Coperta seriei : Petre Vuleănescii M/'.'' E S T I T U T IACOB NEGRUZZI SCRIERI I Text ales şi stabilit, note, glosar de ANDREI NESTORESCU şi NICOLAE MECU Prefaţă NICOLAE MECU Toate drepturile rezervate Editurii Minerva E D I T U R A MINERVA = BUCUREŞTI P R E FAŢA Cel mai ilustru dintre fiii lui Costache Negruzzi a moştenit de la tatăl său trăsături umane fără de care activitatea şi ope-ra-i literară nu pot fi explicate : psihismul echilibrat, sănătos şi energic, înclinaţia către lucrurile aşezate şi teama de rupturi şi de inovaţii pripite, neverificate printr-o îndelungată experienţă, Klnclircu realistă, simţul muncii făcute serios şi tenace. Tipologic, • •ci doi scriitori se întîlnesc : ambii sînt ireprcsibil chemaţi de realitatea socio-morală, pe care o supun deopotrivă observaţiei caracterologice de natură clasică şi privirii realiste, amîndouă pornite dintr-o intenţie de critică constructivă. ,,Spiritul critic" al junimistului de mai tîrziu este transmis in nuce, prin „informaţie genetică", de primul junimist (cum a fost numit paşoptistul Costache Negruzzi1), iar contactul cu Titu Maiorescu şi ceilalţi corifei ai „Junimii" nu va fi clecît împrejurarea fericită prin care criticismul moştenit se va activa şi clarifica ideologic şi practic, într-o ambianţă tot atît de determinantă pentru lucrarea sa ca şi fondul ereditar şi educaţia primită în familie. Asemănările continuă la nivelul destinului scriitoricesc. Ca şi tatăl său, laeob Negruzzi încearcă mai multe genuri şi formule literare, ajun-gîncl —. vom vedea în care circumstanţe — la acel moment de ,,clarificare [a] naturii proprii" observat de critică în evoluţia lui Costache Negruzzi.2 Tot de la tatăl său scriitorul a moştenit pasiunea teatrului (în care vede nu numai o şcoală de îndreptare 1 G. Ibrăileanu, Opere, I, Ediţie de Rodica Rotaru şi Al. Pi-ru. Prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, cap. VII, p. 68-79. 2 Vladimir Streinu, C. Negruzzi, marele precursor. în voi. Pagini de critică literară, IV. Ediţie alcătuită de George Muntean, Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 249. V a ninruvurilor. ci şi una de lorraare şi cultivare a gustului c-ste-lii'K |>n>cuiu şi desâvîrşitul simţ lingvistic, care va face unu! din meritele esenţiale ale acţiunii si croaţiei lui literare. lacul) Negruzzi s-a născut în ziua de 31 decembrie 1842. la Trifeşti. în familie, climatul moral este de cult al valorilor spiritului, de preţuire şi promovare a originalităţii naţionale. Idealurile pentru care Costache Negruzzi militează in viaţa culturală si literară animă şi atmosfera morală si intelectuală a casei în care Vasile Aleesandri este un oaspete nelipsit şi în care se montează, cu mijloace proprii, piese de teatru româneşti, la cari?, cit de mici ar fi, copiii sînt convocaţi adesea ca actori. Alteori, aceştia asistă la spectacolele de marionete date de trupe ambulante în trecere prin Trifeşti sau expres chemate. Iaoob este dus cu re • gularitate la Teatrul Naţional din Iaşi unde uneori, pe lîngă actorii de meserie, îi vede jucîhd pe Aleesandri şi Costache Negruzzi. Scriitorul îşi va aminti manifestările de simpatie si entuziasmul cu care societatea ieşeană primea spectacolele in limba română şi cu piese originale. Tot acum i se descinde si gustul pentru creaţia folclorică, cunoscută îndeosebi în formele baladeşti şi de teatru şi obiceiuri populare (Steaua, Irozii otel. Prima instrucţie este prin excelenţă umanistă. După un început, repede abandonat, de seris-citit în chirilice, începe să înveţe in mod sistematic şi temeinic germana, franceza şi gramatica română. Dascăl îi este un austriac, Schuller. figură excentrică şi totdeauna simpatică, dar care, nu mai puţin, îi fixează elevului un program riguros, „nemţeşte" întocmit şi realizat. Dealtfel, concepţia despre educaţie şi instrucţie a lui Costache Negruzzi era una pe care astăzi am numi-o „formativă", avînd scopul principal de a făuri caracterul. Contractul pe care el îl încheie la 29 august 1852, cu Karl Fieweger, preceptorul copiilor lui Kotzebue, cînd se hotărăşte a-i trimite pe Iacob şi Leon în Germania, stipulează cu energie acest lucru. Pedagogul se obliga să exercite „mai cu seamă asupra celor doi fii ai d-lui Consl. Negruzzi, nu numai o supraveghere cu totul părintească şi plină de bunăvoinţă, dar şi o acţiune atît de constantă, incisivă si energică, aşa încît să poată oferi tatălui elevilor săi toate garanţiile pentru a duce Ia bun sfirşit opera dc educaţie ce i-a fost încredinţată. [...] [Profesorul] nu va pierde nici un moment din vedere marele scop către care orice educaţie trebuie să tindă necontenit, acel de a forma în elev : omul stâpîn pe sine în întreaga accepţie a cuvîntulm, reunind în el toate condiţiunile pentru a fi fericit şi folositor se- menilor săi şi lui însuşi, prin îndeplinirea conştiincioasă şi cu inteligenţă a obligaţiilor de care are a se folosi ca tin bun maistru al cuitarii", „inspirînd elevilor săi, odată cu gustul studiilor [...], şi dragostea binelui, a adevărului, imprimind şi caracterului sen.-timente loiale şi de fermitate."1 în toamna anului 1852, Iacob Negruzzi este instalat la Berlin, în pettsionul iui Fieweger. Continuă aici studiul limbii germane (pe care cu timpul ajunge să o cunoască foarte bine) şi al limbii franeese, începe să înveţe latineşte. Pînă la 1 decembrie 1861, cînd studentul în drept începe să-şi ţină un jurnal în limba gertuaciăs perioada berlineză a lui Iacob Negruzzi ne este aproape necunoscută. Ceea ce notează în jurnal după 1861 poate fi însă extrapolat şi la anii anteriori. Pe lingă studiile de drept (pentru care nu a depus un zei dooseoit, tot aşa cum mai tîrziu va practica avocatura şi profesoratul mai mult ca un modus vivendi, fură pasiunea de om de ştiinţă a specialistului), studentul este interesat să-şi facă o cultură umanistă diversificată. Kste un mure amator de muzică, frec-vontîn«J mai ales opera, unde arc* ocazia s-o asculte pe deja celebra Adelina Patti, atunci foarte tînără. Se pasionează după opera italian! (Verdi, Donizetti, Bellini). dar curînd este sedus de cea germani (Weber şi îndeosebi Mozart — care îi pare divin în Don Giovanni —, nu însă şi Wagner). îşi cumpără partituri, cintâ însuşi La flaut. Merge la teatru, unde marea atracţie o constituie dramele iui Schiller. îl descoperă pe Shakespeare, citeşte Goethe dar Wilhelm Meister nu-i place, îl impresionează în schimb Faust, citit si in traducerea din 1862 a lui V. Pogor şi N. Skelitti, viitorii ju-nlmişti. Pentru uz propriu şi pentru a exersa deopotrivă german* şi româna, traduce nuvela Alexandru Lăpuşneanul. De ii un timp. se apucă să înveţe limba engleză (pe cure o va stăpîni mulţumitor), apoi italiana, a cărei deprindere îi dă posibilitatea să-i citească în original pe Goldoni. şi Metastasio, curînd şi pe mai dificilii Tasso şi Ariosto. Acordă o atenţie deosebită istoriei, îl ascultă la curs pe Leopold von Ranke, cercetează singur Istoria universală a lui Weber, plănuieşte să scrie o istorie în limba români (nu specifică a cui). La un moment dat se gîncleşte la un. ' Apud Mihai Negruzzi, Moş Jac. în voi. Nimic, Iaşi, EcUt. CartîA Moldovei, [f. a.], p. 88-89. * Publicat în 1980 în colecţia .-Restituiri" a Editurii Dacia, Cluj-Naooca, în traducerea lui Horst Fassel. Note de Dan Manu-că si Horst Fassel. Prefaţă de Dan Mămica. VI VII post de conferenţiar de istorie şi filozofie la Iaşi. Studiază filozofia grecească (ce anume, nu ştim) şi hegelienele prelegeri de filozofie a istoriei. II preocupă istoria şi destinul viitor a) naţiunii române, şi cînd, în 1862, studenţii români din Berlin hotărăsc să aniverseze Unirea Principatelor, Iacob Negruzzi este acela care îi convoacă pentru alegerea unui comitet organizator. După serbare, consemnează, entuziasmat, evenimentul în jurnal, scriind în limba română : „Doresc din toată inima fericire şi prosperitate României unite" (sublinierea autorului). La un moment dat scrie o „mică compunere" intitulată Idei generale şi încercări asupra stărilor româneşti şi a reformelor necesare, pe care se pare căi o părăseşte, căci jurnalul nu mai vorbeşte de ea. Studentul vădeşte, aşadar, interese multiple, şi chiar dacă în cultura eclectică, pe care şi-o face în mare măsură ca autodidact, e greu să descoperim o „qualite maîtresse" care să o cristalizeze într-un sens anume, în preocupările tînărului se întrevăd premise ale activităţii şi operei literare de mai tîrziu : preferinţa pentru literatura şi cultura germană, interesul pentru istoria ţării şi pentru stările ei de lucruri actuale, înclinaţiile de organizator. Cu toate acestea, nu în aspectele de formare intelectuală şi nici în cele cîteva proiecte de acţiuni viitoare stă prima importantă a epocii berlineze (în această privinţă jurnalul are prea puţin din maturitatea precoce şi clarviziunea maioresccnelor însemnări zilnice şi din caracterul perfect programat, ca o numărătoare inversă, a proceselor de autoformare spirituală de acolo). Foarte relevantă, impunîndu-ni-se cu o putere de exemplaritate, este însă năzuinţa autoformării morale. Toţi cei trei băieţi ai lui Costache Negruzzi au fost nişte naturi sanguinice, de viveuri, eăzînd lesne pradă tentaţiilor lumeşti. Din această cauză, Leon şi Gheorghe nu vor avea niciodată voinţa şi forţa de a-şi termina studiile, cu toate stăruinţele tatălui şi ale lui Iacob. Acesta însuşi, student fiind, se află în pericolul de u nu-şi încheia cu bine învăţătura. între studenţii boemi ai capitalei germane este o figură cunoscută. Pierde nopţile în baluri, ba-canale şi aventuri amoroase, joacă cu patimă la ruletă, e un pasionat scrimeur (şi într-un „asalt" este cit pe ce să-şi piardă un ochi). Pentru astfel de isprăvi e odată pe punctul de a fi întemniţat pe mai multe luni, dar cu puţin noroc sc alege numai cu trei săptămîni de carceră — cînd citeşte, cît într-un an, lucrări de specialitate, de istorie, filozofie (Hegel), literatură (Goethe). Din fericire însă, se supune unor autoanalize severe, condamnintlu-şi singur stăbiciunile — şi cu această cunoaştere de sine începe formarea morală a omului care va deveni un model de voinţă tenace şi energie fertilă. Cel mai mult îl îngrijorează slăbiciunea caracterului : „îmi lipseşte tăria de caracter". Află un corectiv în muncă („Să muncesc deci. Asta e lozinca"), dar deocamdată numai teoretic, fiindcă il vedem imediat notînd : „Am mare poftă de studiu, dar pierd prea mult timp degeaba. De regulă, pierd toată dimineaţa şi jumătate din după-amiază. Situaţia aceasta trebuie să se schimbe." în scrisorile pe care i le trimite la Viena. il ceartă pe Leon pentru lenevia lui, dar se vede bine că mustrarea o îndreaptă şi spre sine. La un an după începerea jurnalului, observă : .....a fost un an ciudat, un an în care am devenit mai bun. Şi totuşi sînt aproape la fel de slab ca la început". Iacob Negruzzi va considera întotdeauna, ca şi acum, că „lucrul principal şi fundamental în toate" al personalităţii umane este caracterul, tăria de caracter, menită chiar a suplini „o inteligenţă mai micii", Mai tirziii, deplîngînd slăbiciunile lui Gheorghe, fratele său mai mic, are să evoce aceste momente fundamentale clin viaţa sa, in care forţa interioară biruie noianul dozagregant al atracţiilor din afară. „La oamenii înzestraţi cu mai multă energie, precum sunt ou, după timpuri lungi de suferinţe, de uşurinţă şi de păcate, cînd vine momentul deşteptarea se face în suflet o reac-ţiune puternică şi deodată începem altă cale, zdrobind cu desăvârşire îndemnurile sufleteşti ce ne împing la rău [...!"'. Dar deşi va deveni cu timpul omul cu excepţionale calităţi de caracter, Iacob Negruzzi nu-şi va procura tăria exclusiv din sine. Aproape persecutat de ideea că e o fire slabă, el îşi va pune cu bună ştiinţă stavile şi eonstrîngeri, şi, intr-o măsură, activitatea şi creaţia sa literară se datorează acestei voite încarcerări. Astfel, se va „olicăi" (vorba personajului lui Creangă) de multele atribuţii de la „Junimea", asumate de el nu atît fiindcă nu mai avea cine le face, ci pentru că află în ele tot atîtea prilejuri de a lucra perseverent şi organizat. Va relata, în Amintiri din „Junimea", cum, la fondarea Convorbirilor, sta cu teama în suflet că pe el are să cadă greaua sarcină de redactor, clar înţelegem bine că de-abia o aştepta, ca pe o nouă rezistenţă. Se va văi ta întotdeauna de necazurile pe care i le pricinuia politica şi o va detesta mereu, dar va fi des pe baricadele electorale şi, odată ales, îşi va lua misiu- 1 I. R. Torouţiu, Studii şi documente literare, III, Bucureşti, Institutul de arte grafice Bucovina, 1932, p. 372. VIII IX nea în serios, fiind reţinut do contemporani ca cel mai conştiincios deputat junimist, neuitînclu-i, după alegeri, pe electori. Este un alt exemplu de obstacol pe care şi-1 aşează cu bună ştiinţă. întrucâtva, chiar şi opera sa literară vine dintr-o constrîngere. Fireşte, fără anumite daruri creatoare şi fără o minimă, pasiune personală, Iacob Negruzzi nu ar fi scris niciodată nimic. Dar este sigur că fără „Junimea", în şedinţele căreia trebuie să citească, si iară Convorbiri, ale căror coloane, mai ales în primii ani, riscă să rămină albe dacă redactorul lor nu „fabrică" ceva la moment, opera lui ar fi arătat altfel. Ideii că fără Iacob Negruzzi Convorbirile n-ar fi existat, iar „Junimea" ar fi fost alta, trebuie să-i alăturăm, aşadar, reciproca, tot atît de adevărată. Proverbialul „îmbolditor la lucru" este, la rîndul său. direct sau indirect, „îmboldit". Ca scriitor, Iacob Negruzzi arc o natură — nu foarte puternică, nu foarte originală — care nu s-ar fi putut realiza în lipsa unei atmosfere de emulaţie şi stimulare si a unei ambianţe care să-i pună în valoare virtuţile. Aşadar, cînd în toamna anului 1863 se întorcea în ţară. laeob Negruzzi aducea cu sine nu atît o diplomă de doctor „utriusque juris"1 şi o frumoasă cultură generală, cit un caracter stăpîn pe sine, fără de care — de aceea am şi insistat asupra formării lui — excepţionalele realizări ale animatorului şi organizatorului nu ar fi fost posibile. înainte de a analiza contribuţia sa la „Junimea" şi Convorbiri literare este nimerit a-i urmări fugitiv datele biografice fără prea multă legătură cu Societatea si revista. Se întoarce în ţară în ziua de 8 noiembrie 1863, după ce face o călătorie de vacanţă prin Germania şi Austria. Prin decret ministerial, la 11 martie 1864 este numit profesor de drept (procedură comercială şi procedură civilă) la Universitatea din Iaşi, unde va funcţiona pînă în anul 1885, cînd, mutîndu-sc la Bucureşti, va continua să predea la facultatea de drept a Universităţii de aici (pînă în 1897, cînd va fi pensionat). Tot în primăvara lui 1864, capătă autorizaţia de a practica avocatura, şi în primul proces obţine achitarea unor persoane acuzate de omor. Stimulat de succes, clar şi de o situaţie financiară precară, e în căutare de noi procese, pentru a căror pieclare face uneori drumuri la Bucureşti. Va ajunge să pledeze chiar şl patru într-o zi, mai ales după moartea lui Costache Negruzzi (1868), cînd va trebui să-1 subvenţioneze pe Gheorghe, fra- 1 Obţinută cu teza Commentationes cluae ad 1.2. Dig. uti possidetin c. 20. X de decimis. X tele mai mie, aflat la studii in străinătate. Avocatura nu rămîne Iară urme în opera sa literară. Atmosfera tribunalelor, lumea oamenilor legii, şicanele procedurale vor deveni teme frecvente atît în „satire şi „copii", cit şi în roman şi teatru. La 4 iunie 1872 se căsătoreşte cu Măria Radu Rosetti (decedaţi în 1927), cu care va înjgheba un cămin fericit, în pofida lipsei de progenitură, pe care soţia are să o cleplingă adesea. In a doua jumătate a anului 186-1, Iacob Negruzzi este corespondent al ziarului ISuciumul, cu ştiri privind cercurile guverna-m Mitic ieşene. Deşi semnătura sa im apari- nicăieri în jurnalul Imei..ivşlcan al lui C. l'.oliac, avind in vedere interesul pe care i-1 va arăta mai tîrziu (la Convorbiri şi Academie), s-ar putea ca el .vi li trimis spre publicare m „loliolu Huvhanului" Facerea de stihuri pentru moartea lui (Irigore Ghica-vodă... apărută la .'1 nnv./2'J oct. 1864. Do asemneea e posibil ca de el să fie scris articolul (iolcriii de tablouri din Iayl (7/li) nov. 1864), dat fiindcă şi in ('nnvorhlri va public» dări de seamă pe aceeaşi temă. Colaboram-a nu i'Hle un HnlreHUiuenl pentru inuneu redacţională a viitoarei reviste junimiste, ci un bun prilej de a exersa limba maternă, deficitar stăpinilă (pentru îmbunătăţirea ei, face, în ucost timp, traduceri din germană) si. totodată, ocazia de a cunoaşte pe viu realităţi politice şi sociale pe care, prin forţa împrejurări lor, le observase pînă acum de la distanţă. Intr-o împrejurare, face, la Bucureşti, cunoştinţa lui CA. (tosctti, care îi decepţionează prin morga lui mesianică şi emfatică. De la 1864 pînă către 1870—71, Iacob Negruzzi trece printr-un moment de deziluzie şi scepticism, care va lăsa urme adînci în creaţia sa literară. Cauzele sînt multiple. Cea dinţii se datorează şocuiui, oarecum firesc, pe care fostul student dedat boemei îl lrâi«?>U; la impactul cu viaţa. Apoi e caracterul atît de agitat şt instabil al acestei epoci din istoria noastră politică, marcată de detronarea lui Cuza (pe care Iacob Negruzzi o dezaprobă) şi apoi de criza din 1870-71.1 în fine, cultura şi literatura română trec printf-o criză de creştere, caracterizată pe de o parte de degradarea idealului paşoptist, iar pe de alta de începutul unui nou val de criticism (după cel al Daciei literare). Tuturor acestora li se adaugă împrejurări particulare clin viaţa scriitorului : moartea tatălui, dificultăţile materiale si, nu în ultimul rînd, o pasiune 1 Toate acestea evocate si comentate în Amintiri din „Junimea", cap. Puţină politică. amoroasă încheiată cu o decepţie (şi responsabilă parţial de lirica erotică a poetului). în vara anului 1865, dimpreună cu fraţii Mândrea, Iacob Negruzzi face o călătorie în Bucovina, Moldova şi Transilvania, cînd cunoaşte mai îndeaproape peisajul natural şi uman românesc. Are, ca altădată Aleesandri, însă fără exultarea aceluia, revelaţia simţirii şi a limbii româneşti în formele lor genuine şi se entuziasmează cu deosebire de frumuseţea unică a naturii româneşti, despre a cărei „competitivitate" se grăbeşte să-1 informeze pe amicul său Al. Gregoriadi-Bonacbi : „Cit de deseori îmi vinea în cap ideea că cheltuiesc românii atîţia bani pentru a admira şi băi străine ! Toate la noi sunt mai sălbatice şi mai frumoase, şi nime nu le cunoaşte."1 Cu efect decepţionant sau întremător, contactul lui Iacob Negruzzi cu ţara reprezenta baia de realitate ce-i definitiva maturizarea, ancorîndu-1 în problemele specifice ale vieţii sociale şi culturale româneşti, declanşîndu-i, totodată, acea trăire problematică şi acută ce precede programul unei acţiuni constructive de proporţii. Lepădînd repede disperările sterile, Iacob Negruzzi ajunge la formula unui scepticism activ, care-1 va caracteriza toată viaţa. Cea mai bună „doftorie" a stării de divorţ cu lumea este plonjonul în realitate sau, cum însuşi spune, „supunerea inevitabilului", căci „este un moment bun acel în care te^ai convins de mizeria realităţii, care însă perde totodată caracterul său de mizerie, prin aceea că este inevitabilă şi că prin ea au trecut toţi şi au trebuit să treacă. Atunci priveşti momentul cu ochi mai favorabil şi, dîndu-i însemnătatea ce are în adevăr, micşorezi chinurile ce visurile viitorului îţi produc."2 în întîmpinarea acestui pact activ cu realitatea îi vin „Junimea" .şi Maiorescu, care-i vor da sentimentul de siguranţă al luptătorului ce nu se ştie singur, precum şi albia ideolgică, limpede şi fermă (crescută din stări de lucruri pe care însuşi le cunoscuse), deschisă a primi înfăptuirea. împrejurările în care i-a cunoscut pe ceilalţi viitori corifei ai „Junimii", Iacob Negruzzi le-a descris în Amintiri... Curios este că doi dintre aceştia îi produseră o impresie dezagreabilă. Mobilul şi zeflemistul Pogor, pe care îl cunoaşte la finele anului 1863, îi pare de o „desăvîrşită nepăsare", iar Maiorescu — întîlnit în primele zile ale lui 1864 —, „un şarlatan înfumurat", cu toată buna prezentare pe care i-o făcuse anterior Costache Negruzzi. La a doua întrevedere însă, îşi schimbă în mod radical opinia (probabil şi pentru că, între timp, Maiorescu, atunci rector al Universităţii din Iaşi, îi acceptase numirea la catedră) şi este fascinat de această personalitate de care îl va lega o prietenie neclintită, pînă la moarte. Iacob Negruzzi participă activ la toate acţiunile dinţii ale „Junimii". Elaborează, concomitent cu Maiorescu, Pogor şi Pai cu, un, proiect de ortografie, căruia, după aprigi dispute în „Junimea", ii este preferat cel maiorescian (mai tîrziu va recunoaşte singur ci lucrarea proprie îi fusese nereuşită). Calomnierea lui Maior,'seu il dezgustă şi revoltă, şi procesul îl angajează pe toate planurile. După achitare, dă publicităţii, dimpreună cu alţi Junimişti, toate actele procesului.1 Numai Ia „preleeţiuni" ia parte iniţial doar ca spectator, abia în 1866 începînd să şi conferenţieze. Despre rolul lui Iacob Negruzzi la „Junimea" s-^a spus dc mult lot ce se putea spune, încît biografului de azi nu-i rămîne tleeit «estul Htinjenilor al recapitulării. Era, după expresia lui ti. Pun ii, „Juclolum al societăţii Junimea"2, şi însuşi îşi zicea „secretar perpetuu" sau, ca în semnătura ironic: antilatinistă din rulare invitaţie la banchet, „notaru coresp. eternu". „Nimic nu se făcea — continuă G. Panu — fără domnia-sa".3 Scria proce-sele-verbale, strîngea cotizaţiile pentru banchete (pentru care fixa data, cîtimea contribuţiei, localul, preţul) ; participa la stabilirea temelor pentru „prelecţiuni" ; păstra dosarele (pe acela al „curiozităţilor contimporane" şi pe cel al aniversărilor) şi contribuia masiv la îmbogăţirea lor. Depozitar a tot ce se referea la existenţa grupării, avea, la banchetele aniversare, misiunea de a face istoricul „Junimii", fără a reuşi vreodată să proclame data exactă de naştere a grupării, dîndu-i astfel intemperabilului Pogor ocazia să intervină decretînd că „originea Junimii se pierde în noaptea timpurilor". La adunările Societăţii îi concura pe Creangă, 1 I.E. Torouţiu, op. cit., III, p. 345-346. 2 Ibidem, p. 411. 1 Procesul Maiorescu, cu acte autentice. Publicat de P. Carp, N. Mândrea, G. Mârzescu, I. Negruzzi, V. Pogor, profesori la facultatea juridică a Universităţii din Iaşi. Iaşi, Imprimeria Adolf Bermann, 1865, LXVI p. 2 Amintiri de la „Junimea" din Iaşi. Ediţie, prefaţă şi tabel cronologic de Z. Ornea. Bucureşti, Edit. Minerva (col. „B.P.T."), 1971, I, p. 214. Ibidem. XII XIII Caragiani si Lambrior în „anecdote", de care se întîmpla să spună şi cîte două sau chiar mai multe in aceeaşi seară. Mare amator de dispută, era totdeauna de altă părere, eombâtindu-1 mai cu seamă pe Carp. Restrîns la asemenea manifestări pitoreşti (care altfel au contribuit mult la farmecul unic al „Junimii"), aportul lui Iacob Negruzzi nu ar arăta cu mult diferit faţă de unul oarecare. Ro-lu-i de organizator şi pilon constă însă în altceva şi porneşte din resorturi mai adînci ale personalităţii. Iacob Negruzzi !recea drept cel mai conservator dintre junimişti, şi chiar era, nu numai în politica militantă, ci şi în celelalte manifestări aie spiritului său. Referindu-se la concepţia şi i'apteie lui politice, G. Panu îl declara „conservator ruginit chiar" 1, Negruzzi însuşi mărturisind, în Amintiri, că a avut întotdeauna „frica instinctivă de orice schimbare mai însemnată a unei stări de lucruri mulţumitoare", însă văzut numai într-un mod abstract şi prin prismă exclusiv politică, conservatorismul lui riscă a fi judecat unilateral şi nedrept — cum s-a şi întîmplat uneori —. ca semn <;<• cea mai neagră reacţiune (considerat in abstracta, ce conservatorism scapă de condamnarea la moarte pe eşafodul progresului ?), cinci de fapt o înţelegere dialectică poate rezulta numai din plasarea sa în contextul istoric. Nu intră în competenţa acestui studiu politica militantă a lui Iacob Negruzzi2. Cu toate acestea, citeva repere se cuvin a fi menţionate. Iacob Negruzzi a fost de mai multe ori deputat în Cameră (prima dată în anii 1871—1875), ră-mînînd toată viaţa un adept al politicii conservatoare în expresia ei junimistă. După 1880 este cel mai consecvent adversar al joncţiunii dintre fracţiunea junimistă şi partidul liberal (condus de I. Brătianu), condamnîndu-i sever pe aceia care au dat curs compromisului (între ei, N. Gane). Deşi atmosfera parlamentară şi în genere viaţa politică îi repugnă (cum literatura lui satirică şi corespondenţa ne lasă să înţelegem), omul politic Negruzzi este, ,cum arătam, corect şi activ, onorîndu-şi exemplar mandatele3. în acţiunile sale politice a fost totdeauna ani- 1 Op. cit., I, p. 35. 2 în această problemă, v. amplul studiu al iui Z. Ornea Junimea şi junimismul. Ediţia a Il-a revizuită şi adăugită. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1978, cap. 3, Junimismul în viaţa politică, p. 253-385, passim. 3 Gf. G. Panu, Amintiri..., şi I. Dafin, laşul cultural şi social, Iaşi, Viaţa românească, 1928, I, p. 123-126. XIV mat de iubirea Je ţară şi a trăit acut momentele mai dramatice ale veacului. .Aşa, de pildă, după căderea lui Cuza a militat, dimpreună cu Maiorescu (prin ziarul de efemeră apariţie Vocea naţională) pentru păstrarea unirii, ameninţată dc revolta separatiştilor ieşeni. Pasiunea politică îi este cîtcodată irepresibilă, şi G. Panu pretinde că, la întrunirile „Junimii", „cel care făcea mai dese excursiuni [...] pe terenul politic era [...] dl. Iacob Negruzzi", care „se stăpinea cu foarte multă greutate să nu vorbească politică".1 Cînd nu reuşea să se abţină, pe dată primea, dinspre canapeaua pe care şedea tolănit Pogor, o pernă în cap şi un „gogomane !'". Cu toate că în propriilc-i Amintiri din „Junimea" Iacob Negruzzi ne apare ca un intransigent adversar al intruziei politicii în dezbaterile literare ale grupării, e mai verosimil ceea ce spune Panu. Suportînd cu greu surghiunul în dropiile elizee ale filozofiei şi esteticii, precum şi prohibiţiile dictate de preceptul maiorescian al disocierii şi autonomiei valorilor, el simte de multe ori nevoia de a se coborî pe pămînt. De aceea, cînd cerul întîlnirilor se umple de un prea intens azur metafizic, Jac găseşte supape nu numai în „anecdota primează !", ci şi într-un intermezzo de „politicale". Apolitismul literar al lui Iacob Negruzzi este numai o aspiraţie (căreia îi va da curs îndeosebi cînd va judeca literatura altora), o aspiraţie impusă, dacă se poate spune, in timp ce adevărata vocaţie îl cheamă în cotidian, hic et nune ^ (opera sa literară reflectă din plin această stare de reacţie la realităţi precis determinate, cu care e într-o permanentă campanie de hărţuială). Dealtfel, ceea ce interesează aici este conservatorismul generic, de temperament, faţă de care opţiunea k politică nu e decît un produs. însă nici acesta nu trebuie apreciat în sine, ci prin raportare la „Junimea". In acest sens, conserva torul Iacob Negruzzi ne apare, după Maiorescu (liantul ideolo-I gic), ca un element de stabilitate şi osmoză al grupării. Fără § aportul lui nu s-ar fi realizat paradoxul irepetabil al acestui or-1 ganism compus din individualităţi, şi ordinea, colectivă nu s-ar I fi conjugat atît de ideal cu perfecta libertate individuală. Prin § firea lui, Iacob Negruzzi a contribuit esenţial la crearea acelui I minimum de dogmatism şi birocraţie fără de care „Junimea" 1 Op. cit., I, p. 289. XV n-ar fi pulut căpăta identitate şi comuniune spirituală, solidaritate de grup şi longevitate. El militează pentru constituirea unei I tradiţii şi pentru o minimă disciplină şi organizare (exceptîndu-1 pe Maiorescu, ceilalţi corifei sînt fie prezenţe relativ sporadice : P. Carp şi Th. Rosetti, fie spirite, prin definiţie, dacă nu dezordonate, programatic îndreptate împotriva oricărei forme exterioare de organizare : V. Pogor). Este cel mai obstinat adept al fondării Societăţii pe statute şi va regreta întotdeauna lipsa lor, tot astfel cum o va deplînge pe aceea a proceselor verbale şi a altor forme birocratice menite a da seama, peste timp, de existenţa şi evoluţia Societăţii. Prin opera sa memoralistiea (Amintiri din „Junimea", Dicţionarul „Junimii") suplineşte considerabil lipsa acelora. Pasionat de ordine şi sistem, era „arhivând" şi ordonatorul „ideilor admise" la „Junimea" ; le aşezase în sertare închipuite, imuabile, şi, cînd cineva îi obiecta rigiditatea, riposta astfel : „—Nu obiectaţi, fiindcă ştiu mai de înainte ce aveţi, să ziceţi. Aveţi să-mi spuneţi că o societate care are saltare pentru toate soluţiile este o societate cristalizată, incapabilă de a primi idei noi sau a-şi modifica pe cele admise. Aşa este, decît prefer I o societate care are idei în toate, chiar cînd sunt imuabile, decît una care nu are nici o idee precisă sau care ar fi în halul lui Pogor, care îşi schimbă ideile după cea din urmă carte pe care j o citeşte."1 Sprijinise consecvent propunerea (făcută de Maiorescu) ca prelegerile populare să se constituie în cicluri tematice. Era necontenit preocupat de îmbogăţirea şi întinerirea „Junimii", ducînd ceea ce azi am putea numi o veritabilă „politică de cadre", rolul său în această privinţă fiind cel puţin la fel de mare ca al lui Maiorescu şi completîndu-1. Fiindcă forţei de atracţie pe care o exercita autoritatea intelectuală şi morală a lui Maiorescu el îi alătură genul colocvial şi arta lui inegalabilă de a coopera : Maiorescu este directorul de conştiinţe, Iacob Negruzzi liderul afectiv al „Junimii", Maiorescu atrage de la mari distanţe, „factotum"-ul stabileşte legătura de fado. Prin rubrica de „corespondenţă" a Convorbirilor realizează operaţia de interceptare a talentelor, „ratificate" (sau nu) apoi de mentor şi ceilalţi. Chemat, mai mult decît oricare alt junimist, a în- 1 G. Panu, op. cit., II, p. 212. tinde o punte între generaţia sa şi cea anterioară, începe cu aducerea lui Aleesandri la „Junimea", prin diligente sentimentale, ce contează tot atît de mult cît autoritatea (extraordinară, dar mai rece), a lui Maiorescu ; serie în revistă despre o seamă de scriitori ai trecutului etc. Prin fondul său nativ se leagă intim şi organic de gîndirea criticistă a înaintaşilor moldoveni. Faţă de noile achiziţii ale grupării el aduce tactul şi căldura menite a îndulci austeritatea maioresciană, a îmblînzi spiritul ricanator al mefistofelicului Pogor sau replica tăioasă a lui Petre Carp (Lovinescu a observat cum, în corespondenţa cu Negruzzi, neofiţii trec repede de la „domnule Negruzzi" la „iubite Jac", deschizîndu»-i-se fratern). „Secretarul perpetuu" este veriga dintre „Junimea" şi bursierii ei. Le strînge şi trimite subvenţiile, se interesează de greutăţile lor, le dă sfaturi confraterne şi întremătoare 1 scrisorile lui către Bodnărescu, Xenopol şi Slavici sînt încărcate de această terapie psiho-morală. Este ştiut rolul său cu adevărat salutar în remontarea lui Slavici după ce acesta îşi pierduse, la interval de numai cîteva săptămîni, ambii părinţi şi era pe punctul de a rămîne invalid pentru toată viaţa. Din iniţiativa şi cu sprijinul său, este trimis la Viena să se trateze, şi puţin mai tîrziu, pentru a-i asigura subzistenţa, îl propune, prin Maiorescu, îngrijitor al documentelor Hurmuzachi, intrate în atenţia Academiei. Stăruie pe lîngă Eminescu (pentru a cărui cunoştinţă îi face o vizită specială la Viena, în vara lui 1870) să-şi treacă doctoratul spre a-şi crea o situaţie materială stabilă, iar mai tîrziu, după îmbolnăvirea poetului, susţine cu pasiune — la 2 aprilie 1888 — proiectul de lege prin care Camera îi acorda o pensie viageră. Toate acestea pot părea azi (cînd opera acestor scriitori le-a trecut în umbră biografia) lucruri mărunte, şi numai cîte o dispoziţie lirică ne mai îndeamnă a ne întreba ce s-ar fi întîmplat cu ei „dacă". Cum nu o vom putea şti niciodată, nu ne rămîne decît să înregistrăm ca atare aceste gesturi care vin să deseneze şi mai distinct profilul moral, de organizator şi „om de legătură" al lui Negruzzi, în caleidoscopul de individualităţi al „Junimii", şi capacitatea sa de dăruire, atît de exact înţeleasă de G. Călinescu: .....rar scriitor mai dezinteresat, mai în stare de a se. bucura de geniul altora şi de a se eclipsa în faţa lor. El iubeşte «Junimea» cu ardoare discretă ca o bă-trînă slugă din alte vremuri pe stăpîni".1 1 Istoria literaturii române, 1941, p. 378. XVI XVII t'onsiTViUorismul lui 'Iacob Negruzzi este în directă satură vi ni modul de a fi al caracterului său consecvent şi tenace, care-] făcea ca atunci cînd se convingea de o idee să o d cu orice preţ, la capăt. Pentru aceasta, ne asigură G. Panu, tar om care să depună mai multă perseverenţă şi activitate. Prârr felul acesta de a se lăsa greu, pînă la a da impresia de fixism, el se aşeza la antipodul- lui Pogor, simbolul absolutei mobilităţi, adeptul frenetic şi exclusivist al ultimei cărţi citite, jovialul jr,&»4c a tot ce era aşezat şi egal cu sine. Aprecierea relaţiei Iacob Negruzzi — ...Junimea" ar Eroine unilaterală dacă nu i-am adăuga şi ceea ce scriitorul datorează grupării'. Dacă este adevărat, cum s-a spus, că fără Maiorescu ..Junimea" nu ar fi putut lua fiinţă, iar fără Iacob Negruiza .„nu s-ar fi putut susţine gruparea"1, e tot atît de adevărat că scriitorul Negruzzi datorează „Junimii" o bună parte din .fizj-r-nomia operei sale. Asemenea lui Gane, el ar fi putut aşeza în fruntea volumelor sale dedicaţia pentru ..amicii [...] din Junimea" prin care acela îşi prefaţa cartea de nuvele : ..De va 11 rea, veţi avea răspunderea, de va fi bună, al vostru va fi meritul, căci lărâ voi, fără caldul vostru îndemn, nici o linie n-ar fi ieşit din pana mea." Creaţia literară a lui Iacob Negruzzi este, mai mul; declt a altora, rodul colaboraţiei junimiste. Fascinat de la început de puternica personalitate- a lui Maiorescu, el devine în scurtă vreme „secundul'* său, cum eu o vorbă inspirată i s-a spus, contribuind substanţial, prin întreaga lin operă şi activitate, 3a acţiunea de ilustrare şi răspîndire a ideilor maioresciene (ce-i drept, pe unele dintre acestea Negruzzi le avea în sînge, şi Maiorescu Je dăduse doar forma impecabilă, claritatea si aplombul care le impunea ca axiome). Kl dublează cu perseverenţă, şi adesea într-un spirit terre-ă-terre, marile campanii maioresciene. Lupta împotriva stricătorilor de limbă el o continuă prin acttur.ile de guerilă ale diverselor rubrici din revistă, apoi prin o seamă de creaţii literare. Campania de „ecarisaj" literar o prelungeşte prin ..corespondenţa" Convorbirilor, prin „copii" ca Poeticale. Tribulaţiile unui redactor etc. Liberalismul gregar face obiectul unor satire, al unor „copii" (Vespasian şi Papinian, Electorale *j altele), e demascat în roman sau în piesa de teatru O alegere la Senat. 1 N. Gane, Zile trăite. In voi. Amintiri (1848-1891). Ci o introducere şi note explicative de Ion Şiadbei, Craiova. Edil. Seri-sii românesc (col. „Clasicii români comentaţi"), f,a., p. 351. Adesea împrumută -tehnica demonstraţiei maioresciene1. Satira îl ilustrează.- pe alocuri mot-ă-mot. polemica lui Maiorescu cu Revista contimporană, Satira III (contra lui Hasdeu) valorifică principalele obiecţii aduse de Panu Istoriei critice... D.eţinînd „portofoliul" „copiei de pe natură", primeşte sugestii tematice de la o seamă de amici întru „Junimea", şi chiar sintagma „copii de pc natură" se datorează unuia dintre aceştia. . Dar colaborarea maioresciană şi junimistă îmbracă şi alte forme. După cum se ştie, „Junimea" nu era nici pe departe o societate a admiraţiei mutuale şi, deşi se exprima în forme amiabile, uneori eufemistice, magistratura criticii ei interne nu era mai puţin sinceră şi necruţătoare în fond. In Amintiri.... Iacob Negruzzi mărturiseşte a fi fost sensibil la criticile grupării, şi chiar cînd „puternicul sentiment al paternităţii se revoltă" în ci. Ia o nouă lectură era nevoit să se „încredinţeze îndeobşte că tot, «Junimea» judecase drept". Esenţială în traiectoria-i scriitoricească este intervenţia lipsită de menajamente a lui Maiorescu şi a «•kirlaiţi împotriva liricii sale pline de clişee (în pofida ..sincerităţii" de care autorul făcea caz) şi indicarea adevăratelor daruri creatoare. Împrejurarea relevă încă o dată aspectul pedagogic ai criticii maioresciene şi puterea ei de diagnosticare si terapie/ Chiar şi atunci cînd scriitorul va încerca să treacă prin contrabandă lirismul în alte genuri de opere (de pildă în roman) pe care Ie va publica, tot prin contrabandă, în Convorbiri, influenţa criticii junimiste dă totuşi roade: scriitorul nu va mai repeta astfel de opere. Toate acestea sînt împrejurări în care colaborarea junimistă se arată în bivalenta ci: e negatoare şi, totodată, constructivă. Fundamentala contribuţie junimistă a lui Iacob Negruzzi rămîne munca sa de redactor al revistei Convorbiri literare2. Ca şi celelalte manifestări ale spiritului său, aceasta a fost pusă sub ' V. Florin Manolesou, „Copiile de pe natură" ale lui Iacob Negruzzi şi I. L. Caragiale. O relaţie de anticipare. în Revista de istorie şi teorie literară, tom 2. nr. 2, 1977, p. 189-195. 2 Dintre lucrările consacrate acestui aspect al activităţii lui Iacob Negruzzi, sînt de menţionat în mod deosebit monografia „Convorbiri literare" (1867-1894), de Rodica Florea (în voi. Reviste literare româneşti din secolul al XlX-lea. Sub îngrijirea m cu un cuvînt înainte de Paul Cornea, Bucureşti. Edit. Minerva, 1970, p. 161-263, passim.) şi studiul „Convorbiri literare" şi spiritul critic, de Pom-piliu Mareea (Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, cap. Cel mai devotat slujbaş al „Convorbirilor" : Iacob Negruzzi }. XVIII XIX specia faptei („Convorbirile sînt fapta lui Iacob Negruzzi", scrie N. Iorgal), complementară ideologiei maioresciene sau, mai exact, care îi permitea acesteia difuziunea şi acţiunea: „Putem spune, mutatis mutandis, că, după cum doctrina lui Socrate poate n-ar fi cunoscut posteritatea fără sprijinul lui Platon, tot astfel, noua ideologie a lui Titu Maiorescu ar fi rămas într-un ceva restrâns fără difuzarea şi exemplificarea ei din partea lui Iacob Negruzzi, care a creat şi perfecţionat Convorbiri literare, vehiculul doctrinei de nouă orietare culturală".2 K uşor exagerat a spune că Negruzzi a „creat" Convorbirile. însă că lui i se datorează existenţa neîntreruptă a periodicului, de la 1 martie 1867 pînă în 1895, este purul adevăr. Longevitatea celei mai însemnate reviste literare româneşti este opera hărniciei şi tenacităţii redactorului ei, „îmbolditorul la lucru", devenit proverbial prin insistenţa cu care cerea manuscrise. „Ei unde-i, unde-i ? Scoate-1 !" era propoziţia cu care, invariabil, îi întâmpina pe junimişti înainte de întruniri, iar scrisorile sale (îndeosebi din prima epocă a revistei) abundă în acel, la fel de proverbial, semnal al naufragiatului : „Nu mă lăsa !". Pentru „acest copil al meu, pe care îl iubesc cu dragoste adevărat părintească", Iacob Negruzzi nu numai că a cheltuit un uriaş efort dezinteresat, dar şi-a sacrificat adeseori avocatura („moşia mea"), cînd nu chiar a scos bani din buzunar spre a acoperi deficitul (cum s-a întâmplat în 1870—71, cînd a plătit 150 de galbeni, costul excedentar al hârtiei satinate). Interesul revistei se află mereu pe primul plan, şi acest om perseverent în antipatii ca şi în iubiri este oricînd gata ca, în schimbul unui manuscris, „să se împace cu tine pentru tot restul vieţti"3. Nevoia unui organ publicistic este simţită la „Junimea" încă de prin 1865, cînd propăşirea grupării şi programele oi. ambiţioase cereau ieşirea deschisă în arena publică. Se parc că cel dintîi oare a făcut atunci propunerea a fost Iacob Negruzzi, care se gîndea la o revistă lunară făcută după modelul parizienei Revue de deux mondes şi caro urma să fie intitulată Junimea. Amînat mai bine de un an, proiectul este pus din nou în discuţie la începutul lui 1867, „naşul" fiind tot Iacob Negruzzi, 1 Istoria literaturii romaneşti contemporane, I, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1934, p. 71. 2 Scarlat Struteanu, Iacob Negruzzi, în Convorbiri literare, LXV, ian.-febr. 1932, p. 23. 3 G. Panu, op. cit., I, p. 60. care, găsind numele Convorbirilor, este pe dată propus de Maiorescu în postul de redactor. Imediat se hotărăşte formatul, tirajul, preţul etc. La 1 martie 1867 apărea cel dintîi număr, avînd în deschidere un articol-program, Cătră cetitori, semnat de I. Negruzzi, însă datorat, cu excepţia paragrafului final, lui T. Maiorescu. Pentru primele numere, misiunea redactorului e relativ simplă : material exista, trebuia numai corectat în şpalt. însă curînd începe goana după colaborări, cu deosebire înainte de 1872, cînd revista apare de două ori pe lună. Pe lîngă aceasta, trebuia să facă faţă tuturor celorlalte lucruri ce presupuneau apariţia regulată şi în bune condiţii a revistei : „Scrie în dreapta, după 3 corecturi tot fac aceleaşi greşăli de tipar".1 După 1872, sarcinile sînt încă mai numeroase, căzînd exclusiv pe umerii lui scrie în stingă, fă pe casierul (o, Doamne !), stăruie toată ziulica pe la d-nii autori, la tipografie şi i'ă-ţi sînge rău cu zeţarii, cari Negruzzi : „Acum eu cumpăram hîrtia, eu plăteam tiparul, eu eram faţă la expediţia jurnalului ; tot eu făceam corecturi, mă ocupam de direcţiune, cumulam, într-un euvînt, şi partea administrativă, şi partea literară. Amicii mei ziceau, glumind, că eu singur sînt autorul, culegătorul, corectorul, ba chiar şi cetitorul Convorbirilor literare. Deşi lucrurile nu erau tocmai aşa, totuşi numai eu ştiu cu ce greutăţi am putut-o scoate la capăt. Opream oamenii pe uliţă să le cer abonamentul, încît unii, cînd mă vedeau de departe, fugeau pe celălalt trotuar şi grăbeau pasul ; mă rugam de mai mulţi membri ai Societăţii să ajute Convorbirile cu mici contribuţii particulare, alergam la fiecare lună pe la ei pe acasă ca să încasez banii, întreţineam corespondenţa, dam goană după materie de tipărit. încurajam pe toţi să scrie, mai ales în timpul vacanţelor, şi mergeam chiar pînă acolo că hotărâm fiecăruia cu ce să se ocupe anume. [...] într-un euvînt, făceam totul, şi, neajungînd banii încasaţi, puneam în fiecare an diferenţa din punga mea. Cînd însă în vreun număr se găseau bucăţi mai slabe de versuri sau proză, eu aveam răspunderea, căpătînd ooară în «Junimea», în special, se înţelege, de la prietenul meu Pogor, căruia totdeauna i-a plăcut să comancleze, dar niciodată să lucreze singur" (Amintiri din „Junimea"). Lârgindu-se, cu timpul, cercul de colaboratori valoroşi, grija sumarului scade, 1 I. E. Torouţiu, op. cit., III, p. 379 (scrisoare din mai 1869 către A. D. Xenopol). XX XXI răminînd însă toate celelalte legate de administraţia şi „bucătăria" revistei. în anul 1885, Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti, şi odată cu el şi revista. Este momentul cînd, cum unanim se apreciază, epoca de glorie a revistei începe să decline. în 1893, redactorul îşi asociază un grup de tineri, pe care îi instruieşte pînă în 1895 cînd, cu numărul din 1 ianuarie, Iacob Negruzzi părăseşte definitiv activitatea redacţională a Convorbirilor literare. Faptul'nu se datora obosirii veşnic infatigabilului „factotum'', ci sentimentului că „în' juru-mi altă lume se arată, alte idei sa răspândesc, aite aspiraţii încălzesc inimile" — cum scrie; în ' articolul de adio. C'citrg cetitori.) Gloriosul redactor se retrăgea la timp, înainte de a i\ depăşit de secol şi înainte de a-şi supravieţui faimei. Marele efort organizatoric califică, prin sine însuşi, ea ieşită din comun activitatea redacţională a lui Iacob Negruzzi. Simplul fapt al fiinţării neîntrerupte timp de 27 de ani a unui periodic exclusiv literar era, la acea dată, un fapt unic în analele' culturii române. Dar şi alte aspecte vin să-i întregească profilul. Fără îndoială, Convorbirile sînt opera comună a întregii „Junimi", nu numai prin colaborări, dar şi prin concepţia revistei ca revistă şi prin osatura sa ideologică purtând sigiliul programului maiorescian. Cu toate acestea, redactorul îşi acordă libertăţi ce merită a fi luate în seamă. Sumarul era, de regulă, hotă-rit în întrunirile „Junimii" şi, după cum spune G. Panu, Iacob Negruzzi avea cel puţin obligaţia morală de a-1 respecta. Aşa cuirt se ştie nu o făcea întotdeauna, fiindcă materialele desemnate nu acopereau toate coloanele unui număr. împrejurarea grevează calitatea publicaţiei, însă niciodată într-atît încît să a compromită : nu există număr diri Convorbiri care să nu sa salveze prin ceva. în primii ani (pînă în jurul lui 1870), prife-tr-un articol de Maiorescu, un studiu de Xenopol, eiteva paste1 lur; de Aleesandri, o „novelă" de Gane sau o „copie" de Negruzzi. Cu atît mai mult după aceea, prin ce publică Emiri eseu, Creangă, Slavici, Caragiale, Goşbuc, Duiliu Zamfireseu şi ceilalţi. ""' lExcluzîndu-i beletristica proprie, care, exceptînd asiduitatea cu care apare (cel ce striga deznădăjduit după manuscrise şi le cerea în primul rînd sieşi), este o colaborare ca oricare altă, redactorul este prezent în revistă cu unele contribuţii specifice. 1 Convorbiri literare, XXIX, nr. 1, 1 ian. 1895, p. 1-2. în. primii ani întocmeşte rezumatul „prelecţiunilor", •.. scrie „dărt .io seamă" asupra sesiunilor anuale ale Academiei, redactează rubrica de bibliografie care, cu deosebire în primii ani. nu e o seacă inşirare de titluri. Remarcabile sînt recenziile sale ia o seam'l de noi reviste ale vremii (Albina Pindului, Revista contimporană etc.) ; prin acuta lor observaţie filologică, prin aerul lor spiritual, dublat adesea de registrele mai grave ale criticismului., acestea se constituie in valoroase acţiuni de ariergardă ale ofensivei maioresciene pe tărîmul limbii şi al publicisticii. Unele Notiţe bibliografice sînt consacrate lucrărilor despre scriere, gramatică şi lexic, salutate de cîte ori se ivesc şi trecute prin filtrul concepţiei lingvistice junimiste. în acelaşi spirit, revista informează despre dezbaterile filologice ale Academiei. Insă cea mai originală creaţie a redactorului este 'rubrica de Corespondenţă1, ceea ce azi numim „Poşta redacţiei", pe care Iacob Negruzzi o introduce, parc-se, în presa noastră literară sau, cel puţin, el îi dă caracterul distinctiv, făcind-o aproape un gen de critică literară extrem de comprimată şi spirituală. Dialogul .u cei ce se vor colaboratori ai prestigioasei reviste (cu timpul tot mai numeroşi, făoind curată invazie) este pentru redactor, dincolo de efortul şi riscul la care-1 supune, o îndeletnicire ce-i procură mare plăcere în sine. Spiritul Iui vioi, ironi-co-umoristic şi dispoziţia de „causcur" se găseau la ele acasă. După modelul maiorescian, veleitarul este distrus cu propriiie-t arme, prin decuparea citatului caracteristic, urmat de intervenţia nimicitoare, în antifrază, a comentatorului : „-«Vivat ! Ura ! Ţara să-mi trăiască, Vecinie românul s-o moştenească, Numai el e demn de ea Foaie verde ş-o lalea <--Patriotică şi înaltă inspiraţie !' Altădată comentariul lapidar mizează pe jocul de cuvinte, eu originea în textul primit : „«Dar vai ! de ele curînd fui în căire...-Nu fuşi în căire după ce ai făcut aceste versuri ?" ; „«Am să te am» (!?!) — Eu declar că «n-am să te am V. 1,Apreciată pentru prima dată la adevăra.ta-i valoare de Cornaliu Simionescu, în ediţia : Iacob Negruzzi, Scrieri alese. Bucureşti, Edit. Minerva, col. „B.P.T.", 1970, voi. I-M, care dă şi cel dintîi o relevantă antologie din răspunsurile redactorului. XXII XXIII Alteori respingerea e cu desăvîrşire seacă : „Fără sens" ; „Nimic. Banalităţi" ; „Fără sare"; „Rău de tot"; „Respins" sau strigată : „Ce! Tot mai sunt români care scriu «angel de candoare», «ce belă guriţă» etc. ? Pentru numele lui Dumnezeu !", indignată : „Cînd copiaţi pe un autor de talent, încalţe copiaţi întocmai, dar nu stricaţi ce-a fost bun" ; „Ce v-a greşit bietul Musset ?" ; „Mamă, tată, frate, soră... păn' la al cîtelea grad credeţi că vă puteţi cînia neamurile ?" sau insinuînd şansa : „Mulţumesc, însă la ocaziune". Nu lipsesc răspunsurile serioase: „Foarte frumos ca formă, puţin însemnat ca fond. Vom vedea" ; „De astă-dată, n-avem ce face, trebuie să vă descurajăm"; „Sfatul meu este să treceţi la alte ocupaţii". Fireşte, cu totul alta este atitudinea redactorului faţă de adevăraţii, valoroşii colaboratori. Iacob Negruzzi, omul cu o inteligenţă prin excelenţă socială, avea geniul relaţiilor umane. Corespondenţa sa şi relatările confraţilor depun mărturie despre ştiinţa lui de a conlucra. Era imperativ fără a deranja susceptibilităţile „genului iritabil", dojenitor cu urbanitate, exhortativ fără distanţă inhibantă. In momentele cele mai critice, cînd portofoliul revistei e gol, se plînge în dreapta şi-n stînga că toţi l-au părăsit, se tînguie de jalnica stare a „bietelor Convorbiri", imploră milă, mustră, afectează dezastrul — totul într-un ton care, variind de la caz la caz, trădează o extrem de simpatică artă a şantajului psihologic. Cum însuşi recunoaşte, propunea adesea subiecte. O seamă de articole istorice, recenzii şi note ale lui Xenopol sînt scrise la sugestia lui, tot aşa Studiile asupra maghiarilor, de Slavici. N. Gane mărturiseşte că la invitaţia lui a început să facă poezii etc. Dialogul său epistolar cu astfel de colaboratori are un pregnant „caracter de lucru". Analizează, cît îi stă în putinţă, materialele primite, comunică părerea „Junimii", face observaţii. îndeobşte de ortografie, lexic (toţi junimiştii îi recunosc această competenţă) şi stil, propunînd claritatea şi echilibrul compunerii, înfruntă săgeţile unora care, precum Caragiale, nu admit nici o intervenţie în text şi îi fac tapaj de fiecare virgulă apărută nelalocul ei. Cînd în operaţia sa de descoperire a noilor talente crede că a dat de ceva substanţial, aleargă la „Junimea" sau direct acasă la Maiorescu. Figura lui ia atunci un aer misterios, şi numai ochii îi trădează nerăbdarea şi anunţă iminenţa exploziei, altminteri repede declanşată prin întrebarea : „Ai ceva bun ? Ai găsit ceva?" Materialul este oferit investigaţiei comune, disecat, întors pe toate părţile, supus, în fine, verdictului maiorescian. Odată cu părăsirea definitivă a redacţiei, rolul lui Iacob Negruzzi la Convorbiri ia sfîrşit. Mai colaborează sporadic, printre altele cu Amintiri din „Junimea", Dicţionarul „Junimii" şi scurte articole la moartea principalilor componenţi ai Societăţii. Noii redactori ii păstrează neştirbită veneraţie şi recunoştinţă, şi îi dedică, la aniversări, articole elogioase. îşi continuă activitatea în sînul Academiei Române (unde fusese primit în anul 1881, cu sprijinul lui Aleesandri şi Titu Maiorescu), dar poziţia sa în înaltul for cultural este mai degrabă retrasă, cu toate că scriitorul a fost multă vreme secretar general şi, între 1910—1913, 192.3—1926, preşedinte. Calităţile sale de organizator nu ac mai ilustrează în toată strălucirea lor, pentru că, dincolo de vîrsta-i înaintată, Iacob Negruzzi nu mai găseşte aici atmosfera de comprehensiune şi emulaţie din vechea „Junime", Ceea ce e mai relevant în activitatea lui academică constituie de fapt o prelungire a celei junimiste. Militează pentru definitivarea ortografiei, şicanat încă de longevitatea, în sistemul academiei, a lui u 'final — ultimul bastion al etimologismuîui; stăruie, fără rezultat, pentru primirea lui Caragiale şi Slavică, deplîngînd lipsa din Academie a lui Eminescu; votează, împotriva marii majorităţi, pentru premierea comediilor lui Caragiale şi a studiilor critice ale lui Gherea ; sprijină alegerea lui N. Gane, D. Ollănescu-Ascanio, Barbu Delavrancea. Comunicările pe care le face sînt puţine, şi dintre ele se remarcă acelea prin care anunţă donarea unor importante fonduri de manuscrise, în genere scrisori, primite de la Costache Negruzzi, Aleesandri, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Pogor, Naum, Gane şi un alt mare număr de junimişti colaboratori ai Convorbirilor. La 4 decembrie 1931, Academia îi consacră o şedinţă festivă cu ocazia celei de-a 90-a aniversări a zilei de naştere, şi Octa-vian Goga îi subliniază, în termeni emoţionanţi, meritele de redactor şi de stîlp al „Junimii". La puţină vreme după aceea, în XXIV XXV ziua ele 6 ianuarie 1932, Iacob Negruzzi trecea în lumea nefiinţei. : Destinul operei literare a lui Iacob Negruzzi a evoluat în umbra prestigiului ele animator si organizator, prin care autorul şi-a surclasat propria literatură. Pentru contemporani, el contează în primul rînd ca director al Convorbirilor literare, şi chiar atunci cînd îşi strînge în volum toate operele (Scrieri complecte, 189"— 1897), scriitorul nu-şi îmbunătăţeşte statutul. Îşi face, dimpotrivă, iui prost serviciu. Iacob Negruzzi nu este un scriitor de opera omnia. Lipsit de puterea de a discerne şi renunţa, el punea alături în cele şase volume ale ediţiei de autor, reuşite evidente şi realizări mediocre; distanţa dintre virfuri şi zonele joase dispărinci. impresia generală era de platitudine. Cărţile s-au vîndut greu. şi Caragiale n-a scăpat prilejul de a-l tachina pe autor pentru asta. Dar lipsa de audienţă a scrierilor complete mai avea şi o altă explicaţie. Opera lui Iacob Negruzzi are, între altele, meritul, de a fi premers pe Caragiale şi pe alţi scriitori, care, „picând" pe aceleaşi teme, aveau să lc ilustreze magistral. Odată iviţi aceştia, scrisul lui Negruzzi rămîne numai la o valoare istorică, de anumită treaptă într-o evoluţie spre capodoperă. La sfârşitul secolului, acest lucru se întâmplase deja. Istoria literară a consfinţit preeminenţa animatorului, pe care, în 1943, E. Lovinescu o îngheţa în efigie : „în faţa posterităţii, el nu va apărea [...] cu cele şapte [sic !] mari tomuri de opere complecte de la Socec, ci cu colecţia celor douăzeci şi opt de volume ale revistei [.,.]"1. Cu toate acestea, opera literară a lui Iacob Negruzzi trebuie considerată cu toată seriozitatea şi preţuită nu numai pentru ceea ce a „rămas"' din ea, ci şi pentru valoarea sa istorică. Scriitorul a încercat toate genurile literare, fără însă a aven ■ţi tot atîtea disponibilităţi. Faptul este relevant pentru dificultatea de a se fixa a autorului, semnificativă, la rîndu-i pentru tipul de creator ; fără personalitate puternică, fără deosebită originalitate genuină. Anticipam că, atît cit lucrul e posibil, Iacob Negruzzi este un scriitor „făcut" poate tot atît cit e „născut". Prin năzuinţa formării de sine (atît de puternică în cazul lui), prin binefăcătoarea înrâurire „catalitică" şi pedagogia socratică a lui Maiorescu şi a „Junimii", scriitorul şi-a cunoscut mai bine adevăratele daruri creatoare, pe care apoi le-a realizat cu precădere (fără însă a renunţa definitiv, cum vom vedea îndată, la: manifes- 'T, Maiorescu şi contemporanii lui. Ediţie şi prefaţă de'Z, •Ornea,- Bucureşti, Edit. Minerva. 1974, p. 407.' - tarile neautentice ale scrisului său, ce au acţionat asupra lui uneori- cu tăria şi obstinaţia unor idei fixe). Prima epocă a creaţiei lui stă sub semnul lirismului romantic ;• acesta nu c însă rezultatul doar al unei „erupţii erotice do tinereţe, potolită şi prin însurătoare, şi prin acţiunea'implacabilă a i'ji T, Maiorescu"'. Pe lîngă împrejurări strict biografice — caro-a 'trebuie să le adăugăm momentul de decepţie al anilor 1864— 18!>9 fa contactul cu realităţile naţionale — asupra tânărului autor acţionează modelul romantic de scriitor şi conceptul de Welt-schmsrz, într-o epocă în care ambele deveniseră simplă modă, epifenomene. Grefate pe o structură neadecvată, acestea ajung la scriitorul nostru pură poză, o goală gesticulaţie retorică. Nc-am insera insă (şi le-am considera unilateral) dacă am vedea în ele doar cauza -poeziilor lirice, de tinereţe. Fiindcă modelul romantic de -.editor şi Weltschmerz-ul sînt totodată ocazia prin oare Negroizi îşi revelă şi veritabila sa natură creatoare, aceea: de observator socio-monal, satiric şi umoristic- Tipul de artist care i se :: upunea era o unitate de opuse : damnat şi ales, mizantrop si mesianic, sarcastic şi generos, scrutător rece şi liric visător, îndeosebi ca urmare a „maeuticii" maioresciene, Iacob Negruzzi di curs, după 1869, mai ales structurii sale autentice, ce are să fie Ilustrată prin excelenţă în Copii de pe natură şi Satire, dar şi în capitolele de critică socială din romanul Mihai Vereanu, iar mai tîrziu în piesa de teatru O alegere la Senat. Cînd spunem ast i;i despre creaţia sa reprezentativă că dezvăluie un spirit clasic raaiist sau realist* de tip clasic, nu trebuie să uităm că, pentru a şi-i revela, scriitorul a trebuit să troacă prin aspiraţia romantică, fie aceasta şi într-o formă epigonică. Dar descoperirea de către Negruzzi a adevăratelor lui valenţe creatoare nu a însemnai: renunţarea totală la marota romantismului liric şi sentimental. Deşi declară, într-o patetică scrisoare către Xenopol, că. a părăsit pentru eternitate muza poeziei lirice, scriitorul nu .renunţă si la lirism. Exilat din poezie, acesta se strămută în roman (Mihai Vereanu nefiind, în ansamblu, decît o excrescenţă lirică, un suc-cedaaeu de proporţii al poeziilor), aducând u-rşi. cu sine toate deficienţele ..(patetismul, gesticulaţia etc), pe care normele creaţiei epice ie va scoate şi mai mult la iveală. Mai atenuat în comedia Amor:şi viclenie — răspunzător, totuşi, de structura eterpclită a piesei -r, lirismul devine inofensiv în comedia O alegere la Senat, F,. Lovinescu, op: cil'.; p. '425. XXM XXVI* pentru ca în Amintiri din „Junimea" să dispară în irizările nostalgice ale privirii înapoi sau să se traducă, cu totul îndreptăţit, în sentimentul de sublim dat de marile înfăptuiri. Incompetenţa lirică este asociată la Iacob Negruzzi cu inaptitudinea metafizică, raportul dintre structura sa de adîncimc şi cea aluvionară putînd fi înţeles şi în termenii realitate imanentă — aspiraţie metafizică. Scriitor pentru care, ca şi pentru Caragiale şi Creangă, lumea exterioară există, sondării acesteia îi datorează el cele mai bune pagini. Absolutizînd, Iacob Negruzzi este un artist fără imaginaţie şi invenţie, şi ai'irmînd aceasta nu circumscriem o categorie negativă şi nu formulăm o judecată de valoare defavorabilă. Dimpotrivă, abia cînd autorul forţează fantezia sa limitată aceasta devine categorie negativă şi e condamnabilă estetic, fiindcă se concretizează în compuneri aberante şi fără viaţă, care induc impresia de exagerare neartistică, nu de bogăţie plăsmuitoare. Acesta este cazul acţiunii lui Mihai Vereanu şi al naraţiunilor din Pe malul mării şi Primblări prin munţi. Inaptitudinea sa metafizică trebuie înţeleasă şi într-un sens restrîns, ca lipsă a capacităţii de filozofare. Excursurile despre viaţă şi moarte, societate şi iubire etc, din roman, de pildă, sînt lipsite de înălţimea şi tensiunea care le-ar fi putut transforma în captivante digresiuni eseistice. înţeleasă in aceste cadre structurale, opera literară a lut Iacob Negruzzi, atît de diversă, poate fi redusă la două atitudini fundamentale : lirică-metafizică şi obiectivă-poetică, atitudini incongruente, întrucît ţin de niveluri diferite ale personalităţii sale artistice : unul împrumutat, de suprafaţă şi inaderent, celălalt — genuin şi de adîncimc. Formulîndu-le, emitem — implicit — şi două judecăţi de valoare opuse: simplificînd, putem spune că tot ce provine din prima atitudine este, sub aspect literar, un eşec ; iar ceea ce creşte din cealaltă are dintru început învestitura valorii. Un alt factor unificator în diversitatea operei lui Negruzzi este recurenţa unor teme, tipuri şi mijloace artistice. înainte de toate, este vorba de o unitate a planurilor mari. Satirele, epistolele, „copiile", unele secvenţe din Mihai Vereanu, comediile Împăcarea şi O alegere la Senat, o bună parte din publicistică şi din corespondenţă se întîlnesc în intenţia comună de observare critică a fenomenului social, în special din perspectiva teoriei formelor fără fond şi a asanării pe care aceasta o presupune. Tema- tic şi tipologic, recurenţele sînt şi mai frecvente. Idila Miron şi Florica, romanul Mihai Vereanu, comediile O poveste, ^Iroor şi viclenie, Nu te juca cu dracul se subsumează problematicii cuplului erotic. Chestiunile de limbă — temă fundamentală a scrisului lui Iacob Negruzzi — fac obiectul unor „copii" (Gramaticale, Curiozităţi contimporane, Vorbe parlamentare), al celor cinci Scrisori, dar şi al rubricii de Corespondenţă a Convorbirilor (pentru a nu mai vorbi de corespondenţa redactorului cu colaboratorii ori de Amintirile din „Junimea", unde li se rezervă pagini speciale, cu valoare recapitulativă şi concluzivâ). Combaterea veleitarismu-lui literar — altă direcţie principală a acţiunii sale — e de găsit în ,.copii" (Poeticale, Tribulaţiile unui redactor, Foi căzute, Scaieţi), în satire (II. La cîţiva autori contimporani, V. Supărăcioşii), epistole (IV. Cătră Maiorescu), în Mihai Vereanu (episodul referitor la societatea literară „Ulpia-Traiana"), în Amintiri... şi, desigur, cu o mare vervă, în Corespondenţa revistei şi în notiţele bibliografice (despre reviste nou apărute, societăţi de lectură, cărţi). Naţionalismul deşănţat şi demagogic, „românismul", politicianismul sînt demascate în „copii" (Vespasian şi Papinian, Ştefan şi Mihai, Electorale, Tachi Zimbilă...), reapar în satire (IV. Politi-cale), în roman (prin avocatul Petru Neculiu-Rareş), în piesa O alegere la Senat) etc. Tipuri frecvent întîlnite sînt avocatul (Electorale, Satira VI. Advocatul, Mihai Vereanu, O alegere la Senat), donjuanul şi femeia uşoară (Don Juan de la Arhivă, Satira I. Luxiţa, Mihai Vereanu — prin personajul Denescu), mijlocitorul de căsătorii (Starostii, Mihai Vereanu — prin Cleopiţa Zuznea şi Naftulea) şi altele. Un procedeu ca arta portretului bazată pe relevarea unui amănunt semnificativ (gest, replică, tic), frecvent în „copii", este reluat în Amintiri... şi Dicţionarul „Junimii", tot aşa cum realizarea unui tip (sau a unei metehne morale), fie prin punerea unuia şi aceluiaşi personaj în toate situaţiile oaracteri-zante, fie prin compunerea lui din mai mulţi indivizi, se întîlneşte în „copii", dar şi în satire. Prin toate acestea, întreaga operă a lui Iacob Negruzzi se dovedeşte a fi de o remarcabilă unitate. Momentul în care Iacob Negruzzi începe să scrie Poezii lirice este în poezia română unul de criză. Marii poeţi ai generaţiei paşoptiste sînt în declin (Heliade, Alexandrescu, Bolintineanu) sau trec printr-o eclipsă (Aleesandri), iar noii maeştri nu se întrezăresc încă. Presa abundă însă în poezii de nivelul acelora ridiculizate de Maiorescu în Cercetarea critică... din 1867. Faţă de acestea, multe dintre liricele lui Negruzzi nu se deosebesc XXVIII XXIX decît printr-un singur aspect: corectitudinea" limbii,: deloc neglijabil cînd ştim ce preţ se pune în literatura noastră de pîriă la sfîrşitul secolului pe acest nivel al operei literare şi cit de mult acţiunea maioresciană şi junimistă (inclusiv cea a lui Negruzzi) se va duce pe terenul limbii. încolo, lirica poetului nostru şuieră de toate: relele sancţionate de Maiorescu în articolul său: e Ocazională, declamatorie, falsă. Temele sînt îndeobşte erotice. Neînţeles, părăsit sau pedepsit de iubită, apostrofînd-o fiindcă in „cruda, privire" îndrăgostitul nu găseşte nici „compătimire", nici „amor", hotărîndu-se eroic să „n-o mai văd niciodată", dar re-nunţînd repede la fatala decizie, poetul patetizoază şi rătăceşte deznădăjduit, într-un peisaj macabru şi devastat, ameninţat, de cataclisme violente, a căror evocare vrea să-1 sugereze pe cel .interior : „Marea geme şi vuieşte / Şi s-szvîrle-n sus şi-n jos. ," Cerul tună şi trăsneşte, / Vîntul urlă fioros" (Nepăsare) sau. : „Neguri dese, tenebroase '/ Trec peste pămînt, / Noapte mai întunecoasă / Zace pe-al meu gînd" (Serenadă). însă mai des natura este veselă şi plină de viaţă, contrastînd cu sufletul chinuit şi întunecat al neînţelesului îndrăgostit. Cînd renunţă la poza şi exhibiţionismul romantic, în favoarea discreţiei de limbaj şi a melancoliei difuze, Iacob Negrri.zî dă poeme acceptabile, la nivelul producţiilor mai bune ale celorlalţi poeţi minori din „Junimea" (Şerbănescu, Skelitti, Matilda Ougler şi ceilalţi). Aşa sînt heineenele Un toporaş şi Întoarcerea sau graţiosul pastel Tablou — remarcat de comentatori —, cu vibraţii fine de acuarelă impresionistă. Tot după exemplul lui Heine compune scurte poezii în care melancolia uşoară sc întovărăşeşte cu ironia (autoironia) şi umorul (Răspuns, Adio), ori transpune witz-ul în epigrama de tip clasic, de care, asemenea lui Eodnâ-rescu, este sedus : Spui că tăcerea este de aur, Cuvântul însă ar fi de-argint. Mi-ai dat, iubită, grămezi de aur. O, dă-mi o dată un dram de-argint! (Aur şi argint) Cu unele excepţii, prozodia liricelor este greoaie, lipsită de graeilitatea şi cantabilitatea proprii formelor de lied, serenadă sau romanţă pe care poetul le încearcă (mai adecvat îi este versul lung, în acord cu derulările narative si discursive, din idila Miron şi Florica şi din satire si epistole). Rămîne notabil, totuşi, efortul său de a experimenta mai multe formule prozodice. Ca o curiozitate, întâlnim întorsături argheziene de topică : Pîrăul curge, curge şi unda-i nu s-opreşte în care dinioarea tu chipul ţi-ad văzut. (La pîrău) Ciclul de Idei şi maxime încearcă formula lirismului gnomic, pe teme şi topoi de veche circulaţie (deşertăciunea, lumea ca teatru şi ca vis etc), dezvoltîncl şi o filozofie practică, inspirată dc stoicismul antic sau de gîndirea lui Goetho şi a lui Schopenhaucr. Cu toate că sînt lipsite de gravitate, ruge ţările versificate ale lv.5 Iacob Negruzzi au o anume sobrietate, pe care le-o acordă versul lung. bine tăiat, cu rezonanţe de alexandrin, şi tehnica paralelismului şi a repetiţiilor, des uzitată, prin care cititorul este distras de la oanalitatea ideii exprimate : De ai o idee, in seri* s--o pui îndată, Dc ai o iubită, condu-o la altar, Căei. lesne trecind timpul, iubita e uitată. Căci, lesne zburînd ghidul, ideile dispar. Nutrite din aceleaşi filozofii, unele Idei şi maxime anticipează motive ale lirismului eminescian : Precum pe teatru, aşa în lume Unul e rege împurpurat, Ostaş e altul, eu falnic nume, Filozof unul, altul bogat. Cum priveşte spectatorul Care şede-n depărtare Comedia şi decorul Ca o lume de-neîntaro... Baladele, versificând subiecte neguroase de istorie şi legendă medievală, se resimt de influenta stilistică a lui Rolintineanu şi Aleesandri şi de contactul cu balada romantică germană (Uhland. Heine — din care şi prelucrează una, Don Ramiro). Cu excepţia a două dintre ele (Kaher şi Mervan), baladele sînt fără însemnătate. Osinditul, de pildă, repetă retorica tenebroasă din cele mai slabe poezii lirice, epicul este lipsit de gradaţie, gravitatea rămîne exterioară. Jezid, una dintre baladele arabe, face teoria datoriei XXX XXXI care primează sentimentul, în versuri ca acestea : „Voi. care alte doruri goniţi şi cugetare, '/ Scăldînd întregul suflet în dulce desfătare, / O, nu uitaţi c-amorul nu-i tot în astă lume, f Că stă mai sus onoare şi patrie şi nume." Intenţia moralizatoare nu lipseşte nici din Kaher, însă aici e întîmpinată de oportunitatea şi generozitatea temei : caducitatea şi deşertăciunea măririlor umane. Versurile în oare fostul calif, acum cerşetor pe uliţele Bagdadului, îşi evocă gloria, nu sînt lipsite de fior elegiac şi de solemnitate : Calif am fost odată, ş-al meu grozav renume Pe-aripa biruinţei zbura îndepărtat, Puternica mea voace cutremura o lume, Regi şi-mpăraţi la tronu-mi supuşi s-au închinat. Aveam o mândră faţă şi ochi plini de scântei, Vedeai de bogăţie palatul meu gemînd, Copii aveam ca îngeri şi multe dulci femei, Slăvit ca şi profetul eram pe-acest pământ. Mervan, evocarea unei cavalcade nocturne în deşertul arabic, cu rezonanţe ritmice din celebra Mihnea şi baba a lui Bolinti-neanu, este un poem colorat şi plin de mişcare (obţinută prin alternarea strofelor lungi cu refrenul alert sugerînd ritmul de cavalcadă şi prin repetiţiile în crescendo). Dacă în balade ascultă de inspiraţia romantică, în idila Miron şi Florica poetul se (aşează sub zodie clasică. El mărturiseşte a o fi scris sub influenţa Pastelurilor lui Aleesandri şi dintr-o aplecare către viaţa „simplă şi primitivă" — ceea ce vine în ajutorul ideii potrivit căreia clasicismul junimist este mai mult o formulă etic-existenţială decît una estetică.1 Poemul face apologia nobleţii morale (Florica îl preferă unui bogătaş pe Miron, flăcău sărac, dar virtuos) şi a traiului natural de la sat, însă într-un spirit care nu are aproape nimic din felul de a fi al ţăranilor români. Româneşti sînt numai numele personajelor (Miron a Saftei, Vărvara lui Termic, Măria lui Sîncu, moş Trohin etc), vorbirea lor nu are nici o culoare specifică, părînd un neutru limbaj de traducere. Ţăranii spun un noian de pilde şi precepte universale, clar nici un proverb românesc. împrumu-tînd subiectul din poemul Herman şi Dorothea al lui Goethe, poe- 1 Cf. Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, laşi, Edit. Junimea, 1978, cap. Addendă junimistă. Modelul clasic, p. 159-163. tul român nu-1 adaptează ■intr-atît încît să devină creaţie originală şi specifică. Singura calitate a idilei în întregul ei este fluenţa versurilor. Dintre cele cinci cânturi (I. Sfîntul Gheorghe, II. Părinţii, III. Copiii, IV. Sfătuitorii, V. Ursita), se salvează întrucâtva cel dintîi, în care satul e adunat la horă (o ocazie de tablou etnografic pe care autorul o scapă). Cînd lăutarii tac, flăcăii îl ascultă pe moş Trohin — „ce ani avea o sută" — evocînd invaziile. Deşi are aspectul unui curs de istorie naţională popularizată (din care nu lipseşte, fireşte, originea noastră romană), naraţiunea este amplă si dinamică : Precum în zi de vară, cînd poamele sînt coapte, Gîndeşti a strînge roade, dar iată, peste noapte A cerului mînie adună nori şi nari, întunecînd pământul grozav meninţători, Iar grindina deodată se varsă sf armatoare Stricînd pe eîmp fineţe şi tomuri şi ogoare, Şi perzi ca printr-un farmec întreaga avuţie, Ajuns fără de veste de neagră sărăcie, Aşa, fără de veste, se năruia pe ţară Atotsf'ărămătoare urgia cea tătară. Atunci oraşe, sate şi oamenii, şi vite De tătărescul paloş deodată cotropite, Pereau din astă lume, precum nu ar fi fost, Şi nicăiri scăpare n-aveai şi adăpost. Bisericile sfinte în praf le prefăceau, Odoare le bogate, icoanele furau Şi moaştele din raclă şi toate cele sfinte, Călcînd, fără de lege, chiar petre de morminte... Prin cele nouă Satire ale sale, Iacob Negruzzi se înscrie în tradiţia unei forme literare bogat ilustrate de generaţia anterioară (Asachi, Heliade, Alexandresou, Bolintinoaiiu, Boliac), dînd, înaintea lui Eminescu — de oare îl desparte nu numai talentul modest, ci si matura temperamentului satiric — unul din cele mai compacte .şi ample corpusuri ale speciei din literatura noastră. Atitudinea scriitorului este de distanţare relativă, atît cât să-i îngăduie corecta observare a relelor, dar totodată pedepsirea lor cu bonomie, fără sarcasm şi frenezie nimicitoare, fără violenţe de limbaj. Temperamentul lui satiric relevă o „înverşunare [...] de om XXXII XXXIII lipsit de venin'"1, care adesea reproşează cu amabilitate şi este gata să-şi Întoarcă înapoi fulgerele în schimbul unei câuserie în care tratează amical şi părinteşte cu cel incriminat. Satira are, pentru el, „nemărginitul preţ / De-a spune adevărul în tonul ei glumei/'. Cînd încearcă să depăşească acest statut, tinzînd să fie vehement şi distrugător, rezultatul este mediocru şi lipsit de haz, trădînd stângăcia lucrului făcut de o mînă improprie. De aceea cele mai fierbinţi şi ..serioase'' satire, cele mai ocazionale totodată (II. La clţlra autori contimporani şi III. Domnului B. P. Hasdău), sînt şi cele mai slabe dintre toate, păstrind doar o valoare ilustrativă si documentară — pentru junimismul autorului, pentru activitatea sa de „secund" al lui Maiorescu. Într-un loc, mărturiseşte că nu-şi face mari iluzii privind acţiunea criticii sale, fiindcă „...pămîntul cînd nu piere J E stofa nesfârşită, dar slab' a mea putere". Declaraţia trebui.e luată cu precauţie şi înţeleasă mai mult ca un truc stilistic. Căci, in realitate, iacob Negruzzi crede în efectul practic şi direct al scrisului său şi. cu toate că în epistola către Naum face caz de „arta pentru artă", spiritul său activ, constructiv şi meliorist, cu scrupulul realităţii, îi dictează imperativul influenţării concrete şi imediate a acestei realităţi. De aceea şi devine, destul de des, didactic şi moralizator (uitând preceptul moralităţii artei prin înălţare impersonală), de aceea simte uneori nevoia ca, după ce a desfăcut şi incriminat defectele, să revină asupra lor cu o explicaţie în plus, reluîndu-le grijuliu consecinţele nefaste şi predicând explicit îndreptarea. Cu toate acestea, satirele sale (cu excepţia celor două numite mai sus) nu coboară niciodată sub un anumit nivel valoric : sînt scrieri oneste, cursive şi vioaie, încă delectabile. Ele se constituie în naraţiuni şi descrieri fluente şi ample, în care intenţia critică se confundă frecvent cu plăcerea autorului de a povesti cu spirit şi dc a-şi etala mai întîi sieşi panorama socială şi tipologică, pe care o priveşte nu doar cu ochi mustrător, ci şi cu bucuria de spectator al unui pitoresc caleidoscop uman. Galeria de tipuri, situaţii şi „năravuri" este bogată: „mania divorţurilor1^ viaţa uşoară şi moralitatea „mormonică" (I. Lu-xiţa), veleitarismul literar şi ştiinţific (IT. La cîţiva autori contimporani), savantul fantast, donquijotesc (III. Domnului B. P. Hasdău), viaţa parlamentară agitată şi coruptă, cu figurile ei ca- 1 G. Călinescu. op. cit., p, 379. 2 G. Călinescu, op. cit., p. 378. XXXIV raeteristiee (oratorul limbut, veşnicul nemulţumit şi opozant sau, dimpotrivă, oportunistul perpetuu etc.) (IV), „supărăciosul" — sau, mai corect, cel oare supără şi plictiseşte prin intervenţii interminabile —, colportorul de cancanuri (V. Supărăcioşii), avocatul — fabricant de vorbe goale şi sofisme, prin care face din alb negru şi clin negru alb —, „dezinteresat", dar în fapt nelă-wnd să-i scape nici o ocazie de profit (VI. Advocatul), prietenul fals, perfid (VII. .4micttl Sandu), hedonistul de duzină, care găseşte în activitatea serioasă un prilej de plăcere, birocratul, formalistul (Vili. Aristip). plagiatorul, politicianul cu „principii", umblînd însă după chiverniseală, femeia de salon — Dalila — (IX. Făţarnicii). Ceea ce s-a spus despre „copii1* poate fi aplicat, cu măsură, şi satirelor : Negruzzi nu creează tipuri at.it „eterne" cit specifice. De generalitate variabilă, acestea apar într-o pastă socială precis determinată în timp şi în spaţiu, şi în creaţiile scriitorului recunoaştem temele particulari1 alo literaturiii româneşti de factură realistă şi satirică din a doua jumătate a secolului XIX : viaţa politică, aparatul administrativ, peisajul cultural — grevate, toate, de invazia „formelor fără fond", de mediocritate şi impostură, de neadevăr. Contextul tipologic ne este familiar: politicianul demagog şi versatil al lui Aleesandri şi Caragiale, tagma avocaţilor şi a gazetarilor, coruptă şi nelucrativă (împotriva căreia ziaristica eminesciană porneşte, în aceeaşi perioadă, o campanie vehementă), lumea frivolă şi cosmopolită a saloanelor şi. în genere, a „păturilor superpuse", rupte 'de popor (atacată şi de Maiorescu, Eminescu) ele. Un mijloc tehnic frecvent utilizat de Negruzzi este aglomerarea gradată, in strofe — period, cu versuri prolifeiând unele din altele, dar într-uh stil clar si cu vervă : ici, într-o adunare de douăzeci păreehi. Toţi soţii cei de-acuma fusese soţii vechi Nevestelor de astăzi a altor noi bărbaţi, Ş-aceştia nainte fusese însuraţi Cu gingaşele doamne a celor de în tăi, Încât în fapt făcuse schimb numai de femei. ,. Şi cit de bine, pacinic şi vesel trăiau toţi ! Soţiilor trecute acuma foştii soţi. Făceau aprinsă curte, ş-obştoasca încuscrire Asigura succesul cu multă înlesnire. Colo era raportul ceva mai complicat: XXXV Văzînd c-a lui soţie amicul i-a furat. Bărbatul răpi fiica ce-acest amic avuse Din altă cununie trecută, cînd ţinuse Pe-o var-a sa primară, aşa încît uniţi Prin trei puternici lanţuri sunt ambii însoţiţi : E socru unul ; altul e ginere, cumnat Şi văr şi, ce mai mult e, prieten înfocat... (Satira I. Luxiţa) Cele patru Epistole (din cinci, cîte a scris în total) pe care Iacob Negruzzi le-a dedicat unora dintre cei mai buni prieteni ai săi, sint tot atîtea pretexte de comentarii satirice ale vieţii politice şi literare din a doua jumătate a secolului trecut. Epistola către N. Gane reia o ternă ce mai revenise în scrisul lui Negruzzi („copia" Eroul fără voie, romanul Mihai Vereanu) : spulberarea iluziilor odată cu ieşirea din tinereţe, în momentul impactului cu realitatea. Epistola către Aleesandri ni-1 arată pe autor in ipostaza sa de admirator al generoasei şi efervescentei generaţii de la '48 şi de legatar al idealurilor ei criticiste, iar cea către Maiorescu — în postura de militant activ pentru impunerea ideilor junimiste. Opinia —• exprimată în epistola către A. Naum — că acesta a fost un mare poet este exagerată, îndreptăţită fiind însă elogierea lui ca mare iubitor al 'antichităţii clasice şi al vieţii retrase, patriarhale — evocată într-un pasaj de mult remarcat. Pe lîngă toate acestea, impresionează în epistole sentimentul autorului de infinită bucurie a conlucrării — pe care îl vom regăsi în. Amintiri din „Junimea" —, de solidaritate dătătoare de tărie în săvîr.şirea faptei comune. Ca şi satirele, epistolele ne arată un versificator onest şi agreabil. înainte de apariţia marilor prozatori 'ai „Junimii", sectorul de proză al Convorbirilor literare este asigurat la un nivel mulţumitor de N. Gane (alo cărui „novele" încep să apară încă din întîiul an al revistei) şi Iacob Negruzzi, prin seria Copiilor de pe natură, publicate în majoritate între 1869—1871. Dacă din punctul de vedere al conţinutului valoarea anticipativă şi influenţa acestor scrieri se arcuieşte peste •epoca de aur a „Junimii", făcindu-se simţită abia cu povestirile lui Sadoveanu şi, respectiv, schiţele lui Caragiale, în momentul apariţiei ele au meritul de a crea la „Junimea" şi Convorbiri o tradiţie internă a prozei scurte şi un cadru formal, în care vor străluci, după 1872, Slavici şi Creangă. XXXVI Alături de Amintiri din „Junimea", Cojnile de pe natură au fost considerate, dintotdeauna, ca cele mai de seamă realizări ale creaţiei literare a lui Iacob Negruzzi. G. Călinescu le-a definit drept nişte „caractere" sau „simple caractere cu model real"1, şi cercetările care au urmat au preluat în genere fără modificări acest punct de vedere. Mai adecvată pare să fie denumirea de „fiziologii", şi aceasta adusă în discuţie de comenltatori, specie derivată din caracterologia clasică, dar evoluând sub semnul schimbărilor de optică pe care le aduc începuturile realismului, cînd şi apare această specie în literatura noastră. Ambele definiţii sînt însă restrictive şi nivelatoare : multe „copii" nu sînt, esenţial, nici „caractere", nici „fiziologii", ci schiţe sau nuvele realiste. Naraţiunea capătă consistenţă şi coerenţă, modelul geometric şi simplist de compoziţie al „caracterelor" şi „fiziologii-lor" este părăsit în favoarea unei compuneri mai libere şi mai puţin schematice, interesul pentru plasma socială în care orbitea-ză personajul creşte. In „copiile" sale cele mai reprezentative, Iacob Negruzzi nu porneşte, asemenea moralistului clasic, de la un model ideal — prototip, „construct" — spre ilustrarea lui, ci de la o realitate cu identitate istorică precisă, căreia încearcă să-i dea semnificaţii general-umane. Nici nu putea proceda altfel acest scriitor atît de prins în imediat, atît de practic şi polemic situat faţă de o realitate pe care o doreşte altfel, luîndu-si, atît de des, subiectele şl tipurile din realităţile momentului şi lăsîn-du-le uneori sub o formă aproape brută, ceea ce-i făcea pe Eminescu şi Xenopol să se îndoiască de „răminerea" lor (Electorale, Poeticale şi altele). Dealtfel, procesul genezei „copiilor" şi al receptării lor la „Junimea" este deosebit de relevant în demonstrarea intenţiei lor realiste. Este interesant de constatat că aici nu au fost niciodată asimilate „caracterelor" şi „fiziologiilor". Apar, în Convorbiri literare, totdeauna sub titlul generic Copii de pe natură, iar în sumarul anual al revistei sînt trecute Ia rubrica Descrieri (Descrieri satirice etc). Treptat, „copia de pe natură" ajunge să capete statutul unei specii literare distincte, ca şi novela, povestirea sau schiţa. Descoperind o nouă anomalie a vieţii politice sau literare, prietenii (Aleesandri, Maiorescu. Xenopol) le prezintă lui Negruzzi ca propuneri de o nouă copie. Slavici îi trimite cîteva mici piese satirice despre care spune că sînt un fel de 1 Istoria literaturii române (Compendiu), Bucureşti, E.P.L., 1963, p. 152. XXXVII „copii de pe natură", unii scriitori mai tineri vor încerca să .scrie „copii de pe natură". Semnificaţia care se acordă speciei este de imaginc-document, în manieră satirico-umoristică, a unei-epoci determinate. în al treilea pătrar al veacului trecut, „copia" este una din noţiunile-semn ce prevestesc, .tranziţia spre realism a prozei româneşti, alături de alte noţiuni care, prin simpla lor vehiculare, prevestesc şi catalizează o schimbare, chiar şi atunci cind nu au acoperire în text (cum se întimplă cu strident-ro-niantieelo nuvelete publicate de 1. Pop-Florantin în aceeaşi vreme in. Convorbiri, sub titulatura generică Tragedii . din viaţă). Relevant este şi faptul că T, Maiorescu se foloseşte ele „copiile" lui Negruzzi — alături de nuvelele lui Slavici şi Gane — pentru a susţine şi promova ideea unei literaturi realiste şi naţionale (Literatura română şi străinătatea, 1882). Despre realismul „copiilor" vorbeşte indirect relaţia lor cu teatrul şi în special cu proza lui Caragiale. clasificată azi- ca „o relaţie ele anticipare"1. însă, cum s-a observat2, nu prin.. creaţia de tipuri „eterne" •— ..puţine si palide" în „copii" — îl pr.emorge Negruzzi pe Caragiale, ci prin ancorarea in concretul social". Iar tocmai acest aspect aduce însemnătatea „copiilor" şi, prin prezenţa lui perseverentă, îi dă autorului identitatea printre ceilalţi precursori ai lui Caragiale : „Meritul lui Iacob Negruzzi este acela de a fi introdus, în chip sistematic, în proza satirică română clasa nouă care debuta pe arena istoriei timid, după pacea de la Adrianopole, şi care trecea din ce în ce mai decisă in primul plan al evenimentelor. Jurnaliştii, arhivarii, copiştii de tribunale şi de cancelarii, pensionarii, profesorii şi preoţii, negustorii, avocaţii şi deputaţii. într-un euvînt burghezia şi pseu-do-burghezia română, împreună cu cele mai importante dintre instituţiile lor. devin, pentru Iacob Negruzzi, ca şi pentru Caragiale, mai tîrziu, lumea nouă către care literatura trebuie să-şi îndrepte atenţia". Scriitorul are meritul „de a fi intuit direcţia cea mai fertilă către care trebuie îndreptată proza satirică română ".3 O clasificare exactă a „copiilor", după criteriul speciilor de proză, este greu de realizat şi, în sine. neinteresantă. Orieît de aproximativă totuşi, aceasta oferă indicii asupra prevalentei for- 1 Florin Manolescu, op. cit. 2 Ştefan Cazi mir. Caragiale — Universul comic. Bucureşti, F..P.L.. 1967, p. 89. 3 Florin Manolescu. op. cit. misiei realiste. Astfel, numai cîteva se apropie mai mult de „caractere* şi „fiziologii" : Starostii (specialistul în căsătorii), Lei paralei (snobul), Christachi Văicărescu. (ipohondrul), Artistul dramatic (actorul cabotin şi: pedant), Chilipir (avarul). Cele mai numeroase, deşi păstrează unele deprinderi ale caracterologici clasice,. »int. structural, nuvele : Părintele Gavril, Eroul fără voie. Cucoana Nastasiica, Don Juan de la Arhivă, Ioniţă Cocovei, Tachi Zimbilă, om politic, Cuconul Panlazachi). Naraţiunea, situaţiile nu au numai darul de a ilustra o trăsătură dc caracter, ci contează şi în sine, căpătând autonomie, iniţiativă şi naturaleţe, organiciste şi amploare. Tipologia generică este ca şi inexistentă în Eroul fără voie. Cucoana Nastasiica, Cuconul Panlazachi sau Un drum la Cahul. Restul „copiilor" sînt mai greu încadrabile. Electorale este mai degrabă o satiră în genul celor intitulate Fa-ţarni-:ii sau Supărăcioşii, însă cu adresă reală exactă. Epicul lipseşte aproape cu desăvîrşire în Ştefan şi Mihai — pamflet benign, dacă se poale spune, împotriva naţionalismului grotesc şi absurd — şi este total absent în Tribulaţiile unui redactor, Foi căzute, Gramaticale, Curiozităţi contimporane. Scaieţi, Vorbe parlamentare — proze fără nici o legătură cu literatura de ficţiune, spirituale articole pe teme de limbă şi publicistică literară. Personajele create de Iacob Negruzzi au psihologia pe care G. Cal in eseu o cerea eroului de nuvelă. Sînt fiinţe stereotipe. lipsite de devenire, realizate prin „notarea gesturilor stereotipe"'. Conţinutul lor sufletesc cunoaşte o unică formă de expresie : ticul ; în acţiune, în gesturi şi mimică. în limbaj. Lumea Copiilor... nu aşteaptă decît conştiinţa modernă, gravă şi lipsită de orice iluzie, .şi arta rafinată a unui Caragiale pentru a deveni o lume de automate, vidă şi absurdă. Ea Negruzzi, esenţial mijloc de creaţie caracterologică, ticul este în acelaşi timp o substanţială sursă a umorului. De pildă, tot hazul lui Manolaş Me-reuţă, din nuvela Un drum la Cahul — capodopera prozatorului —, mizează pe exploatarea abilă a stereotipiei de limbaj : „în acelaşi moment, prezidentul. întrerup!ndu-mă, îmi zise cu glas tare : — Sunteţi fără robă. îmbrăcaţi-vă roba .' f...] — N-am luat roba cu mine, domnule preşedinte, aveam puţin loc... — Atunci nu vom pute ! răspunse prezidentul. 1 Ion Creangă, Bucureşti, E.P.L., 1964, p. 3.22. xxxviii xxxix — Daţi-mi voie, strigai eu supărat... — Nu vom pute, repetă Manolaş trăgînd clopoţelul." Făcând rost de robă, avocatului i se reproşează că nu are „cartă", fără care „nu vom pute", şi nici „procură", fără de care, iarăşi, „nu vom pute" — spre disperarea clientului, speriat de severitatea lui „cacon Manalaş". Mai tîrziu, cînd procesul se re-judecă în defavoarea lui Manolaş, acum simplu avocat, dialogul este reluat în aceşti termeni : "înainte de a începe judecata, strigai : — Domnule preşedinte, adversarul meu n-are robă ! Un zîmbet zbură pe buzele judecătorilor, care toţi cunoşteau întîmplările mele la Cahul. — N-am adus robă cu mine, răspunse Manolaş. muşcîndu-si buzele, n-aveam loc în sac, gândeam... — Dar cartă de advocat aveţi ?... — Sunt cunoscut, am fost şi la Divanul Apelativ... — Unde vă este procura ? (apăsai pe silaba întăi a cvvîn-tului). — Domnule preşedinte, strigă Manolaş, văd că permiteţi adversarului nostru să mă necăjească... — Fără procură nu vom pute ! strigai cu. —• Clientul meu este aici faţă, răspunse Manolaş. — Trebuie roba la cacon Manalaş ! strigă muscalul de la spatele mele cu energie." Prin Un drum la Cahul, Părintele Gavril, Cucoana Nastasiica şi Cuconul Pantazachi, Iacob Negruzzi este precursorul literaturii mediilor de provincie, a orizonturilor existenţiale limitate şi a boiernaşilor cu tabieturi, din paginile lui Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, Ion Dongorozi şi alţii. La chefuri, cuconul Pantazachi „se aşăza turceşte pe divan, cu ciubucul în mînă, îşi tuf 1 ea fesul pe cap şi striga cu glas tare : «Acum haideţi, fraţilor, să trăim bine !» Câteodată dădea povaţă lăutarilor : «Măi baragladină, să-mi cântaţi cum şi-a pierdut ciobanul oaia !» Atunci lăutarii începeau un cîntec trăgănat şi jalnic pe care Pantazachi îl asculta cîteva minute, trăgînd încet fumul din ciubuc, apoi deodată întrerupîndu-1: «Destul, striga el, eîntaţi cum şi-a găsit ciobanul oaia !»• şi lăutarii treceau la un allegro pe care Pantazachi îl asculta cu minele în şolduri, cu fesul pe o ureche şi cu tot trupul în mişcare" (Cuconul Pantazachi). Deşi neabilitat pentru epica amplă, Iacob Negruzzi o încearcă, dîncl cu Mihai Vereanu unul dintre puţinele romane junimis- te, cel dintîi care vede lumina tiparului (1873). Ca problematică şi ca ţinută stilistică, romanul face trecerea de la poeziile lirice la „copii" şi satire. Structura sa compozită dezvoltă două planuri narative mai importante, care, prin protagonişti, se intersectează : destinul lui Mihai Vereanu — avînd în prim-plan o poveste de iubire — şi al familiei Vereanu, pe de o parte, şi imaginea panoramică a societăţii româneşti a timpului, cu privire deosebită asupra claselor de sus. Intorcându-se în ţară de la studiile de drept făcute în Germania, Mihai Vereanu, fiul unui boier moldovean, trece prin Italia, unde se îndrăgosteşte de o frumoasă fată, Lucreţia. Revenit peste puţin în patrie, are ocazia să cunoască realităţile sociale şi culturale, care îi apar la antipodul imaginii pe care şi-o făurise despre ele. Se îndrăgosteşte de frumoasa, dar uşurateoa Adela Balur (refuzînd iubirea constantă şi discretă a Anei Mirie), care în final i-1 preferă pe practicul şi abjectul Soloiu. O reîntâlneşte, acum în Moldova, pe Lucreţia, despre care aflăm că e sora lui, rezultată dintr-o legătură de tinereţe a tatălui său cu nevasta lui Manoli Sîrbu. După ce acesta din urmă îi dezvăluie lui Mihai adevărata identitate a Luereţiei, vrea să-1 ucidă (spre a se răzbuna pe bătrînul Vereanu), dar cade înjunghiat. Lucreţia îşi pierde minţile, iar Mihai se călugăreşte — ceea ce, puţin timp înainte, făcuse şi Ana —, ispăşindu-şi prin acte de binefacere destinul nefericit şi crima. Astfel, Mihai Vereanu este un roman al dramei erotice şi al decepţiei morale — nu fără legătură cu biografia autorului : cartea este produsul momentului dc criză sceptică pe care scriitorul a traversat-o după reîntoarcerea în ţară, şi în dezbaterile sale de idei recunoaştem teme ale meditaţiei sociale din satire şi epistole, din unele „copii" şi din corespondenţa lui Negruzzi din acel timp. Pe bună dreptate s-a spus că paginile mai rezistente ale romanului sînt cele de critică socială. Şi trebuie adăugat că, dat fiind caracterul liric şi patetic al romanului, acestea deţin un caracter polemic şi agresiv, pe care prin relativa lor detaşare, ..copiile" nu-1 au. Instituţii politice şi culturale, moravurile fac, toate, obiectul rechizitoriului. Asemenea altor conştiinţe ale vremii, Iacob Negruzzi biciuieşte egoismul, goana după interesul personal, lipsa dezinteresării şi a sentimentului patriotic, în termeni ce amintesc de diatribele eminescianului Geniu pustiu, compus în aceeaşi perioadă. Capitolele X—XV pun în faţa cititorului figuri şi aspecte familiare operei lui Negruzzi : avocatul XL XLI Petru Ncculiu-Rareş (redactorul ziarului Libertatea poporului) — un naţionalist demagog şi escroc, îmbogăţit prin achiziţiile fabuloase pe care le percepe „dezinteresat" ca preşedinte al societăţii literare „Ulpia-Traiană", Soloiu — om laş şi Iară scrupule, Suliminiu — un parvenit ambiţios, Denescu — donjuan de duzină, Cleopiţa Zuznea şi evreul Naftulea, prosperând din „stră-rostii", Teodor Covrig — prost şi ignorant, ridicol prin pretenţiile sale. Celelalte personaje sînt concepute complementar, in cupluri. Mihai Vereanu este un idealist incurabil, in perpetuă imposibilitate de a stabili un pact cu realitatea, eşuînd într-un misticism dostoievsklan ; prietenul său, Mei ini — un sceptic activ şi practic, trecut şi el, în tinereţe, printr-un acces de idealism ; Henri Beaudieu — o sinteză a primilor doi : activ şi practic- tară a-şi fi pierdut iluziile şi înaltele sentimente sociale ; Adela — „veselă, plăcută, cu spirit", superficială şi calculată ; Ana — „sentimentală, serioasă, învăţată", deschisă şi generoasă. Pe Ungă valorile sale sociale, romanul este notabil prin această dialectică a personajelor şi îndeosebi prin tendinţa de a sonda sufletele şi pasiunile sensibile, delicate şi discrete (Mihai, Ana. Melini), prin care Iacob Negruzzi îl precede pe Duiliu Zamfirescu. De reţinut este şi încercarea de zugrăvire a oamenilor necomplicaţi şi a atitudinii lor înţelepte, prin simplitate si seninătate, faţă de viaţă şi moarte. Bătrânul ţăran pe care Mi'hai îl întâlneşte în pădure îndată ce părăseşte gândul sinuciderii este un Platon Rarataev moldav, şi în pofida caracterului lor cam confecţionat, de interviu provocat, cuvintele acestuia rămîn o consemnare interesantă în psihologia şi întâmplările agitate ale romanului. Bătrînul, în căutare de lemne pentru sicriu, spune, între altele : .,—... Cînd va fi să cadă noaptea, atunci mă voi pune şi eu pe odihnă. [...] Am pus toate la cale : groapa mi-e săpată, săeri-ul lucrat, luminarea şi colacul sunt gătite. Popii i-am zis să vie după amiazi, numai capacul ăsta trebuie să-1 isprăvească flăcăul, şi nici el nu mai are mult. Cînd vorbea aşa, figura bătrînului era liniştită şi chiar avea o espresiune de veselie, la care Mihai se uita cu mirare. — Vorbeşti cu linişte de moarte, uncheşulc ; nu-ţi insuflă ea nici o grijă ? —- Odinioară, cînd eram mai. tinăr, îmi era şi mie frică de d.îns.i;, acum nu. De departe, lucrurile par mai rele, de aproape, ele nu sparie. — Dar ce ne aşteaptă pe urmă.. — Ce a să ne aştepte ?... Ce-a fost şi mai înainte. Ia, ne-a părut c-am fost o vreme în viaţă ş-apoi nu ne se mai pare." Ceea ce face însă ca Mihai Vereanu să fie o scriere rosreuşită în ansamblu ţine de structura şi de stilul său, oare rămîn.acelea ale unui roman de senzaţie şi mister şi ale melodramei romantice. Naraţiunea abundă în situaţii neverosimile, apariţii neaşteptate (ca aceea a ţigăncii Neacşa — geniul protector al lui Mihai) şi funeste (Mam.oli Sîrbu), coincidenţe stranii (precum. acele din final;., răzbunări sîngeroase (plănuite zeci de ani), cavalcade în noapte, vrăji, leşinuri în cimitir, nebunie, dueluri, asceză şi elan mistic — toate acestea laolaltă intenţionînd să obţină un. roman al destinului funest, implacabil, fatal. întîlnim discursuri lirice şi lacrimogene, filozofări banale, dar patetice : „Nu este moment maii tunar şi mai grozav în viaţă decît acel în care omul pentru în-tăia oară se vede înşălat în amorul său, în ceea ce avea mai scump şi mai mare !" şi o încheiere în felul acelora ridiculizate de Caragiale în Două loturi, de tipică melodramă : „Trecuse patru ani. Pe prispa unei căsuţe, a.şăzato în apropierea unei mînăstiri, sta o călugăriţă bătrînă şi privea la doi copilaşi ce se jucau pe drum.,." Dacă Mihai Vereanu contează azi numai ca o treaptă în drumul de căutări al romanului românesc, memorialistica lui Iacob Negruzzi se conservă prin secvenţele sale cele mai izbutite (A-mintiri din „Junimea" şi, întrucîtva, Din copilăriei ca o creaţie reprezentativă a genului în literatura noastră. Nepresupunînd capacUatc de construcţie şi de compoziţie amplă (pe care scriitorul nu o poseda), departe de presiunea vreunui model livresc sau a modei, eliberată de spiritul iluzionist al autorului (care îl făcea să încerce genuri pentru care nu era chemat), proza memorialistică fructifică din plin darurile de observator moral şi de povestitor degajat, ironic şi umoristic, ale Iui Negruzzi, însuşirea sa de a surprinde pe'viu o trăsătură, de caracter, o replică, o scenă caracteristică, pe care le relatează cum îi vin, fără grija de „montaj" si fără scrupulul stilistic al literaturii de ficţiune. Prima scriere mai însemnată a lui Iacob Negruzzi a fost un. XI/11 xl ar memorial de călătorie, scris în 1865 şi intitulat iniţial, conform unei mărturisiri a autorului, O descriere de călătorie prin munţii Moldovei şi Bucovinei. Din cauze necunoscute, o parte din manuscris s-a pierdut, fragmentele rămase fiind publicate în primul an al Convorbirilor, sub titlul Din Carpaţi. Dincolo de valoarea artistică, deloc neglijabilă (notarea vorbirii şi a gesturilor, reproducerea — cu arta „suspensului" — a întîmplărilor şi riscurilor la care exeursionlstul este expus, limba surprinzător de fluidă, corectă şi curată pentru această etapă a scrisului lui Negruzzi), scrierea se arată însemnată prin valoarea sa documentară : călătoria a fost o experienţă fundamentală, prin care tî-nărul recent întors din străinătate, după un interval de 11 ani, are revelaţia peisajului românesc în formele sale cele mai autentice. Memorialul degajă această emoţie a descoperirii. Călătorul priveşte cu ochi evocator ruinele cetăţii Baia, mînăstirea Slatina, bisericile Sucevei, se entuziasmează de frumuseţile Bucovinei, al cărui destin nefericit îl deplînge, străbate, ca pe o ţară necălcată, sălbatica vale a Bistriţei, în tovărăşia unor plutaşi vinjoşi şi ageri a căror vorbire îi place să o provoace şi întreţină, se simte atras de farmecul legendelor locului şi al graiului popular, pe care le notează cit poate de fidel. In Primblări prin munţi (apărută în Convorbiri la 1868. cu titlul Primblări) şi Pe malul mării (1870), relaţia de călătorie e numai un pretext, cele două proze nefiind altceva decît nişte naraţiuni sentimentale cu cadru. Calitatea lor nu stă însă în artificialele istorii erotice, ce ocupă cea mai mare parte, şi nici în desele interludii filozofante (destin, iubire, poezie, muzică, natură) — cînd scriitorul ţine, cu orice preţ, să fie dramatic şi profund —, ci în rarele momente în care, registrul grav fiind părăsit, autorul se lăsă în voia spiritului său causeur. Firea sa orală, suferind de limbuţie şi sociabilitate, nu poate suporta flegma şi muţenia britanică, drept care îl vedem jucînd renghiuri companionilor săi englezi : „...fiindcă în desele mele călătorii am avut nenorocirea să întîlnesc neîncetat acest neplăcut soi de tovarăşi, care de multe ori mi-au amărît viaţa, am gîndit că trebuie combătuţi cu propriile lor arme şi am adoptat principiul de-â opune englezului un englez şi jumătate. Cînd sunt cu englezii într-o trăsură de drum-de-fer sau în diligentă şi văd figurile lor mute şi nemişcate care mă înconjură, dau figurii mele o espresiune şi mai mută, şi pentru toate comoarele lumei n-aş adresa unuia din- xliv tr-ÎP.şi; cuvîntul. Cînd văd că unul ar ave gust să înceapă cu mine o conversaţiune, eu întorc spatele cu dispreţ. Dacă vo doi vorbesc încet între dînşii sau încep a dormi, mă fac că dorm şi eu .şi horăiesc din toate puterile peptului, păn' ce-i văd că sufer torture pe locurile lor şi simţesc că în gînd mă blastămă amar. Deşi fumez cu pasiune, niciodată în societatea lor nu-mi fac plăcerea de a-mi aprinde o sigară, şi îndată ce văd că vreunul voieşte să fumeze, eu încep a sufla greu, a-mi contracta toate musclele obrazului, a deschide toate ferestrele, pănâ ce 'nimicul îşi aruncă sigara. Cînd însă l-am privat dc această mulţămire, simt <> satisfacere nespusă, precum ai' resimţi un general care a nimicit tot planul de bătălie al duşmanului" (Primblări prin munţi. I). Pe lîngă însuşirile lor artistice, memorialele Din copilărie şi îndeosebi Amintiri din „Junimea" păstrează o inestimabilă valoare documentară. Prin originea sa, prin locul şi rolul pe care le-a avut în societatea „Junimea" şi la Convorbiri literare, prin însuşirile sale de cm sociabil, cu ştiinţa cooperării, Iacob Negruzzi era destinat a lăsa aceste preţioase mărturii asupra literaturii române şi a lumii scriitoriceşti din a doua jumătate a secolului trecut. Amintirile sale Din copilărie, publicate în Convorbiri (1914), cu subtitlul Aduceri aminte şi impresiuni, se referă de fapt ia perioada primei copilării, anterioară plecării la Berlin (1852), şi ne aduc preţioase date — pe care cititorul, le-a văzut valorificate în primele pagini ale acestui studiu — despre prima educaţie si instrucţie, în familie. Memorialistul evocă cu talent scene şi chipuri, dintre care de lot hazul este acela al dascălului Senililor, om priceput la toate, figură excentrică .şi simpatică, mare amator — şi creator — de distracţii insolite, în fine, fanfaron şi egolatru, în ciuda modestiei pe care o piedică şcolarilor: ,,«V-am spus totdeauna că nu e frumos ca omul să vorbească de sine însuşi şi de ale sale. E chiar urît cînd cineva rosteşte întruna : eu, eu, eu... Acest pronume personal ar trebui să-1 ştergeţi din dicţionarul vostru. Luaţi pildă de la mine : Eu nu vorbesc niciodată de mine însumi ; eu n-aş spune, ferească Dumnezeu, că pot face ceva mai bine decît alţii ; eu ştiu ce pot, dar nu mă laud. Iacă, vedeţi, ribişnuit se zice că omul nu trebuie să facă mai multe trebi deodată. Ei bine, eu fac în acelaşi timp patru lucruri, şi toate bine : ratez un dop pentru tunul acesta XLV de tuci, dictez unuia dintre voi opera Micul artififier. fumez şi mă spăl pe picioare»". Ultimul capitol, mai digresiv, ni-l înfăţişează pe avarul şi bănuitorul domnitor Mihail Sturza, care poposise cînd va la Tri-feşti şi pe care Iacob îl va reîntîlni la Kms. Tot aici, îl vede pentru întîia oară pe A. I. Cuza, atunci „un oarecare colonel Cuza", în tovărăşia unei femei frumoase, ou care însă nu era în legătură „regulată" — spre dezaprobarea mustrătoare a lui Costache Negruzzi : „Măcar — ii spuse el lui Iacob — n-ar trebui să se arate astfel în public." Ca şi Din copilărie. Amintirile din „Junimea" sînt o operă de bătrîneţe. Apar în Convorbiri literare. în .1919—1920, iar în 1921 în volum, după Amintirile de la „Junimea" din Iaşi ale lui G. Panu (1908 ; 1910), cu care sînt îndeobşte comparate. în vreme ce Iacob Negruzzi a avut avantajul ele a îi fost părtaşul întregii existenţe a societăţii, de la înfiinţare la epoca de glorie şi la declin, stagiul junimist al emulului său durează doar câţiva ani, coincizînd cu un moment de creştere şi afirmare a grupării. Această împrejurare, cum se cunoaşte, nu a impietat asupra valorii de adevăr a scrierii lui G. Panu (care şi atunci cînd e inexact în fapte este verosimil în principiu, graţie puterii sale de a intui, într-un timp scurt, spiritul „Junimii"), nu a influenţat nici cantitatea de informaţie şi nici dimensiunile amintirilor sale, mult mai bogate şi mai ample decât ale lui Negruzzi. Cu toate acestea, unele probleme mari ale „biografiei" „Junimii" se află numai în memorialul celui din urmă, şi lucrul este de la sine înţeles: numai Iacob Negruzzi putea vorbi, în modul cel mai autorizat, de Înfiinţarea societăţii literare, Procesul lui Maiorescu, Tipografia Societăţii „Junimea", Convorbiri literare. Astfel, cele două Amintiri... se întregesc reciproc. Şi nu numai ca informaţie, ci şi ca spirit şi stil. Ambii scriitori apreciază fenomenul la mult timp după stingerea lui, însă în timp ce Panu e, prin situaţia sa, detaşat, de o obiectivitate ce neutralizează zelul fostului junimist, dar şi privirea prea aspră a dizidentului şi adversarului, topindu-le într-un entuziasm rece, Iacob Negruzzi vede lucrurile întotdeauna din interior, ca „actor" — cum însuşi îşi- spune —, un acteur ă chaud, putem zice, care nu se mai poate detaşa, lăsînd în seama posterităţii sarcina de a aprecia obiectiv „piesa în care a jucat un rol de căpetenie". Această situare se traduce într-un stil participativ şi liric —• exclamativ, nesupărător însă, întrucît nu vine în discordanţă cu văicărea „piesei", si nici cu aceea a „actorului" — amindouă de o însemnătate superlativă. Indiferent dacă relatează momentele cele mai bune ale „Junimii" (şi ale biografului ei) ori pe cele critice, Amintirile din „Junimea" degajă acelaşi adînc şi emoţionant sentiment al făptuirii în grup, pe care; nimeni nu l-ar fi putut exprima cu mai multă îndreptăţire şi fericire, fiindcă nimeni nu a fost mai implicat şi „dizolvat" în viaţa grupării ca Iacob Negruzzi. De aceea ultimele sale cuvinte dinainte de căderea pentru totdeauna a cortinei. încărcate de o emoţie gravă, au cadenţa solemnă a expresiilor-efigie menite a intra definitiv în istorie : „Cînd privesc înapoi, la viata trecută a «Junimii», mă conving pe deplin că o asemenea societate nu s-a putut forma decît prin concursul unor împrejurări cu totul deosebite. A trebuit să se întîlnească într-un oraş do provincie un număr de bărbaţi tineri, la care plăcerea literaturo], şl îndeobşte a ocupaţiilor intelectuale, să fie deopotrivă vie. Aceştia au trebuit să fie într-o situaţie materială independentă, aşa ca să aibă de unde ajuta pe alţii tineri, lipsiţi de mijloace, ce le păreau a avea talent şi sîrguinţă. A trebuit ca membrii «Junimii» să-şi recunoască deplin, meritele unii altora şi ca nici un sentiment de invidie, cit de ascuns, să nu turbure seninătatea constantă a relaţiilor lor. Condusă de asemenea bărbaţi şi în asemenea împrejurări, negreşit că societatea a putut ţine atît timp, chiar lipsindu-i desăvârşit orice organizare exterioară. Dar împrejurări identice mise vor mai repeta uşor în viaţa unui popor, şi de aceea o a doua ediţie a unei asemenea societăţi va fi poate cu neputinţă în timpuri viitoare," Scrise la multă vreme după trecerea celor relatate, ne-am fi aşteptat ca timpul să fi şters sau atenuat în Amintiri... unele reproşuri la adresa dizidenţilor şi dezertorilor. Dar nu s-a întîm-plat aşa, fiindcă Iacob Negruzzi poate ierta orice, în afară de păcatul capital al apostaziei. De aceea, prezentarea pe care i-o face lui A. D. Xenopol, de exemplu, este plină de aciditate malignă şi nedreaptă. Trecerea timpului, aducînd cu sine şi schimbări .în ierarhia literară, a influenţat însă opinia memorialistului asupra marilor scriitori ai „Junimii", care este sigur că la data desfăşurării evenimentelor era alta. Este cazul lui Eminescu si Creangă, cărora le rezervă spaţii ample şi o admiraţie (mai. ales în ce-1 priveşte pe primul) supremă. I s-a reproşat totuşi că i-a minimalizat pe cei doi mari scriitori, şi obiecţia XLVI XLVII o îndreptăţită. Insă nu trebuie să facem din ea un esenţial cap de acuzare. Căci memorialistul depune tot efortul de care este în stare spre a arăta valoarea acestora, iar dacă nu reuşeşte, faptul se datorează distanţei care separă valoarea marilor scriitori de putinţa de cuprindere a lui Iacob Negruzzi (în definitiv, aceeaşi şi în memorialul lui G. Panu). In ce-1 priveşte pe Creangă -— cel mai înşelător geniu al „Junimii" ! — Negruzzi nu este, în epocă, singurul păcălit. Cît despre Eminescu, îl acceptă ca pe cel mai mare poet al românilor, dar se simte bine, din tonul în care memorialistul scrie despre Aleesandri, că pentru el tot bardul a rămas cel mai mare. Nici aici, aşadar, nu trebuie căutată obiectivitatea. Aceasta c de găsit în portretele unor scriitori mai mărunţi ai grupării, a căror operă şi autoritate nu-1 apasă, şi în creionarea cărora teama de a nu da prea puţin sau prea mult nu-1 persecută (N. Nicoleanu, N. Skelitti, M. Cerkez, Scarlat Capsa, N. Gane, Anton Naum şi alţii). în astfel de pagini stă şi ce are mai bun arta memorialistului : reţinerea şi notarea trăsăturii in-dividualizantc, dozarea discretă a simpatiei cu maliţia, a duioşiei cu ironia şi umorul subţire. Anton Naum are „un aer de distincţie foarte .caracteristic, el e zgîrcit la vorbă, sobru de gesturi, totdeauna elegant îmbrăcat, timid, melancolic şi mizantrop. Mult timp Naum a avut o antipatie contra «Junimii», fără a-şi da seamă pentru ce, poate numai de frica introducerii unui element nou în viaţa sa..." Ca scriitor, Naum „e poate ultimul reprezentant al clasicismului pur. Din autorii clasici, greci, latini şi francezi, nu-1 poţi scoate. Aceasta e statornicia şi exclusiva sa hrană intelectuală. Cu Horaţ se scoală, eu Virgiliu petrece ziua, cu Boileau şi Andre Chenier se culcă" etc. Pe aceeaşi treaptă artistică stă relatarea unor întîmplări specifice redactorului asaltat de colaboratori veleitari, dar tenace, sau a unor scene din şedinţele „Junimii", de la aniversări şi banchete (precum acela, de pomină, din anul 1867, prelungit pînă a doua zi, cînd petrecerea continuă astfel : „Carp, ameţit de tot, se culcă pe vreun ceas, şi deşteptîn-du-se, reîncepu a bea, deveni sentimental şi se puse să îmbrăţişeze pe toţi ceilalţi, făcîndu-le declaraţii de eternă amicic ; Leon Negruzzi se făcu bătăios şi căută ceartă prietenilor, învinovăţin-du-i că i-au şterpelit pălăria, care nu se mai afla nicăieri. El se credea într-un restaurant şi, adresîndu-se servitorilor, le cerea întruna socoteala finală şi un cognac; Burghele şi Bernhard tur- nau pe gît pahar peste pahar, în linişte, bucurîndu-se de veselia celorlalţi, iar Aleesandri, retrâgîndu-se între 5 şi 6 din ziuă şi văzînd cercul aşa de restrîns, îşi exprimă mirarea cum de tinerii din ziua de azi se culcă aşa de devreme şi gustă aşa de puţină băutură".). Pline de spirit sînt şi fişele biobibliografice din Dicţionarul „Junimii"1, originală scriere ce completează în mod fericit Amintirile... şi pe care „notaru coresp. eternu" n-a încetat să o întregească, pînă cînd, rămas singur supravieţuitor al marii generaţii, s-a hotărît a o publica (în Convorbiri literare, 1924—1925). Dicţionarul... furnizează informaţii despre fondarea şi evoluţia „Junimii", grupuri şi ierarhii, tradiţii, expresii consacrate („de rigoare"), porecle, formule memorabile, date despre revistă şi despre rubricile ei, informaţii biobibliografice despre toţi junimiştii, inclusiv despre aceia care „n-au scris niciodată nimic". Combinaţiile lui Negruzzi pe această temă sînt inepuizabile^. Tele-mac Ciupereeseu „n-a scris niciodată nimic. Dar se susţine că ceteşte clin vreme în vreme". Constantin P. Constantinul „n-a scris niciodată nimic, dar e şi mic de stat". Ion Foti „n-a scris niciodată nimic. Unii zic că ar 11 vorbit o dată". Vasile Ionescu „nu vorbeşte nici un euvînt, dar meditează" etc. Ca şi în proza sa de observaţie, reţine gesturi şi replici originale, ticuri. Ni-colae Mândrea „avea tot feliul de gesturi şi apucături ciudate, de ex. : strîngea mîna în aer înainte de-a o întinde cuiva; saluta înainte de a deschide uşa odăici unde era să intre şi altele, începea convorbirile sale- cu cuvintele : «pst, domnule...» şi sfîr-şea fiecare frază cu unul sau mai multe «etc, etc.»". Excepţionale prin verva lor umoristică sînt portretele în racursi ale lui Th. Burada, P. Carp, Gheorghe şi Leon Negruzzi, V. Pogor, precum şi portretul pe care autorul şi-1 face sieşi. Iacob Negruzzi a avut dintotdeauna pasiunea teatrului, pc care şi-a manifestat-o ca actor amator, ca cititor şi spectator sistematic, ca traducător (a transpus în româneşte aproape tot teatrul lui Schiller, săvîrşind un preţios act de cultură), în fine, ca autor dramatic. Genul către care .s-a simţit chemat a fost comedia, pe care a cultivat-o în mai toate formele ei, de la 1 Puţin cunoscut pînă ra reproducerea lui de către Corneliu Simionescu, în ediţia citată. 2 Cf. Al. Piru. Din umorul lui Iacob Negruzzi, în voi. Varia [I], Bucureşti, Edit. Eminescu, 1972, p. 125-127. XLVIII XL1X proverbul dramatic -şi opera bufă Ia ampla comedie de moravuri si caractere. Prima sa piesa, proverbul împăcarea (publicată in 1866 în Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, apoi în Convorbiri literare, 1867), scrierea sa de debut totodată, este ele fapt pretext al unei dezbateri de idei pe tema relaţiei dintre generaţia tînără şi cea vîrstnică. prezent şi trecut, inovaţie şi tradiţie, încheiată printr-un pact ce rezumă concepţia socială şi culturală a evoluţiei organice, la care autorul subscrie încă din prima lui tinereţe. Cele două personaje ale piesei (Doamna Cîmpeanu — o femeie instruită, din înalta societate, şi Costrel — un tînăr proaspăt înapoiat de la studiile ele drept din străinătate), altor-ogo-uri ale scriitorului, rezumă „împăcarea" în aceşti termeni : „Doamna Cîmpeanu : Mărturiseşti că tinerii pot învăţa încă mult de la bătrîni ; că timpul de faţă trebuie să fie copii ascultător al trecutului ? Contrei: Mărturisesc din toată inima! Dar nu tăgăduiţi că nici trecutul nu are euvînt a despreţui pe prezent. Tinerii au păşit un pas mai departe spre progres, pe care bStrînii, departe de a-1 «îndemna, trebuie să-1 recunoască. Doamna Cîmpeanu : Cită vreme nu se vor depărta de esperjinţa trecutului. împăcarea e gata '.". Se înţelege că piesa — satiră, totodată, a maniei străinismului în moravuri, limbă, literatură —• contează numai ca un document al concepţiei despre civilizaţie şi cultură a autorului, nu şi ca operă literară. Tot în 1867, dramaturgul publică în Convorbiri, O poveste piesă într-un act, ce preludează comedia Amor şi viclenie u'toi îndrăgostiţi care nu vor să-şi arate unul altuia iubirea smt făcuţi să şi-o mărturisească după ce ascultă „povestea" cu „Trufaşei" şi „Mindrulica", împăcaţi de o zînă). Intriga este puerilă, dar are meritul de a fixa un motiv pe care atît comediile ulterioare, cit şi romanul îl vor dezvolta : acela al cuplului erotic. Compusă pe un subiect împrumutat, comedia în trei acte în versuri Amor şi viclenie (1870) vrea să ilustreze ideea mai generală că „nu buna-credinţă, ci numai viclenia / în lume izbuteşte". Personajele piesei sînt naturi complementare, ca şi acelea din Mihai Vereanu. Mărturisindu-i dragostea. Costin culege indiferenţa iubitei sate. Elena. înstrăinat o vreme, acesta se reîntoarce însoţit de Oonrad, prietenul şi mentorul lui în ale iu- birii, care-1 învaţă arta „vicleniei". Ajutaţi de Aurica, isteaţa servitoare a Elenei şi a sorei sale, Esmeralda. cei doi pun la cale o seamă de scene menite a demasca adevăratele sentimente ale Elenei faţă de Costin şi ale Esmeraldei faţă de Oonrad, îndrăgostit subit de aceasta. Comicul, de situaţie, rezidă în imbro-glio şi qui-pro-quo şi în jocul bine condus al aparte-urilor. Stilistic, piesa este eteroclită, altern înd registrul liric cu cel iro-nico-umoristic, după cum îndrăgostiţii îşi spun deschis şi patetic iubirea (în tirade de un retorism adesea supărător) sau mascat şi persiflant, atunci cînd se află faţă-n faţă. Astfel, Amor şi viclenie este semnificativă pentru acea epocă de creaţie în care autorul ţine cu orice preţ să alăture satirei şi comicului un pan-uant melancolic. Nelipsită de artificialităţi de expresie (ea apelativul „amorul vostru, doamnă", ce a atras ironia comentatorilor, de la A. D. Xenopol şi Eminescu la K. Lovinescu), această creaţie dramaturgi că rămîne, prin formula oi stilistică şi prin versificaţia fără rimă, o experienţă originală în comedia română a epocii. Proba iubirii face. dc asemenea, obiectul piesei într-un act A*u le juca cu dracul (1879). o comedie bine construită şi scrisă cu nerv. Pentru a se convinge că femeia de care e îndrăgostit iî iubeşte, un bărbat (llerbeeeanu — numele sugerează naivitatea ovină) îl pune pe credinciosul său amic (Timur) să o curteze. Rezultatul este că acesta se indrăgosteste cu adevărat, de unde şi replica finală — un proverb cu sens de memento : „...să învăţaţi că, nepedepsit, nimeni nu poate să se joace cu dracul !" Paralel, se desfăşoară istoria similară a servitorilor (Măndi-ţa, Zarzavat, Conduliei), în. replici savuroase, bazate pe forme dc limbă vorbită, populară. Vn conflict erotic are la bază şi opera comică în trei acte Beizadea Epaminonda (1885), pusă pe muzică dc Kduard Caudel-la. Piesa vizează moravuri specifice epocii fanariote, unul dintre acestea — luarea de mită — fiind explicat de Mucalidi. aghiotant al „bizdadelei", în acest mod : „Filotim este cînd se dă... fiindcă... pricepi... nu se poate altfel... aici în ţară totdeauna trebuie să se dea.,, altfel nu faci treabă." Intenţia satirică redusă şi comicul facil, vodcvi.lesc, al tuturor aestor piese sînt depăşite de comedia în patru acte O alegere la Senat (1878), care preludează de aproape earagialiana O scrisoare pierdută (1885) şi anticipează, într-o anumită măsură (prin psihologia personajului principal, lancu Păltinaş, şi a ma- LI mei ueesluia, Zoi ţa), comedia Titanic-vols a lui Tudor Muşatescu. Cu un nex dramatic strîns, O alegere la Senat satirizează moravurile electorale ale vremii, aducînd în scenă o mare varietate de personaje. Conflictul confruntă trei generaţii : bătrîna Zoiţa, o conservatoare ruginită, femeie ambiţioasă, aliată cu nepotul ei, Leon Teoveanu — un caracter abject, de intrigant şi de trădător ; Păl-tinaş şi Aspazia (soţia sa), oameni aşezaţi şi de bună-credinţă ; Zulnia (fiica lui Păltinaş) şi Andrei Mirtescu, tineri oneşti, cu vederi liberale. Mai apar : Gavrilaş Simconovici, tipul oportunistului, făgăduind tuturor votul său, ca si părintele Gavril; răzeşul bogat Ilie Rogojină, prolitind cu isteţie vicleană de situaţiile create ; avocatul Dudulea, redactorul ziarului Salvarea patriei, — un Caţavencu avânt la lettre. Discursul prin oare a-cesta vrea să determine alegerea lui Păltinaş trimite nemijlocit la cuvîntarea electorală a eroului caragialian : JGesticulînd).: Hm! Hm! D-nilor alegători! Hm, hm! A sosit momentul ca ţara, în suveranitatea ei, să se pronunţe asupra destinelor sale. Momentul este solemn ! Să ne gândim cu maturitate înainte de a hotărî. De la votul d-voastre va atîrna menţinerea sau căderea patriei noastre. [...] Finanţele sunt ruinate prin delapidările guvernului actual, şcoalele zac în ruină, administraţia e coruptă, căci cei de sus sunt corupţi. [...] în politica exterioară umilinţă, înlăuntru jaf şi abuz, ţara este la marginea peirii... Noroc însă că avem un bărbat care [...] fără cel mai mic interes este gata să se jertfească pentru ţară, care a zis totdeauna, care zice şi acum : să pier eu, dar ţara să fie salvată ! [...] El va îndrepta finanţele, va face ca pensiile să fie plătite la vreme, ce zic ? să fie mărite ; şcoalele se vor înmulţi, administraţia va fi bună şi toţi cetăţenii vor fi mulţămiţi. Chiar natura va ţine cu dînsul, căci ca ţine cu cei drepţi. Ploile vor înlocui seceta, mana va fi generală în toată ţara !..." Iar declaraţia de amor pe care Leon o face Aspaziei e în spiritul înfocatelor jurăminte ale Iui Rică Venturiano : „Da, am o inimă pasionată,, care nu judecă. Cînd iubesc, inima mea nu mai cunoaşte nici o stavilă, ci, ca o flacără împinsă de vint, mă arde pe mine şi arde tot împrejur [...]. Dc mult compătimesc cu suferinţele tale." etc. LII Asemănările cu piesele lui Caragiale nu trebuie însă supralicitate ; fiindcă, mai degrabă decît influenţei, ele se datorează fondului referenţial comun de care au beneficiat cei doi dramaturgi şi depozitului tematic şi tipologic al literaturii epocii şi al celei imediat anterioare (cîte din aceste teme şi tipuri nu sînt de găsit în dramaturgia comică a lui Aleesandri ?). Meritul lui Iacob Negruzzi nu este în primul rînd de a fi inventat, cît de a fi ţinut „calde" unele subiecte, situaţii şi personaje, în aşteptarea maestrului. Apoi — se înţelege de la sine —, deosebirile sînt mult mai însemnate decît similitudinile, dată fiind diferenţa de viziune. La Iacob Negruzzi o viziune îngăduitoare şi meiioristă asupra lumii (sfîrşitul comediei sale ilustrează, într-adevăr, biruinţa adevărului), la l.L. Caragiale una dură, care nu lasă nici o speranţă (finalurile sale sînt, cum se ştie, false happy-end-wri, semnificînd o cădere şi mai afundă, grotescă). Iacob Negruzzi a mai scris cîteva piese de teatru. în colaborare: opera bufă Hatmanul Baltag (1884), dimpreună cu l.L. Caragiale (partea lui Negruzzi sînt cupletele), şi revistele umoristico-satirice Nazal ! (1886) şi Zeflemele (1889), în colaborare cu D. R. Rosetti. Acestea cuprind aluzii spirituale la stări de lucruri contemporane, instituţii politice şi administrative etc. Publicistica literară a lui Iacob Negruzzi este prin excelenţă una militantă, înţelegînd prin aceasta că e pusă în slujba ideologiei şi acţiunii junimiste. Ideile sale literare nu sînt originale. Recrutate din fondul teoretic comun al „Junimii", acestea sînt însă bine înţelese, mai ales în consecinţele lor practice. Niciodată Negruzzi nu face dizertaţii teoretice de dragul teoriei, ci, după modelul maiorescian, pentru a fixa o bază principială acţiunii sale critice, întotdeauna cu obiectiv precis. Vorbeşte de gratuitatea artei şi condamnă în principiu intruzia politicului în literatură, pentru a respinge sistematic, ca redactor, literatura de circumstanţă şi inferior-moralizatoare. Crede însă în rostul moral al artei, pe care il vede, ca şi Maiorescu, în eliberarea de egoism, şi consideră „contemplarea frumosului" drept „cea mai nobilă ce o gustă omul, căci e cea mai neinteresată, cea mai dezlipită de individualitatea sa".' îi acordă însă şi o funcţie naţională, patriotică. Cercetînd, într-o privire fugară, prezenţa .„elementului estetic" la popoarele civilizate din antichitate şi epoca modernă, el constată uriaşul rol 1 Elementul estetic, în Convorbiri literare. VI, nr. 3. 1 iun. 1872, p. 127. LIII jucat de artă în lupta pentru unitatea politică a grecilor, italienilor, germanilor, unitate precedată şi determinată de cea spirituală, săvîrşită de arte şi literatură. Pe aceste raţiuni se bizuie îndemnurile sale la cultivarea frumosului printre români, pledoaria pentru un repertoriu dramatic naţional — teatrul fiind prima instituţie chemată a „lăţi gustul estetic, a educa poporul pentru gustarea frumosului" — şi critica spectacolelor cu piese străine mediocre şi rău jucate. Din acelaşi motiv, îi critică pe scriitorii care prezintă „o lume necunoscută numărului celui mare a poporului" şi laudă poeziile lui Aleesandri şi legendele istorice ale lui Bolintineanu, inspirate din ..izvor naţional". Con-statind. în epoca modernă, o ..înverşunare pentru mănţinerea principiului de naţionalitate", Iacob Negruzzi dezaprobă categoric icleea cosmopolitismului (în prelegerea introductivă la ciclul junimist de conferinţe pe tema „elemente naţionale", al cărui rezumat îl publică în Convorbiri1) : „Apropierea deosebitelor popoare prin uşoara şi răpedea lor comunicare, elementul universal al comerţului, care joacă un rol atît de însemnat, lăţirea grabnică a ideilor peste toată suprafaţa pământului au făcut pe cîţiva cugetători să creadă că deosebirea dintre popoare este idee învechită şi stricăcioasă [...]. însă faptele timpului nostru au dovedit că ideile cosmopolite erau contrare naturei omeneşti" (de pildă, „practica dovedeşte [...] pe fiecare zi că [...] forma de stat a fiecărui popor este un product al propriei sale vieţe"). De aici, şi în spiritul criticismului junimist al doctrinei „formelor fără fond", Iacob Negruzzi porneşte diatriba împotriva importului de instituţii politice, administrative si culturale, care pune în primejdie „principiul naţional", mărind totodată „depărtarea unei clase puţin numeroase a societăţii ele numărul cel mare al poporului, de neliniştea şi suferinţa lui. obştească". Pe aceleaşi premise ideologice se desfăşoară şi susţinuta acţiune a lui Iacob Negruzzi pentru apărarea şi cultivarea limbii naţionale. Este una din temele fundamentale ale publicisticii sale. în buna tradiţie creată de generaţia Daciei literare şi ■ în consens eu gîndirea junimistă, el vede în limbă „cel mai trainic element, cea mai puternică temelie a naţionalităţii române". De aici înverşunatul război pe care scriitorul îl declară stricătorilor de limbă, de orice fel : latinişti, franţuziţi, germanofili : „Este 1 Convorbiri literare, VIII, nr. 1, 1 apr. 1874, p. 37. foarte trist de a vedea că mulţi, tocmai din acei ce au nesfîrşit cuvîntul «naţionalitate» in gură şi se laudă cu simţirile lor naţionale, ne sfărâmă limba părintească, elementul de naţionalitate cel mai puternic. A nu învăţa limba poporului, a nu-ţi da osteneala să pătrunzi firea ei adevărată, ci a o privi ca o jucărie pe care toţi au dreptul să o sfâşie după plac este fapta unui om ce nu respectează deloc naţionalitatea sa" (Scrisoarea III). Limba este un organism natural, cu legi specifice şi obiective pe caro filologul şi scriitorul trebuie să le înţeleagă şi să le urmeze în logica lor firească, nu să le siluiască prin iniţiative subiective aberante. Cele cinci Scrisori (publicate în Convorbiri, 1877} dezvoltă — cu un remarcabil bun-simţ filologic şi o fină ureche lingvistică — asemenea idei, pe baza cărora autorul face o critică sistematică a abuzului de străinisme în lexic. Criteriul inspiraţiei naţionale, alături ele acela al corectitudinii limbii, guvernează şi aprecierile pe care I. Negruzzi le-a făcut în varii ocazii asupra unora dintre scriitorii români. El împarte literatura română modernă în trei perioade (în funcţie de care îşi orientează şi judecăţile do valoare) : „întăia s-ar compune din autorii cc au scris cam pană la anul 1830 şi ar cuprinde unele încercări în limba română, după secule de decădere ; a doua ar merge pană la anul 1848, timp în care se făcuse cunoscuţi publicului Eliad, Alexandrescu. Negruzzi, Aleesandri, Donici, Bolintineanu şi alţii, autori plini de entuziasm şi de merite ; a treia — timpul modern, începe cu o confuziune fără margini în idei şi în limbă. Spiritul reformator introdueîndu-se între români, cu o violenţă şi pripă fără ezem -piu, tineri ieşiţi de prin şcolile Apusului râspîndesc nenumărate mici scrieri, fără idei originale, într-o limbă puţin înţeleasă de popor, şi, cu toate aceste, plină de pretenţiune şi de afectare".1 în această ultimă etapă autorul înscrie şi devierile lingvistice ale lui Heliade şi Bolintineanu. Avînd despre generaţiile anterioare aceleaşi idei pe care le împărtăşeau toţi corifeii „Junimii", Iacob Negruzzi se vădeşte, totuşi, mai generos în aprecieri atunci cînd scrie despre cutare scriitor din trecut. Articolele sale (care nu au o valoare exegetică, analitică, rămînînd la judecăţi generale şi de bun-simţ) sînt înseninate ca pură prezenţă în paginile unei reviste conduse de criterii atît de avare în ce priveşte selecţia vechilor valori. Cum spuneam, 1 Alexandra Chrisoverghi, în Convorbiri literare, VI, nr. 9, 1 dec. 1872, p. 256;. LIV LV în acest gest transpare situaţia lui Iacob Negruzzi de legatar spiritual al generaţiei tatălui său şi a lui Aleesandri şi de om de legătură între vechea direcţie şi noua orientare, junimistă. Apar astfel sub semnătura sa scurte articole referitoare la Gh. Asachi, O. Negri, Al. Hrisoverghi, D. Balet, A. Sihleanu, Danii] Scavinski, Cilibi Moise, Gh. Creţeanu şi alţii, într-o epocă în care multe dintre aceste nume erau uitate. In repetate rînduri scrie despre Aleesandri (cu o constantă devoţiune şi admiraţie) şi despre Costache Negruzzi, lăsînd mărturii preţioase asupra omului. Ca redactor al Convorbirilor arc ocazia să scrie necroloagele tuturor apropiaţilor săi din „Junimea". Dincolo de încărcătura lor emoţională, acestea prezintă, ca şi Amintiri din „Junimea" şi Dicţionarul „Junimii", o valoare documentară, girată de strinsul contact al autorului cu scriitorii în cauză şi de talentul său de evocator şi portretist. In Academie s-a referit laudativ la nuvelele lui Brătescu-Voineşti şi lna preţuit pe Delavrancea, nu numai ca scriitor, ci şi ca orator, susţinînd că şi dacă nu ar fi scris nimic, tot ar fi trebuit să fie primit în înaltul for cultural : pentru talentul lui de vorbitor. Iacob Negruzzi a lăsat o operă complexă, semnificativă atît pentru rădăcinile lui paşoptiste, cît şi pentru epoca în care a scris. Liant al „Junimii", el este totodată o verigă între literatura trecutului şi „noua direcţie". Creaţia sa de tranziţie priveşte înapoi în timp, către generaţia Daciei literare, şi înainte, spre marii creatori ai „Junimii" şi chiar dincolo de ei, fiind o tipică operă de continuator şi de precursor totodată, dintre acelea fără de care marile culmi ne-ar părea iviri inexplicabile şi nu previzibile salturi calitative într-o evoluţie firească. Prin amestecul indiscernabil de tradiţie şi inovaţie, această operă este dintre cele mai relevante pentru caracterul organic al literaturii române. Ea continuă genul satirei şi al epistolei îmbogăţindu-ie registrul tematic, preia modelul fiziologiei literare şi îl depăşeşte printr-un conţinut şi o tehnică nuvelistică, propunând o problematică acută şi variată, ce va preocupa şi în continuare proza noastră realistă, contribuie la anevoiosul drum de perfecţionare a romanului românesc, continuă tradiţia satirică a teatrului comic aducînd, în acelaşi timp, teme noi, din care unele se vor dovedi fertile şi mai tîrziu. Comparat uneori cu scriitori productivi şi eclectici, dar minori, precum Baronzi, Pelimon şi Gran-dea, Iacob Negruzzi îi depăşeşte nu numai prin valoarea mai ridicată a operei, ci şi prin aceea că se înscrie mai profund în- tr-o tradiţie, intuind, în acelaşi timp, liniile de forţă ale evoluţiilor viitoare. Posedînd aşa-numitul simţ comun, care 1-a ţinut întotdeauna departe de exagerări, Iacob Negruzzi a fost un spirit critic echilibrat şi constructiv, de un patriotism adânc şi neexclamativ, constituindu-se ca o reacţie la excrescenţele declamatoare .şi sterile. Prin rolul său în închegarea şi dăinuirea „Junimii" şi prin îndelungata-i muncă de redactor al celei mai importante reviste literare româneşti, el ni se impune ca o excepţională figură de activist cultural, păstrînd, graţie devotamentului său adevărat şi, dezinteresat, o mereu actuală valoare de exemplu. NICOLAE, MECI1* LVI NOTA ASUPRA EDIŢIEI Poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, conducător ai cetei mai importante reviste literare din cultura românească, membru fondator, corifeu şi, tot el, memorialist al „Junimii", Iaoob Negruzzi a fost o personalitate complexă, care a adus o contribuţie substanţială la dezvoltarea literaturii române din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Istoria literaturii 1-a reţinut in primul rînd ca pe un excepţional animator şi organizator, iară a cărui pricepere, perseverenţă şi generozitate revista Convorbiri literare n-ar fi dobîndit gloria de care s-a bucurat în cea mai însemnată perioadă (1867—1895) a îndelungatei ei existenţe. Creaţia sa literară, mai modestă, relevă, în secvenţele ei într-adevăr izbutite, un talentat observator socio-moral, dotat cu un remarcabil spirit critic, un scriitor înzestrat cu un desăvîrşit simţ al limbii. Memorialistica, publicistica şi bogata sa corespondenţă, pe lîngă calităţile artistice, deosebite în cazul celei dintît, se impun şi printr-o inestimabilă valoare documentară, fundamentală pentru epoca marilor clasici. Toate acestea îndreptăţesc cu prisosinţă realizarea unei ediţii ample a operei lui Iacob Negruzzi, mult mai cuprinzătoare decît cea care, cu un deceniu în urmă, îi readucea în actualitate doar titlurile cele mai reprezentative (Iacob Negruzzi, Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţată de Corneliu Simionescu, Bucureşti, Editura Minerva. colecţia „Biblioteca pentru toţi", 1970 ; voi. I : Copii de pe natură ; voi. II : Amintiri din „Junimea"). 'Deşi la rîndul ei selectivă, prin forţa împrejurărilor am putea spune, pentru că Iacob Negruzzi a scris mult şi inegal, ediţia noastră, prevăzută a apărea, în trei volume, intenţionează să ofere o imagine completă a întregii activităţi literare a scriitorului, să ilustreze, cu texte definitorii, toate compartimentele creaţiei sale originale. Astfel, primul volum este consacrat în. exclusivitate scrierilor beletristice, volumul al doilea va cuprinde. LIX memorialistica şi publicistica literară, aici aflîndu-şi locul textele referitoare la „Junimea" şi la Convorbiri literare, iar ultimul volum va însuma corespondenţa emisă. Pentru toate scrierile din primul volum, ca text de bază a fost folosită ediţia definitivă, în şase tomuri, apărută sub supravegherea autorului : Iacob Negruzzi, Scrieri complecte, Bucureşti, Editura librăriei Socec şi Comp., 1893—1897 ; voi. I : Copii de pe natură. Scrisori, 1893 ; voi. II : Poezii, 1894 ; voi. III : Mihai Vereanu. Primblări prin munţi, 1895 ; voi. IV : Teatru, 1895 ; voi. V : Pe malul mării. Din Carpaţi. Traduceri din Sehiller, 1896 ; voi. VI : Traduceri din Sehiller, 1897. Cu foarte rare excepţii, aceste texte au fost publicate mai întîi în Convorbiri literare, ap'oi, unele din ele, în trei volume anterioare Scrierilor complecte : Poezii, Bucureşti, Llbrar-editor Socec şi Comp., 1872 ; Mihai Vereanu, roman, Iaşi, Tipografia naţională, 1873 ; Copii de pe natură, Bucureşti, Editura librăriei Socec şi Comp., 1874. între versiunile din Convorbiri şi din aceste trei volume, pe de o parte, şi cele din ediţia definitivă, pe de alta, nu există deosebiri esenţiale de conţinut sau de formă, aşa încît nu am considerat necesară operaţia de înregistrare a variantelor, relativ puţine si nesemnificative. în afara eliminării erorilor evidente sau a numeroaselor greşeli de tipar, consemnate dealtfel şi în erate, modificările operate de autor sînt de natură mai ales fonetică şi relevă un anumit regres al pronunţiei regionale moldoveneşti în favoarea normei literare. Pentru scrierile din volumul al doilea, ca texte de bază au fost folosite ediţiile : Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", Bucureşti, Editura Viaţa românească, [1921], de unde se reproduce memorialistica (Amintiri din „Junimea" şi Din copilărie); Iacob Negruzzi, Scrieri complecte, voi. I, Copii de pe natură. Scrisori, Bucureşti, Stabilimentul grafic 1. V. Socec, 1893, de unde se reproduce ciclul Scrisori, pe care il integrăm publicisticii literare, deşi a apărut printre operele beletristice. Restul textelor se reproduc din publicaţiile periodice în care au fost tipărite (Convorbiri literare, Analele Academiei Romane etc). întrucît autorul nu şi-a strîns niciodată publicistica în volum. în ceea ce priveşte volumul al treilea, corespondenţa sc reproduce exclusiv după manuscrise, cu excepţia cazurilor cînd autografele unor scrisori edite nu ne-au fost accesibile, textul fiind transcris, în aceste situaţii, după versiunile existente. Probleme mai delicate de alcătuire a sumarului ne-au fost puse la primul volum, c.el de beletristică. Criteriului valoric, care a guvernat permanent selecţia, i l-am asociat pe acela al ilustrării tuturor genurilor cultivate de scriitor, din dorinţa firească de a prezenta, sub toate aspectele ei viabile, o vastă operă literară, recepţionată pînă acum unilateral. Pe lîngă unanim apreciatele Copii de pe natură, de exemplu, sau pe lîngă comedia satirică O alegere la Senat, înrudită vizibil cu O scrisoare pierdută, pe care o precede cu vreo şase ani, am socotit util să includem în ediţia noastră şi romanul Mihai Vereanu, primul roman junimist, marcat net de ideologia societăţii ieşene, precum şi pagini de un interes aparent mai restrîns : cîteva titluri semnificative din poezie, comediile „de salon", cu subiect erotic. Amor şi viclenie (în versuri) şi Nu te juca cu dracul (în proză), cele mai izbutite dintre impresiile de călătorie. Volumul cuprinde, aşadar, o culegere destul de largă de texte din întreaga serie a Scrierilor complecte. Ordinea titlurilor antologate nu o respectă însă decît parţial pe aceea din ediţia de autor, dictată, pare-se, de raţiuni strict tipografice, prevalînd asupra celor tematice sau cronologice. Noi am adoptat principiul convenţional (şi tradiţional) de sistematizare a materialului pe genuri literare. Astfel, în prima secţiune a volumului, cea de poezie, sînt reproduse, selectiv, ciclurile de versuri : Poezii lirice, Idei şi maxime, Balade, Satire şi Epistole (din voi. II de Scrieri complecte); în a doua secţiune, cea de proză, sînt reproduse, integral, ciclul Copii de pe natură (din voi. I — în ordinea stabilită de autor), romanul Mihai Vereanu (din voi. III) şi „fragmentele" memorialului de călătorie Din Carpaţi (din voi. V) ; în secţiunea a treia, cea de teatru, sînt reproduse, integral şi în ordine cronologică, comediile Amor şi viclenie, O alegere, la Senat şi Nu te juca cu dracul (din voi. IV). în ceea ce priveşte transcrierea textelor, conform practicii curente de editare a clasicilor, am aplicat normele ortografice în vigoare, străduindu-ne să respectăm formele de limbă — fonetice, gramaticale şi lexicale — specifice scriitorului şi epocii. De la bun început trebuie însă să precizăm că, în cazul particular al lui Iacob Negruzzi, aspectul lingvistic relativ unitar al scrierilor beletristice (reproduse după ediţia de autor) îşi schimbă complet înfăţişarea, în sensul unei pronunţate inconsecvenţe, atunci cînd se au în vedere publicistica literară şi, mai ales, corespondenţa, redactate într-un foarte lung interval de timp. Prin- LK LXI tipiile de transcriere adoptate de noi încearcă să ofere un text autentic, care să reflecte particularităţile de limbă şi de stil ale scriitorului în toate etapele activităţii sale creatoare. Aplicarea normelor ortografiei actuale în situaţiile cînd am considerat că nu avem a face cu fapte de limbă specifice scriitorului, caracteristice epocii sau ilustrând o realitate lingvistică regională, a determinat următoarele schimbări faţă de textul de bază : — ă a fost transcris î (â) în cuvintele : când ) cînd, încăt y încît, românesc ) românesc, sfânt ) sfînt, vănînd ) vînînd. — ca fost transcris ă în cuvintele a căror scriere cu ' Din Carpaţi; Amor şi viclenie; O alegere la Senat. LXIV C-da 5682 coala 5 LXV In încheiere, ne facem plăcuta datorie de a mulţumi, încă o dată, şi pe această cale, tovarăşelor Elisabeta Brâncuş şi Cătălina Poleacov, de la Editura Minerva, pentru generozitatea şi competenţa cu care au sprijinit, permanent, realizarea ediţiei noastre. A. N. şi N. M. POEZII LIRICE ...ascoltate in rime sparse il suono. Di quei sospiri, ond'io nudriva il core In sul mio primo giovenil errore Quand' era in parte altr'huom da quel ch'i' sono. Petrarca DOUA VIEŢE Două vieţe omul măsoară Cît timp urmează cărarea lui ; Una în lumea cea din afară, Alta-n ladîncul sufletului. Cea din afară, blinda, senină, Mi-a dăruit-o al meu destin, Dai- cea din suflet de lupte plină, De griji 'amare şi negru chin. Precum sărmanul Iar' de vedere Ce lume, oameni văzu în vis, Cînd se deşteaptă simte-n durere Noaptea ce-apasă ochiu-i deschis ; Sau cum & murii puternici valuri Adine din funduri s-azvîrl spumînd Ş-apoi sfărmate de nalte maluri Iarăşi în mare reead gomînd ; Aşa din mine visuri frumoaso, Aspirări mîndre sumeţ pornesc, In curînd însă neputincioase De^a lumii proză crud se zdrobesc. Nimic de-aceste nu ştie însă Vîrtejul lumii nepăsător, Jalnice ciuturi, lacrimi ascunse Singuri sînt triştii mărturii lor. 5 LA PÎRAU De ce, copilă dulce, cufunzi a ta privire în limpedele unde a cestui lin pîrău, Te uiţi făr-încetare, perdută în gîndke, Cum apa cristalină oglindă chipul tău ? La mine iah, te uită, în ochiul meu priveşte, Ceteşte-n al meu suflet ce arde de amor Şi vezi adine într-insul cum lin el oglindeşte Imaginea ta dulce de mii şi miii de ori. Pîrăul curge, curge şi unda-i nu s-opreşte In care dinioarea tu chipul ţi-iai văzut, Şi apa trecătoare în taină te-amăgeşte, Dintr-însa chipu-ţi dulce în grabă s-a pendut, Dar sufletu-mi statornic etern nu via mai şterge Imaginea frumoasă ce-ntr-însul s-a oprit, Şi anii ce se schimbă şi timpul ce tot merge Din el nu pot s-alunge un chip aşa iubit. Spune-mi, asta o vrei tu ? Ea zîmbind răspunse : Nu '. Cum, tu vrei ca în durere Şi etern muncit de chin Viaţa mea să fie fiere, Fiere-amară şi venin, Spune-mi, asta-i voia ta ? Ba zîmbind răspunse : Da ! Nu, nu este cu putinţă. La ce spui nu te gîndeşti, Asta nu-i a ta voinţă, Mult iubită, tu glumeşti ! Nu-i aşa, răspunde-md tu ? Insă ea, zîmbind, tăcu. AUR ŞI ARGINT Spui că tăcerea este de aur, Cuvîntul însă iar fi1 de-airgin't. Mi^ai dat, iubită-, grămezi de aur. O, dă-mi o dată un dram de-argint! RĂSPUNS Astăzi, dragă, spune-mi mie-, Tu ce-atîta te iubesc, Vrei ca dulcea mea soţie Să visăm un vis ceresc, UN TOPORAŞ Cufundat în suvenire, Pe cîmp verde mă primblam 6 7 Şi cu trista mea gîndire în trecut mă întorceam. Cum la chinurile-amare Din trecut mergeam gîndind, Pintre iarb-o mică floare Văzui vesel răsărind. Şi perdut în cugetare Toporaşul am zdrobit, Dar deodată cu-ntristare L-am cules şi l-am privit : Toporaş, sărmană floare, Spune, cum ai meritat Aşa tînăr în picioare Fără mil-a fi călcat ? L-al meu pept, floare uscată, De-acum afl-un adăpost Căci ca tine sfărâmată A mea inimă a fost : Zîmbea veselă şi jună Viaţa dulce cînd perdu ; Cu-a mea inimă-mpreună, Biată floare, plîngi şi tu ! PROZA SI POEZIE Şi eu, ca mulţi alţii, Am fost fericit. Am iubit odată Si am fost iubit. Dulcea mea simţire însă m-a lăsat Şi nici o cîntare Nu mi-a inspirat. Anii se trecură Şi nefericit Eu am iubit iară Şi n-am fast iubit. Atunoea puternic Am fost inspirat Şi de-a mea durere Mult, mult am cîntat. Ferucirea-i proză Ce trece curînd. Ea este comună La toţi pe păniînt. Dai' nefericirea E un dar ceresc Ce numai poeţii, Aleşii, simţesc. ÎNTOARCEREA Tînăr de vîrstă şi de simţire Şedeam odată lîng-un izvor Şi lăsam ochii ş-a mea gîndire Să rătăcească pe placul lor. 8 9 Vedeam o moară oare pluteşte Pe rîul verde ce alerga Ş-o roată matre cum se-nvîrteşte C-un jalnic vuiet în unda sa, Şi peste apă dealuri plăcute împodobite cu mii de flori., Pe^a sale coaste turme tăcute Şi sus pe ceruri fantastici nori, Iar înspre sară, din depărtare, Un gingaş fluier se auzea Sunînd o dulce, dulce cîntare Ce-adîntc în suflet îmi pătrundea. Un ce atuncea fără de nume, Un straniu, matre, puternic dor De pe pămînfturi spre-o 'altă lume Lua cu mine un tainic zbor. De-atunci de^a rîndul ani mulţi zburară Şi ltumea-ntreagă am colindat Păn' ce destinul m-aduse iară Lîngă pîrîul cel încîntat Şi iar mă pusei ca mai înainte Pe malul verde lîngă izvor, Lăsînd ochirea şi a mea minte Să rătăcească pe placul lor Ş-a mea ochire revăzu iară Plăcute dealuri cu mii de flori, Turme tăcute, roată şi moară Şi sus pe ceruri fantastici nori, Şi iar pe-un fluier în depărtare Un dulce cîntec am auzit Tot ca-nainte, nici o schimbare — Ah! Numai dorul n-a mai venit ! GOANA Aleargă, aleargă, fugare focos, Pe valea întinsă, prin codrul frunzos, Aleargă, goneşte în zbor neoprit Cum zboară gîndirea-mi spre chipul iufbit ! Nu luoe pe ceruri a llunei zîmbire Ce-odat-a fost martur 1-a. noastră iubire ? Aleargă, aleargă, fugare iubit, Căci, iată, atingeam limanul dorit ! Ce fulger deodată nainte-mi luceşte ? O casă albie în cîmp se zăreşte, Te-opreşte, fugare, din lung zborul tău Puternic se bate, ah, sufletul meu ! Grozavă-ndoială, ce negru venin Tu verşi deodată în gîndu-mi senin ! Găsi-voi credinţă, găsi-voi uitare ? Răspundeţi, o, vînturi, cu-a voastră suflare ! Dar nu! Necredinţă chiar dac-oi afla, Cunosc ce-i durerea, dar nu ştiu răbda. Mnaştepte uitare-, m-aştepte amor, Urmează, fugare, sălbaticul zbor ! 10 11 TABLOU SONET Apus de soare -Palide raze Blînd colorează întinsa mare. În somn grădina pare cufundată. N-auzi pe .ramuri nici o păserică, încet din flori parfumul se ridică Si al meu suflet dulce îl îmbată. întreaga fire, Aer şi undă Se acufundă în adormire. Ce punct în zare Alb străluceşte ? Un vas pluteşte în nemişcare. Şi gîndul meu se-ntoarce-n vremi trecute, Imagini vechi mainte-mi se arată Atît de vii precum au fost odată Şi ce credeam din minte-mi dispărute. Văd oare dulci şi seri încîntăloarc, Văd zile negre, chin şi desperare Şi printre ele-un chip plin de mîndrie. Zîmbesc acestor visuri de juneţă Ş-apoi m-afund cu-ncetul în tristeţă Gîndind 1-a lumii nestatornicie. UNEI FEMEI Cîte sunt daruri divine cu toate ai fost înzestrată, Mîndră eşti oa Junone, ca Vene re eşti de frumoasă, Nobilă, naltă în cuget, oa înţeleaptă Minerva. însă ah ! ca Diana eşti rece şi nesimţitoare. 12 13 IDEI ŞI MAXIME Avânt donc quo dY-crire, apprenez â penser. Boileau Un vis e fericirea : visăm neîncetat Cînd vom ajunge scopul pe către l-am sperat C-atuncea vom găsi-o ; avînd ce am dorit, Vedem că ea acolo n-a fost de întâlnit Şi eu melancolie ne-ntoareem în trecut, Visînd la fericirea ee-odat-am fi avut. Căci palid e prezentul : trecut şi viitor Le colorăm în visuri cu verde-nfloritor, Şi cînd 'atingem malul eternului abis, Vedem că fericirea şi viaţ-au fost un vis. Fruntea împovărată de veacuri şi de furtune Trist în jos spre pământ pleacă bătrânul stejar Dar de jur împrejur, păzite de largile ramuri-, Mii de mlădiţe răsar, vesel spre ceruri privind Precum pe teatru, aşa în .lume Unul e rege împurpurat, Ostaş e altul cu falnic nume, Filozof unul, altul bogat. Dar cum pe urmă, cînd strălucire, Hol, nume, haine a părăsit, IV Rămîne numai, plin de-amărire Biet comediantul nefericit, Aşa privirea mai adâncită Şi-n lumea noastră de-i cufunda, O, ce mizerie nemărginită în orice suflet tu ai afla ! v Vă miraţi că în petreceri la vecini şi la vecine Dimineaţa, ziua, sară îl găsiţi necontenit. Dar, sărmanul, ce să facă ? Dacă singuir e cu sine, Sindrofia-i pre comună să nu moară de urît. Vin Zadarnic cu putere ţii ochiul tău închis : De te-ai trezit din somnu-ţi, s-a dus frumosul vis. Zadarnic doruri stinse recheamă vocea ia : Amorul din cenuşă nu poate ren via. X De simţi vro bucurie, la nime să n-o spui, Ci cu lăcăţi de-aramă în suflet s-o încui, Căci fără de păsare, de nu cu pizmuire, Priveşte reaua lume înalta-ţi fericire. De .simţi vreo durere, tu iarăşi să n-o spui, Ci tot aşa puternic în suflet s-o încui, Căci iar' de îndurare, de nu cu mulţămire, Priveşte reaua lume a ta nefericire. XI Pentru atîta necaz şi grijă, şi chin, şi durere Crezi tu, sărmane poet, că slava te va răsplăti ? O, speranţă deşartă, o, amăgire amară ! Slava vei dobîndi-o cînd singur nu vei mai fi ! XII Cum priveşte spectatorul Care şede-n depărtare Comedia şi decorul Ca o lume de-ncîntaire, Astfel în copilărie Cînd privim în viitor Visăm numai feerie, Poezie şi amor. Dar actorul precum ştie Că pa lat uri aurite Sînt în loc dc feerie Pînzi şi scînduri zugrăvite, Aşa noi la bătrâneţe, Cînd actori am devenit, Vedem scena tristei vieţe Ca decor rău zugrăvit. XIII CATRA AMICI Unui' clădeşte fantastice lumi Melpomena măreaţă, Se desfătează un altul în braţele Venerii dulce, Mândră coroană încinge pe fruntea ta Calliope, Eu melancolic visez cu Erate simţitoiarea. XIV Toţi sunt răi şi lumea-i saca, Nu-ncetezi a tot strigai, Vezi cu tine de te-mpacă Şi cu toţi te-i împăca'. 18 19 xv De ai o idee, în scris s-o pui îndată, De ai o iubită, condu-o la altar, Căci, lesne treeînd timpul, iubita e uitată, Căci, lesne zburrînd gîndul, ideile dispar. xix Privesc cum luciul mării reflectă chipul meu, Privesc cum mă oglindă seninul ochi al tău. Dar mai adînc, în funduri, ce-ascund a mării unde ? Dar mai adînc, în suflet, o, spune-mi» ce s-ascunde ? xx Iubitul cu răceală tu vrei să pedepseşti, Copilă fără minte ! în peptul tău pedeapsa cum arde, nu simţeşti, Ca para de ferbinte ? XXI Şi oamenii, şi soarta de-or fi să te lovească. Mîndria, demnitatea să nu te părăsească : Mai bună e mizeria cu fruntea înălţată Decît cu înjosire mărirea cîştigată. Şi chiar de-ar fi să-ţi deie a vieţii fericire Nu merită ea toată o singură-njosire. Pe-amicie de te jură Să-i spui tot, tot ce gîndeşti : Laudă bunul, taci din gură Despre răul ce găseşti. xxiv Ce e, s-asculţi, mai bine : sau inimă, sau minte ? Totuna-i', vîntul soartei te mînă înainte ! xxvii Ca slabele furnice, ce făr' de încetare Lucrează-n neoprire şi vecinioă mişcare Ca în curînd să vadă că fructul muncii lor E spulberat deodată de vîntul trecător, Astfel a omenimii mulţime rătăcită La trudă şi orbire e vecinie osîndită. Dai' mîndru ca un vultur ce mai presus de nori Se-nalţă cătră ceruri în liberul său zbor Şi sus pe vîrf de munte cu linişte se pune, Privind sub el a lumii mişcatele fortune : Astfel e înţeleptul, al cărui gînd întins De trudă şi orbire rămîne necuprins. Ferice care poate — de mii de ori ferice — L-a-nţelepciunii culme în zbor să se ridice Şi din nalţimea-i mîndră să vadă-n nepăsare A omenimii oarbă şi mizeră mişcare. XXIII Cînd amicul te consultă Cum îţi place opul Său, Dacă-i bun, fă-i laudă multă, Nu i-o spune dacă-i rău. BALADE Gottes ist der Occident. Gottes ist der Orient. Goethe KAHER1 Pe-o peaitrâ mucezită, lîng-o moşche bogată, Acoperit cu zdrenţe un cerşetor zăcea, Şi veşteda iui faţă de ani era brăzdată Ş-a lui vedere scursă de mult acum era. Pe drum pe lîngă dînsul, cu păsuri regulate, Toţi bine-oredindoşii încet, tăcuţi treceau, Cu mmile pe pepturi şi frunţile plecate Spre templul rugăciunii pios se îndreptau. Şi păsurile line loveau a sa ureche, Dar nime spre bătrânul privirea nu pleca Şi nici da o pomană în mîna sa cea veche, Şi voaoea lui cu jale acest fel cuvînta : „— O, frate oare intri în templul de credinţă, Nu trece lîngă mine cu suflet nendurat ! Priveşte alba-mi frunte plecată de credinţă-, Priveşte cum izvorul vederii mi-a săcat î O, pune o pomană în astă veche mînă, Ce veştedă, zbîrcită, spre tine s-a întins ! Căci ea odinioară a fost a ta stăpînă Ş-a-ntregei lume Muri într-însa a cuprins. 1 Kaher a domnit în Bagdad pe la anul 950 d. C. Istoricul arab care a descris istoria acestui calif îl citează ca exemplu de deşertăciunile lumii şi nestatornicia soartei.f1) 25 Calif am fost odată, ş-al meu grozav renume Pe-atripa biruinţei zbura îndepărtat, Puternica mea voaee cutremura o lume, Regi şi-mpăraţi la tronu-mi supuşi s-au închinat. Aveam o mândră faţă şi ochi plini de scîntei, Vedeai de bogăţie palatul meu gemând, Copii aveam oa îngeri şi multe dulci femei, Slăvit ca şi profetul eiram pe-aoest pămînt. Dar vai ! împins de-un demon, eu, crud, fără de lege, A buniului meu frate eu tronul am răpit Şi gheare înspre dânsul întins-am sacrilege Şi-n a lui Alah templu pumniaru-mi l-a lovit. De-atunei ani făr' de număr trecut-au peste mine Şi fiece minută un secul ia ţinut, Zdrobit şi orb sunt astăzi, şi moartea nu mai vine Să-ngroape amintirea grozavului trecut. O, frate, înspre mine privirile senine Le pleacă şi nu trece cu ochi nendurător, Azi june eşti şi mândru, dar mini poţi fi ca mine, Căci nime nu cunoaşte ascunsul viitor !" Astfel gemea bătrânul, dar toţi cu-nfioratre Şoptind : „Kaher ! Kaher !" fugeau cu grabnic pas Ş-intrau în templul sacru să spele-n închinare Aspectul cel sinistru oe-n minte Ie-a rămas ! MERVAN Vîntul muge, Calul fuge Peste cîmpuii, peste văi, Coama zboară, Foc şi pară Străluoeşte-n ochii săi. „— Mervan, Mervan iubite, ah, groaza mă săgeată ! Nu vezi în urma noastră eunuchii mii de mii ? Ca de-o semînţă neagră cîmpia-i presurată, Trimişi sînt să ne prindă d-emirul, morţi sau vii !" „—■ Fatime, blândă floare, fiorii tăi alungă, înaltul ne protege profet al Iui Alah. Nu este cal în lume ce ar pute s-ajungă Fugaru-mi ce se trage din mândrul Abdalah î" El zice, puncturi negre se perd în depărtare Precum -a nopţii umbre se perd în zori de zi Şi fug, şi Înainte se-ntinde oa o mare Nemărginit pustiul cît ochii pot zări. Vîntul muge, Calul fuge Pe pustiul cel întins, Coama zboară, Foc şi pară Ies din ochiul său aprins. 27 „—■ Mervan, Mervan iubite, nu vezi colo în zare Spre noi cum se răpede un tigru încruntat ? Şi jur în jur pustiuri... nu e nici o scăpare, Aice sub năsipuri mormîntul ne-i săpat !" „—• Zadarnic, o, Fatime, de spaimă eşti cuprinsă, De-un braţ eşti apărată vînjos şi bărbătesc Ş-o spadă ţin în mînă ce-n veci n-a fi învinsă Cît va privi cu milă spre noi un ochi ceresc." El zice, înspre fiară fugarul său porneşte Şi-n gura-i spumegîndă el spad-a împlîntat. Un muget de durere... roş sîngele zbucneşte, Fugarul peste fiară lung zborul şi-a urmat. Valuri groase, Năsipoase Tai-al calului picior, Iar din soare Arzătoare De foc raze se cobor. „— Mervan, Mervan iubite, ah, sufletul meu arde ! Eu simt în pept al setei jăraticul aprins, De ce vrăjmaş profetul n-a vrut ca să am parte Să ard în închisoare de-amiorul meu atins !" «,— Profetul mica iarbă nu vrea să vestejească, Ci grabnic îi trimete un nor răcoritor ; Şi ţie, cea mai rnîndră din fiori-, să nu tînjească, Nu-ţi va trimete cerul un răcoros izvor ?" El zice şi, aproape ca prin minuni, răsare în mijloc de pustiuri rai dulce, înflorit, Cu apă răcoroasă, cu flori mirositoare, Cu fructe aurite, cu arbori de umbrit. Răcorite, Liniştite Trec trei umbre-acum în zbor. Dar se-ntinde Mai feibinte Vînt grozav şi arzător. — Mervan, de ce sălbatic priveşti în jur de tine, De ce în a ta faţă tot sîngele e-nehegat, De ce-ţi tremură braţul cînd toate au mers bine, Acum cînd de primejdii profetul ne-a scăpat ?" „— Fatime. vai 1 iubită, nu si mii eu greu suflare Pămîntul cum încinge sălbaticul S.amun, Nu vezi cel munte negru cum vine-n alergare S-acopere pustiul... ProlVle drept şi bun !" EI zice-, peste lume o noapte se coboară : Cel munte groaznic, negru eo»ujungo pan' la nor Aproape-i, mai aproape, sălbatic mii dc fiore Din somn trezesc pustiul cu strigătele lor. Şi vîjie şi tună, se-nallă, se cufundă, Pustiu, pământ şi ceruri în unu s-au unit ; Zadarnic cată ochiul prin noapte să pătrundă. Profetul a sa frunte în cer a încreţit !... 28 SATIRE în versuri rid şi-n suflet plâng relele năravuri. Antloh Cantemir C-da 56S2 coala 7 SATIRA I LIIXITA La jocuri:eu Luxiţa ades mă întîlncam, Cînd ea era copilă şi eu copil. eram. Aveam în tot momentul certări şi împăcare Şi-ndată după lacrimi urma o sărutare (Ah, ce nevinovată !) şi joc şi nebunie Din nou îşi luau cursul cu vechea veselie'. 1 Aşa mulţi ani de zile cu drag s-au sti'eeurat ■ Păn' tată-mio odată deoparte' m-a chemat Şi c-o figură gravă — nu voi uita în Veci ' Cum m-am simţit privindu-1 cuprins de fiori reci'— îmi zise că e timpul să-ncep să'învăţ carte Şi c-am "să plec e-uh dascăl-în alte ţări, departe, • - Spre miazănoapte unjde la şcoală voi fi dus. ' Plecai, sosii şi cartea în mînă mi s'-a pus. Aveam nu ştiu cîţi dascăli, dar dintre toţi mai mult Pe unul cu perucă îmi era 'drag s-ascult:: El ne spunea istoria poporului roman, Cum, mic întăi la număr*; al lumii suveran A izbutit s-ajungă- prin jertfă, vitejie, Năravuri oţelite, virtuţi, statoimlicie; 1 ' Cum au învins în'luptă întregul'Univers • • ■ •• Eroi a căror mume etern va'fi1 neşters . " Cît s-a-nvîrti pământul ; cum tot aşa de mari - Ca Bruţii,' S'cipionii, şi Fabii* şi Cesati • ' Au fost ş-a lor matrone : Cornelia măreaţă, •- Lucreţia ce'; însăşi .curmă :a--sa viaţă' ■ Spre,a-şi.scăpa virtutea, Virginia murindă Cu zîmbetul pe buze şi Poroia.cea-blinda, . !:. . 33 Veturia superbă şi Clelia vitează... Eu ascultam aceste într-o visare treaza Şi sîngele în mine ferfoea ştiind că noi Din aste eroine şi din aceşti eroi Ne tragem, primind astfel în dreaptă moştenire Străbuna vitejie, virtute şi mărire. Ţinur-aceste visuri cît viaţa mea şcolară. Iar cînd veni momentul ca să mă-ntorc în ţară, Nu ştiu de ce Luxiţa în minte rnii-a venit, La oare-atîta vreme eu n-am mai fost gm-dit. Acuma e frumoasă desigur, ziceam eu — Dup-al meu plac în minte f ormînidu-mi chipul său -E mare, învăţată şi... poate, cine ştie De nu este menită s-o caut de soţie ? Abia întors mă dusei cu pas nerăbdător S-o văd. Şedea culcată pe~un jilţ legănător O tînără femeie în haină de mătasă Bogată, iar alături deschisă sta pe masă 0 carte franţuzească de Ponson du TerraiV. Cu graţie nespusă mişca un eventail Să-şi răcorească faţa, ş-într-o oglindă mare Ge-i reflecta- tot trupul, privirea-i tînjitoare S-oprise mulţumită. în oel întăd moment Ea se uită 1b mine c-un ochi indiferent, Iar după ce mai lungă îmi dete o privire, Văzui zburînidu-i dulce pe buze o zîmbire ; Ea mă recunoscuse, ş-îndatâ îmi întinse Mînuţa pai-fiumată,. dar de abia Sr-atinse A degetelor virfuri de gura mea sfioaisă, Simţiri mă străbătea şi dukâ şi fioroase. Ea începu a spune c-un glas plăcut, subţire De dorul să mă vadă, de-a noastră dispărţire Ce-a fost atît de lungă, de jocua'i, nebunii Cu care umpleam ziua pe cînd eram copii Şi alte lucruri multe; iar eu tot -ascultam. Căci nu puteam -răspunde de mult ee mă uitam La ochii săi cei negri umbriţi ou dese gene, La guta cea micuţă, la mîndrele sprincene, 1 Ponson du Terrail, romanţier francez, autorul multor sc eri de o morală toarte uşoară. La două mici gropiţe ice se forma-n obraz, Cînd surîdea, la albul şi gingaşul grumaz.1 Aşa stăteam pe scaun., privind cu îneîntare, Cînd auzii deodată un gemet ş^o strigare Alături, ş-o fetiţă atunci zvîrlind o uşă Se răpezi în casă trăgînd o căţeluşă De coadă, după diinsa : ţip*i dc-ţi ora milă Căţelul, dar mai tare striga awt copilă. — Cum poţi pe căţeluşă aisttfel a chinui ? Mustră Luxiţa (aspru. — ■ Nu face sluj Fifi, Răspunse copiliţii, îi zic dc două oare Şi tot nu vrea ! - - Hai, kis-o alici şi ieşi afară ! Apoi ridieînd glasul strigă : Dadaie, vină, Pe Coca2 ia-mi de-aicea şi du-o în grădină ! O zdravănă muiere pe lux* Intră în casă Şi, îidicînd de umeri pe Pafta fuirtoawă Ce se zbătea în braţe-i eu ţipete urninirv Şi-i zgî-ria obrazul, o duNe-ndat-Hifară, — A oui e oopiiliţa ? atunci ani întrebat. — A mea, este făcută ou-ntâiuil meu bărbat, Luxiţa îmi răspunse şi gingaş pe Fifi, Ce se văita cu jale, pe braţe o sui'. — Ah ! Aţi fost măritată şi soţul v-a murit ? Am zis cu simpatie. — Ba nu, m-am dlspărţlt După doi ani de zile. O ! dacă rmâ tratam Cu acel urs sălbatic desigur că muream. Era un drept Othelo bărbatul meu întfli... —■ Ce feli, plin de mirare atunci o întrebai, De ce numiţi întâiul pe-acel gelos bărbat ? Dup-aşa scurtă vreme cumva să fi urmial Un altul* ş-însoţită aţi fi... —- Bla nu, am fost, Căci din nenorocire căzui peste un prost Ce da în gropi, sărmanul : amic intim era Cu omul ce-mi luasem şi oa să pot scăpa Eu am ales în grabă un şi mai rău stăpîn : 1 în versiunea din Convorbiri literare, intre acest vers şi ce] imediat următor e intercalat : „La braţele plinuţe şi mai presus de toate La sînişoare tainic sub haină desemnate" (n. ei.). 2 Coca, nume dezmierdător ce se dă copiilor în clasele superioare. Uzitat numai în Moldova. 34 35 Tot anul sta la ţară, vorbea numai de fin, De vite, grîu şi pluguri, cit ziua e de mare; ': Încît de la o vreme simţii o desperare . -; în suflet şi mă dusei, dar cu-ndăr-ătnicie Copiii cei cu dînsul vru să mi-i lase mie, încît am avut multe procesuri şi nevoi Păn' ce îl condemnară ca el pe amîndoi Să-i ţie şi să-i crească. O ! nu-i nimic mai rău Decit să ai a face cu omul nătărău ! ■ în vreme ce Luxiţa încă vorbea, simţii Un fel de ameţeală, atîţi bărbaţi, copii îmi încurcase mintea, dar ea, încet plecând Pe-un umăr capul gingaş şi spre tavan privind, îmi zise cu un zîmbet plin de melancolie : — Cînd va veni momentul iar o căsătorie Să-nchei, voi lua sama mai bine, negreşit. Nimica nu-i în lume aşa nesuferit Decît să ai procesuri, căci lesne te cununi', Dar- ca să te dispartă, pierzi două sau trei luni. De-aoeea păn-acuma tot nu m-am hotărît, Deşi cam mulţi mă roagă, din nou să mă mărit. Cînd auzii cuvîntul de înc-o măritare Şi de-o mulţime nouă de miri-, o-nfiorare îmi scutură tot trupul, încît m-am-depărtat... — O ! cît de rău îmi pare, mi^am zis, şi ce păcat ! Desigur că această frumoasă rătăcită De nimene în casă mai mult nu e primită, Căci cine-aoest exemplu ar da soţiei lui ? Dar care-mi fu mirarea pe urmă, cînd văzui Nu numai că purtarea-i nu-i discuviinţată, Dar chiar Că nu e altă femeie mai serbată în lume, la petreceri — şi cum s-ar fi putut Altfel, cînd toţi ca dînsa urmase în trecut ? Ici, într-o adunare de douăzeci părechi, Toţi soţii cei de-acuma fusese soţii vechi Nevestelor de astăzi a altor noi bărbaţi, Ş-aceştia nainte fusese însuraţi Cu gingaşele doamne a celor de întâi, încît în fapt făcuse schimb numai de femei. Şi cît de bine-, pacinic şi vesel trăiau toţi ! Soţiilor trecute acuma foştii soţi Făceau aprinsă curte, ş-obşteasca încuscrire Asigura succesul cu multă înlesnire. Colo era raportul ceva mai complicat : Văzînd c-a lui soţie amicul i-a furat, Bărbatul răpi fiica ce-acest amic avuse Din altă cununie trecută, cînd ţinuse Pe-o var-a sa primară, aşa încît uniţi Prin trei puternici lanţuri sunt ambii însoţiţi ; E socru unul ; altul e ginere, cumnat Şi văr şi, ce mai mult e, prieten înfocat : Cînd se-ntîlnesc pe stradă sar iute din trăsură Şi-n dulce îmbrăţoşare se pupă drept în gură, Încît te-nduioşează să vezi cît se iubesc. Jar dincolo trei-patru surori se dispărţesc De soţi, ş-aleg cu toate pe tot acel bărbat. Aflînd tîrziu acesta că nu este iertat Pe toate totdeodată să ia în cununie, Invită pe toţi verii ca are, ca să vie Şi de surori să cate : aceasta se şi face Şi două luni de zile cu toţi trăiesc în pace. Copiii, în atîte familii încurcaţi, Avînd trei nume unul şi altul patru taţi, Iar unchi, fraţi, veri mulţime, sunt foarte folosiţi : Fiind cu toată lumea de-aproape înwtiiţi., De dulcile bomboane şi jucării frumoase Ce-aduc atîte rude, văd pline a lor case. Petrecerile astfel le sînt asigurate, Dar creşterea prezentă mai multă greutate, Căci drept ş-îndatorire prea mai Iţi le -împârţesc. De-aceea cu plăcere taţi, mume se unesc S-arunce-nsărcinarea pe-un nepărtinitor. Acesta — îndeobşte un ager servitor Al cărui neam se trage din ţara indiană — Copiilor insuflă virtutea eetăţeann. Cu-acest mijloc părinţii n-au griji şi osteneli Şi, ce e mult mai practic, puţine cheltuieli. De altă parte ţara şi ea e bucuroasă Căci va ave o ginte onestă, viguroasă. în creştere, acesta-i sistemul cel comun. Nu vreau să-mi dau părerea de-i rău ori de e bun, Dar ceea ce înltr-însul nu vra ca să-mi convină 36 37 E că păstrăm legenda cu viţa cea latină. Ce-avem noi cu romanii ? Ei cînd se însurau Soţia pe întreaga viaţă şi-o luau. La Roma cea străveche, avem deplină ştire, C-a fost în şese secuii o biată dispărţire, Şi numele lui Ruga oe-ntăi s-a dizunit Ca un fatal exemplu în veci s-a pomenit.1 La noi ? cine nu ştie că este obicei Să schimbi cît poţi mai grabnic vro două-trei femei Şi că, de-am vrea bărbaţii cei simpli a nota Ce şi-au păstrat soţia, puţini am număra ? Lăsînd dar înrudirea cu Fabii, Scipioni, Noi s-o cătăm aiurea : la practicii mormoni Asemănare multă cu noi aflăm uşor : Se ştie cît de lesne un stat înfloritor Ei au format, puindu-1 pe baze de tot nouă. Exemplul lor ne poate sluji în multe nouă. Şi noi un stat puternic voind oa să formăm, Propun întăi de toarte oa să desfiinţăm A cununiei lege, căci pururea e bine A lepăda o formă ce-n seamă nu se ţine. Apoi, mormona ţară în urmă mult lăsînd, Să decretăm : Românii de-acuma liberi sînt De forme conjugale şi lanţuri părinteşti. Vor fi urmate numai acele legi fireşti Conform cu care, omul, bărbat cum şi femeie, Fără deosebire, pute-va ca să ieie Cum placul îi va zice ; copiii ce vor fi Vor fi lăsaţi în grija oricui va socoti. Astfel scăpăm de multe nevoi şi supărări : Nu vor mai fi lungi forme, nici binecuvîntări Pentru vecie date aceluiaşi bărbat Chiar cînd de-a patra oară acum s-a însurat. Nu vor mai fi dueluri, procesuri, timp perdut, Nici lunga îngrijire copiii de crescut, Nici certe conjugale şi, oe-i mai mult din toate, în loc de simulare va fi sinceritate. De-această stare astăzi nu prea ne depărtăm. Tradiţionala formă o dată s-o lăsăm Si vom intra în era cea nouă şi _ dorită Ce ţara ne va face, desigur, fericita Şi poate că exemplul ce-Europei noi vom da Va face-o statul nostru să-nceap-a imita. Curai ne trebuie numai, puţine opintiri S-om fi făcut un bine întregei omeniri. 1 Se zice eă întâia dispărţire la romani s-a făcut abia în sec. VI a.u.c. de către Calvisius Ruga. 38 SATIRA II LA CIŢIVA AUTORI CONTIMPORANI Adesa prin putere unită se-mplineşte O faptă ce pe unul îl sfarmă şi zdrobeşte. Ţiind de-ăceasta samă, Voi, într-o dimineaţă De blîndă primăvară2, cînd spre o nouă viaţă Renaşte-ntreaga fire, v-aţi zis ou înfocare : Ce perdem timpul nostru în stearpă izolare ? Să ne unim cu toţii, să facem, să lucrăm Ca nume şi onoare şi noi să câştigăm, Căci este trist, cînd anii puterii au ajuns, Să fie-al nostru nume în negură ascuns. De-aceea uitînd astăzi a noastre dezbinări Şi vechi neînţelegeri, şi lupte, şi ocări, Hai, camarazi, la lucru, la scrieri literare, Căci astea dintre toate par cele mai uişoare ! Aşa se născu foaia — ce nu vreau să numesc, Căci numele îl ştie poporul românesc. Dar dacă mi-aţi da voie, modest aş întreba (Nevrînd întru nimica s-ating pe cineva) 1 Mai mulţi scriitori din Bucureşti întemeiară în anul 1873 o revistă ştiinţifică şi literară eu numele Revista contimporană sub direcţiunea d-lui advocat Petru Grădi.şteanu. O recenziune scrisă de d. T. Maiorescu şi publicată în Convorbiri literare sub titlul Beţia de cuvinte, în care autorul critică cu mult spirit deosebite articule apărute în Revista contimporană, produse între ambele foi literare o polemică foarte aprinsă la care se interesă mai tot publicul cetitor din România. Satira aceasta se îndreaptă contra autorilor de la Revista contimporană. 2 Numărul 1 al Revistei contimporane au apărut în martie 1873. Puterile unite, oricît de numeroase, Pot în lucrarea minţii s-aducă mari foloase ? Desigur, braţe multe uşor vor ridica O sarcină ce unul n-o poate nici mişca. Dar goale, cît de multe şi fraze, şi cuvinte Pot sa compuie oare o pagină cu minlte ? Bărbaţi... naivi, în număr cît or voi de greu' (Nu fac aici aluzii, ferească Dumnezeu ■! Ci fac, precum mulţi alţii, o simplă teorie Oare, fiind iertată oricui, îmi e şi mie), Zic dar, cînd minţi... naive mai, multe s-ar uni, Comuna sărăcie ce poate întocmi ? Mai bine e atuncea, de mii de ori mai bine Să stele fiecare deoparte, pentru sine, Căci poate să rămîie în samă nebăgat, Din visul său poetic de nimeni deşteptat. Dar cînd în număr mare cu toţii întruniţi, Cu zgomot vin şi strigă : Cetiţi-ne, cetiţi ! Şi publicul s-adună, ceteşte şi... suspină Văzînd a lor produceri, atunci cine-i de vină ? Căci publicul e mare, într-însul sînt bărbaţi Ce, neputând să lese pe proşti necriticaţi, Dau golul lor pe faţă, crud, fără de cruţare... Dar simt aici nevoia a face-o comparare. în timpuri liniştite, cînd ţara e în pace, Negoţitorul harnic îşi vinde şi disface Din marfă pe cît poate şi cu folos lucrează O bună parte-a zilei, apoi, cînd înserează, Nevasta şi copiii în jurul său adună, Le spune de câştiguri, e plin de voie bună Şi nici nu se gândeşte la grije şi nevoi. Deodată însă sună un bucium de război, Se răspândeşte spaima şi mii de luptători Aleargă să respingă pe cei năvălitori. Chiar omul cel mai pacinic încinge-atunci o armă, Prin aer zboară boambe, clădirile se darmă Şi totul e în flăcări... iar bietul negustor Priveşte-a sa ruină cu ochi lăcramator Şi blastămă războiul grozav şi stricăcios : în chinul său nu vede eă-i rău trebuincios, Că-n focul ce oraşe şi oameni prăpădeşte 40 41 Spre o mai bună viaţă poporu-ntinereşte. Aşa, naiv autorul prin scrieri! ar dori, De nu folos, dar laudă să poată dobîndi, S-audă că în public de dânsul se vorbeşte Ş-a lui învăţătură de toţi se preţuieşte. Cînd, iaită, vinie-un critic, ca din senin furtună, Şi-ncepe să arate că scrierea nu-i bună, Că chiar nu ştie carte acel pretins autor Ş-a vrut să-nşăle-un public prea lesne crezător. Cum să nu strige-atuncea autorul furios Că criticul acesta e om periculos Gare-şi trădează ţara, huleşte cele sfinte !... Căci el simţeşte numai durerea sa fierbinte, Nu vede că săgeata ce-n inimă-1 loveşte îndreaptă pe mulţi alţii şi tuturor prieşte. O, voi ! De ce curmat-aţi tăcerea cea de aur, De ce cu lăcomie coroanele de laur C-o mînă imprudentă a smulge aţi voit Şi liniştea trecută astfel aţi risipit ? Ilustrule profesor1, ce demon, care toane Tenau îndemnat a scoate din vechile cartoane Acele mici notiţe din mîneci scuturate Cînd tînăr erai încă şi fără de păcate ? Fiind cetite numai pe băncile şcolare Puteau să treacă încă a tale comentare, Căci junele din şcoală nu critică, ascultă Şi ia de bună, poate, învăţătura multă Ce pare-a-fi ascunsă in frazele-ngîmfate Cu o figură gravă de dascăl declamate. Dar şi pe noi bărbaţii ai vra să ne^ameţeşti Cu sute de citate şi nume spanioleşti ?2 Credeai c-asupra noastră acele fraze goale Şi declamări tocite, ş-aluzii actuale ■lip MS + + ?• '£' Urechia' Profesor de literatură rorrmnă la Universitatea din Bucureşti, a publicat în Revista contimporană sub titlul Comentare la Miron CostinO) părţi din cursul ce ţinea la facil- W,,\D-, Urechia serie: „Nu, repeţim, Miron Costin nu este Willeharduin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines Moncad °Ca™p,?>2 MomZe-'> Z""'a. Garivay, Muntaner, Mariana, Vor face vreodată efectul de ştiinţă ? Ilustrule profesor, răspunde-n conştiinţă ! Şi tu, la păr albite1, care scriai odată O limbă nepocită, romană şi curată, Un stil, nu-nalt şi mîndru, dar nepretenţios, Cum te-au atras pe tine vârtejul furios A cestor strică-hmbă ? Cum ai alunecat Să te încurci, bătrâne, în stilul lor umflat, Cum ai putut acuma, vrînd să îndrepţi, strica Aceea ce-nainte scris binişor era2 încît vechiul Conachi pe care l-ai descris Nimica n-ar pricepe din cele ce ai zis ?3 Şi tu, ce-acum în vârsta cea matur-ai venit,4 Ce friguri literare prin vine ai simţit De laşi avocatura cu ale ei foloase Ca să-ntonezi pe liră cântări melodioase ? Mi-e frică, dar, mi-e frică să nu te-aud., o Petre ! La curţi şi tribunale pledînd în hexamefcre Cum Dositei bătrînul scria obicinuit5, încît judecătorul, în lacrimi şi uimit, După cîntarea-ţi dulce dreptatea va împarte, Iar nu după cum zice a legii aspră carte. Dar nu-i un sacrilegiu şi nu-i impertinent Să mă ating de oameni cu-asemenea talent, De oameni ce-au zis singuri, cu ton hotărâtor (încât a zice altfel e pre cutezător) 0-a u omorît în scrieri de cîteva mici file A altora grea muncă de şepte ani de zile ?6 1 D. George Sion. 2 D. G. Sion tradusese odinioară Le Misanlhrope de Moliere destul de binişor. în urmă însă, prefăcînd lucrarea şi introducînd nenumărate neologisme, îşi strică traducerea cu totul. 3 D. G. Sion' a publicat în Revista contimporană un studiu intitulat : Suvenire despre poetul Costachi ConachiA3) 4 D. Petru Grădişteanu, advocat din Bucureşti. 5 D. G. Sion, în studiul său asupra Iui Conachi, citind cîteva versuri de şase şi cinci silabe ale mitropolitului Dositei, zice că sînt hexametre şi pentametre !<4> 6 D. Pantazi Gbica, în răspunsuH5) ce face d-lui Maiorescu, scrie că „Convorbirile literare în toate numerele de şase ani încoace nu au avut nici a zecea parte din succesul unui singur număr din Revista contimporană". 42 43 Şi cine sînt eu care ? Un om ce ponigresc Tot ce e patriotic, tot ce e românesc, Un ignorant, un suflet perdut şi rătăcit, Un vînzător al ţării, un biet cosmopolit1 ! Iertare dar, iertare ! Retrag tot ce am zis. Talent aveţi cu toţii, frumos e tot ce-aţi scris. ■ Ilustrule profesor, cu geniu-nalt şi mare, Grozav sînt de profunde a tale comentare. E drept ce-ai spus ; bătrînul boier Miron Costin Concluzia ştiinţei moderne pe deplin, Nu numai c-a simţit-o, dar a întrevăzut2 Că va veni odată un dascăl priceput Ce-mprumutînd un nume de cronicar vestit3 Va şti ca să disţese Costin ce a simţit, Ba chiar va da pe faţă adînci tainele sale : Costin cum se plecase partidei liberale Ce-abie după lungi veacuri va fi înfiinţată ; Cum constituţiunea de el a fost visată, Şi cum în fond istoric'1 alăturea va fi Cu Buckle, Guizot, Draper, Cantii şi Thierry ! Vistiernicul Candeseu5 asemene va sta Ca un model de viaţa română, şi Dumas De-ar vrea încă o dată a seri pe Muşchetari Aici ar găsi tipuri de cai şi armăsari. Astfel a voastre scrieri miergînd din mînă-n mînă Vor rămîne eterne în patria română, Şi dacă după veacuri să fie ou putinţă Să părăsiţi o dată eterna locuinţa _ Si să veniţi în lume pe două sau trei oare, Atunci ati' vede ţara cea recunostiatoare Cum vouă tuturora v-a înălţat statuie într-un gigantic templu zidit de Cimabue.1 1 Scriitorii de la Revista coniimporanăi6) şi alţi amici literari de-ai lor ziceau că membrii societăţii „Junimea" din Iaşi sînt cosmopoliţi, trădători, care vor să vînză ţara nemţilor, au-stro-maghiarilor etc. ' " 2 D. Urechia scrisese că Miron Costin „au ajuns la conclu-ziunile ştiinţei, cu secule mai înainte de atîţi nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istorici, la apusul Europei". 3 D. V. A. Urechia a adoptat numele cronicarului Urechia tîrziu, cu ocaziunea mutării sale în Bucureşti. , 4 In fond. istoric, textual după d. V. A. Urechia. 5 Marele vistier Candeseu este numele unei novele*7) aşa-zise istorice, făcută de d. Pantazi Ghica, publicată în Revista * contimporană şi criticată de d. T. Maiorescu. .:•„• ,■ • 1 D VA Urechia, într-una din scrierile sa :im'abue,'nu ca pictor, ci ca arhitect vesLt. le sale anterioare, cita pe Cimabu 44 SATIRA IV [POLITICALK] Ce veste neaşteptată, Leandre, ani aflat, Tu stărui să te-aleagă judeţul deputat, Tu vrai, lăsînd a vieţii cîmpene desfătări, Să inJtri în vârtejul politicei mişcări ? O ! Cine-această oale snapuci te sfătuieşte Desigur e un duşman ce răul îţi voieşte : Un fruct este mărirea ce-nşală la privit Frumoasă-i este coaja, dar miezul putrezit. Şi mai intăi crezi, poate, că n-^ai decît a spune : „Sunt om cu-nvăţătură, onest, am gânduri bune, In sufletul meu arde a patriei iubire", Oa toţi alegătorii să vie-ntr-o unire Şi votul lor să-ţi deie ? O ! Dac-ar fi aşa,', Mai-mai că ţi-aş da pace, dair treaba e mai grea. De vrai să te aleagă, mai lasă din mîndrie, Măgulitoare, blândă, purtarea ta să fie, Prefectului te-nchină cu-adîncă umilire Şi-1 roagă să te ieiie sub nalta-i ocrotire. Şi oa să fii mai sigur de buna sa plecare, Fă să te recomînde ministrul cu scriLsoa)re. Apoi, luând toiagul, apuc-o la picior, Te du din oasă-n casă la oriee-jailegătoir, Şi nu uita ou dulce a tot făgădui Că-i face orice treabă ce ei vor porunci. Ici, unul îţi promite să-ţi deie al său vot De-i stărui să puîie în slujbă pe-un nepot Ce stă la el în casă. Proteguitul său Nu are nici o treabă şi a ieşit un rău : C-da 5682 coala 8 E mincinos şi leneş, beţiv şi jucător, De-aceea vrea să-1 vadă numit judecător, Ca astfel, avînd leafă, curînd să se-ndrepteze. Al doiie-ţi va zice că a să te voteze De-i vrea şi tu a-i face mai multe trebuşoare Ce are-n capitală : să-i pui procesu-n stare, Ce stă pendent la curte', apoi ne-ntîrziat Să-nchei alcătuire cu vreun advocat Din cei vestiţi la gură ; să mergi la visterie Să rogi să-i libereze o veche garanţie ; De titluri provizorii un sac îţi pune-n spate Ca în definitive să faci a fi schimbate. Şi cînd aceste toate la cale le vei pune Să stărui să-i voteze ş-o mică pensiune. Răsplată viitoare un altul nu-ţi pretinde : Iubind tocmala dreaptă, el bucuros se prinde Pe faţă a-ţi da votul, iar tu în schimb să-i dai Un stog de fîn, o brişcă şi o păreche oai. Al patrule, ce zilnic vo douăzeci jurnale Ceteşte şi-n veci pune a lumii trebi la cale, Cu o figură gravă de jude instructor Vra-ntăi a te supune la interogator : Te-ntreabă care planuri în gîndul tău găteşti Ca să-ndreptezi greşala politicei turceşti, De vrai ca arma-n mină să faci neatîrnare Sau tot ca păn-acuma prin foi făcînd zvon mare ?1 Ai să-i explici pe urmă mai bine cum s-ar face Ca lumea liberală cu papa să se-mpace ; Şi dacă între Chili şi între Paraguay Va izbucnii războiul, atunci ce gînduri ai, Cu care din aceste puteri voieşti să ţii Şi cui ai da atuncea un vot de simpatii ?2 Astfel de glasuri multe tu vrai să dobîndeşti, La toţi alegătorii ca slugă te tocmeşti, 4 v 1 Presaţi), foaia inspirată de d. V. Boerescu ne atunci mi nistru de Externe, sprijinea cu stăruinţă proclamarei indepenl denţtt romane pe cale de bună înţelegere cu Turcia (1874) 2 Aluziune la votul dat în 1870 de Adunarea român-i n,-m care s-au exprimat simpatii pentru Franţa în războiul franco Jferman vot ce a făcut mult rău românilor, înstrămtodu le vre" me îndelungată simpatiile Germaniei învingătoare Căci cine cînd votează gîndeşte serios L-al ţării bine numai şi nu 1-al său folos ? Dar lunga pregătire, să zicem, s-a sfîrşit Şi deputat din urnă te vezi acum ieşit. Sătul de-atîta trudă, cu-adîncă răsuflare L-ai tăi zici ziua-bună şi pleci la Adunare. Acolo gîndeşti sigur că vei găsi bărbaţi De-a patriei iubire puternic insuflaţi, Bărbaţi fără prihană, cu minte, cu lumine Ce fără alte scopuri voiesc obştescul bine. Dar mai cu adinei re purtarea lor priveşte Şi-ndată vei pricepe oricare cît plăteşte. Ici, unul — este Ghiţă - -■ cu fruntea ridicată, Cu nasu-n vînt, cu mîna pe masă 'apăsată, De-ndată ce şedinţa deschisă se dediară A şi luat cu'Vîntul pe cel puţin o oara, De orişiee-ar fi vorba : de căile ferate, De advocaţi, oştire, do universitate, De împrumuturi nouă, de legi financiaro, De libertatea presei, ce niu-i destul de mare... De constituţiune, interpelări, numiri, Politică externă, petiţii, mănăstiri, De poduri, de şosele, abuzuri şi anchete, De curţi şi tribunale, de şcoalele de fete, De orice s-ar atinge, El pururea vorbeşte Ca rîul ce tot curge .şi nu se mai opreşte. Şi spune, spune, spune şi/ răpede, şi multe : De vor sau nu vor alţii, El vrea să se asculte, Iar stenografi vo patru, din pieplb oftînd cu greu, C-o mină şterg sudoarea, cu alta scriu .mereu, încît a lui cuvinte ce zilnic sunt rostite, Şi-n Monitor pe urmă apar vai, tipărite ! Iar VZad, de altă parte, pe jilţu-i aşăzat Cu mînile-atîrnate., cu capu-n jos plecat, Prin gura-ntredeschisă suflînd în ritmu rar, în vreme ce pe frunte stropi gingaşi îi răsar, Pe ochi încet coboară pleoapele-obosite Şi dulce se cufundă în visuri aurite. Sărmanul ! Să vegheze şi ziua să mai poată, Cînd fără de odihnă petrece noaptea toată ? 48 49 Pe cînd limbutul Ghiţă în tot acel otel (Stînd chiar într-o odaie alăturea cu el) Cu gesturi la oglindă discursuri pregăteşte, Cu numeroşi prieteni, Vlad cârţile-nvîrteşte. De-aceea niciodată prin mintea lui nu trece Să afle-n Adunare ce lucru se petrece. Iar cînd, după discuţii, la urmă votul vine, Ca om de conştiinţă el pururea s-abţine. Ca argint-viul Mihu e-n vecinică mişcare, E la bufet acuma, acum în Adunare, Acuma pe la secţii, ş-oriunde se găseşte De deputaţi mulţime în juru-i întruneşte. La toţi le strînge mîna şi-i roagă să s-adune A doua zi la dînsul, căci are multe-a spune : Cum este ministerul compus nu este bine, Politica de astăzi întreagă nu-i convine, înuntru-i suferinţă, afară umilire : E timp să se atragă a obştiei privire La relele acesteia ; el le aduoe-aminte Cît ţara înflorită era mai înainte, Cînd el era ministru. Ici, mustră la ureche Pe unul, cum de uită credinţa lui icea veche, Iar cătră altul lasă să cad-îmcet din gură, Zîmbind cu bunătate, cuvîntul : prefectură ! Pe^al treilea cu vorbe viclene îl stîrneşte Spuind cum oarecare ministru-1 umileşte : Colo făgăduinţe, dincolo o mustrare, Ici dragoste de sine, la altul întărtare De ură sau de patimi, de orişice porneşte Pe oameni şi-i frămîntă, de tot se foloseşte. Dar ei nu ia cuvîntul în veci în Adunare Decît cînd este vorba de-un vot de răsturnare. Atunci, curmînd tăcerea, începe prin a spune Că scopul său nu este să fae-opoziţiune. Cu laude-a lui critici aşa-s de presurate, încît, dacă susţine guvernul sau combate, Abie o dă pe faţă a vorbei sale val : Aceasta se numeşte discurs ministerial. Iar zîmbitorul Sache cu ochiul urmăreşte Pe orişice ministru îndată ce-1 zăreşte. Se-nchină fiecărui din ei păn' la pămînt 50 Şi-i fericit de-i spune vreunul un euvînt. Iar cînd vreun ministru chiar mîna îi întinde, Un gîdil de mîndrie tot trupul îi cuprinde. La vot el niciodată nu vra să-nainteze, Păn' mai întăi ministrul nu merge să voteze. îndată după dînsul, păşind triumfător Aceeaşi bilă pune, în văzul tuturor. Nimic pe astă lume mai mult nu-1 măguleşte Decît cînd un ministru la masă îl pofteşte, Şi chiar dacă Ia prînzul domnesc este chemat, Nu doarme-o săptămînă de mult oe-i îneîntat. Statornic el păstrează aeeast-a lui purtare Cît vede că guvernul stă bine-n Adunare, Dar cum un ministeriu să cadă se găteşte, De-ndată a lui Sache iubire se răceşte. Atunci el stă-n rezervă păn' noul cabinet Se-nfăţoşează-n formă ş-apoi încet-încet S-apropie de-aeesta şi dulce îi zâmbeşte, De cel de mai ruamte el nici mai pomeneşte. Căci astfel făcu firea pe Sache din născare : Să ţie totdeauna cu cel ce e mai tare. Iar Dlrzu, dimpotrivă, cu aprigă figură, Cu fruntea încreţită, ou ochii plini de ură Şi capul între umeri puternic îndesat, în veci de un ministru nu s-au apropiat. Cînd dintre ei pe unul în oale întâlneşte, El fuge dacă poate, de nu, el îl izbeşte Cu umărul sau cotul, ca lumea să cunoască Că-n pieptul său nu intră simţire ciocoiască. El are suflet liber, independent, isteţ, De-aoeea simte, numai pentru cei maia, dispreţ. Oricare-ar fi ministru, pe toţi el îi combate, De-ar fi al său prieten sau însuşi «1 său frate, Totuna 1 Omul oare ministru a intrat în cel mai mare duşman al lui s-a şi schimbat. Cu ameninţătoare, teribilă figură, Cînd ia cuvîntul strigă că toţi miniştrii fură ; Cătră popor sînt vecinie tirani împilători, Iar faţă cu domnia mişei linguşitori. Cu pumnul bate-n masă în vreme ce vorbeşte Şi cu seîntei de ură la minister priveşte, 51 Cînd îl auzi te-apucă fiori de groază-n spate Văzind păn-unde merge umana răutate. De sunt aşa în parte, tu nu te amăgi Că totul împreună mai mult ar preţui ; Cînd vorba e de biruri, ce ţara-mpovărează, Vezi cum întreaga sală cu-ncet se deşertează : Doi-trei, rămaşi pe jilţuri, tot cască şi se-ntind Pe cînd alături vesel cei mulţi petrec glumind. Dar vie chestiunea cea ministerială Şi-i vei vede grămadă pe uşe dînd năvală, Căci, sau partidul liber, sau cel conservator, Sau orişicuCe nume, toţi tot un lucru vor : Cu nepăsare-n suflet de-a obştiei durere, Vor unii interesul, iar alţii vor putere. Iar tu, cu vorba dreaptă şi cugetul curat, Tu, ce urăşti cuvîntul cel neadevărat, Ce nu te poţi pricepe la intriga ghibace, în mijlocul acesta, Leandre, ce vei face ? De poate reaua pildă să te ademenească Şi dorul de mărire în peptul tău să nască, O, cît vei fi, amice, atunoea de jălit ! în arzătoare doruri grozav înlănţuit, De a înţelepciunii răsplată şi cunună, De liniştea de suflet atunci ia ziua-bună ! Şi tu, vîrît în intrigi, ici dulce măguleşti, Colo făr' de ruşine pe-amic îl ponegreşti, Alergi., strigi, rogi, te zbuciumi şi, cînd te crezi sosit. Din mîni fără de veste puterea ţi-a fugit. Dar zic că ţie soarta va fi mai cu priinţă Şi-ţi va-mplini în grabă puternica dorinţă. Ce faci atunci ? Amicii cîştiguri au să-ţi ceară. De-asculţi a lor îndemnuri, amar de biata ţară ! Iar cînd nu-i ţii în samă, iubiţii partizani Or vrea să te răstoarne sehimbmdu-se-n duşmani. De poţi să faci vrun bine, chiar cel mai mare fie, Vei dobândi printr-însul pizmuitori o mie, Prieteni abia unul, ş-acesta rareori, Iar vulgul, căscînd gura, va sta nepăsător. Aoeasta-i răsplătirea ce pe cei mari aşteaptă ! 52 Iar dacă birui-vai gîndirea ânţeleaptă Şi nu-i vina mărirea, vei sta în Adunare Prea rar cu bucurie, prea des cu întristare. Şi gîndurile rele voind a le uita, Petreceri vuitoare atunoe vei căta. în vreme ce acasă stă gingaşa soţie Şi creşte copilaşii ş~a ta gospodărie O face să-nfiorească sub paza-i neadormită, Tu-i risipi averea ou greu agonisită. Şi poate, cine ştie ?... Leandre, pricepi bine Că oe-am să spun acuma nu este pentru tine, Ci numai vorbă goală... şi poate, cine ştie ?... De nu-, de la o vreme, amabila soţie, Sătulă să se vadă tot singură lăsată, Cu lunile de-a rîndul de soţ nedizmierdată, N-a mai cunoaşte chipuri cum să se-mpotrivească La un amic ce-o roagă să o dispăgubeaseă; Căci mulţi sînt ce momentul plodesc cu nerăbdare Cînd deputaţii ţării purced la Adunare ! Dar mai repet o dată, Leandre, nu gîndi C-alunecări de-aceste uşor se pot găsi. Sunt rare-aceste pilde sau poate chiar nu sînt, Eu nu cunosc nici una, ţi-o spun cu jurământ ! Dar fără de aceasta : a stării risipire, Viaţa zbuciumată de palida-ngrijire, Amarul ce deşteaptă pornirea duşmănească Nu sunt de-ajuns cuvinte în cale să te-oprească ? Cu ce durere-atuncea îţi vei aduoe-aminte De viaţa fericită ce-aveai mai înainte ! La răsărit de soare pe cal încălecat Mergeai, flăcăi şi fete să-ndemni la secerat. Priveai cu bucurie cum lanuri nesfârşite De grâu lucesc la soare în spice aurite. Treceau pe dinainte-ţi nenumărate oare S-aşeze în lungi şire a câmpului comoare. De-amiază, să te aperi de-a soarelui căldure, Te-adăposteai la umbră în tainica pădure. Apoi mergeai la vie să vezi bulbucii laţi De struguri cu dulci boabe cu greu: împovăraţi. Pe urmă vedeai moara, prisacă şi livadă 53 Şi stîna unde turma de oi venea grămadă La muls, ou jalnic zbieret. Fînaţ cu dulcii miroase, Hambare încărcate, coşere pântecoase, Ogorul unde-acuma ies pluguri la arat, Nu răni î nea de tine nimic neoercetat. Şi sară cînd se-ntinde ou umbre răcoroase, Vedeai cum boii zdraveni şi vacile lăptoase, Răgind cu mare zgomot, veneau în grămădire Să cate în ocoale a nopţii odihnire. Atuncea cu plăcere spre casă te-ndreptai, Unde o bucurie mai mare aşteptai. Te-ntîmpina soţia cu dulce dizmierdare, Pe-ai tăi genunchi copiii strigîmd săreau calare, Şi tu priveai în juru-ţi cu zâmbet mulţămit Căci totul era vesel şi totul fericit ! Iar ziua de repaos treceai adeseori Cetind vestite scrieri a marilor autori, Ce, nu ca mulţi de astăzi, prin cărţi voluminoase Au vrut să dobîndeascâ onoare sau foloase, Ci, insuflaţi de-un geniu ce mîna lena condus, Pecetea-nţelepciunii pe pergament au pus. Dac-aş ave puterea, ţi-aş oglindi în minte Dintr-o cînfbare veche frumoasele cuvinte Cu care înţeleptul poet latin(2) ne zice Că, dintre oameni, singur acela e ferice Ce, depărtat de grija şi vuietul lumesc, Cu boii săi lucrează ogorul părintesc. f SATIRA V SUPARACIOŞII Acum cînd lunga iarnă cu geruri şi ninsoare Se duce, şi în locu-i vin razele din soare Înveselind pământul, cuprins de bucurie Privesc în jur de mine natura ce învie. Şi gândurile oare prin minte-mi fulgerase Ş^apoi de greul iernei năprasnic îngheţase Acum s-arată iarăşi ; cu sufletul uşor Revăd imagini mîndre oe-n juru-mi vin şi zbor. Eu le zâmbesc la toate şi vesel le salut Precum pe vechi prieteni de mult ce n^am văzut. în mină îmi iau pana şi dulcea poezie în versuri de la sine s-aş!terne pe hîrtie Ş-aşa e de bogată gândirea ce dictează, Că harnica mea pană abie-abie urmează. Vai vouă, mii de oameni nemernici, necăjiţi, Ce viaţa voastră toată în trebi o risipiţi Şi ca să vă numească puternici sau bogaţi Din grijă-n alte grije mereu vă zbuciumaţi, Nici gîndul nu vă vine ce naltă desfătare în suflet ne aduce un ceas de inspirare ! Eu unul... insă cine la uşa mea bătînd Deodată-^mi taie firul puternicului gînd ? Un om cu barba sură în casă a intrat Şi, după ce la mine adînc s-a închinat, începe cu-ngăimjeală : — Bine nu ştiu... socot Că pe Dumitru Pârlea nu l-aţi uitat de tot. Ce-i drept, nu mai sînt astăzi cu-aoeeaşi jună faţă Precum eram odată cînd vă purtam în braţe, Eraţi ia, atîtica... — Iertaţi, nu mai ţin minte, 55 E cam demult... ce treabă ?... —• O mică rugăminte Mă face să vă supăr. Am fost funcţionai' Ani patruzeci şi patru ; cu zel şi ou amar Eu am slujit guvernul; nu-i altul ca şi mine Ce-ar fi lucrat în ţară atît de mult şi bine. Ajuns la bătrîneţe, din slujbe am ieşit Ş-o mică pensioară ce mi s-a hotărît îmi este tot avutul. Am treisprece copii Şi, slavă ţie, doamne ! cu toţii îmi sînt vii : Cinci băieţei, opt fete ; i-am învăţat, crescut Cu cheltuială mare, pot zice c-am făcut Mai mult decît ne-ndeamnă fireasca datorie... — îmi pare bine... însă de ce1 îmi spuneţi mie Aceste lucruri toate ? răspund cu nerăbdare., Gîndind la poezia ce sta în aşteptare, Sunt cam grăbit, am treabă... — Vă rog să mă iertaţi. Aflînd că sunteţi bine cu toţi acei bărbaţi Ce stau la cîrma ţării, în mine-am cugetat (De vreme ce odată în braţe v-am purtat Şi mă cunoaşteţi bine) că vă va fi uşor Să-mi daţi pe la miniştri o mină de-ajutor. Nu cer vo mare jertfă : să faceţi o scrisoare Rugînd să-mi puie două din fete profesoare, Căci sunt preaînvăţate, cu minte, curăţele. Nu vreau ca să le laud, dar carte cît ştiu ele Nici nu se-nvaţă-n ţară : ştiu coase, ştiu... — Prea bine Nu mă-ndoiese că toate sunt bune, sunt depline Dar ce înrîurire pot eu ave, eu care Trăiesc retras deoparte... —• Vă rog daţi o scrisoare. Atîta vă cer numai. Din copilaşii mei Adăugiţi să deie o bursă la doi-trei. Zău ! părintescu-mi suflet e plin de bucurie Cînd văd cum toată ziua cu-atîta hărnicie învaţă mititeii... Simţind că-ncepe iar Nainte-mi să discarce al laudelor car Şi că alt chip nu este de el să mă sfîrşesc, leu pană şi hîrtie, scriu, rog şi stăruiesc Pe toaite-ale lui Pîrlea opt blînde feţişoare Să le numiească-ndată la şcoală profesoare. Tot astfel la băieţii cei cinci să facă parte 56 Din burse cît mai multe fiindcă-nvaţă carte. Ministrul mă va crede lipsit, nebun, ce-mi pasă ? Eu depărtez pe Pîrlea, rămîn stăpîn în casă Şi pot să mă pun iarăşi la lucrul meu iubit. Dar vai, unde-i gândirea V în capu-mi ameţit Văd cinci băieţi, opt fete, cu vuiet şi strigare Bătîndu-se-ntre dînşii, păn' Pîrlea-n nerăbdare, Cu băţul linişteşte odrasia-i numeroasă. Gonesc aceste gînduri, în sus şi-n jos prin casă Mă primblu şi cu-n;cetul prind firul prăpădit Şi pot urma a scrie. Dar cine a venit Din nou să mă-ntrerupă ? Aud pe servitor Cum vrea ca să oprească pc-acest vizitator. Ascult ia cui e glasul... Amar ! Cum am să scap, Căci recunosc pe Tachi! Cu pălăria-n oap Ş-un beţişor pe umăr, el zvârle uşa tare Şi plin de maiestate s-arată la intrare. — Ştiam că eşti acasă, îmi strigă Tachi, zău ! îţi poţi schimba feciorul ; sărmanul1 nătărău Voia să mă oprească, dar bine am simţit, Din voi'ba-i îngăimată, că încă n-nl ieşit. Ce te mai faci, amice ? Desigur au trecut O săptămînă-două de cînd nu te-am vă/ut. Lucrezi ? Ce scrii ? Faci versuri sau proză astă-dată ? Văd c-am sosit la vreme : ai să-ml ceteşti îndată Ce-ai scris acum, îmi place să aflu cel întâi Ce proaspăt iscodiră fecunzi creierii tăi. Numai prea lung nu fie : am treizeci dc minute De dat literaturei. începe şi zi iute ! în timp ce~i curge vorba ca un şuvoi din gură, Eu cerc pe cît se poate să schimb a mea figură Acoperind necazul c-un zâmbet cam silit, — Mă iartă, dragă Tachi, dar încă n-am sfârşit, Abie de începusem, cînd un supărăcios Mi-a stat pe cap o oră, mă vezi, sînt furios... —• Trebuia să-1 dai afară. Tu eşti om ocupat Şi nu poţi perde vremea stînd zilo-ntregi Ia sfat Cu orişice netrebnic. Dar spune-mi ce mai ştii, Ce se petrece-n lume, ce nouă cununii Sunt gata să se-neheie, nevasta cine-şi lasă ? Inchipuieşte-ţi, frate, csam fost pe la cinci case 57 Şi n-am găsit pe nimeni : aşa-s de necăjit ! De ieri şi pană astăzi nimic n-am auzit. Tu ceJai aflat ? — Iubite, îmi pare foarte rău, Dar nu ştiu nici o veste : din toată lumea eu Cel mai din urmă aflu din nou ce s-a-ntîmplat, Nu ştiu nimic. —• Nimica ? Cum, încă n-ai aflat De scandalul ce-n teatru a fost joia trecută ? Ascultă dar : sînt sigur că-ţi este cunoscută Relaţia cea veche ce are Iancuşor Cu Luţa Zamfirachi. Barbatu-ncrezător, N-avea nici o idee, păn' ce, scrisori trimise De-un anonim, năprasnic ochirea îi deschise. De-aceea sta cu Luţa în lojă bursumflat, Cînd, după două acte, cu chip nevinovat, Şi Iancuşor apare ; el ţine-n a sa mîna Cornetul cu bomboane şi, după ce se-nchină Cucoanei, i-1 prezentă. Dar iată că deodată Din mîni i-1 smulge soţul cu fruntea-nfuriaţă, Il rupe, îl disfaoe de bănuieli pătruns Şi află prin bomboane un bileţel ascuns. Atunci pe bietul tînăr cu faţa ca de ceară De gît îl şi înşfacă şi-1 dă pe u.ş-afară. în leşin cade Luţa, prin public se lăţeşte Un vuiet, tot parterul lorgnetele-aţinteşte Spre dânşii, stă orchestra, păn' soţul în sfîrşit Din leşin deşteptînd-o, să ias-au izbutit. Uşor vei înţelege c-aşa un scandal mare Avu drept consecinţă îndat-o provocare. Dar cum sfîrşi duelul ce azi avea să fie Chiar păn-acum, gândeşte, în public nu se ştie Şi poţi ca să-ţi închipui cît sunt de curios... Dar ce te uiţi la mine aşa de serios, Te miri şi tu, desigur ? — Ba nu. — Neapărat-, Azi, zău, nimic nici mie nu-mi pare de mirat. Cînd văd că Iorguleanu, un om cu aşa nume, Lui Şontrea îşi dă fata... Nu ştii ?... — Nu ! — în ce lume Trăieşti., iubite frate ? O fată-aşa bogată Şi blîndă, şi frumoasă să fie măritată C-un cherapleş !... Ce-i dreptul, limbi rele povestesc Că-mprejurări... fatale pe tată îl silesc 3f El singur să grăbească această cununie. | Eu unul nu pot crede... deşi... cine mai ştie ? Nu-i fum unde nu-i pară. Azi lumea e ciudată *■ Şi multe bazaconii trec printr-un cap de fată. - Dar ă propos, aflat-ai, Costică ce noroc * Avu la Pisicesou duminică la joc ? închipuieşte-ţi, frate, că la ghiurdum întăi ■v"; în timp de două ore luă trei mii de lei ; .§.. La stos1 pontînd pe urmă o mie gălbănaşi l-au dat în şir bancherul şi ceilalţi pontaşi Şi, oe-i mai de mirare, Costică de-atunci spune Că mîna sa pe carte în veci nu va mai pune. Dar tu n-asculţi pesemne... Eşti îngrijit, distras, Ce ai ? Gîndeşti la versuri ? Ei, iată că te las Să poţi lucra în pace ; fac numai o sigară Şi plec... Adio, dragă ! Cînd l-am ştiut afară Mă pusei ca bezmetic a alerga prin casă Ameninţînd pe Tachi cu gesturi furioase : „Ce-mi pasă cît Costică la cărţi a eîştigat, Ce-mi pasă dacă soţul în luptă-a împuşcat Pe Iancuşor sau dacă pistolul i-a dat greş, Ce-mi pasă dac-o fată alege-un cherapleş, Ce am cu Iorguleanu, cu Luţa Zaimfirachi Şi chiar cu tine însuţi, o, ticăloase Tachi ! Blăstăm asupra voastră ! Dar cel ce va veni ■** Azi încă să mă vadă amar se va căi : N-aş sfătui pe-un duşman să caloe-n a mea casă !" în vreme ce eu astfel vorbeam, încet intrase Un tinerel pe uşă şi sta în nemişcare. Cum l-am simţit, deodată sării drept în picioare, Strigînd : —• Ce vrei ? El însă, de spaimă apucat, Cercă să spuie-o vorbă, dar glasu-i închegat N-ajunse pîn' la buze. — Ce vrei la mine-n casă ? Lam zis a doua oară cu mină furioasă. Abia după o vreme putu bietul băiet, Cu mîna tremurîndă, să-mi deie un caiet Ce-avea ascuns sub haină. — Aoeast-a mea hârtie, Şopti el ou sfială, cuprinde Poezie. Mici încercări... a mele... gîndeam... am cutezat... 1 Ghiurdum, stos, jocuri de noroc. 59 58 La nimeni până astăzi eu nu le-am arătat... — Ei şi... ? — Pe dumneavoastră ştiindu-^v-amator, Vi le prezent, căci poate... ah ! compătimitor Veţi fi cu-a mele chinuri. (In vreme ce vorbea, încet şi cu suspinuri cu jale îndrepta Spre pod a lui privire.) O tainică durere Apasă al meu suflet, şi nu am mîngăiere Decît în poezie... — Prea bine, foarte bine, Aceste manuscripte lăsaţi-le la mine. — Ca să discarc din chinul oe-n inima mea geme, Eu v-aş ceti acuma... Ba nu ? — Ba nu ! N-am vreme, Le voi ceti eu singur. Veniţi peste o lună... — Cînd ? zise el cu spaimă. — Veniţi mini, ziua-bunâ ! Astfel gonesc poetul şi mă aşăz la masă. Dar iată că feciorul se şi arată-n casă Şi-mi spune că rîndaşul îmi face rugăminte Acum 'chiar să-i dau leafa pe-o lună înainte Fiindcă se însoară ; apoi, că s-a stricat La uşă clopoţelul şi trebuie îndreptat, Şi ca să-mi cerce-o haină aşteaptă croitorul... Eu îl împing pe uşă afară, trag zăvorul La poarta de la scară, la uşa de intrare, La cabinet, şi astfel în plină izolare Mă simt, ş-adînc răsuflu, căci nimeni nu mai poate, Oricît ar vrea să cerce, la mine a străbate. Dar ah ! neputincioasă-i umana hotărîre Cînd nu vor cei olimpici a ei îndeplinire. Vecina mea din dreapta voind să m-ameţească, Pe-al ei clavir începe grozav să drăngănească Şi în aceeaşi vreme aud în curte jos Pe-o orgă discordată cîntînd un zdrenţăros... Adio poezie ! De-acum s-a isprăvit, Căci oamenii cu toţii în contra-mi s-au unit. Aşa a vrut ursita : Adio poezie ! Cuprins de desperare, ieu băţ şi pălărie Şi mă răped afară ; pe uliţe gonesc Ghiontind în dreapta,-n stînga, pe toţi cîţi întîlnese Ş-un plan se-nfăţişează măreţ în gîndu'l meu, Cum să mă scap de-acuma de^a oamenilor rău. în mahalaua care va fi cea mai retrasă, Un loc eu am să caut ca să clădesc o casă ; Cu zidul lat, ca vuiet prin el să nu străbată, Cu poarta încuiată c-o groaznica laeata, Iar în păreţi, ferestre ea nici nu va ave Căci prin tavan lumina din soare va cade. Asa voi fi desigur ferice, liniştit, De toti supărăcioşii ştiindu-ma scutit. 60 61 SATIRA VI ADVOCATUL Admir pe înţeleptul ce din singurătate Voieşte-n taina lumii cu gîndul a străbate ; Iubesc fără de margini şi pun chiar mai presus Pe-acel cărui Apolon la naştere i-a pus In mînă dulcea liră, căci el are menirea Spre raiu, chiar în viaţă, să-nalţe omenirea. Dar nu numai pe-aceia oe-n visuri s~adîncesc Spre bine obştimii îi laud şi iubesc, îmi place şi plugarul ce cîmpul său lucrează, Ostaşul ce încinge o sabie vitează, Neguţitorul care spre mări îndepărtate Porneşte-a lui corăbii cu mărfuri încărcate, într-un euvînt, îmi place oricare meserie Cînd este stăpînită de cinste, hărnicie. Din toţi acela, numai, de mine-i condemnat, Ce şi-a ales din bresle pe-acea de advocat. „Cum ? — văd că mă întreabă oricine cu uimire Tu osîndeşti pe omul a căruia menire Ţinteşte ca să scape pe cel nenorocit Din gheara nedreptăţii de care-i prigonit ? Ce fel ? Bărbatul vrednic, oe văduva sărmană, Moşneagul slab şi gîrbov, copila cea orfană De-asupritori puternici cu glasu-i ocroteşte Ocări în loc de slavă la tine întîlneşte ?" Dar ; eu această breaslă urî-voi totdeauna, Căci scopul său e banul şi mijlocul minciuna. Cînd doi-trei ani pe bancă un tînăr a şezut Ş-apoi un biet examen rău, bine a trecut, 62 în urma cărui şcoala în diplomă îi scrit» Că orice paragrafe din condică le ştie, De-ndată, fie doctor sau numai licenţiat, Aleargă ca să-şi scoată o carte de-advocat. Pe drum un portofoliu îşi ia din prăvălie, îl umple cu tot feliul de cărţi şi de hîrtie Şi-aşa prin tribunale îl şi vedem purces, Doar-doar va pune mîna şi el pe vrun proces. Cu cîte mîndre visuri, cu cîtă îneîntare Gîndeşte domnul doctor la-ntăia-i apărare ? Cît roagă, cît îndeamnă pe văr sau unchi, sau tată Să-nceapă împotriva oricui vro judecată ! La membrul curţii care juraţii prezidează Cu cîtă umilire mai-mai nu-ngenunchează Rugind ca din oficiu să-1 fac-apărător într-un proces mai mare, de presă sau de-omor. Şi dacă prezidentul vrun ucigaş vestit Cu multă bunătate îi dă păn-în sfirşit, Cu cîtă sîrguinţă ceteşte prin dosare, Cu cîtă mulţămire aleargă la-nchisoare Să vadă pe amicul oe calea-i va deschide Spre slavă — căci ce -i pasă de pradă sau ticide ? Cu blînd îi strînge mîna, îi dă povăţuite Cum trebui să prefacă a sa mărturisire, Spuind la judecată că numai prin tortură I-ja smuls aşa cuvinte poliţia din gură ; Cum trebuieşte chipul schimbat şi potrivit Ca nevinovăţia să iasă lămurit ; Oum marturi prin tovarăşi el trebui să găsească, Un alibi printr-înşii să se statornicească Sau, cînd nu se găseşte alt mijloc de scăpat, Cum să-nvinovăţească pe vrun nevinovat. Astfel, după ce bine pe-amic îl dăscăleşte Şi cu-ngrijire multă cuvîntu-şi pregăteşte, în ziua judecăţii oe vine în sfirşit S-Casează pe-a lui bancă ou chipul strălucit. în toată vremea-n care urmează cercetări Pe marturi îi încurcă cu fel de întrebări, Doar, dintr-o biată vorbă ce ar ieşi pe dos, Să poată mai pe urmă să tragă vrun folos. Acuma la un martur cu chipul mai isteţ 63 C-da 5682 coala 9 Din cap păn' la călcâie priveşte cu dispreţ, Acum loveşte-n masă, grozav se indignează Şi, îndreptat spre curte, energic protestează. Iar la sfîrşit, cînd vine acel dorit moment Să-şi facă apărarea, atunci cu ce talent Prin păr purtîndu-şi mîna începe-a declama Cu scop pe cei din juriu să poat-înduioşa. Cînd îl asculţi ai crede că toţi sînt nişte răi, Poliţia-i compusă din zbiri şi din călăi, Toţi mărturii sunt duşmani ce au depus din ură Venin chiar procurorul a revărsat din gură, Acel ucis, de-o moarte prea blîndă a răposat, Căci merita, tâlharul, să moară spîn/.urat. într-un euvînt, cu toţii sînt plini de viclenie Şi numai ucigaşul e om de omenie ! O ' Cînd pe bietul juriu aşa 1-a încîlcit, încît omorîtorul e dezvinovăţit, Cine-ar pute descrie figura triumfală Cu care^aruncă ochiul în jurul său prin sală ? Mai rnîndră are faţa decît un împărat, Căci vede viitorul de-acum asigurat. De-a rîndul însă anii tot trec şi se înşiră, A lui izbînzi prin public s-aud şi se admiră Şi iată-1 dimineaţa într-un frumos halat în cabinet cum şede gătit să deie sfat La orişicine-ar cere. Vedem în jurul său, Pe canapea, pe mese, pe seînduri, pe biurou, Cărţi mari şi mici mulţime deschise, răspîndite, Ce zi şi noapte astfel să stea sînt hotărîte. El, făr-a le atinge, fumează o sigară Ş-întins pe jilţ se uită la fumul care zboară Dar' cînd feciorul vine şi pe-un client vesteşte, De-ndată ia o carte, oricare, şi ceteşte, Ş^atîta în lectură el pare adîncit, încît întăi nici vede pe cel oe a venit. Apoi, ridicînd ochii ca şi din întâmplare, „A ! Nici nu vă văzusem', esclamă cu mirare, Am azi atîta treabă, şedeţi, pe loc sînt gata". Şi tot cetind, cu mîna un scaun îi arată, Pe cînd deasupra cărţii ocheşte nesimţit De i-a căzut vreunul mai darnic la plătit. Azi e o cuconiţă sfioasă, ce-1 întreabă Cum ar pute să-şi lase bărbatul mai în grabă, Nu doar c-ar fi cu dînsa rău, aprig sau gelos, „Dar pentru că..., şopteşte cu chipul ruşinos, El nu mai e simpatic..." „Prea bine, foarte bine, Trimiteţi —■ el răspunde — pe cel ştiut la mine, Să punem tot la cale : oe-i drept, prooesu-i greu, Dar treabă-n aste cazuri ştiu face numai eu !" în treacăt o întreabă ce zestre i-a fost dată — Deşi puţin îi pasă de e sau nu bogată —-, Şi cînd o reconduce nu uit-a o jăli C-un soţ i-a fost dat soarta ce n-a putut iubi, încît cucoana iese cu faţa îneîntată», De-o inim-aşa bună şi dezinteresată. Cînd însă amorezul a doua zi se Iveşte, Cu-aeesta-ntăi de toate pe faţă lămureşte Cîţi bani să i se deie, căci fără de sfială De zestrea oe-o să aibă îi face socoteală, Ş-abia cînd este preţul pe nvisă numărat, începe să lucreze cu pană şi cu sfnit, Alt' dată, plin de grijă, un biet epitrop vine Să afle cu ce mijloc el ar scăpa mai bine De darea socotelei la epitropisit, Ce-n vîrsta legiuită acuma a venit; Sau un "bărbat ce spune că e lovit de şoapte, Căci pe «oţia-i blîndă, chiar ieri, grozav» moarte, Precum şi totodată pe singura-i copila, Din braţe iubitoare le-a smuls fără de milă, Ş-ar vrea ca advocatul să-i dea povăţulre Cum ar pistra el zestrea drept scumpă amintire. în altă zi, nepotul de soi cam galantoni Al unui unchi cu stare, dar mult prea econom, Juristului propune frumoasa-nsărcinare Sub interdieţiune pe moşu-i să-1 declare, Căci cetăţenii', sigur, sînt toţi interesaţi Să circuleze banii, în loc de-a sta-ncuiaţi, Propunere ţa care îndată se-nvoieşte Şi avocatul; nostru, de i se hotărăşte Lui patruzebi la sută şi pentru viitor Familia să-i facă pe dînsul curator. 64 65 Apoi un tată gingaş, un văduvoi, ar vrea Unei copile june ce stă în mahala, Orfană, precum zice, să lase tot ce are, Iar fiul său să-nveţe a face singur stare. Deci pe-advocat tocmeşte să-i toarne-un testament. Un negustor, alt' dată, gătit de faliment, Pe advocat consultă cam prin ce fel de căi Din cît activ rămîne, la creditorii săi Ar face-o cît se poate mai ne-nsemnată parte, Făgăduind prisosul cu dînsul a-1 împarte. Cu sfătui ri de-a ceste petrece dimineaţa Z'icînd la toţi clienţii cu serioasă faţă (Cînd a sosit momentul salariul a-1 fixa) ', Că pricina, desigur, el o va câştiga, Cu-această condiţiune, ca de pe-acuma chiar Peşin să i se deie întregul onorar : ; Că-i superstiţiune aceasta, n-o ascunde, Dar altfel de izbîndă el nu poate răspunde. După dejun, pe urmă, la legiuita oară Se suie rin careta ce-au tras de mult de scară. în urmă-i secretarul c-un portofoliu mare, Ticsit de documente, de cărţi şi de dosare, '; S-aşază lîngă dînsul, căci v-remile-s schimbate Cînd singur portofoliul pe jos ducea în spate. Cu toate-aceste mîndră nu este a lui mină. Prin curţi şi tribunale, din contra, el se-ncjiină Adînc la orice membru din judecătorie Acesta fie tînăr, sărac, obraznic fie : Cu toţi funcţionarii îi place-a fi amic De la cel nalt în graduri şi păn' la cel mai/mic, Căci la nevoie mare adesa mult plăteşte Aprodul cel din urmă ce uşele păzeşte. ; De-aceea cercetează prin felurite căi I Cum să mdatoreaseă judecătorii săi. j De are şi dintr-înşii vreunul un proces, Cu cea mai mare grabă şi fără interes ; Stăruitor se roagă şi cere ca favoare | Lui să-i încredinţeze această apărare. Pe-acei cu punga goală la masă şi dejun,1 Oricînd el îi pofteşte şi vinul său e buni Pe cei deşerţi sau mîndri, cînd ziua îşi serbează 66 Chiar ningă, ploaie., tune, de-a rînd îi vizitează ; Unde-s copii, nu uită cornetul cu bomboane Şi mai ales aduce buchete la cucoane. O judeeătoreasă la bal cînd înlemneşte Pe-un jilţ uitat, prin colţuri, el sare ş-o pofteşte ; Chiar dacă e greoaie, încît mai îl oboară, El o complimentează cît este de uşoară. Stîlcit, abia cu suflet, el tot o-nvîrte-n joc Păn' singură se roagă s-o ducă iar la loc ; li cară limonada, bomboane, îngheţată, îi caută batista prin colţuri aruncată, în scurt, orice dorinţă cu grabă îi previne, Căci mult poate femeia cînd i-ai făcut un bine ! Astfel, pieziş, de-a dreptul, principiu-i domnitor E să îndatorească pe-al său judecător., Căci slabi suntem din fire : bărbatul cel mai drept Pe lîngă minte are ş-o inimă în piept Ş-aceasta, cînd dreptatea nu-i lămurită bine, în cumpănă se pune ş-o pleacă înspre tine. O! omenire oarbă, săi mani împricinaţi Ce credeţi că procesul aveţi să-1 eiştigaţi Fiindc-aveţi dreptate, aflaţi cuvîntul mare Că dreptul nu-i cum e«te, ci os te precum pure. De-aceea advocatul. în pricini dc -orice soi, Să fie totdeauna alăturea cu voi * Şi dintre ei nu mergeţi la cel mai iscusit, Ci drept la cel ce-n Curte mai mult va fi iubit. Procesul vi-I eîştigă ? Acesta .se întreabă, Iar nu de~i advocatul ci minte şi d» livcibă. Ce este-nţelepciune, ştiinţă sau morală ? Cuvinte oe se-nvaţă băieţilor în şcoală. Ce este chiar dreptatea ? O frază scrisu-n lejţi» Ce şi-ntr-un chip, şi -n altul se poate înţelege. Din advocaţi aceia-i mai însemnat, mai marc, Ce află meşteşuguri în ori ce-n iprej urare, Ce astăzi, cînd salariul c:el hotărîl primeşte, Din lege paragraful drept alb îl tălmăceşte Şi mîne, cînd de-un altul a fost tocmit eu plută, Cu multă siguranţă drept negru îl arată. Aice îndrăzneală şi frunte trebuiesc ; li7 Sfială, stînjenire, ce des în drum opresc Pe alţii, sînt la dînşii cusururi vede rate Ce trebuiesc din suflet de istov alungate. De-aceea advocatul, orice ştiinţă fie, In veci trebuie să pară că păn-în fund o ştie. Economie, artă, politică, morală, Istorie, chimie, ştiinţă medicală, Filozofie, totul ce mintea omenească Dînd viaţa-ntreagă poate abie s-o adîncească El lesne le dezleagă prin cîteva cuvinte Ce au cetit în carte c-o sară mai-nainte, Astfel că advocatul posede-n mod fata!, Din cauza meseriei, un cap universal. Sunt oameni -— dar aceştia sînt vrednici de jălit — Ce aste adevăruri deplin nu le admit, Ce zic că advocaţii de fire-s condemnaţi A fi în veci în minte şi suflet încurcaţi, C-a lor entuziasmuri de-mpricinaţi plătite Ş-a lor principii, astăzi restrînse, mini lărgite, Cu-ncetul le tîmpeşte a dreptului simţire Ce are fără studiu chiar cea mai simplă fire ; Ei zic că advocatul, cînd a ajuns bogat Şi, după obiceiuri, s-alege deputat, Deprins ,să ştie vorba-i parale că produce Şi-n Cameră aceste năravuri le aduce, Şi că pentru o ţară nu-i lucru mai fatal Decît ca el s-ajungă pe-un jilţ ministerial. Căci .rău ar fi de statul ce este cîrmuit De-un cap în paragrafe perdut şi zdrenţuit, în loc de-o minte largă ş-un simţîmînt firesc... Dar eu cu-aeeste gînduri nu pot să mă unesc, Nu, nu ! Eu nu voi crede c-aoeastă meserie, Atît de căutată, netrebnică să fie ; N-o duce bine-o ţară în veci făr-advoeaţi, Căci poate-atunci, o-, groază, n-ar fi împricinaţi ! Şi omul cel mai simplu va judeca uşor Ce rău aceasta poate s-aducă-ntr-un popor. Ş-apoi, a mele versuri cu ce s-ar mai hrăni Cînd ei şi alţi ca dînşii din oameni ar lipsi ? N-ar mai ave satira nemărginitul preţ De-a spune adevărul în tonul ei glumeţ. Dai:nu mă tem de^aceasta : pămîntul -cit nu piere E~sto£a nesfîrşită, dar slab-a mea putere Precum ciuperci pe eîmpun : au fost, voi >fi şi sînt Figurile cîntate în veselul meu cint. m 68 SATIRA VII AMICUL SANDU Se zice că nimica mai mult nu-i de dorit Decît să ai prieteni de care eşti iubit, Căci ei în zile negre durerea cea1' mai vie Din suflet ţi-o alină cu dulce simpatie. Şi cînd momente bune în viaţă.se ivesc, Plăcerea, bucuria ,1'e-nalţă şi măresc. De-aceea şi odată poeţii cei antici Pe Phyntias şi Damon, vestiţii doi amici, Pe-Orest şi pe Pylade şi alţii ca şi ei în eînturi ridicară la rang de semizei : De-aceea Aristote despre amici a spus Că au un singur suflet în două trupuri pus, Iar Ciceron, de-această simţire îneîntat, A scris despre-amicie un. preafrumos tractat. Cetind, cînd ei am tînăr, prin vechii scriitori (Cum fac cu mulţămire şi azi adeseori) Mi s-au aprins dorinţa să pot şi eu avea Un bun amic cu oare să-mpart inima mea. Făcui mult timp încoace şi-n col o încercări, Legăii pe cît de multe, 'po-atîtea dizlegări, Zadarnice cu toate ; cînd însă împlinii Ani douăzeci şi patru., pe Sandu îl găsii : De-o vîrstă cam cu mine, mai mai'e lai statură, Dar gingaş, blond şi palid, cu zîmbetul pe gură, Cu ochi vioi, albastru, adînc pătrunzător, Avea o-nfăţişare plăcută tuturor. Caracterul lui Sandu părea cum e mai bine : Ne judecind prea aspru pe alţii, nici; pe sine, 70 N-avea mînie, patimi sau ură ne-mpăcată, Ci-o voie chibzuită şi bine cumpătată. în scrieri literare ştia să osebească, De seaca umplutură, pornirea cea firească. Şi, cînd lăsasem pana în voie să alerge, Des îmi curma cetirea, zicîndu-mi : şterge., şterge Mai scoate ici din .mijloc, scurtează sus şi jos — încît simţeam în spate un tremur fioros. Dar- cînd gîndeam pe urmă la cele îndreptate Vedeam că eu greşisem şi el avea dreptate. în şir de ani de zile noi nu am fost certaţi, Trăind în armonie întocmai ca doi fraţi : Aveam o pungă numai, ce-n drept era a mea, Dai' Sandu ca şi mine dintr-însa culegea. Căci dacă n-a vrut soarta ca să mă nasc bogat, Nici pofte de-altă parte prea multe nu mi-a dat. Aşa încît din suta oe munca mea a scos Dînd nouăzeci şi nouă, pun unul la prisos. Mulţi îmi ziceau, oe-i dreptul, c-amicul Sandu ţlr L-acest prisos din pungă mai mult decît la mine, C-a lui prietenie ar fi din interes, Că-n lipsă-mi, cătră alţii m-ar ponegri ades, Dar eu zîmbeam 1-aceste cuvinte de venin Şi îmi urmam cărarea cu sufletul senin. Odată, cetăţenii din nou fiind chemaţi La Cameră s-aleagă alt şir de deputaţi, Mulţi, printre oare Sandu, s-au pus pe capul meu în interesul cauzei să mă aleg şi eu. Şi dreapta-mi judecată aşa-mi fu ameţită., încît, jertfind deodată odihna mea iubită, Cu-nfierbîntată minte mă răpezii orbiş Pe-al patimelor zilei grozavul povîrniş : Intram în lungi discuţii cu orice-alegători, Ceteam foi veninoase, cu-ai plebei oratori Luptam de pe tribună, în scurt, şi eu, căzînd în jalnica orbire a lumii cei de tind, Luam drept lucru mare a patimei ciocnire La care înţeleptul priveşte cu zîmbire. în ziua cînd mulţimea se duce oa să scrie Un nume oarecare pe-un petic de hîrtie 71 Pe care-1 pune în urnă, în sală disoutînd Eu stam cu partizanii, cînd iată văd intrînd Pe Sandu : el da braţul unui cinovnie mare Cu oare împreună venise la votare. De-ndată înspre dînsul mă şi răped pripit Şi-i zic, strîngîndu-i mîna : — Mă bucur c-ai venit, Grăbeşte, ia-ţi biletul şi du-te de votează, Căci sînt mai mulţi de-ai noştri ce-n taină dezertează. Mergi iute, eu sînt sigur că pilda ce vei da La unii din cei timizi curaj va re-nsufla, Dar du-te astăzi !... Sandu, stînd ţeapăn ca un par Şi apăsîndu-şi braţul pe-naltul funcţionar (Duşman al meu politic), privea-n sus la podele', Părând că nici n-aude îndemnurile mele. Dup-o tăcere lungă, cu glasul liniştit : — Tu stărui să te-aleagă ? îmi zise în sfîrşit. —■ Ce fel de vorbă-i asta, am esclamat aprins, Uitat-ai că tu singur spre-aceasta m~ai împins ? Iar Sandu cir blîndeţă atuncea : — Drept să-ţi spun, Tu pentru trebi politici, iubite, nu eşti bun ; Nu eşti făcut ca alţii să te interesezi La lupte de partidă, tu trebui să lucrezi La scrieri literare, deoparte, liniştit... —■ Acesta e momentul, strigai tot mai pornit, Să-mi dai aceste sfaturi ? De-acei prieteni eşti ? Acutoa la nevoie vrai să mă părăseşti ? — Şi dacă-ţi sînt prieten crezi tu că datoresc Politica-ţi greşită şi eu să-mpărtăşesc ? •—• Trădare, viclenie sub vorba-ţi se ascunde ! Srigai cu-nfuriare, dar el făr-a răspunde întoars-a sale spate, se duse la biurou Şi scrise pe hîrtie pe adversarul meu. Apoi pe lîngă mine, oe stam încremenit, Trecînd cu nepăsare, din sală a ieşit. Nu ştiu cît timp, în creieri cuprins de ameţeală, Vedeam cum toate-n juru-mi se învîrtesc în sală. Ştiu numai că o rnînă străină m-a condus Afară la trăsură ş-acasă m-a depus. Abia peste trei zile din visu-mi deşteptat, Aflai c-al meu protivnic ieşise deputat :Şi că amicul Sandu drept plată dobîndise (O funcţie pe care de mult timp o râvnise. Aşa-s făcut eu însă, la oameni ce iubesc Să tălmăcesc în bine chiar răul ce-mi vroie.sc. De-aceea după-o vreme tot cugetam în mine De nu urmase Sandu astfel spre al meu bine. De astă îndoială muncit fără răgaz, Mergeam mai des atuncea să uit al meu năcaz La gingaşa fetiţă oe dragă îmi era. ..„■. Lector, plin de pudoare, nu te scandaliza, Aceasta în juneţă ţi se părea firesc, Deşi tu azi taci molcom, şi eu mărturisesc. Mergeam deci la drăguţa, ca în a ei iubire $ Să aflu pentru chinuri o eontracumpănire. § Din mtîmplare-odată mergînd tîrziu de noapte V„ Şi vrînd să intru-n oasă, mi se păru că şoapte l Aud în odăiţă ; deşi nu-nţelegeam h Ce se vorbea-nlăuntru, adesa auzeam 'f Rostindu-se-al meu mume, ş-atuncea la un loc • Şi ea si-ai ei tovarăş râdeau şi-şi băteau joc. 4 Ascult, cunosc pe Sandu, cu patimă turbată | Voind să-i dau îndată pedeapsa meritată j| Mă şi răped, dar iată, cum nu pot tălmăci, s Simţesc ca prin minune că liniştea-mi veni ; A Pe-a mele buze trece un zîmbet amărît ? Şi mă întorc acasă cu pasul liniştit. De-atuncea un prieten pe viaţă oa-n trecut N-am mai dorit să capăt şi nici am mai avut. Scăpat, din împotrivă, de-această nălucire, Privii în juru-mi liber şi fără părtinire. Dar ce-am văzut ? E oare de rîs sau e de plîns ? Din doi amici pe care un lanţ îi ţine strâns O mie contra una te prinde ne-ngrijat Că-nşălător e unul şi altul înşălat : Ici, vezi un om puternic, cu fală, cu mîndrie, Care-a-ncheiat cu altul o strînsă amicie, C-un om bun, blînd şi gingaş, cu-atîta devotare încît pe lume seamăn cu dînsul nu mai are. în veci făr' de voinţă şi fără de gîndire, Pe-al său amic îl are ca pe-o dumnezeire : 72 73 Acesta-i porunceşte ce trebuie să facă, De trebui *să vorbească oii trebuie să tacă ; De trebuie să creadă aceea ce-a văzut Ori dacă e mai bine contrarul de crezut ; El face, drege-aîeargă, asudă zi cu zi Pe scumpul său prieten să poată-ndatori : Pentru atîte jertfe primind drept răsplătire Răceală, nepăsare, dispreţ şi umilire. Colo, e unul soţul femelei frumuşele Cu care-al său prieten s-a dat în drăgănele. Bărbatul fără grijă în casă îl primeşte Şi dintre toţi pe lume pe dînsul il iubeşte. Nevasta, cînd de alţii voieşte a-i da pază, Amicului pe samă o dă şi-neredinţează. Şi cînd secretul lumea îl ştie şi îl vede, Cînd toţi chiar i l-ar spune, bărbatul tot nu crede ; O mie de proverbe din orice timp şi ţară Şi comedii ce vede pe teatru-n orice sară Vorbesc de dînsul numai, pe dînsul îl arată, Şi el în sine rîde de lumea înşălată. De vezi doi alţii iarăşi legaţi de amicie, Să ştii că ici e stare şi colo calicie. Cînd cel ce-i tufă-n pungă cu minte s-a născut, De-ndată pe avere stăpîn s-a şi făcut. El cheia de la sipet o ţine-n mîna sa (Dînd poate cîteodată ş-amicului ceva), El face, el disface, ei dă porunci în casă, Pe mini la bal pofteşte, pe poimîne la masă, Azi cai sau ,'Vînătcare, apoi călătorie, Joc de noroc, amoruri, petreceri de beţie Păn' ce pe-al său prieten îl lasă eerşător, Ş-atunci făr' de mustrare îi dă şi un picior. Cînd însă, dimpotrivă, acel sărac lipit Mai este şi de minte în capul său lipsit, Atunci amar de dînsul ! Cit rabd-aoe-;t sărman Păn' ce al său prieten îi dă: un biet ciolan* în cîtă înjosire el trebui să se ţie Cea mai ghibaee pană nu poate să descrie : Căci vai, pe astă lume nu e nimic-mai rău Decît a fi deodată sărac şi nătărău ! Prea pesimist eu însă nu vreau să fiu crezul : La regulele-âceste esoepţii s-au văzut. Dar, poate, cîteodată prieteni se găsesc Ce unul pentru altul în adevăr simţesc. Dar astă amicie păn-unde se întinde ? O jertf-adevărată într-însa ea cuprinde ? Dă unul libertatea, dă poate a lui stare Sau chiar o părticică, dintr-o nevoie marc Pe-al său amic să scape ? Chiar obiceiuri mici Le tulbură vreodată s-ajute pe amici ? Mai mult, aceşti prieteni văzutu-s-au dînd piept Cînd duşmanii în lipsă ne-nvinuiesc nedrept ? O! Ei hrănesc mai tare a lumii oalomnie Luîndu-ne apărarea cu vorbe d~ironie. Şi cei mai buni o jertfă socot că au făcui Cînd nu ne-au rupt ei înşişi, ci numai un tăcut. De-aceea, de-ar vrea lumea pe mine să m-aseulte, Copiilor din şcoală n-ar da exemple multe De oameni mari şi nobili, eroici, generoşi* Ci tot de răi şi mîrşavi, vicleni şi veninoşi, Ca tînărul, în ziua cînd intră-n lumea imnre, încrederea în oameni să ştie s-o măisoare. Şi nu, în mintea-i crudă de fantazii orbit, Crezînd că este lumea aşa cum a cetit, Să dea din amăgire în altă amăgire Păn-îi deschide ochii tîrzia ispitire. Eu unul aş da vecinie, de-ar fi copii să cresc, Drept maximă în viaţă un vechi proverb turcesc : Alah ! pe-ai mei prieteni, o, ia-i de pe-al meu cap, Căci de duşmani eu singur uşor voi şti să scap ! 74 SATIRA VIII ARISTJPO) Cu mintea ameţită de-a lumii gălăgie, De mult nu mai cetisem cărţi.de filozofie. Dar ieri, avînd o oară de linişte mai mare, De-o scriere elină dădui din întîmplare Ce cuprindea expuse sistemele mai toate Prin care înţelepţii cei din antichitate, în tainele naturei să intre încercînd, Fantastici universuri clădeau în al lor gînd. Ce vastă-nchipuire ! Ce-adîncă~nţelepciune ! Cetesc de moarte, viaţă ş-a ei deşertăciune, De zei, de nemurire, de chipul nimerit în scurtul zbor prin viaţă să treci mai fericit, De orice taine firii îi place să le-ascundă Şi-n care minţii noastre nu-i dat ca să pătrundă! Lăsînd pe filozofii cu prea aspră morală M-opresc la Aristippus şi vesela sa şcoală. Amabilă doctrină ! N-^ai altă datorie, Nici are-nţelepciunea o altă temelie Decît numai plăcere şi numai voluptate ; Nu trebui ou măsură puterile cruţate, Nici la ziua de mîne cumva să te gmdeşti, Ci numai desfătării de astăzi să trăieşti. Oprindu-mă-n lectură, gîndesc ce-ar deveni O ţară-n care-aceste principii ar domni : Cum ar fi şcoală, oaste, familie, dreptate, Religie, pe-această doctrină-ntemeiate... Dar- iată că năprasnic plăcuta mea visare O tulbură de-afară un zvon, un zgomot mare. Vai, clopotele toate de la biserici vin Să-mi spuie că din lume se duse un creştin. Aştept să înceteze, dar ele cu-ndîrjire Nici într-un chip nu lasă răgaz 1-a mea gîndire ; Suspin adînc şi cartea frumoasă din vechie O-nchid la Aristippus şi şcoala lui hazlie, O pun la loc, căciula pe frunte mi-o îndes... Dar nu apuc din curte în uliţă să ies, Şi dau de-nmormîntare : Vreo zece zdrenţeroşi, Discuiţi, cu nări umflate şi cu obrajii roşi De multă băutură, duc prapuri şi fanare ; în urma lor merg alţii., purtând colacul mare Cu luminări în juru-i; apoi vino-un vlădică Cu doi băieţi ce poala la spuie îi ridică Şi patru sau cinci preoţi ; aceştia zâmbesc Cînd la colacii proaspeţi şi prescuri se gîndesc. Tind nasul să miroase cum dulce nburea/.ă Şi plini de mulţămire lungi barbole-şi notează. Iar cînd ridică braţul spre bineouvîntare, Se văd la testemele aseunse-n bu/Junare. Sicriul îi urmează : fiind descoperit, Uşor pot recunoaşte pe un bătrân zgîrcit Care, vecin cu mine, trăis-un veac de ani Muncind ca să-şi adune grămezi de pungi de bani, Pe masă zilnic toate întinse să le vadă Şi sara la culcare să le încuie-n lada. Acum la două rude, un văr şi o nepoată, Va trece neatinsă averea asta toată. Ia vezi-i cum urmează sicriul de voios, Chiar aparenţa tristă le este de prisos : Plin de-ncîntare-i vărul, iar dulcea nepoţică Din vreme-n vreme galiş plivirile ridică Spre-un tînăr ce, alături mergînd, îi tot zîmbeşte Şi nu ştiu ce-n ureche cu dragoste-i şopteşte... Ce însemneaz-aceasta ? Şi preoţi, şi vlădici, Şi rudele de~aproape, şi public, şi calici, Toţi veseli ?... Mi se pare — mă ierte Dumnezeu ! - Că'serioşi sînt numai cel din sicriu şi eu ! Cum, voiv mireni şi clerici ce-aşa voios păşiţi, Văzînd alături mortul, la moarte nu gîndiţi ? Cu zîmbetul pe buze, cu nesărate glume 76 77 Pliviţi la pasul mare din asta-n ceea lume ? Cum, oamenii de astăzi, prin care mă găsesc, Aşa sunt ? însă iute pe frunte mă lovesc Şi-mi zic că Aristippus la noi putea să ştie în practică cum iese a sa filozofie : „Petrecerea de astăzi să fie cît de mare. Iar pentru ce-a fi mîne, deplină nepăsare." Sau poate nu e astfel ? Un june-abie trezit, Ce-o dată sau de două pe-o fată a zărit, Vorbind un sfert de oară cu ea într-un salon Sau într-un bal spre ziuă jucînd un cotilion, Nici vrea s-aştepte bine musteaţa să-i răsară, Ci fără de zăbavă se duce să o ceară. Iar dînsa grabnic-grabnic primeşte bucuroasă, Visînd cum o să-i şadă cununa de mireasă Şi cum o să-i admire bogata ei beteală Şi rochia cea albă şi-ntreaga sa găteală. Dar dacă tinereii cu minţile uşoare Iau drept simţiri profunde capriciuri trecătoare, Gîndesc oare bătrînii mai mult, ei, ce ştiu bine Ce-i o gospodărie şi cît de greu se ţine ; Ei, ce cunosc că viaţa căsătorească toată De-o parte-i şi de alta o jertfă necurmată ? Nimica ! Şi părinţii oa fiii, mulţămiţi Că de-a-şi ţine duduca în casă sînt scutiţi, Zic da cu voie bună şi bai la cununie Cu scripcă şi cu cobză, oe-o fi în urmă, fie ! Iar dacă Isaia ou bine au jucat Ş-o lună, două, patru au rîs şi s-nau primblat, Şi-n birja cea mai bună c-un rus bălan şi gros Au vizitat tot tîrgul, gonind în sus şi-n jos, Deodat-însurăţeii văd ou nemulţămire Că, pe lîngă plăcere, mai e şi-ndatorire : Că dragostea oe-atîta de-adîncă au crezut, Tot astfel cum venise, în grabă a trecut; Curînd mai bagă seamă că în căsătorii Se-ntîmplă neplăcerea să vie şi copii, Ce ziuă-noapte ţipă şi urlă îndrăciţi Şi trebuie cu grijă păziţi şi dădăciţi, Ba chiar chemat un doftor cînd este vreo boală. f Că trebile aceste se fac cu cheltuială... Cum să nu se căiască arunce amîndoi Că s-a-neărcat cu-atîte mizerii, şi nevoi ? Ce-i de făcut ? De-o parte şi alta, fiecare Pentru necazul vieţii îşi cată compensare Şi o găsesc deplină pe lîngă juni şi june Ce le aduc plăcere făr' de amărăciune. Dar ei, trăind în ceartă, mustrări şi în scandal, Se înţeleg odată să dea la tribunal Hârtie ca să curme această legătură Ce dragostea cea veche a prefăcut în ură. Un an de văduvie de trece, fiecare încheie-n altă parte o nouă-nsurătoare Cu aceeaşi voie bună ca şi la început Şi parcă cununia ei n-ar I'i cunoscut. Ca-n viaţa conjugală, aşa-n orice privinţă : Aceeaşi fluturare, aceeaşi uşurinţă ! Moşia ce părinţii păzise cu durere în grabă se topeşte în flăcări dc plăcere, De-i mustri : „Ai dreptate, ei îţi răspund întruna, Dar ce să fac, iubite, să n-am birjă cu luna ? îţi jur că am dorinţă să fac economie, Dar spune, n-am nevoie de cai de călărie ? Acum cînd vine vara şi pleacă toţi, se poate Să nu mă duc oa alţii să-mi cat de sănătate ? îmi zici că n^am bani, însă găsesc să mă-mprumut. Eu am un tînăr jidov, băiat discret, tăcut, Care, dacă mă-ntîrzii, nu strigă că-i scandal, Ca alţii, ci, amabil, el pune-n capital Dobînda neplătită şi, dîndu-mi bună pace, Din vreme-n vreme numai sinetul îl preface." Dar cînd ziua fatală prea răpede soseşte Şi cămătarul spune : destul, de-acum plăteşte, Dă-mi capete, dobîndă, procentul pe procent Şi taxele şi timbrul, n-aştept nici un moment ! De tot, pană la birje, făcîndu-ţi socoteală, Ba încă te şi mustră că n-ai pic de morală... Ce groaznică schimbare ! Cum stai de umilit ! Iar fostul bun prieten ce mult s-a fudulit! Noroc c-al nostru june cu sprintena sa fire Nu merge cu căinţă la diznădejduirie. 78 79 C-da 5682 coala 10 Cînd într-o zi se vede vîndut şi ruinat, El îşi cunoaşte drumul : se duce drept la stat Şi plin de sumeţie îi cere-o funcţiune Distinsă, ca să aibă emolumente bune, Să fie cît ,se poate mai naltă-n ierarhie., Ca vază şi onoruri din orice părţi să-i vie. Abie dac-ar admite a fi prefect, primar, Căci el ar vrea ministru plenipotenţiar. Curînd-curînd — nu-i vorbă — dă nasul mult mai jos Şi-i mulţămit, la urmă, c-irn osişor de ros. Aşa pentru o scurtă şi sarbădă plăcere S-aruncă tot în rîpă : poziţie, avere, Ba încă şi onoare ,ades, şi sănătate. Aceste obiceiuri din vieţele private Trec negreşit întocmai prea lesne şi fireşte La modul cum întregul popor se cîrmuieşte. Ministrul dacă simte nevoie de o lege, Pe-un scriitor îl cheamă, zicîndu-i : fă şi drege Ce poţi şi pană poimîni dă-mi gata un proiect Despre cutare lucru, bun, practic şi complect. Cinovnicul se pune atunci pe cercetat Acest obiect în Franţa cum este regulat Şi dînd de-o legiuire oricare, bună, rea, De astăzi sau din veacuri trecute, el o ia Şi tălmăcind-o-ntocmai cum mintea îl ajută, La ziua hotărîtă o dă gata făcută. Ministrul îndeobşte la ea nici mai priveşte, Ci astfel precum este în Camer-o trânteşte, Ce-or vrea din ea să facă minteoşii deputaţi. Alunecând prin secţii şi pe la delegaţi, De este complicată sau numai de-i cam lungă, Chiar făr-a fi cetită se-ntîmplă să ajungă în plină Adunare, unde o şi votează Cei mulţi, făr-a şti bine măcar de ce tratează. Aşa-ntr-o dimineaţă, dup-un fantastic: zbor, Vezi promulgată-o lege întreagă-n Monitor Ce poate-n altă ţară e foarte potrivită, La noi însă e numai hîrtie mîzgălită. Dar în această treabă e nostim şi ciudat C-acei ce-au făcut legea, votat şi promulgat 80 Petrec şi rid cu toţii de lucrul ce-a ieşit Parcă pe-un bun prieten ei ar fi pîcălit. Tot astfel procurorul, cînd pe vrun condemnat Nu-1 are la-ndemînă să-1 puie la păstrat Şi scrie prefeeturei pe larg şi pe întins Cum e la chip fugitul ce trebuieşte prins. * Prefectul, drept urmare l-asemenea hîrtie, Ordon-o circulară la subprefecţi să scrie, Ca ei, de află-n plasă persoana vinovată, S-o prindă şi sub pază pe loc să o trimiată. După vreo lună-două., aceşti funcţionari Cetind porunca-nialtă şi ei scriu la primari Ca să urmeze-ntocmai ş-'apoi se liniştesc. într-un tîrziu primarii adresa de-o citase, Ou linişte deplină dau ordin la notar Să puie apostiliul că n-iau dat de tădbar. Cu-aceasta, în arhivă luci-a rea se înfundă, Iar hoţul nici nu are nevoie să s-ascundă. Da deseori se-ntîmplă că chiar acel ce seric Că în comună nu e tăi harul - el sa fie Acel la închisoare de Curte eoiuieinnnt Şi pentru care-atîta cerneală s-a stricai. Iar de cumva se află această înlimplare, Prefectul, subprefectul, primarul fac haz mare, Ministrul, procurorul şi toată lumea lado Şi fără vreo urmare dosarul se închide. Cu-această rânduială merg trebile obşteşti», Căci nici o trebuinţă slujbaşul nu simţeşte Să-şi dea vreo osteneală, să puie vreun zel Pentru afaceri oare nici nu-1 privesc pe el. Nepăsător- de toate, cinovnicul oricare, Mai mic sau mai de seamă, chiar păn' la cel mai mare, în timpul cît slujeşte nu rumegă alt gînd Decît să puie mîna pe leafă mai curînd : O leafă presurată c-o glumă-două bune, Apoi la bătrâneţe să intre-n pensiune-, Să spuie cum odată a râs ş-a pîcălit; Iată principiul mare de oare-i stăpânit. E neplăcut, desigur', să fii morocănos. Dar oare nu e bine şi nu e de folos 81 Ce-i serios în sine de glume a disparte Şi pentru amîndouă a face dreaptă parte ? Căci sunt simţiri pe lume şi sunt idei măreţe Ce jertfe-ţi cer pe drumul întregei tale vieţe ! Aşa ziceau ibătrînii — dar, cine ştie, poate Că filozofii practici de astăzi au dreptate. O zi e mare lucru cu bine să trăieşti... Deci trebile încolo, private şi obşteşti ! Ce-atîta cugetare? Boli, moarte, sărăcie Şi muncă, şi durere, şi griji, şi datorie, Orice nu e plăcere, orice euvînt amar, Fiind netrebnic, trebui şters din vocabular. Morala-i, din junie şi păn' la bătrîneţe., Să te înjugi cu-aceste noroade şugubeţe, Alcătuind cu dînşii un mare cerc de-amici, Toţi ai lui Aristippus voioşii ucenici ! SATIRA IX FĂŢARNICII Acum, cînd trnereţa în urma mea o las Şi iau pentru vecie de dînsa bun rămas, Nu-mi pare rău că trupul nu-i sprinten ca-nainte, Că sîngele în pieptu-mi nu curge-aşa fierbinte, Nici că prea des, vai ! astăzi mă plîng cu glas de jale Că roata se sminteşte mai sus ori mai la vale. Din toate, ce mă umple mai tare cu amar E c-am pierdut din suflet copilărescul dar De-a crede că tot omul aşa e cum apare Şi vorba ce rosteşte e dreapta-i cugetare. Cînd stai pe banca şcoalei şi vezi că a Intrat Profesorul în clasă cu pasul măsurat, Sub braţ c-un vraf de scrieri, în mină c-un băţ gros, Cu barba cărunţită, cu chipul serios, Şi grav sus pe catedră ureîndu-se, încet îşi şterge ochelarii, deschide-al său caiet Şi-ncepe cu glas tare un ceas întreg a spune, îţi pare a lui gură izvor d-înţelepciune ; Bastonul., ochelarii şi barba iui surie Sînt semne osebite de mare cuminţie, Respectul te pătrunde de-un om aşa-nvăţat, Ce-atît de multă carte în cap şi-a îndesat, Ce veacuri după veacuri înşiră oa pe aţă, Spuind ce-a fost la Memfis, pare-ar fi fost de faţă. Tu crezi c-aceste toate ,el însuşi le-a găsit, Lucrînd şi zi şi noapte cu zel neobosit. Păn-i-a slăbit vederea, păn-i-a albit chiar părul, împins numai dc rîvna să afle adevărul ! 83 Dar cînd păşeşti nainte în viaţă, cu mîhnire Vezi că a ta credinţă a fost o nălucire Şi că ştiinţa toată ee-atrt te spăimîntase De-a dreptul dintr-o carte străină copiase. Şi dacă ar comite asemenea păcate Bieţi dăscălaşii numai cei mici de pe la sate ! Dar cînd încredinţarea deplin-ai dobândit C-aoest obicei practic e mai ales lăţit La marii domni profesori ce-n universitate îşi plimb-a lor trufie şi mediocritate, Că tocmai acei care mai sus nasul ridică Şi-n inimă şi-n minte sînt seci şi de nimica, Atunci ce deşteptare ! Sau cînd cu gînd senin Intrai cu-al tău părinte în templul cel creştin Şi cînd vedeai din uşa altarului ieşind Pe un bătrîn vlădică slab, palid, suferind, Cu trupul în veşminte bogate-nf ăşurat; Spre cer nălţînd privirea, poporul adunat Cu mîna sa cea dreaptă îl binecuvînta Şi cartea mântuirii cu stînga-i arăta, Iar vulgul cel fanatic spre dînsul da năvală Cu gura sau cu fruntea s-atingă sfînta-i poală, Fiori de venerare iţi furnicau prin piept Şi—1 socoteai din oameni cel mai smerit şi drept. Tîrziu, avînd cu dînsul mai strînsă-apropiere Poţi tu să păstrezi încă naiva ta părere ? Mai crezi că el petrece viaţa-i creştineşte, Că de orice plăcere profană se fereşte, De bani şi de petreceri, de-ambiţie lumească Şi mai ales — o, groază ! — de partea f emeiască ? Fii mulţămit atunee de nu-1 vezi prea supus La orişicine mîna pe-a ţării cîrmă-a pus, La toţi zîmbind de-a rîndul cu dulce şi cu drag, Năimindu-le ,pe plată şi cruce şi toiag Şi trecerea sa toată ce are pe mulţime ! Ferice încă dacă pe proastă preoţime N-o stoarce fără milă de orişice para, Ce cu sudori cîştigă în biata slujba sa Oa să îngrămădească avere şi onori 84 Pe cuconaşi obraznici, copii ai săi din flori ! Dar dacă pasu-ţi tînăr, condus de întîmplare, Se-ndreaptă vreodată 'spre-a ţării Adunare Ş^asculţi dintr-o tribună, cu foc copilăresc, Cuvintele frumoase ce-acolo se rostesc, Cît de măreţi şi vrednici apar în vorba lor Ei, suveranii mîndri, ieşiţii din popor ! E drept că unii pe-alţii se tot împotrivesc, Ba chiar şi de trădare se învinovăţesc, Dar tu, ascuns deoparte, îi ier*ţi, fiind convins Că ei nu sînt pricina, ci zelul lor aprins : ■* Pe dînşii îi dezbină principii generale... * Dar că vreunul poate profituri personale ţ> Rîvneşte pe ascunse, nici a gîndi nu-ţi vine : fr Nu, toţi delaolaltă voiesc al ţării bine ! _* Ai cu deosebire adâncă admirare Pentru acei apostoli pătrunşi de abnegare J; Ce-n ale lor discursuri şi-n scrierile lor i Tot strig : „Daţi libertate sărmanului popor !" O ! Ce măreţ răsună cuvîntul : libertate I Cu el ce farmec dulce în inimă străbate ! Cînd numai se rosteşte acest euvînt sonor Tu vezi cum fericirea se varsă pe popor I Prea grbanic însă afli c-o vorbă-uşa pompoasă De muls e minunată oa vaca cea lăptoasă Şi că uşor câştiguri băneşti dintr-însa scoţi Sau pensii pentru sine, fii, fiice şl nepoţi, Ba chiar la bieţi cinovnici din leafă le opreşti Răsplata nu ştiu căror virtuţi cetăţeneşti !1 Sau cînd întâia oară tu intri prin saloane Şi-n jurul tău s-alintă gătitele cucoane Cu horbote, brilianturi şi rochii de mătesă, Atît de zâmbitoare, atît de graţioase, 1 In anul 1881 mai mulţi membri al partidului de la putere organizaseră în ţară o subscriere de un milion în profitul prezidentului Consiliului de Miniştri, d-lui Ioan Brătianu. Listele de subscriere care Circulau aveau următorul titlu: „Listă de subscriere pentru formarea unui fond destinat pentru încurajarea şi recompensa virtuţilor cetăţeneşti". 85 încît încîntă dulce aprinsa-ţi fantazîe, Tu vezi pe-acele zîne care-n mitologie Le învăţai la şcoală, aşa sînt de măreţe ! Cînd cineva atunee cu vorbe îndrăzneţe, Răutăcios de tine rîzînd, ţi-ar arăta Că ele nu-s cum vede închipuirea ta, Şi mai cu samă una, frumoasa vrăjitoare Ce farmecă-al tău suflet, ades răzvrătitoare La proastele precepte ce se numesc morale, Cu unul sau cu altul se-neurcă-n mahalale, Uitînd că are-aoasă un drag de bărbăţel... Tu-1 chemi cu indignare arunce la duel Pe viaţă şi pe moarte, să-nveţe altă dată A nu se mai atinge de-o zînă-aşa curată ! Dar mai tîrziu nu cauţi la vorba orişicui Ş-al tău cavalerismu îl pui frumos în cui, Căci treaba prea riscată îţi pare şi prea grea Să aperi pe oricine de-a lumii vorbă rea. D-apoi odinioară cînd îţi cădea în mînă O carte proaspăt-proaspăt ieşită la lumină Şi cînd vedeai în faţă, ou slove mari şi late, Scris cine e autorul cu-a sale titluri toate : „Doctor în medicină, drept sau filozofie, Decan al facultăţii, membru-n Academie, Părinte-al altor scrieri mai multe, aprobate De-nalta cârmuire, chiar poate premiate, Şi cavaler de-atîte bogate decoraţii Din ţară şi din alte deosebite naţii, Precum şi membru multor societăţi străine..." Uimit pană la suflet, tu te gîndeşti în sine Că nu-i natura dreaptă, că-i lege nefirească Atît de multe daruri pe-un om să {grămădească ! Din toate mai cu seamă privirile-ţi orbesc Acele cruci şi stele ce-n gîtu-i strălucesc Şi care par la alţii a zice îngîmfat : Na, proştilor, dovadă că sînt om însemnat ! Dar poate îmi va zice vreun aspru cetitor : De ce te legi de oameni şi de cusurul lor ? Acum, cînd vîrsta coaptă soseşte, tot nu vrei O dată să te lepezi de vechiul obicei De-a zice rău de lume ? Ci las-o-n ale sale, Căci tot nu vei schimba-o cu versurile tale ! Ei, nu pot ! Făr' de voie un nu ştiu ce mă-mbie S-arăt a lumii rele, a ei făţărnicie. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. Cînd văd deşertăciune, minciună, îngâmfare, Iau pana şi în versuri zburdalnice, uşoare înghimp, lovesc oriunde mă prinde bănuiala Că alta este faţa şi alta căptuşeala. Cînd văd pe demagogul, pocitul orator, Cum are scopul numai să-nşăle pe popor Cu fraza lui cea goală, umflată şi pompoasă, Sau văd că1 un călugăr cu masca evlavioasă, Acoperindu-şi faţa de patime mînjită, Simţesc că mă cuprinde o furie cumplită, Eu mă răped la dînşii şi strig cu glas amarnic : „Şi tu, şi tu eşti numai un rău şi un făţarnic ! " Iar celui oare strică condeie şi hîrtie Nu-mpins de o pornire puternică şt vie, Ci numai ca s-arăte poet sau învăţat, îi smulg din mînă ghemul, i-1 iau ia depănat Şi dacă-n miez dau numai dc-o hîrtiuţă goală, Atunci în gura mare şi fără de sfială I-am zis şi îi voi zice în orişice moment : „în lături de la muze, nu ai nici un talent I" Nu, nu se potriveşte natura-mi neeioplită C-o lume egoistă, deşartă, ipocrită ! Urăsc pe-acei nemernici care-şi prefac figura S-arăte că au daruri ce nu le-a dat natura Sau pe aceia care în faţă îţi zîmbesc Ş-abia întors, la spate te sapă şi-nnegresc. De-aceea pentru mine sunt desfătări mai vii Să stau, decît cu oameni, mai bine cu copii, A lor nevinovate petreceri să privesc Şi de-a lor veselie să mă împărtăşesc. Eu ştiu •—• o, tinereţă ! — o-ascunzi sămînţa-n tine De ură, răutate, invidie ; ştiu bine Că poţi ades fi crudă, dar- — vîrsta aurită ! — 1 Probabil gre.şală do tipar ; in Convorbiri ULerare : „Sau cînd Văd" (n. ed.j. 86 87 Tu de ipocrizie în veci ai fost ferită ! Copilul la prieten dă dreaptă mărturie Că el este mai leneş şi că nimic nu ştie, Şi cînd are un duşman aprins care-1 combate El nu-i zîmbeşte-n faţă, muşcîndu-1 pe la spate, Ci răpezit spre dînsul, cu pumnul îl loveşte Şi în bătaie dreaptă mînia-şi răcoreşte. Aşa îmi place mie, aşa-i lucru firesc ! De-aceea dintre oameni pe-acela-1 fericesc Care-a păstrat în suflet, pe toat-a vieţii cale, Simţirile naive ale juniei sale Şi pană cînd ajunge bătrîn şi gîrbovit De lume, drept ocară, copil e poreclit. Nous ne vivons que deux moments Qu'il en soit un pour la sagesse. Voltaire EPISTOLA II câtra alecsandri Cînd Tu, Bolintineanu şi Cel care-a cîntat Războiul ce la Sebeia românii au purtat1, Şi Negri, şi Băloescu, şi toţi acei bătrîni Ce faptele viteze a vechilor români Aţi scris cu măiestrie — cînd tineri voi eraţi, Cu cîtă nălucire la viitor priveaţi, Crezînd că se îndreaptă în grabă şi uşor Răni vechi în şir de veacuri primite de-^un popor Căci tinerimea crede, în gîndu-i amăgit, Că ceea ce doreşte e lesne de-mplinit, Şi numai bătrîneţa, ce mintea nu înşală, Desparte-nchipuirea de lumea cea reală ! Noi însă ce .pe-atuncaa eram abia copii Ne îngînam în leagăn cu-a voastre melodii, Amesteeînd trecutul, prezent şi viitor într-un tablou fantastic, măreţ, îneîntător. Dar răpede trec anii : cînd ne-am trezit bărbaţi, Din al copilăriei vis dulce deşteptaţi, Şi am privit la lumea ce-acum ne-ncunjura Tablourile voastre, vai, unde mai era ? în loc de jertfe, lupte, înaltă aspir are, Văzurăm pretutindeni răceală, nepăsare, în loc de mîndna fală şi vechea vitejie, Văzurăm înjosire, dizgust şi mişelie. Mai mult, văzurăm încă pitici fără chemare, Pe-atîta goi şi sarbezi, pe cît plini de-ngîmfare, Constantin Negruzzi în poema sa Aprodul Purice. 91 Cum înşălau poporul cu vorbe minciunoase Şi-1 depărtau de-a muncii cărare sănătoasă, Făcîndu-1 ca să creadă, cu joase măguliri, Că el au atins culmea oricărei propăşiri. Atunci eu — căci şi mie o muză mi-a zîmbit — A lirei mele coarde am strâns şi pregătit Ş-un cântec fără seamăn la noi am început : Nu de străbuna slavă şi falnicul trecut, Ci-a timpului de astăzi ridicule-ngîmfări, Năravuri ticăloase şi goale declamări, Cu-a satirei ghimpi aspri m-am pus să biciuiesc Cercând astfel puhoiul în oale să-1 opresc. Aici, de-a cununiei lanţ dulce sfărâmat, De copilaşul fraged în voia lui lăsat; Colo, de amicia ce minte şi înşală, Şi de-a advocaturii înfricoşată boală Ce, împroşcînd la vorbe şi multe, şi pompoase, De-al ţării bine zice, şi cat-a ei foloase ; Apoi, voind să vântur nămolul de cuvinte Ce-autorii cei de astăzi au stors din a lor minte Ş-au tot înscris în tomuri pansau nălţat un munte, Am dat de pleavă numai, dar vai, nici de-un grăunte ! De-aceste şi de alte în versuri am cântat Cu zîmbetul pe buze şi-n suflet întristat1. Adesa, văzînd răul cu laude primit, Iar binele oriunde atins şi prigonit, Văzînd domnind minciuna în faîsa-i maiestate, Iar adevărul vecinie hulit cu răutate, Mă întrebam în mine cu jale şi amar : Cei mari bărbaţi ai noştri lucrat-au în zadar ? Şi tu, Poete mîndre, ce-ai pus atâta foc Ş-o viaţă-aşa bogată oa să urneşti din loc A ţării noastre piatră, înalta-ţi inspirare A fost ea oare numai a lui Sisif lucrare ?2 1 „în versuri rid şi-n suflet plîng relele năravuri" (Antioh Cantemir). 2 Sisyphos din mitologia greacă, condemnat să ridice vecinie în Hades o piatră care se rostogoleşte iarăşi în jos. Aşa-ntrebam, cînd iată ai ţării noastre fii1 Lăsînd acasă-n lacrimi părinţi, femei, copii, Din vechiul cui desprinse un paloş ruginit Şi după veacuri iarăşi la luptă au pornit. Atunci simţii în pieptu-mi că inima tresare Şi aşteptam cu grijă şi lungă nerăbdare Să aflu dacă astăzi mai este încă vie Precum a fost odată româna vitejie. Şi am văzut, o, Doamne, eu ochi lăcrămător Că nu-i perită viaţa din acest bun popor ! Eu nu voiesc acuma să aflu do-a fost bine Să ne-azvîrlim copiii în ţările păgîne ; Nu vreau să-ntreb de este cuminte, priceput Ca să hrănim cu sînge un scop necunoscut ; Războiul, ştiu, el este al rolelor izvor Şi pentru cel ce cade, şi pontru-nvingător. Dar vreau să uit eu fotul ce-mi spune recea minte Şi astăzi s-ascult numai a inimii cuvinte. 6 ! Cînd ostaşii ţării, chiar fără scop vădit Şi fără ca să ştie de ce le-a poruncit Să verse a lor sînge ..... vioi, voinici, viteji Privesc drept joc şi glumă al luptelor vârtej Ş-înfruntă, zîmbind vesel, a morţii crude gheare Pentru-o idee numai : a steagului onoare ; Cînd văd nevasta blîndă, uitând de al el dor, Cum părăseşte-n leagăn pe dragul prunonşor Şi-n slabele ei braţe culege şi ridică Din cîmpul de bătaie pe bravul care pică ; Cînd gingaşa fetiţă din minte depărtează Imaginea iubită la care blînd visează, Ş-aduce zi şi noapte cerească mângâiere Rănitului ce zace pe patul de durere ; Atuncea îndoiala din pieptul meu goe.e e Şi-n viitorul ţării cu-n credere privesc ! O ! Dus e de-acum timpul de rece nepăsare, De pacinică viaţă şi moale-nd amânare, Istoria română de veacuri întreruptă Acum re-ncepe iarăşi prin astă cruntă luptă. 1 Războiul contra turcilor ruşii în anii 1877—1878. purtat de români în alianţă cu 92 93 Re-ntxat poporul este pe-^a luptelor cărare Şi trebui s-o urmeze de-acum fără cruţare ! Căci peste munţi ori şesuri de-ndrept eu ochii mei Zăresc în orice parte vecini pizmaşi şi răi Ce, plini de ură-n suflet şi cu cruzime-n faţă, Nevrînd ca să ne ierte al nostru semn de viaţă, Ne vor chema la luptă mai cruntă, mai grozavă Ş-om bea pană la drojdii a relelor otravă. Dar fie ! Aste cumpeni le-aştept cu mîngîiere Căci unde-i vitejie, acolo-i şi putere ! Din toţi bătrînii care cu tine au lucrat Ş-a patriei iubire cîntînd aţi deşteptat, Cîţi încă mai sunt marturi la timpul oţelit Cînd vorbele-s trecute şi faptele-au sosit ? Cîţiva în tinereţă s-au dus c-un trist suspin1 ; Gonit din ţară unul doarme-n pămînt străin2 ; Iar altul ,fără milă pe paie aruncat Muri-n ticăloşie şi în amar uitat3. în urm-acum şi Negri, prietenul iubit, Cu care-o viaţă-ntreagă dulci lanţuri te-au unit, în grădinuţa-i verde, plăcută, zîmbitoare4, Se stinse cum se stinge un blînd apus de soare. Din sîmburele fraged ce-odat-aţi răsădit, Aleesandri, tu singur vezi pomul înflorit, Tu, o, Poete, care ne-ai dat îmbărbăţire Cînd noi, acei mai tineri, jăleam plini de mâhnire, Şi care-n orice păsuri prin care am trecut încrederea din suflet în veci1 nu ai pierdut! Ca tine, o, Poete, de-aşa frumoasă soarte, în şir de multe veacuri, puţini au avut parte, Căci geniul, încă-n viaţă, dup-o nedreaptă lege, A muncii sale roduri arareori culege, întoarnă deci pe liră cîntări nemuritoare în verdea-ţi bătrîneţă ş-a-tît de roditoare Şi-n pieptul tuturora deşteaptă bărbăţie Pe vremile de luptă ce iarăşi au să vie ! 1 Hrisoverghi, Atccu Russu, Dimilrie Dăscăleseu, Sihleanu şi alţii. 2 Nicolae Bălcesou, mort la Napoli în timpul exilului. Delegatul însărcinat de guvernul român să-i aducă trupul în ţară n-a putut descoperi locul unde fusese înmormîntat. Se presupune că oasele lui Bălcescu au fost îngropate în groapa comună a săracilor. 3 Dimitrie Bolintineanu, murind în spital în desăvîrşită mizerie, a fost înmormîntat cu cheltuiala statului. 4 Casa lui Costache Negri din Tîrgul-Ocnei se găsea în mijlocul unei grădini pe malul Trotuşului. Negri a murit în octombrie 1876. 94 C-da 56B2 coala H EPISTOLA IV catra maiorescu Ce însemnează oare tăcerea ta adîncă, Această nepăsare cît timp va ţine încă ? 1 Crezi tu că-i împlinită de-acum a ta menire j J Şi poate a ta pană tînji în amorţire ? j f Sau relele pe care atît le prigoneai, 1 * Minciuna, îngîmfarea ce cu fer roş ardeai I -;' Şi goale, uricioase poporului uimit i Le arătai odată — acuma au perit ? ' * O, nu ! Departe-i încă frumosul timp de aur, Cînd făr-împotrivire cununa cea de laur Pe fruntea va fi pusă a Geniului măreţ, Iar plata vicleniei va fi numai dispreţ ! f Amice, totdeauna pe-a Dunării cîmpie i Nu-mpărăţea Urîtul şi cruda-i tiranie. Cînd veacul cel de astăzi abia era născut, ' Din soare raze blînde pe leagăn i-au căzut, [ Şi rumăna lui faţă, lucind de bucurie, Vestea că va da lumii dreptate şi frăţie. La noi, după o lungă şi jalnică robire, ! Zîmbeşte iar speranţa cu mîndra-i nălucire, Lumina se iveşte prin neguri şi prin ceaţă Şi inimile noastre se bat cu nouă viaţă. Poeţii încep iarăşi să-ncoarde dulcea liră : ! Ici., unul vitejia străbună o admiră, I Un altul povesteşte ou limbă de-armonie A noastră strălucită şi veche obîrşie ; Cîţiva Amoral cîntă, divina lui plăcere Sau verdea primăvară, a Firii înviere, Dar cei mai mulţi cu voace departe sunătoare Ne strigă : Libertate, Unire, Deşteptare ! De nu păzesc bătrânii frumosul cu asprime Ş-a lor gândiri p-au încă putere, adâncime, Naiva lor cîntare ne place s-ascultăm, Precum c-un prunc şăgalnic ou drag noi ne jucăm. Curînd o boare lină ce vine din apus înalţă-nehipuirea mai sus şi tot mai sus. Pe şesurile-ntinse şi verzi, acolo unde Se-ntrec şi se alungă răcoritoare undo Ce varsă-n vîrf de munte Şiretul din ulcior1, Răsună într-o luncă un cînt aşa sonor, Cu-atîta foc, cu-atîta puternică pornire, Că pretutindeni unde a Daciei vorbire Un singur neam uneşte, prin târguri şi prin sate, Prin munţi, prin văi, prin codri în inime străbate ; Ba chiar, trecând hotarul, departe se lăţeşte, în Galia uimită pătrunde şi răpeşte A gloriei cunună, pe frunte o aşază, Şi nimeni cu el preţul să-mpnrtu nu cutează !2 Un pas mai aveam încă, pas maro şl sumeţ, S-atingă-a noastră muză chiar geniul măreţ. Cînd vai, fără de veste, pe-aeest pământ răsare Un neam îngust la suflet, dar plin de îngâmfare, Şi, precum primăvara omida stricădoasâ S-acaţă, se tîrăşte pe creanga ren fiimzoasâ Şi roade tot ce-i verde, pun' gol şi dizbrăcat Stă pomul cu flori mândre ieri încă coronat, Tot astfel Ei frumoasa a fanteziei floare O smulg din rădăcină cu mînă hulitoare Ş-o calcă cu piciorul ; chiar bărbăteasca limbă 1 Moşia Mirceştii, proprietatea iui Vasilc Aleesandri, e situată pe malurile Şiretului. 2 Societatea din Montpellier pentru studiul limbilor romane prescrise ca temă de poezie, compusă în orice limbă romanică, „Cîntul latin" sau „Al gintei latine". în primăvara anului 1878 societatea, cercetînd numeroasele scrieri ce-i fusese trimise, recunoscu că poezia cea mai bună c acea română a lui Vasile Aleesandri şi îi dădu premiul hotărît. în România ca şi în toate provinţiile române această izbândă a poetului nostru făcu cea mai adîncă impresiune. 96 97 Ce ue-au lăsat bătrînii o taie şi o strîmbă, Şi-n vreme ce dărîmă, cu voace răguşită Ei cîntă de mărire pe-o drîmbă hîrbuită I Un Rău aşa de mare şi primejduitor Avea să întîinească un bici pedepsitor : Cînd Roata rătăcirii în vale răpezită Răstogolea cu zgomot în goana ei cumplită Orice-ntîlnea în cale, atunci Tu, hotărît Să pui, chiar de-ai fi singur, potopului sfîrşit, Te-ai răpezit în urmă-i cu mîneei suflecate, Şi cu vînjoase braţe de spiţe încleştate Puteri în pepiu-ţi zdravăn de mii ai întranit Ş-a Hoţii fugă oarbă în loc o ai oprit ! Dar dacă din juneţă ani zece ai furat în drum s-opreşti Urîtul, alţi zece, de bărbat, Tu ai să perzi acuma în muncă şi mai mare, Ca să-nsemnezi Frumosul şi dreptele-î hotare. Căci unde sîntem astăzi, ce-i viu, ce-i roditor, Şi ce sămînţă bună s-aruncă-n viitor ? [...-•......] Iar dincolo de Moina, de cînd au asfinţit Trei stele înfrăţite, cu nume strălucit1, Văd strămoşescul leagăn, acest odor bogat, De-a-nstrăinării valuri aproape înecat. Apoi de-nalţ privirea spre piscuri de Carpaţi, Cu inimă amară eu văd pe-ai noştri fraţi Cum perd juneţă, muncă, talent, putere, minte într-o deşartă luptă de semne şi cuvinte, Ui tind în astă oarbă şi stranie beţie Că formele omoară, iar spiritul învie ! Şi noi ? De cînd ne-aduse bătaia cea grozavă în loc de răsplătire paharul de otravă Ce-n gura descleştată ne deşertează-n silă. Uniţi cu-ai noştri duşmani, chiar fraţii fără milă2, 1 Fraţii Eudoxiu, Alexandru şi Goorge Ilurmu/.aclii. 2 Războiul victorios ce am purtat cu turcii în 1877 ne-au atras una aliaţilor noştri [...] şi umilirea de a vedea Europa ames-tecîndu-se în legislaţia noastră internă, umilire cu atît mai dureroasă, că propunerea pentru schimbarea constituţiei, noastre a fost făcută la congresul din Berlin de reprezentanţii Franţlei şi sprijinită de reprezentanţii Italiei. 98 Descurajaţi şi palizi, pierzînd orice avînt, |M Plecăm a noastră frunte cu jale spre pămînt. S Amice, sosi ceasul ! în noaptea ce întinde Nestrăbătuta-i ceaţă, făclia ta aprinde ! ' < Popoarele se-nalţă şi cad, se-nalţă iară, • . Dar steaua cugetării nu trebuie să peară ! Nevrednice de tine sînt fapte trecătoare : Pe pergament cu semne în veci neperitoare I Preumblă a ta pană, şi gmdul cel bogat i Din. neam în neam cu grijă şi dor va fi păstrat ! Cînd făr-a ne da samă, pe piscul ascuţit ţ — A vieţii jumătate — vedem că am sosit, *" In acei ani în care gîndirea înţeleaptă j : Ciudat se împreună cu nebuneasca faptă, 1 Şi, în momente limpezi atunci, cu-r-treaga minte |La drumul cel din urmă privim şi înainte, I Nu ne-ntrebăm adesa eu-adîncă minunare : Ce însemneaz-a vieţii fantastică visare ? Pătrunşi de îndoială, de spaimă şi durere, Pe ce întemeia-vom a noastră mîngăîere ? Atunci un suflet mîndru, o nobilă simţire * Din numele ce lasă va face-a sa menire. ! "'** Speranţa nemuririi e cel mai mare dar ! Cînd Lessing era-n umbră un biet bibliotecar1, Deasupra-i cîţi miniştri şi domni plini do mărire Nici nu-njoseau spre dînsul. trufaşa lor privire, Şi astăzi cine ştie nemernicul lor nume, Cînd. El pe-al său îl poartă strălucitor în lume, Ş-un veac îl va transmite la veacul următor, Cît va ave Frumosul un singur iubitor ! ! 1879 1 Gotthold Ephraim Lessing a ocupat în anii 1770—1775, locul neînsemnat de bibliotecar în orăşelul Wolfenbuttel din ducatul Brunswick. 99 EPISTOLA V CATRA A. NAUM De ce te plîngi, amice, cu-aşa melancolie De viaţa ta cea goală, de-a ei monotonie Şi vreai, pentru a perde măhnirile-ţi profunde, Să vie o schimbare, oricare, orideunde ? Cum, liniştea de astăzi* acest ferice dar Spre care înţeleptul aspiră în zadar Prea des în viaţa noastră bogâtă-n supărare, Tu-1 răsplăteşti cu-atîta dispreţ şi nepăsare ? Tu vrei, lăsîndu-ţi cuibul cel dulce de verdeaţă Ce-n via-ţi înrodită la soare se răsfaţă, Să te arunci ca alţii în lupte-nverşunate ! Ce-şi poartă cu orbire partidele-ncruntate, Şi crezi că-n Adunare, lucrînd 1-al ţării bine, j | Vei depărta urîtul ş-adîncul gol din tine ? . Zadarnic, o, amice, dizmierzi aşa un vis ! ; ! Din cei ce zic că ţara acolo i-a trimis ! ! Cei mulţi nu vor, iar alţii nu pot, chiar dacă vor, | S-aducă cu-a lor fapte vrun bine în popor. Făţărnicia, ura, minciuna, lăcomia, Ambiţia acolo şi-au aşăzat domnia-, Şi-n mijloc de cuvinte deşerte şi umflate A ţării trebuinţe uitării sînt lăsate. Vai ! chiar cel bun, acolo, perdut şi ameţit, De atmosfera-n care trăieşte, molipsit, îşi perde calea dreaptă, ideile cuminte Ş-a patimilor valuri îl mînă înainte ! Ce ai să faci acolo Tu, omul împăcat Cu tine şi cu alţii, Tu, pustnic necercat De patimi, care-ţi cauţi de vie, de grădină, în mijlocul naturei curată şi senină ? De cum răsare ziua te văd cu îngrijire Lucrînd să ajuţi firea în mîndra-i dezvălire : Ici săpi, îndrepţi, legi, sprijini gingaşii pomuşori Ce mîna-ţi din sălbatici schimbă în roditori, Colo de ierburi rele pliveşti florile tale Ce vesel spre lumină îndreapt-a lor petale ; Şi cînd de arşiţi pleacă în jos pălită faţă, Cu apă din fîntînă le dai o nouă viaţă. Acum strămuţi răsaduri, prăşeşti, greblezi, acum Tai o crenguţă care obraznic iese-n drum ; Aici cu mladă moale legi viţă încărcată Care-ţi făgăduieşte rodire-mbelşugată ; Iar cînd soseşte toamna şi-n vii culegători Adună poama dulce ş-o pun în zăcători, Priveşti cum ferbe mustul, zburdînd cu vioiciune Ca tot ce-i în natură sumeţ, puternic, june. în acest loc, amice, nu mă opri, nu-mi zice C-aceasta nu ajunge pentru a fi ferice. Ştiu, mulţumiri în viaţă se pot găsi şi alte Tot astfel de plăcute, dar mai mari, mai înalte ; Ştiu, este-o fericire, cea mai presus dc toate, Pe care o au numai acele minţi bogate Ce pot să se ridice pe-aripa închipuirii Din valea ast' de plîngeri în lumea nălucirii. Tu o cunoşti, amice, acea plăcere vie, Tu, căruia o muză din frageda junie în mîni o mîndră liră ţi-a pus şi-, zîmbitoarc, Te-a învăţat din coarde să scoţi dulcea cîntare ! Cu toţi dumnezeieştii poeţi ce a produs Prealuminata soră mai mare din Apus (Fie că erau încă în viaţă, sau că ei De mult se coborîse în Cîmpii Elizei) Tu ai trăit ca frate cu drag o-ntreagă viaţă, Gîndind a doua dară gîndirea lor măreaţă. Şi geniul cel mare, ce trist şi amărît Trăi atîţia lustri din patrie gonit, 100 101 Ca la apusul vieţii, cu fruntea-ncoronată Să vadă înainte-i o lume-ngenuncheată ;1 ■Ş-acel faimos satiric, om bun şi cu noroc,2 Ce-n versuri fără seamăn lovi cu bici de foc Pe-acei ce-n loc să cînte simţiri adevărate Cu fraze umpleau versuri, şi goale, şi umflate ; Şi scriitorul vesel, naiv, amiabil, drept, Poet pe-atît de mare, cît mare înţelept, Care, nevrînd pe oameni de-a dreptul să-i atace, Descrise lei, urşi, asini şi alte dobitoace ;3 Şi generosul tînăr, copil cu ochii vii, Cc gingaşe idile şi blînde elegii Cînta — cînd cu turbare, de vulgul întărtat Fu smuls şi morţii crude jertfit nevinovat ;"- Aceştia şi alţi maiştri de geniu insuflaţi De tine-n graiul nostru au fost reînviaţi. Dar pe cît ţi-a fost pana bogată-n tălmăciri, Pe-atît a fost plăcută în proprie gîndiri. Cine-ar putea alături să puie-a sa lucrare Cu versul tău cel dulce, cu limba-ţi curgătoare Şi cine, de cei antici ca tine-adînc cuprins, Trăi în timpul clasic de multe veacuri stins ? Să strige-o sectă nouă cu glasu-i preaisteţ Că tot ce trece-n lume drept nalt, frumos, măreţ Şi-n viaţa cea reală şi-n lumea-nchipuirii E sarbed şi netrebnic şi trebui dat peirii ; Ei strige că autorul, ce azi mai vrea să scrie Trebui să se inspire de noua teorie ; C-^acel ce nu jertfeşte cu ei la un altar E osîndit să moară ca reacţionar ; Că artă sau ştiinţă au un scop, o menire Tot pe-un calup să-ntindă întreaga omenire...3 Noi să păşim nainte şi, orice-ar zice ei, 1 Victor Hugo. 2 Boileau. 3 La Fontaine. 4 Andre Chenier. Se ştie că poetul a fost executat la vîrsta de 32 de ani, în 25 iulie 1794, trei zile înaintea căderii lui Ro-bespierre (9 Thermidor An. V). 5 Şcoala socialistă politico-literară a grupului Nădejde, Ghe-rea etc. Să mvnehinărn tot încă la vechii noştri zei. Dai-, să lăsăm averea la cel ce-a moştenit Sau cei ui născu! lacom, înşălător, zgîrcit ; Da cel prost să dăm voie să fie ca-nainte, Celui deştept şi ager să nu-i tăiem din minte Şi-n timp ce fericirea pe lumi vor Ei să-mpartă, Noi arta. ca nainte, s.....o facem pentru artă. Ţii minte ce plăcere aveam odinioară Cînd se-ii torcea voioasă din nou a şaptea sară,1 în care noi, amicii, uitînd de-a vieţii ceaţă Şi discutând cu vorbă uşoară şi glumeaţă, Ne adînceam în lumea doctrinei preacurate ? Ce taine-atunci rămase de noi nedezlegate, în artă, n-ţelepciune, religie, morală ?... Cine se gîndea încă la viaţa cea reală ? O, cît balsam în suflet şi cîte îndulciri L.i chinui 1 ne aduse a noastre întruniri! Dar s-a trecut ş-aceasta — pe lume totul trece : Ne-am spulberat la vânturi, şi bătrîneţa rece S-aprcpie cu paşi siguri, puternici, hotărîţi Şi nu ne mai găseşte ca-n alte vremi uniţi. ("aci vai, din cei mai vrednici ce-au tras mai mult la greu, La duşmănească ceată trecur-într-un ceas rău !1 Dar Jonirn această prcatiisfă cugetare, Căci Tu şi eu, amice, putem găsi scăpare De orişice necazuri, dizamăgiri urâte. Ce sînt de-a noastră viaţă în veci nedespărţite : Cît timp în mîni ţii lira şi cânţi pe-a sale strune, Senin e al tău suflet şi pieptul tău e june ! 1887 1 Membrii societăţii literaro dată pe săotămînă, în cei întîi sara (18G4--1885). „Junimea" din Iaşi se adunau o ani vinerea, mai tîrziu sâmbăta 102 103 [ PROZĂ COPII DE PE NATURĂ La nature, feconde en bizarres portraits Dans diaque âmc est marquee â de difîerents traits l'n goslc la deeouvre, un rien la fait paraîlve. Boileau PROLOG De-ţi plac în poezie ideile măreţe, Frumoasele tablouri, precum le-nchipuiesc Acele geniuri mîndre ce-n zboruri îndrăzneţe Olimpicele vîrfuri s-atingă năzuiesc — Atuncea nu cu mine să stai la convorbire, Şi astă cărticică deoparte să o pui, Căci ea jos pe pământuri reţine-a ta gîndire Şi culmile înalte cu ea nu poţi să sui. Eu am privit în juru-mi 1-a noastră omenire, La număr fără margini, cu gîndul mărginit, Ce năzuieşte numai la bună vieţuire Şi mici măriri vînează ca scop şi ţel dorit. Ca pictorul ce, liber de rele şi de bune, Primblîndu-se-ntîlneşte un chip aşa ciudat, încît a scos îndată hîrtie şi cărbune Şi marginile sale uşor a desemnat, Tot astfel, cîteodată, cînd singur stam în casă Şi-mi apăreau în minte figuri ce am văzut, Luam, fără de Ştire de ceea ce-a să iasă, Condeiul, şi o coală sau două am umplut. Ceteşte, dar, şi lasă să-ţi treacă înainte De-a rînd toate aceste figuri oe-am zugrăvit Şi, cred, la orice faţă îţi vei aduoe-aminte De alte chipuri multe ce-n lume-ai întîlnit. 109 Cucoana Nastasiica o ştii cum la primblare încet-încet se mişcă în vechiul său rădvan Iar cu hirtii, jurnale, ce des pe trotuare Ai întîlnit pe Vespe — acum Vcspasiun ! De-ai mers la Adunare» ştii bine pe Zlmbilă Ce schimbă la principii cum schimbă la figi Apoi la Văicărescu nu te-ai uitat cu milă, Văzînd cu ce suspinuri înghite la fripturi ? Gavril, ţiind psaltirea, adoarme cînd ceteşte Şi lungile lui gene pe micii ochi se plec ; Artiştii mari, pe scenă, cînd publicul priveşti în gesturi desperate şi răcnete se-ntrec. Figurile aceste ca la o panoramă In gînd încă o dată le trece la sfîrşit Şi poate că-mpreună —• dacă-mi dau bine samă Se vor lega cu toate într-un întreg unit. Şi vezi dacă în formă uşoară nu se poate Cuprinde vreodată un fond serios şi bun — Dar, cetitor, tu singur gîndeşte-aceste toate, Căci eu a mea idee nu-mi vine să o spun. Moi 1872 Iar Paraleul mîndru, în birja ce aleargă. Stă ţeapăn — cîncl alături pe Ghiţă Titirez îl vezi cum prin mulţime se strecură să meargă La rendez-vous mai iute — eternul amorez ! Tiberiu Lehăiescu în lupte-electorale De pe tribună varsă cuvinte, nu idei, Pe cînd cu lungi ciubote mergînd la tribunale în toată dimineaţa zăreşti pe Cocovei. Alt'dată, cînd acasă citeşti cu mulţămire, Tu vezi intrînd la tine un domn necunoscut Ce prin cuvinte blînde, rostite cu-umilire, Voieşte să-11 procure soţie într-un minut. Pe lîngă chipuri simple şi altele-ngîmfate, Vei mai vede în cartea-mi : poeţi ce cu amor, Cu patrie, frăţie, tirani şi libertate, Topite împreună în versuri, ne omor ; Autori care fac parte din secta lăudăcioasă, Ce publică lungi scrieri în cărţi şi în jurnal De românismu pline şi alte vorbe groase, Dar fără un grăunte de gînd original. 110 PĂRINTELE GAVRIL — N-avem nimic, fiilor ; noi suntem sărmani ce ne ţinem numai cu Domnul... — Şi cu ce vă hrăniţi, părinte ? — Cu Domnul ! Aleesandri Văzut-aţi vreodată un popă cu barba lungă, albă, cu părul lung, cărunt şi cu ochii capiii şi mici, care abia se zăresc sub lungele sale sprincene, primblîndu-se încet şi maiestos pe stradă ? Acesta este părintele Gavril, preot la biserica Sf. Panteleimon, Şi tatăl său fusese popă, şi bunicul său fusese popă. Părintele Gavril e aproape de 60 de ani ; el ştie ceti în toate cărţile din biserica lui, ştie chiar scrie cu slovă veche. Casa părintelui din ograda bisericei, cu cerdăcuţul de scânduri boite galben şi acoperămîntul său de şindile vechi înnegrite, împestriţat pe ici, pe colea cu şindile albe, nouă, e văruită pînă unde ajunge cerdacul; iar de-acolo în jos e dată cu lut pană la pământ. Aspectul e curăţel, căci preoteasa Nastasia o bună gospodină. La fereastra din dreapta, unde este odaia de primire, se văd mai multe oale cu busuioc, căci Elisavotci, fetei celei mai mari a popei, îi plac foarte mult florile ; în fereastra din stînga sunt cîteva cărţi legate în piele, printre care se zăresc ici şi cole alte cărţi mai mici, cu legătură de carton ruptă şi cam feştelite. Cele legate în piele sunt cărţi bisericeşti, în care cetise odinioară părintele Gavril, cînd era mai tînăr, iar celelalte sunt romanuri traduse, cărţi de stihuri şi calendare, lectura de predilecţie a fetei celei mai mici, Zamfirita, care-i mai oacheşă decît sora ei, care n-are multă plecare pentru gospodăria casei, ci are plăcere să cetească istorii şi stihuri de dragoste unde El şi Ea se iubesc păn' la moarte', dar lumea rea îi despărţeşte ş-apoi mor amîndoi, iar pe mormintele 113 lor răsare câte o iioare care suspină în adîncul nopţilor. Aceste cărţi i le-a dat profesorul Iftimie Evdochimovici de la şcoala primară de alăturea care şi-a pus ochiul pe Zamfirita, mai ales ştiind că părintele Gavril are două viişoare într-o podgorie apropiată, din care sperează că una se va da Zamfiriţei de zestre. Zamf irita şede adeseori la fereastră, ascunsă după perdeaua cea de cit verde cu dungi galbene, şi se uită cînd trec băieţii şi profesorul la şcoală. Iftimie Evdochimovici a zărit într-o zi doi ochi negii prin crăpătura perdelei şi de atunci nu trece niciodată fără a părea gînditor şi a scoate din piept o duzină de suspin uri dureroase. Zamfiriţa, văzînd aşa şi aducîn-du-şi aminte de lumea cea rea şi de cele două morminte, suspină şi ea cu amar. Surorile amândouă nu trăiesc însă bine împreună. Elisaveta, văzînd preferenţa lui Evdochimovici, se revoltă de nedreptatea bărbaţilor care nu caută femei vrednice şi gospodine, ci fete ce-şi perd vremea cu cetit şi suspinat, şi nu este zi lăsată de Dumnezeu unde să nu ocărască pe sora ei, fie pentru nerînduiala din casă, fie că a lăsat borşul să se afume la bucătărie, sau că n-a udat florile la vreme. în asemenea cazuri, preoteasa dă dreptate EUsavetei, care-i mai gospodină şi-i seamănă mai mult, iar sf.-sa ia partea Zamfiriţei., copilei sale favorite, pană cînd cearta se sfîrşeşte prin aceea că şi preoteasă şi copile vin de sărută mîna părintelui, care dă fiecăreia blagoslovenia sa, urînd „pace tuturor !". La care blagos-lovenie, preoteasa şi cu fetele răspund cuvios în cor : „Şi duhului tău, amin !". Averea părintelui nu se mărgineşte numai în casa lui şi cele două viişoare. De la înmormântări, naşteri, cununii, spovădanii, praznice, paraclisuri, parastase şi alte rugăciuni, sf.-sa a strîns şi bănişori, care sunt sau daţi cu dobîndă de H/2 Ia sută pe lună, pentru care părintele păstrează sineţele şi amanet uri, sau sunt în natură. Este o mică punguliţă de piele groasă cu mai multe sute de gălbenaşi cu zimţi, împărăteşti, drepţi la cumpănă., fără bortă şi bine spălaţi, şi sunt mai mulţi călţuni de lînă, umpluţi cu irmilici turceşti şi sorocoveţi nemţeşti. Sineţele, călţunii şi punguţa sunt puse într-o lădiţă de lemn, încuiată cu două lăcăţi şi ascunsă în fundul supatului din odaia de primire. Pentru nimic în lume părintele Gavril n-ar lua o para din punga cu galbeni ; acolo se adauge numai, dar nu se mai scoate niciodată. în patul cel lung din odaia de primire, care se întinde de la sobă şi pînă la păretele opus, sunt mai multe saltele, oghialuri şi perne curat înfăţate în feţe cu horbotă pe la margini; sunt mai multe lăicere de lînă, în sute de colori, şi două caţaveice de blană de vulpe ; iar din pod atârnă în jos peste pat două duzine de ştergare alb-gălbie care, toate, împreună cu două lăzi de lemn boite albastru şi roş, au să eompuie zestrea fetelor la mări-tare. Părintele Gavril are un caracter foarte împăcăcios. El ar voi să stea bine cu toată lumea şi să nu supere pe nime. Ca un adevărat creştin, el este supus şi umilit cu superiorii săi. Cînd vorbeşte cu un arhiereu, el ţine capul adînc plecat şi vorbeşte aşa de dulce., pare că curge miere de pe buzele sale ; iar cînd se întîmplă să fie înaintea mitropolitului, el pupă de sute de ori marginea cea mai de jos a poalei şi nici cutează a ridica ochii săi păcătoşi pană ia strălucita faţă a despotului. Odată se întîmplase ca mitropolitul, inspectînd biserica Sf. Panteleimon, să intre şi în casa părintelui Gavril, pentru a se odihni de truda liturghiei ce auzise. în mijlocul patului se aşăzase toate perinele pe care era să şadă mitropolitul ; pe par-dosele erau aşăzate, păn-afară în cerdacul,, lăicerele de zestre. Părintele Gavril aştepta în cerdac ou preoteasa şi cu fetele sale, care erau îmbrăcate în caţaveicele cele de zestre, unde, sărutînd poalele mitropolitului, îl primi cu un „binecuvîntat fie cel care vine întru numele Domnului !" După oare mitropolitul blagoslovise casa, patul şi perinele şi dulceţile ce-i aducea Elisaveta (smulgând cu de-a sila în cealaltă odaie ehisaua din mîinile Zamfiriţei ce voise să aibă ea onoarea de a aduce dulceţi) şi pe toţi pravoslavnicii cristiani ce locuiesc înlăuntru. Acea zi memorabilă n-o mai uita părintele Gavril, ci neîncetat îşi aducea aminte de fericirea aceea, zi cînd cel puţin o dată pe zi : „Cînd înaltpr.sf.-sa părintele mitropolitul venea pe la mine..." în viişoarele sale, părintele Gavril face vin foarte bu-nişor şi-'l vinde pe la jidani, păstrând însă totdeauna pen- 115 114 tru sine cîte un polobocel, căci sf.-sale îi place să beie cîteva pahare de vin vechi la masă şi sara. Duşmanii bise-ricei pretind că părintele bea de mai multe ori pe zi şi cam multişoare pahare — dar aceasta nu este de crezut. Ei mai susţin că Gavril ar fi slujit de cîteva ori fiind cu chef, că o dată s-ar fi închinat cu cădelniţa pe la sfeşnice în loc de icoane şi că s-ar fi încurcat în cetirea sfintei evanghelii ; că altă dată ar fi ieşit cu patrahirul pe dos, cu potcapul pe cap şi cu psaltirea în mînă., în loc de a ţine sfintele daruri ; că o dată, chiar la Si Panteleimon, cînd era hram la biserică, s-ar fi supărat pe dascălul din strana stingă, care de o jumătate de oră nu mai contenea să cînte „Doamne miluieşte", în loc de a lăsa să zică pe dascălul din strana dreaptă şi a-i ţine numai isonul după rînduiala slujbei, şi că, în mînia sa, i-ar fi aruncat mai multe evanghelii, psaltiri şi ceasloave în cap — dar aceste toate sunt numai zavistuiri a duşmanilor bisericei şi nu se pot crede. Părintele Gavril e prieten cu multe case boiereşti şi mai ales cu acele case blagoslovite, unde se cetesc încă paraclisuri în fiecare sîmbătă şi unde se face agheasmă cel puţin o dată pe lună. La cetirea paraclisurilor, sf.-sa, dacă se întîmplă ca stăpînii să-1 lese singur în casă, se pune pe scaun, glasul său devine din ce în ce mai slab, păn' ce rugăciunea nici se mai aude, atît e de absorbit în simţiri religioase robul lui Dumnezeu Gavril. Cînd însă aude paşi îndreptîndu-se spre odaia în care se face paraclisul, el se scoală grabnic şi intonează îndată cu glas puternic şi melodios : „Doamne miluieşte ! Doamne miluieşte !". Iar sfîrşind rugăciunile, dacă îl invită boierul la dulceţi, părintele conversează cu multă veselie ; numai cînd vine vorba de biserică sf.-sa arată păreri de rău despre ticăloşia oamenilor de astăzi, care şi-au perdut evlavia păn-într-atîta că nu mai dau pentru rugăciuni ca mai nainte ; că nu mai aduc atîtea luminări şi colaci pe la biserică ca în timpurile cele frumoase ; că nu mai plătesc să se aducă pe acasă icoane făcătoare de minuni, cînd este vreo nenorocire, ba încă merg cu nelegiuirea chiar păn-a nu voi să mărească lefile preoţilor. Atunci părintele devine cu desăvîrşire melancolic şi prevede că urgia lui Dumnezeu are să se arate în curînd prin vreun cutremur sau potop, ca să pedepsească pe oamenii făra de lege. Cu toate aceste, ieşind, întinde mîna sa spre sărutare şi zice : „Să fie bine !" Aceste sunt cuvintele sale £ favorite. f Părintele Gavril poartă aşa de mare interes omenirii, § încît nu-1 lasă cugetul şi evlavia să scape nici un botez ? sau înmormîntare fără ca să prezente, chiar nerugat, ser-| viciile sale pravoslavnicilor cristiani. La înmormîntări ia f totdeauna luminarea şi testemelul şi adeseori, pentru a pune pe creştini în poziţiune de a se arăta şi mai devotaţi lui Dumnezeu, ascunde sub giubea testemelul primit şi mai apucă vreo cîteva. Dacă vreunu indiscret îl zăreşte şi-i observă că ar trebui să ia numai unul, căci ar fi venit mai mulţi preoţi —- „Să fie bine, fiule", răs-5 pun de sf.-sa şi se depărtează grabnic. îndată după în-* mormîntare, părintele Gavril vine şi propune cum să se facă grijele şi rugăciunile. Doamne fereşte, nu iartă vreuna din rugăciunile de trei, de nouă, de douăzeci şi şapte sau patruzeci de zile, nici praznicele, colacii, colivile şi celelalte neapărate pentru iertarea păcatelor şi liniştea sufletului celui mort. Cînd vine să vadă familia acestuia, el nu vorbeşte decît de „bietul răposatul, sărmanul", şi vorbind, se înduioşează aşa de tare, încît îşi şterge o lacrimă ; dacă însă şi familia e mişcată, „să fie bine", adauge el, întinzînd mîna ca să i se dea cele trebuitoare pentru rugăciuni extraordinare. Ca duhovnic, paiantele Gavril e foarte aspru. Cînd se spovăduîeşte un tînăr cu chipul isteţ, sf.-sa, după ce citeşte mai multe rugăciuni, îi pune neapărat următoarele întrebări : — Postit-ai tot postul mare, fiule ? — Nu, părinte, o mărturisesc. — Rău, fiule, rău ! răspunde părintele încreţind fruntea. Dar la biserică fost-ai în toate duminicile şi sărbătorile ? — N-am fost, părinte, zice bietul tînăr cu glas umilit. — N-ai fost la biserică ? în genunchi, fiule ! Dat-ai pentru rugăciuni ? — N-am dat, părinte. Aici, faţa sfinţiei-sale ia o expresiune ameninţătoare; el ridică cu solemnitate patrahirul şi acopere capul pă- 116 117 cătosului ; apoi îi pune cartea pe cap într-un mod violent şi ceteşte cîteva minute. După aceea îl întreabă cu glas sinistru : — Sărit-ai multe garduri ? — Ce fel, părinte ? — Sărit-ai multe garduri, fiule ? — Cînd eram copil, părinte, am sărit peste cîteva garduri, dar acum... — Te faci că nu mă înţelegi, fiule. Eşti tînăr, muierea e ademenitoare... Sărit-ai multe garduri ? — Apoi dă, părinte, am cam sărit... —■ O, iartă-1, Doamne, pentru fărădelegile sale ! Multe metanii ai să faci, fiule, şi nu ştiu dacă te voi pute dezlega de păcatele tale, esclamă duhovnicul întinzînd mîna (aci creştinul îi pune un irmilic în palmă). Mare însă şi milostiv este Domnul Dumnezeul nostru, adauge părintele, şi te va ierta prin robul său nevrednic ! După spovădanie, părintele e vesel, îi întinde mîna spre sărutare şi-i zice, zîmbind, „să fie bine !" în mari lupte sufleteşti a intrat bietul părinte Gavril de cînd toată lumea face politică şi are şi el vot la alegere. în întrunirile electorale nu ştie cum s-ar împărţi ca să fie bine cu toate partidele. Pe de-o parte vede co-conaşi de boieri în casa cărora face paraclisuri, pe de alta vede pe alţii care făgăduiesc de a mări lefile preoţilor. Dacă s-a da cu aceştia, poate să peardă clientela boierească ; dacă s-a da cu ceilalţi, nu i se măreşte leafa. De aceea părintele Gavril a socotit că cel mai nimerit este să nu se strice cu nime şi să aprobeze pe toţi. La alegere, făgăduieşte tuturor candidaţilor votul său. El are mai multe bilete cu numele candidaţilor deosebitelor partide şi jură fiecăruia că pentru dînsul a votat. Nu se ştie însă niciodată pe care din bilete 1-a pus în urnă. Odată se iscălea o hîrtie plină de tînguiri pentru abuzurile unui prefect ; protopopa îl îndemna să iscălească şi el. — Dar eu nu ştiu nimica despre acestea, întîmpina bietul părinte Gavril. — Să iscăleşti, părinte ! — Dar am să-mi fac duşmani, şi sunt un biet om. — Iscăleşte', cînd îţi spun ; nu ştii de unde ne vine îndemnarea să iscălim !... — Aş vrea să fie bine, suspină sf.-sa iscălind. Peste o oră îl întîlni prefectul pe stradă. — Nădăjduiesc, părinte, că n-ai iscălit în hîrtia ce se dă asupra mea. — Mă ferească Dumnezeu, cucoane Iancuşor, răspunse părintele. Cum poţi crede una oa asta despre mine ? — Nu spun alta decît că mi-ar pâre rău. Cîteva zile se trecură şi iar întîlni prefectul pe sf.-sa. — D-apoi bine, părinte, te-anr văzut iscălit în jalbă. Ce-mi spuneai mai dăunăzi ? — Doamne fereşte ! Am fost năpăstuit. — Dar ani văzut cu ochii mei, oe mai tăgădui eşti ? — Să fie bine, cucoane Iancuşor. — Părinte, ia samă, eă-i lucru marc ! — Să fie bine, răspunse sf.-sa, depârtîndu-se în fugă. Asemenea întîmplări repetîndu-ae, într-o zi veni Iftimie Evdochimovici la preoteasa Nastasia şl-i spuse că se teme că părintele va fi depărtat do la biserica Sf. Pante-leimon. Mare îngrijire în familia sflnţiei-siale ! Zamfiri-ţa, prevăzând că politica are s-o nenorocească, plîngea de o parte ; preoteasa Nastasia, do alta ; Iar Elisaveta ţipa şi striga că Evdochimovici e un intrigant şl ocărea pe sora ei. Sosind părintele acasă ; — Ce-ai făcut, părinte, strigă Nastasia, tc-ai pus rău cu toată lumea ! — Să fie bine, răspunse sfinţiu-sa. — Dar cum are să fie bine, părinte, dacă iscăleşti cu toţi şi împotriva tuturora ? Ţipetele şi sfada deveneau din ce în ce mai mari. Văzînd aşa, părintele întinse deodată amândouă mînile şi strigă cu glas puternic : „Pace tuturor' !" La aceste cuvinte fărmecătoare, se făcu îndată linişte şi pace şi toată familia răspunse în cor plecînd capul în jos : „Şi duhului tău, amin !" 118 119 EROUL FÂRĂ VOIE Fremd kelirt er hcim ins Vaterhaus. Sehiller Sfîrşind studiile sale în străinătate, Costică îşi puse diploma de ştiinţă într-un toc, tocul într-un geamandan şi plecă în ţară. în oraşul de provinţie unde se născuse, îl aşteptau cu nerăbdare. Părinţii lui Costică, care în familia lui nu numărase decît medelnieeri, spătari şi postelnici, erau măguliţi că de-acum vor avea şi un doctor în drept şi răspândiră vorba că doctorul Costică o să sosească şi că de-acum patria va avea un om mare mai mult : un doctor cu diplomă ! Lumea începu a vorbi. într-o societate de vro şapte dame şi patru bărbaţi cari se adunau în toate serile pentru a-şi istorisi cele întâmplate în cursul zilei, atît în societate . cît şi în politică, pentru a interpreta diferitele fapte ale cetăţenilor şi cetăţenoelor, a cerceta cauzele acestor fapte şi a le combina efectele, îndată ce se află despre diploma lui Costică, convorbirea căzu asupra lui. — Aţi auzit că Costică Buzdurug şi-a făcut examenul de doctor ? Azi a venit cuconul Nastase să mi-o spuie, zise cuconul Ion. — Dar cum să nu o ştiu, păcatele mele, răspunse Casandra, cuconul Nastase a făcut cel puţin vo douăzeci de vizite astăzi ca să vestească această ştire la toată lumea. — Parcă tare îşi bate capul lumea de Costică al lui, întâmpină cucoana Frăsina. S-o fi fudulit Nastase acuma, de nu-1 vei mai ajunge cu prăjina. Mare lucru să fie cineva doctor ! Ş-apoi cine ştie dacă-i adevărat ! Şi chiar de-i adevărat, cîte diplome se cumpără ! —■ Cum ziceţi, cucoană Frăsină, întrerupse cuconul Mihalachi : cîte diplome se cumpără ! Nu ştiu eu pe Costică Buzdurug ! N-am fost faţă cînd l-au botezat ? Era ia un băiat ca ceilalţi. Nu ştiu, zău, cum a ieşit doctor. Sau mă-nşel, sau am ghicit pentru ce cuconul Nastase şi-a vîndut 100 de fălci de pădure... —■ Bine zici, strigară cucoanele Casandra şi Frăsina împreună, şi-a vîndut pădurea ! Acum totul se explică ! în acel moment servitorul anunţă pe cuconul Nastase Buzdurug. — Poftim, poftim, cucoane Nastase, îi strigă cucoana Frăsina, care era de gazdă. De mult n-am mai avut mul-ţămirea... — Sărut mîna, cucoană Frăsină, răspunse Nastase. Mă iertaţi. Am avut în vremea din urmă o mulţime de trebi... băiatul meu... —■ A ! cuconaşul d-voastre ! Am auzit că acum e doctor. Mi-a părut foarte bine. Am zis-o totdeauna că are să iasă bun. De mic se putea vede că-i plin de duh. —■ Te hiritisesc, cucoane Nastase, adăogi cucoana Casandra... şi la mai mare ! Tare trebui să fii mândru. Ai un flăcău care are să facă onoare patriei,., şi familiei sale, adăogi ea cu un zîmbet semnificativ. — Apoi dă, cuconiţă, răspunse cuconul Nastase cu modestie, cum a da Dumnezeu. Eu mi-am făcut datoria de părinte ; l-am crescut cu cheltuială, cu durere, de-acum să şi-o croiască ol singur. Convorbirea urmă toată sara asupra lui Costică şi întreaga societate îi lăudă meritele şi talentele. Lui Nastase îi zîmbea inima. Nu apucă însă bine să iasă pe uşă, şi cucoanele Casandra şi Frăsina strigară a tempo, schimbând deodată expresiu-nea fizionomiei : „Uf ! ce om nesuferit !" Tot în acea sară, erau într-o altă adunare trei tineri şi două domnişoare care şedeau în jurul unei mese, pe cînd în cealaltă parte a salonului se ţineau cîteva dame bătrâne, mumele domnişoarelor. Domnişoarele amândouă şi unul din tineri făceau scamă, iar ceilalţi doi tineri nu făceau nimica. — Ce zi frumoasă a fost astăzi, zise unul din tineri. — Dar, era multă lume la primblare, răspunse una din domnişoare. 120 121 — Aveţi să mergeţi mîne sara la teatru ? zise unul din tineri. — Ba nu, răspunse una din domnişoare. ■— Am auzit că Ghiftui are să dea un bal, zise unul din tineri. — Cînd, cînd ? întrebară amîndouă domnişoarele. — Nu se ştie încă pozitiv, răspunse altul din tineri. Domnişoarele plecară capul. — Aţi auzit că Adela Cireşescu se mărită ? şopti unul din tineri cătră una din domnişoare. — Adela se mărită ! esclamă domnişoara, ridicînd capul. — Adela se mărită! esclama cealaltă domnişoară. Tot cu... — Tot, răspunse tînărul zîmbind. Amîndouă domnişoarele plecară capul şi urmară a face scamă. —  propos, zise unul din tineri, am auzit că ne vine un cavaler mai mult din străinătate. — Cine, cine ? esclamară domnişoarele, ridicînd capul. — Costică Buzdurug. Cică-i doctor, zise unul din tineri cu un zîmbet îndoielnic. — Doctor în ce ? întrebă una din domnişoare. — Doctor în... în ştiu eu ce ?... în orişice... răspunse tînărul. Mare lucru să fie cineva doctor ! Ş-apoi cîte diplome se cumpără ! — Tot e mai bine să aibă cineva o diplomă, cînd se întoarce de la studii, decît să nu aibă, răsună un glas de damă bătrînă din celalalt capăt al salonului. Tinerii tăcură toţi. Domnişoarele zîmbiră amîndouă. în acel moment intră un servitor şi anunţă pe cuconul Nastase Buzdurug. în salon se făcu o tăcere generală. Cuconul Nastase, după ce dete mîna cu toate persoanele, se puse lîngă cucoanele cele bătrâne. — De mult n-am mai avut mulţămirea să vă vedem, cucoane Nastase, îi zise doamna de gazdă. — Am îmbătrînit, cucoană Ancuţă, şi abia mă pot hotărî să ies din casă. Dar cînd mă hotărăsc, totdeauna la d-voastre vin mai întăi. 122 — Glumiţi, cucoane Nastase ; d-voastră bătrîn ? Sunteţi încă verde şi sănătos. — Dar anii s-au cam înmulţit. Acum am un băiat mare pe care mîni-poimîni o să trebuiesc să-1 pun Ia cale. După aceste cuvinte, urmă o tăcere de cîteva minute în care toţi se uitară la pămînt. — Ce mai face monsieur Costică, tot îsi urmează studiile ? —• Le-a sfîrşit, cuconiţă. Acum şi-a luat diploma de doctor şi-1 aştept să se întoarcă pe mică pe ceas. — Tare trebuie să fii mîndru, cucoane Nastase. — Apoi dă, cuconiţă, răspunse cuconul Nastase cu modestie, e singurul copil ce mi-a dat Dumnezeu. Eu mi-am făcut cu dînsul datoria de părinte ; l-am crescut cu cheltuială, cu durere ; de-acum să şi-o croiască el singur. Convorbirea urmă încă puţin timp despre neplăcerea părinţilor care sunt siliţi a se despărţi de copiii lor, despre bucuria părinţilor cînd copiii se întorc, despre cariera ce aşteaptă la noi pe tinerii doctori şi despre mon-sieur Costică ; după care Nastase ieşi, căci avea de mers intr-o a treia casă, la prefectul judeţului. Ieşind el, toate persoanele prezente se sculară ; iar cucoana de gazdă îl petrecu pînă la uşă, îi zîmbi foarte- dulce şi, zicîndu-i sara bună, îi strânse mîna mai mult decît obicinuit. Ajungând la prefect, Nastase nu mal găsi nici un loc vacant Ia mesele de căiţi. — Plecăciune, cucoane Nastase, îi strigă prefectul. Ce minune că te-arăţi pe la noi ? — Am venit să vă mai văd, cucoane Grigoraş, răspunse Nastase. Ei, care pe care ? —■ Guvernul stă rău. Boierii din opoziţie mă pun plătea peste pl-atcă, zise prefectul zîmbind. — Bine că stă guvernul rău numai la joc ! După cîtva timp în care Nastase dădea sfaturi prefectului cum să joace, el îi şopti la ureche că are să-i spuie ceva. Prefectul rugă pe altul să-i ţie locul la cărţi şi, lu-înd pe cuconul. Nastase de braţ, amîndoi se preumblară prin casă, vorbind încet. Abia se auzea de cînd în cînd cîte un euvînt. — Cum adică la tribunal ? şoptea glasul lui Nastase. 123 — Cred ca supleant, răspunse prefectul. — Cel puţin membru, zise Nastase. — Dar vezi că..., urmă prefectul, însă cuvintele lui nu se auzeau. — Fie, dar, şi procuror, oa să nu mai fie vorbă, zise Nastase. Amîndoi se strânseră de mînă. —  propos, cucoane Nastase, urmă prefectul, d-ta împlineşti pe Firfirig pentru datoria ceea... ştii... Fă-mi hatârul, mai păsuieşte-1 vro cîteva luni... garantez eu că... —■ Bucuros, cucoane Grigoraş, bucuros. Mai ales pentru d-voastre... Amîndoi se strânseră iar de mînă şi mai şoptiră cîteva cuvinte împreună, după care prefectul se reaşăză la joc. — Plecăciune la boieri-, zise Nastase sculîndu-se. — Plecăciune, sara bună, bonsoir, la revedere, răspunseră mai multe glasuri. —• Oare ce voia .Nastase, zise un domn bătrînior de la altă masă de cărţi cătră vecinul său care era cam de aceeaşi vîrsta. —- Trebuie să fi fost vorba de un post pentru băiatul lui care se întoarce din străinătate. — Iar a să dea pe un vechi funcţionar afară ca să puie în loc un firţigău de tînăr. — Rău, rău ! întîmpină cel întăi, şi amîndoi păreau îngrijaţi. A doua zi Costică sosi. După o scenă de familie foarte duioasă, cuconul Nastase îl întrebă unde îi este diploma şi Costică scoase din toc o coală de hîrtie groasă pe care era tipărite mai multe cuvinte latineşti cu litere foarte mari. Părinţii de o parte, Costică de alta desfăşu-rară hîrtia. — Ce stă scris aici, Costică ? că eu nu înţeleg nimica, şi văd mai multe nume străine. — Acesta e numele rectorului Universităţii pe care-1 vezi sus ; ici mai jos e numele decanului facultăţii şi apoi vine al meu. — Ce fel al tău ? —• Dar, al meu, iaca : Constantinus Busdurugus Ro-manus. — Aha ! Latineşte ! Dar cuvintele vir ornatissimus et doctissimus ce însemnează ? — însemnează bărbatul cel mai împodobit, cel mai învăţat. — Tu eşti acela ? întîmpină muma cu lacrimi în ochi. Vino, doctisimuţule, să te sărut! — Dar asta aici ce vra să zică : absolvit cum laude ? — Adecă am trecut examenul cu laudă. — Cu laudă ! esclamă mama din ce în ce mai minunată. Apoi se-nţelege : omul cel mai împodobit şi mai învăţat nici nu putea să treacă examenul altfel decît cu laudă. Cred că aşa lucru nu s-a mai văzut de cînd sunt universităţi în Germania ! — Ba s-a mai văzut, răspunse Costică, plecînd ochii şi înroşindu-se. — Să lăsăm asta, zise atunci cuconul Nastase, şi să vorbim despre viitorul tău. Ce gîndeşti să te faci ? —• Apoi dă, ştiu eu ? întîmpină Costică. — Eu cred că ai trebui să intri într-o funcţie judecătorească. — Diploma o am eu, zise Costică, dar n-am practică; ar trebui să fac întăi pe scriitorul într-o cănţălerie ca să văd cum merg lucrurile. — Tu, scriitor ! strigă muma, şi se ţinu de tm scaun ca să nu cază jos, cînd sunt atîţi răi care judecă pre oameni ! atîţi neînvăţaţi fără diplome ! Costică, ce vorbă ai spus acolo ! — Trebuie să intri cel puţin ca procurai', zise Nastase. — Ca prezident ! strigă muma. — Lasă să fie procuror, rugă Nastase. — Nu vreau ! Nu vreau ! urmă cu violenţă muma, bătînd clin picior. Auzi, procuror! Un doctor cu atîta laudă, cel mai împodobit şi mai învăţat din toţi doctorii ! — Dar sunt încă tînăr şi am timp destul pentru a înainta la aceste posturi. N-am nici o practică : n-am să ştiu face o încheiere. — Ai să le faci încheieri latineşti şi greceşti, strigă bătrîna, şi să-i pui pe toţi în cofă ! Costică plecă fruntea în jos. 124 125 — Avem destulă vreme să gîndim la aceste, zise a-cum Nastase, schimbînd convorbirea. Găteşte-te, Costică, avem să facem cîteva vizite. —■ Nu uita să mergi şi la cucoana Ancuţa : ştii vorba noastră, zise bătrîna. — Pst ! Nu sparie pe băiat, îi şopti Nastase încet. Peste vro oară, Nastase şi Costică, plecînd în trăsură de acasă, se duseră să facă vizite. Pe stradă, toată lumea îi saluta, şi Costică era silit să scoată şi să puie pălăria necontenit. Nastase făcea cînd un semn din mînă, când punea două degete la pălărie, cînd o scotea adînc, adînc, cînd nici nu răspundea la salutări, după însemnătatea persoanei pe care o întîl-nea. Lui Costică îi părea aceasta foarte curios. —■ Avem să mergem la cucoana Aglaiţa Mucureanu, una din cucoanele cele mari ; ea ţine casă deschisă şi de Ia întâiul efect ce-i produci ei şi celei mai mari din fiicele sale, Oiga, atîrnă adesea reputaţia unui june. Ia seama, Costică, şi te poartă bine. Cînd vom intra, bătrânei să-i săruţi mîna, iar duducei Olga să-i faci un compliment graţios. Nu vorbi prea mult, asta face o rea impresie la întâia vedere, dar nici să taci din cale-afară, asta-i şi mai rău. — Bine, răspunse Costică. Costică era de 23 de ani ; modest de natură, el învăţase ceva carte, cît se învaţă în şcoală ; ca student în cei întăi ani umblase mai mult după petreceri decît după învăţătură ; apoi se puse pe studiu, cît trebuie pentru examen. Avînd destul spirit natural, el simţea că toate aceste nu însemnează mult şi se mira cum de părinţii lui îl credeau învăţat. De mulţi ani, el nu fusese decît în societate de studenţi şi simţea o mare emoţiune, cînd era acum să facă cel întăi pas în lume. Cînd ajunse la doamna Mucureanu, simţi deodată o mare slăbiciune la picioare, încît abia putu sui scările ; sus în coridor, inima i se bătea cu putere, iar cînd uşile salonului se deschiseră, tot sîngele i se sui în cap, el intră ameţit şi totul părea că se învîrteşte împrejurul său. — Curaj, îi şopti la ureche cuconul Nastase. Costică, luîndu-şi o inimă, îşi înălţă peptul şi păşi mai hotărât. Din nenorocire, în momentul cînd zări două da- 1 me în salon, se aruncă asupra lui un căţeluş, hămăind şi muşcîndu-1 de pantaloni. Lui Costică îi veni ameţeală, dar cucoana Aglăiţa, văzînd starea vrednică de jale a ■ l tmărului, îi veni înainte, îi zîmbi şi-i întinse mîna spre 1 ' sărutare, duduca Olga iarăşi îi zîmbi cu graţie şi se puse lîngă dînsul. După cîteva întrebări şi răspunsuri preschimbate între i cucoana Aglăiţa şi cuconul Nastase, cucoana Aglăiţa se I adresă cătră Costică. — Unde vă place mai bine, în Germania sau acasă ? I — Negreşit, în patiâe. — Aveţi să vă săturaţi foarte degrabă de patiâe. La j noi me! g toate rău şi pe dos. Donr dacă tineri cu învăţătură ca d-voastiă vor mai pune ceva rînduinlâ. Costică se uită la dînsa cu ochi mari. — V-am cunoscut copil mic, ucum v-aţl făcut un tî-j năr frumos. Costică se înroşi ca para focului, — Cum trece vremea, cucoane NwstaHe ! — Aşa, cucoană Aglăiţa, aşa I răspunse Nastase cu un suspin. — Din ţar-a nemţească se întorc tinerii foarte serioşi ; cred, cucoane Nastase, că monsleur BuKdurug (aici arătă cu capul pe Costică) nu va despreţul şl petrecerile, precum fac mulţi nemţi de vîrsta d-snl«. — Orice lucru la vremea Iul, cucoană Aglâlţâ, şi treaba, şi petrecerile. Costică era din ce în ce mal neliniştit. I se părea că e pe banca de acuzaţi. Interogatorul col adevărat începu însă abie acum, din partea domnişoarei Olga. -— Aţi fost vodată la Paris. — Niciodată. Prin Germania am călătorit mult, dar în Franţa n-am fost încă. ] — Vă place danţul ? — îmi place destul, deşi nu sunt pasionat. — Trebuie să jucaţi valsul foarte bine ; acesta e danţul german par excellence. Costică făcu o mişcare de modestie, j — Vă place muzica ? — O, foarte mult ! — Sunt sigură că din piano cântaţi foarte bine ! 126 C-da 5683 coala 13 127 — Din piano nu cînt nicidecum ; am învăţat violina. — Violina e un instrument foarte frumos, mai cu seamă cu acompaniament de piano. Aţi cetit Les Misera-bles de Victor Hugo ? Cum vă pare ? — îmi pare... hm... cam... să vă spun drept... cred că... hm... — Sunt pasaj uri foarte frumoase, dar romanul e prea lung. Se vede că autorul a avut intenţia să umple o mulţime de volumuri. Mie îmi face efectul unei piei de tigru ; totul nu este de o coloare unită, dar pe ici, pe colea sunt pete care dau întregului un aspect plăcut. — Eu l-am comparat totdeauna cu un pustiu în care se găsesc ici şi colo oaze înfloritoare, dar comparaţia cu pielea de tigru mi se pare mult mai potrivită şi mai frumoasă. Domnişoara zîmbi cu mulţămire şi cucoana Aglăiţa privi pe Costică cu interes. Cînd ieşiră, şi muma, şi fata îi întinseră mîna cu amabilitate şi-1 invitară să vie cit va voi de des, mai ales sara. Costică se miră văzînd că erau mai amabile cu dînsul decît cu tatăl său. — Bravo, Costică, zise cuconul Nastase, după ce ieşiră, trebile merg bine. Au să te laude în tot oraşul. Istoria cu tigrul şi cu potopul sau pustiul ai învîrtit-o bine. Avem să mergem acum la prefect. Cînd intrară în salonul prefectului, acesta le merse înainte şi, făcînd lui Costică un salut graţios, îi întinse mîna. Costică era încîntat de o aşa de mare amabilitate din partea unei persoane atît de însemnate. — îmi pare foarte bine că am onoarea de a face cunoştinţa d-voastre, domnule Buzdurug. Am auzit că aţi făcut studii foarte serioase şi sperez că nu veţi refuza patriei serviciele d-voastre. —- Visul meu a fost să pot fi folositor patriei pe cît mă vor servi slabele mele mijloace. —• Fiţi sigur că aveţi să fiţi chemat de a realiza aceste nobile dorinţe. Dacă-mi daţi voie, îmi voi face o plăcere de a stărui să ocupaţi un post demn de titlurile ce posedeţi. — Titluri pîn-acuma nu am, domnule prefect, am numai bunăvoinţă de a dobîndi titluri în viitor. — Sunteţi modest şi asta-i bine ; dar nu trebuie să vă micşuraţi meritele. Sunteţi doctor şi în această calitate sunteţi în drept a cere ca guvernul să vă vie înainte. Măria-sa vodă sprijină foarte mult pe tinerii cu învăţătură, căci ei reprezenta viitorul. Costică era ameţit de atâta amabilitate şi nu mai ştia ce să răspundă. El văzu cu mulţămire că se schimbă conversaţia şi că prefectul începe a vorbi cu tatăl său de să-mănături de toamnă, de preţul griului şi de boală de vite. Cînd ieşiră, el se simţi mai mare şi credea singur că are merite la recunoştinţa patriei ; nu înţelese însă cîteva cuvinte ce şoptise prefectul, la urechea tatălui său în momentul ieşirii : „Nu uita vorba noastră, cucoane Nastase, şi poţi fi sigur că treaba se face." Tatăl şi fiul mai făcură încă o vizită Ia cucoana Frăsina, iar sata o petreeură lu cucoana Ancuţa. Peste tot locui, Costică fu primit cu cea mol mare amabilitate. Toţi îl lăudau şi-i înălţau meritele. Cucoanele cele bătrâne îl îndemnau să mai puie cartea lu o parte şl să se odihnească de atîta învăţat. In zadar protesta Costică că nu învăţase aşa de mult; nime nu voia să-1 creadă. Cum nu era să studieze şi zi şi noapte în şir de uni îndelungaţi, pentru a dobîndi diploma de doctor ? împovărat de atîta laudă, Costică, găsindu-se sara tîrziu singur în camera lui, se întrebă dacă nu cumva era adevărat tot oe i se spunea şi dacă nu avea, fără ca singur să ştie, toate meritele ce 1 se puneau în seamă. Ameţit precum era, el ajunse la conciuzlunen că este un om însemnat si, legănat în visuri de mărire şl de viitor înflorit, el se culcă... A doua zi, îl vizitară mai mulţi tineri cu care fusese împreună la şcoală în cei întăi ani ai copilăriei. Unul era copist la prefectură, altul era subprefect, altul militar, altul nu era nimic. Toţi îl felicitară şi lăudară. Unul îl încredinţa că doamna Mucureanu vorbise mult bine de dânsul, subprefectul îi zise că prefectul îl are bine, şi toţi împreună că el este acum la ordinea zilei şi că de dînsul se ocupă toată lumea. Abia scăpat de aceştia, Costică alergă la un amic de studiu care sfîrşise cu cîţiva ani înaintea iui, se retrăsese la moşie şi din întîmplare se afla în oraş. Costică avea pentru acest prieten multă sti- 128 129 mă şi se mira cum de lumea îi zicea prost. După cea întăi bucurie a revederii, Costică îi istorisi cu entuziasm primirea ce i se făcuse şi îşi arătă mirarea cum de amicul său rămânea serios şi părea a nu împărtăşi mulţă- mirea sa. — Eşti ameţit, Costică, de atîta succes, dar prin acest prolog am trecut cam toţi ; însă laudele societăţii nu ţin multă vreme. Pare că văd cum de mâne se spun cu totul altele despre tine. — Tu ai fost totdeauna pesimist, îi răspunse Costică. — Ai să fii şi tu ca mine prea curând. Ah ! Dacă ai cunoaşte mai bine persoanele ce te laudă astăzi ! — Dar bine, ce interes are lumea să mă înalţe ? — Nici unul. N-au ce face şi se ocupă de alţii. Trebuie să vorbească de bine sau de rău. La început se zice de bine, dar mai pe urmă se zice îndeobştie numai de rău. Pe tine te laudă mai mult decît pe alţii fiindcă aparenţa e în favoarea ta. Dar n-aibi grijă, laudele, fiind o escep-ţiune, nu vor ţine mult şi-i vei vedea în curînd întoreîn-du-se la regula comună. Ia bine seama, Costică, de nu lăsa să te orbească laudele, precum şi de a fi mai pe urmă cu nepăsare pentru relele ce vor spune despre tine, căci strălucirile grabnice trec grabnic, ş-apoi e în natura lucrurilor ca să se calomnieze mai mult tocmai cei ce s-au lăudat mai mult : aceasta este o reacţiune naturală în o societate neocupată. Pentru ca să te poţi susţine, trebuie să ai merite adevărate. Pune-ţi mîna pe conştiinţă si înti eabă-te dacă ai măcar o umbră de aceste merite i Lui Costică îi făcură aceste cuvinte o dureroasă im-presiune şi le puse pe seama pesimismului amicului să*. Nerăspunzînd la aceasta, conversaţia trecu la suvenire din vremea de student. Cînd însă Costică se întoarse acasă şi se află iar sara tîrziu în camera sa, entuziasmul său scăzuse mult. El îşi sprijini capul pe mâini şi se puse pe gînduri. De cîte ori, stînd sara tîrziu singur şi cufundat în gînduri, Costică avea să aibă părerile cele mai contrare despre meritele sale, despre viitor şi despre societatea în care intrase ! VESPASIAN şi PAPINIAN Du mensonge toujours le vrai demeure maître Pour paraître hon nete homme, en un mot, il faut l'etre Kt jaraais. quoiqu'il t'asse un mortel iei-bas, Ne peut aux yeux du monde etre ce qu'il n'est pas ! Boileau PEPINESCU Salutare, nene Vespe ! VESPE Pepinescu, te salut ! PEPINESCU Ce-ai păţit, amice dragă, de te uiţi aşa de slut ? VESPE A desfiinţat ministrul postul meu de scriitor Ş-acum trebui s-aştept iarna ca să intru iar actor. PKl'INESCU Cum văd eu prea strălucită nu c starea pungei tale. VESPE A uitat sărmana pungă că pe lume unt parale — Dar a ta cum se găseşte ? PEPINESCU Am un leu şi zeoe bani. Cam puţin pentru stomahuri demne de străbuni romani. 130 131 VESPE PEPINESCU Nu e de trăit aice. Ţară nemulţumitoare, Ce nu ştie să plătească dreptul merit şi valoare ! îmi vine să fug de dînsa, lăsînd propria sa soarte Să o peardă făr' de mine în uitare şi în moarte ! PEPINESCU Tu găseşti încă scăpare iarna cînd teatrul vine. Spune-mi însă, dragă Vespe, ce e de făcut cu mine ? Mii de gînduri geniale am în cap ce clocotesc, Mii de mii eu am talenturi — şi-n nimic nu izbutesc. Precum ştii, advocatura, cu care am început, Nicidecum n-a vrut să meargă, clientelă n-am avut ; Atunci intrînd în poliţie m-am făcut subcomisar, Scos de-acolo dup-o lună, am fost pus bibliotecar, Pe altul numind în locu-mi, intrai vătaf de moşie, Unde mi-ar fi mers prea bine dac-a treia mea soţie, Ca s-o schimb cu altă jună, n-aş fi trebuit s-o las. Şi-ncurcat prin tribunaluri, făr' de post n-aş fi rămas. De-atunci încercai de toate : perceptor şi revizor, Stenograf la Adunare, grefier, silvicultor, Subprefect ajuns în fine, foarte bine aş fi fost Dae-alegerea din urmă nu m-ar fi trântit din post. în zadar ! sunt toate rele, numai prin statornicie Yor ajunge la putere, la noroc şi bogăţie. VESPE Asta-i ţară pentru oameni buni şi vrednici, precum noi ? Răul se desfată-n aur, binele zace-n noroi. Teatru este numai iarna : un nenorocit artist Toată vara stă pe gînduri... O ! e trist, e foarte trist! Darea mea din post afară sufletu-mi înveninează... O! De-aş fi pe-acele scânduri care lumea însemnează, Cum aş declama acuma cătră publicul cel mare De nedreapta cîrmuire, de sălbaticele fiare Care pradă ca miniştri pe poporul cel sărman : Cinci milioane de victime, toţi nepoţi ai lui Traian ! Vespe, de un timp încoace ferbe-n gîndu-mi un plan mare Cum s-ajungem la putere, avuţie şi onoare Făr' de multă osteneală... VESi'E Spune, Pepinesou, spune ! Mintea ta iscoditoare naşte-adcsca idei bune. De cînd .s-a desfiinţat postul de copist a şasea clasă Ş-am rămas pană la iarnă fur' dc casă, făr' de masă, Eu sunt hotărât la toate... spune, Pepineseu, spune. PEPINESCU Planu-mi mare pe deasupra tuturora ne va pune. Vespe, să uităm de-ueumti eăntelerii şi copişti Şi-nălţînd a noastră frunte sft ne facem - - jurnalişti. VESPE Jurnalişti ! PEPINESCU O foaie nouă la lumină să apară Cum n-a fost pe lume alta, politică, literară... VESPE Bine, dar jurnalul nostru pe guvern va sprijini V PEPINESCU Se-nţelege, de-a vrea numai după merit a plăti. Iar de nu, luptînd cu dînsul, în serviciu ne vom pune La acei bărbaţi de merit care fac opoziţiune. Cu guvern — război de moarte ! Arăta-vom fără milă Cum miniştrii fac tot răul, pe popor cum îl împila... 132 133 VESPE Dar poporul oare-a crede tot ce-om scrie în jurnal ? PEPINESCU Ne vom pune pe tărîmul liberalo-naţional. Monopolizînd de-acuma pentru noi patriotismul, Vom scorni o neştiută vorbă nouă : „Românismul". VESPE Românismul ? — Ce-i aceea ? PEPINESCU în urechi frumos loveşte, Ce-nsemneaz-e greu a spune, însă sună... româneşte. Crezi tu c-or îndrăzni încă să deschidă a lor gură Cînd vom striga „Românismuu în politică,-n pictură, „Domnilor, literatura românească să vă fie ; Arta fie românească; fiţi români în poezie. Industria şi comerţul să vă fie româneşti l Româneşti de-acum să fie dogmele bisericeşti ; Maniera românească; fiţi români în îmbracare, Românească să vă fie băutură şi mâncare ; Mîndrul soare sus pe ceruri româneşte să lucească. Căci română e deasupra împărăţia cerească. Românesc Dumnezeu sfântul!..." VESPE Pepinescu, te opreşte, Prea frumos le spui aceste, însă cam braşoveneşte. Nu ne va mai crede nime... PEPINESCU O ! poporul a să creadă Numai toate-aceste vorbe tipărite să le vadă. Mulţimea nu vrea idee, se hrăneşte de cuvinte : Ea întreabă cum îi sună, nu întreabă de-i cu minte. Românismul sună bine. Fiecare cetăţean, Le vom spune, se coboară dintr-un vechi erou roman. — Asta trebui să le placă. — Le vom arăta apoi Cum şi tu, şi eu ne tragem dintr-o viţă de eroi. Numele oe-avem acuma din memorie vom şterge, Căci cu Pepinesc şi Vespe mai departe nu se merge. Vom schimba a noastre nume precum alţii au schimbat,. Care-o coadă latinească la sfîrşit au aninat. Tu-i purta în loc: de Vespe numele Vaapasiun, Eu în ioc de Pepinescu m-ol numi Papinian. VESPE O ! idee minunată : să port nume dc-mpărat, Aşa nume păn-«inima nici pe teatru, n-om purtat ! PEPINESCU Pentr-un advocat ca mine, Papinian e frumuşel, Căci ai mine Papinianus oic-a fost advocatei. VESPE M-ai convins. O ! Papiniane, să începem chiar de mâne Un jurnal cum n-a fost încă la popoarele române. Tu politica-i conduce, iar eu partea literară, Ca împreunând aceste, mai învăţat să apară Românesc jurnalul nostru. — Spune-mi însă, Papinian, Cum să botezăm copilul ? PEPINESCU Vreun împărat roman Răposat de multe veacuri al său nume ne va da — Asta e uşoară treabă. E mai greu a cugeta, în întâiul nostru număr, ce-o să zicem drept programă ? 134 135 VESPE VESPE Mai întăi de la miniştri noi să cerem aspră seamă De oricare a lor faptă ; să vedem dacă n-a fost Dat afară cu nedreptul vreun scriitor din post... PEPINESCU Toate-aceste sunt detaliuri. Mai întăi le vom vesti Că în foaia noastră numai româneşte vom gândi. Trebui dovedit în urmă, cu dovezi istoriceşti, C-orice fapte mari în lume au fost fapte româneşti, Că de-a pururea românii au fost cel mai demn popor, Glorios, sublim, brav, mîndru, mare, civilizator ; Probele cele mai certe ne-au căzut acum în mîni Că romanii de la Roma n-au fost romani, ci români; Că din miile de populi ce^au fost în antichitate Am trecut făr' de amestec singuri în posteritate. De greci nici ne batem capul; este pre ştiut de toţi Că-n Atena şi în Sparta au trăit fanarioţi. Lăsînd vremile păgîne, la creştini atunci vom trece, Arătînd că români fură cei apostoli doisprezece : De-acolo~n ţări depărtate vom găsi-ntr-un ţintirim Că Godfrid de Bulione, ce-a mers la Ierusalim, Tot român a fost de sînge; că-n Asia Tamurlan N-a fost mongol cum se crede, ci de viţă de roman ; Revoluţiunea mare cea în Franţa izbucnită De români, de Horia, Cloşca a fost numai pregătită ; Chiar Napoleon Bonaparte, deşi-n Corsica născut, Dup-un unchi de vară-a şeptea român sînge au avut. Iar cînd vor cunoaşte bine c-am împlinit numai noi Cele mai măreţe fapte şi în pace, şi-n război, Vom hotărî viitorul : cum trebuieşte lucrat Ca să renălţăm un nume, de ministeriu pătat. Toţi acei ce planul nostru de îndată nu-1 primesc Sunt periculoşi, netrebnici, a lor gînd nu-i românesc, Sunt de viţă fanariotă, sunt infami austro-maghiari Ce vînd ţara la turci, unguri, nemţi, muscali, greci şi tătari ! Bravo ! Papiniane, bravo ! Minunat, încîntător ! Elocvenţa ta desigur va străbate în popor ! — Acum eu, făr-îndoială, tot cu-asemenea măsură Voi croi de altă parte nalta mea literatură. Productiv voi fi şi critic : e uşor a critica Cînd spui vorbe-ocărîtoare fără mult a discuta. — Mai uşor e a produce : am să fiu istoric mare Publicând la documente deplin demne de crezare Ce voi spune dizgropate din morminte şi ruine, Prin nespusă osteneală, în niscaiva ţări străine, Cerând de la ministeriu bani de drum, exnolumente Să cutrier lumea gratis, după alte documente. Apoi critice istorici voi aşterne prea-nvâţate Despre Pensia, Aslrla ş-ult© ţări îndepărtate, Despre India, Kamlclatkn, Patagonl, Madagascar, Troglodiţi, başi-buzuel şl pustiul de Sahar. Peste mări şi ţări o sută m-oi primbla printre păgîni Cu mult studiu pe la dînşii, rflînd urm© de români. Despre clasica vechime, nu trebui pre1 mult vorbit. A cita cîte un nume cînd se par© potrivit E destul în vremea noastră : pt-AriflWt, Hoimer, Platon, Plutarc, Pliniu, Ilerodotu, HcHiod şl Ciceron Invocând pe ici, pe colo, pe-a tor num© m-oi, bmx, Spuind că-n cutare scrieri el «unt de părerea mea. Italian ii şi spaniolii, Dante, Calderon sau Taiss' Le voi spume că n-au merit, că uitării au rămas ; Despre cărţile franceze mult n-a răm!în6 do spus Căci de toţi a fi ştiute trebuieşte presupus : Asta de belea mă scapă. — Din cei noi, întir-un noroc, Voi spune că cel mai mare filozof o Paul de Kock. Iar englejii şi cu nemţii puindu-i pe lîngă noi, Voi proba cît de netrebnic e întregul acest soi. Byron e făr' de morală : cîntă pe un Don Juan. Shakespeare ou neruşinare pune-n scenă pe-un ţigan. Căci ce e Othello alta ? — Goethe e un grădinar ; Sehiller dascăl aş de şcoală şi Haras Sachs un ciubotar. 136 137 Leibniz un zaraf cu cifre ; Locke un materialist, Şi jidanul de Spinoza un netrebnic panteist. Iar mai mult decît aceştia e un mare ignorant Neamţul cel făr' de credinţă, Musu Manolachi Kunt. PEPINESCU Vespasiane, de minune ! VESPE Cînd pe toţi voi nimici, Plin de-neredere şi mândru la români voi reveni. Arătând cum decît dînşii noi suntem cu mult mai mari, Că engleji, germani, francejii sunt pe lîngă noi barbari. Voi face filozofie, adevărat românească, Voi cînta poezii lirici, peptul de român să-ţi crească ! Pe tirani, copile bele, munţi, amor şi libertate în aceeaşi poezie ai să vezi amestecate. Şi voi scrie la balade ca adevărat roman Numai despre Ştefan-vodă, Mihai Bravul şi Traian ! Iar acea scriitorime care nu vrea să ne creadă, Ce nu-i place umplutură şi nu vrea fanfaronadă, Care scriu a lor produceri, simplu, neted, natural — îi vom rupe-n mii de petici în al nostru demn jurnal. De-or îndrăznâ să ne-ndemne cărţi străine să cetim Spuind că şi în aceste vo idee ades găsim, Le vom spune ou dreptate că sunt răi, nelegiuiţi, Că n-au dragoste de ţară şi că sunt cosmopoliţi '. PEPINESCU Va ceti atunci poporul uimit, cu căscata gură, Aşa politică naltă, nobilă literatură. Ne vor crede drepţi la cuget, autori mari şi învăţaţi, Ne-om vede de mii de glasuri înspre ceruri înălţaţi !... Zi de zi de vreun ministru la mas-om fi invitaţi, Unanim alegătorii ne-or alege deputaţi, în senat ne va fi locul... VESPE (cu entuziasm) Cînd de sus, de pe tribună, Bubui-va glasul nostru precum cerul care tună Şi cînd mari, temuţi şi mîndri ne vede-vor mînă-n mînă Nq-o deschide-a sule braţe Academia Română ! PEPINESCU Te salul, măreţ romane, Cains Iulhts Vespusianus l VESPE De trei ori salute ţie, Marcus Tullius Papinianus ! De mâni, dară, chiar de mâne, vor renaşte doi romani... Dar azi ce mâncăm, iubite ? PEPINESCU Am un leu şi zece bani. 138 STAROSTII LA FLBCHE : Que viens-tu faire ici ? FROSINE : Ce que je fais partout ailleurs: m'entremettre d'affaires, me rendre serviable aux gens... J'ai surtout pour Ies mariages un talent mervcillcux. il n'est point de partis au mondc que je ne trouve cn peu de tcmps le moycn d'accoupîer. Moliere într-o dimineaţă m-am trezit din somn cu următoarea întrebare ce nu-mi făcusem încă pană atunci : „Oare n-a venit timpul să mă însor ?" Din acea dimineaţă fatală, ideea căsătoriei mă prigoneşte necontenit, mai ales cînd sunt singur. îmi zugrăvesc în închipuirea mea — si am o închipuire destul de bogată — starea conjugală, cu culorile cele mai plăcute. Văd o femeie... ce zic, o femeie ? Un înger, pe care îl iubesc, care mă iubeşte, cu care împărtăşesc toate bucuriile şi fericirile vieţei, în ochii căreia cetesc cea mai dulce mângâiere, în momentele de durere... în sfîrşit, îmi fac un tablou atît de frumos, atît de încântător, încît toate aspiraţiunile mele tind spre realizarea lui. Cînd arunc însă o privire asupra numeroaselor persoane căsătorite, în mijlocul cărora trăiesc, văd că alţii nu au atins idealul la care aspir eu. Din contra, dacă compar starea mea de libertate şi neatârnare cu starea celor căsătoriţi ; mai cu seamă cînd văd... cînd văd !... şi cînd, înitoreîndu-mă în trecut, îmi aduc aminte de oareşicare întâmplări personale... dar nu trebuie să-mi părăsesc subiectul ; ajungă a spune că în acele momente gîndurile mele părăsesc ideea căsătoriei şi se îndreaptă spre altele. Cu toate aceste, în fiecare zi chestiunea fatală mi se impune din nou, şi din nou mă întreb : Să mă-nsor, sau să nu mă-nsor ? Văzînd că mintea mea nu este in stare să dizlege o aşa însemnată chestiune, m-am hotărât să consult pe alţii. M-am adresat întăi la cîţiva burlaci care trecuse peste îndoita vîrsta a majorităţii. Aceştia mi-au dat sfatul — şi vorbeau cu mult foc — să nu mă însor ; să rămîn neatîrnat ; să nu mă fac pentru totdeauna sau robul unei fiinţe capricioase, sau un tiran domestic, necontenit silit a întrebuinţa autoritatea cu care natura şi legea învesteşte pe capul familiei. Cînd îmi vorbeau aceştia, mă uitam în ochii lor şi îmi părea că vorbele lor nu erau rostite cu bună-credinţă ; îmi părea că aceşti fericiţi sunt departe de a crede aceea ce zic şi că ar dori să mai atragă pe vreun nenorocit în societatea lor. M-am adresat atunci cătră juni căsătoriţi. Aceştia îmi lăudau şi zugrăveau fericirea căsătoriei cu atîta entuziasm, încît m-ar fi convins deplin, dacă, observîndu-le fizionomia, ■n-aş fi crezut a vede un gînd răuvoitor, ascuns în ochiul lor. Nici aceştia nu sunt de bună-credinţă, mi-am zis, şi m-am apucat atunci să cetesc ce zic autorii cei mari asupra acestui punct. Dar nici înţelepciunea acestora nu mi-a putut răspunde într-un chip mulţămitior. Apostolul Pavel zice că e deopotrivă bine a se însura şi a nu se însura. Rabelais, din contra, că e tot atît de rău a se căsători şi a nu se căsători. După Socrate, căsătoria este un rău, dar un rău trebuitor... Dar părerile acestora sunt ele oare drepte ? Ce să zică soţul unei Xantipe ? Desperînd de a ajunge la un rezultat cu cercetările mele, mi-am zis că trebuie să las un cUrs liber evenimentelor, ca ele să hotărască. Cînd îmi venea ideea căsătoriei^ o înăduşam grabnic şi mă adânceam în lectură. într-o zi — era pe la unul după-amiazi — ceteam într-o carte care apăruse nu de mult şi simţeam cum pleoapele mele se coboară peste ochi şi cum încep a mă perde în visuri, cînd deodată se furişă un domn necunoscut în odaia mea şi-mi făcu un compliment adînc. Faţa sa zâmbea aşa de blând şi ochii săi se uitau la mine aşa de duios, încît toată persoana îmi păru... foarte suspectă. •— Nu mă cunoaşteţi, cucoane Ioniţă ? (Am nenorocirea de a mă numi Ioniţă.) — N-am mulţămirea... Ce împrejurare... ? — Eu vă cunosc prea bine, am cunoscut şi pe părintele d-voastre. Pe vremea ruşilor am slujit sub d-nealui la postelnicie, pe cînd era... — îmi pare bine. Ce împrejurare... ? — Am să vă spun un secret, zise necunoscutul, uitîn-du-se cu îngrijire în jinsul său. 140 141 — Un secret, mie ! Curios ! (Gîndeam că era vorba despre vro conspiraţie politică şi, de frica poliţiei, m-am dus grabnic şi am închis toate uşile cu zăvorul.) Vorbiţi, i-am zis, ascultînd cu băgare de seamă. — Voiţi să cîştigaţi şesesprezece mii de galbeni ? — Şesesprezece mii de galbeni ! Să cîştig ! Şi mirarea mea creştea din ce în ce. — Şesesprezece mii de galbini, zimţi, împărăteşti, în numărătoare ! Ce vă spun eu ! — Dar bine, cum, ce feli,, de unde şi pană unde, d-ta... pe care n-am avut onoarea... ? — Totdeauna m-am interesat mult de familia d-voastre, răspunse el zîmbind. Am să vă fac o propunere, dar... mă rog, cea mai mare discreţie... este aci în joc reputaţia unei domnişoare. ■—■ Unei domnişoare... —N-aţi gîndit niciodată la căsătorie ? — La căsătorie ? am răspuns, făcîndu-mă roş ca o pătlăgică, — Dar, v-am găsit o bună partidă. Şesesprezece mii de galbeni, în numărătoare, pre legea mea ! Fata e bunicică, de 19 ani, binecrescută, curăţică, ştie franţuzeşte, nemţeşte, rupe şi inglezeşte, cîntă din clavir, e bună gospodină şi are şesesprezece mii de galbeni în numărătoare ! — Bine, domnule... — Ştiu ce-mi puteţi răspunde. N-o cunoaşteţi încă..., nu ştiţi dacă vă va place... dacă caracterele s-or potrivi : ştiu toate acestea... Dar vă dau înscris c-aveţi să-mi fiţi recunoscător. Familia ei e onorabilă, doreşte foarte mult să vă aibă ginere, şi dacă v-aţi hotărî, poate pentru batirul d-voastre va mai adăogi vreo mie pe lîngă cele şesesprezece. — Dar, domnule, cum se poate... — Se poate foarte bine ; gîndiţi că, fiindcă n-aţi vă-zut-o încă, ea n-are să vă placă? Am fotografia'ei la mine. (Aici necunoscutul scoase un pachet de fotografii şi şoptind încet înaintea sa la fiecare portret: „«asta are şese mii... asta-i văduvă, dar n-are copii... pentru asta îmi trebuie unul mai bătrîn... asta-i în vorbă cu prefectul de la B..." etc, se opri la una din fotografii şi mi-o întinse.) Priviţi... aşa-i că-i frumuşică ? Nu poate s-o vadă cineva fără a o iubi. Sunt cam iute de natură şi începuse a mi se sui sîngele la cap. — Domnule, eşti un... această domnişoară n-are, desigur, nici o idee că oameni ca d-ta îi colportează reputaţia prin case străine. Fie-ţi ruşine ! — Nu te supăra, îmi răspunse necunoscutul. Vezi mai întăi portretul, şi-ţi dau înscris că... — Domnule, ieşi din casa mea, i-am zis-, împingîndu-i şi brai şi portret, — îţi dau trei zile să te gîndeşti. — Ieşi afară ! — îţi dau trei zile. Gîndeşte-te bine. După trei zile am să găsesc pe altul mai cu minte şi are să-ţi pară rău. Nu despreţui norocul, orideunde ar veni ! Drept răspuns la acest sfat, am luat pe necunoscutul meu de guler şi l-am aruncat afară. în mijlocul curţii l-am văzut scoţîndu-şi pălăria, mchinîndu-se adînc la mine şi strigîndu-mi pentru ultima oară cuvintele : — Şesesprezece mii de galbeni, poate chiar şeptespre-zece pentru d-ta ! Ai trei zile să te gîndeşti ! Mă primblam neliniştit prin casă. Mii de idei îmi fulgerau prin gînd. Eram cînd furios, cînd indignat. în sfîrşit, după o lungă primblare, văzînd că nu mă liniştesc, m-am hotărît să mă duc să spun cuiva această întâmplare extraordinară, căci fiind eu de o natură foarte expansivă, singurul mijloc de a-mi uşura peptul împovărat este de a comunica altora cauzele neliniştii mele. Mă dusei la un amic. Tot omul are cei puţin un amic ; eu am mai mulţi, între aceştia este unul nu prea mare de stat, fără barbă şi musteţe, dar cu ochi foarte inteligenţi, cam filozof de soi, de un. caracter totdeauna vesel, rîzînd de tot şi de toţi, neavînd niciodată bani în pungă şi nuimindu-se Stan. — Amice, i-am strigat intrînd, nu ştii ce mi s-a în-tîmplat ? O ! Ce tristă e lumea aceasta ! Astăzi am păţit ceva foarte estraordinar ! — Ţie îţi pare totul estraordinar, răspunse el şi, lun-gindu-se pe o canapea, îşi puse mîinile sub cap, aţinti asupra mea privirea sa inteligentă şi-mi zise : vorbeşte ! 142 C-cla 56S- coala 14 143 — Eram acasă, m-am trezit c-un domn necunoscut care cu nepusă masă mi-a făcut propunerea să mă însor cu o fotografie ce avea în buzunar şi cu şesesprezece sau şeptesprezece mii de galbeni. — Ii avea şi pe aceştia în buzunar ? — Ba nu. — Ştie carte ; e frumuşică ; cîntă din clavir ; de cîţi ani este ; are fraţi şi surori ; ce fel e soacra ; cum se numeşte ; unde şede ? — Cine, pentru Dumnezeu ? — Fotografia. — Nu ştiu; de unde să ştiu ? Nici m-am uitat la dînsa. — Nici te-ai uitat la dînsa ? O ! Dar ce ai răspuns domnului necunoscut ? — L-am luat de guler şi l-am dat afară. — Cînd a spus că se întoarce ? — Peste trei zile. — Şi ce gîndeşti să faci ? — Cum ce gîndesc să fac ? Să nu-1 primesc. — Ban ! Tot în nouri şi visuri ai să trăieşti ? N-ai început încă a privi lumea cu ochi mai practici ? Nici că am să pot face din tine un om ca toţi oamenii. Ce strica dacă te uitai la portret ? Printr-aoeasta nu luai asupră-ţi nici o îndatorire. Ş-apoi, cine ştie... Viaţa e o loterie, poate trăgeai un număr fericit. — Lasă-mă, pentru Dumnezeu ! Nu-mi goni rămăşiţa iluziunilor. -- Fie, păstrează-le. Dar pentru ce ai primit pe domnul cel necunoscut cu aşa de puţină urbanitate ? El are o meserie ca multe altele. Face parte din breasla starostilor. — Din breasla starostilor ? Ce-i aceea ? — Starostii sunt persoane care fac căsătorii : la noi în ţară, o profesiune destul de răspîndită şi lucrativă. — N-auzisem încă păn-acuma. —Ascultă, dară, cu luare-aminte. Ştii că chestiunea căsătoriei este destul de delicată. Ea nu se rezolvă între părţi de-a dreptul, din două motive : întăi, fiindcă ar putea să urmeze o refuzare din partea unuia sau altuia şi înţelegi în ce poziţiune neplăcută s-ar găsi partea oare face propunerea ; apoi., fiindcă natura omului e plină de contraziceri şi ciudăţenii. Lucrul oe doreşti mai mult în lume nu mai face aşa mare plăcere cînd îl poţi dobîndi fără greutate. De aceea vezi mume cari nu gîndesc decît cum să-şi mărite fata, care şi-a pus ochiul pe vreun tînăr, deodată cînd acesta vine dc la sine, că fac greutăţi, că strîng din buze, că fac pe indiferentele etc, etc. Ca şi mumele aşa şi fetele, aşa şi pretendenţii. Se pîndesc unii pe alţii cine a face cel întăi pas. Vai de cei care-1 face ! Lumea e prefăcută, n-o poţi schimba ! Pentru a înlătura acest rău, s-a instituit o clasă de persoane neutre, cari merg de la unii la alţii, fără ca părţi le să intre în vorbă directă, şi pentru un salariu potrivit eu împrejurările, apără pe părţi de neajunsul unei propuneri directe. înţelegi folosul cel mare ce se naşte din această institu-ţiune. Şi una, şi alta din părţi, dacă treaba nu se face, este presupusă că n-a ştiut nimica despre serviciurile mijlocitorului ; ni mc- nu se înroşeşte ; nirnie n-a făcut propuneri respinse. Din contra, dacă s-ar l'aec direct, înţelegi în ce poziţiuni false s-ar găsi cîteodată... Pentru acest scop sunt dar starostii. Aceştia se compun atît din bărbaţi, cît şi din femei, dar mai eu samă din femei fiindcă ele sunt mai şirete şi ştiu să conducă treaba eu mult mai multă răbdare şi dibăcie. Starostele tău crn unu prost : el nu te cunoştea ; gîndea să te sparte cu miile ele galbeni ; să-ţi trântească propunerea nitam-nisa.m ! O femeie ar fi făcut altfel. Ele încep pe departe, se duc pe la mumă sau mătuşă şi iau vorba încet-încet. închipuieşte-ţi o cucoană bătrână de 70 ani, fără dinţi, cu un tulpan negru în cap care ar vorbi cam aşa : — Doamne, cuconiţă, am fost mai dăunăzi la cucoana Catinca Văpsuleasca, să-i duc nişte duloeţi, că-mi zisese să-i fac vo patru gavanoase. Dar ştii, cuconiţă, că numai ca să mă ajute îmi zice să-i fac duloeţi, că are o duducă foarte gospodină şi frumuşică. Aţi văzut-o vodată ? — Ba nu. ■— Tare-i frumuşică şi gospodină şi bună, şi cucoana Catinca o iubeşte amarnic. închipuieşte-ţi, cuconiţă, că nici nu vrea s-o mărite. D-apoi bine, cuconiţă, i-am spus eu, duduca e de 18 ani (c-aşa trebuie să fie, că s-a născut cu doi ani înaintea nemţilor) şi trebuie să gândească să se 144 145 puie la cale. Carte ştie, din clavir cîntă, e frumuşică, are zestre bunişoară (că zău e bunişoară), de ce să nu se mărite ? D-apoi cu cine să se mărite ? mi-a zis cucoana Catinca, nu vezi cum sunt tinerii în zilele noastre, numai după zestre umblă ? Aveţi dreptate, cuconiţă, i-am răspuns eu ; of ! tare~s răi, dar sunt printre dînşii şi buni-şori ; este de pildă cuconaşul lui cuconul Manolachi Pungă, este al lui Vasilică Gîndae, ei, d-apoi, cuconaşul matale, cuconiţă, cuconul Vietoriţă... şi aşa din vorbă în vorbă merge de la mamă la băiet, care întăi face nazuri, apoi cu încetul stărostia prinde şi treaba se face. Afară de aceste staroste de profesiune, sunt şi altele, cucoane din societate care stărostese fără salariu, numai, după oe se face treaba, obiceiul este să li se deie un prezent. Cucoane de soiul acesta se amestecă în toate casele şi în toate împrejurările familiilor străine ; rugate, nerugate. A murit un membru al unei familii ? iată-le la moment ca să mângâie ; şi ştii cum ? Dumnezeule ! Vai de văduva nenorocită pe care ele o mângâie ! Dacă se naşte un copil, iată-le faţă ca să găsească că faşele nu sunt cum trebuiesc, că doftorul e rău, că apa în care se botează copilul a fost prea rece şi altele ; dar de trei ori vai ! cînd este vo nuntă care nu e făcută de dinsele ! Toată viaţa mirelui o colportează din casă în casă, scornesc istorii pe trecutul miresei, presupun că însurăţeii au să trăiască rău, că nu se iubesc, ştiu toate defectele caracterului unuia şi altuia, într-un euvînt, arată că o să peară lumea, fiindcă se căsătoresc doi tineri fără ajutorul lor. Dar să le vezi cînd au o nuntă în gînd cu cîtă dibăcie întorc şi învîrtesc, cum laudă pe mire în casa miresei şi viceversa-, cum conving şi pe unui şi pe altul că simt înamoraţi, fără a se cunoaşte, şi dacă izbutesc şi le-a venit prezentul, cum buciumă fericirea creată de dînsele. Toate clasele de starostii însă au un ce comun : categoriile în care împart fetele ; după cum ar vra să facă măritişul ori să-1 împiedice, căci fete de măritat sunt totdeauna mai multe decît băieţi de însurat şi tot de la bunăvoinţa acestora atîrnă soarta bietelor fete, păn-în sfîrşit. La întrebarea cum e cutare fată, sunt zece specii de răspunsuri, care compun totodată şi categoriile în care se împart fetele : 1. Foarte frumoasă. 2. Frumuşică. 3. Curaţi că. 4. Cîntă binişor din clavir. 5. Hm, hm. 6. E nostimă. 7. Nu-i slută. 8. Ia, un bunduc. 9. Slutuţă. 10. Pogană. Cînd întrebi dacă cutare fată e frumuşică şi-ţi răspund „cîntă binişor din clavir", cată să te depărtezi mai din vreme. Cînd însă fata intră în categoriile care urmează după aceasta, ia-ţi pălăria şi fugi unde-i apuca. Dar ce te uiţi la mine cu ochii holbaţi ? Nu-ţi convine teoria stărostiilor ? —Stane, îţi baţi joc de mine, i-am răspuns. — Mă ferească Dumnezeu ! Tu mă poţi crede ; aşa sunt, lucrurile în realitate. Dar tu eşti trist. Nefericite amice ! Te încredinţez că mijlocul acesta este foarte practic. Dar tu vrei poezie, vrei să suspini, vrei seri încântătoare la lumina lunei argintii ; vrei bătaie de inimă, îţi place să visezi Ia un ideal care nu este-, vrei să ai momente de desperare în care să doreşti neagra moarte !... încetează odată cu aceste visuri ! Pe cît sunt ele de frumoase de cetit în cărţi sau de văzut pe teatru, pe atît sunt de grozave cînd ni se întâmplă în lealitate. Cînd ai şti !... Fă, dar, şi tu cum au făcut alţii cari nu sunt mai nenorociţi pentru aceasta. Ţi-am spus : căsătoria e o loterie. Lasă romanurile... Dar ee-ţi iei pălăria ? ...... Rămîi sănătos, Stane ! — Stăi, amice, stăi ! Te duci ? întoarce-te, că nu ţi-am spus încă tot. Poţi să visezi păn' la un oarecare punct. Stărostiile nu mai sunt azi ceea ce erau odată ; bate o suflare occidentală peste ţara noastră şi cred că peste vo sută de ani... Stăi !... Ei tot striga încă după mine, dar eu eram departe şi nu-l mai ascultam. 146 147 POETICALE Verse wie sie Bassus schreibt Werden anvergănglich bteiben — Wciil doi-gleichen Zeug zu schreiben Stels cin Sliimper ubrig bleibt. Lessing Aleesandri începe introducerea poeziilor sale populare prin cuvintele : Românul e născut poet. Mulţi au înţeles această frază ad litteram, închipuindu-şi că, de vreme ce sunt români, trebuie să fie şi poeţi, şi au inundat toată cîmpia literară cu versuri. Foi literare sau politice, cărţi mari şi mici, eălindare, foi zburătoare, toate gem sub povara versurilor cuprinse în ele. Un străin care nu ar cunoaşte ţara şi limba ar crede, judecind numai aparenţa, că Ţările Române sunt o nouă Arcadie, unde sub un cer etern albastru, trăiesc oamenii cei mai fericiţi ; unde alte griji şi nevoi nu sunt, decît acele ce-şi creează sufletul în durerea amorului, în aspectul naturei şi în auzul buciumului păstoresc care răsună duios pe întinse văi, luminate de-a lunei blîndă lumină. Dar aruneînd o privire mai pătrunzătoare, vai, care ar fi dizamăgirea sa ! Care sunt poeţii, unde sunt acei ce, ascultând inspiraţia lor, uită lume şi oameni, pentru a se afunda în universul închipuirii ? Unde sunt acei care, perduţi în visuri, dispreţuiesc realitatea vieţei ou toate grijele şi chinurile ce aduce ? Unde sunt aceşti poeţi ? — întrebi tu, naive şi nenorocite străin. O, de-ai cunoaşte limba noastră, ca să înţelegi versurile acestor aşa-numiţi poeţi, nu i-ai căuta în inspiratoarea singurătate ; nu i-ai căuta sub umbra misterioasă a luncei sau la malul Hmpedelui pîrău ; nu i-ai căuta nici chiar în liniştea cabinetului lor de lucru, unde sunt înconjuraţi de imaginile poetice create de mintea lor inspi- rată ; i-ai căuta... gîci unde ? — naive străin. în arhivele unui ministeri, la masa unui tribunal, în cănţeleria unui comisar de poliţie, dar mai cu samă în biroul unui jurnalist. Te miri de aceasta, naive străin ? Pentru ce ? Tu nu ştii că Arcadia română este populată de geniuri universale, care cu aceeaşi uşurinţă sunt totodată oameni de stat şi oameni de lege, istorici şi jurnalişti umoristici, autori şi actori, copişti şi generali, administratori şi poeţi ? Nu zîmbi cu necrezare, naive străin ! Asemenea spirite geniale se găsesc la noi într-un număr aşa de însemnat — aşa de însemnat ! Un domn numit... dar nu-i voi rosti numele, de frică să nu intru cu el în polemică şi să nu fiu spulberat de ascuţita şi necruţătoarea sa pană — însă îl poţi ceti sub o mulţime de articole — scrie totodată drame şi versuri (foarte frumoase) şi face tractate istorice (geniale), şi scrie articole umoristice (minunate), şi hotărăşte soarta ţării în adunări legislative (foarte bine)-, scrie articole politice (înfocate) şi face studii filozofice asupra diferitelor religiuni (nepărtinitoare) şi... cum ? — mă vei întrerupe, naive străin — filosof, om de stat, umorist, istoric şi poet totdeodată, dar în care din aceste specialităţi se deosebeşte mai cu seamă ?... O, naive străin ! Altul e om de spadă şi om politic. Faima lui se întinde departe spre apus şi răsărit, spre miazăzi şi miazănoapte. Cel puţin cetăţeni din regiuni depărtate îl aleg, ascultînd numai al faimei glas puternic, reprezentant al lor în adunare, pe cînd el în regiuni opuse face propagandă de unitate naţională şi ddbîndeşte rezultate foarte simţitoare. Tot el, urmînd numai calea înflorită a gloriei, răstoarnă domnitori, ţiind sabia... în teacă, şi săvîrşeşte aceste iz-bînzi cu foarte mare pripă, căci îi rămîn încă multe ore libere în oare, fiindcă n-are ce face, se pune pe poetizat. Să-ţi citez cîteva din poeziile sale făcute cînd n-avea ce face ? Dar de ce să-ţi răpesc un timp preţios, în care tu poate ai ce face, iubite străin ? Altul — dar acesta este poet de profesiune şi abia s-a alunecat în treacăt de-a primi portofoliuri ministeriale — compune pe fiecare săptămână, sau o dramă în versuri şi o lungă poemă, sau o lungă poemă şi o dramă în versuri. Cum ? — vei esclama, naive străin — cele mai mari geniuri, cu cea mai răpede închipuire, n-au putut nici- 148 149 odată să ajungă, cît de aproximativ, o aşa grabnică inspi-raţiune ? Poemele şi dramele lui sunt aşadar comori de frumuseţe poetice, pline de imagini frumoase, zugrăvite în forma cea mai plăcută ; el dar întrece pe geniurile cele mai mari ? Dar, el îi întrece pe toţi în iuţeala lucrării ; însă în imagini frumoase, în idei poetice, în formă aleasă, vai ! vai ! Dar dacă este aşa, vei urma, naive străin, cum de se înşală un public întreg ? O ! publicul nu se înşală, căci el nici ceteşte aceste produceri, şi cum ar putea?... Ei însă, văzînd aceasta, au încheiat cu mai mulţi alţii de acelaşi calibru un pact de reciprocă lăudare. Societatea lăudăcioasă e bine organizată. Cînd vorbeşte H. de B., îl declară cel mai mare poet şi versificator al românilor, un geniu demn de pus alături cu cele mai mari geniuri poetice ale popoarelor ce au condus soarta omenirii ; cînd vorbeşte C. şi B. de H., ei îl declară cel mai mare istoric critic ce s-a arătat pană acum ; de iese o foaie cu ilustraţiuni, îndată îşi pun portretul lor în frunte şi-şi fac o biografie poetică, în care arată fiecare jertfele grozave ce au făcut ceilalţi pentru patrie şi naţionalitate şi cum au suferit ură şi prigonire pentru idei ; de ajunge unul din ei puternic' la guvern, îndată ajută cu bani publici pe acei bărbaţi de merit, care lucrează pentru înălţarea gloriei naţionale, i se fac sub-venţiuni pentru publicări de interes naţional, pentru călătorii ştiinţifice şi pentru altele multe. Partea cea mare din public care nu ceteşte, văzînd aceste laude, îşi înohi-puieşte că aşa trebuie să fie ; dar mai frumos este că ei singuri la sfîrşit îşi închipuiesc că aşa trebuie să fie. Vă-zîndu-se lăudaţi, ei uită pactul tăcut, prin care acele laude au fost produse, şi cu vremea dobîndesc convingerea că sunt oameni mari, căci nimic nu credem mai uşor decît aceea ce ne măguleşte iubirea de sine. Ei nici îşi mai dau osteneala să studieze pe acei autori mari, ale căror nume au trecut peste lungi secule, ca să vadă nemăsurata prăpastie ce-i desparte de ei, nemăsurata prăpastie ce-i desparte chiar de acele spirite productive mai mici, care au urmat numai linia trasă de acele geniuri măreţe. Amăgiţi prin laude fabricate, ei uită că aceea ce scriu nu numai nu va trece posterităţii, dar se va acufunda în noapte, în timp cînd autorii lăudaţi trăiesc încă, şi trăiesc bine, prin ajutorul subvenţiilor şi a recompenselor. Cît de ameţit trebuie să fie cineva, pentru a crede că va produce un op de artă frumoasă fără inspiraţiuni înalte, fără grijă şi durere sufletească; că nesimţirea, comună lor cu acea a mulţimii neproductive, va avea efecte, care nu sunt decît produsul unui spirit mai deosebit, unei sensibilităţi mai alese, pe care ni le dă numai natura, iar nu neputincioasa noastră voinţă ! O ! sărmane poet, care lucrezi în ascuns, împins de o putere nerezistibilă ; care, înzestrat cu aspiraţiuni nerealizabile, te izbeşti în fiecare moment de nesimţirea şi nepriceperea mulţimii şi te întorci apoi amărît în singurătatea sufletului tău, acestui izvor nesecat şi totodată acestei răsplătiri eterne a suferinţelor tale — cîte au trebuit să te sfîşie ; cîte nopţi ai petrecut în durere, pentru a produce o adevărată poezie, fie cît de mică — şi voi, pseudo-poeţi, vă închipuiţi a ajunge la acelaşi rezultat fără ca în sufletul vostru să fie o umbră măcar de aceeaşi simţire ? Dar pentru ce nu ? Ce trebuie simţire, ce trebuie suferinţe, ce trebuiesc aspiraţiuni înalte, cînd aţi făcut un pact de reciprocă lăudare, cînd vă declaraţi unii pe alţii oameni de geniu şi strigaţi atîta pană ce mulţimea vă crede ; cînd ades vă folosiţi de ideile şi producerile altora, dîndu-le drept originale, şi ajungeţi astfel la rezultatul dorit ? Nu este aşa mai practic ? Se spune că nimic nu se produce bun fără jertfă sufletească ; voi aţi găsit mijlocul de a nu suferi asemenea jertfe şi cu toate aceste a face să creadă lumea că producerile voastre sunt bune. Cînd apare; un altul, a cărui superioritate nu o puteţi tăgădui, îndată toţi vă răpeziţi asupra lui, pentru a-1 sfîşia ; iar cînd vă simţiţi neputincioşi, atunci aruncaţi asupra lui un văl de tăcere. De dînsul nici se pomeneşte', şi strigaţi mai mult. încă unii de alţii că aveţi merite şi astfel peri cuiul e înlăturat. Dar nu ! Mă înşăl. Ei sunt poeţi adevăraţi, autori mari, demni de toată lauda contimpuranilor şi gloria posterităţii. N-avem decît să aruncăm o privire în poeziile publicate de dînşii, pentru a ne convinge de puternica lor inspiraţiune, de imagini frumoase, de stil, de puritatea limbei. Unul cîntă într-o baladă Ionaşcu-vodă: 150 151 4 Sîngele roşeşte cîmpul din belşug, Otomanii fug ; Iată că-i ajunge oastea românească ! „Zmeilor ucideţi !" sună tot mereu Vai! amar ! ş-aleu ! D-o aşa navală Domnul te ferească ! „Robi să nu se prinză : nu voi să mă-ncurc Taie tot ce-i turc." Astfel Ionaşcu-vodă porunceşte ■Pala duce horă; al săgeţei cînt S-acordează-n vînt Ş-într-un pept de duşman falnic amuţeşte ! Nu mai vezi păgânii ; vreau să zic de-i caţi îi priveşti culcaţi, etc, etc. Tot acesta compune o fabulă, Femeia înecată, a cărei început este următorul : Era Bahluiul mare Pe ţărm şezînd în gînd, Pe rînd Treceam neajunsurile vieţei solitare. „De-aş fi căsătorit — Spusei atunci destul de tare — Ce trai De rai Să tot iubeşti şi să tot fii iubit Neadormit. Ce dulce armonie ! De-acuma dar, oricum să fie îmi trebui mie O soţie Nurlie, Durdulie, Hazlie, Vie." etc, etc. 152 într-o a treia poezie, ce inspirase acestui autor deschiderea unei societăţi de cetire din Cernăuţi, el zice : Vreau să cînt deşteptul mândrei Bucovine Unde Dragoş-vodă frăţiorii săi I-aşeză-n speranţă de-nsuflări străine D-a-i scăpa-n adîncul codrilor merei Unde neuitatul Ştefan înecase în şivoi crusite falnici megieşi Unde înainte-ţi trebuie ca să iasă La tot pasul oase de tătari sau Ieşi '. Râs âşâ face soarta, ţara cea de veacuri Inspaimă p-oricine nu era român S-o arunce jertfă prăzilor şi jacuri Supuind-o unui venetic stăpîn. Şvabii şi polonii, neagra jidovime Ţinutaşul ista prefăcuse-n han Ca să nu s-urească dintre oaspeţi nime Da cu foc să ofte badea Moldovan ! „Mult va trece oare păn' ce-al învierii Va sosi-ntr-o vreme aşteptatul ceas ? Mult suna-va încă-n însuşi cuibul ţării Vorba nelatină, tristul der, die, dus ?" Poezii tot aşa de frumoase ca aceste au publicat şi alţii ; d.c, eroul care face poezii cînd n-are ce face alta, cîntă o sărutare şi începe astfel : Te-am sărutat Şi soarta-mi deodată a pălit Gîndeam că al meu suflet urâtul 1-a-mpetrit; Dar focuZ ce depus-am pe umăru-ţi curat Mi-arată că am încă putere de iubit. etc, etc Alţi poeţi se deosebesc nu numai prin această înălţare de simţiri şi idei ce am admirat în cei citaţi, dar încă prin o limbă curată, curată ca şi umărul pe care eroul de mai 153 sus a depus foc. Domnul G... cîntă Omagiul Damicelei precum urmează : Şarmantă damicelă Cu ochi ca de gazelă Ornată precum eşti Pe toate eclipseşti, Cochetă complezantă Ai şic, eşti elegantă In tot al tău aspect Inspiri oricui respect. Cu poza-ţi maiestoasă Cu mîna-ţi voluptoasă Pe toţi înnebuneşti Pe toţi chiar îi răpeşti. Permite-mi a-ţi mai spune Că-mi place a dispune De sînu-ţi inocent Spui fără compliment. De vrei să-mi fii consoartă îmi risc viaţa toată, îţi jur, nu te flatez Cu viaţa-mi garantez. Tu eşti a mea febleţă Tu eşti a mea tandreţă Pe tine te ador Cu tine voi să mor. Cetirea tuturor acestor poezii frumoase, înfocate mi-a înălţat sufletul, m-a inspirat şi pe mine şi într-o zi am cercat şi eu să fac versuri. După cîteva ore de muncă, am scos şi eu o poezie la lumină pe care încă n-am tipărit-o pană acum. Astăzi însă o voce interioară mă împinge în arena publicităţii şi... mă hotărăsc a publica poezia mea. Pentru ce n-aş înmulţi şi eu numărul poeţilor ? Nu cer alta decît a fi criticat cu indulgenţă. O, colegi iubiţi, lău-daţi-mi versurile, şi vă voi înălţa şi eu în scrierile mele 154 'rin pană la ceruri ! Inima-mi palpită... pana tremură în mîna mea novice... Dar curaj, curaj ! Iată poezia mea : INVOCAŢI UNE LA DESTIN Vergină cu beleţă De ce de-a mea tandreţă, De ce de-a mea pasiune Tu n-ai compasiune ? Au vreai tu a mea moarte Fiindcă te am foarte Ştii bin' c-al meu amor E fulger tunător. O ! cecule destin De scelerateţi plin, O ! zeule putinţe De tine nu-s continte. Cu doi de ai tăi moţi îţi e facil să poţi Din ea indiferantă Să faci a mea amantă. De nu eşti în citita Prin vo fatalitate Sau prin vreo minune Să-mi jai ast' pasiune, O ! ie-i a sa belimc Ia a sa frăgezime O ! schimbă a sa fafă Răpeşte-i a sa graţă. Ce zic ?!! Nu ! Nu ! Destine, Nu m-asculta pe mine, Nu asculta ce spun, Nu miroşi că-s nebun ? Nu ! Nu ! O ! mult mai bine Las' să tombe pe mine 155 Cumplita ta urgie, Mai bine-aşa să fie ! Decît a fi vilană (Deşi e inumană) Prefer pentru ea belă Să-mi brul a mea servelă l Am scris-o !!! Nu ştiu ce vei zice de dînsa, naive străin ; nu ştiu ce veţi zice de dînsa, iubiţi colegi mai vechi. Trebuie să vă placă, căci este făcută în spiritul poeziilor voastre. Dacă talentul meu nu atinge tocmai pe al vostru, cu timpul m-oi perfecţiona, nu este de desperat. Primiţi-mă şi pe mine în doctul vostru corp ; daţi-mi şi mie subvenţiuni şi laude prin ziare, şi vă promit a vă face poezii ta orice ocaziune. Voi cînta domnitor, miniştri, Cameră legislativă, Senat, Curte de Casaţie, Curte de Conturi, budgetul, drumul de fer, redactorii de jurnale, dar mai cu samă voi cînta, inspirat ca şi voi de foc patriotic, mărirea trecută, fericirea prezentă şi strălucirea viitoare a naţiunii române, pe toate tonurile, cu sau fără rimă, cu ce ritm veţi voi, chiar cu acela al Traianidei, care seamănă mult cu tropotul unui cal şi ar fi potrivit pentru cântarea unui răpede progres naţional. Focul meu patriotic m-ar împinge să compun o poemă naţională după asemănarea Traianidei, pe care aş începe-o, d.e., aşa : ROMÂNIA TRECUTUL, PREZENTUL ŞI VIITORUL EI Poemă epică, istorică, religioasă, patriotica, niorială si comercială In XXIV de Doine. DOINA I Cu multe secule de barbarism crud Mîndri românii au suferit Păn' ce-a luminelor raze puternice, Peste-a lor patrie iar s-au ivit. Cum se luptară mult, compatrioţii demni Cu polonez, maghiar, cu otoman Arătînd lumilor care habar n-aveau Ce poate sîngele brav de roman. Căci în veci n-au perit naţional'tăţile Ce-au ştiut s-apere patria lor Care cu coase-n mîni, cu arce p-umere Decît ca sclavi a fi, prefer să mor !... Ş-aşa mai departe, promit a sfîrşi într-o singură săp-tămînă toată poema, care va fi de patru ori cît Traianida. Iubiţi colegi, primiţi propunerea mea şi vă promit cea mai mare discreţiune. Odată pactul încheiat, vom urma toţi deopotrivă la înavuţirea literaturei naţionale ca şi în trecut, şi vor încremeni popoarele civilizate văzînd la ce culme am înălţat noi România. Iar tu, naive străin, nu te mira că m-am hotărît aşa de grabnic a mă face poet, căci aşa îşi alege cineva cariera la noi în ţară. Ş-apoi, tot românul nu e născut poet ? Doină, inspiră-mă, să cînte cîntecu-mi Ţara frumoasă de la Carpaţi, Ce strecuratu-s-a cu vitejia sa Prin al duşmanilor aprigul laţ ; 156 LEI PARALEI II reve la veille par oii et com-ment il pourra se faire remarquer le jonr monstruoase, înăuntru cu postav cafeniu, ros de mult. Caii erau murgi, mari, dar aşa de bătrâni şi de slabi, în-cît li se vedeau toate coastele şi abia puteau urni butca ■'■ din loc. Pe capra cea naltă şedeau vizitiul şi feciorul, amîndoi bătrîni, de neam ţigănesc necorcit, odinioară dintre robii cucoanei Nastasiicăi, îmbrăcaţi, drept livrea, cu două mantale Verzi închise cu guler mare şi avînd pe cap nişte şepci de acelaşi postav fără cozoroc. Armonia între toate părţile ce compuneau acest tablou ar fi fost perfectă, dacă frumoasa Catincuţa, silită de-a şedea lîngă bunica ei, nu ar fi format cu tot restul un prea ciudat contrast. Trecătorii, văzînd pe biata copilă cum şedea într-un colţ de rădvan şi privind apoi tot echipajul, nu se puteau opri de-a nu zîmbi. Biata Catincuţa sta aşa de tristă şi cucoana Nastasiica aşa de indiferentă, incît mulţi tineri, cunoscînd imposibilitatea de-a avea intrare în casa bătrânei, văzînd pe fată aşa de frumuşică şi ştiind pe lângă aceasta că-i rămăsese avere destul de mare de la părinţi, avere oe se va înmulţi în mod 190 C-da SWî coala 17 191 însemnat după moartea bătrînei, priveau cu multă părere de rău la rădvanul ce se mişca cu o linişte aşa de măreaţă şi nepăsătoare pe lîngă dînşii. La primblare, cînd se întîmpla să treacă vreun militar călare, inima Catincuţei se bătea cu putere, dar simţind ochii bătrînei aţintiţi asupra ei, copila nu îndrăznea să ridice pe ai săi, şi numai roşaţa feţei făcea pe cucoana Nastasiica să-şi încreţească fruntea şi să dea ordin feciorului ca să se întoarcă grabnic acasă înapoi. Mai mult timp se trecuse pană ce cucoana Gahiţa găsi un mire şi totodată cucoana Săftiţa altul. Fiecare lău-dînd pe al său şi vorbind rău de celălalt, cucoana Nastasiica se hotărî să-i vadă pe amîndoi, pentru a judeca singură de calităţile şi meritele lor. Catincuţa, deşi aceasta i se ascundea> căci nu trebuia să afle nimica pană ce toate cele pregătitoare nu vor fi puse la cale, simţind instinctiv că se petrec lucruri serioase ce privesc viitorul ei, se hotărî a lăsa şi mai puţin ca pană acum să-i pătrundă cineva simţirile, şi arăta mai veselă şi mai supusă cătră bunieă-sa decît oricînd. Pretendenţii se prezentară cucoanei Nastasiicăi. Amîndoi erau proprietari de moşie, trecuse de mai mult timp întăia tinereţă şi voiau să se însoare, parte fiindcă se săturase de a mai trăi singuri la ţară, parte pentru a-şi mai înmulţi averea cu zestrea femeiei. Asemenea gineri nu fusese dorinţa cucoanei Nastasiicăi, însă ea, simţin-du-se slabă şi temîndu-se să nu moară pană a nu-şi mărita nepoata, pe de altă parte izolarea casei sale oprind pe orice altul de a se prezenta şi mai cu seamă fiind şi primejdie în o mai lungă aşteptare, ea văzu cu părere de rău că nu-i rămîne altă alegere. După mai multă chibzuire, ea se hotărî pentru candidatul adus de cucoana Săftiţa care, deşi ceva mai în vîrsta decît rivalul său, aşa că pe ici, pe colea îi răsărea chiar cîte un păr alb, era mai respectuos şi se pleca mai adînc cînd îi săruta mîna. Pentru cucoana Nastasiica această însuşire era cea de căpetenie întru apreţiarea meritelor unui om. Cînd trebile fură destul de înaintate, cucoana Nastasiica se hotărî să înştiinţeze şi pe Catincuţa, şi se puse a o pregăti pe departe, ca să nu cumva să o sparie şi să refuze copila, Nepoţica însă nu se spărie şi declară că se va supune la orice i-ar zice bunica ei. în urma acestei declarări, a doua zi era să vie mirele să se prezente. înspre seară-, cum sta cucoana Nastasiica singură şi făcea un patience, mama Floarea intră în odaie şi înştiinţa pe stăpîna ei că Zoiţa lui Niţă a fugit din ogradă şi că bucătarul ar fi văzut-o ieşind cu băiatul vizitiului de la cuconul Mihalachi de alăturea. — Răi au mai ajuns oamenii, răi ! zise cucoana Nastasiica. — Tare răi, cuconiţă, răspunse mama Floarea. — Vezi, Floareo, să nu afle cumva Catincuţa despre aceasta. —- Ferească sfîntul, cuconiţă ! — Cheamă pe copilă încoace. Ea are să se mărite şi nici trebuie să-i treacă prin gînd că se pot face asemenea necuviinţe pe lume. Mă tem ca Anica să nu-i spuie. Jupîneasa Floarea ieşi s-o cheme, dar nu se mai întoarse. După câtva timp de aşteptare, cucoana Nastasiica se nelinişti şi bătu în palme, dar nu veni nimeni. Văzînd aşa, ea se hotărî să meargă singură să vadă ce este. Ajunsă în odaia Catincuţei, ea găsi numai pe mama Floarea, palidă şi prăpădită, care căuta pe Catincuţa în toate părţile, prin dulapuri şi pe supaturi şi n-o putea găsi nicăieri. Amândouă bătrînele schimbară o privire grozavă şi se înţeleseră. — Nu-i ? întrebă cucoana Nastasiica. — Nu-i ! răspunse Floarea O tăcere spăimîntătoare de cîteva secunde urmă, după care bătrînele amîndouă începură deodată a se boci şi a striga. Cucoana Nastasiica îşi rupea părul din cap şi alerga ţipînd din odaie în odaie pană în sfîrşit căzu obosită pe divanul ei. Mama Floarea plîngea tare, stînd în picioare lîngă sobă. — Of-fiţ-ţer-rul ! — suspină bătrîna — valeu ! a făcut ca Zo-i-ţa, aleu ! — Of! of ! of ! of ! răspundea Floarea. Ţipetele lor strânsese toată casa în odaia de alăturea : bucătarul vizitiul cu femeile lor, feciorul, rîndaşul, Anica şi încă două alte fete, stînd la uşa odăiei cucoanei Nasta- 192 193 siieăi .şi ascultând din coridor ce se petrece înlăuntru, auziră prin vuietul bocirilor cum striga bătrîna : — De-acum... pot să mor... nu-mi mai trebuie viaţă... sărmana copilă... s-a ticăloşit [lumea]1 ! —■ Dar, cuconiţă, răspundea mama Floarea, lumea s-a ticăloşit toată în ziua de astăzi ! ELECTORALE Şi amîndouă bătrînele urmau a se boci, a striga şi a se văi ta. Petice ho! ilear Antony, most noble Antony ! ShakespeareV) Spre o altă lume Febus cu-al său car se coborîse Şi-n loc noaptea sprincenată a sa mantă azvârlise Pe oraşul mic şi pacinic. Stradele sunt deşertate ; Cîteodată-n depărtare s-aud păsuri izolate Ce se perd în întuneric. Ici şi colo în zadar Se încearcă raze slabe să arunce-un biet fanar, Po sub ziduri şi zaplazuri stînd uitat şi umilit Veteran ades de ploaie, vînt şi grindină rănit. Numai piaţa-i animată : oameni mulţi înspre o casă Care-n mijloc e zidită-naintează şi se-ndeasă Şi-n grămadă înspre scara cea îngustă dau năvală, Vrând să intre fiecare cît mai grabnic sus în sală. Lungă, jos în pod, îngustă, cu ferestrele crăpate Cu trei-patru bănci ciuntite de părete 1 ăzemate, Într-un unghi c-o sobă neagră care, fără de căldură, Numai fum în loc de pară varsă din bătrîna-i gură, Cu un lustru unde-s patru lumânări de spermanlolă, De ia care o lumină galbenă e-mpiuşlâelă, Astfel sala ; iar în capăt, pe un loc mai înălţat, Unde pe o masă două sfeşnice s-au aşăzat, Stă pe jilţ un om cu barbă şi păr alb şi gravă mină Ca un sfînt bărbos şi ţeapăn dup-a candelei lumină, împrejur e vuiet mare, toţi vorbesc şi discutează Şi se mişcă, şi se-ndeasă, şi se ceartă, şi fumează Şi din toate se cunoaşte că această adunare __ i Are scopul să decidă de a ţării cauză mare. ' Completat după Convorbiri literare (n ed) ' Căci- alegători cu *>ţii, acolo S-au adunat Ca să vadă ori pe cine au s-aleagă deputat. Acum sala este plină, prezidentul s-a sculat 195 Şi, mîşcîiidu-şi clopoţelul, acest fel a cuvântat : „Domnilor, vă rog tăcere, domnilor, mă ascultaţi ! Noi, alegători ai ţării, suntem astăzi adunaţi Să ne sfătuim pe cine deputat trebui ales. Vedeţi, întrunirea noastră e de mare interes, Vă rog, dar, păziţi tăcere !" — „Ei, pe cine să alegem?" Strig-un glas din ceea parte. — „Tocmai ca să ne-nţelegem Ne-am strâns", zice prezidentul şi din clopoţel tot sună, „Cine vrea să ia cuvîntul să poftească la tribună !" — „Iaca eu .'" din dreapta strigă unul îndesat şi mic. — „Cine ?"-ntreabă prezidentul. — „Eu, Pândele Andronic, Pensionar". — „Poftiţi!" El vine şi, tuşind de multe ori, Astfel a vorbi începe : „Domnilor alegători ! Treaba noastră nu-i uşoară, noi aici ne-am adunat Să ne sfătuim pe cine o s-alegem deputat. Pripa nu e nimerită, trebui să ne gîndim bine : Deputat în adunare nu poate fi orişicine. Eu socot, şi dumneavoastră tot ca mine veţi gîndi, Că-ntre noi cu mintea coaptă trebui a ne sfătui. Aşadar şi prin urmare eu cred unul, domnii mei, C-ar fi bine să alegem dintre oamenii cei grei, Cu durere pentru ţară, pentru tîrg şi pentru noi, Să mai scadă cele biruri, să ne scape de nevoi... Cum v-am spus, eu cred de-aceea că încet şi fără grabă Trebuie să cătăm pe unul care-a şti să facă treabă." — „Bravo ! bravo !" strigă unii, „prea cu minte a vorbit. Asta nu-i uşoară treabă, trebui bine chibzuit !" —■ „Rău, prea rău i-a fost cuvântul, ce-a spus el o ştim şi noi Că plătim prea multe biruri şi ne-apasă mari nevoi", Se răspunde-n altă parte, „că în ţară nu e bine Asta o simţim cu toţii, poate spune orişicine. Un profesor să vorbească !" — „Un profesor ? Nu voim", Răspund alţii cu mînie, „pe-un bătrân vrem s-auzim, Voi sunteţi într-o ureche !" — „Partea voastră e nebună", Strigă-n stînga glasuri multe, însă prezidentul sună Clopoţelul şi-i îndeamnă toţi tăcere să păzească, Căci părintele Smîntînă acum vrea să le vorbească. — „Fraţilor !" începe-acesta, mînecele suflecînd Şi potcapul ce-1 apasă mai pe ceafă aşăzînd, „Fraţi iubiţi, eu ştiu desigur că voi toţi gîndiţi ca mine Că-n iubita noastră ţară n-ar fi rău să fie bine. Pentru asta, fără ură şi cu gînd împăcăcios, Cum stă scris în Evanghelii c-a zis chiar Domnul Cristos, Să fim toţi cu înfrăţire şi ca fraţi să ne-nţelegem, Dintre noi, pe cel mai vrednic, deputat ca să-1 alegem. însă pentru a-1 cunoaşte, nu voim a cerceta Vîrsta lui şi meseria, ci de-şi ţine legea sa Cum stă scris, dacă posteşte şi de s-a spovăduit, Dacă dă de paraclisuri şi se-nchină umilit, Căci trăim ca-n vremi păgâne, oamenii nu mai sunt buni, Nu mai au credinţa veche ca odată la străbuni. Preoţii prea mică leafă au, bisericile toate Chiar în zi de sărbătoare rămîn astăzi deşertate, Discul gol e păn-în funduri." — „Ai vorbit destul, părinte," Unul curmă din mulţime, „părinteştele-ţi cuvinte Sus de pe amvon le spune, aici nu se potrivesc..." — „Taci, creştin fără credinţă şi mă lasă să sfîrşesc", Strigă popa cu mînie, „pe un om vrem a alege Care-ntrînd în Adunare va propune-o nouă lege După care toţi românii să se-ntoarcă la credinţă, Cum era odinioară, cu plecare, umilinţă, însă nu cum este astăzi..." — „Dă-te jos de la tribună, E destul" —■ mai multe glasuri —. Iarăşi prezidentul sună Clopoţelul şi-i invită ea să tacă şi s-asculte. însă dintr-o parte-a sale't se ridică glasuri multe Care strigă tot mai tare : „Jos, destul, sfinţia-ta !" Altă parte îl susţine : „Sus, părinte, nu te da, Ei voie.se gâlceava numai". Popa cearcă să vorbească, însă vuietu-i prea mare şi-i silit să părăsească Locul său de la tribună; iar strigarea nu-ncetează. Două tabere, în stînga şi în dreapta, se formează, întrecîndu-se în vuiet. —• „Dar, să ştii' că nu mi-e frică De profesori"-, ţipă unul, „sunt Nastase Pătlăgică, Negustor', aici nu-i şcoală." ! — „Mergi la chiupul cu măsline", îi răspunde-un glas din stînga, „şi nu te lega de mine." Schimbînd astfel de cuvinte adunarea se sfădeşte Păn-a face iar tăcere prezidentul izbuteşte. 196 197 „Domnilor, fiţi buni", le zice, clopoţelul său mişcind, „De-ascultaţi, domnul Sugilă vrea să ţie un euvini". Iar Sugilă, spin la faţă, cu trup gingaş şi uscat, Cu nas mare, roş ca focul şi cu păr nepeptănat, La tribun-acum se urcă şi cu glasul amorţit, Ce-abia pîn-în fund străbate, în acest chip a vorbit : „Domnilor, eu zic s-alegem un om foarte priceput Ca să-ntrebe pe miniştri cîtă treabă au făcut De cînd sunt la cîrma ţării, de trei ani eu stăruiesc Să mă puie într-o slujbă şi ei tot se-mpotrivese. Apoi oare pentru asta sunt român din neam în neam Ca din toţi nici cea mai mică lef uşoară să nu am ? Cu ce oare să-mi ţin viaţa ?" — „Tot aceasta cer şi eu" — Altul din mulţime strigă — „şi în seamă nu mă ieu !" Multe rîsuri şi aplauzuri întrerup pe orator, încît cu încurajare el urmează : „Domnilor, Ce vă spun nu este glumă, este lucru serios. Au nu e păcat românul să rămîie-aşa pe jos, Slujbă-n ţara lui să n-aibă ? Doar nu cer vrun lucru mare, Nu voiesc o prefectură, nici un loc în Adunare, Nu voiesc casieria, nici vreau a fi procuror ; Ia, vrun post prin cănţelarii sau vrun loc de profesor La vreo şcoală mai deoparte..." — „Taci, om fără de ruşine", Strig-un glas atunci din stînga, „profesură, pentru tine ! Dar nu ştie lumea toată că, prin crîşme afundat, Tu eşti vecinie nici de-o treabă : o zi treaz şi patru beat ?" Auzind aceste vorbe, multe glasuri cu mînie Strigă : „Daţi-1 jos !" Sugilă le răspunde : „Calomnie, Calomnii profesorale ! însă, chiar de-ar fi aşa-, Cîţî profesori nu-s în ţară ce le place a gusta Din cea ploscă?" — „Jos, Sugilă, jos !" — „Domnale preşedinte, Vă rog să chemaţi la ordin pe acest impertininte !" Strigă unul din profesori. — „Ce, cum zici ca să mă cheme ? Taci, de limba dumitale eu în veci nu mă voi teme. Meseria-ţi este numai vorbe goale să rosteşti ; Azi cunoaşte toată lumea ce frumoasă poamă eşti..." — „Jos, Sugilă, jos !", îi strigă, „daţi-1 de urechi afară !..." — „Domnilor, această vorbă nu a fost parlamentară", li mustrează prezidentul, „vorbiţi, domnule, urmaţi!" — „Cum vă spun, pian cafenele dac-aţi vrea să cercetaţi Cîţi profesori plini de carte..." —- „Spune, spune fără frică, Eu te-ndemn să faci aceasta, eu, Nastase Pătlăgică", Zice de la loc bacalul. — „Cer cuvîntul !" deodată, Un glas tare se aude prin mulţimea îndesată. — „Cine a cerut cuvîntul ?" zice prezidentul. — „Eu, Eu Tiberiu Lehăescu, profesor de la liceu." Totul tace, clopoţelul amuţit nu mai răsună. Lehăescu prin mulţime trece, vine la tribună, Ochelarii îşi îndreaptă, mina stîngă-nţepeneşte, Cu cea dreaptă ia paharul ce pe masă se găseşte, Bea* apoi cu glas puternic el începe-al său discurs : „Civi români, jalnice lacrimi, ah ! din ochii mei s-au scurs Auzind de la tribună, în această adunare Liberă, independentă, că s-arune-o imputare Aşa gravă şi nedreaptă corpului de profesori, Corpului celui mai liber, ce munceşte în sudori Să vă-nveţe de mici încă copilaşii fără dinţi Cetăţeni a ii odată, liberi şi indepeudinţi, Libertate şi dreptate, patrie şi românism, Legi egale şi frăţie şi constituţionalism, A poporului durere, a plugarului amar, Toate-aceste le învaţă la al nostru sfînt altar. Şi pe noi, ai şcoalei preoţi, poate oare să-ndrăznească Te miri cioc la tribună astfel să ne clevetească ! Nedreptate fără seamăn !" Dintr-o parte-nfuriată Strigă mulţi : „Să dăm afară pe Sugilă de îndată !" — „Mai încet !", Sugilă spune, „mai încet, că nu-mi e frică De profesori", zicînd asta se dă după Pătlăgică, Care tot întinde pumnul. Lehăescu se opreşte Şi cu faţa mulţămită adunarea o priveşte, Apoi astfel reîncepe : „Cetăţeni alegători ! Sunt un om modest, nu caut înălţare şi onori. L-a poporului putere m-adresez cu umilinţă Şi abia cutez a-mi face profesiunea de credinţă. Căci în cărţi şi manuscripte zi şi noapte tot cetind L-a poporului durere şi mărire meditînd, 198 199 Neştiut de nime-n lume, ascuns, plin de modestie, Cu greu îmi iau cutezarea s-aspir la deputăţie. Se oer calităţi prea multe pentr-un post aşa de greu." — „Te-om alege"-! întrerupe un coleg de la liceu Ce prin unghiuri se ascunde. — „Dumnezeu ne va feri", Pătlăgică ripostează, „asta ne-ar mai trebui !" Ţipete răspund din stînga, iar Tiberiu Lehăesc, Neascultînd pe Pătlăgică : „Civi români, vă mulţămesc ! Fiind, dar, că fără voie mă siliţi, atuncea eu Am să spun ce-n Adunare a lucra gîndesc şi vreu. Căci aşa respectul cere, ca oricare cetăţean Să-şi aştearnă profesiunea la poporul suveran. Civi români, politici două se urmează într-o ţară : Politica dinlăuntru şi politica de-afară. Cît priveşte cea din urmă, am să ţin neutralitate Cu ruşi, unguri şi cu toate neamurile-nvecinate. Am să ţin înalta Poartă totdeauna în onoare, Cum ne zice testamentul al lui Ştefan, domnul mare. Dar, de-ar îndrăzni vodată un vecin sau alt popor Să arunce-asupra noastră vrun euvînt insultător, Atunci !... vai atunci eu singur, cu-acest glas ce ascultaţi Am să vă ridic în gloate ca români să vă luptaţi. O ! Atunci de Dragoş-vodă, de Vlad Ţepeş, de Răzvan, De Mihai şi Radu-Negru, Lăpuşneanu şi Bogdan Eu am să v-aduc aminte : părul vi s-a ridica Şi pe toţi ai ţării duşmani într-o clipă-ţi spulbera ! Fie duşmanul oricare, turc, american, păgîn, Toţi au să se scalde-n sînge sub lovirea de român !" — „Să trăiască Lehăescu !" — toţi profesorii în cor — „Să trăiască, să ridice iar al nostru brav popor !" — „Să nu-1 credeţi, să nu-1 credeţi, e un om bun de nimica Lasă c-am să-1 dau pe faţă" -- întrerupe Pătlăgică. Oratorul la tribună a nu-1 auzi se face Şi după o scurtă vreme de repaos, unde tace, El urmează : „înlăuntru mai întîi voi pregăti Legi că toţi pensionarii au pe loc a se plăti !..." — „Bravo ! bravo ! de minune !", zice un alegător, „Bravo ! Votul meu îl are, ia, acesta-i orator !" 200 — „Dacă-1 crezi", răspunde altul, „eu îţi spun că eşti un îs prost; ^ De cînd este ţara noastră plăţi la vreme n-au mai fost." ir Iar Tiberiu urmează : „Cu-alte legi am să opresc "t De-a mai vieţui un singur din tot neamul jidovesc Pe pâmîntul nostru sacru, eu de toţi vă voi scăpa -S Şi românul ca-nainte liber se va răsufla..." Aici toţi îl aplaudează. — „însă cum vei izbuti ?" Zice unul cu-ngrijire. — „Asta treaba mea va fi !" îi răspunde oratorul, „De-acolo în Adunare Am să fac o lege nouă pentru discentralizare". —- „Ce-i aceea ?" îl întreabă unul cu curiozitate. „Discentralizare este libertate şi dreptate ; l Cînd nu totul e în centru, ci a statului povară Şi putere şi cîştiguri se-mpart în întreaga ţară, Cînd poporul e ferice, cînd poporul este mare, în sfîrşit cînd tot e bine : asta-i discentralizare. Apoi am să fac finanţe : împrumut şi datorie, Prin o lege ce voi face, n-or mai fi în visterie, Numai pungi de aur pline ; biruri n-o să mai plătim, Ci, din contra, recompense de la stat o să primim Cîte-o sută lei pe lună fiecare cetăţean : Căci aşa a fost odată la poporul atenian. Am să' fac mai multe încă decît astăzi vă pot spune..." Dar din centru unul zice : „Toate-aceste sunt prea bune, însă cum vei putea face aşa lucruri minunate ?" -- „Piin o lege foarte simplă, lege despre libertate. Libertatea este lucrul cel mai mîndru şi frumos. Dacă este libertate, celelalte-s de prisos. Libertatea este popul, patrie, patriotism, Cameră, egalitate, legi, constituţionalism, Glorie republicană, inimă, inteliginţă, Vitejie, merit, şcoală, biserică şi credinţă-, Viitor, trecut, virtute, întruniri şi bogăţie, Suveranitate, presă şi dreptate şi frăţie !" — „Bravo, bravo ! să trăiască, să trăiască profesorii, Numai ei iubesc poporul", aplaudeaz-alegătorii Cei din stînga ; iar Sugilă : „Sunt palavre, mofturi, feste, Geaba, domnule -profesor, cu cuvinte de-alde-aceste De-acum n-o să ne mai prindeţi !" Iar Nastase Pătlăgică, Inspirat de un gînd subit, glasul său de bas ridică. 201 — - „Cer cuvîntul !" zice dînsul, „am şi eu ceva de spus". — „Cine ?"-ntreabă prezidentul. — „Eu, Nastase..." — „Poftim sus La tribună !" Pătlăgică-naintează cu mînie Şi începe cătră public : „Vorbă multă — sărăcie. Eu nu ştiu să fac cuvinte, am venit ici la tribună (Cum îi ziceţi dumneavoastră), să vă spun una şi bună : Domnul Lehăescu zice că prin chipurile sale O să facă visteria să se-ndoape cu parale. Apoi, dacă are-atâtea sumi de bani, de ce n-a zis Cum va răfui condeiul care-n catastih e scris De-atîţi ani şi nu-mi plăteşte..." — „Nu vorbeşte -l:.-:os", Strig-atuncea Lehăescu cu mînie. — „Daţi-1 jos !" Urlă stînga, „Jos de-acolo ! Pe români vra să-njosească !" — „Lăsaţi", strigă cei din dreapta, „lăsaţi omul să vorbească !" — „Ba nu, jos de la tribună !" — ,„Nu strigaţi, că nu mi-e frică", Le răspunde oratorul, „sunt Nastase Pătlăgică, Om de treabă, cu avere, cu dugheană, om de soi-, Iară nu tîrîie-brîie, calcă-n străchini, precum voi. Eu sunt om cu greutate, toţi boierii vin la mine, De băcălii prospeţele îmi sunt putinele pline. însă voi cei tufă-n pungă, răi de plată..." — „Jos, afară!" Strigă mulţi şi spre tribună mînioşi voiesc să sară. — „Să vorbească, să vorbească !" alţii spun din ceea parte, — „Jos brînzarul!", ţipă stînga, „cîmăţarul fără carte!" Lehăescu de pe-un scaun strigă : „Daţi în mitocan, Nu-1 lăsaţi, căci el insultă pe poporul suveran ! Jos ! impingeţi-1 de umeri, altfel nu e libertate !" — „Tăceţi, măi, ţi-om arăta noi libertăţi cu pumnu-n spate, Că suntem şi noi pe-aice, lăsaţi omul să vorbească !" — „Jos bacalul !" strigă stînga, „Lehăescu să trăiască !" Ceilalţi : „Peară cenuşerul ! Pătlăgică e om mare !" Nimeni nu se mai aude ; printre vuiet şi strigare, Prezidentul clopoţelul mişcă, spune în zadar C-acest chip de discutare nu ar fi parlamentar Ş-ameninţă adunarea că şedinţa o ridică : Nu s-ascultă-a lui cuvinte. Lehăescu, Pătlăgică, Amîndoi s-au prins de pepturi ; alţii vin în ajutor, Parte pentru Pătlăgică, parte pentru profesor. Pumni şi ghionturi se preschimbă, se văd beţe ridicate, Părţi din scaune şi mese zbor prin aer aruncate, Iar cînd vuietul din sală a sa culme o atinge, Unul plin de perfidie luminările le stige. întunericul se-ntinde, nu se mai cunoaşte nime, Lehăescu dă-n profesori, Pătlăgică-n băcălime : „Dati de tot, copii, pe dînşii !" — „Aleu ! Valeu !", unul plânge, „Mi-a scos dinţii!", însă altul: „Vai ş-amar ! îmi curge sânge, Mi-av. spart capul profesorii !" — „Mi-a rupt şoldul băcâlimea !" încleştată strigă, geme şi se vaită mulţimea. Aşa-n luptă sângeroasă ajung toţi pană la scară Şi' împinşi unii de alţii se rostogolesc afară. Acum sala e deşartă : peste locul de bătaie, Dinti-un nor ce-o ascunsese, ieşind luna cea bălaie, Ea arată printre geamuri a sa faţă argintie Luminând cu blânde raze câmpul luptei celei vie : Ochelari, galoşi, căciule, mese, scaune zdrobite, Clopoţel şi beţe rupte zac pe scînduri răspândite !... 202 OFTĂRI TRIBULAŢIILE UNUI REDACTOR Verum Nil securius est malo poeta. Marţial Cine nu a fost redactor de jurnal nu poate cunoaşte cîte părţi umbroase are această meserie. Dacă nici am gîndi la toate neplăcerile ce au adesea autorii cu lipsa de punctualitate şi cu capriciile lor, zeţarii cu milioanele de erori ce fac ; dacă nu ne-ar părea rău de timpul preţios ce se perde cu corecturile, pentru a regăsi în foaia apărută mai toate greşalele îndreptate ; dacă am privi cu nepăsare criticele ce fac adesea foi străine binevoitoare sau răspunsurile lor amărâte la nevinovatele noastre critici, ar fi destul de a arăta corespondenţa întinsă ce trebuie să întreţie un biet redactor cu toţi cei nemulţumiţi de espediţiunea poştei, cu toţi cei care cer lămuriri despre diverse lucruri, cu autorii ce nu vor să sufere întârzierea publicării articulelor lor sau se supără de greşalele ce se fac etc, etc., pentru a opri pe oricine de a lua asupră-i o sarcină atît de ingrată. Dar mai este încă una : sunt persoane cariv pe lîngă scrisori anonime, pseudonime sau subsemnate numai cu iniţiale, trimit întîiele lor încercări literare spre publicare. Vai de sărmanul redactor, dacă nu le publică ! I se scriu epistolele cele mai puţin linguşitoare şi el este silit să înghită cu răbdare toate plângerile şi ocările anonimilor nemulţumiţi. Pentru a da un singur exemplu, vom publica mai jos o scrisoare din 4 iunie 1869 ce ne adresează d. G., poet din Iaşi. Acest d. G. ne trimisese o poezie intitulată Oftări şi care începe în modul următor : Precum roua dimineţii prin cîmpie străluceşte, Şi de-a soarelui lucire, printre iarbă se topeşte, Precum apa ce se scurge dintr-un limpede izvor, Şi se-mprăştie pe cîmpie, ca o ploaie dintr-un nor, Precum omul cel departe, de-a lui ţărm înstrăinat, Din a lui piept scoate-adesea, fără voie un oftat, Precum cinele ce latră, pe o peatră de mormînt, Şi oftează, lăcrămează, pe stăpînul său plângând, Precum sufletul ce iese dintr-un om ce-i simţitor, Şi se duce şi se perde şi s-amestecă în nor, Şi plîngînd el cu durere, şi din peptu-i vestejit, Seoate-ncet o răsuflare, ş-a lui viaţă şi-au finit, Precum dulcea primăvară, când s-arată cu iubire, Şi cu moartea împreună, ea soseşte-n omenire Şi-n amar şi-n suferinţă, omul viaţa-şi prelungeşte Păn' ce moartea de oftare, de durere-1 despărţeşte, Precum toate-aceste-n lume, tot revin şi se usuc, Anii mei cei tineri, astfel în oftări numai se duc, etc. Cu cît ceteam aceste versuri, cu atît mă întristam mai mult, pană cînd, sfîrşind, am suspinat adînc. Am răspuns, dar, autorului anonim în corespondenţa din no. 7 a Conv. Ut. din 1 iunie 1869, „Oftări ?... Am oftat după ce am cetit", adecă adevărul simplu. Acest răspuns trebuie să fi supărat pe autor, căci el ne trimite următoarea scrisoare ce o publicăm in extenso, neuitând interesantul post-scriptum : „D-le redactor l 4 iunie 1869, laşi Vă mai trimit şi acuma încă două mici poezii pentru ca să mai aveţi ceva materii de corespondenţă, căci alt- 204 205 fel jurnalul d-voastre ar pierde tare mult cînd n-ar avea acea mică parte umoristică de care sunteţi înzestraţi de la natură, c-un talent foarte osebit numai asupra acestui punct de vedere. Cu această ocaziune, primeşte, domnul meu, observaţiunea ce vă fac. în corespondenţa no. 6 : D-lui G. : «Oftări? Am oftat după ce am citit»... D-ta scrii, d-ta înţelegi, însă n-am ce zice, v-aţi pus pe un tă-rîm umoristic cu mult spirit — cum văd, aveţi să între-ceţi în această privinţă chiar pe Iacovachi Stoianovici. redactorul Clopotelor ■—, urmaţi înainte această cale, căci este uşor de a vă căpăta mulţi abonaţi, — veţi cîştiga multe parale, vă veţi face bancher, din jurnalist comic, vă veţi face în fine om mare şi bogat... Vă rog din tot sufletul şi vă sfătuiesc amical ca să părăsiţi şi d-voastre scrierile cele faimoase ca Copii de pe natură, •— căci mergeţi foarte rău, într-aceasta ca şi în celelalte... însă nu1 face nimica, este societatea d-voas-tră literară, care se 'va găsi vrun domn ca să-ţi laude scrierile. Ascultaţi un mic sfat ce vă dau : Părăsiţi grabnic calea ce aţi apucat de jurnalist (încă literar), mult mai bine eraţi ca să vă ocupaţi de altele... căci atunci,, pot zice, eraţi mult mai bine decît ca în actualele scrieri, ce mereu tot publicaţi în Convorbiri literare. Primeşte, d-nul meu, respectul ce vi. se cuvine. G... P.S. Vă alăturez la aceasta două poezii mici, ca să vedeţi de pot fi inserate în ziarul d-voastre. G...« Ce să facă bietul redactor ? înţelegînd durerea autorului care s-a simţit atins în amorul său propriu şi mai cu seamă măgulit de politeţa scrisorii din 4 iunie, aş fi dorit să pot publica cele două poezii nouă ce mi s-a trimis, dar fost-a cu putinţă ? Una din aceste poezii, inti- tulată Sonet, nu este decît Sonetul, prelucrat fara succes, a tînărului poet Sihleanu, care a murit în floarea Juneţe! sale. Iată-le amîndouă, spre comparare : SONET SONET de Sihleanu Peste ţărmuri depărtate Vezi tu rîul călător Cum în valuri turburate Se azvîrle în izvor ? de G... Vezi tu colo deoparte, Cum un vânt îngrozitor, Cum aruncă şi străbate Ţărna unui muritor ? P-a iui maluri singurate Şi cum duce-n depărtare Vezi cum vîntul mugi tor Peste ţărmuri, acel vînt, Mişcă trestia ş-o bate Ţărna ce în spulberare, Şuiermd îngrozitor ? Dezveleşte un mormânt. Rîu-i viaţa-mi zbuciumată Vîntu-i viaţa-mi rătăcită', Ş-acea trestie mişcată Ş-acea târnă înnegrită Al meu suflet dureros ; E-al meu suflet amărât, Viitorul ce m-aşteaptă E pustia cea deşartă De ne malul nisipos. Ceasul ce mereu tot trece E mormîntul trist şi rece, Ce ne-aşteaptă la sfârşit. Dacă d. G. s-ar fi mulţumit numai de a imita ; însă, vai 1 Comparaţia făcută de Sihleanu între viitorul său cu o pustie deşartă s-a schimbat la d. G. în comparaţia dintre ceasul care trece şi mormîntul său, — care iar trece ' In a doua poezie, Plăcerea, se zice în cea întăi strofă : Auzi tu în vale, cum cîntă un cântec Fetiţa cea dulce, cu zîmbet frumos, Cum plânge părăul ce trece sălbatic Mugeşte prin frunze cu vuiet duios. Un rîu plinge sălbatic şi mugeşte duios ! Amabile domnule G. ! Nu te supăra dc coresponden ţa de astăzi, şi tu, iubite cititor, plîngi soarta unui biet redactor ! 206 C-cia coala 18 DON JUAN DE LA ARHIVA Denique quas tota quisquam probat urbe puellas, Noster in has omnes ambitiosus amor. Oridiu Arhiva Curţii este o sală lungăreaţă şi înaltă cu o singură uşă de intrare. De păreţii ei sînt răzemate dulapuri mari de lemn galben în care se află mii de dosare vechi şi nouă. Acestea sunt pline de colb, fiindcă nimeni nu are îndatorirea de a le scutura ori şterge, şi multe sunt chiar roase de şoareci pe la capete. în mijlocul sa-lei este o masă neagră, lungă, cu un saltar stricat, pe care se găseşte o călămare, o năsiperniţăv un condei, cîteva coli de hîrtie şi patru condice. La masă, pe un scaun vechi cu trei picioare întregi şi unul ciuntit, şede stăpînul acestui loc, arhivarul Curţii. El se numeşte Ghiţă Titirez şi e abia de douăzeci şi opt de ani, deşi de patrusprezece ani e funcţionar public. După ce fusese mai mult timp scriitor la poliţie, l-au mutat ajutor la arhivă şi după trei ani a fost numit arhivar, post ce ocupă de atunci încoace şi sperează că va ocupa încă mulţi ani înainte. Ghiţă Titirez e frumuşel băiat, cu figura zîmbi-toare şi ochii căprii. O barbă neagră îi acopere întreaga bărbie, părul său e totdeauna pomaduit, îmbrăcămintea sa e curată şi se deosibeşte prin pantalonii săi, care sunt atît de pestriţi, încît nu li se poate recunoaşte faţa. Basmaua ce poartă în buzunarul exterior de la peptul surtucului o lasă totdeauna să atîrne pe jumătate' afară, ca să se vadă marginea ei roşie sau albastră şi să răspândească parfumul ce cuprinde. Ghiţă Titirez cunoaşte foarte bine arhiva lui ; el ştie numărul ce poartă fiecare dosar şi mai toate hîrtiile care se găsesc în ele. Cînd un advocat ori împricinat vrea să consulte vreun asemenea dosar din arhivă, nu are decît a-i spune cu cine se judecă ori s-a judecat odinioară şi de îndată Ghiţă îşi aduce aminte de numărul dosarului i fără a consulta condica şi ştie în ce dulap şi pe care po- Iliţă îl va găsi. Cu advocaţii cei de rîndul întăi, Ghiţă e foarte amabil. Cum vine vreunul în arhivă, Titirez se scoală şi-i dă scaunul său, scoate o cutie de chibrituri din saltarul cel stricat al mesei, îi dă foc ca să-şi aprindă ţigareta şi îl întreabă cu ce îl poate servi. El ştie foarte bine că cu acest soi de oameni e totdeauna mai nimerit de a fi amic, căci azi sunt advocaţi, mîne deputaţi, şi poimîne vreunul se face chiar ministru. Cu advocaţii de clasa a doua, deşi amabil, el se pune pe un picior de egalitate : le dă mîna, glumeşte cu dînşii, îşi face ţigară din tutunul lor şi împrumută cîteodată de la unul sau \ altul mici sume de bani, uitînd însă a le da înapoi. însă cu advocaţii cei mici de tot şi cu împricinaţii el e mult mai rezervat. Ades a cînd intră vreo persoană în arhivă, cu îmbrăcăminte mai simplă, el se face că e foarte ocupat şi tot scrie în vreo condică, fără a băga seamă că a venit cineva care are treabă cu dînsul. —• Domnule arhivar, se adresează acesta cătră Titirez cu timiditate, văzîndu-1 atît de ocupat. Domnul arhivar însă tot urmează a scrie, fără a ridica ochii. — Cucoane Ghiţă..., începe iar după cîteva momente Jgi. împricinatul, cu ton mai măgulitor. * — Ce este ? răspunde Titirez aruncîndu-i o privire scurtă şi nepăsătoare, după care începe iar a scrie. — Am să văd într-un dosar vechi un act de pe care mi-ar trebui o copie. Este o împărţeală în viaţă, făcută de răposatul tată al soeru-meu cu fratele său Maftei. Ş-apoi am nevoie fiindcă un văr al doilea al femeii mele porneşte pricină de la o fîntînă aflătoare lîngă locul unde era pe atunci gardul viei, care mai pe urmă s-a strămutat în partea pogoanelor rămase tatălui femeii mele, care prin învoială sfîrşind gîlceava... — Astăzi n-am vreme, veniţi mîne. — Mîne e duminică, cucoane Ghiţă, şi tare mare nevoie am. — Atunci luni. Nu pot să-mi las trebile pentru toţi oamenii care or veni. Trebuie să răsfoiesc toată arhiva ca să-ţi găsesc dosarul dumitale. 208 209 — Tare vă rog, cucoane Ghiţă. Nu sunt un om nemulţumitor. Cum aude cuvintele : „nu sunt un om nemulţumitor", Titirez se scoală, întreabă încă o dată de numele împricinaţilor, merge drept la dulap, pune piciorul peste cîteva dosare de la pămînt, se acaţă de vro scîndură, se trage în sus şi, luînd un pachet de hîrtii, desface sfoara cu care sunt legate şi scoate dosarul cerut. Ţiind cu o mînă pe acesta, iar cu alta scoţînd din saltarul mesei o coală de hîrtie, el zice împricinatului : ştiu că sunteţi vânător ; am pus la loterie o puşcă inglezească minunată-, nu luaţi vro două-trei numere ? — numai trei lei numărul ! ■—. Dacă împricinatul se apără sub cuvîntul că nu e vânător sau că are puşti destule, Ghiţă Încreţeşte fruntea, pune hârtia inapoâ ân saltar, se uită pe dosar şi, zicând cu un ton sec : „Nu-i acesta dosarul dumitale, nu-1 pot găsi acuma", pune pachetul înapoi şi închide dulapul. Iar dacă împricinatul subscrie cîteva numere şi plăteşte, Ghiţă îi dă dosarul zîmbind, îi aduce încă un scăunaş ce este după sobă ca rezervă şi urmează a fi foarte amabil. Loteria nu e singurul mijloc întrebuinţat de Titirez pentru a dobîndi de la împricinaţi răsplata servicielor ce ie face. Alteori este o colectă pentru o văduvă rămasă fără mijloace de vieţuire prin moartea subită a soţului ei ; ori pentru înmormîntarea vreunui bătrîn, bogat odată Şi mori în mizerie ; ori pentru repararea mobilelor grefei pe calea iniţiativei private ; ori pentru un sat întreg inundat sau ars ; ori, în sfârşit, pentru alte scopuri filantropice prin care dovedeşte bunătatea inimei sale. Pentru ce însă, când se află singur în arhivă, Ghiţă e gînditor şi se uită aşa de distras pe deasupra condi-ceior deschise, ori în focul sobei, ori ridică ochii visători spre podele ? Pentru ce acum o zîmbire îi zboară pe deasupra buzelor ? Ce hîrtiuţă scoate din buzunar şi citeşte cu aer de mulţumire ? Ca să pătrundă cineva în gândurile iui Titirez, ar trebui să cunoască şi cealaltă parte a vieţei sale, cînd şi-a închis dulapurile şi, părăsind canţe-leria, se amestecă în curentul celorlalţi muritori. Lepădîndu-şi caracterul de arhivar şi redevenind persoană privată, Ghiţă Titirez nu se mai' ocupă decît cu c singură idee — amorul. Amorul sau, mai bine, amorurile sunt viaţa lui, răsplata ostenelilor din arhivă. El nu are niciodată numai un singur amor ce-1 preocupă, ci conduce în aceeaşi vreme până la şase şi chiar mai multe, • fără ca una din iubitele lui să ştie despre celelalte. A mîna toate acestea cu dibăcie, a mulţămi pe toate, fără f- a perde pe nici una nu e treabă uşoară, şi numai meşteşugurile şi vicleniile minţii sale iscoditoare sunt în stare de a duce la capăt uneltiri atît de grele. Ghiţă Titirez nu fusese totdeauna atît de şiret. Din contra, era o vreme cînd se crezuse născut pentru o viaţă casnică liniştită. Ajuns la vîrsta de douăzeci de ani, el suspina după căsătorie şi îşi făcea tot soiul de visuri din fericirea oe va simţi cînd va găsi pe femeia dorită şi în aşteptare cetea mereu la versuri de dor şi de dragoste. Fata unui bătrîn pensionar, cu care făcuse odată cunoştinţă, îi păru că are toate însuşirile ce dorea să aibă aleasa vieţei lui şi se hotărî să o ieie. Cît ţînu numai amorul, treaba lui mergea de minune. Fata îi zicea că-1 iubeşte ; el îi ducea fişicuri de bomboane, ea îi lucra pungi în secret — în sfîrşit, cîteva sărutări ascunse îl încredinţară că nu are decît să facă propunerea pentru ca totul' să fie isprăvit. Cînd însă veni la viitorul său socru, acesta se indignă de o asemenea cutezare din partea unui scriitor de poliţie (căci pe atunci încă nu intrase în arhivă) şi — ceea ce supără mai mult pe Titirez — copila era cu totul de părerea tatălui ei. Respingerea propunerii sale umplu pe Titirez de amărăciune şi mai multe săptămîni se simţi foarte necăjit. După aceasta însă, fie ca să-şi răzbune asupra femeilor, fie ca să-şi uite supărările, el se puse a face curte în dreapta şi în stînga şi văzu cu plăcere că femeile, departe de a-1 dospreţui, îl privesc cu ochi favorabili şi că avea izbînzi neaşteptate. De-atunci, încredinţîndu-se că o băiat frumos şi cu noroc, el s-a pus pe amoruri. Aceasta se făcu întăi un obicei, apoi, cu vremea, o trebuinţă la care ţinea mai mult chiar decît la postul ce ocupa. în zadar îl mustra maică-sa, o băbuţă bătrîna cu care locuia împreună în o casă din mahala, şi totdeauna cînd venea la vreme la masă îi zicea că are s-o păţească într-o zi, căci ar fi pe lume mulţi bărbaţi răi ce-şi tem femeile ; în zadar căuta să-î oprească serile acasă ; în zadar îl încredinţa 210 211 i că ai' voi mai degrabă să renunţe la jumătatea salariului, pe care Ghiţă în bunătatea sa îl împărţea cu dînsa, decît a-1 vedea urmînd această cale, Ghiţă nu se putea lăsa de obiceiurile sale. Din contra, din zi în zi dobîndea mai multă iscusinţă şi dibăcie. îşi făcuse teorii despre modul cum trebuie făcut curte : în care caz ai nevoie de prezen-turi ; în care altul trebuie să vii cu stihuri sau cu lăutari ; cînd trebui să fii supus şi măgulitor sau dîrz şi mîndru. Un mijloc comun avea însă pentru toate : de a ţinea una şi bună dacă o începuse odată. „Partea adversă — aşa numea el pe femei — nu trebuie cruţată. Ca să nu perzi judecata prin părăsire sau paragraf ie, trebuie totdeauna ca să ai vreo hîrtie gata, să pui s-o înregistreze şi să cauţi ca termenul să fie cît de scurt." Astfel trăind, Titirez ajunse a nu mai afla nici o plăcere în societatea bărbaţilor ; cu dînşii nu mai găsea nimic de vorbit, îi erau urîţi şi chiar se ferea de ei, căci devenise prudent şi avea de principiu că în trebi de amor trebuie să taci şi să faci. Acum el avea numai patru iubite ; căci din cele şase oe avusese — numărul legal, cum îl numea Titirez — două fusese silite a părăsi oraşul, şi cu pornirea lor se stinsese şi amorul lui Ghiţă. Aceste patru erau : 1. Femeia grefierului său, Natali-ţa; 2. Anastasia, fata iconomului Procopie, protopopă; 3. Luţica, cusutoriţă la o modistă şi 4. Cleopiţa, cucoana tinerică a unui boier bătrîior. Cunoştinţa Nataliţei o făcuse cu ocaziunea mergerii lui cu dosare şi hîrtii la casa superiorului său ; pe Anastasia o cunoştea de mult, fiindcă făcea adeseori vizite la părintele Procopie şi petrecea acolo chiar serile ; pe Luţica o întîlnise într-o seară stînd la uşa casei, uitîn-du-se la cei care treceau, şi se oprise să-i vorbească, iar pe cucoana Cleopiţa o văzuse întăi la primblare într-un echipaj frumos şi după aceea le fereastră. Ghiţă trecuse adeseori pe dinaintea casei sale încoace şi încolo, încît tînăra cucoană îl luă în seamă, apoi se deprinse a-1 vedea trecând; după aceea s-a întâmplat să-i şi vorbească cîteva vorbe în treacăt; în sfîrşit, cu vremea făcuse cu dînsa cunoştinţă mai intimă. Pe toate aceste el ştia să le economisească bine. Cu Luţica se întîlnea seara când modista îşi închidea prăvălia ; o plimba în zile de sărbători, însă totdeauna la locuri în care nici una din celelalte nu venea vreodată. La Anastasia se ducea în vizită şi profita de momentele cînd rămâneau singuri, pentru a-i spune cîteva cuvinte de amor, a-i da o scrisorică ori a primi de la dînsa ; o vedea încă la biserică, unde se ducea cu părinţii ei, cîteodată la petreceri, şi acum punea la cale cum să se vadă mai nesupăraţi ; pe Nataliţa o vedea la dânsa acasă, când bărbatul era dus — despre care âl înştiinţa o oală cu flori ce apărea totdeauna în fereastră cînd pleca bărbatul —, şi la cucoana Cleopiţa intra în momente oportune pe o portiţă din dos care da în grădină. Acum visa la o a cincea iubită, la o căpităneasă pe care o văzuse în grădină, plimhîndu-se la braţul bărbatului ei şi care se cam . uitase la dînsul cu coada ochiului şi de cîtva timp răspundea totdeauna la zâmbetul său. Preferinţa iui era totdeauna pentru cea prezentă. Cînd era singur le lăsa să defileze pe toate în gîndul său, zâmbea la fiecare din ele şi împărţea inima lui în părţi egale pentru toate. Ceva-ce-va pare că tot ţinea mai mult la Anastasia, cu care gîndea chiar, cîteodată, că are să se însoare, idee însă ce gonea îndată ce-şi închipuia că trebuie să părăsească pe celelalte. Uneori îşi zicea că ar putea-o lua fără a curma relaţiile cu celelalte, dar, cu toate aceste, nu se putea hotărî la un asemenea pas. Mai puţin dragă îi era gre-fieriţa, căci aceasta, pe lîngă că avea un bărbat gelos, apoi se şi înamorase din cale-a fa ră de Titirez-, plîngea prea mult, slăbea, se uita la el ca la un. Dumnezeu, încît se cam săturase de dînsa. într-o zi — era tocmai o sîmbătă — Ghiţă Titirez se afla singur în arhiva lui şi arăta preocupat, ţiind în mînă vreo patru hîrtiuţe. Aceste erau, toate, scrisori de dragoste ce primise şi care-1 cam puneau în nedumerire. Cea întîi zicea aşa : „Ghiţică dragă, Mine e tocmai duminica mea, cînd Madama îmi dă drumul toată ziua. Să vii des-dimineaţă să mă iei ca să mergem la vie. Seara ne-am întoarce în oraş ş om mer- 212 213 ge să ascultăm muzica. Adă-mi şi o păreche de mănuşi de la magazinul din colţ, ştii, numărul 61/2. So nu cumva să întirzii, c-o păţeşti cu mine. Iţi sărut ochişorii. Luţica" A doua scrisoare era de la Anastasia : „Preiubitul meu ! La biserică este mîne slujbă mare. Tata şi mama merg amîndoi. Eu m-am făcut bolnavă şi voi rămînea acasă. Vino, preiubitul meu ! Pană mîne îmi pare un an. Toată noaptea am să visez de tine. Te sărut de o mie de ori. A ta iubită, Anastasia" A treia scrisoare era foarte scurtă : „Titirejel, Dumnealui s-a dus la ţară şi se întoarce poimiine. Fii mîne la unul după-amiazi la locul ştiut. Doar n-ai perdut cheia ? c..« e- Cea de pe urmă şi mai sentimentală era de la grefi riţă : „Iubitul inimei mele, scumpul, dragid, drăguţul meu ! Vino mîne după-amiazi. El are treabă la prezidentul lui toată vremea. Vino, scumpul meu. Of ! Tu nu mă iubeşti cum te iubesc eu. Of ! Ghiţă ! Ghiţă ! Nu ştii cît te iubesc de mult. Numai la tine gîndesc >ziua şi noaptea. El îmi e tot mai nesuferit. Of! Ghiţă l Iubeşte-mă şi tu cum te iubesc eu ! Îmi pare că te tot văd cu ochii tăi cei frumoşi şi mă topesc... Of ! iubeşte-mă Ghiţă şi nu fi. aşa de posomorit ca mai deunăzi; am plîns toată noaptea. Te sărut de o mie de mii de mii de ori. A ta iubitoare pentru vecii vecilor, te sărut şi iar te sărut de o mie de mii de ori. Nataliţa" Titirez ceti scrisorile de mai multe ori, apoi se scarpină în cap, îşi făcu o ţigaretă, mai gîndi cîtva timp, apoi iar ceti scrisorile şi în faţa lui se vedea că nu ştie ce să facă. Ca să mai uite, luă condeiul şi numerota toate scrisorile, după obicei — obicei transportat din arhiva Curţii în arhiva lui privată —, dar tot nu-i venea nici o idee cum să scape din acest impas, mai cu seamă fiindcă în dumineca aceea avea să fie paradă şi astfel căpitanul nefiind acasă, Titirez se hotărîse să facă cel întăi pas serios spre căpităneasa cea frumuşică. în sfîrşit, îşi făcu programul următor : Des-dimineaţă, în vremea bisericii, va merge la Anastasia ; după aceea se va duce la Cleopiţa să-i spuie că are treabă la grefierul său şi totodată va scrie Nataliţei că-i cam bolnav. în vremea aceasta se va repezi ia căpităneasa, ş-apoi va sfîrşi ziua cu Luţica. Aşa şi făcu. A doua zi după ce se îmbrăcă frumos, neui-tînd pantalonii cei cu roşu, albastru şi alb, făcu o vizită lungă celei mai preferite din iubitele lui, se răpezi la Cleopiţa şi descuie portiţa din dos, în vreme ce trimese următoarea scrisoare Nataliţei : „Drăguţă l Tare sunt bolnav ; mă doare capul şi şelele şi mama mi-a pus un muştar şi nu-mi dă voie să ies din casă. So-cot că mîne îmi va fi bine şi însănătoşindu-mă oi veni să te văd căci am să mă cer să mă duc la cănţelerie pentru boală ş-apoi atunci vom fi singuri. Tare sunt mîhnit pentru şele. A matale iubitor si te sărut dulce. G..ă T...z P.S. Arde scrisoarea ca să nu cumva..." Cleopiţa, auzind că Ghiţă are treabă, se necăji întăi, apoi, avînd oarecare practică a acestor lucruri, îi veni ideea că Titirez îi este necredincios şi nu-1 opri mal mult. însă întorcîndu-se în casă, îşi schimbă grabnic hainele, îl urmări de departe şi-1 văzu intrînd în casa căpitanului, în vreme ce ea sta la pîridă după un zaplaz, Ghiţă intră la căpităneasa. —- Vă rog să mă iertaţi, cuconiţă, zise el, dar am auzit că vă mutaţi la Sf. Dumitru şi am vrut să văd casa, dacă nu vă supără. Eu sunt arhivarul Curţii : Ghiţă Titirez. — Căpitanul nu mi-a spus că se mută, răspunse ea, dar are obicei de-a nu mă înştiinţa despre nimica. 214 215 — Aşa sunt bărbaţii, răspunse Titirez zîmbind. Cum •se însoară, apoi se fac tirani asupra femeilor lor. Căpităneasa dădu din cap şi suspină. — V-am văzut de multe ori la grădină, cuconiţă, urmă Titirez. întâia dată în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pa-vel. Aveaţi o rochie cafenie care vă şedea foarte bine. —■ Dar cum de ţineţi minte aşa de bine ? Titirez suspină, apoi se uită pătrunzător la dînsa, apoi plecă ochii la pămînt. Căpităneasa se înroşi. După ce mai schimbară cîteva vorbe, căpităneasa îi propuse să-i arate casa. Ghiţă îi oferi braţul şi cercă a strînge mai tărişor pe al ei. Frumoasa căpităneasa neîm-potrivindu-se, ei merseră aşa din odaie în odaie, tot vorbind şi zîmbind şi devenind tot mai intimi. La odaia cea din urmă căpităneasa se opri zicînd : — Aici este... n-ar trebui... — Pentru ce să nu intrăm ? şopti Titirez, uitîndu-se drept în ochii ei. — Apoi... şi căpităneasa se înroşea tot mai mult. Nu apucase a închide bine uşa după dînşii, cînd se auzi în coridor un zuruit de sabie şi de pinteni. — Sărăcan de mine, căpitanul ! Ce-o să gîndească ! ■strigă ea. — Pe fereastră ! răspunse Titirez. —• în cada de sub streşină ! adăogi ea. — Cînd să mai vin ? zice încă Titirez păşind peste fereastră. — Joi seara la opt, răspunse căpităneasa închizînd fereastra în pripă şi mergînd zîmbitoare să întîmpine pe soţul ei. Ghiţă, ajungînd la pămînt, se tupilase în cadă. Din nenorocire, în fundul cadei era încă apă de ploaie, aşa încît bietul arhivar stătu mai multă vreme cu picioarele în apă pană la glezne şi—1 apucă un gutunar tătărăsc. Cînd observă împrejurimile, văzu alăturea un zaplaz în dosul căruia s-ar fi putut da un moment, păn-a nu fugi. Abia ieşi din cadă şi se ascunse după zaplaz, cînd îl apucă cineva de braţ. Titirez îngălbeni, gîndind că-i ofiţerul, şi-i slăbiră toate puterile. Era însă Cleopiţa care-1 pîndise. — Ha! Vînzătorule, te-am prins, în sfîrşit! strigă ea, ridicînd vălul de pe faţă. Ha ! Netrebnicule şi făţarnici cule! |L Cum văzu Titirez că nu-i căpitanul, îndată prinse la W inimă, îşi prefăcu faţa şi zise zîmbind : — Am sfîrşit treaba cu grefierul meu ; bine că te-am % găsit; tocmai era să vin la mata, drăguţă. — Aşa, cuoonaşule ? Dar pe fereastră de ce ai sărit, -* dar în cadă ce-ai căutat, dar de ce tot strănuţi şi îţi sunt picioarele ude ? — Te încredinţez... să n-am parte de mătăluţă ; îţi jur pe tinereţele mele, pe dragostea mea... drăguţă!... — Piei şi să nu te mai văd în ochi, Satane, că te ucid ! Iau un par şi te ucid ! f Zicînd aşa, Cleopiţa se depărta furioasă. Titirez rămase o secundă pe loc, strănută de cîteva ori, se mai scarpină în cap, apoi se puse într-o brişcă cu un cal, ridică coşul şi merse acasă, făcmd pe drum socoteală că tot mai are vreme să se schimbe şi să meargă la Luţica. Care fu însă spaima lui, cînd, intrînd acasă, văzu la dînsul în odaie o femeie care şedea pe un scaun şi-1 aştepta. j| — Mata eşti, Nataliţă ? 1 — Tu mă înşăli şi mă vinzi, o, Ghiţă ! îi răspunse * aceasta galbenă ca ceara şi cu ochii rătăciţi. Nu ţi-e milă * de mine şi de dragostea mea? Tu nu eşti bolnav, tu nu - mă iubeşti. Of ! Ghiţă, ai să dai seamă ! — Mai încet, pentru Dumnezeu ! şopti el, poate să te audă mama, care-i în odaia din fund, lîngă bucătărie. — Nu-mi pasă, strigă grefieriţa, de-acum nu-mi pasă de nimica. Ce-a fi a fi, sunt hotărîtă la toate ! — Dar linişteşte-te, pentru Dumnezeu ! o rugă Ghiţă. îţi jur că am fost bolnav, nu vezi cum sunt de răguşit şi de răcit ? Numai pe mata te iubesc, îţi jur pe ochii din cap, numai la mata gîndesc. — Dacă-i aşa, hai să fugim ! Pe dlnsul nu-1 mai pot suferi ; viaţa mi-e un blăstem. Hai să fugim chiar acum, ori nu mă iubeşti şi mă omor î — Săracul de mine şi de mine, strigă Ghiţă desperat. Să nu cumva să te omori şi să faci aşa o poznă ! Dar vi- 216 217 no-ţi în fire, scumpo, cum să fugim ? unde şi cu ce ? Vrei să mă dea afară de la arhivă ? — De nu fugi cu mine, niă omor! tot striga grefie-riţa şi ochii îi ardeau cumplit. — Ei bine, vom fugi — dar nu acum. N-am nimic pus la cale. Poimîne seară oi veni să te iau, găteşte tot. Cum o mîngîia astfel, tot strănutînd şi tuşind de răcit ce era, deodată se deschise uşa mare şi se răpezi în casă Luţica, care nu avusese răbdare să-1 mai aştepte. Cînd văzu o altă femeie, rămase încremenită, apoi deodată se răsuflă adînc şi-i aruncă o ploaie de injurii : — Ha ! Marţafoiule, de aceştia îmi eşti ? Prep uneam eu de mult că eşti bun numai de stîrnit femeile. Ei Iasă, mangositule ! Strigînd aşa, Luţica se aruncă cu unghiile asupra lui ca să-1 zgîrie şi să-i scoată ochii. Naţaliţa însă deveni deodată palidă ca o moartă şi căzu leşinată pe canape. — Aleu ! Valeu ! Ce-i pe capul meu, ce-i pe capul meu ! se văita Titirez, trăgîndu-se de păr. — Cine-i femeia asta, răule şi blăstematule ? tot striga Luţica ameninţîndu-1 cu unghiile. Strigătul şi vuietul spăriară pe mama lui Titirez, care era în odaia din fund lîngă cuptor, şi băbuţa sări să vadă ce se petrece. însă abia apucase a intra în odaia unde se petrecea această scenă, cînd se auzi afară glasul grefierului care întreba pe femeia de la bucătărie : „Acasă-i Ghiţă ?" Auzind acest glas, Titirez apucă pe Nataliţa în braţe, strigînd cătră bătrîna : „Scapă-mă, mamă !" Băbuţa împinse pe Luţica în odaia de alăture după Ghiţă, care ducea tot acolo pe Nataliţa. — Sărut mîna, cucoane Pavlachi, zise bătrîna întîm-pinînd pe grefierul ce intra. Ghiţă e cam bolnav şi-i culcat — i-am pus un muştar. — îmi pare rău, răspunse grefierul. Tocmai veneam şi eu o dată să-1 văd. A fost de atâtea ori la mine şi-mi tot ziceam că trebuie să vin şi eu o dată. E dincolo în pat ? Am să merg să-1 văd. — Nu vă osteniţi, cucoane Pavlachi, iaca vine singur. Intrînd Ghiţă, bătrîna ieşi să aducă dulceţi. — Tare eşti galben la faţă, Ghiţişor, zise grefierul cătră Titirez, ce intrase şi părea că acum s-a sculat de pe o lungoare de patruzeci de zile. — Nu-mi e bine, domnule grefier, am să vă rog chiar să-mi daţi un congediu de cîteva zile. — Bucuros, Ghiţişor, bucuros, răspunse grefierul luînd dulceaţa, am să stărui de prezident, ştii că el mă ascultă. Numai vezi de te îndreaptă. Ştie femeia mea o doftorie pe care am să ţi-o dau, o doftorie care face minuni. Numai femeia mea are să te îndrepte. După ce mai vorbiră cîteva momente, grefierul ieşi şi sărută pe Titirez pe frunte, căci din toţi funcţionarii săi subalterni arhivarul era favoritul său. Cîteva zile după dumineca cea plină de întîmplări din care scăpase cu bine ca prin minune, Ghiţă Titirez se îndreptă dc gutunarul, tusa şi frigurile ce-1 scuturase. însă băbuţa, muma lui, nu voi să-1 ierte pană ce nu se spovădui şi împărtăşi, ca să se spele mai întăi de păcatele sale, şi păa-c. nu-i' lua făgăduinţa solemnă că în viitor va fi cuminte. Răvîrşind aceasta, Ghiţă văzu cu părere de rău că rămăsese aproape fără amoruri. Perduse pe Cleopiţa, pe LuHci si pe Nataliţa şi nu-i mai rămînea decît Anastasia şi Ul, vM'-d şi încă aceasta din urmă mai mult ca spe-id' t> nun viitor. ceea, fiind ncsfîrşit îndemnat de maică-sa, având si i' -mon întâmplările din dumineca cea fatală, amintii - ii ui marcau pană şi-n vis, el luă hotărîrea să se în < > - se înţelege, cu Anastasia, care totdeauna fu-se- * piefe ită. într-o zi, dar, el merse pe neaşteptate la di-, a. însă care fu indiginarea lui cînd, inîrînd în ca->a. _,âsi pe un diaconaş frumuşel singur cu Anastasia? Acesta îi tot vorbea încet şi o dezmierda cu mîna, tocmai cînd părinţii nu erau acasă. Fără a perde un euvînt, Ghiţă ieşi furios, convins că femeile sunt perfide şi că e prost acela care are încredere în ele, şi-şi zise că de-acum nu va mai fi credincios ca înainte. De aceea, alungă din gîndul său ideea căsătoriei şi urmă cu amorurile. 218 219 Pe la primblări, pe la teatru, prin adunări la Curte, Ghiţă căută mai multă vreme pană ce îşi adună iarăşi cîteva iubite. Pe lîngă căpităneasa cu care acum era mai intim, mai găsise o văduvită foarte frumuşică, într-o mahala, dar care umbla după căsătorie, deşi avea doi copilaşi. Mai făcu cunoştinţă şi cu o profesoriţă de la o şcoală de fete, Polyxenia Găină, căreia îi plăcea foarte mult poezia şi la care vedea că fără versuri nu izbuteşte. De aceea, în arhivă, cînd era singur, el împingea ades condicele într-o parte şi făcea poezii, lucru ce la început îi venea mai greu, dar în urmă, mai cu ajutorul şi a câtorva calendare şi jurnale, îi era mai îndemînă. într-o zi compuse mai multe poezii, pe care era să le prezente profesoriţei împreună c-un bucheţel. Cea întăi o numise „La P..." Tu eşti ca o roză, ca un crin Pe cînd eu suspin. Ah ! primeşte acest buchet De la un băiet Care atîta te iubeşte încît se topeşte Şi te uită la mine cu amor Căci altmintrelea mor. Alta era o aluziune la o convorbire ce avuse cu dînsa în grădină : Mi-ai spus că mă vei iubi Cînd vei fi încredinţată Că după alta nu alerg Şi că ai inima mea toată. Apoi cum am să iubesc Pe alta decît pe mata Cînd, dacă nu eşti acolo, Eu plîng ziua şi noaptea. A treia era un acrostih asupra numelui ei : Gîndeşti că voi mai trăi Atunci cînd nu mă vei iubi ? I ! mai degrabă aş muri Nimic nu m-ar putea opri Această viaţă a sfîrşi ! Asemenea versuri compunea el pentru profesoriţă Polyxenia, în vreme ce strîngea şi mai tare relaţiile sale cu căpităneasa, ce frecventa pe văduvită, depărtînd totdeauna vorba căsătoriei, şi totodată căuta şi alte amoruri nouă, pentru a putea împlini cel puţin numărul legal. ii 220 FOI CĂZUTE Lumea stă pe o schimbare; toate trec şi mor, şi pier. Conachi în tot anul cînd natura se despoaie de podoabele sale şi piciorul nostru calcă pe movile de foi uscate şi căzute, o simţire de tristeţă ne cuprinde şi ne gîndim cu melancolie la anotimpurile frumoase prin care am trecut. însă de astă-dată m-am gîndit fără voie şi la un alt fel de foi, la cele literare şi ştiinţifice ce într-o zi apăruse pe neaşteptate în România, înverzise cîtva timp şi apoi s-au perdut. pentru totdeauna, fără a mai învia în primăvara următoare. Nemaivorbind de cele anterioare Convorbirilor literare. din care multe s-au bucurat de un succes binemeritat, cîte mai nouă nu am salutat la apariţiunea şi am plîns la stingerea lor ! în ianuarie 1868, am vestit cititorilor noştri că a apărut în Iaşi Jurnalul pentru top.™, un jurnal în format mare, ilustrat (cuprinzînd în frunte chiar portretul redactorului), care zicea că are de scop să dezvolteze literatura naţională. începutul părîndu-ne cam slăbuţ pentru un scop aşa de măreţ, nu ne-am sfiit a arăta părerea noastră foarte lămurit. Redactorul Jurnalului pentru toţi se cam supărase pe noi, ne răspunse cu îndestulă animozitate, iar după două sau trei luni închise jurnalul. Cîteva săptămîni mai tîrziu, ne-a venit cu poşta o foaie literară hebdomadară din Botoşani, Steluţa™', sub redacţiunea d-lui I. V. Adrian. Această foaie ne păru ceva mai binişor redactată şi urarăm succes confratelui nostru; dar ce folos ! Steaua căzu îndată şi Botoşanii rămaseră iarăşi în întuneric. Pe la sfîrşitul anului trecut, am aflat moartea subită a însuşi redactorului Steluţei, desi se afla în toată puterea vîrstei. I. V. Adrian a avut o viaţă destul de ciudată, căci a cercat şi a gustat clin toate. Luarea-aminte a publicului a fost atrasă asupra lui prin Bondarul®, întîiul jurnal umoristic din Moldova, ale cărui glume destul de ghimpoase îi făcu oarecare nume. După aceea a fost succesiv tipograf, primar, subprefect, librar, poliţai, poet, deputat, redactor, profesor de filozofie, inspector al regiei monopolurilor tutunurilor şi cîte altele ce nu mai ştim. De bine, de rău, el o scoate la capăt în toate aceste trebi, căci cu inteligenţă îl înzestrase natura îndeajuns ; îi lipsea însă o învăţătură solidă şi mai cu seamă... dar : satiră asupra colaboratorilor Revistei (Satira III de Iacob Negruzzi), aceasta trimitea abonaţilor săi, pe lîngă broşura literară, şi o umorescă teatrală numită Muza de la Borta.-rece, urmând acest joc cîtva timp. Prin Bucureşti, prin Iaşi, prin provincii se auzeau pretutindenea discuţiuni asupra luptei literare ce se încinsese ; pentru întâia dată în România publicul cel mare luă interes la lucruri literare. Dar ce e mai curios, cîteva persoane din Bucureşti veniră în Iaşi anume ca să vadă „Borta-rece" în care se îmbătau colaboratorii Convorbirilor. Care fu însă diza-măgirea lor cînd, după multă greutate, abia găsiră în sfîr-şit, într-o mahala depărtată, o circiumă ticăloasă, fără bănci, fără scaune şi fără nici un membru din „Junimea". Bucureştenii nici nu voiră a crede că aceasta ar fi vestita „Bortă-rece", căci unii luaseră lucrul la serios şi îşi închipuiau în adevăr că aşa s-ar fi chemând localul întrunirii celor de la JVowo direcţiune. împăcare sau, cum ar fi zis redactorii Contimporanei, tranzacţiune ştiinţifică între Revistă şi Convorbiri nu a urmat niciodată. Un anunţ din iunie 1875 ne arătă că d. P. Grădişteanu s-a retras de la redacţiunea acelei foi şi că apaiâţiunea ei va fi întreruptă pană în septemvrie. Întreruperea ei însă a ţinut pană la octomvrie, cînd foaia a ieşit din nou sub alţi redactori decît cei cu care începuse. De atunci lupta crâncenă între Convorbiri şi Revista, contimporană încetă şi ambele foi priviră una la alta, dacă nu cu simpatie, cel puţin cu indiferenţă. însă pe lîngă Revista contimporană se ivi la Bucureşti un luceafăr nou, cu o aparenţă foarte strălucitoare. A-ceasta era Revista literară şi ştiinţifică'^, născută la 15 fevr. 1876, avind în frunte doi directori şi în coadă un comitet de redacţiune compus din douăzeci şi trei de nume, dintre care acela al unui profesor francez, a cî-torva bărbaţi politici români, a mai multor medici şi advocaţi şi, în sfîrşit, a cîtorva persoane necunoscute în nici o ramură de activitate intelectuală. în privinţa formei exterioare, noua revistă nu lăsa nimic de dorit : hîrtie bună, format îndemânatic şi plăcut, tipar frumos. în fruntea numărului întăi, drept profesiune de credinţă, se tipări o glumă a d-lui Haşdău îndreptată contra noa-tră cu de- 226 tplin succes — o mărturisim cu bună inimă. Dar cît ţinu {această publicaţiune ? Patru luni în cap ! în curînd unul din directori se supără şi se lepădă ; puţin după aceea o «părăsi şi d. Haşdeu, al doilea director ; numeroşi colaboratori se luară la ceartă, direcţia pe care d. Haşdeu o numise sănătoasă se îmbolnăvi aşa de rău, încât închise ochii • pentru totdeauna. Pentru a scăpa aparenţele, de vreme ce se buciumase apariţiunea acestei foi cu un zgomot nemaipomenit, se publică că ea se uneşte din nou cu Revista contimporanii. Sub acest nume, ea urmă încă pînă în toamna anului 1876, cînd abonaţii încetară de-a o mai primi. Dacă foştii colaboratori ai Revistei contimporane sunt în adevăr destinaţi pentru literatură, precum credeau, ei vor reapărea desigur cîndva şi cumva ; iar dacă activitatea literară a fost numai pretextul pentru a se arăta în public, lucrările lor se vor mărgini în aceea ce a cuprins trupul Revistei, cu dînsa vor cădea, iar alte jurnale ce vor mai apărea şi dispărea vor mări movilita foilor căzute printre care va zace pierdută şi Revista con-limpurună. Ziua-bună, vrednică adversară ! Noi îţi in tindem mîna în această oară supremă, şi dacă am fi maliţioşi, c;ea ce nu suntem, ne-am ruga de d. Bodnărescu, ale cărui epigrame aţi luat atît de mult în rîs, să facă pentru mormîntul tău o epitafă în forma unei epigrame antic;. In anul ficeut, au mai răsărit în sfîrşh două nouă jurnale literare în Bucureşti : Revista „J nninic.iu{U) şi Acera ro-mână(12), sub redacţiunea unor tineri nu încă destul de copţi pentru a pricepe seriozitatea unei asemenea întreprinderi, iar în Iaşi, alte două : Foaia fumilittiS'l3) şi Buciumul romin{"''i}. Pre >upunem că cele două den tăi au încetat de mult, căci nu ne-a mai venit din ele nici un număr de timp îndelungat. Foaia familiei, iarăşi, a apus, iar Buciumul român duce încă — pe cât aflăm -..... o viaţă prăpădită care dă puţină speranţă pentru viitor. Mai practic ne pare a fi d. Gr. H. Grandea cu Albina Riadului*-^. D-nialui scoate cîteva numere în Bucureşti, apoi încetează ani întregi. Pe urmă pleacă la Craiova şi mai scoate şi acolo un număr sau două şi apoi iar încetează. Pe bro-şurele cari apar vedem însă totdeauna însemnat : anul I, anul II, anul III, anul IV şi aşa mai departe, nevrîr.d re- daetorul a ţine seamă că în aceşti ani Albina Pinduhd a fost numai o arătare sporadică. închipuirea îndrăzneaţă a cî-lui Grandea confundă ceea ce a fost cu ceea ce ar fi trebuit să fie în cursul vremilor ; şi publicul, dacă vrea, împărtăşească poetica nălucire a redactorului, iar de nu — sănătate ! Iată starea literaturei şi ştiinţei în România în lungul răstimp de zece ani ! Am văzut legi făcute, prefăcute" şi abrogate ; partizi politice luptîndu-se cu înverşunare ; libertăţi proclamate şi înscrise în legi ; am văzut academii ce discutau budgete şi diurne şi, drept activitate, tipărind cu multă cheltuială un dicţionar de cuvinte fantastice, pe care le declara cuvinte româneşti, spre mirarea tuturor românilor care nu Je pricepeau ; am auzit pe tribună cuvinte pompoase de şcoală şi biserică, de românism, de cultură şi civilizaţiune, dar cum bărbaţii politici îşi în-chipuiesc o stare de libertate şi de cultură într-o ţară lipsită de orice mişcare intelectuală, aceasta n-am priceput-o ! Nu putem sfîrşi acest catalog, sau mai bine zis necrolog, fără a pomeni şi de o foaie română din Austria, pe care Convorbirile au găsit-o în viaţă şi care s-a stins acum spre marea noastră mîhnire. Această este Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română din Bucovina11®. E drept că nu ne uneam în totul cu limba în care se scria şi că ortografia acelei foi ne părea cam hieroglifică nouă, din România liberă, dar oricum, Foaia Bucovinei era o manifestare de viaţă a compatrioţilor noştri de peste Moina ; era sîmburele sădit ce putea să crească şi să se dezvelească în curgerea timpurilor. Din nenorocire însă tînăra plantă s-a uscat şi a perit. Ce vedem în lociu ei ? O universitate germană şi germanizătoare se întemeiază în Bucovina. Guvernul Austriei adună profesori din toate părţile împărăţiei şi chiar de prin depărtata Germanie, pentru toate facultăţile, şi descopere în faţa lor statua Austriei, voind prin aceasta a le arăta scopul ce trebuie să urmărească. Peste un an ne-a şi venit din Cernăuţi începutul unui frumos tractat de drept civil francez, cu privire specială la dreptul român, tractat ce pare mult mai serios decît începuturile analoage făcute la noi şi părăsite apoi în grabă. în curînd însă vom vedea, fără în- doială, răsărind reviste literare, juridice, medicale, scrise în limba germană. Aceste scrieri ni se vor trimite şi noi le vom deschide cu curiozitate, pentru a vedea ce se petrece în sora noastră vecină, trup din trupul nostru. Ştiinţă vom găsi în ele desigur, dar vom căuta în zadar limbă românească sau măcar idei inspirate de simţire naţională. Vrînd-nevrînd vem compara atunci starea literaturei şi gradul de cultură din ţărişoara vecină cu acele de la noi, şi care va fi rezultatul ? Dacă judecăm viitorul după ultimii zece ani şi după starea prezentă, vom vedea dincolo, la nemţi, plante ce înverzesc, dincoace — foi căzute '. 228 IONIŢĂ COCOVEI Ks muss aueh solche Kăutzc gcben. Goethe Cînd trebile te silesc să mergi pe la curţi şi tribunale, nu lipseşti niciodată de a întîlni un bărbat lung şi serios care se plimbă gînditor prin încăperile tribunalelor sau stă de ascultă cu luare-aminte cercetarea vreunui proces. Fie vreme bună sau ploaie, sau ninsoare, el merge regulat în toată dimineaţa la tribunal. El poartă o cuşma lungă şi ţuguiată şi, cînd e glod, încaltă ciubote lungi pană peste genunchi. Ioniţă Cocovei nu mai este tînâr, căci prin părul capului şi a barbei se văd multe vite albe răsărind. Deşi arată sănătos şi voinic, el se sprijine pe un baston gros şi vîajos cu vîrful de foi.-. Ioniţă Cocovei nu e însurat şi nu are rude, nici prieteni ; el şade într-o mahala depărtată şi toată plăcerea şi fericirea vieţii lui consistă în a>cultarea pledoariilor Ia tribunale şi curţi. Ioniţă Cocovei era singurul fiu la părinţi. Ajuns la doisprezece ani, el rămase orfan şi stăpîn peste o mică avere pe care de-atunci a mai mărit-o în şirul anilor. Prin stăruinţele tutorului său, el fu numit mai tîrziu scriitor în cancelaria prefecturei, însă lucrările administrative nu l-au interesat niciodată şi dorinţa lui era să treacă la un tribunal pentru a putea asculta cercetarea proceselor. Oarecare prefaceri de instituţiuni aducînd cu sine şi depărtarea a mai mulţi funcţionari subalterni, s-a întimplat ca Ioniţă Cocovei să rămîie fără de post şi, fiindcă nu se bucura de protecţia nici unei persoane cu influenţă, nimeni nu s-a mai gîndit să stăruie pentru numirea lui din nou în vreo funcţiune. Nici el nu a stăruit, căci nu prea iubeşte oamenii, nici pe cei mari, nici pe cei mici. Se mai întâmplase pe atunci să-i treacă prin cap ideea căsătoriei şi se găsise chiar fiica unui bacal bogat care-i cam plăcea. Cocovei însă are un caracter foarte nehotărât [ şi cu cît ideea să ceară pe fiica bacalului prindea mai mult ■rădăcină în gîndul său, cu atîta perdea mai mult curajul de a se duca să-şi facă propunerea. De mai multe ori intrase în băcălie cu ideea de a face pasul, dar acolo, întîlnind fi-gui.i serioasă a bacalului care şedea cu ciubucul în mînă învăiit într-un nor de fum, curajul îl părăsea şi, in loc de a vorbi despre căsătorie, cumpăra vrun mezelic oarecare, îl îa'.ăiea în hîrtie şi, puindu-1 în buzunar, îl ducea 1 >a fata bacalului îl vedea adesea trecînd pe dinaintea fe-ie t*ei sale şi se uita după dînsul. Cît era de mare şi de \ ai. c, Ioniţă pleca atunci ochii în jos şi se înroşea, te-mîndu-se ca nu cumva copila să ghicească gîndurile sale. Sa -ode însă că ghicise copila, poate i-o fi spus-o un vis, căci ea se uita din ce în ce mai lung după dînsul şi, după ca trecea el, copila pleca ochii la pămînt şi sta multă vreme pe gînduri. După cîteva luni, Cocovei se hotărî, în sfîrşit, să-şi facă propunerea. în gîndul său chibzui în-caace şi încolo cum să vorbească cu viitorul socru. însă fiindcă gândind se încurca tot mai tare, el se hotărî să scrie pe hîrtie cum să-i vorbească. După ce luă o coală albă si îşi ascuţi pana, el începu a scrie : „Domnule Enachi .'" După aceasta nemaiviindu-i nici o idee, el şterse peniţa, o mai ascuţi iar şi, părîndu-i cerneala prea groasă, văi să cîteva picături de oţet în călimare. Apoi iar începu a scrie : „Anul una mie opt sute..., luna aprilie în patrusprezece zile. Subscrisul Ioniţă Cocovei, Consiăerînd că se zice chiar in Evanghelie că nu e bine ca omul să fie singur; Considerînd că sunt acum de treizeci şi trei de ani; Considerînd, că am o mică avere din care pot hrăni o familie ; Considerînd că dumneata ai o fată care-i frumuşică..." 230 231 Cînd ajunse la acest considerant, tot sîngele i se sui în cap şi nu putu scrie mai departe. Se trecură mai multe zile, în care văzuse iar pe copila bacalului la fereastră, uitîndu-se după dînsul lung şi serios. într-o duminică, după ce fusese la biserică ca să se îmbărbătească, luînd cu dînsul două bucăţi de anaforă acasă, el se puse iar pe scris şi, inspirat fiind, sfîrşi dintr-un condei toată foaia propunerii. Atunci luînd-o cu dînsul, păşi hotărît la bă-eătia lui Enachi ; însă fiind duminică, dugheana era închisă. Ca să vorbească cu viitorul socru, ar fi trebuit să se suie la dînsul în casă. Aceasta însă n-o putu face : să dea ochi cu copila ! Ce ar fi gîndit de dînsul ? Ioniţă se întoarse acasă şi de atunci tot curajul îi părăsi. Săptă-mîră trecu după săptămână şi lună după lună, pană ce într-o zi îi veni vestea că fata s-a logodit cu un neguţito-raş din vecinătate care avusese curajul să o ceară. Această veste îl pătrunse de melancolie şi de atunci părăsi pentru totdeauna ideea căsătoriei. Cînd vedea o femeie tânără, el fugea în altă parte şi devenea tot mai mizantrop. Singura l'*i distracţie erau procesele la care asista, şi numai duminica şi în zilele de sărbători îi era urît, după biserică, cînd nu avea ce face. Atunci însă cetea în condica civilă sau penală şi sta multă vreme pe gînduri ca să înţeleagă vreun paragraf şi, cele mai multe ori, cu cît mai mult gîndea, cu atît mai puţin înţelegea. Cel mai mare respect îl avea de advocaţi, mai cu seamă de acei ce vorbesc mult cătră judecători şi cu ton hotărît, şi cînd întîlnea pe unul din aceştia pe stradă, el saluta totdeauna cu respect. Cînd vedea pe vreunul prin coridoarele curţilor sau tribunalelor, el se uita lung după dînsul şi, clătinând clin cap, şoptea printre dinţi : „Ace&ta-i bun .'« După vreun proces mai lvng, cînd judecătorii se retrăgeau şi publicul începea a discuta care din cele două părţi are dreptate, pro-m:rtţîndu~.~c unii pentru o parte, alţii pentru cealaltă, Ioniţă asculta cu luare-aminte pe toţi, dar nu da niciodată părerea sa. Dacă însă îl apucau şi pe dînsul să spuie cum crede, cine are dreptate, Cocovei era foarte încurcat, şi cele mai multe ori ar fi dorit să se depărteze. însă apucat să se pronunţe numaidecît, el începea aşa : — Considerînd — după aceasta ridica tuf oasele sale sprincene — considerînd dovezile şi a unei părţi şi a ce- leilalte ; considerînd toate cele spuse de domnii advocaţi — c-acela-s buni — aici îşi muşca buza inferioară ; considerînd şi toate legile citate, apoi — n-aţi auzit ce-a spus procurorul ? — Ei bine, procurorul poate să greşească, dar dumneata cum gândeşti ? — Apoi dă, domnul procuror se pricepe mai bine decît mine. — Dar în sfîrşit cum socoteşti ? — Apoi socotesc — socotesc — acum se scărpina cu mîna dreaptă după ureche — că tribunalul va hotărî în favoarea... Oprindu-se aici. — Ei, în favoarea cui ? îl întrebau toţi cu curiozitate. — A celui ce are dreptate, urma Cocovei. Când, după deliberare, judecătorii ieşeau să pronunţe hotărîrea, Ioniţă Cocovei simţea o emoţiune tot atît de mare ca şi părţile interesate şi înghiţea fiecare cuvînt ce se rostea ; iar după expunerea motivelor, cînd acum prezidentul era să pronunţe dispozitivul, Cocovei devenea palid şi se ţinea cu minele de bancă. Oricari din părţi ar fi cîştigat, el era mulţămit şi singura sa părere de rău era că emoţiunea ţinuse atît de puţin timp. De mulţi ani de zile visa să aibă şi el odată un proces, un proces frumos unde :,d vorbească advocaţii oare întregi, apoi procurorul să ceară să se amîne pe a doua zi pronunţarea concluziu-nilor sale, după aceea judecătorii să hotărască că, procesul fiind greu, vor da sentenţu peste opt zile şi în sfîrşit să ciştige, condemnînd tribunalul pe adversarul său la cheltuieli de judecată şi plată de advocat, şi apoi să vadă că se vorbeşte de judecata lui chiar în gazetă. Lucrul la care visase atîta se întîmplă într-o zi : un văr al iui, pe care nu-1 văzuse din copilărie, muri fără copii şi fără testament. Alte rude însă ziceau că moştenirea li se cuvine lor. Acum era să vie treaba la judecată. Realitatea însă era cu totul altfel decît şi-o închipuise el ; în locul mulţămirii ce aşteptase, grijele începură a se grămădi în mintea lui şi el se simţea omul cel mai nenorocit. Numai ideea că acum el singur are să fie împricinat ; că el va fi acela pe care publicul îl va privi ; că despre dreptăţile lui va vorbi procurorul şi se va pronunţa tribunalul îl umplea de fiori. în toate nopţile vi- 232 233 OcV1 (_ ulii -sul '.i nu ui se dea Ju- sa că se tratează procesul lui şi se scula cu capul greu şi ameţit, iar peste zi, cînd asista la alte procesuri la tribunal, i se părea că se vede cu documentele în " ă si cu advocatul lîngă dînsul, judecîndu-se. Cînd ^ , henn vreun împricinat, Cocovei credea că tot aude m u n sau şi tresărea. Acasă cetea şi recetea necontenit pau > axele ce se rapoartă la moştenire şi acum, cînd Ie ştia p pe dinafară, drepturile sale i se păreau mult mai v. nice decît la început. în sfîrşit, se duse la un ar cei mai cunoscuţi, ca să-1 tocmească apărător în j său. Abia începuse a espune advocatului cauza trerupîndu-se prin suspinuri, advocatul îi răspun se poate însărcina cu această apărare, fiindcă g. mai înainte cu adversarii săi. Auzind aceasta, Cocovei se crezu perdut. — N-am dreptate ? şopti el înspăimântat. — Nu spun aceasta şi nu ştiu, păn' ce n-om dovezile amînduror părţilor, îi răspunse advocaţi decata va alege. Cocovei ieşi desperat. Termenul judecăţii însă se apropia şi el nu avea apărător. După multă chibzuite ce advocat să ieie, el tocmi doi din cei ce auzea mai mult -.'orbind. Aceştia îl încredinţară că nu se poate perde procesul său, findeă după dovezile sale avea toată dreptatea. Bucuria ce simţi auzind aceasta nu ţinu mult şi-i veni ideea că advocaţii umblau numai să-1 mîngîie. Cu cît ziua fatală se apropia, cu atît Cocovei .«e .Minţea mai nenorocit. în noaptea ce precedă înfăţoşarea, ideea sinuciderii îi trecu de mai multe ori prin gînd şi dimineaţa se sculă cu friguri. Ajuns la tribunal, cek întăi persoane ce întîlni erau adversarii cu avocatul iov ; un fior rece îi trecu prin vine şi fugi în alt unghi al salei. Sosind şi advocaţii săi, el îi conjură să facă toate chipurile ca să amine pe altă dată cercetarea. în acel moment însă i se strigă tocmai numele — lumina i se stinse dinaintea ochilor şi şovăind se duse la locul său, unde căzu pe scaun în cea mai mare desperare, lăsînd să-i spinzure buza inferioară adînc în jos. Grefierul cetea, dar el nu mai auzea nimic. După aceasta vorbiră advocaţii, dar toate se-nvîrteau împrejurul său şi el nu înţelegea nimic, în fine, se făcu tăcere şi prezidentul rosti cîteva cu- vinte, după care advocaţii se duseră. Adunîndu-şi toate puterile, el se sculă şi întrebă pe cineva cum s-a hotărât ? I se răspunse că procesul s-a amânat pe altă dată. Cocovei morse acasă şi căzu bolnav. După ce se îndreptă, nu mai voi să ştie nimic despre proces ; cu orice preţ voi să se împace şi, deşi îl asigurară advocaţii lui că are toată dreptatea, el împărţi moştenirea în jumătate cu adversarii săi, plăti advocaţilor onorariul şi nu se linişti pană nu se efectua împărţirea şi se întări învoiala de tribunal, '-âptămîni de zile el nu mai vizită curţile şi tribu- Cîieva nulele. n i'işoar; un mi remea aceea, se trezi într-o dimineaţă cu un copil â la dînsul acasă care-i aduse o scrisoare de la o .ui ce trăia într-un oraş depărtat. în scrisoare ve-îi spunea că, fiind văduvă şi sărmană, nu are nici oc să-şi crească copilul şi-1 ruga să se îngrijască el de creşterea lui. Toniţă privi copilul ca pe un duşman, dar, bun la suflet cum era, nu putu să refuze. Copilul însă învăţînd bine la şcoală, lui Cocovei îi veni într-o zi ideea că nepotul său Iorgu ar putea să înveţe legile şi din momentul ce acel gînd îi trecu prin minte, el îndrăgi pe băiat si sfîrşi prin a-1 iubi mai mult decît pe un copil al său propriu. Sara îl punea să-i cetească din condica civilă şi penală, şi ziua, cînd ieşea de la şcoală, îl lua cu dînsul la curtea cu juraţi. — Vezi, Iorgule, colo sus şede prezidentul şi cu judecătorii ; dincolo, pe scaunele cele, şed juraţii, şi pe banca cea de lemn şede acuzatul. Vezi lîngă dînsul pe domnii cei cu iegătoare albă ? Aceia sunt advocaţii care vorbesc—• aceia-s buni l — Dar ce treabă fac juraţii, moşule ? — Ei judecă, Iorgule, pe acuzat. — D-apoi judecătorii ce treabă fac ? — Şi ei judecă pe acuzat. — D-apoi, dacă judecă juraţii, pentru ce judecă şi judecătorii ? — Vezi tu... considerând... că justiţia... judecătorii mai' pe urmă... ş-apoi avînd în vedere legea... Asta n-o poţi pricepe, Iorgule, dar cînd vei fi şi tu advocat, atunci vei înţelese. 235 234 Judecăţile îi plăceau mai mult lui Iorgu decît să cetească sară paragrafele din condica civilă şi penală şi toate zilele ruga pe moşul său să-1 ieie la curtea cu juraţi. într-o zi se trezi Ioniţă cu o adresă că a căzut la sorţi să fie şi el jurat. Emoţiunea sa era mare. îmbrăcîndu-se cu hainele de duminica, el se duse la curte mai dimineaţă decît toţi, pe cînd uşele nu erau încă deschise. Cînd află Cocovei că era să se judece un proces de omor, îl apucă frica. Ar fi dorit să fie jurat şi ar fi dorit să-1 recuze procurorul sau apărătorul. Inima lui se despică în două şi nu ştia singur ce ar fi voit mai mult : să judece sau să fie recuzat. Numele lui însă ieşi din urnă ; se făcu un moment de tăcere —■ îl vor recuza, nu-1 vor recuza ?... Acum procurorul şi apărătorul îl examinară amîndoi cu ochii... inima lui Ioniţă se strînse ca un ghem — toţi însă tăcură şi prezidentul îl invită să-şi ocupe scaunul iîngă ceilalţi juraţi. Cînd depuse jurămîntul, Cocovei pronunţă cuvîntul „Jur !" cu aşa solemnitate, că acuzatul tresări. Procesul începu. Procurorul învinovăţi pe acuzat şi convinse pe Cocovei ; după aceasta, advocatul îl apără şi convinse şi el pe Cocovei ; la replică împărtăşi părerea procurorului, şi la cuvîntul din urmă se hotărî pentru advocat, care sfîrşind, spusese că juraţii, în îndoială, trebuie să dezvinovăţească, fiindcă se zice chiar în Evanghelie că e mai bine să scape o mie de vinovaţi decît să se osîndească un singur nevinovat. Prezidentul rezumă argumentele procurorului şi ale advocatului aşa încît bietul Cocovei îşi perdu capul cu desăvârşire şi nu mai ştia ce să creadă şi cum. să hotărască. Retrăgîndu-se juraţii, toţi începură a se pronunţa pentru învinovăţirea acuzatului. întrebat fiind care-i părerea sa, Cocovei nu ştia ce să zică. în sfîrşit, luîndu-şi o inimă, zise că el e pentru achitare. Dar pentru ce ? îl întrebară ceilalţi. — Considerînd că în Evanghelie se zice că e mai bine să scape o mie de vinovaţi decît să se osîndească un singur nevinovat. Mai considerînd ceea ce a spus apărătorul — c-acela-i bun... apoi pentru aceste considerante... — Aceasta e bine cînd se îndoieşte cineva, dar [nu] cînd nu încape îndoială, îi observă un jurat. — Eu mă îndoiesc, răspunse Cocovei. — Dar n-ai auzit ce-au spus martorii şi n-ai văzut toate dovezile care vorbeau contra lui ? — Apoi dacă mă îndoiesc ! ? Aflînd procurorul despre votul lui Cocovei, îl recuză | de-atunci totdeauna. | Iorgu, care acum crescuse mare şi cu vremea învăţase o sumă de paragrafe pe dinafară, zise într-o zi moşului său, cum ieşea de la curtea cu juraţi : — Moşule, fiindcă sunt nepotul dumitale şi alţi copii nu ai, apoi am crezut că ar fi bine să mă adoptezi. — Dar pentru ce, Iorgule ? — Considerînd că eşti cu optsprezece ani mai mare decît mine ; considerînd că maică-mea a murit; considerînd că întruneşti toate calităţile cerute de paragrafele 309 şi următoarele din Codicele civil. Apoi de aceea am crezut că ar fi bine să devin fiul dumitale, ca să te iubesc mai mult. — Dar de unde ştii toate aceste, Iorgule ? — Apoi le-am citit în lege şi mi-au rămas în minte. Ştiu mai tot Codicele civil pe dinafară. — Are să fie bun ! şopti Cocovei printre dinţi. D-a-poi, Iorgule, sunt o mulţime de forme de împlinit, pe care eu nu le ştiu bine... ^ — Le ştiu eu, moşule, răspunse Iorgu. „Are să fie tare bun .'" gîndi Cocovei. m Iorgu se grăbi să facă toate hârtiile, spre marea mul- ţămire a lui Cocovei, care vedea cu bucurie cum Iorgu ştia trebile tribunalelor de pe acum. în sfîrşit, toate formalităţile se îndepliniră şi Iorgu deveni fiul adoptiv al lui Cocovei. Din acel moment însă el începu a lipsi nopţile de acasă, a nu se mai îngriji nicidecum de moşul său şi cu cît îmbătrânea acesta mai mult, cu atît Iorgu se arăta mai nepăsător cu dînsul. Dacă Ioniţă îl mustra, el răspundea că se duce să lucreze pe la advocaţi ca să înveţe legile mai bine. Căzînd Cocovei greu bolnav, Iorgu îl părăsi cu desăvîrşire şi nu venea decît din cînd în cînd, ca să vadă dacă moşul său mai trăieşte şi dacă nu cumva are de gînd să facă un testament. Prea tîrziu se convinse Cocovei că Iorgu se făcuse un berbant, că era plin de datorii, că creditorii aşteptau cu nerăbdare moartea părintelui său adoptiv şi că Iorgti 236 237 stăruise a fi adoptat numai în vederea moştenirii. Aceasta înmulţi suferinţele bătrînului şi în curînd se află în cele de pe urmă momente. Iorgu era atunci la patul lui. — Ai ieşit un rău şi un netrebnic, îi zise Cocovei cu glas stins. — Am să fiu bun, răspunse Iorgu. — Blăstămatule, am să te dizmoştenesc ! Scrie acolo ! Iorgu însă făcîndu-se că nu aude, Cocovei îşi adună toate puterile şi, luînd un condei, începu a scrie pe o coală de hîrtie : „Anul una mie opt sute..., luna septemvrie, în una zi. ■Subscrisul Ioniţă Cocovei, Considerînd că Iorgu a ieşit un rău ; Considerînd toate paragrafele din condica civilă şi toate paragrafele din condica penală..." Aici însă puterile îl lăsară şi capul său căzu îndărăt pe perină. — Considerînd... Considerînd, mai gîngăvi Ioniţă, că Iorgu... e un nemulţumitor... -- Lasă, moşule, că am să fiu bun, zise Iorgu. Nu degeaba m-ai luat cu d-ta la curţi şi tribunale şi rn-ai făcut să învăţ pe dinafară tot Codicele civil. Lasă c-am să fiu bun ! Zicînd aceste, Iorgu se plecă spre trupul bătrînului şi-i închise ochii. ARTISTUL DRAMATIC j Ş' Nu sunt creaturi, ci croitori şi ; ţ Const. Negruzzi i ; ie două categorii fcai Lo deosebite ue.e de alfa ;.-u Im.- : ţ pu:t ar'.işfii dramatici romani, emuia :a compune- din | r ucel ce -e cred oameni superiori, cu talc:.ie artistici; eu- U traoruinarp, a doua din oameni simpli care nu se ci eu fi ni mir-a, ci joacă pe teatru fiindcă : ur.l plăti ii pentru ! u acea-oa treabă. Aceşti din urmă sunt îndeobşte funcţic- jf nâra.si subalterni în vreo cănţelorie o uu.-cau e, prin uu- ■■ mufe iu,'; de rău şi de neregulat plutiţi, încît se văd si- ţ iii: ou mai caute şi alte căi prin caro să eîutige mijloacele | trebier.dea'-e pentru existenţă. Pesiu; va:ă, viaţa fiind u| mu puţin costisitoare, lefuşoara lor tot ie cam ajunge, dar iarna, cînd nevoile cu esc şi se; î-.-.rm •iţesc, atunci, în ;i§ lip.-ă -.ie u'le chipuri de cîştig, ei se urcă pe e'coă, devin | aiti'u.l d--:-trnatici şi se înfăţoşează publicului celui mare * eu ucu v. u, nobilă profesiune care, U" ei( se şlie, eonfri- • i.uîe srs't'.ţ ia măll.uiea simţirii şi ceg-durii unui U; u■' u u.eie aeeMc, ci sunt, mod cai şi nh-i e'dei'iotu 1, Y ?■: iei' P U. U'l'oi pre' Uf ! U. ,".s( - ' ei S.lint MIpU'U şi a '.- j j ciauouui cătră directorul şi upiuiu:! Pupei şi r'ear cătră "f. avii iii din categoria Intuia. Învăţătura .• i crcj-u-e-i lor u" .< e .'e, au m.-»i neâţui şi cPc-ii'.:u'uuu deşi l-au uitat acuma, cir cîi"! aii păWLit şoou-ia tv'-nv.'v'\, şi, îu sfîrşit, au mai citit, m momente neo- ' : cupuio luu'ole. anecdote şi poezioare; prin căiiiccîc rătăcite câiindare şi foit-toane do jitrnalun. Aceste învăţâ- turi le sunt îndestulătoare pentru cariera nobilă ce şi-au > ": ales, iar cunoştinţele ce poate le mai lipsesc ei le culeg I * din sfaturile ce le dau directorul şi regizorul şi din ob- f § servarea jocului minunat al artiştilor naţionali celor mari. 1 g Pe directorul trupei îl venerează cu deosebire, căci el le 1 * plăteşte leafa, şi din această cauză, drept recunoştinţă, { ei mai fac adeseori trebi caia nu sunt ale lor, de exemplu : cînd în cănţelerie superiorul lor nu-i ob-e; vează, -ei pun condicele şi hîrtiile la o parte şi copiază roluri pentru teatru ; apoi, în caz de lipsă, fac pe ^ufior sau pe maşinist, mişcând căruţa ce însemnează tunelul, oii aprinzînd fitilul ce reprezenta fulgerul ş.c.l. La nevoie mare, ei ajută chiar pe artiştii cei însemnaţi să se îmbrace în pompoasele lor costumuri de eroi. Orice rol cu care > i-ar însărcina directorul ei îl învaţă destul de binişor I pa dinafară. Fie acel rol de amorez fericit, de * tăpîn • ori i servitor, de bătrân oii tînăr, de om crud ori blând, ei îl recitează conştiincios cu acelaşi glas şi ton, ca aceeaşi i ridicare de niînă, cu aceeaşi imobilitate a feţei. îndeobşte | acest artist nici nu cunoaşte piesa în care joacă, nici se I interesează de întregul ei, el îşi ştie rolul şi aceasta îi e de ajuns. Ce are el să se încurce în lungi cetiri şi medi-tări ? Nici timpul, nici plecarea nu-1 iartă. Abia scăpat I din cănţelerie, el se pune acasă pe un scaun şi-şi învaţă rolul păn' ce crede a-1 cunoaşte, apoi îl recitează sara i pe scenă ş-apoi se culcă, fără a mai gîndi sau visa des- \ pre teatru. A doua zi el reîncepe aceeaşi activitate şi o I îndeplineşte cu aceeaşi conştiinţă. j Cu totul altfel e artistul dramatic cel mare. Acesta ' poartă plete lungi, e ras la faţă şi umblă îndeobşte cu haine negre şi legătoare albă ; pe umere el aruncă în j mod pitoresc o manta largă, iar capul şi—1 acopere cu o : pălărie de pîslă cu margini late. Mersul său e legănat şi privirea i se perde în nouri. Rareori el coboară ochii săi ' asupra muritorilor ce întîlneşte pe stradă. Pentru ce ar j face aceasta ? Ce are el comun cu dînşii ? Nu-i el (de cîteva ori. pe săptămână, timp de cîteva oare) erou, căpitan de bandiţi ori, în cazul cel mai nefavorabil, duce şi mar- a, chiz ? în rolurile ce joacă el e totdeauna viteaz, marini- \* mos, totdeauna gata de a se jertfi pentru idei măreţe şi j pentru persoane scumpe lui, prin urmare, cît este el (de / 240 i cîteva ori pe săptămână, timp de cîteva oare) mai presus de ceilalţi oameni, în care domneşte mai mult egoismul şi interesul ! El se crede născut artist dramatic, ştiind că toate geniile cele mari au primit talentul lor ca dar de la natură. De aceea el nici nu îşi învaţă rolul, ci se încrede în geniul său, care îl va inspira în sara reprezentaţiei. La repetiţii el vine neregulat, şi cînd se duce, el ceteşte numai rolul său, căci are convingerea că e o perdere zadarnică de a juca în toate formele-, fără să fie public faţă, care să-1 admire şi să-1 aplaudeze. Cunoştinţele sale nu sunt mult mai întinse decît colo ce are actorul-funcţio-năraş, numai că el a fost o dată în viaţa lui, timp de cîteva săptămîni, la Paris şi atunci s-a deşteptat, atunci a văzut că şi el are merite artistice înalte. Mergînd acolo la un teatru însemnat, iisistînd la reprezentarea unei frumoase drame ori comedii şl văzînd cît e de bun jocul actorilor şi cu cît interes ascultă publicul, el ţi-a zis în sine că nu e mai rău actor decît cel vestiţi din Paris şi că, dacă publicul roman nu ara o luare-aminte atît de religioasă, e vina publicului, nu e vlnn sa. Astfel, de cînd a fost în străinătate, artistul nostru e încă mult mai mul-ţămit de sine decît înainte, deşi tocmai această călătorie i-a înăduşit poate puţina plecare pentru arta dramatică ce avea, căci de atunci el nu mai aro nici o mişcare naturală pe scenă. De alunei, tnchlpuindu-şl cft a atins cea mai înaltă culme a artei animalice, el nu mul poate vorbi cu glasul ce i-a dat firea, el, sau şopteşte printre dinţi, încît nimeni nu-1 aude, sau strigă şi ţipa de ţiuie urechile ascultătorilor, mai vîrtos în momente în care ar trebui să fie pasionat, pentru a face efect mal adînc. Mişcările sale corespund vorbirii ; el ţine îndeobşte mîna pe spadă şi figura sa e ameninţătoare, căci aşa crede el că trebuie să fie figura unul erou. De aceea, adeseori, în scene de amor cînd rosteşte cuvintele : Te iubesc, doamnă, el are aerul de a voi să ucidă pe femeia ce iubeşte : mîna stingă se razimă pe spadă, mîna dreaptă e întinsă ca şi cum ar voi să zică : ieşi afară ! şi sprâncenele sale sunt încreţi le. Altă dată, când ameninţă pe cineva cu moarte, el ridică amândouă manele şi ochii în sus, încît pare că vrea să se închine cătră cer. Se va în- 241 tîmpla să rostească cuvintele : sunt obosit, dă-ini un pahar de vin ori să-mi tragă trăsura, răcnind aşa de tara, incit răsună teatrul. Cînd r.u ştie rc'ul său, lucru ce i se intîmplă mai totdeauna, în timpul ee-i trebuie pentru a asculta pe suflor, ei bojbăieşte tonuri neînţelese, închipuindu-şi că cu această manoperă va amăgi publicul. aTiutiai tragediile îi plac, comedia îi pava un lucru prea, neînsemnat pentru a lua vreun rol în e; t,. ■-,..........- ..... jic.vu. i.s.L via.ac... u«— ■ i i u i j v i "> u î 1 i , 1 i c ^rc ' lu . \ d C ' întîi îi ca de o P 5t c tl 1 i oL l i i ^ a pi n i o i t i e 3 arr 1 , , i r i 1 i od p t î c r t c n t i e j o î i u (/ t + r î c i-1 L , -i lPrJ x e p cinai :-.n ca a e mare, atunci ma ei i stze cum e următoarea : ' u na ii' i' ,i pi îc j < 1 ' 1 7 tru C3 nu slrmiai cu ii'laend mu utoipmi-iw. anima ae < > i -> c a o i 1 i a peiuiluni t n ■> va > i d( i vine. vt'.rp-.iueuza. crivieie \ara meiaie aivuia si le acu-< h t li >i e • lra.za carc-i plac ara o.e mult. ei mai ad,us- n 1 c L i i c ii : ijunuwzeul meu. Dumnezeul meu mituite nro-x i t ujini c u julqei ut ti t it ' >• < putinţe, anima ue grozavă corupţiune a acestei fu a teribilei perdiţiuni, care imortală ca şi tine perpetuează grozav crimele fără pietate divină, teribilă, şi. le acumv.-leuză in sinul ■său umplut grozav cu abisuri teribile, infernale 1..1 frazele- cele simple, el mai adaugă cîte un „pentru", &p s :>. a.) face mai dramatice şi a ie da raai miu; efect. El . '.a.:- taldeaura cu ton dccdmaaa' : „TrvWvic pentru ca să mergem !'• ; „Aş voi pentru ca să mu-nţeiegi" ; „Voi pentru ca sa-1 omor!" »- toate aceste cu gesticulări furioase. „Ilaidem pentru cu să plecăm /« strigă el şi, necunoscindu-şi ieşirea, de vreme ce n-a făcut repetiţii, trece cu paşi gigantici prin mijlocul unui părete. Raportul între acest mare artist cu directorul şi regizorul nu este aşa ele armonios ca acei al actorilor celor mici. Pe regizor nu-1 ascultă niciodată, nici vrea să i se espliee cum va fi scena întocmită, nici pe unde va trebui ■ă intre ori să iasă, căci toate aceste el îşi închipuieşte a le şti de la sine. O privire de dispreţ e singurul său răspuns cât! a nenorocitul director de scenă care ar cuteza să-i dea vreo esplieare .sau povăţuite. Pe urmă însă, cînd caută în stingă fereastra pa caro o să se arunce, şi aceasta c în dreapta, sau, voind a fugi de cineva, iese tocmai prin uşa prin eare persoana evitată intră, şi el se loveşte eu aceasta piept în piept, sau ia zidul drept uşă şi de aceste încurcături publicul rîde, atunci vina e a regizorului, care nu şi-a făcut datoria, şi artistul umple culisele cu mustrările şi tînguirile sale. Directorul, iarăşi, nu e pentru dînsul decît o persoană de care e în drept a se plînge totdeauna. O dată nu-i convine rolul : — Cum, domnule director1, un asemenea rol voiţi a mi-l încredinţa mie ? Dar drept cine mă luaţi ? Să-mi compromit eu talentul ? Ce va zice publicul care mă ado-rează, cînd va vedea că eu, care am jucat pe regele sau contele... cutare, mă voi înjosi pană a reprezenta pe un simplu căpitan sau pe un om din popor ? Niciodată nu voi primi acest rol ! Altă dată nu-i place costumul : — Cum, domnule director, asemenea manta diseusu-tă şi recusută de trei ori îmi daţi mie şi credeţi că voi juca ? Ori daţi-mi costumuri nouă potrivite cu rolul şi jocul meu, ori nu mă urc pe scenă ! — Cum, domnule, va zice în alt caz, d-voastră nu voiţi a-nii da salariul meu pa două luni înainte ? Ce ? Gîndiţi că voi fugi. ? Dar caracterele eroice ce am reprezentat nu vă sunt o destulă garanţie că sunt om onest si demn de încredere ? Altă dată arată pe la amiazi că s-a îmbolnăvit şi că nu va juca în acea zi — facă directorul ce-i va plăcea ? 243 Acest din urmă umblă desperat ca să-1 poată îndupleca să se însănătoşeze, cel puţin pentru cîteva ore, ori cearcă să înlocuiască piesa cu alta şi se chinuieşte astfel fără sfîrşit. Interesantă este şi epoca în care directorul îşi tocmeşte actorii ; atunci pretenţiunile marelui nostru artist sunt minunate. — Cît îmi propuneţi pe lună, domnule director, patruzeci de galbeni ? Ha ! ha ! ha ! Mie, care am înfiinţat rolurile cele mai însemnate, mie, care am strălucit în marchiza de Seneterre, care am creat pe Don Cesar de Basan, care... —■ Rolurile acestea sunt franceze, nu le-aţi creat d-voastră ! — Prea bine, dar cercetaţi dacă vreun actor francez a înţeles vreodată aceste caractere precum le-am înţeles eu ! Eu i-am văzut jucînd la Paris şi, cu toată modestia, pot zice că mi-ar fi ruşine dacă vreodată eu... — Poate, dar nu-mi dă mîna a vă plăti mai mult. — Prea bine, voi scrie prin jurnale, voi face apel la public, la acest public ce am încîntat aşa de des, şi vom vedea de nu va protesta unanim contra acestor patruzeci de galbeni... Bietul director nu ştie curn să-1 mai împace. Momentele cele mai grele ale directorului sunt însă cînd mai mulţi din artiştii dramatici cei mari s-au în-căierat la gâlceava. Se vede că natura nu iartă ca oamenii geniali să poată trăi în armonie ; individualităţi aşa de puternice şi de extraordinare sunt totdeauna exclusive şi prin urmare despotice. De aceea nicăiri nu se văd atîte certe şi intrigi ca între actori — singur directorul ştie cît e de greu de a-i împăca [pe] toţi. Cînd doi artişti mari se iau la harţă, tabloul e frumos : amîndoi iau poze eroice sprijinindu-şi trupul pe piciorul stîng şi întinzînd pe celălalt înainte ; capul, în jurul căruia flutură undoasele plete, îl ţin în sus, braţele lor gesticulează şi din gură amîndoi lasă a curge râuri de injurii mîn-dru declamate. Directorul stă în mijloc vrînd a-i împăca, iar la o distanţă potrivită îi înconjoară artişti dramatici de categoria a doua, drepţi şi nemişcaţi, cu braţele sau încrucişate, sau spânzurate în jos şi fără altă expresiune în fizionomie decît o zîmbire ironică care zboară tainic peste buzele lor. Care este însă viaţa privată a artistului dramatic ? Cînd se însoară, el ia întotdeauna o artistă însemnată ca şi dînsul şi amîndoi au piesele şi rolurile lor din care nu ies cu nici un preţ. Cînd rămîne liber, artistul trăieşte în locande publice cu paharul do vin dinainte. Această băutură are, după aplauzele publicului, cea mai mare atragere pentru dînsul, căci ea îl mănţlne în naltele regiuni nălucitoare la care îl ridicase şi triumfurile scenei. De aceea el împreunează ambele plăceri : cu lumea închipuită din cap, el se urcă în lumea închipuită a scîn-durilor teatrale şi îndreptea/.ă astfel prozaica noastră viaţă. Dacă i se observă că ar trebui să părăsească acest obicei care nu ar fi nobil, el susţine cu puternice argumente că atunci joacă mai bine cînd mintea îl e cam neguroasă, fiindcă atunci afectele pasionale ne dozvălesc în toată puterea lor. Atunci glasul zlee el — e mai bărbătesc, cehii mai cu foc, trupul mai mlădios, figura mai mobilă. Adeseori publicul îl dă dreptate, întărindu-1 în această convingere prin aprobările Hale, şl de aceea marele artist nu se mişcă decît de la locul veseliei la acel al gloriei şi de la ace t din urmă la cel dintâi, făcînd astfel viaţa umană mai poetica. în ideile sale politice şi sociale, artistul o democrat înverşunat. Meritul singur trebuie aproţtiit, recunoscut si răsplătit — zice ol ......, acel» calităţi superioare ce dă natura, nu acele ce au înfiinţat oamenii, Clasele sociale care sunt considerate ca superioare sunt obiectul dispreţului său, căci aceste nu frecventează decît puţin teatrul naţional şi se rostesc în mod discuviinţător asupra lui. Această societate, după artistul nostru, nu are gust, ea dispreţuieşte tot ce este naţional pentru a lăuda tot ce este străin şi prin urmare nu se poate asămăna în merit şi simţire cu acea nobilă şi generoasă parte a publicului care umple galeria şi parterul, public care nu-şi permite niciodată a critica şi ştie a-şi manifesta entuziasmul său. Ca tot pământeanul din zilele noastre, şi artistul dramatic are dorinţa şi ambiţiunea de a figura cu o cifră oarecare în bugetul statului. Dar cum ? Sfătuindu-se cu mai mulţi reprezentanţi însemnaţi ai politicei celei înalte 244 245 democratico-naţionale, care a făcut gloria poporului român în timpurile mai nouă, s-a găsit chipul cu uşurinţă : Tineritul trebuie să înveţe a declama şi a ave gesturi frumoase ; pentru acest scop trebuie să se creeze pe lîngă cutare şcoală catedre de mimică şi declamaţiuue, care apoi să se încredinţeze marelui artist, ce va deveni acum şi profesor. Acolo, domnul profesor-actor va espune teoria mimicei ilustrind-o cu exemple practice şi va declama şi învăţa să declame pe şcolari. în acest chip, copii; învaţă arta cea mare şi şi-o apropriază. Deşi băieţii nu se fac toţi actori, totuşi declamarea cea mîndră şi producătoare de efect o păstrează. Ea este bună pentru ori • ce profesiune, pentru advocaţi la barou, pentru oratori politici la tribună, pentru învăţători pe catedră, chiar pentru jurnalişti, care, dacă nu vorbesc, cel puţin scriu in tonul cel declamator, şi în acest chip limba română devine mai plină, mai rătundă, mai sonoră, mai mîndră. Aceia din tineri însă care se dedeau artei dramatice urmează exemplul învăţătorului lor şi, astfel, viitorul teatrului naţional nu are teamă de a cădea din înălţimea în care se găseşte. Fericită ţară ! ca prin minune şi ajuns cu mijlocul budgetului a avea oamenii cei mai însemnaţi în toate ştiinţele şi în toate artele, dar culmea cea mai înaltă ai atins-o în arta dramatică ! GRAMATICALE Limbă nouă în ţară vrchc. Vorbă bălrînească. A şli sau a nu şti gramatica, aceasta-i întrebarea ; dacă e mai bine a consacra un timp îndelungat pentru a învăţa cum trebuie scris, cetit şi vorbit în limba naşterii, sau a nu-şi perde timpul cu asemenea nimicuri, ci a-1 întrebuinţa la înălţarea gloriei naţiunii prin celelalte chipuri cunoscute, d. e. ţiind discursuri patriotice sau scriind în jurnale politice spre luminarea poporului. Cu alte cuvinte, pentru a fi om de stat, magistrat, artist, profesor, om de litere, advocat, jurnalist, e necesar să ştii mai întăi gramatica, sau nu e necesar ? La noi părerea din urmă e admisă : se crede că studiul gramaticei şi al limbei este de prisos. In adevăr ! Pentru ce ţi-ai bate capul cu declinări şi conjugări, cu nominative şi dative, cu deosebiri de genuri, timpuri şi cazuri, cu sintaxă, ortografie, punctuaţie şi alte asemenea cuvinte iscodite de cei vechi, cuvinte care s-au strecurat în şirul seculelor, împreună cu alte rele de care încă n^au izbutit a se dizbara timpurile moderne ? Tineritul nostru, mai cu seamă, a înţeles înalta sa chemare. El nu perde preţioşii săi ani vîrîndu-şi capul în carte şi uci-gîndu-şi spiritul cu studiul sterp al gramaticei şi limbei. El frecventează adunări populare — ca să înveţe relele ce bîntuie poporul şi mijloacele de a le îndrepta ; el scrie în jurnale politice — ca să lumineze pe sărmanul popor asupra drepturilor şi trebuinţelor sale şi să-i denunţe abuzurile ce se comit zilnic de cătră cei de la putere ; el vorbeşte de suveranitatea poporului, de libertate, de constituţionalism, de drepturi eterne, neprescriptibile şi inherente naturei omeneşti, de fraternitate, de mandate 247 imperative şi condiţionale — dar cum se declină aceste cuvinte lungi şi cum se scriu, ce este un subiect şi un predicat, cînd trebuie pus un punct şi o virgulă, aceste nu le ştie şi nici nu e nevoie să le înveţe, căci din suveranitatea poporului şi din constituţionalism se foloseşte, de nu un popor întreg, cel puţin o bună părticică de patrioţi, pe cînd din acuzative şi imperative nu ai nici un profit. Şi pentru ce ar face ei altfel decît cei bătrîni ? Ei văd cum vorbesc şi scriu capii naţiunii, oamenii politici şi de litere cei mai însemnaţi, femeile, advocaţii, văd că nici aceştia nu au găsit de cuviinţă a şti scrie şi vorbi, pentru ce ar învăţa ei ? Mai mult, chiar învăţătorii lor nu şi-au prea pierdut timpul cu aceste amănunţimi, pentru ce l-ar pierde ei ? Sunt, în adevăr, cîţiva oameni obscuri care cutează să susţie că, pentru a pute pretinde că ai ceva învăţătură, ar fi neapărat să ştii mai întăi scrie şi vorbi, căci altfel ai pute fi uşor taxat de ignorant — dar aceste idei sunt greşite : cîţi învăţaţi sunt la noi care vorbesc şi scriu într-un chip... şi cîţi patrioţi... cîţi ! Oamenii obscuri care învaţă limba lor şi pretind că şi aceasta are regulele sale sunt străinofili, austro-maghiari : ei voiesc să aplice şi la noi regulele gramaticelor străine, poate chiar unele ce au asemănare cu limba nemţească (horribile dictu '.), dar învăţaţii şi patrioţii noştri nu voiesc aceasta. Ei voiesc constituţionalism şi libertate, precum în toate, aşa şi în limbă şi ortografie : omul este liber, prin urmare poate scrie şi vorbi cum îi place. Că aceasta este convingerea lor, dovedesc discursurile, circulările, notele, legile, pledoariile şi orice scrieri. Pentru a compune o operă, fie literară, fie ştiinţifică, metoda adoptată e foarte simplă şi recomendabilă. Mai întăi, autorul trebuie să nu gîndească nimic. Rezultatul acestui repaos spiritual îl învăleşte în multe vorbe şi-1 aşterne pe hîrtie cum dă Dumnezeu. Dacă nu ai cuvinte la îndemînă, iei altele, potrivite sau nepotrivite, din limbi străine, numai pompoase să fie. în aceste scrieri adaugi ceva la început, la mijloc şi la sfîrşit despre gloria trecută a patriei şi despre viitorul frumos ce dum-nialor pregătesc, împreună cu cîteva aluziuni la nenoro- I citul prezent, cînd alţii dispun de puterea statului, şi I opul genial e gata. Dar dacă în toată scrierea nu e nici W o singură idee, dacă limba nu e românească, dacă s-a m confundat singularul cu pluralul, femeninul cu masculi-W nul, s-au pus cuvinte fără înţeles ori cu înţeles contrar 3 — aceste sunt indiferente, tot eşti un om însemnat ! I Dar aceste oare să nu fie calomnii, insinuaţii perfide? 1 Să vedem. O privire scurtă asupra modului actual de a I vorbi şi scrie ne va convinge despre starea lucrurilor, f Deşi nu vom intra în amănunţimi, totuşi trebuie să pro- cedem în mod sistematic oa să avem cel puţin un tablou despre întreg : I. Miniştrii. Aceştia fac politică, iar nu gramatică, f prin urmare regulele acesteia le sunt indiferente, căci § ţinta lor e fericirea poporului. Cîteva exemple : f ' într-o circulară cătră toţi prefecţii, un ministru scrie aşa : (Monit., 30 iul. 67.) „Cît, despre patroane şi capsule am luat înţelegere cu d. ministru de răzbel ca să mă * pună în poziţiune de a vi le înainta îndată". La ce gîn-i dea ministrul, voind „a lua înţelegere pentru a fi pus în poziţiune de a înainta capsule" ? Desigur, trebile statului | îi ocupau toată inteligenţa. I în Monitorul din 18 iunie 1867 începe o circulară mi- I nisterială cu următoarele cuvinte : Republicăm circulara L d-lui..." — Se vede că ministrul era republican, f în această circulară, interesantă din multe puncte de •vedere, cetim între altele următorul pasaj : „Să căutăm, dar, domnule prefect, atît eu ca ministru, cît şi d-voastră, să nu impietăm, (?) asupra drepturilor autorităţilor comunale si judeţene, ci să ne mărginim acţiunea noastră (de nou* llrmter' notre action) în a-i iniţia la viaţa nouă comunală, a-i anima şi a-i obliga chiar". Unul care ar avea noţiuni elementare de gramatică ar fi zis : a mărgini acţiunea noastră sau a ne mărgini acţiunea, apoi a le iniţia (autorităţile), a le anima etc. Dar ministrul, pentru a da mai multă putere autorităţilor comunale, lena schimbat sexul şi le-a făcut bărbăteşti. Apoi, în faţă cu capsulele, gramatica era un lucru prea indiferent pentru români. II. Femeile. Pe aceste Balzac le împarte în două clase : femeile propriu-zise şi bi manele cu treizeci şi două de vertebre. Păstrînd clasificarea aceasta, vom constata 24S 249 cu femeile nu ştiu româneşte, însă.fiindcă trebuie să vorbească şi chiar le place aceasta foarte mult, apoi întrebuinţează de regulă în conversări limba ce se vorbeşte în ţara franceză, împestriţată cu cuvinte româneşti. Din contra, bimanele feminine întrebuinţează limba română împestriţată cu cuvinte luate de la poporul francez. Aşa, în vorbă cu cele dentăi se întîmplă să auzi fraze ca următoarele : „Les doultzchezze ne sont pas Uees" (duLceţile nu sunt legate). „II fera froid tant que le vent haltera d'en haiti" (cît va bate vîntul din sus). „Je me suiş fait mal au pled gauche en 'jouant Za valsa" (dansant). „A-t-il appris ă chanter de la bouche ?" (a cînta din gură). „A la promenade fallais tomber cît pe ce, cît pe ce, mais je me suiş tenue" (m-am ţinut). „Si je serais (sic) plus riche, je voyagerais necontenit". — „Est-ce que votre domestique est comme Ies horn-mesu (ca oamenii). — „Non, ma chere, il repond" (răspunde). „Derniere-ment je lui dis să grijască prin casă et lui commence ă crier chez moi" (începe a striga la mine). Adresîndu-se cătră copilă : „Pourquoi tu te tot fîţîi de colo în colo ? Dur en haut, dur en bas et ton travail bzzz Iar celelalte rostesc fraze ca aceste : — Ai voiajat (călătorit) în vara trecută ? — Cît ai dat coaferului ca să-ţi peigneze (peptene) cocul? — Trei galbeni, maşăr (dragă). — Era supeu (cină) la sărată (adunare) ? — Nu era sărat. — Bonjour, Catincuţă. — Bonjurică, Vasilaş. Nu vrei o bucăţică de brinză ? — Mersi, sunt rasaziată. (Mulţămesc, sunt sătulă). — Unde mergi, madamă Ioană ? — Ia, mă duc şi eu ca cel care zicea : la primblare cu cofa la apă. nu \ o1 ' 1 t'1 rac I 1 tiînteşti li bonmonri? (bon mots). II L,'tJ lai oui A upia acestora s-ar pute scrie volu-1 hegi Te nat oiogia juridică actuală cu drept cu-.o înspuim.)da p1 lomâni, căci ei nu o pot şi nici put; -o înţelege vreodată. Daca nu ar fi circonstanţe ,r di-: cm: ccleuiC'jt travaliului (împrejurări e din cu a îabilii lucrului), legislatorii noştri muna re * , .ă ca pedeapsă pentru lip- 1 i . dt nu .a Noluntaui în timpul, prea mărginit ,cc^ i»ar în afară da terminoio-r'care codice şi să vedem dacă legis-dee de gramatică. Din întîmplare în-Codleele civil. Acolo se zice : „şi de lie asemenea". în clasele primare se ectul e în plural şi verbul corespun- > toi în plural. Şcolarul acelor clase va : si de vor fi balcoane şi alic ase- a Codicrlni civil găsim rlispoziţiuni puri de casă s u nas;e). în ai t. 309 > no/, adopta decît pirsoano de v.r.xbe a, acea ta însemnează că nu pot aclop-cea e sunt totodată şi de un sex. şi de . Nu cred că acosta ;ă fi fost scopul a, aia. a Oue d v a "i 10 ; a arc ca : ■ ■: a a1 ' f> oii ui <~ u Ci !î"! bi"! ă roman ere: -o aclivil/ate ■1 ? Artinita- L C ' i t a . a \ p e i ii hotărî i a 1 , laieâ ? O ! ■.<■.itji romani au învăţat numai legile, l-au "ici un intere:; pentru dreptate, a i negei u : în cei mai tineri, eu di-■. escamotat pe c>ie,niul său cu 100 galbeni". „Domnilor juraţi ! Domnul miniştrii public zice..." „Partea adversă zice că otrava... dur eu. deşi nu am învăţat doftorici la Musu Ortolan ca dumnealui..." „Domnilor l Domnul reprezentant al ministrului (mi-nisteriului) public acuză pe Vasile Coşcodar că a furat cu escaladare. Dar ştiţi d-voaslră ce este o escaladare ? Escaladare, domnilor, este cînd se asasinează o cetate, dar nu cînd se anjambonează (enjambe) un gard..." „Se zice că Iftime a Paraschivei a făcut mai multe mortalităţi..." „Domnule preşedinte .' Rog să se cetească visum perpe-tuum (visum reper turn) midical (medical)." „Adversarul ar voi să amîie procesul la calendarul turcesc " (aux callendes grecques) etc, etc. V. Magistraţii. în privinţa cunoştinţelor gramaticale şi limbistice, aceştia ar putea intia în categoria advocaţilor. De aceea vei citi în sentenţele lor fraze ca aceste ; „Considerînd că bătaia cauzată pacientului a provocat vărsare de sînge..." sau „Considerînd că maltratarea cauzată a devenii din stare de beţie" etc. în hotărîrile Curţii de Casaţie, locuţiunea admisă „loveşte cu nulitate" se schimbă de multe oii în izbeşte cu nulitate. Imaginea-i îndrăzneaţă. Un articul neîndurător care izbeşte... tot cu aşa dreptate s-ar fi putut zice că împinge, înţapă, zugrumă, ciocneşte, străpunge, răpune, sfarmă, zdrobeşte, despică cu nulitate. Tabloul ar fi fost mai fantastic. VI. Artiştii dramatici şi traducătorii de drama şi co-raedi' f re;-?ceze■ VII. Jurnaliştii. Aceştia sunt cei mai învăţaţi din toţi românii. Ei înfăţoşează, îndreaptă şi formează opiniunea publică şi sunt bărbaţi vrednici din toate punctele de vedere. Să nu se creadă cumva că jurnalele reprezenta la noi clici de cîţiva oameni care ar avea de scop interese personale. Nu i Ele reprezintă adevărate partide politice care au rădăcina lor în opinia publică, partide de idei pe care le cred cele mai nimerite pentru guvernarea ţării şi pe care le susţin cu orice preţ. Cea mai bună probă contra celor care ar îndrăzni să presupuie contrariul sunt faptele acestor bărbaţi cînd vin la putere. Nici una din ideile expuse de dînşii prin jurnale nu rămîne neaplicată cu cea mai deplină bună-credinţă. Zadarnic calomnia se va încerca de a găsi la dînşii o umbră măcar de ambiţie personală, de interese sau de pasiune care ar fi vreodată mobilul scrieri lor sau faptelor lor. Niciodată! Patrie, naţionalitate, libertate, religiune, umanitate, ordine, legalitate, dreptate sunt unica lor ţintă, unica lor aspirare ; spre aceasta şi numai spre aceasta sunt întinse 252 toate coardele dezinteresatului şi nobilului lor suflet. Cînd scriu, ei scriu din convingere; de aceea artlcuiele lor au un parfum de bună-credinţă care te Incintă r-i te face să te entuziasmezi pentru aceşti bărbaţi măreţi. De aceea, cînd apar foile lor, cetăţenii şi le rup care de cure cu aviditate ca să cetească şi să înveţe, şi află o mulţumire nedescrisă sorbind din acest izvor pur şi limpede. Ah ! de ce tot poporul, pe oare jurnaliştii îl iubesc atîta, nu se compune numai din bărbaţi ca dînşii. Ce speclacul măreţ ar fi ! Un popor întreg de Bruţi ! Şi cît de extraordinar ! Nivelul intelectual e ia dînşii tot atît de ridicat ca şi cel moral. Fiecare din ei posedă toate cunoştinţele umane. Nu este ştiinţă pe care să.~u 0 cunoască pe deplin, fără chiar a o învăţa. Prin inspiraţie au adunat ei toată suma adevărurilor Ia care a ajuns omenirea în secuiul nostru şi chipul de a le aplica potrivit î Mai îţi vine să te revoltezi văzînd cu ce părtinire natura i-a deosebit de ceilalţi muritori. Alţii merg !a şcoală şi învaţă, ies din şcoală şi tot învaţă şi învaţă încă necontenit şi neobosit şi la urmă se conving că ştiu foarte puţin ; ei însă n-au fost nici la şcoală, nici învaţă, şi cu toate aceste le ştiu toate. O ! Eternă nedreptate a Suinii ! &i în <-e foi mu tănm >a a a loi c np<_ duios ca murmurul unei un", m mai ii eoi^it i „ei de li i dori ai tipograăei t o ha o mo d^ ţ te In i o o anţa Ic , aceştia schim-io* '->u -> î teu 1 I *u,-T<.\ " x *nCT id°c a no sminteşte ' pA de T i nc> ojiu itti ' p <, al n, pun subiectul 11 >1 si \ ei ir «tjT»«u d" nai mulţi cameou A e i 1 nu )ecu 1 „ aceste perie .ude '0">c , noi P i'-ont i o t'oi t pier. a prefer- f "^i i x 1 ti i i p o ta totd i na la în tain, fă- 1 < ier vi x dir o "ia lue^la ce-<-i permit cîteodată i o i t d > , o iineim raăviac (măoue-c o U' i e (' ta) pun " Mai scorncoc pui ne \ h ii foait" d ■> tilute, ca fur.era (f'ouu ta ) ci nu1'1, multe h ' ■•■■'.■i-'n aeeusra, lucratorii nu iau nicidecum samă ia ortografie. Ne s-a i-îtîmplat, cetind jurnalul nostru politic oul mai vechi, se vedem cuvîntul ţară sc-is îv> acueoşi 254 * columnă în cinci rînduri consecutive în şase diferite mo-1 duri : ţeară, terră, tiară, ţierră, terra, ţarră. Desigur că 1 numai lucrătorii sunt de vină că se întîmplă asemenea I neorinduieli, căci dacă singuri autorii-jurnalişti ar fi scris I aşa, ce s-ar presupune de oamenii care nu au aşa de 1 puţine cunoştinţe gramaticale, limbistice şi ortografice ? | în entuziasmul nostru, avem speranţă că toţi jurnaliştii I vor ajunge a fi miniştri odată ; ei bine, un secretar dc I stat care ar scrie aşa ar fi oare cu putinţă ? Ce s-ar zice • în Franţa cînd un ministru ar scrie cuvîntul pays, fără ' deosebire, în modul următor : peis, payie, pei, paiy, peit, pd.i ? VIII. Funcţionarii subalterni. Cîteva exemple : I Ur. grefier de tribunal încheind un proces-verbal | scrie : ; „Anul una mie opt sute... subscrisul mergînd să con- ft testeze (constateze) chestia, auzi deodată manifesttndu-se î o palmă pe obrazul domnului X". Un primar aplică mai multe paragrafe din legea verbală (rurală). Altul, întrunindu-se cu ceilalţi conţoleri comunali... (consilieri). § Un comisar de poliţie constată că metreza şi meirizo- § iul erau împreună (amoreza şi amorezul), f Un judecător de pace din judeţul C..., dînd în jude- cată pe'un primar, întemeiază aceasta pe mai multe con-siderante, însă cunoscînd bogăţia limbei noastre, el. urăşte uniformitatea şi de aceea scrie : „Considerînd că primarul comunei... Considerînd că numitul primar... Considerînd că menţionatul primar... Considerînd că susvorbitul primar... Considerînd că zisul primar... Considerînd că suspomenitul primar... Considerînd că relatatul primar... Considerînd că emisul primar..." Un subprefect cere de la un primar un raport. Acesta ■ îi răspunde în cîteva cuvinte. Subprefectul, nemulţămit, pretinde ca primarul să-i trimită toate argumentele sale. Drept răspuns, vine un dorobanţ cu o adresă în care stă 255 C-da 5682 coala 21 scris : „N-am putut să trimet pe ceilalţi argumenţi (dorobanţi) fiind la lucrul cîmpului, trimit dar pe acesta numai". Sfîrşind, cităm următorul proces-verbal, încheiat de un subcomisar de poliţie din oraşul Iaşi : „Noi... subcomisarul de poliţie, avînd în vedere rezoluţia Camirei şi femeia Marghioala lui Vasile Chetrarul recomendată nouă dimpreună cu o blană de hulpe care furînd în calitate de servă, spre a constata modul furării imisa fimeie fiind în calitate de servă la d. Gheorghiu de profisiune biănar, intrînd în dugheană şi furînd o blană în calitate de hulpe veche cam roasă fugind, vă-nîndu-se de sergentul din pont, prinzîndu-se în ograda bisericei Si. Neculad însă fără blană, imisa blană găsin-du-se zvîrlită la cîţiva paşi despre care apucîndu-se a întrebuinţat forţă majoră din care se cunoaşte că imisa este fură cu infracţiune smulgînd-o dintr-uri cui. Drept care încheindu-se acest proces-verbal se va supune Ca-mirii dimpreună cu imisa fimeie şi blană sub pază sigură spre a nu scăpa prin forţă sau viclenie." Aceste sunt cunoştinţele limbistice şi gramaticale în toate clasele culte ale României, de la ministru şi păn' la primarul sătesc. Din aceste cunoştinţe gramaticale se poate uşor judeca gradul celorlalte cunoştinţe te care am ajuns. In faţă cu aceste efecte ale civilizaţiei şi ale progresului, cale pe oare mergem cu paşi răpezi, susţinuţi încă de cel mai aspru simţimînt de moralitate, cine ar cuteza să se îndoiască că generaţia noastră e chemată de a înălţa gloria naţională şi de a ridica stindardul civilizaţiei în Orient ? Nime ! Eu singur, retrograd în suflet, suspin ca şatrarul Napoilă al lui Alecsandri şi mă întreb înspăimîntat : „Unde mergem, unde mergem ?". TACHI ZÎMBILA, OM POLITIC Dans leur caprice vairt tristement affermis, Toujours du nouveau maître ils sont les ennemis. Voltaire Un nou ministeri se formase şi Adunarea deputaţilor fusese dizolvată. Tachi Zîmbilă, de profesiune advocat şi jurnalist, care ca deputat în Adunare lucrase din toate puterile la căderea cabinetului precedent, cu speranţă de a intra şi el în combinarea nouă, era furios că la formarea ministeriului nime nu se gîndise la dînsul şi că pentru a cincea oară de cînd dădea ajutorul său statornic la răsturnarea fiecărui guvern, el rămăsese la o parte. Trei zile fusese atît de supărat, încît figura lui, altfel veselă, avea un aer serios neobicinuit. A patra zi însă el reîncepu a zîmbi. A cincea ieşi la primblare în trăsură cu soţia sa Zinca, iar a şasea se duse des-dimineaţă la Mi-nisteriul de Interne, dorind a avea cu ministrul o convorbire intimă. Cînd acesta veni, Tachi îl întîmpină zîmbind şi strînse cu căldură mîna ce-i întindea ministrul. — N-am ştiut, îi zise acesta cu politeţă, că mă aşteptaţi, căci m-aş fi grăbit să vin mai devreme. — Nu face nimica, domnule ministru. Am dorit... dacă aveţi cîteva momente libere... însă numai două, căci ştiu cît sunteţi de ocupat... mai vîrtos avînd a se face alegerile... v-^aş ruga să-mi permiteţi... voiesc să vă dau o mică esplicare... —Vă rog, sunt la ordinul d-voastre. Pentru d-voas-tre, domnule Zîmbilă^ am totdeauna timp destul. — Sunteţi prea amabil, domnule ministru. Apoi după o mică pauză urmă, tuşind din cînd în cînd, pentru a se pregăti la cele ce avea a zice : d-voastre... hm, hm... cu- 257 noaşteţi ce ajutor sincer şi constant... hm... hm... v-am dat în Adunarea trecută... hm... — Nu fumaţi ? — Vă mulţumesc, domnule ministru, înainte de dejun, nu — pentru a răsturna... hm... guvernul trecut care era pe cale de a ne duce ţara la peire. împreună cu d-voastre, de a cărui patriotism toţi cetăţenii... hm... binecuge-tători sunt convinşi şi asupra capacităţii căruia ţara de mult îşi are părerea formată, am lucrat... hm... cu sinceritate la restabilirea unei stări de lucruri bune şi sănătoase. Cunoaşteţi asemenea, domnule ministru, că eu niciodată n-am fost ambiţios ori interesat. De cînd fac politică — şi vă încredinţez că-mi pare rău... hm... de a fi intrat pe această cale spinoasă şi nemulţumitoare — unica mea dorinţă a fost să văd patria noastră mergând pe calea binelui, a progresului şi... hm... a libertăţii. — Cine nu ştie ? îl întrerupse ministrul cu mină serioasă şi fără ca cea mai mică mişcare a figurei sale să lese a presupune că ar pute ave asupra acestui punct o părere contrară sau o îndoială. —■ Acuma, urmă Zîmbilă, de vreme ce în curîncl au a se face alegeri nouă, cred de datoria mea de a vă da oareeari lămuriri asupra unora din foştii noştri colegi care în aparenţă erau amici politici, însă pe din dos... — îi cunosc, răspunse ministrul, e de prisos să vă mai daţi osteneala. — Aş dori să faceţi bine distincţiunea între cei în a-devăr sinceri şi cei care au numai aparenţa... — E de prisos ; d-voastre, domnule Zîmbilă, ştiu că sunteţi dintre cei sinceri şi sperez că ne veţi da sprijinul d-voastre în preţuita foaie ce redactaţi, foaie care cu drept cuvînt se bucură de un renume atît de bun şi de o răspândire atît de întinsă. — Neapărat, neapărat. însă pentru ca acest sprijin să fie şi mai eficace, ar trebui... hm... să m-aleg iarăşi deputat ; înţelegeţi că atunci autoritatea jurnalului meu ar fi mai mare. Puteţi fi încredinţat că vă voi susţine în Adunare în modul cel mai legal. Pentru aceasta, fiindcă a venit vorba... hm... hm... voiam să vă rog — în însuşi interesul guvernului, căci vă asigur că pentru mine deputăţia este numai o sarcină neplăcută şi chiar costisitoare — 858 f să-mi daţi o mică mînă de ajutor în alegeri. Văzînd că (i aici ministrul încreţea sprîncenele : O ! adaose el, n-aş voi | niciodată să fiu ales prin influenţă guvernamentală, însă... hm... o vorbă bună cătră prefect şi cătră doi-trei din cei mai întăi proprietari ai judeţului este un lucru foarte inocent, în judeţul unde m-aleg, sunt cîţiva proprietari mari I care îmi sunt duşmani personali... I — S-a luat în consiliu hotărîrea ca guvernul să fie cu ! totul pasiv în alegeri, şi ţara să aleagă în deplină libertate pe reprezentanţii săi. — Prea bine, neapărat... şi eu sunt totdeauna pentru libertate, însă... hm... hm... pe sub mînă un sfat... ş-apoi nu ca ministru, ferească Dumnezeu ! ci ca amic... m-aţi îndatori... v-aş ruga prea mult... şi puteţi avea încredere în sprijinul meu cel mai sincer. După o scurtă gîndire ministrul răspunse : — Prea bine, chiar .astăzi voi scrie. — O scrisoare, întâmpină Zîmbilă, merge mult timp şi e bine ca din vreme să se ştie... Trimiteţi o depeşă. Scrieţi-o acum — iată, o duc chiar eu la telegraf... hm... nu pentru alta, dar fiindcă trec tocmai pe acolo ca să 4 merg acasă. Două rînduri... spre aducere aminte. Ministrul scrise o depeşă şi i-o dădu în mînă. După ce 1 Zîmbilă ieşi cu figura veselă şi făcînd multe complimcn-f te, ministrul sună şi zise unui aprod care intrase : — Du îndată această circulară la telegraf şi o dă în chiar minele d-lui director --- confidenţial. Această a doua depeşă avea cuprinsul următor : „D-lui prefect de... Tuturor depeşelor şi scrisorilor privitoare la deputaţii de ales în viitoarea Cameră nu daţi nici o crezare pană nu va veni un al doilea ordin al meu. înştiinţaţi-mă care din amicii noştri au şansă de a fi aleşi în judeţul d-voastre şi care membri ai opoziţiunii sunt mai periculoşi, pentru a ne înţelege asupra combinaţiunii definitive." în vreme ce aprodul intra pe din dos în camera directorului, ducînd depeşa confidenţială, Zîmbilă ieşea de Ia telegraf pe altă uşă cu figura mulţămită, ţiind recepisa depeşei în mînă. Tachi Zîmbilă era mic de stat, îşi rădea mustăţele, avea favorite negre şi ascuţite, părul scurt şi creţ. Ochii 259 săi mici şi de o coloare nehotărîtă erau acufundaţi în cap, încît abia se vedeau, şi fruntea îi era îngustă şi cam zbîr-cită. Gestul său favorit era de a-şi îndrepta şi dezmerda cu trei degete favoritul drept, mai încet cînd era mulţămit, mai răpede, cîteodată smulgîndu-şi chiar cîţiva peri, cînd avea vreun necaz. Fie iarnă, fie vară, Zîmbilă se lega totdeauna la gît cu o cravată albă şi se îmbrăca cu haină neagră aşa de lungă-, încît îi ajungea pană la genunchi. Tot timpul pană ce ajunse acasă, Zîmbilă îşi dizmerdase încet favoritul cu mulţămire. Zinca Zîmbilă aştepta pe soţul ei cu dejunul. — Unde ai mai zăbovit atîta, îi strigă ea, nu mi-ai zis să fie dejunul gata mai devreme fiindcă ai treabă la tribunal ? Mi-ar păre bine să perzi procesele tale în nefiinţă. — Lasă, lasă, Zincuţo, nu te supăra. Voi fi la vreme la tribunal şi chiar dacă m-or judeca în nefiinţă, nu face nimica, e treaba unui client cu anul şi nu strică să se prelungească procesele. Am fost... mă rugase ministrul să-1 înştiinţez cînd mă poate găsi acasă pentru a se sfătui cu mine asupra alegerilor, fiindcă au nevoie de ajutorul meu, ş-aşa, din politeţă, am trecut eu pe la minis-teri. Au nevoie de mine ! — Nu ştiu ce nevoie au de tine, dar văd că ministru nu te mai fac. Cinci guverne au fost răsturnate şi ai tot rămas la o parte şi eu tot nu m-am făcut ministroaică. — Va veni vremea, răspunse Tachi trăgîndu-şi favoritul, poate mai curînd decît gîndeşti. Nae Ciocăluş n-a fost pe la mine ? — Nu. — Caută de fii amabilă cu dînsul, Zinco. El are influenţă în judeţul unde m-aleg şi în rindul trecut mi-a dat mult ajutor. Apoi, deşi totdeauna iese deputat, el nu face politică-, ci votează după simpatii personale. Asemenea oameni sunt preţioşi şi amicia lor trebuie cultivată. I-am zis să considere casa mea ca pe a sa şi să vină la dejjun şi la masă la mine cînd va voi. — Vrea să zică dispui cum îţi place, fără a mă consulta şi pe mine ? Dar dacă mie mi-ar fi cumva antipatic şi nesuferit ? I — N-are pentru ce să fie, e un băiat plăcut şi simplu | care vine în capitală ca să petreacă. Cine ştie dacă şi aju-î torul iui nu va contribui... şi cînd vei fi soţia d-lui mi- Inistru de Finanţe care va aplica cu succes planul său m pentru îndreptarea finanţelor ţării... | — Aş vrea să cunosc şi eu acest faimos plan de care -| vorbeşti şi pe care nu-1 dai niciodată la lumină. I — Va veni vremea, va veni vremea să discoper fruc- tul cugetărilor mele. Atunci ţara va vede şi se va minuna : am să arăt... Cum se întrerupsese aici ca să-şi tragă favoritul, se sună afară clopoţelul şi d-nul Nae Ciocăluş intră. Acesta, între treizeci şi patruzeci de ani, ;. sprincenat, musteţos, bărbos, bine făcut de stat şi cu ochi albaştri închişi, sărută cu politeţă mîna d-nei Zîmbilă şi strînse pe acea a amicului său. Servindu-se în acel moment şi dejunul, Ciocăluş dădu .braţul doamnei de gazdă şi Zîmbilă îi urmă. După ce mica societate se aşăzase la - masă, Ciocăluş deschise convorbirea în medul următor : — Aşadar, iată-ne iarăşi în ajunul alegerilor ! Iar lupte electorale şi fierbere în toată ţara ! Iar avem să auzim că acum e acum, că de la aceste alegeri atîrnă totul, că .J acest vot al alegătorilor va avea de consecinţă fericirea 3 sau nefericirea definitivă a ţării, precum auzim de atîţia v ani necontenit, ş-apoi iar o să fie dizolvare. Eu, drept să-ţi spun, fac mult haz de aceste lupte fără sfîrşit şi fără efect. ' «f i — Ţie îţi vine uşor de vorbit, răspunse Tachi. în colegiul unde te alegi, ai ca alegători doi fraţi, doi cumnaţi, un văr, un unchi şi, afară •de doi-trei alţii, ceilalţi îţi sunt datori cu bani, şi prin urmare votul lor îţi e asigurat si ieşi totdeauna în unanimitate, dar eu, care în rîndul trecut am ieşit prin tragere la sorţi, din cauză că Sulimănescu avea tot atîtea voturi ca şi mine, şi mai an cu majoritate de un singur vot, sunt în tot dreptul de a fi îngrijit. — Insă tu ai amici devotaţi care te susţin cu credinţă. — Dacă ar fi toţi ca amicul meu Ciocăluş, ar fi bine de mine, răspunse Tachi, lovind pe amicul său pe umăr cu familiaritate. 260 261 — Se vor găsi ei mai mulţi, răspunse Nae cu o zîm-bire care însemna mult. Insă pentru a fi mai sigur încă, trebuie să lucrezi în persoană. E neapărat să mergi ia faţa locului să vorbeşti, să stărui., să dregi, să faci, sâ cheltuieşti. O vorbă bună cătră prefect din partea ministrului nu strică nicicum ; dacă te-ai pune bine cu guvernul... — în această privinţă sunt asigurat, zise Tachi zîmbind, miniştrii se tem de mine şi se primbla în jurul meu ca pisica în jurul mîncării. Jurnalul meu le'poate da mare ajutor, precum le poate face mult rău. Tu, Ciocăluş, ai trebui să-mi pregăteşti tărâmul. Ai multă influenţă a-supra câtorva proprietari, de la votul cărora atârnă totul. — Chiar am să plec. Oarecare interese mă cheamă la moşie. Cînd mă voi întoarce eu, trebuie să porneşti tu şi nu uita că e bine s-o apuci din vreme. Dar să vedem, odată ales, cum gîndeşti că trebuie să fie purtarea noastră faţă cu ministeriul ? La cuvintele : purtarea noastră, Tachi Zambilă atinse pe sub masă cu vîrful piciorului său piciorul soţiei sale, arătîndu-i prin aceasta cît de mult îl ţine prins pe bietul Nae Ciocăluş. După două secunde răspunse : — Hm... ar trebui... să vedem întăi actele sale... dacă vor lăsa alegerile libere, căci libertatea alegerilor este principiul suprem de la care nu se poate depărta nime fără a se zdrobi pe sine însuşi... ş-apoi nu se ştie încă cum se vor forma grupele în noua Adunare... poate că primenindu-se în parte... — Adică ieşind unii din ei şi intrînd alţii în loc, explică Ciocăluş. — Vezi... hm... finanţele ţării se, încurcă din ce în ce mai mult. Ar trebui să vie cineva cu o idee nouă, cu un plan original... actualul ministru de Finanţe, nu zic, poate să fie onest, deşi... dar, drept să spun, pare a fi un om cam simplu. — Tu ai gîndit mult asupra acestei materii, mi se pare că mi-ai vorbit într-o zi de un plan de reorganizare. Sunt curios să-1 aflu şi eu. — Va veni vremea, răspunse Tachi, trebuie luate lucrurile cu totul altfel. Cînd voi pune în lucrare proiectul meu la care am cugetat atît de mult... dar mă iartă, tre- buie să mă duc la tribunal, mă tem să nu ajung prea tîrziu, am un proces... Zicând aceste cuvinte, Zîmbilă îşi luă cărţile şi hârtiile şi, lăsînd pe Ciocăluş în societatea soţiei sale, se porni, nevoind nici într-un chip a intra în explicări mai întinse asupra proiectului său de îndreptarea finanţelor. Ieşind, el aruncă o privire Zincăi, care însemna că trebuie să' fie cit se poate de amabilă cu preţiosul său amic Nae Ciocăluş. Mai multe săptămâni trecură. Nae Ciocăluş, întorcîn-du-se, îndemnă pe Zîmbilă să plece de-ndată, pentru a nu cădea în lupta electorală, căci vechiul său duşman politic Sulimănescu îşi pusese iarăşi candidatura şi era mai periculos decît oricând. în ajunul plecării sale, Tachi se afla în cabinetul său de lucru, avînd mai multe trebi de regulat pentru timpul absenţei. După ce puse la cale procesele, încredinţîndu-le unui tînăr advocat ce lucra pe lîngă dânsul, pe care îl prezentă mai multor clienţi ce venise să-1 viziteze, toţi aceştia ieşiră şi mai rămaseră în casă doi juni, unul îmbrăcat cît' se poate de elegant, bine pieptenat, pomăduit şi curăţel ca scos din cutie, altul cu părul zburlit, tualeta puţin îngrijită şi figura întreprinzătoare. Aceştia erau amîndoi colaboratori la jurnalul lui Tachi care, apărînd de trei ori pe săptămână, se numea : Mîndria naţională, organ politic, literar, ştiinţific, comercial şi industrial. — Să nu ne laşi în îndoială, domnule director, zise cel elegant. Trebuie, înainte de a te porni, să spui pozitiv care este poziţiunea noastră faţă cu ministerul : să-1 lăudăm, să-1 mustram cîte ceva pentru oarecare acte, ori... — Ori, întrerupse cel zburlit lovind cu pumnul în masă, să stigmatizăm cu desăvârşire toate actele acestui guvern venit pe uşa cea mică şi fără concursul naţiunii ? — Hm... şopti Tachi dezmerdîndu-şi favoritul... Deocamdată socot că e mai nimerit să-i cam lăudăm... pană la alegeri, pană ce voi fi deputat... însă cu prudenţă. Va-silică, urmă el adresîndu-se cătră cel elegant, d-ta ştii să lauzi şi să nu lauzi totodată. întrebuinţează cuvinte combinate astfel, încît mai tîrziu să le putem interpreta în sens contrar. 262 263 — De exemplu, cam aşa, îl întrerupse Vasilică : Mi-uisteriul, pe cît auzim, voieşte să se abţie de la orice amestec în alegeri. Nu putem decît să aprobăm aceste acte, sau mai bine în mod general, acte de această natură. Acei fcari se îndoiesc că actualul ministeri .va îndeplini acest angajament uită cu totul patriotismul şi mîn-dr/a_ naţională ce caracterizează pe români, care de la glorioşii lor străbuni au moştenit <şi virtutea şi sfinţenia cuvtntului. Mai tîrziu am pute zice referindu-ne la acest articul : Cu drept cuvînt ne-am cam îndoit de la început (vezi foaia noastră, no... din...) că actualul ministeri va ■avea virtutea ce caracterizează pe români, sfinţenia cu-vintului moştenită de la glorioşi străbuni; acum se vede clar că ei nu sunt decît... — Decît, întrerupse aici cel zburlit, primblîndu-şi mîna prin păr şi privind furios în jurul lui, nişte tirani care calcă în picioare drepturile cele med sacre ale naţiunii, drepturi neprescriptibile, nemodificabile, asigurate prin pactul nostru fundamental, răscumpărat cu sîngele poporului asuprit. — Prea bine, Lupuşor, îl curmă Tachi, dar aceasta mai tîrziu, deocamdată numai articule în sensul lui Vasilică. în privinţa corespondenţelor străine, tot Petrachi, de care îmi pare rău că n-a venit astăzi, să urmeze a compune pe cele din Constantinopoli, Paris şi Viena, însă nu prea des, pentru ca publicul să nu aibă prepus că ele sunt fabricate pe loc. Sub rubrica „Voci din provinţii" vă voi trimite eu cîteva scrisori, puind data din diferite oraşe, după cum voi afla ceva interesant pe drum. Lupuşor, să urmezi cu ştirile locale şi cu foiletonul. — S-a sfîrşit romanul ce ziceam tradus din ingli-zeşte. — Se poate lua, întîmpină Vasilică, unul francez mai vechi. Vom arăta că-i tradus din spanioleşte, fiindcă face mai mult efect. — Minunat, Vasilică, răspunse Zîmbilă. Cît despre rubrica exterioară, afară de corespondenţele noastre, ia totul ca mai nainte din Journal des clebats; însă extractele ce face jurnalul francez din alte foi arată-le ca fa- ls cute de noi, d. ex. : „Cetim în Times sau Allgemeine \ Zeitung sau Perseveranza..." I — Deşi nu le-am văzut niciodată, întîmpină Lupuşor | trecînd mîna prin păr şi privind triumfător în jurul său. I — Nu face nimic, Lupuşor, răspunse Tachi. Nu uitaţi f cîteodată şi articule serioase de fond. De exemplu : Ina-| movibilitatea magistraţilor, aceasta ca advocat trebuie •\ s-o susţin totdeauna, ca să fiu bine privit de judecători, ori Studii economice, ori Disciplina în armată, ori Studii asupra instrucţiei publice, puterea cea mai mare a unei naţiuni, ori Discentralizarea, ori Studii financiare etc. Iată cheia bibliotecei mele, alege un capitol din vreun autor şi fă-i o parafrază, adică spune tot aceea cu alte cuvinte. Adaugă cîteodată note ca aceasta : „De părerea noastră e şi cutare scriitor însemnat pe autoritatea căruia ne-am pute baza, dacă argumentarea noastră atit de logică ar mai pute da loc la vreo îndoială" etc. De va mai rămîne pe ici, pe cole loc liber, umpleţi-1 cu ştiri diverse : Spuneţi că este holera în Turkestan, care omoară atîţia pe zi, şi fixaţi chiar cifra ; vorbiţi de cei doi fraţi de Siam uniţi ia umăr împreună, spuneţi că au fost despărţiţi făcîndu-ii-se operaţia şi apoi în numărul următor dez-i minţiţi ştirea, arătînd că a fost o eroare răspîndită de ; un jurnal din New York ; vorbiţi despre oasele unui ani-* mal uriaş descoperit undeva, apoi ceva interesant din Madagascar, Patagonia, Kamciatka, Niagara, Himalaya şi alte nume oe sună ciudat. — Lasă, că pentru aceste am inspiraţii destule, răspunse Lupuşor tot cu figura triumfătoare, în vreme ce Vasilică asculta cu luare-aminte şi modestie, ţiind ochii plecaţi în jos. — Dar cu celelalte jurnale ? întrebă încet Vasilică. — Ţineţi-vă în marginile vechei polemice pană la instrucţiuni nouă, răspunse Tachi şi sfârşind astfel lămuririle ce cereau colaboratorii săi, le zise ziua-btmă. Ieşind aceştia, el intră în salon la soţia lui. Zinca şedea pe canapea posomorită, făcîndu-se a nu-1 băga în seamă. Tachi, simţind că se pregăteşte o furtună, se tot primbla prin casă trăgîndu-şi favoritul. După mai mult timp, 264 265 Zinca îl întrebă, în sfîrşit, fără a ridica ochii spre dînsul : — Iar ai să te duci pe mai mult de o lună ca şi în rândul trecut ? — Bine nu ştiu, drăguţă, răspunse el blînd, dar socot că păn-aproape de vremea alegerilor. — Şi numai cu cîţi bani mi-ai dat vrei să mă laşi şi socoteşti că-mi vor ajunge ? — Vezi că şi eu sunt acum cam. strimtorat; trebuie să iau toţi banii cu mine, alegerile costă mult. însă cînd m-oi face ministru, ţi-oi da îndoit de mult pe lună. Aceasta se va întâmpla în curînd, căci finanţele ţării numai fiul tată-mio le poate îndrepta. Fii şi tu ceva mai econoamă ! — Mai econoamă 1 strigă Zinca deodată eu pornire, mai econoamă ! Dar de cînd sunt risipitoare, şi din banii cui să economisesc ? Vrei să mă mîngîi cu mmktroaica şi te faci a nu ştii că zestrea mea te-a pus pe picioare ? Uiţi că de nu mă luai pe mine trăiai ca înainte, din. advocatura ! Cine te-a făcut să. ai moşii de veci, şi vii, şi case ? Cine ţi-a dat o poziţie şi te-a făcut să ai vreme pentru politică, să ţi se suie muştarul ambiţiei la nas, ba încă să te crezi reformator de finanţe ? Ha ? Răspunde ! Tachi văzu căi treaba-i serioasă şi zise cu glas blînd : — Nu te supăra, Zincuţă, că-ţi mai dau, iaca... — Cît ? răspunse ea şi ridică ochii spre dînsul cu răceală. —■ Iaca, o jumătate de fişic. — Ce vorbă ! ? strigă ea. Unul şi jumătate să-mi dai, şi nici un ban mai puţin. — Iaca, îţi aduc, numai nu te supăra. După ce Tachi aduse banii, Zinca se potoli şi ei începură a vorbi despre altele. Cu cît se prelungea convorbirea, cu atît se arăta mai bună şi mai iubitoare, şi la urmă, plină de grijă, îl opri, alintîndu-se, de a se uita prea mult la femeia vreunui alegător. Dulcile lor convorbiri conjugale ţinură până noaptea tîrzâu. A doua zi la şase dimineaţa Zîmbilă plecă. Deşi calea pană la judeţul unde îşi pusese candidatura era numai de două zile, el lungi drumul oprindu-se 266 în fiecare oraş sau orăşel, vizitînd persoanele cele mai influente, arătînd la fiecare că împărtăşeşte în totul ideile sale politice, aruncînd pe ici-pe colo cîte o vorbă despre o oarecare persoană care singură ar putea îndrepta finanţele ţării după un plan nou şi lăsîndu-le la plecare cîte o listă de abonament pentru jurnalul Mînclria naţională. Sosind în capitala judeţului său, cea întăi vizită o făcu prefectului, zicînd că-i aduce multe complimente din partea ministrului de Interne, şi oferind prefectoriţei un mic prezent ca din partea soţiei sale, Zinca, care ar fi fost cu dînsa în pension, deşi soţia prefectului nu-şi mai aducea aminte de aceasta. Impunîndu-se în cîteva zile în intimitatea capului administraţiei locale, el nu-1 mai părăsea, şi mai cu deosebire îi plăcea a ieşi cu dînsul ia primblare şi a-i da braţul în locuri publice unde era multă lume adunată. Asemenea, făcu vizita sa prezidentului tribunalului, primarului, poliţaiului, căpitanului ce avea comanda de dorobanţi, protopopei, directorului şcoalei primare şi celor mai întăi proprietari şi alegători. Astăzi, da un dejun, întrecînd în aceasta pe adversarul său, d. Sulimănescu, care era proprietar acolo şi nu se prea întindea in cheltuieli ; altă dată, făcea să cînte muzica în public pe socoteala sa ; ici promitea la ureche un post, colo că va face să reguleze o pensiune sau că va sprijini un proces la Curtea Supremă din capitală. Apoi răspîndi o profesiune de credinţă în care promitea că se va ocupa în special de interesele judeţului, de drumuri şi de poduri, de şosele nouă, de şcoli, de spitale şi că va stărui ca să fie casieria totdeauna plină cu bani. în privinţa politicei mari, el declară că este pentru libertate şi egalitate, pentru independenţa, mărirea şi gloria naţiunii. Cînd putea, ţinea cuvinte, adunînd alegători, şi se obosea în toate chipurile, de dimineaţă pană seara, în vreme ce Mlndria naţională ploua gratis la toate persoanele influente. Ziua decisivă sosind, lupta fu grozavă. Bietul Tachi stătu tot timpul la uşa localului unde se făcea alegerea, căci lui, ca unul ce nu era alegător în localitate, nu-i era iertat să intre înlăuntru, în vreme ce Sulimănescu ieşea şi intra necontenit, abia aruncînd asupra lui Tachi vreo privire. Momentul deschiderii urnei sosi, în sfîrşit. Tachi aştepta rezultatul gal- 267 beri la faţă şi abia puţind a se ţine pe picioare. Pană la sfîrşit, Sulimănescu îl întrecea cu trei voturi. Zîmbilă tremura din cap păn-în picioare şi-şi rupea toţi perii din favoritul drept, pe cînd lui Sulimănescu îi străluceau ochii. Insă, o, minune ! Cele patru voturi ce se aflau încă în urnă erau toate pentru Zîmbilă şi astfel fu proclamat deputat cu majoritatea iarăşi de un singur vot. Deodată figura sa redeveni senină, puterile îi reveniră şi, în urările generale ale alegătorilor lui şi chiar a multor celor ce votase pentru Sulimănescu, el fu întovărăşit acasă, fiind cortejul precedat de o tarafă de lăutari care cînta un cîntec de jale. După ce mulţămi tuturora prin un cuvînt, el trimise două depeşe. Una Zincăi, în care zicea : „Suntem aleşi, pornesc pe loc, vin zi şi noapte, sărută copilul. Aici entuziasm mare !" A doua telegramă era adresată lui Vasilică Fuior, principalul său colaborator, ou următoarea cuprindere : „Adevărul şi libertatea au învins, sunt ales cu majoritate enormă, deşi guvernul ostil, adversarii demoralizaţi. Ţine Mîndria rece. Lung articol de fond : Simţul just al jjopulaţiunii neindus eroarei". „Ţine Mîndria rece" însemna că de-acum foaia Mîndria naţională trebuia să înceteze de a mai lăuda guvernul şi că avea a se îndepărta încet-încet de politica de păn-acuma. Acasă la dînsul găsi pe Zinca, ce-1 aştepta împreuna cu Nae Ciocăluş. Acesta, ales deputat în colegiul său obicinuit, venise înaintea lui Tachi în capitală şi acum îl. felicită din inimă pentru succesul ce avusese. Alegerile nu ieşise tocmai după dorinţa guvernului şi în scurt timp ministeriul întîmpină greutăţi. Aceste devenind mai mari din săptămînă în săptămînă, la urmă situaţiunea se întinse aşa, încît o criză părea inevitabilă. Tachi Zîmbilă, deşi cînd trecea pe lîngă banca ministerială surîdea cu amabilitate şi în convorbirile sale particulare încredinţa pe fiecare ministru că îi este bun amic, pe din dos intriga contra lor pe cît îi iertau puterile. El urmă cu luare-aminte formarea deosebitelor grupuri şi. nefăcînd parte din nici unul, se arăta în întrunirile particulare ale tuturora, voind a păre peste tot locul ca aliat politic, vorbind totdeauna de el şi de ai săi (deşi pe aceşti ai săi nu-i cunoaşte nime) şi de necesitatea îndreptării finanţelor după un plan nou. Nici Nae Ciocăluş nu era din vreo partidă, însă, cele mai multe ori, el venea la Adunare numai dimineaţa, pentru a fi prezent la apelul nominal şi a nurşi perde diurna, apoi, fără interes pentru cele ce se petreceau în Cameră,pe faţă şi în ascuns, se ducea şi nu se mai arăta. Seara, mergea în vreo casă particulară sau în vreun club unde se jucau cărţile, dar în ce loc îşi petrecea ziua era un mister. în acest interval, deşi Mîndria naţională se declarase în opoziţie cu guvernul, Zîmbilă nu luă încă parte la discursurile violente din Adunare, care întreţineau ferberea, ci se rezervase pentru momentul suprem. în adevăr, în ziua cînd era să se dea un vot care avea să hotărască încrederea sau neîncrederea, Zîmbilă se urcă la tribună şi, contra aşteptărilor tuturora, începu a combate ministeriul cu o violenţă cum nu o făcuse adversarii cei mai declaraţi. în cuvîntul său, Zîmbilă acuză ministeriul de nepricepere şi rea-credinţă, de călcarea legilor, de favoritism : justiţia, administraţia, armata, şcoala, biserica, relaţiile cu puterile străine, toate erau în cea mai deplorabilă stare, cum nu mai fusese sub nici un alt guvern, însă mai cu seamă finanţele erau cu totul ruinate şi „dacă bunul geniu al ţării n-ar aduce acum pe un om de finanţe cu idei originale pentru îndreptarea răului, ţara ar merge spre o sigură peire. Acel om trebuie să se găsească, se va găsi !" După aceasta, se întoarse a măguli toate grupurile Adunării, arătînd cum ele, fără es-cepţiune, sunt inspirate de adevărat patriotism ; aduse omagiele sale Senatului, acestui corp matur şi chibzuit, şi laudele cele mai înalte tronului — de care acum mai mult decît oricînd avea interes a fi binevăzut. Şedinţa Adunării se prelungi pană tîrziu, cînd votul se dădu în disfavoarea ministeriului, care se şi retrase. Unul din şefii opoziţiei fiind chemat a forma noul cabinet sub preşedinta sa, urmă o săptămînă de îndoială, în care se răspîndeau vuietele cele mai contrazicătoare, în momentul în care Tachi Zîmbilă aflase despre persoa- 268 269 na ce era să conducă guvernul nou, el cel întăi se duse să-i facă vizită. El căută să convingă pe noul prezident al consiliului că finanţele ţării trebuie reorganizate după un plan nou, că numai unul în ţară ar avea un proiect, ce l-ar fi ţinut secret pană atunci, şi, silit de a da pe faţă cine este acela, la sfîrşit declară că acel bărbat este el. Noul ministru îi dădu speranţă şi Zîmbilă se retrase. Cu toate acestea, după trecere de mai multe zile, deodată ministeriul se prezentă format gata în Adunare şi Zîmbilă nu făcea parte din el. Văzîndu-se din nou amăgit, acum, cînd era în sfîrşit să puie mîna pe visul său, Tachi se lăsă desperării, se aruncă în trăsură şi se duse într-o pădurice singuratică, afară de oraş, unde petrecu pană noaptea, primblîndu-se furios şi gesticulînd singur. Cînd se întoarse acasă, el găsi pe biuroul său de lucru o scrisoare care avea următoarea cuprindere : „Dragul meu ! Dacă ai fi avut mintea şi la altele afară de politica dumitale, ni fi băgat 'samă că viaţa cu d-ta îmi este da mult nesuferită. Te rog să nu mă mai consideri soţia d-tale de astăzi înainte. îţi las copilul spre creştere. La această cheltuială voi contribui şi eu, dacă nu ai destul amor propriu isă-l creşti cu ale d-tale mijloace. în curînd te voi înştiinţa unde locuiesc; pîn-atunci nu căuta să afli nimica. Zinca Gemăndăneanu" Cine ar putea descrie starea sufletească a iui Zîmbilă după cetirea scrisorii ? El îşi puse amîndouă minele în cap şi stătu aşa multă vreme ; apoi începu a se primbla prin casă, smulgîndu-şi mulţime de firi de păr din favoritul drept. „Dispărţenie şi, prin urmare, restituirea zestrei", cea întăi idee care-i trecu prin cap îi frămînta creierii grozav. în sfîrşit sună aşa de tare, încît deodată apărură şi vătaful şi ambii feciori din casă. Supuşi unui strict interogatoriu, ei mărturisiră că d. Nae Ciocăluş venea în toate zilele în vizită la cucoana Zinca în timpul şedinţelor Adunării şi că în acea zi Ciocăluş fusese aici pană cu o oră înaintea plecării cucoanei. Nu mai rămî-nea îndoială despre locul unde se afla Zinca. 270 După trei zile, în care Zîmbilă combinase tot felul de proiecte, el trimise ca parlamentar la soţia sa pe Vasi- î lică Fuior, colaboratorul Mîndriei naţionale, ca să cer- * ceteze cum s-ar putea aduce trebile la o împăcăciune. | Vasilică era tăcut şi modest, el urmă exemplul lui Ciocăluş şi pîndea momentul, cînd acesta nu era acasă pentru a vorbi cu Zinca. La început, propunerile fură respinse cu indignare, dar Vasilică era răbdător, ştia să se plece, să cedeze la timp, să ameninţe cu procese, în tonul cel mai blînd, şi să revie cu politeţă chiar cînd era dat afară. Aşa trecură patru luni de zile, în care Zîmbilă, căruia de mult îi revenise veselia, frecventase regulat Adunarea şi căuta să sape pe din dos noul minister. Pentru aceasta, el făcu propuneri foştilor miniştri de a face cauză comună cu dînşii. Mîndria naţională combătea pe noul guvern prin articule fulgerătoare scrise de Lupuşor şi începea a judeca în mod favorabil pe fostul guvern ; întăi arătase că el, Zîmbilă, nu avusese niciodată nimic contra persoanelor fostului guvern, ci numai actele lor le combătuse, apoi, în alt număr, că persoanele îi erau chiar simpatice şi că numai unele acte meritase dezaprobarea sa, în sfîrşit, din număr în număr şi din nuanţă în nuanţă, ajunsese a declara că face cauză comună cu dînşii, că a avut pururea aceleaşi păreri şi principii şi că numai ei vor scăpa ţara de la marginea peirii unde o adusese guvernul actual. în acest interval, Zinca se convinsese că dragostea lui Ciocăluş era îndreptată cătră venitul său dotai, cel puţin tot atît'de mult cît şi cătră persoana ei, şi acum primea ades în secret pe Vasilică Fuior ca parlamentar din partea soţului ei. într-o seară de primăvară pe la opt oare, Zinca Zîmbilă se afla în salonul casei soţului ei, unde se întorsese cu o zi înainte, şi şedea pe canapea, ţiind în. mînă ultimul număr din Mîndria naţională, în care cetea cu mulţămire că o nouă criză ministerială se pregăteşte şi că totul va atîrna de la un vot ee avea a da în curînd Adunarea. Iar Tachi, ca şi cum nimica nu s-ar fi întâmplat între ei, se primbla ca înainte prin casă, cu figura ve- ' selă şi dezmerdîndu-şi încet favoritul drept. C-da 5$B2 coala 22 Onorabile părinte ! Din motivul înaltei ordonanţe no. 1.651 subsemnatul protoiereu are onoare a vă face cunoscut că sunteţi oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna pană cînd veţi da probe de îndreptare... p. protoiereu A. Gavrilescu Iconomu" Acest curios protiereu auzise, desigur, că Napoleon III, fiind condemnat sub Ludovic Filip la recluziune ve-cinică, întrebase pe directorul închisorii : cît timp ţin în Franţa asemenea eternităţi ?... O telegramă adresată ziarului Românul: „Severin 1 iunie Ziarului Românul Din ordinele ministrului de Interne sunt arestat fără mandat. Rugai pe d. ministru telegrafic să ordone emiterea mandatului spre a nu se călca procedura. Ghiculescu" Observaţi ce exemplu de respect pentru lege ne dă d. Ghiculescu ! în momentul arestării sale nu-i pare rău de perderea libertăţii, ci se îngrijeşte grozav ca nu cumva funcţionarii să uite de a îndeplini vreo formă prescrisă de Codul de procedură. Imparţialul, anul I, no. 11, joi 17 mai 188,3, publică cu litere mari în fruntea jurnalului : „Din cauza de maladie jurnalul nostru n-a putut să apară pană în momentul de faţă ; cerem scuze... etc..." Noroc că a scăpat de boală bietul Imparţialul .' „Era aşa de tânăr" : trăise abia 11 numere în întâiul an al existenţei ei. * Pe foi volante se împărţea următorul anunţ venit din Botoşani : 274 „Mine marţi, ziua de 30 septemvrie, avînd a se. trata la trib. din.Botoşani apelul făcut de subscrisul Ion CrLsty contra hotărîrii dată de judele de pace, în cazul rumperii mai in tot corpid ce. am suferit de cînii d-lui Sofian şi carile au a fi apăraţi cel intăi de d-nul Anastase Botez şi cel de al doile de d. Alecu Enacovici — se invită onor. public a asista etc... I. Cristy" Fără îndoială cînii d-lui Sofian au avut o avere însemnată dacă fiecare din ei au fost în stare să-şi tocmească un advocat special ! * Un necrolog din Curierul de Iaşi (Balassan) : „Săftica Vranceanu născută Pleşescu, soţie iubită nu numai de .solul ei... s-a săvârşit din viaţă..." Iubită nu numai de soţul ei? ! Jurnalistul are, ce-i drept, grija de a adăogi mai jos : „Dumnezeu s-o ierte şi să-i fie ţerina uşoară .'" + în acelaşi jurnal cetesc următoarea : „Mulţumire Subsemnata Măria Vasiliu suferind de boală de facere timp de cinci ani şi căutîndu-mă cu toţi medicii etc, etc..." închipuiţi-vş ce sănătate de fier a avut d-na Măria Vasiliu dacă a putut rezista la dureri de facere timp de cinci ani de zile l * Dintr-un ziar din Bucureşti copiez următorul anunţ •„ „Fotografia Rudnicky Calea Mogoşoaiei, alături cu prefectura poliţiei Capitalei. Subscrisa face cunoscut onor. public că deşi soţul meu a repauzat în urma unei boale grele... atelierul nostru fotografic continuă a funcţiona tot sub conducerea artistică a vechiului său dirigent d. Alexandru Ihalski care ţinea locul repauzatului meu soţ de mai mult timp. Carolina Rudnicky" Aici îmi veţi permite a nu adăoga nici un comentar. Sfîrşesc cu un epitaf în versuri copiat de pe o piatră de mormânt la Sinaia : „Sub această piatră de mormînt Locuiesc în acest pământ în sânul maicii mele Până la a doua înviere. La 1805, Pîrvulescu născut Etate de 67 ani am avut, Arhimandritu Ghenadie mă numeam în viaţă când mă aflam Aici scăpat de viaţă cu amar De cronic reumatism şi catar Voi toţi oe citiţi aceste cuvinte Ziceţi : D-zeu să te ierte, arhimandrite !" Aş fi putut prelungi această scrisoare citind estraote din discursuri parlamentare, oraţiuni funebre, versuri de felicitare, articule de jurnale, circulari ministeriale, anunţuri, reclame, poezii, inserţiuni etc, etc, dar mă opresc, căci mi-e frică să abuzez de răbdarea dv. Dacă am fost prea lung chiar aşa, rog pe cititori să mă scu-zeze : Voi toţi ce citiţi aceste cuvinte Ziceţi : Dumnezeu să te ierte, arhimandrite ! 1885 CHILIPIR Silvan iubeşte nuniui .ştiinţa acea care Venitul înmulţeşte şl noade cheltuiala. Anlloh Cantemir Fericit e omul care trăieşte în bună înţelegere ou toată lumea şi nu are nici un duşman să-1 prigonească, să-i voiască răul, sau măcar Hă-1 pizmulască binele ! Puţini sunt de acest soi, dar dintre aceşti puţini face parte amicul meu Griguţă. Zic amicul meu, fiindcă totdeauna relaţiuni'le noastre au fost plăcute \,l niciodată nu s-a arătat cel mai mic nouraş caro n& le întunece seninul, dar- aş pute zice tot aşa do bine amicul lumii întregi, căci cu toată lumea Griguţă o Intim, di toată lumea Griguţă e iubit, Şi cum s-ar putea Ha nu fie, cînd el este deopotrivă amabil cu oricine, fie bărbat Hau femeie, mare sau mic, tînăr sau bătrîn, prost MX cu spirit ? Mi s-a părut, ce-i drept, a vede că între bogaţi şl săraci Griguţă face o mică deosebi re, plâcîndu-l cava mal mult să fie în societatea celor dintâi, dar poate aceasta este numai o părere a mea. Vîrsta lui Griguţă e greu de ştiut, căci despre aceasta el nu vorbeşte niciodată şi chiar cînd vine vorba de ani, el o schimbă cu mult meşteşug. Presupun însă că trebuie să fie între douăzeci şi doi şi patruzeci şi cinci de ani. De douăzeci şi doi îl apropie ţinerea sa dreaptă, colorile vii ale feţei, musteaţa sa mică şi zîmbirea ve-cinică de pe buzele sale. Spre patruzeci şi ci «ci însă îl împing oarecare mici creţuri oe i se ivesc ici-colea pe obraz în apropierea ochilor şi lipsa mai-mai desăvârşită de păr la mijlocul capului, cu începere de la frunte şi pană dincolo de creştet. Cu cei tineri îl uneşte veselia j sa necurmată şi iubirea sa de petreceri, de cei mai în j vîrsta îl apropie convorbirea sa serioasă, sfaturile sale i j 277 bune cînd e vorba de trebi şi împrejurarea că ţine minte cam de mult. îmbrăcămintea sa, deşi nu nouă, dar bine conservată şi totdeauna curată, este un amestec de eleganţa tinere-ţei şi de paza bătrîneţei. Hainele îi sunt totdeauna croite cu meşteşug şi bine potrivite pe trup, dar o legătoare cam lată îi păzeşte gâtul şi pieptul de răceală şi flanela o poartă vara şi iarna. Băţul său nu e nici vărguţa uşurică a tinerilor eleganţi, nici bastonul zdravăn a bătrânilor slăbiţi, ci un ce mijlociu care la nevoie ar putea sluji şi unora şi altora. Ghicească dar cine poate anii exacţi ai lui Griguţă ! în toate casele familiilor înstărite şi mai cu seamă în acele unde poţi şedea la masă şi petrece seara cînd vrei, făcând prin aceasta chiar o mulţămire persoanelor de gazdă, îl vezi desigur şi pe Griguţă. Pretutindenea el e privit oarecum ca făcînd parte din familie. Stăpânul casei îl însărcinează cu mici comisiuni, copiii toţi îi sar în cap şi se joacă cu el fără cea mai mică sfială, cucoana îl primeşte în neglije şi glumeşte cu el. El împlineşte cornisiunile cu cea mai mare amabilitate, cerînd numai cîteodată trăsura ca să meargă prin oraş, ceea ce i se încuviinţează cu plăcere ; cu copiii se joacă cît de mult timp fără să i se urască, dar nu le aduce niciodată jucării sau bomboane ; iar cît despre cuconiţă, chiar cînd e frumuşică, oricât de intimă sau cochetă s-ar arăta cu dînsul, el totuşi nu se alunecă niciodată pană a-i spune cuvinte mai îndrăzneţe, ci se stăpîneşte totdeauna, chiar cu rizicul de a fi crezut cam prostul, căci bunul său simţ şi practica vieţei l-au învăţat cît de des asemenea cuvinte se preschimbă în propuneri... sentimentale, ş-a-ceste iarăşi se prefac... în sfîrşit, el respectează liniştea familiilor şi are groază de tot ce ia o înfăţoşare dramatică. Suspinuri, lacrimi, certe şi împăcări, scrisorele sau întâlniri ascunse, cu toate plăcerile şi cu toate grijele si spaimele ce aduc cu sine, toată mulţimea de scene poeţi-co-romantice care turbură pacea prozaică a vieţei nu sunt treaba lui Griguţă. El vrea mâncare bună, somn odihnitor, linişte de suflet. Numai o dată în viaţa lui.., dar despre aceasta vom vorbi mai la vale. Ceea ce însă caracterizează mai cu seamă pe amicul meu Griguţă este neplăcerea ce are de a cheltui bani pe lucruri nefolositoare. Pentru dînsul, una din mişcările cele mai nesuferite ale manilor este acea prin care se dizleagă baierele pungii. El urăşte aceasta păn-într-atîta, că de mulţi ani s-a hotărât nici să mai poarte pungă în buzunar. Banii săi, presupuind că are cu dînsul — ceea ce foarte rar s-a constatat — îi poartă în buzunare şi, pe cît se crede, în vreun buzunar tainic, căci, ca să încredinţeze la trebuinţă pe orişicine că a uitat să ia bani de acasă, el întoarce adeseori buzunarele jiletcei sale şi arată o goliciune deplină a căptuşeiei. Nici un cerşitor nu se poate lăuda că a primit vreodată un gologan de la Griguţă. Cînd vede pe vreunul din aceşti oameni supă-răcioşi, totdeauna se dă pe partea cealaltă a uliţii; nu-i place, precît zice însuşi, să aibă a face cu aceşti trândavi ce trăiesc din munca altora. Dar do cerşita) rl nu se scapă cu uşurinţă ; sunt unii ce se aoaţâ de trecători şi-i roagă, şi-i urmează pană tot scot cîte ceva de la dînşii. — Dă la ologul, la săracul ! îl strigă fără încetare unul sprijinit în cîrje ce-1 urmăreşte de o jumătate de ceas. — Du-te de lucrează, netrebnicule, îi răspunde Griguţă. — Că nu pot, păcătosul de mine, dă la sărmanul... n-am mînicat de zece zile ! —• N-am parale schimbate. Hal, fugi, că te cunosc cine eşti ! Fugi îţi zic, că chem sergentul de poliţie ! Dacă cerşitorul tot îl urmăreşte şl Griguţă vede că nu poate scăpa altmintrelea, el îi zice în sfîrşit : — Ei bine, bine, vino la mine acasă şi ţi-oi da destul, acum n-am parale. — Bogdaproste ! Să trăieşti, cuoonaşule, Dumnezeu să-ţi deie... Cînd însă vrea să-1 întrebe unde sade, Griguţă e departe, şi cerşitorul cu cârjele lui nu-1 mai poate ajunge. De aceea, în locul tonului rugător şi umilit se aude adeseori o înjurătură rostită cu energie în gura cerşitorului, care priveşte cu furie după Griguţă. Dar mai mult decît pomenele, Griguţă urăşte bacşişurile, pe care le declară unul din cele mai mari rele sro-ciale. Niciodată nu a dat un bacşiş la un servitor ce i-a 278 279 adus vreun pachet, la un birjar ori la băieţi de prin cafenele, oteluri sau locande. Pentru ce li-ar da ? Nu sunt ei plătiţi de stăpînul lor ca să slujească publicul ? De aceea Griguţă, înainte de a veni momentul plăţii, face în cap socoteala exactă a sumei ce datoreşte şi o pune pe masă întreagă, fără ca să întreacă sau să lipsească un ban măcar. El nu se încurcă niciodată cu monedă de aur ce are să i se schimbe, căci ştie prea bine cît de des se întâmplă ca să nu ajungă întocmai şi cum puterea împrejurărilor pune astfel pe plătitor în neplăcuta poziţie de a lăsa băiatului cusurul ce lipseşte. El plăteşte în cel de pe urmă moment, cînd are pălăria şi băţul în mînă pentru ca, fără zăbavă, îndată ce a dat banii, să şi poată ieşi cu paşi răpezi. Privirile servitorilor pline de ironie sau de părere de rău sau de mînie ce-1 urmăresc, sau cuvintele de necaz ori luare în rîs ce se şoptesc în spatele lui, el nu le bagă în seamă, căci este presupus a nu le fi auzit. Dar băieţii din cafenele sunt o ciudată breaslă de oameni ; ei îşi închipuiesc că au un drept la bacşişuri, şi cîteodată unul din ei cu figura mai isteaţă aduce aminte oaspelui prea uităeios de acest drept al lor, bazat de nu pe legi pozitive, oel puţin pe dreptul consuetudi-nal. Asemenea aduceri-aminte s-au întâmplat să se facă şi lui Griguţă, care întâia oară s-a supărat grozav. —- Aţi uitat bacşişul, cuconaşule, îi zise odată unul din băieţii restauraţiei la care Griguţă mergea adeseori. — Eşti cam obrăznicuţ, dragul meu, îi răspunse Griguţă. Tocmai eram să-ţi dau, dar fiindcă îmi aduci aminte, apoi vei mai răbda, ca să înveţi a te purta cu oamenii. Repetindu-se asemenea răspunsuri, băieţii se sfătuiră să-şi răzbune dîndu-i o poreclă de rîs şi-i scorniră numele Chilipir. Cînd intra Griguţă în locandă, cuvîntul chilipir se auzea în toate părţile. —■ Grăbeşte, Ioniţă, striga un servitor de departe cătră altul, adă lista, azi sunt mulţi, avem chilipir. — Ce friptură îmi dai, Tudorachi ? întreabă un oaspe. — Avem prepeliţe la frigare, cuconaşule, foarte grase, chilipir. — Ia şterge masa, Nae, că am răsturnat paharul. — Iaca vin, asta-i noroc, chilipir. Şi cînd băieţii rosteau cuvîntul chilipir, totdeauna aruncau o ochire furişată asupra lui Griguţă şi zâmbeau pe sub buze cu ironie. In curînd toţi vizitatorii ştiau ce însemnează acest vecinie chilipir. Zîmbirile la rostirea acestui euvînt deveneau generale ; cîţiva mai răutăcioşi îl întrebuinţară şi ei din vreme în vreme. în sfîrşit, tot oraşul adoptă pentru Griguţă porecla Chilipir, şi astfel amicul meu fu botezat a doua oară. Deşi la început Griguţă se înroşea şi se cam supăra cînd cunoscuţii lui îi dădeau acest nume, cu vremea se deprinse cu el şi nu-şi mai bărtu capul. Nevăzut cu desăvîrşire este Chilipir la Sfîntul Gri-gorie, care e ziua lui, Ia Sfîntul Vasile, cînd toţi zdrenţăroşii se cred în drept de a cere bacşişuri, şi la Sfîntul Gheorghie, cînd tot felul de oameni vin cu un miel in braţe să-1 aducă plocon. In aoeLe zile neplăcute, Griguţă închide poarta exisei sale, toate uşele le încuie cu zăvorul şi mai trage şi perdelele ca să se încredinţeze toţi că nu e nimeni acasă. Cîteodată, cînd doritorii de bacşişuri se îndărătnicesc, el ascultă ceasuri întregi cu linişte şi cu o răbdare în adevăr stoică plesnirile din biciuri, vuietul buhaiului şi ţipetele tuturor băieţilor ce stau sub fereastra sa, fără ca să facă cea mai mică mişcare, pentru ca în nici. un chip să nu se presupuie că el ar fi acasă. Ziua lui însă îi este supărătoare nu numai din cauza bacşişurilor, dar şi fiindcă o mulţime de cunoscuţi viind să-1 feliiciteze şi lăsînd rindaşului ce stă la poartă cărţile lor de vizită, e silit să meargă şi el pe la dînşii, cheltuind pentru birje şi pentru, cărţi de vizită. Dar ca om practic, îndeobşte nu se încurcă eu asemenea cheltuieli. Mai întăi, în loc de cărţi de vizită, care sunt numai un lux zadarnic, el taie din hîrtie albă ţidule în formă de cărţi şi scrie caligrafic (căci are o scrisoare foarte frumoasă) numele lui pe fiecare hîrtiuţă. Vizitele cele mai apropiate le începe pe jos. Apoi întâlneşte pe vreun amic cu trăsura care şi el aleargă pe la vizite, se informează pe unde acesta are să se mai ducă şi, dacă se potrivesc cîteva persoane, se suie în trăsura lui şi face vizite cu el împreună. Cînd în asemenea împrejurări întâlneşte în vreo casă pe alt amic, el cercetează şi lista acestuia, la trebuinţă părăseşte pe cel întăi şi întovărăşeşte pe acesta 280 28t ! şi aşa, din amic în amic, el îşi împlineşte scopul, scă-pînd cele mai deseori de cheltuiala trăsurei. în acele zile de sărbători el mănîncă acasă. O bătrî-nă ce-1 slujeşte îi face o ciorbă şi un fel de bucate şi rîn-daşul — alte slugi decît pe aceşti doi nu are — îi păzeşte poarta. Căci el ştie prea bine că, oriunde s-ar duce, servitorii au să-i ureze mulţi ani şi că ar fi silit să le deîe bacşişuri. La dînsul în casă e foarte curăţel. Toate trele odăiţele sale, deşi simplu mobilate, sunt atît de bine ţinute, încît este o plăcere să-i vezi locuinţa. în salonaşul său are şi o mică bibliotecă, compusă din cărţi parte dăruite de amici, parte cumpărate odată de la un mezat. în acea zi, Chilipir purtase un mare război cu sine însuşi. De mult umblase cu gîndul să-şi complecteze biblioteca, cum zicea el, adică să umple vreo trei poliţe ce stăteau deşerte şi jigneau astfel iubirea sa de orînduială. El umblase pe la toate mezaturile silnice pe unde se vindeau şi cărţi, arsese de dor să cumpere cîte îi trebuiau pentru bibliotecă, dar totdeauna în momentul hotărîtor perduse curajul şi se retrăsese. într-o zi însă se simţi plin de vitejie şi abia ajuns în localul unde se ţinea mezatul, o ameţeală îl cuprinse şi se puse să atirdisească. Cu cît îl suiau cîţiva evrei, neguţitori de lucruri vechi, ce concurau cu dînsul, cu atît îi urca şi el în pripă, simţind în sine că de-şi va da un singur moment de cugetare, frica a să-1 apuce şi totul va fi per-dut. Cu vremea, două dorinţe opuse îi sfîşiau pieptul r de o parte, voia ca concurenţii săi, pe care îi privea ca duşmani personali, să se discurajeze, să nu-1 mai suie la mezat, şi el să rămîie cu cărţile ; pe de altă parte, spera în taină că-1 vor urca aşa, încît el să nu poată da mai mult şi va scăpa de această grea ispită. Cînd lupta aceasta ajunse la culme şi frica cheltuielei era să fie biruitoare, evreii tăcură deodată ; se strigă arici de trei, se bătu toba şi cărţile rămaseră asupra lui. Atunci toate simţirile sale deosebite se prefăcură într-o grozavă căinţă ; el îngălbeni la faţă, scoase cu mîna tremurîndă banii din buzunar, plăti, puse cărţile într-o trăsuri că cu un cal si se duse acasă oftînd din greu. în ziua aceea, cuprins de o violentă migrenă, el nu mîncă nimic, ci se culcă de cu ziuă cu durere de cap şi desperare în suflet. în zadar, a doua zi şi cele uimătoiare, el căuta să se mingile cu ideea că scopul său e împlinit acum şi că a scăpat ,de o dorinţă şi, prin urmare, de o grijă, săptămîni întregi au trebuit să treacă pentru, a-i şterge cu încetul din gînd acea schinjuitoare amintire. A doua mobilă interesantă ce are Griguţă este o casă de fer zdravănă, aşăzată în. ietac, Ungă pat. Pe aceasta n-a dat nici un ban, căci o are moştenire de la un unchi al său, lăsată lui anume prin testament, împreună cu nişte argintării şi un ornic de aur. Argintăria tot este încă în ladă, căci niciodată nu a întrcbuinţăit-o, deşi, de trel-patru ori pe an, slujnica o freacă şl curăţă în faţă cu dînsul, iar ornicul îl poartă de zece ani, lngrijindu-1 şi păzindu-1 aşa de bine, că niciodată n-n făcut încă vizită la ceasornicar. Dar şi această mobilă iubită, în care Griguţă ţine închise documentele căsuţei sale şl hîrtiile de valoare ce formează puţina lui avere — avere ce se înmulţeşte pe fiecare an prin economiile Ce face —, deveni odată, pe neaşteptate, un subiect de grijă şi frică pentru dînsul. într-o dimineaţă veni să-1 vadă uh vechi amic al său, un om bogat carc-1 primea în casă şi la masă ca pe un frate, şi puse dinaintea lui o mie de galbeni în aur. — Chilipir dragă, îi zise amicul, am să te rog să-mi faci un bine. — Ce pot să-ţi fac ? răspunse Griguţă, uiiîndu-se cu ochi plini de mirare la aurul ce era înaintea lui. — Trebuie să plec mîne la băi ou nevasta şi copilul, în lipsa mea, am pus să-mi repareze casa... — N-aibi nici o grijă, am să merg în toate zilele să fac inspecţie. — Nu mi-e de asta, dar n-am unde ţine aceşti bani. Nu vreau să-i las la mine, căci are să fie nerinduială grozavă în casă, în timpul absenţei noastre. Păstrea-ză-mi-i tu vro trei luni, pană m-oi întoarce. Lui Griguţă i se strînse inima. — Să ţin eu atîţi bani la mine ? Dar gîndeşte că sunt un cir. singur, mă slujeşte numai o femeie bătrînă... dacă, Doamne fereşte... 283 282 -- Lasă, că ai o Ladă de fer bună, nu mi-e frică. — Dar poate să ardă casa — nu fie zis într-un ceas rău ! — poate să... mai ştii ce se poate întâmpla... — De-ţi arde casa ta, pot să-mi ardă şi banii mei. Hai, ţine-i la tine şi nu mai fă vorbă ! Griguţă devenea tot mai palid, căci toată răspunderea ce are un depozitar după lege i se înfăţişă în minte, însă recunoştinţa ce avea pentru amicul său nu-1 iertă să refuze. — Să-ţi dau dar o adiverinţă ! şopti atunci Griguţă cu un suspin adînc, luînd o filă de hîrtie şi un condei. Mîna sa tremură grozav, căci niciodată încă nu iscălise un act prin care se îndatora la ceva. — Nu-i nevoie, Griguţă, lasă tîrfăloagele la o parte, între oameni cinstiţi nu trebuiesc înscrisuri. — Dar pot... să mor, răspunse Griguţă, din ce în ce mai turburat. — Nu-i mai muri. Hai ! lasă istoriile acestea, că mă supăr. — Cel puţin am să învălesc pachetul într-o hîrtie mare şi am să scriu deasupra că mi l-ai dat tu in păstrare. Ia aşa... Vino de vezi ; pun banii ici în saltarul ista, ca să ştii... la o împrejurare... ferească Domnul «... — Bine, bine, să vorbim de altele. în toată vremea cît lipsise amicul său, Griguţă era neliniştit, pe de o parte de grija depozitului, pe de alta de tainica părere de rău că banii sunt străini şi au să iasă odată din lada sa. în ziua în care înapoi depozitul, mai-mai ar fi simţit nemulţumire dacă prezentul ce primi de la prietenul său nu l-ar fi mîngîiat. Acesta îi adusese câte o duzină de mănuşi, cravate şi batiste, toate frumoase, cumpărate la Paris. Nici că i se putea face un prezent mai nimerit, căci Chilipir nu prea face haz de obiecte de lux ; acele prezenturi îi plac. care aduc un folos real şi scutesc de cheltuială. Chilipir nu poartă niciodată tutun cu dînsul, nu doară că nu fumează, dar — după cum zice el — e distras, uită să-şi umple port-tabacul. La oricare din cunoscuţii săi s-ar duce, el îşi face ţigară din tutunul ce este' pe masă, iar de la acel unde a petrecut sara, cere voia să-şi ieie de cîteva ţigări cu dînsul, căci prăvăliile ar fi închise şi ar ! | fi sfîrşit tocmai tinicheaua cu tutun ce are acasă, n-ar î voi însă.să se culce fără a mai fuma o ţigaretă. De la | sine se înţelege că nimeni nu-i refuză, şi Chilipir, după ) prealabila încuviinţare, pîndeşte momentul cînd nu-1 ia j nimeni în seamă şi îşi umple punga bine. Acasă apoi o I deşartă în tinicheaua ce posedă, în adevăr, şi a doua zi ( dimineaţă iese iarăşi cu port-tabacul gol. Precum tutunul îi pare o cheltuială de prisos, asemenea şi birjele. Ca la vizite, aşa şi la primblare, cînd iese în trăsuri de piaţă din cele mai elegante, să nu sc creadă că aceste sunt oprite de dînsul. Niciodată n-ar face el un asemenea păcat! Trăsura cea frumoasă este a vreunui amic care I o ţine cu luna şi în acea zi nu poate ieşi. în loc ca birja să stea în curte fără treabă, amicul o oferă lui Chilipir i pentru primblare şi asemenea propuneri el nu le refuză niciodată. Sau poate Chilipir a apucat-o pe jos după obicei şi pe drum a înitîlnit vreun cunoscut singur în trăsură, l-a salutat eu zîmbirea sa obicinuită şi acesta s-a ' oprit şi l-a luat cu dînsul, fiind mulţumit de a găsi un j tovarăş aşa de plăcut cum este Griguţă. Cînd nici un i prilej nu se înfăţoşează, atunci îşi face primblarea pe jos pană la sfîrşit. — Per pedes upostolorum, Griguţă ? il întrebai odată întîlnindu-1 la primblare. încotro ? — Merg şi eu aşa. M-am săturat de trăsuri. Sănătatea cere să mai facem şi mişcare. Mai ales eu ar trebui să umblu foarte mult pe jos, după cît mi-au zis doftorii. — Chilipir, Chilipir, spune drept că nu vrei să cheltuieşti cîţiva lei ! .....- Ba zău nu ! Ce mi-ar fi să... nu mă vezi mai totdeauna în trăsură ? Dar, cum îţi spun, m-am hotărît să. • mai schimb, pentru sănătate... Eu m-am făcut că cred, dar nu m-am putut opri de a nu zîmbi. La teatru Chilipir nu lipseşte niciodată, deşi nime nu | ţine minte să-1 fi văzut plătindu-şi vreodată biletul. „Un loouşor în loja vreunui cunoscut voi găsi eu doară", îşi i zice el cînd pleacă de acasă, şi, în adevăr, totdeauna gă- seşte. Mai întăi se duce la uşa parterului şi se uită cu. ce lojă ar putea începe. Funcţionarului ce-l întreabă de 284 285 bilet el răspunde cu dispreţ că nu are obicei de a merge 'lâ stal, ci vra numai să vadă ceva, apoi alegîndu-si loja se suie în grabă. Cînd, în cazuri foarte rare, se întâmplă j să nu fie nici un cunoscut de-ai lui la teatru la care s-ar ' pute duce, el găseşte un adăpost sigur în loja rezervată pentru comitetul teatral, căci cu aceste persoane el face toate chipurile să aibă legături stoinse de amicie. i Cînd nu merge la teatru, Chilipir petrece serile în familii cunoscute, unde e totdeauna bine primit, fiind politicos, vesel şi găsind ceva de vorbit cu orişicine. Cărţi are de principiu să nu joace ou damele. Căci din aceste sunt multe care au greşita idee că un cavaler ar trebui să peardă totdeauna cînd joacă cu ele, idee ce Chilipir nu împărtăşeşte deloc. Cu bărbaţii, Chilipir joacă mai ales cînd înlocuieşte pe cineva, şi atunci e un mandatar foarte I bun, căci joacă bine mai toate jocurile şi are şi noroc. Pe socoteala lui însă el se pune la cărţi foarte rareori, cînd nu poate scăpa, şi, chiar atunci, numai dacă se pri- L mes'te a se juca jos de tot. Cît de mic ar fi însă preţul, emoţiunea lui e grozavă în asemenea împrejurare şi, cu i toată osteneala ce-şi dă să o ascundă, suspinurile dese şi ' adinei îi distăinuiesc neastâmpărul sufletesc. Cînd nu joacă cărţi, el e vesel, petrece şi face pe alţii să petreacă. Ceea însă ce-i displace cu desăvârşire este obiceiul cel j rău ce-1 au cîteva dame pentru a patrona familii sărace I sau institute de binefacere, înfiinţînd pentru ele loterii şi adresîndu-se la toţi cunoscuţii cu îndemnul de a subscrie şi de a plăti. De asemenea liste Chilipir fuge ca de i dnacu. Ii este de ajuns să vadă o hîrtie strânsă în patru, în ' mînile vreunei dame, pentru ca să i se strice tot cheful. El miroase de departe loteriile şi toate contribuţiile cu scop de binefacere şi se ascunde în odaia cea mai depăr- j tată ca să nu fie văzut : acolo se ţine pană se schimbă vorba şi se uită loteria. Cînd însă dă de cuconiţe pe care nu le vezi niciodată fără liste de loterie în mînă, ce nu se j trag niciodată, cuconiţe care nu uită toată sara şi apucă pe j orişicine în gura mare, faţă cu o lume întreagă, Chilipir ! nu se mulţumeşte de a fugi în odăi laterale, ci, luîndu-şî pălăria, se depărtează pe ascuns, â la frangaise. Ieşind, el i strigă trăsura oricărui amic sau cunoscut al său ce ar fi j 286 ! rămas sus, căci cunoaşte pe toţi vezeteîi particularilor şi pe toţi birjarii. —' Procopi al lui cuconul lancu Vlădileanu ! — Iaca, trag îndată. — A spus cuconul lancu să mă duci acasă şi apoi să te întorci îndată să-1 iei. Deşi cuconul lancu nu spusese nimic, tonul hotărît al lui Chilipir face pe vezeteu să-1 creadă şi să-1 ducă gratis păn-acasă. Aşa ar fi trăit Griguţă Iară schimbare — cîteodată îngrijit de cheltuieli neaşteptate, cele mai deseori însă bine dispus din cauza economiilor ce a putut face —, dacă o împrejurare serioasă nu ar fi schimbat într-o vreme chipul său de viaţă. Amorul nu alege, ci dă orbiş peste orişicine, chiar şi peste cei ce se păzesc mai mult, şi dădu astfel o dată şi peste Griguţă. Unui amic al său, în casa căruia mergea deseori, i se întorsese fiica din străinătate. Din acel întăi moment fata îi plăcu mult. El stătea cu dînsa la vorbă, juca cu dînsa conţină, la baluri era dănţuitorul ei cel mai neobosit, bucurîndu-se foarle mult de simpatia ce copila îi arăta, fără a se gîndi la vreo minare oarecare. într-o dimineaţă insă, deşteptîndu-se, el îşi aduse aminte că visase toată noaptea de dînsa. Apoi, îmbrăcîndu-se, băgă de seamă că coloarea cravatei salo seamănă cu acea a rochiei ce avusese fata cu o sară mai înainte. O zîmbire trecu pe buzele sale şi el voi să gîndească la altele, dar imaginea copilei i se înfăţoşa din nou şi nu-1. mai părăsi. De cîteva ori se surprinse of'tînd. „Curios lucru 1 îşi zise el, niciodată nu m-am simţit aşa de... nu ştiu cum, pare că sunt şi trist şi pare că simt şi o mare fericire în suflet". Ieşind, picioarele îl duseră, mai mult fără voie, iarăşi la amicul său, dar suind scările, i se păru că inima i se bate tare şi cînd, intrînd în casă, se uită drept în ochii ei, simţi că i se suie sîngele la cap şi că glasul, îi amorţeşte. Cîteva zile, câteva săplămuii, şi Griguţă simţi că-i amorezat. De îndată şi ideea căsătoriei i se înfăţişă în minte, şi cu această idee îi veniră şi grijile. „Cînd te însori trebuie să ai bani, îşi zicea el, trebuie să ai casa şi masa ta, trebuie să ai cai ce ţine femeia... d-apoi nunta... prezent uri, bacşişuri... d-apoi copii cu dădace, cu doftori... 287 C-da 56S1 coala 23 brrr !... Mai bine să nu mă-nsor." Cu toate acestea, amorul devenea mai mare, tot mai mare. Chilipir era distrus, nu mai avea somn, nu mai niînca cu poftă. Cu vremea, starea sa deveni nesuferită, mai cu seamă că fata îi arăta acum o răceală neobicinuită. îndoiala începu a-1 munci, aşa încît el se hotărî cu orice preţ să ajungă la un rezultat, oricare ar fi. El însărcina pe un cunoscut să cerce pe departe dacă propunerea sa ar fi primită. Acesta, un om fără dibăcie, vorbi de-a dreptul cu tatăl, care avu nenorocita idee să consulte pe fata lui. Aceasta deschise ochi mari de mirare şi, mîniată de o asemenea cutezare din partea unui om ca Chilipir, declară că refuză fără mai lungă cugetare. De-atunci, bietul Griguţă se simţi foarte nenorocit. Amorul îl muncea tot mai mult; el fugea de oameni, se ascundea în locuri depărtate şi-şi plîngea soarta. Eu îl cam perdusem din vedere de un timp încoace, cînd îl întîlni'i într-o seară singur pe uliţă. Văzîndu-1 palid şi trist, îmi adusei aminte de propunerea sa respinsă, despre care aflasem, şi căutai să aduc convorbirea asupra altor lucruri indiferente, dar el revenea nesfîrşit ia sentiment. Ca să-mi spuie necazurile sale în toată voia, el făcu semn unei trăsuri de piaţă, mă invită să mă sui cu el şi ne îndreptarăm spre o grădină cam depărtată din împrejurimile oraşului. în timpul primblării el îmi spuse toate împrejurările, de la început : cum a cunoscut-o, cum se arăta amabilă cu dînsul, cum după cele vorbite era în drept să creadă că este iubit, cum a fost respins, cît sufere de grozav, cît îi pare viaţa nesuferită, în sfîrşit, atît se tînguia, încît simţeam adevărată milă pentru nenorocitul meu amic. Trecură astfel mai multe ceasuri şi noaptea căzuse. — E vreme să ne întoarcem, i-am zis eu. — Să ne întoarcem, răspunse el. Abia ne apropiarăm însă de locuinţa mea, el făcu un semn birjarului să se oprească şi se dădu jos din trăsură. — Noapte bună ! Mă duc de aici pe jos. Mai vino să mă vezi ; am nevoie de mîngîierile unui amic ! Zicînd aşa, el se duse strîngîndu-mi mîna, şi birja chemată de dînsul rămase pe socoteala mea. Nu m-am putut opri de a nu zîmbi, văzînd că nici suferinţele sale nu-1 făcuse să-şi uite principiul de a nu plăti trăsura. Un an, doi trecură ; necazurile lui Chilipir se risipiră. Focul lui amoros se potoli lîngă o văduvită dintr-o mahala, care-1 iubea şi nu-i cerea nici căsătorie, nici cheltuială. Chilipir redobîndi colorile sale vii şi îşi reîncepu viaţa sa obicinuită. El tot urăşte cerşitorii, bacşişurile, loteriile şi tot iubeşte petrecerile pe socoteala amicilor, tutunul şi trăsurile altora. Chilipirurile urmează ca în trecut şi prieteni tot are mulţi de la oare bucuros primeşte prezenturi, fără a le face el. niciodată. 288 SCAIEŢI Cu săgoala-i otrăvită A sosit ca să mă certe... Eminescu Cetitorul unui jurnal sau unei reviste nu-şi dă seama obicinuit la cîtă corespondenţă ori discuţie, între autorul unui articol şi directorul foaiei, a dat loc scrierea pe care o are sub ochi. La jurnalele politice lucrul este mai uşor. Dară articulul ce se înfăţişează nu este contrar direcţiunii politice statornicite ; dacă d. ex., el laudă guvernul sau dacă el îl combate, ziarele politice guvernamentale în cazul dintâi, cele de opoziţie în cazul al doile îl vor primi şi publica fără multă greutate. Nici scopul ce-şi propune o foaie care apare zilnic, nici timpul ce-1 are directorul nu iartă ca fiecare articol să fie studiat în toate amănuntele sale, să fie cercetat, cernut, discusut în privinţa stilului, limbei, ideilor. O revistă literară, din contra, va fi obicinuit foarte indiferentă pentru tendenţa politică ce are scrierea care i se prezentă — presupuind că s-ar întîmpla să aibă o asemenea tendenţă. Cel care conduce o astfel de publicaţiu-ne se va uita mai întăi dacă studiul propus cuprinde idei bune ; dacă aceste idei se ridică mai presus de banalităţile comune ; dacă — obiectul scrierii fiind ştiinţific — autorul ei năzuieşte sincer la aflarea adevărului, iar cînd scrierea este de curată imaginaţie, fie în proză, fie în versuri, dacă ea este destul de originală sau de interesantă ca concepţie şi destul de frumoasă ca formă ; dacă, în sfîrşit, este scrisă într-o limbă destul de corectă şi într-un stil destul de bun şi limpede pentru a fi primită şi publicată. Cele mai multe din scrieri ce se înfăţişează fiind însă foarte rele, ele voi' fi obicinuit respinse. Această refu- 290 zare, neplăcută pentru directorul unei reviste, este grozav de dureroasă pentru autorul respins, mai ales pentru autorul tînăr care debutează. Atins în amorul său propriu, acest june care a aşternut întăiele sale cugetări în proză sau poate întăiele salo simţiri în versuri este bine încredinţat că numai un motiv personal a îndemnat pe directorul jurnalului sâ respingă fructele imaginaţiei şi muneei sale, despre cure el însuşi, şi adesa cîţiva prieteni binevoi toii, au o părere fuarle favorabilă. Această nemulţumire a autorului respins se manifestează cîteodată prin scrisori insultătoare sau Ironice adresate directorului, fie iscălite, fie anonime suu pseudonime. Alteori, apare în vreun jurnal politic un urtlcul huîtur in rîs pentru directorul revistei sau o critică grozav de aspră a scrierilor acestuia ; ba s-a întîmplut chim' să 1 HC trimită vreun anticul cu aparenţă serioasă, dur cu scopul ascuns de a-l păcăli. în tot cazul, ori se i'fi'/.blU'lfl, Ol'l nu, autorul respins simte obicinuit, pe lîngă iitjuuz, şl o mare descurajare. Căci un sentiment, fie cit di năbuşit şi de vag, tot străbate şi-i şopteşte la urechi' că poate scrierea sa nu este tocmai aşa de perfecta cum |l-0 închipuise el. O lungă experienţa a făcut ta«fl pe wrrii torul acestor rînduri să se convingă că toate ticesti resentimente nu ţin multă vreme şi că, pesle curînd, .uuţorul respins şi descurajat reîncepe a păcătui în proza Mut» In versuri şi se adresează iarăşi şi iarăşi, şl încă cu destulă modestie, ba chiar cu umilire, la acel oare l-a InHuiltut. O mîngîiere mare pentru directorul unei reviste este de a vede că acei pe care i-a respins la început fără milă au devenit, după trecerea cîtorva ani, cînd minţile tinerilor s-au mai copt, colaboratorii săi cei mai statornici şi poate chiar prietenii săi cei mai buni şi mai recunoscători. Aici este locul să fac o mărturisire gravă. în desele mele corespondenţe cu deosebiţii autori ce s-au adresat la mine, am răspuns de multe oii că manuscriptele refuzate, şi pe care autorii le cercau înapoi cu multă stăruinţă şi puţină urbanitate, au fost aruncate în foc, fiindcă am ave principiul nestrămutat „de a arde manuscriptele nepublicate". 291 Trebuie, dar, să mărturisesc — căci pentru ce aş tăgădui pană la sfîrşit un lucru ce tot se va descoperi o-dată ? — că atunci cînd dădeam acest răspuns autorilor refuzaţi, eu le afirmam cu bună-ştiinţă un neadevăr. Nu, eu n-am ars manuscriptele respinse, ci le-am păstrat, le am încă şi astăzi, legate pană acum în trei mari volume care peste curînd se vor înmulţi cu un al patrulea mai mare încă. Fâcut-am rău ? Autorilor respinşi desigur nu, de vreme ce am împlinit una din dorinţele lor cele mai mari, conservarea fructului muncei loc ; mie însumi mi-am făcut o mare îndatorire, căci adesea cînd am avut necazuri şi supărări de tot felul, am încercat să găsesc distracţie în deschiderea vreunuia din aceste volume şi totdeauna am izbutit. Aci văd pe un autor care-mi trimite poezii sub un nume, apoi după respingere, mi le trimite a doua oară prea puţin schimbate, sub alt nume, doar nu voi băga de seamă ; colo urmăresc pe altul sub zece pseudonime deosebite. Mai departe recunosc că epistola cea blinda şi rugătoare este scrisă de aceeaşi mînă care a scris pe astălaltă plină de necaz, de dispreţ şi de insulte. Iată ici o satiră amară în versuri, ce mi-a făcut un june autor care mai tîrziu mi-a devenit bun prieten şi mi-a mulţumit din inimă că i-am refuzat întăiele şi copilăreştele sale încercări literare. Şi aşa mai departe, fiecare pagină a acestor trei volume are interesul său. Un amic pe care-1 stimez foarte mult mi-a dat într-o zi ideea să deschid în revista literară o rubrică intitulată „Poezii respinse", în care aş publica specimene de versuri refuzate. Aceasta ar avea, îmi zicea el, un mare folos şi ar împăca pe toată lumea : pe directorul revistei, fiindcă n-ar fi răspunzător de absurdităţile ce s-ar tipări în această parte, pe autor, fiindcă dorinţa lui de a se vedea publicat s-ar împlini şi el ar fi în poziţie de a apela la publicul cel mare, judecătorul suprem, în procesul său cu directorul revistei ; pe public, în sfîrşit, fiindcă acesta ar avea mulţumirea de a arunca o privire în tainicele culise unde se ţin actorii înainte de a îmbrăca costumele cu cari au să apară pe scenă. Eu însă m-om împotrivit cu ener- gie la această inovaţie, cu toate stăruinţele amicului meu. Încercarea mi s-a părut foarte riscantă, căci cetitorii sunt ciudaţi. Dacă, acolo unde criticul a văzut o curată absurditate', mulţi cetitori, a căror nivel intelectual n-ar fi mai înalt decît' acel al autorului respins, ar găsi scrierea foarte bună ? Dacă scrierile respinse ar păre aceluiaşi public chiar cu mult mai bune decît cele primite ?... Nu, lucrul mi s-a părut că e prea primejdios şi am înlăturat propunerea. Cu toate acestea, voi imita şi eu pe acel călugăr care, de cate ori aluneca la fapte profane, se apără zicînd : o datd-i iertat ! Mă voi depărta şi eu astă una dată de la principiul statornicit ! Fie-mi, dai', iertat să arăt publicului corespondenţa mea cu unul din scriitorii ce dau năvală la publicare : Ieri primesc prin poştă următoarea scrisoare în ver- „21 martie 3887 Domnule redtictor .' Cînd năpasta e să cadă Peste vreun biet creştin, Cade fără să-1 vestească Tronc ! din cer senin. Deci mă vei ierta pe mine, Că, desigur scris ţi-a fost, Ceasul rău să te surprinză într-o zi de post. Căci de astăzi chiar întruna Cu scaieţi te-oi bombarda Doar se va lipi vreuna Şi de haina ta !" Această scrisoare este iscălită cu interesantul nume Victor Fuchs. Ea mai are şi un Post scriptum : 292 „Dacă dup-atacul ăsta ai scăpat chiar neatins Nu uita că-mi este plină tolba şi vei fi învins." Aici aş fi putut observa d-lui Victor Fuchs că în tolbă se ţin obişnuit săgeţi, iar nu scaieţi; că în strofa a treia : „Cu scaieţi te-oi bombarda Doar se va lipi wsunu11 ar trebui să se zică vreunul, scaiete fiind un substantiv masculin, şi că atunci ar lipsi rima, — dar nu fac nici o observaţie, fiind curios să aflu ce sunt „scaieţii" care urmează. Sub acest nume cetesc patru epigrame pe care le transcriu întocmai, fără comentai* : ..PE CIND AM FOST BOLNAV Astăzi cînd m-au vizitat Medicii, s-au supărat; Căci de-o lună se trudesc Şi eu încă mai trăiesc." Singur strigă şi-şi răspunde Cucu, cucu nencetat." Ce-ar fi făcut oare cetitorul în locul meu ? Ar fi primit întăia, respingînd pe cele trei din urmă ?... Respingerea ar fi fost pură şi simplă sau motivată?... Ce ar fi răspuns autorului la ameninţarea că-1 va bombarda cu alte epigrame de acelaşi calibru ?... La aceste întrebări aştept răspunsuri do la public. Oricine poate să-mi comunice părerea r;\ «ai scrisori din care una va fi, desigur, de la însuşi d. Fudis, ba poate d. Fuchs mi-a scrie mai multe sub deosebite Iscălituri, Pană atunci însă îl rog să creadă : Că aceste epigrame nu se vor preface-n scrum, Ci vor merge să-şi ia locul în al patrulea volum. 1887 „SANDU ARIO DREPTATE Sandu azi pe mine cârpaci m-a poreclit ; Şi are zău dreptate : adesea l-am cîrpit." „LUI NEACŞU EPIGRAMIST fa priviţi-1 cum se screme încît tîgva-i abureşte, Ştiţi ce face el acuma V Inc-un epigram cloceşte !" * ..ACELUIAŞI Eşti întocmai ca şi cucul Ce, fiind de toţi uitat, 294 CUCONUL PANTAZACHI Indupectita suiş fatali bus omnia vinclis. Lucretius Căsuţa lui Pantazachi Breazu era aşăzată pe valea Ba-hluiului şi avea de-a lungul ei un cerdac de lemn, boit cu galbăn şi despărţit la mijloc prin o portiţă. Din cerdac te coborai într-o mică grădină bine îngrijită, tot aşa de curată şi veselă ca şi casa. Proprietarul, „cuconul Pantazachi", cum îl numea toată mahalaua, n-avea nici femeie, nici copii, ci singur aici cu Mef, un prepelicar mare şi frumos, el trăia o viaţă foarte liniştită. De cum se dis-primăvăra pană toamna tîrziu, Pantazachi petrecea toată ziua în cerdac sau în grădină, căutînd de pomi şi de flori sau jucîndu-se cu cinele său de vinat. Mef era prietenul său cel mai bun şi, în această calitate, avea o mulţime de drepturi : El putea prinzi împreună cu stăpînul său, îşi punea cînd voia capul pe genunchii lui, ba cîteodată se întindea chiar pe divanuri. Dar şi ce cîne deştept ! Ştiind că stăpînul său avea obiceiul să se scoale la şase ceasuri, nici o minută mai devreme sau mai tîrziu, cum auzea bă-tînd oara, el se ducea la patul unde dormea Pantazachi şi-i lingea încet mîna pană îl deştepta. în grădină, cînd stăpînul sfîrşea de fumat, Mef lua ciubucul în dinţi şi-1 ţinea sau îl ducea în casă, după deosebite semne ce-i făcea Pantazachi. Cînd vedea de departe pe vreun cunoscut viind în vizită, Mef alerga iute la stăpînul său şi-1 înştiinţa lătrînd de trei ori. Iar cînd Pantazachi se gătea să meargă la vînat, nu era fiinţă mai fericită pe lume decît Mef, care se gudura, sărea, hămăia, alerga de la tră-surica la care se înhăma calul în casă şi din casă la trăsură pană ce stăpînul său era gata de plecare. Afară de Mef, Pantazachi mai avea un rîndaş, care totodată era şi grădinar şi vizitiu, o bueătăriţă bătrîna şi pe Mărinoa. Pe cînd cei doi întăi aveau însărcinări bine hotărâte, Mărinca juca un roi cam îndoios. Frumuşică, totdeauna curăţel îmbrăcată, cu două cozi lungi lăsate pe spate, ea ţinea cheile de la cămară şi de la pivniţă, îngrijea de gospodărie, căuta chiar de flori. Deşi tînără, Mârinca era oarecum gospodinei casei. însă prea vorbea poruncitor cu celelalte două slugi, prea vorbea Pantazachi blînd cu dînsa şi prea o respecta Mef,., vecinii cam cârteau. Casa de pe Bahlui nu era singura proprietate a euco-nului Pantazachi ; el mal avou şi o vie la Nebuna unde şedea şi iarna şi vara mumn Iul, cuconnn Păuna, o băbuţă bătrîna şi zbîixllă. Pe lU-etlNtit Pantazachi o iubea foarte mult, mergea regulat Hă o vndfl fel puţin o dată pe săptămînă şi îngrijea sTi nu-1 lIpseuHcft nimic, La culesul viilor, Pantazachi se ducea în heCMPO zi de petrecea cu dînsa, dar nici baba nu venfH în ornţ vreodată, nici pe Mârinca n-o trimitea la vie, îndt neomlc două femei nu seuăzuse una pe alta, el se şlhiu numai din auz. Cine nu cunoştea pe cuconul PunitflZîU'hl ! Toţi vînză-toiii îi fusese tovarăşi şi petrecuseră cu dînsul. O mulţime de funcţionăraşi, care sunt mulţămiţi Hă albă un prieten la a cărui masă să vie nepoftiţi, preţuiau mult pe Pantazachi. Dar nici era om dc un rumelor mul plăcut decât dînsul. Totdeauna bine dispus, eu un zîfnbet liniştit pe buze, el ieşea înaintea oricărui cunoscut, îl ut lingea amîndouă minele, îi mulţumea ea vino să-1 ţie tovărăşie la masă, îl ducea prin grădină, îi arăta flecare copăcel, fiecare floare, în sfîrşit, făcea orice putea mulţămi pe prietenul său. în zile de sărbători, cînd se întîmpla să vie mai mulţi, Pantazachi făcea un semn Mărinoăi să scoată vin de cel mai vechi şi dacă la masă veselia lua o întindere mai mare, el trimitea pe rîndaş după lăutari, cari se aşă-zau la portiţa cerdacului şi se puneau să cînte. .După masă începeau să se distupe butelel de vutcă făcută de cucoana Păuna şi astfel se mărea şi mai mult mulţămirea generală. în asemenea împrejurări, Pantazachi ieşea din liniştea sa obicinuită şi se punea chiar în fruntea veseliei. Adesea se aşăza turceşte pe divan, ou ciubucul în 296 297 mînă, îşi tuflea fesul pe cap şi striga cu glas tare : „Acum, haideţi, fraţilor, să trăim bine !". Cîteodată dădea povaţă lăutarilor : „Măi baragladină, să-mi cîntaţi cum şi-a pierdut ciobanul oaia !" Atunci lăutarii începeau un cântec tărăgănat şi jalnic pe care Pantazachi îl asculta cîteva minute, trăgând încet fumul din ciubuc, apoi deodată în-trerupîndu-i : „Destul, striga el, cîntaţi cum şi-a găsit ciobanul oaia !" şi lăutarii treceau la un allegro pe care Pantazachi îl asculta cu minele în şolduri, cu fesul pe o ureche şi cu tot trupul în mişcare. Ba ades, cînd cheful era mare, el punea pe lăutari să cânte jocuri naţionale şi începea să joace singur prin casă. Papucii şi fesul îi săreau în toate părţile şi el. se zbuciuma pană cădea obosit pe divan în mijlocul rîsului zgomotos al tovarăşilor. Cu toate acestea, Pantazachi nu bea niciodată aşa de mult încît să se ameţească cu totul şi nici lăsa pe alţii să beie din cale-afară. îndată ce unul din meseni începea a-şi pierde minţile pană a se arăta prea dezmierdător cu Mă-rinca, Pantazachi făcea un semn ascuns şi la moment dispăreau şi Mărinca, şi butelcile, şi păhăruţele de vutcă. Pană la aceste petreceri mergea însă amabilitatea lui. Pantazachi, mai departe nu. De cîte ori cunoscuţi de-ai lui îl rugaseră să le împrumute bani la vreo nevoie, să cunune, să deie chezăşie, să boteze vreun copil ori să primească a fi epitrop vreunui orfan, Pantazachi refuza totdeauna. Negreşit politicos, căci pentru nimic în hune Pantazachi n-ar fi zis un cuvînt neplăcut cuiva, dar refuza. Ba că tocmai acum sfîrşise banii, ba că nu are mîna fericită şi copiii botezaţi de dînsul mor cu toţii, ba că tatăl său i-a lăsat cu limbă de moarte să nu fie în veci chi-zăş sau epitrop, în sfîrşit, totdeauna găsea un pretext. Cu chipul acesta, avea prieteni numeroşi, dar nu piea intimi, şi nici un singur duşman, stare pe care o credea cea mai fericită pe lume. Ceea ce caracteriza mai mult pe cuconul Pantazachi era lenea şi o nepăsare nemărginită pentru întreaga lume ce nu era în raport cu dînsul. A căuta să lucreze ca să câştige şi să-şi mărească modesta lui stare, a lua o carte în mînă sau măcar o gazetă ca să ştie ce se mai petrece în lume, a alerga după vreo funcţie, toate aceste erau lucruri foarte neplăcute pentru dînsul. De aceea şi cuconul Todiraş, un boier bogat şi influent, de a cărui casă fusese tatăl lui Pantazachi, care îl botezase, îl. crescuse şi îl iubea, era foarte supărat pe dînsul. Cîteodată îl chema şi-1 dojenea : „Bine, Pantazachi dragă, de aceea te-am învăţat carte, ca să te îngropi în bordeiul tău ca un prost ? Am sâ stăruiesc cu dinadinsul să intri într-o slujbă şi dacă te-i purta bine, vei, merge înainte. Vremi le în care numai boierii de rang ajungeau la ranguri mari trec văzînd cu cehii. Fii harnic şi vei fi şl tu om !" Aceste poveţe repetîndu-se şi cucoana Păuna stăruind şi ea eu 1a-crime în ochi, Pantazachi primi la postelnicie o slujbă care i se dădu după stăruinţele naşului său. Amar îi mai venea să meargă la cănţelerie şl sfl stele înfipt la o masă o bună parte a zilei Cu cît trecea timpul şi el, înaintînd în grad, vedea mai bine cele eo ne pttreeeau în jurul său, cu atîta neplăcerea sa era mul adtncâ. Odată onestitatea sa avu o mare încercare», Prin mfn*l« Sale trecînd decretele de boierii, un boier bogat, cu rangul de .spătar, care ardea de ambiţia să fie agă, 11 propuse Hâ Vtve printre celelalte decrete unul mal mult pantru dînsul şi să-1 înfăţoşeze la iscălitura ministrului, mve dwigur nici n-ar lua sama. După multe stăruinţe din pârtii spătarului şi refuzări din partea şefului do mm&, lâ urmă prlncipiele sale slăbiră şi Pantazachi îndeplini Cf>r«r« stăruitorului. Hârtia trecu pe dinaintea directorului, eit'i W6ZU că este un ordin al ministrului ; ministrul Iscăli firi să bage sama ; de la ministru şi hîrtlu aceasta trecu pierdută într-un teanc de acte Ia iscălitura domnească şl treaba se făcu fără ca cineva să şl ie secretul acestei înaintări. A doua zi după publicarea decretelor, Pantazachi, întoreîndu-se acasă, văzu la dînsul pe masă o cutie mare de catifea, pe care un necunoscut o adusese fără alt răspuns. Deschi-zînd-o, Pantazachi găsi un ceasornic de aur frumos, cu un lanţ gros tot de aur, iar dedesubt era o hîrtiuţă cu cuvintele : „Din partea unui recunoscător". Pantazachi luă ceasornicul şi lanţul şi se uită la ele multă vreme, apoi puse ceasornicul în buzunarul jiletcei în locul celui vechi, de argint, al său. El simţea însă o mare nelinişte pe care nu şi-o putea tălmăci. Fiind primăvară el ieşi în grădină, urmat de Mef, cu gînd să caute de flori, dar era aşa de distras, încît toate le făcea pe dos ; uda drumurile şi mer- 29?) 298 j I gea pe iarbă şi pe straturi ; tăia crenguţe verzi şi l&şa pe cele uscate ; plivea firii de iarbă în loc de buruiene. In sfîrşit, văzînd că timpul trece, ceru bucate, deşi nu-i era foame, sperând că schimbarea ocupaţiei îi va schimba şi gîndurile. In vreme ce Mârinca punea masa, el o întrebă de mai multe ori dacă astăzi n-a venit nimeni şi răspunzînd aceasta că nu s-a arătat nici un musafir, era foarte supărat să mănînce singur în ziua aceea. Cînd, aş-teptînd să-i aducă bucate, văzu pe Mef cum se pusese în faţa lui şi se uita ţintă la dînsul, el se întrebă în sine neliniştit : „Ce dracu se tot uită cinele ista aşa de ciudat, la mine ?" şi cercetând ce lucru atrage băgarea de seamă a lui Mef, dădu cu ochii de lanţul ceasornicului şi tresări. Sara, cînd se dezbrăcă să se culce, Pantazachi puse ceasornicul la locul său obicinuit, pe o măsuţă, dar se tăvăli în pat în toate părţile, neputînd să adoarmă. Nu era în casă liniştea obicinuită şi nu-şi dădea samă ce putea să fie. Aprinzînd luminarea, el văzu pe Mef treaz la picioarele lui, cu ochii aţintiţi asupra sa ca şi peste zi. „Cinele mă supără" gîndi el şi, pentru întîia oară, dădu pe Mef afară din odaie. Dar somnul tot nu voia să vie si acum Pantazachi îşi dădu samă că tic-tacul ceasornicului îi turbură liniştea nopţii. El se sculă deci, încuie ceasornicul într-un saltar şi, astfel, după multă zbuciumare adormi, în sfîrşit, într-un tîrziu. A doua zi la cănţelerie era aşa de palid şi de distras, încît colegii lui îl întrebau întruna ce are şi dacă nu-i bolnav. A treia zi, îşi dădu dî-misia în mînile ministrului, apoi, alergînd răpede acasă, puse ceasornicul şi lanţul în cutia lor şi o aruncă în fundul unei lăzi, iar în loc scoase din nou vechiul său ceasornic de argint. Aflând de dimisia lui Pantazachi, cuconul Todiraş se supără aşa de tare, încît îi trimise răspuns că nu vra să mai vadă în veci un leneş ca dînsul şi că-1 va da afară dacă va mai îndrăzni să-i calce în casă. Dar ce-i păsa lui Pantazachi ? El nu voia să se mai ocupe de nimic şi îşi redobîndise liniştea pierdută. Vânatul, mesele, căutarea gradinei urmau ca înainte, deşi cu mai puţină veselie. Odată, căzînd greu bolnav, ideea morţii i se înfăţişă pentru întîia oară. La început se înfiora de dînsa şi îşi făgădui de a nu mai ucide iepuri, prepeliţe şi alt vînat, căci ar fi păcat a ridica viaţa unor fiinţe ce au dreptul la dînsa ca şi oamenii. După ce se îndreptă, negreşit el nu se ţinu de cuvânt ci urmă vînătorile sale, dar ideea morţii i se prezenta adeseori, aşa că se deprinse cu dînsa ; nu mai simţea nici o groază, ci numai o melancolie liniştită, mai ales cînd gîndea că nu va lăsa pe nimeni în urma lui. Astfel treceau anii, şi Pantazachi vedea înmulţindu-se perii albi în musteţi şi pe cap. Cucoana Păuna, care simţea că slăbeşte tot mai taie, era desperată că fiul său are să rămîie burlac şi-1 ruga în fiecare zi să se însoare cît ar mai fi vreme, dar Pantazachi nu se putea hotărî. într-o zi, după o masă mare ce dăduse prietenilor săi, petrecere la care Mârinca glumise neobicinuit de mult cu unul din meseni, un tînăr advocat, Pantazachi umblă cu gîndul să se despartă de dînsa, fără însă a ave curajul să facă o aşa de marc schimbare în chipul său de vieţuire. Treaba însă se făcu de la sine, căci, nu mult după aceea, întorcîndu-se de la vie, el căută pe gospodina sa în toată casa. Slugile îi spuseră că Mărinoa îşi făcuse bocceluţa şi plecase, ba bueătăriţă, care se dusese să pândească, adause că a văzut cu ochii ci cum, la colţul hudiţei, Marin ca se suise într-o trăsură în care se găsea un cuconaş, chiar acel ce mîncase dăunăzi aici la masă, cînd fusese mulţi musafiri. Ea mai adause cu răutate că ar trebui cuconul Pantazachi să cerceteze dacă nu lipseşte nimic din casă. Pantazachi zbîrci fruntea şi aruncă o privire în jurul său. Toate păreau a fi în rînduială, o singură ladă în care se găseau lucruri vechi nu era la locul ei. Pantazachi deschise capacul şi cercetă ; din ladă nu lipsea nimic decît ceasornicul şi lanţul de aur. Un zîmbet uşor trecu pe buzele sale : — Toate sunt în regulă, zise el bucătăriţei, poţi să te duci ! îi părea bine lui Pantazachi, îi părea rău ? Poate că-i părea bine, căci de mult timp cucoana Păuna îl tot mustra, zicând că nu şade frumos să aibă o fată tînără în casă, el, care trebuia să se însoare. Cu toate aceste, se primbla ceasuri întregi prin grădină adîncit în gînduri şi nu dezmierdă deloc pe 'credinciosul Mef. La masă abia gustă din bucate şi înspre sară se întinse pe divanul din 300 301 cerdac, îşi răzimă capul pe braţ şi se uită lung la apusul I soarelui. Din ziua aceea prietenii lui băgară de samă că Pan tazachi se făcuse mai 'tăcut, că lăutarii nu-i mai călcau | pragul casei şi că vorbele sale erau mult mai serioase. El aducea vorba adeseori despre singurătate, despre căsătorie, despre viaţă şi despre moarte. în adevăr, Pantazachi se simţea foarte izolat. El nu cunoştea decît societatea bărbaţilor, printre femei era timid şi stîngaci, şi se tot întreba dacă trebuie să se însoare sau nu ; dacă mulţămi-rea de-a ave o nevastă este destul de mare în comparaţie cu osteneala ce trebuie să-ţi dai ca s-o cauţi şi cu neplă-cera de a-ţi schimba obiceiurile şi de a-ţi înmulţi grijile. întîmplarea însă este ciudată ! Abie acum, cînd îl munceau aceste gînduri, el băgă de seamă că, tot în mahalaua lui, o văduvită pe care o văzuse numai în treacăt, uitîndu-se la dînsa fără interes, este foarte frumuşică şi ! că ea are obiceiul de a se pune la fereastră cînd trecea ' el pe acolo. Cunoştinţa între vecini se face răpede şi „duduca Sevastiţa", tînără văduvă care era foarte veselă şi vioaie şi avea şi avere bunişoară, îl primi, cu bucurie în casa ei. Mulţi se adunau la dînsa ! Tot tineri şi eleganţi şi galanţi, mai de prin mahala, mai şi din oraş, şi duduca 1 Sevastiţa era amabilă cu toţi. Negreşit cei cu privirea mai pătrunzătoare băgau samă că unul era totdeauna prefe-ritul, dar aceasta nu împiedeca prietenia, căci după cî-tăva vreme favoritul cel vechi făcea loc altuia nou, aşa , încît toţi erau în drept de a ave speranţă. Numai cuconul Pantazachi, nedeprins cu lumea, nu vedea, nu auzea nimic, deşi mergea s-o vadă pe toată ziua. El se ţinea prin colţuri tăcut şi admira de departe pe duduca Sevastiţa, o admira întru atît, încît pedepsea pe Mef pentru antipatia ce inspira cânelui frumoasa văduvă, căci Mef nu voia deloc să intre în casa duducăi Sevastiţei. Şi, ciudat ! Tocmai cu Pantazachi văduvită era mai plăcută : ea ţinea parcă anume să se vadă că din toţi pe dînsul îl deose- , beşte. Lucrurile merseră aşa câtva timp şi cuconul Pantazachi simţea pentru întîia oară în viaţa lui că şi femeile au însemnătatea lor. Ga bun vecin, el trimetea văduviţei cînd o balercă de vin vechi, cînd o farfurie cu brânză şi smîntmâ sau cu unt proaspăt, ba cîteva butelci de vutcă, ba buchete de flori şi fructe frumoase din grădina şi via lui ; iar duduca Sevastiţa părea tot mai încântată de amabilul ei vecin — cînd era faţă. în lipsa lui, obicinuiţii casei şopteau între dînşii că văduvită iade mult de bătrmul amorezat şi de purtările sale. De la o vreme, Pantazachi descrise cucoanei Păunei, care îmbătrînise şi slăbise de tot, cu colori foarte frumoase pe tânăra văduvă şi o întrebă de sfatul ei. Au/.indu-l, bătrîna panse de bucurie si, fără a mai sta pe rundari, îl ru;.;ă să se cunune cît mai curind, ea să aibă fericirea de a-1 vedea însurat pînă a nu muri. în urma acestei convoi biri, ol mei se la duduca Seva-.îHa să-i voi-Ikvim-u. Incepînd do departe cu multe ocoliri şi aluzii, pe cure văduva cu nici un chip nu voia să Ie înţeleagă, ol ajunse, în sfîrşit, a scoate cuvîntul şi a-i p.vpimc eaailoiia. Duduca Sevastiţa plecă ochii ruşinata o zîmbire tainică do mulţumire zbură pe buzele sale. ist nu răspuiue nici că primeşte, nici cat refuză, ci lăsă treaba nehoLăiâtă, căci „acesta ar fi un pas foarte serios pentru o femeie tînără cu ditisu şi ar trebui să se mai gândească". Luni întregi văduva îl duse cu vorba, povestind prietenilor săi cu mult haz stlngăciile lui Pantazachi, oftările şi amarurile salo. Timpul trecea, cucoana Păuna tot întreba pe Pantazachi cînd se însoară, şi el suspina mereu, văzînd că nu Cuce nici un pas înainte. In sfîrşit, într-o zi, pierzând răbdarea, îşi luă o inimă şi-i ceru răspunsul hotărî toi'. Iar duduca Sevastiţa, după mai multe încercări de a mai Irăgăna treaba, silită fiind să se rostească, schimbă deodată tonul şi-i răspunse scurt şi rece câ nu-1 vrea. „Nebună ar fi ea, abie scăpată de un bărbat bătrîn, să-şi vîre capul sub un alt jug?" Auzind acest răspuns neaşteptat, Pantazachi rămase împietrit. I se făcu negru dinaintea ochilor şi se sprijini de o masă. Apoi, fără a zice un cuvînt, ieşi din casa duducăi Sevastiţei, se puse iarăşi pe divanul lui din cerdac şi rămase nemişcat toată ziua, cu mînile încrucişate pe piept, în vreme ce Mef, ascuns sub ma-ă, nu dizlipea de pe stăpînul său ochii săi înduioşaţi. înspre sară vierul, care într-o fugă venise de la vie, îi spuse că a lăsat pe cucoana Păuna foarte bolnavă şi câ 302 C-da coala 24 iî03 cuconaşul trebuie să vie în grabă dacă vra s-o găsească în viaţă. Pantazachi tresări, ridică capul său palid şi, fără a mai cere lămuriri, alergă la grajdi, ca să ajute a scoate calul şi a-1 înhăma la brişcă. în curînd totul era gata şi el se găsea pe drum spre Nebuna, dar oricît mînă calul de răpede, el nu mai putu sosi la vreme. Bătrîna murise cîteva minute înainte. Pantazachi sărută mîna moartei cu respect, apoi ieşi afară, se puse pe prispă, ascunse capul în mîni, şi, pentru întîia oară din copilăria lui, începu a plînge cu amar. Aşa petrecu toată noaptea pană în zori. Din ziua aceea Pantazachi se făcu alt om. Părui său albi de tot, faţa lui slăbi şi plecarea sa firească spre melancolie se făcu tot mai mare. Puţinii prieteni ce veneau încă să-1 vadă nu mai găseau plăcere în societatea lui, aşa încît unul cîte unul se retrăgea pînă, peste puţin timp, Pantazachi rămase singur de tot în casa lui. Ei părea mulţamit de aceasta, căci, chiar în oraş, cînd întîlnea pe vreunul din vechii săi cunoscuţi, sau apuca pe o uliţă laterală, sau, cînd era prea târziu, pleca ochii la pămînt, făcîndu-se că nu-1 vede. Mef rămase singurul său tovarăş, dai', bătrîn acum şi el, nici mai încerca să înveselească pe stăpînul său cu săriturile şi glumele sale, ci urma liniştit paşii lui prin grădină. în ziua cînd se împlini anul de la moartea cucoanei Păunei, Pantazachi puse să citească rugăciuni pentru sufletul ei. Apoi, după ce plăti preotul, îşi luă puşca din cui, cercetă dacă este în bună stare şi o aşăză pe divan. După aceea făcu o primblare în jurul casei sale, merve în grajdi, în şură, ca să vadă dacă totul este în regulă, şi se uită cu de-amăruntul la grădiniţa lui. Keintrînd în casă, deschise saltarul, luă toţi banii ce ţinea acolo, îi puse în pungă, chemă pe Mef, îl dezmierdă, îl sărută şi îl încuie în iatac. Apoi luă pălăria, o şterse de praf şi o aşăză pe cap. Puşca o anină de umăr, încuie casa, lăsînd cheia în broască şi plecă. Un moment îi tresări inima, căci, trecând sub ferestrele iatacului, auzi pe Mef urlând jalnic ; dai' numai un moment, căci faţa lui redeveni liniştită îndată ce trecu dincolo de pragul porţii. El apucă de-a dreptul peste cîmpie şi de-acolo peste dealuri. După cîteva ceasuri, simţindu-se obosit, el se aşăză pe o piatră lîngă drum, unde venise să se odihnească şi doi ţărani care se întorceau de la lucru. Auzin-du-i cum se plângeau unul cătră altul de greutăţile vre-milor, de puţinul câştig ce-1 aduce munca, el işi deşertă punga, rugindu-i să primească banii ca un dar de la dînsul. Ţăranii nu îndrăzniră întîi să ieie banii, dar după multă stăruinţă, primiră în sfîrşit, uitîndu-se însă la dînsul cu ochi mari şi nevrînd să creadă că a dat peste ei aşa un noroc. El insă nu ascultă mulţâmirile lor, ci se depărta în grabă spre o pădure învecinată. Ţăranii îl urmăriră cu ochii pînă se pierdu în pădure, apoi clătinând din cap se îndreptară spic satul lor. Trei zile după aceea, ho povestea în casa duducăi Se-vastiţei cum Pantazachi. 8-a g&Mlt mort într-o pădure din apropiere. Povestitorul ştia ni «rute cu de-amănuntui cum Pantazachi nu s-a putut ucide altfel, decît puind stratul pustei în pămînt, apropiind pieptul de vîrful ţevii şi apăsînd cu varga puşi 11 asupra cucoşului, apoi cum un câne al său de vânat, scăpând pa ferenHtră din casa unde fusese încuiat, îi găsise urmele şl ora culcat lîngă trupul stăpânului său, nevroind a-l pârftHl. în vremea istorisirii, duduca Sevastiţa era serioasă şl pe gînduri. Iar apoi, trecând convorbirea la altele, veselia şl glţiinele reîncepură oa de obicei şi nimeni nu-şi mal adune aminte că fusese odată un vecin blînd şi plăcut, pe care mahalaua îl numea „cuconul Pantazachi." şi în casa cftrulîl mulţi prieteni petrecuse vesel ani îndelungaţi. 304 UN DRUM LA CAHUL Cînd se-ntîmplă do se leagă Amorul de vrun bâtrîn. Să mă crezi că nu-i de şagă, Leagă-1 de gard .şi dă-i fm ! Con,';'. Negru-'zi Pe vremea aceea oraşul Cahul făcea încă parte dan statul român. El era capitală de judeţ, prin urmare rezidenţa unei prefecturi şi a unui tribunal. E drept că guvernul nu prea avea îngrijiri părinteşti pentru acest oraş, căci îi trimetea nişte funcţionari... dar de ce să zic de rău de aceşti bieţi oameni ? Destulă pedeap. ă era pentru dînşii ele a fi surguniţi la Cahul. Vara îi mîneau ţînţarii, iarna n-aveau ei ce mînca, casele lor erau mici, strimte, joase în pod, mai fără fereşti şi de tot fără sobe, şi abia la o săptămînă o dată le venea o căruţă de poştă, cu cîte o gazetă, arareori şi cu cîte o scrisoare din care aflau, tîrziu şi deobşte cu deplină nepăsare, ce se mai petrecea prin lume. Oraşul Cahul era vestit din două cauze : întăi pentru că locuitorii lui jucau grozav de rău preference. Să joci acelaşi joc şi vara, şi iarna, de dimineaţă pană seara şi cîteodată de cu seară pană dimineaţa şi tot să nu-1 de-prinzi — lucrul e în adevăr de mirat, dar e aşa. Cahule-nii aşa de puţin îl ştiau, încît ajunsese proverbiali. Cînd în altă parte a ţării cineva făcea o greşeală boacănă şi tovarăşii îi ziceau indignaţi : „Joci ca la Cahul", aceasta era mustrarea cea mai mare ce i se putea face. A doua cauză de celebritate a Cahuiului era fabrica sa, nu de obiecte industriale, ci de deputaţi şi senatori. In formă, şi la Cahul alegătorii singuri numeau pe reprezentanţii lor, în fapt în.-ă, ministrul de Interne din Bucureşti telegrafia prefectului numele persoanelor ce trebuiau să se bucure de încrederea judeţului. Cîteodată telegramele soseau în ajunul alegerilor, altădată în ziua chiar a alegerilor, cînd buletinele începuse a se depune în urnă, şi totuşi alegătorii în nici un caz nu se depărtau de dorinţa ministrului. Ba se zice că odată telegrama din Bucureşti sosise a doua zi, după sfîrşitul operaţiilor electorale, cînd deputatul fusese chiar proclamat, şi totuşi, nu ştiu prin ce minune, cel proclamat a rămas neales, şi altul a venit ca deputat la Cameră, ţiind în mînă un mandat iscălit şi pecetluit în regulă şi fără ca să se fi făcut vreun protest sau măcar să se fi arătat vreo nemulţumire din partea cuiva. Aşa se petreceau lucrurile la Cahul. Nu-i vorbă, se şopteşte că şi pe aiurea s-au întîmplat asemenea minuni, chiar prin oraşe mari... ştiu eu '!... foaste capitale... însă oamenii răi şi mincinoşi ce nu scornesc? Ferească Dumnezeu să încapi pe gura lor ! Dar uite ! Pomenesc de oameni răi şi nu bag seamă că şi eu vorbesc rău de alegătorii din Cahul, eu, care am fost ales deputat de dînşii ! Dar ! Am fost ales, ba încă în colegiul al IV-Lea, şi aveam şi eu mandat iscălit şi pe-cetluit, însă spun drept că am meritat această dispăgu-bire de la un oraş în care am păţit ceea ce nu păţisem nicăire. Judece, toată lumea ! Ca mai toţi cetăţenii români care ştiu scrie şi ceti, făceam şi eu într-o vreme pe advocatul, apărând pe un cap la curţi şi tribunale nedreptăţile oamenilor ce se adresau la mine. intr-o zi, vine un rus şi-mi zice că, la trecerea Basarabiei cătră Moldova, vtnduse moşia sa unui român, că cumpărătorul îi rămăsese dator eu un rest din preţ, că termenul plăţii ar li trecut de mult, că, deşi l-ar fi prelungit de cîteva ori, cumpărătorul tot nu-i plăteşte, aşa încît se vede silit să ceară banii prin judecată. Dau eu hârtie, şi după cîteva luni îmi vine chemarea. Terminul fiind pe la sfîrşitul lunei noieimvrie, tocmesc pe Costache, poreclit Bani-Gala, birjar cunoscut în Iaşi, şi plec împreună cu rusul meu. La început am mers bine : păn' pe la Răpedea timpul era frumos, deşi rece, şi noi eram veseli. Mai înspre seară însă, după ce părăsisem şoseaua, începu să îngheţe şi să fulguie puţin, aşa încît trăsura luneca în toate părţile pe drumurile de costişe ce duc la Huşi. înnoptase şi, mai mult pe jos decît în trăsură, sosirăm la o crâşmă jidovească, cu două odăi. Din 306 307 p&eatcj era vineri şi crîşma era ticsită de jidovi pe care îi prinsese Sabăşul pe drum. —■ N-avem unde să vă primim, ne zise crîşmarul, doar să staţi în bucătărie cu noi, căci odaia de oaspeţi e toată plină de lume. în bucătărie era un fum de te înăduşea, nu era de stat. Am prins deci să ne tocmim cu jidanii oaspeţi ca să ne lase nouă odaia cea bună şi să treacă ei în bucătărie. Deşi Sabăş, zi în care jidovilor le este oprit să se gîndească la interes, aurul, sau, mai drept, argintul nostru au învins, şi fiii lui Israil, întorcând capul cu groază, ne arătară să punem banii după sobă, căci ar fi fost un păcat neiertat pentru dînşii de a-i primi în mînă. Aveam deci odaia cea bună. De-a lungul păretelui crăpat şi nevăruit de cine ştie cînd, se întindea o laiţă de trei scânduri, una mai sus, alta mai jos, încît, deşi te puteai lungi, trebuia să-ţi ţii bine cumpăna, căci la cea mai mică mişcare cădeai de un palmac pe scîndura inferioară. Pe jos odaia era nepodită, de lut, şi locul nu era drept, ci cu dealuri şi văi. într-un capăt al laiţei, trăgea de la fereastra spartă un vînt rece... în capătul opus venea de la cuptor o fierbinţeală şi un fum... în colţul dintre cuptor şi uşă se ridica o movilă mare de colb strîns cu mătura, căci se grijise de Sabăş. Pe masa şchioapă şi scîrnavă de lîngă fereastră era o luminare de său vîrîtă într-un gît de butelcă — aceasta era odaia cea bună ! Ui-tîndu-mă împrejurul meu mă cam cutremurai, dar rusului se vede că această privelişte nu-i făcu nici un efect deosebit, căci zise zîmbind : —■ Odaia îmi pare bună, avem să dormim de minune, numai să mâncăm ceva... Uitasem, şi unul, şi altul de a lua merinde la drum, şi ne adresarăm cătră gazdă. Crîşmarul avea numai nişte slănină, cam învechită, şi rachiu. Ce să fac ? De nevoie am băut şi eu un pahar de rachiu, dar slănina am lăsat-o rusului toată. Bărbosul meu de muscal se pusese să înghită bucătoaie de grăsime, aşa de răpede şi cu atîta lăcomie, încît la un moment ţin minte că m-a apucat frica să nu înhaţe, în furia sa, şi capătul de luminare ce fumega în gîtul butelcei. — Să tragem la sorţi, zisei cătră rus după ce sfîrşise de mîncat, care din noi să doarmă la fereastră şi care la cuptor. — Ce sorţi ! îmi răspunse el, alege d-ta care loc vrei, mie tot una imi este, eu dorm bine oricând şi oriunde... Statui un moment la îndoială. De o parte vîntul ce sufla prin geamul spart, de alta căldura şi duhoarea ce-ţi bătea în cap de la cuptor... Grea alegere ! Cam friguros de soi, m-am hotărât la urmă pentru cuptor. Muscalul se Întinse în partea fereştei, învălit în şuba lui de lup, şi după cîteva minute dormea dus. Eu, de cealaltă parte, mă zvîrcoleam pe laiţă, cădeam pe scîndura de mai jos, mă ridicam iar, simţeam că mă înăduşă aerul greu din odaie, în care se amesteca fumul din cuptor cu cel al luminării de său şi cu mirosul slăninei. Adormind în sfîrşit într-un tîrziu, avui un vis foarte urât : se făcea că eram culcat într-o pădure sub un copac, că fulgera şi tuna înfricoşat şi că un uriaş mă tot lovea în cap cu o măciucă. Mă deşteptai ameţit de tot, căci dormrem cu capul în dreptul gurci cuptorului, şi auzii pe tovarăşul meu horăind din răsputeri. Sărind de pe laiţă la pămînt, căzui jos de vreo două ori, atit din cauza ameţelei, cit şi din cauză că pământul odăiei eta accidentat. La urmă îmi pusei blana în spate, îmi îndesai căciula în cap şi după multă bojbăială găsind uşa, ieşii afară. Aerul rece şi curat al dimineţei mă răcori şi mă deşteptă de tot. —• Cine-i acolo ? îmi strigă glasul puternic al unei umbre ce se mişca împrejurul casei. — Om bun, răspunsei eu, dar d-ta cine eşti ? Umbra apropiindu-se, recuno 'cui pe birjarul Bani-Gata care făcea strajă şi-şi păzea caii şi trăsura de tîlhari.' După cîteva momente, cuprins de frig, mă întorsei în casă, dar greşind colţul laiţei, mă aruncai cu toată greutatea pe rus. Acesta însă, nu prea simţitor din fire, bor-borosi numai cîteva cuvinte în limba lui, apoi se întoarse pe cealaltă parte şi urmă a dormi. Printre horăiturile tovarăşului meu mi se păru că aud încă ceva şi că zăresc nu ştiu ce mişeîndu-se pe cuptor ân dosul uşei deasupra movilei de gunoi. Desâgur, o mâţă care a intrat cînd am deschis uşa, gândii in mine şi. vrînd să văd m-u bine, mă îndreptai spre masă să iau chibriturile. Dar greşii iarăşi 308 309 JWrtli ,tn o vule şi răsturnai masa cu luminare, strachină de «Iflolnfl, pahare de rachiu, cu cutie de chibrituri, tot. Nu mal era cu putinţă să nimeresc prin întuneric, şi cu anevoie itwtm tîrîit păn' la vechiul meu colţ de laiţă, unde arn stat toată noaptea deştept, luîndu-mă cu somnul ce mă fura cîteodată, cu jigăniile ce năvăleau asupra mea de pe pereţi şi din vreme în vreme aruncând ochii spre acel ceva negru ce se mişca pe cuptor lângă uşă. La cea întâi rază a zilei, mai mult gîcită decît simţită, părîndu-mi-se a băga de seamă că ceea ce se mişcă nu seamănă deloc a motan, ci a nu ştiu ce mai mare, într-un moment cinci o presupunere ce intrase de cîteva clipe în mintea mea deveni puternică, mă repezii drept la acel ceva şi, îm-plîntîndu-mi mîna într-un lucia.i moale ce părea a fi o barbă, strigai în gura mare : — Săriţi « Tâlharii ! Rusul de pe laiţă, Bani-Gata de la cai şi mulţi oaspeţi din bucătărie năvăliră împreună. Ce era ? Pe cînd eu fure cern afară, doi jidani, cari nu mai încăpuse dincolo şi îngheţau de frig, îşi scosese papucii, se furişase tiptil la noi în odaie şi se ghemuise unul peste altul pe cuptor : ei erau acel ceva negru ce credeam a zări în întuneric. Figura îngrozită a jidanului în barba căruia îmi încleştasem mîna era aşa de poznaşă, încît pe loc ne-a umflat rîsul pe toţi. Chiar ziua următoare am rîs tot timpul în trăsură, atît de chipul jidanului ce nu-mi ieşea din gînd, cît şi, mai ales, de rusul meu care tot prefăcea pe jidanul spăimîntat. Era, în adevăr, foarte comic de a vede pe muscal aşa de vesel. El îşi vîrea manile prin barba sa tufoasă, cău-tînd să dea figurei sale, altminteri sălbatice, expresiunea de umilire şi spaimă a evreului. Apoi, umflîndu-1 rîsul, se lovea cu mînile pe genunchi şi, cînd îl năbuşeau hohotele, îşi strângea pîntecele cu amîndouă braţele. Ilaritatea lui ţinea deşteaptă nu numai pe a mea, ci şi pe a lui Bani-Gata de pe capră, încît într-un rîs am dus-o cu toţii o bună parte din drum ; iar ţăranii cu carele, ce ne întîlneau, căseau gura la vederea acestui trio vesel şi întorceau capul după noi în îndoială dacă sîntem nebuni sau numai beţi. în această stare sufletească trecurăm sîmbătă prin Huşi şi ajunserăm sara la Fălciu, fără altă întîmplare, iar duminică pe la două după-amiază sosirăm la Cahul, unde am tras la singurul han ce era pe atunci în acel oraş, acel al bătrînului Sacalof. Termenul procesului fiind fixat pentru a doua zi, luni, rusul meu ieşi îndată să caute pe grefierul tribunalului, care, în urma unui mic prezent, deveni foarte amabil, căută pe arhivar, merse cu acesta să scoată dosarul procesului şi mi-1 aduse ca să-1 studiez. în odaia mea eram eu, grefierul, arhivarul, muscalul şi Sacalof, cu care clientul meu era prieten bun încă de cînd Basarabia fusese rusească. Cu toată lumina extraordinară ce se făcuse în odaie — se aprinseseră în acelaşi timp două luminări, una de său, alta de sperman-tetă — abia vedeam să cetesc, căci toţi fumau în casă şi, pe la Cahul nefiind sobe care să preschimbe aerul, fumul se îngroşase şi întuneca odaia de tot. După ce cu mare greu sfîrşii dosarul, grefierul îmi zise cu aer misterios : -•• Cunoaşteţi pe cuconul Manolaş ? -— Nu, cine-i acesta V — Prezidentul tribunalului ; n-ar fi stricat să-1 cunoaşteţi, sau d-voastră, sau, mai bine încă, clientul d-voastre. — Dar pentru ce ? — Apoi... fiindcă... dă ! îngăimă grefierul mai încet, căindu-se parcă de cele zise, şi ieşi răpede urmat de arhivar, care ţinea dosarul sub braţ, învălit într-un teste-mel galben, şi de Sacalof, care mergea să îngrijească de masă. Peste o jumătate de ceas, Sacalof reintră, urmat de rîndaşul său (un lipovan cîrn, cu cămeşă albastră şi barbă roşie) care ţinea o tablă cu mâncări. Clientul meu se aruncă ca un pui de lup asupra bucatelor, eu însă, gus-tînd, sării de o palmă în sus. — Ce-i asta, sînt fript! strigai strîmbîndu-mă. — Ha, ha, ha, răspunse Sacalof rîzînd. Cam pipărat, ha ? Aşa bun, aşa bun ! — Aşa bun, aşa bun, repetă muscalul meu, îndopîn-du-se cu bucăţi de carne şi cu pipăruşi întregi. — Cunoaşteţi pe cuconul Manolaş ? mă întrebă de la o vreme Sacalof. am — Pe prezident ? Nu. Dar ce nevoie ?... — Dă ! şopti Sacalof, fiindcă... obiceiul... apoi... dă... trebuia să-1 cunoaşteţi pe dînsul sau măcar pe duduca Pipiţa... — Pe duduca Pipiţa !... Muscalul meu se puse pe gînduri şi, cînd ramaserăm singuri, îmi zise cam mîhnit : — îmi pare foarte rău că nu cunoaştem nici unul pe Cacon Manolaş... A doua zi pe la unsprezece dimineaţa îmi strânsei hârtiile şi, întovărăşit de clientul meu, mă dusei la tribunal. Prin tribunal trebuie să ne închipuim o căsuţă ca toate celelalte din Cahul, numai ceva mai mică şi mai murdară. Acolo făcui cunoştinţă cu advocatul adversarului meu, unul din luceferii Cahulului, un tînăr cu barba în furculiţă, cu părul vîlvoi şi cu idei politice foarte înaintate. Figura lui îmi displăcu, căci îmi părea a vede un mic zâmbet ironic ân colţul gurei. Fiindcă nu venise ancă rândul procesului meu, intrai in sala şedinţelor, adică în odăiţa din mijlocul casei, pentru ca, asistând la alte judecăţi, să mai treacă vremea păn' ne-or striga pe noi. în dosul unei mese pătate de cerneală şi cam şchioape, pe care sta o cruce afumată şi un clopoţel strîmb, şedeau doi indivizi, cel din stînga tînăr, cu gura căscată şi somnoros, celalalt bătrîn, slăbuţ la faţă, cu ochii mici, căprii şi vioi şi cu musteaţa surie. A-oeşti doi magistraţi judecau pe u ţigan discuit, rupt şi nepieptănat, ce sta în picioare între doi dorobanţi înarmaţi cu puşti, sub învinovăţirea că furase un cucoş din sat. La altă mesuţă, mai deoparte, sta procurorul, un tînăr ce cunoscusem şi care îmi făcea semne de prietenie. — Ce vrei d-ta ? mă întrebă, cu aer de autoritate, magistratul cel cu musteaţa surie, văzîndu-mă ântrând ân sală. — Nimic, domnule, am un proces aice şi-mi aştept rîndul. — Fost-ai cheamat ? — Ba nu. — Apoi nu vom pute... binevoiţi a aştepta dincolo. — Socoteam că este şedinţă publică, zisei eu cam necăjit. isă ui un copil şi să te bucuri de dînsul cum mă bucur şi eu de al meu !" Pe altă pagină : „M-ai lăsat singur ca fearele în codru, ca feară în codru te-am pîndit să-ţi rup inimi ticăloasă, darmi-ai scăpat de astă-dată .'" în ziua care era tocmai a naşterii sale, Mihai ceti : „Azi ţi s-a născut un prunc. Blăstemat fie, zilele lui amare şi moartea cruntă ! De-mi vei scăpa tu, fie el ţinta răzbunării mele .'" Lui Mihai îi trecu un fior care îl cuprinse şi mai tare cînd mai ceti următoarele rînduri însemnate la ziua naşterii surorii sale : „Crească-ţi fata pană ce va fi frumoasă, ca să se lege cu'cercuri de fer de inima ta, apoi moară în floarea vieţei, ca să-ţi plesnească sufletul tău păgîn Potrivirea datelor nu mai lăsau îndoială că între scriitorul acestor rînduri şi familia sa se petrecuse ceva grozav odată. Nimic nu era lămurit, dar se vedea că este vorba de o răpire, de duşmănie şi de ameninţări şi încercări de omor- Cine erau persoanele, el nu ştia, şi fantazia lui îşi zugrăvea tablouri crude, dar nehotărîte. Cuprins de grijă, el se sculă şi se plimbă prin casă mai multă vreme. O dată însă, cum trecea pe lîngă fereastră, i se păru că vede o umbră stând ţeapănă afară şi cu ochii ţintiţi asupra lui. Atunci, luînd puşca şi torba, deschise uşa şi ieşi. în curte însă nu era nimeni şi nu se auzea decît vuietul rîuluî eurgînd. Noaptea era încă întunecoasă, dar în cu-rînd avea să înceapă a se lumina de zi. Mihai merse în jurul casei, se plimbă prin livada de dinapoi şi se opri sub fereastra odăiei în care stătuse, căutînd a vedea umbra ce-i apăruse mai înainte. Sub o tufă afară de grădină auzi -ca un suspin adînc. La moment el sări peste gardul li-vezei şi, apropiindu-se de locul de unde pornise suspinul, el se opri si întrebă cine este, aţintind puşca asupra tufei. —• Nu da, că sunt eu, îi strigă un glas. — Cine eşti tu, ieşi să te văd ! —■ M-ai şi uitat ? Eu sînt Neaoşa, care ţi-am prorocit viitorul nu demult ! — Eşti femeie sau duh necurat, de te întîlnesc totdeauna noaptea în căile mele ? Ce vrei de la mine de mă prigoneşti ? De unde mă cunoşti şi ce ai să-mi mai spui ? — Am să-ţi spun că n-ai făcut bine să vii la casa asta. Oamenii de aici nu-ţi voiesc binele. Nu păşi în veci peste acest prag, că multe rele s-au gîndit aici despre tine. Iaca, zorile zilei se revarsă. Apucă pe drumul de-a lungul apei şi mergi pană la cel întăi sat ; acolo ie o căruţă si te du înapoi la Ridicata. ' — Nu mă duc pană ce nu-mi vei spune tot ce vreau să cunosc. Tălmăceşte-mi cine-mi vrea răul şi pentru ce şi dezleagă-mi cuvintele ce m'i-ai spus în noaptea cînd am sosit. — Nu-ţi pot dizlega, nici tălmăci nimic. Caută-ţi drumul tău. Neacşa te va păzi şi te va înştiinţa cînd va fi vreme. Mergi ! Aceste vorbe Neacşa le rosti cu glas poruncitor, ară-tînd cu. mîna drumul ce trebuia să apuce Mihai. Ea sta pe un moşinoi cu părul despletit şi întăiele raze de lumină ce cădeau asupra ei îi dădea un aer sălbatec, dar impunător. Mihai plecă capul în jos şi merse. După cîţiva 388 389 puşi, privind îndărăt, o văzu cum dispărea pe o cărare ce- Kt» perdea în pădure. Ajungînd peste cîteva ore într-un sat, el tocmi o căruţă, care îl duse la Ridicata. De acolo purcese încă în aceeaşi zi spre Vereni îndărăt, tot timpul preocupat de misterul ce încunjura familia sa. Miezul nopţii bătuse cînd Mihai sosi la Vereni. Aflînd că toţi dorm, el se coborî în grădină tot gîndind la cuvintele cetite în cartea lui Sîrbu, despre care voia să ceară esplicare tatăhvi său. După cîtva timp, cum intră într-un boschet, el găsi o femeie singură pe o bancă. Era Miss Mary. Aceasta, jecu-noscîndu-1, tresări şi voi să se depărteze. — Singură prin grădină într-o noapte aşa de întunecoasă, Miss Mary ? zise el, luînd-o de mînă. Sunteţi supărată pe somn sau împrietenită cu o idee de care reu aţi voi să vă despărţiţi ? — Nici una, nici alta ; noapte bună. Lăsaţi-mă -â mă duc, răspunse engleza cu glas tremurător. — îmi pare rău că v-am stricat plăcerea singurătăţii. Dacă voiţi, mă duc eu. însă nu credeam că prezenta mea vă va fi o displăcere. — Nu mi-e displăcută... însă... — Să mergem amîndoi, întîmpină Mihai, nelăsirsdu-i mîna pe care engleza căuta încet să o retragă. Toţi dorm, numai noi ne bucurăm de frumuseţa şi răcoreala nopţii. De-ţi merit încrederea, spune-mi care-ţi erau gîndurile. Se oprise ele în orizontul acestei ţări, ori trecuse in zbor spre patria depărtată ? — Erau în patria mea, răspunse Miss Mary încet. Gîndeam la părinţii mei ce nu mai trăiesc şi la fratele meu care e ofiţer în marină şi acum se află în o altă parte a lumii sau pluteşte pe ocean. El e singura fiinţă ce am pe pămînt, singura care mă iubeşte. — Singura ? întîmpină Vereanu. La acest euvînt engleza făcu o mişcare şi, dacă întunericul n-ar fi fost aşa des, s-ar fi putut vede cum obrajii ei albi ardeau ca para. — Pentru ce fratele ar fi singura persoană ce r.e-ar iubi ? urmă Mihai cu aprindere ; pentru ce un străin nu ar avea simţiri mai adînci încă ? Legăturile de familie întreţin dragostea, dar nu aprind amorul. Acesta... — O, nu mai vorbiţi aşa, răspunse engleza cu ton blînd de mustrare. Vă rog ! Sunteţi bărbat şi eu femeie slabă şi străină. Mihai însă se aprindea tot mai mult. Singurătatea... întunericul nopţii... natura sa impresionabilă, toate acestea îl întreţineau în o agitare nespusă. — Tocmai fiindcă sunt bărbat trebuie să-ţi fiu şi protector. Aici eşti străină ; nime afara de copila ce înveţi nu te iubeşte. Şi o inimă simţitoare ca a voastră are nevoie de a fi iubită. Iată, sunt eu acel care te voi păzi. Şi eu am inimă simţitoare şi compătimesc cu acei care sufăr. în mine te încrede. Mă voi simţi fericit dacă îţi voi putea face zilele viitoare mai dulci. — O, nu mai vorbiţi ! Mă tem că mi le vei face mai amare decît au fost totdeauna. Ah, eu presimţesc viitorul, un viitor trist şi negru ! — Şi eu întrevăd viitorul. El va fi vesel şi senin. Pentru ce nu ar fi, cînd ar fi îndulcit de amor ? Zicînd aceste cuvinte, Mihai ridică mîna tinerei engleze şi apăsă pe dînsa buzele sale. Miss Mary, străbătută de un fior, îşi retrase mîna încet. Atunci Mihai, cuprin-zîndu-i mijlocul cu braţul, o sărută pe buze. Miss Mary lăsă să-i cadă capul la pieptul lui Mihai. Dar după cîteva clipe sări în sus ca deşteptată dintr-un vis, scoase un ţipăt şi fugi. Mihai rămase pe loc înlemnit, neavînd curajul de a o urma. în cea mai mare agitare el se mai plimbă cu paşi răpezi prin grădină, pană ce răcoreala di-mineţei potoli focul capului său. CAPITOLUL IX Din acea sară Miss Mary se făcu mai tăcută încă decît înainte. Pe Mihai îl evita pe cît îi era prin putinţă. Nime, afară de Luţica, nu luase sama la această prefacere, în mai multe rânduri ea întrebă pe guvernanta ei 390 391 eo are de este mai tristă decît înainte şi dacă a primit cumva veşti rele de acasă. Miss Mary îi răspundea că nu are nimic, dar că Luţica ar fi prea tînără să înţeleagă că cineva poate avea răstimpuri de tristeţă cînd de mult nu şi-a mai văzut ţara şi pe ai săi. Mihai cercase întăi să se apropie mai mult de dînsa, apoi însă, atins de răceala englezei, se ţinea şi el în rezervă şi nu-i adresa cuvîntul decît cînd împrejurările cereau aceasta neapărat. Căutând a-şi depărta gîndurile de la Miss Mary, el se învârtea de-a pururea în jurul misterului peste care o împrejurare atît de întîmplătoare îl adusese. El nu avu curajul să întrebe pe tatăl său, ci se hotărî să se adreseze lui Săndulachi Dospin. Mergînd într-o zi la dînsul, îl găsi în biblioteca sa cetind. — „Munte cu munte nu se întîlneşte, dar om cu om se-ntîlneşte", zise bătrînul văzînd pe nepotul său. Bine că mi-ai făcut cinstea să vii să mă vezi. Şezi ici lîngă mine, nepoate. După ce se informă de la Mihai de starea sănătăţii familiei, îl întrebă dacă a gîndit la viitorul său şi de ce ar dori să se apuce. Mihai răspunse că nu a gîndit la aceasta, dar că tatăl său voieşte ca să fie numit într-o funcţiune judecătorească. — Bine ! răspunse Săndulachi. Acolo vei avea mult de lucru, căci românilor le plac judecăţile. Să vede că din toate calităţile şi defectele romanilor, care, precum zic învăţaţii de astăzi, ar fi străbunii noştri, numai iubirea gîl-cevelor judecătoreşti le-am moştenit noi. Totul este să fii drept, nepărtinitor şi neinteresat, şi apăsă pe acest din urmă euvînt. — Cum, neinteresat ? întrebă Mihai. Ce interes poate avea un judecător decît acel de a da dreptate celui ce o are ? — He, he, esclamă Săndulachi privind la nepotul său printre gene pentru a străbate în gîndul lui, sunt puţini oameni de aceia ! Sunt unii care dau dreptate pentru bani ; alţii care fac hatîruri unui prieten sau unui puternic al zilei de care se tem... — O, esclamă Mihai, asemenea oameni ar trebui puşi în temniţă ! — Vezi că lumea e aşa făcută, încît nu numai nu-i pune în temniţă, ci încă lor le dă mai multe măriri. Dar, dar, sunt mulţi oameni interesaţi ; vorba românului zice că „interesul poartă fesul" şi „dreptatea umblă totdeauna cu capul spart". Ades sunt tineri care, fără focul ce ar trebui să simtă vîrsta lor, au în vedere numai să se îmbogăţească. Unii aşteaptă cu nerăbdare moartea vreunei rude bătrîne pentru a o moşteni şi sunt aşa de făţarnici, încît arată dragoste şi blîndeţă pentru a moşteni mai sigur. — Aşa oameni nu pot fi, răspunse Mihai cu indignare. — Ba sunt, ba sunt, întîmpină Săndulachi privind tot cu mai multă pătrundere la Mihai. înţelepciunea românului zice că „nepotul e salba dracului". . Lui Mihai îi trecu prin minte că aceste vorbe.ar putea fi o aluziune la dînsul şi se hotărî să dea şi el o învăţătură bătrînului. . — Nu ştiu de sunt asemenea tineri, zise el, dar ştiu bine că se găsesc şi, bătrîni prepuielnici care nu merită alţi nepoţi. Omul neinteresat ar trebui să fie indiferent cu dînşii, ba chiar mai mult, numai spre a-i învăţa minte şi a le arăta că nu-i pasă de avere sau daruri. Săndulachi îşi muşcă buzele şi schimbă convorbirea. După ce se întreţinuse despre alte materii indiferente, Mihai se hotărî, în sfîrşit, să-1 întrebe despre ceea ce-1 interesa. El îi spuse de notiţele ce cetise în hîrtiile lui Sîrbu, care notiţe, după coincidenţa datelor, ar părea a se raporta îu familia sa. Săndulachi stătu pe gânduri dacă trebuia xa-i spuie ceea ce ştia ; pe de o parte ar fi fost bine ca Mihai să cunoască tot, pentru a se putea păzi de orice prigoniri din partea lui Sîrbu ; dar pe de altă parte, adueîndu-şi aminte că această taină priveşte pe tatăl lui Mihai, îi păru mai nimerit a nu zice nimica. De aceea răspunse pe scurt că trebuie să fie lucruri fără însemnătate şi schimbă vorba, aşa încît Mihai rămase cu tot aşa de puţina ştiinţă ca şi mai nainte. Zilele şi săptămânile curgeau fără schimbare la Vereni. Mihai gîndi din ce în ce mai puţin la Manoli Sîrbu şi la Neacşa, ci se bucura de liniştea vieţei cîmpeneşti, turburată cîteodată numai prin necazul ce-i producea rezerva ce păzea Miss Mary cătră dînsul. 392 393 Vara însă trecea pe nesimţite şi, cu toamna ee se gătea să vie, şi familia Vereanu începu a se pregăti să se întoarcă în oraş. înainte de a pleca însă, generalul Vereanu cu cucoana Sevastiţa şi Mihai întoarseră vizita lui Necu-lai Covrig. Deşi bogaţi, aceştia trăiau într-o casă mică şi cu totul primitivă, deprinşi din copilărie la această simplicitate. Familia Covrig se simţi foarte măgulită de onoarea ce-i făcea Vereanu şi nu ştiau în ce chip să mai manifesteze recunoştinţa lor. în vreme ce Safta propunea cucoanei Sevastiţei să-i facă tot soiul de dulceţi pentru iarnă şi Neculai Covrig se declara gata de a împrumuta generalului nişte grîu minunat pentru sămănăturile de toamnă, Todiriţă ţinea de vorbă pe Mihai. Vizita ce făcuse de curînd la Vereni întorsese cu desăvîrşire capul bietului tînăr. Mihai căuta în zadar să aducă convorbirea asupra agriculturei, căci se convinsese de mult că despre altăceva nu-i era cu putinţă să vorbească cu junele Covrig, dar acesta schimba vorba pentru a tot întreba ce face demoazela, dacă e sănătoasă şi veselă şi dacă totdeauna e aşa de bună cum fusese data din urmă cînd o văzuse, în sfîrşit, din una în alta, Todiriţă mărturisi lui Mihai că în timpul din urmă se simţise inspirat şi că făcuse cîteva poezii pe care ar voi să le cetească. Consimţind Mihai la aceasta, Todiriţă scoase un teanc de hîrtii de pe sobă legate cu aţă. şi, desfăcîndu-1, începu a ceti lui Mihei următoarele versuri : LA UN SCRÎNCIOB în scrînciob într-o zi te-am dat Şi cu mînile mele te-am legănat. De atunci nu te mai pot uita Şi toată viaţa aş vrea a te legăna, Nu numai în scrînciob, dar şi altmintrelea. La fugă într-o zi ne-am întrecut Şi liniştea mea de-atunci a fugit. Şi n-a să mai vie liniştea mea Pană ce în fugă te-oi apuca Şi atunci din braţe nu te voi mai lăsa. 394 — Cum îţi pare poezia ? întrebă Covrig pe Mihai, care zîmbea. — Regulele prozodiei nu pre sunt păzite... — Cum regulele prohodiei — doar nu sînt cîntări de biserica ! — Adică măsura versurilor, ş-apoi şi rima e cam slaba. D-ta rimezi întrecut cu fugit, asta nu se potriveşte. — Ba se potriveşte, fugit se sfîrşeşte cu t şi întrecut, tot cu t. Iaca, am să-ţi arăt jurnalul care ne vine şi să vezi câ şi acolo tot aşa-i. Ai învăţat şi d-ta a face versuri, ca să ştii regulele aşa de bine, şi ai făcut vreodată ? — Am făcut şi eu încercări în viaţa mea. — Mie numai de un lucru îmi pare rău : că n-am învăţat şi eu bine poezia. începusem a o învăţa după o carte franţuzească cînd eram în şcoală, dar m-am lăsat atunci. Dacă aş fi învăţat bine, cum mi-ar prinde acum ! Trebuie să ştii că îmi place acum poezia amarnic. Toată ziulica aş vrea să fac numai versuri. Cred că cu vremea le voi face şi mai bune, numai să mă deprind. Să-ţi mai cetesc încă una : La dînsa. înţelegi că dînsa însemnează numai aşa... — înţeleg. LA DÎNSA Tu eşti ca o lăcrămioară, Ai o dulce inimioară, Ai ochi negri şi frumoşi, Eşti ca cerul de plăcută, Eşti ca cerul de iubită, Ai la spate-un fiong roş. Ai o mînă mititică, Ai o talie subţirică, Ai picior mititeluţ, Ai păr lung, rochiţă albă, La gît porţi o mândră salbă. Ah ! de ce tu nu mă cruţi ? Cînd gândesc la tine, mor, Mă sfredeleşte amor 395 Pîri-în inimă prin piept, Lacrimele-mi curg mereu, Oftez zi şi noapte, zeu ! De ce nu vii, eu te-aştept ! — Asta cum îţi pare ? înţelegi că mă sfredeleşte amor însemnează zeul Amor; păn-în inimă prin piept, fiindcă inima vine sub piept şi pentru ca s-ajungă la dînsa trebuie să treacă prin piept. Vezi ce bine le-am gîndîi aceste toate ? •— Foarte bine, însă se zice că zeul Amor are drept armă un arc şi o săgeată care pătrunde în inimă, dar nu un sfredel. —• Poate, dar în sfîrşit trebuie să zic o dată şi altfel decît ceilalţi. Acum am să-ţi mai cetesc încă una, care este jalnică : MIEZUL NOPŢII Cueoşii au cîntat acum de-a doua oară, Bate a miezului nopţii oară. Stafiile se primbla pe pămînt Ieşind din adîncul lor mormînt. Eu plîng de durere — căci simţesc iubire. Ca cinele ce latră la o nălucire Aşa oftez eu, căci îmi tot pare Că văd figura matale ce-mi apare. Apuc cu mîna atunci, dar zadarnic. Cît oi căuta şi oi fi de harnic Nu dau decît de vînt, adecă de nimic, Iar nu de trupul matale mic. Miezul nopţii bate, negru-i afară, Negru-i în casă, stinsă e luminarea, Eu mă zvîreolese în pat de-o parte şi alta Şi inima mea tremură şi de durere saltă. E miezul nopţii, fiara doarme la potică, Cinele pe prispă, pe creangă păsărică, Calul lîngă iesle, chiar broaştele în iaz. Toate dobitoacele dorm, ah ! numai eu sunt treaiz ! — Ei, de asta ce mai zici ? Aşa-i că aici nu ai ce-mi găsi ? Mai dăunăzi a fost subprefectul pe la noi, avînd o treabă, şi am citit aceste versuri şi lui —■ căci e un om cumsecade şi învăţat, şi a găsit poeziile foarte bune. Chiar a rîs. de plăcere. El m-a îndemnat să le trimit şi jurnalistului să le publice, căci ar fi păcat să rămîie necunoscute, şi aşa am să şi fac. Sunteţi d-voastră abonat la jurnalul ce iese în oraş, Libertatea poporului ? —■ Trebuie să fim şi noi abonaţi. — Drept să-ţi spun, altfel jurnalul ista nu-mi prea place, căci batjocoreşte pe toată lumea, dar în foleton apoi publică versuri şi alte lucruri frumoase. Acum nu ştiu, adause Todiriţă zîmbind, dar mi se pare că versurile mele nu sunt mai rele decît celelalte ale lor, dacă n-or fi chiar mai bune. — Eu cred că sunt mai bune, răspunse Mihai, chiar, dacă îmi dai voie, aş vrea să le copiez. — Cum nu, vă rog... cu mulţumire, strigă Todiriţă Covrig sărindu-i din loc inima de bucurie, căci spera că acum, în sfîrşit, vor cădea versurile lui în mînile persoanei căreia erau destinate şi că nu vor lipsi de a produce efectul cel dorit. în asemenea convorbiri şi cetiri literare petrecură ei împreună cîteva oare, pană ce generalul Vereanu dădu semnalul plecării, căci cu toate stăruinţele şi rugămintele domnului şi doamnei Covrig, cucoana Sevastiţa nu vru să rămîie la ei la prînz. O vizită se întoarce, dar a primi o invitare la masă îi părea cucoanei Sevastiţei un lucru prea însemnat pentru a-1 acorda şi de aceea găsi un pretext oarecare pentru a porni mai înainte. Ridicînd pe cucoana Sevastiţa în trăsură, Todiriţă întrebă cînd gîndesc să plece de la ţară şi rămase trist aflînd că aceasta va avea loc în curînd. 396 397 CAPITOLUL X Mai multe săptămîni se trecuse de cînd familia generalului Vereanu era aşăzată în oraş. Mihai avuse ocaziu-nea de a face cunoştinţă cu cea mai mare parte a societăţii, care acum întreagă se reîntâlnise, reviind cele mai multe familii de la ţară sau din străinătate. El mai regăsi cîţiva tineri pe care îi cunoscuse la studii în Germania sau în Francia, care acum ocupau funcţiuni publice fie în magistratură, fie în corpul profesorilor. Unul din aceşti din urmă, Petru Neculiu, care revenise în ţară cu doi ani înaintea lui şi acum fusese numit profesor la o şcoală înaltă, fu din cei întăi care veni să-1 vadă, deşi în Paris nu fusese amici şi nu se vizitase niciodată. Mihai se miră de amicia ce-i arăta acum acest june, neştiind la ce să o atribuie, şi fu nu mai puţin surprins că vechiul său camarad îşi schimbase numele, căci acum pe lîngă Neculiu el mai adăugea şi un Rareş : Petru Neculiu-Rareş. A-ceastă modificare în numele său o introdusese Neculiu de cînd devenise, profesor de istoria naţională, sub euvînt că prin documente istorice descoperise că se trage în linie dreaptă din domnul Moldovei Petru Rareş, care era pre-restrăbunul restrăbunului său. In maniera de a vorbi şi în portul exterior, Neculiu se schimbase asemene. Acum hainele sale erau negrijite şi părul lung şi nepieptănat, pe cînd în vorbă era atît de purist, încît unul care nu cunoştea alte limbi neolatine cu anevoie îl putea înţelege. La întrebările lui Neculiu-Rareş, ce carieră gîndeşte a îmbră-ţoşa Mihai, acesta răspunzînd că tatăl său doreşte ca el să intre în magistratură, junele profesor îl disfătui de la a-ceasta, sub euvînt că magistraţii ar fi încă prea mult sub presiunea puterii executive şi că ar trebui să devină şi el profesor, pentru a pregăti generaţiunile viitoare la idei liberale şi la cultura modernă ; că ar fi adunaţi aici mai mulţi juni bărbaţi care lucrează ca şi dînsul la regenerarea poporului român, că ar fi format cu aceştia o societate literară prin care voiau să se facă cunoscuţi pentru a putea intra în viaţa publică, unde apoi aveau mai tîrziu a face reformele cele mari si dătătoare de viaţă prin care ar intra românii în concertul popoarelor călăuze ale civilizaţiunii. La răspunsurile lui Mihai că el nu se simte destul de capabil de a fi profesor şi că ei îi par a fi prea tineri încă pentru a conduce o societate, Neculiu-Rareş întîmpină că bătrânii şi-ar fi trăit traiul, că timpul tinerilor ar fi sosit, că ei ar fi dezinteresaţi, iar în cît priveşte profesura îi aduse aminte cuvîntul lui Seneca, docendo discitur. Mulţămirea de sine cu care vorbea Neculiu era în prea mare opunere cu modestia naturală a lui Mihai pentru a-1 convinge ; de aceea el nu-i promise decît numai că va veni şi el cîteodată în societatea lor literară şi că va vedea apoi. în curînd însă petrecerile societăţilor ce frecventa îl răpiră într-atîta, încît nu mai gândi la propunerile vechiului său camarad de studiu. în vreme ce generalul trimitea diplomele fiului său pe la ministeri, solicitînd un post pentru el, Mihai, indiferent pentru aceasta, vizita cercurile unde se primea sara. Familia lui Costache Balur avea pentru dînsul o deosebită atragere, căci două fete, fiica şi nepoata acestuia, amîndouă frumuşele, îneîntau pe toţi acei care frecventau casa lor. Adela, fiica lui Balur, era veselă, sprintenă, cu ochi negri aprinşi şi convorbire animată. Ana, vara ei, avea, din contră, o eopresiune blîndă şi liniştită, vorbea puţin şi serios. Deşi mai frumoasă, ea plăcea >ide-obşte mai puţin, nefiind de-o natură atît de veselă şi comunicativă. Cînd Mihai făcu întăia sa vizită acestei familii, în salonul de primire în care fusese introdus se găseau numai părinţii Adelei şi nepoata lor. înfăţoşarea Anei ii făcu o impresiune din cele mai plăcute, aşa încît de ia început el nu se mai simţi străin în cercul lor. Cînd însă cîteva minute mai tîrziu Adela intră, la cea întări întîlni re a ochilor lor el simţi o strîngere la inimă cum nu mai avusese păn-atunci şi o roşeaţă subită îi coloră faţa. în curînd însă o plăcere nespusă îl cuprinse ; vizita sa, fără ca el să bage în samă, se prelungi mult mai mult decît obiceiul iartă şi o aprindere extraordinară anima convorbirea lui, aşa încît de la cel întăi moment familia întreagă simpatiza cu dînsul. Cucoana Sevastiţa, deşi nu iubea familia lui Balur, nu desfătui pe Mihai de a frecventa acest cerc, căci îm- 398 C-da 50'îB coala 30 399 purtâşea părerea destul de răspândită că unui tînăr în virsta petrecerilor orişice îi este iertat. La Balur se primea joile, şi Mihai era dintre oaspeţii cei mai regulaţi. Intre alţii care se adunau nu lipsea niciodată un tînăr inginer, Victor Melini, om frumos de stat, inteligent, dar tăcut în societăţi numeroase. Asemenea nu lipsea nici Iordachi Soloiu, om în vîrstă, bogat, neînsurat încă, care avea plăcere a-şi închipui că e tot tînăr, se temea de a auzi contrariul şi se credea în drept a face parte din jocurile şi plăcerile tinerimii. Din dame se deosebea doamna Barabez, care ducea pe fiica ei Melania, şi cucoana Cleopiţa Zuznea, bătrină văduvă de care rareori scăpa vreo petrecere. Costachi Balur şi soţia sa Ruxandra, care fusese mai bogaţi odinioară, erau cît se poate de amabili cu toată lumea, căci cu averea mărginită ce le rămăsese nu aveau de unde înzestra nici măcar pe Adela, cu cît mai puţin nepoata, care, orfană de mult timp, rămăsese tot în sarcina lor. Totul era dar de a atrage în casă cît se poate mai mulţi tineri, pentru ca prin deasa întîlnire să izbucnească vreun amor care să aibă de urmare o căsătorie fără greutăţile unei înzestrări. Se înţelege că în asemenea împrejurări, cu cît tinerii ce veneau să petreacă la ei erau mai bogaţi, cu atît erau ei mai mulţumiţi. Tot din această cauză Ruxandra Balur cultiva cu cea mai mare luaie-a-minte amieia doamnei Zuznea, care avea un talent deosebit pentru înlesnirea măritişurilor'. Lui Mihai, în nevinovăţia ideilor sale, nici prin gînd nu-i putea trece că el era obiectul observărilor celor mai pătrunzătoare a femeilor bătrîne din acea societate şi se lăsa fără opunere atras de farmecul ce simţea în societatea tinerelor' fete din familia Balur. Uitând cu totul întîlnire a sa cu Miss Mary în grădina de la Vereni, uitînd, mai mult încă, de Lucreţia, el nu avea gânduri decît pentru Adela, care fără voie se impunea închipuirii lui. Timpul său trecea vesel şi grabnic. Din toate zilele şi serile săptămînei, joia era aşteptată cu nerăbdare şi cîteva oare petrecute atunci în familia Balur îi dedeau materie nesfîrşită de cugetare pentru tot celalalt timp al săptămînei. Miss Mary, cu pătrunderea ce o are amorul totdeauna, presimţea că o altă femeie se înfăţoşase ininiei lui 400 şi suferea în tăcere. Dimineaţa se scula cu ochii roşi de plîns ; faţa îi era de-a pururea palidă, dar cine avea pentru dînsa un cuvînt de mîngîiere ? Luţica, singura ce o iubea, nu putea înţelege durerea inimei sale. Pe cînd timpul curgea aşa de plăcut pentru Mihai, generalul izbuti de la guvern ca fiul său să fie numit judecător la tribunal. Mihai nu împărtăşi bucuria familiei sale şi în eurrnd noua sa funcţiune, ce nu se potrivea cu plecările sale, îi procură numai nemulţumiri. De aceea o şi privi ca un lucru secundar, scopul său erau petrecerile, mai ales acele de la Balur, unde peste puţin el deveni persoana principală. Pentru Ana Mirie — acesta era numele de familie a nepoatei lui Balur — venirea lui Mihai fu un eveniment foarte însemnat. Melini o iubea de mult şi-i făcuse declararea sa. Aceasta şi vederea deasă a lui Melini o făcuse de la o vreme să creadă că şi ea îl iubeşte şi chiar i-o dăduse a înţelege. Cu timpul se deprinsese cu ideea că va fi soţia lui Melini şi fiindcă muma lui se împotrivea la această căsătorie, din cauza lipsei de avere a Anei, greutăţile ce se ivise îi aţâţase tot mai mult dorinţa de a se uni cu acel ce iubea, căci aşa e făcută inima omenească, că dorinţa creşte cu împiedecarea şi scade cu uşurinţa realizării ei. Acum figura lui Mihai Vereanu, ce se arătase în mod atît de neaşteptat, schimbase aspirările Anei. Pe nesimţite imaginea lui Melini devenea tot mai palidă şi fără voie i se impunea înfăţoşarea lui Mihai. Aceasta o tulbură păn-în adîncul sufletului. Ea se credea legată de cuvîntul ce dăduse lui Melini şi vedea acum că cu acesta nu va putea fi fericită. Ades ea compara pe amîndoi în minte şi apoi gîndurile, oricât ar fi cercat să le oprească, fugeau cătră cel preferit, îi rernfăţoşau chipul, îi repetau cuvintele ce spusese şi întocmeau convorbiri închipuite între dînşii. Adeseori sara, când somnul nu voia să vie, ea se ruga cătră Dumnezeu să o facă a uita pe acest nou-ve-nit care o turburase într-atîta şi apoi se prindea singură în o nelinişte nerăbdătoare de a-1 revedea mai curând. Şi asupra Adelei Mihai făcuse o impresiune din cele mai plăcute. Dar uşuratică precum era, ea nu se acufunda în lumea simţirii, ci după ce petrecea vesel în societate, ea -101 uylupta şi pregătea nouă petreceri ca unic ţel mai apropiat. Şi gîndurile ei se întorceau adesa spre căsătorie, însă fără a lega cu aceasta ideea unei fericiri ideale, precum făcea vara ei. în asemenea momente ea lăsa să treacă dinaintea ochilor toţi tinerii ce cunoştea, întrebîndu-se care îi place mai mult şi cu care viaţa ar fi mai frumoasă ; şi ea se oprea adeseori la Vereanu, dar instinctiva pătrundere de împrejurări ce avea o făcu îndată să vadă că aceasta va fi greu de realizat, din cauza caracterului ambiţios al mumei lui Mihai şi lipsa de avere a părinţilor ei. Mihai însă, cînd glumea cu Adela, care făcea observaţiuni pline de spirit asupra tuturor persoanelor din societate, cînd intra în convorbiri serioase cu Ana, care vorbea cu o graţie nesfârşită în materie de sentiment. La aceste convorbiţi ale lor se amesteca uneori şi Melini, însă mai mult ca judecător, cînd unul sau altul dintre ei se adresa cătră dînsul pentru a cere să sprijine ideile sale. într-o sară, cum Adela cînta la clavir în odaia de lîngă salon, Mihai o întrebă ce gîndeşte despre caracterul lui Melini. — E greu de a-şi face o idee despre dînsul, răspunse ea. El e un om care vorbeşte puţin. Iar acei care tac mult, gîndesc mult. — Aceasta ar fi un mare avantaj, răspunse Mihai. Cei ce gîndeşte e un om serios şi demn de respect. — Dar, cînd gîndeşte lucruri bune, dacă ar gîndi însă ceva nepriitor celorlalţi ? Dar despre Melini nu mă întrebaţi pe mine, ci pe Ana, ea îl cunoaşte mai bine. — Pentru ce, nu vă vede pe amîndouă tot atît de des ? — Dai-, însă pentru mine e un om prea serios. Cu caracterul Anei el se potriveşte mai bine. în sfîrşit, adause Adela crezînd că a mers prea departe, mie nu^mi convine, manierele sale îl fac mai bătrîn decît este şi cu dînsul nu pot rîde. Mai bine îmi place d-nul Soloiu, care atît de mult caută să arate tînăr, încît această grijă ve-cinică ce are îl face foarte ridicul. — După ceea ce spui văd că oamenii ridiculi au avantajul a nu-ţi displăcea ? — Adică îmi plac în sensul că pot rîde de dînşii, nu altfel. — Aş vrea să cunosc şi eu pe omul care ţi-ar conveni pe astă lume. — Şi eu aş vrea să-1 cunosc, răspunse Adela. — Vra să zică nu ai întîlnit pe nime care să se apropie de idealul ce ţi-ai format ? — Pe nime — fiindcă eu nu mi-am format nici un ideal. — Are să vie şi acela, zise Mihai, şi poate mai cinând decît gîndeşti. — Nu aş fi nemulţumită să vie, de vreme ce păn-acum n-a voit încă să se arate. Mihai îşi muşcă buzele şi tăcu. Soloiu însă, care intra atunci în casă şi voi să ia parte ia convorbire, întrebă zîmbind ca totdeauna : — Cântaţi la clavir, domnişoară ? Pentru ce nu urmaţi, v-am spăriet eu ? — Nu. Eu nu mă speriu uşor. -— O domnişoară frumoasă trebuie să fie şi întrucitva capricioasă, zise Soloiu tot zîmbind, domnişoarele cînd sunt amabile, cînd nu sunt, după cum le abate. Cine le mai pricepe ? -— Acei care sunt de vîrsta lor, întîmpină Adela. Soloiu păru a nu fi înţeles aluziunea şi, făcîndu-se că vrea să întrebe ceva pe un domn care era în salon, se depărta iarăşi. — Mi se pare că l-aţi spăriet d-voastră, zise acum Mihai. — Pentru ce caută să facă spirit cînd nu are ? Nu-î destul că-şi boieşte părul şi că vra să arate tînăr la faţă, via să aibă şi tinereţă de spirit ? Un joc de societate care se formase îi sili să se despartă. Aşa erau toţi deprinşi ca să dirigă Adela toate jocurile, încît fără dînsa nu se putea face nimic. După ce jocul se sfîrşise şi se răscumpărau gajurile; Adela făcu în chip ca la sfîrşit ea să fie confesorul căruia toţi cei ce luase parte la joc trebuiau să destăinu-iască secretele lor. Ea chemă pe toţi, unul cîte unul, şi lăsă pe Mihai la urmă, ştiind că atunci toţi se vor împrăştia prin salon şi că va avea timp a vorbi mai mult cu dânsul singur. — Să-mi spui toate păcatele ce ai, începu ea. 403 402 — Ca un adevărat duhovnic, răspunse Mihai, nu trebuie să-mi vorbeşti aşa, ci trebuie să iei fiecare păcat în parte şi să mă întrebi dacă l-am făcut. — Bine. Ai fost vreodată nestatornic ? —■ Am fost. — Cînd şi cum ? — Aceasta n-o pot zice. ■— Unui duhovnic i se spun toate. El jură de a păstra toate secretele, prin urmare cu dînsul nu este nici un perierii. — Dar v-aţi supune, ca preoţii, să vi se taie limba, dacă veţi destăinui ceva din ceea ce voi spune ? —■ Mă supun, numai spuneţi mai iute, răspunse Adela, arzînd de curiozitate. —• Ei bine, nestatornicia este fundul caracterului meu. Am fost nestatornic totdeauna cînd aveam a face cu femei de naţionalitate străină. Nu voi fi însă cînd va fi vorba de o română. —■ E rău, fiule, că ai fost nestatornic şi e bună hotă-rîrea ce ai luat, întîmpină Adela cu glas solemn. Te îndemn să ai de sfîntă această hotărâre. Cînd însă ai putut comite această crimă şi unde ? Mihai se uită în ochii ei. — Cînd? zise el. In timpul scurt al vieţei mele. Unde? în oraşe şi la ţară. — Cu aceste nu scapi de mine. Voi numaidecît să ştiu tot, tot. Am acest drept. — Am jurat credinţa unei italiene şi mi-am călcat jurământul. — A ! Neiertat păcat ! Dar cum, dar cînd ? — Am călcat jurământul în momentul cînd am văzut pe alta care mi-a furat inima. — O altă italiană ? —• Ba nu. — Dar de ce naţionalitate era acesta ? — Preotul nu cunoaşte deosebire de naţionalitate, destul că era o femeie. — Brună ori blondă ? — Frumoasă ca un înger. — Eşti un şiret, fiule. Văd că n-am să-ţi pot da iertarea. -- Cum ? Nici cînd de-acum înainte statornicia mea ar fi eternă ? — Aceasta nu se poate cunoaşte de pe acum. Trebuie să treacă multă vreme pentru a se putea dobîndi încredere. De cînd durează statornicia începută ? — îmi pare aşa de naturală, încît cred cîteodată că m-am născut cu dânsa. — Să ne lămurim. Statornic nu poate fi cineva decît unei persoane ce iubeşte. Pentru a iubi trebuie să fii înamorat, aşadar mărturiseşti că eşti înamorat ? — îmi mărturisesc păcatul din toată inima. — O, greu păcat ! Niciodată nu te voi ierta. — Numai vinovaţii iartă uşor pe alţi vinovaţi. Ei se uită atunci în inima lor şi compătimesc cu alţii care sufăr ca şi dînşii. Numai atunci mă vei ierta cînd singură vei avea păcate. — Deşi fără păcate, eu sunt bună şi te iert de pe acuma, răspunse Adela sculîndu-se. Mihai se sculă şi el şi adause cu glas slab : — Păcătosul trebuie să sărute mîna duhovnicului său. Adela se depărta grabnic, făcmdu-se a nu auzi. CAPITOLUL XI1 în vreme ce Mihai petrecea atît de plăcut şi pregătea în sufletul său semînţa amorului ce era să zbucnească, Todiriţă Covrig, întristat de plecarea familiei generalului Vereanu, părăsi moşia şi veni în oraş. El se convinsese deplin că Lucia era cauza turburării sale şi se hotărî să vie s-o vadă, să-i vorbească şi să cerceteze singur starea împrejurărilor. După lungă discuţiune în familie, bătrînul Covrig consimţi la planul iubitului său fiu şi chiar îi dărui o însemnată sumă de bani pentru a se putea înfăţoşa bine 1 în textul de bază : „X" (n. ed.). 404 405 m societate. Todiriţă trase la cel mai bun otel, ocupă apartamentul cel mai frumos şi puse pe cel întăi croitor să-1 îmbrace din cap păn-în picioare, după cea de pe urmă modă. în fiecare dimineaţă un frizor îi pieptena părul şi barba şi astfel, abia după cîteva zile, cînd oglinda şi frizorul îl încredinţase că el este cel mai elegant din tinerimea nobilă a oraşului, el se hotărî a face întăia sa vizită famiîiei Vereanu, vizită la care visase atîta vreme. Toţi zîmbiră văzînd transformarea lui Covrig. Mai cu osebire Luţica simţea o aşa veselie la aspectul său, încît îl strânse de mînă zicîndu-i că surprinderea ce le-a făcut a fost din cele mai plăcute. Covrig era peste măsură încântat de această primire şi, întors la el acasă, lucrurile i se păreau lămurite. El era încredinţat că banii săi şi frumoasa lui figură făcuse efectul sperat şi gîndea care poate fi persoana pe care ar însărcina-o să vorbească de planurile sale de căsătorie cu cucoana Sevastiţa. Cunoscând prea puţină lume, el îşi zise că trebuie să întindă mai întăi cercul cunoştinţelor sale şi apoi va da desigur de cineva care va lua asupră-şi această sarcină. De aceea rugă pe Mihai să-1 recomandeze la familiile ce cunoştea şi el, lucru la care Vereanu nu se opuse. Astfel şi Todiriţă Covrig lua acum parte la adunările lui Balur, spre marea veselie a fetelor, care râdeau de dînsul. Nu aşa însă părinţii. Lăţindu-se vestea că Todiriţă este fiul unic a unor oameni foarte bogaţi şi că de pe acum părinţii îi dau oricît cere, ei îl primeau cu prevenirea cea mai politicoasă. Şi Petru Neculiu-Rareş, aflînd despre averea lui Todiriţă Covrig, căută a-i face cunoştinţa şi îl vizita deseori. El mergea cîteodată să dejuneze pe la dînsul, spre marea mulţămire a lui Covrig, care era foarte măgulit de-a insufla interes unui profesor învăţat. Intimitatea între dînşii devenind tot mai strînsă, Covrig se hotărî într-o zi a ceti lui Rareş poeziile sale, pe care acesta le declară pline de foc şi de simţire şi promise a le tipări şi a le lăuda în jurnalul Libertatea poporului, la care era unul din principalii colaboratori. într-o zi, Rareş, intrînd grabnic la dînsul, îi zise cu figura plină de bucurie : — Amicul meu, îţi aduc o novelă din cele mai fia-toase pentru dumneata. Am reuşit pe lîngă colegii mei a face să fii acceptat între membrii onorar-fondatori ai societăţii literare „Ulpia-Traiana",(1) care se compune din bărbaţii cei mai eminenţi şi mai merituoşi din ţară, acei care, departe de orice meschin interes, lucrează numai pentru progresul şi lăţirea belelor litere şi belelor arte şi, prin consecinţă, pentru înnobilirea sufletelor pro-porului i'omân. — Adică, răspunse Covrig, să nu mai beie atîta rachiu ţăranii ? — în mod indirect, amicul meu, zise Rareş. Belele arte, precum ştii, depărtează de la morii... — Ştiu, întîmpină Covrig, că la mori sunt o mulţime de belele, dar nu înţeleg cum vreţi să le depărtaţi. — Nu de la mori unde se macină, amicul meu, ci de la morii sufleteşti, de la moravuri, obiceiuri. Aceste, cînd sunt rele, se schimbă în bine prin achiziţiunea convicţiunii că sufletul e creat pentru un scop mai înalt, mai nobil. Această convicţiune voim noi a o lăţi. Cultul frumosului trebuie să devie proprietatea sufletească a fiecărui cetăţean şi numai cînd toţi românii se vor împărtăşi... — Asta, zău, nu ştiu de va face ceva! Ţăranii se împărtăşesc totdeauna în postul mare şi tot beţivi rămîn. — De alta am vorbit, dar, în sfîrşit, şi în această privinţă vom îndrepta răul. îţi răspund eu că în curînd societatea de jos va face un progres imens. „Ulpia-Tra-iana" are înscris în statutele sale scopul înnobilirii, adică a dismaterializării cugetării poporului. Pentru a realiza aceasta „Ulpia-Traiana" tinde mai întăi la nivelarea claselor sociale, adică la stingerea diferinţelor în caste sociale, diferinţe ce există încă, de nu de jure, cel puţin de fucto. Nime nu va avea dreptul de a fi mai mult decît altul; oamenii vor fi egali cu toţii. — Şi se va putea căsători oricine cu oricare duducă ? întrebă Covrig. — Fără dubiu. Aceasta avem s-o facem cît mai curînd. Mîndria unei închipuite aristocraţii nu va mai exista şi nu va mai fi decît o aristocraţie a meritului şi a inteligenţei. 406 407 - Apoi dacă-i aşa cum spui, primesc bucuros să fac şi eu parte din societatea d-voastre. — Chiar v-am adus lista să vă înscrieţi, zise iute Ra-reş, scoţînd o hîrtie din buzunar. Numai veţi şti că orice membru onorar trebuie să plătească o cont'ribuţiune cătră societate, după mijloacele sale. Cu aceşti bani, după § 76 din statute, se înlesnesc publieaţiumle folositoare poporului, precum foi politice, literare etc. D-voastră avi fost taxat la suma de una sută galbeni. — Nu-i cam mult, amice ? zise acum Covrig cu îndoială, scărpinîndu-şi cu două degete părul cel frizat de după ureche. —- Chiar puteţi număra suma de îndată, urmă Ra-reş — fără a ţinea samă de obiecţiunea amicului său —, căci eu sunt totodată şi casier. Cum Todiriţă sta încă la îndoială : — Apoi chiar mîne sara va avea' loc primirea d-voastre într-o şedinţă plenară. Vor fi foarte mulţi faţă. Chiar amicul d-voastre, d. Mibail Vereanu, membrul tribunalului, a promis că va asista. Această ultimă consideraţiune sfîrşi a hotărî pe Covrig. Căci prin capul lui trecu ca un fulger gîndul că prezenţa lui Vereanu va face să afle şi Luţica despre intrarea lui în „Ulpia-Traiană" şi va produce efectul cel mai avantajos, convingîndu-se copila că este iubită de un om nu numai bogat şi frumos, dar totodată şi învăţat. A doua zi Petru Neculiu-Rareş veni să ieie pe Todiriţă Covrig şi să-1 introducă în societatea „Ulpia-Traia-na". Cînd păşiră peste pragul casei unde era adunarea, lui Covrig i se strînse inima de emoţiune. — Nu cumva trebuie să fac un cuvînt ? zise el lui Rareş cu îngrijire. — Nu, numai o scurtă mulţămire. Cam în modul acesta : Domnilor, sunt foarte flatat de onoarea ce-mi faceţi. Credeţi că voi fi întotdeauna gata a pune în serviciele acestei onorabile societăţi nu numai toate mijloacele materiale de care voi dispune, dar şi toată diligenta spirituală, pentru a contribui, pe cît puterile mele debile îmi vor permite, la întemeierea putinţe, la lăţirea şi la înflorirea „Ulpiei-Traiane" şi în genere la prosperarea belelor litere şi belelor arte. — N-am să pot ţinea minte toate aceste, scrie-mi-le pe o hîrtiuţă. După ce Rareş îi îndeplini dorinţa, amîndoi intrară în casă. f într-un salon luminat cu mai multe candelabre era într-o parte o estradă mai înălţată pe care se afla un jilţ şi două scaune îndărătul unei mese lungi. Cîţiva paşi mai înspre salon, la marginea estradei, mai era o măsuţă mică care reprezenta tribuna oratorului. Pe jilţ şedea un bătrîn, prezidentul, şi pe scaunul din dreapta un tînăr, întâiul secretar. Celalalt scaun era deşert, de vreme ce casierul (care totodată era al doilea secretar după § 7 din statute), Neculiu-Rareş, nu sosise încă. în salon, în faţa tribunei, erau vreo douăzeci de scaune, din care abia jumătate erau ocupate. Dintre cei prezenţi se găseau Mihai Vereanu şi Victor Melini. în momentul cînd intrau amicii noştri, prezidentul suna tocmai clopoţelul. — Şedinţa este deschisă ! strigă el cătră adunare. Domnul secretar binevoiască a face apelul nominal. — Nu suntem aşa de numeroşi, domnule preşedinte, încît să mai fie nevoie a da lectură. — Sunt doi membri care susţin propunerea domnului secretar de a nu se mai face apelul nominal ? — Unanimitate ! — Vă rog notaţi aceasta ! — Binevoiţi a da lectură sumarului procesului-verbal al şedinţei trecute. Secretarul ceti : „Şedinţa din 7 dechemvrie. Făcîn-du-se apelul nominal s-a văzut a fi şapte membri prezenţi, şi anume : d. Râul Cazacachi — preşedinte, d-nii Ce-sar Calcănfaun şi Petru Rareş — secretari, d-nii Pavlidi, Suliminiu şi Filipopulo. După cetirea şi aprobarea procesului-verbal al şedinţei din 16 noiemvrie, nefiind nemică la ordinea zilei, d. secretar Rareş, luînd cuvîntul, propune să se primească în societatea «Ulpia-Traiana» pe d. Teodor Covrig, proprietar, care s-ar fi distins în literatură prin mai multe poezii ce ar fi scris. Neluînd nimeni cuvîntul, d. preşedinte pune propunerea d-lui secretar la vot prin scrutin secret, după § 4 Anexa lit. A din statute. Rezultatul scrutinului este 6 bile albe, una neagră : prin urmare, d. Teodor Covrig este primit. Introducerea noului membru 408 409 nu hotifişte pentru şedinţa viitoare. Şedinţa se ridică 5a oarele 9 3/4." ......- Ia cineva cuvîntul asupra procesului-verbai ? întrebă prezidentul. Apoi urmă după o secundă : Neluînd nimeni cuvîntul, sumarul din 7/19 dechemvrie se aprobă. La ordinea zilei fiind primirea d-lui Covrig, am onoare de a întreba pe d. secund secretar dacă neofitul este prezent ? — Cer cuvîntul, domnule preşedinte, zise Rareş. — Aveţi cuvîntul. — Junele Covrig, începu Rareş, pe care am onoare a-1 prezenta, este în toate punctele demn de a face parte din distinsa noastră societate. Din o familie veche şi plină de merite pentru patrie, merite dobîndite pe timpul luptei în seculele de glorie ale românilor, el a primit o educaţiune în toate punctele aleasă şi o instrucţiune pe cît clasică şi literară, pe atît practică şi conformă necesităţilor imperios cerute de starea actuală a naţiunii. Caracterul său e nobil şi devotat binelui comun. Dotat de providenţă cu o esemplară modestie, el pană acum a dispreţuit a da publicităţii oarecare produceri poetice geniale, ţesute de sentimentul cel mai suav şi mai pur al animei : amorul. Ca un adevărat iubitor ai sapientei el s-a retras în fundul său rural, pentru ca, precum zice vestitul poet-filozof al străbunilor noştri, să poată proeul negotiis ara bobus suiş părinteasca ţarină şi mai cu seamă să poată medita în izolare la misterele naturei şi la prosperarea patriei. Acest,june rar: iată-1 ! Aici, apueînd de mînă pe Covrig, îl ridică lîngă dînsul pe estradă. Inima lui Todiriţă se strînse grozav în acest moment, mai cu seamă cînd d. Calcănfaun, bătând din palme, dădu semnalul unui vuiet general de beţe ce se auzi în sală, vuiet ce însemna că se aprobă cuvintele lui Rareş, Numai Vereanu, care sta într-o parte, deschidea ochi mari şi nu pricepea nimic la acest entuziasm, pornit într-un mod atît de straniu. — Cred a fi interpretul sentimentului general al onorabililor membri proclamând, în virtutea § 6 Anexa 3it. B din statute, pe d. Teodor Covrig membru onorar-funda-tor al „UIpiei-Traiane", zise prezidentul cătră societate., — Dar,, dar, bravo !' i se răspunse. 410 — Vă felicitez, domnul meu, şi vă rog să luaţi loc pe «nul din aceste sedii care de mult era datorită unui bărbat de merite ca d-voastră. — Răspunde, şopti aici Rareş la urechea lui Covrig. — Domnilor... 'domnilor... începu Covrig cu glas tremurător, căutând hîrtiuţă în toate buzunarele şi din ce în ce mai înspăimântat fiindcă n-o găsea, domnilor... sunt... am perdut hîr... de acum înainte... — Nobilă emoţiune ! esclamă Rareş. — Lăudabilă înălţare a animei ! zise Calcănfaun. — Suspendaţi şedinţa, domnule preşedinte ! strigă unul din membri, voind să vie în ajutorul bietului Covrig care era galben ca ceara. — După § 47 alin. 3 din statute întreb dacă sunt doi membri care susţin propunerea de a se... — Dar, dar, i se răspunse din toate părţile, şi prezidentul, sunînd clopoţelul, declară şedinţa suspendată pentru zece minute. în acest interval Rareş prezentă pe Covrig şi, pe de alta parte, Melini pe Vereanu, care venise numai ca oaspete pentru a asista şi el la o şedinţă literară, membrilor vechi ai societăţii. Toţi ziseră lui Covrig cuvinte pline de amabilitate, aşa încît acesta se linişti şi se aşăză şi el pe un scaun. La redeschiderea şedinţei, prezidentul anunţă că este la ordinea zilei propunerea făcută de şase membri de a se modifica § 82 din statute, în care se zicea : „un op literar sau ştiinţific se va primi de societate prin majoritatea membrilor" în modul unnător : „un op literar sau ştiinţific se va primi de societate prin majoritatea membrilor prezenţi11. Aici prezidentul întrebă dacă se poate intra în dezbaterea acestei propuneri, cu toate că lipseau trei din cei şase subsemnatari, căci o schimbare de statute, după §100 şi penultim, nu se putea propune decît în scris. Cum nu lua nimeni cuvîntul, se sculă Melini şi zise ca este de prisos a se mai modifica statutele, de vreme ce, de un an de cînd esistă societatea, nu se ivise încă păn-acum nici un op literar sau ştiinţific ; că toate discuţiunile ar fi avut de obiect numai statutele şi că, prin urmare, lipsind interes practic, nu este nevoie de o 411 modificare. Auzind aceste cuvinte, Rareş şi Calcănfaun, ridicîndu-se de scaune, cerură cuvîntul cu putere ca să i ăspundă. Prezidentul îl acordă d-lui Calcănfaun, care întîmpină că vede cu întristare că d. Melini nu are credinţă în viitorul societăţii, că opuri literare şi ştiinţifice sunt multe, dacă nu toate gata, cel puţin în lucrare, că nici la şedinţele Academiei franceze şi ale altor societăţi celebre nu se cetesc totdeauna opuri, că acestea vor veni îndestule, căci talentul n-ar lipsi membrilor „Ulpjei-Tra-iane" şi în special d-lui Melini, care ar fi un inginer atît de destins, şi că în numele societăţii el respinge insinuările preopinentului. Iar după dînsul Rareş răspunse cu gravitate că s-a simţit indignat de cuvintele lui Melini, că ar fi lipsă de patriotism de a susţine că românii nu lucrează şi ei la clădirea edificiului civilizaţiunii, că în toate timpurile românii ar fi fost conducătorii luminei şi adevărului, că dacă ar fi adevărat aceea ce se susţine de unii, că astăzi această admirabilă ţară şi acest glorios popor nu ar fi tocmai în fruntea naţiunilor culte, vina ar fi a unor persoane nesimţitoare şi blazate care nu în-curagează pe oamenii de geniu, că asemenea persoane ar trebui dispreţuite şi excluse din societatea română. — însă nu, urmă el cu ton profetic şi solemn, r.n vor împiedeca răuvoitorii progresul iubitei noastre naţiuni ! Românii vor merge înainte, vor străluci înaintea tuturora. Românii nu pot peri, ei au fost, ei vor fi ! Sfîrşind Rareş, Melini merse spre dînsul şi-1 întrebă cu glas hotărît dacă prin cuvintele „răuvoitorii naţiunii" a făcut aluziune la dînsul şi că aceasta ar fi o in>y3tă ce nu poate lăsa să treacă. Toţi, afară de Vereanu şi de Covrig, se sculară de Ia locurile lor şi începură a se certa şi a-şi arunca vorbe ocărîtoare şi abia cu mare osteneală prezidentul, care tot suna clopoţelul, izbuti să restabilească ordinea, anunţînd adunării că d. Rareş şi-ar S retras orice cuvînt prin care d. Melini ar fi putut să se creadă atins, că, prin urmare, incidentul este închis. Totodată anunţă că în viitor scene aşa de regretabile nu ar trebui să se mai repeteze, de vreme ce, după art. 29 a statutelor, se poate cere cuvîntul în chestiune personală. Apoi rugă pe societate să continuie discuţiunea. Atunci d. Suliminiu, care era advocat, venit de cîţiva j, ani din Paris, propuse chestiunea prealabilă de a se şti dacă discuţiunea poate urma fără prezenţa cel puţin a majorităţii membrilor ce propusese modificarea statutelor. După ce se admise discuţiunea chestiunii prealabile, tot d. Suliminiu arătă cu argumente convingătoare că nu se poate discuta propunerea, nefiind majoritatea prezentă, de vreme ce nu se poate şti dacă absenţii nu se de-sistă de la propunerea făcută ; că în acest caz, care ar fi posibil, numărul cerut de § 93 din statute nu s-ar îndeplini şi propunerea ar rămâne fără efect. Aceste argumente convingînd adunarea, se admise chestiunea prealabilă şi se amână discuţiunea propunerii de modificare a § 82 din statute pană cînd majoritatea propuitorilor va fi prezentă. Prezidentul, anunţând acum că ordinea serei este epuizată, întrebă dacă cineva mai cere cuvîntul. Atunci se sculă d. Filipopulo şi întrebă pe onor. biurou pentru ce pană acum nu s-a îndeplinit niciodată dispozi-ţiunile § 77 a statutelor ? Cazacachi, necunoscînd pe dinafară ce cuprinde acel paragraf, deschise iute statutele ce erau pe masă dinaintea lui şi ceti : „§ 77. în fiecare săptămînă casierul va da socoteală biuroului de chel-tuelile făcute şi, pe fiecare lună, biuroul, după verificare, va împărtăşi rezultatul societăţii, care are dreptul superior de control." Toate privirile se aţintiră asupra lui Petru Neculiu-Rareş, care încreţi sprâncenele. -— Cer cuvîntul. zise el, dînd cu mîna lungul său păr îndărăt şi ridicând înalta frunte cu mîndrie. — Aveţi cuvîntul ! — Dacă on. d. Filipopulo a făcut o simplă întrebare, aş dori să ştiu după care paragraf al statutelor îi este iertat s-o facă, căci aceste nu prevăd întrebări ; dacă este o interpelare, atunci după § 29 trebuie să o adreseze în scris preşedintelui, care o comunică societăţii. De voieşte încă a face o propunere, ar trebui să o susţie cel 412 413 puţin doi membri, după § 47 alin. 3. Aşadar, nici nu poate avea loc nici o discuţiune. Cît priveşte expresiunea d-lui preopinent, întrucîtva bănuitoare asupra biuroului, d-lui aibă curagiul de a propune un vot de blam, în formele cerute de statute, şi atunci se va vede dacă societatea îl va admite. Cit despre mine, eu nu ţin nicidecum la sarcina de a face parte din biurou, nici doresc a mai avea votul d-lui Filipopulo în viitor. Sfîrşesc cu cuvintele unui vestit poet al străbunilor noştri : Time o Danaos et dona ferentes. Calcănfaun dădu iar semnalul aplauzelor, dar nime nu-1 urmă. După Neculiu se sculă iarăşi avocatul Suliminiu şi zise că pentru dînsul chestiunea are un caracter pur juridic, adică de a se şti dacă, după legea fundamentală a societăţii, pot avea loc simple întrebări cătră biurou, deşi nu sunt prevăzute prin un articol anume. — Este, zise el, de admis principiul dreptului penal, că tot ce nu este oprit este permis, sau principiul contrar, că este permis numai ce este cuprins în statute şi nimic mai mult ? Chestiunea dă loc la controverse, de vreme ce statutele cuprind dispoziţiuni de natură penală, precum şi de natură civilă, prin urmare, pun mai întăi această chestiune prealabilă, pentru care, dacă discuţiu-nea ei se va admite, îmi rezerv dreptul de a vorbi. Sfîr-şind, amintesc onor. societăţi că chestiunea aceasta este de cea mai mare importanţă fiindcă, dacă ar fi să se decidă că întrebările nu sunt permise sau, cu alte cuvinte, dacă întrebarea ar fi izbită de nulitate, se naşte a doua controversă, nu mai puţin gravă, de a şti dacă această întrebare, o dată anulată, ea se mai poate pune pe tapet sub altă formă, d.e. ca interpelare, şi dacă aici nu ar avea loc principiul de drept una via selecta nun datur re cur sus ad alteram. Astfel discuţiunea luînd proporţiuni însemnate, cîţi-va membri, cu care Rareş vorbise în secret, propuseră amînarea ei pe altă dată, fiind oarele foarte înaintate. Adunarea consimţi la aceasta şi, nemaifiind nimic la ordinea zilei, prezidentul ridică şedinţa. 414 CAPITOLUL XII S —■ Ce fel de societate literară este asta, zise Vereanu jt cătră Victor Melini cu care ieşise împreună, am auzit £ vorbind de paragrafele statutelor toată sara, afară de ¥ momentul cînd zburau injuriile în toate părţile, numai de literatură nu a fost vorba. —-De cînd există societatea literară „Ulpia-Traiană", ea nu s-a ocupat niciodată de literatură, răspunse Melini. în patru şedinţe s-a discutat numele societăţii, douăzeci şi patru au fost ocupate cu discuţiunea statutelor şi alegerea biuroului, şi de atunci încoace nu se tratează decît despre modificarea parţială a statutelor. Aşa cred că se va urma şi de-acum înainte, deşi membrii plătesc regulat contribuţiuni pentru lăţirea gustului ştiinţific, literar şi artistic, pentru tipărirea de cărţi didactice şi alte publicaţiuni folositoare. — Şi cu aceasta îşi pierd vremea o mulţime de oameni serioşi ? — Oameni serioşi ? Se vede că nu-i cunoşti încă. Ca-zacachi e un bătrîn care are deşertăciunea de a fi proclamat protectorul literelor şi ştiinţelor. O mulţime de ^ berbanţi îi smulg banii sub felurite pretexte literare, mă-gulindu-1 prin cîteva pamflete cărora le dau numele de jurnale politice şi literare, cu titlul de „Mecena al românilor", apoi prin alegerea lui ca preşedinte al societăţilor literare şi altele de asemenea. Care gîndeşti că a fost scopul lui Neculiu introducînd pe nătărăul de Covrig în societate ? Tot acela de a putea smulge contribuţiuni literare şi patriotice. Sunt înţeleşi, Calcănfaun şi cu Rareş : ei se folosesc de banii societăţii şi bietul Mecena zice amin ia toate. —■ E cu neputinţă ! Nu pot crede că oameni culţi ca aceştia, profesori la şcoli înalte, să fie atît de meschini. Eşti prea pesimist în părerile d-tale. Melini zîmbi : — Se vede că ai venit de puţin timp în ţară. Ne vom vorbi peste un an. Vei cunoaşte oamenii mai de aproape şi vei judeca singur. 415 C-da 5523 coala 31 — Dar cum sufăr ceilalţi membri o aşa batjocură — dacă este precum zici ? — Suliminiu, care este întrucâtva oratorul societăţii, e un tînăr egoist şi ambiţios care doreşte să-şi facă avere şi nume cu orice chip. în lipsă de clientelă, ce încă nu prea are, el găseşte în societatea aceasta un centru binevenit unde poate ţinea discursuri care, fiind foarte gustate de dînsul însuşi, crede că trebuie să fie admirate de toţi. Filipopulo e un grec şiret, care ar vrea să fie ei casier, pentru a putea avea foloasele ce au astăzi Rareş şi Calcănfaun, şi din ceilalţi sunt cîiiva care socot că lipsa lor de învăţătură şi de cunoştinţe nu se va lua în samă cînd se va şti că ei sunt membri ai unei societăţi literare şi ştiinţifice, iar cea mai mare parte s-a înscris numai fiindcă au fost îndemnaţi să intre şi ei si nu s-au opus la stăruinţele cîtorva amici. Aceştia figurează numai pe listă, dar nu se ocupă nicidecum de „Ulpia-Traiana", care le este foarte indiferentă. — Dar dacă judeci cu atîta asprime pe oamenii din care se compune această adunare, pentru ce ai intrat, sau, mai bine, pentru ce nu ieşi din ea ? — Am intrat fiindcă am fost îndemnat şi eu din partea mai multor foşti camarazi de studiu. Şi dacă am intrat o dată, de ce s-o las ? Prea mult niciodată nu am aşteptat că va putea lucra. Cîteodată am aici ocaziunea a petrece sara, cînd n-am ce face, căci nu-mi place să joc cărţile. Meseria mea îmi dă mult de luciu peste zi, aşa încît sara sunt ostenit. Ce să fac atunci ? Să tot stau ia vorbă cu femeile ? Cu ele vorbeşti aceea şi tot aceea. De şase ani de cînd frecventez societăţile m-am săturat de dialoguri sentimentale. Cum sfîrşea Melini a vorbi ei ajunseră înaintea casei lui Vereanu şi acesta, doritor de a turna convorbirea începută, cu speranţă de a converti pe Melini la idei contrare, îl invită să intre la el şi să ieie ceaiul împreună. Suindu-se în camera lui Mihai, Melini se aşăză pe un jilţ, îşi aprinse o ţigară şi urmă astfel : — Văd de pe figura d-tale că eşti indignat de cele ce spun. Ai voi să fi intrat în societatea „Ulpia-Traiană" cu speranţă de a o vedea producînd fructe însemnate la noi în ţară ; în privinţa socială ai voi să am mai mult entuziasm pentru femeile noastre, dar ce să-ţi spun ? Pentru ca o instituţie oarecare să poată avea efectele orite, trebuie ca membrii din care se compune să fie denotaţi scopului ce şi-au propus ; dar la noi în realitate lme nu a crezut în rezultate serioase. Este o conven-"ţiune tăcută între toţi de a se face că cred ceea ce-şi propun, deşi nime nu crede ; fiecare urmează un scop personal. Şi aceasta nu e numai în societatea aceasta, dar în toate, pană la Adunarea Naţională. Nu este generaţiu-ne mai egoistă decît aceasta a noastră. Afară de interes, nimic nu-i e sfînt. Şi aceasta e cu atît mai periculos, cu cît interesul nu se arată niciodată făţiş, dar totdeauna se ascunde sub cuvinte mari, ca naţiune, patriotism, libertate, instrucţiune, umanitate, toleranţă, literatură, ştiinţă şi altele multe. Cîteodată, cînd gândesc la starea societăţii noastre, adică cînd gîndeam, căci astăzi nu-mi mai dau această osteneală, îmi vine a o compara cu o corabie care face naufragiu şi se află în momentul cînd toţi caută să scape viaţa lor, nemaigîndind la ceilalţi ; fiecare apucă ce poate şi o duce în siguranţă împreună cu viaţa sa ; de soarta celorlalţi nu se ocupă nime. Să caut societatea femeilor ? Pentru ce ? Pentru ca să văd pe cele măritate dîndu-şi toată osteneala să placă altora decît bărbaţilor lor şi pe fete, cum prin mii de mijloace urmare ;.c singurul scop al măritişului ? Este în adevăr poznaş de văzut cum, tot aşa ca şi în societatea „Ulpia-Traiana", fetele toate vor să-şi îndeplinească dorinţa lor egoistă şi ascunsă, prin tot felul de mijloace frumoase, precum sentiment, credinţă, idealism, poezie şi altele, numai cuvinte ce le aruncă tinerilor pentru a-i amăgi ; ele înşile nu cred nimica din aceste toate : ele vor să se mărite ca să aibă singura poziţiune în care pot trăi în libertate. Ce este dar de făcut în aşa o lume ? Este de făcut cum fac toţi, căci cu dînşii eşti chemat a trăi. De mult dar m-am hotărît şi eu, poate de nevoie, poate chiar din plecare, a trăi ca şi ceilalţi, a-mi face interesul unde pot şi a nu sacrifica bunuri reale care-ţi satisfac trebuinţele vieţei pentru idei pe care nime nu le împărtăşeşte : a face altfel este a te espune nu numai să fii singur în felul tău, dar şi a fi ridicul. Neapărat că omul de treabă se ţine în marginile onestităţii şi o respectează. Te uiţi la mine cu 416 117 ochi mari şi nu pricepi cum pot fi aşa de materialist. Dar te aştept să-mi vii după ce vei fi trăit cîţiva ani în mijlocul societăţii noastre. Vei vedea ce înrîurire grozavă are cercul ce te încunjură. în zadar cauţi a te opune lui, el te atrage ca şiroiul apei în care te scalzi : năsipul ţi se duce de sub picioare şi vrînd, nevrînd urmezi cursul. La început aceasta cam supără, dar mai pe urmă te obici-nuieşti. Apoi cine ştie dacă nu este tot aşa la toate popoarele şi în toate societăţile ? Pretutindenea tineretul îşi clădeşte viaţa altfel decît este şi vrîsta matură o rea-şază pe adevărata ei temelie. — Cu aşa principii mi-ar fi cu neputinţă să trăiesc, răspunse Vereanu. Dar oricît mi-ai spune, nu pot crede că societatea noastră este aşa precum mi-o descrii. Ce te face să o judeci aşa de aspru ? Fiindcă mai mulţi oameni au format o societate literară, înşălîndu-se poate asupra talentului şi plecării lor ; fiindcă în ea s-au strecurat poate cîteva persoane de moralitate îndoielnică, ajungi la convingerea că nu poate esista la noi un cerc de persoane care, neatîrnate de interes personal, să se ocupe cu studiul literelor, adică cu materia cea mai plăcută ? Dar pentru ce am fi noi mai răi decît alţii ? Nu se_ găsesc şi la noi oameni culţi, neinteresaţi, generoşi ? Fiindcă civilizaţia nu a pătruns încă în păturile mai adînci ale societăţii noastre, crezi că nici nu suntem în stare a o putea dobîndi ? Eu văd că poporul nostru este inteligent, pentru ce dar nu ar face şi el ceea ce au făcut altele ? Eu prevăd un viitor frumos, căci găsesc la noi toate elementele trebuincioase pentru o bună dezvoltare şi aştept şi eu viitorul pentru a-ţi dovedi că te înşeli. Mănţin esemplul cu naufragiul, însă nu pentru a compara societatea noastră cu acei care se luptă cu moartea şi caută să scape cu dispreţul aproapelui, ci cu acei care au scăpat de naufragiul seculelor trecute şi acum îşi culeg rămăşiţele averii lor şi agonisesc alta pentru a clădi locuinţe trainice şi solide ; suntem dar în momentul cînd interesul şi iubirea comună ne face să ne ajutăm unii pe alţii, iar nu să ne prigonim. în cît priveşte teoria d-tale asupra femeilor, eu nu o pot nicidecum împărtăşi. Pentru ce ar fi ele mai rele şi mai egoiste decît bărbaţii ? Din contra, mărturisesc că nici nu aşteptam să găsesc la ele atîta simţire, atîtea cunoştinţe, V atîta graţie, convorbiri aşa de alese, maniere atît de plă-~- cute. Dacă am judeca după cercul ce amîndoi frecventăm m mai mult, după familia Balur, aş dori să-mi spui în ce |f ai crezut a vedea prefacerea şi pîndirea de care îmi vor-. beai dinioarea ? Nu sînt amîndouă domnişoarele încîn-4 tătoare şi este ceva mai nedrept decît a prepune în cuvintele cele mai nevinovate tot felul de scopuri egoiste şi secrete ? Cu asemene principii poţi vreodată să gîndeşti serios la căsătorie ? Auzind aceasta, Melini aruncă o privire pătrunzătoare lui Mihai, pentru a vedea dacă vorbele sale nu coprind vreo aluziune la relaţiunile sale cu Ana. însă o secundă de reflecţiune îl făcu să se convingă că Vereanu vorbea foarte nevinovat. — Ce-i de făcut ? răspunse Melini. La urmă mă voi hotărî şi eu să mă însor. Am făcut în toate ceea ce au făcut ceilalţi, aşa voi face şi cu căsătoria şi nu voi păţi-o nici mai bine, nici mai rău decît toţi. A propos, fiindcă vorbim tocmai despre societate, te înştiinţez că pentru revelion Dorneanu vrea să dea un mare bal. El, ca şi soţia lui, nu are mai mare bucurie decît a face să petreacă lumea pe socoteala lor. Fiindcă avem să fim invitaţi amîndoi, vrei să jucăm vis-â-vis la contredance ? — Bucuros. — Nu uita să-ţi faci angajamentele mai dinainte, căci altfel poţi rămînea fără dame. Noaptea înaintase şi cînd Melini se despărţi de Vereanu, acesta îşi închipui că a avut a face cu cel mai mare pesimist din lume. Todiriţă Covrig însă, prin primirea politicoasă ce i se făcuse în diferite societăţi şi nu mai puţin la „Ulpia-Traiana", ajunsese a crede că s-a înşelat asupra sa şi că este o persoană mai însemnată decît se avea păn-acum. De aceea mulţămirea de sine ce dobîndise el începu a o şi manifesta, încît Mihai, din puţină plăcere ce simţise în societatea lui, acum avea o nemulţămire foarte pronunţată, mai cu seamă fiindcă Covrig îl îndesa cu vizitele pe fiecare zi. De multe ori punea apoi să se anunţe la 418 419 cucoana Sevastiţa şi se arăta atît de intim, încît Luţica venea rareori în salon, devenindu-i Covrig nesuferit, iar cucoana Sevastiţa îl primea numai din cînd în cînd. Covrig, deşi necăjit de aceasta, ajunsese acum a interpreta totul în mod favorabil pentru dînsul. „S-au supărat pe mine, gîndea el, că tot mă duc şi tot nu fac cererea.Au şi dreptate, pentru ce întîrziu aşa de mult ? Hai, trebuie să mă grăbesc, dacă nu vreu ca iţele să se încurce." Gîn-dind asupra mijlocului celui mai bun de a pune în lucrare planurile sale, cu instinctul practic care mai în toate cazurile oamenii cei mai simpli îl posed într-un mod mult mai dezvoltat decît persoanele cele de spirit, el chemă pe un samsar jidov, numit Naftuîea, pe care îi întrebuinţase şi la alte comisiuni. — Naftuîea, îi zise Covrig, nu cunoşti vreo cucoană care se pricepe bine la căsătorii ? — Ba chinosc mai multe, chiconaşule, răspunse evreul. Numai nu ştiu de care duducă este vorba. Spune-mi familia duducăi şi-ţi voi spune chicoana. — Naftuîea, tu ştii să taci, aşa-i ? — Ca piticul. Ferească Dumnezeu n-oi spune eu secretele chiiva. —• Aş vrea să găsesc vreo cucoană, dai' ştii, una pricepută, nu una de rînd, care să vorbească pentru mine cu cucoana Sevastiţa Vereanu. Ştii că are o fată amarnic de frumoasă. Persoana ce vei cunoaşte trebuie să ştie a apuca lucrurile bine, să facă să fiu primit cu bucurie. — Chicoana Sevastiţa Vereanu ? zise Naftuîea gîndind. Cam greu, tare sunt fudui acolo în familie. Şi chiconaşul ist tînăr, care-i judecător, nu-i chip să te apropii, de el. Mai dăunăzi am fost pus să-i vorbesc într-un perţes ce trebuia să judice — m-au dat afară pe scări, parcă am venit să-1 mănînc. Tare-s fudui ! Vorbind aşa, Naftuîea se juca cu degetele în barba lui căruntă şi tot gîndea. — Zău, sunt fudui ? Dai' lasă că cu mine n-or mai fi, că mă ştiu cine sunt. — Chinosc eu pe cineva, zise evreul după o vreme, dai' a să fie cam scump. — Cine ? — Chicoana Cleopiţa Zuznea. Am văzut-o de mai , multe ori intrînd în vizită la Vereanu şi ştiu că se cunosc bine. Făr' decît chicoana Cleopiţa e chicoana mare, are să vă ţie scump. Am să vă aduc răspuns mîni. — Bine, te aştept şi vezi de fă treabă. — - Ceva arvonă pentru trăsură ? zise Naftuîea întin-zînd mîna. Iar după ce Covrig îi dete bani : — Sărut mîna, aştcaptă-mă mîni dimineaţă ! Abia ieşise evreul din casă şi iar se întoarse. — Cît vă dă bibaca acum la cununie ? întrebă el. — Socot că deocamdată o moşie şi la moarte toată averea. — De chiţi ani e bibaca ? — Apoi ştiu şi eu ? Are părul sur. — Bine. Naftuîea se duse. A doua zi veni să-1 vadă înspre sară. Era o joie şi Covrig îşi făcea toaleta să meargă la Balur. — Ce veste îmi aduci, Naftuîea, vorbeşte iute că sunt grăbit ! — Treaba se poate face, dar cum ţi-am spus, cam scump. La încăput nici nu voia chicoana, dar după ce a gîndit mult, am hotărît-o. Un service de ceai frumos de argint înainte, şi la urmă, dacă face treabă, o trăsură nouă, închisă, cu doi cai ; dacă nu face treabă, nimic. — Cam mult, Naftuîea î — Ţi-am spus-o dinainte. Dar şi treaba e grea. Nu merge prea des în casă : fata trebuie pregătită încet. Vezi de joacă cu dînsa pe la baluri, aşa spune chicoana Cleopiţa. — N-o prea scoate în lume... — Cît despre mine, ce vei socoti dumneata, şi Naftuîea iar întinse mîna. După ce-1 mulţămi şi-1 trimise cu răspuns afirmativ, Todiriţă se sui în trăsură şi merse la Balur. 420 421 CAPITOLUL XIII în acea sară societatea era numeroasă şi jocurile foarte vesele ; mai cu seamă o „baba oarbă" la care se întîm-plase să fie legaţi la ochi în aceeaşi vreme Soloiu şi Covrig, care în loc de a prinde prin vreunul din ceilalţi ce-i înconjurau, la tot momentul se întâlneau şi se cuprindeau unul pe altul în braţe, făceau pe toţi să rîdă cu hohot. De la o vreme Soloiu simţi că poziţiunea sa este ridiculă şi se retrase, pe cînd Covrig era încîntat de a juca un rol principal şi văzu cu părere de rău că jocul .^e disface şi societatea se împarte în cercuri restrînse care conversau cu intimitate împreună. El cerca să se alipească pe lîngă mai multe de aceste, dar fără succes, aşa încît rămînînd singur, d-na Balur, care sta la vorbă cu o altă damă bătrînă, îi adresă cuvîntul şi-i dădu astfel ocaziune de a se aşăza lîngă dînsa. Totodată îl şi prezentă acestei dame, care nu era alta decît cucoana Cleopiţa Zuznea. Auzind acest nume, faţa lui se lungi de mirare, pe cînd cucoana Cleopiţa nu manifestă prin nici o mişcare că ar fi auzit vorbind vreodată de dînsul. Abia după cîtăva vreme, cînd d-na Balur se depărta de lingă ei, cucoana Cleopiţa începu a face aluziune la ceea ce se petrecuse între dînsa şi Covrig prin mijlocirea lui Naf-tulea. — Trebuie să vă fie urît singur la ţară, domnule Covrig, zise ea ; afară de părinţii d-voastre, nu aveţi pe nimeni. ■— Apoi dă, cuconiţă, nu prea am pe nime, căci subprefectul nostru vine cam rareori... — E monotonă viaţa cînd cineva e singur. Sunt încredinţată că de la o vreme aveţi să vă mutaţi în oraş, dacă n-aţi găsi mai cu cale... Aici Cleopiţa se opri. — Apoi dă, cuconiţă, eu unul nu m-aş muta, dacă... Iarăşi urmă un moment de tăcere. — Sunteţi cu poziţie bună, sunteţi tînăr ■— mai mult de douăzeci şi cinci de ani nu vă dau... — Douăzeci şi trei am împlinit în ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. i:. ■— Pentru ce nu vă luaţi o tovarăşă care să vă ţie de urît în singurătatea vieţei de la ţară? Cu dînsa v-aţi putea duce în fiecare an cîteva luni în străinătate, şi ':B,ţi petrece bine. — He ! Poate că atunci babacă mi-ar da voie, că ■singur n-a voit niciodată să mă lese, zicînd că am să ?fac berbăntării. — Pentru ce, dar, nu vă însuraţi ? Pentru ce nu luaţi o persoană de familie bună, care v-ar lega cu mai multe ca-e însemnate, v-ar face mai cunoscut şi, prin urmare, jf mai mulţămit ? — Apoi dă, dacă s-ar găsi cineva să vorbească pentru mine, dacă ar fi cineva aşa de bun... ţt- — Cum să nu se găsească? Cine poate face un bine a şi-1 lasă nefăcut ? Numai oamenii cei răi nu se intere-jt sează de binele altora. Eu una nu-s aşa, cînd pot face pe jf cineva fericit, o fac din toată inima. — Dacă aţi voi să vorbiţi pentru mine, cuconiţă, aş fi omul cel mai norocit din lume. Ştiu bine că copila mă doreşte, dar nu sunt încă de tot sigur de părinţi ; dacă i-aţi putea îndupleca... — Am să cerc, dar nu ştiu bine de voi izbuti. în tot cazul, de nu se va putea face acolo, ţi-oi găsi alt ace -va. Ce gîndeşti de una din fetele ce vezi aici ? Adela e frumuşică, asemenea Ana, deşi asta e cam încurcată cu oarecineva, apoi Melania, fata cucoanei Zoiţei Barabez, apoi... ■— Nu, cuconiţă, zău nu ! Dacă n-o pot lua pe dînsa, apoi mai degrabă nici pe una. Să fie demoazelele aceste cît de bune, nici una nu-i aşa de frumoasă ca dînsa. Iaca, as da nu ştiu ce, numai să o pot lua. Să n-am parte — Nu vorbi aşa de tare că te poate auzi cineva, mustră cucoana Cleopiţa. Bine, vom vedea. Dar dacă nu se va putea, apoi tot eu am să te însor. Am aflat că cucoana Sevastiţa o ia la bal la Dorneanu, o scoate pentru întăia oară, ia-o la joc şi vezi să-i placi, eu atunci oi vorbi cu muma, căci aşa să mă duc la dînsa nu-mi vine. — Of, cuconiţă, v-aş fi dator mai mult decît cu viaţa dacă aţi putea izbuti ! 422 423 — Nu vorbi aşa tare, văd că vine spre noi cucoana liuxandra. Mihai Vereanu, pe de altă parte, după ce se încercase în zadar de a putea vorbi nesupărat cu Adela, pe care mai multe persoane, între care Soloiu, o încunju-rase necurmat, părăsi acest cerc şi se apropiase de Melini şi Ana care vorbeau încet într-un unghi retras, fără a-i trece prin minte că întrerupsese o convorbire din cele mai intime. — Nu vă încredeţi în ceea ce spune d. Melini, domnişoară, începu Vereanu glumind. Vi-1 denunţ ca pe omul cel mai materialist în principii ce am cunoscut pană acum. Nu ştiţi ce teorii profesează, aveţi să vă înfioraţi auzindu-le. Spre marea lui mirare, Ana, în loc de a răspunde în tonul glumeţ cu care începuse el, îi zise după o scurtă gîndire, cu figură serioasă şi apăsînd pe cuvintele sale : -— îmi pare că aveţi dreptate. De la o vreme am să mă conving şi eu pe deplin că d. Melini nu e omul cel entuziast ce l-am socotit păn-acum. Melini înţelese aluziunea, se simţi atins şi răspunse cam pe acelaşi ton : — A cui e vina dacă m-aţi socotit entuziast ? Desigur nu a mea, care nu mi-am făcut niciodată iluziuni, ci am avut pururea o pătrundere foarte dreaptă în oricare stare de lucruri, chiar în cea mai ascunsă. Ana se înroşi şi tăcu, iar Vereanu, necunoscînd nimic din ceea ce se petrecea între ei, nici nu putea pre-cepe aluziunile lor. Dacă ar fi ştiut că, în momentul cînd venise el, Melini făcea mustrări Anei, arătîndu-i că a luat seama la impresiunea ce Vereanu făcuse asupra ei, şi Ana se apăra de aceasta, deşi în sufletul ei gîndea contrarul ; că, la rîndul ei, Ana arătase lui Melini că ar trebui, în sfîrşit, să ieie o hotărâre pentru a curma o stare de lucruri între ei care începea a fi compromiţătoare, şi Melini, neştiind cum să se apere, aducea din nou vorba asupra lui Vereanu, pentru a schimba rolurile şi din acuzat a deveni acuzator — dacă Vereanu ar fi ştiut toate aceste, el desigur nu ar fi venit cu atîta naivitate să ieie parte la convorbirea lor. însă pentru Melini interve- IW nirea lui Vereanu era un pretext minunat de a se depărta, avînd prin aceea şi avantajul de a da Anei a înţelege că o iasă1 într-o societate prea plăcută pentru dînsa pentru a fi turburată prin prezenţa lui. Ceea însă ce Melini lua drept pretext era adevărul ; prezenţa lui Vereanu era pentru Ana o fericire şi, cu cît simţirea ei pentru acesta devenea mai mare, cu atîta creştea şi do-|. rinţa ei de a se simţi liberă de Melini. Ceea însă ce o : supăra mai mult era că Melini nu se hotăra să sfarme în mod definitiv promisiunea ce-şi dăduse unul altuia, ci lăsîn.d-o uă subziste, făcea raportul între ei tot mai nesuferit prin nesfârşitele iui mustrări. Mihai, aflând cu bucurie că şi familia Balur avea să meargă la balul lui Dorneanu, se adresase întăi la Adela pentru care avea o preferinţă mult mai mare decît putea singur' să-şi dea seamă. Spre marea lui părere de rău însă, aceasta dăduse cotilionul lui Suliminiu, care venise mai înainte. De aceea se adresă la Ana, care i-1 dădu cu mulţumire, şi intră cu dînsul într-o convorbire din cele mai animate şi mai interesante. Ea vorbea cu toată inspirarea ce are sufletul cînd iubeşte, aşa încît adeseori Vereanu o asculta cu admirare, dar cu toate aceste la despărţire gândurile lui se întorceau spre Adela. După ce noaptea tîrziu toată societatea se strecurase «, şi Adela şi Ana se aflau singure în camera lor, aceasta din urmă se simţi aşa de agitată după deosebitele emo-ţiuni ce avuse în acea sară, încît îşi ascunse capul în mîni şi lăsă să curgă lacrimele sale fără a răspunde la întrebările ce-i făcea Adela. — Tu nu vrei să-mi răspunzi, dar eu ştiu ce este, zise Adela. Eu gîcesc ce se petrece în inima ta. Melini te necăjeşte cu Veteanu şi tu eşti cu atîta mai nemul-ţămită cu cît vezi că are dreptate. Spune, drept că Vereanu te-a atins la inimă ? Cu toate aceste, urmă Adela, văzînd că Ana nu-i ră-punde, ţi-aş da sfatul să iei bine sama, căci tînărul acesta nu-i uşor de pătruns. Precum îţi face ţie aluzii sentimentale, aşa mi le face şi mie, şi pentru acest joc cu noi amîndouă ar merita o pedeapsă din partea noastră. 421 425 —- Ah, cu mine nu face nici o aluziune de cele ce spui ! Eu sunt o nebună şi-mi închipuiesc lucruri care nu sunt, răspunse Ana, ştergînd o lacrimă. — Foarte rău faci, zise Adela, cu bărbaţii nu poate fi cineva de bună-credinţă. Ei vor să fie într-o vecinică îndoială ; de îndată ce văd că au produs impresiunea dorită, amorul lor propriu e atît de linguşit, îneît nu mai lasă loc amorului. Cu dînşii trebuie să ne prefacem pentru a izbuti. Mai bine este să ne spunem una alteia toate vorbele lui Vereanu, ca din această comparare «â judecăm buna sa credinţă. Propunînd aceasta, Adela îşi făcu rezerva în 'ine de a spune puţin şi de a afla tot. — El mi-a vorbit numai generalităţi. Mi-a vorbit de amor şi de credinţă în teorie, nimic personal. —• Şi cu mine a făcut teorii, zise Adela, tăcind despre multele aluziuni directe ale lui Vereanu. Dar îţi mărturisesc că prea mult a stat cu tine la vorbă agasară. Se vedea că Melini era necăjit şi n-ar fi bine depărtezi de la tine, căci cine ştie dacă într-un moment de ciudă el nu va călca promisiunile făcute. — Fac-o ! Cu atît mai bine ! Aceasta chiar îmi e dorinţa ! — Dacă îţi înapoieşte cuvîntul, momentul măritişului se depărtează cu mult. — Mă mir cum poţi vorbi aşa ! Crezi că eu m-aş uni vreodată cu un om ce nu iubesc, ce nu pot iubi ? — Principiul nu este aplicabil în toate cazurile. Amorul poate veni şi în urma cununiei. Dar poate nu iubeşti nicidecum pe Melini ? Dacă-i aşa, pentru ce i-ai spus contrarul ? —■ Am crezut că-1 iubesc şi m-am înşălat. Dar şi el, dacă mă iubeşte, pentru ce nu a grăbit momentul cununiei, pentru ce n-a îndrăznit păn-acum să spuie mumei lui, cu hotărîre, intenţia ce are ? Nu ! El nu mă iubeşte ! — Ia seama, Ano, de nu pierde ceea ce-i sigur pentru un lucru cel puţin foarte problematic. — Ah, îmi amărăşti inima cu aceste cuvinte ! Nu înţeleg cum poţi întrebuinţa aceste regule banale "a simţirea cea mai înaltă. De o mie de ori mai bine as 'voi să m nu mâ mărit niciodată decît să iau un bărbat numai pen-i *J tru a nu rămînea fată mare. Căsătoria este numai forma I & exterioară în care este iertat amorului a se manifesta Iîn societate. Amorul, simţirea inimei, nu forma căsătoriei leagă persoanele ce se iubesc. De aceea o căsătorie fără amor nu poate aduce decît cea mai mare nenorocire, $ pe cînd amorul în căsătorie este visul de fericire cel mai frumos ce-1 poate avea cineva în viaţă. Ori vreu să-mi realizeze acest vis, ori renunţ la dînsul. Am consimţit a lua pe Melini crezînd a-1 iubi, acum însă mi s-au deschis ochii, am văzut şi sunt sigură că nu-1 iubesc... — De cînd a venit Vereanu ? Dar îţi repetez să iei sama, poate că te înşăli a doua oară asupra simţirii tale. — Nu ! O, nu î Data asta nu mă înşăl. Simţesc... cînd ai şti cîte idei îmi trec prin minte... cîte visuri... — Atunci poate te înşeli asupra lui. El chiar mi-a spus odată că e necredincios, că ar fi iubit o italiană... : poate o iubeşte încă, poate se joacă numai cu noi — voiam să zic cu tine —, e mai bine să-1 observăm cu sîn-ge rece decît să ne lăsăm fără opunere a cade în sentimentalism. In tot cazul, nu lega aşa de mult căsătoria şi amorul împreună, căci, dacă mă uit la toate măritişu-l rile ce am văzut păn-acum, văd că rareori amorul a fost f motivul. Neapărat, a lua pe bărbatul ce iubeşti e o mare • * fericire, dar a lua chiar pe unul ce nu iubeşti, tot îmi pare a fi mai bine decît a rămînea fată mare. Nu simţeşti singură că acest gînd e nesuferit ? — A iubit o italiană şi o iubeşte încă ! esclamă Ana, i fără a mai asculta raţionamentul Adelei. Spune-mi mai iute. Ah ! Mie nu mi-a spus nimic din toate aceste ! — A venit odată vorba din întîmplare, poate că nu e de adevărat. — Şi ce ţi-a mai spus ? — Nimic. Mie, nimic. Cu tine vorbeşte mai mult despre sentiment. Cu mine vorbeşte lucruri indiferente, glumeşte, vine să-mi ceară un joc, de exemplu cotilionul pentru revelion — pe oare îmi pare rău că-1 dădusem altuia — şi altele asemenea. — Ţi-a cerut ţie întăi cotilionul ş-apoi a venit la mine l 426 427 -■- Nu cumva vrei să deduci din aceasta tot felul de consecinţe serioase ? Să nu mai vorbim despre aceasta, mai bine să ne gîndim la toaletele noastre de bal. Ana însă n-o mai asculta, ci, aşăzată înaintea focului ce ardea în sobă, ea sta cu ochii ţintiţi asupra lui, în vreme ce gîndurile sale zburau spre altele. în pozitiunea aceasta ar fi stat multă vreme dacă Adela nu i-ar fi adus aminte că noaptea e înaintată şi că trebuie să se culce. Ele nu mai preschimbară nici un euvînt şi chiar a doua zi, în ajunul revelionului, figurele lor erau preocupate. însă, în mijlocul pregătirilor de băî, Ana primi de la o mătuşă a ei bătrîna, ce trăia în singurătate la o moşie, o scrisoare prin care aceasta o îndemna să vie numai decît ia dînsa, căci ar fi bolnavă şi ar putea muri în singurătate. Deşi Ana nu mai văzuse această rudă din copilărie şi o despărţire de oraş îi era în aceste momente lucrul cel mai dureros, Balur, cucoana Ruxandra şi chiar Adela o îndemnară să se ducă numaidecît, căci 'poate mătuşa ei are intenţiunea să o facă moştenitoare, ceea ar fi pentru dînsa o fericire neaşteptată. Apoi ei ziceau că nu poate respinge cererea ce i se făcea de a căuta pe o bătrîna rudă care nu mai avea pe nimeni în lume decît pe dînsa. Ana se plecă în faţa acestui argument, dar cu inima grea şi presimţiri triste. Ea era să se ducă în singurătate, să se despartă de vara ei cu care crescuse ca o soră, de Balur şi Ruxandra, care fusese pentru dînsa ca nişte părinţi, şi mai cu seamă de dînsul, a cărui în-făţoşare o făcuse să întrevadă o fericire în viaţă cum nici o crezuse vreodată. Aşa lucrurile cele mai neaşteptate întrerup deodată chipul vieţei noastre şi îl prefac cu totul ! O dată avea încă să-1 vadă, să vorbească multă vreme cu dînsul, nesupăraţi de nime, la balul lui Dorneanu. Atunci va vedea ea, se va convinge despre intenţiunea lui ! Acest moment îi părea cel mai solemn din viaţă. La Luţica Vereanu preocuparea balului nu se manifesta prin seriozitate, ci prin o veselie fără margini. Pentru întăia oară Miss Mary găsi pe şcolară distrasă, pentru întăia oară Luţica, care avea atîta talent şi plecare pentru desemn, mişca plumbul pe hîrtie fără a şti ce face şi nu mai ţinea în loc de nerăbdare. Miss Mary scur- tă lecţiunile sale, căci vedea că acum tot nu-i profită. Ea se uita la Luţica cu melancolie şi compara în minte fericirea ce simte acum şi de care îi strălucea faţa, cu durerea prin care şi ea va trebui neapărat să treacă odată. Luţicăi nici nu-i trecea prin minte că sunt şi momente'de durere în viaţă. Ea saltă prin casă de bucurie; cînd cînta, cînd juca ; apoi se ducea iară în camera ei să mai admire rochia de bal ce tocmai i se adusese şi sta aşăzată pe o canapea. Muzica ce era să audă, lumea ce era să vadă, jocul, toate îi erau aşa de nouă şi păreau aşa de îneîntătoare ! Apoi era să fie liberă să joace, să vadă, să placă ! Ea era ca o rîndunică tînără care pentru întăia oară îşi întinde aripele şi ciripeşte de fericire văzînd cum o duce aerul şi cît e lumea de mare şi frumoasă în comparare cu cuibul în care trăise păn-atunci. Generalul Vereanu, văzînd-o aşa de veselă, zicea cătră cucoana Sevastiţa : — O vezi ? Ia, aşa începem viaţa, cu fericire. De-ar da Dumnezeu s-o pot mărita după cineva care nu-i va face-o amară ! — Mai lasă, dragă, mai lasă, răspundea cucoana Sevastiţa, încă nu-i vreme. — Aş scăpa mai degrabă de englezoaica asta care tace ca un băţ. Mai ales de cînd suntem. în oraş, pare că a muţit cu totul, nu i-am auzit gura de două luni. CAPITOLUL XIV Casa lui Dorneanu era splendid pregătită pentru bat şi strălucea de lumine. înaintea oarei cînd invitaţii aveau să se adune, doamna Dorneanu ieşi din apartamentele sale într-o frumoasă şi bogată gătire. Ea era naltă de stat şi frumoasă încă, deşi anii tinereţei trecuse. Dorneanu o conduse în salonul de joc şi peste puţin muzica prin- 428 429 tr-un marş anunţă că oaspeţii încep a se aduna. După Cleopiţa Zuznea, care sosise cea întăi, veniră cîţiva intimi ai familiei Dorneanu, între care Denescu, un tînăr elegant, cunoscut ca cel mai bun dănţuitor, apoi Zoiţa Barabez cu fiica ei, d-nul şi doamna Balur cu amîndouă domnişoarele, şi mulţi alţii. Salonul cel mare se umpluse şi convorbirile generale se auzeau ca un zuzăt de albine. Doamna Dorneanu voia tocmai să dea semnalul celui întăi vals cînd toate privirile se aţintiră spre uşa intrării unde se arătase o figură puţin cunoscută celei mai mari părţi a publicului. Lucia Vereanu intrase dînd braţul lui Mihai şi, după dînşii, generalul, cu toate decoraţiile sale, conducînd pe cucoana Sevastiţa. Luţica avea o rochie albă, împodobită cu lăcrimioare, şi pe cap o ramură de aceeaşi floare. Ea arăta atît de frumoasă şi roşeaţa ce-i acoperea faţa de emoţiune şi ochii săi mari cu oare privea în jurul ei cu minunare îi ridicau încă frumuseţa atît de mult, încît toţi se uitară la ea cu mirare şi se făcu un moment de tăcere. Doamna Dorneanu veni cu grăbire cu soţul ei să primească pe cucoana Sevastiţa şi, prezentîndu-i-se Luţica, ea se uită la dînsa multă vreme cu plăcere, apoi o luă de mînă şi o conduse singură la un scaun care prin poziţiunea lui putea fi văzut de toate părţile. După dînşii, toţi cavalerii tineri ce nu mergeau în vizită la Vereanu se prezentară, încît Luţica, care deodată forma centrul interesului general, faţă cu acest succes neaşteptat, simţea cum îi bate inima de fericire. Mai multe dame bătrîne se apropiară de cucoana Sevastiţa, care avea indirect meritul acestui succes, şi o felicitară pentru frumuseţa fiicei sale, pe cînd din fete unele nu se puteau apăra de o simţire de invidie ; numai Ana privea la ea cu încîntare şi ar fi dorit să meargă spre dînsa şi să o îmbrăţoşeze. Covrig sta însă ascuns îndărătul unui grup de cavaleri şi tot căuta să o vadă printre capetele lor ; cînd o zărea inima îi sălta de bucurie şi îşi zicea în sine : „Tot eu mi-am ales pe cea mai frumoasă, au să moară băieţii de ciudă văzînd că le-am şters-o !" Valsul însă începu. Doamna Dorneanu îl deschise cu Denescu, de care lumea zicea că se bucură de favorile ei. După dînsa venea Luţica, apoi mai toate damele care ju- 430 fcau. Melini juca cu Melania1 Barabez, iar Vereanu cu Adela. Covrig nu îndrăznea să se rischeze şi el ; căci ' în faţă cu dănţuitori aşa de buni îl apucase o frică. In l pauza ce urmă, Melini se adresă cătră Vereanu, aducîn-f; du-i aminte că fac vis-â-vis la contradanţuri. ■— Cu cine joci întăi ? îl întrebă Melini. — Cu o domnişoară ce văd azi pentru întîia dată, \ dar dumneata ? ■— Cu Melania1 Barabez, cu care am onoare a-ţi anunţa câ m-am logodit astăzi. — Cum, ce fel, aşa de neaşteptat ! — Ţi-am spus că într-o bună dimineaţă am să mă însor. Iaca, momentul au ajuns : am făcut cum au făcut alţii. — Te felicitez din toată inima, deşi îţi declar că nu mă aşteptam ; te vedeam aşa de puţin vorbind cu această domnişoară ! Nu ar fi zis nimeni că inima îţi era legată. — Ai fi vrut poate sentimentalism din partea mea ? Dar ne vom vorbi peste cîţiva ani, cînd vei gindi altfel sau poate, ca si mine, nu vei mai gindi, ci vei face altfel. Numai cînd semnalul contractantului se dădu, ei fură siliţi să se dispartă şi să caute damele lor. Cînd jocul se sfîrşi, Mihai se apropia de Adela şi Ana care şedeau alăturea. — Cred că şi d-voastre veţi fi fost surprinse ca şi mine, începu el, aflând despre măritişul lui Melini. — Ce fel, care măritiş ? întrebă Adela cu mirare. — Nu ştiţi încă ? El s-a logodit astăzi cu domnişoara Barabez şi peste două săptămâni se şi cunună. Mi-a anunţat-o în toată forma şi m-a invitat la nuntă. Mă mir cum nu a venit încă să v-o vestească. Adela sta cuprinsă de mirare, iar Ana, roşie la faţă ca para focului, îşi mişca apărătoarea pentru a ascunde emoţiunea ce-i dăduse această veste. —■ Şi eu m-am mirat, urmă Vereanu, deşi dacă gîn-. dese bine, după principiile lui Melini, aceasta nu ar trebui să ne pară extraordinar. Melini nu pune entuziasm în nimica. 1 îr textul de bază : „Aspasia" (n. ecl). 431 C-da £5i'i coala 32 Cînd Mihai se depărta, Adela zise cătră vara ei : N-ai ştiut nimic, aşa-i ? Infamul! — Mie îmi pare bine, îmi este ca şi cînd, deşteptîn-du-mă din somn, aş fi scăpat de un vis urît ce mă chinuia, însă ar fi putut să-mi ceară voie, să se scuze. — Eu nu-1 pot ierta în nici un chip ; purtarea lui cătră tine nu este de calificat. —• Lasă-1 încolo, sunt mulţămită că nu mai am nimic a face cu dînsul. Urmînd un alt joc, Vereanu invită iarăşi pe Adela. în sfîrşit, Melini, văzînd pe Ana singură, se apropie de dînsa. — Aveţi să mă judecaţi cu asprime, începu el, aveţi să mă credeţi un om nestatornic şi rău şi. aceasta cu di. ep-tate, căci purtarea mea este condemnabilă. Niciodată însă nu aş fi îndrăznit a mă purta astfel cătră d-voastră, dacă din observările ce am făcut de mult nu aş fi dobîndit convingerea că m-aţi depărtat încet din inimă. Momentul acesta este solemn pentru noi. Eu sunt hotărît a vă spune tot adevărul, vă rog să faceţi asemenea. Este drept că simpatia ce aveaţi pentru mine s-a răcit şi că altul a ştiut mai bine decît mine să o merite ?... De este drept, atunci era mai bine să ne depărtăm unul de altul ; dacă nu este adevărat, dacă numai natura mea prepuielnică m-a în-şălat, o, atunci sunt omul cel mai vinovat, căci am neliniştit viaţa femeii celei mai nobile şi mi-am amărît şi mie viitorul pentru totdeauna ! Răspundeţi dar, gândiţi că toată liniştea mea atîrnă de la acest răspuns. — îmi pare bine, răspunse Ana în cel mai mare nea-stîmpăr, îmi pare bine de această explicare. Ar fi trebuit, e drept, să o provocaţi înainte de a vă hotărî la pasul ce aţi făcut, căci altfel v-aş fi crezut un om fără cuget, fără principii. Ei bine, ceea ce aţi presupus este adevărat, o simţire străină îmi ocupă şi îmi încîntă inima şi socot că soarta ne-a fost favorabilă la amîndoi cînd ne-a despărţit; însă pentru iubirea adevărului sunt datoare a vă spune mai mult : niciodată nu v-am iubit, m-am înşălat singură asupra simţirii mele, cuvintele de amor ce-mi şopteaţi m-au făcut să cred o vreme ceea ce nu era şi acum. bi-necuvîntez nehotărîrea d-voastre care a tot prelungit şi îl astfel a împiedicat o însoţire ce nu putea fi decît fatală J la amîndoi. ŞL Natura omenească e stranie ; deşi Melini zdrobise le- it gămintele ce-1 uneau cu Ana şi prin urmare el însuşi re-|ş nuntaşe la planurile sale, totuşi, auzind aceste cuvinte, "w fu pătruns de un necaz fără margini : ji — Aşadar, zise el cu o zîmbire amară, totul v-a fost ' W numai o glumă. Răspunsurile d-voastre afirmative la întrebările cele pasionate erau prefaceri ; aspirările mele spre fericirea ce trebuia să gust erau deşerte năluciri ? Cine este cel prefăcut din noi doi, eu, care mă împotriveam cu energie la voinţa mumei mele, ce stăruia necontenit să iau în căsătorie pe domnişoara Barabez, sau d-voastră, care ziceaţi una şi gândeaţi alta ? —■ Vă credeam mai nobil în cuget, domnule Melini, răspunse Ana, a cărei emoţiune se schimba în indignare. Dumneata, bărbat, Insultezi o femeie ! Nu mă aşteptam la o asemenea purtare. Duceţi-vă dar de lîngă mine şi să ne despărţim în acest moment pentru totdeauna. Fiţi fericit cu soţia cu care v-aţi ales şi nu mai gîndiţi la mine. Aceasta vă va fi cu atît mai uşor cu cît nu ne vom mai revedea multă vreme — poate niciodată. Eu plec de aici, mă duc la ţară lîngă o mătuşă cu care voi trăi în singurătate. ' m — Vă duceţi ? răspunse Melini cu foc, simţind la ide- ea despărţirii că amorul îi revine cu toată puterea. Vă duceţi ? Aşadar nu am să vă mai văd ! O ! Pentru ce nu m-am grăbit a lua o hotărîre care tot poate ne-ar fi făcut fericiţi ? Pentru ce m-am plecat voinţei mumei mele ? Dacă unirea noastră ar fi fost rncheietă, poate că nourul care s-a arătat acum pe orizont nu ne-ar fi întunecat seninul vieţii, poate că m-aţi fi iubit... — Destul ! Mergeţi acum, convorbirea aceasta trebuie să se sfârşească. Datoria d-voastre vă depărtează de mine şi vă cheamă aiurea. I — Nu mă duc pană ce nu voi dobîndi iertare. Această , iertare e cu atît mai trebuitoare pentru liniştea mea, cu cît simţesc că nu aveţi să fiţi fericită nici d-voastră. Aţi îndreptat simţirea voastră nobilă spre un om prea tînăr încă şi pre impresionabil pentru a fi statornic... 432 433 Inima Anei şe strînse de durere ia aceste cuvinte şi, îngălbenind la faţă, îi zise încet : — Mergeţi, mergeţi ! Nu-mi vorbiţi mai mult ! Nu vreau să mai aud nimic. — Vă zic dar adio, răspunse Melini cu glasul mişcat. Vă urez fericire, dar vă rog în momentele perdute să nu uitaţi pe acel care v-a iubit. în momentul în care Melini se depărta se făcu în sală o mare mişcare. Mai mulţi servitori intrară cu pahare de şampanie ; damele se sculară de pe loc, cavalerii se grămădiră toţi spre mijlocul salonului. Un tuş al orchestru-lui anunţă că tocmai bătuse miezul nopţii şi că începuse alt an. Domnul şi doamna Dorneanu dădură semnalul ciocnirilor şi felicitărilor. Ideea că anul trebuie început cu veselie şi, mai mult încă, şampania înferbîntase pe toţi şi acum jocul începu cu reîndoit foc. Totul se învîrtea în sală şi părea că pămîntul fuge sub picioarele dănţuitorilor. Chiar Todiriţă Covrig, care venise să ciocnească paharul său cu Luţica şi cu o zîmbire plină de aluziune îi urase : „mulţi şi fericiţi ani", după ce înghiţi cîteva pahare, simţind că-i trece prin toată firea o sumeţie necunoscută, ardea de dorinţă să joace şi el un vals. Din damele bătrîne însă, mai multe se retrăsese în camerele vecine pentru a face mai mare loc tinerilor ce jucau. Cucoana Sevastiţa Vereanu se aşăzase pe o canapea din salonaşul de alăture, de unde se putea vedea tot ce se petrece în salonul de joc, căci nu voia să peardă pe Luţica din ochi. Cleopiţa Zuznea, văzînd-o la o parte, se aşăză lîngă dînsa şi-i adresă cuvîntul crezînd că momentul favorabil e venit. — Anul nou se arată vesel pană acum, începu Cleopiţa zîmbind. — Foarte vesel, răspunse doamna Vereanu zîmbind şi ea ; căci în astă sară plăcerea ce-i pricinuia succesul fiicei sale o dispunea aşa de bine, încît era amabilă cu orişicine, chiar cu Cleopiţa, pe care altfel nu o putea suferi. — Mă bucur văzînd că tinerii sunt neobosiţi, urmă Cleopiţa, cu atîta mai mult că văd pe unii şi pe alţii Ia culmea fericirii. — Cum aşa ? — Iaca, de pildă d. Melini. Cît arată el de mulţămit jucînd cu mireasa lui : căci am aflat că astăzi s-a logodit cu fata cucoanei Zoiţei Barabez. Dar, ce-i drept, nepoatei lui Balur aceasta nu i-a prea venit la socoteală, vezi-o cît stă de tristă colo în colţ şi cum ţine ochii plecaţi în jos. — Cum, copila era în vorbă cu inginerul... cum îi zici ?... — Melini, el singur intrase în vorbă cu dînsa. Dar, asta este ! Am spus-o totdeauna : cînd fetele caută să aleagă după capul lor, treaba nu merge bine. Ce avea să creadă pe Melini şi să-i primească scrisorile ? — Ce-mi spui, cucoană Cleopiţa ? Păn-acolo a mers copila asta ? — Aşa, aşa ; toată lumea o zice. Dar urît lucru ! Fetele trebuie să asculte de părinţi, numai aşa-i bine pentru fericirea lor. Altmintrelea totdeauna o păţesc rău. — Fireşte ! Fireşte ! afirmă doamna Vereanu. — Vina este a părinţilor. Dar cum putea fi altfel ? Cum au fost ei, aşa au crescut şi pe fete, căci nepoata a fost crescută împreună cu Adela, fiica lor : ţin minte proverbul pe unde a sărit capra... Dar toţi părinţii nu sunt aşa, slavă Domnului ! D-voastră, cucoană Sevastiţa, ştiu că daţi o creştere bună copilei, toată lumea vă laudă ! Dar ce frumoasă e copila şi ce modestă ! Eu una ştiu că de astăzi am îndrăgit-o de tot. Nu este alta ca dînsa în toată ţara. Cucoanei Sevastiţei îi zîmbea inima de plăcere auzind aceste vorbe, căci lauda place totdeauna, chiar în gura oamenilor ce displac. — Nu-i tocmai urîtă copilă, răspunse ea, dar nu-i nimica pe lîngă blîndeţa ei. — Cine nu ştie ce bună şi blîndă este ? Bărbatul ce va lua-o va fi fericit pe lume şi poate că momentul mări tării nici nu e aşa depărtat pentru dînsa. — E foarte tînără încă, răspunse Sevastiţa. — Nu ştiu eu ? E tînără de tot. însă uneia îi e dat să se mărite mai devreme, alteia mai tîrzior, alteia nicidecum. Totul este să ieie un bărbat cumsecade. Să fie frumos, bun şi mai ales bogat... 434 435 — Şi poziţia lui socială ar trebui să-1 recomande, precum şi învăţătura. — Vezi bine ; făr' de asta nici nu se poate. Dar mai întăi este să fie bogat, căci atunci viaţa e mult mai fericită. Aşa unul ar trebui copilei. Şi chiar s-ar găsi, deşi cam greu, dar s-ar găsi. Sevastiţa se uită la dînsa cu ochi mari. — Pentru ce nu ? urmă Cleopiţa încet, ca şi cum ar vorbi cu dînsa singură. Pentru ce nu ? Adică... Apoi dar... Cum îi gîndi şi mata, cucoană Sevastiţa, zise apoi mai tare. — Ce spui, cucoană Cleopiţa, că nu înţeleg ? — Adică un gînd... aşa... nu ştiu dacă este să-ţi spun... Cuiva îi trec... multe prin cap. El e foarte bogat, foarte bogat şi nici altfel nu-i lipseşte nimic... — Cine, ce spui ? — Adică, fiindcă vorbeam despre Luţica şi despre măritare, gîndeam eu... mi-a trecut prin gînd... fiindcă iubesc copila mai mult decît dacă ar fi a mea. Ce ar fi dacă ar cere-o el ? Poate că ar fi bun. — Da nu înţeleg... ce cere... cine cere ? — Nime, numai ziceam eu că el poate n-ar fi rău, adică tînărul Covrig, care-i foarte bogat, foarte bogat. Cucoana Sevastiţa sări deodată în sus de pe loc şi ochii îi ardeau de indignare. —■ Cum spui ? N-am înţeles, a îndrăznit ţărănoiul cel de Covrig să gândească că va lua pe fata mea ? — Ba nu, cucoană Sevastiţa, Doamne, cum iei lucrurile ! Eu nu-1 cunosc, numai auzisem că e bogat, binecrescut, că cunoaşte pe copilă de la ţară, chiar că-., o cunoaşte bine. — Pentru Dumnezeu, cucoană Cleopiţa ! Cine ţi-a spus asemene lucruri ? Dumneata nu ştii că Covrig acesta e fiul unui răzaş îmbogăţit, un om prost, răucrescut, fără nici o învăţătură, în sfîrşit, fiul unui mojic — căci alta nu e tatăl său. îmi pare rău că societatea noastră s-a stricat într-atât, încît poate primi pe un asemenea om numai pentru că-i bogat. Mi-ai stricat tot cheful, cucoană Cleopiţa. — Iertaţi-mă ; eu nu ştiam împrejurările, nici nu cunoşteam omul, am zis şi eu aşa, cum se zic multe. mp1 Şi cucoana Cleopiţa voi să schimbe vorba, cînd se auzi un mic vuiet în salon şi amîndouă se sculară să vadă ce este. Todiriţă Covrig, din ce în ce mai semeţ, îşi călcase pe inimă şi invitase la vals pe Luţica. înfierbîntat prin joc, prin vinul ce băuse şi prin fericirea de a ţine în braţe pe iubita lui, după cîţiva paşi simţi că sala începe a se învîrti împrejurul său şi abie îşi ţinea echilibrul. Tocmai atunci însă trecu pe lîngă dînşii Adela cu Soloiu. Covrig, în focul lui neluînd sama, se izbi de Soloiu, în picioarele căruia se încurcase. Adela stătuse în picioare şi Luţica se ridica iute, roşie la faţă de ruşine, în intervalul acesta, o mulţime de cavaleri alergară ca să deie ajutor, între care şi Denescu, care luase iute pe Luţica şi urmase jocul pentru a face să se uite întâmplarea, îar Mihai, care venise o clipă mai tîrziu, apucase a vedea pe Luţica ridicîndu-se, dar nu ştiu care din cei doi bărbaţi ce se ridicau fusese cavalerul surorii sale şi, închipuindu-şi că trebuie să fi fost Soloiu, îi zise încet cu mînie : — Cînd cineva nu e sigur de picioarele sale, nu trebuie să joace. în aceste cuvinte Soloiu crezînd că se cuprinde o aluziune la vîrsta lui, răspunse pe acelaşi ton : — Tinerii abie răsăriţi ar trebui să-şi măsoare mai bine cuvintele ce rostesc. — Cuvintele mele se potrivesc cu purtarea d-tale, întîmpină Mihai. —■ Ele documentează o desăvîrşită lipsă de manieră, zise Soloiu şi se depărta. Pe Mihai aceste cuvinte îl străpunseră ca o săgeată şi, îndată găsind pe Melini şi pe Denescu, îi rugă să meargă la Soloiu din partea lui şi să-1 provoace la duel. în momentele însă în care Covrig căzuse, cucoana Sevastiţa, văzînd de departe cele ce se petreceau, aruncă o privire grozavă cătră Cleopiţa şi adause : — Vezi-1 ? Nătărăul ! Iar Cleopiţa, pîecînd capul, nu mai răpunse, ci, simţind că-i bătută, se depărta suspinînd încet, căci totodată se stinse pentru dînsa speranţa de trăsură şi cai ce trebuia să fie răsplata stăruinţelor sale. 436 437 Melini şi Denescu atrăsese pe Soloiu într-o cameră depărtată în care erau singuri şi îi ziseră că Vereanu, simţindu-se insultat prin cuvintele lui Soloiu, îi însărcinase a-1 provoca la duel. Denescu îl invitară să le arate care sunt martorii lui, pentru ca să poată pune la cale cele trebuitoare chiar în acea sară sau a doua zi dimineaţă. Cînd auzi de duel, Soloiu simţi că-i trece un fior prin spate. — Ce duel, pentru ce duel ? zise el. Eu sunt contra duelului. — Dacă este prin putinţă ca să se sfîrşeascâ treaba în mod pacinic, adică de voiţi să cereţi scuze domnului Vereanu, vom fi cu atît mai mulţămiţi. Iar de nu, trebuie negreşit să vă bateţi păn-în douăzeci şi patru de oare, zise Denescu. — Cum să mă bat păn-în douăzeci şi patru de oare? După ce se leagă de mine, apoi vra să mă şi ucidă ? Ce fel de dreptate este asta ? —■ Nu suntem aici pentru a face teorii asupra duelului, ci pentru a vă cere explicări. Numiţi-ne două persoane cu care ne vom înţelege noi. — Nu numesc pe nime, ce vorbă-i asta ? — Atunci binevoiţi a face scuze. — Dacă d. Vereanu s-a supărat, a făcut rău : eu nu am voit să-1 insult. Pentru ce ia cuvintele pe dos ? ■— Fiţi buni de-i spuneţi lui aceea ce ne spuneţi nouă şi totul va fi isprăvit. —- N-are decît să vie şi-i voi spune. Pen'.ru ce să nu-i spun, dacă-i adevărat ? A spune adevărul nu-i ruşine. —■ Ba d-voastră veţi merge la dînsul şi în faţa noastră îi veţi repeta cuvintele ce voi zice eu. —• Pentru ce să nu-i repetez ? Dacă n-am voit să-1 insult... Auzind aşa, Melini se grăbi a lua de braţ pe Soloiu şi, împreună cu Denescu, merseră la Vereanu. Soloiu, ajuns în faţa lui, repetă după Denescu : — Domnul meu ! Declar că îmi pare rău de cuvintele ce am rostit adinioarea ; că le-am rostit într-un moment de mînie, că mă căiesc, că le retrag şi vă rog să mă scuza'i. 438 Vereanu se închină. Iar Denescu şi Melini se depărtară zîmbind şi în curînd toată sala aflase incidentul, aşa încît Soloiu nu da decît de figuri ce zîmbeau cu ironie cînd se uitau la dînsul. Văzînd că poziţiunea lui devine neplăcută, Soloiu se si făcu nevăzut fără ca cineva să simţească. Tiipsind Soloiu, toată lumea uită incidentul pentru acea sară şi jocul urmă cu acelaşi foc ca înainte, pană cînd trebuia să înceapă cotilionul. Văzînd că Denescu joacă cu Luţica cu care avea să şi conducă cotilionul, doamna Dorneanu fu pătrunsă de gelozie şi refuză de a juca. Cînd toate erau gata, un marş al orchestrului arătă că societatea va trece întăi la souper. Ana însă, frământată de atâtea deosebite emoţiuni, preferi a rămînea în salonul de joc unde Vereanu îi ţinu tovărăşie. Cită vreme muzica şi jocul conteniră, ei vorbiră de lucruri indiferente, îndată însă ce cotilionul începu, şirul conversării îi aduse a vorbi despre amor şi fericire. El susţinea teoriile optimiste ce sunt proprie sufletelor simţitoa-'.e şi nobile în tinereţă, cînd experienţa vieţii nu. le-a schimbat încă. — Nu cred, zicea el, să fie o fericire pe lume care să se poată asemăna cu aceea ce gustă bărbatul şi femeia ce se iubesc. A ceti în inima iubitei pană şi simţirea cea mai ascunsă ce bucură sau întristează, a putea împărtăşi bucuria şi alunga tristeţa cu un cuvînt de amor e în adevăr o ursită pe care tot omul o poate dori. Ce sunt, pe lîngă această necurmată fericire, toate bunurile ce-ţi pot aduce averea sau rangul, sau învăţătura ? Aceste îţi lasă sufletul rece ; amorul singur îl inspiră şi-1 înalţă. Toţi poeţii au cîntat amorul şi de alte bunuri nu s-au ocupat: aceasta dovedeşte cum toate inimele nobile au înţeles că în adevăr în el şi numai în el consistă scopul vieţii noastre. — Toţi poeţii au cîntat amorul, răspunse Ana, care simţea o dulce mişcare la cuvintele lui Mihai, însă cei mai mulţi cîntă amorul nefericit, care se zice că doare şi chinuieşte mai mult decît orice rău pe lume. Cunosc puţine poezii de amor unde poeţii nu se plîng de soarta lor. Cît de des ei invoacă moartea spre a scăpa de suferinţele amorului ! 439 i 4 — Şi cu toate aceste nici unul nu zice că ar voi să nu mai iubească. Ei prefer, şi eu înţeleg aceasta, indiferenţa iubitei decît stingerea amorului lor. Căci aceasta este viaţa, aspirarea, visul şi gîndul lor. Dar chiar indiferenţa de care se plîng ei ţine ea vecinie ? Amorul are raze înfierbintătoare ca soarele şi încălzeşte pe cel asupra căruia se îndreaptă. Cine poate rezista multă vreme şi care a fost sufletul ce păn-în sfîrşit nu s-a înduioşat şi n-a iubit şi el ? — Să fie aşa, zise Ana din ce în ce mai îneîntată ; să nu poată fi amor care păn-în sfîrşit să nu se comunice, dar lumea, oamenii, împrejurările nu vin adeseori de se pun între cei ce se iubesc şi grămădesc împiedecări neînlăturate ? De cîte ori bunurile cărora nu le dai însemnătate, nume, avere, rang, depărtează pentru totdeauna inimi care se iubesc ? Apoi cine este sigur de statornicia iubitului ? Depărtarea aduce uitarea şi acel care departe iubeşte încă şi cu mai mult foc decît înainte, cît de des a văzut la reîntîlnire că inima aprinsă a iubitului s-a prefăcut în gheaţă ? —• Atunci nu a fost adevărat amor. Acesta cuprinde şi înlănţuieşte sufletul cu o putere fărmecată care trece peste munţi şi mări. Acei oameni oare se lasă a fi împiedicaţi de nume sau avere sunt inimi meschine care nici nu pot iubi adevărat. Acela numai iubeşte, care zboară pe deasupra lor cum zboară cu gîndul peste ţările ce-1 despart de iubita lui. Atît îmi pare de adevărat că depărtarea nu stinge amorul, că îmi aduc aminte de o mulţime de versuri din poeţi a tuturor timpurilor în care se re-petează aceeaşi idee. Chiar faptele feţi-frumoşilor din poveştile noastre, oare aleargă peste nouă mări şi nouă ţări, învingînd balauri şi zmei pentru a găsi zîna ce iubesc, îmi par a fi numai o alegorie care exprimă aceeaşi idee. Balaurii şi zmeii sunt societatea răuvoitoare care caută adesa să oprească fericirea lor, ei însă, care reprezenta inimele nobile, trec pe deasupra şi se întîlnesc. Vorbind aşa, Mihai gîndea la Adela. ■—■ Ideile ce aveţi sunt frumoase. Aş vra să ştiu dacă le veţi păstra totdeauna. Mă tem să nu le schimbaţi. Cînd ne vom revedea poate veţi gîndi altfel şi obiceiurile neîndurătoare ale lumii vor produce şi asupra d-voastre I' efectele cele neapărate. Am să vă pun la revederea noastră multe întrebări şi, dacă vă veţi fi schimbat cîtuşi de puţin, nu mă mai veţi opri de a gîndi rău de inima ome-. nească. Păn-atunci însă nici un euvînt din cele oe mi-aţi spus nu-1 voi uita. — îmi vorbiţi ca cineva care se duce pentru multă vreme. Voiţi să ne lăsaţi ? Pentru ce mă îngrijiţi cu asemene cuvinte ? — Vă îngrijesc ? Din nenorocire chiar mîni, chiar azi, - căci a şi început ziua, va fi plecarea mea. Ieşind din bal 1 | mă urc în trăsura ce mă duce în singurătatea vieţii de la | * ţară. ' î- Şi Ana explică aici lui Mihai toate împrejurările ce îg o sileau a pleca. I g| — M-aţi întristat cu această veste, răspunse Mihai, 1 m socoteam că nu ne vom despărţi curînd şi văd că m-am f înşăiat. Doresc să ne revedem în grabă şi vă încredinţez J că eu nu-mi voi schimba ideile niciodată. || O figură de cotilion îi sili să se despartă. Cînd se re-t f aşezară pe locurile lor urmă o tăcere de cîteva minute. > ţ După aceasta, Ana vorbi cu jumătate de glas : fc —• Am să fiu tristă în exilul meu ; d-ta însă, vesel f şi fericit. Cine ştie cînd şi cum ne vom revedea. w —• Nu voi fi vesel, răspunse el, veselia nu e fundul , jţ, caracterului meu, deşi în societate mă arăt astfel de multe ori. Sunt chemat a trece prin multe încercări în "| viaţă — aşa mi s-a prorocit —, dar în sfîrşit voi ajunge la adăpostul fericirii. Aş dori ca acel moment să fie aproa- î pe. Zicînd aşa, Mihai lăsă fără voie mîna să cadă şi întîlni mîna Anei, pe care o luă în a sa. Aşa statură ei mai multă vreme, pană cînd Ana, deşteptîndu-se, îsi retrase mîna şi cu glas tremurător îl întrebă despre prorocirea de care vorbise, iar Mihai îi istorisi scena nocturnă de pe c"mp şi cuvintele Neacşei. Ana privea în ochii lui cu o simţire nedescrisă şi şoptea dinaintea ei : : — ... Diamantul... diamantul... Nu apucase a sfîrşi bine Mihai cînd bătrînul Balur, aprop;indu-se de dînşii, zise cătră Ana că trebuie să plece, avînd ^umai cîteva oare pentru a se pregăti de drum. Doamna Balur avea să mai rămîie la bal cu Adela, iar ei 440 441 doi trebuiau să iasă. Ana se sculă înghiţind un suspin adine şi Mihai o întovărăşi pană la scară. în curte era întuneric şi cînd Mihai o ridică în trăsură lipi buzele sale pe braţul Anei care tremura. — Nu mă uitaţi, îi şopti ea încet, şi trăsura plecă. Ana lăsă capul să se odihnească pe perina trăsurei şi în inimă simţea o fericire fără margini. Ea uitase că pleacă, uitase ce o aştepta : numai imaginea şi cuvintele lui Mihai îi umpleau gîndul. Mihai însă se urcă iar în sus. Mergînd într-o cameră retrasă, el îşi sprijini capul pe mînă şi se uită multă vreme înaintea lui, fără a avea vreo idee lămurită, ci numai un ce vag, nehotărît îl apăsa fără a-şi da samă ce este. Din această stare el simţi trebuinţa să se scuture după o vreme, se sculă, trecu printre tot şirul de odăi ce-1 despărţea de salonul de joc şi se opri la uşa acestuia. Dîndu-se tocmai atunci semnalul unui joc, Mihai, fără a şti bine ce face, merse înainte şi picioarele lui îl duseră drept la Adela, care se sculă zîmbind să joace, cu dînsul. Cînd Mihai se găsi singur acasă, chipul Anei i se arătă palid şi vag, acel al Adelei însă viu, atît de viu încît chiar după ce adormise îl văzu în vis pană la deşteptare. CAPITOLUL XV De cînd cu balul lui Dorneanu, Todiriţă Covrig se dusese de mai multe ori în vizită la Cleopiţa Zuznea şi la Vereanu, însă nici într-un loc, nici în altul nu mai fusese primit. La început el nu putea crede că efectul minunat ce-şi închipuise a fi făcut să se fi şters din cauza unei întîmplări aşa de neînsemnate cum fusese acea de la bal. în urmă însă, văzînd că lucrurile nu se schimbă, el îşi zise că trebuie să fie ceva la mijloc şi trimise după Naftulea, pentru a afla prin acesta ce se petrece. Şi acesta veni abie după mai multe chemări. — Pentru ce n-ai venit îndată ce te-am chemat, ju-pîne Naftulea ? — Ara avut treabă, chicoana Cleopiţa m-a trimes la Soloiu cu care am stat la vorbă toate zilele trecute. — Ce ? Nu cumva Soloiu umblă şi el pe la Vereanu ? Naftulea zîmbi : — Este numai o fată pe lume ? Mai sunt ele multe, oraşu-i mare. — Te-am chemat să-mi spui cum stă treaba noastră ? — Care treabă ? răspunse evreul, făcîndu-se a nu înţelege. —• Ce te faci că nu ştii ? Treaba mea, pentru care am venit aici. — Aţi plătit puţin telalic păn-acum, chiconaşule. Am alergat de o sută de ori la chicoana Cleopiţa, şi tot în trăsură, că şede departe. D-voastră sunteţi un om bogat şi nu vă pasă de cîţiva galbeni mai mult, dar eu îmi cîştig viaţa cu alergatul; am nevoi. — Ce treabă mi-ai făcut ca să-ţi plătesc mai mult ? — Bine, dacă n-am făcut treabă, atunci mă duc. Şi evreul se îndreptă spre uşă. — Stăi, Naftulea, nu te supăra, mai na-ţi bani. Te mulţămeşti ? Ei, spune-mi acum tot ce s-a întîmplat. — Ce să-ţi spun? Nu s-a întîmplat nimic, răspunse evreul punînd banii în buzunar. Cucoana Sevastiţa Vereanu s-a supărat că i-aţi trîntit fata la pămînt şi nu vrea să v-o deie. Căutaţi-vă de treabă şi vă duceţi acasă. Pentru ce nu jucaţi mai bine ? — Ieşi afară, jidane, strigă Covrig mînios. Hai, ieşi, şi tu şt Cleopiţa v-aţi înţeles să-mi furaţi banii fără a-mi face treabă. — Pentru ce vă supăraţi pe mine ? Ea nu-i fata mea. Despre mine poţi s-o iei cît îţi place, eu mă uit dacă cineva ştie juca ? — îţi baţi încă joc de mine, jidane ? strigă Covrig apucîndu-1 de guler. Am să-ţi rup barba ! Dă-mi banii înapoi şi du-te de ia de la Cleopiţa serviciul cel de argint t 442 443 — Dacă mi-i rupe barba şi mi-i lua banii, ai să capeţi fata ? răspunse Naftulea cu cel mai mare sînge rece, desi îl zgîlţîia Covrig în toate părţile. Ce sunt eu vinovat ! Eu mi-am făcut datoria. Mai bine daţi-mi încă ceva pentru batjocura ce-mi faceţi. Covrig însă îl luă de umeri şi-1 aruncă pe uşă afară. Rămas singur, el se preumblă furios prin casă şi o mulţime de gînduri îi trecură prin cap. O întîmplare aşa de neînsemnată să-i nimicească tot planul său cel frumos ! Cînd se mînia asupra Sevastiţei, cînd asupra lui Mihai, pe care îl credea vinovat, căci îşi închipuia că trebuie să fi avut loc un mare consiliu de familie la Vereanu în care să se fi dezbătut chestiunea mări tării fetei şi că Mihai, cu mîndria lui, ar fi susţinut că trebuie să se respingă cererea lui Covrig ; cînd îşi întorcea mînia asupra Cleo-piţei, care trebuie să-1 fi trădat pentru altul, cînd asupra părinţilor lui, care nu-1 învăţase a juca, cînd asupra sa însuşi, cînd asupra Luţicăi. Cu cît gîndurile i se grămădeau, cu atît îl apuca un dor de răzbunare şi-i părea rău că nu găseşte chipul cum să-1 îndeplinească, li veni gîn-dul^ să se însoare îndată cu alta, pentru a arăta el şi părinţilor, şi fetei cine este şi să-i facă pe toţi să moară de căinţă. In această stare sufletească îl găsi Neculiu-Rareş, care de mai multe zile nu mai venise să-1 vadă. Cătră acest singur adevărat amic ce-i rămăsese se adresă Covrig pentru a destăinui durerile sufletului său şi a cere sfaturi despre ceea ce trebuia să facă. — Te plîng, amicul meu, răspunse Rareş, dar pentru ce nu mi-ai spus de mai înainte planurile ce aveai ? De la început eu ţi-aş fi arătat că obiectul ce ţi-ai fost ales nu este demn de amorul unui suflet aşa de nobil cum bate în peptul tău. N-ai văzut cine-i acest tînăr, Mihai Vereanu ? Un om condus numai de interes şi de meschine prejudiţiuri de castă, nu-i un om al poporului care are drept mediu entuziasmul şi drept ţel virtutea ! în van vom căuta în aceste cercuri nobleţă de animă; numai bani şi vanitate este călăuzul actelor lor. — Ah ! Bani are şi tata, dar ce folos ! suspina Covrig. — Prea bine, îi vom întrebuinţa pentru scopuri mai ' nobile, care îţi vor împăca inima infortunată. îmi vei da cît va trebui ca să-ţi procur cărţi şi scrieri a căror cetire te va înălţa spre regiuni măreţe, din vîrful cărora vei privi cu compătimire la meschinele acte ale acestor oameni ce îşi zic aristocraţi şi care au uzurpat numai fără drept locul şi averile care sunt ale poporului şi numai ale poporului. — Ah ! Ce cărţi, ce am să fac cu cărţi ; cărţi îmi trebuie mie ! Eu vream să mă însor, nu să cetesc. Cel mai bine este să iau altă nevastă, ca să le arăt eu ! — Să nu faci un asemenea pas, îl curmă Rareş, care se temea să nu peardă atunci preţioasa amieie a lui Covrig. Să nu cumva să faci aceasta ! Ai vrea să ţe robeşti unei fiinţe a cărei inimă nu te încîntă ! O .' Nici-odinioară ! Mai bine să-ţi întrebuinţezi mijloacele adunate cu sudoarea frunţii spre scopuri filantropice. Dotează societatea „Ulpia-Traiană" cu un capital îndestulător pentru a putea realiza mai curînd ideile dătătoare de viaţă ce urmăreşte cu neobosită peitseveranţă în mijlocul atîtor inimici invidioşi. Contribuie la crearea de foi literare şi politice care să denunţe abuzurile celor puternici jf şi să-i tragă la răspundere înaintea supremului tribunal Ş al opiniunii publice, să lumineze poporul subjugat asupra adevăratelor sale interese, ţăranul să ştie că el este mai mult decît mizerabilul proprietar care e numai un tiran, că titlurile sale mai vechi au fost numai uzurpate... — Ba mă ferească Dumnezeu de asemene păcat ! răspunse Covrig. Atîta ar mai trebui ! Dar eu îţi vorbesc de una şi dumneata îmi spui de alta. — Eu vreau să te conduc sub auspiciele mele în templul înţelepciunii, dans le temple du sage, cum zice Vol-taire, vestitul poet al fraţilor noştri de peste Rhin, în locaşul de eternă verdeaţă unde te vei simţi uşor, felice... Cu asemene sfaturi filozofice mângâia Rareş pe Covrig, în fiecare zi amicia îl silea să vie la Covrig în vizită, să dejuneze cu dînsul, să petreacă ziua împreună pe socoteala iui. După cîtva timp aceste petreceri, la care lua parte Calcănfaun şi mai mulţi alţii, goliră punga lui Covrig cu totul, aşa încît tatăl său, care-i trimisese bani în mai multe rînduri, acum, aflînd că s-o pus pe benchetuit de dimineaţă pană sara cu o mulţime de tovarăşi ce ţinea pe socoteala sa, refuză să mai împlinească cererile iui Todiriţă şi-i porunci să vie acasă înapoi. Cu inima 444 445 grea, Todiriţă se depărta de oraş şi se întoarse la Borteşti, spre viaţa cea obicinuită ce o ducea în societatea părinţilor săi, viaţă pe care numai rarele vizite ale subprefectului o varia din vreme în vreme. în oraş nime nu băgă în seamă depărtarea lui Covrig. Chiar la Balur nu se mai pomeni de dînsul, ca şi cum nu ar fi făcut parte din adunările ce aveau loc în fiecare joie. Nici doamna Barabez cu Melania nu mai veneau de cînd aceasta se logodise. Chiar Melini nu se mai arătase decît o singură dată pe cîteva oare. Mai mult se simţea lipsa Anei ce plecase a doua zi de balul lui Dorneanu. în curînd însă nici de Ana nu se mai vorbi şi petrecerile urmară mersul lor. Adela era tot mai veselă şi domnea ca o regină în acest cerc, în care acum, nemaiîmpărţind cu nime strălucirea, forma punctul de mijloc al interesului tuturora. Soloiu se arăta foarte prevenitor şi amabil cu Vereanu de cînd ştia că acesta se bate la duel, dar se amesteca mai puţin în jocuri, aşa încît nu era aşa supărăcios ca înainte pentru tinerime. Astfel Adela şi cu Mihai aveau ocaziuni îndestule a se întreţinea nesupăraţi oare îndelungate. Şi se părea că cei mai bătrîni căutau prin toate chipurile să le înlesnească aceasta. Convorbirea ei puţin sentimentală, în idei inconsecventă, superficială, dar plină de spirit şi de-a pururea veselă, forma un contrast mare cu seriozitatea ce punea Mihai în dezvoltarea oricărei idei şi în însemnătatea ce da el oricărei simţiri adevărate, deşi adeseori opiniunile lui serveau de ţel al ironiei Adelei. însă tocmai această deosebire avea pentru Mihai un farmec nespus şi, deşi cîteodată îl necăjea ironia ei, totuşi se întorcea din nou spre dînsa cu aceleaşi idei, spre a convinge o fiinţă ce-i părea altfel atît de perfectă. Căci dacă o iubise de la început, acum începu a se convinge de adîncimea simţirii sale.Nesfîrşit gîndul lui era la dînsa şi, departe de a se distrage din reveria ce-1 cuprindea, el simţea o dulce plăcere de a lăsa închipuirea în nesupărare să-şi ridice fantasticele ei clădiri. Ah, momentul în care începe a se arăta cel întăi amor este unul din cele mai frumoase în viaţă! Farmecul este atît de nou, necunoscut şi surprinzător', încît atunci nime nu gîndeşte că această simţire poate să se prefacă vreodată într-un izvor de durere. întrunirile 7 ' sale cu Adela erau acum momentele cele mai însemnate pentru dînsul; în faţa lor toate celelalte îi părea lucruri secundare. Datoria lui de judecător, studiile sale private, chiar raportul cu familia sa se arătau pentru dînsul mai * uşoare ; a le negriji îi părea lucru natural, căci inima îi vorbea totdeauna de altceva şi pe lîngă glasul inimii acel al minţii amuţeşte. Cu aceasta însă se stinse şi amintirea : Lucreţia, Ana îi dispăruse din memorie, iar de Miss Mary nu gîndise niciodată că ea poate simţi pentru dînsul. Prezentul minunat şi visul unui viitor nehotărât, dar îneintâtor îl preocupa singur. Cu toate aceste, nu cuteza să se declare Adelei. Numai din focul ochilor săi, din serioasa expresiune a feţii şi, mai presus de toate, din instinctul ce spune femelei că este iubită, Adela îl înţelesese. De-aceea convorbirile lor devineau din ce în ce mai serioase, chiar cîteodată se perdeau pe nesimţite în tăcere adîncă. însă o natură ca acea [a] lui Mihai nu putu să ţie ascunsă în sine o pasiune care din ce în ce devenea mai puternică. El simţea trebuinţa de a împărtăşi cuiva ceea ce se petrece în inima lui, căci precum durerea are nevoie de mîngăierea altuia pentru a fi alinată, astfel şi fericirea vrea să se comunice. Cui însă să destăinuiască inima sa ? Aici el nu avea nici un amic. Lui Henri Beaudieu, care se afla încă în Roma şi cu care întreţinea o corespondenţă regulată, îi scrisese totul ; însă Henri era departe ; răspunsul la o scrisoare vine tîrziu şi apoi el nu avea nevoie de cineva care să-i răspundă, ci de unul care să-1. asculte. De-aceea el căută un confident din apropierea sa. De părinţi se ferea ; Luţica îi părea prea copila. Singura persoană cătră care găsi să se adreseze era Miss Mary, de a cărei simpatie credea că se bucură. Mihai dar căută din nou societatea ei şi cu încetul îi descoperi ceea ce se petrece în el. Cine ar putea descrie durerea tinerii engleze ! A iubi şi a nu fi iubită încă nu era de ajuns pentru dînsa ; ea trebuia să audă din însăşi gura iubitului că acesta iubeşte pe alta, să se convingă cît de mult el poate iubi, să o chinuiască gîndul că ea ar fi putut să se bucure de întregul acest amor dacă soarta ar fi voit-o, să se prefacă în prezenţa lui şi, cu o abnegare nemărginită, să tacă, să sufere şi să plîngă. 446 I C-da 5628 coala 33 447 CAPITOLUL XVI Henri Beaudieu cătră Mihai Vereanu Scrisorile tale din urmă nu seamănă cu cele ce-mi scriai mai înainte. Veselia dispare din ce în ce din ele şi reflecţiuni serioase o înlocuiesc. Deşi nu mi-o spui, cred a vedea că ceva însemnat s-a petrecut în tine şi din' toate trebuie să presupun că numai amorul e cauza acestei schimbări. Dar cine este femeia oare te inspiră şi te preocupă ? Să fie una din acele două fete pe care' mi le-ai descris cu colori atît de vii ? Una, pe care ai numit-o Adela, o văd descrisă ca o persoană frumoasă, veselă, plăcută, cu spirit ; de cealaltă, Ana, mi-ai zis că-i frumoasă, sentimentală, serioasă, învăţată. Pe care din aceste două să aleg pentru iubitul meu amic ? Dacă e greu a judeca de aproape caracterul omenesc prin acest învăliş' nepătruns ce numim fizionomie şi care ne înşală atît de des, cu cît e mai greu a se pronunţa din depărtare, cînd trebuie închipuirea singură să depingă imaginile ? Dar pentru ce mă întreb pe cine să-ţi aleg eu, cînd din părtinirea ta pentru ceia dintăi, care răzbate în fiecare frază, văd că nu ai aşteptat sfaturile mele ! Nu ştiu însă pentru ce, eu aş fi dorit să-ţi placă Ana mai mult. îmi pare că caracterul acesteia este mai potrivit cu natura ta, iar înrîuri-rii amorului, care niciodată nu chibzuieşte, datorim adeseori dezamăgirile cele mai dureroase. Cu toate aceste eu poate mă înşăl şi aceasta este numai o presupunere fără temei, căci de aici nimic nu pot cunoaşte. Scrie-mi însă, scrie-mi des şi mult. Scrisorile tale îmi aduc din nou aminte de timpul fericit ce am petrecut împreună, îmi vorbesc iarăşi de tine, iubitul meu Mihai, îmi reaprind dorinţa de a te vedea şi mă distrag de la gînduri serioase şi triste care mă apasă. Căci şi în viaţa mea pare a se pregăti o prefacere însemnată ; o simt cum se simte în aer o furtună ce are să vie. Scrisorile miresei mele sunt de cîtva timp mai scurte şi mai rare. în zadar maică-mea mă aşteaptă cu nerăbdare pentru a săvîrşi unirea noastră ; eu văd că Sofia îşi depărtează gîndul de la mine. Pentru 448 |Jf ce îmi scrie mai puţin, pentru ce mai rar şi pentru ce, ; * oînd vorbeşte de raporturile noastre, se simte că prin j Jjţ toate chipurile ar voi să se arate iubitoare cătră mine, 5 * însă că nu poate ? Simţirea nu se poate simula ; cînd nu | WL este, orice osteneală ne-am da s-o arătăm, răceala sufle-> m 'ului străbate pintre fapte. Poate că altul îi va fi ieşit în : 9 oale, spre care se întoarce inima ei, şi ea caută să alunge P această simţire din dragoste şi recunoştinţă cătră mama ' * noastră. Dacă-i aşa, nimic nu mă va împiedica să-i dau : cuvîntul înapoi şi voi izbuti a face pe maica-mea să înţeleagă că aşa este mai bine. Pentru aceasta însă trebuie să mă duc şi să văd. La primăvară dar, părăsind Roma, mă voi întoarce în patria mea. Păn-atunci însă voi urma stu-diele, de care sunt muiţămit şi de care te-ai bucura şi tu dacă ai fi urmărit progresele ce am făcut. Abia aici am ■* văzut că eram destinat a fi artist. Operele nemuritoare ce pot admira în linişte mi-au deschis orizontul închipuirii şi lucrez cu o nouă lumină ce simt că luceşte în mine. Dar destul, faptele, nu vorbele trebuie să dovedească a-ceasta. Ana Mirie cătră Adela Balur F Cît de neregulat, cît de scurt răspunzi tu la scrisorile ţ* mele ! Abia cîteva rînduri ce-mi vin din cînd în cînd îmi vestesc că părinţii noştri (căci iubirea şi recunoştinţa mea pentru ei îmi în voie 5C a-i numi aşa) sunt sănătoşi şi că tu, iubita mea Adelă, gîndeşti cîteodată la mine. Dar despre cele ce te întreb, nici un cuvînt! Ah ! Se vede bine că inima ta e liberă, că nimic nu o apasă ; că gîndul tău nu se întoarce, ca al meu, iarăşi şi iarăşi, în jurul aceleiaşi imagini. Dacă şi tu ai fi chinuită de simţirea ce a străbătut sufletul meu, cum ar fi atunci scrisorile tale altfel : numai atunci m-ai înţelege şi ai pătrunde în fundul inimei mele. Dar tu eşti liniştită, tu petreci în societăţi vesele, îl vezi adeseori, vorbeşti cu dînsul şi nu ştii ce'este singurătatea şi depărtarea! O, exilul e cea mal mare pedeapsă ce s-a putut scorni ! Nu este chin mai greu decît a nu şti nimic de acel ce iubeşti, a fi în îndoială dacă el se apropie ori se depărtează mai mult de inima 449 ta. Eu însă nu pot afla nimic dacă tu nu te înduri de mine şi nu-mi scrii, căci nimărui afară de tine nu am destăinuit ce se petrece în inima mea : chiar lui, nu < Pentru ce l-aş fi lăsat să vadă cît de mult îl iubesc ? Dacă şi în inima lui ar fi pătruns amorul, atunci el de la sine ar fi gîcit-o, iar de nu, atunci nu-mi mai rămîne... însă departe de mine această idee grozavă ! Nu poate omul să fie născut pentru atîta durere şi ar fi nedrept de a acuza dumnezeirea că ne-ar fi creat numai pentru a suferi. Cîteodată îmi vin asemenea idei negre, însă eu le alung departe, căci mă conving că numai izolarea şi grozava depărtare mi le produce. Dacă aş fi lîngă tine,' dacă l-aş vedea, asemenea gînduri nici ar putea să-mi vie. Dar aici, departe de dînsul, de tine, de voi, găsiudu-mă în societatea unei singure femei, ce-i drept bună în suflet, dai bătrîna şi bolnavă, avînd dinaintea ochilor numai omătul oare se întinde peste grădini şi cîmpii şi unde nimic nu trăieşte decît păsărelele care ciripesc pe crengile uscate şi caută hrană, cum să nu fiu cuprinsă de ideile cele mai triste în această uniformitate a vieţii şi a naturii ? Ceea ce mă mîngăie este muzica. De dimineaţă păn-în sară repetez sonatele şi concertele ce ştiu că-i plac. îmi închi-puiesc că mă pregătesc a le cînta lui şi, inspirată de a-ceastă idee, le executez ca o artistă. Cîteodată mintea mi se perde cu totul, îmi pare că îl ştiu lîngă mine şi că mă ascultă cu mulţămire. Atunci, chiar cînd sfârşesc a cînta nu-mi vine a întoarce capul, pentru a nu mă încredinţa că el lipseşte şi că totul a fost numai o nălucire ! Ah ! Unde e vremea cînd şedea lîngă mine la clavir şi asculta cu espresiunea sa cea serioasă şi gînditoare care-i sade aşa de bine ? Gîndul meu se întunecă, în aceeaşi vreme îmi pare că ani îndelungaţi au trecut de-atunci şi totodată că nu ar fi mai mult decît o zi ! Atunci îl văd intrînd cu mine în lungi convorbiri şi ştii ce plăcere este a-1 asculta, cît de serios el vorbeşte de tot ce-i mare în lume, ce preţ pune el pe artă şi ce însemnătate încuviinţează simţirii. Şi toate aceste oare petrecute cu mine nu ar fi însemnat nimic ? Pentru ce atunci îmi căuta societatea cu atîta plăcere ? Nu poate fi aceasta urmarea nepăsării ; este o fibră comună care răsună în acelaşi timp la amîndoi. Aceasta trebuie să fie aşa — căci vezi, nu numai inima mi-o zice, inima de care se spune că e în-şălătoare, ci mi-o zice judecata, cînd stau şi combinez toate cele petrecute între noi. Combinez toate, căci de *■ toate îmi aduc aminte, de fiecare euvînt rostit, chiar de fiecare gest, de fiecare mişcare şi toate împreună mă conving că el nu poate fi nepăsător. Dar de atunci nu s-a schimbat nimic ? Au rămas toate cum le-am lăsat ? O, scrie-mi, căci îl iubesc ! Cînd zic acest euvînt, Adelă, zic taina mea cea mai mare, visul nopţii, gîndul vecinie al. zilei întregi, singura aspirare a sufletului meu. Cînd îmi închipuiesc cîteodată viitorul şi-mi deping viaţa cît de frumoasă va fi în unire cu dînsul, sunt cea mai fericită din femei şi cu nimene nu aş voi să schimb soarta mea ; pentru ce grija trebuie să mă surprindă, să-mi aducă tris-teţă şi durere ? Ah ! Poate că ţie toate ce-ţi spun îţi par enigme, dar eu singură nu mă mai înţeleg, sunt aşa de schimbată, îmi pare că nu mai sunt cine eram înainte şi că un alt suflet dă viaţă fiinţei mele, dar cu toate aceste acum abia trăiesc, acum abia recunosc preţul vieţii şi binecuvântez soarta ce mi-a dat o inimă aşa de simţitoare ! Te sărut de mii de oii ; petrece veselă şi fii fericită, dar printre petreceri găseşte un moment liber pentru mine, scrie-mi ce ţi-a spus, ce aţi vorbit, serie-mi_ tot. Adă convorbirea asupra mea şi spune-mi atunci ce-ţi va fi zis. O, dacă mi-ai spune numai un cuvânt ce îl doresc, nu te invidiez pentru petrecerile tale şi mă împac cu singurătatea mea ! Mihai Vereanu cătră Henri Beaudieu Te plâng, amicul meu, dacă ceea ce gîndeşti despre Sofia e adevărat. Trebuie să fie dureros de a vedea zdrobit deodată planul de fericire ce amorul îşi formase. Acum văd că pe acesta şi numai pe acesta se întemeiază fericirea noastră. Cu cît mai mult gîndesc, cu atît mai mult mă conving, căci văd ce preţ are amorul. El singur ne inspiră, el singur face viaţă poetică. Păn-acum nu ştiam ce este ; îl întrevedeam numai în mod vag faţă cu femeile de care m-am apropiat, dar acum ştiu ce este ; îl simt si de-atunci văd că sunt bărbat şi că timpul fără 450 451 valoare a adolescenţii a trecut. Nu-ţi spun care este femeia ce iubesc, căci tu o ştii. Cu pătrunderea adîncă a spiritului tău, ce am admirat aşa de des, ai înţeles cine mă putea inspira pe mine. Numai ea, numai Adela era destinată a mă ridica spre o sferă mai înaltă de pe pămîntul unde mă tîrîiam păn-acum. Dar te greşeşti socotind că Ana era mai potrivită pentru natura mea. Ea este frumoasă, învăţată, are toate calităţile afară de una, care nu ştiu cum să o numesc ; ea te face să o admiri, dar te lasă rece. Cu totul altfel e Adela î Unii zic — şi poate să fie aşa — că ea nu ar fi aşa de frumoasă, dar aceasta numai gustul o hotărăşte şi nu se poate judeca după teorii generale ; poate că Adela a cetit şi a învăţat mai puţin, dar ce nevoie este cînd natura îndeplineşte de la sine aceste mici lipse ale creşterii ! Şi chiar sunt aceste lipse ? Vecinica cetire perde mai mult originalitatea spiritului decît o dezvoltă. Ce are nevoie o femeie superioară de învăţătura cărţilor, cînd în instinctul ei găseşte un izvor mult mai bogat de învăţătură? Apoi spiritul cel viu ce se reflectează în ochii ei aprinşi, bunătatea inimii sale ce se arată în blinda ei zîmbire şi, mai presus de toate, acel nu ştiu ce care face de îţi saltă inima cînd priveşte la tine ? Poţi să mă fericeşti,' iubite Henri, căci ceea ce visasem, idealul ce-mi formasem în închipuire, desemnat numai cu margini slabe şi palide, acum îl văd dinaintea ochilor aşa precum îl zugrăvisem. Ce zic ? De mii de ori mai frumos şi mai perfect ! Cînd stau singur şi las gîndul meu să-şi desemneze faţa ei aşa de frumoasă precum este, cîteodată văd cum se preface pe nesimţite într-un chip de înger care în lung vestmînt alb se coboară înspre mine din ceruri şi, plutind asupra capului meu, îmi zîmbeşte dulce şi mă protege de orice gînd rău ! Atunci simţ cîteodată cum o lacrimă curge încet pe faţa mea şi sunt omul cel mai fericit. Dar, voi fi fericit, căci şi ea mă va iubi, mă iubeşte ! Tresărirea ei cind mă vede pe neaşteptate, distracţiunea cînd vorbeşte cu mine, suspinele cele ascunse ce scoate cîteodată, melancolia ce de o vreme încoace se zugrăveşte pe faţa ei -toate mi-o dezvălesc şi noi ne înţelegem fără a ne fi spus încă nimic. Dar mai mult n-am să pot trăi aşa. Cuvîntul suprem voiesc, trebuie să-1 spun ! îngrijirea ce m-a oprit totdeauna cînd îmi propusesem a-i descoperi secretul inimii mele trebuie să dispară, curajul ce l-am avut în alte momente ale vieţii nu-mi va lipsi nici astă-dată. îi voi declara amorul meu, voi primi răspunsul dorit şi voi fi omul cel mai fericit ! Şi tu atunci trebuie să vii pe aici, iubitul meu Henri ; dacă este drept că proiectele tale de viitor sunt nimicite şi că soarta, dîndu-mi mie, ţi-a răpit ţie cel mai mare bun al vieţii, atunci părăseşte, cel puţin pentru un timp, mijlocul în care trăieşti.' Vino de mă vezi aici şi mîngăie-te cu fericirea ce-i vedea că gustă amicul tău. în scrisoarea mea viitoare vei afla ce s-a petrecut; vei afla că pustiiul de care îmi zicea o vrăjitoare şi despre care ţi-am vorbit a fost viaţa mea de păn-acum' şi că diamantul ascuns tuturora mie mi-a fost dat a-1 găsi şi a-1 lua. Adela Balur cătră Ana Mirie Te tînguieşti şi mă mustri, iubita mea soră, că scrisorile mele sunt scurte şi cuprinsul lor neînsemnat. Dar ce ţi-aş mai putea scrie de pe la noi ? Părinţii noştri sunt sănătoşi si eu iarăşi şi în toate zilele vorbim de tine. Tata gîndeste cu bucurie că mătuşa ta te va face moştenitoare şi că vei fi bogată, de unde nici nu te aşteptai, pe cînd eu, precum ştii, nu voi avea niciodată avere. Averea însă,, pe cît aud şi văd, joacă un rol aşa de însemnat, încît de la dînsa pare a atîrna fericirea, mai cu samă a femeilor, căci bărbaţii se uită mai mult dacă mireasa lor va fi bine înzestrată. Dar şi pentru noi este oare o fericire de a se mărita, pentru a nu avea nici trăsură, nici toalete şi poate nici măcar cele trebuitoare şi a suferi lipsă ! Crezi oare că Melini, care de trei zile este însurat, nu ar fi preferit să te ieie pe tine în locul Metaniei, care e şi proastă, pe lîngă că nu-i frumoasă ? înainte de nuntă l-am văzut de cîteva ori şi îmi părea trist, căci acum, aflînd că soarta s-a schimbat pentru tine, el poate se că-ieste câ n-a aşteptat. La noi tot se adună joile, deşi mai puţin. Soloiu vine regulat şi tot mai aduce bomboane ; ai zice că bătrînul gîndeste serios să mă ieie, atît e de amabil cu mine şi mai ales cu mama. Dar mai bine ră- 452 453 ruin i'ată mare decît să fiu soţia aşa unui... Şi d. Vereanu vine încă pe la noi, dar acum e mai puţin vesel şi vorbeşte mai puţin, încît n-am putut niciodată să aduc convorbirea asupra obiectului de care mi-ai scris. Mai dău-năzi s-a propus să jucăm împreună o comedie, adică un proverb unde sunt numai două persoane, însă mi-e foarte frică să joc înaintea publicului. Covrig se zice că ar fi cerut pe Luţica Vereanu şi că ar fi fost refuzat. Părinţii lui Mihai sunt foarte mîndri ; ai zece că se cobor din cine ştie ce familie princiară. Dar Covrig, deşi foarte bogat, este foarte prost şi neînvăţat. Apoi e şi cam greu a se hotărî cineva să se cheme doamna Covrig. Baluri acum nu mai sunt. Doamna Dorneanu nu vrea să mai deie. Cleopiţa Zuznea zicea odată încet cătră mama că Dor-neanca e geloasă de d. Denescu, fiindcă acesta juca prea mult cu fata lui Vereanu : eram în odaia de alăturea şi am auzit fără ca să vreau. Se vede că în tot carnavalul numai mici serate au să mai fie. Prin urmare, nu pierzi aşa de mult prin lipsa ta. Am să-ţi mai scriu cum se va petrece ceva interesant. Te sărut de o mie de 015 şi doresc să te revăd cît mai curînd. CAPITOLUL XVII Carnavalul era pe sfîrşite cînd, după ideea Adelei, se luase hotărîrea în societatea lui Balur de a se da o mică reprezentare teatrală. însă după mai multe combinări, nici o piesă mai mare nu se putu întocmi, fie din greutatea executării, fie din puţina bunăvoinţă a persoanelor ce trebuiau să-şi împartă rolurile, aşa încît la urmă planul se reduse la o comedioară în formă de dialog, a căror actori trebuiau să fie Adela şi Mihai. Adela avea să joace rolul unei tinere văduve capricioase care, încredinţată de amorul unui bărbat sentimental şi pasionat, îşi făcea o crudă plăcere a-1 ţine într-o necurmată îndoială despre amorul ei, făcîndu-l să spereze, pană cînd amorezul, sătul de acest joc, se hotărăşte a o părăsi. Văzînd că această hotărîre este serioasă, văduva se căieşte deodată de purtarea ei, sentimentul o învinge ; ea găseşte un pretext pentru a-1 face să vie înapoi şi, în scena finală, îi arată că l-a iubit totdeauna şi totul se sfîrşeşte prin împăcare şi cununie. La mijlocul postului mai multă lume avea să fie invitată la Balur pentru o serată fără joc şi, la un moment oportun, salonul avea să se schimbe în scenă şi piesa avea să se joace fără altă pregătire, aşa încît surprinderea să producă societăţii mai multă plăcere. Cînd Adela şi Mihai îşi ştiură rolurile, ei începură a le repeta împreună. Ce ocaziune minunată pentru Mihai de a se întîlni des cu iubita lui şi de a fi singur cu dînsa ! Adese, în mijlocul recitării rolului, Mihai se oprea şi vorbea altele, încît amîndoi uitau pentru ce s-au retras în o cameră singuratică şi urma între ei un dialog mai interesant decît acel ce învăţase pe dinafară. Cînd însă aceste ameninţau a deveni prea expresive, Adela le întrerupea. Tot ea îşi aducea întăi aminte că uitase mîna ei în a lui şi cerea atunci grabnic să urmeze repetiţia, lucru la care Mihai trebuia să se plece, deşi cu un suspin de părere de rău. — Comedia aceasta învaţă, zise într-un rînd Mihai, că e mai bine să ascunzi amorul decît să-1 descoperi. Tînără văduvă a cărui rol jucaţi nu ar necăji atîta pe bietul om ce o iubeşte dacă el nu ar fi avut imprudenţa să-i declare amorul. Să fie oare aşa şi în viaţa reală, omul care iubeşte să caute a ascunde simţirile sale, să-şi înăduşe planul care în tot momentul vrea să-1 trădeze, să sufere în tăcere de frica unei suferinţi mai mari ? — Sunt prea inexperimentată pentru a avea părerea mea asupra acestui punct. Socot însă că autorul a ştiut ce scrie şi că sunt cazuri unde lucrurile poate se petrec precum zice el. — Aş voi să ştiu dacă este bine să se urmeze aşa întotdeauna. Autorul a luat poate un caz excepţional şi rar. Ce sfat aţi da acelui care iubeşte, care iubeşte de mult, din momentul întăi cînd a văzut ? Trebuie el să tacă sau îi este iertat de a descoperi odată secretul său, 454 56î fruntea la pămînt. Ana îi puse mînele pe cap şi zise : — Dumnezeu iartă pe toţi vinovaţii pocăiţi, lui îi va fi milă de tine şi de mine ! Soarele apunea măreţ în senin. Mihai Vereanu întinse braţele spre dînsul şi zise cu încîntare : — Fie sfârşitul nostru aşa de liniştit, cum se sting aşa de blînd acele raze ! 1 Fragmente din O descriere de. călătorie prin munţii Moldovei şi Bucovinei, care s-a perdut (1865). i I C-da SG23 coala 37 BAIA ŞI SLATINA în depărtare de o oară de la Folticeni, la poalele munţilor, se află Baia, odinioară numele unei cetăţui, astăzi o mare moşie, proprietatea unui spaniol care a dobmdit-o prin căsătorie cu o româncă. Baia se deosebeşte prin po-ziţiunea sa pitorească, prin frumoasa aşăzare a proprietarului şi prin trei ruine rămase din timpurile marelui Ştefan. Casele proprietarului sunt în mijlocul unui parc englezesc destul de întins. Prin el curge o ramură a Moldovei, care formează mai multe lacuri frumuşele. O parte a gradinei e mai sălbatică, şi primblătorul străbătînd prin strimte şi întunecoase aleie se află, fără de veste, în mijlocul unor ruine care fac. cel ;mai frumos efect. Zidurile de peatră, de o lărgime de vreo 15 picioare, înălţimea unor părţi a zidurilor care se întrec falnic cu înălţimea dealurilor din apropiere, petrele căzute cu inscripţiile lor, toate acestea insuflă mirare şi respect. Pe cît se poate presupune după forma ruinelor, ele trebuie să fi fost din vechi o biserică ; inscripţiile de pe petre sunt în limba slavonă şi un filolog ar descoperi desigur ştiri interesante asupra acestor locuri, mai cu seamă cînd ne aducem aminte de bătălia ce românii au purtat acolo sub Ştefan cel Mare. în mijlocul ruinelor se află un mormînt în care, după cît se lămureşte de pe inscripţia grecească, se odihneşte Cantacuzin, un vechi proprietar al moşiei Baia. Acest Cantacuzin, care trăia cu un secul în urmă, a fost pe cît povestesc locuitorii din Baia, un bărbat de un caracter ciudat. El nu avea palaturi în capitală, nici era servitor al tronului, ca cei mai mulţi boieri ; el afla plăcere în singurătate şi în vînat. Pasiunea lui pentru vînat 513 era atît de mare, încît se acufunda cu sute de săteni în adîncui munţilor, unde petrecea vînînd timp de luni întregi. Când se cobora în vale după asemenea vînătoare, aducea cu el mulţime de urşi şi de cerbi ucişi, cu a căror pei şi coarne îşi împodobea palatul. Cînd nu vîna, îi plăcea a rătăci singur prin păduri şi se oprea cu deosebită mulţumire în ruinele din grădină, care erau locul său favorit. Acest pasionat vînător atinse o vârstă înaintată. La sfârşitul vieţei risipise o mare parte din avere ; sătenii ce erau sub stăpînirea sa, uitînd întrebuinţarea plugului, erau prefăcuţi ân sumeţi vînători, şi moştenitorii lui Can-tacuzin nu dobîndiră prin testamentul său decît un mare număr de piei de fiare sălbatice, cu îndatorirea de a-1 în-mormînta în mijlocul ruinelor atît iubite de el. Celelalte două ruine ce se află la Baia sunt mai bine conservate. Una din ele, o biserică părăsită, în care, după superstiţia sătenilor, locuiesc duhuri rele, a rămas întreagă, afară de clopotniţă. A doua, iarăşi o biserică, e conservată şi mai bine şi a fost prefăcută şi înnoită, aşa încît înfăţoşază un aspect ridicul cu largele sale ziduri pe care se razemă o clopotniţă de lemn. Deşănţat contrast între energicul trecut şi neputinciosul prezent! După vizitarea acestor locuri ne întoarserăm în Folticeni, cu gîndul de a pleca a doua zi la mănăstirea Slatina şi în munţii Bucovinei ; tîrgul atinsese toată floarea sa ; petrecerile deveneau din zi în zi mai numeroase şi cîţi va cetăţeni din Folticeni, deveniţi acum amicii noştri, voiau să ne oprească încă puţin timp pentru ea să luăm parte la baluri, adunări şi preumblări ce erau să se facă în acele zile. Noi însă nu ne Înduplecarăm a ne opri mai mult. Nu ceream plăceri şi jocuri ; abia scăpaţi din înă-duşala oraşelor, dorul nostru era să gustăm simplicitatea şi frumuseţa naturei ! A doua zi cînd se revărsa de ziuă plecarăm la mănăstirea Slatina, ce se afla cale de trei oare de la Folticeni. Drumul e neumblat şi sălbatic. Trăsura e silită să treacă de multe ori prin apa Moldovei, care curge limpede şi curată. în acele momente, îmi veni în minte o poezie adresată cătră rîul Moldova de un amic al meu, poezie insuflată de o frumoasă simţire : 514 LA RÎUL MOLDOVA1 Clne-ar zice, văzînd apa-ţi limpede, curată, lină, Mai albastră decît cerul, tresărind pe bolovani, Cine-ar zice că jăleşte, cine-ar zice că suspină Ca o văduvă zdrobită de durere şi de ani ? Ah ! tu plîngi, tu plângi, Moldovă, timpul cel de bărbăţie Cînd românul plin de sînge şi de lupte obosit Arunca spada pe ţărmuri dup-o zi de bătălie Şi spăla faţa şi părul în valul tău strălucit. Pe la opt oare de dimineaţă ajunserăm la Slatina. A-ceastă mănăstire este aşăzată la picioarele Carpaţilor, într-o îngustă şi adîncă vălişoară, prin care curge un mic pîrău, numit tot Slatina. Treizeci de călugări locuiesc în ea ; cu toţii sunt bătrâni şi mulţi din ei infirmi. Spiritul timpului şi legile nu mai favoresc recrutarea de călugări ca odinioară. De aceea unul după altul din aceşti oameni se vor trece fără a găsi înlocuitori şi peste cîtva timp acest cuvios locaş va rămînea pustiu. Ziduri înalte şi munţi mai înalţi îngreuiază raportul între mănăstire şi lume. Monahii ţinuţi între ei la regule foarte aspre sunt supuşi la necontenite închinări zi şi noapte, la lipsele tuturor îndă-mănărilor şi plăcerilor vieţei şi la un post necurmat. Viaţa lor e aceeaşi în toate zilele. Monahii nu aşteaptă şi nu doresc nici o schimbare în uniformitatea tristă a traiului lor. Aceea ce au făcut astăzi, au s-o facă şi mîne, şi aşa necurmat, fără schimbare, păn' la moarte. Din toate mănăstirile noastre, Slatina a păstrat mai mult acest regim de post şi privaţiune. Vizitatorul acestui locaş se simte cuprins de tristeţă la asemenea aplecări ale minţii omeneşti, dar totodată nu se poate apăra de un profund simţimînt de respect faţă cu aşa credinţă, cu aşa umilinţă şi cu atîta abnegare. Mănăstirea Slatina a fost zidită în sec. XVI de domnul Alexandru Lăpuşneanu, în timpul domniei sale a Din poeziile d-lui N. Necuieanu. (1) 515 doua. Legenda care s-a păstrat în gura poporului despre întemeierea mănăstirii este următoarea : într-o noapte întunecoasă, toţi acei ce locuiau în vecinătatea văiei unde astăzi se află mănăstirea fură deşteptaţi din somn printr-o melodioasă cîntare ce se auzea din pădure. Cântarea era aşa de dulce, încît, fără îndoială, nu era a unui glas omenesc. Unii din locuitori se luară după acel glas şi, cufundîndu-se în pădure, văzură deodată înaintea ochilor o flamă ce răspîndea de pe un arbore o cerească lumină împrejurul ei. înţelegînd atunci că acea cîntare ce auzise era glasul unui înger şi că flama era raza dimprejurul capului său, ei căzură în genunchi şi mulţămiră lui Dumnezeu de a-ceastă minune. A doua noapte, glasul se auzi şi flama luci din nou ; toţi oamenii cuvioşi se apropiară şi se închinară. Apariţiile cereşti prelungindu-se, se făcu mare zvon în ţară despre această minune şi zgomotul pătrunse pană la urechile domnului. Alexandru se înduplecă să meargă în persoană pentru a se încredinţa de adevărul vestei ce aflase. Niciodată lumina nu fusese mai strălucitoare şi cîntarea mai dulce decît în noaptea în care domnul se găsea faţă. Se spune că în momentele în care Lăpuşneanu văzu cu ochii săi această minune, el ar fi căzut în genunchi cu faţa la pămînt, muncit de cumplite mustrări de cuget, şi ar fi rugat pe D-zeu să-i ierte toate nelegiuirile şi uciderile cu care nenorocise ţara. Sculîndu-se, el jură în fiinţa tuturor celor adunaţi că va zidi o mănăstire pe locul unde se arătase cereasca vedenie. Abia pronunţase jurământul, lumina şi cântecul dispărură pentru a nu se mai arăta niciodată. Credincios jurământului său, Alexandru puse de îndată să se înceapă zidirea şi în curînd se văzu înălţîndu-se în mijlocul codrului o frumoasă mănăstire, care, după pîrîu, primi numele Slatina. Două tablouri reprezentînd pe Alexandru Lăpuşneanu se găsesc în mănăstirea Slatina. Unul, care pare a fi posterior secolului XVI şi se află în locuinţa stariţului, în-făţoşază pe Lăpuşneanu în tot ornatul domnesc, precum îl descrie autorul care a scris istoria sa, în momentul ■cînd veni la Mitropolie ca să se împace cu boierii. Fizionomia lui Lăpuşneanu e regulată şi împodobită cu plete negre care se cobor pe umeri largi şi bine făcuţi. Privind frumoasa sa faţă, care pare a esprima atîta blîndeţă, cine ar crede că Lăpuşneanul a fost un tiran atît de crud şi despotic a cărui domnie a lăsat „o pată de sînge în istoria Moldaviei" ! Al doilea portret se află în însăşi biserica, pe peretele deasupra uşei intrării. Acolo Lăpuşneanu stă în picioare ţiind cu mîna dreaptă pe doamna Rucsanda, care iarăşi ţine pe fiul lor Bogdan, de care se ţin în rînd mai multe rude ale domnului, iar în mîna stingă ţine mănăstirea Slatina, pe care o binecuvintează Isus Cristos şezînd pe globul pămîntului. Toţi păreţii sunt împodobiţi cu fres-curi care reprezenta pe Cristos, pe sfinţi, scene din istoria sfîntă etc. Aceste icoane, împreună cu tabloul de pe uşă, sunt toate din timpurile zidirii mănăstirii şi s-au conservat foarte bine. Monumentul cel mai însemnat din biserică e însă mormîntul lui Lăpuşneanu, care se află într-un unghi adîncit. Deasupra mormîntului se găsesc încă icoanele Maicei Domnului şi a lui Cristos, amîndouă de lemn, aşăzate acolo îndată după înmormântarea lui Alexandru. Trupul doamnei Rucsanda a fost împreunat cu oasele soţului ei. Piatra de pe mormînt e acoperită cu multe înscrieri, care însă sunt toate în limba slavonă. Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin, avea o mare preferinţă pentru mănăstirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea cu mulţămire zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, poruncind a fi înmormântat la mănăstirea Slatina, rămăşiţele sale fură coborîte în mormîntul lui Lăpuşneanu şi aşa se află amestecate în aceeaşi urnă cenuşa despotului celui mai crud, doamnei celei mai blînde şi arhiereului celui mai cuvios ! Arborele de pe care, după legendă, se auzise glasul cel ceresc, a fost cuprins în zidul mănăstirii şi, printr-o bortă lăsată s-au făcută în urmă în zid, se putea rupe o bucată din acel arbore, devenit în curînd putregai. Credincioşii ce vizitau mănăstirea nu lipseau niciodată a vîrî mîna prin bortă şi a rupe o bucăţică de lemn sfînt, ca aceasta să le slujească de talisman mîntuitor în nenorocirile şi ispitele vieţei. Slatina a suferit, ca multe alte mănăstiri, în timpul revoluţiei greceşti. Toate casele de primprejurul bisericii fură arse de turci, biserica scăpă singură din mîna paginilor care au respectat sfîntul locaş. Lupta de la Slatina 516 517 la_ 1821 intre turci şi voluntari şi arderea unei părţi a mănăstirii au fost descrise de Beldiman, în poemul său intitulat Jalnica tragedie a Moldaviei.(2) MUNŢII BUCOVINEI Trecînd hotarul, am vizitat mai întăi Suceava, odinioară oraş însemnat şi capitala Moldovei, astăzi în cea mai deplină decădere. Suceava se deosebeşte astăzi numai prin ruinele cetăţii din marginea oraşului şi prin biserica Sf. Ioan. în această biserică se află într-un sicriu bogat moaştele Sfîntului Ioan de Ia Suceava. Pe capul sfântului este aşăzată o mitră episcopală, împodobită cu multe petre preţioase. Această mitră precum şi alte obiecte de preţ sunt dăruite de cătră Mitropolia Moldaviei şi Sucevei. Ruinele cetăţii sunt în adevăr frumoase : un şanţ mare, ce se poate încă bine recunoaşte, le înconjură. Apoi se văd pe ici, pe cole rămăşiţele unor ziduri măreţe şi pe urmă un alt şanţ mai mic care înconjură imediat zidurile interioare ale cetăţii. Mai multe oare am rătăcit prin aceste ruine, îndreptând gîndurile noastre spre timpul trecut. De cîte ori oştiri străine se vor fi oprit înaintea acestor ziduri şi de cîte ori trupe române, ieşind din cetate sub comanda unui viteaz comandant, vor fi alungat din ţara lor pe străinii care cutezau a o călca ! Astăzi autoritatea municipală a Sucevei se zice că pune să care petrele ruinelor ca să paveze cu ele stradele oraşului ! Românii din Bucovina, martori la acest sacrilegiu ce se comite asupra gloriosului lor trecut, sunt siliţi să tacă, căci, suspecţi în faţa guvernului ce-i apasă, ei trebuie să înăduşe precum durerea lor, aşa şi aspiraţiile spre un viitor mai bun. Nimica nu e mai frumos decît şoseaua care, pornind de la Cornul Luncei, merge pe malurile Moldovei, întăi pe la poalele munţilor până la oraşul Gura-Homorei, apoi prin mijlocul lor, pană oe se perde în Carpaţii Transilvaniei. Mergînd pe valea Moldovei care curge răpede şi sălbatic, drumul este silit să-şi facă loc prin munţii cei mai groşi şi să treacă pană la Cîmpu-Lung de multe ori Moldova încoace şi încolo. Varietatea stîncelor ce schimbă I de formă în fiecare minut, Moldova, care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi redispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate aceste, împreună cu un aer subţire şi curat, încîntă simţurile şi înalţă cugetul. Oraşul Vama, cu Stîlpul lui Vodă, are una din poziţiile cele mai încîntătoare. Aşăzată într-o vale verde şi plăcută, Moldova şi multe alte izvoare ce se aruncă în ea o răcoresc şi munţii o umbresc din toate părţile. îndărătul acestor munţi, ce încunjură Vama, se ridică alţii de o coloare mai deschisă şi în dosul acestora iar alţii, care se amestecă cu firmamentul. Stîlpul lui Vodă este o columnă pătrată de peatră, cu vîrful ascuţit, tăiată dintr-o singură bucată. De la vârf pană la temelie, columna e plină de inscripţii, a cărora inţeles numai un espert l-ar putea pătrunde. După aparenţă, ea trebuie să fie o peatră comemorativă pentru vreo faptă de vitejie. Fiind stîlpul aşezat în mijlocul unui cîmp liber, un român, Ioan Moldovanul, a înconjurat-o nu de mult cu un zid pentru ca să nu fie espusă la o prea grabnică stricăciune. Pe zidul de peatră se ceteşte inscripţia : „Acest zid a fost făcut de Ioan Moldovanul în anul 1852". Un aspect nu mai puţin frumos decît al Vămei, înfă-ţoşază şi orăşelele Cîrli-Baba, Pojorita şi Prisaca. Oprin-du-ne peste tot locul, am fost siliţi să mînem la oraşul Cîmpu-Lung, unul din cele mai mari din acea parte a Bucovinei. A doua zi timpul deveni furtunos şi munţii luară un aspect de tot sălbatic. Tunetul bubuie asupra creştetului, norii se ridică de la poalele munţilor şi zboară încet şi măsurat spre ascuţitele culmi. Culmile se uită întăi cu dispreţ, la aburii ce se înalţă cu îndrăzneală spre ei, pană ce dispar învăluiţi de nori. Iar norii ridicîndu-se şi mai sus, părăsesc munţii, care păstrează o răcoroasă şi veselitoare umezeală. Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpa-ţilor români. Ei cuprind în sânul lor toate metalele în mari cantităţi şi acestea, căutate prin mine, aduc împărăţiei austriace un însemnat venit. La Cîrli-Baba se scoate aur şi argint, la Pojorîta aramă din sâmburele munţilor. Minele cele mai însemnate sunt însă cele de la Prisa- 518 519 •ca şi de la Iacobeni, unde se scot însemnate cantităţi de fier. De cînd s-a aşăzat în Prisaca o colonie de nemţi, numele acesta a fost schimbat în Eisenau şi pare tot aşa de curios de a găsi în mijlocul unei ţări şi a unui popor român o denumire de oraş nemţesc, precum ar păre deşănţat de a afla în munţii din Germania oraşe ce s-ar numi Cîmpu-Lung sau Prisaca. Asemenea colonizări şi prefaceri cerea însă sistemul de deznaţionalizare, prin care îşi mănţinu guvernul austriac atîta timp, într-un mod artificial, prestigiul său politic. La Iacobeni, călătorul părăseşte valea Moldovei şi, intrînd în valea Bistriţei, aleargă împreună cu aceasta la Dorna-Vatra, orăşel cunoscut prin apele sale minerale. Aceste băi sunt frecventate de locuitorii din Bucovina şi din Moldova. Oraşul e aşăzat pe malurile Dornei, rîu care la capătul tîrgului se varsă în Bistriţa. Dorna-Vatra are trei biserice : una mică, catolică, şi două mai însemnate, ortodoxe. Aceste din urmă sunt zidite şi întreţinute de românii dorneni, oameni cuvioşi şi activi. Poziţia Dornei e mult inferioară în frumuseţa celorlalte oraşe din munţii Bucovinei. Dealurile ce înconjură oraşul sunt goale şi triste, valea Dornei e largă şi înfăţoşază puţină variaţie, pe de altă parte băile sunt rău căutate şi scăl-dătorul nu află îndămînările trebuincioase. Societatea, în stagiunea băilor, se compune din poloni, germani şi români, parte veniţi din Moldova, parte din Bucovina. Es_ clusivitatea predominînd mai mult sau mai puţin între aceste naţionalităţi, mişcare mai nu se vede. în Dorna nu se fac preumblări şi petreceri comune, care dau altor băi atîta viaţă. în zadar se încearcă o mică trupă de lăutari ţigano-ungureni să înveselească societatea Dornei, viaţa rămîne tristă şi uniformă. După o petrecere de cinci zile în Dorna, ne hotărîrăm a ne coborî pe Bistriţa în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtîndu-ne de Carpaţii Bucovinei, ne des-părţirăm cu durere de aceste frumoase locuri. Orice bun român, călător în Bucovina, trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblîndu-se în acei munţi încîn-tători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţii străine; dacă pajora nemţească înfiptă în toate părţile nu l-ar face i să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte atunci în gîndire modul viclean în care răpirea a fost săvîrşită, fără a ţine în seamă sfinţe-; nia tractatelor şi dreptul popoarelor. El se simte pătruns de speranţă că, mai curînd sau mai tîrziu, România va redobîndi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă ca mulţămire memoria sa spre Grigore Ghica, domnul Moldaviei, care prin cutezătoarea sa împotrivire şi patriotica sa moarte a înscris numele său cu litere mari în paginile istoriei. Fraţi din mîndra Bucovină, Ce păcat, ce neagră vină Astăzi răsplătiţi, Vedeţi pajora nemţească Cum vrea să vă nimicească, Vai ! şi voi dormiţi ! Aţi uitat c-odinioară într-a voastră mîndră ţară Ştefan strălucea. Cel viteaz a cărui nume L-a purtat pr-întreaga lume Mîndra spada sa ? Din aramă faceţi zale Şi din fer viteze pale, Gloanţe din argint. Ş-aruncîndu-vă la vale Spulberaţi pe-a voastră cale Duşmanii fugind. Şi cu glorioasă frunte Vă urcaţi atunci pe munte, Bravilor eroi Şi-nălţînd a voastră pală Strigaţi lumii plini de fală : „Liberi suntem noi !" 520 521 BISTRIŢA înaintam încet şi lin cu pluta, pană ce ajunserăm în locul unde Neagra se varsă cu impetuozitate în Bistriţa. De-acolo acest rîu devine mai răpede şi duce pluta cu mare iuţeală. Plutaşul nostru se numea George şi era ajutat la cîrmă de trei feciori ai lui, din care doi flăcăi, Arsenie şi Mihail, şi un copil, numit Pamfil. — Adevărat să fie, domnule, zise George adresîndu-se către unul din noi, că Bucovina o să facă iar parte din ţara românească ? — De unde ai auzit aceasta ? —■ Adică aşa s-a împrăştiat vorba între noi. Se spune că domnul românilor s-ar fi înţeles cu împăratul nostru şi că împăratul s-ar fi îndatorit să-i întoarcă Bucovina după trei ani de zile, aşa, de bunăvoie, fără bătaie şi sînge. — Nu mai crede, tătucă, zise Arsenie, cît e lumea nu mai dau nemţii de bunăvoie înapoi o ţară pe care au pus odată mîna. -— Şi adică de ce n-ar da-o împăratul înapoi, n-are el destule ţări mai mari, cică, şi mai bogate decît a noastră ? — Eu ştiu ce ştiu, răspunse Arsenie : şese ani de zile am fost catană şi m-au trimes prin multe ţări. Cînd eram în ţara ungurească şi acolo era vorba că împăratul le-a da cutare lucru sau cutare de bunăvoie şi toate au rămas vorbe. Cînd ne-am dus dincolo la talieni, cîte s-aşteptau şi acolo de la împărat, şi împăratul se făcea că nu ştie. La urmă s-au sculat toţi talienii şi au fost lupte şi vărsări de sînge. — Te-ai luptat şi d-ta în Italia ? îl întrebă tovarăşul meu. — Cum nu ? răspunse Arsenie, am fost chiar rănit la piciorul drept, dar m-am îndreptat în cîteva săptămâni. — Şi unde ţi-a plăcut mai bine, la italieni sau la unguri ? — Apoi, cît nu era bătaie, mi-a plăcut mai bine la talieni. Ei sunt oameni mai de omenie, cu care te poţi înţelege, dar ungurenii ceia sunt mîndri şi îngîmfaţi de ferească Dumnezeu ! — Şi cînd vorbeai italienilor româneşte, te înţelegeau pe acolo ? —■ Cum să nu mă-nţeleagă, bată-i focul! Dă-i încolo, domnule, ştiu româneşte ca d-ta şi ca mine numai se fac că nu pot bine vorbi ! Şi după ce s-a început bătaia, răi mai erau şi ei, şi franţujii. Dar din toţi, mai a dracului erau nişte turci pe care tot la urmă îi trimiteau, şi cînd năvăleau ei, noi tot ne dam înapoi. —■ Aceia nu erau turci, ci franţuji ca şi ceilalţi. — Nu ştiu ce-o fi fost, dar erau îmbrăcaţi ca turcii şi ţipau şi strigau de mama focului. — Tătucă, zise deodată copilul Pamfil, mai deunăzi, la cumătrie, zicea uncheşul Vasile că n-a să mai ţie trei ani pană ce o să ne sloboadă de sub nemţi. — Nu te amesteca şi tu în vorbă, măi băiete, răspunse tată-so, şi ia sama la cîrmă ! Doamne, bine ar fi, domnule, dacă ne-ar da împăratul înapoi. Da cine mai ştie dacă aceste vorbe sunt adevărate ; mă tem c-oi muri sub nemţi, cum am îmbătrînit... — Nu ne mai dau înapoi cînii cei de nemţi pană ce n-am face şi noi ca talienii, zise Mihail, care pană acuma nu luase parte la vorbă. — Taci, mă ! strigă tată-so, uitîndu-se cu îngrijorare împrejurul său. împrejur erau însă numai stînci şi munţi. In depărtare se zăreau şchelile unde se opreau plutele. Convorbirea se sfîrşi şi peste cîteva minute tră-sesem la mal. Dorna românească e o moşie răzăşească de o mare întindere, în care locuiesc vro patru pînă la cinci sute de familii. Munţii pe acolo sunt, foarte sălbatici şi domenii nu au alt mijloc de hrană decît vînzarea lemnelor şi puţine vite pe care le cresc cu multă greutate. Răzeşii dor-neni nu pot comunica cu restul lumii : drumuri pentru trăsuri sau care nu există, şi ei sunt siliţi să transporte pînea şi toate celelalte trebuincioase vieţii pe micii lor căişori, cari păşesc încet, dar sigur, pe îngustele, ades primejdioasele cărări ce se coboară în vale. Viaţa în aceste familii e încă de tot primitivă şi patriarhală. Am cunoscut un bătrîn răzăş, care — după încredinţarea lui 523 522 — număra peste o sută de ani. El avea o moşie de trei sute de fălci şi trăia liniştit în mijlocul unei numeroase familii. Strănepoţii lui, pe care îi trimitea cu plute la Peatră sau călare la Neamţu şi Folticeni, îi spuneau despre oraşe în care locuiesc ceilalţi oameni împreună, despre pa-laturi frumoase, despre vuietul lumii ; bătrînul îi asculta cu minunare, căci nu părăsise niciodată munţii în care se născuse, în care trăise aşa de mult şi în care voia să sfârşească îndelungata lui viaţă. Ar fi o eroare de ş-ar închipui cineva că răzăşii nu se împăţesc şi ei în diferite clase; şi între dînşii există aristocraţie şi plebe. Aristocraţii răzăşi, puţini la număr, însă avuţi în comparaţie cu ceilalţi, tiranizează şi subjugă pe conrăzeşii lor şi fac toate chipurile ca nici unul din plebe să nu se ridice şi să se înavuţească. Aceste două clase nu se căsătoresc împreună, şi cînd amorul rupe barierele ce le desparte, o asemenea căsătorie se priveşte ca o neiertată mesalliance. Cînd erau înainte alegerile de vornici, precum sunt acuma de primari şi de ajutori, răzăşii întrebuinţau toate mijloacele ca nu cumva să ajungă unul din majoritatea locuitorilor la' funcţiile săteşti, în chipul acesta ei îşi păstrează pururea egemonia moştenită. Cei săraci înţeleg prea bine nedreptatea ce li se face, însă nu au energia de a se opune şi se mulţămesc cu plângeri deşerte. In Dorna românească, plutaşul George şi cu fiii săi ne părăsiră şi se întoarseră în Bucovina. După ce petrecurăm cîtva timp în mijlocul răzăşilor, urmarăm călătoria noastră pe altă plută, în jos. De pe acolo încep locurile cele mai sălbatice şi mai frumoase. Bistriţa îşi taie o strimtă cărare prin stînci măreţe şi adeseori, cînd cîrma-şul e nepriceput, se sfarmă pluta în mii de bucăţi şi se nenorocesc acei ce se află pe ea. Afară de plutaşi, nu călătoreşte pe acolo nime pe plută. Cu mulţi ani înaintea noastră, se preumblase numai cîţiva ingleji, cari au rămas încîntaţi de acele frumuseţe ale naturii şi aşa au trebuit să afle românii de la străini cît de frumoasă este ţara lor ! Nu este mod mai plăcut şi mai îndemînatee de a călători decât pe plută. Pe jos te oboseşti, călare te zdruncini, trăsura te hurducă, in drumul de fer şuierul iţi irită i nervele şi ochiul n-are timp să privească, vuietul monoton al maşinei te satură în curînd de vapor şi pe corabie boala mării te face să blăstemi oceanul cu toată măreţia sa. Pluta singură nu înfăţoşază nici o neplăcere. Pe o , duzină de grinzi prinse una de alta, îţi faci un pat îndă-mînatec de scînduri pe care poţi şedea în toate poziţiile. Cînd eşti sătul de şezut, te primbli de la un capăt al plutei pană la celalalt; sau cîteva minute de cîrmă îţi dau o nouă viaţă ; cînd trupul se simte obosit, o baie în Bistriţa îl răcoreşte şi reînsufleţeşte. Puţin îngrijiţi de necesităţile stomacului, nu luasem, cu noi nici o provizie, ci umplusem o valiză cu toţi poeţii români cîţi au tipărit inspiraţiile lor şi tocmisem un muntean care cu buciumul său zicea cele mai duioase doine şi cele mai energice cînţece voiniceşti. Auzisem vorbin-du^se că unele locuri sunt periculoase, însă nu ne puteam, închipui cît de frumoase sunt însuşi periculele. Plutele erau în depărtare ca de o vro oră de schelele Dornei, cînd se văzură deodată în culmea unui munte ascuţit nişte ruine grandioase care păreau a fi un castel încântat. — Ce palat se vede colo sus pe vîrful muntelui, bade Simioane ? (Astfel se numea unul din plutaşi.) -—■ Acela nu-i palat, domnule, acele sunt Petrele Doamnei. •—■ Ce feli Petrele Doamnei ? — Aşa le zic. îmi spunea bunica că în vremile cînd năvăleau tătarii în ţară şi prefăceau în pulbere şi cenuşă tîrguri şi sate, ogoare şi păduri şi ucideau fără milă pe creştini, o domniţă s-ar fi suit în stîncile cele, ca să scape de dînşii, şi că ar fi trăit acolo pînă la moartea ei. — Nu ştii cum o chema pe domniţa aceea ? — Nu ştiu cum o fi cheamat-o. Atîta am auzit, că tătarii ar fi urmărit-o pană acolo şi că domniţa ar fi pus să arunce cu stînci pe capetele lor şi că i-ar fi omorît pe toţi ; de aceea se numeşte pădurea cea de colo, vezi, tocmai colo... colo... — Văd. — Aceea se numeşte Lunca Tătarului. — Bade Simioane, eu văd că stîncile au cu totul forma unei cetăţui, oare n-au fost prefăcute aşa de mîna omului ? 524 525 li — Doamne fereşte ! Dacă te-ai sui sus şi ai vedea stîncile mai de aproape, te-ai încredinţa că mîna omului nu e în stare să le mute din loc sau să le deie o altă faţă. O singură stîncă e cît un munte. — Te-ai suit vrodată acolo sus ? — Pînă la un loc m-am suit de multe ori, dar mai sus nu te poţi sui, căci stîncele se fac drept ca nişte ziduri. — Bine, dacă e aşa, cum s-a putut sui domniţa de care-mi spuneai ? — Apoi dă, ştiu eu, se vede că pe atunci or fi fost schipuri. Deodată stîncele de sus dispărură şi se auzi un vuiet de valuri ce se izbeau de maluri. Bistriţa se făcu atît de îngustă, încît pluta abia avea loc printre stînci şi apa se arunca cu o impetuozitate în jos care făcea să zboare pluta mai iute decît orice maşină cu aburi. Plutaşii lucrau la cîrme cu o putere nedescrisă. Văzîndu-ne pe neaşteptate în această poziţie, ne uitam cu mirare unul la altul, fără a rosti vreun cuvînt. O privire aruncată împrejur ne arătă periculul în care ne aflam. O singură greşeală de cîrmă şi pluta putea să se sfarme, iar noi să cădem în mijlocul şiroiului căruia nici o putere omenească nu este în stare a se opune. Tovarăşul meu pronunţă cîteva vorbe, dar vuietul apei era atît de tare, încît nu auzii nimic. Tăcurăm deci amîndoi şi privirăm bine locul : vîrfurile stîncoşilor munţi se apropiese unele de altele ; pietre desprinse din munţi căzuse în Bistriţa, şi aceasta, făcîndu-şi cale prin ele şi pe deasupra lor, luase o coloare albă ca zăpada şi se răpezea cu iuţeala unei săgeţi spre un loc mai larg şi mai puţin stîncos. Pe cînd ne opream răsuflarea, emoţionaţi de astă năpraznică schimbare, pe cînd plutaşii lucrau cu atîta muncă îno-tînd în sudoare, buciumaşul se lungise pe o scîndură şi se uita în sus la cer cu nepăsare. Cinci minute mai tîrziu valea se lărgise, valurile încetase şi pluta se cobora lin între aceste ziduri naturale de munţi. — Mai sunt multe locuri ca acesta ? zisei cătră unul din plutaşi. 526 V 1» s — Mai sunt ! Aice am trecut pe la Colţul Acrei şi pe la Chei. Dar avem alte locuri mai grozave de trecut. V-a fost frică ? — Ba tocmai frică nu, dar cînd te vezi deodată aşa... pe neaşteptate... — Apoi lasă că-ţi vedea încă altele, cînd vom ajunge ,1a Căldare şi mai cu samă la Toanoe. Ia, de Toanee dacă a da Dumnezeu să scăpăm ou bine ! Mă cam tem să nu ni se întîmple vreo poznă, apa-i foarte mică, n-a plouat de mult... — Pe acolo-i şi mai rău ? — Apoi acolo-i rău, rău, rău ! Ne acufundasem în gîndiri, făcînd tot felul de presupuneri, cînd buciumaşul începu deodată a cînta un cîntec duios. Sute de ecouri răspundeau din mijlocul stîncilor la apelul său. Bistriţa se întrecea în albăstrime cu firmamentul şi munţii luau forme din ce în ce mai măreţe. Asemenea frumuseţe gonesc ideile cele mai negre ; omul înălţat prin aspectul unei naturi aşa de încîn-tătoare se uită pe sine şi în curînd pericolul însuşi prin care trecusem şi primejdiile ce erau să vie îşi perdură caracterul spaimei şi luară aspectul frumosului în închipuirea noastră. Pluta se afla acuma pe o baltă — aşa se numesc locurile lipsite de stînci pe unde Bistriţa e adîn-că şi curge atît de lin —, încît pare abia a se mişca din loc. Cu toate că adîncimea era de mai mulţi stînjeni, fundul se putea foarte bine vedea : atît de limpede era apa. Buciumaşul propuse o baie, şi noi adoptarăm cu entuziasm propunerea lui. Tată-ne toţi trei înotînd pe lîngă plută într-un bazin de cristal. — Pe plute, pe plute ! strigă Simion, iată-ne la Căldare ! Abia avurăm vreme să ne aruncăm pe plute şi să ne îmbrăcăm, şi iată-ne într-un loc mai sălbatic decît cel prin care trecusem cu două ore mai înainte. în asemenea şipote, pluta face în cîteva minute calea ce face în altele în mai multe oare : ea aleargă ca gîndul, şi munţi şi stînci zboară, se arată şi dispar în dreapta şi în stînga ca nişte fantasme. Spectaculul, deşi măreţ, nu mai era nou şi neaşteptat pentru noi, şi grabnica deprindere ne goni orice emoţie. C-rin 527 — Vedeţi stînca asta ee iese ascuţită din mijlocul apei ? ' [ — Vedem. 1 —- Se cheamă Peatra lui Vlad fiindcă aici s-a neno- \ rocit unul numit Vlad cu toate rudele lui, voind să pă- * răsească munţii şi să se aşăze în vale. — N-a scăpat nici unul dintr-ai lui ? — Nici unul ! Şiroiul e prea mare ca să se poată împotrivi cineva. în vale, unde Bistriţa se face liniştită, poate că creştinii care şed pe acolo vor fi cules şi îngropat oasele lor. Sunt mai multe stînci care se numesc după românii care au perit. Mai încolo veţi vedea Peatra lui Stan şi la Toance Peatra lui Toader. ' —■ Cine a fost acest Stan ? — Stan a fost unul din plutaşii cei mai inimoşi. Primăvara, cînd nime nu îndrăznea să se coboare pe plută nici măcar cale de o sută de stînjeni, el se cobora pe catarguri în jos pană la Peatra. —- Ce fel, pe catarguri ? — Vedeţi că primăvara cînd zăpezile se dizgheală si şiroaiele sunt mari, apa e aşa de răpede, încît te duce de la Dorna pană ia Peatra într-o jumătate de zi, unde vara trebuie să mergi două, trei, chiar şi patru zile. Pe atunci _ plutele nu se pot coborî, fiindcă nici o sută de oameni nu pot dovedi cîrma. Domenii leagă atunci patru brazi lungi şi mari unul de altul şi se coboară cu dînşii la Galaţi. Acolo corăbierii le cumpără şi le fac catarguri. Sunt însă timpuri în care apa e aşa de răpede, încît nu te poţi coborî nici pe catarguri fără a fi sigur că vei peri. Miile aceste de stînci care ies din apă sunt atunci acoperite şi nici nu prinzi de veste cînd te loveşti de o peatră şi te faci bucăţi. într-o asemenea vreme Stan s-a coborît cu catarguri la Galaţi. Cît i-au spus bunica şi alţii să nu se ducă, că are să peară, dar el n-a vrut să-i asculte şi a perit, sărmanul ! Nu mîntuise încă bine, şi ne simţirăm deodată aruncaţi de o palmă în sus şi văzurăm pluta înfiptă în mijlocul apei. Plutaşul, vorbind, nu luase sama la un vîrf de stînca ce ieşea din apă şi pluta se oprise. Fără a mai sta _pe_ gînduri, plutaşii se dezbrăcară iute amîndoi de iţari şi cămaşă şi se aruncară în apă cu cîte un drug 528 i In mînă. Puind un cap de drug sub plută şi altul pe umăr, $ ei căutau să cîrnească pluta din loc fără a se îngriji de mi valurile ce se izbeau cătră umerele lor. După o muncă 1 de o jumătate de oară, pluta se desprinse de stînca ce o j| oprise şi urmă a zbura la vale. Plutaşii se răpeziră grăbii nic pe plute, se îmbrăcară iute şi luară din nou locurile lor la cîrrne ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. — Nu sunteţi obosiţi ? îi întrebai. — Nu ! Asta se întîmplă de multe ori ! Noroc încă că ne-am oprit într-un loc ca acesta, decît dacă ne-am fi înfipt, Doamne fereşte, la Căldare ! Pluta se tot cobora, cînd încet şi lin prin bălţi, cînd sălbatic şi impetuos prin şipote. în unele locuri, ca la Aramă ori la Litiu, locurile sunt periculoase, dar cîrmaşii precepeau treaba lor de minune şi pluta trecea fără împiedicare. Noi admiram astă frumoasă apă şi munţii ca-re-i sunt maluri. Aceştia se ridică drept în sus şi se perd în albastrul cerului. Din cînd în cînd puneam pe buciu-maş să ne cînte din răsunătorul său instrument sau pe vreunul din plutaşi să ne spuie vreo poveste, sau decla-1 mam în gura mare vreo poezie română. Astfel treceau ii oarele în necurmată plăcere. Lipsele fizice alungă însă J adeseori din om cugetările cele mai poetice. Aşa se întîm-* plă şi cu noi, care de la plecarea noastră din Dorna, adică de la patru oare dimineaţa, şi până ce începuse soarele a se coborî nu mai mîncasem nimica. Foamea ne munci pană pe la patru după-amiază, cînd ajunserăm la locul numit Crucea, unde se aflau vreo două locuinţe ţărăneşti. Acolo speram că vom potoli cu lapte şi ouă cererile stomacului, dar era o zi de post şi ne văzurăm siliţi a ne mulţămi cu mămăligă. Ce era de făcut ? Ne mîngîie-răm cu ideea că mămăliga este mîncarea cea mai naţională. Amicul meu, scoţînd iataganul său turcesc, făcu parte dreaptă pentru toţi, şi plutaşii, buciumaşul şi noi prânzirăm veseli împrejurul unei mămăligi urieşe. După prînz, toată trupa, afară de buciumaş, care rămase la Crucea, se sui din nou pe plute şi urmă frumoasa cale a ! Bistriţei. | — Bade Simioane, întrebai pe unul din plutaşi, oare de la stîncele cele în formă de cruce care se văd colo în ' 529 culmea muntelui să vie numele Crucea pentru locul unde ne-am oprit ? — De acolo, domnule. Acele cruci sunt aşăzate, după cum zic bătrînii, pe nişte morminte de urieşi. Dar acu-i acu, peste puţin avem să dăm în Toance. — Locul cel rău de care spuseseşi ? — Da, acolo-i tare rău ; mă tem să nu se întîmple vreun păcat ! Peste puţin, munţii începură a se apropia, pluta a se izbi cînd cătră un mal, cînd cătră altul, valurile o acopereau şi o aruncau în jos de la o înălţime însemnată. Apa bubuia pe deasupra stîncelor şi printre dînsele, toate împreună înfăţoşau un aspect atît de fioros, încît curajul celui mai voinic se găsea în ispită. — Stînca asta se numeşte Peatra lui Toader, strigă Simion plutaşul cătră noi, arătînd cu degitul o stîncă neagră ce se afla în mijlocul Bistriţei. — Cine a fost acel Toader ? îl întrebai. Dar cuvintele mele nu mai fură auzite, vuietul se făcuse pre mare. Pluta se ridica şi cobora, se izbea în dreapta şi în stingă, cînd acoperită de valuri, cînd zburînd pe deasupra stîncelor. Deodată se auzi un vuiet ca cum pluta ar fi fost spintecată în două şi ne văzurăm spînzurînd cu tot vasul nostru în vârful unei stînci care ieşea ameninţătoare din apă. Un moment ramaserăm cu toţii în nemişcare, uitîndu-ne unii la alţii ; apoi ambii plutaşi se diz-brăcară, îşi făcură cruce, luară drugii şi se acăţară pe stînci ; amicul meu şi eu puserăm mîna pe cîrme şi toată lumea lucra la postul său, pricepând că aici nu mai era vorba de petrecere. într-adevăr, puterea valurilor începea a despărţi şi a desprinde grinzile plutei şi nu lipsea mult ca toată pluta să se facă bucăţi. Fără plută este însă cu neputinţă de a scăpa ; furia apei covîrşeşte puterile omului celui mai tare şi miile de stînci peste care se aruncă valurile nu ar lăsa în cîteva secunde nici o urmă din omul pe care nenorocirea l-ar fi făcut să cadă în apă. Plutaşii se încercau să mişte pluta cu drugii lor din loc, însă aflîndu-se însuşi pe stînci lunecoase, puteau să cadă în fiecare minută în mijlocul apei ; deşi din moment în moment acoperiţi de valuri, ei nu perdeau capul, ci 530 \*4 munceau cu cumplită osteneală. Noi pe de altă parte lucram voinic la cîrme şi instinctul ne spunea cum trebuia să manoperăm. A descrie acel sfert de ceas de cumpănă este prea greu, destul că deodată ne văzurăm iar înaintînd, locurile deviind mai puţin periculoase, şi peste zece minute Bistriţa era iar lină şi liniştită. — Am scăpat, zise tovarăşul meu răsuflîndu-se adînc. — Scăpat, slavă Domnului ! răspunse un plutaş. Dar cine m-a pus pe mine să vin cu pluta cînd e apa atît de mică ! Ştii, domnule, că puteam să ne îngropăm acolo ? — Am simţit-o ! Cînd e apa mai mare locul e mai puţin primejdios ? — Mai puţin. Atunci treci lesne pe deasupra stîncelor, dar aşa, te opreşti şi poţi prea bine să dai pelea po-pei. — Ce spuneai de Peatra lui Toader ? Se vede că s-a nenorocit unul Toader acolo ? — Aşa. E o poveste jalnică. Dragostea a fost de vină. — Mări, ce spui ? Ia istoriseşte-ne povestea lui Toader. — Acuşi, domnule, numai să mă mai răsuflu. După cîteva minute, plutaşul Simion îşi aprinse luleaua şi începu în modul următor : ISTORIA LUI TOADIvR ŞI A MARIUCAl Era odată — dar de-atunci trebuie să fie mult, căci eu ştiu povestea asta de la bunica, care iarăşi a auzit-o de Ia bunica ei, — era odată un om numit Toma, care trăia în locul cel mai sălbatic al munţilor- din partea dreaptă a Bistriţei. Acest Toma fugea de alţi oameni şi trăia pururea în singurătate. Cum se ascund urşii prin vizuinile lor şi ies numai cînd îi sileşte foamea, aşa şedea şi el ascuns în peştera lui şi ieşea numai din cînd în cînd ; atunci umbla rătăcind prin codiri şi se întorcea cu tot soiul de vînat acasă. La un an o dată cobora o plută şi o ducea la tîrg s-o vîndă. La Paşti sau la alte sărbători mari se arăta şi el la adunările românilor, dar nu se amesteca în petrecerile şi jocurile flăcăilor. Toată lumea îl poreclise „sălbaticul" şi fetele fugeau de dînsul 531 cu groază. Unii îşi făceau cruce cînd îl vedeau şi şopteau în sine „Nu e lucru curat", alţii îl luau în rîs şi-i ziceau : „Ce cauţi printre oameni, du-te de petrece cu tovarăşii tăi, cu urşii şi cu mistreţii". Aceste vorbe îi înveninau sufletul şi mai tare şi-1 făceau tot mai sălbatic şi adeseori se uita posomorit la cei ce-1 luau în rîs şi-i ameninţa cu moartea. într-un sat din ceea parte a Bistriţei era o văduvă tînără şi bogată numită Catrina. Toma o văzuse de mai multe ori şi într-o zi îl apucă o dragoste nebună după dînsa. De unde fugea înainte de oameni, acum căuta să se apropie şi să se amestece cu dînşii numai pentru ca să placă Catrinei, dar, cum se întîmplă ades în lumea asta ca din doi numai unul să fie amorezat iar celalt nu, Catrina nu-1 putea suferi, şi cînd Toma voia să se apropie de dînsa, ea se tot depărta. într-o zi Toma îşi luă o inimă, se duse la Catrina acasă şi o întrebă dacă nu voieşte să meargă după dînsul. Catrina îi răspunse că nu are de gînd să trăiască cu urşii şi cu lupii şi că voieşte să trăiască cu oamenii ; că ar fi făgăduit lui Trohin a Măr-gărintei că se va mărita cu dînsul şi că Toma să-şi aleagă una de seama lui. Toma s-a supărat tare de acest răspuns, a lăsat pe Catrina şi s-a făcut nevăzut cine ştie cîţi ani de zile, iar Catrina s-a măritat cu Trohin cu care a şi trăit mulţi ani. De la o vreme îi făcu un băiat pe care-1 botezară Toader şi Toader era toată bucuria lor, căci de mic încă se arăta mai deştept şi mai cu inimă decît alţi copii. îi întrecea pe toţi în putere şi dibăcie şi-i păcălea pe toţi în vorbă. într-o zi muri Trohin şi Catrina rămase iar văduvă. Acuma era prea bătrîna ca să mai gîn-dească la căsătorie şi singura sa mulţumire era Toader. Cum sunt la munte unii din brazi mai nalţi şi mai frumoşi decît ceilalţi, aşa era Toader mai voinic şi mai mîndru decît toţi ceilalţi flăcăi. La vînătoare nime nu era mai îndrăzneţ decît el, nime nu se acăţa aşa de bine pe vîrful stîncelor celor mai răpezi, nici se măsura cu dînsul la joc şi la trîntă, nici se întrecea la fugă sau la înotat. Toate fetele îi duceau dorul şi toţi părinţii ar fi dorit să-1 aibă ginere, dar Toader nici voia să ieie pe fete în samă şi trăia numai pentru fericirea mamei sale. In vremile acele Toma se arătă iar prin locurile din Oire se făcuse nevăzut atît amar de ani. Bătrînii care-1 Mai cunoşteau îl întrebară ce se făcuse atîta vreme, dar (t se tot apăra de răspuns şi nu voia să le spuie nimic. **5u dînsul adusese şi o fetică, Măriuca, frumuşică şi blîndă ca razele lunei. Unii ziceau că Toma fusese însurat în Vale şi că, murindu-i nevasta, s-a întors să-şi sfîrşească zilele cu fata lui, Măriuca, în munţii părinteşti; alţii, mai răi Ia limbă, spuneau că fusese hoţ prin codri şi că fata era de furat, alţii propuneau că Toma trebuie să fi fost ostaş. Aşa potrivea fiecare după gîndul si închipuirea sa. Cît de necredincios şi sălbatic fusese Toma în ti-nereţă, pe fata lui o creştea bine şi cu frica lui Dumnezeu, şi nu trecea o duminică sau o zi de sărbătoare în care să nu trimită pe Măriuca la biserică. Toma se schimbase mult. El nu mai fugea, nici se ascundea de oameni ca mai înainte, ci umbla şi sta la sfat cu dînşii. Cînd venea vorba despre Catrina sau despre Toader sau cînd întîlnea pe acesta, faţa lui se făcea posomorită şi ameninţătoare. Toader însă se făcuse mare şi voinic ca un zmeu. Catrina îl tot îndemna să se însoare şi-i zicea : „La ce nu gîndeşti la căsătorie, Todirică ? Eu acuma sunt bătrîna şi ca mîni, poimîni am să mor. Nu vrei să am mulţămi-rea să te văd gospodărit pană a nu mă duce ? Dumnezeu ştie cît pătimesc, văzîndu-te burlac şi singur, unde ar trebui să ai nevastă şi copii şi să te bucuri de dînşii cum m-am bucurat eu de tine." Iar Toader se tot apăra, zicînd că mai are vreme, că de s-ar însura ar trebui să se caute de femeie şi de copii şi că n-ar putea să mai poarte de grijă mamei lui. Aceste toate erau numai vorbe. Pricina adevărată pentru care nu voia să se însoare era că se dăduse în dragoste cu Măriuca, fata lui Toma. întîlnindu-se adeseori la biserică, ei avuse prilej să se vadă şi să-şi vorbească, şi ce trebuie mai mult decît o vedere şi o vorbire pentru ca doi tineri să se înţeleagă, cînd sufletele lor sunt deopotrivă ? Toader şi Măriuca se întîlneau adeseori şi petreceau împreună oare fericite, cînd Toader era dus de acasă la vînat sau la treabă. Amîndoi se fereau în toate chipurile ca nu cumva să se afle ceva despre dragostea lor, fiindcă ştiau prea bine cît de mare era ura lui Toma asu- 532 533 pra lui Toader şi că Toma ar fi în stare să-şi răzbune grozav. Dar cît de bine să se păzească doi amorezaţi, lumea tot află despre dragostea lor. Fie că li se ceteşte în ochi, fie că se amestecă dracul ca să le facă rău, oamenii află tot. întăi lumea se face că nu ştie, ba încă le dă prilej ca să se-ntîlnească şi să se prindă bine în dragoste pană ce nu mai pot trăi unul fără altul, ş-apoi încep babele a încreţi fruntea, a scorni vorbe rele, a le pune piedici, a vorbi rău de unul în casa altuia, pană ce în sfîrşit se nenorocesc amîndoi. Aşa se întîmplă şi de data asta, vorba se lăţi că Toader a să ieie pe Măriuca ; unul se duse şi o spuse Catrinei, altul o spuse lui Toma, şi amîndoi părinţii erau foarte îngrijiţi. Catrina chemă pe Toader şi-i spuse ce vorbe se vorbesc în sat, dar Toader se ruşina şi făgăduia şi spunea că nu-i adevărat, pană ce mama lui îl crezu. Toma însă nu spuse nimic cătră fata lui, numai o păzea mai bine şi era foarte supărat. De multe ori se ducea de-acasă zicînd că are treabă şi s-ascundea ca să vadă ce o să facă Măriuca. într-o sară o văzu cum se ducea de acasă şi o urmări pe departe. Pe malul Bistriţei auzi o şuierătură, apoi şuieră şi Măriuca îndreptîndu-se spre acel loc. Acolo văzu şi pe Toader, care o aştepta. Toma se ascunse şi ascultă tot ce vorbeau împreună. Mă-riuca-i spune plîngînd cum tată-său de o bucată de vreme e foarte posomorit şi nu mai este cu dînsa ca mai înainte. Toader îi povesti că mama lui aflase despre dragostea lor. Apoi se sărutau şi Toader începu a o mîngîie, zicîndu-i că trebuie să fugă amîndoi ; că el nu mai poate trăi fără dînsa şi că Toma e un om rău şi uricios care n-are s-o deie după dînsul. Măriuca se împotrivi întăi, dar apoi, văzînd că a trăi fără Toader e numai chin şi durere, se hotărî să urmeze pe iubitul ei. După ce puseră la cale să fugă a doua zi, ei se sărutară de mai multe ori şi se despărţiră plîngînd. Viind acasă, Măriuca îşi făcu o bucceluţă din toate lucruşoarele ei şi aşteptă să vie ceasul hotărît ca să se ducă, dar Toma se primblase toată noaptea fără ca să doarmă şi-a doua zi era galben şi arăta sălbatic la faţă. Despre sară luă ziua-bună de la fata Iui, zicîndu-i că se duce să taie lemne în pădure şi că are să se întoarcă tîrziu. Atunci se despărţise şi Toader de la mama lui şi se duse la locul hotărît pe malul Bistriţei şi f p îcoborî o luntre ca să ieie într-însa pe Măriuca şi să fu- Să. Măriuca sosi şi amîndoi se strînseră în braţe şi se co-orau pe mal în jos. Toader era în luntre şi voia să tragă irdupă dînsul şi pe Măriuca cînd se iţi şi Toma pe vîrful iunei stînci şi-i strigă turbat de mînie : „Hoţ fără de îe-*ge, vrei să-mi furi fata !" Zicînd aşa, aruncă cu toporul edupă dînsul şi-1 lovi drept în frunte. Toader căzu de-a lungul în luntre, iar Măriuca ţipînd grozav se aruncă «după dînsul. Tocmai atunci se risipi şi stînca cea neagră din vîrful muntelui şi căzînd peste dînşii i-a îngropat în fundul apei. Toma însă se făcu nevăzut şi de atunci nime nu 1-a mai zărit, nici n-a mai auzit despre el. în adâncul nopţilor trecătorul aude adeseori glasuri jalnice care ies din sîmburile stîncei şi plîng cu amar ! Cînd sfîrşi Simion istoria lui Toader şi a Măriucăi, sara începuse a lăţi umbrele sale împrejurul nostru. Tovarăşul meu şi eu eram cufundaţi în gînduri. Povestea lui Simion cuprinse cu tristeţă pe amicul meu şi în mine deşteptase amintita pe care timpul de mult le ştersese, iar al doilea plutaş, de la capătul celălalt al plutei, începu deodată a cînta cu glas duios un cîntec de jale, pe care de atunci nu l-am mai putut uita : Tună, Doamne, şi trăsneşte Pe acel ce dispărţeşte Dragostea cea înfocată De-un fecior şi de o fată ! S34 f t ! TEATRU AMOR ŞI VICLENIE COMEDIE ÎN TREI ACTE ÎN VERSURI ACTUL I Un pavilion. Uşa din fund dă în grădină. SCENA I CONRAD, COSTIN, AURICA AURICA Stăpînă-mea vă roagă să aşteptaţi puţin, îndată va veni. Elena în odaie ? COSTIN Era şi domnişoara AURICA Era şi domnişoara. COSTIN Ai spus numele nostru ? AURICA Am spus cine-a sosit. COSTIN Nu ai uitat cumva să spui că sunt şi eu, Şi m-ai numit pe nume ? 541 AURICA şur, v-am numit. (Zîmbind.) Uitaţi că am de mult onoarea de-a vă şti ? COSTIN1 Prea bine, aşteptăm. (Aurica iese.) CONRAD Ajuns-am, în sfîrşit, la locul mult dorit Al suferinţei tale. Aici dar, la această Moşie locuieşte cel înger minunat, Atîta de frumos ş-atît de rău şi crud, Ce inima-ţi răpi, ce-amor aşa ferbinte Ştiu ca să-ţi inspire, ş-apoi, schimbînd deodată, Departe te-a respins, nepăsător şi mîndru. Sunt curios să văd şi eu acea minune. COSTIN Glumeşti, Conrad, glumeşti. De-ai şti ce e amorul, De-ai şti, dac-ai pute să-ţi faci idee numai Ce-n suflet am simţit, ce dor şi ce durere Adîncă m-au cuprins de cînd m-am hotărît Să sfărm pentru etern acest lanţ de vrăjie De dînsa ce mă leagă ; să fug, să n-o mai văd, Să pot din peptu-mi stinge ist foc ce mă consumă... Şi cum făr' de putere, oricîte-am încercat, Decît a-mi stinge focul, mai mult l-au aprins încă - • De-ai şti... atunci desigur nu mi-ai vorbi astfel, Ai fi cu îndurare şi compătimitor. îmi pare c-aud paşi. CONRAD Te-nşăli, nu vine nime. Amice, ce să-ţi spun ? Ce-i drept, eu n-am simţit Amorul niciodată aşa cum îl descrii Şi nici nu pot pricepe văpaia asta mare 1 ^ textul do bază : „Conrad" (n. ed.). De care de opt zile îmi spui necontenit. Amar trebui să fie, atîta înţeleg. Te las cu minte, teafăr, mă despărţesc de tine O jumătat' de an, mă-ntorc şi ce să văd ? Amicul meu intim, odat-atît de vesel, Ce-abie din cînd în cînd, în oarele perdute Melancoliei blînde jertfea cîte-un moment, Acum îl găsesc palid, cu ochii plini de lacrimi, Uitînd a noastre planuri de mîndru viitor De care înălţasem clădiri aşa frumoase, Perdut şi zi şi noapte în ,gînduri de durere, Neaşteptînd scăpare decît în moarte numai, Cetind întregi volumuri de poezii de jale Ce le uda cu lacrimi... Acest aspect aşa Neaşteptat şi straniu făcu să mă decid — Sau n-aş fi fost amic — să vindec a ta boală. Nu ştiu cine-i persoana, dar fie orişicine, Ea este o femeie, şi ca femeie trebui Curînd sau mai tîrziu amor şi ea să simtă. Dar tu, sărman amic, în visuri cufundat, Orbit de-al tău amor, lăsaşi să te răpească Torentul pasiunii şi n-ai ştiut, sărmane, Că în amor, ca-n toate din astă lume falsă, Trebui lucrat cu arte de vrei să izbuteşti. Acuma cunoşti planul ce ţi-am format. Curajul Nu trebui să-ţi lipsească. Amorul ce simţeşti Ascunde-1 şi-1 afundă în inimă adînc. Sileşte-te să ştergi durerea, îngrijirea Ce-n faţa ta se vede. Privirea ta aprinsă O stinge-n nepăsare. Fii mîndru, fii bărbat, Să simtă domnişoara că nu are a face C-un suflet pre plecat. Cum, tu, ce din toţi junii Te distingeai prin spirit, curaj şi bărbăţie, Ce, mîndru şi frumos, făceai ca să suspine Şi fete şi neveste, acum, schimbîndu-ţi firea, Să plîngi ca o muiere ? COSTIN (suspină) De-ai şti ce e amorul, De-ai şti spre ce diavol şi înger totodată 542 C-da 5632 coala 39 543 Destinul m-a împins ! Nu cred c-a fost în lume Amestecate-n una atîta rău şi bine, Atît amar şi dulce. Dar fie ; voi urma aşa precum îmi spui. Amorul voi ascunde, voi scoate nepăsarea De unde voi găsi-o ş-acoperindu-mi faţa Cu dînsa, voi căta s-arăt precum nu sunt. Dar n-am să izbutesc. Ah ! Nu mai am speranţă. CONRAD încrede-te în mine ! Acuma spune-mi cine E soră-sa mai mare, stăpîna proprietăţii Pe care ne aflăm. E văduvă cît ştiu, Dar ce fiinţă este ? COSTIN Cu trei sau patru ani Mai mare decît dînsa, părinţii o dădură Dup-un amic al casei pe care nu-1 iubea. Căsătoria lor ţinu cîteva luni, Cînd, dintr-o întîmplare, bărbatul Esmeraldei Rănindu-se cu puşca, muri la un vînat. Acum de mai mulţi ani, rămasă văduvă, Trăieşte-aici la ţară cu soră-sa mai mică. Din cînd în cînd s-arată pe scurtă vreme numai Cu soră-sa-n oraş şi grabnic redispare, Precum în noaptea neagră s-arată doi luceferi... CONRAD (zîmbind) Prea bine : văduvă şi jună, şi frumoasă... Eu cred că n-ar strica să-i faci puţină curte. COSTIN O! CONRAD Aşa-s femeile : chiar dacă nu iubesc, Doresc a fi iubite. Puţină gelozie Ar trebui-ntărtată. Aceasta face bine. Pe-aici cine mai este ? Nu sunt vecini, vecine ? 544 I w COSTIN Nu-1 nime : singure, ca într-o mănăstire, închise trăiesc ele în ist castel frumos, încunjurat de cîmpuri, izvoare şi gradine. CONRAD Cine era fetiţa ce ne-a ieşit nainte ? COSTIN Cameriera lor. CONRAD Cameriera lor ? După împrejurări ea poate să ne fie De mare ajutor. Cu dînsa te-ai pus bine ? COSTIN Cu dînsa, cum puteam... ce fel să mă pun bine ? Aveam eu ochi, urechi, puteam să am simţire Pentru oricine-n lume decît pentru Elena ? O, numele ei singur mă face ca să tremur ! CONRAD Sărman nesocotit ! Cameriera este De-un ajutor nespus. Nu ştii în care chip Aceste se cîştigă ? Ş-apoi pe ici, pe cole Să laşi şi cătră dînsa să cad-o vorbă dulce, Aceasta mult ajută. COSTIN îmi pare c-aud paşi. CONRAD Ast' dată nu te-nşăli. Sunt ele, vin spre noi. COSTIN (puind mîna pe inimă) O ! Doamne ! 545 conrad Fii bărbat ! SCKNA II esmeralda, elena, conrad, costin, aurica esmlra.lda (cătră Costin) Am fost plăcut surprinsă văzînd că n-aţi uitat Pe vechile amice, că v-aţi adus aminte De izolarea noastră... costin Iertaţi, doamnele mele, Să vă înfăţoşez pe-amicu-mi cel mai bun. (Conrad se închină.) esmeralda (cătră Conrad) Deşi nu ne-am văzut, de mult noi ne cunoaştem. Amicul vostru des de voi ne-a povestit, încît eu vă privesc ca veche cunoştinţă. conrad Onoarea care-mi faceţi e tot atît de mare Ca dorul meu ferbinte ce-avui de-a vă cunoaşte. esmeralda Sperez că n-aţi venit la noi în treacăt numai Şi c-om ave plăcerea de-a vă vede mai mult. Oprirea noastr-aicea va fi destul de fc. Ca să luăm cu noi plăcute amintiri. lunga Vom sta... COSTIN CONRAD (curmîndu-l) 546 ESMERALDA Sunteţi foarte amabil, dar cred că amintirea N-a fi unicul lanţ ce ne-a lega de-acum, Căci iarna viitoare gîndim să o petrecem întreagă în oraş, acolo ne-om vede. conrad Şi domnişoara, cred, n-a fi nemulţămită Ca să revadă lumea ce-atîta o doreşte Şi care o aşteaptă cu baluri şi petreceri. elena Singurătatea-mi place. Oraşul pentru mine Atragere nu are. Nu am pe nime-acolo Da care aş ţine. costin Nici merită vreunul Această naltă onoare. Comoara preţioasă Departe se ascunde de-a lumii lacomi ochi. Şi vai de-acel sărman ce umblă s-o găsească Sumeaţa-i osteneală nu află răsplătire ! ELENA Nici trebuie să afle. De ce cu îndrăzneală El umblă să găsească aceea ce s-ascunde ? costin Mai rău e cînd o află ş-apoi, privind-o bine, El vede că aceea ce-atît a căutat Nici este o comoară. conrad (iute) Grădină ca a voastră în flori aşa bogată Eu încă n-am văzut. Se vede că stăpîna Prin flori numai se află în elementul ei. 517 ESMERALDA Sunt mare iubitoare de flori, dar ce-aţi văzut Nu e nimica încă. Doresc să vă arăt Şi florăria mea, de care mă simt mîndra. CONRAD Cu mare mulţămire. (Esmeralda, Elena, Conrad şi Costin se îndreaptă spre fund. Ajunşi la uşă, Costin se întoarce, ceilalţi ies.) SCENA III COSTIN, AURICA (în fund) COSTIN „Oraşul pentru mine atragere nu are, Nu am pe nime-aeolo la care aş ţine !" Acesta e întâiul cuvînt care mi-a spus ! O, Doamne ! Patru luni de dînsa despărţit, O sută douăzeci şi două zile lungi în care n-am trăit o singură minută Făr-a gîndi la dînsa — atîta dor şi chin, Atîta desperare, atît, atît amor — Ca cel întăi cuvînt în oara revederii Să fie o săgeată umplută de venin Spre peptu-mi plin de-amor cu ură îndreptată ! Şi dac-ar fi fost ură, dar nu ! E răutate, E numai răutate ! O, nu, aşa ceva N-a fost de cînd e lumea ! De ce-am venit aice ? De ce n-am stat departe ? în gîndu-mi cel puţin Puteam să m-amăgesc că tot ceva amor Ea trebuie să simtă. Acuma am venit Şi văd c-a mele gînduri erau o amăgire ! (S-aşază pe scaun.) AURICA (s-apropie) Vă văd pe gînduri, trist. Păreţi nemulţămit De-a fi venit aice. COSTIN (cu pornire) Eu par nemulţămit! De-aş fi nemulţămit, De-aş fi numai atîta ! Dar vezi, în peptul meu Simţiri mult mai profunde şi mult, mult mai amare S-adună şi m-omoară... Vezi tu... (îndreptindu-şi tonul) s-au dus cu toţii Să vadă florăria ? Arată-mi, care-i drumul ? AURICA Vă coborâţi în stînga şi mergeţi drept nainte. COSTIN Prea bine. (Merge spre uşa din fund, Aurica spre o uşă laterală; Costin se-ntoarce.) Aurică ! (Aurica se întoarce) Iubeşti pe-a ta stăpână ? ' AURICA Iubesc pe a-mîndouă, Şi cum nu le-aş iubi ? Cu ele am crescut... COSTIN Elena te iubeşte ? AURICA Sunt soră-sa de lapte. Păn-astăzi nici o zi noi nu ne-am despărţit. COSTIN Şi-ţi spune ce gândeşte ? îţi spune tot ce simte ? Răspunde. Ce zîmbeşti ? Răspunde, nu vezi tu Cu cîtă nerăbdare aştept să-mi spui o vorbă ? AURICA Cînd noaptea-i naintată şi singure-am rămas, îmi spune cîteodată gîndirile secrete 549 548 Ce-ascunde al său suflet. Mă-ntveabă şi pe mine De ce părere sunt cînd stă Ia îndoială. Şi eu atunci... COSTIN Aurică ! O, spune-mi, spune-mi tot ! De mine ţi-a vorbit ? Ţi-a spus cîteodată Gîndirile secrete ce sufletu-i ascunde ? Ce crede, ce gîndeste, ce-a spus ? Mi-a spus de multe orL.' AURICA Am şi uitat. Dar ce ţi-a spus COSTIN De multe ori., AURICA COSTIN Aşa. AURICA Spunea... Zău, nu-mi aduc aminte ! COSTIN Aurică, mă torturi. Orice cuvînt ai spune Mă poate face omul acel mai fericit Şi cel mai neferice. AURICA Dar dacă am uitat. COSTIN (scoate un inel) Vezi tu acest inel ? El este pentru tine. AURICA Voiţi să-mi vînd stăpîna, să spun a sale taine ! 550 COSTIN Ia, ia ; nu vreu nimica. Nu vreu să-mi spui nimica. Voiesc să-ţi fac un dar... aşa... cred că-i iertat. AURICA Dac' e numai un dar şi nu cereţi nimica... (Ia inelul.) COSTIN Elena mă urăşte ; aşa-i că mă urăşte ? AURICA De ce să vă urască ? COSTIN Ea ştie c-o iubesc ? AURICA Dar cum să nu o ştie ? Voi singur i-aţi fost spus-o. Şi chiar de n-aţi fi spus-o, e greu să fi gîcit ? COSTIN Ah ! Eu eram aşa de plin de-al meu amor ! Ca rîul ce se umflă cînd curg în primăvară Pîrăiele de munte şi, neputînd cuprinde în sinul său cel strimt şiroaiele de apă,, Se varsă peste cîmpuri ş-inundă tot în juru-i, Aşa nici pieptul meu, deodată dezgheţat, Nu mai putu cuprinde şiroiul de simţire Ce-n el se grămădise. AURICA Aceasta n-a fost bine. COSTIN Dar ce era să fac ? AURICA Ştiu eu ? Dar poate toate spre bine s-or întoarce. COSTIN Aurică, ce -spui tu ? Ah, îmi redai viaţa ! AURICA Ea dar nu mă iubeşte ? COSTIN Şi crezi că m-a iubi ? AURICA Aceasta nu am spus-o. COSTIN Se pot ajunge multe. AURICA Nu ştiu, dar cu răbdare COSTIN Răbdare, o, răbdare ! AURICA Aşa-i, cînd cineva au alergat prea iute El trebui să s-oprească mult timp ca să răsufle, Acela însă care a mers încet, dar sigur Pe calea sa nainte, ajunge mai degrabă Şi făr' de osteneală. COSTIN E drept, e drept, răbdare ! Bar tu nu vei uita, viind vrodată vorba De mine... AURICA Voi vede. Dar iată, domnişoara ■E singură şi pare a nu fi prea voioasă- COSTIN Mă duc, nu pot s-o văd. (Iese.) AURICA Sărmanul! Mă-ntristez să văd cum pătimeşte. (Se dă spre fund.) SCENA IV ELENA (intră), AURICA (în fund) ■ ELENA Ce ton neobicinuit ! Aşa nu mi-a vorbit Păn-astăzi niciodată. „Mai rău cînd s-a convins Că ceea ce-a. cătat nici este o comoară !" Şi asta cu ce ton ! Cuvîntul ca şi tonul Erau insultătoare. Eu nu sunt comoară ? Şi cine-mi spune asta ? Acel ce tremura Cînd mă vedea departe. A, domnişorul meu, Ai luat-o pe-altă cale şi crezi că cu mîndrie Vei dobîndi aceea ce n-ai putut ajunge Cu rugi, .cu duioşie, blîndeţă, umilire ! A ! Nu mă cunoşti încă ! Voieşte să-mi arate Că e nepăsător, gîndind că îl voi crede... De-aceea n-a venit cu noi jos în grădină. Aşteaptă, tu nu ştii cu cine ai a face. De-acuma... AURICA (înaintînd) Domnişoară ! ELENA A ! Tu eşti, Aurică, Dar ce făceai aice? AURICA Domnul Costin, văzînd Că trec prin pavilion, mă întrebă mai multe. ELENA Te-a întrebat mai multe ? Te- a întrebat de mine ? AURICA ELENA De mine n-a vorbit ? AURICA Nu. Ce era să-i spun ? Nu v-a văzut pe voi ? Pe voi putea să-ntrebe de tot ce-ar fi dorit. ELENA Sunt lucruri despre care nu poţi să te-adresezi De-a dreptul la persoana de care este vorba. Nu AURICA m-a-ntrebat nimica. ELENA Acum s-a dus de-aicea ? AURICA Vazmdu-vă viind, fugi în altă parte. E1 a fugit de mine ! *r a ieşit pe uşă. ELENA AURICA Dar a ieşit n« De Voi ! Nu cred aceasta. ELENA and Mi M.am cobOT.t £ S-? ».»™, AURICA Desigur osteneala... O-ntreagă z: toţii în grădină ? zi pe drum... 554 ELENA O-ntreagă zi pe drum — ş-amicul său Conrad Veni o zi întreagă şi nu-1 văd ostenit. Din contra, văd că spune cu multă vioşie Mulţime de istorii şi soră-roea l-ascultă Cu mare mulţămire. Aurică, sau mă-nşăl, Suu văd că s-a schimbat 'Costin, pe care tu îl sprijineai cu-atîta ardoare, părtinire. AURICA Ku nu am luat sama la el nici o schimbare, îmi pare tot acel plăcut, frumos bărbat, Precum era nalnte. ELENA Eşti azi nesuferită ! Cînd spun că s-a schimbat, nu spun de ochi şi gură, Vorbesc — nu mă-nţelegi ? —, vorbesc că s-a schimbat în suflet, în simţire. îmi pare mult mai rece Şi mai nesimţitor. Sau se preface bine, Sau nu mă mai iubeşte. AURICA Să nu vă mai iubească ! De ce nu v-ar iubi ? Au nu sunteţi aceeaşi Precum eraţi nainte, frumoasă, strălucită... ELENA Aşa-i că nu se poate ? Amorul nu dispare De la o zi la alta. Desigur se preface, Spereaz-a izbuti părînd nepăsător. Dar se inşal-amar. Acum şi mai puţin El a să-arii fie drag. Cu vremea a s-ajungă A-mi fi nesuferit. AURICA Dacă-i aşa cum spuneţi şi eu sunt de părere Că merită de-acuma el numai nepăsare. Aşa sunt toţi bărbaţii. Azi par a ne iubi Cu-atîta înfocare, încît să poţi jura 555 C-or îngropa amorul cu dînşii în mormînt. Şi mîne deodată îi vezi de tot schimbaţi. Ei nu mai simt nimica, sunt reci, indiferenţi, Şi noi care-i iubim petrecem în durere O viaţă lungă, tristă, amară cum e fierea. Dacă domnul Costin aşa s-a fost schimbat, Precum îmi spuneţi voi, sau e un om viclean, Ş-aceia nu iubesc ; sau nu vă mai iubeşte Şi e un nestatornic. Şi într-un caz, şi-n altul E bine să-1 urîţi. ELENA De nu mă mai iubeşte... AURICA Părea aşa-nfocat, aşa nenorocit, Văzînd că nu răspundeţi l-amorul ce simţea, încît îi ţineam partea, crezînd că bietul june împins de desperare şi-a face singur samă. Ş-acum aşa schimbare ! ELENA Cum ? Crezi că desperarea L-ar fi împins să facă un pas aşa grozav ! AURICA Mişei sunt toţi bărbaţii ! Nici umbră de curaj Nu au în a lor suflet. Ce, greu era să ieie O armă încărcată în mînă şi spre pept S-o-ndrepte, să sloboadă... ELENA (iute) Aurică ! Ce spui tu ? Aceasta e grozav ! AURICA Nu mai gîndiţi la dînsul. Azi poate, cine ştie, pe alta el iubeşte Şi a venit aice ca să v-arăte numai 556 - t \ t Că i-a trecut amorul. Bărbaţii^^f' Nu merit-un suspin, nu ment-o privire pe alta să iubească ! ELENA (fixînă-o) AURICA Se poate ; nu ştiu sigur ; Dar poate se preface. ELENA Pe alta să iubească ! Amorul său părea atît de înfocat, Părea atît de sincer ! Cît îl urăsc acuma ! (Vrînd să iasă, întîlneşte pe Costin. Aurica iese pe altă uşă.}' SCENA V COSTIN, ELENA (întilnindu-se, împreună) A ! ELENA De la sosirea voastră eu nu v-am mai văzut. COSTIN Eram cam ostenit de drum şi m-am retras. Dar voi ce-aţi mai făcut ? ELENA Cu toţii prin grădină Ne-am preumblat puţin. Amicul vostru este Mare-amator de flori, cum e şi soră-mea. Ei sunt în florărie să admireze încă Mai multe flori frumoase ce se găsesc acolo. COSTIN Şi voi i-aţi părăsit ? 557 ELENA i\/r ii- , Domnul Conrad sDimea Mulţime de istorii şi soră-mea-aseulta P Cu multa luare-aminte. Nu vă interesau ? COSTIN Ş-acele povestiri ELENA Da, însă mă chemară Afaceri casnice ş-am trebuit să-i las. COSTIN A, sunteţi ocupată şi poate că vă supăr !... ELENA Acuma am sfîrşit. COSTIN Oricum, nu vreu să supă? Ieşind pe astă uşă gîndesc că i-oi găsi. ELENA (mai viu) Ori pe-unde aţi ieşi voi trebui să-i COST1N (zîmbind) Vă rog să mă iertaţi dacă vă las acum, Nu voi să vă împiedec de-a nu îndeplini Afacerile casei. ELENA (mai iute) Nicicum nu-s supărată. Pe-aice este drumul. (Costin se-nchină şi iese.) găsiţi. ELENA (singură) A, tu îţi urmezi rolul, vorbeşti cu ironie !... Cu mine ironie ! Arăţi nepăsător... Ei bine, nepăsarea pre mult nu va ţine. Ea trebui să dispară, să facă iarăşi loc Iubirii ca nainte şi chinului amar. Chiar drept pedeaps-acuma eu vreu să mă iubeşti. Iar trebuie să te văd plecat şi umilit, Precum erai odată ; eu vreu încă mai mult : Aici naintea mea eu vreu să-ngenunchezi, S-aştepţi să^ţi.spun din milă o vorbă mai duioasă, Ş-atuncea cu mîndrie departe voi respinge Pe-acel ce-a îndrăznit cu mine să se joace. O ! N-am să am repaos păn' ce nu te-oi vede In pulbere nainte-mi... ş-atunci ce biruinţă, Ce-ncîntător moment ! Dar cum voi izbuti ? Să fiu mai rece încă, să fiu mai simţitoare ? Răceala l-ar dure, dar nu îl va pleca ; Simţirea-1 poate face mai mîndru decît este. (Cu hotărîre.) Răceală şi simţire voi şti dupăolaltă Să schimb la trebuinţă, şi cînd te-a oborî Simţirea şi amorul —■ atunci triumf, triumf ! (Iese.) SCENA VI CONRAD, ESMERALDA (intră prin uşa din fund ; Conrad ţine o floare în mînă) ESMERALDA De mult dar vă cunoaşteţi ? CONRAD De cînd eram copii. Cu dînsul împreună am învăţat a scrie, Cu dînsul mai tîrziu am fost la şcoala naltă. 538 C-da 5682 coala 40 559 Şl pasul cel întăi în viaţă mînă-n mînă Cu dînsul l-am făcut. ESMERALDA Amici aşa de buni ! Cu toate-aceste-mi pare că văd o deosebire In caracterul vostru. El este mult mai viu, Mai iute, mai pornit, pe cînd — de nu mă-nşăl — Sunteţi mai cumpănit. El, făr-a judeca Se las-a fi răpit de cea întăi simţire, Pe cînd — de nu mă-nşăl — voi judecaţi cam mult Şi poate chibzuinţei jertfiţi simţirea însăşi. HONRAD E drept, aceasta este aproape deosebirea De dînsul şi de mine. Cu toate-aceste-n suflet Ne-asemănăm prea mult. Acea ce el iubeşte Acea iubesc şi eu şi ce urăşte el Nici eu nu pot să sufăr. ESMERALDA O ! Astă simpatie Periculoasă-mi pare. De s-a-ntîmpla vrodată Ca inimile voastre să bată împreună Avînd aceeaşi ţintă, atunci luaţi adio Etern de amicie. CONRAD De-aceasta nu mă tem. In ceea ce priveşte simţirea noi avem Idei aşa opuse, că e cu neputinţă Să ne-ntîlnim vrodată. El e pornit, cum spuneţi, Simţirii ce-1 domină cu greu s-împotriveşte. Cînd eu nici pot să cred că voi simţi vrodată Atîta de adîne, încît să perd puterea Ce am asupra mea. ESMERALDA Nu ştiu daca-n trecut Această siguranţă avu vreo ispită. t I CONRAD De cîte ori ispita s-apropia de mine De dînsa am fugit. ESMERALDA Dar poate că şi vouă Momentul va veni, cînd toată energia Ce spuneţi a ave va dispare naintea Simţirii prea puternici. Păn-astăzi poate încă Ispitele n-au fost aşa primejdioase, Dar cine poate şti aceea ce v-aşteaptă ! CONRAD Se poate ; aş vrea chiar Să fiu supus odată la încercări mai grele. ESMERALDA Aceste încercări, se spune, sunt plăcute. CONRAD Aş vrea să văd odată de-i drept ceea ce se spune. ESMERALDA Atunci o nouă viaţă se spune că trăieşti Şi tot ce este-n lume îţi pare mai frumos : E aerul mai dulce, cîmpia e mai verde, Duios şopteşte rîul ce curge-ncetişor, A păsării cîntare cu jale îţi vorbeşte Ş-a lunei blînde raze mai blînd te luminează. CONRAD Divin trebuie să fie ; dar voi ce-astfel vorbiţi Simţit-aţi vreodată ? ESMERALDA Ce să simţesc '? CONRAD Aceea Ce face ca viaţa să-ţi pară mai frumoasă 560 561 Şi aerul mai dulce, şi cîmpul etern verde, Ş-a păsării cîntare mai jalnic să-ţi vorbească, Şi-a lunei blînde raze mai blînd să lumineze. ESMERALDA Această întrebare de ce mi-o faceţi mie ? CONRAD Oricare pe pămînt o dată-n a A trebuit să simtă... a sa viaţă ESMERALDA Ce lucru trebuieşte Să simtă orişicare ? CONRAD Pe eît ara auzit cel lucru se numeşte... ESMERALDA CONRAD El e numit... Amor. ESMERALDA (plecînd ochii) A CONRAD Şi niciodată încă amorul n-aţi simţit ? ESMERALDA în cărţi despre aceasta adesea am cetit. CONRAD Dar încă n-aţi deschis a vieţei j Dar, mare carte ? ESMERALDA însă cu cetirea eu n-am ajuns departe. 562 CONRAD Adesa într-o oară se-ntorc mai multe file Cum nu se pot întoarce în ani întregi de zile. ESMERALDA Dac-aş ave o oară de-aşa dulce cetire, N-aş vrea în a mea viaţă mai mare fericire. fCunrad şi Esmeralda ridică ochii şi se uită lung unul la altul S $a pleacă ochii în jos; fiecare se depărtează încet spre o parte opusă a scenei.) CONRAD (în parte) Ce însemneaz-aceasta ? Ce-a fost acest cuvînt, Ce-a fost acea privire atîta de duioasă Ce-n suflet mi-a pătruns ? Amor, să fie-amor ? (După un moment.) Nu ! Nu ! Este o cursă, se vede că-i şi ea Ca soră-sa, îi place să cate să atragă Pe orişicine-n lanţu-i. Conrad, păzeşte-te, Aice e pericul. Dar dacă n-ar fi cursă Şi ar simţi... O ! Nu ! De astăzi ne cunoaştem, Aceasta nu se poate. Dibaci trebuie să fiu. Pe mine nu mă-ţi prinde uşor ca pe Costin. Trebuie să mă prefac, să creadă că o cred. Ei bine, mă primesc. ESMERALDA (în parte) Ce-a fost acea privire ? Un tremur mă cuprinde. Ah, inima îmi bate cu-atîta înfocare !... _ Aşa nu am fost încă. (După un moment.) De ce îmi spune însă Că e nesimţitor ? Nesimţitor să fie ? De-ar fi... dar nu se poate un om nesimţitor Astfel ca să vorbească. Dar dacă tot ar fi ? (Conrad se apropie de Esmeralda. In acel moment intră Aurica şi se opreşte în fund.) 563 CONRAD în mînă tot ţin încă această roză mîndră Ce singur-aţi cules-o. E roşie ca focul. Puteţi a înţelege a florilor vorbire ? ESMERALDA A florilor vorbire ? Şi florile vorbesc ? CONRAD în viaţă sunt momente cînd toate în natură Vorbesc cu elocvenţă. ESMERALDA Ce spune roza roşie ? CONRAD O roză însemnează, cînd arde-atît de roşie, Amor nemărginit. ESMERALDA Nemărginit... CONRAD Amor ! ESMERALDA Eu am cules pe-aceasta, părîndu-mi dintre toate A fi cea mai ifrumoasă. CONRAD Cea mai frumoasă este, Fiindcă însemnează din toate de pe lume Ce este mai frumos. (Ii întinde floarea.) Primiţi-o de la mine. îmi refuzaţi ?... t » * 7 i i • i : i ESMERALDA (după o scurtă tăcere) Primesc. ţO ia şi se îndreaptă spre o uşă laterală. Conrad o urmează cu Ochii. Ajunsă la uşă, ea îşi întoarce ochii încă o dată, apoi ies amîndoi în părţi opuse.) AURICA (înaintînd) Visez eu sau văd bine ? Ş-aceştia... de-acuma Tot are să se-ncurce. Auric,-ai să ai treabă ! (CORTÎKA CADE.) ACTUL II , ♦„ nn boschet ascuns ; în stînga, o bancă Grădina. în dreapta, un bos-ehe ^ SCENA I CONRAD, COSTIN (intră iute), AURICA (îi urmează) COSTIN (ţiind o hîrtie în mînă) Acesta este locul adesa unde şede ? AURICA Aici pe astă bancă ea şede şi lucrează Adesa oare-ntregi. CONRAD Pe astă mas~o pune. Nu poate să n-o vadă ; văzînd, să n-o cetească ; Cetind, să nu gîndească ; gîndind... 565 564 COSTIN Nu ştiu de ce Îmi pare că fac rău, căci astă poezie Cu totul alta spune de ceea ce simţesc. CONRAD Iar vii cu conştiinţa ? Ţi-am spus da mii de ori Că nu buna-credinţă, ci numai viclenia în lume izbuteşte. Cu buna ta credinţă Tu ştii ce ai păţit. COSTIN (pune hîrtia pe masă) Aşa, aşa e drept. CONRAD Adresa este scrisă aşa precum ţi-am spus, Şi semnătura iar ? COSTIN Sunt toate cum mi-ai spus. CONRAD (în parte) Dac-aş ave noroc, pre lesne s-ar putea ' Aceasta să m-ajute şi-n planurile mele. (Tare.) Ascultă-mă, Costin ; dacă din întîmplare, Vorbind cu Esmeralda, te va-ntreba de mine, De viaţa mea trecută, să-i spui atunci că eu Am iubit mult odată şi n-am fost fericit. COSTIN Dar nu-i adevărat. CONRAD Ce face ? Spune-aşa. 566 I 4 De ce aşa minciuna ă ? COSTIN CONRAD Asa am un capriciu, Ce-ţi pasa ;ă ? COSTIN Bine, bine. Dar nu-nţeleg nimica. AURICA Ce-i scrisă pe-acea hîrtie ? CONRAD Minciuni în versuri scrise. AURICA în versuri, ce-i aceea ? CONRAD Cînd inima te doare Şi scrii — atunci sunt versuri. AURICA Aşa ?... Dar pentru ce Pe mas-aici o puneţi ? Chiar dacă domnişoara, Găsind, o va ceti, ce-aţi folosit cu-aceasta ? COSTIN Cetind, trebuie să creadă că nu o mai iubesc, Că eu gîndesc la alta... CONRAD (încet, lui Costin) în veci nu poţi să taci ? Ce trebuia să-i spui... 567 COSTIN (asemenea) Ne este devotată. CONRAD Iar te încrezi în fete ? — Aurieo, noi ne ducem, Iar tu rămîi aice ; pîndeşte de-a veni. COSTIN Să-mi spui dac-a cetit -şi tot ce-ţi va vorbi. AURICA Prea bine. Las' pe mine. (Conrad şi Costin ies.) Ţi-oi spune cît voi crede. •Cît nu, voi şti să tac. SCENA II ELENA (intră cu lucrul în mînă) AURICA ELENA Nu înţeleg nimica. Conrad, care umbla Mai mult cu Esmeralda, acum mai mult cu mine. Costin, de altă parte, mai mult cu Esmeralda. Şi ea abia se vede, de mine se ascunde ? Ce se întîmpl-aice ? Tot pare o enigmă Şi nu pot găsi cheia. — Aurică! .. '. Ce face Esmeralda ? AURICA ELENA AURICA Domnişoară ? De astăzi dimineaţă Eu nu am mai văzut-o. ELENA Dar domnii unde sunt ? AURICA Nu ştiu de-s în grădină. ELENA (se pune pe banco lucrînd) Nu-ţi pare că acuma Suntem mai liniştite decît mai înainte Cînd singure eram ? Deşi suntem mai mulţi, Tot pare-a fi pustiu. AURICA îi văd pe toţi pe gînduri. Se vede, fiecare atît de mult gîndeşte, Că nu mai are vreme să spuie vreo vorbă. ELENA La ce gîndesc atîta ? Costin la ce gîndeşte ? Şi Esmeralda însăşi, nainte-aşa voioasă... Conrad de altă parte... Mă crede, nu pricep... Dar ce-i hîrtia asta ? AURICA Nu ştiu, nu am'văzut-o. ELENA (luînd hîrtia) Adresa cătră E... E... şi mai multe puncte Elena însemnează. E dară pentru mine. (Deschide hîrtia.) Ce văd, o poezie — şi jos cine-i subscris ? Un C... şi iarăşi puncte ? Acesta e Costin ! Cum ? El a îndrăznit să-mi fac-o poezie ? Sumeaţă încercare ! Nici nu voi să cetesc!... De ce să n-o cetesc ? Voi pune-o iar la loc Ş-oi face că nici ştiu. Ia să vedem ce scrie. 568 569 (Ceteşte i) ÎNTÂIUL AMOR Se spune, iubită, eă omul simţeşte O dată în viaţă un dulce amor; De trece acesta, în pept se-mpetreşte, Pătruns este vecinie de-al iemei fior. Dar iarna nu trece şi iar primăvară Nu-nvie natura cu blânde şoptiri ? Ea trece, ea trece— ah, azi iubesc iară Cu-ntăiul meu farmec, cu-aceleaşi simţiri ! Greşit care crede că omul în viaţă O dată iubeşte cu farmec şi dor. Sunt june, sunt liber de fior şi de gheaţă — Amorul oricare e-ntăiul amor ! AURICA Ah ! Tare e frumos ! ELENA „Sunt june, sunt liber de fior şi de gheaţă — Amorul oricare e-ntăiul amor '." Ce însemneaz-aceasta ? Acel care iubeşte Şi nu e fericit astfel nu se esprimă. Astfel vorbeşte-ace'la care-a iubit o dată Şi n-a fost fericit ş-apoi un alt amor îl mângâie de-ntăiul... Cum să-nţeleg aceasta ? Costin, pe cît cunosc, pîn' ce nu m-a văzut Nu mai iubise încă. — Aurică, ce gîndeşti ? AURICA Nu ştiu ce să gândesc, dar văd că de amor Se zice pe hîrtie, xle fior şi împetrire, Că iarna trece, trece, că vine primăvara... Ah, tare e frumos ! îmi vine mai să plâng ! ELENA (cetind poezia cu ochii) Cu cît mai mult cetesc, găsesc că-i mai frumos. Acel care a scris-o a trebuit să simtă: 570 1 ti E vorba inimei. Al doilea amor îl mîngîie de chinul ce-i 'dete cel întăi. Oricum aş combina, nicicum se potriveşte. Prefacere să fie ş-această poezie ? De nu e pentru mine, la cine-i adresată ?... A ! Ce idee-mi vine ! Adresa-i cătră E... Dar dacă acel E... n-ar Însemna Elena, Ci poate Esmeralda ? Teribilă gîndire ! Dar, astfel e, desigur ! De-aceea i-am văzut In zilele din urmă şoptind tot împreună ! Şi Esmeralda, altfel atîta ae voioasă, Acum era tăcută ş-adeseori suspinuri Ieşeau din sînul său ! O ! Este cu neputinţă ! Nu ştiu ce simt, îmi pare că inima-^mi se strînge ! AURICA (care mersese spre fund, s-apropie) Iată şi doamna vine la braţul lui Costin. ELENA Costin cu Esmeralda ! (Pune iute hîrtia pe masă.) Aurică, eu m-ascund. Să nu cumva să spui că m-ai văzut pe-aice Sau c-am cetit aceasta. (S-ascunde în boschet.) SCENA III ESMERALDA, COSTIN (intră) AURICA (ieşind, şopteşte cătră Costin) Hîrtia s-a cetit. Stăpîna mea s-ascunde Aicea şi vă vede. COSTIN Ce spui ? (Aurica iese.) 571 ESMERALDA Aţi spus ceva ? COSTIN Nimic, nimic ; ziceam că-mi place foarte mult Boschetul ist retras. Aicea uiţi cu totul Că este-o altă lume. La umbră misterioasă Te acufunzi cu dulce în visuri melancolici. (In parte.) Aici să fie-ascunsă ! ESMERALDA în visuri melancolici ! Nu văd pe-amicul vostru pe-aicea niciodată. COSTIN Nu-i place lui, ca mie, în visuri să s-afunde. Pe dînsul îl atrag plăcerile mai vii : îi place să vîneze, să-ncalece, s-alerge în goană peste câmpuri, (în parte.) Ea dară a cetit ? ESMERALDA El are o natură indiferentă, rece. COSTIN O, nu-1 cunoaşteţi încă ! El nu-i indiferent. El simte şi iubeşte şi-i compătimitor. ELENA (ascunsă) Şoptesc aşa de-ncet... nu pot s-aud nimica. ESMERALDA El simte şi iubeşte ! ELENA (ascunsă) Ce spune că iubeşte ? COSTIN El ştie să iubească, dar nu a fost ferice. Amorul ce-a simţit avu un trist sfîrşit. (In parte.) Aşa mi-a spus să spun. De ce ? Nu mă priveşte. ESMERALDA Amorul ce-a simţit ? El a simţit amor ? Acum, acum... COSTIN Ba nu. De-atunci s-au trecut ani. ESMERALDA Ani s-au trecut de-atuncea ? Dar nu mi-a spus nimic De-acea a lui simţire. COSTIN Pre-adîncă a fost rana, De dînsa nu vorbeşte. El vrea ca să ucidă Această amintire, sperînd că va găsi Vodată răsplătire în alt amor ferice. (In parte.) Ea se ascunde-aice — nici nu ştiu ce mai spun. ELENA El vrea ca să ucidă această amintire, Sperînd că va găsi răsplată-n alt amor ! ESMERALDA Ş-acest amor ferice v-a spus că l-a găsit ? COSTIN Aşa, aşa-mi pare. (în parte.) Dar unde se ascunde ? ESMERALDA Şi ce v-a mai spus încă ? 572 573 COSTIN Mi-a spus... ESMERALDA Dar ce hîrtie Pe masă văd aice ? (Se apropie de masă.) COSTIN Nu ştiu ce poate fi. (Se uită cu îngrijire împrejur.) ESMERALDA Adresa cătră E... E este Esmeralda. (Deschide.) Sunt versuri ? Pentru mine ? Un C... văd subsemnat, De cine sunt făcute ? COSTIN Nu ştiu, de mine nu. (In parte.) Vai mie ! îmi perd capul, mai bine e să fug. (Iese.) SCENA IV ESMERALDA, ELENA (ascunsă) ESMERALDA întâiul amor. (Ceteşte încet.) ELENA (observînd-o) Ce fericire simte, se luminează faţa-i. ESMERALDA Ah ! Ce frumoase versuri şi cît sunt de simţite ! „Dar iarna nu trece şi iar primăvară Nu-nvie pămîntul cu blînde şoptiri ? Ea trece, ea trece — ah, azi iubesc iară Cu-ntăiul meu farmec, cu-aceleaşi simţiri !* (După o tăcere.) Să fie oare drept că omul în viaţă De două ori să poată simţi amor în suflet ? La un bărbat se poate, ei sunt mai nestatornici, Dar la femeie — nu ! O, nu ! O dată numai în viaţă iubesc ele ş-atunci păn' la mormînt. De câţiva ani simţeam un gol aşa de-adînc în suflet, şi acuma cum toate s-au schimbat ! Aceea ce simţesc etern eu voi simţi-o ! Cum toate-mi par frumoase ! Şi cerul, şi grădina, Şi florile, şi păsări ! Şi el — îl văd în toate ! Ce mîndru-i şi sumeţ călare cînd aleargă, Şi cum vorbeşte bine. îmi pare că-mi tot sună Cuvintele duioase ce-ntăia zi mi-a spus. îmi sună ca un cîntec şi ziua şi în visuri. De-atuncea nu-mi mai spune nimic, puţin vorbeşte, De ce aceasta oare ? De-ar şti ce simţesc eu, S-ar arăta altfel !... O, Doamne ! Fă ca visul Ce gîndu-mi îl clădeşte să fie împlinit ! ELENA Ce-aud ? Am împetrit... Să fie cu putinţă ? ESMERALDA Bărbaţii nu iubesc aşa cum iubim noi. Ei nici nu pot pricepe, nici ştiu ce e amorul. Dar mă iubeşte oare ? Această poezie O spune şi o cred. O ! Cît sunt de ferice ! ELENA (iese) Nu pot să stau mai mult ! ESMERALDA Aici erai, Elenă ? 574 C-da 3632 coala 41 575 ELENA (turburată) Eram aice, da. Ce ai, te văd uimită ? ESMERALDA Elenă, dac-ai şti ce se petrece-n mine Dar tu eşti o copilă. Copila e femeia Cit mea n-a iubit. Acuma văd aceasta Tu eşti înamorată ? ELENA De cine ? ESMERALDA Aşa-s de fericită .» ELENA cine ? Spune-mi, spune... ESMERALDA Ceteşte-aceste versuri !... De cel ce le-a compus. ELENA (în parte) Trădare neauzită ! (Tare.) De unde ştii tu însă Că te iubeşte el ? ESMERALDA Mi-o spune presimţirea. ELENA Şi crezi că cel întăi amor ce-1 pătrunsese, Cu totul i-a trecut ? ESMERALDA N-o spune singur el ? Ceteşte poezia \ 576 s ELENA Ei bine, eu cred sigur C-aceasta nu se poate. Amorul cel întăi Deloc nu i-a trecut. ESMERALDA Elenă, ce spui tu ? ELENA Aceasta o ştiu sigur. ESMERALDA De-ar fi aşa cum spui, Atunci... dar nu se poate. O, inima nu-nşală ! ELENA (în parte) îmi vine mai să plîng ! (Tare.) Ei bine, te înşală, Căci singur el mi-a spus că tot îl stăpîneşte Amorul cel întăi. Ş-aşa trebui să fie. De ce te vîri a treia să strici amorul vechi ? Tu nu eşti soră bună, nicicând nu m-ai iubit! (Ies ESMERALDA Elenă, ce aud ? Ce însemneaz-aceasta ? Elenă, stai, Elenă ! (Aleargă după dînsa.) SCENA V CONRAD, COSTIN COSTIN Urmez din punct în punct consiliurile tale, Dar totul e zadarnic, nu văd nici o schimbare Ca statua rămâne, de peatră, făr* de suflet, Precum era nainte. Şi eu, de altă parte, Pe zi, pe zi ce merge mai mult înc-o iubesc ; Ah ! Astă îngrijire nu poate să mai ţie, S-a dus al meu repaos ş-etern n-a mai veni. 577 CONRAD Iţi trebuie răbdare. Nimic în astă lume Atinge nu se poate, decît lucrînd încet, Cu multă sîrguinţă şi cu perseverenţă. COSTIN Deşerte vor fi toate. Crezi tu că vreodată în marmora cea rece o rază de simţire Să poată a străbate ? Mai rece este ea. Altfel e Esmeralda. Ea pare-atît de bună Ş-atît de simţitoare. CONRAD Tu crezi eă-i simţitoare ? COSTIN De-aceasta sunt convins şi nu ştiu de mă-nşăl Cînd presupun că tu, de-ai fi pe lîngă dînsa Mai cu luare-aminte... CONRAD Eu îţi mărturisesc Câ Esmeralda-mi face adîncă-n tipărire. COSTIN Eram cu dînsa singur şi nu mi-a vorbit alta Decît de tine numai. CONRAD Te-a întrebat de mine ? Şi tu ce i-ai răspuns ? COSTIN Aşa cum mi-ai prescris, deşi nu mai ştiu bine Ce-am spus, căci Aurica, trecînd pe lîngă mine, îmi zise la ureche că în boschet acolo Elena sta ascunsă ; cetise poezia. CONRAD Cetise poezia ? Prea bine, de minune ! 578 COSTIN Vorbind de Esmeralda, îmi pare, de amor... CONRAD (cu nemulţumire) Tu ai vorbit cu dînsa de-amor, şi pentru ce ? COSTIN Mă întreba de tine, ş-aşa spuind mai multe, încet, se înţelege, cealaltă să n-audă, Eu glasul ridicam cînd îi vorbeam de-amor, Elena să socoată că sunt înamorat De soră-sa acuma... ştii planul ce mi-ai dat. conrad Aşa ; mi-aduc aminte. Te rog, de-acum nainte De-amor să nu-i vorbeşti. COSTIN Dar pentru ce, nu ştii... CONRAD Vezi tu... acum şi eu... acum eu am alt plan. COSTIN Am înţeles, ţi-e dragă. Ei bine, n-oi mai face. Şi îţi doresc succes. Cît văd, mai fericit Eşti tu, decît am fost, căci Esmeralda-mi pare Că ţine mult la tine. CONRAD îmi spune inima Că trebui să mă-ncred, şi, pe de altă parte, Cînd stau şi chibzuiesc... femeia e femeie, De-ar fi numai un joc ? COSTIN îţi faci prea rea idee, Conrade, de femei. Nu-s toate ca Elena. CONRAD E soră-sa mai mare. Oricum ar fi, nu trebui Să ştie c-o iubesc. De-ar şti, eu sunt perdut... La cel întăi prilej voi face-o încercare. Dar cine vine-acolo ? SCENA VI ELENA (intră iute pe scenă); îndată pe urmă ESMERALDA CONRAD, COSTIN (ascunşi) ELENA Aşa să mă trădeze ! Dar n-ai să ai triumful; acum cu tine-n luptă Eu vreu să mă arunc, să văd cine-a învinge ! ESMERALDA (după scenă) Elenă ! Elenă ! I ELENA Mă cheamă, vine-aicea ? Nici vreau să o mai văd ! (Iese.) CONRAD (ascuns) Ce este, ce se-ntîmplă ? Costin, sau mă-nşăl foarte, Sau planul mi-a fost bun. COSTIN (idem) De fel nu înţeleg... ESMERALDA (intrînd) Elenă ! — A fugit. 580 CONRAD Ţi-oi espliea pe urmă. Acuma fugi, mă lasă, voi esc să-i vorbesc singur. COSTIN Mă duc, dar vin pe urmă, să-mi spui ce socoteşti ! (Costin iese. Conrad înaintează din boschet pe scenă.) ESMERALDA Domnul Conrad, aice ? CONRAD Aice, doamna mea. ESMERALDA Şi singur ce făceaţi ? CONRAD Gîndeam, gîndeam la multe. ESMERALDA în gîndul vostru poate făceaţi vo poezie ? CONRAD O poezie, eu ? Eu nu mă ştiu poet. ESMERALDA îmi pare e-am cetit odată nişte versuri Ce-au fost de voi compuse, şi le-am găsit frumoase Şi foarte mult simţite. CONRAD Vă înşălaţi, de mult, De cînd eram copil eu versuri n-am făcut. ESMERALDA (în parte) De ce tăgăduieşte ? Să schimb această vorbă. (Tare.) în zilele din urmă îmi pare că vă v^d Mai trist, mai gînditor de cum eraţi nainte. 581 De ce sunteţi mai trist, aveţi o supărare ? Spuneţi-mi ce aveţi ; amicul totdeauna Găseşte o vorbă bună. Şi, cred, sunteţi convins De amicia mea ? CONRAD O, sunt deplin convins ! (în parte.) Dacă i-aş spune-acuma că o iubesc... momentul Îmi pare favorabil. Dar nu, să mai aştept. Din contra, voi fi rece, şi dacă mă iubeşte Atunci s-a arăta. ESMERALDA Sunteţi convins, îmi spuneţi, Deplin ? îmi pare nu. Amicul cătr-amic De toate ii vorbeşte. CONRAD Dar dacă n-am nimica, N-am nici o supărare. ESMERALDA Sunteţi de mai mult timp Departe de oraş, de viaţa voastră veche. Trăiţi aici la ţară şi poate vă urîţi ? CONRAD Sâ mă urăsc aice, în o societate Atîta de plăcută ! ESMERALDA Cînd are cineva un gînd ce-1 prigoneşte, O amintire tristă, oriunde s-ar găsi El nu e fericit. CONRAD O amintire tristă, âJn gînd ce-1 prigoneşte ? Nu ştiu ce vreţi să ziceţi. :•- (în parte.) Costin i-a spus minciuna. ESMERALDA (In parte.) Nicicum nu vra să spuie. (Tare.) Cînd cineva, în dorul mai scump care-1 hrăneşte Cu visuri şi speranţă, se află amăgit, Ş-acea gîndire neagră de dor şi amăgire Nu poate s-o mai uite, aceasta o numesc O crudă prigonire. CONRAD Prea bine ; însă asta La mine nu s-aplică. în veci nu am avut Nici dor, nici prigonire. ESMERALDA Eu înţeleg tăcerea Durerilor trecute, dar cînd speranţa are Să poată cîştiga aceea ce doreşte... CONRAD Speranţă are-acela ce are o dorinţă, Dar eu care nu am... ESMERALDA N-aveţi nici o dorinţă Sunteţi neînţeles, cînd ziceţi într-un fel, Şi cînd vorbiţi în altul. Acum sunteţi aprins, Ş-acum sunteţi de gheaţă. CONRAD Natura mea e rece. 582 583 ESMERALDA Nu pot să cred aceasta de-acel care compune Aşa simţite versuri. De ce tăgăduiţi ? (Scoate poezia.) Aici am poezia ce-aţi pus pe astă masă. De-aţi şti cu ce plăcere cetii şi recitii Simţirile descrise cu-atîta măiestrie, N-aţi fi aşa tăcut. CONRAD (luînd hîrtia, în parte) Acum trebuie să fac Că sunt înspăimîntat, c-ar fi căzut în mîni Greşite poezia şi astfeli gelozia Amoru-i să-ntărească. (Tare şi cu aer turburat.) Această poezie Voi aţi găsit-o, voi ? Permiteţi să mă duc, Mă simt cam turburat. ESMERALDA Vă duceţi ? CONRAD Mă simţesc... Nu ştiu... o turburare... (Ieşind, în parte.) Cît e de palidă ! îmi pare, prea departe am mers şi mă căiesc... ESMERALDA (singură) Se duce ? El se duce ! Ce-a fost acel cuvînt : „Voi aţi găsit-o, voi ?" — c-un ton înspăimîntat ? Dar cine s-o găsească, dacă nu eu — adresa Nu este pentru mine ? Un E... Ce gînd grozav ! De n-aş fi eu aceea! Elena tot cu E... Se-ncepe. O, trădare ! De-aceea a fugit Î{ nu vra să mă vadă ! Să fie cu putinţa ^ lai bine-aş vra otravă să curgă-n al meu sînge Decît ideea asta ce gîndu-mi otrăveşte. O, ce nenorocire ! (Iese.) SCENA VII ELENA, COSTIN | ELENA Adesa pînă astăzi n-avut-am mulţămirea î Cu voi să mă preumblu. H COSTIN >*; A mea nu a fost vina. 4r Dacă din întîmplare vodată vă-ntîlneam, Fugeaţi în altă parte. ELENA Fugeam în altă parte ? Cum aţi crezut aceasta, de ce să fug de voi ? (In parte.) Acum mă pot convinge de mă iubeşte încă. Amabilă voi fi cum n-am fost niciodată. Să văd ce impresiune aceasta îi va face ! COSTIN Sunt simpatii pe lume şi sunt antipatii. Cu cei ce sunt simpatici ne place mult a sta, De ceilalţi fugim. Pe cît am luat sama, Printre aceşti din urmă mă număraţi pe mine. ELENA Se spune-n adevăr că sunt antipatii Şi simpatii pe lume. Simţirile aceste Sunt însă totdeauna reciproce, îmi pare. Un om ce pentru altul simţeşte simpatie 584 585 Nu poate de acesta cu rău a fi plătit. Natura-aşa voieşte, simţirea să deştepte La rîndul ei simţire. COSTIN (în parte.) Cum îmi vorbeşte astăzi ! (Tare.) De-ar fi aşa cum spuneţi, nu s-ar vedea pe lume Amor nefericit. Cu toate aceste, des Amorul cel mai sincer cu ură e respins. ELENA Aceasta nu se poate, aceasta n-o pot crede. COSTIN Se poate, se prea poate, eu singur... ELENA Singur voi... COSTIN Eu singur... am văzut-o. Istoria e tristă, Mă tem să v-obosesc. ELENA Mi-o spuneţi, vă rog, spuneţi. COSTIN (cu cît vorbeşte, cu atîta glasul său devine mai pasionat) Aveam eu un amic, un om plăcut şi bun, Şi sincer ; el era cum faţa-1 arată. Avea însă greşală de-a fi prea simţitor. ELENA Aceasta nu-i greşală, e merit. COSTIN E greşală, De care oamenii curînd te pedepsesc. Odată o femeie Văzu aşa frumoasă, Că din acel moment amor fără de margini 1 se trezi în suflet. La dînsa zi şi noapte Visa cu desfătare, imaginea-i divină S-întipări în gîndu-i, nimic în astă lume N-ar fi putut s-o şteargă. Şi ea era cu dînsul Atît de iubitoare cum nu era cu nime : FTrănea a sa speranţă cu vorbe-ncîntătoare Şi cu priviri divine. în faţa ei atîta lJlăcere se cetea cînd îl vedea viind, C-ai fi crezut c-această plăcere pentru dînsa Ar fi cea mai înaltă ce lumea-i poate da. ELENA Şi dînsa nu-1 iubea ? COSTIN Voi însăşi judecaţi. Trecuse cîtva timp. Amorul lui mai mare, Din ce în ce mai mare acuma devenise : Un gînd avea el numai, un dor, un singur scop.. Şi scop, şi dor, şi gînduri se rezumau în ea. A vieţei fericire acum ântrevăzuse Piin vălul ce-o ascunde : un pas avea a face, Avea a-ntinde mîna să scoată acel văl Şi fericirea toată ce lumea poate da El o avea nainte. Cel pas, de-un dor puternic Şi neîmpotrivit silit, el îl făcu. întinse eu orbire o mînă umilită. Atunci, vai, ce văzu ? Imaginea divină, Schimbînd a sa figură, se prefăcu în peatră Nesimţitoare, rece, ce făr' de îndurare Respinse cu dispreţ cutezătoarea mînă. ELENA Aceasta de-a făcut-o, ' era copilă încă Şi nu putea pricepe ce mare fericire Amorul îţi aduce. Dar el ce a făcut ? 586 587 COSTIN Perdut şi desperat, el se lăsă durerii. Iertaţi să nu mai spun ce-n suflet a simţit, Prea trist e şi grozav ! ELENA Şi i-a trecut amorul ? COSTIN (învălmăşit) De mult nu l-am văzut. ELENA El e amicul nostru ? COSTIN Din toţi amicii mei el este cel mai vechi. ELENA De-aş şti cine-i femeia ce-atît el a iubit, V-aş spune de se poate ca ea să nu-1 iubească. COSTIN De-aţi fi în locul ei aţi fi nesimţitoare Precum a fost şi ea ? Aţi mai iubi-o încă ? Cred c-aş iubi-o încă. Gîndesc că l-ar iubi. ELENA De-aţi fi în locul lui COSTIN Dac-aş avea speranţă, ELENA Şi ea, văzînd aceasta, COSTIN (cu pasiune) ,+> Şi dacă azi, acuma, '*■ SI ar veni ş-ar spune că focul ce-1 ardea, «jjBu pară mai aprinsă acum îl arde încă, ;C!ădoru-i mai puternic... ELENA Să vie azi, acuma, Ce fel, nu înţeleg, vedeţi, sunt turburată... COSTIN (în genunchi) O, pleacă înspre mine un ochi îndurător ! Aici stau înainte-ţi, aştept cu umilire Cuvîntul cel divin. Răspunde, o, răspunde ! ELENA (Schimbînd deodată esprcsiunea, se uită cîtva timp la dînsul cu mîndrie.) Aşa vrui să te văd, în pulbere nainte-mi, Plecat şi umilit. Crezuşi că viclenia Aceea va aduce ce n-a putut amorul ? Primeşte-a ta pedeapsă ! O, dulce răzbunare ! COSTIN (in genunchi, îşi ascunde faţa în cea mai mare agitaţie şi luptă; deodată adunîndu-şi toate puterile se scoală rîzînd) Ha ! Ha ! Ha ! Ha ! Ha ! Ha ! E gluma minunată ! Pe voi, aşa şireată, putut-a să vă prindă O curs-aşa de simplă ! Ha ! Ha ! Nu pot de rîs ! ELENA (uimită) Ce însemneaz-aceasta ? COSTIN Aceasta însemnează Că dacă viclenia în leagăn v-a fost dată, 588. 589 Tot trebui luat sama dacă aveţi a face Cu altul mai viclean. Ha ! Ha ! Ha ! Ha ! Ha ! Ha ! Zău, am să mor de iris ! Mă duc să povestesc Această întîmplare la alţii. Ha ! Ha ! Ha ! (în parte.) Te sfarmă şi zdrobeşte, o, inimă-nşălată .' (Iese.) ELENA Aceasta nu-i un vis ? El rîde, ei, de mine ? Cu-atîta răutate ! Vai mie, ce durere ! Simţiri opuse, crude, c-o mie de săgeţi Străbat în al meu suflet şi-n două mi-1 despică i (îşi ascunde fa(a căzînd pe bancă.) (CORTINA CVDE.) ACTUL HI Pavilionul SCENA I AURICA (singură) S-a încuiat şi una şi alta în odaie Şi amîndouă pllng şi sunt nenorocite. Hîrtia cea cu versuri e singură de vină, De cînd au fost cetit-o nu vor să se mai vadă. Am înţeles prea bine ce scopuri urmăreau Cu versurile-acele şi am tăcut, crezînd C-or izbuti mai lesne. Dar văd că am greşit. Departe de-ai aduce la o sfîrşire bună, 590 I? Mai mult decît oricînd sunt mînieţi cu toţii. jNu trebui o femeie s-ajute pe bărbaţi ! t {Sărmanele stăpîne ! Ce este de făcut l'Ca să îndrept greşala ? De ce gîndesc atîta ? I 'Am să le spun curat cum ei s-au înţeles, f Cum toate-au pus la cale, ş-apoi la rîndul nostru Să chibzuim pedeapsa ce lor li se cuvine. A ! Iată şi stăpîna ! Cum pare întristată ! SCENA II ESMERALDA, AURICA (Esmeralda intră şi se pune pe o canapea. Aurica s-ajrropie de dînsa.) AURICA Păreţi aşa de tristă ! ESMERALDA Cuvinte am destule De-a fi aşa cum sunt. AURICA Nici sora d-voastre Nu este mai voioasă. ESMERALDA Nici nu-mi vorbi de dînsa. AURICA V-a supărat cumva ? Nu-i vina ei, desigur. ESMERALDA Nu ştiu a cui e vina, dar ştiu că ea... destul î De altele-mi vorbeşte. AURICA De nu e vinovată Am să o chem încoace să faceţi împăcare. 591 C-da 36S2 coala 42 ESMERALDA Ţi-am spus, nu vreu s-o văd. Să fie vina ei Sau a fatalităţii, totuna-i pentru mine. Oricine te-ar lovi, ori oamenii, ori soarta, Atîta ştiu, amar, amar ca fierea este Cînd inima te doare. AURICA Eu ştiu a cui e vina : E numai a hârtiei în care se zicea De dragoste în versuri. Nenorocite versuri ! De cine-au fost scornite, că mult fac ele rău î ESMERALDA Mult rău, dar şi mult bine Cînd gîndul la iubită dictează poezia Acelui ce iubeşte. Dar altul cînd răpeşte Prin amăgiri perfide o inimă iubită, Atunci... AURICA Cine răpeşte o inimă iubită ? De-a vrut domnul Costin pe cineva să-nşăle Scriind acele versuri, acel cineva este Desigur domnişoara. De el e poezia ? ESMERALDA Costin ? Ce spui acolo ? AURICA De dînsul, da. ESMERALDA De dînsul ? Aceasta nu se poate, acolo se vorbeşte De un amor trecut, apoi de mîngîierea Ce altul îi aduce. Aceasta cu Costin Nicicum se potriveşte. Credeam că... celălalt... " AURICA IPrefacere e totul. Tot a fost pus la cale. $Dar iată domnişoara. j|" (Elena intră.) : SCENA III ELENA, ESMERALDA, AURICA AURICA (cătră Elena) Veniţi, veniţi degrabă ! ELENA (intrînd cu ochii plecaţi) Ce este ? AURICA Amăgite Aţi fost cu viclenie. Aţi plîns făr' de cuvînt. I ESMERALDA Am plîns făr' de cuvînt ? De unde ştii c-am plîns ? ELENA Să plîng ? în veci n-oi plânge. Eu mă simţesc prea mîndra AURICA Ei bine, nu aţi plîns. Şi nici n-aveţi de ce. Apropieţi-vă şi faceţi împăcare ! (Esmeralda şi Elena stau departe cu ochii în jos.) De ce v-opriţi departe ? Veniţi la împăcare 1 ESMERALDA (fără a se mişca) Eu sunt mai mare soră, Elena se cuvine să facă-ntăiul pas. 593 592 ELENA (asemenea) Ce trebui împăcare ? Noi nu am fost certate. AURICA Apropieţi-vă. Aşa nu poate merge. Cînd domnii ar vede că nici nu vă vorbiţi, Că plîngeţi supărate, ce bucuroşi ar fi Că viclenia lor a izbutit deplin ! ELENA Ce viclenii a lor ? AURICA Nu înţelegeţi încă ? Costin, de-amor perdut, neştiind ce să mai facă, La cale au fost pus de-amicul său să scrie în versuri altceva de ceea ce simţeşte, Scriind atît adresă, cît şi subsemnătură Cu iniţiale numai, ca să vă amăgească, Să creadă domnişoara că nu o mai iubeşte, Că este el acuma de alta-namorat Şi-această alt-ar fi... ELENA De-ar fi aşa cum spui, De ce ca mai nainte el nu mă căuta Ci caută... pe alta. AURICA Voia prin gelozie Amor să vă deştepte şi, dacă nu mă-nşăl, A izbutit deplin. ELENA (încet) Te-nşăli, n-a izbutit. • - ESMERALDA Dar eu nu înţeleg ce rol amicul său Un toate-aceste joacă. AURICA Acelaşi rol : voia, înamorat cum este, şi el să profileze De versuri le-acele, să vadă de-i iubit. ESMERALDA Voia încredinţare... dacă-i iubit... de cine ? AURICA De voi, nu înţelegeţi ? De-aceea a scornit Minciuna cu amorul ce-ar fi avut odată, Ca să se potrivească cu ceea ce-i scris în versuri. ESMERALDA Cum, nu-i adevărat, aceea-i o minciună ? AURICA Minciună tot atît de mare ca ş-aceea Ce-a spus Costin în versuri. înamoraţi sunt ei, Sunt prăpădiţi de-amor. Costin, care-i mai tînăr. De sora cea mai mică ; Conrad, ca mai în vîrstă, De cea mai mare soră. Acum aţi înţeles ? ESMERALDA si ELENA A ! (Aleargă una spre alta şi se îmbrăţişează.) ESMERALDA, ELENA (împreună) Iubita mea Elenă ! Iubită Esmeralda ! AURICA Bravo ! Aşa îmi place ! ESMERALDA Ce fericire simt l 594 595 ELENA Şi eu, ce mulţămire ! ESMERALDA De-acuma înainte Tot a să meargă bine ! ELENA Şi noi ne vom iubi mai mult ca păn-acuma. ESMERALDA Dar ei unde se află ? Elenă dragă, vino Să mergem în grădină. Dacă-i găsim, atunci... ELENA Ce facem noi atunci ? ESMERALDA Aurică, ce să facem ? AURICA Dacă m-aţi asculta pe mine, eu aş crede C-o mică răzbunare nu ar putea strica. Vicleni au fost cu voi, nu trebuie ca bărbaţii Să poată-n viclenie sâ-ntreacă pe femei. Şi voi ar trebui să le-arătaţi puţin Că nottă viclenia drept arme ne-a fost dată. ESMERALDA Dar n-ar fi oare rău ? ELENA Ce-avem să izbutim ? AURICA Prea mândri sunt acum şi trebui pedepsiţi. ESMERALDA Voind a-i pedepsi pe dînşii, Aurică, Nu ne-a durea pe noi ? 596 5 ELENA T. Aşa ! Oare mai rău |Nu ne vom pedepsi pe noi decît pe dînşii ? i AURICA Mîndria nu ne iartă ca să-i lăsăm a crede C-au fost învingători ; femeia, chiar învinsă, Cu dibăcie trebui să-ntoarcă astfel lucru, Bărbaţii să gîndească că ei sunt cei bătuţi. ESMERALDA E drept. ELENA Are euvînt. ESMERALDA Ce este de făcut ? AURICA Izbânda cea mai mare atunci e, cînd duşmanul Cu propria sa armă se vede biruit. Costin a vrut s-arate că e înamorat De doamna Esmeralda, Conrad că face versuri La domnişoar-Elena. Acuma, drept pedeapsă, Socot că-i nimerit să-ntraţi în jocul lor. (Cătră Esmeralda.) Veţi face că sunteţi acum înduioşată De-amorul lui Costin ; (cătră Elena) şi voi de-« lui Conrad. De veţi preface bine, vor trebui s-o creadă, Vor fi nenorociţi, se vor privi cu ură, Ca duşmani nempăcaţi, şi vor vede la urmă Că-n viclenii bărbaţii etern nu vor pute Cu noi să se măsoare. ESMERALDA Eu nu mă pot preface. 597 AURICA Cercaţi şi veţi vedea că merge foarte lesne. ELENA Mă tem ca nu cumva... AURICA Aud viind, fugiţi. Voiesc a-i pregăti. (Esmeralda şi Elena ies.) S C E N A I V CONRAD, COSTIN, AURICA CONRAD Mai bine ar fi fost cînd nu ai fi lăsat Altfel să te înşale. Dar înşăiat odată, Trebuia să profitezi de poziţiunea ta Pe cît puteai mai bine şi asta ai făcut-o. Ce ciud-a fi simţiţi Ce mină consternată Trebuia să fi făcut cînd te-a văzut rîzînd, Păcat că n-am fost faţă ! COSTIN Eu singur nu pricep Cum am avut puterea astfel să mă prefac. Amar de mine însă ! Simţesc mai mare chin, Căci văd că mai departe de dînsa sunt acuma De cum era nainte ! Aceast-am dobîndit Cu pianul tău cel fin ! Mai bine ar fi fost Să nu-mi zdrobesc eu singur o inimă zdrobită .' CONRAD Nu te-nţeleg, Costine ! Tu singur nu pricepi C-asemenea cuvinte nedemne-s de-un bărbat ? Şi eu iubesc ca tine, dar nu voi să mă plec Şi nu mă voi pleca. Precum stau faţă-n faţă Două oştiri duşmane şi ambele pîndesc Şi cată să se-nvingă prin orişicare chipuri, Aşa stă de o parte tot sexul femeiesc, De alta stau bărbaţii. Acel ce are-n sine încredere mai multă şi un curaj mai mare, Acela va învinge, dar cel ce se dă prins Cum poate să învingă ? COSTIN Ciudată teorie! Aş vrea să ştiu de unde le scoţi aceste toate ? Ce fel să fim duşmani cînd noi nu le urîm —• Ce zic, nu le urîm ? Cînd le iubim atîta C-ara da tot ce avem pentr-un cuvînt mai blînd, Pentr-o privire dulce ? Şi tu, ce-ai izbutit Cu planul tău dibaci ? Suspini cu întristare Şi stai întreaga noapte pe gînduri, ca şi mine. AURICA (apropiindu-se) Domnul Conrad pe gînduri a stat întreaga noapte Ş-a suspinat amar ? CONRAD Ce-ţi pasă, Aurică, Ce ai să te amesteci în vorbă de bărbaţi ? AURICA (cătră Costin) Şi voi aţi suspinat amar această noapte ? COSTIN Eu nu tăgăduiesc. E drept, am suspinat. AURICA Rău faceţi amîndoi. COSTIN Uşor vorbeşte-acela Ce singur nu simţeşte. 598 599 AURICA Eu ştiu că se suspină Cît timp nu eşti iubit, dar cînd a venit oara Cea dulce-a fericirii, atunci se schimbă toate. COSTIN Ce oar-a fericirii ? AURICA Atunci cînd eşti iubit. COSTIN Aurică, nu glumi cu lucruri serioase. Azi nu mă mai înşală speranţele deşerte. Vorbeşte lămurit. AURICA De-aş spune ce ştiu eu Şi unuia şi altui, socot că amîndoi N-aţi fi nemulţămiţi. CONRAD, COSTIN (împreună) Vorbeşte, spune iute! AURICA Ba nu, la fiecare In parte voi să spun. COSTIN în parte, împreună, Cum vrei, numai vorbeşte ! AURICA Dacă domnul Conrad Ar merge în grădină, i-aş spune lui întăi... COSTIN Te du, Conrad, te du Şi-ntoarce-te degrabă. 600 CONRAD {cătră Costin) Mă duc. Şireată fată ! (Iese cu Aurica.) SCENA V COSTIN, ESMERALDA (intră)' ESMERALDA (în parte) Nu ştiu cum s-o încep. (Tare.) De ce aşa degrabă fugit-aţi din grădină Ieri sară ? COSTIN Am gîndit... ESMERALDA Aţi dispărut deodată. Voiam să vă mai fac mai multe întrebări. COSTIN Vă rog să mă scuzaţi... ESMERALDA Eraţi cam turburat... Voiam să vă întreb... COSTIN Despre amicul meu ? ESMERALDA Despre amicul vostru ? Ba nu, de ce de dînsul ? Voiam să vă întreb — dar nu ştiu de se cade — De cauza turburării în care vă vedeam. 601 COSTIN Eu singur nu prea ştiu... ESMERALDA Prea bine-am luat sama C-atunci cînd am văzut ne masă Doezia Ş-am vrut să o cetesc, cu grijă aţi privit Atunci în jurul vostru ş-apoi v-aţi dus. Eu însă Frumoasa poezie cetit-am cu plăcere. De ce-aţi tăgăduit că voi sunteţi autorul ? COSTIN Sunt scrise nişte lucruri... ESMERALDA De-ar fi adevărate... O, preafrumos simţite COSTIN (învălmăşit) De unde ştiţi că eu Am scris aceste versuri ? ESMERALDA De unde am aflat, De unde ştiu ? E greu de a gîci gîndirea Ce versurile voastre au inspirat ? E greu De a gîci cînd dorul (plecînd ochii şi cu glas mai slab) cînd inima îţi spune... (In parte.) Nicicum nu vrea să meargă. COSTIN (cu mirare) Ce spuneţi ? Nu-nţeleg. îmi pare... nu ştiu bine... ESMERALDA (suspinînd) Ah ! (In parte.) Abia de-mi opresc rîsul. 602 COSTIN (în parte) Suspină ? Cum se uită La mine de duios î Ce dracu ! Nu mă-nşăl ? (Tare.) îmi pare, doamna mea... ESMERALDA (blînd) Ce este, domnul meu ? COSTIN îmi pare, doamna mea, că este o eroare... ESMERALDA De-a fost păn-azi eroare, de-acum să nu mai fie. COSTIN Tocmai ca să nu fie aş vrea să vă esplic... ESMERALDA (făeîndu-se turburată) Nu astăzi, altă dată. COSTIN Ba astăzi, chiar acum. ESMERALDA Aşa sunteţi bărbaţii, impetuoşi, pripiţi, Sunteţi fără de milă. Nu vreţi să ne daţi timpul Să ne-ntrebăm mai bine noi înşine ce simţim. COSTIN Dar, doamna mea, nu-i vorba de timp şi de simţire E grav, e foarte grav... (iOli ESMERALDA Tocmai fiindcă-i grav Mai aşteptaţi puţin şi singur vă-ntrebaţi De nu-i o amăgire. Adesa omul crede Că are o simţire, ş-apoi se-ncredinţează Că singur se înşală. COSTIN Nu pot să mă înşăl. Eu unul nu mă-nşăl, eroare poate fi Din partea voastră numai. Vă rog să m-ascultaţi f ESMERALDA O zi, vă rog, o zi, o oar', o jumătate, Acum nu sunt în stare. COSTIN (în parte) Sărmanul meu amic ? (Tare.) Dar fiţi îndurătoare, mă ascultaţi ! ESMERALDA Nu, nu ! Fiţi voi îndurător, nu pot. La revedere, La scurtă revedere ! COSTIN Vă jur... ESMERALDA O, nu juraţi î Acum nimic nu-Jmi spuneţi, nu pot să vă ascult. (Mai blînd.) Acea ce-mi puteţi spune, dincolo voi ceti-o în versurile voastre, în gingaşele versuri Ce-atîta mi-au plăcut. 604 ; # im COSTIN Vai mie ! ESMERALDA Revederea Va fi cu-atît mai dulce. (Se duce şi se-ntoarce.) La scurtă revedere,,. Iubitul meu amic ! (Mai încet.) Sperez că în curînd Alt nume vă voi da. (Iese.) COSTIN (aruncîndu-se pe un jilţ) Uf ! (sculîndu-se) Mă duc să-1 cat, să-i spun... O, cine-ar fi crezut ! (Iese.) SCENA VI CONRAD (intră pe altă uşă), apoi elena CONRAD Şireata ast' de fată m-a dus din vorbă-n vorbă Şi nu mi-a spus nimica. „C-aş fi prea fericit, Că este cineva ce ţine mult la mine, Că nu o ştie sigur, dar c-a văzut indicii Ce multe ar proba"... şi cînd voiam să-ntreb Să-mi spuie tot ce ştie, atunce a fugit. Aş vrea s-o întâlnesc pe dânsa în persoană, Să-i zic că-mi pare rău de-am supărat-o ieri. Ce-i drept, am mers departe. Mă tem a mea purtare Să n-o fi indignat. Aud viind încoace, Voiesc să-i spun acuma... nu-i ea, e sora ei. (Elena intră.) Cum sunteţi astăzi, bine ? 605 ELENA Eu ? Bine — binişor. CONRAD Cum aţi dormit ast'-noapte ? ELENA Aşa ş-aşa, dar voi ? CONRAD Si eu asa s-asa. Şi doamna Esmeralda E bine ? ELENA Cred eă-i bine. CONRAD Azi încă n-am văzut-o. ELENA Sunteţi neliniştit şi plin de îngrijire ? CONRAD Ba nu, ziceam aşa... ELENA Am să mă duc să-i spun Că nu puteţi de dor a o vedea... CONRAD Vă rog ! S-ar supăra pe mine. ELENA Ţineţi prea mult, se vede. A nu o supăra I De ce asa de mult ? CONRAD Fireşte, ţin prea mult. 606 ELENA CONRAD Fiindcă... e, îmi pare, destul de natu Ce întrebări îmi faceţi ! Nu ştiu în care carte Eu am cetit odată că domnişoarele Sunt toate curioase ; acuma mă conving C-autorul zicea drept. ELENA Mă credeţi curioasă ? Curiozitatea, credeţi, mă-mpinge să vă-ntreb ? Dacă din carte numai cunoaşteţi pe femei, în veci nu le-ţi cunoaşte ; ast'-dată cel puţin Vă înşălaţi, desigur. CONRAD Ce alt euvînt ar fi De-a vrea să le ştiţi toate ? ELENA (plecind ochii) Nici unul. CONRAD Nenţeleasă Sunteţi azi pentru mine. Ba nu, eu vă pricep, Sunteţi distrasă astăzi şi ştiu din care cauză. ELENA Din care ? CONRAD Daţi-mi voie Să tac acea ce ştiu. De-ar fi în locul meu Un altul, poate-acela ar fi în drept a spune. ELENA De ce mai mare drepturi un altul ar avea ? C-da 5682 coala 43 607 CONRAD Sunt oareşicari drepturi, închipuite poate, Ce are-acei ce simte. ELENA Acel care simţeşte atunce are drepturi Cînd nu este respinsă simţirea ce-1 domină. CONRAD Nu cred eu în respingeri. Amorului îi place Să chinuiasc-un timp pe-acel ce a rănit, Dar pană la sfîrşit el toate le îndreaptă. ELENA Cînd poate să îndrepte, dar cînd acel iubit Iubeşte iar pe altul. (Cu jumătate glas.) Ce-am spus ? CONRAD Ce-am auzit ? Sperez că-n cazul nostru aceasta nu va fi. ELENA (suspină) Ah ! CONRAD (în parte) Suspină, pleacă ochii, arată turburată, îmi pare curios ! De ce îmi spune mie ? (Tare.) Ar fi nenorocit de-ar fi aşa cum spuneţi — Iertat îmi este oare de-a şti cine-i acela, Acel preafericit ? (In parte.) Sărmanele Costin ? O, nu mă întrebaţi ELENA CONRAD Tvr . lx De este indiscret, Mai mult eu nu vă supăr. Nici este indiscret. ELENA Voi nu mă supăraţi, CONRAD Ei bine ? ELENA Niciodată ! Nu pot să spun mai mult. Şi ceea ce am spus Ar fi trebuit să tac. CONRAD Cuprins sunt de mirare ; Eu nu ştiam că altul să fi vorbit cu voi Vodată de amor. ELENA Gîndiţi că e nevoie de-amor să ne vorbească Ca să simţim amorul ? El vine, ah, nu ştiu Cum vine şi răneşte, dar ştiu că e grozav ! CONRAD (mai iute) El dară nici nu ştie cît este de ferice ! ELENA (fixîndu-l cu vederea) De inima nu-i spune, nimic nu poate şti. CONRAD Dar cine este, cine ? ELENA (suspină) Ah ! 608 609 CONRAD (în parte) îşi bate joc de mine Sau vrea fatalitatea pe toţi să pedepsească. (Tare.) Vă rog să-mi spuneţi cine, prea mult sau prea puţin Mi-aţi spus, nu vă opriţi, sau totul, sau nimic ! ELENA Nimic, destul, nimic ! Ah, de-aş pute să fac Nespuse cele spuse. Şi tocmai vouă, vouă, Vorbeam în rătăcire, n-am vrut să spun nimica. CONRAD Şi tocmai mie, mie ? Ce mină consternată ! Gîcit-am bine oare ? Vai mie de-am gîcit ! ELENA Vai mie, de-am lăsat uşor a fi gîcită ! CONRAD Mă credeţi, domnişoară, că sunt într-o uimire... ELENA Uimit, numai uimit ? CONRAD Dar cînd acela care... Acel bărbat ferice, şi caic nici visa, Pe alta ar iubi... ELENA Pe alta ? Ce aud ? CONRAD Vă spun că nici visa de-această fericire. ELENA Uitaţi ce-aţi auzit ! Ah ! Ce-am făcut ? Vai mie ! Fugiţi, fugiţi de-aicea ! Lăsaţi aceste locuri De vreţi al meu repaos ! 1-4 CONRAD îmi vine nebunie ! ELENA Adio, ah, adio ! Amar, ce am făcut ! f/şi acoperă faţa şi iese.) SCENA VII CONRAD, COSTIN, pe urma AURICA COSTIN Te căutam, Conrad. CONRAD Si eu te căutam. COSTIN Aveam ceva a-ţi spune. CONRAD Şi eu voiam să-ţi spun Ceva prea serios. COSTIN Promite-mi să m-asculţi Făr-a te supăra. Ducîndu-te de-aice, Avui cu Esmeralda o scurtă convorbire. Ei bine — nu prea ştiu cum trebuie să-ţi spun Ei bine, ea mi-a spus, mi-a dat a înţelege... — Dar te încredinţez că nu e vina mea — Mi-a dat a înţelege că ea nu te iubeşte, Că inima-i răpi un altul decît tine Şi c-acel alt ar fi — îţi jur, nu-i vina mea —, Tu mă cunoşti pre bine, eu sunt amicul tău, Amicul cel mai bun... 610 611 CONRAD O, soarta crudă-aice de noi îşi bate joc ! Ea dar nu mă iubeşte, la altul ea visează... Ce demon m-a împins să vin să te ajut în dragostele tale ?... Dar cine-i acel altul ? COSTIN (învălmăşit) Aceasta nu mi-a spus. CONRAD Să fie cine-a fi, Totuna-i pentru mine. Costin, aceeaşi soartă O-mpărtăşeşti şi tu : acum a fost Elena Aice şi mi-a spus că ea nu te iubeşte, Că altul fără voie în inim-a rănit-o Şi ce e mai grozav, acesta altul este... Sunt eu — trebui s-o spun. COSTIN Pe tine te iubeşte ? Elena te iubeşte pe tine ? A ! Aceasta E amici a ta ! CONRAD Tu mă-nvinovăţeşti, Costin, făr' de euvînt! COSTIN Acum înţeleg totul ! Aceasta a fost ţinta vicleanului tău plan. De-aceea îmi spuneai să fiu cu dînsa rece, Ca să te las pe tine să ai mai liber cîmpul, Să-ţi las destulă vreme să fii cu dînsa singur, Să-i spui ce-ţi va place. Mai crede în amici ! CONRAD Costin, nu m-aşteptam astfel ca să-mi vorbeşti. Dar chinul te orbeşte şi nu voi să mă mînii. 612 COSTIN Da, chinul mă orbeşte ! Nu-i limpede ca ziua C-acesta ţi-a fost scopul ? M-ai pus frumos la cale Să fac că n-o iubesc, ca să te las pe tine Să umbli tot cu dînsa, iar eu cuvinte dulci Să spun la ceealaltă. Acuma Esmeralda A început a crede că o iubesc pe dînsa, Dinioarea mi-a făcut declaraţiune-n formă ; Elena de-altă parte pe tine te-a crezut! (Aurica intră şi stă în fund.) CONRAD Cum ? Tu eşti acela altul de care Esmeralda Ar fi înamorată ? Tu, tu ? COSTIN Da, eu, eu însumi ! CONRAD Şi spui că amicia aş fi trădat-o eu ? Tu eşti cel trădător ! Aceasta e prea mult Că ştii ce-i amicia ? COSTIN Eu sunt cel trădător ? ! CONRAD Şi tu te lauzi încă COSTIN De-aj uns ! Cine-i amic Şi cine-i trădător aiurea vom desface. CONRAD Prea bine, te urmez. (Se îndreaptă amîndoi spre uşă.) AURICA Mai staţi ! 613 CONRAD Ce vrei ? AURICA Mă ascultaţi puţin să spun şi eu o vorbă. (ZîmhinJ.) Pe cit am înţeles, nici unul şi nici altul N-aţi izbutit aşa precum vă era gîndul. Dar pe de altă parte sunteţi prea fericiţi Căci amîndoi amor adînc aţi inspirat. Propunerea mea-i simplă : să faceţi o schimbare Şi totul se împacă şi merge de minune. Ce ziceţi de aceasta ? CONRAD îşi bate joc de noi ! COSTIN Viperă, fugi de-aicea, tu numai eşti de vină ! CONRAD Dai', tu ai urzit totul ! AURICA Frumoasă mulţămire Pentru serviciul meu. Stăpinele vin însă, Cu dînseîe mai bine puteţi a vă-nţelege. SCEN A VIII ESMERALDA, ELENA, CONRAD, COSTIN, AURICA ESMERALDA (auzind cele din urmă cuvinte) Ce nenţelegeri sunt ce trebuie esplicate ? CONRAD Nimic, nu e nimic ! ELENA Vorbiţi, domnul' Costin ! COSTIN Vă rog ca să-mi daţi voie să mă retrag acum. CONRAD Voiesc să plec chiar astăzi. COSTIN Şi eu asemenea. Afaceri foarte grave mă cheamă astăzi chiar. ESMERALDA N-or fi aşa urgente. Mai staţi încă o zi ! ELENA Şi eu vă rog să staţi ! CONRAD îmi pare foarte rău, Dar e eu neputinţă ! ESMERALDA Speram c-aşa curînd Noi nu ne-om despărţi şi cunoştinţa noastră, De nu e tocmai veche, domnul' Conrad, speram Că mai întemeiată ar fi decît cum este. ELENA Domnul' Costin, pre veche şi pre temeinică E cunoştinţa noastră ca s-o curmăm aşa. CONRAD Şi eu credeam odată... dar astăzi nu mai cred. COSTIN în închipuirea mea eu îmi clădeam speranţe... Era închipuire ! 614 615 ESMERALDA (cătră Conrad) Vorbiţi cu-amărăeiune. ELENA (cătră Costin) Cuvîntul vostru este prea aspru şi nedrept. CONRAD Dizamăgire crudă ! COSTIN O ! Visurile mele ! ESMERALDA De vreţi să ştiţi secretul... ELENA Vorbiţi cu Aurica. AURICA Dorind a fi iubit, acel care iubeşte Prin viclenii amorul în veci nu dobîndeşte ; Chiar cînd prin viclenie vodat-a izbutit, Cu viclenii mai mari el trebui pedepsit. Amicii fericiţi acuma în amor Să însemneze bine aceasta-n viitor. CONRAD (cătră Elena) Cum, ceea, domnişoară, ce-aţi spus adinioarea ? ELENA A fost o glumă numai. COSTIN (cătră Esmeralda) Cum, scena cea grozavă ?.., 616 ESMERALDA A fost numai pedeapsă ! CONRAD (cătră Esmeralda) Şi pot spera de-acuma că sincera-mi iubire Va dobîndi dorita şi dulcea răsplătire ? ESMERALDA Dorita răsplătire de mult aţi fi avut Dac~a lungi dorinţa voi singur n-aţi fi vrut. COSTIN (cătră Elena) Sosit-a oara mîndră, adîncă mea durere Să fie alinată de dulce mîngăiere ? ELENA învinsă mi-e mîndria ; adîncului amor Răspunde cu blîndeţă un suflet simţitor. CONRAD (în genunchi înaintea Esmeraldei) O, oară-ncîntătoare de naltă fericire ! COSTIN (în genunchi de cealaltă parte) O, lasă să mă perd în dulcea ta privire !... AURICA (înaintînd) Uitînd de-acum că este pe lume viclenie, In viată călăuzul amorul să vă fie ! (CORTINA CADE.) O ALEGERE LA SENAT COMEDIE ÎN PATRU ACTE1 1 Reprezentată pentru întăia oară pe teatrul din Iaşi în 19 ianuarie 1878. PERSOANELE IANCU PALTINAŞ, proprietar mare ANDREI MITRESCU, asemenea LEON TEOVEANU, nepot depărtat al lui Păltinaş PETRAŞCU, prefectul judeţului PANAITE DUDULEA, advocat ILIE ROGOJINĂ, răzeş bogat GAVRILAŞ SiMCONOVICl > NEGUL AI CAŞCALONI \ alegători IONIŢ BUHALOF / GOSPODIN, subprefect IŢIC SIN ŞLOIM CUCOANA ZOIŢA, muma ) ASPASIA, soţia ) lui Păltinaş ZULNIA, fiica ' CUCOANA ANTIŢA, cumnata lui Oaşealoni, văduvă ÎNTÂIUL ALEGATOR AL DOILEA ALEGATOR AL TREILEA ALEGATOR UN FECIOR al lui Păltinaş, UN APROD, invitaţi, servitori etc. SCENA I IANCU PĂLTINAŞ (cu o gazetă în mînă la masa din mijloc); GAVRILAŞ SiMCONOVICl, LEON TEO-VEANU (împrejurul mesei); în stînga, pe o canapea CUCOANA ZOIŢA şi alături ASPASIA PĂLTINAŞ (cu un lucru de mînă); în dreapta ANDREI MIRTESCU şi ZULNIA PALTINAŞ (joacă şah). PALTINAŞ (cetind o gazetă) „La această interpelare asupra abuzurilor prefectului Petraşcu ministrul nu răspunse nimic... Cel mai elementar simţimînt de ruşine a dispărut din membrii acestui guvern anticonstituţional, nedemn şi incapabil, care urmăreşte numai scopul interesat de a rămîne la guvern cu orice preţ în contra voinţei naţiunii..." Aşa-i dă, mai departe, o coală întreagă... grozava opoziţie ! ASPASIA Nu-ţi e urît să mai ceteşti ? Eu una nici mai pot arunca ochii pe asemenea defăimări. 621 gavrilaş S1MCONOVICI Are dreptate cucoana Aspasia, cînd ceteşti tot aceea şi iar aceea, de la o vreme ţi se urăşte. leon Tocmai aşa rău nu vorbeşte jurnalul. Guvernul acesta face o foarte proastă alegere de funcţionari. Pe tinerii capabili îi lasă la o parte şi numeşte în funcţii numai nişte favoriţi ai miniştrilor. cucoana zoiţa Are funcţionari aşa de fudui şi cu nasul în sus, încît ai crede că cine ştie ce sunt ! simconovici Are dreptate cucoana Zoiţa, asta-i cam aşa. cucoana zoiţa Prefectul ista... cum îi zice ?... pAltinaş Costache Petraşcu, de dînsul se vorbea în jurnal... cucoana zoiţa Aşa, aşa. Nici măcar catadicseşte să sărute mîna la cucoanele bătrîne, parcă-i cine ştie ce boier mare ! simconovici în privinţa aceasta cam are dreptate cucoana Zoiţa, d-nul prefect nu-i tocmai... MIRTESCU (cătră Zulnia) Nu puteţi mişca nebunul din loc, rămîneţi în şah. ZULNIA Am greşit. Pot să-mi trag pionul înapoi ? 622 Vă rog. mirtescu paltin AŞ Eu trăiesc bine cu prefectul. E un om altfel îndatoritor. simconovici în adevăr, nu se poate spune că prigoneşte pe cineva. cucoana zoiţa Nu prigoneşte... nu prigoneşte... atîta ar mai trebui, să mai şi prigonească !... Dar de ce au ales pe Dumescu prezident la consiliul judeţan şi nu pe Iancu, dupâ cum se cuvinea ? aspasia Fiindcă Dumescu e mai bătrîn ; el e cel puţin cu 10 ani mai mare decît bărbatu-meu. cucoana zoiţa Ş-apoi dacă-i mai bătrîn ! Vra să zică numele, averea, reputaţia nu mai sunt nimic ? păltinaş în adevăr... dar... vezi că... n-am pre stăruit nici eu. simconovici Negreşit că dacă cuconul Iancu ar fi stăruit... cucoana zoiţa Trebuia să-1 propuie fără stăruinţă. Dar i-a plăcut mai bine Dumescu, care-i creatura lui ! simconovici Are dreptate cucoana Zoiţa, Dumescu nu iese niciodată din cuvîntul prefectului. C-da 5B82 coala 14 623 LEON ,iIUJ^Ce la Prefectul ista ! O singură bună :ru judeţul scoală şi se apropie de masadeŢahT^ ^ ' ^ T--~ -v, vineţi id preiecrui ista ' (J sincmrS hms recomandaţie de funcţionari n-a făcut DeSLl nostru; trebile mer* T,i,.ma« t^,*-".. Pintru ■lude^1 voie _ trebile merg numai Dumnezeu ştie iasă de ş ZULNIA LEON t-H ^ ^ îfirtescu e Prea galant. Nu vrea să cîstise Dar tide de la domnişoare. cişuge par N-am luat sama. MIRTESCU (făr-a ridica ochii) ZULNIA Pierdeţi partida... sah ! LEON Bine, prea bine ! PALTINAŞ (care urmase a ceti) Amarnică opoziţie ! Mă tem că n-nisterul! LEON (intorcîndu-se iute) A căzut ministerul ? PALTINAŞ Sau poate se va dizolva Senatul. CUCOANA ZOIŢA Eu zic că are să cadă ministerul. 624 are să mai ţină mi- f s \ SiMCONOVICl Parcă aşa se arată... are dreptate cucoana Zoiţa... PALTINAŞ Eu zic că au să dizolve Senatul. SiMCONOVICl In adevăr, şi mie îmi vine a crede... PALTINAŞ Dacă se duce ministerul, cade şi prefectul şi drumul nostru judeţean rămîne nehotărât. Mat ! ZULNIA MIRTESCU loc.) Sunt bătut ! (Se scoală şi se apropie de masa din mij- PALTINAŞ (cătră Mirtescu) Cucoane Andrei, daca propunerea mea se primeşte, şoseaua va trece pe dinaintea casei mele şi a gradinei d-tale, dacă însă se pune temei pe cererea răzeşilor, ea va merge mai sus pe sub dealuri. Pentru noi aceasta este de cea mai mare însemnătate. MIRTESCU Trebuie să aşteptăm raportul inginerului. PALTINAŞ Socot că vom avea majoritatea, mai ales dacă ne-a sprijini şi prefectul !... (îndreptîndu-se spre Simconovici.} Cred că şi cuconul Gavrilaş va vota cu noi ?... SiMCONOVICl Negreşit... negreşit, mai ales dacă şi prefectul... 625 PĂLTINAŞ Din toţi răzeşii mă îngrijesc de Rogojină. Şiretul si-a pus in cap s-aducă şoseaua prin satul răzesesc, si nu' se lasă. Ţărănoiul ! ZOITA LEON Cînd am trecut azi-dimineaţă pe la prefectură, mi se pare c-am auzit ceva de raportul unui inginer. PĂLTINAŞ (sculîndu-se) S-a depus raportul ? Mă duc să văd. Cucoane Andrei, cucoane Gavrilaş, haidem ! SIMCONOVICI Mă iertaţi... am astăzi o treabă... MIRTESCU Tot avem mîni şedinţă, atunci vom vede raportul. ASPASIA Lăsaţi pe mîni ! ZOIŢA Ba du-te chiar azi, Iancule, trebuie să ştim numaidecât. Dacă drumul se face pe la răzeşi, avem un înconjur de 20 minute pînă la ţară, du-te, du-te ! PĂLTINAŞ Sunt nerăbdător, mă duc. (îşi ia pălăria.) Vino şi tu, Leone. LEON Sunt gata. (Cătră Zulnia.) Mă întorc la masă, verişoară. 626 ZULNIA (rece) Poftim. t SIMCONOVICI Sărut mîna, cucoană Zoi ţi că ; sărut mîna, cucoană As-pasică, duducuţă... • W ZOIŢA j f Sluga d-tale, cucoane Gavrilaş. (Aspasia şi Zulnia se î p închină. Iancu, Simconovici şi Leon ies.) SCENA II ZOIŢA, ASPASIA, MIRTESCU. ZULNIA ASPASIA Cine a cîştigat partida ? MIRTESCU D-şoara Zulnia joacă aşa de bine, încît nici îndrăznesc * să mă mai măsor cu d-ei. ZULNIA Spuneţi mai bine că v-aţi lăsat bătut, domnule Mir-tescu. MIRTESCU Dimpotrivă ! ZULNIA Lăsaţi... am luat eu sama... (Ia un lucru de mînă şi începe să lucreze, Mirtescu se aşază lîngă dînsa.) ZOIŢA (încet, cătră Aspasia) Cît umblă moşioara lui acum ? 627 ASPASIA (asemenea) Mi se pare că 3.000 galbeni pe an. (Tare.) Cînd vă duceţi la ţară, domnule Mirtescu ? MIRTESCU Pe săptămînă viitoare. Aştept să se închidă consiliul judeţan. Dar d-voastră ? ASPASIA Şi noi cam tot pe-atunci. Grădina tot aşa de frumoasă este ? ZOIŢA Aşa mi se pare... Era frumuşică grădina... am văzut-o cînd trăia încă cuconul... MIRTESCU Tată-meu ? ZOIŢA Da... cuconul... cum îi zicea ?... cuconul Vasile. MIRTESCU Am mai înfrumuseţat-o ; o caut eu singur cu îngrijire. ZULNIA M-am plimbat într-însa cînd eram copilă... d-voastră eraţi dus... MIRTESCU Ar trebui să o vedeţi acum ; am sădit sălcii pletoase în jurul lacului. în faţa terasei am pus să-mi croiască straturi cu tot soiul de flori... sunt multe şi de aceste (arată banda), dar nu aşa frumoase. ZULNIA (zîmbind) Vă bateţi joc ?... de necazul partidei de adineaorea ? 628 ASPASIA Avem să venim să vă admirăm grădina. MIRTESCU Chiar eram să vă rog, suntem aşa de aproape vecini. ZOIŢA (încet, împingînd pe Aspasia) Nu-i da atîta nas ! MIRTESCU (cătră Aspasia) între moşia d-voastră şi a mea este o depărtare de jumătate de ceas. Călare, şi mai puţin. (Cătră Zulnia.) De mult nu v-am mai văzut călare. ZULNIA Calul meu s-a îmbolnăvit. MIRTESCU Dacă mi-aţi da voie, v-aş pune la dispoziţie un roib al meu, foarte blînd. ZULNIA Sînteţi foarte amabil. Umblă bine, sare peste bariere ? MIRTESCU Minunat de bine. ASPASIA N-aş vrea să vă luăm calul de călărie... MIRTESCU Mai am doi, cuconiţă. ZOIŢA Hm... Vom vede... Vom vede. 629 ZULNIA Vă mulţumesc, d-nule Mirtescu ; primesc bucuros da cu condiţie să mă întovărăşiţi. ar ZOIŢA (răpede) Hm, hm, Zulnio, nu zici de dulceţi ? Hm, hm... MIRTESCU Voiam chiar să vă cer voie, d-şoară. ZOIŢA Hm... hm... N-auzi, Zulnio, să zici de dulceţi ? (Mirtescu se scoală şi ia pălăria.) ASPASIA Vă duceţi, domnule Mirtescu ? Cred că veţi veni astăz: la noi la masă ! zi MIRTESCU (se închină) Cucoană Zoiţa... (încet, cătră Zulnia.) Chiar poruncesc să aducă roibul de la ţară. ZOIŢA Sluga, d-nule... (Mirtescu iese.) SCENA III ZOIŢA, ASPASIA, ZULNIA ASPASIA E un om foarte îndatoritor. ZULNIA Nu se poate mai amabil. (Se apropie de fereastra din dreapta.) ZOIŢA Nicidecum nu-mi vine să vă văd dîndu-i aşa nas. Nu vedeţi cît e de fudul ? Cui faci din cap pe fereastră, Zulnio ? ZULNIA D-nul Mirtescu m-a salutat din trăsură. ZOIŢA De ce stai la fereastră ? Ce deprinderi sunt aceste ? ZULNIA Aud, bunică ? ZOIŢA Du-te Ia d-ta în odaie, du-te, avem de vorbit ceva. ZULNIA Mă duc, mă duc. (Iese.) SCENA IV ASPASIA, ZOIŢA ZOIŢA Iţi spun drept, Aspasio, că nu vă mai pricep deloc. Ce era să-i primeşti calul, ce era să-1 pofteşti la masă chiar pe azi ? Ce rău am făcut ? ASPASIA ZOIŢA îl faci încă mai fudul sărindu-i astfel în cap. S-ar crede că este cine ştie ce partidă ! ASPASIA îl am de om foarte cumsecade. 630 631 ZOIŢA Fiul lui Vasile Mirtescu. unui arendaş, ce au adunat •două-trei parale cu munca iui. Biete trei mii de galbeni venit ! ASPASIA Se bucură de o bună reputaţie ; se zice că-i om drept, inteligent, gospodar. ZOIŢA bun. Am înţeles ! Aşa şi răzăşul Ilie Rogojină e gospodar tră. ASPASIA Dar, mamă, ce are a face ? El e un om din lumea noas-ZOIŢA Minunat ! Minunat ! Nu-i trimeţi poate răspuns că vrai să-1 ai ginere ? Eu nu vă mai înţeleg ! Tu, Aspasio, care eşti în toate minţile, să pui în acelaşi rînd pe băietul Mir-tescului cu fiul vornicului Păltinaş ! Democratizaţi-vă cu toţii şi va merge bine în ţară '. ASPASIA Trebuie să luăm vremile cum sunt. ZOIŢA Se-nţelege ! Dacă Iancu şi alţi boieri vor lăsa toate trebile statului pe mîna democraţilor, frumoase vremi or să fie ! Noroc că mai văd cîţiva boieri în ministerul de astăzi, că mă ameţisem de atîţia ciocoi. ASPASIA Nici Mirtescu nu se amestecă în politică şi bine face. ZOIŢA Nici nu-i treaba unuia ca d-nealui. Vă rog încă o dată, ,slăbiţi-mă cu omul acesta... Nu cumva a şi luat vorba ? 632 ASPASIA Oarecineva mi-a dat mai dăunăzi a înţelege... ZOIŢA (răpede) Nu-i da nici un răspuns. Toată averea lui Iancu are să rămîie Zulniei ; pretendenţi au să fie prea mulţi. ASPASIA N-aş vrea să se prelungească din cale-afară. Teoveanu prea se roteşte împrejurul ei ! ZOIŢA Leon ! Ei, vom vede, vom vede! ASPASIA Copila e tînără... mi-e frică să n-o ameţească cumva cu vorbele lui. ZOIŢA Dar de cînd se mărită fetele după voia lor ? Ce vremi ! Ce vremi ! Vorbă scurtă : nu te hotărî, atîta spun ! (în parte.) De-o mie de ori mai degrabă Leon, decît un ciocoi boierit ca acesta. (Tare.) îţi spun, nu te grăbi. (Iese în dreapta.) ASPASIA Nu mă grăbesc, dar mă gîndesc. (Iese în dreapta.) SCENA V LEON TEOVEANU (vîră întăi capul pe uşă, apoi intră încet) Nici baba, nici Aspasia, nici Zulnia !... Treaba nu merge bine !... Mirtescu îmi încurcă toate iţele !... Dacă l-aş pute strica cu moşu-meu ca să nu-i mai calce în casă!... Poate prin babă... care tot nu-1 poate suferi. De la şoseaua asta ? Dar aici interesul lor e comun. De-ar fi vreo ale- 633 gere !... Cine ştie ? Atunci poate mi-aş crea şi eu o poziţie. Petraşcu nu vrea cu nici un chip să mă numească subprefect. Of, dacă am ave o alegere !... Despre fată treaba va fi mai uşoară. Dacă am perdut averea mea, Păltinaş e cel mai bogat proprietar din ţinut. Iaca baba ! SCENA VI ZOIŢA, TEOVEANU ZOIŢA Erai aici, nepoţele ? LEON Pleeînd adineaorea am aflat că Ilie Rogojină umbla să deschidă proces moşului pentru zece fălci'de pădure care sunt lîngă hotarul răzăşilor şi am venit să-i spun. Auzi d-ta, mojicul! ZOITA LEON Se laudă peste tot locul că are să-i ieie pădurea. ZOIŢA Asta nu-i din capul lui, îl îndeamnă cineva. LEON Aşa mi se pare : sau Petraşcu, sau mai degrabă... gîci cine ? ZOIŢA Cine ?... Spune iute... nu cumva Dumescu ? LEON Nu, nici nu-ţi trece prin minte. Pe cît miros eu, aici şi-a vîrît nasul d-nul Mirtescu, nobilul cavaler. 634 ZOIŢA N-am zis eu că nu-i vrun soi ? LEON E un intrigant. Pe de o parte se linguşeşte aici în %~ casă, pe de alta întartă pe oameni asupra moşului meu. ZOIŢA Auzi d-ta ce fel de... dar lasă !... SCENA Vil Cei de sus, UN FECIOR, apoi ANTIŢA SAFINACHI FECIORUL (anunţind) Cucoana Antiţa Safinachi. ANTIŢA (jăcîndu-se că voieşte să sărute mîna cucoanei Zoiţei) Sărut mîna, cucoană Zoiţă. ZOIŢA (făcîndu-se că o opreşte) Sluga, cucoană Antiţă, dar lasă, lasă, şezi mă rog. ANTIŢA Sunteţi sănătoşică, bine ? ZOIŢA Slava Domnului. Dar sora d-tale, cucoana Cristiţa ? ANTIŢA Din ce frică am scăpat ! închipuiţi-vă că ieri sara, pe neaşteptate... abia am avut vreme să aduc moaşa!... ZOIŢA Să-i trăiască ! 635 ANTIŢA (uitîndu-se împrejur, în jos şi-n sus) Dar cucoana Aspasia nu-i acasă ? Hm ! Hm ! Dudu-cuţa-i bine ? Hm ! Hm ! ZOIŢA (în parte) Are vreo treabă. Ia vezi, nepoţele, dacă Aspasia nu-i în grădină. (Leon iese.) SCENA VIII ZOIŢA, ANTIŢA ZOIŢA Parcă era să-mi spuneţi ceva, cucoană Antiţă ? ANTIŢA (în parte) Poate dacă le-oi face un bine vor primi să boteze copilul surorei mele. (Tare.) Vorbisem mai deunăzi cu cucoana Aspasia... cuconul Andrei Mirtescu e un om pre cumsecade... ce frumoasă moşie are ! ZOIŢA I-a lăsat-o bătrînul. ANTIŢA Dar cum a îndreptat-o, cum o caută ! După cărţi, cucoană Zoiţă, nu şagă. Apoi ce faitonuri, ce cai şi ce livadă ! Are nişte piersici ia aşa de mari ! (Arată pumnii.) ZOIŢA (cu nepăsare) O fi avînd ! ANTIŢA Şi cîtă carte ştie... de prin şcoli !... ZOIŢA Ia nu-1 mai lăuda atîta, cucoană Antiţă. ANTIŢA Dar cum să nu-1 laud ? E un bărbat bogat, frumos, bunde însurat... (pauză) căci i-a venit vremea, şi pe cît aflu, chiar doreşte... (pauză, în care examinează figura Zoiţei) chiar doreşte... (în taină) şi-a pus ochiul pe o duducă foarte frumuşică. Aşa ? ZOIŢA (cu nepăsare) ANTIŢA Pe cea mai frumoasă din toate. (Pauză.) Doamne, nu gîciţi, cucoană Zoiţă, cînd zic : cea mai frumoasă, (făcîn-du-se că vorbeşte cu sine) adică de ce n-aş spune ? Pe duduca Zulnia. Aud ? ZOIŢA (făcîndu-se că n-aude) ANTIŢA Eu cred că d-nul Mirtescu e cea mai bună partidă din tot ţinutul, e un bărbat care ştie să caute de treabă, nu ca d-nul Teoveanu care s-a ruinat cît ai bate în palme. ZOIŢA Ş-apoi dacă s-a ruinat ? Au avut nenorociri. Dar să vă spun, cucoană Antiţă, asta nu-i treaba mea : cum or vrea părinţii. ANTIŢA Dacă aţi pune şi d-voastră un cuvînt... ZOIŢA Ziceaţi că cucoana Cristiţa are un băieţel sau o fetiţă ? 636 637 ANTIŢA Un băieţel ia aşa de mare. Moşia lui aduce acum peste 4.000 de galbeni ; ştiu bine. ZOIŢA De mulţi ani n-am mai văzut pe sora d-tale. ANTIŢA (în parte) Oare ce-o apucă ? (Tare.) Să nu credeţi, cucoană Zoiţă, că vin din partea lui. Nu, ia aşa, mă luasem mai deunăzi de vorbă cu cumnatu-meu şi gîndeam, de ce să nu faci un bine cînd poţi... dă, un bine nu-i niciodată pierdut... azi o stăruinţă, mîni o cumetrie... ZOIŢA Aţi făcut dulceţi de zarzări ? ANTIŢA Am făcut. Dacă-mi daţi voie v-aş trimite un gavanos. Să vedeţi ce bune au ieşit. ZOIŢA Mulţămesc, mulţămesc, avem destule. ANTIŢA (în parte) Baba are pe altul în gînd. (Tare.) Cucoana Aspasia e în grădină ? ZOIŢA Are treabă, are astăzi foarte multă treabă. ANTIŢA Am să vin mîne ! (în parte.) Cu dînsa nu mă pot înţelege. (Tare.) Sărut mîna ! ZOITA Plecăciune. ANTIŢA (ieşind şi întîlnind la uşă pe Păltinaş) Ziua bună, cucoane Iancule. SCENA IX PĂLTINAŞ (intrînd şi făcîndu-i loc) Plecăciune, plecăciune, cucoană Antiţă ! (Merge şi se aruncă într-un jilţ.) Raportul inginerului hotărăşte că şoseaua să se facă pe sub deal, pe la răzăşi. ZOIŢA (se scoală) Inginerul a fost cumpărat. PĂLTINAŞ După atîta osteneală... iată isprava ! ZOIŢA Nu trebuie să te dai. La cele din urmă tot voi aveţi sâ hotărîţi. PĂLTINAŞ Mă tem că prefectul va ţine cu inginerul. ZOIŢA Spune-i curat că te strici cu dînsul. PĂLTINAŞ (îngrijit) Să mă stric cu prefectul ? ZOIŢA Doamne, cum vorbeşti, Iancule ? Lui trebuie să-i fie frică de a se strica cu tine. Spune-i că de-acum înainte n-ai să mai votezi cu dînsul. C-da 5632 coala 4:5 639 PĂLTINAŞ Dar nu ştii ce om este ? Are să se îndărătnicească. ZOIŢA Ai o mulţime de prieteni. Să vedem de ce ajutor i-a fi Rogojină ? Ştii că Rogojină vrea să-ţi deschidă' proces ? PĂLTINAŞ Ce ? Ce spui ? ZOIŢA Cere zece fălci de pădure. PĂLTINAŞ (se scoală) Cum ? Cu ce drept ? Nu s-a statornicit hotarul odată ? Auzi d-ta ! ZOIŢA Dacă-i lăsa să-şi bată toţi joc de tine ,au să-ţi ieie cu vremea toate moşiile. Dar ia arată-le colţii şi-i vede. PĂLTINAŞ Cui s-arăt colţii ? ZOIŢA La toţi, lui Rogojină, lui Mirtescu... PĂLTINAŞ Lui Mirte-cu ? li am de cel mai bun prieten. ZOIŢA Frumos prieten ! Am aflat eu cine este d-lui ! Zbor-şeşte-te o dată la dînsul, la inginer, la Dumescu, la prefect şi-i vede ! PĂLTINAŞ Vai de mine ! D-ta vrei pesemne să-mi ridic lumea-n cap ! 640 ZOIŢA Dac-aş fi eu bărbat ar vede ei toţi... dar eşti un fricos precum era şi tată-tău, Dumnezeu să-1 ierte! Fii mai cu inimă, vorbeşte-le verde, spune prefectului că ai să-i faci opoziţie... spune inginerului că ai să stărui să-1 dea afară, bagă groaza în ţăranul de Rogojină ! SCENA X Intră feciorul, cei de sus FECIORUL D-nul Ilie Rogojină. ZOIŢA Iată bădăranul. Primeşte-1 cum se cuvine, auzi ? PĂLTINAŞ (cătră fecior) Zi-i să vie ! SCENA XI Cei de sus afară de fecior, ROGOJINA PĂLTINAŞ Bine că te văd, moş Ilie. ROGOJINA Bine am găsit, cucoane Iancule ! ZOIŢA Frumos te porţi, bade... moş... d-nule Rogojină ? ROGOJINA Cum dă Dumnezeu, cuconiţă. 641 PALTINAŞ Am auzit că vrai să-mi deschizi proces, dar nu-mi vine a crede. ROGOJINA Apoi dă, cucoane, dreptatea e dreptate. PALTINAŞ Ce dreptate ? N-a fost statornicit hotarul de inginer ? ROGOJINA S-a făcut greşală la măsurătoare. Tocmai de asta venisem. Dă, gîndeam, ce să ne mai judecăm împreună ? D-voastră sunteţi drept, eu sunt om cu frica lui Dumnezeu. Am documente, cucoane Iancule, şi dacă te-i încredinţa de dreptăţile mele, poate mi-i da de bună voie. ZOIŢA Auzi, mă rog, dreptăţile lui î ROGOJINA Apoi am documente, cuconiţă, ştiţi vorba : ai carte, ai parte ' PALTINAŞ Dacă-i treaba pe documente, apoi voi scoate si eu pe ale mele. ZOIŢA Vom scoate, vom scoate şi atunci om vedea cît fac tîrfăloagele d-tale ! PALTINAŞ Dacă s-a căuta bine, apoi nu ştiu de nu rni-ai împresurat d-ta moşia. Cu petecul d-tale ! ZOITA 642 ROGOJINA Crede-mă, cucoane Iancule, mai bine o învoială strâmbă decît o judecată dreaptă. ZOIŢA Vra să zică, mărturiseşti că n-ai dreptate... cauţi numai cîrciocuri... se vede c-au venit vremile ca ţăranii să prade pe boieri ! ROGOJINA Apoi de !... Poate că şi noi suntem feciori de oameni. Cu hârzobul din cer n-a căzut nimeni. —• Cucoane Iancule, vorba lungă, sărăcie. La o învoială unul mai dă, altul mai lasă. Dacă nu vrei, eu mă duc pană la scara murgului. PALTINAŞ (slăbind) O învoială !... ZOIŢA Ce învoială ! Auzi vorbă ! Doar mai sunt judecători în ţara asta, mai sunt advocaţi. ROGOJINA Advocaţi ? Cită frunză şi iarbă, numai parale să ai ZOIŢA Nici nu vreau să ştiu de învoială. SCENA XII Cei de sus, TEOVEANU (prin uşa din dreapta) ZOIŢA Te rog, Leone, să mergi pană la advocatul nostru. ROGOJINA Nu vă mai osteniţi, cucoane Luonte. 6-t.'i Leon. LEON (fudul) ROGOJINĂ Apoi aşa zic eu, cucoane Leonte. Dacă-i vorba de advocaţi, vă trimit eu o duzină acuş. Ei, cum rămîne, cucoane Iancule ? PĂLTINAŞ Cum să rămîie ? ZOIŢA Rămîne că avem să te învăţăm noi. ROGOJINA Apoi unde nu cîntă cucoşul... ZOIŢA Eşti un obraznic ! ROGOJINA Cucoană ! Cucoană ! LEON Păzeşte-ţi gura, moşule, ori ai a face cu mine ! ROGOJINA Ia nu te amesteca şi d-ta, cucoane Leonte, că ne cunoaştem cine suntem. ZOIŢA Apoi bine, Iancule, îl laşi să te batjocorească în casa ta? PĂLTINAŞ Moş Ilie, te treci cu vorba ! 644 ROGOJINĂ Cucoane Iancule, eu mi-am făcut datoria, dacă nu vrei, ne-om judeca ! PĂLTINAŞ Ne-om judeca ! ROGOJINA Şi cu bine ! Sărut mîna, cucoană Zoiţă, să nu fie cu bănat ! (Iese.) ZOIŢA (cătră Leon) Să te duci chiar acum la Dudulea. LEON Il aduc la moment. (Iese.) PĂLTINAŞ Na şi alta acum ! Inginerul îmi schimbă drumul şi ră-zăşul îmi pradă pădurea. (Aruncîndu-se pe jilţ.) Numai necazuri !... ZOIŢA Mi-e şi milă cînd te văd aşa făr' de inimă. SCENA XIII Cei de sus, ASPASIA ZOIŢA (cătră Aspasia) Poftim, vezi-ţi bărbatul în ce stare este... pentru că s-a schimbat planul unui drum şi că i se cer zece fălci de pădure, uite-1!... Mi-e nu ştiu cum să-1 mai văd aşa. (Se scoală şi se îndreaptă spre uşă.) Aşa era şi bietul răposatul, Dumnezeu să-1 ierte ! (Iese.) 645 ASPASIA Se poate să te descurajezi pentru o nimica toată ? PALTINAŞ Mie îmi place liniştea, dragă, urăsc judecăţile. ASPASIA Vom stărui să se facă un alt drum de la şosea pînă ia poarta noastră şi mai tot la una are să iasă. Cît despre răzăş, cu dînsul te-i judeca, mai mult este ? PALTINAŞ Să mă tăvălesc prin tribunaluri ? ASPASIA Fiecare trebuie să-şi caute drepturile sale. Dar să lăsăm aceasta, dragă, eram să-ţi vorbesc de ceva mai serios. Nu ţi se pare c-a venit vremea să gîndim la viitorul Zulniei ? PALTINAŞ Să ne mai despărţim şi de dînsa ? Trăim acum aşa de liniştiţi ! ASPASIA Trebuie să ne facem datoria. PALTINAŞ Bine, dar nu pot să o dau aşa... trebuie să o ceară cineva. ASPASIA Cum îţi pare Mirtescu ? PALTINAŞ (se scoală) Mirtescu ? Foarte de treabă. Sunt prieten cu dînsul. Am cunoscut şi pe tată-său. Gospodar bun. ASPASIA Suntem şi vecini cu moşiile. PALTINAŞ De la Părtineşti la dînsul : trei sferturi de ceas, nu-i mai mult. ASPASIA Dacă s-ar înfăţişa el ? Am fi aşa de aproape unii de alţii, ne-am vede în toate zilele, am pute zice că Zulnia a rămas chiar la noi. PALTINAŞ Minunat ! Foarte de treabă om. Ce zice Zulnia ? ASPASIA Nu ştiu încă, nu i-am vorbit. PĂLTINAŞ Trebuie să vedem întăi cum gîndeste Zulnia. Dar mama ce zice ? *f ASPASIA Mama, ştii... e cam bătrînă. Are ideile ei. Vede lumea tot ca-n vremile d-sale. PALTINAŞ N-aş vrea să se supere. ASPASIA Vom împăca-o noi. PALTINAŞ Mă duc să văd care-i părerea ei. ASPASIA Mai iasă, mai Iasă, avem vreme. 64(3 647 PĂLTINAŞ Ba nu, trebuie să ştie. Fără ştirea d-sale nu fac nimic. SCENA XIV Cei de sus, ZULNIA PĂLTINAŞ Ce face mama ? ZULNIA E la d-ei în odaie. PĂLTINAŞ Mă duc să-i vorbesc. (Se îndreaptă spre uşă.) ASPASIA (urmîndu-l, în parte) Soacră-mea ne-ar pute strica tot planul. Nu-1 pot lăsa. (ti urmează şi iese.) S C KNA XV ZULNIA, apoi TEOVEANU ZULNIA Se petrece ce se petrece. Tot vorbesc şi se feresc de mine. (Se aşează.) L-am văzut călare pe calul cel roib. El avea botfori şi pinteni ; eu am să-mi pun costumul cel nou de amazonă. (Pauză.) El nici nu ştie c-am fost deunăzi în grădina lui, cînd era dus în oraş. Ce frică îmi era că se va întoarce şi m-a vede ! (Suspină şi stă pe gînduri.) LEON (intrînd răpede) S-a dizolvat Senatul! Mata eşti, verişoară ? 648 S ir ZULNIA (în parte) Iar Leon ? (Tare.) Eu sunt. LEON S-a dizolvat Senatul ! ZULNIA Ei ş-apoi ? LEON în adevăr, matale ce-ţi pasă ? ZULNIA Se vede că d-tale îţi pasă grozav. LEON Negreşit, eu mă interesez de soarta patriei. ZULNIA (zîmbind) Bine faci, căci altfel s-ar prăpădi biata ţară de tot. LEON De ce îmi vorbeşti cu ironie, verişoară ? Dacă ai cunoaşte mai bine simţirile mele... Pentru patrie ? ZULNIA LEON Dacă ai cunoaşte mai bine simţirile mele, ai ave mai multă cruţare. Sub o aparenţă rece eu am un suflet blînd şi iubitor. ZULNIA (în parte) E sentimental astăzi verişorul. 649 LEON Adesa ,cînd sunt singur, mă gîndese la cele ce s-au petrecut, reproduc în mintea mea imaginile ce am văzut... şi atunci simţirile mele se îmbracă în formă poetică. ZULNIA Faci poezii sentimentale ? Eu ştiam că scrii numai satire asupra miniştrilor şi prefecţilor. LEON Acele sunt glume, bune pentru momente perdute. Inspiraţia mea se îndreaptă spre un ţel mult mai nobil, spre sentimentul cel mai dulce, cel mai înalt... amorul !... ZULNIA (se scoală) Amorul ? LEON Da, amorul, care te cuprinde, te pătrunde... ZULNIA Aşa? LEON Nu presimţeşti cine mă inspiră, cine este regina gîn-durilor mele... (mai dulce) dă-mi voie să-ţi spun... ZULNIA (în parte) Se trece cu şaga. (Tare.) Te rog, verişorule... LEON Cu un cuvînt mă poţi face fericit ! Zulnio, dacă ai şti... ZULNIA D-nule Teoveanu, te rog să iei sama la ceea ce spui sau nu-ţi mal vorbesc niciodată! (Se îndreaptă spre uşă.) 650 LEON (cu foc) O ! Nu te duce şi iartă-mă dacă, împins de focul ce mă consumă, am cutezat... ZULNIA Domnule Teoveanu !... LEON Am cutezat să-ţi mărturisesc secretul inimei mele ! ZULNIA (cu ironie) Cînd ai şti cît de puţin te prinde să fii sentimental şi pasionat!... LEON Domnişoară !... ZULNIA Umblă mai bine după o funcţie cu satirele d-tale. LEON (furios) A, ştiu eu cine te face să-mi vorbeşti astfel ! Cunosc eu cutezătorul şi-mi voi răzbuna ! ZULNIA Nu înţeleg ce-mi spui şi te rog să curmi această vorbă. (iese.) SCENA XVI LEON, apoi CUCOANA ZOIŢA LEON Aşa îţi e povestea, duducă Zulnio ? O ! De-acum înainte cu nici un chip nu vei fi a lui. A mea ai să fii, cu 651 voie, fără voie ! De nu-i vrea tu, părinţii tăi or vrea Tre derute > A- T, Mjte^^ ma^degibă. S^Să oe" de mine ! A ! (Se plimba furios prin easă; intră cucoana Zoiţa.) ZOITA Ai fost la Dudulea ? LEON Vine acuş. Nu ştii ce s-a întîmplat ? ZOIŢA (cu curiozitate) Nu ştiu, ce este ? LEON S-a dizolvat Senatul. ZOIŢA Ce spui ? Cum se poate ? LEON Mătuşica, ce gîndeşti, moşul n-ar fi bun de ZOIŢA senator ? Berbantule, de unde mi-ai gîcit gîndul ? De mult aveam planul să-1 aleg senator. LEON E ruşine să rămîie deoparte. El, cel mai bogat proprietar din ţinut, şi să-i treacă pe dinaintea nasului toţi ceilalţi ! ZOIŢA Toţi ciocoii ! Oare prefectul va ţine cu dînsul ? LEON Nu cred, dar îl vom alege şi fără prefect. 652 ZOIŢA Minunată idee aceasta a Senatului ! Mergînd iarna la Bucureşti, vom merge şi noi ; acolo vom găsi o altă partidă pentru Zulnia decît Mirtescu. LEON Mirtescu ? Mirtescu umblă să ceară pe Zulnia ? Crezi mata că un intrigant ca dînsul ţine la verişoară ? Alt scop are el ! El caută avere ca să se mai îmbogăţească, intrînd în neamuri. ZOIŢA îţi spun că nu-1 pot suferi! LEON Trebuie să mai potolim prietenia moşului pentru dîn- sul. ZOIŢA ti Asta-i şi dorinţa mea, dar cu încetul, avem nevoie de JL dînsul la alegere. LEON Ce influenţă are Mirtescu ? Atîta, că-i prieten cu prefectul care-i face toate interesele ; noi avem să facem opoziţie. ZOIŢA în opoziţie are să fie greu. LEON Uşor ! Toată lumea-i nemulţămită. (In parte.) Moşul trebuie să fie candidatul opoziţiei, nu ca să iasă, căci ducerea familiei la Bucureşti mi-ar sfărîma toate planurile, dar ca să se strice cu clica lui Mirtescu şi a prefectului. 653 S C K NA XVII Cei de sus, DU DU LE A DUDULEA (intrînd) Aţi auzit ? S-a dezolvat Senatul ! ZOIŢA Aşa, d-nule Dudulea, am auzit. Vă rugasem să treceţi pe aici pentru un proces. DUDULEA Cu Rogojină ? (Iute.) Am să-i dau o trînteală să mă pomenească ! Cheltuieli de proces, de advocat, taxe de portărei, timbru. Are să simtă !... De pe acum mi-am făcut planul : am două escepţii dilatorii şi una peremtorie... vai de capul lui ! ZOIŢA Bine, bine, nu mă îndoiesc. Vrea să zică, o să avem alegeri ? Cum gîndeşti că are să iasă ? DUDULEA Au să fie înrîuriri, violenţe şi presiuni guvernamentale, dar avem să ţipăm ! ZOIŢA Nu vă grăbiţi, nu ştiţi încă pe cine va pune prefectul. Poate va urma o înţelegere cu dînsul. DUDULEA Nu ştiu pe cine pune ? L-am simţit. El pune pe Du-mescu, un bătrîn dobitoc, servil, interesat, fără nici o idee de mecanismul constituţional. ZOIŢA Pe Dumescu ? Ce infamie ! LEON Nu ţi-am spus că trebuie să facem opoziţie ? DUDULEA O ! Avem să facem opoziţie ! Prefect e acesta ? Ţine în postul de advocat public pe Somir, un ignorant care compromite interesele statului. Am să scriu articole fulgerătoare contra lui în jurnalul nostru Salvarea Patriei '. Nu ştiu pe cine am pune candidat la colegiul întâi, aici e greul. ZOIŢA Trebuie să alegem un om cu greutate. DUDULEA Numai să-1 găsim. Eu n-am şansă în colegiul întăi, ş-apoi la Senat... dacă am găsi pe cineva... LEON Am o idee !... O idee minunată ! DUDULEA S-auzim. LEON (luînd la o parte pe Dudulea) Noul senator va stărui să fii numit advocat public. DUDULEA (încet) Şi d-ta subprefect. ZOIŢA (cu nerăbdare) Dar spune astăzi, s-aud şi eu. LEON Am gîndit... la moşul meu lancu Păltinaş ! Cot 033 C-cta 3682 coala 46 DUDULEA ' D-nul Păltinaş ? D-nealui în opoziţie, d-nealui contra \ prefectului, d-nealui cu democraţii, d-nealui roş ! ' ZOITA i Roş, neroş, cînd e ambiţia la mijloc... DUDULEA Dacă primeşte, am izbutit ! zoita lată-1 că vine, nu-1 apucaţi prea răpede ! SCENA XVIII Cei de sus, IANCU PĂLTINAŞ, ASPASIA PĂLTINAŞ fcătre Dudulea) Vă aşteptam cu nerăbdare pentru un interes. DUDULEA Procesul cu Rogojină ! Ştiţi că s-a dezolvat Senatul ? Asta-i lucru mare. Mă duc la prefect să aflu cum... ce fel... pentru ce... oare pe cine vor să puie ? ZOIŢA Dacă oarecineva ar fi cum l-aş vrea eu, ştiu pe cine l-ar alege senator proprietarii mari. DUDULEA Cucoane Iancule, acum e vremea să votăm şi să lucrăm ! PĂLTINAŞ Vom vota, vom vota şi noi. Sunt curios s-aud ce zice prefectul. LEON Am auzit vorbindu-se astăzi printre alegători... toţi ar dori să se aleagă senator... PĂLTINAŞ f: Cine ? DUDULEA Un bărbat demn, nobil, neatîrnat, incoruptibil, cu avere, cunoscînd mecanismul sistemei constituţionale. PĂLTINAŞ Dar cine ? ZOIŢA Cine s-a alege senator, dacă are vreun proces îl cîş-tigă. DUDULEA I Adică atîrnă si de la advocat. ZOIŢA Dacă are vreun interes de la administraţie, pe loc i se face. De pildă : o şosea judeţană... ASPASIA (în parte) Soacra ar viea să puie pe bărbatu-meu. Ce nebunie l DUDULEA (înaintînd) D-le Păltinaş, pe d-voastră vă deseamnă opiniunea publică ! PĂLTINAŞ (cu mirare) Pe mine ? 656 657 DUDULEA Pe d-voastră. Vorbesc în numele opiniunii publice. LEON D-ta, moşule, eşti întâiul proprietar din judeţ şi prin urmare de la sine se îndreaptă ochii tuturor asupra d-tale. PALTINAŞ (cu grijă) Vorbit-a cineva cu prefectul ? DUDULEA Prefectul va trebui să plece capul înaintea voinţii naţiunii. PALTINAŞ Nu vreu nicidecum să mă stric cu prefectul, sunt prieten cu Petraşcu, l-am sprijinit cu bună-credinţă. ASPASIA Tu eşti prea nervos, dragă, nu-i pentru tine. De ce să lăsăm liniştea noastră ? ZOIŢA Tatăl tău, bietul răposatul sărmanul, bunul tău, cu toţii erau în fruntea trebilor ţării, numai tu să rămîi la o parte ? ASPASIA Erau alte vremi pe atunci. DUDULEA Interesele ţării cheamă pe orice bărbat patriot la cîrma afacerilor, şi lumea ştie cît sunteţi de patriot ! PALTINAŞ Negreşit, îmi iubesc ţara ca şi alţii, poate mai mult decît alţii... 658 ZOIŢA Miniştrii atunci vor ţine samă de voinţa ta, în toate zilele te vor pofti la masă, la baluri, poate chiar vodă... PALTINAŞ Mă ştie măria-sa : a fost la mine în gazdă cînd a vizitat judeţul. DUDULEA Sunt sigur că chiar măria-sa vodă ar dori să fiţi ales. PALTINAŞ Măria-sa vodă ?... Nu... nu ştiu... dar prefectul ? ASPASIA Eu n-aş dori să faci şi tu opoziţie şi să te strici cu toţi prietenii. LEON Toţi miniştrii au să te întrebe de îmbunătăţirile ce trebuie făcute în judeţ. Judeţenii au să te aibă de cel mai mare binefăcător. DUDULEA Cît e de frumos a face bine semenilor săi ! PALTINAŞ Negreşit, negreşit, e bine să faci bine... numai să poţi. ZOIŢA Măria-sa vodă se va consulta cu tine asupra trebilor ţării ; te va întreba dacă trebuie să ţie ori să schimbe ministerul. DUDULEA Şi tronul şi naţiunea vă aclamă ! PALTINAŞ Nu ştiu ce zice prefectul! 659 DUDULEA în alegători rezidă suveranitatea naţională. PĂLTINAŞ Vra să zică aţi auzit vorbindu-s ma vor pe mine ? se printre alegători că SCENA XIX Cei de sus, SiMCONOVICl SiMCONOVICl (intrînd) S-a dezolvat Senatul! TOTI Ştim ! Ştim ! SiMCONOVICl Altă veste : a fost astăzi şedinţă la consiliu şi s-a hotărît ca să se primească propunerea răzăşilor pentru şoseaua judeţană. PALTINAŞ Nu se poate. Mîni trebuia să se ia în cercetare. SiMCONOVICl S-a hotărît astăzi. (încet cătră lancu.) Eu am votat pentru d-voastră. DUDULEA V-a trădat prefectul! dînsul ASPASIA Nu putea să-1 trădeze, căci lancu nu vorbis e mea cu LEON A fost trădare ! Petraşcu trebuie răsturnat ! 660 PALTINAŞ Dar cum poate să se hotărască aşa de răpede ! ZOIŢA Aici e lucru vădit, pipăit... a fost trădare ! SiMCONOVICl Are dreptate cucoana Zoiţica, deşi... n-a stăruit atît prefectul, cît mai ales Dumescu. DUDULEA Dumescu este candidatul prefectului pentru Senat. PALTINAŞ Dumescu ! SiMCONOVICl Aşa am prins şi eu de veste. Chiar îmi vorbea de votul meu... ZOIŢA Noi punem candidat pe lancu. SiMCONOVICl Elei ! ZOIŢA Cred că n-aţi făgăduit votul d-voastre, cucoane Ga-vrilaş ? SiMCONOVICl Nu, negreşit. (în parte.) Am apucat a făgădui. ZOIŢA Nu mă îndoiesc că veţi vota pentru lancu. SiMCONOVICl Mai rămîne îndoială, cucoană Zoiţică ? Mai ales dacă şi prefectul... 661 ZOIŢA Chiar dacă n-a vre prefectul ! DUDULEA Cucunu Iancu chiar are majoritatea. SIMCONOVICI Elei ! ASPASIA Eu mă tem de o cădere şi atunci ar fi şi mai rău. De aceea zic să nu te pui înainte. ZOIŢA Să se lese lovit în interesele sale ? PĂLTINAŞ Sunt lovit ! LEON Să i se prefere un netrebnic ca Dumescu ? DUDULEA Cînd naţiunea îl cheamă ! ZOIŢA lor ! De nu primeşti, nu te am de viţă dreaptă a Păltineşti-DUDULEA Nici de patriot! PĂLTINAŞ (după o scurtă cugetare) Votezi pentru mine, cucoane Gavrilaş ? SIMCONOVICI M;vi rămîne vorbă ? PĂLTINAŞ ". Atunci primesc... M-am hotărît ! Să mă înşele Pe-traşeu cu drumul judeţan ! M I SCENA XX l Cei de sus, MIRTESCU PĂLTINAŞ (mergindu-i înainte) îmi pare bine c-ai venit, iubite prietene. Ai fost la consiliul judeţan ? MIRTESCU N-am fost astăzi. PĂLTINAŞ 5 Drumul s-a hotărît să meargă pe la răzăşi. 1- MIRTESCU 4 Aşa ? îmi pare foarte rău. Socot că trebuie să fi fost motive puternice. ZOIŢA :•}■ (în parte) o. Cît mi-e de nesuferit! (Tare.) Ce motive puternice ? Intrigi au fost. ASPASIA Nu cred. Pentru ce să presupunem totdeauna răul ? ZOIŢA Spuneţi, cucoane Gavrilaş, n-au fost numai intrigi ? SIMCONOVICI Are dreptate cucoana Zoiţica, parcă au fost... deşi se zicea în raport că pămîntul pe dincoace este supus vărsăturilor. 662 663 ZOIŢA Pretexte ! Nu ştim noi aceste ? DUDULEA Intrigi şi pretexte ! Prefectul aflase de candidatura •d-voastre, d-ie Păltinaş, şi vă prigoneşte. PALTINAŞ Sunt prigonit, nu mai încape îndoială ! MIRTESCU _ Nu credeţi, cucoane Iancule. Nimeni nu vrea să vă prigonească. Sunteţi un om prea drept şi toată lumea vă stimează. DUDULEA Aşa este. De aceea toţi vă vor senator ! MIRTESCU Senator ? DUDULEA Nu ştiţi că Senatul a fost dezolvat ? MIRTESCU Nu aflasem nimic. Ce rău îmi pare ! Iar au să fie intrigi... duşmănii... SCENA XXI Cei de sus, ZULNIA (care se închină la toţi) DUDULEA Duduca... Duduita... SiMCONOVICl Domnişoara... MIRTESCU DUDULEA Am onoare a vă înştiinţa că aveţi să jucaţi în curînd la bal la Curte. ZULNIA Eu la bal la Curte, cum aşa ? DUDULEA Cînd cuconu lancu va fi ales în Senat, precum sperăm... ce zic, sperăm ?... precum suntem siguri. ZULNIA La Senat ? ASPASIA Lucrul încă nu e hotărît, d-le Dudulea ! ZOIŢA Te înşeli, Aspasică, lucrul e hotărît. PALTINAŞ Da, lucrul e hotărît !... SCENA XXII FECIORUL (intrînd) Poftiţi la masă ! SiMCONOVICl (dînd braţul cucoanei Zoiţei) Dacă-mi daţi voie, cucoană Zoiţică ! (Trec amîndoi.) DUDULEA (dînd braţul cucoanei Aspasia) Doamna viitoare senatrice... 664 665 ASPASIA Vă rog, d-nule Dudulea... (Trec.) MIRTESCU (cătră Zulnia) Domnişoară... (încet.) Aici este o intrigă ce nu înţeleg. ZULNIA (asemenea) Trebuie să vă vorbesc. (Trec.) LEON (urmîndu-i de aproape, în x>arte) Au şoptit ceva încet... (Trece.) PALTINAŞ (singur, împreunîndu-şi mînile) Eu candidat la Senat şi încă în opoziţie ! Ce schim- bare a lucrurilor ! (COIiTINA CADE.) ACTUL II Cabinetul prefectului. SCENA I PETRAŞCU, MIRTESCU MIRTESCU Aici nu sunt păreri politice contrare. Sunt numai intrigi. PETRAŞCU 4-it Rezultatul e acelaşi, ce pot face ? Am fost prieten cu Păltinaş ; l-am îndatorit de cîte ori am putut. Cine putea crede că deodată îmi va întoarce spatele şi s-a arunca în opoziţie ? MIRTESCU Nu-i el de vină, l-au împins alţii. Ştii cum e Păltinaş : e greu să-1 pornească cineva, dar odată ce-1 hotărăşti, merge orbiş înainte. PETRAŞCU Ce vrei să faci c-un om pe care o babă ambiţioasă, un băiet intrigant şi un advocat cîrciocar îl duc de nas ? MIRTESCU Nu s-ar putea schimba lucrurile ? Stăruind tu pe lîngă Dumescu, el s-ar retrage şi Păltinaş s-ar alege, dacă nu sub patronajul guvernului, cel puţin cu învoirea lui. PETRAŞCU E cu neputinţă. Ministrul de Interne stăruie numaide-cît pentru Dumescu care-i e prieten. MIRTESCU Păltinaş nu este omul să facă opoziţie în Senat. PETRAŞCU Vrînd, nevrînd, va trebui să facă. Chiar de-ar vrea să fie cuminte, alegătorii şi agenţii lui nu l-ar lăsa. Unul a voi să fie subprefect, altul judecător, altul să fie păsuit pentru cîştiuri, altul să i se schimbe primarul de la ţară, altul va cere o pensie... nu-i ştii cum sunt ? Apoi nu este de demnitatea guvernului! Candidatura lui Dumescu este pusă ; dacă acesta s-ar retrage de hatîrul lui Păltinaş, s-ar crede că guvernul e slab, că se teme de opoziţie, şi tot prestigiul ar dispare. Cu neputinţă ! 666 667 MIRTESCU (se scoală) Nu-ţi pot spune cît de rău îmi pare. PETRAŞCU Încearcă tu să faci pe Păltinaş să se retragă ; punîn-du-te pe atît, poate vei izbuti. MIRTESCU Nu cred, îl cunosc, dar voi cerca ! PETRAŞCU De nu-i izbuti, tu trebuie să votezi cu mine. MIRTESCU Să dau votul meu lui Dumescu ! PETRAŞCU Trebuie să-1 dai, căci altfel s-ar crede că şi tu eşti supărat pentru drumul judeţan care nu mai trece dinaintea gradinei tale. MIRTESCU Eu sunt prea cuminte ca să nu înţeleg greutăţile ce s-au ivit. PETRAŞCU Da, tu eşti cuminte, însă lumea ar crede că votezi din paraponisală. Ş-apoi ce s-ar zice de tine cînd ai vota azi cu guvernul şi mîni în contra lui ? MIRTESCU Negreşit, nu pot să votez cu opoziţia ; eu ştiu pre bine ce vor aceia. PETRAŞCU Nici să te abţii de la vot nu poţi. Lumea ar zice... 668 MIRTESCU De ajuns ! Dacă încercarea mea va fi zadarnică, votez, pentru Dumescu. PETRAŞCU îţi mulţumesc... Te văd cam trist ! MIRTESCU Nimic, nimic ! "* PETRAŞCU O săptămînă după alegeri lucrurile se vor împăca şi totul va fi ca mai nainte. MIRTESCU (după o pauză) Petraşcule, va veni o zi în care ţi-oi cere să întinzi tu cel întăi mîna lui Păltinaş, vei face-o ? PETRAŞCU Purtarea lui m-a indignat. MIRTESCU Voi cere aceasta de la tine ca cea mai ma'-p îndatorire de prieten. PETRAŞCU Ei bine, îţi făgăduiesc. Dar nu fi aşa de trist, ce dra- cu ţ MIRTESCU Nu-i nimic, la revedere. (Iese.) SCENA II PETRAŞCU, apoi GOSPOD1N PETRAŞCU îmi pare rău de Mirtescu, dar e pre tîrziu, nu mai pot da înapoi ! (Sună clopoţelul, un aprod intră.) Să pof- 669 tească d-nul subprefect Gospodin. (Aprodul iese, intră Gospodin.) Cum stau voturile în plasa d-tale ? GOSPODIN D-nule prefect, trebile nu merg tocmai cum ar trebui. Candidatura lui Păltinaş ne face mult rău, şansele stau ia aşa. (Face din mînă semnul cumpenei.) PETRAŞCU Nu putem cade cu nici un preţ. Adevărat e că Teoveanu cutrieră tot judeţul şi stăruie pentru Păltinaş 0 Netrebnicul ! Fiindcă nu l-am numit subprefect. GOSPODIN D-nul Teoveanu aleargă, în adevăr, de la moşie Ia moşie, dar lucrează cam ciudat : stăruie şi nu prea. PETRAŞCU Cine ştie ce intrigi mai ţese ! GOSPODIN (scoţină un carnet din buzunar) Samsoniu mi-a vorbit de dreptul ce ar ave să i se mărească pensia. PETRAŞCU Bine, m-oi înţelege cu dînsul. GOSPODIN Buhalof se tînguie de judecătorul de pace din ocolul său pentru nişte boi ce au căzut de pripas. Dacă i s-a schimba judecătorul, el votează cu noi, cel puţin aşa am înţeles din vorba sa misterioasă. El e chiar aici, aşteaptă... PETRAŞCU Să jertfesc unui nătărău ca Buhalof pe judecătorul de pace ? 670 s GOSPODIN Judecătorul s-ar putea permuta în plasa Doroftiana, unde locul e vacant. Buhalof are două voturi, al lui şi al cumnatului său. PETRAŞCU Voi permuta pe judecător. GOSPODIN Dacă în locul rămas vacant s-ar numi băietul preotului din sat, unul Minea, Buhalof e sigur. PETRAŞCU Cine-i acest Minea, om de treabă ? GOSPODIN Cam prostul, dar în sfîrşit... PETRAŞCU Vom vede... GOSPODIN Cu votul lui Buhalof majoritatea îmi pare cîştigată. PETRAŞCU Voi numi pe Minea. (Se scoală.) Mai fă cîte o vizită pe la proprietarii d-tale şi vezi să le gîceşti gîndul. Nu lua nici pe unul cu o perdea mai sus, înţelegi ? Unde va fi nevoie voi face eu aceasta. GOSPODIN Mă pun îndată pe lucru... ştiţi că Buhalof aşteaptă... (Gospodin iese.) PETRAŞCU Mai aştepte puţin, nu voi să le" fac temenele la toţi, mai ales acum ; m-ar crede slab ! C-da 5682 coala 47 671 SCENA III PETRAŞCU, DUDULEA intră DUDULEA (intrînd) Vă veţi fi mirînd de a mă vede la dumneavoastră, d-le prefect ? PETRAŞCU A ! D-nul Dudulea ! Ce-mi procură mulţumirea... ? DUDULEA Treceam tocmai pe aici şi am venit să aflu dacă sunteţi sănătos... veţi fi avînd acvm treabă multă. PETRAŞCU Ca totdeauna, nici mai mult, nici mai puţin. DUDULEA Poate tot mai mult ceva acum... alegerile sunt la uşă. PETRAŞCU Nu mă ocup de dînsele. (Zîmbind.) Respectez suveranitatea naţională, d-le Dudulea... dar d-voastră ce faceţi ? Pană acum vă văd alergînd puţin. Sunt deprins să vă ştiu totdeauna în fruntea opoziţiei ; d-voastră, un redactor de la Salvarea Patriei!... DUDULEA Şi opoziţia-i trebuitoare. Fără opoziţie guvernanţii ar pute crede că ţara-i numai a lor. PETRAŞCU Negreşit, ţara-i a tuturor. DUDULEA Dar opoziţia nu-i bună totdeauna. Cînd nu-i la vremea ei, opoziţia e chiar vătămătoare. ii 3ţ PETRAŞCU (în parte cu mirare) Auzi, mă rog ? Oare ce vrea ?... DUDULEA Să presupunem că guvernul acesta — deşi nu simpatizez cu principiile sale — ar ave numai funcţionari buni — ce mai poate zice cineva, chiar adversarii lui ? PETRAŞCU Opoziţia găseşte totdeauna ceva de zis. DUDULEA Luaţi sama, eu zic în ipoteză ar fi buni. dacă toţi funcţionarii lucrurile s-ar în- PETRAŞCU Nimic nu poate fi perfect. DUDULEA Cu înlăturarea cîtorva negligenţi drepta. PETRAŞCU Ce voiţi să spuneţi ? DUDULEA Vorbeam aşa... în teorie generală... dar â propos, fiindcă tocmai îmi aduc aminte : luat-aţi sama cum advocatul public de astăzi neglige interesele statului ? PETRAŞCU (în parte) Aha, iaca buba ! (Tare.) Cum se poate ? Eu îl credeam foarte bun. DUDULEA Eroare, eroare grozavă ! El e cel mai negligent din funcţionarii judeţului. Eu cred că sunt alţii cu mai mult talent, cu mai multe cunoştinţi, care l-ar putea înlocui. 672 673 PETRAŞCU (în parte) Să recomand în locul unui om conştiincios pe un şiret ca dînsul, atîta ar trebui ! (Tare.) Aşadar, credeţi ?..'. DUDULEA ne... Toţi rîd de bietul advocat public... întrebaţi pe orici- PETRASCU Să vorbim lămurit, d-nule Dudulea, care este propunerea d-voastră ? DUDULEA înţelegeţi prea bine... eu nu sunt în drept a face propuneri... numai fiindcă sunt alegeri... şi aveţi nevoie de sprijinul persoanelor influente... şi poate şi de-al jurnalului... PETRAŞCU De aceea îmi propuneţi concursul d-voastră, cu oarecare condiţii, nu-i aşa ? Mă mir foarte mult, eu vă ştiam partizanul candidaturei lui Păltinaş. DUDULEA Candidatura lui Păltinaş nu e serioasă ; eu nici nu o sprijin, mai cu samă dacă m-aş încredinţa că guvernul se apropie de principiile mele. PETRAŞCU Adică dacă v-ar numi pe d-voastră advocat public în locul lui Somir ? DUDULEA N-am zis aceasta. Deşi, cunoscîndu-mi meritele, negreşit nu aş refuza. 674 PETRAŞCU îmi paie rău, d-nule Dudulea, dar nu vă pot recomanda. Sunteţi foarte bun, dar din nenorocire guvernul ţine la cel de astăzi ; băgaţi sama : nu eu, guvernul central. DUDULEA Un refuz V D-nule prefect, am onoare a vă spune că vă încredeţi prea mult în puterile administraţiei. PETRAŞCU Mă încred în bunul simţ al alegătorilor. DUDULEA Dacă veţi urma cu sistema presiunilor şi violenţelor, vă voi denunţa opiniunii publice, care-şi va răzbuna. PETRAŞCU Faceţi ce vreţi, dar nu vă pot recomanda pentru postul de advocat public. DUDULEA (mintos) Voiţi să călcaţi libertatea poporului în picioare ? Prea bine, ne vom vorbi ! PF.TR AŞCU Deosebirea principiilor politice nu ne va împiedica să rămânem prieteni. DUDULEA (cu foc) Poporul va afla cum violaţi prerogativele sale cele mai sacre înscrise în pactul său fundamental... (In parte.) Mă desfide, de-acum la Păltinaş şi pe opoziţie... (Tare.) Vă salut ! (lese.) 675 SCENA IV PETRAŞCU, apoi BUHALOF şi ROGOJINA [PETRAŞCU] Dacă aş şti că am nevoie de sprijinul lui Dudulea, aş arunca prefectura cît colo. (Sună clopoţelul, intră un aprod.) Să poftească domnii care aşteaptă ! (Aprodul iese şi intră Buhalof şi Rogojină, care se închină.) Ce mai faceţi, cucoane Ioniţă, plecăciune, moş Ilie, poftim, poftim, (întinde cîte o mînă la fiecare.) ROGOJINA Ia, am venit să vă mai văd, cucoane Costache. BUHALOF (în taină) Sunteţi bine, sănătos ? PETRAŞCU Vă mulţumesc. D-voastre? BUHALOF Slavă Domnului. PETRAŞCU Cum sunt alegeri, iaca şi moş Ilie la prefectură ! ROGOJINA Apoi dă, vorba ceea : unde-i bine, nu-i de mine, unde-i rău, hop şi eu ! PETRAŞCU Am auzit, cucoane Ioniţă, că judecătorul d-voastră de pace nu prea mulţumeşte pe împricinaţi. BUHALOF ("tainic, punînd mîna la gură) Sst ! (Tare.) Ba nu, dimpotrivă... n-am auzit. 676 PETRAŞCU Ştiu ce ştiu ; am hotărît să-1 mut într-o altă plasă. BUHALOF (în taină la urechea lui Petraşcu) Iancu Păltinaş îşi pune candidatura la Senat. Ştiu si- gur. PETRAŞCU Iancu Păltinaş ? BUHALOF fca sus) Sst ! Să nu afle cumva că v-am spus eu. ROGOJINA Avem să-i dăm o trînteală de cele bătrîneşti. PETRAŞCU Bine, moş Ilie, d-ta nici nu eşti alegător în colegiul întăi ? ROGOJINA Dacă n-am vot, ca dînsul, poate el alerga ca mine ? Ştiţi vorba : unde nu-i cap, vai de picioare ! PETRAŞCU Eu te ştiam bine cu Păltinaş, moş Ilie ! ROGOJINA închipuieşte-ţi, cucoane Costache, că-mi tăgăduieşte dreptul la zece fălci de pădure. PETRAŞCU Vra să-ţi ieie pădurea ? ROGOJINA Ba, nu vra să-mi deie, tot la una iese. 677 petraşcu. Aha ' Şi se vede că ţi-ai mai înmulţit procesele cu unul 7 ROGOJINA Ce să fac ? Să se zică de mine eă-s mişel ? Nu ştiţi vorba : mai bine c-un voinic la pagubă, decît c-un mişel la dobîndă. PETRAŞCU (cătră Buhalof, încet) Sunt sigur că Păltinaş ţi-a trămis răspuns ? BUHALOF (în taină) Sst, a fost nepotul său, Leon, să mă vadă, dar m-am făcut bolnav. PETRAŞCU (încet) Nu l-ai primit ? (Tare.) Nu cunoşti pe unul Minea din plasa d-tale, aud că-i un om pre cumsecade ? BUHALOF Nu-1 cunosc... adică... puţin... l-am văzut... (tncet.) Băiet de treabă... om cinstit... ficior de popă. PETRAŞCU (încet) Voiam să-1 pun pe dînsul judecător. Cred că veţi vota pe Dumescu la Senat ? BUHALOF (vrea să-i dea parola cu degetul, dar întîlnind privirea lui Rogojină i-o dă pe la spate) Sunt al d-voastră, vă dau parola mea. PETRAŞCU Sigur ? BUHALOF (idem) Să-mi mănînc copiii fripţi, să n-am parte de Sevas-a ! PETRAŞCU Bine, bine. Minea va fi numit. BUHALOF (idem) Sunt al d-voastră pentru vecii vecilor. SCENA V Cei de sus, APRODUL care deschide uşa lui SiMCONOVICl şi la alţi trei alegători PETRAŞCU Poftiţi, d-nilor, poftiţi ! TOŢI (se închină) PETRAŞCU îmi paie bine că vă văd, domnilor, voiam tocmai să vin pe la d-voastre ca să ne consultăm despre viitoarele alegeri la Senat. Guvernul nu se amestecă ; pe cine-or voi d-nii proprietari, pe acela l-or alege. SiMCONOVICl De cînd avem fericire să fiţi d-voastră prefect, totdeauna judeţul nostru s-a bucurat de libertate în alegeri. TOŢI Asa-i, aşa-i ! 678 679 BUHALOF (în taină cătră Petraşcu) Psst! Avem cea mai mare libertate ! ÎNTÂIUL ALEGĂTOR Am dori să cunoaştem şi părerea d-voastre, d-nule prefect. AL DOILEA ALEGĂTOR Cum îţi spune d-voastră, aşa vom face. AL TREILEA ALEGĂTOR Din cuvîntul d-voastre nu ieşim. ROGOJINĂ (în parte) Ia să vedem mai întăi, să vedem ! PETRAŞCU Guvernul nu are candidat. Negreşit el se interesează, -dar nu influenţează. Din partea d-voastre trebuie să vie propunerea candidatului. D-nule Simconovici, pe cine credeţi ? BUHALOF (în taină lui Petraşcu) L-am văzut iarna trecută intrînd în casa lui Păltinaş Psst !... PETRAŞCU (asemenea) Psst !... (Tare.) Ei bine ? SIMCONOVICI (nedumerit) Apoi dă... ştiu eu... 680 cu. PETRAŞCU (încet, lui Simconovici) Propune pe Dumescu. SIMCONOVICI Eu ?... Dar... nu pot... vai de mine... eu sunt prieten PETRAŞCU (asemene cu energie) Propune, dacă vrei să rămânem prieteni. SIMCONOVICI (în parte) E în stare să mă nenorocească : am o casă de copii. (Tare.) Ce ziceţi, d-lor, despre d-nul Dumescu ? ÎNTÂIUL ALEGĂTOR (se uită în ochii prefectului) D-nul Dumescu ? AL DOILEA ALEGATOR (asemenea) Cuconul Vasile Dumescu ? AL TREILEA ALEGĂTOR (asemenea) Prezidentul consiliului judeţan ? PETRAŞCU D. Dumescu ? E un om foarte respectabil. Aţi avut o fericită idee, d-nule Simconovici. TOŢI ALEGATORII E bun, e bun ! BUHALOF (în taină, cătră Petraşcu) Dumescu, bun ! 681 SIMCONOVICI M-am inspirat de dorinţa alegătorilor. (în parte.) Oare ce-oi spune cucoanei Zoiţei ? De aici mă duc la Păltinaş. PETRAŞCU Am aflat că d-nul Iancu Păltinaş e candidatul opoziţiei. Îmi pare rău că un om cu poziţia d-sale şi-a pus în cap să răstoarne guvernul şi nu-mi vine a crede că proprietarii cei mari îl vor sprijini. ÎNTÂIUL ALEGATOR Senatoria nu-i de dînsul ! AL DOILEA ALEGĂTOR Schimbă pre uşor opiniile sale politice. AL TREILEA ALEGATOR Nu are destul caracter. ROGOJINĂ E un cîrciogar care caută pricină la toţi vecinii. PETRAŞCU împărtăşesc şi eu părerile d-voastre, d-nilor, şi voi vota pentru Dumescu. Aştept de la toţi acei cari sprijină guvernul să voteze ca şi mine. Ieşind opoziţia biruitoare, guvernul ar trebui să se retragă, totul s-ar schimba de sus pană jos, în ţară ar domni cea mai mare neorînduia-lă, ba poate chiar anarhia ! TOTI Aşa-i, aşa-i BUHALOF (în taină, cătră Petraşcu) Dacă iese Păltinaş avem anarhie ! 682 PETRAŞCU îmi pare bine că avem aceleaşi simţiri. (Ia pe Rogojină la o parte, ceilalţi alegători se grupează şi vorbesc împreună.) Moş Ilie, degeaba n-ai venit să mă vezi ? ROGOJINĂ Apoi dă, cucoane Costache, ia, mă gîndeam la pricina mea cu cuconul Iancu pentru pădure. Ce-ţi pot face eu ? PETRAŞCU ROGOJINĂ Ia... adică aşa gîndeam eu... ca un om prost ce sunt... dacă aţi pune o vorbă la prezedentul tribunalului... tot parcă aş ave mai multă inimă. Vorba ceea : mai bine să ai a face cu Dumnezeu decît cu sfinţii. ÎNTÂIUL ALEGĂTOR (cătră al doilea) Eu unul votez pe faţă. AL DOILEA ALEGĂTOR Toţi trebuie să votăm pe faţă. PETRAŞCU Moş Ilie, eu nu mă pot amesteca în trebi judecătoreşti. ROGOJINĂ Credeţi că n-am dreptate ? PETRAŞCU Ba sunt sigur că dacă aş fi judecător ai cîştiga d-ta, dar ca prefect nu-i treaba mea. ROGOJINA (în parte) Iaca ! Iaca 1 (Tare.) Adică vodă vrea şi Hîncu ba ! 683 PETRAŞCU N-am ce-ţi face. (Se amestecă printre alegători.) ROGOJINA Bine, întrebarea nu-i greşală. (în parte.) Dacă-i vorba pe aceea, mai degrabă mă împac cu Păltinaş ; dar şi despre alergătură la alegeri, şterge-te pe guriţă ! Drumul pe la noi e votat, ce-mi mai pasă ! PETRAŞCU Da, d-lor, vom vota pe faţă ! SiMCONOVICl Noi avem curajul opiniilor noastre (în parte, cu grijă.) Oare ce să fac ? (Alegătorii îşi iau pălăriile.) PETRAŞCU Vă duceţi ? Vă mulţumesc, domnilor, ieşim împreună. (La uşă.) Poftim, d-lor... ba nu... d-voastră întăi, vă rog_, d-nule Buhalof ,aice sunt la mine acasă. (Ies alegătorii, apoi Rogojină.) Nu vii, cucoane Gavrilaş ? (Iese.) SiMCONOVICl (uitîndu-se dacă au ieşit toţi) S-au dus ? Nu voiam să mă vadă cineva din casa lui Păltinaş că am ieşit odată cu dînşii. Tare se mai zborşise la mine ; ce era să fac ? Bree ! (Iese.) a lui Antonovici... bun ; îl vom pune la cale, trebuie să mai aibă şi nepoţii ceva venituri. (Pune hârtia la o parte şi ia alta.) Vînzarea moşiei minorilor Iordănescu. Pentru: aceasta am nevoie de avizul a trei jurisconsulţi. Toate | cheltuielile sunt pe sama mea şi nici un coleg n-are să-mi deie un aviz favorabil fără plată. Rău ! Am să iau trei din cei mai calici : cîte zece galbeni de cap ! Am să propun lui Hînţea, Brazdă şi Postescu. Chiar am să le scriu.. (Ia hârtie şi scrie.) S C E N A V 11 Cei de sus, IŢIC SIN ŞLOIM IŢIC SIN ŞLOIM (la uşă) Chicone Panaite... DUDULEA (ridicînd capul) Cine-i acolo ? IŢIC Eu, Iţic sin Şloim, samsar. DUDULEA Pus-ai un franc în cutia de la uşă ? SCENA VI Decorul se schimbă. Cabinetul lui DUDULEA DUDULEA (intrînd prin uşa din fund) Mi-a trîntit refuzul în obraz fără cea mai mică cruţare... Dar lasă, lasă, ne-om vorbi noi, am să-mi răzbun ' Dar să-mi^ regulez mai întăi hârtiile. (Se duce la biuroii şi caută hârtiile.) Cererea pentru punerea sub interdicţie IŢIC Am un perţes... DUDULEA Nu ştii că nu intră nimeni la mine fără ca să puie mai întăi un franc în cutie ? Pune şi apoi vorbeşte ! IŢIC Iaca pun ! (Pune.) Am un perţes chirecţional pentru abis de incrediri şi escricherii... 684 685 DUDULEA N-am vreme azi, vino mîni dimineaţă la nouă ceasuri (în parte.) Un fleac corecţional : ciiici-şase galbeni. IŢIC Dar mîne nu trebuie să mai pun alt franc ? DUDULEA Vom vede. Mîni la nouă. (Iţic iese.) Cu francul din cutie ce depune oricine vine îmi ţin bucătăria. SCENA VIII ROGOJINA, DUDULEA ROGOJINĂ Buna vreme, cucoane Panaite. DUDULEA Pune un franc în cutia de la uşă. (în parte.) Mare minune, Rogojină la mine. (Se scoală.) ROGOJINA Se vede că aici e treaba pe disc, ca la biserică. (Pune.) DUDULEA Obiceiul casei. (în parte.) Dac-oi găsi un gologan de cinci bani în cutie, şiretul de moşneag l-a pus ! (Tare.) Ai vrun proces, d-nule Rogojină ? ROGOJINĂ Apoi fiecare ştie unde-1 strînge ciubota. Am proces şi aş vrea să n-am. DUDULEA Cu cine ? ROGOJINA Apoi nu ştii ? D-ta îmi eşti duşmanul. 686 § 4 § DUDULEA Nu cumva pricina celor zece fălci de pădure cu Iancu Păltinaş ? ROGOJINA Ai pus mîna pe bubă. DUDULEA Am văzut documentele şi îţi spun în cunoştinţă, moş Ilie, că n-ai să iei nici o uscătură din pădure. ROGOJINA Apoi d-ta cum ai să zici altfel ? Dar gîndeam că poate ţi se urăşte şi d-tale de la o vreme cu judecăţile ! Tot e bine să împaci pe ici, pe colo cîte una ; doar creştini suntem ! DUDULEA De astă-dată vezi că nu pre ai cum s-o scoţi la capăt şi doreşti să-ţi vin în ajutor. ROGOJINA Parcă-mi ceteşti în gînd. Apoi dacă ai învăţat carte, aşa-i. DUDULEA Nu ţi-ai găsit omul, moş Ilie. (în parte.) Mi-am luat măsurile de mai nainte. De se judecă Păltinaş ori de se împacă, am stipulat acelaşi onorar. Dacă aş pute şterpeli ceva şi de la răzeş, îi împac ! ROGOJINA Adică dacă ai curma gîlceava prin o învoială, păcat ar fi ? DUDULEA O împăcare aici are să fie grea, foarte grea, doar să mă pun pe atîta cu tot dinadinsul. 687 rogojină Dacă mi-ar da măcar patru fălci, tocmai mi-aş rotunji moşioara. DUDULEA Greu, foarte greu, de tot greu. Păltinaş e un îndărătnic cum n-am mai văzut, şi e bine încredinţat că are dreptate. rogojina Adică greu ţi-ar veni să-i spui d-ta... că poate perde... că sunt multe cheltuieli de judecată... că portăreii pot să-i calce casa... ştiu eu ?... dă ! d-ta te pricepi... ş-apoi degeaba cine lucrează ? Poate că nu-i zice ba cînd ţi-ar trimite cineva vreo patru stînjeni de lemne... colea pline, cîte de opt palme, lemne uscate... bune... tin DUDULEA Eu ard zece stînjeni pe iarnă... nici o palmă mai pu- ROGOJIN Fie şi opt... dă-mi mîna, cucoane Panaite. DUDULEA Am zis : zece. rogojina Ş-aşa fie ! într-un ceas bun ! DUDULEA Noroc să dea Dumnezeu ! Acum du-te, căci aştept pe Păltinaş şi nu trebuie să te vadă la mine ; vino săptămînă viitoare. ROGOJINA Mă duc, mă duc. Mîni dimineaţă cînd te-i scula ai să vezi opt cară de lemne în curte. Să le arzi sănătos ! (Iese.) SCENA IX DUDULEA, apoi ANTIŢA şi NECULAI CAŞCALONI DUDULEA Trebuia să-i cer doisprezece stînjeni, prea m-am grăbit. Mai cu samă cu tâlharul ist de răzăş trebuia să mă ţin ţeapăn. O para frîntă n-am cîştigat păn-acum de la dînsul, deşi a umplut jumătate din arhiva tribunalului numai cu dosarele lui. Dar aşa sunt eu, neinteresat! Cine vine ? (Intră cucoana Antiţa şi N. Caşcaloni.) Puneţi cîte un franc... A ! D-voastre sunteţi, cucoană Aniţă, d-voastre, cucoane Neculai ? Vreun proces, desigur ? CAŞCALONI Ba nu, data asta nu-i proces. ANTIŢA O altă treabă ne aduce la d-voastră. DUDULEA (arătindu-le scaune) Poftiţi, poftiţi. (Antiţa şi Caşcaloni se aşază.) CAŞCALONI Ce mai e nou, cucoane Panaite ? Alegeri Ia Senat„ ha ? DUDULEA (în parte) Pii ! Caşcaloni votează în colegiul întăi, uitasem de tot. Am să-1 apuc. (Tare.) Aşa, alegeri, cucoane Neculai.. Acum să vedem dacă suntem un popor liber ! ANTIŢA Mă mir cum te mai gîndeşti la aceasta, cumnate, cînd abia ţi s-a născut al şeptele copil. (Cătră Dudulea.) Dar aşa-i cumnatul, totdeauna gîndeste întăi la alţii şi apoi la sine. 688 689 DUDULEA Cum credeţi, cucoane Neculai ? N-a venit oare vremea să ne scuturăm de guvernul actual care risipeşte finanţele, demoralizează conştiinţa publică, ruinează tara lalsiiica expresia naţiunii !... Apoi dă. CAŞCALONI ANTIŢA Am auzit că cuconu Iancu Păltinaş s-a pus la colegiul întăi. Oare va ieşi ? DUDULEA Ce om, Păltinaş ! Plin de virtute, patriot, priceput, făcător de bine. Ar trebui ca alegătorii să-1 voteze făr-a mai sta pe gînduri. Nu mă îndoiesc că şi d-voastră îi veţi da votul. CAŞCALONI Am auzit că şi Dumescu stăruie să fie ales. ANTIŢA Aşa, am auzit şi eu de Dumescu. DUDULEA Votaţi pentru Păltinaş, cucoane Neculai, votaţi, veţi face un bine patriei ! CAŞCALONI Apoi... văzînd şi făcînd... ANTIŢA Oare te-ai pute duce la vot, cumnate, trebuie să ie gîndeşti şi la botezul copilului. CAŞCALONI Apoi, dacă păn-atunci voi găsi un cumătru !... ANTIŢA Doamne, cumnate, la ce mă gîndesc ? Oare cuconu Iancu n-ar primi să fie naş copilului ? Apoi... dacă.. CAŞCALONI DUDULEA (în parte) Ce prost sunt ! A venit la mine ca să-mi propuie o tocmală : unul să boteze, altul să voteze. (Tare.) Cucoană Antiţă, îmi daţi voie să vorbesc eu cu cuconu Iancu ? (încet, lui Caşcaloni.) Dacă primeşte a fi naş copilului îi dai votul ? CAŞCALONI (încet, Ivi DwJulea) Apoi... dacă ne-om încumetri, cum să nu-1 votez ? ANTIŢA Eu totdeauna am fost pentru cuconul Iancu... trebuie să-1 votezi şi d-ta, cumnate. SCENA X Cei de sus, ZOIŢA ZOIŢA (intrînd) N-am mai avut răbdare. Cum merg trebile, d-nule Dudulea ? (Salută din cap pe Antiţa şi Caşcaloni.) ^ DUDULEA Ce onoare pentru mine, cucoană Zoiţă! Nu cunoaşteţi ? Vă prezentez pe d-nul Caşcaloni, (apăsînd) alegător în colegiul întăi de senatori. 690 691 ZOIŢA (în parte) Alegator!... (Tare.) îmi pare bine, cucoane Neculai ■ de mult doream să fac cunoştinţa d-voastre Cucoana i bine. copilaşii ?. Cucoana Antiţă îmi spunea mddau- ancel li,] o*?T ^b°gătit C3Sa- e să"ătos mititelul? (încet, lui Dudulea.) Cum votează Caşcaloni ? DUDULEA (încet, cătră Zoiţa) Caută un cumătru ; dacă cuconu lancu îi boteaz al nost ru. a, e ZOIŢA (cătră Dudulea) Cum să boteze unui om pe care nici nu-1 cunoaşte ? DUDULEA (asemenea) Asta-i condiţia votului. ZOIŢA (asemenea) Va boteza. (Tare.) Aşa de rar vii acum pe la noi, cucoană Antiţă. ANTIŢA Vă rog să mă iertaţi, cucoană Zoită... gospodăria... ZOIŢA Doamne ! La ce mă gîndesc ? Cucoane Neculai, am să te rog să-mi dai voie să-ţi botez eu sau, mai bine, fiu-meu lancu. Am să te rog. (Cătră Antiţa.) Las' c-am să te fac să vii mai des să mă vezi. ANTIŢA Ce cinste pentru sora mea !... (In parte.) De n-a prins stărostia, a prins1 votul. CAŞCALONI Sărut mîna, cuconiţă... nu ştiu cum să vă mulţămesc ' ANTIŢA Am auzit că toţi vor senator pe cuconu lancu. CAŞCALONI De la început am gîndit la d-nealui. Dacă d-nealui se alege, apoi ştiu că va merge bine în ţară. ZOIŢA lancu nu pre vrea, nu ştiu dacă va primi. DUDULEA Noi îl vom sili să primească, ţara îl va sili ! CAŞCALONI Da, da, trebuie să-1 silim ! ANTIŢA Ca cuconul lancu nu-i altul aşa de bun. ZOIŢA Mîne chiar va veni lancu să vă vadă. CAŞCALONI De ce să se supere ? Voi veni eu, dacă-mi daţi voie. (Ies amîndoi, Dudulea îi duce pană la uşă.) SCENA XI ZOIŢA, DUDVLEA ZOIŢA Mi s-a spus de cineva, d-nule Dudulea, că te-a văzut la prefectură. Ce-ai căutat acolo ? 692 693 DUDULEA (în parte) A şi aflat baba. (Tare.) Am fost în adevăr, mă rugase Petraşcu să trec pe acolo. ZOIŢA Te-a rugat ispravnicul... şi d-ta te-ai dus ! DUDULEA Cunoscând influenţa mea, prefectul voia să mă câştige, propuindu-mi postul de advocat public. Inchipuiţi-vă cît am fost de indignat ! ZOIŢA Asta-i silnicie, demoralizaţie ! DUDULEA Dar i-am dat bani pe miere. I-a trece altă dată gustul să-mi facă propuneri de aceste. ZOIŢA Trebui să scrii aceste prin gazetă ca să ştie lumea. DUDULEA Lăsaţi pe mine, are să fie mulţămit. Dacă l-aţi fi văzut ce obraz făcea cînd i-am spus : D-nule prefect, eu nu-mi jertfesc convingerile mele pentru un mizerabil interes material. Patria stă la mine mai presus de mica mea persoană. Poate că în partidul d-voastre sunt oameni care-şi vînd opiniunile, dar în partidul meu sunt numai de cei ce doresc binele naţiunii. Noi avem aspiraţii mai nobile. ZOIŢA Bine i-ai spus. Cum ţi s-a părut Petraşcu ? Are încredere că va izbuti ? DUDULEA E prăpădit, pîrlit ! Candidatura lui cuconu Iancu i-a căzut în cap ca o ghiulea ! S C F. NA XII Cei de sus, PĂLTINAŞ PĂLTINAŞ (intrînd răpede) Ei, cum stăm ? DUDULEA Bine, foarte bine ! ZOIŢA Zice că Petraşcu e prăpădit ! PĂLTINAŞ Eu mă îngrijesc grozav. DUDULEA Habar să n-aveţi ; treaba are să meargă strună. ZOIŢA Avem şi votul lui Caşcaloni. PĂLTINAŞ A lui Caşcaloni ? Nu-1 cunosc, ştiu eu... ZOIŢA I-am făgăduit că-i botezi tu un copil şi te votează. PĂLTINAŞ Voi boteza. DUDULEA Chiar acum a ieşit de-aici. Dar avem mai mult încă,, avem pe Rogojină. ZOIŢA Pe bădăranul de răzeş ? 694 PALTINAŞ Pe duşmanul meu, cu care sunt în proces ? DUDULEA j ■ Dîndu-i patru fălci de pădure în loc de zece, îi împă- f. ■ răni şi ţine cu noi pană la moarte. | PALTINAŞ | Să-i dau de bunăvoie, cînd n-are nici o dreptate ? "' DUDULEA Hm !... Lucrurile nu sunt tocmai aşa de limpezi cum > le credeam... mi se pare că măsurătoarea a fost cam greşită. Cine ştie dacă n-ar ieşi mai mult de zece fălci cînd s-ar face o cercetare la faţa locului... mai sunt cheltuieli de proces... taxe... timbru... apoi judecătorii... cine ştie ? Azi sunteţi în opoziţie... PALTINAŞ Rogojină n-are vot în colegiul întăi. DUDULEA Dar are multă influenţă şi aleargă şi stăruie... chiar , 1 ■mi-a făgăduit. ' * ZOIŢA £• Aleargă pentru noi ? împacă-te, Iancule, şi dă-i patru .fălci de pădure ! PALTINAŞ Fie. Să faci hîrtiile, d-nule Dudulea. SCENA XIII Cei de sus, TEOVEANU LEON (intrînd) \- Vine Mirtescu. Te-a căutat pe-acasă, moşule, şi aflînd ţ că eşti aici a apucat încoace. PALTINAŞ Mirtescu votează în colegiul întăi. DUDULEA E cel mai bun prieten al prefectului. Omul acela nu-mi e drag. De cînd e, n-au avut nici un proces. Aud o trăsura, trebuie să fie el ! ZOIŢA N-ar trebui să ne vadă aici. DUDULEA Să intrăm alături în salon şi să lăsăm pe cuconu lancu singur. LEON Poate că vine să te sfătuiască să-ţi retragi candidatura. ZOIŢA Dac-a vorbi aşa, întoarce-i spatele ! (Zoiţa, Dudulea. şi Leon ies pe o uşă laterală.) SCENA XIV IANCU IP ALT IN AŞ (primblîndu-se prin casă). MIRTESCU MIRTESCU (intrînd) îmi pare bine că vă găsesc, cucoane Iancule. V-am căutat pe-acasă. PALTINAŞ Şi mie îmi pare bine că te văd, iubite prietene, mă găseşti plin de grijă ! MIRTESCU Pentru că aţi căutat-o singur, cucoane Iancule. 696 697 PĂLTINAŞ Eu nu am căutat-o, Petraşcu m-a vîrît într-însa. MIRTESCU Nu-i Petraşcu de vină. PĂLTINAŞ D-ta îmi vorbeşti ? N-ai văzut cum s-a purtat cu mine, cu noi amîndoi ? Un duşman ar fi avut mai multă consideraţie. A încuviinţat planul răzeşilor şi a dat cu piciorul în proprietarii mari. MIRTESCU Şi euaş avea euvînt să fiu nemulţămit, dacă nu m-aş fi încredinţat că şoseaua, aşa precum o propusesem noi', nu este cu putinţă. Dar oricum să fie, trebuie pentru aceasta să-1 părăsim ? PĂLTINAŞ El a îndemnat pe Rogojină să-mi facă proces pentru pădure, încît am fost silit să mă împac cu paguba mea. MIRTESCU Să nu credeţi, cucoane Iancule. Petraşcu nu-i în stare să facă asemenea intrigi. PĂLTINAŞ A fost destui ani de zile prefect, mai vie şi alţii. MIRTESCU Şi d-voastră vorbiţi aşa ? PĂLTINAŞ Mi-am pus candidatura la Senat în opoziţie. MIRTESCU N-aţi făcut bine, cucoane Iancule, dati-mi voie să vă spun. PĂLTINAŞ N-am făcut bine ? MIRTESCU Vă dau un sfat de prieten, de prietenul cel mai sincer. Retrageţi-vă candidatura. PĂLTINAŞ Azi am întîlnit pe Petraşcu pe uliţă şi şi-a întors capul, făcîndu-se că nici mă vede. MIRTESCU Poate nu v-a văzut. Pentru ce atîta ură ? PĂLTINAŞ Destul l-am sprijinit. Nu vreau să mai sufăr să-şi mai bată joc de mine. MIRTESCU Să zicem că aveţi dreptate ; bine este să părăsim convingerile noastre pentru nemulţămiri private ?... Aceas-ta-i nenorocirea ţării noastre... Voiţi să faceţi şi d-voastră ca cei mulţi ? PĂLTINAŞ N-am zis că vreau să părăsesc ideile mele... MIRTESCU Voiţi să răsturnaţi astăzi ceea ce aţi sprijinit ieri ? Nu vedeţi că sub nume de principii generale se urmează tot aceeaşi cale, cu alţi oameni, poate mai răi. întreaga temelie a statului se zguduie pentru ambiţia cîtorva şi fără ca ţara să aibă cel mai mic folos din aceste vecinice schimbări. PĂLTINAŞ S-avem stabilitate în rău ? MIRTESCU Cucoane Iancule, retrageţi-vă... sunt mai mult decît un prieten pentru d-voastră. Cea mai de aproape rudă nu stimează si iubeşte familia d-voastre ca mine... 698 699 PALTINAŞ Te cred, prietene, dar acum e tîrziu. MIRTESCU Am să vin cu Petraşcu la d-voastră. El v-a încredinţa singur că v-aţi înşălat asupra purtării sale. PALTINAŞ Petraşcu ar veni la mine ?... S C E N A XV Cei de sus, ZOIŢA. TEOVEANU, DUDULEA ZOIŢA (intrînd răpede) D-nule Mirtescu, vă mulţămim pentru sfaturi ; vă rog să credeţi că fiul meu nu-i o morişcă care merge după cum bate vîntul. MIRTESCU Cucoană Zoiţă !... ZOIŢA Fiul meu nu-şi schimbă părerile pe fiecare ceas. DUDULEA Ţara e sătulă de abuzurile ce se comit astăzi la guvern. Ţara e setoasă de dreptate, de drepturile sale constituţionale. MIRTESCU D-nule Dudulea, vă rog... cuvinte de aceste... LEON Moşul meu e aclamat de tot judeţul. (încet Zoitei.) Să nu-1 slăbeşti ! ZOIŢA Nu este de demnitatea fiului meu să se retragă. Numele familiei e în joc. Familia noastră nu s-a ridicat de jos de ieri, de-alaltăieri, ea are tradiţiile sale. MIRTESCU Cucoană Zoiţă... ZOIŢA Vei şti, d-nule, că lancu are caracter. MIRTESCU Cucoane Iancule, vă rog... ZOIŢA Pentru ce taci, Iancule, răspunde cum se cuvine la. solia prefectului. PĂLTINAŞ A ! D-ta vii din partea prefectului ! MIRTESCU Credeţi că am venit ca un adevărat prieten. ZOIŢA Mai este vorbă ? Dar răspunde astăzi. Iancule, căci se vede că d-nealui nu te cunoaşte bine. PĂLTINAŞ (cătră Mirtescu) Acum e prea tîrziu, n-am ce face, cucoane Andrei. LEON Bravo, moşule ! DUDULEA Aţi vorbit ca un adevărat patriot. MIRTESCU îmi pare foarte rău. 700 701 ZOIŢA Cred şi eu că-ţi pare rău. mirtescu Nu stăruiesc mai mult, mă credeţi însă că eu vă voi rămîne de-a pururea devotat. zoiţa Suntem foarte măguliţi. (Mirtescu iese.) s c ena xvi Cei de sus. afară de MIRTESCU zoiţa Auzi, intrigantul! pAltinas Nu-i intrigant, aşa sunt părerile lui. Spun drept câ m-a cam cutremurat; dar ai dreptate, mamă, a da acum mapoi ar fi o slăbiciune neiertată ! leon O ruşine ! dudulea Ce-ar fi zis naţiunea ? zoiţa Acum, mai mult decît oricînd, trebuie să ne ţinem. Dacă nu i-ar fi frică prefectului, ţi-ar fi trimis vorbă ? dudulea Prefectul, tremură ca frunza. PĂLTINAŞ Ia să vedem, cum stăm ? 702 dudulea Să cercetăm încă o dată lista. S-o puricăm, cum s-ar zice. (Dudulea şi Leon duc o masă în mijlocul casei. Toţi se grupează împrejur. Dudulea. întinde o listă.) Sunt peste tot patruzeci şi doi votanţi, din care doi absenţi, trei bolnavi şi unul care nu vine niciodată. leon Rest : treizeci şi şase. dudulea Majoritatea-i de nouăsprezece. Arn împărţit alegătorii în trei categorii : în siguri, probabili şi posibili. Siguri sunt zece. Puţini 1 păltinaş dudulea Probabili doisprezece, posibili opt- Dacă din cei probabili votează opt, avem optsprezece ; din posibili să punem jumătate, adică patru, fac douăzeci şi doi. Avem mai multe decît ne trebuie. păltinaş Ia să vedem (Se uită pe listă) : unu, doi, trei, patru, cinci... cum e Buhalof ? LEON Bun, am fost la dînsul. (tn parte.) Nu m-a primit, s-a făcut bolnav. zoiţa Cum e Samsoniu ? păltinaş Rău, mi se pare, are un nepot la tribunal. dudulea Se ţine de Rogojină, ni-'l aduce el. C-da 3682 coala 49 703 Bun. Caşcaloni nouă. Simconovici zece. Cei Sfinţi ! ZOIŢA PALTINAŞ ZOIŢA PALTINAŞ însemnaţi cu cruce sunt toţi buni ? DUDULEA ZOIŢA Atunci avem majoritatea. Atîta rău ! LEON (în parte) DUDULEA Printaf ca^^co'ro" marţi * facem vizite botezul, vineri S^el&S^™* * 1& m°Şii' j°J ZOIŢA Mai bine sîmbătă. Fie, sîmbătă. Dur Păltineşti ; luni, alegerea DUDULEA muzică, joc la Prea bine. ZOIŢA LEON da ureehea lui Păltinaş, luîndu-l la o Ţi-am SPUS că Jubor cere o s„tă hq „ iu ■ vot, dragă Doamne împrumut ! g3lbeni pent,'u parte) PALTINAŞ Să te duci tu la dînsul cu banii, mie nu-mi dă mîna. LEON M-oi duce. Mai trebuie vreo zece galbeni pentru tră- suri. PALTINAŞ Ţi-i dau. LEON (în parte) Deocamdată mă aleg cu aceasta, pe urmă vom vede. DUDULEA (care tot se uită pe listă) Eu spun drept că am oarecare îndoială de Simcono- vici. ZOITA Vai de mine ! Răspund eu de dînsul. A fost de casa bărbatu-meu, Dumnezeu să-1 ierte ! PALTINAŞ Dar ce facem la întrunirea electorală ? DUDULEA Trebuie să espunem alegătorilor programa noastră politică. PALTINAŞ Care programă ? DUDULEA Cum, care programă ? Programa. Se poate fără programă ? PALTINAŞ Adică... ce fel ? 704 705 dudulea Ca toate programele. Vom vorbi despre îmbunătăţirea finanţelor, îndreptarea abuzurilor în justiţie şi administraţie, descentralizare, înmulţirea şcoalelor... vom condemna sistema înrîuririi alegerilor... cea mai mare plagă. pAltjnaş Vezi că... eu nu mă prea... are să-mi vie greu. dudulea Cuvîntul oficial am să-1 fac eu, cînd vă voi propună candidatura. zoiţa Dar astăzi ştie toată lumea că s-a pus Iancu. dudulea Nu face nimic. Tot trebuie să vie ca din partea lor. zoiţa Ce ai să spui în cuvîntul d-tale ? dudulea Am să le spun... Puneţi-vă d-voastră în partea ceea. (Ridică masa, toţi patru şed pe scaune în dreapta. Dudulea în picioare în stînga sprijinindu-se pe spatele unui scaun.) leon D-nul orator are cuvîntul. dudulea (gesticulînd) Hm ! Hm ! D-nilor alegători ! Hm, hm ! A sosit momentul ca ţara în suveranitatea ei să se pronunţe asupra destinelor sale. Momentul este solemn ! Să ne gîndim cu maturitate înainte de a hotărî. De la votul d-voastre va atîrna menţinerea sau căderea patriei noastre. 70(> zoita Minunat ! Minunat ! dudulea Finanţele sunt ruinate prin delapidările guvernului actual, şcoalele zac în ruină, administraţia e coruptă, căci cei de sus sunt corupţi. leon Nu uita nepotismul, favoritismul. DUDULEA Nepotismul, favoritismul au ajuns la culme. Să privim în jurul nostru. Ce vedem ? Ruine şi iar ruine ; oameni îmbătrâniţi în rele, deprinşi de la părinţi să trăiască din budgetul statului, au năpădit ca locustele peste biata ţară. Naşterea îşi însuşeşte drepturi, iar meritul, care este adevărata şi singura nobleţă, zace uitat, pîngă-rit, tăvălit în noroi... zoiţa ua-ă boierii la o parte ! dudulea Bine. — Ce să vă spun ? in politica esterioară — umilinţă, înlăuntru —■ jaf şi abuz, ţara este la marginea peirii... noroc însă că avem un bărbat care ne poate scăpa dacă va ave nobilul şi dezinteresatul d-voastre concurs... un bărbat care... uiine. leon zoita rrea 01 dudulea (cu emoţie prefăcută) Un bărbat care fără cel mai mic interes este gata să se jertfească pentru ţară, care a zis totdeauna, care zice şi acum : să pier eu, dar ţara să fie salvată ! ZOIŢA şi LEON (aplaudînd) Bravo, bravo ! DUDULEA îl cunoaşteţi pe acest bărbat, nu am nevoie să vi-1 numesc. El va îndrepta finanţele, va face ca pensiile să fie plătite la vreme, ce zic ? să fie mărite ; şcoalele se vor înmulţi, administraţia va fi bună şi toţi cetăţenii vor fi mulţămiţi. Chiar natura va ţine cu dînsul, căci ea ţine cu cei drepţi. Ploile vor înlocui seceta, mana va fi generală în toată ţara !... ZOIŢA şi LEON (aplaudînd) Minunat ! (Se scoală.) LEON Nu se poate mai bine... ce talent oratoric ! PALTINAŞ M-ai emoţionat şi pe mine. DUDULEA Vă mai e frică să cădeţi ? PĂLTINAŞ Am prins la inimă. LEON Eu sunt mai mult decît sigur. DUDULEA Eu nu m-am îndoit niciodată ! Dar trebuie lucrat... lucrat... LEON (în parte) Ce-ţi drege voi, oi strica eu. DUDULEA Eu trimit chiar astăzi un articol fulgerător la jurnalul opoziţiei Salvarea Patriei. LEON Eu mă răped pe la moşii. ZOIŢA . Eu mă duc prin tîrg să cumpăr pentru botez şi în vre- t mea aceea fac o vizită cucoanei Antiţei. ,.; DUDULEA La întrunirea electorală ne revedem. TOTI $ La lucru, la lucru ! (Se împrăştie în toate părţile.) Jfc (CORTINA CADE.) ACTUL Hî La Părtineşti, salon de vară cu trei uşi deschise în fund, care dau pe o grădină întinsă, bine văzută. SCENA I DUDULEA, ROGOJINĂ, PĂLTINAŞ, LEON (intră cîte doi şi se opresc în faţa scenii) 708 709 PĂLTINAŞ Vra să zică ne-am împăcat, moş Ilie ? De-acum să trăim în pace ca buni vecini. ROGOJINĂ Şi noroc să dea Dumnezeu ! Dar n-am făcut încă hârtia Intre noi... DUDULEA Am avut foarte multă treabă zilele acestea şi nu m-am gîndit. Chiar astăzi am s-o aştern. ROGOJINA Şi noi om şi iscăli-o. (încet, lui Dudulea.) N-o face tocmai aşa limpede, mai lasă vro portiţă deschisă. DUDULEA (asemenea) Bint, bine, ne-om înţelege. LEON Muzicanţii au şi venit. PĂLTINAŞ Nu-i aşa că rămîi şi d-ta, moş Ilie ? ROGOJINĂ Bucuros, cucoane Iancule. Ia, m-oi ţine şi eu prin colturi. Voi bea şi eu un pahar aldămaş. DUDULEA Spus-ai lui Samsoniu să vie, cum te-am rugat ? ROGOJINĂ Ori a veni, ori n-a veni, tot una-i ; răspund eu de dînsul. PĂLTINAŞ Bine. Mă duc să priveghez dacă sunt toate puse la cale. 710 ROGOJINĂ Păn-iuunei ai pute face hîrtia, cucoane Panaite. PĂLTINAŞ In cabinetul meu vei ave linişte. DUDULEA Iaca merg. (în parte.) îmi scoate sufletul răzeşul! (Păltinaş iese de o parte, Dudulea şi Rogojină de alta.) s C1-: NA II LEON (singur) Dacă toate voturile ar fi ca cele ce i-am adunat eu, apoi Dumescu nici nu mai are nevoie de stăruinţă, ele ie^ă de la sine. Atît ar mai fi trebuit, să lucrez singur în contra interesului meu ! (Se primbla prin casă.) Căzînd moşu-meu, el nu mai merge la Bucureşti şi pretendenţii ce s-ar fi putut ivi în capitală dispar din gîndurile tuturor ; baba, dispusă de pe acum, mă sprijină pe mine cu toate puterile. Avînd pe bătrîna, am şi pe moşu. Păn-aici e bine, dar încolo ? Fata nu mă vrea, ea doreşte pe Mirtescu. Chiar acum se plimbă împreună călări şi baba, cu gîndul la alegeri, habar n-are ! Hm... prin fată nu-mi ajung scopul !... Am apucat-o şi din cale-afară răpede... m-am purtat ca un începător !... Din toţi, Aspasia singură o poate întoarce, ea are o influenţă hotărîtoare asupra ei... De am pe Aspasia, am şi pe fată. Dar aici e greul. Ce e de făcut ? (Stă pe gînduri şi apoi se scoală.) Oare să nu cerc... Aspasia nu poate fi fericită cu bărbatul ei. Iancu, slab precum este, ascultă mai mult de mamă decît de femeie : baba domneşte în casă ! Aspasia trebuie să fie amărîtă de nemulţumire şi necaz. Poate că vrea să-şi răzbune de bărbatul ei... mai ştii ?... Nu va fi doar o sfînta !... Dacă izbutesc... să pun mîna pe dînsa, ea trebuie să asculte de poruncile mele... Hm !... Să încerc mijlocul a-cesta ?... Riscată treabă!... Dar nu-mi rămîne alt chip. Acum să te văd, Leone ! Pe cînd aveam avere şi zvîrleam 71 1 •aurul cu pumnul, cu multe am scos-o în capăt. De, ce n-ar .merge şi acum ? SCENA III zoiţa, LEON ZOIŢA Te căutam. Azi încă nu mi-ai făcut raportul. EICON Nimica nou, lucrurile merg bine. La care uşă am bătut mi s-a deschis. ZOIŢA Jubor a luat suma de bani ? LEON Numărat şi primit. ZOIŢA O, dac-aş vede alegerea ieşită după gîndul meu ! LEON Alegere, alegere, numai de asta vorbeşti, parcă într-însa •s-a concentrat acum totul. ZOIŢA Aşa sunt eu cînd îmi pun ceva în gînd, trebuie să izbu- tesc LEON Ştiu că eşti aşa... dar pe de altă parte nu trebuie să pierdem din vedere şi alte lucruri însemnate ce se petrec în jurul nostru. ZOIŢA (răpede) Ai aflat vreo nouă ispravă de-a prefectului ? 712 LEON Nu, nu. Doamne, mătuşica, dar nu vezi ce se petrece ? Din toţi mi-a rămas ochi numai mie ? Ce vrei să spui ? ZOITA LEON Nu ştii că verişoară Zulnia aleargă călare pe cîm-puri cu calul lui Mirtescu ? Hm... nici nu ştiam. ZOIŢA LEON întâmplarea va aduce ca şi Mirtescu să se primble pe aceeaşi vreme... şi tot din întâmplare... se vor întâlni... par-că-i văd cum urmează primblarea împreună... jocheul rămîne cine ştie unde... i se pierde chiar urma prin pădure... înţelegi... ZOIŢA D-apoi bine, omul acela e un rău cum n-are nume ! LEON Cînd gândesc că Aspasia dă voie verişoarei să facă toate aceste, nu ştiu ce să mai zic. Aspasia a mai poftit pe Mirtescu pe .astăzi, desigur fără ştirea d-tale ! ZOIŢA Eu am stăruit anume să nu-1 poftească. Aspasia nu se poartă cum trebuie. LEON Mirtescu are să-şi închipuiască că familia aleargă după dînsul. ZOIŢA Hm... trebuie să plecăm mai degrabă cu toţii la Bucureşti, să despărţim copila de dînsul. 713 LEON (suspinînd) Ah ! ZOIŢA Ce ai, de ce eşti trist ? LEON (aruncîndu-se pe un scaun şi ascunzîndu-şi faţa în mini) Să plecaţi cu toţii... şi eu... să rămm ! ZOIŢA Ce este, ce ai ? LEON (cu capul ascuns) Despărţind pe Zulnia de Mirtescu, o despărţiţi si de mine ! ZOIŢA Ce văd ? Dar eu nu ştiam că tu... LEON Cine se uită la mine ? Eu, un risipitor... un desfrînat care mi-am pierdut averea !... ZOIŢA Ei bine, aceasta s-a mai întîmplat şi altora care au căzut în mîni rele în tinereţe, nu trebuie să desperezi, tu eşti din viţă nobilă... aceasta nu ţi se poate lua. LEON Nimene nu ştie că eu aici (se scoală) am o inimă care bate, care simte. ZOIŢA (în parte) E amorezat sărmanul băiet ! Doamne, Doamne î (Tare.) Linişteşte-te, nepoţele LEON Cum să mă liniştesc ? Toţi se leapădă de mine ca de un om perdut. (Mai încet.) Numai ea nu, păn-acum ! ia a nu ZOIŢA LEON m Dar văzînd că părinţii mă resping, şi ea cu vremea n-a mai ţine la mine... o aruncă toţi în braţele acelui... o biată copilă nevinovată !... ZOIŢA Nimene nu tace aceasta, lasă, nepoţele... LEON (sărutindu-i mînile) Numai d-ta, mătuşica, mă mai poţi scăpa. D-ta ştii cît te iubesc, cît te venerez \(îi sărută mînile.) Dacă o luaţi la Bucureşti, se va înfăţişa altul — ea mă va uita ! ZOIŢA Ei lasă, doar nu vom sta cu anii în capitală ; se vor îndrepta lucrurile, aşa nădăjduiesc. LEON Fâgăduieşte-mi că mă vei sprijini şi voi fi fiul d-tale cel mai iubitor ! ZOIŢA (în parte) Bietul băiet î (Tare.) Linişteşte-te şi aibi încredere în mine 1 Am să fac eu să fie bine. (în parte.) Bietul băiet ! (lese.) LEON (uitîndu-se după dînsa zîmbind) S-a spăriet baba. Cu dînsa treaba era mai uşoară. Cealaltă e grea. Iată, vine Aspasica. Cu cine ? Cu nesuferita 715 714 cea de Antiţa. (Se ascunde In partea gradinei.) Ce-or mai fi plănuind amîndouă ? SCENA IV ASPASIA, ANTIŢA, LEON (ascuns) ANTIŢA Nu ştiu cum să vă mulţumesc îndestul, cucoană As-pasică, aţi fost aşa de bună pentru noi... dar şi cumna-tu-meu s-a pus în patru ca să scoată pe cuconu Iancu la Senat. ASPASIA Cu aceasta nu-mi face un mare bine. Eu sunt nemul-ţămită de toată politica aceasta. ANTIŢA Eu credeam dimpotrivă. Cucoana Zoiţa aşa mi s-a părut de aprinsă ! ASPASIA Soacră-mea-i ambiţioasă, visează lucruri mari... mese la Curte... baluri... o partidă strălucită. ANTIŢA Să nu vă supăraţi, cucoană Aspasicâ, dar eu am înţeles că cucoana Zoiţa are pe cineva de-aici în gînd. ASPASIA Pe cineva de la noi ? ANTIŢA Da... n-aţi simţit ?... Pe d-nul Teoveanu. ASPASIA (indignată) f e -Je i i i p Nu e cu putinţă ANTIŢA Aşa mi s-a părut mie. ASPASIA Nu voi da încuviinţarea mea ! LEON (în parte) Vom vedea. ANTIŢA Eu gîndeam, precum v-am mai spus, că d-nul Andrei Mirtescu este o partidă mult mai bună. LEON (ascuns) Vra să zică femeia asta stărosteşte ! ANTIŢA Dac-aş şti că-1 primiţi, i-aş da eu ideea să facă cererea. ASPASIA Ba nu, ba nu, mai cu samă acum cînd politica l-a depărtat de bărbatu-meu... abia am izbutit şă-1 pot invita pe astăzi fără ştirea soacrei mele ! Să mai lăsăm să treacă vremea. ANTIŢA Voi fi totdeauna gata a vă sluji. LEON (ascuns) Şi eu ! ASPASIA (întorcînd capul) Mi se pare că au să înceapă a veni invitaţii. (Ies amândouă.) 716 717 LEON Primejdia se apropie. Nu-i vreme de pierdut. (Iese.) SCENA V ZULNIA (în costum dc amazoană), MIRTESCU (în costum de călărie, intră amîndoi în partea opusă) ZULNIA Roibul merge prea bine la călărie. MIRTESCU A fost anume învăţat pentru dame. ZULNIA Aţi gîndit la mine ? Anume la mine ? MIRTESCU Am aşteptat o ocazie să vi-1 ofer şi norocul m-a ajutat. Aş dori să facem mai des primblări aşa de frumoase ca cele de astăzi. ZULNIA Şi eu aş dori, dar are să fie greu. MIRTESCU Pentru ce are să fie greu ? ZULNIA Sunt oameni care nu ne vor binele. MIRTESCU Avem duşmani ? Noi doi avem duşmani ? Cine pot fi aceia şi ce rău le-am făcut ? t < ZULNIA Bunica nu vă iubeşte. is, MIRTESCU Aşa mi se pare şi mie, deşi eu o respectez ca pe o cucoană bătrîna. ZULNIA Ea deloc nu vă iubeşte ! Este apoi vărul meu, Leon, care face intrigi. MIRTESCU Ce om viclean ! ZULNIA Nu-1 pot suferi ! A îndrăznit.-. MIRTESCU Ce-a îndrăznit ? ZULNIA A îndrăznit să-mi facă o declaraţie... MIRTESCU (încreţind sprincenele) Teoveanu... d-voastre !... ZULNIA Dar l-am pus la locul lui. MIRTESCU ' (răsujlînd) A : ZULNIA Altă dată n-are să mai cerce... dar el se 'linguşeşte pe lîngă bunică-mea, pe lîngă tată-meu, i-a pus în cap să se facă senator... MIRTESCU Ce nenorocită idee ! 718 no C-da .158.' coala 50 ZULNIA Vrea să vă duşmănească ; dar dacă votaţi pentru dînsul îi stricaţi tot planul. MIRTESCU (trist) Îmi pare rău... dar asta n-o pot face. ZULNIA Nici dacă v-aş ruga eu ? MIRTESCU Nici atunci ! ZULNIA Speram să am mai multă trecere !... MIRTESCU Nu fiţi supărată. Ce aţi zice de mine dacă aş fi un om fără caracter, care aş urma numai povăţuirile folosului meu ? (Zulnia tace.) Aţi voi să fiu dintr-acei care se tu-pilează şi se pleacă pentru interes, sau dintr-acei care stau drepţi şi neclintiţi în principiile lor în orice împrejurare ? ZULNIA (uitîndu-se în ochii lui) Aşa trebuie să fie un bărbat. MIRTESCU Aşa sunt şi voi fi. Daţi-mi ajutor şi nu mă tem de duşmani. ZULNIA Iată !... (Ii dă mîna.) MIRTESCU (ţiindu-i mîna) Aşa ne-om primbla împreună sub sălciile pletoase de pe malul lacului. ZULNIA (trăgîndu-şi mîna încet, cu glas tainic) Eu m-am mai primblat pe-acolo cînd eraţi dus odată de la ţară ! MIRTESCU Şi eu n-am ştiut nimic ! ZULNIA Dar nici nu trebuia să ştiţi : era o taină. MIRTESCU O taină ! Nu vom mai ave de-acum taine unul pentru altul. Nu-mi mai e frică de nimeni, nici de părinţi, nici de bunica, nici de veri. Sunt fericit ! ZULNIA (ăîndu-i amîndouă mînile) Şi eu sunt fericită ! (Pauză în care se uită unul în ochii altuia. Muzica dă semnalul unui contradans.) Muzica ! Şi eu sunt încă cu îmbrăcămintea aceasta ! Alerg t MIRTESCU (rugind-o) Mai staţi ! ZULNIA Nu, nu, abia voi ave vreme ! La revedere ! (li face un semn din cap zîmbind şi iese.) MIRTESCU (uitîndu-se după dînsa) Fiinţă încîntătoare ! într-o goană ajung acasă, într-o clipă schimb aceste haine şi zbor înapoi în fuga cailor l (Iese prin altă parte.) 720 721 SC E NA VI Scena rămîne goală un moment ; în grădină se aprind fanare veneţia?ie ; invitaţi, domni şi doamne vin din toate părţile, între dînşii PĂLTINAŞ, ASPASIA. ANTIŢA. DUDULEA, SIMCONOVICI, CAŞCALONI. Muzica începe contradansul. PĂLTINAŞ Invitaţi damele ! (Cavalerii iau clame dc braţ şi încep contradansul în fundul gradinei.) DUDULEA Sunt azi de o veselie !... CAŞCALONI (oferind braţul Aspasiei) Cucoană Aspasie, îmi daţi voie ? De hatîrul cumetriei... (Aspasia îi dă braţul.) PALTIN AŞ (cătră Antiţa asemenea) Cucoană Antiţă... voi să-mi mai aduc aminte de anii cei trecuţi... ANTIŢA (dîndu-i braţul) Nu vorbiţi aşa, cucoane Iancule, ai' zice cineva că sunteţi bătrîn. PĂLTINAŞ Să facem vis-ă-vis, cucoane Neculai. CAŞCALONI Bucuros ! Bucuros ! (Merg in grădină. Invitaţii se împrăştie.) DUDULEA (cătră Simconovici) Ei, cum ţi-a plăcut cuvîntul ce am făcut mai dăunăzi alegătorilor ? SIMCONOVICI Nu se poate mai frumos, mă mir de unde scoteai toate vorbele. Curgeau gîrlă, dă-i, dă-i, dă-i... dudulea (zîmbind cu mulţămire) Eu cred că treaba-i sigură, ce zici ? SIMCONOVICI Mai încape îndoială ? DUDULEA Cînd am început teoriile constituţionale... ce tablou ţi-am făcut ! Tare frumos ! SIMCONOVICI DUDULEA D-apoi libertatea, egalitatea... d-apoi abuzurile guvernului de astăzi, cum ţi le-am înşirat... ha ? SIMCONOVICI Eu am rămas cu gura căscată. DUDULEA Prefectul trebuie să crape de necaz, nu alta... SIMCONOVICI Aşa cred, eu nu l-am mai văzut cine ştie de cînd. (In parte.) Am fost chiar astăzi la dînsul. 722 723 DUDULEA îţi spun drept că mai mult de ciuda lui m-am pus s-o scot la capăt. SiMCONOVICl Ai s-o scoţi, ai s-o scoţi! DUDULEA (uitîndu-se împrejur.) Nu văd nici pe doamna, nici pe d-şoara de gazdă. Trebuie să-mi fac datoria, să joc întăi cu dînsele. SiMCONOVICl Or fi în grădină ! DUDULEA Mă duc să le caut. (Iese.) SiMCONOVICl f singur) A dracului mi-a venit peste mînă şi alegerea asta ! Nu ştiu, ce să fac ? De votez pentru Păltinaş, mă stric cu prefectul — unde se poate una ca asta — să-mi perd locul în comitet ? Ferească Dumnezeu ! Dacă votez pentru Dumescu, mă stric cu Păltinaş, care-mi dă casă, masă, — nici asta nu se poate ! Rău ş-aşa, rău ş-aşa ! Breeee !... SCENA VII ROGOJINA (intrînd cu o hîrtie în mînă) Ce-i în mînă nu-i minciună ! Am pus mîna pe înscris, de-acum iasă senator cine-a vra, mie ce-mi pasă ? Ce stai pe gînduri singur, cucoane Gavrilaş ? SiMCONOVICl Mă gîndeam şi eu, moş Ilie, la ale lumii. 724 ROGOJINA Ia lasă gînduriie, cucoane, şi haidem colo... unde-i masă întinsă... zi-i pe nume ! SIMCONOVjCl La bufet ? ROGOJINA r Fie ş-aşa. Este un pui de vin !... SiMCONOVICl Cotnar vechi... îl are încă de la tată-său. ROGOJINA (punînd degetele la gură) Minunat ! Te mai scutură puţin de cele bătrîneţe ! Hai, hai. (Se îndreaptă amîndoi spre fund.) SCENA VIII Cei de sus, ZOIŢA * ZOIŢA m D-nule Simconovici ! SiMCONOVICl (lăsînd pe Rogojină şi întoreîndu-se) Porunciţi, cucoană Zoiţă ! ZOIŢA Cine-i cel din fund, de colo ? SiMCONOVICl Cel cu barba mare ? ZOIŢA Ba nu, pe acela îl ştiu... cel cam pleşuv. 725 SiMCONOVICl Unul Andronilă ! (Rogojină face un gest de necaz şi iese.) ZOIŢA Mi s-a spus că votează în colegiul întăi. SiMCONOVICl Da, are moşia Urlata. zorţ'A Vorbit-a cineva cu dînsul ? SiMCONOVICl Apoi... ştiu eu ? ZOIŢA Cum nu ştii, dar d-ta ca treabă ai avut? De ce nu i-ai vorbit ? SIMCJNOVICI Apoi... ZOIŢA Dă-mi braţul şi mă du lîngă dînsul, să mi-1 prezentezi ca din întîmpiare. Auzi ? Am să-1 ieu pe departe... cu binele. Are femeie, copii... caută de moşie... e pensionar... e mulţămit de guvern sau nemulţămit ? Spune, ca să ştiu cum să-1 apuc. SiMCONOVICl E văduvoi. Are şase copii. Caută singur de moşie. Dar nu-i merge bine, an au avut boală de vite şi data asta 1-a bătut peatra. ZOIŢA Boala de vite, peatra ? Trebuie să fie nemulţămit de guvern. 726 S C KN A IX Cei de sus, PĂLTINAŞ. apoi ROGOJINĂ, CAŞCALONI şi DUDULEA PALTINAŞ Am învîrtit-o de la roate, ca la douăzeci de ani. ZOIŢA (cătră Păltinaş) Eu mă duc să dăscălesc pe un alegător. Să mă aştepţi în grădină că am să-ţi spun ceva. Bine ! PALTINAŞ ZOIŢA (în parte) Trebuie să-i vorbesc de Leon şi să-1 depărtez de Mirtescu. (Tare, cătră Simconovici.) Haidem ! (Ies prin uşa din mijloc.) ROGOJINA (intrînd pe altă parte cu o îngheţată în mînă, în parte) Zaifetul era închis şi în loc de vin m-am ales cu mâncarea asta. Breee ! Că re ce-i ! (Mănîncă.) CAŞCALONI (intrînd şi el cu o îngheţată în mînă) Mă înfierbântase jocul... mă rog, de atîţi ani de cînd nu învârtisem picioarele... bună îngheţată ! PALTINAŞ Sunteţi veseli, prietenilor ? CAŞCALONI Veseli, cucoane Iancule. 727 ROGOJINA Ca peştele în apă. De cînd suni n-am mîncat bazaconie -.ea asta. Eu mă duceam la caifet să trag un pahar de cel vechi şi mi-au dat tălgeraşul ista... dar e bun. PĂLTINAŞ (uitîndu-se în fund) Iaca, pun să deschidă bufetul. (In parte.) Mama e sin-;gură. Să vedem ce are să-mi spuie. (Tare.) Să-mi faci .cinste, moş Ilie, cum ştii d-ta, bătrîneşte. (Iese.) ROGOJINA Las' pe mine, cucoane Iancule. (Cătră Caşcaloni.) Îndemnam adinioarea pe cuconul Gavrilaş să vie cu mine colo... cum îi zice ?... la bunfet şi mi l-a furat cucoana .Zoiţa din palmă. Hai d-ta, cucoane Neculai. CAŞCALONI Bucuros, bucuros, moş Ilie ! DUDULEA (intrînd) Sunt azi de o veselie ! Am jucat cu cucoana de gazdă, acum trebuie să trag un ştaier şi cu duduca, aşa cere .rînduiala. ROGOJINA Decît un ştaier, hai mai bine să tragem un pahar ! DUDULEA Unde ? CAŞCALONI La bufet. Aud cum se destupă gărăfile cu şampanie. ,,(Rogojină şi Caşcaloni ies.) DUDULEA Mergeţi înainte că vin şi eu. Să-mi dau întăi foc gîtle-jului cu jocul, şi apoi să sting para în vin, aşa-i hazul. Nu •văd nicăiri pe domnişoara de gazdă. SCENA X DUDULEA, MIRTESCU MIRTESCU (intrînd) N-am gonit, am zburat. DUDULEA (în parte) Iaca şt Mirtescu ; n-a fost la întrunirea electorală. (Tare.) D-nule Mirtescu, se vede că balurile îţi plac mai mult decît adunările politice unde se discută interesele ţării. MIRTESCU Si mai mult decît procesele, (tn parte.) N-o văd nicăiri <' DUDULEA (în parte) Mi-o trase pe la nas. (Tare.) Vrei să facem un vis-ă- vis Nu am damă. MIRTESCU DUDULEA Şi eu aştept, pe domnişoara de gazdă, să-mi fac datoria. Parcă o văd viind în fund. MIRTESCU Aşa mi se pare şi mie. (Mirtescu şi Dudulea se răped spre culise, Dudulea, se întoarce.) DUDULEA Mi-a şters-o. Pa ! Atîta pagubă ! Hai şi eu la bufet ! (Iese.) 728 729 SCENA XI PĂLTINAŞ, ASPASIA PĂLTINAŞ Tare bine zice mama. Am făcut rău că te-am ascultat şi am invitat pe Mirtescu. ASPASIA Se putea altfel ? Să călcăm în picioare toate datoriile sociale ? PALTINAŞ El le-a călcat în picioare. L-am invitat la întrunirea e-lectorală şi n-a venit. Putea să ramină acasă şi astăzi. ASPASIA Ce are a face una cu alta ? PALTINAŞ Are a face ; mama are dreptate. El e prieten cînd se atinge de petreceri, şi nici mă cunoaşte cînd e vorba să mă îndatorească. Am să-1 apuc să-mi făgăduiască votul ; dacă nu vra, nici eu nu voiesc să-1 mai ştiu. ASPASIA De cînd cu alegerea asta, judeci lucrurile foarte ciudat ! PALTINAŞ Ba le judec foarte bine. Minunat ginere mi-ai ales. Dacă peţirea lui se întemeiază pe dragostea ce are pentru Zulnia, s-ar mai gîndi el la interes, ar mai ţine cu guvernul, ca un mişel ce se teme să fie prigonit ? ASPASIA Mirtescu e un om cu caracter. PALTINAŞ Da, cu caracter. Avere caută ! Iată caracterul lui ! 730 ASPASIA Eu nu te mai pricep, Iancule. De ieri îl cunoaştem ? _Nu ştii cine este ? Nu l-ai văzut crescînd sub ochii tăi V PALTINAŞ La nevoie se cunoaşte inima omului : abia acum văd -Ce soi este. Cu totul altfel e Leon. Un băiet care e în Setare să se jertfească pentru mine ! ASPASIA Un desfrânat, ale cărui patimi rele l-au ruinat. PALTINAŞ Zi mai bine că 1-a ruinat inima lui cea bună. Mama mi-a deschis ochii. Eu nici nu vedeam că el iubeşte pe Zulnia. ASPASIA Ce spui ? El iubeşte pe Zulnia ? PALTINAŞ Şi Zulnia pe dînsul. Eu nici nu ştiam. ASPASIA Zulnia nu-1 poate suferi şi eu nici atît. Un om viclean, prefăcut ! PALTINAŞ Care din doi e mai viclean : cel ce mă părăseşte la nevoie ori cel ce aleargă neobosit pentru sprijinul onoarii mele 7 Spune ! ASPASIA Eu susţin că Mirtescu are o inimă nobilă şi că Teoveanu e un linguşitor înjosit. PĂLTINAŞ Ce orbire ! Ei bine, astăzi vom vede. Am să mă tîl-măcese cu Mirtescu. 731 aspasia Orice va fi, eu nu voi îngădui să nenorocesc viitorul fiicei mele. pAltinaş Bine, bine, în curînd te vei încredinţa singură dacă am. dreptate şi dacă mama a văzut bine. (Iese.) scena x11 ASPASIA singură, apoi TEOVEANU [ASPASIA] Niciodată ! Tirania aceasta începe a-mi fi nesuferită. Să vedem cine este stăpînă in casă : ea sau eu. (Pauză.) Toate le-am lăsat să treacă, nebunia Senatului ca celelalte, dar aceasta nu va trece : aici drepturile mele de mamă sunt mai mari ! însă răbdare, nu trebuie să-1 iau răpede ! Aici şi-a întins Leon mrejele sale şi trebuie să găsesc chipuri de a-1 da pe faţă ! (întoarce capul.) Cine-i ? Tocmai el ! Ce dezgust cînd îl văd ! Dar trebuie să mă stăpânesc, să mă prefac... leon Te căutam în tot balul, verişoară. Stai aici singurică, ce ai ? Parcă nu eşti veselă. aspasia (silindu-se să zimbească) Ba sunt veselă. LEON Ba nu eşti. în zadar te prefaci. Ştiu ce trebuie să fie. Iar vreo nebunie de-a mamei soacre. aspasia (în parte) Vicleanul ! (Tare.) De unde ştii ? leon E greu de gîcit ? (în parte.) Trebui să o ating unde o» „doare. (Tare.) iţi spun drept că de multe ori te admir,.. îAspasio, cînd văd cu ce răbdare suferi ca alta să fie stă-fjjînă şi să calce drepturile d-tale. aspast a Să nu crezi că le voi suferi toate. leon Dar şi moşul, ce om slab ! La vîrsta lui să fie sub pa-,• pucul mamei sale ca un copil, pricep cît de dureros tre-buie să-ti fie aceasta. Să asculte de mamă, cînd are aşa o soţie ! Dar nu-i e dat fiecăruia să priceapă norocul său. aspasia Ji Mă linguşeşti, verişorule. | leon Spun adevărul. Alţi oameni în poziţia lui ar fi cei mai mulţămiţi pe lume. Cu numele, cu averea lui şi mai ales cu aşa soţie, el umblă după ambiţii politice şi lasă fericirea din mînă pentru visuri goale şi deşertăciuni ! aspasia Poate că ai dreptate ! leon De te-ar pute înţelege, precum te înţeleg eu ! Dar el. J nu-i în stare şi nu va fi niciodată !... Eu cred că nu poţi 3 stima pe un asemenea bărbat. Ce deosebire, ce depărtare * între amîndoi soţii ! aspasia i ^ (în parte) O ! Căci nu-i Iancu aici să-1 audă ! (Tare.) D-ta mă înţelegi, verişorule. De mult am văzut că eşti un bărbat cu minte. 732 733 LEON Cu minte ? Te înşăli, cu minte nu sunt. Mintea mea judeca bine, dar inima îmi e prea pasionată. ASPASIA Aşa-mi plac bărbaţii ! LEON Da, am o inimă pasionată, care nu judecă. Cînd iubesc, inima mea nu mai cunoaşte nici o stavilă, ci ca flacăra împinsă de vînt, mă arde pe mine şi arde tot împrejur ! ASPASIA Cum se potriveşte acest caracter cu al meu ! LEON De mult compătimesc cu suferinţele tale. De mult un foc ascuns îmi consumă sufletul. De mult voiam să-ţi spun ce simţesc şi nu îndrăzneam... ASPASIA (în parte) Neruşinatul 1 (Tare, prefăcindu-se speriată.) Nu-mi spune nimic, nu vreau s-aud un cuvînt mai mult ! LEON O ! Vei auzi ! Nimic nu mai e în stare să oprească pornirea sufletului meu. ASPASIA O ! Nu, nu spune, căci te înţelesesem ! LEON Aşadar ai pătruns secretul meu, ştii că de ani de zile eu suspin după o privire a ta mai blîndă, după un zîmbet mai dulce ! 731 f*. ASPASIA jl (făcîndu-se că tremura) H Mă înfiorezi... Taci !... LEON Nu tac! Cine poate opri şi voiul pornit? Aspasio, în-" gerul meu ! ASPASIA Taci ' O ! Taci LEON Spune-mi un cuvînt, un singur cuvînt ! ASPASIA Niciodată ! LEON Am să-ţi scriu şi tu-mi vei răspunde. ASPASIA Nu ! LEON Spune-mi că-mi vei răspunde şi fă-mă omul cel mat fericit î Nu ASPASIA LEON O î îmi vei răspunde, căci pătrund pană în inima ta tu mă iubeşti ! . ^ ASPASIA , * (ascunzîndu-şi faţa) | O ! (In parte.) Ticălosul î (Fuge afară.) 735 C-da 5632 coala 51 S C ENA XI [ I TEOVEANU (singur) Am gîcit-o, am simţit-o ! De mult se uita ea la mine ea la singurul liman de scăpare ! Norocul ajută pe cei sumeţi ! Acum să scriu degrabă, cît sunt înferbîntat ! (Se uşcază la o masă şi scrie.) Aduceri aminte din alte vremi... pornire... foc ! Aici nu-i o copilă cu mintea în nouri... ci o femeie care ştie ce-i amorul ! (Inchiziţia scrisoarea şi scu-lîndu-se.) încă un pas ! Şi va asculta de poruncile 'mele ! Ce-oi vra să fac în această casă, voi face ! (lese.) s C ENA XIV ROGOJWA, CAŞCALONI, DUDULEA (cu paharele de şampanie in mînă, alţii cu şervetul la gît, alţii cu şervetul în mînă), SiMCONOVICl ROGOJINĂ Vinul acesta e mai bun decît Cotnaruî. DUDULEA (cam ameţit) Sunt azi de o veselie... (Bea.) CAŞCALONI (asemenea) D-apoi eu, d-apoi eu ? Ce zici, moş Ilie, acum ar trebui s-o învîrtim de brîu. ROGOJINA iaca, cuconul Panaite e gata ! (în parte.) S-au chefă-luit amîndoi ! Avem să rîdem. Hei ! Cu Ilie Rogojină nu ţine la băut te miri cine î CAŞCALONI Ce zici, d-nule Dudulea, nu-i vremea -~o dăm pe Co-râbească ? Ce zici, cucoane Gavrilas ? SiMCONOVICl Mă iertaţi, eu nu pot ! ? CAŞCALONI V-aţi hîrbuit cu toţii, numai eu sunt zdravăn ! DUDULEA Acum ar trebui să fiu înaintea alegătorilor sau la ~: curtea cu juraţi. De-ar vede juraţii omorul cu ochii, eu i-aş face să creadă că nu-i vinovăţie : Domnilor juraţi ! Acest om nevinovat... această victimă... acest... (îl înă-duşă tuşea.) CAŞCALONI (bea) Pe amorul şi cunoştinţa mea : Nu, vinovatul nu-i vinovat ! Na... ROGOJINA Ba-i vinovat ! Ha, ha, ha. DUDULEA Te recus. Te-ai pronunţat mai nainte. CAŞCALONI Ce-1 recuşi ? Las' că l-oi învăţa eu ! (Ameninţă pe Rogojină.) SiMCONOVICl Cucoane Neculai, cucoane Neculai !... (Se pune între dînşii. în parte.) Să nu facă vreo necuviinţă. S C E N A X V Cei de sus, PALTINAŞ, apoi ZOIŢA, ASPASIA, TEOVEANU, ANTIŢA, mai mulţi invitaţi CAŞCALONI i. Iaca cuconu lancu ; să spuie d-nealui cine are drep- tate. E vinovat vinovatul, ori nu ? 736 737 PALTIN" AŞ De ce e vorba ? CAŞCALONI Răzăşul zice că-i vinovat. SIMCONOVICI (încet, lui Păltinaş) S-a cam... ameţit... (Arată la cap.) Trebuie să-i depărtăm. ASPASIA, ANTIŢA. ZOIŢA (intrai CAŞCALONI (ameţit) Nu-i vinovat ! DUDULEA Beau în sănătatea viitorului senator ! CAŞCALONI Să trăiască senatorul nostru, peară protivnicii iui : Dumescu, Petraşcu, ministerul... vo... SIMCONOVICI (în parte, spăriat) Trebile se îngroaşă. Aici nu-i bine să mai sieie cineva ! Pe ici mi-e drumul ! (Iese.) ANTIŢA (in parte) Vai de mine ! Ce-a păţit ! (Apropiindu-se de Case--,-Ioni încet.) Cumnate, vino, e vreme să mergem, C rişti ţa aşteaptă singură. CAŞCALONI (tare) Ce-mi pasă de Cristiţa ! Eu... nu... vreu... sunt în ca>a cumătrului care-i senator ! PĂLTINAŞ fhii Rogojină) Cum l-am scoate ? ROGOJINA (încet) Las' pe mine. (Cătră Caşcaloni.) Nu-i vinovat. CAŞCALONI Aha ! Te-ai încredinţat, râzăşule ! ROGOJINA Hai să bem în sănătatea iui ! CAŞCALONI Hai ! (Se iau de braţ şi ies.) ANTIŢA Trebuie să-1 urmăresc. Ce ruşine 1 (Iese.) ASPASIA (cătră Păltinaş) Fă ^emn să-nceapă muzica ! P\LTIN \Ş Muzica ! (Muzica începe.) Veseli, domnilor, invitaţi damele ! DUDULEA îmi furnică picioarele. Cu cine să mai joc ? LEON (intrînd, cătră Aspasia) Ia aceste rînduri. ASPASIA (încet) Nu, nu. 739 LEON (asemenea) Te rog ! Te jur î ASPASIA (lăsînd să ca-!ă batista) Verişorule, ridică-mi batista ! LEON (ridică şi i-o dă cu scrisoarea înăuntru, în parte) A luat! ASPASIA (în parte) L-am prins, vicleanul ! DUDULE\ (în parte) Tot cu Aspasia... e uşurică ca o pană ! (Tare.) Doamnă... (Ii dă braţul.) ASPASIA D-nule Dudulea. (leu amîndoi.) (Invitaţii se împrăştie, muzica care Liniase mai încet nu se mai aude.) S O E NA XVI PĂLTINAŞ, ZOIŢA, LEON ZOITA Mă spăriesem... aşa-i cînd cineva se amestecă cu proştii. PĂLTINAŞ Nu-i nimic. A trecut nebăgat în samă. ZOIŢA Vorbit-ai cu Mirtescu ? încă nu. PĂLTINAŞ LEON ri- f Toată sara a jucat cu Zulnia : n-a putut scăpa ve fŞ şoara de dînsul nici un moment. H ZOIŢA - Ce ţi-am spus eu ? Asta-i batjocură. LEON îl văd viind încoace. ZOIŢA O ! Am să-i vorbesc eu. i. PĂLTINAŞ I ■ Şi eu... j| SCENA XVII j|i Cei de sus, MIRTESCU MIRTESCU W Serbarea e veselă, ati avut o fericită idee, cucoane i Iancule ! f ZOIŢA Petreceţi bine, d-nule Mirtescu ? il MIRTESCU Jt De minune, cuconiţă 1 PĂLTINAŞ . S. Sunt numai rude şi prieteni... n-am voit să poftesc şi m pe cei de tot străini. ** ZOIŢA Numai prieteni ? Nu ştiu... 740 741 m mm leon Poate că sunt şi de aeei ce-şi zic prieteni ai casei şi sunt tocmai contrariul. mirtescu Aveţi dreptate, d-nule ! Mi se pare că s-a strecurat şi unul de aceştia. leon (în parte) E şi obraznic ! zoi ta Cine-i adevărat prieten trebuie să o dovedească prin fapte. PALTINAŞ Cucoane Andrei, deşi eraţi de părere că ar fi fost mai bine să nu mă pun la Senat... mirtescu Daţi-mi voie, cucoane Iancule, părerea mea a fost că era mai bine să nu vă puneţi în condiţiile aceste. paltinaş Nu era de demnitatea mea să dau înapoi, trebuie să ies cu onoare din pasul acesta. Alegerea începe mîni şi m-am adresat pe faţă la toţi prietenii mei să mă sprijine. Mă adresez dar şi la d-ta. îţi cer votul în puterea legăturii ee avem împreună. Cred că nu mi-1 vei refuza. leon Aici se poate vede cine ţine la onoarea familiei şi cine nu. mirtescu Dă-mi voie, d-nule Teoveanu, să am altă idee despre onoare decît d-ta... Cucoane Iancule, v-am rugat să vă retrageţi candidatura din cauză că în aceste condiţii nu-mi păiea nimerită şi nu o puteam sprijini şi eu. Eu vă sunt prieten, şi poate cel mai bun, dar tocmai fiindcă sunt, nu vă pot făgădui votul meu. leon (eu ironie) Refuzaţi desigur în interesul moşului, nu-i aşa ? mirtescu Da, In interesul său şi viitorul va dovedi că eu am avut dreptate. Aceasta însă nu are a face nimic cu legăturile noastre. Cereţi de la mine ce vreţi alta şi sunt gata a face orice muncă, orice jertfă ! leon Ştiut ! Ştiut ! Se făgăduieşte sarea cu marea, numai lucrul de care ai nevoie acum se refuză. (Cătră ceilalţi.) Ce v-am spus eu? Judecat-am bine? (Iese.) mirtescu (după dînsul) M-ai judecat bine precum te judec şi eu. — Cucoane Iancule, sunteţi preocupat de interesul momentului. Nu măsuraţi simpatia mea după acest fapt neînsemnat. ZOIŢA Neînsemnat ! Oamenii cu ambiţie şi cu inimă nu vorbesc aşa. mirtescu Lăsaţi să treacă cîtva timp şi măsuraţi-mi devotamentul după întreaga mea purtare. zoiţa Ei bine ! Nu vota nici pe Dumescu ! Abţine-te de la vot. Aceasta nu va fi împotriva onoarei d-tale. 742 743 MIRTESCU Mă iertaţi. Eu nu sunt de cei ce înlătură greutăţile prin meşteşuguri şi mijloace mici. A mă abţine ar fi fapta unui mişel, pe care n-o puteţi cere de la mine. ZOIŢA Minunat ! Minunat! Urmaţi dar faptele d-voastre de viteaz. (Cătră Păltinaş.) Lucru-i pe faţă, n-ai ce mai zice. Am spus-o dinainte şi nu m-ai crezut! (lese.) MIRTESCU Cucoane Iancule, în d-voastră am încredere. Aveţi o inimă prea bună, pentru a nu mă judeca cu dreptate. PĂLTINAŞ (cu răceală) Mă iertaţi, trebuie să mă ocup de invitaţii mei... (în parte.) E un trădător ! (Iese.) S C E N A XVIII MIRTESCU, apoi ZULNIA MIRTESCU Ce însemnează purtarea aceasta ? Aici e un complot a acestui ticălos, care vrea să lovească în simţirile mele şi să-mi înduşmănească întreaga familie ! A izbutit ! Mi-a ridicat simpatia tuturor şi am rămas singur ! ZULNIA (care intrase pe vîrfid picioarelor, înaintează şi întinde mînile) Nu aţi rămas singur, aveţi încă un prieten ! (CORTINA CADE.) ACTUL IV La Păltinaş. Dec oru> tio tului întăi. SCENA I ZULNIA, apoi PĂLTINAŞ ZULNIA Ce scenă grozavă, nu pot s-o mai uit ! PĂLTINAŞ (intrînd palid şi turburai) Azi e ziua hotărîtoare ! M-am zvîrcolit toată noaptea fără să pot dormi... presimţiri rele mă tulburau... Zulnio, unde-i Leon ? ZULNIA Nu l-am văzut. PĂLTINAŞ Nu ştiu ce se face omul acela. Nu se mai arată deloc... Unde-i mama ? ZULNIA Trebuie dă fie la d-ei în odaie. PĂLTINAŞ Parcă se ascund toţi. Dudulea n-a mai venit pe aici, n-a trimis nici un răspuns ? ZULNIA Nu ştiu nimic. PĂLTINAŞ Ce încet trece vremea ! Pofteşte pe mama, spune-i c-o rog să vie aici. ZULNIA lat-o, chiar vine. 744 745 PALTINAŞ DUDULEA Bine. Lasă-ne singuri. (Zulnia iese.) SCENA II ZOIŢA, PĂLTINAŞ ZOIŢA PALTINAŞ Ei, ce stii ? Nu ştiu nimic. Nimeni nu s-arată. Dudulea nu mai vine şi Leon parcă s-ascunde. ZOIŢA Fii fără grijă. Cînd se va arăta, te vei mira singur de isprava ce a făcut. N-ar fi bine ca să te mai răpezi singur pană la primărie ? PALTINAŞ Nu-i de demnitatea mea să stau însumi pe capul alegătorilor toată vremea. Să mă ia prefectul în rîs ? ZOIŢA Odată în luptă, trebuie să te baţi păn' la sfîrşit. Doar am eu ceva practică în trebi de aceste. Helbet l De-atîtea ori... îţi pot spune pe degete cum a votat fiecare. Dar ce staţi acasă ? Totul are să atîrne de la un vot sau două. PALTINAŞ Tocmai eram să ies. ZOITA Simcotiovici a votat ? DUDULEA Nu a venit încă la vot. ZOIŢA Trebuie să trimitem numaidecît după dînsul. Dar Sam- soniu DUDULEA ei ici ei n-a venit. ZOIŢA Nu 1-a adus încă Rogojină ? El îl luase asupra sa. SCENA III Cei de sus, DUDULEA PALTINAŞ. ZOITA Ei ? DUDULEA Optsprezece şi optsprezece ! ZOIŢA Paritate ! De unde ştii aşa de bine ? S C E N A T V Cei de sus, ROGOJINA PALTINAŞ A ! Iaca moş Ilie ! ROGOJINA Bine-am găsit. Venisem, cucoane Iancule, pentru ca să ne înţelegem asupra inginerului care trebuie să măsoare cele patru fălci de pădure. 746 717 I PALTINAŞ (cu necaz) Dau tătarii ? Ce grabă mare ? Astăzi ţi-ai găsit ? N-avem vreme destulă ? ROGOJINĂ Nu de alta, dar ştiţi vorba ceea : mai bine azi un ou decît mini... ZOJŢA Ei bine, bine... mîne... poimîne ! Ce face Samsoniu ? ROGOJINĂ Care Samsoniu ? ZOIŢA Cum, care Samsoniu ! Samsoniu, prietenul d-tale... ROGOJINĂ A ! Grigore Samsoniu ? ZOIŢA Grigore, sau cum 1-a fi chemînd... R' )GOJINĂ Bine, sănătos, slavă Domnului ! ZOIŢA Dar nu întreb de sănătate. întreb de vot. Fost-a să voteze ? ROGOJINĂ Apoi dă ? Ştiu eu ? El mi-a zis că se duce. DUDULEA N-a fost încă. Trebuie să-1 aduci d-ta... poate va fi uitat. ROGOJINĂ Dar cum, Doamne iartă-mă, să-1 aduc ? Parcă-i copil să-I iau pe sus ? DUDULEA La o nevoie trebuie să-1 iei pe sus !... PĂLTINAŞ Adă-i aminte cel puţin. ROGOJINA Apoi bine... vra să zică vorba noastră pentru inginer... PĂLTINAŞ Dar lasă pe inginer, pentru Dumnezeu ! Vom lua pe care-i vra d-ta, acum aleargă după Samsoniu ! ROGOJINA Vra să zică totuna-ţi e.-.te care a fi inginerul... ZOIŢA Totuna... numai du-te astăzi şi adă pe Sarmoniu ! ROGOJINA Iaca mă duc. (în parte.) Mă duc la inginer. Pe Samsoniu îl aduce subprefectul Gospodin. Ce-mi pasă mie ? Bine c-am isprăvit cu inginerul. (Tare.) Şi cu bine ! (Iese.) SCENA V PĂLTINAŞ, DUDULEA. ZOIŢA ZOIŢA Mare poznă pană faci de se mişcă răzăşul ista. Sufle-\ tul ţi—1 scoate ! (Cătră Dudulea.) Caşcaloni a votat ? I DUDULEA | Pe faţă penti-u cuconu lancu. Chiar lucra grozav pen- tru noi. 748 749 Ce om de treabă ZOIŢA DUDULEA Cînd îl apuca unul din ceilalţi, el răspundea : am un cumătru de care ascult ! L-am văzut vorbind prin colţuri şi cu Buhalof. PĂLTINAŞ Cum a votat Buhalof ? DUDULEA Numai de acesta nu ştiu. E omul cel mai fricos din ţară. A luat biletul, s-a dus ia fereastră şi a scris învâlit în perdele. N-am putut vedea nici măcar mişcarea mînei. ZOIŢA Leon îl avea sigur, vorbise cu dînsul. DUDULEA Hm... d. Teoveanu... e cam şugubăţ. PĂLTINAŞ Ce vorbă-i asta ? DUDULEA Hm... nu ştiu ce să cred... Jubor nu votase încă. D. Teoveanu tare nu se mai arată. ZOIŢA (cătră Păltinaş) Jubor nu-i cel care ceruse... ? PĂLTINAŞ Psss DUDULEA (în parte) A păpat Teoveanu paralele. Dacă mă însărcina pe mine, eu cel puţin îi dam pe jumătate. Eu nu sunt interesat ! 730 1 SCENA V r Cei de sus, .LEON TEOVEANU PĂLTINAŞ Ce te-ai făcut ? Unde-ai fost ? Nu te mai vede nimeni. LEON Am alei gat ca un cal de poştă. ZOIŢA N-am spus eu că el lucra ? DUDULEA După toată probabilitatea păn-acum este paritate de voturi. Un vot trage în cumpănă cît zece, Jubor nu votase încă. LEON Nu se poate. DUDULEA E chiar aşa. LEON Trebuie să fi venit în lipsa d-voastre. PĂLTINAŞ Nici Simconovici n-a venit încă. ZOIŢA Aleargă la dînsul şi adă-1 iute. PĂLTINAŞ Sunt trăsuri gata la dispoziţia fa. LEON Alerg ! (în parte.) Paritate de voturi ! Este primejdie ! Trebuie să opresc pe Simconovici să voteze cu orice preţ-(Iese.) 731 C-da 5682 roaia 32 DTTDULFA E vremea să veniţi şi d-voastră, d-le Păltinaş. Eu am în buzunar lista tuturor care n-au venit încă. Am să mai dau o raită. ZOIŢA Du-te, Iancule, răpede. Eu am să stau la fereastra din colţ, de unde se vede toată uliţa. Dacă aduci veste bună să faci de departe semn cu batista. PĂLTTNAŞ Bine, haidem la treabă ! (Iese cu Dudulea.) SCENA VII ZOIŢA, apoi ASPASIA ZOIŢA De cînd eram tînără şi părinţii punea la cale căsătoria mea cu răposatul — Dumnezeu să-1 ierte — n-am mai avut aşa emoţii. Numai nora mea pare că n-are sînge în-tr-însa, vezi-o cum vine de liniştită. ASPASIA (intră, caută ceva pe masa de lucru şi vra. să. iasă) Unde te duci ? Am treabă. ZOITA ASPASIA pasa. ZOIŢA Se vede că nu te interesezi de ceea ce se petrece ? ASPASIA Pentru ce ? ZOIŢA Noi toţi îerbem şi clocotim şi ţie pare că nici nu-ţi i ASPASIA Trebui să mai fie cineva în casă care-şi păstrează şi sîngele rece. ZOIŢA în adevăr ! Spune mai bine că nu împărtăşeşti ambiţia bărbatului tău. ASPASIA Sunt destui care i-au aprins-o, trebuie să fie şi cineva care să i-a potolească. ZOIŢA Frumoase principii, n-am ce zice ! Noroc că am mai fost eu pe aici. Noroc că am mai avut un nepot care are o inimă mai puţin rece, mai puţin nepăsătoare. Vorbeşti de Leon ? ASPASIA ZOIŢA Da, de dînsul vorbesc; iată un bărbat care ţine la onoarea familiei ! ASPASIA Teoveanu ţine la onoarea familiei ? ZOIŢA Da, căci a moştenit sînge nobil de la părinţi, nu se trage din negustori sau breslaşi. E un om plin de simţire, care poate ridica o familie. Asa crezi ? ASPASIA ZOIŢA Aşa cred. Şi tu dacă ai ave mai multă mândrie nu te-ai fi gîndit nici un moment la un ginere ca trădătorul cela, ci de la început ai fi cugetat ca mine la un adevărat fecior de boier. 752 753 ASPASIA Avem fiecare părerile noastre. ZOIŢA Noroc că fiul meu ştie ce însemnează a sprijini un nume moştenit. Mai vorbeşte-i acum de un Mirtescu si-i vedea ce-ţi va răspunde. Dar dacă te-ai uita mai aproape şi ai vedea cine este Leon... dacă ai şti cît cumpăneşte un bărbat ca dînsul, atunci n-ai vra să-ţi nenoroceşti copila, întreab-o chiar pe dînsa. ASPASIA Fericirea fiicei mele este datoria mea cea sfîntă ; eu nu voi hotărî nimic împotriva voinţei sale. Vrai s-o întrebăm împreună ? --ZOIŢA (se scoală) Negreşit... dar mai întăi trebuie să se povăţuiască precum se cuvine şi de dorinţele tatălui ei. ASPASIA Cum vrei aşa voi face. Dar îmi e teamă că nici el nu va împărtăşi părerile d-tale. ZOIŢA _ Foarte bine, foarte bine. Vom vede. Acum i s-au deschis ochii şi vede lucrurile precum sunt. ASPASIA Dacă vrei, voi face mai mult. Te voi lăsa să hotărăşti chiar d-ta. ZOIŢA Mi-ar părea bine să ştiu că vorbeşti serios. Dacă crezi că eu îmi alcătuiesc părerile după impresiile momentului, te înşăli, draga mea. Sunt prea bătrînă, am văzut prea* multe ca să nu cunosc vrednicia şi nevrednicia oamenilor. Vei judeca şi tu mai bine. Chiar azi, nu mai departe, 754 ne-ora vorbi, cînd vei vedea ce au făcut Leon pentru bărbatul tău. (Iese.) S C E N A VIII ASPASIA, apoi LEON TEOVEANU ASPASIA Vă voi deschide ochii şi vă veţi ruşina cu toţii de amăgirea voastră ! LEON (intră, încet) Aspasia ! (Tare.) Nu te-am mai găsit, te-ai ferit de mine. Aspasio, aşa răsplăteşti amorul meu ? ASPASIA (coboară ochii şi stă nemişcată) LEON Cînd ştii că singurul meu gînd, singurul meu vis pe lume eşti tu, mă laşi în această grozavă îndoială ? De ce nu mi-ai răspuns două rînduri, spune ! Ştii ce am făcut ca să nu mă despart de tine? Eu am lucrat împotriva bărbatului tău ; i-am înşălat, trădat pe toţi, numai să nu te pierd de lîngă mine un ceas măcar, şi tu nu-mi spui nimic? Vorbeşte-mi !... Cătră bătrîna m-am făcut că iubesc pe Zulnia, ca să nu prepuie adevărata mea simţire. Faţă cu bărbatul tău m-am prefăcut că sprijin planurile sale ambiţioase pentru ca să pot intra în casa lui oricînd îmi place, numai să te văd... dar de ce taci?... Spune !..* Spune un cuvînt !... ASPASIA (făr-a ridica ochii) Nu acum... LEON A icura... acum... ASPASIA Astăzi îţi voi deschide tot ce se ascunde în inima mea. (Iese.) SCENA IX LEON, apoi DUDULEA, mai tîrziu CAŞCALONI LEON Astăzi încă ! A fost luptă între datorie şi amor ! A fost luptă, însă datoria a fost învinsă. (înaintat.) Astăzi încă ! DUDULEA (intrînd răpede) Cucoană Zoiţă, cucoană Aspasie, Simconovici nu-i ni-căiri. (Văzînd pe Leon.) Ce-ai făcut cu Simconovici ? Avem numai cîteva minute pană la despuierea scrutinului. Totul atîrnă de la un vot. LEON (în parte) Pe acela l-am pus la cale ! DUDULEA Dar ce faci, ce stai aici ? Aleargă şi d-ta, avem numai cîteva minute ! (Aleargă pe altă uşă.) CAŞCALONI (intrînd răpede) Unde-i Simconovici ? Nu-1 găsesc nicăiri. Nu-i nici aici ? Mai alerg la dînsul acasă ! Aleargă şi d-ta, avem abia cîteva minute pană la deschiderea urnei, totul atîrnă de la un vot ! (Iese repede.) LEON (uitîndu-se după dînsul) Sărmanii amăgiţi ! Acel un vot nu-1 veţi ave ! E vreme să mă retrag pană va trece furtuna şi apoi m-oi în- 756 toarce pentru a linişti pe toţi şi a primi dulcea răsplată a muncilor mele ! (Iese.) SCENA X Scena rămîne goală un moment, apoi intră ANTIŢA, mai pe urmă ASPASIA, ZULNIA şi ZOIŢA. ANTIŢA Prin oraş vezi numai trăsuri care aleargă în fuga mare-La casa lui Simconovici am văzut oprindu-se cînd oameni de-ai prefectului, cînd prieteni de-ai lui Păltinaş. După un moment trăsurile plecau iarăşi în goană. ASPASIA (intrînd) Ai vreo veste, cucoană Antiţă ? ANTIŢA Nu ştiu nimic. Cumnatu-meu aleargă pe uliţi în trăsură : cînd merge la primărie, cînd porneşte de la primărie. N-am mai avut răbdare. ASPASIA Vom afla rezultatul în curînd. ANTIŢA Vă văd liniştită, cucoană Aspasică. Se vede că sunteţi sigură că cuconu lancu va izbuti. ASPASIA Alte griji mai mari mă cuprind pe mine. ANTIŢA (cu curiozitate) Ceva mai mare ? Ce, ce este, cucoană Aspasie ? ASPASIA Iţi voi spune mai tîrziu. 757 ANTIŢA (încet) Vai de mine ! Ce poate să fie ! (Tare.) Stau, cucoană Aspasie, stau cîtă vreme vei porunci mata. ZULNI A (intrînd rapide) Eram în grădină şi am văzut de departe trăsura noastră viind în fuga mare. Tată-meu era cu capul gol. Cu capul gol pe uliţă .ANTIŢA (spăriată) ZOITA (intrînd răpede) Iancu vine în goana cailor ; n-am văzut mişcînd batista ! ANTIŢA Trăsura trage la scară. ZOIŢA Cum mi se bate inima ! Zulnio, deschide uşa răpede. Ei ? Cum a ieşit ? SCENA XI Cei de sus, PĂLTINAŞ (intră cu capul plecat, posomorit, trece prin mijlocul tuturor fără a ridica ochii, se aruncă pe un jilţ în faţa scenei şi lasă să-i cadă mînile în jos) Sunt bătut ! PĂLTINAŞ ZOITA Bătut ! Ai căzut ! A ! A ! (Se aruncă pe un jilţ de altă parte.) ANTIŢA Bătut ! Dumnezeule ! ZULNIA (alergînd la Zoiţa) Bunică, nu e nimic ! Linişteşte-te ! Nu-i nimic ! ASPASIA (lîngă Păltinaş) Nu te turbura aşa, fii bărbat ! PĂLTINAŞ (clătinînd din cap) Bătut ! Căzut ! ASPASIA Ei bine, ce face ? Negreşit că unul din doi trebuia să cadă. PĂLTINAŞ (ca sus) Ce ruşine S Ce ruşine 1 ZOIŢA (sărind în picioare şi strigînd) Ţară ticăloasă ! Alegători fără ispravă ! Cîrmuire mi-şelească ! Prefectul i-a silit, i-a jurat, i-a ameninţat. Asta-i mişei ie, blăstălmăţie 1 ASPASIA Nu te aprinde, mamă, fii mai liniştită, are să-ţi vie i uu ZOITA Are să-mi vie rău ? Da ! Aşa să ştii, eu nu sunt ca tine nepăsătoare. Tu eşti de vină că a căzut Iancu ! ASPASIA Eu ? 758 759 ZOIŢA Da, tu. Ce-ai făcut ca să izbutească ? Te-ai mişcat măcar din casă ? Făcut-ai un pas ? Ia, ţi-ai căutat de gospodărie ca o jupîneasă. ASPASIA Eşti înfuriată şi nu vreau să bag în samă cuvintele ce spui. ZOIŢA Altfel am fost noi, cu altă inimă a lucrat bietul Leon ! Şi el trebuie să fie desperat, sărmanul ; îi datorim şi lui o mîngîiere ! Trebuie să-1 unim mai de aproape cu familia noastră. ZULNIA (speriată, cătră Aspasia) Ce spune ? Fii liniştită ASPASIA (încet) PALTINAŞ (ca sus) N-am să mă pot arăta printre oameni ! SCENA XII Cei de sus, CAŞCALONI CAŞCALONI (mergind spre Păltinaş) Fiţi încredinţat, cucoane Iancule, că-mi pare foarte rau.. PALTINAŞ (strîngîndu-i mîna fără a ridica capul) îţi mulţumesc, prietene ! CAŞCALONI Aşa cădere neaşteptată, şi cu un singur vot !... ZOIŢA şi ANTIŢA Cu un singur vot! CAŞCALONI Am căutat pe Simconovici în toate părţile, dar nu l-am găsit nicăiri. Poliţia îl mistuise ! Ce ticăloşie ! ZOITA CAŞCALONI Şi Samsoniu a votat contra. Acum se ştie. A văzut cineva pe subprefectul Gospodin ducîndu-1 cu trăsura lui pană în colţul uliţei. (încet, cătră Antiţă.) Hai, cumnată, ce să mai stăm aici ? ANTIŢA (încet) Era să-mi spuie ceva Păltinăşoaia şi sunt grozav de curioasă. CAŞCALONI (ca sus) în casa unui om ce a căzut nu-i bine de stat mult. Tot nu-1 putem ajuta. E vreme să ne ţinem noi la o parte... ANTIŢA (tare) Soră-mea nu-i e bine şi mă cheamă ? Atunci trebuie să mă duc, cumnate. Iertaţi, cucoană Zoiţă... CAŞCALONI Iertaţi, cucoane Iancule... cînd veţi mai avea nevoie de mine... voi fi totdeauna gata... (Cătră Antiţa.) Hai răpede !... Să nu ne vadă cineva ieşind de-aici ! Destul mi s-a bănuit că sunt contra guvernului ! (Iese cu Antiţa.) 760 761 scena XI 1 i Cei de sus afară de CAŞCALONI şi ANTIŢA, pe urmă DUDULEA aspasia Cum se grăbesc să se ducă ! pAltinaş Cine va mai sta în casa unui compromis ? aspasia Pentru ce această descurajare ? Dacă ai căzut la alegere nu mai eşti tu acelaşi om ? Ce s-a schimbat ? Nu mai ai poziţia ce o aveai, nu mai ai numele si reputaţia ta? pAltinaş (clătinînd din cap) Ce are să se zică de mine ? zoiţa Gîndurile oamenilor se pot schimba. pAltinaş Nu mai pot face nimica de-acum înainte. zoiţa De pildă prin o nuntă ce am ave în casă... aspasia Ce fel ? zoiţa (cătră Iancu) Tu ştii că Leon iubeşte pe Zulnia. Nime n-ar zice că eşti supărat; lumea ar crede că nici nu-ţi pasă, dacă s-ar hotărî chiar astăzi cununia lor, în loc să mai lăsăm să treacă vremea... ZULNIA (în parte) Ce aud ? (Cătră Aspasia.) Mamă ! Mă împotrivesc aspasia (cu energie) zoita Te împotriveşti fiindcă ai destulă micşurime de inimă ca să te gîndeşti încă la duşmanii noştri. aspasia Mă împotrivesc fiindcă Teoveanu e un desfrînat ! paltinaş El singur mi-a fost prieten pană la urmă. dudulea (intrînd) A foA presiune, violenţă, ingerenţă administrativă ! Ni s-au furat voturi. Ni s-a sechestrat un alegător, am să-i dau pe faţă în gazetă, am să le fac proces la tribunal, am să protestez alegerea, am să-i denunţ vindictei opiniei publice ! pAltinaş De-acum ori vei denunţa, ori nu vei denunţa, totuna este ! dudulea Cinci veneam aici am văzut muzica la uşa lui Dumescu. Erau la dînsul o mulţime de trăsuri cu alegătorii care îl felicitau. ZOITA Muzic; 762 763 DUDULEA Se bea şampanie, se. striga : „Trăiască senatorul !" ZOIŢA Şampanie ! Senatorul! Mor, nu alta ! DUDULEA Am mai fost şi trădaţi, şi chiar de oameni la care nici nu ne gîndeam ! ZOIŢA. Cine sunt trădătorii ? DUDULEA Rogojină nu a vorbit cu Samsoniu, care a voiai pentru Dumescu. PĂLTINAŞ Ticălosul de răzăs ! ZOITA Ţ o pir lanul ! DUDULEA Simconovici a intrat în pămînt ! D. Leon Teoveanu ne-a trădat ! PĂLTINAŞ Aceasta nu se poate ! ZOIŢA Ia sama la vorbele d-tale, d-le Dudulea, nepotul nostru e de viţă nobilă. ASPASIA A ! Începe a-mi ieşi dreptatea ! ZOIŢA Dă dovadă, dă dovadă ! DUDULEA A lucrat pe din dos împotriva d-voastre. Jui Jubor nu I 1-a dat... PALTINAŞ Pssst... pentru Dumnezeu ! DUDULEA 1|' Teoveanu ne-a prădat ! ZOIŢA (cu mîndrie) "*» Află, d-le advocat, că în familia lui neam de neam au fost boieri, nu hoţi de codru. DUDUIE a. i; : Nu ştiu ce-a fost odată, ştiu ce este astăzi. Jubor a % votat pe faţă pentru Dumescu în momentul din urmă şi ,■ i-a făcut majoritatea cu votul lui. Judecaţi singur... ZOIŢA Jubor a fi tâlharul. PĂLTINAŞ Tăceţi, pentru Dumnezeu ! SOE NA XIV Cei de sus, LEON TEOVEANU LEON (în parte) Emoţii mari ZOIŢA Vino încoace, Leone, spune d-sale (ar Citind pe DudvJeu) că noi suntem boieri, nu ciocoi... 764 765 LEON Ce însemnează aceasta ? ZOIŢA D-nealui te învinovăţeşte că ai lucrat pe din dos contra lui Iancu. LEON (rîzîncl) Ha, ha, ha, se vede că pe bietul d-nul Dudulea aşa l-a ameţit acest nenorocit rezultat, încît nu mai ştie ce spune. DUDULEA D-nule, să ştii că eu nu mă ameţes cultaţi-mă şi mă judecaţi. Eu iubesc pe Zulnia cu pasiunea cea mai adîncă şi o puteam perde dacă o despăr-feaţi de mine. Această idee îmi era atît de grozavă încît mi-am călcat datoria pentru dînsa. Nu eu, amorul meu cel fără margini v-a înşălat. aspasta (înaintînd) El minte ! Ce leon (spăriet) aspasia (cu energie) Minte, zic. E un viclean şi un trădător ! Nu s-a sfiit să voiască a dezonora familia noastră. (Cătră Păltinaş.) Nu fiicei, soţiei tale el a făcut propuneri de amor ! leon (furios) Ha '. Calomnie ! aspasia (arălind o scrisoare) Iată dovada ! A cutezat să-mi scrie această scrisoare. Cetiţi şi vă încredinţaţi ! paltinaş (îi smulge scrisoarea clin mînă şi aruncă răpede ochii \asupra ei) Ce văd ' (Apoi o Insă să cadă.) Vînzătorule !... (Vrea să .vc răpeadă asupra lui.) MIRTESCU (oprindu-l) Cucoane Iancule, stăpîniţl-vă, pentru Dumnezeu ! ZOIŢA (care ridicase scrisoarea) Vai de mine ! Dacă ar trăi părinţii lui, ar intra în pămînt de ruşine ! paltinaş Ieşi din ochii mei, ori... leon (cu dîrzie) îmi bat joc de voi. Aţi pierdut minţile cu toţii ! zoiţa (împreunînd mînile) Dumnezeule ! Ce deşteptare ! paltinaş (ca sus, strigînd) Desfrînatule 1... ieşi... îţi zic !... leon (puindu-şl pălăria în cap cu despreţ] Atît îmi pasă de voi ! Vă desfid pe toţi 1 Aşa mi se cade dacă m-am vîrît într-o casă de nebuni ! (Iese.) SCENA XVIII Cei de sus, afară de TEOVEANU paltinaş (cătră Zoiţa) L-ai auzit ! D-ta, mamă, îmi lăudai pe blăstămatul $■ acesta ! 775 ZOIŢA (aruncîndu-se pe un jilţ şi ştergîndu-şi lacrimele) Nu mai zic nimic. Mă amăgise vicleanul cu măgulirile lui. Nu avea sfială de părul meu cel alb ! ZULNIA Mîngăie-te, bunică ; s-a dus pentru totdeauna ! ZOIŢA ( dezmierdînd-o) Şi eu voiam să perd viitorul bietei copile, dînd-o după un asemenea rău !... Vai de mine !... Din ce am scăpat ! Aspasie, tu ne-ai luminat ! Iartă-ne dacă ţi-am greşit ! ASPASIA Să-1 uităm cu toţii, cu alte gînduri mai vesele. D-nule Mirtescu, puteţi vorbi. MIRTESCU Cucoane Iancule, vă cer mîna fiicei d-voastre. Nu mi-o refuzaţi, căci o iubesc şi voi face-o fericită 1 ZOIŢA (cătră Zulnia) Nu tremura, draga mea, nu tremura. PALTINAŞ Fiica mea va răspunde pentru mine. Zulnio ! ASPASIA (o ia de mînă şi o dv.ce la Păltinaş) Răspunde. (Zulnia tace.) PĂLTINAŞ L-am avut totdeauna de prietenul meu cel mai bun şi primesc cererea lui. îl vrai şi tu ? (Zulnia tace.) îl iubeşti ? (Zulnia face un semn • din cap). MIRTESCU (luîndu-i mîna) Cît sunt de fericit ! PĂLTINAŞ După zile urîte să ne întoarcem la altele mai senine ! (CORTINA CADE.) NU TE JUCA CU DRACUL COMEDIE ÎNTR-UN ACT H PERSOANELE ZOE CASTELLI, tînără văduvă BERBECEANU TIMUR, prieten cu Bcrbeceanu MANDIŢA, în serviciul d-nei Castel)t ZARZAVAT, asemenea CONDULICI, în serviciul d-Uu Timur Teatrul reprezenta un salon elegant cu patru uşi din care două în tund, cea principală şi cea care dă în grădină. între amîndouă o fereastră. Uşa din dreapta dă in apartamentul d-nei OasteHi : cea din stînga, în odaia Măndiţei. Această comedie a fost jucată pentru întăia oară în 14 fevruarie 1879 pe teatrul din Iaşi cu ocaziunoa unei reprezentaţii dată de societate în profitul săracilor. Doamnele Matilda Chiriţeseu şi Na talia Şuţu au jucat rolurile Zoei Castelli şi Măndiţei. Iar d-nii Th. Aslan, Gh. Rosetti, Gh. Negruzzi şi I. Duca au reprezentat pe Bcrbeceanu, Ti-mur, Conduliei şi Zarzavat. SCENA I MĂNDIŢA, ZARZAVAT ZARZAVAT Duducă Măndiţă, gata-i cuconiţa ? MANDIŢA Încă nu. Ce treabă ai ? ZARZAVAT Voiam să-i spun despre interesele sale. Au venit nişte '"oameni de la moşie... dar fiindcă nu-i gata, ţi-oi spune matale. Spune. MANDIŢA ZARZAVAT (după o tăcere) 778 Am pus să grijască şi să văruiascu odăile de jos. Canapeaua şi scaunele cele vechi, de care nu mai avea nevoie cuconiţa, le-am îmbrăcat din nou. Să vezi mata ce curăţele sunt odăiţele mele !... Păcat numai că sunt singur... MANDIŢA Să >pun aceste cuconiţei... de la moşie ? 779 ZARZAVAT Ba nu. Zic aşa... pentru mata. MĂND1ŢA Ce treabă am eu cu canapelele d-ta!e ? ZARZAVAT Am o vacă cu viţel, o căruţă, un cal... toate ale mele. Căruţa-i nouă, nouţă... de cele ungureşti, care nu scutură.. Am şi găine şi raţe, şi curcani... MÂNDIŢA I ! că multe mai ai ! ZARZAVAT Zău, multe pentru un om singur ! Dac-ar mai fi cineva... s-ar pute face o bună gospodărie. Căci ştii mata... sunt chipuri... cînd vine de la ţară, cuconiţa nu se uită. aşa de-aproape, treaba vătavului este să vadă... ş-apoi vă-tavul... de ! şi el e om... face parte dreaptă... ştii mata... una mie, una ţie, una mie... MANDIŢA Aşa ? Vrea să zică d-ta înşeli pe cuconiţa ? Ei lasă că am să te spun eu ! ZARZAVAT Ba să nu faci una ca asta, duducă Măndiţă. Dimpotrivă, să vii şi mata cu mine să ne bucurăm... în casa mea este loc de-ajuns pentru doi... Nu mai sunt eu tocmai tinerel, tinerel, dar omul copt e mai bun... înţelegi mata, dă ! că doar nu mai eşti copilă... anii au mai trecut... MANDIŢA Ce ? Ce ? Nu cumva sunt bătrîna ca d-ta, vătaje ? Auzi, mă rog ! Anii au trecut ! Dar de cînd mă ştii, vătaje ? Nu erai hîd şi bătrîn cînd am venit la cuconiţa ia. aşa do mică, ha ? 780 ZARZAVAT Ba eşti copilă, păcatele mele ! dar copilă... colea... bună de măritat. Auzi Măndiţo, de măritat ! MÂNDIŢA Măndiţo ! Dar de cînd, mă rog, îmi zici pe nume, vătaje ? Vorbeşte aşa cu oamenii d-tale din ogradă, vătaje, dar nu cu mine, că-ti găseşti beleaua, vătaje ! Auzi, Măndiţo ! SCENA II Cei dinainte, CONDULICI CONDULICI Bună vreme, bine am găsit şi cu plecăciune ! Cine-i aici mai mare peste cei mai mici ? ZARZAVAT (cu fudulie) Eu, ce vreai ? COND CLICI (cătră Măndiţa) Dar mata cine eşti, aşa de frumuşică ? MANDIŢA Frumoasă, urîtă, cum a dat Dumnezeu ! Nu-i treaba d-tale. CONDULICI Nu te supăra, fetiţo, că n-am zis ceva rău. (Cătră Zarzavat.) Am venit din partea stăpînului meu, d. Timur... Cunoşti pe d. Timur ? ZARZAVAT Nu-1 cunosc. (în parte.) Neplăcut om ! 781 CONDULICI Nu face nimic. M-a trimis d. Timur, adică nu d. Timur, d. Berbeceanu, prietenul d-lui Timur. Cunoşti pe d. Berbeceanu ? ZARZAVAT Cunosc. (In parte.) Nesuferit 1 CONDULICI M-a trimis d. Berbeceanu cu o scrisoare cătră stăpîna d-tale, (către Măndiţa) şi a matale, frumuşico ! MANDIŢA (în parie) Obrăznicuţ, dar nu-i urît. (Tare.) Dă scrisoarea. Aştepţi răspuns ? CONDULICI Aşa mi s-a zis. (Zîmbind.) Ai să zăbăveşti, fetico ? MÂNUITA Cît mi-a fi voia. CONDULICI Nu prea mult... c-ar fi păcat ! (Măndiţa iese.) S C E NA III CONDULICI, ZARZAVAT CONDULICI ha ? Frumuşică fetiţă... dar frumoasă... coz ! Nu-I măritată 1 £ ZARZAVAT Ce-ţi pasă d-tale ? CONDULICI Nu te bursumfla... se vede că-i fata d-tale : ZARZAVAT Fata mea ? Nu cumva sunt moşneag ca să am fete mari ? Nu vezi că sunt holtei ? CONDITLTCI Holtei... tomnatic. Nici stăpîna d-tai-e nu-i măritată ? ZARZAVAT Ce te mai faci că nu ştii ? Nu umblă d. Berbeceanu nebun după dînsa ? Cred şi eu : văduvă, tinerică, frumuşică, avere bună-., dar şi-a mai pune pofta-n cui... CONDULICI Puie-şi-o despre mine. Ce treabă am eu ? Ştiu câ şi el e om cu stare, burlac... de-acolo încolo, ieie pe .stăpîna d-tale sau n-o ieie, cum i-a fi cheful. ZARZAVAT Cuconiţa nici nu se uită la dînsul. Ş-apoi cine-o sileşte să se mărite ? Nu-i bună văduvia ? Cînd vrea, merge la ţară ; cînd nu-i mai place, vine în tîrg sau aici la vie. Cînd i se urăşte şi aici, o pleacă în ţări străine... De averea ei are cine se îngriji. CONDULICI (zîmbind) Vătavul, ha ? ZARZAVAT (cu fudulie) Eu, aşa să ştii d-ta ! CONDULICI Să fii sănătos şi să vătăjeşti încă mulţi ani ! ZARZAVAT Mulţumim d-tale, nu ai nevoie să zîmbeşti. Nu-mi plac oamenii care tot par că vor să-şi bată joc. 782 C-da 5682 coala 54 783 condulici Nu te bursumfla, îţi zic, că nu sunt eu de-aceia ; ş-apoi nici nu s-ar cade, eu sunt tînăr, d-ta cam în vîrsta... zarzavat Bar e nesuferit de tot ! (Tare.) Iaca cuconiţa ! scena iv ZOE, MANDIŢA, ZARZAVAT, CONDULICI zoe (în neglige) Cine-a venit cu scrisoarea ? condulici Să trăiţi, cuconiţă, eu, sărut mîna ! zoe Slujeşti la d. Berbeceanu ? condulici Sărut mîna, slujesc la d. Timur, dar m-a trimis d. Berbeceanu. zoe (în parte) Berbeceanu îmi cere voie să-mi prezente pe prietenul său Ştefan Timur. Fie ! (Tare.) Spune stăpînului d-tale că sunt bucuroasă. îi voi primi pe amîndoi, cînd or vrea să vie. condulici Sărut mîna, erau să vie îndată. zoe Prea bine. (Conduitei se închină si ieşind trimite pe furiş o guriţă Măndiţei, care zîmbeşt'e. Zarzavat ia sama şi face un gest de necaz.) 784 scena v zob, MANDIŢA, ZARZAVAT zarzavat Au venit oameni de la ţară cu un răspuns din partea vechilului... zoe (curmîndu-l) Bine. Mi-i spune altă dată, du-te. (Zarzavat iese.) scena vi ZOE, MANDIŢA ZOE Cine-o mai fi şi Timur acesta ? Dacă samănă cu prietenul său, putea să nu mai vie. mAndiţa D-nul Berbeceanu nu-i urît bărbat, numai cam... serios. Ş-apoi se uită la mata cu nişte ochi... ! zoe Tocmai asta mi-e urît. Bărbaţii îmi plac cînd rîd, cînd glumesc, dar cînd sunt stăpîni pe dînşii. mandiţa Apei dă, cuconiţă, cînd are cineva o peatră la inimă, cică i se duce veselia. Aşa o fi şi cu d. Berbeceanu. zoe Cîteodată parcă nu-mi displace, dar alteori, cînd îl văd suspinînd şi stînd trist şi serios, mă gîndesc la bărbatul meu dintăi, asamăn în gîndul meu starea de libertate în care sunt cu viaţa căsătorească şi mă înfior de ideea să o schimb. 785 MANDIŢA Fiindcă d. Berbeceanu nu vă place, dar ia să-1 iubiţi... zoi: Nu-mi displace, nu pot zice că-mi displace. MANDIŢA Apoi atunci, de ce nu-1 luaţi, v-aţi face o pomană cu bietul om. ZOE Tocmai asta-i, nu vreau să-mi fac pomană. Mai bine aş vrea pe unul care... dar nu, n-am să mă mai mărit. Am să rămân văduvă. MANDIŢA Dacă-i aşa, nici eu nu mă mărit ! Vătavui îmi tot dă a înţelege că m-ar lua dacă m-aş uita numai la dînsul... Dacă-I vrei, spune. ZOE MĂNDIŢA Vai de mine, cuconiţă, e o căzătură, o zbîrcitură, ş-apoi mofturos zoi: Atunci dă-1 încolo 1 Nu te mai mărita, şi să rămînem împreună. MĂNDIŢA Să rămînem, cuconiţă ! ZOE (după o pauză) Tare mi-e urît, Măndiţo. Ştii tu ce-i urîtul, Măndiţo ? MANDIŢA Urâtul... ? Nu ştiu, cuconiţă .' 786 ZOE ; Urîtul este cînd... cînd vrai ceva şi nu ştii ce, ş-apoi ■- vremea trece încet... aşa de încet ; în sfîrşit, urîtul este... || cînd nu mai poţi de urît! ™ MĂNDIŢA C- Apoi aşa-i cînd e cineva singur.. . ZOE Vezi că de multe ori şi cu Berbeceanu nu-mi trece. Dar ce mai vorbesc de dînsul cînd am hotărît odată să rămîn văduvă ! Ştii una, Măndiţo ? Să mergem la ţară, că trebuie să fie frumos. MANDIŢA D-apoi abie am venit de la ţară şi ziceaţi că-i urît acolo. ZOE Uitasem. Să ne mutăm în tîrg. MANDIŢA Da-i cald cuconiţă, grozav ! ZOE H Bine zici, că-i vară. Atunci... spune să puie caii. M MĂNDIŢA Dar trebuie să vă îmbrăcaţi, cuconiţă. | _ ZOE || în adevăr, trebuie să-mi fac toaleta. *' MĂNDIŢA -4 Au să vie şi boierii cei doi. f ZOE fţ Ai dreptate. Haidem ! (Ieşind.) Cine o mai fi ş-acest Timur ? Parc-am mai auzit de dînsul ! (Ies amînăouă prin dreapta.) 787 SCENA VII TIMUR, BERBECEANU (intrînd prin jună) BERBECEANU Cam cu sila, dar în sfîrşit, te-am adus. TIMUR Fiindc-am venit, fă-mi plăcerea şi spune-mi ce vrai de la mine ? Mă chemi de la ţară, zicîndu-mi că ai să-mi cei o îndatorire mare, în puterea vechiului nostru prieteşug. Plec, sosesc, te întreb... Tu începi a o încurca, pînă în sfîrşit mă rogi să fac cunoştinţa d-nei Castelli. Pentru ce ? Ştiu că eşti amorezat de dînsa. Dar ce treabă am eu ? BERBECEANU Ştefane, şi în vremea copilăriei, şi cît timp ai fost în oştire, şi după ce ai ieşit, totdeauna am ţinut împreună. Eu cred că adevăraţii prieteni trebuie să fie totdeauna gata să se jertfească unul pentru altul. Prietenii sunt ca fraţii, ba mai mult încă. TIMUR Bine, aşa-i, dar în sfîrşit... BERBECEANU Orice i s-ar cere, un prieten nu poate să refuze, orice i s-ar cere ! TIMUR (zîmbind) Parcă ai vrea să omor pe cineva, aşa vorbeşti. BERBECEANU Nu glumi cu lucruri serioase. Ştii cît sunt de înamorat de d-na Castelli... TIMUR Cum să nu ştiu ? M-ai pus întăi să scot o copie de pe un portret al ei ; apoi mi-ai arătat păretele anume unde trebuie să-1 atârn la mine la ţară. Mai pe urmă m-ai silit să fac nişte versuri, să le pun într-un privaz şi să le atîrn sub portret : tot felul de nebunii ! BERBECEANU Nebunii îţi par ţie, dar pentru mine, care suspin de opt luni... TIMUR Dacă suspini, la dracu ! ia-o, şi să se isprăvească ! BERBECEANU Nu ştiu dacă ea mă iubeşte sau nu... TIMUR De nu vra, las-o şi ia pe alta, dacă doreşti numaidecît să te însori. BERBECEANU Nu vorbi aşa, căci tu nu ştii ce este amorul. Cîteodată parcă mă iubeşte, alteori însă mă priveşte cu atîta răceală, parcă-i e greu de mine. Asta ţine acum de cînd o cunosc şi eu nu fac nici un pas înainte. TIMUR I-ai spus că vrai s-o iei ? BERBECEANU Cum să-ndrăznesc ? Dacă ar răspunde nu, aş fi perdut. TIMUR Perdut, perdut... copilării ! BERBECEANU Dar trebuie să ştiu de mă iubeşte sau nu. De aceea am închipuit planul următor : să te aduc pe tine, prietenul meu, aici la dînsa, să te rog să-i faci curte, să te prefaci că eşti înamorat de ea, şi atunci se va hotărî : de 788 789 ţine la mine, ea te va respinge, iar de nu, va primi curtea ta ca şi pe a mea, şi atunci, văzînd că este o cochetă de rînd, voi şti ce-mi rămîne de făcut. TIMUR Berbecene, tu vrai să te joci cu dracul. Părăseşte asemenea idei nebune ! Dacă, luîndu-mi rolul de amorez, m-aş înamora în adevăr ? — Căci pe cît o cunosc după portret, e foarte frumuşică. — Aşa-i că atunci mă vei avea drept trădător şi te vei preface în cel mai mare duşman ? Nu, nu primesc ! BERBECMÂNU Te cunosc prea bine ; tu nici nu eşti în stare să te înamorezi serios. TIMUR Mai ştii, cine poate răspunde ? Dar dacă cumva ea ar lua curtea mea de bună şi m-ar iubi... Tu nu te gîndeşti... BERBECEANU Atunci voi şti ce am voit să ştiu şi voi uita-o. Tu îmi eşti prieten, mi-ai făgăduit să faci orice ţi-oi cere, nu mă poţi părăsi. TIMUR Gîndo.şte-te încă o dată. BERBECEANU Mai bine orice siguranţă decît îndoiala. Am cuvîntul tău, pune-te pe lucru l TIMUR Ai să mă urăşti... te încredinţez... BERBECEANU BERBECEANU pla ! ţi jur că nu mă voi supăra pe tine, orice s-ar întînr TIMUR Eu îţi declar că nu răspund de urmări. Le iau asupra mea. Treaba-i hotărîtă ; nu mai pri-' mese nici o împotrivire. (Deschizînd uşa din fund.) Con-f duliei ! SCENA VIII Cei dinainte, CONDULICI BERBECEANU (cătră Condulici) Ascultă, după ce ne-a primi cucoana, tu să laşi să treacă puţină vreme ş-apoi să ne chemi sub cuvînt că... sub cuvînt că... CONDULICI Că vă caută cineva pentru o treabă însemnată. BERBECEANU Pre bine. I* SCENA IX & £ Cei dinainte, MĂNDIŢA * MANDIŢA Cuconiţa vă pofteşte. (Arătînd uşa din dreapta.) Aici !; t TIMUR (cătră Berbeceanu) Curte de porunceală ! De cînd sunt n-am făcut! Ara să spun la prostii... | BERBECEANU f Fă cum te vei pricepe, dar caută de te preface bine ! (Intră amîndoi în dreapta.) 790 791 SCENA X MANDIŢA, CONDULICI CONDULICI (o priveşte zîmbind, şi ră.mcindu-şi musteaţa) Fetiţo, eu ţi-aş spune ceva, dar n-am să-ţi spun. MÂNDIŢA Atîta pagubă ! Te-am întrebat ? CONDULICI Ştiu că arzi de poftă să ştii, se vede după ochi, dar n-am să-ţi spun, nu, mă tem că vei spune ia alţii. MANDIŢA Vro taină grozavă ? CONDULICI Ia, o taină ! Cum te cheamă pe mata ? MANDIŢA Măndiţa! Dar nu-ţi mai răsuci musteaţa atîta, c-ai rs-o smulgi din loc. CONDULICI Mi-a j'ămas obiceiul de cînd eram cu stăpînul meu în cavalerie, el era maior şi eu sergent... cînd îmi răsuceam atunci musteaţa aşa, vîream pe recruţi în boală. MANDIŢA Apoi aici poţi s-o laşi în pace, că n-ai pe cine înfricoşa. CONDULICI Zău nu ! Mă tem să nu mă înfricoşezi mata pe mine, dacă-i tot sta aşa de posomorită. Ia mai rîzi puţin. Auzi] Măndiţo, ia mai zîmbeşte ! MÂNDIŢA ţ • Te rog să nu-mi spui pe nume, că doar n-am crescut 'k împreună. CONDULICI Obicei de cînd eram în cavalerie, nu trebuie s-o iei aşa... MÂNDIŢA Ce taină voiai să-mi spui ? CONDULICI Mi-e frică că nu ţi—i ţine guriţa, că-i lucru mare. MÂNDIŢA Am să tac pitic. CONDULICI Nu-i spune nimic, nimărui, nici... vătavului ? MÂNDIŢA Vătavului ? Nu-1 pot vedea în ochi ! CONDULICI Dar lui îi place să te vadă, aşa-mi miroasă treaba. MÂNDIŢA Se vede că i-au abătut să se însoare şi... fiindcă m-am întîmplat eu pe aici... CONDULICI Apoi a găsit cu cine să se puie la cale, hîrbul dracului ! Cum l-aş dupăci eu ! MÂNDIŢA Dar nu schimba vorba. Erai să-mi spui ceva, pun rămăşag că de cuconiţa, ha, spune drept ! CONDULICI Hm ! Hm! 792 793 MÂNDIŢA Pentru ce d-nul Berbeceanu a adus aici pe stăpînul d-tale ? Este ce este. CONDULICI (în parte) Dimonul ! (Tare.) Nu-i asta, e altceva îa care nici nu te gîndeşti. MÂNDIŢA Ia spune, zău, spune ! CONDULICI Este că... MÂNDIŢA (cu curiozitate) Ce, ce? CONDULICI Este că... îmi eşti pe plac, na ! MÂNDIŢA Eşti un obraznic ! CONDULICI Te-ai supărat ? MÂNDIŢA Dar. CONDULICI Să facem pace. (Se apropie şi o ia de talie). Obraznicul mănîncă praznicul! (Vrea s-o sărute.) MÂNDIŢA (apărîndu-se) Nu vreau, nu vreau ! (îl loveşte peste mînă.) 794 SCENA XI Cei dinainte, ZARZAVAT ZARZAVAT Na-ţi-o ! (Măndiţa iese cu fuga.) Ascultă-mă, domni-(şorule, d-ta, te porţi ca un netrebnic ! CONDULICI (răsucindu-şi musteaţa) I * Ascultă, căzăturo, păzeşte-ţi vorbele, c-ai s-o păţi cu | Jfc mine : \ '"V ZARZAVAT I mm Am să te învăţ eu minte ! CONDULICI (iHişind spre dînsul) Cc-ai spus ? ZARZAVAT (dînd înapoi) Am spus c-am să te învăţ minte. (Se dă după o masă.) Ia vino încoace ! Să-ţi arăt cum se face curte la fete. CONDULICI Iaca vin. (Se răpede spre dînsul. Zarzavat fuge.) ZARZAVAT Eşti un obraznic, un mişel ! CONDULICI' Ţi-oi închide eu gura, moşnegărie ! (Acelaşi joc.) ZARZAVAT Un potlogar ! CONDULICI Ei Iasă ! (Se răpede spre dînsul. Zarzavat iese. Con-didici U urmează cu fuga.) 795 SCENA XII ZOE, BERBECEANU, TIMUR ZOE (cătră Timur) Aţi venit în oraşul nostru pe mai multa Vreme ? TIMUR Cît va voi Berbeceanu să mă oprească, doamna mea. BERBECEANU Suntem prieteni de mult ; am copilărit împreună. ZOE (cătră Berbeceanu) Aşa? (Cătră Timur.) Şi ziceţi c-aţi mai fost pe la noi iarna trecută ? BERBECEANU Dac-aţi fi fost aici, v-aş fi prezentat pe amicul meu cu mulţumire. TIMUR Cît eram ofiţer, am fost tot în alte garnizoane. Mai pe urmă, după ce m-am mutat la ţară, am venit aici numai astă-iarnă, dar d-voastră eraţi dusă. ZOE Eu petrec adeseori o parte din iarnă într-o climă mai caldă decît a noastră. TIMUR Cu toate aceste, vă cunoşteam după un portret... ZOE A ! Ştiu. Mi 1-a făcut un pictor la Florenţa. Dar de-a-tunci au trecut mai mulţi ani ; eram mai tînără. BERBECEANU Mie îmi pare, dineontra, că vă arată îmbătrînită. ZOE (cătră Berbeceanu) Aşa ? (Cătră, Timur.) Cum îl găsiţi ? TIMUR Mi-a părut aşa de bine lucrat, încît m-am încercat să fac o copie de pe dînsul. ZOE Ce fel ? Vă ocupaţi cu pictura ? TIMUR în momente pierdute, ca un slab diletant. BERBECEANU Modestie, doamna mea, simplă modestie. Timur are un adevărat talent. ZOE (cătră Berbeceanu) Aşa ? (Cătră Timur.) Aş fi curioasă să văd copia ce aţi făcut. TIMUR O am la mine la ţară în odaia pe care am poreclit-o salonul de artă. SCENA X I 1T Cei dinainte, CONDULICI CONDULICI (cătră Zoe) Să trăiţi ! Rog de iertare. (Cătră Bcrbeceanu.) Este cineva care vă caută ; zice că are o treabă foarte grabnică. 796 797 BERBECE ANU îndată. (Cătră Zoe.) Vă rog să mă scuzaţi, doamna mea ; nu voi mtirzia. Nu vă opresc. ZOE BERBECEANU (după ce se închină la d-na Caslelli. încet lui Timur) Zdravăn, zdravăn ! (Iese.) S C E N A X I V ZOE, TIMUR ZOE Ziceaţi că aţi pus portretul în salonul de artă ; ce este acesta ? TIMUR Un capriciu al meu. Fiind amator de tot ce este artă, am consacrat o odaie anume pentru dînsa. Am acolo un clavir, un violoncel... Apoi am cîteva tablouri, cîteva statui, o mică bibliotecă din poeţii cei mai cunoscuţi, însă un întreg părete este ocupat numai cu portretul d-voa-tre. El are locul de onoare. ZOE A ! Şi... în această cameră vă place să petreceri singur ? TIMUR Acolo stau cea mai mare parte a zilei. Ce să fac '.' De moşie se ocupă arendaşul. Cînd am vînat si călărit de-ajuns, mă întorc cu plăcere în cabinetul mei favorit. ZOE Dai', vecinie la ţară, veţi fi ajuns un mizantrop... 798 TIMUR Sunt omul cel mai vesel cînd am tovărăşie. Dar si d-voastră, doamna mea, vă veţi fi obicinuit cu singurătatea... ZOE Mi-e urîtă grozav. (în parte.) Nu-i frumos, dar e foarte plăcut. (Tare.) Cînt din clavir, cetesc, vechilul şi văta-vul îmi vorbesc cîteodată de trebi ; mi-ar place să merg călare, dar... n-am cu cine. Stau cînd la ţară, cînd la oraş, dar aici la vie îmi e mai drag : am o grădină veselă, cu un pavilion... Aţi fost în pavilion ? Nu încă. TIMUR ZOE Trebuie să vi-1 arăt. El e locul meu favorit, ca şi cabinetul d-voastre de artă. A ! Am să vă rog să-mi scrieţi ceva în albumul ce am acolo. în el am adunat toate survenirile mele cele plăcute. TIMUR (în parte) E mult mai frumoasă decît portretul. (Tare.) Dacă-mi daţi voie, voi scrie în el patru versuri pe care într-un moment de inspiraţie le-am scris sub portretul d-voastre. ZOE Aţi scris versuri sub portretul meu ? Cît sunt de curioasă să le cunosc. Spuneţi-mi-le ! TIMUR Mă iertaţi, le voi scrie, dar nu le voi spune. (în parte.) O, înţeleg pe Berbeceanu ! Aşa de frumoasă ! ZOE Dacă sunteţi dispus, să mergem în grădină... C-da 5382 coala 53 799 TIMUR Cu mare mulţămire, doamna mea ! (Ii dă braţul şi ie<-amîndoi prin uşa din fund.) SCENA XV MĂNDIŢA (intră in acel moment prin stînga. merge pe vîrful picioarelor pînă la fereastra din fund şi îi urmează, cu ochii). Iaca ! Iaca ! Iaca ! Cum îşi dau braţul şi tot şoptesc amîndoi ! Uite cît e de roşie ! De mult n-am văzut-n aşa ! Şi cum îi zîmbeşte ! Dar şi Berbeceanu, cine l-a pus să mai aducă pe acesta aici ? Cum şi-o face 'omul singur, nu i-o face nici dracul ! Ha, ha, ha ! Şi parcă Berbeceanu nu-i mai urît decît dînsul, deşi acesta are un nu ştiu ce, dar din toţi tot diavolul cel de Condulici e mai' cu haz : cu botfortele şi pintenii lui şi musteaţa răsucită, parcă-i un ghenerari, hait ! SCENA XVI MĂNDIŢA. ZARZAVAT ZARZAVAT Duducă Măndiţa, am venit să-ţi spun curat că istoriile aceste nu-mi plac deloc. MANDIŢA Ce nu-ţi place, vătaje ? ZARZAVAT Să laşi mata pe un om din lumea toată să te ieie aşa (vrea s-o apuce de talie). MÂNDIŢA Ia mă rog, mă rog ! (Il împinge departe.) 800 ZARZAVAT Un venetic, un tîrîie-brîu ! MÂNDIŢA Şi ce-ţi pasă d-tale, vătaje ? ZARZAVAT Ce-mi pasă ? Fireşte că-mi pasă, cum să nu-mi pese ? Cu gîndesc că... dar i-am arătat eu lui !... MÂNDIŢA Ba că chiar ! Ha, ha, ha ! ZARZAVAT Eram să-1 fac bucăţi ! MANDIŢA De-aceea te luase pe fugă ? Luaţi-1 de pe mine că-1 omor ! Ha, ha, ha ! ZARZAVAT N-am vrut să fac larmă mare, căci altfel ai fi văzut r'mata cum îl învăţam minte. Dar să nu-mi uit vorba. Am 'venit să-ţi spun că nu se cuvine unei fete bine-crescute ca mata să glumeşti cu aşa un pierde-vară. Mata nici nu trebuie să te uiţi la dînsul; matale îţi trebuie un gospodar aşăzat, liniştit, ca... MANDIŢA Ca d-ta, vătaje, ha ? ZARZAVAT Fireşte, fireşte. Ş-apoi, adică nu sunt bun ? Sunt un om verde, cu inimă, am căsuţa mea, am stărişoara mea. Ştiu că femeia ce m-a lua va fi norocită ! Oare ? MANDIŢA 801 ZARZAVAT Zău aşa ! Nu te uita că arăt eu cam aspru, de soiul meu sunt blînd ca un miel. Aşa sunt de bun şi dezmierdă" tor... ' "* "" MANDIŢA Nu te cred. ZARZAVAT Cearcă, duducă Măndiţa, zău cearcă ! MANDIŢA Cum să cerc, vătaje ? ZARZAVAT Dar nu-mi tot spune vătaje, duducă Măndiţa, zi-mi pe nume : Zarzavat, Zărzăvăţel î MANDIŢA Zărzăvăţel ! Ha, ha, ha ! ZARZAVAT îhî ! Ce bine îţi şede cînd vorbeşti aşa. (S-apropie.} Mata ai un glas aşa de dulce, ca o privighetoare (vrea s-o ia de talie), ca un canaraş. (Vrea s-o sărute.) MĂNDIŢA (respingindu-l) Ai nebunit, fugi încolo, ori te... ZARZAVAT Nu-mi vorbi aşa, că mă supăr ! MĂNDIŢA Ei ş-apoi ? Mult ce-mi pasă î ZARZAVAT Ştiu eu ce să fac ca să-ţi pese. 802 MĂNDIŢA Nu cumva mă şi ameninţi, hîrb bătrîn ce eşti ! ZARZAVAT (supărat) Hîrb bătrîn ? Lasă că ştiu ce am să spun cuconiţei. MĂNDIŢA Ce ai să spui, putregaiule ? ZARZAVAT Putregai ! Bine. Va şti cuconiţa cum laşi să te curtenească berbantul cela... MANDIŢA Aşa ? Apoi am să spun şi eu cum ştii să-ţi faci trebu-şoarele, cum mistui averea cuconiţei : una mie, una ţie, una mie... ZARZAVAT Minciuni ! MANDIŢA Minciuni ? Ei lasă că toate s-or da pe faţă, lasă... ZARZAVAT Bine ! Va şti toată casa cum sai în capul tuturor mar-ţafoilor. MANDIŢA Sar in cap?... Na ! (Ii dă o palmă.) Du-te de spune şi a-ta la toată casa ! (lese.) SCENA XVII ZARZAVAT (singur) Ce-a fost asta ! Vai de mine ! De cînd sunt n-am păţit aşa ruşine ! Hîrb bătrîn, putregai ! Ş-apoi îmi mai dă şi... (face gestul unei palme)... Asta nu se poate trece aşa... Zarzavat nu-i omul care sufere de aceste ! Trebuie să-mi răzbun, trebuie să arăt cine sunt ! Ei lasă, madamă Măndiţo, că ţi-oi da eu nasul în jos, că prea nu te-ajunge cineva cu prăjina ! Dar ce să fac ? De cînd a venit Timur ista în casă, cu volintirul cel de Condulici, s-a făcut toată încurcătura ! Trebuie daţi afară, trebuie daţi afară numaidecât ! SCENA XVIII ZOE, ZARZAVAT ZOE (intră fără a vede pe Zarzavat, se aşază pe un jilţ şi, apăsînău-şi capul de mînă, stă pe gînduri) Desigur i-a plăcut figura mea, căci altfel de ce ar fi luat o copie de pe portret ? L-a pus în cabinetul unde stă toată ziua, se uită la dînsul... De-atunci oare nu m-am făcut mai urîtă ?... (Se uită intr-o oglindă.) Parcă nu ! ZARZAVAT (înaintând) Cuconiţă ! ZOE (fără a-l auzi) Pentru ce acele versuri scrise sub portretul meu ?... (Suspină.) ZARZAVAT Cuconiţă ! ZOE (ca şi sus) A venit iarna trecută în oraş... poate voia să mă cunoască... dar, desigur... şi eu eram dusă... Cît de rău îmi pare ! ţ- ■ 3 ZARZAVAT Cuconiţă... ZOE (văzîndu-l) Ce vrei ? (în parte.) Cu cît îl privesc mai mult, cu atît figura lui îmi este mai simpatică. ZARZAVAT Eram să vă spun... ZOE De vechilul de la moşie... mă rog, altădată... ZARZAVAT Ba nu, cuconiţă, eram să vă spun că de cînd d. Berbeceanu a adus aici pe d-nul ista... cu feciorul său... este o nerînduială în toată casa... ZOE N-oi mai primi pe cî. Berbeceanu şi n-a mai fi nerînduială. ZARZAVAT Nu el ; el e foarte de treabă, dar celălalt... are un fecior necuviincios. ZOE (mînioasă) Caută-ţi de treaba dumitale ; şi să primeşti bine pe oamenii străini cari vin în casa mea, m-ai înţeles ? ZARZAVAT Dar, cuconiţă, am înţeles ; însă feciorul... mă iertaţi... se poartă cu Măndiţa... ca un... nici nu vă pot spune... ZOE (aprinsă) El se poartă foarte bine. D-ta eşti un netrebnic... te cunosc eu ! 804 805 ZARZAVAT Eu, cuconittl ? Ferească Dumnezeu ! Eu sunt omul cel meu credincios, dar d-nul ist străin şi feciorul său nu sunt cumsecade... D-voastră nu ştiţi... sunt nişte chilipirgii... ZOE Eşti un obraznic, te amesteci unde nu-i treaba d-tale. ZARZAVAT D-apoi bine, cuconiţă, mă cunoaşteţi de atîţi ani ; eraţi mititică cînd am intrat. ZOE Mare, mică, m-am săturat de purtarea d-tale... Dacă nu ie-i schimba, am să-ţi dau drumul ! (Se scoală şi se îndreaptă spre uşa din dreapta.) ZARZAVAT (urmînd-o) Vai de mine ! Un vechi fecior credincios ca mine, pentru necuviinţele unor străini !... ZOE (în uşă) Am să te dau afară ! (Zvârle uşa şi iese.) ZARZAVAT (singur la uşă) Iaca ! Dar asta ce mai este ? SCENA XIX TIMUR, CONDULICI (intră), ZARZAVAT (în uşa din dreapta) TIMUR Condulici, ai să pui şelele pe cai ! CONDULICI Aşa degrabă, d-nule maior ? TIMUR Aşa degrabă. Nu mai pot sta aici, nu am linişte... luci al devine serios. CONDULICI Serios, pentru d-voastră, d-le maior ? Dar eu vă ştiam mai zdravăn. Cînd eram amîndoi în cavalerie eraţi cel mai voinic din toţi ofiţerii. (în parte.) Nu-mi vine deloc la so-c neală să plecăm ! TIMUR Zdravăn, zdravăn... cu bărbaţii, dar faţă cu o femeie... CONDULICI N-aţi făgăduit d-lui Berbeceanu să jucaţi rolul de amorezat, şi acum vă este frică ? TIMUR Frică, mie ? ZARZAVAT (în parte) Ce însemnează asta ? (Se dă după perdea.) CONDULICI Să trăiţi, d-le maior, dar parcă aşa se arată : Cine fuge de primejdie... TIMUR Eu fug de primejdie ! Ai dreptate, trebuie să rămîn. Cum, o femeie să mă prindă în laţ aşa de curînd !... CONDULICI Nici nu-i vorbă ! TIMUR Dar dacă... cu toate aceste... tot e mai bine să mergem ! 800 807 i CONDULICI Eu ştiu că v-aţi dat cuvîntul, d-le maior ; cit despre mine, putem pleca. TIMUR Ai dreptate. Mi-am dat 'cuvîntul şi trebuie să-1 ţin. Dar dacă cumva astă femeie... CONDULICI Eu nici n-o găsesc aşa de frumoasă. TIMUR Ba este. O, frumoasă este, fără îndoială ! CONDULICI Să trăiţi ! Tocmai dacă este, trebuie să nu vă daţi. Eu unul nu înţeleg ca noi bărbaţii, militarii, să ne plecăm aşa ca nişte trestii, noi suntem voinici ! TIMUR Cine dracu i-a dat lui Berbeceanu ideea acestei nenorocite ispite ! ZARZAVAT (în parte) Un complot TIMUR Dac-oi vede ş-oi vede, am să spun iui Berbeceanu cum stau lucrurile, facă ce-o vrea ! CONDULICI El v-a dizlegat de orice ră pundere. A zis aşa : iau asupra mea toate urmările, oricare ar fi. Culeagă ce-a semănat ! ZARZAVAT (în parte) Satana dracului !... 803 TIMUR Aşa este... însă... pe din dos, ar fi o trădare. Nu ! Trebuie să-i spun verde : Berbecene, m-ai pus în foc şi m-am aprins, iaca ! De-aceea nu mai pot da înapoi ! CONDULICI Adică, lă:.aţi-l să vă întrebe el... TIMUR Şi Ei trebuie să-i spun, numaidecât, altmintrelea nu ar fi nobil din partea mea... dar tu pune şelele — ce-i bine nu-i rău. Trebuie să fim gata. CONDULICI Bine, mă duc să gătesc. (în parte.) Să las pe Măndiţa în ghearele moşneagului ! TIMUR Mergi, şi aşteaptă ordinele mele. CONDULICI Doresc sănătate ! (Iese.) ZARZAVAT (încet) Aşa vă-i povestea ? Ispite, comploturi ! Ei, lasă, că voi da eu pe faţă ! (Iese pe uşa gradinei.) SCENA XX BERBECEANU (intrînd iute prin uşa din fund), TIMUR BERBECEANU îmi pare bine că te găsesc. Ei, spune-mi, cum merge ? TIMUR Nu merge cum trebuie să meargă. BOI) BERBECEANU Ai adus vorba despre mine ? TIMUR Nu, despre tine nu. (în parte.) Trebuie să-i spun tot. BERBECEANU Foarte bine. Nici trebuie să pomeneşti de mine. Cum ţi s-a părut, tristă ori veselă ? TIMUR Nici tristă, nici tocmai veselă. Ascultă, Berbecene... BERBECEANU (curmîndu-l) Nu suspina cîteodată aşa în taină ? TIMUR îmi pare... nu ştiu bine... dar, parcă suspina cîteodată. Rolul ce mi-ai dat... BERBECEANU (ca şi sus) Suspină ?... Bine... foarte bine. Şi tu nu te-ai făcut că iei sama şi n-ai întrebat-o de ce suspină ? TIMUR Ba, parcă am întrebat-o. (In parte.) Nesuferită poziţie ! (Tare.) Berbecene, lucrurile nu pot merge aşa mai departe. BERBECEANU Cred şi eu... dacă te găsesc aici în loc ca să fii cu dînsa. Du-te la moment... caut-o... vorbeşte-i... la dracu ! TIMUR Nu mă duc, ori nu mai răspund de urmări. it w m BERBECEANU Nu ţi-am spus că răspund eu ? Dar du-te astăzi ! (Uitîndu-se pe fereastră.) Iaca, o văd în grădină, colo în aieaua ceea... Aleargă ! TIMUR Dacă mă voi înamora... BERBECEANU Se-nţeiege că trebuie să arăţi înamorat. Du-te răpede, haide ! (îl împinge afară. Timur iese.) Ce îndărătnic ! Nu ştiu pentru ce am o presimţire că astăzi se va hotărî soarta mea. Ea era tăcută, suspina... fără a pomeni numele meu... Tocmai asta-i un semn... dar, inima îmi spune că astăzi, chiar astăzi, voi fi fericit... numai puţină răbdare încă... Trebuie să mă ţin ascuns... şi cînd mă voi arăta... în adevăr am avut o luminoasă idee ! (Iese prin fund.) S C E N A XXI CONDU IACI (intră'-prin uşa gradinei), apoi MANDIŢA CONDULICI Oare unde să fie puişorul cel de fetiţă ? Am căutat-o pestti:! a fost un ce trecători, produs dc un w violent: M.u ^ u mă îndemna să scriu comedii bas-comique. Dacă ai fi adunai toate părerile, nu ai fi înţeles nimica. Deşi m-a cam destui •>} A momentan părerea Iui Maiorescu, mi-ani zis că la sfîrşitul sfîrsitelor nu poate să ştie care este adevăratul meu tărîm şi că \ut( ul îl va hotărî. Pentru Maiorescu Copiile de pe natură sunt nu numai cea ce am scris mai bine, ci lucruri vitale, care vor rămîne; din contra, poeziile etc. sunt lucruri trecătoare. Gîndind la atilca poezii ce am simţit în adîncul sufletului, cînd le-am scris, nu pot crede că el să aibă dreptate. însă aşa este acum atmosfera «Junime*». Tot ce-i comic şi real trece ; tot ce-i sentimental nu trece. Toţi membrii cei marcanţi au' trecut de mult peste perioada amorului şi al sentimentalismului şi judecă lucrurile din punctul lor rece de privire, fără a-şi aminti că ase-mine produceri nici se adresează cătră dînşii. în fine, vom vede. Eu unul cred că de ar veni Goethe azi cu cea mai frumoasă poezie lirică în «Junimea», ar lăsa pe toţi reci" (I. E. Torouţiu, op. c'U.. p. 390). 836 837 Contrariat şi bulversat de judecata lui Maiorescu, Negruzzi apelează din nou, într-o scrisoare tot către Xenopol (30 ian./II k'br. 1870), ia teoria dublei structuri : „Nu ştiu pentru ce Maiorescu mă deeonsiiiază dc a descrie în poezie. Acum văd că începe a reveni la exclusivismul ideilor sale, după care voia să-mi rcstrîngă cîmpul activităţii literare numai asupra satirei şi lucrărilor comice. Cum draeu aş face aceasta, cînd e un alt element contrar, tot aşa de puternic, care mă împinge spre contemplaţi une, melancolie şi simplicitate?" (1. E. Torouţiu, op. cit., p. 308). dar totodată îi comunică eroica hotărîre : se va lăsa de lirică. Eşecul (pe care şi-1 scuză, cu o candoare dezarmantă, ape-Hnd la greşelile unor iluştri) îl. oferă confraţilor, spre învăţătura. „Oricum ai' ii, cu poeziile de durere am încheiat-o odată pentru totdeauna, căci m-am convins că acum repetam numai cele zise mai înainte şi că nu mai aveam c:a odinioară un impuls platonic ce mă îndemna spre aceasta [trecuse şi Negruzzi de epoca „amorului şi a sentimentalismului" ?]. La aceasta ar face şi Bod-nărescu bine să se g'mdească, căci după matură cugetare am făcut esporienţa că adeseori ideea poeziei ne face s-avem o simţire, care nu este decît trecătoare [exact ce îi reproşaseră junimiştii!, mediată, prin urmare neadevărată. Nimic nu este mai uşor decît a no înşela singuri în această privinţă. Probă că mai toţi poeţii au căzut in această greşală. Musset adeseori, chiar Petrarca ", A!eesanaYi desigur (vezi multe din lăcrămioarele şi mai toate mărgăritarele) ; mai mult decît toţi însă Heine ; de Lamartine nici vorbesc, şi nici de producerile ultimului deceniu al lui Victor Hugrt. Sehiller poate nu, căci naivitatea simţire! lui era aşa de mure. că lucrul (-el mai mic ii înferbînta închipuirea. Goethe. desigur nu ; dar el e un geniu aşa de mare, încît nu intră în chestiune cînd vorbim numai de oameni" (I. E. Torouţiu, op. cit., p. 398—399). Citind elegiile lui Ovidiu, crede că a găsit im model mai potrivit sieşi. ..îţi mărturisesc — scrie el lui Xenopol la V.i/25 ian. 1871 — că am fost surprins de fineţea spiritului său. ce se manifestează mai cu samă în Ars amandi şi despre [.sic!] frumuseţea poetică a elegiilor sale. Adeseori conrparînd aceste poezii cu elegiile lui Goethe, vrînd-nevrind am fost silit să dau bătrînului Ovid preferinţa. Ideea de a compune şi eu un şir de poezii în această formă mă urmăreşte neîncetat, şi poate că mai tîrziu, vodată. voi scoate şi eu un şir de elegii, dacă nu în sensul kîciJor lui Ovid (şi Goethe), cel puţin asemănate în formă. Pentru aceasta însă îmi trebuie liniştea şi singurătatea moşiei sau străinătăţii, unde totdeauna ideile mele ieu o plecare serioasă şi adesea melancolică şi tristă, pe cînd viaţa oraşelor mă Îndeamnă mai mult la scrieri satirice şi umoristice" (I. E. Torouţiu, op. cit., p. 419). Din fericiri-, scriitorul n-a găsit „liniştea şi singurătatea moşiei sau străinătăţii", aşa încît elegiile visate n-au fost scrise niciodată. Cu anul 1870, capitolul poeziei lirice din creaţia lui 1. Negruzzi se încheie. Mulţumindu-se cu „viaţa oraşelor [carej mă îndeamnă mai mult la scrieri satirice şi umoristice", autorul îşi pregătea, fără să ştie, intrarea în posteritate. Uel'ăcînd tabloul liricii convorbiriste din primii ei ani, G. Panu va nota, nu fără maliţie : ..... poeţii care scriau la Convorbiri >i, prin urmare, aveau aprobarea d-lui Maiorescu, nu erau de o reală valoare. Cel mai fecund era dl. Iacob Negruzzi, care şi-a recunoscut, singur, neaptitudinea. prin faptul că a renunţat la această carieră beletristică. Astăzi poeziile domnului Negruzzi pot fi considerate ca nişte păcate ale linereţelor, in deosebire de păcatele linereţelor ale tatălui său. Constantin Negruzzi, care au rămas" (Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, Ediţie, prefaţă şi valjcl cronologic de Z. Ornea. Bucureşti, Editura Minerva, 1971, voi. I, p. 30). Nici în posteritate poezia lirică a Iui Iacob Negruzzi n-a beneficiat de o primire mai bună. Toţi comentatorii săi o consideră partea cea mai neizbutită din întreaga lui creaţie literară. în general, ea a fost privită în bloc şi trecută printr-o judecată dc valoare globală. „Poeziile lirice, îndeobşte amoroase, sînt sub orice nivel" — scrie G. Călineseu (Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Bucureşti, F.R.P.L.A., 1941, p. 387). Nici E. Lovinescu, care nu scapă nici un prilej de a pedepsi platitudinile şi sentimentalismele scriitorului, nu acordă vreo şansă liricii acestuia ; căci spiritul lui Negruzzi „cu siguranţă nu plana în văzduhurile poeziei sau ale speculaţiei ; aripile nu-1 puteau înălţa, roducîndu-l la o oarecare domesticitate" (T. Maiorescu şi contemporanii lui. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Z. Ornea, Bucureşti, Editura Minerva. 1974, p. 423). Fără intenţiile lui 10. Lovinescu (care caută în opera lui Negruzzi toate argumentele posibile pentru definirea omului, văzut ca o întrupare a terestrităţii). T. Vianu ajunge la judecăţi critice similare : ..Nici un accent fraged nu se mai poate întîlni în baladele sau în poeziile Iui lirice, în care poetul îşi cîntă necazurile iubirii în stilul artificial al Iui Conachi modernizat" 838 839 (Şorban Cioculescu, Vladimir Streinii, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971, p. 184). Mai recent, Pompiliu Mareea confirmă părerea unanimă, adăugind că „influenţată de creaţia lui Heine sau Uliland, [lirica lui Negruzzi] nu depăşeşte posibilităţile lui Tb. Şerbănescu, Petrino sau Carol Scrob, într-atît încît desprinderea unei strofe sau a unor poezii întregi derutează pe cel care vrea să-i stabilească paternitatea" (Iacob Negruzzi — Munca la „Convorbiri literare". Opera lui Iacob Negruzzi. în Limbă şi literatură. X, 1965, p. 177-178). O analiză mai amănunţită a dat Rodica Florea (Poeţi convor-blrişti în perioada 1867-1895, în volumul colectiv Studii de istorie a literaturii române, sub îngrijirea !ui Ovidiu Papadima. Bucureşti. Edit. Acad. R.S.R., 1968). Studiul urmăreşte temele şi universul liricii iui Iacob Negruzzi, dezvăluie influenţe, reuşeşte să stabilească o oarecare ierarhie valorică a poeziilor lirice, detaşează pentru analiză poeme mai izbutite. „Versurile [...] transmit o sfîr-şeală sentimentală monotonă. Stările sufleteşti sînt aceleaşi, exprimarea lor seamănă ; în fiecare poezie titlurile sînt şi ele banal sugestive. Poetul îşi cîntă Idealul erotic — «înger blond», «ochiri duioase», «dulce nume», «chip du.'ce şi fatal» ; face Jurăminte prozaice şi suspinate, este împărţit între Nehotărîre şi Nepăsare şi fuge In zadar de «sufletu-i sfărîmat», căci rămîne apăsat de chin, cu mintea rătăcită, cu «durere» pentru amoru-i neînţeles, mai mare decît «marea» şi negăsind nicăieri o Mîngîiere, torturat de Neuitate şi Dor. Recuzita romantică : decorurile de groază, marea gemînd şi vuind, vîntul urlînd, furtuni ce mugesc spăimîntător, eroul ce-şi priveşte «sinistru» iubita infidelă şi, cuprins de o «sălbatică simţire», îşi reazămă «fruntea înfocată» de un mormînt (Un vis), e turnată în versuri adesea contorsionate, în rime facile, de tipul «ferice, neferice», «rătăcire/fericire» [...]. Acest suspin continuu este de fapt expresia unei concepţii estetice, aceea că doar nefericirea poate genera artă şi poezie, nefericirea fiind «dar ceresc / Ce numai poeţii, aleşii, simţesc» (Proză şi poezie)" (p. 164—165). Rodica Florea decelează, totuşi, din acesta cantitate de versuri nepersonalc, poezii acceptabile, cum ar fi Tablou şi Goana, dintre cele lirice, şi Kaher, lezid, Mervan, dintre balade. Considerîndu-le „debitoare pe de-a-ntregul impulsiunilor juvenile, influenţelor fruste ale poeziei germane şi cochetării cu un presupus Weltschmerz", Corneliu Simionescu conchide că poeziile lirice ale lui I. Negruzzi rămîn, alături de balade, „prada cea mai uşoară pentru cine ar vrea să le ia în serios" (Iacob Negruzzi, Scrieri alese. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Simionescu. Bucureşti, Edit. Minerva, col. „B.P.T.", 1970, voi. 1, p. XXXIV—XXXV — Prefaţă). „Poezia erotică este frivolă sau sumbră, convenţională, facilă şi prolixă, greu de citit astăzi", scrie A'. Piru (Iacob Negruzzi, în Istoria literaturii române, voi. III, Epoca marilor clasici, Bucureşti, Edit. Academiei R.R.R., 1978, 'p. 55). DOUA VIETE Publicai în Convorbiri literare, II, nr. 5, 1 mai 1868, p. 80. Reprodus în Poezii, 1872, p. 3-4, şi în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 193-194. în legătură cu această poezie, Samson Bodnărescu îi scrie lui Iacob Negruzzi (Viena, 10 mai 1868) : „Două vieţe, ce-ai avut bunătatea a mi Ie trimite, sunt întru' adevăr o dovadă din colo mai nouă, cum că şi românul se poate acufunda, să zic aşa, în profunful interiorului său întreg, că află mulţămire şi-n cele ce i Ie dictează crierii, nu numai inima, dovadă că fantezia puternică a poetului este în puterea raţiunei sale, şi fericit acel fiu al muzelor la care a ajuns ea îndreptariul fanteziei. Asemene literatură a unui popor devine un bun comun al omenirei întregi." însă tonul exaltat şi atît de generos în aprecieri este deîndatâ bemolat : „Aş propune pentru o mai cinară logică şi legătură mai puternică, o mică, în aparenţă mai neînsemnată, schimbare ce se poate face în strofa a 2-a; aş ziee în loc do: «Dar cea din nuntru de lupte plină» «Dar cea din ruintru o luptă plină» etc, etc. Iar pentru apriarea înţelesului în strofa din urmă : «Nimic de-aceste nu ştie însă» etc, etc. sub care «nu ştie însă» să se înţeleagă «nu vrea să ştie» sau «nu-i pasă», ar fi mai bine să se dea cu alte cuvinte, fiindcă aşa cum îi, îi prea greu de aflat înţelesul adevărat si aiiîndu-1 îndală, par vorsuril Io| : «Nimic de-aceste nu ştie însă Vîrtejul lumii nepăsători» o repetiţie a ideii versurilor : «în curînd însă neputincioasă De-a lumii proză crud se zdrobesc» 840 841 IL E. Torouţiu, Studii şi documente literare vo! II y-yo 149). iacob Negruzzi nU a făcut nici una dintre modificări* or<>: puse de Samson Bodnărescu. LA PlRÂU Publicat în Convorbiri literare, II, nr. 7, 1 iunie 1868 p 110 mserat m scrierea în proză Primblări (devenită ulterior Plimbări prin munţi). Reprodus în Poezii, 1872, p. 7. si ,n Scrieri >Z. plecle. il, Poezii, 1894, p. 197-198. RĂSPUNS Publicat în Convorbiri literare, I, nr. 8, 15 iunie 1867, o 111 AUR ŞI ARGINT Publicat în Poezii, 1872, p. 14. Reprodus în Scrieri complecte. II, Poezii, 1894, p. 204, Este o poezie cu poantă, de tip epigramatic, în felul celor cuprinse în idei şi maxime. i în fondul de manuscrise Iacob Negruzzi din arhiva Institutului dc istorie şi teorie literară „G. Călinescu", sub nr. de inventar 2025, se află o poezie a lui Mihail D. Cornea, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui I. Negruzzi. Poezia este o parodie, şarjă amicală, inspirată de Proză şi poezie şi de altele dintre liricele lui Negruzzi (Două viele. Senin şi furtună). O reproducem mai jos : AMICULUI MEU IACOB NEGBUŢI Tu zici şi o crezi poate că ultima ta lacrimă, Pentru trecutu-ţi jalnic din oehiu ţi-a picat, Dar lacrima ce-apare şi ca un nor dispare Nici nu ştii cum revine : nu crede c-ai scăpat. t'ăci Ic, ci ncc.lţi oam.cm. ci două vieţe-n tine : Inlăv neagră furtună, Extrâ ceri zîmbitori Şi va uda adesea cu ploaia sa de lacrimi Furtuna interioară seninu-ţi esterior. Şi vei iubi tu încă blonde sau negre bucle Căci tu, ca nealţi oameni, ai două vieţe-n tine : Şi iar a ta durere în lacrimi se va scurge, Ş-atunci vei geme iarăşi un gemet răguşit. Şi-i plînge, iar îi plînge, te-i descompune-n lacrimi, «Căci fericirea-i proză comună pe pămînt", ■«Durerea însă, ha ! Durerea e divină», <-Poef e S1 m Scrieri complecte II, Poezw, 1894, 261—262 ' GOANA Publicat în Convorbiri literare, IV, nr. 1, 1 mart. 1870, p. 15. Reprodus în Poezii, 1872, p. 81—82, şi în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 271—272. „Ritmul galopului din Goana trădează o sensibilitate acustică remarcabilă" (Rodica Florea, Poeţi convorbirişti..., în voi. Studii de istorie a literaturii române, Bucureşti, 1968, p. 165). TABLOU Publicat „„„ , - în Convorbi™ Uierare, IV nr. 1, 1 mart. 1870 p i6 Reprodus in voi Poezii 1879 n ao „• - o • . Poezii, 1894, p. 279 ' ' 6C"C" C°mpfeCt cte, II, -Schiţa marină TabZow are virtuţi picturale" - consideră Rodica Florea (Poeţi convorbirişti..., voi. cit., p. 165) pÂZk Pompiliu Mareea, poezia aceasta este „un pas el cu frumoase re zonanţe de lied" („Convorbiri literare" şi spirUul criticau "cit Editura Minerva, 1972, p. 32). u-uicşti. UNEI FEMEI »/J,U nCp în-V<^o POeZH' ^ R 9°- Repr0dus în Sc™" complecte, II, Poezii, 1894, p. 280. formol ^ ăe fa°tură clasică' *Pn>Piindu-se ca foi mula de unele epigrame din ciclul de Idei şi maxime. SONET Publicat în voi. Poezii, 1872, p. 94-95. Reprodus în Scn.n complecte, II, Poezii, 1894, p. 284. 844 \ - ;D£i ŞT. MAXIME Publicat în Convorbiri literare, II, nr. 19, 1 dec. 1868, p. 313-314 (l-XVI) ; nr. 23, 1 febr. 1869, p. 155—156 (XVII—XXX). Reprodus în voi. Poezii, 1872, p. 183—217, şi în Scrieri complecte, II, • Poezii, 1894, p. 311—342. Retipărindu-le în volumul din 1872, autorul renunţă la poeziile care în Convorbiri purtau nr. VII („Mii de griji împovărează...") şi XII („Amicie...'•), iar în 1894 va elimina şi nr. XXI (Pe un album). Volumul 11, Poezii, din Scrieri complecte reuneşte, aşadar, XXVII piese. Selecţia fiind posibilă, datorită caracterului autonom al fiecărei poezii, reproducem în ediţia de faţă un număr de 17. Idei şi maxime ilustrează forma lirismului gnomic, în modalităţi ce iau adesea, prin dimensiunea redusă a poeziei şi prezenţa poantei, aspectul epigramei. Specia este cultivată la „Junimea" (Bodnărescu o practică abundent), relevînd, printre altele, propensiunea pentru formele de poezie clasică. Negruzzi o ilustrează de timpuriu, şi printre cele trei poezii reţinute de Maiorescu în anexa volumului Poezia rumănă... (1867), la capitolul II, Fabule şi epigrame, întîlnim şi un Epigram al lui I. Negruzzi : „Adio, frumoase bucle, adio, amor fierbinte, Eu rnă despart de tine Cu sufletul zdrobit. Cu mai puţin amor, dar cu mai multă minte, Un altul decît mine Va fi mai fericit." Idei şi maxime formează un mic tratat de filozofie practică şi eudemonologie, cu idei preluate din Schopenhauer, Goethe, Lu-cretius ş.a. Este vorba, cel mai adesea, de o serie de topoi şi idei care, datorită în primul rind lui Maiorescu şi Eminescu, ajung să devină locuri comune ale gîndirii junimiste (viaţa ca vis, lumea ca teatru, doctrina retragerii din lume şi a ataraxiei, motivul deşertăciunii, lauda vieţii contemplative). Din acest motiv -la care se adaugă acela al modestei valori estetice în care se întrupează influenţele de conţinut amintite — o cercetare amănunţită a izvoarelor ar fi fastidioasă, mai cu seamă că multe dintre ideile prelucrate de Negruzzi au cîte două sau mai multe surse. De pildă, despre poezia V se poate afirma cu certitudine 845 că cslt* o ilustrare a teoriei schopenhaueriene a urîiului şi a „golului sufletesc", dar nu-i exclusă, întrucit Negruzzi îl citise bine pe Goethe, şi influenţa ideilor acestuia despre personalitate. Tot astfel, ultima (XXVII : „Ca slabele furnice ce făr' de încetare..."'; ilustrează cert un pasaj din poemul lui Lucretius De rerum natura („sed nil dulcius est, bene quam numita tenere, / edita doctrina sapientum temple serena..."), dar vine, totodată, in atingere cu teoria sehopenhaueriană a eliberării de sub puterea voinţei prin contemplaţie şi filozofare. Mai mult : poezia poate fi interpretată ca o ilustrare, în sens exclusiv etic, a unei atitudini a cărei paternitate e reclamată de orice filozofic : elogiul înţelepciunii. In epocă, Idei şl maxime s-au bucurat de o mai bună primire decît poeziile lirice. Aleesandri îi mărturiseşte lui Negruzzi, intr-o scrisoare din sept. 1868, că „am citit maximele şi ideile ce mi-ai trimis .şi mi-au plăcut" (V. Aleesandri, Scrisori. Publicaţie îngrijită de 11. Chendi şi E. Carcalechi. Bucureşti, Socec, 1904, p. 38), iar I. Slavici aminteşte, printre poeziile care i-au „plăcut peste măsură", în voi. Poezii, din 1872, „maximele" (I. li. Torouţiu, Studii..., voi. II, 1932, p. 184 — scrisoare din 18 mart. 1872). însă cel mai entuziasmat se arată Xenopol, care crede că „numerele XVII, XX, XXV, XXVIII (...) sunt, după corn gîndesc eu, cele mai frumoase. Îmi place în ele coloarea cea melancolică a poeziei, sub care se ascund adevăruri mari sau cugetări adinei. Numărul XXVIII e de un efect adînc. îţi spun în conştiinţă că rar am fost atît dc tare mişcat de o poezie [...]. XXII, XXII şi mai ales XXIV sunt minunate, însă spiritul predomneşte asupra poeziei" (I. K. Torouţiu, op. cit., II, p. 33 — scrisoare din 17 febr. 1869). în al său Conspect asupra literaturii române... (Bucureşti, 1876, voi. II, p. 91), Vasile Gr. Pop apreciază în mod deosebit maxima XXI, pe care o .şi reproduce. BALADE Iacob Negruzzi a publicat un număr de şase balade originale (Domniţa şi robul, Osînditul, Două zile, Kaher, lezid, Mervan) şi una „din Heine" (Don Ramiro) — ceea ce i-a atras porecla „Don Ramiro" din partea junimiştilor, pe lingă aceea, mai uzitată, de „carul cu minciuni". Baladele au apărut mai întîi în Convorbiri, între anii 1867—1869, apoi au fost reproduse în volumul Poezii din 1872 si în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894. Sînt poezii inspirate de istoria, mitologia şi folclorul medieval european, abor-dînd uneori —. ca în Domniţa şi robul — subiecte ce au să-i preocupe şi pe alţi scriitori junimişti (respectiv N. Gane şi M. D. Cornea). Referirile la ele, în epocă, cît şi în posteritate, sînt puţine şi sumare. Balada Kaher este apreciată favorabil de A. D. Xenopol. într-o scrisoare din 3 mai 1868 către autor (1. K. Torouţiu, op. ci'.., II, p. 12). în timp ce lirica lui Negruzzi este lipsită dc interes, „poezia narativă", consideră Gh. Adamescu, si în special „unele balade", „pot interesa si azi pe cititor. Aşa este Kaher..." (Istoria literaturii române. Bucureşti, Alcaly & co.. 1910,, p. 433). „Exotismul romantic", arată Rodica Florea, îi prilejuieşte lui Negruzzi „cîteva dintre piesele mai rezistente..." ale poeziei sale, „baladele cu subiecte orientale: Kaher. lezid. Mervan" (Poeţi convorbirişli, în voi. cit., p. 165). Eroii din baladele arabe ale iui I. Negruzzi — observă Mir-cea Ar.ghcleseu — sînt „abstracţii ale unor virtuţi unice" (în lezid, ..orientalul încarnează ideea iubirii absolute"), decorul este, de asemenea, abstract (Literatura română şi Orientul, Bucureşti, Edit. Mmerva, 1975, p. 139). KAHER lo.olieat în Convorbiri literare, If, nr. 1, 1 mort. 1868, p. 15. Reprodus în Poezii, 1872, p. 121—123, şi în Scrieri complecte, II, Puj'li, 1894, p. 172—174. MO-eca Angheleseu situează balada lui 1. Negruzzi printre acele poezii dc inspiraţie orientală din epocă ce denotă o schimbare a gustului şi a mentalităţii literare : tradiţionala, senina reprezentare a Orientului ca o „ţară a înţelepciunii" este pătrunsă de .onuri romantice : „Morala poeziei, formulată în cadenţe elegiace, aproape eminesciene [...], conferă motivului clasic o valoare indiscutabil romantică ; Kaher este, în definitiv, o ruină vie, o Palrniră vorbitoare" (Literatura română Şi Orientul, ed. cil., p. 150). 846 C-da 3(0ii coala 58 817 (1) Kaher Billah (Mohamed) era al 19-lea calif al dinastiei abbaside. Născut Ia Bagdad în a doua jumătate a sec. IX, mort în anul 950. Pentru a nu mai avea pretendenţi la tron, îşi ucide fratele, apoi mama, fapt pentru care generalii musulmani îl închid şi-i scot oehii. Eliberat după un timp, rătăceşte, pînă la sfîrşitul vieţii, pe străzile Bagdadului, în zdrenţe şi cerînd pomană. MERVAN Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 9, 1 iul. 1869, p. 155—156. Reprodus în Poezii, 1872, p. 128—131, şi în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 179—182. SATIRE I. Negruzzi a publicat în total 9 satire. Acestea au apărut mai întii în Convorbiri literare, în perioada 1873—1887, iar în 1894 au fost cuprinse în Scrieri complecte, II, Poezii, în prima secţiune a volumului. Ordinea satirelor în volum este aceea din revistă, cu excepţia primelor două : în vreme ce în Convorbiri apare mai întîi satira intitulată La cîţiva autori contimporani şi apoi Lu-xiţa, în volum ordinea lor e inversată : Satira I. Luxiţa, Satira II. La cîţiva autori contimporani. Dintre toate poeziile lui Negruzzi, satirele sînt acelea care s-au bucurat de o primire mai bună, fiind adesea asociate Copiilor... Cei care le-au comentat au făcut referiri la una sau îa alta dintre ele, mai puţin la toate laolaltă. G. Călinescu a considerat că „Epistolele şi Satirele în versuri sunt neînsemnate, afară de una, Satira II, dedicată maniei divorţurilor" (Istoria literaturii române..., 1941, p. 378). Pentru T. Vianu, satirele se situează, asemenea Copiilor..., în „sfera" idealului de artă clasică (Şerban Cio-culescu, Vladimir Streinii, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, 1971, p. 186). Pompiliu Mareea reţine satirele I, II şi VIII, „celelalte, inclusiv cea împotriva lui Hasdeu, sînt slabe, deşi nu lipsite de un anume haz" (Iacob Negruzzi — Munca la „Convorbiri literare". Opera lui Iacob Negruzzi, în Limbă şi literatură, X, 1965, p. 189). Alături de „copii", opinează Mir-cea Anghelescu, satirele „fixează [...] imagini amuzante şi nu în- totdeauna superficiale ale excrescenţelor sociale contemporane, de multe ori cu un remarcabil spirit critic" (Iacob Negruzzi —scriitor, în Revista bibliotecilor, nr. 1/1968, p. 47). Rodica Florea consideră satirele mi poezie, ci „versificarea unora dintre copiile de pe natură", şi apreciază că, deşi cu scăderi, ele „merită să fie menţionate pentru nota nouă pe care o aduc în contextul poeziei mărunte de la Convorbiri" ; de asemenea, că satirele „încheagă portrete realiste şi rămîn nişte documente pentru starea de spirit a epocii" (Poeţi convorbirişti..., în voi. Studii de istorie a literaturii române, Bucureşti, 1968, p. 182). De o privire atentă beneficiază satirele în Prefaţa lui Corneliu Simionescu la ediţia de Scrieri alese din 1970 (Bucureşti, Edit. Minerva). „Satirele se citesc aproape toate cu plăcere. Rezultat al unei porniri fireşti, de disociere dintre ethosul personal şi moravurile alterate ale unei societăţi în plin proces de reaşezare, ele exprimă mai direct şi mai sincer simţămintele autorului", scrie C. Simionescu (p. XL—XLI). Mai departe, el dă o clasificare tematică şi tipologică a satirelor, făcînd şi o disociere valorică : izbutite i se par satirele I şi IV—IX, a H-a şi a lll-a fiind „mai puţin convingătoare", din cauză că „atacul direct, la persoană, nu-1 favorizează pe autor" (p. XLI). Pentru Al .Piru, satirele, ca şi epistolele, sînt „parţial acceptabile" (Istoria literaturii române, voi. III, Epoca marilor clasici, Bucureşti, Edit. Acad. R.S.R., 1973, p. 55), iar Dan Mămică apreciază că dintre toate poeziile lui Negruzzi, „deasupra mediocrităţii reuşesc să se ridice doar unele satire" (Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, Edit. Acad. R.S.R., 1979, p. 624). Din cele 9 satire, reproducem 8. Am renunţat la Satira III. Domnului, B. P. Hasdău, nu fiindcă este, în mare măsură, nedreaptă, ci din cauza scăzutului ei nivel artistic. Este cea mai slabă dintre satirele autorului. Asupra raporturilor I. Negruzzi — B. P. Hasdeu vom stărui în voi. II al actualei ediţii. SATIRA I LUXIŢA Publicat în Convorbiri literare, VIII, nr. 1, 1 apr. 1874, p. 14—16, cu titlul Satira 17, fără adnotări. Reprodus în Scrieri complecte. II, Poezii, 1894, p. 7—14, cu titlul Satira I. Luxiţa. 849 Satira I a fost reţinută de toţi comentatorii poeziei lui Negruzzi. „...este una dintre cele mai bune scrieri române", crede I. Slavici într-o scrisoare către autor — Viena, 3 iul. 1874 — (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. II, 1932, p. 256), SATIRA II LA ClŢIVA AUTORI CONTEMPORANI Publicat în Convorbiri literare, VII, nr. 7, 1 oct. 1873, p. 280—281, cu titlul La cîţiva autori contimporani. Satiră, fără adnotări. Reprodus în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 15—21. cu titlul Satira II. La cîţiva autori contimporani. Potrivit procesului verbal al şedinţei „Junimii" din 7 septembrie 1873, I. Negruzzi „ceteşte o satiră (contra unor autori), care este primită" (I. E. Torouţiu, op. cit., voi. IV, 1933, p. 462). în evoluţia raporturilor dintre Iacob Negruzzi şi grupul de redactori şi colaboratori ai Revistei contimporane — raporturi ce vor fi comentate mai pe larg în volumul al doilea al prezentei ediţii —, apariţia Satirei II înscrie un moment de vîrf, constituind, totodată, o etapă importantă a polemicii dintre gruparea „Junimii" şi cercul Revistei contimporane. Satira lui I. Negruzzi este anticipată în mod determinant de cele două articole polemice ale lui T. Maiorescu, apărute cu cîteva luni înainte, Beţia de cuvinte în „Revista contimporană". Studiu de patologie literară (in Convorbiri literare, VII, nr. 2, 1 mai 1873 şi Răspunsurile „Revistei contimporane". Al doilea studiu de patologie literară (in Convorbiri literare, VII, nr. 4, 1 iul. 1873). Negruzzi nu preia numai osatura ideologică, ci şi exemplele cele mai memorabile de care se ajutase Maiorescu pentru a dovedi şi ridiculiza „beţia de cuvinte", patriotismul peste „marginile adevărului" şi cultura aproximativă, dar plină de pretenţii, a lui V. A. Urechia, G. Sion şi a celorlalţi. Într-un informat studiu despre Iacob Negruzzi şi „Revista contimporană" ■— publicat în Studii literare, voi. III, Sibiu, Tipografia „Cartea românească din Cluj", 1944, p. 252—270, semnat : if. Verbină —, Iosif Pervain face o analiză amănunţită şi metodică a raporturilor dintre I. Negruzzi şi revistă şi, în acest context, comentarea satirei deţine o poeziţie centrală. Autorul ob- servă sursa maioresciană a poeziei, în spirit şi în literă : „Părţile II şi III din satiră sînt atît de tributare lui Maiorescu, încît îi reproduc nu numai acuzaţiile, dar şi formularea lor" (p. 260). (1) Titlul exact al scrierii este : Miron Costin. Comentarii literari (din cursul de literatură al d-lui Urechie). Lucrarea a fost publicată în Revista contimporană, I, nr. 1, 1 mart. 1873, p. 1—10 ; nr. 2, 1 apr., p. 83—88 ; nr. 3, 1 mai, p. 224—230 ; nr. 4, 1 iun., p. 305—314 ; nr. 5, 1 iul. p. 401—408. (2) Fraza completă şi exactă este : „Nu, oricît am putea su-I pâra vreunul din acele spirite — de care altădată rîdeam, pe i care azi le deplingem —, spirite pururea gata a deprecia ce este românesc, — nu, repetim, Miron Costin nu este Willeharduin, nici 1 sire de Joinville, Froissart, Filip de Comine, el nu este Olanyro I ţ Morales, Zurita, Garivay, Muntaner, Mariana, Moncada ; nu este i | asemenea autorul cronicilor de Napoli, nici Villani ; nu este o , « :oriiori, catalogării de date si domni ai Germaniei feodale... Mi- r >n Costin este în fond istoric !" (Revista contimporană, I, nr. 1, II mart. 1878, p. 8). (3) Suvenire despre poetul Conachi (conferinţă ţinută în sala Ateneului). în Revista contimporană, I, 1, mart. 1873, p. 14—19 ; nr. 2, 1 apr., p. 89—105. (4) Iată faimosul text al lui Sion : „în această operă [Psaltirea în versuri a lui Dosoftci] s-au dat primele probe de flexibilitatea Hmbei române pentru armonie, pentru eleganţă şi pentru tot succesul artei poetice. în această operă poeţii moderni, după un secol şi jumătate, au aflat modelul tuturor ritmurilor cu cari se poate servi poezia română, în adevăr, voiţi exametre ? — ascultaţi : Limbele să salte Cu cîntece 'nalte : Să strige-n tărie Glas de bucurie", şi : „Mai iată exametri de o altă formă". „Voiţi pentametre ? mai ascultaţi cîteva modele". „Voiţi alexandrine ?" „Voiţi alexandrine amestecate cu exametre ?" etc. Articolul-conferinţă se încheie triumfal : „Iată materia mea epuizată. Fie ca această lucrare să urce ca fumul de tămîic către sufletul acestui veteran al Parna-sului român, care a depus premiele geniului şi cugetărei sale pe 850 851 altarul eulturei naţionale ! Respect, veneraţiune şi glorie memoriei numelui său ! Am zis !" (5) Răspunsul lui Pantazi Ghica este Cîteva cuvinte asupra criticei d-lui Titus Livius Maiorescu în beţia d-sale de cuvinte din „Convorbiri literare" şi a fost publicat în Românul, XVII, 3 iun. 1373, p. 485. Iar fraza la care se referă Negruzzi este : „Să ne dăm seama că mînia d-sale [T. Maiorescu] pe noi este foarte legitimă, cînd se gîndeste cineva că un singur număr al Revistei contimporane dobîndeşte înzecit succes Ia public, decît toate acele apărute pînă acum de la fundarea lor ale Convorbirilor literare". (6) în Revista contimporană, I, nr. 1, 1 mart. 1873, p. 7. (7) Titlul nuvelei este Marele vistiernic Cândescu şi a fost publicată în Revista contimporană I, nr. 1, 1 mart. 1873, p. 71—82 ; nr. 2, 1 apr., p. 167—179 ; nr. 3, 1 mai, p. 268—285 ; nr. 4, 1 iun., p. 347—367. SATIRA IV [POLITICALE] Publicat în Convorbiri literare, VIII, nr. 9, 1 dec. 1874, p. 337— 340, cu titlul Satira IV, fără adnotări. Reprodus în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 29—38, cu titlul Satira IV. în tabla de materii a volumului figurează cu titlul Satira IV. Politicale. SATIRA V SUPARĂCIOŞIt Publicat în Convorbiri literare, IX, nr. 2, 1 mai 1875, p. 61— 64, cu titlul Satira V, fără adnotări. Reprodus în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 39—16, cu titlul Satira V. Supărăcioşii. SATIRA VI ADVOCATUL Publicat în Convorbiri literare, IX, nr. 11, 1 febr. 1876, p. 409—412, cu titlul Satira VI. Reprodus în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 47—55, cu titlul Satira VI. Advocatul. în legătură cu această poezie, Alecsandri îi scrie autorului : „Am cetit ultima satiră ce ai scris. E bună şi cu atît mai bună că a apărut foarte la timp şi ca un argument puternic adus în ajutor Ia cuvintele lui Maiorescu, adresate avocaţilor" (V. Alecsandri, Scrisori. Publicaţie îngrijită de II. Chendi şi E. Carca-lechi. Bucureşti, Socec, 1904, p. 85 — scrisoare din 10 febr. 1876). SATIRA VII AMICUL SANDU Publicat în Convorbiri literare, X, nr. 10, 1 ian. 1877, p. 363— 365, cu titlul Satira VII. Reprodus în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 56—62, cu titlul Satira VII. Amicul Sand.u. (1) Presa — gazetă politică şi literară de orientare liberală. A apărut între 18 febr. 1868 — 26 apr. 1876 ; 23 ian. 1877 — 14 mai 1881. Dintre scriitorii vremii colaborează C. D. Ariceseu, Gr. H. Grandea, P. Ghica, D. Petrino, N. Skelitti, M. Gregoriady de Bo-nacchi ş.a. (2) Aluzie la Horaţiu, care în Epode, II, face apologia ocupaţiilor agricole : „Beatus iile qui procul negotiis, ut prăsea gens mortalium, paterna rura bobus exercet suiş solutus omni fenore." (Ferice-acela ce de-afaceri depărtat, ca vechiul neam de muritori, lucrează cîmpul părintesc cu boii săi, scutit de orice camătă.) (Horaţius — Opera omnia, I, Bucureşti, Ed. Univers, 1980, p. 294—295.) SATIRA VIII ARISTIP Publicat în Convorbiri literare, XX, nr. 1, 1 apr. 1886, p. 50— 56, cu titlul Satira VIII. Reprodus în Scrieri complecte, II, Poezii, 1394, p. 63—70, cu titlul Satira VIU. Aristip. (1) Aristip din Cyrene — creatorul şcolii cirenaice, care propune o filozofie hedonistă. Afirmă că scopul vieţii este plăcerea, dar totodată că omul trebuie să-şi stăpînească plăcerile. SATIRA IX FĂŢARNICII Publicat în Convorbiri literare, XXI, nr. 1, 1 apr. 1887, p. 18—23, eu titlul Satira IX, fără adnotări ; datat : iulie 1885. Re- 852 853 produs in Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p 71-77 c-< titlul Satira IX. Făţarnicii. EPISTOLE Iacob Negruzzi a publicat un număr dc o epistole, mai întîi în Convorbiri literare, în perioada 1876—1888, retipărite apoi în voi. II, Poezii, 1894, din Scrieri complecte. Acestea sînt : Epistola I. Cătră Elisabeia Doamna; Epistola II. Cătră Aleesandri; Epistola III. Cătră N. Gane ; Epistola IV. Cătră Maiorescu ; Epistola V. Cătră A. Naum. Reproducem aici epistolele către Aleesandri, Maiorescu şi Naum. In voi. II al ediţiei vor Ii descrise, în note speciale, relaţiile dintre I. Negruzzi şi aceşti scriitori. KPISTOLA II 7i EPISTOLA IV CATKĂ maiorescu Publicat în Convorbiri literare, XIII, nr. 7, 1 oct. 1879, p. 245—246, iară adnotări. Reprodus în Scrieri complecte, II, Poezii, 1894, p. 97—102. Epistola are un caracter deopotrivă elogios şi exhortativ. Poetul trece în revistă etapele activităţii lui Maiorescu, insistînd asupra acţiunii sale criticiste, de asanare a vieţii culturale şi literare. Primele versuri ale poeziei, ca şi altele cîteva din finalul acesteia, trebuie interpretate ca o aluzie la anii 1873—1880, cînd activitatea lui Maiorescu se desfăşoară cu precădere pe terenul politic, administrativ şi jurnalistic, foarte puţin pe cel literar. ..Oprirea Urîtului" se referă la prima perioadă a acţiunii maioresciene, aceea a criticii preponderent şi violent negatoare. CÂTKA ALKCSANDRI r"Wicf) ln Convorbiri literare, XI, nr. 3, 1 nov. 1877, p. -<< — 2i8, fără adnotări; datat: „Trifeşti, septembrie 1877" Produs în Scrieri cc complecte, II, Poezii, 1894, p. 86—91. Re- Nu este unica ocazie în care Iacob Negruzzi şi-a exprimat în versuri sentimentele şi gîndurile lui pentru poet. Anterior epistolei, ol publicase în Convorbiri literare (III, nr. 6, 15 mai 1869, p. 89—90) oda Lui Aleesandri, în care sc doreşte condus de către bard spre empireu, cum Dante de Virgiliu. Oda a fost reprodusă în volumul Poreit, din 1872, şi apoi în Scrieri complecte. II, Poezii. 1894. i/pistola către Aleesandri e considerată de Al. Piru printre cele „acceptabile" (Istoria literaturii române, voi. III, Epoca marilor clasici, Bucureşti, Edit. Academiei R.S.R., 1973, p. 55). Cor-neliu Simionoscu apreciază că este cea mai reuşită dintre epistolele lui Negruzzi, relevând totodată că aici autorul „aduce un elogiu generaţiei de vizionari de la 1848 şi-şi justifică direcţiile propriei creaţii literare..." (Iacob Negruzzi, Scrieri alese, ed. cit., p. XL). EPISTOLA V CATRA A. NAUM Publicat în Convorbiri literare, XXII, nr. 1, 1 apr. 1888, p. 23—26, fără adnotări ; datat : „Trifeşti, 8 august 1887". Tot în 1888, este reprodus în Almanahul Societăţii academice social-li-ierare „România jună", Viena, Editura Societăţii „România jună", p. 101—106, iar în 1894, în Scrieri complecte, II, Poezii, p. 103— 108. După ce în anul 1880 este numit profesor la şcoala militară din Iaşi — ocupaţie care nu-i va da mari satisfacţii —, iar în Î883 se căsătoreşte, A. Naum duce o viaţă patriarhală şi retrasă, trăind izolat la via sa de la Copou (cf. Dan Mămică, Scriitori junimişti. Iaşi, Editura Junimea, 1971, p. 99). E probabil ca el să se fi plîns prietenului său de monotonia traiului de acolo şi să fi dorit agitaţia vieţii publice. Chiar dacă a făcut-o însă, n-a fost clecît un impuls accidental : clasicistul Naum a nutrit întotdeauna nostalgia vieţii tihnite, în mijlocul naturii şi al ocupaţiilor agreste. Oricum ar fi, e cert că imputarea pe care i-o face 854 85.) Negruzzi la începutul epistolei este exagerată din raţiuni de compoziţie şi stil. Scrisă după ce polemica dintre grupul revistei Contemporanul şi „Junimea" începuse, epistola lui Negruzzi face aluzii răutăcioase, schematice şi simpliste, la adresa doctrinei sociale şi estetice a adversarilor. Prezenţa ei în ediţia de faţă se justifică prin pasajele în care autorul face elogiul vieţii cîmpeneşti, „într-un graţios pastel, care ne dă şi măsura artei de versificator ■spiritual şi amabil a lui Iacob Negruzzi, în momentele lui cele mai bune" (Tudor Vianu, în Istoria literaturii române moderne. Bucureşti, 1971, p. 186). (1) în Amintiri din „Junimea", I. Negruzzi va arăta că aceste două versuri se referă la N. Gane, care în anul 1886 trecuse, cu arme şi bagaje, în partidul liberal, aflat în acel timp sub conducerea lui I. Brătianu. PROZA COPII DE PE NATURA Cu o singură excepţie (Curiozităţi contimporane), Copiile de pe natură au fost publicate în Convorbiri literare, începînd cu 1 martie 1869 — cînd apare Poeticale — şi sfîrşind cu 1 aprilie 1887 (Scaieţi). Prima ediţie a Copiilor de pe natură datează din anul 1874 : Iacob Negruzzi, Copii de pe natură, Bucureşti, Editura librăriei Socec & compania, 264 p. in —8°. Volumul cuprinde : Prolog; Părintele Gavril; Eroul fără voie; Vespasian şi Papinian ; Starostii; Poeticale ; Lei paralei; Christachi Văică-rescu ; Ştefan şi Mihai ; Cucoana Nastasiica ; Electorale ; Don Juan de la Arhivă; Ioniţă Cocovei; Artistul dramatic; Gramaticale ; Tachi Zîmbilă, om politic; Chilipir. în ediţia de Scrieri complecte, copiile sînt grupate în voi. I. Copii de pe natură. Scrisori. Bucureşti, Stabilimentul grafic I. V. Socec, 1893, între p. 6—394. Volumul reproduce bucăţile cuprinse în prima ediţie, cărora li se alătură cele publicate între timp în revistă : Tribulaţiile unui redactor; Foi căzute ; Curiozităţi contimporane; Scaieţi; Cuconul Pantazachi; Un drum la Cahul; Vorbe parlamentare. între aceste două ediţii de autor, apare la Craiova, în broşură, copia Eroul fără voie. Biblioteca naţională, Editura librăriei S. Samitca, 1891, cu o scurtă „schiţă biografică" Iacob Negruzzi. Prezentarea, nesemnată, îl elogiază pe Negruzzi ca scriitor (limbă „pură şi frumoasă", „naturală, nesilită", nesufocată de „cuvinte şi expresiuni străine") şi ca redactor al Convorbirilor („cunoscuta şi neîntrecuta pînă acum revistă", „copilul lui scump", „menţinîndu-se ca o stîncă de granit în mijlocul mulţimei de reviste, şi bune şi rele, dar mai mult rele, ce apar şi dispar la noi ca şi umbra unei paseri în zbor"). în anul 1923 apare în colecţia „Pagini alese din scriitorii români" a Editurii Cartea românească, nr. 138, un volum Iacob Negruzzi, Un drum la Cahul, reunind două dintre „copii" : Un drum la Cahul şi Părintele Gavril. Textele sînt precedate de o notă biobibliografică, în care se poate citi, între altele : „Dintre scriitorii marei generaţii ce a croit noile cărări ale literaturei noastre face parte şi d-1 Iacob Negruzzi [...]". „Forma curat românească ce caracterizează opera literară a d-lui Iacob Negruzzi, cum şi înaltele năzuinţe de estetică literară ce precumpănesc în întreaga-i activitate literară îl pun alături cu cei mai mari reprezentanţi ai scrisului românesc." în aceeaşi colecţie (nr. 161), apare în anul 1924 micul volum Cuconul Pantazachi, cuprinzînd, pe lîngă nuvela din titlu, şi pe aceea intitulată Chilipir. Trei dintre „copii" sînt selectate în culegerile de schiţe româneşti traduse în germană de Mite Kremnitz : Părintele Gavril şi Cucoana Nastasiica în voi. Rumănische Skizzen. (Bucureşti, Socec, 1877) şi Ioniţă Cocovei în Neue romănische Skizzen (Leipzig, W. Friedrich, 1880). Potrivit unei afirmaţii a lui Iacob Negruzzi din Amintiri din „Junimea", „naşul" Copiilor de pe natură ar fi fost Vasile Pogor (.....micile mele naraţiuni pe care, după propunerea lui Po- 856 857 «or, le-am numit copii de pe natură"). Interesant că sintagma prinde, ajungînd să capete la „Junimea" o cvasisemnificaţie dc specie literară distinctă. „Am scris — îi comunică I. Slavici lui Negruzzi la 10 apr. 1873 — un fel de copii de pe natură : Ciors-Intors, Dascălul Pantilie, Fitingău, Cotrihaiţa, Taie-fugă, tot caractere luate nu din viaţă, ci din glumele poporului de aici [adică din zona Aradului]" (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. II, 1932, p. 212). înţelesul care i se acordă este acela de descriere şi de imagine-document a unei epoci. Astfel o foloseşte T. Maiorescu în Literatura română şi străinătatea (1882). adică într-un context ideologic ale cărui coordonate principale sînt realismul şi specificul naţional. Bilder und Skizzen aus der Moldau de Kotzebue sînt — scrie Maiorescu — „copii de pe natură din societatea noastră dintre 1852 şi 1856 : o vînătoare în Moldova, mănăstirea Tomnatica (Văraticul), băile de la Slănic ; o istorie ţărănească ; o vizitare a bîlciului sau a «iarmarocului» din Fălticeni." Iar V. Aleesandri îl îndeamnă : „urmaţi înainte cu galeria ce aţi început, căci îmi pare foarte interesantă şi menită a deveni un album de preţ. Generaţiile viitoare vor fi curioase de a cunoaşte tipurile societăţii actuale şi copiile de pe nfltură a d-voastre vor fi un izvor important pentru lucrările literare a urmaşilor noştri" (V. Aleesandri, Scrisori. Publicaţie îngrijită de II. Chendi şi E. Carcalechi. Bucureşti, Socec, 1904, p. 47 — scrisoare din apr. 1869), O schiţă, Cucoana Smaranda, apărută în Convorbiri la 1 dec. 1883, sub semnătura A (Ana Maiorescu), este subintitulată copie de pe natură. I. Negruzzi deţinînd paternitatea genului, prietenii îi iac propuneri de o nouă copie ori de cîte ori aceştia descoperă un aspect reprobabil în viaţa socială sau culturală. „E foarte mare necesitate de o copie de pe natură sau de o comedie, în fine de ceva care să-i facă de rîs pe d-nii «aborire», «aderare» et compagnie [adică pe etimologişti]", îi semnalează A. D. Xenopol la 5 febr. 1871 (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. III, p. 101). Trimiţîndu-i Dicţionarul grotesc, pentru Convorbiri, Aitv-sandri îl cheamă pe Negruzzi ca asociat în campania sa împotriva stricătorilor de limbă : „A lovi fără cruţare în ceata piioasă a pedanţilor este a face un act creştinesc. Cest chasser Ies vendeurs du temple. Te îndemn dar foarte mult să mă ajuţi a-i biciui prin seria de copii de pe natură ce ai început a publica şi a cărei început mi-a plăcut" (V. Aleesandri, Scrisori. Publicaţie îngrijită de II. Chendi şi E. Carcalechi. Bucureşti, Socec, 858 1904. p. 46, scrisoare din 12 mart. 1869). „De ce nu mai scrii copii de pe natură, după părerea mea adevăratul teren al penei humoristice ? — i se adresează Maiorescu la 17/27 ian. 1877 — D. e. o cetire a Monitorului cu dezbaterile Camerei şi Senatului sub roşii este un izvor bogat. Şi altele, şi altele: Belferul diplomat Ia Paris etc." (I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, voi. I, „Junimea", Bucureşti, 1931, p. 7). E foarte probabil, aşadar, ca unele „copii" (precum Gramaticale, Curiozităţi contimporane, Scaieţi, Vorbe parlamentare) să fi fost scrise la asemenea sugestii. Oricum ar fi, cert este că Negruzzi deţine portofoliul genului. Do ajutor în înţelegerea specificului „copiilor" şi a modului în care acesta e văzut de autorul lor este faptul că cele mai multe dintre ele sînt trecute, în sumarul anual al Convorbirilor, la rubrici ie : Descrieri, Descrieri şi biografii, Descrieri satirice, foarte rar 3a Xovele. într-o scrisoare din 26 febr./10 mart. 1869 către Xenopol, I. Negruzzi îl avertizează că în Poeticale „vei vede ceva cu totul nou pentru literatura română". Nu trebuie să vedem în această afirmaţie neapărat lipsa de modestie a autorului cu privire la valoarea opului său (deşi el are despre sine totdeauna o părere excelentă !), ci o referire la noutatea ca tip şi ca tipologie a prozelor sale, noutate constînd mai ales în anvergura galeriei ; fiindcă, cu acelaşi prilej, scriitorul adaugă : „Cu Poeticale încep un şir întreg de articole, intitulate copii de pe natură şi succesiv vor urma Starostii; Părintele Gavriil; Eroul fără voie ; Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare ; Paralei şi paraleoaice etc, etc... care sînt tipuri de persoane, de clase sociale şi de grupe, descrise umoristic şi adesea cu răutate, lăsînd pe ici, pe cole să se strecoare un suspin melancolic" (I. E. Torouţiu, Studii..., III, p. 373t. „Descrieri", „articole", „mod uşor şi umoristic", „tipuri de persoane, de clase şi de grupe sociale" — iată tot atîtea argumente pentru Negruzzi de a afirma noutatea ca gen a copiilor sale. La „Junimea", ca şi mai în genere în epocă, Copiile... sînt considerate tot ce a scris mai bun Negruzzi, operă care va „rămîne", cum s-ar fi exprimat, într-o şedinţă a „Junimii", T. Maiorescu (I. E. Torouţiu, op. cit., III, p. 390). Dealtfel, deşi nu le consacră o analiză specială, Maiorescu se referă Ia ele încă în Direcţia noîtă... (1872), la capitolul despre proză, lăudîndu-le, alături de nuvelele istorice ale lui Odobeseu, studiile lui Vârgolici şi Larr.brior şi nuvelele lui Gane, pentru limba şi stilul lor cu- 159 ; 3 rut. Mai tîrziu, în Literatura română şi străinătatea (1882), criticul mută discuţia pe terenul conţinutului, relevînd specificul naţional al acestor scrieri („Toţi autorii aceştia [Alecsandri, Bolin-tineanu, Emlnescu, Şerbănescu — în poezie —, Slavici, Negruzzi, Gane — în proză], părăsind oarba imitare a concepţiunilor străine, s-au inspirat de viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gîndeste şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firei lui etnice"), specificul turnat în tipare de natură realistă : „...La această cauză generală se mai adaugă îndeosebi pentru novelele lui Slavici, Gane şi Negruzzi întîmplarea favorabilă că ele se găsesc în armonie, în privinţa obiectelor ce ni le înfăţişează şi care sînt mai ales figuri tipice din popor, cu un întreg curent al gustului estetic în Europa, curent pe care noi îl credem foarte sănătos, şi în urma căruia ro-manurile ţărăneşti şi descrierile tipice au ajuns să fie cele mai preţuite produceri ale literaturii de novelişti". în acelaşi context se va referi Maiorescu la Negruzzi în Comediile d-lui I. L, Ca-ragiale (1885). Părerile celorlalţi junimişti raportîndu-se la cîte o copie anume, le vom consemna la momentul oportun. Interesante sînt şi opiniile altor personalităţi ale epocii, care fie au avut relaţii pasagere şi neconcludente cu „Junimea" — cum e cazul lui Iorga —, fie au devenit, din junimişti, adversari ai grupării — G. Panu —, fie au fost dintotdeauna inamici ai ei — este situaţia celor de Ia Evenimentul literar, Tînărul Iorga nu s-a referit în mod expres la proza lui Negruzzi. Insă într-un articol din 1892 despre nuvelele lui Vlahuţă, în care principala acuzaţie a criticului cade pe lipsa de originalitate a operei în cauză, putem citi : „O parte din tipurile zugrăvite aici — literatorul fără talent, politicianul imoral, pretenţioşii fără miez, mica vermină a unei societăţi abia la începuturile ei — se întîlnesc în operile anterioare [ale lui Vlahuţă]; aita — cea mai mare — a servit drept model unor însemnate talente satirice, înaintea d-sale. în Copii de pe natură — o carte care va rămîne — d. Iacob Negruzzi a atins în mai multe rînduri deosebitele specii ale şarlatanismului nostru naţional, cu multă vervă şi cu mult talent satiric" (Două volume ale d-lui Alex. Vlahuţă, în N. Iorga, Pagini de tinereţe. Ediţie alcătuită, prefaţă şi bibliografie de Barbu Theodoreseu. Bucureşti, E.P.L., 1968, voi. I, p. 310). Puţin dispus, în amintirile sale despre „Junimea", să preţu-iască pe scriitorul Negruzzi, G. Panu o face totuşi cînd vine vorba de „copii''. Aceasta şi fiindcă, prin natura lor, prozele lui Negruzzi întîmpinau gustul şi convingerile prorealiste ale lui Panu : „Genul în care [I. Negruzzi] a reuşit real este, desigur, al copiilor de pe natură, în care zugrăvea un caracter, dezvelea un colţ social comic, îşi bătea joc de un prejudiţiu sau reprezenta o scenă reală ridicolă" (Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, Bucureşti,. Edit. Minerva, 1971, voi. I, p. 35). Deşi le aşează destinul sub echivocul posibilului, răutăciosul semnatar al „profilului" dedicat lui I. Negruzzi în Evenimentul literar admite că „din Iacob Negruzzi vor rămîne poate : Copiele de pe natură" (Evenimentul literar, I, nr. 1. 10 ian. 1894, p. 1 — semnat : Intim). Posteritatea a confirmat punctul de vedere al contemporanilor Iui Iacob Negruzzi, asociind judecăţii globale de valoare analiza diferitelor nivele şi aspecte ale Copiilor... Însemnătatea Copiilor... stă, după opinia lui N. Iorga, în caracterul viu al tipurilor, însă „importanţa [lor] hotărîtoare" este „ruperea de romantismul de împrumut [...]" al scrierilor anterioare ale lui Negruzzi (Istoria literaturii romaneşti contemporane. I. Crearea formei, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1934, p. 123). Opusă oarecum punctului de vedere al lui Iorga, care sugera realismul prozei lui Negruzzi, este opinia lui G. Călinescu. Astfel, în Copii... „nu trebuie să se vadă nici o intenţie veristă", acestea fiind „nişte caractere" (Istoria literaturii române... 1941, p. 378), „simple caractere cu model real" (Istoria literaturii române — Compendiu —. Bucureşti, E.P.L., 1963, p. 152). Concluzia lui G. Călinescu despre prozator este că „fără să aibă un mare talent, Iacob Negruzzi este totdeauna delectabil prin înverşunarea lui de om fără venin" (Istoria..., 1941, p. 379). T. Vianu dă o clasificare a Copiilor..., arătînd că unele sînt „portrete satirice, mai ales din lumea politică şi judiciară", altele — ..mici studii de caracter", o a treia categoric formînd-o cele axate pe probleme de limbă. Toate însă sînt „caracteristice pentru definirea atitudinii junimiste" (Şerban Cioculescu, Vla-dimir Streinii, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Edit. didactică şi pedagogică, 1971, p. 185). O judicioasă fixare a locului Copiilor... realizează Corneliu Simionescu. Pielevînd ce datorează Negruzzi atît caracterologiei clasice, cît şi „caracterurilor" şi „fiziologiilor" autohtone anteri- 860 861 oare, ol arată că „prin cultivarea deliberată şi asiduă, prin varietatea şi prin nota personală pe care au adus-o în momentul apariţiei lor, şi-au cîştigat pe merit locul de cap de serie şi punct dc referinţă pentru toate producţiile ulterioare" (Iacob Negruzzi, Scrieri alese, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, voi. I, p. XLI—XLII). într-un studiu teoretic şi istoric avînd ca obiect povestirea, Ion Vlad se opreşte şi asupra „copiilor" lui Negruzzi, demonstrînd că acestea „păstrează doar accente şi deprinderi recunoscute în povestire", rămînînd esenţial fiziologii, adică — scrie I. Vlad — „«caractere» amplificate doar epic", „condiţia modestă a fizio-logiil'jr" fiind depăşită totuşi de o scriere ca Un drum la Cahul, care, prin „proporţiile şi alternanţele planurilor", este o veritabilă nuvelă. (Povestirea. Destinul unei structuri epice. — Dimensiunea eposului —, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 64—65). O completă, deşi succintă, descriere a tipologiei Copiilor... face Al. Piru, evidenţiind, totodată, pentru valoarea lor artistică, bucăţile Un drum la Cahul, Vespasian şi Papinian, Gramaticale şi Vorbe parlamentare. (Istoria literaturii române, voi. III, 1973, P. 57). O importantă şi pasionantă problemă ridicată de cercetătorii prozei lui Iacob Negruzzi a constituit-o raportarea ei la opera lui I. L. Caragiale. Cel dintîi care a formulat-o în aproape toate aspectele ei de principiu a fost Paul Zarifopol (în Introducerea la ediţia critică I. L. Caragiale, Opere I. Nuvele şi schiţe. Bucureşti, Edit. Cultura naţională, 1930, p. XVII—XVIII). Pentru importanţa lui, reproducem în întregime textul în cauză : „Lui Caragiale îi plăcea să repete că Momentele au fost precedate, în chip determinat, de Co2iiile de pe natură. D-l Iacob Negruzzi îşi luase motto din Bollcau : La nature, feconde en bizarres portraits, Fin chaque âme est marquee â de differents traits, Lin geste la decouvre, un ricn la fait paraître... iar in Prolog domnia-sa zicea : Eu am privit în juru-mi l-a noastră omenire, La număr fără margini, cu gîndul mărginit... îmi pare neîndoielnic că Vespasian şi Papinian, Ghiţă Titirez — Don Juanul de la Arhivă — si Tachc Zîmbilă prevestesc 862 figurile de studenţi naţionalişti şi carierişti, de politieiani fără obraz, de funcţionarăţi şi crai suburbani ai lui. Caragiale, aşa cum cuconul Pantazachi şi cuconul Manolaş din Un drum la Cahul ne prevestesc, pare că, provincialii cinstiţi şi neadaptaţi pînă la tragic ai d-lui Brătescu-Voineşti, sau comic nenorociţi ai d-lor Ba-ssarabescu şi Pătrăşcanu. în afară de înrudirea ideologică — la Caragiale, ca şi la d. Negruzzi, micii burghezi sunt văzuţi cu optică boierească — procedarea artistică, clasic tipizantă, e aceeaşi. Dar unde la vechiul şi spiritualul junimist era notare dile-tantică, adesea rudimentară, e la Caragiale execuţie artistică : de la schiţele din Claponul apare caracterizarea intensă prin dialog, care dă povestirii relieful şi iuţeala aceea unică. Pe Caragiale l-am auzit adesea clasîndu-se printre moralişti, în înţelesul pe care cuvîntul îl are în uzul francez : constructor adică de tipuri si portrete, şi e sigur că versurile lui Boileau din fruntea Copiilor de pe natură cuprind o caracterizare exactă a metodei sale." Doi ani mai tîrziu, Scarlat Struţeanu vede în Electorale, în stare „amorfă", „elementele de inspiraţie din faimosul act al III-lea al Scrisorii pierdute. Interesant este modul cum autorul articolului îl situează pe Negruzzi prozatorul atît faţă de ideologia maioresciană, cît şi faţă de dramaturgia comică a Iui Aleesandri şi Caragiale : „Iacob Negruzzi a fost [...] trăsura de unire între comedia ieftină a lui V. Aleesandri şi comicul profund artistic al lui Caragiale. Iacob Negruzzi a vegheat, cu alte cuvinte, să nu se înţele-nească calea trasată de V. Aleesandri şi, cu uneltele strînse la capătul drumului, el aştepta pe creatorul care a fost să fie I. L. Caragiale. în acelaşi timp, Iacob Negruzzi, din punct de vedere < ultural în genere, coordona materialul lui Aleesandri si îl integra în formula «direcţiei noi», aplicând paşoptismul lui Aleesandri la noua situaţie împotriva căreia se ridicase Titu Maiorescu. Şi aceasta nu o vedem numai în Electorale, ci mai în toate «Copiile» sale după natură. Nici nu se putea concepe un serviciu mai util, în ipoteza absenţei unor daruri artistice mai conturate, a doctrinei celei noi, din partea unui spirit liiminaţ şi pljn de devotament cultural. Iată marele merit al lui Iacob Negruzzi la începutul celei de a doua jumătăţi a veacului al XlX-lea" flocob Negruzzi, în Convorbiri literare, LXV, jan.-febr., 19.32, p, 20-21). C-da 5682 coala 59 863 Reialia I. Negruzzi — I. L. Caragiale este pusă de E. Lovi-nesou pe teren exclusiv estetic şi valoric. Teoria pe care o întrebuinţase altădată spre a dovedi caducitatea operei caragialie-ne o foloseşte, de data aceasta cu mai multă întreptăţire, în aprecierea Copiilor... Este, totodată, prilejul criticului de a-şi revizui vechea judecată asupra lui Caragiale : „Apreeiindu-l [pe I. Negruzzi], prieteni ca : A. D. Xenopol, M. Eiruncscu, I. Slavici îi insinuau, totuşi, că, nefiind consistent, materialul avea să se macine cu timpul ; luat din actualitate, trebuia să-i urme;:e destinul; moravurile electorale evoluînd, «copiile» riscau să rămînă anacronice — scrieri simple ca documente ale unei faze trecătoare de civilizaţie. Obiecţii aduse tuturor operelor scoase din ocazional; obiecţii aduse, de pildă, şi teatrului lui Caragiale. Pentru a înţepeni. Electoralele lui n-au mai aşteptat însă schimbarea moravurilor politice, pe cînd Scrisoarea pierdută trăieşte şi astăzi. Trăinicia, durata, nu stă, aşadar, în materie, ci în tratarea ei ; altfel e frămîntată pasta vremelnicului în Scrisoarea pierdută sau în Momente şi altfel în Copiile lui de pe natură. Săpînd mult mai adînc, Caragiale a dat o expresie de artă, unică, materialului vulgar şi trecător — pe care I. Negruzzi nici n-a încercat-o; interesul schiţelor lui în proză şi în versuri s-a risipit, aşadar, înainte ca materialul să l'i îmbătrînit" (T. Maiorescu şi contemporanii lui. Ediţie şi prefaţă de Z. Ornea. Bucureşti, Edit. Minerva, 1974, p. 427). Mai recent, chestiunea a fost reluată de Pompiliu Mareea (Iacob Negruzzi — Munca la ..Convorbiri literare". Opera lui Iacob Negruzzi, în Limbă şi literatură, X. 1965, p. 177—198). Comparaţia cu Caragiale se face într-un context mai larg, în care sînt stabilite şi alte filiaţii (de exemplu, tipul părintelui Gavril va fi reîntîlnit, la un nivel artistic superior, în opera lui Creangă. Hogaş, Topîrceanu, D. Stănoiu. Arghezi, Z. Stancu). P. Mareea duce mai departe asemănările relevate de cercetarea anterioară ; Artistul dramatic „vorbeşte limba eroilor caragialieni", Ghiţă Titirez e un Leonică Ciupicescu sau un Rică Venturiano etc. Comparaţia este făcută şi pe linia mijloacelor : în Părintele Gavril se anticipează stilul indirect liber, Chilipir are un început similar celui din caragialiana Om cu noroc, iar personajului, Griguţă, i se face un portret „bazat pe echivoc". Pornind de la afirmaţia lui Zarifopol privitoare la „procedarea artistică clasic-tipizantă", Ştefan Cazimir demonstrează că tipurile „eterne" ale lui I. Negruzzi sînt puţine şi palide (ipohon- drul : Christachi Văicărescu şi avarul : Chilipir) şi că, dimpotrivă, „apropierea de Caragiale nu se face simţită decît odată cu ancorarea în concretul social". Autorul subliniază „caragialismele de limbaj" din prozele lui I. Negruzzi (Caragiale — Universul comic, Bucureşti, E.P.L., 1967, cap. Tradiţii şi influenţe, p. 89— 93). TIn studiu special îi este consacrat relaţiei de către Florin Manolescu : „Copiile de pe natură" ale lui Iacob Negruzzi şi I. L. Caragiale. O relaţie de anticipare (Revista de istorie şi teorie literară, tom 26, nr. 2/1977, p. 189—195). Sistematizînd opiniile anterioare din istoria problemei, criticul aduce în continuare contribuţii substanţiale. în ceea ce priveşte înrudirea tipologică, el spune : „Meritul lui Iacob Negruzzi este acela de a fi introdus, în chip sistematic, în proza satirică română, clasa nouă care debuta pe arena istoriei timid, după pacea de la Adrianopole, şi care trecea din ce în ce mai decisă în primul plan al evenimentelor. Jurnaliştii, arhivarii, copiştii de tribunale şi de cancelarii, pensionarii, profesorii şi preoţii, negustorii, avocaţii şi deputaţii, într-un cuvînt. burghezia şi pseudo-burghezia română, împreună cu cele mai importante dintre instituţiile lor, devin, pentru Iacob Negruzzi, ca şi pentru Caragiale, mai tîrziu, lumea nouă către care literatura trebuie să-şi îndrepte atenţia." Mai importantă decît asemănările de amănunt, scrie Florin Manolescu, este „înrudirea tipologică profundă" dintre cei doi scriitori si ..mai ales, meritul lui Iacob Negruzzi de a fi intuit direcţia cea mai fertilă către care trebuia îndreptată proza satirică română". Mai departe, înrudirea este urmărită pe terenul junimismului : ambii autori ilustrează ideologia grupării, Negruzzi în mod „absolut", însă în forme directe, Caragiale într-un fel „mai subtil, pentru că încorporează în chip nedemonstrativ ideea doctrinară". Dintre procedeele artistice comune, criticul se opreşte asupra „tehnicii ironiei", exemplificînd prin Ştefan şi Mihai, apoi vorbeşte despre anticiparea unor gesturi şi replici caragialiene sau despre tehnica citării unor telegrame sau a unor scrisori (Tachi Zîmbilă, om politic). Iată concluzia lui Florin Manolescu : „Raportîndu-ne la Caragiale, vom deosebi [...] între caracterul anticipativ formal al Copiilor de pe natură şi caracterul lor anticipativ de fond. în prima categorie vom încadra anticipările tipologice şi artistice, 864 865 in a doua categorie pe cele ideologice. în măsura în care anunţă personaje, tipuri sau procedee de artă caragialiene, Iacob Negruzzi este precursorul şi anticipatorul direct al lui Caragiale, însă un precursor între alţii, care adesea îl depăşesc prin importanţa şi prin dimensiunea aspectului anticipativ (V. Aleesandri). în măsura în care însă introduce în literatură, în mod sistematic, o clasă nouă şi cele mai importante dintre categoriile estetice legate de ea, Iacob Negruzzi efectuează un gest esenţial şi profund de anticipare literară. Alături de activitatea sa de conducător al Convorbirilor literare şi de memorialist al «Junimii», acesta trebuie considerat meritul său principal." PROLOG Publicat în Convorbiri literare, VI, nr. 3, 1 iun. 1872, p. 116, cu titlul Prolog la Copii de pe natură. Textul este însoţit de următoarea notă de subsol : „Avînd peste puţin timp a se tipări într-un volum Copiile de pe natură a d-lui Iacob Negruzzi, autorul a compus pentru această carte prologul ce publicăm aici." Prolog este reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 5—7, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 7—9. cu titlul Prolog. A fost citit la „Junimea", în şedinţa din 28 aprilie 1872, acasă la Maiorescu ; procesul-verbal aminteşte de „oarecare modificări" sugerate de asistenţă (I. 10. Torouţiu, Studii..., IV, 1932, p. 453). PĂRINTELE GAVRIL Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 3, 1 apr. 1869, p. 41— 45, cu titlul Copii de pe natură — Părintele Gavriil. Reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 9—20, în voi. Rumănische Skizzen. Bucureşti, Socec, 1877 (în traducerea Mitei Kremnitz), în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori 1893, p. 11—23, cu titlul Părintele Gavril, şi în voi. Un drum la Cahul, Bucureşti, „Cartea românească" (col. „Pagini alese din scriitorii români", nr. 138), [1923]. După ce o citeşte din Convorbiri, A. D. Xenopol e de părere — într-o scrisoare din 26 aprilie 1869 — că această „satiră este cea mai bună din cele trei publicate pană acuma [mai apăruseră în revistă Poeticale şi Starostii], Ridiculul, falşul iesă de ia sine, fără ca autorul să pară că voieşte a-1 produce [...]". Elogiul e urmat de două „observări" : „...ai defectul de a exagera uneori şi de aceasta trebuie să te fereşti ; nu-ţi ajungi la scop fiindcă un caz exagerat, chiar de s-a întîmplat, e rar, el e luat de mulţi drept calomnie, răutate, şi efectul produs e contrarul aceluia dorit... Apoi, odată ce numai spiritul şi-a întors cojocul, totul e perdut..., şi observările cele mai adevărate, cele mai fine nu sunt luate ca atare. Apoi, nu ştiu cum, da pare că n-au gust, au aşa un reflet caraghios, dacă putem uni aceste expresiuni. Aşa e istoria ta cu englezul, căruia îi aruncă scaunul peste cap, cu ceilalţi engleji, cărora le faci «un pied de nez», aşa e în Părintele Gavriil istoria cu aruncarea evangheliilor şi a ceasloavelor în capul dascălului. A doua observare este că istoria părintelui Gavriil e parcă nesfîrşită. Ştiu că nu scrii novele, ci portrete a timpului ; în orice caz însă, trebuie să se termine într-un fel" (I. E. Torouţiu, Studii... 1932, p. 39—40). Obiecţiile lui Xenopol nu rămîn, fireşte, fără răspuns : „Nu las pe nime să se lege de părintele Gavriil. 1) El e complect, ca portret, şi 2) încît priveşte esagerările : ele sunt iertate în satiră pînă la oarecare punct. Aceasta este partea închi-puirei autorului, partea ideală, pentru a zice aşa. Ceteşte în Mo-liere : portretele lui Mascarille etc, etc, din Les Precieuses ridi-cules, nu sunt oare csagerate ?, ale lui Vadius şi comp. din Les jemmes savantes ?, cu toate acestea — sublim. Vezi satirele lui Boileau, d. c. : Sat. 3, „Quel sujet inconnu" etc... Asem. satir, lui Horaţ., d. o. a 9-a : „Ibam forte via sacra" etc... Esagerări peste esagerări, numai potrivite cu sujetul şi împrejurările. într-un euvînt, genul satiric, fie proză, fie versuri, în orice formă, admite esagerări. Aceste însă, departe de a displace, dau întregului mult mai mult haut goul" (l. E, Torouţiu, op. cit., 111, p. 379 — scrisoare din 8/20 mai 1869). V. Aleesandri găseşte că Părintele Gavril e „depins cu mînă de artist" (Scrisori. Publicaţie îngrijită de II. Chendi şi E. Carcalechi. Bucureşti, Socec, 1904, p. 47 — scrisoare din apr. 1869). 866 867 în Literatura română şi străinătatea (1882), T. Maiorescu citează opiniile unor cronicari nemţi la apariţia voi. Rumănische Skizzen. Le reproducem din articolul lui Maiorescu : „Cartea întreagă stă cu mult deasupra literaturei de romane obişnuite, şi novelele ţărăneşti ale lui I. Negruzzi şi Slavici se pot pune alăturea cu ale lui Auerbach" ; nuvelele „sînt bogate în observări fine", sînt „însufleţite de o veselie aleasă" (Blăller fiir literarische Unterhaltung, nr. 40, 1880). „Figurile sînt atît de vii şi zugrăvite cu un realism atît de palpabil, încît nu ne putem îndoi că ele au fost luate din viaţa adevărată". „Popa Gavriil e o mică capodoperă de humor, are însă o trăsătură predominant rusească, care în Cucoana Nastasica iese şi mai mult la iveală... Autorul îşi desemnează micul tablou cu atîta precizie şi cu atîta siguranţă realistă, încît parcă avem înaintea noastră o schiţă a marelui descriitor al moravurilor ruseşti, numai cu mai puţină psihologie de cum obişnuieşte Turgheneff" — dealtfel, lipsa analizei psihologice e reproşată tuturor prozelor din volum — (Magazin fur die Literatur des Auslandes, nr. 22, 1878). „Popa Gavril de Negruzzi şi Popa Tanda de Slavici [sînt] două portrete de preoţi ortodocşi de la sat, zugrăvite cu mare claritate" (Gegen-tvart, nr. 34, 1879). EROUL FARA VOIE Publicat în Convorbiri literare, II, nr. 5, 1 mai 1869, p. 76— 83, cu titlul Copii de pe natură — Eroul fără voie. Reprodus în volumul Copii de pe natură, 1874, p. 21—39, în broşura Eroul fără voie. Craiova, Biblioteca naţională, Editura librăriei S. Sa-mitca, 1891, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 24—43, cu titlul Eroul fără voie. VESPASIAN ŞI PAPINIAN Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 17, 1 nov. 1869, p. 289—292, cu titlul Copii de pe natură — Vespasian şi Papinian. Reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 40—48, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 44—53, cu titlul Vespasian şi Papinian. în legătură cu această copie, I. Negruzzi îi relatează lui A. D. Xenopol (15/27 oct. 1869) : „A făcut furori în «Junimea», dar e şi bine scris. El descrie sau mai bine dă pe faţă pe reprezentanţii Românismului, acestui curent nou stîrnit, care îşi află patria în toată Transilvania, afară de Braşov (oraş ce se deosebeşte prin bunătatea şcoalelor sale), apoi mai ales în Bucureşti, reprezentat în politică şi literatură prin foile Românul (politica), Adunarea Naţională şi Traian (mai ales literatură, pe lîngă ceva politică pamfletistă). El tinde a deveni foarte periculos, nu numai prin şarlatanismul ce reprezenta, ci şi prin modul declamator cu care se esprimă (corum-pînd astfeli uşor «Junimea») şi găsind acum o rădăcină nenoro-cită-n Academia Română. Din aceasta Maiorescu s-a demisionat, Alecsandri, cu desăvîrşire dizgustat de literatura transilvano-bucureşteană îşi dă acum o demisiune motivată; aşa încît nu mai rămîne nici un om de litere în Academie, afară de cîţiva filologi înţepeniţi şi care nici au sens pentru altăceva decît pentru lueredJM. sau lucrezw. Codiţa lor este însă în bugetul statului şi în capitalul Academiei, de care se folosesc, şi mai ales d. E-liad Rădulescu — horribile dictu! De departe nu-ţi poţi face o justă idee despre mescheneria lor, de aproape se înspăimîntâ un om de treabă de şarlatania şi ghibăcia cu care ascund scopurile cele mai meschine sub vălul naţionalităţei şl a patriotismului. Şi în fine, n-ar fi periculoşi, dacă nu ar corupe tineritul — aici e buba socială, pe care trebuie s-o îndreptăm pe cît stă în puterile noastre. Combaterea serioasă a acestui partid politico-literar vor lua-o Maiorescu şi Carp ; eu am luat partea comică, socotind că această armă loveşte şi mai bine (on a les... pour soi), şi am debutat cu Vespasian şi Papinian. Să nu-mi vorbeşti de esagerări [v. nota la Părintele Gavril]. Ceteşte Adunarea Naţională şi voi încremeni" (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. III, 1932, p. 391). Răspunsul dat de Xenopol — într-o scrisoare din 26 .decembrie 1869 — este foarte interesant, atît în sine, cît şi pentru că anticipează raţiunile pentru care, mult mai tîrziu, E. Lovinescu va demonstra efemeritatea copiilor lud Negruzzi (v. nota, p. 864) : „Să te ieu acum pe tine la răfuială. Vespasian şi Papinian a făcut mare efect ; nici nu se putea almintrele. E plină de umor fin şi totodată satirică, în mod ucigător, dară că va «rămîne», nu-ţi garantez. 868 869 Gresata însă nu e în tine, ci în sujetul de care rîzi. Nu este ceva fix, vecinie în natura omenească, e o nebunie momentană şi care se repetă aşa de rar, încît chiar rîsul despre ea nu poate să dureze vecinie. De aceea Lei paralei, Părintele Gavriil etc. sunt cu mult mai multă şansă de trâi. Dară, iubite Iacob. meritul însăşi a satirei nu e pur artistic. Valoarea ei nu este măsurată numai după frumos, ci după folos. Satira ucide defectele timpului, dacă nu le ucide, le îndreaptă puţin şi lasă loc gustului mai buh şi adevărului. Aice stă meritul mare a unor scrieri ca aceste în perioada noastră de tranziţiune. în un euvînt, criteriul producţiilor tale satirice — cronice este următorul : cu cît ele rîd de ceea ce e vecinie ridicol în om, cu atîta au o valoare vecinică, cu cit se îndreaptă în contra erorilor ce aparţin numai timpului şi progresului nostru, cu atîta sunt menite a peri mai curînd. Uneori ambele cad împreună, atunci reuşeşte mai mult (Lei paralei), alteori predomneşte unul sau altul din caracterele ce ţi le-am spus, şi atunci măsura vieţei e dată prin predominarea însăşi. Dară dacă mă vei întreba : care din ele a făcut mai mult bine ? îţi voi spune desigur : Vespasian şi Papinian. Cauza e tare simplă : cu cît răul, ridicolul c mai legat de natura omenească însăşi, cu atîta nu-1 poţi nici îndrepta, nici stîrni. Stă în sufletul omului ca un izvor vecinie pentru umor. Cu cît, din contră, aparţine mai mult unui timp, unui loc, cu atîta e mai uşor de curăţit. «Nebunia din născare leac nu are»" (i, r. Torouţiu, op. cit., II, p. 56—57). STAROSTII Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 2, 15 mart. 1869. p. 32—37, cu titlul Copii de pe natură — Starostii. Reprodus în volumul Copii de pe natură, 1874, p. 49—62, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 54—68, cu titlul Starostii. POETICALE Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 1, 1 mart. 1869, p. 13—18, cu titlul Copii de pe natură — Poeticale. Reprodus în vo- lumul Copii de pe natură, 1874, p. 63—77, şi în Scrieri complecte, 1, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 69—84, cu titlul Poeticale. într-o scrisoare din 8 mart. 1868, Aleesandri laudă Poeticale fiindcă „e o critică serioasă a maniei versificărei ce domneşte la noi [...] ; Invocarea la destin e o parodie plină de umor şi începutul poemului România e o imitare nimerită Traianidei; îmi pare rău pentru nasul amicului meu Bolintineanu, însă sfîrla e bine aplicată. Asemine lecţii sînt bune de dat literatorilor cu duzina, pe care părintele d-tale îi numea lătrători, cu toate că nu cred să producă vreun efect salutar asupra lor, fiind ajunşi în acel grad de prezumţie, unde orice critică, cît de justă, li se parc por- nită din invidie" (V. Aleesandri, Scrisori, 1904, p. 44—45). Ş în ce-1 priveşte pe Haşdeu, şi el vizat în această copie („If."), ţk S. G. Vârgolici se întreabă dacă autorul n-a „mers prea departe Jt în critica" sa. „Nefericitul Haşdeu [...] este el demn de atîta asii prime ? Un om poate să facă poezii rele, şi cu toate aceste să nu m fie fără merit în altă specialitate" (I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, C op. cit., voi. I, 1931, p. 377 — scrisoare din 10 mai 1869, către I. > Negruzzi). W Din motive uşor dc înţeles (criticismul maiorescian şi juni- M mist era în toi, începuse şi polemica cu Haşdeu), Poeticale e bine pf primită la ..Junimea". Sintagma „societate lăudăcioasă" are să fie K folosită de Maiorescu în articolul său Observări polemice, publi- JB cat în Convorbiri la puţină vreme după copia lui Negruzzi (în W nr. 12, din 15 august 1869). ' H LEI PARALEI m Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 14, 15 sept. 1869, p. m 229—234, cu titlul Copii de pe natură — Lei paralei. Reprodus în Je volumul Copii de pe natură, 1874, p. 78—92, şi în Scrieri com- i m plecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 85—99 cu titlul W Lei paralei. Jr Calificativul „paraleu" va fi folosit, cu înţelesul de nestator-lm nic, neserios („marţafoi"), şi într-un cuplet din opera bufă Hat-mi manul Baltag (1884), scrisă în colaborare cu I. L. Caragiale. 870 871 CHRISTACHI VÂICARESCU Publicat în Convorbiri literare, IV, nr. 9. 1 iul. 1870, p. 137— 143, eu titlul Copii de pe natură — Chrisîaehi Văicărescu. Reprodus în volumul Copii de pe natură, 1874, p. 93—107, şi în Scrieri ■complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 100—115, cu titlul Crislachi Văicărescu. „...am scos dăunăzi la lumină pe Christaehi Văicărescu, «ma-lade imaginaire» român. Cetindu-1, vei înţelege care este deosebirea între bolnavul închipuit al nostru şi cel universal" — îi scrie I. Negruzzi Iui A. D. Xenopol la 22 mai/2 iunie 1370 (I. Ii. Torouţiu, Studii..., III, 1932, p. 412). Este socotită una dintre cele mai bune copii. „Din toată opera iui I. Negruzzi — scrie G. Călinescu — se salvează pentru antologii două bucăţi în proză de mult remarcate : Un drum la Cahul, tablou hazliu al şicanelor procedurale [...], şi Christaehi Văicărescu, tragi-comedia unui ipohondru suferind de toate boalole din cauza unei fripturi de curcan" (Istoria literaturii române.., .1941, p. 379). ŞTEFAN ŞI MIHAI Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 7, 1 iun. 1869, p. 110— 112, cu titlul Copii de pe natură — Ştefan şi Mihai. Reprodus în volumul Copii de pe natură, 1874, p. 108—115, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 116—124, cu titlul Ştefan şi Mihai. I. Negruzzi îi relatează lui A. D. Xenopol că a scris acest text în „formă de foileton" şi că i se pare „rău", „inferior cu mult tuturor celorlalte" — iată cum şi Iacob Negruzzi poate fi autocritic !— ; încheie clipind şiret din ochi : „Mă vei întreba atunci pentru ce îl public. Asta mă întreb şi eu şi nu găsesc răspuns. Treabă moldovenească !" (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. III, 1932, p. 381). Adevărul este însă că avem de-a face cu o copie interesantă cel puţin prin caragialismul ci anticipator (v. nota, p. 865). în Scrisoarea V., I. Negruzzi va satiriza mania franţuzirii şi latinizării numelor celor doi mari domnitori. Stricătorii de limbă 872 1-au transformat pe Mihai Viteazul în „Mihai Bravul", şi autorul anticipează ironic momentul cînd aceştia îi vor zice „Mişel Bravul", izbutind „să prefacă după chipul şi asemănarea lor pe un viteaz într-un mişel". După aceeaşi aberantă logică lingvistică, Ştefan cel Mare are să devină „Ştefan Magnul". CUCOANA NASTASIICA Publicat în Convorbiri literare, V, nr. 7, 1 iun. 1871, p. 101— 109 cu titlul Copii de pe nedură — Cucoana Nastasiica. Reprodus in voi. Copii de pe natură, 1874, p. 116—137, în voi. Rumănische Skizzen, Bucureşti, Socec, 1877, (v. nota la Părintele Gavril) şi in Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 125—147, cu titlul Cucoana Nastasiica. ELECTORALE Publicat în Convorbiri literare, IV, nr. 24, 15 febr. 1871, p. 389—392, cu titlul Copii de pe natură — Electorale. Reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 138—147, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 148—159, cu titlul Electorale. După o mărturisire a autorului, Electorale „a făcut mare vuiet în Bucureşti" (I. E. Torouţiu, op. cit., V, 1934, p. 171), nu mai puţin în Iaşi, graţie faptului că scrierea viza pe liberalii şi frac-ţioniştii de aici. Astfel, în „părintele Smîntînă" a fost identificat Ion Creangă, în Tiberiu Lehăescu — C. Dimitrescu-Iaşi, iar în Nastase Pătlăgică — G. Panu, din cauza nasului său lat şi turtit. Spre a răzbuna „onoarea instituţiilor constituţionale batjocorite de această satiră", G. Panu — potrivit relatărilor sale din Amintiri... — a compus şi el nişte Boiericale, care ar fi adus mare satisfacţie în rîndurile comilitonilor săi (G. Panu, Amintiri de la „Junimea" din Iaşi. Ediţie prefaţă şi tabel cronologic de '/.. Ornea. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 37—38). în ce-1 priveşte pe Creangă, G. Călinescu nu crede în verosimilitatea discursului pe care i-1 atribuie I. Negruzzi : „Cuvintele puse în gura lui [...] sînt o caricatură, şi diaconul, foarte puţin ipocrit, nu le-a putut spune. Dar atmosfera înfierbîntată care plăcea lui Creangă nu era alba decît aceasta" (Ion Creangă, Viaţa şi opera. Ediţie 873 nouă revăzută. Bucureşti, E.P.L., 1964, p. 100). Acest „tablou fidel despre o întrunire cetăţenească într-un oraş din ţară de al doilea ordin" — cum îşi prezintă autorul însuşi lucrarea (1. E. Torouţiu, Studii..., III, p. 420) — îl va face pe A. D. Xenopol să rămînă „încântat", ba chiar să-şi uite teoria prin care altădată punea sub semnul întrebării „rămânerea" unor atari creaţii, prea mult determinate spaţio-temporal) : „...cu cît copiezi mat mult natura, cu atît reuşeşti mai bine" (I. E. Torouţiu, op. cit., II. p. 106 — scrisoare clin 6 mai 1871). Eminescu este, de data aceasta, acela care, deşi mărturiseşte a-i fi plăcut, se întreabă dacă nu „e prea locală în timp. dacă nu e prea mult caracteristică picăturci de vreme, in care trăim, şi dacă peste o sută de ani vor mai exista oameni de tagma Lehăescului. Altfel — pe cît mă pricep eu să judec — o foarte bine scrisă ; şi „Junimea" are dreptate dacă vă încurajează să urmaţi de-a scrie caracteristice de-acestea ; numai că şi eu am. dreptate" (I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii..., I, p. 317). Interesant că satira place lui C. Negri, care, retras la proprio-tatea-i de la Tg. Ocna, se delectează citind Convorbirile „Cest charmant — îi scrie el lui Aleesandri — plein de verve moldave et pris sur le fait. Voila deja trois soirees dc suite que ma soeur, Catinca, me fait lire cela â haute voix. Ensufte, un mioche que mon neveu ici, mon neveu Nico, qui assiste â cos lecturs, ne cesse de me demander : Oncle Costaki, qui est-ce Nastase Pătlăgica ? Qui eteint les bougies lorsqu'il s'est battu avec Lehaesco etc. etc. ? Cela nous fait passer quelques bons moments dans l'isole-ment, le froid et l'humidite ou nous sommes" (Scrisori către Va-sile Aleesandri. Ediţie îngrijită, prefaţă, note, traduceri de Marfa Anineanu. Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p. 330—331 — scrisoare din 5 mart. 1871). Electorale este o copie citată favorabil de mai toţi comentatorii. Ea a servit, de asemenea, ca ilustrare a caragialismului avânt la lettre al autorului (v. supra, p. 863). (1) într-o scrisoare din 13,. 15 ian. 1871, în care îi vorbeşte despre textul Electoralelor, I. Negruzzi îl roagă pe A. D. Xenopol : „...să iei un Shakespeare englezesc în mînă (căci aici numai Carp îl are, şi biblioteca lui e încuiată) şi să cauţi în Iulius Cae-sar, actul III, scena II pe la sfîrşit, versurile următoare : Antonius Nun hort mich, meine Biirger, hort mich an ' Biirger Still da ! Hort Mark Anton ! den cdlen Mark Anton. ;..şi în viitorul răspuns să mi le scrii legibil, căci versul al doilea spoi să-1 întrebuinţez ca motto la o nouă copie de pe natură în Sversuri ce am scris" (I. E. Torouţiu, Studii..., III, p. 419—420). TRIBULAŢIILE UNUI REDACTOR Publicat in Convorbiri literare, III nr. 8, 15 iun. 1869, p. 138—140, sub semnătura Red. Reprodus în Scrieri complecte, I, Copii de pe nalură. Scrisori, p. 160—165. Alături dc Foi căzute şi Scaieţi, Tribulaţiile... reflectă, prin eşantioane semnificative, anevoioasa muncă de redactor a lui Negruzzi, dar si spiritul său „causeur" şi viu, doritor de dispute, pe care, cum ne-o dovedeşte şi spirituala rubrică de corespondenţa Convorbirilor... ştie să le provoace şi să le întreţină. Aceste scrieri sînt false copii ; ea dovadă, autorul le-a introdus tîrziu alături de cele veritabile, pentru a îmbogăţi colecţia sau, probabil, spre a da mai multă pondere problemelor de limbă care fac obiectul unor copii ca Gramaticale şi Vorbe parlamentare. DON JUAN DE LA ARHIVA Publicat în Convorbiri literare, IV, nr. 21, 1 ian. 1871, p. 341— 349, cu titlul Copii de pe natură — Don Juan dc la Arhivă. Reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 148—170, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 166— 188. cu titlul Don Juan de la Arhivă. în numele personajului principal, Ghiţă Titirez, a fost văzută o posibilă sugestie pentru caragialianul Ghiţă Pristanda (Ion , Rotaru, O istorie a literaturii române, I, Bucureşti, Edit. Miner. Ova. 1971. p. 301). FOI CĂZUTE Publicat în Convorbiri literare, X, nr. 9, 1 dec. 1876, p. 353— 358. Reprodus în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori. 1893, p. 189—202. 874 875 (1) Jurnal pentru toţi, Iaşi, 1 ian. 1868 — 7 iun. 1839. Red;v tor : Era. Arghiropol. Recenzia de care aminteşte Negruzzi s-a publicat în Convorbiri literare, I, nr. 22, 15 ian. 3.868, p. 315—316, la rubrica Notiţe literare, semnat : Red. Deşi face unele observaţii la nuvela Condemnata, de Em. Arghiropol, aspectul recenziei este încurajator : „...începutul arată puteri slabe, dar cea mai mare bunăvoinţă, de care totdeauna trebuie ţinut samă". <2) Steluţa, Botoşani, 21 ian.-febr. 1868 ; 11 febr.-13 iul. 186;). Primul număr este prezentat în Convorbiri literare, I, nr. 23. 1 febr. 1868. p. 329—311, la rubrica Notiţe, semnat : Red. F'ng. care „lasă de dorit" este „partea poetică", în care .mei intri cetim cîteva poezii de d. N. Neculeanu, publicate de mai mime ori şi prin urmare cunoscute, apoi o poezie a d-lui G. Tău iu • Arcaşul, care nu are alt merit decît de a fi de d. Tăutu, pe iernă două poezii, Fuga din Theophile Gautier şi o romanţă di o italieneşte, frumuşele în sine, dar a cărora traducere ar fi trebuit să fie mai cu îngrijire făcută." (3) Bondarul, Iaşi, 16 apr. 1861—26 apr. 1862. (4) Femeia, Roman, 25 dec. 1868—1869 ; Bacău, aug. 1870 : ian.—iul. 1871 ; mart. 1872—ian. 1873. Primul număr este recen? în Convorbiri literare, II, nr. 24, 15 febr. 1869, p. 398—399, lo rubrica Notiţe literare, semnat : Reci. După ce citează copie?, Negruzzi atacă lipsa ortografiei, a logicii şi încheie astfel : „Un jurnal scris fără ortografie ; fără ca scriitorul să aibă cel puţin cunoştinţe gramaticale — nemaivorbind de altele ; fără să-i treacă măcar o singură idee prin minte, ce ar avea să comunice cititorului, este eu putinţă să se susţie ? Şi nu este oare bine c-i asemine publicaţiuni să dispară grabnic ? Căci dacă nu fac rău. ele compromit jurnalismul nostru, destul de compromis în fata bunei credinţe a publicului prin multele ziare aşa-numite politice şi literare care au apărut, dispărut, reapărut şi redispărut în anii. din urmă." (5) Nu am găsit, nici în fişierul de periodice al B.A.R., nici în bibliografiile şi dicţionarele de specialitate, o revistă din jurul lui 1870 cu acest nume. Dacă nu e vorba de o efemeridă pierdută, s-ar putea ca publicaţia la care se referă Negruzzi să fie mensualul bucureştean Atheneul român (1866—1869). (6) .Societatea pentru învăţătura poporului român, Bucureşti, mart. 1870—mai 1872. Primul număr este prezentat pe un ton neutru, de aşteptare, în Convorbiri literare, IV. nr. 5. 1 mai 187!! p. 84. (7) Foaia societăţii «Românismul», Bucureşti, apr. 1870—aug. 1871. Revista e condusă de B. P. Hasdeu. Primul număr este recenzat în Convorbiri literare, IV, nr. 8, 15 iun. 1870, p. 117—118, ţtla rubrica Notiţe bibliografice, nesemnat, dar autorul e cu siguranţă I. Negruzzi. Este ironizat în special modul fastuos de prezentare a „prospectului" şi a statutelor, „cu arătarea tuturor preşedinţilor, vicepreşedinţilor etc." (8) Revista ştiinţifică, „ziar pentru vulgarizarea ştiinţelor naturale şi fizice". Bucureşti, 15 febr. 1870 — 1 febr. 1882. Revista este prezentată în Convorbiri literare. IV, nr. 3, 1 apr. 1870, p. 46—48. Este sever criticat articolul lui Gr. Ştefănescu, Diluvie sau potoape, din cauza metodei sale „împăcătoare" : explicaţia ştiinţifică se îmbină în articol cu cea biblică referitoare la potopul lui „Noia". Negruzzi conchide că „această foaie nu va contribui mult Ia vulgarizarea ştiinţelor naturale printre români". „Datoria de conştiinţă" despre care vorbeşte Negruzzi în Foi căzute fusese parţial îndeplinită : în nr. 3 (1 iunie) al Convorbirilor pe 1873, la rubrica Notiţe, redactorul anunţa că Revista ştiinţifică „conţine de cîtva timp în mai multe numere consecutive un studiu bun asupra industriei naţionale şi principiul liberului schimb", de P. S. Aureolau. (9) Tranzaet'rmi lltararie şi ştienţifice. Bucureşti, 15 febr. 1872--28 febr. 1873 ; re-'actori, D. Aug. Laurian şi Şt. C. Michăi-lescu. Este continuată de Revista contimporană (1 mart, 1873—1 iun. 1876), redactată de V. A. Urechia, Petre Grădişteanu, Angliei Demetriescu. D. Aug. Laurian şi Şt. C. Michăilescu. Despre relaţiile dintre I. Negruzzi şi aceste reviste ne vom ocupa mai îndeaproape în voi. II al ediţiei. (10) Revista literară şi ştiinţifică, Bucureşti, 15 febr. — 15 mai 1876, condusa de B. P. Hasdeu şi D. Brândză. (11) Revista junimei. Bucureşti, 15 ian.—15 sept. 1875. (12) Acera română. Bucureşti. 1 apr. 1875. Revista o scrisă de foarte tinerii Al. G. Drăghicesu şi Demetru Constantinescu (D. Teleor). Această „mică foiţă, poreclită literară" este desfiinţată în recenzia din Convorbiri literare, IX, nr. 3, 1 iun. 1875, p. 120, rubrica Bibliografie, semnat: Red. (13) Foaia familiei, Iaşi, 1875 (două numere). (14) Buciumul român, Iaşi, 1 mart. 1875 — 1882. Editor : T. Codrescu. (15) Albina Pindului, Bucureşti şi Craiova : 15 iun. 1868 — 1 aor. 1870; 1 si 15 ian. 1871 ; 15 apr. 1875—1876. Rubrica de No- 876 877 aţe (semnată Red.) a Convorbirilor din 15 iul. 1868 face o amplă recenzie a primului număr. Sînt ridiculizate programul pretenţios al revistei şi sistemul ei ortografic. în Convorbirile din 15 oct. 1868, redactorii Albinei... sînt acuzaţi că reproduc, fără a menţiona, scrieri publicate de revista ieşeană (ca de exemplu poeziile Tinăra creolă şi Calul cardinalului Bathory, ele Aleesandri), iar la 1 iunie 1875, Negruzzi semnalează că „Albina Pin-dului, o nouă foaie) literară sub un nume vechi, redactată de d. Gr. Grandea, au apărut de curînd în Craiova". (16) Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, Cernăuţi, mart. 1865 — dec. 1869. Sub semnătura G. H., revista cernăuţeană publicase o recenzie elogioasă la lucrarea lui Maiorescu Despre scrierea limbii române, recenzie pe care Convorbirile o reproduc în numărul din 15 sept. 1867, p. 195—196. IONIŢA COCOVEI Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 20, 15 dec. 1869, p. 341—347, cu titlul Copii de pe natură — Ioniţă Cocovei. Reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 171—185, în culegerea Neue tei în voi. Copii de pe natură, 1874, p. I7l—185, în culegerea rumănische Skizzen, apărută la Leipzig în 1880 în traducere tei Kremnitz, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură, ■sori, 1893, p. 203—218, cu titlul Ioniţă Cocovei. A. D. Xenopol o consideră „cea mai bună din copiile de pe natură" (I. E. Torouţiu, Studii..., voi. II, 1932, p. 70 — scrisoare din 23 febr. 1870, către I. Negruzzi). ARTISTUL DRAMATIC Publicat în Convorbiri literare, V, nr. 21, 1 ian. 1872, p. 334— 339, cu titlul Copii de pe natură — Artistul dramatic. Reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 186—199, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 219—232, cu titlul Artistul dramatic. A fost citit la „Junimea", în 3 dec. 1871, Maiorescu fiind absent, „...societatea se pronunţă pentru oarecare modificări" (I. E. Torouţiu, Studii... IV, „Junimea", 1933, p. 441). GRAMATICALE Publicat în Convorbiri literare, III, nr. 24, 15 febr. 1870, p. 420—427, cu titlul Copii de pe natură — Gramaticale. Reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 200—216, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 233—250, cu titlul Gramaticale. în legătură cu această copie, autorul îi scrie lui Xenopol : „...ştiu dinainte că ai să mă dezaprobi. Dar ce să fac : sunt lucruri care trebuiesc ridicate şi în forma înţeleasă de public. Trebuie să facem concesiuni şi platitudini" (I. E. Torouţiu, Studii... III, „Junimea", Bucureşti, 1932, p. 399 — scrisoare din 30 ian. / 11 febr. 1870). Puţin mai tîrziu, îi comunică aceluiaşi părerea că Gramaticale „este cea mai slabă din Copiile de pe natură şi pe care am scris-o numai din nevoia de a ridica odată şt acest de-Lcvt al generaţiunei prezente" (I. E. Torouţiu, op. cit., III, p. 403). De fapt, Gramaticale se numără printre cele mai savuroase şi substanţiale „copii" şi a fost apreciată ca atare atît de unii contemporani ai scriitorului, cît şi de istoricii literari. într-o scrisoare din 1894, Duiliu Zamfirescu îi mărturisea autorului plăcerea cu care a citit-o în repetate rînduri : „îmi aduc aminte că. odată cu anul I de drept, făceam, ca auditor, şi anul I de litere : aci trona Ionescu-Gion, ieşit no. 1, cu mare distincţiunc, clin Liceul «St. Sava- şi la bacalaureat. Acesta era îndoctrinat cu toate bazaconiele latiniste ale lui Maxim, cu sforăiturile patriotice ale unui profesor de ştiinţe naturale Ananescu, aşa că moldovenii aveau beau jeu. Acestuia îi ceteam procesul-verbal încheiat femeii Marghioala lui Vasile Chetrarul, care furase o blană de hulpe în calitate de servă. Atunci, ca şi acum, acest proces-verbal mi se părea un monument de galimatias. îl ceteam mai alaltă-seară, acasă, pe cînd nevasta lucra : ilaritatea mea trebuie să fi fost atît de comunicativă, încît începu să rîdă şi dînsa, fără să ştie de ce" (I. E. Torouţiu, op. cit, I, 1931, p. 94—95). Cercetătorii au considerat citarea unor procese-verbale ca pe o anticipare a tehnicii caragialiene clin unele momente (v. şi. nota, p. 865). Pornind de la Gramaticale, Mircea Anghelescu ajunge la ideea mai generală că „satira limbajului este [...] domeniul care rezistă cel mai bine scurgerii timpului", arătînd, totodată, că prin astfel de creaţii „scriitorul preludează apariţia incisivă a 878 C-cla 5682 coala 60 879 prozei lui Topîrceanu (clin Scrisori jără adresă) prin ironia muşcătoare, cu adresă exacta, debitată sub forma unor enormităţi sau absurdităţi pe cel mai doct ton eu putinţă" (Iacob Negruzzi — scriitor, în Revista bibliotecilor, XXI, nr. 1, ian. 1968, p. 48). TACHI ZÎMBILĂ, OM POLITIC Publicat în Convorbiri literare, V, nr. 16, 15 oct. 1871, p. 249—259, cu titlul Copii de pe natură — Tachi Zîmbilă, om politic. Reprodus în voi. Copii de pe natură, 1874, p. 217—242, şi in Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 251— 277, cu titlul Tachi Zîmbilă, om politic. CURIOZITĂŢI CONTIMPORANE Publicat în Epoca [număr literar, ilustrat], 1 ian. 1886, fără titlu. Reprodus în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 278—285, cu titlul Curiozităţi contimporane. Numărul ilustrat al Epocii este nepaginat, Proza lui Negruzzi este precedată de articolul Adam din Magnum-ul hasdeian şi urmat de poezia Melancolie, de Vlahuţă. Publicaţia mai cuprinde Aşchii (maxime), de T. Maiorescu, poezia Dalila (fragment), de M. Eminescu, nuvela Zobie, de Delavrancea, închein-du-se cu un fragment din revista umoristico-satirieă Nazat '., scrisă de I. Negruzzi în colaborare cu D. R. Rosetti. O bogată colecţie de asemenea „curiozităţi" conţine Dosarul „Junimii", din care Negruzzi va reproduce copios într-un capitol special din Amintiri din „Junimea" (Capitolul IX, Din Dosar. Excerpta). Unele dintre exemplele oferite în scrierea de faţă se găsesc şi în acest capitol al Amintirilor... CHILIPIR Publicat în Convorbiri literare, VIII, nr. 4, 1 iul. 1874, p. 163—170, cu titlul Copii de pe natură — Chilipir. Reprodus învoi. Copii de pe natură, 1874, p. 243—264, şi în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 286—307, cu titul Chilipir. A mai fost retipărit în broşura Cuconul Pantazachi, Bucureşti, „Cartea Românească", [1924] (colecţia „Pagini alese din scriitorii români", nr. 161). SCAIEŢI Publicat în Convorbiri literare, XXI, nr. 1, 1 apr. 1887, p. 84—89, semnat : I. N. Reprodus în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 308—316. CUCONUL PANTAZACHI Publicat în Convorbiri literare, XIV, nr. 7, 1 oct. 1880, p. 245—251, cu titlul Copii de pe natură — Cuconul Pantazachi. Reprodus in Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 317—334, cu titlul Cuconul Pantazachi, sub care apare şi în broşura Cuconul Pantazachi, Bucureşti, Cartea românească, [1924] — col. „Pagini alese din scriitorii români", nr. 161. UN DRUM LA CAHUL Publicat în Convorbiri literare, XVI, nr. 10, 1 ian. 1883, p. 373—380, cu titlul Copii de pe natură — Un drum la Cahul, şi, în acelaşi an, în Almanahul Societăţii academice social-literare „România jună", Viena, 1883, p. 97—114. Reprodus în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 335—358, şi în broşura Un drum la Cahul, Bucureşti, Cartea românească, 1923, — «ol. „Pagini alese din scriitorii români", nr. 138 —, cu titlul Un drum la Cahul. A fost unanim considerată printre cele mai bune copii. Arta prozei Iui I. Negruzzi întruneşte aici, într-o compoziţie fără cusur, relatarea degajată şi spirituală a situaţiilor şi gesturilor caracteristice, observaţia atentă a comportamentului verbal, ironia fină si umorul. VORBE PARLAMENTARE Publicat în Convorbiri literare, XIX, nr. 2, 1 mai 1885, p. 132—145, cu titlul Copii de pe natură — Vorbe parlamentare. Re- 880 881 produs în Scrieri complecte, I, Copii de pe natură. Scrisori, 1893, p. 359—394, cu titlul Vorbe parlamentare. „Ca un alt Flaubert, scriitorul întocmeşte un fel de Dictio-nnaire des idees recues al stereotipelor parlamentare, al clişeelor demagogice, cu fals iz patriotic, nu o dată golite de orice conţinut, folosite de oratorii în pană de idei" (Mircea Anghelescu, Iacob Negruzzi — scriitor, în Revista bibliotecilor, XXI, nr 1, ian. 1968, p. 48). MIHAI VEREANU Publicat, cu titlul : Mihai Vereanu. Roman, în Convorbiri literare, VII, nr. 1, 1 apr. 1873, p. 1-16 ; nr. 2, 1 mai 1873, p. 41— 60 ; nr. 3, 1 iun. 1873, p. 113—123 ; nr. 4, 1 iul. 1873, p. 133—142 ; nr. 5, 1 aug. 1873, p. 173—189 ; nr. 6, 1 sept. 1873, p. 205—216 ; nr. 7, 1 oct. 1873, p. 269—276; nr. 9, 1 dec. 1873, p. 334—342; nr. 11, 1 febr. 1874, p. 419—429. Republicat în volum : Iacob Negruzzi, Mihai Vereanu. Roman, Tipografia Naţională, Iaşi, 1873. Reprodus în Scrieri complecte, III, Mihai Vereanu. Primblări prin munţi, 1895, p. 1—309. Romanul Mihai Vereanu, în bună măsură autobiografic, con-semnîad cîteva dintre experienţele vieţii de student şi de tînăr jurist cu preocupări literare ale lui Negruzzi, dar complicat', inutil printr-o intrigă senzaţională, neverosimilă, a fost „gîndit" încă de prin 1870—1871, TntT=un moment, seTjŢHre^de căutări laborioase pentru scriitorul nostru, chiar dacă nu şi de clarificări definitive. „Eu unul — îi mărturiseşte el lui A. D. Xenopol într-o scrisoare din 13/25 ian. 1871 — am multe idei care se formează încet în capul meu, fără ca vreuna să ieie forme plastice. Romanul la care am tot gîndit doresc a-1 începe într-o perioadă de singurătate şi poate într-un an sau unul şi jumătate l-aş sfîrşi" (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, III, p. 422). Acea „perioadă de singurătate" fiind desigur găsită eîndva In cursul anului 1871 şi scrierea romanului progresînd în ritmul propus, la întrunirea din 17 martie 1872 a „Junimii" Negruzzi se hotărăşte să-şi prezinte opera şi — conform procesului-verbal al şedinţei, subsemnat de A. D. Xenopol — „ceteşte o parte din romanul său Mihai Vereanu, care este foarte bine primită de societate" (I. E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 449). Contrar celor sus- ţinute în acest document, buna primire a romanului la „Junimea" este contestată categoric de George Panu :, „Mihai Vereanu a d-lui Negruzzi n-a fost citit întreg la «Junimea», ci, mi se pare, numai cele întîi capitole. El fusese găsit slab; dl. Pogor il tratase cu cruzime, iar noi rîdeam înăduşit prin unghere. Primit cu răceală, autorul nu mai aduce urmarea spre a fi cetită, ci se mulţumeşte a o publica direct în Convorbiri, a căror redactor era. [...] Acest roman, pe cît îmi aduc aminte, era un fel de roman d ihese, eroul avînd anume convingeri, în jurul cărora romanul se învîrteşte. Necontestat că, după impresia care o am de pe atunci, Mihai Vereanu este o lucrare mediocră; în ope-rile d-lui Negruzzi se găsesc lucruri bune, chiar unele de valoare" (Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, Ediţie, prefaţă şi tabel cronologic dc Z. Ornea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, voi. II, p. 37). Să ilustreze oare, această vădită neconcordanţă între procesul-verbal şi amintirile memorialistului, ideea susţinută de acelaşi George Panu, că „La «Junimea» erau două păreri : părerea: care se scria şi părerea care se" avea" ? (Ibidem, p. 36). Să tragem de aici concluzia că procesele-verbale ale întrunirilor „Junimii" nu sînt redactate cu maximă obiectivitate, ci după ureche, cum s-a mai afirmat ? Sau să-1 bănuim pe George Panu, ca şi în cazul şedinţei în care Eminescu a citit Sărmanul Dionis, de denaturarea adevărului, cu atît mai mult cu cit, ca şi la aceea, memorialistul nu figurează nici acum, în procesul-verbal, printre participanţi ? Greu de răspuns. Să menţionăm numai că, după un an şi jumătate de la buna — sau reaua — primire a romanului la „Junimea", Negruzzi, deloc afectat de cele petrecute atunci, nu se dădea în lături să citească, la una din întrunirile societăţii, oarecum în detrimentul său, „nişte scrisori satirice anonime trimise Iui â propos de romanul M. Vereanu" (I. E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 462). îricepînd să apară în Convorbiri literare încă din aprilie 1873, romanul lui Negruzzi a fost implicat, în mod logic am putea spune, în polemica iscată de publicarea, la 1 mai 1873, a celebrului „studiu de patologie literară" maiorescian Beţia de cuvinte în Revista contimporană". Simţindu-se obligaţi să răspundă atacurilor necruţătoare ale lui Maiorescu, colaboratorii Revistei contimporane, justifieîndu-şi arogant scrierile incriminate, neagă, la rîndul lor, valoarea scriitorilor promovaţi de „Junimea", şi printre cei contestaţi se află — nici nu se putea altfel — însuşi redactorul Convorbirilor, considerat vulnerabil cu ultima sa operă literară. 883 Mihai Vereanu este acuzat, cu argumente nu prea bine alese, ele aceleaşi păcate pe care Maiorescu le descoperise în articolele colaboratorilor Revistei contimporane (G. Sion, Pantazi Ghica, V. A. Urechia, D. Aug. Laurian, G. Marianu), adică de greşeli de gramatică, de erori de compoziţie, de folosirea improprie a termenilor : „Dacă proza i-ar fi surîs [lui T. Maiorescu] mai mult decît poezia, n-ar fi avut decît să-şi dea seama mai întîi de articolul d-sale [Beţia de cuvinte...] şi, la trebuinţă, Mihăi Vereanu al d-lui Iacob Negruzzi, chiar din numărul de lai mai. i-ar fi oferit un subiect suficient de observaţiuni. Novelă pentru novelă, Vistierul Cîndescu [nuvela istorică a lui Pantazi Ghica, criticată de Maiorescu] este cu mult superior. Cel puţin d. P. Ghica nu scrie ca d. I. Negruzzi (pag. 42) : «Tonul obraznic al funcţionarului atinseră», ceea ce probă un prea mare dispreţ pentru gramatică, şi nu cred ca gramatica să fi făcut vreun neajuns d-lui Negruzzi pentru ca s-o pedepsească astfel. Apoi, la pag. 49, Mihai Vereanu, care se întoarce la căminul părintesc după o lungă absenţă, vrea să facă familiei sale o surprindere ; el intră dar prin grădină ; cel dintîi om ce întîlneşte este bătrînul grădinar care abia îl recunoaşte şi numaidecât vrea să se ducă să anunţe pe stăpînii săi. Pînă aici toate sunt în regulă. Iată însă cum Mihai opreşte pe vechiul servitor : «Stăi, moş Ni-ţă, nu te duce, voi să nu se ştie de venirea mea, căci nu mă aşteaptă încă. Rămîi şi-mi mai spune.» Ce zice oare d. Maiorescu de acest «Rămîi şi-mi mai spune», spus în asemenea situaţiu-ne ? După d. Negruzzi, Mihai Vereanu, în asemenea momente, nu are nimic mai nimerit de făcut decît să se puie la taifas cu bătrînul său grădinar... «Stăi şi-mi mai spune !...» Ciudată natură are şi Mihai Vereanu ! Mai ciudată cînd, după ce se desparte de moş Niţă, zăreşte de departe viind spre dînsul o femeie; atunci... «inima i se strînge!» Sărmanul bietul Mihai Vereanu, de ce oare vederea unei femei cît de departe îi face o impresiu-ne atît de penibilă încît inima i se strînge ? Poate că d. Negruzzi a voit să zică : inima îi tresare. Dar atunci voi întreba iar pe d. Maiorescu, ce denotă confuziunea cuvintelor şi întrebuinţarea lor în alt sens decît îl au în realitate ? Ce denotă contrazicerea simţirilor ca şi a gîndirilor ?" (P. Grădişteanu, „Convorbiri literare" şi „Revista contimporană", în Revista contimporană, I, nr. 4, 1 iunie 1873, p. 396—398). Deşi „criticele din Contimporanul [sic.'] probabil că-1 afectase", căci „era foarte susceptibil la critici" (George Panu, op. cit., ■voi II, p. 39), Negruzzi nu-i va răspunde imediat lui P.: Grădişteanu,'ci de-abia la 1 octombrie 1873, prin persiflanta satiră în versuri La cîţiva autori contimporani (v. şi nota la Satira II, p. 850—852). Sarcina de a da o replică imediată şi definitivă tuturor justificărilor şi contraatacurilor apărute în gazeta bucureşr teană şi-o asumă, după cum bine se ştie, tot Maiorescu, în nu mai puţin celebrul „al doilea studiu de patologie literară", Răspunsurile „Revistei contimporane", publicat în Convorbiri literare la 1 iulie 1873. Dintre contemporani — care în general l-au citit cu plăcere, după cum îşi aminteşte Duiliu Zamfireseu —, de un interes cu totul ieşit din comun s-a bucurat Mihai Vereanu din partea tînăruiui Ion Slavici, care îi consacră o amplă şi pertinentă analiză critică, de o sinceritate absolută, fără îndoială cea mai importantă din cîte s-au scris asupra vreunei opere de-a lui Negruzzi în timpul vieţii acestuia. Analiza propriu-zisă are un preludiu, demn, şi el, de toată atenţia. De-abia apăruseră primele patru capitole ale romanului în numărul din 1 aprilie al Convorbirilor şi Slavici, aflat în momentul acela la Arad, se şi grăbeşte să-i împărtăşească părerea sa autorului, într-o scrisoare datată „10 aprilie 1873" : „... este bine că se publică o scriere mai îndelungată şi atît de interesantă precum este Mihai Vereanu. Am însă să-ţi fac cîteva observări cu privire la acest roman. Se vede că el este precugetat; se vede că întregul este alcătuit în mînă cu critica ; caracterele sunt bine şi sigur formate, interesul este susţinut. Deocamdată nu pot să mă pronunţ mai departe, dar el promite a fi un roman bun, bun în deplină putere a cu-vîntului. Un lucru însă. [...] Mie-mi pare că romanul e precugetat, dar nu este gîndit. Sunt adunate formele frumoase şi grupate cu mînă măiastră într-un întreg armonios, care prin înfăţişarea sa deşteaptă mişcări plăcute în suflet. Pînă la un anumit grad lipseşte însă farmecul vieţii : scenele sunt prea puţin dezvoltate ; mişcările sufleteşti sunt prea palid zugrăvite. Totul pare ca un tablou lucrat cu creionul. Eu aş crede că ar fi bine să dezvolţi unele părţi mai departe. [...] Dealtmintrelca eu mă pronunţ numai cu rezervă : vom vedea ce va urma" ([. R. Torouţiu, op. cit., II, p. 203). Cu aproape un an mai tîrziu, la 10 martie 1874, de la Viena, unde se dusese pentru îngrijirea sănătăţii, Slavici îi comunică din nou lui Negruzzi impresiile sale, de data aceasta despre întreaga operă, modifieîndu-şi prea puţin aprecierile iniţiale, dar 884 885 dezvoltând u-le într-un comentariu metodic şi erudit, nu lipsit de contradicţii, ce ambiţionează parcă să epuizeze, avînd ca pretext pe Mihai Vereanu, problematica romanului ca specie literară. Dată fiind însemnătatea particulară a acestui text, unul dintre primele de teoria romanului în ideologia literară românească, reproducerea sa cvasi-integrală se impune : „Iţi mulţămesc de două ori : o dată pentru că ai scris, altă dată pentru că mi-ai trimis pe Mihai Vereanu. N-am însă să-ţi fac complimente. Chiar şi dacă aş fi omul complimentelor, aflu că astă-dată ele sunt — cel puţin — de prisos. Stau în faţă cu o scriere premeditată. Mihai Vereanu este un roman în care pornirile poetice sunt vărsate cu precugetare în formele estetice. Fieştccare pagină din Mihai Vereanu arată pe omul de gust. Scriind, însuţi ţi-ai făcut critica. într-asta consistă atît părţile bune, cît şi cele slabe ale romanului Mihai Vereanu. El este bun în cît privirile estetice, de care ai fost condus, sunt corecte, ori în cît ţi-a succes a le întrupa. Nime mai bine decît d-ta nu poate şti în cît ţi-a succes ce ai dorit. Critica nu încape decît asupra privirilor estetice care par a li întrupate în Miftai Vereanu. în Convorbiri n-am cetit decît un singur capitol din Mihai Vereanu. Numaidecât am văzut că n-am a face cu un lucru de clacă. Şi Mihai Vereanu înseamnă intrarea într-o epocă nouă, epoca în care oamenii pin muncă onestă cearcă să pună temeliile unei mişcări literare sănătoase. Noi de fel nu suntem îndemnaţi a produce mult, pentru ca să satisfacem trebuinţele unui public. Acesta lipseşte. Producem un lucru de care numai noi simţim trebuinţă. Cu atît mai mult suntem dar îndemnaţi a scrie bine, suplinind geniul lipsitor pin muncă, pentru ca, oferind cît de intensive plăceri, să ajungem a face clin plăceri o trebuinţă şi astfel să ni formăm un public. Am Cost dar în foarte mare grad mulţămit de îngrijirea cu care este scris cel dinţii capitol. Judecind după acest capitol, romanul promitea a fi cu mult mai bun decît ca să merite a fi cetit în bucăţi. Dinadins am aşteptat dar sfîrşitul, pentru ca, eetindu-1 într-o răsuflare, să mi se înfăţişeze dodată întreg, ca o singură impresiune. Să vezi însă ! — această pedanterie era de prisos. Luînd o dată cartea în mînă, era peste putinţă ca să mă opresc înainte de a fi cetit «din doască-n doască». Din început pînă-n sfîrşit, m .Mihai Vereanu pretinde cu egală putere a fi cetit. El nu cearcă efect pin înscenări extraordinare. Interesul este însă susţinut pînă în sfîrşit. Aici apoi, deşi surprins în cele din urmă capitole, cetitorul este pe deplin satisfăcut. N-am decît să-ţi mulţămesc pentru plăcerea ce am gustat pin Mihai Vereanu. Şi nu mai puţin îţi vor mulţămi românii. Mihai Vereanu şi de cătră publicul mare are să fie cetit. Şi într-asta aflu eu înrîurirea binefăcătoare a lui Mihai Vereanu. Oricît de bună ar fi o scriere beletristică, dacă ea prin sine însăşi nu pretinde a fi cetită, înceată a putea fi folositoare. Susţinerea interesului este lucrul de căpetenie, şi acest lucru de căpetenie nu lipseşte în Mihai Vereanu. Nesmintit, romanul ar putea să fie mai interesant. Să-ţi atrag atenţiunea mai ales asupra unei greşeli. Legătuinţele între începutul şi sfîrşitul romanului sunt cam slabe. La început provoci cea mai vie interesare pentru Lucreţia. Orişicum vom privi romanul, el este concentrat pe lîngă raportul dintre cele două persoane principale — Mihai si Lucreţia —, un raport atît de delicat şi atît de extraordinar, încît el trebe să preocupe cetitorul chiar şi într-un roman mai lung. Toţi ceilalţi, chiar şi Adela, chiar şi Ana, sunt numai ilus-traţiuni. Mă mir, dar, cum ai neglijat tocmai această parte a romanului. Treci peste întregul roman fără ca să-ţi aduci aminte de Lucreţia. Succesiv apar figuri nouă. Cetitorul aşteaptă cu nerăbdare să i se reivească Lucreţia, pînă ce, mai la urmă, preocupat de figurele mai nouă, dă uitării pe Lucreţia. în sfîrşit, iarăşi se iveşte Lucreţia. Astă-dată cetitorul este apoi cuprins de un fel de surprindere neplăcută. După un interval atît de îndelungat, Lucreţia pare a împedica desfăşurarea, puindu-se în locul unor persoane de care ne interesam mai proaspăt. Trebuia dară ca raportul dintre Mihai şi Lucreţia să fie zugrăvit cu colori mai vii, ca el să se strecoare pin întregul roman, ba chiar ca el să determine desfăşurarea romanului. Lucreţia, cred eu, ar avea să fie acel gînd nestrămutat, care hotărăşte soarta lui Mihai, blăs-tămul îngeresc ori binecuvîntarea demonică. în sufletul eroului Mihai trebe să fie o pasiune predominantă şi asemenea pasiune nu poate fi alta decît iubirea cătră Lucreţia. Totdeauna cînd, pin o reflecsiune ori pin vreo scenă reaminteşti iubirea lui Mihai către Lucreţia, romanul devine mai interesant. Trebuia însă să fii cu mai multă băgare de seamă la susţinerea acestui interes. Abia în trei-patru locuri îţi aduci aminte de Lucreţia : la 886 887 întâlnirea de la graniţă, la ivirea Neasehei, la mărturisirea făcută Adelei şi la citirea hârtiilor lui Şerbu [sic!]. Celelalte sunt trecătoare, ori produc, ca şi mărturisirea, un fel de regret diz-Sustător. Toate aceste trec însă fără a fi foarte observate. Eu cred a fi aflat o greşeală mai mare. întocmai ca şi drama, romanul trebe să aibă o culminaţiune. La început formăm caracterele, aranjăm situaţiunile, să dăm simţemintelor direcţia în care au să pornească. Fiind gata cu aceste, cetitorul trebuieşte să prevadă sfîrşitul. Trebe să-i lăsăm însă unele îndoieli. Mihai Vereanu ajunge la acest punt cînd Mihai părăseşte Italia. Ştim cum că el este în mare grad capabil de fericire şi cum că el numai pin Lucreţia poate ajunge a fi fericit ori nefericit. Sperăm. Cunoaştem însă şi ura lui Manoli Şerbu şi avem destul temei a presupune că Lucreţia este fiica lui Şerbu. Suntem dar totodată îngrijoraţi. Tocmai această îngrijorare face însă romanul interesant. Aici însă romanul n-a ajuns încă la culminaţiune. Asta este tocmai la sfîrşit, cînd Mihai află că a iubit pe soră-sa. Şi într-asta, defel nu suntem de acord. Ce Mihai a a-flat numai în sfîrşit, cetitorul trebuia să afle, în mod mai mult ori mai puţin nehotărît, cu mult mai înainte. Aici era apoi cul-minaţiunea. Gîndeşte numai că cetitorul ştia încă atunci cînd Mihai avea de gînd să peţească pe Adela. Ce deosebire ! Prevăzând pericolul ce ameninţă pe Mihai, cetitorul în fieştecare moment ar fi voit să-1 oprească în cale, să-i spuie taina vieţii sale. Dacă cetitorul ştia ce-a ştiut Neasca. el ora tocmai atît de interesat ca şi dînsa. Ce era dacă nci ştiam că Lucreţia este sora Iui Mihai ? ! Pînă acuma speram că se va afla poate un chip în care Şerbu să se îmblînzească şi ura părinţilor să se şteargă pin iubirea fiilor. Acuma însă vedem că Mihai merge spre peire. Numai cîteva cuvinte am fi dorit să-i putem zice : «Iubeşte-o, căci ea îţi este soră !» — şi în fieştecare capitol aşteptăm ca o întîmplare neprevăzută să-i spuie ce noi nu-i puteam. Astfel am fi petrecut pe Mihai pană la catastrofă şi aici nu eram surprinşi aflînd tocmai de ce ne temeam. Asta este, cred eu, cea mai însemnată greşeală în compoziţia romanului Mihai Vereanu. Sunt apoi şi alte greşeli mai mici. Şedinţele societăţii au un public mic. Covrig interesează fără să satisfacă. Convorbirea lui Mihai cu bătrînul asupra lui Şerbu nu are nici un rezultat. Toate aceste sunt însă numai greşeli în urma cărora romanul este mai puţin interesant decît ar fi putut să fie. Interesant tot este, şi anume destul de interesant pentru ca chiar .şi omul de mai puţin gust să fie îndemnat a-1 ceti. Şi privit din alte punte de vedere Mihai Vereanu este tot de astă natură. ■ - . El este numai slab, rău însă nu. Sunt lipse într-însul, nimic însă de regretat nu am aflat. El numai folosi poate ; vrînd-ne-vrînd, am dori însă ca aceste foloase să fie mai mari. O. mare deosebire există dar. între Mihai Vereanu şi alte romane, care am dori să nu fi fost scrise, deoarece ele, pe lîngă puţin folos, aduc şi multă stricăciune. în Mihai Vereanu, caracterele sunt formate cu destulă consecvenţă psihologică. Ar fi însă de dorit ca ele să fie mai marcante. De asemenea sunt situaţiunile. Aranjarea lor este simplă şi firească. Ar fi însă de dorit ca atît situaţiunile, cît şi aranjamentul lor să excite mai mult. în sfîrşit, simţimuntele sunt fără prefacere, fără exaltare şi cu totul naturale. Dar ele sunt zugrăvite cu prea palide colori ; defel nu pretind în formarea caracterelor excentricitatea engleză, nu în situaţiuni exagerarea franceză şi nu în zugrăvirea efectelor pedanteria germană. Ce este prea mult înceată a fi bun. Aş dori însă ceva mai multă viaţă, mai multă precizitate şi chiar ceva mai multă poezie. Dar să vedem mai de aproape. Chiar şi în cele mai cetite romane engleze aflăm caractere formate cu mai puţină consecvenţă decît Mihai. Ele sunt excentrice şi de o colaratură frapantă. Arareori însă ele sunt negrijite. Totul este creaţiunea geniului ; urmele lucrării premeditate nu se află într-însele. Este aur vărsat în forme neîndeplinite. Nu-ma lustrul aurului frapează, făcîndu-ne să uităm formele pe un moment. Mi-ar plăcea să fac o asemănare : caracterul lui Mihai este vărsat din o materie puţin strălucitoare, dar într-o formă mai îndeplinită şi cu mai multă grijire. Pin asta devine meritul mai mare : a fi geniu leneş este tocmai păcat. în zadar am cere dar mai multă putere în colorarea caracterului : asta o avem din naştere ori o cîştigăm pin lucrarea mai îndelungată. în al doilea roman ce sperez că vei scrie, colorarea caracterelor îţi va fi mai la îndemînă. Formarea însă este premeditată, pusă pe nişte priviri estetice, care pot fi bune ori rele. Aici, dar, părerile altora îţi pot fi de folos chiar şi cînd ele ar fi rătăcite, deoarece cel puţin te fac să aderi cu atît mai vîrtos la acele pe care le ai. Oricît de mult mi-ar plăcea caracterul lui Mihai, aflu că în unele privinţe formarea lui este greşită, ori cel puţin negrijită. 888 889 ţi înainte de toate, el este mai mult zugrăvit decît format. Mi-ar plăcea să fac o deosebire între dramă şi roman. Drama ni înfăţişează caractere deja formate. Ea numai le zugrăveşte, fără ca să cerce a ni arăta cum au ajuns a fi precum sunt. Con-sideraţium estetice, care restrîng timpul acţiunii şi opresc istorisirile, fac asta în dramă peste putinţă. în roman însă, şirul acţiunilor nu este determinat. Este o istorisire care poate începe cu naşterea şi sfîrşi cu moartea eroului. Pretind dar altceva de la roman : ca ci să arate desfăşurarea caracterului, să ni spună nu numai cum sunt, ci totodată şi cum, în urma unor înrîuriri, au ajuns caracterele a fi. precum sunt. Această desfăşurare premeditată o numesc eu formare, deosebind-o de simpla zugrăvire. Eu cer dc la roman ca cl să zugrăvească ce el a format. Mihai este om inteligent, deştept şi nobil. Ei bine ! — inteligenţa lui este un dar, firea nepreocupată — o bogăţie cîştigată prin munca sufletească ; ce este însă nobleţă caracterului său ? Este şi asta un dar ? este o bogăţie cîştigată ? — ori este un rezultat al înrîuririlor sub care s-a format caracterul ? Nobil nimeni nu se naşte. Calitativ, caracterul este un rezultat al vieţii, şi numai facultativ un dar din naştere. Iară nobleţea este numai calitativă, consistând într-o norocită îndreptare a facultăţilor. Un om energic, constant şi tare în pornirea voinţei sale poate să fie rău şi totodată bun, după direcţia în care se manifestează aceste facultăţi ale sale. Şi această direcţie se hotărăşte numai în viaţă. Pentru aceea susţin eu că, la noi, caracterele nu se pot forma. Cavaleri aveau spaniolii, oameni excentrici au englezii, cutezători erau creaţiunile revoluţiunii franceze, «spiessburger» este neamţul : noi însă ? — înşine nu ştim ce putem să ajungem. în lipsa unei înrîuriri istorice destul de puternice şi într-o viaţă ticăloasă, numai revoltîndu-ne contra înrîuririlor putem să ajungem la o formare mai îndeplinită. Mi-a plăcut dar foarte mult că ai format pe Mihai în străinătate. Nu ştiu dacă ai făcut-o asta dinadins, ori numai văzînd cum că acasă nu-1 poţi forma. Nesmintit a fost însă un tact corect. Era cu mult mai greu să formezi un caracter în ţară : trebuia să arăţi cum, revoltîndu-se contra unei vieţi ticăloase, un om n-a devenit nici ridicol, nici rău, ci nobil. Era o problemă cu mult mai grea, pe care cred că vei încerca a o dezlega în al doilea roman. 890 în Mihai Vereanu ai arătat cum caracterele formate în ţară sunt ridicole, ca şi Covrig, ori scîrbe, ca şi Adela şi seducătorul ei. cum oamenii formaţi în străinătate se aclimatizează intrînd în ţară, cum, în sfîrşit, aceia care nu voiesc a se aclimatiza devin indiferenţi. Ni-ai arătat cum viaţa noastră nu sufere oameni buni: să ne arăţi acum cum ea, prin împotrivire, poate totuşi să producă şi cele mai strălucitoare caractere. Aproape toţi aceia care s-au revoltat contra vieţii noastre au desperat ori chiar nebunit. Trebe însă să se ivească şi spiritele puternicie, care sunt capabile de a suporta lupta. Dacă nu în adevăr, în roman. Să vedem însă caracterul lui Mihai, precum el s-a format afară. Zugrăvirea facultăţilor este cam palidă. Este în Mihai energie, este constanţă, este destulă putere în pornirea voinţei sale ? Puţin răspuns aflăm la aceste întrebări. Mai mult ori mai puţin, caracterul lui Mihai este îndoielnic. El lucrează prea puţin pentru ea să vedem manifestîndu-se voinţa lui : în lipsa de fapte, energia rămîne ascunsă ; în lipsă de opoziţie, puterea voinţei nu află măsură. Viaţa lui Mihai este mai mult internă. El este hotărît pin pornirile simţimintelor sale. Şi aceste numai arareori merg pană a-1 îndemna la fapte. Atunci apoi îi lipseşte puterea voinţei : el resignează şi merge la moşia cea părăsită. De cîteva ori el este însă puternic : în călătoria sa către casă, oprind caii ce au răpit pe Adela, şi, mai mult, cînd merge să fugă cu Lucreţia. Este dar un fond puternic în Mihai : durere însă, în roman cl ni se iveşte numai în porniri momentane. Pentru aceea Mihai face impresia unui caracter nestatornic. El pare a se clătina în dreapta şi în stînga, fără ca să-1 vedem rămîin-d.u-.şi egal în toate împrejurările. Această lipsă de statornicie urmează mai ales din confuziunea simţimintelor. Mihai ar fi cu mult mai statornic clacă afectele lui ar fi mai precise. Cu toate, Mihai are fondul pentru un caracter strălucitor, facultăţile eminente. Lipseşte numai ca să formăm caracterul, dînd direcţie hotărîtă acestor facultăţi. El este nobil. Da, fiind om inteligent, cult şi crescut într-o ţară binecuvântată, el a putut să devină nobil. El chiar a trebuit să devină, fiind totodată adorator al frumosului. Cunoaştem dar îndeobşte, deşi puţin precis, înrîuririle care l-au făcut nobil. în ce constă însă nobleţă sa ? Aici aflăm puţină precizitate, o mare lipsă de distingeri. El este generos faţă 891 de Adela,\plin de iubire cătră părinţii săi, sincer cătră toată lumea, plin de demnitate cătră unchiul său — îndeobşte un om care escită simpatii. Cum însă ni vom esplica uşurinţa lui în chestiune de amor ? Purtarea lui atît faţă de guvernantă, cît şi faţă de verişoară Adelei este — dacă nu mişelească — cel puţin dovadă despre lipsa de nobleţă. Nici resignaţi unea lui Mihai nu este cu totul nobilă. Este un fel de laşitate, cînd el, în Ioc de a căuta distracţie în lucrare, fuge din ţară. Şi mai puţină nobleţă arată Mihai cînd el află pe Dăncseu noaptea sub fereastra unei femei căsătorite, fără ca să se revolte mai puternic. îndeobşte nobleţă lui consistă numai într-aceea că dinadins nu face nimic rău. Lipseşte însă ca el să şi combată răul la alţii. Nobleţă consistă numai în împreunarea inbirei cătră bine cu scîrba cătră rău. Mihai iubeşte binele şi se scârbeşte în faţa răului ; el adeseori lipseşte însă a şi face binele, ori, ne-vrînd, face chiar şi rău şi apoi defel nu se revoltă pînă la faptă în faţă cu răul. Cuprinzînd toate aceste la un loc, caracterul lui Mihai rămîne simpatic, încît în viaţă în zadar îi vom cerca seamăn. Nu este un caracter comun, ci o idealizare : Mihai este om tot mai îndeplinit decît oamenii pe care îi aflăm în viaţă. în viaţă aflăm virtuţi mai strălucitoare, nu aflăm însă atit de mici greşeli împreunate cu atît de frumoase virtuţi. înrîurirea lui nu poate clar să fie stricăcioasă. Chiar şi greşelile ni se prezintă astfel, că suntem îndemnaţi a ne feri de ele. De dorit ar fi numai ca virtuţile să fie mai strălucitoare, mai precis espusc şi colorate cu mai multă viaţă. Tot astfel suntem şi cu simţimintele lui Mihai. Ele nu sunt îndestul precizate. Lipseşte apoi un simţimînt care să aibă predominare absolută, pentru aceea Mihai pare nestatornic. în zugrăvirea unei vieţi sufleteşti, nimic nu este mai interesant decît lupta între voinţă, rezon şi lumea dinafară. în Mihai această luptă este cam rupturoasă. Adeseori ea pare a fi încetat şi mai adeseori elementul hotă-rîtor devine altul şi iarăşi altul. O dată Mihai se lasă hotărît pin efectele sale, altă dată pin rezon ori chiar pin pedici peste care ar putea să treacă. Dacă el este atît de receptiv pentru afectele nobile, el numai în cele mai estreme cazuri poate să fie hotărît pin rezoane ori pedici puse în calea lui. De cîteva ori el lucrează în lipsă de destul curaj. Eroul unui roman este prea iubitor de rezoane, prea laş ori prea puţin predominat de amor, cînd el stă tupilit lîngă o cruce pentru ca să aştepte mireasa. Unde este viforul afectelor? unde este tăria unei voinţe purtate de pasiuni? Este erou acela care 24 de ore stă nehotărît şi apoi leşină ? Nu, eroii nicicînd nu leşină. Ei darmă munţi, nebunesc, se ucid, dar nicicînd nu sunt capabili de leşin. Eu aflu lipsa puterii numai în lipsa de distingere între cele două simţiminte care predominau pe Mihai. El iubeşte pe Lucreţia — şi iubeşte pe Adela. Aceste două iubiri sunt cu desăvîrşire deosebite : în Lucreţia este iubită sora, în Adela, femeia. Să zicem că aici este iubire şi amor, două afecte înrudite, dar foarte deosebite. Cu toate că Mihai nu ştia că iubeşte pe soră-sa, poetul, care ştia, trebuia să zugrăvească această iubire ca iubire de sînge. Paradoxul zace tocmai într-aceea că vedem pe Mihai închipuindu-şi că iubirea sa este amor. Chiar şi cetitorul crede la început că iubirea lui este amor — şi totuşi zugrăvirea este astfel că nu se manifestă numai iubirea frăţească, iară restul pare silit ori prefăcut. Firea ştie ce nu ştie nici Mihai, nici cetitorul : pentru aceea, cătră soră-sa, Mihai nu este capabil de amor. Falsitatea amorului său către Lucreţia trebe să fie vădită, fără ca să-i cunoaştem motivul. De asemenea trebuia zugrăvit şi sim-ţimîntul Lucreţiei. Era pentru cititor o enigmă — nesmintit. Dar asta numai folosi putea romanului. D-ta ai făcut această distingere, ai făcut-o chiar cu mult tact. N-ai zugrăvit-o însă îndestul. Pană în sfîrşit, cetitorul află iubirea cătră Lucreţia cu totul normală : este un amor — puţin constant. Cetitorul vede cu neplăcere că Mihai iubeşte pe Adela. Mihai perde din simpatii şi Adela este compătimită : «Sărmano, îşi gîndeste cetitorul, — el iubeşte pe alta !» Nu era însă acest efect neplăcut, dacă cetitorul era îndemnat a privi iubirea cătră Lucreţia în adevărata ei fire : atunci cetitorul se bucura de amorul lui Mihai cătră Adela. Nu regretăm nimic. «Tu, Lucreţia, vei iubi pe altul, căci cătră Mihai ai simţit numai amiciţie ; voi, Adela şi Mihai, veţi fi fericiţi, căci amorul vostru este adevărat», zicea cetitorul, simpatizând cu toţi trei. Privind raporturile astfel, amorul cătră Adela devine posibil şi Mihai înceată a fi nestatornic. Nestatornic el nu mai pare tocmai pentru că afectul cătră Lucreţia nu e zugrăvit cu destulă precizitate. Noi credeam că e amor şi numai în sfîrşit suntem frapaţi de rătăcirea în care am fost duşi. Aici, apoi, în sfîrşit, vedem cum că el a fost statornic. 892 893 Iubirea cătră. Lucreţia şi amorul cătră Adela sunt două afecte care pot sta unul lîngă altul: toată ţeserea romanului este dar corectă ; este numai rău că nu ai marcat deosebirea. Un singur om putea numai să fie care nu-şi putea face această deosebire : Mihai. Controversa este tocmai aceea că, într-însul, două afecte ce pot sta alăturea, stau în luptă. Firea nu minte, pentru aceea el întîia dată iubeşte pe Adela. Cetitorul vede că acesta este amorul adevărat şi se bucură. Mihai însă tot crede că el este înamorat de Lucreţia şi, voind a rămîne constant, se luptă cu sentimentele false contra celor mai adevărate. într-aşa luptă se află Mihai. Noi am dori să uite pe Lucreţia ; el nu o uită însă. Nu o uită din două motive : pentru că firea nu pretinde, ba chiar nici nu sufere să uite pe soră-sa — şi pentru căi el voieşte să fie credincios. Şi mare este el într-astă luptă : îl compătimim fără să încetăm a-1 admira. în sfîrşit, lupta se terminează. Trebe să fie un punt unde firea ajunge să predomineze asupra închipuirii, un punt de la care Mihai se lasă predominat de amorul său cătră Adela. Aici ar fi culminaţiunea, şi această culminaţiune avea să fie, după părerea mea, acolo unde Mihai primeşte vestea că Adela este încredinţată. în acest moment, amorul adevărat izbucneşte cu o putere desăvîrşită, îndemnînd pe Mihai Ia fapte extraordinare. El uită amorul prefăcut, face un pas rezolut şi îm-pedică căsătoria. Ce moment solemn ! Scuzăm pe Adela, deoarece Mihai avea o purtare pe care ea nu o putea pricepe şi putea să se îndoiască despre amorul lui. Ne bucurăm de Mihai, văzîndu-! uitînd un amor închipuit. Suntem satisfăcuţi... Şi totuşi, numai de aici înainte ne cuprinde îngrijorarea pentru soarta eroului. D-apoi dacă el numai momentan uita închipuirea ce l-a gonit pîn-acuma ? Cu cît mai mare va fi vinovăţia lui !? Tremurăm pentru dînsul şi totodată pentru biata dc Adela. Ne înşelăm însă. Mihai într-adevăr nu-şi mai face închipuiri, ba îşi zice chiar : «Eu, nebunul ! acum sunt fericit; n-a fost decît amiciţia, ce simţeam cătră Lucreţia»... Tocmai însă cînd am crede că totul ajunge la un sfîrşit fericitor, Adela devine trădătoare. Acum ea nu poate fi mai mult scuzată ; acuma ea este vrednică de soarta la care ajunge ; acuma nenorocirea lui Mihai este vrednică de un erou ; acuma el nu mai este laş, ci un erou ! strigînd : «Nu ! să mi se sfîşie inima, a doua oară nu-mi voi pleca genunchele !» Este mîndru, căci nu se simte vinovat. De aici înainte cursul romanului este hotărît. Acuma îţi pot spune ce mai sus n-am aflat cu cale : la sfîrşi-tul romanului, cele mai multe greşeli de care am vorbit înceată a fi privite ca greşeli. Lipsa dc statornicii', purtarea cătră fentei şi alte fapte ale lui Mihai ne par cu totul altfel, după ce facem deosebire între iubire şi amor. Cele mai multe greşeli sînt, dar, numai aparente. Hepel : suntem duşi în rătăcire. Dacă făceai mai mulţii distingere, ducă zugrăveai numai pe aceea pe care ai făcut-o. romanul era mai interesant, mai escitator şi mai îndeplinit. Chiar şi desfăşurarea trebuia să ajungă a fi alta. Mă mir de această greşeală cu olil mai mult, deoarece din toate se vădeşte că însuţi ai voit dinadins să pui lupta între iubirea de sînge şi iubirea sexuală şi ai facut-o asta cu o rară consecvenţă. Mai ales morala romanul ui e chiar admirabilă, după ce considerăm deosebirea între cele doua afecte. Toate relele urmează numai din o aparenţă. Dacă Mihai ar şti cc nu ştie şi nu ar crede ce crede, el ar trebui să ajungă la fericire, deoarece el este nevinovat. Numai taina vieţii sale îl duce Ia vinovăţie. Pentru aceea chiar şi vinovăţia lui este oareşicum nevinovată. Nu din nevoinţă, nu purtat de pasiuni şi nu dinadins îăptuie.şte el răul, ci numai din nenorocire. El nu este vinovat nici de nenorocirea Anei, nici de moartea lui Şerbu. Amîndouă lo face fără ştirea sa. Nici Mihai, nici Lucreţia, nici Adela, nici Ana nu au putut să ajungă la sfîrşit mai satisfăcător. Nebunia şi resignarea este pedeapsa celor nevinovaţi, moartea ' cu pocăinţă, pedeapsa celor căzuţi fără voia lor. Ana nu are nici o vină, pentru aceea resignaţiunea ei este fericitoarc ; Mihai însă poartă pedeapsa în sine însuşi. Mai potrivit cu privi-| rilc morale n-a putut să fie. Satisfacerea este deplină, inriini-{ rea binefăcătoare. Cum însă şi pin ce este motivată moartea Lucreţiei, acestei prototip de nevinovăţie, şi se pedepseşte într-insa vinovăţia pă-' rinţilor? Nedrept. Pentru ca să pedepsim pintr-însa, trebuit* sa ţ o facem vinovată. f Aş vrea să fac încă observări asupra unor situaţii care-mi par | prea romantice, ba chiar forsate. Rolul Neaschei, care numai în | scena de la poiană ajunge a fi motivat, şi aparenţa neaşteptată a | Lucreţiei. Mă tem însă că deja, pin aceste de pînă acuma, te voi I fi obosit. I Nici nu te mira, nici nu te supăra că m-am ocupat atît do * mult de Mihai Vereanu. De mult nu am cetit o carte care să fi > excitat în mine atît de multe şi atît do plăcute gîndiri. 894 C-da 5682 coala 61 895 Mihai Vereanu m-a făcut să uit cîteva zile nenorocirea mea. Vrînd-nevrînd, trebuia să gîndesc asupra celor cetite. Şi dintre multe gîndiri, trebe să fie şi cîte una care poate aduce folos. Dacă nu puteam să-ţi scriu d-tale, scriam altui om : a scrie este pasiunea mea. Cu atît mai vie este bucuria mea, cu atît mai norocit mă simţesc, cinci pot scrie chiar omului care mi-a dat plăcerea. Nu mă sfiesc a-ţi mărturisi că Mihai Vereanu este cel dintîi roman ce eu am cetit în limba română. Şi acest roman este bun. Un început sănătos. Află că trebuie să mă bucur, să mă încurajez şi să mă întăresc în speranţele cu care privesc în viitor. Deşi suni greşeli în Mihai Vereanu, —- puţini sunt care le vor cerca şi mai puţini care le vor afla. Oamenii vor cerca şi afla numai ce este bun într-însul Şi mulţi vor cerca, căci romanul nu numai este interesant, ci totodată şi scris în cea mai limpede limbă românească. — O ! D-ta nu ştii preţui norocul ce ai avut" (I. E. Torouţiu. op. cit., II. p. 237—248). Pasiunea neobişnuită cu care Slavici discută romanul lui Negruzzi, insistenţa cu care se avintă în lămurirea atîtor chestiuni de compoziţie şi de stil se explică, pe de o parte, prin faptul că Mihai Vereanu este „cel dintîi roman... cetit în limba română", că „acest roman este bun", constituind aşadar o revelaţie, o dovadă a posibilităţii cultivării cu succes a acestei specii în literatura noastră, iar pe de altă parte, prin propriile sale preocupări, nu numai teoretice, din acea vreme pentru roman, el avînd deja scrise. încă din aprilie 1873, vreo 15 coli dintr-un roman intitulat Osînda răului, pe care, din păcate, nu se simţea în măsură să-1 continue (v. 1. E. Torouţiu, op. ci/.., II, p. 212). Foarte bine cunoscute, invocate adeseori de specialişti, fie în legătură directă cu autorul Marei, fie cu prilejul unor dezbateri teoretice în jurul romanului, scrisorile acestea ale lui Slavici către Negruzzi au determinat, printre altele, şi un consens în ceea ce priveşte receptarea critică a lui Mihai Vereanu în zilele noastre. Cind romanul n-a fost numai raportat, „în partea mai acceptabilă", la Copiile de pe natură (G. Călinescu, Istoria literaturii române, 1941, p. 379), ori cînd n-a fost numai amintit, în rînd cu romanele de senzaţie şi de mister din vremea „copilăriei romanului românesc" (Silvian Iosifeseu, in jurul romanului, Bucureşti. Editura pentru literatură, 1961, ed. a Il-a, p. 209), comentariile critice au sancţionat, într-un fel sau altul, cu aceleaşi argumente sau cu altele în plus, judecăţile do valoare formulate de Slavici. îndeosebi obiecţiile de fond ale acestuia — că romanul este „o scriere premeditată", lipsită de „farmecul vieţii", cu situaţii „prea romantice, ba chiar forsate" — au întrunit asentimentul istoricilor literari care s-au ocupat mai îndeaproape de Mihai Vereanu. „Toate personajele cărţii — conchide Pompiliu Mareea — sînt scheme, idei, pe care autorul n-are talentul şi îndemînarea să le umple de viaţă. [...] Totul e cusut cu aţă albă, romanul o rodul unei scheme anterior construite şi în care viaţa a intrat ea în patul lui Procust, mutilată şi searbădă" (Iacob Negruzzi, în Limbă f şi literatură, X, 1965, p. 191, 193). O opinie similară împărtăşeşte î şi Corneliu Simionescu : „Iacob Negruzzi acumulase în Mihai Ve-| reanu o mare cantitate de fapte de viaţă, din care multe aulo-$ biografice, şi le închegase într-un tot care să exprime propriul său mod de a fi şi de a înţelege lumea. (...] Dar farmecul vieţii lipseşte, pentru că un roman nu trăieşte numai prin numărul faptelor de viaţă, ci prin gradul lor de transfigurare artistică" (Prefaţa la Iacob Negruzzi, Scrieri alese, ed. cit., p. XXXIX—XL). Relevate de Slavici chiar cu mai multă stăruinţă decît defectele, calităţile cărţii nu mai sînt resimţite ca atare în exegezele actuale. Şi totuşi, în istoria romanului românesc, „o dată cu apariţia Ciocoilor vechi şi noi sau chiar a romanului Mihai Vereanu de Iacob Negruzzi (1878), maturizarea prozei este marcată net" (Mihai Zamfir, încercare asupra începuturilor romanului românesc, în Limbă şi literatură, X, 1965, p. 175). (1) Se cuvine să amintim aici faptul că, înainte de a se adopta denumirea propusă de Th. Rosetti, viitoarea societate „Junimea" a fost pe punctul de a o primi pe aceea de „Ulpia" sau de „Ulpia Traiană", după cum ne încredinţează însuşi Iacob Negruzzi : „Un moment numele care dobîndi aprobarea celor mai mulţi fu Vipia sau poate chiar Ulpia Traiană. însă în duminica următoare toţi cinci venirăm cu gîndul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecţiile făcute acasă, numele Ulpia ni «o păru din cale-afară de pretenţios. Ce aveam noi a face cu împăratul Traian ? Ş-apoi atît se abuza atunci de latinisme în literatură, în limbă, în nume proprii şi chiar în teorii de drept public, incit o reacţiune se produse pe nesimţite, fără chiar să ne dăm seamă, în fiecare din noi. De aceea, cînd Maiorescu, mi se pare, propuse revenirea asupra hotărîrii noastre şi schimbarea numelui Ulpia, toţi am împărtăşit la moment părerea aceasta" (Amintiri din „Junimea", Editura Viaţa românească, Bucureşti, (1921], p. 16—17). 896 897 Nu trebuie însă să se creadă, din cele de mai sus. că societatea literară „Ulpia-Traiană" clin Mihai Vereanu ar fi avut cumva drept model, chiar şi numai sub anumite aspecte, „Junimea" din perioada începuturilor. Modele pentru societatea literară satirizată în roman se găseau din belşug tocmai în acele aşa-zise societăţi literare de care „Junimea", prin seriozitatea, competenţa şi hărnicia membrilor ei, se îndepărtase categoric şi definitiv încă clin momentul constituirii. Lămuriri în această privinţă ne oferă tot Iacob Negruzzi, atunci cînd încuviinţează înfiinţarea mai modestelor „societăţi de lectură" în locul pretenţioaselor, dar sterilelor „societăţi literare" : „însemnăm chiar numele [societăţii do lectură] ca un progres, căci pană acum societăţile ele asemenea natura, ce se formau la noi, luau supranumiri pompoase de societăţi literare, ştiinţifice, academice etc, îşi întocmeau statute şi legi numeroase, determinau scopuri măreţe care întreceau puterile societăţii şi care, prin urmare, nu se realizau niciodată. Din contra, cele mai multe ori, puţin timp după statornicirea statutelor, nu se mai auzea în genere nimica despre acele societăţi : forma era îndeplinită, dar aceasta, destul ele indiferentă pentru scopurile propuse, nu înainta societatea cu nici un pas. De aceea, rezultatele erau nule, căci statutele şi cîteva discursuri solemne nu însemnează încă nimic" (Societăţi de lectură, în Convorbiri literare. III, nr. 20, 15 dec. 1869, p. 355—356. Semnat : Red.). Probabil că în Transilvania, unde „societăţi literare" de acest tip se constituiau şi se dizolvau una după alta, paginile consacrate io Mihai Vereanu societăţii „Ulpia-Traiană" au stîrnit un ecou nuc de durată, confirmat şi de reproducerea lor în importantul periodic sibian Telegraful român. XXTV(1876), nr. 73, p. 284 ; nr. 74. p. 288—289; nr. 75, p. 292; nr. 76. p. 296, caro va fi făcut. t:. rîndiu său. şi mai cunoscut, printre intelectualii ardeleni, ridicolul scenelor „copiate după natură" dc Iacob Negruzzi. DIN CARPAŢI Publicat, cu titlul : Din Carpaţi. Fragmente, în Convorbiri literare. I, nr. 22, 15 ian. 1868, p. 308—314 ; nr. 23, 1 febr. 1868, p. 324—327 ; nr. 24, 15 febr. 1868, p. 343—348. Reprodus în Scrieri complecte, V, Pe malul mării. Din Carpaţi. Traduceri din Sehiller, 1896, p. 95—137. 898 în Convorbiri literare, I, nr. 22, 15 ian. 1868, p. 308, textul este însoţit dc următoarea notă explicativă a autorului : „Cu mai mulţi ani în urmă am întreprins în societatea unui amic o primblare de cîteva luni prin munţii Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei, în vreme ce amicul meu desemna locurile cele mai frumoase, eu descriam călătoria noastră. Descrierea ar fi prezentat poate oareşicare interes acelor care se ocupă cu moravurile poporului şi care sunt amatori de frumuseţa naturei, căci adesa siliţi de a căuta un adăpost prin colibe, sau de a dormi pe cîmp sub cerul înstelat, am fost într-un necurmat contact cu oamenii din popor, elin gura cărora adunasem mai multe legende şi cînleoo populare, pe care le reprodusesem conştiincios, în modul cum le culesesem. Această descriere însă s-a perdut din întîmplare. N-am mai putut găsi dintr-însa decît aceste cîteva pasagiuri care se rătăcise prin alte hîrtii. Dîndu-le aici publicităţii, sperez că nu vor îi luate decît pentru nişte fragmente, precum sunt în adevăr." Călătoria relatată a avut loc în vara anului 1865, Negru/.zi fiind întovărăşit ele fraţii Nieolae (membru al ..Junimii" din 1864) şi Mihail Mândrea. La excursie trebuia să participe ţi un fost coleg de universitate, prieten intim al scriitorului, magistratul găiăţean Alexandru Gregoriaely de Bonacchi, clar, din cauza rătăcirii corespondenţei, acesta n-a putut fi înştiinţat la timp despre momentul plecării. întors acasă, la Trifeşti, Negruzzi se Pirâbeşte să-i împărtăşească prietenului său primele impresii din călătoria abia încheiată, într-o scrisoare din 7/19 aug. 1865 : ..De-ţi aduci aminte, eu îţi propusesem să te însoţesc cu mai mulţi clin n ă spre a face o escursiune prin munţii României. La această propunere nu primisem răspuns şi am plecat (3 la număr) Mândrea senior şi junior şi cu la începutul lui iulie, elin Iaşi, pe la Folticeni, unde ne-am oprit cîteva zile în munţii Bucovinei. Nu-ţi fac nici o descriere în astă scrisoare ; nici despre frumuseţa locurilor, nici despre caracterul acelor munteni, adevăraţi români curaţi şi primitivi, nici despre amănuntele întîmplărilor noastre, căci am intenţiunea do a face o descriere mai lungă a întregei călătorii, pe care o voi publica-o. Plecînd elin Bucovina, mai de la izvorul Bistriţei, ne-am coborît pe plute în jos; locurile sunt de o sălbăticiune şi frumuseţa nedescrisă. Cîte aventuri ! Cîte pericule ! Cîte legende şi poveşti din gura acestor oameni semisălbatici şi plini de o naivă poezie ! Zile întregi, ncmîn-caţi şi nutrindu-ne numai cu scăldare în Bistriţa, ne simţeam mai veseli decît căprioarele şi mai sprinteni decît cerbii de la munte. 899 Somnuri line şi dulci â la belle etoile nu sunt de preferit molatecului puf? Ajunşi la Peatra, ne oprirăm numai cît cerea trebuinţa pentru a cerceta o biserică veche din timpurile lui Ştet'an-Vodă, şi plecarăm îndată la Tîrgu-Neamţului, cu ruinele sale, cu spitalul, scoalele şi fabrica sa, la Monastirea Neamţului, aşezată într-un mic paradis pămîntean şi oferind nesfîrşite lucruri interesante pentru istoric, pentru omul curios şi pentru poet. Am mas apoi la Monast. Agapia, singurii bărbaţi (ramaserăm doi din trei ce eram, căci Mândrea nostru se îmbolnăvise şi-1 espeduisem acasă) într-o republică despotică de 500 femei. Monast. Văratic, [a] cărei vizitare înfăţoşează mai puţin interes, termină preumblarea la monastiri. De la Bacău purceserăm la Ocna, unde văzurăm castelul, ocnile şi comercianţi români, de acolo la Slănic, care întrece în frumuseţa orice baie străină şi prezentă un aspect asemănător cu unele locuri fantastice supranaturali, ieşite din creierii unor poeţi înzestraţi cu estraordinară fantazie. De la Slănic am mers la Comăneşti, la moşul Ursachi, am găsit trei din fraţi la ţară, George era la Viena. [...] Am fost ţinuţi acolo cu sila mai multe zile, după care m-am întors cu căruţa de postă în Iaşi înapoi. Cît de bună să l'ie descrierea ce voiesc a face. nu va pute da o adevărată idee despre grandiozitatea locurilor prin care am trecut. Cît de deseori îmi vinea în cap ideea că cheltuiesc românii atîţia bani pentru a admira şi băi străine ! Toate sunt la noi mai sălbatice şi mai frumoase şi nime nu le cunoaşte ! Nu ştii cît de rău îmi pare că n-ai fost cu noi !" (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, III, p. 344—346). Nefiind sigur că aceste rînduri au ajuns la destinatar, Negruzzi îi scrie din nou lui Al. Gregoriady de Bonacehi, la 2 sept. 1865, rezumîndu-i astfel itinerariul „peregrinagiului" : „Ţi-am propus într-o scrisoare a mea anterioară să te uneşti cu mine şi cu cîţiva alţii la o comună întreprindere de călătorie în munţii noştri, dar se vede că acea scrisoare a fost una din cele perdute, căci acest punct a rămas neatins în răspunsurile tale. Noi însă, credincioşi planului nostru, am făcut o călătorie de patru săptămîni în Carpaţii români, sub a căreia efect edificator mă aflu încă şi astăzi. Să-ţi vorbesc de frumusăţele pcisagiurilor, de periculelc călătoriei, de simplicitatea poetică a muntenilor, de aventurile noastre groteşti şi uneori fioroase, de frumoşii munţi ai Bucovinei cu Dorna, de Ceahlău, de o parte a Transilvaniei cu Borsecul, de ţinutul Neamţului cu monastirile, de ţinutul Bacăului cu Ocna si Slănicul ? Ba ! aceste voi să le descriu toate într-o operă mai voluminoasă şi să o public spre generale ştiinţă" (1. E. Torouţiu, op. cit., III, p. 346). ...... M Ambele scrisori mai sus citate insistă asupra notarirxi lui Negruzzi de a redacta neîntîrziat un amplu memorial de călătorie, ceea ce ne face să credem că lucrarea, în întregimea ei, probabil că a existat într-adevăr şi că subtitlul Fragmente, ca şi notele explicative din Convorbiri literare şi din .Scrieri complecte nu trebuie interpretate ca un subterfugiu pentru publicarea, din pricina lipsei de material, a unor pagini disparate, de circumstanţă. în timpul excursiei, Negruzzi face cunoştinţă, la Fălticeni, cu Nicolae Gane, ruda sa dinspre mamă, pe care îl va aduce foarte curînd la „Junimea" şi căruia îi va tipări aproape întreaga operă în Convorbiri literare. întîlnirea cu viitorul nuvelist este evocată, treizeci şi doi de ani mai tîrziu, în Amintiri din „Junimea'-, l'iincl considerată unul din momentele importante ale acelui voiaj memorabil : „în vara acestui an, doritor să-mi cunosc ţara şi mai ales partea Carpaţilor, despre a căror frumuseţe auzisem şi cetisem atît de mult, am purces la drum spre munţi împreună cu fraţii Nicolae şi Mihail Mândrea. N-aş vorbi despre călătoria mea aci, dacă, cu această ocaziune, n-aş fi făcut cunoştinţă • la Fălticeni cu Nicu Gane, cu care mai tîrziu era să leg cea mai strînsă prietenie. Poate că fiind rude, ne-om fi văzut şi mai înainte în întîia noastră copilărie, dar nici el, nici eu nu mai aveam despre aceasta vreo aducere-aminte. Nicu Gane fusese numit membru la Curtea din Focşani, atunci de curînd înfiinţată, şi venise acasă pe timpul vacanţelor. în mijlocul zgomotului iarmarocului din Fălticeni, care în acea vreme nu cleeăzuse încă, noi găsirăm la cea întîi întrevedere ocaziunea să vorbim despre proiecte de lucrări literare, deşi nu aveam atunci nici o idee că ne vom întîlni în Iaşi aşa de curînd, precum s-a întîmplat, spre a întemeia o ocupaţie comună. Şi în adevăr, în urma unei aventuri amoroase nenorocite, N. Ganea stărui şi obţinu mutarea sa la Curtea din laşi. Abia venit la noi, el şi începu a frecventa adunările societăţii «Junimea» împreună cu mai mulţi alţi tineri iubitori de literatură" (Amintiri din „Junimea", Editura Viaţa românească, Bucureşti, [1921], p. 39—40). Dacă, la prima publicare, aceste note de călătorie nu par să fi stîrnit vreun ecou nici chiar printre junimişti, la retipărirea lor în Scrieri complecte, ele îi produc o puternică impresie unui scriitor atît de rafinat ca Duiliu Zamfirescu, aflat, e drept, departe de ţară. în misiune diplomatică la Huma, într-o stare sufle- 900 teaseă propice tuturor înduioşărilor : ..Din întîmplare mi-am aruncat ochii pe pagineie Din Carpaţi. Baia şi Slatina. Am început să citesc din curiozitate, şi am citit, am lăsat lucrul (sunt la lega-ţiune), am ajuns la sfîrşit dintr-o răsuflare, — atîta îmi par de tinere şi de fireşti. Trebuie să vă mărturisesc că plăcerea ce mi-au pricinuit nu stă fără oarecare melancolie. Ce departe sunt eu şi vremea noastră de monastirea Slatina şi de entuziasmul cu care o descrieţi ! ...Şi doar nu-mi sunt sleite de admirare izvoarele sufleteşti ; nu, dimpotrivă. Se pare însă că o maturitate timpurie înconjură cu o ceaţă de frică pornirile cele mai calde ale sufletelor noastre moderne. Rău, rău şi fără cale. Trebuie să mă hotărăsc intr-o vară, cît mai sunt tînăr, să călătoresc prin munţii noştri. Vedeţi ce efecte peripatetice poate să aibă voi. V-a. Foarte bine. Căldură şi entuziasm, asta-;" (I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii si documente literare, î p 101). Aproape cu aceleaşi cuvinte elogiază memorialul Din Carpaţi şi N. Iorga, care, în spirit sămănătorist, se arată cucerit de descrierea frumuseţilor peisajului, a legendelor străvechi şi a sentimentelor „de adevărat şi cald patriotism" ale oamenilor din popor : „Fiul lui Costaehi Negruzzi călătorise prin munţii Moldovei, Bucovinei şi Ardealului încă din 1864 [sic.'], aducînd de acolo nu numai impresii bine prinse, dar şi pagini clare, simpatice, în care prezintă peisagiu!, oamenii şi lucrurile cu o vioiciune, cu un entuziasm absolut remarcabile. Istoria terii n-o ştie şi primeşte orice legendă, gata să le amestece una cu alta. frescele dc Ia Slatina lui Alexandru Lăpuşneanu îi par lipsite de linie, de proporţie, de coloare, o adevărată artă «egipteană», dar el e indignat de robia neamului său la Austria, ascultă cu interes, pe pluta care-1 duce spre Dorna noastră, pe ţeranii bucovineni care vorbesc de termenul cînd va pleca, după închipuirea lor, stăpînirea străină şi el visează liberarea acestor ţinuturi. Din acele legende sucevene scoate pagini limpezi de adevărată literatură şi, mai tîrziu numai, o ambiţie literară mai mare îl va face să se întoarcă Ia clişee occidentale" (Istoria literaturii româneşti contemporane, I, Editura Adevărul, Bucureşti, 1934. p. 78). Mult mai severă în aprecieri, istoria literară actuală, recu-noseîndu-i lui Negruzzi rolul de pionier al memorialisticii ele călătorie şi situîndu-I. în „literatura muntelui", în acelaşi rînd cu Aleesandri, Alecu Russo, N. Gane şi Gr. H. Grandea (v. Gh. 9.12 l, Macarie, Sentimentul naturii în proza românească a secolului l XIX, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 91, 106, 111, 252), îi I reproşează tocmai „tonul însemnărilor", care „nu e al roporte- f rului, ci al secretarului de redacţie, care-.şi telefonează gîndul, | sec, informativ şi prozaic" (Paul Cornea, De la Alecsandrescu la I Eminescu. Aspecte — figuri — idei, Editura pentru literatura, 1 Bucureşti. 1966, p. 389). I (1) Este vorba despre poetul Nicolae Nicoleanu (1835—1871). I deosebit de simpatizat de Iacob Negruzzi, care, considcrindu-l I printre întemeietorii „Junimii", îi dedică un necrolog (Neculai I Neculeanu, în Convorbiri literare, V, nr. 5, 1 mai 1871, p. 81 — | 84) şi îi prefaţează o ediţie postumă a poeziilor (Poezii, Editura 1 Şaraga, laşi. [f. a.].) I (2) Iacob Negruzzi se referă la Tragodia sau mai bine a zice i Jalnica Moldovii întîmplare după răzvrătirea grecilor din 1821. I amplu poem epic al vornicului Alexandru (Alecu) Bcldiman I (176!)—1826). TEATRU Apariţia în volum a pieselor de teatru scrise de Iacob Negruzzi a coincis cu publicarea Scrierilor complecte. însă înainte de tipărirea lor în ediţia de autor, comediile tipar în revista Convorbiri literare (cu excepţia proverbului dramatic Împăcarea, publicat mai întîi în Foaia pentru literatura şi cultura română în Bucovina, II, nr. 5, 1 mai 1866, reprodus apoi în Convorbiri literare, I, nr. 4, 15 apr. 1867), între anii 1867 (comedia într-un act O poveste) şi 1885 (opera comică în trei acte şi patru tablouri Beizadea Epaminonda). între timp, revista publică : Amor .şi viclenie (1870), O alegere la Senat (1878) şi comedia într-un act Nu ie juca cu dracul (1879). în ediţia de Scrieri complecte, piesele de teatru sînt plasate în volumul IV, Teatru (1895), în ordinea următoare : Nu ia juca cu dracul, împăcarea, Amor şi viclenie, O alegere la Senat, O poveste, Beizadea Epaminonda. Lipsesc din ediţia dc autor comediile scrise de Iacob Negruzzi în colaborare : este vorba de „opera bufă în 3 acte şi 5 tablouri" Hatmanul Baltag (Convorbiri literare, XVIII, nr. 2—4, 1884), în colaborare cu I. L. Caragiale, pe muzica lui Eduard 903 Oaudella, apoi de Nazal! (Convorbiri literare, XX, nr. 6—7, 1886), „revista politică şi umoristică a anului 1885, în patru tablouri", în colaborare cu D. R. Rosetti, şi Zeflemele, „revistă politică şi umoristică în trei acte" (Convorbiri literare, XXII, nr. 11—12, XXIII, nr. 1, 1889), în colaborare tot cu D. R. Rosetti. Comedia Nazat ! a fost publicată şi în volum (Iacob Negruzzi şi D. R. Rosetti, Nazat '., Bucureştii, 1886, 59 p,). Tălmăcitor pasionat al teatrului schillerian, Iacob Negruzzi publică mai întîi — şi uneori fragmentar — în Convorbiri literare cîteva dintre dramele traduse, începînd cu anul 1869 (Din „Hoţii") şi sfârşind cu anul 1887 (Măria Stuart). In acest interval de timp, mai apar tot în Convorbiri : Din „Conjuraţiunea lui Fiesco la Geneva (1869), Don Carlos, infant de Spania (1882), Fecioara de la Orleans (1883). Traducerile din teatrul lui Schi]Ier sînt adunate în volumele V şi VI clin Scrieri complecte, după cum urmează : Hoţii şi Conjuraţiunea lui Fiesco la Geneva (în voi. V (1896), Cabală şi amor, Don Carlos, infant de Spania şi Măria Stuart în voi. VI (1897). în general, traducerile lui Negruzzi au fost considerate ca lipsite de o deosebită valoare literară, aeordîndu-li-se numai meritul întîietăţii în timp. G. Călinescu le consideră „lucruri moarte" (Istoria literaturii române, 1941, p. 378). Nici judecăţile de valoare asupra pieselor originale ale Iui Iacob Negruzzi nu excelează în aprecieri pozitive. Privindu-le în bloc, G. Călinescu le declară „neglijabile" (ibidem), Pompiliu Mareea constată că problemele pe care acest teatru le tratează sînt „de cele mai adeseori, banale, la un mod facil, bulevardier" (Iacob Negruzzi — Munca la „Convorbiri literare". Opera lui Iacob Negruzzi, în Limbă şi literatură, X, 1965, p. 190). Fără a stărui asupra activităţi de dramaturg şi de traducător a lui Iacob Negruzzi, Mircea Anghelescu atrage atenţia asupra ei, arătând că „ar merita [...] o analiză mai întinsă, fie şi numai pentru importanţa (reală) în epocă, deşi se mai pot găsi [în piesele autorului] şi astăzi insule de literatură adevărată" (Iacob Negruzzi — scriitor, în Revista bibliotecilor, XXI, nr. 1, ian. 1968, p. 49). Acelaşi cercetător relevă darul de „excelent cu-pletist, cu intuiţia şarjei şi -a refrenului caricatural" (ibidem, p. 47). în ansamblu, dramaturgia lui Negruzzi e considerată de Corneliu Simionescu drept „fragilă", minată de intenţia etică, bazată pe intrigi „artificiale şi naive", cu personaje „fără viaţă şi t neconvingătoare", evoluând în compuneri cu „puţin haz", rostind J replici plate. Singura comedie reţinută de comentator este O ale- T gere la Senat (Prefaţă la ediţia Iacob Negruzzi, Scrieri alese, | Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, voi. I, p. XXXV). Bine cotate sînt #. în schimb revistele satirice, scrise de I. Negruzzi în colaborare W cu D.R. Rosetti, opere „încă pline de prospeţime", atestînd o H bună capacitate de observaţie a faptelor politice şi sociale din 1 epocă (ibidem, p. XXXVII). I AMOR ŞI VICLENIE i S-a publicat în Convorbiri Uierare, III, nr. 21, 1 ian. 1870 I p. 357—365 ; nr. 22, 15 ian. 1870, p. 381—389 ; nr. 23, 1 febr. 1870, j p. 405—414. Inclus, fără modificări, în Scrieri complecte, IV, I. Teatru, 1895, p. 105—208. Piesa a fost reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunile 1911—1912 şi 1912—1913. Subiectul comediei nu este original, cum lasă Negruzzi să se : creadă, neindicînd vreun izvor, ci împrumutat din literatura dra-. matioă clasică. îl întîlnim mai întîi la Lope • de Vega (Los Mi-lagros del despreclo), apoi la Moreto (Desden con el desden), de : la care îl preiau Moliere (La Princesse d'Elide) şi Carlo Gozzi ' ■ (Principessa Filosof a). Negruzzi localizează şi modifică structu-1 ' ral (îndeosebi prin simplificarea acţiunii şi reducerea numărului * ', personajelor) versiunea germană a piesei lui Moreto (Donna Dia-na, 1824, traducere de Joseph Schrenvogel sub pseudonimul Cari August West), versiune care, prelucrată în sensul opus, al amplificării acţiunii şi adîncirii psihologiei eroilor, va deveni, în 1938, Dona Diana. Comedie în gustul Renaşterii, in zece tablouri după Moreto de Camil Petrescu. Citită într-o şedinţă a „Junimii" ele la începutul lui octom-j brie 1869, Amor şi viclenie nu a întrunit aprecierile membrilor I ; societăţii, cu excepţia, pare-se, a lui Maiorescu, după cum măr-. turiseşte Negruzzi însuşi într-o scrisoare din 15/27 oct. 1869 către A. D. Xenopol : „O seară a «Junimci» a fost judecata mea. Scrisesem o comedie în 3 acte în versuri. Toţi la cari o citisem o ridicase în nouri ; «Junimea» a condamnat-o. Afară de versuri Işi limbă, care ar fi frumoase, ea n-ar îndeplini condiţiunile unei comedii etc. (în multe puncte au dreptate.) De la aceasta s-a luat vorba despre producerile mele, şi Maiorescu, în opunere cu 904 905 cele susţinute înainte, mi-a contestat orice talent pentru alic. decît pentru produceri comice, care după dînsul au tot eti ■> loare cît şi celelalte (Boileau, Moliere etc.) [...] Maiorescu m.o îndemna să scriu comedii bas-comique. [...] Comedia mea s> \ • publica şi vei judeca-o" (I. E. Torouţiu, op. cit., III, p. .>yi;— 391). Negruzzi se arată şi în lunile următoare preocupat ae verdictul neaşteptat al „Junimii", care l-a afectat, desigur, dar nu l-a şi descurajat, cel puţin nu în măsura de a nu mai confrunte cu nerăbdare şi părerile altora, ale aceluiaşi XenoDu), de pildă, căruia îi serie la 30 ian./II febr. 1870 : „în gem t no mi-ai comunicat ideile tale despre cele apărute în Con; j>bt Gheorghiţă [Gheorghe Negruzzi, fratele mai mic al lut Ia.ooj îmi serie că Amor şi viclenie îi place foarte mult. în „Jun 1 a' n-a rămas clin toată comedia decît versurile şi limba ăo<.\ • at< frumoase, restul respins. întrucîtva au dreptate, este inconsecvenţă în caracter, dar sunt eu un Shakespeare ? Apoi discuţiunea din «Junimea inii de mare folos în viitor. După cetirea numărului viitoi ( \ III), spune-mi despre impresiunea ce ţi-a făcut ţie" (I. F T 1 î ţiu, op. cit., III, p. 398). Aflat în acel moment la Berlin, la studii, A. D. Xenop i m conformează cu promptitudine cererii redactorului Contoibi (lut şi, într-o scrisoare din 23 febr. 1870, îi comunică impresiile asupra piesei. Expresie a unui spirit critic competent şi obiectiv, analiza lui Xenopol merită a fi reprodusă în întregime : „E ea te lămurit că Amor şi viclenie este o comedie ele intriga, nu proverb şi nu o comedie de caracter. Această deosebire este importantă, pentru că în ceasta de pe urmă se înfăţoşează ricinului din natura omenească, din sufletul ei însuşi, pe diferitele sau; trepte de la burlesc pînă la umor, pe cîncl în cea dintîi sunt înfăţoşate situaţiuni comice, născute din împrejurări care se ' i sub forma de intrigă. Comedia dc caracter conţine un i! n t satiric foarte puternic, cea de intrigă o numai comică. Satira trebuie atunci pusă în gură prin vorbe, nu decurge necesar dm piesa însăşi, prin urmare e ceva ele prisos, un abuz, în 906 iac s acea de intrigă. Ar zice cineva că comedia arc de rc-p<">t t frumosul numai pentru sine, ca orice alt op de artă, şi pr n urinare elementul satiric mai mult moral nu poate hotetri asupra importanţei şi valoarei mai mari sau mai mici a unu din aceste două genuri. Dar comedia de caracter ne în-i tt< eaz i ridicolul vecinie, cel crescut odată cu natura omului msus! , acea de situaţiuni, de intrigă, ne înfăţoşează un ridicul d uttmplare ce poale să se repete, dar nu trebuie numaidecît. Do aice se poate judeca valoarea comediei tale. Că e frumoa-i ed că nu-i chip de a nega ; situaţiunile comice sunt mi-n ita alese, mai cu samă în actul al IlI-lea, unde nu mă mai puteam opri de ris, văzînd mistificarea bieţilor amorezi, amîn-' i zmdu-se iubiţi de amica iubitului său. Nu am cetit destui h n dură dramatică, pentru a-ţi spune clacă nu cumva d( e -< situaţiune a mai fost concepută..., e de crezut că nu, şi e dc n conic minunat; pe scenă, bine jucate, scenele acestui act i ' i Sc, producă un efect foarte bun. Actul al II-lea e puţin in lat) afară do scena de pe urmă. Cel întîi e foarte bun şi «* r i ultimă între Conrad şi Esmeralda care se suie cu încetul pm la o lirică de o nespusă dulceaţă... Afară de dezvăluirea simţimintelor concentrate în sufletele lor, efectul creşte prin in-t o 'iea rimei, care încoardă simţimîntul pînă cînd culminează în montul cînd privirile lor se-ntîlnesc şi amorul străfulgera in sL letul lor prin o lungă şi perdută uitare. în felul ei e scena 0 i i1 loperă. fără măgulire. Limba e frumoasă în genere, deşi nn ura prea franţuzită, precum «mină consternată», «impetuos;-. «dar c-a văzut indicii» şi altele cam multe, de care mă mir ou atîta mai mult, că tu ai o limbă atît de curată, precum >- ■ le ui Miron şi Florica, de care îţi voi vorbi acuş. Nimerită , îsd încercarea ta de a introduce voi în limba de salon, în 1 e'o pica tocitul mata sau domnia-voastră. Uneori însă îmi vino râu. d. o. cînd zice Conrad cătră cele două dame : «grădină ' , totstră în flori aşa bogate» etc... Ce-i de făcut însă? ! Pen-t i . stuşi, zic, comedia ta este o comedie de situaţiuni, în care r l iele- joc puţin rolul, de aceea reproşul neconsecvenţei, d -i tiept, nu o atinge aşa tare. Ca astfel e nimerită. Dialogurile sunt bitic conduse, limba plăcută, e o comedie pentru teatru, dar o valoare cu totul deosebită nu poate să aibă din însăşi natura g m lui Ce deosebire cînd asemănăm cu ea (numai din punct de videre a closcoperirei unei nouă figuri a vieţei sufleteşti), pe lonna Cocovei î — care şi după mine este cea mai bună din co-P i.c le natură. 907 Totuşi, iubite Iacob, pe care şi alţii, şi tu însuşi, şi în fine cel de mai sus pronunţă în contra comediei tale să nu te împiedece a mai scrie în felul acesta, în cazul cînd ţi s-ar prezintă vreo idee. Sunt scrieri ce dau impulsul, — valoarea lor momentană măcar e mare" (I. E. Torouţiu, op. cit., II, p. 68— 70). Replica lui Negruzzi la aceste observaţii judicioase se rezumă la comentarea unei singure obiecţii de amănunt : „Ceea ce spui despre voi din Amor şi viclenie — «Grădină ca a voastră...» — nu-mi pare just. Franc : Un jardin comme la votro — (a uneia sau a mai multor) — Ein Garten wie der Euro (plur. sau sing. ?) — Un giardino comme ii vostro (id.) — A gorden how your (id.) etc, etc. — Şi în toate limbile" (I. E. Torouţiu, op. dii.. III, p. 403). Şi alţi junimişti s-au oprit, în corespondenţa lor cu Negruzzi, asupra comediei Amor şi viclenie. Preţioase ni se par, de exemplu, remarcile lui Samson Bodnărescu cu privire la versificaţia piesei şi la necesitatea rediscutării chestiunii teatrului în versuri la „Junimea" : „Cît pentru comedia ta, ce, apare în Convorbiri..., nu-nţeleg de ce ai ales două feluri de versuri şi le-ai pus lîngă olaltă. Ele sunt : *u—\j—\j—\J \\ —\j—kj—(kj) şi : \j—W — \j= j| yj—v>—\j— Deşi a fost odată vorba în «Junimea» despre felul versului în dramă, totuşi e bine să se mai aducă încă în discuţie, ca în fine să nu-i dăm şi formei palme după plac. îi drept că omul iubeşte schimbarea, dară tot aşa de drept este câ acea schimbare trebuie să fie numai deşteptarea unui ce, ce dormea deja în sufletul său. Nu din afară şi nepotrivită" (I. E. Torouţiu. op. cit.. 11. p. 156). Demne de cel. mai mare interes sînt, fără îndoială, opiniile exprimate de Eminescu, de la Viena, în februarie 1871. Poetul, vădit frămîntat de neînchegarea unui proiect dramatic propriu, „cam în maniera lui Faust, dar nu totuşi" — e vorba probabil de Andrei Mureşanu — se arată total lipsit de reticenţe faţă de cultivarea unui gen mai puţin pretenţios şi, în două scrisori consecutive, cu referiri speciale la „copia de pe natură" Electorale si la memorialul de călătorie Pe malul mării, încurajează, de fapt, insistent înclinaţiile lui Negruzzi pentru ceea ce el numeşte „comedia de salon" : „Tonul de conversaţiunc, caracterele serii, situaţiunile ce le-ntrebuinţaţi în nuvele sunt bune pentru comedia de salon, dar comedia e un teren foarte apt şi pentru dezvoltarea ideilor satirice. Astfel ce risipiţi ici în novele, colo-n caracteristice izolate, le-aţi putea împreuna cu succes în comedie, ca într-o monas superior. Poate că să nu fiţi de ideea mea, însă eu cred că dacă aveţi vreo scriere în care elementul clasicităţii să predomine, apoi e : Viclenie şi Amor." [...] „M-aţi întrebat de opinunea mea asupra novelei de voiaj Pe malul mării. O găsesc preafrumoasă, mai ales în caracterizarea consecventă şi fină a personagiilor şi în tonul conversaţiu-nilor ; astfel încît aş fi de părere că n-aţi face rău de a cultiva cu deosebire comedia de salon" (I. E. Torouţiu, op. cit.. I, p, 317, 319). Această atitudine mai mult decît binevoitoare a poetului, devenit din aprilie 1870 colaborator al Convorbirilor, nu trebuie să ne facă să uităm ecoul direct al comediei Amor şi viclenie în opera eminesciană, şi anume binecunoscuta postumă satirică Romancero espanol, de la începutul anului 1870 ; aici, mai în glumă, mai în serios, Negruzzi este denunţat ca plagiator după Moreto : „Copii de pe natură Furtişagurile litterarii ale lui Cocovei Mcretto sau Vicleniile lui Scapin traduse-n spanioieşte de signorul don Lopez de Poeticalos Moiio : Es muss auch solche Kâutze geben. Istorie ciudată ! Timpii se iau de păr şi se trag îndărăt ! Trecutul e viitor şi viitorul e trecut. Anul 15... a furat pe anul 1870 într-un mod oribil şi cu precauţiunea vicleneşte zîmbitoare, cum că n-are să fie recunoscut. Odată... în timpi mai... în anul 1870 trăia în România un scriitor care se ocupa din principiu şi meserie cu chir Cocoveiu, întunecoasă bufniţă ce cutreiera tribunalele României, care-n loc de cocoveau ! îngîna încet şi printre dinţi vorba : Considerînd !... Acest autor de caraghioslîcuri, moldoveneşte de mascarade, s-a-pueă-ntr-o bună dimineaţă sau într-o bună seară, sau într-wna din zile (căci două nu i-ar fi trebuit genialei Lopăţi) să scrie-n româneşte o comedie : Viclenie şi amor, în trei acte, cu boschet şi cu ascunzători secrete şi tainice totodată, şi în versuri neversificate. în anul 15... post Christum natum trăieşte şi un autor spaniol, Moretto, şi scrie şi acela o comedie cu titlul Dona Diana, adică... 903 909 lotrul de el! schimba pe Elena lui chir Cocoveiu în Diana — şi din România transpune scena tumna-n Spania. Ei, drăcia dracului ! Ş-apoi neci nu spune chir Moretto c-a tradus-o de pe mol-dovenie pe spaniolic. I-am trimis lui Moretto o depeşă în regiunile cereşti, ca altă dată de va îndrăzni să copieze în anul... o comedie scrisă româneşte în anul 1870, să aibă cel puţin precau-ţiunea ca să puie pe dosea : tălmăcită de pe moldovenic în anul cutare — da' nu aşa !... Romancero espanol A. — De ce plîngi, o dona Diana, De ce oehiu-ţi lăcrimează ? Nu eşti sîntă şi frumoasă Ca o dramă spaniolă ? Ştii : don Mantiei, perfidul, Inconstant iubeşte-o altă, Alta brună, dulce, pală, Ca o noapte-a primăverei. D. — Nu-i aceea ce mă doare, De ce inima mi-e amară, Căci don Mantiei ş-acuma E fidel ca totdeuna : Dar aceea ce mă doare Şi-ochii mei îi fac să plîngă Este că Negruzzi Iacob M-a tradus în româneşte. A. — Şi de ce tu să te superi, Ideal al lui Moretto, Au în limba cea germană N-au tradus ci comedia, Ei, streinii ! Îns-Espana Te adoră, o, Madona. Cum mi te-a creat Moretto. D. — Neci m-aş plînge, caro mio, De ar fi traducţiune ; Rea or bună, ea nu schimbă Din valoarea mea internă. Dar Negruzzi, mio caro, El a scris o comedie, Comedie-originală : Viclenie şi amor. Acolo mă văd pe mine, Figurînd sub nume — Elena, Iar pe Manuel, il caro, Văd că mi-1 numesc Costică. Dară cum c-a imitat-o Neci n-o spune, neci n-o scrie, Ci pe mine mă sileşte Să recit la versuri rele « Care sună ca drimbala A ursarilor gitani. A. — De-a făcut asta Negruzzi Cu Madona lui Moretto, Atunci eşti nenorocită Dona Diana, dona Diana !" (M. Eminescu, Opere alese, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 509—511.) La 42 de ani ele la prima publicare, Amor şi viclenie a fost inclusă în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti, undo a fost menţinută pînă în 1916, cleşi s-a jucat numai ele nouă ori. de şase ori seara (împreună cu Maica cea tînără de Emil Isae sau cu Cînd ochii plîng de A. de Hertz) şi ele trei ori în matineu, între 23 ianuarie 1912 (premiera) şi 7 ianuarie 1913 (ultima reprezentaţie). Alegerea piesei, distribuţia de excepţie (Conrad — P. lancovescu, Costin — M. Vârgolici, Esmeralda — Elena Mi-hăiiescu, Elena — Agepsina Macri, Aurica — Măria Ciuourescu), montarea costisitoare, omagiau, în fond, pe preşedintele do atunci al Academiei Române. Negruzzi nu şi-a făcut iluzii cu privire la posibilii! succesele public al unui spectacol înţeles chiar de el însuşi mai mult ca un act de favoare. In ajunul premierei, scepticismul dramaturgului, consemnat într-un scurt interviu, se întîlnoa cu neîncrederea cronicarului în valoarea textului şi în capacitatea interpreţilor de a-i escamota neajunsurile: „Am scris comedia aceasta, îmi spunea foarte binevoitor d. I. Negruzzi, sunt acum vreo 40 de ani. O scrisesem pentru Teatrul din Iaşi şi după îndemnul cîtorva prieteni care mi-o ceruseră. Acum, d. Baealbaşa îmi dădu ideea : «Haide să jucăm Amor şi viclenie !>• «Bine — zic —, dar eu nu-mi iau răspunderea '.» Nu ştiu cum o va primi publicul. Eu unul însă nu mai înţeleg deloc gustul publicului nostru. Văd că plac piese lipsite de orice morală, care urmăresc 910 C-da 3C82 coala 62 911 I vădit numai succesul, piese ca Hoţul lui Bernstein ori. Omul de altădată a lui G. de Porto-Riche, în care autorul pune în sufletul unui copil de 16 ani o dragoste vinovată şi-1 face să se sinucidă pentru capriciul lui. Lucrarea d-lui I. Negruzzi este o comedie care se petrece pe la 1830. Costumele vor fi cele corespunzătoare epocei. Pro-pri#*vorbind, Amor şi viclenie nu are nici o acţiune. Este o comedie uşoară, aproape o farsă, căreia îi lipseşte însă ceea ce este esenţialul pentru acest gen, umorul. Sunt doi tineri şi două tinere care se folosesc de unele viclenii, aproape banale, pentru ca să se facă iubiţi şi care sfîrşese prin a-şi face declaraţia de dragoste. Comicul reiese — sau ar trebui să reiasă — din cîteva situaţii ridicole în care se găsesc unii faţă de ceilalţi. După cît se crede, talentul interpreţilor a fost pus greu la încercare de data aceasta. [...] Totuşi, după cît se spune, interpreţii din Amor şi viclenie, d-na Măria Ciucurescu, d-rele Mihăilescu şi Macri, d-nii Vîrgolici şi Iancovescu sunt stăpîni pe jocul lor şi se străduiesc din răsputeri să salveze moralul piesei" (Două premiere, la Teatrul Naţional, în Rampa, I, nr. 78, 23 ian. 1912, p. 1—2. Semnat: Conu Leonida). Premiera s-a bucurat de un previzibil succes de stimă, asistenţa, în mare parte junimistă, aplaudîndu-1 îndelung pe septuagenarul autor, prezent în sală. Dar piesa a părut spectatorilor obişnuiţi învechită şi fără tensiune dramatică, mai ales într-un moment ca acela, care coincidea cu sărbătorirea entuziastă (din ianuarie — februarie 1912) a lui I. L. Caragiale. „Am asistat la premieră şi mi-a fost dat să văd bucuria bătrînului, amuţit de multă vreme, ieşit de decenii din activitate, văzîndu-şi pe o scenă somptuoasă fantomele imaginaţiei lui debile din 1870... Era de necrezut. Eroii lui vorbeau fictiv şi protocolar : «Amorul vostru, doamnă».", îşi aminteşte, peste vreo treizeci de ani, E. Lovi nesou (T. Maiorescu şi contemporanii lui, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 426). Iată, în acelaşi sens, impresiile de la spectacol ale unui cronicar preocupat în egală măsură de calităţile literare ale comediei ca şi de punerea ei în scenă : „Comedia d-lui I. Negruzzi poate avea multe însuşiri bune, judecată mai ales în spiritul epocei în care a fost scrisă. Singurul păcat este că piesa nu se cuvenea să fie reprezentată. D. Negruzzi ar fi rămas destul de mare pentru literatura românească şi fără .succesul problematic al comediei sale. Tehnica teatrală s-a schimbat mult de acum 40 de anî, de cînd datează Amor şi viclenie. Altul e gustul publicului şi cu totul altele sunt astăzi pretenţiile lui. Nu în felul acesta credem că trebuie înţeles cultul literaturei dramatice originale. [...] Amor şi viclenie este o farsă — ca să zic aşa — transparentă, care lasă să se întrevadă cu uşurinţă de la început micile viclenii aproape banale, care nu pot alcătui în mod fericit situaţii cu adevărat comice. Ceea ce nu putem ierta cu totul autorului este că nu şi-a revăzut îndestul comedia sa mai înainte de a o prezenta astăzi publicului nostru. Versurile sunt greoaie, pline de barbarisme şi de forme vechi, care întunecă în mare parte înţelesul şi umorul. [...] Interpretarea, atît de studiată şi de îngrijită, a relevat tocmai disproporţia dintre străduinţele artiştilor şi valoarea literară şi dramatică a piesei d-lui Negruzzi. Nu s-a cruţat nimic pentru, succesul moral ăl piesei (de cel material e de prisos să mai vorbim) : decoruri costisitoare, costume şi mai costisitoare ale epocei de pe la 1830, oare ne pune continuu sub ochi singura scuză a versurilor greoaie, a limbei execrabile şi a nedibăciei scenice în oare excelează farsa d-lui Negruzzi. Interpreţii nu au să-şi reproşeze nimic, afară de aceea că ansamblul era lipsit de viaţa şi vioiciunea unei farse. D-na Măria Ciucurescu, în vervă, a creat, putem spune, în chip desăvîr-şit, singurul rol mai bine schiţat din toată piesa. D-ra Macri şi d. Vârgolici, deşi pe alocurea dramatizau prea mult, au cucerit totuşi aplauze la scenă deschisă. D-ra Macri, pe care o vedem pentru întîia oară într-un rol de comedie, poate să fie şi mai mulţumită de succesul cucerit. D-ra Eleonora Mihăilescu a însufleţit cu vioiciunea temperamentului său un rol ingrat; d. Iancovescu, deşi nu atît de fericit ca în Cometa, a avut totuşi multă căldură în joc şi a pus pentru a doua oară în evidenţă mijloacele alese care-i stau la îndemînă. Totul — trebuie s-o spunem fără înconjur — era trăgănat, monoton şi ridicol. Entuziasmul publicului din seara de premieră transpira de prea multă oficialitate ca să putem vedea într-însul măsura adevărată a unui adevărat succes. Amor şi viclenie a căzut în mijlocul aplauzelor zgomotoase ale unui public ales şi îngăduitor !" (I. C. Aslan, Teatrul Naţional, în Rampa, I, nr. 79, 25 ian. 1912, p. 3 ; nr. 80, 27 ian. 1912, p. 3). 912 913 Intrucît istoriografia literară mai nouă nu s-a ocupat decît în mod cu totul accidental dc Amor şl viclenie (Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900 o distinge, pe drept euvînt, alături de O alegere la Senat, dintre celelalte comedii ale lui Negruzzi), reproducem, pentru situarea piesei în contextul dramaturgiei româneşti, analiza pe care i-o consacră, cu aproape patru decenii în urmă, Al. Ciorănescu, într-un studiu util şi astăzi prin justeţea punerii accentelor : „Singura reuşită a comediei în versuri din vremea aceasta e Amor şi viclenie a lui Iacob Negruzzi. întreaga construcţie a piesei, atmosfera care domină de-a lungul ei, cuminţea înlănţuire a faptelor, astfel încît să răspundă oricărei obiecţiuni logice, interesul limitat la probleme mărunte de ordin sentimental, dar analizate cu pătrundere, toate acestea trădează influenţa, dacă nu chiar imitarea voită, a lui Marivaux şi a teatrului francez din epoca lui. Astfel de înclinări sunt destul de surprinzătoare pentru traducătorul român al lui Sehiller. care a fost îndeobşte considerat ca un om de formaţie germană. Misterul se va lămuri însă, dacă se va observa că atmosfera galantă şi interesul pentru analiză ale comediei franceze din secolul al XVIII-lea se regăsesc în cea germană de la începutul secolului următor, de unde e probabil că vor fi trecut în preocupările lui Iacob Negruzzi. Lumea personagiilor e cea cunoscută, a văduvei tinere, înconjurată de curtezani, a subretei care se pricepe să ajute intrigile stăpînei, a încurcăturilor care se complică din ce în ce mai mult, izvorîte dintr-o greşită înţelegere a faptelor şi accentuate prin dorinţa fiecăruia dintre personagii ele a ajunge la dragoste prin viclenie, adică prin simularea indiferenţei faţă ele acela care e în realitate cel îndrăgit. Cele două perechi de îndrăgostiţi se cheamă Elena şi Conrad, Esmeralda şi Costin, şi potrivirea iniţialelor provoacă o seamă de interpretări greşite care stîrnesc în fiecare o gelozie întovărăşită ele dorinţa de a întoarce prin căile vicleşugului pe cel care în realitate nu se îndepărtase niciodată. Acest chasse-croise galant, atît de caracteristic teatrului comic francez, de la Marivaux pînă la Bcaumarchais, nu e desigur lipsit de interes. El e poate împrumutat din vreo comedie germană sau franceză ; dealtfel, personagiile nu acuză nici o trăsătură particulară, după cum decorul nu arată vreo culoare locală, din care să se poată deduce că hainele lor ascund cu adevărat tipuri româneşti. Intriga, deosebit de vie, şi contrastînd cu limba 914 acum îmbătrînită, şi în orice caz cu mult înapoia acestei vivacităţi, aduce aminte de situaţia tuturor traducerilor şi prelucrărilor româneşti contemporane [...] Toate înfăţişează aceeaşi nepotrivire între fond şi formă, aceeaşi neputinţă de a urmări, cu pasul împiedicat al limbii, mersul sprinten al acţiunii. Astfel, cu toate că în ceea ce priveşte intriga, comedia lui Iacob Negruzzi reprezintă un real progres, totuşi din punctul dc vedere al stilului comic ca e la fel de lipsită de interes. E adevărat că, reluată do Teatrul Naţional din Bucureşti, după 1910, piesa a avut oarecare succes, dar nu ştiu în ce măsură limba ei va fi fost înviorată cu acest prilej ; din punctul de vedere al interesului acţiunii, succesul acesta apare, în orice caz, pe deplin justificat-' (Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui, Casa Şcoalelor, 1943, p. 185—137). O ALEGERE LA SENAT Publicat în Convorbiri literare, XII, nr. 1, 1 apr. 1878, p. 1— 22 ; nr. 2, 1 mai 1878, p. 53—69. Reprodus în Scrieri complecte, IV, Teatru, 1895, p. 209—414. Piesa a fost reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi la 19 şi la 22 ian. 1878. în Convorbiri literare, XII, nr. 2, 1 mai 1878, p. 80, a fost inserată următoarea Erată : „în comedia O alegere la Senat s-au strecurat următoarele erori : La pag. 5, rîndul 13—14, ceteşte : mmiiolu-miîtt, în loc de : bărbatu-vieu. La pag. 61, între rîndul 3 şi 4 de jos, lipseşte, după cuvîntul crezut, următoarea frază : MIRTESCU : Cucoane Iancule, în d-voastră am încredere. Aveţi o inimă prea bună, pentru a nu mă judeca cu dreptate. La pag. 61, Actul IV, Scena I, rîndul 1, să se şteargă, după cuvîntul ZULNIA, cuvintele : S-a dus ! La pag. 61, rîndul 8 de jos, ceteşte : se va, în loc de : se vor. La pag. 64, rîndul 1 de sus, ceteşte: Aspasia '., în loc dc : Aspasică. La pag. 64, rîndul 20 de sus, ceteşte : mai tîrziu, în loc de : Te rog numai să nu te duci aşa iute şi, dacă va trebui, să mă sprijini." 915 întrucât în textul din Scrieri complecte, IV, Teatru, 1895, nu s-au corectat erorile, probabil din vina autorului, care a uitat de existenţa eratei, ne-am îngăduit să operăm noi modificările, într-adevăr necesare, fără să mai indicăm în subsolul paginii respective variantele din textul cte bază. Scrisă prin anii 1876—1877, citită probabil cîtorva dintre prietenii de la „Junimea", dacă nu cumva chiar într-o şedinţă publică a acesteia, O alegere la Senat era în orice caz terminată în vara anului 1877, după cum reiese dintr-o scrisoare a lui Slavici către Negruzzi, datată 31 august: „Aştept cu nerăbdare să văz comedia O alegere la Senat. Tocmai vorbeam cu d-1 Maiorescu despre ea şi părerea d-sale era că ar trebui să se publice întreagă într-un singur număr. Asta e şi părerea mea" (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, p. 283). Ca membru — din 1871 — în comitetul teatral, însărcinat cu controlul artistic al repertoriului, Negruzzi nu a întîmpinat greutăţi în a-şi vedea piesa acceptată şi jucată aproape imediat de către direcţiunea (C. P. Constantiniu) Teatrului Naţional din Iaşi. O comedie originală, şi încă în cinci acte (cele două tablouri ale actului al doilea au fost considerate acte de sine stătătoare), cu subiect din actualitatea politică, semnată de un autor consacrat, iată destule motive pentru ca premiera să fie aşteptată cu interes, iar presa locală să o anunţe ca pe un adevărat eveniment: „Joi 19 ianuarie la Teatrul cel Mare se va juca pentru prima oară piesa originală O alegere la Senat, comedie în cinci acte de dl. Iacob Negruzzi. Numele autorului acestei comedii fiind cunoscut deja în literatura română, n-avem trebuinţa, credem, a mai atrage atenţiunea publică sau a ne îndoi cît de puţin de strălucitul ei succes" (Cronica locală, în Ştafeta, I, nr. 8, miercuri 18 ian. 1878). Premiera a avut loc, într-adevăr, la data prevăzută, în distribuţie figurînd cîţiva actori de frunte ai scenei româneşti : Grigore Manolescu, Mihail Popovici, Costache Bălăneseu, Mihail Arceleanu, Mihail Galino, Elena Evolschi. Ziarele care anticipaseră succesul s-au grăbit să relateze confirmarea previziunilor : „Ieri sara, joi 19 ianuarie, s-a jucat cu mult succes pe scena Teatrului cel Mare, pentru prima oară, piesa O alegere la Senat, comedie în 5 acte de d. Iacob Negruzzi. Sala era cuprinsă de un public numeros şi inteligent, care ş-a manifestat satisfacţiunea 916 prin dese aplauze şi chemarea autorului pe scenă la sfîrşitul spectacolului" (Cronica locală, în Ştafeta, I, nr. 11, sîmbătă 21 ian. 1878). „O alegere la Senat, acesta e titlul unei comedii compusă de d. Iacob Negruzzi şi reprezentată pentru prima oară pe scena teatrului nostru joi la 19 a curentei. Nu am asistat la reprezentarea ei pentru ca să putem face lectorilor vreo dare de samă ; ni se spune însă că ea conţine multe scene cari sînt nişte adevărate copii de pe natură din tribulaţiunile noastre politice şi electorale. Autorul au fost, se zice, foarte meşter în reproducerea acelor scene, şi noi, cu toate că nu am văzut jucîndu-se piesa, eram de mai nainte convinşi că ea va străluci în această privinţă et pour cause" (Steaua României, II, nr. 16, duminică 22 ian. 1878). Că succesul a fost real, nu de circumstanţă, o dovedeşte şi faptul că, într-un moment critic, neprielnic preocupărilor strict artistice, cînd toate ziarele din Iaşi se întreceau în a-şi umple coloanele cu ştiri de politică externă şi cu însemnări de pe front, o publicaţie atît de austeră ca Ştafeta, de pildă, îşi îngăduie să acorde o întreagă pagină cronicii spectacolului, rezumînd scenă cu scenă subiectul comediei, uneori pînă în cele mai mici amănunte. Reproducem începutul şi sfîrşitul acestei cronici, care conţin, pe lîngă observaţii generale, şi unele detalii cu privire la montare şi la distribuţie, renunţînd la mult prea întinsa parte mediană — povestirea subiectului piesei : „A fost o sărbătoare la care Teatrul cel Mare ne invitase joi sara. Deja în public curiozitatea era aţîţată prin oarecare destăinuiri asupra acestei comedii, făcute de amicii autorului, precum şi de grija ce punea direcţiunea atît în montare şi studiul piesei, cît şi în repetatele anonsuri că «în curînd va avea loc astă reprezentaţiune»; toate aceste undiţe se îndreptau spre publicul nostru. Ieri sara, în fine, în mijlocul unui public ales, cortina se ridică.. Acţiunea începe a se desina chiar din actul 1, fiece rol apare neted şi cu conturnurile sale caracteristice. [...] Meritul acestei comedii e de a fi originală ; ca schiţează însă numai o parte din intrigele ce se pun în joc la alegeri, lila interesează prin subiectul său, care e de actualitate. Printre acei care şi-au îndeplinit mai bine rolul, trebuie să cităm în locul de onoare pe d. Popovici, care a susţinut cu vervă rolul principal şi dificil al advocatului. D-ra Evolschi s-a arătat adevărată soacră, care conduce pe fiul său şi casa întreagă ca 517 un regiment. D. Manolescu e cam rece şi declamator puţin în rolul de june amorez. De aseminea şi d-ra Conta. D. Arceleanu ne reprezenta îndestul de natural pe răzeşul Rogojină, care vorbeşte în proverbe numai ; iar d. Bâlănescu a ştiut, din un rol secundar, să creeze personalitate alegătorului slugarnic, ce se scoală de cîte ori vorbeşte ce. Zoiţa şi care, cu un comic suprem, menagiază pe ambe partidele opuse. Cată să notăm că d-nul Emanoil a fost foarte puţin simpatic publicului, lipsindu-i şcoala scenică în marc parte. Totuşi trebuie să mărturisim că rolul lui Teoveanu. nepotul trădător, este un rol ingrat. Să nu uităm pe d. Galino, care în rolul de prefect posedă o rară distincţiune. Piesa e montată cu îngrijire, decorurile sînt bine apropriate, mai cu samă odaia prefectului şi salonul pentru bal. Dacă amabilele lectrice şi dd. lectori ne permit a mai reveni, am pute zice că intriga este citator [sic !] în actul al 2-lea şi al 3-lea, unde mai că nu apar femeile, în atîta politica preocupă pe autor, de aceea şi tirada advocatului cătră alegători nu s-ar cuveni poate a ocupa ea singură o jumătate de act. La Comedia Franceză din Paris, într-un rol faimos, un candidat haranghiază pe alegătorii săi, dar numai spre a arata slăbiciunile şi ticurile oratorilor populari, lă-sînd publicului a gîci şi complecta restul. Apoi mobilul care face din Teoveanu un trădător, acela numai că familia plecînd la Bucureşti ar găsi partizi mai bune pentru Zulnia, mi se pare prea slab, şi tot ce mai adauge el ia fine, după ce odată e demascat, nu e oare de prisos ? Rolul său fiind destul de odios, nu mai c lipsă de zis nimic, ca astfel publicul să se îndepărteze cu repul-stune de asemenea oameni. Ce să mai zicem despre francul în cutie ? Doar numai în ima-ginaţiunea poetică a autorului s-ar pute găsi aceasta. Nu vom termina fără a esprima un regret, acela că la orchestră nu am văzut pe şeful simpatic publicului iaşan. în rezumat, impresiunea generală se traduce, foarte nimerit după noi, prin un cuvînt ce am surprins la ieşirea din teatru : «Bine că se mai lucrează ceva prin vechiul nostru municipiu şi-n această ramură neexplorată !» Publicul se va grăbi astăzi a veni la a 2-a reprezentaţiune, care, desigur, nu merită a fi cea din urmă. Să sperăm că alegătorii colegiului I, după ce o vor aplauda-o cu toţii, se vor feri de a pune în praesă în zilele de 23 şi 24 a curentei mijloacele ce cu atîta ironie sînt espuse şi stigmatizate în această originală comedie, care mai cu samă după oarecare timp va fi apreciată ca o fi- delă descripţiune a moravurilor actuale" (Critică teatrală. O alegere Iu Senat, comedie în 5 acte de dl. Iacob Negruzzi, în Sta-]eia, I, nr. 12, duminică 22 ian. 1878. Semnat : N. Ist.). Aluzia — din finalul cronicii — la alegerile din ziua următoare nu ni se pare a fi gratuită. La colegiul I de Iaşi, candidaţi erau Titu Maiorescu, din partea conservatorilor, şi C. Corjescu, clin partea „fracţiunii libere şi independente". A cîştigat Maiorescu, cu o diferenţă de numai 8 voturi. Să fi avut oare vreun rol politic, de influenţare a opiniei alegătorilor, fixarea premierei piesei lui Negruzzi — prietenul de idei al lui Maiorescu — cu numai patru zile înainte de scrutin ? N-ar fi deloc exclus. în orice caz, asocierea reprezentaţiei teatrale cu proximele alegeri se face şi în presă : „Pe cînd pe scena teatrului nostru se joacă O alegere la Senat, lumea electorală se prepară pentru a asista la o alegere la Cameră, alegere ce va avea loc luni la 23 a curentei" (Steaua României, II, nr. 16, duminică 22 ian. 1878). Iar într-un fragment de scrisoare, păstrat printre hîrtiile scriitorului, epis-to'ierul, pe care din păcate nu l-am putut identifica, îl acuză fără echivoc pe Negruzzi de propagandă conservatoare prin teatru : „O ultimă observaţie. Autorul se cunoaşte că-i conservator pur sang. Liberalii sunt reprezentaţi prin figura foarte simpatică a lui Dudulea ! Tâlhar, mişel săc, tot ce voie.şti — pe cînd ce seninătate de caracter, ce profunzime şi ce onestitate la Mirtescu — conservatorul. Caracterul lui Mirtescu m-au mişcat aşa de mult, încît încă o piesă sau două de a lui Negruţi şi cred că ţara ar deveni conservatoare ! Propagandă prin teatru — iată un lucru fericit!" (Biblioteca Centrală de Stat, Fondul Saint-Georges, Arhiva Iacob Negruzzi, CLXVI, 10). O mărturie preţioasă despre interesul suscitat de reprezentarea comediei O alegere la Senat o constituie intenţia direcţiunii Teatrului Naţional din Bucureşti de a o include în propriu-i repertoriu. Solicitîndu-i autorului textul piesei, la numai o săptămînă de la premiera ieşeană, G. Sion se grăbeşte să-1 asigure, înainte de toate, de imparţialitate politică în aprecieri, în pofida prezenţei, în comitetul teatral, a fruntaşului liberal C. A. .Rosetti: „Văzînd cele scrise prin jurnale despre comedia dt. O alegere la Senat, cu am propus, şi comitetul nostru a primit şi m-a însărcinat să-ţi scriu şi să te rog ca să ne trimiţi manuscriptul, spre a vedea opera şi a ne pronunţa despre a ei primire. Suntem setoşi de produceri originale ; şi te asigur a crede că nu spiritul de partid sau de coterie ne va face a judeca opera. Deşi avem în comitet pe 918 919 însuşi redactorul Românului (ca reprezentant al comunei), datei poate nici nu va avea timp să ia parte la lectură" (I. E. Torouţiu, op. cit., II, p. 162). Nu ştim dacă Negruzzi a dat sau nu curs cererii lui G. Sion, nici dacă textul publicat mai tîrziu în Convorbiri a făcut vreodată obiectul unei analize în comitetul teatral bucureştean. Reprezentarea şi publicarea, în 1884—1885, a capodoperei lui I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută, a pus destul de repede în umbră piesele anterioare cu subiect mai mult sau mai puţin asemănător, printre care şi O alegere la Senat, cea mai izbutită dintre ele. Republicarea comediei, în ediţia de Scrieri complecte din 1893—1897, nu a stîrnit un ecou deosebit, cu toate că nu puţini vor fi făcut atunci legătura între O alegere la Senat şi O scrisoare pierdută. Ignorată de teatre şi de critică, uitată de cititori, piesa lui Negruzzi a căpătat la un moment dat, la mai bine de cinci decenii de la apariţie, o anumită notorietate, fiind i „descoperită" ca probabil punct de plecare al Scrisorii pierdute şi comentată mai ales în această calitate. Primele afirmaţii — şi cele mai categorice — în acest sens i se datorează lui D. Murăraşu, care se arată pe deplin fconvins de „determinarea" unei piese de către cealaltă : „Caragiale spunea că Momentele au fost precedate în chip determinant de Copiile de pe natură ale lui Iacob Negruzzi. Trebuie să observăm că şi O scrisoare pierdută e determinată de o scriere a lui Negruzzi, O alegere la Senat. Această comedie e jucată la Iaşi în 1878 şi publicată în Convorbiri literare. E o comedie în care se vede atmosfera de intrigi în jurul unei alegeri, aşa cum o găsim şi-n O scrisoare pierdută. Şi-n comedia lui Negruzzi e vorba de amestecul administraţiei în determinarea rezultatului alegerii, numai că Negruzzi ne prezintă nişte oameni care-n fond sunt cinstiţi, dar se lasă în voia pasiunii politice, se bănuiesc unii pe alţii, devin duşmani şi-şi a-runcă vorbe grele, rămînînd la urmă să se regăsească prieteni cei ce se credeau duşmani şi să demaşte ca duşmani şi intriganţi pe cei ce treceau drept prieteni. Şi aici gazeta opoziţiei prezintă guvernul ca «anticonstituţional, nedemn şi incapabil» (Act. I, sc. I). Dudulea, aspirantul la postul de avocat public, pregăteşte răsturnarea prefectului în gazeta Salvarea patriei (Act, I, sc. XVII) ; Păltinaş, fiul antidemocraticei Zoiţa, vrea să fie senator şi-şi dă •seama că alegerea depinde de bunăvoinţa prefectului. Cînd i se spune că Măria-Sa Vodă ar voi să-1 vadă ales senator, Păltinaş răspunde-. «Măria-Sâ Vodă?... Nu... nu ştiu... dar prefectul ?» (Act. I, sc. XVIII). Piesă întreagă ne arată egoismul şi patima celor intraţi în arena luptelor politice. Interesul ţării nu se întrevede în nici o vorbă, în nici un gest al personagiilor. Caragiale a găsit aici ideea unei comedii politice. Modificînd datele şi punînd un geniu artistic pe care Negruzzi nu l-a avut, Caragiale ne-a dat capodopera O scrisoare pierdută" (I. L. Caragiale autor dramatic, în I. L. Caragiale, Teatru, Cu o introducere şi note de Murăraşu, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1931, p. XXIII—XXIV). în istoriografia literară actuală, ori de cîte ori O alegere la Senat a fost mai pe larg discutată, şi nu numai neglijent etichetată, concluziile desprinse de exegeţi au fost în general aceleaşi -. superioară, din punctul de vedere al valorii artistice, tuturor celorlalte scrieri dramatice ale lui Negruzzi, comedia aceasta este viabilă ca satiră politică şi, implicit, interesantă în sine, nu numai în raport cu O scrisoare pierdută, cu care, într-adevăr, se aseamănă. în multe privinţe (tematică, tipologie, anumite detalii de subiect şi chiar stilistice), dar se deosebeşte fundamental ca viziune şi perspectivă (v. V. Mîndră, In anticamera comediilor lui Caragiale (1866—1879), în Viaţa românească, XVI (1963), nr. 9, p. 128—132 ; Pompiliu Mareea, Iacob Negruzzi, în Limbă şi literatură, X, 1965, p. 190 ; Virgil Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 144 ; Cor-neliu Simionescu, Prefaţa la Iacob Negruzzi, Scrieri alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. XXXV—XXXVI). Pentru ilustrarea acestor preocupări de fixare a locului ocupat de O alegere la Senat în dramaturgia românească a secolului al XlX-lea, reproducem cîteva fragmente din cea mai cuprinzătoare analiză critică dedicată pînă acum comediei lui Negruzzi : „Scrisă şi reprezentată pentru prima oară în 1878, comedia O alegere la Senat îşi ocupă cu claritate locul în faza de trecere de la farsa comico-sentimentală cu implicaţii de critică socială în tradiţia lui Augier (mult admirat de Aleesandri) la satira amară îndreptată împotriva automatismelor unei existenţe mimetice, cu toate că unele inconsecvenţe întunecă efortul de caracterizare a celor cîteva personaje centrale. [...] Deşi încă tributară sugestiilor vodevilistice sau. infiltraţiilor diluante ale melodramei, piesa lui Iacob Negruzzi reprezintă o încercare meritorie de depăşire a şarjei vesele şi graţioase în favoarea formelor de expre- 920 921 sie ale comicului meditativ. [...] Personajele viabile din O alegere la Senat se definesc printr-un ansamblu de ticuri şi obsesii, pro-filîndu-se comic ca expresii ale unei lumi în care ipocrizia a devenit o a doua natură. Dintre acestea se desprinde, mai întîi, figura avocatului Dudulea, o interesantă prefigurare a lui Nae Caţavencu. Limbajul lui Dudulea, străbătut dc cîteva idei fixe şi dospind în aburul marotelor politicianiste, susţine un relevabil proces de tipizare. [...] Lupta pentru putere se desfăşoară, în piesa lui Iacob Negruzzi, într-o lume care preferă să se despartă de rigorile logicii şi unde cuvintele se desprind de sensul lor iniţial, transformîndu-se în formule de circulaţie convenţională. «Vorbesc în numele opiniunii publice», clamează teatral Dudulea in cursul unei intervenţii de acut interes personal. «Prefectul va trebui să plece capul înaintea voinţei naţiunii», adaugă aceiaşi, treeîndu-şi cu seninătate opiniile pe seama naţiunii întregi. Discursuri de răsunet din parlamentul «coaliţiei monstruoase» inspiră necontenit izbucnirile retorice ale acestor moftangii debutanţi. Iată cîteva asemenea perle gongorice, care se apropie do aberaţiunile stilului farfuridian : «un bărbat care fără cel-mai mic interes este gata să se jertfească pentru ţară, care a zis întotdeauna, care zice şi acum: să pier cu, dar ţara să fie salvată !», guvernul «falsifică expresia naţiunii», de asemenea «cel mai elementar simţămînt de ruşine a dispărut din membrii acestui guvern». Gogoriţele obsesive care aveau să fie receptate în universul satiric caragialesc se ivesc în piesa lui Iacob Negruzzi, conjugate şi insistente : «Pactul fundamental», «Tronul şi Naţiunea», «Opi-niunea publică» revin stăruitor. Onomastica eroilor satirizaţi atrage încă o dată atenţia asupra tranziţiei de la notarea exterioară a unor tipologii simplificate (v. la Aleesandri nume ca: Pun-gescu, Napoilă, Hîrzobeanu, Lipicescu), la înregistrarea mai nuanţată a unor naturi morale diferenţiate comportamental. Pe avocatul chilipirgiu cu aptitudini de agent electoral îl va chema Dudulea, nume cu rezonanţă suburbană, care, indicînd o ascendenţă obscură, sugerează — nu mai puţin — o vivacitate cu accente triviale. Un alegător care se află la tejghea, frămîntînd veleităţi de ridicare socială, gata să-şi schimbe credinţele după cum bate vîntul, se numeşte Caşcaloni, prescurtare peltică a lui Caşcava-loni, relevând pieziş trăsătura de caracter dominantă. Caragiale va utiliza un procedeu similar mai tîrziu, cînd îi va boteza pe Farfuridi şi Brînzovenescu. [...] Mai cu seamă în ceea ce priveşte reproducerea parodică a farsei electorale, este greu să trecem peste vădita asemănare între anume situaţii din O alegere la Senat şi altele, din Scrisoarea pierdută. Nu este vorba de a stabili existenţa unui proces mecanic de transplantare, în capodopera marelui Caragiale, a unor pagini scrise cu şase ani mai devreme do către Jaeques Negruzzi. Similitudinea unor scene aparţinând celor două comedii nu se poate explica nici numai prin identitatea «temei» : alegerea «unui reprezentant al naţiunii» sub paravanul unei Constituţii formale. Odată cu această preocupare comună se pronunţă şi o înrudire în maniera analitică de investigare a imoralităţii» Demontarea minuţioasă a mecanismului machiavelic al alegerilor prefigurează descripţia caragialescă în scena «mitocosirii» voturilor, impunînd paralela cu momentul care deschide actul II al Scrisorii pierdute. [...] Merită să notăm în come -dia Iui Iacob Negruzzi şi preludarea delirurilor retorice din Scrisoarea pierdută, ca în scena care urmează tentativei lui Dudulea de a obţine prin şantaj slujba de avocat public (pe care Caţavencu, mai pretenţios, avea s-o refuze în discuţia sa cu Tipătescu). Respins, şantajistul va izbucni într-o diatribă cu mult piper libera!, în cel mai pur stil caţavencian : «Dacă veţi urma cu sistema presiunilor şi violenţelor, vă voi denunţa opiniunii publice... voiţi să călcaţi libertatea poporului în picioare! Poporul va afla cum violaţi prerogativele sale cele mai sacre înscrise în pactul său fundamental». Supralicitarea demagogică conţine o evidentă ameninţare cu arma teribilă a presei, căci, bineînţeles, violentul Dudulea este directorul proprietar al ziarului local Salvarea pa-iriei. Lectura comediei O alegere la Senat ne procură prilejul ele a urmări soarta unor intenţii remarcabile care apar în limitele unui potenţial artistic redus. Observator atent, cu o vădită aplecare spre colecţionarea unor imagini tipicizante, Iacob Negruzi se descurcă greu în chimia complicată a caracterelor. Receptiv faţă de elementele unui nou climat comediografic, el nu se poate ridica pînă la structurarea unui univers comic original" (V. Mîndră. Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816— 1918). Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 180—184). De asemenea, pertinente observaţii privind valoarea şi actualitatea piesei face Valentin Silvestru în articolul Piesa uitată „O alegere în Senat" de Iacob Negruzzi (Familia, seria V, an IX, nr. 5. mai 1974, p. 12). Criticul relevă fondul satiric al comediei, „accentul pamfletar puternic, umorul suculent", apariţia 923 922 unor tipuri care anticipează „farfurizii şi caţavencii" lui Caragiale. Tot pe linia asemănărilor cu creaţia marelui dramaturg, autorul articolului arată că „în critica exercitată împotriva moravurilor, Negruzzi pivotează pe o concepţie patriarhală, dar efectul acestej critici nu e, în esenţă, deosebit de acela al satirei cara-gialiene". După ce subliniază că „sub raport teatral, comedia e compusă stringent, cu o tipologie remarcabilă, excelând prin naturaleţe şi situaţii comice, trecînd prin unele zone mai superficiale, dar evltînd facilităţile", Valentin Silvestru încheie prin a spune că O aleoere la Senat „ar da, desigur, azi, un spectacol colorat şi vesel, în tradiţia bunelor comedii româneşti ale ultimului pătrar din veacul trecut". NU TE JUCA CU DRACUL Publicat în Convorbiri literare, XIII, nr. 1, 1 apr. 1879, p. 26—38. Reprodus în Scrieri complecte, IV, Teatru, 1895, p. 1—73. Nu a reţinut atenţia istoricilor literari, cu excepţia lui N. Iorga, care scria, referitor, la această comedie : „...autorul multor încercări literare nereuşite a dat în cele cîteva scene din Nu te juca cu dracul (1879) una din cele mai bune comedii uşoare ce s-au scris în româneşte, plină de adevăr, de spirit, de mişcare şi, înainte de toate, de o perfectă măsură, în care nici un cuvînt nu e de prisos" (Istoria literaturii româneşti contemporane, I, Crearea formei, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1934, p. 248). Recent, piesa a fost selectată de Valentin Silvestru în Antologia piesei româneşti într-un act (volumul I — Secolul XIX). Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1979, p. 187—215. Textul este precedat de o sumară prezentare a activităţii şi a operei lui Iacob Negruzzi, dar nu se fac referiri speciale la această piesă. GLOSAR — apostilă, notă, observaţie. — a supralicita, bariş, broboadă. — formular. — cizmă. apostiliu (s.n.) a atirdisi (v.) ■ barez (s.n.) — blancket (s.n.) botforl (s.n.) -cherapleş (adj.) — sărac cu duhul, prostănac. cinovnic (s.m.) — funcţionar de stat. cîrcioc (s.n.) — tertip, şiretlic. cîrciogar (s.m.) — cîreotaş. conţină (s.f.) — joc de cărţi. cotilion (s.n.) — dans ele epocă. a depinge (v.) — a zugrăvi, a înfăţişa. a desista (v.) — a dezice. emolumenl (s.n.) — profit, cîştig nemeritat. Hrţigău (s.m.) — tînăr necopt, fluşturatic. ghiurdum (s.n.) — joc de cărţi. giardinet (s.n.) — grădiniţă, scuar. havaricale (pl.) (s.f.) — specialităţi culinare din crustacee, melci etc. (fructe de mare). hudiţă (s.f.) — ulicioară. imamea (s.f.) — capătul ciubucului prin care se trage fumul. irmilic (s.m.) — monedă turcească de argint. încujbat (adj.) — încovoiat, gheboşat. jaluzie {pl. jaluzii) (s.f.) — jaluzea. mangasit (adj.) — netrebnic, ticălos. moşche (s.f.) — moschee. neîndămănat (adj.) — neprielnic, nefavorabil, din care poate trage profit. ornat (s.n.) — odăjdii. nu 925 paragrafie (s.f.) — modificarea sau substituirea unei dovezi sorişi• pichet (s.n.) — joc de cărţi. platcă (în expresia „a pune platcă") (s.f.) — a face pe cineva s. piardă. pogan (adj.) — slut, urît. prepuielnic (adj.) — bănuitor, neîncrezător. prepus (s.n.) — bănuială. prezent (s.n.) — cadou, plocon. profesură (s.f.) — profesorat. saiup (s.n.) — scurteică fără mîneci, vestă. sediu (s.n.) —• scaun. simţi (pl.) (s.m.) — simţuri. sorocovăţ (s.m.) — monedă de argint austriacă, sfanţ. stos (s.n.) — joc de cărţi. strat (în expresia „stratul puştii") (s.n.) — patul (puştii). ştaier (s.n.) •— dans de epocă. telalic (s. n.) — negustorie măruntă. vătaj (s.m.) — vătaf. zuzăt (s.n.) — zumzet. SUMAR Prefaţă Notă asupra ediţiei V LIX POEZII POEZII LIRICE Două vieţe La pîrău Răspuns Aur şi argint Lin toporaş Proză şi poezie întoarcerea . Goana Tablou Unei femei Sonet 5 6 6 7 7 8 9 11 12 12 13 IDEI Şl MAXIME BALADE KJaher Mervan 2.) 27 SATIRE Satira I. Luxiţa Satira II. La cîţiva autori contimporani 33 40 926 Satira IV. [Politicale] Satira V. Supărăcioşii Satira VI. Advocatul Satira VII. Amicul Sandu Satira VIII. Aristip Satira IX. Făţarnicii EPISTOLE Epistola II. Epistola IV. Epistola V. Cătră Aleesandri Cătră Maiorescu Cătră A. Naumm PROZA na 71! /li n;t '•I un lllll MIHAI VEREANU DIN CA'iPATI Amor şi viclenie O alegere la Senat Nu te juca cu drac Note Glosar COPII DE PE NATURĂ Prolog..... Părintele Gavril Eroul i'ără voie Vespasian şi Papinian Starostii .... Poeticale .... Lei paralei ... Christachi Văicărescu Ştefan şi Mihai Cucoana Nastasiica Electorale .... Tribulaţiile unui redactor Don Juan de la Arhivă Foi căzute .... Ioniţă Cocovei Artistul dramatic Gramaticale Tachi Zîmbilă, om politic Curiozităţi contimporane Chilipir . . . . Scaieţi..... Cuconul Pantazachi Un drum la Cahul Vorbe parlamentare JOII 11:1 i ::n i:u mii mii 1511 tiu 1 Vii 181 1 9.) 2111 2111! 2': ! 2:i'i 239 217 27)7 2 7 '> 277 290 29l> :îoi; 320