucită, îşi zice că trebuie să fie lucru mare. Dacă aceşti savanţi s-ar numi unii pe alţii învăţaţi, pe româneşte, mulţimea, ştiind ce însemnează acest cuvînt, ar putea cerceta dacă persoana titluită cu acest epitet merită în adevăr atîta laudă şi poate că nu ar împărtăşi părerea scriitorului. Această cercetare se înlăturează prin întrebuinţarea zicerii străine, lăsînd la o parte că împestri-ţarea frazelor cu cuvinte din alte limbi mai dă a înţelege că autorul are cunoştinţe înfricoşate. De aceea sunt încredinţat
1 V. Conv. Ut., voi. I, p. 177.
că cu cît un autor va fi mai sărac în idei sau in închipuire, cu'atît frazele sale vor fi mai bogte în cuvinte străine, şi ma întreb nu fără îndoială, dacă printre savanţii noştri se găseşte un singur învăţat. Ba cîteodată, la cetirea unei scrieri a savanţilor noştri, fără voie îmi aduc aminte de următoarele cuvinte ale nemuritorului Moliere:
je vous suiş garant Qu'un sot savant est sot, plus qu'un sot ignorant.
310
SCRISOAREA II
Zicînd răzbel în loc de război, limba noastră are încă neajunsul de a schimba o zicere puternică şi bărbătească cu alta slabă şi muieratică. Cînd rosteşti război, simţeşti îndată că este vorba de ceva serios, ameninţător, pe cînd cuvîntul răzbel este departe de a-ţi deştepta o asemenea gîndire. Aceasta este atît de adevărat, încît păn'acum toţi poeţii noştri — vorbesc de cei buni — nu au cutezat să întrebuinţeze cuvîntul răzbel în versurile lor, simţind că toată puterea şi prin urmare tot efectul versului s-ar pierde dacă s-ar aluneca pe povîrnişul acestor neologisme.
Alecsandri zice:
Crunt război, privire cruntă! Fiul Romei se încruntă ...
(Sentinela română)
Bolintineanu:
De la lungi războaie, Mihai cu mărire Intră-n capitală cu a lui oştire ...
(întoarcerea lui Mihai)
Gr. Alexandrescu:
Căci războiul e bici groaznic care moartea îl iubeşte Şi ai lui sîngeraţi dafini neamurile împletesc.
(Umbra lui Mir cea)
Const. Negruzzi:
Se întorc cu bărbăţie, se înşiră iar la loc
Şi războiul se-ncleştează mai ucigaş, mai cu foc.
(Aprodul Purice)
312
Donici:
Văcărescu:
Acolo nu sînt războaie Toţi în pace vieţuiesc ...
(Lupul şi cucul)
Căutătura-ţi vra război Zîmbirea-ţi cere pace.
(Epigramă)
Beldiman:
Conteneşte tot războiul: îl scot afară pe mort Cu nespusă întristare pe mînile lor îl port.
(Jalnica tragodie)
în poezia populară e de prisos a mai spune că se întrebuinţează numai cuvîntul război, d.e.: "
Ori la nunţi, ori la război Cînd ne-om lupta noi cu voi.
(Român Gruie-Grozovanul)
Dar chiar din tinerii poeţi moderni, care adesea cad în greşeala de a întrebuinţa prea multe neologisme prisosel-nice, acei ce au cîtuşi de puţin talent se împotrivesc cu bărbăţie la cuvîntul răzbel. Aşa d. e. D. Scurtescu zice:
Din nou răsună arma, se nasc din nou războaie Şi sîngele pe cîmpuri se varsă în şiroaie. (Odă la Herţegovina, în Calendarul pentru toţi pe anul 1877)
Foarte curios şi totodată caracteristic este că novatorii vor să izgonească din limbă cuvîntul strămoşesc război tocmai cînd românii au pierdut obiceiul războaielor. Vechile noastre cronici arată că românii erau odinioară un popor războinic. Ce fel sunt ei astăzi ? această întrebare ne dovedeşte ceea ce am zis în scrisoarea întâia, că adeseori introducerea unui cuvînt nou în locul unui vechi, departe de a îmbogăţi
1 Studiul acesta a fost scris înainte de 1877.
313
limba, ne-o sărăceşte, căci cu vechiul   substantiv sunt legate multe alte ziceri, care nu se pot întocmi după cel nou şi astfel rămîn pierdute. Din război s-a făcut războinic şi a se război, dar din răzbel putem oare face răzbelnic sau poate chiar răzbelic (terminaţia  în nic fiind osîndită ca slavonă de latinizatori) şi a se răzbeli?  Oricare român ar auzi aceste ziceri deşănţate, şi mai cu seamă pe acea din urmă, ar rîde fără voie. D.B.P. Hăsdeu, pentru a arăta ridiculul acestor vorbe, au alcătuit din ele cîteva fraze, ce nu voi reproduce, dar pe care ar trebui să le cetească toţi autorii moderni spre a se dizgusta cu desăvîrşire de aceste înnoiri.1 Prozatorii români cei buni au întrebuinţat totdeauna vechile cuvinte război, războinic, a se război, dovadă ne dau scrierile unor autori ca: Bălcescu, Const. Negruzzi, M. Ko-gălniceanu, Odobescu etc, iar poeţii au avut o deosebită plăcere de a împodobi versurile lor cu adiectivul războinic şi cu verbul a se război.
Cârlova începe o poezie a sa foarte cunoscută prin cuvintele :
Fraţii mei, feciori războinici ... Conachi zice:
Dar toate în astă lume sînt supuse la schimbare Se războiesc, se sfărîmă, se prefac fără-ncetare. (Cercare de voroavă asupra omului) Alecsandri zice:
Apărători ai crucii voi. îi cunoaşteţi bine Căci pentru-a lor risipă aţi războit cu mine. (Dumbrava Roşie) Acolo va fi altarul, zice falnicul monarc Ce se-nchină şi se pleacă pe războinicul său arc. (Zidirea mănăstirii Putna)
Bolintineanu:
De maghiari războinici fuge-nconjurat (Mihai scăpînd stindardul)
1 Cu toate aceste — lucru ciudat — d. Haşdeu scrie astăzi răzbel v.d.e. Columna lui Troian pe fevruarie 1877, p. 88.
314
N. Schiletti:
Şi ai regelui războinici se închin la Dumnezeu (Blăstămul cîntăreţului —tr.).
Cum ar suna toate aceste frumoase versuri dacă am înlocui vechea formă a acestor cuvinte prin cea nouă? încercarea este lesne de făcut şi osebirea se poate vedea foarte uşor. Versul lui Conachi citat mai sus ar suna aşa:
Dar toate în astă lume sînt supuse la schimbare Se răzbelesc, se sfărîmă etc.
Acolo trebuie să ajungem cu furia neologismelor? Eu unul nu mă îndoiesc că toţi acei cari ţin la frumuseţa, sonoritatea şi bogăţia limbei noastre îmi vor împărtăşi părerea şi.vor striga împreună cu mine: Război răzbelului!
O zicere tot aşa de curioasă este moravuri în loc de năravuri. Scopul a fost şi aici de a da vechiului cuvînt de origine străină o aparenţă de latinitate, puindu-1 cu meşteşu-gire în legătură cu substantivul latin mos, mores. Şi aici adevăraţii purişti au dispreţuit orice învoială. Simeon Bărnuţ, d.e., cel mai pur dintre purişti, zice fără sfială mori pentru mores.1 însă acest cuvînt pare cu atît mai ciudat, cu cît mori este în româneşte pluralul substantivului moară. întrebuinţarea cuvîntului latin ar da loc, prin urmare, la vecinice neînţelegeri.
De exemplu, dacă am voi a traduce în româneşte următoarea frază franceză: „Chez Ies peuples qui ont des moeurs Ies filles sont faciles et Ies femmes sont severes etc...", am zice: „La popoarele care au mori, fetele sunt uşoare şi femeile aspre...", de unde s-ar pare că după J.J. Rousseau, autorul acestei fraze, virtutea femeilor este în strînsă legătură cu cîtimea de făină ce se macină într-o ţară. Aşadar, din aceeaşi cauză din care s-a zis răzbel şi nu bel, s-a zis şi moravuri şi
1 V.d.e.: Dreptul public al românilor § 17, p. 22 şi. alte locuri multe.
Spre marea mea mirare, am mai găsit cuvîntul mori întrebuinţat şi în o scriere de tot nouă, în adresa Curţii de Casaţie din 31 dec. 1876 către M.S. domnitorul: „Sunt trecuţi 18 ani, preaînălţate doamne, de cînd puterile cele mari ale Europei, care, prin comisari speciali studiaseră ţara noastră subt raportul instituţiunilor, al culturei şi al morelor, au înscris în Con-venţiunea" etc. (vezi Monit. of ic, nr. 15 din 12 ian. 1877).
315
nu mori, dar în tot cazul pentru nimic în lume nu s-ar fi păstrat vechiul cuvînt năravuri, căci acesta era de obîrşie barbară şi, prin urmare, trebuia stîrpit cu orice preţ.
Iată pentru ce astăzi avem moravuri în loc de năravuri, cum aveau părinţii noştri! Dar cît de mult am pierdut cu această schimbare! Verbul a se nărăvi, oricît ne-am încerca, nu-1 putem preface în a se moravi; un cal cu nărav nu va fi niciodată cu morav, şi de lup nu vom mai pute zice că părul şi-1 schimbă, dar moravul nu, căci un glas din lăuntru ne-ar mustra pentru această schimosire a limbei. Chiar novatorii se sfiesc de a întrebuinţa vorba morav în singular, şi cu drept cuvînt, căci ce nume am da atunci unui locuitor din Mo-ravia ?
Aşadar, pentru plăcerea naivă de a latiniza o mică silabă dintr-un vechi cuvînt, am pierde singularul unui substantiv, un adiectiv, un adverb, un verb şi un şir de ziceri, zicători şi proverbe frumoase şi caracteristice, dînd astfel o avere reală în schimbul unei năluciri. Lucrarea noastră ar fi tot aşa de deşănţată ca aceea a unui boier mare din Moldova, care a dat domnitorului ţării toate moşiile sale pentru ca acesta să-i sărute mîna în faţa mai multor marturi şi să-i hărăzească titlul de baş-boier. Domnitorul i-a sărutat mîna, i-a încuviinţat titlul şi la mazilire s-a găsit stăpîn peste cea mai însemnată avere teritorială din ţară, pe cînd boierul a văzut cu amărăciune noul său titlu luat vecinie în rîs şi la bătrîneţe a rămas cerşitor. Nu cred că suferinţele sale se alinau atunci prin aducerea-aminte că odinioară îşi împlinise o ridiculă şi trecătoare deşertăciune.
Unii vor zice poate că cuvîntul nărav, năravuri nu are înţeles identic cu mores, moeurs, căci prin năravuri s-ar înţelege moravuri rele. Chiar aşa de-ar fi, de unde cuvîntul morav, care înlocuieşte pe cel vechi, ar dobîndi el însuşiri pe care acesta nu le-ar fi avut? Este mai presus de orice îndoială că moravul sau trebuie să fie înlocuitorul deplin a vechiului nărav, precum noul răzbel înfăţişează întocmai pe vechiul război, sau trebuie să aibă o cu totul altă formă, să fie adică un cuvînt cu totul nou. însă aceasta poate fi îndoielnic numai pentru nărav în singular şi e desigur neadevărat pentru năravuri în plural. Dovadă ne dau tot felul de scrieri mai vechi şi mai nouă. Lăsînd la o parte cărţile
(bisericeşti şi pe cronicarii noştri, în special pe Ureche, care întrebuinţează cuvîntul năravuri foarte des, aş pute cita o mulţime de alte exemple. Mă voi mărgini însă numai la cîteva:
f în Foaia pentru minte1 din 1843, găsim cuvîntul nara-
!' vuri adeseori. La pag. 265 d. ex. se zice „legile şi năravurile".
La pag. 44 asemenea: „...care toate adaogă la stricarea năravurilor bune". La pag. 254: „...pentru că toată lumea cea cu năravuri bune îi huleşte"1. Adăogirea epitetului bun în aceste fraze este o dovadă foarte mare că vorba năravuri nu are un înţeles rău, căci dacă ar fi identică cu obiceiuri rele, adăugirea calificativului bun ar fi o contrazicere şi, prin urmare, un nonsens. Dacă năravuri ar însemna o aplecare obicinuită spre rele, precum însemnează cuvîntul viciu, desigur că tot aşa de puţin s-ar fi putut zice năravuri bune, pe cît se poate zice viciuri bune sau virtuţi rele.
în traducerea Descrierii Moldovei de prinţul Dimitrie Cantemir, făcută la 1806 sub îngrijirea preasfinţitului Grigo-rie, mitropolit Ungro-Vlahiei, capitolul XVII este intitulat Despre „năravurile" moldovenilor. Cuvîntul năravuri se păstrează şi în ediţia tipărită la Mănăstirea Neamţului în 1825. Asemenea în ediţia tipografiei francezo-române din Iaşi din anul 1851:
„Năravurile româneşti încet, încet s-au părăsit. De ar învia un Radu-vodă, un Matei-vodă şi un Ştefan-vodă al Moldovei să vadă legile şi năravurile românilor de acum." t Bojinca(2), în precuvîntarea cărţii sale Anticele romanilor
\ scrie: „Anticele sau vechimile romanilor cuprind în sine
datinele şi năravurile romanilor, precum în cele religioase aşa şi în cele politiceşti etc".
Donici şi C. Negruzzi în traducerea satirelor lui A. Cantemir întrebuinţează cuvîntul adeseori:
Ar fi mai de iertare la unul ca acela Atuncea să se plîngă cînd vede pe-un nevrednic Tîmpit întru năravuri, precum şi întru neam etc.
(Satira II)
1 G. Lazăr, Precuvîntare la Abecedar, 1820.
316
317
Năravurile rele tu nu le-ngăduieşti Cu mare cutezare le rîzi, le înfruntezi.
(Satira IV)
Asemenea cetim şi în Gr. Alexandrescu:
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite
însă triste şi amare: legi, năravuri se-ndulcesc.
(Umbra lui Mir cea) După cine trebuie să ne luăm? Avem pe de-o parte toată literatura veche, avem din cea nou pe scriitorii cei mai buni, adînci cunoscători ai geniului şi formei limbei noastre, avem graiul viu al poporului şi toată bogăţia literaturei populare. Iar pe de alta,, avem cîţiva pedanţi ce ar voi să încuie limba în îngustele saltare ale regulelor lor şi cîţiva gazetari, plătiţi să umple pe fiecare zi, bine sau rău, mai multe coli de, hîrtie, muncă mecanică, care prin chiar firea ei este protivnică oricărui studiu serios şi oricărei cugetări adînci. Judece tinerii autori şi învăţători care din aceste două cumpene trage mai mult!
SCRISOAREA III
Scriitorii strică-limbă se împart în trei categorii: întâia este aceea a latinizatorilor sau pedanţilor, cum îi numeşte Alecsandri. Puternici într-o vreme, cînd domneau fără mărginire asupra şcolilor, ei astăzi scad din ce în ce mai mult la număr. Puţinii cîţi au mai rămas privesc cu ochii plini de lacrimi la risipa clădirii lor, risipă ce nu mai pot împiedica. Cei de pe urmă reprezentanţi, împresuraţi din toate părţile, s-au întărit ca într-o cetăţuie în Societatea Academică, de unde se mai apără pe cît le este cu putinţă. Dicţionarul academic (1) este suprema încercare de a păstra prestigiul ce avusese, şi tocmai acesta le dă lovitura de moarte, căci prin adunarea la un loc a tuturor deşănţatelor lor cuvinte şi ziceri, ridiculul a ieşit la lumină cu atîta strălucire, încît chiar ucenicii lor cei mai credincioşi se feresc acum de dînşii.
Categoria a doua se compune din germanizatori. Aceştia, nereprezentaţi în România, ci numai în Austria, se deosebesc de cei întăi prin aceea că strică limba numai de nevoie, nu din principiu. Făcînd învăţăturile lor în şcoli nemţeşti de la vîrstă cea mai fragedă, ei îşi însuşesc modul nemţesc de gîndire şi în acesta scriu şi grăiesc româneşte. La ei se vede un fenomen foarte curios: duşmani de moarte ai germanismului, de a cărui întindere pintre români tremură ca de cea mai mare primejdie ce ameninţă naţionalitatea noastră, tocmai ei sunt acei ce-1 introduc, fără voie, în mulţimea poporului. Chipul lucrării lor este acesta: Ei iau fraza nemţească şi schimbă fiecare cuvînt cu unul româneasc. Dar necunoscînd limba lor, parte iau cuvinte latine neîntrebuinţate şi necunoscute de popor, parte alcătuiesc cuvinte întor-
319
tocheate care au de scop de a reproduce întocmai pe cele nemţeşti, dar fireşte nu deşteaptă în mintea românului nici o idee limpede. Cuvintele sună ciudat şi fraza întreagă, în construcţia ei străină, şi mai ciudat încă.
Pe lîngă numeroasele exemple despre aceasta ce ne dă d. T. Maiorescu în critica sa Limba română în jurnalele din Austria1, mai adaog cîteva luate din limba lor juridică.
D-nul S.C. porneşte un proces la tribunalul din Arad contra d-lui D.S. şi zice, între altele, în petiţiunea sa:
„...mă rog de onoratul tribunale comitatense, ca să bine-voiască a enuncia:
Că jumătate din averile notate întru cartea fund. pentru Paulisiu la nr. 132 pe baza dreptului de succesiune este proprietatea mea şi ca incatul D.S.: este deobligat a preda această jumătate din lăsămîntul moşului meu M.S. în posesiunea mea şi ca incatul e deobligat a-mi solvi în decurs de 15 zile sub greumînt de esecuţiune spesele speţificînd în decursul procesului, rezervîndu-mi dreptul d-a cerca dezdaunare pentru fruptele folosite pe nedrept din această jumătate."
D-nul T.D. cheamă în judecată pe d. F.R. înaintea tribunalului de Radna şi zice, între altele, în petiţiunea sa:
„Detoraşul a conto pretensiunii a fost lucrat mai multe cîte toate şi la 1 ianuarie de est timp şi-a formulat conta sa anecsă aci sub B. în suma de fl. 188 v.a. dară restul n-a solvit în mînia mai multor provări amicabile neci creditorelui, neci cesatariului, neci mie celui ce în puterea decisului de sub C. sum curatorul de secuestru al bunurilor socrului meu I.C. care actualminte se află sub cercetare la comisariatul reg. din Seghedin."
Comparînd limba juridică română din Austria cu aceea din România, se găseşte vreo asemănare? Socotesc că cei mai mulţi jurişti de la noi nici vor înţelege ceea ce se cere prin petiţiile citate.
însă de lăţirea acestei a doua clase nu avem a ne teme, căci limba ei e mult prea străină poporului român pentru a străbate vreodată pînă la el. Ea nu se întemeiază pe nici
1 V. Critice, ediţia din 1892, p. 135.
320
un principiu ca aceea a latinizatorilor pentru a putea fi sprijinită în teorie, şi autorii înşii au dorinţa de a schimba chipul lor de a scrie. O îndreptare se poate chiar vede de cîţiva ani încoace şi va fi tot mai simţitoare, cu cît vor înflori institutele româneşti de învăţămînt în Austria şi cu cît românii de acolo vor intra în o atingere mai deasă şi mai intimă cu românii de dincoace de Carpaţi.
Categoria a treia, cea mai numeroasă şi mai primejdioasă, se compune din acei ce vom numi franţuzită. Istoria lor începe pe la anii 1845—46, cînd un număr de tineri crescuţi în Paris se întoarseră în patrie. încîntaţi de strălucirea civilizaţiei franceze, pe care o văzuseră de aproape, uimiţi de deosebirea cea mare dintre patria lor şi ţara în care petrecuse un timp atît de îndelungat, plini de entuziasm şi cu inimi tinere şi lesne crezătoare, ei începură de îndată a lucra la reformarea societăţii noastre. Această activitate a lor avu cea întăi urmare practică în anul 1848, cînd, plini de încredere în principiele ce supseseră în şcolile şi societatea franceză, se măguliră cu speranţa că vor pute întocmi ţara noastră după chipul şi asemănarea acelui popor mare, viteaz, generos şi luminat, cu care avem o depărtată înrudire prin comuna noastră origine şi prin oarecare foarte puţine şi foarte mici asemănări de caracter. Lucrarea acestor tineri entuziaşti avu urmări şi bune, şi rele, pe care le simţim mai mult acum decît atunci şi care se vor judeca cu mai mare dreptate şi nepărtinire încă de generaţiile viitoare. în privinţa limbei, de care singură mi-am propus să vorbesc aici, se poate spune că la început aceia din tineri ce aveau menirea de a deveni autori au făcut numai bine. Mai moderaţi în această privinţă decît în privinţa politică şi socială, ei au dezvoltat limba românească pe calea apucată de scriitorii buni ce am avut la începutul veacului nostru, mai cu seamă de la 1821 încoace. Cu începerea reformelor, s-au înfiat şi un număr mare de cuvinte luate din limba franceză, dar mai toate trebuitoare şi folositoare. Ei scriu româneşte aşa de curat, încît orice scriere a lor ne place şi ne atrage pe nesimţite. Desigur că tot aşa ar fi urmat mersul şi propăşirea limbei dacă deodată, cam de la proclamarea Unirii Principatelor, nu ne-ar fi apucat pe toţi o ameţeală neînţeleasă şi, cuprinşi ca de un vîrtej, nu am fi început a sfărâma cu o grabă şi o rătăcire nepercepută tot ce ne rămăsese din trecut,
321
binele ca şi răul. Cauza acestei mişcări oarbe trebuie să fie creşterea străină ce am apucat a da celui mai mare număr al copiilor noştri. Cu introducerea deplinei egalităţi de drepturi, copiii din toate clasele sociale se trimiteau de mici la Paris, unde înstrăinaţi de ţară, de părinţi, desfăcuţi de toate amintirile naţionale şi atraşi de acel popor francez care, ca nici un altul, are meşteşugul de a place şi de a contopi elemente străine în sînul său, se depărtau fără voie de legăturile patriei şi se întorceau străini în mijlocul poporului lor. Plecaţi de mici ca români buni, ei se întoarceau mari ca răi franceji.
în ţară însă reformele începute îi sileau mai pe toţi să intre în viaţa publică, pentru care cunoştinţa limbei româneşti era neapărată. în saloane, în corespondenţă şi în convorbiri private, limba franceză se introdusese, dar în viaţa publică aceasta era cu neputinţă. Deci, în graba de a se arăta, de a ajunge, de a cîştiga, de a străluci, ei nu mai aveau nici timp, nici plăcere de a se munci pentru învăţarea limbei părinteşti, şi astfel, parte de nevoie, parte din uşurinţă, ei vorbiră şi scriseră româneşte aşa cum le venea mai înde-mînă, adică cu construcţia franceză şi cu cuvinte franceze. Nici măcar nu-şi dădeau osteneala de a înlocui în frazele lor zicerea străină cu una românească, precum se încearcă a face românii din Austria, ci puneau în pripă pe cea franceză, fără mai multă cercetare. Legi nouă impunîndu-se poporului cu grămada, textul acelor legi ne înfăţişează o icoană credincioasă a limbei lor. Pe lîngă aceasta, viaţa noastră politică, aşa precum ne-a făcut-o instituţiile de astăzi, adu-cînd cu sine înmulţirea şcolilor, parlamentarismul cu cuvîn-tările sale, întinderea jurnalismului, a teatrului, în toate aceste se vede o neîngrijire şi o necunoştinţă a limbei cu atît mai mare, cu cît pripa lucrării nici le mai lasă un timp de cugetare cît de mic. Acei care nu învăţase la şcoala străină trebuiră să urmeze pilda lor, parte de nevoie, precum advocaţii, judecătorii, împricinaţii şi toată gloata micilor funcţionari chemaţi de a pune în lucrare nămolul de legi nouă ce căzuse pe capul lor, parte de ruşine ca să nu fie învinovăţiţi că sunt oameni inculţi şi ruginiţi. Chiar bătrînii, cuprinşi de frigurile de bîntuiau în întreaga noastră societate, alergau orbiş înainte în această goană obştească; ba ce e mai mult, autorii şi poeţii buni, care odinioară încîntase popo-
322
rul românesc cu scrierile lor, se grăbeau în ediţii nouă a-şi asemăna limba după modă şi stricau astfel cu o mînă hulitoare frumuseţa limbei cu care deşteptase printre români simţirea naţionalităţii, cîteva zeci de ani înainte. D-nii G. Sion, C. Bolliac şi mulţi alţii, pintre care răsar mai cu samă Bolin-tineanu şi Eliad, ne dau cele mai lămurite pilde despre aceasta. Cîţiva scriitori din 1848, puţini la număr, între care mai cu samă V. Alecsandri — ei, care începuse mişcarea reformelor — stăteau acum uimiţi în faţa faptelor ce se petreceau înaintea ochilor lor. După oarecare încercări de a opri puhoiul prin bune sfătuiri sau prin luări în rîs, văzînd că râmîn nebăgaţi în samă, ei se retrăsese plini de mîhnire din mişcarea generală. Poporul aluneca neoprit pe acest povîrniş primejdios pentru individualitatea sa, cînd deodată mărimea răului pare a fi produs deşteptarea: bunul-simţ se arătă din nou, mai întîi sfiicios,  apoi cu tot mai mult curaj pe fiecare zi ce merge. Dar cu ce duşmani, cît de puternici şi cît de numeroşi are să lupte ! Cu mai întreagă adunare a legiuirilor, cu tot aparatul regulamentelor de administraţie, cu scriitorii jurnalelor politico-literare, cu cei mai mulţi oameni politici şi, ce e mai primejdios, cu un foarte însemnat număr de învăţători şi scriitori. însă izbînda nu poate fi îndoielnică. Limba nu poate fi scoasă cu meşteşugire şi năprăznicie din calea ei firească, căci, dacă românii au pierdut alte tradiţii ale lor prin întîmplările istorice, limba a rămas de-a pururea vie şi statornică. Ea nu a fost pierdută şi regăsită, ci a urmat drumul ei încet şi regulat. Literatura populară ce acum se adună ne dă despre aceasta cea mai bună dovadă şi este cel mai puternic sprijin al bunilor scriitori. Dealtmintrelea, ceea ce mă mîngăie este că prin răstimpuri asemănate au trecut şi alte popoare. Pe la sfîrşitul veacului al 17[-lea], mulţi autori engleji, uimiţi de strălucirea literaturei franceze, care ajunsese, în privinţa formei, la culmea frumuseţei, şi atraşi de înrîurirea politică şi socială a Franciei asupra poporului englez, căzură în acelaşi păcat, deşi nu într-un grad aşa de întins. în Germania asemenea este ştiut cum frumoasa limbă a lui Luther fusese schimo-sită şi prin latinizări nesfîrşite ale pedanţilor, şi, mai cu samă, prin înrîurirea scriitorilor ce urmau cu atîrnare pe literaţii franceji, pînă ce un mare,critic şi un însemnat număr de autori geniali arătară poporului lor calea cea adevărată.
323
La noi, deşi epoca oamenilor de geniu poate nu a venit încă, totuşi răul pare a fi ajuns la culme. Trebuie să mai dovedesc aceasta cu exemple? N-aş avea decît a lua în mînă mai orice carte nouă, mai orice număr de jurnal din cele ce apar pe fiecare zi; n-aş avea decît a cita oricare cuvînt ţinut în corpurile legiuitoare sau înaintea vreunui tribunal. Cu alt prilej, sunt acum zece ani, am mai luat în rîs această străino-manie introdusă în limba noastră (v. Gramaticale în Copii de pe natura), astăzi mă mărginesc la cîteva exemple speciale, luate din jurnale cu totul nuoă şi din discursuri făcute de curînd de bărbaţi politici cunoscuţi: în Fulgerul din 23 ian. 1877 se ceteşte:
„în Mesopotamia a izbucnit cholera, ravagele (stricăciunile) ce a făcut..."
în Presa din 17 fevr. 1877:
„Să vedem cînd o să finim odată cu acest comptl îl întrebă într-o zi unul din creanţierii săi." (Finir, compte, creancier în loc de: a sfîrşi, socoteală, creditor.)
în acelaşi jurnal din 13 martie citesc verbul a suplia (supplier). Cuvîntul pantă (pente) în loc de povîrniş se întrebuinţează foarte des. Pe d. N. Ionescu(2), unul din oratorii noştri cei mai cunoscuţi, l-am auzit rostind odată în Adunarea deputaţilor: „Noi din această sacrosanctă incintă (enceinte) să ne ferim de a luneca pe această pantă periculoasă." etc.
D.G. Vernescu, fost ministru de Interne, în şed[inţa] Adunării din 11 martie 1877 întrebuinţează verbul „a se recria" (se recrier).
Jurnalul Timpul a numit multă vreme comisiunea însărcinată cu facerea instrucţiei miniştrilor daţi în judecată „comitetul de salut public". Un salut(!) masculin, te înfiori cînd citeşti asemenea cuvinte I1
D. N. Blaremberg(3\ în o şedinţă memorabilă a Adunării, numeşte dăunăzi trupele străine intrate în România — invahisori ! (envahisseurs, năvălitori).
1 Trebuie să mărturisesc că de o vreme încoace jurnalul Timpul şi-a îndreptat limba foarte mult. Asemenea şi jurnalul Romanul. Se vede că acte naţionale însemnate, care mişcă adînc inima unui popor, produc efectele sale binefăcătoare în toate privinţele.
324
Din cursul de literatură generală al d-lui D. Droc-Bar-cianu(4> (Bucureşti, 1877), carte ce ne poate fi de povăţuire cum nu trebuie să se scrie româneşte, aleg din mii de exemple numai unul de la pag. 51:
„Două excese sunt de evitat în stilul epistolar: 1... figurile strălucitoare şi pompoase, tururile (Ies tours) pompoase etc."
D. Chiţu 5, actual ministru de Instrucţie Publică, în adresa din anul c. cu no. 12.298, scrie:
„Funcţionarii agenţiei române, care depăşind (depassant) orice idee de competenţă etc."
D. Ioan Ghica, în şedinţa Senatului din 9 febr. 1877, zice: „La Hamburg nu se primeşte grîul nostru decît cu o pesă (poids) oareşicare ..."
Mi s-a întîmplat să citesc o carte de judecată în care un judecător de pace condemna pe un împricinat la „freuri de proces" (frais du proces).
Mai cu samă două vorbe franceze nou introduse şi obşteşte întrebuinţate sunt cu atît mai ciudate, cu cît ele există în româneşte din vechi, sub un cu totul alt înţeles. Aceste sunt vorbele sol şi cursă. Astăzi toată lumea dă cuvîntului sol, după limba franceză, înţelesul de pămînt. D.e.: solul nostru este inviolabil; să apărăm solul strămoşesc... etc, pe cînd sol însemnează un trimis sau reprezentant al ţării, agent diplomatic etc, de unde şi solie însemnează legaţiune, misiune diplomatică. Iar cursă se întrebuinţează astăzi pentru cuvîntul alergare. In Bucureşti, cînd sunt alergări de cai, afişele lipite pe păreţi îndeamnă publicul să vie la cursele de la Bă-r neasa. Cît ar fi rîs bătrînii noştri cetind asemenea invitări! Ei ştiau că în româneşte cursă însemnează un instrument sau maşină care are scopul de a prinde pe cineva pe neaşteptate, o capcană, şi le-ar fi părut curios de a fi poftiţi la o cursă ce li s-ar întinde. în Iaşi, afişele îndeamnă pe public să vie la alergările de pe şesul Bahjuiului. Pentru ce acest cuvînt românesc nu se întrebuinţează şi la Bucureşti? Odinioară românii nu aveau alergări de cai. La înfiinţarea lor, urmata în Iaşi cam pe la anul 1850, iniţiatorii acestei petreceri s*p.U întrebat cum trebuie să-i zică pe româneşte, şi şi-au adu* aminte de o novelă a lui Constantin Negruzzi scrisă îri anul 1836 şi intitulată O alergare de cai, novelă în care intriga
m
începe la prilejul unei asemenea alergări în Chişinău1. Cuvîntul era bun, fiindcă reproducea ideea întocmai; era introdus de un autor cunoscut, prin urmare a fost primit şi s-a păstrat. în Bucureşti însă alergările înfiinţîndu-se abia în anul 1875, iniţiatorii au făcut cum fac mai toţi românii culţi de astăzi: n-au mai cercetat de avem vorba în limbă sau nu, ci au luat cuvîntul francez fără multă bătaie de cap. De aceea jumătatea societăţii pentru îmbunătăţirea cailor din România, aflătoare în Bucureşti, are curse, iar a doua jumătate, cea din Iaşi, are alergări!
Dar nu numai cuvintele singuratice, ci întreaga construcţie a frazei este franceză, ba chiar locuţiuni sau zicători şi proverb 3 franceze se întrebuinţează, traducîndu-se din cuvînt în cuvînt. De cîte ori am auzit şi cetit în scrieri moderne ziceri ca „şi încă"! pentru francezul „et encore!" sau „la ce bun?" (â quoi bon), aceasta sare în ochi (cela saute aux yeux), îţi voiesc pentru aceasta (je vous en veux) etc. Am văzut chiar citat ca proverb românesc pe următorul: la bun auzitor salute! (k bon entendeur salut!).
Pîn-într-atîta lumea cultă şi-a identificat gîndirea şi vorbirea cu cele franceze, încît se miră dacă cineva nu pricepe această limbă a lor. Toţi uită că locuţiunile şi proverbele sunt proprietatea esclusivă unui popor, sunt ieşite din felul său original de a concepe lumea, că s-au alcătuit odată cu dezvoltarea poporului în toate manifestările vieţei sale şi că, avînd înţeles pentru dînsul, ele nu au nici un înţeles pentru un popor străin. Dacă aş întoarce lucrurile şi aş traduce un proverb românesc în franţuzeşte, aceasta s-ar vede de îndată foarte lămurit, aşa d.e. unul din cele mai originale şi mai frumoase din proverbele noastre: rău cu rău, dar mai rău făr' de rău are pentru noi românii un înţeles foarte limpede, pe cînd: mal avec mal, mais pire sans mal este pentru franceji o frază de om smintit. Dacă noi zicem am mers strună sau am picat de pe drum, nu dau tătarii, mort-copt, calea-valea, na-ţi-o bună, caracteristicul apoi dă! etc, miile aceste de locuţiuni sunt ale noastre proprie, înţelese numai de noi şi fără înţeles pentru alte popoare, precum acele străine, oricît le-am traduce, nu au nici un înţeles şi nici un preţ pentru noi.
V. Const. Negruzzi, Scrieri complecte, voi. I, p. 35.
Toţi acei care vorbesc sau scriu, sau învaţă pe copii în această limbă stricată fac numai rău originalităţii poporului nostru. Este foarte trist de a vedea că mulţi, tocmai din cei ce au nesfîrşit cuvîntul „naţionalitate" în gură şi se laudă cu simţirile lor naţionale ne sfărîmă limba părintească, elementul de naţionalitate cel mai puternic. A nu învăţa limba poporului, a nu-ţi da osteneala să pătrunzi firea ei adevărată, ci a o privi ca o jucărie pe care toţi au dreptul să o sfîşie după plac, este fapta unui om ce nu respectează deloc naţionalitatea sa. Ori de vom schimba limba noastră în limbă latină, ori de vom germaniza-o, ori de vom înăduşi-o sub un nămol de cuvinte şi ziceri franceze, fie cu voie, fie fără voie, rezultatul este acelaşi: dărîmăm cel mai trainic element, cea mai puternică temelie a naţionalităţii române!
326
SCRISOAREA IV
Pentru a da dovadă pipăită despre deosebirea cea mare ce este între adevărata limbă românească şi aceea în care scriu germanizatorii, franţuziţii şi pedanţii, m-am încercat să întocmesc cîteva fraze după chipul cum ar scrie aceste deosebite specii de autori. Am luat de la întîmplare un pasaj din unul din cei mai buni prozatori români, din Bălcescu şi — nu fără greutate — l-am tălmăcit în deosebitele limbi româneşti moderne. Pasajul luat din Epocii românilor sub Mihail Viteazul, şi anume din epizodul Răzvan-vodă, este următorul (v. România literara din 1 ian. 1855, p. 7): „Dar să întoarcem mai bine ochii de la această cruntă privelişte ce răscoală inima      fărădelege uricioasă ce va rămîne o pată vecinică de necinste asupra numelui lui Ieremia Movilă, carele o porunci, şi asupra polonilor, care o suferiră fără împotrivire, cu atît mai mult că Răzvan era prinsul lor! în drumul de la Suceava la Baia şi pînă astăzi se pomeneşte: Movila lui Răzvan-vodă, locul unde zac oasele viteazului domn."
Sunt încredinţat că oricare autor modern ar fi voit să rostească întocmai această gîndire a lui Bălcescu ... mai întîi nu ar fi întrebuinţat cuvintele: crunt, privelişte, răscoală, fărădelege, uricios, vecinie, necinste, porunci, împotrivire, prins, pomeneşte, viteaz şi poate nici domn, şi apoi ar fi dat frazei întregi o construcţie cu totul alta. Iată cam în ce chip ar fi scris autorii germanizatori: „Să ni întoarcem noi însă mai bine privirea de la acest înfiorătoriu, revoltătoriu aspect (sau chiar aspept), fapt criminale, care ca o eternă peată de ruşine va apăsa pe numele lui Ieremia Movilă, care lăsă să se exequeze şi pe acela al polonilor care, tăcînd, asupra
328
propriului lor captiv de resbel, lăsară să se întîmple. Pe calea între Suceava şi Baia şi astăzi se îndegetează încă tumulul Răzvan. sub care pauzează osemintele bravului principe."
Cum ar fi scris mai toţi autorii moderni din România — franţuziţii — este foarte uşor de gîcit. Fraza lui Bălcescu o gîndeşti încă o dată în limbă franceză şi apoi o traduci în româneşte, puind fără grijă cuvinte franceze unde ale noastre îţi sunt necunoscute:
„Dar să ne deturnăm mai degrabă ochii de la acest teribil spectacol care ne sulevează inima, crimă abominabilă care se va considera eternelminte ca o pată de dezonoare pentru numele de Ieremia Movilă, care o ordonă şi pentru polonejii, care nu se opuseră la esecuţiunea ei, cu atît mai mult că Răzvan era prizonierul lor. Pe drumul de la Suceava la Baia se menţionează păn' în zilele noastre Movila Răzvan-vodă, locul unde repăuzează osemintele acestui brav principe."
Celor mai mulţi din cetitori limba aceasta va păre foarte corectă, aşa s-au deprins cu dînsa! — Iată acum şi chipul cum ar fi scris pedanţii. Toate cuvintele subliniate le-am luat din dicţionarul academic, păstrînd şi ortografia acestui op savant:
„Dero se ni invertem mai bene oculi-i de la aquestu-a fierroce ■ conspectu que revuluta anim'a ... sceleratione odiosa que va permane una maculatione eterna de inhonore super nume-lui lui Geremia Monticellu1 quarele discemesse si supera poloniloru quari-i se sumessere fora oppusetione cu attantu mai multu co Resvanu era prensullu lor de bellu! In vi'a de la Suceav'a pone la Bai'a şi pone ast'a die se face mentione-a: Monticullului Resvannu regnatariullu, locatione-a. in quare iacu ossa-le valente-lui duce."
Aceste sunt chipurile în care se scrie astăzi româneşte, şi încă eu, deşi mi-am dat osteneală, nu am putut reproduce cu toată credinţa feliul de a scrie a deosebitelor categorii de autori români, căci alta este a scrie în mod firesc, şi alta de a întocmi frazele cu meşteşugire în scop de a imita. Eu am tradus,-, deci am păstrat construcţia frazelor lui Bălcescu, pe cînd autorii compun, şi, prin urmare, întocmesc frazele
1 Dacă' nume geografice ca Slatina, Tîrgoviştea etc. aceşti autori le preiac în.Stellatina, Tergul-Vestei etc, pentru ce şi numie istorice ca Movilă iau s-ar schimba în Monticellu ?.
329
lor proprie. Aceste însă ar fi fost, sunt sigur, mult mai străine limbei române decît acele alcătuite de mine.
întreb pe orice român adevărat, care din aceste deosebite limbi româneşti este mai frumoasă, mai bună şi mai originală? Mulţi autori tineri, jurnalişti şi chiar învăţători îmi vor zice, precum mi-au mai zis, şi încă cu luare în rîs, că limba lui Bălcescu este învechită, arhaică şi că un om care se respectă nu o mai poate întrebuinţa astăzi, dar pe de altă parte nu mă îndoiesc că sunt mulţi bărbaţi cugetători, care îmi vor da deplină dreptate. Ei vor gîndi mai întîi că la acelaşi popor nu pot fi mai multe limbi culte; că, dacă chiar la naţiunile ce au feliurite dialecte populare foarte deosebite, limba literară este una şi aceeaşi pentru toţi, cu atît mai firească este unitatea la poporul nostru, care se bucură de rara fericire de a nu avea nici măcar deosebiri însemnate de dialecte populare, deşi românii trăiesc dispărţiţi în deosebite state şi au aşa de puţine legături între dînşii. Bărbaţii cugetători vor mai pătrunde îndată că de la Bălcescu, Constantin Negruzzi, Marţian etc. încoace, nu am mai avut alţi prozatori care să se poată compara cu dînşii; că cei puţini care compun astăzi scrieri bune şi bine cugetate scriu toţi în limba românească cea adevărată, luptînd împotriva şuvoiului ce ameninţă să ne înece şi că niciodată, în nici o ţară şi în nici o epocă, scriitorilor de rînd nu li s-a îngăduit să reformeze limba după placul lor şi după relele lor instincte.
Dimpotrivă, totdeauna scriitorii buni au fost luaţi de model şi limba acestora s-a generalizat în clasele culte ale societăţii, lucru la noi cu atît mai uşor, cu cît limba bunilor autori este însăşi limba întregului nostru popor. Bărbaţii cugetători vor mai înţelege că bătrînii filologi şi istorici care au sprijinit în mod sistematic latinizarea limbei româneşti nu pot să se supere pentru părerile mele. Eu recunosc scriitorilor latinizatori — numiţi astăzi cu un cuvînt tradus din nemţeşte: „anteluptători" (Vorkămpfer ) — toate meritele ce au avut. Lor le datorim în parte recunoaşterea noastră de ginte latină, tot lor le mai datorim, întrucîtva, renaşterea şcoalelor naţionale şi deşteptarea ideei de unitate a neamului românesc, dar pe de altă parte este vederat că aceşti autori au fost stăpîniţi, în toate scrierile lor, de ideea fundamentală a sprijinirii şi dovedirii latinităţii neamului nostru, idee exclusiv politică şi, prin urmare, străină literaturei şi ştiinţei.
330
Pătrunşi de lăudabilul, dar unicul ţel ce urmăreau, antelup-tătorii, ca cei ce apără o singură idee, sunt exclusivi şi nemul-ţămiţi de ideile străine lor care se răspîndesc astăzi. Ei nu bagă samă că scopul lor a fost îndeplinit: Latinitatea noastră nu se mai tăgăduieşte cu izbîndă nici în teorie, nici în politică. Ea este un punct cîştigat în viaţa poporului românesc. De aceea nu se mai poate lucra astăzi pe calea arătată de dînşii, căci această lucrare n-ar avea de acum înainte nici un interes, ar fi cu desăvîrşire stearpă. De aceea literatura şi ştiinţa nu mai pot avea scopul politic ce, cu drept cuvînt sau fără cuvînt, au avut în timpul activităţii lor; literatura şi ştiinţa trebuie să meargă şi la noi pe calea pe care au mers la toate popoarele şi în toate timpurile, una trebuie să urmărească binele şi frumosul, iar cealaltă adevărul, fără alte scopuri ascunse.
După ce mi-am făcut datoria de a recunoaşte meritele anteluptătorilor, întorcîndu-mă iarăşi la limba noastră şi măgulindu-mă cu plăcuta nălucire că am convins pe un mare număr de români de adevărul criticelor şi părerilor mele, mă întreb ce ar fi de făcut ca să dispară aceste deosebite limbi româneşti stricate şi să avem cu toţii numai una, cea ade-
, Vărată? Autorilor care nu vor să înţeleagă sau care nu-şi dau seamă de însemnătatea ce are pentru un popor unitatea.,
• şi curăţia limbei sale, negreşit că nu mai am nimic de zis. Dar pentru cei care înţeleg că drumul arătat de mine este cel adevărat, dar care nu ştiu cum trebuie să ajungă la acest ţel, însemnez mai jos un şir de cugetări, ce socot bune a fi luate în seamă:
1. Cine vra să scrie româneşte trebuie să şi gîndească româneşte. Prin scris ca şi prin grai noi împărtăşim altora ceea ce gîndim şi îmi pare foarte greu, dacă nu chiar cu neputinţă, a gîndi într-o limbă şi a exprima gîndurile sale în o alta. Căci mintea noastră trebuie să facă deodată două lucrări, aceea a rostirii ideilor şi aceea a traducerii lor în altă limbă, lucrări care nu se pot împreuna în acelaşi timp. De aceea voi zice şi germanizatorilor, şi franţuziţilor: Greşala voastră de căpetenie este că gîndiţi în limbi străine; pînă nu veţi şti să cugetaţi în limba voastră părintească, nu o veţi pute scrie bine. Dacă gîndiţi franţuzeşte sau nemţeşte, scrieţi în limba acestor popoare străine, iară nu în limba poporului
3S1
român. Cît de adevărat este aceasta, se poate vedea din deosebirea limbei lor cînd scriu în proză şi cînd scriu în versuri. Versurile sunt mai bune peste tot — vorbesc numai în privinţa limbei, nu şi a ideilor —, căci este cu neputinţă de a scrie româneşte fraze ritmice şi ritmate gîndite într-un ritm străin şi cu rime străine. Proza, din contra, este peste tot inferioară, căci la dînsa, nelovindu-ne de greutatea ritmului şi a rimei, frazele traduse curg de la sine. Aceasta îmi pare a fi una din cauzele pentru care românii au păn-acum mult mai buni poeţi decît prozatori. Asemeneze-se proza autorilor noştri cu versurile lor, şi adevărul părerii mele va ieşi de îndată la lumină!
2. Limba românească, ca orişice altă limbă, nil se poate şti de la sine, ci trebuie învăţată. Foarte greşiţi sunt acei care cred că ştiu româneşte fiindcă sunt născuţi români. Mai greşiţi sunt încă acei care, întorcîndu-se în patrie, după ce au petrecut un şir de ani prin şcoalele din străinătate, îşi închipuiesc că vor deprinde limba numai prin zilnica ei întrebuinţare. Ei trebuie să o înveţe, şi încă cu mare sîrguinţă. Trebuie să citească scrierile vechi, cărţile bisericeşti, chroni-carii şi mai cu samă literatura populară, la a cărei adunare se lucrează de o vreme încoace; însă mai pe sus de toate trebuie să se adape la adevăratul izvor al limbei, să urmărească cu luare-aminte şi interes graiul poporului de jos, care a ştiut să păstreze neatinsă limba ce a moştenit de la străbuni.
Vorbind şi scriind franţuzeşte prin saloane, vorbind şi scriind fraze împestriţate cu cuvinte franceze sau nemţeşti în oraşele dc universitate ale Franţei, Belgiei, Germaniei, Helveţiei, Austriei, tinerimea uită încă puţina românească ce a învăţat în casa părintească şi studiul limbei trebuie început din nou. Urmarea acestei neglijenţe se vede în întreaga noastră legislaţie, din care mulţimea cea mare a poporului nu înţelege nimic, ca şi cînd legile nu ar fi făcute pentru dînsa, ci pentru cîţiva aleşi; se vede apoi în relele produceri literare a mai întregei noastre generaţii şi în nepăsarea, adesa şi dispreţul, clasei înalte pentru limba, literatura şi instituţiile naţionale.
Mi se va zice, poate, că cer prea mult, că studiul acesta nu-i uşor şi că este foarte neîndemânatic şi neplăcut de a reîncepe studiul în momentul cînd te bucuri de sfîrşitul lui
332
şi intri în viaţa practică. Voi răspunde că cu uşurinţă niciodată nu s-a produs ceva bun. Cei care se mulţămesc cu o palidă mediocritate urmează calea îndemânărilor, dar cei cari au năzuinţe mai înalte trebuie să aleagă cărarea muncei, pre-surată cu spini.
3. Nu este iertat orişicărui autor de a schimba limba părinţilor după placul său, căci limba nu este o proprietate individuală a fiecăruia, ci este proprietatea comună a întregului popor. De aceea sunt de osîndit toate cuvintele nouă prisoselnice, introduse de juriştii cei tineri în legislaţia noastră în locuL cuvintelor vechi, curat româneşti şi întrebuinţate obşteşte de popor.
Prin aceasta nu voi să zic că nouăle aşezăminte de drept, aduse de puterea întîmplărilor istorice, nu trebuiesc însemnate cu cuvinte nouă, căci este firesc ca aceste să păstreze amintirea originii lor, ci vorbesc numai de cele vechi care sunt răsbotezate astăzi, fără nici o trebuinţă şi fără nici un scop. De pildă, de ce să zicem: erede, ereditate etc, în loc de moştenitor, moştenire? Dacă voim prin această schimbare să dăm legilor o aparenţă mai ştiinţifică, le depărtăm, precum am zis, de popor, adică tocmai de acei pentru care sunt făcute. Dacă avem însă scopul latinizării, apoi arn răspuns de-ajuns la acest argument în scrisorile de mai înainte. Orişicum ar fi, lepădînd vechile cuvinte ca rele, trebuie, dacă suntem logici, să lepădăm şi toate cele alcătuite din aceeaşi rădăcină; vom scoate, prin urmare, din limbă, odată cu moştenirea, şi cuvintele: moş, strămoş, moaşă, a moşi, moşie, moştean, moşneag, sărbătoarea Moşilor, moşnean etc, adică ne vom sărăci limba şi vom sfărîmă tradiţiile ei. Juriştii români din Austria merg însă mult mai departe: ei au cuvinte aşa-zise româneşti, iscodite numai de închipuirea lor, precum lăsămînt, a deobliga, deloraş, cesaiar etc, cuvinte cu totul fantastice, pe lîngă că sunt netrebnice. însă în afară de juris-prudenţă şi îndeobşte de ştiinţă, care au introdus în toate limbile un mare număr de ziceri nouă, omului de litere nu i se poate îngădui de a face din limbă ceea ce vra el, ci cea ce vra ea, afară numai dacă scrie pentru sine, şi nu pentru public Dar ce să zic? Mai că-mi vine a crede că mulţi scriu astăzi cu singurul scop ca numele lor să figureze printre autori, iar nu cu scopul de a fi cetiţi, cînd văd cît de mulţi scriu şi cît de puţini citesc ! Repetez ceea ce am zis: cuvintele străine
333
introduse fără trebuinţă şi acele fantastice, iscodite din capriciu, ne fac limba urîtă şi o sărăcesc, împiedică uşurinţa scrierii şi întunecă limpezimea gîndirii. Negreşit, omul de geniu va crea ziceri cît de multe care vor fi primite de popor,, dar unde este acel om de geniu? Un vechi autor român a zis că mulţi din cei ce se cred creatori sunt croitori şi încă croitori răi. 1
4, Trebuie să ne lăsăm de pretenţia naivă că ne vom putea latiniza limba, aşa încît să nu mai rămîie într-Insa cuvinte de origine „barbară". Ar trebui să gîndim că, pe cît limba noastră cuprinde elemente slave, maghiare sau altele, cam tot pe atît este amestecat şi sîngele nostru cu sîngele acestor popoare. Din acest amestec s-a format în şirul veacurilor şi limba noastră, şi poporul nostru. Cu pretenţia unei latinităţi curate nu mai putem amăgi astăzi pe nimeni. Dar ce strică acest amestec de sînge, precum şi acest amestec de cuvinte? Nu s-au format tot prin amestec popoarele cele mai civilizate şi mai puternice? Provinţiile prusiane de la nord şi apus nu au avut odinioară locuitori slavi, şi nu sunt astăzi aceiaşi louitori tot atît de buni germani ca cei din Turinghia, Suabia sau de pe meleagurile Ruinului? Spaniolii nu au în caracterul ca şi în limba lor multe urme de ale maurilor cu care au con-locuit? Francejii sunt ei romani curaţi? Ce s-ar zice de dînşii, dacă ar voi să scoată din limba lor orice urme lăsate de popoare „barbare"? Ce am zice mai cu samă de engleji, dacă s-ar ivi şi la dînşii oameni de ştiinţă cu pretenţia de a curaţi limba lor de urmele ce au lăsat normanzii? Tocmai din amestecul deosebitelor rase şi a deosebitelor limbi s-au format aceste culte şi puternice popoare de astăzi; din acest amestec deplin a ieşit poporul englez atît de mare şi de original. Din o asemenea contopire am ieşit şi noi românii de astăzi, cu deosebirile originale ce ne dispart de popoarele ce ne încun-jură, de slavi ca şi de maghiari, turci, nemţi şi tătari. Veacuri întregi a ţinut zămislirea poporului nostru,  păn-au ajuns a avea limba sa, datinele şi năravurile sale, caracterul său particular, într-un cuvînt, tot ce formează individualitatea sa proprie. Temelia noastră este romană, să ne mulţămim cu această idee şi să fim români!
1 Const. Negruzzi.
334
5. Cei mai mulţi scriitori trebuie să se lepede de un mare număr de idei învăţate în şcoală asupra limbei române. Aşa precum era pană mai ieri învăţătura în şcoalele noastre din toate provinciile române şi precum este în foarte mare parte astăzi încă, latinitatea noastră desăvîrşită se arăta copiilor în imagini atît de strălucite şi măgulitoare pentru români, încît ea s-a identificat cu întreaga noastră sistemă de cugetare. A sfărîmă lanţurile care ne leagă de această parte a întîiei noastre învăţături este, fără îndoială, lucrul cel mai greu. Dar aici nu se încape alegere, nici şovăire, trebuie să le sfă-rîmăm aceste lanţuri, altminteri primejduim întreaga noastră propăşire. Sunt mulţi convinşi de acest adevăr şi care cu toate aceste simt o părere de rău fără margini cînd trebuie să lepede noul cuvînt latin şi să întrebuinţeze pe cel vechi şi barbar, îi doare inima de fiecare frază şi de aceea tot lasă pe ici, pe colo să se strecoare în scrierea lor cîte un cuvînt clasic, căci „cel vechi sună din cale-afară slavoneşte şi cel nou tot poate va pătrunde cu vremea în popor". Acestor autori le voi zice: aveţi puţin curaj, călcaţi-vă pe inimă şi treaba va merge bine! Cine ştie dacă acest apel la curaj nu mi l-am făcut şi mie adeseori şi cît de des mi l-am făcut în zadar!
6. Românilor din Austria, şi în special din Ardeal, le voi zice: Părăsiţi cugetarea că veţi putea vreodată atrage pe ceilalţi români după voi. Aceasta este cu neputinţă, căci la voi limba „cultă" este încă o simplă teorie, pe cînd la noi cei din România neatîrnată ea a intrat în practică şi se întăreşte tot mai mult pe fiecare zi ce merge. Avem şi noi elemente străine în mijlocul nostru şi, ce e mai rău, multe elemente înstrăinate, dar în sfîrşit viaţa în întregul ei este şi rămîne naţională; parlamentarismul, jurnalismul, teatrul, literatura cîtă este, ştiinţa, oricît ar fi de puţină', multele noastre şcoli, de la cele primare pînă la universităţi; tribunalele, o parte din negoţ, biserica, oştirea, toată maşina guvernamentală, într-un cuvînt întreaga viaţă este naţională •— în mare parte pripită, greşită şi poate chiar falsificatS, dar în sfîrşit naţională. Acest folos nu-1 aveţi voi. Pe cînd la voi totul se găseşte încă ascuns în negurile teoriei, la noi deosebitele elemente se simt, vieţuiesc. Oricîtă dreptate aţi avea în multe privinţe, în teorie, trebuie să plecaţi capul înaintea vieţei practice ce au milioanele de români, constituiţi in stat
335
naţional. Ş-apoi, unitatea limbii este de un folos aşa de mare pentru întregul popor, încît, faţă cu această idee, dezbinările noastre trebuie să înceteze. A fost o vreme cînd voi transilvănenii aţi deşteptat în noi simţirile naţionale, dar acea vreme a trecut de mult, odată cu desăvîrşită stingere a fanariotismului ; astăzi trebuie să ne plătim datoria cătră voi, şi dar vă îndemnăm să primiţi povăţuirile ce vă dăm cu aceeaşi mulţumire cu care am primit noi pe ale voastre.
Lupta pentru limbă are să fie lungă şi grea, căci avem să ne lovim ici de lene, colo de îndărătnicie, dincolo de rea-voinţă, în multe părţi de dragostea rău înţeleasă, dar plină de năluciri a originii noastre şi peste tot locul de nepăsare, adică de duşmanii cei mai puternici. în această luptă pentru ideea cea adevărată, critica poate face începutul, deşteptînd pe cîţiva, dar ea singură nu va îndrepta răul niciodată. Binele trebuie să-1 aşteptăm de la şcoli şi de la literatură, căci precum zice Seneca: Longum iter est fer praecepta, breve et efficax per exempla. Asupra şcolilor şi literaturei naţionale trebuie dar să aţintim privirile noastre.
SCRISOAREA V
Găsesc de trebuinţă să mai ating şi cîteva întrebări lim-bistice care s-au înfăţoşat odată cu introducerea zicerilor celor nouă şi cu începerea întrebuinţării limbii româneşti în scrieri ştiinţifice. Aceste întrebări sunt şi astăzi încă ne-dizlegate şi vor fi poate multă vreme încă obiecte de controversă ale filologilor şi literaţilor noştri. Scopul meu nu este de a face filologie, ci numai de a privi cu luare-aminte mersul lucrurilor şi a căuta să aflu prin presupuneri şi asemănări care va fi dizlegarea probabilă ce va da poporul român controverselor şi nedumeririlor de astăzi.
I. CONSTITUŢIE, CONSTITUCIUNE, CONSTÎTU-ŢIUNE,   CONSTITUŢIONE,   CONSTITUŢIO, CONSTITUIRE. Odată cu înfiinţarea Regulamentului organic şi chiar mai înainte, s-au primit în limba noastră un număr însemnat de cuvinte latine cu terminaţia -io, gen. -ionis, pe care le au nu numai toate celelalte popoare de origine romanică, dar şi multe altele străine. La început s-a dat acestor cuvinte terminaţia în -ie, precum se vede din vechea noastră legislaţie: s-a zis direcţie, naţie, lecţie, rezoluţie etc. De la o vreme însă cîţiva filologi români, discoperind că alte cuvinte latine analoage şi foarte vechi în limba noastră luaseră o altă terminaţie, şi anume în -cuine, au propus ca toate cuvintele de această specie nou introduse să se formeze după aceeaşi analogie. De vreme ce de la rogatio, ■-iionis am făcut rugăciune, apoi trebuie negreşit să zicem şi năciune, resolnciune, locăciune, terminăciune etc, căci altfel nu am fi consecvenţi. Văzînd că publicul rîdea mult şi-şi bătea joc de această ciudată înnoire, alţi filologi au propus ca -ciunele
337
să se prefacă în -ţiune, căci această terminaţie ar fi cea adevărată, pe cînd -dune ar fi o formă coruptă1. Trebuia dar să zicem: direcţiune, naţiune, lecţiune, terminaţiune, intuiţiune etc. Pe de altă parte, Eliad a propus terminaţia latină curată: constituţio, lecţio, gen. constituţiunii, lecţiunii şi în sfîrşit, pe lîngă toţi aceştia, s-au mai arătat cîţiva iubitori de limba italiană, care ne-au sfătuit să nu zicem nici -ţio, nici -dune, nici -ţiune, ci -ţione, nu prea ştiu pentru ce, poate numai de dragul italienilor; aşadar, lecţione, intuiţione, terminaţione, naţione, constituţione, midtiplicaţione etc.
De la început, literatura, adică adevărata păstrătoare a limbii, s-a ridicat cu putere împrotiva tuturor acestor înnoiri. Constantin Negruzzi2 şi mulţi alţii ca şi dînsul, dar mai ales V. Alecsandri, au purtat un război de moarte cu filologii noştri în privinţa aceasta. Nu numai în revista sa România literară Alecsandri a lovit în ciunişti la orice ocazie, dar i-a luat încă în rîs în multe alte scrieri şi chiar comedii de ale sale. Pentru a curma controversa, Alecsandri propune să luăm infinitivele verbelor corespunzătoare care în limba noastră au devenit, precum se ştie, substantive 3. Vom zice dar o constituire, rezolvire, multiplicare, reducere, în loc de midtiplicaţiune, reducţiune etc. Reprezentanţii acestor deosebite sisteme ţiind cu o îndărătnicie caracteristică filologilor la terminaţia lor, mă întreb care va fi rezultatul final al atîtor certe şi care va fi forma ce va fi primită şi păstrată de poporul nostru păn-în sfîrşit ?
De pe acum vedem că -dunele a căzut sub povara atîtor loviri şi luări în rîs. Nimeni în România nu mai zice sau scrie constituciune, rezoluciune, incriminăciune etc. Cîţiva profesori îmbătrîniţi şi răzleţi nu mai însemnează nimic, căci nici ucenicii lor nu-i mai urmează pe această cale. Numai şcoala pumnuleană din Bucovina mai păstrează -dunele sistematic din respect cătră venerabilul ei întemeietor, dar şi pintre discipulii lui Pumnu se arată de o vreme încoace sfială şi neîncredere; rîndurile lor se răresc, credinţa dispare şi ca mîni nici ei nu vor mai ţine la această regulă a răposatului
1 Expresia „formă coruptă" joacă un rol foarte însemnat la aceşti învăţaţi.
2 Vezi d.e. Scrisoarea 32 în Scrieri complecte, voi. I.
3 Scrieri complecte, voi. VIII, p. 533.
338
lor magistru: -dunele este dar mort şi îngropat şi nu va mai învia; de această primej die au scăpat românii! Tot aşa s-a întîmplat şi cu -ţio şi cu -ţione, care pot zice că au fost copii născuţi morţi. Temeiuri teoretice pentru sprijinirea acestor terminaţii nu prea sunt, şi gura românului nu le prea poate rosti curat, oricîtă osteneală şi-ar da. Dealtminteri -ţione este adoptat de dicţionarul academic — cea mai mare dovadă că poporul românesc 1-a respins cu desăvîrşire.
Din toţi, ţiunistii au fost mai norocoşi. Deşi luaţi în rîs de oamenii de litere, ei lucrau în tăcere introducînd -ţktnele în şcoală pe nesimţite. Cu teorii limbistice bune sau rele, cu o statornică întrebuinţare, cu vecinice îndreptări în vorbirea şi scrierea şcolarilor; mai cu esclamări indignate, mai cu carcere şi cu lovituri de vergi, ei au deprins pe băieţi a zice -ţiune, de voie, de nevoie. Astfel, ţiunistii s-au răs-pîndit printre români, în necazul autorilor noştri celor buni. De o vreme încoace s-a ivit însă şi pintre învăţători o oarecare reacţie 1, aşa încît astăzi românii culţi, obosiţi de atîtea certe, întrebuinţează în discursuri şi scrieri atît -ţie cît şi -ţiune, fără osebire şi cu deplină nepăsare. Adesa se va găsi chiar acelaşi cuvînt şi în aceeaşi frază sfîrşind cînd în -ţie, cînd în -ţiune. însă care terminaţie va fi biruitoare păn-în sfîrşit, aceasta-i întrebarea ? Căci cu vremea limba nu va putea păstra pe toate împreună, şi poporul, sătul de această anarhie, va trebui să aleagă. Eu cred că vor rămîne cîtetrele terminaţiile.
Infinitivul propus de Alecsandri se va păstra, socot, pentru cîteva cuvinte: se va zice d. ex.: reducere, deducere, convingere etc, dar el nu se poate primi la acele substantive care în limba noastră nu au verbe corespunzătoare, precum raţiune, moţiune, sancţiune etc, şi nici la cele unde infinitivul verbului are din vechi un alt înţeles decît substantivul corespunzător, aşa d. ex. la frîngere, dregere, care au înţelesuri cu totul deosebite de fracţiune, direcţie. Infinitivul lui Alecsandri va rămîne, prin urmare, la un mic număr de cuvinte, în afară de aceste, urechea poporului va alege, va hotărî şi statornici cu timpul cuvintele care vor trebui să se sfîrşească în -ţie şi acele care au să păstreze pe -ţiune. De pe acum îmi pare a vede că puţine vor păstra terminaţia -ţiune, căci,
1 Beagere, reacţio, reacţiune, reacciune, şi chiar, după alţii, reapţiune, ■ţione, -ciune.
33»
precum foarte drept bagă de samă Alecsandri, versurile, chiar a poeţilor celor mai de rînd, nu primesc aceste cuvinte ce sună rău şi sunt prea lungi; şi apoi multe sunt prea greu de rostit pentru români. Iniuiţhme, superfetafitme, abo-minaţiv.ne, execraţitme, recviminaţiunc, indiscreţiune, dis-tribuţiune, coaliţiune etc. sunt din cale-afară străine în forma lor şi lungi pentru graiul nostru. Vor rămîne poate cîteva cuvinte mai scurte, precum noţiune, moţiune, raţiune etc, care chiar par a suna mai bine în această formă, decît în forma noţie, moţie şi mai ales raţie. Cel mai nimerit ar fi să înlăturăm greutatea pe cît va fi cu putinţă, neintroducînd cuvinte cu această terminaţie decît numai în cazurile unde vor fi neapărat trebuitoare, adică acolo unde nu avem din vechi cuvinte cu înţeles identic.
De ce nu am zice d. ex. întărire sau întăritură, înmulţire, adunare, învăţămînt, aşăzămînt, ocrotire, încheiere, mîngăiere, pierzanie, apăsare, chemare, dăruire, compătimire, năvălire, îmbunătăţire etc. în loc de fortific aţi une, multiplic aţiune, adiţiune, instrucţiune, instituţiune, protecţiune, concluziune, consolaţiime, perdiţiune, presiune, misiune, donaţiune, compasiune, invaziune, amelioraţiune ?
Cele vechi, pe lîngă că sunt mai frumoase şi mai uşor de rostit, mai au folosul de a fi bine înţelese şi cunoscute de toată lumea. Celor care cred că nu se poate face ştiinţă fără ziceri străine, ce par cu atît mai înalte cu cît sunt' mai' necunoscute mulţimii, le voi zice: Nu pe forma cuvintelor, ci pe adevărul ideilor se întemeiază ştiinţa. Cu cuvinte străine, sforăitoare şi savante se pot spune tot atîtea prostii, minciuni şi secături, pe cît se pot spune adevărurile ştiinţifice cele mai adînci cu cuvinte simple şi populare.
Aşadar -ciune şi -ţione s-au dus; infinitivele vor rămîne în cîteva cuvinte, foarte puţine; pentru a înlătura cearta între -ţie şi -ţiune se vor lua oriunde este cu putinţă cuvintele vechi corespunzătoare, iar pentru cazuri neapărate se va zice ţie, cum s-a zis esclusiv timp îndelungat, de la începutul veacului nostru încoace, ba chiar în veacul trecut şi cum se zice şi astăzi, ţiune în sfîrşit se va păstra numai la cîteva cuvinte scurte, fiindcă sună mai bine. Cu chipul acesta aş putea împăca pe toţi. Zic aş putea împăca, căci ştiu prea bine că toţi vor fi nemulţumiţi şi că mi se va zice din toate părţile: unde este consecvenţa, unde este logica? Ori infinitivele,
I ori -ţie, ori -ţiune, alege încai una din toate! Voi răspunde:
I Consecvenţi au fost francejii cînd din acelaşi -tio, -tionis
■ latin au făcut cînd -tion, cînd -son, cînd -fon? Ambition este
1 ambition, comparatio însă comparaison, iar leciio — lecon,
1 însă ratio este şi raison şi ration, şi nimeni nu strigă şi protes-
1 tează. Consecvenţi au fost românii cînd din -o, -onis latin.
'1 au făcut cînd -on, cînd -une, zicînd pe de o parte clapon,
1 sopon etc, şi pe de alta tăciune, cărbune?
I Cîte alte inconsecvenţe de aceste aş mai pute cita! Ar
Ş trebui însă să ne încredinţăm că alta este logica unui întreg
I popor care urmează instinctul său, şi alta logica îngustă a
'* filologului, care are numai cîteva saltare în care trebuie să
încapă toate. De altminteri cine ştie.cum va hotărî viitorul? Eu dau numai părerea mea după ceea ce-mi pare mai probabilii. RESPECT, RESPEPT. Părinţii noştri români aveau, se vede, organele rostirii astfel întocmite, încît nu puteau împrumuta consoanele c şi t. Filologii ne arată că românii, în loc de a zice lacte, pectine, direct, coct etc, au zis lapte, pieptene, dirept, copt etc. Am fi negreşit foarte recunoscători, filologilor noştri pentru această adîncă descoperire dacă ei s-ar fi oprit aici. Dar filologii români din şcoala veche — ca nealţii — nu se mulţămesc cu discoperirea adevărurilor limbistice, ei vor totodată să creeze o limbă românească aşa precum o cred ei mai coreptă şi să o impuie românilor. Prin aceasta ei ies cu totul din rolul lor. Filologul trebuie să dis-. copere legile limbilor, nu să întocmească forme limbistice ' nouă ori să îndrepte pe cele ezistente. Aceasta este treaba
întregului popor, care va urma totdeauna calea arătată de geniile sale literare, adică de acei ce au pătruns instinctele sale, iar nu pe învăţaţii, oricîtde adînci, care, departe de popor, îşi alcătuiesc regule după oarecare principii apriori. Aşa în toate, aşa şi aici. Filologii noştri au căutat să înlocuiască în toate cuvintele nou introduse pe ct cu pt după analogia cuvintelor străvechi. Ei ne învaţă dară să zicem dirept, re-daptor, corept, apţiune, aptor, apirice, căci aşa ar fi analogia striptă.
I Odată discutam cu un vechi adept al acestei scoale , care
I tot zicea pandepte în loc de pandecte şi căutam să-i dovedesc
1 că astăzi românii pot rosti fără cea mai mică greutate consoa-
340
3411
nele ct împreună şi că prin urmare ar fi de prisos a schimosi toate cuvintele nouă după exemplul unei forme învechite.
— Dacă zici lapte, drept, fript, trebuie să zici şi respept, conspept, prospept, pandepte, îmi răspunse învăţatul.
— Nu văd trebuinţa. Astăzi organele noastre îngăduie să rostim director, conspect, redactor. Popoarele îşi schimbă vorbirea lor în şirul veacurilor. O propăşire firească ...
— Atunci spune: lactc, pect, pectine, coct, frict, ori aşa, ori aşa.
— Dar, pentru Dumnezeu, cum am să schimb după voia mea vechile cuvinte româneşti?
— Atunci schimbă pe cele nouă, spune: aspepl, conspept, pandepte, carapter.
— Dacă la sfîrşitul veacului trecut şi la începutul acestuia, cînd s-au introdus aceste ziceri nouă, românii ar fi avut încă instinctele ce avusese la epoca formării limbei lor, de la sine ar fi zis direptor, redaptor, conspept, carapter. De vreme insă ce această formă nici măcar le-a trecut prin gînd, nu ne putem îndoi că ei s-au schimbat în privinţa aceasta ... Urechea lor nu se mai supără la auzul acestui sunet.
— Eu nu discut cu urechea! Zicînd aşa, filologul dădu din umere, îmi mai aruncă o privire de dispreţ şi se depărată. Ar fi fost o înjosire pentru dînsul de a vorbi mai mult cu un ignorant ca mine!
Deşi împotriva dreptului stript, poporul a primit a zice redactor, director, pandecte, respect, caractes. Forma cea ridi-culă dispare, şi chiar a dispărut.
III. LEGAL, LEGALMENTE, LEGALMINTE, LE GALE. Numai pentru adiectivele cu terminaţia -esc limba românească are o formă deosebită la adverbe. în celelalte cazuri, adverbele şi adiectivele sunt identice. Românul zice „un om frumos" şi „vorbeşte frumos"; „un om rău" şi „lucrează rău" etc. Cu toate aceste, novatorii voiesc astăzi să creeze o terminaţie specială, în -mente, -minte, sau -e pentru toate adverbele nou introduse. Dacă cugetarea lor ar fi românească, asemenea forme adverbiale nici nu le-ar fi trecut prin minte, dar, precum am arătat în Scrisoarea III, avînd mulţi franţuzească, iar cîţiva alţii italieneasca în cap, •ei nu-şi pot închipui o formă de adverbe alta, decît cea străină
.342
şi, prin urmare, călcînd în picioare fără nici o grijă ana din particularităţile limbii româneşti, ei zic: legalmente, special-mente, directamente. Mi-am însemnat următoarea frază ce am cetit într-o broşură politică tipărită nu de mult: „Spe-cialmente în chestiunea ce ne preocupă, pute-se-va pretinde că ministrul a lucrat constituţionalmente ? Evidamente nu!" Este de băgat sama că scriitorii de soiul acesta introduc în limba noastră chiar excepţiile gramaticei franceze, căci altfel pentru ce a r zice evidamente (sau -minte) şi nu evidentemente ? în pledoariile multor advocaţi de astăzi, frazele: evidamente da, evidamente nu, se aud în tot momentul. Dacă judecătorii noştri ar vra să mă asculte, ei ar da totdeauna rămas pe advocaţii de vorbesc aşa de pocit. în acest chip, dizvăţîndu-1 de -mente i-ar învăţa minte !
Alecsandri, în Dicţionarul grotesc, zice că numai sistema minciunilor din ziua de astăzi face pe novatorii noştri să adauge un -minte la sfîrşitul cuvintelor. Francaminte, vorbind, şi eu am mai mare încredere în ministrul care lucrează legal, constituţional, decît în acel ce lucrează legalminte, constitu-ţionalminte. în această privinţă, ca în multe altele, moldovenii sunt mai buni păstrători ai limbei decît românii de pe Milcov. -mentele la noi nu se prea aude în convorbiri cum se aude, din păcate, adeseori la Bucureşti. Am arătat în Scrisoarea I că în Iaşi sunt alergări, pe cînd în Bucureşti sunt curse; fie de ajuns a adaugi că, în Bucureşti, Consiliul de igienă publică pe fiecare lună numărul deceselor şi maladiilor, pe cînd Consiliul din Iaşi vorbeşte de morţi şi boale şi în sfîrşit că, pe cînd Curtea din Bucureşti pronunţă deciziuni, cea din Iaşi rosteşte hotărîri.
Cîţiva redactori ai legislaţiei din 1864 au introdus adverbele în e: legale, speciale. Această formă, străină şi limbei române şi celei franceze, nu a pătruns deloc. Nu mă îndoiesc că tot aşa vor dispare în curînd adverbele în-mente sau-minte. Apoi -mente este forma dicţionarului academic. Sapienţi sat!
IV. AMABIL, AMABILE, AMAVER. Controversa dac^ trebuie să se zică un om amabil sau un om amabile este mai tot atît de veche ca şi aceea a terminaţiei -dune. Filologii au foarte mare cuvînt cînd ne spun că, din vechi, româjiii dădeau terminaţia -e la adiectivele latine ce se sfîrşeau în
343.
-is la masculin şi feminin şi -e la neutru. Aşa este, sau, mai bine, aşa a fost odinioară, dar astăzi nu mai este. Dovadă că vtoată stăruinţa ce au pus filologii a fost aici cu desăvîrşire zadarnică. Românul nu vra şi socot că nici nu prea poate zice astăzi un om amabile, o femeie amabile, două femei amabili etc, ci zice amabil, plur. -bili, amabilă, plur. -bile, în necazul întregei filologii. Am băgat sama că chiar cînd este .scris amabile, agreabile, sensibile, vizibile, perfectibile, durabile, civile, penale etc, şcolarul, funcţionarul, actorul, preotul, oratorul rostesc amabil, sensibil, durabil, penal etc, fără a sta un moment măcar la îndoială. în noua noastră lege civilă s-a primit mai mult forma savantă şi cu toate acestea nici un magistrat, advocat, împricinat etc. nu vrea să zică codicele ■civile, penale; obligaţiile divizibili, indivizibili, ci totdeauna şi fără excepţie, codicele civil, penal, comercial, procedura civilă, penală, obligaţiile divizibile, comerciale, prescriptibile etc. Mai mult încă, am băgat sama că chiar filologii înşii care întrebuinţează forma aşa-numită corectă cînd scriu, întrebuinţează pe cea vulgară şi incorectă cînd vorbesc. Negreşit! Cînd scriu ei fac monologuri sau convorbesc între dînşii, adică cu alţi membri din dontul lor corp, prin urmare se înţeleg prea bine în limba lor, însă cînd vorbesc, ei se îndreaptă •cătră simplii muritori, şi ca să fie înţeleşi, trebuie să grăiască în limba cea vulgară şi profană a acestora. Mi-e chiar teamă că în aceste cazuri ei vorbesc ca ceilalţi şi cam de ruşine căci, oricît ar fi cineva filolog, tot nu-i place să fie ridicul!
Cît despre terminaţia -ver, d. ex. amaver, sensiver, cu care alţi cîţiva învăţaţi din Austria voiau într-o vreme să înlocuiască pe cea în -bil, ea a rămas nebăgată în samă şi o putem privi ca înlăturată cu desăvîrşire, Mai plecaţi-vă ceva, d-nilor filologi, căci poporul nu vi le primeşte toate. Zicătoarea lui este: Nici toate ale doftorului, nici toate ale duhovnicului; astăzi adauge: nici toate ale filologului! Şi d-voastră ştiţi prea bine: Vox populi, vox Dei !
V. CURAJ, CURAGIU. Amîndouă aceste forme se întrebuinţează: în scrieri mai mult curagiu, în vorbă mult mai mult curaj. Tocmai aceasta mă face a crede că forma din urmă are să rămîie, căci omul, cînd scrie, avînd timp de cu-.getare, va fi totdeauna plecat să deie şi frazei, şi cuvîntului
344
forma pe ca?e o crede mai frumoasă şi mai deplină, în vreme ce cînd vorbeşte, este silit, prin chiar natura improvizării, să rostească cuvintele aşa precum le întocmesc mai fireşte organele sale. Astfel fiind, pentru ce nu am scrie aceste cuvinte aşa precum le rostim? Pentru ce am scrie curagios, pagiu, bagagiu, cortegiu, corsagiu etc, cînd suntem predispus! a zice curajos, paj, bagaj, cortej, corsaj ? Nimeni nu îndrăzneşte a cere să zicem în loc de mreajă, vînjos, strujan, praj, coajă, grijă, vîrtej, perjă: mreagiă, vîngios, strugian, pragiu, coagiă, grigiă, vîrtegiu, pergiă, căci; este o literă foarte românească — ori de au avut-o latinii, ori de o au, ori de nu o au italienii. Să se bage de samă la drumul de fer: nici un hamal sau alt funcţionar inferior nu-ţi va vorbi de bagagiu, precum stă scris, ci totdeauna de bagaj; la spitaluri şi ambulanţe nici un subchirurg, bărbier sau îngrijitor nu va zice bandagiu, precum stă scris, ci bandaj, fără ca aceşti oameni din popor să ştie franţuzeşte. Prin urmare, această formă este mai potrivită limbei noastre; în zadar scriem curagiu, noi rostim curaj!
Naiuram expelles furca tamen usque recurret.
Forma curagiu mai are şi nenorocirea de a fi afectată şi prin urmare condemnabilă. Ea este afectată fiindcă printr-însa am vrea să arătăm că nu am fi luat-o de la franceji, ci că am fi primit-o după — nu ştiu care — analogii italieneşti sau poate chiar latine. Aceasta însă nu este adevărat. Am luat aceste cuvinte, precum multe alte lucruri, de la franceji şi numai de la dînşii; de la sînul acestui mare popor am supt începuturile civilizaţiei noastre, pe franceji i-am cunoscut mai întîi din popoarele romanice apusene, de ei am fost îmbră-ţoşaţi. înrîurirea franceză nu se va pute şterge cu totul nici din viaţa noastră publică şi privată, nici din limba noastră. Dacă m-am ridicat cu o altă ocazie, împotriva unei trîndave atîrnări şi unei imitări slugarnice a românilor faţă cu francejii pentru a nu primejdui originalitatea noastră, ar fi o nebunie a crede că vom pute vreodată şterge cu desăvîrşire orice urmă a înrîuririi franceze de la noi — cu atît mai puţin cînd o formă franceză este, din întîmplare, cu totul asemănată unei forme vii printre noi şi adevărat româneşti:
VI. DEJA, DEGIA, GIA, JAM,^ IAM. Nu ştiu prin ce nenorocită întîmplare românii nu.au în limba lor nici o zicere
345.
care reproduce în totul şi în toate cazurile înţelesul adverbului deja. Lipsa aceasta este foarte simţită şi totodată foarte ciudată, căci pentru această noţiune nu se cere o dezvoltare însemnată a unei limbi; ea se găseşte chiar la multe limbi primitive. Este drept că avem conjuncţia şi care înlocuieşte pe deja în unele cazuri, d. ex.: J'ai deja ete; am şi fost. II m a deja donne: mi-a şi dat. Ce să facem însă în cazurile cînd şi nu poate înlocui pe deja, d. ex. în următoarea frază: Les Romains connaissaient deja ... Aici nu putem zice: Romanii şi cunoşteau. Cum să traducem următorul dialog:
A. Me voilă de retour ...
B. Deja? Pe româneşte:
A. Iată-mă întors.
B.................... ?
Cuvintele aşăş sau chiar aşiş propuse de unii, nereproducînd deloc înţelesul adverbului deja, cei mai mulţi au luat obicei şi fără grijă cuvîntul francez şi l-au introdus în limba noastră. Cîţiva — cei iubitori de limba italiană — au adoptat gia şi degia, iar filologii din şcoala veche, credincioşi principiilor lor, şi-au zis că, dacă este nevoie să introducem un nou cu-vînt, trebuie să-1 împrumutăm de la străbunii noştri romani şi să zicem iam sau jam. Nu mai am nevoie să zic că poporul român cult nu a primit propunerile filologilor şi că atît iam cît şi jam a rămas în rîndul curiozităţilor contimporane. Italieneştele gia şi degia se mai întrebuinţează pe ici, pe colo de cătră vreun tînăr de curînd întors din Italia, iar mulţimea cea mare zice deja şi întrebuinţarea acestui cuvînt străin se întinde în limba noastră pe zi ce merge. Va dobîndi oare împămîntenirea acest cuvînt străin, sau va fi numai trecător ca multe altele?
Un actor român cu talent, din cei ce apucase limba cea bună a vechilor autori şi nu putea deloc să se deprindă cu multele neologisme introduse în timpurile mai nouă, îmi zicea într-o zi că din toate cuvintele vîrîte în limbă fără trebuinţă, „dejaoa ceea" nu vra nicidecum să-i iasă din gît. Şi adevăr, tocmai la teatru am băgat sama cît de străin şi de ciudat sună un „deja" în mijlocul unei fraze româneşti.
versuri „dejaoa" nu se întrebuinţează mai deloc, chiar de poeţi răi, şi am mai spus că versurile păstrează mult mai
346
bine curăţia unei limbi decît proza, din cauza ritmului şi a Timei, care silesc pe autor să gîndească în limba în care scrie. Aşa fiind, părerea mea este că cuvîntul francez deja trebuie izgonit din limba noastră, fără a se înlocui prin un altul străin, oricare ar fi.
Dar mi se va zice că prin aceasta limba ar râmîne mai săracă, căci i-ar lipsi o zicere trebuitoare. Voi răspunde că „deja" nu este un termen de ştiinţă pe care îl introduce în limbă propăşirea firească a unui popor, ci este o zicere ce trebuie să existe chiar la un popor incult şi că românii, nea-vînd un cuvînt identic pentru toate cazurile, vor fi siliţi să întrebuinţeze conjuncţiile „şi", „chiar", „chiar şi", „acum" etc, sau o perifrază, pentru înlocuirea lui. Să dăm cîteva •exemple:
J'ai deja ete ... am şi fost.
Deja les Romains savaient ... chiar şi romanii ştiau ... II y a deja dix ans ... sunt acum zece ani.
— Me voilâ de retour.
— Deja?...
— Iată-mă întois.
— Te-ai şi întors?
Negreşit că chiar, chiar şi, acum sau o perifrază oarecare nu reproduc înţelesul întocmai, ci lasă o nuanţă de deosebire. „Chiar şi romanii ştiau" s-ar traduce în franţuzeşte: „Meme les Romains savaient", nu „deja les Romains savaient" şi aşa mai departe, dar bâgîndu-se bine sama, deosebirea este aşa de mică, încît ar fi păcat să ne împestriţăm şi să ne stricăm limba numai pentru aceasta.
Cîte ziceri de ale noastre nu se pot traduce în franţuzeşte, şi cu toate acestea traducătorii franceji vor întrebuinţa în aceste cazuri totdeauna o perifrază şi nu vor îndrăzni a introduce, din autoritatea lor, cuvinte străine. Să urmăm şi noi pilda lor ! Voi merge însă mai departe, voi zice că acei români care întrebuinţează pe deja în scrierile lor originale nu ştiu bine româneşte, căci dacă ar gîndi în limba lor, nici nu le-ar veni în minte un cuvînt pe care această limbă nu-1 are şi nu 1-a avut niciodată, prin urmare, nici nu ar simţi nevoia de a-1 întrebuinţa.
VII. AUTOR, CREDITOR, AUTORE, CREDITORE. Păn' la anii 1864, 1865 nici unui român nu i-ar fi trecut prin
347
gînd să zică un creditorc, un autore, un profesore etc.,.ci toată lumea zicea şi scria un autor, un creditor, după analogia vechilor noastre cuvinte şi după firea nestrămutată a limbei. în acei ani însă odată cu noua legislaţie, care răsturnă un întreg trecut şi o măreaţă clădire de obiceiuri naţionale, furia dărîmării a fost aşa de nemărginită, încît aproape nimic românesc n-ar fi rămas în picioare dacă un instinct firesc de conservare nu s-ar fi împotrivit acestei porniri pe atît oarbe, pe cît fără de lege. Atunci s-a zis întîi un creditore, un autore, cuvinte cu terminaţii pe care limba unui adevărat român nu le poate rosti, oricît s-ar învîrti şi suci.
Terminaţia -ore nici nu e cunoscută în limba noastră» Noi avem -oare, nu -ore, şi acest -oare este,ţcu o singură escepţie, totdeauna feminin. Afară de un soare, noi zicem or (în cîteva provincii oriu). Avem lucrător, muncitor, creditor, autor, actor, răzbunător, dator, judecător; avem ninsoare, moare, cicoare, lungoare; avem o lucrătoare, o muncitoare, o creditoare etc, dar acel -ore italian noi nu-1 avem şi nu-1 vom ave, firea limbii noastre energice şi bărbăteşti se răzvrăteşte împotriva acestei înnoiri străine şi muieratice!
De aceea, deşi introdusă în textul legilor, nimeni nu ţine în samă această terminaţie, afară de cîţiva advocaţi, cărora orice cuvînt străin le pare mai savant, mai ştiinţific şi le ridică meritul în faţa unor bieţi împricinaţi ce nu-i pricep şi unor judecători tineri veniţi de prin şcoli străine şi care au pierdut obiceiul limbii, datinelor şi credinţelor părinteşti. Terminaţia în -oare este atît de originală românească, încît de la rostirea ei se poate cunoaşte un străin totdeauna. Oricît de bine ar vorbi cineva româneşte, dacă în loc de soare zice sore, în loc de oameni zice omeni etc, deîndată şi fără greş se vede că nu este român. Această înstrăinare să fie scopul novatorilor noştri?
VIII. PROBLEM-PROBLEMĂ; SISTEM-SISTEMĂ. Ştiinţa atrage după sine un întreg nămol de cuvinte, mai ales greceşti, pentru care se găseşte un număr mare de substantive, neutre la greci şi cu terminaţia în -a, -atos. Francejii le-au făcut cu foarte puţine escepţii masculine, nemţii neutre — fiecare popor după natura limbii sale. Românii sunt încă nehotărîţi pînă astăzi. Unii se iau după limba franceză şi le fac masculine, zicînd un program, un monogram, epigramr
348
Ianagram, paralelogram, un problem, stratagem, anatem etc. Numai pentru cuvîntul le drame, toţi au zis de la început o dramă, desigur din cauză că un dram (mase) însemnează la noi o măsură. Alţii, le-au făcut feminine: o programă, o problemă, o epigramă; cei mai mulţi în sfîrşit dau acestor 3 cuvinte genul ce le vine mai uşor pe limbă, fără nici o alegere
f sau metodă: ei zic, prin urmare, fără osebire, cînd un sistem,
cînd o sistemă; cînd un program, cînd o programă, şi aşa mai departe.
Mie îmi pare că cel mai nimerit este să lăsăm toate aceste substantive a fi feminine, căci ele nu sunt franceze, ci cosmopolite. Toate popoarele ce fac ştiinţă în limba lor le-au înfiat tocmai din cauză că ştiinţa nu este naţională, ci universală, comună tuturora. Aşa fiind, de vreme ce aceste cuvinte se sfîrşesc în limba cea grecească, adică în limba ştiinţei, cu un -a şi că la noi toate cuvintele ce au această terminaţie sunt feminine (afară de foarte puţine escepţii), propun ca să le facem pe toate feminine. Vom zice dar o problemă, o sistemă, o programă, o paralelogramă etc.
Dacă însă practica poporului nu ar vrea să urmeze propunerea mea, ci, după capriciu şi fantasie, ar face pe unele din aceste cuvinte masculine, pe altele feminine, zicînd d.e. ■o dramă şi un melodram, o epigramă, şi un program, un sistem şi o problemă, facă-să voia ei! Mă voi pleca înaintea hotă-rîrii poporului: nu sunt filolog, prin urmare nu sunt îndărătnic !
IX. INGLEJI, FRANCEJI, POLONEZI, PORTUGHEZI. Substantivele masculine, cu terminaţia în -z prefac această consoană la plural într-un -j. Harbuz, hoz, călău?, rogo?, viteaz, dirz — fac harbu/i, bo^'i, călău/i, rogq/i, vite/i, dîr/i.
Din această cauză, românii au zis în toate timpurile şi zic . şi astăzi ingleji, genoveji, portugheji de la inglez, genovez, portughez. Pentru ce, deodată, să zicem inglezi, portughezi, olandezi? Neputînd presupune că punem un ~, pentru a rosti j, îmi închipuiesc că novatorii ar voi să prefacă limba românilor numai dintr-un capriciu ce le-a trecut prin cap, fără alte temeiuri. Dar rostirea poporului este prea energică pentru a-i urma pe această cale. Chiar novatorii înşii ar rîde cînd ar grăi aşa precum scriu: Doi portughezi plini de vitezie s-au culcat pe o rogozină. Cam aşa vorbea lumea ele-
349
gantă la noi pe vremea fanarioţilor, clnd limba grecească, modernă era limba de salon, întocmai aşa precum este astăzi cea franceză. Pentru a imita pe guvernatorii din Fanar, ei se făceau că nu pot rosti o limbă aşa de sălbatecă cum este cea română. C, g, j, ş, şt, sunete aşa de barbare, nu ieşeau cu nici un chip din gingaşul lor gîtlej. Ei ziceau:
„Am zis modicului că iau o prăjină şi-i dau douăzeţi de beţe dacă va mai batjocori cu atîta obrăsniţie pe un evghenist ca mine: modicul, tot mosic !"
De pe atunci puţinii scriitori ce aveam luau în rîs pe aceşti români greciţi, după cum se cuvine unor renegaţi. Trebuie să ne întoarcem astăzi la aceleaşi vremi?
X. PUTERNIC, PUTERIC, PUTINŢE. Şi terminaţia în -mc filologii noştri o găsesc prea slavonă şi au hotărît să o dislavonizeze. Dar cum să facă? Multe din cuvintele ce se sfîrşeau astfel erau de origine latină şi numai terminaţia era barbară. Ei şi-au închipuit dar că mijlocul cel mai uşor să ştergem consoana n din toate aceste cuvinte, prefăcîndu-le astfel, fără multă bătaie de cap, în cuvinte latine curate. Aşadar, zicînd puteric în loc de puternic, treaba ar fi fost pusă la cale! Avut-au oare aceşti oameni îngîmfarea de a crede că-i va asculta cineva? în loc de vornic, visternic, postelnic, sfetnic, grabnic, zadarnic, crainic, amarnic, prădalnic, cainic, silnic, războinic, volnic, netrebnic etc, să zicem voric, visteric, sfetic, grabic, silic, volic, netrebic?
Ei singuri nu sperau că vor izbuti. De aceea dorinţa lor ascunsă era să alungăm toate cuvintele de origine străină sau cel puţin îndoielnică şi să păstrăm numai pe cele latine, cu a căror schimbare ne vom deprinde cu vremea. Ce lucru uşor ! Să lepădăm 50 la sută din averea limbii ca netrebnică şi apoi, români curaţi, să ne punem pe trăit bine, învîrtind hora latinităţii, cu ceea ce ne-a rămas. Atunci pentru ce să nu lepădăm totul şi să întocmim apoi o limbă nouă, după regule curat teoretice? Ce galantomie! Este de prisos a mai spune că barbarul, dar energicul-m'c a rămas neatins de lovirile purismului.
Alţii au schimbat la cîteva din aceste vorbe terminaţia din -nic în -inte: în loc, d. ex., de puternic au zis putinţe. Acest cuvînt se mai vede cîteodată scris şi se aude chiar pe
350
teatru în comedii şi tragedii traduse. „Dumnezeule putinţe!", rostesc adeseori pe scena noastră eroii cei închipuiţi.
Făcînd abstracţie de ceea ce am repetat ades că nu este iertat nimănui a schimba limba poporului, cîtă slăbiciune în putinţe şi cîtă energie în puternic \ Urechea românească va deosebi aceasta de îndată şi nu va deschide niciodată porţile limbii, slăbănogitului, zbîrcitului şi neputinciosului putinţe.
XI. ONOR-ONOARE. Un bătrîn vecin de moşie al lui •Constantin Negruzzi zicea odată acestui autor că de cînd a ieşit onorul, a lipsit cinstea1. Ce ar zice venerabilul serdar Ion Bogonos'1' văzînd că astăzi nici măcar onorul n-a mai rămas şi că şi acela s-a schimbat în onoarea Puţine cuvinte au avut nenorocirea să deştepte furia lui Alecsandri ca tocmai această onoare. El a osîndjt această zicere oricînd au avut prilejul, a luat-o în rîs, a batjocorit-o, a lovit-o fără cruţare. în Dicţionarul grotesc2, Alecsandri arată că la popoarele de sînge sau înrudire latină cuvîntul acesta este masculin •că chiar trebuie să fie aşa, fiindcă exprimă o simţire bărbătească ; în sfîrşit, că onoare este pluralul substantivului onor şi însemnează măriri, ranguri etc. dobîndite adese cu dispreţul onorului.
Părerea lui Alecsandri este ea dreaptă? Dacă la latini şi alte popoare romanice cuvîntul acesta este masculin, trebuie oare să fie şi la noi? Latinii ziceau sal, salis, mase, francejii zic le sel; ital. il sale; noi însă zicem sarea, femin., prin un capriciu al poporului nostru, schimbînd genul la acest substantiv, ca şi la multe altele.
Cuvîntul, zice Alecsandri, exprimă o simţire bărbătească. Tăgăduiesc. Onoarea este tot atît de firească şi trebuitoare femeilor ca şi bărbaţilor. Noi ziceam pînă mai ieri cinstea la fem. şi să mă ferească Dumnezeu de-a crede că această simţire nu ar fi avut-o străbunii noştri bărbaţi ca şi femeile lor. Dar cîte alte ziceri care exprimă, nu ca aceasta o simţire sau însuşire comună ambelor sexe, ci chiar altele exclusiv bărbăteşti sunt cu toate aceste feminine, la noi ca şi la alte popoare. Bărbăţia, vitejia, sumeţia, puterea, voinicia sunt feminine, deşi bărbăteşti.
1 V. Opere complecte, Scrisoarea no. VIII, voi. I, p. 220. a V. Scrieri complecte, voi. V, p. 52S.
351
Adevărul este că limbile statortnicesc genul substantivelor după forma, iar nu după înţelesul lor. îndeosebi la noi substantivele abstracte sunt mai toate la genul feminin. Prin urmare pluralul nu este onoare, ci onori, precum unsoare, face unsori, soare, sori, strîmtoare, strîmtori etc. Poate prin urmare cineva foarte uşor să dobîndească onori şi să-i lipsească onoarea.
Cu toată nemulţumirea lui Alecsandri, mulţimea cea mare păstrează onoarea nu onorul, şi mărturisesc că spre părerea aceasta mă plec şi eu. O, poete, iartă-mă! Acesta este unul din prea puţinele cazuri în care nu urmez calea arătată de tine. Aş vrea şi n-aş putea. Pe onoarea mea!
XII. SEZISAT, DESEZIZAT. Cugetarea că o autoritate judecătorească a intrat în cercetarea unei cereri şi are îndatorirea să-i deie o dizlegare sau hotărîre, francejii o exprimă prin verbul saisir; dimpotrivă, cugetarea că acea autoritate nu mai este în drept a hotărî, prin verbul desaisir. Ei zic dar la cour est saisie, la cour est desaisie. Toată economia legilor şi deprinderilor judecătoreşti franceze introdu-cîndu-se şi la noi în urma legislaţiei nouă, cum erau să se traducă în limba noastră aceste verbe? Neavînd un cuvînt la îndemînă, juriştii noştri, după bunul lor obicei, au şi început a zice a sesiza, a desezisa: Curtea e sezisată, tribunalul e desezisat.
Grozav!!
Am cunoscut un advocat cu o ureche mai românească care, nevrînd a rosti aceste verbe, se hotărîse a le traduce prin verbul corespunzător: a apuca. Din nenorocire, participiul apucat luase în limba noastră, prefăcîndu-se în adiectiv, un înţeles neplăcut pentru cel calificat cu dînsul. Apucat este un om care are cugetările sale proprie, totdeauna ciudate şi greşite, asupra oricărui lucru, cam ca acel numit de franceji maniac. Cînd advocatul acesta zicea: „Curtea-i apucată", se vedeau toţi judecătorii cu frunţile încreţite. De aceea apucat nu a prins. Ce este de făcut? Eu propun să traducem verbul saisir, în înţelesul acesta, prin a lega, d.ex., Curtea c legată, Curtea e dezlegată. Sunt sigur însă că, deşi a /egrt reproduce destul de bine ideea verbului saisir, totuşi majorităţii a sezisa le va place mai mult, aşa sunt de deprinşi a cugeta franţuzeşte. Dacă însă cîţiva magistraţi superiori,
d.ex. de la Curtea de casaţie, mi-ar primi propunerea, aceasta ar prinde de îndată. Cuvîntul portărel a fost iscodit — de nu mă înşăl — de unul din înalţii noştri magistraţi de astăzi, pe cînd era la răposatul Consiliu de stat. Deşi fără nici o tradiţie, fără nici un înţeles propriu şi chiar fără a ave o formă ades obicinuită, portărelul aşa de bine a intrat în deprinderile noastre, încît îl ştiu, înţeleg şi întrebuinţează toţi, de la vlădică pînă la opincă — numai fiindcă a fost înscris în lege ca o instituţie nouă. Mai uşor s-ar lăţi şi verbul a lega, a dezlega în înţelesul propus de mine, fiind un vechi cuvînt românesc. Cîţiva franţuziţi ar face greutăţi la început, dar cu vremea s-ar pleca dinaintea întrebuinţării obşteşti şi sezisat ar dispare ca şi cum n-ar fi fost. Dar va asculta cineva?
XIII. BEL, BELĂ, BELEŢĂ în loc de frumos, frumoasă, frumuseţă. Dacă n-ar fi fost pîndite, prinse şi ferecate la vreme, poate că şi aceste ziceri pocite ar fi izbutit a străbate în limbă; poate că s-ar fi zis chiar — întocmai cu' aceleaşi temeiuri — led-led, în loc de urît-urîtă. De ce nu? Nu se zice s uavă, gentilă ba chiar jantilă.
Astăzi bel-belă se întrebuinţează numai de stihuitorii mitocani de prin mahalele Bucureştilor sau de acei care scriu pentru dînşii. Haşdeu a scos cel întîi strigătul de deşteptare asupra beleţei, iar Alecsandri i-a dedicat următoarele patru versuri:
„Ah! Doamnă eşti belă ca roza ce creşte Şi fruntea-ţi divină treptat se beleşte. Ah! lasă-m-aţi spune cît sum fericit Văzînd ducea-ţi faţă c-astfel s-a belit!"
XIV. MIHAI BRAVUL <2). Dacă aş mai fi în stare să mă înfuriez astăzi pentru vreo înnoire smintită oareşicare, apoi desigur că, mai presus de toate, schimbarea lui Mihai Viteazul în Mihai Bravul m-ar face să-mi pierd liniştea şi cumpătul. Dar, nenorociţi contimporani, nu precepeţi că aceasta este o. hulă împotriva marelui nostru domn ! ? Numele ce dau popoarele eroilor şi geniilor lor trebuie să rămîie vecinice şi neschimbate. Sub acest nume: Mihai Viteazul, figura marelui căpitan s-a cristalizat în memoria românilor din neam în neam! Schimbîndu-i astăzi numele, îi ştergeţi
352
353
şi figura, şi faptele din închipuirea generaţiilor tinere! Chiar cînd cuvîntul „viteaz" ar fi dispărut din limba noastră modernă, încă el ar trebui păstrat anume la Mihai Viteazul, cu cît mai mult cînd el este viu şi puternic prin împrospătarea luptelor de astăzi.
Francejii, pe cari unii îi învinovăţesc de a ţine mai puţin decît alte popoare la tradiţiile lor istorice, nu ar îndrăzni pentru nimic în lume să schimbe astfel un nume istoric. Ei zic şi vor zice totdeauna Philippe le Bel(Z), iar nu Philippe le beau, deşi această din urmă este forma modernă şi cea dintîi învechită. Forma cuvintelor este supusă schimbărilor, iar memoria eroilor împietrită în titlul ce le-a dat istoria trebuie să rămîie neatinsă de coasa timpului.
Dacă zicem Mihai Bravul, de ce n-am zice Ştefan Magnul, sau Ioan Domnul Cel Teribil şi n-am şterge astfel dintr-un condei, strănepoţi nemulţămitori ce suntem, toată plastici-citatea figurelor noastre istorice?
Astăzi, în cele mai multe familii culte, copiii nu se mai cheamă după numele lor de botez: Vasile, Dumitru, Ioan, Radu, Ştefan, Manoli, Mihai, ci li se dă — în chip de dezmierdare — numele franţuzeşti corespunzătoare, care sunt mai jantile: Basile, Demetre, Etienne, Rodolphe, Emanuel, Jean, Michel. De aceea ,nu m-aş mira s-aud mîne în loc de Ioan vodă cel Cumplit, zicîndu-se: Jean Principele cel Teribil. Poate voi ajunge să aud chiar Michel Bravul! Cine mai ştie? Poate că unii pitici de astăzi vor izbuti să prefacă, după chipul şi asemănarea lor, pe un viteaz într-un mişel.
XV. SPERANŢĂ-NĂDEJDE. O mărturisire de păcate! Şi eu, care m-am ridicat împotriva înnoirilor, am lăsat la o parte cîteva cuvinte vechi româneşti şi le-am înlocuit cu altele nouă. Pentru a preîntîmpina critica celor care, scoţînd mai multe cuvinte nouă, presurate pe ici, pe colo în scrierile mele, mi-ar pute arunca mustrarea că sunt inconsecvent, voi răspunde de pe acum că nu fac parte din cei ce merg cu consecvenţa lor pînă la extremitate. Eu nu am statornicit regule din care nu ar fi iertat a se abate niciodată, ci am băgat sama cu luare-aminte la instinctele poporului pentru a cerceta care înnoiri, după toată probabilitatea, se vor păstra şi care nu. Este vederat că astăzi nu mai putem scrie întocmai precum scriam cu 50 de ani în urmă, căci, precum am spus,
354
înrîurirea franceză şi poate îndeobşte cea occidentală vor lăsa oarecare urme în limba noaszră. Deşi pe de-o parte sunt încredinţat că poporul nu se va dizvăţa de întrebuinţarea cuvintelor vechi precum, d. ex., nădejde, deznădăjduire, pomenire, veac, băgare de samă, neastîmpăr, ori de-am vrea noi oamenii zişi culţi, ori de nu am vrea; pe de altă parte, socot că vor străbate pînă la dînsul şi multe cuvinte nouă corespunzătoare precum: speranţă, desperare, memorie, secul, observaţie, emoţie etc.
Se va vede la noi acelaşi fenomen ce s-a văzut la alte limbi. Vor fi cîteva cuvinte sinonime vechi şi nouă care vor trăi paralel unele cu altele, iar la cele mai multe din aceste se va statornici cu timpul o deosebire de nuanţă între zicerea veche şi cea nouă. Aşa d.ex., îmi pare a vede de pe acum că emoţia este o mişcare internă mai năpraznică şi mai scurtă decît „neastîmpărul sufletesc", care e stătător; pomenirea îmi pare a ave un înţeles mai mult religios, bisericesc, pe cînd memoria este mai mult lumească; azilul este un loc de scăpare împotriva prigonirii omeneşti, pe cînd adăpostul, cu un înţeles mai general, un loc de siguranţă şi împotriva elementelor; amorul înseamnă mai mult iubirea sexuală, pe cînd dragostea exprimă această simţire îndeobşte, d.ex. dragostea părintească; demnitatea este mai mult simţirea valorii sale individuale faţă cu ceilalţi oameni, iar vrednicia cuprinde însuşirile folositoare semenilor săi pe care publicul le recunoaşte, complicaţia este un amestec de idei deosebite împreunate aşa încît preceperea e foarte grea, pe cînd încurcătura mai cuprinde pe lîngă aceasta şi ideea neorînduielei; dantela va rămîne poate numele lucrărilor cele fine de acest soi, pe cînd horbota va însemna pe cele mai de rînd. în opunere cu exemplul, pilda va ave poate un înţeles special pentru morală şi fapte bune ş.a.m.d. Astfel poate poporul va face deosebiri subtile şi fine între nădejde şi speranţă, veac şi secul, prilej şi ocazie, delicat şi gingaş, cinste şi onoare, glorie şi slavă eitc. Nu avem oare din vechi multe ziceri ce s-ar crede omonime la întîia vedere, dar la care o pătrundere mai adîncă descopere numaidecît deosebiri îndestul de fine ? D.ex. frica însemnează o simţire căreia conştiinţa pare a-i lipsi cu totul, pe cînd temerea mai are şi un amestec de grijă, adică de perceperea parţială a primejdiei; tot aşa se deosebesc, mai mult sau mai'puţin, chin şi durere; caznă şi schinjiuire; fală şi mîndrie;
355
fudulie şi trufie; mulţămitor şi recunoscător; drum şi cale; vreme şi timp; neam şi rudă etc.
Aşadar, ziceri nouă de soiul celor arătate mai sus nu le putem izgoni din limbă şi chiar dacă am pute, fineţa nuanţelor fiind o bogăţie a limbei, nu ar trebui să le izgonim. Dar, pe de altă parte, a lăsa să urmeze domnia desăvîrşită a anarchiei care ne primejduieşte frumuseţa, bogăţia şi originalitatea limbei noastre este o crimă împotriva căreia trebuie să se ridice orice cugetător care-şi iubeşte limba şi ţara.
ARTICOLE—PROGRAM
[CĂTRE CITITORI]
în mijlocul agitaţiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mişcarea literară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetat cu totul. Cînd vorbesc pasiunile politice, artea şi ştiinţa îşi ascund producerile lor liniştite. Acum însă, cînd în România liberă politica a luat o cale mai statornică şi spiritele sperează într-un viitor mai regulat, se observă natural reînceperea ocupaţiunilor literare. în Bucureşti s-a constituit o societate care, organizîndu-se, ar pute produce mult pentru cultura şi instrucţiunea poporului*1', în Iaşi, unde, deşi nu se mai află centrul politic, a rămas o inteliginţă destul de răspîndită, unde înalte şi numeroase instituţiuni şcolare întreţin o activitate ştiinţifică permanentă, s-a format încă de mai mult timp o Societate literară, „Junimea", care din an în an ie proporţiuni crescînde şi totodată solide şi din partea căreia publicăm tot în acest număr importantul apel cătră autorii români. Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critice serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a da samă despre activitatea şi producerile Societăţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali.
Sub numele de Convorbiri literare va apare la două săp-tămîni o revistă în formatul stinsei România literară^. începutul este modest, dar redacţiunea sperează că va pute da în curînd acestei foi proporţiuni mai însemnate prin binevoitorul concurs ce este în drept de a aştepta din partea tuturor autorilor români.
359
CĂTRĂ CETITORI
Cu numărul din 15 fevruarie viitor, se sfîrşeşte anul al cincile de cînd apar Convorbirile literare. Oricine a urmat deosebitele jurnale literare şi ştiinţifice care s-au publicat In România, atît de la unirea ţărilor încoace, cît şi mai înainte, a trebuit să vadă că numai foaia noastră a avut o viaţă atît de lungă. Cîteva jurnale au mers pînă la durata unui an, cele mai multe nici nu au atins această vîrstă. Convorbirile literare însă vor urma şi în viitor a apare regulat şi, cu toate că preţul abonamentului este pre mic pentru ca veniturile să poată echilibra cheltuielile, statornici în sarcina ce am luat asupră-ne şi plini de încredere că foaia noastră contribuie, în margini modeste, la binele comun, vom da încă jurnalului nostru cu începere anului al şasele proporţii mai întinse decît a avut în trecut. Credem însă de datoria noatră de a ne adresa încă o dată direct cătră publicul cetitor, atît pentru a face o mică dare de samă despre scrierile apărute şi despre tendinţa urmată de noi în juna literatură română, cît şi pentru a răspunde la oarecare reclamări ce ne-au adresat unii şi alţii din credincioşii noştri abonaţi.
Am primit mai multe tînguiri că nu se scoate o a doua ediţiune a volumelor I şi II, apoi că în timpurile din urmă s-au publicat relativ pre multe articule de ştiinţă, că aceasta ar fi făcut să se restrîngă din cale-afară articulele beletristice, care ar trebui să aibă preferenţa, de vreme ce ele sunt iubite de publicul întreg, pe cînd ştiinţa se adresează mai mult sau mai puţin la un număr restrîns de persoane. Aceste reclamări sunt drepte numai în parte: a retipări două volume atrage după sine cheltuieli atît de mari şi venituri atît de
mici, încît mijloacele de care dispunem nu ne iartă a face aceasta. însă scrierile cele însemnate din aceste volume se retipăresc în mare parte de autori înşii, încît publicul tot va pute ave astfeli materia jurnalului întrucîtva complectă, în ceea ce priveşte preferenţa dată articulelor de pură ştiinţă, răspundem, pentru o mai bună lămurire, prin o scurtă dare de samă a scrierilor apărute în aceşti cinci ani.
Din scrieri dramatice s-a publicat o tragedie în versuri de d. Bodnărescu, mai multe comedii în versuri şi proză de d-nii Alecsandri, Slavici, Capsa, Bengescu şi I. Negruzzi, cîteva extracte de traduceri din Shakespeare şi Schiller făcute de d-nii P. P. Carp şi I. Negruzzi şi un număr însemnat de cîntecele comice de d-nii Alecsandri şi Ianov, gen creat în literatura română de cel dintîi şi bine imitat de cel din urmă.
Novelele, legendele şi naraţiunile formează un număr mai mare de douăzeci, deşi toate nu au avut un deopotrivă succes înaintea publicului, iar criticele şi studiile ştiinţifice .şi literare, cu care a făcut în literatura noastră un atît de strălucit început d. T. Maiorescu, care apoi a fost urmat pe această cale, deşi într-un mod mai puţin aspru şi cu mai multă cruţare pentru susceptibilităţile contemporanilor, de d-nii A. D. Xenopol, S. Vârgolici, I. Burlă şi alţii, au ocupat o parte foarte însemnată în foaia noastră.
Istoria, deşi în margini modeste şi mai mult critică, nu a fost lăsată la o parte: D. Xenopol a scris mai multe cugetări, demne credem a fi băgate în samă, asupra stării actuale a românilor(1), d. Slavici ne aduce interesante descoperiri şi cugetări asupra maghiarilor, vechilor şi actualilor noştri duşmani, pe care e bine a-i cunoaşte*2», d. Caragiani asupra românilor din Macedonia*3», fraţilor noştri, şi încă alte studii asupra unor istorici pămînteni şi străini.
Scrieri satirice în versuri şi în proză, destul de iubite de public, nu au lipsit, asemene numeroase dări de samă asupra celor mai multe scrieri române apărute. Pe lîngă aceste, cîteva încercări, slabe încă, asupra ştiinţelor naturale şi cîteva discursuri nepolitice, rostite în momente solemne.
însă în numărul cel mai însemnat s-au pulicat poeziile. Pe aceste, ca unele ce sunt de-a pururea începutul litera-turelor, am şi pus temeiul cel mai mare. în această plăcută
360
361
materie ne-au trimes versurile lor mulţi autori mai vechi şi mai noi ce e drept, cu deosebire mare în adîncimea închipuirii, în frumuseţa formei, în diversitatea ideilor, în uşurinţa mînuirii limbei şi în   cunoştinţe   prozodice. D-nii V. Alecsandri, G. Creţeanu, răpos[atul] Constantin Negruzzi erau cunoscuţi de mult în literatura noastră. Prin foaia noastră s-au făcut cunoscuţi sau mai cunoscuţi d-nii V. Pogor, S. Bodnărescu, T. Şerbănescu, N. Schelitti, M. Eminescu, I. Negruzzi, d-şoara Cugler şi alţii. Cîţiva din autori, care dădeau speranţă, s-au lăsat mai tîrziu de poezii (M. Cornea, N. Pruncu etc), alţii perseverează pe calea apucată, imitînd cu mai mult sau mai puţin succes frumosul şi unicul exemplu, între români de activitate literară ce dă d. Vasilie Alecsandri. Pe lîngă poeziile originale, de care orice nepărtinitor va mărturisi că nu ocupă locul cel de pe urmă între publicaţiile contemporane asemănate, am tipărit cu plăcere orice poezii populare bine culese din orice provinţă română şi traduceri din poeţi străini însemnaţi: s-au publicat traduceri din Homer, Virgil şi Horaţiu, din Tasso, din Th. Moore, din V. Hugo, Lamartine, Musset etc, iar cele mai multe din poeţi germani (Goethe,  Schiller, Lessing, Le'nau, Heine, Chamisso, Geibel etc), care, precum se ştie, strălucesc în rîndul întîi în poezia lirică. S-au deosebit în frumoase traduceri d-nii N. Scheletti, S. Vârgolici, V. Pogor şi alţii. Că printre poezii, fie originale, fie traduse, au putut să se strecoare şi unele slabe, va ierta oricine îşi aduce aminte că eroarea este omenească şi că o foaie periodică este şi a fost pretutindenea espusă la şovăiri după capriciul timpului şi a împrejurărilor.
Această scurtă dare de samă să ne servească de justificare. Numai pentru timpurile de din urmă este drept că articulele ştiinţifice au ocupat un spaţiu relativ pre mare şi că aceasta trebuie îndreptat în viitor. însă şi aici suntem siliţi a aduce aminte că la noi, unde oamenii culţi sunt înc ă în număr aşa de restrîns, dispărţirea între foi ştiinţifice şi foi literare nu poate exista încă. Una singură care cuprinde materiile acestor două cîmpuri se susţine abia; prin urmare, una singură trebuie să corespundă acestor două trebuinţe împreună. Pe de altă parte, romanuri, tragedii şi îndeobşte scrieri mai lungi nu se publicau decît rareori, fiindcă ele trebuiau pre îmbucăţite, împărţite în pre multe numere
de vreme ce materia fiecărui număr trebuia să înfăţoşeze varietate ca să convie la toate părţile publicului.
Pentru îndreptarea acestui neajuns, vom face de la începutul anului VI următoarea schimbare: în loc de a apare „Convorbirile" de două ori pe lună în mărime de cîte două coli, ele vor apare numai o dată pe lună, totdeauna la zi-ntîi, în mărime de cinci coli cel puţin, însă cel mai des în şese şi mai multe coli, fără ca preţul abonamentului să fie urcat pentru aceasta(4). în acest chip vor pute publica romanuri originale bune, care ne stau la dispoziţiune, novele, descrieri de călătorii, tragedii şi comedii, poezii etc, fără a lasa la o parte studiile ştiinţifice, partea critică şi articulele de pură ştiinţă, ca cele de istorie naturală, economie politică, chiar de filologie, filozofie şi jurisprudenţă întrucît materia va fi tratată într-un mod universal, adecă pentru publicul întreg, şi nu exclusiv pentru specialişti.
Sfîrşind, ne credem datori a mai aminti că la toate atacurile ce ne s-au făcut din partea multor foi politice, mai vîrtos în timpurile din urmă, noi nu am răspuns niciodată decît prin fapte şi că aceasta va fi calea noastră ,şi în viitor. La acuzarea că foaia noastră nu este naţională, ci cosmopolită (acest cuvînt în înţeles de antipatriotic), noi am răspuns prin articule originale, prin novele şi piese de teatru scoase din viaţa românilor, prin poezii originale de autori naţionali, prin critice şi studii făcute în neatîrnare de scriitori străini. Poezia populară, studiul caracterului naţional, studiul critic al istoriei noastre, dorinţa de a pătrunde cu orice chip în adevărata natură şi în plecările poporului român au fost şi va fi totdeauna obiectul cugetărei nyastre. E drept, de declamări patriotice ne-am ferit: cuvihtele de român, românism, ginte latină, strănepoţii lui Traian şi altele de acest soi nu se vor întîlni la noi pe fiecare pagină, ca în alte jurnale contempurane, însă nu credem că prin aceste se manifestează meritele unei literaturi. Din contra, avem convingerea că pre deasa lor întrebuinţate ascunde sub formă îngîmfată un gol adînc de gîndire. Poate succesul momentului nu e în totul al nostru, dar că noi nu căutăm pe acesta, dovedeşte perseverarea noastră, cu toate jertfele ce ea atrage neapărat cu sine.
La criticele unei scrieri, ades am fost atacaţi în persoană. Fraze scurte din articule de a noastre, fără legătura ce dă
362
363
înţeles, au fost extrase pentru a dovedi că avem tendinţe antinaţionale, lipsă de gust estetic şi idei ştiinţifice greşite. La aceste şi alte urmări asemănate de rea-credinţă, nu am răspuns şi nu vom răspunde.
De aceea mulţi care nu ne cetesc sau care sunt preveniţi contra noastră ne condamnă. însă mulţi cetitori credincioşi ne aprobează, şi aceasta ne serveşte de încuragiare. Viitorul, poate cel mai apropiat, va judeca mai bine între direcţia ce voim a da noi literaturei şi ştiinţelor la români şi aceea a adversarilor noştri. în această judecare avem încredere. Ea este hotărîtoare, căci, nesupusă la înrîuririle schimbăcioase ale momentului, ea rămîne rece şi nepărtinitoare.
CĂTRĂ CETITORI
La începutul anului 1867, Societatea literară „Junimea" din Iaşi luase hotărîrea de a publica o revistă „cu scopul de a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a supune,unei critice serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a da samă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de întîlnire şi de înfrăţire pentru autorii naţionali. Pentru a dirige revista proiectată. Societatea s-a adresat la mine, şi la 1 martie 1867 a şi apărut no. 1 al Convorbirilor literare.
Fără un moment de întrerupere, foaia noastră a apărut timp de 26 de ani: 18 ani în Iaşi, şi acum s-au împlinit alţi opt ani, de cînd ea se publică în Bucureşti. în anul trecut, 1892, Convorbirile au serbat jubileul lor de 25 de ani, eveniment nemaiîntîmplat unei alte publicaţiuni periodice literare pe teritoriul României.
Autorii de valoare din orice ţară ori provincie locuită de români au colaborat la această revistă, începînd cu bărbaţii care făceau parte din generaţia de la 1834, şi mai ales din aceea de la 1848, bărbaţi care au contribuit puternic la regenerarea noastră naţională.
Pe toţi aceştia i-am văzut stingîndu-se unul cîte unul, şi partea cea mare a lucrării noastre a fost făcută de generaţia de la 1866, care mai ales contribuie în zilele noastre la organizarea şi consolidarea statului precum şi la conducerea mişcării intelectuale a poporului. Atăzi, în sfîrşit, o generaţie nouă este menită să ducă lucrarea noastră mai departe, poate cu mai puţin entuziasm, dar desigur cu mai multă ştiinţă şi cu o mai serioasă aprofundare decît în trecut.
365
în deosebitele epoce. Convorbirile literare au reprodus partea cea mai bună din ceea ce se lucra pe cîmpul literar şi ştiinţific, şi a venit momentul ca să întrunească mai ales pe acei care cu talent încep astăzi şi cu autoritate vor urma mîne a fi principalii reprezentanţi ai vieţei intelectuale la români.
Cîţiva dintre aceşti juni autori au şi făcut în timpurile din urmă apariţia lor în revista noastră, şi se cuvine ca ei să ia locul la care îi îndreptăţeşte activitatea şi talentul lor. De aceea, cu începerea anului XXVII al Convorbirilor literare mi-am asociat la direcţiunea şi redacţiunea revistei un număr de autori din generaţia tînără, despre care cred că au şi focul sacru, şi statornicia muncei, şi dragostea pentru adevăr şi frumos.
Am încredinţarea că prin o lucrare comună ei se vor pregăti şi deprinde să conducă cu succes în viitor ceea ce am făcut noi în timp îndelungat în trecut.
în lumea ideilor ca şi în aceea a faptelor totul se mişcă şi se preface, şi este bine, şi pentru tinerii cari vin, să lege în mod armonic activitatea lor de aceea ce au avut alţii înainte de ei, şi pentru bătrîni să se deprindă cu ceea ce se arată din nou pe cîmpul lucrărilor intelectuale în cursul neoprit al timpurilor.
m
CĂTRĂ CITITORI
La 1 aprilie 1893 am anunţat într-un aviz adresat cititorilor revistei noastre că mi-am asociat la direcţiunea şi redacţiunea Convorbirilor literare „un număr de autori din generaţia tînără, despre care credem că au şi focul sacru, şi statornicia muncii, şi dragostea pentru adevăr şi frumos".
După doi ani de împreună-lucrare, am dobîndit încredinţarea că acei tineri vor şti să ducă înainte cu succes opera începută de generaţia precedentă şi vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atîta dragoste timp de 28 de ani.
Cînd eram copil, găseam adesea pe masa tatălui meu foaia lui Gheorghe Asachi Icoana lumii, pe care o citeam şi o admiramMulţi ani mai tîrziu însă, cînd, întors din străinătate, unde îmi făcusem studiile, am regăsit pe aceeaşi masă aceeaşi foaie, condusă de acelaşi bărbat, admirarea mea s-a schimbat într-o mare decepţie şi am gîndit că Asachi, care îmbătrînise, ar fi făcut mai bine să se oprească mai curînd şi să dea generaţiei tinere însărcinarea de a urma opera sa.
Atunci mi-am mai zis că dacă vreodată m-aş găsi eu în poziţia lui Asachi, desigur m-aş opri pînă n-ar fi prea tîrziu. Sosit-a acel timp?
Cum aş putea fi însumi un drept judecător?
Simţesc însă că în juru-mi altă lume se arată, alte idei se răspîndesc, alte aspiraţii încălzesc inimile. Cu satisfacţia datoriei împlinite, căreia nu-i lipseşte un vag sentiment de melancolie, îmi pare că a venit momentul cînd e bine să las altora ducerea mai departe a unei lucrări începute de generaţia mea.
367
Tuturor acestor tineri autori, care-şi fac drum astăzi le urez să izbutească a ridica nivelul cultural al românilor' iar fiecăruia din ei în parte îi doresc să simtă în lucrarea sa aceeaş! mulţămire pe care am avut-o eu în această lungă si însemnată parte a vieţii mele,2>. '
[60 DE ANI DE LA APARIŢIA „CONVORBIRILOR LITERARE"]
Doamnelor şi domnilor,
îmi pare foarte rău că n-am putut asista duminica trecută la frumoasa adunare ce s-a ţinut pentru sărbătorirea a 60 de ani de la înfiinţarea Convorbirilor literarea).
Astăzi, deşi nu mă simt încă în stare cu totul normală de sănătate, am ţinut să iau parte la această adunare, căci Convorbirile literare au jucat un rol însemnat într-o bună parte a vieţii mele. Eram de 24 ani cînd Societatea Junimea din Iaşi m-a însărcinat cu conducerea revistei ce voia să înfiinţeze. Cu drept cuvînd am stat atunci pe gînduri dacă trebuie să primesc această însărcinare, căci după natura mea, eu nu puteam, cum fac alţii, să părăsesc după un an sau doi o lucrare începută. Numai eu ştiu greutăţile ce am avut, greutăţi materiale în fiecare an mai mari, căci trimiteam revista gratis la cele mai multe Societăţi româneşti, mai ales-de studenţi şi de şcolari, din toate părţile Austro-Ungariei. însă cu ocaziunea trecerii mele după 23 ani la profesorat de la Universitatea din Iaşi la cea din Bucureşti, greutăţile materiale au dispărut, deviind librăria Socec § Comp. editoarea Convorbirilor literare. —
Aci am condus revista pînă la împlinirea de 30 de ani aproape, şi Convorbirile literare se socoteau de mulţi ani ca proprietatea mea personală. Eu acoperisem golurile materiale, eu duceam toată corespondenţa, atît aceea relativă la partea administrativă, cît şi la partea literară; eu stăruiam la autorii ce se deosebeau atunci, să colaboreze la Convorbiri... Şi de ce autori însemnaţi se bucurau în acea vreme toate provinciile române! Menţionînd numai pe cei încetaţi acum din viaţă, am avut colaboratori pe Const. Negruzzi, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă,
36»
Caragiale (cu care am lucrat împreună la piese de teatru), V. Conta, N. Gane, Ant. Naum, I. Slavici, Alex. Xenopol, Duiliu Zamfirescu, Veronica Miele, D. Onciu, Gh. Panu, I. Bogdan, care după 30 de ani m-a înlocuit pe cîtva timp la conducerea revistei; apoi Lambrior, Coşbuc şi atîţi alţi autori, chiar din cei ce combătuse cu înverşunare direcţia Convorbirilor în cei întîi ani ai existenţii sale, ca Hasdeu, Tocilescu şi atîţi alţii. Să se bage de seamă că nu citez pe nici unul din autorii ce sînt în viaţă şi pe care îi cred cei mai însemnaţi scriitori ai românilor de astăzi. Ion Creangă, autorul cel mai popular, mi-a mărturisit că de n-ar fi .fost y Convorbirile, el nu ar fi avut niciodatâă ideea să scrie poveştile * şi amintirile sale din copilărie. Şi ce~păcat ar fi fost!
Pe mulţi din aceşti autori i-am adus eu la Iaşi, unde se publicau la început Convorbirile, ca de exemplu, peEminescu, Bodnărescu, Slavici, Strajan şi alţii, care şi-au găsit mijloace de trai în fosta capitală a Moldovei, pînă cînd posturile în care au fost numiţi definitiv i-au împrăştiat în mai multe oraşe din ţară: Bucureşti, Craiova, Dorohoi şi altele.
Convorbirile literare au avut ca consecvenţă reluarea limbei populare în literatură, limbă care se schimbase în una artificială de ha tirul latinităţii, aceasta mai ales din cauze politice; au avut ca consecinţă, în special în ceea ce priveşte poezia lirică, întoarcerea la sentimente adevărate; au introdus critica aspră şi dreaptă în locul laudelor reciproce, ce erau atunci la modă; au readus publicul cel mare la dragostea literaturei naţionale, care începuse să dispară; şi au dat curaj şi autoritate scriitorilor care nu admiteau latinizarea limbei literare, mai ales, precum am spus, din motive politice.
Fie ca Convorbirile, urmînd pe calea apucată, să aibă un lung şi frumos viitor! Doresc ca mulţi, cît de mulţi, dac-ar fi cu putinţă chiar toţi din actualii colaboratori, să se adune după 40 de ani şi să serbeze, aşa cum serbăm noi astăzi, împlinirea a o sută de ani de la înfiinţarea Convorbirilor literare.
Să trăiască !
NECROLOGURI
NECULAI NECULEANU
Moartea lui Neculai Neculeanu, urmată în timpul din urmă, după ştirile ce ne-au venit din Bucureşti, a surprins pe puţini, căci deplorabila stare în care se afla sănătatea sa în ultimii ani îl depărtase cu totul de publicul cetitor şi întristase întru atîta pe amicii săi, încît aceştia trebuiau să-i privească moartea ca o fericire pentru dînsul.
Neculeanu a trăit treizeci şi cîţiva ani(1). Despre scurta şi nenorocita lui viaţă avem numai puţin ştiinţă. El s-a născut în Craiova(2) din părinţi necunoscuţi, a urmat acolo' şcoalele locale şi apare ca autor înaintea publicului pentru întâia oară la 1859, cînd ideea unirei Principatelor entuziasmase pe cea mai mare parte din români. La un banchet din Craiova, unde se serba acest însemnat eveniment, se prezentă o poezie plină de foc, scrisă cu tot entuziasmul unui june inspirat de iubirea patriei. Oaspeţii o cetesc, poezia merge din mînă în mînă, ea aprinde mai mult entuziasmul general şi se întreabă din toate părţile cine este autorul. Unul din oaspeţii prezenţi numeşte pe Neculeanu, arată că este un tînăr plin de talent, dar fără mijloace trebuincioase pentru a pute face studii mai serioase şi mai solide. Atunci se propune ca adunarea să-1 trimită la Paris la studii pe socoteala sa. Propunerea se primeşte şi pe loc se face o colectă atît de însemnată, încît cu banii strînşi el putea trăi şi studia un an întreg în străinătate. Subscriitorii se obligă a urma cu plata subvenţiunii în rate anuale pană la sfîrşitul studielor, şi Neculeanu se porneşte plin de dorinţă de a-şi întări şi înmulţi cunoştinţele şipljn de speranţă în viitor. Anul întîi trecu, dar mult mai înainte trecuse entuziasmul ce domnise la banchet; subscriitorii uitase acum de
371
promisiunea dată, şi Neculeanu râmase în Paris fără nici un ajutor. în zadar se adresă la protectorii săi, nime nu-şi mai aducea aminte nici de îndatorirea ce-şi luase într-un moment de pornire entuziastică, nici de poezie, nici de autor. Cîţiva juni compatrioţi, camarazi din şcoală, trebuiră să-1 ajute cu mijloacele lor pentru ca Neculeanu să se poată întoarce în ţară, întrerupînd astfeli studiile sale la facultatea de litere.
în ţară, el a ocupat întîi un post în archivă la Bucureşti, în 1 urmă a fost numit inspector şcolar, funcţiune în care avu ocaziunea de a vizita mai întreaga ţară, apoi, postul de director la liceul din Iaşi fiind vacant, guvernul îl încredinţa lui. Aice, intrînd în raport mai intim cu membrii din care se compuse Societatea „Junimea", el luă o parte activă şi ■directă la întemeierea Societăţii şi dobîndi astfeli pentru noi o valoare mai mare şi un merit mai mult. La foaia noastră nu a colaborat, căci, nesimţindu-şi plecare pentru postul său, el stărui a reocupa o funcţiune în archiva statului şi părăsi laşul înaintea apariţiunei Convorbirilor literare. La Bucureşti, sănătatea lui se zdruncină din ce în ce mai tare şi sfîrşi prin o alienare mentală din cele mai triste. După mai mulţi ani în care a stat într-un institut de alienaţi, în ^Bucureşti, el fu transportat în spital unde a şi murit', neîncunjurat de nici o rudă şi de nici un amic.
Cine a cunoscut mai de aproape pe Neculai Neculeanu a putut apreţui în el un caracter franc, nobil şi generos. Totdeauna gata de a se entuziasma, el afla cu greu măsura dreaptă şi nepărtinitoare a lucrurilor, fiind pururea purtat în judecata sa din estrem în estrem. Lucrurile cele mai neînsemnate aveau asupra lui efecte profunde şi-i produceau •o mişcare necrezută. Cu o inteligenţă dezvălită, el ave cunoştinţe îndestule, dar deşirate, atît din cauza lipsei depline de sistem în studiele ce făcuse, cît şi din cauza caracterului său impresionabil şi schimbăcios. Cu o asemene natură, torturat de nesfîrşite aspiraţiuni ce neapărat nu se realizau, pre deseori lovit şi de puterea împrejurărilor în simţirile sale cele mai scumpe, el a fost pururea nenorocit pană la sfîrşitul lui atît de prematur şi atît de trist.
De la dînsul ne-a rămas o cărticică de 60 de pagine, •care cuprinde treizeci şi două de poezii. Tipărind-o în Iasi
în 1865, el avu modestia de a nu însemna numele autorului, ci de a-i da titlul simplu: Poezii de N.N.
în versurile lui Neculeanu se reflectă caracterul său pasionat şi violent. Suferinţele sale de natură deosebită se descriu cu simţire, în unele locuri cam obscur, după cum îi erau şi gîndurile, dar întotdeauna cu espresiuni energice. Forma versurilor sale e rareori corectă: rima şi ritmul şchiopătează în multe locuri şi puritatea limbei e atît de puţin respectată, încît adeseori se întrebuinţează neologisme neiertate şi create fără nici o îngrijire. El nu punea temei decît pe ideea de care era preocupat, iar toate celelalte condiţiuni esenţiale scrierei poetice le lasa la o parte. De aceea mulţămirea şi nemulţămirea se schimbă adesa la cetirea poeziilor lui: cînd ideea este mai mare şi ocupă toată luarea-aminte, cetitorul trece pe neştiute pe deasupra erorilor de formă, iar cînd ideea este mai slabă sau obscur esprimată, slăbiciunile de formă răsar şi ţi se impun.
Dintre poezii punem cîteva, cît ne permite spaţiul, înaintea ochilor cetitorului nostru.
Lăsînd la o parte din O iluziune perdută părţile I şi IV, care sunt mai neînsemnate, cităm partea II şi III, cu supre-siunea cît or va strofe. [...](3)
Din ezemplele citate mai sus, publicul cetitor şi-a pute face o idee de talentul poetului şi sperăm că ne va fi recunoscător de a fi căutat să împrospătăm memoria nenorocitului nostru amic Neculai Neculeanu.
372
NECULAI SCHELITTI
în timpul scurt de cinci ani şi jumătate de cînd publicăm 'Convorbirile literare, am avut nenorocirea de a înştiinţa despre moartea unui număr însemnat de oameni de litere. Din cei mai bătrîni, ţara noastră a pierdut pe Alexandru Donici, pe Constantin Negruzzi, pe Gheorghe Asachi şi în zilele din urmă pe Ioan Eliad-Rădulescu; din cei mai tineri care au lucrat împreună cu noi şi promiteau a se deosebi în cîmpul literaturei, am avut durerea de a însemna moartea lui Scarlat Capsa, lui Neculai Neculeanu şi astăzi a lui Neculai Schelitti.
Aceşti trei din urmă abie trecuse de vrîsta de treizeci de ani şi cu toate acestea se prevedea moartea lor prematură cu mult înainte. Pentru Neculeanu şi Schelitti moartea a părut chiar o binefacere în starea grozavă de suferinţă în care se găseau.
Colonelul Neculai Schelitti a murit în 20 a lunei iunie în Viena. El a fost unul din cei mai activi colaboratori ai jurnalului nostru. Publicul cetitor îl cunoaşte din un şir de poezii originale şi din un număr mai mare încă de traduceri frumoase din poeţi germani şi franceji.
Născut în anul 1836 tatăl său, vechi militar, îl destină şi pe dînsul pentru cariera armelor. De aceea îl trimise din copilărie în Prusia pentru a-şi face studiile elementare în şcoala militară diin Potzdam şi Berlin. Acolo, după ce trecu cu succes prin mai multe clase, împrejurări de natură cu totul privată îl siliră a se reîntoarce în ţară.
Aici intră în armată şi din soldat deveni în curînd ofiţer, apoi prin meritele lui înainta cu grabă, aşa încît în anul 1869 fu numit colonel şi comandant al unui regiment. în
:374
acel an însă, în timp cînd regimentul său se găsea în tabăra de la Furceni, o boală de creieri îl lovi. De pe atunci chiar, medicii dădură puţină speranţă de îndreptare. Boala din ce în ce făcea progresuri şi nici cura de apă rece ce întreprinse în Răpedea, lîngă Iaşi, nici o călătorie la Berlin şi Paris, unde fu transportat pentru a consulta medicii cei mai însemnaţi, nu folosi nimic. Moartea îl ajunse pe drum spre patria sa. Tînăr a fost cules din mijlocul familiei sale şi a numeroşilor săi amici! Cu dînsul ţara noastră pierde un bun cetăţean, un om de litere distins şi un brav ofiţer, iar noi, unul din întemeietorii Societăţii literare „Junimea" şi un amic scump şi iubit.
Cine a cunoscut pe Schelitti va păstra pururea de dînsul o duioasă amintire. Pe cît era de aspru şi corect în îndeplinirea datoriilor de militar, pe atît era de blînd în viaţa privată. Natura sa simţitoare şi plecată spre melancolie îl împingea spre poezie,i ocupaţiune care avea pentru dînsul o nesfîrşită atragere.
Pe cînd alţii încep cu traduceri de poezii şi apoi se încearcă a crea şi ei, Schelitti a urmat calea contrară. 0> pasiune de juneţă îi inspiră un şir întreg de poezii lirice pline de durere şi în care se repetează nesfîrşit, ca în chip de presimţire, ideea unei morţi triste şi premature. Din aceste poezii originale, ne-au fost comunicate numai nouăsprezece, care s-au şi tipărit în jurnalul nostru. După ce timpul şi împrejurările îl depărtară de această temă, Schelitti traduse un însemnat număr de poezii din Heine, Goethe, Schiller, Uhland, Herwigh <2) şi Claudius <S) şi trei poezii din Lamartine — avînd de-a pururea o plăcere deosebită pentru traducerea poeziilor lui Heine, din care a reprodus în limba noastră vreo douăzeci.
Traducerile lui se deosebesc prin o limbă corectă şi armonioasă, neinfectată de boala neologismului exagerat, şi prin o reproducere exactă a ideei autorului. Cea mai bună dovadă despre aceasta este că nu numai din poeziile sale originale, ci şi din cele traduse s-au pus mai multe în muzică şi trăiesc astăzi în gura poporului nostru. Afară de poezii, Schelitti, împreună cu d. Vasilie Pogor, a tradus partea întîi a lui Faust<4) şi mai înainte încă ştim din gura lui că tradusese Suferinţele lui Werther. Lucrarea aceasta o făcuse în timpul cînd sufletul său era agitat de suferinţe asemănate
375-
t
acelora ce simţea eroul romanului lui Goethe; de aceea nu a ţinut niciodată ca traducerea lui să se tipărească şi chiar a refuzat a ne comunica manuscriptul. Straniu este însă că, în timpul întîi a suferinţelor sale fizice, de care soarta hotă-rîse a nu-1 scapă, ideile lui se întorceau iarăşi spre Werther, spre această carte cu care petrecuse mai mulţi ani ai adolescenţii. Nu numai că-i plăcea să vorbească de acest roman, ci, într-o zi în care mintea lui era mai alinată, compuse chiar mai multe strofe ce le intitula Dedicaţiune lui Werther. Această ultimă idee poetică a lui Schelitti, care nu a fost tipărită, o reproducem după manuscript:
DEDICAŢIUNE LUI WERTHER
O, tu ce ai un suflet fierbinte ca un soare. Nu ţi-a rămas în lume decît mormîntul tău.
Tu mori, sublime Werther, cu lacrimi arzătoare Cătînd să stingi amorul şi chinul cel mai greu!
Să mori! căci astă lume nu este pentru tine.
Un suflet aşa mare aici nu are loc, O! nu e demn pămîntul s-aud-aşa suspine,
Să soarbă aşa lacrimi, să simtă aşa foc!
Căci tot ce poate omul în lume să simţească. Să cugete într-însul mai mare şi frumos
Şi tot ce-i cu putinţă aici să pătimească, Tu le-ai simţit o, Werther! în sînu-ţi dureros.
Tu eşti poema vieţei, tu leagănul, mormîntul, Simbol de suferinţă, eşti suflul cel divin,
în tine se-mpreună şi cerul, şi pămîntul, Tu eşti al omenirei cel mai înalt suspin!
Răpedea, 1870
De cînd compuse aceste versuri, boala lui luă proporţii aşa de întinse, încît nu mai avu putere de a-şi îndrepta mintea spre o ocupaţiune intelectuală oarecare, şi chiar copiarea şi revizuirea poeziilor sale ce voia să adune a trebuit s-o părăsească. Acelor poeţi pe care îi iubea mai mult şi a căror cetire le datorea perioade întregi de mulţămire,
376
Schelitti se simţea împins de a compune cîte o dedicaţiune, în care sufletul său manifesta încîntarea de care fusese cuprins. Din poeţii români, Alecsandri îi făcuse totdeauna impresiunea cea mai adîncă, pe care o arătă în următoarele versuri dedicate Muzei lui Alecsandri:
Ca un soare ce străbate
Pintre negrul văl de nori. Astfel tu cu maiestate
Te-arăţi mie deseori!
în lumina aurorei
Te-am văzut plutind uşor, Te-am văzut pe cîmpul Florei
Lăcrămînd de-un sacru dor,
Te-am văzut zburînd sub stele,
Universul admirînd, Şi pe chinurile mele I
Mîngîiere revărsînd;
Şi-n durerea cea mai mare
Prin Carpaţi te-am întîlnit, Cîntînd doine jălitoare
De poporul tău robit.
în casteluri părăsite
La Moldova ta visai Şi-n palaturi strălucite
Soarta ţărei trist cîntai.
A ta voce armonioasă
Sus în ceruri s-a suit, România mai voioasă
De-atunci dulce a zîmbit.
Cîntările războinice ale lui Ossian îl entuziasmase iarăşi multă vreme, şi pe atunci a compus poezia intitulată:
377
DEDICAŢIUNE   LUI OSSIAN
Glas puternic ce vuieşte pe-a străbunilor mormînturi
Ossian! suspin eroic unui suflet întristat Voacea ta străbate stînca, glasul tău purtat de vînturi Pîn-în cer s-a înălţat!
Cînd furtuna prin munţi urlă şi natura-n răsculare
Pare că eroii plînge care-n fapte au perit. Tu te primbli cu-a ta liră, împletind a ta cîntare Cu-a naturei glas uimit!
Noaptea cînd răsare luna, cînd luceafărul apune. Tu visezi la malul mărei, unde valurile mor. Oceanul te ascultă şi un val la altul spune Al tău cînt nemuritor!
Tu atuncea vezi pe Fingal învălit în ceaţa nopţii
Şi în jurul lui eroii prin cîmpie rătăcind. Vezi pe Oscar, pe viteazul, şi pe Daura-n braţul morţii După Armar greu gemînd,
Vezi pe Colma părăsită în pădurea-ntunecoasă, Neavînd de apărare decît glasul ei frumos, Valul tace s-o asculte, luna iese maiestoasă Dintr-un nor întunecos.
Şi torentul care zburdă pintre munţi din stînc-în stîncă
Se opreşte şi murmură voacea Colmei admirînd, Ea suspină după Salgar şi-n durerea ei adîncă Pe-o movilă stă plîngînd.
Ossian, a tale cînturi pline de melancolie,
De durere şi suspinuri au pătruns sufletul meu, Ş-am vărsat cu tine lacrimi, cînd în cruda bătălie A căzut eroul tău !
Tu jăleşti a lui cădere şi o faci nemuritoare
Prin a tale triste cînturi, prin măreţul tău suspin, Ş-a ta muză se înalţă cu-a sa liră-ncîntătoare Pe Parnasul cel divin!
378
O altă dedicaţiune, ce scrisese lui Goethe, a desfiinţat-o ■singur. Nouă, care îi bănuiam despre aceasta, ne răspundea că se simte pre slab pentru a se ridica pană la îndrăzneala de a lăuda pe Goethe şi că niciodată nu a fost inspiraţiunea sa atît de mare ca sâ poată exprima toate simţirile ce-1 cuprindeau la cetirea opurilor acestui poet, pe care îl avea de cel mai mare a tuturor timpurilor.
Iubirea ţărei, speranţa în viitorul ei sau idei jalnice despre tristul prezent nu l-au inspirat niciodată cum a inspirat pe cei mai mulţi poeţi contimpurani. O singură poezie a lui are de obiect o idee naţională, aceasta, intitulată Adunarea din Suceava, este una din cele mai frumoase ce a •compus, prin plasticitatea imaginilor descrise.
ADUNAREA ÎN SUCEAVA
La Suceava se adună Mulţi războinici în palat, Sala naltă greu răsună, Tot poporul s-a sculat, Ale ungurilor hoarde
Peste ţară năvălesc, i Sfarmă, pradă, taie, arde Tot ce-n cale întîlnesc!
Ştefan-Vodă, acel Mare, Stă pe tronul său tăcut, Ascultînd pe fiecare Ce pe unguri i-a văzut. Toţi aprozii, căpitanii Toţi adun ostaşii lor. Şi puternici ca titanii Vin chemaţi de domnitor.
Şi Movilă-n sal-apare Cel mai brav dintre români. Ce sub Ştefan, domnul mare. Goni hoarde de păgîtii, Şi Movilă se-ngrijeşte, El, ce nu se mai gîndi Dacă duşmanul sporeşte Cînd spre dînsul năvăli.
379
Şi Dănilă, cu lungi plete, Surnumit şi Taie-tot, Căpitan mai multor cete, A lui Ştefan demn nepot, Sta pe gînduri, că văzuse Mii şi mii de inimici, Şi mulţimea lor nespusă Ş-a lui Ştefan cete mici.
Ieremia, căpitanul
Cel mai nalt şi mai vîrtos,
Ţine-n mînă buzduganul
Ş-intră-n sală majestos,
Ca si leul în mînie
Cu ochi mari însingeraţi,
El aşteaptă cu mîndrie
Pe duşmanii îngîmfaţi.
Mihul, falnic ca un soare Mîndru-n sală a intrat, De la cap pîn' la picioare Acest brav e înarmat. Toţi de-a ungurilor oaste Şi putere i-au vorbit, Mihul zice: oşti ca aste Multe noi am biruit.
Chiar Neculcea, el, bătrînul înalbit şi plin de răni. Vine sa-şi espuie sînul, Cu mai mulţi bătrîni oşteni. De mulţi ani nu se-narmase. Toţi se mir, cînd l-au văzut,. Mulţi acuma îl uitase. Şi mort alţii l-au crezut.
Şi viteazul Şandrea vine, De panţirii săi urmat, Nime-n luptă nu se ţine Cu acest voinic bărbat. Laiot, bravul de la munte,.
Cu plăieşii au sosit,
Nici un duşman să-1 înfrunte
Pîn-acum n-a îndrăznit.
Precum marea se-nfuriază Cînd furtunele-o muncesc Şi cu valuri se-narmează Cătră vînturi ce-o izbesc, Aşa-n ţara românească Mic şi mare se sculau, Cînd străinii să răpească A lor drepturi cutezau !
Şi cînd sala se împluse, Cînd eroii s-adunat, Cînd tocsinul începuse Ca să urle-nfricoşat, Ştefan strigă cu-nfocare: „Daţi-mi spada să mă-ncing; Duşmani mulţi! Onoare mart Pentru-acei care-i resping!"
Prin aceste citaţiuni am căutat să înviem memoria nenorocitului Schelitti la publicul cetitor. Cît pentru noi care am trăit şi lucrat cu dînsul ani îndelungaţi, vom păstra pururea cea mai blîndă amintire de acest amic scump, care era înzestrat cu atîta talent. Soarta însă a voit să-1 pierdem în anii cei mai frumoşi ai vieţei!
VASILE CONTA
în ziua de 21 aprilie 1882 a murit în Bucureşti Vasile-Conta, unul din cei mai activi colaboratori ai revistei noastre. El s-a născut în satul Ghindăoanii din judeţul Neamţul, în 15 noiemvrie 1845, a murit, prin urmare cu mult înaintea vremii: în vîrstă abie de 37 ani. Viaţa lui Conta a fost îndestul de liniştită. Studiele liceale începute în Iaşi şi, din deosebite împrejurări, lung timp întrerupte, le săvîrşi tot în Iaşi. Deosebindu-se foarte mult în clasele superioare ale liceului, o societate privată  (Fălu-Pogor), ce se instituise anume pentru a trimite pe socoteala sa tineri cu talent în străinătate, dădu o bursă şi lui Conta, spre a învăţa comerţiul în Belgia. Dar în curînd el perdu orice plecare pentru aceste studii practice şi se puse să înveţe jurisprudenţa. Paralel însă cu această ştiinţă, ceea ce avea pentru Conta mai multă atracţie erau nouăle teorii filozofice ale lui Darwin şi Spencer, de care se ocupa cu deosebită plăcere.  întorcîndu-se în ţară în anul 1873, cu titlul de doctor în drept, el deveni profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, după un strălucit concurs. De atunci el se ocupa cu jurisprudenţa şi cu filozofia şi desigur mai mult încă cu această din urmă ştiinţă decît cu cea dintîi, căci scrierile sale juridice au rămas toate în stare de proiect, pe cînd cele filozofice, căpătînd o formă definitivă, au fost publicate. V. Conta este autorul Teoriei fatalismului (Conv. Ut. 1877/78 şi 1878/79), al Teoriei ondu-laţiunii universale (Conv. Ut. 1876/77 şi 1877/78) şi al încercărilor de metafizică materialistă (Conv. Ut. 1879/80). Pe această din urmă scriere încă nu a săvîrşit-o.
Operele lui Vasile Conta sunt toate interesante. Adept al teoriilor moderne, el se ţinea de filozofia pozitivistă
382
•şi toate scrierile sale, în care se găsesc şi idei fundamentale •originale, sunt ramure ale trunchiului pozitivist, în jurul căruia se grupează astăzi aşa de mulţi discipuli. Stilul lui -Conta este limpede, logic, curgător. Nici o singură frază de declamaţiune nu se va găsi în cărţile sale. Limba sa este curată şi, pe cît se poate într-o materie atît de grea, lipsită de neologisme. Cu toate aceste, el a fost mai mult apreţuit în străinătate decît în patrie. Despre teoria fatalismului, "tradusă de el însuşi în limba franceză şi publicată la Paris, s-au scris numeroase dări de samă în publicaţiunile periodice pentru filozofie din Franţia, Belgia şi Germania şi chiar acei care-1 criticau cu mai multă asprime îl priveau ca pe un autor original ce merită luarea-aminte a lumii culte.
Anul 1879, în care trebuia să se revizuiască articulul din Constituţiunea română relativ la drepturile străinilor şi evreilor, împinse şi pe Conta în mişcarea politică. Energic protivnic al dării drepturilor la evrei, el fu ales deputat de oraşul Iaşi şi, abie intrat* în Adunare, subscrise, împreună cu alţi cîţiva reprezentanţi, propunerea d-lui N. Blaremberg*1' de a nu se revizui Constituţiunea. Apoi se deosebi prin discursurile ce pronunţă la tribună în chestiunea evreilor. După ce sfîrşi această însemnată chestiune, Conta trecu în partitul guvernamental, deveni în curînd ministru al Instrucţiunii Publice şi prezentă un proiect de lege care schimba cu totul bazele învăţămîntului public în România. însă acest proiect, displăcînd reprezentaţiunii naţionale, Conta se retrase din guvern şi fu numit judecător la Curtea de Casaţie şi Justiţie.
Pe cînd era ministru, multele sale ocupaţiuni, nesfîrşitele zbuciumări şi mai ales intrigile care se grămădesc totdeauna în jurul puterii, aprinseră mai tare boala de piept, de care suferea încă din vremea studielor, şi anul cel din urmă al lui Conta nu a fost decît o lungă suferinţă. El petrecu o parte din iarnă în Italia, dar se întoarse în primăvara acestui an aşa de slab, încît peste cîteva săptămîni încetă din viaţă.
în anul 1873, cînd se înturnase în ţară, el deveni un membru foarte activ al Societăţii literare „Junimea" din Iaşi, pentru care avusese o simpatie ascunsă încă din vremea cînd era şcolar la Liceul Naţional. De pe atunci el trimisese cîteva încercări poetice subsemnate cu iniţialele sale, şi va fi interesant pentru public de a şti că autorul unei poe-
383
zioare, publicată în anul I al revistei noastre, este acelaşi Conta care mulţi ani mai tîrziu trebuia să îmbogăţească coloanele Convorbirilor literare cu teoriile sale filozofice(2). Poezioara (voi. I, p. 315) este intitulată Viaţa şi este desigur caracteristică pentru viitorul autor al Metafizicei materialiste :
VIAŢA
Simţim timpul cum se scurge,
Cum torentu-i pe pămînt Tot răstoarnă şi distruge,
Timpul curge,
Viaţa fuge, Şi cu-această suspinare
Ne tîrăşte la mormînt: O ! Nimic ! Cît eşti de mare !
Vasile Conta avea o inimă bună şi o faţă plăcută şi blîndă care cîştiga de îndată simpatia. El era totdeauna vesel şi bine dispus. Nouri nu se grămădeau pe fruntea sa şi rareori s-ar fi întîmplat ca să refuze o petrecere la care cunoscuţi de-ai săi îl îmbiau. De aceea prietenii săi erau numeroşi şi, dacă împrejurările nu l-ar fi împins în mişcarea politică, el poate că nici ar fi avut vreun duşman pe lume; scrierile sale ar fi fost mai numeroase şi natura s-ar fi împotrivit mai mult la boala de piept de care suferea. Amicii săi din Societatea literară „Junimea" şi în special scriitorul acestor rînduri vor gîndi totdeauna cu plăcere la discuţiunile interesante ce se făceau în Societate cînd Conta îşi' cetea manuscriptele sale şi la oarele plăcute petrecute împreună ani îndelungaţi. Ei vor ave pururea în memorie chipul blînd al simpaticului lor prieten, a cărui inimă era aşa de bună,, a cărui inteligenţă era aşa de vie şi care a fost ridicat aşa. de timpuriu din mijlocul lor.
EMINESCU
Mihail Eminescu, iubitul nostru poet, amicul şi colaboratorul nostru a murit în 15 iunie trecut, după o lungă suferinţă în casa de sănătate a doctorului Suţu din Bucureşti, în care se găsea de mai mult timp. Născut în 20 dechemvrie 1849 în oraşul Botoşani(1>, el n-a atins pe deplin al 40-le an al vieţei sale, bogată în închipuiri şi visuri, dar zbuciumată şi plină de suferinţe.
Am cunoscut pe Eminescu din anul 1870, cînd tînărul autor trimise Convorbirilor literare întăiele sale produceri poetice Venere şi Madonă şi Epigonii(2K Atunci Eminescu se găsea la Viena, unde studia filozofia, după ce făcuse învăţăturile sale pregătitoare în Botoşani şi Cernăuţi şi după ce, împins de deosebite întîmplări, trăise cîtva timp prin Bucureşti şi prin Blaj. Impresiunea ce făcură primele poezii ale lui Eminescu asupra Societăţii „Junimea"; discuţiunile la care dădură loc, întăia mea întrevedere cu poetul, corespondenţa ce am avut cu dînsul — despre toate aceste îmi propun a da seamă cu o altă ocaziune(3). Astăzi amintesc numai că Societatea literară „Junimea", după cum adunase în Iaşi mai mulţi alţi tineri scriitori cu talent, din deosebite provincii române, propuse şi lui Eminescu să vie să se aşeze în capitala Moldovei, în care pe atunci era o mişcare intelectuală foarte vie. Eminescu primi propunerea şi veni la Iaşi în mijlocul acelor care-1 aşteptau cu dragoste şi, puţin după aceasta, d. T. Maiorescu, devenit ministru a Instrucţiunii Publice, se grăbi să numească pe tînărul poet întăi revizor şcolar şi apoi bibliotecar la Universitate. Acest din'urmă post era cel mai potrivit pentru un bărbat atît
385
de studios şi totodată un aşa mare amator de scrieri vechi, cum era Eminescu.
Anii 1873—1876 au fost cei mai plăcuţi în raporturile Societăţii literare cu tînărul poet. Nu era adunare a „Junimii" în care Eminescu să nu cetearcă versuri de ale sale ce încîntau pe ascultători şi dădeau loc totodată la lungi şi variate discuţiuni. D. Maiorescu mutat fiind în Bucureşti, Eminescu deveni lectorul recunoscut al Societăţii „Junimea" şi numai acei ce au ascultat glasul său simpatic, sonor şi cadenţat îşi pot da seamă de plăcerea ce poetul procura membrilor Societăţii, care aşteptau cu nerăbdare serile de sîmbăta, cînd se aduna „Junimea".
Schimbarea politică din 1876 fu nenorocită pentru Eminescu(4). El fu destituit din postul său fără nici un motiv, precum se întîmplă ades la noi în ţară la schimbări de guverne, ba el fu chiar dat în judecată, sub cuvînt că ar fi lipsit cîteva cărţi din biblioteca statului. Negreşit că procesul nu avu nici o urmare, căci toate cărţile care se zicea că lipsesc se găsiră în rafturile lor, şi numai nepriceperea neexperimentatului său urmaş la bibliotecă, d. D. Petrino, fusese cauza acestei vinovate erori.
Pentru a-şi putea întreţine viaţa, Eminescu părăsi atunci Iaşii şi deveni în Bucureşti redactor la jurnalul politic Timpul, principalul organ al partidului retras de la guvern în 1876 (5>. Acolo el rămase pînă la 1883, cînd se arătară cele întîi semne ale boalei mentale de care nu avea să mai scape. în această perioadă el scrise cele mai desăvîrşite poezii ale sale, pe care toate le trimetea Convorbirilor literare, şi, în acelaşi timp, proza sa violentă dar puternică din Timpul făcea numele său cunoscut şi lumii politice.
La 5 iunie 1883 se făcu la Iaşi, cu mare pompă, inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare. Suveranul, toate autorităţile statului, corpurile legiuitoare şi un public foarte numeros se adunară în Iaşi din toate părţile ţării şi chiar din provinciile române ale imperiilor învecinate. Profitînd de împrejurarea că un mare număr de membri vechi ai Societăţii literare, printre care şi Eminescu, se găsea cu acea ocaziune în Iaşi, „Junimea" ţinu o mare întrunire. în acea sară
Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doină populară, scrisă cu ocaziunea serbării, şi care începe cu cuvintele:
De la Nistru pîn' la Tisa Tot românul plînsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atîţa străinătate
Şi sfîrşeşte în modul următor:
Ştefane, Măria-Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
în sama părinţilor;
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mîntui neamul tău.
Tu te-nalţă din mormînt
Să te-aud din corn sunînd
Şi Moldova adunînd!
De-i suna din corn o dată, ~~
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
îţi vin codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oară,
Toţi duşmanii or să peară
Din hotară în hotară
îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spînzurătorile!
Efectul acestor versuri pesimiste, care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări, fu adînc, indescriptibil. în contra obiceiului „Junimii", căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani, de cînd exista Societatea, un tunet de aplauzuri izbucni la sfîrşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişară pe poet.
Această cetire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu, căci încă în acea lună, la întoarcerea sa în Bucureşti, boala
386
387
se declară grozavă, aşa încît, prin o colectă făcută de prietenii poetului după iniţiativa d-lui T. Maiorescu, el a putut fi trimis la Viena într-un institut de boale mentale.
Spre bucuria tuturora şi pînă a nu trece un an deplin de la îmbolnăvirea sa, Eminescu păru că se îndreaptă. După o călătorie lungă prin Italia, în care îl conduse amicul său devotat d. Chibici-Râvneanu(6), el putu să se întoarcă în ţară. însă îndreptarea era numai aparentă. în mai multe rînduri Eminescu se simţi mai bine, aşa încît putu chiar scrie — sau poate complecta după vechi manuscripte ale sale — cîteva poezii, pe care Convorbirile le-au publicat, dar boala îl tot apuca din nou după scurte perioade de luciditate, pană cînd în timpurile din urmă el nu mai fu în stare să lupte.
După ce timp îndelungat talentul lui Eminescu fusese contestat de cea mai mare parte a publicului, în contra părerii statornice şi energice a Societăţii, „Junimea", anii din urmă au răzbunat pe poet. Generaţia tînără întreagă recunoscu marile sale merite, numeroşi imitatori de-ai săi se arătară şi se arată încă peste tot locul, iar acum întregul public îl pune, fără nici o contestaţie, pintre cei mai mari poeţi ai naţiunii române, ba sunt cîţiva critici care îi dau chiar locul întăi.
Eminescu a trăit totdeauna în deplină sărăcie. Cu toate că era modest şi avea trebuinţe foarte puţine, el ca şi un copil, nu ştia să întrebuinţeze puţinii bani ce-i cîştiga. Trăind în lungul răstimp al boalii din ajutorul prietenilor şi entuziaştilor săi, camera deputaţilor îi votă în anul trecut o mică pensiune după iniţiativa scriitorului acestor rînduri, iar înmormîntarea i s-a făcut pe socoteala statului'român.
Eminescu era bun, blînd la vorbă, modest, simpatic. Pentru poporul de jos el avea o dragoste şi o milă nemărginită. Cu oamenii din popor se înţelegea mai bine decît cu toată lumea noastră cultă şi semicultă; o vară întreagă o petrecu la o stînă în tovărăşia cîtorva ciobani. Eminescu era omul cel mai puţin personal din cîţi am cunoscut. Cu ochii săi negri, profunzi şi strălucitori, pe care îi lăsa să plutească mai totdeauna în spaţiul nemărginit, se părea că puţin se
interesează de mersul lumii acesteia şi chiar de sine însuşi:
Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
încet repovestită de o străină gură
Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-ar fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,
De-mi ţin la el urechea şi rîd de cîte-ascult
Ca de dureri străine ... Parc-am murit de mult!
Cîteodată, ai fi zis că el avea o presimţire de boala grozavă de care va fi lovit şi va muri:
Şi în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit... Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le spun? Ah! organele-s sfarmate şi maestrul e nebun'
Românii nu au avut un cugetător şi un scriitor mai pesimist decît Eminescu. Deplin pătruns de deşertăciunea vieţei şi de nimicnicia desăvîrşită a fiinţei după moarte, el ar fi părăsit viaţa cu o zîmbire blîndă dacă ar fi avut limpezimea minţii sale în momentele supreme:
Ş-apoi cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar ştie oricine ^
Că ceea ce nu e nu simte dureri
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.
A fi — Nebunie şi tristă şi goală Urechea te minte şi ochiul te-nşeală! Ce-un secol îţi zice, ceilalţi o dezic; Decît un vis sarbăd, mai bine nimic!
Cu Eminescu s-a stins un mare poet naţional, original în toate felurile. Noi perdem un amic iubit şi un conlucrător dintr-acei a căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicaţiunii noastre. Iar ca om, dispare o figură extraordinară, din cele mai interesante şi mai simpatice.
388
ION CREANGĂ
în ultima zi a a anului trecut, moartea a răpit literaturei naţionale pe un scriitor popular din cei mai originali, pe Ion Creangă, iubitul nostru prieten şi statornicul colaborator al revistei noastre.
Ion Creangă, fiul unui ţăran din satul Humuleştii, judeţul Neamţu, se născu în 1 martie 1837(1). Tatăl său, unul din fruntaşii comunei, voia să-1 facă preot şi-1 trimise să înveţe carte şi să se pregătească pentru preoţie întăi la un catihet din Folticeni, de unde trecu apoi la seminarul din Socola, lîngă Iaşi. Sfîrşindu-şi aici studiile, Creangă primi hirotonisirea, însă simţind că are o chemare specială şi pentru profesorat, el urmă şcoala preparatoare de la Trei-Ierarhi din Iaşi, pe care o trecu cu succes.
Original în apucăturile sale şi iubitor de inovaţii, preotul Creangă îşi însuşi, fără autorizarea mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu, obiceiul să poarte pălărie în loc de potcap, după exemplul preoţilor ortodocşi din Bucovina şi Ardeal. Pentru această faptă el fu supus unei judecăţi,disciplinare şi — spre uimirea tuturor cunoscuţilor şi prietenilor săi — fu condemnat la pierderea darului diaconiei.
Rămas fără mijloace de existenţă, el solicită în zadar un loc de învăţător de la generalul Christian Tell, ministru al Instrucţiei Publice pe acele vremi —, acesta refuză cu cuvinte aspre să încredinţeze creşterea tineritului unui om „imoral", unui „răspopă", cum se exprimă, fără a cerceta măcar cauzele pentru care fusese osîndit.
După generalul Tell urrnînd însă d. T. Maiorescu la Ministerul Cultelor, acesta, fost profesor a lui Creangă la şcoala din Trei-Ierarhi, unde îi apreciase silinţele şi inteli-
390
genţa, îi găsi de îndată un post de institutor în Iaşi, post pe care Creangă 1-a ocupat până la moartea sa.
Ion Creangă era unul din cei mai buni institutori din ţară, şi cărţile sale didactice, lucrate împreună cu alţi cîţiva colegi ai săi, învăţători capabili ca şi dînsul, au trecut de 20 şi 30 de ediţii — lucru nemaipomenit în România, unde instrucţia publică este aşa de puţin răspîndită.
însă nu cărţile de şcoală aveau să creeze lui Creangă reputaţia sa de autor, ci naraţiunile şi poveştile sale populare. Intrat în Societatea „Junimea" în anul 1875<2>, atmosfera intelectuală în care se găsea îl îmboldi şi pe dînsul ca pe mulţi alţii să se încerce în lucrări literare. El începu să scrie poveşti, anecdote şi naraţiuni de tot felul, pe care le ceti în Societate, dobîndind cel mai mare succes. Bagajul său de autor este foarte mic: vreo 14 basme şi povestiri şi Amintirile sale din copilărie, iată tot ce a scris Creangă! Dar spiritul său viu, frumoasa sa limbă populară, stilul său naiv şi natural, humorul ce însufleţeşte scrierile sale au un farmec aşa de deosebit, încît pun pe Creangă pintre cei întăi scriitori populari ce au avut românii vreodată. Numai cine a cetit şi gustat frumoasele sale Amintiri, care, din nenorocire, nu sunt pe deplin sfîrşite, poate să apreţieze talentul autorului nostru.
Caracterul lui Creangă era din cele mai plăcute: el era vioi, vesel, tolerant pentru toţi, ca unul ce crescuse în şcoala grea a adversităţii şi lipsei. în societate — un izvor nesfîrşit de observaţii inteligente, de anecdote şi istorisiri hazlii, de care singur rîdea cel întăi din toată inima, el înveselea adesea cercul „Junimii". Duşman al nimărui în lume, prieten al tutulor oamenilor buni şi veseli, el era mai cu seamă în legături strînse cu Eminescu, care afla o plăcere deosebită în cultivarea amiciei cu o natură aşa de deschisă şi de primitivă precum era a lui Creangă.
Boala de care a trebuit să moară a lovit pe autorul Poveştilor şi Amintirilor cu vreo şase ani în urmă. După o cură lungă, el se simţi mai bine timp de un an de zile, însă în 1870(3), tocmai în timpul cînd se găsea în clasă dînd lecţie copiilor, el căzu deodată leşinat la pămînt şi cîteva ceasuri fu crezut mort. Creangă se îndreptă şi atuncea, însă sănătatea nu o mai putu redobîndi pe deplin niciodată. în anii
391
din urmă, puterile sale slăbiră tot mai tare, pînă ce se stinse înainte de-a împlini încă 53 de ani.
Anul 1889 a fost funest pentru literatura naţională Au murit Veronica Micle<«, plăcuta poetă lirică, a murit Eminescu, poetul genial, cu puternică şi bogată imaginaţie, a murit şi Ion Creangă, naivul, veselul şi plăcutul povestitor popular. Iar Societatea literară „Junimea" este în doliu pentru perderea unora din cei mai iubiţi membri ai săi.
VASILE POGOR
Dintre membrii Societăţii literare „Junimea" din Iaşi au murit succesiv mulţi scriitori de merit, unii dintre ei fiind consideraţi ca podoaba literaturii române. Cei cinci insă care, la începutul anului 1864, înfiinţase Societatea: Vasile Pogor, Teodor Rosetti, Petru Carp, Titu Maiorescu :şi scriitorul acestor rînduri, rămăsese toţi în viaţă pînă acum. Vasile Pogor, cel mai în vîrstă din aceşti cinci, fiind născut în 20 august 1833, este întîiul care a luat ziua bună de la tovarăşii săi. El a murit în Iaşi, oraşul său natal, în ziua de 20 martie 1906.
Ultimii zece ani ai vieţii sale au fost plini de suferinţe fizice şi morale, care-1 schimbase atît de mult, încît prietenii :săi de odinioară nu-1 mai recunoşteau: veselia sa naturală dispăruse, caracterul său egal şi plăcut se schimbase.
Şi sub ce stea fericită se născuse Vasile Pogor! Cu o figură inteligentă şi vioaie, bucurîndu-se de sănătate şi voie bună, înzestrat cu o deşteptăciune rară, ce-1 făcea să prindă în zbor ceea ce alţii dobîndesc numai prin studiu şi muncă, găsind plăcere în toate ocupaţiile intelectuale şi artistice, lipsit de orice prejudecată, posedînd prin moştenire o avere însemnată ce-i asigura o independenţă deplină, mai bucurîndu-se şi de un caracter plăcut şi— pînă la un punct — uşurel şi nepăsător, ceea ce făcea ca supărările ce chinuiesc pe alţii să pară că alunecă asupra lui aproape fără a-1 atinge — ce alte merite mai trebuiesc pentru a fi fericit în viaţă!
Ceea ce lipsea lui Pogor era statornicia la lucru. De aceea în viaţa publică el părăsea orice situaţie îndată ce intîlnea neplăceri sau greutăţi. El a ocupat în oraşul său
393
natal, pe care niciodată nu s-a putut hotărî să-1 părăsească, cele mai înalte poziţii: a fost epitrop al aşezămintelor Sf. Spiridon, director al Societăţii creditului urban, prefect, primar, prim-prezident al Curţii de Apel, deputat..., dar din toate aceste situaţii el se lepăda repede, îndată ce funcţiunea sa îl silea să ia o răspundere mai mare ori să lase cîtuşi de puţin din cursul unei vieţi paşnice şi liniştite. Fiind numit ministru în anul 1870, după cîteva zile de îndoială, el şi-a dat demisiunea pînă a nu începe să lucreze(1).
Şi precum în viaţa publică, aşa era şi în ocupaţiile sale intelectuale: îi plăcea pictura şi se încerca să zugrăvească ca diletant, dar nu avu curagiul şi statornicia că se puie pe un studiu serios. îi plăcea literatura şi ar fi fost doritor să producă însuşi, dar nu se putu hotărî la o lucrare mai susţinută, în tinereţele sale el scrisese din vreme în vreme critici literare,, compusese cîteva poezii şi tradusese mai multe altele, cărora li se va recunoaşte simţire aleasă şi formă plăcută, dar pentru lucrări mai întinse, Pogor, precum am spus, nu avea răbdare îndestulă.
Voi cita aici numai una din poeziile sale, ce trebuie să dateze cam din anii 1860—1866 şi care mi-a produs o gingaşă emoţiune în anii tinereţii:
Vezi... grădina părăsită de a oamenilor artă E mai mîndră şi convine unui suflet amărît, Căci erorile comise de ştiinţa cea deşartă Sub un văl de armonie natura le-a coperit...
Pe cărarea solitară des piciorul întîlneşte Moviliţi de frunze-uscate ce de vînt s-au spulberat Şi privirea lor cea tristă în gîndirea mea trezeşte Mii trecute suvenire ce ca frunza s-au uscat.
Iată statua cea veche şi de timpuri dărîmată Lîngă care eu cu dînsa de atîtea ori am stat. Privind soarele ce-apune într-o mare purpurată, Ascultînd pasărea mică ce spre cuibu-i a zburat.
Vezi în vale izvoraşul ce-abia iarba arginteşte — Deseori spre-ale lui unde se pleca iubita mea. Le sorbeam cu-o sărutare, dacă apa ce stropeşte Pe cosiţa ei cea neagră albe perle azvîrlea.......
Nu departe stă coliba unde ploaia odinioară M-a silit cu a mea dragă să cătăm un adăpost; O ţinui pe-a mele braţe pîn' trecu ploaia de vară ; Vară, ploaia-aşa frumoasă nu ştiu dacă au mai fost!
Dar ce văd? Colo departe, sus, colo pe neagra stîncă — în piept inima-mi se bate, mi se pare că-i un vis — Deşi sînt cu ochii-n lacrămi, totuşi pot să citesc încă Numele ce alba-i mînă sus pe stîncă a înscris!
Pe cărarea solitară des piciorul întîlneşte Moviliţi de frunze-uscate ce de vînt s-au spulberat Şi privirea lor cea tristă în gîndirea mea trezeşte Mii trecute suvenire ce ca frunza s-au uscat.
Eclectic precum era în ideile sale filozofice şi în cele •estetice, Pogor citea orice carte, citea cu pasiune, nu numai toate operele clasice, care sînt considerate ca proprietatea omenirii întregi, dar şi scrierile mai uşoare ale zilei, care apar, plac un moment şi peste puţin se perd în uitare. Dintre români, el era poate acel care citise cărţile cele mai multe şi mai variate, dar preferinţa sa era pentru metafizică, estetică, morală, poezie şi îndeobşte literatura beletristică. El îşi făcuse regula să nu lase niciodată să treacă un an fără a citi pe Homer. Pînă aproape de bătrîneţe, el recitea într-un an Odiseea şi în cel următor Iliada, atît de mare •dragoste avea pentru marele poet al Antichităţii.
Mai puţin se împăca Pogor cu studiul istoriei şi acel al filologiei, zicînd de cea dintîi că prea se repetă în şirul veacurilor aceleaşi fapte, cu simpla schimbare de nume a popoarelor şi a oamenilor, iar de cea de-a doua, că nu poate interesa decît pe pedanţi. De aceea şi în Societatea „Junimea" căuta să amîie lectura studiilor istorice sau filologice pe care le prezentau Al. Xenopol şi Gh. Panu sau Philippide şi Burlă, pe cînd studiile de filozofie ce aduceau Maiorescu sau Conta îi erau totdeauna binevenite.
în „Junimea", Pogor era considerat ca unic în soiul său. Deodată ce Societatea se aduna, fie în casa sa proprie, fie la autorul acestui articol, lumea din afară dispărea pentru -dînsul cu totul. Orice conversaţie, cît de scurtă, relativă la viaţa politică sau socială el o oprea îndată, declarînd că
394
393
asemenea subiecte sînt „străine «Junimii»",^cuvînt rămas ca principiu vital şi elementar al Societăţii în tot timpul existenţii ei.
De o veselie nespusă, care obişnuit se comunica tuturor, Pogor dăduse aproape fiecărui membru al Societăţii cîte o poreclă, cu care îl apostrofa la sosire, lucru de care nimeni nu se supăra, precum nici el nu se supăra niciodată, orice i s-ar fi zis lui. Scrierile ce se citeau el le asculta, dacă-i plăceau, cu luare aminte, cîteodată chiar cu emoţiune, dar critica fără cruţare pe acele ce nu-i conveneau. Cu cunoştinţele sale multiple şi variate, cu priceperea sa grabnică, cu spiritul său viu şi clocotitor, cu dragostea nesfîrşită ce avea pentru literatură în sensul cel mai larg, Pogor era membrul cel mai nepreţuit al Societăţii „Junimea".
Aşa cum se arătase în tinereţe, în momentul intrării sale în viaţa publică, Vasile Pogor promitea foarte mult, dar, cel puţin în ceea ce priveşte productivitatea literară, el nu a îndeplinit aşteptările amicilor săi. Acei însă care l-au cunoscut de aproape, care au putut să-i aprecieze inteligenţa şi caracterul, acei cari, ca scriitorul acestor rînduri, au avut fericirea să-i fie prieteni o viată întreagă, vor păstra de-a pururi despre Vasile Pogor amintirea cea mai scumpă şi mai duioasă.
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
Zilele acestea literele române au avut o pierdere dintre cele mai însemnate. Dimitrie C. Ollănescu, fost ministru al ţării la Atena şi comisar general al României la ultima expoziţie din Paris, dar mai cunoscut ca scriitor şi membru al Academiei Române(1), a murit după o scurtă boală, pîn-a nu împlini încă al 59-lea an.
Ollănescu a fost şcolar al Societăţii „Junimea". Făcîndu-şi studiile secundare la Institutul Academic din Iaşi sub conducerea unor profesori cari erau totodată şi membri eminenţi ai Societăţii literare, Ollănescu, încă din frageda tine-reţă, urmărea cu entuziasm „prelecţiunile populare" ale conferenţiarilor „Junimii" şi în special ale lui T. Maiorescu. El aştepta cu nerăbdare ieşirea numărului lunar al Convorbirilor literare, pe care îl cetea cu încîntare, mai ales cînd cuprindea poezii de-al lui Alecsandri.
Mai tîrziu, după sfîrşirea studiilor sale, cînd însuşi deveni autor, el frecventa întrunirile „Junimii" şi venea cîteodată la serbările aniversare ale Societăţii.
Sub pseudonimul Ascanio, Ollănescu se încercă în toate genurile literare în proză şi în versuri. Pe cînd reprezenta România în Orientul Europei, el a scris mai multe dizerţaţii istorice, literare şi religioase asupra turcilor şi persanilor. El a mai scris altele, relative la ţara şi poporul nostru, din care cea mai interesantă este Istoria teatrului la români™. în aceasta, Ollănescu a studiat teatrul nostru în toate amănuntele sale, de la cele mai neînsemnate începuturi pînă în timpurile cele mai recente. Scrierea aceasta va fi totdeauna izvorul cel mai bogat pentru cei ce vor voi să studieze dezvoltarea artei dramatice la noi.
397
Piesele sale, originale şi traduse, sînt numeroase. îrt Pe malul gîrlei, comedie în versuri, a debutat în anul 1878 Agata Bârsescu, care mai tîrziu a ajuns la aşa mare celebritate în Germania şi Austria. Comediile După război, Oştenii noştri, Pribeagul, Fanny, Primul bal au avut succes pe scenă, iar Ruy-Blas al lui Victor Hugo se menţine de aproape 30 ani în repertorul Teatrului Naţional'3'.
în poeziile sale, el şi-a luat de model pe Vasile Alecsandri, pentru care a avut un cult deosebit, pe care de mai multe ori 1-a glorificat în versuri, căruia, după moarte, i-a compus o frumoasă alegorie. La mormîntul Poetului, reprezentată pe Teatrul Naţional şi pe care, prin o fericită coincidenţă, 1-a înlocuit la Academia Română. Discursul său de primire a şi fost un strălucit şi entuziast panegiric al marelui Alecsandri, cum îl numea Ascanio.
Dar lucrarea cea mai de seamă a lui Ollănescu este traducerea în versuri a poemelor lui Horaţiu, pentru care, din toţi poeţii Antichităţii, avea dragostea cea mai mar«. Ollănescu n-a făcut zadarnica încercare de a reproduce întocmai metrul original al poetului latin, ceea ce n-a reuşit nici o limbă modernă, ci a adoptat de-a dreptul forma versurilor noastre rimate, înlesnind prin aceasta generaţiilor de astăzi înţelegerea deplină a unor poeme scrise cu aproape 2 000 de ani înainte.
Sarcina ce-şi luase Ollănescu era grea şi munca avea să fie îndelungată, căci el ştia din Horaţiu că trebuie Să-ţi masori mai dinainte A speranţelor lungime cu al vieţii scurt cuprins.
Şi a izbutit Ollănescu să lase compatrioţilor săi o icoană credincioasă şi frumoasă totdeodată a nemuritorului poet--filozof latin'4'.
Aproape tot ce-a scris Ollănescu s-a tipărit în Convorbiri literare, aşa încît iubitorii de literatură au putut să-i urmărească activitatea pas cu pas, de la 1878 pînă aproape de zilele noastre.
Dimitrie Ollănescu era un om vesel, plăcut, tolerant pentru ideile altora şi pentru caractere deosebite de-al său. Viaţa sa privată ca şi cea publică a curs liniştită, fără zgomot, fără mari porniri pasionale şi fără pată.
Despre dînsul se poate zice cu iubitul său Horaţiu că a fost Integer vitae scelerisque purus...
398
GHEORGHE PANU
Gheorghe Panu, a cărui moarte o deplîngem astăzi era o figură însemnată şi, s-ar putea zice, populară. El s-a deosebit nu numai ca om politic, dar şi ca om de litere şi, în această calitate, era foarte apreciat în cercurile culte ale ţării noastre.
Născut în Iaşi, în ziua de 9 martie 1848, Gheorghe Panu îşi făcu nu numai studiile elementare, dar şi cele secundare şi superioare în oraşul său natal. Cu toată învăţătura restrînsă şi rudimentară ce se căpăta în acele timpuri în şcolile noastre naţionale, Panu, autodidact distins, îşi însuşi cunoştinţe multiple şi variate. Din tinereţe el se interesa îndeosebi de istoria românilor şi debuta la vîrsta de 24 de ani cu un studiu istoric şi critic din cele mai interesante '2|.
Deşi simpatiile sale erau la început pentru grupul liberal din Iaşi, numit Fracţiunea liberă şi independentă, care combătea cu înverşunare, pe toate tărîmurile, activitatea Societăţii „Junimea", mai tîrziu, în primăvara anului 1872, Panu părăsi grupul independent şi se alipi de această Societate, căreia îi comunică întîia sa lucrare istorică menţionată mai sus şi intitulată Studii asupra atîrnării sau neatîrnării politice a romanilor în deosebite secule. Acest studiu, cetit în trei şedinţe consecutive, făcu mult efect prin ideile independente ale autorului, prin întinderea cunoştinţelor sale şi prin stilul său simplu şi limpede. Monografia aceasta, publicată în volumul VI al Convorbirilor literare (fasciculele din iulie, august, septemvrie, octomvrie şi noiemvrie 1872), impresiona foarte mult pe cetitorii revistei din Iaşi şi mai ales pe tinerimea studioasă. Un al doilea studiu al lui Panu, Despre „Istoria critică a românilor" de d. B.P. HajdeuiSi, fu
399
şi el publicat într-un şir de numere ale Convorbirilor din anul 1873. Această lucrare făcu un efect şi mai mare decît cea dintîi, mai cu seamă prin argumentarea strînsă şi documentată cu care autorul da pe faţă numeroase inexactităţi cuprinse în opera lui Hîjdău. Studenţimea universitară admira curajul cu care un tînăr, abia ieşit din rîndurile sale, îndrăznea să intre în luptă cu un profesor învăţat ca Hîjdău. Articulele critice ale lui Panu atraseră şi de astă dată atenţia lumii culte de la noi, în special aceea a ministrului de Instrucţie Publică de pe vremuri, dl. T. Maiorescu.
Acesta, hotărînd în anul 1874 să trimită doi tineri în străinătate, ca bursieri ai statului, pentru studiul istoriei şi doi pentru studiul filologiei, alese, pe lîngă Grigorie Tocilescu, G. Dem. Teodorescu şi Alexandru Lambrior, pe Gheorghe Panu, ca al patrulea. Toţi aceştia au desfăşurat, după săvîr-şirea studiilor, o mare activitate şi s-au deosebit mai tîrziu în ramurile alese de ei, mai cu seamă Alex. Lambrior, care ar fi devenit un filolog eminent dacă moartea nu-1 secera la vîrstă de 38 de ani. Singur Panu, intrînd la Paris în cercurile politice radicale şi socialiste de acolo, perdu tot interesul pentru studiul istoriei şi se ocupă numai cu jurisprudenţa,' sociologia şi mai ales cu politica. Pentru a-şi isprăvi studiile juridice mai repede şi a se arunca în mişcare politică, pe acele timpuri foarte turburată, de la noi, el îşi trecu în grar^ă doctoratul la Bruxelles şi se întoarse în ţară, unde de îndată întemeie un jurnal politic în Iaşi.
Panu tot mai frecventa adunările Societăţii „Junimea", dar nu mai avea zelul şi entuziasmul de odinioară. Profitînd de publicarea în Convorbiri literare a unei poezii de Eminescu faimoasa Satira III — ,pe care o dezaproba (precum în general era departe de-a aprecia talentul lui Eminescu ca ceilalţi membri ai Societăţii literare), el se retrase formal din „Junimea" (4>. Dovadă însă că anii petrecuţi în acea societate îi lăsasă o impresiune adîncă şi durabilă sunt Amintirile sale din „Junimea", pe care le-a scris şi publicat cu treizeci de ani mai tîrziu (5».
De cum părăsi „Junimea", Panu deveni exclusiv jurnalist politic. Mai întîi, impresionabil precum era, el începu de îndată să combată cu violenţă Societatea din care făcuse
parte un şir îndelung de ani. în foaia sa Liberalul, el sprijinea cu mare convingere şi statornicie politica lui Ion Brătianu. Chiar şi în scurtul timp cît făcu parte din magistratura ţârii el nu încetă de a scrie regulat articule politice, ceea ce nu se obişnuieşte de funcţionarii publici.
Cu timpul însă, politica şefului partidului liberal părîndu-i prea oportunistă şi prea moderată, Panu se depărta de dînsul, părăsi magistratura şi, întemeind jurnalul Lupta şi Partidul radical, se puse să lovească cu cea mai mare înverşunare în Ion Brătianu, pe care îl susţinuse şi lăudase timp îndelungat. Nici n-a avut acest bărbat de stat un duşman mai aprig decît pe Panu, de la care îi rămase porecla „sinistrul bătrîn". Dar Panu nu se mulţumi să atace numai pe ministru, ci îndreptă lovirile sale de-a dreptul în rege, „Omul periculos", care, după părerea sa, susţinea în mod părtinitor pe Ion Brătianu, contra voinţei şi intereselor ţării'6'. Articulele sale împotriva tronului erau aşa de pasionate şi de violente, că guvernul liberal dădu pe autor în judecată criminal^ şi provocă con-demnarea acestuia la doi ani de închisoare, lucru nemaipomenit în ţara noastră, unde atacurile cele mai nedrepte şi mai calomnioase aduse prin presă s-au bucurat totdeauna şi se bucură chiar şi în zilele noastre de cea mai desăvîrşită impunitate.
Pentru a se sustrage pedepsei, Panu fugi în străinătate şi nu se întoarse în ţară decît în ziua cînd oraşul Iaşii alese deputat în absenţă pe singurul martir politic ce avu România sub dinastia actuală. Panu fu arestat, dar guvernul liberal, în faţa greutăţii situaţiei, se văzu silit să graţieze pe neînduplecatul său adversar. Acesta intră în Camera deputaţilor triumfător şi dădu guvernului cele mai puternice loviri, contribuind mult la repedea sa cădere.
Tot aşa de violent atacă Gheroghe Panu şi pe domnii Th. Rosetti — P. Carp, care formase noul guvern, âpostro-fîndu-i cu cuvintele injurioase: „Sunteţi lachei ai palatului \"
El făcu deci o opoziţiune aprigă şi acestui guvern, intrînd în grupul liberal dizident al lui Dimitrie Brătianu'7». Mai tîrziu, după ce liberalii se reîmpăcară, Panu se alipi de partidul conservator, condus de G. Gr. Cantacuzino. în sfîrşit, în anii din urmă, el se întoarse iarăşi la partidul liberal, în care rămase pînă lă urmă.
400
401*
De un şir de ani, Panu scotea Săptămînam, umplînd toată Droşura numai cu articulele sale proprii. Dar vîrsta şi poate împrejurările prin care trecuse îl făcură să părăsească violenţele de limbaj de odinioară. Articulele sale politice nu mai erau înverşunate, ci argumentate, cel mult pline de ironie. Pe toţi bărbaţii politici adversari, el se silea să-i combată cu moderaţie, iar foştilor săi amici din „Junimea" le arăta bunăvoinţă şi chiar simpatie. Singur d. Tache Ionescu, pe care îl ura din suflet, îl mai făcea să revie cîteodată la vechea sa violenţă, îndreptînd asupra acestui bărbat politic săgeţi înveninate.
Pe lîngă articule politice, el scria adesea în Săptămîna critice literare şi teatrale pline de bun-simţ şi frumos cugetate, iar Amintirile sale din „junimea", pline de spirit, şi vioiciune deşteptau interesul întregului public cetitor. Negreşit că aceste Amintiri ,care descriu mai puţin activitatea Societăţii literare decît a sa proprie şi care s-ar fi putut numi mai potrivit Panu în „Junimea", nu reproduc totdeauna fapte exacte, dar aceasta nici nu este cu putinţă cînd un autor scrie memoriile sale după un răstimp de peste treizeci de ani, fără a avea note sau documente ale epocii.
Cine reciteşte astăzi vechi articule politice ale lui Panu admiră negreşit temperamentul său puternic şi fineţa spiritului său, dar cînd arunci ochii din nou asupra studielor istorice ce a scris în tinereţe te impresionează puterea argumentării, bogăţia documentelor interpretate şi stilul său curgător şi limpede.
Păcat că acest bărbat, aşa de admirabil înzestrat de natură, a părăsit cabinetul de studii şi s-a aruncat în vîltoarea luptelor violente ale politicei zilei! Căci cele mai însemnate articule de ziar se acufundă repede în uitare, fiind scrise sub impresia momentului şi pentru a servi interese schimbăcioase şi trecătoare, pe cînd studiele serioase se scriu după cugetarea matură, cu liniştea ce caracterizează pe omul de ştiinţă nepărtinitor şi lipsit de patimă şi interesează şi luminează lungul şir al generaţiilor viitoare. Mulţi vor crede dar că ar fi fost mai bine dacă Gheorghe Panu se devota numai activităţii ştiinţifice, unde, pe cîmpul studiilor istorice, ar fi ajuns de-
402
parte şi e probabil că ar fi lăsat în urma sa lucrări durabile,, în locul multelor scrieri efemere, de cari nu se va mai vorbi; peste scurt timp. Sigur este că, alegînd cariera de bărbat aL ştiinţei, Gheorghe Panu ar fi gustat mai multă linişte şi-fericire', în locul vieţei zbuciumate ce au avut, dar se vede că nu a îngăduit aceasta natura impresionabilă, nerăbdătoare şi impulsivă a acestui bărbat inteligent.
I
CARAGIALE
în lista membrilor Societăţii literare „Junimea" din Iaşi, listă păstrată de scriitorul acestor rînduri, este înscris la no. 82 numele Ioan Luca Caragiale. Iar în deosebitele rubrici ale listei stă însemnat cu însăşi mîna lui Caragiale: „Născut în 1853, ianuarie în 29, în Mărgineni (Prahova)". Iubitul nostru Caragiale nu împlinise încă şaizeci de ani cînd a fost răpit din braţele familiei sale şi din mijlocul publicului care chiar în timpul cel mai recent îi arătase atîta dragoste şi îi făcuse atîtea ovaţiuni.
Caragiale veni întîi în Iaşi în luna octomvrie 1878(V împreună cu d. T. Maiorescu, cu ocaziunea unei serbări aniversare a Societăţii „Junimea". în casa mea el ceti întîi şi-ntîi 0 noapte furtunoasă, faimoasa comedie care a făcut o revoluţie întreagă în teatrul românesc.
Nu-şi poate cineva închipui ce efect a produs această piesă, citită de însuşi Caragiale în cercul „Junimii". Vocea sa cam răguşită, ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucureştilor, jargonul special al acestora, luarea în rîs a frazeologiei politicianilor liberali din acele timpuri, garda naţională de curînd înfiinţată şi care, mai ales după vitejia arătată de oştirea noastră în Bulgaria, pe cîmpul de război, da loc la atîtea zeflemele, — toate acestea împreunate cu meşteşugită alcătuire a piesei încîntară pe membrii Societăţii literare din Iaşi. într-o unire, toţi îşi exprimară părerea că s-a ivit, în sfîrşit, în literatura română un autor dramatic original. Cu acelaşi entuziasm fură primite şi sceneta Cuconul Leonida faţă cu reacţiunea şi, cîţiva ani mai tîrziu, Scrisoarea pierdută.
404
Toţi încurajară pe Caragiale pe o cale aşa de frumos începută. în special eu îl îndemnam cu neobosită stăruinţă să scrie şi iar să scrie, căci, publicînd piesele sale întîi şi-ntîi în Convorbiri literare, revista pe care o conduceam, eram la locul cel mai potrivit pentru a constata marele efect ce făceau asupra publicului cititor.
în timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la Iaşi şi în casa mea era considerat ca făcînd parte din familie, ca un copil al casei. Odată, abia sosit, după ce-şi lăsă sacul de drum la un domn profesor, Cujbă, care-1 găzduia, el veni, după obicei, să dejuneze la mine şi trimise de acolo amicului său d. Missir următoarea scrisorică în versuri, de care s-a făcut mare haz:
Missir aş, Sînt în Iaşi, Sau în Ieşi, Dacă ieşi De la slujbă, Vin la Cujbă. Al matale
Caragiale.
Prînzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit în familia mea, avînd o deosebită plăcere să asculte muzică; se făceau cîteodată lecturi comune, iar cînd oarele treceau cu simplă conversaţie, era o adevărată plăcere să asculţi pe Caragiale, totdeauna vesel şi totdeauna dispus, să ia în rîs cu mult spirit persoanele cu pretenţie de mare cultură şi starea noastră socială îndeobşte.
într-o zi Caragiale îmi propuse să scriem împreună o operă comică. Primind, împrumutarăm subiectul dintr-o novelă a d-lui Nicu Gane, Hatmanul Baltag, şi ne propuserăm să începem lucrul de îndată. Dar Caragiale se hotăra greu să înceapă o lucrare şi adesea eram desperat cînd, cu toate îndemnurile mele, colaboratorul meu îmi tot repeta că trebuie să avem răbdare şi „să aşteptăm momentul inspiraţiei". în sfîrşit, lucrarea începu. Caragiale făcu proza, eu versurile, iar înscenarea o combinarăm împreună. Muzica fu compusă de d. Eduard Caudella, şi Teatrul Naţional din Bucureşti puse opereta în repetiţie. Reprezentată spre sfîrşitul stagiunii 1885, Hatmanul Baltag avu mare succes, fiind în gustul publicului
405
^>i muzica, şi textul, şi jocul artiştilor (Iulian12', Mateescu13', X)ăneascal4) etc).
Reprezentaţiile au fost numeroase; cupletele se repetau pretutindeni, iar valsul Un bărbat ce se respectă, o fericită inspiraţie a compozitorului, se auzea în toate localurile publice şi se fluiera pe toate uliţele. Dar, cum e la noi, opereta n-a mai fost pusă niciodată în repertoriul Teatrului Naţional: prea erau necăjiţi compozitorii din Bucureşti de succesul d-lui Caudella din Iaşi. Interesant este că în cursul acestei primăveri, după aproape treizeci de ani, Hatmanul Baltag a fost reprezentat la Cernăuţi de o trupă de amatori, cu mare succes, pe cît aud.
Reuşind această lucrare comună, Caragiale m-a îndemnat adesea şi cu multă stăruinţă să scriem împreună o dramă, dar eu n-am primit propunerea în nici un chip, nesimţindu-mi deloc dispoziţii pentru lucrări de această natură.
Caragiale se puse atunci singur pe lucru şi compuse drama în două acte Năpasta, care şi ea, ca toate celelalte opere teatrale ale sale (afară de D-ale carnavalului), făcu epocă pe scena Teatrului Naţional.
Pînă la un timp, nu numai piesele, dar şi toate celelalte scrieri ale lui Caragiale s-au tipărit în Convorbiri literare: <0 făclie de Paşte, Grand Hotel Victoria, Amintiri din teatre™ etc. Mai tîrziu însă, el părăsi Convorbirile, fiind cam supărat pe directorul acestei reviste.
Cauza era următoarea: Prin anul 1888, devenind vacant postul de director general al Teatrului Naţional, el solicită această funcţiune de la d. Titu Maiorescu, atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice. Ministrul ezită şi mă consultă şi pe mine. Fără şovăire, deşi eram eel mai bun prieten al lui Caragiale, eu îmi dădui părerea că ar fi mai bine să i se găsească o altă funcţiune, mai potrivită caracterului său: prea era grea o administraţie atît de vastă şi de complicată pentru o natură mai predispusă la lucrări de imaginaţie decît la o muncă istovitoare, de seacă administraţie şi la conducerea acelei „gens irritabilis", acelei clase de oameni susceptibili şi nervoşi cum sunt artiştii şi artistele dramatice'6'.
Părerea mea i-am spus-o lui Caragiale în persoană, şi el nu mi-a iertat-o. El era oarecum născut şi crescut în teatru. Iubea teatrul peste măsură, şi visul său, încă din întîia tine-
reţă, era să ajungă odată director general al Teatrului Naţional din Bucureşti. Stăruinţele sale izbutiră pînă în sfîrşit. D. Maiorescu riscă încercarea şi il numi în funcţiunea atît demult dorită. în curînd avui însă mîhnirea să constat că nu mă înşălasem în prevederile mele. Teatrul mergea râu, tot mai rău. Caragiale, nemulţumit, dezgustat ,nu ştiu cum să scape mai repede de locul pe care îl crezuse încîntător şi îi procurase numai dezamăgiri.
De atunci încoace relaţiile noastre se mai răciră. Scrierile sale ulterioare el nu le mai publică în Convorbiri literare. Negreşit că Momentele şi alte novele şi schiţe nu se pot compara cu scrierile sale dintîi. Toate dovedesc însă că sînt lucrările unui autor de mare talent, cu o admirabilă fineţă de observare, minunat cizelate şi scrise într-o limbă bogata şi frumoasă.
Am aflat că în anul acesta chiar, Caragiale, mai ales după îndemnul actualului director al Teatrului Naţional, d. I. Bacalbaşa, ar fi scris aproape în întreg o piesă nouă, ce va fi reprezentată la iarna viitoare. Cei care cunosc lineamentele ei generale susţin că ar fi tot aşa de bună ca întăile sale eo-medii<7).
Convorbirile literare pierd prin moartea prematură a lui Caragiale pe unul din cei mai însemnaţi colaboratori ce au avut, toţi iubitorii de literatură şi de teatru pierd un, autor care timp de treizeci de ani i-a desfătat cu creaţiile sale şi a provocat cîteodată un nedescris entuziasm, iar scriitorul acestor rînduri îşi aduce aminte cu duioşie de orele, nepreţuite petrecute cu Caragiale.
406
NICU GANE
Născut în ziua de 1 februarie 1838, Nicu Gane a încetat din viaţă la 16 aprilie a.a, după o scurtă suferinţă. Cunoscutul scriitor membru al Academiei Române a împlinit deci 78 ani, 2 luni şi 16 zile.
Gane a avut o viaţă publică foarte lungă, căci întîile funcţiuni ale statului le-a ocupat într-o vîrstă neobişnuit de tînără, pînă a nu fi ajuns la majoritate. El a început prin a fi membru la tribunalul din Folticeni; înaintat la Curtea apelativă din Iaşi, a trecut curînd preşedinte de secţiune la •Curtea din Focşani, de unde cîţiva ani mai tîrziu a fost mutat, după cerearea sa, în aceeaşi calitate, înapoi la Curtea din Iaşi. în urmă, părăsind magistratura, Gane a fost numit prefect' apoi în mai multe rînduri fu ales primar al oraşului Iaşi, iar în intervale a dobîndit adeseori mandatul de deputat sau senator şi a sfîrşit prin a fi scurt timp ministru al Domeniilor şi preşedinte al Senatului. Moartea 1-a găsit epitrop al Ospiciilor şi Spitalelor „Sfîntului Spiridon".
Din Academia Română, Nicu Gane făcea parte de 34
de ani, întîi ca membru corespondent, din martie 1882, iar de la 1 aprilie 1908, ca membru activ*1».
în toate funcţiunile publice ce a ocupat, Gane a fost de
-o hărnicie exemplară. El era drept, conştiincios şi chiar scru-
.scrupulos pînă la extrem, aşa încît s-a bucurat totdeauna nu numai de cea mai frumoasă reputaţie, dar de toată dra-
.gostea concetăţenilor săi.
Totuşi generaţiile viitoare, cînd vor pomeni numele său, nu se vor gîndi la aceste calităţi ale sale, oricît ar fi fost de lăudabile, ci vor avea în minte pe autorul novelelor şi al
naraţiunilor, la a căror cetire vor simţi o plăcere tot atît de mare ca şi contimporanii săi.
Iubitor de literatură, Nicu Gane a fost unul din stîlpii Societăţii „Junimea", în întrunirile căreia îşi citea novelele, cari apoi se publicau în Convorbiri literare... Scriitorul acestor rînduri nu ar uita niciodată efectul ce a făcut în Societate citirea întîiei sale novele Fluierul lui Ştefan.
Costache Negruzzi făcuse începutul acestui gen de literatură. Novelele istorice ale lui Negruzzi inspirase apoi pe Alexandru Odobescu, care, după modelul lui Alexandru Lăpuşneanu, scrisese pe DoamnaChiajna şi peMihnea-vodă^.> După aceştia, noveliştii români dispăruse aproape cu desăvîrşire. Puţinii cari comunicau publicului produceri literare de acest fel scriau cu o deplorabilă afectaţie şi lipsă de sentimente reale, într-o limbă artificială şi pedantă. Nicu Gane veni atunci, după o lungă întrerupere, cu o proză frumoasă, inspirată din limba populară, şi cu povestiri simple şi interesante, în care persoanele descrise erau vii şi situaţiunile reale. Fluierul lui Ştefan fu tipărit în al doilea număr al anului întîi al Convorbirilor literare, 1 aprilie 1867, adică acum aproape 50 de ani, şi se citeşte şi astăzi cu aceeaşi plăcere şi acelaşi interes.
în urmă, Gane, încurajat de succesul dobîndit, a scris şi publicat un şir întreg de naraţiuni, care fură primite de public cu aceeaşi bunăvoinţă şi mulţumire: Piatra lui Osman, Duduca Balaşa, Domniţa Ruxanda, Vînătoarea, Iliuţă, Hatmanul Baltag, Două nebunii, în vacanţe, Cinele Bălan, Andrei Fior ea Curcanul... Imitatori de ai lui se iviră în toate părţile ţării, dar mai ales în Folticeni, oraşul natal al lui Gane, unde pe toţi tinerii săi contimporani îi apucase o adevărată pasiune să îmbogăţească şi ei literatura naţională. Negreşit că dintre aceştia nu s-a deosebit nici unul.
Printre novele, Gane mai compunea cîte o poezie bine simţită, care mărea bagajul său literar. Iar mai tîrziu, pe lîngă scrierile din Convorbiri literare, el a mai publicat şi cîteva mici volume intitulate Zile trăite, Spice, Pagini răzleţe, Păcate mărturisite, precum şi o traducere în versuri a Infernului lui Dante*3.'
Cînd a împlinit patruzeci de ani, în ziua de 1 februarie J878, Nicu Gane scrise o poezie dedicată mie, vechiului şi
-408
409
statornicului său prieten, în care îşi cînta sosirea sa la jumătatea vieţei:
Vin, amice din pruncie, Să ciocnim două pahare. Voi să trec cu voie bună în a iernelor hotare
Şi cînd ceasul vieţii mele Astăzi patruzeci va bate Amintindu-ne trecutul, Să-nchinăm o sănătate!
Aici poetul descrie frumoşii ani ai tinereţei şi ai amorului,, după care îşi îndreaptă privirea spre viitorul mai puţin vesel ce-1 aşteaptă:
Căci de-ntorc a mea privire Cătră calea viitoare, Văd o ţară friguroasă Sub un cer fără de soare,
Văd mormîntul cum m-atrage Ca o vrajă colo-n vale, Iară eu alerg spre dînsul Pe alunecoasa cale.
Şi ce iute-i coborîşul!...
Dar el se mîngîie de ceea ce va pierde:
Las zgîrcitul ce se-nchină La viţelul lui de aur Să jălească că în urmă-i Pierde scumpul său tezaur.
Eu comoara mea iubită O port ici cu mine-n sîn, Pîn' la capătul cărărei Merg cu sufletul senin.
Şi cu sufletul senin a mers Gane pînă la capătul cărării' sale. Cei cari au cunoscut bine şi au iubit pe Nicu Gane au
admirat totdeauna natura entuziastă ce a avut şi a ştiut să păstreze pînă la adînci bătrîneţe această fire aleasă.
Cu mulţi ani în urmă, i-am spus într-o epistolă ce i-am £rimes<4) tot aceea ce scriu şi astăzi la mormîntul său: Trei lanţuri, o amice, ne leagă împreună. Prietenie, sînge'V lucrarea cea comună, Dar chiar cînd din acestea nici unul nu ar fi, Cu tot aşa tărie ca astăzi te-aş iubi, Căci nu e pentru suflet spectacul mai plăcut Decît să vezi pe-acela ce-acuma a trecut A scurtei noastre vieţe mai dulce jumătate, Păstrînd a tinereţei iluzii neschimbate.
Şi am sfîrşit epistola mea cu următoarea urare, ce nu era greu ■de prevăzut că se va împlini:
Aceste simţiri fie-ţi şi-n timpuri viitoare, Tovarăşe iubite precum şi iubitoare, Căci chiar de ţi-ar aduce dureri şi tînguiri, Tot ele sunt izvorul de-nalte fericiri!
în ziua de 1 februarie 1915, la împlinirea a 77 de ani, Nicu Gane a strîns la masă împrejurul său toată numeroasa lui familie şi cu veselia ce-1 caracteriza a băut în sănătatea tuturora şi i-a invitat să poftească şi la anul. Despre acea serbare m-a înştiinţat prin o scrisoare în care se cuprind următoarele rînduri:
„Tu ,care ai ţinut un registru în regulă despre vîrsta fiecăruia dintre membrii foastei «Junimi», trebuie să ştii că la 1 februarie anul curent am încălecat pe al 77-lea an.
Iată o vîrstă la care nu toţi ajung; numai cei vrednici pot să-şi dea satisfacţia de a număra doi de şapte în vîrsta lor...
Aşa fiind, am voit să sărbătoresc cu deosebită solemnitate aniversarea mea şi am invitat toată familia la Iaşi pentru acea zi: băieţi, fete, gineri şi nepoţi, ca să ciocnim cîteva pahare. Am fost 16 la masă...
A fost o zi mişcătoare, drept să-ţi spun. Eu, sărbătoritul, patriarhul, înduioşat de multele urări de sănătate şi viaţă ungă ce mi s-a făcut, am declarat cu paharul în mînă că, pentru a le face plăcere, m-am hotărît să trăiesc mai departe, ;şi pentru a le da o dovadă de seriozitatea hotărîrii mele, m-am
410
411
angajat să le mai dau o masă la viitorul 1 februarie 1916,. la care însă, să nu lipsească nici unul. Suntem dar toţi obligaţi, să mai trăim cel puţin un an. Ce va fi pe urmă, vom vedea.
Mă rog să nu crezi că-mi fac bagajul pentru călătoria cea mare dans l'autre cote, cum zicea veselul Petrache Lochman, tovarăşul meu de vînătoare. Tu şi cu mine trebuie să mai trăim; am rămas aşa de puţini din bătrînii colaboratori ai Convorbirilor, şi din fericire tocmai cei mai legaţi cu prietenie, încît ar fi păcat să mai dispară unul dintre dînşii."
Anul acesta, la masa din 1 februarie, au venit iarăşi cu toţii, mai mulţi chiar decît anul trecut, dar sănătatea capului familiei era mai slăbită şi veselia a fost mai puţin răsunătoare, căci încrederea în viitor era mai mică.
Cîteva luni mai tîrziu, Nicu Gane îsi lua ziua-bună de la toţi...
[TITU MAIORESCU]
Domnilor!
Titu Maiorescu, a cărui memorie ne-am întrunit să o serbăm, s-a născut la Craiova la 15 februarie 1840. Astăzi ar fi împlinit 80 de ani, dacă ar fi mai trăit doi ani şi opt luni. Dar el a încetat din viaţă în vara anului 1917, în timpul nenorocirilor şi umilirilor noastre, şi nu i-a fost dat să vadă realizarea unirii tuturor ţărilor române într-un singur stat naţional, omogen, liber şi independent.
Cercul Convorbirilor literare, din care mulţi au fost dis-cipuli ai lui Maiorescu, a luat lăudabila iniţiativă a organizării festivităţii de astăzi din recunoştinţă şi ca un omagiu adus marelui lor învăţător şi m-a invitat să asist la această adunare. Am venit bucuros, căci aveam legături multe cu Maiorescu, legături de înrudire, legături mai apropiate de strînsă prietenie, ce ne-au unit mai bine de o jumătate de secul fără ca vreun nor să turbure senitătatea relaţiilor noastre, şi, în sfîrşit, ne-a mai legat o lungă şi harnică colaborare pe tărî-muî literelor române. Toţi cîţi am lucrat de 50 de ani încoace în ogorul intelectual al poporului nostru am profitat de pove-■ţile şi îndrumările acestui mare scriitor, cugetător şi orator, şi numeroase generaţii ce vor veni după noi vor cîştiga tot atît de mult dacă vor consulta scrierile şi vor aprofunda cugetările sale.
Cu 57 de ani în urmă, cînd m-am întors din ţări străine de la studii şi am ascultat întîi la Iaşi prelegerile filozofice populare ce făcea Maiorescu, am rămas uimit de superioritatea vorbirii şi expunerii sale asupra mai tuturor învăţaţilor ce ascultasem în ţările apusene care stau în fruntea civilizaţiei. Chiar în privinţa limbei în care se exprima, în acel timp cînd mulţi învăţaţi de-ai noştri latinizau şi schimbau graiul
413
poporului nostru pentru a sprijini — cum credeau ei —interese naţionale, eu mă întrebam cu mirare unde a găsit Maiorescu o limbă română ştiinţifică atît de clară şi atît de frumoasă, ca ceea în care vorbea publicului numeros ce venea să-L asculte.
Discursurile ţinute mai în urmă în Corpurile legiuitoare de marele profesor, devenit şi mare om de stat, făceau de asemenea un efect adînc asupra ascultătorilor, iar introducerea istorică din capul fiecărui volum al discursurilor sale parlamentare arată o nepărtinire în judecarea chiar a bărbaţilor politici cu care era în luptă, cum rareori se va găsi la un. alt scriitor cînd vorbeşte de adversarii săi, căci nimic nu este mai greu decît a desprinde judecata rece a minţii de pasiunile ce ne clocotesc în inimă.
Războiul nostru, izbucnit în 14 august 1916, m-a găsit la moşioara părintească de pe malul Prutului'1'. Acolo am trăit doi ani şi jumătate într-o desăvîrşită izolare. In acest lung răstimp nu am avut alţi tovarăşi intelectuali decît numai cărţile. Dispunînd de o bibliotecă bogată, rămasă în cea mai mare parte de la părinţi, am fost în poziţie să recitesc, pot zice tot cea au scris românii cărturari de un secul încoace, de cînd, odată cu încetarea domniilor fanariote, a început renaşterea noastră naţională. Am recitit pe foştii mei colaboratori în versuri şi proză, din care atîţia mi-au fost prieteni intimi şi iubiţi, pe Alecsandri, Eminescu, Creangă, Gane, Conta, Naum şi alţii mulţi, am recitit pe antemergătorii acestora, precum şi pe autorii din toate celelalte provincii române acum unite cu noi. Lipsa de orice atingere a vreunui1 interes personal, depărtarea de orice mijloc social ce ar fi putut să mă influenţeze şi vîrsta înaintată, cînd ai în urmă o cale aşa de lungă şi înainte un drum atît de scurt, îmi permit a crede că am judecat pe scriitorii noştri cu deplină obiectivitate. Ei bine, am găsit pe ici, pe colo, în toţi autorii români,, chiar în cei mai buni, pe lîngă părţi frumoase, de multe ori chiar minunate, şi oarecare părţi mai slabe. într-un singur autor n-am găsit nici măcar o frază care ar fi trebuit suprimată sau schimbată, şi acest autor este Maiorescu. Nimic,, ca să zic aşa, nu i-a scăpat din condei. Totul este adevărat,, totul se leagă, totul este scris cu puteri convingătoare. Am recitit scrierile sale şi astăzi cu acelaşi interes şi cu aceeaşi mulţumire sufletească cum le cetisem cu 50 de ani în urmă.
Maiorescu era unic şi ca scriitor, şi ca orator, şi felicit ce actualii colaboratori ai revistei Convorbiri literare, pe care Iu am înfiinţat-o, sunt 53 de ani, am condus-o aproapei 30 de ani şi pe care d. profesor Mehedinţi'2» o conduce astăzi aiutat de un mare număr de colaboratori tineri şi cu talent, cu atîta zel, dragoste şi abnegare, că şi-au manifestat prm organizarea serbării de astăzi recunoştinţa către scriitorul cel mai de seamă ce-au avut Convorbirile literare: marele Maiorescu!
414
THEODOR ROSETTI
Theodor Rosetti, născut în 4 mai 1837, a încetat din viaţă în ziua de 5 iulie a anului curent. El a trăit 86 de ani şi cîteva luni, o vîrstă care puţinor oameni le este dat să împlinească.
Studiile secundare Rosetti le-a făcut în Germania, iar cele superioare la Paris şi se găsea încă la şcoli în străinătate cînd cumnatul său Alexandru Cuza s-a ales domn. Cu caracterul său drept şi independent, niciodată Rosetti n-a căutat să profite de strînsa legătură familiară [sic !] ce avea în domnitorul pentru profituri personale, ca spre exemplu spre o mai repede înaintare în magistratură, ci şi-a făcut stagiul ca toţi ceilalţi tineri cu studii asemănate. Abia mai tîrziu, sub domnia regelui Carol I, Rosetti a înaintat treptat pînă la cel mai înalt post de magistrat, acel de prim prezident al Curţii de Casaţie.
La 1888, regele îl însărcina să formeze ministerul la căderea lungului guvern al lui Ion Brătianu-tatăl.
Th. Rosetti credea că progresul unui popor, pentru a fi real, trebuie să meargă treptat şi regulat ca vîrstele individului, iar nu prin sărituri mari şi violente, care tulbură numai şi ţine în loc mersul normal al unei ţări. Astfel, conservator în părerile sale, el înlesni înţelegerea cu Lascăr Catargiu, făcînd să ia acesta preşedinţia consiliului de miniştri, iar el rămînînd ministru al Justiţiei. în această calitate, el introduce inamovibilitatea magistraturei, regulat făgăduită de guvernele anterioare prin mesagiile de deschidere al corpurilor legiuitoare, dar niciodată realizată.
Altă dată, ca ministru al Instrucţiei Publice, din simpatia ce avea pentru Academia Română, trecu asupra acestei instituţiuni o mare parte din imobilul ce ocupă astăzi în Calea Victoriei. Chiar acum, la încetarea sa din viaţă, el a lăsat Academiei prin testamentul său o sumă de bani însemnată în raport cu modesta sa avere
Th. Rosetti a fost unul din cei cinci care au înfiinţat Societatea literară „Junimea", cu aproape 60 de ani în urmă, şi a colaborat la Convorbiri literare. Articolele sale, deşi puţine la număr, dar de mare merit, sunt studii sociale asupra ţării noastre. Aceste studii: Despre direcţiunea progresului nostru, Despre mişcarea socială la noi, Despre scepticismul la noi (2) etc, sunt tot atît de interesante de cetit astăzi ca în timpul cînd au fost publicate, cu jumătate de secol înainte.
Cu inteligenţa sa limpede, cu cunoştinţele sale variate şi profunde, cu caracterul său drept şi lipsit de pasiuni violente şi cu patriotismul său adînc şi real, Th. Rosetti ocupă un loc însemnat printre bărbaţii ce au întemeiat România modernă.
Pe vechii săi prieteni, care se duceau să-1 vadă şi îl găseau totdeauna zîmbitor în grădiniţa lui, căutînd pînă la bătrîneţe de florile sale, aducerea-aminte a acestui bărbat de caracter nobil şi inteligenţă superioară îi va umplea totdeauna de adîncă duioşie.
416
„REVISTA REVISTELOR" ŞI ALTE „NOTIŢE LITERARE
[„JURNAL PENTRU TOŢI"]
Cu începere de la 1 ianuarie an[ul] cur[ent] apare la Iaşi un jurnal intitulat Jurnal pentru toţi a\ sub redacţiunea d-lui Em. Arghiropol. Acest jurnal, care este ilustrat şi are formatul foaiei franceze Le journal pour tous, iese de două ori pe lună şi are de scop, după cum ne spune într-un articol adresat „cătră lectori", care cuprinde oareşicum profesiunea de credinţă a jurnalului, dezvoltarea literaturei naţionale.
Nr. 1 a jurnalului conţine mai întăi o parte a unei nuvele originale de d. Em. Arghiropol, intitulată Condemnata. Aşteptăm sfîrşitul pentru a ne pute pronunţa asupra acestei pro-ducţiuni, deşi păn-acum putem zice că nu ne-a insuflat un mare interes. Tot se întoarce în jurul unei sume de cîteva sute de ruble, iar asemine chestiuni materiale nu au putut niciodată să producă interes lectorului, căci o producere literară are tocmai scop de a-i distrage ideile de la interesele materiale de toate zilele, ce-1 înconjură în viaţa practică. Autorul mai are încă defectul de a se perde în descrieri de detailuri obositoare pentru cetitori.
în acelaşi număr găsim, în locul al doilea, o nuvelă tradusă tot de d. Em. Arghiropol, cu titlul Tăcere în viaţă şi iertare în oara morţii. Această nuvelă ne pare estrasă din o bibliotecă catolică, căci este scrisă cu scopul de a răspîndi idei religioase în sensul catolicismului, prin urmare fără interes pentru noi. Un articul intitulat Studiuri asupra dreptului, o traducere din repetiţiunile scrise asupra Codicelui Napoleon a lui F. Mourlon, poate fi util pentru studenţi-' de drept, nu are însă nicidecum locul său într-un Jurnai pentru toţi: publicul mare nu este specialist. La urmă, sub rubrica Varietăţi, găsim un articul, Apropo de primăvară
419
a cărui cetire nu ar fi fără interes dacă ar fi fost înserat în adevăr „â propos de primăvară", şi nu la 1 ianuarie, şi dacă traducerea ar fi făcută mai cu îngrijire. O poezie de d. Iancu Holban, 0 sară la Slănic (O!), cîteva rînduri adresate lectorilor, care cuprind scopul şi obiectul publicaţiunii, şi o naraţiune comică, Hotărîrea unui primar. La sfîrşit, sunt cîteva anunţuri. Cele trei ilustraţiuni sunt: pe pagina întăia chipul unei femei, pe altă pagină o scenă de familie şi pe pagina din urmă portretul redactorului (? !).
Am fi dorit ca redacţiunea să aibă mai mare îngrijire în articulele traduse, limba să fie mai curată, mai gramaticală şi mai lipsită de espresiuni străine şi ca ortografia adoptată să fie mai sistematică şi mai consecventă. S-a trecut timpul în care această chestiune era privită ca o chestiune secundară şi fără interes şi unde fiecare scria după fantăzia sa. Tocmai într-o publicaţiune ce are de scop dezvoltarea literaturei punctul ortografic n-ar trebui niciodată lăsat în neîngrijire.
în sumă, începutul arată puteri slabe, dar cea mai mare bună-voinţă, de care totdeauna trebuie ţinut samă.
Ut desint vires, tamen est laudandu voluntas.
[„ALBINA PINDULUI"]
Cu începere de la 15 iunie a.c. apare în Bucureşti o nouă foaie literară, cu numele Albina Pindului (1>, redactată de d. Grigore H. Grandea. Noua foaie, mai mică în format, însă mai mare în volum decît foaia noastră, iese la 1 şi 15 a fiecărei luni. Preţul abonamentului este de 20 lei noi pentru Bucureşti şi 22 pentru judeţe.
în nr. 1 figurează ca colaboratori numai doi autori naţionali: redactorul — d. Grandea — şi cunoscutul poet d. D. Bolintineanu. Acest număr începe prin un mic prolog al redactorului, în care se face profesiunea de credinţă a foaiei: Albina Pindului ţinteşte a conlucra la dizvoltarea gustului pentru frumos, fin şi adevăr.
Spre a conlucra pentru adevăr, foaia îşi propune de a combate senzualismul care, după cum pretinde redactorul, a început a întina juna noastră literatură şi să învenine spiritul şi inima societăţii române. La sfîrşit se zice că Albina Pindului „va face tabula rasa de trecut" şi că-„şi rezerva prezentul şi viitorul" (?!!)
După această mică introducere, urmează un articul tradus din limba franceză, asupra literaturei. — Am fi preferit să vedem figurînd în capul foaiei o scriere originală. — La pag. 5 se reproduc apoi cîteva cuvinte dintr-un discurs ţinut de d. M. Chevalier în Senatul francez asupra libertăţii învă-ţămîntului, pe care le aprobează d. Grandea, care subscrie articulul. Urmează cîteva scene din Romeo şi Julia şi din Hamlet, traduse în proză, fără a se spune de cine. într-un articul intitulat Grecia, se vorbeşte pe 2 1/2 pag. despre istoria artelor la greci. într-un articul de 27 rînduri de d. Bolintineanu: Poezia română în diverse epoce, autorul vor-
421
beşte de o poezie populară din timpul lui Caragea şi a lui Gr. Ghica, pe care o citează la sfîrşit sub titlul: „Iaca poezia ce am promis!"
Juna din Nuremberg este un feli de istorisire de d. Grandea, care începe în acest număr şi va urma. într-un alt articul, cuprins pe o pagină: O nouă formă a versului de 7 şi 6 silabe, d. Grandea laudă pe d. Bolintineanu, pe care îl declară cel mai abil versificator al românilor şi citează cîteva pasagiuri din poeziile sale. Mai la vale citează şi cîteva versuri din Ovid, Virgil, Properţiu şi Tasso şi zice că dacă ne vom cultiva limba vom avea şi noi aşa versuri frumoase. Elie şi Ştefan (2> este un fragment dintr-o dramă de d. Grandea în versuri. Mania cucoanei Elenca este un fragment de d. Bolintineanu, în care se istoriseşte că un copist dintr-un ministeri a fost dat afară din serviciu şi înlocuit prin un lacheu a unei dame bogate şi se vorbeşte în contra ministrului şi a ciocoilor. Amîndouă fragmentele sunt cîte o faţă sau două. Afară de aceste mai este o poezie originală de d. Grandea, Infidelitatea, alta de d. Bolintineanu, Copaciorul, şi mai multe poezii de Schiller, Goethe, Heine şi Byron traduse în proză.
Ortografia nu este a noastră. Albina nu adoptă u scurt pentru deosebirea singularului de plural, masculinului de femenin şi adjectivului de adverb; Albina face încă deosebirea în scriere între -k şi -t prin u şi A, unde noi scriem oa şi ea, Albina scrie 6 şi e. Ea pune u pe i şi u final cînd n-au accentul greu v pe vocala finală a verbului cînd e accentuată (infin. conj. 1 şi 2; imper. pers. 3 sing.; perf. indif. pers. 3 sing.). în fine, pune cînd apostroful, cînd linia de unire, fără a face distincţiunea dacă se contrag două cuvinte prin scoaterea unei vocale sau nu.
Ne temem a nu comite o nedreptate pronunţîndu-ne de pe acum asupra valoarei şi meritului foaiei, după judecarea întâiului său număr, şi aşteptăm pentru a pute face o mai conştiincioasă critică numerile următoare.
Dorim succes junelui nostru confrate din Bucureşti. Orice întreprindere literară este lăudabilă, şi în timpurile noastre mai mult decît oricînd.
Starea culturei noastre este fără îndoială încă foarte înapoiată. Interesul material individual predomneşte. Artele paci-nici ale civilizaţiunei, ştiinţa, literile, artea, ridicate pană la ceruri prin cuvinte, sunt dispreţuite în fapt. Singurele
422
ştiinţe ce ocupă mai mult spiritele noastre sunt p 3 Atica şi dreptul şi chiar acestea din nenorocire le coborîm de la înălţarea lor ştiinţifică.
în asemine stare de lucruri, cînd pe de o parte claselor destul de instruite le lipsesc interesul naţional, iar pe de alta clasele mai de jos, care ar ave acest interes, nu au instrucţiune destulă pentru a pute înţelege ce valoare are cultivarea ştiinţelor şi artelor într-un popor, acel care îşi propune de a lucra în arte sau în ştiinţă are să păşească pe o cale spinoasă, neroditoare şi atît de grea, încît trebuie multă tărie şi perse-veranţă pentru a nu cade în discuragiare.
Din publiciştii literari anteriori, n-a putut să lupte nici unul mult timp cu indiferentismul general ce-1 încunjura, şi am văzut de-a rîndul luate frumoasele începuturi de publi-caţiuni literare stingîndu-se în leagănul lor. Chiar de la apariţiunea Convorbirilor literare încoace, am văzut mai multe publicaţiuni literare arătîndu-se şi redispărînd^
în Bucureşti începuse a ieşi foaia Ateneul. în Iaşi, cîteva spirite, în adevăr nemature încă, începuse a scoate o foaie, Originea. în Botoşani, a apărut cîtva timp un jurnal, Steluţa 1. Toate au dispărut, şi „Albina Pindului" este singura foaie literară care apare pe lîngă Convorbiri. Cît timp va trăi oare juna foaie? Viaţa sa va atîrna de modul cum va fi redactată.
Pentru a izbuti şi a prinde rădăcină, o publicaţiune literară trebuie să se dizbine cu desăvîrşire de sistemul păzit de publicaţiunile politice.
Aceste din urmă sunt redactate în mare parte de persoane fără destulă instrucţiune, fără principiuri bine stabilite şi chiar fără zelul necesar, cu articulile lor scuturate din mîneci, cu nesfîrşite lupte personale, trebuie să servească de ezemplu cum jurnalele nu trebuiesc scrise. Un jurnal literar trebuie să cuprindă articule bine concepute şi conştiincioase şi bine prelucrate. Trebuie să se depărteze de orice este personalitate, să critice scrierea, iar nu autorul, dar aceasta cu asprime şi justeţă, ferindu-se de fatala manie de a tot lăuda şi de a lăuda tot cu scop de a fi lăudată la rîndul său. Trebuie să se supuie la orice critică, cît de aspră şi chiar cît ar fi de nedreaptă să nu-şi răzbune, căci adevărul în ştiinţă pană în sfîrşit
1 Este de prisos a se menţiona Jurnalul pentru toţi şi Amicul familiei^
42»
trebuie să străbată, şi în arte, frumosul, cu timpul, trebuie să placă. Publicistul literar să nu ţintească spre efectul momentului, şi, pe cît se poate, ferească-se de tot ce este actual, căci frumosul şi binele nu au actualitate. în fine, conştiinţios în faţă cu publicul mic la număr care se interesează, aibă o perseveranţă în faţă cu publicul indiferent, căci astfeli numai îl va pute îndrepta şi va pute conlucra cu succes la dizvoltarea literaturei naţionale.
Aceste le dorim confratelui de la Albina Pindului şi ne place a spera că nu vom fi amăgiţi în dorinţele noastre.
SOCIETATEA ACADEMICA
în anul trecut cînd s-a instituit Societatea Academică în Bucureşti, deschiderea şedinţelor Societăţii, precum şi primirea membrilor numiţi prin decretul domnesc din 2 iunie 1867 s-a făcut cu pompă estraordinară. Din entuziasmul şi solemnitatea cu care a început Societatea nou înfiinţată lucrările sale, mai toate jurnalele au dedus că un pas gigantic s-ar fi făcut pentru literatură şi ştiinţă în România. Noi însă n-am pus nici un temei pe discursuri şi primiri solemne> cu care suntem pre deprinşi, ci am aşteptat rezultate pentru a ne pronunţa asupra valoarei Societăţii Academice. în sesiunea din anul 1867, şedinţele Societăţii n-au produs alt rezultat decît formaţiunea statutelor sale şi cîteva proiecte de ortografie. După o lungă discuţiune însă, chestiunea ortografiei a rămas a se hotărî definitiv în sesiunea anului curent. Aşteptam cu nerăbdare întrunirea Societăţii pentru a vede rezultatele cugetărilor membrilor Societăţii în şirul unui an întreg în privinţa chestiunei ortografiei, însă în ne-conformitatea art. XIII din statute, la 15 august nu se găseau în Bucureşti numărul de membri cerut de art. XIV şi Societatea nu s-a putut deschide. Entuziasmul anului 1867 dispăruse. Nici discursuri de deschidere, nici bancheturi vesele în onoarea literaturei şi a ştiinţelor, nici iluminaţiuni! Credeam că sesiunea va rămîne fără o singură şedinţă, cînd am aflat că la 15 septemvrie sesiunea s-a închis iarăşi cu solemnitate. Fiindcă a fost închisă, credeam că trebuie să fi fost mai întăi deschisă, şi am căutat a afla rezultatele întrunirilor
425
şi a cugetărilor membrilor Societăţii în şirul unui an. Rezultatele aceste sunt următoarele:
1) S-au primit trei membri noi (d-nii Mihail Kogălni-ceanu — despre care ne minunasem cum de nu fusese numit de la început —, George Sion şi Papiu Ilarian).
2) S-a premiat cu 300 galbeni o gramatică cu motto: si consuetudo viverit, vetus lex sermonis abolebitur.
3) S-a luat deciziunea de a se institui în viitor un ziar literar al Societăţii.
4) S-au ţinut discursuri de închidere.
Aceea însă ce a provocat mirarea noastră este hotărîrea ce s-ar fi luat ca ziarul Societăţii1 să apară cu ortografia etimologică. în anul trecut, majoritatea Societăţii se pronunţase contra sistemului etimologic (1) şi chestiunea rămăsese pedentă. Cum şi de cine a fost hotărîtă în acest an? Sperăm că suntem rău informaţi, căci altfeli această inconsecvenţă ne-ar da multe de gîndit.
Aceste sunt rezultatele dobîndite pentru literatura naţională în sesiunea anului 1868 [...] (2>. -
— D. T. Maiorescu, membru al Societăţii Academice Române, văzînd lipsa totală de rezultate şi simţindu-se amăgit în aşteptările şi speranţele sale asupra Societăţii, ş-a dat demisiunea sa de curînd(3).
1 Vezi Conv. Ut. nr. 15, anul 1867.
.FEMEIA" — JURNAL NEPOLITIC
Păn' la sfîrşitul anului 1868 nu apărea nici un jurnal în oraşul Roman. La 25 dechemvrie anul trecut a ieşit întîiul număr a jurnalului Femeia <n sub redacţiunea domnului I. Gheorghiu (Budu), a cărui nume nu ne era cunoscut păn-acum prin nici o publicaţiune. D. I. Gheorghiu, după cum este însemnat, e totodată redactorul, proprietarul şi, pre cît se vede, şi singurul colaborator (2>; abonaţi... presupunem că trebuie să fie şi alţii. Jurnalul său apare în fiecare lună la început, aşa cel puţin este scris, deşi vedem numărul întîi apărînd la 25 dechemvrie, adică nu numai la sfîrşitul lunei, dar şi la sfîrşitul anului. Preţul abonamentului pe an — 1 galb[en]. Titlul jurnalului este Femeia, jurnalul este, precum se zice, „nepolitic" şi poartă ca motto:
Ajutaţi-mă oameni ca să vă ridic învăţaţi-mă să vă fac mari...
Ortografie nu este. Cel puţin vedem că se scrie după inspiraţiunea momentului, d.e. la rîndul 1, p. 1 omenii şi la rîndul 4 ibid. oamenii; tot pe pagina 1 se scrie în cîteva rînduri consecutive vrîstele, vîrstă, verstele, vărstă; in aquestă pînză, şi apoi aquestă figură; şi mai jos: dupre aqueastă materie; pînză şi pânză, eu pusesem şi eu lâsasemu; fiequârei şi fie quareia şi asemene ezemple numerate numai pe pagina întîia.
în mărime de 1 1/2 coală, jurnalul cuprinde: 1) Ceva asupra profesiunilor de credinţă; 2) Educaţiunea femeilor; 3) 25 Dechemvrie; 4) Moda şi comodul; 5) Higiena; 6) Bucătăria; 1) Cunoştinţe utile; 8) Comptabilitatea domestică. Să dăm samă despre aceste articule?
427
Iată cum începe articulul Ceva asupra profesiunilor de credinţă (în citate am păstrat ortografia Femeiei):
„în genere omenii, mai în tote începuturile lorii, iubescu a da în prospecta, forma lucrului ce vroescu să facă".
Ce însemnează toate începuturile oamenilor? Cum se dă forma lucrului ce voieşti a face?
„Ajuns la punctulîi de a distinge; şi vedendii despre unu lungii timpii de perfecţiune crescândă, o decadenţiă umilitoare; vroiam să conchidă atunce: că omenirea nu are nici unu viitoriu positivu, şi că toate planurile sale suntu la discreţiunea circumstanţeloru providenţiale:
Mai jos:
„Nu îndrăsnisemu înse, a dice nimic în contra perfectibi-lităţeî omului; şi de aqueea, amu remasu şăndindu.
De atunce am mai îmbătrânită. — Triideci şi cinci anî şi şapte copii, m-au pusu în stare se sperezu...? y
Mai jos încă:
„Petrecăndu în fine o desă pătuiă de raţiuni confuze şi eratice."
Apoi mai la vale:
„Amu purcesu a vorbi queva asupra profesiuniloru de credinţiă, ane o face prin-urmare pe an6stră: şi iată cumu degenerăm!"
După aceste scurte citate din articulul introductiv, prin care se recomîndă foaia, pote să-şi facă lectorul o idee ce vor fi celelalte ! Dar să cităm încă începutul articulului Bucătăria:
„Urătu lucru ! —
Urătu în adeverii. Cînd întră quineva într-o bucătărie, unde «gospodina» întră f6rte rarii, ori nici odată, nu se p6te nimica mai urătu.
Arămele cotlite, blidele unse, cîrpele negre, lingurile pe vatră, cuţitile după uşiă, rădăcinele pe sobă, carnea pe laviţă... şi toate ustenzilele în sfârşiţii, t6tă vesela'nprăscietă prin pic6rele argaţilor, pintre lulelele şi opincele lorii, dau un
aspectu atît de desplăcutu bietului ormi, că-decă aru fi cu putinţă, n'aru mai cere în viaţa sa mâncare..."
Astfeli se scrie în jurnalul Femeia!!
Ce friguri de jurnalism, ce furie de scris a cuprins pe d. B. Gheorghiu (Budu), pentru a scoate şi el în micul său oraş un jurnal la lumină? Nu vede el care trebuie să fie neapărat soartea acestui nenorocit al său copil? Un jurnal ieşind într-un oraş unde nici nu este o tipografie, fără alţi colaboratori decît redactorul, care singur scrie şi poate singur ceteşte, căci publicul are o poziţiune mai plăcută decît noi, care trebuie să dăm samă despre apariţiunea publicaţiunilor aşa-nu-mite literare şi care prin urmare suntem condemnaţi la cetirea tuturor acestor elucubraţiuni nenorocite! Un jurnal scris fără ortografie, făr'ca scriitorul să aibă cel puţin cunoştinţe gramaticale — nemaivorbind de altele —, fără să-i treacă măcar o singură bună idee prin minte ce ar ave să comunice cetitorului, este cu putinţă să se susţie? Şi nu este oare bine ca asemine publicaţiuni să dispară, grabnic, căci dacă nu fac alt rău, ele compromit jurnalismul nostru, destul de compromis în faţa bunei credinţe a publicului prin multele ziare aşa-numite politice şi literare care au apărut, dispărut, reapărut şi redispărut în anii din urmă? Dar chiar pentru redactor, n-ar fi fost mai bine să tacă decît să-şi împrăştie atîtea ezemplare de testimoniuri de paupertate prin ţară ?
Redacţiunei jurnalului Femeia, precum şi tuturor celor care fac încă asemine încercări jurnalistice, ne vedem siliţi a repeta un energic „Quousque tandem !...", iar domnului redactor în persoană, în îndurător: O! Si tacuisses!...
428
,SURÎSE ŞI SUSPINE'
O carte de poezii frumos tipărite, care poartă titlul Surise şi suspine — poezii de Ioan Gănescu a ieşit în anul 1869 în Craiova la tipografia naţională, editată de d. M. Drinceanu. Ea cuprinde 212 pagine şi 71 de piese de versuri. Cîte însă din aceste merită a fi poezii? Surîsuri şi suspinuri — titlul ne aduce aminte de o poezie a d-lui T. Şerbănescu: Zîmbiri şi lacrimi, dar cine ar schimba aceste cîteva strofe, de pe o jumătate de pagină, cu acele şeptezeci şi una de poezii şi 212 pagine a d-lui Ioan Gănescu?
Surîsuri şi suspinuri. — Autorul explică în dedicaţiunea cătră d. Dimitrie Filişanu pentru ce a dat poeziilor sale acest nume. Acolo se zice:
„Aceste cînturi ale animi mele; aceste ilusiuni sdrobite ale sufletului meu; aceste versuri cănd vesele, cănd triste, aceste surîsun şi suspine ale unei simţiri înecată în teribilele valuri ale lumei" etc.
Titlul ales nici nouă nu ne pare nepotrivit, ce-i drept dintr-un alt punct de vedere, din punctul de vedere al cetitorului; cînd ceteşte, el surîde şi suspină. Surîsurile sunt scurte, suspinurile mai lungi, cel din urmă, cînd ai cetit cartea, e lung, lung şi profund.
întîia poezie, Iluziuni perdute, e o poezie lirică, precum sunt toate afară de cea din urmă, şi numără nu mai puţin de 19 (adică nouăsprezece) pagine. Mărturisim că poezii lirice de acest calibru n-am văzut încă. într-însa se plînge poetul de necredinţa iubitei, şi începe astfeli:
în ochii tăi priveam credinţa şi constanţa De care al meu suflet era profund pătruns,
430
Pe sinul tău cătam amorul şi speranţa. Dar un echo fatale, trădare a răspuns.
Poetul nostru e o fiinţă privilegiată, căci, pe cînd echoul nu răspunde decît la glasul altor muritori, lui îi răspunde şi la priviri. Ce echo tăcut, ce echo transparent!
Apoi ne spune că e de patruzeci de ani:
O cît de lungă este pe-acest pămînt o viaţă Cînd patruzeci de ani într-îns-ai suferit! (pag. 2)
şi mai jos, tot în acea poezie, că iubita lui e de douăzeci de ani:
Femeia cînd este jună pre puţin raţionează, Orice zice, orice face, i se pare că visează — Aveai douăzeci de ani, am greşit ,erai pre jună. (pag. 11)
El de 40, ea de 20 de ani — contrastul e mare! Suspine autorul, cetitorul va surîde. Nu fiindcă autorul debutează în poezii de amor la această vîrstă — sunt oameni cari au totdeauna inima tînără; nu din cauza contrastului între el şi ea şi a consecvenţelor — fatalitate! Dar la o vîrstă atît de matură să aibă naivitatea a ne-o mărturisi, şi încă în versuri, — dacă femeia la vîrstă de douăzeci de ani pre puţin raţionează, n-ar trebui să facă aceasta bărbatul la patruzeci?
în toate celelalte strofe nenumărate de pe cele 19 (adică nouăsprezece) pagine, autorul, deşi ne spune multe, totuşi nu spune nimic mai mult decît aceea ce cetirăm în strofa întîia. Celelalte plîngeri de amor ale autorului sunt toate cam pe acelaşi ton şi cu puţină schimbare de formă, totul se întoarce în jurul aceleiaşi idei. Suferinţa amorului este în adevăr aceeaşi, dar un autor n-ar trebui să se hotărască a scrie o altă poezie decît atunci cînd a ştiut să unească cu acea simţire şi o idee nouă. Idei nouă am găsit într-adevăr în poezia De ţi-aş zice, însă aceasta este o traducere nu pre fericită din A. de Musset, deşi autorul o numeşte imitaţiune. Asemine în poezia Te iubesc, dar aceasta aduce multe aminte de Gegenwart der Geliebten a lui Goethe şi de Souviens-toi a lui Musset. Asemene, poezia Visul cuprinde în cele 11 (adică unsprezece) pagine o frumoasă comparaţiune, însă nu este a autorului. Omul care, singur într-o barcă, rătăceşte pe marea
431
şi întinde braţele sale cerînd ajutor, se găseşte întocmai într-una din Alcătuirile lui Conachi.
Astfel suspinele originale ale autorului nu sunt tocmai poetice. Pentru a ne convinge deplin despre aceasta, n-am ave decît să mai cetim unele din ele, d.e. Orgia, care începe: Mult îmi place masa-ntinsă ocolită de amici, Cînd văd vinul că se varsă din butelii mari şi mici şi mai la vale:
Mult îmi place mezul nopţii, cînd luminile s-au stins Să văd coniacul că arde ca infernul de aprins ş-apoi:
Beu pahar peste pahar şi şampania spumînd Produce efectul ei ... etc.
O altă poezie, Infirmitatea, începe astfeli: Dece-mi zici tu, dulce angel! că ai o infirmitate? De ce-mi  zici că de-aş cunoaşte-o, aş perde al meu
amor? etc. etc.
Dacă în suspinuri autorul nu este pre fericit, ce să zicem despre surîsurile sale? — Nimic, să-1 lăsăm a vorbi singur. Din poezia Un acatist:
Bucură-te stea mîndră a României; Bucură-te deal al Metropoliei ; Bucură-te loc de sînge pătat Unde Catargiu fu asasinat, etc.
Din poezia încă o cununie:
Cîte femei am văzut Cari după cununie Nici un an nu a trecut Şi s-au pus la loterie.
Am văzut femei în lume Pentru cari ai lor bărbaţi Şi-au dat stare, şi-au dat nume Şi de ele-au fost trădaţi.
432
Astăzi vericare mireasă îţi scoate lacrimi amari Vai! de cel ce-şi bagă-n casă Pe dracul cu lăutari. Cununia uă fi dulce. Dar divorţu-i minunat, Căci prin el dracul se duce Şi rămîi iar nensurat.
Din poezia La uă Jună Fidanţată:
Fereşte-te tu, copilă, de calea acea funestă Care cu al său noroi multe fete a pătat, Fii în viaţa ta, copilă, înţeleaptă şi onestă. Onoarea e o cunună ce puţine au purtat, etc.
(N.B. Consiliurile compun opt strofe). Pentru a sfîrşi citatele, să adăugăm încă întîile două versuri din poezia Carnavalul:
Se începe carnavalul / Hop ! cocoane, la cancanu !
Aceste sunt surîsurile. Pe nivelul pe care sunt simţirile şi ideile poetice ale autorului, se găsesc şi cunoştinţele ce are de prozodie şi chiar de gramatică.
Cu toate aceste, autorul, cu deplină încredere în geniul său poetic, introduce cuvinte nouă în limba română, păcat, în adevăr, în care au căzut şi alţii. Aşa de ezemplu, nu se sfieşte de a scrie belu, orgoliosu, fatigatu, fidanţatu, bapteza, maledictu, blasfematu — inima şi sufletul le topeşte la un loc şi le numeşte anima şi animioară, îngerul îi numeşte angel şi inelul knelu. Dar cine ştie, poate pe noi cari preferim a zice frumoasă, mîndru, obosit, mire, boteza, blăstemat etc, ne taxează de nenînvăţaţi, şi gîtlejurile noastre, cari, cu toată bunăvoinţa, nu pot sughiţa anima, ânelu şi animioară, de necivilizate! Autorul introduce chiar nouă epitete ornante; aşa într-un loc, descriind graţiile belei sale, vorbeşte de gura sa parfumatoare (p. 97, v. 1). Cetind aceasta, ne-am închipuit că trebuie să aibă forma unei cădelniţe sau unei alte afumă-tori. — Dar destul!
Critica strigă, arată, condamnă şi îndreaptă. Ce folos, în anul 1869 o carte ca Surise şi suspine iese la lumină şi îşi găseşte un editor!
433
SOCIETATEA ACADEMICĂ
Aceste sunt lucrările Academiei Române.
George Şmca. ce a ţmut d. ^P™ n« ^e tendir,ţeie ce se Z£^£ţ5ft*£«> ne va ,ipsi ocărea de
a reveni mai tîrziu a».
Lucrările Societăţii Academice din Bucureşti din sesiunea anului 1869 au fost espuse de d. A. Treb. Laurian, secretarul general al Societăţii, în şedinţa publică din 14 septemvrie, în următorul raport.: [...]
Din acest raport oficial rezultă că activitatea Societăţii Academice în anul 1868/1869 se rezumă In următoarele puncte:
1) S-a tipărit jumătate din jumătatea de gramatică elaborată de d. Cipariu şi premiată de Academie în anul trecut, 1868. Această tipărire s-a făcut la Blaj.
S-a elaborat un program de lineamente generale pentru a doua jumătate a aceleiaşi gramatice.
3) S-a elaborat alt program (regulament) cu măsurele cele mai eficace (?) pentru realizarea unui dicţionari. (A realiza un dicţionari? !)
4) S-a îngrijit de strîngerea materialului (?) la glosarul limbei.
5) S-au precizat atribuţiunile unei delegaţiuni a Academiei prin alt program (regulament).
6) S-a discutat serios (?) chestiunea ortografiei române, în rezumat: Afară de ortografia adoptată, care este cea
de mult cunoscută a d-lui Cipariu, iar nu opera corpului academic, activitatea Academiei în şirul unui an a fost de a pune să se tipărească o pătrime dintr-o gramatică şi a face patru programe şi o îngrijire cu măsuri mai eficace pentru lucrări viitoare.
434
SOCIETĂŢI DE LECTURĂ
De cîţiva ani încoace s-au format mai multe aşa-numite societăţi sau reuniuni de lectură române. înfiinţarea acelor societăţi ne-a făcut mulţămire, căci ele provoacă întrunirile, cetirea scrierilor care apar şi uşurează preschimbarea ideilor, ^ întreţinînd un interes comun şi viu pentru acea parte a vieţei noastre care se ridică peste nivelul trebilor şi nevoilor zilnice, însemnăm chiar numele „societăţii de lectură" ca un progres, căci pană acum societăţile de asemene natură ce se formau la noi luau supranumiri pompoase de societăţi literare, ştiinţifice, academice etc, îşi întocmeau statute şi legi numeroase, determinau scopuri măreţe care întreceau puterile societăţii şi care prin urmare nu se realizau niciodată. Din contra, cele mai multe ori, puţin timp după statornicirea statutelor nu se mai auzea în genere nimica despre acele societăţi: forma era îndeplinită, dar aceasta, destul de indiferentă pentru scopurile propuse, nu înainta societatea cu nici un pas. De aceea rezultatele erau nule, căci statute şi cîteva discursuri solemne nu însemnează încă nimic. însă societăţile de cultură, cu modesta lor aparenţă, ne par a ave vitalitate, căci scopurile lor, mai puţin măreţe, corespund puterilor şi dorinţelor membrilor lor.
Românii din Austria se deosebesc mai cu samă-ţ>rin numeroase înfiinţări de societăţi de lectură. în şirul de aproape trei ani de cînd apare foaia noastră, am aflat despre ezistenţa sau am fost succesiv înştiinţaţi despre înfiinţarea a societăţi române în următoarele oraşe: în Viena s-au format două societăţi compuse mai mult de studenţi(1) ;în Cernăuţi este cunoscuta societate pentru cultura română din Bucovina (2> ; în Săbiiu; în Blaj; în Oradea Mare; în Beiuşi; în Năsăud;
436
în Lugoj; în Satu Mare; în Satu-Lung; în Gherla; în Kec-skemet şi în Caransebeş sunt iarăşi societăţi de lectură. Interesant este de a vede că prin oraşe mai mici aceste societăţi se formează mai uşor decît prin cele mari. Aşa în Pesta, unde sunt atîţia români, unde ies cîteva foi politice române şi chiar una ce se zice literară, nici o societate română nu ştim că s-ar fi înjghebat încă. Asemene nici [în] Cluj şi, ce ne surprinde mai mult, nici în Braşov, unde elementul român este mai mult şi mai bine reprezentat decît în oricare oraş al împărăţiei austriace şi unde sunt instituţiuni şcolare naţionale care ar pute concura cu cele mai bune din Bucureşti şi Iaşi. Studenţii români din străinătate nu au, pe cît ştim, o societate de lectură în Berlin. în Italia încă nu, şi nici în Paris, deşi sunt atît de numeroşi acolo.
Cît despre România, societăţile de lectură n-au început încă a intra în obiceiurile oraşelor mai mici. în capitală, care ar fi putut să deie bunul ezemplu, s-a încercat adeseori formarea de societăţi literare, însă iniţiativa pornind în genere de la persoane care erau totodată aruncate în şiroiul politic, interesul acestor ocupaţiuni pacinice se perdea în curînd. Pompa şi strălucirea cu care se arătau era numai o haină de paradă ce acoperea întîia apariţiune, sub care însă se ascundea cea mai jalnică sărăcie. Membrii acelor societăţi în genere mici erau împinşi de adevărat interes ştiinţific sau literar, nu aveau literatură şi ştiinţă drept scop, ci este trist de a constata că aceste erau numai mijlocul pentru alte scopuri ale lor. Atmosfera politică infectă şi pe acei care ar fi putut să producă ceva în literatură sau, discuragindu-i, îi depărta de la această activitate care nu le promitea nici măcar o recunoaştere morală. Mai mult decît aceasta, numeroasele foi politice aduceau colaboratorilor foloase materiale şi speranţe mai mari încă dacă partida va ajunge la putere. împărtăşirea la bugetul statului, ţintă pre uşor de atins, chiar pentru săgetători mai puţin dibaci, ezemplul atîtor nulităţi care se înălţau — pe scurtă vreme, în adevăr — pe un piedestal cu totul opus celui al ştiinţei şi al meritului depărta spiritele de la o activitare nelucrativă, care nu-şi găseşte răsplătirea decît în sine însăşi, şi aşa se esplică că-n anii din urmă în capitala României nu s-a putut mănţine o singură societate literară care ar trăi mai presus de fluctuaţiunile politicii actuale şi neatîrnat de subvenţiuni ale statului. Aşa se esplică
437"
că într-un centru atît de mare, unde sunt adunate atîtea inteligenţe, n-a mai apărut nici un op ştiinţific sau literar care ar pute fi citat cu laudă şi că din actuala epocă, Bucureştii nu va lega posterităţii decît amintirea unor înfiinţări de societăţi, de jurnale literare şi a unor discursuri care sub masca scopului ştiinţific ascundeau interese cu totul opuse.
Cînd ar compara cineva aceste strălucitoare societăţi din Bucureşti cu modestele întruniri de lectură din micele oraşe din Transilvania sau Ungaria, nu rămîne îndoială că ochiul pe aceste se va opri de preferinţă.
Exemplul Bucureştilor nu încuragiâ pe alte oraşe şi, afară de Iaşi, n-am fost înştiinţaţi din nici o parte despre formarea unor societăţi de lectură, care să întrunească • un număr de persoane cît de mic la ocupaţiuni literare. Numai din Craiova ne-a venit cu cîteva zile în urmă plăcuta ştire despre formarea unei asemene societăţi, însă stilul scrisoarei, care samănă pre mult cu frazele goale ale scriitorilor-jurnalişti actuali, ne face de a nu ne pronunţa încă asupra ei pînă ce ne vom convinge că are în adevăr vitalitate. Asemene, însemnăm că în judeţul Neamţ o secţiune a aşa-numitei societăţi a „învăţăturei poporului român" pare a-şi fi înţeles chemare în mod mai serios decît celelalte. Iar alte oraşe, chiar cele mai mari, nu posed asemene societăţi şi nici par a simţi necesitatea lor. Este drept că între românii din Austria înfiinţarea societăţilor de lectură a fost poate ocazionată prin ezemplul altor naţionalităţi ale împărăţiei şi mai ales prin instinctul de conservaţiune a naţionalităţii române în faţă cu celelalte care o încunjură şi ameninţă, pericul pe care, din norocire, sunt departe de a-1 cunoaşte oraşele noastre.
Lipsa de interes pentru acest puternic mijloc de lectură se esplică mai greu la tinerimea studioasă. Aceştia nu poartă încă povara prozaicelor datorii ce impune viaţa. Gîndurile lor se îndreaptă mai uşor spre alte ţinte. Cătră dînşii mai cu seamă se adresează poetul, căci ei sunt acei care, desfăcîndu-se de trista împrejmuire, se pot înalţă cu dînsul spre alte sfere. Aşa a fost în toate locurile şi în toate timpurile. Oare numeroasa noastră tinerime să fie altfeli? Să fie şi ea infectată de contagiunea generală care se răspîndeşte din centru spre toate părţile? De nu este, un apel cătră dînsa poate fi folositor.
438
UN VECHI MANUSCRIPT
Printre hîrtiile lui Constantin Negruzzi am găsit un manuscript din începutul secuiului, care cuprinde mai multe produceri în versuri de Daniil Scavinschi. Deşi pagina întîi este ruptă pe jumătate, totuşi se poate recunoaşte pe dînsa un început de dedicaţiune scrisă de autor cătră Constantin Negruzzi. După aceasta urmează o poezie din anul 1817, întitulată Urare alcătuită în Braşov, aflîndu-mă acolo cu d-lui Aga Gheorghie Asachi şi care începe cu o invocare cătră Dumnezeu, ca cele mai multe produceri poetice din acele timpuri:
împăratul acel vecinie cel ce toate au zidit Acel la milostivire cu toate nemulţămit, Pentru a cerului slavă printr-un glas au poruncit De a îngerilor cete din nimica s-au ivit etc.
Aceste patru pagini de versuri sunt urmate de o „Chriti-sire de sfintele sărbători ale naşterei domnului nostru ce o am alcătuit d-sale vornicului M. Sturza la 1818", compunere de aceeaşi natură. Cele întîi versuri sunt aceste: Ziditorul acel vecinie tuturor celor văzute Şi acelor ce-omenirii încă nu sunt cunoscute, Acel ce au urzit toate a naturei frumuseţe Ş-au întocmit nesfîrşitul număr de-a stelelor feţe, Care împrejurul sărei revarsă a lor lumină împodobind orizontul cu o frumuseţă lină, Acel ce cu-a sa privire îmbrăţoşează deodată Chaosul cel fără margini, mările şi lumea toată Privind etc, etc.
439
După aceasta urmează alte versuri, intitulate Scrisoarea ce au trimis luminărei-sale prinţipului Neculai Sturza, chiri-tisindu-l de priimirea prinţipiei. 1822, sept. 10, prin care autorul se arată foarte măgulitor cătră capul statului: Vechiul al meu şi plin de milă, de bunătăţi făcător Şi nou al Moldovei prinţip şi de bune rîvnitor, Cu adîncă umilinţă unui suflet pre plecat Mă închin şi sărut mîna prinţipului luminat etc. După aceasta vine o Odă „compusă întru slava nunţei d-sale marelui hatman Grigorie Ghika ce s-a prăznuit la 78..., care nu se află întreagă în manuscript. Apoi faimoasa Călătorie a d-sale hatmanului Constantin Palladi la feredeele Bor-sicului, pe care Pumnu în Lepturarul său o pune ca model de poezie în mînile şcolarilor şi despre care d. T. Maiorescu vorbeşte în partea întîia a Observaţiunilor sale polemice(1) (v. Conv. Ut., volum III, p. 196), iar manuscriptul se sfîrşeşte cu două poezii ce ne-au părut a fi superioare tuturor celorlalte şi pe care le vom cita întregi mai la vale.
Cine era Daniil Scavinschi ? Singurele scrise ce avem despre dînsul le găsim în scrierile mici ale lui Constantin Negruzzi, şi anume în Scrisoarea IV, intitulată Un poet necunoscut (v. Păcatele tinerelelor, pag. 258). Acolo ne se spune că Daniil Scavinschi era român din Bucovina, că, rămas orfan în tînără vîrsta, o rudă a lui care era spiţer 1-a luat pe lîngă dînsul ca să-1 pregătească pentru această profesiune şi că un boier moldovan, descoperind în tînărul Scavinschi dispo-ziţiuni poetice şi un spirit deştept, 1-a adus în Moldova. în Iaşi însă trăi în sărăcie şi lipsă, căci intervenind Eteria, protectorul său fugise peste Prut şi-1 lăsă propriei sale ursite. Scavinschi era mic de stat, căci el singur zicea: ... Daniile Scavinschi cel mititel de statură Pe care-a plăcut naturei a-1 iucra-n miniatură.
şi avea o constituţiune debilă. Ipochondria îl făcea să ieie medicamente pe fiecare zi. Căzînd odată greu bolnav, el luă medicamente pre tari şi în cantităţi pre mari, aşa încît se otrăvi fără voie şi din aceasta i se trase moartea. Scrierile poetice ale lui Scavhinschi erau ori imne pentru învierea românilor, ori sonete pentru fericirea patriei, ori ode şi epi-talame în care lăuda pe boierii cei mari care-i acordau cîte-
-440
odată favori şi-1 ajutau în mizeria ce avea de tovărăşiţă în viaţă. El muri tînăr.
Poeziile cele menţionate sunt aceste:
i
ODĂ ÎNTRU MĂRIREA FRUMU SETEI A TREI FECIOARE FIICE A D-SALE MARELUI HATMAN R.R.
între trei dumnezeiese ce cu a lor strălucire împodobeau tot Olimpul şi îl umpleau de mărire, între Juno şi Minerva ş-Afrodita cea duioasă, Nevrînd Zeus însuşi s-aleagă care este mai frumoasă, C-acei ce la frumuseţă e din toate mai aleasă, Să-i dea mărul pentru care a urmat sfadă la masă, Făcu prezident pe Paris la această judecată Dîndu-i drit ca hotărîrea să-i rămîie nestricată. Privind deci fragedul Paris a trei dumnezeiri feţe S-au pătruns pînă la suflet de-a lor nespusă frumseţă Ca să judece deci bine trei zile se socoteşte Şi numai în haina firei pe tustrele le priveşte, Şi pătrunzînd cu privirea şi critica iui tot nurul, Afrodita-i mai frumoasă, strigă el, şi-i dete mărul. Trei dumnezeiese astăzi şi aici în Iaşi viează A cărora frumuseţă stelelor se semănează, Trei fiice au născut firea dintr-o viţă Rosetească întru ale căror feţe priveşti minunea cerească! Cea mai mare dintre ele se numeşte Marghiolita Ce a doilea Profira, cea mai mică Aglaiţa: Tustrele pline de daruri, de bunătăţi, de blîndeţe, Tustrele astăzi rîvnează ale Charitelor feţe. Stînd dar lumea la-ndoială fiindu-i cu neputinţă A şti căreia să deie cununa de biruinţă, M-a însărcinat pe mine ca eu cu a mea simţire Despre a lor frumuseţă să dau dreaptă hotărîre: Voi slăvi dar frumuseţă Profirei ş-a Marghiolitei, Dar însă ca un nou Paris voi da mărul Aglaiţei. Şi zic pe cît poate zice limba cea poeticească: Aglaiţa este astăzi Afrodita pămîntească.
441
II
TOT PENTRU ACELEAŞI SURORI
Trei fiice au născut firea Dintr-o viţă Rosetească Ce robesc toată privirea Cu frumseţă îngerească, închipuind din tustrele Luceafăr, soare şi stele.
Cea mai mare, Marghiolita, Profira, cea mijlocie, Cea mai mică, Aglaiţa, Tustrele omor şi-nvie, Cu arma ce le-au dat fire Cu robitoarea zîmbire.
Tustrele sunt minunate. Tustrele blînde, duioase. Dar ah! din toate, din toate Tot una e mai frumoasă. Ca Paris zic adevărul: A Aglaiţei e mărul!
Publicînd aceste poezii, nu am crezut a comite o indis-creţiune, căci din aceste trei surori cîntate de Scavinschi şi de a cărora frumuseţă s-a păstrat tradiţiunea pînă astăzi la noi, cele două mai mari au murit de mult, iar a treia, atît lăudată de poet, trăieşte în Grecia, în vrîsta cea mai înaintată.
Tot astfeli am crezut că nu va fi fără interes pentru lectorii noştri de a le aduce aminte, prin publicarea acestor poezii, cum se scria la începutul secuiului. Unii vor găsi poate că aceste versuri, comparate cu multe publicaţiuni actuale, nu perd în valoare şi că au, dacă nu alt avantagiu, cel puţin acel de a fi simple şi nepretenţioase. Oricum, ne-a părut cu cale de a pomeni încă o dată pe Daniil Scavinschi, care în mijlocul furtunelor ce vîjiau atunci peste ţară găsea mîngăiere în ocupaţiuni literare şi a cărui parte în scurta lui viaţă au fost lipsurile şi suferinţa.
442
„REVISTA ŞTIINŢIFICĂ"
La 15 fevruarie anul curent, a ieşit în Bucureşti o nouă foaie periodică, sub titlul Revistă ştiinţifică ziar pentru vulgarizarea ştiinţelor naturale şi fizice. Această foaie apare la 1 şi 15 a fiecărei luni, cîte o coală in 8° de text şi o stampă cu figuri litografiate. Coperta ne mai arată că redacţiunea se compune din trei persoane: d-nii P. S. Aurelian, Gr. Şte-fănescu şi C. F. Robescu, adăugind pe lîngă nume şi diplomele de ştiinţă ce au aceşti domni, precum şi funcţiunile ce ocupă. Preţul abonamentului în România pe un an este de 20 lei noi.
Titlul publicaţiunei ne-a umplut de bucurie. Ar fi în adevăr de toată necesitatea ca publicul român să primească oareşicare noţiuni, superficiale măcar, despre ştiinţele ezacte şi naturale, care în secuiul nostru joacă un rol atît de important. Dar care a fost deziluziunea noastră cînd am cetit textul, cînd am văzut că din tot cuprinsul broşurei nu numai românii nu pot învăţa nimic, dar chiar că unele din articulele revistei par înadins făcute spre a-i induce în eroare.
După o scurtă introducţiune, întîlnim un articol intitulat Diluvie sau potoape. Autorul, procedînd de la cele cunoscute spre a ajunge la cele necunoscute, începe prin o relaţiune a potopului lui Noia după textul biblic. Nu vom vorbi de romanticele descripţiuni cu care autorul a încercat a înfrumuseţa textul lui Moisi; ele ne probă o sensibilitate de salon demnă de admirare, dar alăture cu naraţiunea măreaţă şi simplă a Bibliei, sensibilitatea modernă formă o monstruoasă asociaţiune (se vede că pe timpurile lui Moisi oamenii erau mai puţin sentimentali).
443
Trecem însă aceasta cu vederea, precum şi lungimea frazelor, oareşicari erori gramaticale şi inconsecvenţe ortografice, fiindcă nu intră decît în mică parte în scopul ce urmărim. Ce a vroit să probeze autorul acestui articul ştiinţific prin naraţiunea textului din Biblie? Că păcatele omenirei sunt întîia cauză a poţoapelor? Că mînia lui Dumnezeu, deşteptată prin perversitatea creaturelor, provoacă aceste fenomene îngrozitoare? Că potopul lui Noia a fost un potop universal? Că o păreche din toate animalele ezistente a putut încape în corabia lui Noia, a cărui demensiune ne este dată cu ezactitate de textul lui Moisi??? Acesta-i oare punctul de vedere ştiinţific din care poporul român are să-şi deie seamă despre fenomenele naturei?
în adevăr, pe la sfîrşitul naraţiunei, autorul, cu o naivă francheţă, pare a se îndoi de veracitatea naraţiunei biblice, însă nu îndrăzneşte a combate nici una din aserţiunile cuprinse în textul lui Moisi. înţelegem pre bine respectul ce datorim celor scrise în Biblie, dar nu înţelegem de ce autorul pleacă de la un asemene text în espunerea teoriei sale ştiinţifice, în urmarea din numărul 2 a fost obligat a contrazice faptele narate de Moisi, încît urma seamănă cu un comentariu ironic a celor zise la început. Relatarea potopului lui Noia s-a impus poate autorului ca o necesitate istorică; dar atunce, el trebuie să ştie că în privirea potopului, punctul de vedere ştiinţific este diametral opus cu acel al lui Moisi, că această opoziţiune nu este posibilă a se ascunde sub fraze de retorică şi că sau trebuie să rectificăm cu francheţă faptele neezacte cuprinse în textul biblic, sau trebuie să renunţăm de a face ştiinţa şi de-a lumina poporul român.
Metoda împăcătoare admisă de d. Ştefănescu, chiar dacă ar fi avut o valoare ştiinţifică oarecare, ceea ce nu este, nu poate da decît idei false; nu poate decît aduce spiritele în nedumerire, a slăbi credinţa anterioară, fără a pune în loc noţiunile pozitive pe care ştiinţa tinde a le stabili cu o autoritate din zi în zi mai impozantă.
în toate întreprinderile noastre, e bine să avem curagiul opiniunilor ce profesăm, şi dacă d. Ştefănescu doreşte în adevăr să fie util publicului român, îl sfătuim în viitor să fie om de ştiinţă în toată puterea cuvîntului şi să nu ne mai hrănească
444
cu fabule şi declamaţiuni cînd e vorba de ştiinţe naturale şi ezacte.
Pintre celelalte mici articule din întîiele numere, mai găsim unul de d. Aurelian, Floricele de primăvară, în care caută să descrie cîteva flori în chipul unei convorbiri uşoare pentru a face obiectul mai interesant întregului public cetitor. însă pentru a uni plăcutul cu folositorul, pentru a acoperi ariditatea ştiinţei cu haina bogată a poeziei, trebuie mult spirit şi mult talent, altfeli materia rămîne fără nici un interes ... articulul nu a fost interesant.
Nu mai menţionăm alte mici articule aruncate pe hîrtie, precum „despre oarecare insecte vătămătoare, despre ceai, oareşicare fapte diverse culese de prin ziare străine" etc, etc, toate aceste nu au însemnătate şi nu formează încă o revistă ştiinţifică.
în sumă, dacă ne este iertat de-a judeca după cele întîi două numere apărute, putem conchide că această nouă foaie nu va contribui mult la vulgarizarea ştiinţelor naturale pintre români, şi că prin urmare scopul său va rămîne neajuns. Ceea ce am atins la apariţiunea mai multor foi, o spunem astăzi încă o dată: Persoanele ce iau asupra lor greaua sarcină de a redacta o foaie, care în afară de pasiunile şi interesele zilei are de scop de a se ocupa cu frumosul sau adevărul, trebuie să întrunească neapărat două condiţiuni: una spirituală — ele trebuie să fie la înălţimea misiunei; alta morală — ele trebuie să aibă iubirea şi perseveranţa lucrului, cu dispreţul prigonirilor şi intereselor zilei, care pentru dînşii să nu fie decît lucruri secundare în faţă cu ţinta spre care aspiră. Dacă redactorii Revistei ştiinţifice ar împlini chiar această a doua condiţiune, ceea ce nu se poate prevede, totuşi cele apărute pînă acum nu ne probează încă că ei împlinesc pe cea întîi. Cu toate aceste, fiindcă eroarea este umană, noi vom urmări cu luare-aminte această foaie, şi dacă vom găsi că se îndreptează spre o cale sănătoasă, columnele noastre vor cuprinde în viitor dări de samă şi critice asupra Revistei ştiinţifice; iar dacă va urma calea celorlalte jurnale care, în curînd, prin cuprinsul şi-apoi prin dispariţiunea lor, au confirmat prezicerile noastre, aceste rînduri vor fi şi cele de pe urmă ce se vor ocupa de Revista ştiinţifică.
FOAIA SOCIETĂŢII „ROMÂNISMUL'
Pe lîngă Societatea pentru învăţătura poporului român, despre care am relatat în nr. 5 al Convorbirilor din 1 mai an[ul] cur[ent] (1>, a mai apărut în Bucureşti încă o foaie literară, sub titlul Foaia Societăţii „Românismul" (2>, în formă de broşură. Nr. 1, deşi se zice că e din aprilie 1870, ne-a venit abie în luna mai. Faţa întîia ne spune că comisiunea de redacţiune şi administrare a foaiei se compune din următorii domni: B. P. Hasdeu; N. V. Scurtescu; T. P. Rădu-lescu; G. D. Theodorescu; Gr. G. Tocilescu; C. D. Vucici. Afară de B. P. Hasdeu, toate celelalte nume ne sunt necunoscute. N-am văzut nici o publicaţiune subsemnată de d-lor şi aşteptăm a vede meritul acestor noi autori din publicaţiu-nile ce vor urma.
Prospectul cu care începe foaia spune că „literatura este politica cea mai puternică, mai solidă şi mai sănătoasă sau mai bine zicînd singura politică universală" ... Această con-fuziune de idei o esplică prospectul singur mai jos, arătînd că colaboratorii sunt „o societate de juni, copii de ieri şi bărbaţi de mîne" şi că sunt o „o forţă în faşe" ... Tot din această cauză se mai esplică şi următoarea confuziune: „Sunt două căi pentru a reuşi într-un asemene studiu, fără care orice naţiune devine un stupid mizantrop, ce nu iubeşte nici chiar pe sine însuşi căutînd peirea sub o lovitură străină sau din propria sa mînă. Aprofundaţi trecutul poporului — istorie; străbateţi prezintele său — poezie."
Că prin cuvîntul poezie se înţelege prezentul unui popor este în adevăr o idee nouă, dar puţin clară. în urma prospectului vin statutele Societăţii „Românismul", după uzul pu-blicaţiunilor bucureştene, cu arătarea tuturor preşedinţilor,
vicepreşedinţilor etc, lucru ce nu interesează pe cetitori şi n-are a face cu literatura, şi sfîrşindu-se statutele, urmează (iar după uzul bucureştean) discursul de inaugurare, ţinut astă dată de d. Theodorescu, cu declamaţiunea patriotică stereotipă şi cu multe citate române, franceze şi latine pentru a dovedi că Societatea „Românismul" va înalţă naţiunea noastră prin arte, litere şi ştiinţă cu o înălţime foarte măreaţă !
Articulul Nunta la poporul român nu se sfîrşeşte în acest număr şi e urmat de mai multe poezii. Mai întîi trei sonete de d. N. C. Scurtescu: Gregorie Ghica; Horea, Crişan, Cloşca; Tudor Vladimirescu, declamaţiuni patriotice consacrate prin uzul acestei specii de poeţi, dar fără nici o valoare poetică. Apoi o poezie de d. G. D. Theodorescu <3): Monumentele străbune. Ca să se judece meritul poetic, cităm din zece strofe, de aceeaşi valoare, numai două:
Doresc să văd albind vâlceaua Ca şi neaua
Floarea iernei; iară steaua
Din cer să verse raze mii
Peste frunzele pălite Presărite,
Peste florile-nflorite
L-ale nopţii poezii.
Căci pe la cruci găsim a nume Cîte-n lume
Românii fapte de renume
Făceau odată: iară-n flori
Un profum de dimineaţă: A lor viaţă
Transformată îu dulceaţă
Sau în foile surori. Etc. în proză: „Doresc să văd valea albind ca omătul (floarea iernii), iar steaua să verse o mie de raze din cer peste frunzele pălite care sunt presărite peste florile în floare la poeziile nopţii. Căci pe cruci găsim (a nume) cîte fapte de renume făceau românii odată, iar în flori, care sunt perfumul dimi-
446
447
netei, găsim viaţa românilor transformată în dulceaţă sau în foile care sunt sortite dulceţei".
Ferice inteligenţa care precepe ce a vrut să zică autorul! Lăsînd la o parte metrul vesel şi nepotrivit cu starea contemplativă în care trebuie să se fi aflat sufletul autorului, ne întrebăm cum a să albească valea ca omătul? După lumina lunei pline? Dacă e aşa, cum vede totodată steaua care varsă razele sale peste cîmp, cînd stelele dispar în lumina lunei; sau poate sub stea se înţelege luna, confundîndu-se corpurile cereşti? Apoi cînd vra autorul să vadă frunzele pălite peste flori? Desigur, cînd cad frunzele, adică în octomvrie? însă atunci cu greu se vor mai găsi flori înflorite pe cîmp. în sfîrşit, de se lasă luna, stelele şi florile de pe cîmp la o parte, care sunt poeziile nopţii ? Poate autorul a gîndit la crucile de care vorbeşte în strofa ce urmează, devreme ce începe cu „căci pe cîmp" fără ca acela „căci" să aibă vreo legătură cu ceea ce precede.
Cuvintele din urmă nu le-am putut nicidecum înţelege: „iar în flori, un profum de dimineaţă, a lor viaţă transformată în dulceaţă sau în foile surori." Cu asemene poezii ne ridică d-lor arta română!
Urmează trei doine de d. Olănescu (4). Aceste au un suflu de poezie populară, în formă şi în idee, care trebuie să fie luată după doine de ale poporului. însă nu în totul, căci poporul nu are versuri ca acesta:
Şi trup, suflet ţi-a-ngheţat. Ţi-a ngheţat nu zice românul.
Mai sunt apoi cîteva poezii populare culese, care au meritul tuturor poeziilor populare, şi mai pe urmă „documente istorice inedite" de felul celor ce a tot publicat d. B. P. Haşdeu în foile sale Traian şi Columna lui Traian pe pagina a patra şi cîteodată, cînd puţinele interese ale zilei permiteau de a face foaia şi mai interesantă, şi pe a treia.
Acesta este cuprinsul broşurei întîi a Foaiei Societăţii „Românismul", care după cum ne spune ultima faţă, apare o dată pe lună şi costă 20 lei noi pe an, 12 pe şese luni şi 7 pe trimestru. însă abonamentele se fac în Bucureşti, în cancelaria comisiunei de radacţiune, str. Mogoşoaiei nr. 81 — în fund.
„ARMONII INTIME'' — POEZII DE A.Z. SIHLE AN U
Editiunea a Il-a, Bucureşti, 1871
De curînd a apărut în Bucureşti o a doua ediţiune a poeziilor lui Sihleanu11', care de mult timp nu se mai găseau în nici o librărie. Cartea cuprinde 130 de pagine; formatul precum şi tiparul sunt frumoase şi bine îngrijite. Titlul este cel vechi, dat de autor: Armonii intime.
O prefaţă, scrisă de d. George Creţeanu, cunoscut în literatura noastră, ne dă cîteva ştiri despre scurta viaţă a poetului, care murind în floarea juneţei, cînd abie ajunsese la douăzeci şi trei de ani, a lăsat literaturei naţionale ca moştenire douăzeci şi şese de poezii. Afară de două balade şi o satiră, celelalte toate sunt poezii lirice, între care sonetele ocupă locul cel mai însemnat. în această formă Sihleanu a izbutit mai bine decît toţi ceilalţi poeţi români ce au încercat-o.
Cu o închipuire vastă, Sihleanu se deosebeşte prin compa-raţiunile sale ades cutezătoare, dar totdeauna juste, şi prin multă înălţare de simţire. Forma, ce-i dreptul, nu-i peste tot locul corespunzătoare, şi uneori e chiar sacrificată ideiei. însă, afară de geniele cele mari, această greşală o comit mai toţi poeţii în tinereţă, şi abie cu timpul, cînd cele întăi pasiuni se liniştesc şi ideile se leagă între ele cu mai multă armonie, ei se leapădă de dînsa.
Dacă Sihleanu ar fi trăit, neapărat că ar fi dobîndit un loc însemnat îu literatura noastră, căci el avea scînteia poetică şi nu i-a lipsit decît timpul pentru a da materiei puternice forma deplină a frumosului. Cele două balade. Logodnicul morţii şi Păgînul şi creştina sunt cel mai viu ezemplu pentru aceasta. Fantazia este bogată, pasiunile sunt puternice, imaginile colorate, numai în unele locuri sunt imagini netre-
449
buitoare şi idei repetate, aşa încît această neîngrijire de formă face de slăbeşte interesul, nefiind susţinut.
Din poeziile sale lirice fiind foarte multe plăcute, ne mărginim a cita aici numai cîteva:
Sonetu[l] I
Peste ţărmuri depărtate
Vezi tu rîul călător Cum în valuri turburate
Se azvîrle din izvor?
Pe-a lui maluri singurate
Vezi cum vîntul mugitor Mişcă trestia ş-o bate
Şuierînd îngrozitor?
Rîu-i viaţa-mi zbuciumată Ş-acea trestie mişcată Al meu suflet dureros,
Viitorul ce m-aşteaptă E pustia cea deşartă De pe malul năsipos.
Sonetu\l~\ V
Era noapte-ntunecoasă
Nici o stea nu mai lucea
Vijelia furioasă Cerul chiar se clătina.
Pe o cruce negricioasă Buha jalnic se vaită
Şi-n pădurea fremătoasă Echo trist îi răspundea.
„Mînă iute cu-nfocare Mergi ca vîntul şi mai tare \" Surugiului strigam
Căci p-ăst timp de îngrozire Ca fantasmă, nălucire Spre iubita mea zburam.
Sonetul VI, „La Sevastopol", deşi mai puţin poetic, se deosebeşte prin espresiuni puternice:
Ce ! în sfîrşit căzurăţi, vechi ziduri de granit, O turnuri îngîmfate şi straşnici bastioane Ce v-aţi făcut acuma corăbii fanfaroane Ce-ameninţaţi Osmanul stăpîn pe răsărit?
Anglo-franceza boambă tunînd v-a risipit
Şi iată-le pre fugă a tale legioane
Iar pe ruine fîlfîi viteze pavilioane
Ce smulg amare lacrimi din ochiul moscovit.
întreaga Europă deşartă azi pahare
Şi vai, cu cupa plină serbînd a ta-ngropare
Ea cîntă eroismul cu dafini coronat,
Te du cu Bomarzundul acolo unde zace
Tot ce, lovit de soarte, în pulberi se preface,
Căci gata e să bată şi ceasul lui Kronstadt.
Poezia VIII, intitulată Strofe, începe iarăşi cu o descriere foarte vie şi foarte energică:
îmi plac a bătăliei privelişti sîngeroase
îmi plac a două armii izbiri, loviri fieroase.
S-aud vuirea boambei şi caii rînchezînd,
Să văd arzînd văzduhul, a plumburilor ploaie.
Căşti, suliţe sfarmate, de sînge lungi şiroaie
Cadavre ciopîrţite şi morţi mereu picînd.
II
îmi place Oceanul cu negrele lui maluri Cu vîrfurile nalte a munţilor de valuri Ce bubuind se sparge de rîpe şi de stînci. îmi place cînd furtuna cu furie turbată
450
451
Răscoală mii de valuri pe marea spumegată Şi şuierînd răstoarnă abisele adinei, etc.
Ca un contrast cu descrierea de mai sus, cităm un estract din poezia III, Revederea:
O, ce ferice e omul care
Fugind de-a lumei zgomot, dureri.
Vine de cată a sa scăpare
în a naturei simple plăceri.
Acolo viaţa pacinică, lină
Curge ca unda de la izvor; Ziua e dulce, noaptea senină
Omul e vesel şi zîmbitor.
Adio, lume de amăgire
Ca toţi tributul eu ţi-am plătit.
Tribut de lacrimi şi pătimire Ce anii-mi tineri au vestejit.
Alţii să-nfrunte dacă le place
A tale vînturi şi vijelii Eu zbor departe, mă duc la pace
Prin munţi, prin codri şi prin cîmpii.
Cea mai slabă poezie din tot ce a compus Sihleanu este fără îndoială satira Cişmegiul, care (lucru caracteristic pentru gustul estetic a publicului nostru) a plăcut cel mai mult din toare poeziile sale şi a făcut cel mai mare efect. Sihleanu nu avea talent satiric, şi încercarea lui e trivială. Cine ar compara cu strofele citate mai sus versurile următoare din Cişmegiul (numele unei gradine publice din Bucureşti), nici ar recunoaşte că sunt scrise de acelaşi autor:
Astă toamnă cătră sară mă primblam prin Cişmegiu Admirînd cît poate arta ce din mort te face viu, Căci ăst loc ce altă dată, ca o lavră ovreiască Răsuna cu asurzeală de cîntarea cea broştească Astăzi este randevuul unde vezi că se-ntîlnesc Feliuri, feliuri de fiinţe ce s-amestec, se lovesc. Cişmegiul e primblare unde fără nici o plată Mii de oameni fără treabă merg cu gura tot căscată, etc.
Limba în care a scris Sihleanu e curată; cuvinte străine neadmisibile am găsit numai unul- randevuul (întîlnirea) pe care 1-a introdus. Alte cuvinte le-a creat fără succes. Aşa, el întrebuinţează adesa fericea în loc de fericirea. Apoi mai are şi aceasta, că de multe ori face să atîrne singularul verbului de pluralul substantivului, d.e.:
Şi valuri lungi de lacrimi din ochi mi se porneşte
sau:
Bale zorile sfioase
sau:
Multe flori în lume, flori mirositoare
Le-am văzut cum cade june în mormînt. etc. etc.
în loc de pornesc, bat, cad etc.
E drept că în această eroare gramaticală au căzut mulţi poeţi de dincolo de Milcov, între care chiar şi Bolintineanu, neputîndu-se lepăda de dialectul popular de acolo. Dar oricum, la Sihleanu valoarea poetică te mîngăie îndeobşte de asemene rătăciri de formă.
Recomendăm dară publicului poeziile lui Sihleanu care, cu toate că sunt puţine la număr, îţi produc multe momente de mulţămire, căci la poezie este mai adevărat decît la orişice că nu cîtimea, ci calitatea e lucrul principal. De aceea puţinele poezii de Sihleanu cuprinse într-o modestă cărticică au mai mare însemnătate decît multe cărţi volumenoase de poezii ce au apărut de atunci încoace. Horaţiu zice că poetul trebuie să fie zeloţ:
Scribendi recte, nam ut multum nil moror.
452
SOCIETATEA ACADEMICĂ
ALESANDRU CHRISOVERGHI
în sesiunea anului curent, Societatea Academică nu s-a ocupat cu nici o lucrare ştiinţifică sau literară. Nici una din revistele de care vorbeşte art. XVI al statutelor nu a apărut încă, şi nici nu a fost vorba de ele. Activitatea membrilor, din care venise numai un mic număr, s-a mărginit întru verificarea socotelilor.
Anul trecut se demisionase d. Eliad-Rădulescu. în acest an aflăm că şi d. V. Alecsandri s-a demisionat, după cum prevăzusem.
Din an în an darea de samă ce ne propusesem a face despre lucrările Societăţii a devenit mai scurtă.
Ne-ar pare rău dacă în anul viitor ne-am vede siliţi a tace cu totul.
454
Literatura modernă română s-ar pute împărţi în trei perioade, întâia s-ar compune din autorii ce au scris cam pană la anul 1830 şi ar cuprinde unele încercări literare în limba română, după secule de decădere. A doua ar merge pană la anul 1848, timp în care se fac cunoscuţi publicului Eliad, Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, Donici, Bolintineanu şi alţii — autori plini de entuziasm şi de merite. A treia, timpul modern, începe cu o confuziune fără margini în idei şi în limbă. Spiritul reformator introducîndu-se între români cu o violenţă şi pripă fără ezemplu, tineri ieşiţi de prin şcolile Apusului răspîndesc nenumărate mici scrieri, fără idei originale, într-o limbă puţin înţeleasă de popor şi cu toate aceste plină de pretenţiune şi de afectare. în loc de a se urma ezem-plul autorilor ce precedau generaţiunea noastră şi de a dez-văli limba în mod natural mai departe, schimbarea radicală care s-a operat în modul şi forma guvernărei ţărei se ia drept normă şi în literatură şi se naşte astfel un mare contrast între scrierile moderne şi cele nemijlocit anterioare. Chiar unii din cei mai vechi sunt răpiţi de curentul general şi ,în îndoială dacă ceea ce lucrase mai înainte fusese bine, părăsesc forma cea veche, îşi strică ei înşişi frumoasa lor limbă, pentru a urma exemplul unor oameni fără chemare. Triste exemple de contrazicere cu ei înşii, şi prin urmare de decădere, ne-au dat Eliad şi Bolintineanu în cei din urmă ani ai vieţei lor. Alecsandri însă a stat neclintit. Pe dînsul, curentul nu 1-a împins pe o cale atît de greşită, şi cu toate că rămîne ani întregi în izolare, el îşi păstrează deplin originalitatea. Astăzi cîţiva juni autori se încearcă, sub auspiciile lui, de a revoca la calea
455
adevărată şi a dizolta literatura naţională în mod simplu şi firesc.
Această împărţire a literaturei noastre se va adopta, poate, de acei care mai tîrziu se vor ocupa cu istoria ei, căci deose-sebirea scrierei între autorii acestor perioade răsare la întîia vedere în modul cel mai surprinzător. Limba şi ideile lui Văcărescu şi Conachi sunt altele decît ale lui Alecsandri şi Bolintineanu, şi cu toate aceste e uşor de văzut cum aceşti din urmă sunt urmaşii direcţi ai celor de întîi. Cercul ideilor, orizonul întreg al gîndirii s-a lăţit, limba a trebuit, prin urinare, să-şi lărgească marginile, să se înavuţească — dar toate in mod firesc, fără salt — căci axiomul filozofic a lui Aristotel că natura nu face salturi este adevărat şi pentru literatură. Din contra, între aceştia şi numărul mare a aşa-numiţilor poeţi şi prozatori moderni, mai toţi jurnalişti politici şi literari totodată, este o deosebire fără margini.
O legătură naturală aici nu se vede. Cei din urmă nu au nimic naţional, deşi tocmai cu aceasta se lauclâ ; ei sunt dintr-o şcoală străină şi condemnabilă.
Este de mirat că publicul rămîne astăzi aşa de indiferent pentru lucrările literare. Nu numai mişcarea politică, atît de mare din cauza nesfîrşitelor noastre frămîntâri şi lupte, precum au crezut unii, este cauza acestei indiferenţe a publicului, ci mai cu samă producerile rele care i se înfăţoşează. Pentru a redeştepta în public gustul literar, trebuie să treacă o vreme, vremea în care aceşti pseudo-literaţi să fie uitaţi. Aceasta nu ar fi lungă dacă din toate unghiurile nu ar răsări pe fiecare minută alţii, ce urmează un exemplu atît de uşor de imitat.
Foaia noastră de la început a dat samă în articule separate despre meritul unora sau altora din oamenii noştri de litere. Din cei mai vechi s-a adus aminte publicului de Anton Pann şi de Asachi, apoi de Donici şi Const. Negruzzi. Din autorii moderni s-au menţionat meritele unor tineri care s-ar fi deosebit prin talentul lor dacă moartea nu i-ar fi cules la începutul carierei. Aceştia sunt: Sihleanu, Capsa, Schelitti, Neculeanu(1). Despre Eliad şi Bolintineanu, foaia noastră îşi propune a publica studii serioase, cînd toate scrierile lor vor fi apărut şi astfel activitatea lor literară va pute fi cunoscută de aproape în toată întinderea ei şi se va pute judeca cu maturitate şi nepărtinire(2'.
456
Urmînd acestei dări de samă, se cade să vorbim şi de Alexandru Chrisoverghi, poet mult cetit odineoară, dar mai de tot necunoscut de generaţiunea noastră. El a compus un şir de poezii originale, a tradus cîteva altele franceze şi germane, şi în proză a tradus drama lui Alexandru Dumas-tatăl, Antony.
Această din urmă traducere s-a tipărit în 1837 — anul morţii lui Chrisoverghi — în Bucureşti, la tipografia lui Eliad<3). Căci acest bărbat de merit întreţinea o corespondenţă regulată cu scriitorii din Moldova şi cu, ajutorul său din Ţara Românească, contracompunea prigonirile la care se espuneau autorii moldoveni. Poeziile însă au fost tipărite cu şase ani după moartea poetului, în Iaşi, cu îngrijirea fratelui său Manolache Chrisoverghi, fiind cartea precedată de o prefaţă scrisă de d. Mihail Kogălniceanu. Din aceasta aflăm viaţa lui Chrisoverghi. El se născu la 1811, fu luat de mumă-sa în Basarabia la izbucnirea revoluţiunei greceşti şi primi la Chişinău cele întăi învăţături de la un dascăl numit Constantin. Reviind în Moldova la 1824, el deveni şcolarul lui Mouton, singurul pensionar apusan ce era în Iaşi, şi avu apoi de învăţător pe Franguli, cel mai vestit profesor grec de pe acele timpuri. în pensionatul lui Mouton se familiariza cu literatura franceză şi germană, în lecţiunile lui Franguli cunoscu pe vechii poeţi şi istorici elini. La înfiinţarea armatei naţionale, el deveni militar, apoi procesuri de familie îl siliră să-şi părăsească cariera începută.   O  pasiune violentă dezvoltă în el darul poeziei. în sfîrşit, la  începutul anului 1837 o boală de care pătimea de mult şi care devenise mai gravă prin suferinţele sale morale îl culese la vîrsta abia de 26 de ani.
Cea întîi şi mai cunoscută poezie a lui este Oda la ruinele Cetăţii Neamţu{i) pe care o compuse la 1834. Prin Iaşi se răspîndise vuietul că locuitorii oraşului Neamţu, între care se deosebea mai cu samă unul Beli-Bou, dărîmau pietrele cetăţii lui Ştefan, pentru a zidi case şi hanuri în orăşel. Chrisoverghi, indignat de această profanare a singurelor rămăşiţe a unui trecut glorios, scrise această odă şi o ceti amicilor săi. De îndată versurile sale trecură din mînă în mînă, se tipăriră în foi zburătoare şi aflară în tot publicul un răsunet aşa de mare,încît domnitorul dădu ordin de a se opri imediat vandalismul nemţenilor. Poetul începe prin a arăta respectul său cătră nişte „sfinte resipuri", vorbeşte apoi de faptele
457
viteze ce s-au făcut în zidurile cetăţii şi sfîrşeşte prin a blas*-târna pe acei care pentru interesul lor darmă acest monument glorios. în sine ideea ar fi fost poetică, însă forma poeziei e aşa de neîngrijită, încît mai fiecare vers şchioapătă şi te sileşte a te opri. Mai nimerită în formă este altă odă, cătră „domnul Moldovei Michail Sturza V.V."(5>, compusă cu ocaziunea alegerei sale de domn — cel întîi domn român ales,, după un secol şi jumătate de domnii impuse ţărei.
Oda începe prin laudele alesului şi se adresează apoi la» ţară în chipul următor:
Şi tu patrie iubită, saltă! veacul ţi-a venit,
Spre slava cea strămoşească iar te vezi că ai păşit.
Iarăşi din sînu-ţi pe scaun domn stăpîn ţi-ai aşezat,,
Vrednic fiu şi bun părinte, cu fapte bune bărbat.
Păşeşte-acum cătră slavă, păşeşte fără sfială,
Ai de şef un bun părinte şi de razim, sprijineală,,
Inimile şi simţirea a moldovenilor toţi:
Cu-aşa cap, cu aşa braţe, a te-nalţa lesne poţi.
Iară voi, norod a lumei, priviţi cum ne-am înălţat
Şi că pe-al nostru tron este un român cu-adevărat:
Respectaţi pe un neam care din somnul său se trezeşte
Şi pe care un domn spre slavă-1 povăţuieşte!
După această, oda se sfîrşeşte cu cîteva versuri adresate
arcului de triumf ce se înălţase pentru intrarea domnului
în Iaşi.
Afară de aceste ode, culegerea cuprinde cîteva poezii în care poetul se plînge de suferinţele ce-i dă amorul, o fabulă şi un şir de fragmente scrise în versuri, cuprinzînd idei filozofice. Aceste se sfîrşesc prin patru versuri scrise în 8 martie-1837, în ziua morţii, cîteva ceasuri înainte de a zice rămas, bun lumei:
Gata a lasa viaţa, plîng suspin nemîngăiat, A tristelor mele zile nădejdea s-a-mprăştiat. C-o privire tînjitoare mi-e drag a mă mai uita. La fericirile lumei ce nu le-am putut gusta !
458
Traducerile sale poetice sunt următoarele: Necra, Lampa 1 din Andre Chenier; Dimineaţa din Victor Hugo; Mina; Tînărul la pîrău din Schiller2; Lacul din Lamartine3 şi cîteva altele. Traducerea dramei Antony se deosebeşte prin o limbă netedă şi curată.
Din aceste puţine produceri se compune zestrea literară a lui Chrisoverghi. însă dacă ţinem sama de epoca în care a scris, de zbuciumările ce i-au dat fără curmare nesfîrşite procesuri de familie pe care trebuia să le caute, cu toată desplăcerea ce-i aduceau, de suferinţele sale morale şi fizice şi de scurta sa viaţă, Chrisoverghi dobîndeşte o însemnătate mult mai mare. Cu dînsul se încheie întîiul period literar, şi desigur el ar fi luat parte activă la întemeierea şi mai solidă a literaturei naţionale, împreună cu bărbaţii de merit care se ivise acum, căci el avea o inteligenţă, un talent poetic şi un suflet plin de entuziasm — însă a murit cu mult prea tînăr. Cu toate aceste, merite are Alexandru Chrisoverghi îndestule pentru a nu fi lăsat uitărei de generaţiunile ce i-au urmat*9'.
1 Lampă a mai fost tradusă româneşte de G. Grandea şi S. Vârgolici.
Traducerea din urmă s-a publicat în Conv. Ut., voi. VI(6>.
a Această poezie s-a tradus încă de N. Schelitti şi I. Negruzzi. Ambele aceste traduceri au fost publicate în voi. anterioare a Conv. lit.<7>.
3 Lacul, această frumoasă inspiraţiune a lui Lamartine, a avut mulţi traducători români, cel întîi a fost Chrisoverghi. Apoi a venit Eliad, in urmă:Cr.. Grandea şi N. SchelittiO. Pe lîngă acestea, am aflat şi de uite traduceri, care, pe cit ştim, nu au fost publicate.
SCRIERILE LUI CONSTANTIN NEGRUZZI
3 voi., ediţiune nouă şi complectă. Bucureşti, 1873
Cu mulţi ani în urmă, un librar însemnat din Bucureşti editase un şir de romanuri străine traduse în româneşte. Această întreprindere avu, pe cît ştim, un rezultat foarte lucrativ pentru editor, căci cărţile se vindeau în toate părţile, dar pentru public efectul a fost fără îndoială pernicios. Cu înmulţirea şcolilor înmulţindu-se pe fiecare zi şi publicul ce voia a-şi petrece oarele de repaos cu cetirea, el nu găsea alte cărţi decît romanurile traduse. Deci el se vedea silit să se arunce asupra acestei lecturi atît de străine vieţei noastre sociale şi tradiţiunilor poporului nostru, dar pe de altă parte atît de atrăgătoare. Aşa se întîmplă lucrul ciudat ca un popor, tocmai în momentul numit al renaşterei sale. să se depărteze tot mai mult de naţionalitatea sa. Căci dacă în şcoală el învăţa să iubească tot ce este naţional, odată ce intrase în viaţa practică, numai idei străine îi umpleau capul, încît o confuziune mare se produse în tot modul său de gîndire. Şi dacă scrierile traduse ar fi fost din cele clasice şi etern frumoase, de care lumea întreagă poate profita! Dar departe de aceasta, interesul negoţului cerea ca să se publice ceea ce se vinde mai mult, şi se ştie că nimic nu are atîta atragere pentru mulţime ca scrierile uşoare, alunecoase, ce gîdilă şi măgulesc plecările rele. Pe lîngă aceasta, traducerile erau făcute de oameni fără învăţătură şi cunoştinţe îndestule, încît o limbă stricată, care se depărta cu totul de aceea în care scrisese autorii noştri cei buni, se lăţi într-un mod nepomenit. Publicul de pe treptele mai de jos ale societăţii se întrecea care de care în împestriţarea convorbirilor cu cuvinte străine, a căror rea pronunţare şi întrebuinţare sucită ar fi făcut asupra bărbaţilor culţi şi iubitori
460
«de ţară un efect îndestul de ridicul, dacă serioase cugetări nu le-ar fi arătat cît această stare de lucruri este periculoasă ! E drept că şi teatrul naţional, în starea în care se găseşte, a contribuit îndestul la acest rău. Cele întîi încercări de îndreptare s-au făcut prin foi literare, însă aceste n-au putut lucra decît foarte încet, atît din cauza apariţiunii lor periodice, cît şi din cauza disconsiderării în care căzuse jurnalismul la români. Dacă în timpurile mai nouă se vede un început de îndreptare, acesta se datoreşte publicului cult, care prin puteri unite, deşi în direcţiuni diverse, lucrează cu activitate spre stîrpirea răului. între alţii, d. Socec et Comp., librar din Bucureşti, voieşte prin propria sa iniţiativă să popularizeze scrierile bunilor autori naţionali mai vechi şi mai noi. El şi-a propus de a scoate la lumină scrierile unor autori cunoscuţi, precum sunt Constantin Negruzzi, Bolintineanu, Alecsandri şi alţii, scrieri care niciodată nu se tipărise complecte. începutul a fost făcut cu scrierile lui Constantin Negruzzi, care au apărut de curînd în trei volume. Pe cît se poate vede de pe acum, întreprinderea lăudabilă a d-lui Socec a găsit un echo destul de puternic în societatea noastră. Acei ce se ocupă cu literatura încurajează pe editor şi publicul începe a arăta interes.
Scrierile lui Constantin Negruzzi cuprinse în aceste trei volume sunt culese dintr-un volum ce apăruse cu mult timp înainte, intitulat Păcatele tinereţelor, din alte patru sau cinci broşure care cuprindeau poezii şi drame traduse, din cîteva scrieri singuratice publicate în Convorbiri literare, precum şi din cîteva manuscripte. Numele Păcatele tinereţelor, dat de însuşi autorul, s-a păstrat pentru volumul întîi. Acesta începe cu o introducere scrisă de Vasile Alecsandri, care înfăţoşează un tablou credincios al timpurilor cînd scria Constantin Negruzzi(1). Acest interesant articul s-a publicat în foaia noastră, din care a fost reprodus în multe alte jurnale, atît la întîia lui apariţiune, cît şi în zilele noastre. După dînsul urmează un şir de novele intitulate Amintiri din juneţe: Cum am învăţat româneşte, Zoe, O alergare de cai, Au mai păţit-o şi alţii, Todirică, Flora română. Toate aceste, afară de Flora română™ ,care nu este decît un catalog de nume de flori româneşti, îmbrăcat în haina plăcută a unei novele, sunt scrise pe la anii 1829 pană la 1831. Urmează Fragmente istorice: Aprodul Purice (poem în versuri), Alexan-
461
dru Lăpuşneanu, Sobieţki şi românii, Regele Poloniei şi domnul Moldovei, Cîntee vechi.
Aceste sunt scrierile cele mai cunoscute ale autorului. Poemul Aprodul Purice şi novela lui Lăpuşneanu, scrise între 1830—40, au scuturat pe publicul român din apatia sa, înfăţoşîndu-i pentru întîia oară bărbaţi însemnaţi din istoria naţională în colori vii şi frumoase. Aceste scrieri au fost izvorul unui şir întreg de produceri literare şi artistice, piese de teatru, novele, poezii, tablouri s-au produs şi se produc încă, inspirate din cetirea lor. Volumul se sfîrşeşte cu un şir de 32 de Scrisori la un prieten, intitulate de autor Negru pe alb. Aceste sunt îndeobşte articule ce fusese împrăştiate prin diverse ziare, precum Propăşirea, Dacia literară, România literară, Foaia sătească^, Albina^, Lumina Moldovei™, Convorbiri literare<6), foi din care au fost culese şi adunate. Din scrisorile Negru pe alb, unele sunt satirice, multe serioase, cîteva triste, toate interesante. Ele sunt pre puţin cunoscute de publicul nostru.
Volumul II cuprinde numai poezii. Aici s-ar fi cuvenit să fie şi Aprodul Purice, însă autorul singur îl aşezase pintre fragmentele istorice, aşa încît editorul nu a îndrăznit să schimbe această împărţeală. Cîteva poezii originale scrise în timpul tinereţei, între 1830 şi 1840, formează începutul volumului, apoi urmează traducerea cîtorva melodii de Tho-mas Moore, a baladelor lui Victor Hugo, în număr de 15, şi a scrierilor în versuri de prinţul Antioh Cantemir (aceste-din urmă lucrate împreună cu fabulistul Alexandru Donici).
Volumul III cuprinde două mici vodeviluri originale, un fragment în versuri din Les femmes savantes de Moliere şi trei tragedii traduse tot din limba franceză, mai toate lucrate în timpul cînd Constantin Negruzzi avea direcţiunea Teatrului Naţional din Iaşi, împreună cu Vasilie Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.
Cum o spune d. V. Alecsandri în introducerea sa, bagajul literar al lui Constantin Negruzzi este mic, dar aceasta nu este de mirare, căci el a lucrat numai în timpul tinereţei. Constantin Negruzzi e născut în anul 1808 şi aproape tot ce avem de la el este lucrat între anii 1830 şi 1845. Mişcările-revoluţionare de la 1848 şi turburările ce urmară îl depărtară cu totul de la activitatea literară. Prigoniri, suferinţe fizice, supărări de tot soiul nu i-au mai dat pacea dorită
462
pină la vîrsta de 60 de ani, cînd muri. Interesul pentru literatura naţională ce-i drept nu i-a lipsit niciodată, însă curajul de a reîncepe activitatea tinereţei nu 1-a mai avut. Din această cauză volumul ce publicase, încă în viaţă fiind, a fost intitulat de autor Păcatele tinereţelor.
Publicaţiunea aceasta în trei volume este din cele mai interesante. Ea este cea întîia complectă a unui autor naţional şi ne apare ca un ce cu totul nou, atît de uitat era autorul de oamenii de astăzi. Ea ne interesează şi din punctul de vedere al limbei în care a fost scrisă. In luptele şi controversele noastre limbistice de astăzi, este bine să cercetăm ■cum au scris înaintea noastră autorii naţionali cei buni. Cronicele române ce publică din nou d. Mihail Kogălniceanu ne arată cum scriau străbunii noştri în secule depărtate, operele lui Constantin Negruzzi ne vor reaminti cum s-a scris cu cîteva zeci de ani în urmă, cînd s-a deşteptat spre o nouă viaţă poporul român. Proza lui Constantin Negruzzi este cea mai frumoasă proză română: ea este simplă, limpede, curgătoare. Astăzi, cînd mulţi autori întrebuinţează cuvinte străine întotdeauna cînd nu cunosc pe cel român, sub pretext că limba trebuie să progreseze; cînd chiar întorsăturile frazei dovedesc o gîndire străină, cetirea vechilor modeluri ne poate fi de cel mai mare folos.
Nu ne îndoim că publicul va simţi pe deplin însemnătatea acestei publicaţiuni şi dorim editorului succes în întreprinderea sa.
[„REVISTA CONTIMPORANĂ"]
VASILE ALECSANDRI, OPERE COMPLECTE
Partea I, Teatru. Bucureşti, 1875
în Revista contimporană din 1 iunie a [nul] curfent},. d. P. Grădişteanu scrie un mic articol intitulat Cîteva cuvinte la adresa „Convorbirilor literare" în care apără pe d. G. Schina de acuzările ce-i făcuse foaia noastră*1» că a tradus din Paul Gide(2) un studiu pe care 1-a publicat nu sub numele acestuia, ci sub numele său propriu, nepomenind nimic de adevăratul autor. Argumentul d-lui P. Grădişteanu este că d. Schina „nu ar fi ascuns amicilor şi cunoscuţilor săi că opera nu este originală; că d. Schina ar fi adoptat planul şi clasificaţi une a ' d-lui Paul Gide şi că precipitaţiunea cu care s-a început publicarea ar fi cauza pentru care numele d-lui Paul Gide nu ar figura în notă"(3).
Nu putem bănui buna-credinţă a d-lui P. Grădişteanu cînd face o asemene declarare formală; o primim şi o luăm de bună, precum cu altă ocaziune, cînd, într-un articul din Revista se zicea că opera Freischutz ar fi nu de Weber, ci de Mozart(4) ,şi noi arătasem eroarea, am primit şi luat de bună declararea tot a d-lui P. Grădişteanu că aceasta ar fi provenit din greşală de tipar.
Dăm însă un sfat redactorilor Revistei contimporane. Cînd li se va întîmpla încă o dată să publice în columnele revistei lor un articul scris de un autor francez sub numele unui român, să nu se mai uite nota lămuritoare şi, în caz de publicare precipitată, cel puţin să nu se uite inserarea notei timp de un an întreg cum s-a întîmplat în cazul d-lui Schina, şi darea pe faţă să apară abie în urma unei critice oarecare, căci asemene nebăgări de samă uşor pot da loc la neînţelegeri neplăcute.
464
Librăria Socec et Comp. din Bucureşti, urmînd lăudabila întreprindere de a edita scrierile româneşti cele bune, după scrierile lui Constantin Negruzzi, publicate de vreun an şi jumătate, scoate acum la lumină şi operele d-lui Vasile Alecsandri. Din aceste au apărut în luna martie a.c. patru volume, care cuprind toate scrierile teatrale ale autorului: aceste alcătuiesc partea întăia a operelor sale şi se vînd separat. în cursul lunei lui mai, vor ieşi Poeziile, în. trei volumuri. Iar pe la sfîrşitul toamnei viitoare, toate celelalte scrieri în proză: romanuri, novele, naraţiuni, descrieri etc.
Din toate publicaţiunile noastre moderne, aceasta este desigur cea mai interesantă pe lîngă cronicele vechi editate din nou de d. M. Kogălniceanu, şi nu putem îndestul lăuda pe d. Socec că a făcut un început aşa de bun, căci singur spiritul comercial cu greu ar îndemna pe un librar să întreprindă lucrări aşa de însemnate, cu propria sa cheltuială, faţă cu nepăsarea celei mai mari părţi a publicului nostru,, dacă nu ar fi ajutat întrucîtva de dorinţa nobilă de a fi întâiul care ştie să recunoască valoarea literară a scrierilor naţionale. Cîtă deosebire între lucrarea d-lui Socec şi a oarecărui alt coleg al său, care edita mereu romanuri rele franceze. într-o şi mai rea traducere românească, şi contribuia astfel, numai din spirit mercantil, la încurcarea cugetării poporului şi la stricarea limbei părinteşti.
Volumul I a seriei teatrale cuprinde Canţonete, Scenete şi Operete.- Abonaţii credincioşi ai Convorbirilor literare: cunosc mai toate canţonetele, de vreme ce ele au fost publi-
465.
■cate în jurnalul nostru, cu o interesanta introducţiune scrisa •de autor în forma unei scrisori adresate redacţiunii(1). Toate •canţonetele au fost reprezentate pe scena română, mai întăi în Iaşi, de către d. M. Millo, pentru care cele mai multe au fost chiar scrise, apoi de acelaş artist în Bucureşti şi prin alte oraşe. După Millo, d. Luchian(2\ actor comic cu talent, le-a cîntat la rîndul său, spre marea mulţumire a publicului, într-un şir îndelungat de ani în Iaşi, în toate oraşele Moldovei, în Chişinău şi în Cernăuţi. în urmă, au fost imitaţi aceşti doi artişti şi de alţii, cu îndestul succes, şi astăzi, în sfîrşit, d. Ionescu, un tînăr artist cu talent, desfătează publicul din Bucureşti în mici „Cafes chantants" cu aceste frumoase cînticele comice, după ce au adunat laude şi cîş-tig cu dînsele prin multe oraşe şi sate din Transilvania, Ungaria, ba chiar la Pesta şi Viena, unde un numeros public asculta pe Cucoana Chiriţa şi pe Kera Nastasia şi băteau mereu din palme fără a înţelege limba. Scenetele şi operetele iarăşi au fost adesa reprezentate pe scena română. La Harţă Răzeşul, opereta cea mai nouă şi publicată întăi în •Convorbiri, muzica a fost compusă de d. E. Caudela, profesor la şcoala de muzică din Iaşi. Pe cît aflăm, trupa din Bîrlad o reprezentează astăzi destul de bine, şi ne mirăm numai cum această operetă nu se găseşte în repertoriul trupelor din Bucureşti şi Iaşi. Să nu fie în Bucureşti îndestule glasuri pentru a cînta duete şi terţete aşa de simple şi frumuşele, şi în Iaşi acei care cîntă de 13 ori de-a rîndul Fata mamei Angot, cu muzica ei relativ destul de grea, să nu poată cînta muzica din Harţă Răzeşul? Sau poate direcţiunile respective îşi închipuiesc că o muzică aşa de uşoară nu este la înălţimea talentului actorilor?
Volumul II cuprinde Vodeviluri şi volumul III Comedii. Aici aflăm piesele acele care în răstimp de peste treizeci de ani au format aproape exclusiv repertoriul teatrului naţional, într-adevăr, afară de vreo patru sau cinci comedii ale d-lui M. Millo, care s-a deosebit deopotrivă ca autor şi actor, şi afară de două comedioare compuse de Constantin Negruzzi t putem zice că d. Alecsandri a purtat singur sarcina de a susţine teatrul nostru cu piese naţionale, căci cîteva încercări răzleţe a altor persoane, încercări uitate îndată după reprezentare, nu se pot ţine în samă.
466
Pintre vodeviluri, găsim Peatra din casă, unde căsătoria era să se strice pentru o sălaşă de ţigani, frază ce a devenit de-atunci proverbială, găsim pe vestita Cucoana Chiriţa în Iaşi şi în provinţie, tip aşa de viu, încît nu era oraş în România în care să nu fi fost cucoane asemănate acelei descrise şi poreclite cu numele de Chiriţa, găsim pe Iorgu de la Sadagura, porecla dată la atîţi tineri veniţi din străinătate care dispreţuiau tot ce era românesc, Boieri şi ciocoi şi toate celelalte vodeviluri şi comedii rămase pururea vii pe scena română. Nu este scopul nostru de a face critici sau dări de samă despre aceste scrieri dramatice, toate fiind îndestul de cunoscute publicului nostru, din care autorul a şi copiat cu atîta talent tipurile sale. Sigur este că aceste piese nu sunt numai astăzi, ci vor râmîne şi pentru viitor lecturi interesante, căci din ele se va pute cunoaşte, mai bine decît din descrieri reci, care era starea societăţii noastre în mijlocul secuiului al 19-le.
Volumul IV cuprinde în sfîrşit trei drame, din care una istorică: Cetatea Neamţului.
La începutul volumului întăi găsim o prefaţă a autorului, scrisă în formă epistolară şi foarte interesantă, atît pentru cunoştinţa dezvălirii artei dramatice la români, cît şi a împrejurărilor şi cauzelor care au inspirat deosebitele piese adunate în aceste patru tomuri.
Ca şi celelalte scrieri literare editate de librăria Socec et Comp., s-a ales şi pentru aceste formatul Charpentier, care e şi plăcut, şi îndemânatic. Tiparul e frumos şi îndestul de corect, căci cîteva erori de presă — şi aceste, de astă dată, foarte puţine — strecurate pe ici pe colea, par a fi inevitabile în starea în care se află arta tipografică în România. Mai observăm că ar fi fost mai practic dacă tabla de materii n-ar fi fost generală în capul volumului I, ci împărţită pe volumuri, ca lectorul ce caută o piesă să nu fie silit a răscoli toate patru tomurile de-a rîndul. Asemene, ne-ar fi părut mai bine dacă în mărimea deosebitelor volume n-ar fi fost o disproporţie atît de mare; dacă la fiecare volum paginele ar fi numerotate de la nr-ul 1, în loc de a urma întruna numărul lor în şir de patru volume. Dacă... dacă..., dar aceste neajunsuri sunt mici faţă de adevărata binefacere ce s-a făcut publicului nostru prin această nouă ediţiune. Lipsa se simţea de mult, căci piesele d-nului Alecsandri nu se mai
46T
CONSTANTIN NEGRI
i
[
In momentul cînd publicăm serbarea funebră în memoria lui Grigorie Ghica, ne vine înştiinţarea telegrafică despre moartea unuia din cei mai nobili fii ai României — moartea lui Constantin Negri —.(1> Deşi în vîrstă de 64 de ani, el se bucura de o deplină sănătate, cînd o boală grabnică 1-a luat din mijlocul nostru. Constantin Negri reprezenta nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate intelectuală extraordinară, căreia îi datorim, în bună parte, toate actele mari săvîrşite în istoria modernă a românilor. Se ştie că el a refuzat coroana domnească ce i se oferea în 1859, preferind a lucra pentru patria sa ca simplu cetăţean. El a sprijinit păn' la urmă unirea ţărilor, el, ca reprezentant al României Ia Constanti-nopoli, a făcut să se recunoască alegerea îndoită a Iui Alexandru Ioan I, a pregătit secularizarea moşiilor monăstireşti şi a înlăturat greutăţile ce se ivise în urma acestui act. Retras de zece ani în viaţa privată, în orăşelul Ocna, el ne da exemplul vieţii celei mai modeste, deşi avea dreptul la onorile cele mai mari. însemnat ca om de litere, ca şi ca om de stat, nici un român n-a fost respectat şi venerat ca' dînsul şi nici o perdere nu atinge poporul nostru în mod aşa de crud ca perderea lui Constantin Negri.
VICTOR HUGO
în ziua de 10/22 mai a murit în Paris Victor Hugo, în vîrsta de 83 de ani. Cel mai mare poet al Franţei moderne, el s-a încercat şi deosebit în toate genurile de poezie. Victor Hugo a fost creatorul şcoalei romantice în literatura franceză. Primit la început cu ironie şi chiar duşmănie, el a ştiut să se impuie prin puterea geniului său, aşa încît în partea a doua a vieţei sale nu se mai aflau contradictori care să cuteze a constesta şcoalei create de dînsul drepturi egale la domnie cu acelea ale şcoalei clasice. Rareori e dat omului de geniu să se bucure în viaţă de o glorie aşa de mare precum a avut-o Victor Hugo. Viaţa şi istoria scrierilor sale sunt astăzi cunoscute de toată lumea, pană în amănunţimile cele mai mici, căci cu ocaziunea morţii poetului, toate jurnalele franceze şi cele mai multe străine au adus din nou publicului notiţe bogate şi întinse despre dînsul. Noi nu vom reproduce aici ceea ce s-a scris în timpul din urmă. Pe noi ne interesează mai ales influenţa ce a avut-o Victor Hugo asupra literaturei române.
Este ştiut că renaşterea noastră intelectuală de la începutul secolului se datoreşte mai ales atingerii ce am avut-o cu literatura franceză. Constantin Negruzzi a fost întâiul care, în admirarea sa pentru marele poet francez ce s-a stins astăzi, a căutat să-1 facă cunoscut publicului român, între anii 1830—1840, pe cînd geniul lui Victor Hugo era încă contestat, Const. Negruzzi a tradus în versuri toate baladele lui, în număr de cincisprezece, păstrînd cu scrupu-lozitate metrul original.
Asemenea, CA. Rosetti şi Eliade-Rădulescu par a fi fost foarte impresionaţi de talentul poetului ce se impunea
lumei întregi, căci cel întîi a tradus una din poeziile lui Hugo încă la anul 1842, iar cel din urmă nu numai că a imitat una din poeziile sale(1), dar a şi adresat marelui poet o odă entuziastă'2». C. Negruzzi a mai tradus pentru teatrul român două tragedii: Măria Tudor şi Angelo^. Este cu neputinţă a menţiona pe toţi autorii noştri mai noi care s-au încercat a traduce din scrierile lui Victor Hugo, şi ne vom mărgini a cita numai pe acei care au publicat versurile lor în Convorbiri literare. D.V. Pogor are şepte traduceri, d-nii Naum şi Volenti cîte două, d-nii Şerbănescu-Mincu, Iacob Negruzzi cîte una, d. Petru V. Grigoriu şesesprezece, un anonim asemene una. Pe lîngă aceştia, d. Ollănescu a publicat în revista noastră drama Ruy-Blas tradusă în versuri. Nu este îndoială că prin alte reviste literare precum şi jurnale politice se va fi publicat un număr poate mai mare încă de asemenea traduceri. Atît ştim, că Măria Tudor a mai fost tradusă de d. Guşti, de la Teatrul Naţional din Bucureşti şi că pe Teatrul din Iaşi s-a jucat Lucrezia Borgia, tradusă de un autor ce nu ne este cunoscut.
Din această ochire repede şi foarte necompletă se poate uşor vedea ce efect adînc au produs scrierile lui Victor Hugo la români. Nu ne îndoim că cultul ce-1 avem pentru marele poet francez va merge crescînd, spre folosul literaturii noastre, căci o parte însemnată din scrierile lui Victor Hugo sunt menite a avea o viaţă de secole, alături cu operele autorilor de geniu a tutulor timpurilor.
Coroana depusă de studenţii români din Paris pe mormîntul marelui poet purta versurile următoare:
„Tu vecus triomphant sur la cime etoilee Ou les elus du Dieu Genie ont seuls monte, Et la mort te conduit, â ton char attelee Par un arc de triomphe â l'immortalite".
470
SOCIETATEA FELIBRIGIULUI
si
D. BONIFACE HETRAT
în numărul nostru din 1 iunie trecut, am publicat o poezie franceză şi alta română a d-lui J. Boniface-Hetrat(1\ profesor din Marsilia, care a trăit mult timp în România şi a păstrat pentru ţara noastră o dragoste foarte vie.
De la iunie încoace am întreţinut cu acest autor o corespondenţă activă, în cursul căreia am primit de la dînsul un mare număr de poezii române şi franceze. Poeziile trimise le public în parte mai la vale(2).
Din scrisorile d-lui Hetrat am aflat despre simpatia ce au pentru români mulţi autori din sudul Franţei, simpatie ce în parte le-a fost inspirată de colaboratorul nostru, care le vorbeşte totdeauna despre literatura română şi în special despre poeţii noştri Alecsandri şi Eminescu. D. Vidai, D. de Moussac, poet de valoare, s-a pus asemenea pe studiul limbei române şi face mari progrese în ea, ceea ce-i vine cu atît mai uşor că pe lîngă celelalte limbi neolatine, el cunoaşte adînc limba provansală veche şi nouă.
Aceşti autori, împreună cu d. J.B. Hetrat, îşi propun să traducă în limba franceză şi în cea provansală pe cei mai însemnaţi din poeţii noştri români, şi mai ales pe Alecsandri şi pe Eminescu.
în scrisorile sale ca şi în notiţa sa despre felibri, ce public mai la vale, d. J.B. Hetrat revine întruna asupra acestor doi poeţi, pe care îi compară aşa precum fac astăzi şi mulţi români. în 28 iulie d. Hetrat îmi scrie:
„Alecsandri e mult mai uşor de tradus decît Eminescu. Care să fie cauza? Izvor nesecat de frumuseţă şi de formă, de adîncă durere omenească!
472
Se pare că această formă splendidă, forma lui Eminescu, nu e deloc căutată cu deosebită osteneală (recherchee) —ceea ce e just —,dar oare sunt mulţi poeţi care au zis ceea ce Eminescu a săpat cu dalta în finalul majestuos şi răsunător al satirei IV?...
Alecsandri, acest mare autor rafinat, „ce grand ciseleur", este poetul român par excellence. Eminescu? Dar orizonul acestui mare poet este cu mult mai larg. El va răsuna în limbile provansală şi franceză cum răsună în cea română. S-ar putea zice tot aşa de Alecsandri ? Nu ! Alecsandri nu a suferit. Eminescu îşi moaie pana în adîncimile inimei sale ce sîngeră. Dacă ar fi scris în limba franceză, el ar fi fost, ar fi cel mai mare poet al epocei, al secolului."
D. J.B. Hetrat a avut în vara trecută două însemnate succese. întăi, juriul concursului literar de la Bedarieux (lîngă Nîmes) 1-a încoronat pentru poeziile sale franceze şi române şi tot asemenea 1-a încoronat pentru poeziile sale şi juriul „Jocurilor florale" ce s-au ţinut în zilele de 13, 14 şi 15 septembre în Carpentras cu ocaziunea centenerului Unirii comitatului Venaissin cu Francia, sub preşedinta de onoare a poetului Frederic Mistral şi în prezenţa unui ministru venit anume din Paris ca să reprezente guvernul Republicei franceze1.
Felicitînd pe d. J.B. Hetrat, i-am adus aminte că el este al patrulea autor român încoronat de societatea felibrilor: Alecsandri pentru Cîntecul gintei latine, Naum pentru traduceri de poezii provansale în limba română(3), Carmen Sylva şi el. Totodată am rugat pe d. Hetrat să-mi scrie pentru Convorbiri literare o notiţă relativă la Societatea felibrilor, care ar complecta însemnarea ce am publicat cu ocaziunea premierei Cîntecului gintei latine în 1 iunie 1878(4), precum şi studiul d-lui Al. Papadopol Calimach: Mişcarea literară provansală, apărut în revista noastră în 1 februarie 1883.
D.J.B. Hetrat s-a grăbit să îndeplinească rugămintea noastră şi ne-a trimis notiţa ce publicăm mai jos(5>.
i între altele a plăcut foarte mult oda română La moartea lui ]■ Rou-maniile, pe care o publicăm mai la vale.
MATEI MILLO, POET LIRIC
Domnule director,
Am găsit printre hîrtiile mele o poezie a lui Matei Millov întitulată Meditaţie asupra cetăţuii Neamţului, pe care mi-a comunicat-o Vasile Alecsandri, cu vreo doisprezece ani în urmă, şi care, din deosebite împrejurări, a rămas nepublicată pînă acuma'1'.
Vă trimit aceste versuri copiate de însăşi mîna Iui Alecsandri şi vă rog să le faceţi loc în Convorbiri literare.
Meditaţia asupra cetăţuii Neamţului, scrisă cam în genul lui Cîrlova, Gr. Alexandrescu, Chriso\Terghi ... este din anul 1851.
Cu ocaziunea acestei scrisori, daţi-mi voi, domnule director, să rectific o eroare ce s-a strecurat în cîteva discursuri ţinute la mormîntul marelui artist dramatic, precum şi în cîteva articole de jurnale scrise cu ocazia morţii Iui.
Mai toţi au zis că Millo a jucat în Iaşi numai ca amator şi că, atunci cînd s-a hotărît să se devoteze cu totul artei dramatice, a părăsit laşul şi s-a aşezat în Bucureşti. Aceasta nu este exact. Millo a debutat, ce-i dreptul, ca amator în anul 1847, cînd societatea din Iaşi a dat o reprezentaţie teatrală în folosul incendiaţilor din Bucureşti; a mai jucat ca amator în anul 1848, iar la anul 1850, fiind încă în Iaşi, s-a hotărît să se devoteze exclusiv artei dramatice — spre marele scandal al familiii sale şi al cercurilor boiereşti. în ' acelaşi an, el chiar a luat în mîni, pe cît va timp, direcţiunea Teatrului Naţional din Iaşi'2'.
474
Memoria mea se întoarce pînă la anul 1848, cînd am asistat, ca copil de 5 ani, la reprezentaţia menţionată mai sus, •dată în folosul săracilor de societatea boierească din Iaşi.
Pe lîngă vreo două comedii franceze s-au jucat atunci Nunta ţărănească de Alecsandri şi Un poet romantic de Millo. Rolurile în Nunta ţărănească erau astfel împărţite:
Alecu Leonescu ........Vasile Alecsandri
Chir Găitanis............Matei Millo
Moş Trohin ..........Constantin Negruzzi
Ilenuţa ................Didiţa Mavrocordat
Frunză.................?
în scena cînd vine nunta, se aşezase în carul cu druşte, îmbrăcate în haine de ţărance, cele mai frumoase doamne din societatea iaşană, şi pe atunci laşul era vestit pentru frumuseţea femeilor. Nu voi uita niciodată aplauzurile nes-fîrşite ce au izbucnit la intrarea carului cu boi pe scenă. Efectul fu cu atît mai mare, cu cît era întîia oară cînd doamne şi domnişoare din familii boiereşti îndrăzniseră să se arate în costum ţărănesc. Cît s-au schimbat lucrurile de atunci! Astăzi, prin îndemnul şi exemplul dat de regina noastră, costumul ţărănesc se poartă cu plăcere chiar la baluri de cele mai bogate clase sociale şi chiar de soţiile diplomaţilor străini!
în Poetul romantic rolurile erau ocupate în modul următor:
Stan....................^Constantin Negruzzi
Mariţa .................Didiţa Mavrocordat
Un poet romantic ......Millo
Antohi .... —............?
Această scenetă a lui Millo s-a mai reprezentat de societatea din Iaşi în anul 1865, cînd Constantin Negruzzi şi Didiţa Mavrocordat îşi păstră rolurile de odinioară, iar rolurile lui Antohi şi al Poetului romantic s-au jucat de dl. Theodor Aslan (actualul director de scenă al operei române) şi de mine.
în comedioara aceasta, scrisă în versuri frumoase şi curgătoare, Millo a voit să arate contrastul între societatea română cea veche (Stan, Mariţa) şi cea nouă (un Poet romantic), dar, spre paguba literaturii române, piesa n-a fost
475
niciodată isprăvită. Ea coprinde numai vreo patru scene„ La Bucureşti, pe cît ştiu, Poetul romantic n-a fost niciodată reprezentat pe Teatrul Naţional.
Millo avea, desigur, un mare talent ca autor dramatic. Pe lîngă Baba Hîrca, Apele de la Văcăreşti, Un poet romantic, mai cunosc comedia Tuzu Calicu, compusă de el, iar printre piesele prelucrate sau localizate cunosc Bădăranul boierit (Le bourgeois gentilhomme), care s-a jucat mai tîrziu în Bucureşti în altă traducere, sub titlul mai puţin original Burgheziţi gentilom. Tuzu Calicu şi Bădăranul boierit par a nu fi fost publicate, căci acei care au vorbit sau scris cu ocaziunea morţii lui Millo nu le-au menţionat deloc.
Ca artist dramatic, Millo a fost şi va fi încă mult timp neîntrecut pe scena română şi poate fi pus alături cu cele mai mari talente dramatice ale ţărilor occidentale, însă n-a vrut sau n-a ştiut să facă şcoală, ci, ca mai toţi artiştii şi în general oamenii mari, a rămas izolat.
Millo a ridicat o bună parte din repertoriul dramatic al lui Alecsandri, creînd rolurile cele mai însemnate: Cucoana Chinta, Jupîn Moise din Lipitorile satelor, Chir Zuliaridi, Ghiftuiu din Doi morţi vii, şi zicînd mai toate cîntecelele comice în care Alecsandri fixa tipuri originale din toate clasele societăţii noastre: Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa,. Herşcu Boccegiul, Barbu Lăutarul, Paraponisitul, Gură-Cască...
Millo a avut greşala de a nu se retrage la timp de pe scenă, aşa încît, în ultimii douăzeci şi cinci de ani ai vieţei sale, nu mai semăna deloc cu marele actor ce fusese odată. Foştii săi admiratori erau cuprinşi de tristeţă cînd îl vedeau pe scenă, iar tinerii, ce nu-1 cunoscuseră odinioară, nu pricepeau cum generaţia mai veche vorbea de talentul dramatic al lui Millo cu atîta entuziasm.
Aflu că printre hîrtiile lui Millo, în care sînt desigur multe-piese începute şi neisprăvite, căci Millo se entuziasma şi se discuraja uşor, se găsesc şi cîteva volume de memorii neti-părite(3). Acestea ar trebui negreşit cercetate şi publicate, căci cuprinsul lor trebuie să fie foarte preţios pentru istoria teatrului la români.
în tot cazul, manuscriptul lui Millo n-ar trebui să lipsească din biblioteca Teatrului Naţional.
CORESPONDENTĂ (POŞTA REDACŢIEI)
[i]
[1] D-lui I.P.F., dr. in filos. Viena. Articulul trimis de d-voastre are o coloare pre pur ştiinţifică pentru a corespunde scopului foaiei noastre.
[2] D-lui G.T. Poezia d-voastre este foarte frumoasă, însă are o coloare pre pronunţată de localitate şi actualitate pentru a pute fi publicată în Convorbiri.
[3] D-lui N. în B. Primiţi mulţămirile noastre; poeziile se vor publica într-un număr viitor.
[1] D-lui S.G.V. în Paris. Vă mulţumesc pentru amabila d-voastră misivă şi interesantele sale anexe. — într-un număr viitor.
[2] D-lui B.C. Din toate poeziele ce mi-aţi trimes, una singură, cea de pe urmă, se va publica la ocaziune.
[III]
[1] D-lui D.M. în Folticeni. Cetirea articulului d-voastre ne-a făcut mare plăcere. Se va publica negreşit.
[2] D-lui M.P. în Sabini. Cu plăcere no. 1 şi no. 5, cît se va pute mai curînd.
[3] D-lui conducător al Reuniunii de lectură română din Beiuş. Ne simţim foarte măguliţi de amabilitatea d-voastre şi nu vom lipsi şi de acum înainte a arata simpatiele noastre pentru stimata societate ce dirigeţi.
477
476
[IV]
[1] D-lui M. în... Cu părere de rău vă înştiinţez că novela-nu se poate publica înainte de a fi cu desăvîrşire din nou-prelucrată. Poezia, cu neputinţă.
[2] D-lui Gil. în Bucureşti. Vă mulţămesc. Se va publica cît de curînd.
[V]
[1] D-lui Stef. Poezii cu tendinţe politice actuale nu se publică în Convorbiri.
[VI]
[1] D-lui M. în Bucureşti. Propunerea de a publica în Convorbiri poeziile ce ne-aţi trimes fost-a serioasă?
[2] D-lui... în Iaşi. S-a cetit şi piesa, şi propunerea de-a o tipări. Singur nu cred că vă aşteptaţi la un răspuns afirmativ.
[VII]
[1] D-lui O.B. din Transilvania. Fiecare nu e născut în Arcadia.
[2] D-lui C.J. Iaşi....şi tu pe mine
M-ai găsit jertfă în viitor?
[VIII]
[1] D-lui vicepreşedinte a Societăţii române de lectură din Satu Mare. Modestia nu ne permite a publica mulţămita ce ne trimeteţi.
[2] D-lui B.M. în Bucureşti. Ne pare rău, dar acel „vom vede" dintr-o corespondenţă anterioară se raporta la un alt domn M... Speraţi încă? — Lasciate ogni speranza!...
[3] D-lui C.A.I. Dacă flautul vă inspiră asemene poezii, vă dăm consiliul sâ-1 părăsiţi grabnic.
478
[4] D-lui N.St.G.   Epigram şi frunzi uscate?
Ce păcate! ce păcate ! [5] D-lui T.S. A la bonne heure!
[IX]
[1] D-lui M... S-au ars, după cererea d-voastre. [2] D-lui V.D. ...Ne veţi ierta.
[3] D-lui I.B. Vă mulţămim: no. 2 şi 4 cu întăia oca-ziune.
[4] ...Z... O! Ce grozavă răzbunare!
[5] D-lui Gil... Traducerile bucuros; piesa originală...
[6] D-lui V.L. în Bîrlad. Oho!
[X]
[1] D-lui X. în B. Ne pare rău; s-a respins. Cît mai curînd vă voi scrie cauzele.
[XI]
[1] D-lui C. Trand. Nu numai trandafirii, dar nici spinii lor nu înverzesc iarna.
[XII]
[1] D-lui M.I. în Galaţi. Durere fără ritm, rimă şi mai ales fără simţire — cam greu.
[XIII]
[1] D-lor abonaţi din Basarabia. Deşi ne se dăduse aucto-rizarea de-a ave abonaţi în Basarabia, numerele trimise ne-au fost înapoite de la frontieră şi trebuie să îndeplinim încă formalităţi, care vor aduce multe întîrzieri.
[2] D-lui E.B. Opiţi-vă la actul întîi.
[3] D-lui P.V.G.  Pămînt, mormînt; — mormînt, pămînt; — pămînt, mormînt ...O!
479
[XIV]
[1] D-lui S.Fl.M. Vom vede.
[XV]
[1] D-lui Gil. Bucuros, la ocaziune. Pentru ce păstraţi anonimul şi cătră redacţiune?
[XVI]
[1] D-lui I.P.F. Mulţămiri.
[2] D-lui G. Oftări? Am oftat, după ce am cetit.
[XVII]
[1] D-lui C.H. Ne invitaţi a tace numele. Daţi-ne voie a tace şi poezia.
[2] D-lui G. Am cetit — şi iar am oftat.
[XVIII]
[1] D-lui R. Iaşi. Romanul d-voastre nu poate fi publicat în Convorbiri. El e scris tocmai în spiritul pe care foaia noastră îl combate mai mult în literatură. Cu toate aceste, stilul e uşor şi curgător. Dacă, în loc de a-1 şti prada flamelor, precum cereţi în caz de neprimire, preferiţi a-1 vede publicat, l-aş da, cu autorizarea d-voastre, unui editor de calendar ce mi 1-a cerut.
[2] D-lui M. în F. După matură cugetare, declaraţiunea juraţilor în conştiinţă şi în unanimitatea voturilor este: NU, novela despre care nu dădusem încă un răspuns definitiv nu poate fi publicată.
[XIX]
DumnefeuT P        ^ ^ * "U * discuragia<?
— Pentru
480
[XX]
[1] D-lui E.P. în Braşov. Cerem scuze sexului frumos. Se va îndrepta eroarea.
[2] D-lui C.R. Iaşi. Am cetit şi recetit tot manuscriptul: nu am găsit nici o idee, nici o imagine originală. Ezecuţiu-nea, iertaţi-ne a o spune, ne-a părut fără coloare. Hotărî tor, tot românul nu e născut poet.
[XXI]
[1] D-lui T.G. în Brăila. Este cu putinţă să ne trimeteţi asemini lucruri spre publicare? N-am merita-o. [2] D-lui P.G. Iaşi. Rău de tot. [3] D-lui S.Fl. Marian, Suceava. Cu plăcere.
[XXII]
[1] D-rei A.V. Suntem pre nefericiţi de a nu vă pute publica...
[2] D-lui P.G. Astă dată şi mai rău decît rău de tot. — Cu cea mai deplină sinceritate.
[XXIII]
[1] D-lui H.Ig. în Viena. „După Biichner"? Tradus sau estras? — în tot cazul, lucrarea nu e bună şi nu se va publica. Pentru aceasta însă nu vă discuragiaţi. Au mai păţit-o şi alţii.
[2] D-lui V.B. în Folticeni. Ne ameninţaţi că n-om scapă numai cu cele trimese ? — O! Fiţi îndurător!
[XXIV]
[1] 0 cetitoare a „Convorbirilor". După cum singură aşteptaţi, pedeapsa arderei în foc a fost pronunţată şi ezecutată — Sărmana vieriţă!
[2] D-lui M. et E. în interesul d-voastre, apărătorul ce v-aţi ales vă îndeamnă să părăsiţi aspiraţiunile spre Parnaş.
481
[3] D-lui Vas. C. Nu îndrăznim a admite genul nou ce spuneţi a fi descoperit în poezie. Noi nu admitem „poezii cosmografice"; poate viitorul va fi a d-voastre.
[XXV]
[1] D-lui M.N. îngeri rimaţi cu dureri, dragă cu lungă şi bine cu lume! — Treacă aceasta, dar lipsa de înţeles ?
[XXVI]
[1] D-lui T. Stef. Bucovina. Scrierea ar trebui complectată şi în parte modificată pentru a pute fi dată publicităţii prin Convorbiri.
[2] D-lui N.P. Blaj. Mulţămim pentru parfumata d-voastră adresă.
[3] D-lui P.G. Iaşi. Traducerile nu sunt bune. E drept că şi originalele sunt rele.
[4] D-lui N.P.C. Ce v-a greşit bietul Musset?
[XXVII]
[1] D-lui G.B. Viena. Primit. Urmează scrisoare. [XXVIII]
[1] D-lui V.Dem. Bucureşti. Propunerea foaiei respinsă. Poeziile respinse. Pentru ce nu urmaţi cu publicarea în foile unde aţi început?
Dacă aţi urma însă sfatul nostru, nu le publicaţi nicidecum, ci, folosindu-vă de etatea dv., puneţi-vâ serios pe studiu, pentru a dezveli talentul ce natura pare a vă fi dat.
[2] D-lui P.V.G. Iaşi. Dacă n-om face alta decît a repeta ideile zise tot de noi, în aceeaşi formă şi cu aceleaşi imagini, ce avantagiu dobîndeşte poezia română?
[XXIX]
[1] D-lui I.Cal. Viena. Clavigo este tradus. Orice alegere atîrnă, s-înţelege, de la plecarea dv.
[2] D-lui D.I. Berlin. Urmează scrisoare cît mai curînd, cu observaţiuni generale şi speciale.
[XXX]
[1] D-lui CI. Iaşi. Poate că e adevărat, dar frumos nu e. [2] D-lui B.G. id. Compătimim cu perderea ce aţi suferit, dar numai atît vă putem face.
[XXXI]
[1] D-lui R.G. Ploieşti. Ne pare rău... poate alte produceri viitoare.
[2] D-lui Y.Z. Pre bine. Se va publica cît mai curînd. [3] D-lui George I. V. de 0. stud. fii. în X. Euterpa gio-cîndu-se!
Mă duceam odinioară La a mea dulce pipină Şi voiam să-i oferesc O frumoasă Amorină... etc.
Fiica lui Zeus şi a Mnemosynei chiar jucîndu-se nu poate face asemenea versuri.
[XXXII]
[1] D-lui Vulp. st.
„Dacă timpu-mi a rămas Şi trăiesc încă ş-azi Apolo s-a mîgăiet Că cîntîndu-i 1-a-nviet" etc.
Cacofonie pe lîngă charaghiozlîc ?
[XXXIII]
[1] D-lui Vul... Iaşi. Am înţeles ce-a fost inteligibil. E cu neputinţă.
[2] D-lui C.G. Rău.
483
[XXXIV]
[1] Y.Z. Meritul poetic e incontestabil, chiar cînd nu ne-am uni cu totul în idei. Mulţămiri sincere. [2] D-lui G.B. Adio!
[XXXV]
[1] D-lui P... Frumos ca formă, dar pre neînsemnat ca idee.
[2] D-lui V.Gr. De cîte ori zis şi rezis !!
[XXXVI]
[1] D-lui C.I. Iaşi. Nu e serios, nu e umoristic. E nesărat. [2] D-lui P. Nici cu un iota superioară celor anterioare.
[XXXVII]
[1] D-lui M.Z. Bucureşti. Avem de regulă de a nu tipări lucrări trimese mai întăi la alte ziare şi publicate de acestea.
[XXXVIII]
[1] D-lui G.B. Orice însemnătate să aibă pentru autor izvorul de unde porneşte inspiraţiunea sa, aceasta rămîne indiferintă cetitorului. încît privesc producerea, în fine, ne s-a părut a vede un progres, însă pre mic pentru a merita să fie publicat. Vă recomandăm studiu serios şi răbdare.
[XXXIX]
[1] D-lui P.G. Ce folos că e forma corectă, dacă ideea e atît de repetată?
[2] D-lui C.B. Bucureşti. Poeziile toate respinse; cea politică, din principiu.
484
[XL]
[1] D-lui T. în N. Nici a doua nu a avut o soartă mai fericită. Ne pare rău.
[XLI]
[1] D-lui Sp.N. Bucureşti. Poeziile nu s-au primit, din cauză că ideile sunt acum pre des întrebuinţate — aceasta nu trebuie să vă discurageze.
[XLII]
[1] D-lui A.I. Iaşi. De la nr. 23 anul trecut pană acum nici un progres.
[XLIII] [1] D-lui X.Z. Moftologie!
[2] D-lui Zatz. Bucureşti. Ţineţi-vă de parodii, poezii serioase nu par a intra în orizonul d-voastre.
[XLIV]
[1] Unei abonate. Iaşi. încercările sunt prea june încă, de aceea, cu părere de rău, nu se vor publica.
[XLV]
[1] A.M.I. Iaşi. Puteţi face încercări, dar sunteţi încă pre tînăr pentru a aspira la publicitate.
[XLVI]
[1] D-lui A.St.G. Se respinge: o nenoricire privată, oricît de mare, nu este încă poezie. Ea trebuie unită cu o idee poetică şi îmbrăcată în forma frumoasă corespunzătoare.
485
[XLVII]
[1] D-lui T.N. Iaşi. După cum cereţi, uitarea eternă o va ţine în sînul său fidel.
[2] D-lui I.G.B. După cum cereţi, focul va mistui îndrăzneala.
[3] D-lui Osc. La întîia, pre multă umbră şi nici o lumină; la a doua, nici umbră măcar...
[XLVIII]
[1] D-lui 0. Suntem mult nefericiţi că mult aspra noastră critică nu ne iartă a găsi un mic locuşor în mult măreţele coloane ale ziarului nostru.
[2] D-lui N.L. Amarnic strănutat!
[3] D-lui C. Ser. Serios?
[4] Pe toţi d-nii abonaţi care se plîng că nu au primit regulat jurnalul, îi încredinţăm că expediţiunea se face sub ochii noştri şi cu minuţios control. Dacă se fac erori, aceasta nu poate proveni decît de la poştă ! Ne este peste putinţă a trimite la atît de mulţi domni numerele de două ori, căci prin aceasta stricăm un însemnat număr de volume. Mai rugăm pe toţi d-nii care păstrează Convorbirile să binevoiască a se îngriji de a nu rătăci numere, căci la sfîrşitul anului nu ne va fi cu putinţă a întregi volumele tuturor reclemanţilor.
[XLIX]
[1] D-lui B... Cu desăvîrşire neînţeles. [2] D-lui Sol. Iaşi. De la anul III pană astăzi, nu ne s-a părut a constata nici un progres. [3] D-lui I.B. Respins.
[L]
[l] D-lui E.S. Nu prin idei, ci prin formă păcătuiţi.
[LI]
[1] D-lui Mit. Iaşi. Fără valoare estetică. [2] D-lui A.Ir. Mizeria? — Mizerie!
486
[LII]
[1] D-lui G.R. Focşani. în formă e corect lucrat, dar fără inspirare: proză în versuri.
[LIII]
[1] D-lui I.R.F. Iaşi. Compară: Amoru-mi iubite Atunci va săca Cînd steluţa asta
Din cer va pica... etc.
cu:
Tu să sorbi a sale raze
Cît în ceruri va luci Şi amorul să se pearză
Cînd steluţa n-a mai fi etc.
(N. Schelitti, Conv. Ut., an. 5, p. 47).
[2] D-nului P.I. Un amor june încă vra să zboare ca un orfelin ce caută un azil? !
[3] D-şoara Bl.Rh. Un premiu celui ce va înţelege sensul!...
[4] D.S.Fl. Mar. Respins.
[LIV]
[1] D-lui X.Cl.V. încurcătură de la început pană la sfîrşit.
[2] D-lui El. Şv. Iaşi. Noul colaborator e din cale-afară slăbuţ.
[3] D-lui B.Gr.B. Viena. Lipsă totală de idei. Forma şi limba grozave. Detorinţă, belă, tiranesc ... asemene cuvinte în adevăr te rănesc.
[LV]
[1] D-lui B.în B. Primblarea pe un lac anonim şi curmarea mai multor fire de viaţă vă face un vis de fericire ?
487
[2] D-lui G.Z.Ni. Nonsens. [3] D-şoarei El... H. Idem.
[1] D-lui V.P. Iaşi. [2] Theodor Nălucă. [3] D-lui Z.Y.X. [4] D-lui N.G.V.
[LVI]
Ce v-am greşit?
[LVII]
[1] D-lui V.C. Galaţi. Nimic mai uşor decît a compune asemene poezii: se schimbă persoana a doua în întîia şi poezia e gata. — Ceva original!!
[2] D-lui G.R. Iaşi. Idei din cale-afară uzate. Comp. d.ex. Conv. Ut. an I, pag. 135.
[3] D-lui P.R. Merge gînditoare şi totodată atît de grabnic, încît vîntul n-o ajunge ?
[4] D-lui Dim.On. Bucovina. Intenţiunea e bună şi vă îndemn să urmaţi. însă păn-acuma, pre multe greşeli de limbă şi de formă.
[5] D-lui St.St., Viena. Consultînd persoane competente, din toate cercurile, ne s-a dat unanim părerea că tema tractată nu are nici un interes actual în România. Gîndiţi vă rog la noi în viitor şi ... cultivaţi limba !
[LVIII]
[1] D-lui St.Jor. Iaşi. Şi ideea, şi imaginile sunt încurcate, însă nu vă discurajaţi şi urmaţi cu încercările.
[2] M.M
'Ol Fiţi mai generos !
[3] B.Ş. [4] A.Ş.
[LIX]
[1] D-lui C.S. Huşi. Articulul d-voastre intră în politica militantă a zilei, prin urmare trece dincolo de cadrul jurnalului nostru.
488
[2] D-lui P.P. Galaţi. „Totuşi ca român îmi ieu libertatea şi curajul să plec pe calea literaturei..." — Drum bun! Numai, păn-acum nu aţi nimerit calea, deşi sunteţi român.
[LX]
[1] D-lui Y.K.F. în M. Versificarea bună, dar poezia scrisă fără inspiraţie. Singură strofa din urmă a unei poezii aşa de lungi cuprinde o idee originală. Nu vă discurajăm, ci în interesul autorului criticăm cu asprime.
[2] D-lui G. „Găsind ocaziune îţi spun că te iubesc ..." Foaia noastră nu-i făcută pentru a procura asemene ocaziune.
[LXI]
[1] D-lui Bad. încurcătură.
[LXII]
[1] D-lui I.M.M. „0 zi fui fericit" ... Nu fuşi fericit în ziua în care ai scris aceste versuri.
[2] D-lui P.S. „Iar cu privirea-i neauzită ..." Avea o privire neauzită? De ce nu şi o voce nevăzută?
[3] D-lui N.L. Propuneri făcute unei societăţi să se publice în jurnalul alteia ar fi, credem, o lipsă de urbanitate.
[4] D-lui Gr.St. Bucureşti. Grozav de slab !
[LXIII]
[1] D-lui N.L. Traduceri făcute după alte traduceri nu publicăm.
[2] D-lui C.Scr. Amorul a strîns toate inimele şi făcînd o sobă în cer le-a aruncat în lăuntru, iar toate aceste alcătuiesc soarele! — Unde mergem cu imaginile poetice?
[3] D-lui C.Crz. Drcă, stînd la gura sobei, aţi fi aruncat şi poeziile în foc, în ce s-ar fi prefăcut, chemicamente vorbind ?
[4] D-lui S.G.Ia. Nu au nici un merit de publicaţiune în stimabilul meu ziar. [5] D-lui I.B.
Ai voit să cînţi natura
Şi te-ai dus, te-ai dus de-a dura!
[LXIV]
[1] D-lui L.B. Greşeli nu numai de ritm, dar şi de-gramatică.
[2] D-lui N.L. Toate respinse — Ideile prea întunecoase ?
[3] D-lui C.Ig. Ne pare rău că trebuie să vă respingem primele încercări, ca unele ce sunt slabe cu desăvîrşire. Prime încercări se ţin ascunse de lumină; aşa cere o modestie firească.
[LXV]
[1] D-lui N . Credem că este o glumă.
[2] D-lui N.C. în B. Să se imiteze ideea, să se imiteze forma, dar chiar şi cuvintele?
[3] D-lui Alb. „Dacă veţi găsi rele poeziile, vă rog să păziţi tăcere" ... Vom păzi tăcere.
[4] D-lui N.D.X. Bine simţit. Mulţămiri. Mici modificări ne-au părut însă neapărate.
[5] D-lui B.G. în V. „In ardoarea ce puneţi pentru încurajarea junilor lucrători la edificiul literaturii naţionale...". Aşa este, numai junii lucrători să facă treabă. Orice capriciu ce trece prin mintea unui june lucrător nu înalţă edificiul literaturei.
[6] D-lui S.F.M. Atît numai. Una şi bună !
[7] D-lui A.R. în B. Păcat:! Multă uşurinţă ,credem şi talent, dar puţin gust estetic. Supuindu-vă de-acum producerile la o critică serioasă, avem speranţă.
[LXVI]
[1] D-lui Sil S. în Latrany. Ce fel de limbă românească, este aceasta?
„Iar cu foc şi cu ardoare Fantazez de-a mea amoare".
460
Apoi în traducere:
„încă un stîlp arată trecuta lor splendoare Ş-asta crăpat azi mîne poate să restogoale". (Noch eine hohe Sâule zeugt von vergangner Pracht Auch diese schon geborsten kann sturzen liber
Nacht.)
Comparaţi cu alte două traduceri a acestei balade, publicate în Convorbiri literare, anul I, p. 102, şi anul II, p. 126.
[LXVII]
[1] D-lui G.B. îmi pare foarte rău. Sunt încredinţat că inima d-voastre e simţitoare precum ziceţi, dar ce să fac? Nu merge.
[2] D-lui D.M. La ocaziune, poate.
[LXVIII]
[1] D-lui Gr.B. Cu neputinţă! Mai lăsaţi să treacă vreme!
[LXIX]
[1] D-lui Lc.M. Brăila. Doriţi numaidecît să vi se publice poezia d-voastre? Iat-o:
„întrebare d-şoarei N M. Oare te gîndeşti la mine
Păstrezi floarea ce ţi-am dat Zioa oara şi anume
Pe unde ne-am preumblat?"
Presupunînd că aceasta este o poezie, cum voiţi ca cineva să păstreze zioa oara şi anume ?
[2] D-lui A.R. Nimic, absolut nimic. [3] D-lui G.A. Grozav!
[LXX]
[1] D-lui On. Buc. Ce fel de limbă românească este .aceasta, pentru Dumnezeu!
49-1
[2] D-lui G.A., doritor de progres în literatura română. Dacă toată colecţiunea de poezii de care îmi vorbiţi samănă cu această primă încercare, apoi ...
[LXXI]
[1] D-lui X.Y în Cr. Mulţămim şi primim, dar cu mici modificări.
[2] D-lui E.N.I. Sunteţi încă prea tînăr pentru atîta desperare şi pesimism !
[LXXII]
[1] D-lui Ca în B. Slăbuţe încercări mai cu samă. în privinţa limbei.
[2] D-lui Şmiz. Novela respinsă. Studiaţi mai mult limba părintească!
[3] N.a.S.
Drept ţi-oi spune Măi Rom u ne!
? ?
[LXXIII]
[1]   D-lui N.W.M. Traducerea nu s-a găsit ca competentă.
[2] D-lui D. Car. în B. Cde amestecătură lungă ! [3] D-lui R.u.f. Uf!
[LXXIV]
[1] D-lui M.I.C. în P ... Cu părere de rău, nu se poate. Ideea e comună şi nepotrivit esprimată. Altă dată poate veţi fi mai fericit.
[2] D-lui X. în V ... Ar fi bine dacă n-ar fi rău, dar ar fi şi mai bine dacă n-ar fi defel.
[3] D-lui CP. loco. Ce de mai timp perdut!
492
[LXXV]
[1] D-lui L.A. Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat, însă numai atunci cînd păcătuirea nu mai urmează.
[2] ~N-lui D.L.Z. Bucureşti. La o primă încercare aşa de încurcată, răspundem cu o primă respingere foarte netedă.
[LXX VI]
[1] D-lui V.P. Elev Tecuci. Dacă mai urmaţi cu asemene poezii, vă denunţăm la profesor.
[2] D-lui I. Iasi. Nimic, dar absolut nimic ! [3] D-lui P.I.'
„Iar eu trist şi plin de jale Stau pe gînduri monoton."
în asemene stare sufletească nu mai faceţi poezii!
[4] D-lui G.I.M. Călăraşi. Nu ne simţim deloc ofensaţi şi nu găsim că procedarea d-voastre e o gaucherie, cu toate aceste respingem poeziile, iar cît despre abonament, preţul stă însemnat în capul jurnalului.
[5] D-lui M.I.C. Paris. Ideea e prea veche, forma prea incorectă şi totul prea neînsemnat. Discreţiunea e păzită.
[6] D-lui I.G.II.X Iaşi Cercaţi altele la Podul-Iloaiei, căci cele de la Tîrgul-Frumos au rămas pe jos.
[LXXYTI]
[1] D-lui E.N.I. Tot încă prea tînăr.
[2] D-lui I.R.F. De astă dată au ieşit cam încurcate.
[3] D-lui D.S.A. Văzut-aţi pană acum vreun acrostih publicat de noi? Faceţi alte încercări.
[4] D-lui N .A.D. în B. în interesul autorului, credem că e mai nimerit să reînnoiască încercările, îngrijind mai cu samă forma ceva mai mult.
[LXXVIII]
[1] D-lui A.V.G. Pentru ce vă mocarisiţi de noi? £2] Anonim. Parcă ar fi ceva, dar tot nu-i nimic.
493
[3] D-lui B.M.L. Urmează în curînd scrisoare, [4] D-lui S.Fl.M. Urmează scrisoare.
[LXXIX]
[1] D-lui IM. în F. Una din două. Mulţumiri.
[2] D-lui I.R.F. Atîta! — Ceva mai multă îngrijire,
[3] D-lui I.Fl.M. Atîta numai ! A cui e vina?
[LXXX]
[1] D-lui P.D. Credem că este prea greu pentru noi de a imita limba şi forma poeziilor populare. — Speranţa e cam prea lungă, dar e frumos scrisă şi ne dă bună speranţă pentru viitor.
[2] Leandru. Precum vedeţi: traducerile sunt bune, dar originalele păn-acum cam pre puţin originale.
[3] D-lui P.A.C. Mulţumiri şi noroc bun!
[4] D-lui I.S.N. îndreptarea cu neputinţă; ar trebui o deplină schimbare, dar deplină!
[LXXXI]
[1] D.D.B-scu. Eternităţii, nu publicităţii! [2] D-lui A.B. Schimbare radicală!
[LXXXII]
[1] D-lui I.G.C. Binevoiţi a crede că nu inserăm poezii cu plată.
[2] D-lui I. Gor. Şi de astă dată, după puţină cugetare, vă veţi convinge că respingerea e rezonabilă.
[3] D-lui Al.J.S. Sinceritatea ce ne cereţi ne sileşte a vă spune că versurile sunt cu desăvîrşire slabe.
„Aimez qu'on vous conseille et non pas qu'on vous loue !'*
[4] D-lui B-scu. Şi de astă dată absolut cu neputinţă !
494
[LXXXIII]
[1] D-lui N. Cod. Ce fel de poezie?: „Dar amară decepţiune Căci asta-i o ficţiune!"
total nimica.
;[2] F.N.M. Păseruie, păseruică, păserică [3] M.V.V. Tot aceea şi iar aceea! [4] O româncă. Să vedem cele mai bunişoare: de sus în
jos!
[5] MM.
„Un buchet de tinereţe Şi un ton de frumuseţe Un concept de raţiune Ş-un perfect de creaţiune" ? ? {
[ LXXXI V]
[1] D-lui D.Z. în F. Aceste sunt versuri?
[2] D-lui Gr.P. în B.
„A! uşor ce se pronunţă Cuvîntul de nu voi Dar tot nu e speranţă
N-auzi o tu steluţă Ce m-ascultaţi de-acolo întoarce a ta faţă."
Pronunţă rimează cu speranţă şi steluţă cu faţă, iar nu speranţă cu faţă.
[3] D-lui I.I.C. poşte restante în R.
„Dar vail de ele curînd fui în căire ..." Nu fuşi în căire după ce ai făcut aceste versuri?
[LXXXV]
ril D-lui G V. St. Inc' si astăzi; trecus' cu toţii; numai el' nu... în loc de înck şi astăzi; trecuse cu toţii; numai ele etc, sunt eliziuni inadmisibile în limba noastră.
495
[2] D-lui B* ... Bucuroşi de oaspeţi, dar cu măsură! [3] D-lui Corn. în S.  Studiul limbei române mai întăi de toate!
[4] D-lui V.N. Bun pentru un jurnal de mode. [LXXXVI]
[1] D-lui G.Cr. Bucureşti. în unsprezece strofe se repe-tează absolut aceeaşi idee cu alte cuvinte.
[2] D-lui B ... Noi avem bunăvoinţă, dar şi d-voastră trebuie să ne daţi în schimb lucrări mai îngrijate, şi în idee, şi în formă.
[LXXXVII]
[1] D-lui D.Ol. Prin mahalalele oraşelor nu se culeg poezii populare.
[2] D-lui G.V.St. Mulţumiri. Două din trei, [3] D-lui B ... Lieux communs! Ce să vă fac? [4] D-lui A.B.V.
„Frunza trandafirului Ş-albeaţa omătului Ştiu c-ai dat obrazului Ş-ai mai dat grumazului..."
Dacă se dă cu alb şi roş, cum mai poate inspira pe un poet!
[5] D-lui N. P...t Dacă n-ar fi imnul broaştelor şi dacă întreaga poezie n-ar semăna din cale-afară cu una publicată de noi în voi. I, p. 271 ...
[6] D-lui T.M.A. în B. Cînd ne trimiteţi asemene lucruri, cel puţin francaţi scrisoarea.
[LXXXVIII]
[1] D-lui T.M.A. "Vino bella mea virgină", „Pe guriţa-ţi de cărmine". — în zece ani a Convorbirilor, mai cetit-aţi asemene limbă românească?
[2] D-lui S.I.P. Să nu caut a vă încuraja? — O, nu !
[XC]
[1] D-lui V.I.G. Cereţi încurajări. încurajări pentru asemene ... Drept cine ne luaţi?
[2] D-lui Em. de Benedicta. De astă dată limba strică totul. Trebuie învăţată de la popor.
[3] D-lui S.I.P. Corectarea imposibilă. Ar trebui altă versificare, altă limbă şi — alte idei.
[4] D-lui A.CC. încetaţi cu asemene versuri de voiţi ca d-şoara M. să vă iubească.
[XCI]
[1] D-lui N.C în Buc. Deşi sunteţi abonat şi riscăm a pierde abon[amentul] d-voastre, cu părere de rău, nu putem publica.
[2] D-lui CM. Iaşi. Prea tînăr, mult prea tînăr pentru a intra în publicitate!
[3] D-lui G.A. Cînd aţi şti ce reflecţiuni ne-au inspirat „reflecţiunea" d-voastre ...
[4] D-lui I.B. Deşi forma este corectă, — greu de înţeles, întunecos!
[XCII]
[1] D-lui S. în B. Proză în versuri la care nici măcar ritmul nu e păzit.
[2] D-lui G.A. Respins.
[XCIII]
[1] D-lui M.S. „Dar sărutarea dulce din gura-ţi aurie"... O gură aurie? !
[2] D-lui S.I.P. „C-aşa mi-a fost soarta ca febla-mi fiinţă" ... Feblă fiinţă, feblisimă încercare!
[XCIV]
[1] D-lui CM. Scumpa dilectă este a d-voastră mărire, comoară,  nespusă fericire, Sirenă,  onoare, cununa vieţei virtute, iubire, credinţă, viaţă şi dulce speranţa. Prin înmul-
496
497
ţirea unor asemenea substantive, aţi fi putut înmulţi şi strofele pîn'la nesfîrşit.
[2] D-lui L. Taw în B. Lucrare bună pentru clasa V-a gimnazială.
[3] D-lui M.S. în B. Nu suntem aspri, din contra. Dar cu toată bunăvoinţa, nu ne este prin putinţă să publicăm asemenea nimicuri.
[4] D-nei Smaranda. Iaşi.
„Colinile stau dese ca capete de vidre ..." Fi, Smărăndiţo ! ...
[XCV]
[1] D-lui N.U. Iaşi. Neestetic.
[2] D-lui ... Adesa stînd. Nici ritm, nici rimă, nici idee, nici chiar gramatică!
[3] D-lui L. Ian. Bucureşti. Pentru asemene mici traduceri de proză credeţi că s-au întemeiat Convorbirile literarei Sunt alte foi, care primesc lucrări de aceste bucuros.
[XCVTJ
[1] D-luiG.D. Vei fi fost la război, te-i fi bătut bine, dar ... lasă-te de poezii!
[XCVII]
[1] D-lui P.I. Slăbuţ!
[2] D-lui J.J.R- Versificarea frumoasă şi uşoară, dar inspirarea greşită. Primeşte încurajările noastre p[entru] viitor.
[3] D-lui O.Dl. în S. Scriere bună pentru cetire în cerc de şcolari. Păn' la publicare mai lăsaţi să treacă un şir de ani.
[XCVIU]
J[l] D-lui R. Se vede că v-aţi hotărît să-mi trimiteţi xox aceleaşi lucrări din cinci în cinci ani.
[2] D-lui X.Y. Intenţia d-voastre poate să fie bună, dar unde-i poezia?
[3] D-lui S.I. După cele cetite, sperez, ba chiar sunt încredinţat că „în reduta Griviţa" aţi mînuit mai bine sabia decît pana.
[XCIX]
[1] D-lui Cer. in B. S-a zis şi rezis prea deseori.
[2] D-lui N.D.W. Bun pentru o foaie umoristică, d.e. Ghimpele, Perdaful etc.
[2] D-lui G.G.B. Abonamentul s-a primit, poeziile s-au respins. Prea multe cuvinte, prea puţine idei.
[4] D-lui A.V. în B. Multă uşurinţă de versificare, limbă frumoasă, dar ... altă nimic. Nu vă descurajaţi însă.
[5] D-lui O.C.P. Cît priveşte Mormîntul unui tînăr, rece-tiţi 0 tînără fată pe patul morţii de Bolintineanu. Mormîntul vitejilor — încurcat; Privighetorile — grozav !
[6] D-lui P.E. în B. Nu e bun. îndeobşte imitaţia formei, populare e din cele mai grele. Lipseşte naivitatea.
[C]
[1] D-lui L.M. în S. Versuri pentru scamă! De ce nu şi pentru doftorii sau instrumente chirurgicale?
[2] D-lui G.G.B. „Petrele-s cu rîs pe faţă"? Ce vă pot face?
[3] D-lui CC. Nu primim poezii politice. [4] D-lui Gr.B. Rezervaţi asemenea plîngeri pentru mai tîrziu.
[CI]
[1] D-lui A.F. Bun, poate, de trimis la adresa D.A., dar de publicat nici vorbă! [2] D-lui B.
„Şi săcriul pentru mine E un pept fermecător".
[3] D-na N. nu se va simţi măgulită de asemenea comparaţii !
498
499
[4] D-lui G.G.B. Comparaţi ceea ce ne-aţi trimis cu ceea ce a fost tipărit în Conv. Ut., anul IV, pag. 222.
[CII]
[1] D-lui N.N.I. Studiaţi ceva regulele prozodiei!
[2] D-lui U. Ne pare rău că sonetele nu corespund cu „scopurile infinit de multe şi de înalte ce aveţi onoare a urmări, iată tot !".
[3] D-lui S. Pentru ce, cu talentul dv., intraţi pe o cale aşa de bătută şi răsbătută?
[CUI]
[1] D-lui CA. în G. O halucinaţie.
[2] D-lui I.I.M. în B. Tot e rău, de la un capăt la altul.
[3] D-lui N.N.I. încercări copilăreşti.
[4] D-lui Al.Th. în N. Prea multe amintiri din poezii făcute de alţii!
[4] D-lui CM. Lucrarea dv. poate să fi fost bună ca temă de bacalaureat, dar aceasta nu este un titlu pentru a fi publicată. No. 2 e sec şi lipsit de imaginaţie. Asemenea lucruri se citesc în cercuri intime, dar nu se publică.
[6]   D-lui N.B. în B. Mîrţoagă !
[7] D-lui S.Th. De-aş primi, „vai! aş fi un om distrus".
[CIV] ■
[1] D-lui L.A.V. Mai lăsaţi poezia cîtăva vreme.
[2] D-lui G.B. Pentru început ar merge, dar noi aşteptăm încercări mai bune încă.
[3] D-lui I.P.C. Vă mulţumim foarte mult şi vă rugăm să urmaţi, vom publica numai cînd ne veţi trimite totul. Redacţia îşi rezervă dreptul de a face pe ici, pe colo cîte o mică modificare.
[4] D-lui D.I.D. O lacrimă ... foarte uscată.
[5] D-lui A.T. Urmaţi cu încercările. începutul promite, deşi nu este încă de publicat.
■500
[6]   D-lui N.G.
„... Mă vedeam foarte-ncurcat Nu ştiam ... să învăţ carte Sau să fiu un brav soldat
Deci iubita mea zeiţă Militar voi ca să fiu !"
Păcat. Mai bine alegeaţi a învăţa carte!
[CV]
[1] D-lui E.A. în C. în zadar! Trebuie să învăţaţi întăi bine limba română.
[2] D-lui I.H. Ce iese din toată poezia de pe carta poştală? — Nimic.
[CVI]
[1] D-lui PI. C. Poate ... lucraţi cu cît se va pute mai mare îngrijire.
[2] D-lui N.S.B. Zadarnic ! Aşteptaţi iarăşi vreo inspiraţie. Cu sila nu merge.
[3] D-lui H.U. în Iaşi. în limba noastră, versuri fără ritm nu merg. O asemenea traducere n-o poate înţelege
nici un român.
[4] D-lui G.L. Domnule L! Apoi a lua cîte o frază din Alecsandri, alta din Şerbănescu, alta de la altul, şi a le amesteca împreună, însemnează a face poezii?
[5] D-lui Mer. în Br. Ce bazaconie e asta, pentru Dumnezeu !
[CVII]
[1] D-lui E.G. în R. Greşeli de ritm nesfîrşite; dar şi ideile cam sărăcuţe.
[2] D-lui G.L. în P. „în care biata muscă se-ncurcă necontin"{11) Poate „se-ncurcă-n nicotinl"
[3] D-lui D.B. Numai „Ei".
[4] D-lui D.G.I. în B. Una şi bună!
501
[CVIII]
[1] D-lui P. în B. Mulţămiri. în curînd, cu o mică modificare.
[2] D-lui CD. St. în B.
„Şi fiindcă nu pot altfeli, cu respect şi cu sfială îţi destăinuiesc părerea care nencetat mă curmă Iartă-mă, poete tînăr, iartă-mi astă îndrăzneală Dar aş vra să cunoşti bine: de talent nu-i nici o
urmă!
[3] D-lui I.I. în Serajevo. Compătimesc foarte mult cu suferinţele dv. Dar publicarea versurilor ce mi-aţi trimis v-ar face, din deosebite cauze, mai mult rău decît bine.
[4] D-lui P. în I.
„Azi nimic nu-mi dă plăcere Chiar mi-e silă să vorbesc ..."
A scrie nu vă este silă?
[5] D-lui Big. Ce galimatia!
[CIX]
[1] D-lui N.P. în B. Prin pleiadă nu se înţelege o singură stea, ci un grup de şese, din zodia Taurului. înainte de a întrebuinţa în versuri cuvinte ce vă sunt necunoscute, n-ar fi rău să vă daţi osteneala de a consulta vreo carte.
[2] D-lui P. în Buc. Fericit cine pricepe!
[3] D-lui S.L. Aşa-numitul articol ştiinţific ar trece poate ca compoziţie pentru clasa IV gimnazială, dacă profesorul ar fi indulgent.
[4] D-lui C.C.P. Lung, lung, lung şi incoherent ... Dealt-rninteri, versificarea este corectă.
[CX]
[I] D-lui D.D.R. în Buc. Toate trei respinse' [2] D-lui M.G.S.I. în Buc. Ne pare rău că nu vă putem *ace marea plăcere.
502
[3] D-lui a în Iaşi.
„De atunci trăiesc în lume Fără minte, fără duh, Desperarea mă răpune, Şi nu ştiu unde s-apuc."
Ce vă putem face? !
[CXI]
[1] D-lui G.I.L.
„Oh! te-am iubit, cu cît amor divin Lucind în visu-mi şi-n dulcele senin(!)"
Credeţi că versurile pot fi scutite de sens?
[2] D-lui CTo. Asiguraţi-vă în viitor contra unor asemenea „Grindini".
[3] D-lui G.S. „De sa tige detachee" ...
[4] Daţi Frunza drept original? Aveţi dreptate. O asemenea imitare e mai mult decît originală.
[5] D-lui B.G.D.
„Şi licărind nainte o clipă fîl,fîl,fîl..."
Apoi bine ... ? !
[CXII]
[1] D-lui O.Dl. Lucrarea dv. nu merge deloc. Nici gra-daţiune, nici imaginaţie, nici interes. Ar mai pute ţine aşa încă zece coli. Cît despre dramă, fie cît de revoluţionară, numai bună să fie.
[CXIII]
[1] D-lui CM. în Iaşi. Chestiuni sociale în versuri? Aţi ales un povîrniş prea alunecos!
„Ou chantez vos plaisirs, ou quittez vos chansons".
(Voltaire)
503
[CXIVJ
[1] D-lui I.C.P. în V. Aceasta nu-i poezie, ba nici chiar proză.
[2] D-lui I.I.Tr. în B. Fiindcă aţi avut norocul de a găsi un editor „dincolo de Milcov", ţineţi-1 bine, să nu-1 scăpaţi, căci un al doile cu greu se va mai afla.
[3] D-lui N.C.B. în B. Dacă aceasta vă este întîia încercare, vă sfătuim în interesul dv. să nu mai faceţi a doua.
[CXV]
[1] D-lui N.M. în V. Vis de dulce nemurire? idol căzut din ceriuri; amorul ce se-nchină vîntului care suflă tot de amor etc, etc. V-aţi întrebat dacă aceste au sens sau nu?
[2] Silvie P. Subiectul lipsit de interes. Exagerări de sentimente patriotice care dovesc că aţi studiat puţin natura •omenească.
[3] D.-lui G.S.P. Halandala.
[CXVI]
[1] D-lui 1.01. în I. în urma răspunsului nefavorabil la traducerea dv., aţi crezut în sfîrşit că nu-i bună. Cu părere de rău trebuie să vă recomendăm şi în privinţa poeziilor originale tot o asemine credinţă.
[2] D-lui I.Pr.Pr. în P.-St. Puteţi să fiţi un individ care tinde spre adevăr, dar de enunciaciuni ca Strevaiul apără-ne şi ne fereşte, părinte!
[3] D-lui Gh.Ar. în H. Subiectul, încă neisprăvit, nu se poate publica, deci puteţi să ne mulţămiţi că v-am scutit de •osteneala de-al continua.
[4] D-lui M.H. în Berh. „Poftesc ..." Ciudate pofte mai aveţi şi d-voastră!
[5] D-lui E.N.U. Cu tot spiritul inteligent, s-a respins.
504
[CXVII]
[1] D-lui D. în Bucur.
„Şi pe-aripa sa El în lina lui zburare ■ îmi aduce sanitare De la draga mea".
vezi Convorbiri literare voi. I (1867), pag. 87: „De-ar fi vîntul cu-ndurare
Pe aripa sa Mi-ar aduce-o sărutare De la draga mea."
Strofa a doua tratează acolo de pasere ca la dv. strofa I. Aşa-i uşor de făcut poezii.
[2] D-lui C.R. Cînd spus de opt ori, adică la începutul a '8 versuri consecutive? ! Mai aveţi răbdare şi mai ocupaţi-vă, pe urmă gîndiţi la publicitate !
[3] D-lui A.Br. în V. Poeziile respinse!
[4] D-lui 1.01. în I. Vă admirăm stăruinţa, dar vă respingem şi poezia din urmă.
[CXVIII]
[1] D-lui A.V. în T. Cea dintîi admisă cu oarecare schimbări, a doua nu prezintă vrun interes deosebit, deci chiar pentru dv. mai bine a nu se publica.
[2] D-lui G.P. în B. De-o lucrare ca a dv., dacă este bine alcătuită, desigur, au mare trebuinţă şcoalele noastre, dar veţi fi ştiind că foaia noastră nu-i pentru publicarea manualelor didactice.
[3] D-lui M. în P. în caz de refuz, să vă trimitem înapoi nuveleta? Prea mare importanţă-i daţi!
[CXIX]
[1] D-lui X. începutul e slab ca toate începuturile, dar .nu vă discurajaţi ...
[2] D-lui I.T.D. în R. De la sublim la ridicul ...
505
[3] D-lui I.I.P. Poeziile sunt răle. Ne pare bine că aceasta1 nu vă întristează.
[4] D-lui B.G. Ce fel de traducere e asta? Aceste sunt lucruri neiertate!
[5] D-lui Sc.C.M. Aceste sunt copilării!
[6] D-lui I.I.Tr.
„E slabă a ta liră şi coarda ei plăpîndă Nu are nici o forţă, nici chiar a suspina!..."
[7] D-lui V.C. în P. Pentru asemenea produceri nu avem loc în coloanele noastre.
[CXX]
[1] D-lui I.I. în Tr. R.(R) Aţi înţeles rău cuvîntul. [2] D-lui S.Th. Cam prozaic şi mai ales cam lung. [3] D-lui A.N. Nu-i bun: copilăros. [4] D-lui N.B. Aceste două versuri sunt o poezie? [5] D-lui C.R.
De-a ei frumuseţă fiind fărmecat Ii depun pe buze un cald sărutat Şi iute sub tufă mă ascund uşor Privind cu plăcere l-al ei sinişor".
Amarnică inspiraţie!
[CXXI]
[1] D-lui I.I.Tr. în Cr. Nu ura persoanei d-voastre, pe care nu avem onoare a o cunoaşte, deşi scrieţi a fi pentru noi ca un frate, ne-a oprit a vă publica poeziile. Avem părerea de rău a vă spune că cu asemenea pietre „nu se ridică edificiul viitorului pe ruinele trecutului!".
[2] D-lui Al.Ş. Prea tînăr! Răbdare!
[3] D-lui N.St. Asemenea lucrări nu trebuie în- ,ci descurajate.
[4] D-lui Aen. Sil. în B. Secături! [5]   D-lui A .L. în C. Nu-i româneşte!
[CXXII]
[1] D-lui I.N. Mac. Năs. Vă scuzăm pentru neunitatea /ortografică de care v-aţi usuat, dar dintre feţii fantasiei dv. nici unul n-a fost găsit demn de-a ilustra preţuitele coloane ale foaiei noastre.
[2] D-lui Sta...n. Promiteţi a face şi alte traduceri şi ■originalităţi. Scucces bun, dar pe noi ne scutiţi!...
[CXXIII]
[1] D-lui N.S. în B. Limba corectă, versuri bunişoare, dar asemenea produceri se citesc în cerc de camarazi, nu se publică. Notele sunt cu totul copilăreşti. învăţaţi-vă a ave puţină răbdare.
[2] D-lui C.C.B. în B. Pentru un început, calea-valea, dar aşteptăm şi alte încercări pentru a vă încuraja.
[3] D-lui C.G. în B. Fără rost!
[CXXIV]
[1] D-lui Mici. în Br. începutul ar merge, dar escursiunea însăşi, fără interes. Păcat!
[CXXV]
[1] D-lui C.C.B. în B. Aceasta nu se cheamă progres, •ci regres.
[2] D-lui V.CC. Pentru ce ne pedepsiţi cu aşa amară ironie ?
[CXX VI]
[1] D-lui 1.0 în V. Prea neînsemnat. Dealtminteri băgaţi sama la gen: Fulgii purtate în loc de purtaţi.
[2] D-lui Mic. în B. Scrieţi binişor româneşte. Daţi-vă osteneala să faceţi ceva mai de samă. Noi nu publicăm tot ■ce se scutură din mînecă.
506
507
[3] D-lui T.V.P. Micu-mi sinişor .... Adînc în inimioară... — Avem a face cu un poetişor?
[4] D-lui M.D. în B. Cîndva ... la ocaziune.
(CXXVII]
[1] D-lui A.B. în B. Originalele bune; traducerea ... de unde scoateţi asemenea poeţi germani?
[2] D-lui A.L. în C. Lucrarea d-voastră, deşi corectă în privinţa limbii, este o concepţiune imposibilă; nu intră în nici un cadru cunoscut şi — ceea ce-i mai rău — nu e interesantă.
[CXXVIII]
[1] D-lui C.R. Din cale-afară proză versificată!
[2] D-lui A...y în G. Ca întăi încercări, vrednice de laudă.. însă .... tot să mai aşteptăm.
[3] D-lui V.D. în P. Frumoasă versificare, frumoasă limbă, dar mare confuzie !
[4] D-lui R. Păn-acum, autor cam „cu sila".
[5] D-lui I.G.I. „Tăceţi, copiii tatei, tăceţi, ah, nu mai scrieţi-!"
[6] D-lui S.R. în P. Realist ... bine. — Dar trivial? ....
[7] D-lui S.C. în V. „... singura vorbă: credinţă/Cu cîntări de biruinţă, voi slăvi a ta fiinţă" — Prea multe vorbe-n-w/fl. Nu este cu putinţă !
[8] D-lui Corn. R. în B. Le-a înghiţit „pîntecosul coş", al redacţiunii.
[CXXIX]
[î] D-lui Gr.B. în I. Nu vă pasă dacă nu se publică? Apoi nouă şi mai puţin, şi publicului deloc.
fCXXX]
[1] D-lui X. în B. Deşi sunteţi din capitală, poeziile-d-voastre sunt de mîna a patra.
508
[2] D-lui I.G.I. în T.O. Ne-aţi mai trimis aceasta încă o •dată şi v-am respins-o. Credeţi că poeziile se fac mai bune cînd se învechesc? Numai vinul şi vioarele au această însuşire.
[3] D-lui ALB. O pagină asupra unui cuvînt? Răspundem un cuvînt asupra acestei pagini: Rău!!
[4] A.2>2> — Str.St.V. în fund. Aşa traduceri răle şi încă pretenţii ? — Aferim ! — îndepliniţi-vă ameninţarea ! Noi singuri vă rugăm, în numele literaturei naţionale primejduite şi al cetitorilor noştri înspăimîntaţi!
[CXXXI]
[1] D-lui Poeziile ce ne-aţi trimis nu sunt poezii populare. Este imposibil ca ele să fie culese pe la ţară.
[CXXXII]
[1] D-lui V.C. în C. S-a făcut o alegere. în tot cazul, versuri ca aceste:
„Eu stau visător gîndind la Tristul sorţii mele vînt"
nu sunt iertate în limba română.
[2] D-lui N.M. în B. Faceţi oarecare studii asupra ritmului, care vă lipseşte cu desăvîrşire.
[3] D-lui G.I.P. în B. După d-voastră: Ai şi ochi frumoşi ■ de puică însemnează: Du hast die schonsten Augen? îmi pare că mai degrabă însemnează: Du hast schbne Hiihneraugen.
[4] D-lui V.M. şi G.C. Numai două! — Ce să fac? Mi-e frică de public.
[CXXXI II]
[1] D-lui I.C.P. E scris prea pe sărite. Interesul nu se mănţine. Dealtminteri limba e bună şi corectă.
[2] D-lui O.D. în I. Binevoiţi a nu vă da osteneala de-a ne mai trimite.
[3] D-lui DM. în B. N-aveţi altceva mai serios de făcut?
509
[CXXXIV]
[1] D-lui D.N.V. Să treacă măcar anii de şcoală pană la» publicitate!
[2] D-lui N.M. în B. Versuri nu sunt numai linii scrise-păn' la jumătatea rîndului, trebuie să întrunească şi cîteva alte condiţiuni.
[3] D-lui V.M. De astă dată, o critică chiar blîndă nu a putut nimic admite.
[4] D-lui I.D. în Hoss ... Vedeţi Conv. Ut. an XVII, no 5~ Este aproape identic, numai mai simplificat.
[5] D-lui G.I.P. La poeziile din Heine sunt traducerile-răle; la cea grecească e rău originalul.
[CXXXV]
[1] D-lui N.H. în V. Nu cunoaşteţi de-ajuns limba română. Manuscriptele nepublicate se ard.
[CXXXVI]
[1] D-lui Nem. N-ar fi rău, dacă n-ar fi afectat. [2] D-lui G.I.P.
„L-aste fapte bărbăteşti De-al fiarelor huneşti Toţi cu toţii se convoc La cea luncă de ostrov
Bucuros mergeau pe brazdă Că e seară şi merg la gazdă!
Poem istoric !!
[CXXXVII]
[1] Un anonim. Una din strofe e frumoasă şi se va publica1 la ocaziune. însă cacofonii de-aceste:
„De-ntristo/a ta tăcere" sau
„Dac-ar fi o stîncă care" se pot prezenta publicului?
510
[CXXXVUI]
[1] D-lui N.B. în S. Iarăş şi iarăş: soare, rîndunică, xior, părău, zefir, zefiraş, pe capul mîndrei, ba chiar mîndru-ţei!...
[2] D-lui I.B. Bras. Vă mulţămesc. Voi publica negreşit, Insă vă rugăm să aveţi puţintică răbdare pană mai tîrziu.
[1] D-lui CD. Poate da [2] Agric. Desigur nu! [3] D. Tacos. Iaşi. Mai 'învăţaţi a scrie.
[CXIX]
poate nu!...
nainte  de-a  compune versuri
[CXL]
;[1] D-lui C. Lucru uşurel.
;[2] Quidam. Nu ne veniţi cu asemenea elucubraţii.
'[3] D-lui D.I.G. Mai multă muncă, mai multă cugetare.
;[4] E.L.D. Apucaţi-vă de altă treabă!
[CXLI]
[1] D-lui J. Nedel. Cînd copiaţi pe un autor de talent, încalţe copiaţi întocmai, dar nu stricaţi ce-a fost bun.
[2] D-lui N.I.T. înţeleg să vă supăraţi pe morală, care vă pare incomodă, dar ce v-au greşit regulele prozodiei? [3] Giovanina. Acest galimatias este spirit? [4] D-lui Const. Gh. Tot mai sînt români care scriu „angel de candoare", „belă guriţă"  etc?   Pentru numele lui Dumnezeu! [5] D-lui D.G.
„Vivat! Ura! Ţara să-mi trăiască Vecinie românul s-o moştenească Numai el e demn de ea Foaie verde ş-o lalea [" Patriotică şi înaltă inspiraţie!
511
[CXLII]
[1] Migeoc. Icrele birtaşului sunt prea nesărate^ [CXLIII]
[1] D-lui Sper. în B. „O! Ce bine ar fi să taci!"' [CXLIV]
[1] M.C. în S. Versificare uşoară, corectă, însă — fără a vă discuraja — tot încă nu vom publica.
[2] R.P.A. Imposibil să găsim vreme destulă spre a vă atrage atenţiunea asupra tuturor „greşelelor ce aţi făcut".
[3] N.A.B. A se traduce în proză poezii lirice din limbi străine merge, la absolută nevoie, dar a face versuri lirice originale în proză nu s-a mai pomenit.
[4] M.C.D.
„Cred în buzele-ţi cărnoase ce la sărutat pofteşte".
„Ca iubirea şi frumosul al tău suflet Ie tronează"... Pan' la inspiraţie, formă poetică etc, mai ceva sens şi puţină gramatică.
[5] Medea. „Duhul Casei Albe" ne-a dat fiori negri.
[CXLV]
[1] Minimus. Să suprimaţi pe „DACĂ"? E mai nimerit să suprimaţi totul.
[2] Anonim C. Am ars-o. [3] Sapho. Ca faut pas ...
[CXLVI]
[1] Anonim C. Presupunem că e o glumă.
fCXLVII]
[1] Necunosc. De astă dată, n-avem ce face, trebuie sa vă descurajăm.
[2] Liv. Marfă ieftină.
512
[CXLVIII]
[1] Gid. Zutz. Cum am meritat să credeţi că vom publica asemenea elucubraţiuni ?
[2] N.N. „Unde e timpurile ... Toate surîde ..." Cînd cineva acordă pluralul substantivului cu singularul verbului, să înveţe întăi gramatica, apoi să scrie poezii.
[3] T. Probabil vom refuza.
[CXLIX]
[1] I.D. Epitaful anticipat va fi rău şi după moartea respectivului.
[2] Rom. Rătăciri!
[3] Z.Z. în B. Daţi-vă mai multă osteneală. Lucrul nu se face aşa de uşor cum credeţi.
[4] D-lui T.D. Mamă, tată, frate, soră ... păn' la al cîtele grad credeţi că vă puteţi cînta neamurile?
[5] D-lui I.G.I. în S. Prea fără perdea ... pentru timpurile noastre.
[CL]
[1] C.V.B. în F. Tradus din franţuzeşte? — Se vede că nu ştiaţi că chiar textul francez nu e original, ci o simplă imitare. Vedeţi în Schiller: Die Theilung der Erde şi în Con-vorb. Uter. traducerea publicată în anul VI(1873), pag. 208.
[2] I.C. în Buc. V-aţi încurcat cu totul în istoria „Stelei". Nu e nici cap, nici coadă.
[3] FI. B. în C. „Să nu căutăm într-o poezie formă, regulă şi ritm, ci numai sentiment"? Noi însă credem că sentimentul singur nu ajunge, altfel cei mai mulţi oameni ar fi poeţi.
[4] X. Prea multă şi neîntemeiată desperare. Dealtmin-teri verisificarea destul de corectă.
[5] Autorul. 16 ani?! Mai lăsaţi cîţiva să treacă pană la viitoarea expediţie literară ce-mi veţi face.
[6] C.G. în I. Ştiu bine de unde e imitat, dar nu înţeleg sensul.
[7] M.C. în S. Parc-ar fi ceva, dar mai aştept şi alte încercări.
513
[8] Pelimon. Poate, mai tîrziu şi pe ales.
[9] Eg.Cr. în B. Nu putem publica toate intăiele încercări ale copiilor. Manuscriptele nu se înapoiază.
[10] G.Id. Sfatul meu este să treceţi la alte ocupaţii.
[11] St.H. Nu vă lăsaţi deloc de literatură, însă pe viitor ţineţi mai mult la principiul unităţii, dacă voiţi să interesaţi.
[12] I.St.S.A. Din cale-afară comun.
[13] G. de la P. Fără sare.
[CLI]
[1] D-lui A.D. în L. Nu putem publica critice despre scrieri aşa de puţin cunoscute şi de neînsemnate.
[CLII]
[1] Stan-Bran. Cînd însuşi autorul zice că ideea e stranie, măsura îndoioasă, rimele trase de păr, ce ar zice cetitorii?
[CLIII]
[1] D-lui L.R. A traduce:
„...In faciem vesterit hispidam"
prin
„în hîrc s-ar fi schimbat" este şi inexact şi mai ales nepoetic.
[CLIV]
[1] Dafin. Nu rimează întrerupte cu trecute, nici speranţa cu dimineaţa. însă chiar fără aceste greşeli ... [2] Romo. Lipsă de inspiraţie!
[3] R.R. Asemenea mici traduceri trebuie să fie foarte bune, ori să nu se facă deloc:
„Oh ! n'insultez jamais une femme qui tombe !
Qui sait sous quel fardeau la pauvre âme succombe}"
„Nu insultaţi femmeia perdută; cine ştie Sub ce povară, biata, căzut-a pe vecie(!!)"
Adaosul „pe vecie" introduce o manifestă contrazicere cu ideea fundamentală a poeziei:
„Cette fange d'ailleurs contient l'eau pure encore
II suffit, c'est ainsi que tout remonte au jour, D'un rayon de soleil ou d'un rayon d'amour". [4] G. Bogd. O carte atît de însemnată pentru noi cum este Rumănische Volkslieder a lui Rudow merită o dare de seamă mai întinsă, iar nu o notiţă atît de scurtă. Aşteptăm.
[CLV]
[1] E.I.V. Lipsesc condiţiunele cele mai elementare.
[CLVI]
[1] M.S. Exclamaţii şi atîta tot. [2] A.S.Ş. Mulţumiri. Cît mai curînd.
[CLVII]
[1] N.G.D. Ar fi trebuit ceva sare. [2] P.N. Nenînsemnat. [3] A.C. în I. Şi mai neînsemnat. [4] O.C. „Am să te am" (!??) — Eu declar că să te am!".
„n-am sa
[CLVIII]
[1[ G.M.M. în F. Ca fond — neînţeles; ca formă — imitaţie servilă.
[CLIX]
[1] C.G.B. Pentru asemenea scurte epigrame trebuie mai multă sare.
514
515
[2] C.A.B. Ar fi bine să lăsaţi să treacă vreme ş-apoi să începeţi din nou încercările.
[CLX]
[1] Z.M. Meşteşugire rafinată, nu inspiraţie. [2] Leon. Imposibil.
[CLXI]
[1] Z.M. Am să public totul, ... desi am
serioase rezerve.
[CLXII]
[1] D-lui I Ig Ar trebui mai scurt şi mai cuprinzător batindu-mi de iluzii încă piepţiiNu se poate avea decît un singur piept.
[CLXIII] [1] Cat. Th. Puţin estetic.
[CLXIV]
[1] Vyk. Hotărîtor, a traduce poezii germane din limba franceză nu merge.
[CLXV]
[1] Verii. încurajarea ce v-am făcut n-a dat rezultate bune păn-acuma. Regrete.
[2] Cic. I. M. în T. Vedeţi-vă întîi de şcoală, ş-apoi de versuri ... niciodată.
[3] T.B. Voiţi să nimiciţi pe celelalte ... adăogaţi şi pe aceste.
RAPOARTE, COMUNICĂRI ŞI DISCURSURI ACADEMICE
I. S. NENIŢESCU, "ŞOIMII DE LA RĂZBOIENI"
în poema Şoimii de la Războieni, d-nul Neniţescu a scris lupta lui Ştefan cel Mare, întîi cu tătarii, apoi cu turcii. Fără nici o îndoială, autorul s-a inspirat, la compunerea poemei sale, de Dumbrava Roşie a d-lui V. Alecsandri. Acelaşi erou, acelaşi obiect în ambele poezii, cu deosebire că la Dumbra Roşie duşmanii lui Ştefan sunt polonii, pe cînd în lucrarea d-lui Neniţescu sunt musulmanii. Chiar împărţeala materiei este asemănată;; d-nul Neniţescu însă a căutat să se depărteze de modelul ce-şi alesese, în forma versurilor. în adevăr, autorul a crezut că versul popular, aşa precum îl întîlnim în cîntecele bătrîneşti, ar fi cel mai potrivit pentru o poezie epică, şi poate că aceasta a fost greşeala sa cea mai mare: farmecul poeziei populare consistă mai cu seamă în naivitatea gîndirei şi espresiunii şi este cu neputinţă de imitat. în zadar d-nu Neniţescu, ca şi toţi ceilalţi autori cari au apucat pe
aceeaşi cale, se încearcă să reproducă acest farmec. El rămîne o taină pentru spiritele culte.
Niciodată ..poetul popular nu pune în versurile sale cugetări politice, oricît ar fi ele inspirate de patriotism, precum se întîmplă în scrierea d-lui Neniţescu. Ştefan cel Mare, de ezemplu, în cîntul II, zice:
Cum ar tremura păgînul Cînd ar fi una românul.
Dacă am presupune chiar că Ştefan cel Mare ar fi avut ideea modernă a unirei, totuşi asemenea combinaţiuni politice nu-şi află locul în cadrul unei poezii scrise în formă naivă.
Niciodată poezia populară nu vrea să deştepte mila sau indignarea prin descrieri falnice sau fioroase şi, îndeobşte, aceasta se face în dramă, iar nu în poeme epice. Altfel face d-nu Neniţescu. De exemplu, în cîntul III, unde o parte a luptei e descrisă în modul următor:
Ici un soţ e sfîşiet De tătaru-nfuriet, Fiindcă a îndrăznit Şi morţii a dăruit Pe iubita lui soţie Ca s-o scape de urgie. Col-o mamă românească Perzînd frica femeiască Luptă greu, cu-nverşunare Şi ca sîntă mamă moare, Pruncu-i apărînd la sîn De păgînul cel hain... etc.
Autorul adeseori uită că în forma populară nu este iertat a întrebuinţa cuvinte străine poporului. în cîntul II de ezemplu, Ştefan cel Mare zice:
Dar arcaşii Şi puşcaşii Drepţi, iconomicoşi Ochesc pe cei ochioşi.
Prozaicul iconomicos într-un vers popular, şi încă în gura unui erou!
Rima cîteodată sileşte pe d. Neniţescu să repeteze acelaşi epitet, fără nici o altă trebuinţă. Cînd, de ezemplu, zice:
Apoi şi lăudărosul Ungurean, Matei fălosul ...
autorul n-ar trebui să uite că lăudăros şi fălos au acelaşi înţeles.
Lăsînd însă citaţiunile la o parte şi vorbind numai despre modul cum materia a fost tratată, nu pot trece cu vederea că în cîntul V al poemei, care descrie lupta cu turcii, nu este decît o imitaţiune a luptei cu polonii din Dumbrava Roşie. Cu ce colori deosebite sunt însă descrişi luptătorii într-o
518
poemă şi în cealaltă! în poema d-lui Alecsandri caracterizările sunt aşa de bune, încît toţi luptătorii principali au o personalitate deosebită şi vie; aici ei se confundă unii cu alţii, figurile sunt palide, nici una nu răsare.
Asemenea, şi cîntul VII are un cuprins identic cu balada cunoscută a lui Bolintineanu, Mama lui Ştefan cel Mare, însă d-nu Neniţescu lungeşte scena de la castel aşa de mult, încît tot efectul se perde.
Dealtminteri, putem spune, spre lauda tînărului autor, că în Şoimii de la Războieni limba este destul de corectă şi îndeobşte frumoasă. De asemenea, versurile curg uşor si se citesc cu plăcere. Chiar găsim pasage de adevărată frumu-seţă poetică. Greşala principală, precum am spus-o, este că d-nu Neniţescu a ales forma populară, cu care un poet, chiar mai ispitit, n-ar fi putut izbuti să scrie o poemă epică.
C. DE STAMATI-CIUREA, „OPURI DRAMATICE"
Domnilor colegi !
Volumul intitulat Opuri dramatice de d-1 Constantin de Stamati-Ciurea*1' este numai partea întîia a scrierilor teatrale ale autorului; un al doilea sau poate chiar mai multe tomuri au să fie publicate de acum înainte.
Acest întîi volum cuprinde şapte piese; anume patru vodeviluri, o comedie, o dramă şi două bucăţi intitulate Studii dramatice. Din prefaţă, aflăm că autorul, d-1 Constantin de Stamati-Ciurea, este român din Basarabia, fiul literatului Constantin de Stamati; că el a fost mult timp în serviciul diplomatic al Rusiei, iar că, după războiul din Crimeea, s-a retras la proprietăţile sale, unde s-a ocupat cu ştiinţa şi literatura. D-1 de Stamati-Ciurea a mai publicat în limbele franceză şi rusească alte scrieri ale sale, precum romanuri, piese de teatru, nuvele etc. Scrierile sale româneşti par a fi fost tipărite în urma celor apărute în alte limbi.
La cetirea cărţii d-lui de Stamati-Ciurea eşti surprins de a vedea cît de curată şi curgătoare este limba în care scrie autorul, deşi împrejurările l-au ţinut atît de departe de mişcarea intelectuală a românilor. Dar dacă această depărtare nu 1-a oprit de a urmări progresele intelectuale ale compatrioţilor săi, viaţa reală a românilor îi este străină cu totul.
Autorul dramatic îşi copiază tipurile după natură; el are o cunoştinţă imediată de lumea reală, în care trebuie să fi trăit, să fi văzut, să fi observat. Afară de scrierile dramatice de pură fantezie, cum sunt piesele comice ale lui Shakespe-are, pentru care se cere bogata imaginaţie a unui geniu, celelalte comedii, în regulă generală, nu se pot petrece în
520
lumi imaginare, ci trebuie să reproducă caracterele omeneşti îmbrăcate în tipurile unei societăţi hotărîte şi mişcîndu-se în împrejurări interesante în mijlocul acelei societăţi. Tocmai în acest punct se manifestează inferioritatea opurilor dramatice ale d-lui Constantin de Stamati-Ciurea. Autorul a scris în limba română, dar personagele sale sunt dintr-o lume străină nouă, poate străină chiar şi altor popoare, încît îşi perd tot interesul pentru noi. Această lipsă de observare originală este greşala elementară a autorului, care de altminteri are, precum am zis, multe calităţi. însă ceea ce trece la poezii lirice, nu se poate admite la scrieri dramatice.
Din aceste şapte piese, ce compun volumul nostru, cîteva, se vede, au fost reprezentate la Cernăuţi, de către o societate de amatori, însă în România reprezentarea lor ar fi imposibilă. Chiar la simpla citire, viţiul fundamental al acestor opuri dramatice răsare în modul cel mai viu.
Aceasta este cauza pentru care nu pot recomanda cartea d-lui de Stamati-Ciurea spre premiare din partea Academiei, deşi, precum am mai zis, recunosc calităţile operilor dramatice ale compatriotului nostru de peste Prut.
Cu atît mai mari sunt părerile mele de rău de a mă vedea silit să ajung la aceste concluzii, cu cît foarte rar ne mai este dat astăzi să auzim ecouri, chiar palide şi depărtate, din acea parte locuită de români, şi fiecare cuvînt românesc ce ne vine de acolo aduce inimei noastre o îndoită mulţumire <2).
RĂSPUNS LA DISCURSUL DE INTRARE ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ ŢINUT DE DL. DIM. C. OLLĂNESCU
Sire,
Alteţă regală, Domnilor colegi. Iubite coleg Ollănescu,
Chemat în cursul sesiunii generale din anul trecut în Academia Română, ţi-ai ales, iubite coleg, drept subiect al discursului de intrare, pe neuitatul nostru poet Vasile Alecsandri, şi astăzi am ascultat cu cel mai viu interes studiul ce ai făcut asupra lui. Ne-ai înfăţişat pe Alecsandri sub toate privirile: şi ca om, şi ca bărbat politic, şi ca culegător de poezii populare, şi, cu de-amănuntul, mai ales ca autor, ca poet.
Ai analizat cu băgare de seamă şi pătrundere scrierile în proză ale lui Alecsandri, poeziile sale lirice, baladele şi legendele ce a compus, precum nu mai puţin operele sale dramatice, începînd de la cele întîi încercări ale tinereţii pînă la ultimele sale drame în versuri, pe care le-am admirat şi aplaudat cu toţii pe scena teatrului naţional.
Pentru mine, care am primit din partea colegilor noştri plăcuta însărcinare să răspund la frumoasele şi învăţatele cuvinte ce ai rostit aici, acest subiect era cel mai interesant din cîte se puteau alege, căci Alecsandri a fost acel ce a legănat cu dulcile sale cîntări copilăria mai tuturora din generaţia din care fac parte şi în special copilăria mea proprie. în adevăr, de cînd eram în vîrsta de 8 sau 9 ani, am cunoscut pe marele nostru poet, atunci un tînăr înfloritor, cu faţa deschisă, cu privirea frumoasă, cu zîmbirea blîndă. Şi dinaintea sa am fost pus de tatăl meu să recitez cîteva din cele întîi doine compuse de dînsul şi care făcuseră un efect aşa
de adînc asupra contemporanilor săi. Ba odată am declamat chiar cîntecul comic Herşcu Boccegiu, şi se vede că îndestul de bine, căci îmi aduc aminte cum Alecsandri m-a dizmerdat, mi-a dat bomboane dintr-un saltar şi mi-a zis: „Bravo, ai să devii un mare actor, ca şi Millo".
Mai tîrziu îl vedeam adeseori în casa părintească, căci o harnică împreună-lucrare şi, ceea ce e mai mult, o prietenie strînsă lega pe Vasile Alecsandri cu Constantin Negruzzi, fără ca în toată viaţa lor un singur nour să fi turburat seninătatea relaţiilor lor. Cît timp am fost prin şcoli, cele mai frumoase ale mele momente de lectură au fost acele în care citeam poeziile lui Alecsandri, ce apăreau succesiv, fie că erau Doinele şi Lăcrămioarele sau Versurile ce adresa patriei sau Cîntecele bătrîneşti, adunate şi întocmite de el. Şi mai tîrziu, în sfîrşit, cînd, urmînd unei chemări neînfrînate, am păşit şi eu pe calea acelor ce au mînuit limba română, şi mai ales de cînd am luat asupră-mi înfiinţarea şi dirigerea unei reviste literare, relaţiile mele cu Alecsandri au devenit dese şi intime: convorbiri frecvente în vizitele ce-i făceam la Mirceşti, pentru mine totdeauna încîntătoare, sau în vizitele lui Alecsandri la Iaşi, cînd venea să ia parte la adunările literare ale societăţii „Junimea", şi o corespondenţă regulată, avînd de obiect literatura naţională, au trebuit să deştepte între noi acea prietenie ce a ţinut 25 de ani, prietenie care pentru Alecsandri era poate numai transportarea asupra fiului a sentimentelor ce avusese odinioară pentru tată, iar pentru mine era urmarea entuziasmului naiv al copilului în bărbatul ajuns la maturitate, care acum lucra şi producea însuşi.
De la apariţia Convorbirilor literare şi până la moartea sa, Alecsandri a încurajat cu sfaturile sale — şi mai ales cu o colaborare statornică şi activă de aproape un sfert de secol — pe toţi bărbaţii ce succesiv se arătau pe cîmpul literar şi-mi încredinţau spre publicare întăile lor încercări. Acei care scriau o limbă simplă şi curată, de la Alecsandri au învăţat-o ; o generaţie întreagă a imitat formele frumoase create de talentul său, căci toţi îl considerau pe dînsul ca pe cel întîi poet al românilor. Şi cînd în anul 1878 o mare societate lite-rară(1) a încoronat poezia Cîntecul gintei latine, întreaga naţiune română s-a simţit mîndră de poetul ei, căci El făcuse ca popoarele latine din apusul Europei să recunoască şi să
522
523
puie alături cu dînsele pe tînără soră de la răsărit, abia de curînd deşteptată la o nouă viaţă. Dar atunci Alecsandri a fost considerat ca cel întăi poet al nostru de toţi românii, fără deosebire de vîrstă, fără deosebire de provinţie, fără deosebire de stare socială, cu adevărat de la opincă pînă la vlădică, ba mult mai sus decît pînă la vlădică, chiar pînă la înălţimea tronului de pe care părechea regală conduce cu atîta înţelepciune şi strălucire destinele patriei noastre: Carmen Sylva a fost şi este o admiratoare a poetului, sfă-tuindu-se cu el în multe lucrări ce a făcut şi traducînd un şir de poezii de ale lui în limbile răspîndite ale Occidentului. Cei mai mulţi din poeţii contemporani au cîntat pe Alecsandri în versurile lor. Scheletti, într-o poezie ce-i dedică, adresează muzei lui Alecsandri următoarele strofe:
Ca un soare ce străluce
Printre negrul văl de nori Astfel tu cu maiestate
Te-arăţi mie deseori.
în durerea cea mai mare
Prin Carpaţi te-am întîlnit, Cîntînd doine jălitoare
De poporul tău iubit
Ş-a ta voce-armonioasă
Sus în ceruri s-a suit România mai voioasă
De-atunci dulce a zîmbit!
Eminescu în poezia sa Epigonii numeşte pe Alecsandri „Acel rege-al poeziei vecinie tînăr şi ferice".
Eu însumi i-am adus omagiile mele în mai multe poezii(2), iar mai ales tu, iubite coleg, i-ai cîntat laudele la deosebite ocaziuni. Oda <3> ce ai compus în Constahtinopoli, în anul 1883, şi în care vorbeşti de imnul secular al lui Horaţiu, sfîrşeşte cu următoarele versuri, adresate poetului nostru, versuri în adevăr pornite dintr-o nobilă inspiraţiune:
De mult trecut-a faima ta
De-al ţărilor hotar, Cum a trecut pe-al vîrstei zbor
Şi imnul secular. De lîngă mare păn' la Prut
Din Tisa la Ceahlău, Răsună-n piepturi româneşti
Duios cîntecul tău, Precum în Roma, la sabini.
Şi la lucani şi-n Laţiu Gingaş odată răsuna
Cîntarea lui Horaţiu. Iar doinele-ţi pline de dor,
Smălţatele Pastele Şi strălucitele poveşti
Au pus cununi de stele Pe fruntea-ţi largă de poet,
Pe care-n zi de mai, Ursita discîntînd sădi
Un farmec rupt din rai.
De-atuncea dulcele tău vers.
Mai tînăr şi mai blînd, E purtător de mîngîieri
în suflete intrînd: De-atunci în jurul tău cu drag
Rămîn toţi în uimire Şi, ascultîndu-te, iubesc
Şi cred în fericire. Iar voi cununi de raze vii
De dafin şi măslin Trimiteţi, muze din Olimp,
Poetului latin!
O aşa de frumoasă inspirare era natural să-ţi vie, căci pe Vasile Alecsandri îl iubeai şi admirai de mult, din copilăria fragedă, pe cînd te-am cunoscut întîi, ca şcolar harnic al Institutului Academic din Iaşi. De pe atunci, citind pe Alecsandri cu entuziasm juvenil în orele tale de recreaţie, ai simţit poate tainica dorinţă de a-1 imita, de a te încerca să păşeşti odată pe urmele lui.
Aceste visuri ale copilăriei le-ai îndeplinit ca bărbat. Plăcerea de a scrie şi talentul cu care natura darnică te-a
524
525
înzestrat, fericirea ce ai simţit de a mînui limba română te-au îndemnat la lucru spornic şi sper că te vor îndemna tot astfel şi pe viitor.
Ca şi modelul ce ţi-a strălucit dinaintea ochilor, te-ai încercat aproape în toate genurile literare. Ai început cu teatru, traducînd în versuri armonioase, încă în anul 1877, drama lui Victor Hugo Ruy Blas, care a făcut un efect aşa de mare pe scena noastră, a stat neclintit în repertoriul ei pînă azi şi va rămînea şi de acum înainte. Ai scris un şir de piese originale în versuri şi-n proză: mai întăi Pe malul gîrlei, comedie inspirată de o mare nedreptate politică ce s-a făcut statului şi poporului român. în această comedioară am avut mulţumirea să vedem debutînd pe compatrioata noastră d-şoara Agata Bârsescu, care mai tîrziu s-a distins aşa de mult pe scenele cele mai vestite din Austria şi Germania. Apoi ai scris comediile După război, Oştenii noştri, Pribeagul, Fanny, Primul bal, toate jucate cu succes. Te-ai încercat în alegorii, între care una: La mormîntul poetului s-a reprezentat pe Teatrul Naţional după moartea lui Vasile Alecsandri.
Pe lîngă piese, şi odată cu ele, scriai poezii lirice de tot soiul, corecte în formă şi ca limbă, şi frumoase ca cugetare. Nu rareori, cînd mă adresam la harnicul şi statornicul meu colaborator Ascanio (numele literar ce ţi-ai ales), invitîndu-1 să-mi mai trimită cîte ceva din scrierile sale pentru revista ce dirig, primeam curînd, drept răspuns, un plic greu, încărcat cel mai des cu versuri, care se odihneau în cartoanele tale şi nu se grăbeau să caute lumina tiparului. Căci, după povă-ţuirea ce dă Horaţiu în faimoasa lui epistolă către Pisoni ...nonumque prematur in annum Membranis intus positis...,
tu laşi timp îndelungat să treacă peste fiecare scriere aşternută pe hîrtie, pană a nu o răspîndi în lume.
După o plecare naturală, alegîndu-ţi cariera diplomatică şi servind ţara, atît în Ministerul trebilor din afară — succesiv ca şef al serviciului consular, al diviziunii politice şi ca secretar general —, cît şi în deosebite ţări străine, ca reprezentant al regelui şi al patriei, momentele libere ce-ţi lăsau delicatele tale funcţiuni le întrebuinţai mai întăi, precum este şi natural, la studiul istoriei şi caracterului poporului
526
în mijlocul căruia te găseai. Astfel ai scris o întinsă dizertaţie istorică şi literară asupra turcilor şi persanilor şi o a doua, nu mai puţin interesantă, intitulată Nevruz, asupra serbării religioase numită „Muharem" pe care persanii din Constan-tinopoli o observă cu stricteţă şi pasiune. Ambele aceste studii le-am publicat în Convorbiri literare <4). însă aceste ocupaţii nu te împiedicau să te întorci iarăşi şi iarăşi la scrieri de imaginaţie propriu-zise, cu care îmbogăţeai literatura naţională. Ca însărcinat cu afaceri la Constantinopoli sau la Viena, ca ministru plenipotenţiar la Atena, ai servit cu succes, adesea în momente grave, interesele politice ale ţării, însă totdeauna cînd aceste însărcinări însemnate îţi lăsau cît de puţin răgaz şi linişte, tu te întorceai cu mulţumire la munca, pentru moment mai puţin strălucită, dar cu timpul mai rodnică şi, cred, mai însemnată: aceea a cultivării literelor române.
Aici e locul să spun pentru onoarea şi lauda noastră că, în opunere poate cu ceea ce se întîmplă la alte naţiuni, mulţi din acei ce au reprezentat şi reprezenta încă ţara noastră pe lîngă guverne străine, au profitat de liniştea sufletească în care se găseau în străinătate prin depărtarea lor de luptele politice interne — lupte prin natura lor totdeauna pasionate —, pentru a lucra cu hărnicie şi cu succes în ogorul literaturii naţionale.
Pe lîngă Vasile Alecsandri, care în anii din urmă ai vieţii sale a fost, precum se ştie, ministrul plenipotenţiar al României la Paris şi dă aserţiunii mele cea mai strălucită confirmare, găsim pe mult respectatul prezident al corpului nostru, d. Ion Ghica f5), care ne trimitea din Londra, unde era reprezentantul ţării, o mare parte din acel interesant şir de scrisori către Alecsandri, în care reîmprospăta cu culori atît de vii viaţa politică şi socială a Principatelor române de la începutul acestui secol. Actualul ministru român din Belgia, dl. George Bengescu (8>, a obţinut laudele celei mai strălucite din Academii, ale Academiei franceze, pentru meritoasele sale lucrări bibliografice asupra lui Voltaire şi a fost ales membru corespondent al Academiei noastre, mai ales pentru studiile sale erudite asupra lui Alecsandri, studii scrise oarecum sub ochii chiar ai marelui poet. Dl. George Vârnav-Liteanu <7), fost ministru al nostru la Berlin, scria şi el studii interesante tot asupra lui Alecsandri şi poate într-o epocă unde misiunea
527
sa în străinătate era din cele mai grele. Eruditul nostru coleg d. Alexandru Odobescu, pe cînd era primul secretar al legaţiunii române din Paris(8), publica învăţatele sale cercetări arheologice asupra tezaurului de la Pietroasa. Dl. Duiliu Zamfirescu, acum întăi secretar la legaţiunea română din Bruxela(9), scrie romanuri, novele, poezii originale şi reproduce cu talent în limba română multe din operele minunate ale marilor poeţi ai Italiei moderne. Să mai menţionez pe regretaţii Petru Mavrogheni(10) şi Obedenaru      pe venerabilul nostru coleg dl. Nicolae Kreţulescu <12) şi mai ales pe simpaticul nostru membru corespondent dl. C. Esarco (13> — care toţi, deşi în timpul cît au reprezentat România în străinătate nu au scris opere literare originale în limba română, totuşi au cercetat bogatele archive ale Europei apusene, mai ales ale Italiei, şi au înzestrat cu copii ale multor documente istorice din cele mai importante biblioteca Academiei Române, însă poate şi mai mult decît aceşti bărbaţi, tu, iubite coleg, ai profitat de epocele de linişte şi seninătate sufletească ce vei fi avut în ţări străine pentru a te adînci în lucrările tale favorite. Ai lucrat în proză şi în versuri. Afară de scrierile menţionate, ai scris romanul Ghiţă Bucoveanu, al cărui sfîrşit regretăm că nu s-a publicat încă, novelele Zile de ploaie şi Fata spînzuraiului, care au primit ospitalitatea Convorbirilor literare, ai compus multe poezii şi piese originale şi mai ales te-ai  ocupat  ani îndelungaţi  cu  traducerea operelor lui Horaţiu, lucrarea plină de merit, care a fost încoronată acum doi ani de Academia Română, în urma raportului ce am avut onoarea să înfăţişez.
Cum şi cînd ţi-a venit fericita idee să reproduci în versuri rom âne capodoperele vestitului poet-filozof latin ? Avut-ai o plecare pentru acest autor minunat încă din întăia tinereţe, cînd îl studiau cu învăţătorii tăi în liceu, cu regretatul nostru coleg Maxim <14> — căruia, precum zici în prefaţa volumului tău din 1891, îi datoreşti mult dragostea şi admiraţia ce ai pentru Horaţiu — sau cu învăţatul nostru coleg, dl. Quintescu (15), la care de asemenea ai studiat limba latină ? Venitu-ţi-a ideea să traduci scrierile lui Horaţiu în anii în care urmai cursurile universitare, sau poate mai tîrziu în călătoriile tale prin Italia şi mai ales la Roma?
în vreuna din excursiile ce vei fi făcut la Tivoli îti vei fi adus aminte că în vecinătatea acelui orăşel numit odinioară
528
Tibur se găsea moşioara lui Horaţiu, unde poetul, bucurîn-du-se de liniştea cîmpenească, a scris multe din poemele sale. Acolo la Tibur îl aşază Alecsandri în comedia sa Fîntîna Blanduziei, la care ai scris o aşa de interesantă prefaţă. Sau poate, primblîndu-te pe stradele şi pieţele cetăţii eterne, ruinele pe care le întîlneai în drumul tău ţi-au reînfăţişat în minte, prin unul din acele jocuri de imaginaţie ce sînt proprii poeţilor, viaţa trecută a Romei antice? Tu nu vei fi gîndit atunci la faptele istorice măreţe ce se petreceau odinioară în Forul roman, pe Dealul palatin sau la Capitol, ci mai degrabă la viaţa zilnică, reală, cu interesele variate, comune sau pro-tivnice, ale oamenilor, cu nevoile, viţiile sau părţile ridicule ale lor, aşa precum ni le descrie poetul latin în satirele sale. Cine ştie dacă vreun vers de-al lui Horaţiu şi poate şi traducerea română nu ţi se prezenta în minte tocmai pe aceleaşi locuri pe unde le compusese autorul roman cu vreo 20 de veacuri înainte? în vuietul Romei moderne vei fi văzut mişcarea mai zgomotoasă de odinioară, ce oprea pe Horaţiu la fiecare pas în primblările sale matinale: Aici îl întîmpină un cîrd de vite ce intră zbierînd în oraş, destinate consumaţiei milioanelor de locuitori ai Romei de la începutul imperiului ; dincolo întîlneşte o gloată de clienţi ce aleargă grăbiţi în casele sau palatele patronilor lor; mai încolo se apropie de un tribunal spre care se grămădeşte mulţimea de împricinaţi, chezăşi, advocaţi, martori, curioşi, ceea ce nu turbură liniştea şi gravitatea cu care pretorul îi ascultă şi îşi pronunţă sentenţele; mai departe vede pe vreun fiu de familie, un patrician în togă albă în mijlocul unei mulţimi ce-1 înconjoară, cum salută în dreapta şi stînga şi strînge mîna cu intimitate celui mai de rînd, fâcînd curte la toţi oamenii mici în tunică surie, căci aceştia sînt alegătorii, de la votul cărora va atîrna intrarea în funcţiunile şi onorurile la care aspiră — cam tot aşa cum fac candidaţii la Cameră şi Senat şi în timpurile noastre; ici întîlneşte o doamnă bogată, purtată în jeţ şi înconjurată de un număr nesfîrşit de servitori, de sclavi, iar colo un magistrat, poate chiar un consul, precedat de 12, lictori, ce păşesc grav unul după altul, ţiind în mînă vergele, embleme ale autorităţii. De se va fi întîmplat să fie o duminică şi să te uiţi la poporul ce iese din biserică şi aleargă la petreceri publice, îţi vei fi adus aminte că tot astfel mulţimea alerga odată, în zile de sărbători, la pantomime sau la teatru.
529
ca să admire pe marii lor actori. Şi poate întocmai ca la noi astăzi, cînd, după o piesă de muzică serioasă, executată de orchestră , auzim deodată o voce puternică pornind din galerie şi cerînd sîrba sau chindia ,tot astfel odinioară la Roma publicul vulgar, sătul de a admira pe Varius şi Funda-nius, cerea cu strigăte întreruperea unei piese serioase, pentru a i se înfăţişa vreun urs sau o luptă de gladiatori.
în mijlocul acestei lumi îţi închipuiai deci pe Horaţiu vorbind vesel cu un prieten sau cunoscut, sau oprit în loc cu sila pe via sacră de vreun supărăcios, aşa cum îl descrie în a IX-a sa satiră, sau păşind gînditor şi melancolic înspre palatul lui Mecena, care-1 aştepta cu prînzul şi unde într-un cerc de amici iubitori de poezie — o societate literară cum rar s-o fi văzut mai inteligentă — îţi recita cîteva din odele, satirele sau epistolele sale proaspăt compuse.
Oricum fie, şi oricare să fi fost tainicul impuls ce te-a îndemnat, ideea odată bine hotărîtă, te-ai pus cu zel, cu dragoste şi cu răbdare la lucru, pentru a duce la bun capăt opera începută. Ai tradus Odele, Epodele, Carmen Saeculare, ai tradus din Satire şi Epistole: toate scrierile lui Horaţiu au să fie în scurt timp reproduse în versuri româneşti spre fericirea amicilor literaturii clasice şi pentru mulţumirea tuturora, căci Horaţiu este poetul ce trebuie să placă în toate timpurile. în precuvîntarea la volumul din 1891, tu zici cu drept cuvînt: „... poezia horaţiană are printre multe daruri pe acela de a fi ca un tovarăş binevoitor al durerilor sau bucuriilor noastre, ca şi cum purtat de atîtea veacuri glasul ei n-ar fi pierdut nimic din duioasa-i frăgezime.
Oglindind în cîntecele lui profunde ori uşoare impresiu-nile şi simţimintele nestrămutate ale firii omeneşti, nemuritorul poet este într-adevăr contemporanul tuturor vîrstelor, ţiindu-se negreşit socoteală de prefacerea vremurilor, a năravurilor şi de propăşirea lucrurilor omeneşti."
Ştiu bine că sunt şcoli moderne, ce şi-au făcut apariţia şi la noi, care condemnă studiul trecutului ca netrebuitor, care cred că poezia, precum şi artele în general, nu trebuie să aibă drept obiectiv numai frumosul, ci alte scopuri, practice, politice şi sociale. Ei vor poezia nu ca scop în sine, ca mijloc pentru dobîndirea unor rezultate reale, la care aspiră. Alţii iarăşi, înrudiţi cu aceştia, descriu în versuri aşa-numite deca-
530
dente ceea ce-i mai puţin frumos în viaţa noastră şi în natură, parc-ar voi anume să pună în relief părţile cele mai urîte ale omenirii. Negreşit că adepţii acestor scrieri nu vor găsi plăcere în cetirea traducerilor lui Horaţiu, dar să ne mîngîiem cu ideea că fenomene de această natură sînt de puţină durată, sînt trecătoare. în tot cazul, nu pot trăi mai mult decît îndeplinirea dorinţelor sau prefacerea ideilor unei generaţii, pe cînd elementul cel statornic, care a fost obiectul descrierii artiştilor şi poeţilor mari ai tuturor timpurilor, este interesant astăzi şi va fi interesant şi mîne, căci se ţine de ceea ce e strîns legat cu însuşi natura omenească. De aceea, pe cînd multe opere ale unor poeţi mai noi, chiar cu talent, nu trăiesc adesa decît o epocă relativ scurtă, cei ce sînt în adevăr geniali, ca Horaţiu, se citesc cu plăcere, chiar după un aşa lung şir de veacuri.
Cînd poetul latin ne descrie frumuseţă naturii, cînd vorbeşte de adevăratele plăceri ale vieţii sau de scurtimea ei, şi cînd — admirabil moralist — ne dă poveţe de purtare şi de înţelepciune, cînd tratează despre deşertăciunea măririlor umane sau despre valoarea caracterelor energice şi tari, toate aceste sînt adevărate astăzi, cum au fost adevărate odinioară.
Iată cîteva versuri despre întoarcerea primăverii, din Oda IV CI. către Sixtius, în frumoasa traducere ce ai făcut: Iarna aprigă se duce, căci fiori de primăvară Cu dulci adieri de vînturi au coprins pămîntul iară; Vasele, ce fără cîrmă amorţise pe uscat, Legânîndu-se pe pîrghii către mare au plecat; Turma tristă-n adăposturi cîmpul neted îl doreşte Şi plugarul cu plăcere vatra caldă-şi părăseşte, Iar cîmpiile-nverzite mult voioase se dezbracă De-a lor haină argintie cu văl alb de promoroacă. Iată la lumina lunei mîndră horă s-a încins, Unde graţiile blînde şi cu nimfele s-au prins.
Acum să ne-ncingem fruntea cu mirt verde şi cu flori, Căci pămîntul ne deschide tinerele lui comori.
531
Tot astfel Alecsandri, în pastelul Sfîrşit de iarnă, zice: S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării. S-au dus zilele Babii şi nopţile vegherii: Cîmpia scoate aburi, pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt.
Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde, Prin rîpi adînci zăpada de soare se ascunde, Pîraiele umflate curg iute şopotind Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
Aceeaşi descriere a naturii după 2 000 de ani, cu deosebire numai că Horaţiu ne vorbeşte de jocul graţiilor şi nimfelor ce le vedeau pe cîmpie contemporanii săi în frumoasa lor închipuire, pe cînd Alecsandri ne spune de Babele ce-şi scutură cojoacele, imaginea caracteristică, dar nu mai puţin senină, din credinţa poporului român de astăzi.
Nu vreau să înmulţesc citaţiile din frumoasele tale traduceri, ci mă voi mărgini a te îndemna să lucrezi cît mai răpede la desăvîrşirea operei începute, căci — duă cum zice tot Horaţiu — trebuie
să-ţi masori mai dinainte A speranţelor lungime cu al vieţii scurt coprins.
Nu te oprească în lucrarea ta criticele acelor ce nu au gustul literaturii clasice, ci mergi hotărît înainte pe drumul ce ţi-ai ales.
Iubite coleg, eşti numai din cei mai de curînd intraţi în secţiunea literară a Academiei, dar ai marele privilegiu să fii, dintre noi, şi cel mai tînăr. Patria noastră, în urma unui război sîngeros şi glorios, trece acum dintr-o epocă de linişte, de pace, de bogată dezvoltare internă; totul concură pentru a îndemna pe cei aleşi la lucrările frumoase ale imaginaţiei, ale literaturii. Trecutul tău ne este chezaş pentru viitor şi sînt sigur că vei urma cu vechiul succes pe calea ce ţi-ai însemnat. Cu această convingere, cu această credinţă, îţi urez din inimă să fii binevenit în sînul Academiei Române 1
C. SANDU-ALDEA, „DOUĂ NEAMURI"
Bucureşti, 1906
Romanul d-lui Sandu-Aldea (1> Două neamuri este o scriere aşa-numită de tendinţă. Ea are scopul de a pune în evidenţă superioritatea morală a ţăranului român asupra arendaşului străin — în cazul de faţă grec — care, egoist, fără inimă şi lacom de bani, nedreptăţeşte şi sărăceşte pe săteni.
D-1 Sandu-Aldea este un bun patriot; el are un entuziasm nemărginit pentru poporul nostru de jos, ţăranii dezinteresaţi şi harnici, din munca cărora se hrănesc toţi şi cari au fost păstrătorii naţionalităţii române. în afară de ţărani, autorul creează, pentru a-1 pune în contrast cu grecul, tipul unui proprietar mare pămîntean, de veche familie boierească, care se solidarizează cu sătenii, are durerede suferinţele lor şi se opune împilărilor arendaşului străin. în sfîrşit, mai arată pe preotul şi învăţătorul din sat ca oameni buni, dezinteresaţi şi binevoitori consătenilor lor. Toate aceste figuri par, celor ce trăiesc la ţară, puţin potrivite cu realitatea şi în tot cazul foarte idealizate. La urmă, ele ar fi admisibile dacă romanul d-lui Sandu-Aldea ar prezenta un interes susţinut prin desfăşurarea unor evenimente interesante şi descrierea unor caractere puternice, consecvente şi bine schiţate, însă, spre paguba operei, lucrul nu se înfăţişează astfel. Toată povestirea este mai puţin un roman unitar decît un şir de descrieri, dealtminteri prezentate într-o limbă românească din cele mai curate şi curgătoare. Este o scenă foarte vie din viaţa studenţilor şi studentelor din Paris, bine copiată de pe realitate. '
Sînt mai ales scene populare săteşti, atît serioase, cît şi glumeţe, prinse de pe natură cu măiestrie. Unele din aceste
533.
din urmă sunt poate cam lungi, de ex.: întreagă partea V a cărţii, în care autorul descrie prea pe lung şi pe larg cosirea griului lui Marin învăţătorul. în partea IX, d-1 Sandu-Aldea tratează chiar chestiunea învoielilor între arendaş şi ţărani, cu atîtea amănunţimi, încît pare că ar fi voit să scrie mai degrabă un articol social-politic decît un capitol de roman.
Din toate acestea rezultă că autorul s-a cam pierdut în detalii, bune în parte, dar nereprezentînd, împreunate, un interes general susţinut.
Un roman trebuie să te intereseze în întregimea lui, atît prin înfăţişarea caracterelor persoanelor, cît şi, mai ales, prin desfăşurarea unor evenimente interesante. Capitole parţiale, oricît de bune şi interesante ar fi, nu fac încă un roman, şi tocmai în aceasta constă slăbiciunea scrierii de care ne ocupăm. Este de sperat că într-un roman viitor, d-1 Sandu-Aldea se va feri de a cădea în această eroare. Dacă pe lîngă frumuseţea limbii, vioiciunea stilului şi plasticitatea descrierilor sale autorul va prezenta şi o povestire bine închegată, al cărei interes se va desfăşura succesiv cu dibăcie, nu este îndoială că o asemenea operă va dobîndi aprobarea cea mai distinsă din partea Academiei Române.
ÎNCEPUTURILE LITERARE
ALE LUI CONSTANTIN NEGRUZZI1
Domnilor colegi!
Printre hîrtiile rămase de la tatăl meu, Constantin Negruzzi, am găsit un mic volum în care sînt scrise cu mîna sa: o novelă, un studiu (caractere morale) şi cîteva fragmente — desigur cele dintîi lucrări literare ale sale. Titlul volumului este următorul: Zabevile mele în Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Şărăuţii din raiaua Hotinul.
Constantin Negruzzi fiind născut în anul 1808 w şi aceste bucăţi literare datînd din anii 1821—23, rezultă că el le-a scris la vîrsta de 13, 14 pană la 15 ani. Putem deci admite . cu siguranţă că sînt cele dintîi încercări literare ce a făcut. E drept că nu s-a găsit nici un act şi nici măcar — după obiceiul acelor timpuri — vreo însemnare într-un ceaslov din care ar rezulta că anul 1808 este în adevăr acel al naşterii lui Constantin Negruzzi. O singură dată, la întrebările mele mi-a menţionat acel an în treacăt, neplăcîndu-i să vorbească de vîrsta sa, dar din alte documente se poate deduce că n-a fost atunci o eroare de memorie. în adevăr, tatăl său, spă-. tarul Dinu Negruzzi, a intrat în stăpînirea moşiei Trifeştii-Vechi, primită ca zestre în anul 1807, acel al cununiei sale cu Sofia Hermeziu, fiica logofătului dreptăţii Iorgu Hermeziu. După un an de căsătorie, Dinu a avut un fiu, pe Constantin. Soţia sa. Sofia, muri curînd după naşterea acestuia, deci nu este îndoială că anul 1808 este acel al naşterii unicului lor copil. Dar ziua şi luna nu le-am putut afla niciodată.
Moşia Şărăuţii din judeţul Hotin era proprietatea lui Dinu, moştenită de la tatăl său, paharnicul Vasile Negruzzi.
1 Comunicare cetită în şedinţa Academiei Române din 8 mai a.c.
535
Acea moşie Dinu o avea arendată, căci partea Moldovei dintre Prut şi Nistru, trecînd la 1812 în stăpînire rusească sub numele Basarabia, îi venea foarte greu să o caute singur din Iaşi, unde îşi avea domiciliul şi centrul activităţii.
Cum s-a întîmplat dar ca tînărul Constantin să zăbovească atîţia ani la ţară, întrerupîndu-şi studiile ce începuse la Iaşi cu profesori greci şi franţeji, ba chiar, după cum singur ne spune, cu unicul dascăl român din capitala Moldovei, acel al şcoalei de la Socola? Cauzele pentru care Dinu a părăsit Moldova cu fiul său nu sînt de natură privată, ci urmarea unor însemnate evenimente politice.
Se ştie că în ziua de 22 fevruarie 1821, Alexandru Ipsi-lanti, fiul lui Constantin Ipsilanti care domnise în Moldova şi în Ţara Românească, deci dintr-o însemnată familie fanariotă, şi fost general în armata rusească, trece frontiera Prutului în fruntea unei cete de răzvrătiţi , soseşte în Iaşi, ridică stindardul răscoalei contra Imperiului Otoman şi proclamă independenţa Greciei. Eteriştii aşează cartierul lor general la biserica Trei Ierarhi şi, fără multă zăbavă, chiar din ziua întîia, atacă pe locuitorii turci, stabiliţi mai toţi în mahalaua numită Beilic, unde se găsea conacul trimişilor oficiali din Stambul, cam pe locul unde astăzi este ridicat monumentul lui Grigore Alexandru Ghica-voievod.
în treacăt aduc aminte că eu însumi am publicat în Convorbiri literare din 1 fevruarie 1875 un apel adresat publicului şi autorităţilor locale în care îndemnam la ridicarea acestui monument, ca o contramanifestaţie la serbările din Cernăuţi prin care se glorifica de austriaci aniversarea de o sută de ani a anexării Bucovinei la Imperiul Habsburgilor. Iar la 1 oct. al aceluiaşi an, primarul oraşului Iaşii, atunci, cu 34 de ani în urmă, ca şi astăzi, tot iubitul nostru coleg d. Nicu Gane, a şi inaugurat acel monument cu mare solemnitate şi strălucire.
Eteriştii omoară şi pradă pe pacinicii locuitori turci, din care mai mulţi negustori, şi pe de altă parte deschid liste de înscriere a voluntarilor — volintirilor, cum se zicea atunci— cari erau dispuşi să între în ceata lor; îi înarmează şi îi îmbracă în uniforma specială a Eteriei. în rîndul volintirilor intră nu numai greci, dar tot felul de neamuri şi de oameni, chiar şi ţigani, cum zice vornicul Alexandru Beldiman în Jalnica tragodie, chiar şi tîlhari şi ucigaşi, scăpaţi din temniţe, toţi
■536
acei ce nu aveau nimic de perdut, ci numai de cîştigat. Negreşit că o adunătură de oameni ca aceea a volintirilor era aproape imposibil să se supuie unei aspre discipline milităreşti.
La scrisoarea ce Ipsilanti adresează împăratului Rusiei şi prin care el imploră ajutor de la puternica împărăţie pe care o servise. Alexandru I răspunde dezaprobînd cu desăvîrşire mişcarea revoluţionară grecească, aşa încît o mare descurajare apucă pe Ipsilanti. Nemaiputînd da înapoi după cele săvîrşite, nu-i mai rămîne alta de făcut decît a căuta să aprindă revolta în toate provinţiele turceşti din Europa şi a se uni cu nemulţumiţii din întregul imperiu pentru a organiza o revoluţiune sistematică. De aceea, împreună cu Iorgu Ghica Deleanu şi o bună parte din cetele sale, el se îndreptă spre Tîrgovişte cu gîndul de a se uni cu Tudor Vladimirescu şi pandurii acestuia spre a lovi şi învinge trupele turceşti ce înaintau sau, în caz de neizbîndă, pentru a fi mai aproape de frontiera Austriei, unde ar fi putut să se retragă.
Vodă Mihail Şuţu — desigur înţeles cu Ipsilanti —, văzînd cauza Eteriei perdută, părăseşte în taină şi tronul, şi Moldova, şi se oploşeşte în Rusia.
Stăpîni în Iaşi rămîn locotenenţii lui Ipsilanti: Pendedeca şi Spiru. Puterile statului sînt de fapt desfiinţate, anarchia domneşte şi boierii, părăsiţi şi de arnăuţii ce aveau în serviciul lor, şi în parte chiar de robii lor ţigani, nu mai au nici un mijloc de apărare, nici o putere, nici o autoritate. Prădaţi, ameninţaţi, prigoniţi, ei fug care încotro, mai ales cînd doi din cei mai de vază, vornicul Teodor Balş ,2> şi banul Ioan Tăutu sunt arestaţi cu ameninţarea de a fi condemnaţi la moarte. Aceştia nu scapă din închisoare decît în taină şi cu mari sacrificiuri băneşti. Negustorii îşi încarcă averea în harabale şi, în lungi convoiuri, se îndreaptă spre hotare. Cei ce nu pot fugi formează, după propunerea cîtorva germani dintre ei, un fel de gardă civică, care se înarmează şi se organizează cum poate pentru apărarea comună. Boierii ce aveau moşii în Basarabia sau Bucovina aleargă la aceste proprietăţi ale lor. Mulţi se aşează în Cernăuţi spre a se pune sub protecţia pajurei austriace şi pentru a avea o mai uşoară comunicaţie cu Moldova. în Iaşi rămîn numai mitropolitul Veniamin <3> şi doi sau trei boieri cari şi aceştia la urmă părăsesc capitala, în ascuns, cînd anarhia ajunge la culme.
537
Dinu Negruzzi, împreună cu Mihalache Sturdza, întîiul domn regulamentar de mai tîrziu, şi alţi cîţiva boieri formase mai de mult o societate care luase în întreprindere de la stat toate poştele din ţară. Ei aveau prin urmare mii de cai răs-pîndiţi în pilcuri pe toată suprafaţa Moldovei; aveau nenumărate care şi căruţe, imense depozite de furaj şi mari cantităţi de hamuri, şale, curele, căpestre, frînghii şi alt material. Eteriştii tocmai de cai aveau fireşte cea mai mare trebuinţă spre a-şi forma în grabă o cavalerie. în foarte scurt timp toată această însemnată avere fu jefuită şi societatea poştelor ruinată. Dar în zilele lui Pendedeca nu mai era vorba să-şi scape cineva averea, ci se credea fericit cînd îşi scăpa viaţa. De aceea tovarăşii de la întreprinderea poştelor părăsesc totul în voia întîmplării. Mihalache Sturdza fuge la Cernăuţi de unde, chiar înainte de limpezirea situaţiei, desfăşură o mare activitate politică; ceilalţi bejănăresc, precum am spus, în alte părţi, iar spătarul Dinu Negruzzi, luînd cu dînsul pe fiul său, ce acum era de treisprezece ani, pribegeşte în Basarabia şi se aşează la moşia sa Şărăuţii, din ţinutul Hotin. Acolo petrec amîndoi anii turburaţi ce urmează zaverii, făcînd dese excursiuni la Chişinău, pînă vine ziua fericită cînd, după lunga epocă a fanarioţilor, se urcă pe scaunul Moldovei întîiul domn pămîntean: Ion Sandu Sturdza-voievod.
în anul 1824 Dinu şi Constantin se întoarseră la Iaşi, unde găsiră casa lor ruinată şi pustie. După ce o jăfuiseră volintirii, o ocupaseră ienicerii, trupa cea mai nedisciplinată din oştirea turcească, transformînd-o în grajd pentru caii lor. Servitorii şi robii lăsaţi de pază dispăruse. Mobile prin casă nu mai erau şi — ceea ce pe Constantin îl mîhni cel mai mult — nu se mai găsi nici una din cărţile tipărite sau scrise cu mîna, care, aşăzate într-o mare ladă de Braşov, forma biblioteca părintească.
Constantin povestea cu duioşie cum singura fiinţă vie ce întîlnise în ruinele casei era cinele Balaban, care supravie-ţuise tuturor furtunilor întocmai ca Argos, cinele lui Ulisse, cu deosebire că acest din urmă muri subit de bucurie la vederea neaşteptată a stăpînului său, pe cînd Balaban, căutat şi răsfăţat, mai trăi încă aproape un an întreg. După o reparaţie sumară, casa fu vîndută marelui logofăt Alexandru Sturdza, tatăl secretarului nostru general<4). De la familia
sturdzească, ea trecu succesiv în mai multe mîni pînă cînd, în cele din urmă, deveni proprietatea societăţii „Reuniunea femeilor române", care o transformă într-o şcoală profesională, cum se prezentă astăzi.
în Amintiri din juneţe Constantin Negruzzi ne arată cuprinsul bibliotecei părinteşti:
„Am alergat, zice el, la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare pururea deschisă în coridor. Ajutat de o slugă, i-am făcut inventariul şi printre mulţimea călindarelor şi a cărţilor în limba grecească modernă, iacă ce am găsit:
Tipărite:
Vieţele sfinţilor din toate lunile,
Moartea lui Avei (poem de Gessner),
Numa Pompiliu (romanţ de Florian), (Noi ştim că traducătorul acestei cărţi era vornicul Alex. Bel-diman, autorul Jalnicii tragodii a Moldovei.)
Patimile Domnului nostru, în versuri.
Istoria lui Arghir şi a prea frumoasei Elena (idem),
Despre începutul românilor, de Petru Maior,
Floarea darurilor,
Intîmplările francezilor şi întoarcerea lor de la Moscova, Talmudul jidovesc.
Manuscrise:
Letopiseţul lui Neculai Costin,
Cavalerii lebedei (romanţ de M-me Genlis),
înconjurarea cetăţii Roşela (romanţ, idem),
Lentor (tragedie în versuri)
Sapor (idem )
Matilda (romanţ de M-me Cottin), Manon Lescot (romanţ), Târlo sau străinii în Elveţia (id.), Zelmis şi Elvira (idem), Cugetări de Oxenstern etc, etc.
Sărmană bibliotecă, urmează Negruzzi, uitată în săcriul ei la bejania anului 1821, toată a slujit de fultuială ienicerilor. Ce n-aş da acum ca să am una din acele cărţi de sute de ori citite de tatăl meu."
538
539
Aşa vorbeşte Constantin de biblioteca părintească din Iaşi, dar după moartea tatălui său, urmată la 1826, el găsi alte scrieri mai preţioase la moşia Trifeştii-Vechi din judeţul Iaşi, unde Dinu petrecea lunile de vară. Acolo află aşăzate pe poliţe operele celor mai mulţi autori clasici ai Greciei antice, pe Homer, Platon, Tucidid, Xenofon, precum şi caietele tuturor cronicarilor moldoveni de la Ureche pînă la Enache Kogălniceanu, din cetirea cărora, de la vîrstă de 21 ani înainte, cînd simţi că are vocaţiunea de autor, el se inspiră să scrie poema Aprodul Purice şi novelele sale istorice.
Negreşit că în întîia adolescenţă, la treisprezece şi patrusprezece ani, cu totul altele erau lucrările sale literare. La această vîrstă, se traduce ori se imitează, nu se creează opere originale. De aceea, în zilele libere de la Şărăuţi, tînărul Constantin, pentru a se deprinde bine cu scrierea românească, reproduce în limba părintească acele scrieri străine care îl impresionează mai mult. El cunoştea bine limba franceză şi limba greacă. în anii petrecuţi în Basarabia, el învăţase şi ruseşte — îndestul pentru ca mai tîrziu să traducă poezii din Puşkin, vestitul autor rus, a cărei cunoştinţă o făcuse la Chişinău — şi, împreună cu bunul său prieten Alecu Donici, satirele lui Antioh Cantemir în versuri.
Cunoaşterea acestei limbi a fost poate şi una din cauzele pentru care mult mai tîrziu, în anul 1857, Negruzzi a fost numit comisar al guvernului cu însărcinarea de a lua în stăpî-nire judeţele basarabene Cahul, Bolgrad şi Ismail, retrocedate Moldovei de Congresul de la Paris. Mai puţin cu dascăli decît prin sine însuşi. Constantin Negruzzi învăţase şi nemţeşte, şi italieneşte. Această din urmă limbă chiar într-atîta, că concepuse într-o vreme ideea de a traduce în versuri La Gerusalemme liberata de Torquato Tasso, dar, fie că greutăţile au fost prea mari, fie că alte lucrări i-au luat tot timpul, începutul ce făcuse nu a mai avut urmare, şi proiectul a rămas neexecutat.
Volumul din anii 1821—23 e scris fireşte cu literele ciri-lice cari se obişnuiau atunci, avînd multe consoane aruncate deasupra liniei şi cîteva sub dînsa, precum şi cu semnul tonic pe silaba accentuată a fiecărui cuvînt. Dealtminteri, este foarte citeţ: toate manuscriptele lui Constantin Negruzzi erau aproape caligrafice. Mai tîrziu, el şi-a schimbat modul de a scrie cu alfabetul cirilic. Slovele din afară de rînd, precum
540
şi accentele dispar, şi ortografia devine cea intermediară între cea cirilică şi cea latină, pînă cînd, în perioada din urmă, a adoptat în totul abecedarul latin, în urma unei lungi corespondenţe cu Eliad Rădulescu, dar deosebindu-se de ortografia acestuia, pe cînd o găsea prea complicată în foarte multe privinţe.
Volumul de care mă ocup cuprinde întîi o novelă cu titlul Zuma sau descoperirea scorţişoarei tămăduitoare de friguri, adică a chinei. Scena se petrece în Peru la începutul secolului XVII. Guvernatorului spaniol, de curînd sosit la Lima, precum şi tinerei sale soţii nu le prieşte clima ţării. Aceasta din urmă sufere de friguri continue cari o slăbesc şi-i pun viaţa în pericol. Indianii cunosc leacul specific al acestei boli: coaja pisată a arborelui mai tîrziu numit cinchona — aşa-zisa chină. Dar din ură contra cuceritorilor, ei se adună şi fac jurămîntul să nu destăinuiască acest secret europenilor asupritori. Zuma, soţia lui Mirvai, una din sclavele palatului, are o adevărată adoraţie pentru stăpîna ei şi o caută cu îngri-jire, dar şi ea cade bolnavă tot de friguri. Mirvai îi aduce o doză din parfumul tămăduitor. Fără a destănui secretul şi a călca jurămîntul, Zuma preferă să rămîie ea însăşi bolnavă şi să întrebuinţeze doftoria primită pentru a scăpa pe iubita ei stăpînă. Ea se furişează într-o noapte pe ascuns în iatacul guvernatoarei şi deşartă praful de chină în paharul din care bea bolnava, dar este văzută de alţi servitori, cari o acuză că a dat otravă stăpînei sale. Se face repede o cercetare, se descopere că Mirvai adusese praful şi ambii soţi sunt daţi judecăţii. Acuzaţii nu se apără, pentru a nu-şi călca jurămîntul, şi sunt condamnaţi a fi arşi de vii. Imediat garda îi transportă afară de oraş, pe cîmpul liber unde se ridicase rugul în care erau să fie aruncaţi. Dar guvernatoarea, femeie bună şi miloasă, nu crede în vinovăţia sclavei sale favorite şi, fiindcă doftoria începuse a-şi face efectul binefăcător, ea se simte în stare să plece cu trăsura la locul supliciului şi soseşte tocmai la timp pentru a opri execuţia. Indianii, uimiţi de mărinimia acestei femei, se hotăresc să nu mai păzească secretul. Lucrurile se dau pe faţă, soţia guvernatorului se vindecă şi toată lumea e mulţumită şi fericită.
Novela aceasta e fără îndoială tradusă din limba franceză. Am căutat să găsesc originalul sau măcar să-i descoper autorul, dar toate cercetările mele au fost zadarnice(B>. Zuma e pro-
541
babil una din nenumăratele scrieri mici de la începutul veacului trecut, fără valoare literară şi rămase pentru totdeauna uitate. Presupun că Constantin Negruzzi a luat-o din vreo carte de lectură pentru copii sau adolescenţi, căci în această povestire nu figurează nici o persoană cu vreun defect cît de mic, ci toate, fără excepţie, de la guvernator pînă la cel din urmă sclav, au sufletul mare, nobil şi generos.
După Zuma urmează un studiu întitulat Moraliceşti haractiruri. Titlul acesta ne arată că Negruzzi scria pe vremea ceea în felul autorilor de la începutul secolului trecut, cum ar fi scris d.ex. Conache sau Beldiman. Mai tîrziu el ar fi zis fără îndoială Caractere morale, cum zicem şi noi astăzi. Acest studiu este împărţit în paisprezece capitole: 1) pentru nestatornicie; 2) pentru nemulţămire (în sus de mecontentement, nu de ingratitude; 3) pentru lenevire (paresse); 4) pentru necredinţă (nu în sens de infidelite, ci în sens de incredulite, impiete); 5) pentru nemăsurata cheltuială (risipire); 6) pentru disidemonie (superstiţie); 7) pentru îndrăzneala fără cumpănire (isteţie, audace); 8) pentru grăirea de rău (medisance, bîrfeală) ; 9) pentru lăudarea cea multă (ostentaţie, fală); 10) pentru linguşire; 11) pentru iscodire (calomnie); 12) pentru trmdăvire (în sens de oisivete); 13) pentru făţărie(adică făţărnicie, ipocrizie); 14) pentru scumpete (zgîrcenie).
Studiul acestor deosebite caractere şi viţiuri este scris în felul lui Teofrast, dar din compararea textelor am văzut că nu e o traducere directă. Presupun că e o tălmăcire din vreun autor mai modern care a imitat pe Teofrast, şi anume dintr-un autor grec, căci se găsesc la margine cuvinte greceşti în dreptul unora româneşti, şi anume acolo unde traducătorul avea îndoială că a reprodus înţelesul exact(6).
Interesant e acest studiu mai ales fiindcă e scris de un tînăr de 14 ani. La ceasta vîrsta plac obişnuit scrierile de pură imaginaţie, iar nu studiele filozofice şi morale, rezervate omului ajuns la plină maturitate. Dovadă de seriozitatea naturii lui Constantin Negruzzi.
A treia scriere din volum este foarte ciudată. E pledoaria unui bărbat care se înfăţişează înaintea judecătorilor şi cere moartea, fiind adus la desperare de limbuţia soţiei sale. Titlul sună: Pentru bărbatul cel greu care, luînd o femeie guralivă, s-a dus să ceie moartea la judecată.
542
„Trebuia, o ! judecători! să mor pînă a nu mă însura şi să nu aud pe femeie vorbind atîta cît am auzit!" Aşa îşi începe bărbatul cuvîntarea şi urmează a se tîngui patrusprezece lungi pagini. După notele din margine se vede că şi această scriere este tradusă din limba greacă.
Volumul se sfîrşeşte cu Crispin rival stăpîni-său, comedie într-un act. E traducerea cunoscutei piese Crispin rival de son maître de Le Sage. Scenele se numesc perdele, dar pentru act s-a păstrat această denumire universală, pe cînd alţi traducători români de la începutul secolului trecut în loc de act zic facere. Dealtminteri, piesa nu este întreagă în acest volum, fie că traducerea nu fusese isprăvită sau, mai probabil, fiindcă n-a putut a fi prescrisă decît în parte.
Acest început de activitate a tînărului Constantin Negruzzi n-a avut o urmare imediată. După întoarcerea din bejănie, trebile şi necazurile încunj urară pe spătarul Dinu din toate părţile şi se răsfrînseră fireşte şi asupra fiului său. Casele erau, precum am zis, ruinate şi pustiite; argintăria şi alte obiecte de valoare, îngropate în secret la Trifeşti, nu s-au mai găsit ; interesele materiale erau în tot felul lovite. Foştii tovarăşi de la poştele Moldovei, aşa cum se întîmplă mai totdeauna cînd o întreprindere aduce mari pagube, se acuzau unii pe alţii de lipsă de prevedere şi negligenţă şi se ameninţau cu procese. în mijlocul tuturor acestor supărări, spătarul Dinu, mîhnit peste măsură, muri subit în anul 1826, precum am zis, lovit de un atac de apoplexie, şi Constantin rămîne orfan pînă a nu atinge încă vîrsta de optsprezece ani.
Plin de iluzii despre justiţia ţării şi contra sfaturilor ce-i dădeau rudele mai în vîrsta şi toţi binevoitorii, el are imprudenţa să facă proces lui Mihalache Sturdza, unul din boierii cei mai influenţi şi candidat la domnie. Procesul tărăgănează pînă la urcarea acestui domn pe tron. Judecători care să condamne pe atotputernicul domnitor nu se găseau atunci în ţara noastră. Constantin îşi perdu procesul şi fu condamnat la plata de mari despăgubiri — ceea ce îl sili să vîndă m osia
strămoşească Şărăuţii<7).
Dar anii trec şi, în fericita vîrsta a tinereţii, necazurile se uită repede. Constantin Negruzzi începe acum adevărata sa activitate literară. El debutează prin mai multe novele: Zoe, 0 alergare de cai şi altele, precum şi prin cîteva poezii: Potopul, Melancolia. El începe a avea reputaţia de autor cu
543
talent şi se face cunoscut în toate provinciile române, mai ales după ce se pune în corespondenţă cu G. Bariţ, I. Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu.
Scrisorile sale despre limbă, ortografie şi literatură se apreciază şi se publică în Transilvania şi în Ţara Românească. El scrie novela sa istorică Alexandru Lăpuşneanu şi tot pe atunci poema Aprodul Purice. Această din urmă, deşi are de obiect descrierea uneia din bătăliile lui Ştefan cel Mare, are ciudăţenia de a începe ca cea mai pacinică idilă :
Ciocîrlia cea voioasă prin văzduh se legăna Şi-nturnarea primăverii prin dulci ciripiri serba, Plugarul cu hărnicie s-apucase de arat Pămîntul ce era încă de-al său sînge rourat. Uitas-acum moldovanu trecutele lui nevoi Şi cu fluierul la gură păstorul pe lîngă oi Cînta dragostele sale ...
Aceste scrieri îi fac reputaţia de mare autor, toată lumea română îl laudă şi-1 admiră. Aşa de considerat era Negruzzi pe atunci, că la o alegere politică, una din cele dintîi făcute conform Regulamentului organic, el bate în Iaşi pe boierii cei mai mari şi mai influenţi şi, ales al capitalei', devine cel mai tînăr dintre deputaţii Obşteştei Obişnuite Adunări. Mult mai tîrziu, sub Cuza, el e ministru de Finanţe în guvernul lui Anastase Panu (8) ce pregăteşte Unirea, şi la 1862 se alege pentru ultima dată deputat spre' a proclama această Unire pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Totuşi politica nu 1-a pasionat şi nici nu i-a plăcut niciodată.
Zilele cele mai fericite ale sale le-a petrecut după cununia sa cu Măria, fiinca agăi Dumitrache Ganea, la moşia sa Tri-feştii-Vechi în iubita sa grădină, al cărui plan îl lucrase cunoscutul arhitect pe de atunci Alexandru Costinescu, tatăl actualului ministru de Finanţe.
Constantin Negruzzi era blînd şi evlavios. El se închina îndelung în fiecare dimineaţă şi nota în ceaslovul său toate evenimentele intime ce-i păreau mai însemnate, precum de ex.: zilele de naştere ale tuturor copiilor săi. în săptămîna patimilor avea obiceiul să explice în familie evanghelia ce urma să se citească în slujba de seară. în biserica de la moşia sa i se întîmpla adeseori la leturghie să facă el lectura ca-
544
zaniei, luînd cartea din mîna dascălului din strana dreaptă cînd acesta se încurca cu cititul.
Această biserică din satul Trifeştii-Vechi, căruia zic acum şi Hermeziu pentru a-1 deosebi de satul vecin Trifeştii-Noi, el o zideşte în anul 1839, acel al căsătoriei sale, şi pe frontispiciul ei gravează următoarele versuri, compuse de dînsul şi care se citesc şi astăzi:
în acest locaş de pace unde Domnul se măreşte, Omul întîi se botează cînd se naşte pe pămînt, Apoi cu a lui soţie vine de să însoţeşte în sfîrşit aice află liniştire in mormînt. Naşterea, viaţa, moartea, sufleteasca mîntuire în acest loc se adună şi de-amarul lumii greu Omul scapă cînd se duce ca să-şi ieie răsplătire De la dreapta îndurare a bunului Dumnezeu.
Dorinţa lui Constantin Negruzzi a fost să fie înmormîntat la acea biserică scumpă lui, fără nici o pompă şi cu singur preotul din sat. Familia a respectat în totul dorinţa aceasta. Constantin Negruzzi a murit în 25 august 1868 în vîrstă de 60 ani, în urma unei lungi şi dureroase boli. Pe piatra sa funerară s-au gravat următoarele patru versuri, extrase dintr-o poezie a sa, cu o mică schimbare în timpul verbului:
Eu nu am fost ca alţii, de-aceea-n suferinţă Am petrecut şi-n lipsa plăcerilor lumeşti, Dar cugetul îmi spune că n-oi avea căinţă C-am fost şi eu unealtă la rele omeneşti. <9)
★
Domnilor colegi, eu nu posed şi n-am posedat niciodată cărţi sau documente, gravuri, monete sau peceţi vechi şi preţioase pe cari le-aş fi putut oferi acestei înalte instituţiuni de cultură. Cu un şir de ani în urmă însă, am avut mulţumirea să depun la Academie aproape 160 de scrisori originale ale lui Vasile Alecsandri, lunga mea corespondenţă cu dînsul în timp de douăzeci şi trei ani. Acele manuscripte le păstram cu mare îngrijire şi scumpătate. Cîteva scrisori originale ale lui Eliad Rădulescu, cuprinzînd părerile sale interesante asupra dezvoltării limbii noastre şi asupra ortografiei ei,
545
le-am încredinţat de asemenea tezaurului nostru de documente <10>. Astăzi am plăcerea să hărăzesc bogatei noastre biblioteci acest manuscript din întîia tinereţe a lui Constantin Negruzzi. El mi-a părut interesant, fiind începutul activităţii unui autor numărat printre părinţii literaturii noastre şi care a fost totodată unul din întemeietorii Academiei Române.
CÎNTECUL sau
"STIHUIREA" LUI GRIGORIE GHICA-VODĂ
(Comunicare făcută de d. Iacob Negruzzi în A cademia Română în sesiunea generală din mai 1910)
în numărul revistei Convorbiri literare din 1 martie 1875 — sunt treizeci şi cinci de ani trecuţi — am publicat o poemă intitulată Stihuirea domnului Ghica-vodă, după un manuscript ce-mi fusese comunicat de un bătrîn locuitor din Iaşi, d. Baîi-ca, dacă memoria nu mă înşeală. Acesta avea manuscriptul de la un moş al său, care şi el îl găsise printre hîrtii părinteşti. El credea că ar fi o poezie populară cum sunt acele pe cari Alecsandri le-a numit „Cîntece bătrîneşti". Foarte puţin timp după aceea, a ieşit, în a doua ediţie, volumul al treilea al Letopiseţelor, tipărit în 1874, dar terminat şi pus în vîn-zare la începutul anului 1875. La pagina 275 şi urm. a acestui volum, editorul, ilustrul nostru fost coleg Mihail Kogălniceanu, imprimă aceeaşi poemă cu titlul Stihuiri asupra domnului Grigorie Ghica-voievod al Ţării Moldovei şi dă drept autor al ei pe bunicul său Enache, cunoscutul cronicar.
în jumătatea a doua a secolului XVIII, în care scria biv-vatavul de aprozi Enache Kogălniceanu, nu se tipăreau în Ţările Române decît cărţi bisericeşti. Toate celelalte scrieri, chiar şi preţioasele noastre cronice, existau numai în formă de manuscripte. Autorii comunicau pritenilor şi cunoscuţilor operele lor, scrise sau de ei înşii, sau de gramatici pe cari îi aveau în serviciul lor, sau de scriitori publici care, aşa cum se găsesc astăzi încă la Constantinopole, se ţineau la dispoziţia publicului. Recopiate, scrierile treceau mai departe din casă în casă şi din familie în familie. Cîteodată, se întîmpla ca cineva să aibă aproape toată mica sa bibliotecă scrisă cu propria sa mînă. Negreşit că aceste adunări de manuscripte se aflau aproape exclusiv în casele de boieri, de arhierei, de negustori mai cu seamă şi prin mînăstiri. în celelalte pături sociale nu
547
se găsea nimic. Acolo nu exista nici o urmă de viaţă intelectuală.
împrejurarea că Stihuirea lui vodă Ghica s-a găsit scrisă cu însăşi mîna cronicarului Enache n-ar fi deci o probă perem-torie că acesta este şi autorul ei.
Acest ultim cronicar al Moldovei era un prozator de seamă şi adeseori talentul de a scrie o proză frumoasă exclude pe acela de a compune şi versuri. Apoi Mihail Kogălniceanu nu imprimase poema aceasta în ediţia întîia a Letopiseţelor din anul 1844, cu toate că cronica bunicului său ajunge la Grigorie Alexandru Ghica-vodă şi ar fi fost natural ca să adaoge şi istoria sfîrşitului tragic al acestui domn, după ce descrisese o bună parte din domnia sa. Dar este posibil, pe de altă parte, ca manuscriptul să se fi găsit mai tîrziu sau ca ilustrul editor să nu fi vrut de la început să adaoge şi poezii, adică lucrări mai mult de imaginaţie, la cele trei volume de proză istorică.
Oricum fie, sigur îmi pare că bătrînul Balica se înşăla crezînd că Stihuirea lui Ghica era o poezie de origine populară, un aşa-numit cîntec bătrînesc. Poeziile populare, compuse nu se ştie de cine, schimbate, mărite, cîteodată prefăcute mai pe urmă de un şir de alţi oameni necunoscuţi, tineri sau bă-trîni, cîntători sau lăutari de la ţară şi din diferite provincii, au toate o naivitate ce le dă un farmec deosebit. Fără multe reflecţii, cîntecele bătrîneşti intră obicinuit de-a dreptul în naraţiunea faptelor. Aşa, cînd moartea tragică a unui alt domn, a lui Constantin Brîncoveanu, impresionase adînc poporul român din toate treptele sociale, poetul popular, pe care 1-a inspirat grozăvia acestui omor politic, nu începe cîntecul său prin exprimarea ororii, nici prin reflecţii despre nestatornicia măririlor sau fericirilor omeneşti, ci, fără altă introducere, intră de-a dreptul în povestirea lucrurilor:
Brîncoveanu Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strîngea
Sultanul să îngrijea
Şi de moarte-1 hotărea,
Căci vizirul îl pîrea.
într-o zi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brîncoveanul se scula,
Faţa blîndă îşi spăla,
Barba albă-şi pieptena.
La icoane se-nchina,
Pe fereast-apoi căta
Şi amar se spăimînta... etc.
El vede soldaţii trimişi ca să-1 aresteze.
Cîteodată, cîntecele bătrîneşti intră în naraţiune prin frumoase imagini plastice. Aşa, cîntecul zis al lui Bogdan, în care se descrie executarea acestui boier din porunca lui vodă Alexandru Lăpuşneanu,  începe în modul următor:
Lăpuşneanu cel cumplit Stă pe scaun poleit. Curtea-i plină de boieri, Vornici, hatmani, vistieri Ce se-nchină domnului Şi să tem de ura lui. Căci ura lăpuşnănească E peirea boierească ş.a.m.d.
Tot astfel cîntecul lui Radu Calomfirescu:
în oraş la Bucureşti, în curţi nalte şi domneşti, Mîndră masă e întinsă Şi de mari boieri cuprinsă. Dar în mijloc cine şeade? Mircea-vodă-n mijloc şeade Şi la dreapta lui se vede Doi Căpleşti şi trei Buzeşti, Zmeii Ţării Româneşti, Purtătorii oştilor Şi fruntea boierilor ...
Şi sfîrşitul, ce grozav şi frumos totodată în simplicitatea sa:
El boierii aduna
Şi de moarte-i judeca.
Gîdele îi apuca,
Sus la scară-i aducea.
Un covor le aşternea,
în genunchi îi tot punea
549
548
Şi mîneca-şi sufleca Şi pala şi-o rădica Şi capetele zbura, Zbura pe scări de-a dura Cînd Buzeşti peste Căpleşti, Cînd Căpleşti peste Buzeşti. Cu totul altfel Cîntecul lui Ghica-vodă. Aici nici o imagine plastică la început, ci numai reflecţii individuale ale poetului: Vrînd s-arăt şi să vorbesc, De mirare mă uimesc. Aş grăi, nu mă pricep. Nu ştiu de unde să-ncep, Să fac o jalnică vorbă Despre domnul Ghica-vodă, Cel puternic şi vestit La ce sfîrşit a venit. O limbă ritoricească Ar trebui să vorbească Şi să spuie-acea-ntîmplare Jalnică şi de mirare. Care s-au cunoscut foarte în halul lumii deşarte, Cum că n-are nici un bine Lumea statornic în sine etc. Numai după această introducere filozofică poetul intră în naraţiunea faptelor: cum s-a aflat la Curte că soseşte un capugiu cu un firman de la înalta Poartă, cum nimeni nu ştia despre cuprinsul comunicării împărăteşti şi numai domnitorul s-a prefăcut că-i cunoaşte scopul, pentru ca să nu se creadă în Divan că raporturile sale cu Poarta devenise rele. Numai vod-a zis că ştie Arătînd în spătărie, Fiind boierimea toată Şi obişnuita gloată, Acest capugiu ce vine Este prieten cu mine. Şi nu gîndiţi de război Aice dară la noi, Ci-aduce firman de pace, După cum ştire ne face.
550
Aşa urmează poezia mai departe, de la primirea capugiu-lui la Şanta, o localitate apropiată de Iaşi, de către deputăţia trimisă de vodă întru întîmpinarea acestuia; de la sosirea trimisului împărătesc în Iaşi, unde să preface a fi bolnav, pînă la vizita ce-i face domnitorul şi asasinarea acestuia.
Grigorie Alexandru Ghica a domnit, precum se ştie, de trei ori: întîi în Moldova, apoi în Ţara Românească şi a treia oară iarăşi în Moldova, unde şi-a găsit moartea pe tron. în cea dintîi domnie a arătat multe calităţi de bun administrator, ceea ce era un lucru rar la domnii fanarioţi, a căror misiune era temporară şi îndeobşte foarte scurtă. Lui Grigorie-vodă capitala Moldovei îi datoreşte întîia captare a apelor de izvor şi aducerea lor la cişmelele de la Golia şi Sf. Spiri-don, cari cişmele funcţionează şi astăzi, apoi o mai bună pavare a stradelor şi alte îmbunătăţiri. El stabileşte regulă în perceperea oarecâror impozite şi sfătuieşte pe boieri să ducă o viaţă economă, dînd singur cel întîi exemplu. Cronicarul ne arată efectul ce a produs într-o zi intrarea domnitorului în Divan îmbrăcat în hainele cele mai simple:
„Şi-au făcut deci Măria-sa un singur rînd de straie de postav, livade şi giubea, şi într-o zi fără de veste au ieşit îmbrăcat cu ele la Divan, care într-aceeaşi zi văzînd oamenii Măriei-sale s-au ruşinat cu toţii şi aşa, peste două-trei zile au început şi ei fieştecare a pune livadele de postav şi giubele. Aceasta văzînd boierii pămînteni, au început şi ei a-şi face şi aşa în scurtă vreme s-au ridicat acea cheltuială nebunească a straielor, nezicînd domnul nimărui nimic."
Acest pasaj din cronicar, pe care îl citează şi d. Al. Xenopol în istoria sa, este foarte caracteristic, căci ne dovedeşte o dată mai mult cît de puţin efect au cuvintele şi sfaturile şi cu cît mai puternice sunt exemplele ce se dau. „Longum iter est per praecepta, breve et efficax per exemplu", zice Seneca filozoful.
E greu de înţeles cum Grigorie Ghica, care văzuse pe tatăl său, Alexandru, fost dragoman al Porţii, executat la Stambul înaintea chioşcului seraiului, din cauză că era bănuit, sau poate dovedit, că în secret susţinea politica rusească, a putut stărui să fie numit domn în Ţările Române şi, ceea ce pare mai extraordinar, să se puie şi el în ascuns tot în serviciul politicei ruseşti ca şi tatăl său. Nu trebuia el să presimtă că şi pe dînsul îl aştepta aceeaşi soartă ? Dar cînd e vorba de am-
551
biţii politice se săvîrşesc multe acte cari celor ce nu cunosc această pasiune le par inexplicabile. Că Poarta avea dreptate să-1 bănuiască, se dovedeşte în urmă cu prisos. Cînd împărăteasa Rusiei, Caterina, intră în război cu turcii în anul 1769 şi oştirile ei pun mîna pe domnul Moldovei, Constantin Mavrocordat, Grigorie Alexandru Ghica, care domnea în Ţara Românească, ar fi avut timp destul să se depărteze din Bucureşti; n-avea decît să treacă Dunărea şi să se adăpostească în tabăra turcească. Totuşi el rămîne pe scaun, parcă anume pentru a se lăsa prins de ruşi şi dus la Petersburg ca prizonier.
Acolo, prezentat împărătesei, el face la curtea Rusiei efectul cel mai bun. Mai întîi, precum am spus, el era cunoscut acolo ca partizan şi sprijinitor al politicei ruseşti, apoi mai avea şi multe calităţi personale ce-1 recomandau avantajos. Grigorie-vodă era mare de stat şi înzestrat cu o putere fizică extraordinară. Tradiţia zice că putea frînge în două cu uşurinţă cele mai groase potcoave de cai. Totodată el era un bărbat de o rară frumuseţă, calitate care, precum e ştiut, făcea totdeauna efect asupra împărătesei Ecaterina cea Mare.
De aceea la încheierea păcii, după înfrîngerea turcilor, diplomaţii ruşi nu numai se folosesc de luminile şi sfaturile lui Ghica în privinţa condiţiilor tratatului de la Cuciuc-Cainargi, dar cer totdeodată de la Poartă ca să numească domn în Moldova pe acelaşi Grigorie Ghica pe care îl făcuseră prizonier cu cinci ani înainte şi pe care îl considerau ca omul lor cel mai devotat.
Negreşit că în starea de inferioritate în care se găsea atunci Turcia învinsă, sultanul Abdul Hamid I, de curînd suit pe tron, nu putu refuza împlinirea acestei dorinţe a Rusiei, şi Grigorie Ghica e reinstalat în scaunul Moldovei.
Această a treia domnie a sa a fost fatală şi pentru el, şi pentru ţară, căci în timpul ei se săvîrşeşte cea dintîi dismem-brare a Moldovei.
Austria ocupase cu puţine trupe partea de nord a ţârii şi, sub diferite motive, cerea de la Poartă ca să-i cedeze o sfoară de pâmînt care ar pune în comunicare directă Pocuţia, pe care de curînd, în anul 1772, după întîia împărţire a Poloniei, o luase în stăpînire, cu Transilvania. Turcia, deşi avea tot interesul să fie în bune relaţii cu Imperiul Habsburgilor ezita, şi tratările se trăgănau şi se prelungeau.
552
Noi cunoşteam de mult memoriul Divanului de la Iaşi, în care boierii, în frunte cu domnitorul, se opuseră cu toată energia la răşluirea patriei lor. Dar de cînd s-au publicai documentele pe cari ilustrul nostru fost coleg Eudoxiu Hurmuzachi le-a extras din arhivele secrete din Viena, unde printr-o favoare specială avea intrarea liberă, toate punctele odinioară obscure s-au limpezit şi cunoaştem chestiunea alipirii Bucovinei către Austria pînă în cele mai mici amănunţimi.
în cursul istoriei sale Austria a izbutit să-şi aproprieze în mai multe rînduri provincii sau chiar întregi ţări străine prin abilităţi diplomatice sau prin căsătorii fericite. Este proverbial hexametrul latin care felicită cu ironie acest imperiu că-şi măreşte teritoriul prin Însurători, pe cînd alte popoare sunt silite să poarte lungi războaie:
„Bella gerant alii, tu felix Austria, nubel" Iar în ceea ce priveşte dibăcia oamenilor de stat austriaci, ea a fost totdeauna şi este şi astăzi vestită. N-am văzut noi diplomaţia acestui imperiu izbutind în timpurile cele mai recente să-şi anexeze definitiv două provincii pe cari le ocupa fără alt titlu decît cu însărcinarea de a le administra în numele suveranului lor?
Folosindu-se de documentele Hurmuzachi, cari Cuprind preţioasa corespondenţă dintre Thugut, internunţiul austriac din Constantinopole, şi Kaunitz, ministrul de Externe din Viena, colegul nostru dl. Al. Xenopol descrie în volumul V al Istoriei românilor, cu toată limpezimea, detaliurile tratărilor între diplomaţii Austriei şi bărbaţii politici turceşti, notînd pînă chiar şi sumele de bani cu care aceştia din urmă, precum şi mareşalul muscal ce comanda armata de ocupaţie au fost cumpăraţi, cei dintîi ca să adereze la cedarea Bucovinei, cel din urmă ca s-o înlesnească.
Ceea ce dl. Xenopol n-o spune decît acoperit, dar noi cunoaştem printr-o tradiţie constantă, este că hărţile geografice ce se prezentau la Constantinopole pentru a se face delimitarea pe hîrtie nu erau conforme cu realitatea şi ca buna credinţă a sultanului a fost surprinsă. Ceea ce pe hărţi părea numai o suşăniţă îngustă de pămînt, o trecătoare între Ga-liţia şi Ardeal, era în realitate toată partea de nord, mai multe judeţe ale Moldovei.
Divanul trimise deci un protest energic la Poartă şi domnitorul aprobă în totul acest act. Cunoscînd relaţiile lui Grigore
533
Ghica cu ruşii, suntem în drept a presupune că pasajul din memoriu care cuprinde ameninţarea că Moldova se va adresa la altă putere (adică Rusiei) pentru a-i cere protecţiune şi ajutor dacă va fi părăsită de suzeranul ei, pornea nu din iniţiativa boierilor, ci din îndemnul lui Grigorie-vodă însuşi, în urmă, văzînd că nu se mai poate evita dezlipirea unei părţi a Moldovei şi anexarea ei de către Austria, Ghica stărui în toate chipurile să fie el numit comisar special pentru delimitarea părţii de pămînt ce avea să fie cedată. Austria negreşit se opuse la aceasta cu toată energia, dar chiar fără împotrivirea acestei puteri, Poarta nu putea admite cererea lui Ghica niciodată. Soarta lui Grigorie-vodă era hotărîtă: cu mîna cu care, printr-o neînţeleasă orbire, el îndrăznise să iscălească ameninţarea sultanului cu chemarea ajutorului rusesc, el îşi iscălise şi sentenţa de moarte.
Alte fapte se puteau uita şi ierta cu trecerea timpului, ca şi aiurea aşa şi la Stambul, dar o insultă adusă sultanului, acestui mai mult decît om, aproape un dumnezeu, cum îl numeşte marele logofăt Nicolache Suţu în memoriile sale, nu putea rămîne nepedepsită niciodată. Ar fi trebuit s-o ştie aceasta Grigorie Ghica, fiul dragomanului Alexandru, care fusese executat la Stambul în faţa seraiului, cu atît mai mult că era prevestit de prietenii săi din Iaşi, din Bucureşti şi chiar din Constantinopole.
E drept însă că mulţi alţi bărbaţi politici, înainte şi după dînsul (d. ex. Alexandru Ipsilante), se încrezuseră şi ei în făgăduielile înşelătoare ale unor oameni de stat muscali, fără însă să audă direct, iar nu prin intermediari închipuiţi, şi cuvîntul celui ce ocupă scaunul împărătesc şi de la care singur, în autocratica Rusie, atîrnă în definitiv actele politice hotărîtoare.
Moartea lui Grigorie Ghica se povesteşte cam în acelaşi mod de toţi acei ce au descris-o; detaliurile însă variază.
Capugiul purtător al firmanului este, precum am zis, întîmpinat la Şanta de o deputăţie trimisă de vodă. Ahmed-bei — acesta este numele său — se preface a fi bolnav şi e dus culcat la conacul turcesc, situat în acea parte a oraşului ce se numea şi se numeşte şi astăzi Beilic. Vodă e înştiinţat despre boala trimisului împărătesc şi porunceşte medicilor curţii Gavrilache şi Fotache să se ducă imediat să-1 îngrijească. Totodată trimite vorbă că va veni să-1 vadă în persoa-
554
liă.i Autorul Stihuirii se înşalâ zicînd că era o duminică cînd vodă a mers la conac:
De duminică-ndeseară (O ! Ce ceas şi zi amară !) A poruncit să gătească Careta sa cea domnească ...
Asemenea din eroare, în istoria colegului nostru, dl. Al. Xe-nopol, se pune scena tragică în ziua de 12 octomvrie. Faptul s-a pretrecut sîmbătă, 1 octomvrie 1777, seara spre duminică.
Cu treizeci şi cinci de ani în urmă cînd, în vederea serbării ce era să urmeze şi de care am să vorbesc îndată, cercetam în Iaşi data exactă a atentatului, am găsit într-o notiţă dintr-un vechi număr al Foaiei pentru minte, inimă şi literatură, a ilustrului nostru fost coleg Gheorghe Bariţ, că omorul s-a făptuit sîmbătă în 1 octomvrie. După ziua de 17 aprilie, în care s-au serbat Pastile în 1777, am constatat uşor că întîia zi a lunii octomvrie din acel an a căzut într-adevăr într-o sîmbătă. Era deci cea mai mare probabilitate că data aceasta este cea exactă. Astăzi însă, cînd Academia Română a publicat Efemeridele lui Constantin Caradja, întîi după originalul grecesc şi acum în urmă în traducerea română a colegului nostru dl. G. Murnu, care s-a împărţit acum cîteva zile, nu mai avem nici o îndoială, căci o ştim de la una din persoanele ce încunjurau pe vodă Ghica şi a scris notiţele sale chiar atunci.
Constantin Caradja, autorul Efemeridelor, bolnav de friguri continue de mai mult timp, nu se mai putea îndrepta, în zadar îl îngrijau doctorii din Iaşi; chiar şi cura ce-i prescri-sese prin corespondenţă medicii vestiţi din Viena nu-i aducea vindecare. Cu toată via mişcare politică din Iaşi, el părăseşte capitala şi, pentru a schimba aerul, se aşează la moşia sa Mărgineni din judeţul Neamţu, unde se găsea în ziua de 1 octomvrie 1777. Acolo află cu spaimă faptele petrecute în Iaşi şi în ziua de 6 oct. el se întoarce în capitală, unde pînă la sosirea noului domn, Const. D. Moruzi („fala grecilor", cum îl numeşte Caradja), găseşte, ţiind provizoriu frînele guvernului, o căimăcămie compusă din boierii: Vasile Razu, Ioniţă Cantacuzin, Dimitraşcu Sturdza, Iorgache Ghica, Iorgache Balş şi Manolache Bogdan. Notele sale, Caradja
555
le-a scris probabil chiar în întîiele săptămîni din octomvrie, după, negreşit, contradictoriile versiuni ce i se comunicase în acele timpuri turburate. Caracteristic este că de asasinarea domnitorului Caradja nu vorbeşte deloc, parcă i-ar fi fost frică să o menţioneze chiar faţă de sirie însuşi, în notele sale personale, care nu aveau scopul de a fi comunicate altora. Atît era de mare groaza ce inspira o poruncă venită de la Stambul! El alunecă toată vremea împrejurul faptei însăşi şi lasă numai a se înţelege că s-a petrecut ceva foarte grav, prin următoarele cuvinte: „Toţi erau turburaţi şi cutremuraţi din pricina acestei întîmplări neaşteptate şi neobicinuite (fără a preciza care faptă), pentru că niciodată nu s-a întîmplat o asemenea tragedie în istoria Moldovei."
Deci în acea sîmbăta, domnitorul vrea să plece la conacul turcesc. Doamna — soţia lui vodă Grigorie Ghica se numea Ruxandra şi era fiica lui Iacovache Rizo — este mîhnită, turburată, are presimţiri negre şi, întocmai ca şi Calpurnia, soţia lui Iuliu Cesar, conjură pe soţul ei să nu părăsească, palatul. Vodă insistă:
Şi îndată purcezînd, A rămas Doamna plîngînd, Că ea-i zise să nu meargă Pîn' va cerceta să vadă Acest turc aşa cumplit Cu ce porunc-a venit.
Vodă pleacă de la curte cu careta. După altă versiune însă, cînd trăsura trăsese la scară, caii deodată speriaţi, nu se ştie de ce, încep să sară şi să zvîrle, rupînd hamurile. Atunci domnitorul dă ordin sâ-i puie şeaua pe un cal de călărie, în momentul plecării, tufecci-başa sfătuieşte pe vodă să ieie cu dînsul o gardă mai numeroasă:
Că merg numai doi copii Şi vreo trei boierinaşi Ş-al doilea cămăraş.
Dar vodă refuză:
Vod-auzînd a răspuns: Nu trebuie,, sunt de-ajuns!
556
Se vede însă că escorta era mai numeroasă decît arată cîntecul. Afară de copiii de casă (adică pajii), ea se compunea dintr-un număr mai mare de delii şi idiclii ce formau garda domnească, sub comanda cămăraşului, care era un fel de şambelan al curţii sau de căpitan al gardei domneşti.
Ajunşi la conacul din Beilic, oamenii din suita lui Ahmet-bei ies înaintea domnitorului şi-1 introduc în casă, iar pe boie-rinaşii ce formau escorta îi invită în apartamentele lor, ce se găseau în aceeaşi curte, dar într-o clădire deosebită. Vodă intră în casă la trimisul Porţii. Era o odaie mare, mobilată după obiceiul acelor timpuri cu un divan lung ce se întindea de-a lungul păretelui, faţă cu uşa de intrare, de la un capăt al camerei pînă la celălalt şi acoperit cu cit pînă la pămînt. La un capăt se găsea o perdea mare. Vodă se apropie de divanul, pe care capugiul era culcat şi gemea încet. După schimbarea cîtorva cuvinte, tursul scoate de sub perină o tabachere şi cu voce slabă întreabă pe domnitor dacă nu vrea tabac. Acest cuvînt ar fi fost lozinca dată ca ucigaşii să se repeadă şi să lovească. După altă versiune, Ahmet ar fi oferit obicinuitele dulceţi şi cafea şi ar fi bătut în palme ca servitorii să vie cutavele. Bătaia în palme ar fi fost semnalul ca numeroşii bostangii şi ieniceri, ascunşi sub divan şi după perdea, să sară cu hangerele goale în mînă şi să străpungă pe Grigorie -vodă. Lovit în piept, în spate, în toate părţile, ca şi marele Cesar la idele lui martie, Ghica-vodă n-ar mai fi putut rosti decît cîteva cuvinte şi ar fi căzut mort la pămînt:
Şi un turc de gît îl strînge Şi amarnic îl străpunge Şi nu mai poate striga Şi a se mai văita ...
Dar după o versiune, mult mai probabilă, pe care o admit şi Xenopol în Istoria românilor, şi Mihail Kogălniceanu în monografia sa Trei zile din istoria Moldovei, care formează o tradiţie constantă în Moldova şi pe care cu o cunosc de la un străunchi al meu, Costache Gane, care şi el o ştia de la un urmaş al cămăraşului ce comanda garda domnească, Grigorie-vodă, bărbat curajos şi tare precum era, se apără cu voinicie. Izbutind să scoată pumnalul ce avea la brîu, el la rîndul său loveşte în ucigaşi, se luptă cu dînşii cu puterea disperării, trînteşte mai mulţi din ei la pămînt, pînă ce, scăl-
557
dat în sînge, ajunge la fereastră, sparge geamurile şi strigă ajutor. Numai atunci, străpuns în inimă, de o ultimă lovitură, se rostogoleşte fără suflare la picioarele capugiului, înaintea divanului. Boierinaşii din garda domnească, auzind ţipetele, recunosc glasul lui vodă şi scoţînd iataganele să răped furioşi în casă ca să scape sau măcar să răzbune pe stăpînul lor. Dar în acelaşi moment, capugiul, sărind în picioare pe divan, strigă cu glas răsunător: Firman! Firman!
La auzul acestui cuvînt fermecător şi la vederea pecetei împărăteşti ce atîrna de un pergament, slujitorii lui vodă se simt ca paralizaţi. Braţul le cade în jos şi capul lor se pleacă pe piept cu umilinţă. Aşa era de mare în acele timpuri triste prestigiul unui sultan şi aşa de căzută demnitatea românilor !
Capul lui Grigorie Ghica e rătezat, sărat şi trimis la Stambul prin satîrbaşul Halii Aga, ca dovadă de împlinirea poruncii împărăteşti, iar trupul e îngropat în dosul conacului din Beilic. Exageraţia populară zicea că trupul ar fi fost aruncat la cîinii din mahalale, dar adevărul este, după cum afirmă şi Caradja, că îngroparea s-a făcut în grădina conacului îndată după omor. De acolo a fost dezgropat în ziua de 17 no-iemvrie şi înmormîntat în biserica Sf. Niculae din apropiere,, biserica lui Ştefan cel Mare reparată în zilele noastre.
Aceasta a fost sfîrşitul lui Grigorie-vodă Ghica, al acelui bărbat care s-a deosebit şi ca domn prin calităţile sale de bun administrator, şi ca bun român prin sentimentele sale patriotice.
Pare extraordinar că poetul care a compus Stihuirea, după ce descrie grozava scenă a asasinării domnitorului, nu găseşte nici un cuvînt de indignare pentru această oribilă faptă:
Iar trupul cel mult muncit
Şi de cuţite rănit
L-au dat pe fereastră jos
Spre grădina cea din dos.
Şi bostangiii săpară
Ş-acolo îl îngropară,
Din averile lui toate
Neavînd la a sa moarte
Măcar patru coţi de pînză j
Ca pe dînsa să-1 întinză.
Iar capul într-o cutie
558
L-au trimes la-mpărăţie Precum şi averea-i toată O făcu peşcheş la Poartă. Şi aşa s-a săvîrşit Grigore Ghica cel vestit.
Râmîne să ne rugăm Ca să-l ierte Dumnezeu. Ţie-i duhu-n fericire, Vecinic-a lui pomenire! Şi totuşi, dacă e adevărat că Enache Kogălniceanu e autorul acestei poeme, tot el, cînd scrie în proză istoria acestui domn, îl caracterizează în modul următor:
„întreg era acest domn la toate, plin la minte, învăţat, ştia toate trebile cum le va purta ... Nu era om împrăştietor, toate semile le căuta înaintea măriei-sale şi cuvîntul ce grăia era grăit şi era lăudat de către toţi"...
Un secol mai tîrziu, în 1875 (căci Austria considera anexarea din ziua intrării trupelor imperiale pe teritoriul Moldovei, iar nu din ziua iscălirii tratatului cu Poarta), Consiliul comunal din Cernăuţi, compus în majoritatea sa nu din pămînteni, ci din străini emigraţi în Bucovina în timpuri mai nouă, a hotărît să serbeze în mod strălucit aniversarea centenară a anexării Bucovinei. Guvernul central din Viena a exprimat dorinţa ca, cu această ocaziune, să se ridice la Cernăuţi un mare monument reprezentînd „Austria" şi a făgăduit cernăuţenilor înfiinţarea unei universităţi.
Noi din România vedem cu amărăciune această serbare, şi eu însumi, într-un articol întitulat Serbarea din Bucovina îndreptată contra românilor şi publicat în Convorbiri literare din 1 fevruarie 1875, mi-am manifestat toată indignarea de care eram cuprins. Scriam între altele:
„Care este obiectul serbării din Bucovina? Ce-şi propune Austria să eternizeze prin monumente? Vrea să serbeze o biruinţă cu arma în mînă? Neapărat că nu, căci nu puterea războiului a smuls Bucovina din trupul Moldovei...
Monumentele se ridică faptelor mari şi neperitoare, izbîn-dite prin jertfe şi sînge, iar nu vicleniei şi nedreptăţii ...
... Ce ne rămîne nouă de făcut? Dacă suntem în trista poziţie de a nu ne putea manifesta indignarea, putem cel puţin .să ne amintim aniversarea pierderii noastre prin o serbare
I 559
solemnă. Şade bine unei familii să meargă la mormîntul unui membru ce a pierdut şi să verse o lacrimă la aniversarea morţii sale, şade bine şi unui popor să-şi amintească o epocă dureroasă cu jale şi resignare. Am cetit cu mulţumire că primarul din Iaşi voieşte să puie în lucrare un vot al Consiliului comunal dat de multă vreme şi rămas neexecutat, după care trebuia să se găsească locul unde a fost ucis domnul Moldovei Grigorie Ghica-voievod şi să se ridice un monument acestui domnitor iubitor de ţară ... în momentul în care se va înălţa în Cernăuţi statua Austriei, noi în Iaşi să descoperim piatra lui Grigorie-vodă, chiar pe locul unde a căzut sub cuţitele ucigaşilor pentru patriotica sa împotrivire contra sfîşierii patriei noastre. Dacă în Cernăuţi vor răsuna cuvinte pompoase şi declamări în lauda luminii civilizatoare, noi în Iaşi să ne mulţumim cu un cuvînt funebru, rostit încet în memoria neuitatului şi nenorocitului nostru domn. Şi dacă vor cînta cumva în noua şi splendida Mitropolie a Bucovinei un Te-Deum de glorie, noi în vechea şi modesta mitropolie a Moldovei şi Sucevei să facem o rugăciune de jale ca să ne amintim acel fapt dureros.
în acest chip ne vom reîmbărbăta pe noi înşine, şi românii din toate provinciile vor vedea că nu suntem nepăsători, nici către bărbaţii ce au binemeritat de la patrie, nici către trecutul nostru."
Pentru a aplica votul ce-a dat cu mulţi ani în urmă şi ţinînd seamă de apelul ce-i adresasem, Consiliul comunal din Iaşi hotărî să se facă o ceremonie funebră în ziua de 1 octomvrie următor, întru pomenirea lui Grigorie Ghica-vodă, al treilea din cei zece domni pe care această ilustră familie i-a dat Ţărilor Române.
în ziua hotărîtă, mitropolitul Moldovei şi Sucevei cu tot clerul mitropolitan sluji cu mare pompă o panahidă în vechea Mitropolie. Din curtea bisericii, toate autorităţile, persoanele notabile din Iaşi şi o mulţime imensă de popor, în sunetul unui marş funebru, porniră în procesiune la Beilic. Fusese invitaţi toţi primarii comunelor urbane din ţară să asiste la această serbare şi veniseră în mare număr. în fruntea tuturor păşeau primarii din Iaşi şi din Bucureşti, ::cel din Iaşi, atunci ca şi acum, iubitul nostru coleg dl. Nicu: Gane, cel din Bucureşti, dl. general Gheorghe G. Manu. Ajtmgînd la Beilic înaintea sarcofagului ridicat de primărie pe'vbcul
560
unde se săvîrşise omorul, preoţii făcură rugăciunile cuvenite pentru sfinţirea pietrei. Apoi primarul laşului ţinu un discurs patriotic amintind faptele petrecute pe acel loc cu un secul înainte. După dînsul vorbiră defunctul baron Dimitrie Petrino, tînăr poet, emigrat din Bucovina, şi la urmă profesorul de istorie al Universităţii din Iaşi, regretatul nostru coleg Nicolae Ionescu. Serbarea funebră se sfîrşi, după vechile noastre datine, cu împărţire de pomeni la săraci.
Era o atmosferă înălţătoare, căci pentru întîia oară după veacuri, românii serbau cu solemnitate fapte memorabile din istoria lor, chiar fapte de acele ce ar fi putut atinge susceptibilitatea vreunuia din marile imperii ce ne înconjoară. M.S. regele, pe atunci încă domn, împărtăşind ca totdeauna sentimentele poporului, dărui comunei Iaşi bustul frumos lucrat al lui Grigorie Ghica-vodă. Acest bust fu aşăzat şi se vede şi astăzi pe sarcofagul [din] Beilic.
De-atunci timpurile s-au schimbat. Acei dintre noi cari au ajuns la o vîrstă înaintată au avut fericirea să vadă, în relativ scurtul răstimp al unei vieţe de om, fapte şi izbînzi pe care abia îndrăzneau să le spereze.
Din două principate mici şi vasale, nebăgate în seamă, am văzut ridicîndu-se un regat liber şi respectat. După secule, am desfăşurat iarăşi steagul nostru biruitor pe cîmpul de război, şi după numeroase domnii efemere, ne-am bucurat de o domnie lungă şi glorioasă, cea mai lungă din istoria românilor după domnia marelui Ştefan, ş i care — vrînd Dumnezeu— va întrece şi pe aceea.
Urmaşii noştri vor avea şi alte succese. De nu vor cădea în cursele ce li se întind cu teorii antipatriotice, antireli-gioase, antimilităreşti, ci din contra se vor convinge bine,, chiar din epizodul jalnic al istoriei noastre de care pe scurt am vorbit astăzi, că, la indivizi ca şi la popoare, numai acele drepturi sunt eficaci şi se respectă, care ştiu să fie apărate. Dacă vor precepe şi vor simţi că fără jertfe nimic mare nu se poate dobîndi, viitorul va aduce la împlinire alte aspiraţii înalte ale poporului român.
Unire strînsă, disciplină aspră, voinţă tare, putere de luptă şi de jertfire, toate aceste calităţi, unite cu iubirea neamului şi trecutului nostru, iată ce urez din suflet generaţiilor viitoare! ;
561
RĂSPUNSUL D-LUI I. C. NEGRUZZI LA DISCURSUL DE RECEPŢIUNE AL D-LUI B. DELAVRANCEA
Alteţă regală,
Domnilor şi stimaţi colegi. Iubite confrate şi amic,
Regretatul nostru coleg Ioan Puşcariu, al cărui scaun îl ocupi în Academia Română, a scris în şirul unei vieţi lungi şi fericite numeroase studii de valoare, mai mult fragmente, precum singur le-a numit, decît opere de întindere mare. El a scris şi fragmente literare, şi fragmente istorice, cele din urmă referindu-se mai ales la istoria românilor de dincolo de Carpaţi.
în opunere cu Puşcariu, d-ta ai făcut totdeauna numai literatură, voi să zic numai opere de imaginaţie curată. Ai scris mult, ai scris multe şi ai fi înmulţit încă şi mai tare şirul volumelor publicate, dacă te-ai fi născut în rîndul acelora cari nu sunt siliţi să intre de la început în lupta pentru existenţă. Dar de această situaţie fericită s-au bucurat în zilele noastre, ca şi la alte popoare aşa şi la noi, numai prea puţini autori. Negreşit, bărbaţii cari în epoca renaşterii noastre naţionale au făcut începutul literaturii române au avut o situaţie independentă, fiindcă toţi ieşise din clasa superioară a societăţii, din clasa boierească,^ care singură pe atunci căpăta o învăţătură mai aleasă. în urmă însă, cu înmulţirea şcoalelor şi lăţirea învăţăturii, toate talentele şi-au putut face drum şi au ieşit la suprafaţă. Dar numai puţini au fost în poziţia să-şi consacre timpul lor întreg operelor de imaginaţie; greutăţile vieţii, cunoscutul „struggle for li/e" a ridicat adeseori stavile gîndirii lor tocmai cînd îşi lua zborul spre sfere mai înalte şi mai senine.
562
Din perioada a doua a literaturii noastre moderne poate singur Vasile Alecsandri a fost în fericita situaţie de a nu fi silit nici un moment să-şi tulbure cu grijile existenţei avîntul bogatei sale imaginaţii.
Totuşi, adevăratul talent străbate totdeauna. în orice împrejurări ar trăi, o îmboldire puternică îl sileşte să puie la o parte lucrurile cerute de nevoile vieţii, pentru a se arunca în lumea părerilor şi a visurilor. Din aceste naturi alese ai făcut parte şi d-ta, iubite confrate. De tînăr încă, ai simţit o irezistibilă pornire să trăieşti mai mult în societatea fiinţelor plăsmuite de frumoasa-ţi închipuire decît în aceea a persoanelor reale cari te înconjurau, şi astfel ai creat acel şir de novele şi romane cu care ai îmbogăţit literatura română.
Fie că te preocupă aprofundarea stării sufleteşti a acelui tînăr, peste măsură de simţitor şi impresionabil, poreclit Trubadurul de conşcolarii săi şi pe care neurastenia îl împinge spre o moarte tristă şi prematură; fie că descrii situaţia văduvei de la sat, bogată odinioară şi rămasă, drept unică avere, numai cu fiica sa, frumoasa Sultănica, care cade jertfă patimii neînfrînate a unui flăcău fără scrupul; fie că, adoptînd forma şi cuprinsul basmelor populare, compui admirabilele naraţiuni: Norocul dracului, Poveste şi altele; sau că, uitîndu-te împrejuru-ţi, mai ales în lumea celor mici şi smeriţi, zugrăveşti cu bogăţia de colori ce-ţi este proprie luptele sufleteşti ce se dau deopotrivă în fiecare individ şi în fiecare societate, fără deosebire  de poziţie socială, totdeauna ştii să ţintuieşti puternic interesul cetitorului. Cînd însă este vorba de epizode din timpul invaziu-nilor ruseşti sau turceşti, atunci eşti neîntrecut. Ce ştim noi cum se prezentau raporturile între ostaşii veniţi de la miazănoapte, cari au încălcat aşa des pămîntul nostru, şi straturile de jos ale poporului român? Ce ştim noi despre suferinţele atîtor familii simple şi umile, cînd oardele turceşti veneau despre miazăzi şi ocupau satele şi oraşele noastre? Noi nu ştim nimic, căci nimeni n-a descris, nici n-a povestit fapte şi întîmplări răzleţe din cari să ne facem o idee despre cele ce se petreceau. D-ta însă ştii, ai văzut tot şi ne dai tablouri vii şi plastice din acea epocă. Negreşit, nu ai trăit pe atunci şi nu cu ochii d-tale ai văzut dramele teribile ce se jucau-în timpurile acelea, dar le-ai văzut tot aşa de limpede cu
56»
ochii, închipuirii şi desigur faptele au fost în realitate aşa cum le descrii.
Din tot răstimpul numeroaselor războaie dintre ruşi şi turci, noi am studiat bătăliile şi tractatele de pace şi am apreciat rezultatele politice; am constatat introducerea în limba română a unui mare număr de cuvinte şi ziceri, am băgat seama la transformarea năravurilor ce au suferit păturile sociale conducătoare; am văzut relaţiile de familie ce s-au stabilit prin căsătorie între numeroşi ofiţeri muscali şi fiice de boieri români şi am judecat consecvenţele acestor legături. Dar suferinţele individuale ce loveau familii răzleţe din popor în onoarea şi averea, cîteodată şi în viaţa lor, despre acestea nu am avut nici o idee.'Ai trebuit să pui pe bătrînul Tămădueanu să ne povestească în novela Odinioară ce trăsnet loveşte o familie smerită care trăia liniştită într-o mahala a oraşului, cînd iarăşi ne ocupaseră ruşii odată, pornind, cum spune povestitorul, „viteaz la viteaz şi împărăţie la împărăţie". Dar cu turcii era mai bine? Să deschidem cartea d-tale şi să cetim novela Răzmiriţă, ca să vedem ce grozăvii făptuiau paginii şi ce drame ce petreceau între pacinicii locuitori ai satelor. Familiile din clasa superioară tot puteau, prin situaţia lor, prin influenţa de care dispuneau după împrejurări, la nevoie prin fugă şi prin pribegire să-şi scape existenţa şi cîteodată chiar averea, dar cei mici nu aveau nici un protector care sâ-i păzească şi nici o armă cu care să se apere. Ei erau victimele tuturor violenţelor şi tuturor cruzimilor.  Trebuie să cetim acele descrieri ce ne faci cu mînă de maestru ca să binecuvîntăm zilele în care trăim şi să urăm ca patria noastră să fie în veci ferită pe viitor de calamitatea cea  mare  ce  este o invazie străină.
După ce ai compus un lung şir de romane şi novele, te-ai îndreptat în anii din urmă spre literatura dramatică. Aceasta ţi-a adus mari succese şi cîteva insuccese, îndrăznesc a zice, răsunătoare. Ce efect adînc au produs dramele istorice ce ai pus pe scenă ! Figura lui Ştefan-vodă, nu în tinereţea sa, nu în vîrsta sa matură, cînd întreaga creştinătate îşi îndreptase privirile asupra acestui domn care singur dintre monarhii creştini ţinuse în loc impetuosul şi pînă la dînsul neînfrîntul şuvoi al otomanilor, ci la sfîrşitul lungii sale vieţi, ne-o înfăţişezi măieaţă înaintea ochilor... Moartea
564
unui erou, un frumos apus de soare! Tot aşa de plastic ai ştiut să zugrăveşti pe luminatul Petru Rareş — Luceafărul — şi pe viforosul Ştefăniţă-vodă. Părerea mea de rău este că nu ai urmat pe calea dramelor istorice. Alecsandri scrisese pe Despot-vodă, Hasdeu pe Răzvan, Samson Bodnărescu pe, Alexandru Lăpuşneanu, Alexandru Davila pe Vlaicu-vodă alţi autori mai puţin răspîndiţi au cercat cu mai mică izbîndă să puie în scenă deosebite alte figuri din istoria românilor, d-ta singur ne-ai creat o trilogie care va rămînea în literatura noastră.
Am încredinţarea că nu ai fost din cale-afară rău impresionat de împrejurarea că publicul nostru a primit cu critică aspră cîteva piese compuse în urmă cu subiecte luate din romane mai vechi ce ai scris. Ştiu că aceste opere erau copii prea iubiţi ai d-tale şi că nereuşita lor te-a mîhnit, dar aşa se întîmplă în viaţă: Adesea tocmai fiii cei mai răsfăţaţi sunt cei cari au purtarea cea mai rea şi în schimbul dragostei şi îngrijirilor primite aduc părinţilor lor numai supărări în loc de bucurie. Şi apoi dacă critica a fost aspră, ce dovedeşte aceasta? Aceasta dovedeşte cu ce autor publicul avea a face. Lessing, marele critic pe care îl citezi în discursul d-tale de astăzi, scrie în una din epistolele sale:
„Pe un poet rău nimeni nu-1 dojeneşte, pe un poet mediocru îl judecăm cu indulgenţă, dar faţă de un autor însemnat suntem fără de milă".
Aceasta este soarta frumoasă a oamenilor de' talent. Ei nu se măsoară cu măsura comună, ci cu alta, apropiată taliei lor. Fii pe pace, iubite confrate şi amic, dezaprobările din urmă nu ţi-au micşorat meritul întru nimic: mai c-aş zice chiar că ţi l-au mărit, căci, precum minunat se exprimă un autor contemporan, gloria omenească este făcută din două zgomote, zgomotul aplauzurilor şi zgomotul fluierăturilor. Toţi scriitorii de seamă au cunoscut dezaprobările zgomotoase, fără ca renumele lor să piardă ceva din strălucirea lui. Gloria d-tale a rămas întreagă, căci o meriţi deplin. Ba mai ai asupra altora avantajul că ea se întemeiază şi pe altă calitate ce-ţi este proprie. Pe lîngă talentul de autor, natura ţi-a hărăzit darul de a fi şi orator.
Eu ţi-am admirat totdeauna proza frumoasă, stilul concis, expresiv şi energic şi bogăţia de cuvinte ce ai la
565»
îndemînă şi întrebuinţezi cu îmbelşugate. Este un mister pentru mine unde ai găsit, sau mai bine, unde ai descoperit şi cît de bine potriveşti la locul cuvenit aceste cuvinte şi ziceri minunate, deşi puţin uzitate. Cînd ţi-am cetit întîiul volum ce ai tipărit, am văzut pe coperta lui pecetea talentului ; •cînd pentru întîia oară te-am auzit vorbind în public, ţi-am rezervat îndată în mintea mea un loc de frunte printre însemnaţii dar puţinii oratori ce s-au produs la noi în generaţia mai nouă.
Adevăratul orator trebuie să aibă voce sonoră şi accentuată, gestul sobru dar potrivit, limba curată şi curgătoare, înşirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică şi mai ales logică, căci scopul cuvîntării nu este de a impune, ci de a convinge. Aceste calităţi le ai toate, ne-ai dat despre ele dovezi numeroase, iar ultima dovadă ne-ai dat-o chiar astăzi şi îndrăznesc a zice (nu ştiu dacă nu afirm ceva paradoxal) că dacă nu ai fi scris nici un rînd, ci pîn-acuma ai fi ţinut numai discursuri, încă ar fi trebuit să ţi se ofere un loc în Academia Română.
Dar d-ta eşti modest — toate talentele sunt modeste —. D-ta afirmi în cuvîntarea de astăzi că alţi autori ar fi meritat să fie primiţi înaintea d-tale în rîndul membrilor acestei înalte instituţiuni de cultură. Ne citezi chiar nume: pe Caragiale, pe Vlahuţă, pe Coşbuc. Fără îndoială, toţi aceşti bărbaţi sunt autori de mare valoare. Dar dacă d-1 Alexandru Vlahuţă nu face parte din Academia Română, vina este ea •oare a noastră? Noi toţi, ţinînd sema de talentul său, am voit să-1 numărăm printre membrii noştri'1». Dar el însuşi, pentru motive ce n-am putut aprecia, a refuzat invitaţia ce i-am făcut. D-1 Coşbuc a fost distins de Academie cu cel mai mare premiu de care dispune'2», premiu care înaintea sa fusese acordat marelui poet Vasile Alecsandri'3» şi marelui prozator Alexandru Odobescu'4», iar în ce priveşte pe regretatul Caragiale, nu mă îndoiesc că el ar fi ocupat locul ce i se cuvenea aici, dacă moartea nu l-ar fi ridicat înainte de vreme din mijlocul numeroşilor săi admiratori.
Alegerea d-tale este drreaptă şi meritată: o meriţi şi ca autor, şi ca orator şi, aş adăogi, şi ca erudit. Un specimen despre această erudiţie ni l-ai dat în cuvîntarea ce ne-ai ţinut astăzi; am apreciat-o toţi în fina analiză ce ai făcut
despre geniul şi natura literaturii populare. Eu am cetit acest studiu cu plăcere extremă şi tot astfel l-am ascultat astăzi. Vezi că poezia populară mi-a insuflat totdeauna cel mai mare entuziasm. De cînd eram copil, cu dînsa m-am hrănit. Şi deseori aceste admirabile produceri ale imaginaţiei poporului nostru formau seara obiectul citirii comune în familia mea, frumos cetitorul fiind însuşi tatăl meu. Constantin Negruzzi.
Mai tîrziu, cînd copil încă, am fost trimis în ţări străine la învăţătură şi mă gîndeam la patria îndepărtată, aducerea--aminte a doinelor noastre mă înduioşa şi aceea a cînturilor bătrîneşti mă însufleţea. Pâunaşul Codrilor, Mihu Copilu, Sîrb Sărac, Toma Alimoş, Român Grue Grozovanul, toate aceste figuri de voinici cari nu cunoşteau nici frică, nici sfială, eu le vedeam vii înaintea ochilor şi le comparam cu cavalerii rătăcitori despre ale căror fapte vitejeşti ceteam în cărţile de legende ale Evului Mediu ce ni se îngăduia să luăm în mînă.
Desigur că şi pe d-ta te-a impresionat literatura populară tot aşa de mult, de vreme ce ne-ai făcut despre dînsa un studiu aşa de complet şi o analiză aşa de desăvîrşită.
Iubite coleg, eşti în plenitudinea puterii de muncă, păstreaz-o pînă la urmă. Nemuritorul Horaţiu, în una din odele sale adresată zeului Apollon, îşi arată dorinţele ce are pentru anii bătrîneţei:
Frui paratis et valido mihi Latae, dones et precor integra Cum mente, nec turpem senectidem Degere, nec cithara carentem.
„Fiu al Latonei, îngăduie ca sănătos la trup şi la minte să mă bucur în linişte de ceea ce am; să nu petrec o bătrî-neţe lipsită de glorie şi să nu las să-mi cadă lira din mînă!"
Iată ceea ce-ţi urez şi d-tale, iubite confrate. în cercul familiei d-tale muzele îţi sunt oaspeţi oboşnuiţi şi binevoitori. Dacă din aceste zîne, aceea a imaginaţiei poetice şi aceea a elocvenţei ţi-au fost totdeauna prielnice, Euterpe, muza muzicei, este inspiratoarea frumoasei generaţii ce-ţi urmează, alegînd în casa d-tale locaşul ei statornic.
567
Predecesorul, al cărui scaun ocupi în instituţia aceasta a ajuns la vîrsta de 88 de ani: întrece-1 în astă' privinţă™' El a lucrat şi scris pînă la sfîrşitul vietei sale: imitează-1 intru aceasta, ca să ţi se împlinească în totul dorinţele înţeleptului Haraţiu. Cu această urare, fii, iubite confrate şi amic, binevenit în Academia Română!
IOAN AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, „ÎN LUMEA DREPTĂŢII", „ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ", „PE MARGINEA CĂRŢILOR"
D-1 I. Brătescu-Voineşti prezentă la premiul Năsturel două volume de nuvele şi schiţe, din cari unul a apărut în a treia, iar celălalt în a şaptea ediţie în anul expirat 1912. Pe lîngă aceste volume, a mai alăturat şi o broşură: Pe marginea cărţilor, care e o cuvîntare ţinută la Congresul „Asociaţiei române pentru înaintarea şi răspîndirea ştiin-ţeW.
D-1 I. Brătescu-Voineşti, membru corespondent al Academiei Române, este un autor aşa de cunoscut, încît nu am nevoie să intru în lungi analize şi aprecieri ale operei sale. Stilul său e limpede şi corect, limba sa e frumoasă şi armonioasă, ce^e mai multe din bucăţile sa^ de proză descriu în mod admirabil caracterele interesante1 or sale personaje, precum şi situaţiile în general simp^ în cari ele se mişcă.
Schiţele, ca de ex. Patima, Metamorfoza, Contravenţie, Blana lui Isaia, Vîrcolacul, Călătorului îi sade bine cu drumul etc, etc, îndeobşte scurte, sunt scrise cu un humor covîr-şitor. Novelele însă sunt mai toate tragice şi emoţionante. Fără a putea zice că d-1 Brătescu-Voineşti are o concepţie pesimistă despre lume, el revine adeseori şi cu deplin succes la descrierea nedreptei întocmiri a societăţii omeneşti, în care aşa des izbind este a celor răi, dîrji şi egoişti, iar suferinţa a celor buni, dezinteresaţi şi sfioşi. Microbul, de ex., îţi produce o adîncă jale, cînd vezi cu ce nepăsare şi absolută lipsă de milă trec cei indiferenţi şi superficiali pe lîngă un suflet simţitor şi umil, a cărui viaţă nu e decît o lungă şi penibilă jertfire de sine.
Figurile pe cari autorul le descrie cel mai bine şi cu predilecţie nu sunt, ca la alţii, tineri la cari clocotesc pasiunile
539
sau bărbaţi şi femei în puterea vîrstei şi în plină luptă pentru existenţă, în mijlocul ciocnirii intereselor celor mai diverse, ci, cel mai des, bătrîni şi bătrîne sau oameni simţitori, entuziaşti şi simpli, cărora le place o viaţă retrasă şi liniştită. Tocmai pe aceştia lumea îi caută şi îi urmăreşte în singurătatea lor, ca să-i lovească şi să-i umilească.
Ce caracteristice sunt tipurile lui: Iosif Dănescu (Două surori), Costache Udrescu, Nenea Gută, Cucoana Luxiţa (Neamul Udreşlilor), Conu Nae (Inimă de tată). Moş Niţă Hîrleţ, Cocoana Linţa (Magheranul) şi, mai presus de toate, acele ale lui Niculăiţă Minciună şi Pană Trăznea Sfîntul, figuri simpatice şi descrise cu o mare bogăţie de colori şi o incomparabilă pătrundere.
în nuvelele d-lui Brătescu-Voineşti întîlneşti cîteodată şi copii, pe cari ni-i prezentă cu o artă admirabilă în toată nevinovăţia şi naivitatea lor, ba se întîmplă să descrie şi animale, precum cai, cîini şi chiar, în nuvela Puiul, un puişor de prepeliţă, cu o perfecţie care s-ar distinge cu succes în literaturi mai vechi decît a noastră.
Ceea ce, pe lîngă toate aceste calităţi, face din d-1 Brătescu-Voineşti un autor aşa de meritos mai sunt şi descrierile sale, pe atît de frumoase, pe cît sunt de scurte: în cîteva fraze, căsuţa din fundul ulicioarei a unui orăşel de provincie ţi se prezentă cu toţi locuitorii ei într-o desăvîrşită plasticitate.
Cunoşteam şi apreciam de mult pe d-1 Brătescu-Voineşti ca nuvelist, încă de la debuturile sale literare, iar astăzi,, cînd, cu ocazia prezentării volumelor sale la premiul Năsturel, am recetit toate aceste nuvele, un lung şir de ani mai tîrziu, am dobîndit convingerea că ele n-au perdut nimic cu trecerea timpului, ci au să rămîie în literatura noastră.
Ar fi deci un act de dreptate dacă Academia Română ar distinge pe acest fericit autor cu Marele Premiu Năsturel.
T
A. VLAHUŢĂ, „POEZII 1880-1915'
Bucureşti, 1915
Lessing, unul dintre cei mai mari autori-critici ai tuturor timpurilor, scrie următoarele vorbind despre omul de geniu:
„Cînd un spirit îndrăzneţ, cu deplină încredere în propria sa forţă, străbate în templul gustului prin o nouă poartă de intrare, se găsesc sute de spirite imitatoare care sperează să se furişeze şi ele prin spărtura făcută, însă în zadar! Prin aceeaşi putere prin care a deschis poarta, el o închide după sine."
Această comparaţie, aş putea zice axiomă, fără îndoială adevărată pentru imitatori servili, nu se poate aplica la acei autori a căror bogăţie de inspiraţie a fost poate mărită de predecesorul lor, dar cari au ştiut să-şi păstreze pe deplin personalitatea proprie. De aceea, fac o afirmaţie greşită acei critici care, vorbind despre poeziile lui Vlahuţă, susţin că şi acest autor — ca mulţi alţii — face parte din aşa-zisa „şcoală a lui Eminescu". Adevărul este că poeziile lui Eminescu au făcut asupra lui Vlahuţă un efect profund şi poate i-au deschis orizonturi noi, dar ceea ce a produs Vlahuţă nu este — ca să zic aşa — o moştenire eminesciană, ci o creaţie a propriei şi bogatei sale imaginaţii.
Eu cunosc poeziile lui Vlahuţă de cînd au fost scoase întîi la lumină. Nu cred să mă înşel cînd afirm că am tipărit în Convorbiri literare cele dintîi versuri ale sale, apreciind pe tînărul lor autor după adevărata sa valoare(1>.
Vlahuţă este un poet liric în sensul strict al cuvîntului. Ode, himnuri, fabule, balade, pastorale, elegii, satire, idile, epistole, epopee, tot ce nu este strîns legat de sentimentele cele mai adînci şi mai intime sunt concepţii străine lui.
571
Ceea ce domină în versurile sale este dragostea pătimaşă,, este credinţa religioasă pătrunsă de îndoială şi tristeţă, este zbuciumul sufletesc pe care îl produce ideea morţii, e-lipsa de speranţă că o înviere sub orice formă ar fi posibilă:
Să nu mai revin în viaţă niciodată, niciodată!
E grozavă vorba asta... Limbă nemaidezgheţată,
Humă nemaiîncălzită de simţiri şi de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de vecinicia ei!
Chiar gîndul mîngîietor pentru unii că, după moarte, va mai trăi opera lor, este exprimat de Vlahuţă cu multă melancolie:
La voia ta sunt, însă, puternice părinte, Să nu treci cu vederea smerita-mi rugăminte: îndură-te şi lasă pe pagina aceasta Gîndirea-mi să palpite cînd hîrb îmi va fi ţeasta, înţepeneşte-mi dreapta ş-închide-mi-o-n sicriu Dar nu-ngheţa, stăpîne, şi versul ce-aici scriu. Da, Vlahuţă este trist în cugetările sale. Pe cînd Voltaire-
cere ca poetul să fie vesel, să nu comunice  altora decît
plăcerile sale:
En fait de sentimente l'art na rien qui nous plaise Ou chantez vos plaisirs on quiltez vos chansons,
Vlahuţă, ca şi dealtminteri majoritatea poeţilor moderni, nu ne comunică decît gînduri negre şi simţiri dureroase. Chiar cînd arareori o plăcere mare îl inspiră, lui nu-i vine să creadă în realitatea ei şi nota dominantă este tot tristă:
Mă-ntreb de nu-i o nebunie
Să cred că tu ai răsărit
în existenţa mea pustie,
De nu visez că-s fericit.
O frică de copil m-apucă
Şi tremurînd te strîng la piept
Să nu-mi dispari ca o nălucă
Şi singur iar să mă deştept.
(în fericire )
572
Sau în altă poezie:
Pustie, nesfîrşit de lungă S-aşterne vremea înainte Şi de pe-acum încep să-mi pară Poveşti, aducerile-aminte. E-atîta fericire-n urmă, Ş-atîta-mi pare de departe, încît mă-ntreb dac-am trâit-o Sau am cetit-o într-o carte...
Ceea ce este încă de notat în poeziile lui Vlahuţă este forma admirabilă, impecabilă a versurilor. în tot volumul, ce cuprinde peste optzeci de poezii — printre care, spre mirarea mea, lipsesc vreo şapte foarte frumoase, tipărite în anii 1881, 1885 şi 1884 în Convorbiri literare —, nu se vor găsi rime incorecte; se vor căuta în zadar negligenţe limbistice sau ritmice ori comparaţii prea des întrebuinţate şi uzate sau lipsite de imagini sensibile. Aşa-zise licenţe poetice, de care n-au ştiut cîteodată să se ferească nici chiar unii din poeţii cei mai de seamă de la noi şi de la alte popoare, sunt străine lui Vlahuţă, şi este ştiut cît de mult măreşte valoarea unei poezii corectitudinea formei pe lîngă înălţarea ideei, bogăţia imaginaţiei şi puterea sentimentului. Este ca un buchet de flori prezentat nu într-o oală ordinară, ci într-un vas frumos cizelat.
Cum ridică de exemplu valoarea sonetului Dar nu-nţelegi frumoasele rime şi admirabila comparaţie din ultimele două strofe:
Uitare, vin cu liniştea ta dulce, Zi gîndului că-i ceasul să se culce E noapte, stinge lampa amintirii
Lumina-i bate în cripte de morminte, întunec-o, s-adorm de azi-nainte C-am zis de mult adio fericirii.
Ce frumoase şi ca formă sunt versurile din cunoscuta poezie Dormi în pace, cînd la patul de moarte al femeiei
573
tinere şi iubite poetul e apucat de mînie contra celui „ce lumile cîrmuieşte":
Doamne, dacă nu se mişcă nici un pai de pe pămînt Fără ştirea şi voinţa ta şi dac-al tău cuvînt Este singura poruncă, cărei toate se supun, Dacă tu eşti drept, puternic şi nemărginit de bun. Spune, pentru ce adesa lovitura ta-i nedreaptă Pentru ce ne surpi credinţa-n judecata ta-nţeleaptă ? De ce — fulger — cazi pe-un templu, spinteci bolta ta
sfinţită
Şi în ţînduri crapi icoana Maicei Domnului trăsnită?
De ce-aşterni omătul iernei peste floarea lui april,
Ş-un linţoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi căror tată zici că eşti
Şi topindu-le în focul tinereţii, le urseşti
Dor cu dor să-şi împletească, prinse-n dragoste nebună
Şi cînd se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună
Din senin îţi vine-o toană: zvîrli ţărîna peste una
Iar pe cea stingheră — neagră jale pentru totdeauna?
Dar cînd poetul „părăseşte odaia plină de îngheţul morţii" şi iese „sub minunata boltă înstelat-a nopţii", cînd vede luna „plutitoare în văzduhuri care revarsă atîta farmec şi i s-arată în aşa sfîntă splendoare" cum lunecă pintre stele fără să le atingă, el se înfioară şi se întreabă...
Cine
Min-atîtea lumi cu pază pe cărările senine
A! Ce mic şi ce netrebnic m-am simţit atunci-naintea Marei străluciri ce-n raza-i inima-mi scalda şi mintea? Şi adînc smerit, cucernic, pocăit în faţa lunei Slavă ş-închinare-adus-am bunului stăpîn al lumei. Dormi, iubit-o, dormi în tihnă. N-am venit să-ţi tulbur
somnul.
Am venit să-mi plec genunchii ş-a mea inimă spre
Domnul".
Acestea sunt poeziile lui Vlahuţă. Cu greu s-ar putea pune alături cu versurile sale acele ale vreunui alt poet român în viaţă. Premiul „cel mare" Năsturel, care, după litera testamentului, este destinat mai cu seamă pentru scrieri de
pură literatură română în proză şi versuri, s-a acordat pîn-acum la cinci autori, lui Vasile Alecsandri, Al. Odobescu, Coşbuc<2\ Sârbu'3', pentru istoria lui Mihai Viteazu, şi, în
sfîrşit, lui Murnu pentru admirabila sa traducere în hexa-
metre a Iliadei lui Homer.
Acum îmi pare indicat să încoronăm pe poetul nostru
Vlahuţă şi propun să-i acordăm Marele Premiu Năsturel
ca o dreaptă recunoaştere a frumosului său talent.
574
AUTOGRAFE ROMÂNE
Scrisori autografe sau simplu „autografe" se numesc, după cum se ştie, acele acte cari sunt scrise de însăşi mîna autorului lor. Autografele sunt şi au fost întotdeauna căutate, căci un interes natural a deşteptat la toate popoarele şi în toate timpurile modul în care au scris oamenii iluştri, mai ales cei cari s-au deosebit în literatură şi în general în tot cîmpul activităţii intelectuale.
în Antichitate, romanii par a fi fost mari amatori de autografe şi este ştiut că Pliniu cel Bătrîn avea o colecţie foarte însemnată de scrieri originale ale aproape tuturor autorilor mai vechi. în zilele noastre, chiar şi afară de popoarele albe, ce se numesc purtători ai civilizaţiei, japonezii şi mai ales chinezii au cele mai multe colecţii publice şi private de autografe, considerîndu-se foarte interesant şi preţios modul în care şi-au comunicat ideile prin scris oamenii vestiţi ai neamului lor.
Nu ştiu că la noi ar fi existat sau ar exista o asemenea colecţie şi mi-am propus să încredinţez Academiei Române o adunare de scrisori autografe ce posed. împrejurarea câ în luna martie 1867, acum 52 de ani trecuţi, am întemeiat o revistă. Convorbiri literare, pe care am condus-o aproape treizeci de ani şi care — lucru nemaipomenit la poporul nostru — trăieşte încă, mulţumită zelului, perseveranţei, dragostei şi priceperii conducătorului de astăzi,  d-lui coleg Mehedinţi, m-a pus în poziţiune să fiu în corespondenţă cu mai toţi autorii români de pe vremuri, mai ales cu acei cari au contribuit în mod însemnat la renaşterea noastră naţională.
576
Negreşit, colecţia mea nu începe decît de la întîia treime a secolului XIX; manuscrise din timpul cronicarilor, ale vechilor cărţi bisericeşti şi chiar ale acelor autori, puţini la număr, cari şi-au început activitatea la sfîrşitul secolului XVIII, nu am avut chipuri de a poseda, pe cînd corespondenţa tatălui meu şi a mea proprie mi-au procurat autografe a vreo 65 de autori români (pe lîngă cari şi a cîtorva străini filoromâni). Nu depun, se înţelege, decît autografele celor încetaţi din viaţă.
începutul îl fac cinci epistole ale lui I. Eliade-Rădulescu, adresate lui Costache Negruzzi şi pe cari le-am publicat în anii 1878 şi 1879 în Convorbiri literare. Este ştiut că aceşti doi bărbaţi, unul din Bucureşti, altul din Iaşi, îşi comunicau printr-o corespondenţă regulată şi aproape continuă ideile ce aveau relativ la dezvoltarea şi chiar la scrisul limbei noastre. Era o epocă în care se simţea nevoia de a îmbogăţi limba română, pentru a-i da o dezvoltare potrivită spiritului timpului, scoţînd-o din îngustimea în care fusese strînsă şi amorţeala în care fusese scufundată în lunga şi întunecata epocă a domniilor fanariote.
1. Din acea preţioasă corespondenţă am găsit printre hîrtiile tatălui meu mai multe scrisori, din cari, cu altă ocaziune, am depus o parte la Academia Română, iar aceste cinci ce înfăţişez astăzi datînd din anii 1837 şi 1839 şi scrise, se înţelege, cu litere cirilice, sunt interesante atît din cauza vederilor ce aveau autorii lor în privinţa dezvoltării limbii române, cît şi, mai ales, a relaţiilor lor personale. E păcat că moştenitorii lui Eliad n-au găsit şi ei toate scrisorile lui Costache Negruzzi (căci numai o parte din ele s-au publicat de părintele lor) pentru ca, după aproape un secol, să avem o idee exactă asupra cugetărilor bărbaţilor luminaţi ai acelei epoce.
2. Tot printre hîrtiile tatălui meu am găsit şi două scrisori ale poetului Grigore Alexandrescu. Pe cînd a doua scrisoare, din 1863, foarte scurtă şi cu cuprins neînsemnat, e scrisă cu litere latine, cea dintîi, din 12 ianuarie 1839, e scrisă cu litere cirilice — cum nici se putea altfel în vremea aceea. Ea este interesantă şi fiindcă vorbeşte despre Mihail Kogălniceanu al acelei epoce. Kogălniceanu, în vîrstă de 22 de ani, plecase din Moldova la Bucureşti pentru a se
577
pune în relaţie cu bărbaţii luminaţi de aici. El voia să întemeieze o mare revistă literară (care a şi apărut, cîtva timp mai tîrziu, cu titlul Dacia literară) şi voia - poate chiar ca un început, măcar cultural, al unirii ţărilor — să aibă deopotrivă colaboratori în Moldova şi în Ţara Românească. Kogălniceanu ceruse de la Costache Negruzzi scrisori de recomandare pentru mai multe persoane marcante din Bucureşti, între altele pentru Grigore Alexandrescu, care pe atunci se deosebise prin poeziile sale.
Iată ce scrie Alexandrescu despre Kogălniceanu al acelei epoce:
„Mă socotesc norocit pentru cunoştinţa d-lui Kogălniceanu, care îmi pare un tînăr cu mare destoinicie şi, ceea ce este încă mai mult, cu sentimenturi bune. N-am putut să-1 îndatorez întru nimic, căci d-lui, ca să facă cunoştinţe, n-a avut trebuinţă de mine, care ies prea puţin în lume, şi reputaţia sa i-a slujit îndestul. Nu socoti însă că această reputaţie n-a găsit şi critici în capitala noastră: am auzit o adunare întreagă de mame şi tineri, cari niciodată n-au cetit istoria d-sale (pentru că nu obişnuiesc nici să scrie, nici să cetească), i-am auzit spuind că este peste putinţă să fi scris bine d-1 Kogălniceanu. întrebîndu-i pe ce întemeiază această idee, îmi răspunseră că l-au văzut jucînd prea bine pe la baluri şi că prin urmare cine joacă nu poate scrie. D-ta înţelegi că după nişte cuvinte aşa temeinice am fost silit să tac, mulţumind soartei mele, care nu mi-a înzestrat picioarele cu nici un talent, căci nădăjduiesc prin această neştiinţă să-mi întemeiez o reputaţie la care nici răposatul rimător Paris n-a putut să ajungă. De ai de gind să vii pe la noi şi de-i fi ştiind să joci, te povăţuiesc mai întîi să te disfaci de acest obicei, de vrei să te întorci acasă cu numele de om învăţat."
Aceia dintre noi cari au cunoscut pe Mihail Kogălniceanu şi îşi aduc bine aminte de dînsul cum era în anii din urmă ai vieţii sale, vor constata, cu interes, deosebirea între fostul prezident al Academiei Române şi acel Kogălniceanu din 1939, care juca neobosit pînă în ziuă în balurile societăţii bucureştene.
De la Costache Negruzzi aş putea depune numeroase manuscrise. Mă mărginesc însă la cinci, din cari unul scris
578
I
cu litere cirilice, celelalte cu litere latine. întîiul datează din frageda tinereţe a autorului şi cuprinde traduceri în versuri din limba franceză ale mai multor fabule: una din La Fontaine — Lupul şi mielul; alte trei din fabulişti mai puţin cunoscuţi, ca Grecourt(1) şi d'Erbigny<2>. Flora română, un caiet întreg, mi-a fost comunicat de Vasile Alecsandri şi l-am publicat în anul I al Convorbirilor literare. Este o interesantă listă alfabetică cu numele populare ale celor mai multe flori ce produc cîmpiile noastre, alăturîndu-se la fiecare plantă şi numele latin, şi francez. Pe lîngă aceste manuscrise mai înfăţişez şi trei scrisori adresate mie, una în limba română, două în cea franceză. Ele datează din anul 1863. Din toate manuscrisele se va constata scriitura citeaţă, chiar frumoasă a lui Costache Negruzzi.
4. De la fostul nostru coleg şi preşedinte al Academiei Române, Ion Ghica, depun, pe lîngă cîteva scrisori în limba franceză adresate mie din Londra, şi un fragment din cunoscutele şi, cu drept cuvînt, mult apreciatele sale scrisori către Vasile Alecsandri. îmi atribuiesc mie meritul de a fi provocat această prea interesantă corespondenţă. Ion Ghica adresase lui Alecsandri o epistolă, probabil fără intenţia de a o vedea publicată. Dar Alecsandri, găsind-o prea interesantă, mi-o comunică, întrebîndu-mă dacă n-ar fi bine s-o dau la lumină în Convorbiri literare. Prevăzînd îndată marele interes ce asemenea scrisori vor deştepta, nu numai în generaţia mea, dar şi în cele următoare, i-am îndemnat cu multă căldură să urmeze amîndoi corespondenţa începută, dîndu-i o cît mai largă dezvoltare. Ambii autori mi-au făgăduit că vor urma stăruinţelor mele, însă numai Ion Ghica s-a ţinut de cuvînt. Alecsandri a publicat o singură scrisoare, acea în care vorbeşte de ţiganul dezrobit Porojan.
Ion Ghica scria foarte repede, năvălindu-i în memorie cu grămada amintirile din copilărie şi tinereţe, aşa încît deloc nu mai avea grijă de punctuaţie, ba, cîteodată, nici chiar de construcţia gramaticală a frazelor, şi adeseori am avut destulă muncă să pot reda propoziţiilor o înfăţişare corectă ca formă. Dar autorul n-a băgat niciodată seamă de schimbările ce făcuse în manuscrisele sale redacţia Convorbirilor literare.
579
5. Depun şi o scrisoare, singura ce posed, de la fostul nostru preşedinte Gheorghe Bariţ. Cuprinsul ei nu are însemnătate. E o simplă convocare la o şedinţă a unei comisiuni de premii a Academiei Române. Scriitura e foarte citeaţă şi ortografia, se înţelege, etimologică.
6. Vasile Alecsandri ! De la marele nostru poet am comunicat mai de mult Academiei Române aproximativ 170 de scrisori, adresate mie. Legat de Alecsandri, pentru care aveam o mare admiraţie, nu numai prin relaţiile noastre literare, ci şi prin o strînsă prietenie, am păstrat aproape toate scrisorile pe cari mi le-a adresat într-un interval de peste douăzeci de ani. Astăzi, mai găsind patrusprezece scrisori, precum şi alte manuscrise ale sale, le depun şi pe acestea. Alecsandri avea o scriere foarte citeaţă, pot zice caligrafică. El scria obişnuit pe linii trase mai dinainte. La întîia vedere s-ar crede că scriitura este a unei mîini de femeie, aşa este de mică şi de fină.
Manuscrisele ce depun, afară de scrisori, sunt următoarele trei poezii: Sergentul, vestitul Peneş Curcanul:
Plecat-am nouă din Vaslui Şi cu sergentul zece...
şi scrisoarea în versuri către generalul I. Florescu, în care stigmatizează calomniile ce se debitau contra acestui bărbat prin unele jurnale:
Aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură Care-a sădit în ţară invidie şi ură.
Netrebnic, tu netrebnic! De cînd, o Doamne !-n
lume
Lumina zilei poartă al nopţii negru nume, De cînd netrebnic este acel ce cu iubire Consacr-o viaţă-ntreagă 1-a patriei mărire...
Poeziile acestea au meritul de a fi chiar originalele primitive, cu îndreptările făcute de autor.
Ultimul manuscris este copia unei scrisori în limba franceză din 1890, adresată din sudul Franţei domnitorului. Poetul mulţumeşte lui Carol I pentru o fotografie pe care acesta i-o trimisese. Din prietenia către mine, Alecsandri
580
îmi comunică o copie de pe acea scrisoare, odată cu poezia Bărăganul, ce-am publicat în anul IV al Convorbirilor literare, poezie inspirată de fotografia ce primise. Scrisoarea, este interesantă şi merită să fie publicată.
7. De la Costache Negri înfăţişez o singură scrisoare, fără cuprins important. Este caracteristică scriitura sa mare, citeaţă, apăsată, care corespundea cu caracterul franc şi; deschis al acestui mare şi todeodată extraordinar de bun şi amabil bărbat.
8. De la Mihail Kogălniceanu mi-au mai rămas, după lipsa şi neorînduiala ce am găsit între hîrtiile mele la plecarea armatei germane ce mi-a ocupat casa timp de 23 de luni, numai două scrisori, fără cuprins interesant. într-una mă roagă să-1 apăr într-un proces al său la Iaşi (pe atunci, la 1867, exercitam profesiunea de advocat); în a doua îmi cere să trimit fiului său Convorbirile literare. Este de însemnat că, chiar după introducerea alfabetului latin, Kogălniceanm îşi iscălea numele tot cu un K, aşa cum iscălea şi mai înainte.
9. Reputaţia de poet a lui Gh. Creţeanu, membru onorar al Academiei Române, o făcuse mai întîi poezia patriotică Cîntecul străinătăţii, cu refenul:
Fie pînea cît de rea
Tot mai bine-n ţara mea...,
căci, cu vreo şasezeci de ani în urmă, orice scriere cu cuprins patriotic se considera ca operă literară de valoare. Această reputaţie se mări mai ales prin cunoscuta şi frumoasa poezie Gondola:
Hai la Lido, barcaiole. Zic doi juni ce-şi alegeau O gondolă-ntre gondole Şi rîzînd în ea săreau...
Dar popularitatea cea mare Creţeanu o dobîndi mai ales prin poezia sa Beţie. Tarafele de lăutari cîntau aceste versuri în toate părţile ţării:
Zău! îmi place cupa plină,
Voi să văz printre cristal
Picătura purpurină...
581
Viaţa noastră-i o beţie Suntem beţi cînd de amor, Cînd de-o dulce melodie, Cînd de-un nume sunător...
Este de însemnat că am auzit lăutari cîntînd aceste versuri cu cincizeci de ani în urmă în Basarabia la o nuntă. [.-]
Manuscrisele ce mi-au rămas de la Creţeanu sunt patru fabule trimise mie pentru a fi publicate în Convorbiri literare. Ele se găsesc şi în a doua şi ultima ediţie a poeziilor sale, volum căruia, în opunere cu cel întîi, Melodii intime, i-a dat numele Patrie şi libertate — titlu puţin potrivit unui volum de poezii.
10. Fostul nostru coleg George Sion a scris foarte mult. De la el au rămas cîteva volume de poezii, între cari unul intitulat Una sută una fabule (fabulele erau pe atunci foarte la modă), cîteva poezii de teatru, deosebite traduceri, în versuri şi în proză, din limba franceză şi din limba greacă, apoi scrierea sa Suvenire contemporane, care se vor ceti totdeauna cu viu interes. Populară este şi va rămîne încă mult timp poezia care începe cu strofa cunoscută:
Mult  e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim. Alta mai armonioasă Nici că mai găsim...
Ea cuprinde o indirectă mustrare, adresată acelor român1 din pătura superioară, cari, dispreţuind limba părintească, nu vorbesc şi nu corespund între dînşii decît într-o limbă străină.
Scrisorile ce am primit de la Sion sunt felicitări pentru conducerea Convorbirilor literare şi alte chestiuni în legătură cu literatura.
11. Colonelul Nicu Scheletti, de la care a rămas un volum de poezii cu vreo 60 de bucăţi originale şi vreo 50 de traduceri din Goethe, Schiller, Heine, Uhland, Lamartine şi alţi poeţi, îmi trimitea spre publicare poeziile sale, întovărăşite de lungi scrisori. Din aceste epistole, pline de un adînc pesimism, cu multe ştersături şi schimbări în text, chiar cei ce nu l-au
582
cunoscut pot vedea un suflet peste măsură de simţitor şi impresionabil. De natura sa entuziast, el avea momente de înălţare, din care repede cădea în tristeţă şi descurajare în privinţa viitorului patriei noastre. Ca şi pe Eminescu, o boală mintală ridică pe acest bărbat cu talent la vîrstă de 36 de ani.
12. Colaboratorul lui Scheletti la traducerea lui Faust, Vasile Pogor, era, deşi autodidact, un bărbat cu foarte multă erudiţie şi extraordinar de inteligent. Puţinele sale poezii originale şi cîteva alte traduceri din limba franceză, precum şi mai multe critice cuprinde toată moştenirea literară ce a rămas după dînsul. Din puţinele sale scrieri reiese un talent real, care desigur s-ar fi dat pe faţă într-un chip mult mai învederat dacă indolenţa sa caracteristică nu l-ar fi oprit de la o mai întinsă activitate literară.
Două scrisori ce am primit de la dînsul nu se raportă la literatură.
13. Alexandru Lambrior era un filolog de seamă şi s-ar fi deosebit încă şi mai mult dacă moartea nu l-ar fi secerat la vîrstă de 38 de ani. Două scrisori ce mi-au rămas de la el sunt de pe vremea cînd, profesor tînăr la Botoşani, nu-şi completase   la  Paris bogatele sale cunoştinţe filologice.
H. Cu fostul nostru coleg Al. Papadopol-Calimach am avut o foarte lungă corespondenţă, ca unul ce am publicat aproape treizeci de studii istorice ale sale, precum şi cîteva traduceri din Lucian, fiind Papadopol-Calimach un foarte bun cunoscător al limbii vechi eline. în una din scrisorile sale mă roagă să mă adresez d-lui T. V. Stefanelli din Bucovina, pe care nu-1 cunoştea, pentru a-i cere cîteva lămuriri istorice. Negreşit că la 1881 el nu putea şti că Academia Română se va bucura de colaborarea autorului bucovinean, chemîndu-1 în sînul său.
15. Alăturez şi cîteva scrisori ale lui George I. Lahovari. Acest autor s-a deosebit prin poezii bine traduse din limba germană, prin numeroase articole istorice pe care le întitula Hîrtii vechi, precum şi prin Dicţionarul geografic, tipărit în cinci mari volume, pe care 1-a prelucrat în calitatea sa de secretar general al Societăţii geografice. La început, scrisorile şi manuscrisele ce-mi trimitea erau subscrise simplu
583
„Gil", şi mulţi ani de zile, deşi vedeam pe regretatul Lahovari foarte des, el m-a lăsat în deplină necunoştinţă că semnătura „Gil" era a lui şi compusă din iniţialele' numelui vechiului meu prieten George I. Lahovari.
16. Am şi cîteva scrisori în limba franceză ale regretatului I. A. Cantacuzino (Zizin). Acest bărbat învăţat, cu a cărui creştere fusese însărcinat, la Geneva, foarte cunoscutul novelist Toepfer<3>, s-a deosebit prin aceea că a tradus în limba franceză şi a publicat în două mari volume opera principală a filozofului german Schopenhauer Die Welt als Wille und Vorstellung — Le monde comme volonte et eomme representation. El a fost cel dintîi care a adus la cunoştinţa publicului francez marea operă a pesimistului filozof german. Abia cîţiva ani mai tîrziu au ieşit în Franţa alte traduceri, făcute de autori francezi.
17. Depun mai multe scrisori din 1869 şi 1874 ale poetului bucovinean bar. Dimitrie Petrino, care la 1875 a emigrat în România.
Puţin timp după aşezarea sa în Bucureşti, fiind lovit de o boală grea, Petrino a murit tînăr, fără â avea timp să dezvolte mai mult talentul cu care era înzestrat.
18. Am aici o scrisoare de la fostul nostru coleg şi preşedinte C. Istrati. Scrierile sale relative la chimie sunt cunoscute, în 1917, pe cînd era ministru, el a venit să mă vadă la moşia părintească, unde am trăit tot timpul războiului, în deplină izolare. Nu ştiam că în ziua cînd a luat concendiu de la mine îi voi atinge mîna pentru ultima oară.
Alte manuscrise mai depun de la Ioan Kalinderu, asemenea fost preşedinte al instituţiei noastre, de la regretaţii noştri colegi, autori istorici cunoscuţi, C. Erbiceanu şi Gr. Tocilescu precum şi de la C. Esarcu, membru corespondent al nostru, muncei şi perseverenţei căruia se datoreşte ridicarea Ateneului Român.
Mihail Zamfirescu, autorul unui număr de poezii, îmi cerea prin scrisoarea ce alăturez să reproduc în Convorbiri literare o poezie a sa tipărită mai înainte în Foaia pentru învăţătura poporului român. Dar redacţia, avînd de principiu să nu dea la lumină decît scrieri nepublicate încă, a refuzat. M. Zamfirescu, supărîndu-se, deveni un mare adversar al Convorbirilor. în Revista contimporană, care a dus cu revista
S84
din Iaşi o luptă înverşunată şi îndelungată, el ţinea cu oarecare succes partea satirică. S-a făcut mult haz în timpul acela de satira sa Muza de la Borta Rece, astăzi uitată şi neînţeleasă. M. Zamfirescu a murit tînăr.
Regretatul Aron Densusianu îmi trimite în 1868 o parte din Ierusalimul liberat de Tasso, tradus de dînsul în româneşte, manuscris ce am publicat în anul al II-lea al Convorbirilor literare. Se înţelege că ortografia lui Densusianu era pur etimologică, cum se obişnuia pe atunci în Transilvania.
Din autorii culegători de literatură populară sau imitatori ai ei, înfăţişez scrisori din partea d-lui I. T. Mera, doctor în medicină, aşezat la Karlsbad; Miron Pompiliu, profesor harnic şi învăţat, care, suferind de nervi ani îndelungaţi, a pus singur capăt zilelor sale; de la fostul nostru coleg, părintele Simeon FI. Marian şi de la Ioan Creangă. Marian este unul din cei mai bogaţi scriitori ai neamului nostru. Ce n-a cules din gura poporului şi n-a reprodus în tipar acest harnic autor ? El a mai făcut bogate adunări de datini, obiceiuri şi tradiţii, pe lîngă cari a scris şi alte numeroase volume cuprinzînd studii folcloristice şi etnografice. Este de băgat seama că scriitura lui Marian era aşa de regulată şi îngrijită, încît manuscriptele sale păreau scoase de sub presă.
Cît despre Ion Creangă, istoria literaturii 1-a aşezat de mult la locul întîi printre povestitorii populari. Acei ce l-au cunoscut de aproape ştiu că manuscrisele sale erau corectate şi recorectate, apoi iarăşi schimbate şi prefăcute; erau pline de ştersături şi adausuri pe deasupra, pe dedesubtul şi pe marginea liniilor. S-ar fi zis că Boileau a scris pentru Creangă povaţa cunoscută ce dă autorilor:
Vingt fois sur le metier remettez votre ouvrage Polissez-le sans cesse et le repolissez Ajoutez quelque fois et souvant effacez.
Şi totuşi, cînd ceteşti pe Creangă ai impresia că proza lui curge oarecum de la sine liniştită şi limpede ca cel mai frumos izvor.
Printre culegătorii de literatură populară trebuie să menţionez şi pe G. Dem. Teodorescu, care, pe lîngă multe alte studii, a publicat un mare volum de poezii, adunate din gura poporului. Din lunga corespondenţă ce am • avut
585
cu acest autor pe cînd îşi completa studiile la Paris, am mai găsit două scrisori trimise mie, relativ la activitatea sa.
Trec la un număr de poeţi cu cari am avut un bogat schimb de scrisori şi notez întîi pe Gr.H.   Grandea. Acest autor a fost un neobosit publicist, dar s-a distins mai mult cantitativ decît calitativ. Candiano Popescu a scos un volum de versuri pe care 1-a intitulat Cînd n-aveam ce face. Este ştiut că pe cîmpul de război activitatea lui Candiano Popescu a fost mai însemnată decît pe cîmpul literaturii. Nicolae Pruncii. Bagajul său poetic nu este mare. El încape într-o broşură, în care se găsesc multe inspiraţii fericite. Un poet care a scris cu mare dragoste pentru literatură a fost N. Volenti. Cred că se vor ceti cu plăcere multe din poeziile acestui autor şi de generaţiile viitoare. Este cunoscut şi foarte apreciat talentul  poetului Ştefan 0. Iosif, care, pentru paguba literaturii naţionale, a murit aşa de tînăr. Alăture scrisori şi poezii autografe ale tuturor acestor autori. Mai menţionez pe Ion Neniţescu, care a publicat mai multe-volume de proză şi versuri: Flori de primăvară, Pui de lei etc.   La 1877, asiduu părtaş al întrunirilor literare ce se adunau la mine, el a venit să mă consulte dacă, împotriva voinţei tatălui său, ar face bine sau rău să intre ca voluntar în armată, simţind un dor neînvins să lupte pentru independenţa patriei. Atunci am avut impresia că orice sfat i-aş fi dat, Neniţescu tot ar fi urmat impulsul inimei sale. Rănit în bătălie, el a scris un şir de poezii meritoase, mai ales cu cuprins războinic şi patriotic, pînă la prematura sa încetare din viaţă.
Trecînd la prozatori, posed manuscrise de la Ciru Economul, autorul unui şir de novele: de la Theodor Văcărescu(S\ care, urmînd tradiţia unei vechi familii de autori, a scris în două volume istoria războiului Independenţei; Virgil Oniţ, directorul liceului român din Braşov, membru corespondent al nostru şi autor al mai multor scrieri didactice şi literare; fostul nostru coleg Iosif Vulcan, care a condus cu perseverenţă şi succes revista Familia în Transilvania; Nicu Xenopol, care, pe lîngă cîteva poezioare, a compus în tinereţe şi romane, precum, de exemplu, Păsurile unui american in România, întors din străinătate de la studii, a părăsit activitatea literară şi s-a dovotat mai mult politicei. în timpul războiului nostru, este ştiut că, trimis să reprezinte România
în Japonia, abia ajuns la Tokio, a fost lovit de o boală grea care i-a curmat zilele.
Am şi două scrisori de la regretatul nostru coleg Dela-vrancea, scrisori în care îmi mulţumeşte că l-am propus membru în Academia Română. El n-a putut vedea împlinit visul său de unire a tuturor românilor, căci pe neaşteptate a fost răpit din mijlocul nostru în floarea vîrstei.
De la Caragiale mi-au mai rămas trei scrisori, în cari se găseşte acelaşi humor ca în toate piesele şi nuvelele sale. în literatura noastră naţională, nu se găseşte un al doilea autor dramatic care să fi făcut un efect aşa de mare şi de durabil ca autorul Scrisorii pierdute. Eu am lucrat în colaborare cu dînsul o operă comică, Hatmanul Baltag, care s-a reprezentat cu mare succes la Teatrul Naţional, şi la această operă comică se raportă scrisoarea alăturată din 1883. Lipsa de cruţare ce Caragiale avea pentru orice instituţie publică a făcut că toate încercările şi stăruinţele mele de a-1 alege în Academia Română au rămas zadarnice. Mi-a părut foarte rău de neizbînda mea. Astăzi cred că mulţi regretă că numele Caragiale nu figurează în lista membrilor Academiei Române.
Trec la secretarii generali ai Academiei, predecesorii mei. Cel dintîi, Alexandru Odobescu, marele nostru prozator, care are şi meritul de a fi pus temelia organizaţiei instituţiei noastre, nu mi-a lăsat decît o scrisoare, pe care o depun. Este ştiut că iubitul nostru coleg, ca şi Miron Pompiliu, a pus singur capăt zilelor sale. De la al doilea secretar general, care a funcţionat un timp foarte scurt, am cîteva scrisori. Cele dintîi sunt iscălite Alexandrescu; cele din urmă Urechia, nume pe care fostul nostru coleg 1-a adoptat probabil din cauza îndelungatelor şi meritoaselor sale studii asupra cronicarilor români. Mi s-a zis — dar n-am avut mijloace să controlez această ştire — că în întîia sa tinereţe numele său nu era nici Alexandrescu, nici Urechia, ci într-o vreme Cosmiţă şi apoi Popovici'8'. Dealtminteri aceste schimbări de nume sunt foarte uzitate la noi, şi dacă menţionez pe aceea a regretatului Urechia, o fac numai pentru ca generaţia tînără, ce nu 1-a cunoscut, să evite orice confuziune. De la predecesorul meu imediat, regretatul Dimitrie Sturdza, am de asemenea cîteva mici epistole scrise cu frumoasa şi desluşită sa scriitură. Aceste epistole se raportează mai ales la Academia Română, unde am lucrat împreună ani aşa de
586
587
îndelungaţi şi am fost în poziţie să apreciez marile merite I pe care regretatul noastru confrate le-a avut pentru insti- i tuţia noastră. Dealtminteri, manuscrise de ale sale trebuie I să se găsească numeroase la Academie. | Hasdeu. Cu acest coleg erudit am avut mai multă cores- '-. pondenţă tipărită decît manuscrisă. Cîtă luptă între succesivele sale publicaţii periodice şi Convorbirile literare în cursul unui pătrar de secol! Cînd Hasdeu se simţea atins în amorul său propriu sau numai combătut în părerile şi teoriile sale, el lovea fără cruţare, dar supărarea sa nu ţinea mult. Afară de Maiorescu, pe care nu 1-a iertat niciodată desăvîrşit, cu toţi ceilalţi adversari sau critici ai săi el redevenea curînd împăciuitor sau chiar amabil. O dovadă despre aceasta dă chiar scrisoarea sa din 24 ianuarie 1884 pe care o depun. Scriitura lui Hasdeu era măruntă, curgătoare şi ceteaţă.
Şi dacă vorbesc de Hasdeu, trebuie să menţionez şi pe acei autori cari au criticat scrierile sale sau pe cari el i-a criticat. Unul din ei este Gheorghe Panu, care într-un lung studiu ce a publicat în anul 1873, critică cu de-amănuntul Istoria critică a românilor de Hasdeu.
Un alt critic al lui Hasdeu a fost Vasile Burlă. Acest profesor supunea unei cercetări critice amănunţite teoriile filologice ale regretatului nostru confrate. Căci Hasdeu, care începuse cariera de autor cu scrisori de literatură pură în proză şi în versuri, trecuse pe urmă la studii istorice şi, părăsind şi pe acestea, de la o vreme se ocupase aproape exclusiv cu filologia. Articolele lui Burlă în cari critică teoriile filologice ale lui Hasdeu le-am publicat în anul 1875. Mai mult la acestea se raportă scrisorile lui Burlă.
Cît despre Ci hac, cu care am avut o lungă corespondenţă, acesta era foarte amărît de observaţiile critice pe care Hasdeu le făcuse dicţionarului său. A. de Cihac, bavarez de origină, însă după nume boem (astăzi s-ar zice cehoslovac), dar născut şi crescut în România, se retrăsese mai tîrziu la Praga şi apoi la Maienţa, în care oraş a lucrat un lung şir de ani la Dicţionarul său etimologic daco-român, operă premiată de Academia Franceză. Hasdeu criticase cu asprime mai ales volumul al doilea: Elementele slave, maghiare, greceşti etc. Cihac, de o susceptibilitate extremă, se simţi foarte nenorocit de critica necruţătoare a lui Hasdeu, aşa că avusese chiar naivitatea să propuie ca amîndoi să aleagă un supraarbitru
588
între ei, şi anume pe celebrul profesor slavist de la Viena Miklosich, propunere la care Hasdeu răspunse cu ironie. Negreşit că controversele literare şi ştiinţifica nu s-au hotărît niciodată pe cale de arbitraj. Scrisorile lui Cihac se raportă mai ales la chestiuni limbistice.
De la toţi aceştia depun manuscrise. Şi fiindcă vorbesc de dicţionare, alătur şi cîteva scrisori ale lui Frederic Dame, autorul dicţionarului cu drept cuvînt apreciat ce poartă titlul Nouveau dictionnaire roumain-franţais.
Trec la colaboratorii mei cei mai statornici şi mai activi, aducînd în rîndul întîi manuscrise de ale lui Eminescu. Am publicat mai de mult cîteva scrisori interesante ale acestui poet minunat, iar astăzi depun două din anii 1870 şi 1871, scrise cu litere mici, fine şi frumoase, cari m-au făcut să cred, sunt acum cincizeci de ani de cînd am găsit pe biuroul meu cea întîi epistolă a poetului, că este o scriitură de femeie. Public aiurea modul cum am făcut cunoştinţă cu studentul Eminescu, cum l-am adus la Iaşi în cercul nostru literar şi cum am trăit cu el acolo. Astăzi mă mărginesc a depune manuscrisele, între care este o poezie tradusă din Victor Hugo, nepublicată încă pe cît ştiu, precum şi cîteva poezii populare, originale şi imitate, scrise de acest mare poet, căruia, spre paguba literaturii naţionale, o boală crudă nu i-a îngăduit să împlinească al 40-lea an al vieţii.
După Eminescu, este oarecum natural să trec la Veronica Miele. Pe lîngă deosebite scrisori, am aici trei poezii ale ei, din care două, Albăstrele şi Galathea ,sunt inedite. Nu-mi dau seamă din ce cauză ele n-au fost publicate în volumul tipărit la 1887.
Samson Bodnărescu. Acest poet este, după ştirea mea, întîiul care a scris în limba noastră tragedii originale în versuri iambice de cinci picioare, după modelul englez, german şi italian. Numeroasele sale poezii, între care şi mult discutatele sale epigrame şi hexametre antice, au fost toate publicate în Convorbiri literare. Din numeroasele scrisori ce am primit de la Bodnărescu în curs de 35 de ani, depun cîteva, împreună cu mai multe poezii.
Ştefan Vârgolici. Acest profesor învăţat a scris cîteva poezii originale, dar s-a deosebit mai ales prin traduceri foarte reuşite din autori latini şi greci, francezi, spanioli,
589
englezi şi germani. Lui Vârgolici îi datorim şi traducerea, direct din limba spaniolă, a vestitului Don Quichotte.
Cred că modestia colegului nostru d-1 Iorga nu se va speria ascultînd un pasaj dintr-o scrisoare ce mi-a adresat Vârgolici în anul 1890. îi dau cetire:
„Mi-a părut bine că ai publicat în Convorbiri literare studiul lui Iorga asupra Veronicăi Miele. Cred că vei publica şi pe cel asupra lui Creangă. Desigur că tînărul n-are încă experienţa condeiului, dar nu se poate contesta că are un fond de idei foarte bogat şi foarte original. Ori mă înşel eu, ori acest tînăr e menit cu timpul a ocupa un loc însemnat în mişcarea literară de la noi."
Vasile Conta. De la acest autor am regăsit două scrisori: una din anul 1867, cu care îmi trimitea cîteva poezioare. Pe atunci nu-1 cunoşteam încă şi n-aş fi putut presupune că filozoful pozitivist de mai tîrziu a fost poet în întîia sa tine-nereţe; a doua, relativă la operele sale filozofice. Cîte dis-cuţiuni în Societatea literară din Iaşi cu ocaziunea cetirii scrisorilor sale: Teoria fatalismului, Teoria ondulaţiunii universale, încercări de metafizică etc ! în zilele noastre, cînd întocmirea şi organizarea noastră naţională preocupă toate inteligenţele, teoriile filozofice se urmăresc mai puţin, dar nu mă îndoiesc că viitorul va aprecia opera lui Vasile Conta în adevărata ei valoare.
De la Mihail "Străjan mi-au rămas cîteva manuscrise, pe care le depun. Şi acest profesor învăţat, pe care Academia Română 1-a distins, sunt acum 24 de ani, cu unul din premiile ei, ne-a părăsit, ca mulţi alţi autori de merit, în timpul acestui război. Menţionez din multele şi variatele sale pu-blicaţiuni traducerile ce a făcut din Virgiliu şi din Leopardi, precum şi deosebitele sale studii asupra literaturii române contimporane, asupra moralei, asupra poeziei populare şi altele.
Gh. Popovici. Acest autor harnic şi învăţat, de origină din Bucovina, a întreţinut cu mine o lungă corespondenţă. El a publicat în Convorbiri literare un şir de articole istorice şi un şir de poezii. Articolele sale de proză le subscrie cu numele său adevărat, la care mai tîrziu m-a rugat printr-un bilet să adaug şi numele Balaş: Popovici-Balaş, iar poeziile le subsemna cu numele Robeanu. Şi Popovici, ca şi Odobescu,
5&o
ca şi Miron Pompiliu, a tăiat singur firul vieţii sale, spre paguba ştiinţei şi literaturii române.
Trec la doi militari cari s-au distins în literatura noastră, întîi, generalul Gh. Bengescu-Dabija a fost un fervent frecventator al Societăţii literare din Iaşi. El a scris mai mult pentru teatru: operete, comedii şi, la urmă, o dramă în versuri: Pygmalion. Al doilea este colonelul Teodor Şerbănescu, autorul unui număr însemnat de poezii lirice, care au avut mare succes. Şerbănescu era de o natură modestă şi foarte sensibilă. După cetirea vreunei poezii a sale, devenea palid cînd auzea un cuvînt de critică oricît de neînsemnată. Amicii lui Şerbănescu i-au ridicat un bust în grădina Ateneului, care, pe lîngă versurile poetului, va vorbi viitoarelor generaţii de acest bărbat amabil.
Scriitorii cu care am avut cea mai lungă corespondenţă după Alecsandri, Bodnărescu şi Vârgolici, de cari am vorbit, au fost fără îndoială, Dim. Ollănescu (Ascanio), Nicu Ganea, Anton Naum şi Titu Maiorescu.
Ollănescu a scris mult în proză şi în versuri. A scris nuvele, deosebite studii, piese de teatru originale şi traducerea în versuri a dramei Ruy Blas de Victor Hugo. A compus un mare număr de poezii originale şi a tradus în versuri Odele şi Epodele lui Horaţiu, precum şi unele din satirele şi epistolele marelui poet latin. Ne aducem aminte că traducerile lui Ollănescu din Horaţiu au fost premiate de Academia Română, în urma cărei distincţiuni a fost ales membru al instituţiei noastre. Ollănescu, făcînd parte din diplomaţia ţării, a reprezentat mult timp România în străinătate. Orişiunde se găsea, el lucra cu hărnicie în cîmpul literaturii române şi îmi comunica lucrările sale. Din marele pachet de scrisori ce am găsit — şi cari sunt greu de clasat, fiindcă în ele nu se însemna anul şi locul de unde erau expediate — , alătur un număr de treizeci, care toate se raportă la literatura naţională.
Cu Anton Naum, care ne-a părăsit cu un an şi jumătate în urmă, am avut relaţii intime şi negreşit o bogată corespondenţă. Scrisorile sale se raportă la literatura naţională şi sunt toate interesante. Scriitura sa este uşor de cetit şi chiar frumoasă. Natura liniştită şi melancolică a acestui poet de talent care a trăit aproape 89 de ani, mai mult în în mijlocul autorilor clasici latini şi francezi decît printre
59L
contemporanii săi, răspîndea o caldă simpatie. Interesantă este mai ales o epistolă a sa din anul 1913, în care îşi face oarecum autobiografia pînă la adînci bătrîneţe. însoţesc scrisorile cu cîteva poezii, dintre care una, Minte, sau a uitat, sau n-a voit s-o publice în volumul său din 1890.
în ce priveşte pe Nicu Gane, regretatul nostru coleg, care s-a stins cu cîteva luni înaintea intrării noastre în război, mă voi mărgini a spune puţine cuvinte. înrudirea, neturburata noastră prietenie şi îndelungata colaborare literară au strîns relaţiile noastre aşa de tare, încît am avut împreună o corespondenţă bogată, aşa de bogată, încît aş fi putut alătura un volum întreg de manuscrise ale sale. Mă mărginesc la un şir de scrisori şi o baladă: Piatra lui Toader. Despre meritele acestuia, aş îndrăzni a zice, creator al nuvelei în literatura noastră, am avut ocaziune să vorbesc şi; sper că voi avea şi în viitor.
Pentru a pune capăt manuscriselor din autorii români, mai depun un şir de scrisori ale lui Titu Maiorescu, încetat şi el din viaţă în epoca cea dureroasă a războiului nostru., în timpul luptelor purtate de poporul român, trăind eu într-o desăvîrşită izolare, am avut răgazul şi posibilitatea să recetesc întreaga literatură naţională din ultimii 60 de ani. Singurătatea şi mai ales vîrsta înaintată îţi dau facultatea să judeci oamenii şi opera lor cu toată obiectivitatea. Te simţi oarecum în afară de relaţiile sociale ce ai avut în timpul activităţii trecute, care ţi-au putut influenţa judecata. Ei bine, în toţi autorii noştri am găsit, se înţelege, multe părţi luminoase, dar şi părţi slabe: francezii zic des hauts  et des bas. în Maiorescu n-am găsit nici o singură frază scăpată din condei cu uşurinţă. Am recetit scrierile sale cu acelaşi viu interes ca şi cu 45 şi 55 de ani în urmă. Nu voi însă să caracterizez opera lui Maiorescu în această epocă turbure, în care clocotesc atîtea pasiuni. Judecata dreaptă asupra tot ce a ieşit din pana acestei extraordinare inteligenţe vor pronunţa-o generaţiile viitoare.
Prin hîrtiile unde am mai avut scrisori sau alte manuscrise-de la Dimitrie Bolintineanu, Matei Millo, Episcopul Melchi-sedec, fostul nostru coleg, Ispirescu — culegătorul tipograf, cum îşi zicea singur —, Ioan Popovici Bănăţeanu, nuvelistul, poeţii Coşbuc, pe care abia îl introdusesem printre noi, şi P. Cerna, mort aşa de tînăr în timpul studiilor sale la Uni-
592
veisitatea din Lipsea. Mai fusesem în corespondenţă cu fraţii Hurmuzache, în special cu Doxache, căruia Academia Română îi datoreşte nepreţuitele documente istorice, extrase de dînsul din arhivele secrete din Viena, dar, spre marea mea părere de rău, aceste manuscrise au fost distruse sau ra.ta.cite de militarii inamici ce mi-au ocupat locuinţa timp de 23 de luni. Singurul act ce pot depune este o scurtă scrisoare a lui Cerna, comunicată mie de d-na Mircea Neniţescu.
Pe lîngă aceste manuscrise ale atîtor autori români, alătur şi o scrisoare a cunoscutului filoromân Angelo di Gubernatis (7>, în care îmi vorbeşte de meritoasele sale opere: Dizionario biografico, în limba italiană, şi Dictionnaire internaţional des ecrivains du jour, în limba franceză, amîndouă tipărite la Florenţa.
Pentru a sfîrşi, mai depun şi cîteva manuscripte ale unor autori cari, mari amatori ai literaturii române, au tradus multe scrieri ale noastre în limba germană.
întîiul este compatriotul nostru Teohar Alexi, din Braşov, cu care am avut o lungă corespondenţă şi pe care, spre părerea mea de rău, nu l-am cunoscut personal. El aprecia multe scrieri de ale mele, pe care le-a tradus şi publicat în Austro-Ungaria. Cărţile acestea nu le-am mai găsit după plecarea trupelor de ocupaţie.
Al doilea autor este d-na Mite Kremnitz, soţia d-lui dr. Kremnitz. Acest medic, emigrant în România în anul 1874 sau 1875, se distinsese atît prin ştiinţa sa, cît şi prin calităţile sale sufleteşti, şi a murit subit, pe cînd căuta pe M.s. actualul nostru rege, în teribila boală de care fusese lovit în anul 1897, pe cînd era încă moştenitor al tronului.Mormîntul d-rului Kremnitz I-am văzut toţi în mijlocul munţilor ce înconjoară Sinaia.  Soţia regretatului medic, femeie învăţată, foarte inteligentă, amabilă şi scriitoare distinsă de nuvele şi romane, cunoştea admirabil de bine limba română şi a contribuit mai mult ca oricine la lăţirea literaturii noastre în străinătate. Două volume ale sale: Rumănische Skizzen şi Nene Rumănische Skizzen au fost foarte apreciate în Germania. Am fost măgulit în amorul propriu naţional cetind în mai multe mari reviste străine cum nuvelişti de ai noştri au fost puşi pe aceeaşi linie cu cei mai însemnaţi autori ruşi, ba în cîteva critice puşi chiar mai presus de Turgheniev.
593.
Literatura noastră trebuie să fi interesat pe inamicii ce mi-au ocupat locuinţa, căci la întoarcerea din Moldova am constatat că volumele d-nei Kremnitz dispăruseră din biblioteca mea ca multe altele [...].
Manuscrisele ce depun vor mări colecţiile Academiei Române, care, mulţumită zelului colegilor noştri rămaşi în Bucureşti în timpul ocupaţiei străine, în special al d-lui Bianu, cărora le exprim recunoştinţa noastră, au putut fi scăpate aproape în întregime. Căci suntem în drept a spera că şi cele 305 volume de documente slave ce au fost ridicate cu sila şi transportate la Sofia se vor întoarce intacte la noi.
Dacă nu numai ceea ce au scris, dar şi modul cum au scris autorii români va deştepta băgarea de seamă a cercurilor mai întinse, desigur că această colecţie, a cărei temelie punem astăzi, va fi mărită, completată şi cu interes deosebit consultată de generaţiile   viitoare(8).
NOTE
şi
COMENTARII
MEMORIALISTICĂ
DIN COPILĂRIE
ADUCERI AMINTE ŞI IMPRESIUNI
Publicat în Convorbiri literare, XLVIII, 1914, nr. I, p. I— 17 (cap.. I— III); nr. 2, p. 113-124 (cap. IV-V); nr. 3, p. 233-248 (cap. VI-VII)'; nr. 4, p. 345 — 352 (cap. VIII). Reprodus în Amintiri din „Junimea", Bucureşti, Editura Viaţa românească, [1921], p. 307—390.
Pe baza datelor biobibliografice deţinute pînă în prezent — şi în lipsa manuscrisului autograf — nu se poate preciza perioada exactă a scrierii acestor „aduceri aminte şi impresiuni". Ele ar fi putut fi aşternute pe hîr-tie — cu eventuale completări şi modificări în vederea tipăririi — oricînd in ultimii vreo zece-cincisprezece ani înainte de apariţia lor în Convorbiri literare (1914): foarte asemănătoare, ca stil şi ca ton, cu celelalte amintiri, de la „Junimea", dar mult mai sentimentale, mai pline de nostalgie decît acelea, ele par a fi o operă într-adevăr de bâtrineţe, concepută, în orice caz, cu mult după prima redactare (1889— 1890) a suvenirelor junimiste.
Calităţile artistice ale amintirilor din copilărie, în special „stilul lor limpede şi simplu, care e stilul boierilor din Moldova", l-au determinat pe G. Ibrăileanu (1923) să le considere drept singura operă a lui Negruzzi „care se va putea ceti oricînd, chiar pentru valoarea ei literară". „Aici nu i-a trebuit fantazie ori măcar imaginaţie" — remarcă criticul, gîndindu-se, desigur, la autorul romanului Mihai Vereanu şi al numeroaselor piese de teatru. „Nu i-au trebuit spirit de analiză, de generalizare, compoziţie deosebită, resurse diverse de stil. A avut nevoie numai de memorie, de bonomie, de sentiment, de limpezime şi de simplicitate, adică de puţine calităţi de scriitor şi de esenţiale calităţi de om." (La jubileul d-lui Iacob Negruzzi, în Opere, 3, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 68).
Memorialul a fost folosit, ca sursă documentară, în unele lucrări referitoare la istoria teatrului românesc (Ioan Massoff), ca şi în diversele bio-
597
grafii (E. Lovinescu, Al. Piru, Liviu Leonte) ale lui Costache Negruzzi, adeseori evocat în aceste pagini.
(1) Nici nu se putea altfel, de vreme ce Costache Negruzzi era un reputat om de teatru: organizator, ideolog şi autor dramatic dintre cei mai .cunoscuţi din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Reamintim că, în
1840—18*12, el a fost codirector (împreună cu V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi P.M. Cîmpeanu) al Teatrului Naţional din Iaşi, dînd un impuls -decisiv acestei importante instituţii de cultură, că a susţinut permanent ideea alcătuirii unui repertoriu original, în spiritul programului Daciei literare, că, în sfîrşit, a scris el însuşi principalele sale piese de teatru (Doi ţărani şi cinci cîrlani — 1849, Muza de la Burdujăni — 1851) tocmai în perioada copilăriei lui Iacob Negruzzi.
(2) întregul capitol — inclusiv pasajele cu referire directă la autor, de o notabilă autenticitate — are caracterul unui mic studiu despre teatrul popular din Moldova, citabil mai ales pentru exactitatea, dacă nu şi pentru amploarea informaţiilor; prin confruntarea cu cele mai cunoscute istorii ale teatrului românesc din epocă — Dimitrie C. Ollănescu, Teatrul la romani, 1897— 1898 (cap. Datine, năravuri, jocuri, petreceri, spectacole publice şi altele), şi T.T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, 1915—1922 (cap. Privelişti, datini, jocuri şi petreceri populare) — se obţin numai completări, nu şi rectificări de date.
(3) Iacob Negruzzi se referă la Ordinul din 25 noiembrie 1864, semnat de profesorul şi scriitorul Dimitrie Guşti (1818—1887), de mai multe ori primar al Iaşilor. Deoarece „datinile naţionale nu constau în giocuri nemorale scandaloase şi necalificabile, care se comit prin cîntări şi acţiuni de
către păpuşari prin casele particularilor şi pe străzile publice, încît părinţii cu copii, fiice, tinerimea şi orice individ înroşeşte la auzul lor", se arată în acest ordin, „primarul îşi impune o datorie sacră, ca în sprijinul moralităţii publice să oprească cu totul aceste giocuri scandaloase". (Vezi şi T.T Burada, Istoria teatrului în Moldova, ediţie şi studiu introductiv de I.C. Chiţi-■mia, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 39.)
(4) Personajul Ion Păpuşerul, ca şi multe din scenele cu păpuşi amintite aici (Şoarecele şi Mîţa, Vasilache Ţiganul, Jupînul Leiba, Turcul şi Rusul), se întîlnesc şi în Ion Păpuşăriul, „cînticel comic" de V. Alecsandri, publicat în 1868 în Convorbiri literare şi deci bine cunoscut de Iacob Negruzzi.
(5) In luna decembrie 1879, „după stăruinţa atît a lui Ioan Hangan, vestit păpuşar, cît şi a mai multor cetăţeni, între care era în primul loc şi J>ovestitorul Ion Creangă, primăria a încuviinţat din nou jocul păpuşilor" «(T.T. Burada, op. cit,, p. 39).
598
(6) Autorul confundă situarea caselor doctorului Peretz, foste ale lui Cânta, care erau la Copou şi serveau drept teatru din 1821, cu cea a caselor agăi Lascarachi Costachi, poreclit Talpan, unde funcţiona, din 1832, „The'ălre des Varietes", principala sală de spectacole a Iaşilor.
(7) „Teatrul cel Mare" sau „Teatrul cel nou de la Copou" a fost inaugurat in 1846.
(S) Descrierea lui Negruzzi, citată adeseori în tratatele de istorie a teatrului, o confirmă (parţial) pe cea din Albina romanească din 20 octombrie 1846, în care se aminteşte de un „parter amfiteatral cungiurat cu trei rinduri de loje şi cununat cu o galerie şi o sţenâ întinsă", de „o frumoasă sală care este împodobită cu coloane albe înaurite", de fotolii şi bănci „acoperite cu catifea stacojie", în sfîrşit de un imens candelabru care „luminează de ajuns tot teatrul".
(9) Reprezentaţia a avut loc la 3 mai 1847. S-au jucat, în franţuzeşte, vodevilul Pourquoi? şi comedia Les femmes savantes, iar în româneşte Piatra, din casă, cu actori profesionişti, şi „cîteva scene originale în versuri" interpretate de Costache Negruzzi şi Matei Millo. (Cf. T.T. Burada, op. cit., p.297.)
(10) Spectacolul la care se referă Negruzzi a fost de fapt unul... triplu,, reprezentaţiile în scop de binefacere avînd loc în lunile ianuarie, februarie şi martie 1848, la numai şapte luni de la cel menţionat anterior. La 20 ianuarie s-au jucat Michel et Christine, Les deux pe'dagogues şi Un poet romantic, la 3 februarie On ne passe pas, En visite chez Bedlam şi Nunta ţărănească, iar la 9 martie La savonette imperiale, Les vieux peches şi, din nou. Nunta ţărănească (cf. T.T. Burada, op. cit-, p. 308—309). Reţinînd amănunte semnificative atît despre Un poet romantic, cît şi despre Nunta ţărănească, jucate la date diferite, apare evident că Negruzzi a asistat la cel puţin două spectacole, dacă nu chiar la toate trei.
(11) Un poet romantic de Matei Millo, scrisă prin 1834—1835, publicată de-abia în 1850, este subintitulată „scene în versuri", nefiind aşadar considerată o piesă în adevăratul sens al cuvîntului.
(12) Esmeralda (Didiţa) Boldur-Lăţescu, soţia generalului Nicolae Mavrocordat; mare amatoare de teatru şi muzică, pe care le practica cu talent, a contribuit din plin la propăşirea vieţii artistice ieşene.
(13) Alexandru Flechtenmacher (1823—1898), compozitor, violonist şi dirijor, autorul muzicii primelor vodeviluri şi operete româneşti, între care se remarcă Biba Hîrca pe text Matei Millo, Scara miţei, pe text de V. Alecsandri.
(14) Plecarea definitivă a lui Matei Millo din Iaşi şi stabilirea sa la Bucureşti s-a petrecut în 1852.
(15) Marelui artist, autor şi al unor versuri de circumstanţă, Iacob-Negruzzi i-a închinat şi articolul Matei Millo, poet liric, inclus în prezenta ediţie la secţiunea Publicistică literară.
599*
(16) Theodor Theodorini (1823— 1873), Smaranda Merişescu (?- 1876), Ioan Poni (1819—1854), Neculai Luchian (1821- 1893), mari actori ai Teatrului Naţional din Iaşi, pionieri ai spectacolelor în limba română. Informaţii suplimentare cu privire la viaţa şi activitatea lor, îndeosebi în legătură cu perioada şi cu rolurile în care au jucat pe scena ieşeană, la N- Barbu, Dicţionarul actorilor Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri". Iaşi 1816—1976, în voi. 160 de ani de teatru românesc. 1816—1976, Editura Junimea, Iaşi, 1976, p. 165 — 218.
(17) Leon Negruzzi (1840—1890), fratele mai mare al lui Iat;ob.
(18) Petru şi Flora (Marghiolita) Sterian, talentaţi actori de comedie, au jucat pe scena ieşeană în perioada 1841— 1855.
(19) Această „d-ra Gabriela", care nu figurează în Dicţionarul... lui N. Barbu, a jucat şi în spectacolul de binefacere din 3 mai 1847, amintit la nota (9).
(20) Referire la Albina românească, înfiiţată de Gh. Asachi în 1829.
(21) Personajul se numeşte Jăvrescu, nu Zăvrescu.
(22) Mama memorialistului, Măria Gane, căsătorită cu Costache .Negruzzi la 6 iulie 1839, era fiica agăi Dumitrache Gane (m. 1867), fratele .mai mic al postelnicului Matei, tatăl scriitorului Nicolae Gane.
(23) Istoria dramatică a vieţii şi morţii fraţilor Dumitru şi Alexandru Cuciuc (şi nu a unui singur Cuciuc, cum eronat îşi aminteşte Negruzzi), condamnaţi la spînzurătoare pentru uciderea tatălui lor, în 1847, face obiectul amplei nuvele Fraţii Cuciuc, de G. Sion, inclusă în cunoscutele sale Suvenire contimpurane; despre tragedia fraţilor Cuciuc relatează şi A". Alecsandri, în Vasile Porojan, celebra „scrisoare" către Ion Ghica.
(24) Costache Negruzzi — care nu a participat la evenimentele revoluţionare din martie 1848, bucurîndu-se aşadar în continuare de bunăvoinţa lui Mihail Sturdza — ocupa în vara acelui an funcţia de director al Visteriei statului.
(25) Nicolae Negruzzi (1841 ?— 1848), alt frate (probabil) mai mare al lui Iacob, despre care nu se cunosc alte date biografice.
(26) Academia Mihăileană, prima şcoală superioară din Moldova, -înfiinţată la 16 iunie 1835 din ordinul domnitorului Mihail Sturdza.
(27) Etienne Malgouverne, din 1847 profesor de limba şi literatura franceză la Academia Mihăileană, al cărei curs superior devenise, sub conducerea sa, un adevărat pensionat francez.
(28) Un tablou extrem de asemănător al laşului cotropit de holeră a fost conturat, în chiar acele zile de groază, de Costache Negruzzi, în Scri-
soarea XXIV (Un vis) din Negru pe alb: „Holera începuse a săcera mai întîi slab, apoi mai tare, pe urmă cu o iuţeală grozavă. Toţi acei ce aveau unde şi cu ce fugi, părăsiseră Iaşii; numai sărăcimea şi acei puţini impiegaţi •ce nu se îndurau a se deslipi de canţelaria lor — de frică că-şi vor găsi locul ocupat de alţii — mai rămăseseră. Locuitori: satelor, spăriaţi de boală, încetară de a mai aduce merinde în oraş; şi acum pre lingă mortalitate, se adăogi şi lipsa hrănii. Toate curţile se pustiiră, toate magazinele se închiseră, toate porţile se incuiară. Dimineaţa te deşteptai într-o atmosferă groasă şi grea pe care cu anevoie o răsuflai. Piste zi, o căldură năduşitoare fără aer, fără vînt. Seara, dacă aveai curagiu să ieşi din camără-ţi şi să pleci pe uliţă, nu vedeai decît bolnavi şi murinzi pe prispele caselor, pe petrele tro-tuarilor, pe paveaua uliţelor; nu întîlneai decît care cu morţi, pe carii îi duceau ca să-i arunce pe malul unui şant, unde aşteptau zile întregi pană le venea rîndul să-i îngroape puţinii ciocli ce n-apucaseră încă a muri. Putoarea leşurilor putrezinde te ameţea. într-un cuvînt, oraşul tot era numai un mare mormînt..." (C. Negruzzi, Opere, I, ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de Liviu Leonte, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 286). Ni se pare evident faptul că Iacob Negruzzi s-a inspirat, în amintirile sale, din strălucita pagină descriptivă a tatălui său.
(29) Smaranda Voinescu, mătuşa preferată a lui Iacob Negruzzi, ■era fiica agăi Gheorghe Negruzzi, fratele mai mic al bunicului său Dinu. Mai tîrziu, în 1863, aflînd că este pe moarte, nepotul ii dedică o pagină de mare duioşie, compătimind-o sincer pentru multele nenorociri care o încercaseră în viaţă (vezi Jurnal, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 218).
(30) Este vorba de poetul Dimitrie Dăscălescu (1827— 1863), autor al volumelor de versuri Ziorile (1854) şi Poezii nouă (1856).
(31) Wilhehn von Kotzebue (1813— 1887), diplomat rus (consul la Iaşi în timpul domniei lui Mihail Sturdza şi a lui Gr. Alex. Ghica) şi scriitor german, a cărui operă literară e inspirată în bună măsură de realităţile româneşti.
(32) Publius Helvius Pertinax (126— 193), împărat roman (ian. —mart. 193). Monedele şi medaliile rămase de la el constituie, într-adevăr, rarităţi numismatice inestimabile.
(33) Despre Emil Cantacuzino — cel mai „nesuferit" dintre primii colegi de şcoală — şi despre gestul funest al acestuia, care i se pare de-a dreptul surprinzător: „De la el nu m-aş fi aşteptat nicidecum la un asemenea deznodămînt tragic." — vezi şi însemnările din Jurnal, ed. cit., p. 217-218.
(34) Anul 1852.
•600
601
(35) Descrierea călătoriei de la Iaşi la Cracovia prezintă numeroase-analogii cu aceea, celebră, făcută de tînărul Mihail Kogălniceanu în scrisorile din 1834 către tatăl său. (Vezi M. Kogălniceanu, Scrisori, 1834—1849, publicate de Petre V. Haneş, Bucureşti, Minerva, 1913.)
(36) In seara zilei de 25 octombrie 1863.
(37) Este vorba de Ştefan Vogoride, dragoman al înaltei Porţi, caimacam al Moldovei (1821— 1822), bei de Samos (1834- 1839).
(38) Memorialistul se referă la lucrarea Moldavisch-Walachische Zus-tănăe in den Jahren 1828 bis 1843, von CA. Kuch, vormals Kbniglich Preu-sischen Consul jiir das Filrstenthum Moldau, Leipzig, Leopold Michelsen,. 1844, a cărei traducere românească (Starea de lucruri din Moldova şi Va-lakia, pe la anii 1828 până la 1843...) a fost publicată în Convorbiri literare,. XXV, 1891— 1892, nr. 1 — 5, 7—10. Episodul avut în vedere de Negruzzi se găseşte in capitolul al IV-lea al cărţii (Mihalache Sturza) şi are aspectul unei povestiri de sine stătătoare, în care se narează, cu umor, cum domnitorul a obţinut anularea imenselor sale datorii către evreii din Iaşi în schimbul renunţării laţ aplicarea unei legi rasiale abuzive.
(39) Impresiile lui Costache Negruzzi despre vestita localitate balneară şi despre vizitatorii ei sînt consemnate în Scrisoarea XXX (Băile de la Ems) din Negru pe alb, datată „Avgust 1855". Deşi scriitorul mărturiseşte că a întîlnit acolo „mai mulţi moldoveni cunoscuţi", el se fereşte să. dezvăluie vreun nume, discreţie care nu operează în cazul nenumăratelor personalităţi străine menţionate.
(40) AU. Cuza a fost numit colonel de-abia în septembrie 1858. în. vara anului 1855 avea rangul de vornic şi nu făcea parte din rîndurile armatei moldoveneşti. Greşeala memorialistului este firească: pentru toată lumea, viitorul domn era „colonelul" Cuza.
(41) Persoana aceasta nu trebuie confundată cu Măria Catargiu,. prinţesă Obrenovici, favorita domnitorului şi mama fiilor săi, ulterior adoptaţi ; Măria Obrenovici a murit în 1876.
AMINTIRI DIN „JUNIMEA"
Publicate in Convorbiri literare, LI, 1919, nr. 1, p. 10 — 29 (cap. I —II); nr. 2, p. 117-135 (cap. III-IV); nr. 3, p. 205-212 (cap. V); nr. 4-5,. p. 293 — 311 (cap. VI —VII); nr. 6, p. 399-429 (cap. VIII-IX); nr. 12,. p. 771-781 (cap. X); LII, 1920, nr. 1, p. 4-16 (cap. XI); nr. 2, p. 95-110 (cap. XII); nr. 3-4, p. 161-170 (cap. XIII); nr. 5-6, p. 276-291 (cap. XIV); nr. 7, p. 385—394 (cap. XV). Reprodus în Amintiri din „Junimea", Bucureşti, Editura Viaţa românească, [1921], p.   3 — 305.
în Convorbiri literare, LI, nr. 1, ian. 1919, p. 9, înaintea primelor două ■capitole ale Amintirilor..., a fost publicată următoarea scrisoare a autorului:
„Domnule director,
Sunt doi ani de cînd s-a împlinit jumătatea de secol de la înfiinţarea 'Convorbirilor literare, dar serbarea acestei aniversări a fost împiedecată prin marile evenimente prin care a trecut şi trece încă ţara noastră şi întreg poporul român. A fost o întrerupere — întîia întrerupere de la 1867 pînă astăzi — a întregei noastre vieţi literare, căci toate cugetările şi toate sentimentele se îndreptau numai spre fapte războinice şi spre ţelurile măreţe la care aspiră naţiunea română. <« Inter arma silent Musae ».
Acum cînd în patria întregită Convorbirile literare vor vedea din nou lumina zilei, îmi cereţi ca şi numele meu să figureze printre autorii din numărul învierii.
Mă supun bucuros şi cred că ar fi potrivit să dau acum la lumină un mic volum ce am scris aproape treizeci de ani, pe care l-am numit Amintiri din „Junimea" şi din care a apărut cîte un capitol răzleţ în anii XXV şi XXVI ai Convorbirilor literare. Gîndul meu era ca aceste Amintiri să ră-mîie o scriere postumă, dar, afară de doi, trei amici, constat cu multă mihnire că aproape toţi vechii membri ai Societăţii literare nu mai sunt in viaţă, aşa că nimic n-ar împiedica publicarea acestor scrieri.
Amintirile din „Junimea" formează cincisprezece capitole din care s-ar putea publica în fiecare număr cîte două — poate chiar trei, cînd sunt mai scurte — retipărindu-se la locul de unde fusese extrase şi cele două capitole publicate mai înainte pentru ca scrierea să se prezinte cetitorilor în întregul ei.
Fie ca Amintirile din „Junimea" să se bucure de interesul iubitorilor de literatură, aşa cum autorul lor a simţit plăcere cînd le-a scris, împrospă-tindu-şi în memorie o parte frumoasă şi însemnată a tinereţei sale.
Iacob Negruzzi"
Amintirile din „Junimea" au fost scrise, într-o formă cvasidefinitivă, in 1889— 1890, aşadar relativ la puţin timp după mutarea lui Iacob Negruzzi, împreună cu Convorbirile literare, la Bucureşti, în 1885; ele au fost redactate, în cea mai mare parte, la moşia părintească de la Trifeştii-Vechi, pe malul Prutului, unde memorialistul îşi petrecea obişnuit lungile vacanţe estivale. (La sfîrşitul ultimului capitol al Amintirilor..., în versiunea din ■Convorbiri literare, este dealtfel notat: „1889—1890. Trifeştii-Vechi (Hermeziu)", la fel ca şi în manuscrisul autograf al lucrării — B.A.R., ms. rom. 3651, menţiune care însă nu mai apare şi în volumul din 1921, folosit
602
603
de noi ca text de bază.) Cu toate că s-a aflat în fruntea Convorbirilor... (ca director, nu ca redactor responsabil) pînă în 1895 şi cu toate că s-a abţinut s-o afirme vreodată răspicat, Negruzzi a resimţit, totuşi, puternic,.
schimbarea de domiciliu (mai exact: de atmosferă), considerînd părăsirea Iaşilor, întîi de către Maiorescu, apoi de către el însuşi, drept sfîrşitul epocii de glorie a „Junimii" şi a Convorbirilor... (idee împărtăşită, ulterior, şi de E. Lovinescu). Poate tocmai de aceea s-a şi simţit ispitit să-şi înceapă Amintirile... la numai 47 de ani, cînd societatea literară încă fiinţa şi majoritatea junimiştilor se afla în viaţă. Regretul, nostalgia lui erau fireşti,, omul şi scriitorul intuiau că ceea ce a fost nu va mai putea fi niciodată şi că, prin urmare, atunci trebuiau să fie încredinţate posterităţii mărturiile sale — de o importanţă capitală — despre strălucitul moment de cultură românească^ la care contribuise din plin. El nu a făcut deloc un secret din aceste preocupări — pe care amicii (dar şi...inamicii) le cunoşteau prea bine — şi in numărul jubiliar (25 de ani de neîntreruptă existenţă!) al Convorbirilor literare (XXV, nr. lijl— 12, 1 martie 1892, p. 1— 10) a publicat înfiinţarea Societăţii „Junimea". (Cap. I din volumul inedit „Amintiri din «Junimea»"), dezvăluindu-şi public proiectul (deja realizat, în fapt) de a alcătui un volum de memorii. A mai tipărit, tot cu ocazii festive, încă două capitole: Amintiri din „Junimea". Ortografia (în Convorbiri literare,. XXXI, 1897, nr. 1, p. 34 — 42) şi Amintiri din „Junimea". Sîmbătă seara (în voi. Titu Maiorescu. Omagiu, Bucureşti, Socec, 1900, p. 1— 19). Cu toate acestea, hotărîrea de a-şi publica integral Amintirile... (cărora le-a adus, în timp, unele completări, în special în partea lor finală) a fost luată de Negruzzi destul de tîrziu, în 1919, dar într-un moment socio-cultural. într-adevăr bine ales, din mai multe motive propice unui asemenea demers: în primul rînd, odată cu războiul mondial se încheia definitiv, ca mentalitate existenţială şi literară, acea perioadă excepţională din istoria literaturii române căreia Amintirile... îi erau, îndeosebi pentru climatul specific de manifestare, unul din accesoriile interpretative esenţiale; în al doilea, rînd, prin trecerea în nefiinţă a mai tuturor celor evocaţi, prieteni sau duşmani, se îndeplinea condiţia principală pusă de autor pentru tipărirea operei ; în al treilea rînd, se cuvenea, se impunea ca şi „secretarul perpetuu" al. „Junimii" şi „veşnicul redactor" al Convorbirilor... să înfăţişeze, în sfîrşit, încă în viaţă fiind, versiunea sa asupra destinului acestor veritabile „instituţii" culturale, aşa cum o făcuseră, în trecut, aparent cu mai puţină îndreptăţire, N. Gane (Zile trăite, 1903; Din „Junimea" (Muzică—Pictură), 1904) sau G. Panu (Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, 1901— 1906). Vor mai fi contat, de asemenea, la luarea hotărîrii, îndemnurile repetate ale acelora care, pe bună dreptate, vedeau în Negruzzi pe singurul om în stare să contribuie decisiv la clarificarea unor chestiuni controversate de istorie
literară; în acest sens, chiar şi după apariţia Amintirilor... şi, în 1924— 1925, a Dicţionarului „Junimei", octogenarul „membru fundator" era insistent ..solicitat, prin nenumărate scrisori, să dea tot felul de informaţii cu privire la viaţa şi scrierile unor Alecsandri, Eminescu, Creangă...
Chiar în timpul tipăririi lor în revistă, Amintirile din „Junimea" au atras atenţia cronicarului literar (G. Ibrăileanu?) al Vieţii româneşti, care, la rubrica „Revista revistelor", fixîndu-le locul în tradiţia memorialisticii junimiştilor, le surprindea specificitatea stilistică — naturaleţea naraţiunii: „Din noua serie [a Convorbirilor literare — n.n.], de după război, remarcăm, fireşte, Amintirile din „Junimea" ale d-lui Iacob Negruzzi, unul din rarii supravieţuitori din vremurile de glorie ale „Junimii" şi ale revistei. Primele amintiri despre „Junimea" apar, dacă nu ne înşelăm, în articolul lui Maiorescu despre Leon Negruzzi: cîteva caracterizări de oameni şi ■evocarea nostalgică (deja!) a frumoaselor vremuri trecute. Pe urmă am avut amintirile lui N. Gane şi ale lui G. Panu. Ale d-lui Negruzzi, scrise în 1889, văd lumina zilei abia astăzi. Venite după ale celorlalţi, mai cu seamă după ale lui Panu, ele nu ne aduc multe ştiri nouă. Dar e atît de interesant să mai asculţi încă o dată povestea minunată a „Junimii" ! Şi cu ce bonomie, cu ce simplicitate — şi cu ce discretă melancolie povesteşte d. Iacob Negruzzi!" (Viaţa românească, XII, 1920, nr. 1, martie, p. 85).
Apariţia Amintirilor... în volum (curînd după lungul serial din revistă) a trecut, practic, necomentată. E de notat, totuşi, atitudinea ostilă din paginile Gîndirii, intransigenţa cu care se face distincţia între valoarea literară (inexistentă) şi cea documentară („incalculabilă") a cărţii: „Pentru mulţi cartea d-lui Iacob Negruzzi va fi o noutate, cu atît mai vîrtos că nicăieri nu se arată trecerea acestor amintiri prin Convorbiri literare.
Atît mai bine. Abia nu se distrage atenţia cititorului. Şi cartea are nevoie de oarecare bunăvoinţă din partea lectorului profan pentru a fi terminată.
Spre deosebire de Amintirile lui Gh. Panu, mai mult de natură anec-doctică (îndeosebi voi. I), Amintirile d-lui Iacob Negruzzi sunt un fel de bilanţ oficial al activităţii de mai bine de 25 de ani a demult dispărutei .societăţi literare ieşene. Partea analitică privitoare la personalităţile ce au alcătuit « Junimea » se pierde, partea anecdotică nu se îmbină cu viaţa fiecăruia şi a tuturor la un loc, ci e înăduşită de documentele « secretarului permanent » care ţine să facă o amănunţită dare de seamă asupra activităţii societăţii, pentru a ne exprima într-un limbaj de circumstanţă.
Neîndoios că pentru cercetătorii istoriei noastre literare, lucrarea celui •din urmă junimist, şi încă a celui mai autorizat dintre ei, e de o incalculabilă valoare. Pentru cititorul mai puţin pretenţios, însă, care nu vrea să piardă contactul cu trecutul, regretul lipsei din librării a volumelor (2 la
604
605
număr) lui Gh. Panu e pe deplin justificat." (Gîudirea, 1, nr. 8, 15 aug. 1921, p. 153.)
Replica — indirectă — la asemenea afirmaţii tranşante va veni, fireşte, din partea Convorbirilor..., unde operei lui Negruzzi i se recunosc exclusiv merite: „..Amintirile, pe lîngă marea lor valoare literară, au şi o valoare etică tot atît de înaltă. Ele vor rămînea pentru totdeauna dovada pipăită a unui suflet închinat nu numai frumosului artistic, dar şi adevărului şi binelui." (Convorbiri literare, an. 55, 1923, nr. 1, p. 35, art. Oameni ai „Renaşterii",  semnat: Soveja [Simion Mehedinţi])
Primul comentariu critic, cuprinzător şi la obiect, consacrat Amintirilor..., avea să fie, din păcate, şi ultimul. El îi aparţine lui G. Ibrăileanu, singurul care consideră cartea o operă reprezentativă a scriitorului Negruzzi — expresia literară autentică a „naturii sale echilibrate", concepută în concordanţă „cu firea sa clasică". Amintirile... sînt, pentru Ibrăileanu, nu numai importante ca sursă documentară, ci şi „preţioase din punct de vedere literar", aceasta deoarece „stilul lor simplu şi limpede" este numai o cizelare, o „stilizare" a vorbirii obişnuite, din viaţa de toate zilele, a autorului, cultivată încă din copilărie datorită apartenenţei sociale („boierii din Moldova") şi educaţiei primite. în continuare, Amintirile... — permanent comparate cu acelea ale lui G. Panu — sînt examinate sub raportul obiectivitătii in conturarea portretelor şi al justeţii aprecierilor de ansamblu: „în Amintiri din « Junimea », d. Iacob Negruzzi, regizorul vestitei Societăţi şi conducătorul vestitei reviste, ne spune lucruri foarte interesante,, cu atît mai interesante, cu cit sînt spuse de omul cel mai în stare să le cunoască exact. Despre adevărul faptelor nu poate fi îndoială, mai ales că aceste Amintiri sînt scrise acum peste treizeci de ani, cînd faptele erau destul de proaspete în mintea d-lui Iacob Negruzzi.
Sînt faptele acestea luminate just ? Simpatia ori antipatia nu are vreun, rol în felul de a le reda ?
La « Junimea » nu exista (pe cît se poate acest lucru) admiraţie mutuală. Spiritul de critică, dus pană la luare în rîs, era foarte dezvoltat. Şi fără îndoială că d. Negruzzi a adus acest spirit şi în Amintirile sale. Apoi ele se pot controla cu Amintirile lui Panu, spirit liber şi care, nemaifiind junimist cînd le-a scris, e tocmai binevenit pentru a controla ceea ce s-ar părea datorit « junimismului » d-lui Negruzzi.
Amintirile lui Panu confirmă pe ale d-lui Iacob Negruzzi. Dar dacă n-a lăudat in deşert, credem că d. Iacob Negruzzi (şi aceasta nu mai e atît de mult în contra spiritului « Junimii») a înţepat uneori pe nedrept, de pildă pe Xenopol şi pe Panu, care nu mai erau junimişti, ba făceau politică antijunimistă, pe cînd d. Negruzzi îşi scria amintirile. Desigur « Junimea»,
•ca societate literară, n-a făcut sau aproape n-a făcut politică, dar junimiştii •erau temperamente foarte politice, şi m,ai ales d. Iacob Negruzzi.
Amintirile d-lui Iacob Negruzzi sînt, în definitiv, un izvor foarte preţios pentru cine vrea să reconstituiască fizionomia « junimii», rolul ei şi •chiar epoca literară din vremea aceea. Mai puţin bogate şi vii decit ale lui Panu, care redau mai bine, cu un talent aproape de romancier, atmosfera -<> Junimii», unele situaţii caracteristice şi atîtea tipuri ori portrete, ca ale lui Maiorescu, Carp, Pogor şi mai ales Alecsandri, Amintirile d-lui Negruzzi au avantajul de a fi scrise de un om care a făcut parte dintre fundatorii societăţii, n-a părăsit-o un moment şi a cunoscut toate dedesubturile lucrurilor şi toate ataşele lor.
Dar ca şi Panu, d. Iacob Negruzzi, nesimţind toată valoarea unor scriitori, nu le-a dat atenţia cuvenită nici atunci c:nd îi observa, nici atunci, fireşte, cînd şi-a scris Amintirile. Creangă şi Eminescu, de pildă, n-au fost preţuiţi cum trebuie nici de Panu, nici de d. Iacob Negruzzi. Creangă a fost pentru amîndoi mai mult un original inteligent şi sfătos, un ţăran cu •haz, un anecdotist pipărat, un merituos colector de basme şi un povestitor nostim al vieţii de sat. Iar poetul pesimist şi romantic, metafizicianul nebulos şi înalt era un animal prea bizar pentru bunul simţ şi realismul boierului clasic, ca şi pentru luciditatea şi pozitivismul raţionalistului Panu."
Finalul analizei se transformă, pe nesimţite, într-un adevărat omagiu, adus de la fel de hărţuitul redactor al Vieţii româneşti predecesorului său in rolul de „hamal al literaturii": „Din Amintirile d-sale, ca şi din ale lui Panu, din scrisorile cătră diferiţi scriitori, publicate până azi, se pot reconstitui destul de bine şi greutăţile muncii şi tribulaţiile secretarului de redacţie în luptă cu tipografii, în goană după scriitori şi manuscrise, în fricţiuni cu autorii nefericiţi ori impacienţi, in război cu greşelile de tipar, atent să nu se ofenseze «duduca de la Vaslui», răspunzător in faţa « Junimii» şi .a publicului de tot ce publica, colaborînd într-un fel sau altul cu colaboratorii revistei, scriind cu voie sau fără voie, ca să complecteze, într-un sens sau altul, « numărul», şi alte o mie de lucruri, care l-au distras, desigur, de la propria-i operă, ca să o facă mai bună pe a celorlalţi" (La jubileul d-lui Iacob Negruzzi, in Opere, 3, ed. cit., p. 70—71).
Opinia lui Ibrăileanu din 1923 este împârâtăşită, în 1943, pînă la un punct, şi de E. Lovinescu, care de asemenea consideră Amintirile... cartea definitorie a lui Negruzzi, singurul volum „al său", dar se arată mult mai sever în aprecierea însuşirilor literare ale memorialului, care, crede el, „nu ating talentul": „Ca orice volum memorialistic, in genere, şi cu atît mai mult că ne evocă amintiri vechi de peste şaptezeci de ani şi figuri mai demult intrate în istoria culturii şi literaturii române, volumul e interesant; numai gîndul că autorul lui a fost în centrul unei acţiuni şi al unei societăţi
606
607
în care strălucea un M. Eminescu sau un P.P. Carp ne umple de un sentiment de curiozitate şi de imensă receptivitate; ni se deschid porii atenţiei; pentru a ne satisface setea de a cunoaşte. Amintirile beneficiază, prin urmare, de această fericită dispoziţie sufletească a cititorului bîntuit de mari umbre... Stilul, evocarea, compoziţia nu aiung decît la onorabil; nu ating talentul. Ce n-ar fi scos un om de talent dintr-un material care, singur, din propria-i substanţă scoate vilvătăi ?" (T. Maiorescu şi contemporanii lui, în Scrieri, 9, ediţie şi postfaţă de Eugen Simion, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 460).
Judecata critică a lui E. Lovinescu s-a impus şi, în lipsa vreuneia, la fel de categorice, a lui G. Călinescu (care, în treacăt fie spus, foloseşte copios-Amintirile... în cărţile sale despre Eminescu şi Creangă, ca^şi în Istoria literaturii române...), opera principală a lui Negruzzi a căpătat statutul (nu neapărat minor) de „instrument de lucru", adeseori necitat, dar utilizat permanent in vederea susţinerii ori infirmării diferitelor ipoteze cu privire la „Junimea" şi la membrii ei. Cercetările mai noi, tributare în general viziunii lovinesciene asupra scrierii, au subliniat, încă o dată, excep ţionala valoare documentară a cărţii, recunoscîndu-i, totodată, „o indiscutabilă vioiciune" a stilului (Pompiliu Mareea, Iacob Negruzzi, in Limbă şi literatură, X, 1965, p. 191) şi „o înaltă ţinută etică" (Corneliu Simionescu, Prefaţă la ediţia: Iacob Negruzzi, Scrieri alese, Editura Minerva, 1970, p. XLIV). In Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900 se apreciază că Amintirile din „Junimea" „se disting prin precizia informaţiilor, rămînînd cea mai de seamă lucrare memorialistică despre societatea literară ieşeană..."  (p. 624).1
1 Editorul unei opere memorialistice de tip special, cum este cazul Amintirilor din „Junimea", in care apar cîteva sute de nume proprii (de scriitori, oameni politici, publicişti, rude sau simple cunoştinţe ale autorului), se fac referiri la zeci şi zeci de opere literare sau articole de gazetă, şi se comentează evenimente (culturale, politice etc.) şi incidente (cu caracter public sau strict particular) petrecute în mai bine de un sfert de secol, are la îndtmînă două modalităţi de a concepe redactarea notelor explicative necesare unei înţelegeri adecvate a textului (excluzînd, fireşte, procedeu] comod, însă atît de des întrebuinţat, chiar în ediţii cu pretenţii de înaltă ţinută ştiinţifică, de a renunţa pur şi simplu la asemenea note):
— să gloseze în marginea numelui fiecărei persoane amintite în lucrare, a fiecărui titlu, a fiecărei întîmplări povestite, verificînd orice afirmaţie cît de cît susceptibilă de falsă memorie sau de subiectivism, pentru a-i; măsura gradul de veridicitate etc, etc, aşadar să nu lase necomentată nici o a-serţiune căreia i s-ar putea aplica, dintr-un motiv sau altul, o notă lămuritoare ;
— să opereze o selecţie riguroasă în rîndul adnotărilor pe care ar fi fost tentat A le facă, renunţînd la explicarea datelor din acele porţiuni de text fără relevanţă informativă sau sugestivă deosebită, dar stăruind asupra acelor a căror poziţie semnificativă in ansamblul unui anumit moment important al evocării il obligă la precizări sau completări, în spe-
CAPITOLUL I ÎNFIINŢAREA SOCIETĂŢII LITERARE
(1) Acest argument este valabil dacă se are în vedere înfiinţarea efectivă a „Junimii", care s-a petrecut în primăvara anului 1864, în lunile martie sau aprilie. Dar cum întemeierea propriu-zisă a Societăţii a fost precedată de diverse activităţi culturale desfăşurate de unii din viitori ei membri, între care „prelecţiunile populare" şi cursul universitar Despre istoria republicii romane ale lui Titu Maiorescu deveniseră notorii, s-a creat opinia că „Junimea" s-ar fi constituit încă din toamna anului 1863. Incertitudinile cu privire la data exactă a naşterii „Junimii" s-au perpetuat, apoi, atît pentru că V. Pogor susţinea, fără să fie confirmat de cineva» că în 1863 conducea el însuşi o altă societate literară, cît şi pentru că în Albumul Societăţii Junimea, întocmit de Iacob Negruzzi în 1878, se menţionează, in dreptul numelui membrilor fondatori: „epoca fondărei «Ju-nimei» în octomvrie" 1863 — adică tocmai atunci cînd ori Maiorescu, ori Negruzzi nu se aflau în Iaşi! în orice caz, cu peste douăzeci de ani înainte de redactarea Amintirilor..., în 1867, în primul număr al Convorbirilor literare, Negruzzi preciza: „în intervalul acestor prelecţiuni (din primăvara anului 1864 — n.n.) s-a constituit şi Societatea literară «Junimea»..." si nu a mai revenit niciodată asupra acestei datări.
Pentru informaţii amănunţite cu privire la istoricul „Junimii", în toate etapele ei de activitate, vezi Z. Ornea, Junimea şi junismul, ediţia
cial prin confirmarea sau infirmarea lor pe bază de documente istorico-literare.
Am optat, din motive lesne de înţeles, pentru această a doua modalitate de alcătuire a notelor, lâsînd la o parte o sumedenie de fişe care, deşi utile, poate, în context, dar nu neapărat indispensabile, ar fi ridicat la peste şase sute numărul explicaţiilor şi trimiterilor noastre, ceea ce ni s-a părut a fi excesiv pentru o operă al cărei text ocupă aproximativ o treime din prezentul volum.
în consecinţă, am renunţat aproape în totalitate la informaţiile biografice uzuale, de dicţionar şi de enciclopedie (suplinite, în bună măsură, in cazul junimiştilor, de Dicţionarul „Junimei", iar în cazul tuturor^ scriitorilor cit de cit însemnaţi ai vremii, de Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900) şi ne-am străduit să facerii loc, în limite rezonabile, mărturiilor de epocă (documentare ori memorialistice) capabile să lumineze, intr-un fel sau alrul, prin contrazicere sau adeverire, afirmaţiile autorului, în această ordine de idei, atragem atenţia că, aşa cum Amintirile din „Junimea" ar trebui să fie citite, pe cît posibil, odată cu Dicţionarul „Junimei" şi chiar cu Publicistica literară (de pînă la 1890), pe baza cărora au fost în bună măsură redactate, tot aşa notele explicative aferente acestor titluri s-ar cuveni să fie permanent confruntate de cititorul interesat, ele completîndu-se, ca şi operele propriu-zise, reciproc.
608
609
a Il-a revizuită şi adăugită, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 35— 144.
(2) Generalul Mihail C. Cerchez (1839— 1884) — eroul căruia, la Plevna, i s-a predat Osman-Paşa — a murit nebun.
(3) Este vorba de comisul Vasile Pogor (1792— 1857), unul din cei mai harnici şi mai interesanţi scriitori moldoveni din prima jumătate a secolului al XlX-lea, traducător al lui Voltaire (Her.riada, Zaira). Fiul său, junismistul, i-a moştenit din plin înclinaţiile satirice şi spiritul ironic, cu accente cinice.
(4) La 10 februarie 1863 T. Maiorescu inaugurase, cu mare succes, „cursul public" Rejlecţiuni filozofice popidare, relative la familie ji educa-ţiune, în zece prelegeri: 1. Familia în stat şi societate, educaţiunea în familie; 2. Educaţiunea fundată pe principii ştiinţifice; estetica şi psihologia ca părţi ale filozofiei; 3. Principii estetice. Frumosul, sublimul şi plăcutul. Aplicări la muzică (opera clasică şi opera italiană) şi la literatură (clasică şi romantică) ; 4. Importanţa esteticii pentru educaţiune. Principii psihologice. Idealismul şi materialismul în psihologie; 5. Temperamentele; 6. Viaţa de zi şi viaţa de noapte a sufletului, vis, viziuni, stahii; 7. Memoria şi fantezia; 8. Voinţa şi caracterul; 9. Voinţa şi inteligenţa, talentul şi geniul; 10..Recapitulare. Mijlocul justifică scopul.
(5) T. Maiorescu s-a întors de la Berlin la 4 ianuarie 1864.
(6) Macbeth, în „traducere rumănă de P.P. Carp", a apărut în două ediţii: una în 1864, la Iaşi, şi a doua în 1886, la Bucureşti.
(7) Intrucit T. Maiorescu s-a întors de la Berlin la 4 ianuarie, iar seara consacrată lui Macbeth a avut loc înainte de reuniunea de pregătire a programului prelegerilor populare care au început la 9 februarie, se poate presupune că această reuniune strict literară — „întîia şedinţă a «Junimii»" — a avut loc la sfîrşitul lunii ianuarie 1864.
(8) în afară de cele patru amintite de Negruzzi, T. Maiorescu a ma ţinut următoarele „prelecţiuni populare": încă o dată principii estetice şi aplicări la arhitectură; Aplicări la tragedia „Moartea lui Wallenstein" (3 prelegeri); Individualitatea poporului şi cosmopolitismul; Socialismul şi comunismul în Franţa.
(9) De la 11 martie 1864, Iacob Negruzzi a ocupat, prin concurs, Catedra de drept comercial a Universităţii ieşene, pe care a deţinut-o pînă in 1884.
(10) Theodor Rosetti era fratele doamnei Elena Cuza, născută Rosetti.
(11) Theodor Rosetti a fost prim-ministru din martie 1888 pînă în martie 1889.
(12) Anecdota aceasta în legătură cu nepăsarea proverbială a lui Pogor este reţinută şi de G. Panu,  care o  relatează în termeni asemănători :
„Odată dl. Negruzzi ne-a spus o anecdotă foarte nostimă, privitoare la nepăsarea d-lui Pogor.
Dl. Pogor era primar şi candidat la deputăţie.
— In comitetul electoral, ne spuse dl. Negruzzi, eu îi făceam reproşuri că de ce nu ia şi el o listă electorală să o studieze, să facă cîteva vizite. După multă dojana, Pogor pare că se decide la un act energic şi îmi zice:
— Bine, să fac cum zici, dar n-am o listă electorală şi nici nu ştiu de unde să o iau.
Atunci un rîs omeric ne-a apucat pe toţi, de vreme ce dl. Pogor, măcar că era primar, nu ştia că listele electorale le face el şi se găsesc la primărie la dînsul." (George Panu, Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, ediţie, prefaţă, tabel cronologic de Z. Ornea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, voi. I, p. 291.)
(13) O societate literară cu numele „Ulpia Traiană", de un ridicol absolut în toate manifestările ei, este înfăţişată în romanul Mihai Vereanu de I. Negruzzi. Vezi ediţia noastră, voi. I, p. 407—419 (textul) şi p. 897— 898 (comentariul critic).
CAPITOLUL II PROCESUL LUI MAIORESCU
(1) înlocuirea oficială a alfabetului chirilic — inclusiv a celui de tranziţie, folosit practic in toate tipăriturile — cu alfabetul latin a avut loc în 1860, printr-o circulară a lui Ion Ghica (în calitate de ministru de Interne), în care nu se indica însă şi sistemul ortografic ce ar fi urmat să se aplice.
(2) Nicolae Ionescu (1820— 1905), profesor de istorie universală la Universitatea din Iaşi, ziarist, om politic, lider al „Fracţiunii libere şi independente", viitor ministru şi academician.
(3) Iată textul „articolului" în cauză, de fapt o simplă notiţă strecurată printre alte ştiri de interes local: „... cele ce se şoptesc despre purtarea necuviincioasă a unuia din membrii fostului comitet de inspecţiune sînt de o mare gravitate.
Nouă nici nu ne vine să credem că, sub pavăza unei autorităţi publice, s-au putut ascunde atît de îndelungat timp o purtare de scandal ca aceea ce au devenit fabula tîrgului. Trebuie să fi agiuns şi pînă la minister murmurele de aici." (Tribuna română, VI, nr. 221, 3 aug. 1864, p. 1.) Atacul acesta, încă voalat, trebuie completat cu altul, apărut cîteva zile mai tîrziu, de care Negruzzi pare să fi uitat, căci el aminteşte, mai departe, numai
610
611
de „un al doilea articul" — acela fiind, de fapt, al treilea. Cel de al doilea denunţ al lui N. Ionescu capătă accente ameninţătoare: „...nu voim nici măcar să dăm a înţelege că n-ar fi cazuri în care un profesor, un înalt funcţionar universitar, se cade şi trebuie să fie destituit spre pedeapsa lui şi moralizarea altora.
Avem aici subt ochii noştri pe unul, rară eccepţiune, din fericire, a căruia purtare de scandal de mult merita de bună samă o destituire motivată. Fă, domnule ministru, fă aici judecată şi justiţie cu nemoralitatea mai întîi de toate: condamnă şi destituie pe acela ce face profesiune de absţinere politică şi devine servil la toate, pentru că aşa mai vîrtos se prosti-tuie înalta apostolie de profesor." (Tribuna română, VI, nr. 223, 13 aug. 1864,  p. 1.)
(4) Din această a treia intervenţie a lui N. Ionescu, foarte lungă şi încîlcită, reproducem cîteva pasaje cu caracter vădit instigator, în care se cere nu dovedirea, ci pedepsirea „vinovatului": „Credem că nu va fi trebuinţă să facem aici multă vorbă despre scandalul ce au întristat sufletul tuturor oamenilor oneşti; credem că d. ministru actual va... judeca scan^ dalul în deplină cunoştinţă de cauză şi va face justiţie, pedepsind pe făptuitor. [...] Ce mai trebuie pentru a pronunţa o sentinţă ? Reclamările părinţilor poate? Dară sunt atare cazuri, domnule ministru, sunt necazuri pe oameni, aşa de mari, încît bietul părinte îşi îneacă în adîncul sufletului durerea sa pentru ca să scape măcar aparenţele onoarei, pentru ca să lase virtuţei ultragiate măcar secretul protector al sincerei repetinţe. [...] Oricum, consiliul superior de instrucţiune este informat, desigur; direcţia şcoalei de fete trebuie să ştie şi ea ceea ce ştie o lume; căci numai în cazul acesta nu se poate crede zicala poporală « că ştie satu ce nu ştie barba tu ». Nu! nu mai este îndoială, de unde nu e foc, fum nu iese". (Tribuna română, VI, nr. 22 , 31 aug. 1864, p. 1-2.)
(5) Suspendarea lui Maiorescu a avut loc la 9 octombrie 1864.
(6) Procesul a început la 4 februarie 1865 şi a durat pînă la 8 februarie. Cu privire la desfăşurarea şi rezultatul lui, vezi broşura: „Procesul Maiorescu cu actele autentice. Publicat de P. Carp, N. Mândrea, G. Marzescu, I. Negruzzi, V. Pogor, profesori la Facultatea juridică a Universităţei din Iaşi", Imprimeria Adolf Bermann, Iaşi, 1865.
(7) Veronica Miele a murit la 3 august 1889. Ea a colaborat la Convorbiri literare din 1875 pînă în 1887.
(8) In actele oficiale ale procesului se numeşte Aliman; nu Alimă-nescu, şi era pedagoagă (în vîrsta de 16 ani).
(9) Pledoaria lui G. Mârzescu (1834— 1911) s-a publicat în broşură: Apărarea dinaintea Tribunalului de Iaşi, secţiunea II, a d-lui Titu Liviu
612
Maiorescu, doctor în filozofie şi în legi, director al Şcoalei preparandale, profesor la filozofie şi rector Universităţei de Iaşi..., Iaşi, 1865.
(10) Afirmaţiile acestea nu sînt exagerate. Starea de spirit a lui Negruzzi din acea perioadă — de revoltă sinceră împotriva „elementului răufăcător ce predomneşte în societate" — poate fi surprinsă într-o scrisoare din 17 februarie 1865 adresată prietenului său Al. Gregoriady-Bonachi: „Abia scăpat de astă năpastă (o boală de ochi — n.n.), dădui într-o altă, în « procesul Maiorescu », căruia veste desigur a parvenit pînă la înflori-tele maluri a măreţului Istru. Apărarea lui Maiorescu ce se compunea de — pot zice fără a-mi compromite modestia — de mai toată inteligenţa jună a laşului, adică de mai toate membrele Societăţei « Junimea » (P. Carp, V. Pogor, G. Mârzescu, N. Mândrea, G. Cimara şi eu), au fost în tot timpul acestui monstruos, dar, din punctul de vedere juridic, ridicol proces, în friguri cumplite de mişcare, îndoială şi aşteptare. în fine, d. procurory convins din toată întregimea instrucţiunei că Maiorescu este nevinovat, retrage actul de acuzare şi declară solemn că nu-i râmîne nici măcar un prepus despre nevinovăţia lui Maiorescu. Atunci parchetul apărării renunţă la orice cuvîntare şi însărcinează numai pe Mârzescu să espuie cum intrigile s-au urzit pentru convincţiunea morală a judecătorilor şi a masei pu^ blicului ce se adunase. Majoritatea disculpă pe Maiorescu şi desfiinţează orice acuzare, citeşte sentinţa ca absolutoare sub nesfîrşitele aplauze şi bravote a aceluiaşi public, care patru zile de rînd de la 10 dimineaţa pînă la 5 după prînz, aplaudase pe clica calomniatorilor! Vezi, Alecule, acest proces mi-a umplut sufletul cu amărăciune. Cînd am văzut la ce este espus un bărbat cu adevărate merite, un bărbat care singur este în stare să dirigâ şcoalele spre o mai bună cale, cum o societate coruptă este plecată să apuce răul cu ghiare de sticlă şi să tăgăduiască orice merit, orice bine; cînd am văzut sute şi iarăşi sute de oameni hulind sanctuarul dreptăţii şi aplaudînd calomniatorii care singuri se dădeau de gol, cînd am văzut că între trei magistraţi s-a aflat unul care voia să condamne, împins fiind de clica intriganţilor ; cînd, în fine, după o fericită izbutire, văd că ministrul prin depeşă cere de la procuror să-şi dea seama de ce şi-a retras acuzarea şi ordina procurorului instanţei mai înalte să facă pe loc apel, ordin, care, cum am aflat din izvoare private, vine de-a dreptul de la Măria-Sa, am fost cuprins de un adînc dezgust şi majoritatea iluziilor care-mi mai rămîneau s-au cufundat într-un ocean fără fund. Acest proces este un eveniment ce face epocă şi caracterizează starea morală a unei naţiuni. Dacă Maiorescu nu avea doi-trei amici care l-ar fi sprijinit cu toată energia demnă de oameni •neşti şi cu toată abnegaţiunea unor adevăraţi amici, ura, invidia şi calomnia ar fi rămas învingătoare, adică elementele stricăcioase ar fi dobîndit o victorie, care, pentru nefericirea ţărei noastre, ar fi fost lung şi adînc vătă-
613-
I
mătoare. Noi, un buchet de tineri, ne luptăm cu elementul răufăcător ce predomneşte în societate. Rămîne-vom învingători pînă in sfîrşit? Fi-vom învişi şi rămîne-va elementul râu predomnitor pînă la timpuri viitoare, cînd moştenitorii noştri mai tari şi mai numeroşi îi vor înmormînta ? Dumnezeu ştie." (LE. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. III, Bucureşti, 1932, p. 341-342.)
(11) Reintegrarea lui Maiorescu a avut loc la 26 mai 1865.
CAPITOLUL III
ORTOGRAFIA
(1) Rezultatul literar al acestei drumeţii prin munţi îl constituie memorialul de călătorie Din Carpaţi, publicat în Convorbiri literare în 1868. Vezi ediţia noastră, voi. I, p. 511—535 (textul) şi p. 898 — 903 (comentariul critic).
(2) Nicolae Nicoleanu (1835— 1871) şi-a strîns versurile în voi. Poezii, Iaşi, 1865, semnat N.N. Iacob Negruzzi i-a închinat un necrolog (vezi ediţia noastră, secţiunea Necrologuri a Publicisticii literare) şi i-a prefaţat o ediţie postumă a poeziilor (Poezii, Editura Şaraga, [f.a.]).
(3) Nicolai Skelitti (1837— 1872) a fost unul din cei mai harnici colaboratori ai Convorbirilor... Poeziile originale şi traducerile (Lamartine, Heine, Goethe, M. Claudius, G. Hervegh, Schiller, Uhland) publicate în revistă au fost reunite în volumul postum: Poezii, Bîrlad, 1888. Traducerea din Faust a apărut la Iaşi în 1862. în Convorbiri literare, necrolog de I. Negruzzi (vezi ediţia noastră, secţiunea Necrologuri).
(4) în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, 1979, p. 155, se dă ca dată a morţii: 26 martie 1870. în Convorbiri literare, IV, 1870, nr. 3, p. 52, necrolog de I. Negruzzi.
(5) Reproducem, din această perioadă, un program de organizare şi de activitate al „Junimii", aşa cum apare el comunicat de Negruzzi lui Al. Gregoriady-Bonachi, într-o scrisoare din 17/29 sept. 1865: „1) Societatea « Junimea» e constituită. 2) Ea va face apel la toţi cetăţenii care se interesează la propăşirea civilizaţiunei în România să facă parte din ea; preţul participărei este 4 galb. pe an, adică 1 pe trimestru. 3) Ea va ave un corespondinte în toate oraşele cele mai însemnate ale României şi în provinţiile române supuse dominaţiunilor străine. 4) Ea va tipări orice carte de ştiinţă sau litere, iar mai cu seamă acele de ştiinţă trebuincioase şcolilor gratis, după ce întîi resp. carte se va găsi folositoare ţârei de o comisiu^ cercetătoare espres numită pentru aceasta (înţelegi ?). 5) Ea va avea o singură ortografie pentru toate cele ieşite de sub tipariul ei. 6) Preţul ieşit dia
614
vinderea cărţilor va servi societăţei pentru acoperirea cheltuielilor iar după ce aceste vor fi acoperite, cîştigul se va da autorului Ş)< $0**,.* Junit mea » va debuta prin tipărirea tuturor cronicarilor şi istorigrafjlQt romini într-o nouă ediţiune cu note explicative şi cu index. D-nii membri Pogor; Carp şi Maiorescu sunt însărcinaţi cu lucrarea la astă nouă ediţiune (pre-cepi ce lucrare diabolică?). 9) Propunerea d-lui Negruzzi de a scoate la lumină o revistă lunară (Junimea) după exemplul revistei « des deux mon-des » se adoptă după lungi controverse şi se amînă pe un an din cauze bine-cuvîntate. 10) Casierul e deocamdată numit d. V. Pogor, care dă şi localul pentru tipografie gratis. 11) Se vor da sămi anuali despre cheltuielile veniturilor şi despre toată starea casei societăţei, cari sămi se vor publica prin toate ziarele ţărei." (LE. Torouţiu, op cit., voi. III, p. 348—349.) Este foarte posibil ca acesta să fie tocmai programul dezbătut în şedinţele din decembrie 1865 şi ianuarie 1866 ale „Junimii".
(6) O parte din aceste procese-verbale (19 oct. 1865 — 4 ian. 1866; 13 oct. 1871 — 13 sept. 1875) s-au păstrat şi au fost publicate de I.E. Torouţiu, op. cit., voi. IV, p. 429 — 462. Şedinţele din 1865 consacrate chestiunilor de ortografie au avut loc după cum urmează:
— 5 noiembrie: „Se încep discuţiile asupra ortografiei române. I. Negruzzi ceteşte un tractat al său despre această materie. Prima divergenţă de opinie se iveşte asupra primirei literei qu în loc de k şi c în cuvintele derivate din cele latineşti cu qu. Pogor susţine pe qu, Negruzzi nu-1 admite. A doua dispută se naşte asupra admiterei sau neadmiterei semnelor, docamdată a sedilei sub d, s şi t. Negruzzi o combate, ceilalţi vor să o admită. După vii discuţiuni (prelungite pînă la l1^ după mezul nopţei)',' ne separăm, convingîndu-ne că nici unul nu ne-am lămurit chestiunea în toată întinderea ei. Se amînă dezbaterile pînă la vreo şedinţă viitoare, cu speranţă că atunci se vor afla mai multe punturi de conciliaţiune."
— 16 noiembrie: „Convorbiri despre ortografie fără rezultat."
— 19 noiembrie: „Lectura tractatului de scrierea română de Maiorescu (partea I, principiul general)". Rezultatul şedinţei: „Adoptarea ideilor generale despre scrierea română cu litere latine".
— 23 noiembrie: „Continuarea tractatului de ortografie română de Maiorescu (partea paleografică)". Rezultatul şedinţei: „Depărtarea din scrierea noastră a literelor qu, th, y, k şi adoptarea semnului de sedilă sub f şi d pentru tz şi dz."
— 3 decembrie: „Terminarea tractatului despre scrierea ronţân& (critica fonetismului şi a etimologismului)". Rezultatul şedinţei: „Primirea semnelor scurtărei peste a, e şi i atît pentru esprimarea lui â cît şi, a Ivi
ă, î." :;i,\':')/).;
(7) Titu Maiorescu, Despre scrierea limbei romane, Editura Junimea, Iaşi, 1866. Pentru geneza lucrării, ca şi pentru receptarea ei în epocă, vezi Titu Maiorescu, Opere, I, ediţie, note, variante, indice de Georgeta Rădu-lescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 695 - 722.
(8) Societatea Academică Română şi-a început dezbaterile, în prima ei sesiune, din august 1867, cu discutarea pasionată a problemei ortografiei, proiectele de sisteme ortografice analizate fiind acelea ale lui Gavriil Mun-teanu, I.C. Massim, I.G. Sbiera, Ion Heliade-Rădulescu, Timotei Cipariu. Titu Maiorescu a lipsit de la aceste dezbateri, ale căror concluzii au fost prezentate de I.C. Massim, unul din campionii „etimologiştilor" (Vezi Analele Societăţii Academice Române, tom. I,   1867— 1869, Bucureşti, 1869).
(9) Autorul se referă la reforma ortografică din 1881, oficializată de Academie prin adoptarea (cu unele amendamente) a sistemului ortografic propus de o comisie (V. Alecsandri, G. Bariţiu, B.P. Hasdeu, N. Quintescu, T. Maiorescu) al cărei raportor era Titu Maiorescu. (Vezi, în acest sens, Titu Maiorescu, Raport cetit în Academia Română (sesiunea generală de la 1880) asupra unui nou proiect de ortografie, în Opere, I, ed. cit., p. 381 — 395.) Titu Maiorescu a revenit asupra demisiei sale (se retrăsese din Societatea Academică în 1869) în mai 1879, iar Iacob Negruzzi a fost ales membru al Academiei la 26 martie 1881.
(10) Revizuirea parţială a regulilor ortografice stabUite în 1865 a fost pusă în discuţie, la Convorbiri literare, în 1872, din inţiativa lui I. Negruzzi. „Venind la discuţie chestia ortografică — se menţionează în pro-cesul-verbal al şedinţei « Junimii» din 24 dec. 1871—.Societatea nevoind a se ocupa cu ea, se decide a se aduna cîţiva din membri la d-1 I. Negruzzi în sara de 5 ian. (miercuri) pentru a se înţelege asupra acestui punt. (Membrii sunt: Burlă, Paicu, Vârgolici, Xenopol)" (I.E. Torouţiu, op cit., voi. IV, p. 442). Dezbaterile asupra „programului elaborat în şedinţa pre-paratorie de la I. Negruzzi" au continuat în întrunirile următoare ale „Junimii" (Ibidem, p. 443 şi urm.) şi au avut drept rezultat simplificarea ortografiei Convorbirilor..., prin eliminarea lui w mut, renunţarea la duplicarea consoanelor, admiterea literelor x şi z (in loc de 4) etc.
într-o foarte recentă lucrare (George Mirea, Junimea. Implicaţii lingvistice, Editura Junimea, Iaşi, 1983) se analizează pe larg (vezi îndeosebi p. 73— 106) contribuţia lui Negruzzi la „aplicarea programului junimist privind limba", demonstrîndu-se convingător că acest proces nu a fost „coordonat" de Maiorescu, ci de redactorul Convorbirilor..., „cu o tactică şi o pasiune cărora posteritatea nu le-a remarcat nici măcar parţial adevărata valoare şi eficienţă".
CAPITOLUL IV PUTINĂ POLITICĂ
(1) în jurnalul lui Titu Maiorescu se găseşte totuşi notat: „Acum ora 12 sosi Jacques Negruzzi cu vestea că prinţul Cuza a fost silit să abdice ast' dimineaţă ora 5 şi că Locotenenta domnească e formată din generalul Golescu, Haralamb şi Lascăr Catargiu" (Titu Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, Socec, Bucureşti,  1937, p. 122).
(2) Vocea naţională a apărut, la Iaşi, între 5 aprilie şi 11 mai 1866, cîte două numere săptămînal (în total 8 numere), avînd ca redactor responsabil pe N. Culianu. La Biblioteca Academiei R.S.R. se păstrează 6 din .cele 8 numere: nr. 1 (marţi, 5 apr.), nr. 2 (vineri, 8 apr.), nr. 3 (miercuri,
13 apr.), nr. 5 (miercuri, 20 apr.), nr. 6 (duminică, 24 apr.), nr. 8(mercuri, II mai).
(3) Nicolae (Nunuţă) Rosetti-Roznovanu (1842— 1891), om politic şi publicist, conducător al mişcării separatiste ieşene din primăvara anului 1866 şi pretendent la tronul Moldovei.
(4) Mitingul a avut loc la 30 marte 1866. Au vorbit, în ordine, V. Pogor, T. Maiorescu, Boneanu, Tacu, Curius, I. Negruzzi, Al. Şendrea, din nou V. Pogor. O relatare amănunţită a desfăşurării adunării, datorată probabil lui Iacob Negruzzi, s-a publicat în Vocea naţională (nr. 2,p.2): Deschiderea Clubului Naţional din Iaşi (semnat: B.J.). Ea conţine, în cea mai mare parte, rezumatul intervenţiilor lui Maiorescu şi Negruzzi. Intrucît „principalele argumente prin cari a susţinut d. Maiorescu cauza principelui străin" au fost expuse şi separat, în articolul Principe străin apusean oricare ar fi, publicat tot în Vocea naţională, nr. 1—2, reproducem, pentru exemplificare, ideile de bază din cuvîntarea lui Negruzzi: „Suindu-se apoi la tribună d. Iacob Negruzzi, d-lui espuse avantagiile domnului străin din puntul de vedere politic: arată cum statul român nu poate perde caracterul orientalismului decît avînd pe tron un membru dintr-o familie domnitoare apuseană; cum avînd pe acesta, esistenţa noastră este asigurată prin lanţuri de familie... [...] Trecînd apoi la separatişti, oratorul descoperi toate machinaţiunile lor din palatul junelui ambiţios... [...] Aceştia toţi lucrează prin ocoale şi prin judeţe şi noi să stăm cu minele în sîn, mulţumlndu-ne cu declaraţiuni de la tribună ? Să trimitem şi noi emisari prin ocoale să lumineze pe alegători şi să împiedece pernicioasele încercări ale inimicilor naţiunei."
(5) Iată textul acestei moţiuni: „Subscrişii cetăţeni români recunoaştem că mîntuirea ţării noastre în împrejurările de faţă este numai unirea .şi principele străin (de viţă latină), două puncte nedespărţite şi în care
616
617
trebuie să persistăm cu energie, ca să vadă Europa iarăşi şi iarăşi că aceasta este şi astăzi, ca totdeauna, cea mai scumpă dorinţă a naţiunei şi singura ei speranţă de viitor" {Vocea naţională, nr. 2, p. 2).
(6) Calinic Miclescu (1822- 1886), mitropolit al Modovei (1856- 1875), apoi mitropolit primat al României (1875— 1886). Ca urmare a participării sale la tulburările din 3/15 aprilie 1866, a fost arestat şi judecat; graţiat cu ocazia suirii pe tron a '.ui Carol I.
(7) Vezi Nicolai Skelitti, Poezii, Bîrlad, 1888, p. 117-118. Se referă la Nicolae R. Dunka (1837—1862), ofiţer român, căpitan în armata nor-distă în timpul războiului de secesiune, mort în bătălia de la Cross-Keyss.
(8) Credem că relatarea evenimentelor din ziua de 3/15 aprilie 1866 a fost făcută de Negruzzi mai ales după articolul Ce s-a întîmplat în Iaşi ?, datat „Iaşi, 4 aprilie", semnat x.y. şi publicat în Vocea naţională, nr. 1, p. 1 — 2. Articolul îi aparţine fără nici un dubiu lui Titu Maiorescu şi reprezintă „espunerea factică a celor întîmplate" de pe poziţia unui adversar al mişcării separatiste conduse de Roznovanu. Articolul lui Maiorescu se incheie astfel: „Concetăţeni din Iaşi, guvernul ne lasă deplina libertate să ne dăm părerea noastră, dacă voim pe principele Carol I sau nu. Primirea lui şi încuviinţarea majorităţei puterilor garante şi deplina independenţă, a ţărei noastre ne sunt asigurate. Să votăm dar după libera noastră voinţă,, cum gîndeşte fiecare că este ma' bine. In orice caz însă să ne purtăm cu minte şi cu demnitate."
(9) In Vocea naţională, nr. 4, p. 4, este inserat următorul anunţ: „Amînarea prelecţiunilor populare de duminica. Cele patru prelecţiuni populare anunţate pentru duminicele viitoare (Cromwell, Washington, Enciclopedism, Girondinii) se amînă din cauza împrejurărilor politice, care reclamă deocamdată toate ocupaţiunile noastre. Reînceperea cursurilor publice se va publica."
(10) După cum reiese, dealtfel, şi din pasajul imediat următor, aceste afirmaţii trebuie să fie înţelese în sensul că nu se făcea, într-adevăr,politică la întrunirile literare ale „Junimii", iar nu că junimiştii, ca persoane partid culare ori ca grupare constituită, n-ar fi făcut deloc politică.
CAPITOLUL V ,, .
TIPOGRAFIA SOCIETĂŢII „JUNIMEA"
(1) în scrisoarea din 17/29 septembrie 1865 către Al. Gregoriady-Bonachi, I. Negruzzi dă o cu totul altă versiune cu privire la provenienţa îutilajului şi la rolul lui N. Casu în înzestrarea societăţii „Junimea" cu o tipografie: „Nepotul lui Pogor, Casu, june basarabean modest, binevoitor şi foarte avut, voind a înavuţi Basarabia cu o tipografie română ce cumpărase de la Paris, guvernul muscălesc îi refuză deschiderea tipografiei şi el dedică tipografia sa Societăţei noastre şi-aşa peste cîteva săptâmîni va funcţiona o nouă tipografie în Iaşi sub numele Tipografia Societăţei « Junimea Pricepi ce enorm avantagiu avem posedînd o tipograf ie,fără a scoate capital din pungă." (I.E. Torouţiu, op. cit., voi. III, p. 348.)
(2) Curierul de Iaşi, gazetă politică şi culturală de nuanţă junimistă, apărută la Iaşi (mart. 1868—sept. 1884). Este binecunoscuta — după exprer sia lui Eminescu — „foaie a vitelor de pripas", la care poetul a trudit ca redactor în 1876—1877.
(3) In primul dintre procesele-verbale care s-au păstrat de la şedinţele „Junimii", cel din 19 octombrie 1865, se menţionează că pentru „susţinerea tipografiei pusă la dispoziţiunea Societăţei « Junimea », s-a decis
•cotizaţiuni mensuale, şi anume:
Teodor Rosetti să contribuie cu ........ 5 galb. pe lună
P. Carp ..............................10 g.
Pogor.........................„.......15 g.
Schiletty.............................. 4 g.
L. Negruzzi ..........................2 g.
I. Negruzzi ..........................2 g.
Mândrea...............*..............2 g.
Culian ............................ 2 g.
Niculeanu ............................2 g.
G. Racoviţă .......................... 2 g.
Maiorescu :............................15 g.
total 61 galb. pe lună ■cu începere de la 1 octomvrie 1865." (I.E. Torouţiu, op. cit., voi. IV, p. 429.)
(4) In acelaşi proces-verbal al şedinţei din 19 octombrie 1865 se precizează: „Tipografia are de scop literar: 1) a publica gratis toate manuscriptele originale române a căror valoare se va fi constatat mai întîi de un comitet ales dintre noi; 2) de a publica cărţi de şcoală cu preţul cel mai modic posibil; 3) de a republica în ediţiuni critice şi portative toate lucrările deja imprimate despre a căror merit sau oportunitate se va fi convins
518
61*
Societatea; 4) in fine, de a complecta lacunele literare şi ştiinţifice din ţara noastră prin traduceri bune de cărţi bune, mai ales pe tărîmul istoric. Fiecare publicare va fi cu litere latine. [...] între imprimările de importanţă literară şi ştiinţifică, ad 3), Societatea decide asupra propunerii lui Pogor a publica îndată: I. Cronicarii români pe fiecare aparte, cu indice nominal şi real şi cu notiţii biografice şi critice numai în cercul cronicarilor; II. O' antologie de poezii române deja publicate, a căror valoare să fie insă în unanimitate recunoscută de toţi membrii Societăţii prezenţi; III. Testamentul cel nou, fără schimbare de cuvinte, însă cu litere latine, pentru a le: introduce în biserică." (Ibidem, p. 430.) La 26 octombrie se aduc următoarele completări: „S-a decis, după propunerea lui Niculeanu, a se imprima de îndată textul autorilor latini ceruţi în gimnaziu, cu o mică notiţă biografică pentru fiecare. — Se primeşte asemenea propunerea lui Maiorescu să se imprime, după cronicarii cei mai importanţi, toate actele originale istorice ale românilor în ordinea cronologică, hrisoave, tractate etc, un-fel de fontes rerum Romanicarum." (Ibidem, p. 431.)
în conformitate cu acest program, în Vocea naţională, nr. 8, p. 4, 11 mai 1866, se putea anunţa, pe o pagină întreagă, că „din publicaţiunile-Societăţei literare « Junimea» se află sub presă": Despre scrierea limbei române de T. Maiorescu („Acest studiu aupra ortografiei noastre este o. completă aprofundare a acestei chestiuni însemnate, şi anume la înălţimea ştiinţelor limbistice de astăzi."), texte latineşti îngrijite de P. Paicu (His-loria sacra), N. Mândrea (De bello gallico) şi T. Maiorescu (Pliniu, Corne-lius Nepos), Aritmetica lui I.M. Mel\k,Calcidul diferenţial şi integral de N. Cu-lianu. „Aceste cărţi, despre a căror utilitate şi urgenţă nu poate fi nici o-îndoială, vor apărea una după alta, aşa încît să se afle publicate la începutul noului an şcolar..."
(5) I. Negruzzi se referă la studiul (3 cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, apărut iniţial cu titlul: Despre poezia română, în Convorbiri literare, I, 1867, nr. 1 — 8, şi apoi, publicat imediat în volum: Poezia română. Cercetare critică de Titu Maiorescu, urmată de o alegere de poezii, Junimea, Iaşi, 1867. In prefaţa la această ediţie, Titu Maiorescu precizează: „Sunt aproape doi ani de cînd membrii societăţii « Junimea » consacră o parte din timpul fiecării şedinţe a lor la lectura  poeziilor române publicate pînă astăzi, cu scop de a compune pentru juna  generaţiune ro. mână o antologie, în care toate poeziile să fie, dacă nu mai presus de orce critică, cel puţin   insuflate de un simţămînt poetic şi ferite de înjosire în, concepţiune şi în expresiuni. însă din miile de poezii cetite   societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o» colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele.
Critica se află la începutul volumului, iar cîteva exemple de poezii mai bune la fine, şi publicaţiunea întreagă este un semn caracteristic al stării în care a ajuns literatura română în anul 1867."
Nu ni se pare deloc lipsită de interes, în contextul comentariilor lui Negruzzi din acest capitol al Amintirilor..., prezentarea sumarului anexei studiului lui Maiorescu — Exemple de poezii române, care nu coincide cu ceea ce se stabilea în şedinţele „Junimii": I. Poezii lirice. Dedicaţie şi Cinel-•cinel de V. Alecsandri; Sonet de A. Sihleanu; Privesc şi Dor de T. Şerbă-nescu ; Unei doamne şi O victimă de N. Nicoleanu ; Nu vezi tu de M.D. Cor-inea; Senin şi furtună şi Nepăsare de I. Negruzzi; Vecina noastră de N. Geor-;gescu. II. Fabule şi epigrame. Toporul şi pădurea, Ţiganul şi. purcelul, •Cinele şi căţelul, Măgarul răsfăţat de Gr. Alexandrescu; Momiţa şi două miţe, Racul, broasca şi ştiuca şi Lupul şi cucul de A. Donici; Epigram de I. Văcărescu; Epigram\de I. Negruzzi; Epigram de N. Nicoleanu. III-Balade. Mihai scăpînd stindardul, Mircea la bătaie, Capul Avarilor, Mărioara şi Daniil Sihastru de D. Bolintineanu; Făt-Logofăt, .Ceasul rău, Tţanul Mărăcină şi Groza de V. Alecsandri; Umbra lui Mircea şi Ucigaşul fără voie de Gr. Alexandrescu; Barcarola de A. Sihleanu; Gondola de G. Cre-ţeanu. (Vezi şi Titu Maiorescu, Opere, I, ed. cit., p. 845 — 891.)
'(6) Procesele-verbale ale unora din şedinţele „Junimii" consacrate alcătuirii antologiei de poezii originale s-au păstrat. Aceste şedinţe au avut loc după cum urmează:
— 26 octombrie: „Se procede apoi la cetirea şi alegerea poeziilor pentru antologie. I. Negruzzi ceteşte pe Donici (fabulele), Skiletty pe Alecsandri, Maiorescu pe Bolintineanu, Pogor pe Văcărescu. Din cei trei poeţi dintăi se primesc cîteva poezii puţin numeroase; din Văcărescu n ci una, rămîindu-i însă meritul de a fi produs cea mai memorabilă ilaritate în toţi ascultătorii". Rezultatul şedinţei: au fost reţinute pentru antologie poeziile Lupul şi cucul, Momiţa şi două miţe şi Racul, broasca şi ştiuca de Al. Donici; Groza, Andrii-Popa, Ceasul rău. Dedicaţie, Pescarul Bosforului, D-aş fi iubit-o... de V. Alecsandri; Furtuna, Eu vin, Muma lui Ştefan, Marioara, Mircea cel Mare, Radu-vodă şi fata din casă de D. Bolintineanu.
— 31 octombrie: „Se continuă lectura de poezii pentru antologie. Pogor ceteşte pe Alexandrescu, Maiorescu pe Bolintineanu, I- Negruzzi pe Alecsandri". Rezultatul şedinţei: „Se decide a se mai primi şi imprima următoarele poezii: Umbra lui Mircea, Ucigaşul fără voie (Cinele Azor), Toporul şi pădurea, Cinele şi căţelul, Cinele şi măgarul de Gr. Alexandrescu ; Daniil Sihastru şi Monastirea Putna de D. Bolintineanu; Făt-Logofăt şi Adio Moldovei de V. Alecsandri; Astfel nu e voia ta., de G.A. Rosetti;
620
621
Viaţa nu., de N. Nicoleanu; Gondola de G. Creţeanu; „Văcărescu, Mu-reşanu?".
— 12 noiembrie: .....se cetesc poezii de V. Alecsandri, de Tăutu şi de
Creţeanu. Dar Miozotis a lui Grandea, Poezii de Heliade şi mai ales Lyra de Aricescu se espun rîsului tuturor". Rezultatul şedinţei: „Se decide ase mai primi in antologie": Milcovul de Gh. Tăutu; Stelele, Doină, Barcarolă' de V. Alecsandri.
— 16 noiembrie: „S-au mai primit pentru antologie" poeziile Unei doamne şi O victimă de N. Nicoleanu.
(7) Autorul se referă la volumul lui George Creţeanu, Melodii intime. Bucureşti, 1854. Volumul de versuri cu titlul Armonii intime (Bucureşti, 1857) ii aparţine lui Al. Sihleanu. Confuzia se datorează desigur şi faptului că ediţia a doua a Armoniilor intime (Bucureşti, 1871) are o prefaţă de ...G. Creţeanu.
(8) România literară, revistă săptămînală, literară şi ştiinţifică, apărută la Iaşi (1 ian. —3 dec. 1855), sub conducerea lui V. Alecsandri; Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte, publicaţie lunară, apărută la Bucureşti (apr. 1861—nov. 1863), sub conducerea lui Al. Odobescu. Sînt cele mai importante reviste cu caracter preponderent literar care au precedat Convorbirile literare.
CAPITOLUL VI CONVORBIRI LITERAR'E
(1) Reamintim că ideea întemeierii unei reviste literare a „Junimii" era mai veche şi că în proiectul de program al Societăţii, dezvăluit de I. Negruzzi lui Al. Gregoriady-Bonachi în scrisoarea din 17/29 sept. 1865, la punctul 9 se specifica: „Propunerea d-lui Negruzzi de a scoate la lumină o revistă lunară (Junimea) după exemplul revistei «des deux mondes» se adoptă după lungi controverse şi se amînă pe un an din cauze binecu-vîntate." (I.E. Torouţiu, op. cit., voi. III, p. 349.) Aşadar, ideea înfiinţării unei reviste a „Junimii" îi aparţine nu lui Maiorescu, care numai a reactualizat, în 1S67, un plan deja „adoptat" în 1865, ci aceluia care avea să fie, timp de 28 de ani, redactorul şi, apoi, directorul ei.
(2) Denumirea nu era absolut originală. Ea nu mai fusese dată unui periodic, dar în Revista Carpaţilor, publicaţie literară, ştiinţifică şi politică, apărută la Bucureşti (1 ian. 1860—15 dec. 1861), sub conducerea lui G. Sion, începînd cu numărul din 15 febr. 1861 se introdusese o rubrică de critică intitulată „Convorbiri literare", susţinută de redactorul revistei. Nu este exclus ca Negruzzi să fi cunoscut revista lui Sion şi să fi reţinut
622
titlul rubricii de actualitate literară — dealtfel, un titlu comun, ca'-'^ruiare
altul. ■ ■    ■■" :<f
(3) Vezi textul introducerii — {Către cititori] — în ediţia 'ndafetrfi' ia secţiunea Articole-program a Publicisticii literare. :
(4) Din această enumerare lipseşte articolul intitulat Prelecţiunile populare ţinute în Iaşi de membrii Societăţii „Junimea", dare de seantil redactată desigur tot de Iacob Negruzzi.
(5) In acelaşi timp cu Convorbiri literare, consacrată exclusiv operelor şi problemelor literare, junimiştii au făcut să apară, tot în Tipografia „Junimii", o altă publicaţie, Gazeta de Iaşi, bisăptămînal poliţe, literar şi comercial (5 mart.— 10 dec. 1867), continuat de la 3 1 martie 1868 de Curierul de Iaşi.
(6) Autorul se referă, probabil, la nota intitulată Publicaţie de D. Bolintineanu (anexată broşurii Ştefan Gheorghe-Vodă sau Voi face doamnei tale ■ce ai făcut tu jupînesei mele, dramă istorică în cinci acte, Bucureşti, 1868) şi la articolul (fără titlu şi semnat: Un abonat) de la rubrica „Literatura"
. din Trompeta Carpaţilor, V, nr. 505, 30 mart./11 apr. 1867, articol atribuit lui Cezar Bolliac şi cunoscut în general sub titlul Misiunea poeziei.
(7) Iacob Negruzzi a încercat în mai multe rînduri să-i convingă pe •cititori, în pofida evidenţei, că revista nu reprezintă un mijloc de difuzare a concepţiilor culturale ale „Junimii", ca societate literară constituită, ci numai a acelora ale redactorului, singurul răspunzător de alegerea colaboratorilor şi de publicarea lucrărilor lor. Iată o asemenea Declaraţie, care are darul să atragă parcă şi mai mult atenţia asupra adevăratei apartenenţe a Convorbirilor...: „Redacţiunea Convorbirilor literare se crede datoare de a declara că foaia sa nu este organul Societăţii „Junimea" din Iaşi. Redactorul şi mulţi colaboratori ai ei fac parte din acea Societate, însă nu ca atari şi lucrările lor publicate în Convorbiri nu stau în legătură necesară cu dînsa. Toate publicaţiile Societăţii „Junimea" poartă titula de „ediţiuni" ale ei, titulâ care lipseşte la Convorbirile noastre, a căror cuprins priveşte dar numai autorii subsemnaţi şi pe redacţiune." (Convorbiri literare, I, 1867, nr. 8, p. 112.)
(8) E. Lovinescu (T. Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 133) crede că este vorba „de inofensivul Curierul de Iaşi de duminică' , care „apăru în dec. 1868 şi îşi duse o viaţă ştearsă şi intermitentă pînă la 1872". Z. Ornea (op. cit., p. 81) consideră că „episodul s-a petrecut, probabil, în primăvara lui 1870, in martie —aprilie", deci „trei ani după «apariţia revistei".
623
(9) Iacob Negruzzi s-a căsătorit cu Măria Rosetti (m. 1926), sora lut Dimitrie R. Rosetti (cu care memorialistul a scris revistele teatrale Nazat f şi Zeflemele) şi a Anei Rosetti, cea de a doua soţie a lui Titu Maiorescu.
(10) Tranzacţia nu s-a încheiat, totuşi, fără participarea lui Negruzzi, chiar dacă primele aranjamente în vederea vinderii tipografiei se vor fi făcut fără ştirea lui. In procesul-verbal al şedinţei „Junimii" din 13 oct. 1871, la care a fost prezent şi Negruzzi, se menţionează: „Asupra afacerii vinderei tipografiei de d-nii Pogor şi Maiorescu, Societatea deliberînd încuviinţează vinderea făcîndu-se oarecare modificări" (I.E. Torouţiu, op cit.r voi. IV, p. -138).
(11) în perioada cît au fost conduse de Iacob Negruzzi, Convorbirile literare s-au tipărit la următoarele tipografii: Tipografia Societăţii „Junimea": 1 mart. 1867— 1 oct. 1871; Tipografia H. Goldner: 15 oct.—1 nov. 1871; Tipografia Th. Balassan: 1 dec. 1871-15 febr. 1872; Tipografia Naţională: 1 apr. 1872— 1 mart. 1885; Tipografia Socec et Teclu: 1 mart. 1885— 1 apr. 1894; Tipografia „Gutenberg" — Joseph Gobl: 1 mai—Idee. 1894.
(12) Reamintim că Amintirile... au fost redactate în 1889—1890 şi că Negruzzi avea să mai rămînă la direcţia revistei încă cinci ani.
CAPITOLUL VII VASILE ALECSANDRI
(1) Reproducem din această scrisoare, datată „29 august 1867", invitaţia adresată poetului de a „patrona" Convorbirile literare: „De la apari-ţiunea acestei foi, am avut de gînd să mă adresez către d-voastră cu rugămintea de a patrona această încercare, dar d-voastră eraţi dus în străinătate şi mi-a fost cu neputinţă să vă aflu adresa. Acum, cînd am aflat că v-aţi reîntors de curînd în ţară, îmi ieu libertatea de a vă trimite toate numerile Convorbirilor ce au ieşit pînă acum şi vă rog să binevoiţi a-mi da părerea d-voastre despre această foaie şi dacă timpul vă permite a-mi trimite şi vo scriere spre publicare. în zadar ne-am încerca, noi tinerii de astăzi, a susţine o foaie literară, la înălţimea ce trebuie să ocupe, fără concursul veteranilor care au pus glorios fundamentul literaturii noastre. [...} Dacă s-ar vedea figurind in columnele acestei foi şi scrieri subsemnate de V. Alecsandri, cu altă mîndrie aş păşi şi m-aş prezenta înaintea întregului public cetitor din toate ţările române!" (Scrisori către Vasile Alecsandri, ediţie îngrjită, prefaţă, note, traduceri de Marta Anineanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 347-348.) Răspunsul lui Alecsandri nu s-a lăsat
deloc aşteptat (scrisoarea poartă data de 2 sept.  1S67) şi a fost pe măsura, aşteptărilor: „Publicarea întreprinsă de d-voastră o apreciez cu atît mai' mult cu cit ea tinde a combate gustul pocit al noilor încercâtori pe cîmpul literaturei. Puţinele numere care au ieşit pană acum la lumină cuprind articole bune şi bine scrise (mai cu seamă Flora română, a venerabilului meu amic C. Negruzzi) şi poezii plăcute ce denotează adevărate talente.. [...] Eu sînt atît de îneîntat, văzînd calea ce aţi apucat, că vă promit să vă întovărăşesc pre cît îmi va permite slăbirea păsurilor; şi, ca o probă de bunăvoinţă, vă alătur aice o mică poezie română... [...] Iar în cursul iernii, de va fi să o petrec la Mirceşti, voi scrie pentru foaia d-voastre călătoria mea la Maroc, sau acea în Italia pe timpul războiului între francezi cu austri-eni. Iată, iubite domnule Negruzzi,  răspunsul meu la propunerea ce-mi faceţi de a fi colaboratorul Convorbirilor literare. Această publicare fiind sora României literare şi totodată avînd calităţile necesare unei foi ce ţinteşte a dezvolta gustul frumosului şi a distrage spiritele din rătăcirea politicei, sînt gata a vă da mina cu toată inima." (V. Alecsandri, Opere, IX, Corespondenţă (1861 —1870), ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu, Editura Minerva, Bucureşti,   1982, p. 316—317.)
(2) Afirmaţia categorică a lui Iacob Negruzzi, care trebuie să fi cunoscut bine diferenţa de vîrsta dintre cei doi scriitori, constituie încă un argument pentru acceptarea  anului 1821 ca dată a naşterii lui Alecsandri..
(3) Despre o altă asemenea lectură, făcută in casele lui Alecu Balş-Lungu, aminteşte Ion Ghica într-una din „scrisorile" sale către Alecsandri, O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848: „Ţi-aduci aminte de impre-siunea ce a produs cetirea intâielor tale poezii, acasă la Alecu Balş-Lungu, unde începusem a ne aduna în toată luna, ca să petrecem seara în convorbire şi cetiri literare, serate la cari asistau mulţi din boierii cei mari, între cari unul din cei mai regulaţi era Grigorie Ghica, fostul domn de la 1849 pină la 1857. [...] Eram susţinuţi în societate, în propaganda ce făceam în, favorul ideilor liberale de Elena Negri, sora lui Costache Negri, de amica sa, frumoasa şi graţioasa Emilia Reymon, de fiicele doamnei Măria Rozno-vanu, Catinca şi Zoe Sturdza. Ideile egalitare şi democratice începuse a se introduce chiar şi în saloanele elegante şi aristocratice ale plăcutei şi' spirituoasei contese Elena Sturdza." (Ion Ghica, Opere, I, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii, glosar, bibliografie de Ion Roman,. E.P.L., Bucureşti, 1967, p. 252-253.)
(4) Memorialistul se referă la capitolul Napoleon III din lucrarea Extract din istoria misiilor mele politice, publicat in Convorbiri literare, XII, 1878, nr. 2, p. 41-53.
624
625-
(5) Poezia Garda săratului a fost publicată, într-adevăr, pentru a marca împlinirea unui deceniu de la detronarea lui Cuza; numele trădătorului din poem, Lambhar, este anagrama numelui maiorului Haralamb, comandantul gărzii palatului domnesc dn Bucureşti.
(6) Publicată în Convorbiri literare, I, 1867, nr. 14, p. 193.
(7) „Cînticelele comice" trimise de Alecsandri — Stau Covrigarul, Cucoana Chiriţa la Paris, Ion Păpuşarul, Gură-cască, om politic. Surugiul — au fost însoţite de o scrisoare — Galerie dramatică de tipuri contimporane — pe care Negruzzi a publicat-o, ca un fel de prefaţă, în Convorbiri literare, I, 1867,. nr. 16, p. 213-214.
(8) în afară de pastelurile citate de autor, în acest important număr ■din Convorbiri literare (II, 1868, nr. 3, p. 33 — 36) au mai apărut: Sfîrşitul iemei, Oaspeţii primăverei, Cucoarele. Majoritatea celorlalte pasteluri au fost publicate tot în Convorbiri..., în intervalul 1868— 1869.
(9) Satisfacţia lui Alecsandri era reală; mărturie stă începutul scrisorii din 10 aprilie 1868 către I. Negruzzi: „Viu să vă mulţumesc pentru grabnica ospeţie ce au primit Pastelurile în Convorbirile literare. Aceasta graţiozitate este de natură a mă îndemna ca să vă comunic o nouă serie de aceleaşi poezii, însă nu oi cădea în acest păcat pină ce nu m-oi încredinţa de impresia ce au produs iernaticele mele din numărul III. Mă tem să nu fi insuflat fiori acelor care le-au citit, deşi li s-au acordat locul de onor in foaia d-voastră." (V. Alecsandri, Opere, IX, ed. cit., p. 347.)
(10) Prezentarea plină de patos, în lectura autorului, a poemului Dumbrava-roşie, impresia de neşters produsă în rîndul ascultătorilor de acest eveniment literar sînt evocate de G. Panu în capitolul Alecsandri la „Junimea" din Amintirile... sale (ed. cit., voi. I, p. 81—90).
(11) în Convorbiri literare, XII, 1878, nr. 3, p. 110—112, într-un articol nesemnat, dar aparţinînd mai mult ca sigur lui Negruzzi, izbinda lui Alecsandri la Montpellier era pusă pe acelaşi plan cu biruinţele militare din timpul războiului de independenţă: „Gri/iţa şi Montpellier sînt astăzi două nume nedeslipite şi deopotrivă scumpe românilor, căci reprezintă două victorii strălucite prin care românii au afirmat dreptul şi voinţa lor de a fi..."
(12) Pentru amănunte în această chestiune, vezi Măria Platon, Vasile Alecsandri, poeţii felibri şi „Cîntecul gintei latine", Editura Junimea, Iaşi
1980, p. 103- 112.
(13) Este vorba de poezia Epistola generalului Florescu, din ciclul Ostaşii noştri (1878). Versurile referitoare la CA. Rosetti: „Eu, nedeprins cu tina, mă ţin de ea departe / Ş-aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură / Care-a sădit în ţară invidie şi ură".
«26
(14) Alexandru Beldiman (1832— 1898), ziarist şi politician, partizanv al lui Al.I. Cuza. în 1871 a întemeiat la Iaşi ziarul Adevărul, suspendat după un an din cauza atitudinii ostile faţă de Carol I.
(15) întrucit această poezie, una din cele mai frumoase scrise de Alecsandri, este astăzi puţin cunoscută, nefiind inclusă în ultimele ediţii ale operei sale, o reproducem în întregime (din Convorbiri literare, VIII, 1874,. nr. 4, p. 152-153):
GLASUL DIN STELE
In jalea care te cuprinde,
în doliu-ţi amar, Cînd noaptea candele aprinde
Pe-al ceriului altar, O! mamă scumpă, ţi-ad-aminte ^" Cum îţi ceream cu rugăminte Să-mi dai steluţele din cer
Clipinde prin eter.
Ades pe cînd eram cu tine
Culcată pe-al tău sîn. Priveam acele focuri line
Din spaţiul senin. Steluţă vie ca şi ele, în nostalgia mea de stele Simţeam un dor nemărginit
De zbor, de pribegit.
Zburat-am din braţele tale
C-un zîmbet virginal, Lâsind pe-a veciniciei cale
O rază de opal, Lăsînd pe marmur-al meu nume Şi-n inimi lacrimi, şi în lume Ca un parfum de trandafir,
Un dulce suvenir.
O! dragi părinţi, iubită ţară,
Voi carii mă jâliţi, Gindiţi-vâ că-n primăvară,
Cînd pomii-s înfloriţi, Cerul atrage şi repune De pre pămînt orice minune:
627
Arom de flori, dulci armonii Şi fluturi şi copii!
Tot ce-i frumos, tot ce inspiră
L'n  farmec răpitor A se nălţa la cer aspiră.
In rai incîntător. Iubire, geniu, inocenţă S-adună lingă Providenţă Ca razele care cu drag
In soare se retrag.
O!  mamă,  înger de iubire,
Rămasă pe pămînt! îndreaptă sus a ta privire
La stele unde sînt; Aici cu horul blind de ingeri A mamelor duioase plîngeri Compun un imn dumnezeiesc Părintelui ceresc.
Iar eu in zori şi-n mez de noapte
Dispar misterios Şi vin cu iubitoare şoapte
Să te ingîn duios, în rai domneşte-eternul bine; Dar raiul meu e lîngă tine Şi lingă tine, scump odor.
Ferice mă cobor.
Copilul ce se stinge-n floare
E mistic curcubeu, Ce leagă strins pămînt cu soare
Şi om cu Dumnezeu. Ah! fericirea mea e mare. Căci am acum spre adorare Un Dumnezeu în cerul sfînt
Şi altul pe pămînt!
(16) Autorul se referă, desigur, la articolul lui Titu Maiorescu Poeţi ■şi critici, publicat în Convorbiri literare, XX, 1886, nr. 1. p. 3 — 9.
«628
(17) Relaţiile dintre cei doi scriitori erau recunoscute a fi fost atît de Strinse încît unul din exegeţii poetului, X. Petraşcu, îi solicita lui Negruzzi, în 1927(!), clarificarea unor aspecte biografice cu totul intime: „în vederea unei lucrări asupra lui Alecsandri, îmi iau libertatea a vă ruga să aveţi bunăvoinţa a-mi spune — dv. care aţi cunoscut aşa de bine pe Alecsandri — cine a fost Mărgărita, căreia el i-a închinat nuvela Mărgărita şi mai multe-poezii?" (B.C.S., Fond Saint-Georges, Arh. Iacob Negruzzi, CXLIV/2,. Ms. 19027.)
(18) La moartea poetului, în locul oricărui necrolog, revista care i-ai găzduit operele cele mai importante i-a adus un omagiu unic: pe întreaga ultimă pagină a numărului din septembrie 1890 al Convorbirilor.., într-un, chenar negru, gros, s-a scris doar atît: „Vasile Alecsandri a murit".
CAPITOLUL VIII DOSARUL „JUNIMII" - POŞTA RED AC ŢI UNII
(1) Reproducem, din Apel la autorii români, principalele trei puncte, corespunzînd programului cultural al „Junimii" şi, implicit, al Convorbirilor„de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali" : „ 1) Orice manuscript românesc, a cărui oportunitate se va fi constatat de un comitet ales pentru fiecare op dintre membrii competenţi ai: « Junimei », se va imprima cu cheltuiala Societăţei. [...] 5) Ortografia cu care se imprimă cărţile româneşti ale Societăţei este cea publicată în cartea d-lui Maiorescu Despre scrierea limbei române. Cu toate aceste, Societatea nu impune ortografia ei în mod obligatoriu, ci invită numai pe acei autori, cari ar voi să-şi vadă scrierile imprimate altfel, ca să menţioneze aceasta expres. [...] 9) în privinţa priorităţii la punerea sub presă vor fi. preferite cărţile pentru uzul şcoalelor." (Convorbiri literare, I, 1867, nr. 1, p. 16.)
(2) I. Negruzzi se referă la lucrările: A. Quetelet, Elemente de astronomie... Tradus de Spiru C. Haret, Editura Societăţii Junimea, Iaşi, 1873; Odele şi epodele lui Horaţiu Flaccu. Esplicate în uzul şcoalelor de G.L Mun-teanu, Societatea Junimea, Iaşi, 1867; Wilhelm Piitz, Geografia şi istoria evului vechi, mediu şi nou. Manual prelucrat pentru clasele superioare gimnaziale şi reale de dr. Ioan G. Meşotă, Societatea Junimea,  Iaşi, 1867.
(3) Rubrica „Corespondenţă" („Poşta redacţiunii") a început să apară odată cu nr. 17, din 1 nov. 1867. Vezi ediţia noastră, secţiunea cu acelaşi titlu a Publicisticii literare.
629-
(4) Iată textul integral al acestei poezii, una din primele publicate in •Convorbiri literare (I, 1867, nr. 3, p. 41 — 42) şi, fără îndoială, tot ce a scris iM.D. Cornea mai bun:
O LACRIMĂ
Am fost în lume şi eu odată
Cu suflet june şi plin de dor. Credeam atuncea că viaţa toată
E un vis dulce de lung amor,
Credeam că omu cum vine-n lume
Păn' se aşterne într-un mormînt Cîntă un cîntec fără de nume
Ce naşte-n pieptu-i şi piere-n vînt,
Credeam că floarea creşte sub pasu-i
Şi că-şi desfată ochii-n senin, Cerul surîde, credeam, la glasu-i.
Şi tot ascultă al său suspin.
Pe-a vieţii valuri înşelătoare
Puteam atuncea neîngrijat, Păn' ce de stînce spăimîntătoare
Mica mea barcă s-a sfărîmat!
JNu mai sunt astăzi ce-am fost odată.
Tristul meu suflet e fără dor, JNu mai cred astăzi că viaţa toată
E un vis dulce, de lung amor.
Azi văd că omul, cum vine-n lume,
Păn' se aşterne într-un mormînt, <Geme un gemet fără de nume
Ce naşte-n pieptu-i şi piere-n vînt,
Azi văd că spinii răsar sub pasu-i
Şi că privirea-i se perde-n nor, Ceru s-închide, azi văd, la glasn-i,
L-a lui durere nesimţitor,
!R39
Azi stau pe maluri privind cu jale
Ruinele barcei plutind mereu, Cum vîntul soartei, în a lor cale,
Le mînă, mînă pe placul său.
(5) Fluierul lui Ştefan a apărut în Convorbiri literare, I, 1867, nr. 3, p. 29 — 38. O relatare plină de vervă a debutului său la „Junimea" — cînd T. Maiorescu însuşi l-a „uns" scriitor: „— Eh bien... ! Messieurs, voilâ une nouvelle!" — a făcut însuşi autorul, în volumul său de memorii Zile trăite (vezi Nicolae Gane, Scrieri, ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Ilie Dan, prefaţă de Şt. Cazimir, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. p. 422-423).
(6) Dimitrie Guşti (1818— 1887), scriitor, profesor, om politic ieşean.
(7) Vezi G. Greceanu, Stanca. Povestire de la începutul veacului, în Convorbiri literare, XII, 1878, nr. 4, p. 130— 134.
(8) Vezi V. Forescu, Andrei Ciobanul. Povestirea unui sătean, în Convorbiri literare, XI,  1877, nr. 3, p. 98-102.
(9) D. Morţun a publicat în Convorbiri literare trei povestiri: Şoimul. Harmasaru banului de Craiova (I, 1867, nr. 17, p. 240 — 242); Tudor şi Fevronia (II, 1868, nr. 5, p. 77—79); Movila lui Dobreanu (II, 1868, nr. 15, p. 246—247). Versurile nu i-au fost acceptate.
(10) Singura poezie publicată de Vasile Conta în Convorbiri literare (I, 1868, nr. 22, p. 315) se intitulează Viaţa şi este semnată B.C. (vezi ediţia noastră, Vasile Conta în secţiunea Necrologuri). I. Negruzzi se referă, în continuare, la Teoria ondulaliunii universale, publicată în Convorbiri... în  1876- 1877.
(11) Sub pseudonimul Gil, istoricul şi geograful George I. Lahovari (1838- 1909) a tradus, în 1868— 1869, versuri de A. von Chamisso (Trubadurul modem), Em. Geibel (Poezii), Heine (Eu nu mai crez în ceruri) şi Lessing (Sărutările). Din 1887 şi pină în 1894 a publicat, sub titlul Hîrlii vechi, numeroase acte şi documente privitoare la istoria medievală a României,
(12) Vezi I. Pop-Florentin, Decebal, în Convorbiri literare, III, 1869, nr. 1, p. 1 — 9, nr. 2, p. 21—32. In afară de nuvelele amintite de Negruzzi — O floare albă, 1869; O casă neagră şi Tuhutum, 1870 — I. Pop-Florentin, (Florantin) a mai publicat în Convorbiri...: Tragedii din viaţă, 1869; Jua-nita,  1870; Zoa-Zuirvan, 1871.
(13) Iată textul poeziei cu pricina, alcătuită într-adevăr din „versuri caraghioase" (cum sint caracterizate în art. GABLITZ din Dicţionarul
631
„Junimei"), bazate pe comparaţii banale, ea însăşi un „Pur spectacol făr' udei" (Convorbiri literare, V, 1871, nr. 10, p. 168) :
EU ŞI EA
(Din Gablitz) Ca o liră fără sunet, Ca un fulger fără tunet, Ca un rîu fără murmur. Ca o pasăre tăcută, Ca o casă ce stă mută Şi pustie împrejur;
Astfel sunt şi eu, vai mie, Formă fără melodie, Pur spectacol făr' idei, De cînd dînsa nu-i sub soare Şi puterea-mi cîntătoare A perit cu moartea ei!
M.I. Iliasu
(14) Ioan Scipione Bădescu (1847— 1904), ziarist, poet, folclorist, prieten al lui Eminescu.
(15) Episodul „Gablitz" este comentat pe larg de G. Panu în cap. Direcţia nouă şi întîia farsă a d-lui Hasdeu din voi. I al Amintirilor sale (ed. cit., p. 410—434). în legătură cu „vinovatul" care a publicat poezia lui Hasdeu, Panu este de părere că acesta a fost Miron Pompiliu, „care înlocuia la Convorbiri... pe dl. Negruzzi, de cîte ori acesta lipsea".
(16) T. Maiorescu, atacat nominal de Hasdeu (Un rămăşag, în Columna lui Traian, II, nr. 30, 11 aug. 1871, p. 121—122), s-a disculpat, în articolul în contra unei copilării (Convorbiri literare, V, 1871, nr. 12, p 199—200), prin desolidarizarea de redacţia revistei („Participarea mea la Convorbiri... se mărgineşte la articolele semnate de mine"), fapt care a produs o impresie nefavorabilă în rîndul opiniei publice.
(17) Poezia a apărut în Convorbiri literare, IX, nr. 11, 1 febr. 1876, p. 44 1. Primul dintre cuvintele înlocuite de Negruzzi era vestală, nu virgină.
(18) Articolul lui B.P. Hasdeu — Al doilea rămăşag (dedicat d-lui V. Alecsandri) — a apărut în Romanul, XX, 5 febr. 1876, p. 101— 102 şi a fost reprodus, sub titlul în loc de prefaţă, în primul număr (15 febr. 1876, p. 1—5) al noii Reviste literare şi ştiinţifice, conduse de Hasdeu.
•632
(19) Replica lui I. Negruzzi — pe care o reproducem în întregime — este un model de diplomaţie redacţională, întemeiată pe acceptarea unei mea culpa datorate nu hazardului, ci strădaniilor deosebite ale unui „meşter" într-ale mistificărilor:
„RĂSPUNS DOMNULUI B.P. HASDEU
în mai multe jurnale din Bucureşti a apărut de curînd un articul umoristic suptsemnat de d. B.P. Hasdeu, prin care arată că autorul poeziei La noi, publicată In Convorbiri literare din 1 februariu a.c, nu este un om numit Calescu, ci d. Hasdeu însuşi, care ar fi trămis acea poezie la Convor-biri pentru a mistifica pe redactorul acestei reviste. —Este dreptul că poezia mi-a venit prin poştă şi că, esaminîndu-o, n-am găsit-o aşa de rea pentru un debutant, cum îmi închipuiam a fi d. Calescu, încît să refuz publicarea ei. Din contra, deşi poezia avea cîteva versuri obscure, mi s-a părut •că autorul are oarecare talent — cel puţin că acele versuri cuprind o iMee, din care cauză nici nu puteam presupune că d. Hasdeu este autorul. D. Hasdeu n-avea însă nevoie să suptsemneze cu pseudonimul Calescu. pentru ca să mă facă să-i public poezia, căci, chiar dac-ar fi suptsemnat-o cu propriul său nume, aş fi refuzat-o cu atît mai puţin, cu cît din toate poeziile originale şi serioase ale d-lui Hasdeu, aceasta este fără-ndoială cea mai bună. Dacă d. Hasdeu izbuteşte a compune atunci numai cîteva versuri bunişoare, cînd greşeşte, sau vrea să facă o păcălitură, vina nu este a noastră. Dacă însă d. Hasdeu susţine cu supt epitetele falnici pigmei, plagiatori etc. aş fi trebuit să înţeleg pe colaboratorii Convorbirilor..., şi-n special pe d. Maiorescu, deie-mi voie d. Hasdeu a nu mă crede destul de naiv pentru a împărtăşi părerea sa, căci în nouă volume ale Convorbirilor ... n-a putut găsi nici o pagină copiată din autori străini şi dată drept originală ; va găsi însă mai multe în cari s-a dat pe faţă asemene alunecări d-ale altor autori, ce scriu în reviste foarte simpatice redactorilor noii şi importantei Reviste literare ce are să apară.
Cît despre bucuria ce simte d. Hasdeu că n-am luat seama — eu personal, care sînt singur redactorul Convorbirilor literare — că poezia are forma unui acrostih şi că suptsemnătura înseamnă Păcălescu, mărturisesc fără sfială această nebăgare de seamă a mea. Dacă ştiam că autorul este «d. Hasdeu, mă uitam neapărat şi la litera iniţială a fiecărui vers, căci atunci trebuia să mă aştept la păcălituri şi caraghioslîcuri. însă talentul acestor lucruri colaboratorii Convorbirilor... nu l-au contestat d-lui Hasdeu niciodată. Din contra, adeseori i s-a dat sfatul şi în proză şi în versuri să se lase de studiele sale critice şi mai cu seamă de cele limbistice si să se întoarne la
633
foi umoristice, precum era ziarul său Aghiuţă, căci în acest soi de scrieri, dar, ce e dreptul, numai în acesta, d. Haşdeu a fost meşter totdeauna.
Iacob Negruzzi"
[Românul, XX,  11 febr.  1876, p. 122).
CAPITOLUL IX DIN DOSAR... EXCERPTA
Nouă dintre exemplele selectate din Dosar au fost publicate mai înti?i în Epoca, 1 ian. 1886, şi incluse apoi, cu titlul Curiozităţi contimporane„ in ciclul Copii de pe natură. Acestea sînt:
Din „Imparţialul", no. 2 din 17 mai 1873;
Dintr-un jurnal din Bucureşti;
Din ziarul „Românul";
Din „Curierul român" no. 112;
Din „Steaua României", noiemvrie 1879;
Mulţumiri ;
Anunciu;
Inserţiuni şi reclame (semnat: Altar Avram Şmilovici); Necrolog.
Vezi şi ediţia noastră, voi. I, p. 272—276.
CAPITOLUL X SÎMBĂTA SEARA
(1) Referire la traducerea „romanţei" lui H. Heine, Don Ramiro.„ în Convorbiri literare, I, 1867, nr. 5, p. 70 — 72.
(2) Vezi A.I. Philippide, Cronica lui Huru, în Convorbiri literare, XVI, 1882, nr. 7, p. 245-258.
(3) Este vorba de studiile lui T. Maiorescu: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (1867), Contra şcoalei Barnuţiu (1868), Asupra: poeziei noastre populare (1868).
(4) Referire la cunoscutele Aforisme ale lui T. Maiorescu din 1868, publicate în Convorbiri literare, II, 1868, nr. 18, p 274—276; nr. 19, p. 289-292; nr. 20, p. 322-324.
(5) Nu este nici o exagerare în aceste aprecieri. Iată, de pildă, ce povestea un membru al „Caracudei", Gh Roiu, într-o scrisoare din 17 dec.
634
1873 adresată lui C. Meissner: „Cum intru dau bonsoir şi apoi nu mă aşez tune pe scaun şi mă scol ca să iau dulceţi. îndată-mi aprind ţigara şi din cînd în cînd tuşesc, oftez etc, cînd este ceva de rîs, lasă pe mine, rid ca iun prost. După aceste mici întorsături şi tuşituri, încep a mă uita la uşă să văd feciorul dacă nu aduce ceai sau cafea cu cele trebuitoare pe lîngă ele. Cum îl văd, îmi vine să rîd de bucurie. Cîteodată bat din palme — şi dacă mă întreabă cineva de această manifestare — eu repede răspund că mă încîntă bucata ce se citeşte şi înşfac cafeaua şi cu posmagii sau alte şi mă pui într-un colţ cu o seriozitate demnă de mine şi într-o astfel de atitudine (destul de demnă) încep a... mînca cu un foarte mare tact, căci mă tem să .nu mă înec şi să-mi zică vreunul că sînt prost. Cum această operaţie s-a ■finit, urmează o ţigară şi apoi încep a-mi căuta pălăria şi pe ici ml-i drumul. Halal membru ce are « Junimea » şi, mulţumită lui D-zeu sînt multişori de aceştia!!! Ce plăcut lucru să fii membru la astfel de societăţi!!" (Junimea şi junimiştii. Scrisori şi documente inedite, ediţie îngrijită, introducere şi note de Ion Arhip şi Dumitru Văcariu, Editura Junimea, Iaşi 1973,  p 60).
(6) Iacob Negruzzi se referă la „farsa satirică" într-un act, Fotografia „Junimei". 1874, subintitulată Asmode sau Dracul şchiop in Iaşi, de A. Naum, ia care, într-adevăr, apare cuvîntul „caracudă" dar nu şi, expresi\ „clefăi-turile Caracudei". Iată textul lu Naum:
AGHIUŢĂ (uitîndu-se la ceasornic)
Ei acum s-au strîns cu toţii, căpetenii, caracudă; Ce mai lucruri de minune urechea o să-ţi audă!
Mulţi vin numai după ceaiuri şi proaspete prăjituri. Beau, mănîncă, cască gura, ascultînd la prujituri. Cînd soseşte servitorul cu tablaua încărcat, Ei cu toţii dau năvală şi s-apucă de mîncat. Apoi, după ce cu-ncetul foamea lor şi-au potolit, Să întind pe canapele şi s-apucă de bîrfit.
^Documente literare junimiste, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dan Mă-tnucâ, Editura Junimea, Iaşi,  1973, p. 54).
635
II
(7) Vasile Conta a citit la „Junimea" şi a publicat în Convorbiri literare principalele sale lucTări : Teoria fatalismului (1875— 1876), Teoria" ondulaţiunii universale (1876— 1877), încercări de metafizică (1879).
(8) P.P. Carp a publicat în Convorbiri... dou ă cronici literare distrugătoare: una la adresa piesei Răzvan-Vodă de B.P. Hasdeu (I, 1867, nr. 18,. p. 245—248) şi alta despre Cele una sută mia fabule ale d-lui Sion (III, 1870, nr. 23, p. 401—405). înainte de apariţia Convorbirilor..., el îl mai atacase pe Hasdeu, la fel de violent, în articolele: Epistolă deschisă a unui şcolar către d-nu Petriceicu Hăjdeu (în Cugetarea, I, 1865, nr. 3) şi A doua epistolă deschisă către d. Petriceicu Hajdeu (în Revista Dunării, I, 1866, nr. 2), ambele referindu-se la monografia istorică Ion-Vodă cel Cumplit.
(9) Vezi A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi influenţa lor asupra ţărilor noastre, în Convorbiri literare, XIII, 1879, nr. 2, 4 — 6, 10.
(10) Referire la lucrările: History of Civilisation in England (1857— 1861) de Henry Thomas Buckle (1821— 1862); Cours de philosophie posi-live (1830- 1842) de Auguste Comte (1798- 1857); Das naţionale System der politischen Oekonomie (1841) de Friederich List (1789— 1864); Principiei of Social Science  (1858- 1860) de Henry Charles Carey (1793- 1879).
(11) Procesele-verbale ale şedinţelor „Junimii" din anii 1871—1872 dovedesc, într-adevăr, că în această perioadă, datorită îndeosebi lui T. Maiorescu, Schopenhauer era autorul cel mai studiat de junimişti. Astfel, la 29 oct. 1871 s-a citit „traducerea d-lui Maiorescu din Schopenhauer Despre ceea ce este cineva" ; în 1872, la 21 ian. s-a făcut „cetirea meditaţiei lui Schopenhauer Despre ceea ce arc cineva" ; la 28 ian. „se ceteşte din Schopenhauer Despre onoare; finitul tratatului rămîne pentru şedinţa viiteare..." ; la 4 febr. „se ceteşte din Schopenhauer sfîrşitul tratatului Despre onoare (Onoarea cavalerească şi Duelul). După o lungă discuţie asupra ideilor lui Schopenhauer despre acest obiect se ridică şedinţa" ; la 7 apr., „D-1 Maiorescu ceteşte din Parenesile şi Maximele lui Schopenhauer"; la 2 1 apr., „Domnul Maiorescu ceteşte tratatul lui Schopenhauer Despre glorie, după care se ridică şedinţa"; la 29 sept. se citesc „traduceri din Schopenhauer de Maiorescu" ; la 6 oct. „se ceteşte din Schopenhauer, traducere de Maiorescu" ; la 28 oct. „se ceteşte de Maiorescu din traducerea lui Schopenhauer"
(12) Vezi Arthur Schopenhauer, Aforisme pentru înţelepciunea în viaţă (trad. T. Maiorescu), in Convorbiri literare, VI, 1872, nr. 8; X, 1876— 1877, nr. 1-6,   8, 10- 12.
(13) Este vorba de memoriul Filosoful Schopenhauer, rostit la 4/16 apr. 1880, o critică aspră a filozofiei pesimiste schopenhaueriene, considerată „un venin de moarte pentru statul şi naţiunea română". (Vezi Analele Academiei Române, tom. X, 1887— 1888, p. 473 şi urm.)
CAPITOLUL XI CÎTEVA PORTRETE
(1) Primele manifestări certe ale „Junimii" bucureştene, oiganizate în locuinţa lui Titu Maiorescu, au avut loc în toamna anului 1876 (vezi şi T. Maiorescu, însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p 226 şi urm.). Printre participanţi, în afara junimiştilor ieşeni în trecere prin capitală, sau a celor stabiliţi ulterior aici (cazul lui Eminescu), se numărau Anghel Demetriescu, D. Aug. Laurian, Ştefan C. Mihăilescu, apoi Al. Odobescu, Gr. Păucescu mai tîrziu chiar B.P. Hasdeu, Al. Macedonski etc.
(2) Institutul Academic, instituţie particulară de învăţămint, întemeiată în 1866 de o asociaţie de profesori (T. Maiorescu, N. Culianu, I.M. Melik, P. Poni, L. Ciurea, P. Paicu, D. Ouinezu) ; a funcţionat pînă in 1879, cînd, prin fuziunea cu Liceul Nou, s-au înfiinţat Institutele Unite { 1879- 1907).
(3) Nu este cazul, desigur, să reluăm aici chestiunea — dezbătută cu pasiune (politică) de contemporani — a originii lui Dimitrie Xenopol, tatăl fraţilor Alexandru şi Nicolae, vădit antipatizaţi de Tacob Negruzzi in creionarea acestor „portrete". Siguranţa — ostentativă! — cu care memorialistul susţine ideea originii evreieşti a Xenopolilbr ne obligă să reproducem şi opinia contrară, afirmată de A.D. Xenopol în Istoria ideilor mele: „Tatăl meu, Dimitrie Xenopol, se trăgea din o veche familie anglo-
! saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinereţe,
i în urma unei dureri sufleteşti, prin Suedia, pe mare pînă la Constantino-
pole, de unde venise la Galaţi. Aici fu botezat de colonelul Scheletti, tatăl generalului Carol Scheletti, care-i dădu numele de Dimitrie şi-i schimbă totodată şi familia din Brunswick în Xenopol, adică fiul străinului. Acest botez a trezit uşor bănuiala potrivnicilor familiei mele, mai ales a celor ai fratelui meu, omul politic, că noi am fi de origină evrei. Tatăl meu fusese in adevăr botezat, însă nu din evreu, ci din protestant şi întors la credinţa ortodoxă. El se strămută la Iaşi, unde fu mai mult timp dragomanul consulatului prusac de aici, încă o dovadă că el nu era evreu, deoarece pe atunci •evreii nu erau primiţi în funcţiile prusiene." (LE. Torouţiu, op. cit., voi. IV, p. 369.)
(4) A.D. Xenopol a studiat la Berlin în anii 1867— 1871.
(5) Colaborarea lui A.D. Xenopol la Convorbiri literare a început în 1868, cînd a publicat, în 8 numere consecutive (nr. 10— 17) studiul Cultura naţională.
(6) Vezi A.D. Xenopol, Istoriile civilizatiunii, in Convorbiri literare, III, 1869; nr. 7— 10, 12— 18; Opul lui Edgar Quinet, „La Creation", în Convorbiri literare, IV, 1870, nr. 11—14.
636
637
(7) Vezi A.D. Xenopol, Tratatul de economie politică al d-lui Strat,, în Convorbiri literare, IV, 1870, nr. 17, p. 173— 177; S.S. Episcopul Dunăriv de Jos, Melchisedec. „Cronica Huşilor", în Convorbiri literare, IV, 1871, nr. 23, p. 373 — 381.
(8) Este vorba despre cunoscutele Studii asupra stării noastre actuale (nu „sociale" - n.ed.), publicate în Convorbiri literare, IV, 1870, nr. 1, S; V, 1871, nr. 8, 15, 18, 20.
(9) Din primăvara anului 1868 şi pînă în vara anului 1871, între Iacob-Negruzzi şi A.D. Xenopol a avut loc, într-adevăr, o corespondenţă extrem de intensă, al cărei conţinut constituie, fără nici o îndoială, una din sursele principale de informaţii sigure despre cei doi scriitori şi despre activitatea „Junimii" şi a Convorbirilor literare. Relaţiile dintre Negruzzi şi Xenopol. au evoluat de la „Domnul meu" pînă la „Iubite Xenopol" şi „Iubite amice", de la „Domnule Negruzzi" pînă la „Iubite Iacob". 36 de scrisori ale lui Xenopol către Negruzzi şi 23 de scrisori ale lui Negruzzi către Xenopol a» fost publicate de I.E. Torouţiu, op. cit., voi. II, p. 9— 118, respectiv voi. III,, p. 364-426.
(10) A.D. Xenopol a fost secretar al „Junimii" in 1871— 1872, dar a» continuat să redacteze procesele-verbale ale şedinţelor societăţii pînă in. 1874.
(11) începînd din 1872, A.D. Xenopol a figurat printre conferenţiarii de marcă ai „prelecţiunilor populare", abordînd subiecte dintre cele mai diverse: Cele cinci simţuri, Naţionalitatea (1872), Focul, Locuinţa (1873), Muzica populară (1874), Inrîuriri asupra poporului român— privire teoretică (18761, Panteismul, Criticismul (1878), Despre moarte (1879), Patriotismul (1881).
(12) în 1878 A.D. Xenopol părăseşte „Junimea" politică şi aderă, împreună cu V. Conta, la o grupare liberală moderată, condusă de M. Kogălniceanu.
(13) în legătură cu „portretul" făcut de Iacob Negruzzi lui A.D. Xenopol, vezi şi I.E. Torouţiu, Introducere la Studii şi documente literare, voi.IV, p. LXXXIV—LXXXVII, o luare de poziţie principială împotriva metodei memorialistului de a înlocui „documentarea cu anecdota, simţul de responsabilitate cu patima personală, dusă pînă la ură..."
(14) I. Negruzzi se referă la celebra polemică dintre N. Xenopol şi M. Eminescu din februarie — aprilie 1882, care a avut drept consecinţă, printre altele, scrierea unuia dintre cele mai virulente pamflete eminesciene, Materialuri etnologice privind în parte şi pe d. Nicu Xenopol, criticul literar
638
de la Pseudo-Românul, apărut in Timpid, VII, 8 apr. 1882, p 2 —3, sub propria semnătură a poetului.
(15) Vezi memoriul episcopului Melchisedec şi dezbaterile asupra chestiunii (cu intervenţiile lui B.P. Haşdeu) în Analele Academiei Române, ■seria II, tom. IV, 1881-1882, p. 15-65.
(16) Nicu Xenopol, Barba lui Ştefan cel Mare. Al doilea articol, in Românul, XXVI, 24 mart. 1882, p. 266 — 267. (Primul articol, cu acelaşi titlu dar fără vreo referire la Negruzzi, a apărut în nr. din 2 l martie al ziarului, iar al treilea, cu aluzii numai la Negruzzi, nenumit însă, în nr. din 17 dec.
(17) Acest Nicu Lazu este publicistul Grigore N. Lazu (1845— 1898), poet şi traducător, notoriu în epocă prin acuzaţia de plagiat adusă lui ■G. Coşbuc (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc, 1893
(18) Cîteva dintre aceste scrisori adresate de Şt.G. Vârgolici lui I. Negruzzi au fost publicate de I.E. Torouţiu, cp. cit., voi. I, p, 370 — 379.
(19) Şt.G. Vârgolici a fost unul dintre primii hispanişti români, oferind, în suita de articole Studii asupra literaturii spaniole (Convorbiri literare, II, 1868, nr. 18, 20; III, 1869- 1870, nr. 4-6, 19-22), numeroase informaţii, însoţite de comentarii proprii, despre Cervantes, Lope de Vega şi Calderon de la Barca.
(20) Şt.G. Vârgolici a tradus din Byron (Osinditul din Chilian, Pari-sina, împresurarea Corintului), Schiller (Cîntecul clopotului, Speranţa, Vrednicia femeilor, Primblarea), Lamartine (Toamna, Izolarea, Valea, Ischia), Andre Chenier (Lampa, Libertatea), A. deMusset (Noapte de octom-vrie), precum şi din Ovidiu, Properţiu, Tibul etc. Din literatura spaniolă a tălmăcit un florilegiu de cintece populare şi, în intervalul 1882 — 1891, capodopera lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, publicată în peste 40 de numere ale Convorbirilor... .
(2 1) Iată textul acestei poezii atît de „celebre" printre junimişti (Convorbiri literare, VII, 1873, nr. 9, p. 362):
OM ŞI OM
Un om este rege puternic şi mare, Sub sceptrul său are un popor întreg. Numele-i străbate orice depărtare, După voie-i toate se stric şi se dreg.
C-un cuvînt el poate să răstoarne staturi Ş-altele să-nalţe pe ruina lor, Toţi îşi pleacă fruntea la a sale sfaturi: El este al lumii ocîrmuitor.
639
îns-a lui putere, fală şi mărire,
Ţine numai ziua, el deştept fiind,
Dar vremea cit doarme nu-i deosebire
între el ca rege şi un om de rînd.
Un altul lucrează din zori pînă-n sară, Iarna pe frig, vara pe călduri fierbinţi, Şi totuşi petrece o viaţă amară, Plină de necazuri şi de suferinţi.
El la  nime sprijin nu găseşte-n lume, Pe pămînt trăieşte ca necunoscut, Şi cît ziua ţine de nime-al său nume Nu-i băgat în samă, de nime ştiut.
Dar cînd somnul dulce noaptea îl găseşte, Toate-a lui necazuri pe loc se sfîrşesc. El lumea întreagă în vis stăpîneşte Ş-oricîte voieşte toate se-mplinesc.
Din aceşti doi oameni, care-ai putea zice Că visează ? Care, că este deştept ? Pe care dintr-înşii, cu mai mare drept, L-ai numi puternic, l-ai numi ferice?...
(22) Vezi Samson L. Bodnărescu, Rienzi. Tragedie în cinci acte, în Convorbiri literare, II,  1868, nr.  12— 16.
(23) Referire la ciclul Epigrame, scris după model şi în metru antic.
(24) Samson Bodnărescu a mai publicat, pînă la redactarea Amintirilor lui Negruzzi, tragedia Lăpuşneanu-Vodă (1878—1879) şi şi-a adunat poeziile originale şi cele două tragedii amintite în volumul Din scrierile lui Samson Bodnărescu (1884).
(25) Mare admirator al clasicului francez, din care cita adesea, Anton Naum este acela care a tradus în româneşte, pentru prima oară în întregime, celebra sa Artă poetică, traducere publicată în Convorbiri literare (1875).
(26) împreună cu mulţi alţi învăţători şi clerici, I. Creangă a aderat la „Fracţiunea liberă şi independentă" în 1866, participînd la mişcarea separatistă de la 3 aprilie şi la luptele electorale declanşate de alegerile parlamentare din vara acelui an.
640
(27) După cum se ştie, în anii 1864— 1865, Creangă a urmat cursurile Institutului preparandal, condus de T. Maiorescu, fiind unul din elevii preferaţi ai acestuia.
(28) Vezi ediţia noastră, voi. I, p. 195-203 (textul) şi 873—875 (comentariul critic).
(29) Cînd a fost suspendat din diaconie, în octombrie 1871, pentru vina de a-şi fi tuns coada şi de a se fi îmbrăcat în costum de tîrgoveţ, Creangă funcţiona de mai mulţi ani ca institutor, dar a fost destituit şi din învăţă-mînt, in iulie 1872, tot ca urmare a scandalului bisericesc. Răspopirea pro-priu-zisă s-a produs în noiembrie 1872.
(30) Nu am găsit în nici o biografie a scriitorului informaţii cu privire la o întrevedere între Creangă şi ministrul Cbr. Tell.
(31) Reîncadrarea lui Creangă în învăţămînt, datorită sprijinului lui T. Maiorescu, a avut loc în 1874.
(32) I. Creangă a început să frecventeze întrunirile „Junimii" în septembrie 1875.
(33) Vezi şi ediţia noastră, Ion Creangă, în secţiunea Necrologuri a Publicisticii literare.
CAPITOLUL XII BANCHETUL
(1) S-a păstrat şi invitaţia pentru banchetul din 1885, adică din anu cînd Negruzzi se mutase la Bucureşti şi nu mai putea organiza el, în calitate de „notaru coresp eternu", vesela întrunire:
„Societatea « Junimea»
Intră cine vrea. Rămîne cine poate.
CITAŢIUNE
Membrii tuturor triburilor Societăţii «Junimea»: fondatori, lipoveni, caracudă şi cei nouă, sunt citaţi ca în ziua de 26 octombrie curent să se afle la scaunul Societăţii în Iaşi, unde se va da cu mult chef şi cu puţine parale,  în Otelul   Binder   oarele 6 seara, al 22-lea praznic tradiţional.
641
Minarea va fi fululie, iar blutura temelie.
Iaşi, 1885 octombrie 15
Noul secretar tot perpetuu N. Gane
P.S. Spiritul nu este de rigoare."
(Apul Z. O.n^i, op. cit., p. 111). Atrasul insă atenţia că exact aceeaşi invitaţie, cu data atiului sohimbită („al 20-lea praznic tradiţional") şi cu ssmaitura lu Negruzzi („Secretar psrpetuu, I.N.") este citată de Ni-cola; Ginc (Scrieri, ed. cit., p. 430) ca fiind trimisă junimiştilor pentru convocarea binohetului din 1883!
Iacab Nsgruzzi mii deţinea, în 1908, asemensa invitaţii, căci iată ce-i scria el lui Simion Mehedinţi: „Am găsit printre hîrtiile mele alăturatele 4 Invitaţiuni la banchetul « Junimii»: 1875 — pe atunci era in floare direcţia nouă; 1882 —cînd a început furia cooperativelor cu Dim. Butculescu, mii ales în Iaşi; 1SS3 şi 1884. Ţi le trimit pentru arhiva Societăţii." (I.E. Torouţiu, op. cit., voi. IX, p. 290.)
(2) Iată textul acestei invitaţii, publicate de D. Petrino într-un articol extrem de violent la adresa lui Negruzzi, pe care dealtfel, în focul polemicii, pur şi simplu l-a provocat la duel trimiţîndu-i martori:
„INVITAŢIUNE LA BOTEZ în luna octomvrie corent 1872, domnişoara Junimea Caraghiozli-cească făcînd după multe gemeri şi suferinţe al ...-le copil, îmi ieu onoarea de a vă ruga să binevoiţi a asista la sfîntul botez ce va avea loc sîmbăta în 21 a lunei cor. la 8 ore sara. — Pentru a asigura sănătatea noului născut, botezul se va face în vinaţuri străine şi indigene.
p. Actualul secretar cel mai înainte
Jacob
N.B. Numărul copiilor numitei domnişoare pururea fecioare pierzîn-du-se în noaptea timpurilor, nu ne-a fost cu putinţă a descurca al cîtele este pruncul nou născut."
(Demetrie Petrino, Răspuns la scrisoarea d-lui Iacob Negruzzi publicată în „Curierul de Iaşi" din 31 mart. an. cur., în Apărătorul legei, an. II, nr. 12, 11 apr. 1876, p. 4.)
(3) în momentul redactării acestui capitol (1889), G. Panu era lider al partidului democrat-radical şi ataca violent junimismul politic atît în ziarul său Lupta, cît şi în parlament. Resentimentele lui Negruzzi îşi au originea, aşadar, în marile divergenţe de ordin politic.  „Trebuie să spun
— îşi aminteşte Panu (op. cit-, voi. I, p. 35) — că dl. Jacques Negruzzi avea pasiunea politică dezvoltată mai mult decît oricare, şi că rar făcea sau scria ceva, fără ca în dos să nu fie preocuparea de a lovi în adversar".
(4) în legătură cu ecoul stirnit de „copia de pe natură" Electorale a lui Negruzzi, precum şi de propria sa satiră, Boiericale, care încerca să răzbune „onoarea instituţiilor constituţionale batjocorite", vezi comentariile lui G. Panu, op. cit., voi. I, p. 36 — 38.
(5) G. Panu a devenit membru al „Junimii" literare nu in 1873, ci în 1872, „prin februarie sau martie", crede el, de fapt la 2 1 aprilie, cînd este menţionat prntru prima dată de A.D. Xenopol în procesele-verbale ale şedinţelor societăţii (vezi LE. Torouţiu, cp. cit., voi. IV, p. 452).
(6) Negruzzi se referă la următoarele lucrări publicate în Convorbiri literare: Studii asupra atîrriării sau neathnării politice a romanilor în deosebite secole (VI, 1872, nr. 4 — 8); „Istoria critică a românilor" de d. B. P. Hăjdău (VI, 1873, nr. 11, 12; VII, 1873, nr. 1, 3, 5, 6) ; Studiul istoriei la român' (VIII, 1874, nr. 8, 9; VIII, 1875, nr. 10, 11).
(7) în cadrul „prelecţiunilor populare", G. Panu a ţinut două conferinţe: Corabia (1873) şi Poezia populară (1874).
(8) „Portretul" consacrat de Naum lui Panu este mai amplu, ironia
— obligatorie într-o astfel de scriere — transformîndu-se de data aceasta în causticitate:
AGHIUŢĂ
Apoi Panu, o şopîrlă şi viclean şi cîrtitor.
El, cînd vede caracuda că îi vine-n ajutor,
Se încoardă ca un şarpe şi rupînd în carne vie,
Muşcă-n dreapta, muşcă-n stînga, c-o drăcească bucurie.
El în criticele sale de Hăjdău s-a aninat
Şi i-a dat o răfuială!... dar şi cela l-a muşcat!
El în veci la critici scrie.
ASM ODE
N-a scris vreo istorioară ?
AGHIUŢĂ
E mai greu aceasta, Doamne, critica-i mult mai uşoară.
(Documente literare junimiste, ed. cit., p. 58). Tot în legătură cu banchetul din 1874, e de notat că printre satirele citite s-a numărat şi o Junimiadă („poemă epico-comico-satirică"), din care Mircea Anghelescu (Iacob Negruzzi scriitor, în Revista bibliotecilor, an. XXI, nr. 1, ian. 1968, p. 48) a publicat fragmentul referitor la Iacob Negruzzi:
642
643
Lîngă Pogor cine şade, şi cu el se tot ghionteşte? E frumos-povestitorul ce şi Iacob se numeşte. Să nu mă laşi, Muză dragă, căci nu e de şuguit C-un poet atît de mare, de-nsemnat şi strălucit. Lumea-ntreagă îl cunoaşte peste-ntinse depărtări Şi-a lui glorie zburat-a peste nouă mări şi ţâri, Iar românul lîngă vatră, cînd femeia-i face scrob, Ţine-n mînă şi ceteşte poezii de-a lui Iacob. Cîţi fac parte din „Junimea", toţi au nume cunoscut. Unii pentru glorioase şi mari fapte din trecur, Alţii pentru că nimica pînă azi n-au sâvîrşit, Dar nime ca Iacob n-are nume mîndru şi slăvit. Cînd începe să vorbească, cu gals dulce îngeresc. Junimiştii cască gura, minciunile foşnăesc, Pogor sare peste mese, ori s-apucă de pumnit. Iar Naum pe-un colţ de scaun horăeşte liniştit.
(9) G. Panu a studiat la Paris, apoi la Bruxelles, în anii 1874— 1879. In străinătate s-a împrietenit, într-adevăr, cu Mircea şi Vintilă Rosetti, care îl vor recomanda tatălui lor. Şi-a dat doctoratul în drept la Universitatea din Bruxelles. S-a întors în ţară în 1879, nu „pe la 1880". în 1880 a fost numit de CA. Rosetti, care era ministru de Interne, şeful cabinetului său, iar în 1881, prim-procuror la Iaşi.
(10) Scena este relatată, evident, şi de Panu (care afirmă însă că la acea întrunire nu Maiorescu, ci Eminescu însuşi ar fi citit poemul, ceea ce e inexact, poetul aflîndu-se atunci la Bucureşti):
„într-o seară se citi de Eminescu faimoasa satiră din care o parte nu era decît un pamflet contra liberalilor şi în special contra lui Costache Rosetti.
Se înţelege că am gustat cu toţii partea eroică privitoare la Mircea cel Bătrîn şi clasicul dialog a lui Mircea cu sultanul. Cînd însă Eminescu a început a ceti ignominiile de pamflet politic în contra liberalilor, cînd am auzit rostindu-se cuvinte ca „hidoasa pocitură" etc, m-am sculat indignat şi am strigat:
— Aceasta nu mai e satiră, este o murdărie.
« Junimea » conservatoare luă apărarea lui Eminescu, iar eu în căldura indignărei le-am spus multe adevăruri. Intre altele, mi-aduc aminte că am zis:
— După teoria d-voastră estetică, nu numai politica, dar chiar patriotismul nu este un sentiment care să producă emoţii estetice. Această teorie aţi susţinut-o cît timp poeţi liberali vă înjurau pe d-voastră conservatori. Cînd astăzi vine un poet conservator şi înjură în mod grosier pe liberali,
atunci găsiţi că politica e un material admirabil poetic, şi injuria un izvor de emoţii estetice.
Atunci dl. Ganea, care era cel mai nervos de la « Junimea » cînd era vorba de politică, se sculă şi cu un ton cam violent îmi răspunde:
— Se înţelege că nu poţi vorbi altmintrelea de vreme ce faci politică liberală.
în zadar bietul Pogor se repezi la dl. Ganea şi-1 apostrofă zicîndu-i ca să se astîmpere şi să nu introducă vrajba între membrii « Junimei ». Em am înţeles că pentru viitor, făcind politică miltantă contrară ideilor « Junimei», nu mai pot frecventa şedinţele ei." (George Panu, op. cit., voi. II, p. 401-402.)
(11) Nu am reuşit să identificăm acest articol în Lupta din perioada apariţiei ziarului la Iaşi (19 iul. 1884 — 7 nov. 1886). Atacurile la adresa „Junimii" politice sînt însă, într-adevăr, numeroase şi violente mai ales în timpul alegerilor parlamentare din 1884 (vezi Lupta, I, nr. 40, 21 oct.: Caractere şi demnitate politică; nr. 43, 28 oct.: Schimbarea lafaţă; nr. 46, 4 nov.: Actualităţi electorale; nr. 54, 25 nov.: început de naujragiuri politice etc).
(12) Vezi şi ediţia noastră, Gheorghe Panu, în secţiunea Necrologuri a Publicisticii literare.
(13) Comedia O noapte furtunoasă sau Numărul 9 a fost citită de Caragiale la banchetul din 12 noiembrie 1878 (vezi şi T. Maiorescu, însemnări zilnice, ed. cit., voi. I, p. 318).
(14) Gustav Jăger, Entdeckung der Seele (1879).
(15) O amplă relatare a modului cum s-a desfăşurat banchetul din 1883, în care este reprodusă şi o lungă poezie dedicată de autor lui Iacob Negruzzi (finalul: „■•■Ţie cu deosebire tot onorul se cuvine / Pentru nobila lucrare, pentru oarele senine / Ce în vălmăşagul vieţii ne-a fost dat ca să gustăm!/Ţie, dar, o! scump prietin, plin paharul închinăm!...") ne-a lăsat Nicolae Gane (Scrieri, ed. cit., p. 429 — 436).
(16) Direcţia nouă în poezia şi proza română de T. Maiorescu apăruse în 1871- 1872.
(17) în mapa cu manuscrise — cele mai multe, ciorne — din care au iost, probabil, extrase chiar de autor versurile proprii din acest capitol (B.C.S., Fond Saint-Georges, Arh. Iacob Negruzzi, CXLIV /2) se găseşte şi poezia Epichronul (ms. 16954), pe care o considerăm una din cele mai semnificative „file" ale dispărutului „dosar al aniversărilor". Ciorna poartă data „1869", dată evident eronată, adăugată desigur ulterior scrierii poeziei, căci Epichronul, după cum se va vedea, nu este altceva decît o parodie a Epigonilor lui Eminescu, text pe care Negruzzi 1-a primit spre publicare în Convorbiri... de-abia in primăvara anului 1870. Efectul poemului
644
645
eminescian asupra junimiştilor trebuie si fi fost atît de puternic, încît lui Negruzzi, veşnic în căutare de „poante" pentru şarjele amicale de la banchete, i-a venit ideea (inspirată) de a-1 parodia, şi încă într-un mod original: locul poeţilor „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere" este luat de corifeii „Junimii" şi de cei dintîi membri ai ei (intraţi în societate pînă în 1867 !), animaţi cu toţii de înalte idealuri sociale şi culturale, un fel de „sinte firi vizionare", iar cel al „epigonilor", din partea a doua, de aceiaşi membri ai „Junimii", surprinşi (deja!) într-o fază de renunţare la toate elanurile, la tot entuziasmul începuturilor. în felul acesta, contribuţia de spirit şt de bună dispoziţie a c.c. Jacques la banchetul organizat cu ocazia aniversării din 1870 (sau, cel tîrziu, din 1871) a „Junimii", conţine, in nuce, dîndu-le girul veracităţii depline, întrucît li se adresa direct celor vizaţi, mai toate informaţiile picante cu privire la primii junimişti, concentrînd, într-o strofă sau într-un vers, situaţii, atitudini ori replici faimoase, intrate definitiv în tradiţia societăţii şi dezvăluite apoi, pe larg, în Amintiri...:
EPICHRONUL Cînd privesc zilele de-aur a „Junimei" lipovene Mă gîndesc într-o cîmpie cu frumoase buruiene Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mindrele cintări Care-n stihuri melodioase aşa des au fost cetite Cînd pe la opt oare sara se-ntruneau la Trisfetite Junii toţi ca să serbeze cele-ntîi aniversări. Văd pe Ganea, june mîndru ca un Făt-Frumos din basmu Ce-afunda aprinsul suflet într-o mare d-entuziasmu Fluierind pe gingaş fluier jalnic cîntul lui Ştefan Şi visînd 1-aT României libertăţi, prosperitate, Simţea fiori de fericire străbâtîndu-i pept şi spate Ş-azvîrlea l-ai ţărei duşmani bolo sânul lui Osman. Văd pe Carpus luînd stecla care-n ochi o şurubeazâ, Pe-atunci june de simţire, cum se pune şi lucrează Păn' ce obosit i-atîrnă de pe cap unicul fir; Astfeli scrie zi şi noapte, Otel, Macbeth tălmăceşte. Deşi limba n-o pricepe, totuşi el din englizeşte Spune că în limba noastră reproduce pe Shakespeare.
Văd pe Paicu care-atuncea cu puterile-ndoite Compunea gramaticale în prospecturi încîlcite Ieşind cu gîndiri aprinse din turcescul feredeu; Şi pe Roset Todiriţă care, sus de pe tribune, Despre societăţi moderne lasă mîndru să răsune Un cuvînt rostit puternic ca de vocea unui leu.
Văd pe Melik care-odată croia planuri minunate' Cum va scoate comori scumpe din salinele-afundate în profundele buricuri ale munţilor vrînceni, Sau visînd la fericirea ce imenul ne găteşte, : Pe ploi, vînturi şi zăpadă în căruţă se porneşte Ca să zboare într-o clipă de la Iaşi la Botoşeni.
Caragian gură de aur, cavaleri de ordini multe, Cind începea a le spune făcea pe toţi să asculte. Istoriile ciudate a poporului turcescu Şi cu gesturi potrivite şi cu buze zîmbitoare Povestea trei seri de-a rîndul neauzita întîmplare Ce-ntr-o sară la teatru avu domnul Cernătescu.
Iar Pogor, cu mintea vecinie lucruri mari iscoditoare.
Propunea în toată sara vre o nouă-nfiinţare
De societăţi măreţe pentru binele obştesc,
Sau voieşte cursuri publici o dată pe săptămînă.
Să procure fericire, bogăţie şi lumină
Şi să simtă-a sa chemare lucrătorul românesc.
Sau lăsînd acea idee, farmazoni înfiinţează Şi pe toţi intimi amicii ca să intre in vitează în secreta societate care răul va-ndrepta, Iar după un an de zile, cînd cetise-o nouă carte, Dizgustat el părăseşte farmazonii la o parte Şi-acum are alte planuri ce voieşte-a realiza.
Vra societăţi secrete, compuse din treisprezece, Care-ar face să mai fiarbă sîngele-ngheţat şi rece, Servind nuhiai pasiunea ce din inim-a zbucnit, Dar văzînd că nu se poate nici doi inşi ca să adune. Care s-ar simţi capabili de o mare pasiune, El se pune-acuma alte planuri nouă de stirnit.
Credinţat că răul vine din religia creştină,
Vra, urînd mijloace mice, a-1 stîrpi din rădăcină
Şi propune în „Junimea" a lucra înverşunat
Ş-un pact sacru să se-ncheie între noi de-acum nainte.
Ca să facem tot poporul să răstoarne cele sfinte,
Sfîntă fie raţiunea şi-adevărul luminat!
646
647
Astfeli el din plan în planuri mari şi mîndre rătăceşt» Şi nici lucrul cel mai simplu a-mplini se hotărăşte, Uitînd că în astă lume gîndul singur este '/an. Că ideea cea mai mare, cea mai mîndru iscodită, Pusă-alăturea cu una mult mai inică, împlinită, Perde toat-a sa coloare şi nu face nici un ban.
Văd pe Mândrea curagiosul, cu-ochi senin şi rîs pe buze, Vizitat ce n-a fost vecinie de nici una dintre Muze Şi vrînd totuşi a fi asprul a[r]telor judecător, Cum pe frunte i-o coronă de roşi petre lucitoare, Curtea juriului să lese vra, şi plin de indignare El răstoarnă sub picioare pe soldatul păzitor.
Mai zăresc pe Leon-Tony cu trup lung şi gînduri scurte Cum mergea în legănare de acasă pîn' la Curte Ca s-afunde-ntr-un fotoliu posteriorul d-elefant Şi luînd condeiu-n mînă el se pune şi-nnegreşte Douăzeci şi trei de coaie şi astfeliu isprăveşte Aventurele-a cinci tineri împrăştieţi de-al soartei vînt.
Sau cum şede-n capul mesei sus în club de amicie Conducînd cu bune pilde mindr-a laşului junie Şi oricare nouă-amoruri din oraş înregistra Ş-inundînd cu-ntregi părăie a sa burtă reslăţită Gîdelea zîmbind cu dulce mintea vecinie ameţită Cu-a cognacurilor spirit pân' ce-Aurora apărea.
Văd pe Maiorescu Titu, cînd şedea la Trisfetite, Cum, plecat peste o masă, în lucrări neobosite^ De cu ziua pîn-în noaptea cea adîncă s-afunda Şi cu mintea îndreptată pentru binele din şcoală Şi la Universitate şi dincolo în Centrală Viitoare generaţii mult mai bune pregătea.
Guvernante, pedagoage, eleve, directoreasă
în futur el le învaţă cum să fie serioase
Şi a nu privi cu glumă lucrul cel mai principal;
Dar văzînd că viitoare generaţii nu ies bune
însuşi el le nimiceşte şi cu fetele se pune
Să le sape în grădină monumentul mormîntal.
Pe Burghelea, Culianu, Ney, Ciurilă, Lepădată Văd cum aninau de buze o pute[r]nică lacată, •Ca s-oprească vorba multă ce etern se-ngrâmădea Ş-împingînd în minte iarăşi cele-adînci idei şi multe Se cercau pentru schimbare şi pe alţii să asculte, ,.Cînd plini de înţelepciune în „Junimea" se-ntrunea.
Aşa, ah! a fost odată, dar acum ce mai rămîne
Din văpaia cea aprinsă a „Junimei" lipovăne?
Unde sunt multele planuri ce aveaţi atuncea voi?
Fără scop, fără sperare treceţi din o zi la altă
Ş-ale voastre gînduri mîndre sunt căzute într-o baltă
Şi pe ele se aşază tot a vieţii trist noroi.
Leon-Tony, unde-i clubul ? Dispărut de pe pămînturi E-acuma cognac, Evreica şi toate-ale soartei vînturi; Din autor şi şef de cluburi s-a ales un poliţai. Todiriţ, unde-i cuvîntul cu aşa adinei efecturi? Unde-s gramatica, Paicu, ş-încîlcitele prospecturi? Mândrea, unde ţi-i curagiul pe soldaţi cînd răsturnai?
Maioresc, unde-i futurul care-1 pregăteai în şcoală Şi la Universitate şi dincolo în Centrală? Caragian, unde-i povestea caraghioază de-ascultat? Unde-s dramele, P. Carpus, tălmăcite-aşa de bine? Unde-i sarea, Mir Melice, din adîncele saline? Ah! De ce a voit firea să rămîi tot nesărat ?
•Ganea-n loc de libertate astăzi vra absolutismu Şi Pogor în loc de planuri, cufundat în pesimismu Nu vra să-ncâlzească sînge ce din inim-a zbucnit, Căci azi, singur, fără sînge, fără mare pasiune Ia un băţ şi două bombe şi acest feli el se pune Nervele sale zbîrcite de întins şi întărit.
Chiar Burghelea trădînd soţii Ney, Culian, Ciur", Lepădată, După şepte ani desprinde de pe buz-a sa lacată Să ne spuie-n gura mare cum franzujii sunt bătuţi; -Cum Bazaine, Grammont, Gambetta şi-orice ginte e latină Fără de vitalite azi se perde în ruină „Şi-i înlocuiesc germanii pe latinii decăzuţi.
648
649
Din toţi singur e Quintescu tot acela ca-nainte, . Tot aşa de trup, de suflet şi în vorbă, şi în minte; Şi la Iaşi, ca la Craiova, Bucureşti, Focşani, Berlin, El se scoală dimineaţa, apoi ţine lecţiune Şi se-ntoarce iar acasă şi-apoi face-al său dejune, Se însoară şi se culcă ş-astfel anii merg şi vin.
CAPITOLUL XIII PRIETENI ŞI DUŞMANI
(1) Autorul se înşală: ciclul de conferinţe Omul şi natura a avut loc în 1873, nu în 1872. In 1872 tema generală dezbătută a fost Elemente de educaţiune, în nouă prelegeri, ţinute de T. Maiorescu (Introducere; Jocul-, Religia, Viaţa practică), A.D. Xenopol (Cele cinci simţuri; Naţionalitatea), I. Negruzzi (Elementul estetic), Gh. Roiu (Familia — element moral) şi Şt.G. Vârgolici (Şcoala). In ceea ce priveşte ciclul Omul şi natura, prelegerea introductivă, Privire teoretică, a fost ţinută de V. Pogor, nu de T. Maiorescu, iar cea cu titlul Locuinţa de A.D. Xenopol, nu de V. Burlă, care probabil că „s-a arătat inferior" cu ocazia conferinţei din anul următor.
(2) Prelegerile din 1874, reunite sub titlul Elemenc naţionale, au-tratat următoarele subiecte: Privire teoretică (I. Negruzzi), Originea şi caracterul limbei române (V. Burlă), Artele plastice (P. Verussi), Limba cronicarilor şi limba de astăzi (Al. Lambrior), Poezia populară (G. Panu),. Studiul istoriei (Gh. Roiu), Teatrul (Şt.G. Vârgolici), Muzica populară (A.D. Xenopol). :
(3) Vezi şi procesele-verbale ale şedinţelor „Junimii" din 12 nov. şi 28 dec. 1865, 4 ian. 1866; 24 dec. 1871; 21 ian., 28 ian., 7 apr., 16 iun., 22 sept. 1872, publicate de I.E. Torouţiu, op. cit., voi. IV, p. 429 — 462.
(4) Ciclul acesta de conferinţe a avut loc în 1876. In afară de Xenopol, Negruzzi şi Eminescu, au mai vorbit P. Verussi (Influenţa bizantină), V. Burlă (Influenţa slavonă), Şt.G. Vârgolici (Influenţa fanariotă) şi V. Pogor (Influenţa franceză).
(5) Ciclul de conferinţe Sisteme metafizice s-a ţinut în 1877. V. Conta a tratat două subiecte: Fetişismul şi Naţionalismul. Au mai vorbit V. Pogor (Monoteismul), A.D. Xenopol (Panteismul şi Criticismul), P. Verussi ( Politeismul).
(6) Tema Deşteptarea naţională la începutul secolului al XîX-leaz.. fost dezbătută în 1878, cu participarea lui A.D. Xenopol, Şt.G. Vârgolici, V. Conta, I. Negruzzi, M. Pompiliu, P. Verussi, E. Filipescu şi G. Vîrnav-Liteanu.
,- (7) „Prelecţiunile populare" ale „Junimii", inaugurate în 1864 (nu ie socotim pe cele ale lui T. Maiorescu din 1863), au durat pînă în 1881. „Orice apariţie in public, în calitate de conferenţiar, de acum înainte, a vreunui junimist nu trebuie raportată la acţiunea colectivă a Societăţii, rămasă în istoria culturii noastre sub numele simplu, fără pretenţii, dar <cu reale implicaţii în evoluţia spiritului public al vremii, prelecţiuni populare." (Pavel Florea, Contribuţii de istorie literară, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 58.)
(8) Prelegerile lui I. Caragiani au avut loc în 1867 (Iliada) ş£ 1881 (Rîsul si comedia).
(9) Referire la studiul lui T. Maiorescu, Contra şcoalei Barnuţiu, Editura Junimea, Iaşi, 1868. Studiul a fost scris cu prilejul publicării, in 1867, .a operei principale a lui Simion Bărnuţiu, Dreptul public al românilor,
.apărută postum.
(10) Este vorba, în ordine, de studiile lui T. Maiorescu: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (1867); Despre scrierea limbei române (1866), în ale cărei părţi a treia şi a patra se întreprind aspre critici atît ale „sistemului fonetic", cît şi ale „sistemului etimologic" ; Limba română în jurnalele din Austria (1868); Observări polemice (1869).
(11) Petre Grădişteanu (1841—1921), om politic şi publicist.
(12) Alfred de Musset, Nu mă uita (trad. de Petre Grădişteanu), in Convorbiri literare, I, 1867, nr. 17, p. 244.
(13) Revista contimporană, publicaţie lu nară de „litere, arte, ştiinţe", apărută la Bucureşti (1 mart. 1873— 1 iun. 1876) sub conducerea unui comitet în frunte cu P. Grădişteanu.
(14) T. Maiorescu, Beţia de cuvinte în „Revista contimporană". Studiu •de patologie literară, în Convorbiri literare, VII, 1873, nr. 2, p. 78 — 85.
(15) Vezi P. Grădişteanu, „Convorbiri literare" şi „Revista contimporană", în Revista contimporană, I, 1873, nr. 4; V.A. Urechia, Noua direcţiune din Iaşi, în Revista contimporană, I, 1873, nr. 6, 7; Pantazi Ghica, Cîteva cuvinte asupra criticei d-lui Titus Livius Maiorescu în beţia d-sale de cuvinte din „Convorbiri literare", în Românul, XVII, 1873, 3 iun. A mai ireplicat şi D.Aug. Laurian, Tablete bibliografice, în Revista contimporană, I,  1873, nr. 5, 7, 8.
(16) T. Maiorescu, Răspunsurile „Revistei contimporane". Al doilea studiu de patologie literară, în Convorbiri literare, VII, 1873, nr. 4, p. 142 — .160.
650
651
(17) Mihail Zamphirescu (1840— 1878), poet, autor al unor destul de cunoscute Cîntece şi plîngeri (1874).
(18) Vezi ediţia noastră, voi. I, p. 40—45 (textul) şi p. 850—852 (comentariul critic). Satira La cîţiva autori contimporani, prima, într-adevăr, în ordine cronologică, fiind scrisă îh 1873, este cunoscută însă ca Satira II, aşa cum apare în voi. Scrieri complecte, II, 1894, p. 15 — 21.
(19) Vezi broşura: „Muza de la « Borta rece ». Bufonerie^fcerară lirică în trei acte de Henry Meilhac şi Ludovic Halevy. Muzică de J. Offenbach" Bucureşti, 1873. Lucrarea îi aparţine, evident, lui M. Zamphirescu.
(20) în legătură cu implicarea lui Iacob Negruzzi în polemica dintre-cele două reviste, vezi şi ediţia noastră, voi. I, p. 883—885; o analiză amănunţită a raporturilor dintre I. Negruzzi şi revista bucureşteană, la I. Per-vain, Iacob Negruzzi şi „Revista contimporană", în Studii literare, voi. III, Sibiu, 1944, p. 252 — 270, semnat: I. Verbină.
(21) Despre „lupta dintre Iaşi şi Bucureşti" şi polemica dintre cele două reviste a lăsat pagini memorabile G. Panu (op. cit., voi. l\,passim).
(22) Iacob Negruzzi, Satira III. Domnului B.P. Hasdău, în Convorbiri literare, VIII, 1874, nr. 3, p. 118- 120.
(23) Din întregul „portret" consacrat în acest capitol lui B.P. Hasdeu,, ale cărui personalitate şi operă sînt permanent minimalizate, se vede clar că redactorul Convorbirilor..., atît de intim legat de revista sa, nu i-a iertat niciodată lui Păcălescu cele două celebre farse, care l-au afectat mult mai profund decît vrea să lase el însuşi să se creadă.
(24) Hasdeu a devenit director al Arhivelor Statului doi ani mai tîrziu, în 1876, după înlocuirea lui T. Maiorescu cu Gh. Chiţu.
(25) Negruzzi se referă la articolul Cîteva întrebări d-lui T. Maiorescu» publicat în Columna lui Traian, VI, 1875, nr. 1, p. 57 — 60, şi nr. 2, p. 65-75 (apărut aşadar nu chiar „a doua zi" după incidentul din 1874, presu-punînd că el e real), care a provocat replica iritată a lui V. Burlă, Un ezemplu de cunoştinţa filologiei comparative a d-lui B.P. Hasdeu (în Convorbiri literare, IX, 1875, nr. 1, p. 35—39) şi a constituit începutul unei lungi polemici lingvistice, cu numeroase înţepături personale (vezi, pentru amănunte, Vasile Sandu, Publicistica lui Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, . 1974, p. 157- 160).
(26) în Amintirile lui Ioan Slavici (Opere, IX, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 7 1) se menţionează că din juriul care a recomandat cuvînta-rea festivă a ...junimistului A.D. Xenopol, a făcut parte şi Iacob Negruzzi, dar, după propriile sale mărturisiri (vezi cap. Eminescu), acesta nu a putut participa la serbarea de la Putna.
(27) Informaţii ample despre această manifestare a societăţii „România jună" din Viena, la Sara Iercoşan, Junimismul în Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 161—169. Reproducem, după această lucrare, două din acele aprecieri superlative ale activităţii „Junimii" care trebuie să-1 fi bucurat atît de mult pe Negruzzi: „Societatea « Junimea» şi-a cîştigat pentru literatura română un şir lung de merite însemnate. Ea a combătut calea greşită pe care apucase literatura noastră şi dîndu-ne opere ce nici străinii Occidentului cult nu se sfiesc a le pune alături cu lucrările scriitorilor europeni, ne-a arătat direcţia naturală ce trebuie să ia literatura românească...." (p. 163). „Sînt 15 ani împliniţi de cînd Societatea « Junimea » din Iaşi lucră neîncetat pentru dezvoltarea literaturii noastre prin organul său Convorbiri literare. După 15 ani de lucru, « Junimea», privind fructele muncii sale, afle mîngîiere, iar naţia românească bucură-se, căci, pe cînd literatura noastră se afla în stare haotică, « Junimea», prin critică, a contribuit în mod însemnat la renaşterea ei şi i-a dat viaţă prin valoroasele scrieri de tot felul" (p. 164).
CAPITOLUL XIV EMINESCU
\\) Idila în cinci cînturi Miron şi Florica, inspirată de Herman şi Dorothea de Goethe, a fost publicată în Convorbiri literare, IV, 1870, nr. 5 — 7
(2) Venere şi Madonă a apărut în Convorbiri literare, IV, 1870, nr.4, p. 66. în nr. 3, p. 52, la Corespondenţă, se anunţa publicarea iminentă a poeziei: „D-lui Y.Z. Pre bine. Se va publica cît mai curînd."
(3) Poemul Epigonii a fost publicat în Convorbiri literare, IV, 1870, nr. 12, p. 185- 186.
(4) Acest Vasile Dimitrescu este viitorul teoretician şi critic literar Vasile D. Păun (1850— 1908), cu care Eminescu s-a împrietenit prin 1869, în cercul literar „Orientul", condus de Gr. H. Grandea (cf. LE. Torouţiu, op. cit., voi. I, p. 325). Răspunsul redactorului Convorbirilor..., la care se referă poetul, a fost următorul: „D-lui V. Dem-, Bucureşti. Propunerea foaiei respinsă. Poeziile respinse. Pentru ce nu urmaţi cu publicarea in foile unde aţi început? Dacă aţi urma însă consiliul nostru, nu le publicaţi nicidecum,sci folosindu-vă de etatea dv., puneţi-vă serios pe studiu, pentru a dezvălui talentul ce natura pare a vă fi dat." (Convorbiri literare, III, 1870, nr. 23, p. 416.)
(5) Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: „Y.Z. Meritul poetic e incontestabil, chiar cînd nu ne-am uni cu totul in idei. Mulţumiri sincere" (Convorbiri literare, IV, 1870, nr. 8, p. 136).
.652
| 653
(6) Este vorba de articolul Notiţă asupra proiectatei întruniri lă mormîntul lui Ştefan cel Mare la Putna, din Convorbiri literare, IV, nr. 14, p. 233 — 234. Conform recomandărilor lui Eminescu din finalul scrisorii care urmează, articolul apare spre sfîrşitul numărului şi tipărit cu litere-mai mici.
(7) Eminescu s-a stabilit la Iaşi în toamna anului 1874.
(8) S-au păstrat patru scrisori ale lui Eminescu către I. Negruzzi din această perioadă: cele două din 1870, citate mai înainte, şi altele două din 1871, expediate tot de la Viena. Tonul lor este amical, pe alocuri chiar afectuos (vezi I.E. Torouţiu, op. cit., voi. I, p. 311 — 322).
(9) In legătură cu originea familiei poetului, cu pretinşii săi înaintaşi (turc, suedez, polonez etc), vezi celebrul capitol Strămoşii din Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu.
(10) Este vorba de căpitanul Matei Eminescu (1856— 1929).
(11) După cum bine se ştie, schimbarea numelui din Eminovici îrr Eminescu i se datorează lui Iosif Vulcan, nu lui Aron Pumnul.
(12) Bazîndu-se în bună măsură pe afirmaţia lui Negruzzi că Eminescu a studiat la Braşov, G. Călinescu (op. cit., cap. Privatist la Cernăuţi.. Fugar cu trupa Tardini) a emis cîteva ispititoare ipoteze în legătură cu modul cum şi-a petrecut poetul timpul în anii 1864 — 1865.
(13) Este una din cele două date posibile ale naşterii poetului, cea pe care.el însuşi a declarat-o cînd a fost înscris în registrul „Junimii". Astăzi însă se acceptă data de 15 ianuarie 1850.
(14) Vezi capitolul II al Amintirilor... — Procesul lui Maiorescu* Veronica apare sub numele de d-ra Cimpeanu.
(15) Diferenţa de vîrstă dintre Ştefan Miele (1820- 1879) şi Veronica era de 30 de ani.
(16) Din textul lui Negruzzi, neclar, reiese că poetul şi-ar fi continuat studiile la Berlin după ce funcţionase ca bibliotecar, iar revizor şcolar ar fi fost numit după întoarcerea de la Berlin. In realitate, Eminescu a fost la Berlin în 1872— 1874, director al Bibliotecii Centrale a devenit îu 1874,. după stabilirea la Iaşi, iar revizor şcolar în 1875.
(17) Poetul şi-a început activitatea la Timpul în toamna anului 1877, nu în 1876, cum s-ar putea înţelege din text. în 1876 era redactor la Curierii? de Iaşi.
(18) în general puţin cunoscută, pasiunea „mortală" a lui Eminescu» pentru Cleopatra Poenaru a fost reală şi G. Călinescu (op. cit., cap.. Eminescu şi dragostea), folosind informaţiile oferite de Negruzzi, admite ideea că celebra romanţă Pe lîngă plopii fără soţ i-a fost inspirată poetului .de-acest „idol de o clipă".
654
(19) Este vorba de necrologul Eminescu, publicat In Convorbiri literare, XXIII, 1889, nr. 4, p. 289— 294. Textul în ediţia noastră, în secţiunea Necrologuri a Publicisticii literare.
(20) Lipsa constantă de simpatie a lui I. Negruzzi pentru Veronica Miele aruncă o umbră de îndoială asupra veracităţii acestei scene, căreia nici G. Călinescu (op. cit., cap. Agonia morală şi moartea) nu pare a-i da deplină crezare. Ultimul biograf al poetei o pune de-a dreptul sub semnul întrebării: „Dintre ponegritorii Veronicăi, Iacob Negruzzi povesteşte în Amintiri de la Junimea (sic!) că atunci cînd a aflat despre criza poetului, «1 s-a crezut îndatorat să viziteze pe colaboratoarea sa spre a-i aduce la cunoştinţă tristul eveniment din 28 iunie. Negruzzi insinuează că poeta, aflată în compania unui ofiţer, a întîmpinat cu indiferenţă vestea. In primul rînd « Jacques », din frontul « celor ce nu iartă », evitînd pe doamna Miele ani în şir, greu de crezut că s-ar fi deranjat s-o viziteze, mai ales într-o împrejurare de atare natură dureroasă. Admiţînd prezenţa unui ofiţer in vizită, faptul nu dezvăluie nici scandal şi nici infidelitate. Poeta, în ciuda sîcîitoarelor lipsuri în care se zbătea, refuza în acel timp — cum probează dovezi scrise — oferta de căsătorie a locotenentului Alexandru Teohari din Tîrgu-Neamţ." (Augustin Z.N. Pop, Mărturii. Eminescu — Veronica Miele, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 143.)
(21) I. Negruzzi se referă, desigur, la răsunătorul articol Dorobanţii, publicat în Timpul, II, 30 dec. 1877.
CAPITOLUL JXV
ÎNCHEIERE
(1) Referindu-se, în memoriile sale, la aceeaşi perioadă, N. Gane consideră, într-adevăr, ca absolut firească „alianţa" junimiştilor cu liberalii: „Prin imboldul lui Carp mai cu samă, s-a căutat a se da o coloare politică conservatoare societăţei « Junimea », de unde ea fusese numai un £rup de diletanţi cu caracter exclusiv literar. [...] ...deşi unii dintre junimişti şi cu deosebire membrii fundatori înclinau spre conservatori, totuşi grupul întreg, sub înrîurirea faptelor mari săvîrşite de Ioan Brătianu, a încheiat pe la începutul anului 1883 o alianţă făţişă cu el, iar ca semn al participârei « Junimei» la afacerile statului, Petru Carp a primit pcstul de ministru plenipotenţiar la Viena, Leon Negruzzi, primăria de la Iaşi, Iacob Negruzzi, directoratul la Creditul agricol, Dimitrie Rosetti, mandatul de ■senator, Maiorescu, Gheorghe Racoviţă şi Ianov, cîte un scaun în Camera deputaţilor, Theodor Rosetti, funcţiunea de preşedinte de  secţiune la
655
Curtea de Casaţiune, eu, epitropiala Si. Spiridon din Iaşi etc., etc." (Nicolae' Gane, Scrieri, ed. cit., p. 437.)
(2) Vezi ediţia noastră, voi. I, p. 103. N. Gane trecuse în tabăra partidului naţional-liberal încă din 1883; devenit unul din intimii lui I. Brătianu, aşa cum precizează şi Negruzzi, a fost numit la 1 martie 1888 ministru la Domenii, dar a funcţionat numai 22 de zile; cele două versuri se referă probabil la acest amănunt biografic.
(3) Este vorba de Catedra de drept comercial şi internaţional, pe care Iacob Negruzzi o ocupă la Bucureşti pînă la 1 aprilie 1897, cînd este pensionat din învăţămînt.
(4) Această propunere a fost acceptată şi, începînd din 1885, Convorbirile literare se vor tipări în editura tipografiei-librării „Socec şi Teclu", care se va ocupa de partea administrativă a revistei, lui Iacob Negruzzi revenindu-i exclusiv sarcina de „redactor".
(5) Sfaturile lui Negruzzi au fost urmate şi astfel au apărut Studii asupra maghiarilor (Convorbiri literare, V, 1871, nr. 10 — 24) şi Noi şi maghiarii (Convorbiri literare, VII, 1873, nr. 6 — 8).
(6) Paginile care urmează constituie prima biografie a lui I. Slavici şi, dacă au fost redactate în 1890 (sau chiar în 1896, după cum se poate deduce din notele de subsol ale autorului), ele dovedesc, o dată în plus, informaţia completă de care dispunea Negruzzi cu privire la mai toţi junimiştii. Absolut toate datele cuprinse în aceste pagini sînt confirmate de-memorialistica scriitorului (Amintiri, Lumea prin care am trecut, închisorile mele etc). Pentru amănunte, vezi Ioan Slavici, Opere, IX, Memorialistică. Varia, Editura Minerva, Bucureşti, 1978; D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.
(7) Pînă în 1873, Slavici publicase în Convorbiri literare următoarele „poveşti": Zîna zorilor (VI, 1872, nr. 3), Ileana ceaşireată (VI, 1872, nr. 6), Floriţa din codru (VI, 1872, nr. 9).
(8) Referire la nuvelele Popa Tanda, Gura satului, Budulea taichii etc.
(9) în Studii şi documente literare, voi. II, p. 180 — 273, I.E. Torouţiu publică, din perioada 1871— 1874, un lot omogen de 34 de scrisori adresate de Slavici lui Negruzzi, unele dintre ele, într-adevăr, de o amploare şi de o lipsă de unitate neobişnuite, constituind adevărate curiozităţi epistolare. Printre acestea se numără, de exemplu, interminabila scrisoare cu privire la romanul Mihai Vereanu de I. Negruzzi, pe care am reprodus-o-(fragmentar) în notele primului volum al ediţiei nostre, p. 886 — 896.
(10) Textul întregii scrisori, la I.E. Torouţiu, loc. cit., p. 22(5 — 235,
656
(11) Ca o recunoaştere a activităţii sale de secretar aî Comisiei pentru documentele Hurmuzaki, I. Slavici fusese deja ales, în 1882, membtu-co-respondent al secţiei istorice a Academiei Române.
(12) Paragraful acesta poate fi comparat, cu folos, cu unele asemănătoare, datorate lui N. Gane: „Este un fapt unic, nemaipomenit în istoria ţărei noastre, ca o societate compusă din oameni de diferite colori politice şi straturi sociale, din diferite ramuri ale neamului nostru: români, transilvăneni, bucovineni, basarabeni, macedoneni, în sfîrşit, din atîtea elemente disparate şi eterogene, din oameni cu doctrine religioase opuse: atei, teişti,. creştini, panteieşti, spiritualişti, materialişti etc, ca toţi aceştia, zic, să ţie casă bună împreună atîta amar de ani fără ca între dînşii să se fi ivit cel mai mic conflict.
Dar tocmai diversitatea aceasta -le aptitudini şi îndeletniciri, elimi-nind concurenţa, a menţinut unitatea şi armonia între membri. Dacă ar fi fost toţi poeţi, sau toţi novelişti, sau toţi critici, desigur s-ar fi sfădit şi împrăştiet de a doua zi. Frumuseţă şi trăinicia buchetului « Junimei » literare se datorează tocmai varietăţei elementelor din care se compunea.
în sînul « Junimei » erau diverse curente care, în loc să fie duşmane, se corectau, se complectau între ele, aşa că direcţia muncei intelectuale a grupărei, în generalitatea ei, lua de la sine diagonala firească a tutui or forţelor conlucrătoare fără să se anihileze una pe alta." (Nicolae Gane, op. cit., p. 428.)
(13) Concluzia memorialistului este reluată de N. Gane: „Bine a zi*. Iacob Negruzzi că rareori s-a putut vedea o societate făcînd lucruri serioase într-o formă aşa de veselă. Eu aş putea adăogi că niciodată nu s-a văzut: asemenea lucru, cel puţin în România." (Nicolae Gane, op. cit., p. 436) şi confirmată de G. Panu: „...cînd cineva venea pentru prima oară la « Junimea », era displăcut surprins, fiindcă se aştepta la ceva şi găsea altceva. Se aştepta ca să vadă o societate literară gravă cu statute, prezident şi-viceprezidenţi, fiecare luînd cuvîntul după numărul înscrierei. Şi cînd colo, ce vedea! Vedea la prima ochire o societate aproape de nebuni, fiindcă veselia, glumele şi rîsul erau aproape în permanenţă, iar membrii se tratau între ei cu cea mai mare familiaritate. [...] îndată însă ce cineva frecventa. * Junimea » şi se deprindea cu acest gen liber şi fără rezervă al societăţei, se convingea că sub forma uşoară şi glumeaţă se spuneau lucruri foarte serioase şi că nu ştiu dacă a existat în ţară vreo societate literară cu un fond mai serios" (George Panu, op.,cit., voi. I, p- 80 — 81).
657
DICŢIONARUL „JUNIMEI"
Publicat în Convorbiri literare, LVI, 1924, nr. 1 — 2, p. 122— 125; nr. 3, p. 229-231; nr. 4, p. 306-308; nr. 5, p. 387-388; nr. 6, p. 460-461; nr. 7-8, p. 623-624; nr. 9, p. 686-687; nr. 10, p. 780-781; nr. 11, p. 862-863; nr. 12, p. 952-953; LVII, 1925, nr. 1, p. 52-53; nr. 2, p. 129-131; nr. 3, p. 200-201; nr. 4, p. 297-298; nr. 5, p. 366-368; nr. 6, p. 452-454 ; nr. 7-8, p. 565-567 ; nr. 9, p. 699-700 ; nr. 10, p. 778-779; nr. 11, p. 859-860; nr. 12, p. 863-864.
în Convorbiri literare, LVI, 1924, nr. 1 — 2, p. 122, textul primului iragment din Dicţionar este însoţit de următoarea explicaţie redacţională: „Anul trecut s-a arătat, în Oamenii renaşterii (în Convorbiri literare, an. 55, 1923, nr. 1, p. 30 — 36, semnat: Soveja [Simion Mehedinţi] — n.ed.), ce •deosebire este între generaţia « interimară » de azi şi generaţia de la întemeierea Convorbirilor literare. Pe lingă clasica operă a d-lui Iacob Negruzzi, Amintiri de la (sic !) Junimea, mijlocul cel mai nimerit de a da o idee exactă despre spiritul acelei epoce de vădită ascensiune e să împărtăşim cetitorilor noştri însemnările celui dintîi director al Convorbirilor. D-sa a avut bunăvoinţă a ne pune la îndemînă Dicţionarul întreg al « Junimei ». 11 vom tipări lună cu lună, fiind încredinţaţi că aceste pagini vor constitui un adaos nu. se poate mai sigur pentru caracterizarea dreaptă a spiritului epocei."
O altă notă a redacţiei este inserată la p. 125: „Cu prilejul publicării Dicţionarului, am crezut nemerit a da şi fotografiile acelora cari alcătuiau ■grupul « Junimei » în   1883, la Iaşi". La p. 124 se reproduc fotografiile.
In sfîrşit, o a treia precizare, considerată desigur necesară pentru defi» nirea caracterului lucrării, însoţeşte cel de al doilea fragment din Dicţionar, -cel din nr. 3, p. 229: „Autorul volumului Amintiri din Junimea arată in capitolul intitulat Banchetul cum membrii societăţii literare aveau obiceiul să se adune la un « banchet» în fiecare toamnă intre 20 octomvrie şi 20 noiemvrie pentru a serba aniversarea societăţii. La acea întrunire veselă .se introdusese obiceiul ca membrii să cetească mici satire în proză sau in versuri compuse ad-hoc pentru a rîde unii de alţii. Aceste scrieri se păstrau într-un dosar special numit Dosarul aniversărilor, care s-a perdut. Dicţionarul Junimei pe care îl publicăm era compus tocmai pentru una din aceste serbări, dar formînd oarecum un volum special şi neincăpînd în dispărutul Dosar al aniversărilor, el a putut fi păstrat.
Negreşit că deosebite aluzii la caracterul membrilor, la scrieri şi fapte ale lor vor fi în parte puţin înţelese de generaţia de astăzi. Totuşi repro-
«58
ducem « dosarul » întocmai pentru o mai bună caracterizare a fostei societăţi literare. X.R."
Confruntarea textului din Convorbiri literare (folosit de noi ca text de bază) cu manuscrisul autograf al Dicţionarului „Junimei" (B.A.R., Ms» rom. 1488), după care s-a făcut reproducerea în revistă, relevă o transcriere în general exactă, cu doar cîteva inexactităţi minore, dar şi cu unele omisiuni importante, datorate probabil unor indicaţii primite din partea autorului, care a renunţat la 7 articole din motive de „corosivităţi" şi de „personalităţi". Iată cele 7 articole eliminate:
„CHIPUL ACESTA sau OPUL ACESTA. Legătură interesantă între silaba din urmă a cuvîntului întăi şi silaba întăia a cuvîntului din urmă. Chipul sau opul acesta a fost introdus de P. Paicu şi apoi s-a adoptat cu entuziasm de Pogor şi alţi membri amatori de corosivităţi (i>.a.)(f. 21v).
INBUNPUNCT. Franţ.: embonpoint. Traducere exactă făcută pentru junimiştii ce se îngraşă, d.e.: pentru Caragiani.
ÎNCHIS, DA. Legătura între silaba din urmă a cuvîntului întăi şi cuvîntul da formează o corosivitate introdusă de Paicu şi adoptată cu entuziasm de mai mulţi junimişti, mai ales de Pogor.
INDEX LA CRONICARI. Odinioară se propuse ca «Junimea» să lucreze în comun un index pentru cronicarii români, alegînd fiecare membru ce se oferise cîte un cronicar. Nu se ştie pentru ce această operă comună nu s-a sfîrşit cu bine, cunoscută fiind răbdarea şi activitatea junimiştilor mai ales pentru lucrări comune. Pogor susţine că el a isprăvit treaba lui, dar nimeni n-a văzut cu ochii. Cît despre ceilalţi, Maiorescu, Carp etc, se vede că nici n-au început!
INDIA ÎN ŞEPTE PRELECŢIUNI. Programă propusă de Pogor pentru prelegerile populare ale « Junimei » în vreo cinci ani de-a rîndul, căci în anii din urmă cetise cîteva scrieri nouă despre India. Propunerea lui Pogor se discută de « Junimea » în fiecare an şi păn-în sfîrşit se respinge în unanimitate, chiar şi de propunător.
INDIVIZII care au trecut prin « Junimea » ieşind cu răpegiunea ctr care au intrat sunt numeroşi. Deviza « Junimei » (v.a.) fiind « entre qui veut, resle qui peut », oricine vine e bine primit fără altă formă. Dar cîţi au avut. decepţii! Citi nu s-au mai arătat după o adunare sau două! Din aceştia, Dicţionarul citează numai pe cîţiva, precum: Roznovanu Nunuţă, Sturza Dimitrie, Suţu Costică, Cerchez-Christodulo Costică, Istrati Niculiţă, Degrea, Zisu C, Alex. Ghica Brigadir, Duca George, Balş George şi Balş.
65»
Mihail, Cobâlcescu, Petrino, colon[elul] Pencovici, care nu ştia pe unde sa sară mai repede, aşa era de scandalizat etc, etc
INSOMNIA. Aceasta este o boală specială a lui Miron Pompiliu, de care a suferit groza/ într-un an cînd se oferise a ţine o prelegere populară. Redactorul Convorbirilor... primea în fiecare luni o scrisorică de la Miron Pompiliu, în care se arăta că viitorul conferenţiar a dormit o noapte bine şi că duminica următoare va vorbi. Dar în fiecare joi urma altă scrisoare in care Miron jura că insomnia 1-a apucat iar şi că prin urmare nu va vorbi duminica ce urma. Această istorie ţinu mai multe săptămîni, în care tot alţii înlocuiau pe Pompiliu. La sfîrşit, mult muncitul conferenţiar, văzînd că se usucă de viu, luă hotărîrea eroică de a nu mai vorbi deloc şi de îndată «a prin minune, insomnia dispăru şi colorile vii ale feţei sale se arătară din nou." (f. 73v —74r)
Dicţionarul „Junimei" a fost alcătuit în 1880 sau 1881, poate, intr-adevâr, pentru a fi citit la vreuna din aniversările societăţii, aşa cum se specifică în nota redacţională mai sus citată (în care însă eronat se afirmă ■ că lucrarea ar fi făcut parte din pierdutul „dosar al aniversărilor" — acela a dispărut în 1873!), mai degrabă totuşi pentru a-i folosi autorului lui, ca material documentar de maximă autenticitate, la compunerea viitoarelor Amintiri din „Junimea", gîndite desigur, măcar în linii generale, cu mult timp înainte de a fi fost aşternute pe hîrtie (1889— 1890). întocmirea Dicţionarului i-a fost facilitată lui Negruzzi de existenţa A Ibumului Societăţii „Junimea", „înfiinţat în aprilie 1878" şi aflat în posesia lui, album în care junimiştii erau înregistraţi cu datele biografice esenţiale: data (ziua, luna, anul) şi locul naşterii, ca şi cu anul intrării în societate. Lucrarea odată încheiată, Negruzzi nu a mai revenit asupra ei cu completări importante sau cu modificări; el s-a mulţumit să strecoare, amuzat, vreo aluzie maliţioasă la adresa cuiva, să adauge, ici-colo, cîte o frază concluzivă (mai ales prin 1884) şi, în special, să noteze conştiincios (dar cu cit folos pentru istoria literară!) la aproape toate persoanele amintite, data şi locul morţii (în momentul publicării Dicţionarului, dintre cei prezenţi în el nu mai trăiau decît Th. Nica, Abgar Buiucliu, Al. Farra, I. Slavici, Xenofon Gheorghiu, P. Missir, A.A. Beldiman, Al. Philippide, I. Pop-Florantin şi V. Bossie). Sub o formă sau alta, marea majoritate a articolelor Dicţionarului se regăseşte în cuprinsul volumului Amintiri din „Junimea", ale cărui structură şi stil par să fi fost în bună măsură determinate de modul particular de re-
•660
dactare şi de tonul amical-ironic al fişelor acestei originale opere memorialistice.1
înainte de publicarea sa integrală, din Dicţionarul „Junime?" a apărut numai articolul Aniversare, cel mai întins din întreaga lucrare (vezi Aniversarea. Din „Dicţionarul * Junimei»", în Convorbiri literare, XLII, 1908, nr. 1, p. 6 — 8). în legătură cu acest text, Iacob Negruzzi i-a trimis, lui Simion Mehedinţi, la 24 ian. 1908, următoarea scrisoare: „ Iubite d-le Mehedinţi,
La manuscriptul ce v-am trimis astăzi trebuiesc adaose următoarele rînduri la banchetul din 1867 unde se vorbeşte de V. Alecsandri, după cuvintele: «cu totul treji pîn' la sfîrşit»...
« Din toţi mesenii cei mai ameţiţi erau: A. Ghica Brigadir, care plîn-gea plin de duioşie de mizeriile lumii; Bernhard (v.a.), care se lăuda cu glas tare că este cel întîi tipograf din Europa, şi Leon Negruzzi (v.a.), care îşi închipuia că este într-un restaurant şi tot cerea servitorilor să-i dea socoteala finală ş-un cognac
J.C.N."
(LE. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. IX, p. 298.)
Probabil că scrisoarea a ajuns prea tîrziu la destinatar, căci completarea cerută de autor nu s-a operat nici în articolul din 1908, nici în versiunea din 1924. Altfel s-ar fi observat, desigur, pînă acum, neconcordanţa flagrantă dintre Dicţionar (fişa Aniversare) şi Amintiri din „Junimea" (cap. Banchetul), în care scena aceasta, descrisă cu aproape aceleaşi cuvinte, este plasată în 1868!
(1) în ms. 1488, f. 7v, finalul articolului este „...după ce a vorbit Ia serbare L'niv. — de 50 ani".
(2) Astăzi se acceptă, în general, că V. Alecsandri s-a născut la 21 iulie 1821.
(3) Din procesele-verbale ale şedinţelor „Junimii" (I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. IV, p. 461):
„Şedinţa din 21 octombrie 1872 Serbarea aniversarului al 7-lea a Societăţii « Junimea ». Supeu în sala Otelului de Angleterre la care au luat parte douăzeci şi doi de membri
1 Din acest motiv, repetăm îndemnul nostru ca Dicţionarul „Junimei" să fie parcurs odată cu Amintiri din „Junimea", iar în ceea ce priveşte notele explicative care urmează notei generale consacrate fiecărei scrieri în parte, subliniem necesitatea ca ele să fie permanent confruntate, întrucit, pentru evitarea paralelismelor, altminteri inerente, informaţiile cuprinse în notele de la Amintiri... nu se repetă în cele ale Dicţionarului...
661
ai societăţii: Maiorescu, Pogor, Rosetti, Leon Negruzzi, I. Negruzzi, Ianov, N. Ganea, Paicu, Melik, Nei, Buicliu, Panu, Tasu, Castano, Verussi, Vârgolici, Balş, Roiu, Lapadatu.
Pogor ceteşte o poemă comică intitulată: ...
I. Negruzzi de asemenea una Pogoriada. Maiorescu un dialog."
(4) în ms. 1488, f. 13r: „Deşi îi plăcea mult vinul, nu se ţinea...". I. Scipione Bădescu a murit la 4 octombrie 1904.
(5) Referire la nuvela (nu romanul) Suferinţe (După ziarul unui june), publicată în Convorbiri literare, I, 1867, nr. 9, 10, 13.
(6) Titu Maiorescu şi-a început prelecţiunile populare la 10 februarie 1863, nu în 1862. Dealtfel, în ms. 1488, f. 13r, era scris: „în anul 1862 şi t863", dar cuvintele „şi 1863" au fost şterse.
(7) Este vorba de Gheorghe Bengescu-Dabija. S-a născut la 30 iunie 1844. A publicat o singură poezie cu pseudonimul G. Bradu: Sus pe ceriu..., ia Convorbiri literare, X, 1876, nr. 2.
(8) Samson Bodnărescu s-a născut la 27 iunie 1840, la Gălăneşti, şi a murit la 2 martie 1902 la Pomîrla.
(9) Cuvîntul, suprimat în textul de bază, dar prezent in ms. 1488, f. 15r, este: „porcul".
(10) Vezi Un articol ştiinţific din „Revista contemporană", in Convorbiri literare, X, 1876, nr. 2.
(11) în ms. 1488, f. 16v, înainte de notarea datei morţii: „La Aniversare se deosebea. Acum 1880— 1881 în Bucureşti, ca amator de băutură" .
(12) Scarlat Capsa a murit la 26 martie 1870.
(13) I.L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în comuna Haima--nale (astăzi I.L. Caragiale).
(14) P.P. Carp s-a născut la 29 iunie 1837.
(15) Vezi Cîntecul latinei ginte, în Convorbiri literare, XII, 1878, nr. i.
(16) Mihail Cerchez a murit în 1884, la Iaşi. Vezi Movila Răbîei, ia 'Convorbiri literare, X, 1876, nr. 9, semnat: Af.C.C.
(17) în ms. 1488, art. Corespondenţa redacţiunii (f. 24) apare după art. Convorbiri literare (f. 23).
(18) Ion Creangă s-a născut la 10 iunie 1839. în ms. 1488, f. 24v: „Ioan".
(19) în ms. 1488: „+13 ian. 1921".
(20) Este vorba despre Constantin (Coco) Dimitrescu-Iaşi, estetician ■cunoscut, care a început să publice mai susţinut de-abia după 1880. A vorbit, în cadrul prelegerilor populare, despre Educaţiunea în raport cu progresul culturei (1879). în ms. 1488: „Dimitrescu".
«62
(21) Vezi: V. Tasu, Explicaţiunea teoretică şi practici a „Codicelui civil" de Constantin Eraclide..., în Convorbiri literare, VI, 1873, nr. 11 şi VII, 1874, nr. 4; Th. Rosetti, Despre direcţiunea progresului nostru, în Convorbiri literare, VIII, 1874, nr. 1, 2. ' '
(22) Vezi Amintiri din „Junimea", cap. IX, Din „Dosar"... Excerpta-
(23) Astăzi se acceptă în general că Mihai Eminescu s-a născut la 15 iunie 1850.
(24) Vezi Constantin Eraclide, Reflecţiuni asupra prelecţiunilor populare ţinute de d. Titu Maiorescu în Universitatea din Iaşi, în Convorbiri literare, II, 1868, nr. 2-4.
(25) Deşi C. Eraclide a scris, într-adevăr, şi o lucrare de drept penal (Studii practice asupra dreptului criminale..., Bucureşti, 1865), V. Tasu (v. supra, nota 2 1) i-a recenzat cartea de drept civil (Explicaţiune teoretică şi practică a „Codicelui civile"..., Bucureşti, 1873).
(26) Vezi Luigi Ademollo, Gramatică italiano-română..., tradusă de Eugeniu Filipescu-Dubau, Iaşi, 1861. Nu am găsit în fişierul B.A.R. alte titluri ale acestui autor.
(27) I. Pop-Florantin a murit la 29 august 1936 la Bucureşti.
(28) Nu am putut identifica această lucrare. X. Gheorghiu a scris» într-adevăr, un studiu întins despre Corneille, dar mai tîrziu (vezi Convorbiri literare, XX, 1886, nr. 6), după întocmirea Dicţionarului şi cînd, in orice caz, nu mai putea fi vorba de „unica sa scriere".
(29) P.V. Grigoriu s-a ilustrat ca unul din cei mai buni traducătorii. ai epocii, tălmăcind din poeziile lui V. Hugo, A. de Musset, A. Chenier, Lamartine, Beranger, H. Moreau.
(30) Vezi A.I. Philippide, Cronica lui Huru, în Convorbiri literare, XVI,  1882, nr. 7.
(31) După modelul lui V. Alecsandri, Ioan Ianov (născut în 1834)1 a scris numeroase „cînticele comice" (Pareatca sau A sesorul Schiverniseală, Rugină Smichirescu alegător, Von Kalikenberg (Concesionar), Eetisiarltul Colivărescu, Advocatul Cărciocărescu, Stosachi, Moş Ion Zurba), publicate în Convorbiri literare în decurs de peste zece ani (1867— 1879).
(32) Vezi Vasile Ionescu, Limba românească. Gramatică raţionali pentru începători.... Iaşi, 1879; Sistemul nou şi sistemul vechi al gramaticei române..., Iaşi, 1880.
(33) Gr.N. Lazu (sub numele de N. Lazu) a publicat numai patru poezii în Convorbiri, în 1873.
(34) G. Vârnav-Liteanu, care a colaborat numai la Convorbiri literare, i-a consacrat lui V. Alecsandri studiile: Alecsandri (1873), Poeziile popu-.. lare culese şu întocmite de Alecsandri (1873), „Dumbrava roşie". Cercetare
663
critică (1874), Scrierile teatrale ale lui Alecsandri. Cercetare critică (1875), Operele complete ale lui Alecsandri (1876).
(35) Vezi N. Mândrea, Andrei baron de Saguna. „Compendiu de Dreptul Canonic...", in Convorbiri literare, II, 1869, nr. 23, 24. In cadrul prelegerilor populare ale „Junimii", N. Mândrea a abordat subiecte cu caracter juridic: Legislaţiunea elenă (Solon şi Licurg) (1866), Conştiinţa juridică (1871) etc.
(36) Cărţile scrise de I.M. Melik, exclusiv de matematică şi pentru uzul şcolii (Elemente de aritmetică..., 1867; Elemente de geometrie..., 1869; Elemente de topografie..., 1879) au apărut, fiecare din ele, in numeroase ediţii şi s-au bucurat de o mare publicitate in paginile Convorbirilor... .
(37) Referire la poeta Matilda Cugler (1851- 1931).
(38) Nu este exclus ca Aforismele publicate fără semnătură in Convorbiri literare, XVIII, 1885, nr. 8, să-i aparţină lui P. Missir; cît despre scrierile „ştiinţifico-literare", autorul se referă, probabil, în special la articolele lui Missir despre Macedonski: Al. A. Macedonski, „Poezii"... şi Foarte puţine cuvinte d-lui Al.A. Macedonski, publicate în Convorbiri literare (XVI, 1883, nr. 12, respectiv XVII, 1883, nr. 1).
(39) Cele două poezii (Nesimţitorul şi Durere, în Convorbiri literare, I, 1867, nr. 12) reprezintă debutul în literatură al lui Leon Negruzzi, cunoscut îndeosebi ca autor al celor şase nuvele (Vîntul soartei, 1867; Evreica, 1868 — 1869; O răzbunare, 1874; Ţiganca, 1877 ; Serghie Pavlovici, 1881; Osîndiţii, 1881— 1882) care au făcut obiectul uneia dintre „criticele" lui Titu Maiorescu (Leon C. Negruzzi şi „Junimea", 1890).
(40) Vezi Ioan S. Neniţescu, Flori de primăvară, Berlin, 1880.
(41) Talent multilateral şi, în acelaşi timp, unul din preferaţii redactorului Convorbirilor..., D.C. Ollănescu-Ascanio a fost un colaborator constant al revistei, publicînd (începînd din 1878) numeroase (şi foarte reuşite) traduceri din Horaţiu, mai multe comedii (Lupul şi barza, 1878; După război, 1879; Pribeagul, 1880; Fanny, 1883 etc.) şi cîteva zeci de poezii.
(42) Vezi P. Paicu, Prospect de toate schimbările aşa numite flecţionart ale cuvintelor rumăne, Iaşi, 1867.
(43) V. Pogor a tipărit destul de puţine poezii originale în Convorbiri literare (între 1867 şi 1873), în schimb a semnat numeroase traduceri, din Horaţiu şi Vergiliu, Anacreon, Goethe şi Uhland, V. Hugo, Th. Gautier, A. de Musset, Sully Prudhomme, Baudelaire etc. Multe alte traduceri au rămas în manuscris (Catul, Volney, Byron, E.A. Poe etc). Cîteva definitorii poeme originale inedite a publicat Dan Mânucă în voi. Documente literare junimiste, Editura Junimea, Iaşi, 1973, p. 72 — 49.
664
(44) Miron Pompiliu a publicat o cunoscută culegere de Balade popu-:lare române (1870), a fost unul dintre primii creatori de basme după model folcloric (Ileana Cosînzana... — 1872, Codreana Sînziana — 1875) şi a recenzat constant în Convorbiri... diverse antologii literare pentru uz didactic.
(45) Părăsind „Junimea" în 1875, în urma unor neînţelegeri cu T. Maiorescu, N. Quintescu nu apare decît cu patru contribuţii în Convorbiri literare, dintre care se remarcă studiul Proiectul de dicţionar al Societăţii Academice Române (IV, 1871, nr. 21 — 24). După 1880 însă, a publicat .lucrări de filologie română şi rapoarte academice, mai ales în Analele Academiei Române.
(46) Revista contimporană şi-a încetat apariţia în iunie 1876.
(47) Vezi Gh. Roiu, Enigmă, în Convorbiri literare, I, 1867, nr. 15. A ţinut şi două prelegeri populare: Familia — element moral (1872), şi Teatrul (1874).
(48) Toate poeziile lui Th. Şerbănescu, incluşi/ cele rămase în manuscris, au fost strînse de T.G. Djuvara în voi. Poezii, Bucureşti, 1902.
(49) Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848, la Siria, judeţul Arad. în text, „Ungaria" înseamnă, de fapt, Austro-Ungaria.
(50) T.V. Ştefăniu este viitorul scriitor Teodor V. Ştefanelli (1849-1920), autorul cunoscutelor Amintiri despre Eminescu (1914). Atit T.V. Ştefăniu cît şi I.V. Ştefăniu au publicat, în revistă, traduceri din poezia germană.
(51) M. Străjan (Străjanu) a tradus din Vergiliu (Egloga X, fragmente din Eneida etc.) în 1871 — 1873; în ceea ce priveşte lucrările didactice, pînă în 1881 a publicat un Manual de stilistică (1880) şi un Manual de gramatică a limbei române (1880—1881).
(52) Vezi Alexandru Gr. Suţu, Cuibul Cocoveicilor, în Convorbiri literare, XIV, 1880, nr. 2; Istoria lui Herodot. (Cartea IV), Iaşi, 1879.
(53) Vezi V. Tasu, „Codicile civile roman". Comentat de A. Gregoriady Bonachi..., în Convorbiri literare, X, 1876, nr. 7.
(54) în ms. 1488, la sfîrşitul literei T, mai este trecut şi art. TIFTI-MISM. TIFTIMIŞTI. (f. 131), care nu conţine însă nici o explicaţie.
(55) în Convorbiri literare, II, 1868, nr. 8.
(56) Referire, probabil, la inspiratele pasteluri ale lui N. Volenti publicate în Convorbiri... în 1874— 1875. Vezi şi Nicolae Volenti, Cîteva strofe, ■Galaţi, 1875.
(57) în ms. 1488, f. 142r, înainte de notarea datei morţii: „Dovadă Războaiele între ruşi şi turci. Se zice că pregăteşte acum un alt studiu inte-
665
J-nt: Războaiele între peruvuni ?t cMieni a^
ncanH Rolnti ^So) ^ITn x ^ ™-
sale juridice şi economice. en°po1 în timPul fiilor (59) în ms. 1488, f. M6v: ^ .
PUBLICISTICĂ LITERARĂ
Din volume
SCRISORI
Articolele ps care I. Negruzzi le-a intitulat astfel sînt o "suită de scrieri privind limba literară şi îndeosebi probleme de lexic. Ele nu sînt operă de specialist în sensul strict al cuvîntului, dar nici de veleitar, ci exprimă punctul de vedere al unui scriitor căruia i s-a recunoscut întotdeauna simţul limbii. Prin conţinutul şi orientarea lor, Scrisorile se apropie de articolele despre limbă ale lui Maiorescu, lăsîndu-ne, totodată, să vedem în autorul lor pe moştenitorul lui Costache Negruzzi, autor şi el al unor Scrisori... (Negru pe alb), dintre care unele, intitulate Critică, se referă în mod special la chestiuni de literatură în genere şi de limbă literară în particular.
. După cum am văzut, asemenea aspecte au căzut şi sub incidenţa prozatorului; în Copii de pe natură, cîteva piese sînt din aceeaşi familie cu cele cinci Scrisori, avînd însă un grad în plus de „literaritate" (Grama-icale, . Curiozităţi contimporane, Ştefan şi Mihai, Vorbe parlamentare) . Preocupări similare apar de asemenea în unele articole de critică literară scrise de I. Negruzzi şi, nu mai puţin, în răspunsurile sale de la Poşta redacţiei, unde el a dus o campanie autentică de apărare a limbii române. Aşa încît, din toate aceste preocupări ni se revelează un autor care şi-a făcut un ţel esenţial din lupta pentru păstrarea şi creşterea nealteratâ a limbii naţionale.
Scrisorile arată un bun-simţ lingvistic incontestabil, însă pe alocuri ni-1 reamintesc pe intelectualul de structură conservatoare; îl vedem astfel cramponîndu-se de forme neaoşe pe care evoluţia limbii literare nu le va păstra sau va selecta forma neologică. Un exemplu caracteristic este cuvîntul „nărav", de care Negruzzi face mult caz şi în favoarea căruia a propus eliminarea lui „morav". Neologismul a rămas, desemnînd noţiunea generică, iar „nărav" s-a păstrat ca o specie, cu înţelesul de „morav rău".
Oricum, asemenea întîmplâtoare erori de previziune se întîlnesc la toţi scriitorii care s-au referit la chestiunile de limbă. Spre a da un exemplu, Iacob Negruzzi însuşi observă, cu oarerare amuzament, că Alecsandri nu accepta în ruptul capului forma „onoare", pe care o considera efeminată, şi propunea mai nobilul şi mai virilul „onor".
667
SCRISOAREA I
Publicat in Convorbiri literare, X, 12, 1 mart. 1877, p. 454 — 458. Reprodus in voi. I, Copii de pe natură. Scrisori din seria de Scrieri complecte, 1893, p. 397-409.
(1) Articolul lui Maiorescu apăruse în Convorbiri literare, II, 7 — 9,. iun. —iul., şi 14, 15 sept. 1868.
(2) Titlul exact al textului era Scrisoarea XIV (Critică).
SCRISOAREA II
Publicat în Convorbiri literare, XI, 1, 1 apr. 1877, p. 17 — 21. Reprodus în voi. I, Copii de pe natură. Scrisori din Scrieri complecte, 1893, p.410 — 419.
(1) Foaie pentru minte, inimă şi literatură, publicaţia lui G. Bariţiu, fondată în 1838 şi care a apărut, cu mici întreruperi, pînă la 1858.
(2) Damaschin T. Bojîncă (1802— 1869), jurist şi istoric, autor de manuale (de ex., Diregătoriul bunei creştere, 1830). Cartea aci adusă în discuţie este Anticile romanilor acum întîia oară româneşte scrise (1832— 1833).-
SCRISOAREA III
Publicat in Convorbiri literare, XI, 3, 1 ian. 1877, p. 77 — 83. Reprodus în voi. I, Copii de pe natură. Scrisori din Scrieri complecte, 1893, p. 420 — 435.
(1) Dicţionarul limbei române (1871—1876), editat sub egida Societăţii Academice Române şi ai cărui principali autori au fost I.C. Massim şi A.T. Laurian.
(2) Nicolae Ionescu (v. şi Amintiri din „Junimea", capitolul Procesul' lui Maiorescu).
(3) Nicolae Blaremberg (1837— 1896), om politic, de profesie jurist-
(4) N. Droc-Barcianu (1846— ?), profesor de liceu, autor de manuale de literatură, gramatică, geografie şi al unor lucrări de popularizare a ştiinţei agricole.
668
(5) Gheorghe Chiţu (1828- 1896), jurist şi om politic liberal, ministru; profesor de drept la Universitatea bucureşteanâ. Era colaborator al lui Hasdeu şi publica in Columna lui Traian cîteva articole de filologie şi folclor. La 1877, cînd apare Scrisoarea lui Negruzzi, Gh. Chiţu era ministru al Instrucţiunii Publice.
SCRISOAREA IV
Publicat în Convorbiri literare, XI, 7, 1 oct. 1877, p. 241 — 247. Reprodus în voi. I, Copii de pe natură. Scrisori din seria de Scrieri ■complecte, 1893, p. 436-452.
SCRISOAREA V
Publicat în Convorbiri literare, XI, 9, Idee. 1877, p. 313 — 318, şi nr. 11, 1 febr. 1878 ,p. 405 — 413. Reprodus în voi. I, Copii de pe natură. Scrisori •din Scrieri complecte,  1893, p. 453 — 489.
(1) Ion Bogonos, personajul lui C. Negruzzi din Scrisoarea VIII :(Pentru ce ţiganii nu sînt români) din voi. Negru pe alb.
(2) Vezi şi schiţa Ştefan şi Mihai din Copii de pe natură.
(3) Philippe le Bel (1268- 1314), rege al Franţei între 1285- 1314.
Din periodice
A RTICOLE-P ROGRAM
La 1 martie 1867, cînd apare primul număr al revistei Convorbiri literare, „Junimea" este o grupare literară închegată, cu o ideologie şi un program de acţiuni practice cristalizat. „Prelecţiunile" - cea dintîi formă de manifestare publică a junimismului - îi creaseră o remarcabilă popu-
669
laritate şi lăsau să se întrezărească programul său cultural. în interior. Societatea ieşise fortificată în urma victoriei în procesul lui Maiorescu, la care au participat practic toţi membrii cercului, iâcînd din cauza lui Maiorescu cauză a întregii grupări. Acelaşi rezultat — de adîncire a coeziunii şi definire a ideologiei comune — l-au avut îndelungatele dezbateri privind sistemul ortografic, precum şi discuţiile şi comentariile critice legate de elaborarea antologiei de poezie română, din care, cum bine se ştie, a rezultat pînă la urmă Cercetarea critică... a lui Maiorescu de la 1867. Prin toate acestea, direcţia junimistă căpătase o personalitate distinctă. Şi totuşi, articolul-program din fruntea primului număr este puţin personal şi puţin definitoriu pentru ceea ce avea să devină revista. Faptul acesta trebuie pus pe seama unei fireşti precauţii (ca la orice început de drum), dar şi a rezervei junimiştilor faţă de programele şi statutele grandilocvente — pe care, dealtfel, nu vor obosi niciodată să le ironizeze (Negruzzi însuşi o va face), preferind vorbelor mari şi entuziasmelor frenetice proiectul lucid şi îndeosebi fapta care vorbeşte singură) Astfel, paradoxal, primul program al revistei, vag junimist în idei, este foarte specific junimist în spiritul general care-1 animă.
După cinci ani de apariţie, revista simte nevoia să-şi redefinească poziţia, mai bine zis să şi-o definească plenar şi în funcţie — de astă dată — de experienţa acumulată şi de ecourile ei pozitive sau negative — căci, în interval, publicaţia, prin spiritul său polemic, provocase numeroase adversităţi. Articolul-program din 15 ianuarie 1872 este, totodată, o dare de seamă asupra activităţii revistei în aceşti primi cinci ani de existenţă, constituindu-se, într-un mod simplificat şi enunţiativ, în ecou al studiului maiorescian Direcţia nouă... , care începuse a apărea în luna mai 1871 şi avea să se sfîrşească în toamna lui 1872. Ca o altă dare de seamă asupra „direcţiei noi", articolul-program din 1872 ... pune pe masă, fireşte, ni* cărţile, dar poeziile, prozele, studiile şi articolele mari publicate între timp şi trece în revistă principalii colaboratori, între care recent sosiţii Eminescu şi Slavici, care deja se anunţă ca nume de greutate ale gazetei. Explicit, însă mai ales subteran, tonul articolului este polemic şi vindicativ faţă de adversari şi detractori, dar, şi acum, declaraţiilor şi afişărilor epatante le este preferată prezentarea nudă a realizărilor. Desigur, pe deasupra rin-durilor pluteşte satisfacţia şi mîndria redactorului, căruia i se datora apariţia neîntreruptă şi, în bună măsură, structura revistei, dar transpare şi aura eroică — semn al dificultăţilor cu care Iacob Negruzzi avusese de luptat 'n cei cinci ani, cei mai dramatici, de fapt, ai marii publicaţii.
Articolul-program din 1872 marchează în fond trecerea de la epoca eroică a revistei la vîrsta ei clasică, a deplinei împliniri şi înfloriri, căci de
670
acum încolo îşi vor da adevărata măsură colaboratori ca Eminescu şi Slavici, apoi Conta, iar puţin mai tîrziu — Creangă şi Caragiale.
Articolul Cătră cititori din 1 aprilie 1893 este mai degrabă o nostalgică retrospectivă a epocii de aur a Convorbirilor... Predînd ştafeta, deocamdată raumai parţial, Negruzzi trage cortina peste marea epocă a revistei. Articolul din 1 ianuarie 1895 şi îndeosebi evocarea din 20 martie 1927 sînt scrise de un om care asistase la aureolarea şi intrarea în legendă a propriei opere, fiindcă operă trebuie considerată activitatea lui de redactor al Convorbirilor literare.
[CĂTRE CITITORI]
Publicat în Convorbiri literare, I, 1, 1 mart. 1867, p. 1, semnat Iacob Negruzzi.
Articolul-program al Convorbirilor a fost scris, în cea mai mare parte, de T. Maiorescu, după cum mărturiseşte Negruzzi însuşi în Amintiri din „Junimea" (capitolul „Convorbiri literare"), redactorului aparţinîndu-i doar paragraful final.
(1) Aluzie la Societatea literară (viitoarea Societate Academică Română, iar apoi Academie Română), înfiinţată în anul 1866, prin decret domnesc.
(2) România literară (1 ian. —3 dec. 1855), revistă fondată şi condusă <ie V. Alecsandri. Menţionarea ei în acest context nu e, desigur, întîmplă-toare, deoarece Convorbirile... continuă, ca program, cîteva dintre ideile directoare ale revistei amintite (propăşirea literaturii naţionale, apărarea limbii, promovarea spiritului critic etc).
CĂTRĂ CETITORI
Publicat în Convorbiri literare, V, 22, 15 ian. 1872, p. 345 — 348, pe primele pagini ale numărului.
(1) A.D. Xenopol publicase în mai multe numere pe 1870 seria de Studii asupra stării noastre actuale.
(2) Referire la Studie asupra maghiarilor, apărute în revistă în anii
1870- 1873.
(3) I. Caragiani publicase, în 1869, studiul Românii din Macedonia şi poezia lor populară.
671
(4) în legătură cu această hotârîre a redactorului, procesul verbal al. şedinţei „Junimii" din 21 ianuarie 1872 consemnează următoarele:
„Se admite anunţul publicat de I. Negruzzi în Convorbiri literare pentru schimbarea formatului foaiei, însă numai pe un an, pînă la 1 martie 1873, cînd are a se pune în discuţie acest lucru". (I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. IV, p. 344.)
Formatul revistei a rămas nemodificat după 1 martie 1873.
CĂTRĂ CETITORI Publicat în Convorbiri literare, XXVI, 12, 1 apr. 1893, p. 993-9941-
CĂTRĂ CITITORI
Publicat în Convorbiri literare, XXIX, 1, ian. 1895, p. 1 — 2. Pentru a se sublinia evenimentul pe care-1 anunţa, textul a fost cules cu litere cursive.
(1) Icoana lumei, revista lui Gh. Asachi, a apărut în mai multe serii: I (1840- 1841), II (1845- 1846), III (1865- 1866). La aceasta din urmă se referă I. Negruzzi; prin conţinutul materialelor, ca şi prin organizare, revista avea un aer vetust, inactual.
(2) Comitetul de redacţie în seama căruia I. Negruzzi lăsa revista era compus din: Teohari Antonescu, I.A1. Brătescu-Voineşti, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I.A. Rădulescu (-Pogoneanu), Fr. Robin.
[60 DE ANI DE LA APARIŢIA „CONVORBIRILOR LITERARE"]
Publicat în Convorbiri literare, număr jubiliar, ian.-apr. 1927, p. 50 — 51-cu titlul Şedinţa festivă din 20 martie. Cuvîntarea d-lui Iacob Negruzzi.
Nu este un articol-program propriu-zis, ci o „dare de seamă" asupra activităţii revistei în cei 28 de ani de directorat ai Iui I. Negruzzi. Am găsit util să o publicăm aici.
(1) Şedinţa festivă de aniversare a Convorbirilor avusese loc pe data de 13 martie 1927 şi trebuia să fie prezidată de Iacob Negruzzi.
NECROLOGURI
Destinul a voit ca „sufletul Junimii " — cum trebuie considerat Iacob Negruz, i — să fie şi cel mai longeviv dintre corifei şi ceilalţi membri importanţi ai Societăţii. „Secretarului perpetuu" şi depozitarului arhivei scrise şi nescrise i-a fost dat să-i vadă dispărînd pe toţi prietenii şi colaboratorii apropiaţi şi să închidă, rînd pe rînd, capitolele despre ei din Amintiri... sau „sertarele" Dicţionarului... A scris la moartea celor mai mulţi, începînd din primii ani ai Convorbirilor şi neîncetînd după predarea lor în mîinile tinerei generaţii (1895), cînd tot lui, ca unul căruia de drept i se cuvenea acest lucru, i se cer articolele necrolog. întinse pe atîţia ani, îţi dau impresia că autorul lor e în afara trecerii şi că nimeni altul nu le-ar li putut scrie, astfel încît rămîi mirat să constaţi că la moartea lui, Iacob Negruzzi necrologul nu-i semnat tot de el...
Necrologurile secretarului au o deosebită valoare documentară, • nu1-mărîndu-se în multe rînduri printre cele dintîi referinţe istorico-literare asupra autorului respectiv şi întregind propriile consideraţii ale lui Negruzzi cel din Amintiri... şi Dicţionar... Ca şi acolo, descoperim aici frumoase calităţi portretistice, alături de însuşirea de a evoca atmosfera, fapte şi amănunte semnificative din istoria „Junimii".
NECULAINECULEANU
Publicat în Convorbiri literare, V, 5, 1 mai 1871, p. 81 —84. Reprodus ca prefaţă la voi. N. Nicoleanu, Poezii, Iaşi, Şaraga, f.a., unde Negruzzi renunţă la mica antologie ilustrativă din poeziile autorului (v. mai jos, nota 3).
'.   /I ■
(1) N. Nicoleanu se născuse la 16 iunie 1835 şi înceta din viaţă, la 7 aprilie 1871, în Bucureşti, la Spitalul Pantelimon.
(2) In realitate, se născuse la Săcele, lîngă Braşov.
(3) Urmează cinci poezii: O iluziune perdutâ (fragmente), O victimă, >V nei doamne, întristare, Amicului I.A. întrucît poeziile nu au o legătură .strictă cu textul lui Negruzzi, fiind practic o mică antologie independentă,
nu le-am mai reprodus. Cititorul interesat poate consulta ediţia de Poezii
672
673
menţionata mai sus. în cea de-a doua poezie, frapează sonul eminescian al unor versuri ca acestea:
Albă cu ochii negri şi dulce ca o fee, Un cap blajin de inger pe umeri de femeie, Atît era de pală ş-atît de ginditoare, Cît s-ar fi zis o umbră, străină, călătoare.
NECULAI SCHELITTI
Publicat în Convorbiri literare, VI, 4, 1 iul. 1372
p. 168- 172.
(1) 2 august 1837 este data exactă a naşterii lui N. Schelitti.
(2) Georg Herwegh (1817— 1875), poet romantic german, participant la revoluţia de la 1848, creator al unei poezii simple şi puternice, cu larg ecou în epocă.
(3) Mathias Claudius (1743— 1815), poet german, autor al unei lirici de atmosferă boemă. Poemul său Vinul Rinului a făcut epocă, fiind supranumit  „Marseilleza bahică a nemţilor".
(4) Goethe, Faust. Iaşi, Tipografia Bermann, 1862.
VASILE CONTA
Publicat în Convorbiri literare, XVI, 2, 1 mai 1882, p. 79—80. Reprodus ca prefaţă la voi. V. Conta, Bazele metafizicei. Traducere de A. St[euer-mannj, Iaşi, Edit. librăriei Fraţii Şaraga, f.a., p. III —VI.
(1) Nicolae Blaremberg (1837— 1896), om politic, jurist de profesie-
(2) V. şi Amintiri din „Junimea", capitolul Dosarul „Junimei" — Poş~ ta redacţiunei şi de asemenea secţiunea de Corespondenţă (Poşta redacţiei), [II], [2].
EMINESCU
Publicat în Convorbiri literare, XXIII, 4, 1 iul. 1889, p. 289 — 294 (articolul începe pe prima pagină a revistei). Fragmente din acest necrolog vor trece, cu unele modificări, în Amintiri din „Junimea".
674
(1) Majoritatea exegeţilor vieţii lui Eminescu susţin ca dată de naştere ziua de 15 ianuarie 1850. Data pe care poetul însuşi a comunicat-o pentru Albumul Scoietăţii „Junimea" este 20 decembrie 1849, pe care au susţinut-o, în ordine cronologică, Leca Morariu, D. Popovici, Gh. Ungureanu, I.D. Marian şi D. Murăraşu — acesta reia problema în recenta sa lucrare Mihai Eminescu — Viaţa şi opera, Edit. Eminescu, 1983, p. 5 — 6 şi 421—422, cu o documentaţie riguros adusă la zi.
Nici în ceea ce priveşte locul naşterii poetului părerile nu converg. Cei mai mulţi cercetători sînt pentru Ipoteşti, alţii propun Botoşanii (v. în acest sens I.D. Marian, Eminescu la Ipoteşti, Edit, Junimea, Iaşi, 1979, col. „Eminesciana").
(2) în legătură cu aceste poezii, v. şi Corespondenţă (Poşta redacţiei), XXXI, 2, şi XXXIV, 1. De asemenea, v.I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, I, 1931, p. 311 şi urm., unde se reproduce cunoscuta scrisoare a poetului despre Epigonii.
(3) Această „altă ocaziune" se iveşte odată cu redactarea A mintirilor din „Junimea".
(4) în primăvara anului 1876, cade guvernul conservator, din care făcea parte şi T. Maiorescu, în calitate de ministru al Instrucţiunii. Lui i se datora numirea lui Eminescu în funcţia de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, apoi revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. în legătură cu procesul, la care Negruzzi se referă puţin mai jos, se ştie că poetul a fost achitat, judecătorul de instrucţie declarînd că „nu este loc de urmărire".
(5) Colaborarea lui Eminescu la Timpul începe în anul 1877, în a doua jumătate a lunii octombrie, nu în 1876, cum susţine Negruzzi.
(6) Alexandru Chibici-Râvneanu (1849— 1917). Este autorul unei scrieri memorialistice, Din viaţa mea de voluntar 1877— 1878, apărută în Convorbiri..., 1883.
ION CREANGĂ
Publicat în Convorbiri literare, XXIII, 11, 1 febr. 1890, p. 981-983.
(1) Potrivit actului de naştere, publicat de Gh. Ungureanu (Ion Creangă, Documente, 1964), data naşterii scriitorului este 10 iunie 1839.
(2) I. Negruzzi dă aici data cea mai plauzibilă a „junimizării" lui Creangă, dată susţinută de majoritatea exegeţilor.
(3) Eroare a autorului sau greşeală de tipar (culegere greşită a lui 1879 sau 1880) ? Biografii scriitorului situează primele semne alarmante
675
de epilepsie în jurul anilor 1879-'80, in nici un caz atît de devreme cum susţine Negruzzi.
(4) Veronica Miele murise la mănăstirea Văratec, in 3 august.
VASILE POGOR
Publicat în Convorbiri literare, XL, 3 — 5 ,martie — mai 1906, p. 492 — 495. Reprodus fără modificări în Epoca, XII, 127, 20 mai 1906, p. 1 — 2, la rubrica Figuri dispărute, cu menţiunea: „Din numărul jubiliar al «Coh-vorbirilor» ".
(1) Despre circumstanţele numirii lui Pogor ca ministru, v. Dan Mi-nucă, Scriitori junimişti, Edit. Junimea, 1971, p. 152.
DIMITRIE C. OLLĂNESCU Publicat în Convorbiri literare, XLII, 2, febr. 1908, p. 252 — 254.
(1) D. Ollănescu fusese primit în Academia Română în anul 1891. (v. şi răspunsul lui I. Negruzzi la discursul său de recepţie, reprodus in. secţiunea Rapoarte, comunicări şi discursuri academice).
(2) Lucrarea se intitulează Teatrul la români. A apărut in 2 volume, 1897 (I) şi 1898 (II).
(3) Toate piesele amintite aici, inclusiv traducerea din Hugo, au apărut în Convorbiri... (anii 1878— 1883).
(4) Aprecierea lui I. Negruzzi nu era exagerată. Traducerile lui Ollănescu şi-au păstrat valoarea. O recentă ediţie bilingvă reproduce un mare număr dintre ele (•/. Horatius, Opera omnia, ediţie de Mihai Nichita şi Traian Costa, Edit. Univers,  1980, 2 voi.).
GHEORGHE PANU
1063.
Publicat în Convorbiri literare, XLIV, 9, voi. 2, nov. 1910, p. 1059-
(1) G. Panu murise, la 4 nov.
1910;
676»
(2) Referire la cea dinţii lucrare publicată de Panu în Convorbiri..-, Studii asupra atîrnărei sau neatîrnărei politice a românilor în deosebite se-cule (1872).- ■ .•
(3) Titlul exact al lucrării lui Panu era „Istoria critică a românilor", de d. BP. Haşdeu.
(4) Este vorba despre Scrisoarea III. Cu privire la incident, v. şi cartea lui G. Panu Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, voi. II, cap. Ultima
şedinţă.
(5) Amintiri de la „Junimea" din Iaşi au apărut in 1P08 (I) şi 1910 (II).
(6) Pamfletul a apărut în 1887.
(7) Dimitrie Brătianu (1818— 1892), qm politic, militant al revoluţiei de la 1848, de mai multe ori ministru in guverne liberale. ,
(8) Gazeta a apărut din anul 190 1 pînă la moartea lui Panu.
CARAGIALE : (
Publicat în Convorbiri literare, XLVI, 6, iun. 1912, p. 716—719.
(1) Prima venire a lui Caragiale la „Junimea" are loc pe data de 12 noiembrie 1878, cînd se serba a XV-a aniversare a Societăţii.
(2) Ştefan Iulian (1853— 1892), actor de comedie, interpret celebru al personajelor lui V. Alecsandri.
(3) Mihail Mateescu (1866— 1888), actor comic. A jucat în O noapte furtunoasă (Rică Venturiano) şi O scrisoare pierdută (Cetăţeanul turmentat)
etc.
(4) Ana Dănescu (1850— 1893), cemediană. A jucat în O scrisoare, pierdută.
(5) Aceste scrieri au apărut în Convorbiri literare: O făclie de Paşte la 1 august 1889, Crand Hcttl Victoria Română la 1 februarie 1890, iar Amintiri din teatre în ianuarie-februarie 1890 (in 1892, apăreau în Yolum, sub titlul Din carnetul unui vechi sufleor).
(6) Pentru amănuntele incidentului, v. Şerban Cioculescu, Viaţă lui I.L. Caragiale, ediaţia a II-a revăzută, E.P.L., 1969, capitolul Director al Teatrului Naţional (p. 164— 169).
(7) Este vorba, fireşte, de comedia Titircă, Sotirescu et C-nia ! daţînd
însă din 1911.
677
NICU GANE
Publicat în Convorbiri literare, L, 4, apr. 1916, p. 475 — 480.
(1) N. Gane fusese primit ca membru acti/ in Academia Română în locul lui B.P. Hasdeu, pe care, conform tradiţiei in astfel de ocazii, îl elogiase în discursul său de recepţiune, rostit la 13 mai 1909. Recipienda-rul a fost Iacob Negruzzi. Nu am reprodus în ediţia noastră acest discurs, întrucit e animat de o optică total falsă în ce priveşte valoarea lui B.P. Hasdeu şi N. Gane, priviţi de Negruzzi comparativ. De pildă, el îi refuză lui Hasdeu facultatea poate cea mai specific hasdeeană, fantazia, pe care i-o recunoaşte, în schimb, cu asupra de măsură, lui N. Gane. Totuşi, cîteva secvenţe ale discursului pot fi reţinute, fiindcă prezintă interes ca document junimist.
I. Negruzzi se referă la prima lectură a lui Gane în „Junimea", la frămîntata scenă politică a momentului şi îndeosebi la criza literară pe fundalul căreia apare Societatea literară ieşană:
„ ... precum in mijlocul celor mai mari furtuni şi revoluţiuni ce frâ-mîntă planeta noastră sunt vietăţi cari merg neatinse calea lor înainte, aşa în mijlocul preocupărilor şi îngrijorării generale un cerc restrîns de tineri ce nu se lăsase răpiţi de şuvoiul politic, căuta mulţumire şi plăcere în ocupaţiile senine ale literaturii şi ştiinţelor. O Societate literară din Iaşi, «Junimea» , precum o denumise veneratul nostru membru onorar d-l Theo-dor Rosetti, se aduna regulat o dată pe săptâmînâ pentru a ceti în comun traduceri în proză şi versuri din literaturile străine, studii de estetică, filologie, istorie, metafizică, descrieri ale naturii, poveşti şi cîntece culese din sinul poporului nostru, produceri originale din ţările locuite de români şi ale membrilor cercului în special. Ei discutau îndelung sistema cea mai bună pentru scrierea limbii române, chestiune asupra căreia a domnit în şirul mai multor generaţii şi mai cu seamă pe atunci, cînd abia se introdu -dusese în mod oficial alfabetul latin, în urma unei circulari a regretatului Ion Ghica, ilustru membru al Academiei, o confuziune desăvîrşitâ; criticau cu nepărtinire operele vechi şi nouă ce formau literatura naţională, mai ales după principiile susţinute şi bazele aşezate de ilustrul nostru confrate d-1 T. Maiorescu şi, în sfîrşit, ţineau regulat conferinţe publice — numite prelecţiuni populare — despre subiectele cele mai diverse cu cari se ocupă spiritul omenesc.
In una din acele seri plăcute se ceti deci nuvela ta Fluierul lui Ştefan şi toţi ascultătorii au rămas încîntaţi de poezia cuprinsă în descrierea fermecătorului colţ de pămînt ce se numeşte Brădăţelul, de simplicitatea sehti-
678
mentală a persoanelor şi de frumuseţea limbii în care naraţiunea era scrisă. Toţi membrii Societăţii, din cari cîţiva sunt prezenţi aicea — d-nii Maiorescu, Caragiani, Quintescu — te-au lăudat atunci şi te-au îndemnat să urmezi calea începută. Şi ne-ai ascultat".
După ce trece în revistă scrierile lui Gane, I. Negruzzi conchide in aceste cuvinte, semnificative pentru temperamentul literar al celui elogiat, dar nu mai puţin pentru vorbitorul însuşi:
„Departe de tine tînguirile multor poeţi, care îşi cîntâ suferinţele sufleteşti din cauza neîmplinirii dorinţelor lor nemărginite, relei alcăuiri a lumii şi societăţii, nestatorniciei sentimentelor umane sau absolutei noastre neputinţe de a pătrunde misterul existenţei. Tu nu calci pe această cale bătută, ci, vorbind mai mult de mulţumirile decît de durerile şi neajunsurile vieţii, priveşti cu inimă împăcată la aceea ce ne pregăteşte implacabila soarte. Ca şi Horaţiu, care ne recomandă să păstrăm întotdeauna un cuget demn şi egal — aequatn mentem —, tu te uiţi cu linişte la sosirea inexorabilă a sfîrşitului, care tulbură sau înspăimîntă pe atîţia muritori".
Interesant că I. Negruzzi sesizează, printre primii, similitudinile (pe care le consideră ca provenind dintr-o influenţă) între nuvelistica lui N. Gane şi proza lui Duiliu Zamfirescu ori povestirile lui Sadoveanu (Răspunsul d-lui Iacob C. Negruzzi la Discursul de recepţiune al d-lui Nicolae Gane, în broşura Academia Română, Discursuri de recepţiune, XXXII, Bucureşti, 1909).
(2) Nuvela Mihnea-vodă cel Rău.
(3) Ordinea în care au apărut aceste proze este următoarea: Zile trăite (1903), Spice (1909), Pagini răzleţe (1901), Păcate mărturisite (1904); traducerea Infernului s-a publicat în 1906.
(4) Este vorba de Epistola III. Cătră N. Gane (1879).
(5) N. Gane şi I. Negruzzi se înrudeau prin Dimitrie Gane, unchi dinspre tată al Iui Gane, socru al lui Costache Negruzzi.
(TITU MAIORESCU]
Publicat în Convorbiri literare, LII; 5—6, mai — iun. 1920, p. 273 — 275, semnat: J.C. Negruzzi.
Articolul reprezintă textul unei conferinţe şi poartă titlul La a 80-a aniversare a naşterii lui Titu Maiorescu. II reproducem totuşi în cadrul acestei secţiuni pentru următorul motiv:
679
T. Maiorescu murise la 18 iunie 1917, in capitala ocupata de armata germană. Convorbirile literare îşi încetaseră apariţia, încă din 1916, aşa încît, ţinînd seama şi de situaţia generală, I. Negruzzi n-a putut scrie — sau numai nu l-a putut publica — articolul de adio, pe care, in vremuri normale, este sigur că i l-ar fi dedicat. Considerăm, deci, textul acestei conferinţe comemorative drept un asemenea articol.
(1) Moşia părintească din localitatea Trifeşti.
(2) Simion Mehedinţi (1868— 1963), scriitor, etnolog şi geograf. întră anii 1907 şi 1920, a condus revista Convorbiri literare. Este autorul unei monografii Titu Maiorescu, apărută sub pseudonimul „Soveja" la Editura Cartea românească, in anul 1925.
THEODOR ROSETTI
Publicat în Convorbiri literare, LV, 7 — 8, iul. —aug. 1923, p. 531 — 532, semnat: /..V. Articolul a apărut pe prima pagină a revistei.
(1) De notat că Th. Rosetti nu era membru activ al Academiei, ci onorific (ales în 1891).
(2) Ultimele două studii, intitulate Mişcarea socială la noi şi Scepticismul la noi, au apărut în 1885— 1886 şi respectiv 1892, iar Despre direcţiunea progresului nostru — in anul 1874.
REVISTA REVISTELOR ŞI ALTE „NOTIŢE LITERARE"\l
Ca redactor „fae-totum", Iacob Negruzzi este prezent deseori, cu deosebire în primii ani de apariţie ai Convorbirilor... , la rubrica Bibliografie (alteori Notiţe literare şi ştiinţifice sau pur şi simplu Notiţe) cu însemnări despre reviste, societăţi literare sau de lectură, diferite apariţii editoriale. Prin ele — nu trebuie să încetăm de a o spune —, I. Negruzzi reia, ca „secund" al lui Maiorescu, campania acestuia împotriva „formelor fără fond" (adică a neadevărului) în literatură. Intervenţiile sale sînt departe de strălucirea criticilor şi polemicilor lui Maiorescu (cu care, vrînd-nevrînd, comparam orice lucrare junimistă pe acest teren), uneori textul este greoi, şi
680
doar pe alocuri, în trenanta pastă descriptivă, luceşte lama oţelitâ a înaltei rigori, eoncizii şi ironii de tip maiorescian. Lăsind la o parte unele, n-am putut renunţa la texte ce contribuie semnificativ la configurarea întregii acţiuni junimiste, dincolo de regala ei cristalizare în scrierile mentorului. Regăsirii îh ele lupta impotriva plagiatelor, imposturii şi grandilocvenţei, a stricătorilor de limbă şi a falşilor poeţi etc, dar şi tonul îngăduitor, dătător de. speranţe.
Un alt corp de articole, deşi de o natură diferită, le-am intercalat tot în prezenta secţiune (urmînd criteriul dispunerii cronologice), ele fiind totuşi nişte „notiţe literare "şi bibliografice. Cum arătam in Prefaţa actualei ediţii, la „Junimea" I. Negruzzi reprezintă „omul de legătură" nu numai între' membrii grupării, dar şi între epoca sa şi cea imediat anterioară, deosebindu-se prin aceasta de mulţi alţi junimişti. Spre deosebire de ei, fiul lui Costache Negruzzi şi admiratorul lui V. Alecsandri are o părere mai elastică despre producţiile literare ale perioadei paşoptiste şi, cu un pronunţat simţ „istoric, el dă judecăţi de valoare nu (numai) în absolutul estetic, ci raportîndu-se implicit la epocă. în acest fel, el încearcă să redeştepte interesul pentru autori fără îndoială interesanţi, dar aproape (sau cu totul) uitaţi în timpul său: D. Scavinschi, A. Sihleanu, Al. Hrisoverghi şi alţii. Alături de articolele despre ei, am reţinut însemnările pe marginea operei lui C. Negruzzi şi V. Alecsandri — un fel de „cronică a ediţiei" la apariţia „operelor complete" ale acestor, de astă dată, mari scriitori, faţă de care entuziasmul recenzentului se desfăşoară nestăvilit.
":" „JURNAL PENTRU TOŢI"
Publicat in Convorbiri literare, I, 22, 15 ian. .1868, p. 3 15—3 16, semnat: Red. Consemnarea a .apărut la rubrica Notiţe literare.
(1) Jurnal pentru toţi a apărut în Iaşi, de două ori pe lună, între 1 ian. 1868 — 7 iunie 1869. Directorul publicaţiei, Emanuel Arghiropol, era unchi al luiN. Iorga. Au publicat aici scriitori minori, ca Gh. Tăutu, N. Roiu, alături de numeroşi anonimi.
Despre revista respectivă, ca şi despre notiţa privitoare la. ea, v. şi schiţa Foi căzu!', Cdn Copii de pe natură.
: „ALBINA PINDULUI"
Publicat in Convorbiri literare, II, 4-1,-15 iul. 1868, p. -167-168. rubrica Notiţe, semnat: Red.
(1) Albina Pindului (15 iun. 1868—1 apr. 1870; 1-15 ian. 1871; 15 apr. 1875— 1876, la Bucureşti şi Craiova) a fost, în ciuda observaţiilor maliţioase ale lui I. Negruzzi, o publicaţie de literatură în adevăratul înţeles al cuvîntului, interesantă mai ales ca revistă de poezie (originală şi tradusă).
(2) Titlul complet al dramei era Elie şi Ştefan. Fiii lui Ştefan cel Mare.
(3) Vezi şi Foi căzute (în Copii de pe natură) voi. I al prezentei ediţii.
SOCIETATEA ACADEMICĂ
Publicat în Convorbiri literare, II, 16, 15 oct. 1868, p. 267 — 268, rubrica Notiţe, semnat: Red.
(1) Analele Academiei Române, iniţial Analele Societăţii Academice Române.
(2) Urmează două anunţuri (apariţia unei traduceri din Horaţiu şi publicarea, după Convorbiri dar fără specificarea cuvenită, a nuvelei Pea-tra lui Osman, de N. Gane).
(3) în Convorbirile... din 15 oct. 1867, sub semnătura Red [actorului], apăruse o notiţă despre fondarea Societăţii Academice şi despre sesiunea din august 1867, cu referiri la proiectul sistemului etimologic de scriere, contra căruia se înscriseseră, între alţii, Maiorescu şi Heliade. Obţinînd majoritatea, adepţii scrierii fonetice fac ca problema ortografiei să rămînă „pendinte". Notiţa se încheie astfel:
„Aceste sunt rezultatele sesiunei din acest an. Despre detaiurile de pe alăturea, despre entuziasmul cu care s-au primit membrii Societăţii în Bucureşti, despre ospeţele în onoarea lor, despre medaliele de suvenire cu care a distins Principele pe acei bărbaţi etc, au vorbit şi alte foi, şi noi ne abţinem cu atît mai mult de a le descrie. Ceea ce este serios şi solid, trebuie să vorbească prin propria sa valoare", (p. 200)
„FEMEIA" - JURNAL NEPOLITIC
Publicat în Convorbiri literare, II, 24,  15 febr.  1869, p. 398 — 399, la rubrica Notiţe literare, semnat: Red.
(1) „Jurnalul" era de fapt lunar, şi a apărut la Roman, apoi la Bacău, între 25 dec. 1868- 1869; aug. 1870-iul. 1871; mart. 1872-ian. 1873.
(2) Cu toate că pe frontispiciu era scris că vor fi admişi de colaboratori: „Toţi oamenii de bine".
„SURlSE ŞI SUSPINE" ViMie.&'t'iiiiGoHVorbiriliterare, III, 11, laug- 1869, p. 189— 192,semnat:
Red.
<1) Ioan I. Ginescu, autorul volumului în chestiune, singurul de altfel pe care 1-a publicat, se născuse în jurul anului 1829 şi era, probabil, fiul lui Ioan Gănescu, critic dramatic oltean de la jumătatea sec. XIX (cf. Florin Faifer, Ioan I. Gănescu, în Dicţionarul literaturii române..., Edit Acad., 1979).
SOCIETATEA ACADEMICĂ
Publicat ia Convobiri literare, III, 16, 15 oct. 1869, p. 286 — 288, semnat: Red.
fj t) în Convorbiri literare, şi nici aiurea, Negruzzi nu a mai revenit asupra discursului in cauză.
SOCIETĂŢI DE LECTURĂ
Publicat în Convorbiri literare, III, 20, 15 dec. 1869, p. 355 — 356, •semnat: Red.
Articolul relevă preocupările junimiştilor în genere şi ale lui I. Negruzzi in particular de încurajare a activităţilor culturale şi literare efective, fără intruzia politicului (v. referirea la societăţile de lectură din Principate), lucrative, fără pompă organizatorică (statute, discursuri etc).
(1) La Viena funcţionau în acel moment două societăţi literare: Societatea literar-ştiinţifică şi Societatea literar-socială, care, în 1871, aveau să fuzioneze în „România jună".
(2) Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, fondată la Cernăuţi iu 1865, care a continuat să funcţioneze întregul secol.
UN VECHI MANUSCRIPT
Publicat în Convorbiri literare, IV, 3, 1 apr. 1870, p. 44 — 46. Articolul ■este, d»p& „Scrisoarea" lui C. Negruzzi din Negru pe alb (Un poet necu-
(*2
683
noscut), cea dintîi evocare substanţială a scriitorului. Mircea Anghelescn il consideră „un material în mod inexplicabil ignorat de cei care i-au acordat atenţie lui Scavinschi" (Daniil Scavinschi. Contraargument la afirmaţiile lui C. Negruzzi, în „Manuscriptum, XI, 1(38), 1980, p. 183—'184).
(1) în Observări polemice (1869), T. Maiorescu citează din Scavinschi pentru a demonstra lipsa de valoare a Lepturariului lui Aron Pumnul, care antologase şi poezia în chestiune. Aşadar, menţiunea sa e negativă, opusă celei a lui Iacob Negruzzi.
„REVISTA ŞTIINŢIFICĂ"
Publicat în Convorbiri literare, IV, 3, 1 apr. 1870, p, 46—48, nesemnat.
(1) Revista ştiinţifică, redactată de economistul şi omul politic-Petre S. Aurelian, naturalistul şi geologul Grigore Ştefănescu şi Constantin F. Robescu — profesor secundar de ştiinţe naturale—,a apărut, de două ori pe lună, in perioada 15 febr. 1870 — 1 febr. 1882. Convorbirile... nu s-au mai ocupat, ulterior, de această publicaţie, fie din motivul arătat în finalul recenziei, fie din cauză că, prin natura sa, revista depăşea atribuţiile organului junimist. . :
„FOAIA SOCIETĂŢII  «ROMÂNISMUL» "
Publicat în Convorbiri literare, IV, 1 iun. 1870, p. 117—118, nesemnat. A apărut la rubrica Notiţe bibliografice.
Nota se înscrie în seria polemicilor „Junimii" şi Convorbirilor cu Haşdeu. Despre ea, Gh. Panu spune: „In Foaia românismului [sic !) dl. Haşdeu începu a publica şi documente istorice. în darea de seamă ce apăru în Convorbiri... asupra Foaiei românismului [sic!] ,publicarea de documente nu fu cruţată. Criticul (mi se pare d-1 Iacob Negruzzi) scria următoarele..." (urmează citatul ironic referitor la documentele istorice ale lui Haşdeu) (Amintiri de la „Junimea" din Iaşi. Ed. Z. Ornea, Edit. Minerva, 1971, voi. 1, p. 403;.
(1) Sub semnătura Red., Convorbirile... din 1 mai 1S70 (nr.'j 5/1870) p. 84, prezentaseră succint şi neutru primul număr din Societatea ■■ pentru învăţătura poporului român, număr în care apărea şi poezia Bărăganul a
684
lui V:'Alecsandri (ce avea să apară şi în Convorbirile... din 1 iun. 1870), dimpreună cu prezentarea care a stîrnit atacul cunoscut al lui Haşdeu. Notiţa se încheia astfel: „Aşteptăm numerile viitoare pentru a ne pronunţa asupra valoarei acestei noi publicaţiuni".
(2) Foaia Societăţii „Românismul", publicaţie condusă de Haşdeu, a apărut la Bucureşti între apr. 1870—aug. 1871.
(3) G. Dem. Teodorescu, viitorul folclorist.
(4) D. Ollănescu, viitorul junimist atît de preţuit de I. Negruzzi. Apariţia cu versuri în Foaia... marchează debutul său publicistic.
„ARMONII INTIME" - POEZII DE A.Z. SIHLEANU
Publicat în Convorbiri literare, V, 3, 1 apr. 1871, p. 45—47. (1) Alexandru Z. Sihleanu (1834— 1854), poet romantic.
SOCIETATEA ACADEMICĂ
Publicat în Convorbiri literare, V, 17, 1 nov. 1871, p. 280, Semnat: Red. • -
• ALESANDRU CHRISOVERGHI
Publicat în Convorbiri literare, VI, 9, 1 dec. 1872, p. 355 — 358.
(1) Despre aceştia (Sihleanu, Capsa, Schelitti, Nicoleanu), scrisese însuşi Iacob Negruzzi.
(2) La moartea celor doi autori, I. Negruzzi semnează necrologurile (v. Convorbiri..., nr. 3, 1 iun. 1872, pentru Eliade Rădulescu, şi nr. 6, 1 sept. 1872, pentru Bolintineanu). în acelaşi an, A.D. Xenopol semnalează corespondenţa literară dintre Eliade şi Costache Negruzzi, pe care o va şi publica, cu concursul implicit al lui Iacob, in Convorbirile... din 1878— 1879.,..
(3) Poetul se născuse la Iaşi, în anul 1811. Traducerea din Dumas-tatâl.apăruse cu prefaţa lui C. Negruzzi, căruia i se datorează, dealtfel, publicarea.
.(4) Titlul exact al poeziei era Ruinelor Cetăţii Neamţu. Odă.
685
(5) Poezia se intitula / [nălţimii] S[ale] Domnului Michail Slurza VloeV[od]. Odă.
(6) în Convorbirile... din 1 iunie 1872.
(7) Traducerea lui Schelitti, cu titlul Copilul la izvor, apăruse la 1 martie 1869, iar aceea a lui I. Negruzzi în 1872, în voi. Poezii, cu titlul Copilul la pîrău.
(8) Traducerea lui Schelitti apăruse în Convorbirile... din 1 ianuarie 1868.
(9) Articolul este urmat de o mică antologie din poezia lui Hrisoverghi, cuprinzînd poemele: Crîşmăriţa (Traducere după Virgil), şi prelucrările după odele lui Anacreon: Lirei sale, Oda cătră el însuşi, Oda cătră Amor, Cătră el însuşi, In contra banilor, Oda la vin.
SCRIERILE LUI CONSTANTIN NEGRUZZI
Publicat în Convorbiri literare, VII, 8, 1 nov. 1873, p. 316—318, nesemnat.
Iacob Negruzzi a avut o preocupare constantă de a valorifica moştenirea literară lăsată de tatăl său, preocupare manifestată fie prin „intîm-pinarea" unei ediţii — ca în cazul cronicii de faţă —, fie prin prezentarea* şi descrierea manuscriselor rămase de la scriitor (v. comunicările lui academice), fie prin publicarea unora dintre ele. în acest sens, e necesar sâ amintim că în anul 1868 el făcea să apară în Convorbiri traducerile lui C. Negruzzi după Irish Melodies, de Thomas Moore. Reproducem aici textul prezentării care prefaţa publicarea traducerilor, prezentare nesemnatâ, dar aparţi-nînd desigur lui Iacob, dacă ţinem seama de alura stilistică şi de amănuntele privind împrejurările în care au fost făcute traducerile:
„ MELODII IRLANDEZE" de Thomas Moore Traduse de Constantin Negruzzi
între scrierile nepublicate încă ale răposatului Constantin Negruzziţ se găseşte traducerea mai multor poezii din aşa-numitele Melodii irlandeze,. de Thomas Moore.
Acesta se născu la Dublin în anul 1780 (mort la 1852), dobindi ca poet o mare celebritate. El debuta prin o satiră în contra Statelor Unite; în urmă, în timpul juneţei, publică întîi mai multe poezii erotice şi apoi, 686
cuKivind genul istoric, lovi cu mult spirit in partidul Torry. între pi 'iile tui cele mai cunoscute se enumera Melodiile irlandeze (Irish Melo i '.s), toate compuse pentru melodiile naţionale ale lui Stefenson. Opul s iu cel mai mare e poemul oriental intitulat Lalla Rooth, apărut în 1817. După cîteva alte publicaţiuni, de o mai mică însemnătate, starea nenorocită în care se afla patria sa, Irlanda, îl făcu să se lese de poezie şi să se deie cu totul stndielor istorice, ocupîndu-se mai cu samă de istoria patriei, despre care publică mai multe opuri însemnate.
Ca poet, Thomas Moore are voioşie în espresiune şi o limbă bogată in imagini poetice. Criticii săi găsesc că el are mai mult spirit decît fantazie, că poezia sa încîntă, dar nu înalţă sufletul şi că în materia amorului pe care 1-a cînta-t mult în juneţa sa, el n-ar fi aprofundat adîncimile sufletului omenesc. Din cele două Melodii irlandeze traduse de Constantin Negruzzi, cetitorii îşi vor pute da samă dacă această părere a criticilor Ini Thomas Moore este întemeiată. Traducerea, deşi în proză, este într-o limbă frumoasă şi poetică. Prin Melodiile irlandeze e ţesută o profundă simţire melancolică. Amăgirile amorului, păreri de rău produse de căderea patriei şi amintiri duioase a unui trecut glorios, trecut ascuns într-o glorioasă depărtare, formează mai cu samă obiectul acestor poezii. Constantin Negruzzi s-a ocupat cu această traducere desigur în momente unde simţiri asemănate cuprindeau sufletul său. Deşi în caietul în care se afla aceste scrieri data nu este însemnată, totuşi pe una din pagini sunt scrise cîteva versuri, începutul unei poezii originale, din care rezultă că această traducere a fost făcută în timp de singurătate şi exil:
Primăvara vine Aducînd cu sine Un timp fericit. Dar nu bucurie, Ci durere vie Dă la surghiunit...
Este de presupus că Melodiile iralandeze au fost traduse pe la sfîrşitul iernei anului 1838, cînd, dacă nu ne înşălăm, Constantin Negruzzi a fost exilat pentru întâia oară de Mihail Sturza pentru opoziţiunea ce făcea guvernului acestui domn, ca deputat în Obşteasca Adunare a Moldovei. în asemene momente de singurătate şi amârîre, e uşor de înţeles că gîndul său se îndrepta cu durere spre starea nenorocită a patriei sale şi spre gloriosul său trecut, care strălucea ca raze melancolice prin negurile seculi-lor". (Convorbiri literare. II, 17, 1 nov. 1868, p. 269—270, nesemnat. La p. 270—274, urmează traducerile lui C. Negruzzi, cele IX Melodii...).
687
(lj Prefaţa apăruse mai întîi în Convorbiri... (nr. 1,  1 apr. "1872) cu titlul Introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi. ' '"'
(2) Â apărut mai întîi în Convorbiri (nr. 7 şi 8/ 1&67 şi nr.' 7/1869).
(3) Este vorba de fapt de diverse calendare şi almanahuri apărute la Cantora Foaiei săteşti. "'
(4) Albina românească, revista'lui Asachi, apărută între 1829— 1849.
(5) Revista se intitula în realitate Lumina şi continua periodicul Din Moldova (1862- 1863), condus de B. P; Haşdeu.
(6) în revista redactată de fiul său, C. Negruzzi mai publicase- evocarea Alexandru Donici (nr. 5, 1 mai 1867).
[REVISTA CONTIMPORANĂ] Publicat în Convorbiri literare, VIII, 4; 1 iulie 1874, p. 176, semnat:
Red.
Articolul face parte din dosarul polemicii cu Revista contimporană (pentru amănunte, v. I. Verbină = Iosif Pervain, Iacob Negruzzi -şi „Revista contimporană", în Studii literare, voi. III, Sibiu, Tipografia' „Cartea românească din Cluj", 1944, p. 252 — 270 şi de asemenea Titu Maiorescu Opere, I, ediţie de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Minerva, 1978, secţiunea de Note şi variante, p; 657 — 695). Amintim că o piesă esenţială a polemicii a eonstituit-o Satira II. La cîţiva autori- contimporani, publicată la 1 oct. 1873 în Convorbiri... (v. voi. 1 al prezentei ediţii, p. 40-46 şi 850-852).
(1) Un articol ştiinţific din „Revista contimporană", în Convorbiri literare, VIII, 2, 1 mai 1874, p. 83 — 96, semnat M. „Articolul ştiinţific" la care se referă critica din Convorbiri... se intitula Despre condiţiunea civilă a femeii şi era un plagiat după Paul Gide, Etude sur la condition prive'e de la femrne dans le droit ancien ei moderne, apărut în 1867.
■■ (2) Paul Gide (1832— 1880), jurist francez, istoric şi teoretician al dreptului, profesor de economie politică la Facultatea de drept din Montpellier. ■
(3) lată întregul pasaj prin care P-. Grădişteanu încerca disculparea colaboratorului său: „Cînd d. Schina a ţinut această conferinţă, d-şa n-a. ascuns nici unuia din aceia cari veneau a-1 complimenta că lucrarea, sa nu este decît o compilaţiune sau reproducţiune în parte a studiului d-lui Paul ' Gide, şi dacă această menţiune iiu s-a pus în notă, cauza este că d'. "Schina, in urma insistenţelor mele, nri-a eliberat manuscrisul fără să-i fi-lăsat -tim-
688
pul de a face cea mai mică corectură in.privinţa stilului sau a. redacţiunei,. nici de a adăoga anotaţiunile cuvenite sau a complecta locurile lăsate goale, care erau destinate la espunerea pe scurt a condiţiunii femeii învechea legislaţiune română". Urmează întîmpinarea că în loc de a critica studiul lui G. Schina, autorul ar fi făcut mai bine scriind el însuşi unul, fie şi compilat, „lucru nu tocmai neuzitat la Convorbiri...", apoi se trece la cunoscutele atacuri împotriva lui Maiorescu, Bodnărescu etc.
(4) Confuzia, incriminată mai întîi de T. Maiorescu (Beţia de cuvinte în „Revista contimporană", Conv. Ut., VII, 2, 1 mai 1873), fusese făcută de G. Marianu, într-un soi de reportaj monden, intitulat Un ceai la d-na Cutare şi apărut în Revista contimporană, I, 1 aprilie 1873, p. 180—187.
VASILE ALECSANDRI, OPERE COMPLECTE
Publicat in Convorbiri literare, IX, 1, 1 apr. 1875, p. 40, semnat:- Red-A apărut la rubrica Bibliografie. . ' ...
(1) Este cunoscuta scrisoare a poetului Către redactorul „Convorbirilor literare" (nr. 16, din 15 oct. 1867, p. 213—214), care cuprinde profesiunea de credinţă a autorului lui Despot-Vodă asupra teatrului.
(2) Neculai Luchian (1821— 1893), actor şi traducător (îndeosebi de comedii), continuator al lui Millo pe scena moldoveana cînd acesta s-a mutat la Bucureşti. ...
(3) Prezentul articol nu reprezintă unica ocazie în care I. Negruzzi s-a pronunţat asupra publicaţiilor lui Alecsandri. încă din primul aii al Convorbirilor, el salutase, într-o „Notă literară", apariţia volumului 'Poezii populare ale românilor, spunînd, între altele: „Această preţioasă colec'ţiune, mai complectă şi mai interesantă decît toate cele care au apărut pînă acum, constituie un adevărat tezaur poetic naţional. Din pagină în paginăv'pu-tem urmări inspiraţiunea naivă şi puternică de care poporul rOhiâh a dat atîte probe în trecut şi care a susţinut viaţa şi individualitatea sâ îh mijlocul grelelor evenimente de care a fost împresurat." „Ne rămîne — se spune în încheiere — de a mulţămi d-lui Alecsandri de zelul şi delicateţa cu care a lucrat şi astă dată la înălţimea spiritului şi a gloriei naţionale. Ca un juvaiergiu iscusit, d-nia sa a cules perlele cele mai preţioase şi le-a legat în Stilul său aurit. Meritul cel mare este de a conserva perlei toată curăţenia şi toată splendoare sa! Domnul Alecsandri, care curioa'şife atît de bine inima poporului, a avut delicateţa de a şterge cu totulperSonali-tatea sa şi de a ne da poeziile populare în toată naivitatea lor primitivă, îi Suntem cii atît mai recunoscători pentru acest sacrificiu, cu cî.t ş-tim-pină
B89-
la ee grad este vivace şi persistenta personalitatea poeţilor." (Convorbiri ■literare, I, 10, 15 iulie 1867, p. 132—134, semnat: Red.)
I-a rubrica Bibliografie, nr. 8 (1 nov. )pe 1875, Convorbirile... publică, sub semnătura lui Iacob Negruzzi, o prezentare a volumelor VI şi VII din seria de Opere complete (Poezia).
Este cazul să menţionăm tot aici că din cultul pentru opera şi personalitatea lui Alecsandri s-a zămislit şi propunerea făcută de Iacob Negruzzi în Aeademie pentru ridicarea unei statui a poetului. în alocuţiunea sa, Negrozzi trece mai întîi în revistă monumentele ridicate in memoria altor personalităţi ale istoriei şi culturii române. „De la Unirea ţărilor [române] încoace [...], statuele şi monumentele în lauda bărbaţilor mari români se înmulţesc. Subscripţii publice se deschid şi, în curînd, se ridică în Bucureşti şi Iaşi două statui ecvestre, reprezentînd pe cei doi mari voievozi. Ştefan al Moldovei şi Mihai al Ţării Româneşti, ale căror domnii cuprind epocele cele mai glorioase din istoria românilor şi al căror renume trecuse in chiar zilele lor pînă în ţările cele mai depărtate. La Tulcea se ridică pe mâlurile Dunării statua bătrînului Mircea, ca un prinos adus bâtrînului voievod, care şi el domnise asupra acelei provincii, recucerite de român; prin războiul Independenţei.
Din iniţiativa regretatului nostru coleg V.A. Urechia, s-a aşezat in Iaşi statua marelui logofăt Miron Costin, cronicarul neuitat ce ne-a lăsat pagine atît de frumoase şi de mişcătoare. Evenimentele anilor 1821, 1848 şi 1877 au fost eternizate prin deosebite monumente publice, precum statua lui Tudor Vladimirescu la Tirgul-Jiu, aceea ridicată în memoria vitejilor pompieri ce au ţinut piept turcilor în Dealul Spirei şi monumentul înălţat la Ploieşti în onoarea batalionului al II-lea de vînători care s-a ilustrat la asaltul dat redutei Griviţa. S-au mai ridicat sau se ridică chiar acum şi alte cîteva statui pentru a onora memoria acelor bărbaţi de stat români care s-au deosebit în zilele noastre, precum acele ale lui Ioan Bră-tianu, Rosetti, Lahovari şi alţii."
Vorbitorul deplînge, în continuare, puţinătatea monumentelor dedicate scriitorilor: „Aceia însă la care s-a gîndit mai puţin, deşi ar fi meritat-o poate cel mai mult, au fost poeţii noştri, cărora, înaintea tuturora, românii le datoresc redeşteptarea lor naţională din letargia în care păreau cufundaţi în secolul XVIII. Afară de Lazăr şi Asache, care au avut marele merit de a reînfiinţa şcoalele naţionale, neuitatul nostru coleg Eliade Rădulescu îşi are, dintre poeţii români statua sa în Bucureşti, monument ridicat poate mai puţin în onoarea poetului, numit părintele literaturei române, decît bărbatului ce a jucat un rol însemnat în mişcarea politică din anul 1848.
Alţi poeţi mai vechi şi mai noi, ca Văcărescu, Eminescu, acum şi Şer-foăneseu-, au, în Bucureşti şi alte oraşe, busturile lor, în parte foarte mo-
«90
deşte. Să sperăm că asemenea busturi se vor înmulţi, complectînd pleiada: tuturor autorilor însemnaţi ce au conlucrat la renaşterea intelectuală a românilor."
Pledoaria pentru o statuie Alecsandri sintetizează, o dată mai muitr meritele morale şi artistice ale aceluia care a rămas pentru I. Negruzzi, indubitabil, cel mai mare poet al românilor: „Acel bărbat însă care mai mult decît toţi au ilustrat literatura românilor, nemuritorul nostru coleg, Vasile Alecsandri, afară de un prea modest bust la Bacău, nu are nicăieri cel mai mic monument care ar aduce aminte generaţiilor viitoare de.nepieritoarele sale merite pentru patria noastră şi neamul nostru.
Alecsandri a fost întîiul culegător al poeziilor populare romane şi de la acest izvor limpede şi curat s-a inspirat cînd a luat lira în mînă sa tînârâ spre a cînta Doinele şi Lăcrămioarele sale. Alecsandri, în Pastelurile sale, a descris frumuseţea pămîntului pe care sintem aşezaţi [de] un aşa lung; şir de secule, cu atîta farmec şi duioşie, cum nu se mai făcuse înaintea Ier şi nu se va mai face după el. Pentru teatrul naţional, nici un autor n-a lucrat ca dînsul, şi scena noastră nu are astăzi încă, în toate genurile admise,, începînd de la monologuri, operete şi ferii pînă la vodeviluri, comedii şi drame în proză şi versuri, alt repertoriu mai bogat ca piesele lui Alecsandri. în străinătate, literatura noastră prin el s-a făcut cunoscută, iar Cîntecul gintei latine a resfrînt gloria dobîndită de el asupra întregului neam român. Şi astăzi, chiar în zilele acestea, poezia sa Sentinela română este ascultata cu admiraţie şi aplaudată cu entuziasm pe principala scenă din nemuritoarea Roma. In sfîrşit, războiul Independenţei a găsit in Alecsandri pe-, poetul inspirat care în Ostaşii noştri a cîntat vitejia războinicilor români jn versuri minunate, ce vor entuziasma încă generaţiile cele mai depărtate.. Unui asemenea poet se cuvine să i se înalţe un monument care să-i eterni^ zeze gloria şi să-i documenteze dragostea şi recunoştinţa ce-i datorim." (Convorbiri literare, XXXVII, 5, 1 mai 1903, p. 478-480, semnat: I.C. Negruzzi).
CONSTANTIN NEGRI Publicat in Convorbiri literare, X, 7, 1 oct. 1876, p. 288. (1) C. Negri decedase la 28 sept. 1876, în oraşul Tîrgu Ocna.
69Î
VICTOR HUGO
Publicat în Convorbiri literare, XIX, 3, 1 iun. 1885, p. 283 — 284, semnat: I.N.
(1) Referire probabilă la Danubul în minie (apărută în Curs de poezie, î, p.  185—191), după Le Danube en col'ere.
(2) : Traducătorul la V. Hugo, în Curs de poezie, I, p. 195— 198.
• (3) Cele două traduceri au fost publicate la Bucureşti, „în tipografia lui Eliad", la 1837, în volume separate, cu titlul generic Din operile lui Victor- Hugo.
SOCIETATEA FELIBRIGIULUI ŞI D. BONIFACE HETRAT Publicat in Convorbiri literare, XXV, 8, 1 nov. 1891, p. 609 — 611.
(•))•• Jean Boniface Hetrat (1851— 1911), poet francez, rezident in România,, unde a fost profesor secundar de franceză. A fost soţul folcloristei Elena Sevastos. Colaborator al Convorbirilor literare. Filoromân, a făcut o bună propagandă peste hotare culturii româneşti.
Poemele la care se referă Xegruzzi sînt Au sonnet şi Vals, apărute in Convorbiri..., XXV, 3, 1 iun. 1891, p. 277-278.
(2) în acelaşi număr de revistă, apare un grupaj de poeme semnate de Hetrat, între care şi sonetul Un mol. A M. Jacques Negruzzi, pe care il reproducem aici:
Des vers le nombre est strict dans un sonnet classique
Et mon sujet tiendrait... dans un seul mot debout;
Et j'ai quatorze vers! Pour en venir â bout,
Causons, mon cher Monsieur, — Votre accueil sympathique
A su toucher le coeur d'un ...sincere heretique Qui, renversant les dieux, — les idoles, surtout, Aime bien ce qu'il aime ou n'aime pas du tout; f>ui bannit du discours la note sophistique
Et les grands mpts ronflants; c'est donc... un coeur loyal!
•Oui, j'aime votre peuple et son pays natal,
Ou les chants sont des pleurs, meme k travers le rire...
Mais â quoi bon, Monsieur, tant'de papier nbirci ?'
A quoi bon ce sonnet que votre accueil m'inspire, •"
Quand mon sujet tiendrait... dans un seul mot: Mercit
Arles, 28 Juin 1891
(Conv. Ut., 1 nov. 1891, p. 691).
(3) Anton Naum, poetul junimist. Fusese premiat în 1882 de juriul „Jocurilor florale", pentru traducerea în română a unui fragment din poemul. Mire'io de Mistral.
(4) Cu acea ocazie, I. Negruzzi publicase în Convorbiri..., fără semnătură, nota Cîntecul gintei latine, în care se relatează împrejurările în care Alecsandri a fost premiat şi se reproduc cîteva telegrame dintre poet şi membrii juriului (cf. Conv. Ut., XII, 3, 1 iun. 1878, p. 110— 112).
(5) „Notiţa" lui Hetrat se intitula O ochire asupra f elibrigiului şi apărea în acelaşi număr de revistă, la p. 612 — 619.
MATEI MILLO, POET LIRIC
Publicat în Convorbiri literare, XXX, voi. II, nr. 11, 1 nov. 1896, p. 449 — 454. Datat „octombrie 1896".
Textul lui Negruzzi este precedat de următoarea notă a redaofiei: „Cu ocaziunea morţii lui Matei Millo, întîmplată mai acum c'îteva săptămini, s-a scris mult asupra activităţii acestui mare artist dramatic al teatrului nostru. S-a scris mult, dar nu tot şi nu totdeauna exact. D. Iacob» Negruzzi ne trimite o scrisoare, în care rectifică unele aserţiuni false privitoare la activitatea dramatică a lui Millo; şi-n acelaşi timp ne-iifăţiş>ază pe Millo şi ca poet liric. Ca dovadă, ne trimite,o bucată de versuri intitulată Meditaţie asupra cetăţuii Neamţului, copiată de însăşi mîna lui Alecsandri. Această bucată de versuri, făcînd abstracţiune de cîteva greşeli de formă, de cîteva şovăiri în expresie şi de unele metafore stîngace, e o admirabilă poezie. într-însa circulă un sentiment de iubire de ţară şi de eroism atît de adevărat, că ne mişcă şi pe noi, scepticii de astăzi. Erau vremi — acele vremuri cînd chiar cei ce nu erau poeţi de profesie scoteau din sufletul lor asemenea accente.
Noi mulţumim d-lui Negruzzi pentru această poezie şi pentru această scrisoare care are darul de a ne face să ne gîndim cu căldură la unele momente de la începutul culturii noastre şi, cu o deosebită plăcere, o publicăm împreună cu versurile lui Millo, în fruntea acestui număr".
692-
693:
(1). Poema apăruse în Calendar pe anul 1851, Iaşi, p. 103— 104 (cf. Minai-Florea, Matei Millo, Edit. Meridiane, 1966, p. 303).
(2) Matei Millo era director al Teatrului Naţional ieşan încă de la 1846. în Bucureşti apare la 1852, iar între 1855— 1859 e director al Naţionalului bucureştean (cf. Mihai Florea, op. cit., p. 67).
(3) Negruzzi se referă, probabil, la Memoarele mele, ce vor apărea în i915.
i
CORESPONDENŢĂ (POŞTA REDACŢIEI)
Rubrica de Corespondenţă, devenită mai apoi Poşta redacţiei, este, la Convorbiri literare, opera exclusivă a lui Iacob Negruzzi. Desigur, verdictele sale exprimă punctul de vedere al întregii „Junimi" şi al lui Maiorescu în special (în urma lecturii comune, în Societate), dar nu întotdeauna, căci redactorul are o relativă.autonomie ce, cu vremea, se lărgeşte şi se consolidează. Insă şi atunci cînd reprezintă punctul de vedere maiorescian sau general, răspunsurile, în forma în care apar, sînt redactate de Negruzzi. în formularea lor, el îşi creează foarte repede un stil personal, uşor de recunoscut, pendulînd între gravitate (reală sau simulată), ironie nimicitoare sau umor gratuit, folosind, în maniera stilului indirect liber, sugestii oferite de textele primite sau de scrisorile ce le însoţesc — totul în replici scurte, sentenţioase, comprimind la maximum judecata de valoare sau sfatul pedagogic. Critică literară în pilule, răspunsurile de la Poşta redacţiei continuă şi aplică ideile maioresciene despre „condiţiunea ideală şi materială" a poeziei (adică a literaturii în genere), constituindu-se pe de o parte într-o instanţă a respingerii veleitarismului, iar pe de alta într-un „cerc ■de recrutare" a colaboratorilor prestigioasei publicaţii şi într-o eficientă şcoală de creştere a talentelor. Prin intermediul Corespondenţei la „Junimea" primul contact cu autori de primă mărime, ca Eminescu sau Conta, cu scriitori importanţi în epocă, precum Vlahuţă, cu folcloriştii Miron Pompiliu şi S.F1. Marian, cu istoricul T>. Onciul şi arhitectul Ion Mincu, cu criticul N. Petraşcu — toţi aceştia abordînd Convorbirile... mai întîi în ipostaza de poeţi —, cu traducători ca S.G. Vârgolici, devenit ulterior «nul dintre cei mai harnici colaboratori ai gazetei, şi G.I. Lahovary (Gil), care se va remarca prin notiţele sale istorice şi prin publicarea de docu-
694
mente vechi, cu creatori mai modeşti, precum I. Pop-Florentin, N.D-Xenopol, Petre Dulfu, T. Ştefanelli, Artur Stavri şi alţii.
Ca şi în celelalte secţiuni ale publicisticii, am procedat la o selecţie, destul de amplă în cazul de faţă, în care ne-am orientat ţinînd cont de o seamă de factori ca: valoarea factologică a informaţiilor, componenta lor pedagogică, însemnătatea criteriilor după care a fost elaborată judecata de valoare, reversul practic al Corespondenţei ca teren de aplicare a ideologiei estetice junimiste şi, nu în ultimul rînd, insolitul şi „spiritul" în sine al unor răspunsuri. Am ţinut seamă, de asemenea, de importanţa rubricii în acţiunea „Junimii" (şi a lui I. Negruzzi îndeosebi) pentru apărarea limbii, respingerea imitaţiei, crearea unei literaturi de specific naţional, care să fructifice într-un mod autentic folclorul şi tradiţiile autohtone, în acel spirit de echilibru constructiv emanat din principiul junimist al „naţionalităţii în marginile adevărului". Astfel selectate, răspunsurile redactorului ne arată adevărata lor menire, aceea anume de propagare şi punere în practică a corpusului de idei şi directive numit junimism.
Cu grija lui proverbială pentru strîngerea şi păstrarea arhivei junimiste şi convorbiriste, I. Negruzzi a adunat şi conservat toată bogata recoltă de scrisori şi materiale literare, istorice, filozofice etc, sosite pe adresa „stimabilului d. Redactor". în întocmirea notelor şi comentariilor pe marginea răspunsurilor sale, am fost ajutaţi de şansa de a afla în arhiva de manuscrise a Institutului de istorie şi teorie literară „G. Călinescu" o mare parte din corespondenţa sosită la redacţia Convorbirilor. Este vorba de 6 dosare voluminoase, însumînd circa 3 000 de pagini şi inventariate la numerele 2 714 — 2 719. Aceste dosare au fost achiziţionate în anii '50 de către G. Călinescu — fondatorul şi directorul institutului care azi îi poartă numele — de la generalul în retragere Mihai Negruzzi, nepot al lui Iacob, autorul unor amintiri despre scriitor (Moş Jac. în volumul Nimic, Iaşi, Edit. Cartea Moldovei, f.a.). Scrisorile şi textele beletristice sînt aşezate într-o ordine cronologică aproximativă, aşa încît punerea lor în legătură cu răspunsurile redactorului din Convorbiri... nu a fost prea simplă. Raportarea noastră la aceste materiale este, fireşte, selectivă, dar reprezentativă, sperăm, pentru felul In care redactorul înţelegea să poarte dialogul său cu aspiranţii la coloanele revistei.
Corelate cu manuscrisele din aceste dosare, multe răspunsuri aparent criptice devin inteligibile, iniţialele sau pseudonimele se deconspiră, editor şi cititor se contaminează de o voluptate detectivisticâ. Uneori, am citat — fragmentar sau in extenso — scrisori şi poezii (reproducîndu-le întocmai, fără vreo intervenţie filologică în text), alteori am făcut numai simpla lor menţionare. în ambele cazuri, am făcut trimiterea la dosarul şi fila respectivă în felul următor: (dosar..., f,,,). Manuscrisele din dosarul 2715'
695.
•nefiihd paginate, am indicat numai numărul de inventar al dosarului. Pentru a nu încărca inutil spaţiul tipografic, in notele referitoare la locul şi data de apariţie a fiecărui pachet de răspunsuri, am folosit abrevierea C.L. pentru Convorbiri literare. ■ ■ ■
în încheiere, trebuie spus că o primă editare în volum a răspunsurilor • de la rubrica Corespondenţă — într-o selecţie mai restrînsâ decît cea de acum — aparţine lui Corneliu Simionescu, în ediţia Iacob Negruzzi, Scrieri alese, Edit. Minerva, 1970, voi. II, p. 410 — 422. în Prefaţa ediţiei, Corneliu Simionescu dă şi un valoros comentariu critic pe marginea acestei rubrici şi a semnificaţiilor ei.
[i]
C.L., I, 17, 1 nov. 1867, p. 244, semnat: Red.
[1] Ion Pop Florantin, viitorul junimist. în acel moment, era încă la Viena, unde absolvise Facultatea de filozofie, iar în oct. 1867 obţinuse titlul de doctor (cf. Dan Mlnucâ, Scriitori junimişti, Edit. Junimea, 197 1, p. 178, precum şi capitolul aceluiaşi despre FlOrantin, în Dicţionarul literaturii romane..., Edit. Acad., 1979), Articolul trimis era probabil teza •de licenţă (sau o parte din ea), referitoare la sistemul fonetic al limbii române.
[-3], „D-lui N." i se publică, în chiar numărul imediat următor, două poezii, sub titlul Doi ochi şi Steaua d-amor.
[II]
C.L., I, 18, 15 nov. 1867, p. 256, semnat: Red.
[1] Iniţialele sînt ale lui S.G- Vârgolici, căruia îi apar, în acelaşi număr de revistă, două poezii, datate 1864 (La un luceafăr şi una fără titlu).
[2] Răspunsul e destinat lui Vasile Conta (Basil), iar poezia la care se referă Negruzzi se intitulează Viaţa şi avea să apară în revistă la 15 ian. 1868, p. 317, sub aceeaşi semnătură, B.C. (v. şi necrologul).
[III]
C.X., I, 20, 15 dec. 1867, p. 284, semnat: Red.
[1] Dimitrie Aforţun, cel care, stimulat de concitadinul său N. Gane, trimite Convorbirilor, cu o insistenţă devenită proverbială la „Junimea", sarbedele sale produceri (cele mai multe în proză). Exasperat de zelul, său, I. Negruzzi îi scrie lui Gane: „Nenorocitul de Morţun mă ucide cu novelele lui. Batâ-1 să-1 bată, că rău mai scrie. Ba încă a făcut şi o poezie, de care am rîs în «Junimea» — cum se rîde în «Junimea» ! I-am dat şi eu un răspuns în Corespondenţa din 1 mai, de s-a mulţâmi" (I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. III, p. 210, scrisoare din 2 mai 1868). „Novela", în legătură cu care ii va răspunde la 1 mai (v. infra [IV], [l])e, probabil, aceea intitulată Ucigaşul, rămasă în dosarul Convorbirilor, dimpreună cu o scrisoare din 25 mart. 1868. Redactorul se înşela insă cînd credea că îl va „mulţâmi" pe Morţun: dosarul e plin de alte „novele".
[2J Moise Popiliu. Este numele sub care trimite Miron Pompiliu primele sale colaborări la Convorbiri literare. Autorul era atunci în anul l al facultăţii de drept. Odată cu poeziile, M. Pompiliu trimite următoarea scrisoare:
„Săbiiu, în 7 decem[brie] st. n., [1]867 Stimate domnule redactor!
De cînd şi-a început firul vieţii sale preţuita şi în toate privinţiele frumoasa foaie beletristică a P[rea] 0[noratei] d[omniei]-voastre, un dor tainic învăpăiat [i]mi strîngea inima de a o vedea, de a o citi pe loc, de^a mă îndulci din mierea ce culeg albinele cele mai alese, cele mai destoinice de prin cîmpuri îndepărtate şi o adună, o string într-un loc, să aibă şi maltratata şi cu amar tratata naţiune din ce se îndulci... Un dor, zic... şi durere pînă de două luni navui norocire a da de acel stup nutritori şi nesecâtori, dacă-mi iertaţi să o numesc astfel, şi ce e mai trist, numai de neşte bucăţi, necomplete.
Şi de cînd o am văzut, mi-a venit voie a-mi trâmtte cîteva din modestele încercări pe cîmpul poeziei, spre a mi se comunica cu publicul, nu din alt punct de vedere decît din al acelui stadiu de tranzacţiune ce se dez-voaltă din scriptele «Junimei» , din critica d-lui Maiorescu şi din produptele scriitorilor cari vor tocma: această direpţiune, şi dacă e şi va fi să scriu şi eu, simt o atragere de tot mare cătră această reformă şi doresc a veni, în legătură mai de-aproape cu ea, rogîndu-mi să-mi publicaţi poeziile alăturate !
Moise Popiliu
'* • iorist, aa I
(dosar 2714, f. 63)
«696
Pe filele următoare (64-66) se află poeziile trimise: La C, în străinătate, Peptul mi[neagră căldare], Vrăjitul şi O seară. Ultimele două apar în. Convorbirile... din 1 ianuarie şi 15 februarie 1868.
[IV]
C.L., II 5, 1 mai 1868, p. 80, semnat: Red. ti] v. supra, [III], [1].
[2] Iniţialele sînt ale lui George I. Lahovari (v. şi comunicarea academică Autografe romane), cel care mai tîrziu va edita în Convorbiri, sub titlul Bîrtii vechi, o bogată serie de documente istorice. Deocamdată însă, el trimitea o poezie, Sărutările (după Lessing), ce avea să apară în numărul din 15 iunie 1868, p. 128.
[V] ■
C.L., II, 14, 15 sept. 1868, p. 236, nesemnat.
[1] (Probabil) Teodor V. Şiefanelli, viitorul colaborator al Convorbirilor.
[VI]
C.L., II, 16, 15 oct. 1868, p. 268, semnat: Red.
[VII]
C.L., II, 17, 1 nov. 1868, p. 283, semnat: Red.
[VIII]
C.L., II, 18, 15 nov. 1868, p. 299, semnat Red.
[2] Trimiţătorul se numea B. Maisan, iar răspunsul lui Negruzzi sferă la scrisoarea în care acesta îi spune: „Am cetit în corespondenţa
stimabilului ziar ce dirigeţi cuvintele de ezitaţiune « Vom vede ». Cu toate ( aceste, eu sper!" (dosar 2715).
[4] N.St. Georgescu. Trimisese poeziile Epigram şi Frunza, în care-şi «spunea disperarea că ,,-n astă lume" „nu-i nici o fiinţă/ ca să consimtă la al meu amor" (dosar 2715).
[IX]
C.L., II,   19, 1 dec. 1868, p. 316, semnat: Red.
[3] I.B. era I. Brociner (1846— 19 18), de profesie jurist; trimisese poezii, din care Convorbirile publică două în numărul din 15 dec. 1868, p. 331— 332.
[5] G.l. Lahovari (/. şi supra, [IV], [2]). Traducerile erau din Heine <v. Convorbirile din 15 febr. 1869, p. 399).
[X]
C.L., II, 20, t5 dec. 1868, p. 332, semnat: Red.
[XI]
C.L., II, 21, 1 ian. 1869, p. 348, semnat: Red.
[1] C. Trandafir. „Literatura noastră, după cum se ştie, e încă în faşă — scrie expeditorul — ; fiecine, mai ales sub un regim constituţional, îşi <lezvoltă facultăţile sale intelectuale; de aceea, luînd pana in mină...", C. Trandafir scrie versuri ca acestea: „Chiar o spaimă mă cuprinde/ Şi capu-mi arde, s-aprinde/ Sar, alerg dar n-am scăpare/ Melpomena! Caliope! •şi tu Safta, ah! Salvare!" (dosar 2715).
[XII]
Ci., II, 23, 1 febr. 1869, p. 379, semnat: Red.
[1] Odată cu scrisoarea (15 ian. 1869), autorul trimisese versuri de această factură: „Avui o mumă scumpă/ Şi un părinte mult iubit/ Dar vai... îi perdui şi pe-aceştia/ într-o no apte de urgie" (Durere) (dosar 27 15).
699
[XIII] . ... . , C.L., III;3, 1 apr. 1869, p. 56, semnat: Red.
[XIV]
C.L., III, -i, 15 apr. 1869, p. 72, semnat: Red. [1] Iniţialele sint ale lui Simicn Florea Marian.
[XV]
C.L., III, 5, 1 mai 1869, p. 88, semnat: Red.
[1] „Anonimul" era G.I. Lahovari (v. şi supra [IV], [2] şi [IX], [5])V
[XVI]
C.Z.., III, 7, 1 iuB. 1869, p. 120, semnat: Red. [ 1] Ion Pop Florantin.
[2] „D-l G." este personajul din Tribulaţiile unui redactor (v. voi. I al ediţiei noastre, Copii de pe natură).
[XVII]
C.L., III, 8, 15 iun. 1869, p. HO, semnat: 7re<2.
[XVIIII]
C.L., III, 9, 1 iul. 1869, p. 156, semnat: Red.
[XIX]
C.L., III, 13, l Sept. 1869, p. 228, semnat: Red.
700
[XX]
■C.I., III. 14, 15 sept. 1869, p. 244, semnat: Red.
[XXI] - -C.X., III, 15, 1 oct. 1869, p. 268, semnat: Red.
[1] Theodorache Georgescu. Trimitea abonamentul pentru revistă, precum şi vestea că a compus mai multe poezii, din care însă nu transcrie deocamdată decît una, „neştiind bine dacă se plătesc sau nu". Iată o mostră: „Dar acum ca o infamă/ Tu pe mine mai trădat/ Tu iubeşti altă persoană/ De amorii-mi te-ai lăsat" (dosar 2715).
[2] v.. infra, [XXII], [2].
[XXII]
C.L., III, 16, 15 oct. 1859, p. 288, semnat: Red.
[2] (v. supra, [XXI], [2]) „...cu toate că rezultatul celeilalte mici poezii au fost de la stimabila redacţie de: « râu de tot » — însă eu tot nu m-am discurajat aşa de tare şi vă mai trimet încă una! — dorind a videa un ma i bun rezultat!" (dosar 2715). P.G. va mai reveni (v. infra, [XXVI], [3]).
[XXIII]
C.L., III, 17, 1 nov. 1869, p. 304, semnat: Red.
[2] V.B. îi trimisese versuri ca acestea: „Eşti mindrâ şi suavă, sublimă in zîmbire/ Ridică-ţi dragă voalul, căci voi să te privesc". „Vă rog scuzaţi-mâ — sorie el — şi vedeţi dacă ele merit de jurnalul d-voastre. Vă promit •însă că nu veţi scapă numai cu atît" (dosar 2715).
[xxiv]
C.L., III, 19, 1 dec. 1859, p. 340, semnat: Red-
701
[3] Vasiliu Costache. „M-am decis deci a adaogă si eu ceva la templul muzelor [...] M-am decis prin urmare a face poezii cosmografice". Ce erau, acestea se poate vedea din cîteva versuri, luate la întîmplare: „Căci o rază scumpă, eu voi să ştiu misterul/ Care tot conduce, colo-n înălţimi/ Eu voi să ştiu pe cine-1 ascunde albastru cerul,/ Dacă-n stele şed numai heruvimi >" (dosar 2715).
[XXV]
C.L., III, 20, 15 dec. 1869, p. 356, semnat: Red.
[ 1] Scrisoarea lui M.N. e plină de haz: „Tot individul astăzi a devenit poet. Din păcate şi eu, ca toţi aceştia, am căzut în hipocondria lor, crezîndi că poate cu tempul aşi pute deveni printre ei cel mai mediocru". Iar intr-nn P.S., după poezii: „Iertaţi ortografia şi restul" (dosar 2715)
[XXVI]
C.L., III, 21, 1 ian. 1870, p. 380, semnat: Red. [1] Theodor Ştefanelli.
[XXVII]
C.L-, III, 22 15 ian. 1870, p. 400, semnat: Red.
[XXVIII]
C.L., III, 23, 1 febr. 1870, p. 416, semnat: Red.
[1] Vasile LVmetrescu (sau Dimitrescu) (= V.D. Păun), prieten al lui Eminescu. în Amintiri din „Junimea", Negruzzi reproduce partea referitoare la el din scrisoarea lui Eminescu datată „Viena, 17 iunie 1870". V., de asemenea, I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, I, p. 311-312.
în scrisoarea care însoţeşte poeziile trimise revistei, V.Dent. scrie că a mai colaborat la Albina Pindului şi la Traian, dar că vrea să fie socotit
702
•ca premonerant al Convorbirilor, întrucît, „graţie politicei omnivoră, ziare curat literare n-avem decît două: Albina Pindului d-aci [din Bucureşti] :şi Convorbiri literare din Iaşi" (dosar 2715, scrisoare din 20 ian. 1870).
[XXIX]
C.L., HI, 24, 15 febr. 1870, p. 428, semnat: Red.
[XXX]
C.h., IV, 1, l mart, 1870, p. 16, semnat: Red.
[XXXI]
C.L., IV, 3, 1 apr. 1870, p. 52, semnat: Red.
11] R. Gostilli. Trimite o poezie în care, spunîndu-şi fericirea reîntoarcerii în patrie după o călătorie peste graniţă, o face în aceşti termeni: „Ce suav aer! Pulsul quât bate de voios!" (dosar 2715).
[2] Y. Z. — iniţialele se adresează lui M. Eminescu, potrivit rugăminţii acestuia din scrisoarea ce însoţea prima sa poezie trimisă Convorbirilor, Venere şi Madonă. Poezia va apărea în nr. 4, 15 aprilie 1870.
[3] Poema se voia o „dedicaţiune la frumoasele iassiane" şi avea ca motto: „Nu crede la un deliciu de cuvinte!/Căci ele se topesc în atmosferă: Zideşte image şi simţeminte / Şi una plăcere atuncea tu speră!" (dosar 2715).
[XXXII]
C.h., IV, 5, l mai 1870, p. 84, semnat: Red.
[XXXIII]
Ci., IV, 6, 15 mai 1870, p. 100, semnat: Red.
7^3
[XXXIV] ■    ■   :,-r-;..- ■
Ci., IV, 8, 15 iun.  1870, p. 70, nesemnat. •••>••
[1] Pseudonimul e al lui Eminescu (v. supra, [XXXI], [2]), iar răspunsul se referă la Epigonii (v. Amintiri din „Junimea", cap. Eminescu). Poemul avea să apară la 15 aug. 1870, pe prima pagină a numărului.
[XXXV]
Ci., IV, 13, 1 sept. 1870, p. 216, semnat: Red.
[XXXVI]
Ci., IV, 15, 1 oct. 1870, p. 252, semnat: Red.
[1] Iată, spre exemplificare, o strofă din La Ea: „S-a finit dară şi pentru tine / Orice speranţă, orice amor, / Te-a lăsat unul şi tu pe mirie / M-ai făcut crudo să te ador?" (dosar 2715).
[XXXVII]
Ci., IV, 17, 1 nov. 1870, p. 288, semnat: Red.
[I] JVfihâil Zamfirescu, autorul de mai tîrziu al revistei teatrale antijunimiste Muza de la Borta rece.
[XXXVIII]
Ci., IV, 18, 15 nov. 1870, p. 304, semnat: Red.
[XXXIX]
Ci., V, 3, 1 apr. 1871, p. 48, semnat: Red.
K»4
[XL]
Ci., V, 5, 1 mai 1871, p. 84, semnat: Red.
[XLI]
Ci., V, 6, 15 mai 1871, p. 100, nesemnat.
[XLII]
Ci., V, 7, 1 iun. 1871, p. 116, semnat: Red.
[1] Corespondentul se chema A. Jvanovici. „După ce am văzut corespondenţa d-voastră din anul trecut [al revistei, n.ed.] no. 23 a Convorbirilor literare, eu nu am încetat dea mă ocupa mai departe cu poezia" — îi scrie el lui Negruzzi la 25 mai 1871. La 1 febr. 187 1 (nr. 23 al revistei) redactorul îi răspundea: „Cazul contrar de care pomeniţi s-a întîmplat. Tăcerea va fi păzită".
[XLIII]
Ci., V, 9, 1 iul. 1871, p. 152, semnat: Red.
[XLIV]
Ci., V, 18, 15 nov. 1871, p. 296, semnat: Red.
[XLV]
Ci., V, 23, 1 febr. 1872, p. 375, semnat: Red.
[1] Procesul verbal al şedinţei „Junimii" din 28 ian. 1872 consemnează că se citeşte „o poezie de autor anonim (elev din clasa a IH-a), care, fiind bunişoarâ, se otârăşte a se adresa prin Convorbiri un răspuns de încurajare, fără însă a se publica". (LE. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 445).
705
[XLVI]
[LII]
C.L., V, 24, 15 febr. 1872, p. 396, semnat: Red.
[XLVII]
C.L., VI, 1 apr. 1872, p. 48, semnat: Red.
[1] T.N. îi trimisese o poezie despre a sa „blondă am oră": „Sînu-i candid se despică / Vine-un nou consolator, / De pe flori lacrimi usucă / Ce-am vărsat de mare dor" (dosar 2716, f. 1604).
[3] Erau două poezii de amor: La Ea... şi Tot la ea...  (dosar 2715).
[XLVIII]
C.L., VI, 3, 1 mai 1872, p. 136, semnat: Red.
[XLIX]
C.L., VI, 4, 1 iul. 1872, p. 176, semnat: Red.
[2] D. So/monioan. îi expedia un lung poem, Exilatul (dosar 2716, f. 1601). în nr. 24 (15 febr.) 1870, redactorul îi dăduse speranţe: „Poate no. 3 (ultimul) cu oarecare mici modificaţiuni, însă în tot cazul mai tîrziu." Nu a apărut nici mai tîrziu.
[L]
C.L., VI, 5, 1 aug. 1372, p. 212, semnat: Red.
[LI]
C.L,, VI, 7, 1 oct. 1872, p. 288, semnat: Red.
[2] Aluzie la titlul poeziei primite: Mizeria (dosar 2716, f. 1662— 1663).
706
C.L., VI, 10, 1 ian. 1873, p. 396, semnat: Red.
[1] G. ifozali, autor a „două bucăţi originale, din glorioasa epohă a lui Ştefan cel Mare" (dosar 2716, f. 1638).
[LIII]
C.L., VII, 1, 1 apr. 1873, p. 40, semnat: Red.
[2] Parafrază la versurile lui P.I.: „Amorul meu încă june! / Zborul voi a-şi lua, / Ca orfelinul ce vine, / Azilul sie a-şi cata" (dosar 2716, f. 1632).
[4] Simion Florea Marian. Răspuns probabil la scrisoarea din 11 martie 1873, Cernăuţi, semnată „Simeon FI. Marian, teolog, anul al Il-le", conţinînd „satira" Jidovul veteaz din războiul franco-teuton. 1870—1871 şi încă două poezii lirice (Ciocîrliile şi Floarea leliţei, aceasta din urmă în manieră folclorică) (dosar 2716, f. 1627—1630).
[LIV]
C.L., VII, 2, 1 mai 1873, p. 88, semnat: Red.
[3] Expeditorul semna Bar.[on] Gr. Borgovanu. Scrierea e imposibilă: „Precum odeneora străbunii vosti — romani, / Alu căroru nume singur da spaima prein dusimani / ... / La lupta în afora, cînd barbar-i-i sileau, / Pe cari cu eroici bracia oricînd i umileau" etc. (Un răsunet, dosar 2716, f. 1609).
[LV]
C.L., VII, 3, 1 iun. 1873, p. 132, semnat: Red.
[LVI]
C.L., VII, 4, 1 iul. 1873, p. 171, semnat: Red.
707
[LVII]
C.L., VII, 7, 1 oct. 1873, p. 284, semnat: Red.
[2] In numărul respectiv, I. Negruzzi publicase cîteva poezii lirice proprii (Lîngă marea, Nepăsare, în zadar), cu care cele primite au asemănări frapante: „Furtuna geme în depărtare / Valurile mării vuiesc cuplit/ Iar eu cu barca-mi vîslesc pe mare / Mişcîndu-mi braţul greu ostenit" etc. (dosar 27 16, f. 1618).
[4] Este vorba de Dimitrie Onciul, care îi scrisese la 18 sept. 1873 din Straja (Bucovina), localitatea sa natală. Era atunci elev de liceu la Cernăuţi şi îi trimitea două traduceri din Schiller (Inelul lui Policrate şi împărţirea pămîntului), pe care mărturiseşte a le fi făcut „pătruns de dragoste fiască şi fierbinte cătră naţiunea mea" (dosar 2716, f. 1621). Dar deşi va mai trimite poezii, inclusiv originale, numele său va apărea în Convorbiri abia îu 1884, sub un articol de istorie, despre Iuga-vodă.
[LVIII]
C.L., VII, 7, 1 oct. 1873, p. 284, semnat: Red.
[LIX]
C.L., VII, 8, 1 nov. 1873, p. 324, semnat: Red.
[2] P. Petrini. Din poezia La o barcă: „O tu barcă plutitoare / Du cn tine al meu dor / Pe-a tău pat de legănare: / Du-mi-1 dragă binişor... //în palaturi strălucite / Unde cînt zeiţele / Cu-a lor harpe aurite, / Să-mi alini tendinţele!" (dosar 2715) ...
[LX]
C.L., VII, 9, 1 dec. 1873, p. 364, semnat: Red.
[LXI]
C.L., VII, 10, 1 ian. 1873, p. 404, semnat: Red.
[LXII]
C.L., VII, 11, 1 febr. 1874, p. 435, semnat: Red.
[1] într-adevăr: „Tu m-întrebi de ce sunt eu / Trist şi gînditor. / Dar te rog pe Dumnezeu / Nu-mi vorbi că mor" etc. (dosar 2715).
[2] Trimisese două poezii spre publicare, iar „la din contra, flacăra să le aibă": „Fă Doamne sfinte c-amea iubită / în a sa urmă flori a avea / Iar cu privirea-i, neauzită/ Numai pe mine a mă-ncînta!!" (dosar 2715).
[3] Trimiţătorul era N. I.azu. Este acelaşi cu Grigore N. Lazu (1845 — 1898). (V. şi Amintiri din „Junimea", cap. XI. Cîteva portrete.) în foarte lunga sa epistolă dorea a se adresa, prin intermediul Convorbirilor, „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina", mai exact adunării generale a acesteia, din 3/15 ian. 1874, cu o serie de sesizări şi propuneri. Ţinta atacurilor este I.G. Sbiera, preşedintele de atunci al societăţii (dosar 2716, f. 1644- 1645).
[4] Grigore Stamaţian, elev la Institutul de agricultură şi silvicultură din Bucureşti. în poezia Rea ursită, „fantomele" îi arată că românii ştiu să folosească „pămîntul dulce şi sacru / Ce bunul Trayan ne-au dat / Şi ac dulce ce-era acru" (dosar 2715).
[LXIII]
C.L., VII, 12, 1 mart. 1874, p. 471, semnat: Red.
[4] „Dacă credeţi că poeziile mai jos arătate au vreun merit de publicitate, vă rog să binevoiţi a le da puţin loc în coloanele stimabilului d-voastre ziar" (dosar 2716, f. 1599).
[5] Parafrază la poezia expeditorului, ce începe cu „Azi voiam să cînt natura" (dosar 2716, f. 1597).
[LXIV]
C.L., VIII, 2, 1 mai 1874, p. 96, semnat: Red.
[3] C. /gnaţiu: „îmi permit a crede, domnule redactore, că nu voi fi refuzat la primele mele încercări, şi să întîmpin astfeli, la primul pas ce-1
70S
709
fac cătră lumină, un obstacol care să-mi nimicească speranţele mele" (dosar 2716, f. 1870).
[LXVIII]
C.L., VIII, 9, 1 dec. 1874, p. 376, semnat: Red.
[LXV]
C.L., VIII, 7, 1 oct. 1874, p. 296, semnat: Red.
[2] N.C. trimisese poezia La o stea, imitaţie vizibilă după Steluţa lui Alecsandri, cu rugămintea s-o publice „dacă găsiţi de cuviinţă". Deasupra scrisorii, Negruzzi notează în creion: „N-am găsit de cuviinţă" (dosar 2716, f. 1786).
[4] Este Nicolae D. Xenopol, fratele lui Alexandru. Poezia trimisă, Dor de ţară, apare în acelaşi număr, la p. 293, marcînd debutul autorului în Convorbiri.
[5] Gr. J3ogdănescu, din Vaslui. Deasupra poeziei Vîntul soartei, Negruzzi a notat: „Am încredinţat-o vîntului soartei" (dosar 2716, f. 1792).
[6] S.Fl. Marian, căruia i se publică, în acelaşi număr, poezia Floarea.
[7] A.R. spune că, trimiţînd nişte „momente de distracţiune", „mi se oferă plăcuta ocaziune d-a vă ruga să mă număraţi şi pe mine între sincerii d-voastră stimători". Pe marginea scrisorii, nota lui Negruzzi: „De ce nu-mi daţi plăcuta ocaziune de a mă număra între stimătorii poeziilor dv ?" (dosar 2716, f. 1794).
[LXVI]
C.L., VIII, 7, 1 oct. 1874, p. 296, semnat: Red.
[1] Numele întreg al autorului era Silviu Suciu. Cînta nu numai „amoarea", dar şi „credinţia", „speranţia". Balada tradusă era Blestemul bardului de L. Uhland, tălmăcită mai întîi de V. Pogor şi inserată de Maiorescu în articolul Despre poezia rumână (C. L., I, 7, 15 iun. 1867), apoi de Schelitti (C.L., II, 8, 1 iul. 1868).
[LXVII]
Ci., VIII, 8, 1 nov. 1874, p. 336, semnat: Red.
710
[LXIX]
C.L., VIII, 11, 1 febr. 1875, p. 445, semnat: Red.
[1] Locotenentul D. Missir, a cărui „pretenţiune nu e să devină colaborator al Convorbirilor", dar trimite numai „aqueste cîteva linii" (dosar 2716, f. 1756).
[IiXX]
C.L., VIII, 12, 1 mart. 1875, p. 480, semnat: Red.
[1] Dimitrie Onciul (v. şi supra, [LVII], [4]) îi trimisese, pe data de 18 febr. 1875, cîteva poezii, folosind forme lexicale ca acestea: „curată angerelă", „floare belă", buze „ruze", „Bacu-nvioşînte" (dosar 2716).
[LXXI]
C.L., IX, 1, 1 apr. 1875, p. 40, semnat: Red.
[1] în nr. 2 (1 mai), apare o poezie, O ultimă lacrimă, semnată A', y.
[LXXII]
C.L., 2, 1 mai, 1875, p. 75, semnat: Red.
[LXXIII]
C.L., IX, 3, 1 iun. 1875, p. 120, semnat Red.
[1] Autorul expediase o traducere din Schiller, spre a fi publicată „în stimabilul d-voastre ziar, în caz dacă o veţi găsi ca competentă"; de
711
unde şi răspunsul lui Negruzzi, care într-o primă formă, aşa cum a rămas notat pe marginea scrisorii lui N.W.M., arăta astfel: „Traducţia dv. negă-sindu-se ca competentă, n-o putem însera în stimabilul nostru ziar" (dosar 2716, f. 1600).
[2] Autorul era un D. Carpatin, din Botoşani.
[3] Cineva, probabil Negruzzi, a însemnat cu „X" (în creion roşu) versurile: „Nici gloria, nici onoarea, nici aurul propice, / Nici fetele frumoase, zău nu te-ar consola" (dosar 2716, f. 1723).
[LXXIV]
C.L., IX, 6, 1 sept. 1875, p. 256, nesemnat.
[LXXV]
C.L., IX, 7, 1 oct. 1875, p. 288, semnat: Red.
[ 1] Fără a fi a unui agramat, poezia trimisă n-are valoare. în scrisoare, autorul „mărturiseşte" „păcatul" de a căuta „ şi eu un mic locaş în pleiada poeţilor români" şi de a avea „viciul" gloriei, dar spune totodată: „Dacă fac excepţie şi mărturisesc adevăratul meu păcat este că prefer adevărul înaintea făţărniciei" (dosar 2716, f. 1595— 1596).
[LXXVI]
C.L., IX, 7, 1 oct. 1875, p. 288, semnat: Red.
[ 1] Este un V. Panaitescu, elev din Tecuci. în primă redacţie, răspunsul redactorului figurează pe marginea scrisorii: „Dacă mai faci aşa o poezie, te denunţ la profesor" (dosar 2716, f. 1809).
[LXXVII]
C.L., IX, 8, l nov. 1875, p. 332, semnat: Red.
[3] Ironie a soartei! — în nr. 11(1 febr.) 1876, avea să apasă în Convorbiri... acrostihul lui Hasdeu, La noi... (v. infra, [LXXX], [3]).
712
[LXXVIII]
C.L., IX, 9, 1 dec. 1875, p. 368, semnat: Red.
[LXXIX]
C.L., IX, 10, 1 ian. 1876, p. 408, semnat: Red.
[1] Iniţialele sînt ale lui Ion Mincu (1852— 1912), viitorul arhitect, care a debutat cu poezii în Convorbiri. în necrologul pe care-1 scrie la moartea sa, I. Negruzzi aminteşte acest lucru (Ion Mincu, Convorbiri literare, IXLVI, 12, dec. 1912). Poezia, La..., se publică în acelaşi număr cu răspunsul.
[2] Autorului i se publică o poezie (Foc), corectată şi îngrijită de Negruzzi, care notează pe marginea manuscrisului: „Bună" (dosar 2717, f. 2842).
[3] Greşeală de tipar. Trimiţătorul era de fapt S.Fl. Marian, căruia îi apare, în acelaşi număr, poezia Unora li-s dragi...
[LXXX]
C.L., IX, 11, 1 febr. 1876, p. 448, semnat:
Red.
[1] Probabil, Petre Dulfu.
[2] Pseudonim al lui T.V. Ştefăniu (= Ştefaneîli). în acelaşi număr, apar sub semnătura sa 5 poezii traduse din Heine.
[3] Răspunsul se adresează lui P.A. Calescu, alias B.P. Hasdeu, autorul poeziei în acrostih La noi..., ce apărea în acelaşi număr, la p. 441, reprezentând cea de-a doua păcăleală dată de autor „Junimii" şi revistei. (V. şi Amintiri din „Junimea", cap. VIII. Dosarul „Junimii" — Poşta redacţiei, nota (19).
[LXXXI]
C.L., IX, 12, 1 mart. 1876, p. 482, semnat: Red.
[1] vă rog daţi-o publicităţii, la caz contrar, daţi-o eternităţii", îi scria autorul referindu-se la poezia trimisă, care conţinea versuri ca acesta: „Ca vulturul ce-n noapte combate vijălia", (dosar 2717, f. 2499).
713
*• 2497). a tr6bm ° «Wor« radicală/" (dosar 2717.
[LXXXII]
C.Z... X, 1, 1 apr. 1876, p. 43, semnat: fifrf.
[LXXXIII]
C.L., X, 2, 1 mai 1876, p. 80, semnat: Red.
[L.XXXIV]
C.L., X, 3, 1 iun. 1876, p. 124, semnat: Red.
[LXXXV]
Ci-, X, 4, 1 iul. 1876, p. 164, semnat: Red.
[1] G. F. Ştefăniu, care la 4 mai 1876 îi trimitea din Stroieşti, Suceava, patru poezii (dosar 2717, f. 2537). Autorul este de fapt T.V. Ştefăniu (= Şte-fanelli). Din cauza apariţiei lui G. (greşeală de tipar), o vreme s-a crezut că e vorba de alt autor.
[3] ,,'Su inca teneru — îi scrie expeditorul —, şi nu sciu, pote spera romanismulu ceva de la mene pre campulu literariu" (dosar 27 17, f. 2454).
[LXXXVI]
C.Z.., X, 5, 1 aug. 1876, p. 204, semnat: Red.
[LXXXVH] C.L., X, 7, 1 oct. 1876, p. 288. semnat: Red.
714
[1] Iniţialele unui Dionis Olinschi, din Cernăuţi. Versurile trimise (de tipul: „Frunză verde una şi una / N-a mai trăi cît îi lumea / De-i trăi o zi, două / Vă las lumea vouă") sînt intitulate Poezii poporale. Culese în capitala Bucovinei, Cernăuţi (dosar 2717, f. 2464).
[2] G V. Ştefăniu (V. şi supra, LXXXV, 1). în acelaşi număr, i se publică două poezii.
[6] „Asemene lucruri" : „Vin copilă lîngă mine / Las-al florilor profum/ Căci amorul lîngă tine /Tinde arcul său acum..." (dosar 2717, f. 2593).
[LXXXVIII] C.L., X, 8, 1 nov. 1876, p. 326, semnat: Red.
[XC]
C.h., X, 9, 1 dec. 1876, p. 362, semnat: Red.
[1] în post-scriptum-vX trimiterii sale, autorul cerea: „încurajări, încurajări, stimatul meu domn" şi alătura poezia Dumnezeu şi lume, unde citim: „Doamne sfinte şi-ndurati / Cată cătră pri pămînt / Şi priveşti astă făptura / Cum ieşi dintr-un cuvînt" (dosar 2717, f. 2435).
[2] Pseudonimul lui Emanuel Grigoroviţa, student în litere. Mai fusese respins o dată de către Red.
[3] Negruzzi era rugat „să binevoiţi a pune şi punturile, virgulile etc. pe unde trebuiesc". însă, într-adevăr, trebuia schimbat totul: „pătruns adine de f rumuseţea-ţi copilă / De cînd eu în lume te-am văzut; / Astăzi tocmai vin aţi spune scumpă bellă / Că sufăr deatuncea ah cumplit /...// Şi efemera-mi viaţă ca un vînt / Numai tu poţi dragă a-mi-o reţinea / însuţi angelul vieţii mele tu eşti"... (D-şoarei P...) (dosar 2717).
[4] Adică: „Şi tot caut prin lume / Cu ce să ţe compar, / Ori să-şi pot dauunume / Dar văd că e-n zadar" etc. (Domnişoarei M...P.) (dosar 2717, f. 2578).
[XCI]
C.L., X, 11, 1 febr. 1877, p. 441, semnat: Red.
715
poezieVS1 ^ thle Pî"ă ^ morrato. / Virtute, speranţă, amor
[XCIIJ
C.L., X, 12, 1 mart. 1877, p. 474, semnat: Red.
[XCIII]
C.L., XI, 3, 1 iun. 1877, p. 116, semnat: Red.
[XCIV]
C.L., XI, 4, 1 iul. 1877, p. 156, semnat: Red.
[1] Constantin Morariu, din Cernăuţi (dosar 2717, f. 2571).
[XCVj
C.L., XI, 7, 1 oct. 1877, p. 276, semnat: Red.
[XCVI]
C.L., XI, 10, 1 ian. 1878, p. 388, semnat: Red.
[XCVII]
C.L., XI, 11, 1 febr. 1878, p. 427, semnat: Red.
[2] /uliu I. itoşca, din Bolintinu din Vale. Trimisese Crivăţul (legendă) (dosar 2717, f. 2751-2757).
[3] O. Dlujanschi, trimiţătorul unor versuri inspirate de războiul de la 1877: „Sai române, arm-apucă / Duşmanul ţi-1 nimiceşte / Vestea-n lume să se ducă / Că românul biruieste !..." (La ţintă români !) (dosar 27 17. f. 2591).
716
r
[XCVIII]
C.L., XI, 12, 1 mart. 1878, p. 464, semnat: Red.
[3] „De cînd departe eşti tu de mine / Sufletul meu, / Dorul meu tainic ascuns în mine / Plînge mereu" etc. (în reduta Griviţa) (dosar 27 17, f. 2742).
[XCIX]
C.L., XII, 1, 1 apr- 1878, p. 40, semnat: Red.
[2] N.D. Widrasko, din Focşani, trimiţătorul unui soi de cronică rimată, intitulată Polca mazurca (dosar 2717, f. 2771).
[4] Iniţialele sînt ale lui Al. Vlahuţă, pe atunci elev în ultima clasă la liceul din Bîrlad. Poema se intitula Un vis. România şi Italia şi deplîn-gea situaţia actuală a patriei rupte de „mama" Italia. Aprecierea lui Negruzzi este corectă:
„Era-ntr-amurgul serei. Steteam pe o cîmpie
Privind cum se lăţeşte pe bolta argintie
Spre răsărit o pată — un nor roş ca de sînge,
Iar la apus, ca ochiul ce nu mai poate plînge
Şi care se închide voind a adormi
Aşa şi ochiul zilei nemaiputînd privi
Atîtea fapte crude, nedemne şi barbare
Ce l-au stropit cu sînge, se lasă-n jos — dispare" etc.
(dosar 2717, p. 2807—2810, scrisoare datată „7 martie 1878").
[C]
C.L., XII, 2, 1 mai 1878, p. 80, semnat: Red.
[1] Poezia se intitula Scamă pentru răniţi!: „Copilite frumuşele / Nu staţi toate de jeliţi / Scamă daţi voi mititele, / Pentru fraţii cei răniţi!" etc. (dosar 2717, f. 2766).
[3] Autorul era C. Cornescu, elev la Şcoala fiilor de militari. Poezia cînta eroismul rămânesc în războiul de la 1877: „O ! voi copii ai ţării, martiri ai libertăţii / Romano, Şonţu, Valter, ezemple de români / Ce-mpinşi de
717
dorul ţării, aţi rîs de groaza morţii / Murind plini de mîndrie cu armele în mîni" etc. (dosar 2717).
[CI]
C.L., XII, 3, 1 iun. 1878, p. 116, semnat: Red. [4] Autorul îi trimisese o Serenadă, deja publicată.
[Cil]
C.L., XII, 4, 1 iul. 1S78, p. 152, semnat: Red.
[CUI]
C.L., XII, 8, 1 nov. 1878, p. 304, semnat: Red.
[6] In scrisoarea lui Aricolae .Saboian citim: „Am voit să încalec pe Pegas, nu ştiu insă dacă n-am încălecat pe cine ştie ce mîrţoagă d-a muzelor. Vă rog d-le redactor, răspundeţi dv.: e Pegas, sau e mîrţoagă?" (dosar 2717, f. 2721). Curînd, revine cu alte producţii şi cii aceeaşi întrebare (f. 2723).
[7] Aluzie la versul cu care autorul încheia poema sa Deziluzie: „Vai! sunt un om distrus!" (dosar 2717, f. 2758).
[CIV]
C.L., XII, 9, 1 dec 1878, p. 344, semnat: Red.
[1] Expeditorul îi cerea sfatul dacă să continuie sau nu cu poezia (dosar 2717, f. 2718).
[4] Trimisese O lacrimă la mormîntul Basarabiei (dosar 2717, f. 2704).
[6] Autorul, un N. Georgescu din Iaşi, mărturiseşte a fi îndrăznit să serie prezentele versuri „gradul meu de cultură nefiind aşa de mic". Mai iată altă „perlă": „Ah! Cornelia mea dragă / De mult timp eu te ador, / De mult timp eu am o plagă / Ce mi-a,dat al tău amor" (dosar 2717).
718
[CV]
C.L., XIII, 1, 1 apr. 1879, p. 40, semnat: Red.
[CVI]
C.L., XIII, 2, 1 mai 1879, p. 204, semnat: Red.
(4] G. iazariu, care într-o Primăvară scria versuri precum: „Cîntă-reaţa iar prelude adîncata sa durere" sau: „Cîmpul larg brăzdat se vede de-ale plugului cărări" (dosar 2717, f. 2853).
[CV II]
C.L., XIII, 5, 1 aug. 1879, p. 204, semnat: Red.
[1] E. Gruber (probabil viitorul psiholog, atunci în vîrstă de 16 ani) (dosar 2717, f. 2848).
[3] E Dim. Bodescu. Poezia se publică în acelaşi număr (Ei). Autorul mai trimisese producţii, avea însă darul de a nu se supăra de observaţiile făcute şi se credea însuşi „mediocru" (dosar 2717, f. 2917—2918).
[4] Dimitrie G. Iamandi. Trimisese o traducere după Love (O carte plină de enigme), publicată în acelaşi număr dc revistă.
[CVIII]
C.h., XIII, 8, 1 nov. 1879, p. 328, semnat: Red.
[3] isidor /eşeanu, ofiţer in armata austro-ungară, originar din Bucovina. In scrisoare se plînge de abuzurile stăpînirii, iar poezia e un îndemn la lupta pentru libertate, aşa încît publicarea ei i-ar fi creat probleme autorului ofiţer. Dealtfel, ca stil, poezia e desuetă pentru epoca la care e compusă : „Haid! in sînta libertate / Fraţi români ca să trăim! / Tiranie, nedreptate, / E destul ce-o suferim" etc. (Un echo către Bucureşti) (dosar 2717, f. 2904-2907).
719
[CIX]
C.h., XIII, 10, 1 ian. 1880, p. 408, semnat: Red.
[ 1] N. Petraşcu, viitorul publicist şi critic literar. Atunci era încă elev, la Bîrlad (se născuse în 1859). Iată strofa cu pricina: „Printre stelele frumoase / însemnasem din pruncie, / Ca pe steaua vieţei mele, / O pleiadă albăstrie" (Domnişoarei Ec.G.) (dosar 2717, f. 2856).
[2] Este un „Popovici", acela de care s-a făcut mult haz în „Junimea" pentru scrisorile lui semnate „P. în Buc", alteori „P. în B."
[3] Articolul se intitula Sentimentul religios, autorul mărturisind că „în orele de recreaţie mă ocup mai mult cu scrieri ştiinţifice" şi că preferă să-1 trimită Convorbirilor, „fiindcă titlul stimabilului d-voastre ziar [...] ne dă deja un înţeles destul de frumos" (dosar 2717, f. 2864).
[CX]
C.L., XIV, 1, 1 apr. 1880, p. 40, semnat: Red.
[CXI]
C.L., XIV, 3, 1 iun. 1880, p. 124, semnat: Red.
[CXIIJ
C.L., XIV, 4, 1 iul. 1880, p. 164, semnat: Red.
[1] Autorul se chema Oreste Dlujanschi şi trimisese o „scenă comică" intitulată Ovreiul cu drept in ţară, cerînd s-o publice „pe răspunderea mea", fiind „o dramă cu idei revoluţionare" (dosar 27 17, f. 2649).
[CXIII]
C.L., XIV, 6, 1 sept. 1880, p. 244, nesemnat.
[1] Autorul era C. Afille, care trimitea poema Unei fete pierdute şi următoarea epistolă:
„Domnule redactor,
Vă trimit cîteva versuri inspirate de plaga cea mai strigătoare şi gloduroasă a societăţii — Prostituţia. Dacă ele vor fi găsite bune — răspun-deţi-mi publicîndu-le; dacă nu... tot răspundeţi-mi.
Primiţi asigurarea stimei mele.
C. Miile"
(dosar 2717,f. 2964).
[CXIV]
C.L., XIV, 8, 1 nov. 1880, p. 324, semnat: Red.
[2] fon /. Trutzescu, obscur poet oltean (pentru date, v. art. Stănu-ţei Creţu din Dicţionarul literaturii române, Edit .Acad,, 1879) dosar 2717, f. 2978-2979).
[CXV]
C.h., XIV, 9, 1 dec. 1880, p. 364, semnat: Red.
[3] Scrisese o poezie-dialog, intitulată huna şi păstorul din Carpaţi, în care astrul se adresa astfel: „Tu zici [din „bucin"] cum moşii tăi obici-nuiau să zică / Prin munţii tăi frumoşi, prin Roma cea voinică" etc. (dosar 2717, f, 3012).
[CXVI]
C.h., XIV, 10, 1 ian. 1881, p. 404, semnat: Red.
[1] /. Olivenbaum. Anterior (26 sept. 1880) trimisese o traducere din Schiller (dosar 2717, f. 2621).
[2] isidor Procopian Procopovici, „preutu romanu", care scria aşa: „Din pament de-nstrainare / Glia geme a necruţare / Şi eu-s oprit colo-Intr-un plai / S-am să cant al tieri-mi « vaiu»" (dosar 2717, f. 2628).
[3] Autorul, Gr. Aramă. (în revistă, prenumele apare tipărit greşit: Gh.). Trimisese articolul Filozofia este o parte indispenzabild culturei generale a spiritului (dosar 2717, f. 2623).
720
721
[4] „Poftesc a-mi face cunoscut sub ce feli de modalităţi şi condeţiuni aşi pute eu anonsa unele den încercările mele literare" zice Mihai Hacman (dosar 2717,f. 2626).
[5] Trimitea o poezie despre care credea că va fi reţinută de „spiritul inteligent" al redactorului (dosar 2717,f. 3024).
[CXVII]
C. i., XIV, 11, 1 febr. 1881, p. 443, semnat: Red.
[CXVIII]
C.L., XIV, 12, 1 mart. 1881, p. 484, semnat Red.
[1] A. Flahuţă, în acel moment profesor la gimnaziul din Tîrgovişte. „Cea dintîi" poate fi o poezie dintre cele publicate în numărul următor (pe aprilie) al Convorbirilor ; „a doua" e probabil un articol polemic la adresa Literatorului şi a lui Macedonski (dosar 2718, f. 1521—1526). Vlahuţă. începuse să publice în Convorbiri în 1880, numărul 5 (august), semnînd cu iniţialele. Poezii de el mai apăreau în numerele 6 şi 9 pe 1880.
[CXIX]
Ci., XV, 1, 1 apr. 1881, p. 44, semnat:
Red.
[4] Tradusese Cintâreţul de Goethe (dosar 27 18, f. 1196).
[6] /on /. 7>utzescu (v. şi supra, [CXIV], [2]). Negruzzi citează din poezia La moartea amicului meu George Constantinescu, strofa ultimă: „E slabă a mea lyră şi coarda ei plăpîndâ / Nu are altă forţă — decît a suspina / Voi zice ca şi dînsu — cu voceam tremurîndă / « Amice eşti în viaţă! Căci nu te vom uita. »" (dosar 2718, f. 1187).
[7] V. Cosmovici, viitorul publicist din cercul lui Hasdeu (a făcut parte din colegiul redacţional al Revistei noi). Scrisoarea este trimisă din Paris, unde V.C. se afla la studii medicale. Poeziile sînt într-adevăr fără nici o valoare (dosar 2718, f. 1181-1186).
722
[CXX]
Ci., XV, 4, 1 iul. 1881, p. 81, semnat: Red.
[4] Poezia, un distih, era „o mică încercare a unei persoane de sexul slab...": „M-a făcut poet şi pictor sîntul foc ce-n ochi îl ai / Cînd veninul mă zugrumă c-un surîs viaţa-mi redai" (dosar 2718, f. 1159).
[cxxi]
Ci., XV, 8, 1 nov. 1881, p. 320, semnat: Red.
[1] „Am trimis de mai multe ori — scrie I.I. ÎVutzescu (v. şi supra [CXIX], [6]) — cîte ceva pentru revista d-stră, fără ca vreodată să fi avut fericirea a mi le publica... nu ştiu ceo fi cauza, căci pînă acuma oriunde m-am adresat nu am fost respins...
Poate ura de personalitate către revista din Bucureşti... la care anul acesta am colaborat în continuu {Literatorul, n.n.]; sau poate că nu voiţii a mai amesteca pe lîngă celelalte nume... nici un unul de dincoace de Mii— cov... fie oricare genul lui de poezie... în care ar seri..." Poeziile sînt în această manieră: „în apogeul nopţei cînd totu în tăcere se află cufundat / Aruncă a ta privire spre bolta azurie spre cerul înstelat; / Ş-atunci din; înălţime o voce-ţi va şopti: / Amar! ... Amar !... O Doamne!... Amar e a iubi!..." (ii) (dosar 2718, f. 1155- 1156).
[5] A. iăst., Cernăuţi: „Sufletul meu te salută, O! ţara mea scumpă, iubită!/ Fraţilor, eu vă salut! Aideţi la inima mea!" (Elegie, dosar 2718, f. 1840).
[CXXII]
Ci., XV, 9, 1 dec. 1881, p. 360, semnat:. Red.
[CXXIII]
Ci., XV, 11, 1 febr,, 1882, p. 444, semnat: Red.
723
[cxxivj
C.L., XV, 12, mart. 1882, p. 484, semnat: Red.
[CXXV]
C.L., XVI, 3, 1 iun. 1882, p. 120, semnat: Red.
[2] V.C. Cosmovici (v. supra, [CXVIX], [7]), student în medicină la Paris, trimisese poezia Disecţie, la care face, probabil, aluzie redactorul (scrisoarea e datată „27 mai 1882"). Imaginile sînt de un naturalism extrem: „Iată în şalele pentru disecţie / Mult necurate, / Sute cadavrele: «mare infecţie», / Stau înşirate / Hoituri ca lemnele, feţele putrede, / Parcă-s de smoală, / Ochii ca bubele, gurele veştede / Te bag în boală" etc. (dosar 2718, f. 1527).
rCXXVI]
C.L., XVI, 4, 1 iul. 1882, p. 164, semnat: Red.
CXXVII
C.L., XVI, 7, 1 oct. 1882, p. 284, semnat: Red.
[CXXVIII]
C.L., XVI, 11, 1 febr. 1883, p. 452, semnat: Red.
[6] Trimisese o poezie despre un ... hoţ, încheiată aşa: „Ce? Tu taci? Nu zici nimica? / Vrei să-mi fii stăpîn tu mie ? / Pînă ţi-i mînca mălaiul.../ Hait sictir în ...puşcărie!" (dosar 2718, f. 1506).
[CXXX]
C.L., XVII, 2, 1 mai 1883, p. 80, semnat: Red.
[CXXXI]
C.L., XVII, 4, 1 iul. 1883, p. 160, semnat: Red.
[1] isidor ieşanu, student în drept la Cernăuţi. O mostră: „O, sabia lui Traian / într-o mînă de roman / Mai deşteaptă-te vrodată / De-ţi cuprinde ţara toată / Nu zace-n ticăloşie / Ruginită şi pustie [...] O, deşteaptă-te Traian / De-ţi vezi fiii în ce hal / Ei trăiesc, să tirănesc"... etc. (dosar 2718, f. 1466).
[CXXXII]
C.L., XVII, 8, 1 nov. 1883, p. 324, semnat: Red.
[1] Poate fi V. Codreanu, sub semnătura căruia apar, în acelaşi număr, două poezii: Tempi passati şi Ochii iubitei.
[CXXXIII]
C.h., XVII, 9, 1 dec. 1883, p. 364, semnat: Red.
[CXXXIV]
C.h., XVII, 11, 1 febr. 1884, p. 444, semnat: Red.
[CXXXV]
C.h., XVII, 12, 1 mart. 1884, p. 480, semnat: Red.
[CXXIX]
C.L., XVI, 12, 1 mart. 1883, p. 492, semnat: Red.
724
[CXXXVI]
C.h,, XVIII, 2, 1 mai 1884, p. 80, semnat: Red.
725
[cxxxviq
C.L., XVIII, 3, 1 iun. 1884, p. 124, semnat: Red.
[CXXXVIII]
C.L., XVIII, 8, 1 nov. 1884, p. 340, semnat: Red.
[CXIX]
C.L., XVIII, 9, 1 dec. 1884, p. 384, semnat: Red.
[CXL]
CI, XVIII, 10, 1 ian. 1885, p. 424, semnat: Red.
[CXLI]
C.L., XVIII, 11, 1 febr. 1885, p. 460, semnat: Red.
[CXI.II]
C.L., XIX, 2, 1 mai 1885, p. 190, semnat: Direcţia.
[CXLIII]
C.L., XIX, 3, 1 iun. 1885, p. 284, nesemnat.
[1] Sper&ns, Bîrlad: „M-ai întrebat de pot să cînt...] — O, ce bine-ar fi să. tac! / Teamă mi-e să nu-ţi displac / Spunîndu-ţi doru-mi, înger sfînt". Scrisoarea însă are haz: „Fără exordiu intru în materie: Vă trimit două « delicte cari au dreptul de prescripţiune »" (dosar 2719, f. 2054).
726
[CXLIV]
C.L., XIX, 8, 1 nov. 1885, p. 703, semnat: Direcţia.
[3] N.A. Bogdan, trimiţătorul unor poeme în proză, mediocre ca realizare. Răspunsul lui Negruzzi atestă însă o clară ireceptivitate de principiu faţă de formele moderne de lirism (dosar 2719, f. 2081).
[CXLV]
C.L., XIX, 9, 1 dec. 1885, p. 798, semnat: Direcţia.
[1] Autorul, piteştean, trimisese o poezie, intitulată Dac-aş putea, unde citim: „Dac-aş putea să-ţi spui prin grai / Cît chin, cîtă durere / Conţine sufletu-mi mîhnit [...] / Dac-aş putea... dar numai tu, / Tu poţi a-mi spune mie / De pot pe dacă suprima / Din astă poezie .'" (dosar 2719, f.2110)
[CXLVI]
C.L., XIX, 10, 1 ian. 1886, p. 892, semnat: Direcţia.
[CXL VII]
C.L., XIX, 11, lfebr. 1886, p. 988, semnat: Dir.
[CXL VIII]
C.L., XIX, 12, 1 mart. 1886, p. 1081, semnat: Dir.
[CXLIX]
C.L., XX, 3, 1 iun. 1886, p. 286, semnat: Dir.
[CL]
C.L., XX, 8, 1 nov. 1886, p. 715, semnat Dir.
727
[1] CV. Buşilă, din Focşani. Trimisese poezia Partea poetului pe pămînt (traducţiune din franţuzeşte) (dosar 2714, f. 94).
[CLI]
C.L., XXI, 1, 1 apr. 1887, p. 96, semnat: Dir.
[CLII]
Ci., XXI, 9, 1 dec. 1887, p. 840, semnat: Dir.
[1] Un exemplu: „Şi-n locul ce-1 numea al ei / Ea mă atinse aşa uşor/ Ş-atît de lung cu buzele-i / De rriă simţii cuprins de-un fior" (dosar 2719, f. 2378).
[CLIII]
C.L., XXI, 10, 1 ian. 1888, p. 936, semnat: Dir.
[CLIVj
C.L., XXI, 12, 1 mart. 1888, p. 1124, semnat: Dir.
[4] Autorul era G. Bogdan(-Dmcă). Recenzia sa la cartea respectivă apare, totuşi, în numărul din aprilie 1888, semnată G.I. Bogdan.
[CLV]
Ci., XXII, 3,  1 iun. 1888, p. 288, semnat: Dir.
[CLVI]
Ci., XXII, 8, 1 nov. 1888, p. 736, semnat: Dir.
[2] Autorul era ^ureliu Sterca-Şuluţ şi trimisese studiul Un incident lingvistic (Despre declinarea a Il-a română), care se va publica în numărul următor al revistei.
[CLVII]
Ci., XXIII, 12, 1 mart. 1890, p. 1101, semnat: Dir.
[1] Iniţialele sînt ale lui ATanu G. Dimitrie (D. Nanu), care trimisese poeziile Snoave şi Oul, pe marginea cărora redactorul a notat în creion: „prost" (dosar 2714,f. 124- 126).
[CLVIII]
Ci., XXIV, 9, 1 dec. 1890, p. 816, semnat: Dir.
[CLIX]
Ci., XXIV, 11, 1 febr. 1891, p. 1008, semnat: Dir.
[CLX]
Ci., XXV, 1, 1 apr. 1891, p. 95, nesemnat.
[CLXI]
Ci., XXV, 3, 1 iun. 1891, p. 288. semnat: Dir. [1] Z. .Miron; în nr. 4 (iulie), îi apar cîteva poezii.
[CLXII]
Ci., XXV, 9, 1 dec. 1891, p. 800, semnat: Dir.
[CLXIII]
Ci., XXV, 10, 1 ian. 1892, semnat: Dir.
[1] Caton TAedorian; am găsit în dosarul 2 714, f. 131— 132, al Convorbirilor, scrisoarea sa din 4 dec. 1891, nu însă şi poeziile trimise.
728
729
[CLXIV]
C.L., XXVI, 11, 1 mart. 1893, p. 992, semnat: Dir.
[CLXV]
C.L., XXVII, 8, 1 dec. 1893, p. 720, nesemnat.
„PRELECŢIUNI POPULARE"
Ku putem încheia secţiunea junimistă şi convorbiristă a publicisticii lui Iacob Negruzzi fără a ne referi la un capitol important al ei: „prelecţiunile populare". Pentru Iacob Negruzzi — ca dealtfel pentru toţi corifeii „Junimii" — prelecţiunile sînt cea dintîi formă de manifestare în afară a Societăţii, şi o cercetare atentă poate decela in ele componente de bază ale junimismului, tot astfel cum poate stabili raporturi de continuitate nemijlocită între acestea şi Convorbiri... „Există o legătură strînsă între prelec-ţiuni şi revistă. Revista preia, clarifică, dezvoltă, dă caracter naţional, prin posibilităţile de pătrundere ce le are, multora din ideile enunţate in prelecţiuni." (Pavel Florea, Postfaţă la Cartea „Convorbirilor literare", Iaşi, Edit. Junimea, 1980, voi. III, p. 547).
Iniţiativa prelegerilor a avut-o Maiorescu. Acesta apăruse în postură de conferenţiar încă din perioada studiilor berlineze, iar venit la Iaşi, ţine, începînd din decembrie 1862, o serie de prelegeri pe diverse teme, de la educaţie la filozofie, estetică şi psihologie — materie pentru care are o atracţie desosebită —. El şi rămîne mentorul acestui gen de activităţi, pînă la stabilirea sa în Bucureşti (1874). Introducîndu-le şi la „Junimea", Maiorescu îşi asociază, treptat, conferenţiari din rîndul membrilor Societăţii. Astfel, în februarie 1864 urcă în scenă, alături de el, P. Carp şi V. Pogor. Deocamdată, prelecţiunile sînt eclectice, nefiind organizate pe cicluri tematice unitare. După un hiatus, datorat procesului lui Maiorescu (v. şi capitolul respectiv din Amintirile... lui Negruzzi), prelegerile sînt reluate în iana- primăvara lui 1866, de această dată într-o concepţie organică şi cu un număr sporit de conferenţiari, între care Iacob Negruzzi. în cadrul ciclului — regulă care va fi respectată incontinuu —, deschiderea o face o privire teoretică, pe care o ţine T. Maiorescu, iar după plecarea sa la Bucureşti, Negruzzi şi A.D. Xenopol. Urmau prelegerile pe specialităţi, epoci.
Culturi — urmărind o aplicare istorică şi specializată a temei expuse în privirea teoretică.
Odată cu apariţia revistei, prelecţiunile populare sînt consemnate cu regularitate. La început, sînt doar menţionate (Prelecţiuni populare ţinute în Iaşi de Societatea „Junimea", în Conv. Ut., I, 1, 1 martie 1867, p. 12— 14) sau rezumate foarte pe scurt (ca în nr. 5, 1 mai 1867, p. 68—70), iar la sfîrşitul numerelor, în frumoase chenare, se anunţă programul prelegerilor viitoare. Pînă prin 1869—70, menţiunile şi rezumatele sînt redactate, foarte probabil, de I. Negruzzi; după această dată, sarcina cade în seama lui Miron Pompiliu şi A. D. Xenopol.
Motivele pentru care nu am reprodus în textul ediţiei noastre rezumatele făcute prelecţiunilor populare ţinute de I. Negruzzi se leagă de faptul că acestea nu reprezintă textele propriu-zise — autentice şi in extenso — ale conferinţelor lui, ci sînt doar „rezumate". Pe de altă parte, rezumatele sînt, probabil cele mai multe, redactate de alţii. Natural, acestea sînt fidelej în ideile şi spiritul general, textului vorbit, tocmai de aceea ele pot fi valorificate aici, ca materiale foarte utile în cunoaşterea gîndirii istorice, estetice şi filozofice a lui I. Negruzzi. Unele dintre ele, rezumate mai ampluj sînt substanţiale — precum cea intitulată Elementul estetic sau privirea teoretică ce prefaţează ciclul Elemente naţionale, pe care le-am reprodus în întregime.
Aşadar, debutul lui I. Negruzzi la pupitrul prelecţiunilor are loc în 1866, în cadrul ciclului Elemente de viaţă a popoarelor manifestate în istorie. Darea de seamă din Convorbiri ... nr. 1, 1 martie 1867, p. 12— 14, enunţă titlurile celor două conferinţe ale sale: Legislaţiunea romană şi Reformaţiu-nea (Luther). în anul următor, prelegerile sînt axate pe Cărţile omenirei, şi I. Negruzzi va vorbi despre Biblia protestantă şi Faust (Goethe). Redăm mai jos rezumatul celei de-a doua prelecţiuni:
„Objetul discursului al optulea, ţinut de d. I. Negruzzi, era Faust a lui Goethe, în care nu se vorbi decît despre partea întăia a acestei poezii dramatice. înainte de a intra în materie, oratorul se lăţi asupra literaturei germane, începînd din timpurile Antichităţii şi pană la Goethe. El constată că caracterul principal al poporului german este idealismul, care se manifestează cu osebire în arte. După o scurtă espunere a celor două principiuri contrare, a idealismului şi realismului, opuse în literatura germană, ca reprezentanţi a acestor idei, pe Klopstock lui Wieland şi pe Schiller lui Goethe. Ajungînd la acesta, aruncă o grabnică privire asupra vieţii şi operi-lor sale şi se opri la Faust, arătînd cum Goethe a conceput ideea acestei poezii şi cum a elaborat-o. După aceasta, făcu o întinsă analiză a lui Faust, în care intră mai ales espunerea caracterelor lui Faust, a Margaretei şi a lui Mefistofeles. Sfîrşind această espunere, arătă cum Faust ocupă un loc însemnat între cărţile omenirei, nu numai prin valoarea sa artistică, dar
730
731
şi prin cea filozofică. Espunerea acestui din urmă punct fu concluziunea 1 discursului." (Convorbiri literare, I, 5, 1 mai 1867, p. 68 — 70) j Mai edificatoare, pentru că mai amănunţite, sînt rezumatele cîtorva Jl prelegeri ulterioare. Astfel, în anul al VIH-lea al Societăţii (1872), I. Ne- j gruzzi vorbeşte despre Elementul estetic. Prelecţiunea e semnificativă pen- <j tru concepţia junimistă a „formelor fără fond", dar şi pentru opinia lui Negruzzi în particular asupra literaturii şi culturii române de pînă atunci: „Prelegerea a patra a fost ţinută de d. I. Negruzzi, avînd de obiect Elementul estetic. Fiind vorba de elementul estetic în educaţie, d-sa arătă.' ' că scopul prelegerei nu este cercetarea principiilor esteticei, cunoscute publicului de la alte cursuri, ţinute în anii precedenţi, ci acel al raporturilor artelor şi literelor frumoase cu creşterea individului şi cu aceea a unui popor, şi în special a poporului nostru, care intrînd nu de mult pe calea regenerării sale, dă loc teorielor celor mai diverse în privirea direcţiei ce trebuie să predomnească în educaţiunea generaţiei viitoare. în privirea aceasta, mai cu samă două direcţii sunt de observat: aceea aşa-numită practică,, care caută să asigure existenţa şi traiul bun material al individului, privind aceasta ca lucrul principal, ceealaltă, direcţia ideală, în care scopurile generale, aspiraţiunile înalte, bucuriile sufletului sunt considerate ca ţelul suprem, pentru care toate celelalte nu sunt decît mijloace. Această din urmă direcţie este singura adevărată, singura demnă de om, şi în ea elementul estetic, frumosul joacă unul din rolurile cele mai importante.
Nu de mult ieşiţi din o formă de viaţă orientală, cu cele mai multe aşezăminte şi moravuri asiatice, precum sclavia, claca, deosebirea de caste sociale etc, românii au introdus la ei, cu o grăbire neauzită, ideile, principiile, obiceiurile apusene, dînd astfel naştere unei mişcări neoprite de schimbări radicale, care nu mai lasă nimărui un moment de odihnă şi de linişte, în politică, în guvern, în moravuri, în limbă, în literatură, pretutindene o goană a unei forme după cealaltă, cum nu s-a mai văzut nicăiri în lume De aice o anarhie grozavă, o confuziune în toate lucrurile, care încurcă atît de mult mersul poporului. Elementul statornic lipseşte cu desăvîrşire şi de pretutindene. Dar acest element este singurul element fericitor pentru indivizi ca şi pentru naţiuni, şi el trebuie dobîndit şi întărit. Religiunea, şcoala, familia, naţionalitatea, toate aceste sunt elemente statornice şi producătoare de adevărată fericire, şi nu mai puţin decît ele se bucură» frumosul de această însuşire eminentă.
Celelalte elemente însă întrucîtva tot au existat la noi, şi greu s-a perdut cînd va cu totul urma lor în sînul poporului nostru. Din trezirea lor s-a deşteptat poporul nostru, ba unele, precum religiunea şi chiar familia, erau mai puternice decît acum. Artele şi literile numai, ca product al frumosului, nu ca îndeplinitor de alte trebuinţi, au lipsit mai cu totulxAfară '
de poezia şi muzica populară, nu se poate afirma că înainte de renaşterea noastră să fi existat în poporul nostru o literatură frumoasă, şi existenţa cronicelor şi a traducerilor nu dezminte această afirmare. De asemene în artă, cine poate zice că a strălucit frumosul? Din pictură avem icoanele şi cîteva portreturi, toate de cea mai slabă valoare artistică. De asemene, arhitectura noastră nu se poate mîndri cu nimic extraordinar, şi chiar cele cîteva opuri de artă din acest ram, precum Curtea de Argeş, demonstra pre clar influenţa gustului bizantin. Cît despre sculptură, ea nici a fost cunoscută, pentru marea nenorocire a poporului, căci altfel ar fi trăit în sufletul său icoana eroică a timpului trecut dacă s-ar fi încorporat în marmură cîte ceva cel puţin din figurile însemnate ce au strălucit în ea!
Frumosul n-a jucat mai nici un rol în viaţa noastră, şi este timpul să ne convingem de insemnătatea sa. Fericirea ce o aduce contemplarea frumosului este cea mai nobilă ce o gustă omul, căci e cea mai neinteresată, cea mai dezlipită de individualitatea sa. Pentru toate vrîstele, ea este ca un balsam răcoritor, diferit colorat după starea sufletească. Din copilărie şi pînă la mormînt, frumosul poate să ne încînte, să ne facă să uităm relele şi neajunsurile vieţii în extaze de fericire. în adolescenţă, gustul frumosului domoleşte agitările furtunoase ale acestei vîrste, în timpul bărbăţiei, contra cumpăneşte nemulţămirile ce activitatea practică aduce cu sine, iar la bătrineţe, arată deplina armonie în toate lucrurile lumeşti şi mîngăie de ideea morţii. Dar pentru aceasta sufletul trebuie deprins de timpuriu cu acest gen de desfătare, trebuie infiltrat din vîrsta cea mai tînără gustul pentru frumos. Dealtmintrelea sufletul rămîne închis, străin, trece pe lîngă el fără a-1 pătrunde, întocmai precum răsună în zadar la urechea cuiva o limbă pe care nu o înţelege. Astfel e însă din nenorocire majoritatea societăţii noastre, oricare ar fi spoiala pe care o ie pe urmă in şcoalele străine şi în relaţiile cu cultura occidentului. De aceea şi cei mai mulţi din românii ce merg în streinătate nu se interesează de productele mîndre ale artei, nu vizitează muzeele, nu ascultă concertele, nu asistă la reprezentaţiurule opurilor teatrale clasice, nu admiră capodoperele poeziei popoarelor ce vizitează, nu se interesează de frumuseţă şi farmecul ruinelor ce întilnesc.
Aceasta e o stare foarte tristă cînd ne gîndim la rolul ce-1 joacă frumosul nu numai în viaţa individului, ci şi în aceea a unui popor. Fără cultura frumosului, un popor rămîne egoistic, practic şi chibzuitor, dar niciodată nu devine mare, nu produce fapte demne de omenirea întreagă, căci numai poezia, frumosul aprind entuziasmul, şi fără entuziasm nu se face nimic mare în lume. Ca dovadă despre rolul cel mare a frumosului în viaţa popoarelor, avem chiar sub ochii noştri exemplele Germaniei şi a Italiei, care a realizat unitatea lor politică, ţinta cea mai înaltă a aspira-ţiunilor lor, prin unitatea spiritului stabilită de cultura frumosului, de
732
733
entuziasmul pentru producerile geniilor lor. în nici un alt popor din Europa artele nu joacă astăzi încă rolul pe care îl joacă în aceste popoare, şi de aceea vedem că lor, care au atins culmea cea mai înaltă în două arte speciale (italianii în pictură, germanii în muzică) mai ales le străluceşte perspectiva viitorului. Din vechime, exemplul cel mai minunat ni-1 dau grecii. La ei artele erau obiectul unui cult, şi religiunea chiar se confunda cu ele; de aceea rezultatele dobîndite de ei în mai toate ramurile artelor a fost din cele mai strălucite şi a rămas pentru totdeauna ca model pentru neamul omenesc. Dar la ei elementul frumosului pătrundea întreaga viaţă socială, introducindu-se pînă şi în stat, în ştiinţă, în trebuinţele vieţii. De aceea şi au fost poporul grec aprins de acel foc, de acel entuziasm fără asemănare care-1 făcu capabil de faptele cele mai mîndre, de luptele cele mai curajoase, de sacrificiile şi abnegaţiunea cele mai înalte, care au făcut nemuritori atîţia eroi şi pe poporul grec în genere.
Ce contrast cînd de la aceste popoare întoarcem privirile cătră noi! Literatura, artele sunt privite cu indiferenţă. Mai toţi împărtăşesc convingerea că sunt lucruri de lux, bune numai pentru visurile tinereţei, dar nedemne de omul matur.
Se-nţelege că nu prin cîteva prelegeri se poate îndrepta o asemene stare. Dar se poate atrage luarea-aminte asupra existenţei şi mărimei răului, de care mulţi poate nu au noţiuni exacte. Un aşezămînt este mai cu samă care are nevoie de îndreptare şi unde iniţiativa poate face ceva. Acesta este teatrul. Şi tocmai el este chemat a lăţi gustul estetic, a educa poporul pentru gustarea frumosului. Dar acest institut este la noi cu totul degradat şi decăzut chiar din ce era mai nainte. Teatrul la noi nu este nici un aşezămînt pentru cultul frumosului în genere, nici pentru acel al frumosului naţional. Piese rele străine, de interes local, interesante numai prin intrigi, perverse în privirea moralei, sunt hrana ce se dă obicinuit publicului ce-1 vizitează. Piese clasice străine sau piese naţionale sunt excepţii din cele mai rari! De aceea actorii noştri sunt atît de răi în genere, pentru că nu Sunt niciodată în rolul lor. Ce deosebire între un actor de ai noştri ce joacă pe un boier bătrîn sau pe un ţăran, şi acelaşi actor ce joacă pe un grande spaniol sau pe un marchez francez !
Ca rezultat practic, deducem că trebuie lăţită ideea despre importanţa artelor, deprins pe copil de mic cu admiraţia pentru frumos şi îndreptat teatrul naţional." (Convorbiri literare, VI, 3, 1 iunie 1876, p. 126— 129, nesemnat).
Prelegerea următoare are o temă istorică, referindu-se la consecinţele inventării plugului asupra progresului omenirii. E de menţionat că prelecţiunile de istorie ale lui Negruzzi, ca şi ale celorlalţi junimişti, au avut o
pondere remarcabilă în programul general al conferinţelor (cf. Al. Zub, „Junimea". Implicaţii istoriografice. 1864—1885, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, cap. Elemente de istorie in „Prelecţiuni", p. 164— 172). După opinia oratorului, inventarea plugului a reprezentat un element esenţial de aşezare, de stabilire a omului, ieşirea sa din nomadism. Iată concluzia prelegerii:
„Omul scoţîndu-şi hrana din pămînt, punînd în bucata pe care o lucra, munca şi sudoarea frunţii sale, nu putea să sufere amestecul altuia fără voia sa pe acea bucată de pămînt. El pretinse dreptul esclusiv de a dispune de ea şi de ce era pe dînsa. Aşa se dezvoltă cu încetul ideea proprietăţii pentru individ, ideea ţărei pentru popoare. De aice se născură iarăşi o sumă de urmări, atît pentru minte, cit şi pentru inima omului.
Tot şirul progresului este bazat pe aşezarea stabilă a omului, şi aceasta nu era cu putinţă fără invenţiunea plugului. De aice se poate uşor cunoaşte însemnătatea sa.
Dacă aflăm unele popoare aşezate care nu erau agricole, precum fenicienii, cartaginezii etc, aceasta nu este o escepţie. Ele nu ar fi putut ezista fără celelalte popoare aşezate, ce erau agricole, care le procurau hrana şi cu care făceau comerţul lor întins.
De aceea şi popoarele cele mai însemnate, care au jucat un rol mai precumpănitor în lume, au fost popoare agricole, precum în Antichitate popoarele de pe Tigris şi Eufrat, ţara unde se presupune că ar fi leagănul agriculturei, egiptenii şi mai presus de toate romanii.
în această legătură între pămînt şi om este ceva înalt moral, este o recunoaştere pentru natura ce ne hrăneşte, o iubire pentru ea, care culminează în iubirea de ţară. Cine îşi poate duce toate ale lui cu sine nu este atît de strîns legat de ezistenţa unei ţări, a unei naţiuni ca acela ce este legat de ea, prin izvorul propriei sale ezistenţi individuale." (Prelecţiunile populare ţinute de Societatea „Junimea" (urmare), în Convorbiri literare, VII, 2, 1 mai 1873, p. 87—88, nesemnat).
Vom încheia cu rezumatul unei prelecţiuni ţinute în anul al X-lea, consacrat Elementelor naţionale, ciclu pe care îl deschide Negruzzi cu o privire general-teoretică asupra chestiunii. Reproducem integral rezumatul acesteia, pentru că defineşte poziţia lui I. Negruzzi în raport cu istoria civilizaţiei şi culturii noastre, poziţie în care, din nou, incidenţele concepţiei maioresciene se fac vizibile:
„Discursul introductiv a fost ţinut de d. Iaceb Negruzzi, care a început prin a stabili ce se înţelege prin «Elemente naţionale» . Pentru aceasta, a făcut o comparaţiune între indivizi şi popoare, şi au arătat care sunt momentele d e deosebire între oamenii însemnaţi, atît de puţini la număr, şi între mulţimea cea mare a oamenilor ce trece prin viaţă fără a lasa urme
734
735
după dînsa. Un individ se deosebeşte prin inteligenţa sa măreaţă sau caracterul său deosebit, pe cînd majoritatea cea mare a oamenilor are o inteligenţă mijlocie, nimic particular, propriu al ei, şi în privinţa caracterului, pasiuni mici, neînsemnate. Astfel oamenii de geniu, oamenii cu pasiuni mari: eroii, sau acei cu lipsă totală de pasiune şi egoism: sfinţii, sunt acei ce reprezintă mişcarea şi progresul popoarelor. Istoria fiecărui popor este istoria oamenilor săi cei mari. Această însemnătate în privinţa inteligenţei sau a pasiunilor trebuie să se arate şi la popoare pentru ca să poată dobîndi un loc în istoria lumei. Căci aceasta nu se ocupă de miile de popoare ce se strecoară pe pămînt fără a lucra pentru binele omenirii întregi, ci numai de naţiunile aceste puţine care lasă după ele monumente neperitoare ce spot sluji de studiu şi de îndemn urmaşilor lor.
Această teză autorul o demonstra prin exemple luate din toate epocele istorice, arată însemnătatea istorică ce au avut între altele evreii prin sim-ţămîntul lor religios, care au dezvălit din religiunea lor monoteistă pe cea creştină, pentru fericirea şi propăşirea neamului omenesc, arată meritele dobîndite de greci prin artele lor plastice, prin literatură şi în specie prin filozofia lor, arată organizarea de stat cea perfectă a romanilor, vitejia şi asprimea caracterului acestui popor şi compară cu aceste popoare pe multe altele, ale căror nume nici nu s-ar fi păstrat de istorie dacă nu ar fi fost în contact cu cele de-ntîi.
După o ochire asupra veacului de mijloc şi a celui nou, viind la timpurile moderne autorul constată progresele ştiinţifice dobîndite şi schimbarea ce aceste progrese au făcut în mare parte asupra ideilor. Apropierea deosebitelor popoare prin uşoara şi răpedea lor comunicare, elementul universal al comerţului, care joacă un rol atît de însemnat, lăţirea grabnică a ideilor peste toată suprafaţa pămîntului au făcut pe cîţiva cugetători să creadă că deosebirea între popoare este idee învechită şi stricăcioasă şi că ţinta timpului nostru ar fi de a uni în legături frăţeşti pe toate naţiunile. Un fel de filozofie umanitară ridicată la înălţimea de sisteme a dat loc la ideea cosmopolitismului, sprijinită pe teorii în aparenţă frumoase. Insă faptele timpului nostru au dovedit că ideile cosmopolite erau contrare naturii omeneşti, şi este caracteristic a vede cum tocmai în anii ei din urmă firea omenească s-a revoltat contra tendinţelor unitare a tuturor popoarelor şi, din contra, s-a luptat cu înverşunare pentru mănţinerea principiului de naţionalitate, căutînd nu numai a-1 apăra contra duşmanilor săi, dar a-1 stabili şi mai bine prin tendinţa de a împărţi popoarele în mod etnografic, după naţionalitatea comună. Aceasta se dovedeşte prin luptele purtate de Italia şi Germania pentru unire şi în parte chiar prin pasiunea cu care s-a lucrat la unirea românilor, de nu a tuturor provinţiilor, cel puţin a celor două din ele care erau mai pregătite pentru aceasta. Dezavantajul
736
românilor faţă cu celelalte popoare este însă îndoit. întîi că a dobîndit ceea ce a dorit fără lupte şi sînge, cu puţine jertfe, ceea ce face că rezultatul este mai puţin sigur; căci pe cînd alte popoare, întotdeauna cînd se vor naşte idei de separare, motivate prin mare jignire a intereselor individuale, vor şti să le înlătureze aducîndu-şi aminte de jerfele ce au făcut, la români fiecare zdruncinare mai serioasă a statului poate pune în primejdie rezultatul dobîndit. Trebuie dar mult patriotism, atît în generaţiunea prezentă, cît şi în cea viitoare, pentru a înlătura ispitele ce se pot ivi. Al doilea neajuns este că alte popoare au întemeiat unirea lor pe elemente naţionale, comune, adică acele elemente care formau tocmai deosebirea lor de alte naţionalităţi, pe cînd la români, deşi se vorbeşte şi se declamă mult de naţionalitate şi de românism, prin o adevărată orbire s-au săpat şi se sapă încă elementele naţionale în temelia lor şi este tocmai vreme de deşteptare, în privinţa organizării statului, în loc ca românii să se dezvălească din vechile lor tradiţiuni, s-au luat o organizare cu totul străină. Creşterea occidentală a făcut pe unii să dorească a pune în practică la români parlamentarismul englez. Cîţiva profesori cercau să se introducă vechea formă a republicei romane; alţii sunt amatori de sistemul cam autoritar a unor state germane, iar cei mai mulţi, fiindcă îşi făcuse studiile în Franţa, au luat legile franceze şi le-au pus în lucrare la români. Practica dovedeşte însă pe fiecare zi că acest sistem a fost greşit, căci forma de stat a fiecărui popor este un product al propriei sale vieţe. Ar fi fost bine să ne ţinem de tradiţiunile vechi, însă aceste, din diferite cauze istorice expuse de orator, fiind în mare parte necunoscute — căci istoricii noştri caută astăzi să stabilească şi să clădească din nou formele vechilor noastre instituţii din documente vechi — ,nu ne rămîne decît a tot modifica — poate din zece în zece ani — legile introduse, potrivit cu caracterul nostru, şi astfel cu timpul a le face naţionale din străine ce erau. Acelaşi fenomen se arătă întocmai şi la limbă, deşi aici principiul schimbării nu era întemeiat, de vreme ce limba rămăsese vie în popor, cu toate revoluţiile sociale prin care am trecut. Cîţiva filologi voiau şi voiesc încă să o latinizeze, nu numai prin introducerea multor vocabule latine în locul celor române, dar şi prin schimbarea terminărilor la verbe, substantive, adiective şi adverbe. Alţii voiau să o apropie de limba cea italiană, iar cei mai mulţi, fiindcă crescuse în Franţa, au adoptat schimbarea, după cum făcuse cu legislaţiunea, după cea franceză. O mică parte a societăţei chiar s-a lepădat în convorbirile zilnice şi în corespondenţă de limba părintească, pe care abie o mai cunoaşte, iar cea mai mare parte gîndeşte franţuzeşte şi traduce apoi româneşte, între-bninţînd întoarcerea franceză a frazei şi, fără a-şi da osteneala de a mai învăţa limba sa, puind în locul cuvîntului românesc, cînd nu-1 cunoaşte, fără sfială, cuvîntul francez. La românii din Austria se face întocmai aşa
737
cu limba germană, ceea ce dă rezultate foarte ciudate de vreme ce aceasta este în formula ei mult mai deosebită decit este cea franceză.
O imagine credincioasă a limbei este şi literatura modernă. Aici autorul compară cîteva pasajuri din autori moderni cu altele din autori mai vechi şi din poezia populară, unde se esprimă aceeaşi idee mult mai frumos, cu limba vorbită de popor şi întrebuinţată de vechii autori. Apoi în privinţa ideilor, literatura cultă se ocupă mai mult de materii străine în poezii, în romanuri şi novele, aşa încît se vorbeşte de o lume necunoscută numărului celui mare a poporului. Toate aceste scrieri vor fi trecătoare şi grabnic uitate. Din autori vor rămîne generaţiilor viitoare numai acei care, ca Alecsandri în poeziile lui şi Bolintineanu în baladele istorice, s-au inspirat din izvor naţional. Mai rău decît toate este însă teatrul, care în comediile traduse ce reprezintă, înfăţoşînd mai mult relaţii sociale cu totul străine, neînţelese nici de actori, nici de mare parte a publicului, încurcă mai mult pe popor în gîndire decît îl ajută. în această privinţă ar trebui să se ieie iniţiativa de îndreptare în mîna statului, pe cînd celelalte mai uşor se pot îndrepta de la sine.
După o espunere a relelor sociale ce provin din această stare de lucruri, mai cu samă în privinţa depărtării unei clase puţin numeroase a societăţii de numărul cel mare al poporului, de neliniştea şi suferinţa obştească, de mortalitatea cea mare şi de multele boli mentale, care desigur stau în oarecare raport cu încurcătura generală a ideilor, oratorul sfîrşeşte prin un apel la tinerime, care totdeauna este reprezentată la aceste cursuri prin un mare număr de auditori, căci o reformă atît de grea nu poate fi opera unei singure generaţii: viaţa este scurtă şi lucrul este îndelungat. Cînd însă publicul cult întreg se va încredinţa de adevărul acestor idei, îndreptarea se va face, şi atunci se poate aştepta o dezvălire istorică mai logică şi desigur mai fericită pentru poporul român. "(Convorbiri literare, VIII, 1, 1 aprilie 1874, p. 34 — 37, nesemnat)
RAPOARTE, COMUNICĂRI ŞI DISCURSURI ACADEMICE
După cum a rezultat şi din articolele strinse de noi în secţiunea „Revista revistelor" şi alte „notiţe literare", multă vreme Iacob Negruzzi a fost, în cel mai bun caz, circumspect faţă de instituţia Academiei. Cauzele sînt discuţiile, uneori arbitrar prelungite, privind organizarea, statutele etc.
738
şi principiul etimologic adoptat în scrierea limbii române. Comentariile sale critice şi ironice fac să eşueze propunerea din 1879 ca el să fie primit ca membru al înaltei instituţii.
Odată intrat în Academie (la 26 martie 1881, la propunerea şi cu sprijinul junimiştilor deja academicieni), el devine în scurtă vreme unul dintre cei mai harnici, întreprizi şi devotaţi „nemuritori". Graţie spiritului său organizatoric, este ales, în cîteva rînduri, secretar, vicepreşedinte sau chiar preşedinte, şi chiar dacă acţiunea lui nu mai are entuziasmul de care era însufleţit „secretarul perpetuu" şi redactorul „Junimii", el se achită în mod conştiincios de aceste funcţii. Pentru inepuizabilul Jacques, Academia e un nou debuşeu al iniţiativelor şi al muncii serioase, atunci cînd activitatea „Junimii" intră în declin, iar revista e predată tineiilor (1895). Procesele verbale academice au reţinut participarea la dezbateri, propunerile şi reuşitele sale. Dar, trebuie numaidecît spus, în toate acestea se străvede, într-un fel ori altul, formaţia şi apartenenţa junimistă a academicianului, în rapoartele lui despre scrieri concurente la premiile Academiei, I. Negruzzi foloseşte aceleaşi criterii estetice pe baza cărora admitea sau respingea scrierile venite sau discutate la „Junimea" şi Convorbiri..., cerînd invariabil, potrivit opţiunii sale clasice, claritate a compunerii, corectitudine a limbii, respingînd circumstanţialul, pedepsind imitaţia — totul într-o analiză scurtă, de obicei cam schematică (după eternul lui principiu „fond-formă"). Selecţia noastră din rapoartele sale a fost minimă, din mai multe motive: majoritatea rapoartelor se referă la autori minori sau complet insignifianţi, şi cad, totodată, într-o stereotipie obositoare; sînt în fond rapoarte „de serviciu", pe care autorul — se vede bine — le-a făcut fără prea mare tragere de inimă, dată fiind slaba valoare a opurilor analizate. Referatele despre autori ca I.S. Neniţescu, C. de Stamati-Ciurea, C. Sandu-Aldea, pe care le-am reprodus, mai consistente, depăşesc schematismul şi relevă trăsături definitorii ale judecăţii critice. Astfel, raportul despre cartea lui Neniţescu disociază ferm între patriotismul autorului, preţuit în sine, şi nivelul artistic scăzut al poeziilor, în funcţie de care verdictul pe care-1 dă este unul negativ. Este limpede că Negruzzi îşi însuşise bine teoria maioresciană despre disocierea valorilor şi primatul esteticului în judecarea operei de artă. (O situaţie similară întSlnim în raportul la Opurile dramatice ale lui C. de Stamati-Ciurea.) Referatul despre romanul lui Sandu-Aldea este relevant pentru atitudinea anti-sămănătoristă a lui Negruzzi, într-un moment în care ideologia şi literatura acestui curent triumfau. Referatele despre I.A1. Brătescu-Voineşti şi A. Vlahuţă se impun prin însemnătatea autorilor şi a momentului — deosebit în viaţa literară a epocii —: prezenţa lor în competiţia pentru Marele Premiu Năsturel. Examenul critic nu este extraordinar (iar în cazul lui Vlahuţă e de-a dreptul
739
eronat, prin supralicitarea unei opere modeste), dar e semnificativ pentru gustul unei epoci, ca şi pentru convingerile clasice ale referentului.
Dacă dintre discursurile „recipiendarului", acela de primire a lui N. Gane este, cum am mai observat, fals ca judecată de valoare — motiv pentru care nu l-am reprodus decît parţial, în aparatul de note la secţiunea Necrologuri —, Delavrancea e văzut la scară obiectivă, scriitorul şi deopotrivă oratorul, al cărui portret e făcut cu talent. Răspunsul la recepţia lui D. Ollănescu ne-a interesat nu atît ca analiză a operei, cît ca profesiune de credinţă clasică şi, s-ar putea spune, clasicistă.
Comunicările ştiinţifice sînt importante prin conţinutul lor istorico-literar, uneori preponderent istoric, ca în cea referitoare la Grigore Ghica. în legătură cu aceasta, e de menţionat că, aşa cum arată Al. Zub, la Academie „I.C. Negruzzi a desfăşurat o activitate cu implicaţii istoriografice demne de reţinut, în legătură cu mişcarea culturală din epoca regenerării. Din arhiva familiei, el a oferit numeroase mărturii, unele cu adresă istorică, precum Cîntecul lui Grigore Ghica... („Junimea". Implicaţii istoriografice. 1864—1885, Edit. Junimea, 1976, p. 175). Pentru istoricul literar, prima importanţă o au, fireşte, comunicările sale de inedite, cele mai multe referitoare la „Junimea" şi junimişti.
în propunerile de noi membri pe care le-a făcut, se vede iarăşi „extracţia" sa junimistă. Negruzzi a susţinut sau propus alegerea lui A. Naum, D. Ollănescu-Ascanio, Duiliu Zamfirescu, N. Gane. Nu a fost însă ireceptiv la alte valori, aşa încît îl vedem propunîndu-i pe I. Puşcariu, Delavrancea, N. Grigorescu — pictorul despre care spune că e „un extraordinar talent artistic" — ,pe G. Murnu, traducătorul lliadei în hexametri antici, astfel încît „în nici o literatură modernă, afară de cea germană, nu există o lucrarea asemănată...".
Secţiunea de manuscrise a Bibliotecii Academiei datorează „secretarului perpetuu" şi redactorului un număr considerabil de documente literare dintre cele mai valoroase, provenind de la C. Negruzzi, Heliade, V. Alecsandri şi de la aproape toţi junimiştii care au fost în corespondenţă cu I. Negruzzi. Cercetînd procesele verbale ale şedinţelor academice, găsim consemnarea unor donaţii importante făcute de Iacob Negruzzi, între care amintim:
La 18 martie 1886, citeşte în şedinţă publică şi apoi predă Academiei o scrisoare de la V. Alecsandri; la 8 octombrie 1893, cere să se catalogheze manuscrisele aceluiaşi ajunse la Academie, şi tot în acel an predă un set de manuscrise „din întiiele decenii ale sec. XIX", iar apoi un „document original de la Grigore Ghica, domnul Moldovei, de la 17 aprilie 1727"; la 27 februarie 1896, „dăruieşte 172 scrisori originale ale lui V. Alecsandri, adresate d-sale de la 2 septembre 1867 pînă la 3 ianuarie 1889"; la 13 ianua-
740
rie 1901, depune două scrisori originale Heliade (către C. Negruzzi), în 1908, — o anaforâ din 1827 „găsită între hîrtiile rămase de la părintele său" iar la 8 mai 1909, mai multe manuscrise de tinereţe ale lui Costache Negruzzi; la 13 mai 1919, donează un mare număr de scrisori primite de el din partea numeroşilor colaboratori de valoare ai Convorbirilor literare etc.
I.S. NENIŢESCU, „ŞOIMII DE LA RĂZBOIENI"
Publicat în Analele Academiei Române, seria II, t.V., 1881— 1883, Partea administrativă şi dezbaterile, p. 173—175, semnat: I.C. Negruzzi.
în Raportul general asupra premiilor se arată că „d-1 Negruzzi propune nepremiarea, şi comisiunea, în unanimitate, recunoaşte această opi-niune"  (Idem, p. 150).
C. DE STAMATI-CIUREA, „OPURI DRAMATICE"
Publicat în Analele Academiei Române, seria II, t. XI, 1888— 1889, Partea administrativă şi dezbaterile, p. 163— 164.
Raportul reflectă puterea de obiectivare a lui I. Negruzzi. în pofida sentimetelor sale de simpatic faţă de scriitor, I. Negruzzi arată limpede slaba valoare estetică a Opurilor dramatice.
(1) Constantin Stamati-Ciurea (1828—1898), poet, prozator şi dramaturg, om de cultură cu preocupări multiple. Era fiul lui Costache Sta-mati şi al Ecaterinei (născută Ciurea).
(2) I. Negruzzi a citit raportul în şedinţa Academiei din 29 III 1889, iar „comisiunea a primit cu trei bile albe contra 5 propunerea d-lui raportor [...] şi a înlăturat Opurile dramatice ale d-lui de Stamati-Ciurea de la concursul pentru premiul Eliade Rădulescu" (Analele..., seria II, t. XI, 1888— 1889, Partea administrativă şi dezbaterile, p. 157^.
RĂSPUNS LA DISCURSUL DE INTRARE ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ ŢINUT DE D-L DIM. C. OLLĂNESCU
Publicat în Convorbiri literare, XXVIII, 2, 1 iun. 1894, p. 97-110.
741
(1) Societatea felibrilor. La propunerea lui Fr. de Mistral; a premiat poezia lui Alecsandri (Montpellier, 1878).
(2) V. ediţia noastră, voi. I, p. 854.
(3) Poezia, intitulată Domnului Vasile Alecsandri. Odă, apăruse în Convorbiri literare, XVII, 4,  1 iul. 1883.
(4) Năravuri orientale şi respectiv Năravuri orientale. Nevruz, apărute în Convorbiri literare, XVII, 5 şi 6 1884.
(5) Ion Ghica fusese numit, în 1881, ambasador al României la Londra. Scrisorile către Vasile Alecsandri începuseră însă să apară în Convorbiri.. încă din anul 1879.
(6) George Bengescu (1848—1922), omoninul dramaturgului junimist; era un bun cunoscător al limbii şi literaturii franceze, pe care le-a şi predat o vreme la liceul „Matei Basarab" din Bucureşti. Cariera sa a fost însă diplomaţia; a fost secretar de legaţie şi ministru al României la Londra, Paris, Bruxelles, Haga şi Atena. Este traducătorul în franceză al Pastelurilor lui Alecsandri, a colaborat cu Emil Picot la lucrarea Alexandre le Bon, însă numele lui se leagă în primul rînd de bibliografia Voltaire (1882— 1890), premiată de Academia Franceză. A colaborat la Convorbiri... .
(7) George Vârnav-Liteanu (1840—1905), de profesie jurist, colaborator al Convorbirilor... cu articole, dintre care cele despre Alecsandri au rămas, ca prime încercări critice despre autor. După 1878, a fost agent diplomatic la Berlin.
(8) După 1889.
(9) Cariera diplomatică a lui D. Zamfiresce începuse în 1888, la Roma, continuînd la Atena şi Bruxelles.
(10) Petru Mavrogheni (1819— 1887), om politic. Ministru plenipoten -ţiar al României la Constantinopole şi Viena (1881—1887).
(11) Mihail Obedenaru-Georgiade (1839—1885), medic, diplomat şi filolog. Ministru al României la Roma, Constantinopole şi Atena.
(12) Nicolae Kretzulescu (1812—1900), medic şi om politic român. Ministru plenipotenţiar al României la Berlin, Petersburg, Roma, Paris.
(13) Constantin Esarcu (1836—1898), medic şi naturalist. A avut misiuni diplomatice în Italia şi Grecia.
(14) I.C. Massim (1825—1877), filolog, coautor al Dicţionarului limbei romane (1873— 1877), apărut sub egida Academiei.
(15) Nicolae Quintescu, filologul junimist (1841—1913), membru al Academiei Române.
742
C. SANDU-ALDEA, „DOUĂ NEAMURI"
Publicat în Analele Academiei Române, seria II, t. XXIX, 1906— 1907, Partea administrativă şi dezbaterile, p. 305—306.
(1) C. Sandu-Aldea (1874— 1927), prozator sămănătorist, autor de nuvele (în urma plugului, Ape mari, Pe Mărgineanca) şi al romanului aici analizat, Două neamuri.
în urma raportului prezentat de Negruzzi, cartea nu a primit premiul academic.
ÎNCEPUTURILE LITERARE ALE LUI CONSTANTIN NEGRUZZI
Publicat în Convorbiri literare, XLIII, 5, mai 1909, p. 473 — 485, semnat: Iacob C. Negruzzi, după care îl reproducem. Comunicarea a apărut şi în broşură separată: Iacob O. Negruzzi, începuturile literare ale lui Constantin Negruzzi, Bucureşti, 1909 (Extras din Analele Academici Romane, seria II, tom. XXXII).
Lucrarea este citită iu şedinţa publică a Academiei Române din S mai 1909. în procesul verbal al şedinţei se arată că „după cetire d-1 Negruzzi dăruieşte un volum manuscript autograf al lui Constantin Negruzzi, cu-prinzind următoarele:
1. Zuma sau descoperirea scorţişoarei tămăduitoare de friguri, adecă a hinii;
2. Moraliceşi haractiruri;
3. Pentru bărbatul cel greu eare, luînd o fimei guralivă, se duce să cei moarte Ia giudeeată;
4. Crispin, rival stăpînă-său — comedie într-un act. (Analele Academiei Române, seria II, t. XXXI, 1908— 1909, Partea administrativă şi dezbaterile, p. 114)
(1) Această dată este acceptată de cei mai mulţi dintre exegeţii scriitorului, inclusiv dc cel mai recent dintre ei, Liviu Leonte, în temeinica sa monografie Constantin Negruzzi, Edit. Minerva, Bucureşti, 1980, de care ne vom servi in verificarea datelor şi informaţiilor furnizate de Iacob Negruzzi in comunicarea sa.
(2) Teodor Balş (1800— 1857), caimacam al Moldovei in anul 1857.
(3) Veniamin Costache (1768— 1846), cleric, mitropolit al Moldovei (în 1803— 1808, apoi încă o perioadă, începînd cu anul 1812). în vremea revoluţiei din 1821, sprijină lupta grecilor pentru libertate, iar după ple-
743
carea lui Mihail Şuţu, guvernează ţara. Turcii însă îl silesc să abdice, şi el fuge în Basarabia. Revine, chemat de Ioniţă Sandu Sturdza (primul domnitor pămîntean după lunga epocă fanariotă), cînd e urcat din nou în scaunul de mitropolit, unde rămîne pînă la 1842. Are merite remarcabile în propăşirea învăţămîntului, fiind totodată un harnic traducător.
(4) Secretarul general al Academiei era, de mai mulţi ani, D. A. Sturdza (1833—1914), om politic şi istoric (specializat în numismatică), care a contribuit substanţial la îmbogăţirea fondurilor şi colecţiilor Bibliotecii Academiei.
(5) Autorul era M-me de Genlis, iar cartea sa se intitula Zuma ou la decouverte du quinguina.
(6) Sursa e Dimitrie Darvari, îndrumarea sigură în cunoaşterea oamenilor, adică Caracterele morale ale lui Teofrast..., traduse în limba greacă modernă de Dimitrie Darvari, Viena, 1795, şi a fost identificată de Nestor Camariano (cf. L. Leonte, op. cit., p. 81).
(7) Pentru amănunte, v. L. Leonte, op. cit., p. 21—22.
(8) A fost numit la 26 mai 1861.
(9) Poezia din care sînt extrase versurile se intitulează La M***. Iată strofa în forma ei originară:
„Eu nu am fost ca dînşii, de-aceea-n suferinţă Petrec, lipsit de toate plăcerile lumeşti, Dar cugetul îmi spune că n-oi avea căinţă, C-am fost şi eu unealtă la rele omeneşti."
(10) La 27 februarie 1896 donase Bibliotecii Academiei un număr de 172 de scrisori primite de la Alecsandri, iar în 1901, la 13 ianuarie, două epistole ale lui Heliade către C. Negruzzi.
CÎNTECUL SAU „STIHUIREA" LUI GRIGORIE GHICA-VODĂ
Publicat în Convorbiri literare, XLIV, 4, voi. 2, iunie 1910, p. 397— 415, nesemnat, după care îl reproducem. Comunicarea a apărut şi în broşură separată: Iacob C. Negruzzi, Cîntecul sau „Stihuirea" lui Grigorie Ghica-vodă. Bucureşti, 1910. (Extras din Analele Academiei Române, seria II, t. XXXII).
Figura de martir a lui Grigore Ghica 1-a preocupat pe I. Negruzzi în mai multe rînduri. La 1 februarie 1875, el publica în Convorbiri notiţa Serbarea din Bucovina, prilejuită de manifestările desfăşurate cu ocazia comemorării lui Grigore Ghica-vodă. La 1 octombrie 1876, subiectul revine, în articolul Serbarea comemorativă Pentru moartea lui GrigorieAlecsandru Ghica-voievod — despre manifestaţia patriotică similară ce a avut loc la un an după cea dintîi. Iacob Negruzzi încheia această notă într-un mod semni-
744
■ ficativ pentru tensiunea în care se afla ţara în preajma războiului de Inde-
pendenţă:
„În vremurile de nelinişte în care trăim, cînd poate ne aşteaptă jertfele cele mai grele, este bine să avem înaintea ochilor exemple mari de jertfă şi figura unui martir căzut pentru patrie!" (Convorbiri literare, X, 7, 1 octombrie 1876, p. 287).
în ce priveşte originea Cîntecului..., istoriografia literară modernă optează pentru ipoteza provenienţei anonime (Cf. Dan Simonescu, Cronici ; şi povestiri româneşti versificate  (sec. XVI—XVIII), Bucureşti, 1967,
\ p. 165-179).
\
\ RĂSPUNSUL D-LUI I.C. NEGRUZZI LA DISCURSUL
\ DE RECEPŢIUNE AL D-LUI B. DELAVRANCEA
i
\ Publicat în broşura Academia Română. Discursuri de recepţie. XL.
I„Din estetica poeziei populare". Discurs rostit la 22 mai (4 iunie) 1913 in şedinţă solemnă[...] de B. Delavrancea cu un răspuns de I.C. Negruzzi. Bucureşti, Socec & Comp. şi C. Stetea, 1913, p. 33—39.
\ Delavrancea a fost ales membru al Academiei Române în şedinţa din
19 mai 1912. în 4 aprilie 1908, el fusese primit ca membru corespondent, cu 16 voturi pentru, 6 contra. în acea şedinţă, Iacob Negruzzi a rostit o alocuţiune prin care lansa propunerea. O reproducem aici:
' „Domnilor colegi,
ISunt mai bine de 25 de ani de cînd un tînăr şi talent autor, d-1 Barbu Ştefănescu Delavrancea, a debutat în domeniul literelor române. Un şir de novele interesante l-au făcut cunoscut publicului nostru şi au atras asupra sa luarea-aminte a iubitorilor şi cunoscătorilor de literatură. Novelele sale Sultănica, Fanta-Cella, Palatul de cleştar, Iancu Moroi, Şuer, Sorcova, Răzmiriţă, Odinioară şi altele se deosebesc nu numai prin bogata imaginaţie a autorului, dar şi prin frumoasa limbă română şi puritatea stilului în care au fost scrise. De la început chiar, autorul acestor scrieri s-a aşezat în rîndul întîi al prozatorilor noştri, loc pe care nu 1-a mai părăsit.
Dar pe lîngă talentul de scriitor, ceea ce distinge pe d-1 B. Ştef. Delavrancea este elocvenţa sa. Poate nici unul din oratorii noştri nu s-a ridicat i la înălţimile la cari a ajuns d-1 Delavrancea. Şi nu vorbesc aici de talentul
I lui de orator politic, fiindcă întru nimic n-aş voi să ating aceea ce poate să
despartă pe unii dintre noi, ci vorbesc numai de talentul său de conferenţiar literar, apreciare care ne uneşte pe toţi. Cine a ascultat discursurile d-lui
745
Delavrancea relative la literatura populară şi în special la frumoasa poezie a poporului român a fost fărmecat de analiza fină, de pătrunderea spiritului, aş putea zice a sufletului popular, de frumuseţea formei şi bogăţia comparaţiilor şi figurilor în cari îşi exprimă admiraţia sa pentru producerea poporului nostru, admiraţie ce ştie că comunice auditoriului său. Cu un asemenea talent de autor şi orator, ceea ce este de mirat e că d-1 Delavrancea nu face încă parte pînă acum din această înaltă instituţie culturală, care a ştiut totdeauna să adune în sînul său talentele ce s-au arătat în poporul nostru. Secţiunea d-voastre literară a căutat să înlăture această lipsă, votînd în unanimitate pe d-1 Delavrancea ca membru corespondent al ei, cu rugămintea să binevoiţi a confirma alegerea sa." (Analele Academiei Romane, seria II, t. XXX, 1907— 1908, Partea administrativă si dezbaterile, p.  171- 172.)
(1) Al. Vlahuţă fusese ales în 1893 ca membru corespondent, la propunerea lui losif Vulcan.
(2) Coşbuc primise Marele Premiu Năsturel pentru traducerea Eneidei (1897).
(3) Marele Premiu Năsturel pentru drama Despot-Vodă (1881).
(4) Marele Premiu Năsturel pentru Scrieri literare şi istorice (1889).
(5) Prececesorul era, cum arată Negruzzi însuşi la începutul discursului. Ion Puşcariu (1824— 1911), militant transilvan, de profesie jurist, dar ilustrmdu-se şi în istoriografie. Fusese ales în 1877 membru corespondent, iar în 1900 — membru activ al Academiei. în partea de început a discursului său de recepţie, Delavrancea omagiase, potrivit uzanţei, memoria predecesorului său in fotoliul academic.
IOAN AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, „ÎN LUMEA DREPTĂŢII", „ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ", „PE MARGINEA CĂRŢILOR"
Publicat în Analele Academiei Românie, seria II, t. XXXV, 1912— 1913, Partea administrativă şi dezbaterile, p. 292—294.
Titlul integral al raportului este: Ioan Al. Brătescu-Voineşti, „în lumea dreptăţii". Nuvele şi schiţe, Iaşi, 1912 — „întuneric şi lumină". Nuvele şi schiţe, Iaşi, 1912 — „Pe marginea cărţilor", Bucureşti, 1911 — Raport de I.C. Negruzzi.
Sub preşedinţia lui I. Negruzzi, la 23 mai 1913 are loc şedinţa plenară a Academiei, pentru acordarea Marelui Premiu Năsturel. În afară
746
•de Brătescu-Voineşti, mai prezentaseră lucrări la premiu încă nouă scriitori, între care George Murnu, cu traducerea Iliadei (raportor Duiliu Zamfirescu), şi Al. Vlahuţă, cu scrierea Pictorii N.I. Grigorescu (raportor Delavrancea), ambele propuse spre premiere de către referenţi, cum face şi Negruzzi cu autorul său. în urma scrutinului, rezultatele sînt următoarele!
— Al. Vlahuţă: 5 voturi pentru, 6 contra;
— I. Al. Brătescu-Voineşti: 3 voturi pentru, 8 contra;
— G. Murnu; 9 voturi pentru, 2 contra.
Mai trebuie amintit că în anul 1907, Brătescu-Voineşti concurase, tot fără succes, la premiul obişnuit Năsturel (12 voturi pentru, 13 contra). Raportul fusese întocmit, favorabil, de T. Maiorescu.
A. VLAHUŢĂ, „POEZII 1880-1915"
Publicat în Analele Academiei Române, seria II, t. XXXIX, 1916— 1919, Partea administrativă şi dezbaterile, p. 421—424.
Raportul a fost citit în şedinţa solemnă din 10 iunie 1919 şi a avut cîştig de cauză. Al. Vlahuţă a primit Marele Premiu Năsturel.
(1) într-adevăr, Convorbirile literare au fost prima revistă importantă la care a colaborat Vlahuţă, încît veritabilul său debut trebuie consemnat aici. Pînă la 1878, cînd începe să publice în Convorbiri, tînărul scriitor apăruse doar în cîteva publicaţii locale dîmboviţene.
(2) V. Răspunsul d-lui I.C. Negruzzi la Discursul de recepţiune al d-lui B. Delavrancea, notele nr. (2) —(4).
(3) Ioan Sârbu (1865—1922), istoric. Luase Marele Premiu Năsturel pentru Istoria lui Mihai-vodă Viteazul, apărută la Bucureşti, în anii 1904 (voi. I), 1907 (voi. II).
AUTOGRAFE ROMÂNE
Publicat în broşura Academia Română, Memoriile secţiunii literare, seria III, tomul I, Memoriul 1, „Autografe române", comunicare de I.C. Negruzzi, membru al Academiei Române. Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, 20 p.
Comunicarea fusese făcută în şedinţa din 13 mai 1919.
(1) Willart de Grecourt (1863— 1743), poet francez, autorul unor poeme licenţioase şi senzuale, fabulist.
747
(2) Erbigny de ThibouviUe (1695—1770), poet francez din cercul lui Fontenelle, autor de epigrame, madrigaluri şi fabule.
(3) Rodolphe Topffer (1799—1846), scriitor elveţian de origine germană, dar de expresie franceză. în afara preocupărilor sale literare (romane, nuvele, eseuri), s-a ilustrat în pictură şi era cunoscut în epocă drept un mare pedagog.
(4) Ciru Oeconomu (1848—1910), prozator şi poet, de profesie jurist.
(5) Teodor Văcărescu (1842— 1914), ofiţer de carieră (fusese, în această postură, unul dintre apropiaţii lui Cuza). După războiul de Independenţă, în care se remarcă, ajunge general. E apoi ministru plenipotenţiar al României la Bruxelles, Roma şi Viena. Lucrarea la care se referă Negruzzi este Luptele românilor în rezbelul din 1877— 1878, apărută în 2 voi., 1886, 1887.
(6) într-adevăr, în juneţe, V.A. Urechia semnase Popovici, după numele tatălui său, Alexandru Popovici, şi Cosmiţă, după numele mamei sale, care, înainte de a se căsători cu Popovici, fusese măritată cu Enachi Cosmitza (cf. Vistian Goia, V.A. Urechia. Edit. Minerva, col. „Universi-tas", Bucureşti, 1979, p. 15—17).
(7) Angelo de Gubernatis (1840—1913), indianist şi istoric literar italian, profesor de orientalistică la Florenţa şi la Roma. Lucrările la care se referă Negruzzi sînt Dizionario biografice degli scriitori contemporanei (1879—voi. I şi 1880—voi. II) şi Dictionnaire internaţional des (crivains, du jour, apărut în fascicule, între 25 mart. 1888 şi 15 mart. 1891.
(8) Comunicarea Autografe române nu reprezintă singura consemnare a donaţiilor pe care Negruzzi le-a făcut Academiei. În şedinţa din 17 mai 1920, el continuă generoasa iniţiativă şi vorbeşte despre noi manuscrise, în comunicarea Ioan Bogdan, A. Vlahuţă, Al. Xenopol şi manuscripte ale lor, publicată în Memoriile secţiunii literare, seria III, tomul I, memoriul 2, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.
Donaţia începe cu un număr de 10 scrisori ale „regretatului nostru coleg Ioan Bogdan, adresate mie în anii 1889 şi 1890 din Moscova, Peters-burg, Kiev şi Cracovia" şi continuă cu un mare număr de scrisori primite de la A.D. Xenopol. Pasajul este interesant, mai ales dacă-1 comparăm cu ceea ce spune Negruzzi despre marele istoric în Amintirile din „Junimea". Iată acest pasaj:
„Trec, domnilor, la colegul nostru Alex. Xenopol, care ne-a părăsit, sunt cîteva luni, în ziua de 27 februarie trecut. Acest însemnat istoric, din toţi autorii români încetaţi din viaţă cel mai bogat în scrieri, a început cariera sa de publicist foarte de tînăr, la vîrstă de 21 de ani, cînd se găsea încă pe băncile Universităţii (Xenopol s-a născut în 23 martie 1847). Ieşind cel întîi la examenul de bacalaureat dintr-un institut şcolar privat, înfiin-
ţat de mai mulţi profesori din Iaşi, printre care şi stimatul nostru preşedinte, d-1 Poni, Al. Xenopol a fost aşa de superior tuturor conşcolarilor săi, că Maiorescu a propus membrilor Societăţii literare „Junimea" din Iaşi să-1 trimită pe socoteala lor la Universitatea din Berlin pentru studierea filozofiei şi istoriei. Membrii Societăţii au primit bucuros această propunere, şi eu, secretarul perpetuu al Societăţii, am strîns şi i-am expediat subvenţiunea timp de patru ani aproape, după care Xenopol, sfîrşindu-şi studiile, s-a întors în ţară cu diplomele de doctor în drept şi filozofie. în tot acest timp, şi anume în anii 1868, 69, 70 şi parte din 71 — a trecut o jumătate de secol de atunci! — ,am avut cu Xenopol o corespondenţă regulată şi neîntreruptă. La trei săptămîni, cel mult la o lună, Xenopol îmi scria lungi scrisori, cîteodată de 4 şi chiar de 5 coli strîns scrise, în care îmi expunea pe larg părerea sa asupra situaţiei politice şi economice a statului nostru, asupra viitorului poporului român, asupra direcţiei în care trebuia îndreptată cultura naţională şi aşa mai departe. Ceea ce puţini ar fi făcut- înaintea lui, la o vîrstă aşa de fragedă. Xenopol mai îmi trimitea încă pentru revista Convorbiri literare un şir de studii foarte interesante şi minunat cugetate şi dezvoltate."
Despre Vlahuţă, al cărui talent îl admira, Negruzzi spune mai departe:
„Am fost cu Vlahuţă într-o corespondenţă continuă, mai ales la începutul carierei sale literare, cînd mi-a comunicat cele întîi poezii ce a scris. Din nenorocire, în furtuna care a trecut peste locuinţa mea în timpul ocu-paţiunii [ocupaţia germană din timpul primului război — n.ed.], toate scrisorile sale, afară de una, au fost distruse sau pierdute. Singura ce am găsit, datată din 6 mai 1882, şi pe care o depun la manuscrisele Academiei, începe cu cuvinte foarte măgulitoare pentru mine". Urmează un citat din scrisoarea respectivă, iar apoi: „...după ce răspunde la oarecare observa-ţiuni ce-i făcusem asupra unei poezii a sale, Scrisoarea unui bătrîn, sfîrşeşte cu interesantul pasaj în care atinge influenţa ce are asupra sa Mihai Eminescu, care în acea vreme compunea cele mai minunate ale sale poeme."
Deducem, din ceea ce urmează, că Negruzzi nu-şi schimbase deloc aprecierea supralicitantă pe care o dăduse poeziei lui Vlahuţă în 1919, cînd îl propusese la Marele Premiu Năsturel (v. intra, referatul): „Din cele ce-mi spune, s-ar crede că Vlahuţă ar dori să fie un imitator al lui Eminescu — ceea ce nu este deloc. Vlahuţă a fost un poet cu totul original".
Donatorul mai depune o scrisoare de la S.G. Vârgolici, privitoare la tînărul Iorga, şi încheie astfel:
„Precum avem biblioteca cea mai întinsă, aşa trebuie ca şi colecţiunea de documente cea mai bogată şi mai preţioasă să se găsească la Academia Română".
748
749
SUMAR
Notă asupra volumului II ...................... 5»
A. MEMORIALISTICĂ........................ 9
DIN COPILĂRIE. Aduceri aminte şi iinpre-
siuni  —...........................■ • • • 11
AMINTIRI DIN „JUNIMEA".............. 63
înfiinţarea Societăţii literare .............. 65
Procesul lui Maiorescu.................... 74
Ortografia .............................. 86
Puţină politică.................-■........ 95
Tipografia Societăţii „Junimea" .......... 106
Convorbiri literare......................... 114
Vasile Alecsandri ........................ 124
Dosarul „Junimii" — Poşta redacţiunii ■ • • • 133
Din Dosar... Excerpta................... 145'
Sîmbătă seara.......................... 163-
Cîteva portrete.......................... 174
Banchetul............................•■ • 188'
Prieteni şi duşmani ...................... 207
Eminescu................................ 2 ÎT
încheiere.............................. 233
DICŢIONARUL „JUNIMEI"............... 245
B-"PUBLICISTICĂ LITERARĂ.................. 299
I. Din volume:
SCRISORI ..........................,---- 303
Scrisoarea I .......................... 305
Scrisoarea II............................ 312
Scrisoarea III .......................... 319
Scrisoarea IV............................ 328
Scrisoarea V ......._................... 337
II. Din periodice:
1. ARTICOLE-PROGRAM......._........... 359
[Către cititori]      ._...................... 359
Cătră cetitori ........................... 360
Cătră cetitori .......................... 365
Cătră cititori............................ 367
[60 de ani de la apariţia „Convorbirilor literare"] .................................. 369
2. NECROLOGURI ..........-............. 371
Neculai Neculeanu ...................... 371
Neculai Schelitti ........................ 374
Vasile Conta ........................ • 382
Eminescu ............................ 385
Ion Creangă .....-...................... 390
Vasile Pogor ........................... 393
Dimitrie C. Ollănescu ................... 397
Gheorghe Panu ---.................... 399
Caragiale .............................. 404
Nicu Gane___....................----- 108
[Titu Maiorescu] ........................ 413
Theodor Rosetti ....................... 416
3. „REVISTA   „REVISTELOR"   ŞI ALTE „NOTIŢE LITERARE" ................ 419
[„Jurnal pentru toţi"]...................• 419
[„Albina Pindului"]..........---......- 42 1
Societatea Academică.............-...... 425
„Femeia" — jurnal nepolitic .............. 427
„Suriseşi suspine".............—........• 430
Societatea Academică ..................• • ■ 434
Societăţi de lectură----.................. 436
Un vechi manuscript. . —................ 439
„Revista ştiinţifică"..................... 443
Foaia societăţii „Românismul" .......... 446
„Armoniiintime", A.Z. Sihleanu .......... 449
Societatea Academică .................. 454
750
751
Alesandru Chrisoverghi .................. 455
Scrierile lui Constantin Negruzzi.......... 460
[„Revista contimporană"] ................ 464
Vasile Alecsandri, Opere complecte ...... 465
Constantin Negri ........................ 469
Victor Hugo .......................... 470
Societatea Felibrigiului şi d. Boniface-Hetrat 472
Matei Millo, poet liric.................... 474
<                4. CORESPONDENŢĂ (POŞTA REDACŢIEI) 477
01 5. RAPOARTE, COMUNICĂRI ŞI
DISCURSURI ACADEMICE ............ 517
-J ^                   I.S. Neniţescu,  „Şoimii de la Războieni" 517
)>                   C. de Stamati-Ciurea, „Opuri  dramatice" 520 Răspuns la discursul de intrare în Academia
Română ţinut de d-1. Dim. C.  Ollănescu 522
C. Sandu-Aldea,  „Două neamuri" ......• 533
începuturile literare ale lui Constantin
Negruzzi ........................ 535
Cîntecul sau „Stihuirea" lui Grigorie
Ghica-Vodă .................... 547
Răspunsul d-lui I. C. Negruzzi la discursul
de recepţiune al d-lui B. Delavrancea. . . . 562 Ioan Al. Brătescu-Voineştl, „în lumea dreptăţii", „întuneric şi lumină", „Pe marginea
cărţilor".......................... 569
Al. Vlahuţă,  „Poezii 1880-1915" ...... 571
Autografe Române      .'............... 576
Note si comentarii................................ 595
Lector: CĂTĂLINA POLEACOV Tehnoredactor: ELENA CĂLUGĂRU
Bun de tipar 10-XII-1983 Coli ed. 39,17 coli tipar 47
a Tiparul executat sub comanda
%Mf nr. 510 la
VB1 întreprinderea poligrafică
/„ JHF/. „13 Decembrie 1918",
^^H^< str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97 ^Ic&t'f Bucureşti,
Republica Socialista România