UN TIGRU DE HÂRTIE EU, NICA ŞI SECURITATEA
Bujor Nedelcovici
UN TIGRU DE HÂRTIE. EU, NICA ŞI SECURITATEA Copyright © 2003 - Editura ALLFA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale NEDELCOVICI, BUJOR
Un tigru de hârtie. Eu, Nica şi Securitatea / Bujor Nedelcovici. Bucureşti: ALLFA. 2003 320 p.; 20 cm ISBN 973-8457-43-2
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii ALLFA.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a editurii.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.
Editura ALLFA:
Bucureşti
Bd. Timişoara, nr. 58, sector 6, cod 76548 Tel: 402 26 00 Fax: 402 26 10
Departamentul difuzare:
Tel. 402 26 20; 402 26 34
Comenzi la: comenzi@all.ro URL: http://www.all.ro
Redactor: Augustin Frăţilă
Director artistic:
Mircia Dumitrescu Coperta:
Stelian Stanciu Tehnoredactare:
Ion Costache
BUJOR NEDELCOVICI
UN TIGRU DE HÂRTIE. EU, NICA ŞI SECURITATEA
Eseu
EDITURA®» ALLFA
Fişă biografică
BUJOR NEDELCOVICI s-a născut la 16 martie 1936 la Bârlad. Urmează cursurile Liceului I.L.Caragiale din Ploieşti şi absolvă în 1959 Facultatea de Drept din Bucureşti. Este avocat la Baroul de Avocaţi din Ploieşti de unde este radiat din motive politice (tatăl a fost arestat) şi munceşte timp de 12 ani pe diverse şantiere şi uzine din ţară - Bicaz, Braşov, Bucureşti. Debutează în 1970 cu romanul Ultimii, colaborează la mai multe reviste şi ziare şi publică romanele: Fără vâsle, Noaptea, Grădina Icoanei, Zile de vară, Somnul Vameşului, premiate de Uniunea Scriitorilor şi Asociaţiile Scriitorilor din România. în 1981, romanul Zile de nisip este ecranizat (Faleze de nisip), dar filmul este imediat retras de pe ecrane de către Ceauşescu care îl critică cu asprime în 1983 la Conferinţa Ideologică de la Mangalia. în 1982 devine redactorul-şef al „Almanahului Literar” şi şeful secţiei de proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Romanul Al doilea mesager, interzis de cenzura din România, apare la Editura Albin Michel de la Paris şi obţine „Premiul Libertăţii” oferit de Pen Club Franţais. în 1987 părăseşte România şi cere azil politic în Franţa unde publică mai multe romane: Crime de sabie (versiunea franceză a romanului Zile de nisip), Editura Albin Michel, Le matin d’un miracle (Dimineaţa unui miracol), Editura Actes Sud şi Le dompteur de loups (îmblânzitorul de lupi) Editura Actes Sud. în 1992 primeşte
„Premiul Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă” pentru romanul Al doilea mesager, care este adaptat pentru film în 1995, sub titlul Somnul Insulei în regia lui Mircea Veroiu. în 1990 este distins cu gradul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres” şi devine membru al „Societăţii Autorilor şi Compozitorilor Dramatici” şi al „Societăţii Oamenilor de Litere Francezi”. Susţine un ciclu de conferinţe în Statele Unite şi publică în Canada {La Revue Cile Libre) eseul întâlnirea cu al )Od-lea secol Din 1987, face parte din colegiul de redacţie al Revistei ESPRIT unde publică articole şi eseuri.
De acelaşi autor
ULTIMII - roman - Editura Eminescu - 1970 Editura Universalia - 1999 (ediţia a Il-a)
FĂRĂ VÂSLE - roman - Editura Eminescu - 1972 NOAPTEA - roman - Editura Eminescu - 1974
Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti GRĂDINA ICOANEI - roman - Editura Eminescu - 1997 ZILE DE NISIP - roman - Editura Cartea Românească - 1979 Premiul Uniunii Scriitorilor Adaptare pentru filmul: FALEZE DE NISIP CRIMA DE NISIP (versiunea franceză)
Editura Albin Michel - Paris - 1989 Editura Fundaţiei Culturale Române - 1993 (ediţia a Il-a) SOMNUL VAMEŞULUI - roman - Voi: I, II, III - Editura Eminescu -
1981
Editura Allfa - 2001
AL DOILEA MESAGER - roman - Editura Albin Michel - Paris -
1985
Premiul Libertăţii - PEN CLUB FRANQAIS Editura Eminescu (versiunea românească) 1991 Adaptare pentru filmul SOMNUL INSULEI - 1994 Premiul Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă
- 1992
ORATORIU PENTRU IMPRUDENŢĂ - nuvele - Editura Cartea Românească - 1992
NOAPTEA DE SOLSTTŢIU - piesă de teatru - 1992 Teatrul Dramatic - Baia Mare ÎNTÂLNIREA CU AL XXI-LEA SECOL - eseu - 1992 Revista „Cite Libre” Montreal - 1993 Revista „România Literară” - 1993 Revista „Aurora” - Oradea - 1993 DIMINEAŢA UNUI MIRACOL - roman - Editura Univers - 1993 Premiul Uniunii Scriitorilor Editura Actes Sud - Franţa - 1991 ÎMBLÂNZITORUL DE LUPI - roman - Editura Albatros - 1991 Editura Actes Sud - Franţa - 1994 AICI ŞI ACUM - publicistică - Editura Cartea Românească -1996 Editura Allfa ( ediţia a H-a) 1998 JURNAL INFIDEL - Jurnal de exil - Editura Eminescu - 1998 IARBA ZEILOR - nuvele - Biblioteca Bucureşti - 1998 2 + 1 - Două scenarii + o piesă de teatru - Editura Cartea Românească - 1999
PROVOCATORUL - roman - Editura Allfa, 1997 LE PROVOCATEUR - roman - Editions EURO CULTURE - 2000 COCHILIA ŞI MELCUL - eseuri - Editura Allfa, 2002 JURNAL INFIDEL - Editura Paralela 45, 2003
Extrase din presa franceză
„Literatura română s-a îmbogăţit cu prima sa utopie politică de mare anvergură, creată cu o surprinzătoare măiestrie a scriiturii şi a «legilor» genului. (...) Nu-i facem, fără îndoială, proces lui Bujor Nedelcovici al cărui talent, acuitate spirituală, clarviziune socială şi politică şi independenţă morală sunt în afara oricărei discuţii, pentru care îi dăruim toată adeziunea noastră.”
AL DOILEA MESAGER Dialogue, 1985 Adrian Marino
„Aceste pagini înfiorate de viaţă ni se impun mai mult decât o meditaţie, încă una, asupra responsabilităţii morale a intelectualului în timpurile noastre ameninţate. Dincolo de metamorfoza realizată pe linia lui Huxley, Orwell sau Platonov, găsim o viziune bogată în culori şi parfumuri ale vechilor oraşe de la munte sau de la mare pe care ni le înfăţişează acest text sosit din România.”
AL DOILEA MESAGER
Le Monde, 25.04.1986
„Alături de Al doilea mesager, 1984 este un roman fotografie şi Orwell un debutant. Bujor Nedelcovici nu îşi imaginează o
lume totalitară de mâine, dar descrie, cu referinţe explicite - o ţară succesiv transformată - Belle-îlle devenită «Insula Victoriei» după «invazia Metropolei», iertare, după «Insurecţie». (-) Român trăind în România, Nedelcovici n-a trebuit să meargă prea departe pentru a căuta sursele de inspiraţie. Dar cu numele franţuzeşti date personajelor şi scenele ştiinţifico-fantastice, scriitorul, foarte bine cotat în ţara lui, a vrut să camufleze posibilităţile de identificare ale realităţii. în orice caz, Al doilea mesager nu a putut fi publicat în România.”
AL DOILEA MESAGER Liberation, 9.08.1985
„Bujor Nedelcovici, asumându-şi toate riscurile, publică la Paris această carte care nu a putut vedea lumina tiparului în România. Al doilea mesager pare a ilustra, cu o surprinzătoare precizie, teza pe care Andre Glucksmann o are asupra post-totalitarismului: puterea nu mai are nevoie nici de teroare, nici de tortură, nici de gulag, pentru a anihila toată opoziţia şi a neantiza cunoştinţele.”
AL DOILEA MESAGER ESPRIT, 1986
„Carte eveniment, fără îndoială. (...) Al doilea mesager a marcat o dublă piatră de hotar: mai întâi prin autorul ei care renunţă deliberat la beneficiile celebrităţii cucerite în ţara sa, făcând să parvină în străinătate unul din cele mai puternice rechizitorii contra totalitarismului şi, în al doilea rând, pentru literatura română care cu totul neprevăzut (sau pentru mai lungă durată) este revitalizată prin acest refuz absolut al ororii. «Aici şi acum» doreşte de obicei literatura disidenţei şi a exilului. Bujor Nedelcovici îi opune o viziune temporală, dar de necontestat prin opţiunea pe care o ia asupra viitorului pe linia trasată de Orwell.”
AL DOILEA MESAGER La Croix, 13.07.1985
„Stăpânind bine tehnica suspansului, romancierul (harul său este pe măsura ambiţiei) ne propune o ficţiune care se situează pe mai multe nivele: o metaforă care pune în discuţie realitatea
puterii, o meditaţie asupra procesului de naştere a operei literare şi, în sfârşit, o intrigă poliţistă cu răsturnări surprinzătoare. (...) Acest teatru de umbre pe nisip îi impune lui Ştefan, demiurgul romancier, concluzia sa violentă şi fatală. Sperăm că aceasta nu prefigurează singura ieşire posibilă pentru nefericita Românie.”
CRIMA DE NISIP Le monde, 15.12.1989
„Se moare la Mamaia la fel de bine ca şi la Veneţia. Parabola este clară: o elită care este departe de realitate nu poate condamna poporul a cărui crimă este doar aceea de a exista. Ultimele evenimente plasează cartea într-o stranie lumină premonitorie. Căci celălalt tămăduitor, care fusese ucis în grabă, avea, el însuşi, să dezlănţuiască o violenţă ucigaşă.”
CRIMA DE NISIP LExpress, 5.01.1990
„Am păgubi cititorul dacă i-am releva finalul acestui „dans al morţii”. Bujor Nedelcovici a realizat aici un lucru care seamănă aproape cu o parabolă a deposedării. Crime de sabie pune în evidenţă o dublă logică: aceea a unui roman mai întâi, în lumina lui albă (descripţiile şi atmosfera sunt făcute cu o adevărată artă) şi aceea a parabolei. Romanul nu are altă intenţie decât de a dezvolta o logică, parabola vizează o exemplaritate: aceste două logici coexistă în romanul lui Nedelcovici fără a se contamina, în acest sens, Crime de sabie este o carte reuşită.”
CRIMA DE NISIP ESPRIT, decembrie 1989
„Ne putem mulţumi cu un singur mesaj al acestui frumos roman scris de Nedelcovici: legile şi ideologia impuse arbitrar oamenilor nu pot crea convingeri care să confere sentimentul etern al Adevărului.”
CRIMA DE NISIP Telerama, 8.11.1989
„Unul din cele mai frumoase romane ale acestui an.”
DIMINEAŢA UNUI MIRACOL La Croix, 21 decembrie 1992
„Acest frumos roman scris de Bujor Nedelcovici, situat într-o ţară «de nicăieri», probabil România, conduce lectorul pe urmele unei femei, Maria, în căutarea adevărului, prin ruinele unui trecut răvăşit.”
DIMINEAŢA UNUI MIRACOL La Mode, 23 feb. 1993
„Dincolo de parabolă, Bujor Nedelcovici descrie cu fineţe drumul iniţiatic al unei femei, urmărind toate etapele către vindecare şi căutând să înţeleagă cuvintele lui Kierkegaard: «paroxismul unei mari pasiuni este acela de a dori propria sa pierdere».”
DIMINEAŢA UNUI MIRACOL Paris Normandie, 11 mai 1993
Ftentru prietenii care m-au trădat.»
Pentru prietenii care mi-au rămas fideli.»
PRIMA CARTE
CAPITOLUL I
«Ne fais â personne ce que tu n’aimerais pas supporter.»
(Livre de Tobie, 4, 15)
«Citind dosarul de Securitate, am înţeles dimensiunile, proporţiile şi profunzimea unui fenomen tragic pe care l-a trăit fiecare dintre noi şi un întreg popor sub un regim destructiv şi demonic: patologia terorii de masă, teologia negativă a istoriei şi un mesianism revoluţionaro-apocaliptic.»
Prolog 1
După aproape treizeci şi doi de ani de când am debutat şi după publicarea a peste douăzeci de cărţi, am încetat să mai scriu romane, nuvele, scenarii de film, teatru, eseuri. Am întrerupt chiar «Jurnal infidel» care însumează trei volume. Cred că am scris prea mult şi totuşi... Absenţa de fiecare zi a unei pagini aşternute pe hârtie îmi lipseşte, aşa cum aş simţi absenţa unui drog, chiar dacă îl suplinesc cu obişnuita cafea de dimineaţa, înainte de a mă aşeza la masa de lucru. Am scris şi «m-om scris»; o autocreaţie prin cunoaşterea de sine, devenire şi iniţiere. «Scriitura» m-a ajutat să ies din timpul profan şi să întru în timpul sacru... fără timp. Era o cădere în cunoaştere de sine («en soi») dar nu pentru un sine egoist («pour soi»), ci pentru a-mi da accesul la cunoaşterea unui absolut inaccesibil: «le savoir absolu».
*
Scrisul a fost o asceză.
în singurătate îmi regăseam calmul, seninătatea, puterea de a scrie un roman dar şi nevoia de a comunica cu exteriorul pe care l-am simţit uneori potrivnic. Privirea încruntată a «celuilalt»
18 _______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
mă intimida şi nu reuşeam să-l înfrunt sau să-i dau replica, chiar dacă «celălalt nu reprezenta infernul». Regăseam revanşa într-o nuvelă sau un roman.
Scrisul nu a fost o carieră şi mult timp am evitat să mă prezint «scriitor» («artisan de la plume»).
Scrisul a fost o vocaţie tainică şi metafizică. Aşteptam «semnul». Mi-a trebuit câţiva ani să descopăr «graţia» ascunsă într-o energie disperată ce se voia exteriorizată şi transfigurată în cuvânt. Cu strădanie şi în singurătate am învăţat să scriu şi mi-am desoperit harul.
Nimeni nu te învaţă cum să scrii un poem sau un roman.
Am scris cu sentimentul «posterităţii» şi mulţi ani am fost condus de ideea formulată de Stendhal: «Mă veţi înţelege peste cincizeci de ani». Acum nu mai am nici cel puţin această iluzie. Un prieten m-a avertizat îngrijorat că noua generaţie este extrem de severă şi - mi-a sugerat - că ar trebui să ne asigurăm posteritatea încă din... viaţă. Eram tentat să-l întreb: «Ce trebuie să fac?» Şi eu am simţit că ar fi necesar «să mă ticăloşesc puţin». Dar n-am ştiut ce să-mi răspund. Nu pot să intru într-un grup, o asociaţie sau un partid... o ierarhie... şi mi-ar fi imposibil să asist la o şedinţă chiar printre... Refuz orice formă de angajament. Nevoia mea de libertate ajunge până la nivel de anarhism. Nu am aptitudine pentru: strategia tăcerii, a dublului sau a triplului limbaj, nu ştiu să fac diferenţa dintre ce gândeşti, ce vorbeşti şi cum acţionezi, nu am harul relaţional şi tehnica raporturilor profitabile şi sunt lipsit de instinctul practic al interesului imediat sau al intereselor proiectate în viitor.
Nu am suportat niciodată vorbirea care nu spune nimic, limba de lemn, discursul găunos şi... prostia megalomană şi cu aere superioare.
Şi atunci? Prin scris mi-am salvat viaţa. Atâta tot! Viaţa în singurătate, în demnitate şi în libertate interioară şi exterioară... *
Dacă nu aş fi scris... aş fi înnebunit sau m-aş fi sinucis...
lată-mă izbăvit prin pagina albă şi prin vocile pe care le auzeam în mine ce se voiau exprimate...
Scrisul, Scriitura, Scriptura...
* „Le plaisir de la solitude est une chose incomprehensible”. Pascal.
UN TIGRU DE HÂRTIE
19
*
De la 18-20 de ani am fost preocupat de Moarte.
După terminarea facultăţii, am fost bolnav de hepatită epidemică şi am intrat în comă. Tatăl meu nu mai avea nici o speranţă... Am supravieţuit printr-un miracol pe care am încercat de multe ori să-l desluşesc. Am simţit permanent fragilitatea existenţei, finitudinea fiinţei în timp şi scadenţa ce poate surveni în orice clipă. M-am grăbit chiar dacă ştiam că timpul nu poate fi învins. Am citit multe cărţi care tratau «despre moarte». De la Platon («Phedon »), la Seneca (« La brievite de la vie») şi până la «Le livre tibetan de la vie et de la mort », trecând prin hinduism, budism şi întorcându-mă la creştinism: «Biblia». M-a interesat civilizaţia Mesopotamiană, Egipeană, Precolumbiană (Aztecă, Incaşă şi Maya, iar în Mexic, la Teotihuacan, există o «Alee a Morţilor») care au construit monumente, temple şi piramide închinate «vieţii de dincolo». Cultura tradiţională - ebraică şi creştină - punea accentul pe triada celor trei mistere: Naşterea, Viaţa şi Moartea, iar latinii aveau ca deviză: «Memento mori», «Aminteşte-ţi de moarte». Cultura modernă se interesează de Prezent {Hic et Nune) şi consacră puţin timp pentru analiza trecutului, a memoriei, a datoriei de a nu uita, a regretului, a căinţei (întâlnim o amnezie dirijată şi voluntară la anumite popoare) şi aproape deloc Morţii. Prin toate aceste căutări voiam să mă pregătesc pentru moarte, chiar dacă ştiam că atunci când va sosi clipa nu o să fiu pregătit pentru «marea trecere».
*
La 27 iulie 2001, am fost internat la Spitalul de urgenţă din Bucureşti şi mi s-a repartizat un pat în salonul de «terapie intensivă». Ştiam ce reprezintă pentru că o vegheasem pe mama într-un salon asemănător înainte de a se stinge din viaţă şi îi condusesem pe ultimul drum pe aproape toţi din familie. De data aceea trăiam «experienţa propriei mele morţi». Şi nu eram pregătit chiar dacă mă pregătesc de o viaţă întreagă. Toate lecturile filosofice se dovedeau inutile, chiar dacă ştiam căphilos
20 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
înseamnă iubire pentru înţelepciune şi sophein, cunoaştere dar şi arta de a muri. Ştiam că existenţa înseamnă fiinţa spre moarte, că viaţa este o deschidere permanentă spre moarte, dar o voinţă dincolo de voinţă şi raţiune strigau în mine... Nu! Nu era nici un glas! Era un refuz, pur şi simplu un refuz, o respingere a tot ceea ce putea să mă nege ca fiinţă; esenţa se revolta din străfundurile fiinţei neînţelegătoare a acestei absurdităţi. Voinţa de a nu voi, voinţa de a nega şi a nu accepta inacceptabilul, inevitabilul şi implacabilul.
Vedeam în stânga patului un muribund cu o mască de oxigen pe faţă şi cu picioarele tumefiate. în dreapta era un bătrân care stătea liniştit, ghemuit ca un copil. în mijlocul salonului aglomerat era un alt bătrân care era legat de pat, dar reuşea să se ridice din când în când şi striga: Mă Gicule! Mă Gicule! (ridicolul apare în plin tragic), apoi se liniştea pentru o vreme. în colţul salonului se afla o tânără cu care comunicam cu ajutorul privirilor reciproc interogative, parcă ar fi spus: Ce s-a întâmplat cu tine? Suntem printre puţinii vieţuitori din acest salon. Atunci am înţeles încă o dată că Moartea este un scandal! Naşterea, Moartea şi învierea reprezintă o triadă din care nu putem ieşi şi rămâne -oricât le-am cerceta - un mister. După o noapte de nesomn, sub lămpile care ardeau în permanenţă şi în care auzeam o voce: De data aceasta este chiar moartea ta!, am cerut să ies din spital şi după mai multe formalităţi, am reuşit să văd lumina zilei şi cerul. în clipa aceea m-am decis să realizez vechiul proiect, să scriu un eseu intitulat: «Elogiul agoniei», sau «Despre moarte» (poate o să revin). La acest fapt hotărâtor şi zguduitor pe care l-am trăit, se mai adăuga înţelegerea apariţiei unor linii de rezistenţă simbolice (semne) care îmi sugerau că mă îndreptam spre un final previzibil şi ineluctabil dar care îmi conferea ideea că viaţa s-a transformat în destin.
Sfântul Benoît spunea: Păstraţi moartea mereu în faţa ochilor voştri, nu ca fascinaţie morbidă, dar pentru a învăţa să trăiţi viaţa în toată plenitudinea ei, cu toată onestitatea şi întreaga bucurie de care sunteţi capabili.
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________ 21
Este un lucru ştiut că fiecare dintre noi parcurge o odisee existenţială în drumul spre Ithaca natală în căutarea Casei şi a Centrului. Acum sunt obligat să aflu din nou sensurile adânci şi tainice ale rătăcirilor mele care s-au lovit de un «Tigru de hârtie»: Dosarul de Securitate. încerc să înţeleg această probă iniţiatică (cunoaşterea puterilor care hotărăsc destinele personale terestre şi istorice) şi obstacolul în drum spre Casă... Eu care nu am Casă şi nici Centru. Va trebui să văd semnele ascunse, înţelesurile tainice, simbolurile suferinţelor şi a depresiilor din acea perioadă din care speram că m-am salvat. Sunt obligat să descifrez semnificaţiile şi sensurile, să le înţeleg şi să le interpretez pentru a regăsi structurile de rezistenţă în fluxul neliniştitor al faptelor istorice. Sunt obligat să mă întorc în miasma (gr.) timpului trecut, un Rău latent, o îmbolnăvire colectivă pentru mai multe generaţii (june pathologie de lignee) care nu vor putea fi vindecate şi eliminate decât printr-o «mărturisire», un «catharsis» general şi o dreaptă judecată a nedrepţilor. Un delict penal sau moral este un rău latent care înveninează soarta mai multor generaţii (cel puţin trei) şi menţine un sentiment de nemulţumire, un conflict ascuns, o ambiguitate în comportament, o lipsă de decizie în situaţii hotărâtoare, o tendinţă spre minciună, corupţie şi dorinţă de revanşă.
*
Lectura Dosarului de Securitate mi-a provocat o ruptură a inteligibilităţii, o fisură în spaţiul şi timpul trăit, o nouă închidere-deschidere în viaţa pe care o consideram protejată (după ce trăisem mai multe probe de rezistenţă şi iniţiatice: perioada de «reeducare» ce a durat 12 ani, moartea părinţilor şi a fratelui, exilul etc.) de mari şocuri şi bulversări. Am fost trimis cu brutalitate în trecutul pe care îl considerasem parţial închis deoarece îl analizasem literar în mai multe romane : «Somnul vameşului» - sau biografic - «Jurnal infidel». Ani de zile făcusem travail de memoire - amintire, responsabilitate, regrete, căinţă şi iertare -şi chiar travail de deuil, adică îi înmormântasem a doua oară pe părinţii mei şi - am crezut - că pot să acopăr (cu pământul uitării,
22 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
al unei terapii lucide şi al unei purificări) trecutul pentru a-mi rezerva timpul cât mai am de trăit prezentul şi în special viitorului. Nu mi-a fost dat să trec râul uitării - Lethe - dar poate am rămas mAletheia, adică în Adevăr şi Ne-Uitare.
Am crezut că istoria evenimenţială poate fi depăşită printr-o filosofie sau o hermeneutică (fenomenologie) a istoriei (politice, sociale, morale şi de idei), deoarece nu se poate spune nimic precis decât despre faptele care nu sunt dependente de Timp. Eternitatea este Timp şi Timpul este Eternitate. Nu cumva, dacă Fiinţa este lipsită de eternitate este şi în afara timpului? Nu! Este cuprinsă într-un fragment limitat de timp care face parte din perioada lungă a istoriei şi a timpului şi deci a eternităţii. Spiritul este indestructibil şi nemuritor...
Am fost prins din urmă de un demonism colectiv, de un spaţiu şi un timp damnat, profan, absurd şi fals... eu, care mă iluzionasem că pot să fiu un alergător de cursă lungă în căutarea unei semnificaţii, a unui sens existenţial - sensul non-sensului -şi al unui au-dela transcendent pentru a mă salva de profanatorii unui ici-bas nesemnificativ.
*
De ce am renunţat la toate proiectele pe care voiam să le realizez şi la atitudinea pe care hotărâsem să o iau în raport cu istoria pentru a mă apleca asupra Dosarului de Securitate?
Am fost întrebat de mai multe persoane de ce am cerut Dosarul de Securitate care este - oricum - trucat (lipsesc file, numerotarea paginilor este dublă sau triplă etc.) şi de ce voiam să aflu amănunte pe care bănuiam că s-au petrecut? «De ce vrei să citeşti un dosar falsificat şi poate chiar inventat? De ce vrei să te întorci într-un trecut mizerabil şi de ce nu încerci să-l uiţi?, m-au întrebat cei din familie sau au insistat unii amici. Pentru că trecutul îmi aparţine, face parte din fiinţa mea, aşa cum ar fi un braţ sau un ochi, nu pot să-l neg şi nu am dreptul să-l uit», le-am răspuns eu. «Uitarea ar fi sinonimă cu moartea». Mi s-au adus argumente - în sensul inutilităţii de a consulta dosarul - faptul că nici un responsabil (miniştrii de interne, comandanţii de închisori şi lagăre, anchetatorii care au torturat) nu au fost judecaţi şi
UN TIGRU DE HÂRTIE____________________________________________ 23
traşi la răspundere, iar acum ni se dă dosarul pentru a afla informatorii, dar nici aceştia cu numele lor adevărat. Părcă SRl-ul ar spune: «Spărgeţi-vă capul, idioţilor; n-o să aflaţi numele celor care v-au turnat ani de zile! Mereu un «bouc emissaire», un «Acar Păun», praf aruncat în ochi şi care încearcă să spele păcatele adevăraţilor vinovaţi penal şi moral. Nu cumva este şi aceasta o manipulare pentru a ne da senzaţia unei oarecare libertăţi? Nu e cumva o nouă capcană în care ne lăsăm prinşi?
Da! Ştiu că dosarele au fost distruse sau arse; deţin probe şi am vrut să fac un film la Televiziunea din România cu acest subiect dar n-am reuşit, cred că înregistrările au fost păstrate. Nici până acum nu s-a aflat «Misterul de la Berevoieşti», groapa în care s-au găsit zeci de dosare aruncate; în paginile descoperite era scris şi numele meu. Da! Ştiu că Ion lliescu nu are dosar şi mulţi dintre deputaţi şi senatori au «dosarele curate» - mi-a mărturisit un senator. «Da! Te-am văzut la televizor la emisiunea lui Stelian Tănase şi ai vorbit despre Securitate, dar, sincer să-ţi spun} prieteneşte, nu ai adus nimic nou», mi-a mărturisit un amic. Am trimis un fragment din acest eseu la o revistă din Bucureşti, m-a refuzat elegant pretextând că: «Despre Norman Manea ai mai scris şi există riscul de a te repeta şi în celelalte amănunte», de parcă aş fi ştiut detaliile faptice înainte de a fi citit dosarul. Am fost întrebat: «Ai găsit mulţi turnători?» Da! am răspuns eu.«Sunt şi scriitori? Da. Spune-mi cine sunt». Am refuzat... «Spune-mi doar unul, rămâne între noi! E adevărat că X era turnător?» Interesul lor se reducea numai la nivel de colportaj şi mă obligau - prin curiozitatea lor - să devin şi eu un denunţător, să-i arăt cu mâna în public, să ridic piatra, înainte de a avea probe suficiente şi de a nu le acorda «principiul prezumţiei de nevinovăţie». Ar fi trebuit să cad în plasa întinsă de Securitate care parcă ar fi spus: «V-am dat un os, proştilor, să-l roadeţi şi să vă mâncaţi între voi, în timp ce responsabilii de abuzuri, torturi şi crime vor muri în patul lor». Alţii erau de acord cu mine pentru a citi dosarul, dar erau sceptici că cei vinovaţi vor fi traşi la răspundere «Iar după moartea noastră, spuneau ei, nu vom şti nimic şi atunci ce folos are tot acest efort?» Aici se comite o eroare esenţială. Noi vrem să cunoaştem adevărul - cum este şi firesc - în timpul vieţii noastre. Sunt adevăruri care se pot descoperi în decursul unei generaţii
24 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
dar adevărurile esenţiale nu ies la suprafaţă în durata scurtă a timpului istoric. Adevărurile istorice profunde au un caracter mistic (misterios) şi sacru. Sunt domenii în care «raţiunea terestră» nu funcţionează cum dorim şi aşteptăm noi. Există o «raţiune celestă» dar şi o raţiune «terestră» care acţionează conform unor legi necunoscute. Un exemplu pozitiv: crimele comise la Katyn, în 1941 de către NKVD şi atribuite SS-ului german (25000 de mii de ofiţeri din armata poloneză, ţărani şi intelectuali) au fost recunoscute abia după 50 de ani de către preşedintele Rusiei, Elţin. Un exemplu negativ: asasinarea preşedintelui Kennedy a rămas încă un mister... Istoria reprezintă necesitate, cirumstanţe favorabile sau nefavorabile, hazard dar şi voinţa liberă a oamenilor de a interveni în elucidarea unor evenimente. Nu puteam lăsa totul la... întâmplarea dirijată şi manipulată de o instituţie care s-a numit: Securitate.
*
în Germania (18 octombrie 1945 - 1 octombrie 1946) a fost procesul de la Numberg în care 24 de inculpaţi au fost acuzaţi de crime contra umanităţii şi crime contra păcii: 12 acuzaţi au fost condamnaţi la moarte. Puterile aliate - USA, Anglia şi Franţa -au format 262 de comisii pentru denazificare. Pentru stabilirea responsabilităţii exacte a şapte milioane de aderanţi la partidul nazist, au fost distribuite douăsprezece milioane de formulare care cuprindeau o sută douăzeci şi cinci de întrebări. Cei care nu răspundeau, pierdeau dreptul de muncă şi cartela de alimente. Au urmat câteva mii de procese cile criminalilor de război care s-au soldat cu mulţi ani de închisoare, cu reeducarea noii generaţii şi chiar ajungându-se la exagerări privitoare la «o culpabilitate colectivă».*
în Japonia, în mai 1946 s-a deschis la Tokyo procesul a 28 de persoane acuzate de crima contra păcii. După doi ani, 7 inculpaţi au fost condamnaţi la moarte, 25.000 japonezi - responsabili pe plan local - au fost arestaţi, 5.700 au fost judecaţi şi 984 au fost
* Les Bourreaux volontaire de Hitler, Daniel Jonah Goldhagen, Ed.
Seuil 1997.
UN TIGRU DE HÂRTIE
25
condamnaţi la moarte. La intervenţia generalului MacArthur, împăratul Hiro-Hito nu a fost inculpat.
în FVanţa, după război, în 1945 a fost «epuraţia»: 9.000 de oameni şi-au pierdut viaţa în «execuţii sumare», au fost deschise
125.000	de procese, dintre care 500 au fost hotărâri de condamnare la moarte. Laval a fost executat, iar mareşalul Pe tain (eroul din primul război mondial), condamnat la închisoare pe viaţă. Scriitorul Louis-Ferdinand Celine, a fost condamnat pentru «Ne-demnitate naţională» şi a trăit câţiva ani în exil, Drieu La Rochelle s-a sinucis, Charles Morras a fost condamnat la închisoare pe viaţă, Robert Brasillach a fost executat, la fel Lucine Rebatet, iar în 1953 s-a votat o amnistie, dar au urmat procesele pentru crime împotriva umanităţii până în anul 2000: Bărbie, Touvier, Bousque şi Papon.
în Polonia, după 1989, a fost «lustraţia» şi în Rep. Cehă, cei care au avut funcţii în nomenclatură, nu au avut dreptul să ocupe funcţii de răspundere. Numai în România nu au avut loc nici procese penale şi nici morale. Nu este vorba de «procesul comunismului ca ideologie», ci despre cei care au torturat, au ucis şi au fost responsabili pentru genocidul românesc. Parcă n-am fi trăit aproape o jumătate de secol în apocalipsa comunistă. Este aproape de negândit cum s-a reuşit această operaţie de amputare a trecutului în care Occidentul nu a schiţat nici un gest. De ce? Cine avea interes ca adevărul să nu se cunoască? Nu cumva cei de la conducerea actuală au fost complici cu cei din trecut? Complici în idei şi practici? Honecker a fost lăsat în libertate şi a avut dreptul să plece în Chile (unde locuia o fiică), iar Pinochet era acuzat de crime comise în Chile în timpul loviturii de stat împotriva lui Alliende. Un responsabil penal de stânga este lăsat în libertate, iar un responsabil penal de dreapta este arestat. Două judecăţi, două măsuri, două justiţii.
«Tribunalul Internaţional Penal» funcţionează de câţiva ani în Rwanda (masacrul dintre Utu şi Tuţi); la Haga, TPI îl judecă pe Miloşevici (care este acuzat ca naţionalist dar nu în calitate de comunist) şi pe ceilalţi vinovaţi de crime şi «epurări etnice» în Bosnia şi Cosovo. Dar justiţia occidentală, care trăieşte în «spiritul legilor» şi are tradiţii încă de la Codul Roman, trecând prin Montesquieu, Tocqueville, Cari Schmitt şi până la John Rawls... s-a
26 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
oprit la «cortina de fier» şi nu a transmis decât «spiritul economiei de piaţă», dar nu şi cel al justiţiei, dreptului, adevărului şi asumării responsabile a trecutului. O Yalta invizibilă împarte Europa în două. Aproape nimeni nu mai vorbeşte de genocidul din Cambogia care a masacrat aproape jumătate din populaţie în timp de patru ani. Până şi victimele sunt de două categorii.
Iar pentru români, parcă cineva ne-ar fi tăiat «Timpul şi Istoria» cu un cuţit şi ar fi spus: «Voi începeţi viaţa din decembrie '89! Nu aveţi trecut!». în schimb, cei arestaţi în 1989 au fost graţiaţi de Ion Iliescu şi acum apar la televizor, invitaţi de poetul hagiograf, Adrian Păunescu şi camarazi de luptă cu Vădim Tudor. Ca la noi la nimeni... trăim printre asasini...* De ce ne mirăm de situaţia actuală în care ne găsim? Da! Ştiu că pot părea un elefant rătăcit într-un magazin de bibelouri de porţelan şi totuşi... mă încăpăţânez să nu fiu «Un idiot util» - cum zicea Lenin despre intelectuali - şi să aflu cât pot afla, să nu mă resemnez şi să-i sfidez pe cei care au aerul că ştiu totul despre Securitate şi nu aşteaptă decât numele turnătorilor, avizi de spectacol mediocru şi bârfă josnică...
De ce încerc să mai ţip în deşert când poate mi-am pierdut glasul şi nu mai există nici cel puţin deşert? într-o poveste biblică se spune că un bărbat striga în fiecare zi (la fel ca Diogene) în piaţă şi pe străzi: «Oameni buni! Nu uitaţi trecutul vostru! Oameni buni! Schimbaţi-vă! încă nu e prea târziu să vă schimbaţi/» După o vreme, un copil, văzând că omul ţipă în zadar, l-a întrebat: «De ce te oboseşti să-i schimbi? Nu vezi că ei vor să rămână aşa cum au fost?» Bătrânul (acum ajunsese bătrân) i-a răspuns:«Ştiu că nu se vor schimba, dar strig în continuare deoarece nu vreau să mă schimb eu...»
*
Am cerut Dosarul de Securitate, l-am citit şi acum încerc să-l analizez şi să-i dezleg iţele intenţionat încurcate din mai multe puncte de vedere:
* Vasile Ciolpan, comandantul închisorii de la Sighet a fost avansat în grad de două ori, după 1990.
UN TIGRU DE HÂRTIE
27
Explicaţie circumstanţială şi evenimenţială
Am început să scriu acest eseu fără nici o intenţie de a mă erija într-un judecător care ar aparţine unui «tribunal al istoriei sau un tribunal al moralei». Nu vreau să dau lecţii de civism sau de etică nimănui, să diabolizez pe cineva, nici să excomunic ereticii sau să fiu un gardian al templului care deţine cunoştinţe superioare. A teoretiza nu înseamnă a teroriza, ci a încerca să-ţi explici şi să înţelegi nişte oameni, împrejurările reale de viaţă şi un regim politic în care am trăit până la vârsta de 50 de ani. Nu am intenţia de a emite judecăţi de valoare sau de a condamna pe cineva personal - adhominem -, nici chiar pe informatorii (sursele) care au furnizat relaţii despre mine. Ştiu că au fost oameni condiţionaţi, şantajaţi, speriaţi, supuşi permanent la presiuni morale sau sociale, au fost ispitiţi în obţinerea unui mic interes material, o plecare în străinătate sau au trăit «un eroism infantil». Va trebui să ţin cont de slăbiciunea lor de care au profitat din plin «vânătorii de oameni». «II yaen Vhomme un mystere qui echappe â toute logique». Nu trebuie confundate piesele de pe tabla de şah, cu cei care le mânuiesc. Dar există o mare diferenţă dintre «a fi ucis» şi «a ucide»...
Responsabilii principali au fost cei care au experimentat, instaurat, organizat şi înfăptuit un regim despotic şi de teroare în care numai puţini au rezistat moral şi fizic (eroii), alţii şi-au îngăduit un compromis de supravieţuire - complicitate - şi alţii au fost implicaţi direct în comiterea unor abuzuri, colaborări şi crime. Despre «ontologia trădătorului» poate o să vorbim atunci când vom analiza capitolul «Informatori».
Dacă voi fi nevoit să dau publicităţii numele unor anumite persoane, voi lua această hotărâre cu o extremă prudenţă şi numai după ce am depus toate eforturile pentru a primi o explicaţie, pentru a clarifica relaţia dintre noi şi a restabili un echilibru distrus de împrejurările istorice. Vreau să ne putem privi în ochi şi să rămânem prieteni. Dar dincolo de toate aceste detalii, scopul ultim este acela de a-mi explica şi înţelege o instituţie - Securitatea - care a transformat o ţară întreagă într-o «colonie penitenciară» şi - în interiorul sârmei ghimpate şi a foişoarelor în care gardienii
28 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
ne supravegheau deţinuţii erau împinşi la acte imorale şi abjecte pentru a supravieţui: îşi denunţau fraţii sau se autodenunţau.
*
Ştiam că sunt urmărit pe stradă, telefonul era ascultat, corespondenţa era deschisă, orice cuvânt rostit în public era înregistrat de cineva şi «raportat» dar nu mi-am dat seama de amploare, diversitatea, complexitatea, numărul de instituţii - unităţi militare - ofiţeri, agenţi de influenţă, compagnon de route, (care s-au autodemoascat după ’89), «sursele» (informatorii), mijloacele tehnice de ascultare şi urmărire şi volumul uriaş de muncă depus de această armată nevăzută - cârtiţe ascunse în casele noastre pe care le auzeam ronţăindu-ne liniştea - dar nu le vedeam şi care au lucrat din 1972 şi până în 1989, adică 18 ani. în faţa probelor materiale - fişe, note, rapoarte - recunosc că am fost siderat şi au depăşit toată imaginaţia de romancier pe care o consideram destul de bogată.
Lectura Dosarului de Securitate a reprezentat în viaţa mea un eveniment? Ce este un eveniment? Un fapt care este determinat istoric prin necesitate, prin forţe care acţionează pe o perioadă lungă a timpului, la care se poate adăuga hazardul şi providenţa. Un eveniment poate fi apreciat prin: intensitate, imprevizibilitate şi consecinţe. Nu este cazul să analizăm pe larg pe fiecare noţiune în parte. Putem spune că după ce am terminat de citit dosarul, intensitatea cu care am simţit toată oroarea şi eroarea în care am trăit a constituit un «eveniment-fierăstrău» în comparaţie cu «evenimentul-matrice» în care m-am născut şi am devenit scriitor. Imprevizibil? Parţial! Ştiam dar nu ştiam totul... Consecinţele? Căutarea unei semnificaţii (de ce a venit acum şi cu ce scop, chiar dacă ştim că istoria nu are legi, nici scop şi nici sens) şi înţelegerea faptului că această «ruptură» poate fi destructoare dar... şi creatoare. Sunt conştient, responsabil şi vinovat pentru «complicitatea prin tăcere» despre care am scris şi de faptul că am strigat şi m-am revoltat destul de târziu. «Un anticomunist este un câine», era de părere Sartre. Recunosc că sunt un câine în sensul dat de Sartre - în special al filosofiei lui Diogene şi a etimologiei cuvântului
UN TIGRU DE HÂRTIE
29
cinic (cynicus = câine) dar ştiu că ideea de câine ... nu muşcă niciodată.
Explicaţie istorică
S-a spus că Securitatea a reprezentat o Inchiziţie modernă. Tribunalele inchiziţiei au debutat în 1480 în Spania şi au luat sfârşit în 1781, deci, au funcţionat trei secole şi se întindea în tot imperiul spaniol ce era cuprins din Sicilia până în Peru. Un calcul relativ pe toată durata secolelor al XVl-XVII-lea ne conferă cifra de 2600 de condamnări la moarte. Singura comparaţie care poate fi făcută ar fi între reprezentantul inchiziţiei, Torquemada şi ... Teohari Georgescu, Drăghici, Nicolski, Bodnarenko (Pantiuşa) şi (păstrînd proporţiile) ar putea fi asemuiţi cu: Dzerjinski, lejov, lagoda şi Beria care au condus CEKA, GPU, NKVD şi KGB. Să nu uităm: consilierii sovietici, comandanţii de lagăre, închisori, anchetatorii penali, armata de generali, colonei, ofiţeri oficiali sau acoperiţi, spionii din străinătate care au fost trimişi să ucidă intelectualii din exil, informatorii (sursele), medicii de la «Institutul medico legal» care nu au făcut autopsia cadavrelor din zilele 24-25 decembrie 1989, (doctorul Vladimir Beliş a pretins că pentru efectuarea autopsiilor avea nevoie de ordinul de la Procuratură), afacerile neelucjdate: Teroriştii, Timişoara, Tg. Mureş, Mineriadele, Căciulaţi (în curtea unui sediu al miliţiei s-a găsit o groapă comună în care erau zeci de cadavre), Berevoieşti etc. etc.
în România s-a săvârşit cea meii reuşită înscenare de revoluţie din lume şi din istoria revoluţiilor.
Au urmat marile escrocherii: Vânzarea flotei, Afacerea Jimbolia, Ţigareta I şi II, FNI, etc. Nici o explicaţie sau judecăţi formale.
Prin tăcerea mea aş deveni complice cu toţi aceia care au avut o responsabilitate penală şi o culpabilitate morală dar nu au fost trimişi în judecată şi s-au bucurat de o amnistie tacită.* Nu a fost o voinţă politică nici pe timpul preşedintelui Ion Iliescu şi nici în perioada mandatului preşedintelui Emil Constantinescu (chiar dacă a promis şi cu atât mai grav) de a
* (Karl Jaspers «Vinovăţia germană», 1946: vinovăţie penală, socială şi morală).
30 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
elucida evenimentele obscure (Timişoara, Teroriştii, Mineriadele etc.) şi de a hotărî ca arhivele Securităţii să fie predate CNSAS. «Mineriadele» au fost forme de teroare colectivă rar întâlnite în istoria manipulărilor şi diversiunilor sociale.
Mitterrand a scris o carte intitulată: «Revoluţia permanentă». Oare nu cumva în România este o «Mineriadă permanentă ascunsă cu şiretenie şi abilitate în spatele unei aparente democraţii şi a unei economii de piaţă»! Mai mult, Dl. Constantin Dudu Ionescu, ministru pe timpul lui Emil Constantinescu, a propus o amnistie pentru toţi militarii implicaţi în aşa-zisa revoluţie, evocând «Comisia de reconciliere şi adevăr» din Africa de Sud, condusă de Monseniorul Desmond Tutu. Cum poate fi acordată o amnistie colectivă care ar fi fost tot atât de absurdă cum s-ar declara o culpabilitate colectivă? «Comisia de reconciliere şi adevăr» din Africa de Sud, condusă de Monseniorul Desmond Tutu, dădea posibilitatea ca anchetatorii, torţionarii şi cei care se făceau vinovaţi de crime săvârşite în vechiul regim, să poată să-şi depună mărturisirea lor în faţa acelor comisii şi în prezenţa familiilor celor persecutaţi. în acest fel, ei erau exoneraţi de pedeapsă. Dar dacă nu se prezentau - după trecerea unui an -ei puteau fi arestaţi şi condamnaţi.
Patriarhul Teoctist a propus ca dosarele preoţilor să nu fie predate CNSAS. Această simplă declaraţie este una din cele mai evidente autoacuzaţii şi arată încă o dată complicitatea, «corpului preoţesc» cu poliţia politică. Faptul că Securitatea, ce a supravieţuit şi după 1990 în actualul S.R.I., s-a opus pentru votarea «Legii Ticu Dumitrescu a liberului acces la dosarul personal» mi se pare în logica firească a nefirescului şi absurdului în care am trăit aproape 50 de ani, dar... că vechii deţinuţi s-au opus -direct sau indirect - la votarea acestei legi a constituit o surpriză, chiar dacă credeam că nimic nu mă mai poate surprinde şi «că totul este posibil în perioada totalitară şi postotalitară», cum era de părere Hannah Arendt. Nu un senator PD, PDSR sau PRM a propus «Articolul 22 la Legea accesului la dosarele Securităţii», ci un senator al Pârtidului Naţional Liberal, dl. Mircea Ionescu-Quintus, prin care arhivele Securităţii să rămână acolo unde se află (SRI, MI, MAPN şi Ministerul Justiţiei) fiind obligate să pună la dispoziţie CNSA doar dosarele care nu deţin «secrete de stat
UN TIGRU DE HÂRTIE
31
sau cele care nu pun în pericol siguranţa statului». Cu alte cuvinte, CNSAS să devină un ghişeu care să prezinte publicului ce a hotărât SRI-ul. Dar dl. Mircea Ionescu-Quintus a fost însoţit în această campanie de manipulare şi strategie în «artă războiului politic a căilor directe şi deturnate» (veche de douăzeci şi cinci de secole, de pe timpul lui Sun Zi) şi de alţi colegi de partid. Dl. Ion Diaconescu l-a înlăturat pe dl. Ticu Dumitrescu pretextând că: «Nu a respectat disciplina de partid». Limbajul folosit ne duce direct la şedinţele de partid... comunist. Vicepreşedintele PNŢCD, dl. Ionescu Galbeni şi şeful comisiei de control SRI, a declarat într-o scrisoare deschisă: «Publicarea trecutului vieţii personale a demnitarilor ar cuprinde şi detalii din viaţa privată ce ar constitui un atentat la intimitatea acestora». într-un interviu, dl. Valeriu Stoica, Ministrul Justiţiei a spus: «între ideea de stabilitate şi aceea de a-i pedepsi pe vinovaţi de crimele din comunism, optez pentru prima»*
Ştiind toate acestea de ce mai persist în aflarea amănuntelor din dosar? Naivitate? Iluzionare? De ce nu abandonez, cum procedează mulţi dintre prietenii şi confraţii scriitori? Dacă aceste procedee de disimulare, mistificare şi simulacru generalizat îmi deschid totuşi o uşă către cunoaşterea unui adevăr chiar parţial, nu pot să nu încerc să dau uşa de perete, să aflu ce se petrecea într-un spaţiu interzis şi damnat vreme de cincizeci de ani. Şi încă un argument: nu îmi este frică de adevăr, cât de crud şi abject ar fi şi resping poziţia de pasivitate comodă, protecţie egoistă şi resemnare fatalistă.«Adevărul este sacru» era de părere Platon, iar voinţa de a afla adevărul este sublimă. Mă întreb, totuşi... Mai este oare necesar adevărul? Voinţa de a nu ne lăsa înşelaţi şi de a nu înşela? Eu nu vreau să mă înşel pe mine însumil Ne-Voinţa de adevăr ar putea ascunde voinţa de moarte...
Apelul! Ascult chemarea! Vestirea pe care mi-o trimite nu Istoria, ci istoriile particulare ale fiecărui individ arestat la Aiud, Gherla, Sighet, Piteşti, Canal şi aud gândul tatălui meu bolnav, bătut şi torturat în timpul anchetelor de la Securitatea de la
* Articolul: «Deţinuţii îmbrăţişează gardienii» din volumul «Cochilia şi melcul»; Editura Cartea Românească şi Editura ALL - anexa nr. 6.
32 ___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Ploieşti* care parcă aşteaptă un răspuns de la mine. Un răspuns şi o dezlegare. «Că toate câte au fost legate pot fi dezlegate.»
*
Cine poate simţi istoria oamenilor în totalitate ei ca pe propria sa istorie, trăieşte şi îşi imaginează - generalizând-o -, acea sfâşiere înspăimântătoare a infernului în care au trăit cei condamnaţi, torturaţi, schingiuiţi şi apoi aruncaţi în gropile comune.
Până acum am comis greşeala de a analiza o persoană (per-sorta = mască), un fapt anodin sau un fenomen istoric având criterii în funcţie de valorile tradiţionale, morale, religioase, estetice, raţionale şi metafizice. Epoca modernă şi în special secolul al XX-lea, impun alte criterii şi metode de analiză. Tradiţia (gândirea mitică şi simbolică) moral-metafizică a socratismului şi a platonismului au luat sfârşit. Ratio nu mai poate fi un mijloc de cunoaştere, iar Kant («Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine»), Hegel («Adevărul nu este origine, ci rezultat»), Schopenhauer, Kierkegaard şi Heidegger nu ne mai pot ajuta deoarece patosul pentru «lucru în sine» şi «fiinţă» au luat sfârşit. S-a produs o separaţie între lumea aparentă - imanentă - şi lumea transcendentă. Opoziţia dintre adevăr (aletheia) şi fals a devenit imposibilă deoarece s-a născut o lume în travesti, a simulacrului, a ipocriziei şi imposturii care se prezintă drept adevăr. Se pot trage clopotele pentru un recviem al moralei creştine şi ai metafizicii?
*
în secolele al IX-lea şi al XX-lea s-a trecut de la o civilizaţie tragică - Bine-Rău, Adevăr-Minciună, Just-Injust, Aparenţă-Esenţă, Sens-Nonsens - la o civilizaţie de fractură şi de fisură ontologică: autosciziunea şi autonegarea. O lume a aparenţei înşelătoare, a nisipurilor mişcătoare în care în orice clipă poţi să te prăbuşeşti sau să te ridici iluzoriu la condiţia de om. Istoria a
Condusă de colonelul Ştrul Mauriciu - anexa nr. 4.
UN TIGRU DE HÂRTIE
33
murit? Nu! A apărut Istoria aparenţei sau o Anti-Istorie a cărei sens şi scop nu ne este deocamdată accesibil. S-a scos la suprafaţă fondul iraţional şi absurd al lucrurilor, al fiinţei şi al lumii. A fost acceptată imposibilitatea unei coincidenţe (concilieri) între «a fi» şi «a apărea». în antichitatea clasică era o perfectă coincidenţă între esenţă şi manifestare, între interior şi exterior, între ce este Sus şi ce este Jos, între lucru în sine şi fenomen. Acum lumea se prezintă în travesti şi măştile participă nu la «Carnavalul de la Veneţia», ci la un «Carnaval Cotidian» care este luat în serios şi nimeni nu mai dansează sau râde.
*
Trecând prin purgatoriul Iluminismului ajungem la Nihilism, adică negarea tuturor valorilor, semnificaţiilor, criteriilor şi a sensurilor pe care morala tradiţională se întemeia. Un mare profet a anunţat că «Dumnezeu a murit» dar se uită că tot el a spus: «Noi suntem cei care l-au ucis! Voi şi cu mine! Noi toţi suntem asasiniilui\»Iar Kirilov (Demonii) era de părere: «Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu.»
Am dobândit libertatea de a recunoştea necesitatea minciunii, a erorii, a falsului şi a crimei. Criteriile şi valorile tradiţionale şi religioase au fost suspendate şi a apărut omul modern: ficţiune, mască... aspectul ludic al vieţii: capacitatea de a te juca cu orice şi cu orice preţ. Nimic nu compromite pe nimeni şi nu are nici o consecinţă. Suntem puşi în faţa unei oglinzi şi nu ne mai recunoaştem deoarece imaginea este a unui clovn, saltibanc sau comediant. Şi noi acceptăm să jucăm rolul celui din oglindă pentru că nu avem curajul s-o spargem şi să avem viziunea lucidă şi terifiantă a adevărului şi a exasperării conştiinţei istorice: haos, derută, nebunie, păcăleală, simulare, disimulare, înşelăciune şi autoînşelăciune. Lumea adevărată este imposibil de atins, dar promisă înţeleptului, credinciosului şi virtuosului. Oare au dispărut toţi aceştia din lume?
34 ______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Secolul al XX-lea a fost un secol al luptei de idei, a războiului idiologic a statelor idiologico-totalitare. Pentru prima dată în istorie, ura de rasă şi ura de clasă, crima justificată politic, represiunea adversarului, teroarea şi dispreţul semenului au fost ridicate la nivel de principiu, contrar creştinismului care se baza pe Iubire, iar iudaismul pe Lege. Vechea civilizaţie a fost înlocuită de non-civilizaţie structurată pe dispută, violenţă şi război.*
*
Trecând peste revoluţiile din Anglia şi Statele Unite, s-ar putea spune că «revoluţiile masacru» s-au născut începând din secolul al XVII-lea: Revoluţia din Franţa, 1789, Revoluţia din 1917 din Rusia, Revoluţiile din Germania, 1918 şi Revoluţia din Ungaria 1918. Pasiunea oarbă pentru revoluţie - răsturnarea violentă a societăţilor contrar schimbărilor reformatoare, aneantizarea vechilor principii etice, morale şi estetice; instinctul destructor al ucigaşilor: a ajuns până acolo încât Wilhelm Reich a scris o carte intitulată: «Revoluţia sexuală» şi... apoi a murit nebun.
Revoluţiile - fie că sunt marxiste, comuniste, troţkiste sau socialiste - au mai multe caracteristici: dobândirea puterii de stat prin orice căi, conform principiului «scopul scuză mijloacele»; egalitatea formală ce ascunde o politică a privilegiilor; desfiinţarea proprietăţii private în folosul proprietăţii colective; ura de clasă ca lege fondatoare; ateismul şi dispreţul faţă de religie şi simbolurile ei (demolarea bisericilor şi a mănăstirilor); partidul unic; conductorul unic... o religie politică a fanaticilor care îşi pot justifica crima de masă.
Raţionalitatea a scăpat de sub control şi omul modern este bolnav de maladia istorică. S-a dorit transformarea revoluţiilor într-un război european. Lenin a sperat că Revoluţia din Germania se va generaliza în toată Europa, iar Troţki susţinea teoria
* Despre război s-au scris sute sau mii de cărţi, dar cel mai bine a fost ilustrat (arta ca metaforă, simbol şi putere de sublimare) de Goya în tabloul «Colosul» (Muzeul Prado), Brueghel, «Masacrul inocenţilor», Douanier Rousseau «Războiul», Fra Angelico, «Moartea Sfântului Francisc», Diirer «Cavalerul, Moartea şi Diavolul», şi mulţi alţii.
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________________ 35
revoluţiei permanente şi mondiale. Previziunile şi calculele s-au adeverit parţial. După «Primul război mondial» (1916-1918), a urmat «Războiul civil din Spania» (1936), secondat de «Al doilea război mondial», care a reprezentat milioane de morţi, răniţi şi dispăruţi: Auschwitz, Treblinca, Hiroshima, Kolyma, Vorkuta, Katyn etc. «Al treilea război mondial», războiul rece şi psihologic (clinicile psihiatrice din Uniunea Sovietică) nu a fost declarat, dar a produs alte «masacre în tăcere». Secolul al XX-lea a cunoscut trei războaie mondiale, zeci de revoluţii şi numărul cel mai mare de victime din istoria omenirii.
Poporul evreu a suportat cele mai tragice pierderi: 6 milioane de victime.
S-au uitat suferinţele poporului german în timpul celui de-al «Doilea război mondial», care a pierdut milioane de oameni (numai la Smersh, KGB-ul a condamnat la moarte 135.000 de germani *, iar printre prizonierii de război din Rusia s-au întors (după 10 ani) în Germania numai un sfert.** S-au uitat suferinţele poporului rus care a pierdut peste 20 de milioane de oa-meni.***Există o ierarhie a suferinţei şi a morţilor. Sunt morţi de «prima categorie» şi «morţi de categoria a doua». Două judecăţi, două măsuri. Oare cum se poate face o ierarhie între cei dispăruţi la Auschwitz şi cei de la Kolyma?! Cum să facem o alegere între Primo Levy, Grossman ori Şhalamov?
Războaiele regionale au continuat: Vietnam, Afganistan, Angola dar în prezent (2002) suntem confruntaţi cu aşa-zisul «şoc al civilizaţiilor», sau mai precis: «şoc cultural»; ciocnirea dintre gândirea occidentală şi cea islamică (fiecare cu universul spiritual propriu) ce ar putea declanşa o conflagraţie mondială. Analiza realităţii istorice se operează la niveluri diferite. Noi luăm act -mass media - de primul nivel de cunoaştere şi informare, dar nu aflăm ce se petrece la nivelul doi sau trei de decizie. Nu mai suntem
* Căderea Berlinului, Anthony Beevor, Ed. De Fallois, 2002).
** En Crabe, Giinter Grass, Ed. Seuil 2002. în 1945, 7 mii de germani au fost alungaţi din Europa Centrală spre Germania (700.000 din România) cu acordul puterilor participante la Conferinţa de la Postdam.
*** Arhipelagul Gulag, Soljeniţin.
36 ___________________________________BUJOR NEDELCOVJCI
naivi pentru a crede ce se spune la televizor şi ce scrie în ziare pentru a nu ne pune întrebarea: cine hotărăşte? Cine are interese politice, diplomatice, militare, economice, comerciale, tehnologice şi financiare? Cine şi ce reprezintă cercurile de influenţă şi de dominaţie pentru a provoca războaie locale sau un război global, mai ales acum când se vorbeşte de o «nouă ordine mondială şi globalizare» şi chiar de un guvern european («Constituţie Europeană») şi, de ce nu, un guvern mondial? Nivelurile de decizie se ascund în spatele unor aparenţe care ne consideră nişte «mase de manevră», cum spunea Lenin.
S-a recunoscut de opinia publică occidentală faptul că genocidul nazist a fost anticipat de genocidul american împotriva indienilor, de cel armenian (1,5 mii., 1915), urmat de genocidul cambogian (Pol Pot şi Chmerii Roşii, 1,8 mii.) şi, în sfârşit, de cel din Rwanda (Hutu şi Tuţi).
Lumea şi-a «ieşit de mult timp din ţâţâni», cum era de părere marele Will, dar se pare că: «Viaţa seamănă cu o poveste spusă de un idiot, cu mult zgomot şi furie».
Ei omorau ceea ce nu puteau iubi...
Sensul, morala, cunoaşterea (cognoscibilitate: «Cui îi pasă de mine?), tirania timpului profan, nevoia de întemeiere şi rostuire, dorinţa de siguranţă, certitudinea a ceea ce strângi în pumn, cunoaşterea ca luptă împotriva durerii şi a suferinţei de «a fi»... nu mai pot fi instrumente de lucru şi analiză a evenimentelor generale şi particulare.
Am impresia că asupra unora dintre noi s-a aplicat metoda «tubului pastei de dinţi»: stoarce până la capăt. Sunt nişte oameni vidaţi de conţinutul uman, un produs nu activ, ci reactiv pavlovian. Când îşi aduc aminte că sunt totuşi fiinţe umane sunt asemănători celor care mârâie în lanţ şi chiar atunci când se eliberează poartă în ei«maladia lanţului». Poate de aceea încerc să «călăresc acest tigru de hârtie» pentru a afla misterul celor care au fost «storşi de viaţă» şi a celor care nu s-au putut elibera din lanţul compromisului, al colaborării şi al pactizării până la identificarea cu agresorul şi torţionarul.
*
UN TIGRU DE HÂRTIE
37
în analiza pe care o vom încerca, o să apelăm la «filosofici de ruptură», de scindare a fiinţei, a schizofreniei colective, a cunoaşterii ontologice a infinitului uman şi vom încerca să aflăm cât de încurcate pot fi căile Domnului şi până unde poate «subiectul» să vină în întâmpinarea inchizitorului: complicitatea perversă dintre torturat şi torţionar.
Vom folosi «analiza conceptuală» şi «metoda genealogiei» (cauzalitatea diabolică), de inspiraţie nietzscheană, demascatoare a reîntemeierii, chiar dacă metoda are o semnificaţie metafizică: valoarea originii şi originea valorilor. Genealogia înseamnă origine sau naştere dar şi diferenţa dintre nobleţe şi caracter ignobil, adevăr şi aparenţă înşelătoare şi chiar duplicitatea originară a fiinţei: tentaţia către complicitate, compromis, corupţie şi crimă.
Explicaţie ontologico-filosofică
Când eram copil vorbeam puţin, eram retras, trăiam într-o lume imaginară pe care o cream cu ajutorul personajelor-jucării. Ascultam sunetele înserării la Vălenii de Munte, parfumurile fânului cosit în poienile de la Homorâciu, priveam lumina de miere a soarelui la apus şi încercam - fără să am conştiinţa curiozităţii mele - să aflu cine sunt şi ce rost am pe acest pământ. Pe la opt ani am aşternut primele fraze pe hârtie... Simţeam o «absenţă» existenţială şi o incapacitate de a comunica cu ceilalţi colegi de clasă. Nu ştiam atunci că acea «lipsă» s-ar putea numi «Cădere» şi numai după mulţi ani am aflat că nu cunoaşterea a fost pedepsită, ci trufia de a ne considera dumnezei.
Am încercat să aflu un răspuns Ia întrebarea: «Cine sunt» înaintea de a descoperi într-o carte că altcineva ar fi zis: «Cunoaşte-te pe tine însuţi». După ce am răsfoit câteva cărţi de filosofie, m-am oprit la întrebările kantiniene: «Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce îmi este permis să sper? Ce este omul?». Tot de la el am aflat că «noumenul», lucrul în sine, nu-1 putem cunoaşte, dar,«fenomenul» este un obiect de experienţă posibilă. Nu m-am lăsat bătut pentru a afla «Cine sunt». Când eram
38 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
adolescent îmi încercam puterile de rezistenţă fizică şi sufletească. Trăgeam o linie cu creta pe ciment şi voiam să văd la ce distanţă pot să sar. Nu am dorit să intru în competiţie cu Celălalt, ci numai cu mine. De-a lungul anilor această nevoie imperioasă de depăşire a limitelor şi autodepăşire s-a transformat într-o probă de cunoaştere iniţiatică - ab initio -; voiam mereu să o iau de la început pentru a tece toate pragurile şi obstacolele şi de a afla, în sfârşit: «Cine sunt!» Nevoia de Absolut a fost cheia de boltă a vieţii mele în care am scris mai multe cărţi.
După ce am depăşit toate aceste întrebări, - în drumul spre devenire - am fost tentat să descopăr câteva cuvinte călăuză (mantra), cuvinte temei - ratio şi logos - şi de rugăciune. Am găsit triada: Eveniment, Existenţă şi Esenţă. Eveniment: trăirea nivel de asumare şi deschidere spre istoric. Ec-sistenta: (Dasein), faptul de a fi în fapt şi în viaţă. Esenţa: modul ultim de a fi cel mai propriu fiinţei; şinele ascuns ce înţelege fiinţa (cogito) în cele mai profunde nuanţe şi care conferă evenimentului şi existenţei o semnificaţie şi un sens: «Vhomme eveille».
Viaţa nu este o «afacere» ci o «facere» condusă de un impuls către a şti şi un instinct către adevăr.
*
Am fost tentat să bravez toate interdicţiile (Răul este o interdicţie, o negaţie a fiinţei), să sfidez simţul comun al spunerii voluntare şi prudente, să fiu un om revoltat camusian, să fiu un permanent disident, un iconoclast când unii îşi făceau chip cioplit şi icoane din tiranii istoriei.
Când am publicat romanul «Al doilea mesager» mă aflam la Paris şi puteam să rămân în exil dar m-am întors în România cu toate că bănuiam ce mă va aştepta. Voiam să sfidez Minotarurul şi Nimicnicia... Nevoia de Absolut şi Timp în căutarea unui «timp fără timp» în care se ascundea Dumnezeu. Fiecare dintre noi alergăm pentru dobândirea unui Absolut şi al unui Dumnezeu personal. Cel care construieşte Răul crede că ceea ce face este bine şi chiar frumos. Platon definea virtutea astfel: «Nimeni nu este rău intenţionat». M-am întrebat deseori: «Cum? Cel care tortura în timpul anchetelor - aşa cum a fost torturat tatăl meu
UN TIGRU DE HÂRTIE____________________________________ 39
- nu era conştient că producea o durere fizică şi morală?» Da! Era conştient dar el era convins că făcea totul pentru o cauză bună şi superioară. Chiar şi criminalii sunt în căutarea unui Absolut şi al unui Dumnezeu, dar nu au găsit calea cea bună... Poate singurul care a aflat drumul adevărat a fost cel care a spus: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa».
Vizitând mai mulţi filosofi prin lecturi lipsite de rigoare, l-am descoperit pe Bergson de la care am aflat că prin intuiţie putem avea o cunoaştere directă şi destul de exactă, în special prin empatie. Mi-a dat o mână de ajutor Vico, care era de părere că putem cunoaşte numai ce am construit noi şi care coincidea cu ceea ce făceam eu: scriam şi mă scriam într-o dublă cunoaştere: a sinelui ascuns şi a lumii ce mă înconjura. Realitatea ireală a construcţiei romaneşti şi a personajelor îmi aparţineau şi implicit îmi apropiam acel «Ergo cogito, ergo sum, sive existo» cartezian, sau cel puţin speram că intru în posesia lui şi, implicit, a mea: subiectul este conştiinţa de sine. Aş putea defini acea perioadă ca o criză prelungită de identitate în care nu am abandonat niciodată raportul dintre imanenţă şi transcenţă şi care se afla pe două paliere: orizontală: materia, aparenţa, vizibilul, cantitatea, temporalul, existenţa, profanul şi pe verticală: esenţa, calitatea, spiritul, invizibilul, sacrul. Diferenţa dintre «Cetatea Terestră» şi «Cetatea Celestă»- Sf. Augustin. După ani de zile de efort, nu am aflat un răspuns clar la întrebările care mă frământau, chiar dacă ştiam că nu voi găsi niciodată pe cineva care să-mi spună: «Tu eşti!» deoarece numai Isus a putut afirma «Eu sunt». între oscilaţiile heidegeeriene dintre «Fiinţă şi Timp» şi cele sartriene dintre «Fiinţă şi Neant» am ales conceptul: «Fiinţă, Timp, Neant, Sensul şi Sacrul» care m-au îndreptat spre filosofie şi teologie.
*
De ce am făcut această paranteză şi ce legătură are cu Dosarul de Securitate? Nica, numele indicativ, sau 122 VH, ori Obiectivul, este imaginea mea răsturnată într-o apă tulbure sau într-o oglindă pe care acum încerc să o sparg - «comme un autre soi-meme ou comme un indispensable miroir». Ideea enunţată
40 ___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
de Sf. Augustin îmi sare în ajutor: «Imaginea unui arbore nu e adevărată decât dacă arborele pictat este un arbore fals, iar reflexul unui om într-o oglindă, pentru a fi o imagine adevărată, trebuie să fie un om fals». Imaginea mea falsă din dosar îmi dă imaginea adevărată a personalităţii mele şi chiar răspunde -parţial - la vechea întrebare obsesională: «Cine sunt?» De data aceasta «Cine am fost?» în privirea lor şi a unui Big Brother care avea ochii aşezaţi pe cele şapte capete ale unei Hydre româneşti.
Prin intermediul «Dosarului de Securitate» vreau să mă eliberez definitiv din «ferma animalelor» orwelliană în care am fost nevoit să trăiesc până la 50 de ani.
Explicaţie teologică
Cain şi Abel (Geneza, IV, 3-8) i-au adus lui Dumnezeu ofrandele lor. Dumnezeu şi-a îndreptat privirea spre Abel şi a întors ochii de la Cain. După ce au plecat din faţa lui Dumnezeu, cei doi fraţi s-au îndreptat spre câmp fără să-şi rostească nici un cuvânt. Cain l-a ucis pe Abel şi l-a lăsat pe pământ.
Ne aflăm în mitul fondator al păcatului originar şi al vinovăţiei capitale: a lipsei de «discourspourVAutre». Cei doi fraţi s-au aflat în greşeala unui «manque de parter», a unei absenţe de comunicare prin cuvânt care, poate, ar fi aplanat gelozia fraticidă şi ar fi evitat crima. Plecând de la acest mit şi pentru a evita «transmisia transgeneraţională a păcatului tăcerii» (ar putea ajunge până la fiul meu) care mi s-ar putea imputa, voi recurge la «terapia prin cuvânt». Nu a cuvântului strigat în deşert - am răguşit şi poate nici nu există deşert - ci printr-o «rostire şi rostuire» pornită în primul rând dintr-o nevoie de terapie personală şi în al doilea rând printr-o «cuvântare pe care o adresez Celuilalt». Cred până la obstinaţie în Logos: Cuvânt şi Dumnezeu. Opun «Logosul violenţei şi al darwinismului social», contra «Logosului iubirii şi al compasiunii». Voi aşeza aceste pagini sub triada terţului inclus: expiere (expiation (lat.) - mântuirea prin pedeapsa folosită ca remediu unei purificări morale şi spirituale, exorcism (exorkizein (gr.) - descătuşarea de sub forţa unui «demon» care a încercat să mă stăpânească şi care a vrut să mă rupă de «daimonul» meu, mesagerul cel bun dintre imanenţă şi trancendenţă - şi
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________ 41
catharsis (lat.), eliberarea de pasiuni, purificarea prin artă şi defularea tendinţelor negative şi agresive care sunt ascunse în fiecare fiinţă.
*
Am petrecut sărbătorile de Crăciun - 2002 - în Alpi, la Monttaret. într-o zi, am urcat cu telefericul la Plattiers, 2800 metri. Era o zi cu soare, crestele munţilor - acoperite de zăpadă - aveau o transparenţă care le confereau măreţie şi grandoare. Copleşitor! întotdeauna când sunt la munte, fără să vreau, îmi apare în minte romanul «Muntele vrăjit» de Thomas Mann. Am intrat într-o cabană, am cerut o cafea şi am început să-i privesc pe fereastră pe cei care schiau. Dansau pe zăpadă în ritmul unei muzici orientale. Pluteau! Zburau în dorinţa lor nebună de a se căţăra pe pârtiile ce urcau pe stâncile care erau de neatins. Pentru că nu-mi aminteam numele personajelor principale din «Muntele vrăjit», mi-au apărut în minte prietenii Mihai şi Adi cu care făceam excursii în Bucegi. într-o noapte, am urcat pe Jepi (inconştienţa şi iresponsabilitatea organizatorilor), iar Adi a făcut - din cauza efortului -o congestie pulmonară. L-am coborât pe o targă până la Sinaia, l-am dus la spital, iar noi am plecat la Bucureşti. A doua zi am aflat că Adi a murit... Şi deodată, memoria involuntară, mi-a jucat o festă: «Nafta şi Setembrini». Ei sunt personajele principale din «Muntele vrăjit». Apoi nici un gând... munţii, zăpada, soarele şi o muzică interioară. Detaşare... Şi, spre surpriza mea, aud o voce: «La mort riest pas une fin, mais un debut». Sigur, gândul poate a fost gândit de mulţi alţii înaintea mea şi poate deschid o uşă deja deschisă. Dar pentru prima dată am trăit această frază cu toată fiinţa mea: nervi, carne, creier... Lumină! Foc interior! Sentimentul unei revelaţii - trăite acut şi conştient. Deci... moartea nu este un sfârşit aşa cum credeam de care îmi era teamă, ci... un început. Şi apoi? Spre ce va duce începutul? Impas! Parcă până acum m-ar fi purtat de mână cineva şi deodată, m-a lăsat singur şi m-am prăbuşit... Cuvintele Sfântului Augustin mi-au venit în ajutor:«Caută ca şi cum deja ai găsit. Şi când o să găseşti, continuă să cauţi»... Sau: «Tu nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit».
42 ______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
în ultimul timp, în vise mă întâlnesc cu cei morţi din familie, în special cu fratele meu. într-o noapte, mi-a spus: «De ce ai întârziat?» Sunt vise din altă lume, de o acuitate şi o claritate... în vise mă întâlnesc cu Isus...
*
în timpul lecturii «Tigrului de hârtie», am fost obsedat de ideea: «Pot eu să-i iert pe cei care au fost informatori şi care au redactat - cu mâna lor sau mâna ofiţerului de securitate -rapoarte şi informaţii?Pot eu săpun în aplicare perceptulreligios: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşelile greşiţilor noştri» Cred că da, cu anumite condiţii: să-mi vorbească despre el, să înţeleg ce l-a determinat să aibă această poziţie şi la urmă să-mi sugereze - nu să-mi ceară - regretul şi iertarea. Nu aş putea să las principiul tradiţional al pedepsirii urmaşilor din «Vechiul Testament» pentru o vină a strămoşilor transmisă ereditar încât copiii ar putea fi pedepsiţi pentru păcatele părinţilor până la a patra generaţie. Această idee se întâlneşte cu «Karma» budistă a raportului dintre cauză şi efect.
Lectura integrală a dosarului o voi aşeza sub cuvintele simbolice ale lui Spinoza: «Nu râde, nu plânge, înţelege».
Explicaţie literară
Am creat personaje care reprezentau «răul mântuit»: Rovenţa, din «Somnul vameşului», sau Vlad Antohie din «îmblânzitorul de lupi» care spunea: «Ura, violenţa şi cruzimea crescute la o şcoală de fiecare zi». Acum sunt curios să aflu până unde ajunge viciul, perversiunea, minciuna, ipocrizia, falsitatea care au devenit adevăr şi este chiar adevărul? Simulacrul care a transformat Binele în Rău şi Adevărul în Minciună şi cum arată -în realitatea Dosarului de Securitate - un informator, un Smerdiakov («Fraţii Karamazov»), o «sursă», un Stavroghin («Demonii», «O figură profundă şi sinistră şi prin consecinţă tragică») sau un ofiţer de securitate, un Raskolnicov («Crimă şi pedeapsă») care au părăsit filele scrise de Dostoievski şi au fost
UN TIGRU DE HÂRTIE_____________________________________ 43
întruchipaţi în «personajele reale» care mă urmăreau pas cu pas şi care au comis crime (cel puţin morale) şi nu au suportat nici o pedeapsă...
Societatea în care am trăit a ştiut foarte bine lecţia dată de Dostoievski prin Verhovenski («Demonii») care i-a învăţat că pentru a transforma un popor în sclavi morali trebuie să-i asociezi la o crimă comună şi inutilă.
Naceaiev, în «Regulile de conduită ale unui revoluţionar»
era de părere: «Un revoluţionar trebuie să deteste morala actuală a societăţii în toate formele ei de manifestare. Pentru el este moral tot ce contribuie la triumful revoluţiei. Imoral şi criminal tot ce împiedică triumful revoluţiei.»
Noi - numai o parte - am participat - conştient sau inconştient - la această crimă morală.
Nu am avut niciodată naivitatea de a crede că oamenii sunt împinşi de motivaţii altruiste şi nici nu m-am aşteptat ca cineva să-mi dea ceva pe gratis - chiar dacă au fost excepţii - dar pentru prima dată cuvintele «Pactul cu Diavolul» au fost realizate şi un Faust modern a căpătat chipul unui distins poet sau critic care după ce se despărţea de mine îşi scria raportul şi îl preda ofiţerului de legătură.
Şi totuşi... «Nous avons Part afin de ne pas mourir de la verite.» Sau: «Part a plus de valeur que la verite.» Ori, cum a spus Mircea Vulcănescu («Dimensiunea românească a existenţei»: «Creaţia este un fel de precipitat spiritual al istoriei, precipitat în care spiritul retrăieşte, în formă condensată, ceea ce datoreşte unei întâmplări, sau unui complex de întâmplări, adică unei epoci. Şi tot astfel se explică de ce fazele, sau influenţele istorice suferite de un popor; lasă în sufletul lui aplecări, anumite înclinări nemărturisite care-i alterează fiinţa, fecundând orice contact spiritual nou cu rezonanţe ancenstrale».
Dincolo de toate aceste speculaţii artistice şi literare, ne lovim de o implacabilă gândire proprie comunismului marxist-leninist, «o gramatică» stranie şi derutantă care cere un studiu istoric, filosofic, metafizic şi chiar... o teologie a revoluţiilor mesianice.
44 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Explicaţie banală
Dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi aşa s-au petrecut faptele, trebuie să le iau în consideraţie şi să le povestesc şi celorlalţi... să-mi depun mărturia. Dreptul dar şi obligaţia de martor mărturisitor...
Şi în fond, toate aceste căutări, strădanii şi scormoniri prin «şinele ascuns şi cogito», nu au altă explicaţie decât speranţa de a găsi, cândva, un răspuns sau un glas care să-mi spună: «Tu eşti acesta!»... «Iar ei au fost aceia».
CAPITOLUL n
Prolog 2
«Ne vous laissez pas vaincre par le mal mais efforcez-vous de vaincre le mal par le bien.»
St. Pâul
Dosarul de Securitate cuprinde două volume, în total opt sute de pagini. Eu sunt Nica, nume indicativ 122 VH sau Obiectivul (D.U.l.) din Arhiva Fondului Informativ Nr. 201784. Dosarul a fost deschis în anul 1972, chiar dacă pe copertă este menţionat 1976 şi a fost clasat în 1987, când am rămas în exil în Franţa. Dacă ţinem cont că în străinătate am fost supravegheat de U.M.0195 şi U.M.0544 (care colaborau cu Departamentul Securităţii Statului) până în anul 1990, înseamnă că am fost urmărit 18 ani.
în timpul lecturii dosarului am constatat deseori că «sursele» erau bunii mei prieteni şi am trăit sentimentul unei «vânzări de frate» care m-a dus cu gândul la legenda biblică «Iosif şi fraţii săi», transpusă artistic de Thomas Mann. Iosif a fost vândut de fraţii săi pentru o cămilă. Cum eu nu ocup un post important pe lângă Faraon, nu pot să-i primesc în Egipt pe fraţii care m-au vândut şi nici pe întreg tribul de origine. Nu vreau să fiu - şi nici nu pot să fiu - nici sfânt dar nici victimă. Există o psihologie a victimizării pe care o resping deoarece s-a profitat prea mult şi nici nu este apropiată firii mele.
*
în urmă cu vreo doisprezece ani - prin 1990 - am început să fiu preocupat de memorie, amintire, trecut, asumarea responsabilă a faptelor noastre, perioada de doliu şi de uitare. Am scris mai multe texte care au fost prezentate la «Radio
46 _____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Europa Liberă» din iulie până în octombrie 1993: «Memoria şi literatura, Memoria şi istoria, Memoria şi Justiţia, Memoria şi cărturarul». Am ţinut conferinţe în Franţa şi Statele Unite cu tema: «Istorie, memorie şi justiţie». în 1999, am organizat împreună cu «Fundaţia Culturală Română», condusă de Augustin Buzura, un colocviu: «Zece ani de la prăbuşirea comunismului: Istorie, Memorie şi Uitare» la care au participat invitaţi din străinătate şi din Franţa, printre care Filosoful Claude Lefort, Jean-Marie Le Breton, fostul ambasador al Franţei la Bucureşti şi mulţi alţii. în anul 2000, l-am invitat în România pe Filosoful Paul Ricoeur care a ţinut o conferinţă la «Fundaţia Culturală Română» cu tema «Justiţie şi Răzbunare».
Paul Ricoeur a fost invitat la televiziune - l-am acompaniat -în cadrul unei emisiuni realizate de Nicolae Manolescu şi a vorbit printre altele despre Mircea Eliade cu care a fost prieten. R Ricoeur a spus: «De ce este mai vinovat un scriitor cu orientări de dreapta şi mai puţin vinovat un scriitor comunist?».
Am încercat să comunic ideea necesităţii analizei critice a trecutului istoric, a memoriei (obligaţia şi dreptul Ia memorie), a justiţiei (respectul pentru lege şi dezbatere în cadrul unui proces), a iertării, a uitării şi am protestat (cu mijloacele unui scriitor) împotriva amneziei - voluntare, involuntare ori antimemoriei leviathanului politic - pe care o credeam o manipulare a puterii actuale, dar care avea origini şi explicaţii mult mai adânci.
*
Ne aflăm mereu între zeiţele greceşti Mnemosyne, zeiţa Memoriei şi Lethe, zeiţa Uitării. Odată traversat râul Lethe, trecutul este uitat, iar Neamintirea este sinonimă cu moartea. Cum s-ar putea deFini memoria personală şi colectivă? Memoria este persistenţa trecutului sub cinci aspecte: Fixare, conservare, amintire, recunoaştere şi localizare.
în psihologia de masă în care sunt transferate elemente ale psihologiei individuale * se constată o tendinţă de apărare, inhibiţie,
* Elias Canetti, «Masă şi putere» şi Jose Ortega y Gasset, «Revolta maselor».
UN TIGRU DE HÂRTIE
47
teamă, supravieţuire, servitute voluntară şi uitare. Civilizaţia modernă se află sub mitul lui Faust şi al lui Don Juan şi l-a uitat de mult timp pe Prometeu care s-a sacrificat pentru noi şi pentru ideea de «cunoaştere». «Un etre est tout ce qu’il connaît» Aristotel. A apărut generaţia «omului-fără-memorie care şi-a uitat bunicii, iar copii vor să-şi uite părinţii». Ne situăm într-un ciclu amnezic al omului unidimensionat; sufletele moarte gogoliene ale individului-gloată. Ne aflăm în «Kaliyuga» - vârsta întunecată din tradiţia indiană -, care împarte oamenii în patru caste: Brâhmanas, reprezintă autoritatea spirituală şi intelectuală; Kshatriyas, puterea administrativă, judiciară şi militară; Vaishyas, funcţiile economice, iar Shudras, cei care asigură produsele materiale şi colective. Oare noi, acum, am coborât în a patra castă: Shudras?
în cazul în care Istoria este o roată, noi nu am fost decât de rare ori în centrul roţii.
Am crezut şi sperat ca după cincizeci de ani, timp în care am traversat întunericul din Labirint, acum, când avem prilejul să ieşim la lumină şi să aflăm ceva despre noi (să fim sinceri până la capăt cu noi înşine şi să ne eliberăm de frustrările, resentimentele şi violenţele interioare ce ne-au dominat până acum), ne vom asuma răspunderea unei analize lucide a trecutului şi a conservării memoriei.
M-am înşelat... din nou m-am înşelat...
*
După ce am sosit la Paris, în ianuarie 1987, am prezentat la INALCO - «Institut National des Langues et Civilisation Orientale», invitat de doamna profesoară Catherine Durandin - o conferinţă cu tema: «De ce sunt ceea ce sunt?» sau «Câteva consideraţii asupra mentalităţii, culturii şi a spiritului românesc».
Transferul mentalităţii (lat. mentalis, mentis, esprit) tradiţionale în prezent, psihologia de masă şi inconştientul individual şi colectiv, ar putea să ne ajute să aflăm un răspuns la întrebarea obsedantă: Ce înseamnă a fi români
- A trăi permanent într-o tensiune creatoare, într-o coincidenţă contrarie şi uneori paradoxală. Sensul nonsensului!
48 ______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
-	Să te situezi între Orient şi Occident şi să-ţi creezi o patrie imaginară şi o limbă neasemuită.
-	Să-ţi păstrezi „unitatea interioară”, să-ţi găseşti un „axis mundi” şi să nu-ţi fie străină „coloana infinită”.
-	Să-ţi doreşti pacea oferită de căminul primordial şi în acelaşi timp să-ţi asumi răspunderea şi riscul de a trăi deasupra condiţionărilor istorice şi geografice. A trăi în graniţele spirituale şi în Fiinţă.
-	Să te simţi mai fericit în nefericirea soartei pe care o ai, decât să iei hotărâri ferme pentru a-ţi forţa destinul să-şi dezvăluie semnele şi tainele.
-	Să te mândreşti pentru geniul în compromis şi să refuzi alegerea radicală, dar fără compromis şi fără geniu.
-	Să trăieşti în imaginar şi fabulos atunci când ar trebui să iei coasa şi să seceri buruienile, trădătorii şi vânzătorii de frate.
-	Să nu intri în tragic, să nu treci pragul ce desparte acceptarea de revoltă, să nu reacţionezi spontan şi să nu-ţi fie teamă de izbândă.
-	Să te priveşti în oglindă şi în loc să-ţi vezi imaginea reală, să proiectezi una de vis, iar discrepanţa dintre iluzie şi realitate să-ţi producă o bucurie amară.
-	Să fii iubitor de libertate, dar să te adaptezi tiranilor.
-	Să ştii că există o nedreptate genetică şi în acelaşi timp să-l asculţi cu îngăduinţă pe prostul fudul şi cu sabia în mână.
-	Să ştii că totul este pierdut, dar să eviţi acea ultimă picătură care să reverse paharul răbdării şi care să te oblige la revoltă.
-	Să te trezeşti dimineaţa pregătit de răzmeriţă, s-o amâni până la prânz pentru a le vorbi prietenilor, şi să adormi liniştit pe înserat.
-	Să fii mereu ispitit la glumă şi ironie - deriziune -, chiar atunci când nu mai ai nici o speranţă şi să rămâi lucid şi cu ochii deschişi când te prăbuşeşti în prăpastie.
A fi român înseamnă a trăi în această lume binecuvântată şi damnată, a nu te despărţi de ea, „a fi” între vremelnicie şi veşnicie, a crede cu disperare zâmbitoare într-o stea ce nu te va părăsi niciodată şi a-ţi pune speranţele în cineva care te protejează în fiecare clipă. Poate în Dumnezeu... *
*
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________ 49
Iată, după trecerea a 13 ani, încerc să aflu din nou un răspuns Ia întrebarea care mă obsedează. «De ce şi cum poţi să fii român »? Sau cum s-a întrebat Mircea Vulcănescu («Dimensiunea românească a fiinţei»): «Când zicem că ceva care se întâmplă se întâmplă româneşte? Avem noi un asemenea tipar? II folosim pentru a ne judeca pe noi? II folosim pentru a judeca pe alţii? E un lucm care nu e clar pentm oricine.»
Nu pot să îmi reprim încercarea de a afla un răspuns la nedumeririle şi întrebările: Ce înseamnă «Soi meme» = Atman, «Soi-ultime» = Brahman, «Substanţa» lui Spinoza, «Monada» lui Leibniz sau «Noumen-ul» lui Kant? Care este corespondentul românesc? Duh - «Sfântul Duh» = Spirit. în spirit şi simţire. în spirit şi trăire...
- în subconştientul şi conştientul nostru colectiv (sunt şi excepţii), nu se ascunde o cultură a memoriei şi suntem tentaţi spre uitare, supravieţuire («l’art de survivre»), compromis, duplicitate şi complicitate. Şi în special suntem îndemnaţi spre continuitate, spre deosebire de principiul individuaţiei. Continuitatea presupune un flux constant, omogen, nedivizat şi nu ia în consideraţie faptele în sine, evenimentele particulare şi spaţiile goale dintre fenomene. Individuaţia presupune că fiecare acţiune, fapt şi fenomen este analizat în parte şi raportat la un întreg global. Acţiunile, astfel izolate, sunt apoi analizate ca fiind comparabile şi grupate pe genuri: bune, rele etc. Universabilitatea legii morale se întemeiază pe principiul izolabilităţii, a comparaţiei şi al clasificărilor acţiunilor care toate, presupun luciditate, spirit critic şi responsabilitate.*
Este mai comod să accepţi principiul continuităţii pentru că în faţa unui fapt izolat trebuie să iei o atitudine, în schimb, fluxul continuu îţi poate justifica un comportament de resemnare, pasivitate şi fatalism.
Noi suntem prea puţin preocupaţi de trecut, tradiţie, memorie (datoria de a nu uita), amintirea unor evenimente sau personalităţi şi avem puţine sărbători de comemorare Gcommemoratio, lat.). După aproape cincizeci de ani de comunism {„la rupture de memoire”) încă nu avem un monument care să simbolizeze *
* Kronos (gr.) temps-succession: Kairos (gr.) temps-qualifie.
50 _____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
suferinţele şi pierderile omeneşti din perioada «posedaţilor şi fanaticilor» în care Binele a fost distrus... Terapia prin «travail de memoire» sau «travail de deuil» s-a dovedit ineficientă, inutilă şi chiar infantilă...
-	în subconştientul şi conştientul nostru colectiv (sunt şi excepţii), se ascunde o cultură a iresponsabilităţii şi a impunităţii prin lipsa de respect pentru rigoare, lege, datorie etică, drept şi justiţie. Faptele imorale (amorale) sau penale nu sunt urmate de consecinţele fireşti într-un Stat de drept. Totul este posibil şi nimeni nu este responsabil pentru nimic. între etica de responsabilitate cinică a lui Machiavelli şi etica de convingere a lui Kant, am ales-o pe prima.
-	în subconştientul şi conştientul nostru colectiv (sunt şi excepţii), nu avem un spirit critic şi autocritic {«Trebuie să gândeşti împotriva ta pentru a afla adevărul» - Peguy) şi suntem mereu tentaţi să găsim explicaţii în împrejurări colaterale şi să-l învinovăţim pe Celălalt. «Ţapul ispăşitor» şi transferul culpabilităţii provin dintr-o cultură tradiţională a mitului sacrificial care s-a transmis până în creştinism: «Mielul luiIsus», celebrat cu ocazia sărbătorilor Paştelui. Este uman, trop humain, şi totuşi ... omul nu poate fi liber decât acţionând împotriva propriei naturi.
-	în subconştientul şi conştientul nostru colectiv (sunt şi excepţii), suntem obsedaţi de cultul ierarhiei. Folosim orice mijloace pentru a ne realiza scopul: să fim în fruntea bucatelor şi a piramidei politice, sociale, culturale. Odată ajunşi acolo nu ne străduim să servim o cauză de interes comun, ci să servim propriile noastre interese şi în subsidiar realizăm şi ceva pentru ceilalţi.
Dar poate cea mai importantă lacună este că nu avem o cultură juridică: justiţie (just-injust), drept, respectul legilor chiar dacă «dura lexsedlex»\ responsabilitatea şi imunitatea corpului judecătoresc, a procuraturii şi a poliţiei. Dar şi sentimentul de responsabilitate a fiecărui cetăţean care să respecte legea. Justiţia este principalul pilon pe care se construieşte o societate şi prima putere într-un stat care doreşte să realizeze o democraţie pe un fundament de nezdruncinat.*
* «Căpiţa cu fân», Bosch. Să te urci cât mai repede şi cât mai sus pe căpiţa cu fân pentru a fi în fruntea bucatelor sau... «la vanite des manigances du monde».
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________________ 51
-	în subconştientul şi conştientul colectiv (sunt şi excepţii), nu avem sentimentul comuniunii (botezul la catolici se numeşte comuniune), al comunităţii, al federalizării, al apartenenţei la un grup, popor, ţară, al întrajutorării, al unităţii şi al unui interes superior individului. Suntem individualişti, egoişti, mitomani, trufaşi, megalomani şi cuprinşi de delirul de grandoare. în goană pentru premii, titluri, renume şi glorie... Ferocitate, sălbăticie şi violenţă în viaţa socială pe care o privim ca pe o cursă de obstacole pentru obţinerea unui profit cât mai rapid şi o plăcere cât mai mare.*
-	Ne lipseşte sentimentul şi conştiinţa duratei, sensului, datoriei, a lucrului bine făcut şi al devenirii; temeiului, temeiniciei şi întemeierii; al unei acţiuni perseverente şi intransigente, dincolo de un interes imediat şi suntem tentaţi spre abandon (după ce suntem confruntaţi cu un obstacol), spre o explicaţie facilă şi comodă: «La ce bun?Nu vezi că ceilalţi...?» Nu avem curajul de a privi în faţă adevărul şi pe noi înşine.
După ce ne ducem la biserică (puţin, cei care mai cred în Dumnezeu), uităm că biserică înseamnă «ecclesia» (gr.), societatea vizibilă care adună în jurul ei pe toţi cei care au credinţă în Isus (invizibilul) şi ne comportăm mai departe la fel de individualişti, obsedaţi până la patimă de auto-idolatrie sau auto-deriziune, putere şi interes. Trufie! Poate de aceea în istorie nu am avut mari conspiraţii pentru că imediat ce se întruneau trei persoane pentru a pune la cale un proiect, unul dintre ei era denunţător.
Păcatele ignoranţei şi ale iluzionării... în creştinism, budism şi în religiile orientale, viciul necunoaşterii este principala cauză a nefericirii şi cu el începe «karma», raportul-relaţie dintre cauză şi efect care explică destinul individual şi al unei colectivităţi.
-	Suntem nişte oameni răniţi (cogito brise) - nu toţi, sunt şi excepţii - şi am trăit mult timp cu o aşchie în trup (une echarde
*«Ori tu! Ori eu! (...) Linia dreaptă-i mincinoasă. Orice adevăr e arcuit şi timpul însuşi e un cerc (...) Muşcă-l! Muşcă-l! Retează-i capul! Muşcă! Aşa striga ceva-nlăuntrul meu: groaza mea, ura, scârba, mila mea, tot ce aveam în mine - bun sau rău - striga dinăuntrul meu, se contopise-n strigăt.» (Aşa grăit-a Zarathustra, Vedenia şi enigma, Nietzsche).
52 _____________________________________BUJOR NEDELCOVICI
dans notre chair), dominaţi de resentimente, idei preconcepute, stăpâniţi de invidie, gelozie, ranchiună, ura aproapelui, contrară iubiri şi dorinţă de revanşă. Trebuie să ne asumăm răspunderea unui «etre humain agisant et soufrant, cogito militant».
*
Dacă am face o analiză etimologică şi semiotică a termenilor şi definiţiilor din limba română, găsim cuvinte specifice care corespund unor concepte filosofice occidentale. «Spaţiul» este numit «Loc». «Dar de loc de unde eşti?» «De pământ de unde te tragi?» Spaţiul este satul, ograda, livada în care te duci să culegi roadele pământului... îm-pământenit dar şi În-Dumnezeit. «Timpul» este «Vremea». «Pe vremea mea...» Uneori te trimite cu gândul la vremelnic şi vremelnicie. «Fiinţa» (Etre, Soi-meme, Dasein, Atman, Yang-Yin) este «Insul», însinguratecul, insularul... «Celălalt», (L’autre) este «Vecinul», lumea, «De la lume adunate...» dar şi Cerni, Universul, Cosmosul... «Moartea» este doar o trecere «de aici» spre «dincolo» şi poate aşa se explică faptul că nu avem «sentimentul tragic al existenţei» şi viaţa sau moartea este o continuă trecere dar şi... petrecerea. Haosul, Neantul, Ne-Fiinţă sunt cuvenite mai puţin frecvente din limbă şi concepte care lipsesc parţial din analizele filosofice.
*
Valoarea este o entitate abstractă sau o idee? Virtutea este o valoare încarnată într-un act uman. Justiţia este un ideal dar important este «individul just», iar curajul este proba adevărului. Etica pune chestiunea binelui şi al răului şi dăruieşte un sens acţiunilor umane care se transformă în morala şi stabileşte reguli de convieţuire.
Etica + Morala — Celălalt.
*
în ultimii ani s-au auzit voci care au pledat pentru echidistanţă, imparţialitate, toleranţă, («Fără violenţă»), o poziţie dilematică,
UN TIGRU DE HÂRTIE
53
împotriva maniheismului care împarte existenţa între Bine şi Rău (Alb şi Negru) şi s-a arborat pe steagul acestor vaşnici luptători culoarea Gri, uitându-se că înainte de a fi Gri a fost Alb sau Negru. Acestor «dilematici» le opunem ideea că există o mare deosebire între: «Cine a ucis şi cine a fost victima», iar la noi acesta a fost raportul în anchetele Securităţii, în închisori, în lagărele de muncă, în coloniile penitenciare şi dacă totuşi ar exista un dubiu, atunci să ne oprim la Piteşti. Un fenomen unic în Europa de bestialitate şi decădere umană până la subuman.
*
Să nu uităm nici acţiunile prin care poporul român a demonstrat curaj, eroism, demnitate, sacrificiu, voinţă şi dorinţă de libertate. Dar mai întâi «timpul damnat şi locurile memoriei»: Sighet, Aiud, Gherla, Piteşti, Poarta Albă, Salcia, Canalul Dunărea Marea Neagră; Deportările românilor din Basarabia; Deportările saşilor în Bărăgan, Deportările germanilor în URSS; Rezistenţa armată din munţi (condusă de ofiţerii din armata regală, acţiune unică în Europa de Est); Grevele minerilor din Valea Jiului 1977 şi de la Motru; Revolta muncitorilor de la Braşov, 15 noiembrie 1987 (muncitorii au fost anchetaţi şi deportaţi: Wemer Sommerauer a fost bătut de torţionarul Ristea Priboi, actual senator PSD; coordonatorul anchetelor de la Braşov, Alexandru Ionaş este general şi şeful SECI, iar deputatul PRM, Damian Brudaşcu a avut un rol important în reprimarea revoltei); Călin Nemeş de la Cluj care a înfruntat cu pieptul deschis puştile soldaţilor şi după un timp s-a sinucis (un «mare prozator» mi-a spus că în ziua aceea
C.	Nemeş era beat şi apoi s-a sinucis din cauza soţiei); Liviu Babeş, studentul care şi-a dat foc pe pista de schi de la Braşov; muncitorul Vasile Paraschiv de la Ploieşti care a fost bătut şi internat în spitale psihiatrice; «Mişcarea Paul Goma», singulară în împrejurările de atunci; protestul scriitorilor şi artiştilor disidenţi: Dorin Tudoran (remarcabil prin curaj şi consecvenţă), Doina Comea, un simbol al cutezanţei şi al fermităţii în faţa asupritorilor; Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, Mihai Botez, Mariana Celac etc.; tentativele de asasinat de la Paris împotriva Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca vor rămâne în istoria şi memoria
54 ________________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
generaţiilor care vor urma pentru spiritul de sacrificiu în slujirea ideii de libertate; moartea suspectă a celor trei directori ai postului de Radio Europa Liberă: Mihai Cismărescu, Noel Bernard şi Vlad Georgescu (unii salariaţi au fost decoraţi de Iliescu care a declarat: «Se cunoaşte că au rămas încă insuficient elucidate»; asupritorii îşi decorează victimele şi ei acceptă decoraţiile celor împotriva cărora au luptat); plecarea în exil - al doilea val - a mai multor scriitori, cineaşti, pictori şi artişti disidenţi; protestele din faţa ambasadelor României din capitalele din Occident; arestarea ziariştilor de la «România liberă»: Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă şi Anton Uncu; demisia din funcţia de ambasador la Paris a lui Alexandru Paleologu; mişcarea din Piaţa Universităţii -«Zona liberă de neocomunism»; «Memorialul de la Sighet», opera Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan (la care s-a alăturat Gheorghe Mihai Bârlea) exemplu pentru ţările din Est şi cu impact european... şi toţi anonimii care au refuzat să fie colaboratori ai Securităţii, au respins propunerile şi ameninţările de a fi martorii acuzării, cei care au murit în demnitate şi al căror nume nu ne este cunoscut...
Pentru toţi aceştia nu a fost ridicat nici un monument care să rămână posterităţii ca pildă pentru patimile poporului român.
Când se va scrie o istorie a suferinţei româneşti - individuale şi colective - care s-a produs timp de aproape o jumătate de secol? Când se va începe o terapie colectivă «pour chasser Ies demons au passe»? Sau poate se va spune că «nimic din toate acestea nu ne interesează», cum zicea Cehov
Şi totuşi... unde se ascunde Răul la români? Unde maluml Este o problemă mult prea vastă pentru a ne asuma sarcina unei analize, mai ales că subiectul nostru este acest «Tigru de hârtie».
*
Care ar fi soluţia? Sensul non-sensului a tot ce mi-a fost dat să trăiesc?
Herodot credea că: «Dacii sunt vrednici, viteji şi dacă ar fi uniţi ar fi invincibili». Nu cumva încă nu ne-am salvat din acest păcat originar şi continuăm să-l ucidem pe fratele nostru Abel
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________ 55
cu mijloacele civilizaţiei moderne: gelozia, invidia, dezbinarea, dihonia şi competiţia neloială?
întotdeauna am crezut că ceea ce nu mă ucide mă face mai puternic. După lectura Dosarului de Securitate am simţit că dobândesc noi forţe morale în cunoaşterea destinului de scriitor. Este a doua mare şansă din viaţa mea. Prima a fost când am trăit prăbuşirea imperiului sovietic - cel mai întins ca spaţiu din istoria omenirii -, eveniment aşteptat cu nerăbdare de două generaţii, bunicii şi părinţii mei care au murit înainte de împlinirea visului cu care şi-au hrănit iluziile ani de zile. Faptul că am ţinut în palme cele două volume ale dosarului... reprezintă a doua mare şansă din viaţa mea şi mulţumesc Cerului că mi-a dat răgazul să trăiesc aceste zile. Uimire-şoc, amărăciune-iluminare (senzaţia că am văzut cu ochii şi am atins cu vârful degetelor adevărul subteranelor atât de bine ascunse «Coborârea în Infern»), respingerea fricii de adevăr, nevoia de justiţie, curiozitate, gust amar de cenuşă şi revelaţia unor evenimente; rolul jucat de anumiţi prieteni alături de care am trăit şi care m-au spionat zi de zi...
CAPITOLUL m
Consideraţii generale asupra dosarului
Pentru mine şi cred că pentru majoritatea românilor, Securitatea se afla într-un domeniu înceţoşat care se plasa la intersecţia dintre «Castelul» şi «Procesul» lui Kafka. Un mister pe care nu izbuteai să-l cunoşti şi cu atât mai puţin să-l înţelegi. Securitatea se afla în spatele unor ziduri, a unor închisori şi a unor indivizi fantomatici care erau peste tot şi nicăieri.
Sigur, generaţiile actuale de tineri trăiesc într-o societate de-mitizată, secularizată - pierderea instinctului teologic şi căutarea unei«Cauze secundare», fără să fie interesaţi de «Cauza primă» - pragmatică, materialistă... domnia cantităţii în detrimentul calităţii şi a spiritualităţii*... o societate de consum şi autoconsum postmodem; o civilizaţie industrialo-capitaliste bazată pe afaceri, profit, interes şi aşezată sub semnul excrocherie; o lume în care totul este marfă, «produs», se vinde şi se cumpără: homo economicus... Suntem cuprinşi de valul general al unei ideologii moderne care pledează pentru multiculturalism, europenizare, globalizare (liberalism economic, «l’esprit liberal-libertaire»), mondializare - «Satul universal», «Guvernul mondial» -, iar în oraşul în care trăim suntem obsedaţi de o îmbogăţire rapidă şi de satisfacerea tuturor plăcerilor. Sau cum spunea Nenea lancu: »Pricopsire cu orice preţ. » Nici o obligaţie! Toate drepturile! Şi în special: «Drepturile omului» («Droit-de-l’hommisme». Ne interesează puţin, sau deloc, ceea ce s-a întâmplat în trecut, timp de aproape o jumătate de secol. Dar oare nu trăim cu un cadavru în dulap şi într-o zi, după o vreme, când se va deschide uşa dulapului, cadavrul o să ne cadă în braţe? Iluzie? Iarăşi mă iluzionez?
Le regne de la cantite et Ies signes des temps», Rene Guenon.
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________ 57
Poate cineva va lua cadavrul, îl va arunca pe fereastră şi va trăi în pace şi linişte...
Voi încerca în cele ce urmează să desluşesc iţele ascunse ale Securităţii dar nu va sta în intenţia mea de a face o «anchetă a anchetatorilor sau informatorilor» pentru că nu am mijloacele necesare dar nici dorinţa de a mă transforma în «urmăritul urmăritor» pentru a nu semăna cu cei care m-au hăituit timp de 18 ani. Scopul principal - ştiu, iluzoriu, mă înşel din nou dar de data aceasta sunt conştient că joc rolul păcălitului păcălitor -este acela de a provoca o dezbatere de idei asupra trecutului pe care ar trebui să-l asumăm critic şi pentru obligaţia dar şi dreptul lamemorie.
O să mă întreb, totuşi, de ce fostul «corupător» acum joacă rolul «coruptului»? Cameleonii spun luni o frază şi se contrazic marţi. De ce fostul «acuzator» (torţionar) joacă rolul «apărătorului»? «Opresorul» se prezintă «oprimat» sau «turnătorul» pretinde că a fost la rândul lui «victima unor turnători».
Satirul şi Centaurul sau experienţa poverii
în fiecare zi când încep să scriu, trăiesc o stare sufletească extrem de ambiguă. O lipsă de entuziasm, tristeţe, greutate, caznă, silă... tentaţia de a abandona totul. De ce mă întorc în «pubela» Istoriei, în gunoiul povestirilor unor indivizi care i-au determinat pe semenii lor la trădare, sperjur şi «vânzare de frate» şi să coboare în infraumanitate? Am rafturi întregi de cărţi necitite şi ştiu că în curând o să mor. Şi atunci? De ce îmi pierd vremea cu netrebnicii, netrebnicia şi vremelnicia? Şi totuşi... o ispită ce depăşeşte raţiunea mă îndeamnă să călăresc «Tigrul de hârtie». Cum se explică această chemare către demonism şi infern? Cum să înţeleg că un coleg de liceu sau un frate-scriitor stăteau de vorbă cu mine în şoaptă, cu telefonul acoperit cu o pernă, apoi... se duceau şi raportau tot ce am discutat cu ei?
Ştim cu toţii că anumiţi oameni au o personalitate multiplă (dublă, triplă etc.), un ego oscilant şi cu mişcări bruşte pe o diagramă psihică. O altă explicaţie ar fi aceea a «schimbărilor de identitate». Au fost persoane care au jucat un rol esenţial în istorie care au avut mai multe nume de-a lungul carierei lor
58 _____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
conspirative. Poate la un moment dat, au pierdut adevărata lor identitate şi acţionau nu în numele lor propriu, ci a celor de împrumut care le permiteau comiterea senină şi lucidă a unor fărădelegi. Ştim că anumite persoane nu au o atitudine şi o gândire constante, sunt labili sufleteşte şi nervos. în decursul unei singure zile şi chiar de la o oră la alta, pot trece de la stări contradictorii, de la un calm perfect la crize de isterie. Pe mine mă interesează intervalul scurt când se află în vârful diagramei afective şi cât poate să coboare de jos în abjecţie şi răutate -conştientă sau nu. Evident, acestea sunt cazuri patologice de neurastenie sau schizofrenie - personalitate fisurată - dar cum este posibil ca aceeaşi persoană să iubească cu sinceritate şi în acelaşi timp să trădeze ştiind că face un rău? Este, totuşi, posibil şi uman chiar dacă este inuman... Aş vrea să cobor în sufletele lor chinuite, în minţile lor mutilate, condiţionate, şantajate, să mă furişez în conştiinţele lor lipsite de conştiinţe şi discernământ, în acele profunzimi abisale, în subteranele fondului omenesc încă necunoscute şi, la un colţ oarecare dintr-o cavernă, să mă lovesc de cel adevărat, adică de omul în care este încarnat Satirul (făptură omenesc-divină primordială) şi Centaurul (făptură împletită între om şi un animal), să mă cuprindă în braţe şi să-mi spună: «Acesta sunt, frate întru suferinţă şi bucurie... bucuria de a te fi găsit, mărturisitorul şi iartă-mă şi mă strânge în braţe...»
*
Sigur, trebuie să accept un anumit risc. îmi amintesc că Ion Vianu a publicat un articol în revista «22» (1998) intitulat: «Un jdanovist la Paris», deoarece am îndrăznit să analizez, nu opera, ci viaţa profesorului şi a cărturarului Tudor Vianu. Un scriitor, în articolul «Lecturi infidele» («Curentul», 1998, ziar care mi-a refuzat dreptul la replică) a considerat că sunt: «Un procuror moral al naţiunii române». Paul Dumitriu, în cadrul unei seri omagiale ţinute la «Centrul Cultural de la Paris»: «Tudor Vianu sau idealul clasic al omului», mi-a spus: «A! Dumneata te ocupi de dosarele Securităţii». Nu de mult timp, am primit o scrisoare de la... nu ştiu cum să-l numesc... care printre altele vorbea
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________ 59
despre: «Contactele pestilenţiale ale dosamicilor». Recent, un cronicar literar, într-un articol publicat în «Convorbiri literare», la volumul «Cochilia şi melcul» consideră că «raporturile dintre etic şi estetic au rămas la acelaşi manicheism partinic» şi după ce a formulat mai multe critici şi reproşuri, ajunge până acolo încât evocă: «Expresia îmi aminteşte de cineva care a scris, mai demult, despre „pasiunea lui Pavel Korceaghin”». Marian Popa în Istoria literaturii române (voi. II, pag. 879) afirmă: «în 1986 prozatorul lasă Bucureştiul pentru Paris. Decizia i-a fost determinată de respingerea unui roman de către Cartea Românească, dar paşaportul i-a fost dus acasă de un ofiţer de securitate care-l scuteşte de oboseala unui drum şi a cozilor de la ghişee.»
M.	Pbpa sugerează că am fost trimis de către Securitate în Franţa, deoarece numai un «colaborator» s-ar fi bucurat de favoarea ca un ofiţer de securitate să-i aducă paşaportul acasă. Iată! Sunt comparat cu Jdanov, cu Pavel Korceaghin şi chiar cu un securist! între cine să aleg?
*
Există un concept al adevărului care nu este pozitivist şi nici bazat pe «praxis» şi care este încărcat de o valoare care transcede realului şi depăşeşte ideea: «Nihil sine ratione» Există o lume a anteriorităţii şi a adevărului încă nerelevat: încă-ne-născut-şi-nefiinţă, încă-ne-conştient, încă-ne-manifest... O stare de lantenţă şi de ne-manifestare, cum ar fi de exemplu: «la decouverte de l’avenir dans Ies aspirations du passe» sau în conceptul unui «veritabil şi adevărat prieten» care depăşeşte interesul şi chiar sentimentul de prietenie şi se întâlneşte cu o coincidenţă adevărată şi reală dintre două spirite...
Poate, adevărul se ascunde în intenţionabilitate: cum, de ce şi cine ne îndeamnă să gândim aşa şi nu altfel? De ce rostim un cuvânt şi nu altul? De ce acţionăm aşa şi nu invers? «Tainicul adevăr» se ascunde înainte de a fi adevăr şi de a se manifesta. «Oare cu ce se încheie o experienţă, se întreba Camus, cu o împietrire sau cu blândeţea înserării, cu începutul unei înţelepciuni care nu mai neagă nimic?».
60 _____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
înainte doream să cunosc (în profunzime) şi să înţeleg (în nuanţe) ce s-a petrecut într-o societate în care s-a izbutit să se distrugă orice relaţie firească şi de normalitate între oamenii deveniţi neoameni: «a l'etat de termites standardises». Acum, la cele două paradigme - cunoaşterea şi înţelegerea - aş adăuga desluşirea şi interpretarea. Desluşirea se află sub semnul dublei identităţi: cu sine şi cu adevărul. «Authecatos» (adevărul, acordul perfect între gând, cuvânt şi act) este ieşirea din neuitare, iar uitarea de sine este uitarea de a fi şi de exista: moartea celor vii. Fiinţa desluşită se află luminată pe plan logic (a intelectului) şi a fiinţei cu ea însăşi, pe plan ontologic. Desluşirea fiinţei în totalitate (nu în unilateralitate) şi în contrazicerea (conflict, paradox) în care se prezintă de cele mai multe ori.
înţeleg prin interpretare intenţia de a găsi cifrul lacătului cu care era închis în celulă prizonierul, dar şi descifrarea gardianului care ţinea cheia în mână. Conceptul-cifru-cheie a diferenţei ontologice ce îi desparte pe cei doi: deţinutul şi gardianul, torturatul şi torţionarul.
Episcopul Tihon, după ce i-a ascultat spovedania, a invocat parabola din «Apocalipsa»: «O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel, nici fierbinte, nici rece, am să te vărs din gura mea».
Ofiţerul şi floarea
Prin 1949, când eram elev, într-o zi când mă duceam spre Liceul I.L. Caragiale de la Ploieşti, am văzut în dreptul unei porţi care era flancată de ziduri înalte de beton, un militar îmbrăcat cu o uniformă pe care nu o văzusem până atunci. Avea în gură un mic boboc de trandafir roşu care mi-a atras atenţia. M-am oprit, l-am privit curios şi l-am întrebat: «Dumneavoastră sunteţi un ofiţer de securitate?» «Da\», mi-a răspuns el mândru şi umflându-şi pieptul. Atunci nu ştiam că de-a lungul vieţii, mă voi întâlni de mai multe ori cu «ofiţerul de securitate»... însă nu ca simplă statuie în faţa unei porţi şi în spatele cărei nu bănuiam că era o închisoare.
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________ 61
Unchiul meu, Constantin (Tică) Niculescu fusese declarat chiabur la Vălenii de Munte. Era prin ’51-’52. A fost arestat sub pretextul că nu predase cotele obligatorii de cereale, chiar dacă avea un carnet care atesta contrariul. A stat câţiva ani închis la Poarta Albă şi în mai multe închisori. Când s-a întors acasă era «distrofic» - avea greutate sub normalul admis de medicină -, adică era atât de slab încât numai în lagărele de exterminare naziste au fost cazuri asemănătoare. După o perioadă, mă plimbam cu el pe stradă. Deodată, îmi cerea să trecem pe celălalt trotuar. «De ce?» îl întrebam eu. «Am văzut un miliţian în faţa mea şi...». îi era frică să treacă pe lângă un ofiţer de miliţie.
Mama, în timp ce agoniza în Spitalul Colentina, striga: «Aud paşi de cizme pe culoar! Au venit să-l ia pe Tică». Până la ce nivel coborâse în subconştient frica, de putea să apară şi în timpul agoniei?
Eu aveam să cunosc ofiţerii de securitate abia în 1958. în noaptea de 30 octombrie, am auzit bătăi puternice în uşă. Au intrat în casă câţiva bărbaţi în civil. Unul dintre ei - care părea şef -i-a spus tatălui meu să-şi strângă lucrurile într-o valiză deoarece va pleca cu ei pentru o scurtă perioadă. S-au trezit toţi cei din casă: unchiul Dumitru, mătuşa Magdalena şi noi cei doi fraţi. Locuiam toţi în două camere după ce fusesem evacuaţi din casă. Tatăl meu îi spunea mamei: «Ochelarii! Drinache, ochelarii şi medicamentele». între timp, câţiva dintre ei, începuseră să facă percheziţia. Ştiau că nu puteau găsi nimic deosebit dar pentru că tatăl meu fusese militar de carieră, sperau totuşi să descopere ceva suspect. Luptase în primul război mondial şi fusese decorat la Robăneşti şi Oituz. Poate credeau că vor găsi decoraţiile pe care tata le aruncase. Atunci nu era permis să păstrezi nici cel puţin simbolurile unor acte de vitejie. Totul se petrecea cu o nervozitate intenţionată din partea lor şi cu o disperare precipitată din partea noastră. Eram siderat şi nu înţelegeam nimic. Aveam senzaţia că nici unul dintre ei nu voiau să-i facă vreun rău tatălui meu pentru că... nu aveam o explicaţie clară, eram sigur că după câteva zile se va întoarce acasă. După ce valiza a fost pregătită, unul dintre ei i-a făcut semn tatălui meu să-i urmeze. Abia atunci, în clipa aceea, când am văzut că ne va părăsi, am simţit că ceva grav şi iremediabil se va întâmpla. Nu-mi amintesc dacă ne-a
62 ______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
îmbrăţişat, dar după ce s-a deschis uşa am văzut alţi doi bărbaţi care stăteau în curte. L-au urcat într-o maşină şi au dispărut în noapte. Am intrat cu toţii în casă. Mama a început să plângă, scâncea ca un animal lovit şi se îneca în lacrimi...
Nopţi de-a rândul mă trezeam din somn şi săream la fereastră. Auzeam o maşină care s-a oprit în faţa porţii... De atunci nu l-am văzut pe tatăl meu timp de patru ani. Pe bibliotecă afişasem o coală de hârtie pe care era scris o frază din «Valurile» de Virginia Woolf: «Je suis seul dans un monde hostile. La face humaine est atroce».
La intervale regulate, ne vizita un ofiţer de securitate. Călăul voia să-şi vadă victimile şi să savureze efectul produs. Politicos până a părea jenat de situaţia în care se afla, se aşeza Ia masă, cerea de mâncare şi o cafea, ne împărtăşea speranţa că «în curând va fi eliberat», încerca «să ne tragă de limbă», apoi pleca.
După şase luni, la 18 aprilie 1969, a avut loc procesul care s-a ţinut într-o baracă ce aparţinea armatei.
(Vom reveni asupra desfăşurării procesului).
Nu credeam că - după 44 de ani -, după ce fusesem citat în dosarul tatălui meu - mă voi întâlni din nou cu «Ofiţerul de Securitate». De data aceasta nu ţine între buze un boboc de trandafir roşu. Iată, acum, din Dosarul de Securitate, am aflat cine au fost «poterele» care reprezentau «Răul de negândit» pe care eu vreau să-l gândesc, să-l descifrez şi să-l înţeleg. Cum poate ca non-sensul să devină semnificaţie, sens şi simbol? Cum se poate naşte ceva din opusul său?
Nu-mi este permis să uit o singură idee: «O excelentă manieră de a te apăra de ei, este aceea de a nu le semăna», spunea Marcus Aurelius.
CAPITOLUL IV
ORIGINEA SECURITĂŢII
Pentru cei mai mulţi dintre noi, Securitatea reprezenta suspiciunea generalizată: vecinul care putea să fie informator, telefonul acoperit cu o pernă sau scos din cameră atunci când îţi venea un prieten în vizită (fără să ştii că tocmai acel prieten făcea a doua zi un raport despre ce aţi vorbit), convorbirile telefonice cifrate, corespondenţa autocenzurată, evitarea de a vorbi cu un străin pe stradă... într-un cuvânt: FRICA. Spre deosebire de angoasa şi anxietatea sau bolile psihice (fobiile), frica era conştientă numai la un anumit nivel de presiune poliţienească. Frica celor anchetaţi, arestaţi, închişi în celule singuri, ori scoşi la munci epuizante, transforma individul într-un automat vidat de raţiune şi reacţie logică. Se ajungea la «Frica de Frică»: teroarea afectivă de fiecare clipă din zi şi din noapte. Omul era metamorfozat într-un animal pavlovian care răspundea la comenzile gardianului.
Când unchiul meu Constantin (Tică) Niculescu s-a întors de la Colonia Poarta Albă unde muncise patru ani, dormea mult şi mânca puţin pentru a-şi obişnui organismul cu o hrană normală. Când deschideam uşa dormitorului, sărea din pat ca un automat, lua poziţia de drepţi şi striga: «Sunt deţinutul Niculescu Constantin/», apoi bolborosea un număr de identificare...
Frica se transformase în spaimă, spaima se transformase în teroarea şi teroarea coborâse până la nivelul subconştientului... Instinctul de apărare nu mai funcţiona. Era un om condiţionat şi dependent de un factor obscur din exterior...
64 _____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
10 iulie, 1948: Ziua de naştere a Securităţii
Ştim cu toţii că Securitatea reprezenta «ochii şi urechile poporului» şi se autodefinea «tăişul săbiei» sau «sabia ascuţită a Partidului» ori, pentru cei care se aflau în exil: «braţul lung al revoluţiei». S-au scris multe cărţi, s-au organizat colocvii, expoziţii, articole în presă, dar «subiectul Securităţii» nu s-a epuizat şi ascunde o multitudine de mistere care nu au fost încă «deconspirate», pentru a folosi un termen de specialitate.
Să ne imaginăm ziua de vară călduroasă din 10 iulie 1948, când s-a hotărât înfiinţarea «Direcţiei Generale a Securităţii Statului», pe baza nucleului fostei Siguranţe, după modelul KGB-ului şi cu ajutorul a zeci de consilieri sovietici. în clădirea Secretariatului CC al PMR, într-o cameră spaţioasă, cu o uşă capitonată în spatele căreia stătea un ofiţer de securitate, erau prezenţi în jurul unei mese: Teohari Georgescu (care în 1940 se afla la Moscova unde a fost instruit de agenţi NKVD, sub conducerea lui Gh. Dimitrov, şeful Kominternului), Gheorghiu Dej, Ana Pauker (Hannah Rabinovici), Bodnăraş şi Vasile Luca (Lucas Laslo), fost deputat în Sovietul din Ucraina. După ce au discutat îndelung, s-a votat aprobarea viitoarei scheme a Securităţii, actul de naştere a poliţiei politice din România.
Să ne mai imaginăm dimineaţa unei zile friguroase, 11 februarie 1949, orele 10 a.m., când a avut loc o şedinţă de analiză a muncii «Direcţiei Generale a Securităţii Poporului». La şedinţă au participat: tovarăşul ministru Teohari Georgescu, tovarăşul general locotenent Pintilie Gheorghe (Pintilie Bondarenco, Pantelei Bodnarenko, Pantiuşa), tovarăşul general maior Nicolschi Alexandru (Boris Griinberg), tovarăşul general maior Vladimir Mazuru (Vladimir Mazurov, născut la Chişinău, absolvent a şase clase primare şi specialist în instrumente medicale) şi Mişu Dulgheru (Dulbergber), inspector în fosta Siguranţă, avansat în funcţia de director al Direcţiei de Anchete. Cu această ocazie s-a discutat perfecţionare a schemei de organizare: servicii tehnice, administrative, necesitatea unor servicii exterioare etc.
Există mai multe explicaţii ale înfiinţării acestei «Direcţii Generale a Securităţii Statului». Orice stat are nevoie de o poliţie internă pentru protejarea intereselor şi păstrarea secretelor de stat. O altă explicaţie ar fi aceea că după ocupaţia României de
UN TIGRU DE HÂRTIE
65
Trupele Roşii, Securitatea a fost instituită şi instruită după modelul KGB-lui sovietic şi reprezenta o poliţie îndreptată pentru eliminarea adversarilor - reali şi ipotetici.* După lovitura de stat realizată cu ocazia alegerilor din 1946 şi a alungării Regelui Mihai în 1947, drumul a fost deschis către ilegalităţi, abuzuri, condamnări administrative, violenţe şi crime: terorismul de stat. Până aici ne aflăm în analizele istorice prezentate în diverse studii şi volume de istoriografie.
Metoda genealogiei (de-mascatoare şi de re-întemeiere), ne-ar putea releva alte explicaţii care s-ar găsi la nivelul doi sau trei în analiza dialectică a fenomenului terorismului de stat, a represiunii şi a crimei organizate şi justificate ideologic: eliminarea opozantului prin orice mijloace şi metode pe bază de opinie, origine şi ură de clasă; vina colectivă de a nu te fi născut muncitor şi comunist.
*
Unde se află modelul? Originea?
Mai întâi cum a apărut şi cine a avut ideea? Apoi cum s-a materializat în practică? Calea a fost deschisă în Rusia de mişcarea liberală şi constituţionalistă condusă de Herţen, Cemîşevski şi Dobroliubov. Printre primii teoreticieni ai anarhismului, nihilismului şi terorismului a fost Neaciaev care a inspirat grupul revoluţionar Petraşevski din care a făcut parte şi Dostoievski, condamnat la moarte, dar în ultima clipă pedeapsa a fost comutată la deportarea în Siberia. Pentru Neaciaev: «între un revoluţionar, stat şi societate există o stare de război, vizibil şi invizibil. Un război permanent şi implacabil. Un război pe viaţă şi pe moarte».
Un alt doctrinar al terorismului şi a violenţei a fost Bakunin care în 1848, în timpul Revoluţiei de la Paris, era de părere că: «Imperiul austriac trebuie distrus total» şi că Wagner nu s-a înşelat atunci când a spus: »Acei oameni singuri pot fi uniţi printr-o barbarie împotriva tuturor civilizaţiilor şi a exigenţelor unui
[Securitatea şi evreii» - Teşu Solomovici, Ed. Ziua - 2003.
66 ______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
idealism». Deci: barbarie şi idealism. La «Prima Internaţională Comunistă», Bakunin a fost exclus şi a avut luciditatea şi profeţia să spună: »Statul marxist va fi mult mai despotic când se va numi Stat popular». Mai multe atentate au fost comise contra poliţiştilor ruşi (Vera Zasulici), iar la 13 martie 1881, Ţarul Alexandru al IlI-lea a fost asasinat.
Marx s-a inspirat din filosofia germană dar în special de la Hegel (materialismul dialectic şi istoric, negarea negaţiei etc.) şi nu a fost străin nici de doctrina socialiştilor utopici francezi: Babeuf, Saint-Simon, Fourier. Cea de a doua generaţie a socialiştilor francezi (revoluţionari europeni), Blanqui, Louis Blanc, Prudhon şi Georges Sorel nu erau de acord cu toate teoriile lui Marx («Noi opunem dialectica vieţii împotriva dialecticii morţii la care se reduce schema marxistă»- Memoire d’un revolution-naire, Proudhon), dar erau în acelaşi timp de părere: »Omul este înainte de toate un animal războinic; prin război se manifestă sublima sa natură. Ceea ce popoarele din Evul Mediu urau instinctiv, eu urăsc reflectând şi irevocabil».
De aici şi până la «ura de clasă» nu a fost decât un pas care a fost făcut de Marx când a lansat ideea «luptei de clasă» ca principal mijloc de cucerire a puterii politice: dictatura proletariatului. Violenţa justificată legal, ca metodă de acţiune revoluţionară, o găsim de-a lungul istoriei începând de la socialiştii utopici francezi şi până la revoluţionarii bolşevici care au pus în aplicare «genocidul de clasă».
*
Am în faţă o fotografie a primului birou politic bolşevic: 12 apostoli printre care şi o femeie care n-a jucat rolul lui Iuda. în mijloc se află marele staroste: Lenin (Vladimir Ilici Ulianov), Troţki (Leib Davidovici Bronstein), Pokrovski, Karl Radek (Sobelsohn), Sverdlov, Lunacerski, Kamenev (Rosenfeld), Rîkov, Buharin, Zinoviev (Radomylski), Kirilenco şi tovarăşa Kollotay.
Radek, Zinoviev şi Kamenev l-au însoţit pe Lenin în drumul de la Ziirich până la St. Petersburg în faimosul «vagon plumbuit», deoarece Elveţia şi Polonia nu le dădeau dreptul la tranzit. «Fuga» lor a fost organizată de germani, conform «Planului Keskula»,
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________ 67
cu ştiinţa generalului Erich Ludendorff şi însoţiţi de instructori militari germani. Revoluţia a fost finanţată de bancherul de origine rusă Părvus (Israel Lazarevici Helphand) care le-a pus la dispoziţie 5 mii. de mărci germane în vederea declanşării insurecţiei. După Revoluţia din 1917, Parvus s-a întors în Rusia, iar Stalin l-a asasinat. Alţi bancheri s-au alăturat pentru finanţarea revoluţiei bolşevice: Felix Warburg, Otto Khan, Mortimer Schiff, Jerome A. Hanauer, Max Breitung (America), Max Warburg, Olaf Aschburg. La părăsirea Americii, Troţki, la bordul vasului »SS Kristianianfjord» avea în buzunare 20 mii. de dolari primiţi de la bancherul Jacob Schiff.
Dar să facem o scurtă incursiune în istoria «Revoluţiilor bolşevice din Rusia».
Primul episod:
întâi a fost «Revoluţia democratică» din martie 1917, apoi «Revoluţia bolşevică» din 7 noiembrie 1917 care a declarat legile antisemite abolite, iar «Guvernul provizoriu» era condus de prinţul Lvov. Ajuns în Rusia, Lenin lansează broşura «Tezele din aprilie» în care a propus: pacea imediată, toată puterea sovietelor, confiscarea proprietăţii funciare, fuziunea tuturor băncilor într-o singură bancă de stat etc. A urmat episodul guvernului liberal condus de Kerenski, fuga lui Lenin în Finlanda, tentativa de lovitură de stat a generalului Kornilov, Troţki numit Preşedintele sovietului de Petrograd (8 septembrie), întoarcerea lui Lenin, «Asaltul Palatului de Iarnă», (Revoluţia din Noiembrie 1917), lovitura de stat prin desfiinţarea Dumei, 18 ianuarie 1918 (Parlamentul: majoritatea deputaţilor erau menşevici, iar bolşevicii erau în minoritate) şi alungarea lui Kerenski. Bolşevicii au declarat: «Toată puterea sovietelor. »
*
Există o tradiţie a loviturilor de stat care porneşte de la Revoluţia Franceză - 18 Brumaire 1799. Napoleon se întoarce din expediţia din Egipt, dizolvă «Directoire» şi a doua zi armata evacuează sala în care erau întruniţi «Consiliul celor cinci sute». Dacă traversăm câteva secole, ajungem până la... lovitura de stat din Rusia, 1917, la lovitura de stat din România din 1946
68 _____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
(falsificarea alegerilor şi instituirea guvernului Dr. Pfetru Groza) şi chiar la lovitura de stat din decembrie 1989, magistrat dirijată într-o «revoluţie populară» care a reuşit să înşele şi să manipuleze o lume întreagă.*
*
Al doilea episod s-a încheiat în Rusia, dar fără să uităm că printr-o analiză genealogică bazele totalitarismului comunist au fost înscrise de Lenin în volumul «Tezele din aprilie». S-ar putea spune: «Ideea sau ideologia a făcut revoluţia». S-au mai adăugat circumstanţele istorice favorabile: sărăcia, dezorientarea, foametea într-o Rusie obosită de un război şi de un absolutism monarhic - Ţarul Nicolae al II-lea - care a fost înlocuit cu un absolutism bolşevic, Ţarul Roşu, Vladimir Ilici Ulianov Lenin, cel mai sângeros ţar din istoria Rusiei care l-a ucis mişeleşte pe Nicolae al II-lea şi întreaga familie.
4c
în istoria revoluţiilor este folosit procedeul uciderii vechiului adversar şi după ce revoluţionarii au luat puterea s-au ucis între ei. Revoluţia din Anglia (1642-1649) l-a executat pe Carol I care a fost înlocuit cu Cromwell. Revoluţia din Franţa (pregătită ideologic de Iluminişti, Enciclopedişti, Voltaire şi Rousseau) l-a ghilotinat pe Ludovic al XVI-lea care a fost înlocuit cu Robespierre. A urmat «Teroare albă» şi după ce «revoluţia şi-a mâncat fiii», a venit la putere «micul caporal»: Napoleon Bonaparte.
*
Dar să revenim la Revoluţia din Rusia şi Ia «Teroarea roşie».
Lenin, prin «Apel al Sovietelor»,a propus încheierea ostilităţilor cu Germania «fără anexiuni teritoriale». La 3 martie 1918, a fost semnată Pacea de la Brest-Litovsk prin care Rusia
Tehnica loviturilor de stat» de Curtius Malaparte.
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________ 69
ceda Germaniei: Polonia, Ţările Baltice, Finlanda, Ucraina şi o parte din Bielorusia. Şi cum un tratat semnat de ruşi nu durează prea mult, la 3 noiembrie 1918, tratatul cu Germania a fost anulat de guvernul sovietic. Germanii avuseseră timp să-şi deplaseze trupele de pe frontul de Est pe cel din Vest unde luptau împotriva Franţei. Poate fi considerat Lenin spion german? Au apărut documente - din arhivele KGB-ului - prin care se dovedeşte complicitatea directă dintre Lenin şi Germania.
într-un articol apărut recent în revista de prestigiu «L’Histoire», Pierre-Jean Martineu scrie «Fascismul italian, nazismul german, evoluţia numeroaselor state europene spre un regim autoritar a fost în parte reacţia la internaţionalismul comunist». De aceeaşi părere este şi istoricul Ernst Nolte în volumul «Război civil european - 1917-1945»: «Nazismul a fost provocat de victoria bolşevicilor ca o contra-revoluţie». Teoria «nodul raţional» a declanşat multe polemici, «guerelle des historiens», lansată de filosoful Jiirgen Habermas (1987), «le pere spirituel du patriotisme constitutionnel de Vapes-guerre».
Fascismul şi comunismul pot fi comparate? Putem pune în balanţă două totalitarisme? Cele două fenomene istorice sunt comparabile dar nu sunt identice. Fascismul integra violenţa ca element constitutiv. Comunismul nu implica la început teroarea, dar numai teroarea putea să facă posibilă realizarea comunismului. Subiectul este mult prea vast şi nu este intenţia noastră de a-1 aborda în acest eseu.
Un prieten, A.P. mi-a reproşat că am amintit de Ernst Nolte pe care îl consideră un istoric revizionist. Franţois Furet a scris împreună cu Ernst Nolte un volum de dialoguri: „Fascism şi comunism”, publicat la Editura Univers (tradusă de Matei Martin şi prefaţată de Mircea Martin), sau în ediţie franceză: „Fascisme et communisme”, Ed. Pion, 1998. Franţois Furet este unul dintre cei mai cunoscuţi şi stimaţi istoriografi din Franţa, autorul unui volum inconturnabil pentru cercetătorii istoriei Franţei: «La Revolution Franţaise», Fayard, 1989. Dacă F. Furet, fost comunist, a considerat că nu se compromite dialogând cu E. Nolte, cu atât mai puţin eu care - păstrând proporţiile - l-am citat. De altfel, nu este singurul istoric sau filosof pe care l-am evocat. Analiza trecutului - presupune o diversitate de puncte de vedere şi chiar
70 _________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
polemici - nu înseamnă nici revizionism şi nici negaţionism, ci doar dorinţa de a înţelege filosofic şi explica istoric tragediile Secolului al XX-lea.*
*
Istoria ca «dublă spirală»
Dacă am accepta teoria ciclurilor în istorie, dar şi că istoria nu se repetă niciodată, am putea considera Istoria o «dublă spirală având un vârf în jos şi unul în sus».
Tatăl meu se afla în primul Război Mondial pe frontul de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi Robăneşti şi lupta alături de ruşi împotriva germanilor. într-o bună zi, s-a trezit că ruşii au părăsit flancurile din tranşee, fără să-i anunţe. în război este foarte periculos să ai descoperite flancurile deoarece există riscul ca duşmanul să facă o mişcare de învăluire şi să realizeze o încercuire. Ce se petrecuse? După pacea de la Brest-Litovsk, ruşii şi-au retras trupele unilateral şi fără preaviz. După câteva zile, germanii au atacat şi tatăl meu a fost rănit în luptele de la Robăneşti. Soldatul german - să zicem Fritz - care l-a împuşcat pe tatăl meu se afla la «punctul de jos» al spiralei timpului istoric. El executa nişte ordine care porneau de la «vârful de sus al spiralei istoriei». în marxism se spunea că «poporul creează istoria». Nimic mai fals! Cine formează gloata, turma, mărşăluitorii în pas cadenţat - dirijaţi de măsluitorii istoriei - şi cântând cu entuziasm?
Eu am făcut parte din turma ce a aparţinut «centralismului democratic», concept inept chiar prin formularea lui. Cum poate fi centralism şi în acelaşi timp democratic? îmi amintesc cu tristeţe că am «fost scos» să defilez la sărbătorile de «1 Mai» şi «23 August». Simţeam în spatele meu privirea celui care mă pândea să nu dispar la un colţ de stradă şi care făcuse apelul la începutul defilării. Oare m-am eliberat cu adevărat în tot aceşti ani în care am depus un efort imens pentru a «cunoaşte falsa
* Pentru completarea informaţiilor, vezi Bibliografia de la sfârşitul capitolului.
UN TIGRU DE HÂRTIE_____________________________________ 71
cunoaştere»? De câte ori vâd la televizor sau privesc o fotografie într-un ziar, aş vrea să le strig: «Nu vă lăsaţi manipulaţi! Nu vă lăsaţi înşelaţi de înşelătorii cu chip de apostoli şi sfinţi!».
Orice comparaţie sau metaforă nu ar izbuti să cuprindă mai complet raportul dintre «vârful de sus al spiralei» şi «vârful de jos» decât tabloul lui Brueghel cel Bătrân: «Parabola orbilor». Sunt şase orbi care înaintează spre o văioagă ţinându-se de mână şi având fiecare un toiag. Primul a şi căzut în şanţ, al doilea îi conduce pe cei trei în aceeaşi direcţie. Dar, spre deosebire de tabloul lui Brueghel, încerc să-mi imaginez că cel de al doilea nu este orb şi îi trage pe ceilalţi intenţionat în prăpastie. EI este un fals orb! El este un clarvăzător şi chiar un iluminat. El este vârful spiralei şi în cercul intim al deciziei globale...
Dar, pe noi ne interesează - apelând la «filosofia de ruptură, metoda genealogică şi analiza conceptuală» - cele două spirale, însă în special «vârful de sus»: falsul orb. Cine a hotărât marile destine cile omenirii? Unde, când şi cine a decis ca fărădelegea şi crima să fie justificate prin lege şi admise ca principiu politic şi moral? Cum a fost posibil ca violenţa să fie transformată într-o religie şi falşii preoţi să fie sanctificaţi?
Prin perspectiva «timpului istoric în spirală» vom analiza în cele ce urmează Securitatea din România, dar, nu mai înainte de a vedea câteva secvenţe din istoria poliţiei politice din Rusia.
*
Să ne imaginăm o şedinţă ţinută în friguroasa iarnă din 7 decembrie 1917 - la numai o lună după Revoluţia din noiembrie 1917 - la care a participat primul birou politic bolşevic. Invitatul de onoare, polonezul Felix Edmmundovici Dzerjinski a fost desemnat să înfiinţeze prima poliţie politică a revoluţiei, adică CEKA, având ca nucleu Ohrana ţaristă. Se ştie ce a urmat: Marea Teroare (1937-1938, în paisprezece luni au fost asasinate 690.000 de persoane), apoi a urmat comunismul de război. în 1930-1931, lichidarea kulacilor (Stalin: «Să lichidăm clasa kulacilor»): 30.000 au fost împuşcaţi, 1.680.000 deportaţi. în 1932-1933, marea foamete din Ucraina (dirijată şi intenţionată pentru a distruge naţiunea): 5,6 milioane de morţi. în 1934, asasinarea lui Kirov Ia
72 ___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Leningrad - o înscenare a lui Stalin sau acţiunea unui fanatic, Nicolaev -, urmate de inaugurarea proceselor de la Moscova ’36-’38 conduse de procurorul Vîşinski şi transformarea Rusiei într-un imens Gulag.
Lui Dzerjinski i-a urmat lagoda (G. Gheorghevici) care a transformat CEKA în GPU, apoi lejov (perioada numită lejovcina pentru sălbăticia reprimărilor şi a crimelor) şi Lavrenti Pavlovici Beria, şeful NKVD care apoi a devenit KGB. Dzerjinski s-a ales cu o statuie în faţa clădirii Lublianka, centrala KGB-ului (statuia a fost dărâmată la 22 august 1991, acum în anul 2002, primarul Moscovei a propus ca statuia să fie ridicată din nou pe soclul avut), iar Lejov, lagoda şi Beria au fost executaţi din ordinul lui Stalin. Toţi au transformat Rusia într-un «Arhipelag Gulag» care a avut drept rezultat peste 20 de milioane de victime.
*
Dar de unde au învăţat bolşevicii să tortureze atât de bine şi cum de au ştiut că sub mantia «dictaturii proletariatului» să ascundă despotismul şi teroarea de stat? CEKA (poliţia bolşevică) a fost structurată pe Ohrana (poliţia ţaristă) care aresta, condamna şi trimitea adversarii în lagărele din Sahalin şi Siberia. Dostoievski a fost condamnat la moarte (acuzat că a făcut parte din mişcarea Decembristă) şi înainte de execuţia pedeapsa a fost comutată prin deportarea în Siberia. Este suficient să recitim «Amintiri din casa morţilor» pentru a înţelege sistemul poliţist şi penitenciar din imperiul absolutist ţarist. Este însă necesar să nu facem confuzia dintre cele două sisteme de poliţie politică - ţarist şi bolşevic - deoarece proporţiile, amploarea şi numărul deţinuţilor politici din timpul ţarismului nu este identic cu cel din perioada Gulagului sovietic.
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________ 73
CEKA ŞI SECURITATEA
De ce am făcut această paranteză în istoria Rusiei comuniste? între ziua de 10 iulie 1948 când s-a înfiinţat Securitatea în România şi decembrie 1917 când a fost înfiinţată CEKA din Rusia, există o asemănare izbitoare. Discipolii - «ucenicii vrăjitori români» - au imitat ideea şi modelul «maeştrilor ruşi» până în cele mai mici detalii. «De Ia cine au învăţat să tortureze băieţii ăştia?», se întreba Marin Preda. O explicaţie ar fi aceea că au fost instruiţi de consilierii sovietici sosiţi în România, imediat după 23 august ’44, şi trimişi special pentru organizarea, pregătirea şi punerea în funcţiune a poliţiei politice, având ca model KGB-ul.* Lucrurile nu stau chiar aşa...
Deocamdată, suntem interesaţi de cei care executau ordinele - cei aflaţi la „spirala de jos a istoriei” - dar în special cei care se aflau în „punctul de sus al spiralei istorice”, adică cei care au conceput ideea experimentului comunist, a sistemului ideologic concentraţional şi l-au organizat în Europa, Africa, China, Vietnam, Cambodgia, Coreea de Nord, Cuba, Angola etc.
*
Dar cine a fost modelul modelului?
De la cine au fost inspiraţi bolşevicii, cei care au justificat crimele de stat din punct de vedere ideologic?
în timpul Revoluţiei din Franţa, 1789, s-a înfiinţat «Comitetul de Siguranţă Naţională», (Comite Surete Generale), prima poliţie politică din istorie. Tot în acea perioadă, au luat naştere «Comitetele revoluţionare» (Les Comites revolutionnaires) care dădeau certificate de civism (Certificats de civisme) şi întocmeau listele celor care urmau să fie ghilotinaţi. Şi în sfârşit, Revoluţia franceză este autoarea «Legilor suspecţilor» (Les lois des suspects), adică
* Instructorii sovietici: Alexandr Mihailovici, Serghei Dangulov, Alex. Sahavoviski, Maximilian, Dmitri Fedicikin (şeful agenturii din România), Serghei Kavtaradze (ambasadorul sovietic) - Securitatea şi evreii -Teşu Solomovici, Ed. Ziua, 2003.
74 ______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
legiferarea şi obligaţia denunţului.* «Comite de salut public» ne trimite imediat cu gândul la «Comitetul Salvării Naţionale» - FSN - de după 1990. Nu este mai puţin important că «Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului» aparţine aceiaşi epoci. De remarcat că Revoluţia franceză a durat 10 ani (1789-1799), iar teroarea a fost limitată şi sancţionată începând din 1794. Teroarea în imperiul sovietic a luat sfârşit... după 70 de ani. Este adevărat că Revoluţia bolşevică s-a inspirat din Revoluţia franceză (prima dictatură de stat), dar nu trebuie făcută confuzia între Roberspierre şi Lenin sau Danton-Marat şi Stalin.
Este ştiut că în Revoluţia bolşevică erau înfiinţate «Comitetele cetăţeneşti ale sovietelor», iar în România, după alegerea lui Petru Groza în martie 1945 au fost înfiinţate: «Comitetele cetăţeneşti» care aveau dreptul de a verifica actele oamenilor pe stradă, de a percheziţiona casele în căutarea de bunuri pretinse ca fiind aduse din URSS în timpul războiului sau care aparţinuseră germanilor şi maghiarilor, de a supraveghea dacă alimentele nu erau depozitate în scopul speculei, sau de a inspecta casele suspectate de adăpostirea refugiaţilor sau dezertorilor sovietici (...) Aceste forţe de ordine au degenerat în forţe represive în timpul guvernului Groza.»** în Codul Penal din România exista un articol care pedepsea «omisiunea de denunţ» a cărei origine o găsim în... «Legea suspecţilor» din Franţa şi în Codul Penal al URSS. Şi iată cum cercul de inspiraţie, organizare şi aplicare se închide din ce în ce mai mult, începând din 1789 şi până în 1990 - Franţa, Rusia şi România. Dar similitudinile (a nu se confunda cu acţiuni identice) nu se opresc aici. între 1793-1796, Franţa a cunoscut «Războiul civil din Vendee», o confruntare dintre Garda Naţională şi masele de ţărani promonarhiste care s-a soldat cu moartea a
190.000	de ţărani. în Rusia - 1930-1931 - cu ocazia colectivizării şi lichidării kulacilor - au murit 30.000 de oameni iar 1.680.000 au fost deportaţi, numai pentru motivul că aparţineau clasei de kulaci şi nu dădeau cotele de produse statului bolşevic, iar în
* Historiquement correct - Jean Sevillia, Ed. Perrin, 2003.
** «Banalitatea răului». Marius Oprea, pag. 26-27.
UN TIGRU DE HÂRTIE___________________________________ 75
Ucraina, 1932-1933 - marea foamete au murit 5-6 milioane de oameni! *
Este prima foamete organizată din istorie la care se adaugă voinţa de distrugere naţională ucrainiană. Genocid naţional şi de clasă... Au fost cazuri de canibalism: părinţii îşi mâncau copiii. Ce s-a petrecut în Rusia s-ar putea numi o «Vandee ucrainiană» de mari proporţii. Şi iată cum folosind «filosofia de ruptură» şi «metoda genealogică» (demascatoare), cercul se închide parţial - la boucle est bouclee - şi, părăsind explicaţiile strict istorice, înţelegem unde s-au născut unele fenomene de antropologie socială.
Lenin a avut dreptate... foarte multă dreptate când a spus: «Acolo unde francezii au eşuat, noi am câştigat». Revoluţia din Franţa a fost înfrântă de «micul caporal», Napoleon căruia Chateaubriand i-a reproşat împăratului că «a modelat o societate la o supunere pasivă», în schimb, în Rusia, Lenin a continuat revoluţia bolşevică, predând ştafeta lui Stalin şi celor care i-au moştenit crima justificată legal, «ura de clasă», timp de şaptezeci de ani.
*
Oare modelul modelului nu a avut alt model?
Dacă ne-am întreba care a fost modelul «Teroarei albe» din timpul Revoluţiei franceze şi dacă o să recurgem din nou la «metoda genealogică», ar trebui să ne întoarcem în istorie şi să ne oprim la perioada Inchiziţiei din Spania şi Italia. Este extrem de interesant că din cele mai vechi timpuri omul a inventat metode de a-şi domina şi supune semenul şi uneori chiar de a-1 elimina prin tortură (fizică sau morală), execuţie, decapitare sau ardere pe rug. Crima s-a născut odată cu strămoşii noştri: Cain şi Abel. Ea a fost perfecţionată după ce s-a produs «clivajul dintre om şi Dumnezeu» (Holderlin) sau a intervenit «absorbţia divinului în spiritul istoric» (Kant). Mai precis: căderea din timpul
Le livre noir du communisme - Un etat contre son peuple - Nicolas Werth - Ed. Robert Laffont, 1997.
76 ____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
sacru în timpul istoric. Să ne amintim că Inchiziţia din Spania a fost condusă de preotul dominican Torquemada şi care este autorul «Manualului de procedură juridică inchizitorială»: Instrucţiuni (1484-1498). în 1492, Isabelle de Castille şi Ferdinand II d’Aragon (zis Catolicul), au hotărât ca ereticii: musulmanii (islamul) şi evreii (iudaismul) să fie obligaţi să treacă la catolicism. Evreii care au acceptat să se convertească au fost numiţi «marrani» sau «conversos», dar ei practicau religia iudaică în ascuns. Când erau prinşi erau judecaţi de «Tribunalele inchiziţiei». Cei care nu au vrut să se convertească, au emigrat în Portugalia şi de acolo în Olanda, iar o parte au plecat în Turcia şi Grecia ajungând până la Salonic şi Bulgaria. Ei au fost numiţi «sefarazi», spre deosebire de evreii proveniţi din Estul Europei care erau: eschenazi (cazzari).
Inchiziţia din Italia, condusă de Cardinalul Santori, folosea în cadrul anchetelor făcute de către «Tribunalele inchiziţiei» (Şaint-Office), tortura fizică, proba focului, obligaţia delaţiunii, arderea cărţilor interzise şi punerea la «index» a cărţilor suspecte. (Copernic) Din acea perioadă (1542-1592) au rămas procesele din tristă amintire ale lui Giordano Bruno (ars pe mg, după o anchetă de şapte ani), Galileo Galilei, Savanarola, Luther, Erasm... Să nu uităm masacrele împotriva Catharilor (Albigeois) -cruciada condusă de Simon de Montfort - şi al locuitorilor cantonului din Elveţia, Vaudois.
*
Troţki şi revoluţia europeană
După această sumară incursiune în «Istoria sistemelor inchizitoriale, poliţieneşti şi a terorii exercitate de biserică sau de stat», să ne întoarcem la Revoluţia bolşevică. Troţki era partizanul ideii de «revoluţie europeană şi permanentă». Revoluţia urma să izbucnească în Germania, ţară industrializată şi cu un proletariat matur. Pentru aceasta s-a înfiinţat Kominternul şi s-au trimis agenţi în Germania, Franţa şi Ungaria, care aveau la rândul lor elementele conspirative şi pregătite pentru o insurecţie armată.
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________ 77
Şi astfel s-a început «Războiul civil european», analizat de istoricul Emst Nolte în cartea cu acelaşi titlu, care urma să se transforme într-un război armat pentru răsturnarea guvernelor burgheze şi instaurarea sovietelor, mai întâi în Europa şi apoi în lumea întreagă.
Parafrazându-1 pe Clausewitz care spunea: «Războiul este urmare a politicii cu alte mijloace», se poate afirma: «Războiul civil european a fost urmarea revoltei bolşevice cu alte mijloace». Nu sunt partizanul «teoriei complotului şi a conspiraţiilor» dar ne punem întrebarea cum a fost posibil «Jocul... nu cu mărgelele de sticlă», ci jocul cu ţările şi popoarele? Cum a început «Marele spectacol» care i-a adunat pe Lucifer, Mefisto şi Raskolnicov -care a cutremurat până în temelii secolul al XX-lea şi s-a născut Imperiul Roşu, cel mai întins imperiu din istoria lumii - şi s-a soldat cu 100 milioane de morţi?
Troţki şi Lenin au promis o utopie mesianică şi eschatologică la nivel de istorie mondială. Noua religie a fost seduizantă deoarece popoarele aşteptau ca paradisul să fie realizat „aici şi acum”. Şi astfel, au fost mobilizate masele care aveau acum un orizont de atins, chiar dacă urma să fie realizat de generaţiile viitoare. Aceasta a fost transpunerea temporal-istorică a unei transcendenţe coborâte pe pământ ce a aparţinut unei experienţe mesianice unice.
*
în martie 1919 la inspiraţia lui Lenin, s-a organizat în «Internaţionala a IH-a comunistă», Kominternul, cu scopul de a lupta împotriva «Internaţionalei a H-a socialistă» şi cu răspândirea în întreaga Europă a unei reţele de militanţi, conspiratori şi agenţi care să provoace destabilizare, haos şi, în cele din urmă, revoluţii. Comitetul executiv a fost condus de: Zinoviev, 1919-1926 (Radomylski, unul dintre cei care l-au însoţit pe Lenin în «trenul plumbuit» de la Ziirich la St. Petersburg), l-a urmat
N.	Buharin (1926-1928), D. Manuilski (1928-1935) şi G. Dimitrov (1935-1943), implicat în procesul «Incendierii Reichstag-ului», schimbat cu un spion german, revenit la Moscova şi după ce a
78 _____________________________________BUJOR NEDELCOVICI
devenit Secretarul General al Partidului Comunist Bulgar, se pare că a fost asasinat de Stalin.
Este interesant de subliniat că după eşecul Revoltei din Kanton din decembrie 1927 şi a Războiului din Spania 1934-1936 (care n-a reuşit să transforme peninsula iberică într-un stat comunist), în mai 1943 Kominternul s-a desfiinţat şi înlocuit cu Kominformul, un alt sistem organizatoric care a avut drept scop aceeaşi strategie de răspândire a comunismului în Europa.
Echipe pregătite de Rusia
în Comitetul Executiv întrunit la Moscova la 23 mai 1943, au fost prezenţi: Gheorghi Dimitrov (secretar general), Palmiro Ercoli Togliati (Italia), Wilhelm Pieck (Germania), Klement Gottwald (Cehoslovacia), J. Koppeling (Austria), O. Kuusinen (Finlanda), D. Manuilksi (URSS), A. Marty şi Morice Thorez (Franţa), Dolores Ibarruri (Spania), Lekhtinen (finlanda), Mathias Rokosi (Ungaria) şi Ana Pauker (România).
Am redat lista celor prezenţi în 1943 la Moscova deoarece toţi au devenit secretarii partidelor comuniste din Europa de Vest şi Est. Rusia pregătise din timp echipele de şoc care să preia puterea - prin orice mijloace - în ţările ce se vor afla sub dominaţia sovietică. Dar preparativele începuseră cu multă vreme înainte. La «Hotel Lux», din Moscova (pe timpul războiului s-a mutat la «Hotelul din Ufa», Rep. Baschiria) se adăposteau majoritatea comuniştilor fugiţi din Europa în timpul războiului, printre care: Togliati, Ibarruri, M. Rakosi, Morice Thorez (a dezertat din armata franceză şi apoi a fost graţiat de Generalul de Gaulle, după război, la insistenţele sovieticilor), Ana Pauker (vom reveni), Leonte Răutu (Leon Roth) şi Valter Roman (Walter Neulănder) care a participat la Războiul din Spania, apoi s-a întors în Rusia şi de acolo din nou în România.
Obiectivul principal al lui Lenin era declanşarea revoluţiei în Germania - stat industrializat şi cu un proletariat matur - spre deosebire de Rusia şi care va duce la un război civil ce urma să se transforme într-un război armat. Trupele sovietice erau pregătite la frontiera cu Polonia şi la o intervenţie pentru instalarea sovietelor mai întâi în Germania, apoi în toată Europa.
UN TIGRU DE HÂRTIE
79
*
Republica de la Weimer a luat naştere la 9 noiembrie 1918, după abdicarea lui Guillame al Il-lea. Cu câţiva ani înainte, adică în 1915, a fost fondată «Liga Spartakus» (Spartakusbund) care a fost condusă de Roşa Luxemburg, Karl Liebknech, Franz Mehming şi Clara Zetkin. Roşa Luxemburg (Zamosc), de origine poloneză, a organizat în 1905 în Polonia o intensă propagandă revoluţionară. în 1906 s-a întors în Germania şi a scris: «Greva de mase» şi «Partidul şi Sindicatele» în care insistă asupra rolului spontan şi de iniţiativă a proletariatului. Roşa Luxemburg era de părere că adversarii politici, inclusiv social-democraţii să fie trataţi: «Cine se opune revoluţiei socialiste, trebuie să rămână cu picioarele strivite pe pământ». Iar într-o scrisoare adresată lui Lenin spunea: «Adversarii politici trebuie împuşcaţi».
După revoluţia din 1917 din Rusia, Germania era împânzită de agenţi şi spioni trimişi de Komintern. «Spartakusbund» a fost iniţiatoarea mişcărilor de mase din Germania, s-a transformat în Partidul Comunist German (dec. 1919, afiliat la Internaţionala IlI-a comunistă), pentru a organiza revoluţiile de la Berlin şi Munchen unde urma să se înfiinţeze «Republici Sovietice» şi care s-au soldat cu câteva mii de morţi. La Munchen activa Kurt Eisner care a format«Consiliile muncitorilor şi soldaţilor» şi a proclamat o republică democratică care ar fi putut să se transforme într-un stat sovietic. Kurt Eisner a fost omorât de Eugen Levin care a fost şi el lichidat. Numai la Berlin, în ianuarie 1919, au fost omorâte
200.000	de persoane. Roşa Luxemburg şi Karl Liebhnech au fost ucişi.
în 1929 în Germania erau 6 milioane de şomeri. Partidul social-democrat (comunist) avea 100 de deputaţi în parlament, iar naţional-socialiştii aveau 107 deputaţi. Nu cumva dacă comuniştii germani ar fi acceptat să se unească cu socialiştii ar fi reuşit să-i învingă pe nazişti şi ar fi transformat Germania într-o republică sovietică? Criză socială, agitaţie, şomaj, instabilitate politică, lupte de stradă, morţi... Ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă Germania devenea atunci o republică sovietică?
Prăbuşirea «Republicii de la Weimer», revoluţiile comuniste care au încercat să instituie «republici sovietice», criza generalizată,
80 __________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
lipsa de unitate dintre comunişti şi socialişti («l’amour-haine»), nu cumva a deschis poarta şi a pavat drumul nazismului după alegerile din 1933? Nu întâmplător partidul nazist se numea: «Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor» pentru a capta ipocrit masele de muncitori şi cetăţeni disperaţi într-o criză profundă şi un război civil.*
*
Credeam că domnul Pavel Câmpeanu («Istoria Securităţii în ediţie revăzută», revista «22», nr. 676), cunoaşte toate aceste detalii şi că nu era necesar ca într-un eseu despre Securitatea din România să intru în amănunte din istoria Germaniei. Dl. Câmpeanu spune:«Textul în discuţie avansează în trecere unele considerente cu caracter general care, nesusţinute de argumente, poartă semnele gratuităţii. Astfel, din faptul că partidul nazist se numea Partidul national-Socialist se deduce eventualitatea în virtutea căreia «comuniştii germani ar fi adus la putere nazismul». Acum, sper că dl. P. Câmpeanu va accepta că textul său «poartă semnele gratuităţii».*'
*
Roşa Luxemburg avea anumite idei care nu coincideau cu ale lui Lenin. Era de părere că cir trebui să se lase mai multă iniţiativă proletariatului. De aici şi până a justifica comemorarea morţii în fiecare an în Germania - flori şi discursuri Ia mormânt -este totuşi o distanţă apreciabilă. Nostalgia comuniştilor şi regretul lor pentru soviete sunt evidente.
*
Un prieten, A.P mi-a reproşat (şocat) cum de am putut să vorbesc despre Roşa Luxemburg în termenii folosiţi în textul
Anexa 1: Precizare adresată domnului William Totok.
' Anexa 2: Drept ia replică adresat domnului Pavel Câmpeanu.
UN TIGRU DE HÂRTIE_____________________________________ 81
meu. R. Luxemburg a fost o profesoară de economie politică la «Şcoala social-democrată», a scris mai multe cărţi, printre care: «Acumularea capitalului» şi a analizat câteva probleme puse de Marx. A fost arestată între 1915-1916 şi 1916-1918. După revoluţia din 1918, a fost eliberată, a fondat ziarul «Die rote Fahne», a publicat programul revoluţiei, a contribuit la formarea partidului comunist german şi a participat la insurecţia spartakistă din ianuarie 1919.
Care este rolul intelectualului, a răspunderii şi a participării într-o mişcare revoluţionară? Pentru reuşita unei revoluţii sunt necesare mai multe premize, printre care: o criză politică, economică, socială, morală; o doctrină şi o ideologie (historiosophie); o ştiinţă şi o strategie a revoluţiei; un partid şi un grup de persoane care să ia puterea printr-o lovitură armată de stat şi o idee că scopul nu se poate realiza decât prin forţă, răsturnarea tuturor valorilor, lupta de clasă şi eliminarea adversarului.
în Germania erau toate condiţiile îndeplinite pentru ca Partidul comunist să pună mâna pe putere şi să transforme Germania în prima ţară comunistă din Europa.
Responsabilitatea unui intelectual într-o împrejurare revoluţionară este imensă. Dar cine a aprins scânteia revoltei în Germania? Cine a aprins focul şi a suflat în jăratic? Oare nu cumva au fost Roşa Luxemburg, Karl Liebknech, Franz Lering şi Clara Zetkin? Poate ei au jucat rolul pompierilor piromani? O situaţie similară a fost în Rusia. Toate condiţiile declanşării unei revoluţii au fost realizate, iar cei care au aprins scânteia au fost Troţki, Lenin şi urmaşii care au reuşit să ţină aprins focul şaptezeci de ani, timp în care au pârjolit un pământ şi un popor.
Mai sunt persoane care cred în mitul «bunelor intenţii ale comunismului» (utopie sau iluzie; răul este comis în numele unor bune intenţii) şi că el a fost ratat numai datorită lui Stalin. Să admitem că «iadul este pavat cu bune intenţii», că «nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle» şi că în Germania s-ar fi instaurat un regim al sovietelor comuniste. S-a văzut cu claritate că după aproape 80 de ani de la Revoluţia din Germania din 1918, nici un regim comunist nu a mai dăinuit şi au cunoscut nu o înfrângere provocată de un război, ci o simplă implozie care a făcut ca tot «lagărul comunist» să se prăbuşească ca un Golem
82 ___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
cu picioarele de lut. Nu cumva proiectul lui Lenin şi al Rosei Luxemburg era de la început ratat... dar a costat milioane de morţi? „Fiecare revoluţie începe prin inocenţa idealului de egalitate şi dreptate”.* Dar nimeni nu este inocent şi scopul nu scuză mijloacele. Nu cumva ar trebui să analizăm ce rezultat a avut evenimentul istoric şi responsabilitatea intelectualului vizionaro-revoluţionar?
*
Cazul maghiar
Să vedem ce s-a întâmplat într-o ţară vecină cu a noastră: Ungaria.
Bela Kuhn (Kohen Aaron), un modest ziarist dar cu calităţi deosebite de subversiune, conspiraţie şi diversiune, cade prizonier în Războiul din 1916 şi este trimis în Siberia. în lagărul de la Tomsk este remarcat de Karl Radek, un colaborator apropiat al lui Lenin (venise cu el în «vagonul plumbuit» de la Zurich) şi devine agentul propagandiştilor sovietici printre prizonieri.
Scenariul este asemănător cu al Anei Pauker şi ea propagandistă în rândurile prizonierilor români din URSS şi iniţiatoarea înfiinţării brigăzilor «Tudor Vladimirescu» şi «Horia Cloşca şi Crişan» care au format nucleul armatei după epurarea şi arestarea vechilor ofiţeri din armata regală şi definitivată în 1947, după abdicarea forţată a Regelui Mihai. De menţionat că nu toţi ofiţerii şi soldaţii s-au înrolat în aceste brigăzi armate, unii refuzând să-şi încalce jurământul dat, în schimb au fost nevoiţi să rămână prizonieri câţiva ani în plus. Este cazul căpitanului Vasile Colfescu care a muncit la minele din Vorkuta, dar povestea lui poate va fi prezentată cu o altă ocazie. Să revenim la Bela Kuhn şi la rolul jucat în Revoluţia din Ungaria 1918.
Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea Soah-ului - Alain Besangon.
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________ 83
La sugestia lui Lenin şi prin intermediul lui Karl Radek, organizează în februarie 1918 «Congresul prizonerilor de război» cu scopul de a forma un grup de agitatori şi agenţi bolşevici destinaţi ţărilor în care urmau să se întoarcă. După ce s-a proclamat Republica Populară de la Budapesta, Bela Kuhn intră în acţiune sub numele conspirativ «Maiorul Sebastian» şi se întoarce în Ungaria cu o mare sumă de bani. în misiunea lui a fost ajutat de Matyas Rakosi, viitorul secretar al PC Maghiar între 1945-1956. Scopul era clar: desăvârşirea mişcărilor de masă, a conflictelor sociale dintre muncitori şi celelalte pături sociale (burghezia, ţăranii şi intelectualii) şi proclamarea Republicii Sovietice Maghiare. în sprijinul lui Bela Kuhn, Lenin a trimis ca ambasador la Budapesta pe Racowski pe care îl întâlnim peste câţiva ani ca preşedinte al Republicii Ucraina. Profitând de complicitatea şefului statului maghiar, contele Karoly (gândul ne duce la Kerenski din Rusia), în dimineaţa zilei de 21 martie 1919, Bela Kuhn a declarat «Republica Sovietelor» şi a instaurat dictatura proletariatului maghiar. Scenariul este clasic în istoria loviturilor de stat. Karoly a fost obligat să-şi dea demisia, s-a înfiinţat «Consiliul Executiv al Sovietelor» şi a fost instaurat unui regim dictatorial şi de teroare.
Intervenţia armatelor române şi înlăturarea unui regim sângeros au fost prea puţin subliniate de istorici în prevenirea şi stoparea invaziei comuniste din Estul Europei cu aproape douăzeci de ani. Cum era firesc, Bela Kuhn şi-a găsit refugiul tot la Moscova, «cuibul de cuci» păstrat cu grijă de marea familie a proletarilor care se doreau uniţi cu orice preţ şi a devenit unul din şefii Komintemului.
*
Este demn de remarcat faptul că în funcţia de «Ministru al Culturii» din Guvernul Nagy, 1956 îl găsim pe Georg Lukaci, fostul «Comisar al Culturii şi Comisar al Diviziei Roşii a 5-a» din timpul Revoluţiei din 1918. Valter Roman se afla la Budapeste când a fost arestat Imre Nagy (şi echipa) şi a fost intermediarul dintre Gh. Dej şi Janos Kadar.
84 _________________________________BUJOR NEDELCOVICI
V. Roman, împreună cu Nicolae Goldberger (vorbitor de maghiară), şi cu locţiitorul ministrului de afaceri externe, Mălnăşan au însoţit pe cei arestaţi - alături de militarii sovietici -care au fost în permanenţă, inclusiv pe timpul şederii la Snagov, în administrarea şi grija PMR.*
*
în 1956, ajunşi în România, Imre Nagy şi cei care îl însoţeau, au fost închişi într-o vilă la Snagov, apoi, după un an, au fost livraţi lui Iânos Kâdâr care - în urma unui proces - Imre Nagy a fost executat împreună cu ceilalţi ostateci. O excepţie: Georg Lukacs. Dar miracolele în istorie au explicaţiile care încă nu au fost descoperite şi în special în acea perioadă şi într-un proces de o asemenea importanţă şi anvengură. Cărţile lui au fost apreciate şi admirate de marxiştii renovatori şi neomarxişti, printre care Herbert Marcuse. Nici la Paris nu lipsesc discipolii lui Georg Lukacs. în 1998 am asistat la «Maison de la Villette» la un seminar intitulat «Le travall de memoire -1914-1998». Un apărător entuziast al lui Georg Lukacs era N. Tertulian care la intervenţia mea - amintindu-i ce rol a jucat în cele două revoluţii -, a spus: «Este adevărat că G. Lukacs a fost Comisar pentru cultură în timpul revoluţiei maghiare din 1919, dar» «Istoria şi conştiinţa de clasă» a fost extrem de criticată de marxiştii din acea epocă şi republicată după mulţi ani.
Cazul francez
Acţiunea de infiltrare şi subminare a Kominternului s-a extins în întreaga Europă. Ne vom limita în cele ce urmează la Franţa. Toate drumurile nu duc la Roma, ci la Paris şi de acolo ne vom întoarce în România şi la dosarul meu de securitate.
Este greu de imaginat amploarea şi perseverenţa acestor oameni care au activat în subterana societăţilor, spionii «Ies taupes» - cârtiţele -, tehnicienii în acţiuni subversive şi de subminare
Anexa 3 : Scrisoare deschisă adresată domnului Petre Roman.
UN TIGRU DE HÂRTIE___________________________________________ 85
a pilonilor de rezistenţă a civilizaţiilor milenare - Statul, Libertatea şi Religia aventurierii revoluţiei comuniste, ilegaliştii, specialiştii în simulare şi disimulare, cei care au determinat în ascuns izbucnirea unor evenimente istorice (revoluţiile, loviturile de stat, lupta colonială) şi care au rămas în umbra cavernelor anonima-telor, fanaticii noii religii laice şi violente care au aprins flăcările mişcărilor de revoltă a maselor de manevre şi ignorante - turmele, «carnea de tun», populaţiile opuse popoarelor -, explicate apoi de teoreticieni şi ideologi ca... «necesitate istorică».
Nu cumva aceste aprecieri sunt prea aspre şi nedrepte pentru cei care i-au considerat militanţi în slujba unor cauze umanitariste de egalitate, justiţie socială şi libertate?* (vom reveni).
Kominternul a trimis în Franţa pe «Tovarăşul Clâment» care a condus din umbră Partidul Comunist Francez din 1931 până în 1939, apoi a răspuns din întreaga Europă occidentală.** «Tovarăşul Clement» nu era altul decât slovacul Eugene Fried.*** la care s-au alăturat, după război: Miinzenberg şi Arthur Lon-don.
în 1926 Ana Pâuker, căsătorită cu Marcel P&uker (Luximin) se afla la Viena unde se va naşte primul lor copil, Vlad. în acelaşi ani, familia Pauker pleacă la Paris. Partidul Comunist Francez le încredinţează «două celule de partid» având ca sarcină să se ocupe de emigraţia română de la Paris. în 1927, pleacă la Moscova unde se instalează pentru mai mult timp. Ana urmează cursurile «Şcolii Internaţionale - Lenin », unde erau formate tinerele cadre pentru activitatea în străinătate: Kominternul. Secretarul «Partidului Comunist Român», Elek Koblos (Alexandru Bădulescu) şi Clara Zetikin (comunistă germană) o recomandă călduros pe Sofia
* «La France communiste», Jean Montaldo, Albin Michel, 1978, capitolul «Saper l’ordre social existant». «Fiecare militant comunist este de dimineaţă până seara, în legătură cu toate lucrurile şi toate circumstanţele şi pentru toată viaţa: un soldat al partidului».
**319 telegrame au fost schimbate între 1939-1941 între Komintem, Gh. Dimitrov şi agenţii din Suedia, Olanda, Belgia şi Franţa. Moscova-Paris-Berlin - Telegrame cifrate ale Kominternului din 1939-1941, Bernard H. Bayerelin - Ed. Tallandier, 2003.
*** Eugen Fried, Annie Kiregel şi Stephane Courtois, Ed. Seuil, 1997.
86 _____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Marin (Ana Pâuker). în 1928 se naşte Tatiana, al doilea copil al Anei cu Marcel Pauker. între 1928-1930, Ana continuă studiile la «Şcoala Internaţională - Lenin ». în 1930, Ana şi Marcel divorţează. Marcel Pauker este trimis ca inginer la Magnetogorsk. în 1930, începe să lucreze ca spion la o firmă sovietică - «Amtorg Trading Corporation», care avea sediul la New York. în 1937 NKVD-ul îl arestează, iar în 1938 este executat la ordinul lui Stalin. Se pare că Anai-ar fi denunţat, dar nimic nu este probat. în 1930, Ana este trimisă în Franţa ca instructor al Kominternului. îl cunoaşte pe Eugen Fried, şeful «Secţiei Latine a Kominternului» care a condus din umbră Partidul Comunist Francez până în 1934 când a fost arestat în Belgia şi executat - se pare - de către Gestapo. Alte surse pretind că a fost asasinat de NKVD.
Ana şi Eugen au un copil, Maria care se naşte la Moscova. La vârsta de şapte ani este trimisă în Franţa, sub numele de Maria Mambeuf. Va fi crescută de Aurore Thorez, soţia lui Maurice Thorez. în 1934, Ana se întoarce în România sub numele de Maria Grigoraş. în 1936 este arestată şi condamnată în Procesul de la Craiova. Ana Pauker (Sofia Marin) a cunoscut-o pe Klara Zetkin care activa în Germania alături de Karl Radek şi îl întâlnise pe Cristian Rakovski (născut în Bulgaria şi cetăţean român) care a fost şeful «Partidului socialist român» şi apoi şeful Republicii Sovietice Ucraina.*
*
Franţa are o civilizaţie şi o cultură revoluţionară iacobină şi o bună parte rămâne de stânga.
Mulţi dintre participanţii activi la «Mişcarea Mai ’68» deţin funcţii importante în instituţiile de stat, presă şi cultură: troţkişti, maoişti, ecologişti etc. Ionel Jospin, prim-ministru al Franţei, a fost membru al unei organizaţii toţkiste infiltrat până în 1980 în Partidul Socialist, fapt negat o perioadă apoi recunoscut; Edwy Plenel, directorul redacţiei ziarului „Le Monde” a fost troţkist dar a recunoscut public în volumul «Secrets de jeunesse» ; Joshka
Ana Pauker, fişă biografică anexa 6.
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________ 87
Fischer, actualul ministru de externe al Germaniei şi preşedintele partidului Ecologist, a avut întâlniri şi contacte cu membrii organizaţiei teroriste «Facţiunea Armata Roşie»; Daniel Cohn-Bendit (zis Dany cel Roşu), conducătorul mişcărilor revoluţionare din «Mai ’68» din Franţa, a fost alături de Joshka Fischer şi actualmente este membru al Parlamentului European.
în Statele Unite neo-conservatorii provin din vechi marxişti convertiţi la troţkism. Leon Troţki a fost primit în Mexic datorită unor intelectuali mexicani: Diego Riveira şi Frida Kahlo (membri ai Partidului Comunist din Mexic). Arhiva lui Troţki se află la Universitatea Harvard de la Boston. Sub influenţa filosofului Leon Strauss, neo-conservatorii au fost partizanii combaterii comunismului şi pentru existenţa legitimă a statului Israel. Actuala administraţie republicană americană este influenţată de neo-conservatori: Paul Wolfowitz, «numărul doi» de la Pentagon (partizan al războiului în Irak) şi Lynne Cheney, soţia vicepreşedintelui, Richard Cheney.*
*
Toate aceste amănunte au scopul de a demonstra încă o dată amploarea plasei care fusese întinsă de la Moscova pentru a destabiliza ţările din Europa şi a declanşa revoluţia mondială. Nu putem să-i uităm pe Gh. Dimitrov care a activat în Germania, Manuilski şi Maurice Thorez în Franţa, Palmiro Togliatti în Italia, Emma Goldmann în USA, Andreus Nin în Spania, Ramon Mercader (Frank Jackson) în Mexic (care l-a ucis pe Troţki şi după 20 de ani de puşcărie a fost primit la Moscova - împreună cu mama, Caridad Mercader -, a fost premiat cu cele mai mari medalii şi a trăit tot restul vieţii în URSS), spionul englez Fhilby, spionul german Sorge (care i-a furnizat lui Stalin informaţia că Japonia nu va intra în război împotriva Uniunii Sovietice şi Stalin a putut să-şi transfere trupele din Siberia pe frontul din Europa) şi chiar «echipa americană» care lucra la Los Alamos şi care a
«Ascedenţa troţkistă a neo-conservalorilor americani», Patrick Jarreau, „Revista Găopolitique”, decembrie 2002.
88 _____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
livrat sovieticilor secretul bombei atomice: Oppenheimer, Klaus Fuchs, Enrico Fermi, Niels Bohr, Julius şi Ethel Rosenberg etc.*
Primul atentat - ratat - împotriva lui Troţki a fost comis de o bandă de «pistoleros» dirijată de pictorul comunist David Alfaro Siqueiros (care a avut o expoziţie la Bucureşti în clădirea Facultăţii de Arhitectură), ajutat de Pablo Neruda (Neftali Reyes), care era în legătură cu KGB-ul sovietic. Ramon Mercader, a reuşit să-l ucidă pe Troţki lovindu-1 cu un piolet în cap.**
*
Un prieten, A.P. mi-a reproşat (sever) că greşit i-am numit spioni pe cei care activau în Europa şi care erau trimişi de Komintem. Ei erau în realitate «militanţi» pentru cauza comunistă. Consider spion pe cel care lucrează într-o ţară pentru a culege informaţii şi a face rapoarte în folosul unor instituţii poliţieneşti sau forţe obscure, în favoarea altei ţări.*** S-ar putea folosi termenul militant: persoană care deţine o doctrină şi care duce o luptă pentru realizarea unui scop politic şi social. «Militanţiisunt avangarda clasei muncitoreşti» - Aragon. Militanţii activează în cadrul unor organizaţii, în numele unor idealuri şi nu au legături cu alte forţe sau puteri din exterior. Poate cel mai potrivit termen ar fi agent. Persoana care are sarcini de a se ocupa de anumite interese individuale, ale unui grup sau a unei ţări în numele căruia acţionează. Atribuţiile agentului sunt asemănătoare cu ale unui spion.
Michel Grey, în articolul «Spionii Generalului Muraille» (Revista Historia, 1976) analizează reţelele de spioni francezi care au activat în folosul URSS: Generalul Muraille (alias Paul, Henri, Albert, Boissonas), Rougeayres, "Reţeaua Tommasi”, Henri Condon, Marthe Morissonaud, Pierre Provost, "Reţeaua Fantomas”, "Reţeaua Crement”, Leopold Trepper, viitorul şef al reţelei de spionaj "Orchestra Roşie” şi lista este prea lungă pentru a continua.
*«Missions speciales», Pavel Soudoplatov, Ed. Seuil 1994.
** «La France communiste», de Jean Montaldo, Ed. Albin Michel, 1978.
*** «Espion: personne chargee d’epier Ies actions, Ies paroles d’autrui pour faire un raport» «Petit Robert».
UN TIGRU DE HÂRTIE___________________________________________ 89
Franţa reprezenta o placă turnantă a agenţilor trimişi de Komintern cu misiuni speciale de supraveghere, control şi dirijarea acţiunilor revoluţionare şi de partid. Să încercăm să prezentăm o scurtă listă a agenţilor (Ochii Moscovei) care au activat în Franţa după Revoluţia din 1917 din Rusia, sau mai precis, după 1921, când s-a ţinut al IlI-lea Congres al Internaţionalei comuniste, sub conducerea lui Zinoviev, care va fi numit primul secretar al Kominternului: Eugen Fried (Clement, pionul principal şi organizatorul Partidului Comunist Francez), Inessa Armând (prietena lui Lenin), Clara Zetkin (organizează în Franţa mişcarea femeilor revoluţionare), Willy Munzenberg (a jucat un rol extrem de important în activitatea PCF), Manouilski (era în bune raporturi cu Stalin), Frangois Koral, Guraliski, Ana Pauker şi alţii...
lată cum defineşte agenţii Moscovei, Jean-Andre, în articolul «Ochii Moscovei», publicat în revista «Historia» din 1976: «Purtători de mesaje, cuvinte de ordine, tactice şi strategice; deţinători de bani proveniţi de la Internaţională, instigatori, denunţători, aceste «eminences grises» sunt în general străini dezrădăcinaţi, internaţionalişti, marxişti şi în totalitate sub ordinele Kremlinului. Sunt revoluţionari de profesie, îndrăgosti{i de secrete care sunt cunoscute numai de iniţiaţi, deţinători de paşapoarte false. Kominternişti sunt mândri de activitatea lor şi a partidului care se bucură de un mare prestigiu. Kominterniştii sunt agenţii unei organizaţii care, departe de a servi emanciparea maselor, au fost instrumentul de aservire a partidului comunist la ordinele Rusiei leniniste şi staliniste».
Am redat acest pasaj din revista «Historia» pentru că multe persoane se ascund în spatele cuvintelor activişti, militanţi, revoluţionari, dar... care în realitate erau agenţi şi spioni. Cazuri similare au fost şi în România.* Aceasta nu exclude că o parte
* «H.A.E., născut la Braşov, fiul lui Adolf şi Zvidonia, medic, domiciliat în Paris, 17 rue Roi d’Alger. în 1926 a plecat în Franţa unde a intrat în contact cu grupări sioniste din însărcinarea cărora s-a încadrat în «grupul maghiar» al emigranţilor maghiari. A realizat diverse sarcini, s-a căsătorit cu o cetăţeană franceză, iar în anul 1939 a intrat în «Legiunea străină franceză». A luptat pentru scurt timp în Nigeria şi Maroc, iar în 1940 s-a întors clandestin la Paris intrând în mişcarea
90 ______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
dintre ei se considerau şi activau ca militanţi entuziaşti şi sinceri pentru o cauză socială şi politică.
«Acţiunile cele mai importante ale PCF şi deciziile sunt luate de cine? se întreba Leon Blum la congresul de la Tour, 1920». Partidul nu este decât un detaşament al unei armate internaţionale dirijată de la Moscova, prin intermediul komintemiştilor.»
*
în 1953, nu ştiam că dirijarea activităţii unei societăţi ajunge până la cele mai de jos «eşaloane» şi că încă de copil începuse să se producă manipularea conştiinţei: «lavage du cerveau».
Eram elev la liiceul din Ploieşti. Am fost scoşi şi încolonaţi pentru a defila «în favoarea soţilor Rosenberg» (Julius şi Ethel) care fuseseră arestaţi şi acuzaţi de spionaj atomic. Era o zi cu cer acoperit şi ploaie. Noi mărşăluiam cu entuziasm, strigam lozinci, ţineam în mâini pancarde, tablouri, fără să ştim cine sunt cei doi soţi şi că ei încă din 1938 fuseseră recrutaţi de Gaik Ovakimian, rezident la New York, membru al NKVD.* Datorită lor, supremaţia USA în privinţa bombei atomice a fost de scurtă durată şi curând Uniunea Sovietică a fabricat prima bombă atomică. Atunci, eu făceam parte din tinerii-cu-sufletul-şi-mintea-moartă, care nu deveniseră «homo sovieticus» deoarece eram încă prea tineri dar eram crescut şi învăţat pentru a deveni «un-om-masă», «om plastilină» şi care ar fi trebuie să aparţină gloatei, plebei; un «pre-om». Dacă atunci cineva mi-ar fi vorbit despre «omul veritabil şi transcendental» sau despre cele trei dimensiuni:
de rezistenţă. După eliberarea Franţei şi-a continuat activitatea în «grupul maghiar» al Partidului Comunist Francez, apoi a activat în «grupul român» al aceluiaşi partid. în anul 1948 este expulzat în România. în acelaşi an a fost încadrat în S.S.I., ca şef serviciu (nume conspirativ Horoş Andrei) apoi în Securitate iar în anul 1951 a fost scos din cadrele active. A lucrat un timp ca medic, s-a pensionat, iar în anul 1973 a plecat la tratament în Franţa de unde a refuzat să se mai întoarcă în ţară.». Dosar CNSAS-EIE/34/2.
* «Missions speciales», Pavel Soudoplatov, Ed. Seuil, 1944.
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________ 91
«Providenţa, Voinţa şi Destin» l-aş fi considerat nebun şi aş fi fugit de lângă el.
*
Să nu uităm că după «Pactul Ribbentrop-Molotov», din 1939, (anterior a fost tratatul economic de la Rappalo, 1922), Partidul Comunist Francez a fost alături de politica Germaniei, iar după ce Hitler a atacat Rusia Sovietică, au primit ordine de la Moscova şi şi-a schimbat poziţia - diametral opusă - prosovietică. în 1943, PCF urmărea o «insurecţie naţională», iar în 1945, după sosirea la conducerea Franţei a Generalului de Gaulle, PCF şi Maurice Thorez au primit instrucţiuni de la Stalin de a «transforma organizaţiile armate într-o organizaţie politică». Numai Generalul de Gaulle a salvat Franţa de a nu deveni «a opta democraţie populară» în Europa.
Nu putem să nu evocăm personajele lui Dostoievski din Demonii. Verhovenschi, Kirilov, iar «Stavroghin stătea cu pistolul lăsat în jos şi aştepta nemişcat să tragă în adversarul său».
Este adevărat că mulţi militanţi comunişti au activat în Frontul Popular şi în Rezistenţa franceză împotriva ocupantului nazist şi a guvernului de la Vichy.
Tocqueville a profetizat spunând: «Un mare număr din procedeele întrebuinţate de guvernul revoluţionar din 1789 au avut precedente în ultimele două secole de monarhie. Vechiul regim a furnizat Revoluţiei multe exemple la care se adaugă geniul atrocităţii».
Trebuie să recunoaştem că totalitarismul ideologic comunist, care a marcat profund şi a zguduit din temelii secolul al XX-lea, a avut... «geniul atrocităţii», şi a anunţat o nouă eră apocaliptică.
*
Pentru a vedea cu adevărat locul istoric şi importanţa sistemelor totalitare vom apela din nou la «analiza genealogică şi circumstanţială» şi vom enumera câteva fapte care au marcat istoria de-a lungul câtorva milenii: «Incendiul oraşului Persepolis» de către Alexandru cel Mare (330 î. Hr.), «Masacrul neguţătorilor
92 ___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
romani» de către greci (88, î.H.), «Barbarii Goţi la Roma» (410), «Distrugerea Constantinopolului de către cruciaţi» (1204), «Asediul Vienei de către turci» (1683), «Căderea Bastiliei» (1789) şi, în sfârşit... «Asediul palatului de iarnă», 7 noiembrie 1917.
*
Un prieten, A.R m-a criticat sever (mi-a adus unele acuze grave) că amestec evenimente care s-au petrecut înainte de Hristos cu... istoria secolului XX. Nici un secol nu a inventat şi cunoscut distrugerea umană de masă cu mijloace industriale, lagăre de exterminare sau lagăre de muncă forţată. Numai epidemiile - holera şi ciuma - au făcut să scadă cu un sfert din populaţia Europei din secolul al XVI-XVII-lea. Secolul XX a cunoscut: Revoluţia din 1905 şi 1917 din Rusia, Genocidul armenilor (1,5 mii.), 1915, Primul război mondial (1918), Războiul civil din Spania (1936), al doilea Război mondial, Bombele atomice: Hiroshima şi Nagasaki, Holocaustul (6 mii. evrei şi 5 mii. civili, plus victimele de război), Gulagul (aproape 100 mii. victime, plus morţii din război), Războiul civil din Grecia, «Războiul rece» (spitalele psihiatrice), Războiul din Coreea, Războiul din Algeria, Războiul din Egipt (Suez), Războiul din Liban, Războaiele din Israel, Războiul din Vietnam, Războiul din Cambodgia (Kmerii Roşii, 1,7 mii. victime în patru ani), Genocidul din Rwanda (Utu şi Tuţi: 800.000 de victime, Tribunalul Penal Internaţional de la Prusha: 7 condamnări, 40 arestaţi), Războaiele din ex-Iugoslavia, Cecenia, Pakistan, Afghanistan, Irak etc.
De ce am aşezat Revoluţia din 1917 în rândul marilor evenimente care au marcat şi fracturat pentru totdeauna istoria?
Secolul XX a început cu Revoluţia din noiembrie 1917, prima teologie negativă care a pretins mesianismul laic şi că va realiza Binele şi Fericirea oamenilor pe pământ. După o lună de la instaurarea Sovietelor s-a format CEKA, urmată de Teroarea Roşie şi Marea Teroare.
între «barbaria barbară şi...» «barbaria modernă» nu curnva este «un fii rouge»?
UN TIGRU DE HÂRTIE
93
*
Am ajuns la sfârşitul analizei noastre în încercarea de a construi «un arc deasupra timpului» care a vrut să cuprindă sub bolta lui genealogia unor fenomene revoluţionare şi de teroare şi care au început în timpul Inchiziţiei a continuat cu Revoluţia Franceză şi cu revoluţia bolşevică din Rusia.
Şi iată cum «vârful de sus al spiralei istorice» (marea conspiraţie subterană care a început în 1917) se închide şi ajungem din nou la «vârful de jos al spiralei», adică la şedinţa din 10 iulie 1948 când s-a hotărât înfiinţarea «Direcţiei Generale a Securităţii Statului» la care au participat: Teohari Georgescu (ministrul de interne), Gh. Dej, Vasile Luca, Bodnăraş şi Ana Pâuker.
înţelegem mai bine că Securitatea din România nu a fost altceva decât un nod din «plasa de prins oameni, din năvodul bolşevicilor» care a coborât la «ultimul eşalon», adică la directorul securităţii din Ploieşti, Mauriciu Strul (vom reveni), la generalul Bucurescu sau la locotenent-colonelul Achim Victor - răspundea de Uniunea Scriitorilor - care a semnat «Nota-Raport» din dosarul Nr. 201784 (pagina 327 sau pagina 273, în dublă numerotare).
*
Acest capitol nu a avut intenţia unei analize exhaustive a originii Securităţii, ci numai de a evoca sumar începuturile, desfăşurarea şi direcţiile poliţiei politice din România pe care s-a structurat un sistem concentraţional - destructor şi alienant -care a produs o fractură profundă în istoria poporului român.
Capitolul Originea Securităţii a fost publicat în revista
”22” -
nr. 673, 674, 675-2003.
Bibliografie
«Originile totalitarismului», «De la minciună la violenţă», «Criza culturii» de Hannah Arendt.
«Trecutul unei iluzii», de Francois Furet, Ed. R. Laffont -1995.
«Roşu-Brun», Thierry Wolton, Ed. JC Lattes, 1999. «Fascism, nazism, autoritarism», Philippe Burrin, Ed. Seuil,
200.
«Cronica minciunilor comuniste», Boris Souvarin, Ed. Pion, 1988.
«Misiuni speciale», Pavel Soudoplatov, Ed. Seuil, 1994 «Cartea neagră a comunismului», Stephan Courtois, Ed.
R.	Laffont, 1977.
«Scurtă istorie a revoluţiei ruse», Richard Pipes, Ed. Humanitas, 1955.
«Din trecut facem table rase», Stephan Courtois, Ed. R. Laffont, 2002.
«Franţa sub influenţă», Thierry Wolton, Ed. Grasset, 1977. «O societate sub supraveghere», Sonia Combe, Ed. Albin Michel, 1988.
«Istorie interzisă», Thierry Wolton, Ed. JC Lattes, 1988. «Civilizaţia sovietică», Andrei Siniavski, Ed. Albin Michel, 1988.
«Complicaţia», Claude Lefort, Ed. Fayard, 1999.
«Tragedia sovietică», Martin Maila, Ed. Seuil, 1955. «KGB-ul în Franţa», Thierry Wolton, Ed. Grasset, 1986. «Literatura uitată a socialismului», George Watson, Ed. Nil, 1999.
«Marea paradă», Jean-Franţois Revel, Ed. Pion, 2000. «Asasinatul lui Kirov», Alia Kirilina, Ed. Seuil, 1955. «Eugen Fried», Annie Kriegel şi Stephan Courtois, ed. Seuil, 1997.
UN TIGRU DE HÂRTIE___________________________________ 95
«Comunismul, o pasiune franceză», Marc Lazar, Ed. Perrin, 2002.
«Stalin», Boris Souvarin, Ed. Humanitas, 1999.
«Franţa comunistă», Jean Montaldo, Ed. Albin, 1987. «Totalitarismul», Enzo Traverso. Ed. Seuil, 2001.
«Revista «Historia», Dosarele negre ale Partidului Comunist din Franţa», Nr. 354, bis. 1976.
«Marea Teroare», Robert Conquest, Ed. Humanitas, 2000 «CEKA - Poliţia politică a lui Lenin», George Leggett, Ed. Humanitas, 1990.

CARTEA A DOUA
CAPITOLUL V
UNIUNEA SCRIITORILOR
Nu este nici un secret că Uniunea Scriitorilor informa Securitatea în mod frecvent, dar în special despre evenimentele mai deosebite.
Nu este nici un secret că în Uniunea Scriitorilor erau montate microfoane în majoritatea încăperilor, iar atunci când D.R. Popescu voia să comunice «un secret», ieşea din birou, intra în «Sala oglinzilor» - alăturată biroului - şi vorbea în şoaptă. Toate convorbirile telefonice erau înregistrate şi se pare că instalaţia a fost găsită - după evenimentele din «Decembrie ‘89» - în biroul unuia din funcţionarii Uniunii.
Dacă «Notele, Rapoartele şi Informaţiile» din dosar aveau un antet în care se menţiona cine a redactat şi către cine a fost trimis, erau semnate şi se indica: «strict secret», «Notele» care proveneau de la Uniunea Scriitorilor erau lipsite de aceste indicaţii birocratice, erau scrise la o maşină cu caractere mari şi aveau o simplă menţiune la sfârşitul paginilor: Nr. D/II/340557 sau 100/ 0085793.
Ne întrebăm cine redacta aceste «Note» şi ce funcţie avea în Uniune, deoarece era obişnuit cu formularea concisă a informaţiilor? Era un scriitor care participase la şedinţe? Era colonelul Achim care răspundea de Uniune, cunoştea «cazul meu» şi era informat de... un scriitor?
«Notă. în anul 1982 Bujor Nedelcovici a depus la Editura «Cartea Românească» manuscrisul romanului «Ereticul îmblânzit». Apreciindu-se că are un conţinut interpretabil, i s-a solicitat autorului unele modificări pe care acesta a refuzat să le efectueze retrăgându-şi manuscrisul. în martie 1984, aceeaşi lucrare a fost depusă la «Editura Albatros». Recomandându-i-se din nou să facă unele modificări în text şi propunându-i să-l publice în colecţia «Fantastic club», nu a acceptat, retrăgându-l definitiv. în perioada 12.12.1984 -14.03.1985 a efectuat o călătorie
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________ 99
turistică în Franţa. în luna aprilie a.c.} romanul în cauză a fost tipărit de editura franceză «Albin Michel» sub titlul «Le second mesager». Cartea a fost tradusă de Alain Păruit, colaborator al postului de radio Europa liberă şi a apărut sub direcţia lui Paul Goma, după cum se menţionează la începutul ei. în buletinul bibliografic al editurii Albin Michel din luna apriie 1985, în care este semnalată apariţia cărţii, se precizează că manuscrisul a fost retras de autor din planul editorial şi Ie-a parvenit stârnind uimirea că în ţară a existat intenţia de publicare a acestuia. Ultima frază este subliniată cu cerneală. Luând cunoştinţă de apariţia în Franţa a cărţii, preşedintele Uniunii Scriitorilor a informat Comitetul de partid.»
Am citit cu interes această «Notă» deoarece a avut darul să-mi amintească evenimentele de atunci şi perioadele în care s-au desfăşurat acţiunile. Este o radiografie exactă a unui fragment de timp şi are răceala unui diagnostic medical-poliţienesc care nu mă surprinde.
«La indicaţia Comitetului de partid', în ziua de 6 mai a.c., a fost convocată conducerea operativă a Uniunii, care i-a cerut explicaţii lui Bujor Nedelcovici în legătură cu circumstanţele în care a fost editată lucrarea în cauză, precizându-se că prin fapta sa, a încălcat prevederile statutului Uniunii Scriitorilor, a Legii presei şi a dispoziţiei Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste Nr. 16270/1979. Totodată i s-a cerut să-şi dea demisia din funcţia de secretar al Biroului Secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Bujor Nedelcovici a afirmat că, după respingerea de la editare în ţară a lucrării, aflându-se în Franţa, unde i s-a oferit posibilitatea de a o publica, a rescris-o din memorie.»
Dacă până aici au fost redate exact evenimentele, ajunşi la evocarea acestui detaliu, s-a strecurat o omisiune esenţială. La şedinţa cu pricina, am fost întrebat insistent prin cine am trimis manuscrisul? întrebarea a revenit de mai multe ori. Deoarece nu puteam să denunţ persoana care a luat cartea, le-am spus că am rescris - la Paris - manuscrisul din memorie. La obiecţia că nu aş fi avut timp să scriu trei sute de pagini, am adus argumentul că Dostoievski a scris «Jucătorul»într-o lună şi jumătate. Ştiam că nu o să-i conving pe membrii conducerii operative dar... le-am dat o explicaţie.
100_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
«La data de 8 mai a.c. a avut loc o şedinţă a Biroului Secţiei de proză care a aprobat demisia lui Bujor Nedelcovici şi a ales în funcţia de secretar pe Radu Tudoran. Nr. D/1340557 din 9.05.1985».
Cum s-a desfăşurat şedinţa de demisie din funcţia de Secretar al secţiei de proză şi numirea lui Radu Tudoran şi a lui Mircea Ciobanu, am descris-o la capitolul: «Cinematografie, Editurile, Editorii şi Cenzura».
Revista «România literară» avea şi ea informatorii ei, dar spre deosebire de Uniunea Scriitorilor scrisoarea are un antet şi semnături:
MI/DST/ Direcţia a lll-a din 2.XI.1985. Către Securitatea Municipiului Bucureşti. Din datele ce le deţinem rezultă că în ziua de 25.X. 1985, într-o şedinţă ţinută la redacţia revistei România literară, mai mulţi scriitori au ridicat o serie de probleme, printre care scriitoml Bujor Nedelcovici s-a manifestat profund nemulţumit de faptul că după o carte a sa apărută în 1981, a fost turnat filmul <Faleze de nisip<„ care după câteva zile a fost interzis. Un alt roman al său a fost refuzat de către mai multe edituri din ţară, l-a publicat la Paris, unde a înregistrat succes. întors în ţară din Franţa, i s-a comunicat că nu mai poate ocupa funcţia de şef al secţiei de proză. I s-a refuzat de asemenea plecare la Madrid, unde intenţiona să plece la o conferinţă. Poetul Mircea Dinescu, în cuvântul său, a pus accent pe situaţia materială proastă a scriitorilor din ţara noastră, arătând:
-	în ultimii cinci ani au murit aproape 300 de scriitori români ca urmare a condiţiilor materiale grele, (cu cerneală: numai?)
-	recent s-ar Fi întâlnit cu scriitorul Alecu Ivan Chilia care i-a cerut 10 lei că nu are ce mânca, fapt nepermis pentru condiţia unui scriitor român.
-	situaţia grea a scriitorilor din România s-ar datora cenzurii şi atitudinii <miliţienilor< din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.
-	dacă în decurs de o săptămână nu i se va accepta o carte a sa, dată spre publicare, îşi va pune o pancartă de gât pe care va scrie <poet indezirabil<şi va deveni solidar cu intenţia lui Bujor Nedelcovici.
UN TIGRU DE HÂRTIE
101
-	Din cuvântul mai multor scriitori, printre care Petre Sălcudeanu, Octavian Palerf Darie Novăceanu, Vasile Bâran, Constantin Crişan, Toma George Maiorescu s-au desprins următoarele idei:
-	desfiinţarea cenzurii, în mod implicit a dus la înrăutăţirea situaţiei scriitorilor pentru că cel puţin cea desfiinţată <avea firmă< şi spunea scriitorului ce este şi ce nu este permis a scrie, pe când cea existentă acum - fără firmă - nu le spune nimic.
-	Uniunea Scriitorilor este «un vid», nu-şi îndeplineşte rostul, nu-i apără pe scriitori.
-	editurile îi înşeală în privinţa tirajelor.
-	Anul acesta trebuia să aibă loc Congresul scriitorilor. Amânarea sine die a ţinerii lui se consideră a fi o politică anticulturală şi antipartinică.
-	Majoritatea au evidenţiat condiţiile materiale proaste de care dispun scriitorii din ţara noastră.
-	Şedinţa menţionată s-a întrerupt, propunându-se ca discuţiile să fie continuate în alt cadru şi să se formeze un colectiv care să informeze conducerea superioară de partid şi de stat cu toate problemele ce-i frământă pe scriitori. Semnează: colonelul lonescu Vergiliu şi colonelul Dulămoiu Vasile.»
Am redat pe larg această notă informativă deoarece a fost pentru prima dată când în public am simţit solidaritatea dintre scriitori. Era o atmosferă tensionată şi parcă majoritatea erau cuprinşi de un elan în care prudenţa, ezitarea şi teama erau excluse. Se afirmă deseori că în România disidenţa era individuală şi discretă. Iată, este o probă de revoltă şi protest public. Din cele relatate în «Nota» Securităţii - care a redat cu o relativă obiectivitate cele discutate în şedinţă - nu toţi cei citaţi au luat cuvântul în sensul celor arătate. Dacă cineva, cândva, o să încerce să scrie o carte în care va analiza rezistenţa şi protestul scriitorilor din ultima perioadă a regimului comunist, ar fi bine să se refere şi la cele menţionate mai sus. Este nedrept ce s-a susţinut că scriitorii erau nişte privilegiaţi ai regimului şi primeau sume importante de bani. în 1985, Partidul comunist nu mai avea nevoie de scriitori şi artişti, aşa cum se petrecuse după 23 august ’44, când unii intelectuali au fost tentaţi să cedeze invitaţiei de a colabora cu puterea.
102_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Consecinţele şedinţei de la «România literară» s-au arătat destul de repede.
La numai cinci zile, adică la 30 octombrie 1985, cei doi împricinaţi, Bujor Nedelcovici şi Mircea Dinescu au fost invitaţi de către preşedintele Uniunii Scriitorilor, D.R. Pbpescu. lată ce cuprinde «Nota» Securităţii şi să vedem în ce măsură s-au înregistrat obiective cele discutate:
«Notă, 100/0085.793 din 30 octombrie 1985 (fără antet şi fără destinatar, scris la o maşină cu caractere mari). în ziua de 29 oct. a.c., scriitorii Bujor Nedelcovici şi Mircea Dinescu au avut o discuţie cu preşedintele Uniunii Scriitorilor. Cu acest prilej, Bujor Nedelcovici a afirmat că vrea «să fie un om liber». în 1981 i s-a respins scenariul unui film, apoi manuscrisul romanului«Ereticul îmblânzit», fapt care l-a obligat să-l tipărească în Franţa. După ce s-a întors din călătoria efectuată în Occident, în luna mai a.c. a fost schimbat din funcţiile de secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi ca redactor al Almanahului scriitorilor din Bucureşti şi ca redactor al Almanahului scriitorilor, iar preşedintele uniunii nu i-a acordat ajutorul lunar pe care i l-a promis. în continuare, Bujor Nedelcovici a afirmat că la aceste probleme de ordin personal se adaugă şi altele de interes general şi anume: nerespectarea dreptului scriitorilor la critică, libera circulaţie şi hotărârii privind desfiinţarea cenzurii, neacordarea burselor acordate de unele instituţii din Occident, neîntrunirea Biroului şi Consiliului Uniunii în conformitate cu prevederile statututului. In Final a solicitat preşedintelui Uniunii să facă demersurile necesare pentru a fi primit la conducerea superioară de partid sau la tovarăşul Petru Enache. La rîndul său, Mircea Dinescu şi-a manifestat nemulţumirea în legătură cu dificultăţile ce le întâmpină la editarea volumului său de versuri <Rimbaud negustorul >, insistând că acest lucru s-ar datora interpretării eronate a intervenţiei sale făcute cu ocazia întâlnirii ce a avut loc la uniune în ziua de 15.10 a.c., cu un grup de scriitori vest-germani. A susţinut, în continuare, că în România ar exista cenzură exercitată de nişte «miliţieni ai culturii». A apreciat că el, luând libertatea în serios, nu va respecta pe nimeni atâta timp cât nu este respectat şi creierul lui. După opinia sa, Uniunea Scriitorilor fiind un «sindicat profesional», ar trebui să apere drepturile
UN TIGRU DE HÂRTIE
103
membrilor săi. A propus organizarea unei întâlniri a scriitorilor la cel mai înalt nivel ori cu tovarălşul Petru Enache, menţionând că dacă preşedintele uniunii nu va face demersurile necesare vor acţiona ei în acest scop. A încheiat reînoind ameninţarea că dacă până vineri la ora 10,00 nu va apare semnalul volumului său de versuri, va protesta în faţa Uniunii cu o pancardă pe care va adnota că este scriitor cenzurat. Preşedintele Uniunii Scriitorilor a încercat să-i tempereze pe Bujor Nedelcovici şi Mircea Dinescu, fără însă a reuşi să-i determine să renunţe la intenţiile lor.»
Trecem peste faptul că în «Notă» se menţionează că şedinţa de la «România literară» a fost în ziua de 29 oct. când în realitate a fost la 25 oct. 1985, dar cele relatate nu au fost exacte şi ne întrebăm de ce? Când am intrat în biroul preşedintelui Uniunii,
D.R. Popescu, am constatat că era singur, de obicei era înconjurat de comitetul director. I-am spus că nu îi cer nimic personal (nu cum se afirmă în Notă), chiar dacă aveam manuscrisul volumului de nuvele «Oratoriu pentru imprudenţă» predat Ia Editura Cartea Românească şi încă nu primisem răspuns. îmi amintesc frazele şi cuvintele rostite: «Profită de mine! Vreau să mă expun! Trebuie să intervii pentru a obţine o audienţă la Petru Enache în care să-i expun situaţia scriitorilor.» El mă privea de parcă aş fi fost nebun. Tăcea şi se uita în ochii mei cu intensitatea celui care ar încerca să afle ce urmăresc dincolo de cuvinte. Nici un muşchi de pe faţa lui nu se mişca. Sfinx! Tăcea cu puterea şi arta - pe care am constatat-o şi în alte ocazii - a celor care aveau «munci de răspundere». George Macovescu, vechiul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, avea o «altă strategie a audienţelor». Te primea cu un zâmbet pe faţă, era plin de curtoazie, diplomaţie şi când îi spuneam că am un manuscris «oprit» la Editura Cartea Românească, îmi răspundea cu candoare: «Şi eu am un volum care este oprit la o editură! Ce să facem! Asta e situaţia» Deci, şi el era un persecutat. «No comment!» Din punctul de vedere al lui D.R. Popescu cred că eram cu adevărat... un nebun. Cum să ceară un scriitor o audienţă personală la un înalt responsabil cu propaganda din Comitetul Central şi să-i expună nemulţumirile în legătură cu activitatea obştei scriitoriceşti?! De ce «Nota» Securităţii sau a celui care i-a informat nu a relatat exact discuţia?
104____________________________________ BUJOR NEDELCOVIC1
Oare nu au îndrăznit să se afle Ia «nivel înalt» despre cererea mea sau... din simplă neglijenţă? Apoi a luat cuvântul Mircea Dinescu care a insistat mai mult pentru publicarea volumului de poezie «Rimbaud negustorul», ameninţând că în caz contrar îşi va agăţa o pancardă de gât şi va manifesta în faţa Uniunii Scriitorilor. Consecinţele? Nici una... Ca şi cum n-am fi discutat cu preşedintele Uniunii şi nu am fi formulat anumite deziderate. Era şi firesc în nefirescul de atunci când între puterea politică şi simplii cetăţeni - puterea civilă - nu exista nici un raport sau dialog.
în schimb, era informat tovarăşul secretar Croitoru de la Comitetul de partid al Municipiului Bucureşti. Iată ce aflam din «Nota»0050.720 din aprilie 1986, fără antet şi fără destinatar scrisă la o maşină cu caractere mari:
«Recent, scriitoml Bujor Nedelcovici a obţinut premiul PEN-Clubului pentru romanul „Al doilea mesager”, scos ilegal din ţară şi publicat în Franţa în aprilie 1985 de către Editura Albin Michel. Manuscrisul acestui roman a fost depus de Bujor Nedelcovici în 1982 la editura Cartea Românească. Acţiunea cărţii este plasată într-o insulă sud-americană, fiind descris un regim politic dictatorial. Apreciindu-se că are conţinut interpretabil, conducerea editurii i-a solicitat autorului să aducă unele modificări pe care acesta a refuzat să le efectueze». în 1984, aceeaşi lucrare a fost depusă la editura Albatros însă din nou cel în cauză a refuzat să facă rectificările solicitate. După revenirea din călătoria turistică efectuată în Franţa, în 1985, Bujor Nedelcovici a declarat că oferindu-i-se posibilitatea de a edita cartea în străinătate, ar fi rescris-o acolo din memorie. Romanul i-a fost tradus de Alain Păruit, colaborator al postului de radio Europa Liberă. Preşedintele juriului care i-a decernat premiul PEN-Clubului este dramaturgul Eugen lonescu, stabilit în Franţa din 1939, cunoscut cu o poziţie ostilă la adresa R.S. România. După transmiterea ştirii de către postul de radio Europa Liberă, Georgeta Dimisianu, redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, cunoscută cu legături în rândul emigraţiei, l-a felicitat pe Bujqr Nedelcovici, comunicându-i că va lua legătura telefonic cu Marie-France lonesco, fiica dramaturgului pentru a afla valoarea în valută a premiului.»
UN TIGRU DE HÂRTIE
105
Rezoluţia scrisă cu cerneală: «28.05.1986. Cu aspectele din Notă a fost infonnat tov. Secretar Croitorii de către conducerea unităţii.» Semnează colonel indescifrabil.
Două remarci: în seara în care s-a anunţat la postul de radio «Europa liberă» că PEN-Clubul francez mi-a acordat «Premiul Libertăţii», Georgeta Dimisianu a fost singura persoană care mi-a telefonat şi m-a felicitat.
Am fost invitat la Comitetul de partid al Municipiului Bucureşti, unde am fost primit de tovarăşul Croitoru. Birou spaţios, mobilă greoaie, obişnuita bibliotecă prăfuită din spatele mesei. Mi-a făcut un semn să iau loc, apoi a continuat să privească hârtiile. A ridicat ochii şi - spre surprinderea mea - avea un aer prietenos. «Ei! Cum s-au petrecut faptele, tovarăşul Nedelcovici?» I-am povestit pe scurt toată tărăşenia, apoi am tăcut curios să văd ce va urma. M-a întrebat în treacăt cum şi prin cine am publicat romanul în Franţa, n-a insistat, apoi a trecut la problemele «administrative» şi m-a asigurat că a intervenit la conducerea superioară pentru ca şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor să aibă loc cu o frecvenţă constantă şi că toate problemele de tipărire, cenzură şi drepturile de autor vor fi rezolvate. Continua să-mi sugereze că este de acord cu mine, că suntem pe «aceeaşi baricadă» şi că toate problemele vor fi rezolvate. Sigur, era strategia cunoscută: îmblânzeşte adversarul şi poate îţi va fi complice. La un moment dat, mi-a spus: «Ştiu, tovarăşe Nedelcovici, că scriitorii o duc rău! Şi mie mi-ar conveni să găsesc muşchiul de vacă în măcelării pe care îl cumpăram în urmă cu câţiva ani, dar acum e o situaţie schimbată.» Eram deja doi persecutaţi şi îmi sugera că şi el suporta rigorile situaţiei din ţară. N-am mai putut să suport intenţia lui de a mă transforma într-un complice la o suferinţă comună. «Eu nu am venit aici, tovarăşul Croitoru
-	i-am spus eu - să vorbim despre muşchiul de vacă, ci... despre situaţia scriitorilor şi a dreptului de a publica liber manuscrisele!» «Aaa! Sigur, tovarăşe Nedelcovici - mi-a răspuns el cu blândeţe
-	dumneata ai dreptate, dar te asigur că dacă mai ai puţin răbdare toate problemele vor fi~rezolvate».
După câteva minute, m-am ridicat şi am plecat. Mi-am amintit de zecile de audienţe la Suzana Gîdea, când îi ceream să-mi aprobe un paşaport - aveam nevoie de acordul Comitetului
106___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
de partid de la Uniune, a tovarăşului Ion Hobana şi a Comitetului de Cultură - se desfăşurau după acelaşi ritual. »Lasă, mamă dragă, spunea Suzănica aranjându-şi cu un gest discret peruca pe cap, mai ai puţină răbdare. Acum nu este momentul... »
De unde au învăţat «tovarăşii noştri» această lecţie a tergiversării (teroarea aşteptării, sindromul răbdării, abandonul, eşecul, supunerea involuntară), a inducerii în eroare şi a evitării cu perfidie a unor probleme care aparţineau vieţii cotidiene?!
CAPITOLUL VI
Este cunoscut faptul că într-un sistem despotic există minciuni moral justificate mai adevărate şi mai puternice decât adevărul în sine pentru cei care afirmă că negrul este alb şi albul negru şi în acelaşi timp au pretenţii de a susţine că sunt în căutarea nuanţei şi a culorii «gri». Mistificarea, simularea, disimularea, simulacrul (Binele este Rău, Răul este Bine şi Diavolul este Dumnezeu), dezinformarea («Direcţia de dezinformare»), distorsionarea, defăimarea şi compromiterea cu rea-intenţie prin lansarea unor zvonuri false... toate procedeele au fost utilizate în România cu o perseverenţă diabolică în ultima jumătate de secol. S-a reuşit ca ipocrizia şi impostura să devină autentice şi să reprezinte chiar adevărul şi poate nu este surprinzător că s-a izbutit să se impună (cu trecerea timpului) în cunoştinţele cele mai luminate. Au fost devalorizate şi compromise chiar şi cuvintele care reprezentau cochilii lipsite de orice conţinut. «Ministerul Adevărului» orwellian şi-a făcut datoria! Idolii mentali idiologico-politici s-au dovedit uneori mai puternici decât raţiunea. «Omul Nou» a fost realizat într-o epocă faustiană şi prin triumful unui demon mefistofelic care a reuşit să le cumpere sufletul şi mintea nu pentru~ a o seduce pe inocenta Margareta, ci... pentru o pungă cu bani, un post în ierarhie, un sac cu idei prefabricate şi o ideologie mortificantă.
Cinematografia, Editurile, Editorii şi Cenzura
în 1982, în cadrul unei şedinţe a Consiliului Uniunii Scriitorilor, Petru Enache, secretarul cu Propaganda al Comitetului Central a afirmat: «La noi nu au fost respinse manuscrise şi toate cărţile care au fost prezentate Ia edituri au fost publicate». S-a ridicat Eugen Simion şi a spus că romanul «Al doilea mesager» de
B.N. a fost respins de cenzură şi nu a fost publicat.
108____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Nu a avut nici un răspuns din partea lui Petru Enache şi nu s-a constatat nici o schimbare de atitudine din partea Editurii Cartea Românească, care respinsese manuscrisul.
în altă şedinţă a Consiliului Uniunii Scriitorilor, Dan Deşliu a citit o scrisoare a lui Dorin Tudoran prin care anunţa începerea unei greve a foamei. Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, s-a ridicat de la masă în dorinţa de a părăsi adunarea, dar văzând că nimeni nu-1 urmează a luat loc pe scaun. Dan Deşliu, cu obişnuitul glas de tribun, a citit scrisoarea lui Dorin Tudoran, apoi a continuat netulburat spunând: «Ismail Kadare, scriitor albanez, a publicat mai multe romane în Franţa, iar noi, în loc să ne mândrim că Nedelcovici a publicat un roman la Paris, îl dăm afară din funcţia de Secretar de Secţie de Proză şi de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti». Deplină tăcere din partea lui Petru Enache şi a lui Dumitru Radu Popescu.
Dar «Marele Cenzor» era însuşi Ceauşescu care în 1980 a interzis personal (menţionat şi în Dosarul de Securitate) filmul «Faleze de nisip», adaptarea cinematografică a romanului «Zile de nisip», în regia lui Dan Piţa. Nu am aflat nimic - chiar dacă am făcut numeroase memorii - despre motivele acestei interdicţii, decât în 1983. La «Conferinţa ideologică de la Mangalia», Ceauşescu a ţinut o cuvântare în care a aruncat fulgere şi anateme: «Sarcini importante are cinematografia. Avem nevoie de filme bune, revoluţionare, care să prezinte măreţele realizări ale poporului nostru, să mobilizeze şi să înfăţişeze eroi care să constituie un model de muncă şi de viaţă. Ori, tovarăşi, am văzut câteva filme care nu numai că nu prezintă modele de eroi în viaţă şi în muncă, ci, dimpotrivă, prezintă nişte elemente care se mai întâlnesc poate undeva, la periferia societăţii, dar nu pe aceştia trebuie să-i prezinte scenariştii şi regizorii noştri sau cei care conduc şi organizează producţia de filme. Trebuie să lichidăm cu desăvârşire această stare de lucruri».
De remarcat cuvântul «lichidăm» pe care îl folosea Troţki, Lenin şi Stalin şi care reprezenta uciderea adversarilor politici. Urmele din limbajul şi gândirea lui N.C. dezvăluie cu claritatea originea şi formaţia de politruc la şcoala sovieto-bolşevică.
«Am văzut nu demult - a continuat «Marele înţelept» - un film prezentând un tânăr muncitor la Marea Neagră. Dar eroul
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________109
acestui film nu are nimic cu tânămi muncitor de azi (...) Scenaristul şi regizoml care au realizat filmul, precum şi cei care l-au aprobat nu cunosc, se vede, tineretul patriei noastre. Nu se poate să mai admitem să se producă asemenea filme. Unde este Consiliul Culturii, unde este Secţia de propagandă, unde este Comisia ideologică a Comitetului Central, care trebuie să vadă toate aceste filme? (...) Avem nevoie de o artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esenţa, modelul omului pe care trebuie să-l făurim! Chiar dacă câteodată trebuie să înfrumuseţăm un erou, ca tineretul să ştie, să înţeleagă că aşa trebuie să fie!»
Reţinem cuvintele: «trebuie», porunca stăpânului în raport cu supuşii; «modelul omului», adică a Omului Nou (Omul masă, Homo sovieticus) care a fost realizat, chiar dacă nu vream să acceptăm şi în sfârşit, «să înfrumuseţăm eroul» în detrimentul adevărului şi în scopul unei educaţii prin falsitate, machiaj şi ipocrizie.
După două sau trei zile a apărut în «Scânteia» un articol care elogia «Conferinţa de la Mangalia» scris de un romancier care locuia la Cluj şi care acum deţine o funcţie importantă în conducerea Uniunii Scriitorilor.
Recent, am avut ocazia să văd o casetă video înregistrată la «Conferinţa pentru ideologie» care s-a ţinut la Mangalia în 1983 şi în care era înregistrat discursul lui Ceauşescu. Zeus era furios şi arunca fulgere, anateme şi blesteme. Gesticula, striga cu o voce răguşită, avea o expresie de furie şi parcă intrase într-o criză nervoasă pentru că cineva îndrăznise să-l contrazică şi să-l sfideze. Privind imaginile, am înţeles încă o dată că nu am în faţă un fenomen excepţional, ci clasic al delirului de grandoare, dar nu numai atât... S-au scris nenumărate cărţi despre «fenomenul Ceauşescu» dar cred că apelând la filosofia istoriei putem să-l înţelegem mai uşor. Spinoza («Tratatul teologico-politic») şi Nietzsche («Voinţa de putere») au analizat sistemele tiranice şi erau de părere că puterea se împarte între trei personaje: ofiţerul, puterea militară; preotul, puterea spirituală şi sclavul care nu are nici o putere. Montesquieu distingea trei forme de stat: despotismul, monarhia, republica şi susţinea că despotismul înseamnă: «Unul singur, fără lege şi fără reguli care dirijează
110____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
totul prin voinţa şi capriciile sale». Thomas Hobbes analiza absolutismul despotic şi declara: «La guerre de tous contre tous et l’homme est un loup pour l’homme». Ceauşescu nu se poate înscrie în nici o categorie sau... poate le întruneşte pe toate dar în special: «Unul singură, fără lege şi fără reguli...»
*
După Revoluţia bolşevică din 1917, printre primii care au încercat să dezvăluie opiniei publice mondiale misterul criminal al totalitarismului comunist, a fost Panait Istrati, «Spovedania unui învins», 1927, intens sfătuit de R. Rolland să nu publice cartea. R. Rolland făcea parte din «troica comunistă franceză», alături de Aragon şi Barbusse, toţi trei căsătoriţi cu rusoaice, premiaţi la Moscova, traduşi în toate ţările din lagărul comunist. De altfel, Barbusse a murit la Moscova, ţara de adopţiune sufletească. A urmat în 1947 Kravscenco, «Am ales libertatea» (după procesul cu revista «Les Lettres franţaises», condusă de Aragon, Claude Morgan şi Andre Wurmser, proces câştigat dar care nu a avut ecou în presa franceză. Kravscenco s-a întors în Statele Unite şi la câţiva ani s-a sinucis), Boris Suvarin, «Stalin», Victor Serge, David Rousset, Marcenko, Vasili Grosman, Robert Conquest, «Marea teroare», Artur London, «Mărturisirea» (implicat în procesul de la Praga, 1952, Rudolf Slansky; 13 conducători comunişti, dintre care 11 au fost condamnaţi la moarte, iar A. London a fost printre cei doi care au scăpat cu viaţă; cum se explică? se pare că Partidul Comunist Francez a intervenit în favoarea lui), Artur Koestler, «De la zeros la infinit»...
De la Soljeniţîn cu «Arhipelagul Gulag», care a răsturnat viziunea Occidentului şi a determinat o cotitură şi până la Claude Lefort, Franţois Furet, Ştefane Courtois etc. etc. Trecem peste Hannah Arendt («Natura totalitarismului») şi Ernst Nolte («Războiul civil european») care au marcat pagini esenţiale în analiza regimului care a decretat teroarea de stat. Enzo Traverso în «Totalitarism», a făcut o antologie cu autorii care au scris despre fenomenul totalitar: 60 de scriitori. Şi cred că am realizat un tur de orizont (sumar, foarte sumar, au fost scrise sute de volume despre regimurile «rouje-bruns») a celor care au încercat
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________111
să taie nodul Gordian - «nodul raţional» şi «nodul criminal» -care a dominat regimurile absolutist-totalitare şi care a făcut aproape o sută de milioane de victime. Genocidul roşu...
*
Dar să revenim la «Clovnul Răguşit şi Carpatin». Originalitate lui a fost că România nu a cunoscut nici un astfel de personaj de-a lungul istoriei. Nu a reprezentat Răul absolut (cum s-a spus), ci a fost produsul unor anumite împrejurări politice şi istorice favorabile (comunismul) care i-au dat prilejul să încarneze puterea politică, socială şi spirituală, transformând poporul într-o masă informă de sclavi. Trecutul, tradiţia, justiţia, religia au fost înlăturate (tabula rasa), iar politicul, politica, partidul unic şi cultul şefului s-au transformat într-o religie egalitară cu noi sfinţi şi dumnezei care ascundeau o barbarie modernă. Dacă Ceauşescu a fost comparat cu Hitler, Stalin, Pol Fbt sau Kim Ir Sen înseamnă că trebuie să recunoaştem că a fost un personaj ieşit din comun. Ceauşescu nu a cucerit România care deja fusese cucerită şi ocupată de Armata Roşie. El nu a fost un comunist autentic şi nici un naţional-comunist, deoarece nu respecta dogma marxist-leninistă şi nu urmărea binele naţiunii şi al poporului, ci doar păstrarea puterii în interes personal şi prin aceasta s-a dovedit un dictator abil pentru că a reuşit să ducă în eroare mulţi istorici şi analişti politici. în aparenţă - dar numai în aparenţă - Ceauşescu a dus un război împotriva propriului său popor, sau cum s-a zis: «Românii au fost cuceriţi de către români». Nu a fost un război autentic şi nici nu a executat o dominaţie cu mijloace violente evidente. El a reuşit o performanţă unică a unei complicităţi perverse sado-mazochise de stăpânire şi supunere a întregului popor. El a izbutit să realizeze o participare pasivă, o complicitate subminimală în subconştientul colectiv între stăpân-sclav şi care au dus la un acord cvasi-general dintre «dominator şi dominaţi». Amprenta degetelor lui se găseşte pe multe din minţile oamenilor politici din România şi a semnat multe acte de deces spiritual. După 12 ani, regretul dispariţiei lui este numai un simplu exemplu că dăinuieşte în amintirea pervertită a unei părţi din populaţie. De subliniat, voinţa de a
112____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
rămâne în posteritate (specifică dictatorilor: Mussollini, Hitler, Stalin) prin înscrierea numelui în piatra construcţiilor faraonice (care a costat suferinţa a două generaţii) dar şi în imaginarul colectiv.
*
Ar fi multe de spus despre Cenzura din cinematografia «anilor de lumină», de rolul jucat de Dumitru POpescu-Dumnezeu, secretarul cu propaganda al CC care aviza toate filmele (după ce a vizionat filmul Zile de nisip s-a ridicat în picioare şi a plecat fără să spună nici un cuvânt), dar să revenim la Dosarul de Securitate şi piesele pe care le-am găsit acolo privitor la Cenzura din edituri.
Am evocat aceste evenimente pentru că odată cu trecerea anilor, s-a afirmat de mai multe ori că «cenzura a fost benefică» deoarece artiştii erau obligaţi să găsească noi forme de exprimare şi stil; nu s-au scris «manuscrise de sertar», deci nu au fost cărţi interzise şi, mai mult, singurul vinovat că unele manuscrise au fost respinse ori s-au cerut autorilor să facă modificări... a fost Cenzura.
în publicaţiile din România au apărut - totuşi - nenumărate articole prin care s-a încercat să se demonstreze contrariul: au fost manuscrise interzise, a existat o «literatură de sertar» şi răspunderea acestei stări de fapt nu revenea numai Cenzurii dar şi a editurilor. Totuşi, ideea rezistă... Nu de mult, un critic de prestigiu, a afirmat în cadrul unei emisiuni radio, că romanele mele au fost respinse de Cenzură, cu alte cuvinte a încercat - voit sau inconştient - să absolve editurile de orice responsabilitate şi vinovăţie.
Editurile nu erau «simple curele de transmisie» - cum se spunea despre sindicate - dintre scriitori şi Cenzură, ci erau direct implicate în redactarea unor referate care erau trimise la Cenzură, recomandări făcute autorilor pentru a-şi modifica textul şi chiar «sugestii» transmise Cenzurii pentru «a da sau a nu da» un aviz favorabil publicării unei cărţi. în anul 1977, prin Decretul nr. 471 din 24 decembrie, Comitetul de Presă şi Tipărituri (Cenzura) a fost desfiinţat. Aparent desfiinţat... încă un exemplu
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________113
elocvent de ipocrizie. Cenzura urma să fie realizată de edituri, adică de scriitorii care le conduceau, dar care trimiteau în continuare manuscrisele la Cenzură unde lucrau zeci de salariaţi conduşi de poetul cu pretenţii suprarealiste Vasile Nicolescu şi Ilenuţa Docsănescu. Ei au moştenit celebritatea lui Iosif Ardeleanu (N. Goldberger), fost membru al Kominternului, directorul Direcţiei de presă, care după opinia lui Brucan nu ştia bine româneşte.*
EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ
Editurile redactau referatele pentru manuscrisele pe care le primeau, în primul rând pentru o evidenţă proprie (firească), în al doilea rând pentru a însoţi manuscrisul pe care îl trimeteau la Cenzură, dar o copie se preda şi la Securitate! (De cine?!) Am găsit în dosar referatele-sinteză şi referatele externe care analizau romanul «Ereticul îmblânzit» interzis de a fi publicat în România şi apărut la Editura Albin Michel de la Paris, sub titlul «Al doilea mesager». Am aflat astfel ce gândeau cei care mi-au citit manuscrisul dar care niciodată nu mi-au spus. Poate era un secret profesional...
«Referat-sinteză, Bujor Nedelcovici - Ereticul îmblânzit» (pag. 134, 135).
«Romanul lui Bujor Nedelcovici este o utopie satirică despre relaţia dintre individ şi un sistem totalitar de tipul celor sud-americane. Acţiunea se petrece într-o insulă, fostă colonie franceză, în care un Guvernator controlează toate laturile acestui sistem represiv. Un scriitor Danyel R. se reîntoarce în insulă după ce 12 ani peregrinase prin lume ajungând şi la o mare reputaţie
* Din Direcţia Generală a Tipăriturilor mai făceau parte: Horia Panaitescu, director general adjunct; Raia Vidraşcu şi M. Rozensweis conduceau departamentul cenzurii publicaţiilor; Irina Schwartz, directoarea şcolii de îndocrinare; Molho Salvadez, responsabil cu învăţământul; Matei Wolf, şef de departament; Lupu Mândrigiu, instructor şi lector al ziarului «Scânteia»; Dolores Bancic, fiica luptătoarei comuniste Olga Bancic şi a scriitorului Alexandru Jar etc. etc. «Securitatea şi evreii», Teşu Solomovici, Ed. Ziua, 2003.
114____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
artistică internaţională. Atmosfera însă pe care o găseşte în Rockisland i se pare însă total diferită de ce lăsase la plecare. Încet-încet îşi dă seama că sistemul instaurat de Guvernator transformase locuitorii Rockislandului în nişte roboţi... îl uluieşte mai ales sistemul de autodenunţ, încât fiecare individ care simte că începe să gândească altfel se autodenunţă şi e internat automat într-un institut de reeducare. Ce se întâmplă cu eroul nostru în momentul în care realizează proporţiile dezastrului moral în care se află oamenii din Rockisland? Dar el este un scriitor şi pentru un artist libertatea este chiar prima necesitate. De aici începe romanul propriu-zis şi pentru un artist libertatea este chiar prima necesitate. De aici începe romanul propriu-zis al eroului, conceput de autor sub forma unui jurnal. Avem deci jurnalul unei detenţii consimţite de erou într-un sistem absurd. Autorul sugerează că Danyel R. nu se poate salva individual de la o opresiune care se exercită asupra tuturor din jurul său. înţelege prea repede, de altfel, că lupta pentru adevăr într-o lume fără valori şi respectul acestora este pierdută de individul singur. Ba chiar prin vocaţia lui deosebită de artist, el devine cel mai apropiat colaborator al Guvernatorului.
Bujor Nedelcovici are meritul de a medita serios şi cu talent asupra situaţiei artistului într-un sistem de agresiune, în care libertatea nu există pentru nimeni. El ne dă un roman grav despre condiţia omului într-o societatea care se bazează pe dispreţul pentru om şi valorile fundamentale.
Manuscrisul a fost citit în redacţie de Georgeta Naidin-Dimsianu şi extern de Eugen Simion. Semnează:
Redactor de carte: Georgeta Naidin-Dimisianu, redactor şef, Comei Popescu.»
De ce am reprodus «in extenso» acest referat-sinteză?
Cu o singură remarcă (acţiunea nu se petrecea în insula Rockisland ci Belle-Ille), textul este redactat cu obiectivitate, succint, neutru, fără nici o referire dacă manuscrisul ar merita să fie sau să nu fie publicat. Rămânea la dispoziţia directorului de editură, George Bălăiţa (vom reveni) şi a Cenzurii de a lua această hotărâre importantă. Subliniez acest lucru pentru că vom vedea că la altă editură (Editura Eminescu), redactorul de carte a sugerat nepublicare manuscrisului pentru motive literare dar
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________115
şi «idiologico-politice». Pe Georgeta Naidin-Dimisianu am întâlnit-o din nou la pagina 287 din dosar, într-o «Notă» redactată de un ofiţer de securitate care nu era semnată dar era adresată tovarăşului Bucureanu.
«Recent, scriitorul Bujor Nedelcouici a obţinut premiul PEN-Clubului pentru romanul «Al doilea mesager» publicat ilegal în Franţa în aprilie 1985 de către editura Albin Michei Cartea i-a fost tradusă de Alain Păruit, colaborator al postului de radio Europa Liberă. PEN-Clubul a fost înfiinţat în Anglia în 1921 ca asociaţie internaţională a scriitorilor, editorilor şi traducătorilor. Din 1970 se distinge printr-o vădită orientare anticomunistă. Preşedintele juriului care a decernat actualul premiu este dramaturgul Eugen lonescu, stabilit în Franţa din anul 1939. După transmiterea ştirii de către postul de radio Europa Liberă, Georgeta Dimisanu l-a felicitat pe Bujor Nedelcovici, comuni-cându-i totodată că în ziua de 20.04 a.c. va lua legătura telefonic cu Marie-France lonescu, fiica dramaturgului, pentru a afla valoarea în valută a premiului».
A fost singura persoană care a avut curajul să-mi telefoneze în seara aceea.
în Dosarul de Securitate am găsit un «Referat» semnat de Eugen Simion (pagina 136). Eram prieteni, vecini de bloc şi făceam deseori plimbări de seară în care ne împărtăşeam cu căldură opiniile. îmi amintesc serile în care discutam despre «Cazul Virgil Tănase», auzit la Radio Europa Liberă. Eram foarte impresionaţi că un scriitor ar fi putut fi victima unui atentat. Acum, după trecerea anilor, din toată «Afacerea Tănase» nu a rămas decât un balon de săpun. în cartea «România mea» şi în cadrul unei emisiuni televizate V.T. a recunoscut că a fost informator al Securităţii. Autenticitatea unor evenimente din istorie nu este confirmată decât după trecerea timpului şi atunci nu-ţi rămâne decât să zâmbeşti pentru naivitatea cu care ai luat totul în serios.
I-am dat lui Eugen Simion manuscrisul romanului «Al doilea mesager» să-l citească. După câteva săptămâni mi-a spus doar atât: «Dar nu ţi-ai luat nici o măsură de precauţie?!» «Asta am şi vrut\, i-am răspuns eu. Să nu fiu precaut, adică să fiu liberi» Nu mi-a spus că a scris un referat pentru Editura Cartea Românească.
116_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Poate din discreţie şi prudenţă. Oricum, am fost surprins când am găsit referatul în Dosarul de Securitate, lată pe scurt câteva idei:
«Noul roman al lui Bujor Nedelcovici este o parabolă (sau o utopie satirică) despre existenţa individului într-un sistem totalitar (frază subliniată cu stiloul de către ofiţerul care a citit referatul). Acţiunea se petrece într-o fostă insulă, fostă colonie franceză, dominată de un Guvernator absolut şi controlată până în cele mai mici detalii de un sistem represiv ingenios construit. Profesorul şi scriitorul Danyel R. se întoarce după 10-12 ani în Rockisland însoţit de o mare reputaţie internaţională. Regăseşte o lume altfel decât o lăsase. Un abil sistem despotic a transformat individul într-un robot. Există un institut specializat în spălarea creierelor, există un serviciu de ordine însărcinat cu supravegherea atentă a cetăţenilor, un eficient, monstruos sistem de informare. Indivizii care încep să gândească altfel decât trebuie se autodenunţă şi sunt internaţi într-un Institut unde urmează cursuri de reeducare. Structura socială şi politică pe care o vizează Bujor Nedelcovici este aceea a unei dictaturi de dreapta de tip sud-american (frază subliniată cu stiloul de ofiţerul care a citit referatul). Cum reacţionează într-un mecanism de acest fel un spirit pentru care libertatea este o necesitate? Iată tema mai profundă a cărţii lui B. Nedelcovici. «Ereticul îmblânzit» are două părţi (Jean Elby şt Noul Mancrut: cea dintâi este o confesiune, cea de a doua este un jurnal în marginea confesiunii dinainte. Danyel R., povesteşte ce i se întâmplă lui după întoarcerea în Rockisland până la ieşirea din faimosul institut de reeducare morală. Noul Mancrut este, în fapt, jurnalul acestei benevole detenţii. E o carte bine scrisă, într-un ton grav, cu reflecţii foarte profunde despre condiţia omului într-un mecanism aberant. Tema intimă a romanului este înstrăinarea şi manipularea individului în actele lui fundamentale. Danyel este întâi, revoltat, apoi se îmblânzeşte. N-are vocaţie de martir sau are dar, într-o lume care şi-a pierdut valorile, lupta pentru adevăr este fără sens. Profesorul devine intim al sceleratului, ubuescului guvernator după ce ereticul a scris o carte în care povesteşte procesul acestei convertiri. Reproşez autorului două lucruri: puţinătatea epicului într-o naraţiune unde se petrec răsturnări atât de grave şi abundenţa
UN TIGRU DE HÂRTIE_____________________________________117
«franţuzismelor» în text. în latura reflexivă, romanul este remarcabil» (ultima frază este subliniată cu stiloul). Semnează Eugen Simion, 15.VII.1982.»
Trecând peste amănuntul că în referatul făcut de G.D. găsim similitudini de idei şi fraze cu cel scris de E.S. (în ambele referate se vorbeşte despre insula Rockisland, dar care în realitatea ireală a romanului se numeşte Belle-Ille), aş putea ca pagina scrisă de Eugen Simion - prin sinteza, profunzimea, subtilitatea şi obiectivitatea - s-o aşez în dosarul de presă în care am clasat toate criticile care au fost publicate despre roman.
După ce editura Cartea Românească mi-a respins manuscrisul - a fost necesar să treacă doi ani - am dus romanul la Editura Albatros. Directoml, Mircea Sîntimbreanu şi alţi redactori, mi-au cerut modificări. Am refuzat să le fac şi am preferat să iau manuscrisul şi să-l duc acasă.
*
Sigur, dacă aceste rânduri nu cir fi o «căutare a timpului trecut dar nu pierdut», o privire îndreptată spre câteva tablouri de viaţă dintr-o sală de expoziţie şi o «re-descoperire-revelaţie» a zilelor pe care le consideram uitate, poate nu ar merita toată osteneala de a cerceta filele unui dosar de Securitate. Acum, mă interesează analiza distantă, rece, detaşată pe care am reuşit - poate -să o dobândesc cu trecerea anilor. Este curiozitatea de a-mi revizita trecutul, aşa cum aş intra într-o casă pe care am locuit-o de mult timp şi aş găsi mobila, lucrurile, familia, iubirile, coşmarurile, visele, speranţele, încrederea şi chiar un personaj -Dublul - pe care îl uitasem. Scriu despre dosar şi «mă scriu» într-o biografie pe care o privesc ca un spectacol... Am avut permanent sentimentul că trăiesc pe o scenă şi joc o piesă pentru un singur spectator. Eu eram actorul şi spectatorul care intervenea uneori din sală şi îi spunea actorului: «Fals! Ai jucat mizerabili», sau «De data asta ai jucat binel» După fiecare spectacol aveam senzaţia că era ultima reprezentaţie şi trebuia să-mi iau adio de la cele două personaje.
Retrăiesc acea noapte când am aflat vestea - de la Radio Europa Liberă - că am primit «Premiul libertăţii» acordat de PEN-
118_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Clubul francez. Masa rotundă la care au participat: Monica Lovinescu, Alain Păruit, Şerban Cristovici şi Virgil Ierunca. Surprinzător, bucurie exaltantă şi frică... nevoia de a împărtăşi cu cineva incredibilul pe care l-am auzit... senzaţia de singurătate absolută deoarece ştiam că telefonul este ascultat şi nu voiam să periclitez un prieten căruia aş fi dorit să-i spun: «Ai auzit? Ai auzit şi tu?» Tăcerea parcă urla în casă şi am făcut câţiva paşi ca şi cum trupul - el singur - ar fi căutat un alt trup pe care să-l atingă într-un semn de recunoaştere şi de contrazicere a totalei singurătăţi şi însingurări. Mi-am amintit de personajul din roman, Danyel Raynal, care după ce a ţinut un discurs la televiziune acuzând puterea, a găsit în curte un bilet pe care scria: «Suntem toţi alături de tine». Poate mâine voi găsi şi eu un semn trimis de la cineva... în noaptea aceea am adormit fără să iau obişnuitul somnifer şi fără să-mi amintesc că în dulapul de lângă pat, într-un sertar, ascuns într-un pantof, aveam o pastilă de cianură. «Dacă pot să-mi decid singur moartea sunt definitiv liber», erau cuvintele pe care le rosteam după ce îmi făceam rugăciunea şi în aşteptarea somnului.
A doua zi, am încercat să-mi imaginez că şi alte persoane, care nu şi-ar fi spus numele, mi-ar fi telefonat. Ce ar fi riscat? Nu cumva cei care îmi ascultau telefonul ar fi înţeles că există o solidaritate printre scriitorii sau ascultătorii Europei libere? Am spus solidaritate? Atunci eram ridicol! Da! Ridicol şi stupid! Şi totuşi...
*
în 1985, Uniunea Scriitorilor a hotărât scoaterea mea din funcţia de Secretar al secţiei de proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, deoarece încălcasem Statutul Uniunii Scriitorilor, a Legii presei şi a Dispoziţiei C.C.E.S. Menţionez că în funcţia de secretar am fost ales de colegii mei, nu impus de Partid. După câteva săptămâni, Constantin Ţoiu, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, m-a anunţat că nu mai pot să răspund de publicarea «Almanahului literar» şi că funcţia de adjunct al Asociaţiei a încetat.
UN TIGRU DE HÂRTIE____________________________________________119
S-a convocat o şedinţă la Uniunea Scriitorilor. Erau prezenţi membrii Biroului Secţiei de proză: Radu Tudoran, Mircea Ciobanu, Norman Manea şi Constantin Ţoiu. Lipseau Octavian Paler şi George Macovescu. Invitatul de onoare: tovarăşul Croitoru de la Comitetul de Partid al Municipiului Bucureşti. După ce Constantin Ţoiu - care conducea şedinţa împreună cu Ion Hobana, secretarul de partid al Uniunii Scriitorilor - a mulţumit tovarăşului Dumitru Radu Popescu, a expus pe scurt «cazul» şi a propus să fiu scos din funcţia de secretar. Toţi au fost de acord şi au votat prin ridicare de mână. Radu Tudoran a fost ales secretar şi Mircea Ciobanu adjunct. Am rămas singur în colţul biroului. Mă uitam la colegii mei. Stăteau strânşi în jurul tovarăşului Croitoru. «Ce ar fi fost dacă colegii, scriitorii, ar fi refuzat să se supună ordinului primit, mi-am zis eu. Nu ar fi păţit nimic şi ar fi fost un gest de demnitate, rezistenţă şi solidaritate de breaslă». Aşa gândeam atunci, în 1985! M-am înşelat! Recunosc... Acum mi se pare firesc - în nefirescul naturii umane într-o societate inumană - şi cu detaşarea pe care am dobândit-o cu trecerea timpului.
Nu mi se pare absurd nici faptul că după ce am publicat în «România literară», articolul «Cum am scris Al doilea mesager», un prieten apropiat, Norman Manea, a scris două pagini, a evocat acea zi şi a considerat că: «... eroism am aşteptat de la eroul venit de la Paris! Da. Laş!» Acum, în încercarea lui de a mă insulta sau defăima nu mă surprinde şi nici nu mă afectează. Avantajul trecerii timpului şi a încercării de a cuceri o înţelepciune de necucerit...
*
După o perioadă de la publicarea romanului, am primit o scrisoare şi un plic de la Alain Păruit în care erau cronicile apărute în ziarele şi revistele de la Paris. Le-am citit cu interes şi emoţie. Copiile lor le-am găsit în Dosarul de Securitate (voi. II). Nimic nu le scăpa, chiar dacă cronicile erau reproduse în format foarte redus. Orice plic era deschis şi copia corespondenţei era ataşată la dosar, inclusiv cărţile poştale ilustrate.
120___________________________________BUJOR NEDELCOVICI
Dar poate cel mai frumos gest - aproape sublim - l-am trăit în compania fraţilor Eric şi Erasm Cornet. într-o zi, mi-a telefonat un străin care vorbea franţuzeşte şi care mi-a cerut o întâlnire pe o stradă în vecinătatea Spitalului de Urgenţă. M-am îndreptat spre locul stabilit oscilând între a nu cădea într-o capcană pusă de Securitate şi un ziarist care dorea să mă întâlnească. După ce s-a urcat în maşină mi-a cerut să ieşim din oraş. Nu vorbea prea mult. M-am dus la pădurea Băneasa şi acolo am oprit maşina. Din «sacul de marinar» - un sac lung şi mare - a scos o carte. Eram stupefiat!. Mi-a întins-o fără să rostească nici un cuvânt şi a privit în jurul nostru dacă nu eram urmăriţi. Era un exemplar din «Al doilea mesager» care apăruse de curând la Paris şi pe care îl vedeam prima dată. L-am luat în mână şi l-am privit cu uimire apoi l-am mângâiat ca pe un obiect preţios. Am plecat de acolo şi am intrat la un mic restaurant să bem o bere şi să mâncăm. A început să-mi spună o poveste aproape incredibilă. Plecase de la Geneva cu auto-stopul - nu avea bani să cumpere un bilet de avion deoarece era student - a trecut prin Italia, Iugoslavia, a traversat România şi după trei zile şi două nopţi a ajuns la Bucureşti. Şi asta pentru simplu fapt că voia să-mi aducă un exemplar dintr-o carte despre care aflase că apăruse de curând de la fratele lui, Eric şi care la rândul lui ştia de la fratele meu Vladimir (Adu) care locuia tot la Geneva. L-am invitat acasă. Din sacul de marinar şi-a revărsat lucrurile. Apoi a privit o fereastră şi a văzut «Palatul Poporului» care era în construcţie şi a zis: «Eşti în ochiul ciclopului, prea aproape de diavol. Trebuie să pleci de aici!'» A rămas peste noapte şi a dormit încercând să recupereze oboseala după un voiaj atât de lung. A doua zi a plecat... Gestul lui gratuit - absolut gratuit - m-a impresionat atât de mult că am început să scriu o carte avându-1 ca personaj pe Erasm Cornet. Romanul s-a intitulat «Dimineaţa unui miracol» pe care l-am terminat la Paris şi a fost publicat la «Editura Actes Sud» din Franţa, apoi la Editura Univers, în 1993 care era condusă de Mircea Martin. înainte de a pleca din România, în 1987, Eric Cornet (fratele lui Erasm) a venit la Bucureşti şi mi-a adus al doilea exemplare. Ne-am întâlnit în casa Angelei şi a lui Mircea Martin. Tot de la ei am aflat că Adrian Marino a publicat într-o revistă din Franţa o cronică la romanul meu. De atunci, ori de
UN TIGRU DE HÂRTIE___________________________________________121
câte ori aveam ocazia să trec prin Geneva, mă întâlneam cu Eric şi Erasm care erau atât de interesaţi de situaţia din România, încât Eric a tipărit clandestin nişte afişe şi le-a răspândit pe străzile din Geneva în care denunţa regimul absolutist şi destructor al valorilor morale şi spirituale.
Dacă un singur gest uman se produce, universul nostru particular este salvat...
*
în 1985, când m-am întors din Franţa unde urma să fie publicat romanul «Al doilea mesager» la Editura Albin Michel, am fost convocat la Uniunea Scriitorilor şi mi s-a propus să public o carte. Evident, era o formă de a atenua sau a anula «îndrăzneala» de a publica în Franţa un roman interzis în România. Am acceptat deoarece un scriitor care nu publică nu se poate numi scriitor şi eu voiam să rămân scriitor în România. Am propus Editurii Cartea Românească un volum de nuvele fantastice pe care le-am scris timp de doi ani. Nu am fost inspirat atunci când am ales Editura Cartea Românească, dar cred că în subconştient era o provocare (încercam să aflu limitele lor dar şi limitele mele de rezistenţă) şi în acelaşi timp eram încrezător că nuvelele fantastice propuse nu vor fi respinse nici de editură şi nici de Cenzură.
în Dosarul de Securitate, am găsit «Referatul sinteză» (pagina 232) la volumul intitulat «Oratoriu pentru imprudenţă», semnat de redactorul de carte, Magdalena Bedrosian şi redactorul şef, Cornel Popescu:
«O scenografie modernă, aproape modernă, decorează nuvelele acestui volum, vrând să sugereze o ambianţă cosmopolită, plasabilă oriunde sau nicăieri. Ferme ascunse în ochiuri de pădure unde sunt crescute laolaltă numeroase animale cu cifru simbolic, de cai şi câini (embleme ateniene) la porumbei şi peşti (embleme ale înţelepciunii uranice); chalet-uri străvechi, recondiţionate şi mobile cu gust rafinat decadent, astfel încât pluşurile, argintăria şi cristalurile să provoace anume efecte de lumină şi sonoritate; abaţii şi hanuri unde ritualuri celtice şi profane se practică în virtutea unor arhaice tradiţii, toate acestea vor să semnifice un spaţiu selecţionat, aparţinând prin lux şi
122_______________________;______________ BUJOR NEDELCOVICI
comoditate secolului nostru, dar detaşându-se de el printr-o amprentă de artisticitate voită care să-l facă apt de a adăposti întâmplările unor mituri primordiale.
Autorul cercetează arhivele mitice ale diverselor etnii, de la folclorul românesc la cel irlandez, de la Textele piramidelor faraonice, de la budism la greco-romanitate, pentru a descoperi în ele teme încă productive epic şi substanţiale în ordinea spirituală. Pe pragul îngust dintre real şi fantastic, el imaginează apoi scenarii care, păstrându-şi verosimilitatea în actual, să reprezinte concomitent remodelări ale unor acţiuni petrecute «illo tempore», după expresia lui Mircea Eliade. O tânără femeie îşi povesteşte, de exemplu, o amintire din copilărie. în dimineaţa primei comuniuni - împărtăşire formală dintr-un mister lipsit pentru ea de sens - fetiţa asistase la o pantomină enigmatică în care o pereche se împreuna cu mare violenţă erotică, sub privirea aprobator-interdictivă a unui bărbat ascetic şi al unui cal negru. Personajele întruchipează, sub măşti noi, pe protagoniştii ispitirii adamice, oferind doar o cunoaştere simbolică, prilejul participării iniţiatice la adevărata înfruptare din pomul cunoaşterii binelui şi răului («Mediatorul»)».
în altă nuvelă («Ka»), bătrâna doamnă Margherite, care refuzase să-şi trăiască viaţa şi se retrăsese într-o solitudine pasivă, populată doar de fantomele suave ale muzicii, primeşte vizita unui mesager misterios. Acesta o învaţă să privească lumea printr-un anume punct, perfect determinat, din unghiul căruia i se va revela sensul vieţii şi al morţii, de fapt posibilitatea trecerii reversibile din una în alta, conform tehnicilor spirituale ale vechilor egipteni.
«Cealaltă Mărie» narează o metamorfoză. Exuberanta Gilberte, remarcabilă instrumentistă, e făcută pentru muzică, dar se împrăştie în libertinajul unei vieţi care îi cheltuie energiile pe căi lăturalnice. Prietena ei care şi-a câştigat prin austeritate ironia senină, puterea de concentrare, capacitatea de acceptare a contrariilor, o supune unei adevărate probe de asceză (abstinenţă, efort, alegerea drumului în singurătate), prin care Gilberte se transformă şi devine (îndumnezeită) de harul ei.
«Păpuşa de lemn» valorifică «eresul» românesc al puterilor ascunse în substituţii totemice. Amalia, dezrădăcinată spaţial
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________________123
din spaţiul ei natural, cunoaşte şi foloseşte, ca secretară a unei mari instituţii tot atâtea limbi (şapte) câte păpuşi se îmbucă una în alta în faimoasa figurină a Matrioşei pe care o poartă cu ea ca pe un talisman. Femeia nu mai vorbeşte de mult în limba maternă, veritabila sa energie, închisă poate, ca în basme, intr-un gândac domesticit sau în esenţa de brad a unui spumant, purtătoare ale nostalgiei plaiului părăsit. Când i se vor lua substituţiile de putere, Amalia va uita toate limbile străine şi nu se va exprima decât în idiomul natal, pierzându-şi facultăţile de robot eficient, dar recâştigându-şi condiţia de om autentic (...)
Prin mijloacele realismului fantastic, Bujor Nedelcovici pune în chestiune peste tot aceeaşi temă: condiţia accesului, pentru omul de rând, dar mai ales pentru un artist, la un mod superior, concentrat de Fiinţare. Comuniunea cu marile mituri, cu limba maternă, cu spaţiul originar înseamnă de fapt menţinerea contactului neîntrerupt cu rădăcinile, singurele ce pot fertiliza cu un sens total o existenţă. Autorul vorbeşte despre aceste lucruri cu o gravitate solemnă, adânc pătrunsă de propriile convingeri pe care le temperează în stilul modernităţii, al unui estetism afişat şi un fel de melancolie ambiguă, un soi de regret al convenţiei fictive subînţelese.
Volumul face parte din planul ferm al editurii «Cartea Românească» pe anul 1985şi a fost citit în redacţie de Magdalena Bedrosian, care, propunându-l spre publicare în această formă, îşi asumă răspunderea politico-ideologică şi estetică a textului».
A fost o surpriză extrem de plăcută că Magdalena Bedrosian a sesizat simbolurile, metaforele şi esoterismul povestirilor, prezentând nuvele cu o claritate, acuitate şi o profunzime meritorie. Subtilă, nuanţată, rafinată, având cunoştinţe vaste în mituri şi ritualuri străvechi, consider că este printre cele mai bune cronici care au fost scrise şi regret că am luat cunoştinţă atât de târziu şi... din Dosarul de Securitate. Am fost convins că aceste nuvele (puţin remarcate de critici) - după publicarea volumului în 1991, la aceeaşi editură unde Magdalena Bedrosian era directoare - au fost poate cele mai izbutite artistic şi stilistic din toate cărţile pe care le-am scris. Am vrut să realizez o carte lipsită de condiţionarea istorică şi a realităţii din care am încercat să evadez în aşteptarea răspunsului pentru publicarea romanului
124_____________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
«Al doilea mesager». Atunci, în acei ani (1990-1992), am fost cu adevărat liber şi am descoperit un univers fantastic care se întâlnea cu premoniţia plecării într-o ţară străină şi în care voi fi obligat să vorbesc o altă limbă ce ar putea să-mi provoace o alienare spirituală («Ka»).
Este demn de remarcat că Magdalena Bedrosian şi-a «asumat răspunderea politico-ideologică şi estetică a textului». Deci, redactorul de carte avea obligaţia să-şi asume această răspundere care o credeam că este necesară doar la recomandarea de care aveai nevoie atunci când plecai în străinătate.
Dacă voi reedita acest volum de nuvele intenţionez ca referatul Magdalenei Bedrosian să-l aşez ca prefaţă.
Toată tărăşenia a plecat că atunci când am predat manuscrisul am anunţat că voi depune ulterior o altă nuvelă la care lucram. în Dosarul de Securitate («Plan de măsuri», M.I. Securitatea Municipiului Bucureşti, pagina 253), putem să citim:
«în cursul lunii iunie 1985, a depus la Editura Cartea Românească manuscrisul intitulat: «Oratoriu pentru imprudenţă» cuprinzând o culegere de mai multe nuvele. Directorul editurii, scriitorul George Bălăiţă, împreună cu C.C.E.S. au căzut de acord ca manuscrisul să fie repede lecturat spre a nu oferi pretext autorului să pretindă că după ce a scos o carte din ţară şi a apărut în Franţa nu mai e publicat în ţară şi s-ar afla în postura de persecutat. Ca urmare, după analiza manuscrisului, constatându-se că nu prezintă probleme care să facă inoportună publicarea sa, a fost aprobată includerea în planul editorial. Ulterior, la începutul lunii septembrie, Bujor Nedelcovici a mai adus o nuvelă «Căpetenia din golf» în conţinutul căreia este descris un personaj care exercită în chip autoritar puterea politică. Acţiunea nuvelei nu este încadrată în timp şi s-ar putea derula în spaţiul latino-american. Din punct de vedere al temei şi al localizării geografice există o similitudine cu romanul «Ereticul îmblânzit» («Al doilea mesager»). Tocmai de aceea directorul editurii a refuzat să includă nuvela în volum comunicându-i autorului că nu i s-a respins cartea, ci doar o lucrare adusă tardiv, după aprobarea manuscrisului. întrucât opinia redactorului de carte Magdalena Bedrosian a fost că nuvela ar fi publicabilă dacă Bujor Nedelcovici ar modifica unele
UN TIGRU DE HÂRTIE
125
cuvinte ce pot sugera aspecte din societatea noastră, s-a revenit asupra deciziei iniţiale, însă cel în cauză nu a acceptat să aducă nici un fel de modificări».
Nuvela «Căpetenia din golf» făcea parte dintr-un roman care se intitula: «Cartea lui Ian înţeleptul, apostolul celor cinci sute de suflete din golful îndepărtat». Recent, am găsit manuscrisul pe care i l-am dat unui prieten în 1987, când am fugit din România. O să-l citesc şi dacă «mai rezistă timpului», intenţionez să-l public. Mulţumesc Dosarului de Securitate care mi-a amintit de acest manuscris pe care îl uitasem.
Despre George Bălăiţă, autorul unui roman remarcabil, «Lumea în două zile», nu aş fi vrut să mai scriu deoarece am scris de mai multe ori, dar faptul că numele său figurează în Dosarul de Securitate nu pot să-l evit. Constat că amintirile dureroase din acea epocă nu-mi produc nici o stare afectivă sau o tulburare emoţională. Pentru a nu depune nici un efort în evocarea acelor evenimente, deschid volumul «Aici şi Acum» (1996) şi citesc pagina 68:
«30 mai 1982. Am prezentat romanul «Ereticul îmblânzit»
(Al doilea mesager), la Editura Cartea Românească, Georgeta Dimisianu, redactor, a citit cu interes manuscrisul şi l-a înaintat directorului editurii, George Bălăiţă. Din clipa aceea a început o adevărată cursă a nervilor, a răbdării şi a aşteptării. Timp de doi ani de zile, la un interval de o lună sau două, aveam o convorbire cu George Bălăiţă care a trimis manuscrisul la Consiliul Culturii (Cenzura) şi îmi cerea: să suprim anumite capitole, să tai anumite fraze şi cuvinte, să înlocuiesc anumite personaje... Reproşul esenţial: «similitudinea cu realitatea». Din discuţiile cu
G.B. - lipsite de claritate şi francheţe - rezulta că nu voia să rişte «situaţia şubredă a editurii în faţa Consiliului de Cultură». Preferea să mă sacrifice pe mine decât «pe sine». Mai insinua şi un lucru grav: «Cartea ar fi lipsită de calităţi artistice». Stătea cu picioarele întinse pe masă în stil american şi spunea: «Şi versurile alea din carte nu sunt prea reuşite!» «Sunt sonetele lui Shakespeare!», am răspuns eu sideral. «A! Da! Hm!», a mormăit el.
Nu am acceptat nici o modificare în text. Ştiam că dacă o să suprim un cuvânt, după aceea târgul cu târguitorii va fi fără limită.
126_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Au urmat zile de nelinişte şi angoasă... Nopţi fără somn. Medicamente. Coşmaruri. îndoieli... După aproape doi ani de zile, George Bălăiţă m-a anunţat că nu poate să-mi publice romanul.
Iunie 1986. Am prezentat volumul «Oratoriu pentru imprudenţă» la Editura Cartea Românească. După două luni -nu a mai fost nevoie de doi ani - George Bălăiţă mi-a comunicat că nu poate să-l publice «deoarece ultima nuvelă semăna cu romanul» «Al doilea mesager». (...) In martie 1990, când am fost în România, am avut o «convorbire bărbătească» cu G.B. Atunci mi-am dat seama că el şi mulţi alţii, credeau că prin atitudinea mea şi a celor care protestau, nu făceam altceva decât să urmărim în ascuns plecarea din ţară şi să ne pregătim o platformă în exil... chiar dacă eu mă întorsesem după ce am fost la Paris. I-am spus că refuzul de a publica cele două cărţi a fost pentru mine picătura care a revărsat apa din paharul răbdării şi a determinat hotărârea de a părăsi ţara. Era surprins... nu ştiu cât era de sincer. Nu şi-a manifestat nici un regret. Oricum, G.B. mi-a făcut un serviciu, chiar dacă m-a costat foarte mult: exilul este o asceză, o probă iniţiatică, o moarte şi o înviere... Acum, cred că sunt un altul decât cel care am fost...
Am evocat aceste amintiri pentru că mi-a confirmat bănuiala că nu numai Cenzura aproba sau refuza publicare manuscriselor dar şi directorii de edituri, scriitorii, colegii noştri de breaslă. în Dosarul de Securitate se spune limpede: «Din punct de vedere al temei şi localizării geografice există o similitudine cu romanul «Ereticul îmblânzit» («Al doilea mesager»). Tocmai de aceea directorul editurii (s.n.) a refuzat să includă nuvela în volum, comunicându-i autorului că nu i s-a respins cartea, ci doar lucrarea care a fost adusă tardiv, după aprobarea sumarului». în discuţia pe care am avut-o cu G.B., în 1982, a folosit acelaşi cuvânt: «similitudine».
în «Nota raport» (pagina 230) dată de: «Criticul Mirel», sursă (informator), se spune: «Directorul Editurii Cartea Românească, scriitorul George Bălăiţă, a fost sensibilizat şi a solicitat la C. C.E.S. să nu se aprobe includerea în volum a acestei nuvele (...). La data de 28.09. a.c. Mirel a purtat o discuţie în care acesta s-a arătat destul de rigid în sensul că dacă nu i se publică şi nuvela respectivă renunţă la întreg volumul. A afirmat că îşi vinde
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________127
combina muzicală cu 18.000 lei ca să aibă cu ce trăi. Nu este dispus să facă nici un compromis, cu atât mai mult că ar fi ieşit zvonul că ar fi informatorul Securităţii. (Cuvântul zvon este subliniat iar pe marginea paginii se află o menţiune: «Să-l alimentăm pentru a-l compromite»). La reacţia lui Mirel, acesta a explicat că printre colegi se discută că a avut «curajul» să revină în ţară după publicarea romanului «Al doilea mesager» în Franţa, întrucât ar colabora cu Securitatea .»
Este adevărat ce spune «criticul Mirel» (bănuiesc cine este acest fost prieten), am vândut combina muzicală, nu-mi amintesc cu ce sumă, dar prin acest amănunt am reprezentarea mai completă până unde intrau în viaţa personală «băieţii de la Securitate», ajutaţi de «sursele» care se aflau pe «drumul servituţii în timpul cavernelor», cum era de părere Hayek. De altfel, în «Planul de măsuri» (pagina 253-255) se afirmă: «Se va realiza un studiu asupra vieţii intime pentru găsirea de noi posibilităţi ce pot fi valorificate în activitatea de cunoaştere şi prevenire».
Este bine cunoscut faptul că fiecare instituţie era supravegheată de un ofiţer de securitate care îşi prezenta periodic rapoartele. O întrebare rămâne: cine era «omul de legătură» de la Cartea Românească care preda Securităţii referatele de lectură ale manuscriselor? în «Planul de măsuri» (pagina 254, punctul 2) este menţionat: «Prin sursa Relu care deţine o funcţie de conducere în cadrul Editurii Cartea Românească, se va acţiona în direcţia dialogului oficial cu obiectivul în ideea convingerii acestuia să opereze modificări de natură a înlătura asocierile posibile ce s-ar face dintre nuvela în litigiu şi romanul publicat, într-un mod similar se va proceda şi în privinţa lui George Bâlăiţă spre a i se dovedi celui în cauză că manifestă bunăvoinţă, aşteptându-se şi din partea autorului să adopte o atitudine similară».
Iată cum în plin tragic apare grotescul: Securitatea intervenea în favoarea mea pentru aplanarea diferendului.
Sigur, G. Bălăiţă nu poate să aibă pentru mine nici o simpatie şi mi s-a părut foarte firesc când am aflat că s-a opus să mi se acorde premiul «Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti» pentru volumul «Iarba zeilor» apărut în 1998. Oricum, fostul membru supleant al Comitetului Central (glumea spunând supleanţie)
128__________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
acum ocupă o funcţie importantă, este Directorul Fondului Uniunii Scriitorilor care acordă bani scriitorilor, gestionează conturi financiare şi are la dispoziţie un automobil. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, ori... s-au «schimbat pe-ici pe-colo».
în 1991 am publicat la Editura Cartea Românească volumul «Oratoriu pentru imprudenţă» în care erau câteva nuvele, inclusiv «Cartea lui Ian înţeleptul» pentru care volumul fusese respins şi care - într-un fel - m-a determinat să părăsesc România. Directorul editurii era Magdalena Bedrosian care susţinuse apariţia acestei cărţi încă din 1986. Cu ocazia lansării care a avut loc la Uniunea Scriitorilor şi cu prilejul unor convorbiri anterioare, am înţeles că poziţia, cinaliza evenimentelor din decembrie 1989 şi gândirea politică mă despărţeau de Magdalena Bedrosian.
Un filosof spunea că oamenii politici: «Iubesc puterea precum muzicienii iubesc vioara lor... dar nu mai iubesc muzica».
Privesc acea perioadă şi personajele care s-au perindat prin viaţa mea - chiar nopţile de insomnii şi coşmaruri - cu desprindere şi detaşare. Mă desparte o distanţă în timp, o împăcare şi o seninătate pe care - poate - am dobândit-o cu trecerea anilor. Am încercat să câştig: «une Vision penetrante, un calm mental et spirituel».
Pascal era de părere că Cerul a dorit ca unii să vadă adevărul, iar alţii să fie orbi, iar faptul de a fi orb sau văzător nu depinde de voinţa noastră. Adevărul rătăceşte printre noi, iar cel care nu trebuie să-l vadă nu-1 va vedea. Nu ştiu dacă eu sunt văzător cil adevărului, dar ştiu că mă îndoiesc întotdeauna înainte de a afirma ce este «adevărul meu» şi că - într-o bună măsură - ştiu că nu depinde totul de mine...
Editura Eminescu
încă de la pagina a IlI-a din dosar, în «Nota raport» a Ministerului de Interne, IMB. 6 Securitate, putem afla: «Din discuţiile purtate cu legătura noastră oficială, V.R., director la Editura Eminescu, au rezultat următoarele». V.R. - directorul Editurii Eminescu nu poate să fie decât Valeriu Râpeanu. în continuarea notei se spune: «Exemplificând acest raport, ne-a
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________129
fost prezentat cazul prozatorului Bujor Nedelcovici care în încercările de a scrie un roman s-a izbit de criticile lui Nicolae Manolescu care l-a sfătuit să scrie aşa cum a scris în trecut». Semnează indescifrabil doi ofiţeri. Deci, printr-un singur foc s-a încercat să se atingă două dintre ţinte: eu şi Manolescu.
în 1975, am prezentat Editurii Eminescu romanul «Iluminare», al treilea volum din ciclul «Moştenitorii», apărut în ediţie definitivă - în 1981 - sub titlul: «Somnul vameşului». Am găsit în Dosarul de Securitate «Minuta» şi «Referatul de lectură». în sfârşit, am aflat ce gândeau cei care au citit această carte în urmă cu 27 de ani. în «Minută» se spune: «La discuţia pe marginea manuscrisului «Iluminare» de Bujor Nedelcovici, din data de 11 seprembrie 1975, au luat parte: autorul, Ana Barbu, lector şi Valeriu Râpeanu, directorul editurii. S-a precizat că volumul «Iluminare» este al IV-lea din ciclul «Moştenitorii» {Ultimii, Fără vâsle şi Noaptea). S-a apreciat că ciclul pare să fie încheiat, de fapt cu «Noaptea» întrucât în «Iluminare» substanja epică propriu-zisă este precară, se repetă situaţii şi meditaţii ale eroului. Ca valoare literară, «Iluminare» este mult sub celelalte, autorul supralicitează sensurile faptelor, le transformă în simboluri cu valoare generalizatoare; îşi distruge eroul ca personaj literar rezolvându-i destinul printr-o evadare din viată, prin abdicare de la realitate».
O singură remarcă: romanul «Ultimii» este un roman de sine stătător şi nu făcea parte din trilogia «Moştenitorii».
Un lector al unui manuscris este liber să-i placă sau să nu-i placă o carte. Aparţine gustului şi judecăţilor de valoare (stil şi conţinut) care au fost puse în discuţie şi nu pot să impun nimănui că «simbolurile cu valoare generalizatoare» pot fi considerate ca purtătoare de semnificaţie şi sens în construcţia unui roman. Am pierdut manuscrisul romanului. Aş fi curios să ştiu nu dacă cele afirmate de Ana Barbu sunt adevărate - acum, după trecerea anilor - ci din simplă curiozitate de autor. Dar, ce aflăm în continuarea lecturii «Minutei»:
«S-a apreciat, de asemenea, că viziunea asupra societăţii, aşa cum reiese din manuscris, este limitativă, sumbră şi sufocantă, necorespunzătoare adevărului istoric (există chiar inadvertenţe privind anumite momente istorice), viziunea este
130_________________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
total negativă atât în construcţie cât şi în detalii. De o parte se află eroul, un ins de excepţie (el „stă într-o cuşcă”, el este „un deţinut liber”, i se pune „călcâiul pe grumaz”, el trăieşte în „subsolul societăţii” unde se scurg canale de dejecţie, este obsedat de „urmăritori” etc.), iar de cealaltă parte societatea în care lucrurile sunt „ba albe, ba negre”, o permanentă „rivalitate pentru pradă” şi „nu e nici o logică, viaţa ilogică e criteriul adevărului” etc., în jurul eroului roieşte o adevărată faună. Autorului i s-au dat numeroase sugestii printre care:
-	să revadă substanţial şi amănunţit viziunea asupra societăţii în sensul înfăţişării dialectice a procesului de edificare a noii societăţi, în care, unele abuzuri sau ilegalităţi, erori săvârşite într-o anumită etapă, sunt depăşite, îndreptate de acţiunea forţelor pozitive ale societăţii noastre de partid;
-	să renunţe a pune în ecuaţie religioasă consideraţiile vieţii individului;
-	să evite repetiţiile, lungimile şi reluările din volumele anterioare.
Discuţiei de principiu i s-au adăugat numeroase observaţii la capitole şi la pagină, privind tot conţinutul.
Semnează: Ana Barbu şi Valeriu Râpeanu. Predat azi, 23.XI.1975, orele 13, indescifrabil, ofiţerul de securitate».
în «Referatul» care urmează în dosar dar care este datat 28.V11.1985 (anterior «Minutei») sunt reluate aprecierile şi criticile citate mai sus şi se adaugă: «Alături de incursiunea în biografia ultimilor ani din viaţa tatălui lui Iustin Arghir, se înlănţuie într-un ritm dezordonat datele vieţii lui Iustin Arghir - reabilitarea sau, mai exact, repunerea în drepturi, ascensiunea, renunţarea şi „dispariţia”, aceasta din urmă în genul nuvelelor lui Hermann Hesse. Viziunea autorului asupra societăţii noastre este limitativă, sumbră şi sufocantă; nici finalizarea căutărilor lui Iustin Arghir, nici descrierea aşa-ziselor sale succese în profesiune, nici termenii şi nici contuzia dramaticilor confruntări nu sunt de natură să confere romanului «Iluminare» un mesaj artistico-ideologic pe măsura cerinţelor literaturii noastre contemporane. Publicarea acestui volum, care încheie destinul lui Iustin Arghir, ar denatura mesajul ciclului aşa cum putea fi el prevăzut din cele două romane anterioare: până la «Iluminare». Iustin Arghir
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________________131
caută adevărul şi are temeiuri să o facă; în «Iluminare» el îşi caută slobozenia (sic) cu alte cuvinte eliberarea de adevărurile descoperite şi asta având drept urmare detaşarea de oameni şi societate, eroul devenind un iluminat (în urma revelaţiei) rătăcitor. Considerăm romanul nepublicabil».
Semnează «Ana Barbu». Predat 23.IX. 1975, indescifrabil, ofiţer de securitate.
încerc să-mi reamintesc acea perioadă şi nu fac nici un efort pentru a mă afla în căutarea timpului trăit atunci... dar trăit acum cu detaşarea, desprinderea şi luciditatea trecerii a ceea ce este trecător. Oare am reuşit să mă eliberez de toate «emotions perturbatrices», pe care le-am simţit atunci?
într-o seară, i-am făcut o vizită Anei Barbu care m-a anunţat că a terminat de citit romanul. Am stat de vorbă şi am discutat «verzi şi uscate». Aşteptam să-mi spună un cuvânt despre roman, dar aşteptarea mea era în van... Nimic, nici o aluzie că i-ar fi plăcut, că nu i-ar fi plăcut, ori că are rezerve. După ce am plecat, mi-am zis că totul este în ordine pentru că dacă ar fi avut anumite observaţii mi le-ar fi spus. Colaborasem în bune condiţii şi la publicarea altor romane. După câteva zile am fost chemat telefonic la Editura Eminescu şi invitat în biroul directorului Valeriu Râpeanu. Ştiam că V.R. nu te lasă să vorbeşti, aruncă o avalanşă de cuvinte şi dacă încerci să rosteşti o frază te întrerupe şi îşi continuă meii departe tirada. Mai ştiam că tot timpul cât vorbeşte se priveşte în geamul de la biblioteca din faţa biroului, -poate dintr-o plăcere inspirată de Narcis -, scenă pe care am descris-o în romanul «Zile de nisip». De data aceea V. Râpeanu era tăcut. Semn rău, mi-am zis eu. Ana Barbu a început să vorbească şi să-mi înşire toată lista de critici şi rezerve, de la amănunte remarcate pe pagini şi până la structura romanului care se dovedea un eşec total. Eram luat prin surprindere pentru că atunci când o întâlnisem nu mă prevenise şi nici nu-mi sugerase că romanul nu i-a plăcut. Trăiam un şoc! Nu înţelegeam nimic. Aveam senzaţia că am căzut într-o capcană şi nu puteam face nici cel puţin să mă zbat pentru a mă salva de acolo.
132_________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
în Franţa am trăit o situaţie similară dar nu identică. Am prezentat la Editura du Rocher. manuscrisul romanului «Provocatorul». La cererea editurii, Dumitru Ţepeneag urma să redacteze referatul de lectură. După vreo şase luni, redactorul de carte l-a întrebat de ce nu aduce referatul. Dumitru Ţepeneag a răspuns că a pierdut manuscrisul, dar nu a cerut un alt exemplar nici editurii şi nici mie.
*
Am plecat de la editură fără să spun nici un cuvânt, am traversat Raţa Scânteii, am ajuns acasă, am aşezat manuscrisul în bibliotecă şi nu am făcut nici o modificare în text. De atunci, i-am pierdut orice urmă. Astăzi aş fi curios să-l citesc, chiar dacă nu mă citesc cu plăcere, de fiecare dată văd numai slăbiciuni de stil şi construcţie.
Referatele de lectură ale manuscriselor care au fost prezentate la Editura Cartea Românească, chiar dacă aveau rezerve, se referau numai la aspectul literar al romanelor dar nu şi la aspectul ideologico-politic. La Editura Eminescu referatele şi minutele analizau atât aspectul literar dar şi acela «artistico-ideologic». Criticile şi reproşurile pe care le-a avut autoarea referatului le asum din plin şi astăzi: «De o parte eroul, un ins de excepţie, el „stă într-o cuşcă”, el este „un deţinut liber”, i se pune „călcâiul pe grumaz”, el trăieşte în „subsolul societăţii” unde se scurg „canale de dejecţie”, este obsedat de „urmăritori” etc». Deci, toate aceste critici şi anateme, le-aş semna şi astăzi şi sunt mulţumit că aşa scriam atunci - în 1975 când era interzis să gândeşti liber - şi le primesc precum un elogiu. Autoarea acestor rânduri cred că şi-a schimbat între timp opiniile şi sper că acceptă cel puţin un detaliu: nu întâmplător eram «obsedat de urmăritori». Dovada este acest Dosar de Securitate în care am găsit, după 27 de ani, documente care erau predate unui ofiţer de securitate. în ceea ce priveşte afirmaţia că societatea în care am trăit era într-o «permanentă rivalitate pentru pradă», şi «nu e ^ nici o logică, viaţa ilogică e criteriul adevărului»... o las să mediteze singură.
UN TIGRU DE HÂRTIE
133
Dacă rezervele şi criticile literare mi se par benigne, criticilor cu caracter «idiologico-politic» au nevoie să le acordăm un plus de atenţie. «Viziunea societăţii - spune Ana Barbu - este limitativă, sumbră şi sufocantă, necorespunzătoare adevărului istoric». Şi mai departe: «Să revadă substanţial şi amănunţit viziunea asupra societăţii în sensul înfăţişării dialectice a procesului de edificare a noii societăţi, în care, unele abuzuri sau ilegalităţi, erori săvârşite într-o anumită etapă, sunt depăşite, îndreptate de acţiunea forţelor pozitive ale societăţii noastre de partid». Şi mai departe: «Romanul «Iluminare» nu conferă un mesaj artistico-ideologic pe măsura cerinţelor literaturii noastre contemporane ».
Mi-a reţinut atenţia în mod deosebit cuvintele: «dialectic» (de sorginte marxistă), «acţiunile forţelor societăţii noastre de partid» şi «mesajul artistico-ideologic». Un proverb francez ne aminteşte: «Uneori este nevoie să spui că o pisică este o pisică şi un câine este un câine». Cum să găsesc o explicaţie a acestei înşiruiri de sloganuri din «epoca luminoasă şi a viitorului radios» într-un referat de lectură al unui roman? Cum să înţeleg acest exces de zel inutil care îmi aminteşte de zeloţii biblici? Era cumva numai o poliţie politică reprezentată de Securitate, ori şi «o poliţie a gândirii şi a libertăţii de expresie»? Pentru greci o persoană morală era aceea care în viaţa privată şi cea publică, în Cetate, avea criterii în care binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumosul şi urâtul nu depăşeau şi nici nu condiţionau interesul personal sau acela de plăcere individuală.
Nu vreau să dau impresia că mă erijez într-un «maître penseur», un excomunicator care este tentat de a da lecţii de morală şi etică şi nici că acest eseu are un scop ascuns de «chasse aux sorcieres». Singura mea dorinţă - repet - este aceea de a cunoaşte (în profunzime) şi înţelege (în nuanţe) o epocă în care am trăit şi în care s-a depăşit limita unei demnităţi spirituale şi a unei respectabilităţi intelectuale. Cred că autoarea «Referatului» şi a «Minutei» nu a făcut altceva decât să repete automat toate lozincile care planau într-o societate care «nu avea nici o logică, viaţa ilogică era criteriul adevărului» şi atmosfera era «limitativă, sumbră şi sufocantă». Discernământul? Uneori acţionăm în funcţie de ceilalţi, prin imitaţie - «omul masă» prins de un
134____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
entuziasm colectiv în care mulţimea fagocitează individul. îmi amintesc zilele pe care le-am trăit atunci - aproape doi ani - fără nici un resentiment, ranchiună, revanşă şi încerc să împrumut starea - o citez pe autoare - «unei revelaţii şi a unei iluminări» care a vrut să le dobândească personajul din roman, Iustin Arghir. Nu este prima dată că am conştiinţa unui raport mistic, o alchimie magică, între autor şi personaj.
Dar odiseea cu Editura Eminescu nu s-a terminat aici. în 1977 am scris şi publicat romanul «Grădina icoanei», al treilea volum din trilogia «Moştenitorii». în 1978-1980 am rescris toate cele trei volume care au fost publicate în 1981 cu titlu definitiv: «Somnul vameşului» şi cu o prefaţă de Nicolae Manolescu. Dar tot ce am trăit în perioada 1977-1981 este o poveste pe care o s-o istorisesc cu o altă ocazie sau niciodată...
Dacă până acum am comis o gravă greşeală luând totul în serios - bucuriile şi suferinţele le trăiam cu un dramatism care ajungea, uneori, până la urzeala covorului lui Aladin cu care încercam să zbor - acum, cu trecerea anilor şi ajungând la «vârsta maturităţii de gândire», privesc în urmă cu un zâmbet interior, eliberator şi cu un sentiment că am îndeplinit o misiune pe care am primit-o încă de la început şi despre care nu ştiam nimic...
*
Dar ce au devenit cei «Trei cavaleri ai tristei figuri» după trecerea a 12 ani; directorul Editurii Cartea Românească (G. Bălăiţă), Editura Eminescu (Valeriu Râpeanu) şi Dumitru Radu Popescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor, toţi membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român?
Despre directorul editurii Cartea Românească, George Bălăiţă, am amintit mai sus, este director la Uniunea Scriitorilor şi răspunde de «Fondul financiar al Uniunii». Din articolul «Ministerul Culturii finanţează cărţile propriilor angajaţi», publicat în «Adevărul», august, 2002, aflăm că în «Comisia de subvenţionare a cărţilor», se află doi membri ai fostului CC-PCR. -Conf. univ. Valeriu Râpeanu şi-a acordat banii necesari pentru un studiu despre Nicolae lorga la Editura Gramar. D.R. Popescu şi-a autofinanţat două volume, unul la Editura Amacord şi celălalt
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________135
la Editura Viitorul Românesc la care este preşedinte onorific, condusă de scriitorul Viorel Ştirbu, fostul şef de cadre de la Uniunea Scriitorilor şi căruia i s-au acordat cele mai generoase subvenţii pentru 28 de titluri: o sumă de 400 de milioane de lei. D.R. Popescu nu este mulţumit cu cele două volume, el a propus pentru subvenţionare şi un volum despre opera sa, alcătuit de Sorin Crişan. Trec peste ceilalţi membri ai comisiei care şi-au împărţit banii după zicala: «Cine împarte parte îşi face» şi ajung la Ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, căruia i-au fost incluse pe listele de subvenţii două volume. Sigur, articolul publicat în «Adevărul» care a divulgat secretele şi complicităţile dintre Ministerul Culturii şi Comisia de acordare a subvenţiilor nu va avea nici o urmare. Un simplu lătrat la lună... Nimic nu mai compromite pe nimeni, orice s-ar spune şi s-ar săvârşi nu este urmat de nici o consecinţă. Legea junglei şi a privilegiilor a condus ţara timp de aproape 50 de ani şi aceeaşi lege conduce România, drapată de un simulacru şi de o aşa-zisă liberalizare, democraţie şi economie de piaţă...
Intenţionat l-am lăsat la urmă pe acad. Virgil Cândea, preşedintele «Comisiei de achiziţii de carte şi abonamente» care are un volum subvenţionat şi o carte, «Omagiu lui Virgil Cândea» care va apare la Editura Roza Vânturilor.
Despre Virgil Cândea - distins intelectual, posesorul unei biblioteci vaste - se ştie că a fost preşedintele «Asociaţiei România», cu sediul pe Bd. Dacia din Bucureşti şi care avea drept scop să dirijeze (infiltreze) asociaţiile românilor aflaţi în străinătate şi implicit agenţilor de influenţă şi a «tovarăşilor de drum». Am cunoscut-o pe Doina S., care înfiinţase «Asociaţia Italia-România» la Torino. Am fost coleg la Facultatea de Drept şi ea a fost arestată cu ocazia «Revoluţiei din Ungaria din ’56». După ce a ieşit din închisoare, a urmat studiile, apoi s-a căsătorit cu un italian, Georgio A. şi a plecat la Torino. Acolo a înfiinţat o asociaţie sub auspiciile lui Virgil Cândea. Doina S. venea deseori în ţară, făcea formele necesare pentru ca mama ei să poată efectua o călătorie în Italia, intervenea pentru o tânără care intenţiona să se căsătorească cu un italian şi îl vizita deseori pe Virgil Cândea (inclusiv cadourile de rigoare) care o susţinea în toate aceste demersuri. La Torino avea un sediu al asociaţiei şi era vizitată de mulţi
136_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
români. în schimbul acestor raporturi de prietenie italiano-română, Doina S. a fost invitată la Neptun pentru a petrece o vacanţă la mare. Când Ceauşescu a făcut o vizită în Italia, la Torino - «Fabrica de automobile Fiat» - Doina S. a fost translatoarea tovarăşei Elena Ceauşescu. Toate bune şi frumoase, dar... după câţiva ani, pe cine văd la televizor? Doina S. care i-a oferit lui Ceauşescu o decoraţie pe care i-a atâmat-o de gât. Stupoare! Colega mea de facultate care fusese condamnată la închisoare, fiica unui ofiţer din armata regală... să ajungă până la Ceauşescu? Şi uimirea nu s-a oprit aici, după câţiva ani s-a aflat că instituţia sau asociaţia care i-a acordat marele premiu era pur şi simplu fictivă. Cum a zis Moromete când a văzut o girafă: «Aşa ceva nu există!» Ba da! Există la români...
Oare să fi fost străină Securitatea de activitatea în străinătate a «Asociaţiei România»?
în spatele tuturor acestor «maşinaţiuni patriotice» nu se afla altul decât... tovarăşul Virgil Cândea pe care acum îl găsim în fruntea «Comisiei de achiziţii de carte şi abonamente», dirijată de ministrul Răzvan Theodorescu. Deci, unii îşi acordă banii pentru publicarea cărţilor a căror autori sunt şi... alţii le achiziţionează. Dar jocul se joacă pe banii statului...
Am evocat toate aceste amănunte pentru a înţelege - încă o dată - că cei care au făcut parte din vechea nomenclatură s-au «reconvertit profesional» la economia de piaţă şi îşi împart banii şi funcţiile cu un cinism care depăşeşte orice limită. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm şi să acceptăm inacceptabilul şi fărădelegea...
Acest capitol a fost publicat în «România liberă», Nr. 335/ 28 sept. 2002.
CAPITOLUL VH
«Cu ţara te întâlneşti din nevoia de a avea o deznădejde în plus şi din setea unui spor de nefericire».
Cioran
Informatori (surse), colaboratori, agenţi de influenţă şi complici,
IDENTIFICAŢI
Aşa cum spuneam la începutul eseului, dacă voi fi nevoit să dau publicităţii numele unor anumite persoane, voi lua această hotărâre cu o extremă prudenţă şi numai după ce voi depune toate eforturile pentru â primi o explicaţie, pentru a clarifica relaţia dintre noi, pentru a depăşi această probă-limită şi a restabili un echilibru distrus de anumite împrejurări tragice ale istoriei. Vreau să ne privim în ochi şi să rămânem prieteni. Nu aştept nici regrete şi nici scuze. Sunt dispus să-i iert - a priori - fără să-mi ceară iertare, condus numai din dorinţa de a traversa împreună acest infern în care am fost obligaţi să trăim împreună.
Acum, la început de capitol, încerc să mă eliberez de toate resentimentele şi prin «trăitul subiectiv» să refac o «memorie colectivă»: «L’individu est le bon emissaire des collectif». Comprehensiunea unei perioade istorice (apocaliptice) trece prin parcurgerea şi rememorizarea itinerarului personal. Numai cei «slabi de duh» şi incapabili de detaşare, au antipatii, aversiuni şi uri nemotivate şi nu au cunoaşterea şi înţelegerea (ajunsă până la compasiune) a unei realităţi obiective. Una dintre ideile care m-au îndemnat să scriu acest eseu a fost aceea: «Cât adevăr pot să cunosc şi să suport?» pentru a-mi cuceri libertatea interioară (catharsis), seninătatea spirituală şi chiar - de ce nu? -bucuria şi veselia de a trăi. Poate la sfârşitul acestor pagini voi
138_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
spune: «Viaţa este o operă de artă şi arta este o operă care ne salvează de la haos şi naufragiu». Pentru a cunoaşte adevărul este nevoie să trăieşti o iluminare care presupune o obscuritate; o dezvăluire care porneşte de la condiţia de învăluire, ascundere-găsire, închidere-deschidere. Autorul lui «Gai savoir» a definit perfect această ambivalenţă: «Trebuie să avem haos în noi pentru a naşte o stea care să danseze».
*
«Omul este un animal politic?» (Zoon politikon) s-a întrebat un filosof din antichitate. Omul este un animal bolnav? Ne întrebăm noi şi cei care ne-au considerat animale bolnave? Credem că în anumite împrejurări istorice omul... poate deveni un animal îmbolnăvit politic. Am parcurs o epocă în care nu numai că s-au răsturnat valorile, criteriile, am trăit cu capul în jos (minciuna fundamentală, falsul zilnic şi ipocrizia învăţată din copilărie, toate ridicându-se la principiu de viaţă) dar s-au inversat criteriile de judecată (ce era Jos s-a ridicat Sus şi invers) şi totul s-a plasat sub «domnia simulacrului»... Este de datoria fiecăruia dintre noi - cu puterile care îi aparţin - să restabilim statutul de om conştient, lucid (ratio), responsabil - şi de a putea spune: «Sunt ce am fost şi ceea ce sunt»*
Ştiu că au fost deţinuţi politici care la ieşirea din închisoare au fost obligaţi să semneze o declaraţie prin care se angajau să fie colaboratorii Securităţii. Ştiu că au fost oameni ameninţaţi şi speriaţi să devină informatori, dacă refuzau riscau să-şi piardă posturile de muncă, pensiile şi copiii lor să fie daţi afară din şcoli sau facultăţi. Ştiu că au fost oameni care au fost şantajaţi cu mici privilegii - o avansare în serviciu sau o plecare în străinătate - şi care au acceptat (cedat) să devină informatori. Aş vrea să cobor în sufletele lor chinuite şi mutilate de către torţionarii morali pentru a cunoaşte - atât cât este posibil - profunzimile abisale (subteranele fondului omenesc) şi a străbate împreună drumul
* «LIntelligence se sent si assuree d’elle-meme, qu’elle prend un moment la conscience de ses limites» - Ortega Y Gasset.
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________139
anevoios până în acele clipe când au spus: «Da! Semnez angajamentul Da! O să mă întâlnesc într-o casă conspirativă pentru a vă informa despre...»
Rudele se denunţau între ele, preoţii informau cele aflate la spovedanii, avocaţii divulgau secretele profesionale, copiii îşi reclamau părinţii şi... omisiunea de denunţ era pedepsită de Codul Penal. Au fost şi cazuri de persoane care au ieşit în întâmpinarea «stăpânului» din proprie iniţiativă şi exces de zel sau dintr-un «eroism infantil» - cum mi-a declarat un informator - şi îşi linişteau conştiinţa spunând: «îi avertizam pe cei care erau urmăriţi».
O societate transformată într-o masă de spioni şi delatori care erau îmbolnăviţi de o suspiciune generalizată: «Epoca bănuielii!» Fiecare individ era singur într-o cochilie vidă... Coşmar în plină zi şi cu ochii deschişi. Dar... au fost şi oameni care au refuzat să colaboreze cu Securitatea asumându-şi toate riscurile, rezistând torturilor fizice şi morale şi chiar au acceptat să se ducă în închisoare pentru a evita să devină turnător, cum a fost cazul lui Steinhard şi mulţi alţii, rămaşi anonimi şi care au murit în beciurile Securităţii.
îi asigur pe ce avizi de ştiri senzaţionale, de dezvăluiri spectaculoase, de deconspirarea informatorilor că nu le voi da satisfacţie deoarece nu vreau să «ridic piatra» împotriva nimănui, nu doresc să mă transform la rândul meu într-un delator sau să cad în capcana celor care gândesc: «V-am dat dosarele, mâncaţi-vă între voi în timp ce noi ne vedem de afaceri, ne îmbogăţim şi ne bucurăm liberi de toate plăcerile vieţii. Am fost înainte, rămânem şi acum».
INFORMATORI CU NUME REAL Vasile Băran
în «Nota-Raport», emisă de Direcţia Securităţii Statului - SMB - 122, Dl, 31.X. 1985 (pagina 248 din dosar) se spune: «Sursa Pândele mi-a relatat următoarele: «în timpul unei discuţii purtate cu Vasile Băran în ziua de 31.X.a.c. ca urmare a instructajului
140______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
făcut de organele noastre, acesta i-a adus la cunoştinţă modul cum s-a desfăşurat lucrările adunării generale pe redacţie şi poziţia scriitorilor Bujor Nedelcovici şi Mircea Dinescu care au trecut la ameninţări directe. La întrebările puse de sursă referitoare la poziţia actuală a celor doi, Vasile Băran a afirmat că a fost tot timpul lângă ei şi că în prezent aceştia s-au liniştit deoarece au primit asigurări că se vor rezolva problemele ridicate. Totodată a precizat că s-a dat amploare acestui caz de către activista de partid care a participat la şedinţă şi care a informat exagerând la sectorul de partid despre evenimentul trecut. Sursa conform instructajului, i-a sugerat interlocutorului să aibă în atenţie pe cei doi scriitori până la liniştirea lor definitivă pentru a nu pune redacţia şi personalul într-o postură dificilă». Semnează căpitan indescifrabil.
O constatare: activista de partid, care asistase la şedinţă a informat sectorul de partid, iar sectorul de partid a informat Securitatea. Raporturile dintre activişti, sectorul de partid şi Securitate erau foarte clare.
S-ar putea susţine că Vasile Băran nu ştia că cel cu care a vorbit - Pândele - este informator şi au discutat - în modul cel mai firesc - despre cele petrecute la o şedinţă a scriitorilor. Vom încerca să facem distincţia între cei care nu aveau la cunoştinţă că cele afirmate vor fi folosite de «surse» - informatorii involuntari - şi cei care ştiau că relatările lor vor fi folosite de Securitate -informatorii voluntari. Argumentul inocenţei şi a informatorului involuntar nu ar putea să pledeze în favoarea lui Vasile Băran deoarece în colţul din stânga cil paginii este scris un referat în care este menţionat: 31.10.1985. «Tov. Căpitan Doran. Treceţi la contactarea lui V. Băran conform ordinului dat anterior pentru a ne sprijini în temperarea lui Bujor Nedelcovici şi Mircea Dinescu.» Semnează căpitan indescifrabil.
Din nota respectivă se poate înţelege că V. Băran a «primit un ordin anterior» şi era ofiţer în subordonarea Securităţii, deoarece numai unui gradat se poate da un ordin. De altfel, Băran recunoştea - la petreceri - legătura cu Securitatea şi nu făcea nici un mister din acest fapt. Juca cu garda deschisă! Traian Iancu, directorul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor, când vorbea, ducea mâna în dreptul umărului, sugerând că are galoanele
UN TIGRU DE HÂRTIE
141
ofiţerului de Securitate. Era deseori vizitat de colonelul Achim (omul din umbră, trecea lipit de ziduri) care răspundea de Uniunea Scriitorilor. Nu ştiu care dintre ei avea gradul cel mai mare: Achim, Iancu sau Băran? Traian Iancu era un personaj de roman gogolian. Când mă duceam la el pentru a cere un ajutor de bani, auzeam din anticameră cum ţipa la anumiţi scriitori. La mine nu a ţipat, dar era de fiecare dată nervos, preocupat, aferat şi îmi acorda numai jumătate din împrumutul cerut care urma să fie achitat la publicarea unui roman. Când am plecat din ţară nu am avut nici o datorie la Uniunea Scriitorilor. Dar... Traian Iancu avea o comportare dublă, triplă şi plină de umor involuntar. Am fost împreună cu mai mulţi scriitori în provincie - aşa era obiceiul atunci - şi am călătorit cu el într-un vagon de tren. Nu eram în acelaşi compartiment, dar trecând pe culoar, am văzut că T. Iancu desfăcuse o valiză de lemn din care scosese mai multe pachete: salam, brânză, caşcaval şi câteva sticle cu vin şi ţuică. Toate acestea erau aduse în cinstea preşedintelui Uniunii Scriitorilor, D.R.P. şi a câtorva prieteni. Pentru că nu făceam parte din «primul cerc de influenţă», nu am fost invitat la acest festin. Deci... slugărnicie şi umilinţă în raporturile cu superiorii şi aroganţă şi sfidare pentru cei subordonaţi... adică scriitorii.
Vasile Băran locuia în blocul scriitorilor («cuibul de cuci» care nu zburau pentru că aveau aripile tăiate, dar mai degrabă «cuibul cu vipere») din strada Apolodor 13. El avea un apartament la etajul III, iar eu la etajul VI. Nu trebuia să se deplaseze pentru a şti ce fac şi cum trăiesc. Raporturile noastre erau extrem de interesante şi poate acesta a fost un argument de a scrie despre el în acest eseu.
în 1985, când romanul «Al doilea mesager» a apărut la Paris şi când m-am întors în ţară dintr-o călătorie făcută în Franţa, după o scurtă perioadă, am aflat că fratele meu care locuia la Geneva, avusese un accident grav de maşină. Am făcut o cerere de plecare în străinătate pentru a-mi vizita fratele de care eram foarte ataşat. Vasile Băran aflase de acest fapt şi mă invita deseori în apartamentul lui. Discutam şi beam un pahar cu vin... Eu voiam să aflu ce ştie de la Serviciul Paşapoarte, el voia să afle ce intenţii am: urmăritul urmăritor. De fiecare dată îi spuneam: «Vasile! Nu rămân în Occident pentru că dacă aş fi avut această
142____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
intenţie, aş fi cemt azil politic când am fost recent la Paris». Aveam un afiş prins pe perete: «Nu deschide uşa!» Voiam să evit o surpriză neplăcută dar şi pentru că mă simţeam încercuit, agresat, permanent în alertă şi pericol. Mai aveam un refugiu... Amenajasem un mic laborator foto în care developam fotografiile caselor demolate în cartierul Antim. Uneori auzeam pe cineva care suna la uşă. întrebam: «Cine este?» «Vasile», îmi răspundea el. Intra în casă, îl invitam să ia loc într-un fotoliu, discutam, vedea că totul este în ordine, mobila se află în acelaşi loc şi constata că nu vândusem nimic, aşa cum se proceda când voiai să fugi în străinătate. Aveam gardianul meu autorizat şi la domiciliu.
într-o zi, soneria a răsunat mai intens ca de obicei. Am deschis uşa şi Vasile a intrat în apartament, precipitat, urmat de un individ în civil. «Iată tovarăşe! a zis el. Are mobilă scumpă, bufet, dulap, fotolii, bibliotecă plină cu cărţi...» Eu eram siderat. Nu înţelegeam nimic! După ce «tovarăşul» a aruncat o privire şi prin celelalte camere, au ieşit din casă. Aşteptam o explicaţie. După câteva minute, Vasile s-a întors şi mi-a spus: «Era un concetăţean de-al meu. Vrea să-şi mărite fata şi m-a întrebat dacă ai tot ce îi trebuie unui viitor ginere...» L-am privit în ochi, el m-a privit pe mine, amândoi am zâmbit şi ne-am luat rămas bun. Yâsile Băran juca un rol dublu? Era în «slujba Securităţii» dar voia să fie şi un «protector» al celor persecutaţi? Ştiu că atunci când Marin Sorescu a fost implicat în afacerea «Meditaţiei transcendentale» a intervenit în favoarea lui. Băran avea un frate care lucra la Comitetul Central şi folosea acest argument când avea nevoie. Cum se explică aceste faţete multiple ale fiinţei umane? Dubla sau tripla personalitate? O identitate nedefinită? Orgoliu şi dorinţa de a ieşi în evidenţă şi de a se afirma... şi într-o parte şi în alta? Oare ştia el cine este? Credinţa necredinciosului că dă o mână de ajutor folosindu-se de cel care te foloseşte? Ambiguitatea şi complicitatea cu Diavolul... dar şi cu îngerul? Sunt fiinţe rănite - «l’homme blessă» dintr-o cauză poate neştiută lor şi trăiesc cu o «aşchie în suflet». Nu au puterea de a face distincţia dintre Bine şi Rău. Inutil să aşteptăm de la ei o decizie, trăiesc pe marginea prăpastiei. Nu au voinţa de a hotărî şi oare nu cumva le cerem prea mult pentru o neputinţă structurală?
UN TIGRU DE HÂRTIE____________________________________143
Vasile Băran rămâne totuşi în amintirea mea ca un personaj simpatic şi plin de umor...
S.T.
(nume real)
în «Nota de analiză» a DUI - Nica, Direcţia Securităţii Statului - SMB, 122/VH din 9.06.1983 (pagina 115 şi 116 din dosar), sursa
S.T., putem citi:
«S-a luat legătura cu Direcţia l-a (Tov. căpitan Mălureanu) care are în atenţie ca sursă pe S. T. (nume real) (apare în relaţii cu Nedelcovici) şi s-a solicitat să ne sprijine prin dirijarea acestuia pe lângă obiectivul nostru».
«Nota de analiză» cuprinde o listă întreagă de măsuri pe 5 pagini şi sunt împărţite pe două capitole: «Măsuri informative şi Măsuri tehnice». Este semnată de şeful colectivului, general maior Creţa S. şi căpitan Voicilaş. Toate aceste argumente ar fi putut fi depăşite şi ignorate dacă la pagina 116 nu am fi găsit fraza: «Alte măsuri mai importante sunt: Eugen Simion (în lucru la Dir. l-a), Dan Piţa (cunoscut cu manifestări echivoce şi nemulţumiri), Ţoiu Constantin (a refuzat colaborarea cu noi),
S.T (nume real), Creţu Elisabeta (necunoscută în evidenţa M.I.), Viola Vancea (necunoscută în evidenţa M.I.) şi Gagoff Şerban (necunoscut în evidenţa M.I.».
Dacă pentru a doua oară în aceeaşi «Notă de analiză» se repetă numele lui S.T. ca sursă, atunci înseamnă că avem «un început de probă scrisă» care ar putea fi luat în consideraţie ca real deoarece la enumerarea scriitorilor (cu numele subliniat cu cerneală) ar fi putut să se facă menţiunea: «a refuzat colaborarea cu noi», cum a fost cazul lui Ţoiu Constantin sau s-ar fi putut scrie: «necunoscut în evidenţa M.I.». Este demn de subliniat că
C.	Ţoiu a refuzat colaborarea cu Securitatea. L-am cunoscut destul de bine când era Secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, iar eu eram Secretarul Secţiei de proză. Dacă vom avea ocazia o să-l evocăm...
144
BUJOR NEDELCOVICI
DRAGOŞ
«Nota» emisă de «Securitatea Municipiului Bucureşti», 122/ VH, 27.09.1984 (pagina 174 din dosar).
«Referitor la numitul B. Nedelcovici, sursa informează: L-am cunoscut la Ploieşti, fiind colegi de liceu în perioada 1945-51, după care ne-am văzut după 20 de ani locuind în acelaşi cartier din Bucureşti: Str. Popa Rusu şi str. Arcului Din spusele lui se ştie că a absolvit facultatea de drept fără să o profeseze deoarece se pare că avea origine socială nesănătoasă şi un frate plecat în Elveţia. Am păstrat legătura şi după mutarea lui pe str. Apolodor cunoscându-i telefonul. La cutremur m-am bucurat de compasiunea lui, dar ulterior recăsătorindu-mă, relaţiile noastre s-au răcit. L-am vizitat de mai multe ori, iar el o singură dată. Ultima oară se pare că ne-am văzut acum un an prin toamnă. Cu ocazia întâlnirilor noastre mi-a solicitat să-i povestesc episoade din viaţa mea de condamnat în dorinţa de a mă face erou de roman. Ştiu că a scris mai multe cărţi printre care «Zile de nisip» în care face o referire foarte scurtă asupra mea cu privire la seismul din ’77 şi la condamnarea mea. După cartea respectivă s-a turnat un film care imediat a fost retras de pe ecran. Se mai ştie că puţin timp înainte de premieră el fusese plecat câteva luni în Elveţia şi în alte ţări din occident. Am reţinut în preocupările sale interesul ascultării postului de radio «Europa Liberă», mai ales emisiunile literare prezentate de Monica Lovinescu». Semnează Dragoş, 27.09.1984.
Pe «Dragoş» l-am recunoscut cu uşurinţă datorită amănuntelor evocate şi în special pentru că puţine persoane au devenit «eroi» în romanele mele. Am fost colegi la «Liceul I.L. Caragiale» din Ploieşti. Era un băiat nu prea înalt, dar voinic şi care răspândea atâta energie şi forţă încât evitam să trec chiar şi prin faţa lui. într-o zi a dispărut de la liceu. Se auzise că a pus nişte etichete pe zidurile pe care scrisese: «Jos Stalin». Am bănuit că a fost arestat. După o lungă perioadă, l-am întâlnit deoarece locuiam în acelaşi cartier: Popa Rusu din Bucureşti. Am trăit bucuria revederii cu un coleg de liceu despre care nu mai aflasem nimic de mulţi ani. L-am invitat în garsoniera din str. Arcului, iar el mt-a
UN TIGRU DE HÂRTIE
145
povestit «romanul vieţii». Fusese arestat şi condamnat când era în liceu. Pentru că a fost de acord să ascundă un pistol al unui prieten, a fost arestat a doua oară şi condamnat la moarte. în ultima clipă a fost graţiat. Când era în celulă avea un singur gând: «Să evadeze!» în fiecare noapte trăgea de drugii de fier din fereastră. Dacă va reuşi să-i lărgească atât cât să poată trece capul, va izbuti să-şi strecoare trupul şi să evadeze. După ce a trecut o perioadă, a constatat că putea să-şi treacă capul printre drugi şi a înţeles că are toate şansele să fugă din puşcărie. «Aşteptam o noapte fără lună. Urmăream cu privirea dmmul pe care trebuia să-l parcurg, îmi povestea el. Ieşeam pe fereastră, treceam peste o movilă de pământ, escaladam zidul înalt al închisorii, dar... la 30-40 de metri era un mirador în care era o santinelă. în orice moment şi la cel mai mic zgomot, ar fi putut să îndrepte spre mine reflectorul, să mă vadă, să ridice arma şi să... Atunci m-a cuprins o frică atât de puternică, încât m-a paralizat şi tot planul şi efortul meu de luni de zile a căzut baltă. Numai gândul evadării mă înspăimânta...» Sigur, pentru această istorisire spusă cu emoţia afectivă a celui care o trăise, nu a fost prea greu să-l transform într-un personaj de roman...
După ce a executat pedeapsa de câţiva ani, a ieşit din închisoare, şi-a terminat studiile, s-a înscris la facultatea de medicină veterinară şi a fost repartizat la o fermă agricolă de stat din Dobrogea. Dar acolo, din nou a avut un ghinion, s-a îmbolnăvit de o alergie provocată de părul de animal. A venit la Bucureşti şi locuia cu mama lui pe str. Popa Rusu. S-a căsătorit, a avut un copil şi -«parcă aş fi fost blestemat», mi-a spus el - în cutremurul din 77, blocul în care locuia s-a dărâmat şi au murit: mama, soţia şi copilul. Pentru că era un luptător, dublat de o forţă morală spirituală ieşită din comun, s-a căsătorit a doua oară, a avut doi copii, a divorţat şi a emigrat în Franţa - mama lui era de origine franceză - împreună cu un copil, celălalt a rămas în ţară cu mama. Când am sosit în exil la Paris, am vorbit de câteva ori la telefon, apoi i-am pierdut din nou urma.
După ce am citit declaraţia lui din dosarul de Securitate, recunosc că am fost suprins. Şocat! Avusesem o admiraţie deplină şi sinceră pentru colegul meu de liceu care reuşise să-şi hotărască destinul trecând printr-o aventură existenţială în care
146________________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
fusese obligat să depăşească multe probe de rezistenţă, dar el se dovedise că fusese...
La prima lectură a paginilor din dosar, nu am putut să citesc o rezoluţie scrisă cu cerneală pe fila a doua; era aproape ilizibilă. Acum, izbutesc să descifrez: «Aspectele din notă sunt semnalate de informator din proprie iniţiativă pentru prima dată. B. Nedelcovici este în lucru la Serviciul 120 unde se va exploata nota în copie. De comun acord vor fi solicitate sarcini pentru informator». Semnează indescifrabil.
«Cât adevăr suport?» Suport şi amănuntul: «Din proprie iniţiativă», dar, recunosc... suport cu dificultate...
După câteva săptămâni în care am încercat să depăşesc bulversarea produsă, i-am căutat adresa pe Internet şi i-am telefonat. Mi-a răspuns cu greutate, cu toate că era o oră convenabilă. Aveam impresia că l-am trezit din somn. l-am cerut scuze. I-am povestit că am citit în dosarul de Securitate o notă informativă predată de el. «Cum? Ai citit tu dosarul?!», m-a întrebat el foarte surprins. Nu-şi imaginase că cineva ar fi putut să citească dosarul în care el dăduse o declaraţie. Se credea apărat prin caracterul strict secret al raporturilor dintre el şi Securitate. Nu aflase că se votase legea prin care avem liberul acces la dosar. După ce i-am explicat transformările intervenite, am mai discutat puţin, apoi i-am evocat «povestea din închisoare şi încercarea lui de a evada». Era vădit surprins şi stingherit. «îţi mai aminteşti tu asta?», mi-a spus el cu o voce abia şoptită. «Da. Şi cred că nu ai uitat că ai devenit eroul meu într-un roman?», i-am răspuns eu. «Da. Ştiu...» şi a făcut o lungă pauză, apoi a adăugat: «Mă simt ruşinat, mă simt ruşinat... Te rog să mă ierţi...»în clipa aceea eram atât de emoţionat încât dacă ar fi fost în faţa mea l-aş fi strâns în braţe şi i-aş fi spus... nu ştiu ce i-aş fi spus, dar că totul s-a terminat cu bine.
După ce amândoi am depăşit momentul, a început să-mi povestească cât era de speriat şi şantajat de ofiţerii de securitate care puteau să-l lase fără serviciu şi aceeaşi soartă ar fi avut şi soţia lui. «Când mă întâlneam întâmplător cu cineva, eram atât de obsedat că putea să fie la rândul lui un informator, încât eu mă duceam primul şi dădeam o declaraţie la Securitate».
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________147
înainte de a ne lua rămas bun, am înţeles că avea insomnii. Se trezea în plină noapte şi pentru a recupera orele de somn, se culca mai devreme. în noaptea aceea, pentru a-mi găsi liniştea şi somnul... am luat două somnifere. A doua zi, o întrebare - poate fără importanţă - m-a preocupat: «De ce avea insomnii?».
După ce tatăl lui Steinhardt l-a îndemnat să nu primească să fie martor al acuzării, a zis: «E adevărat, zicea tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile bune, destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare».
Nu cumva avea insomnii pentru că acceptase...
I-am trimis un interviu apărut în revista «22», intitulat: «Dosarul meu de securitate. Amara bucurie de la capătul drumului spre adevăr». Mi-a răspuns printr-o scrisoare amicală. Intenţionez să-i fac o vizită în oraşul în care locuieşte: «La Chapelle St. Luc».
Poate o să reluăm povestea noastră de când eram colegi la liceul din Ploieşti.
CRIN
Poate «Crin» este cel mai interesant caz pe care l-am găsit în dosar la capitolul informatori.
«Crin» a dat 29 de rapoarte. La început «sursa» a predat informaţii care erau scrise de ofiţerul de legătură, după aceea, erau scrise de propria lui mână. Dar să vedem câteva exemple din prima categorie:
«Nota-raport, SMB/122/VH, 8.06.1983 (pagina 114 din dosar)».
«La întâlnirea din 8.06.1983, sursa Crin a relatat: Nedelcovici Bujor locuieşte la vechea adresă. Nu şi-a vândut apartamentul după cum spusese sursa în luna martie. Are o fire închisă, mai puţin sociabilă. Cu greu, aproape imposibil de a-i cunoaşte intimităţile. Vorbeşte puţin şi mai mult ascultă pe alţii. Face parte din grupul lui Manolescu, Eugen Simion şi Paul Georgescu. Şi se pare că este manevrat de aceştia, în special de Manolescu. Ca
148________________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
scriitor nu are valoare. La fel şi scenariile de film nu au succese. Se înscrie pe linia mediocrilor dar e susţinut de gruparea celor de naţionalitate evreiască. După părerea sursei, Nedelcovici nu va pleca din ţară, dându-şi seama că în altă parte nu ar avea (cu talentul mediocru pe care-l are) posibilităţi de existenţă. Sursa a primit următoarele sarcini:
-	să prezinte un material cu starea de spirit din rândul scriitorilor cu privire la realităţile editoriale.
-	să întreprindă un studiu cu privire la pătrunderea cărţii româneşti peste hotare.
Următoarea întâlnire a fost fixată pentru 16.06.1983. Semnează căpitan Voicilaş».
Două remarci: pe Paul Georgescu nu l-am întâlnit decât de două ori la el acasă, iar în ceea ce priveşte afirmaţia: «e susţinut de gruparea celor de naţionalitate evreiască»... nu avem nici un comentariu.
Dar să continuăm să citim informaţiile «sursei» în speranţa că vom afla cine este.
«Nota de analiză, SMB/122VH, 27.12.1983».
«Sursa Crin va fi instruită să-l invite le N.B. să-i facă o vizită (locuiesc în acelaşi bloc) ori să efectueze împreună obişnuita plimbare de seară. Cu această ocazie sursa să-l întrebe pe obiectivul nostru ce proiecte literare are pentru viitor şi unde le va publica. De asemenea, să-i sondeze părerea cu privire la necesitatea ca scriitorul să oglindească în lucrări realizările din ţara noastră. Semnează indescifrabil».
Nu făceam plimbări de seară decât cu un singur vecin, deci sunt puţin derutat...
Privitor la afirmaţia «scriitorul să oglindească în lucrări realizările din ţara noastră», gândirea «Geniului Carpaţilor» se afla grefată în cugetarea ofiţerului de securitate care a semnat indescifrabil.
Am ajuns la «Notele» redactate direct de sursă. Mi-a atras atenţia scrisului îngrijit, mărunt şi cu litere frumos caligrafiate. Un scris de intelectual, spre deosebire de celelalte. «Note» ale ofiţerilor de securitate care aveau un scris... în stânga paginii, era menţionat: «SMB, 122/VH, Sursa Crin, 23.09.1983». Această^ frază nu era scrisă de sursă, presupun că ofiţerul îi dădea hârtia
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________________149
pe care scria antetul, apoi «sursa» începea să-şi redacteze informaţia. De obicei, ofiţerul de securitate scria, iar «sursa» reiata cele ştiute. în acest caz s-a trecut direct la redactarea «sursei». Presupun că «sursa» se bucura de un regim de favoare şi de multă încredere. M-am întrebat de multe ori cine putea să fie acest informator care să depună atât zel? Locuia în blocul scriitorilor din str. Apolodor («cuibul de vipere»), aveam bănuieli dar nu certitudini... Nu se mulţumea să prezinte rapoarte despre mine, ci - aşa cum a primit sarcini - dădea informaţii şi despre ceilalţi scriitori. Un exemplu dintre multe altele:
«SMB 122/VH, Sursa Crin, 23.09.1983 (pagina 128 din dosar)»
«Notă. E un fapt cunoscut că ne aflăm în relaţii bune cu Octavian Paler căruia i-am împrumutat spre lectură cărţi rare, care se află în bibliotecă (îndeosebi o istorie a artei şi culturii modeme), necesare ca informaţii pentru unele din eseurile sale. Câteva se află încă la el, prilej de a-l revedea şi a putea discuta mai pe larg. Până la proiectata întâlnire la noi acasă sau la el, am avut câteva discuţii în legătură cu eliberarea sa de la „România liberă”. Cu o singură excepţie (Vasile Nicorovici) care ne-a mărturisit: „Meştere, eram sigur, am prevăzut după îndepărtarea lui Eugen Florescu, amicul Barbu, trebuia să le dea satisfacţie şi grupului celuilalt, cum e la noi, mă-nţelegi, imparţialitate”.
în consens de opinie, cu diferite nuanţe, am fost la discuţiile purtate de Mircea Dinescu, N. Manolescu, Radu Cosaşu, Radu Albala, H. Zalis, Maria Luiza Cristescu, Lucian Raicu, Z. Omea,
E.	Simion, Bujor Nedelcovici.
Mircea Iorglescu: „Altă formă de dogmatism huliganic. Dacă Paler e scos ca un nimic, ce să mai zic de mine sau de alţii”».
Am fi tentaţi să ne oprim aici sau să sărim peste anumite paragrafe, dar... relatările sunt atât de amănunţite şi dialogurile -imaginate ori reale - sunt atât de specifice pentru un scriitor care şi-a asumat funcţia de «turnător», încât nu putem decât să continuăm. Textul ar putea fi introdus într-o «antologie literară a delaţiunii».
«N. Manolescu: „încă un succes al domnului Barbu”. La întrebarea noastră dacă ştie amănunte, ne-a informat că ia
BUJOR NEDELCOVICI
150
cunoştinţă „de toată macabra sforărie dar o să-ţi zic altădată. Deocamdată l-au lăsat pe drumuri, deci şi-au realizat scopul multilateral dezvoltat”. Cu aceste cuvinte ne-am despărţit de Manolescu fiind grăbit să ajungă la facultate.
Radu Cosaşu şi Radu Albala au fost la unison, Albala „nuanţând” în felul: „Dai afară un intelectual şi pui o bucătăreasă. Muierile să trăiască”.
H.	Zalis era revoltat de modul brutal în care a fost eliberat. A comentat pe larg că familia fostului ministru Gaston Marin îl preţuieşte sincer pe Paler. Lucian Cursant, ne-a întrebat dacă am ascultat un comentariu la „Europa liberă”. Consideră ca inexplicabile măsurile luate asupra unor oameni ca Paler. „îl laudă ăia cu anumite intenţii, noi le dăm apă la moară. Ce zici? „Noi i-am răspuns că n-am urmărit mai mult de zece-cincisprezece ori emisiunile Europei libere, menţionând şi de ce. El ne-a răspuns: „Nu-i timpul pierdut de loc. Trebuie să ştii şi asta!”. Maria Luiza Cristescu deţine informaţii că va fi numit în locul lui Ivaşcu, ca după aceea să adauge: „Nu fac tovarăşii asemenea greşeli. Paler este un ardelean de-al meu, îl ţin la distanţă ca pe vremuri când cu ăia, cum le zice, grofi parcă”. Z. Omea crede tot în varianta lui Barbu, „specializat în memorii şi sesizări” - făcând o referire la titlul cărţii publicate fragmentar în Suplimentul Scânteii tineretului - „O lume de câştigat”. în continuare el ne-a avansat supoziţia că: „Europa liberă, dacă aţi observat, a lăudat un Marin Preda, Augustin Buzura, G. Bălăiţă, cândva Modest Moraru şi probabil vor veni la rând scriitorii valoroşi. Eu ştiu, mă, ce era în capul lui Gelu lonescu, care mi-a mărturisit după o şedinţă la birou la Uniune: „Tot ce laudă Monica Lovinescu sau Ierunca e luat la noi în climator. (cuvinte ilizibile). Am aflat că sunt eficienţi pe invers. La noi aşa a fost, aşa va fi: te laudă duşmanul, repede la cap”. Şi a continuat: „Imaginează-ţi că asta n-a făcut decât să întărească ălora convingerea”. Cât era el de informat, Gelu n-avea c... şi înjura în dreapta şi stânga aici nu pe mediocrii, nu, pe Zaciu, pe Ciocîrlie, pe Romică Munteanu şi câţi alţii. Acum îi laudă cu entuziasm ştiind că imediat li se agaţă bolovani de gât. Ai noştri nu s-au prins, ce vrei, politichia e treabă de fineţe”.
UN TIGRU DE HÂRTIE____________________________________151
Eugen Simion şi Bujor Nedelcovici au aceeaşi părere, sintetizată de Eugen Simion astfel: „E prima ticăloşie cu Paler din ultima vreme. Ce-i mai uşor să loveşti cultura fără să (ii seama de consecinţe. Ai scris împotriva dogmatismului? Uite-l acum la modă. „La meme Jeanette autre moin coiffee ” (Aceeaşi Janetă altfel coafată). Din păcate D. Relu (D.R. Popescu) tace, alţii tac, dar când cu gândul nu gândeşti atunci începe circul La care Bujor Nedelcovici a adăugat: „Nu uita că mai mulţi din Uniune sunt ca muritori de foame. în Rusia, în Bulgaria, în Ungaria, ce dracului nu ştim, scriitorii, plasticienii, intelectualii, cel puţin de când cu Andropov, ca să nu mai vorbim de Kadar; au o viaţă de invidiat. Noi primim directive după directive, ăia scriu şi s-au făcut cunoscuţi. Dacă n-ar fi fost ăia de dincolo, unde să se comenteze situaţia noastră? Nu-i plac Cucoanei scriitorii, preferă sportivi”. Aici s-a întrerupt să adauge râzând: „Şi oamenii de ştiinţă, dar morţi!”.»
Semnează Crin, 18 sept. 1983.
Este remarcabil efortul de a transcrie - reale sau imaginare dialogurile şi monologurile - şi de a-şi exercita talentul de scriitor. Nu se mulţumea să dea o simplă informaţie, accentua participarea afectivă sau spirituală a celui cu care vorbea. în ceea ce mă priveşte, nu-mi amintesc de «textul cu pricina» dar coincide cu ceea ce gândeam atunci. Din punctul de vedere «informaţional» este o adevărată reuşită.
în timp ce citeam dosarul, întâlneam deseori notele informative predate de «sursa Crin». însemna că era un om apropiat, bun prieten şi totuşi... Evitam şi ezitam, să mă îndrept cu gândul spre o anumită persoană. Aveam bănuieli... încă mai căutam noi argumente şi probe pentru a identifica vecinul de bloc care mă spiona cu atâta pasiune şi devoţiune. «Sursa Crin» cunoştea viaţa mea publică dar reuşise să intre şi în viaţa privată. Iată un exemplu:
«DD-SMB-122/VH, Primit maior Prodan, Info. Crin, Loc casă Libili, data 11.04.1985 (pagina din dosar 186)».
«Notă. De la venirea în ţară a lui Bujor Nedelcovici, sursa n-a avut nici o discuţie cu acesta. în schimb, invitând-o pe R. T. ("nume real) la noi, una din prietenele sale, aceasta ne-a mărturisit cu mâhnire că: „Floarea (cum îi spune ea lui Nedelcovici)
152_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
e într-o stare foarte proastă”. „Cum adică, după trei luni de Paris poţi să fii în formă proastă? Asta-i ipocrizie, R.!”, i-am replicat eu şi cu tristeţe, ea a ţinut să motiveze astfel: „ Ţie pot să-ţi spun Aurel (nume reaU, n-a reuşit să-şi aranjeze lucrurile acolo decât pe jumătate. Am încercat să-l consolez spunându-i că una că alta. Cum sunt sigură că nu o să mă torni pot să-ţi spun ceva: va pleca din nou} a făcut cerere şi caută acum, ca disperatul certificate medicale”. „De ce are nevoie de certificate, Dumnezeule, a înnebunit!” am replicat noi. R.T. a precizat apoi: „Să motiveze plecarea, mă-nţelegi, altfel ştii, dă de gândit băieţilor ălora”. Discuţia a mai continuat foarte puţin, ea apărând total dezamăgită de faptul că legătura cu Nedelcovici nu se va încheia într-o căsătorie».
Semnează Crin.
La subsolul paginii sunt două rezoluţii:
«11/V.1985, N.O. Materialul va fi folosit la documentarea avizării privind plecarea în Franţa a lui Nica. Semnează indescifrabil».
«Se confirmă încă o dată intenţia de evaziune. Atenţie la avizare. Se urmăreşte „S” şi „I. T. ” 12.04.1985. Semnează Lt. maj. Indescifrabil».
De remarcat că «sursa» a invitat-o pe R.T. cu intenţia vădită de a afla ştiri şi de a le transmite la Securitate.
Cele relatate de «sursa Crin» sunt parţial adevărate. După ce m-am întors de la Paris, unde ştiam că în curând va fi publicat romanul «Al doilea mesager», am aflat vestea că fratele meu avusese un accident foarte grav de maşină. Nu căutam certificate medicale, dar intenţia era certă de a pleca şi am făcut o cerere pentru obţinerea unui paşaport. Informaţiile «sursei Crin» se întâlnesc cu cele povestite de Vasile Băran. Şi iată cum cercul se închidea în jurul meu. Securitatea ştia ce intenţii am şi era prevenită pentru a nu-mi acorda un paşaport şi viza de plecare. Sigur, R.T. a comis o gravă şi mare imprudenţă de a se confesa, dai avea o deplină încredere în el şi i-a spus: «Cum sunt sigură că n-o să mă torni, pot să-ţi mai zic ceva: va pleca din nou...»
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________153
Ar putea părea inutilă întrebarea, ce se petrece în mintea şi sufletul lui Crin când cineva» făcea confidenţe ca unei persoane de încredere şi de care era convinsă că nu «o s-o toarne»? Cum putea ca după ce a ascultat pe cineva care i-a destăinuit cele mai intime sentimente şi frământări, să se ducă la Securitate, să o trădeze şi să-şi scrie nota informativă? Ce motivaţii interioare şi explicaţii raţionale îl îndemnau la acest procedeu care numai în literatură şi artă se pot întâlni? Oare nu cumva Crin voia să joace rolul lui Iago, Tartufe sau Falstaff? Şi toţi împreună? Când am vizitat Palatul Dogilor de la Veneţia, am văzut pe culoarele care duceau la diverse săli, o placă montată pe pereţi care reprezenta o gură deschisă. M-am întrebat ce semnificaţie avea acea sculptură care mi s-a părut stranie. Am aflat că dogii puteau lăsa un denunţ anonim care ulterior se solda cu cercetarea cazului şi dacă era comisă o infracţiune persoana era judecată şi trimisă direct la închisoarea de sub Podul Suspinelor care se afla în subsolul Palatului Dogilor.
în cazul lui Crin, am impresia că nu reprezenta o «gură a denunţurilor», ci el era «chiar o gură care denunţa»; nu primea, ci expulza denunţurile privitoare la viaţa intimă şi publică a unei persoane spionate...
*
Astăzi, vineri 11 octombrie 2002, în timp ce-1 aştept pe fiul meu să-şi bea laptele şi să-l conduc la şcoală, am deschis o revistă şi am început să citesc un articol: «Dagognet, Ies apparences ont toujours raison». Este o relatare despre filosoful Frangois Dagognet, mai puţin cunoscut în Franţa. în articol se face elogiul discreţiei lui şi pentru faptul că este: «Cel mai umil dintre oameni şi mult mai puţin narcisic decât ceilalţi filosofi». în timpul lecturii, am căzut pe cuvintele: «probitate intelectuală». Am izbucnit în râs. Fiul meu, Gregoire, m-a întrebat: «De ce râzi tata? Eu i-am răspuns: Nimic! Hai grăbeşte-te să nu întârziem la şcoală!»
154____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
«Sursa Crin» cunoştea şi intervenea nu numai în viaţa mea publică şi privată dar şi în cea profesională. Trecem peste «Nota informativă» de la pagina 231 din dosar şi o prezentăm pe cea de la pagina 273 pentru a ilustra informaţiile pe care le furniza Securităţii în legătură cu manuscrisele pe care le predam la edituri.
«D.S.S: S.M.B. Sursa Crin, Primit căpitan Florea L., 28.01.1986»
«Notă. în după amiaza zilei de 14.01.1986 ne-a făcut o vizită de trei ore R. T. (nume real) un timp apreciabil pentru a reveni asupra confesiunii privind legătura ei cu Bujor Nedelcovici».
Trec peste amănuntele privitoare că R.T. era preocupată de parapsihologic şi ajungem la:
«Ce s-a mai desprins din discuţie.
Bujor Nedelcovici este decis să plece din ţară. Unicul prieten (cu care se sfătuieşte în acest sens) este Nicolae Manolescu. Manolescu vrea să facă din el un al doilea Dorin Tudoran, ne-a spus ea. R. T. l-a prevenit pe Nedelcovici dar el i-a replicat: „Este singurul om pe mâna căruia merg până la capăt”. B. Nedelcovici are convingerea că aici a devenit indezirabil şi invocă drept motiv refuzul Editurii Cartea Românească de a-i publica volumul de nuvele. Cu prilejul vizitei. strict confidenţial (s.n. I R. T. ne-a adus volumul intitulat: «Mediatorul». Aşteaptă opinia noastră, tot confidenţial cam într-o lună, o lună şi jumătate, mai ales asupra nuvelei: «Apostolul celor cinci sute de suflete din golful îndepărtat» care a constituit motivul principal de respingere a cărţii. Dat fiind marea cantitate de lecturi profesionale, sursa a asigurat-o că este interesată să citească însă timpul nu-i îngăduie înainte de începutul lui februarie. A fost mulţumită, rugând stăruitor să păstreze discreţia absolută».
Semnează, Crin, 27 ian. 1986.
Nota din subsolul paginii:
«Bujor Nedelcovici este lucrat prin D.U.I., R.T. (nume real) este studentă în anul 111 la facultatea de filologie. De către noi s-a intrat în posesia unui exemplar al manuscrisului în litigiu în perioada anterioară. După lectură, sursa va comunica opiniile sale de specialist. întrucât întreţine bune relaţii cu R. T. prin aceasta va stabili aspecte de intimitate (s.n.) legate de
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________155
preocupările şi intenţiile lui Bujor Nedelcovici. De asemenea, sursa a fost instruită să încerce ca prin R. T ca Bujor Nedelcovici să fie determinat să se abţină de la acte neavenite. Nota se exploatează la informarea profesională şi DUI. Nica».
Securitatea intrase deja «în posesia unui exemplar al manuscrisului în perioada anterioară»? îl predase Securităţii «sursa Crin» sau altcineva de la Editura Cartea Românească? Oricum, ei aveau manuscrisul... dar aşteptau «opiniile de specialist» ale lui Crin.
lată cum cunoşteau cei de la Securitate «aspecte de intimitate», viaţa publică, viaţa profesională şi acţionau asupra celor care hotărau publicarea unei cărţi sau aprobarea unei plecări în străinătate. S-a spus că Securitatea nu cunoştea totul despre noi, că s-a exagerat şi «frica de frică» era disproporţionată în comparaţie cu posibilităţile lor de informare. în cazul meu, se dovedeşte contrariul. Ştiau ce intenţii am, ce vreau să public şi pe cine iubesc! De fiecare dată erau preveniţi despre cele mai intime decizii. Eu aveam naivitatea să mă cred liber în hotărârile mele şi în viaţa profesională, dar ei avuseseră deja timp să mă închidă «în plasa de prins oameni». Eu mutam piesele de pe tabla de şah crezând că pot să dau «şah la rege», iar ei «jucau ascuns» şi anticipau orice mişcare. Eram de la început perdant...
Nu regret că în împrejurările de atunci - textul şi contextul! -am rostit fraza pronunţată de R.T. şi reprodusă de «sursa Crin»: «Manolescu vrea să facă din el alt Dorin Tudoran, ne-a spus R. T. că l-ar fi prevenit pe Nedelcovici, dar el i-a replicat: Este singurul om pe mâna căruia merg până la capăt».
Mă bucur că aşa gândeam atunci când eram urmărit, hărţuit şi hăituit şi îmi păstram încrederea în oameni (omenie) şi într-un prieten. Aş dori ca N. Manolescu să afle ce gândeam atunci despre el, dar nu ştiu ce gândeşte el acum, după trecerea anilor.
*
Aş fi tentat să mă opresc aici privind informaţiile pe care le furniza Securităţii «sursa Crin». Acum, când scriu aceste pagini, înţeleg anumite împrejurări despre care până astăzi nu am avut decât explicaţii aparente sau superficiale. Făcând apel la «filosofia
156_____________________________________BUJOR NEDELCOVICI
de ruptură» şi «metoda genealogică» mă ajută să aflu înţelesuri care se află la nivelul doi sau trei de profunzime, până acum necunoscute. într-o «istorie de ruptură» în care relaţiile umane şi interioare au fost distruse, omul este aneantizat şi nu-şi mai aparţine... El şi-a vândut mintea şi sufletul nu unui Mefistofel, ci unui simplu ofiţer de securitate. Nu pentru ca dorinţele lui cele mai intime şi sublime să se realizeze, ci pentru dorinţele cele mai mediocre şi mizere. «Metoda genealogică» îmi foloseşte ca prin raţionamente deductive să înaintez pas cu pas, nu numai în a afla cine este «sursa», dar până unde a mers cu «supunerea voluntară» în întâmpinarea stăpânului. Până unde a căzut în faţa cizmelor «oprimatorului» fără să ştie că era un simplu «oprimat».
*
Picătura care a revărsat apa din paharul răbdării, a suporta-bilităţii insuportabilului şi care m-a determinat să iau hotărârea de a pleca din ţară, a fost refuzul Editurii Cartea Românească de a publica volumul de nuvele: «Apostolul celor cinci sute de sunete din golful îndepărtat».
în spatele directorului George Bălăiţă se afla «sfătuitorul prinţului», «sursa Crin», iar dincolo de perdea se ascunde adevăratul personaj al cărui nume nu-1 cunoaştem... Să-i zicem: Polonius.
încerc să mă liniştesc, să mă vindec de muşcăturile şerpilor, să nu calc pe coada unui cameleon... şi ascult muzică de jazz, mult jazz, tare, foarte tare... dar nu aud trompeta lui Armstrong, nu-mi dansează sufletul şi mintea îmi este bolnavă şi îmbolnăvită de veninul provenit nu din muşcătura şerpilor, ci al oamenilor neoameni înveninaţi... «Cât adevăr suport?» Suport şi acest adevăr că «sursa Crin» ştia ce vorbesc în pat cu o tânără şi frumoasă fată în timp ce îi şopteam la ureche că vreau să... fug din ţară! Suport pentru că... tot ce nu mă distruge mă face mai puternic. Aşa am gândit mereu... Nu m-au distrus nici atunci când am fost evacuaţi din casă şi trimişi la ţară cu domiciliul forţat, nici când l-au arestat pe tatăl meu, nici cei 12 ani în care am muncit pe diverse şantiere ca simplu lucrător... nici în ziua <3e 3 ianuarie 1987 când am fugit din ţară şi după ce am trecut frontiera,
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________157
am întors capul ştiind că este pentru ultima dată când... îmi văd ţara... şi nici exilul când în fiecare dimineaţă, în timp ce mă bărbieream şi mă uitam în oglindă, mă rugam lui Dumnezeu să nu-mi pierd minţile.
Suport...
Dar unde şi cum să-mi găsesc liniştea sufletească şi mentală pentru a citi mai departe «Dosarul de Securitate»? Caut în bibliotecă, ştiam că am o traducere românească a «Marelui Will», una din cărţile favorite de care nu am putut să mă despart când am plecat din ţară.
«... cu ce i-aţi greşit voi, bunii mei prieteni, Fortunii, de vă trimite aici în închisoare?
Guildenstein: La închisoare alteţă?
Hamlet: Danemarca este o închisoare.
Rosencrantz: Atunci lumea-ntreagâ e o închisoare.
Hamlet: Şi încă ce închisoare; cu multe ţarcuri, despărţituri şi beciuri, Danemarca fiind una din cele mai rele?
Rosencrantz: Noi nu credem alteţă.
Hamlet: Atunci pentru voi nu este; căci nu se află lucru, fie bun, fie rău, pe care să nu-l facă să fie aşa: pentru mine este o închisoare».
Acum pot să citesc mai departe dosarul...
*
«Sursa Crin», cu toate lecturile profesionale, a avut timp să citească manuscrisul volumului de nuvele: «Apostolul celor cinci suflete din golful îndepărtat». Iată ce spune Nota DSS-SMB, 122/FL din 9.03.1985 (pagina 285 din dosar).
«Nuvela lui Bujor Nedelcovici se situează ca procedeu artistic în vecinătatea romanului «AI doilea mesager», apărut anul trecut în Franţa, în sensul că foloseşte parabola cu subînţeles politic. Acţiunea se petrece pe litoral unde vin să-şi petreacă vancanţa mai multe familii de străini. Aici contractează un fel de maladie (pigmentarea pielii) de care suferă pescarii localnici. Faptul îngrijorează autorităţile care trec la protecţie izolându-i de restul lumii printr-un gard de sârmă ghimpată păzit de poliţişti Devin o colonie care prin mic sugerează condiţia umană
158___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
într-o societate totalitară condamnată la claustrare. Elementele topografice şi cele descriptive fixează locul (la 900 km) de capitală pe litoralul dobrogean. Bujor Nedelcovici urmăreşte în esenţă să dezvăluie alienarea colectivă prin mijloace coercitive. Atâta vreme cât intenţia autorului a fost aceasta, publicarea nuvelei nu poate fi în discuţie. După lectură, i-am restituit manuscrisul lui R. T. care a insistat să ne cunoască punctul de vedere, făgăduindu-ne că nu-l va transmite lui Nedelcovici. De curând, la „Romania literară”, întâlnindu-l pe autor a ţinut să ne mulţumească. Din discuţia noastră foarte scurtă am înţeles că i-a transmis observaţiile noastre fără ca acestea să altereze raporturile de cordialitate dintre noi».
Semnează Crin, 9 martie 1986.
Două remarci: După lectura manuscrisului, referatul a fost predat editurii? Sau a fost trimis direct Securităţii şi de aceea l-am găsit în dosar? Oricum, aprecierile lui negative au dus la respingerea manuscrisului. A doua: nu am întâlnit pe nimeni la «România literară» cu care să fi discutat acest subiect şi nu i-am mulţumit pentru că nu aveam de ce; aceste amănunte nu le-am aflat decât după lectura notei. Dacă conversaţia ar fi avut loc, atunci mi-aş fi amintit cine este persoana şi deci... cine era Crin. Dar, deocamdată nu l-am identificat. Bănuiesc... Bănuiesc... Locuiam în acelaşi bloc. îl întâlneam când plecam de acasă, iar el se întorcea. Ne salutam, schimbam câteva cuvinte, impresii, apoi ne luam rămas bun. Era un distins scriitor, avusese mai multe funcţii de răspundere la diverse edituri şi în Ministerul de Cultură. înalt, chip rasat, radia un aer de rafinament aristocratic. Cultivat, informat, lecturi vaste, avea relaţii cu diverse personalităţi din lumea literară şi printre academicieni. M-a invitat de câteva ori acasă, alături de alţi scriitori cu aceleaşi «afinităţi elective şi selective». I-am admirat biblioteca şi tablourile.
Mai am nevoie de o probă evidentă pentru a înlătura orice îndoială.
Vara trecută am fost la Bucureşti. Ştiam că «sursa Crin» a decedat în urmă cu câţiva ani. Voiam să vorbesc cu soţia lut I-am telefonat şi am stabilit o întâlnire. Mă aştepta cu o oarecare curiozitate, firească, nu ne văzusem de peste 15 ani. Elegânt îmbrăcată, distinsă... mi-a oferit o cafea. Am recunoscut mobila,
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________159
tablourile şi biblioteca şi mi-am amintit de serile în care fusesem oaspetele lor şi chiar de cei care se aflau printre invitaţi: «Cred că vrei să afli care este explicaţia acestei vizite?», i-am spus eu. Ea a plecat din cap zâmbindu-mi. I-am povestit toată tărăşenia cu «dosarul». «Pentru a exclude orice bănuială, te rog să-mi dai o scrisoare, un înscris, pe care să-l confrunt cu notele din dosar». A fost imediat de acord, s-a ridicat şi a căutat pe un birou care cred că aparţinuse soţului şi care eraîntr-o ordine deplină, poate rămăsese neatins după deces. Mi-a întins o pagină. Am recunoscut imediat scrisul. Era identic cu cele din notele de la dosar. Nu voiam să mă grăbesc. Nu i-am spus nimic, am mai schimbat câteva impresii, i-am mulţumit, i-am promis că îi voi scrie şi am plecat.
în avion, în drum spre Paris, am deschis cartea de teatru a lui «Will din Stratford» şi am căzut la întâmplare pe o pagină: «Hamlet: Hai, hai, stai jos şi n-ai să te mişti. Nu pleci cât nu-ţi aşez oglinda-n faţă. Să te vezi în ea în străfund.
Regina: Ce vrei să faci? Nu vrei să mă omori? Ajutor; săriţi! Polonius (de după perdea): Hei, ajutor! Săriţi, săriţi!
Hamlet (trăgând spada): Ha! Un guzgan. Mort, pe-un ducat că-i mort (străpunge perdeaua)
Polonius (de după perdea) O, m-a ucis?»
Ajuns acasă, am confruntat din nou scrisul din declaraţiile de la dosar şi cel din scrisoarea predată la Bucureşti. Erau identice în cele mai mici detalii. Perdeaua a fost trasă. Sursa Crin se ascundea în spatele ei.
I-am trimis o scrisoare soţiei în care am alăturat câteva copii din rapoartele de la dosar. Mi-a răspuns imediat. Iată câteva rânduri:
«Deocamdată nu ştiu ce leac ar putea vindeca rănile trecutului. îţi mulţumesc pentru scrisoare. Fii sigur că mi-ai făcut un bine. M-ai ajutat să înţeleg natura coşmarului trăit pe viu atâta amar de vreme. Primeşte, te rog, din partea mea expresia celei mai idioate iertări pe care ţi-o cer în numele...»
Pentru această scrisoare, numele adevărat al «sursei» nu îl voi da publicităţii şi el va rămâne mai departe... «Crin».
160
BUJOR NEDELCOVICI
M.C.
(nume real)
L-am cunoscut în satul «2 Mai» unde îmi peteceam vacanţele, într-un cort, pe malul mării, printre «şătrari» şi în permanent contact cu natura: căldura toropitoare din timpul zilei, serile răcoroase după apusul soarelui, cerul înstelat pe care căutam constelaţiile şi zodiile în timp ce auzeam glasul tatălui meu când eram copil: «Acolo este Carul mare! Acolo este Carul mic şi Steaua polară!» Aşteptam luna plină cu nelinişte şi nerăbdare. Eram fascinat şi o priveam până simţeam că ameţesc şi cădeam - într-un fel -hipnoză selenară.
Acolo, pe malul mării, mă întâlneam în fiecare an cu cei îndrăgostiţi de mare şi de libertate, printre care: Dan, Sanda şi Edi lonescu, Mihaela B., Alex. Sincu cu familia şi mulţi alţii...
M.C. era student la Cinematografie, iar eu eram îndrăgostit de imagine (realizasem ca scenarist filmul «Faleze de nisip») şi fotografiam tot ce mi se părea demn de reţinut: un pescăruş bolnav, un pantof abandonat lovit de valuri, o barcă pe care se odihnea un pescăruş, o lampă de gaz aşezată pe un scaun... Chiar dacă am rupt toate albumele de fotografii ale familiei înainte de a pleca în exil, am salvat - în furia desprinderii - câteva fotografii realizate la «2 Mai». Pe un raft din bibliotecă, am aşezat o fotografie: eram lungit pe plajă pentru a surprinde imaginea unui pescăruş; în spatele meu se afla un tânăr care dorea să fotografieze acelaşi pescăruş, dar m-a inclus şi pe mine în cadru, iar M.C. ne-a prins pe amândoi. Trei persoane cu aparatele de fotografiat în mână, una dintre ele era absentă. Cine fotografia pe cine?
«Numele şi prenumele. C.V.M. Bucureşti, bl. Păcii, nr. 116-126, scara 2, ap. 64»
Era o scrisoare primită pe numele lui M.C. din partea lui N.I. din Goteborg, Suedia. Nu cunoşteam pe nimeni în Suedia. Nu am înţeles nimic, nici ce comunica, nici persoanele despre care era vorba. De ce se afla această scrisoare în dosarul meu? După ce am citit cele cinci pagini dactilografiate, am ajuns la un paragraf în care era scris: «în ce mă priveşte, vreau să atac serios problema publicării. Mă voi sfătui cu Bujor Nedelcovici, cu care sunt în1 termeni excelenţi, cu Nina Casian şi probabil voi începe să trimit
UN TIGRU DE HÂRTIE___________________________________________161
câteva pagini de „sci-fi” la cenaclurile de anticipaţie. Eventual voi căuta să-l contacteze în acest sens pe Hobana».
Iată! Acum înţeleg de ce scrisoarea adresată lui M.C. se află în dosarul meu. într-o notă alăturată, scrisă cu stiloul, este reprodus pasajul de mai sus, subliniată fraza: «Mă voi sfătui cu Bujor Nedelcovici», iar mai jos, un referat scris de aceeaşi persoană: «Am fost în atenţia SMB/141/G. Regizor a terminat IATC, lucrat prin DUI pentru manifestări ostile. Verificaţi cum este cunoscut pe linia S.140». Pbate «acest caz» nu cir fi trebuit să-mi atragă atenţia, mai ales că M.C. - la rândul lui - era urmărit de Securitate pentru manifestări ostile. Şi totuşi, de ce am ţinut să-l includ la acest capitol?
Imediat după evenimentele din ’89, M.C. a făcut public într-un ziar că a fost colaboratorul Securităţii. Am apreciat acest gest de curaj şi responsabilitate, destul de rar întâlnit în România. Am scris despre el un paragraf din «Jurnal infidel». Acum însă, găsindu-1 în dosar, mi-am pus întrebarea: «Când a fost informator? în ce perioadă? Nu cumva când venea la mine şi îmi făcea vizite împreună cu soţia lui?»
După publicarea romanului «Al doilea mesager» în Franţa, trăiam ca un om asediat şi eram extrem de prudent când şi pentru cine deschideam uşa. M.C. era printre cei care îmi făcea plăcere să stau de vorbă deoarece îmi evoca zilele de vacanţă petrecute la «2 Mai». Era preocupat să scrie scenarii şi romane, iar raporturile noastre nu erau de la «maestru Ia discipol». M-a invitat acasă, am cunoscut-o pe mama lui, o distinsă doamnă aristocrată, care era împotriva căsătoriei lui M. cu C. După o vreme le-am pierdut urma... De câte ori veneam în România îi telefonam. I-am cunoscut fiul care recita fraze din piese de teatru şi mi-a arătat un exemplar din «Al doilea mesager» - versiunea românească - care era atât de subliniat şi coperţile uzate, încât nu a trebuit să-mi spună cu cât interes l-a citit.
Vara trecută - 2002 - aflându-mă Ia Bucureşti, i-am telefonat şi ne-am întâlnit într-o cofetărie. Fiul era deja un bărbat şi amândoi erau îndrăgostiţi până la fanatism de computere şi Internet. Mi-a explicat cu pasiune că făcuse un club de amici pe Internet şi comunicau cu diferite persoane din lumea întreagă. Avea rendez-vous cu ei în fiecare noapte. Scrisese un roman cu multe pasaje
162____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
din convorbirile lor. După ce am plecat de la cofetărie, l-am rugat pe fiul lui să ne lase singuri pentru că aveam ceva deosebit să-i comunic. I-am spus ce am găsit în dosar. «A! Da! Erau nişte prieteni din Suedia! Dar cum dracu a ajuns scrisoarea la tine?!» I-am explicat de ce Securitatea era interesată să păstreze scrisoarea la dosarul meu şi i-am amintit că apreciasem că a recunoscut public faptul că fusese colaboratorul Securităţii.
«Da! Era în timpul armatei pe care o făceam la facultate, într-o zi a venit unu’ la mine şi mi-a propus să colaborez cu ei. Am acceptat. Eram extrem de curios ce se va întâmpla. Mi-au lăsat un timp de gândire. M-am dus eu la ei şi le-am spus: „Ce trebuie să fac”? „Să ne comunici ce se discută printre colegii tăi de facultate”. Aşa au mers lucrurile un timp, apoi mă duceam la cei care erau suspectaţi şi le spunea: „Băgaţi-vă minţile în cap şi mâinile în gură! Fiţi atenţi ce vorbiţi!».
între timp, fiul ne ajunsese din urmă. «Stai cu noi F. El ştie, mi s-a adresat. I-am povestit totul şi nu am motive să mă feresc de el».
«într-o zi, adică într-o noapte, am fost invitat la o nuntă. Acolo nu mi-am ţinut gura. Am înjurat în dreapta şi stânga... De-atunci nu m-au chemat la ei, au înţeles că nu sunt un informator sigur... Ştii care era numele meu de cod? Toma Comănescu!» «Dar la început de ce ai fost de acord să fii informator?», l-am întrebat eu în dorinţa de a afla ce l-a tentat să facă «pactul cu diavolul». A rămas pe gânduri. Nu mi-a răspuns imediat. înainte de a ajunge la Librăria Dalles, a spus: «Pentru un eroism infantil!», şi parcă îşi schimbase dispoziţia sufletească. Am intrat în librărie. Fiul lui F. era interesat de o carte despre Bucureşti, o monografie. I-am cumpărat-o iar el mi-a mulţumit îndelung. Am făcut câţiva paşi prin librărie, a remarcat cărţile mele expuse în rafturi, apoi am ieşit.
«Atunci... când veneai cu soţia ta la mine şi îmi aduceaţi o sticlă cu vin... Atunci ai dat informaţii despre mine?» «Nu!, mi-a replicat el imediat Atunci ieşisem din horă...»
înainte de a ne despărţi, ne-am schimbat adresele «E-mail» şi ne-am promis să corespondăm. De atunci, uneori primesc mesaje de la el, cir dori să fac parte din clubul lor. Urmează să plece într-o călătorie în Danemarca, vrea să se întâlnească cu o fată pe care a cunoscut-o «virtual» şi are intenţii să se căsătorească
UN TIGRU DE HÂRTIE_____________________________________163
cu ea. De soţia lui a divorţat, deoarece îi reproşa că pierde nopţile stând în faţa calculatorului.
Ce pot să cred despre prietenul M.C. cu care făceam fotografii la 2 Mai? Poate sunt rătăciri şi cine nu a trăit aceste nebunii la 20 de ani nu ştie ce înseamnă «să te joci cu focul». Oare a învăţat ceva? Avea conştiinţa împăcată: comunica colegilor că sunt supravegheaţi, dar nu ştia că intrase într-un mecanism care nu iartă şi, la rândul lui, a fost: «Lucrat prin Direcţia de Urmărire Informaţională şi s-a aflat în atenţia SMB/141/DG».
Cum să aflu «adevăratul portret» al lui M.C. şi ce mijloace să folosesc pentru a coborî dincolo de aparenţele celor declarate şi pentru a ajunge la esenţa (substanţa) care să-mi dezvăluie motivaţiile profunde şi autentice ale oscilaţiilor între curiozitate, joc, farsă şi dramă? Oare el ştie cine este şi ce fractură mentală şi spirituală s-a produs când a acceptat acest joc dublu sau triplu? Ambiguitate? Duplicitate? Echilibrul instabil al unei stabilităţi imposibil de realizat? în ce trecut îndepărtat se ascunde explicaţia acestui «eroism infantil»? întorc privirea spre fotografia aşezată pe bibliotecă. Eram lungit pe plajă pentru a surprinde imaginea unui pescăruş: în spatele meu se afla un tânăr care dorea să fotografieze acelaşi perscăruş dar m-a inclus şi pe mine în cadru, în spatele nostru era Mihnea care ne fotografia pe noi trei. Eu nu ştiam că sunt fotografiat de Mihnea - care rămăsese în afara cadrului - şi el nu ştia că în spatele lui se afla altcineva: ofiţerul de securitate. Odată ce intrase în maşinăria de distrus oameni nu mai avea nici o scăpare. Poate chipul autentic al lui M.C. era «prezenţa în absenţă» (ascundere-deschidere, închidere-sinceritate), fără ca el să ştie că la rândul lui se afla în câmpul vizual al ofiţerului de securitate. El trăia cu iluzia că este ultimul din acest lanţ de «urmăriţi şi urmăritori», fără să aibă conştiinţa implicaţiei şi a răspunderii subordonărilor reciproce. Eu, un tânăr, Mihnea şi poliţistul.
Patru personaje în căutarea unui autor...
V.N.
(nume real)
«Sursa» este prezentă în dosar încă de la pagina 2 cu numele adevărat. Aşa că, nu mai sunt nevoit să aflu cine este. Recunosc
164___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
nu numai surpriza dar şi incapacitatea de a înţelege şi admite că paginile citite sunt autentice. Mă întrebam mereu: «Nu cumva au vrut să-l implice pentru a mă duce în eroare? Nu cumva este o nouă metodă de dezinformare, manipulare şi compromitere a unei persoane nevinovate?».
«Ministerul de Interne, Insp. Judeţean Prahova, Biroul de Sec. Sinaia, Nr. ST10045.831, din 9.07.1975. Către Inspectoratul Municipiului Bucureşti, M.I. Securitate. Rugăm a ne identifica pe numitul Nedelcovici Bujor din Bucureşti, str. Arcului nr. 4, ap. 12 şi a ne comunica cum este cunoscut de către dv. deoarece apare în relaţii cu numitul V.N. din Sinaia care este în atenţia noastră. Şeful Securităţii, colonel Stănculescu, ofiţer sp. II, L. major Nanu Ilie». Acum la a doua lectură, îmi dau seama că «Nota» era emisă din anul 1975, când nu publicasem decât romanul de debut: «Ultimii». Ei, încă de atunci mă luaseră în colimatorul armelor invizibile.
*
Pe avocatul V.N., l-am cunoscut în 1959, după terminarea facultăţii de drept. Eram avocat stagiar în «Baroul din Ploieşti». Fiecare stagiar era repartizat pe lângă un avocat cu experienţă -maestru - pentru a fi îndrumat şi instruit în profesia de avocat. Am fost repartizat pe lângă avocatul V.N. care m-a cucerit imediat. Fusese Consultant la Tribunalul Suprem, avea experienţa mai multor ani de avocatură; lecturi vaste în literatură şi filosofie -îmi vorbea despre Bergson şi Baudelaire - şi îmi spunea să-i pregătesc «Notele» din dosarele pe care urma să le studieze în vederea susţinerii pledoariilor. De la el am învăţat «gândirea sintetică» necesară concluziilor scrise şi punerea în pagină pentru o mai simplă lectură din partea judecătorilor. în acea perioadă l-am cunoscut şi pe avocatul Mircea Ionescu-Quintus care fusese coleg cu tatăl meu în Partidul liberal de la Ploieşti, începusem să am procese pe cont propriu şi să mă lansez cu entuziasmul tinereţii în această profesiune. Dar... numai după nouă luni, tatăl meu a fost arestat, ţinut şase luni în anchetă la sediul Securităţii din Ploieşti, condusă de colonelul Ştrul Mauriciu
UN TIGRU DE HÂRTIE
165
renumit pentru cruzimea lui.* La 18 aprilie 1959 a avut loc procesul ţinut într-o baracă ce aparţinea armatei. Tribunalul Militar de la Bucureşti se deplasase la Ploieşti, aşa cum «ghilotina mică» circula prin Franţa în timpul Revoluţiei din 1789, iar «ghilotina mare» rămânea la Paris. Am citit dosarul în calitate de avocat şi am luat «Note» pe care le păstrez şi acum... Nu a recunoscut nici o acuzaţie, cu o singură excepţie. în interogatoriul din 19.01.1959 (între orele 7,45 şi 13) - anchetator locotenentul Momai Gh. - tatăl meu a negat din nou acuzaţiile, explicând că a recunoscut cu o zi înainte deoarece: «Eram bolnav şi nu-mi dădusem seama ce declar la anchetă». Se ştie ce reprezenta «eram bolnav»: bătaie, înjurături, carceră şi foamete. Cum era şi firesc, avocatul V.N. urma să pledeze în procesul tatălui meu. Deoarece făcea naveta la Bucureşti, în noaptea anterioară procesului, a dormit la mine. A doua zi ne-am îndreptat spre tribunal. Era tensionat, preocupat, vorbea puţin şi îl simţeam ca un actor care avea trac înainte de a intra în scenă. Eram însoţit de mama şi fratele meu. Am intrat în baraca-tribunal. Pe bănci erau familiile celor care urmau să fie judecaţi. Mulţi activişti şi ofiţeri de securitate în uniformă şi în civil. Cred că erau şi anchetatorii: Momai Gh. şi Teodorescu Ioan.
Atunci erau folosite procesele «complot» pentru a fi implicate cât meii multe persoane, unii dintre ei însă nu se cunoşteau decât atunci când erau aduşi în boxă. Printre inculpaţi, erau ţărani care refuzaseră să intre în «Gospodăriile colective de stat», funcţionari, intelectuali etc.
In sala de judecată plana o atmosferă apăsătoare, sumbră, crispată şi nimeni nu îndrăznea să vorbească cu glas tare.
A intrat în sală completul de judecată format din trei ofiţeri. Preşedinte era colegul meu de facultate, Şerbănescu Gheorghe (ridicat la gradul de general pe timpul când Mircea Ionescu-Quintus era Ministru cil Justiţiei) ** care a refuzat să-mi întâmpine privirile.
A venit rândul procesului tatălui meu. A fost adus în boxă de către doi soldaţi. Nu l-am recunoscut. Era îmbrăcat în
* Anexa 5: «Colonelul Ştrul Mauriciu».
** Anexa 7: «Deţinuţii îmbrăţişează gardienii».
166_________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
obişnuita zeghe vărgată. Scheletic, mergea cu greutate, era bolnav de plămâni: TBC. Eu mă aflam în banca avocaţilor şi alături de V.N. Tatăl meu a întors capul spre mine, m-a văzut cu uşurinţă şi mi-a schiţat un zâmbet. în clipa aceea, judecătorul Şerbănecu Gh., a intervenit şi cu un glas autoritar a spus: «Priviţi înainte spre tribunal!»
*
Am văzut filmul procesului lui Eichmann care s-a ţinut la Ierusalim, acuzat de crime de război şi genocid. Era îmbrăcat cu un costum corect şi de câte ori vorbea se ridica în picioare, îşi consulta notele scrise care se aflau în faţa lui, apoi se aşeza pe scaun. Procesul a inspirat-o pe Hannah Arendt să scrie cartea: «Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalităţii răului». Am văzut transmis la televiziune «Procesul Bărbie, călăul de la Lyon», acuzat de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Am urmărit transmisiunea integrală a «Procesului Maurice Rapon», apărat de maestrul Jacques Vergees. Am citit cărţile lui Gide: «Retour de l’URSS», Panait Istrati, «Les aveaux d’un vaincu», Arthur Koestler, «Le zero et infini», Arthur London, «L’aveau», Boris Souvarin, «Stalin», David Rousset etc... în nici un reportaj filmat al marilor procese şi în nici o carte (care analiza industria crimei organizate naziste sau a Gulagului comunist), nicăieri... dar nicăieri nu am văzut că acuzatul nu avea dreptul să privească în sala de judecată.
în România erau interzise şi privirile... Până unde ajunsese darwinismul politic şi judecătoresc!
*
A luat cuvântul procurorul militar care a spus: «Colonelul Nedelcovici Grigore, scos din armată după 1947, este acuzat de infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de articolul 209 din Codul Penal, pct. 2, lit. a. A făcut comentarii duşmănoase la adresa regimului şi a spus că în cazul în care va începe un nou război mondial anglo-americani îl vor câştiga.
UN TIGRU DE HÂRTIE
167
S-a plâns că pensie este mică şi nu-i ajunge să mănânce. Ascultă posturile de Radio Londra şi America etc.»
Anchetatori au fost: loc. Momai Gh. şi loc. Teodorescu Ioan. în interogatorile din 18.12.1958 şi 19.01.1959 a fost torturat: multe bătăi, carceră, înfometare. Comandantul Securităţii din Ploieşti: Ştrul Mauriciu.
Au fost invitaţi martorii acuzării: lonescu Traian, Ionescu Ion, Zaharide C, Ştefănescu C. în prima clipă nu i-am recunoscut, apoi mi-am dat seama că erau prietenii tatălui meu. Cu ei juca table, beau câte o cafea, iar unul dintre ei fusese coleg de regiment.
Judecătorul îi punea o întrebare: «Este adevărat că inculpatul a făcut comentarii duşmănoase la adresa regimului?» Martorul răspundea cu un simplu: «Da». Urmau apoi alte întrebări. Am înţeles că fuseseră speriaţi sau şantajaţi că îşi vor pierde pensiile ori copiii lor vor fi daţi afară din şcoli sau facultăţi. Judecătorul a dat cuvântul apărării. Avocatul V.N. a cerut probe cu martori, probe medicale, deoarece medicul închisorii (dr. Ionescu Const.) confirma că tatăl meu era bolnav de TBC şi proba.. «Fiul inculpatului, Bujor Grigore Nedelcovici să facă dovada că posedă un aparat de radio numai de la 21.11.1958».
După o scurtă consultare între judecători şi cei doi asesori, având un dosar în dreptul gurii, judecătorul Şerbănescu Gheorghe a anunţat cu un glas autoritar: «Tribunalul respinge probele cemte deoarece faptele sunt dovedite integral. Aveţi cuvântul în apărare!» Nu-mi amintesc care a fost pledoaria avocatului V.N. Eram extrem de tulburat. Dacă toate probleme cerute în apărare fuseseră respinse - o ilegalitate flagrantă - nu speram să aibă vreo şansă de reducere a pedepsei sau de acordare a circumstanţelor atenuante: boala şi vârsta.
Deodată, mi-a atras atenţia un cuvânt rostit de avocat: «Giubele!» M-am întrebat ce înseamnă, apoi mi-am amintit că era o haină largă şi lungă de postav, adesea căptuşită cu blană, purtată în trecut de boieri. Nici până acum nu am înţeles ce rost a avut în pledoarie acel cuvânt, sau, poate... era un simplu delir al meu...
Judecătorul i-a dat «inculpatului ultimul cuvânt», prevăzut de lege. Tatăl meu a dus mâna la ceafă - cred că avea mari dureri
168_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
de cap sau avea tensiunea ridicată - apoi a început să vorbească cu glas stins, abia auzit. După numai câteva fraze pe care apucase să le rostească, judecătorul Şerbănescu Gh. a rostit cu aceeaşi voce metalică şi autoritară: «Vă retrag cuvântul!» Un drept... încă un drept - garantat prin Codul Penal şi Codul de Procedură Penală -, era astfel călcat în picioare. Tatăl meu s-a albit la faţă, a dus din nou mâna la cap, apoi a tăcut...
Completul de judecată s-a retras pentru deliberare. M-am dus în sală şi am rămas alături de mama şi fratele meu. Erau extrem de tulburaţi. Nu am rostit nici un cuvânt între noi, doar privirile vorbeau şi îşi cereau sprijin reciproc. După numai câteva minute, completul de judecată a revenit în sală şi judecătorul a pronunţat sentinţa cu glas tare: «în numele poporului, Nedelcovici Grigore pentru infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de articolul 209 din Codul Penal, punctul 2, litera a, este condamnat la opt ani de închisoare corecţională şi patru ani de interdicţie a drepturilor civile».
Am simţit umerii fratelui şi ai mamei - de o parte şi de alta -, aşa cum parcă am fi căutat toţi trei să ne sprijinim unul de altul pentru a suporta cele auzite... Am auzit o voce: «Opt ani! Opt ani! De ce? De ce?» şi pentru o clipă n-am ştiut de mine.
Atunci era stabilită în prealabil pedeapsa şi apoi judecat inculpatul...
Am ieşit din baracă. Era o zi cu soare. Ne-am aşezat pe o bancă, am privit cerul şi am aşteptat ca duba care îl va duce la închisoare să treacă prin faţa noastră. Duba avea însă geamurile vopsite. Din ziua aceea, nu l-am văzut timp de patru ani. Nu a avut dreptul la pachet şi nici la corespondenţă. După ce a ieşit din închisoare, în 1962, a fost grav bolnav - îşi pierduse minţile - şi la numai un an a murit în vârstă de 70 de ani. Nu ne-a povestit nimic din ce a pătimit prin închisorile prin care a trecut. Doar în coşmaruri repeta fraze bolborosite din care am dedus că un preot dormea deasupra lui - în paturi suprapuse - şi de câte ori cobora din pat îl lovea cu piciorul în cap... Sau... într-o zi, când a fost dus la sala de duşuri, a alunecat pe ciment şi nu s-a trezit decât afară. «Era ninsoare şi aer curat...» în timp ce agoniza, rostea cuvintele: «De bine... de bine».
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________169
M-am întrebat de multe ori, de-a lungul anilor - când îmi revenea obsesiv în amintiri ziua procesului: «Oare aş putea sâ-l iert pe judecătorul Şerbănescu Gh. pentru cum a condus procesul şi în special că nu l-a lăsat când a avut «dreptul la ultimul cuvânt?» Nu ştiu, sincer să fiu, nu ştiu...
Sunt convins că trăieşte cu o pensie de general, nu are remuşcări şi nici insomnii... Am auzit că ar fi comentat: «Aşa erau vremurile atunci...» Când Nicolski a fost întrebat de un reporter despre «Afacerea Tămădău», prin uşa întredeschisă a spus: «A fost un proces!» Iată cum se desfăşurau procesele în acea perioadă şi ce aroganţă şi câtă neruşinare să pretinzi că erau procese! Caliban! (un sclav sălbatic şi pocit - «Furtuna»),
Canibalism politic! Primitivism juridic...
*
Care este «explicaţia istorică» a acestui proces care s-a desfăşurat într-un oraş de provincie din România? Vom recurge din nou la «metoda genealogică». în 1959 a avut loc «al doilea val de arestări masive», după «primul val» din ’50. Revoluţia din Ungaria, 1956 (25.000 morţi, 15.000 deportaţi în URSS, 160.000 emigranţi), a determinat Kremlinul să ordone ţărilor care se aflau în «gubernia sovietică» să ia măsurile de rigoare pentru a preveni o răspândire a «modelului maghiar». Să ne amintim că în 1955 s-a înfiinţat «Tratatul de la Varşovia», iar în 1956 s-a semnat «Acordul româno-sovietic privind statutul juridic al trupelor sovietice staţionate pe teritoriul României», adică retragerea «Armatei Roşii» care consfinţea încrederea Kremlinului în Gh-Dej. Pentru a alterna măsurile de teroare de masă cu cele ale «dezgheţului», inspirat de Hruşciov, în 1957, s-au desfiinţat «Cotele obligatorii la produsele agricole stabilite» care au trimis mulţi ţărani şi chiaburi în închisori. Dar să revenim în 1959. Gh. Dej i-a dat ordin Iui Drăghici, ministrul de Interne - un «Fouche român» care s-a refugiat în Ungaria după ’89 şi a murit în patul lui - să aresteze şi să însceneze - după modelul sovietic - procese politice tuturor persoanelor care ar fi putut să aibă manifestări de rezistenţă şi împotrivire. Anchetele se deschideau arbitrar împotriva personalităţilor proeminente din toate localităţile din
170____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
România. Până Ia «Amnistia generală a deţinuţilor politici» din 1964 - inspirată tot de Kremlin (în 1958 apăruse «Doctor Jivago» de Boris Pasternak iar în 1952, «O zi din viaţa lui Ivan Denisovici» de Soljeniţîn) - al doilea val de arestări din *59 a făcut zeci de mii de victime şi a umplut închisorile şi lagărele de muncă.
Iată cum se închide cercul: procesul tatălui meu - ofiţer de carieră - se afla sub semnul «secerii şi al ciocanului sovietic», conceput la Kremlin şi pus în aplicare de «Comitetul Central al Partidului Comunist Român - Gh. Dej şi Drăghici - şi de Unităţile Regionale ale Securităţii» din întreaga ţară...
*
«Declaraţie» (pagina 94 din dosar)
«Subsemnatul V.N., născut la 3 ian. 1914 în oraşul Tr. Severin, Mehedinţi, de profesie avocat, în prezent pensionar; domiciliat în Sinaia, str. Mănăstirii, asupra celor întrebate declar următoarele: Bujor Nedelcovici, a fost colaboratorul meu în avocatură la Ploieşti şi este fiul lui Nedelcovici pe care l-am apărat într-un proces politic în faţa Tribunalului Militar Bucureşti în deplasare la Ploieşti
Tatăl său a fost ofiţer de cavalerie sau artilerie şi ştiu că a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazu. Ajuns la pensie îmi amintesc că a făcut politică - cred ţărănistă - şi în proces a fost acuzat că a făcut propagandă împotriva orânduirii socialiste şi a fost condamnat la 8 ani închisoare. La câţiva ani după ieşirea din închisoare, a încetat din viaţă. Procesul a avut loc prin anul 1958-1959, Bujor Nedelcovici era atunci avocat stagiar la Ploieşti. Ca urmare a condamnării tatălui său, B.N. a fost dat afară din avocatură după vreo câţiva ani. în prezent este scriitor şi şeful secţiei de proză din Uniunea Scriitorilor, filiala Bucureşti. Şi domiciliază în str. Apolodor. El nu este însurat şi locuieşte singur. Am reluat relaţiile noastre prieteneşti în urmă cu cca. 6-7 ani, vizitându-ne reciproc şi având preocupări literare comune. Când venea la Sinaia, el locuia la Casa de creaţie de la Cumpătul unde l-am vizitat o dată sau de două ori. Datorită nemulţumirilor noastre comune privind scoaterea din avocatură, în discuţiile
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________171
avute am făcut deseori referiri la activitatea noastră recentă, considerându-ne persecutaţi politic. Nemulţumirea este descrisă în primul volum al romanului «Parcul Ioanid», apărut recent la «Cartea Românească», acceptarea romanului, datorându-se criticului Nicolae Manolescu cu care este prieten. în ultima perioadă mi s-a plâns că are dificultăţi cu obţinerea paşaportului de călătorie în Apus şi că intenţionează să meargă în audienţă la Preşedintele Comitetului de Cultură şi Artă. Discuţiile s-au purtat numai în biroul său de la Uniunea Scriitorilor, str. Dinicu Golescu. Totuşi, el a reuşit să obţină paşaportul solicitat şi zilele trecute, am primit de la el o carte poştală din Paris în care îmi scrie că a trecut prin Elveţia şi că îi este dor de o şuetă cu mine. Fratele său locuieşte la Geneva împreună cu soţia şi Fiul său şi este funcţionar la SWISON, societate elveţiană de aviaţie (...) Aceştia s-au stabilit acolo legal, prin chemarea mătuşii».
Ne oprim deocamdată aici pentru a face câteva remarci:
Nu era vorba de romanul «Parcul Ioanid» (poate variantă la «Bietul Ioanid»), ci de «Grădina Icoanei». Nicolae Manolescu nu a intervenit pentru publicarea romanului şi este o deducţie personală dar falsă. Avocatul V.N. era contrariat de mai multe aspecte din realitatea românească şi în special «Datorită nemulţumirilor noastre comune privind eliminarea din avocatură, în discuţiile avute am făcut deseori referiri la activitatea noastră recentă, considerându-ne persecutaţi politic». Precizări: el nu a fost radiat din baroul de avocaţi şi a ieşit la pensie la vârsta legală. Discuţiile le-am avut acasă - la el sau la mine - dar a indicat că erau purtate în biroul de la Uniunea Scriitorilor pentru a nu avea o implicare de «tăinuire» care se pedepsea legal. Oare această declaraţie nu era o formă voalată de a se considera «persecutat politic?» Oare nu era un protest? Avocatul V.N. nu a fost informator (calificat sau necalificat), deoarece ar fi trebuit să aibă un «nume conspirativ», el însă figurează în dosar cu numele adevărat. Cred că era un «colaborator» - voluntar sau involuntar - care la rândul său era urmărit de Securitate. Acest caz este interesant pentru a înţelege care erau metodele folosite de Securitate pentru a impune colaborarea unei persoane şi de a face dependentă de «poliţia politică». Dar să continuăm lectura declaraţiei.
172_________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
«Pe Nedelcovici din Elveţia - la recomandarea lui Bujor - l-am vizitat acum 6-7 ani şi am locuit la ei 4-5 zile, beneficiind de masă şi casă. Cred că aceasta a fost o formă de recunoştinţă pentru că am pledat la Ploieşti pentru tatăl său în procesul amintit mai sus (...) Menţionez că mi se pare că Bujor Nedelcovici este în relaţii apropiate cu critica literară V.V. (nume real) cu care a venit la Sinaia cu ocazia prezentării cărţii sale. în discuţiile cu B.N. i-am relatat în detaliu procesele politice în care am pledat, îndeosebi cele ale scriitorilor cât şi despre aprecierile care s-au făcut la adresa lui lorga, Maiorescu, Călinescu, Preda, afirmând că prin aceasta, critica literară a falsificat valoarea istorică a literaturii române. Discuţia a plecat datorită unui articol elogios în România literară datorat criticului Mircea Ivănescu şi consacrat ultimului roman. Am discutat împreună comentariile făcute la Europa Liberă referitoare la starea de spirit existentă în rândurile scriitorilor români, ca urmare a alegerilor de la Uniune. Am comentat aprecierea Monicâi Lovinescu despre campania lui Eugen Barbu împotriva lui Ion Caraion care mi s-au părut excesive, dar am adăugat că Ion Caraion, deşi un literat cinstit, este un scriitor fără talent şi fără caracter.
Declar, susţin şi semnez, V.N. II.XI. 1982, Sinaia.
M-am întrebat de ce a fost necesar să informeze Securitatea despre faptul că l-a cunoscut pe fratele meu de la Geneva şi că a locuit la el câteva zile? Deci, cineva te invită, te găzduieşte şi apoi te vezi implicat într-o informaţie dată la Securitate. Am încercat să-l apăr pe prietenul meu, avocatul V.N. Nu cumva cei de la Securitate ştiau că se duce la Geneva şi la întoarcerea în ţară era obligat să-i informeze? Dacă invitaţia oficială cir fi fost făcută de fratele meu şi V.N. şi soţia ar fi obţinut paşaportul pe baza acesteia, aş fi de acord... Dar ei au fost invitaţi de o altă persoană care locuia la Laussane, iar despre vizita la Geneva nu ştiau decât soţii VN. Atunci de ce acest exces de zel!? Cum se explică acest «devotament» şi lipsă de reţinere? Mărturisesc că nu mai înţeleg nimic.... Când am citit rândurile din «Nota-Raport» m-am simţit trădat în cele mai adânci sentimente. Mi-am reproşat că i-ajn expus - pe fratele şi soţia lui - la indiscreţiile (spionajele) care ar fi putut să le pună în primejdie viaţa lor de exilaţi în Elveţia. Mai mult... de ce s-a simţit V.N. obligat să comenteze despre «relaţiile
UN TIGRU DE HÂRTIE
173
apropiate cu critica literară V.V.» şi de ce au fost necesare aprecierile cu caracter literare privitoare la mai mulţi scriitori? V.N. era un om încrezător în sine şi orgolios. Declaraţia dată la Securitate era un prilej de a-şi exprima punctul de vedere dar şi pentru a comenta atmosfera din lumea scriitorilor. Este un exemplu de alunecare pe o pantă periculoasă (flatarea vanităţii) şi de cădere în capcanele întinse cu abilitate de Securitate.
Avocatul V.N. era la rândul lui urmărit de Securitate şi juca -inconştient - rolul «urmăritorului urmărit». Iată ce aflăm din «Nota raport» a Ministerului de interne: «Nota-Raport», MI, UM 08000, Bucureşti (pagina 87 din dosar)
«Despre sus-numitul, Bujor Nedelcovici s-a solicitat investigaţii de Inspectoratul Judeţean de Securitate oraş Sinaia cu nr. 315/S.G./005253 din 14.11.1982, deoarece întreţine legături cu numitul V.N. din oraşul Sinaia, str. Mănăstirii, fost jurist cu multiple legături în străinătate de la care obţine materiale pe care le studiază şi pe care le dă pentru studiu şi lui V.N. care intenţionează să scrie o carte despre marii jurişti din România. Materialul va fi trimis la IMB sec. indicativ 122/DI. Semnează ofiţer operativ, indescifrabil».
Din relatările lui şi ale soţiei (vom reveni) ştiu că i s-a înscenat un «proces public» care a avut loc în Sinaia unde a fost acuzat de diferite atitudini neconforme cu principiile politice şi ale moralei comuniste. Deci, avocatul V.N. era o persoană condiţionată, şantajată şi speriată. Avea conştiinţa unei «supuneri voluntare la oprimările exterioare»? Era conştient de răul pe care îl făcea prin declaraţiile lui date la Securitate? Ce s-ar fi întâmplat dacă refuza colaborarea cu Securitatea? Era pensionar şi ar fi putut să fie speriat că i se va lua pensia. Sau avea de apărat anumite interese care depăşeau răul efemer pe care îl producea fostului avocat stagiar şi discipol? Ştiu că făcea anual călătorii de 2-3 luni prin Occident. Poate dacă ar fi refuzat colaborarea cu Securitate, nu ar fi primit paşaport şi dreptul de a voiaja... Era un preţ plătit în avans care - poate - depăşea dorinţa de a nu expune un fost coleg şi prieten. Şi iată că între teama de a nu pierde pensia şi plăcerea de a călători, a preferat să...
Uman! Prea uman! Sub-uman...
174______________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
Când mă duceam în vizită Ia el, îmi arăta diapozitivele - era foarte mândru - făcute în călătoriile prin Franţa, Italia, Israel şi Spania. îmi amintesc că am «văzut» Sevillia şi Cordoba, marea moschee transformată în catedrală şi oraşul în care s-au născut Seneca, Averroes şi Maimonide.
*
«Declaraţie» - pagina 96 din dosar:
«în continuarea celor declarate despre relaţiile mele cu Nedelcovici Bujor, mai declar: în discuţiile pe care le-am avut acasă şi la Casa de Creaţie din Sinaia, la domiciliul său şi la Uniunea Scriitorilor, eu i-am relatat despre procesele politice în care am pledat, începând cu cazul ANANIA şi VIDRASC vorbindu-i şi despre alte procese politice ale scriitorilor în care am pledat. Menţionez că la procesul fostului legionar ANANIA, a participat în calitate de colaborator şi Bujor Nedelcovici şi de aici acesta a fost interesat să cunoască amănunte despre trecutul politic al scriitorilor CARAION, EUGEN IONESCU şi UNTARU despre care se vorbise la Europa liberă. Cred că îl interesau în raport cu fostul proces al tatălui său şi cu regretul profesiunii pe care a trebuit să nu o mai practice ca efect al acestui proces. De asemenea, interesul manifestat pentru problemele de mai sus, rezida din preocupările lui literare. Ca urmare, în romanul «Grădina Icoanei» semn al recunoştinţei şi încrederii (s.n.) care ne poartă. (,..) A mai făcut referire la faptul că starea de spirit din rândul scriitorilor s-ar datora conducerii Uniunii impusă pe linie de partid şi Nedelcovici mi-a vorbit despre faptul că după ultimul său roman se lucrează un film. (...) După ce Nedelcovici mi-a spus că fratele său Vladimir şi cumnata sa din Elveţia l-au rugat să rămână acolo, el a refuzat categoric spunând că locul său este în România şi că în Elveţia nu ar putea să scrie. Gh. Costescu, fost avocat, pensionar al Băncii Naţionale, fost membru al partidului liberal şi şeful tineretului liberal din Prahova al acestui partid, mi-a fost coleg de facultate. El îl cunoaşte pe Bujor Nedelcovici, el a participat la prezentarea în holul hotelului Sinaia a cărţii lui Nedelcovici «Parcul Ioanide».
Declar, susţin şi semnez, V.N., Sinaia, 12.XI. 1982.»
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________175
De câte ori citesc aceste pagini sunt descumpănit. Nu ştiu ce să cred?! Nu ştiu ce să înţeleg? Sinceritate? Naivitate? Complicitate? Orgoliu?
Dacă am face abstracţie de ceilalţi informatori, de la avocatul V.N., Securitatea putea să afle totul despre mine: preocupări judiciare (procesele scriitorilor), propunerea familiei de a rămâne în Elveţia, părerile mele privitoare la activitatea Uniunii Scriitorilor şi chiar... şi chiar informaţii despre un prieten al său, Gh. Costescu.
*
Am participat la «Procesul Anania».
Amintirea acelei zile a rămas vie în memorie şi a revenit -de-a lungul vieţii - de mai multe ori. Procesul s-a ţinut la «Cercul Militar» din Ploieşti. O clădire tip cazon şi austeră. Lume multă, activişti de partid, ofiţeri în uniformă şi civili. Eram în prima bancă, în rândul avocaţilor şi alături de VN. care era extrem de tensionat: căuta prin hârtii şi mă întreba despre anumite note pe care le scosesem din dosar... în sală era aceeaşi atmosferă de plumb: apăsătoare, ostilă, acuzatoare...
Cei trei judecători militari au intrat în sală. Toată lumea s-a ridicat în picioare fără să facă prea mult zgomot, apoi, după câteva minute, a fost introdus acuzatul în boxă. Preotul Anania nu era îmbrăcat în zeghe, era lăsat în sutană. Stătea în picioare, avea o ţinută demnă, curajoasă, răspundea cu glas sigur şi cu o voce fermă la fiecare întrebare. Era acuzat că: ajutase familiile celor arestaţi politic, că ascultase Europa Liberă, făcuse comentarii duşmănoase, nu-i denunţase pe cei ascunşi în mănăstire... şi că întreţinuse relaţii amoroase cu anumite măicuţe din mănăstire. Au fost introduşi în sală martorii acuzării? Cine erau martorii? Călugăriţele în sutane negre. Am fost cutremurat! Aveam senzaţia că asist la o scenă de film din timpul Inchiziţiei din Spania. La întrebările judecătorului, fiecare măicuţă răspundea monosilabic, fără să dea amănunte, recunoscând faptele incriminate. Probele în apărare cerute de avocatul VN. au fost - ca de obicei - respinse. A urmat rechizitoriul procurorului care a cerut pedeapsa maximă. Pledoariile avocaţilor au încercat să atenueze, să
176_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
reactivizeze faptele şi să găsească circumstanţe atenuante. Când i s-a dat ultimul cuvânt al inculpatului, preotul Anania a vorbit cu un glas răspicat, convingător şi s-a disculpat cu o siguranţă de sine care m-a impresionat profund. Nu-mi amintesc la ce pedeapsă a fost condamnat. Atunci anii de închisoare nu mai contau, important pentru mine a fost: spectacolul odios, injustiţia şi absurdul kafkian. Ce putea să fie mai monstruos şi insuportabil de a incrimina un preot, iar călugăriţele să fie martorii acuzării? Din ziua aceea, preotul Anania a reprezentat pentru mine un simbol al demnităţii, onoarei, rezistenţei spirituale, curajului şi spiritului de sacrificiu. Aveam nevoie de un model moral. Iată! îl găsisem! «Dacă el a rezistat, înseamnă că se poate...»
Ce s-a întâmplat cu încrederea şi admiraţia mea de-a lungul anilor? Nu cumva am fost din nou înşelat?
Când am auzit că preotul Anania a ieşit din închisoare, m-am bucurat de parcă fratele meu îşi găsise libertatea. Dar... dar după trecerea unei perioade, am aflat că a fost trimis cu «o misiune specială în Statele Unite». Nu am putut să cred. A fost un şoc! îl revedeam în boxa acuzaţilor îmbrăcat în sutana neagră... Crepusculul idolilor? Nu! Prăbuşirea unui idol! După o altă perioadă, am aflat că Episcopul Trifa din Statele Unite, a fost obligat de autorităţi să părăsească America pentru că nu declarase la sosire că fusese legionar. S-a stabilit în Spania şi după puţin timp a murit. Nu ştiu dacă se poate face un raport între această expulzare şi sosirea lui Anania, dar este cert că el a fost trimis nu în calitate de turist, ci să apere interesele Patriarhiei Române (Patriarhul Teoctist) care era supusă directivelor Securităţii şi ale Partidului. Sigur, s-ar putea susţine că Anania a acceptat să joace acest rol deoarece a fost condiţionat de eliberarea din închisoare... Şi totuşi? Oare nu mai este nimic sfânt în lumea asta?
îngerii sunt mesagerii şi trimişii lui Dumnezeu. Demonii sunt îngeri decăzuţi din menirea şi misiunea lor, iar, Anania, Ananie sau Hanaya înseamnă: «Iahve şi-a arătat mila şi iertarea». Din toate aceste cuvinte şi simboluri ce au mai rămas?. Poate scriitorul Anania şi poemul «Mioriţa».
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________177
Caut în bibliotecă romanul «Grădina Icoanei» (al doilea volum din trilogia «Somnul vameşului») pentru a găsi pasajul în care am scris despre avocatul V.N. şi soţia. în timp ce cotro-băiesc printre cărţi, sunt tentat să zâmbesc şi chiar să râd. «Doi dintre cei care m-au inspirat să-i transpun în personaje de roman (M.C. şi V.N.) i-am găsit în dosarul de Securitate. Amândoi au dat informaţii... Nu am fost prea inspirat...» în sfârşit, găsesc cartea. O deschid la întâmplare. Cad chiar pe paragraful în care... Nu pot să cred! Hazardul este uneori obiectiv, spunea un filosof. Ceea ce trebuia să se întâmple... s-a întâmplat... Consider un semn şi îl iau în serios...
«Nu pot crede ochilor! Lizica! Lizica! Uite cine a venit! Iată-l pe Iustin! strigă avocatul Nichifor. Intraţi! Intraţi! Te-am declarat dispărut de câţiva ani, dragă Iustine. Soţia mea Lizica, nepoata Roxana şi câinele Interpol. Fiţi bineveniţi! încântat! Doamnele pe fotolii. Aşşaaa! Foarte bine! înainte de a-mi povesti despre tine, să-ţi spun eu ultimile noutăţi. Lasă, Lizico, nu-i asasinez cu cărţile mele. N-ai grijă. Ea susţine că nici n-apucă omul să respire şi trosc cu cărţile pe masă. Asta şi fac! Uite! Un volum despre «Viaţa iluştrilor avocaţi» - Istrate Micescu şi ceilalţi... Unde ai ascuns-o, Lizico? Aha! Da! Am găsit-o: «Unele aspecte în infracţiunea de omucidere» (...) Rămâneţi cu noi la masă! Lizica! Mai pune patru tacâmuri. Avem cartofi copţi la cuptor şi câmaţi ca la sărbători. Nu dragă! Vinul ăsta e o porcărie! Să le dăm prietenilor noştri vin de Pietroasele.»
Retrăiesc scena care s-a petrecut aidoma. îi aud glasul, verva şi îi simt bucuria de a mă vedea. Mâneam deseori cartofi copţi la cuptor cu unt şi sare. Ştia că-mi plac... Rămân pe gânduri... Citesc maşinal câteva paragrafe din carte. N-am deschis-o de mult timp. Nu-mi place să-mi citesc cărţile, văd prea multe greşeli... «Capeştii ce se vânează, ar fi zis Roventa, în mreaja rea, şi ca păsările ce se prind în laţ, aşa se prind fiii oamenilor în vreme rea, când cade peste ei fără veste. Iar ei i-ar fi răspuns: „Curajul vrea să râdă de curaj... ”»
Am evocat în acest eseu imaginea plaselor de prins oameni. Iată de unde provenea: «Noul Testament». Continuu să citesc un alt paragraf pentru a uita de V.N. Convorbirea dintre căpitanul Voican şi judecătorul Iustin Arghir:
178______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
«„Poţi comite o crimă... sau o instigare la sinucidere dacă spunând adevărul înseamnă a ucide? Sau trebuie să minţi cu neruşinare mai departe şi să fii considerat un om cinstit dar laş? Ce părere ai „De? Ştiu şi eu? Dacă ideea nu miroase a sânge e bine, altfel e crimă. Dar mai întâi... îmi dau şi eu cu părerea, mai întâi e necesar să afli care-i adevărul ăla ce ar merita... ” „Ce crezi, tovarăşe căpitan Voican? Ideea de justiţie... de dreptate ar merita?"»
Dacă acest roman a fost publicat în 1977, se impun două remarci:
în 1982, adică după 5 ani de când avocatul V.N. a citit paragraful în care îl evocam, prietenul şi maestrul meu a fost invitat la Securitate şi a dat declaraţii despre fostul său colaborator.
Dacă am face o apropiere dintre personaje şi autor (judecătorul Iustin Arghir şi căpitanul Voican), încă din 1977 am avut premoniţia că cineva se afla pe urmele mele. Căpitanul Voican încerca să afle dacă «spunând adevăml înseamnă a ucide», iar judecătorul Iustin Arghir pleda pentru «ideea de justiţie».
*
Curând după ce tatăl meu a fost arestat şi condamnat, în fiecare zi eram chemat la serviciu de cadre care se afla pe un culoar lung şi întunecat. îl numeam: «Labirintul ce duce spre Minotaur». Şeful de cadre se numea Străchinoiu, sau Străchioiu, oricum numele provenea de la strachină. Nu era un Minotaur şi nici un Quasimodo, era o pocitanie-stârpitură de om, de o urâţenie care de fiecare dată când fi vedeam aveam impresia că Dumnezeu şi-a bătut joc de el sau a fost prea grăbit. Capul mare în proporţie cu trupul sfrijit, mâinile lungi, disproporţionate, nasul greşit plasat într-o parte a capului de parcă cineva i l-ar fi lipit la întâmplare, ceafă groasă şi privirea mereu preocupată şi aplecată spre dosare. Când intram în birou, nu-şi ridica ochii spre mine. Tehnica era ştiută şi generalizată pentru a intimida vizitatorul. Era atât de preocupat încât parcă n-ar fi auzit că mă aflam acolo, apoi îmi făcea un semn să mă aşez pe scaun şi îmi spunea: «Să mai scrieţi o autobiografie despre perioada când aţi fost student şi cum se explică faptul că având o origine nesănătoasă aţi fost primit în facultate? Aţi minţit că tatăl era militar de carieră». Eu îi spuneam: «Nu am
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________________179
minţit! Am spus că tatăl meu a fost funcţionar public al statului. Militarii nu primeau solda de la Stat? A luptat în primul război mondial, a fost rănit şi decorat.» «Bine, bine... scrieţi.»
Scriam ceea ce scrisesem cu o zi înainte. El lua hârtia, se uita la ea cu o privire mirată şi tâmpă, apoi îmi făcea semn să plec. Ştiam că este ritualul unei strategii de intimidare şi teroare care aveau alt scop, dar evitam să mă gândesc la finalul care de curând va apărea. După mai multe săptămâni, am fost chemat la Preşedintele Baroului de Avocaţi de la Ploieşti care m-a anunţat că Ministerul de Justiţie a hotărât radierea mea din barou. Am ascultat demonstraţia lui care încerca să-mi dea impresia că «hotărârea venea de sus» şi nu avea nici o responsabilitate, apoi am ieşit din birou. N-am întrebat de ce a fost luată această hotărâre ilegală. Nu m-am revoltat şi nu am strigat. Am acceptat pasiv decizia. Terapia intimidării, terorii morale şi persistente de a-mi crea impresia că şi eu sunt vinovat dacă tatăl meu fusese arestat... îşi făcuse efectul. Era un procedeu bolşevic care prevedea că dacă un membru din familie este arestat, toată familia să fie pedepsită; arestată sau deportată.
Totul era destul de clar, dar atunci eram aruncat pe drumuri. Cine m-a ajutat să găsesc un loc de muncă în producţie pentru reeducare? Avocatul V.N. avea un client care lucra în «Ministerul de Energie Electrică». Mi-a propus un post de «achizitor de materiale» pentru «Uzina Electrică de la Bicaz», şantier cu rezonanţă politică pentru o eventuală reabilitare. între timp plecasem din Ploieşti. Locuiam în Bucureşti, împreună cu fratele şi cumnata într-o bucătărie fără sobă şi o iarnă am dormit fără foc, cu un prosop de cap pentru a nu-mi îngheţa capul. Plecam deseori la Bicaz unde rămâneam câte două-trei luni. Acolo, într-un apartament pe care îl împărţeam cu maestrul mecanic Simionescu -îmi făcea focul deoarece văzuse că nu eram prea descurcăreţ -am început să scriu. Eram prieten doar cu Simionescu care mă lua pe motocicleta Iui şi îmi arăta şantierul, uzina electrică şi lacul de acumulare. în rest, nu aveam cunoscuţi, prieteni şi nu mă duceam la restaurantul în care muncitorii beau un pahar cu vin în fiecare seară. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva. Auzeam o voce: «Cine vorbeşte în mine?» care se revolta la ideea că eram pedepsit fără vinovăţie, numai pentru că mă născusem într-o
180____________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
familie de intelectuali. Simţeam «ura de clasă» nu la nivel teoretic, ci la nivel individual, personal, sufletesc, carnal... Ei voiau să mă distrugă! Eram împins la mediocritate, incultură... eram forţat să rămân un ignorant, un prost şi un idiot care să formeze turma de care regimul avea nevoie. Condamnat la prostie! Aceasta mi s-a părut cea mai inacceptabilă pedeapsă! Şi n-am admis-o şi nici suportat-o! Din ziua când am înţeles această situaţie, s-a născut în mine o indignare şi o revoltă de care n-am scăpat nici până acum...
Mă duceam într-un depozit de materiale - care se întindea pe câţiva kilometri -, mă ascundeam într-o baracă de unde puteam să văd dacă cineva se va apropia şi citeam: Dostoievski, Faulkner, Flaubert... Acolo au fost facultăţile mele, profesorii şi modelele de conştiinţă mi-au fost marii scriitori şi poeţi...
în fiecare noapte, după ce îmi făceam rugăciunea, rosteam cuvintele pe care le învăţasem de la avocatul şi maestrul meu: «Fiat iustitia, pereat mundus» («5d se facă dreptate, de ar fi să piară lumea.» Era deviza împăratului Ferdinand I (fratele lui Carol Quintul) şi a lui Seneca.
Eu scriam, scriam... fără nici o nădejde şi ştiam că «vocaţia de scriitor» nu se poate afla sau învăţa din nici o carte. Am trimis o schiţă la «Gazeta literară» şi Geo Dumitrescu mi-a răspuns: «Deocamdată nu». Am avut ambiţia să debutez cu un roman, atunci era la modă nuvela şi schiţa. între timp, mă transferasem de la Bicaz, la Braşov şi de acolo la Bucureşti. Am dus manuscrisul romanului «Ultimii» la Editura Eminescu. într-o bună zi - într-adevăr a fost bună - mi-a telefonat cineva de la editură şi m-a invitat să-i fac o vizită. Am vorbit cu redactorul Const. Popescu (se află de mulţi ani în Statele Unite) care m-a anunţat că vrea să-mi publice romanul. Atunci am cunoscut-o şi pe Ioana Andreescu care lucra la editură. Din ziua aceea m-am hotărât să «părăsesc locul de muncă şi supliciu» - aveam un ceas de pontaj şi dacă nu intrai la ora 7 fix, îţi tăia din salariu. Am vrut să iau acest risc şi să mă consacru literaturii. Şi iată cum, evenimentele care puteau să mă distrugă ca fiinţă spirituală -sau în cel meii bun caz să mă transforme într-o rotiţă anonimă dintr-un mecanism generalizat - m-au ajutat să le răstorn în favoarea mea, şi să devină o şansă şi o reuşită.
UN TIGRU DE HÂRTIE
181
De fiecare dată când îmi amintesc de acea perioadă care a durat 12 ani, am senzaţia că nu numai eu mi-am hotărât destinul, dar că «fatum-ul» se afla înscris în viaţa mea încă de la început şi eu aveam doar datoria să-l dezghioc. Cineva îmi dăruise «voinţa de putere» de a nu mă lăsa îngenunchiat, de a-mi descoperi harul de scriitor şi de a nu rămâne un simplu achizitor de materiale.
*
în vara anului 2002, aflându-mă la Bucureşti, m-am hotărât
-	după multe ezitări şi evitări - să fac o călătorie la Sinaia unde ştiam că o pot găsi pe soţia avocatului V.N., el decedând în urmă cu câţiva ani.
I-am telefonat, i-am cerut o întâlnire şi ajuns la Sinaia, am intrat în casa pe care o ştiam foarte bine. Am revăzut biblioteca, am intrat pe terasă - unde mâneam cartofi copţi la cuptor - şi am admirat oraşul de pe colină. După o scurtă convorbire, i-am spus ce m-a determinat să-i fac această vizită. Am deschis dosarul şi am citit împreună declaraţiile care erau semnate de el. Era surprinsă şi emoţionată. Am întrebat-o ce părere are şi ce amănunte poate să-mi comunice pentru a cunoaşte şi înţelege atitudinea prietenului şi maestrului meu. Am subliniat că prezenţa mea nu are drept scop decât dorinţa de a «cuprinde cu sufletul şi mintea» care au fost motivaţiile - şantaj sau teamă
-	şi în acelaşi timp de a găsi o conciliere cu trecutul meu şi cu prietenia pe care i-am purtat-o- Voiam să mă salvez şi eu... şi el. A tăcut un timp, vădit descumpănită, confuză, emoţionată, apoi a spus: «Nu ştiu\» După câteva insistenţe, mi-a povestit că V.N. a avut proces public într-o sală din Sinaia în care a fost acuzat de mai multe fapte. Când am întrebat-o amănunte despre felul în care s-a desfăşurat procesul, mi-a spus: «Eu n-am participat. Nu ştiu!» «Dar după ce era chemat la Securitate, nu vă spunea ce s-a petrecut?» am întrebat-o eu. Era firesc să se elibereze de tensiunea şi nervii pe care îi trăise acolo câteva ore şi să vă împărtăşească... «Nu! Nu-mi spunea nimic...»
Un timp n-am vorbit. M-a servit cu o plăcintă cu cireşe, am apreciat-o şi mi-am amintit că de multe ori am mâncat la ei când
182___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
vizionam împreună diapozitivele făcute în străinătate. Am mai stat o vreme, mi-a povestit despre locuinţa reclamată de proprietar, apoi mi-am luat rămas bun şi am plecat. înainte de a mă urca în maşină, mi-a spus: «Dar să ştii că el te-a iubit... Dumnezeu să-l ierte.» Drumul de la Sinaia până la Bucureşti mi s-a părut extrem de lung... incredibil de lung şi trist. După câteva zile, i-am trimis o scrisoare prin care îmi exprimam regretul că nu am discutat ca între vechi şi buni prieteni şi că am primit un singur răspuns: «Nu ştiu». Este adevărat că m-a iubit ca pe un fiu spiritual, se bucura sincer de fiecare dată când mă vedea şi nu mă întreb cum este posibil să iubeşti pe cineva şi... în acelaşi timp... Totul este posibil în imposibilitatea de a fi liber, în complexitatea sentimentelor şi trăirilor amestecate şi tulburate de viaţa reală, în special condiţionată şi terorizată de evenimentele istorice...
Iată ultimile rânduri din scrisoarea pe care am primit-o: «Sunt convinsă că ura ce o porţi în suflet îşi otrăveşte viaţa şi sunt convinsă că ai nevoie de seninătate ca să faci un om din copilul tău.»
Nu am fost surprins de răsturnarea rolurilor: eu eram cel care ura, ei erau cei nevinovaţi. înainte cu câţiva ani de decesul lui V.N., i-am făcut o vizită. Am băut un ceai pe terasă. Era îmbătrânit, slăbit şi ieşise de curând din spital. La un moment dat, în plină discuţie, mi-a spus: «Dacă ai şti de câte ori eram chemat la Securitate să dau declaraţii despre tine...» Nu am dat nici o importanţă celor auzite. Ştiam că este tentat să-şi dea importanţă, să-şi aducă elogii şi oricum, nu credeam - nu voiam să cred - că cele auzite erau adevărate. Aveam atât de multă încredere, preţuire şi admiraţie încât... Acum am înţeles neînţelesul de atunci. Dorise să-mi comunice un fapt care cred că îl preocupa şi îl frământa. Nu putea să moară cu o taină în suflet. Şi pentru acele cuvinte îl consider «dincolo de bine şi de rău» şi mă împac cu el, acolo unde este şi poate cândva o să ne întâlnim pe o terasă, o să mâncăm cartofi copţi în cuptor, o să bem un ceai şi o să discutăm cu acelaşi interes şi entuziasm pe care îl simţeam ori de câte ori eram în preajma lui.
UN TIGRU DE HÂRTIE
183
I.M.
(nume real)
Am meditat, ezitat, evitat, abandonat şi iarăşi am revenit...
Cum să scrii despre un prieten, scriitor cunoscut, ziarist, critic, autor a mai multor volume, care vorbeşte Ia posturile de radio din ţară şi străinătate, face parte din colegiul de redacţie a mai multor reviste din Bucureşti şi provincie?... Cum să scrii şi în acelaşi timp să nu ai sentimentul că «ridici piatra», că nu jigneşti un coleg, că nu defăimezi şi nici nu calomniezi?... Am încercat tot ce a fost posibil pentru a afla motivele prezenţei Iui în dosarul de Securitate. Am lăsat timpul să treacă, nopţile să-mi fie bune sfătuitoare şi, iată, acum sunt nevoit să scriu despre cel care mi-a fost prieten timp de 44 de ani.
Mă opresc aici, poate mâine voi avea puterea să privesc lucrurile în faţă, să-mi găsesc calmul, luciditatea, imparţialitate şi seninătatea pentru a vorbi despre cel care îmi scria în 1988: «Iubite prieten.»
*
Trebuie spus de la început şi cu claritate că I.M. nu a fost un informator (sursă) calificată sau necalificată, deoarece ar fi trebuie să aibă un nume codificat, el însă este menţionat în dosar cu numele real. Rămâne de văzut în ce măsură a fost un colaborator - voluntar sau involuntar - sau a fost un simplu «camarad de drum».
«MAI - DSS - Securitatea Municipiului Bucureşti, I22IFLI 00337 din 22.09.1985. Notă de analiză în dosarul de urmărire informativă Nica. De la ultima analiză până în prezent s-a realizat principala sarcină a acţiunii informative, respectiv prevenirea angrenării lui Bujor Nedelcovici în acţiuni protestatare de către elemente ostile din emigraţie sau din ţară ca urmare a speculării măsurii luate (înlocuirea din funcţia de secretar al Biroului Secţiei de Proză de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti), după publicarea ilegală în Franţa a romanului „AI doilea mesager”, în cadrul a două emisiuni, postul de radio Europa liberă a
184____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
prezentat elogios cartea cu scopul evident de a asigura publicitatea autorului şi platforma în eventualitatea recurgerii la acţiuni protestatare. Pentru a nu i se crea sentimentul de marginalizat sau persecutat în ţară, în timp ce propaganda ostilă din exterior încearcă să-l sensibilizeze, prin Direcţia l-a s-a realizat o punere de acord cu conducerea Uniunii Scriitorilor pentru a fi solicitat în diverse manifestări culturale? Nu s-a reuşit o antrenare a lui în acest sens, dată fiind perioada de vară când practic activităţile de la Uniune au încetat. De altfel, chiar obiectivul a stat aproape întreaga perioadă estivală în satul „2 Mai” de pe litoral împreună cu amanta sa (R.T.)- nume real studentă la Facultatea de filologie. Acolo a avut contacte cu criticul literar J.M. cu care se află în relaţii de prietenie. Acolo i-a relatat că a primit o invitaţie pentru a participa la un congres «Spaţiul cultural european», dar nu i s-a aprobat deplasarea de către C.C.T.S. Ceea ce l-a surprins pe I.M. este faptul că nu i-a spus nimic despre cererea mai veche de plecare în vizită la fratele din Elveţia, în condiţiile în care de obicei îi confesează tot felul de probleme. (...) Semnează, căpitan Florea Lucian. De acord cu analiza şi măsurile propuse, căpitan indescifrabil. 24.09.1985»
Să încercăm să dezlegăm iţele ascunse şi sensurile obscure din această Notă informativă. Deci, R.T. s-a întâlnit la «2 Mai» cu
I.M. şi au discutat despre Bujor Nedelcovici care «a primit o invitaţie pentru a participa la „Congresul Spaţiul cultural european” dar nu i s-a aprobat deplasarea. Ceea ce l-a surprins pe I.M. este faptul că nu i-a spus nimic despre o cerere mai veche de plecare în vizită la fratele lui în condiţiile în care de obicei îi confesează tot felul de probleme intime.»
Nimic mai firesc. Două cunoştinţe se întâlnesc pe plajă şi vorbesc despre a treia. Dar cum şi cine «a ciripit» în aşa fel încât căpitanul de securitate, Florea Lucian, să afle tot ce au discutat? Dacă ar fi fost a treia persoană cir fi fost menţionată în «Nota raport». înseamnă că unul dintre ei era în legătură cu acel căpitan. Cine?
UN TIGRU DE HÂRTIE
185
Pe I.M. l-am cunoscut din 1968. Eu debutam cu nuvela «Ochii» în «Gazeta literară», el era redactor. Debutul meu i-1 datorez lui S. Damian pentru care am o deosebită stimă. I.M. a scris o cronică literară la publicarea romanului «Ultimii» care a apărut în 1970. Ne-am împrietenit, ne vizitam deseori, petreceam sărbătorile de Crăciun şi Paşti împreună, discutam în biroul lui cu glas şoptit şi după ce telefonul fusese scos din cameră. îl însoţeam cu maşina în provincie unde locuia familia şi cu aceste ocazii i-am cunoscut părinţii şi rudele. în familia lor se produsese un accident tragic. Eram amândoi membri ai Consiliului Uniunii Scriitorilor, iar I.M. lua deseori cuvântul criticând unele aspecte ale activităţii Uniunii. Vara ne întâlneam în vacanţă pe litoral, la «2 Mai» sau «Vama Vechie», petreceam serile împreună cu familiile şi copiii. în 1983, când a avut loc «Conferinţa ideologică de la Mangalia», am citit împreună comunicatul din «Scânteia» în care Ceauşescu criticase virulent Filmul «Faleze de nisip». A doua sau a treia zi, am citit în acelaşi ziar un articol elogios privitor la măsurile luate de Ceauşescu, semnat de un scriitor de la Cluj care acum se află în conducerea Uniunii Scriitorilor. Atunci, în discuţiile purtate cu I.M., i-am simţit îngrijorarea de prieten pentru viitorul meu. De fiecare dată când plecam în străinătate consultam împreună hârtiile pentru a găsi cele mai directe şosele...
lată, îl cunosc pe I.M., de... 44 de ani.
«MAI - DSS Securitatea Municipiului Bucureşti. 122IFTI 003307 din 7.11.1985. (pagina 253 din dosar). La data de 23.3.1982, prozatorul Bujor Nedelcovici a fost luat în lucru prin dosarul de urmărire informativă pentru manifestări negative faţă de unele măsuri prin care se aplică politica culturală a partidului în domeniul creaţiei.»
în continuarea «Planului de măsuri» se face un scurt istoric al intrării mele în Consiliul Uniunii, alegerea în funcţia de Secretar al Secţiei de proză, se trece la romanul «Ereticul îmblânzit» şi a publicării în Franţa sub titlul «Al doilea mesager», continuă cu episodul demisiei din funcţia de Secretar al secţiei de proză, respingerea publicării volumului de nuvele «Oratoriu pentru imprudenţă» datorită nuvelei «Căpetenia din golf» despre care se spune: «în conţinutul căreia este descris un personaj care îşi exercită autoritar puterea politică (...) Tocmai de aceea, directorul
186____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
editurii a refuzat să includă în volum comunicându-i autorului că nu i s-a respins cartea ci doar o nuvelă».
«Planul de măsuri» continuă pe încă trei pagini (253-254) din care redăm în continuare doar câteva pasaje mai importante: «Având o fire închisă, meditativă, Bujor Nedelcovici nu şi-a extins relaţiile în rândul scriitorilor, anturajul său fiind format dintr-un număr restrâns de persoane: Eugen Simion şi Mircea Dinescu. în lucrarea acestui caz au fost întreprinse următoarele măsuri: Au fost dirijate cu sarcini de cunoaştere şi influenţare sursele „Crin", „Relu” şi „Rada”. S-a intrat în contant cu principala legătură a obiectivului, I.M. (nume real) lucrat prin DUl, care având un ascendent serios asupra lui Bujor Nedelcovici, a fost folosit cu sarcini de temperare şi dezinformare. Totodată, întrucât era posibil să încerce scoaterea ilegală din ţară a nuvelei respinse de la publicare, cu prilejul recentei călătorii efectuate în RFG, în scop preventiv, la data de 7.10 a.c. s-a realizat un control riguros la ieşirea din ţară.»
Să ne oprim aici şi să analizăm ce rol a jucat I.M.?
Securitatea aflase că sunt prieten cu I.M. şi«s-a intrat în contact cu principala legătură obiectivului I.M.» Oare I.M. ştia pe cine are în faţa lui, cui îi vorbeşte şi era conştient că tot ce îi povestea va fi folosit împotriva mea şi reprodus în acest dosar? Să jucăm rolul «avocatului diavolului» şi să spunem că I.M. nu ştia cu cine vorbeşte şi ce urmări va avea discuţia cu ofiţerul de securitate. Ajuns aici, spre imensul meu regret şi având mereu speranţe că voi găsi argumente de neimplicare a prietenului meu, nu pot trece peste cuvintele: «Având un ascendent serios asupra lui Bujor Nedelcovici a fost folosit cu sarcini de temperare şi dezinformare». Nu numai că I.M. vorbea şi îi dădea ofiţerului informaţii despre mine, dar, la rândul lui, ofiţerul îl folosea dându-i «sarcini de temperare şi dezinformare». Ce înseamnă temperare şi dezinformare? Să trecem şi... să încercăm o ultimă tentativă de a salva ce se mai poate salva dintr-o prietenie. Să presupunem că acest «Plan de măsuri» este o invenţie a Securităţii, un fals, dar, cum ar fi putut să-şi imagineze ofiţerul de securitate, Florea Lucian, că I.M. «are un ascendent serios asupra lui Bujor Nedelcovici». Ar fi fost exclus să aibă atâta imaginaţie şi trebuie să admitem că amănuntul a fost aflat de la I.M.
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________187
în «Planul de măsuri» se trasează sarcini nu numai în ţară, la frontiere, dar şi în străinătate: «A fost semnalat la U.M. 0544 în vederea cunoaşterii aprecierilor în mediile emigraţiei române faţă de statutul Iui Bujor Nedelcovici, în contextul publicării ilegale în exterior a romanului menţionat şi dacă se preconizează folosirea sa în acţiuni de diversiune politică şi propagandă antiromânească ».
Ce persoană importantă şi cât de periculoasă eram pentru ca să fie mobilizate atâtea forţe militare din interior, la graniţe şi chiar în străinătate? încă o dată ne întrebăm cum de SRI ne-a comunicat în anul 2000 printr-o adresă trimisă la CNSAS că «dosaml problemă nu a putut fi identificat», adică nu am avut dosar în străinătate, dacă încă de atunci eram semnalat la U.M. 0544 care avea atribuţiuni peste hotare?
După ce se trasau sarcini «surselor Relu şi Crin» pentru a mă influenţa în vederea reluării dialogului cu Cartea Românească şi a mă convinge să operez modificări în manuscrisul nuvelei «Căpetenia din golf», se scrie: «Intr-un mod similar se va proceda şi în privinţa lui George Bălăiţă spre a-i dovedi celui în cauză că manifestă bunăvoinţă, aşteptându-se şi din partea autorului să adopte o atitudine similară.»
Deci, Securitatea intervenea în favoarea mea pe lângă George Bălăiţă, directorul Editurii Cartea Românească pentru a-mi publica un manuscris. Recunosc, nu m-am aşteptat la o strategie atât de subtilă din care rezultă că Securitatea era mult mai inteligentă decât un scriitor în vederea aplanării unui conflict.
La capitolul 6 din «Planul de măsuri», numele real al prietenului meu, l.M. revine din nou: «Va fi folosit cu sarcini de dezinformare scriitorul l.M., predispus anterior să se asocieze cu Bujor Nedelcovici în acţiuni neavenite, căreia i se va sugera că acesta încearcă singur să creeze stări de confuzie pentru a poza în persecutat, în profit exclusiv personal şi în detrimentul intereselor generale ale scriitorilor.»
*
După lectură acestor pagini, recunosc că am fost descumpănit, dezorientat, cu sufletul obosit, bolnav şi mintea rătăcită.
188_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Nu am nici un punct de reper care să mă ajute... Parcă aş fi fost aruncat în acele teritorii în care «ratio» s-a oprit într-o «aporie» pentru a nu descoperi cât de tragică şi întunecată a fost lumea în care am trăit şi în care am fost nevoiţi să comitem acte contrare conştiinţei noastre... «Nihilsine ratione» Ei bine! Nu găsesc nimic raţional în toată povestea asta spusă parcă de un nebun...
«Logosul» a ieşit din «logos» şi nu mai poate să se încarneze şi să-l reprezinte pe Dumnezeu... care parcă ne-ar fi uitat pentru câteva momente şi noi ne-am fi prins într-un joc nebun...
Aş dori să mă opresc aici şi să închid dosarul. Sau să spun: «Ei! IM. este totuşi băiat bun şi a avut o rătăcire. S-a jucat şi el de-a «Faust şi Mefisto», şi-a vândut sufletul pentru o zi... «le symbole de la condition humaine et de son ecartelement permanent entre le Mal et Bien». Oare cine nu este tentat să-şi aplece privirea spre abisul din noi înşine, să se uite în întunericul din prăpastie şi în vidul de sub picioare... aşa că... aşa că... »
Dacă referirile din dosar s-ar fi oprit aici ne-am fi oprit şi noi, dar... din nefericire...
«DSS/SMB, 122/FT/ din 27.01.1986 (pagina 269 din dosar), după un an de zile de la nota anterioară. «Notă de studiu. în temperarea lui Bujor Nedelcovici a fost folosit cu eficienţă sporită scriitorului I.M., principala legătură a obiectivului, lucrat de asemenea prin DUI şi aflat în contactul nostru operativ.»
Şi la pagina 271: «întrucât scriitorul I.M., recunoscut prin ascendentul ce-l are asupra obiectivului îndeplineşte în prezent rolul de mediator între acesta şi conducerea Editurii Cartea Românească, va fi folosit pentru a-l determina pe Nica să aducă rectificări nuvelei în litigiu, astfel încât să nu mai fie susceptibilă de interpretări neavenite.»
*
Am lăsat să treacă un timp, lucrurile să se aşeze în matca lor firească, doream să găsesc dreapta judecată şi egală «măsură pentru măsură». I-am telefonat şi am stabilit să-i fac o vizită. I-am dăruit cărţile apărute în ultima perioadă. Era profund afectat de faptul că soţia lui era suspectă de o boală foarte gravă. în timp ce îl ascultam în tăcere, mi-am amintit de ziua în care am aflat
UN TIGRU DE HÂRTIE____________________________________________189
de boala fratelui meu. După ce am mai schimbat câteva cuvinte, i-am spus să se aşeze pe un scaun lângă mine, am deschis dosarul şi am citit împreună paginile în care era scris numele lui. La sfârşitul lecturii, s-a aşezat la birou, m-a privit îndelung, transpus, dar nu transfigurat şi mi-a spus: «Nu ştiu nimic». Am continuat să discutăm. Nu îndrăzneam să-i pun nici o întrebare, atât eram de uimit şi bulversat de reacţia lui. După o vreme, mi-am luat rămas bun şi am plecat.
Timpul a trecut.
Ştiam că scurgerea timpului te ajută să te vindeci sau să uiţi chiar şi moartea unui prieten. După o perioadă, i-am trimis un articol apărut în revista «22»: «Dosarul meu de securitate. Amara bucurie de Ia capătul drumului spre adevăr.» Am primit o scrisoare pe trei pagini în care relua problema maladiei soţiei, îmi reproşa tăcerea mea insensibilă, apoi: «îţi declar formal: 1. Nu am dat informaţii la Securitate despre tine (brutal şi direct spus, nu am fost „turnător” al tău în slujba Securităţii. 2. Nu am fost informator „turnător”. Apoi a enumerat situaţiile în care a fost tracasat de Securitate, şi: «în faţa lui Dumnezeu, în faţa conştiinţei mele, nu sunt apăsat de păcatul de a-mi fi turnat prietenii şi colegii la Securitate.»
Sigur, în faţa acestei scrisori atât de ferme şi clare, am început să mă îndoiesc de ceea ce citisem în dosar, chiar dacă numele lui era cel adevărat. în apărarea lui invocam principiul «prezumţiei de nevinovăţie», chiar dacă...
Ce să fac? I-am trimis o scrisoare în care îi explicam de ce am tăcut când am aflat despre maladia soţiei - amintirea suferinţei fratelui meu - şi i-am dat câteva explicaţii. Ca urmare, am primit o carte poştală în care era scris: «îţi mulţumesc pentru scrisoare; da, ai dreptate, atribuirea unul „plan” e forma insidioasă a unei suspiciuni de care, probabil, m-am contaminat fără voie, în contact cu pestilenţialele produse ale „dosarnicilor”, chiar dacă a fost un contact fugitiv. E unul din motivele pentru care m-am angajat în bătălia cu neo-staliniştii...»
Am plecat în vacanţă la Neptun şi în Grecia, dar auzeam la radio glasul prietenului meu. Era prezent în gândurile, nedumeririle şi angoasele mele. La întoarcere din vacanţă, am simţit din nou nevoia să-l cunosc mai bine pe acel care fusese
190_____________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
prieten timp de 44 de ani. I-am trimis o scrisoare: «în dorinţa de a te înţelege şi pentru a-mi linişti sufletul şi conştiinţa cu cel pe care îl consideram prietenul meu adevărat, te întreb frăţeşte.» Şi îi puneam câteva întrebări deduse din cele scrise în dosar. La sfârşitul scrisorii, am adăugat: «încearcă să mă înţelegi. Ce s-ar fi întâmplat în mintea şi sufletul tău dacă mă găseai în dosarul tău de Securitate?»
De atunci nu am primit nici o veste de la el. Am avut impresia că zârindu-mă într-un magazin, m-a ocolit grăbindu-şi paşii.
Cred că prietenul meu nu a fost informator (sursă) şi nici colaborator. A fost un «compagnon de route»? Nici asta! în ce măsură este conştient de legăturile periculoase şi de «contactul fugitiv» pe care l-a avut cu cei de la Securitate? Ce s-a întâmplat cu el? Poate într-o bună zi, drumurile lui s-au întâlnit la o răscruce cu căpitanul Florea Lucian. Au vorbit ba de una, ba de alta... încrederea în sine, orgoliul, în special orgoliul, l-a făcut să accepte o legătură pasageră şi periculoasă, fără să ştie că micul şi modestul căpitan Florea Lucian, aşeza la dosar câte o pagină pentru fiecare convorbire. De altfel, prietenul meu a numit această operaţie: «dosamici» şi a recunoscut că a avut «un contact fugitiv». Duplicitate? Complicitate? «Făcutul cu ochiul?» Politichie culturală? Poate toate împreună şi o parte încă necunoscută ce aparţine spiritului abisal din şinele ascuns.
Omul este ceva neterminat, a spus un filosof.
El se credea la adăpostul celui inteligent care îşi îngăduie o mică aventură dincolo de barierele permisibilului. Un intelectual este ispitit să treacă peste «linia roşie» şi să arunce o privire acolo unde ceilalţi nu au acces şi nici curajul necesar. Că este aşa, nu am nici o îndoială. Mi-a mărturisit că a avut o întâlnire - după ’90 - cu Virgil Măgureanu care l-a invitat la restaurant. Omul este măsura tuturor lucrurilor şi ale oamenilor. Este adevărat, dar un dicton englez spune: «Cu acest domn nu aş vrea să stau nici cel puţin în acelaşi compartiment de tren». Şi cu atât mai mult -adăugăm noi - să stai la aceeaşi masă.
De ce am scris despre prietenul meu la acest capitol?
Am conştiinţa împăcată că nu m-am grăbit, că am lăsat timpul să treacă şi am depus toate eforturile necesare pentru a înţelege ce s-a petrecut cu el în acea perioadă. Aş fi dorit... intens...
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________191
aş fi dorit să am o convorbire prietenească, bărbătească şi să-mi vorbească frăţeşte despre - ezit încă să spun - această rătăcire. Cred că în mândria şi orgoliul lui nu a acceptat această destăinuire. Poate este firesc, dar... Poate s-a temut că o să-i divulg secretul... Nu a avut încredere în mine... Şi regret... Nu a avut puterea de a-şi imagina şocul pe care l-am trăit atunci când i-am citit numele în dosar.
în toate aceste pagini pe care i le-am consacrat, l-am numit «prietenul meu». Inconştient sau conştient, l-am considerat tot timpul...
«Totuşi, nu-ipoţi trata pe prieteni ca pe nişte duşmani»
«Antigona», Sofocle.
CAPITOLUL Vm
INFORMATORI CU NUME CONSPIRATIV ŞI NEIDENTIFICAŢI
Mirel, Niki, Lectorul, Prodan, Relu, Pricop, Daniel, Coroiu, Sara, Alba, Dorin, Suciu, Donici, Sanda, Alexandru, Radu, Urziceanu, Pândele, Lordul, Daton, Pop, şi mulţii alţii... Toţi au fost agenţi informatori (surse) care erau protejaţi de un regim de conspiraţie, numele lor de cod păstrându-se secret. Securitatea depunea o întreagă activitate pentru recrutare, educarea, pregătirea, folosirea şi contactarea periodică în vederea prevenirii, depistării şi lichidării acţiunilor duşmănoase şi criminale care erau săvârşite de elementele periculoase din ţară.
Este dificil de stabilit care dintre ei erau informatori necalificaţi, calificaţi, rezidenţi, agenţi de influenţă sau ofiţeri sub acoperire. Şi mai dificil de stabilit care dintre ei erau remuneraţi (ce sumă de bani sau avantaje primeau), care erau voluntari şi care au semnat un angajament la începutul activităţii lor. întâlnirile dintre informatori şi ofiţerii de securitate se făceau în case conspirative, alese cu acordul proprietarului care - la rândul lor - era retribuit sub forma unei chirii.
Informatorii puteau la rândul lor să fie urmăriţi de către D. U. I., fapt care nu atrăgea retragerea condiţiei de informator şi astfel se reuşea să formeze o reţea cât mai vastă şi mai sigură în prevenirea unor «scurgeri» de informaţii.
«Atotştiutorii» pot afirma că nu spun nimic nou şi că este cunoscut că în ţară erau numeroşi informatori. Mai mult, ei ştiau că din patru persoane unul era «sursă». Dar cunoaşterea lor teoretică se deosebeşte radical atunci când ai dovada că ... aceasta era realitatea. în «Nota de studiu» - DSS/SMB din 27.01. a.c. a., întocmită de căpitanul Florea (pagina 271 din dosar) se spune: «în ziua de 27.01. a.c., Bujor Nedelcovici a fost în vizită la domiciliul scriitoarei Dana Dumitriu, împreună cu Octavian
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________193
Paler; Georgeta Dimisianu, Mircea Zaciu şi Dan Culcer; redactor de la revista „Vatra” din Târgu-Mureş. Cu acest prilej toţi cei de mai sus au comentat necorespunzător politica culturală a partidului şi statului nostru. în final, s-a stabilit ca Bujor Nedelcovici să treacă la redactarea unui memoriu prin care să solicite convocarea Consiliului Uniunii Scriitorilor pentru a se dezbate „problema cărţilor, a cenzurii şi a respectării legalităţii”, iar pe memoriu să se obţină 60 de semnături».
O întrebare firească, dar dificil de a avea răspunsul: «Cine dintre cei prezenţi în casa Danei Dumitru a fost informator? Cine a «vorbit» cu căpitanul Florea de la Securitate?».
Dar nu este vorba numai despre «sursele» sau «cârtiţele» care aveau un nume de cod şi care se găseau la primul sau al doilea nivel de informare, dezinformare şi compromitere. Sunt «trăgătorii de limbă» care într-o aparentă naivitate, te întreabă ce părere ai despre ... Şi tu cazi în cursa lor şi spui tot ce gândeşti şi trăieşti... Cei care nu intervin direct şi nu declanşează nici un eveniment politic sau cultural dar se găsesc în spatele celor cu putere de decizie ... Cei care stau în primul rând la biserici, sinagogi sau moschei pentru a fi văzuţi şi... în Parlament pentru a fi fotografiaţi şi filmaţi pentru a se găsi mereu în atenţia opiniei publice ... Cei care sunt intermediari şi traficanţi şi care profită în ascuns de orice împrejurare şi care nu se arată la faţă. «Falşi profeţi» care lansează idei noi, revoluţionare, conduc partide politice, ziare şi ai misiuni în străinătate, apoi când simt că împrejurările se pot schimba, se angajează într-o direcţie diametral opusă şi sunt din nou proorocii unor vremuri noi. Au un aer important, grav, marţial, se consideră moralişti şi eseişti, se afişează la televizor cu bărbia în piept, seamănă cu statuia lui «Moise» de Michelangelo şi aşteaptă plecăciuni şi osanale. Cei care se prezintă ca victime permanente şi dacă nu sunt persecutaţi inventează un asupritor pentru a susţine mereu ideea de victimizare şi a-şi cuceri drepturi băneşti şi materiale... Nelegiuiţii («Filius diavoli»), ispititorii, fariseii, spiritele minciunii, şireţii, iscoditorii, pizmaşii, potrivnicii, răufăcătorii, nelegiuiţii, demonii cu figuri angelice («diabolos»), Anticriştii... trişorii şi trişeriile, scamatorii şi scamatoriile, geloşii, invidioşii, slujitorii puterii negative, a mâniei, a furiei şi a urii... apărătorii interdicţiilor justificate moral, spionii şi dublii
194_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
spioni care pot îmbrăţişa cauze contradictorii... cei care au forţa diabolică a pervertirii la nivel cognitiv şi spiritual ... piraţii sau corsarii care sfârşesc cu gradul de Amiral... cei care nu cunosc «vânzarea de frate» pentru că nu recunosc nici un frate şi nici o comunitate şi care îşi pot vinde aproapele pentru treizeci de talanţi... cei care nu trădează o idee, dar sunt trădători ca indivizi şi mercenari ai tuturor cauzelor şi idealurilor ...
Toţi aceştia puteau fi candidaţi potenţiali pentru a fi recrutaţi informatori calificaţi sau necalificaţi, agenţi de influenţă ori ... ofiţeri de Securitate ...
Oare corupţia, corupătorii şi cei care acceptă rolul de «pescuitori de oameni» au o culoare, un sunet, un miros?
Au culoarea şi mirosul pământului cald - dintr-o vară toridă
-	amestecat cu sângele ultimului taur mort în arenă după cea din urmă coridă. Au gustul şi mirosul transpiraţiei de pe fruntea unui toreador înainte de «momentul adevărului» când se apleacă spre animalul-adversar neputincios, într-un efort suprem şi ţinând sabia în mână ... fără să-i dea nici o şansă taurului în această luptă inegală ... Au sunetele clopotelor trase în dungă pentru un mort căruia nu i-au pregătit mormântul şi îl va duce la cimitirul săracilor, adică la groapa comună... Au faţa schimonosită de ură, răzbunare şi insatisfacţie permanentă deoarece oprimarea şi crima cer din nou victime nevinovate.
De la început şi pe tot parcursul analizei acestui dosar, m-am lovit - contrariat, indignat, revoltat - de aceeaşi atitudine din partea SRI-ului care după ce ne-a dat dosarele, a păstrat «cheia în buzunarul lor», adică nu au deconspirat numele celor care m-au urmărit, suspectat, dezinformat pe tot parcursul acestor 18 ani cât am fost considerat «Obiectivul» sau «Nica», adică urmărit de «Direcţia de Urmărire şi Informare» (DUI). Cu alte cuvinte, SRI-ul ne-a predat dosarul, dar ne-a lăsat să ne spargem capul între noi pentru a afla adevăratul nume ale informatorilor. Cum poate fi calificată această atitudine? Cinism? Sfidare? Insultă? Este acelaşi mod de a gândi şi acţiona a unei poliţii politice pentru a păstra până la urmă un secret şi incapacitatea
-	voită - de a duce lucrurile până la capăt. Cu alte cuvinte, SRI-ul nu a vrut şi nu vrea să predea nici arhiva generală şi nici arhiva individuală, contrar Legii 187.
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________195
Nu pot să nu-mi amintesc de cuvintele autoarei cărţii: «Originea totalitarismului» - Hannah Arendt - care în 1951 spunea: «Deasupra statului şi dincolo de faţada puterii aparente, în acest dedal de multiple servicii, subsidiare a tuturor deplasărilor de autoritate şi în haosul de ineficacitate, se găsea nodul puterii în ţară: serviciile hiper-eficace şi hiper-competente ale poliţiei secrete».
Mirel (scriitor, critic)
«Car je ne fais pas ce que je veux, mais je fais se que je hăis.
«Quand je veux faire le bien, c’est le mal qui se presente â moi».
Evangile de Paul, Epître aux Romains, VII, 7-23.
în «Nota» MI - Departamentul securităţii Statului, Securitatea Municipiului Bucureşti, din 14.05.1985 (pag. 197 din dosar) se spune printre altele: «Scriitorului „Mirel”, din anturajul său, aflat în contactul nostru pentru dezinformare, îi vom relata că Bujor Nedelcovici nu constituie un caz pentru organul de securitate întrucât interpretăm fapta comisă ca o «eroare» generată de dorinţa lui de a-şi crea publicitate pur literară în străinătate». Semnează Căpitanul Florea 15-05.1985.
Această «Nota» a fost redactată după apariţia romanului «AI doilea mesager» la Paris. Deci, rolul scriitorului Mirel care se afla în anturajul meu şi prieten era de a-mi transmite că nu constitui un caz pentru organele de securitate şi că am comis o simplă eroare pentru a-mi crea publicitate literară în străinătate. Cu alte cuvinte, să stau liniştit acasă şi să-mi văd de treburile mele! Oare situaţia era chiar aşa?
în «Nota raport» D.S.S/S.M.B. din 21.5.1985 (pag. 201), aflăm, că: «La data de 21-05.1985 am efectuat o întâlnire cu criticul literar „Mirel”, lucrat prin DU1, aflat în contactul nostru pentru exploatare informativă şi dezinformare.
De remarcat că de această dată „Mirel” este calificat nu ca în «Nota» anterioară, «scriitor», ci «critic literar». S-ar putea ca acest
196______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
nou indiciu să ne apropie de o posibilă identificare. Până acum ştim că acest scriitor şi critic literar era prieten cu mine. Dar să vedem ce se spune în continuare despre criticul Mirel în «Nota raport»: întrucât face parte din Consiliul Uniunii Scriitorilor, a participat la şedinţa din 16 mai ax. După terminarea acesteia, l-a rugat pe Dan Deşliu să-i dea scrisoarea lui Dorin Tudoran să o citească. Respectivul i-a arătat-o şi citind-o „Mirel” a sesizat că Deşliu sărise peste o jumătate de pagină ce conţinea o dezvoltare sub aspect de pamflet, că medicul Alexandru Xenovici ar fi ofiţer de securitate care se ocupă de cazul Tudoran. Deşliu a afirmat că nu a citit pasajul respectiv ca să se ţină de cuvântul dat anterior intervenţiei sale, când a fost întrerupt de D. R. Popescu, în sensul că nu se va referi la nimic care să pună în cauză statutul instituţiei sale. Ori aici se refera expres la Securitate».
Este adevărat că Dan Deşliu a citit scrisoarea în şedinţa Consiliul Uniunii din partea lui Dorin Tudoran, dar nu recunosc amănuntul care se refera la medicul A. Xenovici. Puteam înţelege cât de devotat era scriitorul Mirel în aflarea detaliilor legate de scrisoarea lui D. Tudoran şi cu câtă fidelitate raporta cele aflate ofiţerului de legătură.
«Mirel» i-a reproşat de ce a invocat situaţia lui Bujor Nedelcovici care nu are nici un interes să fie atrasă atenţia asupra lui care doreşte să se „stingă” problema cu romanul publicat în Franţa».
înţelegeam din cele afirmate de „Mirel”, că şi-a însuşit indicaţiile Securităţii de dezinformare şi că i-a transmis lui Deşliu ideea sugerată de Securitate: «B. N. nu constituie un caz pentru organele de securitate».
«Deşliu a replicat că a vmt să facă un fel de introducere la scrisoare, adică să reprezinte cazurile lui Tudoran şi Goma drept expresie a unor atitudini greşite din partea oficialităţilor şi să facă totodată o „anticipare” a cazului Bujor Nedelcovici care poate căpăta acelaşi curs».
Cred plauzibilă explicaţia lui Dan Deşliu, dar Mirel continuă cu o minciună: «,Mirel” ne-a relatat că majoritatea colegilor cu care a stat de vorbă (Simion, Nedelcovici, Bălăci) nu au fost de acord cu atitudinea excesivă a lui Dan Deşliu, Sazs Ianoş, Zigu
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________197
Ornea şi Octavian Paler, exprimându-se temerea că acestea vor conduce la întreruperea dialogului cu factorii politici de decizie, acum când este nevoie mai mult decât oricând de un asemenea dialog».
Cum să-mi exprim dezacordul cu Dan Deşliu care m-a apărat? Iată cum putem să aflăm că «scriitorul şi criticul literar Mirel» îi minţea şi pe cei de la Securitate! Poate nu întâmplător „Mirel” era la rândul lui «lucrat prin DUI».
în «Nota raport» D.S.S/S.M.B/122/FL din 12.09.1985 aflăm: «Cu ocazia contactării „Mirel", ne-a relatat în legătură cu activitatea şi preocupările scriitorului Bujor Nedelcovici, următoarele: în a doua jumătate a lunii august s-au întâlnit pe litoral la 2 Mai, ocazie cu care acesta i-a relatat despre faptul că a fost invitat la un Simpozion în Spania, dar de la CCES i s-a comunicat că nu poate da curs invitaţiei întrucât acolo participă mai ales intelectuali cu orientări politice de dreapta. El s-a conformat acestei decizii fără să-şi facă probleme în sensul de a-şi exprima nemulţumirea sugerând că este persecutat».
Să ne oprim aici o clipă şi să încerc să-mi amintesc cu cine petreceam vacanţele la 2 Mai? Majoritatea scriitorilor se duceau la Casa de creaţie de la Neptun? Atunci cine era Mirel cu care stăteam la plajă, făceam baie în mare şi vorbeam ca doi vechi prieteni?
Să ne întoarcem la «Nota de analiză» MAI, DSS/SMB/122/FL din 22.09.1985 (pag. 224) - când am analizat cazul I.M. - care spunea: «De altfel chiar obiectivul a stat aproape întreaga perioadă estivală în satul 2 Mai de pe litoral, împreună cu amanta sa, R. T., studentă la Fac. de Filologie. Acolo a mai avut contacte cu criticul literar I.M. (numele scris este autentic) cu care se afla în relaţii de prietenie. Acesta i-a relatat că a primit o invitaţie pentru a participa la Congresul „Spaţiul cultural european” din Spania, dar nu i s-a aprobat deplasarea de către CCES».
Ne punem firesc întrebarea: oare criticul Mirel nu este unul şi acelaşi cu I.M. deoarece au relatat despre aceleaşi împrejurări?
Dar să revenim la «Nota raport» DSS/SMB/122/FL din 12.09.1985: «Sâmbătă, 7.08. a.c., după ce s-a înapoiat la Bucureşti, Bujor Nedelcovici l-a vizitat pe „Mirel” la domiciliu,
198____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
cu care prilej şi-a exprimat mâhnirea că a fost chemat de George Bălăiţă, directorul Editurii Cartea Românească, care i-a solicitat să modifice conţinutul unei nuvele care ar avea semnificaţii interpretabile. El a refuzat susţinând contrariul. Este vorba de un manuscris cuprinzând o culegere de nuvele pe care Bujor Nedelcovici l-a depus la Cartea Românească spre publicare din care una ar ridica probleme de ordin ideologic». Şi pentru a nu avea nici o îndoială, în subsolul paginii este scris: «N. O. Va fi consultată conducerea editurii în vederea verificării şi aprofundării informaţiei furnizate de „Mirel”. Semnează căpitanul Florea.
Ar fi interesant să punem pe două coloane cele două «Note raport» pentru a vedea identitatea de text şi chiar de cuvânt dintre cele declarate de către I. M. (cu numele adevărat) şi cele declarate de sursa „Mirel” pentru a afla - în sfârşit - dacă Mirel nu este altul decât I. M.?
în «Nota analiză» M1/DSS/SMB/122/FL din 29.09. 1985 (pag. 225) se spune: «Va fi folosit în continuare cu sarcini de dezinformare criticul literar „Mirel” căruia i se va sugera că „Nica ” încearcă singur să creeze stări de confuzie pentru a părea persecutat». Semnează Căpitanul Florea Lucian.
Deocamdată ne aflăm în faţa unei întrebări: nu cumva căpitanul Florea Lucian din superficialitate folosea în aceleaşi rapoarte numele autentic al criticului literar I.M. şi... cel de sursă: Mirel?
în «Nota raport» DSS/SMB/122/FL din 3.10.1985 (pag. 230) se afirma: «în ziua de 3.10.1985 l-am contactat pe criticul „Mirel” ocazie cu care mi-a relatat despre Bujor Nedelcovici următoarele: în cursul săptămânii trecute „Mirel” s-a dus la Cartea Românească unde a discutat cu Magdalena Popescu, redactorul de carte al manuscrisului cu nuvela depusă de Nedelcovici. Din relatările acestuia rezultă faptul că într-adevăr nuvela în litigiu, „Căpetenia din golf” a fost adusă de autor ulterior depunerii manuscrisului, însă el anunţase în prealabil că va mai aduce o „poveste” după ce o va definitiva. Acţiunea nuvelei nu este localizată în timp şi s-ar derula într-o insulă din zona Americii Latine. Cei câţiva locuitorii ai insulei ajung treptat să fie conduşi de un personaj în chip autoritar (toţi cu nume spaniole). Din punct de vedere al temei şi încadrării geografice există o
UN TIGRU DE HÂRTIE
199
similitudine cu romanul «Ereticul îmblânzit» («Le second messager») publicat în Franţa. Tocmai de aceea directorul editurii Cartea Românească, scriitorul George Bălăiţă, a fost sensibilizat şi a solicitat la CCES sâ nu se aprobe includerea în volum a acestei nuvele».
în continuare se redă opinia redactorului de carte, Magdalena Popescu care este de părere:«Publicarea nuvelei ar dezamorsa o situaţie echivocă de care Nedelcovici ar fi tentat să profite în ideea de a demonstrat că este persecutat în ţară. De aceiaşi opinie este şi criticul literal Mirel care: «A invocat unele precedente privind cărţile scriitorilor N. Breban, Augustin Buzura, Al. Ivasiuc care deşi apărute cu dificultăţi, după publicare nu au mai avut semnificaţia „ocultă" din perioada când au fost oprite»,
Este adevărat că eram prieten cu „Mirel”, deoarece în aceeaşi «Notă raport» se scrie: «La data de 28.09.85, „Mirel" a purtat o discuţie cu Bujor Nedelcovici în care acesta s-a arătat destul de rigid în sensul că dacă nu i se publică şi nuvela respectivă renunţă la întreg volumul. Mă bucur că „Mirel” a relatat exact părerea mea de atunci, dar sunt mai puţin încântat că informa Securitatea despre viaţa mea privată şi despre greutăţile prin care treceam. «A afirmat că îşi vinde combina muzicală cu 18.000 de lei ca să aibă cu ce trăi. Nu este dispus să facă nici un compromis, cu atât mai mult cu cât ar fi ieşit zvonul (subliniat) că ar fi informatorul securităţii». Pe marginea paginii este scris cu acelaşi stilou cu care a fost subliniat cuvântul „zvon”: «Să-l alimentăm pentru a-l compromite». Şi în continuare: «La reacţia lui Mirel, acesta a explicat că printre colegi se discută că a avut „curajul” să revină în ţară după publicarea ilegală a romanului «Le second messager» în Franţa, întrucât ar colabora cu securitatea şi ar fi intrat în combinaţiile acestei instituţii. Tocmai de aceea printr-o atitudine „fermă” vrea să respingă orice suspiciune în ceea ce-l priveşte».
Sunt exacte cele spuse de Mirel şi dacă nu aş fi lucid aş putea crede că mă laudă, dar imediat evadez din această îndoială deoarece nu-şi pierde rolul şi nici nu-şi contrazice funcţia: «Mirel pretinde că deşi Nedelcovici nu a făcut nici o referire concretă şi nu este exclusă posibilitatea ca volumul respectiv să fie şi el scos pe căi ilegale din ţară. De aceea este convins că un dialog între
200___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
autor şi conducerea editurii şi ajungerea le o eventuală formulă de compromis ar preveni situaţii conflictuale şi chiar dacă manuscrisul nu va ajunge în exterior vor fi contracarate efectele publicării primei cărţi în Franţa».
La sfârşitul «Notei raport», în planul de măsuri al căpitanului Florea, se spune: «Va fi folosit în continuare cu sarcini de dezinformare criticul literar „Mirel” căruia i se va sugera că Bujor Nedelcovici încearcă singur să creeze stări de confuzie pentru a părea, fără temei, persecutat». Şi pentru că urmăritorul («informatorul») era la rândul lui urmărit, la sfârşitul «Notei raport» se menţionează: «Date fiind relaţiile de prietenie dintre cei doi şi faptul că „Mirel” va efectua o călătorie temporară în R. F. Germană, în scop preventiv se va organiza un control la ieşirea acestuia din ţară».
Nimeni nu avea încredere în nimeni! Trăiam în epoca suspiciunii generalizate! Pe margine paginii, în dreptul ultimei fraze, era scris cu acelaşi stilou al unui ofiţer superior: «Urgent!».
Trecem peste «Nota raport» din 4.11.1985 în care se spune că aveam intenţia să mă duc la D. R. Fopescu pentru a-i reclama că nu eram dispus să accept refuzul volumului de nuvele: «Oratoriu pentru imprudenţă» din cauza respingerii nuvelei: «Căpitanul din golf». «Mirel l-a încurajat să se ducă la D. R. Popescu fiindcă se va găsi o cale de rezolvare».
Am putea să ne oprim aici cu cercetarea noastră, dar simţim nevoia unui alt argument pentru a identifica cine este acest „Mirel”?
în «Nota raport» DSS/SMB/122/FL din 9.11. 1985 - pagina 251 - (după dată înţelegem că „Mirel” se întâlnea deseori cu căpitanul Florea Lucian), se afirmă: «în ziua de 8.11. a.c., a fost vizitat la domiciliu de Bujor Nedelcovici. Dacă «Nota raport» a fost întocmită la 9.11.1985, iar eu am fost în vizită la el la 8.11. a.c., înseamnă că a doua zi Mirel a comunicat cele discutate cu mine căpitanului Florea Lucian. Mirel i-a spus textual: ,?Ştiu că eşti la o răscruce, dar tocmai de aceea gândeşte bine la ce vei face fiindcă acest gest îţi va marca tot destinul până la sfârşitul vieţii. îţi vei închide toate căile de afirmare. Spune-mi deschis, prieteneşte, dacă e adevărat ce afirmă unii dintre colegii binevoitori că vrei să-ţi creezi platformă de disident şi apoi să te stabileşti
UN TIGRU DE HÂRTIE
201
în occident. Dacă vrei, într-adevăr să mergi pe calea asta, cunoşti foarte bine filmul: 6 luni vei ataca regimul şi după ce-ţi vei epuiza muniţia o să fii uitat şi terminat ca scriitor. Bujor Nedelcovici a afirmat că nu urmăreşte să intre în „mecanismul disidenţei”. „Mirel” i-a replicat că între o certitudine complet negativă şi o incertitudine pozitivă nu are de ales decât a doua variantă. Important este că există un dialog care nu trebuie eliminat. Nedelcovici i-a relatat că în tot cursul zilei de ieri s-a dus la D. R. Popescu şi i-a spus: „De ce nu mă ajuţi, n-ai făcut nimic pentru mine” (...) Nedelcovici a afirmat că din luna mai nu are nici un mijloc de subzistenţă şi trăieşte vânzând lucruri din casă. C. Ţoiu, cu acceptul lui D. R. Popescu, l-au scos din colectivul de redactare al Almanahului pentru un favorit - Mircea Scarlat. Spunându-i lui D. R. Popescu că rămâne fără nici un ban, acesta i-a promis că i se va acorda un ajutor lunar. După trei luni de zile, văzând că nu a primit nimic, s-a dus la Traian Iancu, directorul Uniunii Scriitorilor; care l-a dat afară din birou. Nu mai are încredere în conducerea Uniunii afirmând că dacă renunţă la ameninţarea făcută se va zice că dă înapoi iar problemele sale vor rămâne în suspensie. Semnează căpitan Florea Lucian.
Rezoluţia din subsolul paginii: «N. O. Prin „Mirel” vom urmări în continuare reacţiile celui în cauză şi se va acţiona în direcţia temperării şi influenţării sale pozitive».
Mi se pare curios că „Mirel” ... Nu! Nu mi se pare curios că „Mirel” a încercat să mă influenţeze să nu aleg calea disidenţei şi să nu plec în occident, deoarece el însuşi voia să plece din ţară -cum am aflat recent din «Jurnalul» Monicăi Lovinescu - şi urmărea să fie angajat la Radio Europa Liberă. Aceasta ar fi logica normală. Ne aflam însă dincolo de «logos» şi «ratio» şi ne situam în plin absurd care are logica lui universală. Răsturnată. Perversă! ...
Ce ştim despre Mirel? Era membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor în care critica cu fervoare şi aplomb situaţia Uniunii Scriitorilor, era prieten cu mine, ne întâlneam în vacanţe la 2 Mai, îi făceam deseori vizite la domiciliu şi îi confesam situaţia în care mă aflam ... cu telefonul acoperit sau scos din birou. îndoielile şi incertitudinile (prezumţia de nevinovăţie pe care am respectat-o în toată această analiză) pe care încerc să le aduc în favoarea
202____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
lui, se lovesc de o singură situaţie care rezistă la toate argumentele. în «Nota raport» din 12.08.1985 se spune: «în a doua jumătate a lunii august s-au întâlnit pe litoral, la 2 Mai, ocazie cu care acesta i-a relatat despre faptul că a fost invitat la un Simpozion în Spania». Semnează: căpitanul Florea Lucian. Iar în «Nota de analiză» din 22.09.1985 se afirmă: «Dealtfel chiar obiectivul a stat aproape întreaga perioadă estivală la 2 Mai (...) Acolo a mai avut contacte cu criticul literar I.M. (numele real) cu care se afla în relaţii de prietenie. Acestuia i-a relatat că a primit o invitaţie pentru a participa la Congresul „Spaţiul cultural european”» Semnează acelaşi căpitan: Florea Lucian care ne avea sub urmărire şi răspundea de amândoi.
Exista un raport cauzal şi o coincidenţă între evenimente:
1.	Ofiţerul de securitate, căpitanul Florea Lucian - care îl avea în subordine pe I.M. şi pe Mirel - folosea rapoarte când cu numele adevărat al sursei, I.M., când numele de «sursă»: Mirel;
2.	Locul: Satul «2 Mai»; 3. Subiectul discutat: Simpozionul din Spania; 4. Persoane: imposibilitatea de a face o confuzie între persoane deoarece la 2 Mai nu mă întâlneam mai frecvent -decât cu un singur scriitor şi critic literar: I. M. sau Mirel.
Concluzia nedorită dar care se impune: Mirel nu este altcineva decât 1. M.
Acum I. M. a căpătat un nume codificat aşa că nu se mai poate susţine că a fost... inocent.
RADA
«Viaţa este un voiaj iniţiatic în jurul lumii pentru a te întoarce de unde ai plecat, a-ţi descoperii şinele ascuns şi a trăi revelaţia finală»
(Noaptea de Crăciun, 24 dec. 2002)
în «Nota» IMB. SCC 122/SI din 16.02.1983, se spune: «La întâlnirea din 16.02.1983 cu sursa „Rada” au rezultat următoarele: Nu de mult timp s-a întors din străinătate preşedintele adjunct „ al Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, Bujor Nedelcovici. Sursa a
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________________203
încercat să cunoască cum a fost acest voiaj, însă Nedelcovici a fost foarte rezervat în detalii spunând că a fost în Elveţia cu maşina, că totul este foarte frumos şi curat, drumul obosindu-l. Ca să exemplifice curăţenia a spus că: „pe autoturism n-a găsit nici un fir de praf cât a stat în Elevţia”. Altceva nu a mai relatat şi este destul de reţinut în ceea ce priveşte viaţa intimă. La Asociaţie nu se manifestă într-un mod deosebit, arătându-se foarte preocupat de serviciu. Sursa a fost instruită să fie receptivă la activitatea obiectivului, la relaţiile sale apropiate». Semnează locotenent major indescifrabil.
*
Era în anul 1984, fusesem în vizită la fratele meu Vladimir (Adu) care locuia în Elveţia. După mai multe convorbiri cu fratele şi cumnata, m-au sfătuit să cer azil politic în Elveţia. Printre argumentele aduse de ei era faptul că după moartea mamei nu mai aveam nici o rudă apropiată în ţară, în curând «se va strânge şurubul» din punct de vedere politic şi nu o să mai pot publica, iar viaţa va deveni din ce în ce mai insuportabilă. Argumentele lor erau destul de convingătoare, eram conştient de „fundătura” în care ne îndreptam, dar erau şi explicaţii în favoarea ideii de a mă întoarce în ţară. Lăsasem la Editura Cartea Românească manuscrisul romanului «Ereticul îmblânzit» («Al doilea mesager»), nu puteam să-l abandonez, speram să-l public, nu-mi vedeam rostul şi sensul vieţii în exil la Geneva şi doream să rămân scriitor în România, să rezist şi să protestez în - ceea ce credeam eu - misiunea unui scriitor.
Evident, acum, după trecerea a 19 ani, mi se pare că eram un ireductibil naiv şi îmi asumasem o misiune de care poate nimeni nu avea nevoie. Dar nu regret inocenţa de atunci. După lectura recentă a cărţii scrisă de Monica Lovinescu: «Jurnal 1981-1984» (în care m-am găsit de multe ori citat), am înţeles că mai erau şi alţi nebuni şi naivi care îşi asumau un rol riscant care s-a dovedit - în cele din urmă - benefic în rezistenţa şi revolta politică şi spirituală a intelectualilor.
Drumul înapoi spre România, singur, traversând nordul Italiei, Iugoslavia şi o parte din România (o zi şi două nopţi) a fost
204____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
o probă extrem de dificilă. întunericul din ţară de pe şosea şi din localităţile pe care le traversam, îmi accentua sentimentul că pătrund într-un spaţiu ostil din care nu voi mai avea nici o scăpare. în apropiere de Bocşa - voiam să trec pe la prietenul şi colegul de facultate Mihai Gaspar - am constatat că nu aveam benzină. Am văzut pe şosea o cisternă, am oprit maşina şi apoi l-am rugat pe şofer să-mi vândă câţiva litri de benzină pentru a ajunge până la Bocşa de unde speram că puteam să mă aprovizionez. Şoferul era aplecat spre motor, cred că încerca să repare ceva. Şi-a ridicat capul, şi-a dat basca pe ceafă şi cu un gest revoltat a zis: «Nu pot! Şi ce îmi pasă mie ...» Surprins, i-am adus argumentul: «Mă întorc în ţară, sunt de la Bucureşti şi nu pot să rămân pe drum!» El s-a uitat cu o privire ostilă, apoi a mormăit: «Cine dracu te-a pus să te întorci în ţară?!» Am plecat mai departe, strângând volanul în mâini şi străduindu-mă să nu plâng.
Prin toate localităţile prin care treceam eram oprit de miliţieni. Se instaurase legea că autoturismele nu pot circula dumineca decât făcând alternanţa numerelor cu soţ şi fără soţ. De fiecare dată când eram oprit, spuneam că mă întorc din străinătate şi... «Mă duc acasă» Ce mai reprezenta pentru mine cuvântul sacru: «Acasă!» Parcă era rostit de vocea unei persoane străine ...
*
Dar să revenim la „Sursa” Rada, care era pe urmele mele şi încerca să afle ce gândesc şi cum acţionez după sosirea din străinătate.
în «Nota de analiză» 1MB/SEC/122/SI din 18.03.1983 (pagina 105 din dosar) se spune: «In perioada care s-a scurs de la ultima analiză şi până în prezent, în DUl-ul „Nica”, n-au rezultat aspecte de natură să clarifice acest caz; aceasta şi pentru faptul că obiectivul a fost plecat la fratele său în Elveţia, unde, a stat mai multe luni în urma prelungirii vizei acordate. Totuşi, materialele informative obţinute scot în evidenţă faptul că Bujor Nedelcovici în ultimul timp are o comportare corespunzătoare». Semnează locotenent major indescifrabil.
Am redactat această «Nota de analiză» în special pentru rezoluţia scrisă cu un stilou fetru: «Tov. loc. Creţa Ştefan. Dosarul
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________205
este lucrat în continuare foarte slab. Până la data de 30.03.1983, tov. Căpitan Voicilaş (la care va ti transferat dosarul „Nica”) îmi va prezenta un plan de măsuri adecvat prezentei situaţii operative» Deci, «Şeful» era nemulţumit de activitatea lucrătorului din securitate, loc. Creţa Ştefan şi dosarul era transferat la căpitanul Voicilaş M. (grad superior) care se va ocupa de mine şi va prezenta un plan de măsuri adecvat.
Planul de măsuri nu a întârziat şi la 22.03.1983 (pagina 108 din dosar) s-a prezentat «Nota privind analiza şi măsurile ce vor fi luate în DUl, „Nica"». Planul a fost aprobat de şeful serviciului, maior Maiereanu Vasile care a pus rezoluţia:«Până la data de 25.04.1983 îmi veţi prezenta un plan de instalare a mijloacelor „T” la Asociaţia Scriitorilor». în Planul de măsuri se făcea o caracterizare a «obiectivului»: « Ar avea unele scrieri cu conţinut negativ, în unele împrejurări ar face comentarii politice necorespunzătoare şi ar întreţine relaţii suspecte cu cetăţeni străini». în continuare sunt evocaţi informatorii Suciu, Dorin, Crin, Rada care vor fi reactivaţi, dar ceea ce mi-a atras atenţia era faptul că voiau să-mi instaleze microfoane atât la domiciliu cât şi la Asociaţia Scriitorilor. La punctul 4 din plan se spune: «Se va instala un mijloc 1. C. T. la domiciliu. Dacă din mijloacele I. C. T. şi din sursele de investigaţii rezultă că obiectivul primeşte vizite la domiciliu, se va instala la aceasta un I. C. T. în acest sens se va întocmi un plan pentru a stabili dacă obiectivul are activitate ostilă». Semnează Şef colectiv, locotenent Creţa Ştefan şi căpitanul Voicilaş. în subsolul paginii sunt menţionate măsurile care au fost îndeplinite. «La 4.04.1983, întâlnire cu Rada. S-a obţinut cheia Asociaţiei Scriitorilor. S-a instalat 1. C. T. de la 4.04.1983. S-a luat legătura cu tov. Lt. col. Vasile de la S. pentru a stabili dacă are căsuţă poştală. S-a efectuat pătrunderea la Asociaţia Scriitorilor şi studiu de specialitate cu tov. Canela de la
T.	S-a predat cheia. S-a instalat 1. C. D. T. la Asociaţia Scriitorilor pentru „Nica”».
Nu ştiu care este diferenţa dintre cele două mijloace de ascultare -1. C. T. şi 1. C. D. T., dar ... ajuns aici...
206______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Stop! M-am oprit! Nu mai pot să scriu de câteva zile. Sentiment de zădărnicie. Ce caut eu în acest dosar cu ofiţeri de securitate şi delatori? Cine va citi acest eseu când aproape majoritatea oamenilor cred că ştiu totul despre Securitate - cum mi-au declarat unii amici - iar, numai cinci mii de persoane au avut curajul şi curiozitatea să ceară dosarul la CNSAS? Mulţi dintre colegii scriitori nu aşteaptă decât să afle: «Cine a fost turnător?» Memorie? Suferinţă şi amintire? Nimic, sau foarte puţin... Istoricii vor ţine locul «remuşcării şi a iertării!» Securitatea din România va fi analizată - în cel mai bun caz - aşa cum au fost studiate Gestapoul sau KGB-ul şi se va uita suferinţa personală a sutelor de mii de nevinovaţi ucişi moral şi fizic.
La începutul eseului am enumerat motivele pentru care am început să scriu despre acest dosar. Ajuns aici, argumentele nu mai rezistă ... ce caut eu după o viaţă de umilinţă (12 ani la «munca de reeducare» cu o diplomă universitară în buzunar), de frică, suferinţă, pierderea familiei şi a fratelui... foamete, frig, exil? Am senzaţia că în fiecare zi pot să-mi pierd minţile şi când, la plecare, o să răsucesc cheia în uşă o să uit să mă întorc acasă. Nimic nu este tragic sau dramatic! Nimic! Ştiu de la 18 ani că voi muri şi gândul acesta nu m-a părăsit niciodată, poate de aceea nu m-am luat prea în serios şi uneori am riscat - eu, prudentul şi timidul - şi am dat dovadă de curaj. Când a încetat să-ţi fie frică de moarte, ai acces la ... Ce caut eu de o viaţă întreagă în câte o cameră izolată, - singur dar nu însingurat uneori în frig, alteori fără să mănânc, în faţa unei mese de scris şi aştern pe hârtie gândurile, visele, speranţele, sfâşierile, întâlnirile, revanşele, despărţirile, iubirile ... ascultând vocile personajelor, vocile pe care le aud mereu în mine şi când încerc să adorm?* Un singur răspuns: Eu mă caut pe mine de o viaţă\ Cine este cel care stă în faţa unui ordinator şi încearcă să ordoneze gânduri, fraze, cuvinte şi crede că a scris un roman genial? Fiinţa, şinele ascuns, Je, Moi, £a, Atman ... pentru a sparge intervalul dintre mine şi gândire, pentru a încerca să rostesc nerostitul, pentru a străpunge indiferenţa celorlalţi, pentru a ieşi din mine şi a mă privi din afară
Când auzi voci în tine este primul pas către alienare» - Paul Valery.
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________207
şi a înţelege că: Acesta suntl Să-ţi gândeşti viaţa şi să-ţi trăieşti gândirea. A Fi în Lume, Istorie şi Timp ...
Prin experienţă şi înţelegerea experienţei şi alungarea sentimentului de nemulţumire permanentă şi în căutarea cunoaşterii de sine ... Insatisfacţie continuă, spirit critic exagerat şi destructor, interdicţia de a mai vorbi şi de a nu greşi prin «păcatul rostirii», tentaţia de a găsi «mistica tăcerii» ... flagelarea cu biciul ne-grăitului...
Oare, în spatele analizei acestui dosar de securitate, nu se ascunde şi dorinţa de a face puţin tapaj în jurul persoanei mele? Sau dorinţa de revanşă? Nu cred ... Am detestat orgoliul nemăsurat, megalomania, delirul de grandoare ... o maladie mai veche a scriitorului român pe care am găsit-o şi în perioada dintre cele două războaie.
Nu am nici un merit că nu sunt orgolios şi vanitos. îmi lipseşte «acest organ». Aşa m-am născut şi nu fac nici un efort. Când sunt la masa de lucru intru în concurenţă cu Balzac, Dostoievski şi Flaubert, dar după ce ies pe stradă sunt un cetăţean oarecare. Ştiu că: «Vanitate, vanitate, totul este vanitate». Când mă întâlnesc cu cineva care vorbeşte despre sine cu pieptul bombat, simt că nu este departe de o flagrantă prostie. Cel care îţi spune în câteva fraze ce romane a publicat, câte premii literare a primit, apoi îţi strânge mâna şi a plecat, încă nu a înţeles nimic din rostul şi sensul lui pe pământ şi în timp. El nu ştie că fiinţa este ceva neterminat care cere să-l căutăm permanent. Pentru ei nu este nimic tainic, misterios şi mistic. Omul nu poate ieşi din planul material şi al formelor decât prin credinţă şi metafizică. Nu există speranţă decât în disperarea depăşită ... dar trebuie să intri în disperare. Nu «umilinţă» ci «umilitate» pentru toate fenomenele naturii şi ale existenţei. Dumnezeu ne-a oferit un bilet de tren pentru o călătorie, dar nu ne-a spus staţia de destinaţie şi nu ne-a dar nici biletul de întoarcere.
Toate ideile «Prinţului Florentin» - «acţionează ca leul şi vulpea» sau «învinge prin forţă, voinţă şi abilitate» - mi se par nevolnice şi neadecvate. Chiar şi fraza pe care am repetat-o de mai multe ori: «Iată! Vă trimit precum oile în mijlocul lupilor; fiţi deci prudenţi precum sunt şerpii şi puri cum sunt porumbii», o găsesc dulceagă, îndepărtată, inactuală ... Eu nu am trăit într-o
208___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
lume de lupi sau lei, eu am trăit printre furnici devoratoare, şoareci şi şobolani agresivi, păianjeni otrăviţi, hiene turbate ... unbestiar în care nu s-a inventat un animal corespunzător acelor timpuri...
*
încerc să-mi amintesc o zi în care mă duceam la asociaţia scriitorilor. Deschideam uşa, spuneam: «Bună ziua» şi vedeam cele două secretare la mesele lor. Una dintre ele îmi zâmbea (doamna R.), cealaltă era mereu încruntată şi supărată... Intram în birou şi îmi vedeam de treabă. Acum, când citesc dosarul de securitate, îmi dau seama că una dintre ele era «Rada». Ea a dat cheia de la uşa principală unui ofiţer de securitate pentru a monta în aparatul telefonic ceea ce ei numea: I.C. T. sau I. C. D. T, adică receptoare cu care îmi înregistrau convorbirile telefonice. Cum ar fi trebuit eu să procedez pentru a fi «prudent ca şarpele şi pur ca porumbelul?» în această strategie a disimulării, simulării, minciunii, perversiunii mentale şi sufleteşti cum arată «Rada» acum? O fiinţă non-fiinţă; un om-anti-om; sub-sau-infra-uman? O biată femeie care din motive neştiute avea senzaţia că joacă un rol important şi îşi asumă o responsabilitate ...
Rada este un personaj pe care l-am întâlnit într-o pădure şi în dreptul fiecărui copac las o piatră pentru a nu rătăci drumul în povestea pe care mi-o spun de-o viaţă şi pentru a mă întoarce în trupul şi sufletul de atunci pe care au încercat să mi-1 fure şi de fiecare dată - în acest ocol rătăcitor - m-am regăsit îmbogăţit şi împlinit pentru a spune din nou, şi din nou, şi iarăşi: «Acesta sunt!»
*
în «Nota de analiză» DSS-SMB 122/VH tov. Căpitan Vociliaş, cu acordul şefului de colectiv, lt. maj. Creţa Ş., îl informează pe şeful de serviciu, maiorul Maiereanu Vasile: «A fost instruită sursa „Rada” să ne informeze dacă obiectivul, la locul de muncă (Asociaţia Scriitorilor) face afirmaţii interpretative şi care sunt persoanele care-l vizitează mai des. în urma acestui instructaj, *
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________209
sursa a relatat că Nedelcovici este o fire închisă, se consolează şi este reţinut în discuţiile pe care le are la Asociaţie».
în «Nota raport» DSS-SMB, 9.06.83 sursa „Rada” informează despre apropierea dintre mine şi C. Ţoiu şi:«§i-a exprimat indignarea şi nedumerirea că filmul „Faleze de nisip”, al cărui scenariu l-a făcut, a fost scos de pe ecrane fără să se dea nici o explicaţie clară.».
Sigur, aceste informaţii pot apărea acum banale şi lipsite de gravitate, dar atunci erau importante pentru că Securitatea voia să afle ce reacţii am, ce intenţii şi cum să poată preveni o acţiune care i-ar fi pus într-o situaţie dificilă, sau, cum se spunea: «o acţiunea duşmănoasă». în contextul de atunci erau de o deosebită gravitate ...
Toate «Notele de raport» sau «Notele de analiză» pot lăsa impresia - la prima lectură - unei urmăriri de rutină a celor care vroiau să-şi justifice salariul şi să-şi păstreze un Ioc în ierarhia puterii. Uneori am senzaţia că întreprind o muncă de «arheologie socială» în care înlătur, cu răbdare, primul sau al doilea strat de pământ care acoperă prin - disimulare, simulare, complicitate, perversiune - un obiect preţios şi la urmă voi avea revelaţia cercetărilor şi descoperirilor mele.
în «Nota de analiză» din 30.09.1983, după ce sunt enumeraţi informatorii - Crin, Relu, Radu şi Rada - rezultă că au luat măsuri de instalaţie I. C. D. T şi I. C. T. atât la domiciliu cât şi la Asociaţia Scriitorilor. Urmează apoi o caracterizare destul de exactă, ceea ce presupune spirit de observaţie şi intuiţie psihologică: «în relaţiile cu oamenii, obiectivul adoptă o atitudine extrem de prudentă, ascultă părerile celor din jur cu privire la subiectul pus în discuţie şi intervine uneori cu afirmaţii echivoce care pot fi interpretate negativ având aspect tendenţios»
Până acum nu am făcut altceva decât să înlăturăm primul strat de «pământ din rutina birocratică» ce ascundea adevărata piatră preţioasă. în ultima pagină din aceeaşi «Notă de analiză» se spune: «Având în vedere aspectele raportate mai sus, consider că o măsură eficientă care se poate lua asupra lui este menţinerea în contactul nostru, efectuarea unor întâlniri la Asociaţia Scriitorilor, la domiciliul său (în bloc domiciliază mai mulţi scriitori), ori în alte locuri frecventate de scriitori, pentru a
210____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
se crea impresia că aceasta colaborează cu organele de securitate. Totodată urmărim atât influenţa pozitivă şi o dezinformare a sa. Având în vedere că este o persoană inteligentă (cu o mare putere de sesizare şi analogie) se impune ca întâlnirile să se facă după o temeinică pregătire». Semnează căpitanul Voicilaş.
lată cum procedau «băieţii noştri»: provocarea împrejurărilor de a fi în locuri publice pentru a se auzi ce păreri am, lansarea zvonului că aş fi colaborator cu Securitatea pentru a mă compromite şi în acelaşi timp influenţarea pozitivă sau dezinformare. Cu alte cuvinte: capcanele ispititoare ale poterelor, defăimarea prin sugerarea că sunt o «sursă» şi în acelaşi timp temperarea.
Atenţie! Umblaţi cu mănuşi albe! Temeinică pregătire înainte de a se acţiona!
Securitatea ştia că dacă asupra unei persoane se lansează zvonul că este «colaborator», îşi pierdea buna reputaţie şi totuşi, lucrătorii-ofiţeri din securitate nu înţelegeau că profesiunea lor este detestată pentru că ei... «apărau cuceririle revoluţionare». Dezinformarea şi bunul plac! Iată cele două căi prin care se acţiona. Dacă au înţeles că nu voi accepta nici un «compromis» şi nici nu pot fi «corupt», atunci au recurs la «compromitere»: discreditare, reputaţie pătată, murdărire, eliminarea din cercul de prieteni, marginalizare, distrugere ...
Din «Nota raport» S. M. B/122 NH/18.06.1984, aflăm că: «sursa» Rada este din nou pe urmele mele şi îl informează pe locotenentul Voicilaş: «De circa două luni B. Nedelcovici este mai retras de la activitatea Asociaţiei, pleacă din Bucureşti perioade lungi fără să spună unde a fost şi când pleacă. într-o discuţie i-a relatat că vrea să se căsătorească fără a spune cu cine, deşi sursa a insistat. Sursa a aflat că ar fi cuplat cu fosta secretară a Preşedintelui U. 5., sursa neamintindu-şi numele acesteia».
Sigur, «sursa» trebuie să-şi îndeplinească rolul asumat şi dacă nu avea nimic de raportat, inventa, adică îşi minţea stăpânul. Cum aş fi putut să-i mărturisesc cuiva intenţia de a mă căsători? Dar reţeaua ţesută în jurul meu era destul de deasă şi strânsă, deoarece în rezoluţia pusă pe marginea paginii: «se valua legătura cu tov. loc. col. Achim pentru a stabili cine este fostei secretară de la U. S. şi cum era cunoscută». Şi iată cum din min-
UN TIGRU DE HÂRTIE
211
dună în minciună se continuă ancheta şi se ajunge la locotenent colonelul Achim - care răspundea de Uniunea Scriitorilor -pentru a afla amănunte din viaţa mea privată.
Se continuă în aceeaşi direcţie, deoarece din «Nota de analiză» din 18.03.1983 aflăm că Securitatea voia să cunoască ce legături erau între mine, E. T. şi fiica ei, R. T. (care plecaseră în străinătate) şi prin «sursa» Rada să ştie dacă primesc corespondenţă la Asociaţie. Şi în continuare: «Deoarece a revenit din călătoria efectuată în Franţa şi doreşte să plece imediat înapoi pe motiv că fratele său este grav bolnav, să raportăm Direcţiei de paşapoarte să nud dea drumul fără avizul nostru». Deci, plecând de la relaţiile presupuse cu o secretară a Uniunii Scriitorilor, trecând prin legăturile avute cu două persoane plecate în străinătate, se ajungea la controlul şi interdicţia de a avea un paşaport. Aspecte mai puţin importante duceau la hotărâri grave: libertatea de a călători şi de a decide propria viaţă.
«Nota raport» din 5.04.1985 este interesantă sub trei aspecte: primul: «Sursa» Rada s-a întâlnit cu maiorul Prodanîn «Casa Evei», deci nu cum credeam la Asociaţie. Al doilea: «Nu a trecut pe la Asociaţie în ultimul timp motivând că este bolnav». Şi al treilea: rezoluţia pe marginea paginii:«Să-i controlăm atent comportarea şi relaţiile în această perioadă în care aşteaptă răspuns de la paşapoarte».
Nimic nu era fără un rezultat concret ... Din «Raportul» -7.05.1985 - aflăm că «sursele» şi-au jucat bine rolul de informatori, iar părerea lor a fost decisivă: «Sursele „Crin”, „Rada”, „Ion Pricop ” au relatat că cel în cauză nu mai prezintă garanţia întoarcerii în ţară, iar prezenţa sa în străinătate ar aduce prejudicii politicii partidului şi statului nostru». Rezoluţia era o consecinţă firească a informaţiilor date de surse: «Cu propunerea de avizare negativă a cererii numitului Nedelcovici Bujor de a se deplasa în Franţa».
*
Să continuăm «filmul» pe care l-am început: «O zi din munca la Asociaţia Scriitorilor». Parcă aş avea sub priviri un aparat de fotografiat şi prin «zoom» încerc să mă apropii de chipul secretarei. Era brunetă, ochii negrii, talie mijlocie. îi simt
212_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
şi acum antipatia şi ura. Colega ei era blondă, ochi albaştri, cu un zâmbet fals pe faţă - doamna R. Sigur, amândouă ştiau despre ce era vorba, dar una sigură era cu adevărat «sursa», sau poate se suspectau chiar şi între ele. Ce simt pentru această femeie, acum după trecerea a 17 ani?
încerc să nu fiu ipocrit, să nu mă consolez cu o iertare creştinească sau să cred că poate a avut remuşcări, regrete etc. Nu aşez această analiză sub ideea moralităţii, ci a conştiinţei care s-ar putea interpreta: o conduită constantă de-a lungul timpului reprezentată de un echilibrist care mergea pe o frânghie suspendată ce traversează o prăpastie şi evită să se prăbuşească în abisul ce se află în stânga şi dreapta. Sunt persoane care sunt nu imorale, ci «a-morale», lipsite de conştiinţă ... şi în cel mai bun caz îşi justifică acţiunea printr-o bună (falsă) credinţă şi un scop pozitiv.
în urmă cu un an, am asistat la o conferinţă a lui Emst Nolte, autorul remarcabilului volum «Războiul civil european - 1917-1945» şi «Fascism şi comunism». Caut prin bibliotecă, dosare, caiete, note, însemnări... răstorn, răvăşesc şi... în sfârşit găsesc paginile pe care le-am scris atunci. «După ce l-am văzut şi ascultat pe E. N., îmi va fi aproape imposibil să condamn ceva sau pe cineva. Nu-mi rămâne decât să înţeleg situaţia concretă, împrejurările istorice şi racordarea lor misterioasă şi concomitent raţională».
MARIAN
Poate cea mai amuzantă «sursă» este Marian, în «Raportul informativ» SMB/Serviciul 120/122/CT din 29.11.1983 (pagina 132 din dosar) se scrie: «în legătură cu Nedelcovici Bujor, sursa noastră „Marian” la întâlnirea din 26.XI. 1983 ne-a relatat următoarele: Este instrumentul scriitorilor români de naţionalitate evreiască. Prin manevrele acestora a ajuns la secretaml Secţiei de proză şi un fel de adjunct al lui Constantin Ţoiu de la Asociaţia scriitorilor din Bucureşti. Ca secretar al Secţiei de proză participă la anumite acţiuni dubioase puse la cale de Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. De altfel, Bujor Nedelcovici este conjudeţean cu Eugen Simion şi cu lorgulescu.
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________213
Mircea şi acceptă orice acţiune întreprinsă de acesta. Deşi aparent pare o fire inocentă, în fond Bujor Nedelcovici este un element de neînţeles şi prin atitudinea sa lasă să se înţeleagă că nu agreează linia politică din domeniul creaţiei».
Aspectul rizibil dar şi pervers-periculos este că aş fi fost «instrumentul scriitorilor români de naţionalitate evreiască». Caracterul rasist şi antisemit este evident. „Marian” nu se mulţumeşte cu atât, dar spune că aş pune la cale acţiuni dubioase fără să explice care erau acelea şi că aş fi «concetăţean cu Eugen Simion şilorgulescu Mircea» pentru a crea impresia că Securitatea s-ar afla în faţa unui grup care ar pregăti un complot. Nu este exact că aş fi concetăţean cu Simion şi Iorgulescu şi ce importanţă ar avea dacă ne-am fi născut în acelaşi oraş sau sat, fiecare urmându-şi destinul său.
Nota hazlie este data de îmbulzeala «surselor» şi excesul lor de zel, dar şi din rezoluţia ce se află scrisă în subsolul paginii: «Marian nu a primit sarcini pentru acesta deoarece nu are posibilităţi». Cu alte cuvinte ofiţerul de securitate care s-a întâlnit cu „Marian”, recunoaşte implicit că toată informaţia a fost o pură invenţie. Dar, în continuarea rezoluţiei se spune: «Nota se va exploata la indicativul 122/VH». Chiar dacă «sursa» nu avea posibilitatea să se informeze exact, totuşi era bine ca declaraţia să fie clasată la dosarul meu, adică: 122/V. H.
în România anilor 1983, circulau multe anecdote cu Bulă şi Radio Erevan. La Radio Erevan s-au transmis mai multe ştiri care se dovedeau exagerate, printre care: «Nu este adevărat că a furat o maşină, ci... doar o bicicletă». Şi bancul continua până când ascultătorul afla că toate ştirile erau inexacte, dar ... fuseseră transmise. Poate «cazul Marian» a fost inspirat de Radio Erevan?
RELU
Din «Nota raport» D. S. S/SMB/122/FL (pag. 230 din dosar) aflăm că: «Prin sursa Relu de la Cartea Românească vom intra în posesia manuscrisului respectiv şi a referatelor întocmite».
Editura Cartea Românească era o adevărată pepinieră de informatori ai Securităţii: Crin, Marian, Călin, Mirel şi iată acum
214_________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Relu. Presupunerea se confirmă deoarece în «Planul de măsuri» MI.DSS.SMB se spune: «Prin sursa Relu care deţine o funcţie de conducere în cadrul Editurii cartea Românească, se va acţiona în direcţia reluării dialogului oficial cu obiectivul în ideea convingerii acestuia să opereze modificări de natură a înlătura asocierile posibile ce se fac dintre nuvela (este vorba de «Căpetenia din golf» din volumul de nuvele «Oratoriu pentru imprudenţă») în litigiu şi romanul publicat în Franţa». Şi pentru că nu erau suficienţi delatori de la aceeaşi editură, în acelaşi «Plan de măsuri» se face apel la un alt cadru din conducerea Ed. Cartea Românească; «Intr-un mod similar se va proceda şi în privinţa lui George Bălăiţă spre a-i dovedi celui în cauză că manifestă bunăvoinţă, aşteptându-se şi din partea autorului să adopte o atitudine similară».
Relu nu se mulţumea să dea informaţii privitoare la manuscrise, dar face aprecieri şi asupra persoanei mele. în «Nota raport» SMB/122NH din 14.12.1983 se poate citi: «Bujor Nedelcovici apare drept un scriitor liniştit, amabil, care nu se angrenează în discuţii ostile. Această comportare la început lasă o impresie plăcută, impresia unui om onest, care îşi vede de scrierile lui. Studiindu-l mai atent, stând mai mult în preajma lui, îţi poţi da seama că este o fire abilă şi prudentă. Numai în grupuri mici de prieteni devine deschis şi spune ce gândeşte. în aceste împrejurări face unele afirmaţii tendenţioase cu privire la libertatea individului şi la politica culturală a partidului statului nostru».
Trebuie să recunosc că am citit cu un oarecare interes părerea «sursei Relu». lată - mi-am zis eu - cum arătam în ochii lor! Amănuntele relatate nu erau departe de adevăr, ceea ce dovedeşte că Relu era un bun observator şi merita să lucreze (şi să mă «lucreze») la Editura Cartea Românească.
Relu era activ deoarece îl găsim dând informaţii în mai multe «Note de analiză şi raport»: paginile: 137,170,172, 218, 231, 254, 310 ... Relu şi-a justificat din plin funcţia, avantajele şi salariul...
în ce lume trăim când Relu şi ceilalţi turnători mişunau 4n jurul meu şi a unor manuscrise? Câtă muncă, tensiune, nervi,
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________215
efort şi tevatură pentru publicarea unor cărţi? Acum, la vârsta maturităţii de gândire, mă întreb cât am reuşit să-mi depăşesc condiţia de om şi intelectual într-un spaţiu şi timp damnat? Cum s-a produs trecerea de la cel care încărca în camioane materiale pentru uzinele electrice de la Bicaz şi Oraşul Stalin, până la cel care ţinea un stilou în mână şi încerca să afle cum se scrie un roman? Ce rost şi ce sens a avut existenţa mea? întrebări ce ar putea părea naive, dar ... Răzvrătire şi protest împotriva asupritorilor? Aveam nevoie de un adversar pentru a-mi descoperi energia vitală şi de creaţie? Nu cumva a fost o simplă reacţie la o acţiune de distrugere împotriva căreia m-am revoltat instinctual şi am descoperit vocaţia de scriitor? Nu cumva aveam nevoie de dispreţul şi ura lor pentru a afla cine sunt?
întotdeauna am avut senzaţia că trebuie să recupereze ceva ce mi s-a furat sau n-am avut timpul necesar să-l cunosc din lecturi. Am dus lipsa unui model intelectual şi moral, de un «guru», cum au avut cei din «Cercul de la Păltiniş». Mediocritatea, incultura şi prostia era cea mai cumplită pedeapsă a pedepsitorilor. Eu aflam ceva care ceilalţi ştiau de mult timp. După ce am terminat liceul I. L. Caragiale de la Ploieşti, nu ştiam nimic despre Bacovia, Barbu, Blaga sau Hortensia Papadat-Bengescu, deoarece nu erau înscrişi în programa şcolară. Am traversat o perioadă în care cultura era decretată de culturnicii conduşi de Răutu şi care scotea din biblioteci autorii interzişi. După mai mulţi ani la rândul meu am fost interzis şi cărţile aruncate în depozite ... De unde provine această senzaţie de frustrare şi nemulţumire pe care o trăiesc de o viaţă întreagă? De ce nu mă împac cu mine?
Am fost tentat să scriu un eseu despre «elite, corpul de elită şi omul de elită».
în Sparta titlul de «omo/o/», egali, era acordat exclusiv unei elite care deţinea puterea. în Anglia, titlul de «pair» a fost consacrat lorzilor. Vico era de părere: «Oamenii vor să depăşească egalii lor şi apoi să plaseze superiorii sub ei».
în România înainte de război a fost o elită intelectuală, culturală, politică, ştiinţifică, profesională şi militară. Tatăl meu a fost ofiţer de cavalerie şi a aparţinut Regimentului 10 Roşiori care făcea parte din elita militară. în brevetul uneia din declaraţiile (a avut mai multe) pe care le-a primit în primul război mondial, era
216______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
scris: «Ordinul Steaua României cu spade şi gradul de Cavaler cu panglică de Virtute Militară». Deci era considerat «Cavaler» şi titlul se transpunea în viaţa obişnuită prin deviza: «Pe cuvântul meu de onoare» care nu mai îngăduia nici o îndoială. Onoarea şi demnitatea erau virtuţi reale care garantau relaţiile dintre oameni, în 1990 am primit titlul de «Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres», acordat de Ministerul Culturii al Franţei. Nu am simţit în «corpul fizic, mental şi spiritual» că am devenit... cavaler. Poate că nu am avut o cultură a ordinelor cavalereşti, cum a fost în Occident. Nu a răsunat în suflet nici un ecou! Talgerul meu era spart... Poate a fost spart Ia Bicaz când un şofer mi-a dat o palmă şi mi-a spus: «Ce-i cu tine printre noi?» Poate a fost spart la Vama Veche când comandantul de grăniceri m-a lovit cu pumnul în ceafă şi a urlat: «Ce câutai acolo?/» Şi eu m-am trezit ameţit de lovitură, ţinându-i mâinile şi ţipând: «Sunt un scriitor!»
Şi vă iert... vă iert pe toţi, chiar dacă m-am simţit exilat în mijlocul propriului meu popor, pentru că nu vreau să plec din această viaţă cu toată mizeria voastră pe care mi-aţi aruncat-o în sufletul... Şi vă iert, vă iert pe toţi, chiar dacă acum, la vârsta mea, nu mai pot să plec într-o aventură şi în căutarea unui nou Graal...
*
De mult timp, dar în special în ultimii zece-cincisprezece ani, fac un coşmar de două sau de trei ori pe săptămână. Visez că îmi pierd geanta cu acte sau cineva îmi fură portofelul. Intru în panică, strig, cer ajutor, mă trezesc transpirat şi de câteva ori am căutat geanta prin cameră pentru a mă asigura că nu am pierdut-o şi că visul nu a fost adevărat.* Am vrut să aflu cauzele profunde ale acestui vis care se repetă cu o frecvenţă până Ia obsesie. în subconştient s-a ascuns lipsa de legitimitate publică şi oficială. Eu nu am fost mut timp recunoscut ca individ - stare civilă şi personală - pentru că în facultate ascunsesem că tatăl meu fusese ofiţer, după terminarea facultăţii am fost nevoit să
* Freud «L’Interpretation des rţves» şi «Totem et Tabou» şi Jupg «Dialectique du moi et de Tinconscient».
UN TIGRU DE HÂRTIE
217
muncesc ca simplu descărcător de materiale şi să ascund că am o diplomă...
Când am ajuns în Statele Unite - invitat de Universitatea Norridge de la Los Angeles - la frontiera de la New York, am fost oprit şi interogat. De ce? Poliţistul, căruia i-am dat paşaportul, a simţit că «sunt bizar şi am ceva suspect». Da! Avea dreptate! Trăiam «teama frontierelor». De fiecare dată când ajungeam la o frontieră, îmi era frică să nu-mi refuze trecerea. Când ajungeam Ia aeroport sau trenul ajungea la Curtici, eram obligat să-mi deschid geamantanul, să scot toate lucrurile şi să le întind pe o bancă, să fiu scotocit şi răsucit pentru a găsi un obiect interzis. Eram «a priori» un suspect şi un posibil infractor.
O frustrare esenţială de lungă durată, care a afectat «Eul profund» («Surmoi», «Substanţa») şi care s-a accentuat în exil deoarece am obţinut naţionalitatea franceză după cinci ani şi riscul de a-mi pierde legitimaţiile ar fi însemnat să iau drumul de la capăt... Trăiesc o absenţă, o leziune afectivă de care nu pot să mă vindec. Inconştientul - psihologia abisală - a fost atât de profund afectat, încât îmi trimite constant simptome de angoasă. Mult timp, nu am fost recunoscut decât prin cărţile mele ca autor, dar ca persoană civilă am fost ignorat, chiar dacă am avut un buletin şi o legitimaţie. Identitatea a fost interioară dar nu autentificată de oficialităţi care parcă nu m-ar fi recunoscut ca cetăţean cu drepturi şi libertăţi... Sunt încrezător că prin această carte-terapie - care sper că va fi ultima - se va produce o schimbare profundă («metanoia») interioară şi exterioară. Fiinţa ce se află într-un spaţiu şi timp determinat, intră în competiţie cu fiinţa infinită şi nemuritoare. Senzaţiile şi percepţiile o salvează în lumea reală şi iluzorie pentru a nu fi conştient de finitudinea şi caracterul efemer al vieţii limitată în infinitul mic ...
*
Dar să revenim la elite şi la oamenii de elită: «l’homme eveillâ», «l’homme illumine».
Ar fi superflu să vorbim despre nobleţe şi spirit aristocratic. După revoluţiile liberal-democratice trăim în societăţile culturii de mase (care a invadat spaţiul public), a egalităţii cu orice preţ, a uniformităţii, a mondializării, a pierderii identităţii individuale şi
218____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
geografice, a limbii, a suveranităţii statele - omul-pastă - şi am pierdut spiritul ierarhiei şi al valorii individuale şi diferenţiale. Libertatea înseamnă - pe lângă alte considerente - şi independenţa elitelor. Joseph de Maistre, Tocqueville, Renan şi Nietzsche au pledat pentru «non-contamination de la vie forte et creatrice par le tropeau entache d’impurete». Comunismul a fost o tiranie a ignoranţilor, a mediocrilor, a spiritelor superficiale, grobiene, geloase şi invidioase care au dus la aneantizarea indivizilor de excepţie şi a creatorilor de frumos. Geniile nu sunt un miracol, ci un efort de răbdare şi strădanie creatoare acumulate de-a lungul mai multor generaţi.
Se ştie că elitele din România au fost distruse cu dexteritate şi minuţia unui măcelar care scotea carnea de pe oasele unui trup viu şi poate de aceea imaginea ţării seamănă cu un schelet umblător desprins din pânzele lui Bosch, Brueghel, Goya sau Rembrandt.
«Lucrătorii» aflaţi în slujba lui Nicolsky şi Drăghici au luat numele persoanelor publicate în Monitorul Oficial - care au deţinut funcţii în perioada <40-,44, indiferent dacă un ministru funcţionase o lună sau două sau un an -, i-au arestat şi trimis în închisoare sau într-o colonie penitenciară. Astfel au dispărut oamenii politici, intelectualii, mici burghezi şi chiar ţărani (chiaburi), toţi prinşi în malaxorul distrugător al terorismului de stat. S-a subliniat mai puţin faptul că rezultatul acestor pierderi imense de fiinţe omeneşti - care îşi asumaseră o răspundere politică, intelectuală şi morală - se resimte şi acum după aproape o jumătate de secol de comunism şi doisprezece ani de «democraţie». Un intelectual autentic - artist, scriitor, arhitect, medic - apare mai rar şi se formează după trecerea multor ani de studiu şi muncă. Dar cum se explică tentaţia unei elite culturale şi artistice către compromisul cu puterea? Cum se expligă faptul că scriitorii fac plecăciuni actualului Prim Ministru şi sunt fericiţi că au participat la decernarea premiilor Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti? Unii dintre ei erau mândri că au apărut în fotografiile publicate în ziare alături de Primul Ministru. Cum se explică faptul că un critic literar pledează pentru Dna. Buşulenga pentru faptul că a încercat să-l apere atunci când era în pericol că va fi dat afară din facultate? Confuzia dintre un bine particular
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________219
şi un rău general ... Oare această tentaţie către compromis, corupţie şi laşitate este un simptom actual? Nu cumva «turcirea» vine din vremuri trecute? Din «Jurnalul 1981-1984», scris de Monica Lovinescu, aflăm că atunci când a citit «Revista Fundaţiei Regale» din 1940, consacrată celor 10 ani de restauraţie ai lui Carol al Il-lea, a constatat: «Rămân uimită: deci plecăciunea la Curte, cu osanale şi epitete umflate peste măsură era o tradiţie. O ştiam, dar nu citisem textele. E înfiorător. Nu numai Arghezi, lingău vulgar; nu numai Călinescu care tot compara „curtea ” lui Carol al II-lea cu a Iui Ludovic al XlV-lea, nu numai Sadoveanu, dar şi Camil R (de Cezar P. ce să mai vorbim) care teoretizează asupra „statorniciei” regimului lui Carol al II-lea într-o Europă în ebuliţie. Şi câţi, câţi alţii (...). Profund deprimată de această tradiţie de lingăi. Să mai speri ceva de la intelectualul român? Pe atunci nici nu erau forţaţi: o simplă vocaţie de a se gudura la picioarele stăpânului. Oricare ar fi. Evident că „stăpânul” fiind azi cel care e> asistăm la o caricatură a caricaturii».
Nu cumva tabloul de atunci seamănă cu cel de acum. Nu este surprinzător că un «colaborator» - el a recunoscut - Virgil Tănase şi care a fost extrem de nociv în exilul românesc de la Paris -, este pentru al doilea mandat directorul Centrului Cultural de la Paris. Nu este de mirare că un grafician, Eugen Mihăiescu care făcea caricaturile lui Ceauşescu într-un ziar din New York, a devenit peste noapte prieten cu actualul preşedinte şi a fost numit Ambasadorul României la UNESCO. Plecăciunile la «Vechea Poartă», turcirea mentalităţilor, balcanizarea uzanţelor (a nu se confunda cu civilizaţia din Bizanţ) au o tradiţie mai veche în moravurile şi năravurile româneşti.
Ar putea fi superficială şi inutilă analiza elitelor noastre actuale. Nu cumva este retorică întrebarea dacă mai poate fi vorba de un «om de elită?».
Cum să fii un om de elită când nu te-ai născut în perioada Greciei şi nu l-ai cunoscut pe Socrate? N-ai trăit nici în Evul Mediu al catedralelor gotice, a Renaşterii familiei Medicis, Machiavelli, Giotto sau Michelangelo, ori a Iluminismului dominat de gândirea lui Rousseau, Diderot ori Voltaire? Cum să accezi la o gândire şi un stil propriu când cultura şi istoria erau dominate de nişte agramaţi vulgari şi mincinoşi cum au fost Roller sau Vitner?
220____________________________________BUJOR NEDELCOVICI
M-am născut într-o cavernă a lui Platon din care nu puteam să văd nici siluetele trecătorilor sau să mă iluzionez că există o altă realitate.
Omul de elită nu este numeri o excepţie sau o personalitate marcantă. El este cel care exprimă un trecut, o tradiţie, o religie, o cultură, principii şi idei... «o formă în spirit şi o viziune a lumii». Omul de elită este cel care rămâne în picioeire printre ruine şi refuză să facă parte din turma de lupi şi să urle în cor cu ei. El respinge ideea de a fi un câine în viaţă şi preferă să fie un leu mort. Cum şi care este secretul de a ajunge să fii un om de elită? Există o cale a «depăşirii pe sus», şi o alta «calea devenirii pe jos».
Yukio Mishima, scriitorul şi locotenentul de armată imperială japoneză, şi-a făcut harakiri în public în ziua de 25 noiembrie 1970 pentru că nu putea să trăiască într-o ţară în care ideea de patrie nu mai reprezenta nimic. El a adoptat «calea de sus» a sfinţilor, martirilor şi eroilor. Şi în România au fost persoane care s-au imolatîn faţa Comitetului Central şi pe pârtia de schi de la Braşov. Dar cine îşi aminteşte de ei? Yan Rîlach, care şi-a făcut autodafe în Piaţa Venceslav de la Praga, are un monument. Noi ne uităm eroii şi martirii. Călugării bonzi budişti din Vietnam, îşi stropeau hainele cu benzină şi apoi îşi dădeau foc protestând împotriva războiului. Unii preoţi din ţară erau ofiţeri de securitate şi poate de aceea Patriarhul Teoctist a cerut ca dosarele preoţilor să nu fie deconspirate şi nici emite de CNSAS.
Cei care nu au graţia şi vocaţia martirului sau a eroismului, au găsit «calea de jos». Au ales ca atunci când obstacolul era prea dur şi rezistent, nu era bine să te loveşti cu capul de zid. Era bine să ocoleşti interdicţia sau pragul şi să cauţi o altă cale. Eu am adoptat «calea de jos» care m-a ajutat să mă ridic la «calea de sus a devenirii». De la condiţia de «debardeur» (încărcător de camioane), la condiţia de scriitor. în perioada extrem de dificilă când aşteptam (sindromul de aşteptare) publicarea romanului «Al doilea mesager» am scris cele mai bune pagini din tot cea am creat: nuvelele fantastice din volumul: «Oratoriu pentru imprudenţă», nu pentru că cenzura m-ar fi obligat să găsesc noi căi de exprimare, ci pentru că eram... total şi definitiv liber...
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________221
Oare am devenit eu, acum la bătrâneţe - cuvântul mă înfioară - un om care face parte dintr-o elită? Nu ştiu! Singurul lucru pe care îl ştiu este că am trăit şi am scris (am trăit pentru a scrie şi am scris pentru a trăi) fără să am pretenţia obţinerii vreunui avantaj şi nici gloria nu m-a interesat, ci pentru simplul fapt de a mă salva din viaţă ... din banalitatea şi mediocritatea vieţii ... calitatea vieţii a fost mult mai importantă decât viaţa însăşi ... raţiunii de a trăi îi adaug pasiunea de a trăi care ajunge la o estetică şi un stil de existenţă ... efortul de a atinge treapta acolo unde poţi să spui că: «Da» nu este contrar lui «Nu», «Frumosul» nu este contrar «Urâtului», «Binele» nu este contrar «Răului», ci demonstrează înţelegerea integrală şi globală că dincolo de tot ce le desparte şi diferenţiază se află ceea ce «uneşte contrariile» şi prin această cunoaştere ai obţinut o viziunea universală a vieţii, a lumii, a spiritului şi nu eşti departe de Oedip care după ce şi-a scos ochii a spus: «Totul este bine».
Şi totuşi... există o diferenţă-opoziţie ireductibilă şi incontur-nabilă dintre cel care ucide - moral sau fizic - şi cel ucis ...
... alţi informatori şi surse
SUCIU
îl găsim în dosar la paginile: 57, 88, 90, 91, 92, 98, 107, 108, 110, 139, 156, 159, 163, 164.
Suciu era în legătură cu lt. col. Strat Vintilă şi lt. Voicilaş de la DSS-SMB. Era instruit pentru a afla ce discut la Asociaţia Scriitorilor (subiectele şedinţelor Secţiei de proză), la Uniunea Scriitorilor şi în special la editurile unde depusesem manuscrisul romanului «Al doilea mesager» şi volumul de nuvele, «Oratoriu pentru imprudenţă».
ION PRICOP
Sursa a dat relaţii şi rapoarte pe care le găsim în dosar la paginile, 157,160,177,184,198,209. Informatorul era în legătură cu maiorul Prodan şi locotenentul Vocilaş de la DSS-SMB.
222_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Se interesa în special de activitatea de la Asociaţia Scriitorilor şi în «Nota raport» din 15.03.1984, spune: «6. Nedelcovici, la ultima şedinţă a Secţiei de proză a afirmat că intenţionează să-şi dea demisia din funcţia de secretar deoarece nu ar fi putut să facă nimic din planul de muncă al secţiei ca: pensionarea scriitorilor, admiterea de mai multe cereri de primire în Uniune şi nu a reuşit să întreprindă nimic pentru îmbunătăţirea drepturilor de autori».
Toate aceste declaraţii ar putea părea banale, dar Ion Pricop a fost întrebat ce părere are după ce am făcut o cerere de a face un voiaj în Franţa. Iată ce opinie avea Ion Pricop: «Sursele Crin, Rada şi Ion Pricop au relatat că cel în cauză nu mai prezintă garanţia întoarcerii în ţară, iar prezenţa sa în străinătate ar aduce prejudicii politicii partidului şi statului nostru».
Ion Pricop este un scriitor! Iată de unde am aflat. în «Nota informativă» din 7.11.84, nu se mulţumeşte să-l informeze pe maiorul Prodan cu simple date despre mine, el îşi înmoaie peniţa în cerneală ... pentru o caracterizare literară, colorată, sprinţară şi ironică: «Figură şi ton de ţârcovnic, Bujor Nedelcovici are claritate în formulare când e vorba de planuri şi programuri de lucru pentru secţia de proză pe care o conduce doar cu numele, fără să aibă prestigiul predecesorilor săi, şi nici activitatea ce părea, pe atunci slabă a acestora». Confuz! Continuă cu acelaşi ton oral şi intenţii de scriitor inspirat, fără să ştie că făceam gratuit munca de secretar al secţiei de proză: «Aşadar face omul şcoala ascensiunii, şi, până una alta, stoarce tot folosul, personal se spunea pe vremuri de pe urma misiei pe care o deţine, iar dacă vreun scriitor se plânge de niscaiva greutăţi în munca sa secretarul secţiei are o replică grosolană». Să-l ascultăm în continuare pe scriitorul nostru care foloseşte acelaşi stil jucăuş şi face apel la metoda deriziunii: «Mă rog, zice că Biroul Uniunii îl pune în imposibilitatea să lucreze, că nu s-a prea lămurit cu tezele şi ante şi post congrese ...». Semnează Ion Pricop.
De reţinut: «Figură şi ton de ţârcovnic». Râd. Fiul meu Grâgorie mă întreabă din camera alăturată: «De ce râzi tata?». Cum să-i explic?	'
DORIN
UN TIGRU DE HÂRTIE
223
în «Nota» luată informatorului de maiorul Ciobotă Tr. (DCS/ SMB din 8.12.1982), aflu: «Dorin îl apreciază ca un scriitor bun însă consideră că a picat pe panta misticismului. Se manifestă foarte credincios iar pe pereţi are multe icoane (...) Se arată preocupat de creaţiile sale literare iar în relaţiile cu cei din anturajul său pozează a fi imparţial şi evlavios».
Lectura dosarului de securitate se dovedeşte a fi foarte instructivă deoarece aflu multe amănunte despre mine şi cum eram privit de Dorin. La «figura şi tonul de ţârcovnic» a lui Pricop, se mai adaugă «mistic, credincios şi evlavios». Cuvântul «mistic» era folosit în acea perioadă în care se considera că «religia este un opium pentru popoare», idee de sorginte marxistă. Nu se ştia că «mysticus» (lat.) reprezenta o dogmă revelată, ceea ce este ascuns şi inaccesibil raţiunii umane, iar «mysterum» (lat.) este ceva la care nu au acces decât iniţiaţii. Nu este locul să vorbim despre misticismul ortodox, catolic, islamic, budist ... cabală, esoterism, ocultism ...
«Sursa» Dorin (care avea legătura cu maiorul Ciubotă I., maiorul Maiereanu Vasile şi căpitanul Voicilas), apare în mai multe «Note sau rapoarte de analiză». Dar să ne oprim aici.
MIRCEA POP
în informaţiile pe care le-a dat «sursa» Mircea Pop, s-a referit la întocmirea «Almanahului literar» realizat de Asociaţia Scriitorilor, al cărui responsabil am fost o perioadă şi la o şedinţă de la «România literară»: «Mircea Dinescu a anunţat că dacă până vineri 1 octombrie 1985 nu i se publică volumul de poezii, se va aşeza cu o pancartă în faţa sediului Uniunii Scriitorilor, arătând că scriitorului nu se face dreptate şi a propus să se constituie un sindicat separat al scriitorilor. O atitudine „convulsivă” a avut şi Bujor Nedelcovici care s-a plâns şi el şi ar fi afirmat că la edituri se duce de fapt o „politică împotriva creaţiei literare originale, cerându-se numai lăudăroşenie”. O atitudine asemănătoare au manifestat Gabriel Dimisianu, Octavian Paler şi Darie Novăceanu».
224____________________________________BUJOR NEDELCOVICI
Cele petrecute la şedinţa de la «România literară» sunt exacte şi privitor la «Uniunea Scriitorilor» vom reveni. Mircea Pbp nu aducea nimic nou ...
PRODAN şi DANIEL nu prezintă importanţă, în schimb, COROIU este interesant prin rolul pe care urma să-l joace: «Plan de măsuri», MJ/DSS/SMB din 7.02.1985: «Sursa Coroiu va fi instruită să-i trimită o scrisoare prozatorului Nicolae Breban, aflat de o perioadă lungă în Franţa, în care printre altele sâ-i relateze că Bujor Nedelcovici după ce şi-a publicat cartea în exterior îl defăimează şi îl prezintă într-o manieră nefavorabilă activitatea şi volumele pe care le preconizează să le tipărească la Editura Flamarion. Mizăm pe faptul că Nicolae Breban, cunoscut ca individ orgolios până la extrem şi excesiv în reacţii va încerca să-l compromită pe Bujor Nedelcovici în mediul emigraţiei române de la Paris».
Iată ce le trecea prin minte «băieţilor» de la Securitate: zâzanie, discordie, compromitere, defăimare şi punerea în evidenţă a slăbiciunilor omeneşti pentru a provoca o atitudine: «extremă şi excesivă în reacţii». Nu trebuia să fii un Iago intrigant sau să reprezinţi demonul intelectual al lui Mefisto pentru a declanşa o serie de reacţii care scoteau la suprafaţă «răul» - unde malum -ce se ascunde în sufletul fiecăruia dintre noi şi de care ei profitau mizerabil.
CHIVU era un informator care se afla la Editura Albatros şi care dădea relaţii despre manuscrisul romanului «Ereticul îmblânzit» («Al doilea mesager»). EI spune că am refuzat să fac modificările cerute şi în cele din urmă mi-am retras manuscrisul.
PÂNDELE era în legătură cu Vasile Băran care transmitea Securităţii cele petrecute la România literară şi la Uniunea Scriitorilor.
DALTON, NIKI, LECTORUL, DONICI, CĂLIN, URZICEANU
nu prezentau importanţă prin informaţiile pe carele dadeau, decât că făceau parte din reţeaua invizibilă ce mă înconjura, şi mă urmărea «pas cu pas şi cuvânt cu cuvânt».
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________225
SARA este «interesantă» în măsura în are am aflat că lucra pentru «Inspectoratul M. A. I., Securitatea Sinaia» şi relata amănuntele: «Nedelcovici Bujor locuieşte la Vila 2 şi este văzut mai tot timpul cu Constantin Ţoiu şi cu numita R E. care are repartiţie de la Cinematografie şi despre care se spune că ar fi concubina acestuia».
ALEXANDRU, informa Securitatea (pe mai multe pagini -333,339) despre perioada în care am cerut exil la Paris, activitatea literară, relaţiile pe care le aveam cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, situaţia materială şi făcea uneori aprecieri în legătură cu exilul românesc de la Paris. Datele erau culese de la cei care veneau din Franţa, printre care scriitorul H. S. (nume real). Informaţiile erau scrise de către un intelectual care ştia să formuleze frazele, să fie sintetic şi în acelaşi timp să acorde o importanţă detaliului semnificativ. Notele informative erau scrise de el (spre deosebire de celelalte informaţii ale surselor care erau scrise de ofiţerul de legătură), caracterul literelor erau bărbăteşti şi semnătura Alexandru era caligrafiată fără nici o ezitare în intenţia de a o falsifica.
Cine era Alexandru? Mi se pare că am văzut cândva această semnătură ...
CAPITOLUL IX
INFORMATORII ŞI FAMILIA
Am mai spus că citind dosarul de securitate am aflat o serie de amănunte din viaţa mea pe care nu le ştiam, prietenii şi colegii care furnizau relaţii, dar nu mă aşteptam să găsesc şi detalii -care îmi erau străine - din familie. P&sionant! Nu regret că citesc acest dosar! Nu regret că îmi petrec vremea cu disecţia acestui cadavru prin care fac medicină legală, dar şi antropologie socioculturală.
SANDA
Sanda («Nota» Ml/MB din 9.10.1980 primită de maiorul Duţeanu Vasile) comentează cum a fost receptat de către scriitori «Proiectul de lege privitor la limitarea drepturilor de autor» şi continuă să dezvolte ideea pe trei pagini semnalând că:«scriitorii vor oferi spre publicare instituţiilor de peste hotare». Printre scriitorii care şi-au manifesta dezaprobarea şi nemulţumirea privitor la această lege este menţionat şi numele meu, iar colonelul (indescifrabil) spune să o claseze la dosarul Bujor Nedelcovici.
îmi amintesc că la apariţia «Legii privitor la limitarea drepturilor de autor» prin care se interzicea ca redactorii unei reviste să fie remuneraţi pentru fiecare articol publicat, Ecaterina Oproiu, în revista «Cinema», pleda pe o coloană întreagă pentru ca această lege să se aplice cât mai urgent, deoarece este nepermis ca un redactor să aibă un salariu şi în acelaşi timp să primească bani şi pentru articolele scrise în reviste şi ziare. Toate bune şi frumoase, dar pe Sanda o găsim în dosar după şapte ani în «Nota raport» din 14.02.1987 cu o declaraţie tot din domeniul culturii.
Sanda informează Securitatea despre relaţiile familiare. «De câteva zile sursa a fost sunată de o anume L. E. (nurfte real)} pensionară, fostă economistă la Bancă, arătându-şi nemulţumirea privind veştile transmise de fiica sa din Franţa şi anume:
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________227
fiica ei L. C. M., fost arhitect la Studioul Cinematografic Buftea, a rămas în exterior stabilindu-se la Paris. (...) Anterior rămânerii în occident, aceasta se îndrăgostise de Bujor Nedelcovici şi cu toată opoziţia părinţilor trăiau în concubinaj. Recent, familia L. a primit un telefon de la fiica ei din Paris prin care aceasta le comunica faptul că Nedelcovici a sosit în capitala Franţei, lăsând să se înţeleagă temerea că fiica ei ar putea fi convinsă de B. Nedelcovici să reia relaţiile dintre ei. Sursa urmând să o mai viziteze pe E. L. pentm noi amănunte, ea cunoscându-o bine pe Fiica rămasă».
Era în perioada când fugisem din ţară şi cerusem azil politic la Paris. înţeleg din cele relatate de «sursă» că frecventa familia viitoarei mele soţii, părinţii ei erau îngrijoraţi că vom relua legătura începută din ţară şi - amănuntul cel mai important - Sanda o «cunoştea bine pe fiica rămasă», adică erau prietene, lată cum Securitatea afla amănunte din viaţa mea începută la Paris.
Sigur, încerc să-mi imaginez cine era «sursa»? Poate este Luci C. sau Vladimir A.
«Nota raport» continuă la fel de interesantă şi pasionantă: «Pe de altă parte E. B. (hume real) vecină de imobil cu Bujor Nedelcovici, i-a comunicat sursei că a observat periodic pe o verişoară a acestuia că intră în apartament scoţându-i diferite lucruri şi ducându-le la o adresă necunoscută. De aici există părerea că apartamentul (proprietate personalăjar fi în curs de golire».
După ce am ajuns la Paris, i-am telefonat verişoarei mele A. D. şi i-am spus un cod din care a înţeles că am rămas definitiv în Franţa. Eram înţeleşi că va lua o parte din lucruri, altă parte dăruindu-le lui N. M. şi R. B. Sigur, vecina mea, traducătoarea E. B., auzise de la Vasile Băran (administratorul blocului) şi de la alţi vecini că am părăsit domiciliul, dar - mi se pare amuzant -că a informat-o pe sursă că «apartamentul era proprietate personală». De aici putem să înţelegem nevoia de clevetire şi poate, de ce nu, dorinţa de a semnala că apartamentul poate fi ocupat de altcineva, recomandat de Securitate, ştiut fiind că celor fugiţi în străinătate li se luau casele sau apartamentele, de altfel ceea s-a întâmplat. Apartamentul a fost repartizat fiului unui colonel de Securitate pe care l-am găsit în 1990, când m-am întors în România.
228______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
«Sursa» Sanda era pe urmele mele şi încerca să cunoască de la E. L. ce se petrecea la Paris şi care erau relaţiile cu viitoarea mea soţie. în «Nota raport» din 10.03.1998, aflăm că: «Sursa a făcut o vizită la familia L din Bucureşti în virtutea faptului că erau în relaţii bune cu fiica acesteia rămasă la Paris» (...) Bujor Nedelcovici îi poartă o deosebită afecţiune împotriva voinţei familiei, deoarece prevăd că nu va avea nici un venit, iar fiica lor va fi nevoită să i întreţină. C. L. locuieşte la ("adresa exactă,? şi este rudă cu G.D. ("nume real)».
De reţinut: familia era împotriva relaţiilor mele cu fiica lor şi adresa de la Păris era exactă. Securitatea ştia precis unde locuiesc la Paris şi «sursa» cunoştea relaţiile de rudenie cu G. D., ceea ce presupunea că «sursa» era o veche prietenă a familiei.
«Sursa a fost instmită să intre în corespondenţă cu ea pentru a stabili situaţia prezentă şi în funcţie de evoluţia relaţiilor să o îndepărteze de Bujor Nedelcovici». Deci nu era suficientă ostilitatea părinţilor, ci şi a prietenilor de la Bucureşti...
în «Nota» din 19.10.1987 primită de lt. colonel Oprişor Oniţoiu (se ocupa un ofiţer cu grad de colonel) Sanda spunea: «Am aflat de la familia L. că în luna septembrie încă mai locuia la fiica lor. B. Nedelcovici urmând să se mute într-o garsonieră oferită de Primăria Parisului. A fost văzut căutându-şi o slujbă dar se pare că scrie un roman (s. n.) şi ar avea un contract cu o editură. Are un ajutor social, aşa am înţeles, dar e foarte mic şi C. L. îl ajută foarte mult. Părinţii ei sunt împotriva acestei legături şi au condiţionat venirea lor cu mutarea lui B. N.». Semnătură indescifrabil. Rezoluţia tovarăşului Oprişor Oniţoiu: «5-a discutat cu informatoarea «Sanda» să acţioneze asupra familiei pentm a-şi determina fiica să înceteze relaţiile cu B. N.».
Nu ştiam că părinţii se opuneau atât de mult în privinţa legăturii mele cu C. L. şi că «au condiţionat venirea lor cu mutarea» mea din locuinţă. Iată un aspect care ar putea să fie amuzant pe care l-am aflat, acum după 16 ani - graţie dosarului de Securitate dar nu cumva Sanda turna familiei E. L. «picătura de otravă în ureche» pentru ca ei să mă despartă şi astfel să dea satisfacţie Securităţii? Nu cumva Securitatea le-a dat părinţilor un paşaport tocmai pentru a-şi atinge scopul? Dificil de imaginat această filieră insinuantă şi perfidă ce pornea din Bucureşti,
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________229
ajungea la Paris şi viza: Obiectivul! Am impresia că unii oameni sunt ca nişte vrăbii care ciugulesc în jurul lor firimituri ce cad de la ospăţul corbilor care au vrut să mă transforme într-un cadavru! Ei bine! Nu le-am dat satisfacţia asta, dar aud şi acum piuitul vrăbiilor-oameni, graba lor de a ţopăi pentru o firimitură de pâine şi parcă îi ascult vorbind: «Nu, nu ştiu nimic! îţi jur! Eu nu voiam decât să caut
*
Informaţia «se pare că scrie un roman» era exactă. Obţinusem o cameră la „Cită Internationale des Arts” care se afla pe malul Senei. O cameră cu un pat, o masă şi ... cam atât. Am continuat să scriu romanul «Dimineaţa unui miracol» pe care îl începusem în România. Camera era rece, ostilă, dar ferestrele se deschideau spre Sena şi vedeam turla catedralei «Notre Dame». Imaginea mă salva de la disperare şi singurătate.«Dacă sunt aici, repetam eu, merit sâ trăiesc şi să scriu ...». Făceam deseori duşuri cu apă caldă. îmi era tot timpul frig. Aveam dureri de cap - schimbarea de presiune atmosferică - şi simţeam că tot ce mă înconjoară îmi era străin. Singurul lucru care îmi aparţinea şi mă salva era ... romanul. A fost colacul de salvare ori de câte ori era să mă înec, să înnebunesc sau să mă sinucid ... în romanul «Dimineaţa unui miracol» era vorba despre Maria care nu a reuşit să rămână în exil la Paris, alături de Iosif, s-a întors în România, a traversat o perioadă de cunoaştere şi iniţiere (mai multe probe) şi a trăit o «iubire în absenţa celui de care era îndrăgostită». La urmă, puterea magică şi miraculoasă a iubirii, îl aduce pe Iosif alături de ea. Când am terminat cartea, mi-am dat seama că am ales - fără să ştiu - numele personajelor: Iosif şi Maria. Poate în ficţiune trăiam regretul, suferinţa şi sfâşierea despărţirii de ţară. Mă întorceam prin scriitură «acasă» dar ... rămâneam la Paris. în fiecare zi, când mă vedeam în oglinda de la baie în timp ce mă bărbieream, îmi spuneam: «Să nu înnebuneşti! Şi în orice caz sâ nu plângi! Va veni o zi şi o clipă când vei avea revelaţia şi bucuria a tot ceea ce trăieşti acum».
230
BUJOR NEDELCOVICI
încerc să citesc mai departe ...
Obosit! Sleit de puteri! Silă! Greaţă! Mereu întrebarea: «Ce caut eu în acest infern care nu este nici cel puţin „Divina Comedie” pentru că eu nu sunt Dante, nu sunt îndrăgostit de Beatrice, iar comedia este abjectă şi chiar trivială ... şi poate nici nu este comedie!» Şi atunci ce caut? Poate am intrat în acest «mecanism al dosarului» şi m-am lăsat antrenat vrând să aflu ... Da! Vreau să aflau cine este «sursa» Sanda? Am afirma de multe ori în acest eseu că nu doresc să fiu «urmăritorul celor care m-au urmărit» Ei bine! Recunosc că spiritul şi vechile cunoştinţe obţinute la Facultatea de Drept (în special la «Criminalistică», disciplină la care am vrut să rămân asistent dar din cauza originii nu am căpătat aprobarea), au apărut într-un mod surprinzător, acum, când am ajuns la «sursa» Sanda. Poate în acest eseu, am fost prea serios şi grav, chiar dacă nu puteam să adopt o atitudine superficială. Ajuns aici, sunt ispitit să-mi imaginez că sunt prins în jocul pe care îl practicam în copilărie: «Hoţii şi vardiştii». Eu sunt «hoţul de liberate», «tulburătorul ordinii sociale», iar ei sunt «vardiştii şi complicii lor». Să vedem cine va câştiga în cercetarea probelor din dosar, «vardiştii» fiind reprezentaţi de semnăturile lor, iar «complicii» nu au nici cel puţin numele lor adevărat...
*
«Afacerea Sanda» ia o turnură gravă deoarece Fiecare declaraţie (fără semnătură) este urmată de o «Notă» scrisă la maşină de către lt. colonel Oprişor Oniţoiu - 122/ON 22.X.1987.
«Părinţii lui C. L urmează să o viziteze la Paris până în preajma anului nou. Din relatările acestora a reieşit că la sugestiile noastre (s. n.) la care se adaugă convingerile lor, au reuşit să o determine pe fiică să nud întreţină pe Bujor Nedelcovici. Ca urmare, fiica lor a comunicat că B. N. a primit o locuinţă, garsonieră, în insula „La Citee” (...). De asemenea, mai ştia că acestuia i s-a propus un post la „Europa Liberă” dar cu toate insistenţele a refuzat. Interviul care l-a dat după rămânere aceluiaşi post de radio a fost ca urmare a condiţionării sprijinului pentru obţinerea reglementării şederii şi a relaţiilor cu oficialităţile franceze».
UN TIGRU DE HÂRTIE
231
Nu mi s-a propus nici un post la «Europa liberă» şi am dat interviuri fără să fi fost condiţionat nici de oficialităţi şi nici de alte persoane...
în rezoluţie pe aceeaşi pagină este scris: «6. Nedelcovici este urmărit de noi în DUI. Sursa a discutat cu familia L. care urmează să plece la Paris, urmând ca la înapoiere să fie în posesia unor date suplimentare».
Locotenent colonelul Onişoru Oniţiu, la data de 10.11,1987, numai la o lună de la vechea «Notă» scrie o altă «Notă de studiu» în care reia istoria plecării mele, interviul dat la radio «Europa liberă» şi: «Cu toate încercările unor elemente ostile din emigraţie şi cercuri ale postului de radio „Europa liberă” de a-l antrena la acţiuni contra politicii statului nostm, a refuzat. Apreciem că poziţia sa rezervată se datorează şi influenţei pe care o exercită asupra sa sursa noastră „Mircea” când s-au întâlnit în Franţa. Din mijloacele speciale rezultă că menţine relaţii cu Nicolae Manolescu pe baza unor înţelegeri codificate»
Când credeam că am dezlegat câteva iţe din reţeaua care mă înconjura la Paris, a apărut o altă sursă «Mircea». Cine poate fi acest Mircea? Ar trebui să-mi amintesc cu cine m-am întâlnit la Paris la sfârşitul anului 1987? Nota propune un plan de măsuri din care rezultă: «Iniţierea unor măsuri de izolare a sa în emigraţie şi determinarea lui să nu se angreneze în activităţi antisociale. Identificarea tuturor legăturilor ce le mai păstrează în mediul literar sau alte persoane din ţară în vederea exploatării selective a acestora în interes operativ. Sursa «Mircea» va fi instruită corespunzător pentm ca sub controlul nostm să îi scrie în sensul influenţării şi determinării acestuia de a se abţine de la iniţiative antistatale».
înţelegeam că sursa «Mircea» s-a întors de la Paris în ţară şi urma să-mi scrie ... Cine este Mircea?
«Sursa „Sanda", care a fost în bune relaţii cu C. L. (s. n.) şi care acum este concubina obiectivului din Paris, va fi instmită asemănător. în aceeaşi direcţie va fi exploatată de către sursa noastră şi vizita pe care familia L. o va face fiicei lor în Franţa şi care nu sunt de acord cu relaţiile dintre cei doi».
Amănuntul că «sursa a fost în bune relaţii cu C. L.» este esenţial în acţiunea noastră de identificare şi devine o probă importantă
232_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
pentru a afla cine a fost ... Sanda? Două persoane frecventau familia E. L. §i care fuseseră în bune relaţii cu fiica: Luci C şi Vladimir
A.	Părinţii bănuiau că «persoana» se interesează tocmai pentru că avusese o mare simpatie pentru fiica lor. în realitate, el (ea) afla de la ei date despre mine, viaţa de la Paris şi le comunica celor de la Securitate. Dar să continuăm «cercetarea probelor de la dosar» pentru a încerca să aflăm ... cine este «Sanda»?
în «Nota» din 5.10.1988 (fără antet şi semnături) se analizează în detaliu (trei pagini) situaţia mea de la Paris, legăturile pe care le am cu cei din exil (Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), greutăţile materiale pe care le întâmpin, cererea pe care am făcut-o la Primărie în vederea acordării unei locuinţe etc. Despre proiectele imediate ştiau că vreau să public romanul «Zile de nisip» (care a apărut la Ed. Elbin Michel), iar Mircea Veroiu caută un producător pentru a ecraniza romanul «Al doilea mesager» etc. Relaţii din România erau cu Mihai Botez şi Augustin Buzura care încerca să publice o carte în Franţa. «Nedelcovici dorea să-l ajute», Şerban Cristovici făcuse un referat favorabil şi Alain Păruit urma să traducă «Vocile nopţii».
Amănuntele relatate erau adevărate, asta însemna că Securitatea cunoştea nu numai situaţia mea în general, dar ajungea să fie informată de relaţiile de prietenie şi detaliile din viaţa de fiecare zi. Se ajunse până acolo că îmi erau reproduse chiar şi cuvintele: «Cu o ocazie (vizita familiei Pilon) el a afirmat că „exilul e dur, foarte dur”». Da! E adevărat! Sunt cuvintele mele ... în ianuarie 1977, am dat un interviu publicat în «România literară» (Nr. 3, 22-28) intitulat: «Exilul este una din probele cele mai dure pe care le poate suporta un intelectual». Şi «Nota» continuă cu o intenţie de absolută obiectivitate: «în cazul lui Nedelcovici există o compensaţie pentru marile greutăţi materiale: speranţa publicării unei cărţi. „Premiul libertăţii”, obţinut în 1986, i-a deschis unele uşi chiar dacă, cum mărturiseşte, nu i-a adus şi bani. De exemplu, la decernarea premiului Libertăţii pe 1987, Nedelcovici a fost printre invitaţi şi acest fel de favoruri îi dau un anumit gen de compensaţie morală pentru decepţia încercată. în general, are o atitudine mult mai realistă, decât lasă să se întrevadă, apreciindu-şi situaţia fără concesie».
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________233
Trebuie să recunosc că «situaţia» era redată cu exactitate, iar interpretarea amănuntelor nu este deformată, ceea ce presupune că cei de la Securitate erau persoane cu pregătire profesională, intelectuală şi nu cum s-a zis, că erau nişte ignoranţi şi că «nu ştiau mai nimic», cum a afirmat un scriitor la «Casa Românească» de la Paris, unde am ţinut o conferinţă despre dosarul de securitate.
*
încep o nouă zi de muncă ... în acţiunea mea de «detectiv improvizat», în fiecare dimineaţă mă întâlnesc cu Sanda sau Sandu... Deschid dosarul şi caut ultima «Notă informativă». Cad întâmplător pe o altă pagină pe care nu am remarcat-o la prima lectură: «DSS/SMB/120/CS/l .04.1987, sursa „Florina”: «în studioul Sahia există oameni care nu vin la serviciu până când nu audiază postul de Radio Europa Liberă - emisiunile de dimineaţă. Printre aceştia se numără şi Lucia Olteanu, Comei şi Tereza Mihalache, Dorin Gelep, Ovidiu Bose Paştina, Felicia Cernăianu. Zilele trecute s-a vorbit despre scriitorul Bujor Nedelcovici, recent rămas ilegal în străinătate şi căruia i s-a luat un interviu de angajaţii postului Europa liberă. Se comenta faptul că acesta s-ar fi referit la problemele scriitorimii româneşti, vizând debuturile, cenzura care deşi desfiinţată, totuşi există sub alte forme, tiraje care sunt insuficiente; că s-ar scrie multă maculatură din raţiuni politice, că hârtia folosită este de proastă calitate. Tereza şi Cornel Mihalache şi-au exprimat acordul faţă de gestul lui Bujor Nedelcovici, afirmând că „a mai rămas unul de-al nostru”». Semnează Florina. Rezoluţia şefului: «Nota se va exploata în dosarul DUI: Nica. Toţi cei menţionaţi cu asemenea comentarii se află în atenţia organelor noastre».
Satisfacţie! Bucurie! Iată că mai erau oameni care se aflau lângă mine, îmi aprobau opiniile şi nu se temeau să afirme că «a mai rămas unul de-al nostm», chiar dacă bănuiau că un coleg va informa Securitatea. Vă mulţumesc tuturor celor de mai sus. Aş vrea să aflaţi că am luat la cunoştinţă despre atitudinea voastră şi îmi confirmaţi sentimentul că nu eram singur... nici atunci şi nici acum.
234
BUJOR NEDELCOVICI
*
Gânduri răzleţe ...
... O dispunere trăită până la ultima limită, transformată într-o linişte istovită şi o împăcare senină... pacea şi armonia ce urmează ispitei autodistrugerii ... surparea şi întunericul, apoi izbăvirea şi eliminarea zădărniciei ... oare o să ajung în ziua în care o să zâmbesc de tot ce am trăit atunci? zâmbetul, semnul deplin al împăcării cu mine, cu viaţa şi destinul ... trişorii şi trişeriile, impostura şi impostorii, nu pot fi combătute, eradicate şi nici evitate; nu-ţi rămâne decât să zâmbeşti... zâmbetul - nu râsul şi nici deriziunea -, încearcă să pună ordine, dezordinea şi hazardul în care trăim ... zâmbetul interior declanşează o senzaţie de prezenţă în lume, contrară efemerului şi finitudinii ... o stare fulgurantă de adevăr şi extaz, o fericire pe care numai iubirea o poate provoca... zâmbetul interior ne dămieşte o clipă ce nu mai este supusă ordinii timpului, întâmplării, hazardului şi nici morţii ... o cunoaştere intuitivă, un miracol trăit cu ochii deschişi, senzaţia că respiri aerul înălţimilor şi simţi că cel puţin pentru o fracţiune de secundă nu mai eşti muritor ...
*
«Nota» DSS/122/ON/5.01.1988, sursa «Sanda», lt. col. Oprişor Oniţoiu. «într-o discuţie cu doamna E. L mama lui C. L, stabilită la Paris, au rezultat următoarele: doamna E. L. se întorsese de la fiica ei pe la sfârşitul lunii decembrie după o şedere de două lunif împreună cu soţul ei Cu această ocazie a aflat unele date privind situaţia scriitorului Bujor Nedelcovici. Nu s-a integrat coloniei române şi mai ales celei politice stabilite la Paris şi face totul pentru a fi independent (.. .). Trăieşte din cronica de film ce i se publică într-o revistă de specialitate şi la postul de Radio France III. A refuzat angajarea la Europa liberă (...). Starea materială este pe cale să se îmbunătăţească (câştigă 5-6000 franci lunar) şi are un contract cu o editură de la Paris (...) Pe timpul şederii doamnei E. L. era în vizită şi se întâlnea frecvent cu scriitoml Augustin Buzura - care urmează să publice o cârje la Paris-şi cu H. Salem». Rezoluţia şefului: «Propun închiderea
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________________235
dosarului DU! „Nica”, cu informarea unităţii de profil pentru a-l avea în atenţie în exterior».
Sanda era o persoană ce frecventa deseori familia E. L. şi de câte ori pleca sau venea de la Paris îi făcea o vizită pentru a afla date despre mine. A doua constatare: dosarul s-a închis, urmând să fiu predat «unităţii din exterior». Cum este posibil ca SRI-ul să-mi răspundă - printr-o scrisoare recentă că dosarul din exterior nu a fost găsit?
Dar să revenim la prietena noastră Sanda şi să încercăm să tragem nişte concluzii... care nu sunt certitudini.
Două persoane făceau vizite deseori vizite familiei E. L. Una dintre ele, Luci C. era invitată de fiecare dată când C. L. îi trimitea un cadou din străinătate. Cealaltă persoană, Vladimir A., motivând că avuse o mare simpatie pentru C. L., trecea deseori pe la familia E. L. şi lua informaţiile pe care le transmitea securităţii. Prin eliminarea ipotezelor, încercăm să dezlegăm acest mister, adică cine este Sanda? Ne amintim că într-o «Notă informativă» se spunea: «Sursa Sanda, care a fost în bune relaţii cu C. L». Putem spune că,... să-i zicem, V. A., a rămas singur în competiţia pentru a primi titlul de: «Sursa Sanda». Vladimir A. a venit o dată la Paris, l-am găzduit, voia să-şi găsească un producător pentru un film, al cărui scenariu era în curs de a-l scrie. Chiar la Paris a scris câteva pagini ... Nu era atât de naiv să-şi imagineze realizarea acestui proiect. Nu cumva era un simplu pretext? După ce a plecat, telefona deseori să afle -prieteneşte - ce mai facem şi care sunt noutăţile. Telefoanele lui nocturne, au continuat după 1990 şi - spre surprinderea mea vorbea foarte mult timp, -, ştiind că o convorbire de la Bucureşti are un preţ ridicat. îmi comunica diverse cancanuri din lumea scriitorilor, îmi propunea să devin membru al Academiei şi multe cilte. De fiecare dată consideram că V. A. este un adevărat şi dezinteresat prieten şi - contrar familiei E. L. care îl suspecta de colaborare cu Securitatea - eu îl apăram pentru a nu mă lăsa contaminat de «maladia spionitei» şi poate a salva ceva din «ideea prieteniei». Până clici lucrurile sunt destul de clare - cercul probelor s-au strâns în jurul lui Vladimir A. îmi mai lipseşte un argument care să mă determine să nu mai ezit...
236_____________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
în urmă cu câţiva ani - după 1990 - când am fost la Bucureşti, m-am întâlnit cu V.A., aşa cum făceam de fiecare dată când mă întorceam în ţară. Mi-a oferit o carte. Ajuns la Paris, am găsit între filele ei... mai multe fişe de carton - din evidenţa ţinută la biroul special al lui Ceauşescu - cu volume trimise cu dedicaţii de diverşi scriitori. Nu mică mi-a fost surpriza: cum «sau rătăcit» aceste fişe la prietenul meu V. A. şi cine au fost scriitorii care îi trimeteau lui Ceauşescu cărţile cu dedicaţii? După o perioadă, întors la Bucureşti, l-am întrebat pe V. A. cum se explică acest amănunt? Unde a găsit fişele?! Eu credeam că poate s-a aflat în sediul Comitetului Central în nopţile din decembrie 1989, sau ... El însă, nu mi-a dat nici o explicaţie, având întotdeauna un aer şi un glas misterios şi complice, cu alte cuvinte: «De ce e necesar să ştii? Noi suntem băieţii deştepţi şi slujim o cauză bună». A fost prima oară când bănuiala s-a transformat într-o semi-certitudine că V. A. nu este ... «cu mâinile curate».
Pentru ca totul să nu pară ca într-un roman poliţist de proastă calitate, vreau să găsesc în bibliotecă acele fişe - probele concrete - pentru a avea încă o dată prilejul să le citesc şi să le înţeleg ... acum după lectura dosarului de Securitate. Caut, cotrobăiesc, răstorn cărţi, dosare ... promit că într-o zi să fac ordine în tot acest balamuc şi deodată, când credeam că o să abandonez, pun mâna pe ele... Iată! Am o probă materială şi am depăşit domeniul supoziţiilor.
în prima variantă a acestui text, nu am dat numele celor care i-au trimis cărţi cu dedicaţie lui Ceauşescu. Acum, la a doua lectură, înţeleg că discreţia mea este inutilă şi nu compromite pe nimeni. Dacă, prozatorul N. Breban i-a trimis cărţi cu dedicaţie „familiei”, facsimilul fiind publicat în mai multe ziare şi în acelaşi timp a fost ales Preşedintele juriului care a acordat premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2002 ... dacă dramaturgul şi prozatorul Virgil Tănase care a recunoscut la televiziunea franceză şi într-o carte că a fost membru al securităţii şi a jucat un rol destructor în exilul din Franţa*, iar acum se află la al doilea mandat ca Director al Centrului Cultural de la Paris... dacă Eutţen Mihăiescu, care făcea caricaturi într-un ziar de la New York, este
«Jurnal 1981-1984» de Monica Lovinescu.
UN TIGRU DE HÂRTIE
237
acum Ambasador la UNESCO deoarece a depus mărturie că actualul preşedinte nu a insultat un ziarist la Constanţa ... dacă Mircea Ionescu-Quintus este dovedit cu probe scrise că a fost informatorul Securităţii, iar acum încă mai prezidează şedinţele Partidului Liberal ... dacă Ristea Priboi a fost desemnat ca torţionar al muncitorilor care au făcu parte din revolta de la Braşov din 1977 şi acum rămâne mai departe senator şi are curajul să dea în judecată victimele ... dacă un «dramaturg cu răsunet naţional» prezintă la Salonul de carte din 2002 pe actorul şi poetul Mircea Albulescu care era întrecut numai de Silviu Stănculescu în recitarea poeziilor şi osanalelor închinate lui Ceauşescu ... dacă... dacă ... nimic nu compromite pe nimeni, atunci ce rost ar mai avea să nu dau numele real al celor care au trimis cărţi lui Ceauşescu.
Avem noi o cultură a responsabilităţii, a justiţiei, a respectului pentru drept şi dreptate?
înainte se spunea: «Te vorbeşte tot satul». Acum te vorbeşte tot oraşul şi ţara întreagă, dar ... Nici o faptă şi nici un cuvânt nu au o consecinţă pe plan social sau moral. Ce să mai vorbim despre demnitate şi onoare pentru care unii s-au bătut în duel şi Puşkin şi-a pierdut viaţa.
Dar să revenim la fişele autorilor care au trimis cărţi cu dedicaţie lui Ceauşescu: «Problema, carte cu dedicaţie, data «5 noiembrie 1971, numele, prof. dr. Pavel Apostol, oraşul: Bucureşti 9, str. Galaţi 212 A: Rezumat: Trimite Tov. N. C. cartea scrisă în limba germană: «Căi spre o societate transformată -Strategiirevoluţionare»în care are şi el un studiu: «Introducere la o tehnologie a practicii revoluţionare», însoţită de o scrisoare: Mult stimate tovarăşe Ceauşescu. Permiteţi-mi ca în semn de omagiu plin de recunoştinţă să vă ofer un exemplar din culegerea editată în Germania (.:.) Menţionez că acest volum este prevăzut în planul de învăţământ al Universităţii din Berlin (Vest) ca obiect de seminar la Facultatea de ştiinţe politice. îngăduiţi-mi să-mi exprim cu această ocazie profundul respect şi să asigur conducerea partidului de devotamentul meu şi Dumneavoastră de statornica mea recunoştinţă. S-a trimis mulţumiri prof. Pavel Apostol printr-o c. de v. a tov. N. C.: Mulţumesc pentru studiu şi scrisoare».
BUJOR NEDELCOVICI
238
Tovarăşul prof. Pavel Apostol a mai trimis lui Ceauşescu o carte în 6 noiembrie 1975 şi încă una în 18 iulie 1980.
Scriitorii nu au fost absenţi la această «datorie morală şi cetăţenească». Am găsit câteva fişe de autori cunoscuţi: Pop Simion: Dedicaţie: «Dumneavoastră, iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, acest semn al inimii mele, sub îndemnul unui puternic ataşament faţă de politica internă şi externă a Partidului pe care o reprezentaţi cu întreaga Dumneavoastră fiinţă, pentru înalta demnitate naţională a românilor şi sporita lor răspundere naţională».
Pop Simion recidivează la 19 sept. 1969 şi îi trimite romanul «Criza de timp». Renunţăm la transcrierea dedicaţiei. Un alt personaj important, este Ministrul chimiei, Florescu Mihail care i-a trimis lui Ceauşescu lucrarea «Dimensiunile cunoaşterii». Renunţăm să reproducem dedicaţia, deoarece este în acelaşi ton ...
Sunt şi scriitori mai cunoscuţi: «Marin Micu, cadru didactic universitar din Constanţa, august 1981: «Poezia română de avangardă în limba italiană» şi urmează dedicaţia. «Tovarăşului Secretar Nicolae Ceauşescu, cele mai înalte sentimente de stimă şi respect». Scriitorul Tudor Popescu, trimite cartea: «Doi domni fără umbrelă», urmează dedicaţia: « Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, iubit fiu al poporului nostru, în semn de preţuire şi deosebită stimă, această carte pe care o doresc factor de educaţie comunistă tinerii generaţii». Menţiunea: «S-a răspuns». Poetul Duţescu Mihai, 5 mai 1979, trimite placheta de versuri «Imnuri onorifice» «Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, cea mai modestă dovadă de dragoste, dublată însă de iubirea ce /-o port, nemăsurată şi fierbinte. Mulţumesc, alături de toţi românii de grija pe care ne-o purtaţi». Scriitorii Traian Filip şi Vasile Nicorovici, trimit cartea «Diluviu sau operele lui Saturn». Poetul Constantin Abălăuţă, trimite, în oct. 1973, cartea intitulată «Piatra şi alte poezii». Dedicaţie: «Cu deosebită stimă şi consideraţie aduc acest mic omagiu proteguitorului artelor şi culturii. Conducătorului statuluj nostru, Nicolae Ceauşescu». Fără comentarii privitor la cuvintele «proteguitorului artelor şi culturii». Profesorul Paul Miron, Lector
UN TIGRU DE HÂRTIE
239
de limba română şi literatură la Universitatea Freiburg, trimite cartea: «Dacoromania»împreună cu dedicaţia respectivă.
Dar să ne oprim aici ... şi să adunăm dovezile care s-au strâns în jurul «Sursei Sanda» şi care ne-ar putea îndreptăţi să spunem ... 1. Era o persoană care frecventa familia E. L. şi de la care afla amănunte despre mine şi viaţa pe care o duceam la Paris. 2. Persoana «fusese în bune relaţii cu C. L.» şi lăsa să se înţeleagă că îi poartă aceeaşi simpatie, motiv pentru care vizita familia E. L. 3. Făcuse o călătorie la Paris şi locuise la mine, astfel că avusese ocazia să constate anumite realităţi din viaţă.
4.	Telefona surprinzător de des şi vorbea neîngăduit de mult pentru veniturile unui simplu ziarist. Până clici ne aflăm în domeniul ipotezelor care nu ne îndreptăţesc să afirmăm că este ...
5.	Când eram la Bucureşti, am vorbit la telefon şi i-am spus că am citit dosarul de Securitate. M-a întrebat care este adresa CNSAS, vrând să pară interesat să ceară şi el dosarul, apoi a dispărut.
6.	Ultimul argument şi - care este hotărâtor - persoana a rătăcit într-o carte pe care mi-a dăruit-o, Fişele cu dedicaţii a volumelor trimise lui Ceauşescu şi la întrebarea pe care i-am pus-o de unde le are, nu a ştiut ce să răspundă.
Putem crede că «Sursa Sanda» (1 + 2 + 3+4 + 5 + 6) este publicistul, ziaristul şi autorul mai multor cărţi: Vladimir A. Dar nu este exclus să fie şi Luci C.
CAPITOLUL X
CORESPONDENŢA
«L’oiseau de Minerve ne prend son voi qu’â la nuit»
Hegel
Ministerul de Interne avea o «Unitate militară specială» -UM. 0647 - care înregistra, fotocopia şi îndosaria toate scrisorile, cărţile poştale, felicitările trimise din străinătate, din ţară, inclusiv interviurile sau răspunsurile la scrisori.
Unitatea militară 0647 Bucureşti trimetea la IMBS/104/B/BM corespondenţa însoţită de o adresă sau de o «Notă de relaţii» în care se menţiona: numele, adresa, persoana care a trimis, domeniul, limba folosită, gradul de rudenie, caracterul legăturii, modul de transmisie (direct sau codat).
Nimic şi nici un detaliu nu era neglijat sau lăsat la voia întâmplării. Volumul al doilea al Dosarului de Securitate Nr. 2011784 - 443 pagini - cuprinde toate scrisorile care le-am primit sau expediat, inclusiv convorbirile telefonice.
Am găsit scrisorile trimise de fratele meu, Vladimir care locuia la Geneva, de cumnata mea, Victoria, de la prietenii din străinătate, din ţară şi chiar interviul pe care l-am dat «Revistei Vatra». Nu erau numai scrisorile care îmi erau adresate personal, dar şi scrisorile trimise altor persoane dar în care era menţionat numele meu.
O scrisoare mi-a atras atenţia de la început, dar nu am avut curajul să o citesc integral, cu toate că am răsfoit de mai multe ori dosarul. Spuneam că lectura şi analiza acestui dosar este pusă sub semnul: «Cât adevăr suport!». Trebuie să recunosc ... n-am avut curajul să citesc scrisoarea pe care i-am trimis-o unei persoane de care extrem de ataşat...
«Ministerul de Interne, Direcţia pentru paşapoarte, evidenţa străinilor şi controlul trecerii frontierei», trimite o adresă cfitre «Departamentul Securităţii Statului, Direcţia I-a, tovarăşului
UN TIGRU DE HÂRTIE____________________________________241
general-maior, Aron Bordea»: «Vă trimit alăturat un număr de patru scrisori nefrancate, o copie legalizată (sentinţă publică) şi palm fotografii, reţinute la cererea unităţii dumneavoastră, la ieşirea din ţară a scriitorului Manolescu Apolzan Nicolae, care călătorea în R.F.G. şi Franţa. Cel din cauză a declarat că materialele de mai sus le-a primit de la Bujor Nedelcovici din Bucureşti, pentm a fi duse soţiei (nu este soţie) - adăugat cu cerneală - acestuia B. M. F. din Franţa. în eventualitatea că scriitorul Manolescu Apolzan Nicolae, la reîntoarcerea în ţară, va solicita restituirea acestora, urmează să dispuneţi». Şeful direcţiei, general maior, Ion Ghenoiu, 3.12.1981.
«Departamentul Securităţii Statului, Direcţia I-a» a cerut «Direcţiei de paşapoarte şi controlul trecerii frontierei» să-l controleze pe Manolescu Apolzan Nicolae despre care ştia că este prietenul meu şi va face o călătorie în Franţa. Nimic mai firesc în nefirescul situaţiei de atunci... prietenii prietenilor erau urmăriţi şi controlaţi.
Nicolae Manolescu, când s-a întors de la Paris la Bucureşti, mi-a spus imediat că scrisoarea pe care i-am dat-o a fost confiscată, urmare a unui control în buzunare şi în geamantane. Sigur, am fost şocat, surprins şi am acceptat cu dificultate situaţia. Era o scrisoare-jumal: 9 file, 43 de paragrafe, în care o informam de cele mai mici amănunte din viaţa mea, relaţiile cu oficialităţile, prietenii din ţară şi de la Paris şi detalii din viaţa sentimentală şi intimă. Repet... nu am avut curajul şi tăria sufletească s-o citesc în întregime, nici acum, după trecerea a 21 de ani.
înfiorat, cutremurat, revoltat ... un strigăt tăcut până Ia Dumnezeu! Ei au intrat cu mâinile lor murdare şi cizmele nespălate în viaţa mea intimă şi în cele mai ascunse sentimente! Au încercat să-mi murdărească sufletul. S-au strecurat pe furiş şi prin furt - «hoţii de suflete» - în cele mai intime stări de angoasă şi sfâşiere spirituală.
Dacă n-aş fi avut nici un motiv să părăsesc România, deschiderea acestei scrisori ar fi fost suficient să mă determine să iau această hotărâre. Dacă aş fi avut toate motivele să mă întorc în ţară, amintirea deschiderii acestei scrisori m-ar fi obligat să nu iau o decizie pentru a mă întoarce în ţară.
242____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Pe generalul-maior Aron Bordea şi generalul-maior Ion Ghenoiu nu pot să-i iert niciodată, chiar dacă ştiu că făceau parte dintr-un sistem poliţienesc în care vinovăţia era globală dar şi... individuală.
Când am fost în vara anului 2002 la Bucureşti am fost invitat la o aniversare. O doamnă m-a întrebat de ce nu mă întorc în ţară şi a adăugat: «Şi Regele s-a întors!». Am renunţat să-i explic şi să-i dau amănunte, dar i-am spus: «Eu nu mă întorc ... chiar dacă Regele s-a întors».
Mi-am amintit că decembrie 1989, fratele meu Vladimir (Adu) de la Geneva, mi-a telefonat şi m-a întrebat: «Ce facem? Ne ducem în ţară? Ce ar zice tata dacă nu am fi acolo?», l-am spus să mai aşteptăm puţin... După ce Iliescu a anunţat că se prezintă la alegeri - contrar promisiunilor făcute anterior - i-am telefonat fratelui meu şi i-am spus doar atât: «Nu ne întoarcem ...».
în aeroportul de la Paris, m-am întâlnit recent cu avocatul V. A. care a fost mai mulţi ani Şeful Baroului de avocaţi de la Bucureşti şi care mi-a pus aceeaşi întrebare, cu aerul «Ce mai cauţi tu aici?» Pentru că avionul avea întârziere, am fost - din politeţe - obligat să-i explic că am familie, un copil, o profesiune, un serviciu, am publicat mai multe cărţi şi... Nu părea convins şi nici eu nu am încercat să-i schimb părea. Acum, dacă l-aş avea în faţa mea pe avocatul V. A., i-aş spune că sunt mulţumit că am plecat din România şi că nu aş vrea să trăiesc în ţara în care ... o scrisoare personală (intimă) a fost citită de mai mulţi vameşi, ofiţeri şi generali.
*
Scrisorile, cărţile poştale, felicitările din ţară şi străinătate care îmi erau trimise de familie, prieteni şi care nu aveau un conţinut important, erau fotocopiate şi «repuse în circuit», adică le primeam acasă prin poştă. Celelalte scrisori cu caracter oficial, trimise de universităţi, congrese sau asociaţii culturale, erau fotocopiate şi nu erau «repuse în circuit», adică erau oprite.
în «Nota de relaţii» Ml/Unitatea 0647 Bucureşti este scris: « Transmite către: Jorje Martinez Reverte. Domeniu: Artă şi cultură „Nedelcovici Bujor s-a înscris la Congresul care va avea loc la
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________243
Madrid în perioada 16-20 octombrie 1885. Tema comunicării sale este: „Specificitatea literaturii române - interferenţe occidentale şi est-europene,f». Rezoluţie: «Verificări căci nu va fi o călătorie în interes de serviciu».
Tema comunicării ar fi actuală şi acum, în anul 2003, iar pentru că nu am primit viza de plecare (am fost de câteva ori în audienţă la Ministerul Culturii, Suzana Gâdea, care îmi spunea: «Lasă mamă, mai ai timp, data viitoare», găsim la pagina 223 din dosar o «Notă de relaţii» şi scrisoarea mea de răspuns:«Cher Monsieur, Jorje Martinez Reverte. En raison qui ne tiennent pas de ma propre volonte, je vous envoie mes regrets sinceres parce que je me trouve incapabile de rejoindre le deuxieme „Congres de TEspace Culturel Europeen”. Malgre ces faits, je me declare tout ă fait dans Vassentiments de Vesprit qui va gouverner le Congres: la promotion de Tidentite culturelle de chaque nation, la lutte pour la liberte de la pensee et de Vexpression pour Velargissement des liaisons culturelles scientifique entre Ies pays et Ies hommes. despere de reijondre Vannee prochaine le troisieme Congres. Cera pour moi la meilleure occasion pour realiser une echange d'idees et pour parler de la litterature roumain. Veuillez recevoir mes plus sinceres sentiments de gratitudie et d’amitie. Bujor Nedelcovici». Urmează traducerea în limba română.
Nu ştiu dacă această scrisoare a ajuns la destinatar, dar constat cu plăcere că în ciuda faptului că ştiam că scrisorile sunt cenzurate, am avut curajul să-mi exprim liber opiniile.
La pagina 268 din dosar, se află: «Notă de relaţii»:«Congreso el Espacio Culturel Europea. Vă trimitem alăturat un material adresat din Spania lui Bujor Nedelcovici din Bucureşti, conţinând Manifestul de la Madrid, concluzii elaborate de Congresul Spaţiului Cultural European, congres care a avut loc între 17-19 oct. 85 şi la care Bujor Nedelcovici nu a participat: „Intelectualii europeni, reuniţi la Madrid în oct. 1985, îşi reafirmă convingerea unei Europe culturale peste cea a Pieţei Comune, Europa ce se vrea unită cu partea sa sechestrată, dar vital susţinută din punct de vedere intelectual, cum o atestă intelectualii din Est care au venit să-şi spună cuvântul, ca şi cei prezenţi la Forumul Cultural de la Budapesta. Ei formulează dorinţe ca astfel de reuniuni să
244_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
se reînnoiască şi sâ comenteze într-o Adunare a intelectualilor europeni, locuri de întâlnire periodică, putând întreţine proiecte precise de acţiune culturală».
Trecând peste greşelile de traducere, putem să constatăm actualitatea problemei unei Europe unite cultural care se punea încă din anul 1985. Acum după 27 de ani, după ce am intrat în NATO (2002) şi vrem să facem parte din «Uniunea europeană şi piaţa comună», ne dăm seama cât de mult timp am rămas în urmă - am pierdut un tren al istorie - din cauza unei obtuzităţi de gândire şi acţiune. Este interesantă rezoluţia unui căpitan care a semnat indescifrabil: «Se reţine».
Eu nu trebuia să fiu «contaminat» de ideile din Europa şi «ei» aveau dreptul de a decide că scrisoarea ce mi-a fost adresată - contrar dreptului înscris în Constituţie - să fie reţinută.
Dacă acestea au fost relaţiile cu Spania, să vedem dacă relaţiile cu Franţa s-au deosebit.
La pagina 179 din dosar, se află o «Notă de relaţii» Ml/Unitatea 0647 din 30.11.84 în care este redată (în traducere) scrisoarea Preşedintelui R E. N. Clubului francez, domnul Rene Tavemier. «Vă scriu în numele mai multor scriitori şi poeţi francezi care ar fi fericiţi sâ vă vadă la Paris şi să discute cu Dv. probleme literare care ne interesează pe toţi. Dacă, aşa cum sperăm, puteţi răspunde la invitaţia noastră, o bursă de 3000 de franci vă va fi înmânată la sosire. Sper din toată inima să primesc vestea bună a venirii Dv. în Franţa. Rene Tavemier».
Rezoluţia scrisă cu cerneală: «S-a repus în circuit. A fost comunicată de Dir. l-a care a hotărât pentru această măsură».
îmi amintesc că am primit această scrisoare în 1984, dar nu am putut să plec în Franţa decât în 1987. Ajuns la Paris, i-am făcut o vizită de mulţumire domnului Rene Tavemier, Preşedintele PEN Clubului Francez. Bărbat înalt, alură de actor, volubil, gesturi largi, îşi amintea cu plăcere despre perioada în care a trăit la Braşov. La un moment dat, a început să fredoneze imnul regal rostind cuvintele în româneşte. L-am ascultat surprins şi emoţionat pentru că nu auzisem de mulţi ani această melodie (unii au făcut puşcărie dacă au îndrăznit s-o cânte) iar acum ... era fredonată de un francez.
UN TIGRU DE HÂRTIE
245
îi păstrez o amintire extrem de plăcută şi a fost un motiv de încurajare în odissea pe care o începusem ca exilat (meteque) la Paris.
Găsesc întâmplător o carte poştală ilustrată expediată fratelui meu, Vladimir la 24.5.85 «... încerc mereu să descifrez semnele ascunse (Ies signes du destin) în zilele trăite alături de voi; aştept mereu un răspuns care ştiu că va sosi dar nu în termenii bănuiţi, nici în limbajul obişnuit dar până atunci sunt cu voi clipă de clipă, chiar dacă ştiu că este imposibil de admis şi crezut inexplicabilul».
Când iau în mână un stilou am impresia că (in între degete un stilet cu care pot să mă apăr dar în special pot să-i oblig pe agresori să se retragă.
*
Acum, la sfârşitul acestui capitol, concluzia se lasă aşteptată ... Nici un gând! Sau cum ar spune Husserl: «Epoche» adică: «Suspension de jugement». Dar să jucăm rolul «apărătorului diavolului». Să ne aşezăm în locul generalului-maior Aron Bordea şi al generalului-maior Ion Ghenoiu şi să le apărăm poziţia şi funcţia. Eu eram un «tulburător al ordinii publice» care avea «discuţii şi manifestări ostile statului şi politicii partidului». Trebuia să fiu urmărit şi controlat. De altfel, tatăl meu a fost condamnat la 8 ani de închisoare corecţională pentru infracţiunea prevăzută în Codul penal, art. 58:«agitaţie şi uneltire contra ordinii sociale». Amândoi am comis un delict de opinie, adică am gândit şi ne-am manifestat împotriva unui regim politic şi a unei ideologii.
Să vedem pe scurt care a fost situaţia în diverse perioade istorice şi cum s-a acţionat împotriva acestor «tulburători ai ordinii publice?». în Spania, pe timpul Inchiziţiei (1492) şi ca urmare a hotărârii reginei Isabelle de Castille şi Ferdinand II d’Aragon, arabii şi evreii au fost obligaţi să treacă la religia catolică. Dacă refuzau, aveau trei căi de ales: emigrare, convertire sau revoltă. Mulţi au părăsit Spania prin Portugalia şi au ajuns în Belgia, Danemarca, Anglia, Turcia, Cipru şi chiar în Bulgaria. (Elias Canetti s-a născut la Rusciuc). Alţii s-au convertit, au devenit «marrani» care aparent acceptaseră religia catolică, dar în ascuns
246____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
practicau religia şi obiceiurilor iudaice. Alţii a refuzat să se convertească şi au fost persecutaţi de tribunalele Inchiziţiei.
După Revoluţia din 1917 din Rusia, unii intelectuali au putut să-şi părăsească ţara: Bunin, Chagall, Nikolai Berdiaev, Nabokov, Kandinsky, Stravinsky, Nina Berberova. «Ruşii albi» au găsit un refugiu în Occident (peste 1 mii.) şi este ştiut faptul că mulţi şoferi din Paris erau de origine rusă. Şi astăzi în Franţa este o colonie numeroasă de ruşi cu biserici şi chiar mănăstiri.
Facem un pas de-a lungul istoriei şi ajungem în Germania, înainte de război, unii intelectuali au reuşit să părăsească ţara în care se născuse nazismul: Thomas Mann, Klaus Mann, Sigmund Freud («Societatea de psihanaliză» - cincizeci de medici s-au expatriat), Ştefan Zweig, Emst Bloch (după război s-a întors în R. D. G.), Lion Feuchtawanger, Bertold Brecht (după război s-a întors în R. D. G. şi a devenit directorul teatrului «Berliner Ansamble»), Valter Benjamin, Wittgenstein, Schonberg, reprezentanţii «Şcolii de la Frankfurt», cei care au lucrat la Hollywood şi mulţi alţii...
în România, de la Constanţa, în 1941, a plecat spre Palestina un vapor căruia britanicii nu i-au permis să treacă prin Bosfor, fiind retrimis în Marea Neagră unde a fost torpilat de un submarin sovietic, iar în nautragiu au murit 800 de persoane.
După ’44, în România, populaţia nu a avut dreptul de a părăsi ţara, iar oamenii au trăit cu iluzia întreţinută pervers de-a lungul anilor că «Vin americanii». începând cu anii ‘50-’60, cetăţenii de origine germană, evreii şi anumiţi români, au putut emigra în Germania, Israel şi Occident, dar plecarea lor era condiţionată de plata unei importante sume de bani.
Sclavii negri, conform «Codului Negru» - erau vânduţi deoarece erau consideraţi obiecte.
Oamenii din România erau vânduţi pentru că erau consideraţi ... simple obiecte de negoţ.
Cei care au vrut să rămână în România sau nu au avut posibilităţi băneşti să plece din ţară, au avut de ales între două soluţii. Prima: complicitatea, compromisul, corupţia şi culpabilitatea. A doua: recluziunea voluntară (tăcerea), nesupunerea, rezistenţa şi revolta. Ultimele erau pedepsite prin închisoare'sau obligaţia de a pleca în exil.
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________247
Este ştiut că în vânătoare este interzis să tragi asupra vânatului «la picior» adică trebuie să-i laşi animalului posibilitatea de a fugi şi de a-şi salva viaţa. Românii nu au avut nici o alternativă de scăpare şi au fost ucişi spiritual şi fizic la «bătaia puştii» şi cu foc deschis.
Minciuna şi laşitatea au fost atât de profunde că şi acum, după trecerea aproape a unui secol, comunismul s-a prăbuşit dar neo-comuniştii încă mai cred în ideea «unui regim politic cu intenţii bune», cum se afirmă de către anumiţi istorici în Occident, chiar şi după apariţia volumului: «Cartea neagră a comunismului».
Deci «apărarea diavolului» şi a generalilor Aron Bordea şi Ion Ghenoiu nu poate fi acceptată din nici un punct de vedere. «Tulburarea ordinii publice» şi cei care gândeau astfel erau manifestările cele meii modeste în protestul împotriva unui sistem politic în care individul era distrus, iar societatea atomizată.
La noi «noaptea generalilor» cred că nu va sosi niciodată şi ei vor rămâne nepedepsiţi...
în România şi în majoritatea ţărilor din Estul Europei a căzut «cortina generalilor».
CAPITOLUL XI
UNITĂŢI MILITARE, MIJLOACE TEHNICE, FILAJ Unităţi militare
«Direcţia Generală a Securităţii Poporului» a cunoscut mai multe organizări şi reorganizări de la înfiinţare, adică din 1948 şi până în 1990, când s-a transformat în SRI, iar D1E - Departamentul de Informaţii Externe - a devenit SIE - Serviciul de informaţii externe. Au fost perioade când DGS s-a transformat în Ministerul Securităţii Statului (1952) pentru ca în 1956, Ministerul de interne să aibă două departamente: Departamentul Securităţii şi Departamentul de Interne. Ar fi prea complicat să parcurgem istoricul Securităţii şi să redăm serviciile auxiliare, dar nu trebuie să uităm că secţiile includeau toate domeniile vieţii publice şi private cile fiecărui cetăţean. Exemple: Unitatea specială de filaj (F), secţia D (Intoxicare), Unitatea specială de instalare (T), adică sistemele de ascultare telefonice, Unitatea specială pentru depistarea scrierilor ascunse şi expertize grafice (S) etc., etc.
în perioada când am fost urmărit - 1972-1987 - dosarul nr. 201784, DUI, Direcţia de Urmărire Informativă - Nica sau Obiectivul - toate actele au fost emise de Ministerul de Interne, Departamentul Securităţii Statului, Direcţia I (General-maior Gianu Bucurescu, ministru adjunct), iar după ce am plecat în exil în Franţa, 1987, am fost predat Departamentului de Informaţii Externe, DIE, aşa cum rezultă din pagina 353 din dosar: «va exista o colaborare permanentă cu U. M. 0159 şi U. M. 05444 care îl au în atenţie în continuare». Este ştiut că cele două unităţi militare, conduse de general-locotenent Aristotel Stamatoiu, se ocupau de cetăţenii români care părăseau România şi se stabileau în străinătate. Cum se explică faptul că prin scrisoarea Nr. 4746 din 4.07.2002, CNSAS mi se face cunoscut că: «Vă aducem la cunoştinţă că, Serviciul Român de Informaţii ne-a comunicat că pe
UN TIGRU DE HÂRTIE
249
numele dumneavoastră s-a identificat în sistemul de evidentă al acestuia o „fişă cu menţiunea paşaport, dar dosarul nu s-a păstrat în arhivă”. Totodată, vă informăm că SRI ne-a transmis că „dosarul problemă nu a putut fi identificat”».
Ajunşi aici se impun întrebări: 1. De ce nu s-a păstrat în arhivă Dosarul paşaport? A fost distrus sau ars?; 2. De ce nu s-a putut identifica «dosarul problemă?» A dispărut? Cum? Cine răspunde de lipsa unui dosar din arhivă?; 3. Care este adresa SIE pentru a trimite un memoriu, ştiut că CNSAS nu deţine nici o adresă?
Dar să revenim la instituţiile şi unităţile militare care au fost angajate în urmărirea lui «Nica sau Obiectivul» şi să încercăm să înţelegem care a fost amploarea muncii depuse în urmărirea, izolarea, compromiterea şi dezinformarea unei singure persoane:
-1. M. B. Securitate
-	Direcţia a IX-a.
-	Unitatea militară 0647 Bucureşti (interceptarea corespondenţei)
-	Unitatea militară 0625
-	Inspectoratul Municipiului Bucureşti - Securitate.
-	Direcţia a Vl-a.
-	Unitatea 08000 Bucureşti.
-	Unitatea militară 0672 Bucureşti.
-	Direcţia pentru paşapoarte, evidenţa străinilor şi controlul trecerii frontierei.
-	Departamentul Securităţii Statului, Direcţia I-a.
-	Departamentul Securităţii Statului, Securitatea Municipiului Bucureşti.
-	Inspectoratul Municipiului Bucureşti, Serviciul independent de paşapoarte.
-D. S. S.-S. M. B.
-	Inspectoratul Judeţean Prahova.
-	Securitatea Municipiului Bucureşti, Serviciul 120.
-	Unitatea militară 0544 (avea rolul de a urmări şi supraveghea pe cetăţenii români rămaşi în Occident).
-	Departamentul Securităţii Statului, Direcţia IlI-a.
-	Serviciul Independent de Investigaţii.
-	Inspectoratul Judeţean Constanţa - Securitate.
250___________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
Se ştie că anumite persoane au fost urmărite de Securitate, dar este greu de imaginat câte direcţii, departamente, inspectorate, servicii, unităţi militare din Bucureşti, străinătate şi provincie (Constanţa şi Prahova), au fost mobilizate pentru investigarea unei singure persoane şi a celor care cunoşteau «Obiectivul», de la vecini, prieteni, străini şi cunoscuţi întâmplător.
Este greu de imaginat câţi informatori şi ofiţeri de securitate - de la locotenenţi şi până la generali - (la sfârşitul acestui volum vom da o listă cu numele ofiţerilor, însă majoritatea semnau indescifrabil) şi câţi au lucrat pentru a concepe şi a pune în aplicare această reţea invizibilă în jurul unui scriitor care nu comitea nici o infracţiune penală sau delict civil, decât că gândea şi acţiona altfel decât erau legile nescrise ale unei tiranii. Trecem peste faptul că toţi aceşti lucrători erau bine plătiţi, aveau avantaje materiale de la echipament, magazine cu circuit închis şi până la vacanţe pe litoral, la munte sau în străinătate. Şi toate astea ... din banii cui?
Mijloace tehnice de interceptare şi urmărire
Volumul doi al dosarului Nr. 2011784 - 443 de pagini -cuprinde toate ... dar absolut toate convorbirile telefonice de la domiciliu şi de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.
Unitatea militară care răspundea de această sarcină era: UM 0689. Postul de înregistrare era: Nr. 9/5, se menţiona limba în are s-a vorbit şi orele în care au avut loc convorbirile. Un ofiţer asculta telefonul, înregistra, copia dialogul pe o hârtie, îl trimetea la ofiţerul care răspunde de mine, iar o copie era anexată la dosar.
Exemplu: «UM 0689 din 9.02/74, Nedelcovici Bujor, ora 10,46. Druckman Samuil. Dl. Bujor vrea să vorbească cu Sami. Răspunde o bătrână care spune că nu a ieşit încă din baie. Dl. Bujor spune că pleacă la Ploieşti fiindcă a murit soţia lui Breban şi voia să-l întrebe dacă vrea să meargă şi el deoarece au fost prieteni. Să-mi spună prin uşă dacă vrea să meargă fiindcă ei se duc cu maşina lui Mircea lorgulescu. Sami vine la aparat, a vorbit cu Breban dar nu se poate duce la înmormântare. Sami îi aminteşte că era vorba să se mai vadă. Dl. Bujor se scuză că<a
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________251
fost ocupat cu cartea, dar săptămâna viitore termină şi este mai liber...».
Ora 18,20, chemat şi urmează convorbirea.
Ora 18,29, chemat şi urmează convorbirea.
*
Şi citesc ... citesc fără să pot să mă opresc pentru a reproduce câteva pagini în acest eseu. Am «plonjat» în lectura dosarului care este cel mai fascinant jurnal ţinut zi de zi şi oră de oră. Nu seamănă cu jurnalul pe care l-am avut în acea perioadă şi pe care l-am rupt - spre regretul meu, împreună cu toate fotografiile de familie - atunci când am fugit din ţară. Au fost înregistrate în fiecare zi şi cu menţiunea orei, convorbirile cu colegii (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Costi Ţoiu, Radu
F.	Alexandru, Lucian Raicu, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Ioana A., Costache Olăreanu), prietenii (Ticu Petrescu, Mircea Georgescu), relaţiile cu editurile (Ana Barbu, Marin Teodorescu, Monica G., Ruxandra B.) ... rudele, mama, mătuşile ... amănunte din viaţă («Ia prânz s-a dus la masă, până la ora 15 a moţăit, acum lucrează şi diseară se duce la dactilografă...» (convorbiri cifrate («/-am dat fetei chestia aia». ... femeile pe care le-am cunoscut şi pe care le-am iubit ... totul, am găsit totul ... viaţa de atunci prin intermediul lui «Nica» şi graţie lui... viaţa din acea perioadă pe care parcă nu o trăiam, ci abia acum, cu întoarcerea în trecut, fiecare amănunt devine acut şi important... eu nu am trăit atunci pentru că nu eram conştient de ce se «consuma» clipă de clipă ... abia acum am reprezentarea vieţii şi sentimentul că altul era acela care vorbea la telefon şi totuşi ... eu eram ... dedublare, dublu (Nica şi Eu) ... retrăirea traiului care a devenit conştientizat ...
*
Mă opresc la întâmplare la câteva pagini înregistrate în ziua de 31.01.1974:
«UM/=0639/26. Ora 9f14/chemat: Dl. N. e chemat de Tudor care îi urează la mulţi ani pentru Sfântul Grigore». Este redată convorbirea pe două pagini.
252_______________________________________BUJOR NEDELCOVICI
«Oro 9,56, telefon: 11.79.39 Barbu Ana îi spune că a vorbit cu Dl. Cursaru şi i-a spus că nu ştie precis când va pleca în concediu dar explicându-i să aibă încredere în el, s-au înţeles să-i ducă cele 300 de pagini». Urmează convorbirea redată pe larg.
Ora 14,10, telefon: 18.08.00/186 - IDEB, Bul. 1 Mai 42.43. «Dl. Bujor întreabă de tov. Chezan Coca dacă se duce după amiază la dentist». Urmează convorbirea.
Câteva remarci: se folosea expresia: «Dl. Bujor», era identificat numărul de telefon care chema şi adresa. Mijloacele tehnice ale Securităţii erau destul de performante încă din 1974.
«Ora 19,27 chemat Dl. Bujor îl sună pe Radu cu care discută la început de meciul de box». Urmează convorbirea.
La 31 ianuarie ’74 au fost înregistrate opt convorbiri, începând de la ora 9,20 şi până la ora 19,05, printre care cu «Feldman Isidor. Bujor Nedelcovici cere pe Radu şi-l întreabă ce face. Radu îi spune că a vorbit cu Dolfi Solomon. Radu mâine nu se duce la redacţie. Dl. Bujor spune apoi că dacă vor merge la Breban de ziua lui, trebuie să-i ducă ceva şi Dl. Radu spune că o sticlă de şampanie şi un buchet de flori pentru nevastă-sa. Dl. Bujor îl informează că vor fi admişi ca academicieni Barbu, Preda, Mihnea şi Zoe. Ora 19,27, N. Discută cu Eugen cu care face de obicei plimbarea de seară. Nu reiese nimic altceva decât că se văd ca să se plimbe».
O constatare! Este prima dată şi graţie acestui dosar când aflu că prietenul meu, Radu Feldman Alexandru, mai avea şi alt nume: Isidor. Deci... Securitatea avea posibilitatea să identifice numărul de telefon care a chemat sau care a fost chemat şi în acelaşi timp să repereze persoana şi numele adevărat. Şi totul în cel mai scurt timp pentru a înregistra convorbirea ...
Am fost prieten apropiat cu Radu F. Alexandru. El locuia la ultimul etaj din blocul Scriitorilor şi de câte ori pleca de acasă, suna la uşă şi mă întreba dacă vreau să ies cu el în oraş. Discutam probleme de creaţie - romanele mele, piesele lui de teatru -, spuneam bancuri, ne amuzam de «ştirile politice», comentam ce am văzut la televizor şi am fost alături de el când a trăit un eveniment extrem de grav şi tragic care s-a produs în familie.
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________253
După câţiva ani, mi-a citit nişte memorii în care critica situaţia literaturii şi a Uniunii Scriitorilor. Erau trimise într-o direcţie... Eu l-am întrebat de ce nu le trimetea lui D. R. Popescu la Uniune. El mi-a dat o explicaţie ... Cu trecerea timpului prietenia noastră s-a răcit şi apoi ne-am despărţit. Eu am plecat în Franţa, el a rămas ... în anul 2002, i-am telefonat. Am vrut să-l văd, după trecerea a peste treizeci de ani... Ne-am întâlnit în fostul Parc Stalin şi am băut o limonadă. I-am amintit despre episodul cu pricina, dar el a negat, l-am trimis o scrisoare, mi-a răspuns cu rânduri pline de afecţiune în care făcea elogiul prieteniei. Şi... prietenia poate fi un subiect de a te eschiva ...
Poate am reuşit să-l cunosc mai bine după ce am citit textul publicat în «Contribuţia scriitorilor evrei la literatura română» -«Caietele Viaţa Românească» N = 2/2002 şi reluat în volumul «Securitatea şi evreii» de Teşu Solomovici, Ed. Ziua, 2003.
Nici o concluzie...
Pentru mine Radu F. Alexandru rămâne, totuşi, un mister? încă unul...
*
Convorbirile telefonice erau înregistrate şi la «Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti», dar ceea ce este interesant că au fost clasate la dosarul meu, chiar dacă nu eram implicat şi nici nu vorbisem la telefon.
«UM/0639/21.04.1983: în birou, în jurul orei 19,30, Olteanu e vizitat de Negrea care e bucuros că a găsit cafea, deoarece la Petroşani nu se găseşte. Olteanu vorbeşte despre şedinţa de ieri la care a participat şi Suzana Gâdea. Ion Alexandru a ridicat problema editării şi difuzării Bibliei pentru educarea morală a tineretului. După aceea a vorbit Paleologu care a spus că atunci când a lucrat la Cartea Românească a propus reeditarea acestui monument al culturii, dar nu a găsit înţelegere. Bineînţeles că Suzana Gâdea a întrebat de ce Biblie este vorba. Dacă e vorba de una ateistă înţelege, dar aşa... (cei doi râd). Ion Alexandru a mai făcut o propunere să se renunţe total la politica faţă de scriitorii români din străinătate, dusă până acum. El a spus că
254_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
există o singură literatură şi că politica faţă de cei din afara graniţelor e în general greşită. Aceste puncte de vedere sunt ascultate dar nu se face nimic».
La Asociaţia Scriitorilor se ascultau convorbirile telefonice, dar erau montate şi microfoane cu ajutorul cărora puteau fi interceptate discuţiile din birou.
UM/0639/83, 23.05.1983, NICA. în birou, în timpul dimineţii, nu a fost decât secretara (Raicu) cu mai multe persoane. S-au dat foarte multe telefoane dar discuţiile au avut un caracter personal. în jurul orei 18, în birou, Ţoiu, primeşte vizita unei persoane. Se pare că este vorba de un reporter din ţară care se ocupă de un reportaj. Acesta, după ce vorbeşte Ţoiu despre lucruri lipsite de importanţă, începe să-i povestească despre satul natal ... (...) în jurul orei 19 Ţoiu părăseşte biroul. Rămâne Viorica. Aceasta primeşte vizita lui Mihai (...) După aceea e linişte».
Sunt şi convorbiri destul de amuzante ...
« UM!0638/10.9.1984. Ora 1,56, tel. 17,73,80. Editura Eminescu. C. Ţoiu, autorul romanului „Obligado” se află la Uniune unde a aflat că i se dau 80.000 de lei pentru carte, adică 2.600 lei pe coală. Dă telefon (la redacţie) spune redactorului (Răpeanu) că dacă el era Păunescu sau Lăncrâjan i s-ar fi dat
3.000	de lei pe coală. El nu ridică aceşti bani care nu reprezentă nimic în raport cu succesul cărţii. Redactorul, ca bun amic, îl sfătuieşte să ia bani, apoi să facă o scurtă întâmpinare şi Comitetul de redacţie, adică cei 7 inşi, vor pune în discuţie. Dar fondul nescriptic a fost redus, lui Lăncrâjan i-au plătit doar 2.000 pe coală în ciuda reclamaţiilor acestuia. Lui Păunescu tot ce i s-a dat în plus i s-a dat de la Centrala Editorială. Avem acte, eşti vicepreşedinte al Uniunii, poţi să vii să ţi le arăt. 3.000 nu mai plătim de mult. Am avut aceeaşi discuţie cu Sălcudeanu cămia i-am dat 2.300 (...). Redactorul pleacă la Belgrad, se întoarce marţi. Ţoiu înţelege situaţia lor financiară, nu cere maximul, dar măcar 3.000 trebuia. Vor mai discuta miercuri. Ora 12,50. Ţoiu sună la acelaşi număr şi vorbeşte cu secretarul Vasile. Ţoiu întreabă cine face parte din comisia care discută banii ce se dau, că Răpeanu adineauri era grăbit. Vasile dă numele celof care sunt în C.O.M: Ciuceanu, Mariana lonescu, Corduneanu, Oancga de la sindicat şi Daniela Crâsnaru».
UN TIGRU DE HÂRTIE_____________________________________255
Personajul Adrian Păunescu este bine cunoscut prin osanalele ridicate «Geniului Carpatin», dar sunt mai puţin cunoscute sursele de plată pentru serviciile aduse. Avea un regim special de «favorit al curţii». Dacă un cosmonaut ar fi plecat în cosmos în decembrie ’89, n-ar fi aflat nimic despre evenimentele care s-au produs între timp, ar fi revenit pe pământ în anul 2003 şi l-ar fi văzut la televizor perorând câteva ore, ar fi putut să creadă că nu s-a schimbat nimic în toţi aceşti ani. Din acest punct de vedere, într-adevăr ... nu s-a schimbat nimic.
Aflăm şi amănuntele din viaţa şi relaţiile de familie.
«UM/0639/28.09.1984, tel.: 31.73.45: Nica: Din discuţiile purtate de Viorica Botez cu economista de la Asociaţia Scriitorilor, a rezultat faptul că funcţionarele de la Asociaţie au dese divergenţe cu cele de la redacţia revistei. Viorica Botez era pornită mai ales împotriva lui Nuţi Raicu care o acuza de o serie de fapte ireale. Interlocutoarea ei a început să-i explice că colegele au fiecare în parte necazuri familiare şi probabil că din această cauză au devenit răutăcioase. A relatat că Lucica e bolnavă şi are probleme cu soţul din această cauză. Simona, deşi afirmă mereu că soţul ei vine la ea şi ea merge din când în când la Braşov, de formă, totuşi, toată lumea ştie că acesta stă împreună cu o doctoriţă. Nuţi Raicu, la fel, are probleme cu divorţul, mâine are procesul, la fel are probleme şi cu părinţii care nu se înţeleg nici ei. După orele 18, Ioanichie Olteanu s-a întreţinut pe tema literaturii sovietice...».
Şi iată ... iată că aflu câteva amănunte despre cele două secretare de la Asociaţia Scriitorilor, dintre care una (sau amândouă) erau informatoare (sursă). îmi displace lectura acestor pagini, am senzaţia că privesc prin gaura cheii, dar în acelaşi timp mă zăresc şi pe mine dincolo de uşă ... Mi-am amintit numele celor două secretare de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti: Nuţi Raicu şi Simona Kiselevski. «Sursa sau sursele» au dat cheia de la uşa Asociaţiei unor tehnicieni ai Securităţii pentru a monta în biroul meu sistemele de ascultare. Nu şi-au imaginat că dacă fac acest târg cu târguitorii vor fi şi ele ascultate la rândul lor şi astfel se va afla amănunte din viaţa lor privată. Au căzut în capcana pe care mi-au întins-o: urmăritorul urmărit sau păgubitorul păgubit. Pactul cu diavolul este întotdeauna periculos.
256______________________________________BUJOR NEDELCOVICI
Am găsit în dosar înregistrate convorbirile redactorilor de la «Revista Viaţa Românească» şi «Caiete critice» care aveau sediul tot la Asociaţia Scriitorilor: Florenţa Albu, Vasile Andru etc. Şi alţi scriitori sunt prezenţi: Comeliu Leu, Dan Manolescu (solicită un interviu lui Norman Manea despre Nichita Stănescu), Dan Hăulică, Ileana Mălăncioiu, Florin Mugur, Gabriela Adameşteanu, Mircea Dinescu, Lucian Raicu, Andrei Comea, loan Alexandru, Doina Uricariu, Monica Spiridon, Damian Necula, Petre Got, Cezar Balatag ... cu toţi aceştia s-ar putea scrie o «Istorie a literaturii la microfon».
Sunt înregistrate în dosar şedinţele «Secţiei de critică», condusă de Zigu Omea, Crohmălniceanu, Dimisianu şi Eugen Simion ... Aflu amănunte din activitatea «Almanahului literar» după ce am fost dat afară de către C. Ţoiu, urmare a publicării la Paris, în 1985, a romanului «Al doilea mesager» şi înlocuit cu Mircea Scarlat.
«C. Ţoiu continuă convorbirea cu A. M. Smighelski. Marilen spune că Alin pleacă pentru o lună în Olanda şi până la plecare este ocupat cu tot felul de comitete. Costi spune că îl caută pe Alin deoarece e nevoie să mai dea un rând de vopsea la mormântul de la cimitir. Discută despre faptul că Marilen aşteaptă să-şi ridice maşina şi deşi e la prima urgenţă tot nu-i ajunge rândul. Costi spune că trebuie puţină intervenţie».
Lectura dosarului uneori mă plictiseşte, alteori îmi evocă întâmplări pe care le-am uitat.
într-o convorbire telefonică dintre Mircea Scarlat şi soţia Dora (care lucra la Ambasada Libanului), sunt redate amănunte în legătură cu vizita lui Umberto Ecco la Bucureşti şi faptul că întâlnirea de la «Institutul Iorga» a fost până la ultima oră ascunsă pentru a se evita un dialog între scriitorii români şi cel italian.
♦
Am ajuns în goană Ia «Institutul Iorga». Conferinţa autorului «în numele trandafirului» începuse. Eram încântat că îl văd şi îl aud pe renumitul romancier despre care se vorbise în Occident şi în România. La un moment dat, poetul Florin Iaru, i*a pus o întrebare: «Ştiţi cumva că romanul dumneavoastră a fost
UN TIGRU DE HÂRTIE
257
cenzurat încă de la prima pagină? şi a redat frazele cu pricina. Eram extrem de curios care va fi atitudinea lui şi ce va răspunde. Cu un zâmbet pe obrajii rotunzi, acoperiţi de o barbă deasă, a spus: «Este treaba dumneavoastră». Am rămas siderat! S-a spălat pe mâini precum Pilat şi ne-a trimis în faţa Sanhedrinului comunist. Cum? Un scriitor de renume mondial este invitat într-o ţară comunistă în care se ştie că cenzura face ravagii - el însuşi a fost cenzurat - iar el, cu autoritatea pe care o avea, nu a luat nici o atitudine! Meii mult... a răspuns cu aroganţă şi insolenţă că nu este treaba lui... Apoi, am înţeles că nu întâmplător fusese invitat în România şi că explicaţia laşităţii lui era determinată de poziţia politică de stânga. Opera nu salvează şi nici nu justifică viaţa şi viaţa nu salvează opera. Un scriitor este o conştiinţă -interdependenţa dintre «a trăi şi a scrie» - şi nu poate fi un mercenar care se angajează în diferite războaie numai pentru a primi cei «treizeci de talanţi».
Umberto Ecco făcea o politică editorială - «promotion» -nu îl interesa calea dificilă a apărării unor principii şi a libertăţii de gândire şi expresie.
La Paris, m-am dus să văd filmul «în numele trandafirului». L-am apreciat, dar nici o clipă nu am putut să uit scena la care am asistat la Bucureşti.
*
Eram la restaurantul Capşa, invitat de Marin Preda. Mânca aplecat spre farfurie. Mânca neglijent. La un moment dat, l-am întrebat: «Domnule Preda. Se poate ca un scriitor să-şi câştige notorietatea dacă are valoare artistică, dar fără să facă politică?». A ridicat capul spre mine, m-a privit îndelung, apoi mi-a răspuns. «Se poate dar... este dificil».
258_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
«Au Nom-du-Pere»
în fiecare zi, când mă aşez la masa de lucru, îmi propun să termin cât mai repede acest capitol - 400 de pagini ale corespondenţei şi ale interceptărilor telefonice - dar de fiecare dată mă trezesc citind cu o curiozitate neaşteptată «dialogurile» dintre diferiţi oameni care mi-au fost apropiaţi sau prieteni şi mă las prins în această «căutare a timpului trecut».
«Que tout morceau du passe qui revient se faire un chemin avec une puissance particulier ... et eleve un pretention irresistible â la verile contre laquelle Vobjection logique reste impusissante»* *.
Omul îşi construieşte un destin, sau construcţia îi preexistă? Poate că încă nu am găsit adevărata explicaţie a lecturii acestui dosar ... Am zis mai înainte: «Eu mă caut pe mine de-o viaţă pentm ca în sfârşit să spun: «Je suis ce que je suis». Este adevărat, dar mai există şi alte explicaţii pe care vreau să le descopăr în mine. Care sunt traumatismele, sfâşierile, nemărturisirile, deznădejdile şi frustrările care mi-au marcat definitiv şi irevocabil viaţa?
Moartea tatălui meu şi neînţelegerea fratelui...
Eu îl caut pe tatăl meu care a fost ucis. Eu sunt vinovat că nu am putut să-l salvez din mâna celor care l-au omorât şi acum încerc să mă absolv de un păcat de moarte prin fraze, cuvinte şi evocări ... Culpabilitate! Scrierea acestui eseu este o penitenţă pentm neputinţa mea prin care îl regăsesc pe tatăl meu şi îi cer iertare...
Atunci ... atunci când judecătorul militar, Gheorghe Şerbănescu - colegul de la Facultatea de Drept - ia dat la urmă «dreptul ultimului cuvânt» şi numai după ce tatăl meu a rostit câteva fraze, l-a întrerupt cu un glas autoritar şi i-a retras cuvântul. Tatăl meu a dus mâna la ceafă, cred că a ameţit, era bolnav de plămâni, avea tuberculoză ... Atunci! Ce am făcut eu? Am tăcut! Cum de nu m-am ridicat în picioare să protestez, să ţip, să urlu pentm această nedreptate, cu riscul să fiu scos din sală şi să fiu arestat? Cum?! Nu ştiu! Eram complet anulat de teamă şi anesteziat
-■ ------------------ ■■ ■ ■
* Freud, «L’Homme Moise et la relegion monotheiste».
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________;_______259
de o incapacitate de a înţelege neînţelesul pe care îl trăiam. Nici acum, după 44 de ani nu mă iert... «L’histoire, deşt Vhistoire qui este archivee dans le corps».
Am impresia că mi-am ucis tatăl pentru că n-am făcut tot ce era posibil să-l salvez. Am pierdut simbolul esenţial al vieţii... «simbolul tatălui». Şi iată, acum ... «Reinventer et remplaser le pere par Voeuvre».
*
Liturghiile terorii de masă ale Bisericii Comuniste ... Oare nu s-ar putea vorbi de un «genocid de clasă» fără să afecteze anumite sensibilităţi?
Un regim comunist - printre alte caracteristici specifice -se poate defini printr-o ideologie (o dogmă), un aparat poliţienesc represiv, un conducător şi în special... o idee! «Fără milă!» era cuvântul de ordine în noiembrie 1917. «Bateţi, bateţi, bateţi fără milă»: IosifVisarionovici Stalin. Lenin i-a trimis, la 20 februarie 1922, o scrisoare lui Dimitrie Ivanovici Kurski, Comisarul poporului la Justiţie. «Direcţia comisariatului de justiţie nu a înţeles rolul militant care îi revine. Sarcinile actuale sunt: intensificarea represiunii contra duşmanilor puterii sovietice şi a agenţilor burgheziei (mensevici şi social-revoluţionari); realizarea acestei represiuni prin tribunalele revoluţionare populare printr-o acţiune mai rapidă şi eficace; punerea în aplicare - absolut necesară - a unor serii de procese publice exemplare (exemplare prin rapiditate şi durata represiunii, exemplare prin pedagogia lor, a educaţiei de masă şi prin lămurirea lor prin presă».*
Şi iată cum ... ideea-uka a lui Lenin din 1922, a ajuns din «ţara soarelui răsare», printr-un lanţ întreg cu verigi apropiate, până în 1959 când a fost arestat tatăl meu şi implicit până la mine. Eu şi Lenin! Pare bizar! Dar anatema trimisă de Papa de la Moscova a ajuns până într-un oraş de provincie din gubernia Româniaskistan. Mânia «Zeului Roşu» fusese lansată încă din 1922, când nu fusesem născut. Apoi m-am născut vinovat şi trebuia să fiu condamnat...
* «Marile procese din Uniunea Sovietică», Nicolas Wert.
260____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Acest tip de proces (termenul proces este impropriu deoarece un proces presupune o dezbatere pro şi contra) nu avea intenţia să facă justiţia şi dreptate, mai întâi era hotărâtă condamnarea, anii de puşcărie şi apoi urma procesul. Nu exista adevăr în sine ci numai un adevăr de partid. «Oricând şi oriunde partidul are dreptate». Procesele politice erau o formă ritualizată pentru a se realiza o pedagogie colectivă care să impresioneze şi să sperie un public cât mai larg. Era o înscenare în piaţa publică pentru a participa la o linşare în grup şi ulterior, cei care au aruncat piatra, erau transformaţi în victime. Toţi trăiau cu frica în suflet că noaptea vor auzi o dubă la poartă şi vor fi arestaţi.
în ceea ce mă priveşte, lipsa reacţiei la proces se explică prin faptul că rezistenţa interioară fusese distrusă. Eul interior zdrobit. Ţăndări! Terci 1 Mă simţeam deja arestat, în boxă, alături de tatăl meu şi îmbrăcat cu o zeghe vărgată ...
*
Mijloacele tehnice de ascultare - telefonice şi prin microfoane instalate în birouri - au fost lăsate şi după plecarea mea de la Asociaţia Scriitorilor. Astfel am aflat ce discutau Mircea Scarlat şi Constantin Ţoiu.
«UM/0635/19.06.1985. Ora 12. Cheamă Mircea Scarlat care sună la Ambasada Italiei unde discută cu colega de facultate Sorina Stef. Mircea a fost sunat acasă de soţie de la Roma. Soţia Dora şi-a pierdut carnetul la un oficiu telefonic la Veneţia şi acum nu are telefonul lui Carmen ...».
Urmează interceptarea unei convorbiri de la domiciliu între mine şi cumnata mea din Elveţia. îi spun că voi pleca în vacanţă la Vama Veche. Astfel au aflat cei de la Securitate unde voi fi timp de aproape două luni şi mă vor da în urmărire prin Securitatea de la Constanţa. A urmări înseamnă a suspecta, a bănui, a rupe relaţiile normale dintre oameni, a-i lăsa izolaţi pentru a fi mai uşor manipulaţi ... a urmări înseamnă a prevedea, a prevedea înseamnă a întâmpina şi a elimina un posibil pericolsşi a-i exclude pe cei care au ieşit din coloanele de deţinuţi lăsaţi provizoriu în libertate...	*
UN TIGRU DE HÂRTIE
261
*
«Ora 15,18/7.08.85: Viorica Botez discută cu un cetăţean care se recomandă: căpitan inginer Matei de la grăniceri. Matei ar dori să vorbească cu Mircea Săndulescu. V. B. răspunde că acesta este în posesia paşaportului şi pleacă din ţară foarte curând».
Era perioada în care Mircea Sănduiescu ceruse paşaport şi a plecat în Statele Unite.
*
Iată, revine în atenţia celor are ascultau convorbirile telefonice «prietenul meu Vasile Băran». «UM/0639/I2.XI.1985. Ora 9,20, chemat. Băran se referă la discuţia pe care a avut-o cu D. R. Popescu în legătură cu «Nica» (Nedelcovici). Afirmă că i-a reproşat lui D. R. Popescu faptul că nu l-a invitat şi pe Nica la discuţiile care s-au purtat în birou legat de cazul lui, deoarece Nica nu este o persoană turbulentă ca Mircea. Ar fi asistat în mod civilizat. Băran a afirmat că D. R. Popescu i-a spus că problema lui Nica se va rezolva. Băran i-a spus lui D. R. Popescu că ei nu vor mai ridica asemenea probleme în adunările generale de la „România literară" atâta timp cât el va fi acolo. Nu va permite să se ridice probleme care nu se pot rezolva la nivelul lor».
Este vorba despre discuţiile avute la „România literară” unde eu şi mai mulţi colegi, am ridicat mai multe probleme şi am cerut o audienţă la Petre Enache, Secretar cu propaganda de la CC-PCR.
Ora 19,19, Nica chemat. Vasile Băran s-a referit la Octavian Paler care urmează să aibă şi el o discuţie mâine dimineaţă la Sectorul de Partid. A afirmat că din discuţiile purtate cu cei de la Sector, s-a dedus faptul că nu se intenţionează a se lua nişte măsuri severe împotriva lui Paler, dimpotrivă, vor să-l facă să înţeleagă că a greşit şi să-l aducă la o atitudine rezonabilă. Băran a afirmat că cei de a Sector au rezerve asupra modului în care va reacţiona Paler. Băran a fost de părere că ar trebui ca Paler
262______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
să fie atenţionat să nu adopte o poziţie recalcitrantă deoarece chemarea lui este făcută cu scopul de a clarifica lucrurile. Băran a precizat că în cazul în care Paler se va opune unei discuţii sincere, critice, cei de la Sector îi vor pune cartea «Un om norocos» în dezbaterea unor colective de muncitori, că prin acest mijloc Paler va fi cu siguranţă „desfiinţat". Băran a afirmat că şi Adrian Păunescu a primit un „vot de blam cu avertisment" şi n-a comentat nimic».
Lucrurile s-au petrecut... cum nu au dorit cei de la Sector.
O.	Paler a adoptat «o poziţie recalcitrantă» iar cartea «Un om norocos» a fost supusă unor discuţii publice în cadrul «unor colective de muncitori», adevărate tribunale populare.
*
«UM/0639/16.X. 1985. Nica. Au avut loc mai multe discuţii telefonice purtate mai ales de Raicu, Viorica Botez, Căliman, toate pe teme familiale de aranjamente gospodăreşti.
într-o discuţie cu tatăl ei (care lucrează la Uniune), Viorica Botez i-a solicitat să se intereseze cum pot să facă o intervenţie la Badea, de la Direcţia Circulaţiei».
Nimic mai firesc decât convorbiri telefonice despre «aranjamente gospodăreşti», pile şi intervenţii Ia Direcţia Circulaţiei, adică la Miliţie. N-aş fi redat această înregistrare telefonică dacă nu ar fi atins o problemă mai gravă, cu vechime în trecut şi care a intrat în mentalitatea noastră: «corupţia». De la cel mai mic serviciu -care ar fi trebuit să se rezolve în cadrul atribuţiilor fiecărui funcţionar - şi până la problemele de interes social, politic şi cultural era nevoie de o «intervenţie». Este cunoscută «sensibilitatea noastră naţională» la peşcheş, bacşiş «pile» sau cum se spune printre medici: «Kent mai vii pe la mine?». Explicaţia s-ar afla în trecutul nostru îndepărtat: turcirea mentalităţilor şi balcanizarea moravurilor. Nimeni nu a găsit o soluţie şi ne vedeam în situaţia de astăzi că plaga corupţiei s-a întins pe întreaga scară socială, în psihologia socială (psihogenetică) şi inconştientul unei colectivităţi, se transmit de-a lungul mai multor generaţii, caractere care nu pot fi eliminate. „Glanda corupţiei” - hoţia, falsul, minciuna, ipocrizia, înşelăciunea - nu poate fi extirpată deoarece
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________________263
s-a diseminat în tot corpul şi maladia a cuprins în întregime organismul social. Există remediu? Există o vindecare? Cum să oprim acest lung şir de generaţii în care crizele, surpările, prăbuşirile au făcut parte din istoria noastră de zi cu zi? Vom continua să purtăm această boală în sufletele şi minţile noastre de-a lungul secolelor? Ne vom închina în continuare «Zeului Mammon», zeul bogăţiei şi a câştigului nedrept şi nelegiuit, chiar dacă ştim că: «Omul nu-l poate sluji pe Domnul şi în acelaşi timp pe Mammon?». Ar trebui să înţelegem că evenimentele tragice sociale şi catastrofale istorice nu sunt altceva decât copia identică a evenimentelor originare. Toate întâmplările ieşite din actualitatea zilnică au rădăcina într-un eveniment primordial uitat (arhetip) sau voit dat uitării. «Karma» budistă reprezintă un raport între acţiune şi rezultat, dar şi «intenţionabilitate» care poate fi determinată. Cu ce intenţie şi sentimente faci binele sau răul? Tradiţia corupţiei («traditio»lat., ceea ce rezistă în timp), ar trebui să fie înlocuită cu o «transmisie şi eliberare» prin înţelegerea că este nevoie de o schimbare profundă pentru a modifica inconştientul colectiv. Legea, codurile penale şi civile nu sunt suficiente. Este nevoie de un climat general de conştientizare şi diagnosticare a maladiei (psihologia mulţimii) - prin etică şi morală -printr-o voinţă politică fermă la care se va alătura justiţia, spiritul de adevăr şi dreptate - şi o dorinţă individuală pentru a intra într-o convalescenţă şi a ne vindeca. Oare putem noi să eliminăm superficialitatea, deriziunea, autoderiziunea, «hazul de necaz» şi să devenim o naţiune care se ia în serios şi ştie că există o graniţă între tragic, ridicol şi stupiditate? Slabe speranţe dar... ar merita totuşi să încercăm ...
«Eriniile», zeiţele greceşti ale răzbunării, au apărut din picăturile de sânge care au căzut pe pământ când a fost mutilat Cronos. Poate nu e prea târziu pentru a întrerupe şirul de răzbunări şi violenţe a generaţiilor de corupţi şi victime inocente. Sau toate aceste gânduri nu au fost altceva decât: «une recherce qui se elibere en reve».
264_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Lectura dosarului se dovedeşte rodnică în acţiunea mea de arheologie socială şi eliminarea straturilor de mister pentru a realiza o memorie şi «un espace d'une temporalii archivee».
«UM/0639 din 15.XI.1985. Nica. Ora 9,52. Chemat. Raicu de la Viaţa Românească se interesează de la obiectiv dacă are cunoştinţă cum poate da de L.C. (nume real) căreia trebuie să-i trimită nişte bani. Nica promite să afle adresa de la mama ei şi să i-o comunice într-o zi sau două».
Cercul se închide şi s-ar putea să nu greşim dacă am afirma că L. Raicu era informatoarea de la Asociaţia Scriitorilor şi tot ea le-a dat cheia celor de la Securitate pentru a-mi monta sistemele tehnice de ascultare şi înregistrare. Dar s-ar putea, tot atât de bine, ca «sursa» să fie Simona Kiselevski...
*
«E mare mângâierea la vremea de restrişte să te afli lângă cineva pe care să-l doară inima pentru tine»
Cervantes
«Philateles = fidelitate, sinceritate, prietenie»
«UM/0639/1.XI. 1985. 8,30, chemat. Nica discută cu Eugen Simion care îl invită la el să bea cafeaua împreună».
«UM/0639/2.XI.1985. 12,06, chemat. Nica discută cu Eugen Simion. Stabilesc să se vadă la ora 13, să facă o plimbare împreună».
«UM/0639/13.XI. 1985. Nica ora 12, cheamă pe Eugen Simion. Discută cu soţia lui Eugen care-i comunică faptul că Eugen este plecat la o înmormântare la ţară, dar va reveni diseară. Chemat, ora 21,12. Eugen Simion se interesează de starea obiectivului şi îi propune să vină la el în vizită. Nica promite că va merge peste câteva minute».
în dosar am găsit multe convorbiri... foarte multe convorbiri telefonice cu Eugen Simion, de la impresiile pe care lâ-a avut despre anumite cărţi («Exerciţii de admiraţie» de Ciorap), La articole care au apărut în reviste şi până la amănunte de genul:
UN TIGRU DE HÂRTIE
265
«£. S. comunică că urmează să fie chemat de o persoană care să-i cumpere un calorifer electric».
Am fost prieten cu Eugen Simion, dar citind acest dosar parcă am înţeles mai bine cât de apropiată a fost relaţia dintre noi. Ne întâlneam de câteva ori pe săptămână şi făceam o plimbare prin cartier. Traseul era acelaşi: Dealul Mitropoliei, Mănăstirea Antim, Cheiul Dâmboviţei şi ne întorceam pe străzile în care casele erau demolate deoarece începuse construcţia «Palatului Poporului». Discutam despre evenimentele politice, comentam emisiunile pe carele auzeam la postul de «Radio Europa Liberă» şi ne amuzam de micile cancanuri din lumea literară ... Eram într-un perfect acord de opinii. îmi amintesc de cele povestite de el în legătură cu «dispariţia lui Virgil Tănase». Tatăl lui Eugen - pentru care avea un respect şi o iubire deosebită
-	a spus că dacă Ceauşescu a vrut să omoare un scriitor, atunci nimic nu-1 mai poate salva ...Am şi aici la Paris, o fotografie aşezată pe bibliotecă, în care suntem amândoi - tineri şi frumoşi
-	alături de Maria Luiza Cristescu. Petreceam sărbătorile împreună, vedeam meciurile de fotbal alături de alţi prieteni, beam un ceai pe masa din bucătărie, într-o atmosferă de camaraderie şi frăţie şi parcă amândoi ne aflam într-o bătălie ascunsă în care ştiam cine este adversarul. Vorbeam în şoaptă şi poate de aceea ne făceam plimbarea de seară pe străzi pentru a nu fi auziţi şi înregistraţi de Securitate. Intuiţia noastră s-a dovedit adevărată, nici o convorbire dintre noi nu a fost înregistrată de mijloacele tehnice ale Securităţii.
După 1990, ne-am întâlnit la Paris şi am băut o cafea pe Bul. Saint Michel. Am constatat primele dezacorduri în opiniile noastre. Ţineam un jurnal şi întors acasă am scris despre dialogul nostru - din discreţie şi prietenie - fără să-i citez numele. După publicarea jurnalului («Jurnal infidel»), am citit în «Cotidianul» un articol destul de critic în care considera că «sunt procuroml naţiunii române». Am trimis un articol la «Cotidianul», (drept replică), dar - după multe insistenţe - ziarul a refuza totuşi să-l publice.
Am fost surprins de schimbarea care s-a produs. Ca şi cum aş fi mers pe o stradă alături de un prieten şi deodată - fără să mă prevină - a dispărut la un colţ în altă direcţie. Simţisem
266____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
premisele acestei schimbări la Paris. Era în zilele în care la Bucureşti se «desfăşura prima mineriadă». Televiziunea şi ziarele franceze comentau intens acest eveniment de o barbarie surprinzătoare. El era sceptic şi mi-a spus «Mă întorc la Bucureşti şi văd eu ce s-a întâmplat». Am tăcut. Apoi, când eram în vizită la Bucureşti l-am auzit apărându-1 pe Adrian Păunescu. Pentru a nu lungi prea mult povestea, am avut mai multe ocazii să schimbăm câteva vorbe - la Ambasada de la Paris şi la Sorbona cu ocazia decernării «Premiului Doctor Honoris Cauza» lui Emil Constantinescu - din care am înţeles că Eugen nu mai era acelaşi pe care îl cunoscusem în lungile noastre plimbări de seară. Opiniile noastre nu mai coincideau. Nu e nimic grav... Fiecare are dreptul şi libertatea de a alege calea vieţii şi a-şi crea destinul. Sunt convins că el are argumente pentru a-şi justifica poziţia şi cred că din punctul lui vedere are dreptate. Eu nu am fost niciodată în slujba unei puteri politice, el a optat pentru alt drum ... Eu am ales între «puterea terestră» şi «puterea celestă» pe cea din urmă pe care ştiu că niciodată nu o s-o dobândesc. Eugen Simion a avut dreptate când a scris un articol în care spunea că sunt două soluţii când te afli într-o catastrofă istorică: să rămâi în ţară sau să apuci calea exilului. El dădea ca exemple pe Emst Jiinger care a rămas în Germania (fusese ofiţer) şi Thomas Mann care a plecat în Statele Unite. Mitterrand, când a făcut o vizită în Germania, s-a dus împreună cu Helmut Kohl la locuinţa lui Jiinger, unde au vorbit şi au admirat colecţia lui de fluturi. Nu s-a dus Jiinger la cei doi în vizită la Bonn sau la Paris ... Este o mare diferenţă a sensului... cine se duce la cine ...?
Lui Eugen Simion îi păstrez o simpatie şi o prietenie constantă pentru serile în care ne plimbam prin cartierul Antim, pentru camaraderia şi reconfortarea reciprocă în acele vremuri de restrişte şi prigoană.
înainte eram de părerea: «Spune-mi cât risc ţi-ai asumat şi îţi spun cine eşti?»
Răspunsul era: «Mi-am asumat riscul exilului». Şi nu-1 regret... Acum sunt de părere că: «Omul se poate defini... «que dans le chemin qu’il doit parcurir pour se degajer de sa pţopre perte et alienation».
Am încercat să înţeleg şi să-mi explic nodul volitiv şi raţiortal (voinţa de putere şi reprezentare) al unor persoane şi al unor
UN TIGRU DE HÂRTIE
267
evenimente, dar am aflat că «ratio» nu este suficient şi m-am lovit de o uşă pe care era scris: «Lhomme est le jouet de forces ob-scures, ilresteetrangerâluimemeet... surtoutpourIesautres».
*
De când scriu acest eseu, am impresia că lucrez la elaborarea unui roman cu personaje reale în care joc rolul principal. Nica este dublul meu - un «alter ego» - şi în acelaşi timp sunt autorul unui «novelle» de cea mai pură ficţiune.
De când scriu «acest roman», am impresia că a depăşit orice plăsmuire şi imaginaţie a unui autor de «science-fiction» şi am intrat într-un vast univers kafkian în care eu creez şi asist la propriul meu proces ... un proces halucinant la care particip cu desprindere, fără sfâşiere, cu detaşare împăcată şi cu o blândă seninătate ...
Nu pot să-mi stăpânesc gândurile, creierul lucrează parcă singur ziua şi... noaptea în vis. Nu reuşesc să fac un vid interior sufletesc şi mental... aud voci, mereu voci care vorbesc în mine, care îmi cer să fie aşternute pe hârtie ... în grabă, în foarte nare grabă, ca şi cum n-ar mai putea apuca ziua de mâine ... «Ni fixe ni non fixe, ni negative ni positive, la verite exprimee de Vetre este une verite sur non-verite de Vetre, une verite sur la verite manquante».
*
«UM/0639/14.1.1986. Ora 13, chemat. Dana Dumitru îi reaminteşte lui Nica despre invitaţia pe care i-a făcut-o şi îi comunică noua adresă. Nica va merge după orele 19, când va ieşi de la Cinematecă».
«UM/0639/27.1.1986. 23,03. Chemat. Dana Dumitru îl invită pe Nica luni la ea deoarece va veni şi Mircea Zaciu şi Dan Culcer şi ar vrea să fie şi el prezent. întâlnirea va avea loc în jurul orei 19. Nica promite că se va duce».
«UM/0639/13.X1.1986. Ora 15,04, chemat. Niki Manolescu îi propune obiectivului să vizioneze împreună filmul care se dă la Consulatul maghiar la orele 18. Nica are program, merge la ora
268_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
16,30 la un film împreună cu mama Puicăi. Cei doi stabilesc ca Nica să-i facă o vizită mâine seară lui Niki».
«UM/0639/8.IV.1986. Ora 11,27, chemat. Nicolae Manolescu se interesează ce face Nica, dacă a rămas cum au vorbit cu chestia aia. Nica a confirmat că a rămas aşa, se vor întâlni tot acolo (n-a precizat unde). Manolescu s-a referit la problemele pe are le are la facultate, necazurile cu cumnata lui etc. A propus ca în cazul în care vor fi convocaţi la şedinţa de Consiliu să se întâlnească aşa cum au stabilit. Nica a fost de acord».
Sunt multe convorbiri telefonice cu Dana Dumitru şi N. Manolescu ... foarte multe, zeci sau poate chiar sute ...
N. Manolescu a scris primul o cronică literară la romanul de debut: «Ultimii», apărută în «Contemporanul» - 1970 - («Mi s-a părut a fi opera unui scriitor deosebit de matur»). Nu-1 cunoşteam, într-o zi mă aflam la Uniunea Scriitorilor din bulevardul Kiseleff. Ivasiuc ne-a prezentat. De atunci ne-am împrietenit. Deci... sunt 33 de ani!
Eram deseori invitat la Dana Dumitru. Mâneam în jurul unei mese mici care parcă ne aduna într-o atmosferă de înţelegere, afecţiune şi având ca fond muzical o simfonie de Mozart. Pisicul Red era prezent şi urmărea tot ce se petrecea în casă. Acolo i-am cunoscut pe Mircea Zaciu şi Dorin Tudoran care era un revoltat, un rebel şi dispus să treacă la acţiune. Serile petrecute împreună cu ei m-au determinat să le «marchez» în romanul pe care îl scriam atunci: «Zile de nisip», iar dialogul să-l atribui personajelor.
«- Dar ce-i cu tine, Theodor? intervine Dana. De ce stai aşa? î{i este frig? - Puţin, răspunde el stingherit. - încă n-au încălzit caloriferele, constată dezamăgită Dana. L-am întrebat pe mecanic, mi-a spus că e necesar ca trei zile să fie zero grade, dacă sunt numai două zile ... stăm în frig! O să-fi pun un radiator electric la picioare ... Gesturi atente, nimic precipitat, fără ostentafie, fără agitaţie. Căldura plăcută pe care o simte acum în jurul gleznelor, lumina ascunsă în colturi, mici candelabre, rafturi cu cârti, glasul domol al Danei... Totul i se pare rafinat şi decantat».
Ne întâlneam deseori cu diverse ocazii: sărbătorile de Crăciun şi Paşti sau o aniversare. Când publicam un roman,», invitam la «Capşa». Voiam să fie o sărbătoare şi să petrecem o
UN TIGRU DE HÂRTIE_____________________________________269
seară împreună cu prilejul apariţiei în lume a unei cărţi. Erau prezenţi Mircea Iorgulescu, O. Paler, Georgeta Dimisianu, Gabriel Dimisianu, Mircea Zaciu ...
Mama lui Nicolae locuia în provincie, îl conduceam cu maşina Pe drum stăteam de vorbă. O dată, mi-a spus: «De câte ori merg cu tine se întâmplă ceva». Se spărgea un cauciuc sau era ceva neprevăzut, era o mică aventură.
Pe N. Manolescu îl întâlneam în vacanţele pe are le petrecea la mare la «2 Mai», într-un cort, pe plajă, la «Vama Veche». Uneori venea şi Dorin Tudoran. Abia acum am aflat că şi acolo mă urmăreau «băieţii» ...
Prin 1986, ne întâlneam - fără să vorbim la telefon - în fiecare săptămână într-o zi fixă, la restaurantul «Moldova» cu Mihai Botez. îmi amintesc că acolo le-am arătat romanul «Al doilea mesager» şi primele cronici apărute la Paris. Mihai Botez era deseori invitat la Securitate şi avea legături la Ambasada Americană.
Când am plecat (fugit) din România, i-am lăsat lui Nicolae manuscrisele, biblioteca, cărţile şi masa pe care scrisesem câteva romane. Istoria mesei este demnă de a fi povestită ... Când am înţeles şi dorit să fiu scriitor, m-am hotărât să-mi cumpăr o masă deosebită. M-am dus la «Consignaţia», am ales un birou Biedermaier şi mulţumit m-am întors acasă. De acum puteam să fiu scriitor...
Nicoale şi Ioana m-au condus la gară în noaptea de 2 ianuarie 1987. l-am îmbrăţişat şi el mi-a spus: «Sâ te întorci şi sâ continuăm ce ne-am propus».
După 1990, când am sosit la Bucureşti, ne-am întâlnit tot la «Capşa», ne-am bucurat de revedere şi am trecut pe acasă pentru a-mi lua manuscrisele. Trec peste faptul că m-aş fi aşteptat ca după evenimentele din decembrie ‘89 să-mi fi telefonat sau să-mi fi dat un semn de viaţă. (Uniunea Scriitorilor, Mircea Dinescu care era preşedinte, nu a invitat nici un scriitor plecat în exil. Era firesc! Ce s-ar fi întâmplat şi ce post ar fi primit Paul Goma? în schimb, Ion Caramitru a invitat regizorii din străinătate şi unii dintre ei s-au întors în ţară). Trec peste faptul că nu a fost de acord să primesc o rubrică la «România literară». Trec peste faptul că
270______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
după ce am publicat în R. L. mai multe articole, mi-au fost refuzate altele şi din acest motiv am încetat colaborarea ...
L-am evocat aici pentru că înregistrările convorbirilor găsite în dosar mi-au evocat amintirile zilelor şi evenimentelor trăite atunci, dar... şi pentru că după mulţi ani de prietenie mărturisesc că nu pot să spun că îl cunosc pe Nicolae Manolescu. Rigoarea carteziană în tot ce scrie şi puterea de muncă - a ţinut o cronică literară în «Contemporanul» timp de treizeci de ani - claritatea, luciditatea, spiritul de sinteză şi analiză demonstrează un «spirit rece» care se deosebeşte radical de pasiunea şi înflăcărarea cărturarilor români. Aparent este detaşat, de-pasionalizat, desprins de realitatea evenimenţială pentru a se consacra gândirii, profesiunii - este profesor - şi cărţilor. în fond este un om sensibil, cu grija de a nu jigni sau întrista un scriitor care a consacrat mai mulţi ani din viaţă pentru a scrie o carte. îşi asumă riscul de a interveni în politică şi a fost prezent în «Viaţa din Cetate», dar se retrage imediat când constată că nu a fost înţeles ... îmi amintesc cu plăcere că atunci când a venit la Paris, l-am invitat la «Revista Esprit» şi am discutat situaţia din România cu mai mulţi membrii din redacţie. Pe unul din pereţi se afla un afiş: prima pagină a «României literare» şi articole pe care le-am tradus.
Nu l-am văzut niciodată enervat, furios sau depăşind anumite limite ale politeţii. Este stăpânit ... foarte stăpânit şi abordează un zâmbet firesc. Este optimist - uneori prea optimist - şi nu intră nici o dată în criză sau depresie. Angoasele intime le ascunde cu abilitate. Pe cine şi ce iubeşte? Iubeşte copiii, cărţile, muzica simfonică şi «frumosul feminin» de care ştie să se despartă pentru că nu-i plac situaţiile pline de ambiguitate şi neloiale.
Acum, după trecerea unui sfert de secol de prietenie, mărturisesc că dacă cineva m-ar întreba ce părere am despre Nicolae Manolescu - dincolo de aparenţe şi fără să aibă pretenţia esenţelor - aş răspunde ... nu ştiu.
Este şi firesc, un om este un mister pentru el însuşi şi în special pentru ceilalţi... *

«Nous sommes incomprehensible ă nous-memes», Pascal.
*
UN TIGRU DE HÂRTIE
271
înainte de apleca din România, prin octombrie-noiembrie 1986, i-am invitat acasă pe mai mulţi prieteni pentru a redacta o scrisoare pe care urma să o trimitem forurilor de stat şi partid prin care reclamam mai multe drepturi şi libertăţi, începând cu activitatea Uniunii Scriitorilor şi ajungând până la drepturile de autor. Erau prezenţi: Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Eugen Simion, Al. Paleologu, O. Paler şi alţii... Fiecare urma să redacteze un text - pe capitole - şi la urmă să le punem împreună. De-a lungul anilor, îmi aminteam cu plăcere că aceste întâlniri nu au fost deconspirate şi - iată - puteam să am încredere în prietenii mei scriitori ... Acum, după citirea dosarului de Securitate şi după ce am vorbit cu câţiva dintre cei găsiţi în dosar, am înţeles că unul era «sursa» şi că - «în mod eroic» - nu a informat Securitatea. Prin acest gest, mi-a sugerat că pot să am încredere în el...
Fără comentarii...
*
în dosar am găsit multe, foarte multe convorbiri telefonice cu Al. Paleologu, Octavian Paler, Georgeta Dimisianu, Mircea Dinescu, Norman Manea, Mircea Iorgulescu şi alţii, dar cred că m-am lungit prea mult la acest capitol şi ar trebui să mă opresc aici...
FILAJUL
Credeam că dacă au pus pe urmele mele această armată de informatori (la Bucureşti, în provincie şi în străinătate), îmi interceptau convorbirile telefonice, îmi deschideau corespondenţa - de multe ori lăsau plicurile nelipite pentru a înţelege că au fost citite - ştiau în fiecare moment cu cine mă întâlnesc şi ce vorbesc ... era suficient pentru a afla totul despre viaţa publică şi privată a «Obiectivului Nica». Ei bine, nu era suficient!
272_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Ochiurile plasei de prins oamenii trebuia să fie cât mai mici şi plasa să fie cât mai strânsă ...
«SMB/130/27.10.1986. în ziua de 23.10. a.c., Obiectivul dumneavoastră, la orele 14 s-a întâlnit în faţa Hotelului Modem cu Botez Mihai unde au servit masa până la orele 15,20 apoi au mers până la intersecţia cu strada Academiei. După ce au mai discutat 3 minute, s-au despărţit. în parcarea din Str. Apolodor 13-15 s-a întâlnit cu conducătorul autoturismului l-B-29862 care aparţine numitului Morgan Smaranda Maria din Str. Barbu Delavrancea 8. După ce conducătorul autoturismului a plecat, a intrat la adresa din Str. Apolodor 13-15, Sc. B, Et. 6, ap. 96, orele 16».
Toate informaţiile sunt exacte. Mă întâlneam deseori cu Mihai Botez, de cele mai multe ori şi cu Nicolae Manolescu, iar adresa domiciliului este precis indicată.
Gram urmărit pe stradă fără să ştiu, adică aveau discreţia filajului clasic. în ultimul timp - înainte de a pleca din ţară -vedeam în urma mea «un băiat» care mergea în acelaşi ritm cu mine. La început am crezut că am înnebunit, am halucinaţii şi văd peste tot şi în fiecare trecător un securist. Apoi mă opream în dreptul unei vitrine şi în oglindirea geamului zăream acelaşi «băiat» care stătea la numai câţiva metri de mine. Am înţeles că vrea să fie văzut şi eu să ştiu că sunt urmărit. Când ajungeam acasă, găseam în faţa blocului un IMS de culoare kaki, asemănător cu cel care fusese arestat tatăl meu. Mă urcam în apartament, închideam uşa şi ştiam că în fiecare clipă poate fi deschisă de aceiaşi «băieţi».
Totul era făcut - cu cinism şi brutalitate - pentru a-mi crea o tensiune nervoasă şi o presiune psihologică şi morală. Eram singur! Simţeam ochii lui Big Brother în fiecare colţ din cameră. Voiam să vorbesc cu cineva, să schimb o opinie, să aud un glas de om, dar ştiam că telefonul este ascultat. Mă duceam în atelierul foto şi developam fotografiile caselor demolate din cartierul Antim. Acolo, în întunericul străpuns doar de un bec roşu, izbuteam să uit de cei de afară şi să-mi restabilesc echilibrul mental şi sufletesc. Pentru a adormi, trebuia să trec prin alte probe. Aveam insomnii, luam somnifere, trăiam mereu senzaţia că cineva a intrat întrat în casă ...
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________273
într-o noapte am simţit că nu mai aveam aer şi mă sufoc. Am ieşit din casă şi m-am plimbat pe cheiul Dâmboviţei. La un moment dat, un miliţian şi doi soldaţi s-au îndreptat spre mine. Erau urmaţi de un civil cu aparenţă de muncitor. Miliţianul m-a întrebat pe un ton răstit: «Buletinul!» «Nu-I am ... Locuiesc în apropiere, pe strada Apolodor şi am ieşit să mă plimb», i-am răspuns eu. «La miezul nopţii?! Mergi cu noi...». I-am urmat şi am intrat într-un bloc în care era o instituţie de stat. Miliţianul a intrat într-un birou, cei doi soldaţi au rămas cu noi. Clipele treceau anevoie. Ştiam că este o strategie a «aşteptării». Miliţianul a ieşit din birou şi s-a îndreptat spre muncitorul care ţinea două sacoşe în mână. «Nici tu nu ai buletin? Spune de unde le-ai furat, şi a arătat spre sacoşe?!». «Nu le-am furat» ... Nu a putut să-şi continue fraza. Un pumn năpraznic l-a izbit în stomac, 1-â făcut să se încovoaie şi să geamă de durere. Nu puteam să cred ... Am început să ţip: «Cum este posibil să loveşti aşa un om?!» «Nu te amesteca bârbosule, că şi tu iei o labă peste gură!», mi-a răspuns el ameninţător. «Şi zici că n-ai buletin?» «Nul» i-am răspuns eu. Tremuram de furie şi enervare. Miliţianul a plecat şi a intrat în birou. M-am aplecat spre muncitorul care îşi mai revenise; îi curgea salivă din gură, poate provenită de la stomac. I-am dat o batistă, apoi s-a aşezat pe treapta unei scări. După o vreme, miliţianul a deschis uşa biroului şi s-a îndreptat direct spre mine cu paşi fermi. «Şi zici că n-ai buletin?Dar unde lucrezi?Dacă îmi spui unde lucrezi îţi dau drumul imediat». M-am retras puţin din dreptul gurii şi a respiraţiei mirositoare şi i-am spus: «Nu o să spun nici dacă mă calci în picioare». Ştiam că dacă îi mărturisesc că sunt scriitor şi aparţin de Uniunea Scriitorilor îmi va da imediat drumul. Dar violenţa şi barbaria de care dăduse dovadă m-a îndemnat instinctual să-l înfrunt. «Nu-mi spui unde lucrezi?! » a reluat el mai conciliant. «Nu!», am răspuns eu! A făcut un pas înapoi, m-a privit lung, intens în ochi, apoi, a luat o poziţie de drepţi, şi-a dus mâna la chipiu şi a zis cu un las cazon: «Să trăiţi! Dacă aveţi nevoie de mine sunt la dispoziţia dumneavoastră!». Am crezut că a înnebunit. Sau este o farsă şi în secunda următoare mă va înşfăca de umăr ... M-am retras, am văzut că nu se întâmplă nimic, am coborât cele câteva trepte şi am ieşit din bloc.
274________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Eram extrem de bulversat şi nu înţelegeam nimic ... îndreptându-mă spre casă, am încercat să aflu ce i-a determinat schimbarea de atitudine atât de bruscă. Faptul că refuzasem cu atâta fermitate să spun unde lucrez, l-a făcut să creadă că sunt un ofiţer sub acoperire, cu o misiune specială sau că am o înaltă funcţie, un grad superior şi că nu pot să-i dau nici un detaliu din viaţa mea. Am început să râd ...
în noaptea aceea nu a fost nevoie să iau somnifere pentru a adormi ...
CAPITOLUL XHI
ÎN LOC DE POSTFAŢĂ
«... şi ne iartă nouă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri»
A fost oare inutilă suferinţa a trei generaţii?
Ftentru ce a fostîngenunchiată, umilită, aneantizată generaţia bunicilor, a părinţilor şi a noastră? Suferinţa fizică, morală şi spirituală nu a avut nici o justificare şi a fost inutilă, nedreaptă şi inumană. Nu putem scuza istoria şi nici să spunem: «Aşa au fost vremurile de atunci». Istoria este făcută de persoane ...
Cele trei generaţii nu au avut nici o şansă şi nu s-au putut salva. Erau condamnate încă de la început, adică de la sfârşitul războiului mondial.
Eu însă, am avut norocul să trăiesc sfârşitul «răului radical» al comunismului şi să evit intenţia lor de a mă distruge ca fiinţă spirituală. Generaţiile înaintaşilor mi-au lăsat drept moştenire obligaţia şi dreptul de a depune mărturie în faţa istoriei pentru tot ce au îndurat şi în special pentru strigătul lor mutilat în tăcere şi sufocare. Prin romane, încă de la început, am simţit datorita de a spune nespusul lor şi a împărtăşi ne-spovedania lor în faţa lui Dumnezeu ... numai aparent absent.
în budism: «Viaţa este suferinţă» - «Dukkha».
Da! Este adevărat. Dar o suferinţă dacă nu este înţeleasă şi explicată la nivel spiritual şi raţional rămâne o suferinţă la nivel epidermic şi de eveniment istoric pasager şi efemer. Cu ce rămânem? Ne salvăm din suferinţă prin meditaţie, atitudine etică şi înţelepciune. Tot budiştii vorbesc despre: «Karma».
Universul acţionează printr-o lege a cauzalităţii care face ca toate actele negative să provoace o consecinţă negativă. în această viaţă sau în alta. Noi suntem responsabili de tot ce se
276_________________.___________________ BUJOR NEDELCOVICI
întâmplă, bun sau rău. Intenţia care stă la baza actelor noastre este la fel de importantă.
Uneori... însă viaţa nu ţine cont nici de depăşirea suferinţei, nici de raportul de cauzalitatea dintre faptele noastre sau intenţionalitate. Viaţa vrea doar să «vieţuiască» sau să «supravieţuiască» cu orice preţ şi în ciuda oricărui principiu etic şi estetic. Dacă este nevoie se recurge la şiretenie, înşelăciune, mistificare, corupţie, crimă etc. Putem noi să acceptăm această teorie? Cine nu vrea să piardă nimic pentru a-şi conserva viaţa ... nu va câştiga nimic.
Oare Răul este instrumentul Binelui şi numai Răul are putere de a revela Binele? De ce a fost necesar ca Isus să existe condiţionat de luda Trădătorul? Toma D’Aquino era de părere că «Răul nu este o fiinţă sau o natură, ci o absenţă a Binelui». Negativul este «motorul devenirii», spunea Hegel deoarece negaţia nu exclude pozitivul, ci îl constituie. Exemplele sunt multiple. Vânzarea fraţilor lui Iosif s-a dovedit benefică deoarece el a salvat tribul lui Iacob de la foamete când au sosit în Egipt şi toţi au înţeles: «Dumnezeu m-a trimis aici înaintea voastră pentru a vă salva viaţa voastră şi a celor din trib».
Lucrurile se complică... Informatorii care au depus mărturia lor la Securitate mi-au făcu un rău sau un bine? înţelegerea te obligă să priveşti în urmă ... durata lungă a timpului şi să ai experienţa câtorva generaţii. Existenţa se află într-un timp limitat, se confruntă zilnică cu Răul şi speră să obţină Binele ... când în esenţă Răul poate fi o faţetă a Binelui ... «Când sunt slab, sunt tare» (Sf. Paul) şi «Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic», Nietzsche.
Eu am avut şansa de a «privi în urmă», de a primi drept moştenire suferinţa şi pătimirea a două generaţii - bunicii şi părinţii - şi astfel să cunosc «durata lungă a timpului».
Răul suferit de ei, s-a transformat în Binele trăit de mine ... pentru că am putut să-l mărturisesc şi să-l fac public prin romanele mele şi în special prin acest eseu.
M-am reconciliat cu vremurile de atunci şi cu toţi informatorii pe care i-am găsit în cele 800 de pagini din dosar?
«Răul în univers - era de părere Hegel - trebuie înţ&es şi spiritul care îl gândeşte să se reconcilieze cu Răul. în fapt, nirpic
UN TIGRU DE HÂRTIE_________________________________________277
nu te obligă la o asemenea cunoaştere conciliantă decât istoria universală. Singura idee pe care o aduce filosofia este această simplă idee că raţiunea guvernează lumea şi deci, istoria universală este raţională».
Dacă până aici aveam câteva rezerve, cuvintele de la urmă ale lui Hegel mă satisfac integral: «Istoria lumii este tribunalul lumii».
Suferinţa generaţiilor bunicilor şi a părinţilor - inclusiv a generaţiei noastre - mi-a fost transmisă pentru a o prezenta într-o poveste-eseu în faţa istorie şi a tribunalului lumii în care procesele nu au avut loc ...
*
Procesul comuniştilor vinovaţi pentru fapte penale (nu a comunismului) nu a avut loc în România şi a fost evitat de puterea politică - guvernele succesive dintre 1990 - 2003 - cu abilitate şi perversitate.
Un proces presupune o dezbatere publică, argumente «pro şi contra», martori, probe şi o dreaptă judecată pentru reconcilierea părţilor, pentru o educaţie etică naţională şi a respectării ideii de adevăr, dreptate şi justiţie.
Memoria rănită a unei persoane sau a unei colectivităţii lasă urme nevindecate în conştiinţa şi sufletul unei victime şi vor cere întotdeauna să fie recunoscute şi depăşite prin asumare, regret şi iertare. Un strigăt sugrumat rămâne în memoria afectivă a unei victime chiar dacă vrem să nu-1 mai auzim.
Se poate ierta neiertatul? Se poate uita neuitatul? Cu o singură condiţie. Să fie recunoscut public şi asumat moral.
Analiza critică şi responsabilă a istorie şi a trecutului, respectarea memoriei, dobândirea iertării precedată de regrete şi în ele din urmă ... uitarea. Toate reprezintă cheia unei uşi.
Uşa trebuie deschisă.
Cine a furat cheia şi oare o vom găsi cândva?
278____________________________________ BUJOR NEDELCOV1CI
Acum, după ce am terminat acest eseu, poate voi avea răgazul şi forţa spirituală de a mă consacra scrierii unui studiu «Despre moarte» sau «Elogiu agoniei» despre care am amintit la început.
Dar mai întâi un zâmbet de mulţumire şi seninătate pentru că am avut puterea să duc la sfârşit această lucrare...
Paris
7 martie 2002 - 19 martie 2003
După 1987 am fost predat Unităţilor militare 0195 şi 0544 care îi urmăreau pe cei stabiliţi în străinătate. La două cereri adresate CNSAS am primit răspuns negativ.
M-aş fi adresat direct SIE dar am aflat că nu are adresa, chiar dacă este o instituţie de stat şi bugetară.
UN TIGRU DE HÂRTIE
279
Anexai
PRECIZARE
în articolul Scandalul Thâlmann, Un capitol din istoria stalinismului”, publicat în revista „22”, dl. William Totok, afirmă următoarele:
«O unitate a stângii comuniste şi social-democrate ar fi fost de neînchipuit în această fază a luptei ideologice staliniste, precum sugerează, de pildă, Bujor Nedelcovici în serialul publicat în revista „22”sub titlul: «Originea Securităţii». în partea a doua a acestui colportaj (s. n.) - vezi: „22”/Nr. 674/3003 - Nedelcovici susţine - fără a indica o sursă istorică serioasă şi credibilă - că în anul 1929 partidul social-democrat (comunist) avea 100 de deputaţi în Parlament, iar naţional socialiştii (adică partidul lui Hitler- W. T.) avea 107 deputaţi».
Autorul articolului reproduce schemele grafice cile rezultatelor alegerilor de la Weimar în 1928, 1930, 1932 (31 iulie) şi 1932 (6 septembrie).
Iată paragraful din articolul meu „Originea Securităţii” publicat în revista „22”: «Partidul social-democrat (comunist) avea 100 de deputaţi în Parlament, iar naţional socialiştii aveau 107 deputaţi. Criză socială, agitaţie şi instabilitate politică. Ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat în Germania dacă devenea atunci republică sovietică? Partidul nazaist se numea: Partidul naţional-socialist al muncitorilor. Nu cumva comuniştii germani au adus la putere nazismul?».
Să revenim la articolul domnului W. Totok şi să analizăm pe rând cele susţinute. Domnul W. Totok vine în sprijinul susţinerilor mele, afirmând: «Faptul că spre sfârşitul anilor *20 consolidarea partidului nazist al lui Hitler este ignorat de către Stalin se reflectă şi în teza eronată că lupta ideologică a comuniştilor trebuia să se concentreze, în primul rând, asupra combaterii Partidului Social-democrat. Acesta Fiind defăimat ca trădător al intereselor proletariatului şi etichetat drept partid social-fascist».
Deci, „teza eronată” a lui Stalin a făcut imposibilă alianţa dintre comunişti şi social-democraţi. Dacă ducem mai departe
280_____________________________________BUJOR NEDELCOVICI
raţionamentul domnului W. Totok putem afirma că Stalin involuntar l-a ajutat pe Hitler să ajungă Ia putere.
Premisele unei posibile alianţe dintre cele două partide le putem găsi încă din în 1921 când: «în componenţa noului partid unificat se găsesc oameni din vechea gardă a radicalilor dinainte de război, nucleul de fideli ai Rosei Luxemburg, dar şi social-democraţi de stânga precum Ernst Dauming, Frederich Geyer, Adolf Hoffmann, Emil Eichhom despre care Lenin spunea că ei sunt: Verigile care leagă partidul de masele muncitoare în care au încredere».*
Să analizăm procentele partidelor prezentate de domnul W. Totok (imagine - diagramă) din articolul meii sus citat:
«în 1930 NSDAP (Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc din Germania (nazist) avea 107 deputaţi».
în articolul meu: «Naţional-socialiştii (nazist) aveau 107 deputaţi». Cifra este identică.
A fost totuşi o eroare când am scris: «Partidul social democrat (comunist) avea 100 de deputaţi în Parlament». Domnul W. Totok vine din nou în sprijinul tezei susţinute de mine.
în schemele grafice reproduse în articol putem citi: «în 1930, Partidul SPD, Partidul Social-Democrat avea 143 de deputaţi, iar KPD, Partidul Comunist din Germania avea 77 de deputaţi». Nu cumva dacă cele două partide - care întruneau 220 de deputaţi - s-ar fi unit ar fi eliminat şansele Partidului Naţional-Socialist (nazist) care avea numai 107 deputaţi?
Venirea la putere a naziştilor este rezultatul direct al tuturor evenimentelor care le-au precedat: prăbuşirea Republicii de la Weimar, revoluţiile comuniste care au încercat să instituie republici sovietice, criza generalizată şi nu mai puţin importantă, lipsa de unitate dintre comunişti şi social-democraţi care au fost conduse de relaţia «amour-haine».
Domnul William Totok a calificat articolul meu ca un „colportaj”. Conform Dicţionarului Enciclopedic (DEI) colportaj înseamnă: «A răspândi ştiri, zvonuri false.» Mă întreb cine este colportor?
* „Histoire de l’intemationale communiste, 1919-1943, de Fferre Broue, Fayard 1997.
UN TIGRU DE HÂRTIE
281
Nu contest importanţa comentariului la cartea recent apărută în Germania: „Scandalul Thălmann” dar despre şeful Partidului Comunist German şi complicitatea lui cu Stalin s-a vorbit cu mult timp înainte, în urmă cu 5 ani, adică în 1997 în „Histoire de l’intemationale communiste”. lată ce spune autorul cărţii, Pierre Broue : „Thălmann, Ernstzis Teddy (1986-1944), docher la Ham-burg, membru al SPD în 1904, apoi în USPD în 1917. Este membru al stângii beriineze, dar în 1924, trece la centru creat la iniţiativa Kominternului şi devine preşedintele KPD susţinut de Stalin în timpul afacerii Wittorf, simplu pion în mâinile Moscovei.”
Nu am cutezanţa să afirm că domnul William Totok, comentând cartea recent apărută despre Thălmann, deschide uşi deschise şi deja cunoscute, chiar dacă ...
*
în ultimii ani, Occidentul este dominat de «politiquement correct», adică de o gândire unică şi un trecut unic. Teme tabu, subiecte intuşabile, obligaţia de a se conforma tezelor oficiale, dogmele ideologice, adică un terorism nedeclarat dar respectat de o parte dintre intelectuali. Cei care au avut o atitudine inconclastă, au fost imediat criticaţi, marginalizaţi, ignoraţi, blamaţi: revizionişti, xenofobi, rasişti.
«Politiquement correct», a dat naştere la Jhistoriquement correct”. Nu este o lume a ştiinţei, ci a falsei conştiinţe politice, nu este o lume în care domină rigoarea, ci dogma, nu este o lume a spiritului critic, ci a dialecticii de inspiraţie marxistă.
Cum să susţii că lipsa de unitate dintre socio-democraţii şi comuniştii germani, «/o haine entre freres ennemis», au adus la putere nazismul? Imposibilitate! Blasfemie! Dar acelaşi autor care s-a revoltat, a recunoscut că numai „teza eronată” a lui Stalin nu a făcut posibilă unirea dintre cele două partide. Parcă aud: „Ce aberaţie să susţii că Stalin i-a dat o mână de ajutor lui Hitlerl ” Se uită „legătura periculoasă” dintre Stalin şi Hitler care a culminat cu acordul comercial de la Rappallo din 1933, «Pactul de neagresiune» din 1939, - şi cu faptul că NKVD-ul a livrat Gestapo-ului comuniştii refugiaţi în URSS, cum a fost cazul Margarete Buber-Neumann.
282____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Filosofia istoriei are o raţiune şi un sens, ştim că în spatele Istoriei au fost cei care au creat-o, adică persoane şi uneori chiar dictatori şi care au decis viaţa sau moartea a milioane de oameni.
în eseul «Un tigru de hârtie» mi-am luat libertatea şi riscul de a nu respecta clişeele de gândire dominate de «historiquement correct».
UN TIGRU DE HÂRTIE
283 Anexa 2
DREPT LA REPLICĂ
Stimată doamnă redactor-şef, Gabriela Adameşteanu
în articolul D-lui Pavel Câmpeanu: «Istoria Securităţii în ediţie revăzută» publicat în revista «22», Nr. 676, mi se aduc o serie de reproşuri în legătură cu articolele: «Originea Securităţii MI-III», apărute în «22» prin care vrea să demonstreze - în final - că: «Ura frenetică pe care Bujor Nedelcovici continuă să o resimtă faţă de instituţia represiunii nu lasă loc nici unei îndoieli. Nesprijinită pe rigurozitatea faptelor invocate, descrierea acestei ostilităţi riscă să se apropie mai curând de valenţele unui exerciţiu literar decât de cele ale unui studiu care să limpezească viziunea asupra acestui vestigiu al dictaturii».
Autorul articolului, distins autor al mai multor volume şi articole apărute în «22», foloseşte un stil rafinat, detaşat, atent la cuvânt şi expresie. Să începem să analizăm pe scurt argumentele pe care autorul le consideră «lipsite de importanţă» dar care fac parte dintr-o construcţie mult mai subtilă şi complexă. «Adevăratul nume al lui William Pieck fusese Wilhelm Pieck». îl întreb pe autor: care este adevăratul nume: Georg Lukâci sau Gorgy Lukacs? «Sigla faimosului sălaş al Komintemului nu era „Hotel de Lux”, ci „Hotel Lux”». Se reduce importanţa celor care au locuit în «faimosul sălaş» al Komintemului? Nu cumva ar fi trebuit să precizaţi şi alt «sălaş» care se află în Hotelul din Oraşul Ufa, Republica Sovietică Baschiria, lângă Urali, în care au fost transferaţi pe timpul războiului pentru a fi folosiţi după război pentru ocuparea posturilor de secretari ai partidelor comuniste? Privitor la Bodnăraş care a fost «organizatorul arestării secretarului general al PCR, Ştefan Foriş şi la şedinţa căpeteniilor PCR desfăşurată în 1948 care a hotărât constituirea Securităţii», vă rog să consultaţi: «DEI, Dicţionar Enciclopedic Ilustrat», 1999: «Emil Bodnăraş, militant comunist, membm al PCR din 1934. A plecat în URSS şi a devenit membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS)». Trecem peste alte argumente «lipsite de importanţă» şi să continuăm lectura articolului prin care
284___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
autorul vrea să demonstreze: «Şubrezenia acestor construcţii porneşte de la revizuirea faptelor pe care pretind că se întemeiază» (...) «Togliatti, Dolores Ibarruri, Marty şi Thorez nu au devenit niciodată secretarii partidelor din Europa de Est». De data aceasta se foloseşte citarea trunchiată, lată textul meu: «în Comitetul Executiv întrunit la Moscova la 23 mai 1943, au fost prezenţi: Gheorghi Dimitrov (secretar general), Palmiro Ercoli Togliatti (Italia) (...), Maurice Thorez (Franţa), Dolores Ibarruri (Spania), Mathyas Rakosi (Ungaria) şi Ana Pauker (România)». «Am redat lista celor prezenţi în 1943 la Moscova deoarece toţi au devenit secretari ai partidelor comuniste din est, invadat de sovietici după ’45». Când am indicat ţara pe care o reprezentau, cum şi cine ar fi putut să înţeleagă că Maurice Thorez ar fi putut să devină secretarul partidului din Bulgaria? După câte ştiu eu, Italia, Franţa şi Spania nu au fost invadate de trupele sovietice.
Ajungem la un eveniment important pe care mi-1 reproşează autorul articolului: «în perioada războiului (Ana Pauker) nu a contribuit decât indirect (s. n.) la recrutarea prizonierilor români pentru diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan». Ce înseamnă «indirect»? A trimis emisari, mesageri sau a fost prezentă şi a ţinut discursuri înflăcărate în lagărele prizonierilor români pentru a-i convinge să se înscrie în diviziile de «voluntari»? Căpitanul Vasile Colfescu a cunoscut-o, a ascultat-o pe Ana Pauker şi a refuzat să se înscrie în diviziile de voluntari, însă ... a mai trebuit să stea în Rusia încă trei ani». «Cele două unităţi, spune dl. Pavel Câmpeanu, care au format nucleul armatei pune la îndoială contribuţia armatei naţionale la desfăşurarea lupelor pe Frontul de Vest». Trucaj, machiaj, colaj ... Iată textul meu: «Diviziile (T. V. şi H. C. C.) au format nucleul armatei după (s.n.) epurarea şi arestarea vechilor ofiţeri din armata regală». Martori: căpitanul \&sile Colfescu şi locotenent-colonelul G. N.
Am ajuns la piesa de rezistenţă din articolul domnului
P.	Câmpeanu: «Acuzarea lui Valter Roman că a lucrat ca agent NKVD nu se sprijină pe nici o probă documentară; transportarea fostului prim-ministru maghiar rebel, Imre Nagy şi a grupului ce îl însoţea în România, după zdrobirea răscoalei populare din 1956de către armata sovietică nu s-a efectuat sub paza lui Valter* Roman, împreună (s. n.) cu Nicolae Goldberger, un alt militant
UN TIGRU DE HÂRTIE
285
PCR vorbitor de limbă maghiară, fost voluntar în războiul civil din Spania i-a însoţit pe foştii guvernanţi de la Budapesta pe toată perioada cât administrarea deportării lor rămânea în grija PMR». Cheia explicaţie se ascunde în cuvântul: împreună, («ies actes manques - lapsus, oublis, defaut» - Freud). Cu cine era împreună N. Goldberger? Nu cumva era cu Valter Roman? Pentru cine traducea? Din maghiară în ce limbă? Dacă ar fi fost limba rusă ar fi trebuit să fie vorbitor de limbă rusă. Pe cine reprezenta? Cine i-a trimis pe V Roman şi N. Goldberger? Nu cumva V. Roman era intermediarul şi purtătorul de cuvânt al lui Gh. Dej şi Janos Kadar.* Oare din întâmplare era N. Goldberger la Budapesta care era «vechi militant PCR şi voluntar în războiul civil din Spania»? Oare nu cumva cei doi s-au cunoscut în Spania? «N. Goldberger i-a însoţit pe foştii guvernanţi de la Budapesta pe toată perioada cât administrarea deportării lor rămânea în grija PMR». îl contraziceţi flagrant pe Domnul Petre Roman pe care îl apăraţi cu înflăcărare şi care susţine contrariul: «Acesta (Imre Nagy) şi echipa au fost aduşi la Bucureşti de către trupele sovietice şi au fost în permanenţă, inclusiv în timpul şederii la Snagov în mâinile sovieticilor». Ori 1. Nagy «se afla în administrarea şi grija PMR»? Ori se afla în «mâinile sovieticilor»? Poate ar fi fost mai bine să vă puneţi de acord în prealabil.
Şi iată că am ajuns la sfârşitul articolului «Ura frenetică pe care Bujor Nedelcovici continuă să o resimtă faţă de instituţia represiunii nu lasă loc de îndoieli».
Stimate domule Pavel Câmpeanu, aş fi mulţumit să declar în public că «îi urăsc» pe cei care au trimis în închisori, lagăre de muncă şi deportări (timp de aproape 50 de ani) 2 milioane de persoane, dintre care 180.000 au murit şi 20.000 au fost declaraţi dispăruţi. Nici un guvern de după ’89 nu a declarat oficial numărul arestaţilor, morţilor şi al dispăruţilor. Dar lucrurile nu stau aşa ... Ura nu vindecă o durere şi nici nu eliberează dintr-o suferinţă. Din contra, o accentuează şi o permanentizează. Ura nu este o «expiere» (ispăşire, reparaţie) şi nici un «catharsis» (purificare,
* «Imre Nagy, Amintiri din Snagov, Discuţia cu V. Roman, Revista «Dilema», oct. 1966, Nr. 43».
286_____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
eliberare) sau o «methanoia» (transformare). Nu pot să urăsc din mai multe motive:
Fizic şi afectiv: Nu am nici un merit, dar ... nu am «glanda»
-	cum zicea Noica - ce secretează dispreţul, revanşa, răzbunarea, ranchiuna, resentimentul.
Raţional şi filosofic: Platon spunea că: «Nimeni nu este vinovat intenţionat». Cel care ancheta deţinuţii şi tortura, credea că face Binele şi susţinea o cauză benefică pentru el şi pentru societate, aşa cum cred că era cazul ofiţerilor de Securitate.
Religios şi metafizic: Eu sunt un om profund creştin, bântuit permanent de îndoială («Cred Doamne, ajută necredinţei mele». Acest fel de «a fi în lume» nu-mi permite să-i urăsc nici pe cei care l-au anchetat şi torturat pe tatăl meu. îi cunosc, dar nu am pentru ei decât compătimire. Eu vreau să ştiu! Atâta tot! Vreau să ştiu când, unde şi alături de cine am trăit. Articolele publicate în «22» fac parte dintr-un eseu în care am încercat să traversez
-	cât mai concis - istoria de-a lungul secolelor (Rusia - 1917, Franţa -1789) pentru a afla unde se ascunde Răul? Prin «metoda genealogiei» m-am întrebat cine a învăţat de la cine? Cine a fost modelul modelului? După lectura Dosarului de Securitate - în care am găsit că mai mulţi prieteni erau informatori - m-am dus la ei, am vorbit, am încercat să aflu o explicaţie, pe unii i-am iertat (unul mi-a spus: «Mă mşinez. Regret. Te rog să mă ierţi» şi în clipa aceea aş fi dorit să-l îmbrăţişez) ... alţii mi-au spus: «Nu ştiu», dar ... nu-i urăsc pentru că ştiu că au fost oameni condiţionaţi, şantajaţi, speriaţi şi ispitiţi de interese minore sau majore ... puterea ... fascinanta voinţă de puterea care duce la abuzul de putere ...
Acest articol nu l-am trimis la revista «22» dar l-am menţionat într-o notă separat.
UN TIGRU DE HÂRTIE
287
Anexa 3
SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ DOMNULUI PETRE ROMAN
Am citit cu interes şi atenţie «Dreptul la replică» publicat în revista «22» Nr. 675.
Este un bun prilej pentru a face împreună un voiaj în istoria Secolului XX, în încercarea de a găsi originea fenomenelor revoluţionare şi de a afla ... «/a genealogie de la morale» pentru a parafraza titlul unei cărţi scrise de Nietzsche. Va fi necesar să ne întoarcem în trecutul istoric al României, dar şi al Uniunii Sovietice, Franţei şi Spaniei. Istoria României nu a fost hotărâtă (numai) la Bucureşti. Care este «nucleul raţional sau iraţional» al unui eveniment istoric şi când s-a născut el? Sau care este rădăcina Răului în istorie şi Timp?
Vă înţeleg şi aveţi dreptate să apăraţi trecutul şi memoria tatălui dumneavoastră, Valter Roman. Contrar «Complexului lui Oedip» freudian, cred că un bărbat trăieşte toată viaţa «sub semnul tatălui». Şi eu încerc să-mi definesc destinul sub acelaşi semn, dar Valter Roman a aparţinut celor care «au făcut istoria», iar tatăl meu «a suportat istoria» şi a cunoscut «colonia penitenciară kafkiană» din România. Dar să ne întoarcem la articolul dumneavoastră şi să analizăm pe rând cele afirmate:
«Valter Roman a fost comandantul Regimentului Român de Artilerie, Erou al Războiului civil din Spania, fără vreo misiune politică în Spania».
V. Roman a fost din comandantul Regimentului Român din Războiul civil din Spania - condus - printre alţi ofiţeri de generalul Goriev, dar în realitate a avut funcţia de inspector general al artileriei (vom reveni). «ValterRoman - spuneţi dumneavoastră - a plecat voluntar în Spania din Franţa, unde publica mai multe ziare ale emigraţiei».
Vreţi să susţineţi că nu a plecat din Uniunea Sovietică şi că nu avea nici un mandat de îndeplinit au o misiune politică de la Komintern sau de la NKVD. Franţa, în acea perioadă, nu era un deşert politic! (vom reveni). Valter Roman era un jurnalist«care publica mai multe ziare ale emigraţiei române». Ne întrebăm
288____________________________________BUJOR NEDELCOVICI
cât de numeroasă era emigraţia română în 1936, când nici Cioran (1937) şi nici Ionescu (1938) nu ajunseseră la Paris. Primul val al emigranţilor români a fost după 1944.
într-un război civil se poate ajunge dintr-un jurnalist... un ofiţer şi comandant cil unui regiment de artilerie care are nevoie - totuşi - de anumite cunoştinţe tehnice? Este posibil... Dar nu cumva hotărârea de a lupta într-un război civil, presupunea o convingere politică şi o opţiune de conştiinţă?
Acum începem să ne lămurim. Valter Roman a fost comandantul de artilerie al «Brigăzilor române de voluntari» (care făceau parte din «Brigăzile internaţionale» - 37.000 de combatanţi din Europa şi America - şi care erau reunite într-un Regiment) şi Erou al Războiului civil din Spania.
Ajunşi aici, să deschidem patru capitole ale voiajului nostru prin: FVanţa, Spania, Uniunea Sovietică şi Ungaria.
FRANŢA
In 1935-1936 în Franţa a luat naştere «Frontul Popular» -după modelul spaniol - care unea toate forţele de stânga: Partidul Comunist Francez, M. Thorez; S. F. I. O., Leon Blum; Partidul Radical, Daladier şi alte organisme la care s-au alăturat şi câţiva intelectuali: H. Barbusse şi Romain Rolland. «Frontul Popular Francez» era de inspiraţie Kominternistă, iar Deladier spunea: «Exemplu ne este URSS pentru tot proletariatul internaţional şi pentru combaterea fascismului».
Cred că Valter Roman - care urma să plece din Franţa în Spania - nu era străin de această mişcare comunistă şi revoluţionară pentru că altfel nu şi-ar fi asumat rolul de luptător republican în Spania. începând din perioada 1930-1931 şi până în 1940, în Franţa activau ca instructori: Eugen Fried (Klement), Albert Igoiu - născut la Târgul Frumos - şi Dimitri Manuilski care erau membrii direcţi ai Komintemului şi ai NKVD-ului şi conduceau din umbră întreaga activitatea a Partidului Comunist Francez şi a lui Maurice Thorez: rapoarte, note, informaţii, fişe ale membrilor de partid, procesele verbale de la şedinţe, calificative ale activităţii etc... toate fiind transmise la Moscova de unde primeau ordine, în aceeaşi perioadă şi nu din întâmplare, Ana Pauker (Sofia
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________289
Marin) se afla şi ea la Paris (ca instructor al Kominternului) şi a avut cu Eugen Fried un copil: Maria.*
Lozinca comuniştilor era: «Franca este ţara noastră dar URSS este patria noastră».
Şi iată că - poate - am reuşit să descriem sumar care era atmosfera din Franţa - din care Valter Roman a plecat în Spania.
SPANIA
în 16 august 1936, Kominternul a stabilit un Comisariat sovietic în Spania, urmare a unui acord dintre ambasadorul URSS, Rosenberg şi şeful republican, Largo Caballero. Conducătorii militari ai diferitelor armate erau călăuziţi şi instruiţi de consilierii sovietici, printre care generalul de armată Goriev (Ivan Antonovici Berezin). Şefii comunişti ai diferitelor armate erau înrolaţi de sovietici sau de agenţii ai Kominternului care formau o misiune militară sovietică şi un Stat Major instalat la «Hotel Gaylor’s» la Madrid.
Printre consilierii sovietici amintim: generalul de aviaţie Douglas (Jacob Schmutkievici) care a fost înlocuit de generalul Nedin, generalul de tancuri Pavlov (înlocuit cu Paulito, viitorul mareşal Koniev), inspectorul general de artilerie, Valter Roman şi mulţi alţii.
NKVD-ul era reprezentat de Nicolski, zis Alexander Orolov (vom reveni) care lucra la cartierul general de la Alcala din Hanares, în regiunea Barcelonei şi care avea ca principală misiune eliminarea troţkiştilor. Ambasadorul sovietic, Rosenberg dicta ordinele primite de la Stalin guvernului Caballero, direct sau prin consilierii care pătrunseră în toate ministerele. Caballero a fost nevoit să plece primul, a urmat Indalecio Pietro şi i-a succedat Juan Negrin. Când fostul Prim Ministru al republicii Spaniole, Juan Negrin, a murit la Paris -13 noiembrie 1956 -, a lăsat guvernului spaniol, generalului Franco, două documente originale: chitanţa sovietică semnată de Rosenberg, pentru 460 de tone de aur şi lista nominală a 5000 de copii spanioli care au fost duşi
* «Eugen Fried, Un mare secret al Partidului Comunist Francez» de
Annie Kriegel şi Stephane Courtois, Editura Seuil, 1977.
290_______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
în URSS şi din care mai mulţi de 2000 au murit din cauza privaţiunilor şi a epidemiilor. Tezaurul nu s-a mai întors niciodată în Spania, aşa cum s-a întâmplat şi cu tezaurul românesc luat de sovietici.*
După ce Negrin a fost pus la conducerea republicanilor, Orlov, şeful NLDV-ului a lansat operaţii teroriste la Madrid şi Barcelona. Generalul de armată Goriev (Berezin), l-a informat pe Stalin de atrocităţile comise. Orlov era prea puternic pentru a-i zdruncina poziţia şi a dat ordine să se lichideze aripa stângă a nonstaliniştilor, aliaţi ai guvernului republican. Un nou val de teroare s-a abătut asupra Spaniei. Zeci de mii de anarhişti, socialişti şi troţkişti spanioli (care făceau parte din partidul POUM («Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă), au fost executaţi, printre care Andreas Nin, şeful POUM-ului.
Din înfruntarea dintre Orlov şi Goriev (Berezin) a ieşit învingător Otto Katz, dar să ne oprim aici.**
S-ar putea oare, susţine că Valter Roman, având gradul de Comandant al regimentului Român de Artilerie, era străin de toate acestea şi nu l-a cunoscut pe generalul de armată Goriev sau Orlov, şeful NKDV? Nu făcea el parte din conducerea războiului din Spania? Pentru ce fapte de curaj şi sacrificiu a fost considerat «Erou al Războiului civil din Spania» şi cine i-a înmânat decoraţiile?
Nu este pentru nimeni un secret că în «Războiul civil din Spania» - care s-a desfăşurat pe fundalul «Frontului Popular» -au fost două războaie civile: între «Brigăzile Internaţionale Republicane şi Franchişti», şi între «Marxişti (comunişti) şi Troţkişti, Anarhişti şi Socialişti».
Ar fi prea complicat să analizăm «Războiul dintre Brigăzile Internaţionale şi Franchişti», dar ne vom referi pe scurt la «Războiul dintre marxişti şi troţkişti». Precizăm că Războiul civil din Spania s-a desfăşurat într-o perioadă de schimbare a atitudinii Kremlinului în funcţie de «Pâctul Stalin-Hitler» care s-a semnat în 1939 dar care fusese anticipat de un «Tratat economic dintre Rusia şi Germania». Uniunea Sovietică a trimis armament, oameni,
* «Istoria secretă a Kominternului», Jacques de Launay, Eqţ. Venus, 1993.
** «La fin de l’innocence. Les intellectuels d’Occident et la tentation stalinienne», Stephan Koch, Ed. Grasset, 1955.
UN TIGRU DE HÂRTIE__________________________________________291
instructori şi ofiţeri în Spania, - pentru republicani - iar Germania şi Italia au trimis armament - pentru naţionalişti. Războiul din Spania din 1936-1939 a fost o repetiţie generală a celui de al doilea război mondial.
în Spania anilor 36-37, activau prea mulţi agenţi, spioni şi «tovarăşi de drum intelectuali» pentru a da o listă completă. Menţionăm doar pe Serghei Efron (acuzat de simpatii pentru troţkism şi legături cu Gestapoul; a fost executat) şi pe Mihail Kolţov rezident al serviciilor sovietice de informaţii, în relaţii directe cu Lubianca şi care a avut o întrevedere directă cu Stalin. Pe acelaşi Kolţov (Karkov) îl întâlnim în romanul lui Hemingway (vom reveni). Andreas Nin, şeful partidului POUM (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxist) a fost denunţat de Andre Marty (un spion notoriu) că ar avea simpatie pentru Troţki şi se întâlnea cu activişti troţkişti. Andreas Nin, militant anarho-sindicalist european, a trăit şi a lucrat la Moscova timp de nouă ani. în 1935, s-a întors în Spania şi a fondat partidul POUM. La indicaţiile Kominternului, Togliatti a epurat partidul Comunist Spaniol, l-a înlăturat din partid pe Andreas Nin, apoi a fost arestat de reprezentanţii NKVD din Spania, torturat, acuzat că este în slujba lui Troţki şi a Gestapoului, iar la 16 iunie 1937 a fost răpit din închisoarea de la Barcelona şi apoi omorât. Cine a îndeplinit această misiune? Alexandr Orlov a fugit în Statele Unite şi a denunţat crimele staliniste împotriva troţkiştilor, dar nu şi cele comise de el.
Am făcut acest scurt ocol în istoria complicată a «Războiului civil din Spania» pentru a demonstra reţeaua de interese şi scopuri ascunse din acest război civil sângeros. Unul din obiectivele lui Stalin era epurarea şi lichidarea troţkiştilor, anarhiştilor şi socialiştilor, \folter Roman, având o funcţie importantă, nu putea să nu cunoască toate aceste lupte intestine. El avea obligaţia de a alege între două poziţii: fie alături de marxiştii prosovietici, fie alături de troţkişti, conform sloganului: «Cine nu este cu noi este împotriva noastră». De partea cui se afla Valter Roman?
Domnul Petre Roman a spus: «Valter Roman era ofiţerul din Brigăzile Internaţionale prezentat în romanul lui Ernest
292___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Hemingway. «Pentru cine bat clopotele», în episodul luptelor de la Madrid.
Eroul principal al romanului este Robert Jordan, iar Karkov (celălalt personaj) este pseudonimul lui Mihai Kolţov, gazetar la «Ogonioc», sosit în Spania în 1937, preocupat de aviaţie şi care spunea în roman: «De toţi aceia care nutresc gândul nebunesc de a merge de-a curmezişul drumului istorie, de-ai opri mersul, nu se va alege decât praful şi pulberea». Sau, când gazetarul Karkov era plin de mânie era de părere: «Când ticăloşii pe care limbajul îi numeşte inculpaţi (...) îţi vine sâ apuci de guler toate scârnăviile astea mânjite de sânge, sâ le strângi de gât şi să-ţi faci singur dreptate».*
S-ar putea ca Valter Roman să nu fie nici Robert Jordan şi nici Karkov. Ştiu că în adolescenţă, când am citit acest roman, am fost profund impresionat, dar nu m-am întrebat de ce a putut să fie tradus şi publicat în ţară, în timp ce alţi scriitori - tot atât de valoroşi - nu erau traduşi. Mai târziu am aflat că mai mulţi scriitori (Thomas Mann, Heinrich Mann, Sinclair Lewis, Pearl Buck, Theodor Dreiser, Feuchtwanger, Barbusse, R. Rolland, Bertolt Brecht, Malraux, Antoine de Saint-Exupery (ultimii doi erau în legătură cu Kolţov pentru preocupările lor comune pentru aviaţie) aveau simpatii de stânga sau erau comunişti. Acum, după trecea timpului şi când ştim că Hemingway a trăit mulţi ani în Cuba (avea o casă pe medul mării şi era prieten cu Fidel Castro, printre ultimii dictatori comunişti care au supravieţuit după prăbuşirea imperiului sovietic) nu mi se pare o bună referinţă. Nu contest meritele scriitorului dar... opera nu justifică viaţa şi nici invers.**
Este ştiut că cei are au făcut parte din «Brigăzile Internaţionale din Spania» şi care s-au întors în URSS - cum a fost cazul lui Valter Roman - au fost arestaţi, trimişi în lagărele de muncă sau executaţi.
* «Hotel Lux, Partidele frăţeşti în slujba internaţionalei comuniste»,
Arkadi Vaksberg, Editura Humanitas, 1993.
** «Sous le coup de coi'ncidence aussi nefastes, la vocation artistique de Hemingway fut affectee par cette premiere tentative serieuse et publique de corruption. Apres cela, le romancier n’allait plus jamais ecrire aussi bien que par le passe». «La fin de l’innocence», Stephan Koch, Ed. Grasset, 1955.
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________293
Generalul El Campesino care a luptat în Brigăzile internaţionale şi a fugit în Rusia a fost expediat într-un lagăr. El a spus: «Contactul cu Rusia Sovietică avea să fie pentru mine cea mai mare deziluzie, cea mai mare înşelăciune, cel mai mare eşec al existenţei mele.»* Aceeaşi soartă au avut şi prizonierii de război care s-au întors în URSS după 1945 care erau «contaminaţi de libertatea» din Occident». «Nu există soldaţi sovietici prizonieri de război ai nemţilor. Soldatul sovietic luptă până la moarte. Un soldat sovietic care, totuşi a căzut prizonier de război, s-a exclus singur din rândurile poporului sovietic». - A. Soljeniţîn. Este firească întrebarea cum a scăpat Valter Roman din acea «epurare» în care şi Dolores Ibarruri a tremurat? Sigur, sunt şi excepţii, dar în istoria comunismului în care Vîşinski era de părere că: «Toţi câinii turbaţi trebuie împuşcaţi» rămâne totuşi o întrebare. La această situaţie inexplicabilă se meii adaugă faptul că dacă Valter Roman nu era troţkist (ar fi fost lichidat) a fost «Erou al Războiului civil din Spania», se afla de partea republicanilor comunişti care erau conduşi - după cum am văzut - de ofiţeri sovietici şi agenţi NKVD ... Nu cumva a acceptat complicitatea lor - participare pasivă - şi ştia de epurările şi lichidările troţkiştilor? Să nu fi auzit Valter Roman de masacrele anarhiştilor, troţkiştilor, a preoţilor catolici şi a dărâmărilor bisericilor din timpul Războiului din Spania? Nu se poate spune că n-a ştiut, deoarece ... era acolo ...
Au fost scriitori şi jurnaliştii care au fost cuprinşi de acelaşi entuziasm de a apăra «Republica Spaniolă», dar care au denunţat ororile pe care le-au văzut şi le-au trăit în Spania. Arthur Koestler a scris: «Un testament spaniol» şi «Zero şi infinit» (personajul principal este comunistul bolşevic Kubarov). Arthur London a scris: «Mărturisirea», adaptată pentru film de către Costa Gavras. George Orwel a scris: «Omagiul Cataloniei» despre care Vladimiri Tismăneanu spunea în prefaţa cărţii apărută la editura Univers în 1977: «Omagiul Catalonei este expresia cea mai directă a dezgustului resimţit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa ţară, în faţa infamiei politrucilor
* Le proces concentrationnaire pour la Verite sur Ies camps sovietiques, extrase din dezbateri. Declaraţie a lui D. Rousset.Ed. du Pavois, 1951.
294___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
stalinişti». Am putea adăuga şi cartea lui Andre Malraux: «Speranţa».
Nu cunosc nici o mărturisire a lui Valter Roman despre atrocităţile săvârşite în războiul din Spania - subliniez, de o parte şi de alta - despre sălbăticia cu care s-a ucis «frate cu frate» şi despre numărul de morţi. Am văzut monumentul, cimitirul şi mormintele republicanilor şi naţionaliştilor (toţi împreună) ridicat de Franco. Impresionant! Poate Valter Roman a scris despre ce a trăit în Spania, dar nu am avut prilejul să citesc. Nu am aflat nimic nici despre... tristeţea de a participa la acest război care a eşuat -din mai multe motive, dar şi datorită staliniştilor. Din contra! Petre Roman este mândru că tatăl său a fost «Erou al Războiului Civil din Spania». Ar fi absurd să amintesc despre regrete, remuşcări sau «repetance» şi totuşi ... şi totuşi...
Domnul Petre Roman are dreptul să-şi apere tatăl - cum este firesc - şi să spună că \blter Roman a luptat pentru ideea de revoluţie republicană şi pentru instalarea sovietelor în Spania, cum s-a încercat în Germania şi Ungaria. După trecerea a peste o jumătate de secol, am văzut care a fost soarta tuturor republicilor sovietice şi populare. Nu cumva lupta a dus la un eşec? Fiecare din noi putem să ne înşelăm ...
«Războiului civil din Spania» a fost de o cruzime rar întâlnită şi «S-a luptat pentru Dumnezeu şi pentru Diavol», cum era de părere Hemingway.
Pentru toţi cei care sunt sensibili la imagine şi adevăr, îi sfătuiesc să vadă filmul «Pământul Spaniei», realizat de Joris Ivens sau «Pământ şi libertate», de Kenneth Loach.
îmi amintesc că dumneavoastră domnule Petre Roman, aţi promis când eraţi Prim Ministru să faceţi un proces al comunismului, idee la care s-a alăturat şi domnul Mircea Ionescu Quintus care era atunci Ministru al Justiţiei. Din toată această promisiune lăudabilă nu s-a ales decât... «praful şi pulberea», cum spunea Karkov, personajul din romanul lui Hemingway.
UNIUNEA SOVIETICĂ	*
Să citim în continuare «Dreptul la replică» cil domnului Petre* Roman: «O altă inadvertenţă priveşte revenirea în ţară a lui Valter
UN TIGRU DE HÂRTIE________________________________________295
Roman, care s-a produs la finele anului 1944 cu Divizia «Horia, Cloşca şi Crişan», comandată de marele militar român Mihai Lascăr».
Să trecem peste expresia: «marele militar român Mihai Lascăr» şi să ne oprim la «Divizia Horia, Cloşca şi Crişan» şi adăugăm noi - «Tudor Vladimirescu».
Care a fost originea acestor unităţi?
Ana Pauker, care se afla în Uniunea Sovietică, se ducea deseori în lagărele prizonierilor de război români şi ţinea discursuri încercând să-i convingă pentru a continua «lupta împotriva fascismului». Le promitea că după terminarea războiului în Apus, se vor întoarce în ţară, îşi vor regăsi familiile şi vor ocupa o funcţie sau serviciu la stat.
Dificil de rezistat la această tentaţie, ştiut fiind condiţiile mizere în care munceau, locuiau şi se hrăneau. Unii munceau în lagărele de la Vorkuta, Kolyma, Kazakhstan şi alţii la tăiatul copacilor din pădurile Siberiei. Mulţi mureau de frig, boli sau distrofie. Peste 170.000 de ofiţeri şi soldaţi români (consideraţi fascişti) se aflau în lagărele de muncă forţată din URSS. Au fost prizonieri care au cedat ispitei întinse de Ana Pauker şi s-au înscris în divizii care erau denumite - nu întâmplător - cu numele sonor al unor eroi din istoria României. Domnul Pfetre Roman nu vorbeşte nimic despre acei prizonieri de război care au refuzat să-şi calce jurământul dat Regelui şi să depună un alt jurământ, ca şi cum era foarte firesc ca Valter Roman să vină în ţară cu aceste divizii.
Unchiul meu, căpitanul \ăsile Colfescu, mi-a povestit despre împrejurările în care «o cunoscut-o pe Ana Pauker, despre discursurile şi promisiunile ei înflăcărate». Nu a acceptat să comită un sperjur, a refuzat să se înscrie în aceste divizii, dar, a fost obligat să mai rămână ca prizonier câţiva ani în plus. L-am văzut după ce s-a întors acasă. Eram copil, m-am speriat, era atât de slab încât părea o stafie. Mătuşa mea a păstrat, într-o ladă din pod, pufoaica în care era îmbrăcat când a venit din prizonierat...
Domnul Valter Roman s-a întors cu «Divizia Horia, Cloşca şi Crişan». E adevărat! Dar nu în calitate de prizonier de război, deoarece avea o funcţie într-o instituţie de stat.
296_________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Aflăm tot de la domnul Petre Roman: «Pe de altă parte, Valter Roman n-a lucrat niciodată la Radio Moscova, ci la radio Europa Liberă». în primul moment am fost complet descumpănit: «Valter Roman şi Europa liberă de la Miinchen?». Am înţeles imediat că era radio - «România liberă» care emitea către ţările din sfera de ocupaţie germană şi chiar până în Spania.
Să nu uităm că ofiţerii din «Diviziile Horia, Cloşa şi Crişan» şi «Tudor Vladimirescu» au format nucleul armatei Republicii Populare după epurările din 1947 a ofiţerilor din armata regală, cum a fost cazul tatălui meu. Nu cumva Valter Roman a fost «Director al direcţiei de educaţie, cultură şi propagandă din Ministerul Apărării Naţionale?» şi după câţiva ani «Ministru al Armatei?».
UNGARIA
«A doua afirmaţie gravă - spuneţi dumneavoastră domnule Petre Roman - îl priveşte pe Georg Lucăci. Acesta şi echipa sa au fost aduşi la Bucureşti de către trupele sovietice şi au fost în permanenţă, inclusiv pe timpul şederii la Snagov, în mâinile sovieticilor. Asemenea afirmaţii nu au fost făcute până acum nicăieri, nici măcar de către maghiari».
De ce s-a menţionat numele persoanei de rangul doi din ierarhia politică, Georg Lucăci (Gyorgy Lukâcs, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist maghiar şi Ministru al Culturii) şi s-a evitat numirea personajului principal: Imre Nagy?
Să trecem peste episodul petrecut în noaptea de 4 noiembrie 1955 când Imre Nagy s-a refugiat la «Ambasada Iugoslaviei», a legăturilor obscure dintre Tito, Andropov (Ambasadorul URSS 1954-1957) şi Hrusciov şi să ajungem - în sfârşit - la ceea ce s-a numit «a doua afirmaţie gravă».
«încă din aceeaşi zi (22 noiembrie 1956), în jurul orei 10,30 seara, am fost chemat afară din camera mea, spunându-mi-se că Valter Roman vrea să-mi vorbească. Pe Valter Roman îl cunoscusem bine la Moscova, prin anii '40, pe când era redqctor la unul din posturile de radioemisie ilegale pentru străinătate (urmaşe ale Kominternului). în octombrie 1956 l-am întâlnit Ih Budapesta, unde se afla din însărcinarea tovarăşilor români,
UN TIGRU DE HÂRTIE
297
împreună cu locţiitorul ministrului afacerilor externe, Mălnăşan. în cursul discuţiei de aproape două oref Valter Roman mi-a spus că vorbeşte cu mine din însărcinarea lui Gh. Dej şi Janos Kadar. Mi-a comunicat că rugămintea lor comună este să părăsesc ţara voluntar, să plec în România unde voi primi cea mai bună îngrijire şi să stau acolo până la normalizarea relaţiilor politice cu Ungaria». (Valter Roman era însoţit de Nicolae Goldberger, vorbitor de limbă maghiară Jstoria Securităţii în ediţie revizuită” - Revista «22» Nr. 676 - Pavel Câmpeanu).
Fără comentarii. Să continuăm lectura documentului.
«Valter Roman mi-a spus că ar trebui să dau o declaraţie pentru încunoştinţarea şi liniştirea opiniei publice I-am comunicat lui Valter Roman că, fiind prizonier la organele Securităţii sovietice, nu sunt dispus să iau poziţie (...). Cu privire la răspunsul ce trebuia să-l dau lui Gh. Dej şi Janos Kadar am afirmat apăsat şi hotărât că nu părăsesc teritoriul Ungariei (...). Valter Roman mi-a spus că nu voi scos din ţară împotriva voinţei mele. Cu acestea ne-am despărţit».
Imre Nagy, împreună cu Gyorgy Lukâcs (Georg Lukâci), Zoltân Szânto şi Zoltân Vas au fost duşi cu un autobuz la Aeroportul Ferihegy. Au fost urcaţi într-un avion - în care cei patru şi-au găsit soţiile - alături de Zoltân Szânto cu soţia, Mikos Vâsârhely cu soţia şi trei copiii, precum şi Szilârd Ujhelyi. Piloţii avionului erau sovietici. Au decolat şi după două ore au aterizat pe aeroportul din Bucureşti unde au fost primiţi de Moghioroş. Toţi au fost duşi la o casă din Snagov. La 26 noiembrie, Imre Nagy a fost vizitat de Bodnăraş, însoţit de Valter Roman.
La sfârşitul lui noiembrie 1956, soţii Nagy au fost internaţi într-un sanatoriu de la Otopeni. (Mărturia medicului curant, dr. Gheorghe Dinescu).
în iunie 1958, au fost aduşi la Budapesta. Imre Nagy a refuzat să-i ceară graţierea lui Kadar, i-a fost înscenat un proces clasic stalinist, apoi a fost executat. Printre cei care au scăpat cu viaţă, a fost Gyorgy Lukâcs, Comisarul Culturii şi Comisarul politic al Divizie Roşii a 5-a din timpul Revoluţiei din 1918, condusă de Bela Kuhn şi membru al Comitetului Central al partidului Comunist Maghiar şi Ministru al Culturii din guvernul Nagy. Georg Lucâci în 1957 şi-a reluat activitatea.
298____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Numărul victimelor «Revoluţiei de la Budapesta»: 230 execuţii, 200.000 refugiaţi în Occident, 720 morţi dintre care 87 ofiţeri sovietici.
Citatele au fost reproduse din articolele: «Imre Nagy, Amintiri din Snagov, Discuţia cu Vaiter Roman» publicat în revista «Dilema», octombrie 1966, Nr. 43, pagina 9. «1956: Explozia, 40 de ani de la mişcarea anticomunistă de Ia Budapesta», publicat în «Adevărul literar şi artistic», 10 noiembrie 1966 şi «Budapest, la revolution de la 1956 aux oubliettes», publicat în «Le Monde», 23 octombrie 1956.
în «Dreptul la replică» publicat în «22», doamna Gabriela Adameşteanu a scris o notă adresată domnului Petre Roman, în care se spunea: «Nu am transmis cititorilor noştri şi comentariile dumneavoastră despre autorul articolului«Originea securităţii (II)» şi despre posibile sale intenţii, întrucât nu se încadrează în structura unui drept la replică».
Mulţumesc «Revistei 22» pentru poziţia avută şi pentru respectarea deontologiei în domeniul presei. îl asigur pe domnul Petre Roman că nu am încercat să aflu despre ce «intenţii am fost acuzat».
Bănuiesc... bănuiesc... insinuări, procese de intenţie şi atac la persoană.
Pentru a mă cunoaşte mai bine, domnule Petre Roman, nu vă sfătuiesc să-mi citiţi romanele şi cărţile deoarece sunt prea multe, vreo 20. Şi nici să citiţi «Notele bibliografice» din fiecare carte publicată pentru că acesta ar însemna un efort să intraţi într-o librărie. Pentru a simplifica lucrurile, vă spun eu cine sunt:
Sartre era de părere că: «Un anticomunist este un câine». Eu sunt un câine ... dar nu în sensul dat de Sartre. Mai degrabă în sensul curentului filozofic promovat de Diogene cinicul, adică lat. «cynicus», câine, dar mai exact, sunt un câine în accepţiunea dată de Spinoza: «ideea de câine nu latră şi nici nu muşcă ...».
Rămâne să vă alegeţi între: Sartre, Diogene şi Spinoza.
(Extrase din acest articol au fost publicate în revista «22» -
ţVr. 67).
UN TIGRU DE HÂRTIE
299
Anexa 4
LISTA OFIŢERILOR DE SECURITATE Ministerul de interne Arhiva fond informativ Dosarul Nr. 201784
A
-	Ministerul de Interne - Direcţia I IMB - Securitate Bucureşti Locotenent colonel ACHIM VICTOR
-	MI - DSS - Direcţia I-a
Locotenent colonel ANASTASIU GABRIEL
B
-	Ministerul de Interne IMB - Securitate Maior BOJIN MARIUS
-	IMB - Securitate Locotenent BRADNA MIHAI -MI-SMB Bucureşti Căpitan BOCIU R
-	MI - DSS - Direcţia I-a Colonel BUCURESCU GIIANU
C
-MI - IMB Securitate Căpitan CÂMPEANU
-MI - IMB Securitate Municipiul Bucureşti Maior CIUBOTĂ TR.
-MI- DSS - SMB LLmaj.CREAŢA STANA
(din 1986, căpitan - ofiţer delegat pentru Obiectivul Nica) D
-	Ministerul de Interne IMB Securitate - UM 0625 Locot. col. DUŢEANU ILIE
300___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
-	MI - SMB Oficiul Investigaţii UM 0936 Maior DOBREANU
-	MI - DSS - Direcţia a IH-a Colonel DULAMOIU VASILE
-	MI - DSS Sector Municipiul Bucureşti Capt. DOBRE STANA
-	MI - DSS UM 0636 (interceptarea convorbirilor)
Capt. DRESCANU
F
-	MI - DSS Securitate Municipiul Bucureşti UM 00307
Cp. FLOREA LUCIAN (ofiţer care răspunde de Obiectivul Nica)
G
-	MI - UM 0672 Bucureşti Maior GHEORGHE ION
-	MI - Direcţia paşapoarte General maior GHENOIU ION
I
-	MI - DSS - Direcţia a IlI-a Colonel 10NESCU VERGILIU
M
-	MI - DSS - SMB
Maior MAIEREANU VASILE
-	MI - DSS - SMB Cap. MĂLUREANU
-	MI - Inspectoratul Judeţean Constanţa Maior MORCAN ION
-	Securitatea Ploieşti
Lt. MOMAI GH. (anchetatorul tatălui meu: NEDELCOVICI GRIGORE)
*
N
-	MAI Inspectoratul Judeţean Prahova - Biroul de Sec. Sinaia Lt. maj. NANU ILIE
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________301
O
-	MI - IMB - Securiate
Cap. OPRIŞORU ONIŢIU (ofiţer care răspundea de Obiectivul Nica)
-	MI - UM 0544 (se ocupa de persoanele din străinătate) Căp. OLTEANU
P
-	MI - DSS Judeţean Prahova - Biroul de Securitate Sinaia Cap. PUŞCAŞU IOAN
-	MI - DSS Securitate Sinaia Col. PESCARU ILIE
-	MI - DSS - SMB Maior PRODAN
R
-	MI - DSS - Securitate Municipiul Bucureşti Col. RĂDUCA GH.
S
-	MI - Inspectoratul Judeţean Prahova - Biroul de Sec. Sinaia Col. STĂNESCU PETRE
-	MI - IMB Securitate Biroul de Sec. Sinaia Cap. ŞERBULESCU VICTOR
-	MI - IMB - Securitate UM 0672 Bucureşti Maior ŞTEFAN GH.
-	MI - IMB Securitate Biroul de Sec. Sinaia Cap. STANCIU TOMA
-	IMB - Securitate Lt. maj. STOICA ION
-	IMB - Securitate
Lt. col. STRAT VINTILĂ
-	MI - Inspectoratul Judeţean Constanţa Col. STOENESCU OCTAVIAN
-	MI - IMB Securitate Cap. SPIRIDON
302
BUJOR NEDELCOVICI
T
-	Securitatea Ploieşti
Lt. TEODORESCU IOAN (anchetatorul tatălui meu: NEDELCOVICI GRIGORE)
V
-	MI - DSS - SMB
Cap. VOICILAŞ N. (ofiţer care răspundea de Obiectivul Nica)
-	MI - DSS
Lt. col. VASILE
Majoritatea ofiţerilor de securitate semnau indescifrabile, chiar dacă pe fiecare pagină era menţiunea: «Strict secret». De cine se fereau şi de cine le era teamă, chiar dacă aparţineau Ministerului de Interne?
UN TIGRU DE HÂRTIE
303
Anexa5
COLONELUL ŞTRUL MAURICIU Comandantul Securităţii din Ploieşti
în 1959 când tatăl meu a fost arestat, a fost dus la sediul Securităţii din Ploieşti din Strada Vasile Lupu. Era o stradă interzisă pietonilor, cu miliţieni postaţi în permanenţă şi eu o evitam deoarece îmi era teamă şi să mă apropii...
Tatăl meu a fost anchetat timp de şase luni şi este ştiut cum se desfăşurau anchetele: ameninţări, bătăi, înjurături, pedepse ... Anchetatorii au fost: Momai Gheorge şi Teodorescu Ioan. în timpul anchetei, tatăl meu s-a îmbolnăvit de irizipel, o infecţie la nas care dacă se ridica la cap era fatală. I s-a refuzat să-l vadă un medic şi să i se prescrie medicamente. într-un singur interogatoriu a recunoscut acuzaţiile. Semnătura declaraţiei era caligrafiată de parcă ar fi fost un copil care ar fi învăţat să scrie. Am înţeles că a fost torturat de anchetatori şi forţat să semneze. La interogatoriul de a doua zi, şi-a retras declaraţia motivând că: «Am fost bolnav». Este ştiut ce înseamnă să fii «bolnav» ...
Poate l-aş fi uitat pe colonelul şi comandantul Securităţii din Ploieşti, dacă nu l-aş fi găsit menţionat în cartea lui Marius Oprea: «Banalitatea răului», nu ar fi fost evocat de colegul de liceu, Ing. Gabriel Călinescu şi locotenentul de miliţie, Lupu Ion, chiriaşul din locuinţa părintească de Ia Ploieşti.
lată ce spune Marius Oprea în cartea lui la pagina 178: «Colonel director al Regionalei de Securitate Galaţi. Foştii deţinuţi politic îi atribuie acte de o deosebită cruzime. Cu prilejul înăbuşirii revoltei ţărăneşti de la Galaţi din 1950-1951 din zona Vrancei, pe cei capturaţi de Securitate îi lega cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi înjurându-i, înainte de a-i împuşca. (D. Jelea, Lexiconul... p. 270). Ştrul Mauriciu s-a născut în 1911 în comuna Sărmaş din judeţul Mureş. De origine socială „mic-burghez”, era doctor în drept şi profesase avocatura. Ca majoritatea evreilor transilvăneni, vorbea în egală măsură româna, maghiara şi germana. Şi-a început cariera în 1945 în Ministerul de Interne, ajungând rapid în fruntea Serviciului de Siguranţă Târgu Mureş.
304______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Din această funcţie este promovat o dată cu organizarea Securităţii în fruntea Regionalei Galaţi. Subdirectorul general, Vladimir Mazuru (Vladimir Mazurov) îl caracteriza în 12 aprilie 1984 drept „devotat Partidului, hotărât, bun organizator, cinstit, bine pregătit profesional, disciplinat, ataşat instituţiei, bun conducător, sârguincios, se bucură de încredere şi dragostea subalternilor (ASR1, fond D, dosar 10985, f, 411; Cartea albă, voi. 1; p. 447).
Colegul meu de liceu, Gabriel Călinescu locuia în acelaşi imobil cu colonelul Ştrul Mauriciu din strada Caragiale Nr. 42, Ploieşti. Vechiul proprietar, Aldescu Vasile, fusese mutat în grajdul casei în care şi-a amenajat locuinţa. S. Mauriciu, la început, avea un miliţian la poartă, apoi a renunţat. Mama lui Gabriel, fiind vecină cu soţia colonelului, întreţinea bune relaţii, iar Gabriel şi fratele lui se jucau cu copiii colonelului: Erica, Adam, Cepika şi Schoni. Astfel au aflat că soţii Mauriciu s-au cunoscut ca deportaţi la Auschwitz şi au venit de la Gheorghieni unde a fost şef al Securităţii de laTg. Mureş. Coincide cu cele scrise de Marius Oprea, dar nu ştiau nimic de trecerea lui pe la Galaţi în funcţia de comandant al Regionalei.
Ştrulică - cum îi spuneau cei din casă - era un om înalt, voinic retras, ocupat, tăcut, secretos şi muncea foarte mult, lipsind uneori de acasă.
Colonelul Ştrul Mauriciu motiva severitatea şi cruzimea, sau cum îl prezenta Vladimir Mazuru: «Un devotat Partidului şi... sârguincios», deoarece fusese deportat la Auschwitz.
După 1956, soarta familiei fusese destul de tragică: Erica a murit în condiţii suspecte, Adam a plecat în Israel, Cepika a plecat în Germania, iar Schoni s-a sinucis.
De la locotenentul Lupu Ion, pe care l-am găsit în casa proprietate unde am locuit în copilărie şi din care am fost evacuaţi şi trimişi cu domiciliu forţat, am aflat că a fost convocat într-o mare adunare a ofiţerilor de miliţie şi securitate în care s-a analizat «Cazul colonelului Ştml Mauriciu».
Concluzia! S-a dovedit că Ştrul Mauriciu a minţit deoarece nu a fost deportat la Auschwitz - la care s-au adăugat şi alte motive - şi în cele din urmă a fost destituit din funcţia de Comandant cil Securităţii din Ploieşti.	*v -
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________305
Ştrul Mauriciu a fost doctor în drept şi de profesie avocat. Cum se poate ca un jurist şi un avocat care fusese crescut şi instruit în spiritul legii, al dreptului şi al justiţiei... să tortureze deţinuţii «legându-i cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi înjosindu-i, înainte de a-i împuşca?».
Comprehensiunea unei perioade istorice trece peste comprehensiunea itinerarului unei vieţii?
Cel care poate a suferit este mai sensibil la suferinţa aproapelui, sau trăieşte o revanşă şi chiar o răzbunare?
în cartea lui Marius Oprea «Banalitatea răului» am găsit procesul verbal al «Şedinţei cu comandanţii de Regionale şi Judeţene de Securitate» din 1 martie 1950, o probă în plus că Ştrul Mauriciu fusese comandant la Securitatea din Galaţi. Am citit cu o curiozitate sporită ce a spus în această şedinţă pentru că voiam să aflu cum gândea şi se exprima un doctor în drept şi cunoscător al limbii române, maghiare şi germane.
«Tovarăşii au început sâ înţeleagă să facă din problema termenilor o chestiune de onoare. Ne face impresia că datorită greşelilor din trecut ale noastre, încă nu au suficientă încredere tovarăşii noştri din Direcţia Generală şi când este nevoie de un lucru în şapte zile i se dă două zile, ca să răspundă în şapte».
Nu este gândirea plină de elocinţă a unui jurist şi avocat, iar exprimarea este - dincolo de «limba de lemn» - a unui agramat. Am reţinut cuvântul: «onoare». Oare s-a întrebat, colonelul Ştrul Mauriciu, atunci când îi tortura pe deţinuţi, cum se acordau faptele lui cu noţiunea de ... «onoare?». Sau poate considera că devotamentul lui de torţionar reprezenta «o onoare» de a fi în «slujba Partidului ca un om hotărât, cinstit şi sârguincios?».
306
BUJOR NEDELCOVICI
Anexa 6
Ana Pauker: fişă biografică
Născută în 1893 la Codăieşti (Vaslui) sub numele de Ana (Hannah) Rabinovici. Bunicul rabin, tatăl, Hers Kauffman Rabinovici, era măcelar (casher), cântăreţ (hazen) la sinagogă, profesor de ebraică şi istorie a poporului evreu. Era un înţelept (Haham). Ana urmează cursurile şcolii primare în comuna Codăieşti. în 1900, familia Rabinovici se mută Ia Bucureşti. Ana urmează cursuri de croitorie şi se prepară pentru a deveni profesoară de limbă ebraică şi religie mozaică. De-a lungul vieţii, în toate formularele de autobiografie, la rubrica „profesiune” a scris „profesoară”, fără să precizeze materia. în 1915 (avea 22 de ani) aderă la Partidul social-democrat, condus de Cristian Rakovski, bulgar, cetăţean român, mai târziu devenind şeful Republicii Sovietice Ucraina. în 1913, Rakovski îl invită pe Troţki la Bucureşti. în 1928, lui Ana Pauker i se recunoaşte vechimea în Partidul Comunist începând cu anul 1915.
în 1919 Ana pleacă în Elveţia (unde stă doi ani) şi se căsătoreşte cu Marcel Pauker, al cărui tată era proprietarul ziarului «Dimineaţa». între 1923-1924 Ana Pauker participă în România la diverse greve, congrese sindicale, mişcări muncitoreşti şi susţine «Revolta de la Tatar-Bunar», din Basarabia, care refuză să se unească cu România. în 1926, Ana Pauker se află la Viena unde îl naşte pe Vlad. în acelaşi an, familia Pauker pleacă la Păris. Partidul Comunist Francez le încredinţează „două celule de partid”, având ca sarcină să se ocupe şi de emigraţia română de la Paris. în 1927 pleacă la Moscova unde se instalează pentru mai mult timp. Ana urmează cursurile Şcolii Internaţionale -Lenin unde erau formate tinerele cadre pentru activitatea în străinătate: Komintern. Secretarul Partidului Comunist Român, Elek Koblos (Alexandru Bădulescu) şi Clara Zetkin (comunistă germană) o recomandă călduros pe Sofia Marin (Ana Pauker). în 1928 se naşte Tatiana, al doilea copil al Annei şi Marcel Pauker. între 1928-1930, Ana continuă studiile la Şcoala Internaţională -Lenin. în 1930 Ana şi Marcel divorţează. Marcel (Luximin) este trimis ca inginer la Magnetogorsk. în 1930, Marcel începe să
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________307
lucreze (ca spion) la o firmă sovietică - Amtorg Trading Corporation, care avea sediul la New York. în 1937 NKVD-ul îl arestează, iar în 1938 este executat. Se pare că Ana l-ar fi denunţat, dar nimic nu este probat. în 1930, Ana Pauker este trimisă în Franţa ca instructor al Kominternului. îl cunoaşte pe Eugen Fried (ceh, Şeful Secţiei Latine a Kominternului') care a condus din umbră Părtidul Comunist Francez până în 1943. Ana şi Eugen au un copil. Maria care se naşte în 1932 la Moscova. La vârsta de şapte luni, Maria este trimisă în Franţa, sub numele de Maria Mambeuf. Va fi crescută de Aurore Thorez, soţia lui Maurice Thorez, şeful R C. Francez. în 1934, Ana se întoarce în România sub numele de Maria Grigoraş. în 1936 este arestată şi condamnată în procesul de la Craiova pentru campania de eliberare a lui Dimitrov care fusese arestat la Leipzig. Dimitrov a fost „cedat” de Hitler lui Stalin iar în 1934 a devenit şeful Kominternului. în 1940, Ana Pauker este „cedată” ruşilor în schimbul unor oameni politici care fuseseră arestaţi de NKVD, cu ocazia invaziei Basarabiei. între 1940-1943 Ana se află la Moscova, apoi la Ufa unde s-au refugiat toţi cei din Komintern. în 1944 se întoarce în România alături de trupele sovietice împreună cu Bodnăraş, Valter Roman, Gogu Rădulescu şi „întreaga echipă” ce fusese pregătită pentru a lua puterea. Ana Pauker devine Ministru de Externe. în 1946, fratele mai mic al Anei, Zelman Robinson (evreu ortodox şi sionist), se întoarce la Bucureşti din Israel unde emigrase. Se va ocupa de diverse afaceri şi „probleme evreieşti”, sub protecţia Anei. în 1944, moare mama Anei: Sura Şofer Rabinovici. Ana participă la înmormântarea religioasă. Conform ritualului mozaic, Ana îşi rupe mâneca pardesiului, pentru a demonstra afecţiunea şi suferinţa. în 1952, Gheorghiu Dej o elimină pe Ana Pauker din Comitetul Central al Partidul Comunist, pe motiv de deviaţionism.
Nume conspirative: Sofia Marin, Ania, Aniuta, Camille, Maria Grigoraş.
Ana ftiuker a devenit personaj în romanul lui Mircea Eliade «Pe strada Mântuleasa», sub numele de Anca Vogel.
308
BUJOR NEDELCOVICI
Anexa 7
Deţinuţii îmbrăţişează gardienii
6 decembrie 1999
Bucureşti. Preşedintele Emil Constantinescu anunţă la televiziune promulgarea «Legii privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca politie politică». Cuvinte frumoase, emoţionante: «Ne putem, în sfârşit, despărţi de opresiunea trecutului, iar în viitor vom putea trăi în adevăr». îmi amintesc că preşedintele Constantinescu, la Sighet, şi-a cerut scuze - în numele statului - faţă de toţi cei care au fost arestaţi şi au suferit de-a lungul celor aproape 50 de ani de dictatură.
Mâine plec la Paris. Bilanţul celor două săptămâni petrecute în ţară: organizarea conferinţei ţinute de Paul Ricoeur: Justiţie şi răzbunare, publicarea cărţii: 2 + 1, «Două scenarii şi o piesă de teatru» câteva interviuri şi... ultima veste: legea prin care mi se acordă dreptul de a consulta propriul dosar, dar şi al celor care l-au anchetat pe tatăl meu (condamnat la 8 ani închisoare pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii publice, articolul 209 din Codul Penal): ofiţerii Teodorescu loan şi Momai Gh. de la Securitatea din Ploieşti.
9 decembrie 1999
Paris. Cutia de scrisori este plină de plicurile şi ziarele sosite în absenţa mea. Deschid geamantanele, scot cărţile, aranjez lucrurile în dulapuri, îmi fac o cafea, încep să citesc corespondenţa şi, în sfârşit, deschid primul ziar: 22 - nr. 49, 7-13 dec.’99. Articolul «Securiştii activi sunt constituţionali», scris de Rodica Pâlade. Citesc mai departe: Ticu Dumitrescu, Paul Florea, Paul Mitroi (amândoi foşti colegi la Facultatea de Drept), Lucian Mihai şi Ana Blandiana. Trimis cu brutalitate în trecut! Trecutul celor 10 ani după... Trecutul celor aproape 50 de ani înainte: aşteptarea pentru... a trăi în adevăr! Unde sunt ziarele, articolele scrise, corespondenţa, cărţile în care am vorbit despre... «Miasmal» Un singur cuvânt îmi revenea în minte în timp ce cotrobălam febril prin bibliotecă! «Miasma! N-am scăpat de mirosul urât al... miasmei!»
UN TIGRU DE HÂRTIE____________________________________309
Precizări: 1. Fiind exceptaţi de la lege lucrătorii din actualele servicii speciale {SRI, SIE, SPP, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Informare al MApN), se încalcă Legea nr. 14/92 privind organizarea SRI care prevedea că nu pot face parte din SRI vechii informatori, colaboratorii şi foştii activişti ai partidului comunist. Se recunoaşte implicit şi oficial că o bună parte din membrii Securităţii se află încă în funcţie şi toate declaraţiile făcute până acum prin care s-a afirmat reorganizarea SRI se dovedesc false. De ce sunt protejaţi tocmai cei care au fost responsabili şi vinovaţi, pretextându-se „siguranţa naţională”?
2.	Dacă această lege ar fi fost votată înainte de 1996, când erau la conducere Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase şi ceilalţi, nu aş fi fost surprins. Era firesc să-şi apere colaboratorii, să semneze un tratat cu Gorbaciov (România a fost singura ţară din Est) şi să nu se gândească la unirea cu Basarabia. Dar «Legea privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică» a fost votată de actuala coaliţie guvernamentală din care fac parte membri ai PNŢCD şi PNL, «ţărănişti şi liberali din tată în fiu», cum cir zice D-l Mircea Ionescu-Quintus. Cum este posibil ca cei care au fost persecutaţi, arestaţi, condamnaţi şi au executat mulţi ani de puşcărie să-i protejeze tocmai pe foştii torţionari?! Deţinuţii îmbrăţişează gardienii! Nu ne aflăm într-un „paradox român”, cum avem tendinţa de a explica situaţii inexplicabile şi intolerabile, ci într-o realitate specifică unui fenomen posttotalitar în care totul este posibil, conform autoarei «Originea totalitarismului», Hannah Arendt. Foarte puţine persoane au scăpat nepervertite de mecanismele diabolice ale puterii comuniste. Şi totuşi, cum a fost posibil?!
Tergiversări, complicităţi (strategia amendamentelor), simulacru.
A. La data de 2 septembrie 1991 Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, condusă de D-l Ticu Dumitrescu, a înaintat Procuraturii Generale un denunţ penal pentru începerea unor procese ale comuniştilor, pornind de la declaraţia făcută de D-l Babiuc, ministru al Justiţiei, prin care se anunţa procesul comunismului. în 1991, ministrul Justiţiei, D-l Mircea Ionescu-Quintus, a promis «procesele închisorilor Piteşti, Gherla, Aiud,
BUJOR NEDELCOVICI
310
Canal, primii inculpaţi urmând a fi: Alexandru Nicolski şi Alexandru Drăghici.»
Rezultatul: o manipulare a opiniei publice, bune intenţii înşelătoare, sau fierberea în suc propriu, cum a calificat (un revoluţionar-milionar) manifestaţiile din Piaţa Universităţii.
B.	în decembrie 1991 i-am trimis d-lui Mircea Ionescu-Quintus: «Prima scrisoare deschisă adresată ministmlui Justiţiei» prin care îmi exprimam satisfacţia că: «Un fost deţinut la Canal, autorul mai multor volume, este persoana care ştie că, ori va reuşi să-şi atingă scopul, ori va trebui să demisioneze». în septembrie 1997, am publicat «A doua scrisoare deschisă adresată ministrului Justiţiei», M. Ionescu-Quintus, prin care îi comunicam dezamăgirea: «Un fost condamnat la Cana! s-a oprit la jumătatea drumului, a cedat seducţiei politice şi nu a demisionat». îl preveneam să: «Nu conteze pe oboseala sau abandonul celor care nu acceptă să trăiască în confuzie, neadevăr, corupţie, minciună şi lipsă de justiţie».
Recunosc că m-am înşelat! Politica duplicitară şi-a atins scopul, indiferent de mijloacele folosite.
C.	La 23 octombrie 1998 Alianţa Civică, revista22 şi UNESCO au organizat o masă rotundă cu tema Legea accesului la dosar - o cheie a vieţii politice. Moderatori: Rodica Palade şi Romulus Rusan. Printre invitaţi: Ticu Dumitrescu, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Paul Florea, Lucia Hossu-Longin, Victor Ciorbea, Gavril Dejeu şi alţii. Concluzia: necesitatea adoptării unei legi care ar avea drept scop asanarea morală şi juridică a societăţii româneşti.
D.	Nu un senator PD, PDSR sau PRM a propus Articolul 22 la «Legea accesului la dosarele Securităţii», ci un senator al Partidului Naţional Liberal, D-l Mircea Ionescu-Quintus, prin care arhivele Securităţii ar rămâne acolo unde se află; SRI, MI, MAPN şi Ministerul Justiţiei fiind obligate să pună la dispoziţia Comitetului Naţional doar dosarele care nu deţin „secrete de stat” sau cele care nu pun în pericol „siguranţa statului”.
Ce abil şi subtil s-au folosit partidele din opoziţie de persoanele care au putut fi şantajabile! Mecanismele puterii sunt uneori fascinante prin demonismul lor. Răul capătă chipţil
UN TIGRU DE HÂRTIE_______________________________________311
crucificatului sau al îngerului. Răul devine Bine, iar Dumnezeu este reprezentat prin Diavol!
E.	Dar D-l Mircea Ionescu-Quintus este însoţit în această campanie de manipulare şi strategie în „arta războiului politic” şi de alţi membri PNŢCD şi PNL. D-l Ion Diaconescu l-a înlăturat pe D-l Ticu Dumitrescu pretextând că: «Nu a respectat disciplina de partidl» Limbajul ne duce direct la şedinţele de partid... comunist. Vicepreşedintele PNŢCD D-l lonescu-Galbeni şi şeful Comisiei de Control SRI a declarat într-o scrisoare deschisă: «Publicarea trecutului vieţii personale a demnitarilor ar cuprinde şi detalii din viaţa privată ce ar constitui un atentat la intimitatea acestora». Oare viaţa persoanelor cu responsabilităţi politice nu trebuie să fie transparentă? Ar mai fi fost „Cazul Kennedy” sau „Clinton”? De o părere similară este D-l Valeriu Stoica, ministrul Justiţiei, care crede că adoptarea «Legii deconspirării Securităţii» ar «provoca riscul unor tulburări». De altfel, într-un interviu recent, D-l Valeriu Stoica declara: «între ideea de stabilitate şi aceea de a-i pedepsi pe vinovaţi de crimele din comunism, optez pentru prima». Dar cum putem avea stabilitate politică fără justiţie? Chiar dacă Montesquieu («Spiritul legilor») nu a fost român, D-l Valeriu Stoica, jurist autentic, ştie că atunci când vorbeşte despre „stabilitate politică” intră în domeniul „puterii executive”, iar atribuţiile unui ministru de Justiţie se află „în sfera puterii juridice”. Amestecul este periculos, iar sarcinile unui ministru de Justiţie sunt acelea de a... face justiţie, dreptate şi a stabili adevărul. D-l Valeriu Stoica mai vorbeşte şi despre faptul că legea nu este retroactivă şi crimele din timpul comunismului sunt prescriptibile. I se pare complicată iniţiativa unei legi prin care să se declare crimele comise în timpul comunismului, crime împotriva umanităţii. De ce? Cum se poate împăca un jurist cu ideea că anumite crime, abuzuri şi masacre pot rămâne nepedepsite? Oare ar mai fi fost în Franţa procesele Bărbie, Touvier, Bousque sau Papon dacă juriştii ar fi fost tot atât de toleranţi? Sigur, nu comparăm Franţa cu România, ţări cu niveluri de civilizaţie şi cultură diferite. Şi totuşi...
Un alt coleg din PNŢCD, D-l Constantin Dudu Ionescu, ministru de Interne, a propus o amnistie pentru militarii implicaţi în revoluţie. Ne referim la acest caz pentru că se află în aceeaşi
312____________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
sferă de confuzii dirijate. Cum să fie acordată o amnistie colectivă? Ar fi la fel de absurd ca o culpabilitate generală! Amnistia sau graţierea se pot acorda numai «după un proces şi numai unei persoanei» D-l ministru s-a referit la amnistia din Africa de Sud. Acolo nu au fost „tribunale ale adevărului”, ci «Comisia pentru reconciliere şi adevăr», prezidată de Monseniorul Desmond Tutu. Cei care au comis crime sau abuzuri îşi prezentau mărturia în faţa victimelor şi, prin acest fapt de căinţă, erau exoneraţi de pedeapsă. După terminarea lucrărilor comisiei, cei care au comis crime sau acte de tortură nu mai beneficiau de această „iertare” - amnistia (gr.) înseamnă iertare sau uitare.
lată cum de-a lungul anilor, neadevăruri, inexactităţi, tergiversări, complicităţi vinovate direct sau indirect au dus la o oboseală a opiniei publice încât azi ne mulţumim chiar şi cu o lege imperfectă, dar care garantează deplina imunitate a fostei poliţii politice. «Curtea Supremă de Justiţie* are meritul că a sesizat:«Caracterul neconstituţional al acestei legi prin excepţiile prevăzute: lucrătorii operativi din toate serviciile speciale, adică tocmai cei care au menţinut teroarea şi diversiunea», cum bine a arătat vicepreşedintele CSJ, D-l Paul Florea. Eforturile D-lui Lucian Mihai, preşedintele «Curţii Constituţionale», mi se paf neconvingătoare deoarece nu ţin cont de un principiu constituţional fundamental: «Toate persoanele sunt egale în faţa legii». Acest principiu nu poate fi negociat (de la Platon, Aristotel şi până la Kant, Bergson, John Rawls şi Paul Ricoeur), iar primejdia „siguranţei publice” sau „raţiunea de stat” nu pot fi evocate cu caracter general, ci doar în cazuri particulare. După opinia D-lui Lucian Mihai, sunt două categorii de cetăţeni: ordinari şi speciali. Foştii securişti şi actualii lucrători operativi se află în... a doua categorie. Oare acest mod de a gândi este... constituţional?
în ultimul timp s-a vorbit în România despre judecarea unor persoane vinovate în «evenimentele din decembrie 1989» -Stănculescu şi Chiţac. S-a constatat aceeaşi strategie de intimidare şi mistificare ascunse în spatele unor principii juridice. Ministrul Apărării, D-l Babiuc, a declarat în cadrul unui interviu TV că: «Are dreptul să critice o hotărâre judecătorească». în calitate de jurist şi fost ministru de Justiţie, ştie foarte biftş că face parte din „puterea executivă” şi orice imixtiune în „puterea
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________313
judecătorească” este ilegală. Singura „cale de atac” este aceea a unui apel sau recurs, deoarece o declaraţie televizată poate influenţa direct opinia publică şi chiar hotărârea judecătorilor. Şi totuşi...
în schimb, în România nu se vorbeşte aproape deloc despre asumarea responsabilă a trecutului, adică a celor 50 de ani de dictatură şi teroare. Amnezie voluntară sau involuntară? Iată care ar fi mijloacele unei terapii colective sau ale unui «catharsis» generalizat:
a)	Cunoaşterea numărului persoanelor arestate administrativ sau judecate într-un proces; numărul celor care şi-au pierdut viaţa; locul unde au fost înmormântaţi etc. După 10 ani nu ştim câţi'oameni au trecut prin închisorile şi lagărele de concentrare, chiar dacă sunt statistici exacte la Direcţia penitenciarelor. D-l C. loniţoiu a făcut o listă a scriitorilor care au fost închişi în puşcăriile comuniste: 250 de persoane, dintre care mulţi şi-au pierdut viaţa - Mircea Vulcănescu, Gh. Brătianu şi alţii. Rezultatul? Nici măcar o placă comemorativă.
b)	Reabilitarea tuturor deţinuţilor politici şi acordarea unor pensii de urmaş. Repararea erorilor judiciare şi restabilirea onoarei victimei.
c)	«Travail de deuil». Sufletele rănite se reconciliază cu propriul trecut şi cu semenii din societate. Durerea merită respectată şi recunoscută public. Victimele şi familia regăsesc stima de sine, onoarea şi buna reputaţie. Rănile sunt, în sfârşit, cicatrizate.
d)	Iertarea nu poate fi acordată decât de cel care a suferit şi cerută de cel care a provocat durerea fizică sau morală. Vindecarea prin memorie şi eliberarea gândirii pentru proiecte în viitor.
e)	Amnistia şi graţierea reconciliază o ruptură a corpului social prin asumarea critică a trecutului şi lasă poarta deschisă uitării şi vindecării sociale.
f)	Un proces simbolic cu caracter exemplar şi educativ pentru tinerele generaţii. Ideea esenţială: Aceste fapte nu se vor mai repeta! Ireversibilitatea unor fenomene socio-politice este eronată. Naţionalismul anti-occidental şi fundamentalismul religios pot scoate la suprafaţă vechii monştri. Democraţie + Criză + Haos + Prostie = Totalitarism. La Braşov au apărut stemele PCR, mormântul Iui Ceauşescu este acoperit de flori,
314______________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Vădim Tudor şi Adrian Păunescu fac elogiul vechiului regim, iar în Rusia, comuniştii naţionalişti aprobă războiul din Cecenia şi masacrele de la Groznîi. Somnul raţiunii naşte... comunişti!
g)	Procese pentru faptele penale. Un proces reprezintă o ceremonie a limbajului (Paul Ricoeur), iar Răul este definit şi extirpat prin confruntarea părţilor. Violenţa se transpune în discurs şi se restabileşte situaţia anterioară infracţiunii şi implicit a dreptăţii. Care au fost procesele în ultimii 50 de ani: Germania (Numberg, Honecker, Markus Wolf, Egon Krentz şi sute de procese pentru „lucrătorii din serviciile speciale”), Israel (Eichmann), Franţa (Petain, Laval, Bărbie, Touvier, Bousque, Papon şi epurarea de după război), Bulgaria (Teodor Jivkov), China (soţia lui Mao), Cambodgia (Pol Pbt), Chile (Pinochet), Polonia - legea verificărilor Qustracjd) prin care oamenii politici sunt obligaţi să se denunţe dacă au colaborat cu vechea poliţie; până acum s-au înregistrat
20.000	de declaraţii. România: procesul-farsă a lui Ceauşescu, procesele membrilor CPEx, dar care au fost toţi amnistiaţi de către Iliescu (câteva zile înainte de terminarea mandatului), semn de prietenie faţă de vechii colaboratori. Se pare că doar generalul Vlad se mai află în închisoare. în rest, nici un proces penal pentru comandanţii de închisori, lagăre, şefii regionali de Securitate, anchetatorii care au torturat sau ucis. Căciulaţi şi Berevoieşti au fost date uitării în această «amnistie generalizată şi nedeclarată». Cazul Gheorghe Ursu este semnificativ.
Intenţia legii este evidentă: să se menţină arhiva în mâna celor de la putere şi să se invoce ori de câte ori va fi necesar: „siguranţa naţională”. Dar cine îi controlează pe controlori?
Domnule Preşedinte! Domnilor Ion Diaconescu, Mircea lonescu-Quintus, Ionescu-Galbeni, Yâleriu Stoica! De ce au fost exceptaţi cei care au comis acte de tortură fizică sau tortură morală? Sute, zeci de mii de morţi în închisori, lagăre sau anchete... anonimi ale căror morminte nu ştim unde se află, aruncaţi în gropi comune. în lagărul de la Salcia, în timpul iernii, cadavrele îngheţate erau ţinute într-o magazie, în stive, precum lemnele, până veneau de la Galaţi procurorul şi medicul legist. Martor, un deţinut: Constantin Niculescu.
UN TIGRU DE HÂRTIE______________________________________315
Se mai poate vorbi că în viitor vom trăi în adevăr?! Poate un adevăr machiat cu o minciună. încă un simulacru în care noi suntem experţi!
Petele de sânge de pe mâinile celei care a fost Lady Macbeth nu pot fi şterse fără o mărturisire şi o dreaptă judecată.
«Istoria este un proces, era de părere Jaspers, pentru a găsi adevărul şi dreptatea». Cred că actuala lege nu face decât să înceapă procesul unei perioade dominate de ură, dispreţ şi crimă. «Fiat justiţia et pereat mundus.» Că justiţia să fie făcută şi lumea să continue. Dar mai întâi justiţia trebuie făcută pentru toţi şi fără excepţii...
„Cochilia şi melcul” Ed. ALFFA - 2002) Revista 22- fragmente
11-17 ianuarie 2000
316___________________________________ BUJOR NEDELCOVICI
Anexa8
Delegatul partidului a plecat. Am discutat cu el înainte de plecare despre sarcina care trebuie să o îndeplinesc şi i-am indicat să ia legătura cu Bogomolov. Am stabilit un mijloc de legătură cu el şi i-am recomandat să ne informeze asupra întrebărilor care ar putea să i se pună, misiunea lui înainte de toate este de a combate politica de aşteptare care este dominantă în anturajul lui De Gaulle.
DUCLOS
(Jacques DUCLOS a fost membru al Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Francez din 1931-1975).
Urmează traducerea în limba rusă.
Documentul dovedeşte că toate deciziile şi acţiunile Partidului Comunist Francez erau transmise Kominternului care se afla la Moscova.
UN TIGRU DE HÂRTIE
317
inee.
7 Josvler 3
20 «
£	Dolocu© du Porţi eot purti* Ifoua avona dlooute aveo
Iul avânt son dbport do la taohe dont lldoit foire prouve ot noua Iul aYano îndlauo de volr Boconolov. Boue avons otabll Un aoycn do llolson avco lul cn Iul rcooancndont de nbuB-inforaor-sur- lea ciuoatlons nouyelloa qul pourront Iul etir^ poseoo, sa nioslon etant avnnt tout de conbattrc la poli tique (Lttşntlate aul prcvaut duna l'cntourucc de Do Gnullo.
BU0L02.
^	flejiereT impTMi yexan. Lin otfcyAiuin c hh.m ao ero
OT"e.iAa crojnnyw nepoA hhu 3BA©My h yKasnjiH euy, mtoGh oh HGtB6CTitu BOrOiiOJIOBA. Lîu ycroHOBţuia cpoACTBa cbassi C H H1I H p©KOH©HAOBnAH euy HH'iopUJipOBaTB Hac O HOBIOC Bonpocax, KOTopwe eiiy iioryr nocTaBHTB, nou Meu ero uMccKH,npexAe Bcero.dopoTBCA nponiB BbiJ5HAfiTe;iBCK0;î nojiHTUKM, AoiiBHUpymueli b OKpyHOHmi fle-rojinH.
318
BUJOR NEDELCOVICI Anexa 9
Scrisoare semnată de Stalin pentru executarea a 6.600 de persoane
Un ordin de executare a 6600 de persoane semnat de Iosif Visarionovici Stalin.
CUPRINS
PRIMA CARTE
CAPITOLUL I (Prolog 1)....................................17
CAPITOLUL II (Prolog 2)...................................45
CAPITOLUL III - Consideraţii generale asupra
dosarului..............................................56
CAPITOLUL IV - Originea securităţii.......................63
CARTEA A DOUA
CAPITOLUL V - Uniunea Scriitorilor........................98
CAPITOLUL VI - Cinematografia, Editurile,
Editorii şi Cenzura...................................107
CAPITOLUL VII - Informatorii (surse), colaboratori,
agenţi de influenţă şi complici identificaţi..........137
CAPITOLUL VIII - Informatori cu nume conspirativ
şi neidentificaţi.....................................192
CAPITOLUL IX - Informatorii şi familia...................226
CAPITOLUL X - Corespondenţa..............................240
CAPITOLUL XI - Unităţi militare, mijloace tehnice
şi filaj..............................................248
CAPITOLUL XIII - în loc de postfaţă......................275
ANEXE:
1.	Precizare adresată domnului	William Totok.........279
2.	Drept la replică adresat domnului Petre Roman.....283
3.	Scrisoarea deschisă adresată domnului
Petre Roman........................................287
4.	Lista ofiţerilor de securitate....................299
5.	Colonelul Ştrul Mauriciu, Comandantul Securităţii
din Ploieşti.......................................303
320_______________________________ BUJOR NEDELCOVICI
6. Ana Pauker, fişă biografică.........................306
7. Deţinuţii îmbrăţişează gardienii....................308
8.	Nota-raport semnată de Jacques Duclos
(Şeful Partidului Comunist Francez) i...............316
9.	Scrisoare semnată de Stalin
pentru executarea a 6.600 de persoane...............318
Bujor.Nedelcovici@wanadoo.fir
Tipografia MULTIPRINT IAŞI Calea Chişinăului 22, et. 6, Iaşi 700729 Tel.: 0232-211225, 236388, Fax: 0232-211252