ION NECULCE ION NECULCE OPERE LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI ŞI O SAMĂ DE CUVINTE Ediţie critică şi studiu introductiv de GABR1EL ŞTREMPEL EDIŢII CRITICE EDITURA MI NERV A — BUCUREŞTI, 1982 Supracoperta: Anton Sl&vnicu INTRODUCERE Mărturisim de la bun început că am fost cuprinşi de multe îndoieli şi ezitări cînd, după colaţionarea ultimei pagini de cronică, a trebuit să schiţăm acest modest cuvînt de introducere în opera anui scriitor revendicat, cu egale drepturi, de istorici, literaţi şi filologi. Bibliografia lucrărilor despre_ Neculce — interesante sau modeste — se cifrează la peste trei şute, mai multe decît cele consacrate lui Miron Costin1. linele dintre acestea sînt semnate de personalităţi a căror amintire este încă vie, la mulţi ani după ce sunetul cuvîntului lor s-a stins sub cupola sacră a Academiei 2. Alte studii. Toate drepturile rezervate Editurii Minerva 1 O bibliografie utilă cercetării, chiar dacă nu este întocmită după toate regulile bibliografice, a alcătuit Dumitru Velciu sub titlul: Bibliografia lui Ion Neculce (opera cronicarului pi lucrările privitoare la viaţa şi opera lui), publicată în Limbă şi literatură, XII (1966), p. 503-536 (şi extras). Cf. şi C. Boroianu, Unitatea cronicii lui Ion Neculce, în Limbă şi literatură, voi. 1/1973, p. 67— 68. 2 Amintim, în primul rînd, capitolul consacrat cronicarului de către K. Iorga, în Istoria literaturii române în sec- al XVIII-lea (1688-1821), voi. I, Bucureşti, 1901, p. 236- 272. Portretul moral schiţat de N. Iorga este acela al unui bătrîn înţelept, cu frică de lege, care priveşte cu seninătate la trecutul lui şi scrie o operă ce excelează prin spiritul obiectiv, o -operă lipsită de patimă, de defăimări, sau linguşiri. N. Iorga scrie despre Neculce cu simpatie, aproape cu duioşie; Furat, probabil, de farmecul neasemuit al lecturii, m'arele istoric a trecut cu vederea conţinutul contradictoriu al multor capitole şi subiectivismul cronicarului. Nu mai puţin elogioase sînt paginile pe care i le rezervă Sextil Puşcariu în Istoria literaturii române. Epoca veche. Ediţia a doua revăzută şi întregită. Sibiu, 1930, p. 154— 161. La fel de drept, de obiectiv, de iertător cu slăbiciunile altora îi apare şi eruditului lingvist. Ca şi pentru Iorga şi pentru Sextil Puşcariu „cele mai strălucite pagini literare, în tot cursul literaturii noastre vechi, le-a scris Ion Neculce". N. Cartojan, tare face în Istoria literaturii române vechi, voi. III, Bucureşti, 1945, p. 189— 197 o temeinică analiză literară a cronicii şi b urmărire atentă a vieţii cronicarului, nu se abate nici el, pe bună dreptate, de la portretul aureolat zugrăvit de predecesori. îşi începe şi el capitolul, ca şi Sextil Puşcariu, cu sublinierea că Neculce „ocupă, prin resursele nesecate ale darului său de povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni". Cartojan, nefiind istoric, este mai puţin (sau deloc) preocupat de conţinutul 5 mai recente, aduc note şi idei atlt de originale, încît ne obligă să le îmbrăţişăm, datorită veracităţii lor*. în sfîrşit, cei mai puţin numeroşi, care au scos din lectura miilor de documente o pagină de date necesare schiţării frămîntatei vieţi a scriitorului nu îngăduie nici aceştia să fie adăogate prea multe fraze în plus la ceea ce ei cronicii, de caracterul obiectiv sau pătimaş al paginilor acesteia, de exactitatea afirmaţiilor şi de încondeierea pentru posteritate a unora din personajele prezente în opera sa. în sfîrşit George Căli-nescu, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, 1941, p. 28—30, atribuindu-i marelui povestitor calităţile excepţionale pe care toţi istoricii literari şi toţi cercetătorii, fără deosebire, i le-au recunoscut, observă totuşi firea maliţioasă a croMcarului şi unele inconsecvenţe în judecăţile formulate asupra contemporanilor. 8 în special doi sînt învăţaţii care răstoarnă clişeele despre bunătatea, seninătatea, obiectivitatea, iertarea lui Neculce (care/nu sînt întotdeauna atribute ale bâtrîneţti!), cu care am fost obişnuiţi din şcoală, de la manualele lui Gh. Nedioglu şi P. V. Haneş şi pînă la cursurile universitare; este vorba de Şerban Cioculescu şi Iorgu Iordan. Cel dintîi a dat o foarte originală orientare studiilor despre cronicar în articolul La bicentenarul lui Neculce, publicat în Revista Fundaţiilor, XII (1945), serie nouă, nr. 2, p. 331—345 şi republicat în volumul Varietăţi critice, Bucureşti, 1966, p. 70 — 85. La republicarea din Varietăţi critice studiul a fost urmat de un al doilea, tot atît de incisiv la adresa cronicarului, intitulat Ion Neculce şi Cantacuzinii (p. 86—92). Amîndouă lovesc, fără menajamente, în soclul statuar de obiectivitate, bunătate, credincioşenie, iubire de oameni, ridicat de predecesori, recunoscînd în acelaşi timp meritele literare ale povestitorului, pe care le aminteşte, dealtfel, numai în treacăt. S-ar'părea totuşi că decanul criticii noastre literare nu şi-a temperat suficient condeiul cînd 1-a suspectat de atîta răutate şi lipsă de milă pe Neculce. Acesta a fost, într-adevăr, mîhnit de cîte i s-au întîmplat în viaţă, de lăcomia boierilor, de afronturile rudelor dinspre mamă, de decăderea Moldovei, de politica Brînco-veanului. Dar sentimentele de iertare nu-i lipsesc cu totul şi sfîrşitul tragic al unora îl priveşte ca pe o întîmplare de care un om cuminte nu poate să se bucure. Iorgu Iordan, care n-a cunoscut studiul lui Şerban Cioculescu (o mărturiseşte singur în Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. Text stabilit, glosar, indice şi studiu introductiv, ed. all-a, revăzută. Bucureşti, 1959, p. CXIII, nota), şi deci n-a putut împărtăşi, sau combate, punctele de vedere ale acestuia, întocmeşte un studiu introductiv de pe poziţii ştiinţifice, cu o analiză temeinică a implicaţiilor politice, economice şi sociale din Moldova primei jumătăţi a sec. XVIII. Personalitatea lui Neculce este tratată cu un entuziasm potolit, dar subliniindu-ri-se toate calităţile de patriot, iubitor al pămîntului în care s-a născut, de om politic (şi aici aduce critici lui G. Călinescu pentru lipsa de înţelegere faţă de limitatele cunoştinţe de politică externă ale croni-carului). Sigur că unele aprecieri de ordin istoric, privind situaţia Moldovei din primele două decenii ale sec. XVIII, ar putea fi expuse 6 > de mult au conturat *. Din aceste documente, păreri şi interpretări, la care adăogăm Letopiseţul său — inepuizabilă frescă a epocii — vom creiona, după puteri, destinul omului şi rostul operei sale. unei noi analize (să nu uităm că au trecut mai bine de 20 de ani de la apariţia cărţii). în schimb analiza literară la care supune operă, cronicarului, precum şi amplul studiu lingvistic (de aproape 30 de pagini) fac din Introducerea la ediţia domniei sale cel mai complet studiu scris pînă astăzi despre Neculce. între studiul lui Şerban Cioculescu, publicat în Revista Fundaţiilor, şi Introducerea lui Iorgu Iordan trebuie situat articolul lui Grigore Scorpan, în aceeaşi idee a corectării opticii despre cronicar, excelent scris, intitulat Ion Neculce şi publicat în laşul nou, II (1950), nr. 8, 59—71. Se cuvine să fie subliniate aici contribuţiile consacrate cronicarului de alte două personalităţi ale istoriei noastre literare. Este vorba de George Ivâşcu şi Alexandru Piru. Cel dintîi, transformă capitolul său de analiză' istorico-literară din Istoria literaturii române, -I, Bucureşti, 1969, p. 269—279 într-un adevărat poem dedicat Saintr Simon-ului moldovan, cum îl numeşte pe primul autentic memorialist român. Pentru noi acestea rămîn printre cele mai frumoase pagini literare închinate lui Neculce. Mai reţinute, bine documentate dar nn mai puţin admirative sînt paginile lui Al. Piru din Istoria literaturii române, voi. I, ed. II, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti 1970, p. 596—619, precum şi cele din Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Bucureşti, 1977, p. 318—348. în sfîrşit o lucrare meritorie rămîne Introducere in opera lui Ion Neculce de Valeriu Cristea, Bucureşti, 1974, în care paginile Letopiseţului, măi ales, sînt supuse unor observaţii analitice demne de reţinut. Vom căuta să folosim lucrările amintite şi vom adăoga la locul potrivit propriile însemnări, în aşa fel încît cititorul să poată pricepe, pe cît posibil, de ce Ion Neculce a exercitat şi exercită încă o fascinantă impresie asupra atîtor slujitori ai scrisului. 4 Cel dintîi care îi schiţează biografia, numai pe baza elementelor autobiografice din cronică, este M. Kogălniceanu, în Letopi-siţUe Ţârii Moldavii, tom. I, Iaşi, 1852, p. XIX-XXII (capitolul de introducere intitulat: Notiţie biografică a cronicarilor Moldaviei). Cercetările temeinice în fondurile de documente istorice încep de la I. Tanoviceanu, Cîteva notiţi biografice asupra cronicarului Ican Neculce, în Arhiva, Iaşi, II (1890-1891), nr. 6,p. 330-333; Un document istoric, în Arhiva, Iaşi, IV (1892- 1893), nr. 7-8, p. 335-350 (este vorba de cunoscutul proces al lui Neculce pentru moşia Boian din anul 1720); Contribuţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni, în Analele Academiei Române, mem. setţ. ist., s. II, tom. XXVII (1905), p. 227-246 (şi extras) şi continuă cu: Iulian Kari-nescu, Documente relative la Ioan Neculce, în Buletinul Cemisiei istorice a României, voi..IV, Bucureşti, 1925, p. 1-104 (primele zece pagini sînt ocupate de o schiţă biografică a cronicarului, întocmită după documente originale); Mihai Costăchescu, Satul Pri-gorenii, cu trupurile sale Avrăinenii şi Ritul {schiţă istorică), în Ioan Neculce, buletinul Muzeului municipal Iaşi, V (1925), p. 40—69 (şi extras). Este un studiu fundamental cu privire la spiţa genealogică a lui Neculce. Interesante sînt şi contribuţiile lui Sever Zotta Neculce jeste ultimul mare cronicar al Moldovei. El continuă opera — năprasnic întreruptă — a lui Miron Costin, care, la rîndul său, o completase pe cea a lui Grigore Ureche.' S-au mai interpus şi altele: un Nicolae Costin, cîteva cronici anonime (din care unele au fost folosite şi de Neculce), parte din opera lui Cantemir — aceea privitoare Ia români. Toate,, fără excepţie, cronici erudite sau compilaţii, folosesc un stil livresc, un stil căutat, foarte adesea artificial sub influenţa limbii latine, sau a celei neogreceşti. Smgură cronica lui Neculce este scrisă in limba grăiţăjj&jjgoarele. Moldovei, în limba po^ejtiloîrp^uiare^în limba prîncare a fost transmisă înţelepciunea neamului din generâţîe~Tir generaţie. Marii predecesori ai lui Neculce, inclusiv Nicolae Costin, au avut norocul să zugrăvească veacurile de aur ale Moldovei, să desprindă din letopiseţele slave interne şi din istoriografia vecinilor alele ide glorie ale voievozilor, despre care nu s-a putut spune că le-a ruginit vreodată spada in teacă. Neculce, în istoria sa d£_op_tzecj şi doi de ani, nu găseşte declt un singur voievod gata să se sacrifice pentru a pime stavilă decadenţei şi umilinţei Moldovei: pe Dimitrie Cantemir. ta rest el este martorul conştient şi neputincios al scăderii publicate în Arhiva genealogică, I (1912), p. 16 (cu privire la înrudirea sa cu Văcâreştii), p. 182-196: Un proces verbal din 1742, Şi II (1913), p. 127—138: în jurul uyui letopiseţ. Un material documentar foarte preţios a fost dat de N. Iorga in volumele de Studii fi:documente cu privire la istoria românilor, din care unele pagini au fost publicate de către I. Tanoviceanu! sau republicate de Iulian Marinescu: în voi. III, Buc, 1901, p p. 31-45; în voi. V, Buc, 1903,p. 55, 93, 405- 406, 4J0-411 şi 592; în voi. VI, Buc, 1904, p. 98-99, 258, 261-263, 276, 291-292, 307, 345, 391, 395, 399, 405- 407. 439, 569; în voi. XXII, Buc, 1913,^ p. 61—62, 237—238. în buletinul Muzeului municipali Iaşi, amintit mai sus, care poartă numele cronicarului, au apărut, prin grija lui M. Costăchescu, mai ales, numeroase documente ne-cukene: în nr. 3 (1923), p. 40 - 41, 82, 135-138, 151-152- în vol.IV (IŞ9i24)), p. 4-5, 11, 31, 70; în voi. 5 (1925), în afara studiului şi documentelor privitoare la Prigoreni, amintite mai sus, altele Ia p, 162-165, 324, 358; în voi. VI (1926-27), p. 92- 93, 108 290-292; în voi. VII (1928), p. 61, 322; în voi. VIII (193b), p. 175 182, 240 şi în ultinţul volum, IX (1931), p. 11- 12, 262, 272, 275, 279. în sfîrşit vom aminti contribuţia istoricului Teodor Bălan (carea publicat un număr mare de documente, multe dispărute astăzi, inclusiv, documente cu privire la cronicar şi urmaşii Iui) ta Documente bucovinene, voi. III, Cernăuţi, 1937, p. 118—119 123-124; în voi. IV, Cernăuţi, - 1938, p. 5, 15, 20-21, 66-67 72, 73, "H 104, 126-127, 140-142, 168-169, 184, 196-197 212, 223; în voi. V, Cernăuţi, 1939, p. 8i-9, 47, 80-82, 105-106! voi. VI, Buc., Σ42, p. 266V269, 412. Evident am amintit numai unele din colecţiile de documente (pe cele mai reprezentative) şi pe cei ma>, autorizat^ cercetători aj arhivelor. trimişi de la Constantinopol, al incapacităţii acestora de-a apăra "ţara pTnî^^e^ncMsiiinile unor detaşamente de Ieşi sau de tătari ce nu treceau, foarte adesea, de cîteva zeci de oameni. Neculce este martorul dezagregării morale a societăţii moldoveneşti (este vorba, bineînţeles, de boierimea moldovenească, al cărei tipic reprezentant a rămas pînă la sfîrşitul zilelor sale), este martorul introducerii unor obiceiuri noi (şi nu întotdeauna de ordin fiscal), contrare bu-nului-simţ şi spiritului său întru, totul conservator. El este chemat să scrie istoria celei mai întunepaţe epoci din viaţa Moldovei, pe care n-a cunoşcut-o numai din lecturi, sau din relatările bătrînilor, ci a trăit-o, în bună parte, zi de zi, umplîndu-şi sufletul de amărăciunea pe care a lăsat-o, prin paginile Letopiseţului, moştenire generaţiilor de după el vreme de două sute şi patruzeci de ani. Neculce subliniază lipsa de unitate a boierilor divaniţi, spiritul de intrigă şi lăcomia fără margini a unora dintre ei. Avea s-o simtă el însuşi, multă vreme după întoarcerea din pribegie. îi înfierează, fără ocol, pe cei mai mulţi dintre ei, străini sau neamuri, deopotrivă. Deplînge zilele de odinioară, cînd boierii erau mai uniţi, mai puternici şi „se puneau pentru ţară". .Neculce.nu se îndepărtează, totuşi, de casta căreia îi,aparţine. Ştia exact din ce viţă se trage şi nu puţine vrăjmăşii şi-a creat, inclusiv în sînul micii boierimi,, cu care nu înţelegea să stea la masa de ttaină a treburilor ţării. • / Cronicarul era un paraponisit. Din fragedă tinereţe şi pînă la bătrfiîeţe-a~'^unoscut urcuşuri şi, mai ales, coborîşuri dintr-acelea care lasă urme adinei şi-1 acresc pe om. Şi totuşi, în pofida tuturor încercărilor, care n-au ocolit nici pămîntul Moldovei — pe ca*e; 1-a iubit, ca nimeni altul — şi nici pe el ca om, produs al humei moldoveneşti, Neculce găseşte adesea resurse optimiste şi, mai ales, un umor nestăvilit, care Q face pe cititor să u'ite""c]l vremea Ducăi-vodă şi de aceea a lui Dumitraşcu Cantacuzino. ' Istoriografia moldovenească din veacul său urmează şi ea spiritul decadent al vremii. Drept este că nici Grigore Ureche şi nici Miron Costin n-au scris pagini de memorii, n-au fost martorii întîm-plărilor relatate (ultimul a .trăit abia 27 de ani din epoca pe care a descris-o, ceea ce este extrem de puţin). Nimic, în,afară de îndemnul interior, nu i-a împins să scrie cronica Moldovei. Contemporanii lui Neculce scriu toţi, sau aproape toţi, din îndemnul sau porunca vreunui domnitor sau mare boier. Cronica racovif^^ă-buhuşească (1661—1705), pe care o va folosi şi Neculce, este plină de osanale ! la adresa patronilor din ordinul cărora a fdst scrisă. Vanitosul Nicoţae 0 Mavrocordat se va sluji de mai multe condeie, însărcinate să-i ilustreze domniile din Ţara Moldovei: Nicolae Costin, Axinte Uricariul; o cronică paralelă a domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei a fost scrisă tot din îndemnul său, după cum Radu Popescu din Ţara Românească tot sub oblăduirea sa îşi alcătuieşte cronica. Nicolae Chipa l>sâ scrie despre „victoriile" din 1716 ale lui Mihail Racoviţă şi Cbnstantin Ipsilanti (viitorul hatman al lui Grigore Ghica din a doua domnie, cel cu piele de iepure la spate) asupra cătanelor ce veniseră în podghiaz pînă la Hlincea, lîngă Iaşi, Vasile Buhăescu, fostul cămăfaş, scrie o istorie paralelă a Ţărilor Române din porunca lui Constantin Mavrocordat. Cît priveşte pe Ghiculeşti, aceştia vor avea în Grigorie al II-lea Ghica pe un atent şi stăruitor reprezentant pentru ilustrarea domniei lor. Din ordinul lui va fi scrisă Cronica Ghiculeştilor (1695-^1754), precum şi redacţia grecească a lui Pseudo Alexandru Amiras. De altfel partea privitoare la începutul domniei sale din ultima cronică (Cronica anonimă a Moldovei 1661 — 1729) ocupă aproape jumătate din întregul volum, ceea ce o defineşte ca pe o cronică oficială, ca pe o „producţie de comandă", cum denumeşte D. Russo acest gen de creaţii5. întrebarea se pune: fost-a Ion Neculce cronicarul oficial al vreunuia din cei nouă domnTTcăre s-au perindat pe tfonuTSÎoldovei, (lela a treia'domnie aJDueăi-vodă cehi^băţrîn: jj^înă la Constantin Mavrocordat, sub care a trăit, fiind om în toată puterea cuvîntului? Sau, fost-ajţon^ Neculce ctonicarnl janei fecţhrni boiereşti, legat de aceasta prin interese comune şi ţinut, ca atare, să-i laude faptele şi mai ales, să-i justifice scăderile şi mîncătoriile (ca să folosim cu-vîntul său, atît de categoric, cînd este vorba de abuzuri) ? Nu, hotă-rît nu! Ion Neculce s-a bucurat de ajorecierjle^şi bunăvoinţa Cante-mireştilor şi în spej^Jj^JL* Jlui JDumiţra^cu, pe care 1-a urmat, în mod loiaTT*dîncolo de Nistru. Dar Neculce, scriind istoria lui Dimi-trie Cantenur, scrie de fapt cea mai fierbinte pagină a memoriilor sale^in ^^^^f^^^J^ Jp?une *ot' plăcut şi mai ales neplăcut, despre tînărul şi învăţatul domn^La data cînd redactează Neculce aceste capitole ale cronicii, Cantemireştii erau morţi de mult, sau, în orice caz, nu se mai punea problema întoarcerii vreunuia din ei pe tronul Moldovei. Neculce pătimise destul de pe urma lor şi n-avea de ce să le poarte recunoştinţă veşnică. Putea să-şi scrie Letopiseţul cu obiectivitate, măcar din acest punct de vedere; n-avea cine sâ-1 tragă la răspundere pentru judecăţile aspre şi nici să-I răsplătească pentru laudele nemeritate. 5 Cf. D. Russo, Cronica Ghiculeştilor (1695-1754), în Buletinul Comisiei istorice a României, voi. 2 (1916), p. 3. Cît priveşte apartenenţa lui Neculce la vre0 grupare boierească anume, aceasta este încă şi mai mult exclusă. Schiţînd biografia sa, în cele ce vor urma, vom observa, dimpotrivă, că el nu s-a dat în lături să-şi exprime resentimentele faţă de cele mai apropiate rude, Cantacuzinii, necum să intre cu ei (şi mai puţin cu alţii, străini) în vreo înţelegere. Neculce este boier mare, feudal în toată fiinţa lui şi susţinător al intereselor clasei mari boiereşti. El exprimă punctul de^vedeîe^eneralTaTacestora, dar nu al unei grupări. Neculce nu este, nici pe departe, întru totul obiectiv, dar cronica lui este produsul exclusiv al observaţiilor sale şi. al inimii sale. Nimeni nu i-a comandat-o şi pentru nimeni n-a scris-o. Materialul documentar cu privire la viaţa cronicarului este destul de bogăt7'ET"a"fost utilizat, în general, corect de către cei — HşTlm^puţini — care s-au apropiat cu interes de existenţa sa6. Dealtfel, cum aminteam mai sus, Neculce n-a fost zgîrcit nici în Letopiseţ cu ştirile despre viaţa lui, el fiind participant directal evenimentelor descrise, pentru cea mai niarej>arte*a cronicijL Mai greu de precizat au fost datele cu privire la ascendenţa sa dinspre tată/despre care el nu vorbeşte nicăieri. Şi nu numai el, dar nici documentele istorice. Tîrziu, pe la 1740, un postelnic, Ştefan Ghindă, alcătuind o genealogie a sa, legată de aceea a lui Vasile Lupu, aminteşte de un om oarecare (al cărui nume nu-1 precizează), care s-a însurat de două ori. Din prima căsătorie, cu o vară primară a domnului moldovean, a avut ca fecior pe marele postelnic. Stamate, din vremea lui Vasile" Lupu, şi pe o fată, Arhonda, măritată cu Miron vameşul (bunica lui Ştefan Ghindă) şi cunoscută în documente sub numele de Arhonda Mironeasa. Din a doua căsătorie'j^jcuo femeie nenumită — i s-a născut Neţulce vistiernicul.7 Acest Neculce vistiernicul --~" _•'"ir»""-'-'-"' 7*** 6 La numărul istoricilor menţionaţi mai înainte îl adăogăm pe Dumitru Velciu, care, în afara bibliografiei amintite, a dat printre cele mai autorizate studii asupra vieţii cronicarului, rezultat al folosirii critice a documentelor publicate, dar şi al unor asidue cercetări personale. Amintim: Neculce vistierul, tatăl cronicarului Ion Neculoe, în Limbă şi literatură, XV (1967), p. 19 — 33; „Iordă-chioaia visterniczasa", bunica dinspre mamă a cronicarului Ion Neculce, în Revista de istorie şi teorie literară, XVI (1967), nr. 3, p. 449 — 466 şi, în sfîrşit, unica monografie scrisă pînă astăzi, Ion Neculce, Bucureşti, < 1968), Editura Tineretului, colecţia „Oameni de seamă", 245 p.'+ 8 f. pl. ' „Să s<ă) ştie şî aceasta c-au avut mo(a>şă-mea Arhonda şi alt frate, pe Neculce vistiernic, tatul dumisale vornicul Ion, însă frate dintru tată, iar nu şî de o mamă..." Documentul are cota Academiei V/26 şi a fost publicat de N. Iorga în Studii şi documente..., III, p. 31-33. 10 * 11 va fi tatăl cronicarului 8. Care era originea acestui bunic, obscur, şi cu ce se ocupa este greu de precizat. Se ştie că unchiul său, postelnicul Stamate. fratele vitreg al tatălui, era nuinit Hiotul, ceea ce l-ar putea apropia de o origine grecească, insulară, a neamului său dinspre tată 8. Daf^rudEea" cTrmicanmii, fie ea chiar mai îndepărtată, cu famiUa Hurmuzachi, de obîrşie macedoneană 10, precum şi aversiunea sa faţă de greci, manifestată în tot cuprinsul cronicii, ar putea înclina spre o origine macedo-română a sa. în ce ne priveşte socotim a doua versiune probabilă. Oricum familia venise, din sudul Dunării şi preocupările ei erau, ca a celor mai. roMlfimacedoneni şi greci veniţi în sec7"XVl~ş]TXVn, îndreptatespre_negoţ. îl vom îSfllhrpe tatăl cronicarului ocupîndu-se, alături de 'nSreîe"vistierriic Gheorghe Ursache, viitorul său cumnat, cu comerţul spre părţile nordice, în Polonia, după anul 1667 11. 8 Numeroasele confuzii pe care le-au comis cercetătorii, pînă în zilele noastre, între Neculce vistiernicul, tatăl adevărat al cronicarului, şi Enache grămăticul, al doilea soţ al Ecaterinei Cantacuzino, pot fi urmărite mai ales la I. Tanoviceanuu, Contribuţiuni..., p. 15— 16 şi la M. Costăchescu în Satul Prigorenii..., p. 50—51 (ultimul distinge pe cei doi soţi ai Ecaterinei — spre deosebire de Tanoviceanu — dar îi încurcă în final, atribuindu-i tatălui cronicarului calităţile de învăţat „spudeos", pe care le avea în realitate Enache grămăticul), după care s-au luat aproape toţi istoricii literari. Cel care a clarificat lucrurile a fost C. A. Stoide în recenzia la prima ediţie a cronicii, publicată de Iorgu Iordan: Cronica lui Ion Neculce. Consideraţii cu ocazia noii ediţii a acad. I. Iordan, în Luceafărul de ziuă, II (1957), p. 96-99. D. Velciu, în Neculce vistierul..., p. 19-21, lărgeşte problema şi subliniază că, în pofida precizărilor lui C. A. Stoide, confuziile au persistat la unii istorici şi critici literari, insuficient documentaţi. " Cf. C. A. Stoide, loc. cit., p. 99. M Cf. Sever Zotta, Documente, în Ioan Neculce, IV (1924), p. 166—171. Vezi, a aceluiaşi, şi Genealogia familiei Hurmuzachi, în Arhiva genealogică, I (1912), nr. 9- 10, p. 129- 160 şi II (1913) nr. 4-6, p. 80- 83. 11 Marele "vistiernic Gheorghe Ursache era căsătorit, a treia oară, cu Măria, fata lui Iordache vistiernicul, devenind astfel cumnat cu tatăl lui Neculce. Nunta a avut loc în anul 1666. (Cf. I. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grig. Cantacuzino, Bucureşâ, 1919, p. XXVI.) Este vorba de acelaşi Ursache, pomenit de Neculce în a treia domnie a lui Duca-vodă, care a fost prigonit de domn, pentru firea lui dreaptă, dar şi pentru că îl reclamase la Poartă pentru abuzurile lui fiscale. Drept răzbunare Duca-vodă a chemat în ţară pe un negustor de la Liov, Alexandru Balaban, cu care Ursache avusese nişte litigii pentru bani, 1-a îndemnat să-1 reclame pe marele vistiernic la Divan şi a dat cîştig de cauză neguţătorului. Urmarea a fost că Ursache şi-a pierdut averea şi a fost supus bătăilor în fiecare zi, pînă a rămas olog. înaintea procesului de la Iaşi, amintit de Neculce, a mai fost un proces între Balaban şi Ursache in Polonia, la Stanislavow, Tatăl lui Neculce, vistier al doilea, sau al treilea, slujbă mă-, runtă pe care a obţinut-o, probabil cu ajutorul fratelui său Stamate, este întîlnit în documente începînd cu anul 1660, cînd cumpără împreună cu Miron, pîrcălabul de Hotin, satul Drăguşani din ţinutul Dorohohilui pe valea Podraghii, pe o sumă apreciabilă: 300 de galbeniw. El nu-şi poate păstra însă proprietatea şi nici alte pămîn-turi cumpărate de la nişte rude ale lui Vasile Lupu (ca şi Drăguşanii), din pricina dreptului de protimisis w. Această lege îi permite lui Gheorghe Ursache, căsătorit la acea dată cu o nepoată a lui Vasile Lupu, să răscumpere proprietăţile, fiind rudă apropiată celor ce le vindeau.şl-1 obligă pe vistiernicul Neculce să le cedeze . ; Aproximativ peste zece ani (prin 1669—1670) yistj.ernicul se căsătoreşte, luînd de soţie o Cantacuzină^eEcAterina (sau Catrina cum3p*re~ mai ales, în documente), fiica marelui >ristiei^|6irda&g Cantacuzino. :iin/cazul ascendenţei dinspre mamă ştirile mi se mai află. sub semnul incertitudinii. Dimpotrivă. Un mare număr de documente şi relatări decromcă (şi nu numai ale lui Neculce) lasă cercetătorului posibilitatea alcătuirii unui foarte complex arbore genealogic, deosebit de complicat, care ni-1 prezintă pe cronicar înrudit cu cele -mai încheiat la 3 august 1671, în care este implicat, pe lîhgâ alţi negustori, şi Neculce, tatăl cronicarului. (Cf. E. Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, voi. III, supl. 2, Bucureşti, 1900, p. 202—203.- întreaga problemă pe larg tratată la D. Velciu, Neculce vistierul, p. 29 — 30.) ■■ .: 12 Zapisul, redactat la Iaşi la 28 noiembrie 1660, are cota Bibliotecii Academiei R. S. România 11/CXXXII şi a fost publicat de Iulian Marinescu în Documente relative la Ioan Neculce sub nr. 3, p. 17- 18. 18 Dreptul de preemţiune, de întîietate (sau protimisis) se aplica în cazul vînzărilor de pămînturi şi bunuri imobiliare de aşa manieră încît ruda cea mai apropiată avea întîietate la. cumpărături şi putea răscumpăra, prin judecată, o proprietate vîndută unui străin sau unei rudenii îndepărtate (dincolo de gradul VII, corespunzător nepotului de văr al doilea). Cf. Valentin Al; Georgescu, Prtemţiunea în istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1965, p. 12— 13, 64 - 72. 14 După întărirea colaborării negustoreşti cu Ursache, Neculce vistiernicul va putea să cumpere alte pămînturi şi loc de casă în Iaşi de la aceleaşi rude comune, fără ca marele latifundiar, să-i mai facă opoziţie. Cf. Iulian Marinescu, op. cit., p. 19, doc. nr. 5 şi p. 36 — 37, doc. nr. 10. 12 reprezentative familii boiereşti şi cu majoritatea domnilor sub care a trăit15. Cantacuzinii din Moldova şi Ţara Românească şi-au făcut apariţia la hojrţl de Dunăre, la curtea lui Radu Mihnea, pe Ia 1620. Acesta, in lunga lui stăpînire continuă în cele două ţări (între 1611— 1626) înghesuit de datorii, dar şi din dorinţa de a pune rînduială în finanţele şi economia ţărilor, a favorizat pătrunderea în Principate a unui mare număr de negustori greci şi oameni pricepuţi în mînuirea banilor. Fenomenul a dus la mişcări anti-greceşti în rîndul boierimii, dar fără rezultate practice Printre aceşti oameni au venit şi cinci feciori ai lui Andronic Cantacuzino, boier influent la Constantinopol, feciorul vestitului dregător la Poartă, Mihai, poreclit Şeitanogîu. Andronic murise şi el, decapitat ca şi tatăl său, iar feciorii, proteguiţi de Radu Mihnea s-au stabilit — în funcţie de interesele acestuia — în Moldova patru, iar în Ţara Românească unul, postelnicul Constantin (tată Stolnicului, lui Şerban Cantacuzino, lui Drăghici, spătarului Mihai şi bunic, prin una din fete, Stanca, lui Constantin Brîncoveanu). Din cei patru feciori stabiliţi în Moldova: Mihai (tatăl domnului Dumitraşcu Cantacuzino), Enache, Toma (a cărui fată Nastasia, a fost mamă domnului Mihail Racoviţă) şi Iordache, cel mai mic, pe noi ne interesează Iordache, a cărui fiică, Ecâterina va fi mama lui Ion Neculce. Pe Iordache Cantacuzino îl găsim, după ocuparea unor dregătorii maTmtemte,-(începînd cu anul 1632), mare vistiernic al lui Vasile Lupu, aşadar îndeplinind sarcini ce necesitau" deprinderi, moştenite, în cazul său, din tată în fiu Oameni de casă ai lui Vasile Lupu, Iordache şi fratele său Toma (mare vornic al Ţării de Sus) sînt asupriţi cumplit de către 15 Tot lui D. Velciu îi datorăm sistematizarea datelor privitoare la legăturile dintre Neculce şi Cantacuzini în atît de densul studiu amintit, Iordăchioaia visterniceasa, şi reluate în monografia despre cronicar. Cum într-un cuvînt de introducere nu pot fi prinse toate detaliile, ne vom mulţumi să amintim ceea ce ne apare esenţial pentru cunoaşterea implicaţiilor pe care, aceste rude le-au avut în viaţa cronicarului şi cum sînt, unele, reflectate în opera sa. 16 Cf. C. C. Giurescu, Istoria românilor, voi. III, partea I, Bucureşti, 1942, p. 22—25. A se vedea şi D. Russo, Elenizmul in România, în Studii istorice greco-române, t. II, Bucureşti, 1939, p. 522 - 541. 17 între domn şi Iordache vistiernicul erau şi legături de rudenie. Erau căsătoriţi amîndoi cu două surori: Tudosca şi Catinca Bucioc. Ştiri despre Iordache Cantacuzino întîlnim sistematizate în monografia lui Constantin I. Andreescu şi C. A. Stoide, Stefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659- 1661), Bucureşti, 1938, p. 103- 108 (capitolul consacrat boierilor voievodului moldovean). Gheorghe Ştefan După domnia acestuia, Iordache s-a bucurat de aprecierea urmaşilor săi în scaunul Moldovei în domnia lui Dabija-vodă, cu care se încuscrise (a căsătorit-o pe tea mai mare dintre fete cu feciorul vitreg al domnului, Lupaşcu Buhuş, rodul căsătoriei Dabijoaei cu marele vistiernic Dumitru Buhuş,) el deţinea demnitatea de mare spătar. Dar în primele luni ale anului 1664 Iordache moare20. Observam mai sus (ia nota 17), că Iordache Cantacuzino a fost însurat cu Catinca Bucioc. Din această căsătorie, care nu ştim cînd s^a contractaT şi cînd a luat sfîrşit21 (probabil prin moartea Ecaterinei), a rezultat un fiu, Toderaşcu, fost mare vistiernic. în cea de a doua căsătorie a luat de nevastă pe Alexandra, fata cea 18 într-una din legendele din O samă de cuvinte, brodate în jurul domniei lui Gheorghe Ştefan, este povestită prinderea celor doi boieri, ameninţarea lor cu înecarea în apele Bistriţei, deposedarea de avere şi, în final, iertarea lor, în urma intervenţiei lui Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti. 18 Cuvinte deosebit de elogioase are Miron Costin vorbini despre cei doi fraţi Cantacuzini. Cronicarul (care mărturiseşte că era „pururea în casă la Iordache vistiernicul" după întoarcerea din Polonia, pe la 1652 — 53), amintind de pericolul în care se aflau cei doi fraţi prinşi de Gheorghe Ştefan şi ţinuţi in sat la Baciuleşti, şi de intervenţia lui Constantin Şerban, conchide: „...ce oameni au fost aceşti doi, aicea în ţara aceasta, ales Iordache visternicul, fără scrisoarea mea credzu că va trăi numele lor în veci într-această ţară de pomenirea oamenilor, den om în om". (Cf. Miron Costin, Opere, ed. critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 140 şi 169.) 20 Neculce, zgîrcit în aprecieri, chiar cînd era vorba de rude foarte apropiate (nici nu pomeneşte, măcar, că-i era bunic!) are cuvinte de laudă la adresa Ini, redate în primul capitol al Letopiseţului: „...Şi incuscrindu-să Dabije-vodă cu Iordachie, l-au pus spătaru mare şi n-au pestit vreme multă ş-au murit Iordachie spătarul, care cu multă pofal^ă) şi cu mare jele dispre toţi pemintenii l-au îngropat înu Birnovschii; că, măcar că era grec, omu strein, dar era om bun: să punea tare pentru peminteai la domnie". (Cf. ed. de faţă, p. 198.) 21 Cf. Iulian Marinescu, Documente..., p. 65. I. C. Filitti, Arhiva Gh. Gr. Cantacuzino, p. XXV—XXVII. N. Iorga, Studii şi documente..., voi. V, Bucureşti, 1903, p. 581 (nota pentru doc. 179). Ştim doar că una din fetele lui Iordache din a doua căsătorie, Măria, s-a căsătorit la 1666 cu Gheorghe Ursache, marele vistiernic. A doua căsătorie a putut deci avea loc pe la 1644— 1648. Vezi mai sus nota 11. 14 mai mica a lui Gavrilaş Mateiaş, fost mare logofăt sub Vasile Lupii şi a soţiei acestuia Sîrbca 22. Mateiaş era bucovinean şi Alexandra a fost crescută în satele din jurul Cernăuţilor, unde părinţii ei stăpîneau 82 de sate întregi, precum şi alte proprietăţi, adică aproape întregul nord al Bucovinei. r^i«_căşătoria Alexandrei,~cunoscută în documente mai ales sub numele de Iordăchioaia, cu Iordache Cantacuzino s-au născut trei fete şi un Toăiat: Safta, măritată cu Lupaşcu Buhuş, Măria, căsătorită cu Gheorghe Ursache, (cum am menţionat, ocupîndu-se de bunicul dinspre tată al cronicarului), Ecaţerina (sau Catrina), căsătorită cu Neculce vistierul şi Iordache, fost mare stolnic. Imensa zestre a Alexandrei Mateiaş (rămăseseră numai trei fraţi) lipită la averea tot atîta de întinsă a lui Iordache Cantacuzino, la care s-a adăogat, în 1670, dania foarte mare a surorii Alexandrei, Ileana, rămasă văduvă şi fără copii, precum şi dispariţia, în 1664, a marelui vistiernic, au scos în evidenţă energia remarcabilă pe care a cheltuit-o de-a lungul anilor Iordăchioaia, pentru buna administrare a'moşiilor şi aşezarea celor patru copii. Pe uiia din fete numai, pe Catrina, s-ar părea, că măritînd-o după un vistier de al doilea, 'a comis o mezalianţă. Unii istorici au explicat acest lucru pretinzînd că mama cronicarului ar fi fost mută28 Pe de altă parte, într-un document din 20 iunie 1728, la care ne vom mai referi, prin care sora vitregă a cronicarului, Sanda, se plînge de nedreptatea ce i-a făcut-o acesta şi cumnatul său, Ştefan Luca, se subliniază că, aflînd maică-sa Catrina, „...mare ceartă au avut cu dumnealor, zicîndu-le căci n-au îngăduit ..." **. Mai multă greutate ni se pare însă că are Radu Greceanu, în Viaţa lui Constantin Brîncoveanu, unde, amin- 22 Despre Gavrilaş Mateiaş să se vadă Constantin şi-Marcela Karadja, Documentele moşiilor Cantacuzineşti din Bucovina, în Buletinul Comisiei istorice a României, X (1931), p. 5—77, unde este dat şi un tablou genealogic la p. 20, precum şi Dimitrie Dan, Un manuscript slavon scris in 20 mai 1650 in satul B&rnova din Moldova,' în Arhiva genealogică, II, p. 35—38, Ultimile cercetări şi o bibliografie foarte bogată la D. Velciu, Iordăchioaia visterniceasa..., p. 454-455. • *■ ; - 23 I. Tanoviceanu în Contribuţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni..., p. 16 (unde face însă confuzie de nume), precum şi în arborele genealogic de la sfîrşitul studiului, unde familia Neculce este numită Mutu şi Muteneo. Acolo, un nepot al cronicarului (fiul lui Alexandru) mort către 1801 este numit Vasile, zis şi Mutu. Cf. şi Aurora Ilieş, Contribuţii la biografia cronicarului Ion Neculce, în Anuarul de filologie, Iaşi, tom. XV (1964), p. 165—168. 24 Documentul la Iulian Marinescu, op. cit., p. 62, doc. 26. A se vedea şi D. Velciu Iordăchioaia visterniceasa..., p. 461.liste de prisos să stăruim asupra contradicţiei: mutul nu se poate certa! tind de Ion Neculce îl numeşte pe rînd: „Ioniţă, marele spătar, feciorul Mutei, den viaţa şi sămînţa Cantacuzineştilor", „Ion Ţăruş hatmanul" şi „Ion spătarul, feciorul Muţii" **. în ceea ce ne priveşte înclinăm să credem că mama lui Neculce va fi avut un defect de vorbire şi din pricina aceasta era tăcută, sTălîacalornută, vor fi zis contemporanii; sau, mai degraBă, că eră o fire1puţîn"comunicativă, o taciturnă, o femeie ursuză, pe care cei din jur, înciudaţi de caracterul închis, au poreclit-o ,>Iuta". Zestrea Catri.nei era mare. Dintr-un document aflăm că aceasta se compunea din 21 delsâte întregi, printre care şi Prigorenii, vatra cronicarului, în afară de alte jumătăţi şi sferturi de sate, împrăştiate în judeţele: Cernăuţi, Iaşi, Soroca, Dorohoi, Cîfligătura, Fălciu, Roman, Neamţ M. t Ugjcul copil careta născut,din căsătoria vistiernicului Neculce cu Catrina_jGlîÎBWuzino"aTfost"Ion, viitorul hatman şi cronicar. Data naşterii sale o deducem dintr-un splendid document, cu multe elemente autobiografice, din J0_julie_ 1732, la care vom mai face apel, unde precizează că are 60 de ani27. Aşadar anul naşterii sale este 1672. Venind pe lume el se aşază pe ramurile groase ale unui arbore genealogic care îi cuprinde pe toţi. Cantacuzinii din Mqldova şi Ţara Românească, pe Constantin Brîncoveanu, pe Mihail Racoviţă, iar la periferie pe majoritatea marilor boieri ai ţării. Neculce vistiernicul n-avea să trăiască însă multă vreme după naşterea copilului. Nu ştim cînd a murit şi dacă sfîrşitul lui a fost năpraznic, sau a fost secerat de vreo boală. La 15 iunie 1679 Catrina era măritată a doua oară cu EnachejrjjnăjticulS8. în ceea ce-1 priveşte pe micul Ion, acesta a fost luat de. Alexandra Iordăchioaia, la conacul său din Blăgeşti, înjaprppiere_^e.Paşcani, unde a crescut, Sînt primele sale dureri, pe care bunică-sa, cu toată dragostea ce i-o fi arătat-o, n-a izbutit să i le risipeacă cu totul. La bătrîneţe, în documentul din 1732, cînd îşi mărturiseşte vîrsta, pomeneşte cu 25 Cf. Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu voevod (1688—1714). Studiu introductiv şi ed. critică de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 156; 185, şi 230. 26 Cf. Biblioteca Academiei R. S. România, documente istorice CXX-60. Publicat de Iulian Marinescu, op. cit., p. 33—34, doc. nr. 7. 27 Cf. şi Iulian Marinescu, op. cit., p. 67, doc. nr. 29. Publicat de I. Tanoviceanu sub titlul: Cîteva notiţe biografice asupra cronicarului Ion Neculce, în Arhiva societăţii ştiinţifice si literare din Iaşi, II (1890), nr. 6, p. 332. 28 Cf. M. Costăchescu, Satul Prigoreni..., p. 51. A se vedea şi D. Velciu, Un diac din secolul al XVII-lea: Enache grămăticul, cămăraş de ocnă, tatăl vitreg al cronicarului Ion Neculce, în Limbă şi literatură, XX (1969), p. 199-207. 16 tristeţe de acele zile: „... vei şti, mărie-ta, că eu rămîind mic de părinţi, de tată, am crescut în casa dumisale Iordăchioe vis-ternices<ăi> cei bătrîne, care mi-au fost mie moşă..." 2*. Catrina n-a avut mai mult noroc nici cu al doilea bărbat. Enache, om practic, pe Ungă gospodărirea satelor primite de zestre, avea şi o slujbă, modestă dacă o raportăm la marile dregătorii, dar aducătoare de venituri: era cămăraş de ocnă la Tîrgu Ocna. Acolo 1-a surprins în 1686 o năvală a unor soldaţi polonezi, care au făcut mai multe omoruri — zice cronicarul — şi l-au tăiat la o mînă şi pe Enache grămăticul. Se pare că acolo şi-a găsit şi moartea. Rămasă văduvă, cu două fete mici {născute după 1680), una, MariaTTnărî-tată "mat tîrznT cu Ştefan Luca, marele vistiernic al lui Dimitrie Cantemir şi apropTK^crorrirjaTUmî'şîa doua, Sanda, măritată în Ţara Românească după un obscur (la început) căpitan de margine, Done, şi ameninţată, ca întreaga ţară, de neîncetatele prădăciuni leşeşti, se refugiază cu maicâ-sa Iordăchioaia şi cu fratele său (viitorul Iordache stolnicul) la neamurile numeroasejşj_ mari din Ţara Românească. Era şi timpul căci după incursiunile amintite Moldova este invadată'de Ioan Sobieski, Polonia avînd dispută cu turcii mai ales din pricina cetăţii Cameniţa. Pătrunderea lui Sobieski este prinsă în Letopiseţ, cu-toate consecinţele ei pentru Moldova: prădăciuni, omoruri, distrugeri de recolte, arderea satelor şi conacelor boiereşti; inclusiv Prigorenii şi celelalte proprietăţi ale cronicarului80. La data refugierii în Ţara Românească Ion Neculce avea li anjj vîrsta susceptibilităţilor dar şi vîrsta la care, cei apropiaţi ar fi trebuit să se ocupe de pregătirea lui. Fără să intrăm în amănunte privitoare la istoria Ţării Româneşti, dominată la acea vreme de Cantacuzini, vom aminti că în sînul marii familii frămîntările erau în toi. Neînţelegerile dintre Şerban Cantacuzino şi fraţii săi, stolnicul şi Mihai spătarul, la care vor lua parte şi rudele colaterale cresc de aşa manieră încît doi ani după ce rudele oropsite din Moldova se aşează pe moşiile lor, probabil la stolnic, Şerban moare, în împrejurări suspecte, dacă este să-1 credem pe nepotul său de vară primară, pe Neculce 81. C. Brîncoveanu, urcat pe tron de cei din neamul lui, pe care îi slujea, de stolnic în primul rînd, continuă politica unchilor, împrăştiind familia lui Şerban Cantacuzino fără pic de milă, deşi el trăise in casa lui şi se bucurase de încrederea sa. 88 Vezi nota 27. 30 Cf. ed. de faţă, p. 310.-312. 81 Ibidem, p. 321. în această atmosferă întunecată Cantacuzinii munteni n-au fost preocupaţi de educaţia şi instrucţia feciorului Mutei, nepotul Iordăchioaiei. Mai mult, maniera în care cronicarul vorbeşte de neamul cantacuzinesc, în tot cuprinsul cronicii, ne face să bănuim că primirea lor în Ţara Românească n-a fost din cele mai calde. Orgoliul Cantacuzinilor va fi căzut ca o insultă peste inimile cernite de moartea lui Enache grămăticul şi de privaţiunile impuse de o fugă pripită din faţa unui pericol iminent32. Au stat totug_acolo patru ani, căci n-aveau încotro. Dar în cronica şa Neculce nu aminteşte"nTcăieri de zilele petrecute în Muntenia. Abia în 1732 în documentul din 10 iulie, de două ori folosit, pomeneşte de şederea lor „cu toată casa" în Ţara Românească. Acolo â murit şi bunica sa Iordăchioaia, departe de locurile naşterii sale, de Bucovina. Iar la întoarcere au găsit satul Blăgeşti — pentru care depune mărturie .în sprijinul lui Iordache Cantacuzino-Păşcanul, împrăştiat**. Şî nu numai Blăgeştii ci şi alte multe moşii, de vreme ce, în acelaşi document Neculce subliniază că după moartea unchiului său, mătuşă-sa a rănias săracă. Am fi vrut să ne aliniem şi noi istoricilor care au văzut în refugiul cronicarului în Ţara Românească un. cîştig substanţial sub raportul învăţămîntului şi educaţiei**. Nu credem însă că învăţatul stolnic Sra ocupat cîtuşi de puţin de.el. în tot ce a scris Neculce este mult, talent înăscut (moştenirea bunicii sale), dar sînt puţine cunoştinţe ce.se acumulează sistematic, într-un proces de instruire bine orientat. Sub raport literar cronica şa este o capodoperă; sub raportistoric_însă este mult inferioară celei a Costineştilor. Nici măcar latinitatea limbii şi a poporului roman, nici măcar unitatea de neam a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor nu sînt amintite vreodată, în ceea ce a scris. Pe acestea, cel puţin, le-ar fi putut reţine 82 Să se vadă cele două studii ale lui Şerban Cioculescu, amintite mai sus (nota 3), în care sînt magistral prinse raporturile cronicarului cu neamurile sale din Ţara Românească precum şi cauzele urii nesunulate, cu care îi urmăreşte pe Cantacuzini şi pe Brîncoveanu pînă la moarte. 88 Cităm din documentul amintit; „...şi i-am apucat pe cei oe vister: niceasa. Şi, la vre(mea> mării-sale lui Cantimir-vodă, am fugit în Ţara Munteniască de răul leşilor şi am şidzut 4 ai cu toată casa noastră. Şi acolo au murit moe. Şi noi, viind în ţară înnapoi cu unchiu-miu Iordache stolnicul, ficeorul Iordăchio cei bătrîne, am găsit acel sat împrăştiet, neavînd cine-i stâpîni. Şi după ce-am vinit i-am strîns iar pe toţi şi pe cii omini la un loc la sat la Blăgeşti..." 31 Ne referim, în special, la părerile exprimate de Dumitru Velciu în monografia sa. 18 19 la această vîrsta de la stolnic, ca pe nişte realităţi atît de viu şi categoric exprimate de el, dacă stolnicul Constantin Cantacuzino i le-ar fi împărtăşit. El le va descoperi mai tîrziu, în cronicele predecesorilor săi. Iar la data cînd şi-a scris cronica ideea latinităţii şi unităţii noastre de neam devenise axiomatică; secolul luminilor îşi întindea timid razele şi asupra pămîntului românesc, trezind conştiinţele şi pregătind spiritele pentru înţelegerea vremilor ce aveau să vie. în anul 1690 Ion Neculce şi familia sa — mai puţin bunica Iordăchioaia — şe_Jnagoiază în Moldova, stabilindu-se, probabil, la Prigoreni. Cronicarul avea în jur de TBaniC iar domn în Moldova era Constantin Cantemir. Incursiunile polonezilor nu încetaseră. Un an după întoarcerea la, Prigoreni, Sobieski pătrunde din nou în Moldova, ia inştigajdile Brîncoveanuiui, pretinde Neculce*5. Fără rezultate, deosebite, fiindu-le şi vremea potrivnică, se retrag, nu înainte ca plăieşii de la Cetatea Neamţului să-1 înfrunte pe „viteazul "S^'V Spre sfîrşitul domniei lui Constantin Cantemir, Neculce este martorul indirect al uciderii Costineştilor (Miron şi Velicico hatmanul), domnul fiind instigat de Ruseteşti. Ne vom opri asupra acestui tragic moment, pe care 1-a condamnat fără rezerve, în pofida relaţiilor sale atît de strînse cu feciorii lui Constantiri Cantemir, atunci cînd ne vom ocupa de cronică. Deocamdată;' urmărindu-i paşii tinereţii, îl găsim în 1693 pe cea dintîi treaptă ajscării onorurilor, aceea de postelnicel, sub Constantin Duca cel ttnăr, participînd la nunta d^rnuului cu^omniţa Maria^ tata' iirtncoveânului. La acea căsătorie la care „boerim a doo ţării nuntiră 3 săptămîni", „şi eu. Ion Neculce, vel-vornic, eram tînăr postelnic şi mergeam cu alţii postelnici împreun<ă>, cu toegeli a mîn<ă>, pe gios, înainte domnului" **. Aceasta nu-1 împiedică însă pe cronicar să-1 prezinte pe tînărul voievod de 17 ani — cum a şi fost — unealtă docilă în mîinile boierilor munteni şi jucărie în cele ale socrului său. Portretul în ansamblu al lui Duculeţ, rezultat al observaţiilor scriitorului din amîndouă domniile, este totuşi printre cele mai obiectiv zugrăvite. Cîţiva ani (între 1693—1699) n-avem date despre Neculce. Nici Letopiseţul nu-i înregistrează prezenţa, în vreun fel. Abia in USpSţ^ipJimpul primei domnii a lui Anţinh_ Canţemjr Cu prilejul retrocedării Cameniţei către polonezi (atît de amănunţit şi cu.atita culoare de epocă prinsă), îl găsim vătaf de aprozi, cum singur scrie: 36 Cf. ed. de faţă, p. 330. 36 Ibidem, p. 355. „Şi atunce eram şi eu, Ioan Neculce, vel-vornic, pe acie vreme vâtav de aprodzi"37. Anul 1700 va fi an bogat pentru cronicar. în primăvară fusese ridicat la ranfeuTae mare agă, cum mărturiseşte, şi însărcinat de domn cn grija Iui Rafael l^szczynski7s61 polonez în drum spreŢari-gradM. Interesantelîntrp6ntrH moravurile vremii şi pentru felul cum se respectau la noi anumite uzanţe protocoloare, însemnările de cronică ale lui Neculce despre acea vizită3B. Ne întrebăm dacă nu cumva cunoştinţe de limbă polonă, deprinse de la bunică-sa, Iordăchioaia, care bucovineancă fiind, putea foarte bine să ştie leşeste, l-au recomandat pe Neculce ca ataşat pe lingă persoana prea nobilului leah? ! Şi, pentru a nu mai reveni, în legătură cu pretinsa ignoranţă a lui Neculce în materie de cunoaştere a limbilor străine vom spune că este de neconceput să se afirme că după o.şedere de şaptfc ani în Polonia, cronicarul s-a înapoiat de acolo fără să ştie limba acelei ţari. Tot în acelaşi an Neculce participă, foarte probabjLJa„căsătoria lui Dimitrie Cantemir cu domniţa Casandra, fata lui Şerban Owtacn2io7''oârair«Wtloc'to Iaşi, în împrejurări interesant reţinute în Letopiseţ Această căsătorie, contractată împotriva voinţei lui Constantin Brîncovenau, a dus la înăsprirea şi mai accentuată a raporturilor dintre Cantimireşti şi Brîncoveanu, în ciuda eforturilor pe,care le făcuse Antioh Cantemir de a-1 împăca pe influentul său vrăjmaş la Constantinopol. Astfel că la mijlocul lui septemvrie 1700 Brîncoveanu obţine mazilirea lui Antioh Cantemir şi înlocuirea lui cu fostul său ginere, Constantin Duca. Aceasta-i dă prilejul lui Ion Neculce, ajuns 6ti;-vel-agă (fost mare agă) să-şi vadă mai mult de gospodărirea moşiilor şi de viaţa sa particulară. în vara anului 1701 se căsătoreşte cu Marja, fata hatmanului Lupul Bogdan. Foaia de zestre semnată de socrul său, este datată 11 iulie: „Moşii, ţigani, bucate ce-am dat fiilor noştri lui Ion aga şi Mariii, să se ştie" şi cuprinde trei sate întregi şi părţi din alte patru, în afară de vii, ţigani, stupi şi vite 41. Zestrea nu era 37 Ibidem, p. 400 38 Numirea a avut loc după 8 martie, căci la acea dată mai semnează în calitate de „vătav za aprozi", pe o lungă listă de ţigani „Partea dumisali Ion vătav şi cu a surorilor dumisali, fii dumisali Catrinii vist. Vleato 7208<= 1700>, marţii 8". Documentul în coecţiile Academiei sub cota CXX-64. 39 Ibidem, p. 406 Cf. şi P. P. Panaitescu, Călători poloni in Ţările Române, Bucureşti, 1930, p. 103 şi 115. 40 Cf. ed. de faţă, p. 398 41 înregistrat la Biblioteca Academiei sub cota CXX-68, documentul a fost publicat de Iulian Marinescu în op. cit., p. 38 — 39, nr. 12. 20 % foarte mare, dar adăogatâ la firea molcomă, se pare, a Măriei Ua mulţumit pe cronicar. Socrul făcea şi el parte dintre Cantemireşti. Fire aprigă, din cîte grăiesc unele" cronici42, el era cumnat cu AnţjoJi_si Dimitrie Cantemir, cu a căror soră vitregă Ruxandra (sau Lupa, cum îi spune Neculce în cronică) era căsătorit. El i-a urmat lui Velicico Costin în funcţia de hatman, în primăvara anului 1690, cînd Constantin Cantemir, mereu înfruntat în Divan de către Costineşti, şi mai ales de Velicico, pentru abuzurile nenumărate, hotărăşte să-1 înlocuiască. Vrăjmaş lui Constantin Duca cel tînăr, fuge în Ţara Românească (atunci cînd Duculeţ încetează să dea ascultare sfaturilor munteneşti), iar sub Mihail Racoviţă, în prima domnie a acestuia, îl întflnim mare vornic. Spre sfîrşitul domniei, cînd se zvonea de întoarcerea în scaun a doua oară a lui Antioh Cantemir (în primăvara anului 1705), Mihail Racoviţă, ştiindu-1 de casa Cantemireştilor, 1-a invitat la o cafea şi, pretinde Neculce, 1-a otrăvit. După această necesară digresiune legată de persoana socrului său, întorcîndu-ne la scriitorul nostru, îl întîlnim ocupîndu-se de unele chestiuni familiale, din care împărţirea proprietăţilor pe care le deţineau fraţii de la maică-sa Catrina, încă în viaţă, ne lasă un gust uşor amar. într-adevăr un document43 din 15 iulie 1702 redactat înaintea mitropolitului, înaintea lui Iordache Ruset şi a unor -rude foarte apropiate, ne^onfi^ă ac_e^tă_J^ dauna surorii sale mai mici Sanda 44. Lui Ion Neculce care ;,n-au luat parte 42 Pseudo Nicolae Costin, Cronica Moldovii dintre anii 1661 — 1709, în M. Kpgălniceanu, Letopisiţe..., II, p. 62. 43 înregistrat la Biblioteca Academiei sub cota CXX^69 şi publicat de Iulian Marinescu în op. cit., sub nr. 13, p, 39—41. 44 Aceasta se va plînge într-o „însămnare pentru nedreptate ce am avut de cătră frate-mieu Ion hatmanul şi de cătră cumnatu-mfeu Ştefan Luca logofătul pentru moştenire frăţascâ ci ni-au rămas de la răposaţii părinţii noştri, cum arată în gios anume. Iunie 20, let 7236"<= 1728}. în documentul respectiv, de o mare valoare biografică (pomenit de noi mai sus, la nota 24) Sanda se plînge că a fost nedreptăţită, dîndu-i-se proprietăţi fragmentate, lipsind-o de bijuterii, ba pînă şi de nişte cărţi greceşti pe care le avea de la ţătă-său, Enache grămăticul, recunoscut de toţi ca om învăţat (spudeos). Vinovatul principal este fratele său Ion hatmanul, care le-a hotărît toate, împotriva îndemnurilor spre dreptate primite încă atunci, la împărţire, de la Iordache Ruset; Această Sanda; căsătorită în 1707 în Ţara Românească, cum am mai arătat, avea să devină bunica lui Ienăchiţă Văcărescu. O fată a sa, Ecaterina, a fost măritată cu marele spătar, Ştefan Văcărescu, tatăl poetului şi lingvistului, care a lăsat splendidul mesaj ca noi nici din odoară, nici din alti cheltuele la nunţiii sali" îi revin definitiv Prigorenii. Tot acum i se hotărăşte şi stăpînirea asupra Boianului, întinsă proprietate, în afară de numeroase altele. înlocuirea lui Duculeţ cu Mihail Racoviţă nu aduce nici o îmbunătăţire în situaţia sa de boier mazil, deşi domnul îi era văr de al doilea. în schimb, împreună cu Ştefan Luca, îl întîlnim ocupat cu procese pentru încălcâri de moşii, sau martor la diverse vînzări de pămînt. Dar în primele luni ale atmlnj 1705, îl găsim la Constan-tinopol, pregătind, cu noul domn Antioh Cantemir, detaliile plecării spre ţară în a doua domnie, precum şi procesul intentat lui Mihail Racoviţă (înaintea plecării lui Antioh-vodă spre Iaşi) pentru nişte bani luaţi ca bir şi nedepuşi la Poartă 4S. întors în ţară, probabil odată cu Antioh-vodă, este căftănit de acesta ca mare sulger. Dar meartea socrului său, Lupul Bogdan, sfetnicul de taina"'al lui Antioh Cantemir, întâmplată spre sfîrşitul anului 1705, despre care Neculce are cuvinte elogioase, numindu-1 „cap întreg şi cunoscător Ia giudeţe şi vrednicu la toate trebile, cu-nţelepciun6" **, îl obligă pe domn la mişcări în rîndul boierilor divaniţi. în felul acesta Neculce ajunge printre cei mai apropiaţi ai voievodului: „Şi pe mine, Ion Neculce, din sulgerie cea mari, m-am pus spătar mare" 47. S-ar părea, după unele însemnări ale cronicii, că, cel puţin pentru perioada imediat următoare morţii socrului său, Neculce, nu era întru totul mulţumit de domnia lui Antioh Cantemir, sau, mai degrabă, nu era mulţumit de înciederea, încă limitată, pe care i-o acorda domnul. Acesta avea ca sfetnici apropiaţi, din cuvîntul cărora nu ieşea, pe marele vistiernic Ilie Cantacuzino (văr bun cronicarului !) şi pe grecul Panaiotache Morona. Amîndoi îl împingeau pe domn să pună tot felul de biruri grele pe ţară, unele din ele atin-gîndu-i şi pe boieri (cum era cornăritul, care se punea pe vitele destinate exportului). Şi conchide Neculce, plin de duh: „Şi s(ă) potrivişi) amîndoi aceşti doi boiari într-o firă, dup<ă) cum să dzic6: «calul rîios găseşte copaciul scorţos»: iuţi, mîndri, mincinoşi, făţarnici, giur<ă>tori pentru hiece, amăgitori. Care, cît era Antiohi- cunoscut, urmaşilor săi Văcăreşti, Cf. Sever Zotta, Comunicări mărunte (Ion Neculce), în Arhiva genealogică, I (1912), nr. 1, p. 16. Comunicarea a fost reluată de N. Iorga, Originea moldovenească a lui Ienăchiţă Văcărescu, în Analele Acad. Rom., mem. secţ. ist., s. III, tom. X (1929), p. 345—351. Date interesante despre Done, soţul Sandei, la D. Velciu, Ion Neculce, p. 77-78. 45 Cf. ed. de faţă, p. 457 46 Cf. ed. de faţă, p. 460 47 Ibidem. 22 2? vodă de straşnic la mînie, că de multe ori la Divan cu buzduganul azvîrlie în oameni cei vinovaţi şi tare şi drept cunos(că>tor la giudecată, dar nu ţinea mînie mult, şi nu-1 putea nime înto află de cestu fel de oameni de s<ă> lepăscu mai lesne, mai la toţii domnii de le strîc<ă> firea ce bună..." 4S. De altfel nu peste multă vreme, în primăvara lui 1706, domnul îl prinde pe Ilie Cantacuzino cu acte de hiclenie şi îl înlătură din slujbă. Merită amintită şi solj.a lui Neculce la nunta unuia din feciorii, lui Brîncoveanu, Dinu, cu o fată a.. vornicului Balş din Moldova. Dacă nunta, ce nu era domnească, ci crăiască, cum o numeşte cronicarul, a fost reuşită, intervenţiile sale pe lîngâ domn, pentru destindere — ca să folosim un cuvînt la ordinea zilei — n-au fost fructuoase: Brîncoveanu a refuzat să trimită acasă boierii fugari, potrivnici lui Antioh Cantemir. Un an mai târziu, în 1707, Neculce primeşte din partea domnului (plecat pentru lucrări de consolidare la cetatea Tighina, din porunca turcilor) dovada deplinei aprecieri: este designat, împreună cu alţi trei boieri, drepJLcajmacam, în absenţa sa. Se pare că aceasta a fost ultima lor întrevedere. Cîteva luni mai tîrziu Antioh-vodă, mazilit, era luat de la Tighina şi dus la Ţarigrad. El nu va mai reveni pe tronul Moldovei, iar Neculce va intra, nu peste mult, în Viitoarea ce-i fusese hărăzită de soarta, prea puţin îngăduitoare cu dînsul, de îa leagăn şi pînă la mormînt. Toate aceste "elemente biografice sînt desprinse, fără dificultate, din pa0nile_ cronicii, a cărei lectură nu poate fi de nimic egalată, pînă lă proza luîTon Ghica şi Creangă. Succesorul lui Antioh Cantemir a fost Mihail Racoviţă, cu, a doua domnie. Ştiindu-i pe pîrîşii săi la Consţantinopol şi pe boierii de casa lui Antioh-vodă, a luat măsuri, înainte de a intra în ţară, să-i prindă pe toţi. Printre ei erau Ilie Cantacuzino, vărul primar al lui Neculce (despre care acesta are în, cronică cuvinte de batjocură, descriind prinderea lui, numai In cămaşă, şi tîrîrea pe uliţele Iaşilor de către zapcii), Panaiotache Morona, care a fost sugrumat în odăile seimenilor şi cronicarul însuşi. Acesta a scăpat cu fuga în Ţara. Le-şască, de unde s-a întors peste patru luni. „Ş-apoi mi-am făcut pac6, ş-amu vinit înapoi, la casa mea, şi n-am avut despre nimfe nice o nevoie. ,Ş-am avut cinste şi căutarG în dzil£ mării-sali" **. « Ibidem, p. 461. «» Ibidem, p. 474 Cinste va fi avut, dar căutare nu, pentru că vărul său nu-i încredinţează nici o boierie şi nici o slujbă în tot timpul domniei. Aceasta n-a fost, de altfel, prea lungă; la mijlocul lui octomvrie 1709 el este înlocuit cnJNicolap. .Mavrcşordat, cel care_inaugu^ează,dom- iuile fanariote în Ţările Române. Numirea acestuia nu schimbă prea mult situaţia cronicarului. Nu-1 găsim, evident, boier de Divan. Retrăgîndu-se la moşiile sale din Bucovina, va fi fost găsit util să i se încredinţeze abia slujba de sta^ostejj_rinjriuJujjC.efnâu^ cum apare într-un document din 27 august, 1710 50. în felul acesta nu era periculos nici pentru domnul care, părtaş „mojicilor", nu s-a, sfiit să-i bată pe marii boieri la şezut (Neculce foloseşte alt termen). Dar nici domnia acestui auster, învăţat şi mai blînd voievod cu cei săraci n-a durat decît un an (între 17 noiembrie 1709 — 4 decembrie 1710). în locul Ini .taugji 1-an tifenis p« ifiţptt-rie fAntemir. mandat special să-1 prindă pe .Brîncoveanu. Poarta a avut o încredere deose-biîa^"Şciori4^s^P^iîîni». stad 1-a numit domn în Moldova. Neculce precizează că era. numit de marele vizir „slugă împărătească" şi că i-a dat domnia fără bani (adică n-a cheltuit oficial nici o pungă pentru obţinerea ei). Mai mare încredere avea însă în Dimitrie Cantemir, care-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii la Ţarigrad. Cît de îndreptăţită a fost această încredere şi cîte implicaţii a avut domnia de nouă luni a lui Dumitraşcu Cantemir în viaţa lui Ion Neculce, vom căuta să arătăm în cele ce urmează. • Nu înainte însă de a ne opri un moment asupra unor stări de lucruri din Moldova ce se cer explicate, pentru a pricepe mai bine sensul politicii lui Dimitrie Cantemir, adeziunea iui Neculce (şi cît anume de totală a fost) la această politică şi consecinţele ei. în fapt sîntem obligaţi cu o trecere în revistă a acestor fenomene, acuma, pentru că ne aflăm la cumpăna dintre cele două epoci distincte ale vieţii sale, la care însuşi capitolul despre domnia lui Dimitrie Cantemir şi urmările ei, ne împinge. Acesta ocupă o cincime din întregul Letopiseţ şi poate fi considerat .printre cele .mai dramatice din întreaga noastră istoriografie veche. La data cînd D.-Cantemir vine, în mare grabă, pentru a doua oară, să ocupe tronul Moldovei, găsejsje_j3_ţMă_sleită economicesţe^ cu o boierime divizată şi ciudat stratificată şi cu jşlaţii sociale de tip feudal înăsprite la culme. Starea economică, rezultat, în parte, al incursiunilor poloneze, tătărăşti, austriace, care au robit şi ars sate înregistrat la Biblioteca Academiei sub cota CXX-81. 24 care au ameninţat liniştea şi siguranţa gospodăriilor de-a lungul ultimilor patru decenii, era la limita ei de jos. La aceasta se adaogă — şi nu în al doilea rînd — exploatarea turcească. Aprovizionarea Ţarigradului, hrana armatei (părţile de început ale cronicii lui Neculce sînt pline de relatări privitoare la obligaţiile domnilor de a trimite cantităţi uriaşe de produse cerealiere, vite, lemne pentru poduri, mînă de lucru pentru acţiunile militare ale osmanlîilor), sumele considerabile de bani care se vărsau oficial şi mai ales neoficial la Poartă, toate afectau în mod dezastruos viaţa economică a bietei Moldove. Pe măsura creşterii eşecurilor militare ale turcilor, şi acestea au fost catastrofale în această vreme, au crescut şi pretenţiile lor faţă de Ţările Române. Imperiul lor s-a îngustat, sursele de aprovizionare au scăzut, iar monopolul asupra grînelor, vitelor, mierii produse la noi s-a înăsprit în aşa fel, încît pătrunderea elementelor capitaliste a fost întîrziată cu aproape o sută de ani; preţurile fixate la Ţarigrad pentiu aceste bunuri, întotdeauna scăzute, au dus la sărăcirea ţârii. La toate acestea se adaogă şi o slabă dezvoltare a economiei tîrgurilor şi oraşelor moldoveneşti, a breslelor şi negustorilor. Relaţiile sociale talonează de aproape decadenţa economică. Talpa ţării, ţărănimea, este redusă la ultima expresie a sărăciei şi a umilinţei. în seama ei cade, în primul rînd, puzderia de sarcini economice amintite. Fiscalitatea veche bazată pe dijma în natură, este înlocuită aproape în întregime cu contribuţia în bani, cu pecetluiturile şi, mai tîrziu sferturile, de care este plină cronica lui Neculce. Vecinii, ţăranii dependenţi de marii proprietari, devin în aşa măsură aserviţi boierilor, încît pierd pînă şi dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta. Mai mult, boierul poate să-1 mute, în funcţie de interesele sale, de pe o proprietate pe alta, ceea ce îl apropie pe ţăran sensibil de starea de sclavie. Vechea boierime, dependentă de domn m veacurile de glorie ale Moldovei, a dispărut aproape în întregime. O nouă boierime, bazată pe slujbe la.curte — mici la început, — pe slujbe plătite, sau provenind din boierimea mică ce avusese îndeletniciri ostăşeşti, sau, în sfîrşit, provenind din specialişti în mînuirea finanţelor, se dezvoltă pe la începutul secolului XVII (aşa cu fost Ruseteştii, Cantacuzinii pe care i-am urmărit în paginile de mai sus, Costineştii, Costăcheştii, Cantemireştii, familia Buhuş, Mateiaş etc.). Această boierime a concentrat în mîinile sale latifundii ce egalau ţinuturi sau jumătăţi de provincii istorice ale ţării. Ea va exercita o puternică influenţă asupra domnilor, predecesori lui Dimitrie Cantemir, impunîndu-le întotdeauna voinţa şi provocînd, după interese, mazilirea unora şi alegerea altora. Alăturea de ei trăia o m;că boierime, în permanentă luptă pentru păstrarea micilor proprietăţi, şi care se angajează foarte adesea în ostile leşeşti sau ruseşti, fie pentru a obţine bani necesari cumpărării de noi pămînturi, fie pentru că erau certaţi cu domnii stăpînitori, sau cu marii #boieri sfetnici ai acestora. Este interesant de observat că unele nume de boieri, care figurează în lista prezentată de către D. Cantemir lui Petru I, pentru a-1 însoţi în Rusia, le întîlnim, cu destui ani înainte, fie în conflict cu unii domni, fie slujind la Ieşi şi la ruşi. Dimitrie Cantemir cunoştea atotputernicia^b^ierilpr_de.ţară. O oKervîtse-la~Ta^:^^cBîăr "dăclfbâtrînul domn încercase, spre stupefacţia lui Neculce, să se sprijine la un msment dat pe mica boierime „pe mojici") şi apoi la fratele său, Antioh voievod. A putut-o observa, la Constantinqpol, în timpul numirii celorlalţi domni, care trebuiau să conducă, ţara după „sfaturile" celor care le-au facilitat ascensiunea. , împotriva acestei atotputernicii boiereşti se va ridica Dimitrie Cantemir. El este ultimul YoiwoA^areJncea^.p.fat4Ţirs^ autorităţii centrale, o limitare a puterii boiereşti şi ^reglementare a succesiunii la tron, în favoarea casei sale. Cronica lui Ion Neculce, care pentru domnia lui D. Cantemir, cum spuneam mai sus, are valoare de memorii, redă detaliile numirii încă în capitolul consacrat primsi domnii a lui Nicolae Mavrocordat. Ruşii pregăteau o campanie împotriva turcilor, ca represalii la atacurile tătarilor din Ucraina, şi acest lucru era cunoscut la Ţarigrad. Nicolae Mavrocordat, fiind grec, nu le prezenta turcilor suficientă încredere şi se cerea înlocuit. Pe de altă parte D. Cantemir ar fi dorit înlăturarea lui Brîncoveanu din Ţara Românească, unde el se socotea îndreptăţit să ocupe scaunul, ca ginere al fostului domn Şerban Cantacuzino. Aceste realităţi politice sînt ignorate însă în parte de Neculce, care pune obţinerea firmanului de numire mai ales pe seama marei amiciţii a lui Dimitrie Cantemir cu Daul Ismail-aga, apropiat al curţii sultanului şi capichihaia lui Devlet Ghirai, hanul Crîmului. Acest Ismail-efendi, căruia Cantemir îi cînta din tambură şi pe care îl cinstea cu vin („că poate fi bea şi vin 1") a intervenit pentru el la han, iar acesta la sultan 61. Neculce redă dialogul dintre Cantemir şi marele vizir dinaintea plecării din Ţarigrad, dialog pe care 1-a deţinut — dacă este autentic — de la domn. Prin el era reglementată prinderea lui C. Brîncoveanu şi era subliniată promi- 61 Cf. ed. de faţă, p. 509. O afirmă şi N. Costin în Domnia lui Nicolae Mavrocordat în Tara Moldovii. Ci. M. Kogălncieanu, Leto-fisiţile..., II, p. 99. 26 27 „ siuhea făcută lui Cantemir de a domni, neschimbat, în Ţara Românească. învestirea lui D. Cantemir se face în noiembrie 1710, cum însuşi mărturiseşte în Istoria imperiului otoman M, iar pîecăreă~spre Iaşi în foarte mare grabă. • Ajuns în capitala Moldovei, a treia zi a „boerit boerii pre obicei". Numai că, contrar obiceiului altor domni, de a încredinţa puterea reală unor mari boieri, D. Cantemir înlătură din Divan pe Iordache Ruset şi pe toţi fraţii lui. încredinţează slujbele de conducere unor boieri mai puţin compromişi şi mâi de încredere, unor boieri mai tineri şi mai docili. Printre aceştia doî, mai ales, vor juca un rol de seamă, legîndu-şi viaţa de a tînărului demn: Ion Neculce, numit mare spătar şi Ştefan Luca, viitorul mare vistiernic, cumnatul, cronicarului. Motive deja amintite: vechile legături cu Cantemireştii, inclusiv de rudenie, şi aversiunea cronicarului faţă de Brîncoveanu explică totala adeziune a lui Neculce la politica voievodului; el devine primul sfetnic al acestuia, cum singur mărturiseşte în cronică: „Iar mai de credinţă, şi mai ales toate trebile domniei era după mine, Ioan Neculce vel-spatar" M. La data numirii sale ca domn intenţiile de colaborare cu ruşii erau de mult hotărîte. Se ştie că D. Cantemir^ luase legătura cu contele Petre Tolstoi^ Jrimisul lui Petru cel Mare la Ţarigrad ** faţă de care se angajase în acest sens. O confirmă şi Nicolae Mavrocordat, în septemvrie 1711, în vremea cînd turcii încearcă să-şi explice trădarea celui mai devotat dintre ghiauri, cum îTiocoteau ei pe CanTerffiFssr~Aşa se justifică, de altfel, şi încrederea constantă pe care a avut-o ţarul în domnul moldovfean, în ciuda numeroaselor reclamaţii primite din partea unor boieri şi chiar a mitropoUtului Ghedeon; Este locul să amintim aci că D. Cantemir, aflînd că hatmanul Antohie Jora îl vorbea de rău, în scrisorile confidenţiale 52 Vezi D. Cantemir, Tlie history oj the growth and decay of the othman empire, Londra, 1734,, p. 451. Pentru tot ceea ce priveşte domnia lui D. Cantemir, inclusiv premisele războiului ruso-turc din 1711, să se vadă excelenta monografie a lui-P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Editura Academiei R. P. R. Bucureşti, 1958, 265 p,, unde este dată şi o bibliografie bogată. încă utilă ră-mîne şi cartea lui I. Minea Despre Dimitrie Cantemir. Omul-scriitorul -domnitorul. Iaşi, Editura Viaţa românească, 1926, 420 p. 53 Ed. de faţă, p. 515 54 O spune singur într-o scrisoare adresată ţarului, tîrziu, în 1721. Cf. Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, în Analele Acad. Rom. Biem. secţ. lit., s. III, tom. II \\925), p. 496- 497. 58 Cf. Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, voi. XIV, partea 1, Bucureşti, 1915, p. 447. trimise ţarului şi căuta să-i nimicească prestigiul de care se bucura, 1-a înlăturat din Divan, încredinţînd răspunderea de conducător al armatei moldoveneşti lui Ion Neculce. Referindu-se în cronică la adeziunea domnului şi a majorităţii boierilor la politica rusească, Neculce o socotea ca pe o hotărîre generată de prezenţa trupelor ruseşti la graniţă şi de nesatisfacerea promiaiMii«rTT£ăr«h]iT 'inclusiv, arestarea lui C. Brîncoveanu. Este probabil că hatmanul nu cunoştea planul .domnului, sau, dacă îl cunoştea, }-a ocolit cu bună ştiinţă, date fiind consecinţele pe care le-a suportat cronicarul djnjă_171JL Dacă este să-1 credem pe Neculce, acesta n-a aflat de intenţiile domnului decît atunci cînd, primind de la vizir semnalul de arestare a Bţîncaveanului, a ezitat să-i dea curs şi a mărturisit singur că se aliază cu ruşii. în acele pagini se dezvinovăţeşte, Neculce şi de acuzaţiile ce i s-au adus, precum că el l-ar fi îndemnat j>e ,D. Cantemir să-i cheme pe ruşi **. ,,S^^e fcjUintre D. Cantemir şi ţara fost încheiat un tratat în localitatea Luţk^dia Volhinia,la 13 aprilie JL711,.adică la mai puţin de două luni de la declararea războiului, şi că trimisul domnului moldovean a fpst vjşţiernicul Ştefan Luca. Nicolae Costin, în Istoria domniei luiNicoJae Mavrocordat in Moldova, precizează însă că, încă iarnă, fiind „cîpd se afla hanul în pradă, în Ţara Moscului", D. Cantemir a trimis la Petru I.pe căpitanul Pricopie cu cărţi, în care şe angaja să se unească cu moscalii, dacă aceştia vor coborî în jos. N. Costin, care era marele logofăt al lui D., Cantemir, menţionează că domnul său „ştiindu-se el pre sine foarte a fi învăţat, n-au socotit ca să întrebe sfat de boierii gei bătrîni",..,cînd a făcut acel lucru M. într-adevăr, D. Cantemir, cunoscînd, punctul de vedere al marilor boieri şi opoziţia acestora, a redactat singur textul tratatului amintit, care a fost semnat de ţar, şi de cancelarul său, cneazul Golovkin. Acest tratat58 diferă sensibil de textul pe care îl-dă Ion Neculee în cronică 59. Fără să intrăm în amănunte 40 vom sublinia doar că textul autentic cuprinde, în cele ¥7 capitole, două idei fundamentale ale politicii lui D. Cantemir: stabilirea domnieiCreditare în Moldova prin sine şi urmaşii săi şi reducerea totală a puterii boie- 56 Cf. ed. de faţă, p. 539-540. 57 M. Kogălniceanu, Letopisiţile..., II, p.. 102. 88 A fost publicat în~ româneşte de D. A. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii' României, voi. I, Bucureşti, 1900, p. 15-18. ' ' 59 Cf. ed. de faţă, p. 526 - 528. *° Pentru detalii se va consulta P. P. Panaitescu, op. cit., capitolul Alianţa lui D. Cantemir cu Rusia. 28 29 - reşti, mai exact instituirea unui absolutism, la modă atunci în întreaga Europă. Cronicarul vorbeşte pe larg de opoziţia pe care au făcut-o boierii domnului, cînd le-a fost prezentată forma tratatului, mult atenuată, din Letopiseţ (în care marilor boieri li se recunoştea privilegii, pe care textul autentic, cum am amintit, dinpotrivă, le suprima), în legătură cu domnia ereditară a lui D. Cantemir6*. Capul acestei opoziţii a fost Iordache Ruset, care a plătit îndărătnicia cu doi ani de închisoare la Kiev, funa arestat din ordinul ţarului şi luat, după Stănileşti, în Rusia. Aceste discuţii au avut loc în luna iunie, cînd armatele ţarului pătrunseseră în Moldova şi cînd, după destule ezitări şi temeri, fusese stabilit contactul cu ruşii. Este de amintit că primele detaşamente ruseşti, conduse de bri-gadirul Kropotov, au pătruns în Iaşi la 30 mai. Domnul le ieşise în înthnpinare la Prut, lăsînd tabăra moldovenească de la Cetăţuia (unde era şi doamna Casandra cu copiii, vreo şase, şapte, toţi mici) în grija hatmanului Ion Neculce. Din această zi datează şi proclamaţia lui D. Cantemir către ţară, prin care dezvăluie tuturor locuitorilor noua stare de lucruri şi cheamă toată lumea la oaste **. La 6 iunie grosul armatei condusă de feldmareşalul Şeremetiev trecuse şi el Prutul şi generalul este vizitat de domn şi de hatmanul său. Abia acum temerile lui D. Cantemir, atît de atent înregistrate de Neculce, despre o posibilă defecţiune a planului său, prin intervenţia turcilor, iau sfîrşit. La 24 iunie, pe neaşteptate, Petru cel Mare soseşte în Iaşi. Martor al evenimentului Neculce descrie amănunţit această vizită, subliniază consideraţia deosebită şi dragostea ţarului pentru D. Cantemir, pomeneşte masa care a avut loc şi schiţează un veridic portret al împăratului rus. După trei zile de şedere, Petru cel Mare s-a înapoiat în tabără, nu înainte de a-1 invita pe voievod şi pe 15 boieri la banchetul pe care urma să-1 dea de ziua lui (Sf. Apostoli Petru şi Pavel). Ion Neculce n-a lipsit din grupul celor 15 boieri, care împreună cu mitropolitul Ghedeon, chemat să slujească liturghie pentru armată, l-au însoţit pe domn. El descrie cu amănunte pitoreşti scenele care au avut loc; printre ele focul armatei, tras din 81 Ed. de faţă, p. 556 — 557. Lucrurile au avut loc după pătrunderea primelor detaşamente ruseşti în Moldova şi după ce Cantemir a dezvăluit planurile sale boierilor, care, cu excepţia lui Iordache Ruset, au fost toţi pentru alianţa cu Rusia. 88 Cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 108. Pentru mişcările de trupe să se vadă Jurnalul feldmareşalului B. P. Şeremetev despre campania de la Prut (1711), publicat de C. Şerban, în Relaţii româno-ruse în trecut, studii şi conferinţe. Bucureşti, 1957, p. 73—95. toate armele prezente, a lăsat o impresie deosebită ca şi vinul franţuzesc servit, care i-a făcut să nu mai ştie cum au dormit în acea noapte nici domnul şi nici boierii63. Acţiunile militare ale ruşilor n-au fost, de data aceasta, bine pregătite. Petru cel Mare, încrezător în sprijinul polonez (care s-a dovedit inexistent), în aportul lu* C. Brîncoveanu (care s-a dovedit o promisiune în deşert), în contingentele sîrbeşti şi ale altor popoare balcanice (care n-au fost lăsate de Brîncoveanu să treacă prin Ţara Românească) şi în proviziile strînse de Cantemir şi Brîncoveanu (inexistente şi acestea), a venit cu o armată puţin numeroasă (cam o cincime din efectivul turcesc), obosită de marşuri îndelungate, fără artilerie suficientă şi flămîndă. Mai mult, ascultînd sfaturile lui Toma Cantacuzino, fugit cu o mînă de oameni de la C. Brîncoveanu, a dislocat o parte a cavaleriei — cea mai bună — pe cai e a trimis-o sub comanda generalului Ronne să atace şi să cucerească Brăila64. Neculce stăruie în cronică asupra acestei greşeli, făcută de ţar şi cu sfatul lui D. Cantemir, orbit de ura sa împotriva lui C. Brîncoveanu, susţinînd că 1-a îndemnat pe voievod să renunţe la acea măsură, periculoasă pentru desfăşurarea ostilităţilor viitoare, dar că domnul n-a vrut să-1 asculte. Lucrurile au început să se precipite după ce turcii au trecut Dunărea, In număr considerabil, spune cronica. Armatele ruseşti şi contingentele moldoveneşti, cu domnul şi cu hatmanul Ion Neculce, n-au putut face faţă învăluirii turceşti*. Cronicarul, care descrie în detaliu acţiunile militare, vorbeşte şi de îndărătnicia şi suspiciunea ruşilor („cum e hirea moscalilor, temătoare de vicleşug") care nu se consultau cu nimeni şi care nu cunoşteau nici configuraţia terenului, cum n-o cunoştea nici D. Cantemir. Neculce se simte jignit ca hatman, că nu i se acordă mai multă atenţie şi-1 vorbeşte de rău pe domi; acesta, „vădzîndu-s(ă> în cinste la moscali, să văznosisă şi cu nime nu s<ă> sfătuia" 6S. Sînt norii, albi deocamdată, ai relaţiilor sale cu boierii, care vor căpăta însă întunecimi regretabile dupa ce vor părăsi, împreună, pămîntul Moldovei, luînd calea pribegiei. După cîteva zile de ciocniri crîncene, împăratul Rusiei, dîndu-şi seama că bătălia este pierdută, şi pentru a se salva pe sine şi pe 83 Cf. ed. de faţă, p. 565. Banchetul a avut loc cu o zi mai devreme, la 28 iunie. El este pomenit si de N. Costin, care adaogă şi alte detalii. Cf. M. Kogălniceanu, Lelopisiţile..., II, p. 114. 84 Pentru luarea cetăţii dunărene să se vadă C. Şerban, Un episod ai campaniei de la Prut: cucerirea Brăilei (1711), în Studii Şi materiale de istorie medie, II (1957), p. 449 — 455. 65 Cf. ed. de faţă, p. 568. 30 31* împărăteasă, îi cere lui Neculce să-1 scoată din tabără, dacă găseşte vreo modalitate. Cronicarul, înfăţişîndu-i gravitatea deosebită a situaţiei şi riscul foarte mare, refuză să se angajeze într-o acţiune sortită eşecului **. într-adevăr în luptele care au avut loc la Stăni-leşti, în ţinutul Fălciu, între 8—12 iulie 1711 (stil vechi), întreaga armată a fost înconjurată şi ruşii "obligaţi să ceară un armistiţiu şi să semneze o pace puţin onorabilă pentru ei, dar foarte sănătoasă, dacă ne gîndim ce s-ar fi întimplat dacă ţarul ar fi fost prins, sau dacă regele Suediei, Carol al XII, de la Tighina, ar fi participat şi el la acţiunile armatfe Aşa, datorită lăcomiei marelui vizir Mehmet Baltagi-paşa *', Petru_cel Mare s-a putut reîrage~l-u~lirmata, cu moldovenii"şTcu Dumitraşcu Cantemir, nestingherit, în Rusia.'Ce-rîndu-1 turcii pe voievodul moldovean, Petru I 1-a ascuns într-o trăsură cu două roţi — spune Neculce —, pretextînd că a dispărut diri tabără încă la începerea ostilităţilor. Numai hatmanul şi cu doi feciori din casă ştiau locul unde era-ascuns domnul. Urcînd tabăra în sus, pe apa Prutului, cînd au ajuns'în dreptul Iaşilor moldovenii s-au împrăştiat, care, încotro. D^ajrtemir, întovărăşit de vreo 200 de muscali, s-a repezit în oraş, de unde şi-a luat familia şi ceea ce â putut aduna din avutul său şi peste două zile-era din nou în "tabără. Acelaşi' lueru' 1-a făcut hatmanul Ion Neculceji o mînă~3e boieri devotaţi, de condiţie mai modestă, "care şi-âu legat soarta de aceea a domnului lor. Un număr apreciabil de osteni moldoveni s-a ataşat, de asemeni, acestui grup, îndreptîndu-se încet spre nord-est •*. Mulţi dintre ei, în frunte cu domnul, n-aveau să mai vadă pămîntul Moldovei. Neculce dă lista celor 24 de boieri mai de seamă69 (în frunte cu el) care au fost incluşi într-un document prezentat ţarului de către domn, după trecerea Nistrului," cu rugămintea ca să fie miluiţi de acesta. Petru cel Mare le-a hotărît Harcovul ca loc de iernat. Spfe'aeest oraş s-a îndreptat Neculce împreună cu familia'sa şi cu moldovenii, cu gîndul nemărturisit să se oprească la Kiev şi să se înapoieze, mai apoi, în Moldova. într-adevăr, nu fără peripeţii, au ajuns în capitala Ucrainei, unde urmau să se odihnească două săptămîni, după încercările prin care au trecut şi de unde trebuiau să-şi continue drumul. Cînd au 86 Cf. ed. de faţă, p. 574. 87 De o savoare nemaipomenită este povestirea în care sultanul pedepseşte pe marele vizir şi pe trimisul acestuia pentru lăcomia lor. Cf. ed. de faţă, p. 628-629, 68 Cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 116-117. 69 La p. 601-602, ed. de faţă. fost să plece mai departe, Neculce şi alţi boieri a refuzat, să-1 întovărăşească pe D. Cantemir, hotărît să se întoarcă în pămîntul Moldovei. Cantemir a făcut uz de întreaga sa autoritate. Cu documentul de aşezare în Rusia, semnat de ţar, a cerut comandantului garnizoanei din Kiev escortă pentru toţi opozanţii, în frunte cu hatmanul Ion Neculce70. N-a rămas în Kiev decît vistiernicul Ştefan .Luca. Acesta, venit mai tîrziu, şi neinclus în Usta lui D. Cantemir, se vi putea înapoia, un an mai tîrziu, în Moldova, fugind. Teama ca nu cumva boierii să se întoarcă în ţară şi să uneltească împotriva ruşilor a fost explicaţia pe care domnul a dat-o acestei măsuri brutale71, care a săpat o prăpastie între el şi hatman. în realitate D. Cantemir — cum vom mai vedea — voiasă-iaibă jpe nwldovenjJîngă_sine, să se simt^dgmn stăpînitor şi în exil. Ori spiritul de independenţă al lui Neculce, asociat cu dragostea sa pentru Moldova, de toţi subliniată, nu se puteau împăca cu măsurile lui D. Cantemir. De aici înainte cronica lui Neculce este plină de critici la adresa domnului. Ajuns la Harcov, spune cronicarul, „Dumitraşco-vodă nu vrea să ţie pre moldoveni cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casele şi s-au streinat de moşiile lor pentru dînsul, ce vrea să-i ţie mai aspru decît în Moldova. Că i se schimbasă hirea într-alt chip; nu precum era domn în Moldova... Să scîrbiîa, şi uşa îi închisă, şi nu lăsa pre moldov6ni nicăiuri din tîrgu să iasă afară, fără ocazul lui"73. Dar încă în toamna anului 1711 D. Cantemir a înaintat ţarului o suplică, prin care cerea să-i fie reglementată stăpînirea asupra Harcovului şi a ţării din jur, precum şi asupra moldovenilor pe care îi avea cu sine. împăratul a înaintat cererea sa senatului, iar acesta (în rîndul cărora D. Cantemir avea destui duşmani) a hotărît să i se dea lui Cantemir pămînturi întinse mai departe, înspre Moscova, de unde să nu poată lua legătura în vreun fel cu Ţarigradul. Cît îi priveşte pe boierii şi pe oştenii moldoveni care erau cu el, aceştia 70 Cf. ed. de faţă, p. 608. 71 Radu Greceanu în Istoria domniei lui Constantin Brîncoveanu, ed. A. Ilieş, relatează astfel, la p. 185, neînţelegerea de la Kiev: „Iar pre Ion hatmanul, carele nicidăcum nevrînd să să ducă cu el, ascunzîndu-se, umbla cercetîndu-1 den casă în casă pren Chiov, să-1 prinză. Şi aşa, aflîndu-1, supt vartă l-au pus şi cu mare ocară l-au dus. Dă care lucru necuvios, nespusă turburare şi go-mot cu mintea lui cea proastă în toată cetatea au făcut, ca pe ticăloşii boiari, după a sa cumplită voe la supunere să-i aducă. Dă aceasta nu puţin s-au turburat şi nacealnicii Chiovului, dar nimic ticăloşilor dă boiari nu putea să le osfintească, pentru că ocaz de la.ţarul a/ea cumplitul Cantimir..." 72 Cf. ed. de faţă, p. 610. 32 să primească, la rîndul lor, pămint tot acolo, dacă vor să rămină pe lingă D. Cantemir; cei ce nu vor vrea, să primească ucaz de înapoiere în ţara lor. în primăvara anului 1712 D. Cantemir s-a dus la Petersburg, refuzînd să-i ia şi pe boieri cu el, cu gîndul ascuns — spune Neculce — că va obţine de la Petru cel Mare dreptul de a-i reţine pe boieri definitiv pe lingă el. Neculce relatează (dar aserţiunea sa este dubioasă, de vreme ce nici un moldovean nu era cu domnul la Petersburg) că D. Cantemir i-a vorbit de rău ţarului pe boieri, că aceştia sînt înclinaţi să se întoarcă la turci şi că acestea au fost motivele pentru care i-a adus sub escortă de la Kiev. Dar împăratul plin de solicitudine „au răspuns lui Dumitraşco-vodă, mai vîrtos pentru mine, Ioan hatman: „Dac<ă> nu va să şadză, volnic să fie: Dumnedzeu să-i agiute să margă unde i-i voia, că nu mi-i rob" n. în urma acestei hotărîri D. Cantemir a fost obligat să-i lase pe boieri să-şi hotărască fiecare statutul său. Pe al lui Neculce îl cunoaştem. Despărţirea de D. Cantemir, de familia demnului şi de moldovenii care au rămas acolo, a fost dureroasa. Neculce pomeneşte de numeroasele promisiuni pe care i le-a făcut Dumitraşcu Cantemir, numai ca să-1 determine să rămînă cu el. Dar motivele pe care le invocă hatmanul în ideea plecării sînt prea mari ca să-1 mai poată opri. Unele, legate de atitudinea lui D. Cantemir, le-am amintit mai sus. Altele, cele mai numeroase, se refereau la stările de lucruri din Rusia, cu care hatmanul nu se putea deprinde: „Deci de viiaţa mea îmi era cum îmi era — adaogă el'—, dar mai mult îmi era pentru copiii miei, la ce vor rămînea, că numai_ doar săldaţi să fie, iar la alte boiarii nu încap feciorii unora ca a cestora" 74. Şi, deasupra tuturora, dezrădăcinarea de pămîntul Moldovei, idee cu care el nu se putea împăca. Plecînd din Harcov spre Kiev, a trebuit să facă faţă la altă opoziţie, aceea a generalului Şeremetiev. Acesta, avînd feciorul ostatec la Ţarigrad, spera într-o redeschidere a ostilităţilor cu turcii şi la o recuperare a lui în eventualitatea unei victorii. Din această pricină nu lăsa nici un moldovean, fie el boier sau negustor, să se înapoieze acasă. A trebuit ameninţarea Porţii, care, prin feciorul său a intervenit la Şeremetiev şi a obţinut slobozenie pentru toţi. încheindu-şi în cronică relatarea şederii sale în Rusia, Neculce lasă o pagină de sfaturi boierilor moldoveni de felul cum trebuie să se poarte cu domnii. Oricum ar fi însă lucrurile, şi orice s-ar în-tîmpla „cu domnul niciodată să nu pribegeşti, măcar cum ar hi, şi 73 Ibidem, p. 618. '« Ibidem, p. 619. nu numai în ţară străină, ce nici în Ţarigrad cu dînsul să nu mergi, fiind tu moldovan... căci streinii caută numai pre domn să-1 miluiască şi să-1 cinstească; iar pe boiarii ce sint pribegi cu domnul, într-o nemic<ă> sint... Şi apoi domnul să visadză că iaste tot puternic, ca la ţara Iui, cînd este domn, şi va să ţie aşea, ca s<ă> năcă-jască pre acei boiari şi nu socoteşte slujba ce i-au făcut, că s-au înstreinat, ce nemică învoial<ă> nu-i face...". Şi încheie cu una dintre rarele sale comparaţii, pe care o va reproduce şi la începutul celei de a doua domnii a lui Grigore Ghica: „Nădejdea domnului iaste ca săninul ceriului şi ca încetul mării; aemu iaste senin şi să face nuor, aemu Iaste marea lină şi să face fortuna" 7S. , Pentru reconstituirea vieţii lui Ion Neculce de după eliberarea sa din Rusia sîntem obligaţi să recurgem la alte informaţii decît cronica. Viaţa sa a fost prinsă în cronici numai în măsura în care aceasta avea implicaţii directe în viaţa domnilor, cu care foarte adesea era confundată istoria Ţărilor Române. După plecarea de la Kiev şi stabilirea în Polonia (nu ştim unde anume, probabil în jurul Cameniţei7*, în aşteptarea unui act de iertare din partea Porţii şi a permisiunii de a intra în Moldova), Neculce nu mai vorbeşte despre sine. El reia istoria Moldovei de după Stănileşti şi pomeneşte boierii divaniţi amestecaţi în evenimentele grele care au urmat; dar numai cînd şi cînd aminteşte de soarta boierilor „fugiţi la Moscu", a lui, mai ales, şi a vistiernicului Ştefan Luca. Din fericire cîteva documente din anii 1712, 1718 şi 1720 ne ajută, împeună cu unele aluzii din cronică, să urmărim anii de privaţiuni şi disperare ai cronicarului. Retragerea ruşilor, urmată de cumplite jafuri în sud din partea tătarilor, a necesitat intervenţia marelui vizir pentru a opri ţara de la risipire. Un vornic mare, Lupul Costache, din neamul cel urgisit al Gavriliţeştilor — cum îl numeşte Neculce — vrăjmaş al Cante-mireştilor, s-a dus singur la Baltagi-paşa şi i-a reproşat numirea lu-D. Cantemir în scaun, fără asentimentul boierilor. în faţa dovezilor de loialitate faţă de Poartă, marele vizir 1-a numit caimacam împreună cu Macsut postelnicul. Amîndoi au început persecuţiile împotriva celor bănuiţi de pactizare cu ruşii, aruneîndu-i în închisori şi jefuindu-le bunurile. Este uşor de înţeles ce s-a întîmplat pe întinsele moşii ale cronicarului. Unele au fost încălcate de răzeşi şi 75 Ibidem, p. 620. 7 Din localitatea Nejiboje în apropriere de Cameniţa, des amintită în cronica sa, este datată scrisoarea adresată la 27 noiembrie 1718 cancelarului rus Golovkin. Cf. Ştefan Ciobanu, op. cit., p, 137- 138. 31 3§ mănăstiri. Prigorenii au fost luaţi, abuziv, de cumnatul său Ilie Catargiul, iar celelalte au trecut, mai apoi, in seama domniei. Turcii n-au privit cu ochi buni abuzurile caimacamilor (la care se asociase şi fostul hatman Antohie Jora) şi l-au închis pe Lupul Costache şi pe ceilalţi la Varna o bucată de vreme (nu doi ani, cum spune Neculce). Dar, bucurîndu-se de sprijinul hanului tătărăsc şi de cel al lui C; Brîncoveanu (iată încă un motiv de ură a lui Neculce faţă de domnul Ţării Româneşti!), Lupul Costache se întoarce în Moldova, unde la 1 august 1712 i se consfinţeşte stăpînirea asupra satului Boiah, una din cele mai mari moşii ale lui Neculce şi asupra jumătăţii din satul Bărboşi, partea vistiernicului Ştefan Luca77. Cronicarul nu era de faţă şi nu se putea apăra de învinuirile ce i se aduceau. O va face în 1720 la procesul pe care-1 va avea cu urmaşii Lupului, într-o splendidă apărare, asupra căreia vom reveni la vremea potrivită. Deocamdată reţinem, după elementele documentului din 1720, că Lupul Costache nu i-a luat numai Boianul, ci şi alte proprietăţi „şi încă i-au mai luat multe ce au mai aflat la casa dumi-sale la Prigoreni şi di pe la alte sate, stupi şi alte bucate şi toată :77 Documentul este dat în dublu exemplar — cu conţinut aproape identic. Unul este semnat de mitropolitul Ghedeon, de epi-scopi şi de întregul Divan, iar celălalt de către Nicolae Mavrocordat. Prin el cei doi boieri sînt acuzaţi că „cu sfatul lor , au cădzut dumnealui... şi la închisoare la Varna... Care aceste toate răutăţile a ţării, şi a dumisale s-au tîmplat din faptele acelor boiari vicleni ce s-au dus cu moscalii, carii s-au pomenit mai sus. Deci, rămîin-du-le moşiile, s-au luat în sama domniască, iar un sat, anume Boian, cu vecini şi cu tot vinitul, de la ţinutul Cernăuţilor, carele au fostu a lui. Ion hatmanul şi giumătate de sat Bărboşii... de la ţinutul Fălciiului, carele au fostu a lui Ştefan Luca vistiernicul, am socotit noi cu toţii şi împreună cu prealuminat domnul nostru Ion Nicolae Alexandru voevoda şi s-au dat fratelui nostru, dumisale Lupului vornieul, pentru acea multă slujbă ce-au făcut ţărîi şi pentru prada închisoare ce-au pătimit pentru faptele şi îndemnările lor ce-au făcut rele, nu numai împotriva domniei, ce şi asupra ţărîi... Iară acei boeri vicleni, de ar vini cîndva în ţară, să fie lipsiţi în veci de aceste moşii, căci li-au pierdut în viclenie..." Cf. Biblioteca Academiei LI-10 şi 13. Documentul a fost publicat în ambele variante de Tulian Marinescu in Documente relative la Ioan Neculce, p. 41 — 45. 36 pojijie casei... şi viile de la Bezengheşti, încă nu li-au lăsat să le lucredze alte rude şi li-au pustiit..." ,s. Ştefan Luca se înapoiază mai repede, probabil prin 1713, „numai cu trupul, iar alt ce-au avut, tot au rămas-acolo, în Chiov" 78 şi după multe intervenţii la N. Mavrocordat îşi obţine proprietăţile, luate cu japca de către Lupul Costache. Acesta aflînd că hatmanul Ion Neculce este la graniţă şi încearcă să obţină iertarea Porţii şi încuviinţarea să intre în ţară, a făcut totul ca să împiedice acest lucru „gîndindu-să că a peri în pămînt strein şi-i va rămînea moşiile lui..." 80. Cronicarul, obţine totuşi, de la N. Mavrocordat, care îi păstra, încă din prima domnie, o amintire plăcută, intervenţia pentru iertarea lui de la doi paşi (paşa de Hotin şi cel de Tighina), precum şi invitaţia de a-şi trimite jupîneasa în ţară. Intervenind însă în decemvrie 1715 trierea lui N. Mavrocordat ca domn în Ţara Românească, Lupul Costache n-a dat curs firmanelor, ascunzîndu-le. Cît priveşte pe soţia hatmanului, spune acelaşi document, „au şedzut un an în ţară, tăinuită... căci dumnialui Lupul vornicul... sta de dzi de noapte de-i făcea înpedecături şi tulburări despre turci şi despre alţii ca să nu vie la pămîntul său..." 81. S-a întîmplat însă un lucru care, în mod firesc, ar fi trebuit să precipite întoarcerea acasă a cronicarului şi intrarea în toate drepturile sale. La plecarea lui Nicolae Mavrocordat din Iaşi, Lupul Costachi, impulsiv şi lipsit de omenie, 1-a insultat pe domn în mod gratuit. Acesta, fiind mazil, nu putea să ia atunci nici o măsură împotriva lui. Dar a promis mitropolitului Ghedeon că zilele Lupului sînt numărate88. Şi, într-adevăr, spune Neculce, ajuns în Ţara 78 Cf. conceptul redactat, probabil, de cronicar, în anul 1720, drept poruncă a domnului Mihail Racoviţă pentru restituirea Boia-nului, stăpînit de urmaşii Lupului Costache, la Iulian Marinescu, op. cit., p. 48. Biblioteca Academiei R. S. România LI-27. 78 Cf. al doilea concept, mult mai larg, din acelaşi an şi în aceeaşi idee la Iulian Marinescu, op. cit., p. 52. Biblioteca Academiei R. S, România CXX-88. 80 Ibidem, p. 53. 81 Cf. primul concept, p. 48. în al doilea concept (p. 53) se spune: „şi giupîne şedzut un an în păduri". 88 în al doilea concept de hotărîre a domnului pentru restituirea moşiei Boian, din 1720, amintit mai sus, este povestit astfel incidentul: „...Şi sfinţie-sa părintele mitropolitul, chir Ghedeon, mărturisi înainte Divanului nostru că, cînd au vrut să purceagă mărie-sa Neculai-vodă în Ţara Munteniască cu domnie, ş-au făcut molitvă de drum, după obicei, şi s-au ispovedît, şi cu mare ciudă s-au jăluit Neculai-vodă cătră mitropolitul pe Lupul vor »7 Românească, în vara anului 1716 N. Mavrocordat 1-a pîrît pe Lupul Costache vizirului Gin AU (ucigaşul lui C. Brîncoveanu), că întreţine legături cu muscalii. Vizirul a trimis un capigiu la Mihail Racoviţă cu poruncă să ridice pe marele vornic şi să i-1 aducă în tabără (căci erau pregătiri de război cu imperialii şi vizirul era pe drum). Ajun-gîndu-1 capigiul pe vizir pe cîmp, acesta a poruncit să-i taie capul. Lupului Costache, fără judecată. „Iar trupul lui au rămas neîngropat -!• spune cronica — de l-au mîncat păşirile" ea. Din cauza înrăutăţirii situaţiei din ţară, pricinuită de războaiele cu imperialii şi pătrunderea cătanelor în Moldova M, precum şi de foamete şi ciumă, domnul, deşi era părtaş întoarcerii vărului său, n-a putut interveni la Poartă pentru obţinerea firmanului de iertare. A mărturisit-o singur în acelaşi document din 1720 la care ne-am mai referit. Probabil că în 1719 Mihail Racoviţă i-a obţinut, în sfîrşit, firmanul respectiv ®. Un an mai tîrziu se ţine procesul pentru restituirea Boianului, în care Neculce se poate, în sfîrşit, apăra de toate acuzaţiile şi poate explica stările de lucruri din 1711, care n-au fost cauzate de el, dar pentru care pe nedrept a pribegit nouă ani de zile. Aceste două concepte de documente, amîndouă redactate de către I. Neculce (o deducem din stilul atît de personal şi din unele afirmaţii pe care le găsim aproape neschimbate şi în cronică), trec în revistă evenimentele din anii 1710— 1711 şi atrag în hora legă- dzicînd: Părinte, mare cinste şi mult bine i-am făcut Lupului, iar el, în loc de mulţămită, după cum îi învăţat, multă supărare, ocară, îmi face; pentru care să ştii, sfinţie-ta, că mă voi nevoi scurte să-i fie dzilele lui, şi de la mine să-i fie piire". Cf. Iulian Marinescu, op. cit., p. 58. Despre Lupul Costache să se vadă şi studiul lui C. A. Stoide, Izvodul Costăchesc, în Studii şi articole de istorie, VI (1964), p. 13—17, 30 — 33, 39 — 41, unde sînt adunate toate greşelile faţă de Mavrocordaţi şi ţară, ce au dus la pieirea sa. Că Lupul Costache era un om orgolios, fără măsură în vorbe, mai ales la beţie, o spune şi Neculce în capitolul consacrat celei de a doua domnii a lui Antioh Cantemir, cînd o masă domnească a fost turburată din pricina insultelor aduse domnului. Vezi ed. de faţă, p. 466. 83 Cf. ed. de faţă, p. 656. 84 Cum arată şi Neculce vorbind de a treia domnie a lui Mihail Racoviţă. Cf. ed. de faţă, p. 658—664. 85 Două scrisori, una din 14 decembrie 1718 de la marele sulger Diamandi şi alta din 2 iunie 1719 de la Nicolae Mavrocordat, adresate lui Neculce, îl încurajează şi-i vorbesc de iminenta întoarcere în ţară, pentru că toţi sînt cu bunăvoinţă faţă de el. Cf. Iulian Marinescu op. cit., p. 45 şi 46 (doc. nr. 16 şi 17). turilor cu ruşii pe aproape toţi boierii care au semnat **, alături de mitropolitul Ghedeon, cedarea Boianului vornicului Lupul Costache. Teama tuturor boierilor, inclusiv a mitropohtului *7. ca nu cumva Ion Neculce întorcîndu-se în ţară, să dezvăluie adeziunea tuturor la. politica rusească, a atîrnat şi aceasta destul de greu în cumpăna opoziţiei făcută hatmanului, cînd a fost vorba de obţinerea actului de clemenţă pentru fuga lui cu D. Cantemir. „Deci dumnealor Ion hat Ion ca să-şi ţie moşiile; precum au ţinut-o moşii şi strămoşii lui, aşea şi el şi ficiorii ficiorilor lui..." 88 Am redat fragmentele semnificative din acest document, fundamental pentru istoria anului 1711, pentru că acestea sînt mai explicite decît oricare comentariu. în plus ele aparţin sistemului de gîndire a cronicarului, sînt specifice temperamentului său, pe care-1 intuim aprins, dramatic, dar în acelaşi timp cuminte, măsurat şi drept. Documentul este opera lui. Acesta trădează o inteligenţă sclipitoare şi o logică strînsă, de nimic alterată. Ion Neculce îşi reia viaţa între ai săi şi pe pământurile sale. Ani de zile va avea procese pentru încălcări de moşii, fie cu vecinii, fie mai ales cu călugării mănăstirii Putna (tot vecini, dar mult mai dificili!) 90. Vremurile fiind relativ liniştite Neculce a putut să facă şi unele cumpărături, mai aleis locuri_de_case_în_lajij^_. Dar în timpul domniei lui Mihail Racoviţă n-a participat sub nici o formă la viaţa publică. Şi nici în primii ani de domnie ai lui Grigorie al II-lea Ghica 92. Probabil că ar fi fost sortit să «e ocupe în continuare de treburile personale, inclusiv de redactarea cronicii, dacă în vara anului 1730 nu s-ar fi petrecut o încercare de hainire 89 Documentul la Biblioteca Academiei R. S. România CXX-88. A fost publicat mai întîi în Arhiva, Iaşi, IV (1892—1893), nr. 7—8, 335—350, apoi de Iulian Marinescu în op. cit., p. 51 — 58. Un comentariu just la Dumitru Velciu, Ion Neculce, p. 134—139. 90 Cu putnenii procesele începuseră încă din tinereţe. De data aceasta intervine pentru ei, cu ameninţări, un fost mitropolit, Sava, într-o scrisoare din 22 iulie 1722, care nu 1-a speriat însă pe cronicar. Cf. N. Iorga, Un mitropolit în fata unui cronicar — mitropolitul Sava şi Ion Neculce, în Bis. ort. rom.Xvi (1938), nr. 11-12, p.715-718. In 1739 încă nu intervenise o soluţionare în conflictul de o viaţă cu abuzivele feţe duhovniceşti. La 14 mai din acel an Ion Neculce întocmeşte o lungă listă de documente şi explicaţii în legătură cu săliştea Ostriţa, dependentă de Boian „pe care o fac călugării că este a lor" şi cere domnului Grigorie al II-lea Ghica „să-i trimită hotărnici buni cu minte şi cu frica lui Dumnezeu, ca să afle hotarul cel vechiu..." să puie semne şi capăt acestui lung proces. (Cf. Biblioteca Academiei R. S. România CXX-123. Publicat de Iulian Marinescu în op. cit., p. 75—80. Doc. nr. 34.) Este ultimul pe care îl cunoaştem relativ la conflictul său cu mănăstirea Putna. 91 Cf. documentul din 7 iunie 1726 la Biblioteca Academiei R. S. România CXI-137, publicat de Iulian Marinescu în op. cit., P- 61, doc. 25. 92 La 28 decembrie 1728, participînd ca martor la împărţeala intre copii a averii surorii sale Măria, soţia LuCăi vistiernicului, semnează ca biv m cheltuit la nunta Ilenii, se află în fondul de documente al Bibliotecii Academiei R. S. România sub cota ■vXX-127. 42 48 îl înlocuieşte din Divan la mai puţin de un an de la numire 101. Este ultima demnitate pe care a deţinut-o. Cronica nu înregistrează schimbarea survenită în viaţa lui, dar liber de orice obligaţie morală faţă de Grigore Ghica, îi prezintă domnia plină de abuzuri şi laşităţi, fără menajamente. La Prigoreni, unde obişnuia să locuiască atunci cînd nu era reţinut la Iaşi, prin funcţii, Neculce şi-a revizuit şi ţinut la zi cronica, după anul 1736 şi, probabil, a stat în jurul soţiei sale, pe care o bănuim suferindă; înjajouarie 1738 aceasta se stinge din viaţă, după o convieţuire cu cronicarul de apToapfTpâtruzeci de ani. într-un lung Izvod de ce s-au cheltuit la moarte soţului mieu Ma-m, să să ştie, datat 20 ianuarie 1738 102, Neculce înregistrează cu o minuţiozitate mai greu de explicat, pe patru pagini dense, tet ce a cheltuit cu moarta, amintind toate pomenile pînă la jumătate de an. Deducem din document că soţia sa a închis ochii la 19 ianuarie, într-o joi, pentru că un capitol al cheltuielilor este intitulat Grije a noa dza, ghenţarie) 28, sîmbătă. De menţionat că lista sărindarelor Izvod de sărindare ce am dat Marii(C) este scrisă de mîna sa. Acesta este unul din cele mai complete şi mai vechi documente de obiceiuri la înmormîntări şi pricepem, parcurgînd lista cheltuielilor, grija celor vechi pentru comînd, pentru împlinirea tuturor datinilor. Neculce a făcut, fără să vrea, un real folos studiilor de folclor din zilele noastre, redactînd această listă dar ne întrebăm, pe bună dreptate, ce 1-a determinat să o facă: o excepţională organizare a economiei casei sale, sau un spirit meschin, pe care nici dispariţia tovarăşei de o viaţă, nu 1-a putut ostoi ? ! Sau poate şi una şi ceealaltă. Căci dacă este explicabilă şi obişnuită foaia de zestre pe care o dă fiicei sale Ileana, lista cheltuielilor cu nunta, de care aminteam mai sus (vezi nota 100), în care este trecută pînă şi valoarea unui pieptene, nu ni se pare firească, după cum inutil ne apare şi izvodul cheltuielilor de îngropăciune. Dar să-1 iertăm pe bătrînul hatman aMmJjijnj,ţrie,-Can,te,miţ; preţ are pentru noi ceea ce a lăsat posterităţii şi el a lăsat destul, ca să-i trecem cu vederea niscaiva scăderi ale bătrîneţii. Şi apoi suferinţele sale n-au luat sfîrşit cu pierderea Măriei, soţia sa. Norii grei ai unor războaie între ruşi şi turci s-au ridicat la graniţele bietei Moldove, încă în vara anului 1738. Victorioşi, ruşii trec Nistrul şi la începutul lui septemvrie 1739, sub comanda generalului Munnich 101 Cf. Dumitru Velciu, Ion Neculce, p. 185. 102 Cf. Biblioteca Academiei R. S. România CXX-121. Documentul a fost publicat de Iulian Marinescu în op. cit., p. 72 — 75. se îndreaptă spre Iaşi103. în rîndul armatei se aflau ca ofiţeri şi cei doi feciori ăi lui Antioh Cantemir, Constantin şi Dimitrie, fugiţi în Rusia, care revenind acuma, au fost întîmpinaţi cu toate onorurile de către mitropolit şi boierii caimacami'lăsaţi de Grigore Ghica. Cronica lui Neculce nu ocoleşte jafurile şi prâdăciunile la care s-au dedat cei doi feciori de domn, nici lista obligaţiilor la care era impusă Moldova de către comandantul armatelor ţarului şi nici cumplita retragere, în care au fost robiţi oameni din ţinuturile Cernăuţilor si ale Hotinului. La înapoierea în scaun a lui Grigore Ghica, în octomvrie 1739, Ion Neculce are de dat explicaţii demnului asupra purtării sale din timpul scurtei ocupaţii moschiceşti. Dar să lăsăm cronica să vorbească despre ceea ce i se reproşa: „... Aşijderea şi pre mine, Ioan Neculce vor, tîmplîndu-mă de am fost la vreme moscalilor în Eş, m-au amestecat ciocoii şi cu alţi neprieteni la Gligori-vodă, şi m-au închis la başbulucbaş cîtiva dzîle. Şi copiii miei s-ascunsesă în laturi, şi au triimis un post de i-au căutat în toată ţara, dîndu-mi şi mii pricin<ă> că am bătut un ciocoi la vreme moscalilor, socotind că am fost şi eu amestecatu la niscaiva fapte. Dar pre urmă au aflatu că n-am fost şi m-au slobodzit şi pre mini la ţară. Şi atunce, la ace primejdiîe, am cheltuit mulţî bani, care de samă la Dumn<ă>dzău cini m-au amestecat" 104. Este lesne de înţeles că Neculce a fost suspectat de simpatii pentru ruşi; cei doi Cantemireşti îi erau rude prin alianţă şi s-ar putea ca el să-şi fi manifestat în vreun fel entuziasmul la vederea armatelor în care-şi pusese şi el nădejdea cu treizeci de ani în urmă. S-ar putea să fi bruscat şi vreun grec din cei ce „dobîndis<ă> mîndrie şi obraz, cu clevite şi făr<ă> ruşine asupra bieţilor boeri şi cu nebăgare în sam(â> într-o nimica pre moldoveni" 105. în orice caz suspiciunile domnului n-au durat mult, de vreme ce îl întîlnim designat să participe la unele judecăţi, sau ca martor în acte de danie ale voievodului 106. Ultimul capitol civic al vieţii cronicarului, scurt şi modest, se consumă în timpul celei de a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat. Aceasta începe în septemvrie 1741 şi va fi caracterizată printr-o serie de reforme de mare importanţă pentru viaţa economică şi socială a Moldovei. Printre reforme, cea judecătorească îl aduce 103 Evenimentele sînt redate în detalii de cronică. Cf. ed. de faţă, p. 821-837. 104 Cf. ed. de faţă, p. 841. 105 Ibidem, p. 839. 106 Cf. D. Velciu, Ion Neculce, p. 198- 199. 44 45* şi pe Ion Neculce pe prim plan, impunîndu-1, alături de alţi mari boieri, fără funcţii în Divan, ca judecător în IaşL la toate pricinile, primind ca leafă 50 de lei pe lună 107, şi mai ffiziu, în vara anului 1742, ca membru afuneî Comisii care avea menirea să precizeze categoriile de boieri. Constantin Mavrocordat va mai folosi experienţa lui Neculce, ca ispravnic al ţinutului Cîrligăturii, ca zlotaş, în sfîrşit sarcini mărunte dar remunerate de către vistierie. Tot domnul îi va solicita punctul de vedere în legătură cu evoluţia impozitelor din Moldova los, domeniu de care Neculce nu era străin, după cum o mărturiseşte atît de des cronica însăşi. Neculce a avut vreme, în pofida vîrstei de peste 70 de ani, să se ocupe şi de proprietăţile sale, să mai adaoge cîteva răzoare de vie, iar în iunie 1743, în preajma mazilirii lui Constantin Mavrocordat, să cumpere o moşie întreagă, Priporenii109. Sub urmaşul acestuia, Ioan Mavrocordat, cronicarul se pare că a mai fost menţinut ca staroste al Cîrligăturii. Va fi fost mai mult un act de condescendenţă din partea domnului pentru bătrîneţile cronicarului, decît o utilizare efectivă a sa, deşi în anul 1744 îl mai întîlnim rezolvînd pricini de hotar din porunca domnului 110 La 11 decembrie 1744 face un schimb de ţigani cu marele vornic Costache Razul. Tranzacţia este prinsă într-un zapis, redactat în dublu exemplar, cel al lui Neculce fiind dat pentru el „şi coconii dumisale..." m. Dar ca orice bătrîn echilibrat şi cu simţurile întregi, observînd că-1 cuprinde negura, premergătoare întunericului veşnic, la 25 februarie 1745 lasă dispoziţii scrise feciorilor cu privire la datoriile pe care le are, precum şi cheltuielile ce urmează să se facă cu astrucarea, comîn-dul, grija şi sărindarele pentru sufletul său lia. Cu solicitudinea deosebită pe care i-o cunoaştem — şi pentru care, probabil, că l-am suspectat pe nedrept — arată desluşit de unde să se realizeze banii necesari: este un tipic bilanţ contabil veac XVIII. 107 Cf. ed. de faţă, p. 849. 108 Cf. scrisoarea lui Constantin Mavrocordat către Ion Neculce din 7 decembrie 1742, publicată de N. Iorga m Studii si documente..., VI, partea II, Bucureşti, 1904, p. 291-292. 109 Cf. Dumitru Velciu, Ion Neculce, p. 212. 110 Cf. M. Costăchescu, Sineştii, în Ioan Neculce, IV (1924), p. 31 şi acelaşi Goeştii, în Ioan Neculce III (1923), p. 41 — 42. 111 Cf. Biblioteca Academiei R. S. România CXX-135. Documentul a fost publicat de Iulian Marinescu, op. cit., p. 80—81, doc. 35. 118 Documentul, în colecţiile Bibliotecii Academiei sub cota CXX-137, este redactat de mină străină, dar semnat citeţ, deşi tremurat: Ion Neculce biv-vor, au trimis boiarii la Poartă pre Chiriţa Drace, cu rugăminte de la boiari şi de la,,ţară, pre cine or vrea iei să le dea domnu de ţară..." 12& Şi nu numai acestea, ci şi altele, în care pana bătrînului nostru cronicar a intervenit încă şi mai puţin, cum este sfatul pe care îl dă marele postelnic Stamate lui Dabija-vodă, fugar de la Leva şi 127 Cf. Letopiseţul Tării Moldovei..., editat de C. Giurescu, p. 53. 128 Cf. ed. de fală, p. 195. 4» înclinat să pribegească în Polonia împreună cu Grigore Ghica domnul Ţării Româneşti: CRONICA RACOVIŢEA NĂ-BUHOŞEASCA „Să nu fugi, măria-ta, ce să te întorci înnapoi la vizirul, că apoi poate să vie din urmă poruncă de la vizirul la ţară să te prinză; ce lasă pre Grigorie-vodă să facă ce ştie el..." 128 „LETOPISEŢUL" LUI NECULCE „Să nu fugi, mărie-ta, ci să te întorcii înnapoi la viziriul, că apoi poate să vie din urmă po-roncă la ţară să te prind ză; ci s(ă) laşi pi Gligorie-vod<ă) să fac<ă> el ce ştie..." 180 Nu vom exemplifica cu alte citate dependenţa lui Neculce de cronica amintită. Vom observa şi noi, alături de majoritatea istoricilor literari, lărgirea substanţială a capitolelor, prelucrarea acestora în stilul fermecător, propriu primului nostru autentic scriitor şi folosirea tradiţiilor orale: „audzitele celor bătrîni boiari". Spre deosebire de Cronică, Neculce aminteşte anul învestirii lui Dabija-vodă ca domn: 7l70< = 1661>, toamna, adăogăm noi, dar omite precizarea Cronicii că trimisul la Ţarigrad, Chiriţa Drace, făcea parte dintre Ruseteşti: este viitorul domn Antonie-vodă Ruset 131. Capitolul cuprinde în plus numeroase ştiri cu privire la Cantacuzini, pe care le deţinea, evident, de la rudele sale. Este menţionată căsătoria feciorului vitreg al lui Dabija-vodă, Lupaşcu (fiul doamnei Dafina, din căsătoria ei cu boierul Dumitru Buhuş), cu fiica mai mare a lui Iordache Cantacuzino, bunicul cronicarului. Încuscrirea, zice Neculce, i-a adus lui Iordache boieria de mare spătar. La puţină vreme însă (în 1664, precizăm noi) Iordache a murit, regretat de toţi, căci, deşi era grec, era om bun şi făcea opoziţie domniei pentru pămînteni, adică pentru boierii de ţară. Interesantă sub raport istoric este relatarea procesului ce a avut loc la Viena (unde se stabilise Grigore Ghica, în final, după pribegirea in Polonia) între stolnicul Corfstantin Cantacuzino şi Grigore Ghica, acuzat de omorîrea la Snagov a postelnicului Con- 129 Letopiseţul, ed. Giurescu, p. 54—55. 130 Cf. ed. de faţă, p. 200. 131 Sublinierea la Pseudo Nicolae Costin. Vezi Letopisiţile..., tom. II p. 15. A se vedea şi Radu Popescu, Istoriile domnilor Tării Româneşti, ediţie critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p.' 165. Cf. şi C. C. Giurescu, Istoria românilor, voi. III, partea I, Bucureşti, 1942, p. 144. stantin Cantacuzino. Povesteşte Neculce că la procesul ţinut „înaintea Divanului împărătesc", Grigore Ghica, plîngîndu-se că nu este vinovat şi că este năpăstuit de stolnic, acesta a cumpărat o slugă a lui Grigore Ghica, anume pe Ionaşco Cap de ghindă, care a depus mărturie împotriva stăpînului său (dar mărturie dreaptă, pentru că, într-adevăr, postelnicul fusese omorît nevinovat la Snagov). Socotit vinovat, fostul domn al Ţării Româneşti şi-ar fi pierdut şi capul dacă un prieten nu l-ar fi sfătuit să treacă la catolicism. „Şi — conchide Neculce — aşea, priimind, ş-au dat şi un copil la împăratul, de l-au botedzat şi i-au pus şi nume copilului Leopold, pe numele împăratului" 132. Dar după o vreme, Grigore Ghica s-a dus la Constantinopol şi, cumpărîndu-i pe turci, a obţinut pentru a doua oară domnia. Detaliile numirii, consemnate sec şi de Cronica racoviţeană, capătă la Neculce forma unei povestiri de aventuri de cea mai aleasă calitate, demnă de o antologie a genului. Predecesorul lui Ghica, „An-tonie-vodă den Popeşti", unealtă docilă în mîinile Cantacuzinilor şi plătit de vistierie cu cîţiva gologani pe zi, de cheltuială, este mazilit şi porneşte la Ţarigrad însoţit de marii boieri din care urma să se aleagă un domn, după obicei. Aceştia nu ştiau însă că fostul domn este la Constantinopol şi mai puţin că ascultă de după o perdea toată conversaţia lor cu vizirul. întrebaţi de vizir, unde poate fi Grigore Ghica şi dacă nu care cumva l-ar vrea domn, boierii au început sâ-1 înjure şi să spună că nici într-un caz n-ar avea nevoie de el. A doua zi Cantacuzinii, alegîndu-1 pe Drăghici de domn şi prezentîndu-se cu el vizirului, după invitaţia făcută în ziua precedentă, acesta 1-a scos pe Grigore Ghica şi 1-â îmbrăcat cu caftan. Iar pe boieri i-a dat pe toţi pe mina lui. Numai Şerban, viitorul domn. a scăpat, avertizat in ultima clipă de un prieten, dar fără să-i poată anunţa şi pe ceilalţi. Şi, continuă Neculce singur, pe Drăghici 1-a omorît, iar pe ceilalţi i-a închis şi i-a supus la bătăi şi torturi. Acelaşi tratament a fost aplicat şi soţiei lui Şerban logofătul şi celorlalte „giupînese" m. 132 Cf. ed. de faţă, p. 202. Radu Popescu şi Anonimul cantacuzi-nesc, cele două cronici muntene de care s-ar fi putut folosi Neculce, nu amintesc de acest proces. 133 Pentru a doua numire a lui Grigore Ghica pe tronul Ţării Româneşti să se vadă Istoria Ţării Româneşti (1290—1690), Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică de C. Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 164, unde nu se face însă nici o aluzie la împrejurările numirii. Cît despre Drăghici spătarul, spune aceeaşi Istorie, la p. 157, acesta fusese otrăvit la Constantinopol încă în anul 1668. Mai apropiată — dar departe de a putea fi socotită izvod pentru Neculce — este povestirea episodului în Cronica lui Radu Popescu 50 51 Tot Neculce precizează că Dabija-vodă, fiind originar din ţinutul Putnei şi ştiind că oamenii care cultivau via realizează venituri bune din vinzarea vinului, a introdus pentru prima dată o dare nouă, pogonăritul, „de pogon cîte un leu să dea". Cum darea se aplica numai răzeşilor, Neculce nu-şi înmoaie condeiul în venin, ca în alte situaţii care îi vor prejudicia şi pe boieri. Neculce a lăsat posterităţii cîteva amintiri, pe care le deţinea de la bătrîni, despre calităţile lui Dabija-vodă. Era om milos. Trimitea mîncare oamenilor săraci pe care îi vedea lucrînd prin curte, socotind că au flămînzit şi că n-au cu ce să-şi cumpere cele necesare. Podgorean de naştere, nu dispreţuia vinul bun, băut din oală de lut. Insă din pricina vinului, nu a oalei, judecăţile Divanurilor de după amiază „nu cădeau toate prea cu laudă". Era un om integru, căruia nu-i plăceau minciunile şi nici răutăţile. Vom continua să răsfoim paginile consacrate domniilor lui Gheorghe Duca, din care Sadoveanu a croit un roman istoric, şi vom căuta să desprindem partea ce revine exclusiv cronicarului precum şi valoarea ei informativă. Primele două domnii ale lui Gheorghe Duca (1665—1666 şi 1668— 1672) pot fi tratate împreună. între ele nu se interpune decît aceea a lui Iliaş-vodă, care nu ocupă în Letopiseţ decît trei pagini. A treia domnie însă, povestită foarte pe larg şi cu implicaţii deosebite, inclusiv de istorie universală, care se situează după domniile lui Ştefan Petriceicu şi a lui Dumitraşcu Cantacuzino, n-ar putea fi legată de cele dintîi decît în mod artificial. Originea rumeliotă a lui Gheorghe Duca, precum şi începuturile sale modeste sînt subliniate de Neculce după Cronică. Singurul element în plus este anul urcării pe tron r 7174 <= 1665>, în toamnă. Precizări privind împrejurările, aproape ridicole, ale mazilirii din prima domnie — o spionare a hanului, cerută de Poartă, care s-a întors împotriva lui — ne dă Neculce: nu hanul, ci paşa de Vozia a trimis scrisorile la Ţarigrad. Dar pînă să se lămurească lucrurile, căci vizirul de la care primise însărcinările respective era plecat în campanie, Duca a rămas fără scaun. In ceea ce priveşte a doua domnie este de observat faptul că Neculce nu tratează cu interesul la care ne-am fi aşteptat răscoala (p. 145—146), cu care hatmanul lui Cantemir se înrudeşte temperamental. Despre Drăghici precizează şi Radu Popescu că a murit la Constantinopol fie otrăvit de greci, fie mai degrabă de ciumă „dupre cum în urmă s-au dovedit" (p. 136). Aceste nepotriviri de situaţii ne obligă să folosim Letopiseţul lui Neculce cu oarecare prudenţă cînd este vorba de rudele sale munteneşti, cum aii observat, de altfel, aproape toţi istoricii literari din zilele noastre. • ' orheienilor şi a lăpuşnenilor, condusă de serdarul Mihalcea Hîncul şi medelnicerul Apostol Durac (Neculce zice serdar), deşi aceasta era îndreptată împotriva grecilor veniţi cu Duca-vodă de la Ţarigrad. Redă faptele numai după Cronica racoviţeană-buhuşească, deşi avem temeiuri să credem că el a cunoscut mai multe detalii ale mişcării. Părerea noastră este că răscoala fiind îndreptată şi împotriva marii boierimi (se şi spune, de altfel, că a fugit toată boierimea, şi că răsculaţii au intrat prin casăli boiereşti), Neculce, din solidaritate de castă, nu s-a bucurat de succesele insurgenţilor şi că în sine a dezavuat mişcarea micii boierimi. Este vorba de acea boierime despre care Neculce va vorbi cu dispreţ în domnia lui Constantin Cantemir (mojicii, codrenii şi gălăţenii) dar care va fi element de discordie în toată perioada premergătoare domniei lui Dimitrie Cantemir. Este mica boierime pe care se va sprijini Dimitrie Cantemir în 1711 şi care îl va însoţi, în număr destul de mare, în Rusia. Neculce pomeneşte în plus, faţă de Cronică, despre încercările pe care le-a făcut marele vizir Koprulu [(apelînd pentru aceasta şi la Duca-vodă) pentru a-1 determina pe sultan să renunţe la gîndul cuceririi Cameniţei, dar fără succes. în plimbarea sultanului la Iaşi, descrisă cu mai multă culoare de către Neculce, decît o face Cronica, acesta adaogă şi detaliul că hogea a strigat din clopotniţa bisericii sf. Nicolae, spurcînd-o. Abia în vremea lui Antonie-vodă Ruset biserica a fost redată cultului. Cîteva detalii cu privire ]a rolul jucat de Ursache cel bătrîn ruda sa, în mazilirea lui Duca-vodă, lipsesc în Cronică. Din pricina reclamaţiei acestuia domnul a fost bătut şi a scăpat cu viaţa numai dăruind sultanului — prin intermediul vizirului — o foarte rară blană neagră de vulpe de Mosc 134. O frumoasă pagină consacră şi un deplin omagiu aduce Neculce predecesorului său, lui Miron Costin, la sfîrşitul capitolului domniei lui Duca-vodă (care lipseşte în întregime din Cronică), cînd îi atribuie splendida replică, de un înălţător patriotism, dată vizirului. Cerîndu-i noului domn, Ştefan Petriceicu, un sfătuitor dintre boierii ţării pentru felul în care ar trebui asigurată, în viitor, securitatea Cameniţei, acesta i 1-a trimis pe Miron Costin. Fericit de succesul repurtat, vizirul 1-a întrebat pe cronicar dacă este şi el bucuros de luarea cetăţii. Răspunsul lui Miron Costin, de o elegantă demnitate şi francheţe, a rămas pe veci în analele noastre: „sintem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască în toate părţii cît de'mult (împărăţia), iar peste ţara nostră nu ne pare bine să să lăţască" 18s. 134 Precizarea şi la Radu Popescu, op. cit., p. 135 Cf. ed. de faţă, p. 221. 151. 52 53* Tot cu acel prilej, povesteşte numai Neculce, Miron Costin a salvat ţara de aşezarea trupelor turceşti în ea, determinîndu-1 pe vizir să se retragă, iar la observaţiile unora dintre boieri — după înapoierea de la vizir —, că vor invada polonezii ţara, replica lui Miron Costin a fost aceea a unui diplomat, a unui om de stat: mai bine să prade polonezii ţara, decît „să rămînă turcii şezători şi să nu se mai ducă". între cele două scurte domnii ale lui Gheorghe Duca, Neculce prezintă, ca într-o pagină din O samă de cuvinte, capitolul domniei lui Iliaş voievod, total diferit de cel al Cronicii. Iliaş voievod, sărac şi urmărit de creditorii tatălui său — căci unii domni „rămîn săraci după ce s<ă) mazîlescu, din blăstămul cel mult a oamenilor" — îi urma coşciugul cu osemintele, pe ultimul drum, cînd un ceauş împărătesc 1-a luat şi 1-a dus la serai unde a fost numit domn în locul Ducăi-vodă. „Iară pîn-a-1 îmbrăca cu caftanul, foarte rău să spăriiasă, că nu ştie la ce-1 duce şi la c6" 136. Portretul făcut lui Iliaş-vodă este acela al unui domn blînd, darnic, fără noroc şi sărac. Atît de sărac, încît la mazilie, trecînd Dunărea, „n-au fost avîndu de cheltuială, s-au fost îndatorindu la boer6naşi". Aceasta nu 1-a împiedicat însă — o spune tot Neculce — ca in timpul domniei să-i pue pe boierii lui Duca-vodă să dea „împrumutare", adică să le ia cu împrumut forţat bani, ce nu se mai restituiau şi, conchide tot Neculce, „pe care boiari îi aflasă c-au fostu sfetnici la rădicarea ţărîi asupra tătîne-său, lui Alexandru-vodă, încă nu 16 prea căuta cu bine" 137. Este de presupus că toate datele privitoare la domn le deţinea de la membrii familiei sale. Nu sînt excluse însă nici reminiscenţe ale lecturii cronicelor munteneşti. O extensiune deosebită şi o curioasă prezentare datorăm lui Neculce în tratarea domniei lui Petriceicu-vodă. Evidentă şi aci dependenţa Letopiseţului său de Cronica editată de C. Giurescu. Numai că Neculce adaogă elemente istorice noi, pe care nu le găsim în izvoarele narative contemporane, nici în Cronică şi nici în Letopiseţul anonim al Moldovei, atribuit lui Nicolae Costin. Aşa spre pildă Cronica racoviţeană-buhuşească, relatînd despre războiul care a avut loc între polonezi şi' turci în 1673 la Hotin (polonezii fiind conduşi de Ioan Sobieski), subliniază că la sfatul ce-a avut loc în cortul lui Husein-paşa pentru felul cum urmau să se poarte ostilităţile, a participat numai Grigore Ghica, domnul Ţării 184 Ibidem, p. 209. Detaliile numirii, ca întregul portret moral, se apropie de cele relatate de Radu Popescu, amintind în treacăt de domnia lui Iliaş. Cf. op. şi ed. cit., p. 134. 137 Cf. ed. de faţă, p. 210. Româneşti. Ameninţările lui Husein-paşa, pentru sfaturile date numai pe el îl priveau, iar defecţiunea şi trecerea în tabăra leşească a fost hotărîtă numai de munteni. Neculce vine însă cu precizarea că la sfatul lui Husein-paşa a fost prezent şi Ştefan Petriceicu şi, evident, a participat cu moldovenii la înfrîngerea turcilor, alături de munteni şi polonezi. Neculce deţinea ştirile din relatările participanţilor la luptă, sau de la polonezi, din vremea pribegiilor sale în ţara vecină. Putea să fie, pînă la urmă, şi o deducţie logică, de vreme ce Ştefan Petriceicu s-a retras şi el, odată cu Sobieski, în Polonia, în timp ce Grigore Ghica, mai iute la minte, a coborît în jos* i-a păcălit şi pe polonezi şi şi-a recîştigat şi tronul, făcînd să fie decapitat vrăjmaşul său, Husein-paşa. Sfîrşitul capitolului despre domnia lui Petriceicu-vodă este total diferit de izvodul racoviţesc. El ne introduce, în parte, în viaţa politică a neamurilor sale din Ţara Românească, a Postelniceştilor şi, pe de altă parte, ne înfăţişează — pentru a cîta oară?! — dependenţa domnilor de marea boierime: în cazul de faţă retragerea lui Petriceicu-vodă în Polonia şi părăsirea lui de către boieri. Cronica relatează în cîteva cuvinte că Grigore Ghica a cerut vizirului să-1 lase să se ducă la Ţarigrad, ca să-şi vadă doamna şi copiii, înainte de a-şi relua domnia, că odată ajuns acolo s-a îmbolnăvit şi a murit. Neculce povesteşte însă că, întors la Constantinopol, domnul a avut de înfruntat, într-un proces ţinut la Poartă, acuzaţiile urmaşilor postelnicului Constantin Cantacuzino „pentru cazne şi răutăţi ce li-au făcut", în a doua domnie. Relatarea acestor întîmplări este făcută de Neculce cu multă pasiune, maliţiozitate şi sarcasm, tratîndu-şi fără menajamente neamurile. Fragmentul pe care îl dăm este ce] mai incisiv la adresa Cantacuzinilor, din întreaga primă jumătate a Letopiseţului. Nu ştim de unde a deţinut aceste detalii, pentru că ele nu sînt relatate de cronicile Ţării Româneşti. De altfel ele n-au izul unor amintiri de lectură, ci mai degrabă ale unor povestiri, auzite de mult. Neculce a reţinut situaţiile, stările de lucruri; patosul era în el, iar ironia îi va ţine isonul ori de cîte ori va fi vorba de rudele din Ţara Românească, pînă după dispariţia lui Ştefan Cantacuzino şi a tatălui său, stolnicul, în 1716: „Ce Grigorii-vodă era un om harnic şi tare, şi sămăţu, şi gata la răspunsu şi la toate socotelile, şi să pîrîia faţă la faţă înnaintea Divanului înpărătescu cu Postelniceştii, cu Şaitani-ceştii, cărora le zicu şi Cantacozineştii. Şi mai vîrtos giupînesele lor îl pîrîîa înnaintea Divanului înpărătescu, că li-au fost puindu pe 54 55 giupî^sle de au fost cărind var şi piiatră, înpreună cu ţiganii cei de dîrvală, la curţile domneşti. Ce Grigorie-vodă au mijlocit cu priiatinii lui şi iară i-au dovedit şi i-au pus iară pre toţi la poprială. Şi Şerban logofătul iară prinsesîe, de veste şi să ascunsesie, ca şi întîi. Ce ceauşii înpărăteşti l-au găsit ascunsu în casă la Duca-vodă, în pod, şi de acolo l-au luat şi l-au făcut surgun la Crit. Şi mult mustra Grigorie-vodă şi să ciortiia cu Duca-vodă, ce să pune pentru nişte oameni răi ca aceiîa... Numai Dumnezeu iaste mult milostiv, iar apoi de sîrgu întoarce mila sa. Că îndată s-au războlit Grigorii-vodă şi au murit. Nărocul Cantaco-zineştilor! Dzicu unii să să fie agiunsu Cantacozineştii cu un doftor şi să-1 fie otrăvit" 138. Aşadar Dumnezeu a fost milostiv cîtă vreme Şeitaniceştii {unchii şi verii săi!) erau la popreală! Şi ce lehamite şi ciudă în acel „Nărocul Cantacuzineştilor!". Cît despre final, este prima dată, dar nu singura dată, cînd cronicarul îi acuză pe Cantacuzini de asasinat. Aşa va muri Şerban Cantacuzino; la moarte va fi trimis tot de ei, nepotul lor. Constantin Brîncoveanu. Hotărît, Neculce nu-i va ierta pentru relele îndurate de ai săi în timpul pribegiei şi pentru cele suferite de Moldova din cauza lui Constantin Brîncoveanu, mai ales, nici pe patul de moarte. După ce a rămas Petriceicu-vodă singur, boierii moldoveni temîndu-se de consecinţele hainirii şi observînd cuminţenia lui Grigore Ghica, s-au hotărît să-1 părăsească. S-au dus deci la domn şi, invocînd pericolul unei posibile invazii tătăreşti, i-au cerut permisiunea să se retragă să-şi adăpostească familiile, urmînd ca să se întoarcă din nou în tabără. La refuzul semeţ al domnului, care Se baza pe oastea poloneză ce era aşteptată să coboare în număr mare, Miron Costin i^a replicat tăios, în numele tuturor boierilor prezenţi, cu spiritul de independenţă al clasei, care a făcut mult rău Ţărilor Române: „Ori să fie voia mării-tale, ori să nu fie, noi nu ne vom lăsa casăli să le ia tă--tarîi". „Şi s-au închinat şi i-au dzis: « Să fii măriia-ta săn<ă>tos » şi au eşit afară... Iară Petriceico-vodâ au rămas numai singur, numai cu Hăbăşescul hatmanul şi cu casa lui. Şi au început a plîng6 şi a blâstăma pe Miron şi pe alţii şi a dzice la c6 l-au adus..." 139 Iar boierii au coborît înspre sud, tocmai la vreme ca să-1 în--tîmpine pe noul domn, Dumitraşcu Cantacuzino, fostul capichihaiaua 138 Ibidem, p. 231. 139 Ibidem, p. 233. lui Petriceicu-vodă, pus de Poartă şi văr cu Ion Neculce. Era prin noiembrie 1673. Acesta, spune Neculce în capitolul său, mult dezvoltat, dar pornind totuşi de la Cronică, „era grec ţărigrădean de felul lui, neam de împărat creştinescu di Catacozbneşti". Ascendenţa îl privea, deci, şi pe cronicar. Dar predestinat să trăiască toată viaţa la marginea imperialelor sale rude, nu le va ierta acestora destinul care i-a ridicat pe culmi, cum a fost cazul lui Constantin Brîncoveanu, şi se va bucura, răutăcios, atunci cînd soarta le va fi potrivnică. Dintre ei cel mai batjocorit — nu cel mai urît — va fi Dumitraşcu Cantacuzino. Vom aminti aci ambele domnii şi, după cum ne-am propus, vom stărui numai asupra părţii originale, atribuită lui Neculce. Prima domnie a lui Dumitraşcu Cantacuzino (1674—1675) este tributară sub raportul informaţiilor istorice Cronicii şi Izvodului lui Miron logofătul14ffl. Mai mult chiar, fraze întregi care descriu excesele tătarilor trimişi să ierneze în ţară sînt aidoma luate din Cronica racoviţeană; dar tabloul, în ansamblu, este zugrăvit în culori pe care nici un penel contemporan nu le-ar fi putut reda. Se întîlnesc acolo elementele întunecate ale silniciilor tătărăşti, amestecate cu obiceiurile gospodăreşti ale moldovenilor şi ale polonezilor. Cronica îi învinuieşte pentru toate grozăviile care s-au abătut asupra ţării pe boieri, şi mai ales pe Miron Costin logofătul, care n-au vrut să garanteze domnului, printr-un act scris, că polonezii nu vor ataca Moldova. Neculce ridică năpasta aruncată de Cronică asupra marelui său predecesor şi o trece în contul celui mai dispreţuit dintre cîţi domni au stat vreodată în scaunul Moldovei: „Dar acesşt6 vorove nu-s nemic, făr<ă> cit Dumitraşco-vodă, fiindu grec tălpiz şi fricos, cu piele de iepure la spate (ca alt grec, Constantin Ipsilanti, 50 — 60 de ani mai tîrziu), şi neavîndu nice omil<ă>de ţară, punea pricini asupra bolarilor ş-a lui Miron, că sfătuescu şi-i bine să ernedze tătari şi ei n-au priimit să facă zapis. Dar lui îi era voe şi silie spre' acela lucru, că s(ji) temea să şadză în Iaşi, să nu vie nescarivai poghiiazuri să-l ia din Eşi" (subl. noastră) ul. Tot Dumitraşcu Cantacuzino este vinovat, după Neculce, de distrugerea cetăţilor Moldovei, deşi Cronica atribuie vizirului această idee: „Scris-au atunce viziriul la Dumitraşcu-vodă, eşind nemţii din cetăţile Ţării Moldovei, să triimiţă să le strice toate, ca altă dată să nu 140 Cf. Letopiseţul Ţării Moldovei, editat de C. Giurescu, p. 66— 69, precum şi Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul şi Vasile Demian, p. 191—195. 141 Cf. ed. de faţă, p. 238-239. 56 57 mai vie oştii să între într-însăle. Aşe să vorovesşte, că mai mult sfatul şi-ndemnătura lui Dumitraşco-vodă au fostu, decît voia viziriului"142. Un lung paragraf consacră Neculce stărilor de lucruri din Polonia, greu încercată sub raport militar din toate părţile şi lipsită şi de un conducător, după moartea regelui Mihail Vişnoveţchi, întîmplată în anul 1673. El povesteşte cum s-a ajuns cu turcii la pacea de la Juravno, cît de mari au fost pierderile teritoriale ale Poloniei şi cum a fost ales rege Ioan Sobieski, prieten al hanului tătărăsc. Aceste date, absente din izvodul narativ de care s-a folosit, Cronica racoviţeană-buhuşească, ne descoperă faţa unui istoric bine informat, cel puţin pentru cazul în speţă, asupra situaţiei din ţările vecine (Polonia, Ucraina, Turcia). Letopiseţul său — cum bine se ştie —va cuprinde, mai ales în a doua sa parte, numeroase pagini de istorie universală, care îl vor plimba pe cititor, adesea în tovărăşia unei superbe naivităţi, pe multe din meridianele atunci cunoscute ale globului. Neculce rămîne cel mai preocupat dintre cronicarii noştri de istoria popoarelor din jur; paginile sale trebuiesc socotite ca dovezi ale dorinţei lui de a cunoaşte şi de a lărgi orizontul cititorilor cărora le era menită osteneala sa. Tabloul domniei lui Dumitraşcu Cantacuzino este sumbru prezentat atît de Cronică, cît şi de Pseudo Nicolae Costin. La toate cele amintite mai sus se adaogă şi introducerea de către domn, pentru prima dată în Moldova, a fiscalităţii pe cap de locuitor (capitatio), incluzîndu-i şi pe boieri, nu numai pe oamenii de rînd 143 Sistemul „hîrtiilor", cum era numită darea, îl vor aplica şi alţii, dar Neculce pe el îl judecă, mai ales, pentru noutatea lui. Lucrurile noi, de orice natură ar fi — cu atît mai mult impozitele — îl deranjează pe Neculce în cel mai înalt grad: „Făcut-au acestu domnu Dumitraşco-vodă un obiceiu rău şi spurcat în ţară, care n-au mai fost pînă atunce, de au dat hîrtii de scriu feţele oamenilor de la mic pîn' la mare, care au rămas poman lui, de n-o mai las<ă> nice un domnu să să uite acea pedepsă a s<ă>racilor" 144. Capitolul consacrat celei de a doua domnii, care n-a durat decît un an şi patru luni (febr. 1684—iunie 1685), cuprinde doar cîteva date furnizate de Cronică sau de Pseudo Nicolae Costin; el poate fi socotit şi prin proporţii, şi prin varietatea conţinutului, absolut original. Este unul din capitolele cele mai interesante sub 142 Ibidem, p. 244. Este probabil că Neculce a cunoscut şi Cronica Moldovei dintre anii 1661 — 1709 (Pseudo Nicolae Costin), unde vinovat de distrugerea cetăţilor moldoveneşti este socotit tot Dumitraşcu Cantacuzino. Cf. M. Kogălniceanu, LetoPisitile... II, p. 14. 143 O spune Pseudo Nicolae Costin. Cf. Letopisitile..., II, p. 15.. 144 Cf. ed. de faţă, p. 245-246. raport literar ca şi sub raportul viziunii personale asupra societăţii şi moravurilor acesteia. Dumitraşcu Cantacuzino intră în Iaşi în timpul unei cumplite foamete ce dura de trei ani. „Era oameni tot leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţi, cît să mînca om pe om", scrie Neculce, folosind textul Cronicii. Din cauza podghiazurilor poloneze gospodarii n-au putut ara. Cete de tîlhari atacau drumurile, iar ţara era pustie din sus de Cotnari. La aceste nenorociri se adăoga şi prezenţa permanentă a turcilor, care asigurau Cameniţa cu cele necesare şi care, neputîid fi satisfăcuţi, devastau aşezările boiereşti. A trebuit să vină Şerban Cantacuzino, din Ţara Românească, cu „pine de a lui, arată cu plugurile lui, cîteva sute de cară, de au dus-o la Cameniţă", precizează Neculce. în Iaşi, din cauza lipsei de lemne de foc, oamenii au stricat gardurile, acareturile şi „curţile boierilor... de au arsu tîrgul mai giumătate". Un tablou mult mai întunecat înfăţişează Pseudo Nicolae Costin 145, care, îl face răspunzător, în parte, de această situaţie, pe domn, în care „nimica bun nu era... numai lăcomie şi luătură nespusă". Interesant, că deşi sub raport documentar capitolul este mult mai bogat decît al cronicilor amintite, în ceea ce priveşte abuzurile de tot felul ale lui Dumitraşcu Cantacuzino, Neculce foloseşte un ton potolit în prezentarea lor. Este un ton al neputinţei, al resemnării, pe alocuri al justificării unor situaţii, impus, probabil, de faptul că „boiarilor celor mari le arăta dragoste şi cinste". Este drept, adaogă Neculce, „că nu-i da mîna într-alt chip să facă". Aşa, în al doilea an de domnie, cînd au început a veni carele tătârăşti din Bugeac cu mălai de vînzare în Iaşi, domnul a luat măsuri corespunzătoare pentru scăderea preţurilor (oprind cumpărarea timp de trei zile „şi făcînd mierţa mare"). „Dece au început săracii oameni a să sătura. Numai era greu, că murie, că era hămisiţi". A încercat să stîrpească tîlharii, chemîndu-1 pe hatmanul Buhuş, pribeag în Ţara Românească, să-i fie de ajutor 14". Dar acesta refuzînd, Dumitraşcu Can- 145 Cf. Letopisitile..., II, p. 39. 144 Contradictorie ne apare prezentarea activităţii lui Alexandru Buhuş în Ţara Românească. Pe de o parte, acesta refuză să dea curs invitaţiei lui Dumitraşcu Cantacuzino de-a se întoarce în Moldova „vădzînd vremili neaşădzate... şi fiind şi bolnav... Care i s-au tîmplat aşeş şi moartea acolo, în sat în Ruşi", iar pe de altă parte, îl găsim activ în sprijinirea politicii lui Şerban Cantacuzino de înlăturare a vărului său de pe tronul Moldovei, chemîndu-i pe boieri, prin intermediul lui Gavriliţă vornicul, cu care s-a întîlnit la Focşani, să fugă în Ţara Românească. Sînt schiţate preUminariile înlocuirii lui Dumitraşcu Cantacuzino cu Constantin Cantemir, atît de bine ţesute de Neculce în paginile capitolului consacrat celui dintîi, dar de care ne vom ocupa la locul potrivit. 58 59 tacuzino, în batjocură, a numit hatman pe cel „mai sărac şi mai prost" dintre boieri, pe Zosin Başotă, care „măcar că era de niiam vechiu (ceea ce în concepţia feudală de clasă a lui Neculce însemna mult) nu era harnic de acela boierie la aceli vremi". Lăcomia domnului, atît de vehement înscrisă în Letopiseţul atribuit lui Nicolae Costin, nu este exemplificată de Neculce (cu excepţia pomenirii din nou a introducerii fiscalităţii pe persoană) decît prin două cazuri: însuşirea banilor lăsaţi de ctitorii mănăstirii Rîşca şi „judecata" pe care a făcut-o feciorilor vornicului Chiriac Sturdza şi mamei lor vitrege pentru nişte bani, pe care, pînă la urmă, i-a luat tot Dumitraşcu Cantacuzino. Nimic din torturile aplicate lui Gavril Brăescu, marele jicnicer, sau lui Toder Nacu, fecior de boier, pentru stoarcerea unor sume de bani, sau de faptul că odăile seimenilor erau pline de datornici siliţi, de care aminteşte Pseudo Nicolae Costin, nu răzbate pînă la Neculce. în schimb imoralitatea domnului revoltă în cel mai înalt grad pe binecredinciosul cronicar, iar portretul desfrînatei sale rude n-are egal în literatura noastră prin ridiculizarea scăderilor, a senilităţii şi decrepitudinei, opuse pretenţiilor sale de berbant. Vom mai întîlni revolta, dezgustul şi dispreţul lui Neculce faţă de imoralitatea bătrîneţii atunci cînd va povesti, cu iz de cumătră, văduvia doamnei Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca. în cazul lui Dumitraşcu Cantacuzino însă, cronicarul este revoltat nu numai de afişarea publică a legăturilor sale cu fata Arhipoaei, ci şi de umilinţele pe care le aduce boieroaicelor din protipendadă, obligate să însoţească crîşmăriţa în plimbările sale la vii sau la feredeu. Nu mai puţin scandalos era şi obiceiul domnului de-a nesocoti posturile, mîncînd carne alăturea cu turcii. Şi totuşi, cu toată revolta sa, portretul zugrăvit de Neculce nu este lipsit de un oarecare umor, care-i conferă, parcă, un plus de autenticitate:„...Şiera om nestătător la voro toate, era bătrîn şi curvar. Do, anume Arhi-poia, care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vederă înpodobită. Şi era tînără şi frumoas<ă> şi plin(ă> de suleiman, ca o fată de rachieriţă. Şi o triimite cu car<î)ta domne ce vinie de la primblări, triimite giupînesilor daruri, canaveţe, bilaco(a)s(e>, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dînsa în primblare. Şi dup<ă) ce s-au mazilit, au luat-o cu dînsul ş-au dus-o în Ţarigrad cu dînsul ş-au măritat-o dup-o slugă a lui, dup-un grec. Căutaţii, fraţii, iubiţii cetitori, de videţi ce iaste omenie şi curvie grece n-ave. Dimine(a>ţa îi înclie, de-i punea în gur(ă>, iar sara îi desclie cu încrop şi-i punea pe mas<ă>. Carne în toate posturile cu turcii de mînca". Şi, din perspectiva anilor numeroşi pe care-i avea la data alcătuirii operei, lasă sâ-i scape, în încheiere, aceste dureroase cuvinte de compasiune pentru Moldova Iui Ştefan, cele mai sincere din cîte a aşternut în paginile cronicii: „...Oh! oh! oh! Sărac<ă> ţar<ă> a Moldovei, ce nărocire de stăpîni c-aceştea ai avut! Ce sorţi de viiaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirară iaste, cu atîtea spurcăciuni de obiceiuri ce s<ă> trag pîn-astădzi în tine, Moldovă '." 117 Toderaşcu vistiernicul, feciorul lui Iordache Cantacuzino şi frate cu mama lui Neculce, n-a putut împiedeca mazilirea domnului deşi „el era alfa şi omega atunce în Ţara Moldovii", după cum n-a putut împiedica nici abuzurile financiare ale acestuia, pentru care s-a judecat la Constantinopol cu Dumitraşcu Cantacuzino, pus s-o facă, se pare, de către Şerban, domnul Ţării Româneşti. Neculce are cuvinte bune la adresa unchiului său, care din vistiernicie a rămas dator cu vreo 20 de pungi de bani, dovadă a corectitudinii sale. Ba are cuvinte de laudă şi pentru Şerban Cantacuzino, care după moartea ce i s-a întîmplat lui Toderaşcu la Adrianopol, i-a adus oasele cu cheltuiala sa şi le-a încredinţat feciorilor de i le-au îngropat în mănăstirea Bisericani. Aceasta, mazilia, s-a produs în urma intervenţiilor domnului muntean la Poartă şi a atras după sine, la plecare, reacţii antigreceşti, la care se asociază, evident, şi Ion Neculce şi care se cer explicate. Xenofobismul lui Neculce — cînd este vorba de greci — este unanim cunoscut şi a fost suficient speculat, ca să nu stăruim prea mult asupra lui. Paginile Letopiseţului său abundă de ironii, batjocuri, etichetări; stigmatizări, la adresa elementului grecesc, fie el fanariot, rumeliot, insular sau din Tesalia. în fond Neculce nu face altceva decît şă_se^Unieie_atitudjni^generale, adoptate de populaţia Iaşilor şi de boierimea de ţară împotriva grecilor, vinovaţi de relele care s-au abătut asupra Moldovei. Prin ei se exercita exploatarea Porţii, ei erau sfetnicii odioşi ai unora dintre domni, cu ei a crescut venalitatea, lăcomia, delaţiunea şi au decăzut, implicit, moravurile 147 Cf. ed. de faţă, p. 290 -292. 60 61 sănătoase ale societăţii moldoveneşti. La ei constată Neculce laşitatea, frica de iepure, lipsa de ruşine. Şi nu numai Neculce, ci şi Cronica atribuită lui Nicolae Costin. De altfel mişcările antigreceşti pe care le înregistrează istoria Ţărilor Române în veacul al XVII-lea grăiesc de la sine. Nu este de mirare că la mazilirea lui Dumitraşcu Cantacuzino „s-au făcut mari gîlcevi şi calabalîcu. Fliondor armaşul şi cu frate-său Gheorghiţă Ciudin, cu Mitre căpitanul, cu Milestii şi cu alţii au buzurluit tot tîrgul şi slujitorimea asupra grecilor, tot cu pietri şi cu beţe, de era curtea domniască plină de oameni. Şi pe zidiuri sta oamenii, iar grecii tot în casă şidea, lîngă Dumitraşco-vodă, şi să ascundea carii pe undă putea. Şi mai vîrtos căuta pe un grec, pre anume Sară Eni, carele au fost de au bătut stupii lui Ga-vriliţă vornicului şi au fost dat ştiubeilor foc... Şi purcegîndu din Iaşi Sară Eni şi alţi greci tot denaintea lui Husein-beiu mergea, ca să nu-1 poată lua moldovenii" 148. Neculce povesteşte cu mult umor cum tot atunci a fost prins de către acelaşi Flondor armaşul un alt grec, paharnicul Mavrodin, care după ce a fost bătut, dezbrăcat „de l-au lăsat numai cu cămeşe" a fost pus călare pe un cal, cu faţa spre coada pe care o ţinea în loc de frîu şi plimbat prin oraş pînă la Copou. Slugile armaşului îi cereau să pronunţe o frază, dificilă pentru un grec, spre marele haz al spectatorilor: „Dzi, grece, cal murgu la Fîntîna Bordii, iar el nu putea..., ce dzicea « alogo (= cal, greceşte) murgo sto Fîntîna Bordii » l4>. în legătură cu această întîmplare I. C. Chiţimia, într-un interesant studiu consacrat Informaţiei istorice şi artei literare în cronica lui Ion Neculce, 1S0 menţionează un document descoperit de domnia sa 181 în care este relatată o revoltă antigrecească în vara anului 1743, în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat, pe care însă Neculce o trece sub tăcere — menţionează autorul —, din conside-raţiune faţă de domn. Cu acel prilej — spune documentul — au fost prinşi mai mulţi fanarioţi, daţi „pe mina ţăranilor di-i purta prin toate uleţile tărgului. îi bată şi-i învăţa moldovineşte să zică: « Cal murg la Fîntîna Bordei». Şi ei nu pută zici, ce zicea «alogo murgu sto Futina Bordi ». Şi li da ţăranii pi spate cu toiegile şi li tot zicea: « Zi, grecule, cal murg la Fîntîna Bordei » şi ei tot pi grecie zicea" 168. 148 Ibidem, p. 298-299. 148 Ibidem, p. 300. 180 Publicat în volumul său Probleme de bază ale literaturii romane vechi, Bucureşti, 1972, p. 315—338. 151 Păstrat în fondurile Bibliotecii Academiei sub cota CCCLX-8. 158 Cf. I. C. Chiţimia, Probleme de bază..., p. 321. Răscoala respectivă ar fi avut loc cu prilejul mazilirii lui Constantin Mavrocordat şi cu aproximativ doi ani înainte de moartea cronicarului, cînd Letopiseţul său era redactat. Documentul, intitulat Carte de blăstăm în contra grecilor de la 7251, noemv(rie") 8, ar fi fost scris de Teodor Sion medelnicerul158, ca un angajament al semnatarilor (care adunaseră peste 5.000 de oameni, înarmaţi cu tot felul de arme) de a lupta împotriva grecilor. în realitate documentul este un fals, o mistificare, destul de grosolană, redactată, după toate particularităţile paleografice, de un membru al familiei Sion, pe la 1830— 1840. Este ştiut, de mult, încă din veacul trecut, că Sioneştii erau meşteri în falsuri, dar nu de ei ne ocupăm. Credem că Antohi Sion este autorul celui de faţă. Cîteva elemente de fond sînt suspecte: mai întîi nici un alt document, nici măcar narativ, nu atestă o mişcare antigrecească în anul 1743, necum una la care să fi participat — cum spune documentul —, 5.374 de oameni, nici mai mulţi, nici mai puţini. în al doilea rînd, unele nume amintite, cum este grecul Mavrodin, sau Ionaşco Cap de Ghindă, sînt personaje din Letopiseţul lui Neculce, care au trăit cu 60 — 70 de ani înainte de Const. Mavrocordat. în sfîrşit, numărul semnatarilor, peste 150, numele lor şi calitatea acestora sînt, ca restul textului de 7 pagini de coală, simplă invenţie. Tot de la Neculce a luat, evident, şi expresia stîlcită a grecului, pe care o aduce cu atîtea decenii mai aproape. De altfel familia Sion poseda, cu siguranţă, un text al Letopiseţului, căci îi găsim copiind pe unii dintre ei, la 1804, un exemplar: este manuscrisul 114 al Academiei, însemnat în aparatul critic cu sigla G 154. Dar, revenind la Neculce, acesta relatează că Mavrodin paharnicul nu s-a speriat prea tare de cele petrecute, că s-a întors în Moldova şi sub alţi domni — inclusiv sub domnia lui Mihail Racoviţă — „pînă ce au murit de bătrîn şi nu s-au mai putut curaţi ţara de dînsul". Şi îşi completează astfel paharul urii sale, îndreptate împotriva ciocoimii greceşti (cum bine o defineşte Şerban Cioculescu): „Aşia socotescu eu cu firea mea această proastă: cîndu a vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, şi turci în Ţarigrad să nu fie, şi luppii să nu mînînce oile în lumă, atuncea poate nu vor fi nici greci în Moldova şi în Ţara Munteniască, nici or fi boiari, nici or putea mînca acăste doao ţări, cum le mînîncă. Iar alt hac n-au rămas cu condeiul 158 El vorbeşte la persoana întîi, relatînd găsirea lui Mavrodin sub patul doamnei (curios lucru, tot Mavrodin îl chema şi pe acesta, ca pe eroul lui Flondor armaşul!). 154 Cf. Nota asupra ediţiei noastre, p. 141-142. Cu privire la familia Sion să se vadă suita de cinci articole ale lui Şerban Cioculescu, reunite în volumul Varietăţi critice, p. 137— 176. 62 63 mieu să mai pomeuescu, ca să pot gîci. Focul îl stingi, apa o ezăşti şi o abaţi pe altă parte, vîntul cînd bate, te dai în lături, într-un adăpost, şi te odihneşti, soarele intră în nuor, noaptea cu întunerecul trece şi să face iar lumină; iar la grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, nici unele de aceste nu sînt, sau frica lui Dumnezeu. Numai cîndu nu poate să facă rău să arată cu blindate, iar inima şi firea, tot cît ani putea iaste să facă răutate. Căutaţi de cetiţi la hronogrâful grecescu, de vă încredinţaţi şi mai bine, pe cînd au fost grecii puternici şi împărăţiîa era a lor, ce făcea pre atuncea şi ce lucra!"' 155 Dacă este să explicăm, să justificăm, antipatia cronicarului faţă de elementul grecesc trebuie să aderăm la opinia lui Şerban Cioculescu, cu privire la „drama de familie" a pribegilor moldoveni la rudele bogate din Ţara Românească şi să acceptăm punctele de vedere, pe care le socotim cît se poate de logice, ale criticului Valeriu Cristea 156. într-adevăr, bunica sa, „bătrîna Iordăchioaia", fata lui Mateiaş, bucovineancă neaoşe „1-a sustras pe Neculce din raza focarelor de grecizare ale familiei sale" 15', după ce ea a rămas văduvă şi după ce neamurile sale greceşti din Moldova şi din Ţara Românească îşi vor fi dezvăluit munţii de egoism, răutate şi lăcomie, atît de limpede văzute de cronicar 158. 155 Ed. de faţă, p. 301 — 302 Cît priveşte aluzia la Hronogrâful grecesc, se cere amintit faptul — care schimbă optica noastră cu privire la limitele orizontului său cultural — că Neculce este autorul, în parte, al unei copii de Cronograf tip Danovici, păstrat în colecţiile Bibliotecii Academiei R. S. România sub cota 4793 şi realizată, probabil, după întoarcerea sa din pribegie, sau chiar mai devreme, cînd era încă în Polonia, dată fiind vigoarea scrisului său, foarte urît; dar perfect lizibil. Cf. Un manuscris inedit al cronicarului Ion Neculce, în Analele Universităţii „C. I. Parhon", Bucureşti, seria ştiinţelor sociale. Filologie. VI (1957), nr. 10, p. 35-46. 156 Cf. Introducere în opera lui Ion Neculce, Bucureşti, 1974, p. 93- 96. 15' Ibidem, p. 95. 158 M. Kogălniceanu a observat rasentimentele cronicarului faţă de greci, şi într-o notă de la p. 253 a Letopisiţelor, t. II, la sfîrşitul domniei a doua a lui Dumitraşcu Cantacuzino, face următoarea menţiune: „Orice este zis în patimă îşi găseşte lesne întimpinarea sa; vornicul Alecsandru Beldiman (vezi mai departe nota paginii 442) s-au însărcinat a răspunde imputărilor ce Neculce face grecilor". Răspunsul lui Alecu Beldiman, aşezat de Kogălniceanu în subsolul unei pagini ce cuprinde a doua domnie a lui Grigore Ghica, acolo unde Neculce îşi dezvoltă ultima răzvrătire antigrecească (ediţia noastră, p. 805), nu dovedeşte o înţelegere deplină a vederilor cronicarului. Cum arătam, şi cum au arătat şi alţii, Neculce n-a fost vrăjmaşul poporului grec, ci al ciocoimii greceşti. Pagina amin- între cele două domnii ale lui Dumitraşcu Cantacuzino, Neculce situează, firesc, domnia lui Antonie-vodă Ruset (1675—1678) şi a treia domnie a lui Duca-vodă (1678—1683). Pentru amândouă punctul de plecare rămîne Cronica racoviţeană-buhuşească, din care include fraze întregi, aproape neschimbate, in Letopiseţul său. Acestea sînt, de obicei, fraze de început, sau consideraţiuni generale. Redacţia capitolelor sale este amplificată de cel puţin trei ori, cu date şi povestiri originale, cu prelucrări izvorfte din alte izvoade, sau, mai ales, din inepuizabilul său condei. Folosind izvodul buhuşesc, Neculce lărgeşte mult relatarea activităţii militare a ultimului hatman viteaz al Moldovei, care a fost Alexandru Buhuş. Aserţiunea rămîne valabilă şi pentru capitolul relativ Ia Gheorghe Duca, cu a treia domnie. Un interes major acordă Neculce situaţiei din Ţara Românească, la sfîrşitul capitolului despre Antonie-vodă Ruset. Şerban Cantacuzino fugit la Adrianopol, în absenţa lui Duca-vodă, căuta să-i ia locul. Duca-vodă, amăgit de stolnic şi de Constantin Brîncoveanu, care se aflau şi ei cu domnul în tabără, la Ceahrin, i-a lăsat să plece şi pe aceştia la Adrianopol, sub pretextul că-1 vor determina să se întoarcă în ţară. Şi s-a întors, într-adevăr, Şerban Cantacuzino, însă ca domn. între timp blîndul Antonie-vodă Ruset a fost mazilit şi dus direct de la Ceahrin la Constantinopol. Cel care a venit cu firmanul de mazilie al Iui Duca-vodă a fost chiar Constantin Brîncoveanu care, adaogă Neculce, a umblat mult să-i prindă pe vrăjmaşii Cantacuzinilor. Şi pe care i-au prins, „dup<ă> ce au vinit Şerban-vodă, pe toţi i-au omorît cu grele şi cumplite morţi". tită din domnia lui Grigore Ghica este întru totul concludentă în acest sens. Iată şi mesajul lui Alecu Beldiman, adresat, postum, cronicarului: „Eu, vornicul Aleco Beldiman, întorcîndu-mă cătră tine, istoriografule, care cu atîta patimă voroveşti asupra grecilor, îţi voi cere ertăciune mai întîiu, şi după aceasta voiu zice că voroveşti cu patimă şi că te rătăceşti întru cele ce zici, cu totul; căci în cursul istoriei hronografului acestuia am văzut domni pămînteni carii au făcut mai multe cruzimi şi prădări, au desbrăcat ţara fără cea mai mică mustrare de cuget, luînd hrana din gura pămîntenilor şi puind cuţitul în sinul patriei sale fără de milostivire, stricînd pronomiile patriei şi a patrioţilor, spre îndestularea lăcomiei lor. Mă plec a huli pre acei răi şi îndărăpnicîdin greci, dar nicidecum tot neamul lor, căci cu aceasta apoi huleşti şi tot neamul moldovenesc,; avînd îndestulă pildă de ocîrmuirea ră a domnilor moldoveni. Eu «iă plec a erta un grec, care vremelniceşte este aice, şi nu-i pasă de patrie, fiindu-i străină; dar un pămîntean, pămîntean patriot,fiiu patriei acestiea, a prăda pe maică-sa, a prăda şi a nu-i fi milă de fraţii şi patrioţii sei, aceasta nicidecum nu voiu pute-o erta. Eartă-ma, te rog, cetitorule, şi mă giudecă de am avut dreptate a mă împotrivi la zisele istoriografului". 64 65 Capitolul se încheie cu un portret făcut lui Antonie-vodă Ruset şi cu o succintă analiză a împrejurărilor care au dus la sfîrşitul domniei lui. Acestea rămîn pentru istorie aproape singurele date relative ta domnia lui Antonie-vodă Ruset. Domnul era blînd şi bun, milostiv şi tiu frica lui Dumnezeu; „măcar că era grec şi strein, ţărigrădean, dar era mai bun domnu decît un pementiian". însă din pricina unui sfetnic ticălos şi fără ruşine, rudă cu el, anume Alexandru Ramandei „grec simăţu, mîndru, nebun, lacom", precum şi din cauza nebuniilor şi abuzurilor feciorilor domnului, prea răsfăţaţi, care-şi băteau joc de moravurile, încă sănătoase, ale ţării, a fost pîrît la Poartă de boieri. Acesta a fost motivul osîndei lui: dezmăţul feciorilor săi. Dus la Constantinopol, povesteşte Neculce, ca în O samă de cuvinte, a fost cumplit torturat, i s-au luat toţi banii şi apoi a fost lăsat slobod. Iar cînd a ajuns acasă, ca o culme a nenorocirilor, îi ardea şi casa, încît a ajuns „cu feciorii la mare lipsă; să hrănie cu păscărie în Ţarigrad". Printre cei vinovaţi de osînda domnului s-au aflat hatmanul Alexandru Buhuş 159 şi Miron Costin, cronicarul. Dar nici de casele acestora, conchide Neculce, nimica nu s-a ales. Cel puţin Miron Costin, cînd a fost omorît din porunca lui Constantin Cantemir, „striga în gura mare că nu-i vinovat cu nemic lui Cantemir-vodă... Numai osînda lui Antonie-vodă îl gonesşte, şi pentr-aceia pieră, că l-au pîrît pe strîmbătate" 16°. Deci boierii să nu-i pîrască pe domni, la Constantinopol, pentru că aceştia sînt stăpîni şi unşi ai lui Dumnezeu (pomăzanici). Iată, într-o frază, concepţia lui Neculce despre rostul voievozilor, care 1-a apropiat de Dimitrie Cantemir pînă la identificarea aspiraţiilor cu acelea ale celui mai autentic vrăjmaş al clasei sale. Ultima domnie a lui Duca-vodă ar încheia, după propriile mărturisiri din Predoslovie, folosirea izvoarelor streine la elaborarea Letopiseţului său. Capitolul este lung şi datele în plus destul de numeroase, dar mai mult pentru detalii. Domnia lui Gheorghe Duca este împărţită în două, după modelul Cronicii, Cea dintîi, pînă la plecarea cu vizirul şi cu Şerban Cantacuzino la asediul Vienei, deşi include» patru ani de domnie, este expediată cu oarecare grabă. La doi ani după urcarea pe tron, descoperind un complot al marelui vistiernic Vasile Gheuca, al lui Gheorghe Bogdan mare jicnicer şi al lui Lupu sulgerul, după o jude- Cf. G. Ştrempel, Hatmanul Alexandru Buhuş şi mazilia lui Antonie vodă Ruset, în Omagiu acad. Ştefan Pascu,' Ciu1 197-1 r> 326- 334. ' ' y' 160 Cf. ed. de faţă, p. 257. 66 cată sumară a Divanului, i-a dat pe mina lui Flondor armaşul care le-a retezat capetele, ziua în amiaza mare, înaintea porţii domneşti. Neculce povesteşte faptele fără comentarii, pentru că hiclenia era dovedită. Ori, cum arătam mai sus, pentru el persoana domnului era sacră. La puţină vreme după aceasta, relatează Neculce, folosind Cronica, domnul a plecat la Poartă pentru rezolvarea unor neînţelegeri cu viitorul său ginere Ştefan beizadea, feciorul lui Radu Leon (1664— 1669), care era logodit cu fiică-sa Catrina. Dar cum beizadeaua „era grozav la faţă", domnul „punea pricin{ă> şi nu vre să i-o dea". Divanul n-a luat în seamă asemenea mofturi şi 1-a obligat pe Duca-vodă să facă nunta, ceea ce acesta a şi făcut, de îndată ce s-a înapoiat în Moldova. N-a plecat însă din Ţarigrad decît după ce, cheltuind aproape 1.000 de pungi, a obţinut hătmănia Ucrainei. Aceasta i-a conferit dreptul de a avea trei tuiuri, asemeni marilor demnitari turci. Spune Neculce, subliniind ambiţiile domnului, că Gheorghe Duca „să ţinea şi vorovie în casa lui, de s<ă> ispite să fie craiu în Ţara Unguriască, şi un ficior a lui în Ţara Moldovei domnu, şi altul în Ţara Munteniiască, şi ginere-său hatman în Ocraina" M1. Cronica menţionează nunta Catrinei cu urîta beizadea 1W, ca pe un fapt oarecare. Neculce însă creează un poem epic povestind nunta de două săptămîni de la Iaşi, pe care, probabil, că a văzut-o, copil fiind. Cu acelaşi realism, cu aceeaşi mişcare — subliniată de mai mulţi critici — ce învie eroii şi epoca şi dau farmec scrisului său, va zugrăvi şi nunta lui Duculeţ, feciorul lui Gheorghe Duca, la care a participat, cum aminteam în paginile consacrate biografiei, ca boier tînăr. Acestea sînt documente interesante şi unice ale vremii, ce înregistrează obiceiuri şi datini de basm, de mult dispărute. Dar hătmănia Ucrainei şi nunta Catrinei au costat bani grei. Neculce completează cu un tablou sumbru, abia schiţată opresiune fiscală din Cronică ce lovea deopotrivă boierime şi sărăcime. Cei din urmă erau deprinşi, oarecum, cu răul, dar boierii au suportat din cale afară de greu pe acest monstru de lăcomie şi ură. Impozitul personal „hîrtiile", scoase mai multe decît numărul contribuabililor, au fost aruncate asupra tuturor şi obligaţi să le plătească în totalitate, Mai mult, în loc de un galben, cît era impunerea iniţială, Duca-vodă a perceput 16 galbeni. Şi, cum mulţi contribuabili îşi lăsau casa şi fugeau, neavînd de unde plăti, erau obligaţi ceilalţi oameni să achite birul pentru ei. „Şi pe unde era pustiiu — relatează cronicarul — 161 Cf. ed. de faţă, p. 282. 168 Cronica atribuită lui Alexandru Amiras spune că era „can lipsit de minte". 67 face pe zlotaş(i) de plătie de Ia casăle lor. Şi-i băte pe zlotaşi cu buzduganul, de au omorît vro doi, trei. Deci vădzind că mor de buzdugan, au făcut un bătu în optu muchii, de băte pe boeri şi pe zlotaşi cu băţul. Şi-i punea pe boiari dăjdi şi-nprumute peste putinţa lor, cîtu nu să mai putea plăti... Ce iera pline închisorile de boiari şi grosurile de cei săraci, de-i băte şi-i căznie cu capeteli pen garduri, şi leşinaţii de fo sărace încă le lega la puşcii şi le închidea la simeni pentru bani..." 188 Mulţi boieri au fugit, cum au fost Tepdosie Dubău, mare spătar şi autor de izvod, Savin Zmucilă medelnicer şi postelnicul Gheorghiţă, fratele său, ultimii doi tovarăşi de pribegie ai lui Neculce, după Stănileşti, şi alţii mulţi. Nu i-a scăpat pe oameni de urgia lui Duca-vodă decît plecarea sa la oaste, în 1682, împreună cu vizirul Cară Mustafa. Neculce urmăreşte cu un interes vădit — este drept că foloseşte din plin Cronica racoviţeană-buhuşească — campania turcilor împotriva imperialilor, asediul şi despresurarea Vienei, precum şi întoarcerea domnului, împins de blestemul mulţimii să-şi isprăvească ultimul act al domniei în mod grotesc, la moşia sa, Domneşti. Era toamnă tîrzie, 1683, cînd Duca-vodă, nevrînd să asculte de Şerban Cantacuzino şi de Mihail Apafi ca să se ferească de incursiunile poloneze din Moldova, şi părăsit de boieri, a trecut prin pasul Oituz în ţari. S-a lăsat sfătuit, zice Neculce, de sfetnicii lui de casă, Miron Costin logofătul şi Alexandru Buhuş hatmanul. în vremea aceasta Ştefan Petriceicu a intrat în Moldova, a încercat să adune parte din boieri şi a trimis o mină de oaste să prindă pe domn. Auzind de venirea lor, domnul a încercat să-şi ia măsuri de siguranţă, retrăgîhdu-se spre Focşani. Dar'Miron Costin 1-a sfătuit să rămînă pe loc, atribuindu-i Neculce replica, luată aidoma din Cronică, după ce i-a categorisit de tflhari: „Ce puteră au ei să vie asupra mării pre toţi, dez-brăcîndu-i, i-au lăsat în peile goale". Original este echipajul care 1-a dus pe domn în Polonia, de unde nu s-a mai întors, ca şi călătoria prin Ţara de Sus, descrise numai de Neculce, huiduit şi ocărît de lume: „Şi cîndu-1 duce pe drum, îl puses<ă) într-o sanie cu doi "* Ed. de faţă, p. 265. - ~? E*- de 'ff*. p.2?7.Vezi şi Letopiseţul.,., ed. C. Giurescu, p. 76—77. 88 cai, unul albu şi unul murgu, şi cu hamuri de teiu, ca vai de dînsul. Ocări şi sudălmii de audzie cu urechilă. Ş-agiungîndu la Suceav<ă> la un sat, au poftit puţintel lapte să mănînce. Iar femeia, gazda, * i-au răspunsu că * n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mîncat Duca-vodă vaceli din ţar<ă>, de-1 va mînca vermii iadului cei neadormiţii'». Că nu ştie femeia acie că Iaste singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dacă au audzit că Iaste aşea, îndat-au început a suspina şi a plînge cu amar" 185 Neculce ne-a lăsat portretul fizic al domnului în două fraze, după ce a stăruit, în multe pagini, asupra celui moral: „Era om nu prea halt şi gros, burduhos şi bătrîn. Numai îş(i> cernea barba. Pe atîta să cunoştea că n-are acătare minte sau frica lui Dumnezeu" M*. Datele ce lipsesc din Cronici sînt adăogate de Neculce din tradiţiile orale, «Bn povestirile bătrînilor, cum tot după aceste izvoare va urmări şi parte din viaţa aventuroasă a doamnei Anastasia, ca o implacabilă, pedeapsă pentru păcatele soţului său 187. Cu domnia lui Constantin-Cantemir intrăm în cea de a doua parte a. Letopiseţului, pe care cronicarul nostru a avut-o scrisă în inima sa, după propria-i mărturisire din Predoslovie. Vom constata insă, fără nici o dificultate, c& el continuă să folosească ştirile Cronicii '■■ racoviţene-buhuşeşti, e drept, în măsură mult mai mică. De altfel, începînd cu Constantin Cantemir, capitolele consacrate de Neculce domniilor moldoveneşti sînt tratate mult mai pe larg, întreaga " istorie avind izul tinei poveşti, în serie, în reprize, la gura sobei, dar cu o grijă crescută pentru adevăr. Letopiseţului — scris după întoarcerea sa din Rusia — deci după „trădarea" lui Constantin Brîncoveanu din 1711 — nn-i scapă nimic din amestecul acestuia şi al rudeior sale în viaţa Moldovei. Preliminariile domniei lui Constantin,Cantemir sînt tratate de Neculce în capitolul precedent, cel consacrat lui Dumitraşcu Cantacuzino. Se spune acolo că Şerban Cantacuzino, în mare duşmănie cu vărul său Dumitraşcu, i-a îndemnat pe boierii moldoveni să fugă la ei. Dar nu numai vrăjmăşia personală, adaogă, Neculce, a fost mobilul interesului domnului muntean pentru situaţia Moldovei. „Gîndul şi gătirea lui Şerban-vodă era să fie el înpărat In Ţarigrad. Şi cu acel mijloc sillia să facă pe Cantemir domnu în Moldova, cobo-rîndu-s<ă> şi laşii să să. înpreune, să să facă tot unii asupra turcilor"1*", în această campanie antiotomană, la care mai luau parte ruşii şi 188 Ed. de faţa, p. 281. 188 Ibidem p. 282. -Viaţa doamnei lui Gheorghe Duca este amintită de Grjgore Scorpan în Ion Neculce, p. 69. 188 Cf. ed. de faţă, p. 295. „69 nemţii, lui.Şerban i-ar fi revenit un rol de seamă, în care era însă stânjenit de un domn prea credincios turcilor, cum era Dumitraşcu Cantacuzino. Boierii, în frunte cu Gavriliţeştii, sau Costăcheştii, din familia cărora făcea parte şi vrăjmaşul cronicarului de după 1711, Lupul Costache, fugiţi la Şerban-vodă au ales dintre ei, cu sprijinul bănesc şi influent la Poartă al domnului muntean, „pre Costantin Cantemir cliuceriul, fiind om bătrîn, ca de şaptezăci de ani. şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştiiţa; socotind boiarii.că l-or purta precum le va fi voia lor" W9. Constantin Cantemir s-a angajat atunci faţă de Şerban Cantacuzino să nu iasă din cuvîntul lui. Aceasta însemna, în fapt, să lase Moldova pradă incursiunilor poloneze, care atacau drumul Cameniţei şi care urmau să atace Imperiul otoman la Dunăre, coborînd, în acest scop, tot prin Moldova. Mai trebuiau suprimaţi Ruseteştii — sau Cupăreştii — duşmanii Cantacuzinilor. Gavriliţă vornicul 1-a pus şi el să jure pe bătrînul Cantemir, adaogă Necuice, pregătindu-1 pe cititor pentru conflictele sale cu Gavriliţeştii, „să nu să atingă sabiia lui de dînsu sau de vreun ficior a lui, pentru căci el videa şi cunoştea Gavriliţă pe ficiorii lui ci nu sînt toţi aşezaţi la minte (subl. noastră)" Printre ficiori era şi Lupul Costache. Povesteşte Neculce de ei că aveau şi slugi tîlhari la casa lor, care atacau la drumul mare şi furau cai de la tătarii din Bugeac. Şi nimeni nu putea să le zică feciorilor ceva, de frica lui Gavriliţă vornicul. Toate discuţiile acestea, relatează Neculce, au fost duse la Obluciţa, în Dobrogea, la Suleiman-paşa, prietenul lui Şerban-vodă. Acolo au ajuns şi boierii trimişi pentru judecată de către Dumitraşcu Cantacuzino. Văzînd că domnul lor a fost mazilit, s-au unit şi ei cu ceilalţi boieri şi au ticluit mascarada ce urmau să i-o joace lui Dumitraşcu-vodă. I-au scris, anume, că au obţinut din nou caftan de domnie pentru el şi că Husein, paşa din Tighina, şi cu Flondor armaşul au şi pornit înainte, cu caftanul, iar ceilalţi boieri fugari au fost arestaţi şi urmează să-i fie trimişi, îndată. Dumitraşcu Cantacuzino, credul, le-a ieşit înainte celor doi, care au sosit, într-adevăr, şi nu i-au comunicat firmanul de mazilie de cît după ce au ajuns la curte, în Iaşi. Plecarea lui, şi a grecilor, în huiduielile mulţimii, trebuiesc completate cu încă un detaliu al lui Neculce: „Şi la eşitul din curtea domniască, Dumitraşco-vodă arăta fantaziie, de dzicea surleli şi trîmbiţeli şi bătea dobeli" m. 169 Ibidem, p. 294. 170 Ibidem, p. 296. 171 Ed. de fată, p. 299. VO Domnia propriu-zisă a lui Constantin Cantemir începe cu bio» grafia şi portretul pe care i le face Neculce, folosind şi Cronica racoviţeană-buhuşească. într-o pagină numai, acest meşter inegalabil a] povestirii, rezumă tot ce era util cititorului pentru a-1 avea pe Cantemir viu în faţă: mic de stat, gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba albă ca zăpada. Era sănătos, mînca bine, bea bine. Avea semne multe pe trup de la războaie, la cap şi la mîini. Carte nu ştia, abia iscălea, dar vorbea mai multe limbi. Nu era mîndru, nu era cheltuitor. Om de ţară, îi ştia pe toţi pe nume, însă era din oameni proşti, de la ţinutul Fălciului. Aşa, de oameni proşti, cum a fost, şi socotit de boieri inofensiv. Constantin Cantemir s-a dovedit, cel puţin în prima parte a domniei, incomod atît pentru ei cît şi pentru protectorul său, cu veleităţi imperiale. în vremea lui Constantin Cantemir s-au petrecut o seamă de evenimente ce n-au scăpat observaţiilor lui Neculce, sau, mai degrabă, detectării lor din povestirile celor din jurul său. Mai întîi incursiunile polonezilor, de care am mai amintit. Neculce consacră pagini întregi prădăciunilor acestora, precum şi încercărilor domnului, hatmanului Velicico, fratele lui Miron Costin, turcilor şi tătarilor de a face faţă acestor permanente ameninţări. Mai mult, în 1686 a intrat în Moldova însuşi Sobieski. După ce a fost arsă toată partea de sus a ţării, inclusiv moşiile şi conacele familiei sale (proprietăţi pe care Neculce le înşiră din amintirile proprii, căci avea 14 ani), el se refugiază în Ţara Românească, cum am văzut. Domnul, rămas aproape singur, a coborît înspre sud, dar n-a dat curs sfaturilor lui Şerban Cantacuzino, nu s-a închinat polonezilor. Aceştia s-au retras, de altfel, luînd cu ei şi pe Dosoftei mitropolitul, a cărui personalitate intelectuală şi ecleziastică o conturează Neculce. Este unicul document narativ ce ne-a rămas despre cel dintîi mare poet al românilor. Din păcate Neculce nu aminteşte nicăieri activitatea cărturărească a acestuia, despre tiparniţa de la Iaşi, sau despre versificarea Psaitirei. De altfel aspectele culturale ale Moldovei au fost ignorate nu numai de Neculce, ci şi de predecesorii săi. Nici măcar preocupările lui Dimitrie Cantemir nu le va aminti în cronică. Incursiunile polonezilor, mai rare, vor continua în toată domnia lui Constantin Cantemir. îh atari împrejurări relaţiile cu Şerban Cantacuzino s-au deteri» orat sensibil. Mai mult, după un început de opresiune a Cupăreştr. lor, îndepărtată cu cîteva pungi de bani, Constantin Cantemir le-a dat acestora ţara pe mînă şi le-a dezvăluit toate intenţiile domnului muntean. Iar cînd Cantemir 1-a trimis pe vornicul Gavriliţă — cel care se refugiase la curtea lui Şerban Cantacuzino şi aranjase înlătu. -7* rărea lui Dumitraşcu Cantacuzino — ca să împace lucrurile, acesta *?a întearsde acolo fără rezultat şi.în scurtă vreme a murit, otrăvit — _ zice Neculce — de Şerban Cantacuzino. Cronicarul deplînge soarta ţărilor suTori, supuse la cheltuieli imense de reprezentanţii la Ţarigrad ai celor două grupuri boiereşti vrăjmaşe: Cupăreştii (sau Ruseteştii) din Moldova şi Cantacuzinii din Ţara Românească: „Ţineţi-vă, săracelor ţări, dac<â> sînteţii putencios, de aemu să biruiţii nevoile din pizmel vechi la ce s-au început să să lucredzel" ln Deplînge mai ales Moldova, ajunsă pe mina unor oameni abuzivi, cum au fost Iordache Ruset, feciorii acestuia de la Constantinopol, sau Gavriliţeştii. Domnul nestiind carte, nu ţinea socoteala vistieriei, iar spre bătrîneţe a căzut cu totul sub influenţa lor. Prădăciunile polonezilor, ale tătarilor şi turcilor, au atras după ele constituirea unor bande de tîlhari, împotriva cărora, spune cronicarul, domnul, ajutat de unii boieri (şi în special de Miron Costin, care era staroste de Putna). a dus un război permanent. Parte din măsurile luate de ştâpînire împotriva lor, inclusiv torturile cumplite, sînt redate şi de Cronică. Printre altele domnul a început să-i ierte,pe unii şi să constituie din ei detaşamente de apărare şi de luptă împotriva celorlalţi. Măsura s-a dovedit eficace, dar radicalizarea tîlhăritului va cere încă mulţi ani de combatere. Abia sub Mihail Racoviţă, spune Necuice, a fost stîrpit tîlhăritul la drumul mare. O bună parte a capitolului privitor la Constantin Cantemir, Neculce îl consacră stărilor de lucruri din Ţara Românească. Sînt evidente amintirile sale despre oameni şi fapte din Muntenia, în care de bine de rău a trăit patru ani şi despre care va continua să aibă veşti proaspete, prin familia sa, încă un număr de ani. Şerban Cantacuzino, tocmai cînd se pregătea să-1 înlăture pe Constantin Cantemir din Moldova şi să-1 înlocuiască cu Ilie Drăgu-ţăscul, a murit, otrăvit — zice Neculce — de fraţii lui. Portretul pe care i-1 face cronicarul este mai agreabil decît al altor Cantacuzini: om mare, cu ochi ca de bou; harnic, darnic, făcea milă la străini şi la slujitori, cheltuitor, ca să-şi facă nume; cînd era iritat: „nu veghea nimănui voia", adică nu menaja susceptibilităţile nimănui, nu ţinea seama de nimica. In locul său, Constantin stolnicul şi cu Mihail spătarul au impus ca domn pe nepotul lor de soră, pe Constantin Brîncoveanu, •cu toate că Şerban avea un fecior ce i-ar fi putut succede. Mai mult chiar, pe doamna lui Şerban şi pe fiul lor i-a ţinut sub pază la moşia 1M Ibidem, p. Ml. lot la Drăgăneşti. Ginerele lui Şerban, aga Bălăceanu, fugit la nemţi, a venit cu un detaşament nemţesc, condus de un general, Heissler Donat, care a ridicat pe doamna lui Şerban — feciorul fugise mai devreme — şi a dus-o in Ardeal. Neculce nu ştia însă că pătrunderea lui Heissler în Ţara Românească era determinată de politica de apropiere iniţiată de Şerban-vodă faţă de imperiali, la care însă fraţii lui nu voiau să subscrie. TJn an mai tîrziu (era în 1690), relatează Neculce, Brîncoveanu şi un detaşament de moldoveni condus de hatmanul Bogdan (viitorul său socru) au însoţit trupele turceşti şi tătăreşti într-o acţiune militară în Transilvania, menită să-1 aşeze pe tronul Ungariei pe Emeric Tofcoli. Povesteşte Neculce că la marginea Ţării Româneşti „unde să chiamă Cîmpina" s-au ciocnit cu Heissler şi cu aga Bălăceanu şi că aceştia au fost înfrînţi. Cel dintîi a căzut prizonier, iar aga a murit în luptă. Drept răzbunare Brîncoveanu i-a pus capul într-un prepeleac in Bucureşti, la casa lui, -pp care a spart-o mai apoi, răminînd loc gol, jărişte — zice Neculce. Cronicarul le redă pe toate corect, cu excepţia satului unde a avut loc ciocnirea cu nemţii. Bătălia nu s-a dat la Cîmpina, ci în Ţara Bîrsei, între Zărneşti şi Tohani, la 11 august 1690 173. Neculce mai pomeneşte de necazurile pe care le-a avut Bogdan hatmanul la înapoierea în Moldova, cînd a fost atacat de secui în trecătoarea Oituzului. El este, de asemeni, bine informat asupra evoluţiei politice din Transilvania, a înfrîngerii lui Tokoli de către imperiali şi a plictiselilor pe care i le-au cauzat Ini Brîncoveanu rămăşiţele armatei acestuia, aşezate în Muntenia.. Neculce nu precizează însă datele, nu fixează anii, şi aceasta ii conferă Letopiseţului, odată în plus, caracterul unei povestiri şi -a îndepărtează oarecum de valoarea izvoarelor narative anterioare (Ureche şi Costineştii) atît de mult folosite de istoriografia noastră. Interesant sînt tratate în Letopiseţ raporturile dintre Constantin •Cantemir şi boierii Moldovei. Ridicat la domnie de marii boieri, fugiţi în Ţara Românească de răul lui Dumitraşcu Cantacuzino, aceştia au vrut să aibă o unealtă docilă în mîinile lor, cum a şi -fost, pînă la urmă, bătrînul clucer. Arborele său genealogic fiind modest, marii boieri nu s-au sfiit să-şi impună de la început pretenţiile, cum am văzut în cazul familiei lui Gavriliţă Costache. EI -însuşi se pare că încerca un sentiment de jenă, în primul an, fiind •obligat să hotărască în pricini ale unor nume ilustre din Moldova. Neculce spune că trăia bine cu boierii, la început. L-a primit „cu 178 Cf. Radu Greceanu, Istoria lui Constantin Brîncoveanu, Buc, 1970, p. 78. Vezi şi C. C. Giurescu, Istoria românilor, III, J>. 1, p. 171. 72 73 milă şi cinste" pe Miron Costin, care se întorcea scăpătat din Polonia. L-a boierit şi pe el, şi pe cei trei feciori ai lui, iar pe Velicico 1-a făcut hatman. Cită vreme i-a ţinut pe Ruseteşti departe de treburile ţării, în speţă de vistierie, raporturile cu boierii au fost bune. Cînd Iordache Ruset cel bătrîn şi cu liota de feciori, cinci la număr, dintre care trei capichihăi la Constantinopol, s-au împăcat cu domnul şi au pus mina pe vistierie — ajutaţi şi de hatmanul Bogdan — a început seria abuzurilor, făcute în numele unui domn, depăşit de vîrsta şi de măsura realităţii. Ruseteştii îl tratau ca pe un copil, promiţîndu-i că-1 vor face domn în Ţara Românească. Iar domnul asculta numai de ei şi numai de ginerele său Bogdan, care l-a înlocuit în hătmănie pe Velicico. Relatează Neculce că aceştia au scos pe ţară o mulţime de biruri, inclusiv pe mazili şi pe breslaşi, care — precizează tot el — au fost complet distruşi economiceşte. Costineştii, mai ales, dar şi Costăcheştii, făceau o dîrză opoziţie domnului pentru aceste abuzuri. Este bine cunoscută vorba pe care Neculce o pune în gura Costineştilor, în legătură cu mulţimea „orînduielilor", a impozitelor: „Mai des cu păharăle, mărie-ta şi mai rar cu orîndueleli, că ţara îi ertată de la Portă, ş-ei vrea să-ţi dai mărie-ta sama odată şi nu-i pute". în special Velicico Costin, fire aprigă, om de curaj — Neculce ni-! prezintă ca pe un om neînfricat ce „năvălea în războiu singur, cu suliţa a mînă" — se certa rău cu domnul şi cu Iordache Ruset m. Cronicarul mai subliniază un lucru, anume, că domnul reţinuse bine dispreţul marilor boieri faţă de el, ridicat de jos şi, odată stă-pîn pe soarta Moldovei, nu mai avea încredere în ei. „Era boiarii d6 la o vrăme prea supăraţii de Cantemir-vodă, că era la curte boiari-naşi, tot ficiori de mojici, codreni şigălăţeni. Şidzice Cantemir-vodă că domnul face nemuril6, domnul le stînge. Şi-i era urîţii ficiori cei de boer, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era natura lui. Şi era în cinste numai hatmanul Bogdan, ginere-său, şi cu Iordachi visternicul Rusât. Aceşti doi schivernisîla şi mînca ţara, cum le îera voe. Decâ boiarii pe aceia vrâ nu mai putea suferi să fie călcaţi de acei doi boeri şi d6 mojicii a celoralalţi mai mici de curte. Că, cînd eşie la ţară cu slujbe, boIarinaşi face jnult'e năcazuri casălor celor mari a boerilor" 17S. 174 în Cronica anonimă a Moldovei, atribuită lui Alexandru Amiras, se spune că în cursul unei astfel de discuţii, la masa domnească, Velicico l-ar fi insultat pe domn zicînd- „că -omul care nu ştie carte iaste ca un dobitoc". Cf. ediţia critică a lui Dan Simonescu, P- 58. 175 Ed. de faţă, p. 334. Acestea toate au dus la un complot pus la cale de boierii nemulţumiţi, în toamna anului 1691. Aflîndu-se la o nuntă mai sus de Bîr-lad, boierii s-au sfătuit să fugă în Ţara Românească şi să-1 impună domn pe Velicico. Unul dintre participanţi, Ilie Ţifescul, poreclit Frige-vacă, a îndeplinit însă rolul de Iudă al acelei mese de taină. Cum nunţile ţineau atuncea cu săptămînile, Ţifescu a avut timp să-1 încunoştinţeze pe domn, iar acesta să trimită nişte slujitori care i-a prins pe unii dintre ei. (Alţii au scăpat cu fuga în Ţara Românească.) Printre cei arestaţi a fost şi Velicico hatmanul. La insistenţele Ruseteştilor, Constantin Cantem'r i-a tăiat capul şi a trimis să-1 prindă şi pe Miron Costin, care — pretinde Neculce, — nu ştia nimic de sfatul celorlalţi. Cînd l-au arestat, cronicarul se afla la moşia sa Bărboşi, unde îşi îngropa soţia. L-au luat trimişii domnului şi, fără să ţină seama de cererea sa de a fi dus la Iaşi ca să se explice, i s-a tăiat capul la Roman. Alţi boieri au fost închişi, iar cei fugiţi în Ţara Românească, neascultînd de sfatul lui Brîncoveanu şi du-cîndu-se la Constantinopol, cu pîra, au fost trimişi plocon în Moldova de marele vizir, care era prieten cu Constantin Cantemir. Dar n-a mai fost omorît nici unul. Printre cei închişi în turnul palatului se afla şi un oarecare spătar Dediul albanezul, care a izbutit să fugă, coborînd cu o frîn-ghie, împreună cu un fecior al său. Portretul sugestiv pe care li-1 face domnul, prin pana lui Neculce, oprindu-i pe urmăritori să-1 mai caute, este acela al unui Novac, capabil să sară în goana calului de pe un cal pe altul, sau să sară peste trei cai aşezaţi unul lingă celălalt. Fuseseră împreună în război şi un iz melancolic al aducerilor aminte învăluie povestirea, de un autentic rafinament, a marelui scriitor. Neculce îi împacă, în final, spre satisfacţia deplină a cititorului. Redarea complotului, desfăşurarea consecinţelor, uciderea ■Costineştilor sînt făcute cu o mare tensiune dramatică şi avînd toate aparenţele cunoaşterii depline a adevărului istoric. Celelalte cronici contemporane relatează evenimentele ca pe nişte fapte diverse. Singur Letopiseţul atribuit lui Nicolae Costin furnizează unele detalii diferite de ale lui Neculce. După acesta, Miron Costin ar fi fost omorît acasă, la Bărboşi, şi îngropat împreună cu Soţia sa, iar la omorîrea lui Velicico, întîmplată după înapoierea vătavului Macri de la Bărboşi, ar fi fost de faţă „pentru credinţă", fiul domnului, Dumitraşcu beizadea 17*. Finalul domniei lui Constantin Cantemir este dominat de regre--tele bătrînului voievod pentru crimele comise, ca şi de sentimentul Cf. M. Kogălniceanu, Letopisitile, II, p. 43. 74 75 iertării şi al împăcării dintre-feciorii lui Miron Costin, ce participă la înmormîntarea domnului, şi fiul acestuia, Dimitrie Cantemir. Acesta, ridicat în scaun de boierii Ruseteşti, nu se poate menţine decît trei săptămâni. Banii lui Constantin Brîncoveanu, spune Neculce, l-au impus pe Constantin Duca, sau Duculeţ, viitorul ginere al domnului muntean. Povestirea primei domnii a lui Constantin Duca (1693—1695) debutează cu o greşală de cronologie; acesta îşi începe domnia nu în anul 1691, cum spune Neculce, ci în anul 1693, cum precizează Letopiseţul atribuit lui Nicolae Costin şi, bineînţeles, documentele istorice. Este încă o dovadă în plus că Neculce n-a utilizat acest izvor narativ. Tot în cuprinsul acestei domnii este dat, pentru prima dată. Divanul domnesc, care nu va lipsi din expunerile relative la domniile viitoare şi care lipseşte în Cronica racoviţeană-buhu-şească. Materialul documentar utilizat şi mai ales nararea pe 15 pagini a acestei scurte domnii de doi ani, mai mult decît a altor voievozi, ne descoperă un Neculce cu un spirit extrem de ascuţit pentru treburile politice, cu un simţ al măsurii tipic omului înţelept şi experimentat. El critică lipsa de seriozitate a boierilor de la Constantinopol şi a domnului tînăr care la numire au cheltuit sume imense de bani pe tot felul de lucruri inutile, destinate fastului, cînd vistieria ţării era secătuită. Şi în loc să vie in ţară, îndată după numire, care a avut loc în martie, a stat cu boierii, cu slugile, cu seimenii (vreo 200, angajaţi cu plată), încă trei luni la Ţarigrad, pe promisiunile lui Lupu Costache care „ca un bezmetic ce era la minte" îl îndemna pe domn să cheltuiască fără grije, că-i ţara bogată. - Neculce subliniază şi eroarea comisă faţă de turci de acelaşi Lupu Costache (marele său vrăjmaş de mai tîrziu) care îi acuza pe feciorii lui Constantin Cantemir că tatăl lor a luat 1000 de pungi de bani din ţară, cînd Moldova era iertată de bir. De atunci, conchide Neculce, turcii n-au mai ocolit birul ţării, pe baza acelor afirmaţii greşite, făcute din dorinţa de a lovi în fiii domnului de curînd decedat. Ajuns, în sfîrşit, în Iaşi, împreună cu unii din grecii care-1 împrumutaseră cu bani, Constantin Duca a continuat seria cheltuielilor. Mai întîi a măritat-o pe sbră-sa Ileana cu cronicarul Nicolae Costin, cînd în toată vistieria nu erau mai multe decît 100 de pungi de ham, precizează Neculce. Iar toamna s-a însurat domnul însuşi, luînd pe Măria, fata lui Constantin Brîncoveanu, cu care se logodise încă la Constantinopol, înainte de a pleca spre ţară. Nunta, la care, cum am mai amintit, a participat şi cronicarul, tînăr postelnic fiind, şi care a durat trei săptămîni, a fost făcută tot cu cheltuiala ţării Iar după acestea toate, adaogă Neculce antitetic, „începur-a. vinii datornici de la Ţarigrad şi a-ş cere datoriile, că li s<ă> plinis<ă> dzua. Şi-ncepur-a vini şi poroncii de la Portă, navalele, a cere obiceiurile ţărîi (adică birul, n.n.), că nu vrea să le larte, ca la Cantemir-vodă" 177. Domnul, lipsit de experienţă şi avînd un Divan de boieri tineri, n-a putut face faţă situaţiei şi Neculce îi urmăreşte erorile crescînde pas cu pas, pînă la mazilire, rezultatul lor firesc. Mai întîi oprimarea micii boierimi — privită de Neculce cu satisfacţie răutăcioasă — „cei rădicaţi din nemuri proste, ce dzicea Cantemir că i-a faci nerce cu domnie îndărăpt" 179. într-adevăr Constantin Duca s-a întors, tot cu ajutorul bănesc al lui Constantin Brîncoveanu, în toamna anului 1700, pentru o domnie ce avea să dureze trei ani, alternînd cu aceea a lui Antioh Cantemir. Şi, după obiceiul nenorocit al domnilor, cu foarte puţine excepţii pentru timpul istoric parcurs de Neculce, prima grijă a lui Constantin Duca, după numirea Divanului boieresc, a fost să-1 reclame la Poartă pe predecesor. Dar Antioh Cantemir, închis la început, şi-a aranjat mai apoi lucrurile iar Duculeţ „să îmbrăcă cu cămeşe de gheaţă", fu prins adică de frică pentru riposta ce putea veni. Raporturile cu muntenii, bune la început; s-au deteriorat de îndată ce aceştia au încercat să-şi recupereze datoriile băneşti. Au început reclamaţiile la Poartă, concomitent cu îndemnul adresat boierilor ca sâ-1 părăsească pe Duculeţ: o ţesătură perfect realizată de Neculce pe mai multe pagini, ca unul care fusese martor spectator al acestor intrigi diabolice la care s-au dedat de-a lungul istoriei marii boieri, aţîţaţi — în cazul de faţă, dar nu numai într-acesta — de Constantin Brîncoveanu. Este remarcabilă arta cronicarului de a prezenta în planuri paralele concepţiile, acţiunile, metodele folosite de personajele sale, individuale sau grupate după interese. în relatarea celei de a doua domnii a lui Duculeţ este inserat un lung capitol de istorie privitoare la popoarele din jur. De data aceasta Neculce îşi îndreaptă atenţia asupra stărilor de lucruri din Polonia, Suedia şi Rusia. Informaţiiie sale politice — sau, poate, explicaţiile pe care le dă el singur unor întîmplări, cu consecinţe capitale pentru istoria ţărilor nordice — sînt dintre cele mai curioase. Ca să scape de August al II-lea, electorul de Saxa (1670— 1733), care era şi rege al Poloniei („şi să giuca în cărţi cu domnele celi frumos<ă> a leşilor. Şi care-i plăcea, o ţinea cîte doo, trei luni la dînsul"), polonezii l-au îndemnat să atace oraşul Riga, ce aparţinea Suediei lui Carol al XH-lea. Suedezii, puternici, au pătruns în Polonia, August i-a chemat în ajutor pe ruşii lui Petru cel Mare ce „vrea să-şi ispitească nărocul oştii sale" şi aşa s-a ajuns la ocuparea Narvei, la scoaterea din Polonia a lui August al II-lea de către suedezi şi înlocuirea cu Stanislav Leszczinski şi la pregătirea luptei de la Poltava (pe care Neculce nu o pomeneşte, evident, aci), cu urmările cunoscute pentru istoria Europei. Detaliile acestor acţiuni sînt înşirate de Neculce din postura de cunoscător deplin al lucrurilor. Dar şi aici, ca în întreaga cronică, lipseşte fundarea istorică pe izvoare, documente, date. Din Cronica racoviţeană-buhuşeascd Neculce copiază aidoma două pagini180, privitoare la abilitatea lui Constantin Brîncoveanu, ameninţat cu mazilia de către vizirul Rami. Acesta — zice Neculce — observase „că muntenii au prăpădit Moldova cu meşterşugurile lor" încă de cînd a participat la pacea de la Carloviţ ca reiz-efendi (ca ministru de externe) şi a promis că dacă va ajunge vreodată vizir îl va înlătura pe Brîncoveanu şi va sprijtei Moldova. însă cu ajutorul banilor, Brîncoveanu i-a cumpărat pe toţi la Poartă. Mai mult, a întors lucrurile de aşa manieră încît i s-a oferit şi stăpînirea asupra Moldovei, de către însuşi vizirul Rami. Nu l-au lăsat unchii săi să accepte, zic amîndouă letopiseţele, dar noua situaţie i-a uşurat înlăturai ea din Moldova a fostului său ginere şi alegerea lui Mihail Racoviţă. Mazilirea lui Constantin Duca este descrisă de Neculce în toate detaliile ei, cu o excepţională capacitate de redare a agitaţiei, cauzată de eveniment. De la sosirea capegiului cu spahiii, sub pretext că merge în nordul ţării să precizeze graniţa cu polonezii şi pînă la surghiunirea lui Duculeţ la Cavala, Neculce pune în mişcare spiritele, adună mulţimile, închide porţile curţii domneşti, arestează boierii, îndepărtează pericolul din preajma domnului, care, ajuns la Dunăre, pune în funcţii pe însoţitori ca şi cum ar fi fost încă pe tron. 179 Ibidem, p. 375. Cf ed. de faţă, de la p. 433, r. 13, pînă la p. 436, r. 13. Nu vom urmări numirea lui Mihail Racoviţă, înainte de a pomeni cea dintîi stăpînire în Moldova, a lui Antioh Cantemir, tratată, cum era şi firesc, între scurtele înscăunări ale tînărului Constantin Duca. Dintre toate domniile incluse în Letopiseţul lui Neculce, cele ale lui Antioh Cantemir ne apar oficiale, de casă (excluzînd-o, bineînţeles, pe aceea a lui Dimitrie Cantemir, care are un regim special). Neculce le consacră — mai ales celei dintîi — multe pagini; detaliile ţi precizările neesenţiale, ce ţin de persoana domnului şi a familiei acestuia, sînt mai numeroase, în sfîrşit, fapt mai rar întîlnit la Neculce, el trece cu vederea domnului unele măsuri — cum sînt impozitele, spre pildă — găsind justificări care să-1 aşeze înlotdeauna pe acesta într-o lumină favorabilă. în a doua domnie, cînd Antioh Cantemir, împins de nevoi, scoate văcărit şi cornărit pe ţară, vinovaţi de aceasta vor fi sfetnicii săi apropiaţi, musaipii, Ilie Cantacuzino şi Panait Moroiia, de care am mai amintit şi ale căror trăsături de caracter le zugrăveşte Neculce cu penelul înmuiat în otravă. Domnul era tînăr, în prima domnie, în jurul a 20 de ani, masiv, chipeş, cam violent din fire, dar om de onoare: îşi ţinea cinstit „horba". A alcătuit Divanul boieresc din marii boieri, căci deşi l-au îritîmpinat „boerinaşii tătîne-său, lui Cantemir-vodă", cu bucurie, n-avea la ce-i folosi; „aşe era de bătuţi şi de stîlciţi şi de jăcuiţi, cît rămăses<ă> cu peil6". Ruseteştii erau cei mai numeroşi în Divan. De data aceasta Neculce nu le mai găseşte cusururi. Venise din Rodos, din exil, şi Lascarache Ruset, care i-ar fi fost de folos lui Antioh Cantemir la Constantinopol, dar era „bolnav di dropic<ă> şi-n scurtă vreme au murit. Şi nu-i era lui Ras^rachi atîta jeli de mo zamanul şi nu pute să-ş răsplăte de cătră munteni". Cumplită înverşunare în ură, de vreme ce nici perspectiva moi ţii nu i-a putut-o ostoi, şi subtilă capacitate a scriitorului de-a o reda, înfăşurată într-o foarte străvezie pînză de umor şi ironie 1 Spre deosebire de tată-său, care încerca „să să puie împotriva unei craii cu o mînă de oameni slabi", Antioh Cantemir a făcut pace cu polonii şi convenţie să-i anunţe despre incursiunile tătarilor în nord. Cu Constantin Brîncoveanu raporturile au fost rele, în pofida multor încercări ale lui Antioh Cantemir de a-1 împăca, sau măcar de a-1 neutraliza. A încercat să şi-1 facă socru, dar Brîncoveanu punea condiţii de neacceptat, în afară de dispreţul pe care îl avea faţă de neamul de jos al Cantemireştilor. Cu greutate a izbutit Antioh Cantemir să o aducă pe Casandra Cantacuzino, fiica lui Şerban care era logodită cu Dimitrie, şi să-i facă nuntă fratelui său, în vara anului 1700, căci Brîncoveanu se împotrivea din răsputeri. Mărturiseşte Neculce că, după aşezarea tinerilor căsătoriţi la Constantinopol, Brîncoveanu a fost cuprins de mare teamă ca nu cumva Casandra, vara sa primară, să dezvăluie turcilor legăturile sale cu imperialii; a făcut toate eforturile posibile ca să fie înlocuit Antioh din scaunul Moldovei, lucru pe care l-a izbutit, pînă la urmă, la cîteva luni după evenimentele de mai sus. Lui Antioh Cantemir i-a fost dat să se ocupe, ca domn al Moldovei, de ultima aprovizionare a Cameniţei. în iarna anului 1696—-1697 şi în primăvara anului 1697 (date pe care le deducem după text, căci, conform obiceiului, Neculce nu le precizează), o armată de 12.000 de tătari „şi Antohi-vodă cu toată oastea sa, ca la 1.500 de sluji-tori" au întovărăşit „zaharaoa şi haznaoa", ca la 1.500 de cară, cu cirezi de vite şi oi, ferindu-se de incursiunile polonezilor. Trecerea Nistrului, învolburat, se face cu mare dificultate, dar cu mare laudă pentru domn. Doi ani mai tîrziu, în urma păcii de la Carloviţ (1699), Antioh Cantemir a participat la retrocedarea Cameniţei polonezilor, fapt pe care Neculce îl descrie cu lux de amănunte, redînd întregul protocol urmat de ambele părţi, ca unul ce a participat efectiy.la eveniment. în acest sens trebuie interpretată expresia lui: „Şi atunce eram şi eu, Ion Neculcă vel-vornic, pe acie vreme vătav de aprodzi" 181. Şi, pentru că am amintit de protocol, Neculce consacră două pagini trecerii prin Iaşi a solului polonez Rafael Leszczinski la Poartă, pe care îl însoţea, ca mare agă, şi descrie eticheta stabilită cu acel prilej şi impusă de orgoliosul leah. în materie de istorie europeană, lui Neculce nu-i scapă evenimentele, mai ales că acestea au avut răsunet în lumea întreagă. Mai întîi descrie vestita bătălie de la Zenta, din 1697, după relatările foarte probabile ale lui Dimitrie Cantemir, care a participat la ea. Neculce comite o singură greşală: confundă Zenta cu Petro-varadinul şi denumeşte bătălia din 1697 (a cărei an nu-1 dă însă) drept bătălia de la Varadin. (Bătălia de la Petrovaradin a avut loc abia în 1716.) Pe Mustafa al II-lea îl confundă cu Mehmed, cum am mai amintit. Relatează pacea de la Carloviţ şi implicaţiile ei pentru Moldova şi Europa. „Leşii încă cerea tar6 Ţara Moldovei, dar turcii au răspunsu pentru Ţara Moldovei că Ţara Moldovei nu pot să o de să le fie lor podani, că iaste volnică; că turcilor îi închinată, nu-i luată cu sabie". Polonezii au obţinut Cameniţa şi Ucraina şi au cedat toate cetăţile Moldovei şi localităţile din nord pe care le deţineau, în felul acesta, după mulţi ani, Moldova revenise la graniţele ei fireşti, sub Antioh Cantemir. Plin de fantezie este dialogul dintre Petru cel Mare şi împăratul Leopold al Austriei în problemele păcii de la Carloviţ, cel dintîi 181 Ibidem, p. 400. 80 81 rugîndu-1 pe al-doilea să nu facă pace cu turcii, pentru că îl va sprijini din plin în campania antiotomană: „Dar înpăratul nemţescu n-au putut să-i facă pe vofe, să nu facă pace cu turcii, că slăbis<ă> tară, şi-i dzicea Moscului:«Măcar că te apuci că me-i da cîţiiva ani cheltuiala oştii, dar nu poci, că aemu el mă roag<ă), dar pe urmă, cine ştie, sau m-a ruga, sau ba, că poate să s<ă> lunge bat numai cu Turcul, -şi m<ă> bat şi cu Franţujul, şi acolo amu mai mare bătaie decît cu Turcul ». Dace înpăratul Moscului, întorcîndu-s<ă> înapoi la ţara lui, îndată atuncea s-au şi apucat a rade barbele boîarilor ş-a slujitorilor, ş-a le şi schimba hainele, ş-a face obieeiuri şi orfnduial<ă> tot nem-ţască"*82. înainte de a aminti actul mazilirii, care s-a produs — după Neculce — fără incidente deosebite, dar cu mari regrete pentru ţară, cronicarul pomeneşte de măsura pe care a luat-o domnul de a repopula marginile ţării, rămase pustii după incursiunile şi jafurile armatelor turceşti, tătăreşti şi poloneze. Cea de a doua domnie a lui Antioh Cantemir, de numai dpi ani, (1705— 1707) este punctată de Neculce prin puţine lucruri de seamă. Mai întîi încercarea lui Constantin Brîncoveanu de a se împăca cu Antioh Cantemir şi cu Iordache Ruset, promiţîndu-şi reciproc să nu se mai pîrască la Poartă. „Şi — rezumă Neculce — aşe au ţinut de bine această paci, pecum ţin cînei vinerili" 183. Neculce pomeneşte de birurile puse pe ţară de Antioh Cantemir, împins de cei doi sfetnici ai săi, dar şi din dorinţa de a-şi plăti datoriile la Ţarigrad. Antioh Cantemir a scos „obiceiul" nou pe ţară, vădrăritul (impozit pe vin), dar numai pe ţărani şi pe micii boieri, de la agă în jos. Zice Neculce, cam iezuit, că domnul n-a vrut nicicum să introducă impozitul respectiv „numai nu putea, câ-1 tot îndemna Panaitachi şi Ilie visternicul". Mai multe învinuiri au avut loc la Constantinopol, între vechiul domn, Mihail Racoviţă şi Antioh Cantemir, pentru bani luaţi din ţară şi netrecuţi în contul birului. Unul dintre aceste procese, povestit în parte de cronicar, dă vioiciune capitolului despre a doua domnie a lui Antioh Cantemir, lipsit, în general, de animaţia cu care am fost deprinşi parcurgînd celelalte pagini. Mihail Racoviţă, aflat la închisoare, l-a pîrît sultanului pe Antioh Cantemir pentru un asemenea abuz. La cererea vizirului, domnul a trimis din ţară oameni care să-i susţină interesele: „Antiohi-vodă îndată ales<ă> de tri-iinis(ă> cîţiva boiarii, care-i ştie câ-i sînt înpotrivire, şi cîţiva breslaşi, megiîaşi de- lui Mihai-vodă, vasluîani tot de cei buni dă gur<ă> şi dă pîr(ă>. Şi s-au pîrît dă faţ(ă> înainte Divanului înpărătescu. Breslaşi în gura mare striga: « Vîndutu-ne-i, vîndutu-ne-i, vîn-dutu-ne-i la cochi-vechi (adică la mezat, n.n.), ciocoilor, ca pe mascuri şi ca pe oi!» Cărei numai ce hula Divanul înpărătescu, şi s<ă) mira toţi paşii şi agalari de pîr ce-i dau. Şi aşea l-au dat iar rămas, să plătescă, şi iar <î>l închisăr<ă>, încă mai la gre închisoare, la Babagefer" m. Mazilirea i-a venit lui Antioh Cantemir la Tighina, plecat acolo cu boieri şi cu salahori pentru repararea şi extinderea cetăţii. Tîrziu, revăzînd textul, Neculce a adăogat celorlalte aduceri aminte: „Şj s-au dus la Po au murit. N-au mai işit domnu". Putem urmări, în continuare, primele două domnii ale lui Mihail Racoviţă şi apoi cea dintîi domnie în Moldova a lui Nicolae Mavrocordat. Cezura va trebui pusă înainte de Dimitrie Cantemir; acolo a fost cumpăna vieţii sale şi acolo se situează cumpăna izvoarelor de informaţie care împart Letopiseţul în două: pînă la Dimitrie Cantemir şi după Dimitrie Cantemir. Domniile lui Mihail Racoviţă sînt apropiate între ele: 1703— 1705, 1707—1709. Relatînd numirea în prima domnie, care n-a durat, în realitate, decît un an şi jumătate, Neculce îi ţese preliminariile în finalul capitolului consacrat lui Duculeţ. Acestea corespund sub raportul informaţiilor istorice cu cele pe care le dă Cronica racoviţeană-buhuşească, în lungul capitol apologetic consacrat lui Mihail Racoviţă, cu care se şi termină, dealtfel, Cronică. Alegerea lui Mihalache Racoviţă a avut loc la Adrianopol şi a fost rezultatul înţelegerii dintre Constantin Brîncoveanu (ca de obicei) şi boierii fugiţi de la Constantin Duca, în frunte cu Iordache Ruset. Aceştia, boierii, au înşelat aşteptările lui Antioh Cantemir, ale cărui intervenţii tardive n-au mai putut fi luate în seamă: alegerea fusese sancţionată de sultan. Tocmai în timpul prezenţei boierilor moldoveni pentru alegerea domnului ^s-au produs turburările mari la Ţarigrad şi Adrianopol, pentru depunerea sultanului Mustafa al II-lea, cel înfrînt la Zenta şi înlocuirea lur"cu Ahmed al III-lea. Neculce povesteşte cu mult patos, imaginaţie şi insinuare această „zorbâ", în care era amestecat şi marele muftiu: „Ş-au pus pe un frate a lui, soltan Mustafa, înpăraţ, iar pe soltan Mehmet l-au pus la închisoare (Neculce îi confundă pe cei doi sultani) şi peste o săptămîn<ă> l-au otrăvit, de au murit. Muftiiul s-ascunses<ă> şi, găsindu-1, l-au muncit de-au luat mulţi bani de la dînsul, pîn' l-au omorît. 182 Ibidem, p. 397-398. 188 Ibidem, p. 457. 184 Ibidem, p. 465-466. • Şi au pus un pop<ă> de legea nostrâ şi altul armenesc de l-au prohodit, si au mărsu înainte-i cu cîntării şi cu cădelniţă, pin'l-au scos afar<ă> din ordie şi l-au îngropat, dzicînd c-au fostu ghiaur. Şi-n-păratul cel mazîl i-au fostu puştu (= amant, n.n.) lui, şi el face ce-i era voia de schimba paşii şi domnei totdeona. Iară pe Rami vizirul nu l-au putut găsii, că nice le iera pre cu voie capitilor să-1 găsească. Gă să vorovie atunce că cu îndemnarea şi ştirea lui să fie fostu aceasta, că nu pute să vizire unui vonic:« Fă-t6 tu a m<ă> trage, şi eu oi merge plîngînd». Aşe să făcea şi Mihai-vodă că nu-i trebuiasşte domnie" 198. Neculce critică cu asprime dezordinea şi lipsa de protocol de la curtea noului domn, unde toţi erau tari şi mari, unde slugile erau obraznice şi fiecare intra în casa domnească cu rost şi fără rost „de nu sămîna curte nemic a domnie, de atîta obrăznicie ce Iera". Aceste considerente sint întovărăşite şi de altele şi ele trebuiesc judecate împreună: Mihail Racoviţă era potrivnic boierilor lui Antioh Cante-mit şi Constantin Duca, iar Neculce nu figurează în Divan. în plus impozitele grele, mai ales cel personal, „rumta pe ţară, cu pecetluit roşiu, pe faţă, tot omul" l-au făcut impopular. Aceasta era darea, pe care a vîndut-o la mezat slujbaşilor ce strîngeau Impozitele, „de nu putea scăpa nice un beclsnic pe necăiuri să nu ie pecetluit" şi pentru care s-a judecat la Constantinopol cu succesorul său, Antioh Cantemir. ...... A doua domnie a lui Mihail Racoviţă debutează printr-o goană după boierii potrivnici cînd — precizează cronicarul ^ domnul era încă la Ţarigrad. Printre ei, o rudă apropiată a lui Neculce, Ilie Cantacuzino, este ţinta ironiilor şi a bucuriei sale răutăcioase: „Aturice au prinsu şi pe Ilie Ca^n^tacozino cel tare şi mare, perifan, numai cu cămeşea şi desculţu şi făr<ă> sliz, că s<ă> tîmplas<ă) de nu ştie nemic şi dormie. L-au luat şi l-au dus pe uleţă de l-au închis, şi zapcii cărei îl duce aşea gol pe uliţă îl mustra, de-i dzice: 186 Cf. ed. de fată, p. 442. 188 Ibidem, p. 444. «4 «Ţine-te, cerbule, cu co »" 187. Atunci, după venirea domnuhu, a fost omorît şi Panaiotache Morona, postelnicul, care-i trăda pe toţi domnii, greceşte, dar pentru moartea căruia Neculce îl învinuieşte pe Mihail Racoviţă de cea mai crasă lipsă de recunoştinţă: „Această mulţămită şi plată au avut Panaitachie de la Mihai-vodă pentru harzul ce au făcut cu mina lui la înpăr<ă>ţie, de l-au poftit domnu la domnie întîiu" 188. Un loc important îl ocupă în capitolul celei de a doua domnii a lui Mihail Racoviţă războiul ruso-suedez, care a culminat cu bătălia de la Poltava, precum şi politica de apropiere a domnului faţă de ruşi. Acesta, sătul de închisorile primei domnii — zice Neculce — şi văzînd că are în Brîncoveanu şi în boierii fugari în Muntenia vrăjmaşi implacabili, s-a hotărît să renunţe la scaun şi să fugă la moscali. A intrat în legătură cu ei şi a urmărit să-1 prindă pe regele Suediei, care era refugiat la Tighina şi care era foarte imprudent în mişcările lui (Neculce povesteşte că pleca la vînătoare numai cu cinci, şase oameni, departe de cetate, cale de ore de drum). Mihail Racoviţă pregătise cu abilitate fuga, cînd, în urma reclamaţiilor lui Constantin Brîncoveanu, un om de încredere al sultanului, trimis „tiptil" la Iaşi, a confirmat intenţia voievodului. Din porunca sultanului un capegiu cu 300 de spahii l-a prins şi l-a închis în Edicule „cu mare urgie, care nime nu mai dzicea c-a videa lumea". Boierii, îngroziţi, se temeau de transformarea ţării în paşalîc. S-au adresat lui Constantin Brîncoveanu — pe care de data aceasta Neculce nu-1 mai socotea pacostea Moldovei — rugîndu-1 să cerceteze cu ajutorul întinselor sale antene şi să le comunice dacă îi paşte acel pericol. Răspunsul negativ al domnului muntean i-a mai liniştit. ■■--.Pe alt.plan cronicarul desfăşoară sulul iţelor de la Ţarigrad pentru ocuparea scaunului rămas vacant. Antioh Cantemir, sprijinit de vizir şi dorit şi de ţară, avea cele mai multe şanse. N-a vrut însă să plătească 300 de pungi cerute, sperînd că cu jumătate de preţ i se va da totuşi lui domnia. Şi atunci s-a petrecut ceea ce avea să aibă urmări rele pentru Ţările Române: vizirul a dat Moldova pe seama lui Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot. Neculce aminteşte drama petrecută în casa Mavrocordaţilor, cînd Alexandru Exaporitul, tatăl noului domn, auzind că feciorul său a acceptat invitaţia marelui vizir, a început să se jeluiască, socotind această 187 Ibidem, p. 473. 188 Ibidem, p. 474. 85 numire începutul nenorocirilor familiei sale şi în cîteva zile a şi murit de inimă rea. Domnia lui Nicolae Mavrocordat (1710—1711) care n-a durat decît un an, ocupă puţin loc în Letopiseţ. Dealtfel, cum aminteam şi mai sus, pe măsură ce opera sa devine produsul exclusiv al însemnărilor şi memoriei sale, capitolele diverselor domnii se Interferează aidoma reţelei metalice din betonul fortificaţiilor, concepute să dureze cit lumea. Nicolae Mavrocordat nu semăna însă cu domnii de ţară. încă de la Galaţi, spune Neculce, a poruncit slujbaşilor ce strîngeau birul, zlotaşilor, să restituie îndată banii oamenilor de rînd, pe care cronicarul din mojici nu-i scoate. „Pe la toate conaceli tot divanuri de zlotaşi.era cu mojicii. Şi zlotaşii, ca vai de capeteli lor, înbla şipurindu-s<ă> şi rugîndu-s<ă> mojîcilor, şi-ndatorîndu-s^ă) şi-ntorcînd mojicilor. Şi le făcea şi zapis, să-i mai aştepte, şi mojîcii nu priimie. Iară după ce au sosit în Iaşi rădicatu-s-au tot tîrgul asupra zlotaşilor, de nu putea răzbii pe uleţi de nărod de oameni, dup<ă> cumu-i rîndul prosştimei... Ce i-au bătut Neculai-vodă cu buzduganul şi i-au închis în temniţi cu tîlharii, pîn' ş-au vîndut ce-u avut tot, ş-au plătit ţăranilor pîn'la un ban" 189. Prea mult temei şi cinste nu punea Nicolae Mavrocordat nici pe marii boieri, cel puţin nu în prima domnie. Tot Neculce descrie cum l-a bătut pe un sulger şi pe un postelnic la şezut, spre stupefacţia celorlalţi, care nu erau deprinşi cu asemenea tratament. Mulţi dintre ei au fugit prin ţările din jur, mai ales în Polonia. Printre fugari Neculce îi aminteşte pe unii cu care va împărţi pîinea amară a exilului un an mai tîrziu: Luca vistiernicul, banul Zmucilă, Rugină, Abăza, Mireştii şi alţii. Portretul lui N. Mavrocordat schiţat de Neculce după înapc» ierea din pribegie, cînd raporturile cu domnul erau foarte bune, ne apare astăzi obiectiv. Domnul era foarte sobru („desfătării, voro^a) ve de glumă, nemic nu să făcea înainte lui"), rezervat (îi era uşa mereu închisă), mîndru („vre să stăpînescă Moldova ca Porta Turce de parte". începuse să facă sate pe la marginile graniţelor, în aceeaşi idee ca a lui Antioh Cantemir, de a popula regiunile pustii, bătăto- 188 Ibidem, p. 495-496. rite de incursiunile şi tîlhăriile tuturor liftelor. Dar viaţa tihnită nu-i era dată bietului moldovean. încă în vară (anul 1710), Poarta a început să se pregătească de război cu Rusia, aţîţată de Carol al XH-lea, dar şi de o parte din polonezi. Spre toamnă l-au arestat pe solul ruşilor şi l-au închis în Edicule, iar în iarnă au pregătit două incursiuni masive ale tătarilor în Ucraina rusească. Acţiunile armate urmau să aibă loc în anul următor. în cadrul acestor preparative de război situează Neculce şi înlocuirea lui Nicolae Mavrocordat cu Dimitrie Cantemir. Capitolul dedicat savantului voievod, de mari dimensiuni, care se abate fundamental de la metoda folosită de cronicar în tratarea istoriei domniilor anterioare, nu poate fi urmărit în toată desfăşurarea lui. O mare parte din el am observat-o vizînd viaţa lui Neculce, împletită zi de zi cu evenimentele dramatice din vara şi toamna anului 1711. Agitaţia, pasiunea, teama, speranţa, acestea şi alte sentimente, greu de definit, care fac parte componentă din trăirile eroilor, transformă capitolul domniei lui Cantemir într-o tragedie a Moldovei şi a voievodului său. Comentariile sistematice pe marginea acestui capitol ne apar de prisos. Ne vom mărgini să subliniem că Neculce redă întîmplările în stilul reportajelor moderne, pe măsură ce lucrurile se precipitau. Aşa se şi explică întinderea celor nouă luni din domnia lui Dimitrie Cantemir pe zeci de pagini. D. Cantemir este urmărit în acţiunile sale zi de zi. Pana lui Neculce îl surprinde ezitînd şi aşteptînd semnalul de arestare a lui Constantin Brîncoveanu, pe care dorea, în adîncurile lui, să nu i-1 comunice vizirul niciodată. îl observăm pe domnul Moldovei obligat să fie propriul său sfetnic într-o problemă crucială pentru viitorul său şi al ţării, de vreme ce nu avea suficientă încredere în loialitatea Divanului, îl găsim părăsit de majoritatea boierilor, luptîndu-se cu privaţiuni de tot felul, inclusiv cu lipsa banilor, încît nu-şi putea plăti nici lefegii, porniţi din această cauză pe răscoală. Dimitrie Cantemir se decide să cheme ajutorul militar rus exact atunci cînd i-a venit şi porunca vizirului să-1 aresteze pe Constantin Brîncoveanu; prilej pentru cronicar să se justifice în faţa posterităţii că n-a fost el sfetnicul necredincios al domnului, ci dimpotrivă. Este de reţinut această înăscută artă la Neculce de-a cultiva întîmplările de senzaţie, coincidenţele, patosul. Acestea dau sarea necesară unei plăcute lecturi a Letopiseţului. Zarurile odată aruncate, domnul se simte descătuşat. Poporul de asemeni. laşul seamănă cu un oraş sud-amerîcan în" carnaval. Devastarea prăvăliilor turceşti şi jaful asupra turcilor sînt prezentate într-o notă de frenezie şi entuziasm care disimulează realitatea: „Iar băcăliile sta vărsate pre uliţă, de era sătui şi copiii. Strafide, smochine; alune era destule pre la toate babele" 19°. Dar Neculce, om înţelept, ţine să-i amintească domnului, prin condeiul copilului ce ştia turceşte şi ale cărui cunoştinţe sînt puse la încercare, că „nu iaste mai mare blăstămat în lume decît omul cela ce ară o fărîmă de pîine în mină şi o leapădă pe aceia şi cearcă să afle alta mai mare"191. Moldovenii, chemaţi la oaste şi plătiţi din vistieria ţarului, răspund cu entuziasm. Calfele de croitori, de blănari, de ciubotari, crîşmarii, îşi lasă rostul şi se angajează în armată, iar boierii rămîn fără slugile atrase de acelaşi miraj al banului şi al aventurii. Treptat, paginile de clocot, de agitaţie dispar şi altele ies de sub condeiul lui Neculce. Sînt acelea care descriu armata muscalilor, văzută de el şi urmărită de el în toate acţiunile, pînă după reversul Stănileştilor. între ele doar momentul vizitei lui Petru cel Mare la Iaşi, larma boierilor la perspectiva eredităţii Cantemireştilor în Moldova şi diversiunea lui Toma Cantacuzino, fugit din Ţara Romanească, fac notă aparte. Pe Toma, ruda sa şi asociatul lui Cantemir în politica rusofilă, Neculce nu-1 iubeşte. Toma Cantacuzino a plătit dureros spiritul de aventură: „Aşea aduc tinereţele pre om, cînd au pre multă voie şi dezmierdăciune la un stăpîn, precum au avut şi Toma la Brîncovanul-vodă; că la cea de apoi s-au în-streinat de neamul său şi de binele său cel mult şi au murit în ţări streine" 192. Neculce n-avea aptitudini militare şi nici priceperea specialistului în materie de strategie şi tactică. Luptele la care a luat parte ca observator — şi, foarte probabil, şi direct, împreună cu mica armată de moldoveni, deşi nu o spune' nicăieri —, sînt descrise cu naivitate, dar cu o remarcabilă culoare autentică. El este bucuros că moldovenii săi — după ce, ieşiţi în afara taberei pentru luptă, şi rău hăituiţi de turcii mai bine înarmaţi — au fost admişi din nou în tabără şi erau puşi la adăpost. „Deci cum au istovit turcii dovâ p= rugăciunea, n.n.), s-au şi apucat a da năval<ă> de trei, patru părţi în obuzul moschicescu. Şi aşea să bătea, cîte un ceas şi giumă-tate ţinea năvala. Iar moldovenii şedea acolo, în mijlocul obuzului, ca cum ar şedea la casele lor, aşea nu avea nici o grijă. Că puşcile turceşti nu le meşteşuguia bine şi trecea preste obuz. Şi arunca şi cumbarele de cele mare; şi, suindu-să sus, nu apuca să cadă gios şi să spărgea. Şi deşi cădea vreuna, cădea în latură, nu nemerila în obuz. Şi cînd sta cîteodat<ă> bătae şi începe trîmbiţile moschiceşti a dzice, pre atîta cunoştem că n-au spartu turcii obuzul" 19S. 140 Cf. ed. de faţă, p. 542. 1,1 Ibidem, p. 544. m Ibidem, p. 562. 193 Ibidem, p. 581. Iată cum este descris şi punctul culminant al bătăliei, după care lucrurile se vor domoli treptat, treptat, asemeni unei cumplite furtuni însoţită de grindină: „Iar cind au fost marţi dimineaţa, turcii s-au strîns toţide lumea, de nu s<ă> vedea om cu om, şi să vedea numai para cum eşiia din pusei. Ca cum ar ardă un stuh mare trestile pe nişte vînt mare, aşea să vedea focul eşind din puşci. Numai ce voiu să dzic, poate—fi Dumnedzău fereşte la războiu, că dintr-o 1. 000 de sinăţe abila să tîmplă de loveşte un om. Că de ar hi nemerit cit foc slobodziia, n-ar fi mai rămas nici la turci, nici la moscali om de povăste. După cum dzice un cuvînt Miron logfătul: «Mare Iaste omul, iar la războiu prea mică-i iaste ţinta »" 19*. Armistiţiul care s-a încheiat, rezultat mai ales al lipsei de informaţii din tabăra turcească şi al spaimei — zice Neculce — care a intrat în armata otomană, în urma unor contraatacuri ruseşti, deşi n-a durat decît trei zile, a fost mai cumplit decît războiul însuşi, pentru că nu aveau nimic de mîncare. Iar după trei zile, rezervate tratativelor de pace, armata rusă, însoţita de un ceauş turcesc, s-a putut în sfârşit mişca spre nord. Şi de înfometaţi ce erau, mulţi ruşi fugeau la turci, ca să scape cu viaţă. Interesante Sînt concluziile cronicarului despre mersul operaţiunilor şi consecinţele pe care le-ar fi putut avea războiul asupra ambelor părţi. Şi unii şi ceilalţi ar fi putut învinge: ruşii, dacă nu şi-ar fi dispersat forţele, turcii, dacă n-ar fi acceptat propunerile de pace. „Numai ce vom să dzicem, voia lui Dumnedzeu au fost, de nici moscalii nu le-au dat Dumnezeu chiverniseală ca să biruiască pe turci. Aşijderea şi turcilor le-au luat Dumnezeu mintea, de nu s-au prăpădit moscalii de tot. Nu bat cei mulţi pre cei puţini, nici cei puţini pre cei mulţi, ce numai cum va Dumnedzeu" 19B. După două zile de drum, cînd a ajuns tabăra în dreptul Iaşilor, moldovenii au plecat, cei mai mulţi,.pe la casele lor. Neculce urmăreşte, în finalul capitolului domniei lui Dimitrie Cantemir, întîmplările Moldovei pe două planuri distincte. Acordă prioritate vieţii domnului său şi a moldovenilor care l-au întovărăşit în Rusia, depănîndu-şi, totodată, propriile amintiri, cum am văzut, şi redă, întîmplările din Moldova pînă la înscăunarea iui Nicolae Mavrocordat în a doua domnie, cîteva luni mai tîrziu. Acestea n-au fost lipsite de pericolul transformării Moldovei în paşalîc. Un anume Curt-paşa trimis de vizir ca să potolească lumea după retragerea 1,4 Ibidem. p. 584. 195 Ibidem, p. 596-597. 88 89 lui Dimitrie Cantemir, s-a aşezat cu temei să conducă Moldova, să boierească, să-şi ciştige simpatii printre boieri, ca să-1 ceară domn. Lupul Costache — recunoaşte şi Neculce, cu toată duşmănia ce o avea pentru el — a fost acela care, mergînd la vizir {ca unul ce se opusese lui Cantemir, organizind chiar şi o tabără militară în sudul Moldovei, la Bursuci), a înlăturat pericolul. Numit caimacam, l-a somat pe Curt-paşa să părăsească laşul, ceea ce turcul a făcut, nu fără mari şi explicabile regrete. Neculce speculează lipsa de măsură a Lupului Costache şi abuzurile săvîrşite de el. Reclamat marelui vizir, acesta îl înlocuieşte cu Ioan Mavrocordat, caimacam al fratelui său, şi porunceşte unui capegiu să-1 aresteze „să-1 pună în obezi" şi să-1 exileze la Varna, împreună cu încă doi boieri, mai puţin vinovaţi: Antiohie hatmanul şi Macsut postelnicul. încheie Neculce, cu o splendidă vorbă luată din înţelepciunea populară: „Şi s-au plinit atuncea un cuvînt prost ce dzică: « Cu iarba cea uscat<ă> arde şi cea verde »" 18s. Capitolul despre a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat (1711—1715) suferă, evident, de lipsa de informaţii cu privire la evenimentele din Moldova. Neculce nu aminteşte decît Divanul şi măsurile luate în primul an de domnie, pentru adunarea celor pribegiţi, pentru potolirea nemulţumirilor negustorilor turci jefuiţi şi maltrataţi în timpul lui Cantemir şi de încercările făcute de domn pentru scoaterea suedezilor aşezaţi prin ţară. Restul capitolului, mai bine de patru cincimi, este consacrat istoriei europene. Neculce nu s-a putut folosi de istoria celei de a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat, scrisă de Axinte Uricariul, contemporan cu el, iar alte izvoare narative nu avea. Dintre problemele europene dezbătute de Neculce, primul loc îl ocupă încercările turcilor de a-1 scoate pe Carol al XH-lea de la Varniţa şi de a-1 trimite în Suedia. Erau obligaţi la aceasta şi prin tratatul de pace încheiat cu ruşii, după Stănileşti. Numai că toate pregătirile turcilor, la care se adăogau preparativele tătarilor şi ale lui Nicolae Mavrocordat, care urma să dea căruţele trebuincioase, s-au lovit de refuzul îndărătnic al viteazului rege de a da curs pla. nului de evacuare. Acesta era informat că între tătari şi generalul Şeremetiev exista o înţelegere de trădare şi de facilitare a prinderii lui de către ruşi. S-a ajuns, în final, la lupte în regulă între turci şi ostaşii suedezi. Regele a fost prins şi dus la Adrianopol şi apoi trimis, prin Ucraina, în Pomerania. Neculce urmăreşte cu multă pasiune războaiele regelui cu coaliţia ruso-polono-daneză, la care 196 Ibidem, p. 625. s-au asociat şi prusienii, pînă la pierderea Pomeraniei şi plecarea lui Carol al XH-lea în Suedia. A doua chestiune de istorie universală reţinută de Neculce, în maniera sa, puţin precisă sub raport documentar, dar suculentă ca povestire, a fost încercarea lui Stanislau Leszczincki, de a obţine, cu sprijin turcesc, tronul Poloniei. Pentru Moldova această acţiune la care, pe lîngă iţele de culise, au fost luate şi măsuri de ordin militar, s-a incheiat cu pierderea Hotinului şi a Cernăuţilor, ocupate de garnizoane turceşti, precum şi cu prezenţa permanentă în Moldova a turcilor şi tătarilor, care asigurau aprovizionarea garnizoanelor. Nu sînt neglijate nici războaiele dintre nemţi şi francezi pentru succesiunea la tronul Spaniei, a căror motivare Neculce o înţelege întocmai: „Atuncea, pre aceia vreme, cu cîţva ani mai nainte, să tot bătea Franţojul cu Neamţul pentru Ţara Spaniei, care de care să o ia, să o stăpînească, neavînd crtiu" 1B\ Aproape două pagini sînt consacrate sfîrşitului tragic al lui Constantin Brîncoveanu şi al familiei sale. Pentru Neculce „mînia lui Dumnezeu" a căzut atunci pe capul domnului muntean şi blestemele celor pe care i-a năpăstuit, şi în primul rînd blestemele Moldovei, într-adevăr, Neculce aminteşte şi cu prilejul acestui cumplit spectacol, pe care îl descrie, evident, din relatările altora, unele din relele strălucitei sale rudenii din Ţara Românească, dar sfîrşitul sîngeros al acestuia nu-1 bucură, cum au încercat unii istorici literari să dovedească. Neculce, om credincios, nu se putea bucura de acest sfîrşit al lui Brîncoveanu, el care nu se manifestă niciodată în paginile sale ca un adept al vărsărilor de sînge. Neculce nu este om blînd, fără îndoială, mai ales cînd îşi judecă adversarii, dar este departe de el bucuria răzbunării sîngeroase. De toate relele care i-au ajuns pe vrăjmaşi se bucură, dar nu de sîngele lor vărsat. El înfierează pe Gin Ali-paşa, vizirul ucigaş, chiar cu prilejul masacrării familiei domnului, tocmai pentru că era „un păgîn rău, preste samă". Acelaşi lucru îl face şi la vestea morţii „păgînului rău, turbat şi mare sorbi-toriu de sînge asupra creştinilor", în campania de la Petrovaradin. „Acesta au omorît pre Brîncoveanul-vodă cu copiii lui... şi pre alţii mulţi", zice Neculce, începînd schiţarea portretului odios al cruntului vizir a cărui intenţie era ca „de a birui pre n6mţi, să pue paşi şi în Moldova şi în Ţara Muntenească" 188 Nicolae Mavrocordat este înlocuit brusc de Neculce în redarea evenimentelor, prin Mihail Racoviţă, ce obţine tronul Moldovei pentru a treia oară, şi pentru o lungă perioadă de timp: 1715— 1726. Ibidem, p. 644. 198 Ibidem, p. 657. 90 91 în capitolul consacrat ultimei domnii a lui Mihail Racoviţă, ca dealtfel în toate domniile ce vor urma, observăm, în alternanţa de evenimente din ţară şi de peste hotare, un mare interes acordat istoriei generale. Este evidentă influenţa contactelor sale cu străinii, fie că au fost polonezi sau ruşi, precum şi orizontul larg deschis pînă la vîrsta cînd îşi redactează a doua parte a cronicii. Inaugurînd domnia, Mihail Racoviţă a designat Divanul ţării, aproape toţi membrii fiind rude ale sale. Neculce observă, prezentînd domnia celui care îi facilitase întoarcerea în ţară, şi pe' care o tratează destul de convenţional, că n-avea rivali la Constaritinopol şi că dacă ar fi fost vremuri de pace ar fi putut trăi liniştit. Este printre puţinii domnitori căruia cronicarul nu-i zugrăveşte portretul, deşi a domnit în trei rînduri. Ştim numai că avea casă grea: opt copii, din care doi feciori erau zălog la turci şi că doamna „era de treabă, bună şi milostivă". La puţină vreme după urcarea în scaun a izbucnit războiu dintre turci şi austrieci, corect relatat de Neculce, consumat în celebra bătălie de la Petrovaradin în 1716, care avea să aibă consecinţe însemnate nu numai pentru harta Europei de sud-est, ci şi pentru Moldova. în expansiunea lor austriecii au ajuns pînă la Olt (pacea de la Passarovitz din 1718 consfinţea — cum pomeneşte Neculce — stăpînirea lor asupra Olteniei), iar în Moldova s-au infiltrat pe versantul oriental al Carpaţilor, ocupînd Cetatea Neamţului şi mănăstirea Caşin, şi dominînd, prin ameninţările permanente, întreaga Moldovă, pînă la Şiret. Domnul Moldovei, zice Neculce, nu stăpînea efectiv, decît regiunea Iaşilor şi Orheiul. Fiind informat Mihail Racoviţă că nemţii se pregătesc să-1 prindă în Iaşi şi pentru a preîntîmpina o asemenea eventualitate, a chemat cîteva mii de tătari în ajutor. Aceştia au sosit exact la vreme (cum se întîmplă adesea în relatările lui Neculce: „cît ai rumpe un păr din cap de n-au luat pre Mihai-vodă de grumadzi, din curţile domneşti"), ca să pună capăt pericolului. în încăierările care au avut loc în jurul mănăstirii Cetăţuia şi la Hlincea între „cele 300 de cătane cu moldoveni" şi cei „mai bine de 5.000, mai la şese mii" de tătari, mulţi au pierit din austrieci. Peste trupurile lor a fpst ridicată o cruce cu o inscripţie care relatează bătălia 1M. Pe tătari, zice Neculce, nevrînd sau neavînd cu ce-i plăti i-a lăsat domnul să jefuiască propria ţară; între Şiret şi munţi, socotindu-i pe locuitori hainiţi nemţilor. Cronicarul n-a fost martor al evenimentelor, pentru că nu se întorsese încă din Polonia. El trebuie să fi cunoscut vreo relatare 1,9 Cf. D. Russo, Studii istorice greco-romăne, II, Bucureşti, 1939, p. 473, nota 1. v oficială a acestor întîmplări, fie Cronica lui Nicolae Chiparissă fie, mai probabil, Pseudo Alexandru Amiras 201, ale căror afirmaţii au fost bine filtrate însă de Neculce. Acesta reduce la dimensiuni aproape ridicole întîmplările care fac, în concepţia cronicilor amintite, din Mihail Racoviţă un erou: „Scris-au Mihai-vodă şi la Poartă de izbîndă ce-au făcut. Şi n-au scris cum au fost, ce-au scris c-au fost mulţime şi i-au bătut. Pentru aceia ş-au agonisit mare credinţă şi laudă şi numâ de vitiaz de la turci" Neculce povesteşte, printre altele, turburările din Polonia care s-au petrecut „tot întru acel an" în care a avut loc incursiunea căta-nelbr şi „tot în acel an" în care a murit Carol al XH-lea. Deducem că este vorba de mişcarea şleahtei poloneze împotriva regelui August de Saxa, care a avut loc, într-adevăr, în anul 1717, care nu este însă şi anul morţii lui Carol al XH-lea: 1718, Fac parte şi aceste „datări" din categoria acelora pentru care Neculce îşi cere scuze în Predoslovie că nu vor fi corespunzind întocmai adevărului. în orice caz, aflîndu-se în Polonia în această vreme, cronicarul a reţinut teama nobilimii poloneze fără funcţii, a şleahtei, asemănătoare, oarecum, mazililor noştri, de a implica în această mişcare toată mujicimea: „Dar Lidihovschii, care era cap pre mazili, au dat sfat că nu-i bine să rădice ţara, să s-înveţe mujicii la războiu; şi dacă i-or rădica pe toţi, sint mai mulţi de un întuneric de oameni şi or bate pe saşi şi poate ne-or bate şi pre noi şi ne-or lua moşiile... şi a fi mai rău, că ne-or lua mojicii ţara. Ce mai bine, fraţilor, noi să ne vărsăm sîngele, iar mojicii, lasă-i să şadză, ca nişte mojici" 203. N-a fost nevoie să se apeleze la „întunericul" (adică Ia milionul) de mujici; prin înţelegerea survenită între Confederaţia de la Tarnogrod (constituită din toţi adversarii regelui), şi regele August, din februarie 1717, şleahta obţine cîştig de cauză. Este drept că o mină de ajutor au dat şi ruşii, care l-au trimis pe cneazul Dolgoruki cu 30.000 de oameni „ca să stea să-i împace. Şi au venit cnîazul la Lubliun şi au stătut de li-au făcut pace" ***. Orientarea lui Neculce este şi aci categoric feudală. El nu se abate, în concepţia sa de boieri pentru nimic in lume de la vederile sale, nici măcar în probleme de istorie europeană şi cu atît mai puţin cînd este vorba de Moldova: boierii şi cu mojicii nu pot face cartel de interese; între ei nu poate fi aşezat niciodată semnul egalităţii. 209 Cf. I. Crăciun, şi A. Ilieş, Repertoriul..., p. 110. m'CI. Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-Amiras), ed. Dan Simonescu, p. 76—86. 242 Ed. de faţă, p. 665. 203 Ibidem, p. 667-668. 204 Ibidem, p. 669, 92 93 Din rîndul evenimentelor anilor 1717—1718 Neculce aminteşte de vizita împăratului Petru cel Mare în Franţa, pentru tratative antiturceşti şi stăruie asupra complotului ţareviciului Alexie, urzit în timpul absenţei sale, şi a reprimării lui. De precizat că unele manuscrise cuprind interpolări substanţiale cu privire la procesul ţareviciului şi la reorganizarea bisericii ruseşti, amestecată şi ea în încercarea de a se opune modernizării Rusiei. Acestea aparţin în special lui Ioasaf Luca. Neculce a cunoscut destul de exact clauzele păcii de la Passaro-vitz, pe care le tratează în acest capitol. Precizează şi anul 7226, dar nu şi localitatea unde a fost semnată pacea. Nu uită să pomenească de consecinţele ei pentru Ţara Românească: pierderea Olteniei, unde a fost instalat guvernator Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban şi eliberarea lui Nicolae Mavrocordat, luat prizonier de către austrieci în Bucureşti, în toamna anului 1716. „Pre acele vremi a avut loc şi campania rusească în sud, dincolo de Caucaz, în Persia, la care a participat şi Dimitrie Cantemir. Evenimentele sînt tratate cu multe amănunte şi nu ne putem explica mijloacele sale de informare decît acceptîndideea că unii moldoveni, participanţi la acea campanie cu Dimitrie Cantemir, s-au înapoiat mai apoi în Moldova şi au povestit cronicarului cele văzute. Sfîrşitul iui Dimitrie Cantemir nu-i lasă hatmanului său vreo impresie deosebită, în afară de resemnarea omului cuminte, care ştie pentru ce deşertăciuni a venit pe lume şi că nu se poate sustrage legilor firii: „Dumitraşco-vodă încă, după ce au venit de la perşi, n-au trăit prea mult şi ş-au plătit şi el datorie aceştii lumi, cea stră-moşască, şi s-au dus cătră părinţii săi" 205. în ultimele pagini ale capitolului, Neculce se întoarce din nou la viaţa Moldovei. Pomeneşte de focul care a mistuit curţile domneşti, odată cu o bună parte din oraş, la 20 aprilie 1723 „în al optule an a domniei", după „cronologia" sa, care este aceea a poveştilor, şi de care nu este nevoie să se ţină numaidecît seama. Această întîm-plare i-a dat domnului prilejul — spune Neculce — să scoată numeroase biruri pe ţară, inclusiv văcăritul, atît de urgisit de marea boierime. ' Mihail Racoviţă este domnul care pune capăt tîlhăritului, după mulţi ani de încercări ale predecesorilor săi. Neculce descrie torturile la care erau supuşi răufăcătorii şi îşi exprimă satisfacţia pentru rezultate, dar le-ar fi vrut fără excese, mai ales că unii piereau şi nevinovaţi, din pricina unui armaş grec, „fost crîşmar în Ţarigrad", om abuziv şi lacom. 205 Ibidem, p. 681. D. Cantemir moare la 1 septemvrie 1723. Mazilirea lui Mihail Racoviţă a fost cauzată de un complex de situaţii, care s-au adăogat, evident, la domnia prea lungă, în concepţia Porţii. Mai întîi — zice Neculce — grecii de care se folosea domnul s-au constituit în două tabere, ce se certau între ele şi se pîrau lui vodă şi la Poartă. Mihail Racoviţă a ţinut partea „celor blăstămaţi, de să sfătuia cu dînşii", Cei care au plecat la Constantinopol şi erau influenţi, în frunte cu Constantin Ipsilanti, l-au reclamat pe domn marelui vizir. Tot în vremea aceasta s-au refugiat din Ţara Româ-neacă nişte boieri, pe care Mihail Racoviţă, somat de vizir să-i prindă şi să-i predea unui capegiu, a refuzat s-o facă, pretextînd că au fugit în Transilvania. în sfîrşit la aceste necazuri s-au mai adăogat şi reclamaţiile marelui rabin din Constantinopol, precum că Mihail Racoviţă ar fi închis nişte evrei moldoveni acuzaţi, pe nedrept, de omorîrea rituală a unui copil de creştin. Nu este lipsită de culoare maniera în care au vrut boierii mazili să-1 batjocorească pe domn la plecare: „Vrut-au atunce o Samă de mazili să-i facă gîlceavă, să lege ştiubeie deşerte, să le spîndzure pre lîngă drum, pre unde a trece Mihai-vodă, pentru căci li-au rămas de la dînsul obiceaiu de deseatin<ă>... Numai caimacamii n-au lăsat să-i facă acea ocară" 2m. în final Neculce lasă să se întrevadă o caracteristică a domnului, bine marcată de cîte izvoare: arghirofilia, lăcomia de bani. împrumutase sume de la mazili şi nu-i resti-tuise; sau, avea obiceiul de împrumuta bani de aur noi şi restituia bani vechi, uzaţi, mai uşori la cîntar. Succesorul său la scaunul Moldovei, Grigorie al II-lea Ghica (1726— 1733), era o figură curioasă de om plecat spre petreceri, spre fast, om cultivat, cu întinse relaţii la Poartă. Cronicarul îşi redactează opera, în partea finală, concomitent cu trăirea evenimentelor. Curios este faptul că deşi el nu se abate cu nimic de la planul de structurare a capitolelor precedente şi cu toate detaliile interesante pe care le dă cu privire la domniile lui Grigore Ghica şi Constantin Mavrocordat, finalului cronicii îi lipseşte strălucirea cu care am fost obişnuiţi. Entuziasmul, verva, spiritul uşor sarcastic au pălit odată cu dispariţia eroilor cu care a dus război pasional, decenii de-a rîndul. Rămas singur, sau aproape singur, Neculce înregistrează evenimen-* tele, participă la ele, uneori implicat direct, dar găsindu-se de partea cealaltă a versantului, acestea nu-1 mai scot din proverbiala sa cuminţenie, nu-1 mai fac să ardă, asemeni făcliei destinată să-i lumineze veghea de om aflat la capătul firului. Marile vrăjmăşii, dispărute, aştern în sufletele celor mai mulţi melancolia şi sentimentul zădărniciei. Cronica lui e plină de vrăjmăşii, dar finalul 206 Ibidem, p. 694. 94 95 acesteia, dacă nu este melancolic, este în orice caz lipsit de pasiune. Este un jurnal obiectiv şi rece. Firea petrecăreaţă şi iubitoare de fast a domnului se vădeşte de la înscăunare. El n-a venit ca toată lumea pe uscat, ci a făcut drumul de la Brăila pînă la Galaţi pe apă. in două vase (şeici, le zice Neculce), „cu multă pofală, dzicind din trimbiţă şi din naiuri şi dînd şi din puşci" 207. începuturile domniei au fost periclitate de o răscoală a tătarilor din Bugeac împotriva hanului Crimeii, care ameninţau şi ţările din jur şi mai ales Moldova. Neculce descrie evenimentele şi arată cauzele care au generat pericolul pentru Moldova de a fi pustiită. Erau fugiţi în Bugeac şi nişte boieri care îi aţîţau pe tătari. Dar, pînă la urmă lucrurile s-au potoUt şi Grigore Ghica a obţinut şi despăgubiri băneşti, cîteva sute de pungi. Acestea nu au putut compensa însă pierderile teritoriale, prin extinderea tătarilor din Bugeac spre nord, ocupînd suprafaţe mari de pămînturi ce nu le-au aparţinut niciodată. Neculce relatează că după ce s-au potolit lucrurile, domnul a făcut reparaţii mari Ia mănăstirea Balica,. sau Frumoasa, precum şi la Galata, Bîrnbva şi Bărboiu. Mănăstirea Frumoasa urma să servească drept loc de agrement pentru domni. „Iară în scurtă vreme", adică în 1730, domnul este ameninţat cu mazilirea, în timpul unei răscoale a ienicerilor, care vor să-1 impună domn în Moldova pe un oarecare Buţucachi. Dar sultanul, înăbuşind răscoala, a retezat şi capul pretendentului, înainte ca acesta să fi plecat din Ţarigrad. Tot atunci domnul are de înăbuşit un complot al unor boieri. în urma acestui fapt Neculce este numit mare vornic al Ţării de Sus; dar, cum adaogă cîteva pagini mai jos, din cauza grecilor „boerii de ţară era numai cu numele, că la nemică nu-i mai întreba" **8. Capitolul domniei dintîi a lui Grigore Ghica se impune însă interesului cititorilor prin portretul pe care Neculce îl face voievodului, cel mai complet din toate, în pofida rolului destul de şters pe care acesta l-a jucat în istoria Moldovei. în cumpăna judecăţii ar atîrna mai mult scăderile domnului, fără îndoială, dar acesta a avut sfetnici răi şi ei sjnt vinovaţi de abuzurile lui Grigore Ghica — asemeni sfetnicilor lui Antonie-vodă Ruset, sau Constantin Cantemir. „Era acest domn Grigorie-vodă la stat mic şl supţire, la faţă uscat". Atît din portretul fizic. Cel moral se întinde pe trei pagini. Desprindem din el mici fragmente: „Numai era cu toane, ătîta cît la unele să arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdătoriu. Şi în viaţa lui era tot cu mase mari, cu cîntări şi cu feliuri de ffeliuri de muzici în toate dzilele... Şi pre boeri totdeauna îi poftila să fie cu m » dînsul la primblări. Şi dacă eşia la cîmpu, era prea lascav (= blînd, n.n.) şi darnic. Iară pre une locuri i să arăta lucrurile dă blăstămă-ciune. Că să potriviia unor boiari, sfetnici ai lui, cari-i avea, 2 greci şi un moldovan, anume Costantin Psiolu (= Ipsilanti) hat şi cu fiiu-seu Enache-aga, lazi de niamul lor, oameni tirani şi curvari; iar din moldoveni avea pre Sandul Sturdzea hatmanul, om viclian şi închis la inima lui şi lacom... Era acest domn şi curvar. Multe ţiitori fete mare ţinea, şi apoi le îndzăstra şi le mărita, cu haine, cu odoară, ca pre nişte fete de boîar. Numai nu să amesteca la fete de casă mare, ce de căpetenii mai de gios. Şi avea doamnă şi cuconi, şi nu să ruşina, de-ş făcea casa de ocară... Şi la toate era desfrînat. Curtea lui poftîa să fie tot îmbrăcată. Pre nime din boiari să nu-i audză jăluindu-să că-i scăpat, sau olecăindu-i-să că sint timpurile rele... că să foarte mîniîa, şi la mînie era foarte grabnic... La giudecată îi părea că giudecă foarte bine, şi cumu-i părea, aşea rămînea. Şi pre urmă, deşi vedea că au greşit, nu întorcea... Da sume mare de bani la Poartă şi turcilor agi ce viniia de la Poartă cu trebi. Căruia era să-i dea o pungă de bani îi da cinci, şease, tot ca să-1 laude la Poartă... De să clintiia pîn-afară den tîrgu sau pîn'la vreun boîar, tot cu căruţa cea de cupărie după dînsul. Că preste tot ceasul bea ori vin cu pelin, ori vutcă. Şi încotro megea, tot cu gloată, ca doao-trei sute de slujitori... Cu puşca da pre bine.Greci mulţi adusese în ţară, de mînca lefe tot din vistierie... Dar avea şi trecere mare la Poartă, cît pre turcii balgii din ţară foarte-i înfrînasă şi se temea de dînsul... Pociu dzice că Grigorie-vodă, precumu-i era firea, de ar fi avut niscai oameni cu frica lui Dumnedzău pre lingă dînsul sfetnici, ar fi fost de mirare de pomenire [Grigorie-vodă] în domnii cei de frunte şi de laudă, iar nu cu cei de ulă" 209. Succesorul lui Grigorie Ghica, trecut în Ţara Românească, este vărul său, Constantin Mavrocordat, ce venea din ţara vecină. Prima lui domnie, de numai doi ani şi jumătate (1733— 1735) este caracterizată de Neculce prin permanentele intrigi la Constantinopol împotriva predecesorului său, şi prin cheltuieli aferente imense pentru care cronicarul are cuvinte de amărăciune: „Vai de aceste 2 ţări creştine, cu aceşti domni străini! Ce di amar di bani dau pentru vrăjbile celi tică:fe a loru I" 210 Impozitele sînt multe şi mari, grecii veniţi cu domnul numeroşi, iar boierii divaniţi — printre care nu mai figurează Neculce —, numiţi „după mită". Grecii stăpînesc econo-miceşte ţaia. „Toati boeriile şi pîrcălăbiîele şi vămăşiile ceh di pi 207 Ibidem, p. 695. 208 Ibidem, p. 728. 2,9 Ibidem, p. 725-729. 20 Ibidem, p. 734. 96 margini, cu agonisit<ă>, tot ei le cuprinses<ă> de li-au luat..." 211 Cheltuielile curţii domneşti sînt foarte mari: daruri enorme făcute slujbaşilor turci (mai mari decît la Ghica-vodă), ca să le obţină bunăvoinţa şi lauda la Poartă); lefurile unor slujbaşi apropiaţi şi „lista civilă" a rudelor sale, inclusiv a „ţiitoarelor măritate a tătîne-său vreo zece, cu bărbaţii lor", în afară de haraciu, îl fac pe Neculce să căineze de mai multe ori biata Moldovă. în raporturile cu boierii domnul a dat dovadă de multă condescendenţă poftindu-i zilnic la cafea şi acordîndu-le multă cinste. Mai tîrziu, în al doilea an de domnie, va uşura pe boierii mazili de unele impozite, de teamă să nu fugă la rivalul său din Ţara Românească. Neculce separă capitolul în două părţi aproape egale, cea de a doua fiind consacrată evenimentelor din ţările învecinate. între ele, în cîteva cuvinte, fixează trăsăturile fizice şi morale ale lui Constantin Mavrocordat: „... Era un om pre mic de stat, şi făptură prostă, şi căutătura încrucişetă, şi vorba lui înnecată. Dar la hirîe era nalt, cu mî^n^drie vre să s-arete, dar iera şi omilenic (= milos, n.n.). Cazne, bătăi rele la o ştii ce s(ă> faci pintr-alte ţări... Minciunile îi era pre drag a li asculta... Giuruîa pre mult unora şi altora, dar la mai mulţi nu da dintr-aceli giuruinţă. Era om di-1 întorce şi alţii" 212. Dintre chestiunile de istorie universală un loc important acordă Neculce luptelor de succesiune la tronul Poloniei, după moartea regelui August şi amestecul ţărilor europene pentru impunerea diverşilor pretendenţi. Dintre ei Stanislau Leszczinski a izbutit să fie ales pentru scurtă vreme rege al Poloniei. Atacat la Gdansk de ruşi, a izbutit să fugă din cetate, recurgînd la şiretlicuri demne de O samă de cuvinte, pe care Neculce le descrie cu pasiunea atît de des întîl-nită. Sînt amintite incursiunile ruşilor în hanatul Crimeei, luptele dintre turci şi perşi şi neînţelegeri dintre francezi şi nemţi, cauzate de intervenţiile Austriei în treburile succesiunii la tronul Poloniei. Informaţiile şi datele pe care le dă Neculce cu privire la luptele dintre turci şi perşi nu pot fi utilizate decît cu mare prudenţă. Tendinţa sa spre exagerare, adeseori întîlnită în materie de istorie europeană, este bine cunoscută. în cazul de faţă, din cele vreo două, trei sute de mii de turci participanţi la război n-au scăpat decît o mie, două. Rămîne însă esenţialul: frumuseţea povestirii şi farmecul naivităţii. 211 Ibidem, p. 734. 212 Ibidem, p. 740 -741. 98 Plecarea lui Constantin Mavrocordat şi revenirea pe tron a lui Grigore Ghica se face pe nesimţite. Capitolul noii domnii (1735—1741) este cel mai cuprinzător, după cel închinat lui Dimitrie Cantemir: peste 45 de pagini. întoarcerea în Moldova însemna o scădere a prestigiului pentru cel care venea din Ţara Românească, socotită mai bogată şi cu o stabilitate economică mai bună. Grigore Ghica, supărat şi ruşinat, cum a venit la Iaşi i-a şi arestat pe doi boieri, bănuiţi că au fost autorii morali ai coborîrii sale. Soarta unuia dintre ei, mai ales, a vornicului Sandul Sturdza, care fusese în graţiile domnului în prima domnie şi care era gata să-şi piardă viaţa la cîteva ceasuri de la intrarea domnului în Iaşi cu a doua domnie, îi aminteşte lui Neculce cît de nestatornice sînt firile domnilor: „Să potriveşti cu linul mărilor şi cu săninul ceriului. Cînd nu gîndeşti, să tulbură mărilie şi ceriul nuoriadzâ. Aşe sint şi hirile domnilor. Cînd trage omul nedejde de bucuriie, atunce vine la scîrbă!" 213 Frumoase comparaţii pentru un scriitor cu un pronunţat simţ epic I Ele întăresc convingerea — şi nu numai acestea — că Neculce era un om de mare sensibilitate, un iubitor al poeziei. Divanul, constituit, ca de obicei, cîteva zile mai tîrziu, îl include şi pe cronicar ca vel-vornic, cum a mai fost. Dintre boierii mari făcea parte, ca vel-logofăt, şi Constantin Costache, a cărui moarte subită de la mănăstirea Suceviţa o descrie Neculce amănunţit şi o deplînge, în pofida faptului că făcea parte dintre Gavriliţeştii care i-au stăpînit moşiile. Acesta „s<ă> punea tari în prici cu domnii şi cu alţii pentru ţară... ca s<(ă) nu o jăcuiască... Căboeriul cari stă cu bine pentru ţară di s^ă) pune, măcar di-ar vini şi la primejdiîa v(i)eţii, i s<ă) cade de la ace ţară şi di la peminteni a-i da mai multă cinste di laudă, dicît de hul<ă>" 2U. Moartea acestuia o încadrează Neculce între pagini pline de măsuri draconice luate de stăpînire pentru strîngerea puzderiei de biruri, căzute năpastă pe bieţii ţărani, pe mănăstiri şi pe boierii mazili. Din pricina celui mai greu, impozitul pe cap de locuitor, scos în săptămîna patimilor, „nu pute o pricistuiască, sau la Paşti să păscuiască, ce păscuîa prin păduri, cu ferăli sălbatice" 215. Neculce reţine toate birurile şi ni le transmite cu mare fidelitate. Din acest punct de vedere Letopiseţul său poate fi utilizat ca izvor informativ de prim ordin, cum a şi fost folosit de toţi istoricii noştri. 213 Ibidem, p. 754. 214 Ibidem, p. 757-758. 215 Ibidem, p. 758. 99 Disputa dintre Grigore Ghica şi Constantin Mavrocordat pentru stăpînirea Ţării Româneşti, prinsă în Letopiseţ, cu amănuntele unui jurnal, nu ne interesează în mod deosebit. Ea are izul evenimentelor petrecute azi, acuma, sub ochii cronicarului, pe care timpul n-a avut cînd să le decanteze, de aceea sînt înşirate pe pagini întregi. Alte ştiri de natura aceasta, întîmplate, de mult, sînt redate, pentru domniile mai vechi, în cîteva fraze. Sfîrşitul Letopiseţului — căci capitolul acesta, cel din urmă revăzut şi corectat de cronicar, încheie suita evenimentelor mari din istoria universală — îi dă prilejul lui Neculce să reţină atenţia cititorului pe multe pagini cu acţiuni militare ruseşti de proporţii, în Crimeea, unde vor pune capăt stăpînirii tătărăşti, precum şi cu începerea unui nou război ruso-turc (1737— 1739), favorabil ruşilor, care îi aduce pentru a doua oară în Iaşi; de data aceasta fără să fi fost chemaţi de un Dimitrie Cantemir. Neculce precizează evenimentele, se dovedeşte mai bine informat, în special cu privire ia numărul trupelor şi mişcarea acestora. Stilul rămîne însă cel naiv, intim, străin de maniera savantă folosită de istoricii europeni ai vremii. Imperialii, care au început şi ei atacurile îa Balcani, cu mai puţin succes decît altă dată (prin pacea de la Belgrad din 1739 ei vor fi obligaţi să evacueze, printre altele, şi Oltenia) se infiltrează atît în Ţara Românească cît şi în Moldova (ca pe vremea lui Mihail Racoviţă), urmăriţi de Neculce pas cu pas. Pe cît erau ei de paşnici de data aceasta, căci „stricăciuni n-au făcut nimic in ţară; tot cu bani cumpăra ce li trebuia", pe atîta era de fricos Grigore Ghica. Fugit la Ţuţora, n-a coborît la Galata decît după ce a obţinut ajutoare — vreo 6.000 de oameni, zice Neculce — de la paşii din jur. „Şi au mai eşit frica lui Grigorii-vodă de nemţi. Şi de frica viziriului şi de ruşine s-au întorsu iarăşi înapoi la Gălata..." 216 în vremea aceasta (1737) Grigore Ghica a fost vizitat şi de fratele său, terzimanul, trimis la ruşi pentru obţinerea unui armistiţiu. Relatînd vizita, Neculce nu-şi poate ascunde resentimentele faţă de greci, care nu vedeau cu ochi buni posibilitatea scuturării stăpînirii turceşti: „Ş-au purces terdzîmanul, ş-au vinit pre la Gri-goriîe-vodă, frate-său, la Gălata; şi l-au benchetuit 1 dzi cu mari cinste. Şi l-au mai învăţat şi el meşterşuguri di-a lui, ce au mai ştiut. Că ave Grigorie-vodă mare jeli şi fric<ă), c-or lua creştinii ţara; ce nu numai el, ce şi grecii lui, şi n-or ave ce stăpîni şi ce minca la Ţarigrad" 2l7. Şi, ca să încheiem suita ironiilor şi a dovezilor de antipatie faţă de ciocoismul grecesc, redăm un scurt fragment cu care se încheie acţiunea nemţilor în Moldova, retraşi dincolo de munţi, sub presiunea unui grup de ostaşi trimişi împreună cu două steaguri de cazaci, comandaţi de hatmanul Constantin Ipsilanti: „Iar hatmanul cu o(a>ste, precum mai sus scrii, nici gium(ă>tate de cias n-au zăbăvit şi s-au şi-ntorsu înnapoi, fiind grec cu pele de iepure la spate. Au fugit toat<ă> noapte, făcîndu-i-să dzuâ la Bistriţă, negonindu-1 nime, nici vădzînd pre nime; după cum iaste vorba, că nu fac toate muştile m(i>ere. Că, cînd s-au tîlnit cu o şi vre să fug<ă>. Iar turcii, vădzînd că vrea să fugă, au început a-1 sudui ş-au scos şi sabiele asupra lui să-1 taie. Şi vădzînd aşea, că fac turcii zorbâ asupra lui, s-au slobozit de fric-asupra nemţilor" 218. Tot frica l-a făcut şi pe domn — relatează Neculce — să cheme turci şi tătari să ierneze cu el în Iaşi, în iarna anilor 1737—38. Paginile care descriu abuzurile, silniciile şi ticăloşiile lor amintesc de vremea lui Dumitraşcu Cantacuzino, iar revolta lui Neculce faţă de Grigore Ghica nu este depăşită decît de paginile consacrate acelei demnii. Partea centrală a capitolului o constituie pătrunderea ruşilor în Moldova din vara anului 1739. Aceştia, cam 120.000 — apreciază Neculce —, sub comanda feldmareşalului Mflnnich au atacat mai întîi Hotinul — raia turcească la acea vreme —, apărat de Colceag-paşa, ocupîndu-1 după o serie de lupte ce au avut loc, unele nu departe de Boian, moşia cronicarului. După Hotin, armatele turceşti s-au retras, văzînd că nu pot face faţă ruşilor, iar aceştia şi-au continuat înaintarea spre Iaşi. Grigore Ghica n-a întîrziat nici el prea mult, ci le-a urmat; a pus caimacami în Iaşi şi a coborît spre Galaţi. Neculce urmăreşte cu mare tensiune acţiunile armate şi relatarea sa rămîne, pentru această vreme, izvorul narativ intern cel mai autorizat şi folosit ca atare de istoriografia noastră. în rîndurile armatei ruse se aflau şi doi feciori ai Iui Antioh Cantemir: Dumitraşcu, avînd gradul de maior şi Constantin, cel mai mare, ca general de brigadă. Lor le-a fost încredinţată misiunea de a strînge provizii pentru armată şi de a se ocupa de lichidarea detaşamentelor răzleţe turceşti şi tătărăşti ce ar mai fi existat prin partea de nord a Moldovei. încercarea lui Constantin Cantemir, de a-1 prinde pe domn n-a fost încununată de succes. In schimb, „tot jăcuind", a intrat în Iaşi în ziua de 2 septemvrie 1739, primit cu mare bucurie — zice Neculce — de mitropolit, boieri, negustori şi alţi orăşeni care „i-au închinat cheite ţărîi şi stiagurile slujitorilor" 21*. 216 Ibidem, p. 782. 217 Ibidem, p. 787. 218 Ibidem, p. 794. 218 Ibidem, p. 824. A doua zi a intrat în Iaşi şi feldmareşalul Miinnich. Timp de o săptămînă, spune Neculce, în fiecare zi invita pe mitropolit şi pe boieri la masă. Apoi lucrurile s-au schimbat în rău, pentru că Miinnich a impus Moldovei, prin boierii caimacami, o sumă de obligaţii foarte grele, cuprinse în 12 puncte. Moldova era obligată să adăpostească şi să hrănească iarna 20.000 de soldaţi, să dea 100 de pungi pentru masa mareşalului în fiecare an, să asigure 3.000 de salahori pentru repararea cetăţilor, să i se dea, imediat, un plocon de 90 de pungi de bani şi altele. Iar dacă boierii, chemaţi să le iscălească, vor refuza, va da foc oraşului. Cu aceasta s-a încheiat — adaogă Neculce — cinstea acordată boierilor: „Că vinul cel ungurescu, dulce, s-au făcut venin amar, şi rîsul, plînsu, şi voia cea bun<ă>, groz<ă> şi frică"220. După acestea Miinnich a trecut Prutul, aşteptînd la Zagarance să i se îndeplinească cererile, în timp ce feciorii lui Antioh Cantemir căutau să-1 prindă pe Grigore Ghica. între timp, mergînd să ocupe Tighina, Mimnich a fost înştiinţat că s-a încheiat pace. Cu toate acestea el n-a încetat să-i ameninţe pe boierii caimacami şi să ceară împlinirea tuturor obligaţiilor impuse, ascunzîndu-le semnarea păcii de la Belgrad. Abia la mijlocul lui octomvrie a început retragerea, luîndu-i pe caimacami cu el la Hotin şi jefuind tîrgurile şi satele. A trebuit intervenţia tătarilor ca să fie alungate rămăşiţele oştirilor ruseşti din Iaşi. întorcîndu-se Grigore Ghica în capitală a pus biruri grele pe ţară şi a început să-i urmărească pe boierii bănuiţi de simpatii faţă de ruşi. Nu putea să scape de năpastă nici Neculce, care, mărturiseşte singur a cheltuit mulţi bani ca să fie eliberat. Cît îl priveşte pe mitropolitul Antonie, care îşi manifestase mai direct adeziunea pentru ruşi, făcîndu-le slujbe şi sfinţindu-le armata, acesta i-a întovărăşit în retragere şi a ajuns mitropolit al Cernigovului. Sfîrşitul capitolului este ocupat de frămîntările din Rusia, survenite la moartea împărătesei Ana şi turburările legate de succesiunea la tron, precum şi de mazilirea domnului. Neculce precizează evenimentele descrise în acest capitol cu date exacte. Cum menţionam mai sus, valoarea istorică a ultimelor capitole creşte, pe măsură ce ne apropiem de vremea în care Neculce şi-a. redactat Letopiseţul. în locul lui Grigore Ghica este numit, pentru a doua oară, Constantin Mavrocordat (1741— 1743). Capitolul domniei lui, cu care se încheie Letopiseţul, foarte interesant din punct de vedere istoric, căci se referă la majoritatea reformelor introduse de domn, este mai palid sub raport literar. Neculce aminteşte mai întîi reforma judecătorească, în care era şi el implicat, reformă care atenua mult Ibidem, p. 828. abuzurile din trecut. Au fost reglementate impozitele — mai ales darea personală — şi au fost desfiinţate acele dări care declanşau nemulţumiri grave, cum au fost văcăritul, pogonăritul, şi altele. Este amintită de Neculce, singura dată, preocuparea unui domn pentru cultură. Constantin Mavrocordat reorganizează învăţămîntul, dezvoltînd şcolile greceşti şi slavoneşti existente şi înfiinţînd altele noi, pentru fiii boierilor mazili, pe care-i invita stăruitor să se dedice învăţăturii. Sînt amintite de Neculce măsurile luate de domn pentru organizarea arhivelor, introducîndu-se condicile de documente. Tot el reglementează şi situaţia unor mănăstiri închinate Sfîntului Mormînt, care ieşiseră, în vremea războaielor, de sub oblăduirea grecească. în sfîrşit Neculce acordă, ca de obicei, cîteva pagini evenimentelor din ţările vecine, în special celor din Rusia, conti-nuîndu-le pe cele relatate în capitolul precedent. Se observă în finalul Letopiseţului o anumită grabă a lui Neculce pentru consemnarea celor petrecute sub ochii săi. Domnia de reforme a acestui luminat voievod, poate cel mai bun gospodar dintre toţi fanarioţii, a fost tratată în mai puţin de opt pagini, fără convingerea şi patosul pe care de atîtea ori i le-am urmărit în capitolele cronicii. Totuşi şi acesta rămîne produsul inegalabil al strălucitoarei sale minţi şi al grijii nedezminţite pentru nevoile şi soarta Moldovei. Letopiseţul lui Ion Neculce este precedat de un. număr variabil de povestiri — de la manuscris, la manuscris — cunoscute sub titlul de O samă de cuvinte ce sînt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrîni şi în Wtopisăţe nu sînt scrise, ce s-au scris aicea, după domnita lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Ddbijii-vodă. Este de observat de la bun început — înainte de orice consideraţii privitoare la valoarea istorică a cuvintelor —, că acestea au fost redactate de autor în legătură directă cu marile compilaţii de cronici, compilaţii realizate adeseori după izvoare narative dispărute de mult221. Referindu-ne la cronicile moldoveneşti vom reaminti cititorului tendinţa ce se observă, Neculce fiind încă în viaţă, de a fi adunată, în acelaşi volum, întreaga istorie a ţării, şi de a structura volumele după un cuprins pe care ni-1 precizează înseşi manuscrisele reprezentative folosite la elaborarea ediţiei de faţă 222. O asemenea compilaţie de cronici ne prezintă Teodor Codrescu în Uricarul său, copiată în anul 1807 de către un oarecare Iosaf monahul, pentru Constantin Braşoveanul, după un alt manuscris 231 Titlu generic dat de N. Iorga celor mai reprezentative letopiseţe ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Cf. Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, voi. I, Buc, 1901, p. 61—272. 222 A se vedea mai jos Nota asupra ediţiei, unde sînt descrise manuscrisele compilaţiei de cronici: 253, 53, 254, 252 etc. 102 103 din 1724, februarie, lucrat de ieromonahul Savva pentru Atanasie, episcopul de Roman 223. Aşadar în anul 1724 existau manuscrise care difuzau întreaga istorie a Moldovei pînă la anul 1661, pînă la moartea lui Ştefăniţă Lupu 224. Dacă n-am fi avut însemnarea lui Teodor Codrescu pentru manuscrisul din 1724, probabil dispărut astăzi, am fi socotit drept cea mai veche compilaţie de cronici păstrată, copia manuscrisului 253, adică manuscrisul corectat de Neculce, care stă la baza ediţiei noastre. Mai mult, l-am fi putut considera pe Neculce drept iniţiatorul compilaţiilor, de vreme ce opera sa a fost transmisă, în primul rînd, prin intermediul unor asemenea manuscrise cumulative. Problema, care nu ne interesează aici, decît tangenţial, nu trebuie tratată însă fără să se ţină seama şi de implicaţiile lui Axinte Uricariul în elaborarea compilaţiilor de cronici. Neculce, continuînd istoria Moldovei, rămasă cu Miron Costin la anul 1661, şi vrînd să conexeze Letopiseţul său la compilaţiile care circulau în Moldova, pe de altă parte observînd omisiunile din cronicile anterioare, s-a simţit obligat să le completeze, creind cuvintele, pe care le-a aşezat, cum singur precizează, înaintea domniei lui Dabija-vodă. Mai tîrziu, după moartea sa, unii copişti zeloşi22a au repartizat o parte din cuvinte în cuprinsul cronicilor lui Ureche sau â Costineştilor, la locul impus de cronologia Moldovei, de obicei la sfîrşitul capitolelor despre Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Lăpuş-neanu etc. Acest fapt a cauzat greutăţi unor cercetători, care au ignorat existenţa cuvintelor din unele volume compilaţii de cronici, şi care n-au avut — pe bună dreptate — fantezia să le caute la capitolele respective redactate de predecesorii lui Neculce. Aşezarea de către unii copişti a legendelor, după cronologia lor, ne întăreşte convingerea că ele au fost create, cum spuneam mai sus, pentru completarea cronicilor anterioare şi nu „pentru a inaugura cu ele lucrarea sa", adică letopiseţul, cum pretinde N. Iorga, şi nici „pentru învăţătura cetitorilor, cînd vor avea să răspundă, ca în cazurile date de 223 Manuscrisul se păstrează astăzi în colecţiile Bibliotecii centrale universitare din Cluj sub cota 1/1924, fondul G. Sion. Cf. Theodor Codrescu, Uricarul, sau colecţmne de diferite acte care pot servi la istoria românilor, voi. XXIV, Iaşi, 1895, p. 334—381. N. Iorga, în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, voi. I, p. 269 —272, vorbeşte şi el, folosind Uricarul, de manuscrisul din 1724, numindu-1 „compilaţie". Vezi şi L. Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române vechi, Bucureşti, 1973, p. 229 şi 238—243. 224 Pina*-ul, adică tabla de materii, pe care o reproduce Uricarul în întregime la p. 337— 346, este identic cu acela al compilaţiilor ulterioare, lipsindu-i, evident, cronica lui Neculce. 226 Despre care amintim în Nota asupra ediţiei. 104 tradiţie, pentru moralizarea lor" 226. în felul acesta subscriem şi noi, în parte, la concluziile lui C. Boroianu din excelentul studiu consacrat cuvintelor 227. Cercetarea cuvintelor este mult păgubită de absenţa lor din manuscrisul 253, cel corectat de Neculce. Acesta ne-ar fi precizat care anume legende au fost elaborate de către cronicar şi, implicit, tratamentul la care trebuie să supunem cele cîteva legende descoperite în zilele noastre şi care lipsesc din ediţiile anterioare 228. Titlul dat de cronicar, legendelor, în Pinax-vX manuscrisului 253, conexat la afirmaţia despre provenienţa lor păstrată în Predoslovie, sau în titlurile din alte manuscrise, ne indică sursele de inspiraţie de care s-a folosit Neculce 229. Acestea au fost adunate, pe de o parte din letopiseţele cele vechi ale ţării, probabil din Letopiseţul lui Eus-tratie logofătul *30, unde găsindu-le predecesorii săi (Neculce se referă numai la Miron Costin, cînd, în realitate cele mai multe legende privesc perioada istorică tratată de Grigore Ureche) le-au ignorat, pe de altă parte din auzitele oamenilor vechi. Titlul din Pinax: O samă de cuvinte ce scriu pentru lucrurile domnilor şi pentru ţară, culese din letopiseţele ţării cele vechi, care le-au lepădat Miron logofăt(uV), negăsindu-le scrise în cronicile străine este întărit, în ideea folosirii legendelor din letopiseţe, de Predoslovie: „Mai socotit-au şi din letopisăţul lui F-vstratie logofătul şi a lui Simion dascălului şi a lui Misail călugărului neşte cuvinte cîteva, de nu le-au lăsat să nu le scrie, ce le-au scris ..." 231. Cît priveşte „auzitele din om în om", transmise, ca explicaţie pentru provenienţa cuvintelor, acestea figurează în manuscrisele copiate după textul de bază de către nepotul 226 Cf. N. Iorga, op. cit., voi. I, p. 250. 227 Cf. C. Boroianu, Unitatea cronicii lui Ion Neculce, în Limbă fi literatură, voi. I, 1973, p. 67—78. 228 „Descoperite în xzilcle noastre" este un fel de a vorbi. Cel puţin trei dintre ele (cea privitoare la Aron-vodă şi cele privitoare la Gheorghe Duca) au fost publicate de Teodor Codrescu în Buciumul român, Iaşi, anul I (1875), p. 17— 18 şi 548 — 549. Menţiunea şi la N. Iorga, op. cit., voi. I. p. 252, nota 2. 229 O analiză aprofundată sub raport ştiinţific la O samă de cuvinte a dat C. C. Giurescu: Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 439 - 495. 230 Cf. C. C. Giurescu, op. cit., p. 440. Despre originea tradiţiilor neculcene vorbeşte şi studiul lui I. Şiadbei, Cercetări asupra cronicelor moldovene, I, Evstatie logofătul, Grigore Ureche, Simion Dascălul, Ion Neculce. Iaşi, 1939, p. 1—10 (capitolul Izvoarele povestirilor din „O samă de cuvinte" de Ion Neculce). 231 Originalul Predosloviei nu s-a păstrat. Aceasta, lipsind şi din manuscrisul 253, a fost transcrisă după copii ce redau textul la persoana a 3-a singular şi nu la persoana 1. 165 său, Ioasai Luca, căruia îi aparţine explicaţia, şi au în vedere intîm-plări apropiate de zilele lui Neculce: Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Ştefăniţă-vodă Lupu, Nicolae Milescu, Duca-vodă. Referindu-se la cuvintele reţinute de Neculce din lectura letopiseţelor Moldovei, dar din care unele fuseseră consemnate, totuşi, şi de către Grigore Ureche, sau Costineşti (este vorba de legendele privitoare la veacurile vechi), C. C. Giurescu socoate, pe bună dreptate, că legenda privitoare la Dragoş-vodă este creaţia lui Neculce, întru-cît ea nu este întîlnită Schematic, în nici un text de cronică, cu excepţia Letopiseţului contemporanului său, Nicolae Costin 232. încercînd o trecere în revistă a principalelor legende şi povestiri, a căror valoare literară a fost unanim recunoscută şi al căror farmec neasemuit le-a impus ca subiecte de inspiraţie pentru mulţi din poeţii reprezentativi ai veacului trecut, vom aminti cititorului că multe din aceste povestiri nu sînt lipsite de un adevăr istoric, fie că este sau nu atestat documentar în mod riguros. Povestirile privitoare la Ştefan cel Mare, grupate la începutul cuvintelor sînt cele mai numeroase. însemnarea lor, convenţională, cu cifre, nu poate sluji nici măcar trecerii lor în revistă, de vreme ce sub acelaşi mimăr sînt prinse, în realitate, mai multe legende. Aşa, spre pildă, sub numărul III al ediţiilor precedente consemnăm: Legenda despre clădirea mănăstirii Putna şi tradiţia — contemporană cronicarului — cu privire la arcul şi paharul rămase, tot acolo, de la marele voievod. Sub numărul imediat următor, IV, sînt redate trei legende: cea privitoare la refuzul mamei lui Ştefan de a-şi primi feciorul in Cetatea Neamţului, aceea cu privire la precizia tunurilor din cetate, mînuite de un neamţ, şi, în sfîrşit, aceea care relatează vizita Iui Ştefan la sihastrul Daniil de la Voroneţ. Şi exemplificarea ar putea continua. A doua dintre povestiri, cu privire la statutul vechi al cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, precum şi cu privire la prezenţa tătarilor în Bugeac, inexactă din punct de vedere istoric 233, credem că este o creaţie a lui Neculce, menită să explice cititorilor situaţia politică deosebită a sudului Moldovei. însăşi concluzia: „Şi turcii apoi au adus tătari din Crîm şi i-au aşezat în Bugiac, carii stau şi pînă astăzi, precum au aşezat şi la Hotin lipcani" (subl. noastră) ne întăreşte bănuiala. Cuvîntul are, de altfel, mai degrabă izul unei relatări 232 Cf. C. C. Giurescu, op. cit., p. 443. 233 C. C. Giurescu, op. cit., p. 473. 106 istorice seci, decît a unei tradiţii transmise din generaţie în generaţie, în care misterul, senzaţionalul, insolitul, dau farmecul povestirilor respective. Tradiţia privitoare la raportul dintre războaiele purtate şi mănăstirile zidite de Ştefan este o completare a cronicii lui Grigore Ureche, în care se vorbeşte de numărul de mănăstiri, 44, ridicate de voievod 234. Este evidentă aci reminiscenţa lecturii de cronică. Legenda mănăstirii Putna poate fi împărţită, dintru început, în două. Cea dinţii, cu un pronunţat caracter folcloric, se referă la stabilirea locului mănăstirii. Jertfirea copilului din casă, care a îndrăznit să întindă arcul mai mult decît stăpînul său, ar putea fi socotită ca jertfa trebuincioasă pentru ridicarea marilor construcţii, motiv întîlnit în folclorul perimetrului balcanic şi nord-dunărean. Partea a doua, care se referă la înlocuirea candelabrelor şi a sfeşnicelor de argint, de către un domn, nenumit, cu altele de spije, adică de fontă „care li-am apucat şi noi" şi folosirea acestora din urmă la turnarea unui clopot, amintesc de tradiţii mai noi, demne de încredere. Mai veridice sînt povestirile privitoare la arcul — sau harba-leta cu vîrtej — lăsat de Ştefan cel Mare ctitoriei sale şi dispărut în timpul incursiunilor poloneze din timpul domniei lui Constantin Cantemir, ca şi aceea cu privire la paharul de iaspis rămas de Ia Ştefan şi spart în vremea domniei a treia a lui Mihail Racoviţă de iiişte zlotaşi şi de egumenul Misail Chisăliţă. Cu siguranţă că Neculce deţinea aceste detalii, ce nu pot fi puse la îndoială, chiar dacă documente istorice speciale nu le relatează, de la călugării mănăstirii Putna, cu care cronicarul a avut legături foarte strînse (mai mult rele decît bune) toată viaţa. Lupta de la Războieni (1476), crucială pentru însăşi fiinţa Moldovei şi a voievodului său, a dat naştere la mai multe povestiri din care unele sînt atestate şi de alte izvoare narative, iar altele cămin în cadrul larg al legendelor. Din capul locului trebuie exclusă prezenţa mamei sale, Oltea doamna, moartă la 4 noiembrie 1465 .şi îngropată la Pobrata 335. Nu se verifică, aşadar, dialogul dintre 234 Cf. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. îngrijită -de P. P. Panaitescu, ed. II, Bucureşti, 1958, p. 121. 235 Piatra de pe mormînt a fost descifrată şi publicată de N. Iorga în Inscripţii din bisericile României, fascicula 1, Bucureşti, J905, p. 61, inscripţia 136. 107 ea şi fiul său sub zidurile Cetăţii Neamţului, cum nu se verifică nici eliberarea de către ea a neamţului din închisoare, atît de meşter în ale balisticii, încît „şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărîmat" **. Legenda, consemnată şi de către Dimitrie Cantemir 237, a circulat însă în Moldova, ca atîtea alte legende despre Ştefan, probabil încă din veacul al XVI-lea. Cronica moldo-germană 238 confirmă, în schimb, succesul artileriei moldovene din Cetatea Neamţului, care, distrugînd tunul cel mare, şi omorînd şi pe comandantul artileriei turceşti, a determinat retragerea lui Mohamed al II-lea. Cît priveşte ultima dintre povestirile legate de lupta de la Războieni, vizita lui Ştefan la Daniil Sihastrul şi îmbărbătarea voievodului de către călugăr îşi găseşte justificarea istorică atît în existenţa reală a lui Daniil cît şi în ridicarea, la 1488, a mănăstirii cu hramul Sf. Gheorghe, aşa cum a promis demnul23B. La una din legende, cea relativă la ajutorul aprodului Purice dat lui Ştefan în lupta de la Şcheia cu Hroiot ungurul, care a ridicat neamul Movileştilor, Neculce se referă direct în Predoslovie: „Şi pentru neamul Movileştilor, şi cum li s-au numit acest nume, dintru Ştefan-vodă cel Bun, Moghila, iar nu-i basnă"240. Intuiţia lui Neculce (mai mult decît documentele cunoscute de el) este confirmată de aceeaşi cronică moldo-germană, care relatează cum în focul bătăliei ce a avut loc la 6 martie 6994<=1486> la Şcheia, pe Şiret, Ştefan căzînd de pe cal, a stat ascuns printre cadavre de dimineaţa şi pînă 238 Cf. ed. de faţă, p. 165. 237 In The history of the... othman empire..., I, p. 48. Despre o posibilă influenţă a literaturii medievale occidentale asupra lui D. Cantemir la Constantinopol, sase vadă Laetiţia Cartojan, Legenda „Mama lui Ştefan cel Mare", D. Cantemir, izvorul baladelor din secolul al XlX-lea, în Cercetări literare, V (1943), p. 65-95^ O menţiune a articolului la N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, III, p. 196. Cf. şi punctul de vedere, îndreptăţit, al lui C. C. Giurescu, în Valoarea tradiţiilor..., p. 485, nota 86. 238 Descoperită de O.G6rka la Milnchen şi publicată mai întîi în limba polonă, în 1931, şi apoi în limba română sub titlul Cronica epocei lui Ştefan cel Mare (1457—1499), în Revista istorică română, IV (1934), p. 215-279 şi V-VI (1935- 1936), p. 1-84 şi republicată în volum, sub aceeaşi traducere a lui Emil Biedrzyski, în 1937, în colecţia Biblioteca Revistei istorice române, voi. I. 239 Cf. C. Turcu, Daniil Sihastru, figură istorică, legendară şi bisericească, în Studii şi cercetări istorice, voi. XX (1947), p. 246— 259. Vezi şi C. C. Giurescu, op. cit., p. 490, nota 190. 210 Ed. de faţă, p. 158. la amiaz şi cum a fost recunoscut de un boier călare, cu numele Purice, cu care a ieşit domnul de acolo şi şi-a adunat oştirea 241. Cuvîntul privitor la înzestrarea logofătului Tăutu de către regele Poloniei cu 11 sate, după aşezarea păcii cu Ştefan cel Mare, este în realitate o confirmare a unui act istoric bine atestat documentar 2*2. Cuvîntul următor, relativ la Purcel, care ara în zi de duminică, „pe apa Vasluiului, cale de patru ceasuri" de tîrg este, evident, lipsit de temei istoric. Legenda are menirea să sublinieze spiritul de dreptate al marelui domn. Legenda Dumbrăvii Roşii a preocupat pe Neculce în mod special, în Predoslovie aduce critici lui Miron Costin că a omis cu bună ştiinţă să spună că Dumbrava Roşie a fost arată de „Bogdan-vodă cu laşii" {ca şi cum Miron Costin ar fi scris letopiseţul Moldovei pentru vremea respectivă!), deşi „aceia zicu să nu fie basnă". Relatînd legenda jşi pom3nind cele trei dumbrăvi: Dumbrava Roşie la Botoşani, «ea de la Cotnari şi cea de din jos de Roman, semînate „pentru pomenire, ca să nu s<ă> mai acolisască de Moldova" U3, îl dezaprobă din nou: „Numai mă mier de Miron logofătul cum au acoperit acest lucru de nu l-au scris" 844. Avînd pentru Miron Costin o deosebită preţuire, manifestată de mai multe ori în cuprinsul cronicii, Neculce este descumpănit de faptul că cel mai mare cronicar poate trece cu vederea asemenea „adevăruri". Legenda circula în Moldova, împrumutată, probabil, din folclorul rus Ub. Dar o găsim şi în Letopiseţul lui Grigore Ureche, la sfîr-jşitul unei incursiuni a regelui Albert din anul 1500, oprită de Ştefan «el Mare, în jurul Botoşanilor: „...şi fu izbînda la Ştefan-vodă şi multă oaste leşască au perit şi pe mulţi i-au prins în robie... Au pus Ştefan-vodă de au arat cu leşii pe o culme de deal la Botăşani şi au simănatu ghindă şi s-au făcut dumbravă mare, de ieste pînă astăzi copaci mari" 246. Dimitrie Cantemir pune legenda în legătură cu 241 Cf. Cronica epocei lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1937. p. 126 şi 149. Despre prezenţa istorică a lui Purece spătarul vezi CC, Giurescu, op. cit., p. 451. 242 Cf. Ilie Corfus, încă un „cuvînt" de-al lui Neculce se dovedeşte a nu fi legendă, în Studii, XVII (1964), nr. 3, p. 597-598. 243 Cf. ed. de faţă, p. 168. 244 Ibidem. 845 Cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, III, p. 196. Cf. şi C. Boroianu, Unitatea cronicii lui Ion Neculce, p. 73. 246 Cf. Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei..., p. 116— 117. 108 109 pădurea de la Cotnari 247. Menţiunea Dumbrăvii Roşii de la Botoşani trădează la Neculce o amintire de lectură. Ultimul cuvînt cu privire la Ştefan cel Mare este acela în care i se atribuie pe patul de moarte sfatul dat urmaşului său. Bogdan, de a închina ţara turcilor, fiind aceştia „mai înţălepţi şi mai puternici". Ideea închinării o mai întîlnim şi în Letopiseţ, unde, rela-tînd pretenţiile polonezilor la pacea de la Carloviţ (1699), motivează refuzul turcilor de a dispune de Moldova prin aceea că ţara era închinată şi nu cucerită cu sabia; avea, aşadar o cvasi independenţă. Cuvîntul nu corespunde adevărului istoric decît în măsura în care Ştefan l-a putut sfătui pe fiul său Bogdan să se bazeze mai mult pe turci decît pe vecinii din jur, nestatornici şi mai slabi 24S. Este o-parafrazare a ultimului fragment din domnia lui Ştefan cel Mare,, scrisă de Grigore Ureche, în care voievodul, chemînd pe toţi sfetnicii, i-a sfătuit să se închine la turci, „arătîndu-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el" 249. în aceeaşi idee, a închinării, îl întîlnim pe logofătul Tăutu, trimis la Constantinopol de Bogdan al III-lea cel Orb, într-o legendă plină de umor, care separă cuvintele despre Ştefan de cele dedicate lui Petru Rareş. Prezenţa marelui logofăt la Poartă este atestată de Letopiseţul lui Grigore Ureche 2B0, evident, fără detaliile savuroase ale tratării de către vizir cu cafea fierbinte, pe care logofătul, fri-gîndu-se la gură, a azvîrlit-o cu ceaşcă cu tot (cu felegean cu tot — se spune într-o variantă), spre hazul celor prezenţi, cafeaua fiind pentru moldoveni o băutură cu totul nouă. Tradiţia aceasta poate avea Ia bază întîmplări reale, transmise posterităţii de oameni dia suita sa, dată fiind personalitatea logofătului Tăutu. Prima din cele trei povestiri despre Petru Rareş, amestec de-real şi plăsmuire, ni-1 prezintă pe fiul nelegitim al marelui Ştefan, negustor de peşte, întovărăşind carăle pe apa Bîrladului, la Docolina, în drum spre Iaşi şi spre Suceava. La un popas de noapte a avut,, un vis, asemănător cu cel al biblicului Iosif, pe care argaţii săi l-au interpretat ca pe un semn de bun cîştig negustoresc. Dar ceea ce-era să se împlinească — şi ceea ce Petru Rareş aştepta de mult — s-a împlinit; abia porniţi la drum, a fost înfîmpinat de popor (de gloată, zice Neculce), care l-a proclamat domn. Printr-un gest de mărinimie el dăruieşte carăle cu peşte slugilor sale şi le promite slo- 247 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, tradusă de Gheorghc.-Adamescu, Bucureşti, 1942, p. 63. 248 Ed. de faţă, p. 168. 249 Grigore Ureche, Letopiseţul..., p. 121. 250 Ibidem, p. 135. 110 Si bozenie de dări. Reală este, probabil din această povestire, îndeletnicirea cu negoţul de peşte a domnului, în tinereţe 2S1, dacă nu cumva amintirile de lectură ale lui Neculce din Letopiseţul lui Grigore Ureche, privitoare la ajutorul dat de nişte pescari lui Petru Rareş, după prima domnie, în timpul fugii sale prin munţi, spre cetatea Ciceiu-lui, au fost interpretate de către Neculce în sensul unei solidarităţi de breaslă cu aceştia 252. Şi al doilea cuvînt, privitor la trecerea domnului prin tîrgul Piatra , în drum spre Ardeal, şi atitudinea duşmănoasă faţă de el a orăşenilor, şi mai ales a unui popă, are o parte de atestare în Letopiseţul lui Ureche. Se spune acolo că după ce a trecut Petru Rareş prin Piatra şi a ajuns la mănăstirea Bistriţa (care este aşezată Abia la cîţiva kilometri de oraş, n. n.) şi vrînd să se odihnească, a -văzut lume multă înconjurînd mănăstirea şi vrînd să-1 prindă. Domnul, încălecînd degrabă, a fugit singur în munţi 86S. Atunci, -după legendă, a fost urmărit de un popă, pe care vodă l-a trimis, .odată cu o săgeată bine trasă, să-şi continuie liturghia, să n-o lase îneterminată. înapoindu-se în a doua domnie. Petru Rareş i-a plătit *i popii şi pietrenilor. Cea de a treia legendă, împărţită în două părţi în manuscrisul după care a fost copiată (ms. 53), trebuie privită ca atare. Prima sparte este o relatare după Letopiseţul lui Ureche, a măsurilor întreprinse de Petru Rareş pentru a scăpa din captivitatea ungurească de la Ciceiu: scrisoarea scrisă, în sîrbeşte, de soţia sa, ce era din neamul Despoţilor; slobozirea scrisorii pe fereastră, din turnul .cetăţii şi transmiterea ei, prin intermediul unei slugi, la Poartă, şi, Jn sfîrşit, intervenţia sultanului pe lîngă unguri pentru eliberarea domnului, ca să poată merge la Constantinopol 254. Partea a doua, evident, legendă, ni-1 prezintă pe domn iertat -de sultan, la intervenţia marelui vizir, dar nu înainte ca padişahul ;să-şi împlinească jurămîntul de a trece cu calul peste el, jurămînt -făcut atunci cînd domnul, prin actele sale de vitejie, potrivnice Porţii, arătase că este fiul marelui Ştefan. Vizirul a rezolvat scrupulele .de credinţă ale sultanului: l-a scos pe Rareş la cîmp şi, culcat fiind, sultanul a sărit cu calul peste el (după altă legendă ar fi fost băgat sub un pod şi sultanul ar fi trecut peste pod de trei ori), după care Petru Rareş şi-a reluat scaunul Moldovei. 251 C. C. Giurescu, Valoarea tradiţiilor..., p. 453. 252 Grigore Ureche, Letopiseţul..., p. 155. 253 Ibidem, p. 154. 254 Ibidem, p. 158. Comentariul şi la C. C. Giurescu, op. cit. 453-455. 111 Domnia lui Despot-vodă, printre cele mai contradictorii din intreaga istorie a Moldovei, n-a rămas nici ea în afara cuvintelor. Despot, urgisit de ţară, nu putea să fie, după Neculce, decît un impostor, care furînd actele stăpînului său şi declarîndu-se nepot al acestuia, a ajuns în scaunul Moldovei. Adevărul istoric, subliniat de C. C. Giurescu 255, este altul: Despot-vodă deţinea, într-adevăr, o diplomă de principe de Păros şi de stăpîn al Samosului, dată lui de Carol Quintul la 22 octombrie 1555. Cu aceasta şi cu inteligenţa sa a izbutit să ajungă demn. Ultima tradiţie din veacul al XVI-lea la care ne referim este aceea, mai puţin cunoscută — de vreme ce n-a fost inclusă în nici o ediţie anterioară —, relativă la raporturile dintre Aron-vodă şi unchiul său, mitropolitul Nicanor. Provenind din mediul călugăresc, probabil c'e Ia mănăstirea Agapia, povestirea este amplă şi intriga e bine legată. Aron-vodă, tînăr îl însoţea pe unchiul său la Agapia cea veche, unde acesta, ctitor fiind, obişnuia să meargă pentru treburi gospodăreşti. Fără ştirea mitropolitului, el se ducea la plimbare la un schit, Hilioara, unde se avea în dragoste cu o călugăriţă (precizarea finală se găseşte în manuscrisul D, cu cota 112). într-o zi, întoreîndu-se Aron-vodă de la Hilioara, s-a întîlnit într-un loc strimt din munte, „tăiat cu ciocanul", cu unchiul său, care, bănuind de unde vine, l-a bătut. Nepotul a fugit prin munţi, s-a dus la Ţarigrad şi, cu vremea, ajungînd domnul Moldovei, l-a prins pe unchiu 1 său şi, drept răzbunare, l-a scopit. Iar în locul unde s-a întîlnit cu mitropolitul Nicanor — devenit schimnicul Nil — a pus să se sape într-o stîncă povestea acelei întîmplări; stînca este cunoscută sub numele de Piatra lui Aron-vodă 256. Cuvintele privitoare la domnii şi evenimentele din secolul al XVII-lea sînt cele mai numeroase. Valoarea lor creşte din punct de vedere istoric, atît prin timpul relativ scurt care s-a scurs de la întîmplările respective şi data cînd au putut fi receptate de către cronicar (cu mult înainte de a le fi aşternut pe hîrtie!), cît mai ales prin sursele de unde le deţinea, cele mai multe parvenindu-i din mediul familial, sau din unul foarte apropiat lui. Sublinierile biografice privitoare la Mavrocordaţi, făcute în intenţia de a-i lega, genealogic, prin fiul lui Petru Rareş, de Ştefan cel Mare, n-au nici pe departe caracterul povestirilor anterioare, ci pe cel al Letopiseţului. Constantin Mavrocordat, in vremea căruia, la 7242< = 1734), se redactează însemnarea biografică, „să trage de pre 255 în Valoarea tradiţiilor..., p. 474. 256 Păreri contradictorii privind veracitatea tradiţiei la CC. Giurescu, op. cit., p. 466. strămoaşe-sa niam din domnii cei vechi moldoveneşti". Credem că. Neculce deţinea acest fir mai degrabă de la domnul însuşi, cu al cărui tată, Nicolae Mavrocordat, cronicarul fusese în termeni buni (în a doua domnie, corespondase cu el, iar domnul stăruise la Poartă pentru iertarea lui), decît de la Dimitrie Cantemir, cum afirmă. AI. Piru *». Cu privire la domnul credincios şi demn, care a fost Miron Barnovschi, Neculce ne-a lăsat două cuvinte, amîndouă în legătură cu călătoria tragică făcută la Constantinopol. Pe drum, întovărăşit de boieri (printre ei fiind şi Costin postelnicul, tatăl lui Miron la un popas de masă Miron Barnovschi a fost apucat de o quintă de strănuturi, ce nu-1 părăsea, cu toată urarea tradiţională: „Săn<ă>tos, doamne, şi pe voia mării-tale". Unul din boieri (ştiind — din bă-trîni — că strănutul va înceta dacă-i va aminti de un lucru neplăcut, sau de unul la antipodul urării de sănătate) i-a zis „Viermi, doamne" şi îndată a încetat de strănutat. Legenda, sau povestirea adevărată, s-a născut, probabil, după moartea voievodului, cînd boierii şi-au amintit de călătorie şi au făcut legătura între cele întîmplate. Ea a fost, apoi, difuzată în mediul boieresc de unde a reţinut-o Neculce. A doua povestire, despre moartea calului domnesc, odată cu stă-pînul său, decapitat de turci (deşi Neculce subliniază că „Letopisăţut de aceasta nu scrie nimica iară oamenii aşîa vorbăscu, că au apucat unii dintru alţii"), este relatată de fapt după capitolul privitor la domnia lui Miron-vodă Barnovschi, din Letopiseţul lui Miroa Costin: „Nu putem să trecem cu pomenirea nişte tîmplări ce s-au» prilejitu în Ţarigrad, după perirea cestui domnu... De un cal al lui Barnovschi-vodă, ducîndu-1 la grajdiuri împărăteşti, după perirea lui, în ceieş dzi s-au trîntitu calul gios şi au muritu în locu" 259. Din numeroasele cuvinte privitoare la domnia lui Vasile Lupu unele au izul unor relatări de letopiseţ 2*°. Aşa, spre pildă, politica, de austeritate economică de la curte, din primii trei ani de domnie pe care o deţinea, probabil, de la neamurile sale, Cantacuzinii, ce: 257 în Istoria literaturii române, I, ed. II, Bucureşti, 1970,. Editura Academiei, p. 600. 258 Era rudă cu domnul şi a fost designat de acesta, înainte de-moartea cumplită la Constantinopol, drept executor testamentar. Cf. Arhiva istorică a României, Bucureşti, 1866, tom. I, partea Il-a,. P. 187-190. 258 Miron Costin, Opere, ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 103. 260 încă un prilej de a evidenţia studiul lui C. Boroianu privitor la Unitatea cronicii lui Ion Neculce. 112 fuseseră slujbaşi ai domnului, îl interesa în mod special pe Neculce. Un singur lucru n-a fost bun, remarcă Neculce, darurile pe care le-a făcut domnul sultanului, vizirului şi celorlalţi mari demnitari turci „că au rămas obiceai de dă ţara baraiamlîc de atuncea încoace, în toţi anii" 261. Ultimul dintre cuvinte, privitor la închiderea lui Vasile Lupu în Edicule şi pîra domnilor din Muntenia, Moldova şi Transilvania asupra lui, însoţită de mari promisiuni de bani — 3000 de pungi! — numai ca să fie omorît, are, în prima parte, forma austeră a relatărilor de cronică. Partea finală, a cărei autenticitate n-o putem nici confirma, dar nici infirma, seamănă însă, prin caracterul insolit, cu povestirile sale inegalabile 262. Alt cuvînt, deşi nu este confirmat de izvoarele narative, pare de asemeni o completare de cronică. Vasile Lupu, lacom de bani, a stricat mănăstirea Putna, crezînd că va găsi averi ascunse în ea, dar n-a găsit. Acoperişul, care era de plumb, a fost folosit de către ginere-său, Timus Hmelniţki, la fabricarea gloanţelor, la Suceava, în timpul războiului cu Gheorghe Ştefan. Acesta, ajungînd domn, a reclădit mănăstirea, ce rămăsese neterminată de la Vasile Lupu, dîndu-i forma de care pomeneşte Neculce. Interesantă, şi poate că nu întru totul lipsită de adevăr 263, este relatarea manierei în care rafinatul Vasile Lupu şi l-a făcut prieten pe un demnitar turc, trimis în Moldova în vederea înlocuirii lui. Mai întîi domnul a trimis o mulţime de slujitori pe parcurs — de la Galaţi la Iaşi, — , ca să observe turcul că ţara este bine populată, aceasta concomitent cu desfăşurarea unei mari activităţi pe ogoare. Apoi, după ce a ajuns turcul în Iaşi, şi a fost găzduit, i-a trimis un plocon de 5 000 de galbeni. Aceeaşi sumă i-a dat-o şi după convorbirea pe care au avut-o amîndoi şi în decursul căreia Vasile Lupu i-a mărturisit că ştie că-i este domnia ameninţată. Plecînd turcul din Iaşi, pe drum a mai primit 5 000 de galbeni, iar la Constantinopol, odată ajuns, l-au întîmpinat alţi 5 000 de galbeni. în faţa unor dovezi atît de „elocvente" turcul din vrăjmaş cum îi era, a început să-1 laude marelui vizir, cît este ţara de bogată şi domnul de harnic şi să-i propună exilarea pretendentului; ceea ce vizirul a şi făcut. Şi, conchide Neculce, ca de atîtea ori în cuprinsul Letopiseţului: „Aşea ţin turcii prieteşugul, pentru voia banilor" 264. Cele mai numeroase cuvinte, opt la număr, se referă la domnia şi viaţa agitată a lui Gheorghe Ştefan. ÎI vedem pe Gheorghe Ştefan Ed. de faţă, p. 178. Ibidem, p. 182. Vezi comentariul la C. C. Giurescu, op. cit., p. 467—468. Ed. de. faţă, p. 180. încă boier, fiind văduv, om fără frîu, cînd era vorba de femei, întor-cînd cu sila rădvanul Saftei, din neamul Boeştilor, pornit la Iaşi. spre casa lui. „Şi pre urmă au priimit şi Ia şi s-au cununat cu dînsul, care au agiunsu de au fost şi doamnă" 2e5. A împărtăşit cu el destinul* pribegiei în apusul Europei. Dar nestatornic, cum îi era firea, Gheorghe-Ştefan a repudiat-o şi a trimis-o în ţară. „Şi el ş-au fost luat o slujnică, ţiitoare, dintru aceli ţări streine" 266. Este vorba de Ştefania-Mihailova, care i-a fost devotată pînă la moarte şi care i-a adus osemintele de la Stettin, din Pomerania, unde domnul a închis ochii: în ianuarie, 1668 şi i le-a îngropat la mănăstirea Caşin M7. în sfîrşit, tot în legătură cu apucăturile lui Gheorghe Ştefan este şi relatarea într-un alt cuvînt, despre prinderea frumoasei încă, cercheze, doamna lui Vasile Lupu, pe care a vrut s-o batjocorească. „Ce doamna lui Vasilii-vodă l-au probozit şi au început a-1 blăstăma şi a-1 sudui şi a-i zice dulău fără de obraz, cum nu să teme de Dumnezeu, că i-au fost domnu-său stăpîn şi ,i-au mîncat pita. Şi aşîa i-au dat pace..." 268 Sursa de informaţie pentru aceste cuvinte, ce nu pot fi puse la îndoială, rămîne în cea mai mare parte familia Canta-cuzinilor, unde se vor fi comentat — ca în sînul tuturor familiilor boiereşti — atari întîmplări. Un cuvînt ni-1 înfăţişează pe Gheorghe-Ştefan, logofăt, stînd gînditor în Divan cu toiagul la gură şi dîndu-i duşmanului său, Iordache Cantacuzino, răspunsul oracolului, abia mai tîrziu înţeles: „Zic în fluier să mi se coboare caprile de la munte, şi nu mai vin". Caprele fiind ostile din Ardeal, pe care le aştepta să-i vină în ajutor şi să-1 răstoarne pe Vasile Lupu. Un altul, amestec de strălucire şi grotesc, relatează conversaţia cu bivolarul său din Roman, ce l-a întîmpinat beat în mijlocul oraşului, pe cînd domnul, în fruntea oştilor, sigur de victorie, trecea spre Suceava. Bivolarul, veche slugă, apreciindu-i ţinuta de domn, răspunde cu umor invitaţiei lui Gheorghe Ştefan: „O bute de vin am neguţat şi n-am bani să o plătesc, să beu pentru săn<ă>tatea mării-tali şi a oştii mării-tali! Atuncea Ştefan-vodă s-au zîmbit a rîdfr şi au zis la şoltuzul: « Pas'să ţi-o plătiască ». Şi au mărsu de au băut butea cea de vin toată, cu soţiile lui" 269. 265 Ibidem, p. 182. 286 Ibidem, p. 185. 267 Cu privire la repudierea doamnei Safta să se vadă N. Iorga. Din pribegia lui Gheorghe Ştefan-vodă, în Revista istorică, IX (1923), p, 97_ 103. Despre Ştefania Mihailova aminteşte C. C. Giurescu în Istoria românilor, III, p. 133. Comentariul cuvîntului respectiv la C. C. Giurescu, Valoarea tradiţiilor, p. 460. 268 Ed. de faţă, p. 183. 269 Ibidem. 114 115 Mai interesant şi cu evidente elemente de cronică este povestită prinderea fraţilor Toma şi Iordache Cantacuzino, după victoria asupra lui Vasile Lupu, despuierea lor de toate averile şi, în final, salvarea lor de la moartea ce-i ameninţa, prin intervenţia lui Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti. Iuţeala cu care căpitanul ce ducea scrisorile a parcurs drumul de la Bucureşti la Iaşi — şi care i-a adus mai apoi porecla de Uşurelul — a salvat zilele celor doi Cantacuzini. întîmplarea este atestată pe de o parte de Miron Costin în Letopiseţul său *74, pe de altă parte de către cronica lui Radu Popescu, unde este dat şi numele căpitanului: Badea Conteş Bălăceanul m. Nu vom stărui asupra celorlalte povestiri cu privire la Gheorghe Ştefan. Este de subliniat că ele se încadrează printre cele mai savuroase din întregul cuprins al operei neculcene şi se bazează aproape toate pe adevăruri atestate documentar, sau transmise de contemporani ai evenimentelor. Cea mai întinsă dintre povestirile din O samă de cuvinte rămîne aceea închinată prieteniei nedesminţite dintre Gheorghe Ghica (1658— 1659) şi marele vizir Mehmed Kuprulii. Copii săraci amîndoi, unul albanez, celălalt turc, se duc în lume să-şi caute norocul. Pana măiastră a lui Neculce redă dialogul de basm dintre cei doi copii flămînzi şi fără adăpost, în drumul lor spre Constantinopol: „Şi au dzis Ghica-vodă: «Tu eşti turcu, poţi să agiungi să fii om mare, şi ce mi-i face pre mine, atuncea ? » Iar turcul au zis atuncea: « De voi fi eu om mare, te voi face de vii fi mai mare în Chipru, giudecă-toriu »". Dialogul a survenit, copilăreşte, după promisiunea, mai terestră, pe care şi-o făcuseră să se caute reciproc dacă vor găsi, pînă una-alta, pîine, ca să-şi potolească foamea! Dar viaţa i-a despărţit, şi găsindu-şi fiecare rostul, nu s-au mai revăzut. Gheorghe Ghica a ajuns, cu vremea, vornic mare în Moldova, sub domnia lui Vasile Lupu, iar Mehmed Kfiprulii mare vizir la Poartă, după ce a dovedit calităţi militare remarcabile. într-o zi Gheorghe Ghica, aflîndu-se cu treburi la Constantinopol cu alţi boieri, în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, este recunoscut de marele vizir. Acesta pune pe un slujbaş să-1 ia pe Ghica şi sâ-1 aducă la el, după divan, fără să-i spuie de ce anume. Dezvăluirea duioasă din camera vizirului, după un dialog ce evocă promisiunile din copilărie, precum şi împlinirea cuvîntului dat, nu înainte de a sublinia caracterul lui Gheorghe Ghica, ce a intervenit 270 Miron Costin, Opere, p. 169. 271 Cf. Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, -ediţie critică de C. Grecescu, Bucureşti, 1963, p.' 111—112. Cf.' şi CC. Giurescu, Valoarea tradiţiilor..., p. 460 — 461. în favoarea demnului său, sînt redate cu inegalabila sa artă de povestitor. Cele două tradiţii privitoare la Ştefăniţă-vodă Lupu îi dezvăluie caracterul inegal şi impulsiv: desconsideră boierii ce-1 însoţeau la plimbare, luîndu-le frîiele cailor şi alergîndu-i apoi, de-şi spărgeau capetele; nesocoteşte sfatul Cantacuzinilor, în materie de impozite, ameninţîndu-i cu hangerul, cu acelaşi hanger cu care, într-un cuvînt privitor la Nicolae Milescu, l-a pus pe călău de i-a tăiat acestuia nasul. Sînt tradiţii despre veracitatea cărora nu ne mai îndoim, de vreme ce de unele grâesc documente narative 272, iar altele proveneau din relatările bunicului şi ale unchiului său. Numai sfîrşitul agitatului fecior al lui Vasile Lupu diferă de tradiţie. După Miron Costin, Ştefăniţă-vodă a murit de „lungoare", adică de febră tifoidă273, şi nu otrăvit. Cu o desăvîrşită artă schiţează Neculce viaţa tumultoasă a spătarului Nicolae Milescu, urmîndu-1 în ţară, mîndru şi bogat, „învăţat şi cărturar", îndrăgit de Ştefăniţă Lupu şi viclenindu-1, pentru că „nu s-au săturat de bine şi de cinste ce avea", în Germania, unde un doctor i-a făcut o operaţie estetică („i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit" 274), şi, în sfîrşit, la Moscova, unde s-a angajat tălmaci la curte şi profesor la viitorul Petru cel Mare. Trimis în ambasadă la împăratul Chinei, a zăbovit acolo doi, trei ani şi s-a înapoiat cu „un blid plin de pietri scumpe şi un diiamant ca un ou de porvmbu". La înapoiere, arestat de boierii ruşi, deposedat de avere şi exilat în Siberia, a stat acolo pînă cînd Petru cel Mare, ajuns împărat, s-a interesat de soarta lui şi l-a pus din nou la mare cinste. „Şi cînd au ras barbeli, înpăratul, a moscalilor, atuncea cînd ş-au schimbat portul, atuncea singur înpăratul i-au ras barba, cu mina lui" 275. Acolo, la Moscova, şi-a sfîrşit zilele, în mare cinste, tîrziu, în a doua demnie a lui Mihail Racoviţă. Adevăruri şi ficţiune, Neculce avea de unde să Ie deţină, de vreme ce eroul îi este în bună parte contemporan: tradiţiile de familie, „auzitele" sale de la ruşi, în vremea cînd a stat acolo, şi poate de la împărat direct, sau prin intermediul lui Dimitrie Cantemir. Ultimele două cuvinte, absente din ediţiile anterioare, sînt singurele care se încadrează în epoca zugrăvită de Letopiseţul său. Este vorba de două povestiri privitoare la Gheorghe Duca. Cea dintîi vorbeşte de un turc rumeliot, de pe pămînturile căruia îşi m Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p. 127. 273 Miron Costin, Opere, p. 200- 201. 274 Ed. de faţă, p. 190. 275 Ibidem, p. 191. 116 117 irăgea Duca-vodă obîrşia, venit la el după dajde şi îndemnindu-1 să renunţe la domnie şi să se înapoieze acasă. Refuzul lui vodă, după •ce l-a dăruit cu de toate pe turc, a fost categoric: „Mergi tu, dar eu nu voi merge". A doua povestire, cu un pronunţat caracter moralizator, cuprinde lecţia de bună purtare pe care Duca-vodă o dă fratelui său ■Cîrstea, mare vameş, ce aştepta să fie salutat de toată lumea, el, cel dintîi. Este de amintit, în final, încă o dată, că povestirile din Letopiseţ sînt apropiate, prin structura stilistică, de O samă de cuvinte. în fruntea operei este aşezată o Predoslovie, o trecere în revistă •a istoriografiei în limba română, privitoare la Moldova, anterioară lui, însoţită de o mărturisire explozivă a dragostei sale de neam. Predoslovia lipseşte din textul de bază. Mai mult, ea nu este inclusă nici în Pinax, ceea ce pledează, evident, pentru o tîrzie redactare a ei, posterioară revizuirii făcute de Neculce cronicii şi adăogirilor sale autografe 276. Este de presupus că a existat o redac-taţie autonomă a Predosloviei, de celelalte texte, lucrată de Neculce cu puţin inainte de moarte, reluată de către Ioasaf Luca şi inclusă în cele două manuscrise, singurele care ne-au transmis-o: ms. 53 şi 254. în amîndouă, Predoslovia este aşezată în fruntea volumelor şi a fost supusă, în parte, modificărilor gramaticale de persoană: uneori se vorbeşte la persoana a treia singular, în loc de persoana întîi. înainte de a încheia se cere, dacă nu elucidată deplin, măcar enunţată, o problemă dintre cele mai interesante, care a preocupat pe majoritatea istoricilor noştri, şi anume, cînd şi-a scris Neculce opera?! "^""Pentru N. Iorga2", Sextil Puşcariu 87 8, N. Cartojan 279, ca şi pentru alţi istorici literari 28°, lucrurile sînt limpezi: Neculce şi-a scris opera la bătrîneţe, indiferent de părţile componente ale acesteia, „aşteptîndu-şi senin sfîrşitul" 2S1. Cel care a stabilit acest adevăr, în mare parte valabil şi astăzi, mai ales pentru partea de sfîrşit a Letopiseţului, a fost N. Iorga. La ideile sale vor adera şi ceilalţi istorici amintiţi. Cel dintîi care a văzut lucrurile altfel decît „tradiţia" predecesorilor a fost C. Boroianu. într-un studiu al său 28a, el este de părere că Neculce şi-a scris opera în mai multe etape, în funcţie de agitata sa viaţă. începutul cronicii l-ar fi scris foarte devreme, îndată după înapoierea din Ţara Românească, pe la 20 de ani, completat apoi pînă pe la 1731, şi constituind, cu evenimentele pînă la această dată, o primă versiune a cronicii. în timpul refugiului în Rusia ar fi scris capitolul domniei lui D. Cantemir, precum şi O samă de cuvinte, în vremea cînd a fost mare vornic, continuă autorul, Neculce a revizuit prima versiune şi a completat-o. în sfîrşit, Predoslovia a fost scrisă ultima şi datează din anul 1743. Un an mai tîrziu 283, subliniind că Neculce prelucrează Cronica racoviţeanâ-buhuşească, îşi revizuieşte implicit şi părerile despre începuturile cronicii, de vreme ce aceasta nu putea fi scrisă înainte de a fi dată în vileag cea dintîi. L. Onu consacră numeroase pagini acestei chestiuni 284 stabilind, în esenţă, că „Neculce şi-a redactat cronica şi culegerea O samă de cuvinte în mai multe reprize", că expunerea propriu-zisă a cronicii sale începea cil anul 1684, că Letopiseţul lui Neculce a stat la baza Letopiseţului anonim (publicat de C. Giurescu) şi nu invers, că Predoslovia a fost elaborată cel mai devreme în anii 1732 — 33, că Neculce şi-a scris opera după înapoierea din exil, că prima parte a cronicii a fost scrisă între anii 1731— 1733, că numeroasele completări autografe datează din ultimii ani de viaţă: 1743—1745, că O samă de cuvinte a fost redactată cea dintîi dintre opere, în vremea exilului, şi că, în sfîrşit, după O samă de cuvinte a început să scrie Letopiseţul de la anul 1705 înainte. Este de prisos să stăruim asupra argumentelor, rezultat al numeroaselor investigaţii pe care le-a făcut în izvoarele narative şi documentele epocii. în ceea ce ne priveşte, după sumarele observaţii pe care le-am putut înregistra, în timpul zecilor de lecturi ale operei lui Neculce şi analizînd, pe cît posibil, ideile foarte interesante şi demne de reţinut ale predecesorilor noştri, sîntemjie_pj.rej:e că Ion Neculce a avut celpuţin două.redacţii ale operei sale. Pe cea dintîi a scris-o în mai multe reprize, începînd cu anii de pribegie şi pînă în jurul 278 Păreri diferite, interesante, la L. Onu, Critica textuală..., p. 265. 277 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, voi. I, p. 247 -248. 278 Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române, epoca veche, p. 156. 278 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, III, p. 192. 288 Al. Piru, în Istoria literaturii române, I, p. 599. 281 N. Iorga, op. cit., p. 246. 282 Cînd a fost scrisă cronica lui Neculce, în Revista de istorie şi teorie literară (1968), nr. 4, p. 673 — 677. Studiul a stîrnit o polemică dusă cu D. Velciu. Cf. articolul acestuia, Cînd şi-a redactat Neculce cronica, în România literară, nr. 20/1969, p. 13, precum şi răspunsul lui C. Boroianu, în legătură cu datarea cronicii lui Neculce, în Revista de istorie şi teorie literară, XVIII (1969), nr. 4, p. 691 — 694. 283 Vezi, In legătură cu datarea cronicii lui Neculce, p. 692. 284 în Critica textuală, p. 258-276. 118 119 anului 1730. Cea de a doua, la care va adăoga intervenţiile sale autografe, a fost scrisă, după anul 1733. . Socotim că O samă de cuvinte au fost redactate încă fiind în exil, şi că tot acolo a fost concepută istoria primei domnii a lui N. MavrocordatT ca şi aceea a lui D. Cantemir. Credem că partea din Letopiseţ, consacrată anilor 1661 — 1709, a fost redactată după întoarcerea din exil şi că esteTrîbutară Cronicii racoviţene-buhuşeşti. Istoria domniilor lui Grigore Ghica şi Constantin Mavrocordat a fost elaborată aproape concomitent cu desfăşurarea evenimentelor şi n-a cunoscut decît o singură redacţie. Cît priveşte Predoslovia, cum menţionam lai sus, aceasta a fost scrisă în anii 1743—1744, aproape de moarte. La capătul acestei introduceri ne exprimăm mulţumirea că am putut duce la bun sfîrşit o sarcină deloc uşoară. Dacă unuia măcar, din cei care vor răsfoi paginile cărţii, îi va fi de folos în studiile sale despre inegalabilul cronicar şi povestitor, vom putea spune, cu cuvenita modestie, că n-am trudit degeaba. GABRIEL ŞTREMPEL NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Ideea unei ediţii critice Neculce a încolţit în mintea noastră încă în anul 1968 (de atunci datează primele însemnări privitoare la răspîndirea manuscriselor sale şi unele particularităţi ale acestora). Bănuind însă greutăţile pe care aveam să le întîmpinăm, am amînat desţelenirea textelor, împrăştiate integral sau fragmentar în nu mai puţin de douăzeci de manuscrise, în speranţa, mărturisită numai nouă înşine, că poate, într-o zi, vom abandona gîndul acestei munci istovitoare. Dar n-a fost aşa. în septembrie 1975 ne găseam în faţa primei pagini a ms. 53 (care completează lacunele textului de bază), pregătiţi pentru toate îndoielile şi disperările. Morbul curiozităţii şi fascinaţia pe care o exercită vechile texte asupra celor care se ocupă de ele, de mult şi de mulţi observată, au fost mai puternice şi de data aceasta. Utilitatea ediţiilor critice pentru operele vechii noastre literaturi n-ar trebui pusă la îndoială 1. într-o ţară ca a noastră în care tiparul, deşi introdus de timpuriu, n-a slujit literatura laică decît foarte tîrziu, şi în care manuscrisele au suplinit, pînă în plin veac al XlX-lea, cartea imprimată, stabilirea textelor autentice şi redarea variantelor — adeseori foarte interesante ele înşile — sînt absolut necesare. Lucrurile sînt şi mai evidente cînd este vorba de literatura istorică. Interesul stîrnit în rîndul boierimii şi al târgoveţilor de către letopiseţe şi cronografe a determinat copierea acestora în zeci de variante, dintre care, unele sînt îndepărtate substanţial de redacţia primară. A ştiut-o bine şi Kogălniceanu, cel dintîi — şi în multe privinţe cel mai bun — dintre editorii Letopiseţelor, înainte de ediţia din 1845— 1852 — suficientă îndestul ca să rămînă, numai prin aceasta, unul din cei mai de seamă oameni ai neamului — a adunat un număr impresionant de volume de cronici, pe care le-a cercetat cu atenţie, pînă să stabilească textele autentice încredinţate tiparului. Dar, oricît de măreţ a fost scopul urmărit de el şi de cei care au pregătit revoluţia de la 1848 şi Unirea, prin publicarea cronicilor, Kogălniceanu n-a putut da ediţii critice. 1 Cf. Dan Simonescu, însemnătatea ediţiilor critice de cronici, în Limbă şi literatură, XI (1966), p. 201-211. 121 Nici n-aveau cui să se adreseze, atunci, asemenea lucrări. Regretabil este însă faptul că nici după zeci şi zeci de ani, cînd literatura istorică pătrunsese în cultura maselor şi cînd exista un public de specialitate, interesat de critica textelor, ediţiile critice continuau şi continuă să fie rare. în cazul lui Neculce, cronicarul cel mai gustat şi mai iubit, pentru spontaneitatea şi savoarea stilului, constatarea este încă şi mai neplăcută 1. Sperăm că ediţia de faţă va umple acest gol. Ar fi unica noastră satisfacţie. Stabilirea textului de bază pentru Letopiseţ — manuscrisul 253 de la Biblioteca Academiei R. S.România2, însemnat cu sigla A — nu ne-a creat nici un fel de problemă. EI a fost apreciat ca cel mai important ms. de către M. Kogălniceanu şi aprecierea lui a rămas definitivă (apariţia unui manuscris autograf Neculce, cuprin-zînd întreaga sa operă, este puţin probabilă) 3. Motivul principal pentru care ms. 253 este socotit de către toţi cei ce s-au ocupat de Neculce drept cel mai preţios şi autentic text este determinat de faptul că acesta a fost văzut de către cronicar. Intervenţiile 1 Odată cu înfiinţarea Comisiei istorice a României, în 1910 punîndu-se problema editării izvoarelor narative ale României sarcina elaborării unei ediţii critice a cronicii lui I. Neculce a fost încredinţată istoricului Iulian Marinescu de care am mai amintit în introducere. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1915, la apariţia celui dintîi volum din Buletinul Comisiei istorice, în prefaţa acestuia se vorbeşte despre iminenta trimitere la tipar a ediţiei ştiinţifice Neculce. După un an la această operaţiune era antrenat şi Ioan Bogdan, istoricul şi slavistul. Dar declanşarea războiului a împiedicat apariţia ediţiei, dacă aceasta a fost într-adevăr terminată, cum se pretindea. După război Iulian Marinescu a publicat documente privitoare la Neculce, în voi. IV al Buletinului, folosite şi de noi. în prefaţa lui N. Iorga, preşedintele Comisiei, acesta subliniază existenţa ediţiei „bătrînului hatman moldovean", a cărei publicare este condiţionată de găsirea fondurilor necesare. în anul 1929 Iulian Marinescu moare, fără ca ediţia să fi apărut vreodată. Personal ne îndoim că lucrarea a fost terminată. Probabil că au existat însemnări privitoare la particularităţile manuscriselor cunoscute atunci, poate un text copiat parţial, dar nu o ediţie critică definitivată. întreaga problemă este pe larg şi interesant tratată de C. A. Stoide: Cronica lui Ion Neculce, în Luceafărul de ziuă, II (1957), p. 93 — 95. 2 Manuscrisul a fost descris, după metoda vremii şi cu erorile inerente, de către V. A. Urechiă în Miron Costin, Opere complete..., tom. I, Bucureşti, 1886, p. 22 -23 (Codex U). Cf. şi Ioan Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti, tom. I, Bucureşti, 1906, p. 552 — 555. Vezi şi Ioachim Crăciun şi Aurora Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne, sec. XV—XVIII privind istoria României. Bucureşti, 1963, p. 73-74. 3 Pe cea dintîi filă liminară a manuscrisului găsim următoarea însemnare: „N. 1 a letopiseţelor, ce mi-au slujit la colecţie pentru Neculce. M. Kogălniceanu". autografe, făcute mai ales în partea finală, precum şi faptul că este unicul manuscris în care cronicarul, vorbind despre sine, foloseşte persoana I, îi conferă cu prisosinţă acest drept 1. Ms. 253 nu cuprinde în exclusivitate cronica hatmanului. El face parte din rîndul numeroaselor manuscrise din sec. XVIII, copiate la cererea boierilor şi a cărturarilor (care cumulează întreaga — sau aproape întreaga — operă a cronicarilor, Ureche, Costineşti, cronici anonime, Neculce, Cânta), dornici de a avea adunată într-un singur volum toată istoria Moldovei. Cronografele, nu mai puţin răspîndite în această vreme, suplineau, tot prin manuscrise, absenţa unei istorii universale tipărite în româneşte. Manuscrisul 253 a fost copiat pentru Ion Neculce, sub directa supraveghere a cronicarului. Volumul este un in folio de 479 file, după numerotarea mecanică a Bibliotecii, avînd dimensiunile 28,5 X X 18 cm. Numerotarea veche cu cifre chirilice a fost făcută pentru cea mai mare parte a manuscrisului (pînă la f. 381, corespunzătoare filei 427 a numerotării mecanice), de către cel care a întocmit Cuprinsul (f. 1 — 4T) şi care este unul dintre copiştii de seamă ai cronicii. Aceasta nu concordă nici pe departe cu numerotarea mecanică, din 1 Manuscrisele care au difuzat opera lui I. Neculce au făcut obiectul unor studii şi însemnări bibliografice, adeseori interesante şi utile. M. Kogălniceanu descrie cel dintîi cîteva din manuscrisele pe care le-a avut la îndemînă; printre ele nr. 253, 53 şi 114. Cf. Letopisitile Ţării Moldavii, tom. II, Iaşi, 1845, p. 466. Primul dintre ele, în zilele noastre, îl datorăm acad. Iorgu Iordan. Este vorba de Studiul manuscriselor şi problema transcrierii cronicii lui Ion Neculce apărut în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, II (1953), p. 233—246. Cum era şi normal concluziile esenţiale au fost reluate în Introducerea ediţiilor sale din 1955 şi 1959. De contestat doar includerea printre manuscrisele Neculce a celor două texte, cuprin-zînd Letopiseţul anonim al Moldovei (1661—1705), aflate în manuscrisele Academiei 123 şi 232. O lucrare fundamentală pentru cercetarea cronicilor privitoare la români, în care capitolul Neculce este lucrat — ca toate, de altfel —, cu grijă, rămîne aceea a lui Ioachim Crăciun şi Aurora Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne, sec. XV—XVIII, amintită mai sus. Dumitru Velciu, în Bibliografia lui Ioan Neculce (oPera cronicarului şi lucrările privitoare la viaţa şi opera lui), publicată în Limbă şi literatură, voi. XII (1966), p. 503—536, utilă istoriografiei, consacră paginile 505—507 descrierii sumare a manuscriselor. în sfîrşit, de un interes deosebit pentru problemele fundamentale de filiaţiune, copişti, grafie, limbă este lucrarea lui Liviu Onu Critica textuală şi editarea literaturii române vechi, cu aplicaţii la cronicarii moldoveni. Bucureşti, ed. Minerva, 1973, în care, deşi se ocupă cu prioritate de opera lui Grigore Ureche şi Miron Costin, consacră numeroase pagini şi studiului Letopiseţului lui Ion Neculce, inclus în aceleaşi manuscrise. în special manuscrisul 253 a fost supus unor atente si definitive observaţii, formulate la p. 251-258, 342—363. 122 123 pricina numeroaselor file ce lipsesc. Filele de la sfîrşit (382 — 532, corespunzătoare filelor 428—478) au fost numerotate la mijlocul veacului trecut. După Pinax, manuscrisul continuă cu opera lui Miron Costin, De neamul moldovenilor (f. 5V—34; fila 5 recto este albă), cu Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii şi pînă la 1601 al lui Nicolae Costin (1. 34— 125, cu lipsuri la început şi la sfîrşit) şi cu Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Miron Costin (f. 125—214v, de asemeni cu lipsuri la început şi la sfîrşit). Opera lui Neculce, care ne interesează pe noi, este reprezentată în manuscris numai prin Letopiseţ, O samă de cuvinte lipsind în întregime1. Letopiseţul ocupă f. 215—478v şi este rezultatul ostenelii mai multor copişti. Dealtfel, cum a mai fost observat, manuscrisul în întregimea lui este rodul colaborării a nu mai puţin de 13 copişti, iar stabilirea pe cît posibil exacta a contribuţiei fiecăruia deloc uşor de precizat 2. Partea care priveşte cronica lui Neculce a fost rescrisă, după redactarea autorului, de către 8 copişti, dar numai doi dintre ei au avut o contribuţie masivă. Prima mînă3 copiază filele 215—326, cea de a doua4 filele 326 (mijloc) — 427. Ceilalţi copişti îşi împart restul de pagini din final (aproximativ 100), acolo unde intervenţiile autografe ale lui Neculce sînt mai numeroase şi unde copiştii au lucrat sub îndrumarea imediată a cronicarului. Manuscrisul are numeroase foi lipsă. Golurile din text, precum şi bizarele particularităţi lingvistice din prima parte a cronicii, datorate copistului B, fac din ms. 253 o variantă incomodă a cronicelor moldoveneşti. Şi, cum aminteam mai sus, numai adaosurile şi corec- 1 Că manuscrisul a avut iniţial O samă de cuvinte, ne-o spune Pt»a*-ul, care le intitulează astfel în ultimele rînduri ale filei 3V: „O samă de cuvinte ce scriu pentru lucrurile domnilor şi pentru ţară, culăse din lătopiseţeli ţărîi cele vechi, care le-au lepădat Miron log-f<ătul>, negăsindu-le scris în cronicili streine. List 214". * Aceasta a fost făcută, în final, de către L. Onu în cartea mai sus amintită, unde redă (între p. 254—255) şi un tabel cu succesiunea intervenţiilor copiştilor. în ceea ce ne priveşte, după observaţiile pe care le-am făcut, socotim aprecierile autorului exacte. Mai puţin convingătoare este recunoaşterea într-un oarecare G. Gherghel a copistului A din manuscrisul 253. Cf. L. Onu, Aspecte din tradiţia manuscrisi a cronicii lui Ion Neculce. Contribuţia căpitanului Gavril Gherghel, în Revista de istorie şi teorie literară, XXV (1976), nr. 1, p. 83-93. 1 Pe care L. Onu o numeşte B, cu o contribuţie substanţială la realizarea întregului volum. Nici unul din copişti n-a putut fi identificat. * Denumită A. turile autorului ne-au obligat să-1 socotim drept cel dintîi dintre manuscrise. Lipsurile din text se vădesc încă de la începutul cronicii J. între f. 214—215, acolo unde ar fi trebuit să figureze O samă de cuvinte, se constată un gol de 25 file (după numerotarea veche, din păcate neconcludentă, date fiind erorile din neglijenţă ale copiştilor). Lipseşte şi începutul domniei lui Eustratie Dabija, completat, ca şi O samă de cuvinte, după ms. 53, de care ne vom ocupa mai jos. Lipsesc încă aproximativ 24 foi (aşezate între filele, numerotate mecanic, 225 -226, 240 -241, 246-247, 288-289, 340 - 341, precum şi după fila 478), aşa cum se observă, dealtfel, din parcurgerea ediţiei de faţă, toate completate de noi fie cu ms. 53 (sau B, cum apare în aparatul critic), fie cu ms. 254 (denumit ms.C). Faptul că textele respective au fost transmise de aproape toate copiile ulterioare, începînd cu cea mai veche datată (ms. 53), dovedeşte că dispariţia filelor a avut loc tîrziu, la peste 20 de ani de la moalea lui Neculce, dacă nu,cumva, între textul văzut de Neculce (ms. 253) şi manuscrisele 53 şi 254 a mai existat un intermediar. Nu vom stărui prea mult nici asupra completărilor autografe ale cronicarului. Acestea sînt subliniate, de altfel, în aparatul critic şi-i conferă manuscrisului 253 o valoare bibliofilă cu totul deosebită. Amintim doar că ele abundă în ultimele pagini ale cronicii, şi au fost scrise odată cu evenimentele trăite. Intervenţiile lui Neculce au fost observate de către toţi istoricii şi filologii care s-au ocupat de opera sa şi au avut la îndemînă ms. 253, începînd cu Kogălniceanu2. Unele dintre acestea completează, fie marginal, fie printre rînduri, cu idei noi, textul primei redacţii transcrise de copişti. Pentru altele, de întindere substanţială, au fost rezer- 1 Cf. I. Iordan, ed. II, Introducere, p. CXIX. Repertoriul de cronici al lui I. Crăciun şi A. Ilieş menţionează, ca şi Bibliografia alcătuită de către D. Velciu, lipsurile, în general, ale cronicii. L. Onu în Critica textuală, p. 255 —256, le precizează pînă în detalii. Vezi şi nota 1 de la p. 256 a aceleiaşi lucrări. 2 O însemnare tîrzie, în alfabet de tranziţie, a unui anonim (f. 436 bis), care transcrie o intervenţie autografă a lui Neculce de la f. 436v, îi acordă lui Neculce (greşind, desigur) un rol foarte mare în elaborarea întregului manuscris: „N b(ere>. Aceste rînduri sînt copieti de pe fila 490, din dos (f. 436v), scrise chear cu mîna vornic^uluO Neculce. Şi oriunde să va vide asemenea icoană este tot a lui. însă trebue luat sama că ce mai mare parte din această carte este scrise tot de dînsul, deşi să vedi a fi mai frumos decît rîndurile di sus pomenite". Cf. şi Iorgu Iordan, Despre limba lui Neculce, în Studii şi cercetări lingvistice, V (1954), nr. 3—4, p. 337—345, unde se ocupă de autografele hatmanului. 124 125 vate spaţii libere de către grămătici, probabil la cererea cronicarului, în felul acesta, în cinci cazuri, textul lor este intercalat cu al autorului (filele 436, 438r_v, 439, 453); fila 474r_v este scrisă în întregime de Neculce (cu excepţia unui singur rînd). Referindu-ne, în final, la particularităţile formale ale manuscrisului 253 vom adăuga că acesta are titlurile, colontitlurile (unele adăugate de Neculce) şi iniţialele scrise cu chinovar. Două frontis-picii îngrijite, în peniţă neagră, împodobesc filele 1 şi 5V. Numeroase viniete în negru şi roşu, ca cele de la f. 32, 34, 43, sînt răspîndite în întregul manuscris. Legătura veche în piele, de factură modestă, se păstrează sub legătura modernă. Două parafe în tuş albastru, .cu semnătura lui M. Kogălniceanu, de la f. 5V şi 478v, atestă, odată în plus, că volumul a făcut parte din biblioteca marelui învăţat. Manuscrisul a fost dăruit Academiei de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice la 30 iulie 1882. Opera lui Neculce a fost difuzată mai întîi prin grija şi cU osteneala unei rudenii foarte apropiate. Este vorba de ieromonahul Ioasaf Luca, fiul surorii sale Măria (soră numai după mamă, cum am "văzut în Introducere) şi al Lucăi vistiernicul, cumnatul său, a cărui viaţă o găsim adesea împletită cu aceea a cronicarului, mai ales în zilele războiului din 1711 şi ale pribegiei. Nu mai puţin de şapte manuscrise întregi sau fragmentare au ajuns pînă la noi, toate purtînd caracteristicile severe ale grafiei colţuroase şi intens negre a lui Ioasaf Trei dintre ele, cum vom vedea, sînt compilaţii de cronici moldoveneşti. Patru volume cuprind exclusiv opera lui Neculce. Trunchiul lor comun rămîne manuscrisul 253. Cum feciorii lui Neculce nu s-au dovedit a fi preocupaţi de treburi cărturăreşti, volumul a ajuns, probabil, în proprietatea vărului lor, om nu numai cu vădite înclinaţii pentru cercetarea trecutului Moldovii, ci şi cu un pronunţat simţ al limbii. Copiile lui cuprind pe lîngă completări, uneori interesante, la cronică, şi redacţii noi, în care se vorbeşte de cronicar la persoana a treia şi se „modernizează" stilul, sub influenţa graiului de dincoace de Milcov, ce se face simţit, începînd cu a doua jumătate a sec. XVIII, în întreaga literatură românească. Manuscrisul 53 (însemnat în ediţia noastră cu sigla B) este cel dintîi din această suită şi cel mai important2. Datat 1766, el cuprinde 1 Cf. G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, voi. I, Bucureşti, 1959, p. 139-140. 2 Cf. I. Bianu, Catalogul..., I, p. 128- 133. I. Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul..., p. 12. Vezi şi Miron Costin, Opere complete..., ed. V. A. Urechiă, tom. I, p. 40-41 (Codex DD). (cu puţine lipsuri) întreaga operă a lui Neculce. A fost folosit de noi la completarea golurilor din textul de bază, iar în aparatul critic s-a bucurat, alături de ms. 254 (sigla C), de înregistrarea tuturor particularităţilor grafice. Avînd acelaşi format ca şi ms. 253 şi un număr de 437 file, volumul are următorul titlu (f. 2): Hronograf care să chiamă moldo-veneşte Scrisoarea anilor, scris, cum să va arăta înnainte, cine ce au scris. Şi s-au scris în zilele preluminatului şi preînnălţatului domnu şi stăpînitoriu a toată Moldaviia Ioan Grigorie Alexandru Ghica voevoda, în anul de la zidirea lumii 7274, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul 1766, luna martie 27 de zile, întru pomenirea răposaţilor domni a pămîntului Moldovii, cu toată cheltuiala postelnicului) Alexandru Hurmuzachi. Postelnicul respectiv nu era nici el străin de Neculce şi nici de copist; era nepot lui Ioasaf Luca, a cărui soră, Ilinca, fusese măritată cu Hurmuzachi Cîrstea, pitar. Hurmuzachi a dat mai apoi numele Hurmuzăcheştilor; Alexandru, fiul Ilincăi şi al lui Cîrstea, nu se va mai numi Alexandru Cîrstea, ci Alexandru Hurmuzachi 1. Volumul a fost interesant structurat sub raportul aşezării materialului istoric şi cuprinde: f. 2 — 3 Ion Neculce, Predoslovie; f. 3V— 6V Miron Costin, Predoslovie la „De neamul moldovenilor"; f. 7— 10v Pinax, adecă Scară; f. 11 — 35v Miron Costin, De neamul moldovenilor; f. 35v— 109 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţârii Moldovei, text fragmentar; f. 109r_v Ion Neculce, O samă de cuvinte (legenda despre Aron-vodă); f. 109v— 187T Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei text fragmentar: f. 188r_v albă; f. 189 - 201v Ion Neculce, O samă de cuvinte; f. 201T—426v Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei. Filele 427—437, adăugate în veacul trecut, sînt albe. Volumul are o numerotare originală a filelor destul de ciudată, dacă este sâ ne gîndim la felul în care şi-a elaborat Neculce opera şi la sursele sale de inspiraţie. De la începutul volumului şi pînă la f. 297 (care corespunde sfîrşitului celei de a doua domnii a lui Duculeţ, anul 1703) observăm o numerotare a filelor făcută de Ioasaf Luca, ce corespunde cu numerotarea mecanică. Cu domnia întîi a lui Mihail Racoviţă, succesorul lui Constantin Duca cel tînăr, adică de la f. 299 (fila precedentă este albă), numero-taţia copistului reîncepe de la 1 şi continuă pînă la sfîrşit. Va fi 1 Cf. Sever Zotta, Genealogia familiei Hurmuzachi, în Arhiva genealogică, I (1912), nr. 9-10, p. 129-160 şi II (1913), nr. 4-6, p. 80—83. Datele au fost folosite de către D. Velciu în Ion Neculce, p. 171. 126 127 folosit copistul o redacţie a Letopiseţului care începea cu anul 1703 şi care va fi fost opera parţială a lui Neculce ?! Greu de precizat, cu atît mai mult cu cît ms. 254, copiat în acelaşi an, avînd, de asemeni, o numerotaţie originală diferită, începe numerotarea Letopiseţului lui Neculce cu f. 1 de la domnia Dabijii-vodă. Manuscrisul n-are însemnări vechi. Singurele menţiuni privind istoria sa ni le oferă Alexandru Sturdza, unul din posesori şi Mihail Kogălniceanu. Cel dintîi numerotează şi parafează volumul, la 10 septembrie 1839, făcînd menţiune scrisă despre aceasta la f. 437. M. Mogălniceanu apreciază astfel (la f. 1) valoarea deosebită a manuscrisului: „Letopiseţul lui Ioan Neculce, cel mai complet care astăzi se găseşte, fiindcă originalul ce este la d. Iordachi Cantacozino, vel-vor^nic)". Tot Iordachi Cantacozino mai semnează, ca vel-vornic, sub o'menţiune, ce nu este scrisă de mina hii:„Pîră aicea am găsit de am izvodit acest Litopisiţ, dar de aicea înnainte urmaşii mei, cercetînd, vor afla". Cuprinsul manuscrisului este următorul: f. I7—2V Ion Neculce, Predoslovie; f. 3 — 5V Miron Costin, Predoslovie la „De neamul moldovenilor"; i. 5V—8V Pinax, adecă Scară; f. 9—31v Miron Costin, De neamul moldovenilor; i. 31v—99 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, text fragmentar; f. 99v — 175v Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; f. 176r_valbă; f. 177—19lv Ion Neculce, O samă de cuvinte; f. 192î-v albă; f. 193—414 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei; f. 414v—415 albe. Identitatea dintre aceste două manuscrise este evidentă. Volumul a rămas în proprietatea familiei Cantacuzino pînă la 23 aprilie 1829, cînd Gheorghe Matei Cantacuzino îl dăruieşte lui Alexandru Hasdeu 1. Parafele în tuş violet de la f. 1 şi 413v, cu semnătura lui Kogălniceanu, arată că în preajma pregătirii ediţiei de cronici şi acest manuscris se afla în biblioteca sa. La filele 3 şi 9 se găsesc două frontispicii în peniţă, identice cu cel din ms. 53.; O legătură artistică în catifea verde, din secolul trecut, se păstrează sub scoarţa modernă. Manuscrisul a fost dăruit Academiei de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice la 30 iulie 1882. Ultima compilaţie de cronici lucrată de Ioasaf Luca, pe care o cunoaştem, este aceea din ms. 252 (însemnată cu sigla E) şi a fost elaborată în aceeaşi vreme cu cele amintite mai sus, sau la puţin timp după ele *. în orice caz, după o însemnare asupra căreia vom reveni, la anul 1775 manuscrisul era deja copiat. Rău conservat, cu multe foi lipsă, el rămîne totuşi printre cele mai apropiate ramuri ale trunchiului din care s-au desprins toate. Are dimensiunile 29 X 15,5 şi, după legarea lui prin grija lui Alexandru Sturdza la 1840, un număr de 520 file, ocupate astfel: f. 1 —7V albe, adăugate în anul 1840; f. 8 Miron Costin, De neamul moldovenilor, scurt fragment final din Predoslovie; i. 8—llv Pinax, adecă Scară, incomplet.; 1 O însemnare a acestuia de pe f. 1 liminară o confirmă: „A lui Alexandru Hăjdeu. Primit în dar de la prinţip