Smoliţi FANUŞ NEAGU ÎNGERUL A STRIGAT ROMAN ' ?XAO”.\f, «S* JMBMOTliCA 1968 EDITURA PENTRU LITERATURA 1 IN MARGINEA DUNĂRII SE LEGĂNAU ANCORATE douăsprezece luntri. Pe botul lor se uscau vîrşii, prosto-voale şi plăşi ude. Un băiat cu şapcă ponosită, cu flaneaua veche înverzită în coate — avea obiceiul să se tîrască prin ierburi după ouă de pasăre — şi cu pantalonii suflecaţi pe fluierul piciorului, întinsese o scîndură ca un podeţ pe marginea a două luntri şi se lungise cu faţa la soare, ţi-nînd sub braţ două păpuşi de lut, coapte în foc, pietrificate, ca nişte mici monştri. De dincolo de Dunăre, din baltă, unde se bălăceau turme de porci, luptîndu-se să găsească rizomul stufului în apele murdare, vîntul aducea miros de nămol. Băiatul părea adormit, dar nemişcarea lui era ca a sălbăticiunilor ieşite la pradă, toate simţurile-i şedeau la pîndă. Deasupra peretelui de piatră, în faţa casei lemnarului, taică-su şi încă vreo douăzeci de oameni se certau, strigau să fie lăsaţi să intre într-o remiză de căruţe vechi, Cînd gălăgia creştea, acoperind plescăitul valurilor, băiatul se ridica, se frîngea de trunchi, scotea din luntrea de la picioare, vîrîndu-i două degete în urechi, un peşte şi-l arunca fulgerător în luntrea lui taică-său. Patru crapi cu burţi aurii, lungi ca pe picior, atîrnau cu gurile prinse într-un covrig de sîrmă din vîrful catargului de la prora bărcii din care fura băiatul. Atent, cu mişcări iuţi, el desfăcu bri- © ceagul de la curea, încălecă sprinten catargul alunecos, trase peste gura unui crap şi, cu el în braţe, străbătu scîn-dura de-a-ndaratelea, cu ochii aţintiţi spre mal, intră în luntrea lui taică-su şi-l ascunse în tureatea unei cizme de cauciuc. Peste ani, povestindu-şi viaţa învăţătorului Eugen Fulga, băiatul avea să spună : — Faţa mea are culoarea albă, nesănătoasă. Semăn cu tata. Nenorocirea lu tata i s-a tras, orieît v-ar părea de ciudat, de la culoarea feţii. Nenorocirile mele n-au rădăcini. Unchiu Petrea Dună, care-1 ura pe tata, spunea că asta e culoarea feţii înecaţilor. Erau cumnaţi. Mătăhălos, ştirb, cu respiraţia greoaie, şuierătoare, ca şi cum i-ar fi scîrţîit în piept o scîndură udă, unchiu Petrea Dună, care era lemnar, ar fi dat orice să-l lungească pe tata pe gard şi să-l bată în cuie. — Aş face un lucru de toată frumuseţea, zicea. Doar tot unu din branşa mea l-a ţintuit pe cruce pe Domnu nostru Iisus Hristos. Motivu duşmăniei dintre ei era mama. Tata trăise cu ea trei ani şi o gonise de la el pentru că o prinsese tăvălin-du-se aproape goală, la soare, pe un covor de pîslă de pe vasu unui grec din Brăila, care venea şi cumpăra pepeni de la noi din Plătărăşti. Alungată, mama s-a dus la Brăila, s-a încurcat cu un hamal din Atîrnaţi. bătăuş şi beţiv, care îndoia şi fiare la circ, într-o seară au intrat amîndoi în Dunăre să se scalde şi n-au mai ieşit niciodată. Unchiu Petrea Dună, care ţinuse mult la sor-sa, o visa des. Şi mereu în acelaşi fel. Se făcea, cum spunea el, că mama stă undeva pe un pat de brădiş, clădit pe fundu apelor, iar tata coboară la ea şi fac dragoste. Visu îl îngreţoşa. La început, în primu an, se scula furios şi arunca cu bolovani în Dunăre. Da, cu timpu, începu să creadă că ceea ce vede în somn se petrece şi în fapt. mai ales că, după moartea mamei, tata slăbise şi căpătase culoarea aia nesănătoasă a feţii. — E alb, zicea unchiu Petrea Dună, e alb fiindcă se tăvăleşte pe fundu apelor cu sor-mea. Acolo unde se văd ei, apa e rece ca gheaţa, e apa înecaţilor, intri în ea şi te faci alb cum e caşu, cum sînt înecaţii. 0 r In scrînteala lui, unchiu Petrea Dună a prezis, de altfel, moartea tatei... Deocamdată însă băiatul avea zece ani, ţinea în podul palmei un melc cu corniţe vîscoase şi ardea de nerăbdare să plece la Dobrogea cu alţi treizeci şi nouă de oameni din Plătărăşti. In primăvara aia trei evenimente mai de seamă s-au petrecut în cîmpia Brăilei : hoţul de cai Costică Gurafoii din judeţul Ialomiţa a furat armăsarul senatorului Horia Lupescu şi l-a vîndut grajdului de curse Marghiloman ; pretorul plăşii Movila Miresii a fugit în Austria, pe un şlep care transporta grîne, cu o învăţătoare de sat, devenită peste cîtva timp cîntăreaţă într-un local de noapte celebru, iar prinţul Alexandru Şuţu, poreclit Buric, construi lîngă conacul lui din Plătărăşti un aerodrom. Fuga pretorului dădu naştere la o serie de procese între moştenitori, iar furtul săvîrşit de Costică Gurafoii, pe teritoriul de acţiune al altui hoţ vestit, Ţulea Fălcosu, cu care încheiase un acord verbal de neîncălcare, marcă începutul unei bătălii surde, cu vînzări jandarmilor, între hoţii din cele două judeţe : Ialomiţa şi Brăila. Ţulea şi o ceată de opt inşi pătrunseră noaptea în satele de dincolo de apa Călmăţuiului şi spintecară cu cuţitul burţile mînjilor pe care Costică Gurafoii îi aştepta să împlinească doi ani ca să le arunce arcanul pe după gît. Armăsarul lui Lupescu fusese, pesemne, o mîndreţe de cal, care lua foc sub picioarele călăreţului, pentru că Ţulea împinse răzbunarea mai departe : dădu pe faţă vadurile de la Dunăre prin care Costică Gurafoii trecea hergheliile în bălţi să le ascundă. Ca să-l împace, Costică Gurafoii veni la Brăila, apărat de doi oameni de încredere, aducînd-o cu el şi pe sor-sa, o fată de optsprezece ani, cu părul negru de turcoaică, şi pielea ca laptele în care-ai vărsat cîteva picături de vin roşu. îl găsiră pe Ţulea în curtea hanului ţinut de fraţii Şo-roagă, pe Dorobanţi, la capătul dinspre strada Galaţi. Era joi, în săptămîna dinaintea Paştelui, mirosea a ciorbă de peşte şi a ştevie prăjită. Ţulea se spăla la cişmeaua din curte. Tînăr, voinic, tuns scurt, cu pieptul păros, îşi îndoia 7 ceafa groasă şi un argat îi turna apă cu găleata pe gramaj i. El se scutura, suflînd zgomotos pe nări. O ghiulea de plumb, mare cît să încapă în pumn, îi atîrna de curea pe şold. Hoţii se priviră scurt — Costică Gurafoii era mic şi vînjos, cu mustaţă neagră ca o lipitoare sătulă — şi bătură palma. — Ce-i cu voi, rîse Ţulea. aţi venit să daţi cu nasu prin beciurile Brăilei ? Nu-i de trăit acolo, rîgîie broaştele de te bagă-n răcori. — Am venit cu sor-mea să îngenunchiem diseară la ale douăşpe evanghelii. Ţulea se întoarse spre sora hoţului din Ialomiţa şi ochii i se aprinseră în fundul capului. Fetei îi plăcu hoţul din Brăila, luă apă în pumn şi i-o aruncă în faţă. Ţulea, focos, o ridică de subsuori, o aşeză în găleata smulsă din mîinile argatului şi o purtă pe sus în prăvălie, unde se întinseră la băutură. înainte de asfinţitul soarelui, la ceasul cînd în om coboară liniştea amestecată cu spaimă — clopotele de la toate bisericile băteau încins peste oraş — Costică Gurafoii se duse cu Ţulea la biserica din spatele Pieţii Sărace, şi-l puse să jure la icoana sfinţilor arhangheli că va face cununie cu sor-sa. Întorcîndu-se la circiumă, s-au întins pe spate, într-o cameră ferită, cu gurile sub canea, şi au dat gata cîte un butoiaş de bere. Ţulea s-a făcut topor de oase. Costică Gurafoii şi oamenii lui l-au suit în pat, cu fata, au ieşit în curte, au scos trei cai din grajduri şi pină în zori au fost înapoi la malul Ialomiţei. în Valea Plopului, din coasta tîrgului Urziceni, hoţii s-au oprit să-şi mai spele gîtul cu cîte-o oală de vin şi au cîntat un cîntec despre cei trei cai legaţi în cheutorile de fier din peretele cîrciumii. Trei cai murgi, cu frîul lat, Doamne, că nu i-am furat... Şi ca refren, un crîmpei dintr-un cîntec ascultat într-o grădină cu mititei şi ţuică galbenă de pe Calea Griviţei din Bucureşti i Haif cîntaţi, cîntaţi splendidt Voi, ghitare din Madrid. Caar-meen ! Caar-meen! In jur, cîmpia mirosea a primăvară şi un vînt călduţ cioplea ridicăturile de pămînt de pe întinderea ei nesfârşită. A treia întîmplare îşi are începutul într-o staţiune de iarnă din Elveţia, unde, de Anul nou 1934, Alexandru Şuţu (Buric), din spiţa domnitorilor fanarioţi, se logodi cu o prinţesă Ştirbei, Ana, de şaisprezece ani, la rugămintea căreia comandă pentru nuntă unei uzine din Anglia două avioane. In martie, prinţul plecă cu logodnica la Londra să ia lecţii de pilotaj şi telegrafie în ţară să i se construiască un aerodrom la conacul moşiei din Plătărăşti. îl vroia lîngă aripa nouă a conacului, cu vederea spre Dunăre. Inginerul sosit din Bucureşti să efectueze măsurătorile şi să indice unghiul de înclinare al pistei dispuse să se taie păduricea din plopi canadieni de pe terasa din stînga curţii, unde se mai aflau şi două mori de vînt pentru înfrumuseţarea decorului. Dar Marin Doancă, administratorul de la Plătărăşti, nu vru să bage toporul în ea. Plopii îi aminteau de o vîlcea din Argeş, locul lui de naştere, încolţit de inginer, care ameninţa şi înjura, Doancă avu o idee salvatoare : se gîndi să pună mina pe pămîntul ţăranilor din hotar cu curtea prinţului. Erau treisprezece familii care stăpîneau acolo vreo patruzeci de pogoane, rămăşiţe de la împroprietărirea de după primul război mondial. Logofeţii îi strînseră pe ţărani la primărie. Doancă veni cu docarul. Era un om de cincizeci de ani, gras, cu faţa stacojie, parcă veşnic tăiată de crivăţ. Avea pieptul lat, pătrat şi o bărbuţă de culoarea nisipului îi împodobea obrazul fleşcăit în care ochii mici sticleau veseli. Pe ţărani, de cînd apăruse Terente hoţul, împărat peste bălţile Brăilei, îi numea „cumetrii lui Terente“. Mirosea în permanenţă a usturoi, din care pricină femeile se trăgeau în lături din calea lui. Taică-su slujise ca împărţitor de cărţi la masa de joc a prinţului bătrîn. Marin Doancă îi moştenise toate tertipurile de măsluitor, se spunea că, în ca- 9 fenelele Brăilei, trişori renumiţi ieşiseră cu buzunarele scuturate de la întîlnirile eu el. Ţăranii se temeau de el. — Prinţul tunde oaia, spuneau ei, Marin Doancă o jupoaie. Intra des în circiuma lui Fănică Măxineanu, bea cu cine se nimerea, iar de Ignat îi plăcea să înjunghie porci, atît la el acasă, cît şi la alţi oameni din sat. Mînca din pomana porcului şi primea bucuros cele cîteva kilograme de carne cu care e plătit măcelarul. Cei treisprezece ţărani îl întâmpinară pe treptele primăriei. — V-aţi adunat, cumetrii lui Terente ? întrebă el rî-zînd. De cînd cu hoţu din Carcaliu vă cîntă toate păsările. Prinţu vrea să vă cumpere pămîntu, anunţă el cobo-rînd. Prinţu... — Unde e prinţu ? întrebă Barbu Căpălău. — în Anglia. — Sănătos ? — Slavă Domnului, nea Barbule, n-are nimic î Cine se scoală de la masă cu frimitura-n barbă nu se leagă boala de el. Eu zic să nu vindeţi. Fără pămînt, ţăranu e fără mîini şi fără picioare. — Păi dacă vindem şi pogoanele alea, zise Căpălău, putem să ne băgăm cu gîtu-n laţ. — Aşa-i, nea Barbule, să nu vindeţi. Să faceţi schimb. Prinţu are o moşie şi în Dobrogea, la Aguleşti. Pentru un pogon aici, dă patru pogoane în Dobrogea. Aici aveţi cîte trei, acolo o să aveţi cîte douăşpe pogoane. E o treabă, nu ? Şi aveţi şi marea, la doi paşi de sat. Adică peşte, căcălău. Semnăm actu la notar şi în cinci zile, plecarea. Zi că n-ai noroc, mă, cumătru lui Terente?! îl scutură el de umăr pe Neculai Mohreanu, unu cu faţa ca de înecat. — Oi fi avînd noroc, da n-am căruţă. Nici eu, nici Titi Şorici. — Vă dau una de la curte. Veniţi la rotărie şi alegeţi una dintre ale vechi. — Gratis ? întrebă Şorici. — Să zicem eă daţi şi voi acolo două oi. E ca şi gratis. O să mă pomeniţi în neam pentru binele ăsta. — Dar cu casele ? — M-am gîndit şi la asta. Cine vrea, vinde, ăla care vrea, face schimb şi cu casa. Avem la Aguleşti case pentru zilieri. li scoatem şi intraţi voi în ele. Actu e la notar, semnaţi-1, şi să fie într-un ceas bun. — Şi dacă n-o fi ? se îndoi Şorici. — De ce să nu fie, mă, îl costă ceva pe Dumnezeu ? Se urcă în docar şi plecă. Ţăranii îl priviră din urmă, neliniştiţi, frămîntîndu-se în ei, înfricoşaţi dar totodată ameţiţi de mirajul pămîntu-lui care-i aştepta. — Douăşpe pogoane, măicuţă doamne ! Ispita li se strecura în suflet cu atît mai mult cu cît pe uliţe se răsucea un pui de vînt cu miros de pelin abia răsărit, Vîntul îţi intra în haine, în păr, în nări, dracu să-l ia, parcă se stîrnise anume să-ţi fure minţile. — Măi, parcă m-a secerat de la genunchi, spuse Barbu Căpălău. Ceilalţi n-avură timp să mai zică nimic. Dinspre coada Noianului — o groapă de vreo cîteva mii de hectare, care se întinde de-a lungul satelor din marginea fluviului şi e acoperită tot anul cu apă din revărsările Dunării — se auzi un bocet prelung şi pe uliţă năvăli, urlînd, o ceată de milogi în zdrenţe. Se apropiau în cîrd, bătind cu pumnii şi cu ciomegile în porţi, să fie miluiţi, iar în urma lor se tîra o altă ceată, de ţărani. Din vălmăşagul milogilor, o muiere înaltă, despletită, cu rochia ruptă pe şold, mînjită pe faţă de funingine, trăgea cu un băţ pe scîndura din garduri, ridicînd toţi cîinii în picioare. Se jelea cu voce ascuţită, înfiorîndu-ţi carnea, iar în ceata ţăranilor care se îngroşa mereu, femeile îşi făceau cruce. Cei treisprezece uitară de pămîntul de la Dobrogea şi se amestecară şi ei în grupurile ieşite la porţi, ca să privească cerşetorii cum înaintau, scălîmbîndu-se şi răcnind, spre partea de jos a satului. Cu două zile în urmă, aceiaşi milogi mai străbătuseră o dată Plătărăştii şi ţăranii aflaseră uimiţi că nu erau milogi, ci boieri din Bucureşti, veniţi să petreacă Pastele la Foţi Tomescu din Lacovişte, cale de 50 km, în Bărăgan (Foţi Tomcscu avea cinsprezece hectare de vie, o parte din Noian şi băcănie). Muierea cea înaltă, nevastă de negustor pricopsit, ţigancă sadea de neamul ei, dimineaţa îi îmbrăca în haine luate de la ar- ii gaţi, îi urca dărîmaţi de chef în docare şi-i ducea să se joace de-a schilozii prin satele de la Dunăre. Iar boierii, cerşind, treceau dintr-un sat în altul, ca într-o chemare voluptoasă spre prăbuşire. în amurg, Marin Doancă, mai mult ca o demonstraţie de forţă, băgă tăvăluguri de piatră pe pămîntul celor treisprezece ţărani, iar ăştia, fără să se fi vorbit dinainte, se strînseră cu toţii acasă la Costache Andrei. Che Andrei — cum îl strigau oamenii mai pe scurt — trăia singur, într-o casă la cîţiva metri deasupra Noianului. Nevasta îi murise, Gicu Catîru, singurul lui copil, lucra la « Brăila, factor poştal. Mărunţel, cu faţa ca un bot de vulpe, I Che Andrei purta tot timpul, petrecută pe după cap, o bentiţă de postav negru, ca un cerc de cofă, care-i ascundea golul ochiului drept. Ochiul i se scursese, lovit de o schijă de obuz, în războiul balcanic. Luat prizonier, trăise doi ani în Anatolia — se jura că în Asia nu creşte altceva decît alior — şi ajunsese pînă la mormîntul Domnului, la Ierusalim, dar nu se considera hagiu din pricină că fusese dus acolo cu forţa să lucreze. în tinereţea lui băuse rachiu cu vadra, o turcoaică, pe care o înjura şi în somn, îl lecuise de această patimă dîndu-i să înghită o zeamă de buruieni descîntate (încurca lucrurile, o dată zicea de turcoaică, altădată de unul Stan Vrăjitoru). în captivitate mîncase carne numai de două ori, lîngă Ierusalim, unde a prins doi măgari lăsaţi la păşune şi i-a jugănit. (Pe băiat, pe Gicu, el îl poreclise Catîru, în amintirea ce-lor două animale care-1 hrăniseră pe săturate. A ţinut ‘mult să-l facă învăţător şi l-a dat la Şcoala Normală din Galaţi. Dar Gicu, parcă spre a-şi întări porecla, a rămas doi ani la rînd repetent, şi Che Andrei, care se îmbăta acum numai cu vin, striga în circiuma lui Fănică Mă-xineanu : — Ori eu la Ierusalim, mîncînd boaşe de măgar, ori Gicu al meu la Şcoala Normală. îl retrase pe băiat de la Normală şi-l băgă la o prăvălie în Brăila, apoi la poştă. Ideea lui Marin Doancă îl cîştigase pe Che Andrei din primul moment. Spre deosebire de toţi ăilalţi, el îşi făcuse socoteala să vîndă ale douăşpe pogoane, imediat ce ajunge în Dobrogea, şi să deschidă o circiumă* 12 — Oameni buni, îi anunţă el pe ţăranii strînşi în tinda casei lui care mirosea puternic a fum de tizic, eu mă mut. Fie şi singur, tot mă mut. Cunosc Dobrogea, am făcut armata de recrut la Medgidia. Juma de an am cîntat în biserica mare a tîrgului, lîngă altar. O făceam pe dascălu, ca să scap de corvezi. In Dobrogea, fraţilor, dacă ai devlă, te faci domn într-un an. Da, măi nea Barbule, se adresă el numai lui Barbu Căpălău, pune dumneata două pogoane cu pepeni, du-i la Constanţa, colea-n toiu verii, cînd îi crapă buza orăşanului de sete şi cînd forfotesc boierii la băi ca viermii şi să-l bagi în mă-sa pe cine te minte dacă nu umpli o saltea cu bani. Dobrogea asta e ţara românească şi nu este. Peste tot, cînd tai o oaie şi o pui în tigaie, pute a seu de te dă cu crăcii în sus. In Dobrogea, oaia nu pute, domnule, pentru că creşte o iarbă specială acolo. Un camarad de pluton din comuna Pantelimonu de jos, care-i pe la vreo patruzeci de kilometri de Constanţa, aşa cum sîntem noi faţă de Brăila, îmi spunea că pe la el geme pămîntu de dropii, camaradu de care zic, caporalu Vasi-lescu T. Dumitru, a prins într-o iarnă optşpe dropii. Pînă-n martie, la plug, a mîncat numa carne de pasăre. — Se poate, aprobă Barbu Căpălău, dropia e pasăre grea, cînd i se prinde poleiu pe aripi, cruce, nu mai zboară. — Che Andrei, se interesă Ouleaţă-ţiganul, fierari ai văzut p-acolo ? — Era unu la Medgidia lîngă obor, da avea o mină de gumă. Nu bătea el cu barosu, bătea nevastă-sa. Avea un talan de muiere, de două ori cît a ta. Dintr-un pumn te lungea în şanţ. — Am stat de vorbă cu Gheorghe Jinga, spuse Mo-hreanu, Jinga a fost şi el prin Dobrogea, cică în Dobrogea pămîntu e var, var adevărat. — Zău ? ! se strîmbă Che Andrei, scuipînd între picioare. Şi de ce n-a adus el încoace o căruţă de var să-l vîndă ? Ce crezi tu, Şuţu-Buric ţine în Dobrogea o moşie care-i numa var ? Măi, cum înghiţiţi voi toate prostiile! — Eu v-am spus ce zicea ăla, că eu n-am de unde să ştiu ce-i în Dobrogea. — Dacă nu ştii, nu te-amesteca, îl repezi Barbu Căpălău, aşezat pe vine între cei doi f eciori ai lui, amîndoi băieţi de însurat. — Poate să fie şi cum zice Jinga, da sînt douăşpe pogoane, spuse Titi Şorici. Douăşpe pogoane, Neculai! Ia gîn-deşte-te, sleieşti o pereche de cai buni numa ca să tragi o brazdă de plug de jur împrejuru lor. — Dacă locu e un bolovan de var, degeaba. — Neculai Mohreanu, se aprinse Che Andrei, vrei — mergi, nu vrei — nu mergi, camarade, opt cu a brîn-zei nouă, te-nfundă el Marin Doancă într-o bulboană, te-nfundă şi te scoate cu nămol în gură. Tu poate că vrei să zaci într-o plapomă de nămol, te priveşte, da eu nu vreau. Eu ştiu ce-i lumea şi rine-i stăpînu ei. — De mers, merg şi eu, Che Andrei, mergem cu toţii, ce mai tura-vura, altfel nu se poate. Da zic că trebuia să trimitem întîi un om acolo să vadă ce şi cum. — De pomană, zise Barbu Căpălău. Dobrogea e dincolo de Dunăre. Ieşi în pragu casei şi uită-te în Munţii Măcinului. Aia e Dobrogea. — I-am văzut, nea Barbule, că nu-s chior. — Te bag în mă-ta, zise Che Andrei, îndreptîndu-şi bentiţa pe frunte. — N-am zis chior, că eşti dumneata chior. Aşa vine vorba. Dobrogea asta de care zici dumneata, nea Barbule, e altă Dobroge. Nu-i Dobrogea aia unde trebuie să ne ducem noi. Dobrogea aia e mult mai departe. — Dobrogea e Pcbiogea peste tot. Şi în Munţii Măcinului, şi dincolo de ei. Spune-ţi, taică, se întoarse Căpălău către feciorii lui, voi aţi fost în Măcin anu trecut, este var acolo ? Este sau nu este ? Cei doi fraţi Căpălău, Alexandru şi Dumitru, scuturară din capetele mari şi somnoroase : nu este. Singurii săraci din neamul Căpălău care se întinde pe două uliţi, cei doi trăiseră mult în baltă, ca paznici de vite, şi se obişnuiseră să vorbească puţin. Bătrînul Căpălău se temea de ei, pentru că ei îl hrăneau. Cît fuseseră mici îi ciomăgise fără milă, mai tîrziu îl ciomăgiseră ei. Băieţii purtau, vî-rît pe mîneca flanelei, cîte un ciomag din lemn de frasin fiert. Cel mai tînăr, Dumitru, subţire, cu gura spuzită de bube dulci, cumpărase de la nişte ţigani şătrari un urs, de Crăciun şi de Bobotează îi înfăşură labele în cirpe, îl înhăma la sanie şi se plimba prin sat cu Alexandru, înnebunind lumea. 14 — Nu e nici un fel de var, vorbi Dumitru. Gheorghe Jinga e prost. In Măcin, coada batalului atîmă singură patru ocale. — Păi sigur, domnule, ce vă latru eu aici de-un ceas ? ! spuse Che Andrei. Ne-a căzut mană cerească şi noi stăm şi facem fiţe ca muierea paciaură. Plecăm. Şi începu să cînte : Treceţi batalioane române Carpaţii... Seara tîrziu, notarul Toto Dudescu, care se instalase încă de la prînz în circiumă la Fănică Măxineanu, cu actul de schimb în faţă, făcu numărătoarea semnăturilor : treisprezece. — încă o nebunie ca asta, zise el, şi rămîne satul gol. Se sculă, mătăhăind, şi ceru să i se umple din nou cinzeaca. — Pune şi doi covrigi de gîtul ei, dom Măxineanu. Ca de sîmbăta morţilor. Cîrciumarul nu mai găsi covrigi în raft, mai avea, însă, un şir agăţat într-un cîrlig al tavanului. Deschise uşa spre curte şi strigă să i se aducă scara. Şeful de post, care bea cu un sublocotenent de la legiunea de jandarmi, i-o luă înainte. Sprijini ţeava pistolului de braţul sting, ochi, trase şi covrigii se rostogoliră pe duşumea. Notarul rîse, un rîs de om fricos şi beat. Apoi, tremu-rînd, îngenunchie şi începu să tragă cu mîinile bucăţile de covrigi. — Domnule Dudescu, ţipă Măxineanu, îţi trec cotu în cont, să ştii. — Lasă-1 în pace, zise sublocotenentul. Hai, notarule, mănîncă. Domnule, e ceva extraordinar cum înghite, parcă se bat căpcăunii la gura lui! în acest timp, în circiumă intră Che Andrei, cu Ou-leaţă-ţiganul, cu Titi Şorici şi Neculai Mohreanu. Dudescu, oprit în patru labe, cu o jumătate de covrig în dinţi, îşi vărsă cinzeaca în creştetul chel şi începu să strige : — Mieii! Iuda le-a tăiat gîtul. Oiţile mele strămutate. Che Andrei îl apucă de subsuori şi-l ridică pe un scaun. — Dudescule, scoate plaivazu şi scrie. Ne-am vîndut casele lu Pavel Berechet. Fă acte şi pe urmă te-nvăţ eu cum 15 se boceşte. Măxineanu Fănică, se-ntoarse el spre cîrciumar, patru chile de la beci, aburite ! Şi către jandarmi: — Domnule sublocotenent, am onoarea : Che Andrei, fost prizonier în Anatolia. — Da, e veteran de război, nu vă uitaţi că n-are decît cinzeci, întări plutonierul către sublocotenentul care se zbîrlise. Che Andrei, spune-i Iu dom sublocotenent Eugen Bulinaru cum ştergeai căpăţînile alea de praf. Cică erau două mii. •— Două mii una sută douăzeci şi trei, îl corectă Che Andrei. ■— Unde ? — In Turcia, la un muzeu. Erau două mii una sută douăzeci şi trei de căpăţîni înşirate pe rafturi. De turci, de nemţi, de toate neamurile. Pe alea care se spărseseră le lipiseră cu ceară roşie. Trei luni le-am şters cu cîrpa în fiecare dimineaţă. Erau numai os, os gol, ca-n cimitir. Fănică Măxineanu apăru cu vadra de vin din beci. Che ^ Andrei întrerupse povestirea şi strigă vesel: -f) — Camarazi, umflaţi marmida ! •w'’ In zori, tot satul află, uimit, de hotărîrea celor treisprezece familii de a se strămuta la Dobrogea. Dar o întâmplare petrecută cu Toto Dudescu le tăie tuturor pofta de a se amesteca în treburi care nu-i priveau. Iată ce-a fost : Dimineaţa cineva dădu de veste că ursul Căpălăilor a fost găsit mort în oborul de gloabă al primăriei. Peste noapte, ameţit de mirosul sălciu al primăverii, ursul ieşise să se tăvălească pe bătătură, de aici pătrunsese în oborul de gloabă unde sînt închişi taurii, şi taurii îi sfîşiaseră burta cu coarnele. S-au adunat cu mie cu mare să vadă cum tîrăsc gardiştii cu căngile ursul mort. Dudescu, bohotit de beţie, sta pe trepte, frecîndu-şi gîlmele de pe gît cu o bucăţică de gheaţă desprinsă cu călcîiul din şanţ şi-i înjura pe Căpă-lăi, care nu erau de faţă : — Neam de tâmpiţi. Cumpără urs cînd n-au vacă, iar acum pleacă la Dobrogea. 16 Dădu cu ochii de Neculai Mohreanu şi strigă, vîntu-rînd din mîini : — Vino să smulgi un smoc de păr de urs, Neculai., să-ţi descînţi de sperietură la Dobrogea. Ştii tu ce-i Do-brogea ? Dobrogea e o muiere cheală. Peste tot. In Dobrogea, soarele arde atît de rău, că griul ia foc singur şi se mistuie-n cenuşă. In Dobrogea numai tătarii rezistă, Mohreanule. îşi fac casele sub pămînt, şi de sărbătorile lor necreştineşti mănîncă tizic şi beau pişălău de mînz. Dacă vrei să pleci undeva, atunci pleacă la Gura Humorului, în Bucovina, să-ţi iei nevastă. Muieri, acolo, cită apă pe Dunăre. De sfîntul Ilie, acum zece ani, am fost la hramul mînăstirii din Gura Humorului. Şase popi cădelniţau şi unul trăgea clopotele. Iar de jur împrejur, muieri, o mie, sau poate două mii. Veniseră din Maramureş, din Moldova, din Muscel, din toată ţara. Popii băteau cădelniţa, clopotele bang-bang, şi ele în genunchi. Se opresc clopotele şi popii, cu patrafirele alea cît un polog fiecare, încep cu cădelniţa, zanga-zanga, în jurul mînăstirii. Iar muierile, după ei. Mergeau în genunchi şi se izbeau cu capul de pietre, ca să le dea Dumnezeu bărbat. De trei ori s-au învîrtit. Ţi se ridica părul măciucă. Acolo să te duci tu să-ţi alegi o muiere. — Mă duc la Dobrogea, domnu Dudescu. Muiere găsesc oriunde, da pămînt numa la Dobrogea e pentru toată lumea. — Eşti un dobitoc. Dudescu buşi cu gheata în căpăţîna ursului mort şi se apropie de Mohreanu, clătinîndu-se. Mohreanu rămase neclintit. Dudescu îl privi dintr-o parte, rînjind, apoi trecu drumul, urcă în clopotniţa bisericii şi se agăţă cu mîinile de funiile clopotelor. Bătaia clopotelor acoperi ca un val tot satul. Dudescu bătea ca de moarte. De jos, prin deschizătura zidului, oamenii îi vedeau trupul bălăbănindu-se ciudat între funii. Sălta încet şi cădea, iar clopotele sunau mereu, straniu şi prelung. Şeful postului de jandarmi, care-i era cumnat, apăru fuga, cu tunica descheiată. Răcni la ţărani să se împrăştie şi sui să-l scoată pe notar din clopotniţă. Somat să dea drumul funiilor, Dudescu îl izbi cu picioarele în burtă. Plutonierul îl apucă degît, îl aruncă 2 17 mototol pe umăr şi coborî cu el în curtea bisericii. Du-descu ţipa şi lovea cu pumnii. Şeful de post îl cără prin spatele bisericii pînă în ograda morii, şi-l azvîrli pe rampa unde se descarcă sacii pentru cîntărit. Adunîndu-şi puterile, Dudescu ţîşni pe lîngă cumna-tu-su şi sări în şanţul plin de noroi şi bălegar. Cînd plutonierul se apropie să-l scoată, îşi înfundă palmele în mîzga cleioasă şi aruncă în el. — Idiot! scrîşni plutonierul. Bălăceşte-te ca porcii, şi plecă. Marin Doancă auzi de isprava lui Dudescu, fiind pe cîmp, lîngă conac, unde supraveghea lucrul argaţilor care bătătoreau pămîntul strămutaţilor la Dobrogea cu opt perechi de cai înhămaţi la tăvăluguri de piatră. Trăia cu nevasta lui Dudescu şi-şi închipui că Dudescu aţîţa satul ca să se răzbune. Opri doi argaţi tineri, aduşi de la Argeş, din ţinutul lui. — Luaţi bacu, treceţi în baltă şi ologiţi cu păru scroafele lu Dudescu. După ce le ologiţi, le daţi brînci pe apă. Ca să ştiu dacă aţi făcut treabă, îmi aduceţi cozile lor. Argaţii dispărură, Doancă se urcă în docar şi goni spre sat. Aproape de Plătărăşti, unde drumul se desface în două braţe — unul spre şoseaua naţională, altul spre moara lui Alecu Branga, mărginit de şanţuri largi — Doancă trecu pe capră, luă hăţurile, băgă docarul în şanţ şi mînă mai departe prin noroiul gros care atingea butucul roţii. Dudescu îl văzu cînd era la o sută de metri şi spaima îi încleştă fălcile.De frică se trezi, se tîrî pe mal în coate, şi o rupse la fugă cu noroiul curgînd de pe el. Furios că Dudescu îi scăpase, Doancă suci hăţurile, caii graşi făcură un salt şi scoaseră docarul, căptuşit cu pluş albastru, în ograda morii. El sări pe pămînt şi începu să-i izbească în cap cu codiriştea biciului. — Dumnezeii voştri, mă tîrîţi în şanţ ! şi trăgea să le rupă gura cu zăbalele. Apucîndu-i de dîrlogi, îi lovi cu picioarele în burtă. Apoi, punînd mîna pe o stinghie, o făcu ciosvîrte pe boturile lor. înnebuniţi, caii se trăgeau îndărăt, coşul docarului se frînse de zidul morii şi o roată zbură din osie. Doancă se opri dintr-o dată şi se întoarse spre Alecu Branga : — Tu de ce nu cureţi şanţu, mă ? Treci prin el şi pute ca o privată. Ce se întîmplă dacă cade unu beat în şanţ ? Se îneacă în pişălău, a ?! După asta, cei treisprezece fură lăsaţi să viseze în linişte la pămîntul care îi aştepta la Dobrogea. Şi se porniră pe rînd să-şi încheie toate socotelile care-i mai lega de baştina strămoşească. Barbu Căpălău, Che Andrei şi Neculai Mohreanu făcură pomeni, citite de preot, pentru odihna morţilor. Marin Doancă veni la mesele lor, mîncă şi glumi şi bău vin, încruciş\ndu-şi braţul, frăţeşte, cu al lui Dudescu, ceea ce făcu pe şeful de post să-i spună nevestei, seara, în pat, că fundul sor-si trebuie să fie mai frumos chiar decît galonul de plutonier, care-i cel mai frumos din armata română. Titi Şorici dărui o claie de paie de orz unuia din marginea Noianului, care nu mai avea nici fir de nutreţ şi-şi hrănea caii cu nuiele de salcie. Fraţii Căpălău, cunoscători ai ascunzătorilor bălţii, dez-văluiră vînătorilor locurile în care foiesc puii de vulpe. Alexandru puse capcane pentru iepuri şi-i dădu copiilor cînd ieşeau de la şcoală. Opri pentru el un pui sperios, cu mustăţile pleoştite şi cu buza ruptă, pe care-1 hrănea cu lapte şi-i cînta din fluier. Vroia să-l împreuneze cu o căţeluşă motoloagă, gîndind că va obţine un dulău iute de picior. A treia zi, strămutaţii care făcuseră schimb şi cu casele — nimeni nu trecuse în învoială grajdurile şi salcîmii din jurul curţii — începură să desfacă pereţii coşarelor şi să taie salcîmii. Hotărîţi să pună repede convoiul în mişcare, de teamă să nu le rămînă nearate pămînturile de la Dobrogea, măritară, fără să ţină cu dinţii de preţ, grinzi, dulapi, garduri, salcîmi, tot ce n-avea rost să fie îngrămădit îh căruţele pe care aşezaseră drugii ce se pun numai Ia căratul snopilor. Neamurile se înghesuiau să dea o mînă de ajutor, dar mai mult să şterpelească, pentru că lucrurile pe care puneau mîna dispăreau fără urmă. Din lăcomie, mulţi se încăierară. Intr-o curte, doi inşi se bătură cu pumnii şi picioarele pentru un colac de fîn-tînă. Fraţii Căpălău, în schimbul unei piei de capră, îl lă- 19 2* sară pe Gheorghe Jinga, cu care nu vorbeau de cinci ani, să mute gardul din stingă livezii cu doi metri peste hotarul din bătrîni, iar slujnica popii prinse puii de curcă ai lui OuIeaţă=ţiganul şi fugi cu ei în poală să-i amestece în cîrdul stăpînei. în forfota aia, semănînd a refugiu din faţa unei armate invadatoare, îşi făcură apariţia şi doi marinari de pe o şalupă acostată la pontonul cel mare al Plătărăştilor, spunînd că sînt gata să transporte cu hîrbul lor, pînă la Hîrşova, femeile şi copiii, sau sacii cu grîu şi porumb. Nu-i angajă nimeni, scuipară şi plecară înjurînd. Barbu Căpălău şi Che Andrei, care se desemnaseră singuri în şefi ai convoiului, trecură de pe o uliţă pe alta, si-lindu-i pe oameni să împacheteze mai repede. Căpălău, lung şi noduros, mergea în faţă, iar Che Andrei, care venea la doi paşi în urmă, smucind mereu de bentiţa neagră, părea, cu mersul lui nervos, că dă să se urce pe celălalt ca pe o scară. în curtea lui Ouleaţă se opriră, mirosind în jur cu nările umflate. — Aţi copt pîine pentru drum, zise Che Andrei, bun ! Ia dă să rup o felie. Şoava, nevasta lui Ouleaţă, începu să bocească. — Unde ne ducem, nea Barbule şi nea Costache ?! Oameni bătrîni şi v-aţi pierdut minţile. Căpălău se înfurie. — Te tăvăleşti prin cenuşă ca o găină proastă. La Dobrogea noastră, pămîntu aşteptă ca să băgăm plugu în eî şi tu urli ca nebuna. — Arde cămaşa pe mine, oameni buni şi duşmanu nu mă aude, începu Şoava să-l blesteme pe Ouleaţă, care repara căruţa Căpălăilor. Doamne Dumnezeule, vezi-1 Doamne cum m-a scos din cuibu meu să mă ducă prin străini, că n-am avut minte şi i-am dat act pe locu de casă, şi el mă duce în lumea rea, mînca-l-ar viermii ăi neadormiţi ! — Anafura mă-ti, o înjură Ouleaţă, trîntind de fundu căruţii. Taci o dată, că m-ai luzit. Lăsaţi-o şi voi, mă nene, să se bage cu dosu în jaru ăla din cuptor, sau să se arunce cu capu-n puţ, că eu o duc la bine şi ea se dă cu noada de pămînt — Am să mă lungesc să mor aici. — Mori şi te-ngrop cu şaişpe lăutari. Spre seară, Căpălău şi Che Andrei strânseră toată ceata şi porniră la curte să aleagă o căruţă pentru Şorici, Mohreanu şi Ouleaţă, care urmau să facă drumul împreună. In Vadul lui Topciu se întîlniră cu Şorici şi Mohreanu şi Dulceaţă, care fuseseră pe baltă, cu o luntre împrumutată de la Gheorghe Jinga, ca să facă rost de peşte pentru tot convoiul. Petrea Dună, lemnarul, turna catran peste nişte bărci cu chila în sus. Văzîndu-1 şi pe Mohreanu în grup, nu vroi să-i lase înăuntru. Fraţii Căpălău scoaseră ciomegile şi, sprijinindu-se în ele, săriră gardul şi deschiseră poarta. Dună n-avu încotro, trebui să-i ducă la remiză. Ei se strecurară printre cîteva rînduri de docare şi săltară cu umerii patru căruţe pe care le aduseră pe arie. Acolo le luară la cercetat, atent, cu răbdare. Izbiră cu picioarele în roţi, traseră de şinele de fier, se trîntiră cu fundul pe osii, scoaseră bucşele să vadă dacă nu-s roase şi, în cele din urmă, aleseră o căruţă uşoară, cu doi porumbei zugrăviţi pe fundătoarea de dindărăt. Fraţii Căpălău scoaseră două găleţi de apă din fîntînă şi le aruncară pe roţi. Petrea Dună veni lingă Mohreanu şi-i arătă un stîlp de manej. — Din stîlpu ăla m-am jurat să-ţi fac cruce. .A Vorbele i se înecau în respiraţia şuierătoare, de astmatic. — Nu te ţine cureaua să vii cu el în spinare pînă în Dobrogea. — Vine, spuse Ouleaţă, vine că-i gras. Tu nu vezi că-i curge untura pe nări ? — Iţi fac cruce şi scriu pe ea cu un cui: Mort ca prostu. — Mă Petreo, spuse Che Andrei, se zice că nebunii, camarade, sînt păsările lu Dumnezeu, da tu eşti mai prost şi decît porumbeii care se spurcă numai pe acoperişuri. — Che Andrei, strigă Dumitru Căpălău de la fîntînă, ce-ai zice să-l jugănim ca pe măgarii ăia de la Ierusalim ? Lemnarul înjură şi se întoarse iar spre Mohreanu : { — N-ajungi la Dobrogea, mă. Stă scris în cartea ta că W o să mori pe drum. * 21 — Ferească Dumnezeu! spuse Barba Căpălău, — Nu-1 fereşte, moare, o să vezi. Barbu Capălău se supără : ■— Şi daciă moare, ce, împărăţeşti tu lumea ?! — Moare, repetă lemnarul. — Du-te-n mă-ta, făcu Barbu Căpălău. E prost ăsta dacă nu ţi-o arunca la noapte o oală cu jar în stufu casei. Ieşiră pe mal. Mohreanu, Şorici şi Ouleaţă coboriră la Dunăre, ceilalţi plecară pe drum, împingînd de căruţă. Petrea Dună, aşezat turceşte în muchea malului, începu să se hîţîne înainte şi înapoi şi să strige : — Mortu ! împreunaţi-i palmele pe piept în groapa asta, Mohreanule, o să-ţi fierb un ceaun de colivă şi o să aduc trei -căţele fătate să le mulg corastra. Mă, să-i zici lu taica ziua bună pe lumea ailaltă. Smulseră priponul, apoi Şorici, din două bătăi de vîslă, scoase luntrea în sforul curentului, lăsind-o să plutească încet la vale. Mohreanu, cu capul gol, fuma, alături de Ouleaţă, pe stinghia de la pupa. Lui Ouleaţă i se vedeau pe ceafă, sub coama nescărmănată, două cercuri vinete. Erau semnele ventuzelor pe care le pusese cu o zi în urmă. Lui Ion, băiatul lui Mohreanu, i se păru că semnele alea seamănă cu două capace de cremă şi-i veni să întindă mina să rîcîie cu unghia pielea pe care el o credea arsă. Dunărea era tulbure, în asfinţit se rupeau felii de foc, mirosea a plop şi a salcie, pămîntul se aşternea întunecat spre fundul cîmpiei, cerul sclipea înfăşurat într-un abur de negură. Tăceau. Singur copilul fluiera după cucuvelile ieşite din scorburile malurilor. In parcul conacului, cele două mori de vînt aţipiseră. Un stol de porumbei se rotea în umbra pădurii de plopi canadieni. Trecură de o insulă îngustă, năpădită de stuf şi papură, şi intrară, la fel de tăcuţi, pe un braţ al fluviului, domol ca o girlă de cîmpie. Două raţe, cu guşile albastre, furau, lungind gitul, cîte o gură de aer şi se cufundau, ca să apară din nou, scuturîndu-şi creştetul, în faţa luntrii care înainta încet spre vadul din stingă Noianului. îndărăt, ţinînd coama Dunării, un vapor de pasageri trecea spre Brăila. 22 Gîndindu-se că pleacă pentru totdeauna din aceste locuri* Neculai Mohreanu se simţea colindat de o tristeţe apăsătoare. Dincolo de Noian, pe mal, se întindea satul. Soarele atîrna deasupra lui ca o căpăţînă de zahăr cuprinsă de flăcări. Grotele despre care se ştia că servesc ca adăpost hoţilor de cai vărsau suluri de aburi. Pe fundul lor gîlgiiau izvoare. Sărbătoarea, lingă plopul cu frunză plîngătoare, de dincolo de căsuţa lui Che Andrei, se strîn-geau oamenii la vorbă. Noaptea, flăcăii veneau călări şi furau curcile care se urcau să doarmă în crăcile lui. Acolo s-a îmbrăţişat Mohreanu prima oară cu Vetîna, sora lui Gheorghe Jinga, măritată pentru avere cu Pavel Berechet, căruia Mohreanu, Che Andrei, Ouleaţă şi Şorici îi vîndu-seră casele. Vetina venea cu luntrea cu lemne pe Noian. Grasă, cu pulpele lucioase, ca date cu ulei, vîslea bărbă-ieşte, dar pentru că bă tea vîntul din coastă, luntrea da mereu să ia apă. — Sus, Vetină, i-a strigat Mohreanu, sus, că te uzi la fundatoare. — Ei şi ce ? Crezi c-o să vin pe cuptoru tău să mă usuc ? — Păi nu-ncapi, e strimt la mine. — Se ştie, la tine n-a-ncăput nici muierea cu cununie. Pentru că n-a-ncăput, s-a dus pe vaporu grecului. Prostule,dacă vrei să te capeţi cu ceva, ia-mă cu binişoru ! Era seara, ca şi acum, Vetina i-a aruncat frînghia pri-ponului, el a tîrît luntrea pînă la vadul din dreptul plopului, ea a ieşit pe mal şi s-au iubit pe iarba rară dintre tufele a doi scoruşi. — Mă Neculai, zise Ouleaţă, parcă-i păcat, vere, să te muţi de-aici ! La noi, cînd vine primăvara, doar cioturile alea de vîslă din mina lu Şorici nu-nfloresc. — Tată, vorbi şi copilul, plecăm mîine la Dobrogea ? — O să plecăm. — Mie-mi place la Dobrogea. Nea Dumitru Căpălău zice că la Dobrogea nu pute a peşte ca la noi. Cică e aer acolo. — Sigur, zise Ouleaţă, la Dobrogea joacă păpuşi de turtă dulce pe toate drumurile. Toţi Căpălăii, Ioane neică, sînt nişte capsomani. ^ 23 Gheorghe Jinga avea vad în fundul livezii. în clipa cînd luntrea se opri la debarcaderul făcut din scînduri bătute pe ..ţăruşi, o văzură pe Diculeasa, nevasta lui Jinga, şi doi lipoveni, aşezaţi pe crucile căruţelor cu coviltir. Lipovenii cumpărau peşte de la Jinga şi-l vindeau în satele cîmpiei. Mohreanu, Ouleaţă şi Şorici scoaseră pe mal trei coşuri cu peşte. între timp sosise şi Barbu Căpălău. Diculeasa făcu împărţeala, apoi se urcă în luntre să vadă dacă alde Mohreanu n-au ascuns ceva. Băiatul lui Mohreanu o văzu pe Diculeasa cum apucă cizmele de gumă să le scuture şi încremeni. Crapul furat din luntrea cu catarg înalt se rostogoli în nămol, zbătîn-du-se. Un lipovean îl ridică şi-l aruncă pe cîntar : — Bine, mă, se scandaliză Diculeasa, Gheorghe al meu vă dă luntrea să vă serviţi de ea şi voi aveţi obrazu ăla să ne furaţi ?! Mohreanu şi Şorici se uitară spre Ouleaţă. Ţiganul se jură pe viaţa lui şi pe sufletul copiilor că nu ştie nimic. — O zic şi p-a mai rea, vere ! Iote, să mă facă Dumnezeu bucă de drac dacă ştiu ceva. Poate că ăsta al tău, se întoarse el spre copil. Băiatul îşi frecă nasul jupuit de vînt. — El l-a furat, să mor, na, strigă Ouleaţă vesel. Ia uite la el, mai rău ca Terente, vere. Mă, cum ţi-a dat dracu în gînd să-l bagi în cizmă ? Aoleu, strigă, fugi, fugi, că te răcoreşte tat-tu. Tuleşte-o ! Mohreanu îl prinse pe băiat de ceafă şi-i cîrpi două palme de-i scăpărară fălcile. — Na, şi dacă guiţi, îţi mai dau două. Băiatul îşi înghiţi lacrimile şi o porni spre uliţă, aplecat asupra păpuşilor lui de lut. Vărsară peştele, partea lor, într-un sac şi-l dădură lui Barbu Căpălău, să-l spintece şi să-l săreze. — Fă, strigă Ouleaţă la Diculeasa, ne dă ăla al tău nişte ţuică ? — Dacă plătiţi, vă dă. Gheorghe Jinga, fiind cle-un leat cu cei trei — aveau în jur de treizeci de ani — le umplu bărdaca pînă-n buze. Era trăsnit, avea chef de glume, îl împinse pe Şorici cu cotul în burtă, şi-i făcu semn cu capul, spre curtea vecină, 24 unde sor-sa Vetina îi măsura nişte lapte fetii din curtea popii, o fată dolofană, cu dosul mare. — Mohreanule, de ce nu-i faci tu felu ăsteia, mă ? Cheam-o aici şi înghesui-o colo, între şoproane. O chem ? — Stai cuminte. — De ce ? — Uite-aşa, ca să se mire proştii. Noroc, Titi, noroc, Ouleaţă ! Acolo, la Aguleşti, o să ne facem şi noi cîte o gospodărie ca a lu Jinga. Hei, mama mă-si, ne cărăm la mare. Mai dă-ne o bărdacă, Gheorghe. Cinstea ta. — Gratis nu dau. — Lasă că nu sărăceşti, spuse Mohreanu. Nouă, banii ne trebuie. Eu trebuie să-mi cumpăr cai la Constanţa. — Rupe din partea pentru căpestre. — Hai sictir. — îţi dau, dacă-mi dai cuibu ăla de barză din saly > cimu tău. — Ce dracu să faci cu el ? — Vreau să am berze în bătătură. Ia scara mea şi adă-1. — Bine, vino cu mine. Luară scara şi plecară. Băiatul lui Mohreanu era la Căpălăi, spărgea cu călcîiul băşicile scoase din burta peştilor. Mohreanu fixă scara pe trunchiul salcîmului şi se urcă Ia cuib. De sus se vedea tot satul, Noianul şi Dunărea pînă la cotul spre Brăila. Cuibul era umed. Mohreanu desprinse roata de căruţă pe care berzele clădiseră cuibul şi cobori^ cu ea, călcînd cu spatele la scară. Era lac de sudoare şi-l ( dureau braţele. Jos, Gheorghe Jinga apucă de o spiţă a roţii şi ieşiră în uliţă. La poartă îi întîmpină, tăcut, Ion. Il zărise pe taică-su căţărat în vîrful salcîmului şi dăduse fuga să vadă ce se întîmplă. Faţa lui mică, plină de pistrui, cum e oul de vrabie, se întristă. — I-am dat cuibu ăsta lu nenea Gheorghe, zise taică-su. Noi plecăm, fetiţa lui nenea Gheorghe... — Tiţa, zise băiatul. — Da, Tiţa. Cică vrea să vază cum vin berzele la ei, primăvara. îţi pare rău ? 25 Băiatul clătină din cap, tăcut. Ceva i se zvîrcolea în inimă şi-i venea să plîngă.. — La Dobrogea o să facem alt cuib, o să vezi, spuse taică-su. — La Dobrogea nu vin berzele, răspunse băiatul* — Ce prostie e asta ? — Nu vin, pentru că n-au şerpi pe care să-i mănînce. — Găsesc ele, spuse Mohreanu, şi o porni cu Jinga. După vreo zece paşi, întoarse capul. Băiatul şedea în poartă şi-i privea tăcut. — Du-te la Căpălăi, viu mai tîrziu să te iau de-acolo. Dar băiatul nu se clinti. Nu vroia să vadă salcîmul cel mare fără cuibul de barză. Convoiul părăsi satul, dimineaţa. Erau patruzeci de inşi cu copii cu tot, îngrămădiţi în nouă căruţe. Opt din cele treisprezece familii aveau fiecare căruţa ei, Şorici, Ouleaţă şi Mohreanu se înghesuiseră în una singură — la Aguleşti urmau să se folosească de ea doar Şorici şi Mohreanu, întrucît Ouleaţă îşi pusese de gînd să deschidă fierărie — iar Che Andrei, care-i lăsase lui Gicu Catîru toate lucrurile şi jumătate din banii pe casă, hotărît cum era să-şi vîndâ cele douăsprezece pogoane, făcea drumul la Dobrogea pe jos. Merindele şi rogojina pentru dormit le pusese în căruţa Căpălăilor. încolo nu mai avea decît hainele de pe el şi banii pe care-i cususe dedesubtul cămăşii. — In caz că se gîndeşte v-unu să mă prade, trebuie să mă dezbrace la piele. Mort de beat să fiu şi tot îl simt. Se îmbrăţişară cu rudele, muierile bociră, iar cînd ieşiră în drumul Brăilei opriră cu toţii caii, să mai pri-| vească o dată satul. Nu-i era nimănui sete, totuşi bărbaţii 1 scoaseră o găleată cu apă din fîntîna săpată la răspîntie şi \ băură. Bînd, cîţiva se închinară ca lipovenii, care ţin de credinţa veche. Pe urmă se întoarseră la căruţe. Nae Ca-ramet, omul din fruntea convoiului, dădu gură la cai, şi scîrţîitul osiilor se uni cu scrîşnetul pietrişului, cu tropotul învălmăşit al copitelor. De pe întinderea cîmpiei, sufla rece vîntul de la începutul lui martie, clătinînd buruienile uscate, rămase din anul trecut. Mirosea a frunze putrede, a pămînt şi a pelin. 26 Cu un ceas înaintea zorilor, un alt convoi, format din şase care încărcate cu orz pornise tot pe acelaşi drum spre Brăila. Le tocmise cu chirie Pavel Berechet, pe care Ve-tina, sub motiv că după cumpărarea caselor strămutaţilor rămăseseră fără bani, îi pusese să destupe groapa cu orz şi să trimită la vînzare în oborul Brăilei şaizeci de saci. Învîrtise treburile ca să meargă ea să vîndă, iar bărbatu-su să rămînă acasă, ca să cureţe pomii din livadă. Il luase ajutor pe frate-su mai mic, un flăcăiandru care trăia pe lingă masa ci, şi pe care Gheorghe Jinga îl alungase de la el, spunînd că are obiceiul să şterpelească. Il luase să-i facă socoteala la bani, să n-o înşele negustorii. La popasul de prînz, Vctina le dădu cărăuşilor două sticle de rachiu, ţinîndu-i pe loc pînă în clipa cînd convoiul strămutaţilor se arătă în zare. — Mi se pare că ăia-s dobrogenii noştri, spuse ea atunci. Hai, sus, şi daţi-i bătaie, deseară trebuie să fim în oboru Brăilei. Cărăuşii însă nu vrură s-o asculte, exact cum gîndise ca. Potriviră mai bine păturile pe cai şi şezură să-i aştepte pe strămutaţi. Sosiră. Descoperindu-şi consătenii, Che Andrei începu să-n-jure. — Să vezi iar chelălăială pe muieri, mama lor! Strămutaţii opriră să îmbuce din merindele îndesate în trăisti. Vetina şi căruţaşii ei se apropiară. Gătită pentru oraş, cu rochie de barhet, pantofi negri, cojocel cu găitane şi broboadă de lînică, cu ciucuri lungi, împletiţi cu bob de mărgean, Vetina se amestecă între muieri, gălăgioasă, şi în cele din urmă se opri, ca din întîmplare, lîngă căruţa lui Şorici, spre mijlocul convoiului, privind pe sub sprînconele dese spre Mohreanu. — Mă, călătorilor pe două beţe, o să-mi fie dor de voi ! Să vă amintiţi de mine, muierilor, le scutură de umeri pe nevestele lui Şorici şi Ouleaţă. Să ştiţi că rămîne satu urît fără voi, zău ! Zi ceva, Ouleaţă, că de-acu n-am să te mai văd. Cîntă-1 p-ăla cu... Cine are fată mare. Nei-eule, ţăţică, strigă ea la frate-su, scoate damigeana aia din coş şi ad-o-ncoa. 27 Damigeana de două vedre fu răsturnată în cofe şi în oale. Vinul îi învioră pe bărbaţi. Ouleaţă, după ce trase cîteva înghiţituri zdravene, se rezemă de scoarţa căruţii, tuşi şi începu să cînte, clătinînd capul amarnic, ca în nopţile cînd era flăcău : Hai, cine are fată mare, mare supărare are... Vetina se rezemase uşor de Mohreanu, cu braţul pe după braţul lui. Asculta şi se usca inima în ea. — Măi Neculai, mă ! oftă ea şi în ochi i se sparse o lacrimă. Mohreanu îi simţi trupul greoi, mirosind tulburător a fiinţă iubită. Cîntecul lui Ouleaţă, vechi ca adîncul lumii, larg şi aspru, răvăşindu-ţi sufletul şi trezindu-ţi gînduri de sălbăticie, îi scoase lui Mohreanu un geamăt înăbuşit. Faţa lui albă, ca de înecat, ochii ascuţiţi, pătrunzători, cu privirea întunecată se legănau în ochii Vetinei. Unit, convoiul porni iarăşi pe drumul măturat de vîn-tul cîmpiei. înaintea serii, cînd erau la vreo zece kilometri de Brăila, strămutaţii cotiră la stînga, pe un drum de ţară, să iasă în şoseaua ce duce la Făurei şi mai departe la Feteşti şi la Vadul Oii, pe unde se trece cu podul în Dobrogea.. Vetina se sărută cu toată lumea. Şi cînd ajunse să-şi ia rămas bun şi de la Mohreanu, îl întrebă, ferindu-se s-o audă cineva : — In noaptea asta undo înnoptezi, Neculai ? El dădu numele unui sat. — Tu să stai treaz, zise Vetina, şi să-l aştepţi pe frate-miu Neicu, cu căruţa. Eu, pentru tine mi-am făcut cale la Brăila. Oraşul se vedea în dreapta, o îngrămădire de acoperişuri de zinc, coşuri de fabrici şi turnuri de biserici, cu cupolele lucind ca poleite cu aur. Copiii se ridicaseră în picioare în căruţe, tulburaţi de vraja oraşului în care nu pătrunseseră niciodată şi pe lîngă care treceau acum în-tr-o atingere ireală şi fantastică. La popasul de noapte, plătind cîţiva lei de căruţă, fură primiţi în curtea unei cîrciumh Era nor şi aşternură rogojinile sub un şopron* 28 Mohreanu îşi dădu copilul în grija nevestei lui Ouleaţă, se furişă în drum cu ciomagul subsuoară şi se trînt-i în şanţ, la marginea satului, lîngă o piatră kilometrică. Cînd auzi bătaia căruţii lui Berechet, un val de căldură îi inundă trupul. Urcă pe leagăn, alături de Neicu, şi peste două ceasuri se întîlni cu Vetina la hanul fraţilor Şoroagă, pe strada Dorobanţi, în centrul Brăilei. Vetina luase o odaie care da cu geamul, mic cît un pod de palmă, spre interiorul prăvăliei. Cîntecele lăutarilor pătrundeau desluşit pînă la ei. în prăvălie foiau geambaşi, lipoveni beţivi, ţărani, vagabonzi, hoţi, un amestec haotic peste care trona tejghetarul cu ceafă îndesată, şi un bărbat de vreo treizeci de ani, frumos şi bine legat, care bea bere, săltînd pe genunchi o puiculiţă oacheşă. — Ăla e Ţulea Fălcosu, hoţu de cai, îi spuse Vetina lui Mohreanu. Nevastă-sa e tot din neam de hoţi. Odaia lor e alături de a noastră. — înseamnă că ăştia, fraţii Şoroagă, sînt gazde de hoţi. — Se poate. Muierea lu Ţulea m-a pus aseară să-i împletesc cozile. A venit la mine şi cică : „împleteşte-mi cozile astea, dădică“. Hoţu Ţulea o mănîncă din ochi de dragă ce-i e. Cică hoţu are iarba fiarelor şi două deşte de mort descîntate, le lipeşte pe uşă şi uşa sare singură din ţîţîni. Aproape de zori, cineva rîcîi uşor cu unghia în tăblia uşii. Vetina îşi aruncă un şal pe umeri şi-l scoase pe Mohreanu în curte, unde Neicu aştepta cu caii pregătiţi, în prag se izbiră de Ţulea Fălcosu. Era cu un picior în cizmă şi cu altul desculţ. — E scurt somnu ibovnicilor, rîse Ţulea, şi-l întrebă pe Mohreanu cine e. — Cărăuş, am venit să-i spun... — Minţi! îl întrerupse Ţulea. Pe cărăuşii ei i-am văzut aseară în obor şi-i cunosc. — E dintr-un convoi care pleacă la Dobrogea, zise Vetina. Căruţele lor sînt încolo, spre Făurei. — Dacă vrei să le-ajungi repede, ia-o pe drumu Ceairului, spuse Ţulea. Altfel te prinde ziua pe drum. La poarta hanului, Vetina luă palma lui Mohreanu şi o lipi de ţîţele ei care ardeau. Omul simţi că muierea îl dorea cu aprindere nedomolită. 29 — Du-te, Neculai, şi deseară ne găsim iar. După ce dau orzu, mă sui cu Neicu în căruţă şi vă iau urma. O să mă ţiu după voi, tot la distanţă de două sate. — Şi ăla de acasă ? întrebă Mohreanu. — Trei zile pot să fac tot ce-mi pofteşte rînza. Pe urmă o să mă-ntorc la Berechet. Da astea trei zile nu vreau să mă gîndesc că există pe lume. — Ţăţică, zise Neicu, or să vină oamenii. — Da, da, duceţi-vă. Neicu şuieră scurt şi caii porniră în trap. La căderea nopţii se întîlniră din nou la o circiumă de ţară, unde minau şi nişte găzari. Vetina strălucea ca un ou de Paşti, Mohreanu înţelese că primise preţ bun pe orz. Pe Neicu îl puseră să doarmă în grajd lingă cai, ei se culcară în coşul căruţii. Un plop uriaş, semănînd cu ăla de lîngă căsuţa lui Che Andrei, se clătina în întuneric. Departe de Dunăre, în Bărăgan, primăvara era de-abia la început şi era friguroasă. Mirosea a păcură, de la căruţele găzarilor. Vetina privea în cerul negru şi ronţăia roşcove. Cumpărase de la Brăila o baniţă de roşcove, două băniţi de orez şi un butoiaş de ulei cu măsline. — Neculai, şopti ea, şi omul se înfioră, tare aş merge şi eu cu tine la Dobrogea ! Of, ce l-aş da dracului pe Berechet ! Ai, ce zici, Neculai ? — Zic să mergi. — Nu pot, Neculai. Inima-mi zice să merg, da tot ea mă trage îndărăt. M-am învăţat la trai bun, Neculai, cu capu pe pernă moale. Mi-e silă de Berechet, că-i schilav şi mă tîrăsc ca o căţea după tine, da de mers n-o să merg, mă întorc la averea mea, ca viermele în untură. Azvîrli roşcova şi-şi înlănţui braţele pe după gîtul lui. El îi simţi răsuflarea fierbinte şi orice gînd îi pieri din cap. La despărţire, ea îi umplu buzunarele cu roşcove, să le dea copilului, şi fiindcă vîntul se înăsprise a scos din paner două tulpane pe care le cumpărase la Brăila şi i le-a înfăşurat la gît. Cîntau cocoşii, printre nori se zăreau stelele, albastre şi mici. Sub gardul de nuiele, Neculai opri oalul — de data asta Neicu nu mai înhămase, călări aveau să străbată drumul de două ori mai repede — şi o privi pe Vetina. Ea îmbrăcase paltonul cu blană al lui Berechet şi 30 sta cu bărbia pe loitra căruţei, mestecînd leneş o bucăţică de covrig. A fost ultima oară cînd s-au văzut. A treia seară, Neicu, mergînd să-l ia pe Mohreanu la locul dinainte hotărît, nu l-a mai găsit. A fluierat şi nu i-a răspuns nimeni. Atunci a pişcat armăsarul din dreapta cu biciul într-un loc anume şi armăsarul a nechezat prelung, cu botul în vînt. Mohreanu nu apăru nici de data asta. Neicu suci căruţa şi se-ntoarse la sor-sa. Cînd băiatul îi spuse că Mohreanu nu venise la întîlnire, Vetina îşi înfundă capătul broboadei în gură, ca să nu ţipe. Cît mîncă Neicu, ea şezu într-un colţ, tăcută, cu privirile rătăcindu-i iară sens pe peretele odăii străine în care se afla. — Mergem, spuse ea, cînd Neicu, sătul, se sculă de pe pat. — Eu de convoiu lor nu mă apropii, ţăţică, şi nici pe tine nu te las. — Taci. Mergem acasă la noi. S-a terminat. De-acuma sînt iar nevasta lu Pa vel Berechet. Băiatul văzu lacrimi în ochii ei şi-i păru rău că la Brăila îi trecuse prin cap s-o lege, să-i pună căluş în gură şi s-o ducă cu forţa acasă. Afară începuse să plouă. Era mai mult o bură, un fel de negură care se topea, tulbure şi neeăcioasă. Neicu sta pe leagăn, iar Vetina în coşul căruţei. întunericul îl făcea pe băiat să-i fie frică şi vorbea cu caii, ca să se liniştească. Vetina tăcea. O dată, cînd se întoarse spre ea, s-o întrebe dacă a adormit, o văzu, înspăimîntat, că-şi descheiase bluza la piept si ploaia măruntă cădea pe ţîţele ei goale. ,,Tîrfă şi dezmăţată !“ o înjură el în gînd. Totuşi, undeva, în adîncul sufletului, un sentiment nedesluşit, de milă şi amărăciune, îl făcu s-o căineze. „Săraca inima ei!“ îşi spuse băiatul, şi se răsuci spre cai, cu bărbia în piept, ca să-şi ferească faţa de bătaia ploii. Vineri — ziua cînd Neculai Mohreanu trebuia să se vadă pentru ultima oară cu Vetina — convoiul se tîrî toată dimineaţa pe un drum păcătos, paralel cu albia unui rîu. Vremea se închisese a ploaie, pe rîu curgeau sloiuri, muie- 31 rile se plîngeau de dureri de şale, bărbaţii fumau pe lingă căruţe. După ora zebe, făcură un popas pe negîndite. Vaca lui Titi Şorici, legată de vergeaua de la spatele căruţei, scăpă din funie, şi alergară după ea vreun kilometru. Ca s-o prindă, au trebuit s-o abată spre o îngrăditură de sîrmă ghimpată de la nişte vii. Trei colţi ruginiţi i-au sfîşiat carnea pe piept. In timpul acestui popas, Alexandru Căpălău, rămas la căruţă, s-a lungit alături de Neculai Mohreanu, să tragă un pui de somn. Pe cînd aţipise, frate-su Dumitru împreună cu Che Andrei îi boiră faţa cu nişte vopsea roşie. Oamenii se strînseră în jurul lor să rîdă. — Ce-i asta, frate-miu ? întrebă Alexandru, sculîn-du-se. Aţi înnebunit ? — Nu-i nimic, îi răspunse Dumitru, ai dormit şi pe semne c-ai visat urît. — Duceţi-vă dracului ! zise Alexandru şi vru să se culce din nou. — Alexandre, îl zgîlţîi Che Andrei, spre hazul celorlalţi, scoală, măi băiete, să te învăţ cum să-ţi tatuezi braţu. îmi dai o sticlă de ţuică cînd ajungem la Constanţa şi-ţi fac pe braţ o porumbiţă, goală, aşa cum a fătat-o mă-sa. — Arată-mi-o pe-a ta, ceru Alexandru. Che Andrei îşi dezbrăcă haina şi arătă braţul stîng. Avea tatuat pe umăr un chip de femeie, cu un pumnal înfipt în inimă, deasupra căreia scria : eu urăsc trădători. — Vreau, încuviinţă Alexandru, înclinînd faţa năclăită de vopsea. — Mă prostule ! strigă Barbu Căpălău, trăgînd de vaca lui Şorici s-o bage în convoi. Te-a mînjit ăla pe obraz şi tu stai ca fleţu să discuţi cu el. Otînjeşte-1! Alexandru scoase oglinda pentru bărbierit, se privi în ea şi se înfurie. Apucă ciomagul şi-l azvîrli după Che Andrei. — Nu te-am mînjit eu. Frate-tu, gură spuzită ăla, a avut ideea. Dîndu-şi seama că porecla se lipea de el pentru veşnicie, Dumitru sări să-l pocnească pe Che Andrei la mir. Cu greu izbutiră să-l potolească, apoi convoiul se puse iarăşi în 32 mişcare, urmat de vreo douăzeci de oi minate cu băţul de copilul lui Mohreanu şi de un flăcăiandru cocoşat. Cînd fură în apropiere de satul Mircea-Vodă, Şorici, care mînca ciorbă aşezat turceşte în fundul căruţei, zări în faţă patru militari călări şi strigă spre Căpălăi : — Jandarmii, mă ! — Mă-sa pe gheaţă, să fie, ce ne priveşte pe noi ?! Jandarmii veneau la trap. La cotul drumului, puseră caii de-a curmezişul şi convoiul se opri. Un plutonier scund, cu eghileţi, făcu semn cu biciuşca, doi călăreţi ieşiră din rînd şi porniră în galop spre coada convoiului. Poalele măntăilor fluturau în vînt, săbiile lungi, nichelate, zăngăneau, izbindu-se de tocul cizmelor. In dreptul flăcăiandrului cocoşat, suciră în loc şi puseră caii, din gura cărora atîrnau fire de bale trandafirii, cu botul pe scoarţa ultimei căruţe din convoi. Intrară în Mircea-Vodă încadraţi de jandarmi. în faţa primăriei trebuiră să oprească, bărbaţii primiră ordin să coboare. Cu bicele pe braţ, călcînd anevoie, oamenii se adunară în grup lîngă gardul dat cu var. Se deschise o fereastră şi un sublocotenent în capul gol porunci călăreţilor să controleze în căruţe. Soldaţii descălecară, împinseră muierile în drum şi începură să răvăşească prin lucruri, Şoava lui Ouleaţă, văzînd cum îi aruncă plutonierul copaia, ceaunul şi coşul cu primeneli, începu să ţipe. Un soldat o atinse cu palma peste buci. — Nu fă pe proasta, că dai de dracu. Bărbaţii fură chemaţi în primărie. înăuntru dădură peste un civil în haine de dimie, roşcovan, cu un neg păros pe buza de sus şi peste ofiţerul care ordonase percheziţia. Pe ofiţer, Che Andrei îl recunoscu imediat : era sublocotenentul pe care îl întîlnise în circiuma lui Fănică Măxi-neanu, cînd făcuseră actele pentru vînzarea caselor. — Dom sublocotenent Eugen Bulinaru ! exclamă el bucuros. Să trăiţi! Che Andrei, fost prizonier la Ierusalim. Bulinaru făcu doi paşi spre el, scîrţîindu-şi cizmele. Privea încruntat, diagonala îi strîngea ca în arc mijlocul firav. — Unde ai dormit azi noapte, Che Andrei ? 3 — îngerul a strigat 33 — Cu oamenii. Sîntem strămutaţi... ştiţi dumneavoastră. — Scurt, îl întrerupse Bulinaru, unde ai dormit ? — în han la Cuca. — Cum dovedeşti ? — Aşa, aşa, întări roşcovanul. Probele ! — Păi... să vă spună şi ei. Spune, nea Barbule. •— Ce să zic ? Tu nu vezi că ne ia ca pe hoţi ?! — S-au spart trei prăvălii azi noapte, zise roşcovanul. Şi toate trei, în drumul pe care aţi venit voi. Strămutaţii încremeniră. Bulinaru privea grupul cu ochi mici. — Tu, ăsta cu faţa boţită ! — Neculai Mohreanu, îşi spuse omul numele. — Ai o faţă de iscoadă, faţă de om nedormit. — Aşa-i de felu lui, vorbi Şorici. Cumnatu-su Petrea Dună din Plătărăşti zice că are faţa ca de înecat. E om sărac. — Tot la Cuca ai dormit ? urmă Bulinaru, cu ochii la Mohreanu. — Eu... — Da, tu ! ţipă Bulinaru, şi se întoarse spre Dumitru Căpălău, cel mai tînăr din grup şi, prin urmare, cel mai uşor de înfricoşat: zi, l-ai văzut pe ăsta, pe Mohreanu, azi noapte, la Cuca ? Dumitru se trase îndărăt, înspăimîntat. — Toată lumea afară, porunci Bulinaru. Rămîne aici Mohreanu şi ăsta... bubosul. — E fecioru-meu, zise Barbu Căpălău. E tînăr şi necopt, are bube dulci. — Ţi-1 vindec eu. — E păcat de Dumnezeu, domnu sublocotenent, continuă bătrînul. Avem pămînt la Dobrogea. — Da de ăia cu prăvăliile jefuite nu-i păcat ?! — Băiatu meu nu ştie nimic. Vă spun eu : Mohreanu n-a fost la Cuca. Strămutaţii îl priviră îngroziţi. — Neculai! scînci bătrînul. — N-am fost, am fost la o ibovnică, recunoscu Mohreanu, Două nopţi la rînd m-am întîlnit cu ea. Nu sînt hoţ. 34 Mohreanu fu reţinut, ceilalţi se întoarseră la convoi. Dar nimeni nu se mişcă din loc. Şedeau în uliţă, lîngă căruţe şi aşteptau. La bătrînul Căpălău se uitau duşmănos, cu ură. Che Andrei, care avea rogojina în căruţa lui, o luă şi o mută la Şorici. — Costache ! îl strigă Barbu Căpălău, dar Che Andrei scuipă cu scîrbă. După un ceas, Bulinaru, însoţit de plutonier şi de roşcovanul în haine de dimie, ieşiră să meargă la masă. Strămu-taţii se apropiară cu capetele descoperite, Bulinaru îi privi pe sub sprincenele spălăcite, îşi potrivi chipiul cu calotă înaltă şi-i sfătui să-şi vadă de drum. — Dom sublocotenent, am plecat cu toţii, trebuie să ajungem cu toţii. — Hai, căraţi-vă, se supără roşcovanul. Dacă vă găsesc tot aici cînd mă întorc, vă amendez pentru băligile din faţa primăriei. — Are copil, domnule, zise Che Andrei. Ce se face băieţaşii, ăla fără tată ? — Meseria mea, zise Bulinaru, e să-i dau în gît pe hoţi, nu să-ngrijesc de copii. După plecarea lui Bulinaru, strămutaţii încercară să se apropie de fereastra camerei unde era închis Mohreanu. Santinelele, ţăcănind închizătoarele, îi somară să se depărteze. — Camarade, încercă Che Andrei să-l îmbuneze pe-un soldat, am făcut războiu... — Nu e voie. Ordin. — Atunci stăm aici pînă-i daţi drumu, mama mă-si! — La noapte îl transportă la Brăila. Pierdeţi timpu de pomană. Abia la auzul acestei veşti strămutaţii înţeleseră că nenorocirea se abătuse cu adevărat peste ei. Plini de îngrijorare, vrură să afle unde dispăruse Mohreanu în ultimele nopţi, dar niciunul din ei, nici Şorici nici Ouleaţă, nu ştiau să spună ceva precis, pentru că Mohreanu îşi tăinuise plecările. Se strînseră cu toţii şi porniră spre circiumă după Bulinaru. Cît lipsiră oamenii, Barbu Căpălău şi feciorii înhămara caii şi plecară. Muierile din convoi, ocupate să-şi hrănească 3* 35 ţîncii, îşi dădură seama, abia cind îi văzură cotind spre şosea, că se rupseseră de cîrd şi-şi continuau singuri drumul la Dobrogea. — Duceţi-vă ! spuse Şoava. Pîn la torcătoarea dracilor să nu vă opriţi. Ptiu ! Putrezi-v-ar oasele la ocnă ! Veni amiaza, trecu, se apropie seara şi începu să burniţeze. Căruţele oprite în drum păreau înecate în fum. Strâ-mutaţii, înghesuiţi pe sub corlăţi, priveau fără nădejde cerul acoperit de nori cenuşii. Umezeala îi pătrundea la os, dar se temeau să aprindă focuri. Bulinaru, care refuzase să-i primească, întîrzia la circiumă. Sleite de aşteptare, muierile, ici, colo, începură să-şi blesteme viaţa. Şoava lui Ouleaţă o plesni pe fetiţa cea mare pentru că intrase cu picioarele goale într-o băltoacă, cineva îi pomeni pe Că-pălăi cu înjurături, apoi Nae Caramet, omul din fruntea convoiului, legă cuşca cu păsări la spatele căruţei, potrivi hăţurile în capul cailor, intră sub rogojină şi mină spre şosea. Încă patru căruţe se înşirară în urma lui. Dînd colţul primăriei, din mers, oamenii mai aruncau o privire spre fereastra camerei unde era închis Mohreanu. Acesta, cu pieptul lipit de pervaz, se uita înfricoşat cum strămutaţii îl părăsesc unul cîte unul. Privind, şoptea cu buzele uscate numele fiecăruia, ca într-un joc straniu. La acuzaţiile jandarmilor nu se gîndea, îşi spunea că lucrurile se vor aranja singure, trebuie să se aranjeze, el nu furase nimic, fusese doar să se întâlnească cu Vetina. „De Vetina nu pot să le spun nimic, dacă le spun o tîrăsc aici şi pe ea şi pe Neicu, află Pavel Berechet şi face moarte de om.“ Cînd ploaia începu să se îndesească şi-i auzi răpăitul în burlane, îl văzu şi pe Che Andrei plecînd pe sub geam şi depărtîndu-se spre şoseaua naţională. Se gîndi, cutremurat, că în faţa primăriei mai rămăseseră doar Şorici cu Ouleaţă şi copilul lui. „Ei n-au să plece fără mine.44 Se gîndea la oameni, îi părea rău că întreg convoiul se destrămase din pricina lui. „Şi Vetina m-aşteaptă, se gîndi. Acum, Neicu a pornit cu căruţa şi peste un ceas o să fie lîngă troiţa aia cu streaşină de şindrilă.44 Deodată, auzi zdruncinătură de căruţă, aproape de peretele odăii şi avu credinţa că e căruţa lui şi a lui Şorici. Ascultă atent, apoi se apropie de geam, desprinse uşor cercevelele şi se uită după sentinelă. 36 N-o zări, încăleca pervazul şi sări în grădină, într-un morman de frunze putrede. Soldatul, care se trăsese după colţ să se apere de ploaie, îl văzu şi-i strigă să stea. Dar Moh-reanu încercă să se arunce peste gard. în clipa următoare răsună o împuşcătură şi omul se rostogoli la pămînt, horcăind. în strunga făcută din trei rogojini, peste drum de primărie, unde intraseră cu nevestele şi copiii, Şorici, auzind împuşcătura, îşi încleştă mîna în braţul lui Ouleaţă. — Santinela... l-a împuşcat. Amîndoi se repeziră afară, în ploaie. Duminică, la două zile după moartea lui Mohreanu, un ţăran din satul Merişoru, de pe şoseaua Brăila-Făurei, ducîndu-se să scoată pămînt de lipit, găsi într-o rîpă un val de stambă, patru gheme de sfoară de Manilla şi o ghiulea de plumb mare cît să încapă în pumn, avînd la unul din capete un inel cu care s-o poţi agăţa de curea. Omul luă lucrurile găsite şi se întoarse în sat să le arate jandarmilor. între liniile eu vii, întîlni un copil de vreo zece ani, înfăşurat într-o scurtă largă. — Ce e aia ? întrebă băiatul arătînd înspre ghiuleaua de plumb. — Dracu ştie ? O jucărie. O vrei tu ? Băiatul întinse mîna. —Ia-o. Mai încolo, cînd oi fi mare, s-o topeşti şi să faci din ea greutăţi pentru undiţă. Pe băiat îl chema Ion Mohreanu. Pierzîndu-1 pe tai-că-su, Ion fugise, noaptea, din căruţa lui Şorici şi Ouleaţă şi se ducea la Brăila, în oraş, unde nu mai fusese niciodată. în aceeaşi noapte strămutaţii se regăsiră la podul umblător de la Vadul Oii, mai la vale de Feteşti. La prima trecere — pe pod încăpeau numai patru căruţe — un cal, atins cu jordia, nu se ştie de cine, sări cu picioarele pe parapet, Barbu Căpălău se feri şi alunecă în Dunăre. Apele l-au scos în zorii zilei într-un petec de prund. Aproape de prund, la doi stînjeni, se ridica malul, şi începea ţinutul Dobrogei. 37 îl TATA A MURIT AŞA CUM ÎL BLESTEMASE SA „moară lemnaru Petrea Dună : printre străini, în şanţ. La şapteşpe ani, după ce umblasem aproape prin toată ţara, am aflat că vinovat de moartea lui era hoţu de cai Ţuica Fălcosu din Brăila. Lucram pe vremea aia la un circ prăpădit — patru căruţe cu coviltire de zinc, ca ale marchidanilor, o roată cu căluşei şi „alaiu miresir“ — proprietatea lu Enache Pasalac din mahalaua Crîngu Mieilor, din Rîmnicu-Sărat. Pasalac, o namilă de om care ridica în spinare, spre uimirea ţăranilor, o iapă cu mînz în burtă, mă angajase să îngrijesc de cai. îi adăpam, îi scăldam la rîu şi-i purtam la păşune, iar în zilele de tîrg, sau cînd porneam prin sate, îi înliămam la stanoaga podului cu căluşei de lemn şi-i minam în cerc ceasuri în şir. Cînd ameţeau, îi schimbam cu alţii odihniţi. Pe mine, însă, nu mă înlocuia nimeni, niciodată. Parcă mă văd : stăm pe o seîndură bătută în cuie la mijlocu stanoagei, caii goneau încet, podu luneca, scîrţîind, în juru bulumacului pe care fîlfîia un steag tricolor — începuse războiu şi Pasalac se simţea obligat să ajute măcar în felu ăsta armata română — iar copiii, cocoţaţi în şeile alea de lemn, porneau într-o călătorie de vis, strigau, băteau din pinteni, smuceau de frîiele de sfoară. Prin sate, nevasta lu Pasalac, subţirică, ofticoasă — Pasalac se iubea cu ea în ţărînă. la fiecare popas — sufla dureros intr-o trompetă, sau bătea, izbindu-le între ele, două talere de aramă, silindu-se să iuţească mersu cailor mei. Mireasa de tinichea se afla în grija lu Pasalac. Legată la cap cu o broboadă de boran-gic adevărată, mireasa apărea, trasă de sfori, pe sub o boltă de frunze de viţă, însoţită de o căprioară, un iepure care strîngea la piept un smoc de lăptuci bătrîne şi un stol de porumbei. Pe poalele ei sta scris cu var : „mireasa neprihănită, toată viaţa e iubită66. Semăna foarte mult cu o înghiţitoare de săbii care, undeva prin Moldova, fugise cu încasările circului pe o lună şi Pasalac, cînd o vedea, i se schimonosea gura de furie, înhăţa puşca şi-o împroşca cu gloanţe. Din curvă şi căţea spartă-n dos n-o scotea. Răpusă de gloanţele care n-ar fi putut străpunge nici mă- 38 car coada unei vrăbii, mireasa cădea, zăngănind, între perdelele de stambă. Îrifierbîntat, Pasalac răcnea : — Domnişoară mireasă, afară ! Băiatu care mînuia sforile o aducea din nou pe sub bolta; de viţă şi Pasalac, amintindu-şi de banii, duşi pe apa sîmbetei, o trimitea la toţi dracii şi-i băga încă un glonţ în coaste. Cu două săptămîni înainte de Sfîntă Măria Mare, trăsnetu a făcut zob una din căruţele cu coviltir ale circului. Pasalac, după ce-1 înjură cumplit pe Dumnezeu, că se joacă cu răbdarea lui, se învîrti de o autorizaţie pentru Dobrogea şi pornirăm spre Pădurea de tei din drumu Tulcei, unde, de Sfîntă Măria Mare, se ţinea cel mai mare tîrg al anului : Tîrgu de-o săptămînă. Pasalac socotise să trecem Dunărea pe la. Ghecet, ceva mai jos de Brăila, dar o unitate germană, care făcea manevre de luptă pe fluviu, ne opri să coborîm la podu umblător. întoarserăm în loc, în gura vadului, şi apucarăm drumu pe care-1 mai străbătusem odată, de mult, cu strămutaţii din Plătărăşti. Minam tăcut şi umbra lu tata parcă se ţinea pe lingă căruţă. In cîmpie, spre fundu zării, se aliniau clăi de grîu. Vară bogată. Miriştile dogoreau. Porumbu foşnea întunecat. Co-tolanii semănau cu păpuşile mele de lut, de demult, pe care nu-mi mai aminteam unde le pierdusem. Cîrduri de . grauri se scăldau în prafu drumului. Aproape de satu Mir-cea-Vodă am coborît şi-am luat-o pe lingă cai. Era noaptea. In pămîntu ăsta. zace taica, mă gîndeam. Am intrat pe uliţa mare,, tremurînd. La primărie, pe locu unde fusese împuşcat tata, lucea, văruită, o cruce de piatră. M-am aplecat, vrind să. mă închin. Pasalac, care nu dormea, vă-zîn De bani, nu-mi pare rău. — Nici n-are de ce, c-ai fost prost. Ce-ţi zici tu ? Ve-tina s-a ţinut cu tata şi-o să mi-1 dea în palmă pe Neicu. — N-am ştiut pînă azi că ea... cu tata... — O ştii acum. Şi, iaca, s-o ştii şi p-ailaltă. După tat-tu, s-a ţinut şi cu Ţulea Fălcosu. Mi-a spus Che Andrei, cînd eram la Aguleşti, că i-a văzut petrecînd împreună la Brăila. Morţii se uită, vezi tu ! Mai ales cînd e vorba de muieri. înţelegi ce vreau să zic ? — Nu. — Dacă erai umblat la femei, ai fi înţeles. — Ştiu cum e cu femeile. M-a învăţat o fată de la circ. — Te-a învăţat prost. O să înţelegi cînd o să faci dragoste cu a doua femeie. Sau cu a treia. — Nu ştiu ce e de înţeles în asta. —■ Ia aminte la soldaţii de sub comanda lu Gheorghe şi-a lu Berechet, la ei şi la muierile lor, şi o să pricepi totu. , Băiatul se întinse cu picioarele spre sobiţa de tuci în fcare duduia focyl,,,măcjnînd cărămida de pe dinăuntru, şi Jzîmbi. Hornul, "care Fusese curăţat de curînd — întors de la Dobrogea, Titi Şoriei se canonise jumătate de zi, cu capul înfăşurat în ştergarul de vase, să dărîme cuibul de cioară clădit la opt palme mai jos de buza peste care se prelinge fumul, şi să răzuie funinginea depusă în straturi — 60 trăgea bine, flăcările urcau jucăuşe pînă în coşul bur-\ lanului, şi acolo, pentru că tabla se îmbucase prost, răz-; băteau în afară nişte codiţe aurii. Spuma aceea dogoritoare semăna cu părul fetei de la circ. — Culcă-te, spuse Titi Şorici ! în noaptea asta, eu merg s-arunc vîrşiile în Noian. — Dacă vrei, îţi ţin tovărăşie. — Nu, zise Şorici şi ieşi. Duşumeaua spălată în trei ape lucea ca un covor de spice, noaptea, sub lună. Apele Noianului, umflate de vînt, se spărgeau cu zgomot înfundat la malul nisipos. Ploua. Era la sfîrşitul lunii august şi vremea se răcise pe neaşteptate, prevestind desfrunzirea timpurie a pădurilor de sălcii. De peste Dunăre se ridicau, noaptea, grămezi de j «ori cenuşii — fulgere ţîşneau prin ei ca firele de bale îm-: prăştiate deasupra ieslei de sforăiturile unui cal căruia i-ai dat să mănânce pleavă — şi în spartul zorilor ploaia^ începea să se reverse pe arii, îngînindu-se cu scîrţîitul obloanelor în legăturile de fier, cu uruitul de vînturătoare al vîntului. Ploua şi parcă-n. acelaşi timp bîzîiau deasupra satului sute de cimpoaie. Vetina, care fusese după ciuperci pe insuliţa din mijlocul Noianului, ascunse luntrea în stuful jilav, răscolit de-un şuier rece, coborî în cărarea înecată de mîl, ţinînd cu mîna de poalele fustei, şi. sui pe mal în fundul livezii, în curtea şcolii, la spitalul veterinar nemţesc, răsunară, la intervale scurte, trei bătăi într-o toacă de lemn. Era ora cinci după amiază. „Se împarte cafeaua44, îşi spuse Vetina şi, punînd jos legătura cu ciuperci, se apucă să răzuie noroiul de pe bocanci, trăgînd cu tălpile prin iarba udă. Trifoiul cu flori viorii, mari cît căpşunile, de pe fîşia de pămînt, care desparte curtea lui Berechet de-a lui Titi Şorici, sclipea vesel prin smocurile de ceaţă. Deodată, Vetina încremeni, cu ochii lărgiţi de spaimă : printr-o spărtură din îngrăditura livezii o privea Neculai Mohreanu. Capul ca de înecat al lui Neculai, pe care ea îl 61 strînsese la piept în nopţile lor de dragoste, întîrzie o clipă şi dispăru. îşi dădu seama că nu putea să fie Neculai — omul murise de şase ani — „e Ion, fecior-su... doamne, de cînd a venit la noi am mereu vedenia ăluilalt... trebuie să se ducă de-aici“, totuşi tremura ea o nuia, o frigeau tîmplele, iar buzele groase — aia de jos, uşor răsfrîntă, cea de deasupra plină şi azvîrlită un pic la colţuri — i se mişcau fără să închege un sunet. „E o prostie, căută ea să se stăpîneascăy e mort Neculai,. e mort şi duhu lui... Băiatu o fi venit să rupă iarbă pentru porci,“ Ridică şorţul cu ciuperci şi porni spre casă, ocolind livada prin lanul de trifoi. Unde i se păruse că s-a arătat capul lui Neculai Mohreanu văzu în pămîntul negru, clisos, urme de paşi : două şi încă două şi pe urmă nimic. Urmele dădeau impresia stranie că omul căzuse de pe o cracă a prunului din răzor, apoi mai făcuse un salt, cu picioarele lipite, dînd să-şi menţină echilibrul, după care dispăruse complet şi nu mai era nici un semn care să-ţi arate încotro o pornise, ca şi cum l-ar fi înghiţit pămîntul. „Unde e, îşi spuse Vetina, că doar adineauri şedea aici ? ! Şi simţind cum o cuprinde din nou spaima, o apucă fuga la deal. Un fir desprins din ciorapii ei de lînă se agăţase de tulpina unui scaiete şi pe măsură ce se depărta de locul unde o pîndise năluca lui Neculai Mohreanu, ciorapul de pe stîngul se deşira, dezvelindu-i pulpa groasă, înroşită de frig. Intră în casă, izbindu-se în treacăt, cu umărul, de comarnicul cu vase. Lepădă flaneaua şi fusta şi îmbrăcă o rochie verde. „Să stea ploaia, se gîndi, şi mă duc la părintele Oancea : dezleagă-mă, sfinte părinte, milostiveşte-te !“ în odaie mirosea a unsoare de hamuri şi a efecte ostăşeşti, pătrunse de transpiraţie. Mirosul venea de la centura şi uniforma lui Berechet, atîrnate în cui, sub ceasul de perete, închis ca într-un sicriu în ramă neagră de lemn. Scoase dintr-o cutie un baton de vanilie şi muşcă din el. Gura i se umplu cu salivă dulce-amăruie. înghiţi. Apoi, frecîndu-şi mîinile pe învelitoarea batonului, şi le trecu prin părul negru, bogat, şi aroma aceea, amintindu-i de sărbătorile patimilor lui Christos, îi învălui întreg corpul. Se frecă cu vanilie şi pe umeri şi la subţiori, ridicînd bra- Q2 ţele în faţa ©glinzii, bucuroasa, eîntărmdu~şi cu plăcere frumuseţea trupului ars de soarele verii, umerii groşi, ochii mari cu pleoape groase. Pînfcecele, odihnindu-se în-tr-un fel de aşteptare leneşă sub rochia verde, cobora cald şi moale spre şoldurile rotunde. Cu vinovăţie necugetată, Vetina şi-l mîngîie cu vârful degetelor. Se opri. în odaia alăturată vorbea Pavel Berechet. Trase încet de perdeaua de stambă de pe geamul uşii şi-i văzu dincolo pe Berechet, pe Titi Şorici şi Ion Mohreanu, rşezind în jurul mesei, lingă o oală cu rachiu şi un castron cu pepenaşi muraţi. Ion se aşezase cu spatele la uşă, îşi ţinea picioarele sub scaun şi Vetina, văzîndu-i tălpile bocancilor uscate, cu două rînduri de ţinte strălucitoare, simţi o uscăciune în gft, făcu un pas de-a-ndaratelea şi se lungi pe pat, cu ochii închişi. — Dumnezeule, murmură ea, ai milă !... — Noroc, Titi Şorici, îl auzi de-alături pe bărbat-su. Am treizeci de oameni sub comanda mea, o tabără... „Iar îşi dă drumu ! se îngrozi Vetina. Of, să te ia dracu !“ îl blestemă ea şi-şi astupă urechile cu perna. Din întuneric, răsăriseră şiruri de cruci mohorîte şi ţepene, ca martorii de pămînt pe care săpătorii de şosele îi lasă în picioare, semn de măsurătoare a muncii prestate. Vetina sări în picioare, smuci de ivăr şi ieşi în ploaie. Frica ! gonea prin ea ca un cîrd de şoareci izgoniţi de un val de fum ardeiat. Ca să se liniştească, întinse ceafa sub şuvoiul de apă j oare se scurgea de la streaşinăo j Scund, slăbănog, cu creştetul chel — mai chel ca al lui Şorici — cojit în obraji de pecingeni, Pavel Berechet plimbă printre măsele o sămînţă de pepene şi o scuipă în palmă. — Tabăra din ograda mea ?... Titi Şorici, ţi-ai răscumpărat casa, bem aldămaşu a doua oară, tu plăteşti, n-ai tras cu dinţii de bani nici cînd ţi-am fixat preţu răscumpărării, ţie pot să ţi-o spun pe şleau : tabăra s-a născut din tertipurile domnilor ofiţeri... Tu, măi băiete, stai aici, asculţi, da să fii ca peretele ăla : o vorbă să n-o duci mai departe.,. Domnii ofiţeri, toţi, au moşii întinse. Granguri, se ştie. Pac! zice stătu, facem război. Facem, zic ofiţerii, dacă trebuie să facem, dar facem şi legea „mobilizării pe loc“. Cultivatorii de tutun, cultivatorii de bureţi de baie şi de ricin sînt scutiţi de front. Deşteaptă chestie : vine că munceşti la tine, pentru stat, da boieru ştie că trebuie să te duci şi la el să lucrezi în dijmă, dacă vrei să te saturi. Pe urmă mai sînt reformaţii, de-alde tine, şi învîrtiţii, ca mine şi cumnatu Gheorghe. Eu şi cumnatu am primit ordine de concentrare la două luni după ce s-a deschis frontu. Ne-am ars, m-am gîndit, şi ne-am ars rău de tot. Noi, de recruţi, slujisem într-o unitate de geniu, în ordine însă scria că sîntem obligaţi să ne prezentăm cu : cal, hamuri, şa, căldare de adăpat, sac pentru ovăz, pătură, patru chingi de rezervă, adică tacîmu complet al călăraşilor cu schimbu de pe vremuri. Cumnatu Gheorghe, cînd citeşte, ia foc: — Vor caii noştri, domnii ofiţeri ?! Ei bine,'ttsă mergem călări pe coada măturii. Armata e stăpînă pe capu meu, în agoniseala mea să facă bine să nu-şi bage botu. E destul că intru eu în fierbătoare, cal nu dau nici dacă-i vorba să-l pupe sub coadă toţi generalii. — Măi cumnate, stai! Nişte plocoane şi ceva bănuţi tot trebuie să ducem. El rîde : — Berechet, fir-ai al dracului, forfăie gărgăunii cu miile în căpăţîna ta! Ii ungem, se-nţelege c-o să ungem osia. Doujpatru de ore, cît ne mai era îngăduit să rămînem în sat, am băut, închinînd cu oala pe la toate neamurile şi ne-am mîngîiat muierile. — Vetină, i-am spus nevesti-mi, să te porţi cinstit în lipsa mea. Să nu-mi pătezi obrazu ! Aflu ceva, rup o zi, vin aici şi ţe înec. în ascuns, ca să fiu sigur, am pus-o pe cumnata Dicu-leasa s-o observe. Pentru osteneală am plătit-o cu patru saci de puf şi zece legături de păr de porc, numa coamă. Vine a doua noapte, timpu plecării. Cumnatu Gheorghe mă anunţase de la prînz c-o să călătorim cu vaporu de pasageri. Una: nu ne trăncănea, a doua: era şi mai vesel, întrucît, de la o vreme, punţile şi burţile vaselor gemeau de concentraţi, care o ţineau tot într-o petrecere. Că, ce să facă omu cînd se desparte de meleagurile dragi 64 şi se duce la moarte ? Bea, cîntă, chiuie. Da toate astea, fără veselie, mai mult din disperare. Noaptea, la trecerea cursei, muierile tinere se furişau pînă în marginea Noianului şi priveau ca nebunele la vapoarele în drum spre Brăila şi Galaţi. Larma ălora care plecau le smulgea suspine şi smiorcăituri, iar cînd venea timpu să se întoarcă în aşternuturile goale, le apuca o silă şi o greaţă de la lin-gurică. — Gata, măi! strigă cumnatu, apărînd în prag. Era îmbrăcat cu tot ce găsise mai rupciugos. — Hai, e vremea, a bătut clopotu la debarcader. Da Velina, de colo, pac ! — Lasă vaporu, nenică. O să mergeţi călări, aşa cum cere ordinu. — Zău ? Şi de unde să iau cal ? Eu n-am hrănit caii pentru armată. Dă-mi tu unu de la tine dacă eşti atît de deşteaptă. — îţi dau. Intră în livadă şi caută sub poala nucului. — De furat ? întrebă cumnatu. — De ce vrei să ştii ? rîse Vetina. Am dat o mie de lei pe ei. Să nu-i goniţi, sînt obosiţi. Al care mi i-a adus i-a scos tocrna din bălţile de lîngă lacu Şerbanu. La Brăila am lăsat caii în seama rîndaşului de la hanu alde Şoroagă unde trag toţi ai noştri din Plătărăşti cînd merg la oraş şi-am plecat să ducem două cobiliţi cu păsări maiorului Leca, locţiitor de comandant la Cercu teritorial. Iţi spun numele, tu o să zici, Titi Şorici, că sînt prost, mă dau la mîna ta. Nu mă dau, maioru e pe front acum, ia-1 la rost dacă mai poţi! Ne-a deschis bucătăreasa. Somnoroasă — mirosea a sudoare, da mai mult a scîrnă de pisică — a înhăţat găinile legate perechi, le-a cercetat sub coadă p-ale ouătoare — uite-aşa depăna din deşte — şi le-a aruncat în ţarcu din fundu curţii. — Dare de mită, zice cumnatu Neicu, care s-a luat în beţe şi cu stătu şi cu nemţii, şi se ascunde acum in baltă, în zăcătoarea fiarelor cum zici tu. Zică ce-o vrea. Eu ştiu c-am dat cu o mînă şi am luat cu trei. Şi ce-am dat, vreau să ştiu ? Găini, doi cai şi cîte zece mii de căciulă, bani gheaţă. Am plătit ca să nu mă curăţ, Titi Şorici. Vreau să trăiesc o sută de ani, bătuţi pe 5 — îngerul a strigat 65 muche şi să nkor pe perna mea. Pentru asta mai dau dacă e nevoie. Nu-mi pare rău de nimic, decît de ăia patru saci de puf şi de păru de porc pe care craci lunguţi de cumnata Diculeasa, cu toate că m-am întors acasă în aceeaşi zi, n-a vrut să mi le dea îndărăt. Pac ! te capăt eu cu una la mînă, Pavel Berechet ştie să-şi ia şi capetele şi dobînzile. Cu dinţii, dacă trebuie. Da fără mintea Vetinei, am fi păţit-o cu Leca. Fiindcă el ne trimisese' ordinele, s-a văzut numaidecît cînd a ieşit în curte. Era în zori şi el iese în cămaşa de noapte, cu cruciuliţe. Noi doi, smirnă. — Să trăiţi, domnule maior. —‘ A, Berechet şi Jinga ! şi ne strînge mîna. Mă, da beţivani mai sînteţi, vă duhneşte gura ca altă aia. Ce-aţi băut ? — Ţuică, zice Gheorghe. — Ţuica, frate, atacă, e otravă curată. Să beţi vin. — Ţuica e mai iute de picior, spun eu. Nici n-ai apucat s-o dai bine pe gît şi... gata, a şi ajuns la creier şi, la gîl-ceavă frăţie ! — Unde-s caii ? mi-o reteză maioru. — La Şoroagă. —• Cum sînt: globani sau... ? — Lei-paraleî, domn maior. Chişiţa săltată, focurile vii, neatinse, nările rupte... — Gleznele ? — De căpriori. Lujer de floare. — îi luaţi şi-i duceţi în grajdu meu de la hipodrom. O să trec în dimineaţa asta să-i văd. Voi mergeţi la Cerc, vă prezentaţi la magazie, vă luaţi efecte şi arme, şi înapoi la Plătărăşti. Sînteţi şefi peste grădina de zarzavat a lu 3 artilerie Franţa. Jinga, cu socotetile, tu, Berechet, cu munca şi instrucţia. Armată la cataramă, sergent Berechet, gimnastică şi mînuirea armei. Da baza, pe gimnastică. Ţine cărţulia asta şi să-nveţi pe de rost toate figurile. Ca pe apă le ştiu, Titi Şorici. Poţi să mă scoli din somn la miezu nopţii şi ţi le spun dintr-o suflare. La început, pentru dezmorţirea oaselor, aplecări pe faţă şi pe spate. Asta-i mizilicu. Pe urmă, pac ! „Crucea ofiţerului tînăr“, „broasca jurămîntului", „trotineta şcolii superioare de război", „salamalîcu lu Osman-paşa în faţa colonelului Cerchez". Plus, Titi Şorici, săritura lu domnu maior Lecă, 66 Un pic neruşinată, da face s-o ştii. „Drepţi! Pe scări, fuga marş !“ şi trupa, rap-rap-rap pe scările magaziei. „Drepţi! La săritură, în rînd cîte unu.“ Soldatu se apropie de marginea rampei şi sare cu călcîiele lipite, pe salteaua cu paie aşternută pe pămînt. Chestia aparte e că trebuie să ţină braţu întins în lături, iar palma stingă apăsată la îmbucătura picioarelor, ca şi cînd porneşti la o treabă serioasă şi îţi iese, piază rea, în cale, popa Oancea. E război şi soldatu trebuie să fie destoinic, Titi Şorici. Cumnatu Neicu şi-a ucis aliatu. Sau, mai bine zis, stăpînu. Am hrănit un criminal, Titi Şorici. Cumnatu Gheorghe, că-i e frate, nu se uita la Neicu nici cu dosu, l-a pus pe goană şi eu l-am cules şi l-am crescut. Pentru Vetina am făcut-o, da, adevărat, da untu de sub unghia mea l-am scos, şi el! Eh, tinere tu de azi n-are recunoştinţă, noi am fost altfel: mai plecaţi în suflet, mai ascultători. Şi n-am dat cu călcîiu în ugeru vacii, cînd ne-am făcut mari. Neicu s-a întors de pe front şi rîdea : — Ce tabără, mă Berechet ? înainte, eram nenica Pavel. Asta-i armata lu Baboi, opt în brînză, opt în foi! Faceţi instrucţie cu o singură armă adevărată şi douăjşase cioplite din buştean de plop şi cîntaţi ca tîmpiţii: Am înarmat a noastră mină, Ca să păzim un scump pămînt... Cîntăm, căci puterea soldatului român n-o face arma, cumnate Neicule. Soldatu român, Titi Şorici, îşi zdrobeşte inamicu cu pumnu. Dă-i ordin să-ţi umfle lumea de piept şi să ţi-o dea cu capu de toţi pereţii. Ţi-o umflă şi — pac! — îi curăţă măselele din gură. Citeşte cartea de istorie, să vezi. Neicu n-a ştiut să s-aranjeze-n viaţă. Şi, ca-n vorba din bătrîni, mireasa care nu ştie să joace, spune că-s lăutarii proşti. Nu mă ascund : l-am iubit pe Neicu şi l-am corcolit cînd era mic. Am spus-o şi jandarmilor. N-am avut copii şi mă gîndeam la el parcă era al meu. Ştia să cînte frumos şi-i dam să bea ouă crude. Bea, măi, că asta ţine glasu bun. Şi el bea, da numa c-un praf de zahăr presărat deasupra. îi ziceam Vetinei, noaptea i „ 5* 67 — O să crească mare cumnatu ăsta micu şi o să aibă grijă de noi la bătrîneţe. Da a ieşit! pe dos : s-a iscat din el un ucigaş. Mă gîn-desc că frontu l-a stricat. Insă mai zic una: totdeauna a avut în el ceva întunecat. Eu ţin gîşte multe, cincizeci sau o sută de perechi. Aşa am apucat de la tata : băltăganu să crească gîşte. Toamna, cînd le scot la vînzare, poţi să pui cîte un sac de porumb între aripile lor şi zboară cu el pîn la moară la Branga, atît îs de grase. Neicu, spurcat de mine la dulce, bea ouăle gîştelor şi da şi la cîini să linchească. De ce-o făcea ? Avea microbu crimei în el, asta e. Noi toţi avem un microb în noi — şi eu, şi tu, şi ăsta a lu Neculai Mohreanu — că un microb vine şi se bagă-n fiecare om, e chestie spusă şi de doctori, da el a avut microbu ăla care i-a zis : — Ia, mâi Neicule, foarfecă de vie şi taie-1 pe burtă pe neamţu Kurt. Cine e croit să fie rău, dă semne de mic. Mărunte cît lindina, da sînt semne. Numa că eu nu le-am luat în seamă. E şi greu, mă Titi Şorici, mai ales că ăştia mici, copiii, vreau să zic, ştii şi tu asta, că ai trei, cu trăznăile lor înveselesc casa. Neicu era tare şi în chestii de-astea. Iaca o întîmplare : Era la doi ani după însurătoarea mea cu Vetina, şi Neicu avea şapte ani. Era primăvara şi el se da huţa pe portiţa de la sală: huţa-huţa, baba Uţa, a venit să-mi dea băncuţa. Eu ascuţeam araci în curte şi-l ascultam. Şi dam cu toporişca — cioc-boc — după cîntecu lui. Cînd tace, mă opresc din cioplit şi, ce să vezi ? El scosese din cui portretele lu tat-su şi-al mă-si şi le pusese pe sală, la soare. — Neicule, zic, ce faci acolo, mă copile ? Vetină, ieşi afară să-i priveşti pe alde socru-miu unde i-a pus Neicu. — Aoleu ! sare Vetina. Te pomeneşti c-a scos scoicile din ramă cu briceagu ? ! Şi pac! să-l ia în unghii. Da Neicu, blînd : — I-am scos la soare, să se încălzească. în casă e .umbră. Vetinei i s-a-nmuiat inima : — Să nu mai faci asta, ţăţică, soarele şterge fotografiile. Vrei să se strice pozele şi să nu-i mai vezi pe alde taica ? Tu nici măcar nu-i ştii cum erau de-adevăratelea. 68 — îi ştiu. Lu tata îi plăcea vinu. Aide, ţăţică, să-l ducem niţel la butoi în cramă, să miroasă cepu. Vorbea aşa de-ţi venea să-i bei ?pă din gură, şi-am intrat şi eu în joc. Am luat fotografiile şi ie-am cărat la butoi. Butoiu nenceput, îl păstram să-l desfac de Sfîntu Petru şi Pavel, ziua mea. Am dat gaură cu coarba, am scos o oală şi-ani cinstit pentru pomenirea alde socru-miu. Abia mai încoace, cînd Neicu s-a făcut mare, am văzut că pornise strîmb din naştere. La cutremura din ’40 s-a dat el pe faţă. Titi Şorici şi Mohreanule, nu ştiu cum a fost la voi în Dobrogea cu cutremura, da aici a fost prăpădu lu Dumnezeu. Cînd mă gîndesc ce huială şi clătinare, se-ncreţeşte carnea pe mine ele frică! Uite-aşa săltau casele, măi ! Întîi şi-ntîi s-au pornit să urle dinii. Marna mă-si, parcă dăduse turbarea-n ei i Imediat după cîini, în baltă, au început să latre lupii. De groază, fu-ga-n curte cu Vetina şi cu Neicu, dezbrăcaţi, că era noapte, în curte, şi mai rău. Vacile rupseseră funiile, caii sforăiau, strîngîndu-se unu-n altul, găinile cîrîiau, vecinii strigau, un chiloman nemaipomenit. — Huş dracului ! apuc să strig la găini, nu ştiu de ce-mi căşunase tocma pe ele, şi deodată simt cum pămîntu începe să ducă pietroaie cu chirie la Brăila. Pac ! cade perdeaua de la ocolu oilor, geamurile trosnesc, salcîmii se scutură, muierea boceşte. Neicu geme, lungit în prag, pe burtă. —■ Cutremur, Vetină ! strig. — Culcă-te ! ţipă Vetina. Cad în brînci, lîngă ei şi deodată văd că Dunărea se apleacă şi se varsă în Noian, taman ca o albie cu zoaie pe care-o apeşi într-o margine cu picioru. Era lună şi în clipa aia am văzut fundu Dunării gol. Era o spinare uriaşă de pămînt sau de piatră de pe care se scurgeau şuvoaie de nămol spre Noian. Vagoane de peşte, unu peste altu, se zbăteau într-o forfăială de moarte, fără apă. — Mă, Neicule şi Vetină, le spun cînd s-a liniştit pămîntu, mă ce-am văzut! Dacă venea peste noi atîta peşte, ne mînca de vii. — Da, i-am văzut şi eu, zise Neicu. Erau mulţi şi toţi te strigau : Pavel Berechet, Pavele ! Vino la Dunăre ! — Ţi s-a năzărit. Peştii n-au grai. — Nu, te: strigau pe matale: Berechet, mă Berechet. Neică Pavelej să ocoleşti Dunărea, c-ai furat-o, auzi ? Ai supt din ea de toate şi n-ai dat la nimeni nimic. Ai furat un şlep de cartofi, aşa ai făcut avere, să te fereşti de Dunăre, peştii te caută. A doua zi s-a întins vorba în tot satu : pe Pavel Berechet l-au strigat azi-noapte peştii. Tartoru crapilor s-a ridicat în coadă şi l-a chemat: Berechet, vino la Dunăre, Berechet, şi-şi sticlea cercelu din ureche, care cîntăreşte două ocale şi seamănă c-o ancoră de vapor. Da Dunărea, iaca, nu m-a strigat pe mine. Pe el l-a strigat. A omorît un neamţ şi s-a dus să se ascundă în duhorile ei. Eu mă feresc de apă, ca vulpea — scrie şi-n cartea sfîntă că omu de apă să se teamă şi de foc — el zace-n smîrcuri şi se hrăneşte numa cu peşte, ca vidrele. Da nu scapă : ai ridicat sabia, de sabie pieri, cumnate Neicule. Barem de l-ar prinde mai repede, măi Titi Şorici. Aş dormi liniştit, nu m-ar mai freca jandarmii pe deşte. Toată legiunea, eînd are chef să petreacă, hai la Pavel Berechet şi la Gheor-ghe Jinga, iar Berechet şi Gheorghe Jinga se uită cum se topesc bucatele de pe masă şi îndură fără să crîcnească. Neicu spintecă un neamţ şi Berechet plăteşte. Prinde-1, Titi Şorici, şi-ţi dau un premiu. Dau cît ceri, tot ies mai ieftin. Neicu face omor ca tîmpitu — c-a vrut Kurt ăla şă-i desfacă crăcii unei muieruşti — şi Berechet trage ponosu. Nu-i drept de loc. Vorbesc, beau şi mi se ridică sîngele la cap. Ies să iau trupa la muştruluială. Drepţi! Culcat! Pe burtă, mama voastră, să mă răcoresc şi eu. Pilaf îi fac, Titi Şorici! Scoal, Mohreanule, şi strigă adunarea ! Baza, căpraru Mihăilă ! Adunarea !... împrejurările, cît mai ales cauza înfăptuirii omorului, scăpau pătrunderii lui Berechet. Iată-le : Venit de pe front, ciung de trei degete, Neicu Jinga începu să trăiască ferit de lume, ca jăratecul sub spuză. Avea douăzeci şi trei de ani. îndesat, lat în spate, purta părul tuns scurt, ca la cazarmă. Oacheş, faţa rotundă, nas drept, cu nările răscroite adine, muschiulos, toate muierile tinere îi tăiau calea şi el, ştiindu-se dorit, le privea cu nepăsare, parcă i-ar fi fost lene să le înhaţe de subţiori. 7® Se învăluia deseori într-un fel de abur ameninţător. îndărătul figurii lui era, ai fi zis, o altă fiinţă, care ascute mereu cuţite. — Eşti erou nostru, îi zise Berechet, şi ţi s-a urcat la cap. Nu-i rău, da vezi, fumu scoate gîndurile din vizuină unu cîte unu. Ca pe vulpi. Chestia e să nu le dai pe toate pe faţă. — Ce vrei să afli ? întrebă Neicu. Spune lămurit. — Cum e acolo ? Rău, rău de tot sau... nimic ? Mie poţi să-mi spui tot. Cu alţii să bagi de seamă. — Şi rău şi nimic. — Aşa, bun. Nu pricepuse, zicea : „bun“, ca s-o termine. Nu ştia, de altfel, nici să întrebe. — Să te iei de lucru. Vino la grădină. 3 artilerie Franţa plăteşte cinstit. — Sînt sătul de militari. O să caut altceva. Se angajă cîrmaci pe bacul care face trecerea din Plă-tărăşti în baltă. Erau două poduri: unul purtat de vîslaşi, al lui Şuţu-Buric, celălalt, cu motor, al primăriei. Intră cîrmaci pe acesta din urmă, avînd în subordine doi băieţi din ţigănie, pe Schelete, de cincisprezece ani, slab, te lua ameţeala pe tine privindu-1, şi pe Bomfaier, mai mare cu un an ca Schelete, tipul clasic al ţiganului, linguşitor, rupt la gură şi bun viorist. Bomfaier îşi ţinea instrumentul intr-un cui din bordei, lîngă ceaunul de borş. Totul la bordei mirosea a peşte şi a noroi. Intr-o seară, la ultima trecere, cărară în baltă un cîrd de oi. Ciobanii nu vrură să plătească — „Lasă, că nu crapă primăria !“ — Neiou smulse un miel şi-l aruncă pe bac. Repezindu-se, unul din ciobani îl lovi peste gură şi-i rupse buza. Schelete aruncă cu o piuliţă în capul măgarului din mijlocul turmei, Bomfaier vărsă un bidon de gaz pe spinarea a cinci miei, gîndind să scapere şi-un chibrit, dar nu mai ajunse să dea foc, pentru că Neicu puse motorul în mişcare. Se întunecase, dincolo, în vad, nici ţipenie, ciobanii erau patru şi mai tari, balta avea ascunzişuri multe. Apăsîndu-şi gura cu poalele cămăşii, Neicu se duse la Vetina să-l oblojească. Ea, văzîndu-1 plin de sînge, începu să plîngă, Berechet fugi la Gheorghe Jinga şi se întoarse însoţit de Kurt, care potrivi carnea ruptă de pumn şi o 71 cusu. Kurt era tînăr, tHâi mic cu vreo doi ani decît Neicu şi vorbea destul de bine româneşte. Oprit la masă, se îmbată eu ţuică şi se porni să-şi căineze soarta. îi era silă că fusese aruncat în satul ăsta de la Dunăre, felcer veterinar. Visul lui era să se ducă pe front. Cîmpul de bătaie e cel mai straşnic întăritor pentru nervi. Şi apoi, teritoriile ocupate. Trebuie să fie teribil de captivant. Oricum, e altceva decît să-ţi înfunzi toată ziua mîna pînă la umăr în burdihanul calului să-l destupi, sau să-i cureţi rănile colcăind de puroi. Mirosul de bălegar şi de creo-lină e dezgustător. — Pe urmă sînt spînzurătorile, îi zise lui Neicu. Cele de frasin sînt foarte trainice. Ai văzut multe ? — Se vorbea de daraveri de-astea, dar eu n-am văzut. — Ai stat puţin. Vreau să-mi fac o casă din furci de spînzurătoare, anunţă Kurt. — Doamne fereşte, domnu Kurt! se închină Vetina. — De ce ? N-ai dreptate să te sperii. O casă din stîlpi de spînzurătoare, într-un loc liniştit, e lucrul cel mai odihnitor. Bate vîntul, lemnul scîrţîie. Să ştii că e o ispită căreia cu greu îi rezistă o fată de-a noastră. — Femeile cu carte sînt altfel, eu aş îngheţa de frică. — în orice femeie dorm trei ispite: în genunchi — a plecării, în ochi — a culesului, şi încă una pe care nu face s-o spunem aici. Ispită la ispită dă un rezultat formidabil. — Să-i visez eu pe toţi morţii ăia! se îngrozi Vetina. — Visele sînt sub controlul meu, zise Kurt. Ştiu nişte fete care nu s-ar da în lături să vină acolo. Fac casa şi dau o petrecere. O noapte cu duhurile morţilor te căleşte. Lecţie germană, toţi veţi fi siliţi s-o învăţaţi. Am mîncat bine, mulţumesc, heil Hitler! Kurt fusese jucător de fotbal, în timpul liber bombarda peretele şcolii cu mingea şi în discuţiile despre război arunca, socotind-o de mare efect, o expresie împrumutată din vocabularul sportivilor : poftă de şut... soldatul trebuie să aibă poftă de şut. Simţise că Neicu n-avea poftă de şut. „Invaliditatea l-a modificat, se gîndea. Nu se poate, îşi zicea mai departe, are gradul I de invaliditate, ce-a păţit el e un accident stupid, un soldat german ar fi cerut să se întoarcă înapoi în prima linie.“-, începu, să-l caute pe Neicu, hotărît să dezgroape am el impulsurile războinice, tocite, roase de şedere şi de frica morţii. Venea la Dunăre, în golful scobit cu casmaua pentru priponirea bacului, da celor doi băieţi, lui Bomfaier şi Schelete, să bea cafea din bidonul învelit în postav cenuşiu, făcea baie şi se prăjea la soare, vorbind despre orice-i cădea sub ochi. — Bună ciorbă, spunea, gustînd cu lingura din ciorba pescărească. Cum se cheamă amestecul ăsta din esenţă de oţet şi usturoi prin care tăvăliţi peştele fiert ? — Ţi-am spus şi ieri: sarmuzac, se supără Schelete. — Nu ţin minte. E un cuvînt care face să-mi scîrţîie limba. — Păi bagă la cap, zicea şi Bomfaier. Sarmuzac e pe limba lipovenilor. Ei şi la vîslaşi zic altfel : polupainici, zic. Te mai lungeşti pe muşuroaiele alea de furnici ? Kurt se culca dezbrăcat pe muşuroaie şi lăsa furnicile să-i urce pe la subsuori, pe piept şi pe spinare. Bomfaier, care se minuna sincer de fiecare dată că : „iote la el, vere, cum se lasă să-l sugă lighioanele !“, apăsă cu palma, strivind dîrele de furnici a căror unsoare, susţinea Kurt, e leacul cel mai potrivit în prevenirea şi combaterea reumatismului. — încerci şi tu ? îl ispitea Kurt. — Să mă gîdile alea pe mine ? întreba Bomfaier. Da de ce să mă gîdile ele ? ! Cînd apărea Kurt, Neicu se posomora. Dacă avea muşterii, trecea la cîrmă şi ambala motorul. în caz că nu era nimeni în vad, pornea cu podul spre malul celălalt, spu-nînd că i-a lăsat vorbă cineva plecat în baltă să-l aştepte acolo peste jumătate de ceas. — Mă ocoleşti, îi spuse Kurt odată. De ce ? — Am treabă. Ţi se pare. — Ăştia doi, ţiganii... cum îi cheamă ? — Ce o cu ei ? — Ei doi sînt mai prietenoşi. — Lăutari, zise Neicu. înainte de-a-nvăţa sa cînte, lău-taru învaţă să fie vesel. Bacul tocmai pornea. Kurt sări în el şi se lungi pe parapet, alături de cabina în care sta Neicu. Avea pielea înroşită de soare, plină de pistrui cafenii. 73 — Un reţnoreher cu şlepuri, anunţă Bomfaier. Dăm îndărăt, nea Nleicule. Un şlep s-a desprins din convoi şi vine drept spre noi, Neicu deschise sirena. Apoi cîrmi, făeînd un ocol larg, şi suci spre debarcader. Kurt se ridicase în picioare. — Nu s-a desprins nimic, şlepul e legat lung, dar mi se pare că s-a rupt geamandura. — E un butoi, zise Neicu, a cărui privire bătea departe. Geamandura stă la locu ei. Bomfaier, te urci în luntre cu Schelete şi-l pescuiţi. Daţi pe după insulă, să nu vă vadă aia. Cînd Bomfaier şi Schelete erau la vreo patruzeci de metri de mal, Kurt întrebă : — Ce-o să faceţi cu butoiul ? Il duceţi la postul de jandarmi ? Pot să tac dacă-mi ceri să tac. — De ce te ţii de mine ? întrebă Neicu* — Vreau să vorbim. — Dă-i drumu t — Nu aşa, zise Kurt, m-ai înţeles greşit, eu vreau altceva, vreau să vorbim mai des. — Ai putea să mă laşi în pace. Mă-njură lumea. — Nici nu vreau s-aud ce spui. — Şi pe urmă nici mie nu-mi place să am de-a face cu voi, continuă Neicu. — Te-ai bătut alături de-ai noştri pe front, zise Kurt. — Sîntem singuri, îţi spun ceva şi pe urmă să mă laşi în pace. Eu nu-s invalid. — Şi eu zic că nu eşti. Trei degete lipsă e o nimica, — Nu sînt, pentru că nu sînt şi nu pentru ce crezi tu. Intr-o noapte am plecat în cercetare, cu încă unu şi pe linie ne-am întîlnit cu trei de-ai voştri. Salut, salut, da nu ne-am dus mai departe. Hai să bem coniac şi să jucăm cărţi, spune unu de la voi. Aveau lanterne, ne-am vîrît într-o tranşeie, am băut şi-am jucat. Pe conserve. Am pierdut tot. Aveam şi nişte bani, solda, s-a dus şi solda. „Tragem la pace“, spune ăla care ne-ncurcase. „Nu mai am nimic pe ce să pun. Sînt lefter." „Pune un deşt.“ Pierd şi deştu. „Mai pune pe unu." Şi am pierdut de trei ori. „Hai s-o-ntindem, zice camaradu meu, e tîrziu, ne-aş-teaptă cu raportu.“ „O clipă, zic ăia, datoria;* 74 —- Ştiu, zise Kurt, se obişnuieşte. S-a dat ordin să nu se mai joace pe asta, da e plăcut. Se spune că se joacă mult acum pe prizonieri. — Ţi-am spus tot. Du-te şi nu mai mă căuta. — Ei, nu, asta nu, rîse Kurt. Acum nu plec, pentru că vin băieţii cu butoiul. — Pled după ce vin, repetă Neicu. Butoiaşul pescuit cu cangea de către Schelete şi Bomfaier avea preduful retezat. Era mic, de vreo cinci vedre. Il rostogoliră în iarbă. Bomfaier veni cu o ţintă să-i dea cep. Schelete fugi să spele ceaunul. — E plin cu rom, zise Kurt. — Vrei matale să fie cu rom, zise Bomfaier, da e cu uloi de măsline. — Nici un fel de ulei, spuse Kurt. Rom. — Arde-1 cu ţinta să iasă-n vileag, îl înghionti Schelete pe Bomfaier. Şi eu am zis că trebuie să fie de pileală. — Sînt dator să vi-1 confisc, anunţă Kurt, echi-pîndu-se. Uniforma îi că ’ea lipită pe trup. Purta mînecile bluzei suflecate. — Umple ceaunu, îi spuse Neicu lui Bomfaier, fără să priv ească la Kurt. Bomfaier puse ceaunul la îndcmînă şi îngropă ţinta în doagă, izbind c-un pietroi. O şuviţă de rom ţîşni în lumină, arcuindu-se. Parcă se uşura un copil îndopat cu miez de pepene. Acest gînd trecu şi prin capul lui Bomfaier. Mirosul de rom îl făcu să plescăie din limbă şi-i arătă, rî-zînd, lui Kurt o faţă de copil, veselă, la care adăugă, fără ruşine, şi gestul care precede uşurarea după ce ţi-ai umplut burta cu pepene. — Stop ! zise Kurt. V-ajunge. Se apropie şi îndesă o ţincuşă de lemn în gaura făcu‘5 cu ţinta. O rupse, trăgînd cu paftaua centurii pe doagă şi se aşeză cu spatele la butoi. Schelete şi Bomfaier priviră spre Neicu. Acesta apucă de toarta ceaunului şi urcă pe bac. Se legăna. Pe obraz avea pete cafenii. Kurt rîse şi bătu darabana pe butoi. — Să ştii că nu şade frumos, zise Bomfaier. Acuş sa mai vii să mă pui să omor furnicile alea ' — Marş 1 porunci Kurt, şi începu să împingă butoiul de-a dura la Ideal. Militarii români, care de dimineaţă u .la-seră ceapa în grădina lui 3 artilerie Franţa, mărşăluiau pe maidan, în formaţie de defilare şi cîntau, spre desfătarea •lui Berechet. — Tu-1 în Hicler pe mă-sa de neamţu dracului, înjură Bomfaier, îl pun eu cu dinţii pe gard. — Gata, zise Neicu, de azi înainte îl daţi dracului. Sau de nu, vă dau eu pe voi. Ziua următoare plouă şi bacul nu lucră. Adăpostiţi în bordei, cei trei băură romul care mai rămăsese în ceaun şi jucară ţintar. Bomfaier, plin de noroc, se alese cu o cartuşieră în care Neicu ţinea rime pentru undit şi cu patru căpestre de piele pe care Schelete, tîrîndu-se pe burtă, le furase de la spitalul veterinar german. Seara, Neicu plecă acasă. La Berechet, sub şopron, se fierbea săpun în douăsprezece cazane, urcate pe pirostrii. Ploaia foşnea în stuful acoperişului şi in salcîmii pleioşi din marginea ariei. Soldaţii, strînşi pe lingă focuri, vorbeau de front. Trei neveste, venite su muncească în grădina lui 3 artilerie Franţa, alături de bărbaţii lor, mestecau cu nişte lopăţele în cazane. Mirosea a sodă, a grăsime rîncedă şi a fum. Neicu intră sub şopron, tocmai cînd unul dintre soldaţi îi căina pe aviatori. — Greu... Greu tare pentru aviatori! Să stai tu în aer, ca o stafie, şi să nu ştii de unde vine inamicu peste tine! — Noroc, zise Neicu. Nu se mai termină ploaia asta. M--a răzbit la piele. A, tu eşti, Neiculc ? zise soldatul de mai înainte. Ce-i mai păcătos, e că plouă cu ceaţă, frate-miu. Şi eu fug de ceaţă. De cînd cu tubu ăla de fosgen, care s-a spart în baterie şi m-a intopsicat, hîrîi ca o rîşniţă. Ce ţii în mînă ? — Un cuib de raţă sălbatică. L-am adus pentru Tiţa, fata lu nea Gheorghe. — Era p-aici, spuse o femeie. Tiţă! strigă ea, scoţînd capul în ploaie. Un’ te-ai dus, fă ? — A trecut dincolo, la ei. A strigat-o ’ ăla, neamţu Kurt, răspunse un glas hodorogit dinspre fundul şopronului. 76 Neicu aruncă în spinare o pînză de sac şi trecu în curtea lui frate-su Gheorghe. Luminile stinse. Pe frînghia de rufe atîmau, în val gros, nişte vîrşii. „Or să putre-zească“, se gîndi şi vru să deschidă uşa cramei, să pună acolo cuibul de raţă şi să plece. Auzi înăuntru un scîr-ţîit de podele şi glasul Ţiţei, şi se opri. — De gîsca aia, zicea şi prinţu Şuţu-bătrînu, spunea fata. A venit la el, noaptea, i-a-nghiţit tot auru din ladă şi s-a dus în baltă. Lumea nu ştie, da eu am s-o găsesc, că eu cunosc un semn al ei. Anume nu ţi-1 spun, eu am treişpe ani şi cînd oi fi de şaişpe, mă duc în baltă, în noaptea de Sfînta Domnica şi-o aştept la privalul unde vine ea şi se-ntîlneşte cu toate neamurile de pasări. Zic că stau pîn la şaişpe ani, pentru că atunci nu ţi-e frică... „Povestea asta eu i-am spus-o!“ zîinbi Neicu şi deschise uşa, împingînd cu piciorul, şi încremeni în prag. căci prin lumina tulbure, strecurată printr-o fereastră tăiată sus, îl văzu pe Kurt stînd gol într-o albie şi pe Tiţa aşezată pe pat şi bătînd cu piciorul marginea albiei. Le-gănîndu-j, fata vorbea şi-şi freca umerii subţiri, ascuţiţi. Neicu întinse mîna spre tejgheaua cu scule de lemnărie, degetele lui se lipiră, ude, pe foarfecele de tăiat via, şi-n clipa următoare Kurt simţi o lovitură surdă în stomac şi i se păru că albia se scufundă în dedesubtul pămîntului. Şi după aceea nu mai ştiu nimic. IV, IDEEA NEBUNEASCA, SĂDITĂ IN EL DE NAE Caramet, că trebuie să-l omoare pe hoţul de cai Ţuica Fălcosu, ajunse să-i acopere toate gîndurile. Alcătuise un plan de acţiune amănunţit — în nopţile dărăpănate de ploi, ghemuit în culcuşul lui de paie, mîngîia grenadele pe care avea să le arunce în Ţulea, grenade şterpelite de la soldatul german pus să patruleze prin dreptul conove-ţelor de pe malul Dunării şi care adormise, după o baie în Noian, sub plopul din faţa casei lui Che Andrei — planul depindea însă în întregime de Neicu Jinga, singurul 7Î om din lume care ştia de urma lui Ţulea, şi, cînd simţea că-şi pierde răbdarea, că nu mai poate aştepta o întrevedere a lui Neicu cu soru-sa Vetina — la drept vorbind, , Jprea puţin probabilă — lepăda pantalonii şi se batea peste jpulpe cu o nuia de salcie pînă-i ţîşnea sîngele prin piele, v Răbda, scrîşnind, şi trei-patru zile după aceea umbla zgîl-ţîit de friguri, în.sa foarte atent la tot ce făceau sau spuneau Berechet şi Vetina. Năuciţi de ploaie, scîrbiţi de vintui care pocnea obloanele, de noroiul întins şi pe prag şi pe preşuri, Berechet şi Gheorghe Jinga se răzbunau, pomenindu-1 pe Neicu cu înjurături murdare, ca şi cum fugarul, pentru că nu se dădea prins cu nici un chip, ar fi atras asupra ţinutului de la Dunăre nefîrşitele ruperi de nori. „îl înjură, chibzuia Ion, ca să alunge orice bănuială, deci se pregătesc să-l întîlnească“ şi nu se depărta de lîngă casă nici o clipă. Cînd se lăsa întunericul, se ascundea în tindă, sub horn, şi-şi continua pînda. într-o marţi se aşeză din nou vremea frumoasă — cer şlefuit, Dunărea liniştită, plopi de ceară — şi Berechet îl anunţă pe Ion c-or să iasă la culesul porumbului, împreună cu opt soldaţi şi şase ţigani pe care-i arvunise din vară. Caporalul Mihăilă şi nevestele soldaţilor — Bocu, o femeie tînără, îndesată, o chisoaică de muiere, cu carnea tremurînd pe ea, cu faţa lătăreaţă, seara, dădu foc unui muşuroi de frunze uscate şi cîntă, ţinîndu-i pe după gît pe Bomfaier şi pe Schelete, de ţi se tăia răsuflarea, ascul-t în d-o — aranjară în curte, lîngă poarta livezii, zece cazane pentru fiert bulionul şi o masă lungă la care să toace varza cu satirele de lemn. Neliniştit, Ion înţelese că Neicu fusese dat uitării şi-i spuse lui Titi Şorici că-i dă dracului şi pe Berechet şi pe Vetina şi pe Gheorghe Jinga, şi pleacă în baltă, după Neicu, la noroc. Se învoi cu Şorici să-I treacă Dunărea cu luntrea, pe la miezul nopţii, cînd Serici pornea să pescuiască în Noian, dar o vorbă de-a Ve-tinei îl făcu să-şi schimbe hotărîrea. — Poimîine, îi spuse Vetina lui Berechet, la cină, scoatem porcii din baltă. Zice părintele Oancea că din zi în zi urcă preţu porcilor în oboru Brăilei. Trebuie să-i ducem la vînzare pînă nu năvăleşte toată suflarea din susu Dunării. 78 „A, se gîndi Ion, poimîine ai vedere cu frate-tu Neicu !“ şi rămase pe loc. Şi chiar în aceeaşi seară, la Berechet începură pregătirile pentru primirea turmei. Prinderea şi aducerea porcilor din baltă se desfăşoară conform unui amestec de datini păgîne şi religioase peste care, de-a lungul vremii, s-au suprapus obiceiuri noi, adaosuri ale fanteziei şi exaltării mistice — două trăsături caracteristice lumii acesteia care-şi macină viaţa în vecinătatea permanentă a apelor. Berechet şi Ion, împreună cu Bomfaier şi Schelete — ţiganii fuseseră chemaţi în ajutor, pentru că în primăvară, cînd godacilor li se dăduse drumul în baltă, ei le atîrna-seră cercei de fier în urechi şi-i fixaseră vierului bătrîn, la gît, o brăţară de aramă, încheiată cu lacăt — desfăcură cocinele, presărară nisip cernut, punînd deasupra un strat de paie noi şi grămădiră în troacele scobite din trunchiuri de ulm roşcove sălbatice ţinute la saramură şi tăvălite prin tărîţe opărite şi stropite cu lapte proaspăt. Vetina aţiţă focul în vatră şi puse să fiarbă o căldare cu grîu pe care urmau să-l mănînce îndulcit cu zahăr şi cu scorţişoară, aşezaţi roată în jurul turmei. Fruntea griului se dă vierului bătrîn, cu vorbele : — îndoapă-te cu tot bunu pămîntului, ca să nu-ţi pară rău de nimic în ceasu cuţitului. Doi soldaţi, luminînd locul cu un felinar, înjghebară din cîţiva laţi de salcîm un ţarc nou, al purceilor ce se dau de pomană. Tot la zece capete, stăpînul dă de pomană un godinac — unul părintelui, ca să spună rugăciunea belşugului, unul moaşei, care-a legat buricul copiilor din casă, unul lui „ţine-oală“, omului care toarnă băutură la nunţi şi botezuri şi care strigă mesenilor : „De-cît să te sară rîndu la pahar, mai bine să te sară moartea" — iar ce rămîne, rudelor scăpătate sau vreunui linge-blide. Soldaţii din grădina de zarzavat a lui 3 artilerie Franţa, aflaţi pentru prima oară la Dunăre, se minunau de toate obiceiurile şi se înghesuiau bucuroşi, cu toate că mulţi erau deşălaţi de oboseală, ca să-i dea lui Berechet la mînă şomoioagele de lucemă şi copitele de porc descărnate pe care acesta le atîma în parii de la poartă. Nevestele lor, minate de Vetina, împrăştiau ştiuleţi de porumb în dru- 79 mul turmei. La intrarea în cocine înfipseră în vîrful unui ţăruş o bilă de lemn, de forma unei căpăţîni de porc, frumos cioplită, şi căprarul Mihăilă, mînjit pe faţă cu tăciune, legat pe sub fălci cu o basma roşie, ţopăi în jurul ei, aţîţat de Bomfaier, care lovea îndrăcit o tobă cu un şir de clopoţei pe margine. Lîngă Bomfaier, Bocu, chisoaica din munţii Rîmnicului, cu mîinile în şolduri şi legănîndu-şi bustul, chiuia scurt, hohotit şi cînta : Ia sticla cu apă tare Şi dă-i-o printre picioare, C-acolo-i şoriciu tare. La sfîrşit, Vetina şi Berechet, stînd de o parte şi de alta a ghizdelor de lemn, zvîrliră în fîntînă cîte doi bani de nichel: — Vamă sfintelor izvoare şi crăişorului de sub pra-gu casei. Se închinară şi merseră la culcare. Dimineaţa, Ion Mohreanu se sculă mai tîrziu ca de obicei şi, coborînd din culcuşul lui, trase de sub cosoroabă nuiaua de salcie cu care-şi zdrobise, în cîteva rînduri, pulpele şi o frînse pe genunchi. Practic, nu-i mai era de de folos : „Mîine o să-l văd pe Neicu“. Şi, zburlit ca un guguştiuc, ieşi în prag, unde şezu o clipă s-o privească pe Vetina care, cu mînecile suflecate, amesteca sare în grămada de varză tocată de pe masa lungă, frămîntînd vîrtos cu palmele. Avea braţe groase, albe şi se opintea, plină de putere, să răscolească pînă la fundul grămezii. Ea şi femeile din rînd cu ea păreau c-au ieşit să-şi scalde pruncii la un uluc întins în mijlocul curţii. Frecau întărîtate, cu degete aspre şi, privindu-le fix, cu ochii somnoroşi, ca ai lui Ion Mohreanu, te-ai fi aşteptat să auzi şi plînsetele celor mici, necăjiţi de săpunul care le ustură ochii. — Te-ai trezit, înălţate împărate ? strigă Vetina. Adă piua şi fărîmă-ne bolovanii ăştia de sare. — Ce poamă-mi eşti! zise şi chisoaica din munţii Rîmnicului. Curge carnea de pe tine de puturos ce eştiţ — Dacă-ţi dau una, îngheaţă păduchii pe spinarea ta! ameninţă Ion. Tăcu. în curte, ocolind băltoacele de la poartă, intrase un jandarm. înainta, legănîndu-se şi ştergîndu-şi faţa 80 transpirată cu dosul capelei. Se opri lingă Gheorghe Jinga care, bărbierit proaspăt, cu tunica descheiată, cu mustaţa răsucită în sus, ungureşte, pisa struguri într-o putină; făcea must pentru petrecerea de a doua zi seara, după aducerea porcilor din baltă. Jandarmul ciuguli cîteva bobiţe de struguri, apoi ceru să-i fie aduse toate fotografiile cu Neicu. — Eu, personal, se acuză Jinga, n-am nici una. Ştiţi, eu nu mă împăcăm cu frate-miu. El şedea aici, la cum-natu Pavel. Eu locuiesc alături. Soră Vetină, adă-i pozele ! încălecînd un scaun şubred, pe marginea căruia se afla un ciur cu gutui culese de Vetina pentru două din nevestele soldaţilor gravide în luna a patra, jandarmul, grad de plutonier, cercetă fotografiile cu luare aminte, trecîndu-şi vîrful limbii peste buzele uscate. Cînd isprăvi, scoăse şi el una din buzunar, format carte poştală, şi i-o întinse Ve-tinei, după ce mai întîi o cîntări din ochi şi înclină capul, chibzuind, pesemne, dacă bucile femeii, parcă anume făcute să le baţi cu palma — într-atît erau de sănătoase şi ispititoare! — ar încăpea, fără să se reverse, în gura unuia din butoaiele pentru varză înşirate lîngă peretele şopronului. Fotografia îl înfăţişa pe Neicu în faţa unei cîrciumi, între doi bărbaţi : unul, înalt, tînăr, frumos — Vetina îl recunoscu, uimită, pe Ţulea Fălcosu — celălalt, mic, costeliv, numai vînă şi os, acesta din urmă era Costică Gura-foii, hoţul de pe Ialomiţa, dar Vetina nu-1 văzuse niciodată. — Are cinci puncte de ieşire frate-tu, ca orbeţii, zise plutonierul, săptămîna asta ne cade-n capcană. — Poate să aibă cinci, poate să aibă şi-o mie. Eu nu ştiu nici unu, şi nici voi nu ştiţi. — Zău ! se miră el. Cade, ţi-o spun eu. Şi ţin să fiu eu ăla care pune laba pe el. Ştii povestea cu paianjenu ? Maica Domnului ţesea pînză de cămăşi. Vine un păianjen şi-i zice : „Eu ţes pînză mai frumoasă decît tine“. Şi — sfîr, sfîr, şi rîşca, rişca ! — începe să ţeasă. Asta l-a supărat urît de tot pe Dumnezeu. Ţi-arăt eu ţie, putoarea dracului ! Te blestem să mori stîlcit sub pingea şi ăluia care te-o ucide îi iert şapte păcate... — Atîtea ai pe suflet ? — Da. Şapte în cap. 6 61 Vorbind, deisprinse vergeaua de la armă, înţepă un cotor de varză, ii aruncă, plictisit, în pereţii porumbarului şi plecă. A doua zi, ziua sorocită prinderii porcilor, plutonierul îşi făcu apariţia chiar în răsăritul soarelui. Răsucea în mîini un friu cu rastaglii, din acelea după care li se scurg ochii hoţilor de cai şi, salutîndu-1 pe Berechet, îi arse, rî-zînd, cu dîrlogii peste picioare pe Bomfaier şi Schelete, care mîncau nişte tocană. Strînşi în ceată, soldaţii şi muierile lor priviră chiorîş spre jandarm. — Ţiganu sătul nu-i bun de hăituială, îi spuse plutonierul lui Berechet, şi apucă o prăjină de lingă masa de tocat varză, pe care-o îndoi pe genunchi. Prăjina era strîmbă, scurtă, cioplită la capete în formă de cîrlig. Băltăganii, legînd-o de mijloc cu un odgon, o aruncă de la distanţă între picioarele porcilor pe jumătate sălbăticiţi şi-i dau peste cap. — E prea moale, reluă plutonierul, şi n-o să vă folosească. Mie-mi zice Zatîc, se întoarse el spre Vetina, şi ştiu tot ce mişcă în capu vostru. Vă trage aţa peste Dunăre. Matale zici că te duci să prinzi porcii, da eu ştiu ce ştiu. Eşti taman ca călugăriţa aia mititică pe care-am în-tîl nit-o azi dimineaţă în port la Brăila. Era borţoasă şi marinarii... — Minţi! îl repezi Vetina. Azi noapte ai dormit în casa pe care-am cumpărat-o de la Che Andrei. — Ia, răcni Berechet la nevastă-sa, leagă fleanca! Luaţi o gustărieă, dom plutonier Zatîc ? — Dacă se găseşte ceva de sezon, altfel nu. — Da, aprobă Berechet, mîncarea de sezon întăreşte sîngele, îl schimbă, cum se spune. Ioane, îi strigă iui Mohreanu, taie nişte pastramă, dă jos şi nişte nuci, rupe un coltuc de pîine proaspătă, curăţă şi nişte napi. Ion dispăru să-i împlinească porunca, iar Diculeasa, care jumulea, cu Tiţa, o găină pentru prînz, dădu fuga acasă şi aduse o moşoaică cu ţuică. — Asta-i fata care l-a dus în ispită pe neamţu Kurt ? arătă Zatîc spre Tiţa. Tiţa se trase îndărăt, Ia spatele Diculesii. I — Zi, insistă Zatîc, tu eşti aia ?. 82’ — Nu vreau să vorbesc eu tine, răspunse Tiţa. — Osana întru cei de sus ! strigă Zatîc. Da, n-avea gusturi proaste neamţu. Adevărat că şedea cu fundu gol în copaia pentru aluat ? — Noi facem pîine-ntr-un lighean mare, roşu. Aia era albie de rufe. — Ce idee pe voi să vă tăvăliţi în albie ! şi o ciupi pe Tiţa de braţ. — Hei, se răsti Vetina, ţine-ţi laba acasă, că te frigi! — Bine zici, e fierbinte mucoasa, răspunse Zatîc şi dădu pe gît toată ţuica din oală. Se scutură, ca să-i piară greaţa, îi făcu cu ochiul Ţiţei, îşi aranjă ţinuta şi, aruncînd asupra grupului de soldaţi şi muieri o privire scurtă şi leneşă, de om sătul, ieşi' din curte, apucînd-o prin lanul de trifoi care despărţea casa lui Berechet de a lui Titi Şorici. Muierile scuipară pe urma lui, scîrbite, Berechet înjură cu năduf, iar Bomfaier şi Schelete aruncară două roşii putrede care se striviră pe gardul înverzit de ploi. Ion care, chiar de la prima apariţie a lui Zatîc, intuise că planul său de a-1 vedea pe Neicu Jinga poate fi dat peste cap — şi nu mai încăpea îndoială că primejdia, de care în adîncul lui se temea cel mai mult, sosise — dădu colţul şopronului să cunoască încotro se îndreaptă jandarmul. Zatîc, fără să se uite o clipă înapoi — şi auzise doar ocările şi înjurăturile cu care-1 blagosloviseră din belşug alde Berechet — străbătu cărarea pustie pînă în răzorul cu pruni al livezii. Avea mersul clătinat, al omului pe care l-au ros o viaţă întreagă bocancii. In locul unde livada cobora brusc spre Noian, Zatîc se opri, ca şi cum ar fi dat de-un şanţ cu apă, legă între ele, trainic, vîrfurile a patru tufe de măturică, apoi întinse mîna spre o grindă a grajdului, ieşită mult în afară, şi se săltă în podul cu fîn, prin-tr-o spărtură făcută de vite. Lucrase cu repeziciune nebănuită, solid, fără zgomot. Uimit, Ion ascultă cum Zatîc înoată prin mormanele de iarbă spre peretele care răspundea în curte şi era făcut din şipci bătute cam la două lăţimi de deget una de alta. Pe urmă se uşură pe gard şi se înapoie în bătătură. Intră în casă şi din prag o strigă pe Vetina j 6* m — Ţaţă Vetină, vino aici să vezi dandana. A căzut ceasu din cui. Vetina năvăli îngrozită în tindă. — N-a căzut nimic, îi spuse Ion în şoaptă. Vreau să-ţi spun că Zatîc ăla n-a plecat. E în podu cu fîn, s-a ascuns acolo şi pîndeşte. Vetina aruncă o privire în curte prin ochiul de geam, tăiat în dreapta uşii. — înainte de-a se urca în pod a legat tufele de măturică de la colţu grădinii. îşi bate joc, nemernicu, le-a legat cu panglică roşie ! — Ai văzut tu c-a legat măturicile ? — Ce dracu, bre, doar m-am ţinut după el! Vetina răsuflă adînc, îşi şterse obrajii şi rîse uşor sî-sîit. Un fir de salivă, subţire, îi sări printre dinţii albi, deşi, puţin bombaţi şi i se lipi de bărbie. Pe neaşteptate, se aplecă şi-l sărută pe Ion, apăsat, pe frunte. — Ioane, ţăţică, ţii la noi, eşti băiat de treabă ! Las că văz eu ce-i cu pcrcu ăla ! Tis, ţăţică, să-ţi pui pantofii ăia frumoşi şi să te duci la părintele Oancea să-i dai din partea mea patru ştergare pentru sfînta biserică. Să-ţi dau şi-un buturoi de miere, coana preoteasa nu mai are dinţi, săraca ! Să-i zici : „Ţi le-a trimis ţaţa Vetina, să-i pomeneşti numele-n rugăciuni păcătosului care-a făcut moarte de om !“ Mă Ionică, spuse ea privindu-1 în albul ochilor, cum mai semeni cu Neculai! Bucăţică ruptă, nu altceva. Eu, şi-acuma-1 visez cîteodată. Parcă se face că mă strigă şi-mi zice : „Vetină, Vetină, rece şi amar e pe lumea ailaltă !“ Hai, încalţă-te şi du-te. în biserică şi-n casa părintelui nu se intră desculţ. Să luăm exemplu lu domnu nostru Isus Christos, care mergea tot timpul în sandale. — Acum sînt gata. Da cum facem astăzi, o iscodi băiatul, mai mergem sau nu în baltă ? — Nu ştiu. Adică nu, nu mai mergem. Amînăm. îi înmînă popii darul Vetinei. Şi, ca să scurteze calea — popa Oancea locuia în marginea ailaltă a satului — la întoarcere, tăie prin maidanul plin cu bozii din dreapta cîr-ciumii lui Fănică Măxineanu. De la Dunăre, patru fur-goane, trase de trei cai belgieni, încărcate cu saci de ovăz 84 se tîrau pe uliţa care sfîrşeşte în Noian. Căr8*&$ii, prizonieri de război, în haine din pînză de sac, loveau în cai cu centiroanele. Erau plini de nămol, unul sugea o teacă de roşcovă sălbatică, muşca, mesteca şi scuipa resturile, cu precizie, numai între urechile lăturaşului. Pe maidan, vreo cincisprezece nemţi înfipseseră pe un petec de pămînl; zvîntat piroane nr. 20, fără floare, şi goneau cu bicicletele printre ele. Pariaseră, cine sparge într-un sfert de oră, plăteşte berea şi pîn-acum — trecuseră vreo zece minute de cînd arbitrul ordonase plecarea — spărsese unul singur : im tip îndesat, vînjos, cu obrajii raşi pînă la sînge, cumplit de nervos, care fuma trabuc şi privea pe sub sprîneenele spălăcite la lipoveanca bătrînă venită cu două hîrdaie de castraveţi acri să-i desfacă la masa de prînz. Ion luă dintr-un hîrdău o măciulie de mărar ca să-şi frece palma zgîriată într-un cui de la poarta popii şi-l întrebă pe neamţ dacă n-are de vînzare nişte ciorapi de lînă. — Valea ! răspunse ăla răstit. — Să nu-ţi mut eu fălcile mai la deal de unde sînt! se-nfurie Ion. Te-ntreb cu frumosu şi tu o faci pe deşteptu ! —• Ia un castravete, măicuţă, îl îmbie pe Ion lipoveanca, fricoasă. De ce-1 sîcîi, o fi şi el supărat. — Vere Ionică, se auzi Ion strigat. Verişorule! Se întoarse şi dădu cu ochii de Gică Dună, văr bun după mamă. Nu-1 mai văzuse de cînd plecase, în 1934, spre Dobrogea, dar îl recunoscu imediat, fiindcă semăna leit cu lemnarul Petrea Dună. Ca şi taică-su, Gică era înalt, gros în şale, cu umerii ca două aripi de vîslă. Sta în uşa dr-ciumii şi-i făcea semne, vesel — aici se deosebea de lemnar — bătînd cu talpa în muchea pragului, probabil ca să-şi ritmeze gesturile. Era îmbrăcat îngrijit, cu pantaloni de stofă subţire, pantofi negri împletiţi şi cămaşa albă de aţică. Pe cămaşă, pete de vin roşu înşirate de la burtă spre umărul drept, pesemne că ferise paharul de mîna lacomă a vreunuia din meseni. — Ce faci, vere Ionică ? ! zise scuturîndu-i braţul. Te cerţi cu ies şi cu fix ? ! Te-am văzut pe geam, e-am venit să-mi schimb sifoanele, aştept să-mi pice cumătru-n vizită, sînt cumătru ou prinţu Şuţu, mi-a botezat o fetiţă, o bomboană de copil. Vilică, adu-mi lada, mâ ! Cînd era 85 domnu Măxineanu teafăr se mişcau ăştia... spirt, nu altceva. Acum atîrnă lenea ciucure pe ei, ca rîia pe capră. Vere Ionică, pune mina pe marginea aia a lăzii, mergi la mine şi rupem pămîntu, auzi ? ! Te privesc şi parcă-1 văd pe unchiu, să ştii. Şi el era scandalagiu, cînd se uita chiorîş la tine, începeau să-ţi tremure picioarele, ziceai că ai oase numa corzi de ţambal. Chiscă-nene ! îl strigă pe omul ieşit în poarta casei de lingă maidan, să vadă cum fac nemţii opturi cu bicicletele, ţi-aduci aminte cind ţi-a azvîrlit Ne-culai Mohreanu o vadră de lapte-n cap ? ! O săptămînă te-a bîzîit musca la gură. — Şi ce te priveşte pe tine ! Ai nărav prost, Gică, te-a-tîrni de om cum atîrni bolovanu de coada vacii nărăvaşe cînd o mulgi. — Il vezi, vere Ionică ? îl cheamă Chiscăneanu, da-i zicem electricu, că-i plin cu curent. Frumos spune prinţu Şuţu, Chiscănene ! Spune : ştiuculiţa e vo-ra-ce, vrea să spună că ştiuca e mai gustoasă decît şalău, eu silit ştiu-culiţă (îi plăceau nespus diminutivele, se îngrăşa, rostin-du-le) da te fărîm numa c-o plesnitură din coadă. Dă-i drumu, vere Ionică, te-ai întors în săiuleţu natal, cum se zice, şi eu aşteptam să vii întîi pe la mine, da venit ai fost, că nu veneai dacă nu te găseam în drum. Pe mine să mă cauţi mereu, iar de-alde Chiscăneanu să te fereşti. E strajă de hoţi, îi păzeşte pe hoţi la furat. Ţinuţii nostru e recunoscut ca ţara hoţilor de cai, nu degeaba se spune că-n Brăila trebuie să intri cu buzunările cusute. Chiscăneanu crezi c-a ieşit în drum să se uite ? Să-i spună el asta lu ta-su pe care-1 lasă să zacă flămînd. Ii coace ochiu în cap, dacă vede un lucru şi nu-1 face la stingă. E iute de mină, că-i încărcat cu curent. Ţi-am spus ? Astă vară l-a lovit trăsnetu, pe el şi pe alde soru-sa, şase muieruşti. Erau la praşilă, dă o ploicică şi, bum !, praf le-a făcut sapele. Pe ei nu i-a atins, adică i-a atins niţel, i-a încărcat numa cu curent. Ştii cum săreau ? Să mor, făceau salturi de cinci metri, parcă se aruncau cu prăjinile. N-a murit nici unu şi-au umplut casa cu candele* Şi sarea o mânîncă din candelă. Au pus sfintele păhărele şi pe pereţi afară, lîngă cuiburile de rîndunică, dac-ai fost atent. Eu l-am pierdut 86 pe tăticu, adică nu l-am pierdut de tot, o să-ţi spun eu cum l-am pierdut, mai întîi vreau să-ţi spun că am un cîntec; Cocoşel cu două creste, Gică cu două neveste. — Chiar ai două neveste ? ! se miră Ion. Neveste adevărate sau... ibovnice ? — Neveste-neveste, vere Ionică. O să le vezi acum. Uite, asta-i casa mea. Intrară în curtea largă, cu patru rînduri de peri altoiţi, cotiră după chioşcul acoperit cu viţă — un stol de mierle, făcînd să se înfoaie şi să plesnească aerul ca o pînză sfî-şiată brutal, îşi luă zborul peste Dunăre de pe ciorchinii cu boabele scurse — şi pătrunseră într-o odaie mare — lîngă prag, un viţel cu părul de culoarea talajului de fag, lingea mălai dintr-o căldare — unde o femeie de douăzeci şi cinci de ani, înaltă, cu părul blond, strîns într-o coadă lungă, adusă pe piept, răsucea canură învîrtind fusul pe pulpă. — Asta-i văru Ionică, spuse Gică, împingîndu-1 în faţă pe Ion, care-şi ştergea picioarele pe preşul de zdrenţe. Femeia zîmbi şi culese o scamă de lînă prinsă de bărbie.. — Ea e nevestica mea a doua, Maria. Vorba vine : a doua, şi Maria şi Anica sînt nevestele mele şi sînt de-un rang, de-un nivel. Dincolo, în odaia de-alături, unde doarme copilaşul... aţi uns şuruburile leagănului să nu mai scîrţîie ? V-am spus să daţi c-o pană de gîscă muiată-n grăsime. — Am dat, zise Maria, şi-am văcsuit şi haina ta de piele. — Bravo. Dincolo, vere Ionică, ţi-am zis, e Anica. Casa, a ei a fost, şi copilu tot eu ea l-am făcut. Nu-i nimica, o mîngîie el pe Maria, ciupind-o de obraz, pînă-n primăvară vine şi ălalt, e pe drum : cioc-cioc-cioc la poarta vieţii, să sugem lapte din ţîţică ! Maria a moşit-o pe Anica, acuma vine rmdul Anicuţii să dea ajutor, Du-te, Mărie, ia-o pe Anica, şi puneţi masa. Eu, într-un cap al mesei, văru Ionică în capu ălălalt, iar voi la stînga şi la dreapta mea. Eu, vere Ionică, legal sînt însurat numa cu Anica, Maria a fost lucrătoare cu ziua în grădina mea de zarza- £7 vat, că am grădină la fel de întinsă ca 3 artilerie Franţa, ne-am iubit şi âm adus-o în casă. Drept, nu ? La început, Anica, răii, că pleacă, că-şi face seama, ocăra, înjura, Burta pe duşumele şi dă-i bătaie. Şi dă-i şi ăleilalte. Greşea una, le băteam pe-amîndouă. Egal. Anicuţa a prins de veste că dacă dau în una, dau şi în ailaltă. Şi-a început să strice, să fărîme, să dogească o vită, totu ca să le iau de păr. Vezi, socotea ea, îndur eu, da mă răcoresc din partea care mă arde, că Gică pune toroipanu şi pe Maria. Pîn-am prins fasoanele. Acum nu mai e nici un fel de rîeă. S-a liniştit treaba. Ei, da nu mai vin odată ? Gică se ridică şi căscă uşa. Femeile erau în tindă. — Acuş-acuş. Sîntem gata, zise Maria care-ntîrziase să-şi schimbe fusta, pusese una verde, strînsă bine pe talie şi intră, aducînd o pîine şi o tingire cu trandafiri de porc prăjiţi. Anica, cealaltă nevastă, aducea vin şi sifoane. Era palidă, cu gura mare, buzele vinete, cu ochii negri, sperioşi, durdulie, cu picioarele groase. Apăsă pe cîrligul sifonului, ca să-i încerce presiunea şi împroşcă podelele cu apă gazoasă. — Ce-i cu tine ? o-ntrebă Gică, privind-o lung. Eşti schimbată, azi dimineaţă aveai rîgîieli, ai mîncat ridichi aseară, ţi-am spus eu să te-astîmperi. — Mă ia cu baldoseli de la burtă. — îţi face Maria o frecţie. Iei oţet, Mario, şi-o freci bine la tîmple şi pe mîini. Un păhărel de anason, Anicuţă ? — Mi-e gura coclită, îl vărs. — Să mi-o faci bine, Mărie, auzi ? Să nu i se strice laptele, doamne-păzeşte ! Eu am de vorbit cu văru Ionică, duceţi-vă. — Dacă e nevoie de ceva, mă strigi, zise Maria şi ieşiră. Ion Mohreanu încremenise pe pat, uimit, dar totodată înveselit de harababura din casa lui văr-su Gică. Ochii verzi îi străluceau umezi împrumutînd mobilitate şi căldură feţii lui ca de înecat. „Al dracului, văru Gică, cu ce le-o fi furat mintea la amîndouă ?“ Nu i se părea nimic absurd în felul cum îşi aranjase Gică viaţa, situaţia acestuia, ncmaiîntîl-nită, îi stîmea o umbră de invidie, şi-atît. — Ce zici, vere Ionică, nu-i aşa că se ţine norocu după mine ? Eu nu umblu cu bale la gură după el. Aştept şi vine 06 singur. Hai, gustă vinişoru. E bun, ţine-1 întîi pe limbă, plimbă-1 prin gură, parcă ai furnici în gură, nu ? Şi-s dulci-dulcişoare ! Eram lefter, pui golaş, tăticu ce să-mi dea ? Cel mult una cu rindeaua în cap. M-am însurat cu Anica, tare-i proastă femeia asta a mea. mănîncă ridichi cu sare de-ţi face şi ţie poftă ! Se dă-n vînt după ridichi. Maria, nu, Măriei să-i dai o covată de scovergi şi toată lumea-i a ei. Fiecare om cu tipicu lui, şi cum îţi spuneam, Anica mi-a adus cinci pogoane, am pus cartofi pe toate cinci şi-am dat lovitura, că era pămînt nisipos, bun pentru cartofi şi pepeni. Un tren am vîndut. Bietu tăticu se uita şi nu-i venea să creadă. îl urăşti de moarte pe tăticu, aşa-i ? — Titi Şorici şi Che Andrei zic că s-a purtat urît de tot cu tata. I-a rugat moartea. — A greşit, da şi ispăşeşte. Tăticu e acum la Săpoca, în Munţii Buzăului. La Să-po-ea, unde se aduna toţi copilaşii Iu Dumnezeu. — Săpoca e casă de nebuni. — Foarte frumos spus, aşa e. Eu am zis : copilaşii lu Dumnezeu, pentru că nebunii sînt copilaşii lu Dumnezeu. E acolo cu Toto Dudescu, notaru de ia noi. îl ştii pe Du-descu ? Asta da, ăsta ştie să vorbească. îi curgeau vorbuli-ţele din gură, pufoase, ca mălaiu la moară. Tu n-ai apucat-o pe Dudeasca-bătrîna. Ei, să-ţi fi povestit ei! Erau opt copilaşi — să-i iei în cîrcă şi să fugi cu ei, şi ei să te gîdile pe la subsuori — n-aveau tată şi Dudeasca era manca morţilor, aia care spală morţii, îi tunde, le taie unghiile şi-i îmbracă cu hainele de ducă. Satu, c-aşa-i pe la noi, cînd se trag clopotele de moarte, se opreşte şi se-nchină. S-a dus un suflet, înţelegi ? A zburat un sufleţel de om. Dacă-i curat, se face un norişor şi trece vara peste Dunăre, din-tr-o parte în alta şi-şi vede neamurile ieşite la coasă. E murdar, împovărat de păcate ? Se duce şi se tot duce. Bătea clopotu, rar, într-o dungă, veste neagră, alde Dudescu o sculau pe bătrînă : scoală, măiculiţă, şi-i apuca jalea, zău, le venea şi lor să plîngă. Va să zică, moartea cînd vine, nu bucură pe nimeni, nici pe ăi care trăiesc de pe urma ei. — Eu vreau să omor un om. Şi o să mă bucur, zise Ion. Gieă Dună holbă ochii. Apoi rîse : — Verişorule, verişorule, şi legănă capul, tare eşti prost! Pardon, să mă ierţi, da nu ştii ce spui. 89 — O să omor, întări Ion, dar imediat se gîndi că nu trebuia să vorbească. „Cînd s-o auzi de Ţulea, ăsta începe să trăncănească.“ Cum a ajuns unchiu Petrea la Săpoca? întrebă el ca să schimbe vorba. — Din cauza Ioanei lu Şarpe. A, nu ţi-am spus-o ! Dudescu a înnebunit de beţie şi nu vorbea decît de chestia aia cu manca morţilor. Madam Dudescu, care trăieşte cu domnu Doancă, vine la tăticu şi zice : „Du-1, neicuţă Petrea, du-1 la Săpoca. Te plătesc atît.“ Tăticu : „îi duc“, şi în noaptea aia, iese pe malul Dunării, neamu nostru e ursit să i se tragă belelele de la Dunăre, maică-ta a murit înecată în Dunăre şi tăticu tot de-aici a scrîntit-o. în apă, Ioana, sora lu Chiscăneanu, a lu electru, se scălda, că era lună, şi tăticu, om în putere, a luat-o în braţe, goală şi udă, şi hai cu ea pe o claie de iarbă. Femeile, le cunosc bine, sînt ca untişoru, greţoase la început, da pe urmă, minunea lu Dumnezeu ! La schitu de peste Dunăre, în Dobrogea, unde miresele lui Christos dorm în aşternuturi de păr de capră, toca pentru rugăciunile de noapte, da tăticu, păgîn şi hulpav — vădan, ce vrei ! vădanii sînt nişte nenorociţi, visează, păcătoşii, numai muieri desfrînate — a trîntit-o în iarba aia cosită şi n-a aşternut măcar o flanea dedesubt. Şi dedesubt dormeau încolăciţi patru şerpi. Aia, cînd i-a simţit, să moară, l-a zvîrlit pe tăticu cu coatele şi fugi! Goală cum a făcut-o mă-sa gonea spre sat şi urla. Tăticu a înhăţat şerpii şi, după ea : „Ioană, opreşte-te, fă, i-am omo-rît !“ Prostii, că şerpii i se înfăşuraseră pe braţ. A fost un tămbălău în Plătărăşti! Şi şerpii erau veninoşi. L-au străpuns cu limbile pe tăticu pe piept şi pe gît şi pe labe, am chemat un bătrîn de lingă laou Şerbanu, unu care adună buruieni de leac, i-am plătit cît a cerut şi el a pus gura pe muşcături şi $ supt tot veninu. Mai greu a fost cu Ioana, că pe ea o înţepaseră la buci şi nu vroia să dezvelească partea moale, am crezut c-o să se spînzure în noaptea aia. în zori, tăticu a plecat cu Dudescu, cum fusese vorba şi, de ruşine sau de nebun, nu s-a mai întors în sat. L-a făcut marţ un şarpe, dacă ştii table sau ghiulbahar. Prinţu Şuţu rîde pînă-1 apucă sughiţu şi face : „brrr, dragă Gică !u, cînd îi spun ce ţi-am spus ţie. Om greu, prinţu, alde ta-su mare au stăpinit ţara, feub cizmă o ţineau şi-o croiau cu biciu, el are treizeci de mii de pogoane, poartă pălărie cu cordică de aur 90 şi cînd vine la mine stă pe scaunu ăla de lingă tine. Astă iarnă a cumpărat o herghelie de cai, i-a tăiat cu toporu pe toţi pînă la unu — nu el, argaţii, vere Ionică — şi a pus hartanele în pădurea Crestată, să aibă lupii de mîncare, să nu plece după pradă la dracu-n farfurie. îi place mult vînă-toarea, numai piei de urs în conacu lui şi, ca să se distreze, a cumpărat trandafiri din Japonia şi a făcut aici un parc mai frumos ca a lu Marghiloman din Buzău. Cu avionu i-a cărat, că are două, unu pentru el, unu pentru nevastă, prin iulie era aci la mine, venise s-o vadă pe Maria, adică nu credea nici el că am două neveste, am băut o enfuzie dintr-o sticlă cu căpăcel în formă de pahar, şi hop ! mecanicu de la orezărie, să-i spună că nu mai trage pompa. „Pastele mă-si! zice, că înjură la fel ca noi, suiţi pompa aia în avion să plec cu ea la Ploieşti. Tu, Gică, îmi zice, să m-aştepţi să mai vorbim, în juma de oră sînt îndărăt/4 Ţine mult la mine, pot să-ţi zic că i-a ordonat lu domnu Doancă, ad-ministratoru de pe moşie, să-mi dea prundu de gîrlă din dreptu conacului, ca să mă scald acolo cu nevestele. Ani-cuţa şi cu Maria intrau în apă cu caşmiru atîrnat de brîu, proastele, se fereau una de alta şi Doancă a venit să-mi atragă atenţia că prinţu zice că pe prund sîntem singuri şi n-are rost să poarte muierile cîrpele-alea. Vezi tu, el ne privea prin binoclu din cerdacu conacului, cum ne giugiulim, noi, gu, gu, gu ! Vere Ionică, sînt om norocos. Şi ştii de ce ? Fiindc-am sărutat mînă de mort. Fiecare sărută mîna mortului, dacă-i moare mă-sa sau ta-su, da cu am sărutat mînă de mort miste-rioasâ, şi-am plătit cu două perechi de cai. Mîna asta o ţine Stan-Vrăjitoru, băiatu unuia careta fost prizonier cu Che Andrei în Anatolia. Cunoşti, Brăila, da ? Bun. Brăila, spune domnu Doancă, care mă ia acolo cu el, din cînd în cînd şi mă tratează cu băuturi scumpe, — l-alde fi-su George şi Zigu le dă numa sirop. George e o puşlama, de patru ori şi-a vîndut plapoma, e la liceu, Zigu e mai serios, tuciuriu ca ţiganii şi sanchiu la suflet. — Brăila, zice el, e picior de Paris, iar Parisu, cică, e picioru lu Dumnezeu, ăla pe care leagănă curvele. Eu mă duc la Brăila, mai ales de Anu nou, ca să joc cărţi la cafeneaua pe care-o ţine Bijulică Bagdad şi unde-şi face veacul Mişu Atu, cel mai mare şnapan de măsluitor. De sfîrşit 91 de an, cînd peţrece lumea şi vin golanii să te semene cu grîu, noaptea,' uşă‘\ Ce-am făcut ? I-am dat să bea o litră de ţuică îndoită cu zeamă de balegă şi cu cinci drame de argint viu. A doua zi, pc-soare nerăsărit, l-am pus să săvîrşească păcatu copilăriei, i-am adunat bărbăţia tot în sticla aia, am mai pus cinci drame de argint şi ţuică, şi iar i-am dat să bea. Gata, i-am spus, cîrna de soacră-mea tot s-o mai uita-n oglindă, da tu cit îi veacu n-ai să te mai uiţi la rachiu. Da la lună cică s-a luat iar de supt. A umblat chioru să mă taie şi mă înjura în două limbi, pe româneşte şi pe turceşte, c-a fost prizonier, cu tata, în Anatolia şi-a rămas cu scrîn-t-eala să zică orice zice şi pe limba de-acasă şi p-aia de-aeolo. Pentru asta n-aveţi ce-mi face. — Pentru asta nu, dar pentru vrăjitoria ailaltă o să te trimitem la Consiliul de război şi-o să te alegi cu un glonte în ceafă. Mă refer tot la o poveste cu mercur sau cu argint viu, cum îi zici tu. De ce-ai încremenit pe scaun ? Te-ai speriat ? Te gîndeşti acum şi mă-njuri; masca aia de dinapoia mesei, gură de mort ăla, m-a dibuit. Da, aşa este. Uite, în mîna asta — o palmă subţire, cu degete lungi, albe şi acoperite cu pori fini, gălbui, se întinse în lumină — am cheia dosarului care să te ducă la zid. Ai scos din oastea ţării douăzeci de luptători. 108 Douăzeci, breşă spre inima ţării, panairul -mă-ti de bandit. în picioare ! Stan sări de pe scaun şi luă poziţie cu căkîiele lipite. — Ştim totul, ai lucrat la Buzău şi la Tecuci şi poi-mîine, vezi că respect Bobotează şi respect dacă vrei şi sărbătoarea sfîntului Ion, te trimit la Bucureşti, în fiare. Vocea se îmblînzi puţin. — • Ştii asta: „Şapte popi din Ţarigrad / Cîntă alc-luiau ? N-o ştii, de unde s-o ştii ? Tu ştii numai să-l freci pe răcan pe spinare cu argint viu, în patru, cinci sau şase locuri alese cu grijă. După ce-1 freci bine, îi dai să bea un pahar cu spută de tuberculos — cumpărai scuipat de la spitalul T.B.C. cu kilogramul! — şi, fuga la doctor să-l pună la raze. Cine le-a învăţat, mă, că semnele pe care le iasă mercurul pe spinare dau impresia în aparatul Ront-gen de caverne ale plămînului ? Ei, zi, ştiu sau nu ce e cu tine ? Răspunde. — * Ştiţi, hîlbîi Stan. Mi le-aţi numărat cum numeri tcancu de bani cînd dai cu împrumut. — Recunoşti, şi-mi pare bine. începem să ne înţelegem. Pentru ce-ai venit în Brăila ? ----- Să văz cmcl s-aruncă crucea. -- - II ştii pe înger ? — Adineauri am trecut Dunărea cu el pe gheaţă. Era intr-un sumănaş de ciocoi. — Trebuia să-mi închipui : învierea şi Îngerul. Una fără alta nu se poate. — Ne-am întîlnit din întâmplare. Zicea că mîine vrea să scoată crucea. —- Mîine intri şi tu în Dunăre. Ţi-e frică ? —- Fac cum ordonaţi, ce mai stăm să discutăm ?! Dacă dumneavoastră vă înduraţi de mine, intru şi sub pămînt. — Intri în Dunăre, atît. Şi mîine seară poţi să pleci cu ăilalţi ai voştri. Dar să pleci cit mai departe şi să nu te mai amesteci în prostii, ai doar destui bani ca să trăieşti liniştit. ÎNGERUL. Numele adevărat: Costică Banaurs. Mecanic de bord în flota aeriană, flotila 3 informaţii, căzuse cu avionul în apropiere de Sevastopol şi, după un an de 109 zăcere prin spitale, comisia de triere a forţelor de regrupare, prezidată^ de soţia unui subsecretar de stat, îl declarase inapt pentru cadrele armate. Era atît de frumos, încât doctoriţa, trecută bine de patruzeci de ani, nu-şi putea desprinde ochii de la el, ameţită, fascinată. — Nu, n-am putere să-l trimit din nou în iad. Tu Îngere — tot înger aveau să-l numească apoi femeile din Brăila despre care merge vorba că sînt, ca înfăţişare, fără pereche în România — tu Îngere, ar fi vrut ea să-i spună, întoarce-te acasă, iubeşte, fă copii, întinde-ţi neamul. El a îndrugat cîteva vorbe, poate de mulţumire, dar cei din comisie n-au înţeles ce spunea, fostul mecanic de aviaţie vorbea încet, cuvintele i se rostogoleau din gură seci, uscate, lemnoase parcă, pentru că se simţea ruşinat de faptul că stă gol în faţa lor. încins încă de febră, însemnat pe piept cu cărbune, în loc să se bucure că e liber să plece unde vrea, încerca un sentiment apăsător de dezamăgire şi umilinţă crîncenă, şi starea aceasta, care putea fi un simptom de reafirmare a bolii, nu-1 părăsi pînă la întoarcerea în Brăila — mai tîrziu, el însuşi avea să-şi spună că trăise inexplicabile ceasuri de chin — mai precis pînă cînd simţi în nări mirosul de nămol, uleiuri, rugină şi gudroane al portului. Aici, în malul Dunării, surescitarea îi dispăru, valurile fluviului — niciodată albastru, indiferent că manualele şcolare susţin contrariul — muşcînd din ţărm, aştemură în el o linişte copilărească. îşi aminti cum înaintea primăverii, cînd şi plaja şi cheiurile şi cabana pescarilor din insulă dorm încremenite sub gheţuri, trecea c-un avion de luptă şi arunca bombe ca să spargă sloiurile. Operaţia aceasta era anunţată din timp şi pe mal se îngrămădeau în cerc fetele şi puştanii de la liceu, totdeauna dispuşi să tragă la fit în ajun de-a se pomi austral. Vîntul ăsta înfoaie corniţele mugurilor de salcie — Îngerul îi cunoştea bine răsucirile, cînd sosea vremea să se umfle austral în pungile sacilor înălţaţi în colţurile pistei de aterizare, băieţii din toată flotila, încâlcind prevederile regulamentului, năvăleau afară, zvîrleau capelele, săltau ca mînjii şi săreau capra, bătînd pinten dublu pe şezutul caprei, cînd capra se nimerea să fie grad superior — scoate oamenii din casă şi cîinii din paie. no La Brăila, se angajă cu leafă bună la un atelier particular care repara în aer liber — mai pe şleau, la faţa locului — ambarcaţiunile de tonaj mic. Se găsesc unii care susţin că frumuseţea lui Costică Banaurs nu te mîna neapărat către asocieri serafice, obrazul lung, pietros, smead, asprit întrucîtva ca al muntenilor, reţinea atenţia mai degrabă datorită unei apăsări drăceşti ce-i fierbea în sînge. Dar toţi se încurcă atunci cînd vine vorba să-i descrie ochii, pentru că ceea ce se pare că punea în stare de alarmă inima oricărei femei erau ochii lui negri, mari, aprinşi, uşor înclinaţi spre colţuri, unde pielea pleoapelor se îngroşa ca să se continue apoi netedă pe fălci. — Cele mai lungi şi mai catifelate gene, spunea o doamnă prietenei ei. Se uită la tine şi parcă-ţi dă cu un pumn de nisip în ochi. Era în ei ceva halucinant, draga mea, aşa îmi închipui că arată ochii fumătorilor de opium. Se povesteşte că prin octombrie, cu două săptămîni înainte de-a fi fost nevoit să părăsească oraşul, a fost văzut dcvale în port, lîngă halele de peşte. Sta rezemat, cu haina făcută sul la spate, de peretele unei cîrciuml vestită printre marinari, şi femeile, trecînd după cumpărături, se opreau să-l privească, iar unele, mai îndrăzneţe, se apropiau să intre în vorbă, dar el n-a stricat o privire pe nici una, se prăjea nepăsător la soare, ţinînd în braţ un pisoi negru, cu coada bătînd în verde-prăzuliu ■— o ciudăţenie desigur, în cazul că a existat aievea un asemenea motan. Adevărul e că se ducea din cînd în cînd şi pe la circiuma aia — de obicei îşi omora timpul la Bi-julică Bagdad, între lume aleasă — ca să asiste la partidele bras de fer dintre marinari, sau ca s-o întărite pe fata cîrciumarului, o roşcovană care mirosea a lină nespălată, fiindcă dormea cu plăcere pe şlepurile ancorate în port, chiar în dreptul casei lor, iar în perioada de care ne ocupăm, şlepurile toate veneau încărcate numai cu baloţi de lînă. De altfel roşcovana este aia care-a întins vorba că l-a văzut intrînd între sălciile din insulă, de -mînă cu fata prim-chestorului, cu toate că pe urmă a schimbat-o, spunînd că : „N-aş putea zice că el a fost, n-am cum, era după ploaie şi plutea un fum gros de credeai c-afumă ăia din bălţi să scoată vulpile din vizuini, iar eu spintecam un maimuţoi de crap să fac plachiec<. m Dar cînd a schimbat-o era prea tîrziu, procesul îngerului — „seducerea unei persoane minore*6 — fusese înscris pe rol. Condamnat în lipsă la doi ani de închisoare, îngerul se înapoia în noaptea de Bobotează la Brăila ca să-şi încerce norocul: să scoată crucea, să ceară şi să primească iertarea. Trase la o brutărie pe Rahovei, la ceasul cînd se scot jimblele din cuptor. Brutarul şi cele patru ajutoare ale sale, văzîndu-1 trecînd pragul, scăpară lopeţile din mîini. — îngere ! Măi băiete ! strigă brutarul şi se repezi să-l îmbrăţişeze. Binecuvîntatul miros al pîinii curgea în stradă prin uşa larg deschisă, amestecîndu-se cu viscolul. Cei trei din Plătărăşti traseră la hanul fraţilor Şoroagă de pe Dorobanţi. Vărsară o dublă de grăunţe în ieslea cailor şi se duseră liniştiţi în sala mare — dormitorul — aşternută cu rogojini şi cu saci umpluţi cu paie. Fraţii Şoroagă, avînd legături cu tot spurcui hoţilor, îţi garantau că fiind la ei, poţi să laşi hamuri, bici, bagaje în oricare ungher al curţii, la plecare tot acolo o să le găseşti. Şi drept este, nu-i dispăruse niciodată nimănui măcar o cureluşă. Ion şi Neicu Jinga se întinseră lîngă sobă, cu picioarele spre tabla de cărbuni, rebegiţi de frig, cu fălcile înţepenite. Spre deosebire de ei, Chiscăneanu arăta ca şi cum ar fi coborît atunci din pat de lîngă nevastă. — Ia te uită cum dîrdîiţi ! rîse el aprinzînd felinarul. Hei, cîte viscole de şase ori mai prăpăstioase ca ăsta m-au tăbăcit pe mine ! Desfăcu merindele, îmbucă din ele grăbit şi se apucă să-i cerceteze pe rînd, vîrîndu-le felinarul în obraz, pe toţi cei ce dormeau. Peste trupurile cotropite de somn plutea o duhoare de veşminte ude, de slănină prăjită — uşiţa sobei arăta la fel de slinoasă ca gura copiilor de ţăran în ziua de Ignat — de vin, de sudoare de cal şi de fum. Neobosit, Chiscăneanu trecea de la om la om, căutînd să dea de mutra vreunui prieten. Lîngă intrare chiar dibui doi cumetri, beţi fleaşcă, pentru că oricît îi în- 112 ghionti, nu izbuti să scoată o vorbă de la ei. Plictisit, în-hăţă tabacherea unuia şi-o băgă la brîu, stinse felinarul şi intră în circiumă să afle noutăţi. Era cunoscut — pe-aici i se spunea măscăriciul Bobotezei — aşa că-şi găsi repede loc la o masă de cheflii care răsturnau paharele pe gît de-ai fi zis că au var în burtă şi vor să-l stingă. Le spuse cîteva glume veştede, ăia rî-deau să moară, şi-i dădu gata, cucerindu-i definitiv, cu douăzeci de beţe de chibrit aranjate în formă de pari pe capacul cutiei şi care, unse cu scuipat într-o parte şi aprinse din trei în trei, se strîmbau şi se alcătuiau într-un cuvînt ce nu-şi merită locul pe hîrtie. — Aţi văzut ? strigau ăia. Iarba bună numa-n mărăcini creşte. Cînd se întoarse în sală, Ion şi Neicu aţipiseră. îi zgîl-ţîi şi le servi veştile. Sfatul negustorilor din oraş căzuse la învoială cu poliţia, mînjind, bineînţeles, pe cine trebuia, ca hoţii să nu fie supăraţi nici cu un fir de păr în ziua de Bobotează. — Auziţi voi, repetă Chiscăneanu, nici c-un fir de păr ! Mulţi gologani trebuie să lase hoţii de ziua asta în pungile negustorimii, de s-au dat ăştia peste cap să cîştige bătălia ! C-a fost bătălie, nu glumă, cică poliţia, la început s-a ridicat că „nu şi nu“, că-i vreme de război, greu în ţară şi se supără mareşalu. Pîn la urmă s-au înmuiat: o facem, zice, să respectăm o tradiţie, da pe barba noastră o facem. Mai spuse că, dimineaţa, la Dunăre, avea să se alinieze, întîi şi întîi, armată. Civilii, mulţimea, grosul, ră-mîne la distanţă pe o platformă de pămînt, pămîntul scos din tranşeie. Slujba avea s-o ţină protopopul, episcopul Dunării de jos, cu sediul la Galaţi, nu poate să vie, e bă-trîn, rablagit, şi că gropanul în care se aruncă crucea o să fie de cincizeci pe douăzeci de metri, iar crucea — „musai s-o înhăţăm noi, nu bicisnicii dc-aici, care se duc cu ea, după pomană, pe la casele mari şi prin restaurante. Noi şi numai noi, ca să-ţi linişteşti cugetu, Neicule, şi să ţi se spele de păcat mîna cu care-ai înfipt foarfecă de vie în burta neamţului Kurt“ — crucea nu mai e de lemn, ca-n alte daţi, negustorimea a trimis una specială bătută în argint, pleosc ! cu ea în fuiorul apei şi se duce 8 113 la fund, nu mai pluteşte. Asta nici nu mai e cruce, e lucru dracului, vorba românului. — Ce crezi, cit o să încaseze iprotopopu pentru slujbă? îl întrebă Chiscăneanu pe Neicu. Mamă, mamă ce de miişoare o să umfle ! Ba nu zău, Dumnezeu, cînd şi-n-toa-rce faţa către unu, îi face dîră-n barbă : uite, pe-aici să ţi se scurgă untu şi mierea. Adică, să stai şi să mănînci şi ce-ţi scapă printre dinţi, tot în blidu tău să cadă. — De Ţulea Fălcosu aţi aflat ceva ? întrebă Ion. — Da, e aici. S-a prezentat de ieri, are actele-n formă, nu mai fură, ţine grajd de curse-n Bucureşti. A tras direct la Bijulică Bagdad, unde se bate biliardu. Coşcogea ciocoiu. Da dimineaţă, să vezi, tot s-arancă-n Dunăre. Aş mînca o bucăţică de bostan copt, măi băieţi, o fi avînd taica Şoroagă niscai bostani păstraţi în pleavă ? Să-i fac întrebarea, ce ziceţi ? — Aşteaptă să se lumineze, spuse Neicu, e o simigerie în colţ. Erau treizeci şi trei cei care urmau să se arunce să caute crucea — unul pentru fiecare an al lui Christos — şi se înghesuiră într-o baracă de scînduri folosită vara ca vestiar de către funcţionarii .portului. Pereţii, zgîlţîiţi de foalele viscolului, miroseau a mucigai, pe spătarele băncilor vedeai semnături lăbărţate făcute cu săpun sau cu vîrful briceagului. Un pietroi ,cît o buturugă, de felul celor întîlnite la băile de abur din mahalale, sprijinea o masă şubredă, cu picioarele descleiate, un sanitar, desemnat de spitalul comunal, împărţea halate, strigînd răspicat numele înotătorilor înşirate pe o listă. Cei mai mulţi se înscriseseră cu poreclele — pe Neicu Jinga, care nu era cunoscut şi participa pentru prima oară la asemenea competiţie, Chiscăneanu, figura număra unu din această adunătură, îl trecuse sub numele de Ghiţă Ba-roncea, oase de in — şi sanitarul lat în şolduri ca o femeie, citind, ţuguia buzele de mirare. „Maică, doamne, ce de mai lepădături, golani sadea, tot să-i priveşti şi să te minunezi !“ părea să spună obrazul lui de spîn, punctat în stînga nasului butucănos de două aluniţe cît ghinda. 114 — Tichie de cîlţi... — Zent!... — Stan Vrăjitoru zis învierea săteanului... Milică Me-zingher... Didi, cutie de flegmă... îngerul... Domnul Ţu-lea Fălcosu. Ţulea smuci halatul negru, cu miros de naftalină şi de formol şi îmbrăcîndu-1 se strîmbă, aruneînd scîrbit spre sanitar : — Echipament de morgă, lua-v-ar dracu ! Sanitarul se scuză, n-avea nici o vină, Ţulea scuipă ascuţit printre dinţi şi se răsuci pe călcîie, ca un patinator încercat. — A, tu eşti Ţulea ! zise Ion Mohreanu, de lingă uşă. Se strecurase în baracă ajutat de Chiscăneanu. — Cu mine vorbeşti, guriţă ? se încruntă Ţulea. — Sînt băiatu lu Neculai Mohreanu pe care l-au împuşcat acum şapte ani în sat la Mircea-Vodă din pricina ta. Ţulea tresări. Dar numaidecît puse braţele în şolduri şi rosti ameninţător, crăcănînd picioarele : — Mai zi o dată, şi-ţi mut dinţii la ceafă ! Ce-i asta, sanitare, se-nfurie el, noi avem aici o treabă de făcut şi intră peste noi toţi nepricopsiţii, să ne toarne bazaconii. Avem măscărici, pe Chiscăneanu, p-ăstălalt i-al şi dă-1 cu botu-n zăpadă ! — Plec singur, spuse Ion, da să ştii că sînt pe-aproape. N-o să te pierd din ochi. Ieşi. Sute de oameni, albi ca bîtlanii de-atîta zăpadă cîtă le arunca vîntul în spinare, tremurau în jurul scenei pe care se cocoţase şi slujea protopopul, ajutat de patru diaconi. Nu se înţelegea nimic din ce spune, pentru că vîntul, trecînd în rafale, îi spărgea vorbele şi-i spuzea gura cu băşici, iar cele opt companii de soldaţi, aliniate, cu arma la picior în buza Dunării, tropăiau de mama focului. Căpitanul cu comanda, în pelerină de foaie de cort, împărţise vreo sută de zile de corvoadă şi se retrăsese în stînga scenei, ca să nu se observe că pierduse, călcînd într-o scoabă rătăcită pe-colo, dracu ştie cum, tocul unei cizme. 8* 115 învineţite de ger ca scrumbiile, nişte puşlamale, suite pe mormanul de sloiuri desprinse din fluviu — în gro-panul pentru aruncarea crucii valurile se clătinau înspumate — pretextînd un guturai, nechezau şi mihohăiau, iar coi din jur le urau, strigînd din răsputeri : — Hai noroc şi sănătate ! — Mocofani din Brăiliţa ! îi înjură prefectul, aple-cîndu-se spre soţie. — Ce-ai spus ? întrebă doamna. — Nimic. Ies ăia, uite-i ! Din baraca aşezată în vale, la vreo douăzeci de paşi de unde se isprăvea şirul soldaţilor, apărură pe mal înotătorii. Halatele negre fluturau pe ei ca steagurile de înmormîntare. Mulţimea se precipită în faţă, comisarii de ordine făcură lanţ viu în (-alea ei, ţinîndu-se de mîini, iar căpitanul o zbughi pe linia companiilor. Strigătele se învălmăşeau : — - Silifonca. uite-1 dracu bălţat, e, turnat pe el o vadră de ulei ! învierea ! — Măscăricii! ! Chiscăneanu ieşise cfe-a ouşelea şf făcea tumbe. Se da peste cap, se săltă în miini şi, cind trecu prin dreptul primei companii, salută cu palma dusă ia şezut. — Îngerul! Apariţia Îngerului — călca rar, stăpîn pe sine, cu ochii în pămînt, iar mînecile halatului pus într-o doară pe umeri, de parcă ar fi ieşit din casă pentru o clipă, să cerceteze starea vremii, se zbăteau pe lîngă el ca nişte aripi negre — smulse un uuuu ! prelung din pieptul mulţimii. O femeie adună zăpadă în pumn şi aruncă bulgărele ţin-tindu-i capul. Gestul ei, lipsit de orice pornire duşmănoasă, îl imitară cete întregi. Şi o ploaie de cocoloaşe albe se abătu asupra «celor treizeci şi trei. O curmă protopopul care, sprijinit din părţi de doi diaconi, coborî cu crucea dăruită de negustorii Brăilei pînă în malul Dunării. Muştruluită de căpitan, compania din flancul drept se desfăcu în patru şiruri, încărcă armele şi la porunca : „An-ten-ţiune... foc !“ urlată în crescendo, trase o salvă în gropan, ca să ucidă diavolul. 1.1.6 în vreme ce soldaţii reveneau în front, capul bisericii brăilene invocă duhul sfînt să coboare în „largă această apă, ca odinioară în matca Iordanului44 şi, sforţîndu-se, trimise crucea cu podoabe de argint departe în valuri. Chiuind, în clipa următoare, Chiscăneanu se repezi pe gheaţă cu o sanie pusă din vreme sub mal — sutele de oameni, biciuiţi de viscol, urlau, mugeau, cuprinşi de o totală beţie a simţurilor — şi se rostogoli în apă, bătînd caraghios din braţe. Iar pe deasupra lui, lovind apăsat pragul din bîrne solid îmbucate, ca să-şi încerce norocul, săriră ceilalţi treizeci şi doi de inşi, unii, cei mai mulţi, strangulaţi de spaimă, alţii cu sîngele înţepat de vinul care fierbe, fără să se acrească vreodată, numai în vinele îndrăzneţilor sau disperaţilor. Ion Mohreanu, nimerit în mijlocul unei cete de ţărănoi — femeile discutau despre a lu cutare care „s-a însurat, fă, la 15 ani, nici nu i s-a uscat buricu, e cu buri-cu verde44 — îl văzuse pe Neicu Jinga că, înainte de-a se avînta în Dunăre, vorbise ceva cu Ţulea, arătînd spre mal şi-l înjură furios. „Eşti o secătură, domnule Neicu, a trăit cu sor-ta şi-l înveţi cum să se ferească de mine. Da nu-mi scapă !“ Cei treizeci şi trei se scufundau şi se ridicau, împin-gîndu-se şi îmbrîncindu-se, Chiscăneanu, în buza gropa-nului — uitase de banii primiţi de la Vetina — îşi clătea gura cu apă, înfiorînd-o pe nevasta prefectului care avea dantura măcinată de carii, cînd deodată, Costică Banaurs, înotînd acolo unde era înghesuiala mai mare, scoase un răcnet neomenesc. — Fraţilor!... Tîlharii !... şi dispăru în adînc, cu braţele adunate deasupra burţii, iar apele îi trecură trupul înjunghiat sub podul de gheaţă al Dunării. Adică în fum şi uitare. Sau în legendă. — Eu, avea să povestească Ion Mohreanu învăţătorului Eugen Fulga, în primul moment n-am înţeles că acolo jos se petrecuse o nenorocire, am crezut că ţipătu deznădăjduit al îngerului face parte din regulile jocului — de altfel preocuparea mea era să-l observ pe Ţulea Fălcosu — şi numai cînd am băgat de seamă că înotă- 117 torii se îmbulzesc spre scările împinse în apă pentru ei, am simţit în gură un gust amar, de tutun mestecat, şi mi-a fost frică ‘pentru mine că-1 pierd pe Ţulea şi pentru Neicu Jinga, fiindcă poliţiştii înconjurară numaidecît gropanu — poliţiştii şi muştele sînt ale dinţii vietăţi care dau buzna în locu unde a secerat moartea. Toţi cîţi se aruncaseră după cruce fură opriţi pentru cercetări şi, neştiind cînd şi pe unde avea să iasă Ţulea — nu mă îndoiam c-avea să-i dea drumu — am plecat la Bucureşti, să-l aştept acolo. Şi peste patru zile, într-o miercuri, la hipodromu Bănoasa — se alerga pentru premiu Negro Ponte, cursă rezervată proprietarilor de grajduri — i-am auzit numele strigat in megafoane şi l-am văzut ieşind la promincă, antrena-rnentu ăla scurt şi ultim pe care-1 încearcă jocheii înaintea luării startului. Ningea gros — la poala troienilor, ca nişte metereze, invalizii de război înjghebaseră o tarabă la care vindeau ţigări Naţionale, vai de sufletu lor, că erau cincizeci şi cu hainele de pe ei de-abia dac-ai fi putut îmbrăca un om ca lumea — ningea închis şi nu se alerga cu sulky, ci cu săniuţele, iar Ţuica, purtînd jachetă galbenă, şapcă albă şi jambiere albastre, conducea o iapă roaibă, Frcia, considerată favoritu număru doi, cel puţin aşa ziceau pariorii, nesăbuiţii şi credulii jucători de curse, care, mai tîrziu, cînd intrasem rîndaş, — am stat acolo două luni — mă plăteau cu băutură să le vînd aranjamentele, înţelegerile pe sub mină dintre antrenori. Vă-zîndu-1 pe Ţulea, neliniştea din mine s-a desfăcut. ,,Gata, ziua răfuielii noastre e aproape. Mîine sau poimîine îl aştept pe strada îngustă de lîngă hipodrom, seara, cînd are obiceiu să-şi viziteze grajdurile, şi se va alege“. Se dădu comanda pentru încetarea jocurilor şi săniuţele se aliniară în partea opusă tribunelor. Un tip burtos, arbitru, pocni din pistol şi opt cai, bine strînşi în hăţuri de proprietarii lor, se dezlănţuiră în trap, iar jucătorii începură să se frămînte şi să strige. Plutonu trecu nefărîmiţat prin dreptu grilajului de fier, peste care atîrnă tufe de lemn cîinesc, netunse şi îngroşate de zăpadă, da la cotitură, în locu numit turnanta nepricopsiţilor, doi inşi căzură din sănii — cît pe-aci să fie pisaţi în copitele cailor ălora care sileau din urmă — şi Ţulea trecu în faţă. Frcia lui îşi ţăcănea potcoavele din ce în ce mai înteţit, un vîrtej li8 alburiu clocotea legat de genunchii ei, şi-mi plăcea că Ţulea e înaintea tuturor, doream cu aprindere să bată el cursa, indiferent că tata se prăpădise din pricina lui, sau poate tocma de aia. Secundarele metronomului bateau scurt şi Ţulea se apropia vijelios. La cîţiva metri de potou, Freia galopă şi se ridică pe picioarele dindărăt, nechezînd sălbatic, asemeni cailor sloboziţi în bălţile Brăilei, şi cei ce mizaseră pe ea îngheţară, da iapa se linişti, trecu linia de sosire cu avans de două lungimi, slăbi pasu şi întoarse în loc, apucînd-o pe poteca dinăuntru, spre turnu judecătorilor. în sanie, Ţulea sta nemişcat, cu capu pe umăr. Scăpase biciu şi hăţurile, care se tîrau prin zăpadă. Jocheul clasat al doilea trase lingă el şi-l împinse, în glumă, cu cotu. Ţulea se răsturnă în partea cealaltă, ţeapăn. Murise. Doctorii stabiliră că atacul de inimă avusese loc înainte de încheierea cursei şi Freia, conform regulamentului, fu descalificată. Stăm lingă taraba invalizilor, în ninsoare, şi mă gîndeam la mine şi la Ţulea, şi-mi spuneam, prosteşte poate, că el era ăla care câştigase. Şi acuma ştiu precis că el era, pentru că eu n-am cîştigat niciodată, da poate că nu e departe ziua aia cînd o să zic : „Gata, azi am învins eu“. Doar fiecare om trebuie să aibă o zi a lui, nu ? Eu o aştept şi-o să mă bucur, cu toate că nu scrie nicăieri că ea va veni neapărat. ş» a fost întîia strigare. v SEARA VJNATA, cu ŢlNŢARI. reformaţii din grădina de zarzavat a regimentului 3 artilerie Franţa, întorşi de la Dunăre, unde încărcaseră cu cartofi de vară un şlep sosit de la Cernavoda, beau ţuică cumpărată de la Gheorghe Jinga pe doi saci de cărbuni măritaţi de soldatul însărcinat cu paza şlepului. Asta, soldatul Vasile Predescu, sta rezemat de peretele şopronului — felinarul cu plasă de sîrmă, legănîndu-se, îi suia umbra în pod — 119 tăcut, mîngîiind ceaşca cu flori de smalţ albastru şi privea la Bocu, chisoaica din Munţii Rîmnicului, care dormea în paie; cu picioarele învelite într-o faţă de masă, cu gura uşor întredeschisă, şi palma dreaptă apăsată pe ţîţele deschise. —■ Zgîlţîiţi-o să se trezească. Vreau să bea cu mine. Seamănă cu regina mamă. — Nu, las-o, îi luă apărarea o muiere care ronţăia covrigi. A fost în ţigănie la Bomfaier şi o pisică a zgî-riat-o pe spinare. — Eu am dat cărbunii. Şi, dacă i-am dat, am dreptu să comand. Scurt. Trebuie să strigaţi : Trăiască regina mamă. Strigaţi. Că pe spinarea mea beţi. — Poate te zăreşte careva că-ţi baţi joc. şi-ai să vezi cum dai de dracu ! — De ce ? Regina e iubita mea. — Ea ştie ? rîse muierea .cu covrigi. — Tocma asta-i frumuseţea, c-o iubesc de la distanţă. — Aşa poate să zică oricine, soldat. Că toţi sîntem datori să ne iubim regina şi să ne dăm viaţa dacă ne cere. — Degeaba, scutură Predescu din cap, eu am avut întîi ideea. Trăiască regina-mamă ! urlă el şi dădu ţuica pe gît. Pentru că o iubesc, am scăpat de la moarte. Dragostea face minuni, spune o vorbă, şi ăsta-i adevăru. Eu am învăţat ceva carte şi ştiu c-aşa este. Eram pe front şi mă mîncau păduchii. Da ce păduchi ! Mergeai călare pe ei. Mă aşezam, uite-aşa, să desfund o cutie de conserve, şi păduchii mă tîrau încolo, ca pe rotile. Trebuia să-mi ţin arma atîrnată de gît, dacă vroiam să n-o pierd. Şi aveam un căpitan la companie, o fiară ! Astă iarnă, cit e iarna aia rusească de-a dracului, ne punea, seara, la culcare, să ne spălăm pe picioare cu apă rece — un bordei, patru găleţi. Şi ne îngheţa apa între deşte, pastele mă-si! Şi o răzuiam cu cuţitu. Puteam să-l vîr pînă la os în carne, nu simţeam. Aveam un prieten din Craiova — Dumnezeu să-l ierte, a murit, a adormit în zăpadă şi n-am putut să-l mai dezdoim, l-am îngropat stînd în cur, aşa l-am băgat în pămînt, parcă şedea şi se gîndea la nevastă, sau îşi asculta caii păscînd iarbă ~ mă Tonescule, 120 c-aşa-1 chema, cînd om mai ieşi o dată la atac, o să-i înfig căpitanului un glonţ în ceafă. Aleluia, şi vreau să-l văd p-ăla care vine să mă ia de piept. Da l-am iertat, fiindcă în noaptea după ce-a murit prietenul ăla din Craiova, am avut un vis, se făcea că regina venise la mine, prin zăpadă, mi s-aşază pe genunchi, îmi bagă mîna la piept şi mă mîngîie pe păr — sînt păros ca un urs — mă mîngîie, mă freacă şi cu tocul pantofului mă loveşte peste moletieră şi-mi zice : „Predescule, Predescule, de cînd umblu după tine şi tu un cuvînt nu-mi zici. Hai, zi-mi un cuvinte Dar eu nu puteam să descleştez fălcile. „Zi, de ce nu mi-ai scris ?!“ M-am trezit afară, în dreptu geamului tropăia santinela, scăpăra cu .cizmele în zăpadă, şi-am înjurat şi-mi venea să mă scuip între ochi, fiindcă numai un bou poate să viseze ce-am visat eu. Dar a doua zi, cînd am primit plicuri să scriu în ţară, ce mă gîndesc eu ? Hai să-i scriu reginei. Să-i scriu ? Să nu-i scriu ? îi scriu ! Şi dă-i : „Scumpa mea majestate regală, află despre mine să sînt bine sănătos, ceea ce îţi doresc ca scrisoarea mea să te găsească în momentele cele mai fericite, şi să ştii că azi-noapte te-am visat frumos, că erai cu mine şi nu mai simţeam geru. Mi-e tare dor de tine de cînd nc-am despărţit şi-am plecat în bătălie, da nici din ochi nu te mai poci face, fiindcă s-a scurs un an şi-am pierdut fotografia pe care mi-ai trimis-o. Scrie-mi mult şi vorbeşte-mi mult de tine de cînd nu te-am mai văzut, da să nu-mi mai scrii bătut la maşină, scrie-mi de mînă, literă cu literă, ca să văz deştele tale cum se plimbă ele cu tocu pe hîrtie şi scriu mărunţel numele meu. Eu am ieşit teafăr din toate luptele pe care le-am dat cu vitejie cu inamicu din faţă, aşa că roagă-te la bunu Dumnezeu să mă păstreze neatins ca să ne vedem cu bine şi să ne povestim cum ne-a fost nouă în vremurile astea grele, departe unu de altu. Iar în încheiere îţi scriu aici cea mai frumoasă amintire pe care s-o înveţi şi tu : Multe uită omu-n lume / multe am uitat şi eu / dar a te uita pe tine / e un lucru enorm de greu. Iar acuma, la sfîrşit, te cuprind şi te sărut al tău care te doreşte cu mult dor şi drag, soldatu Predescu.“ — Şi ai trimis-o ? întrebă bătrînul Mihăilă. Ai ticluit-o, să zică aia că eşti soldat prost, da cum s-q trimiţi, că te legau ! 121 — Şi unde să mă ducă ?! Să mă ia şi să mă scoată din linia-ntîi ? Aista voiam şi eu. Am trimis-o. Şi, hop, peste două zile soseşte ordin să mă prezint la colonelu Grigoriu. — I-o dăduseră ăia de la cenzură, leprele ! Secături care ling cleiu de pe plicuri. — Exact, aprobă Predescu. Primesc ordin, mă duc. Colonelu Grigoriu era unu mic, vînjos, cu fruntea largă şi albă, cu ochi holbaţi, verzi. Intru şi mă prezint. El şedea cu spatele, avea păru uns, lipit de ţeastă şi mesteca o felie de pîine cu margarină. In bordei ia el, cald, ardea godinu şi mirosea a brad. Lingă geam, o lădiţă cu pămint semănat cu orz, orzu răsărise des, verde, cum să spun, parcă nu mai eram pe front, eram acasă şi aşteptam să vină primăvara. în altă lădiţă, aşezată lingă patu de campanie, doi iezi, ordonanţa îi învelise cu o pătură, li se vedeau numai capetele. Coarnele lor, ca nişte muguri, şi unu avea fruntea bălţată şi cercei pe care şi-i scutura prin somn. Colonelu se întoarse şi mă întrebă rar : — Locu naşterii ? — Cîmpulung Muscel. — Frumos oraş, miroase tot timpu anului a cherestea. Acolo ai familia ? — Nu mai am pe nimeni, domnule colonel. Sîntem trei fraţi, toţi pe front. — Iubeşti o femeie... Vorbea răspicat, de-abia începea să i se înfierbînte sîngele şi se uita la perete peste capu meu, şi-mi venea să mă întorc să văd ce se întîmplă atît de interesant acolo în spate. — înainte — şi se opri — înainte, ai mai iubit alte femei ? — Da, domnule colonel. — Bun. Spune-mi ceva despre femeile pe care le-ai cunoscut. — Ce să vă spun ? ! Erau femei... femei ca toate femeile. Nu mă pricep să povestesc. — Erau frumoase ? — Unele, da, erau, da toate aparţin acum trecutului. — Femeile trecutului. Bine zis. Frumoasele femei care-au zăpăcit lumea. Soldat Predescu, eu, cînd mă gîn-desc cîteodată la trecut, văd numai frumoasele femei ale 122 trecutului. Bărbaţii mor şi uitarea-i astupă de o mie de ori. Femeile frumoase, însă, se păstrează tot timpu în noi. Ele nu dispar niciodată definitiv, numai noi sîntem trecători şi avem o singură mîngîiere, da şi aia prea tîrzie : atunci cînd se întîmplă să murim acasă, rîndunelele de sub streaşină fug să-şi facă cuib în altă parte. — Cînd moare o femeie, nu fug, domnule colonel ? — După cîte ştiu eu, nu. în tinereţe am trăit la ţară şi mă pricep la chestii din astea. Femeile frumoase nu dispar, pentru că se continuă în fetele frumoase cărora le dau naştere. Ceea ce n-a putut face femeia de demult, va face în mod sigur femeia care vine. Carnea femeii care vine are de împlinit exact ceea ce carnea femeii care a murit n-a apucat să facă, să frămînte, să domolească, să usture, să frigă, să usuce. Ce şcoală ai ? — Arte şi meserii. Patru clase. Şi una de seminar. Minţeam. — Interesant. Spune-mi o poveste cu Isus Christos. Da nu vreau una dc-aia din cartea de religie. Ceva necunoscut. — Numa p-alea cunoscute de toată lumea le ştiu, domnule colonel. — Nu, alea nu-mi trebuie. Stai jos şi-am să-ţi spun eu una. Uite, iar s-a pornit viscolu. Ai auzit ceva despre balurile pe care le dădeau ei înainte de revoluţie ? Frumos. »A*cum au stricat totu, dracu să-i ia. Stai jos, ţi-am spus. Viscolu îmi dă dureri de burtă, parc-aş avea tenie. Bu-nicu meu dinspre tată era miner, avea mină în Munţii Apuseni, extrăgea cărbune, dar mai mult căuta aur. Drept-credincios, trebuia să-l cunoşti, ţi-ar fi prins bine. în săp-tămîna patimilor, în noaptea de Vinerea mare, cînd lumea se duce să cînte prohodu, el a rămas cu un om al lui să păzească galeriile. Pe la miezul nopţii, cînd sus, în biserici, lumea îngenunchează, a luat lămpaşul şi i-a zis omului care rămăsese cu el: — Mă cheamă Mesia la El. Vino cu mine şi-ai să te întorci cu Mesia. — Avusese vreun semn ? întrebă femeia care ronţăia covrigi. — Nu ştiu, nu mi-a spus de semn. — Precis c-a avut, da a uitat să-ţi spună. Cînd e să ţi s-arate Christos, ţi s-arată întîi un înger care-ţi spune, 123 uite-aşa şi pe dincolo, să fii mîine în locu cutare, îmbrăcat frumos, spălat, pieptănat. Petrache Lupu de la Magia vit... — Dă-1 în mă-sa de ordinar p-ăla. Zi, Predescule, las-o pe toantă. Du-te fă, şi bagă-te-n paie şi dormi, tu nu vezi că trăncăneşti aşa ca să te afli-n treabă ?! — Da, zice colonelu, au plecat cu lămpaşu, Predescule, să caute poarta unde se termină pămîntu şi unde începe lumea nevăzută. Bunicu, în faţă, ăla după el. Au mers mult, pe unde era locu strimt, se tîrau pe burtă şi şobolanii — sub pămînt mişună şobolanii cu milioanele — se strângeau unu lingă altu, perete de spinări, şi nici nu mişcau, cu toate că ei, cînd sînt flămînzi, se bagă în om, da acuma înţelegeau că bunicul are o menire. In zori au ajuns la poartă. Mirosea a lemn de măr şi a fum de ţigară bună. Auzi ? Trei zăvoare grele atîrnau pe ea. Bunicu a îngenuncheat şi le-a sărutat. Imediat, poarta s-a desfăcut în două scoarţe şi l-au văzut pe Mesia. întins pe o cruce care plutea înfiptă în aer, ţinea în mînă o balanţă : pe talerii din dreapta, Binele, pe taleru din stînga, Rău. — Moş Grigorescule, a vorbit Mesia, am o treabă pe pămînt, şezi în locu meu şi ţine balanţa, cînd termin, mă întorc. — Da e numa aer în jur, pe ce să mă sprijin ? — Pe urmele mele, şi cum a zis, în aer s-au şi întipărit urmele paşilor lui. — Doamne, a zis bunicu, port număr mare la bocanci. — Nici o grijă, şi eu am talpa lată, că purtam sandale de sfoară. Bunicu s-a descălţat, î-a dat bocancii ăluia de venise cu el şi s-a dus de s-a urcat pe cruce. E tot acolo, iar omu lui n-a murit, sade la uşa minei şi-l aşteaptă pe Mesia ca să-i arate drumu la întoarcere. înţelegi cum vine asta, Predescule ? — Nu, domnule colonel. — Vine că eu am oamenii mei şi în cer şi pe pămînt. De cînd îi scrii reginei ? — O iubesc sincer, domnule colonel. — O iubeşti! Mai zi o dată vorbele astea şi să vezi ce urmează. — Vă rog să-mi permiteţi. — Nu-ţi permit nimic. Eu o iubesc, soldat Predescu, eu singur şi nu dau voie la nimeni să-i scrie. Uite, iezii ăştia doi — şi-a smuls pătura de pe ei — i-am găsit în-tr-un grajd şi i-am luat pentru ea. Am semănat orz, să-i hrănesc cu orz. Femeile iubesc căţeii şi iezii. Ea are o sanie de trestie, o regină are tot ce doreşte, la Sinaia e frig, i-am cules dintr-un loc cuiburi de auşel, sînt ca mănuşile de pîslă, îi trimit iezii şi cuiburile* iar pe scrisoarea ta mă cac. Şi, dacă mai îndrăzneşti să-i scrii un rînd, cu mîna mea te-mpuşc şi te trimit împachetat în gheaţă la morga din Bucureşti. Morga din Bucureşti e cea mai bine înzestrată din întreaga Europă. Toate anomaliile sînt prezentate acolo : sinuciderile, crimele, escrocheriile, falsurile celebre. Dacă nu renunţi, dacă nu te dai în lături din calea mea, te-mpuşc. Trimiteţi-mă în ţară, domnule colonel, şi vă jur că mă voi înfrîna... Gardul de mărăcini dinspre livadă trosni, apăsat de trupurile a trei inşi care pătrunseseră pe arie şi se opriră în gura şopronului. Erau trei nemţi de la spitalul veterinar. Pe cel din mijloc, care proptise piciorul pe roata de căruţă răsturnată în cărare, îl cunoşteau, era tălmaciul grupului german, Paul Stedner, dar lumea-1 chema cu numele meseriei pe care-o exercita : Tălmaciu. Număra în jur de patruzeci de ani, în serile liniştite pescuia în Dunăre, stînd într-o barcă de cauciuc, avea o mutră plîn-găreaţă de om care suspină mereu, ochi gogonaţi ca nişte boabe gata să spargă, şi reparase ştampila primarului, lucrînd-o cu un briceag eît o lăcustă. — Toată lumea rămîne pe loc ! spuse el, trăgînd piciorul de pe roata vedic. Şi nici o mişcare ! Reformaţii, strînşi în jurul ceaunului cu ţuică, încremeniră. Nemţii ceilalţi, la cîţiva paşi în dreapta felinarului, îndreptară pistoalele automate spre gura şopronului. Muierea care ronţăia covrigi se aplecă şi o smuci pe Bocu de umăr. — Seoal. fă, c-au venit cu pistoalele şi tu dormi în nesimţire. 125 Bocu se ridică intr-un cot, îndreptă o şuviţă de pe ochi şi căscă. — Ce e, mă, nea Mihăilă, îl întrebă pe bătrînul căprar, v-a venit să vă jucaţi cu puştile noaptea ? ! Jucaţi-vă dracului în bălării şi lăsaţi oamenii să doarmă. — Taci din gură, proasto, o repezi Mihăilă. Apoi către Tălmaciu : — Ce vreţi, camarade ? — Trebuie să predaţi armele. România s-a aliat cu Rusia şi a declarat război Germaniei. — I-auzi drăcie ! făcu Mihăilă şi privi la ai lui, buimac, aşteptîndu-se parcă să fie contrazis. — O să plătiţi scump chestia asta. Armele ! — Păi... camarade, încercă Mihăilă. — Isprăveşte cu tîmpeniile ! îl repezi Predescu. „Ca-maradeu în sus, ,,camarade44 în jos. Dacă s-a întîmplat ce s-a întîmplat, nu mai sîntem camarazi, sîntem inamici. Şedea în poziţie de drepţi, ţinînd ceaşca cu flori de smalţ albastru lipită de vipuşcă. Tălmaciu îl privi scurt, pieziş şi trecu la rastel. în chenarul de tablă fixat cu scoabe de peretele şopronului atîrna o puşcă veche şi ciopliturile din lemn de plop în formă de arme, cu aia cu care Pavel Berechet îi freca la instrucţie pe reformaţi în zilele cînd nu era de lucru în grădina de zarzavat. Desfăcu smucit închizătorul singurei puşti în stare de funcţiune, păşi peste Bocu, care tot nu se îndura să se smulgă din culcuşul cald, şi ieşi pe uşă, as-tupînd cu spatele lumina felinarului. Noaptea se făcu din-tr-o dată mai deasă şi se auzi vîntul curgînd cu valuri de ţînţari. — Treci în faţă ! îi porunci Tălmaciu lui Mihăilă, care înaintă şi se lăsă percheziţionat fără să scoată o vorbă. Din pricina fricii, sau poate fiindcă băuse prea mult, unul din reformaţi icni şi începu să vomite. Muierea lui Si prinse fruntea în palme şi-l întoarse cu faţa spre perete. După Mihăilă veniră la rînd ceilalţi. Tălmaciu le pipăia atent buzunarele şi la sfîrşit îi împingea pe arie. Găsi asupra lui Mihăilescu doi cartofi copţi şi o gutuie. Cartofii îi strivi sub cizmă, gutuia o aruncă în gardul de 126 mărăcini, speriind curcile urcate în salcîm. După asta, le îngrămădi şi pe femei la un loc cu bărbaţii. Una începu să plîngă, Bocu o lovi cu cotul să se liniştească, iar căprarul Mihăilă îi spuse lui Tălmaciu, acru şi rău: — Pe femei nu aveţi voie să le căraţi cu noi, ele nu-s în armată. — Nu cărăm pe nimeni, nicăieri. Vă luăm ca să goliţi şlepul de cartofi. Trebuie s-ajungem cu toţi caii sănătoşi în Ungaria. Daţi-i drumu. Iar cine se opune, va primi un glonţ în burtă. Grupul se urni spre fundul livezii. Trecînd pe lingă closet, Tălmaciu deschise uşa şi aruncă închizătorul capturat prin deschizătura tronului rotunjită cu fierăstrăul de către Pavel Berechet în formă de inimă. Bărbaţii călcau tăcuţi, neîncrezători, femeile, speriate, se închinau, bolborosind rugăciuni. Cînd ajunseră pe malul Dunării, departe, peste cîm-pie, într-acolo uncie se întind vărsăturile Ialomiţei, ţîş-niră flăcări violete şi o bubuitură îi făcu pe toţi să încetinească pasul. Bocu ţipă în pumni : . — Doamne, ai milă ! Dar nimeni n-o luă în seamă. Un reflector, în fază slabă, instalat între tufişuri, lumina la intervale egale pereţii de fier ai şlepului, debarcaderul păzit de santinele înarmate şi un grup de ţărani ghemuiţi sub salcîmi. Tălmaciu, ferindu-şi ochii cu palma de lumina reflectorului proiectată asupra punţii făcută din dulapi, strigă santinelelor să urce pe şlep, apoi se întoarse spre cîrdul reformaţilor şi, arcuind umerii, le făcu semn să-l urmeze. — Puntea e strîmbă, remarcă Predescu. — îndreaptă-o, îi porunci Tălmaciu, fără să se oprească, şi oamenii îl urmară, cuprinşi de-o nerăbdare febrilă, prostească. De sus, de pe şlep, pîraie de cartofi începură să curgă în Dunăre. Apa tulbure îi înghiţea cu gîlgîituri sufocate, şi-i scotea din nou la suprafaţă. In cer ţîşneau benzi de foc, ei fi zis că noaptea rîde isteric şi i se văd dinţii înspumaţi. Mirosea a fum de tutun, a tutun cazon, şi a măsline (de unde ?). Un bătrân care lucra între căprarul Mihăilă şi Bocu se împiedică, barba dată cu ulei 127 mătură cajpacul unui chepeng pus lingă cabina paznicului însoţitor, !şi omul rămase în genunchi, ţinînd în mîini un cartof pe care-1 cojea cu unghia, în neştire. — Auzi, îi spuse lui Mihăilă, am avut un copil bolnav de scarlatină... Dar vorbele i se topiră pe buze. Lîngă el apăruse Tăl-maciu. — Ce e ? Priveşti luna ? şi arătă luna pe sub care treceau nori negri ca nişte stafii de scrum. — Nu, de ce să mă holbez la ea ? Luna e roşie da nu ţine de cald. Luna e un vas. — Cum ai zis ? făcu Tălmaciu, neînţelegînd. — Luna e un vas cu lacrimi. Din marmură şi din sticlă, înăuntru sînt adunate lacrimile cu care Maria Magdalena l-a plîns pe Isus Christos. Noaptea sînt de sînge, adică lacrimi de căinţă, înţelegi ? Iar ziua sînt de rouă, bucuria iertării. — Şi nu curge ? — Luna ? ! Păi e un vas sfînt. Numai Dumnezeu o şterge de praf şi n-are nici un interes să-i dea gaură cu burghiu, nu-i aşa ?, întrebă el. Apoi, scurt : Vine, vine bătălia. Nu credeam asta. Tălmaciu îi întoarse spatele şi se îndreptă spre celălalt capăt al şlepului. în poiana deschisă spre castelul prinţului Şuţu răsunară deodată nechezături. Cei de pe şlep se întoarseră şi văzură cum cincisprezece soldaţi germani, echipaţi de front, scoteau caii de la conoveţele din fundul parcului şi-i îngrămădeau pe aleea pardosită cu dale de piatră ce duce de la scările clădirii pînă la morile de vînt unde e o barieră, făcută din discuri de scîndură vopsite fistichiu, în plasa de iederă şi trandafiri galbeni, care acoperă peretele castelului pînă la streaşină, se deschisese o fereastră şi o umbră nedesluşită sta aplecată peste pervaz. Era comandantul spitalului, un tip negricios, corcitură de italian sau de grec, căruia îi plăcea să mănînce biscuiţi şi să bea vermut dintr-o sticlă cu etichetă verde avînd înscrise pe ea semne de localităţi străine, înşirate ordonat, ca pe scala unui aparat de radio. Caii fornăiau, nechezau scuturat. Erau dintre cei răniţi şi vîntul nopţii, încurcîndu-se în coamele lor, împrăştia duhoare de iod şi de creolină. 12a Soldaţii le smulseră căpestrele — umblau tăcuţi, dar repede, cu mişcări nervoase, se cunoştea asta după ţăcănitul sec al cataramelor lovite între ele şi din atingerea bocancilor cu piatra — şi trecură în umbra plopilor canadieni. Cînd isprăviră, comandantul, la fereastră, mişcă o mînă, parc-ar fi scuturat scrumul ţigării peste o balustradă şi în clipa aia două mitraliere deschiseră foc în plin asupra cailor. Caii se clătinară, izbindu-se între ei şi izbind piatra cu copitele. Doi noateni, aflaţi în unghi mort faţă de poziţia mitralierelor, se aruncară în gardul de lemn cîinesc, turtindu-1, dar o a treia mitralieră, parcă sora mai mică a celorlalte, îi seceră fulgerător. Trupurile greoaie se prăbuşiră înfundat, cu sforăituri şi gîfîieli. Căzură toţi, zbă-tîndu-se scurt şi doar nechezatul unui singur cal ajunse în punctul de intensitate maximă şi se frînse acolo, pe treapta de sus a groazei, deznădăjduit şi parcă omenesc şi, cînd pieri, atîrnat în înalt, urlet îngheţat în gura unui clopot, jos se aşternu o linişte fricoasă, mirosind a sînge gras şi a puroi. — Porcilor ! spuse tare cineva pe şlep. Tălmaciu îl auzi, dar nu încercă să-l descopere. înjură şi coborî pe mal, să-l întîmpine pe comandant care ieşea din castel, urmat de cei opt cîini de vînătoare pe care-i culca, noaptea, pe divane joase, în aceeaşi odaie cu el, şi se apropia de debarcader, călcînd peste căpiţele de hoituri. Venea încet, înfăşurat în pelerină. Picioarele-i subţiri, strînse în cizme înalte, se înfundau pînă la genunchi în burţile moi, păroase ale cailor, striveau aşchii de os, se izbeau de ţestele sîngerînde şi făceau să ţîşnească fîsîi-turi din intestinele îndopate cu fîn şi grăunţe. Clinii se ţineau în urma lui, schelălăind pofticioşi, cu limbile scoase, dar neîndrăznind să se atingă de ceva. Lîngă debarcader, se porniră să latre îndîrjiţi, parc-ar fi întîlnit o haită de lupi. Tălmaciu răcni la ei, să-i potolească, de peste Dunăre cineva strigă lung : „Panaite !“, o pasăre ţipă ascuţit în smîrcuri — în clipa aceea, luminile din castel se stinseră (administratorul Marin Doancă ? servitorii ?) — în cer, foarte aproape, se sparse un obuz, bătrînul, care vedea luna ca pe un vas de lacrimi, scînci şi pe zare se aprinse stuful şi se văzură Munţii Măcinului, calcaroşi, scăldaţi 9 — îngerul a strigat 129 într-o lumină ireală. Trecea spre mare o vedetă rapidă a armatei germane şi-n drumul ei, spre gurile Dunării, unde pontonierii întindeau plase de mine, bătea cu tunurile ca să ridice la luptă toate unităţile dispersate pe malurile fluviului. Comandantul spitalului veterinar şi patru soldaţi suiră într-o şalupă şi-i ieşiră înainte în dreptul insulei din mijlocul Noianului. Căpitanul vasului, un tînăr smintit, amăgit de cine ştie ce promisiuni, acceptă să ancoreze şlepul, dar cînd veni la ţărm şi văzu cită încărcătură trebuie să tîrască, se răzgîndi şi nu vru să ia decît jumătate din efectiv. — Ceilalţi puneţi mîna pe căruţe şi vă încolonaţi, şi spre munţi ! Soldatul român Vasile Predescu fu declarat prizonier şi pus să lege şufele. Cînd şlepul se desprinse de lîngă debarcader, el sta pe punte, drept, cu un muc de ţigare atîr-nîndu-i între buzele groase, ll scuipă şi strigă spre Bocu, încremenită pe mal, cu reformaţii din grădina lui 3 arti-tilerie Franţa : — Hei, Bocule, rămîi sănătoasă. Noi doi ne-am fi înţeles bine. Acum o să-ncerc la regina nemţilor... Şi s-a dus să moară unde nu-1 ştia nimeni. In noaptea în care nemţii părăseau Plătărăştii, Che Andrei şi Ion Mohreanu porneau din Urziceni, pe doi cai de furat, către satul lor de la Dunăre, ca să culeagă două sute de butuci de vie, proprietatea lui Che Andrei. — Mie, cum avea să spună Ion, mi se făcuse dor de Noian, iar bătrînului de o băutură de trei zile, cu lăutari. Am mers numa printre porumburi, departe de drumurile umblate, şi-n zori am fost la Plătărăşti, la Titi Şorici. Bătea un pui de vînt, sămînţă neagră de furtună şi de ploaie, şi Titi Şorici, întors de la pescuit, înşira pe o rogojină crapi mari, cu boturile pline de aţe băloase. Pantalonii cu care intrase în apă şi o flanea murdară atîrnau într-un par, iar cizmele de cauciuc, găurite şi pline de nămol, zăceau lîngă prag. Titi Şorici, deşirat şi noduros, cu obrazul vînăt, aspru, a legat caii sub şopron şi s-a rotit mult pe lîngă şargu călărit de Che Andrei. 130 •— Cal de arhanghel, dacă nu-1 ascundem, l-am pierdut. — Iapă, băiatule, răspunse Che Andrei, şi e nedată la armăsar, călugăriţă adică. Ia !... se opri. De ce zbiară muierea aia, camarade ?... Vetină, strigă el spre curtea lu Pavel Berechet, şi chiar făcu cîţiva paşi spre pajiştea de lucerna în care se amestecau petece de negură, de ce urli, neică, în faptu zilei ? Titi Şorici, ştii vorba mea, că un om deştept doarme într-o juma de ceas cit un prost în trei zile ? Tot aşa şi muierea, cînd plînge... — Las-o-n pace, spuse Titi, Pavel trage să moară. — De unde pînă unde ? ! se miră Che Andrei. — S-a îndopat cu bani de hîrtie şi horcăie acum fără speranţă. —- Te-te ! se strîmbă Che Andrei, cum să se îndoape cu bani ? — Uite că s-a îndopat. Nemţii i-au rechiziţionat patru căruţe şi i-au aruncat ca plată bani de-ai lor, care nu mai au nici o valoare. El s-a aruncat în genunchi, a strigat, s-a tîrît şi la urmă a făcut banii sul şi i-a înghiţit. Acum stă să dea ochii peste cap. Azi noapte l-au frecat cu făcăleţu pe burtă, da degeaba. I s-a încuiat stomacu. — Totdeauna i-au plăcut banii, zise Che Andrei. Acum o să aibă să numere şi pe lumea ailaltă. — Du-te şi-l vezi, dacă vrei. — N-am timp, spuse Che Andrei, fiecare se aranjează cum îi convine. Eu, parexemplu, cred c-o să mor într-o zi la trei după amiază. Şi n-o să apuc să-l mai văd pe Gicu Catîru. Ştii, Titi Şorici, că Gicu al meu a făcut exact ca Pavel Berechet ? — I-au luat şi lui căruţele ? — Domnule, tu ai fost deştept cînd ai plecat din Do-brogea, da văz că te-ai prostit de cînd te-ai întors. Am zis eu o vorbă despre căruţe ? Pentru mine o căruţă nu valorează nici cit un petec de izmană. Gicu Catîru e prizonier la ruşi şi-or să-i putrezească oasele în Siberia. Era mai bună Alaska, acolo topesc ăia gheaţa cu două fire de curent electric — sfîr, sfîr! şi sloiu se face apă caldă, să te bălăceşti în ca de dimineaţa pînă seara — da Alaska nu mai e a ruşilor, au vîndut-o americanilor. Gicu al meu a avut norocu pe care-1 merită. Mi-a spus om care-a fost la faţa locului, şi a scăpat. S-a rupt frontu, auzi tu, şi trupa fugea 9* 131 să se regrupeze. Era pe lingă o linie de cale ferată şi, buf ! o bombă, şf-un tren nemţesc e făcut pilaf şi dintr-un vagon sar în aer vrafuri de hîrtii. Da nu erau hîrtii, că erau bani şi G'icu Catîru se opreşte să adune. Umple sacii de merinde, ăilalţi trag de el : „Mişcă, mă, camarade, c-o să dai de draeu“, da el nimic, rămîne să umple şi raniţa cu şo-moioage. Şi-a luat de pe jos, că l-au luat ruşii ca din oală. Mă mingii cu gîndu că i-or fi trîntit vreo douăzeci de cizme-n dos. Ca să vezi că nimic nu e fără pereche pe lume. La ăsta, la Berechet, cînd o muri, că o să crape, nu-mi fac eu griji dinspre partea asta, trebuie să pună Vetina taxă de intrare. Cine vrea să-l vadă, să plătească. Fiindcă e de văzut. Păcat că eu trebuie să mă duc la vie — o să-mi dai tocitoarea ta, Titi Sori ci, n-am pe altu la care să deschid gura — aş fi vrut să văd cînd îi scoale maţele. Cînd l-a otrăvit, ştii tu cine, pe domnu Fănică Măxineanu, eram la Brăila, şi n-am văzut. N-am mai văzut maţe de om din războiu ălălalt. Vreau să zic că în ultimii douăzeci şi ceva de ani am văzut numai maţe de porc şi de peşte. — Păi de ce să-i scoată maţele ? am întrebat eu. — I le scoate, fiindcă aşa se obişnuieşte, şi noi n-o să fim aci cînd l-o tăia cu fierăstrău... Apoi se făcu dimineaţă, o dimineaţă grea, mohorîtă şi noi intrarăm în vie. Pe cer, deasupra Noianului, se alungau nori, unu semăna cu un porc despicat şi fugea să se înfigă în turla bisericii, ca într-0 frigare. Iarba atîrna de rouă, şi deodată începură să ţăcănească nişte mitraliere: ta, ta, ta ! — Se bat, zise Che Andrei, şi se ridică în picioare. Dincolo de şirul de pruni care mărgineşte via era o bostană. La picioarele prepeleacului învelit cu stuf, două fetiţe, în fuste de stambă decolorată, săpau cu un fier strîmb o groapă în care să aşeze o păpuşă de lut. Sus, în prepeleac, patru puştani mulgeau sfoara unui smeu. M-am suit lingă ei. — Vezi ceva ? mă întrebă Che Andrei, de. jos. — Parcă se mişcă unii prin porumburi, spre Vadu lupului. ■— Armată regulată, sau nişte haimanale ? ■— Armată. 132 — Eroi, domnule, nu armată. In toate cărţile scrie că sînt eroi, şi tu, hodoronc-trone, armată ! Soidatu, în bătălie, este un erou. Ai noştri sînt eroi, ai lor sînt eroi, pas să mai înţeleagă ceva bietu copil cînd se duce la şcoală. Orice treanţă de soldat ajunge de devine erou, ascultă la mine. Chiar şi eu, dacă vrei să ştii, sînt erou. Da sînt erou viu, un fel de scuipat adică, fiindcă cei mai buni eroi sînt eroii morţi, care nu cer de mîncarc. Dă-te jos şi hai sa ne vedem de treabă. Şi către copii : — Cu ce-aţi lipit, neică, stinghiile smeului ? — Cu clei de prun. — Huş ! Cel mai bun lipici e ceara din urechi. Veniţi încoa să vă dau nişte ciocolată. N-aţi mîncat de cînd sînteţi, e dulce. Ciocolata o luasem dintr-un camion german, părăsit în cîmpie. Che Andrei împărţi fiecăruia cîte două bucăţi mici, rotunde, în formă de melci, şi copiii o înfulecară pe loc şi cu foiţele de staniol îşi îmbrăcară dinţii. — Acum duceţi-vă acasă, le spuse el, să nu vă nimerească vreun glonţ tras de-un prost. Mitralierele continuau să tragă îndesat, iar împrejur, aproape, era linişte molîie. — Ţi-e frică, Ioane ? mă întrebă Che Andrei, cînd ne-am întors în vie. N-are de ce, soldaţii se bat, noi culegem via. Apropierea frontului nu-1 neliniştea, şi s-auzea acum şi uruit de şenile smulgînd pămintul amestecat cu piatra de pe şosea. — Pastele mă-si de război, eu vreau să-mi culeg via şi să-mi bea vinu. Ştii ce vin e ăsta ? Negru, ca siogele de ţigancă. Dacă vrei să mă crezi, eu numai cu ţigănci mi-am cules mereu fîşia asta de vie. Ţigăncile ştiu să se dezbrace frumos şi au pielea ca strugurii. Ele nu ţin de nici o religie, camarade, şi nu le e ruşine de nimic. Ascultă aici, culesu viei fără ţigănci n-are nici un haz. Cînd o să ai via ta, numa pe ţigănci să le chemi să calce strugurii. Tropăie pe sac şi cîntă de-ţi vine să le mănînci. Da-s frumoase numa la tinereţe, atunci îţi seacă minţile. Eu, parexemplu, am prins pentru una douăj de mierle, le-am smuls limbile şi i le-am dat ei să le mănînce. Mi-a cerut limbi m de mierlă, i-am adus. Cînd îmbătrînesc, nu mai sînt bune de nimic, se-ngraşă, se fac nişte balabuste nenorocite care fumează de te-apucă două mii de draci cînd le vezi cum aruncă fumu pe nări. Parcă s-a mai apropiat, sau mă-nşel eu ? Nu vreau să mor astăzi, n-am mai luat anafură-n gură de la Paşte şi poţi să ştii ce-i pe dincolo ? Trase adine în piept aeru uscat de vînt, se duse la tocitoare şi, cocoţat pe o grămadă de lemne aşezate în trepte, începu să zdrobească strugurii cu un par de salcîm, răzuit de coajă. Ciorchinii goi îi azvîrlea în petecul de mohor din marginea Noianului. Zgomot de crăci frînte, şi o chemare : — Alo, voi de colo, daţi-vă mai aproape. Era o patrulă de cinci călăreţi români. Se oprise între pruni. — Veniţi voi, le răspunse Che Andrei, că tot nu umblaţi pe picioarele voastre. Poate gustaţi şi o cană de must. Hai, veniţi şi luaţi, pomana îngraşă. Comandantu patrulei, un locotenent subţirel, cu obrajii palizi şi cu o gîlmă cît o nucă sub tîmpla stingă, prelungi o-njurătură. Lingă el, un sergent în capu gol mînca mure cu lingura dintr-o gamelă pe care-o ţinea în îndoi-tura braţului. — Serviţi şi dumneavoastră ? întrebă sergentu. Locotenentu smuci din cap şi bereta îi căzu în iarbă. Se aplecă, o ridică uşor cu biciuşca, şi-n timp ce-i scutura tresele cu fir de aur fixate deasupra cocărzii, ţipă răguşit : — Mişcă-n pas alergător cînd te chem ! Che Andrei, mînjit de must pînă la coate, fugi printre butuci şi luă poziţie de drepţi. Da în clipa următoare desfăcu braţele şi strigă la mine : — Uite-1 pe Dumitru Căpălău, mă! De unde-ai apărut, Dumitre ? şi se repezi la Dumitru şi-l bătu cu pumnu {>e pulpă. Al dracului, gură-spuzită, ai scăpat teafăr, a ? mi pare bine că te văd, să ştii. Dumitru se feri, întinse laba grea, îl apucă pe Che Andrei de umăr şi-l întoarse spre locotenent. — Ce e cu copiii ăia din şanţ ? întrebă locotenentu şi gîlma de sub tîmplă îi tresări nervos. — Sînt din satu nostru, Plătărăşti, răspunse Che Andrei. 134 — Si d-aia ţi-ai bătut joc de ei ? — Eu ? ! Dînd pinteni, locotenentu îl luă în pieptu calului şi-l trecu dincolo de pruni, în bostană. Băieţii şi cele două fetiţe, stînd pe vine, în marginea şanţului, se uşurau gemînd. Doi dintre ei rupseseră eîte-un fir de bozie, şi se apărau de muşte. — Se cacă, făcu Che Andrei. Măăă ! — Pentru că tu, ticălos bătrîn, le-ai dat koprol. Am văzut foiţele de staniol. Frontu e la doi paşi şi tu te joci. In loc să-i iei, să-i duci la adăpost, tu-i îndopi cu koprol. Şi dacă frontu se lăsa-ncoace ? Nu-i strivea, nu-i făcea una cu pămîntu ? — Domnule locotenent, daţi-mi voie să raportez, eu am zis că e ciocolată adevărată, de unde să ştiu că sînt buline care te scot afară ? Locotenentu îşi strînse bereta în pumn şi o îndesă sub cureaua diagonalei. — Sergent, ordonă el, pantalonii jos, şi două] de trăgători. Ca să-i piară pofta de glume idioate. Sergentu atîrnă gamela într-0 cracă de prun şi sări din şa. Che Andrei vru să fugă, da sergentu, călcînd apăsat, îl prinse în braţe şi-l trînti cu faţa în ţărînă, ca pe-un sac. Che Andrei se zvîrcolea neputincios, sergentu, mînjit de mure pe bot, îi smulse pantalonii şi se sui cu şezutu pe ceafa lui. — Hai, Căpălău, treci şi arde-1 ! Dumitru îşi desfăcu centura, strînse paftaua în pumn, şi-l croi pe Che Andrei peste şale, îngustînd ochii şi boţin-du-şi faţa. — Dumitre, l-am strigat, opreşte-te, mă, eşti nebun ? ! — Dă-te-n lături, să nu te trăsnesc şi pe tine ! Era roşu la faţă, nedormit şi transpirat, cămaşa scorţoasă i se descheiase la piept, lăsînd să-i curgă afară lăn-ţişoru de care e legată plăcuţa matricolă. Se frecă la gură, îşi făcu vînt şi lovi din nou. Cureaua vîjîia prin aer şi pocnea scurt în trupu lu Che Andrei. De fiecare dată, Dumitru îşi muşca buza şi-şi lingea cu vîrful limbii mustaţa aspră, tunsă scurt, iar Che Andrei avea zvîcneli pipernicite, de animal bolnav şi trudit. După a şaptea lovitură se săltă, cu ultimele puteri, şi-l dădu peste cap pe sergent. 135 Asta se ridică repede, ca să-l înşface din nou, da locote-nentu îl opri şi-i făcu semn să încalece. Intre timp începuse să plouă, o ploaie cleioasă, răsucită de vînt. Dumitru îşi suflă nasu. ştergîndu-şi deştele de pantaloni, îşi încheie centura, luă gamela uitată de sergent în prun, şi porni în galop ca să ajungă restu patrulei care gonea pe drumu mărginit de tufe de sînger către linia frontului din cotu ce-1 face Dunărea înainte de a se arunca spre PlătărăştL, apoi în gura Brăilei. Mai tîrziu am ştiut că acolo s-a bătut un regiment de roşiori cu o coloană germană, împiedicînd-o să facă joncţiunea cu ariergarda a două divizii motorizate ce sileau să se instaleze pe Munţii Buzăului. Che Andrei mă privi lung, cu faţa slută şi rea şi, fără să spună un cu-vînt, intră în bordeiu săpat în marginea Noianului şi trase zăvoru pe uşă. L-am strigat, n-a vrut să-mi răspundă şi nici să-mi deschidă. Atunci m-am dus de-am acoperit tocitoarea şi m-am întors şi m-am aşezat pe-un butuc, aproape de uşă şi am aşteptat. Tîrziu, cînd lătratu mitralierelor şi sughiţu tunurilor de cîmp s-au potolit, şi s-a făcut şi seară, Che Andrei a ieşit. — Hai în sat, mi-a zis. Şi nu-i nevoie să-i spui lui Titi Şorici cum m-au bumbăcit ăia. Hei, mama lor de eroi! Şi, schimbînd tonu : -— Am tras un puişor de somn, cum scrie la carte. Titi Şorici ne dădu să mîncăm raci tăvăliţi prin usturoi. Ziua întreagă, aî lui, adică nevastă-sa Mitana, o femeie mărunţică şi foarte frumoasă, cu ochi negri, mari, plini de mirare şi de scîntei vesele, cu păru legat cu o fundă, în urechi cu cercei ca nişte ciorchini, fata de cinci ani, bucăţică ruptă din mă-sa, gătită şi ea cu cercei de sticlă, şi ăi doi băieţi gemeni, născuţi în Dobrogea, la Aguleşti, şezuseră ascunşi în tranşeia din fundu grădinii, ca aproape toţi oamenii din Plătărăşti, iar el pescuise raci şi strînsese băligi uscate pentru foc. în timp ce Mitana aşeza masa, Titi Şorici ne spuse că Pavel Berechet murise. — S-a stins ca o feştilă. Ca să vezi că omu nu-i nimica ! Berechet murise după amiază. După ora două, cînd a început ploaia, a băut o cană cu rachiu de izmă şi a 136 ieşit afară, tîrîndu-se în patru labe. Vetina tiu l-a simţit, aţipise sub horn, pe un maldăr de frunze de hrean rupte ca să învelească pîinea în ele înainte de-a o băga în cuptor. Cînd s-a trezit din somn a sărit şi, fuga în odaie. Acolo, nimeni, cana întoarsă cu fundu-n sus şi baioneta lu Berechet răsturnată pe podele. A ieşit afară şi a strigat la Gheorghe .J'inga care, sub şopron, călca gîlcile Ţiţei cu un beţişor înfăşurat în scame de bumbac înmuiate în gaz : — Nenică Gheorghe, unde e Pa vel ? Jinga, nici el nu-1 simţise pe Berechet. Auzind-o pe Velina, s-a întors şi a dărîmat sticla cu gaz. Şi atunci l-a văzut pe Pavel. Era pe gunoi, cu faţa în sus, ploaia-i uda obrazu, da el nu se mişca. Călcînd cu bocancii peste cioburi, Jinga a dat fuga înaintea Velinei să-l zgîlţîie pe Berechet. L-a sucit, l-a scuturat şi cînd şi-a dat seama că e mort, s-a aplecat şi i-a lipit pleoapele. Vetina a îngenuncheat şi ea, şi i-a desfăcut pumnu drept din care a scos îluicru cu care Berechet îi strîngea pe reformaţi la instrucţie. Pe urmă, ca o besmetică, s-a dus sub saleîmii de lingă gard, s-a aşezat cu pieptu pe scândurile ude şi-a aşteptat să zică cineva ceva, da nimeni nu zicea nimic, s-auzea mima Dunărea, tunurile şi nişte dini care lătrau turbaţi. Şi atunci, smulgîndu-şi broboada, a început să ţipe : — De ce latră cîinii la sufletu lui, nenică Gheorghe ? Nu-i lăsaţi sufletu în gunoi !... — Buni racii, spuse Che Andrei, apueîndu-se să înfulece', si se răsti la cei doi gemeni : Mai încet, taică, să nu vă înghiţiţi deştele. — Nenea Pavel.s-a urcat la domnii Dumnezeu nostru, zise fata, arătînd spre Dumnezeu bătrîn, cu barbă de argint, din icoană. Icoana ora veche, cu lx>abe roşii în colţurile de jos, cu patru frunze de sulfină, presate sub geam, cu un pol de aur găurit, fixat cu un cui de centura unui soldat^ roman ce se tîra pe spate, vrînd să scape de mînia judecăţii cereşti. — Dacă nen-tu Pavel s-a dus undeva, zise Che Andrei, află că s-a dus jos, jos de tot, acolo de unde se scoate păcura, căci i-a mers prea bine în viaţă. Pavel Berechet a fost hoţu-hoţilor şi, dac-am fi deştepţi, i-am smulge braţu drept din umăr şi am desfereca toate lacătele cu el. Pen- 137 tril de-alde el nu există iertare. Cînd va veni Mîntuitoru, cu moartea pe moarte călcînd, luminat de patruzeci de lămpi lucioase ca gheaţa în care ard căpăţîni de zahăr cu mirodenii, îi va spune arhanghelului Mihail : „Scoate sabia, ofiţere, şi dă-1 cu cracii-n sus pe Berechet ! Nu te milogi, Berechet, nu umbla cu fofîrlica, la dreapta cu tine, la ocnă, c-ai fost o putoare şi o pramatie, la stînga, ăia care-au suferit în lume : Che Andrei, Ion Mohreanu, Titi Şorici. — De ce vorbeşti aşa ? zise Mitana. De morţi trebuie să-ţi fie milă. — Tu, du-te de bea bere Bragadiru, ca să te-ngraşi7 şi pe urmă să mă-nveţi pe mine ce să fac. Milă ! De ce să-mi fie milă ? Ce crezi tu, că dacă eu muream şi el trăia, lui îi dădea sîngele pe nas de mila mea ? Nici n-ar fi stat să întrebe : „Ce-a avut ăla, mă, de ce l-a luat dracu ?“ Ştiu cine-a fost şi nu mă duc cu luminare, cu toate că mi-ar face plăcere să văz cum îi stă cu mîinile pe piept. Mitana a strîns blidele în tăcere, şi-a aruncat un şal pe umeri şi Titi Şorici a ieşit s-o ducă la priveghi. De vreo jumătate de ceas, pe prispa casei lui Berechet se tînguiau viorile lu Bomfaier şi Schelete, un cîntec tulbure, jalnic, ca o bălăceală făcută de un cîrd de pui de raţă prin nămol. Am ieşit şi noi în prag, eu cu Che Andrei, să ascultăm. Ploaia fugise' dincolo de Dunăre şi peste şoproanele lui Berechet sclipea luna, mică şi rotundă ca o ţîţă de femeie. — E multă lume acolo ? îl întrebă Che Andrei pe Titi Şorici, cînd se întoarse pe cărarea bătătorită în lanu de lucernă. — Prezenţi toţi reformaţii lu 3 artilerie Franţa. Şi toţi îs în civil, numai zdrenţe, parcă-s nişte sperietori. — Da, şi toţi se miră ca tîmpiţii : cum a murit el, domnule ? Da eu, camarade, am o întrebare mai grea decît asta : spune-mi, Titi Şorici, lămureşte-mă, ce e omu pe dinăuntru ? Asta să-mi spui, dacă poţi. Că moartea, în afară de căzu cînd îţi dă unu cu paru-n cap, vine numa dinăuntru ? Eu, de pildă, ce am înăuntru ? Băutură, şi-l mai am pe Gicu Catîru, şi pe fratele vitreg Magaie, care trăieşte în munţi cu şapte copii. Înăuntru sînt maţele, astea nu mă interesează, maţele nu cer altceva decît să fie în- 138 dopate — ştiu un cizmar din Brăila, care înghite cuie de lemn, poate-o să înghită şi un calapod, maţele primesc orice — da eu vreau să ştiu ce e acolo în întuneric, în ascunzişu care-1 deosebeşte pe om de bou. Că omu iubeşte stînjeneii şi bou mănîncă iarbă. Fiecare om, camarade, si fiecare femeie, părerea mea, are o cutie secretă. Acolo e sufletu şi moartea. Pui mereu pe fundu casetei sau între pereţii ei, care-s făcuţi din foiţă de carne, şi nu scoţi, pentru că ţi-e frică să dai la iveală. Eu am vrut să văd ce e înăuntru, ia să scot eu, zic, să pun pe masă, fapt cu fapt, să înşir toate porcăriile, să scuip pe ele şi să torn în locu lor lapte dulce. Nu s-a putut, nu-ţi dă mîna să scoţi. Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face. Numa copiii sînt curaţi, fiindcă n-au avut timp să se strice, da le vine rîndu şi lor. De sub salcîmii din hotar cu Berechet, cineva-1 strigă pe nume pe Che Andrei. — Cine eşti ? întrebă el, dînd cu bocancu peste crustele racilor, aruncate pe bătătură. — Trenu Anghelina. — Şi de ce te-ai oprit în gara aia scîrboasă ? Pute-a mort acolo. Se duse sub salcîmi, săltîndu-şi în mers bentiţa neagră de pe ochiu scurs, schimbă nişte vorbe cu Trenu Anghelina, şi pe urmă strigă să ne apropiem şi noi. — Zice să mergem cu el, cu căruţa, făcu Che Andrei, arătînd spre Trenu Anghelina, care sugea un muc de ţigară, stînd cu spatele lipit pe gard, un ins cu trupu subţire, lunecos şi cu un cap de uriaş. — Unde să mergem ? întrebă Titi. — Unde-a fost frontu, să dăm o ochire p-acolo. De cu seară m-am apropiat eu cu luntrea, da am auzit nişte nemţi vorbind, erau ascunşi în stuf, şi m-am întors. — Poate ne-alegem cu niscaiva mantăi, zise Che Andrei. — Să despuiem morţii ? se scutură Şorici. — Fii, domnule, serios, se supără Che Andrei, nimeni n-a zis asta ! Mergem să vedem, tu nu eşti curios ? — Întîi să vorbesc cu Mitana. 139 — Nu, dacă-i pe asta, rămîi pe loc. Astea nu-s treburi să le ştie o muiere. Mergem numa noi trei, şi-o să avem grijă şi de tine. Da să nu sufli o vorbă. întoarce-te-n casă să stai cu copiii, ne ducem noi. Ioane, taică, ia rupe-mi tu un măr din măru ăla, că-mi pute gura a usturoi. Baida, Trenu Anghelina, lungeşte pasu... Au plecat eu căruţa — drumul cu luntrea, în susul Dunării le-ar fi luat trei sau patru ceasuri — au ocolit prin marginea satului, cufundat în tăcere şi în apele lunii, căci în afară de casa lui Pavel Berechet, nicăieri nu se zărea o lumină, şi au ieşit în cîmpia frămîntată de umbre, pe lîngă castelul lui Alexandru Şuţu-Buric unde, la fel ca în sat, totul părea mort. Spaimă şi încordare urca din pamîntul pătruns uşor de ploaie, roţile unse din belşug cu păcură nu s-auzeau, caii se mişcau legănat şi era o bine-cuvîntare că plouase, pentru că pe loc uscat, sub cerul ăla întins să plesnească, tropotul ar fi răsunat ca în tuci. Dincolo de Dunărea vînătă, în ţinutul Măcinului, se înălţa un perete de beznă, nori compacţi prin care fulgerele aruncau gîigîiri de foc. Stînd în genunchi în coşul căruţei, răsucin-du-si mereu faţa ca de înecat, Ion Mohreanu încerca să intercepteze în zgomotele cîmpiei semnele nevăzute ale fricii care se aşezase în el. Trenu Anghelina şi Che Andrei, care-şi freca mereu spatele învineţit de lovituri, furau şi ei cu ochiul întinderea clătinată de beznă, dar în ei nu era frică, ci numai o lăcomie neliniştită, intensă şi dură. — Che Andrei, ceru Ion, în şoaptă, dă-mi o ţigară. Bat rinul i-o dădu aprinsă. Şi se răsuci spre el : — Ţi-e frică ? Ne-am schimbat în corbi şi ţi-e frică. St rînge din dinţi şi-o să-ţi treacă. Nu-i jupuim pe-ai noştri. luăm numa de la inamic. Şi luăm numa ce-i de prisos, mantaua, pătura. Pentru astea nu-i nici o supărare, de ce să putrezească degeaba ? Chestia-i să nu te apuci să tai deştu mortului ca să-i tragi inelu afară. Asta, da, se pedepseşte. — Taci. ceru Anghelina, drumu se desface în două şi trebuie să ne hotărîm. Eu zic s-o luăm la stînga, spre malu Dunării, pentru că acolo a fost înghesuiala mai mare. 140 Suciră în loc. Dunărea era în vale, o pădure de plopi tineri acoperea malul. Opt schelete de camion, dis'ruse de foc, zăceau răsturnate într-un petec de mirişte. împrejur, resturi de haine arse, lăzi sparte şi puşti aruncate în ne-orînduială. Mirosea a fier îmbîcsit de fum şi a iarbă arsă. O roată săltă peste un morman de cartuşe, căruţa seyiiîi şi caii, 'sperteţ^ încercară s-o ia la trap. Trenu Anghelina strînse hăţurile, în jurîrid şi coborihd. Trecu în faţa cailor, îi frecă pe ochi şi pe bot. le potrivi căpiţelele şi umbra lui tremură, alungită, tocmai în marginea pădurii. Cu biciul în mînă, călcînd stăpînit, se duse vreo sută de paşi pe lîngă şirul de plopi. Se opri acolo unde plopii, rupîndu-se, formau un luminiş, alît cit să treacă două perechi de boi. Dunărea bătea în maluri, liniştită. Trenu Anghelina ascultă atent glasul plopilor şi al porumbului, pe urmă trecu în luminiş, întinse braţele in lături, ca şi cum şi-ar fi trosnit oasele — şi trupul lui subţire, cu cap buhos, se profilă ca o cruce în marginea cîmpiei semănate cu morţi — apoi se aplecă şi dispăru. Che Andrei şi Ion Mohreanu, care rămăseseră lîngă căruţă, îl priveau încordaţi. Un cal sforăi, lărgi picioarele şi începu să se pişe. Ion tresări, înfrigurat, iar Che Andrei ridică o puşcă şi-i clănţăni închizătorul. — Ce dracu faci, bre ? se supără Ion. Zgomotul fierului lovit de fier i se spărgea în cap. — Verific arma. E nouă, şi el, soldaţii ticălos, a aruncat-o şi şi-a luat tălpăşiţa. Fă loc s-o pun în căruţă. Şi caută-mi nişte cartuşe bune, hai, nu mai sta ca o mireasă. Ion puse piciorul pe pămînt, nedecis, şi se opri. Dintre plopi, tîrînd în braţe o manta şi nişte centuri, se apropia Trenu Anghelina. Pe umăr îi atîrna un sac de merinde. — Colo pe mal. zise el, sînt cinci morţi. Trei nemţi şi doi de-ai noştri. Parcă zici că s-au strîns să-şi spună de-acasă. — To-ai uitat la feţele lor ? întrebă Che Andrei. — Numa la ai noştri. Unu nu mai are faţă, e un fel de terci, ălălalt zid că doarme. Are-o gaură-n sprinceană, atît. — N-o fi cumva Dumitru Căpălău ? încercă Che Andrei. — De unde dracu să fie Dumitru ? ! se miră Anghelina. 141 — Poţi să ştii ? ! Am zis Dumitru, fiindcă mi-a venit in cap Dumitru. Ţie nu ţi-a venit în minte Dumitru ? îl întrebă pe Ion. — Astea-s tîmpenii, declară Anghelina. Urcaţi-vă-n căruţă, mergem mai între porumburi. Străbătură la pas vreo cinci sute de metri. In porumburi se căsnea să urce un pui de vînt. Dunărea avea un foşnet calm, tinicheaua lunii sta să se topească. Drumul era îngust, osiile frîngeau buruienile crescute pe muşchiul dintre făgaşe, şi Che Andrei, care nu vroise să urce şi mergea în dreapta căruţei, ţinîndu-se cu o mină de loitră, se împiedeca în brazde. Uimitor e faptul că nu întîlneau morţi, parcă fiecare soldat lovit de glonţ s-ar fi retras să moară nevăzut de nimeni, nimic altceva decît arme, afeturi de mitralieră, căşti, lăzi goale, scînduri rupte, tuburi de cartuşe, undeva, lîngă un salcîm, frînt în două, un oblon de fereastră, vopsit în albastru — de unde ? — şi o raniţă desfăcută, alături de care zăcea o pereche de ciorapi de lînă. Toate acestea păreau mai degrabă semnele unei fugi disperate decît ale unei bătălii. Dar în clipa cînd pădurea de plopi se isprăvi brusc şi se sfîrşiră în dreapta şi porumburile, în faţa lor se deschise o vale îngustă, cu pereţi netezi, acoperită cu morţi : sute de cadavre, întinse printre maşini răsturnate, peste mormane de muniţie, prin gropile făcute de pîraie. Priveliştea aceasta, de cimitir la suprafaţă, învăluit într-o linişte neagră, li se dezvălui dintr-o dată, pe neaşteptate, şi cei trei porniţi după pradă fură scuturaţi de un acces de febră, brutal. Trenu Anghelina reacţionă cel mai firesc, trîntind o înjurătură : „Dumnezeu mă-si de poveste !“ şi plesni un cal cu nuiaua, Che Andrei, cu braţele spînzurîn-du-i, scuipă — cîţiva stropi i se opriră în barbă şi el îşi şterse barba îndîrjit, înţepîndu-se în perii suri — iar Ion Mohreanu se întoarse cu spatele şi-şi apăsă palmele pe pîntece, să strivească agitaţia, colcăiala din stomac. Che Andrei îşi reveni primul. — E-hei, ce v-aţi mai tocat unii pe alţii ! Bine v-aţi mai aranjat între voi ! — Hai să ne-ntoareem, propuse Trenu Anghelina, scăzut. Nu-mi trebuie mantăile lor. 142' — Ce vorbeşti, domnule ? ! ripostă Che Andrei, nervos. S-o crezi tu c-am bătut atîta drum pîn-aid numai ca sâ văz cum arată nişte nemţi morţi ! şi se răsti la Ion care icnea, cu gîtul lungit pe scoarţa căruţii : Şterge-ţi botu şi vino să ne uităm în camionu ăla de lîngă tufa de păduceL Porniră tustrei, strînşi unul lîngă altul, şi Che Andrei smulse uşa, atîrnîndu-se de -minerul rece. în cabină, pe canapeaua de muşama, o fată, cu părul galben împletit în-tr-o coadă lungă, zăcea cu capul răsturnat pe spate. Fusta ridicată de vreo două palme mai sus de genunchi dezvelea două pulpe pline de zgîrieturi. Pistolul cu caro-şi retezase viaţa căzuse lîngă un bidon cu cafea. Che Andrei îl luă şi-l băgă în buzunar. Fata avea mijlocul subţire, strîns într-o centură lată. Un şal cu desene turceşti îi acoperea gîtul înalt. înfipte în parbriz, două fotografii, înfăţişînd, una o stîncă de mare pe care se prăjea o femeie goală, ailaltă un ofiţer tînăr, ţinînd în braţe un cîine. — Asta-i una din alea care trăia cu ofiţerii, conchise Che Andrei. Nu era urîtă, curva ! De unde mă-sa s-o fi agăţat de ei ? într-o geantă de piele, pătrată, ca acelea pe care Ie poartă doctorii, găsiră sticluţe cu parfum, un pieptene, mărci germane, legate într-o panglică roşie şi nişte hîrtii ştampilate pe care le aruncară. Mai luară o pereche de mănuşi cu un singur deget şi două lanterne în formă de tub, amîndouă în stare de funcţiune, apoi Che Andrei închise uşa cabinei, încet, ca şi cum i-ar fi fost teamă să n-o trezească pe fata adormită între fotografiile ei dragi, şi, ocolind un colac de sîrmă ghimpată, tăbărîră pe un morman de cămăşi. Pe vale, vîntul nopţii se t-îra uşor, în malul rupt se zbătea un mănunchi de iarbă. Trenu Anghelina săltă legătura de cămăşi în spinare şi, aruncîndu-se în salturi mici, de maimuţă, o duse la căruţă. Se mişcau iute şi ferit, spaima le ascuţise şi mişcările şi auzul, vorbeau puţin şi în şoaptă, asupra morţilor nu se aplecau, culegeau ceea ce căzuse din camioane şi de pe oameni, şi trupurile lor sărind chircit de ici-colo păreau nişte pete purtate de ţîşniturile vîntului. Sub un dîmb înalt de vreo doi metri, la poalele căruia, strînse una în alta, 143 douăzeci de roţi de cauciuc formau un zid de apărare, nu-mărară şapte morţi. în ultimele clipe, înnebunit, unul din soldaţi îşi împreunase mîinile în creştetul capului, şi ceasul brăţară îi scînteia la încheietura mîinii stingi. Trenu Anghelina desfăcu brăţara şi duse ceasul la ureche : mergea, — Unsprezece şi un sfert, citi el pe cadran, -— Te-ai pricopsit cu ceas, zise Che Andrei. Caută şi pentru noi cîte unu. — Căutaţi-vă singuri. — Noi doi n-am pus rnîna pe mort. Numa tu te-ai spurcat. Şi dacă te-ai spurcat nu mai fă pe deşteptu. Trenu Anghelina îşi propti umerii în zidul de roţi şi împinse cu amîndouă picioarele.' trupul unui subofiţer căzut peste trei soldaţi. îl rostogoli într-o groapă şi o gamelă scrîşni pe un pumn de pietriş. Anghelina înge-nunchie şi luă la cercetat braţele moarte, lemnoase. Le pipăia grăbit şi fără să le privească atent — o bîjbîială oarbă, fricoasă, care-1 umplu de repulsie — şi deodată avu senzaţia cutremurătoare că braţele morţilor se împotriveau cercetării lui furnicate, ca nişte braţe vii. Zvîcni în picioare şi rosti strangulat : — Nu pot... Nu... îngheţă. Sub luna verde, ca o turtă de venin, Che Andrei şi Ion Mohreanu, şi între ei doi un soldat neamţ, cu cască, cu mantaua pe umeri, desfăcută, se opriseră sub un salcîm şi fumau. Trenu Anghelina simţi că neamţul îl ia la ochi şi că va trage, şi se întoarse fulgerător şi o rupse la fugă, în brînci, spre căruţă. — Anghelina ! strigă Che Andrei, dar el nu şezu să vadă, se aruncă pe burtă în căruţă, deasupra maldărului de cămăşi şi fluieră la cai, ascuţit, iar caii porniră în galop spre malul Dunării. — A plecat ! spuse Ion, scâncit. Ne-a lăsat şi fuge. — Mama mă-si de pezevenghi ! înjură bătrînul, scui-pînd ţigara şi, desprinzîndu-se de lingă trunchiul salcîmu-lui, scoase pistolul şi trase un foc. Neamţul, în momentul cînd bătrînul se depărta un pas, lunecă greoi şi se aşeză lung în iarba tocită. — Ne-a lăsat, repetă Ion, ameţit. Căruţa suna să se fărîmc, undeva, dincolo de porumbari. — Păi da, că noi doi sîntem de vină. Ne-a văzut împreună cu ăsta, şi-a crezut că ăsta-i viu, că l-a pus dracu să moară în picioare şi pe noi să ne-aşezăm lingă el. Smul-ge-i mantaua, o să smulg şi eu una, şi plecăm. Aşa-mi trebuie, dacă stau să mă-nhăitez cu proştii. înfăşuraţi în mantăi verzi, cu centuri şi pistoale, ieşivă în drum, pe lingă camionul în care zăcea, cu gura plină de sînge, o fată cu pulpe zgîriate, şi o cotiră spre sat. Noaptea era o vînătaie uriaşă, compactă. Undeva, în faţa lor, jucau, rup-î n du-se şi închegîndu-se din nou, vîrfuri de flăcări. — Arde, spuse Ion. — Iu cîmp sau în baltă ? întrebă Che Andrei. Vreau să ştiu lămurit, eu nu văd. — în cîmp. — Poate* e luna, poate cade luna. — Nu, zise Ion, luna, uite-o, e peste Dunăre, în Do-brogea, a intrat în norii ăia groşi, şi arată cu braţul turta verde de venin a lunii, strecurîndu-se în peretele negru de deasupra Munţilor Măeinului. Che Andrei tăcu şi făcu la dreapta spre fluviu. Ştia pe-aici nişte vaduri ascunse, şi la un debarcader din două scînduri putrede întinse pe pari înfipţi în nămol, găsiră un uluc vechi, urcară înghesuiţi în el şi se lăsară la vale, pe firul curentului. Bătrînul ţinea pe genunchi o sabie, cu gardă din şnur împletit. Vînt răcoros scormonea cenuşa de pe locu unde fuseseră magaziile şi scutura o tufă de soc carbonizată. Che Andrei ridică în vîrfu săbiei un bocanc cu talpa arsă, îl aruncă în buruieni, acolo unde lăsasem ulucu, şi traversînd fîşia de pămînt, care mai frigea încă, intrarăm în curtea castelului. Sus, la ferestre, lumină, jos, în curtea întunecată de plopi, o haită de cîini se bătea pe jumătate din scheletu unei vite. Am stat să privim o clipă. Uşa de la pivniţă, spartă cu toporu, lingă prag, patru butoaie de caş desfăcute, saramura se strînsese într-o băltoacă. Pe prispă, la odăile slugilor, o ţigancă bătrînă, cu un clopot de berbec în 145 10 poală, plîngea^ Cred că era beată, împrejur totu mirosea acru a vin, pereţii odăilor arătau urme groase de păcură, podu de deasupra lor tremura sub paşii a doi inşi care se fugăreau prin întuneric, şase tufe de trandafiri, smulse cu rădăcini, se ofileau pe un jug rupt, în cărarea pietruită, un galoş sfîşiat şi un cap de căprioară împăiat. Che Andrei vru să-l ridice. — Nu-1 atinge, se rugă ţiganca. Eu n-am fost niciodată la munte, lasă-mă să mă uit la el. — V-aţi prădat stăpînu, a ? făcu Che Andrei. — Jafu de pe lume, zise ţiganca. Au luat tot, n-au lăsat nimica, iar Bomfaier şi Schelete s-au scăldat goi în cada cu vin. Suirăm în castel pe scara din stînga, lingă care ne împiedicarăm de o aripă de moară şi de un morman de cărţi rupte — în timp ce înlăturam cărţile, ca să curăţim intrarea, cineva, de la un balcon, ne azvîrli în cap o pernă, rîzînd cu hohote — şi pătrunserăm în salonu mare. Douăzeci de oameni, sau poate mai mulţi, jupuiau tapetu de pe pereţi, răzuiau cu cuţitele, smulgeau perdelele, răsturnau sertarele de la dulapuri, îndesind în trăişti şi în coşuri tot ce găseau, un copil fugea cu un sfeşnic în care mai ardea încă o luminare, un bătrîn se fandosea cu nişte decoraţii lucioase, prinse pe cămaşă, iar opt inşi, umblînd în genunchi, trăgeau cu cleştele cuiele ce ţineau covoru mare din mijloc lipit de podele. — Luaţi tot, răcni Che Andrei, înveselit, şi cînd o fi la puşcărie, pe mine să mă alegeţi bucătar. Fă !... strigă ei spre două muieri care-apărură dintr-o odaie cu braţele pline de rufărie. — Che Andrei, ţine-ţi laba acasă ! i-o reteză un bărbat, îmbrăcat nemţeşte, ca şi noi, şi care strîngea un ciomag în pumn. Te pocnesc la mir cît ai clipi! şi fugi cu femeile, să le apere pe drum. — Că-mi trebuie mie cîrpele voastre ! zise Che Andrei şi, înhăţînd una din găleţile cu vin — erau cel puţin zece şi fiecare din cei care smulgeau cuiele venea, din cînd în cînd, de-a-buşilea şi-şi înfunda căpăţîna în cea mai apropiată de el — se lipi de perete, ţinînd sabia strîns între picioare şi bău cu răsuflări largi. 146 La sfîrşit, se şterse cu mineca, îşi netezi bentiţa neagră de pe ochiu scurs şi întrebă de administratoru Marin Doancă. — Vreau să-l văd. Vreau să vin-aici ! — Urli de pomană. L-a umflat Titi Şorici în pumni şi zace pe burtă. Du-te de-1 caută în baie, acolo dai de el. In baie — pereţi îmbrăcaţi în oglinzi cojite pe alocuri de aburu fierbinte — patru unchiaşi jumuleau curcani, aruncînd fulgii la întîmplare, iar Marin Doancă, cu fruntea înfăşurată în ştergare ude, sta lungit pe un divan de piele, şi trei slujnice, cu şorţuri şi bonete albe, se învîrteau în juru lui, plînsc. şi-i schimbau compresele. Una, care în-vîrtea în mină o trusă de foarfeci, cînd ne văzu cu arme, suspină scurt şi desfăcu braţele. Che Andrei îi luă trusa şi o vîrî la brîu, lingă tabachere. — Salut, domnu Doancă, strigă Che Andrei. Eu sînt neamţ, Ion e neamţ, tu ce eşti, camarade ? Marin Doancă se ridică în coate, clătină capu şi bărbuţa ca nisipu, şi gemu. Divanu, prevăzut cu patru rotile, scîrţîi şi alunecă spre cada de faianţă. Un bătrîn, căsriin-du-se să despice curcanu, îl împinse înapoi, izbind cu fundu. — Ia te uită, Ioane ! spuse Che Andrei, încîntat. Păi aşa cred că ţi-ar place şi ţie să fii bolnav, să stai pe un pat cu rotile şi fetele să te plimbe prin casă. Jos de-acoio, Marin Doancă, că vreau să mă distrez eu. Marin Doancă strîmbă buzele groase, nu credea că Che Andrei vrea cu adevărat să se aşeze în loeu lui. —: Cîrtoşti, vasăzică, pui de lepră ! Che Andrei scoase pistolu şi, mai înainte ca fetele să aibă timp să ţipe, apăsă pe trăgaci şi ochiu de geam de la colţ sări în ţăndări. In clipa următoare, Marin Doancă sta lipit de perete şi tremura. — Vezi că ştii de frică ! — Che Andrei, se rugă unu din bătrîni, dacă ai şi revolver, dă-mi mie sabia. Spintec curcanu şi pe urmă mă încing cu ea. — Curea ai ? — N-am. — Dă-i-o p-a ta, îi porunci Che Andrei lu Doancă. io* 147 Doancă se descinse şi i-o dădu, — Hariiaşament complect, zise Che Andrei şi se sui în mijlocu divanului, cu picioarele adunate sub el, turceşte. îmi ceru găleata de vin, pe care-o lăsase lingă uşă, bău, o puse lingă el şi porunci să fie purtat în salon. Divanu avea la un capăt patru cureluşe cu minere de alamă. Marin Doancă şi slujnicele apucară de ele şi-l scoaseră în coridor, iar de acolo în salonu mare, unde nu mai erau acum decît opt inşi, rămaşi să taie covoru în părţi egale. — Păzea ! strigă Che Andrei. Păzea, că vreau să petrec. Cine are cinste şi onoare, mă ? — Che Andrei are cinste şi onoare. — Urra ! răcniră ăilalţi. — Brava, făcu Che Andrei. Aşa-mi place. Vreau să petrec cu voi ca la „Felinarul verde" din Brăila. Acolo e un local cu fete, plăteşti, şi ele te poartă pe braţe. In iarna cînd m-am întors clin Anatolia, am umflat toţi banii de-acasă şi m-am dus la ele şi le-am înhămat la sanie. Cinci fetişcane, toate cu cizme, eu stăm în sanie, plesneam din bici şi ele fugeau cu mine pe stradă. Şi le fiş-cuiam uşor numa cu virfu biciuli f. : „Di, căluţ eu două picioare!4' Marin Doancă, tu ştii să fii cal? Ştii sau nu ştii ? — Che Andrei, poţi să mă chinui, ai pistol şi comanzi, da să nu-ţi pară rău mai tîrziu. — Te opui ? întrebă Che Andrei, ameninţător. — Nnuu 1 se bîlbîi Doancă şi se repezi să înhaţe unu din mmerele de alamă. Fetele, îngrozite, rămăseseră în picioare între stîlpii de marmură din capu scărilor. — în hamuri! strigă Che Andrei. Exe-cu-ta-rea ! Rotilele începură să huruie pe podele. Paşi îndesaţi şi roţi. Prin geamurile sparte sufla vintul nopţii. Cei opt cu covoru făcuseră şir lîngă perete, rîdeau şi strigau : „Trap! Dă-i în trap, Che Andrei", şi doi dintre ei porniră în urma divanului, bocănind cît puteau mai tare, ca să sperie şi să iuţească fetele. Goneau in cerc, încordaţi, năduşiţi, şi Che Andrei, răsturnat pe divan, mesteca din picioare, zdrăngănea toarta găleţii, chiuia şi striga, fericit. Şi atunci mă amestecai şi eu. Cuiegînd un ştergar căzut de pe fruntea 148 f lu Marin Doancă* Ir am răsucit sui şi, intrind in. rînd cu fetele, am început să le plesnesc peste fund, îndesat Ştergare ud pocnea pe puipele lor, şi asta mă ameţea şi-mi dădea draci. Făcusem, vreo douăzeci de ocoluri şi mai vream,, sîngele se aprinsese în mine* aruncasem ştergare şi le loveam pe fete cu palma,, da Che Andrei propti dintr-o dată călcîiele în podele; silindu-i pe cei patru să se oprească, scoase pistolu, întinse hraţu drept peste stîngu arcuit în formă de cange — toţi de faţă, în afară de mine, îşi duseră palmele la ochi, luîndu-şi în gînd adio de la viaţă — şi trase două focuri la rînd. — Şi acum, descălţarea ! strigă el, şi oamenii lăsară braţele în jos, năuci. Nu s-aude ? întrebă, holbîndu-şi ochiul zdravăn. Toată lumea în picioarele goale. Ioane, ţine pistolu, are glonţ pe ţeavă, treci la uşă şi p-ăl de n-ascultă îl găureşti. Aşa, bun, de aici înainte fetele or să ne ciute un cîntec f rumos şi eu o să vă tai unghiile de la picioare cu foarfecă. Vreau să mă ţineţi minte cum v-am tăiat eu unghiile în noaptea asta mare. Să-l ziceţi, se întoarse spre fete, p-ăla cu... şi începu el să cînte : „O eâ-lu-găriţă mică, de amor mă-mbolnăvi! Da, toate într-un glas, cor, ca la armată. Hai: O eă-lurgăriţă... Cele trei fete lungiră gîtu, preluară cîntecu, făcîndu-1 subţire şi auriu,, iar Che Andrei îl chemă din grupu bătrîni-lor cu curcanii p-ăl căruia-i dăruise sabia şi cureaua lu Marin Doanră. Bătrînu întinse picioru drept, Che Andrei apucă laba noduroasă şi-o sui pe genunehiu Iui. — Uite, lăboaâe la. ăsta ! De hoţ !' şi potrivi foarfecă. Parcă tai în piatră,. mama mă~si \ — M-a călcat un cal şi mi l-a lăţit, se scuză Irîtrînu. — Nu te zgîlţîi, că mă încurci, te înţep şi urli. Astea nu-s unghii, tari ca gresia, camarade ! Unghia, ca să ştiţi, e o apărătoare pentru om. Da e şi partea cea mai besmetică. După ce mori, ea continuă să trăiască, nu-şi dă seama că nu-ţi mai pasă de ea. Treci la rînd, Mişu lanculescu. Picioarele albe, te ţine muierea curat.. Uite ce cornişoară, mai mare dragu să tai,, te gîdilă ? Cînd eram de recrut, am fost ordonanţă la un general, acolo m-am deprins. Da nu umblam cu foarfecă, nu ! Cu cleştele. Avea nişte unghii de fier. Jurai că sînt coarne de vită. Dacă le-aş fi ft*9 strîns, puteam să le vînd pe parale bune la ţiganii care fac piepteni... Rotunjise unghiile la şase persoane, se ridicase să-şi trosnească şalele şi să mai bea vin, cînd în curte răsunară împuşcături împrăştiate şi ţiganca de pe prispa de la odăi ţipă lung. Fetele se opriră din cîntec şi se repeziră împreună cu Doancă pe scara ce urcă în pod. Bătrînii, adu-nîndu-şi încălţările, dispărură în baie, cei cu covoru săriră pe balcon, spărgînd ferestrele, iar noi doi, cu poalele man-tăilor în mîini, ne dădurăm drumu pe o scară de fier, răsucită şi ieşirăm în spatele castelului, în grădină. Noaptea se scutura, vîntu îndesa negură între tufişuri. Gîfîiam, Che Andrei, clătinîndu-se, se tîra spre zidul împrejmuitor — împuşcăturile trosneau acum, sus, la ferestre — cotrobăind după vreo spărtură. Frunzele plopilor şuierau, iarba era lipicioasă, trecurăm în fugă, cocîrjaţî, pe sub cuştile pentru porumbei şi ajunserăm la poartă. Ne despărţea de ieşire un gard de sîrmă împletită. Che Andrei, bîj-bîind, se săltă în mîini şi sări dincolo, uşor şi se făcu mic după colţu zidului. In curte, spre stînga, cineva răsucea un felinar. Strigăte răguşite şi paşi. Mi-am făcut vînt şi-am trecut gardu aproape fără să-l ating. Dincolo de zid, o căpiţă de fîn. Che Andrei se vîrîse adînc în ea. Mă strigă. M-am cuibărit lîngă el, într-un fel de groapă caldă şi înăbuşitoare. Nu vorbeam, din curte se apropia, urcînd, tropot învălmăşit, şi peste cîteva clipe, între stîlpii groşi ai porţilor, apărură doi călăreţi, cu armele culcate pe gîtul cailor mînînd din urmă doişpe nemţi. Mai tîrziu aveam să aflăm că ţiganca bătrînă îi ţinuse ascunşi o zi şi o noapte în podu grajdurilor. Opriră, nemţii se încurcară şi-o luară la dreapta, unde era un şanţ, şi fu ultima lor noapte, două-şpe împuşcături, trase în şir, îi culcară lîngă zidu castelului. Peste trei zile, în cătunul Aguleşti de la ţărmul Mării Negre, Che Andrei îi spunea lui Ion Mohreanu : — Cu Dunărea am terminat pentru totdeauna. Nu-mi mai trebuie. Dac-o să mă mai auzi zieînd vreodată că vreau să mă-ntorc la Dunăre, să-mi pui otravă-n mîncare. 150 yi LA TREI ANI DUPĂ RĂZBOI, IN TIMPUL SECETEI, primăvara, cînd Dunărea urcă malul în curţi, Ion Moh-reanu veni din nou la Plătărăşti şi trase la Gică Dună. Era seara, vintul lingea ferestrele, asfinţitul se întindea larg şi plin de dor. — Doamne, verişorule. să fiu nebun de legat, dacă nu socoteam că eşti mort ! îi zise Gică. Da eşti numa bolnav, — N-am nimic, răspunse Ion, ţi se pare. Pe prichici, înfipte în tuburi de cartuş, patru luminări, cu mucuri negre, şi un pumn de muguri de plop. Ion scă-pără chibritul şi aprinse luminările. Peretele se lumină în mijloc, la colţuri apăsa umbra. — Ai crescut, te-ai lungit, parcă eşti înşirat pe-o funie, şi cînd mergi, aud cum îţi sună oasele. Fă doi paşi, îi ceru Gică, şi Ion se supuse. Se mişcă la stînga şi la dreapta, acoperind luminările şi geamul, şi Gică strigă : — Scîrţîi tot, dă-ţi cu păcură la genunchi ! — Nu mă doare nimic, repetă Ion. —■ Poate să fie şi-aşa, zise Gică, tu ştii mai bine. Da ascultă, vere Ionică, dacă trăieşti tu, pot s-apară mînă-n mînă şi tăticu şi mămica şi nu mă mir. Eu, taman mă gîn-deam să chem copilaşii, să-i legăn pe genunchi şi să Ie cînt : vine, vine primăvara — le-am adus de la Dunăre muguri de plop să li-i dau pe la năsuc, să-i învăţ ce-i frumos, şi hop că vii tu ! Şi vii după ce-a fost aici unu de la Brăila, ca să-mi vînză şapteşpe vişini, un răzor, care i-a rămas netocat dintr-o moştenire. S-a supărat : ăsta nu-i preţ, domnule Dună, şi dacă nu mi-ar fi milă, aş pune to-poru pe ei, da coaja de pe vişin e o pieliţă care mie-mi vorbeşte, e ca şi cum ar trece o fată pe lingă noi şi eu i-as tăia picioru. Ăsta-i preţu şi dacă nu-ţi convine, întoar-ce-te la Brăila, cu băncuţa aia de cinci găurită şi du-te la unu din prietenii ăia ai dumitale, care şi ei n-au mai mult de-o băncuţă de cinci, şi zi-i : dă-mi mie băncuţa ta, şi el zice na-ţi-o, da tot nimic nu faci nici cu două băncuţe, şi tu zici, ba pardon, cu două băncuţe găurite mă cîntăresc 151 de două ori la cîntaru de persoane din piaţă. Eşti flămînd, vere Ionică 7 Spune cinstit. — în trei zile am ros doar un ciolan de iepure, la un canton de cale ferată. Gică Dună întinse mina şi luă de pe sobă o farfurie cu două felii de pîine unse cu icre de ştiucă. — Ia de ici şi mănîncă. E puţin, da astăzi trebuie să mîncăm porţii mici, măsurate. Mai rău ca-n război. Şi pe deasupra, pe mine m-a bătut Dumnezeu de-am pierdut şase vaci. S-au rătăcit de cireada şi s-au înecat în nămol, nici pielea de pe ele n-am putut s-o jupoi. S-aude că prin Oltenia ar fi belşug, Titi Şorici, care-a făcut celulă de partid în sat, umblă prin Dolj, s-aducă cartofi pentru toate familiile înfometate. Pe dracu, nici p-acolo nu poate să fie, aleargă ăia de tîmpiţi, moldovenii, cu trenurile, mor mîncaţi de păduchi şi n-aduc nimic. Pleci şi-ţi vine-ndărăt numa numele, ştiu eu ! Bomfaier şi Schelete, cu care erai tu prieten — verişorule, ia aminte de la mine, cu ţiganii să n-ai de-a face decît o dată în viaţă, la nuntă ! — au plecat în judeţul Timiş-Torontal, şi Bomfaier, cică, s-a însurat pe drum de nouă ori. Le-ameţeşte pe proaste cu vioara, altfel cine să se uite la el, cit e de vînăt ? Acum trei săptămîni, la-neeputu lu martie, s-a lipit la mine o fată din Covurlui, Didina. Au găsit-o, dimineaţa, pe paie-n şopron, Anicuţa şi Maria şi, s-o mănînce, că-i hoaţă. Ei, s-o cunoşti şi tu şi să vezi dacă-ţi face impresia. „Fiţi cuminţi, domnule, am strigat, păi aşa merge ?“ Faţă de copil nevinovat, vere Ionică, să torni pe ea o cană de apă şi să rîzi cînd dă cu palma să se şteargă. Am oprit-o aici. Las să stea, şi cine-i mare şi le vede pe toate o să mă noteze c-o faptă bună. Unde mănîne eu, cu Anicuţa, cu Maria şi cu doi copilaşi — parcă-s de Iurtă dulce, verişorule, şi-am să fac optuşpe sau douăzeci, dacă se poate — e un colţişor şi pentru Didina. Cînd ai s-o vezi, să te uiţi atent, seamănă cu tanti, cu maică-ta care s-a înecat în Dunăre. Tu n-o ştii pe tanti, erai mic şi tu porţi în tine numa ce ţi-a spus unchiu Neculai, că şedea întinsă pe covoru de pîslă şi grecu se uita Ia ea că e goală. Să nu te superi, da unchiu Neculai poate că merita să-i facă tanti toate figurile, pentru că o femeie nu pleacă de la bărbatu ei fără motive : o bate sau, dimpotrivă, tocma că n-o bate şi ea vrea ca el s-o 152 bată. De cînd cu seceta am un fel de ameţeli, şi vin la mine morţii care-mi sînt neamuri, cred că-i cheamă aeru putred, trec pragu şi s-aşează pe vine lingă perete. Singur unchiu Neculai nu vrea să intre, i-aud vorba de-afară : „Gică, aia tot cu fesele goale este, tot neruşinată ? Dâ-i brînci să plece, ai s-adormi şi-o să-ţi bea sufletul El, mort, vorbeşte ca Titi Şorici care-i viu. Dacă nu-1 împuşca santinela-n şanţ la Mircea-Vodă, unchiu Neculai era acum în celulă ia Titi. „Titi ! i-am zis lu Titi şi la ăilalţi douăzeci care-s cu el, de ce strigaţi voi, mă, să trăiască 23 August, ziua eliberării României ? Dacă voi vă ţineţi că sînteţi cei mai cinstiţi, atunci fiţi corecţi şi strigaţi cum a fost, strigaţi : să trăiască noaptea de 23 spre 24 August, care-a fost ziua eliberării dc sub fascism.44 Pretinzi că sînt greşit, vere Ionică ? — In politică nu mă pricep, zise Ion, poate-am să mă bag mai tîrziu. — Niciodată, verişorule. Politica-i cu prăsilă rea. Stai deoparte şi toţi or să-ţi dea un pahar de vin. Ţi-aş da şi eu, da păcat că nu mai am. Intr-o seară, săptămîna trecută, am scos din beci ultima damigeană şi, hai, mă, nevestelor şi, mă, Didino, hai s-o dăm pe gît şi pe urmă să ne rugăm de-o ploaie mare. Mi se păruse mie că văd un nor în fundu cerului, da era din alte primăveri şi era numa-n mintea mea. în anii buni, în luna lu martie, se tulbura în fiecare seară tot ceru şi tot pămîntu, vîjîia furtuna, urlau plopii şi vuia Dunărea şi ţi se făcea frică de-atîta negu-reală de ploaie. Acuma, parcă sîntem blestemaţi, Dunărea s-o suit în grădini şi s-a retras, şi e atît de limpede, că poţi să vezi cum se mişcă racii pe fundu ei. Cuprian, ăl de i-a înghiţit apa doi copii — da eu cred că i-a înghiţit un somn uriaş, unu pe care l-a văzut tăticu plutind cu vreo douăzeci de ancore înfipte în spinare, groase, să legi caii de ele — zice că nici spirtu nu-i atît de limpede cum e Dunărea în primăvara asta. Sălciile nu înfrunzesc şi umbra spînzură la două deşte de crăci, iar în baltă s-a aprins stufu din soare. Am luat damigeana şi, sus la mine, în cămăruţa specială. Vrei s-o vezi ? Vino. Ia două cartuşe de-alea, iau şi eu două, şi fii atent, să nu se stingă luminările. Străbătură tinda, urcară o scară de lemn, spălată şi răzuită cu cuţitul şi pătrunseră într-o odaie, în stînga faţă 153 de gura podului, cu pereţii căptuşiţi cu oglinzi. Şiruri ne-sfîrşite de luminări, pîlpîind în cartuşile îngroşate de ceară picurată, se mişcau spre fundul unei nopţi de nefiinţă —* la geamul mic, de unde se zărea un colţ din Dunăre, batea vîntul — şi alte patru luminări ardeau întoarse, cu capetele spre podele, într-o oglindă rotundă, cu ramă de lemn poleit cu bronz, fixată sus în tavanul îngust. Pe o măsuţă pitică, rezemat de oglindă, un tablou, avîncl în fiecare colţ un bulb de ceapă şi o piersică aşezată pe o crenguţă de tuia, iar în centru figura M. S. Regele Mihai, cel dintîi plugar al României, trăgînd o brazdă în Cîmpia Mureşului. — Ce zici ? întrebă Gică Dună. Asta-i cămăruţa mea specială. Bătut şi n-ai fi ghicit că e plină de oglinzi. Le-am luat de la Alexandru Şuţu-Buric. Tu, poate căpiezi, poate te doare capu dacă stai aici, da mie-mi place. Foarte mult. Stau singur şi mă uit. In faţa oglinzii, Didina închide ochii, da eu pot să stau cu ei holbaţi şi o jumătate de zi. Aici am urcat cu damigeana şi cu toate trei nevestele — că şi Didina e ca nevasta mea — şi-am băut, şi Didina s-a pilit şi-a început să cînte. Unde-i cîntec, e şi joc, vere Ionică, şi ce-mi vine mie ? ,,1a dă, măi Didină, rochia jos, să vedem cum eşti în oglindă !“ „Nu pot, nea Gică, am cămaşă cu poale de cînepă.“ „Dă şi cămăşuţa !“ „S-o dau, ţăţică Anicuţă şi ţăţică Mărie ?“ „Păi de ce-ntrebi tu pe cine &u trebuie ? Tu discuţi cu mine. Viermele de mătase vine de face borangic şi tu fată care eşti umbli cu cămaşă de cînepă ? ! Am să pun pe tine mătase scumpă." „Scoate, fă“, a zis şi Maria, şi-atunci a scos tot, da am uitat să-ţi spun, Didina a venit aici tunsă-n cap, eu zic c-a avut tifos şi nu vrea să spună, şi, bagă de seamă, vere Ionică, era tunsă şi jos. Anicuţa şi Maria, să se topească de rîs, nu altceva : „E cheală, fă, e cheală peste tot“. Ade-văru-i că e numa tunsă şi e plină de aluniţe pe şolduri, o carne aurie bătută cu boabe mici de strugure, şi mereu îi răsar altele şi altele se sting. Ţi-am spus asta, vere Ionică, pentru că pricep că tu ai venit să te bagi argat la mine şi eu nu pot să te iau. încearcă la Gheorghe Jinga. Ăsta, precis are nevoie de oameni. — Dacă nu poţi tu să mă ţii, o să încerc la ţaţa Vetina. 154 — Vrei să spui la Bocu, vere Ionică. Pentru că în curtea Velinei e mare şi tare Bocu, curvulicea aia din munte. Ea ţine comanda-n averea Velinei. I-a intrat în suflet, pîş-pîş, şi pe urmă i s-a suit în cap. Vetina e astăzi pe planu doi, şi-o să ajungă să întinză mina să ceară, da singură şi-a făcut-o. După moartea lu Pavel Berechet, reformaţii şi-au luat tălpăşiţa pe la casele lor, şi-a vrut să plece şi Bocu, cu Rîmniceanu, omu ei, îl ştii tu, ăla mic, şui, cu bărbia pîrlită de foc şi cu dinţii furaţi parcă din-tr-o pînză de fierăstrău, da Vetina s-a atîrnat de ei : „mai staţi, mai rămîneţi, mi-e urît singură, staţi pînă apare Neicu, faceţi asta pentru mine, şi cînd o fi şi-oţi pleca, n-o să plecaţi cu mîinile goale“. Neicu a venit peste două luni, în octombrie, gras, prost şi cu doi cîini după el, garda. Vetina, bucuroasă, a dat jos rochia de doliu, cu toate că nu trecuseră patruj de zile de la moartea lui Berechet, a tăiat cinci gîşte şi patru găini, a desfăcut un butoi de vin şi-a adus lăutari. M-a chemat şi pe mine la petrecere, pentru că-i dădusem petromaxu cu împrumut, şi m-am dus cu Maria, Anicuţa n-a vrut, ţesea la război un pelitar în care stau două cămile cu cocoaşele umflate, şi bine-am făcut că m-am dus, am aflat pe urmă că Bomfaier se jurase să-mi fure-n noaptea aia petromaxu, şi dacă nu eram acolo, rămîneam cu buza umflată. Noi ăştia de la Dunăre ştim să petrecem — la Brăila sînt cel puţin zece cîrciumi care nu vînd vinu cu kilu sau cu vadra, vînd cu burta, plăteşti şi bei cit te ţin balamalele — şi-n seara aia, pot să zic, a fost frumos, devenisem rotunzi de-atîta băutură, puteai să ne dai de-a dura ca pe bile. Titi Şorici a jucat îmbrăcat într-un capot de-al Velinei şi cu o funie de ceapă după gît, Rîmniceanu mergea numa-n genunchi şi-a rupt cu dinţii ăia ascuţiţi gura unui cal căruia i-am pus eu dinainte o căldare cu vin, Gheorghe Jinga a dărîmat gardu dintre curţi, strigînd : „familia noastră este una şi aceeaşi, n-are nevoie de despărţituri44 — îi era frică de Neicu, pentru că mai de mult anunţase un premiu cui l-o prinde şi l-o da nemţilor, şi-acum se schimbaseră lucrurile — iar Bocu a înhămat cîinii lu Neicu de picioarele mesei şi i-a zis lu Neicu : „fluieră-i să facă o cursă44, şi cîinii, cu spinările late de două palme, de credeai că sînt lei din Africa, s-au repezit în funii şi-au dărîmat masa şi-au tîrît-o prin 155 toată bătătura, vere Ionică. S-ajung să mănînc muşte uscate dacă nu trăgeau ca nişte cai. Bomfaier, care mi-a spus că-ntr-un arcuş de vioară intră pmă Ia două sute cinzeci de fire de păr de cal, zicea că-i tunde, da-i era frică să s-apropie de ei. După miezu nopţii, Bocu, întărîtată de nebunia aia a- femeilor, care le face să nu le mai fie ruşine de nimic, şi-a-ndesat botu-n urechea Vctinei — Maria sta lingă ea si-a auzit totu şi mi-a spus — a sărutat-o şi-a-n-eeput să se roage de ea : „ţăţică Velină, vreau să mai fiu o dată cu el, măcar un ceas/4 „Sst, că te-aude lumea, fă !u „Lumea ? ! O dau dracului, pune-i-aş lumînarea-n mină ! Mîine plec, se duuce Bocu, se duuuce şi vreau, ţăţică, să ştiu că s-a rupt pămîntu sub mine în noaptea asta ! Ai fost, ţăţică, pentru mine, ca Maica Domnului, şi eu nu ţi-am ieşit nici atîtica din cuvînt. închide-mă în odaie cu Neicu şi-ţi sărut tălpile/4 Iar dimineaţa pe la opt, cînd nu mai eram în picioare decît eu şi cu Titi Şorici, Velina l-a sculat pe Rîmniceanu care adormise pe butoi, i-a turnat o ceaşcă de ţuică, bătută cu scorţişoară, ăla a băut-o fără să se scuture, şi Vetina i-a zis : „Plecaţi, Rîmnicene, mă lăsaţi şi eu m-am învăţat cu voi. Rămîneţi aici de tot, la mine c loc larg, şi voi avere n-aveţi, copii n-aveţi, rămîneţi şi vă trec două pogoane de pămînt cu acte.“ „Vorbeşte cu nevastă-mea, ea hotărăşte, iar mie să-mi dai doi cartofi, să-i tai în felii pe care să le pun pe frunte/4 Ion asculta, lustruind cu palma fluturii galbeni imprimaţi în muşamaua întinsă pe masă. Gică Dună se opri, stinse una din cele patru luminări, apăsîndu-i flacăra între degete şi-l întrebă : — Ai venit singur, sau cu Che Andrei ? — Singur. — Bun, zise Gică. In căzu ăsta pot să-ţi spun totu, n-are cine să latre. Marin Doancă a fugit de-aici. După război au intrat alde Titi Şorici, şi toată sărăcimea, cu plu-gu în moşia prinţului şi l-au pus pe goană pe Doancă, Doancă, mai deştept ca ei, ştia ce-1 aşteaptă, şi-a ascuns pe undeva toată argintăria prinţişorului. Ştiu precis că erau în dulapuri şase sute de furculiţe, şase sute de linguri, şase sute de cuţite de argint, candelele, toate cîte-au fost, şi vreo două} de tăvi mari, le-a dăruit Şuţu-Buric, în persoană bisericii. Iţi zic să te duci la Gheorghe Jinga, pen- *56 tru câ el era prieten bun cu Marin Doaneă, eu mă stricasem, că l-am prins dînd tîrcoale Măriei şi i-am trîniit două picioare-n noadă, de nu s-a văzut, Jinga l-a dus şi cu căruţa la gară, şi nu se poate să nu ştie el ceva de ascunzătoare. Pindeşte-1 sau intră-i pe sub piele şi află, şi-o să ne fie bine la amîndoi. Am în capu meu să cultiv plante tehnice din care se fac parfumuri, se poate da o lovitură, căci lumea vrea să-mprăştie putoarea-n care-a zăcut ani de zile, da mai bine-ar fi să ne asigurăm de averea pe care-a ascuns-o Marin Doaneă. Căci cu parfumu, odată te pomeneşti că vine guvernu şi pune gheara pe el şi-l face mono-polu statului. Eu am avut încredere, vere Ionică, şi ţi-am spus, trebuie să ai şi tu încredere în mine cînd o fi să miroşi ceva de la Jinga... Jinga îl angajă pe Ion numai pe mîncare şi îmbrăcăminte şi-i aruncă din magazie uniforma lui de sergent în regimentul 3 artilerie Franţa, transformată de Diculeasa şi vopsită în zeamă de coji de nucă. Buzunările vestonului fuseseră smulse, pe locul lor, vopseaua se prinsese prost, postavul rămăsese în continuare kaki, iar cele de la pantaloni, cusute. — Puteaţi să le tencuiţi, îi zise Ion lui Jinga. Era mat trainic. — Că n-oi fi avînd unde s-atîrni stilou ! îi răspunse Jinga. Azi pîinea-i rară sau nu e de loc şi dacă-ţi dau să mănînci, păi să nu-mi stai cu mîinile-n buzunări. In aceeaşi zi chiar, Jinga îl trimise în baltă, împreună cu o ceată de rudari, ca să cureţe şi să îndrepte şanţurile din orezăria de douăzeci dc pogoane. Intre mlaştinile puturoase, o căldură să scoţi pui. Lucrau greu, despuiaţi pînă la brîu, pămîntul argilos, săgetat de crăpături adinei, strîmba buza sapelor după două izbituri, vînt negru şuiera ascuţit în buruieni şi pc sus treceau doar stoluri de vulturi cenuşii, graşi, îndopaţi cu carne din stîrvurile ce pătau nisipurile din marginea Dunării. Noaptea, cînd se adunau în strungile de stuf afumat în care dorm pescarii, iama, ardeau mormane de balegi uscate ca să alunge ţîn-ţarii. Mîncau peşte sărat şi păsat de mei, îngroşat cu doi bulgări de untură de porc. 157 Sîmbătă, la capătul săptămînii, Ion se întoarse la Plă-târăşti cu luntrea lui Vilică Măxineanu, împodobită cu plăci de sidef vioriu — tot la două săptămîni, sîmbăta, Vilică aţinea calea unui vapor urcînd dinspre Marea Neagră şi cumpăra mărfuri de contrabandă, în special stambă şi zahăr, pe care le desfăcea în satele din cîmpie prin doi oameni care goneau călări, cu raniţele în spinare şi se întorceau în zori — şi ceru primeneli curate. Jinga-i dădu o pereche de izmene pline de ştampile militare, neieşite la spălat şi o cămaşă albastră, cu nasturi mari ca de pijama, şi-l puse să ungă cu o pană de gîscă muiată-n ulei patru pluguri înşirate lîngă peretele grajdului. Umblînd la mînerele din care se lărgeşte sau se îngustează brazda, Ion îşi zdreli un deget şi, strîmbîndu-se de durere, alergă in casă să ia o cîrpă să lege rana. Cînd deschise uşa de la tindă — intra pentru prima oară în casa de piatră a lui Jinga — Diculeasa sări de la masa de lîngă perete pe care ardea ca-n toiul nopţii lampa cu fitil numărul 11 şi se repezi la el : — Ce vrei, mă ? De ce nu ciocăneşti ? Jinga, în ungherul de lîngă blidar, se ridicase în picioare, acoperind cu palmele mari un morman de verighete de aur. Pe perete, deasupra mesei, fixată în cuiul unde stă de obicei lampa, atîrna o nuia de salcie în care scînteiau roşcat douăzeci sau poate treizeci de rînduri de cercei, aranjaţi ca frunzele. Sus, o broşă în formă de căprioară încheia şirul, şi toate boabele acelea sclipitoare, de-a lungul nuielei, păreau picături de sînge viu şi tremurător curgînd din gîtul căprioarei. — Mi-am julit deştu, zise Ion, neputînd să-şi ia ochii de la creanga din perete. Vreau o cîrpă cu gaz... — Caută-n bucătărie, zise Jinga. Ion se retrase spre uşă, dar cu ochii tot la creanga cu cercei de aur. — Ce boabe frumoase, nea Gheorghe ! Poţi să le bei într-o lingură de argint. — Am dat opt saci de porumb pe ei baniţa de porumb, perechea de cercei. Haida, ieşi afară. Ion se întoarse în curte. Pe rampa magaziei, aşezat turceşte, Rîmniceanu spărgea seminţe de floarea-soarelui. Scuipa cojile leneş — multe-i atîrnau la colţurile gurii şi 153 în bărbie, ea un roi de muşte albe iar miejii îi vîra la păstrare într-un săculeţ care-i atîrna pe burtă ca un caltaboş umplut numai pe jumătate. — Nu-i mănînci ? se miră Ion. — Nu. îi strîng pentru Bocu. îi mănîncă cu pumnu, da n-are răbdare să spargă. Cînd se umple săculeţu, mă duc şi-i prăjesc pe o tablă şi-o chem, şi ea-mi dă o litră de ţuică. — Asta-i toată treaba ta aici ? — Numa sîmbăta şi duminica. în restu sâptămînii sînt cu Neicu. — Ce faceţi ? — Nu te interesează, răspunse Rîmniceanu. Ion îl privi pieziş. — îţi spun eu, zise el. Furaţi cai. Neicu a deprins patima în baltă. — Nu te băga, îl sfătui Rîmniceanu. Ion îi întoarse spatele, ridicînd din umeri, şi-n clipa aia descoperi în agudul uriaş dintre casă şi bucătărie roata veche de căruţă pe care taică-su i-o vînduse lui Gheorghe Jinga. Se opri, zîmbmd. Cămaşa albastră, mirosind a naftalină, îl strîngea la gît. Desfăcu gulerul cu stînga şi vru să se aplece să ridice cutia cu ulei şi atunci o văzu şi pe Tiţa, la o fereastră mică tăiată aproape sub acoperişul casei şi prevăzută cu oblon în două rame. îşi îndreptă spinarea şi-i făcu semn cu mina. „Ia te uită, părea să spună gestul lui, tu l-ai legănat pe neamţu Kurt în copaie şi eu nici nu mai ştiam că exişti pe lume !* Tiţa nu văzu semnul sau nu vru să răspundă. Sta cu nasul lipit de geam şi privea spre movilele de boştină din spatele odăii de lut în care era instalat cazanul de ţuică, sau poate la rogojina întinsă-n patru cuie pe peretele magaziei, pentru ca soarele, arzînd acum în două lame gălbui, să distrugă mucegaiul din ea. Pe rogojină, ţopăiau gălăgioase cîteva vrăbii ciufulite. — Sînt aici de opt zile, zise Ion spre Rîmniceanu, şi pînă azi n-am văzut-o niciodată. — Nu-i dau voie să iasă. A fugit de la liceu şi-o ţin sub cheie ca pe-o haină de moarte. Ia stai ! Uite-o c-a ieşit. Dac-o simte Diculeasa, mătură bătătura cu ea. 159 Tiţa părăsise locul de la fereastră şi era acum în prag. Rezemată de uscior, cu mîiniie ascunse la spinare, se uita în fumul vînăt care cobora cu asfinţitul pe Dunăre. — Astea, cînd fug de uncle-i treaba lor, urmă Ion, cu voce scăzută, se apucă şi de fumat, — N-are porţie, răspunse Rîmniceanu. Ca să capeţi ţigări, trebuie să ai cartelă. Şi la primărie, cînd s-au făcut listele, cine n-a dat probă de tuşit din gros n-a fost înscris... Ion făcu un pas, ca şi cum ar fi vrut să se ducă spre ea, apoi se opri şi-o privi atent. Rîmniceanu, pe rampă, îşi scutură cojile cu palma de pe genunchi şi potrivi între dinţii ascuţiţi o sămfnţă lungă cît o lăcustă, floarea-soare-I-ui ucraineană. Lîngă perete, Tiţa desfăcuse braţele şi în-doise un picior şi primea razele soarelui drept în faţă. Purta o bluză roşie, fără mîneci şi pantaloni albi. Era înaltă şi slabă, ochii mari îi pluteau în două scoici cenuşii, avea obrazul lung şi buzele subţiri şi vinete, parcă ar fi fugit de la şcoală şi s-ar fi închis în casă numai ca să şi le muşte necontenit, iar părul, castaniu. îi acoperea braţele. — Tiţa, o chemă Ion, mă mai cunoşti ? Roata aia cu cuibar pentru berze a fost a mea. Ea nu răspunse. — Ascultă, urmă Ion, vrei să vezi cum fac porumbeii să vină pe umăru meu ? îi fluier cu meşteşug şi ei vin grămadă. — Toţi ? întrebă Tiţa, fără să închidă braţele. — Toţi, răspunse Ion, bucuros. O sută. două sute, ori-rîţi aveţi. — Nu vreau, zise ea, şi adunînd braţele, intră în casă. Pe rampa magaziei, Rîmniceanu necheză scurt şi răguşii: ca un cal castrat. Ion n-o mai văzu apoi multe zile, şi nu înţelegea nimic, îşi bătuse joc de el sau fusese numai plictisită sau, şi mai simplu, vrusese, poate, să stea la soare, singură cu gîn-durile ci, înfiorată de liniştea care precede amurgul şi-l pedepsise pentru că-i stricase starea aia de plăcută amorţeală ? Orice-ar fi fost, răspunsul Ţiţei, neaşteptat, brutal şi dispreţuitor, îl .paralizase, la fel cum îl năuciseră în copilărie pumnii bunicului, bătrînul croitor din Brăila, umflat de bere şi salam, care, pornit să-i strige lui Neculai Mohreanu în faţă : „porcule !“ şi să-i cîrpească două perechi de palme, plată pentru alungarea fiică-si, îşi tocise mînia pe drum şi ajuns la Plătărăşti lovise cu pumnii, ca să nu se spună că venise degeaba, nu în ginere, ci în capul nepotului atîrnat de picioarele lui în aşteptarea unui cornet cu bomboane. Şi pentru că împotriva Ţiţei nu putea să facă nimic, începu să-l urască pe Rîmniceanu, dar nu pentru nechezatul ăla caraghios, ci pentru că fusese de faţă cînd ea îi întorsese spatele. E regulă că nu eşecul în sine înspăimîntă, asta trece, se şterge, se uită, te zdruncină doar difuzarea lui, faptul că alţii, ştiind de el, pot să-l ţină viu şi neîncărunţit. Martie, fără ploi, turtit de soare şi istovit de vînturi uscate, care scuturau păstăile vechi ale salcîmilor şi ridicau vîrtejuri de pulbere cenuşie peste arături, se duse şi veni aprilie, cu învîrteala aia din ajunul Paştilor, să faci curat, să pui lumină pe pereţi şi să tragi brîie de sineală, pentru că Moartea şi învierea lui Isus despică în om patimi învălmăşite, bucurie şi frică, mai adîncă frica decît bucuria, fiindcă moartea înseamnă frică, cea mai groaznică frică — şi în cele două curţi, a lui Jinga şi a Vetinei, începu acea forfotă strălucitoare, care ţine de-uri chin şi de-o frumuseţe străveche. Bocu spoi casa, gardul, fîntîna şi iepurele de fier din grădină, Rîmniceanu zugrăvi ouă, după un model bucovinean, Neicu lucră o toacă de lemn, nouă, şi o dărui părintelui Oancea — cînd paracliserul sau copilul lui, olog, umblînd pe două cotonoage, o băteau cu ciocănelele, Bocu şi Vetina se închinau cu evlavie şi se priveau fericite — Diculeasa adună ramuri de liliac de pe insula din mijlocul Noianului, iar Ion prinse douăzeci de pui de cloşcă, îi stropi cu vopsele de la Rîmniceanu, îi vîrî în cuptorul de pîine, strînşi grămadă într-un ciur — şase din ei muriră şi-i aruncă în mărăcinii din fundul livezii, unde mişunau dihorii — apoi îi răsturnă într-o căciulă şi-i strecură, fără să-l observe nimeni, în odaia Ţiţei. Ea umplu casa cu strigăte de mirare şi nu dădu voie să fie scoşi afară, îngrădi cu stinghii cotlonul de la sobă şi-i ţinu în odaie două nopţi. Dar Ion nu ştia nimic din ceea 11 — îngerul a strigat 161 ce făcea Tiţa înăuntru. Oricît pîndea, nu-i simţea paşii, nu-i auzea vorba. Pmă în joia mare. Joi, cînd lumea se pregăteşte pentru cele douăsprezece îngenunchieri, Jinga îi spuse lui Ion să scoată din grajduri mînjii aduşi din baltă — se pregătea să-i vîndă, şi chiar i-a vîndut, dar asta a fost mai tîrziu — şi să-i ducă la Dunăre să-i scalde. îi dădu şi funii ca să-i lege cinci cîte cinci şi plecă în sat. Cu funiile în braţe, Ion trecu la colţul casei, să-l strige pe Rîmniceanu să-l ajute. Şi atunci se ivi Tiţa. Purta aceeaşi bluză roşie fără mîneci, dar în locul pantalonilor îmbrăcase o fustă, tot de culoare albă, încheiată într-o cataramă iată, de piele neagră, lăcuită. — Tu ai vopsit puii ăia ! zise Tiţa şi Ion o măsură c-o privire scurtă şi se gîndi că ea are şaptesprezece ani şi el douăzeci şi trei, şi înţelese că ea era femeie şi trebuia să se uite la el. — Eu. Da or să moară toţi, răspunse el. ■— Te duci la Dunăre ? îl întrebă ea. Merg şi eu. — Mergi, dacă te lasă alde tat-tu. întreabă întîi. — Mă lasă. De Paşti trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Aşa e obiceiu. — Iertarea se dă abia după a doua înviere, luni. ■— Ştiu. Da ca să dai iertarea, trebuie să te pregăteşti din timp, trebuie să faci repetiţie, rîse ea. — Atunci mă duc să scot mînjii, se precipită Ion. Şi trăgînd biciul de la cosoroaba grajdului, intră în grajd şi trimise afară două rînduri de cîte cinci, apoi încă un rînd de cinci, şi unul de patru — nouăsprezece cai mici, cu cozile de-un cot, mici şi iuţi, fremătînd din toţi muşchii, cai de circ ai fi zis dacă n-ai fi ştiut că sînt în creştere, cu gura plină încă de gustul laptelui şi de moliciunea ugerului — iar pe al douăzecelea, unul negru, cu şănţuleţ pe spinare, cel mai nărăvaş dintre toţi, care nu suferea funia, îl scoase, trăgîndu-1 de coama pieptănată în stînga, şi-l împinse, rîzînd, spre căruţa cu hulube din mijlocul curţii. Negrul crezu, probabil, că e împins să fie înhămat şi, sfo-răind, făcu un salt, se încordă arcuind gîtul şi se trînti cu toată puterea peste hulube. Lemnele trosniră, cîinele din cuşcă începu să latre, şi Tiţa. speriată, alergă să vadă dacă mînzul nu şi-a spintecat burta. 162 — Lasă-1, strigă Ion, dar fu prea tîrziu, Tiţa ajunsese şi sălbăticiunea crescută în bălţi suci capul brusc, muşcă şi ţîşni în picioare, ţinînd între dinţi o fîşie din bluza roşie. — Ah, tieălosu ! scînci Tiţa, frecîndu-şi umărul învineţit şi smulse biciul din mîna lui Ion şi croi mînzul peste' ochi. Negrul, fulgerat, întoarse spatele şi se repezi orbeşte în perete. Tiţa îl ajunse şi lovi din nou, şi atunci, ăilalţi nouăsprezece, îngroziţi de şuierul curelelor umplute cu boabe ele plumb, ciuliră urechile şi o rupseră la goană. Trecură în galop peste gunoaie, răvăşindu-le, trecură prin gardul livezii, strivind în copite un şarpe ieşit la soare şi dispărură spre Dunăre. Înjurînd, Ion dezlegă calul pentru şaretă, încăleca şi porni prin curtea Vetinei ca să le taie calea. — Mă ncbunule, la balamuc cu tine ! îi strigă Bocu din uşa closetului. El o ameninţă cu pumnul — n-avea să-i rămînă dator — şi, cotind pe după casa lui Titi Şorici, intră în albia unui şanţ căptuşit cu uscături şi ieşi pe un platou cu pietriş, în locul unde Noianul se gîtuia, retrăgîndu-se în Dunăre. Toţi caii ăia pitici, că te-apuca rîsul cînd îi vedeai de departe, şi ăla negru, care-o muşcase pe Tiţa şi venea în urmă, aruneînd lăbărţat picioarele de dindărăt, ca şi cum ar fi avut un dulap în spinare şi se străduia să scape de el, s-apropiau, gonind paralel cu linia stufului cafeniu. în pieptul unui dîmb, în stînga debarcaderelor înguste, pline de noroi jilav, se opriră gîfîind şi Ion desprinse un roib din funie şi-l împinse în apă. După ce scăldă vreo zece, ieşi pe mal să se încălzească — orieît ardea soarele, apa era încă rece — şi stînd pe vine şi răsucindu-se după soare, deodată o zări pe Tiţa. Sta pe marginea unei sc înduri de la debarcader, cu spatele la el, şi încremeni. Prin mijlocul fluviului plutea un convoi de şlepuri şi cineva, agitîndu-se între punţi, striga intr-o trompetă : ,,dă-le dracului, auzi, dă-le dracului !“, de ce şi pe cine, nu se înţelegea, şi Ion se pomeni strigîncî la Tiţa cu vorbele ăluia. — Dă-o dracului de treabă, auzi ? ! Puteai să m-anunţi de departe, ca să mă îmbrac. — Nu te-am văzut gol, răspunse Tiţa, fluturînd un spic de trestie. M-im apropiat privind în pămint şi ra-am oprit aici. Să-mi spui cînd pot să mă-ntorc spre tine. — Ce vrei ? o-ntrebă el, trăgîndu-şi grăbit pantalonii. — Vreau $ă-l baţi p-ăla negru. Să-i dai una-n moalele capului să rămînă lat. — Şi dacă mă află nea Gheorghe ? ! — Vreau să-l baţi ! ceru Tiţa. Ion se uită în jur şi se asigură că în afară de ei nu mai era nimeni. Convoiul de şlepuri şi silueta ăluia cu trompeta, oscilînd pe fundalul bălţilor, nu contau. Tiţa aştepta. Se sculase şi venise sub pilcul de sălcii din malul care urcă-n curtea lui Titi Şorici. Ion luă din mina ei spicul pufos, îl aşeză pe crucea făcută dintr-un butuc de frasin. înfiptă între două brazde de pietriş — cine-o ridicase, nu ştia, în urmă cu trei ani nu era acolo — privi chipul femeii cioplit în lemnul crucii, la o palmă mai sus de rădăcina îngroşată de o droaie de ciuperci cu tulpini subţiri şi pălării pistruiate, şi se duse spre mînzul ăla negru, fluierînd uşor şi ţinînd dreapta întinsă, ca să se creadă că are în ea grăunţe. Mînzul, înşelat, lungi botul. Cu stînga, Ion îi cuprinse gîtul şi cu dreapta îl lovi puternic în frunte. I se păru că auzise osul pîrîind şi-i dădu drumul. Negrul, ameţit, se trase îndărăt şi se izbi cu dosul în cruce, dărî-mînd spicul de stuf de la Tiţa. Capul acoperit cu păr lucios, cu nările trandafirii, pline de spumă, îi atîrna neputincios. Ăilalţi nouăsprezece nu încercară nici o mişcare. Tiţa se uită la mînz, gata să plîngă, privi scurt, parcă vinovată, şi spre Ion care-şi freca nodurile degetelor, se întoarse şi-o apucă spre livadă. Mergea încet, răpusă de-o oboseală neaşteptată sau de silă, şi pe fusta albă se vedeau două picături de sînge. — Ascultă ! o strigă Ion, şi ea se opri, dar nu de tot, ci numai scăzu un pic pasul. Să nu ieşi în uliţă. Să intri-n casă şi să dai jos fusta. — De ce ? întrebă Tiţa leneş, fără să înţeleagă sau fără să vrea să înţeleagă. — De-^aia, zise Ion, pentru că ţi-e cald. Tu nu simţi cald ? Ce trebuie să-ţi spun mai mult, înţelege şi tu ! 164 Şi se întoarse. Şi cu toate că n-o mai vedea, ştia că ca merge acum ca o căţea, c-o frig coastele şi-o înţeapă carnea. Apoi, brusc, o auzi icnind, ceva vîjîi prin aer şi pînă să-şi dea seama ce se întîmplă, un bolovan îi zdreli tîmpla. Ion gemu, dar nu înecat de durere, ci de-o bucurie ascuţită, un fel de turbare veselă care-i gata să urle, şi se repezi pe urmele ei. Tiţa, sub salcîmul de la colţul livezii, îl aştepta, ţinînd în pumni ţărînă şi cînd el ajunse la doi paşi i-o aruncă în ochi, şi Ion, cu părul şi cu faţa năclăite de praf, rîzînd, o cuprinse în braţe şi Tiţa nu se împotrivi. Se tăvăliră pe un morman de frunze moarte şi gura ei dogora, şi la subţioară, unde muşcase mînzul ăla negru, mirosea a bale de cal amestecate cu iarbă, iar tot trupul ei avea ceva de căţea. Noaptea, cînd toţi dormeau,. Tiţa se strecură în odaia unde e cazanul de ţuică şi se iubi cu Ion pe rogojina cu miros de mucegai care şezuse întinsă la soare pe peretele magaziei. Luni, sfintele Paşti, ziua a doua, cînd se dă iertarea — o iertare mică, împărţită numai în familie şi cu vecinii — Ion se trezi după răsăritul soarelui, hotărît să caute o momeală cu care s-o aducă jos în curte pe Tiţa. Pînă la miezul nopţii şezuse la salonul de dans al lui Vilică Măxineanu — Tiţa fusese invitată acolo la un jur dat de Luca, fiul părintelui Oancea, student la Bucureşti şi de vreo zece elevi cu şnur la chipiu, semnul distinctiv al cursului superior — instalat stîngaci între acordeonist şi orbul din ţi-gănie, prezent cu ochii lui copţi la fiecare petrecere. Băieţii, aprinşi de şpriţurile servite de Vilică pe o tavă de bronz cu minere groase, largă cît un pat, şi fetele, cu părul plin de confotii lucrate cu maşina de capsat a primăriei, săltau pe duşumelele scîlciate, pline de noduri şi acordeonis-tul urla : Pe porfişu mexican, cant Mexicanii stau la pinclă, pindă, Să cineze un curcan, can... lfif> Şi el, Ion, batea tactul cu pumnii pe genunchii orbului şi nu-i păsa că ăia se înghesuiau s-o îmbrăţişeze pe Tiţa, Tiţa era a lui, ei nu puteau s-o atingă altfel decît cu palmele lor înăduşite. Dar la miezul nopţii, cînd unul strigă că trebuie, e ora să joace un gaj şi îngrămădi în şapcă o batistă, un creion, un ruj, ceasul de mină şi un briceag cu plăsele pictate, Tiţa venise lîngă el şi-i spuse să plece : „du-te, nu vreau să te uiţi ca lupu cînd m-or săruta“, şi el ieşise, ferindu-se să nu-1 atingă pînza de apă pe care-o împrăştia pe podele, cu stropitoarea de doi litri, un licean bubos. La colţul casei, în şanţ, se oprise, nădăjduind că Tiţa, cuprinsă de remuş-cări, va veni să-l strige să se întoarcă sau să-i spună s-o aştepte în odaia de lut unde intra şi-şi arunca rochia peste ţevile cazanului şi se întindea goală pe rogojină. Dar Tiţa nu veni, ieşi numai orbul, apoi Luca şi încă trei inşi, şi nu ca să-l strige — de altfel, asta s-a întîmplat după vreun ceas de aşteptare, sau poate mai mult, nu-şi putea da seama precis, luna era subţire, străvezie s-o ciupeşti cu unghia şi s-o destrami, nu indica timpul (luna) — ci ca să le dovedească orbul ălora, că el poate să meargă în mîini pe balustrada ce înconjoară salonul pe trei părţi, fără să atingă o singură dată peretele cu piciorul sau cu şoldul. „Cea mai bună momeală e aia să-i cer muzicuţa de gură cu butoni lui Titi Şorici şi să-ncep să cînt sub gea-muri“, îşi zise Ion şi trecu pragul, lovind cu uşa o curcă. Soarele ardea nemilos — peste o oră avea să-ţi fiarbă creierii — şi sub agudul uriaş dintre casă şi bucătărie, Gheorghe Jinga bea ţuică cu Luca — Jinga încinsese brîu alb, cu canafi umflaţi, mustaţa roşcovană, plină, n-o mai răsucise în sus, îi cădea acum ca o potcoavă peste colţurile gurii, Luca purta tot hainele de-aseară — şi-n preajma lor, la cinci metri, se înghesuiau rudarii angajaţi în orezărie, vreo paişpe inşi cu femei cu tot. Rupciugoşi, cu bărbile pline de păsat de mei sau împletite cu aţe colorate, duhnind a nămol şi a peşte, şedeau strînşi unii în alţii, tăcuţi, răbdători — singură o ţigancă despletită, cu faţa ascunsă în părul lung, nu ştiai dacă e bătrînă sau tînără, răsucea cu disperare stăpînită un ghioc alb, cu dîre negre în care se concentrau razele soarelui — şi Jinga părea că nu ştie de ei, nu-i vede şi nu-1 interesează că ei 166 . aşteaptă să fie plătiţi, sta cu picioarele crăcănate şi cu coatele proptite pe masă, şi Luca, subţire, cu părul lins pe tîmple, în partea ailaltă a mesei, cu piciorul drept proptit pe gura unui primus, descheiat la haină şi la vestă — după ce orbul mersese pe balustradă şi nu căzuse, încercase şi el şi i se desfăcuse cusătura hainei la subţioara stingă, şi prin crăpătura largă de cîteva degete se vedea un colţ de pînză — spunea ceva cu voce sugrumată, ceva din care rudarii nu desluşeau nimic, dar care dispunea probabil la veselie, fiindcă Jinga îşi încreţise faţa a rîs şi ochii lui semănînd cu două bucăţele de schijă sclipeau plini de bucurie şi bărbia îi moţăia în aprobări scurte. Ion şezu o clipă în cumpănă : pe unde s-o ia spre Titi ? Alese uliţa şi, trecind peste movilele de boştină, ieşi la poartă, şi aici dădu peste Gică Dună. Gică, cu pălărie de pai, nouă, şi cu un ciucure de liliac prins de cămaşă, la piept, cu un ac de cravată, venise cu două ouă roşii. — Alege, să ciocnim, verişorulc, şi iartă-mă de ţi-am greşit, cum spune cîntecu, şi te iert şi eu. Azi, dacă ai o sută de uşi la casă, le deschizi largi să intre toată lumea. Ion, grăbit, alese la întîmplare şi Gică Dună îl învinse. — Nici o discuţie, vere, eşti al optulea care nu-şi dă seama că ou meu e de lemn. L-am scos cinstit în faţă, da toţi au pus mina pe ălălalt. E o figură, pe cuvîntul meu, şi chiar începe să nu-mi mai placă brodeala asta. îmi pare rău că n-am adus două ouşoare normale, merita să ciocnim altfel noi doi. Ai prins vreun fir din chestia aia ? — încă nu, răspunse Ion. — Ţine-aproape, verişorule, nu-l slăbi. Şi mai treci pe la mine, treci s-o vezi pe Didina. La Titi Şorici, care-şi văcsuia bocancii cu funingine de pe fundul ceaunului, Nae Caramet — înalt, bărbos, cu ochii inflamaţi — venea de la Slobozia şi, în drum spre Lacovişle, unde se însurase cu fata lui Foţi Tomescu, se abătuse prin Plătărăşti. — Tot e ziua iertării şi ce-am zis ? ! Hai să mă iert cu Titi Şorici, da l-am găsit plin de draci. Noroc de Mitana, că ăsta mă dădea afară. — Pe mine mă ierţi, nea Titi ? întrebă Ion. — Tu, zise Titi, scoateţi gărgăunii din cap şi feres- te-te de Gheoţrghe Jinga. îmi zicea Mitana că te-a văzut în stuf cu aia a Iui, cu Tiţa, o spălai pe picioare şi ea rîdea şi era cu ţîţele goale. Ascultă ce-ţi spun, pune-ţi lipitori pe burtă, dacă nu poţi altfel, şi îndreaptă-ţi ochii la clasa muncitoare, vino să-ţi dau broşuri să citeşti, noi, comuniştii, o să luăm toată puterea în ţară şi cînd o să ne cauţi tu, poate că n-o să mai vrem noi să stăm de vorbă cu tine şi-o să-ţi zicem : du-te înapoi la burghezia trădătoare, Ion Mohreanu, c-ai spălat-o pe tălpi cînd trăgea cu arma, pe la colţuri, în fiii poporului. Tu ai auzit că l-au omorît pe secretarul ju-deţenei într-un hambar din portu Brăilei şi l-au acoperit cu gozuri ? — Măi Titi, să mor, eşti deştept, zise Caramet, tu ai prins mişcarea şi-o să te urci într-un scaun înalt. — împrumută-mi muzicuţa de gui'ă, spuse Ion, şi poţi să te cocoţi unde-ţi place. Titi Şorici încălţă bocancii scorţoşi, privi ramele pe care funinginea nu prinsese, privi şi la călcîie, îndoindu-şi trupul şi, mulţumit, scoase din dulap o sticlă. — Să luăm cîte-un păhărel. — îmi dai muzicuţa aia ? repetă Ion, — Dar ce, întrebă Mitana, te-au angajat să cînţi la logodnă ? — Care logodnă ? — A Ţiţei. Azi-noapte, Luea a lu părintele i-a dat inelu. — Nu există ! se împotrivi Ion. — Mi-a spus Bocu. Era cu tămîie la cimitir. Vetina şi-a sucit un picior şi merge ţinîndu-se de pereţi, şi mi-a zis cum a venit Tiţa cu Luca azi-noapte şi i-a sculat p-alde Gheor-ghe Jinga. Dormi ca un bolovan, dacă nu i-ai simţit. Ion clătină capul. Nu credea. — Bucură-te cu ce-ai luat, că tu ai fost întîiu, sau dacă n-ai fost întîiu, zise Titi Şorici, bucură-te c-ai fost înaintea ăstuia cu inelu. Mai vrei muzicuţa ? — Da, zise Ion. Şi, luînd muzicuţa cu butoane, roasă de dinţii copiilor lui Titi, a celor doi gemeni şi a fetiţei cu cercei de sticlă, ieşi în curte, spunîndu-şi: „Va să zică de-aia m-ai trimis acasă“. Intră pe fîşia de lucernă dintre casa lui Şorici şi-a 168 Velinei, mai bine zis pe ceea ce fusese in anii buni o fişie de lucerna şi era acum un petec de pămînt sterp, plin de rădăcini înţelenite, şi trecu in bătătura Velinei. Bocu, cu cei doi cîini ai lui Neicu, se ducea la Gheorghe Jinga. Ion îi zîmbi, dînd din mină — muzicuţa zbîrnii scurt, Bocu făcu : bîzz !— şi se opri lingă movila .de gunoi pe care murise Berechet şi privi îndelung casa acoperită cu tablă. Se simţea pătruns de-o tristeţe uşoară şi parcă neadevărată, o tristeţe adunată in el prea repede ca să-l şi doară. Bocu apăru din nou în faţa lui, de data asta fără cîini, cu paşi iuţi şi cu înfăţişarea aia pe care o iau femeile în preajma unor evenimente cruciale pe care sînt convinse că pot, şi chiar pot, să le forţeze, să le grăbească şi Ion înţelese pe deplin că da, Tiţa primise inelul de la Luca, şi nici atunci nu simţi durere, se lumină în el, fără nici o explicaţie, doar imaginea lui Gheorghe Jinga, nu aşa cum îl lăsase adineauri, ci intrînd în ograda morii lui Alecu Branga şi auzi şi vorbele : — Alecule, se zice că vrei să vinzi moara, că te tragi îndărăt la Sibiu, şi eu îmi mărit fata cu băiatu părintelui şi vreau să i-o clau dotă. — Nu macină moara aia ! rosti Ion tare. — Ce e, mă, se întoarse Bocu, vorbeşti singur ? O să prinzi muşte, dădică. — Tu... du-te să 1c ierte bărbat-tu ! Du-te cu Neicu de mî-nă şi zi-i : iartă-ne, mă, prostule. — Poate că nu ţ-a sucit nimeni gîtu prin somn. Poate că vrej să dai de dracu ? ! — Dracu ? Eu sînt dracu şi dacă-ţi dau una rămîi şoldie pe tot restu vieţii. Uite-aşa rămîi, zise Ion, apueîndu-se cu mina de şoldul drept, şi intră, ţinînd piciorul ţeapăn, în curtea lui Jinga. Se opri lîngă căruţa cu hulube. Jinga şi Luca, tot la masă, şi rudarii, tot la cinci metri. între timp ieşise şi Di-culeasa, în rochie de sărbătoare, dar Tiţa nu se vedea, poate dormea sau poate era în tindă unde se pieptăna şi căuta o pereche de cercei potriviţi pentru ziua asta. „Aici stau, îşi zise Ion, pin-o să vină44, şi scoase muzicuţa şi suflă în ea şi clapele instrumentului ăla copilăresc, fibre de aramă de forma firelor de tutun, se zbătură prelung şi sunetele se închegară într-un cîntec. Jinga, Luca şi rudarii întoarseră capul la comandă, de parcă asta era ceea ce aşteptaseră cu toţii, şi Jinga strigă peste ceata rudarilor : — Bravo, Ionică, mi-ai ghicit cîntecu ! II ştii, domnule Luca ? Haiy hai Cu Te rente nu m ai e de trai l-a scris carte lui Brătianu Că-i confisc-aeroplanu Cînd l-o prinde pin regatu lui — Eu şi cu Neculai Mohreanu şi cu Ouleaţă l-am cunoscut pe Torente. Era din Carcaliu, un sat dincolo de Macin, în drum spre Tulcea, cu biserică mare, care zici că-i dată cu piatră acră, fiindcă are turlele albastre şi cu lipoveni cu piele. Toţi ţin de credinţa veche şi-şi strîng păru-n coc, ca femeile, şi pun şi pieptene-n coc. Dă-te mai aproape, Ioane ! Faceţi, mă, loc, se răsti la rudari. Pe el l-am pus mai mare peste voi la orezărie şi trebuie să-i purtaţi respectu. întreg grupul rudarilor se mişcă spre peretele bucătăriei, dar fără să se destrame, pare-ar fi fost legaţi intr-o funie, şi Ion, venind încet, trecu prin aerul infectat de jegul şi duhoarea rudarilor, infectat ele trădarea Ţiţei şi de veselia lui Jinga — deasupra agudului patru perechi de porumbei tăiau cu bătăi ondulate înălţimile albe în care fierbea apa morţilor — şi la doi paşi de masă se opri. Tiţa trecuse prin golul uşii de la tindă, în pantaloni albi, cu centură şi cu o bluză de mătase verde, şi el pricepu că era de mult acolo, că poate nici nu se culcase. Din golul uşii, privirea lui lunecă pe piciorul lui Luca, sprijinit în gura unui primus, alături de care mai era şi-o oală de pămînt. pentru zoaie, şi-atunci mai făcu un pas şi se aşeză pe scaunul de lingă Luca. Zicea mereu cîntecul lui Jinga şi Jinga bătea tactul pe masă cu buricele degetelor, iar la un moment dat întinse piciorul şi petrecu laba pe sub toarta oalei. Dicu-leasa, lîngă perete, astupînd cu trupul aceeaşi porţiune de zid pe care-o astupase Tiţa în ziua cînd Ion vrusese să-i arate cum ştie el să cheme porumbeii. îl observă şi-i făcu semne, încruntată, să lase oaia, să n-o dărîme. — Nu vrei să se vadă ? întrebă Ion, vîrîrid muzicuţa în mîneca vestonului şi ridicînd oala. Păi dacă nu vrei, tre- 170 buia s-o duci în bălării, şi purtă oala murdară pe deasupra mesei, ca şi cum ar fi vrut să toarne în pahare. — Azvîrle-o dracului ! se răsti Jinga. — Mai întîi să cercetăm dacă-i dogită, zise Ion. Trebuie să probăm, nu, domnule Luca ? şi, luindu-şi avînt, izbi oala în capul lui Luca Oancea, care nu găsi timp să se ferească. Eu am fost întîiu la Tiţa, domnule Luca. Ce-ai să găseşti tu e o băşică de bou spartă. Şi în secunda aia, secundă a ruşinii şi a începutului de dezastru, Ion sări peste trupul lui Luca, răsturnat în scaun şi, împingînd-o cu genunchii pe ţiganca cu ghiocul care se repezise să-l oblojească pe Luca, fugi, apucînd-o prin curtea Vetinei, spre casa lui Titi Şorici. Dar mai repede decît el, un rudar bătrîn, ştirb, se desprinse din mijlocul grupului, lungi o armă de vînătoare veche, cu care dobora lişiţi în bălţi, şi trase. Detunătura se amestecă cu ţipătul Ţiţei, în tindă, şi se risipi în văzduhul alburiu. Rudarul ştirb se şterse la ochi şi împinse puşca spre Jinga, singurul în drept să tragă, pentru că peste el se abătuse ruşinea. Iar Jinga, fără să scoată o vorbă, luă arma şi o rezemă de agud, şi toată lumea avea să ştie că el trăsese. VII — ÎL IEI LA TINE, ÎI SPUSE TITI ŞORICI LUI Caramet, dacă mai rămîne aici, s-alege moarte de om. Şi-n aceeaşi zi am plecat cu Caramet. Ţin minte, stăm lungit pe paie, în coşu căruţii, şi faraoancele băteau ca un cîntec din altă lume, şi copitele cailor ţăcăneau sec în prafu drumului. Cine-a auzit faraoancele în Bărăgan nu le uită. „Ding-ding, ding-ding. E mult de mers, ehe ! Nu vă omorîţi, cailor, c-atîta-i de mers, că nu se ştie dacă vom ajunge vreodată la marginea cîmpiei!“ Şi e o linişte în jur, că-ţi auzi gîndurile. Mă uitam în sus, la cer, curgea ca o gîrlă, şi Tiţa umbla prin apă. Vroiam s-o strig, da se cufunda şi apărea mai departe şi nu se uita niciodată în jos. Intr-un tîrziu, zgîlţîit de oboseală, am adormit şi n-am 171 mai ştiut uirqic. M-am trezit în faptu serii şi-am văzut că eram îr.tr-o curte. ,rVa să zică, aici stă Caramet“, şi-am eoborît pe arie, lingă, flntîna cu scripete. Ieşise luna, mare cit fundu unui butoi- cu bere — cît crescuse luna-n două nopţi ! — şi-n lumina ei de argint văzu caii care sforăiau cu nările înfundate intr-o grămadă de pleavă, casa de piatră clădită între salcîmi pletoşi, porumbaru, crama, ocolu de vite şi rîpa din fundu ogrăzii unde se aruncă gunoaiele. Am ridicat pe umăr hamurile de piele trîntite pe oişte şi am pornit-o spre casă. Mă simţi cîinele şi începu să latre, în uşă se ivi Caramet, ruginit de lună. Păru lung crescut pînă în colţurile frunţii, îi da un aer de întunecime. — Te-ai sculat, mă ? Bagă hamurile-n hambar şi vino înăuntru. însoţit de mîrîiturile cîinelui, am agăţat hamurile în-tr-un cui de lemn, mi-am clat c-un pumn de apă pe ochi şi am intrat în casă. Mirosea a camfor şi a umezeală. Tinda îngustă şi înaltă era luminată de-o lampă. Caramet întindea pe perete un tablou care înfăţişa o circiumă veche, cu grădină şi lăutari, situată pe malul unei ape. Semăna leit cu bodega „La Piatra de moară“ din Brăila. în marginea dinspre apă, doi copaci doborîţi de furtună, cu crăcile crescute în sus, cum numai la plopi se vede, formau o balustradă naturală. De la rădăcina copacilor ţîşnea firu unui izvor care se vărsa în apa aia albastră printr-o ţîţînă de ulcior. Sub coarda izvorului, cinci bărci marinăreşti pline cu beţivi care cîntau din chitare şi din gură. — Iţi place ? mă întrebă Caramet şi-mi întinse tesla cu care bătuse cuiele. Pune-o-n lădiţa aia din colţ. Se dădu înapoi şi privi la tablou-ăla, plin de mulţumire. Avea faţa băşicată de arşiţă. — Ai aiurat prin somn. „Mă-ta pe gheaţă !a îl înjurai în gîncl. El mă privea atent. Un licăr vesel îi scînteia în pupile. îi vedeam fruntea mîhnită, gura lată, fălcile umflate, ca la guşteri, buzele crăpate şi bărbia retezată, şi mă gîndeam c-o să-mi iau repede tălpăşiţa de la el. în şold mă seca o durere surdă. închisei ochii si mă rezemai de perete. — Bei, mă zgîiţîi Caramet. ce-i cu tine ? Mă apucă şi mă întinse pe duşumele. Umezeala şi mi-rosu de camfor veneau de dedesubt, din beci — Te-a turtit soarele. Trebuia să le zgîlţîi şi să te puî să stai cu naşu-n vînt. Mă frecă cu oţet la tîmple şi-mi revenii. — Trebuie să-ţi storc şoldu ăla, c-altfel, e nenorocire. Iată ce poate să facă o femeie dintr-un om. Fieru dracului, femeia, te-mpinge la crimă, dacă vrea ea ! Uşa ce da în interiorii casei se deschise şi-n tindă apăru o femeie oacheşă, tînără, purtînd un capot înflorat. Era durdulie, cărnoasă, şi-avea nişte ochi ca ai Ţiţei, cînd se uita la tine parcă te plesnea o dogoare peste faţă, trebuia să ridici mîna ca să te fereşti. — Ce e ? întrebă Caramel, — Vino s-asculţi ce poezie ţi-a făcut Ghica. Te dă gata, să mor, na ! Cică : Mie-mi spune-o păsărică, cine-adună nu mănîncă. — Du-te şi spune-i lui Ghica Dirivici să-şi vază de treburile lui. Femeia nu plecă, se apropie curioasă de mine. — Cine eşti ? mă întrebă. Vii clin Moldova ? — E hoţ, răspunse Caramel, spre mirarea mea. A furat doi cai. O umbră de spaimă, subţire, sau, poate, de uimire, trecu peste faţa ei. Vroiam să vorbesc — de unde clracu mă bănuia ăla de hoţie ? — da Caramel îmi făcu semn cu capu de la spatele nevcsti-si s-o ţin înainte aşa cum mă prezentase el, că femeii îi place s-asculte. Mă uit la nevastă-sa, era al dracului de frumoasă şi-mi făcea bine s-o văd că se sperie. Cînd le cuprinde frica, femeile frumoase rotunjesc ochii, carnea le tremură aţîţător şi pleoapele li se zbat ca nişte aripioare de gîze. Alea care se ştiu frumoase din cale-afară mai mult s-alintă, vezi bine pe chipu lor că le e şi nu le e frică, şi-atimd simţi că inima-ţi dă brînci să le joci niţel. Am răspuns : — Da, am furat doi cai. I-am scos dintr-un arman cu Costică Gurafoii, da după aia ne-am bătut pe ei şi el şi-a descărcat puşca-n mine. — Tu ?! se minună femeia. Apoi izbucni veselă : — L-ai atins tu cu un deşt pe Costică Gurafoii ? ! Fugi de-aici, că mă faci să leşin ! *73 Eu amuţisem. — Vezi, ştiam eu că nu te crede, sări bucuros Caramet. Auzi, Bişeă, mi-a venit mie aşa o ideie : ia s-o speriem noi pe Bişca, şi ăsta a crezut că te dăm gata. Zău, că m-a crezut. Spune drept dacă n-ai crezut ? Ai zis c-o să-i descîn-tăm de sperietură. — Să mor dacă nu m-aţi băgat în boale... Brrr ! ce mi-e frică, strigă ea spre bucuria lu Caramet. O să dau în găl-binare de-atîta frică, şi ieşi din tindă, prefăcîndu-se grozav de înspăimîntată. — Măi, măi ! continuă să necheze Caramet. A fost bună, să ştii. Bişca îl cunoaşte pe Costică şi tu-i spui că te-ai bătut cu el. Ştii tu ce face Costică ăla cu unu din ceata lui care-i suflă-n borş ? îl leagă de spinarea calului şi-l trece Dunărea la bulgari sau la sîrbi : ,,io-te, mă, pe unu care vrea să spargă nuci în măsele. Ia faceţi-i voi vînt în ţara turcească, să-i dea ăia să spargă sîmburi de măsline. Aveţi de la mine asta şi asta.“ Hai să mîncăm, că n-am mai rîs de mult ca astăzi. Scoase dintr-un dulap o oală cu ciorbă care mirosea puternic a leuştean şi o răsturnă în două străchini. — Vrei să te-nchini ? — Da. — Zi-i după mine : în numele tatălui, şi-al fiului, şi-al sfîntului duh, amin. Mămăliga e de orz. Asta poţi să n-o mai zici. Zeama acrişoară, cu steluţe de grăsime şi mămăliga dumicată în ea, îmi făcură bine. — Ce zici, întrebă Caramet la sfîrşit, rămîi argat la mine ? — Dacă vrei. — Nu-s multe de făcut aici. Chestia e să fii ascultător şi să nu mă furi. — N-am năravu să pun mîna. — Bun, înseamnă că n-o să ne stricăm la ceafă. Oă eu sînt om bun. Sînt păcătos de bun. Cînd moare cineva în sat, neamurile mortului vin la mine după lemn de cruce. „Nea Caramet, ai plantaţia aia de salcîmi, aznoapte a murit bîtu, sau sor-mea, sau copilu ăla, după cum se-n-tîmplă.“ „Luaţi, mă, creştinilor, şi să fie înaintea lui Dum- 174 nezeu.“ Hai, acum, sus cămaşa, să vedem rana. Să tragem alicele afară şi-n două zile pielea se strînge la loc, se închide... — O să dormi în podu de fîn. îmi spuse Caramet. Sus, acolo, eşti mai aproape de Dumnezeu. Şi adaugă, jumătate în glumă, jumătate în serios: — Da fii cu grijă, mă, să nu te duci cu totu la el. înainte de miezu nopţii am avut un vis. Se făcea că eram tot argat în curtea lu Jinga şi că fugisem de la orezărie s-o întîlnesc pe Tiţa. Sub gardu livezii m-am oprit. Era seara şi-o spoitoreasă, chemată de Diculeasa, aşezară lîngă scara bucătăriei, trecea un ac prin flacăra lămpii ca s-o înţepe pe Tiţa în sfîrcu urechilor să-i facă găuri pentru cercei. Tiţa sta pe un scăunel, cu genunchii traşi sub fustă, tremura şi Diculeasa-i legăna capu între palme, drăgăstoasă, şi-ncerca să-i dea curaj. — Trece. Frige niţel şi trece, şi pe urmă punem doi cercei de aur. — Trece repede, încerca şi spoitoreasa s-o liniştească. E ca o-nţepătură de purice. — Mă doare. — Cum o să te doară, doamne iartă-mă, că nici n-am împuns ? ! Ia spune, cînd ai fost mică, ai pus vreodată limba pe clanţa uşii albită de ger ? — O, ce m-a usturat ! — Ce-ţi fac acum, n-o să te usture nici pe sfert. Eu, ascuns sub gard, rîdeam : ,,1-auzi ce proastă e, să-i fie frică pentru că-i găureşte urechile !“ Da îmi era mai dragă aşa, fricoasă. Deodată, spoitoreasa a împuns cu acu şi Tiţa a ţipat. Ţipătul ei s-a scurs în inima mea. ,,Ei, fi-ţe-ar mîna a dracului!44 am înjurat-o pe spoitoreasă, şi-am înhăţat un bulgăre pe care l-am aruncat cu putere în putina din colţul bucătăriei. Putina a bubuit ca o tobă. Femeile s-au oprit. Nu m-am ascuns, lumina lămpii le împiedica să mă vadă. „Să ştii, zic, că alea cred c-a azvîrlit aşa, în joacă, vreun om care trecea pe drum.44 Spoitoreasa a întins iar acu spre flacără. Era bătrînă, gheboşată, un batic alb îi atîrna desfăcut pe braţe. A întins mîna şi eu am 175 aruncat al doilea bulgăr. Braţele lungi îi rămaseră o clipă în aer moarte. De data asta Diculeasa începu să ţipe şi să ocărască. Tiţa, speriată, luă lampa şi o ascunse după stîlpu din dreapta uşii. — Gheorgheeeee ! se porni să-l strige Diculeasa pe Jinga. Gheorghee ! Jinga nu răspundea. — S-a dus, duce-l-aş colo-n deal, lîngă biata mama. Dau duşmanii cu bolovani în bătătură să ne omoare şi el umblă de nebun, sta-i-ar numele scris la cimitir ! — De ce-1 blestemi pe tata ? întrebă Tiţa. Tu nu ştii că e dus în baltă să mi-1 aducă pe Ion ? — Tîrfă ! strigă Diculeasa. Te stropesc cu gaz şi-ţi dau foc. Intră-n casă, că-mi înfig mîinile în pletele tale şi ţi le smulg. Tiţa fugi în casă, iar Diculeasa, blestemînd să-şi răcorească sufletu, intră după ea, urmată de spoitoreasă. „Stai, m-am înfuriat pe Diculeasa, că-ţi bat eu tabla acoperişului cu pietre pînă o să surzeşti !“ Şi cu sînu plin de pietre m-am căţărat în agudu de Lîngă bucătărie. Da acolo, sus, cînd m-am uitat prin fereastră, am văzut-o pe Tiţa plîngînd. Şi-n loc să m-apuc să bat tabla cu pietre, am început să scutur crăcile, uşor, aşa cum le scutură vîntu din zori, ca să foşnească frunzele, să-i fure gîndurile rele Ţiţei, s-o bucure, să-i alunge durerea. Iar pietrele din sînu meu se făcuseră clopoţei, eram încins cu o chingă de clopoţei, scuturam umăru şi clopoţeii cîntau. — Apă, ceru Tiţa, daţi-mi să beau ! şi-n clipa aia m-am trezit cu gîtleju uscat de sete. Eram leoarcă de transpiraţie. Intre pereţii de şipcă ai podului îngroşaţi de scame, colindaţi pe dedesubt de şoareci, mă simţeam ca şi cum aş fi intrat cu capu-nir-un vraf de lină nespălată. M-am tîrît pe scară şi, tîrîndu-mă, am văzut luna : atîma între crăcile unui salcîm bătrîn ca un ochi de spînzurătoare. Am încremenit. Prin laţu spin-zurătorii se strecura încet-încet, fumuriu, gîtu unui cocor. „O să moară", mi-am zis îngrozit, şi mi-am dat drumu să lunec pe scară. Jos, în curte, frica mi s-a risipit, cocoru dispăruse. Am băut apă şi mi-am desc ins uşor bandaju de pe rană. Apoi m-am dus să mă tăvălesc în muchea rîpci, sub nişte pruni cu coaja jupuită. Gunoaiele îngrămădite 176 în vale fermentau, duhoarea lor putredă, sălcie suia spre ceru nopţii secetoase şi împînzea depărtările. Sus, stelele semănau cu nişte noduri de stejar care luminau fumegînd. In vale, pe un petec de mlaştină secată, se rostogolea o haită de dini înfierbîntaţi, făcînd să troznească tulpinele de cucută, dese că n-ai fi putut băga un băţ între ele. Căţeaua mică, deşelată, neagră, scheuna jalnic. ,,Dac-aş avea o buturugă să-i dau drumu peste ei !“ I-am împrăştiat bătîndu-i cu cioburi de sticlă. Sub mal, sticleau împrăştiate sute de cioburi şi capace de tinichea. Vîntu, sunînd uscat, luneca peste ele, căsnindu-se să învirtă roata unei roabe de fier, răsturnată pe potecă. Vîntu aducea miros de praf. In cîmpie, sticlindu-şi ochii verzi, o pisică sălbatică pîndea lingă un muşuroi de cîrtiţă. Puţin mai spre dreapta, în mijlocu unui morman de cenuşă, se înălţa scheletu unei sperietori avînd în loc de cap o căldăruşă de botez. De toartele căldăruşii atîrnau două legături de şerpi morţi. Şerpii sticleau şiruri-şiru-ri. La brîu, alt şarpe, în formă de curea. Mă cuprinse greaţa. Rîpa, la un loc cu chinu cîmpiei, cu arşiţa care urca în valuri, din măruntaiele ţarinii, îmi dădeau ameţeli. Sufeream după răcoarea de la Dunăre. Clătinîndu-mă, am pornit-o printre căpiţele de paie şi grămezile de viţă uscată spre culcuşu meu din pod. In jur, linişte rea, apăsătoare. O lumină albă vicleană, izbucnită din lună ca un viscol, încremenise şi stăruia în aer parcă pentru vecie, lumină albă, fără tremurări, ustura ochii şi pustia sufletu. Sub razele ei moarte, casa lu Ca-ramet, întunecată, diformă, părea construită anume ca să ţină tovărăşie rîpei. Deodată obloanele de la o fereastră, galbene, rîcîite de plopi ca de unghii, se desfăeură, împinse dinăuntru, şi-n golul pervazului apăru capu lu Caramet. Tăcut, mi-am dat drumu pe malu rîpei şi m-am furişat din nou, agăţîndu-mă de nişte rădăcini, între şurile de paie de unde puteam privi în voie, fără să fiu văzut. între timp, uşa se căscase larg, şi Bişca ieşise în curte, însoţită de o fată în pielea goală. Prăjită de lună, fata aştepta neclintită, cîteva tulpini de bozii prinse de o sfoară petrecută în jurul şoldurilor îi dădeau o înfăţişare stranie. Era slabă, avea capu mic, ca de miel, ţîţe rotunde, neîmplinite, pie-le-ai lucea şi tremura. 12 177 ■ — Haida, strigă Caramet, bătînd cu pumnu în pervaz. Dă-i drumu ! — Zi-i să nu se uite, se rugă fata de Bişca. Nu-i de distracţie, nea Caramet. Caramet înjură. — Parcă ţîţe ca ale tale n-am mai văzut eu ! Bişca luă o cofă de pe laviţă* şi răsturnă apa în capu fetei. Scuturîndu-se aţîţată, fata se lăsă pe vine şi bătu pămîntu cu palmele. Cînta un cîntec de paparude şi juca. Era un mototol de carne care se frămîntă dureros. Cocîltită de foame se mişca anevoie, picioarele subţiri îi alunecau pe pămîntu ud, păru i se lipise de braţe, boziile săltau în jur, răvăşite. Trosnea din deşte şi parcă-i trosneau şi oasele. Cu cofa în mîini, Bişca se rotea în juru ei, stropind-o. Caramet, aplecat peste pervaz, se muncea să le iuţească mişcările, suflînd mereu într-un fluier de tinichea în care se zbătea bolborosit o bucăţică de plumb. — Parcă eşti o broască, strigă el nemulţumit. Parcă-ţi iei măsură pentru coşciug. — E greu, zise Bişca. — Atinge-o cu nuiaua peste vine şi să vezi cum zboară. îşi trase capu din fereastră şi veni în curte. Era în cămaşă şi izmene şi încins cu cureaua. Speriată, fata fugi lingă perete. Caramet se lăsă în patru labe, cu faţa la ea, şi începu el să joace. — Uite-aşa ! Hop, di-di-di ! Hop-hop ! Striga şi se arunca cu fundu spre lună, greoi. Fata se apropie, cu gîndu să-i ţină pereche, da Bişca o opri. — Cîntă ! îi spuse şi fata reluă, înalt, cîntecu ăla al ei, trist şi tîmpit. Da Caramet continuă să salte, fără să ţină seama de cîntec. Cămaşa îi plesnise la spate, cureaua îl strîngea. Se descinse şi atîrnă cureaua de gît, aşa cum fac soldaţii la closet, şi începu din nou să se rostogolească pe arie. Mătăhălos, tropăia ca un cal de furat, şi eu m-am tras mai adînc între căpiţe, fiindcă cu fiecare salt se apropia tot mai mult de mine. „Cînd o fi sub salcîmi, sar în rîpă.“ Da se opri şi se întoarse spre Bişca şi spre fata cu căpăţînă de miel, şi-n clipa aia descoperii, înnebunit, că la picioarele mele zăcea mort cocoru pe eare-1 văzusem strecurîndu-şi gîtu în ochiu ca de spînzurătoare al lunii. 178 Spre sfîrşitu lu mai, mă vindecasem, alicele scoase din şoldu meu le ţineam înnodate într-o cîrpă, şi-mi era bine la Caramet, toate treburile, dintre care cea mai păcătoasă era aia să mulg oile, le făceam pe răcoare şi cînd dădea zădufu, răsuflarea morţii, intram la umbră, în partea din faţă a casei, care fusese băcănie cinşpe-douăj de ani şi pe care Caramet o lichidase, da n-o închisese. Veneau acolo notaru Chica Dirivici, doi învăţători şi maioru Ionescu, care curăţase casa de bani a regimentului şi făcuse închisoare. Jucau table sau pocher, pe tejgheaua de zinc neridicată. sunau zarurile, şi maioru da aproape numa gherle, uneori cile zece la rînd, şi Bişca, stînd cu coatele pe cutia de mărunţiş, rîdea şi rotea un deşt, adică ce nebunie ! iar Ghica Dirivici, cu nasu coroiat, cu obrajii spălăciţi şi păru galben, o săruta si ea-şi ţuguia buzele şi ridica ochii, ameţită, spre sforile din grindă care ţinuseră altădată câpăţîni de zahăr învelite în hîrtie. Mihai Miroslav, învăţătoru mai în vîrstă, sau cel puţin aşa părea, fiindcă avea păru alb şi lins, un alb coclit, neomenesc şi pielea încreţită pe ceafă •— despre ălălalt puteai să spui că Dumnezeu a luat un sac, a vărsat în el două coşuri de carne şi unu de oase, l-a legat la gură şi l-a pus să meargă, şi sacu s-a dus drept spre cutia de table, a scos zarurile şi de la prima mină a dat şasc-şase — ăl mai în vîrstă avea o vorbă : „nu te obligă nimeni'', şi o repeta cu înverşunare, ori de cîte ori deschidea gura, norocu lumii că o deschidea rar şi numa atunci cînd ăilalţi jucau table, pentru el un joc nesuferit, căci iubea prea mult pocheru ca să poată să mai aibă înţelegere şi pentru alte păcate. — Nu te obligă nimeni să-ţi aduci aminte, da ce frumos se trăia înainte de război în România ! — Lasă guiţatu, îl repezea maioru Ionescu, vorbeşti prostii şi jumuleşti o găină moartă. — Nu te obligă nimeni să fii măgar. Dacă toată viaţa ta a fost o gherlă, singur ţi-ai făcut-o, alţii au ştiut, însă, să şi trăiască ! — Nu mai spune ! Dumneata, domnule, ai trăit c-o oaie după gît pe care-o pupai sub coadă şi-ai făcut gheb în spinare ! Declar răspicat că dacă omenirea nu înfiinţează urgent tribunale să condamne prostia, piere sau se întoarce cu zece mii de ani îndărăt. 12* 179 Intr-o după masă, cînd lua foc pămîntu de-atîta căldură şi foe^m apă amestecată cu gheaţă şi maioru pierdea şi-şi bieste&aa ghinionu nenorocit, învăţătoru cu păr alb se amestecă din nou în vorbă. — Mu te obligă nimeni să continui să joci, dacă vezi că nu iese nimic şi maioru vru să-i dea în cap cu cutia de table : — Da nici să le suport pe tine la nesfîrşit nu sînt obligat i Învăţătoru ăla grasu, însă, propti coatele în table şi maiorii nu putu să-l mişte şi se repezi s-arunce cu cutia de mărunţiş, Bişca, însă, îl plesni peste mîini : — Astimpără-te îţi spun i Domnii Miroslav c-n casa mea şi poate să vorbească ee vrea. Ţi-aduoi aminte, domnule Miroslav, de vânătoarea aia, cînd s-au împuşcat şaişpe lupi şi tata i-a pus grămadă pe galerie şi toţi dinii clin sat se strânseseră în uliţă şi lătrau ? — Nu mă obligă, nu poate să mă oblige nimeni să tac. Eu n-am băgat mina pin la cot în casa cu bani... Şi cu vânătoarea aia, sigur că da, eu am condus hăitaşii, mă ţineau picioarele, şi-acum aş putea să fac marş forţat, da sil-mi dai vin dulce la fiecare etapă. Seara a fost ceartă, nu se mai ştia cine ce lup împuşcase şi tatăl dumitale a pus etichete : „împuşcat de cutare** şi-a ieşit în drum şi-a tras cu arma, să împrăştie dîrîhoaia de cîini, şi p-ăia patru de i-a omorît i-a trîntit lîngă stiva de lupi şi rîdea : „de ce nu mai lătraţi, mă ?“ Iar a doua zi, bucureştenii şi cucoana aia care fusese ţigancă s-au îmbrăcat în cerşetori şi s-au dus prin sate. — Crunt, crunt, crunt ! a rîs maioru. — Vrei să ne-apucăm eu toţii să cîrîim ca ciorile ? a zis Bişca. —> Da, a răspuns maioru şi-a început să cîrîie. Croncănea ca un corb şi bătea din mîini ca din aripi şi învăţătoru ăla grasu s-a ridicat şi întindea labele alea ca nişte butuci şi se făcea că-1 ocheşte da nu putea să strige : pac !, în gîtu lui era numa un fel de clăbuceală, şi-atunci a schimbat-o în cîrîit, şi asta i-a ieşit. Bişca rîdea şi-a zis : „staţi să vedeţi cum e cu ciorile", da n-a putut s-arate, Ghica Dirivici a prins-o în braţe şi-a sărutat-o, însă fără să se uite întîi pe fereastră, să s-asigure, şi, ca dracu, 180 Caramet taman atunci trecea prin dreptu geamului, ducînd caii de căpestre şi un snop de nuiele pe umăr. A trîntit snopu lingă măru bătrîn care nu mai da rod de doi ani şi-a strigat la mine şi la Bişca să ieşim afară. — Ce-i cu tine, Nae, zise Bişca, mirată, umbli desculţ prin bălegar şi bălegaru dă tetanos ! Vrei să mori în dureri mari ? — Avem sare pisată ? o întrerupse Caramet. — Un sac întreg. -— O să tai berbecu ăla fumuriu. ■— Ziceai că vrei să-l faci batal. — Nu-1 mai fac, e prost de prăsi-lă. Şi întorcîndu-se spre mine, mi-a spus să scot berbecu de sul) şopron şi să-l duc sub prunii din malu rîpei, şi el o porni înaintea mea într-acolo, oprindu-se cîtva timp la fîntînă ca să ascută briceagu pe gura tubului de piatră. — Fă-i sfînta cruce, îmi zise cînd am venit cu berbecu. L-am închinat. — Adevăr zic ţie, mîine vei fi în rai! Caramet mi-a dat brînci, apoi a trîntit berbecu la pă-mînt, i-a prins picioarele sub genunchi şi i-a înfipt lama în beregată, trăgînd de jos în sus. Sîngele a ţîşnit gros, negru şi s-a stins într-o bolboacă. Din rîpă s-au adunat roiuri de muşte verzi. Opintindu-ne, am atîrnat berbecu cu picioarele de dinapoi în cinghelele fixate pe craca cea mai groasă a unui pom, Caramet a făcut crestături la cîteşipatru pulpele, a vîrît într-una o ţeavă de stuf şi m-a pus să suflu. El s-a înapoiat în casă, şi după un timp am auzit uşa, şi nu m-am întors, şi pe urmă răzbătură în aeru pustiu, năucitor de cald, ţipete, şi atunci înţelesei, şi o clipă n-am ştiut ev să fac. Un cîinc dădea tîrcoale locului unde înjunghiase Caramet berbecu, avea limba roşie, parcă era turbat, am luat o scurtătură şi i-am repezit-o în cap, şi ţipetele se amestecau acum cu şuierături repezi, şi-atunci m-am năpustit spre şopron şi-a fost cît p-aci să vin în gît din pricina unei buturugi răsturnate în gura gheţăriei. Sub şopron, între vînturători, Caramet o batea pe Bişca cu nuiaua, lovea repede şi din rochia ele stambă săreau petece fulguroaso. Prin rupturi se vedea carnea zdrobită, zdruncinată, numa vîrci. Lingă perete, papucii moi, cu flori, 181 care-i scăpaseră Bişcăi din picioare. Bişca-şi pusese palmele la ochi, $ă-şi apere obrajii şi Caramet icnea : — Dezveleşte faţa, tîrfă ! L-am cuprins în braţe, pc la spate, şi el nu mă azvîrli, se linişti, parcă mă aştepta de mult să-l opresc, scuipă, rupse nuiaua şi-mi spuse : — Gata, du-te şi ia căldarea de aramă, să sărăm carnea ! Cotonogită ca vai de ea, Bişca s-a tîrît pe prispa casei şi s-a trîntit acolo să zacă, zgîlţîită de friguri. Caramet a închis în faţă la prăvălie, a tras obloanele, zdroncănind drugii de fier ţigănesc şi s-a înapoiat la treburi. Se mişca tăcut, greoi, morocănos, totuşi, cînd şi cînd, arunca o privire, pe furiş, spre nevastă-sa. Era în privirea aia şi duşmănie, şi tristeţe. Un zîmbet silnic îi strîmba gura cu buzele groase şi vinete aflate într-un continuu clăfăit. După vreo jumătate de ceas de lucru cu satirele, îndesarăm carnea hăcuită într-un ciubăr şi o duserăm în gheţărie, la frig. Mai rămî-neau măruntaiele să fie curăţate de seu şi spălate, da Caramet le zvîrli într-un coş lîngă ciubăr şi mă trimise să scot două găleţi de apă pe care s-o pun la încălzit. Cît pregătii eu focu pe vatra din bucătărie, el scoase albia din magazie şi o duse în tindă. Pe urmă se aşeză la căpătîiu Bişcăi, răsuci o ţigară şi şezu neclintit pe prispă, trecîndu-şi palma noduroasă şi muncită prin păru negru şi năduşit al femeii, pînă tîrziu, cînd dădu apa în clocot. Intre timp intră în curte un copil, fluturînd o nuieluşă de salcie desfrunzită, ca să-i spună o vorbă dadei Bişca. — Ce vorbă ? îl repezi Caramet. Spune-o şi şterge-o la joacă. — Păi, se fîstîci copilu, a zis mama să i-o zic cînd nu eşti tu acolea. Caramet se trase cîţiva paşi în lături, băieţelu se lăsă pe vine la urechea Bişcăi şi spuse ceva, apoi o rupse la fugă, spre uliţă, săltînd ca un mînz. La poartă se opri şi strigă batjocoritor : —• Caramet, Caramet, vinde gazu la pachet! —• Dumnezeii mă-ti ! îl înjură Caramet. O să-ţi dau eu una de-o să ţi se înnegrească ceru gurii. 182 După asta se întoarse către Bişca şi-i spuse cu glas stins, parcă şi-ar fi cerut iertare : — Hai să te scalzi, mişcodanco. O să-ţi ung bucile cu seu rînced şi-o să-ţi treacă durerea. Uite, vin singur şi-ţi zic că sînt un ticălos şi o secătură. Blestemu mamii. Hai, sus... sus... O apucă de subsuori şi Bişca se sculă, gemînd. In tindă, Caramet vărsă o găleată de apă caldă în albie şi trînti înăuntru o rămurică de pelin uscat. — Ar trebui şi o mlădiţă de ienupăr, zise el, da l-a luat cineva din firidă, fir-ar al dracului de ienupăr ! Ieri l-am văzut acolo şi-acum nu mai e. Eu pusei pe duşumele a doua găleată cu apă şi vrui să plec. Da Caramet, spre uimirea mea, mă opri să-i torn .Bişcăi apă pe spinare cu bărdaca. Bişca, întremată parcă numa la gîndu unei băi, închise uşa ca să facă întuneric, lepădă rochia, trase peste cap, fără pic de sfială, şi cămaşa, .şi intră în albie, sîsîind de plăcere. Lumina se strecura prin geamlîcu de deasupra uşii, tulbure, uşor neguroasă, cernută parcă printr-o ţesătură de păianjen şi învăluia trupu Bişcăi gol, carnea ei moale şi albă, învineţită de lovituri. Stăm în picioare la spatele ei, ameţit de mirosu ăla crud ca de lapte şi ierburi, pe care-1 simţi în preajma femeilor .tinere şi sănătoase, şi priveam cu ochi de apucat umerii rotunzi, cărnoşi, spinarea lucioasă, plină, şănţuleţu care pornea dintre omoplaţi, ca o dîră trasă cu deştu şi se pierdea cu totu în dreptu şoldurilor mari, făcute numa pentru mîn-gîieri. Simţeam în buricele deştelor o arsură ca şi cum mi-aş fi trecut palmele cu deşte tremurînde peste şoldurile alea dogoritoare. — Ioane ! mă strigă Caramet. E frumoasă Bişca mea ? Hai, spune s-audă şi ea, e frumoasă ? Auzindu-1, Bişca izbucni în rîs şi-şi răsturnă capu pe spate. O clipă privirile ni se întîlniră. Simţii în tot trupu o fierbinţeală şi răspunsei cu voce uscată : — Frumoasă. Caramet, îngenunchiat lingă albie, cu mînecile suflecate, zîmbi mulţumit şi, luînd apă cu pumnu, i-o aruncă Bişcăi pe gît, pe sînii cu sfîrcuri boboţoase şi pe pînteee. Femeia chicotea de plăcere şi bătea cu tălpile clăbucu care se umfla mereu, ca spuma în gura unui butoi cu must. 183 — Gata, sjbusG ea într-un tîrziu. Aduceţi-mi apă rece să mă limpezesc. Caramet apucă o cofă de pe laviţă şi dădu fuga la fîn-tînă. — Ascultă-mă, îmi şopti Bişca, deseară m-aşteaptă Ghica Dirivici devale, sub rîpă. Să iei nişte came, s-o înveleşti frumos în muşamaua ascunsă în clulapu din bucătărie şi să i-o duci acolo. Spune-i să nu mai vie pe la prăvălie pînă nu-i spun eu. Şi să fie cuminte, auzi, că mă supăr ! Iiai, acum, bate-mă puţin pe spate cu rămurica asta de pelin. Seara, înainte de culcare, se brodi ca şi Caramet să mă trimită în cîmpie, să le duc ţiganilor tăbarîţi cu corturile sub poala unei movile măruntaiele berbecului, iar ei, în schimb, să ne peticească o căldare de aramă. Am luat căldarea şi pachetu cu carne şi-am coborît prin rîpă în cîmpie. Gunoaiele putrede duhneau şi fumegau. într-un smîrc ţipau ascuţit nişte nagîţi, o bufniţă le răspundea din sal-cîmu ăl mare al lu Caramet, iar pe cîmpie, în văpaia lunii, se vedeau catîrii ţiganilor puscînd împiedicaţi. Pălămida seînteia întunecat sub o pală de vînt. Ghica Dirivici aştepta fumînd pe muşchiu unui răzor. Simţindu-mă aproape, se ridică în picioare. — Bună seara, zisei şi-i întinsei pachetu cu carne. E de la Bişca. Zice să nu mai vii pe la ei şi să fii cuminte. — Cum se simte ? mă întrebă. Boleşte ? — Mde ! făcui eu. A desfigurat-o Caramet. — Ticălosu ! înjură Dirivici. O să-mi c adă el odată în labă şi, dacă nu i-o place ce i-oi face, să-mi zică cuţu ! Ce simbrie îţi dă ? se interesă el. — Nu-mi dă. Şi nici nu m-aţin să-mi dea, că azi banii n-au nici o valoare. îi vînturi cu lopata ca pe gozuri. Mai tîrziu om vedea ce-o fi. — Mai tîrziu o să te ia la goană şi-o să rămîi cu buzele umflate. Am dat să plec. — Te duci la ţigani ? mă întrebă. Stai că merg şi eu. Trebuie să le controlez actele. Am pornit-o alături prin cîmpie. Ţiganii, strînşi lîngă focuri, ne zăriră de departe şi o droaie? de puradei, despu- 184 iaţi, cu dinţii sclipitori şi burţile scobite de foame, se repeziră înaintea noastră, ne înconjurară şi începură să se milogească să le dăm bani ca să ne cînte, sau tutun să joace pentru noi tananica. Strigau şi se îmbrînceau, iar cei mai răsăriţi încercau să ne cîştige, rostind măscări şi făcînd mişcări deşuchiate. între corturile ţuguiate şi afumate, ţi-găncile privegbeau, despletite, o moartă întinsă pe un pod de căruţă, învelită pînă sub bărbie cu pînză de sac. O luminare groasă, înfiptă într-o oală cu nisip, îi lumina, pîl-pîind, obrazu zbîrcit, cu bărbia căzută, orbitele înfundate cu doi bănuţi de argint, păru cenuşiu, încîlcit şi fruntea lată şi netedă, semnu împăcării senine care se statorniceşte între bătrîneţe şi moarte. Ţiganii, pîcîind din lulele umplute cu iarbă uscată sau cu balegă, îmi luară căldarea şi măruntaiele berbecului. Bulibaşa, cu burta strînsă intr-un brîu roşu, cu şalvari de catifea şi cizme de iuft încreţite pe pulpă, îi prezentă lui Dirivici spre cercetare hîr-tiile. La urmă, scoase de sub şeile trîntite lingă uşa cortului o sticlă cu rachiu de coacăze şi ne turnă cîte un păhărel. în tot timpu ăsta, o ţigancă tînără, subţire, înaltă, cu braţele încrucişate la înălţimea umerilor, ne privea stînd rezemată de scoarţele vopsite în verde ale unei căruţi. — Cine e ? o arătă Ghica Dirivici. — îţi place, zise bulibaşa, zău că-ţi place ! E a mai frumoasă din toată şatra. Dă-mi o baniţă de mălai şi-o iei pentru la noapte. Ghica fîrnîi pe nasu coroiat, îşi trecu mîna prin păru galben, răvăşindu-1 şi se întoarse spre mine, zîmbind încurcat — se temea c-o să-l spun Bişcăi. — Bine, hotărî el, mişeîndu-şi buza, nervos. îţi dau. Spune-i să vină după mine. Să se ţină aproape. Bulibaşa strigă cîteva vorbe în graiu lor repezit şi rupt, şi ţiganca înclină capu, tăcută. — Cică-i gata, tălmăci bulibaşa. Ia-o înainte. Da să fie cinste pe cinste. — Cinste pe cinste, repetă Ghica şi o pornirăm spre sat. Ţiganca se desprinse încet de lingă căruţă şi se luă după noi, fără grabă. O simţeam cum vine, călcînd cu picioarele goale prin ierburile roase şi uscate. Crcştetu umbrei ei cădea între noi, parcă bătea spre mine şi eu mă feream. Ghica m se opri să-şi aprindă o ţigară, ţiganca se opri şi ea privin-du-ne dintr-o parte, plecată de mijloc, cu păru răsfirat peste obraz, cu palmele pavăză în dreptul ochilor. — Cum te cheamă ? o întrebă Ghica, rîzînd... Rîse şi ea, smucind uşor din umeri ca să-şi sune salba din bănuţi de tinichea. — Hai, zise Ghica, făcîndu-i semn cu capu şi o luă peste cîmp, spre marginea cealaltă a Lacoviştei, unde sticlea, încremenită sub lună, Balta Veche. Pe fundu bălţii, se spune, se află două biserici şi în noaptea Paştilor, clopotele lor prind să bată sub apă laudă lu Isus. Ţiganca şezu o clipă nemişcată, privindu-mă fix şi răsucind un fir de mohor, pe urmă o coti după Ghica Dirivici. Am stat mult şi i-am privit cum se depărtau prin pîcla albăstrie, şi deodată mi se păru că aud ureind din străfunduri glas dogit de clopote. Cînd veni vremea secerişului, se porni să bată vîntu de la miazăzi, stîrnind nisipurile dintre Lacovişte şi ferma regală, situată la depărtare de 8 km. Intîi îl simţiră caii. Lăsaţi în cîmpie, la păşune, urcară înainte de prînz, în curte, prin rîpă, zdroncănind piedicile de fier. Speriaţi, nechezau tremurat şi se îndesau cu boturile în şopron ca pe vreme de vifor. Caramet îi scoase din piedici, le petrecu căpes-trele pe după urechi şi se uită pe cer pe deasupra salcî-milor. Soarele se învăluia într-o pulbere galben-cenuşie ca rugina. Aeru devenise înţepător, greu, apăsător, apa morţilor nu mai flutura pe coline, se scursese în pămînt. *— Vine Calicu, rosti Caramet. Duhu sărăciei. Ehe, nu-1 cunoşti ! urmă el cu voce sumbră. O să-l vezi acum. Dă fuga şi spune-i Bişcăi să astupe geamurile. La vestea că s-apropie Calicu, Bişca se înspăimîntă şi ea. Trînti zăvoru pe uşa prăvăliei şi se repezi să tragă storurile şi să îndese cîrpe în crăpăturile obloanelor. Văzînd-o cum se zbate să preîntîmpine o primejdie pe care n-o cunoşteam, mă cuprinse şi pe mine frica. îmi amintii de fîn-tînă şi mă înapoiai în curte. în goana mare, ca să trag clapele de lemn peste ghizduri. Ceru, între timp, se întunecase. Soarele nu se mai vedea. Zările se îngustaseră, gî-tuind între ele cîmpia. De dincolo de zări, din necunoscut. 186 suia. în arc înalt, fierbînd, o pînză de nisip. Vîntu, opin-tindu-se, o zvîrli peste noi şi în urmă se scutură o pulbere fină, ca din sită. A fost valu dintîi. Apoi totu s-a încurcat. Nisipu, ridicat în vîrtejuri, aluneca cu zornăit pe acoperişu de tablă al casei şi prin stufu de la perdeaua oilor. Suna mărunt, ca măzărichea. Trîmbe cenuşii, înecăcioase, goneau alungate de vînt, se înşurubau în cer, zvîrcolindu-se, ca să se reverse după aceea într-o clipă pe pămîntu încremenit de uscăciune. Furtuna creştea ameninţător, pătrundea şuierînd în horn şi-n burlane, îndoia cu troznet salcî-mii şi se strecura cu vaiere ascuţite pe lîngă pereţi şi pe sub uşi. Cocoşii de tinichea înfipţi în creasta porumbarului se umflau în aripi furioşi şi se izbeau cu pliscurile de fier, în timp ce nisipu clocotea pe arie. Sub seară, cînd vijelia se potoli un pic, intră în curte un bătrînel mic de statură, cu măru Iu Adam noduros. Ducea cu el o lădiţă făţuită, ferecată cu tablă la colţuri. Cîinele îl lătră răguşit, pe urmă sări înaintea lui gudurîndu-se şi fluturînd coada bearcă. Bătrînu îl mîngîie în treacăt pe ceafa roasă de lanţ şi se apropie, lălăind un cîntec ciudat, de pe prispa unde ieşisem să-l întîmpin : Bişca, Bişca, tananaua, Bate-o cu nuiaua... Mă gîndii că-i nebun şi crăpai uşa să-l strig pe Ca-ramet. — He ! strigă bătrînu şi mă oprii, cu mîna pe clanţă. Te duceai să mă pîrăşti, a ? Argat! Ţi se varsă fierea cînd îl vezi, drăguţu, că i se rupe inima de grija stăpînilor. Mai bine dă-mi o cană de apă, să-mi spăl gîtu. îi făcui semn să intre în tindă şi el se scutură, tropăind ca să dea jos prafu de pe el. — Cine-a venit acolo, Ioane ? strigă Caramet din odaie. Ce, mă, rînji el spre musafir, apărînd în prag, asta-i vreme de colindat prin sat ? Ia te uită ! se cruci apoi. Ma-gaie ! Mai trăieşti mă, căcărează ? ! Mă gîndeam că te-ai prăpădit şi n-am venit cu luminare. Ei, drăcie ! se miră încă o dată şi se apropie, cu mîna întinsă. Magaie Ciutu ! > Frate cu Che Andrei, mă ! — Invers, zise Magaie, el e frate cu mine, şi e vitreg pe deasupra. E în munte, o să-ţi spun eu ce face* 187 — Fă lumină, Ioane, să-l văd la faţă, ceru Caramet. — Uită-te, na, zise Magaie, uită-te, să vezi în ce hal am ajuns ! Cu o mînă îşi strînse cămaşa sul sub bărbie, cu cealaltă îşi trase nădragii în jos, înghiţi o gură de aer şi burta i se umflă, formînd o boşoalcă în partea dreaptă, un gheb diform pe care pielea sta gata să-i pleznească. — Asta de la ştir mi se trage, explică. Fiindc-am mîn-cat ciorbă de ştir cu vadra. M-am rebegit de foame ca o oaie bolnavă şi de rîie şi de gălbează. Ai mei, toţi şapte, sînt bolnavi de pelagră. Da tu puteai să-mi trimiţi vorbă că orzu tău nu-i bun de nimica, nici să-şi facă prepeliţa cuib în el şi nu-mi mai omoram picioarele din munte pînă aici. — Lasă, mă, zise Caramet, cu glas moale, că n-ai venit degeaba. S-a potrivit bine*. Tu ştii locul meu de sub pădure ? Ei află că acolo s-a făcut grîu. A dat o ploicică prin primăvară şi s-a făcut. O să scot cam nouă-zece băniţi la pogon. — Zece băniţi ?! se holbă Magaie. Păi asta-i aur curat şi tu eşti frate cu dracu. I-ai dat sufletu să-l canonească pe lumea ailaltă şi el face s-o duci aici tot într-un huzur. Caramet se încruntă, parcă l-ar fi zgîriat pe gît nisipu. — Dă-i-1 şi tu ! Sau ţi-e frică ? Dă-i-1, dacă te ţine cureaua. — 1-1 dau, răspunse Magaie, că m-a ajuns cuţitu la cs. Am venit ca să i-1 dau. La noi, în munţii Rîmnicului, moare lumea pe capete, mă, ca de molimă. Întîi te umfli de nu-ţi mai încapi în piele, te umfli, te umfli, te faci cît un butoi, şi la o săptămînă crapă cercurile şi sar doagele care-nco-tro. Alţii, dimpotrivă, se usucă pe picioare. Te uiţi la ei şi te-apucă groaza, parcă au pămînt în obraji. Paraschiv De-leanu, ăl de-a venit cu mine acum cinci ani, s-a îndopat cu scoarţă de copac pînă şi-a pierdut minţile. Era numa piele şi ciolan. Venea la mine şi se ruga : „jugăneşte-mă, frate Magaie44. Adică să-l jugănesc, ca să se îngraşe. Vai de mama care l-a făcut! Şi vai de lumea lu Dumnezeu ! în gară, la Mărăşeşti, hoţii au prădat un tren cu porumb. O femeie şi-a gîtuit copilu, că nu mai avea lapte-n ţîţe si trecea prin el ca prin bobocii de raţă. La Rîmnic, în piaţa din 188 spatele închisorii, muierile i-au smuls păru unui negustor de ciuperci, l-au lăsat cu ţeasta goală. — Trenu ăla, comuniştii l-au prădat, spune Caramet. — Nu, de ce ? ! protestă Magaie. Ei l-au adus. Dacă vroiau, şi-l împărţeau pe drum. E greu., mă, e tare greu ! — Da, acceptă Caramet. Peste tot e rău. Hai, treci dincolo să mănînd şi să te odihneşti puţin, că la noapte mergem să dăm grîu ăla jos. Dacă-1 mai las, îl prăpădeşte tot furtuna. — Bate vîntu, am zis eu, cum dracu să coseşti pe vînt ?! — Lasă, răspunse Caramet. Aşa-i Calicu, noaptea amorţeşte şi dimineaţa o ia din nou cu duşmănie. Du-te-n magazie şi adă coasele, nicovala, cioeanu şi gresia. Tu, Magaie, culcă-to. — M-aş culca pe undeva pe-afară, aici te coace ză-dufu ca pe-o prescură. — întinde-te pe duşumele, l-am sfătuit, adie răcoare de dedesubt. Cît am adus eu coasele şi le-am bătut, bătrînu a înjghebat un pat din patru scînduri, aşternu pe el o pătură veche, iar la căpătîi aşeză lădiţa şi o deschise ea să presare levănţică pe cămaşa de schimb, pe bete şi în pacu de tutun pus într-o despărţitură făcută dintr-o curea pe jumătate putredă unde ţinea şi briciu. Lucrînd, Magaie vorbea fără întrerupere. îmi spuse că batea drumu din munţii Rîmnicului în cîmpie de pe vremea cînd era stăpîn aici Foţi Tomescu, om de condiţie, mînă strînsă şi cu nevastă la locu ei, nu ca Bişca, fir-ar ea de trei ori afurisită, c-o apucă năbădăile dragostei cînd cu gîndu nu te-aştepţi! Mai mare scîrba cînd o vezi cîte fasoane face ! — Ce haleală dau ăştia p-aici ? vru să ştie la urmă. Carne au ? Altădată, la vremea secerişului, Foţi Tomescu, fie-i ţărîna uşoară, spinteca un viţeluş şi mergea treaba strună ! Cînd ai burta plină intri-n pleavă pînă-n gît şi nu-ţi pasă dacă-ţi astupă nările. Tirziu, cînd vîntu s-a liniştit, Caramet ne-a sculat şi-am plecat în cîmpie, pe jos. Răsărise luna. Chipu ei plutea în ceţuri roşcate, nisipu rămas în aer îi înăbuşea strălucirea. Ajunşi în capu locului văzurăm că ieşiseră la lucru şi ceilalţi oameni care stăpîneau pămînt sub pădure. Grîu mic, abia atingind genunchii, era năpădit de neghină, de stuf i£9 şi de tăciune, iar cosaşii, cu spinările frînte, înaintau anevoie sub lumina uscată a lunii. Nu vorbea nimeni, parc-am fi ieşit la furat, s-auzea doar iureşu iute al coaselor, opinteala’ gîfîită a bărbaţilor şi. în pădure, departe, scheunatu vulpilor. Pe pogoanele vecine, femeile veneau în urma bărbaţilor şi legau mănunchiurile în snopi, iar după ele răzuiau miriştea cu grebla, copiii. Noi trei, însă, eram nevoiţi să facem singuri toată treaba. După ce scoteam o pos-taţă la capăt, ne întorceam şi adunam grîu cu furcile în purcoaie peste care aruncam cîteva casmale de pămînt ca să nu le împrăştie vîn'tu. In trei ceasuri am culcat un pogon. Aeru îmbîcsit de praf te sufoca, răsuflarea dogorea pe buzele crăpate de atîta osteneală şi încordare, setea ardea măruntaiele, ridicam bota şi beam cu înghiţituri largi, cum beau caii, apoi iar o luam de la capăt, ameţiţi, năuciţi. Deodată auzirăm înaintînd iarăşi spre noi bubuitu înfundat al vin tu] ui. — Calicii ! am strigat ou înfricoşat. Vine î — Uh ! gemu Magaie, secat la lingurică şi se trînti pe brazdă, apăsîndu-şi burta cu palmele. Primu val de nisip şuieră pe deasupra noastră. — Scoală, răcni Caramet la Magaie. Ce bîigui ? ! Da Magaie nu se mişcă, durerea îl paralizase. Pe--lingă noi trecu o căruţă. Venea din sat sau se ducea într-acolo, nu ştiu. Osiile neunse scîrţîiau. Omu de pe capră mîna dormind. Dindărăt, pe un maldăr de grîu, plîngea cu sughiţuri un copil. — Taci, puiule, taci ! s-auzea glasu stins al mamei. Izgonit din înălţimi, vîntu căzu pe pămînt, zvîrcolin- du-se. Cîmpia se rotea, cuprinsă în vîrtej. In ceru jos şi-întunecat se răsturnau stelele, cădeau în goluri, altele fulgerau pămîntu. Magaie gemea neîntrerupt. Mă întorsei cu spatele la el, îmi vuiau tîmplele, n-aveam putere să-l mai aud. Calicu, zburînd peste creştetu nostru, făcea să vuiască pămîntu. — Măiculiţă, Doamne ! scînci Magaie. Caramet aruncă furca şi se repe/i la el. Se lăsă mătăhălos pe vine şi-l ridică pe bătrîn în picioare, săltîndu-1 cu umăru. — Ia coasa ! strigă. Ia-o, că-ţi crăp capu. Măă ! şi-l pocni cu pumnii în mutră. 190' Magaie căzu încet, ca un sac plin. Sîngele-i năvăli pe buze. Caramet îi vîrî braţu sub cap şi-i vorbi din nou, rugător. — Haide, ridică-te. Dacă isprăvim, te fac frate cu dracu. O să te îmbogăţească. Ai doi copii ologi, cu picioarele moi, ţi-i face teferi, scoală-te. înhăţă bota şi-i turnă apă în creştet. Magaie se propti în mîini şi scuipă o şuviţă de sînge. Apa i se scurgea jir-loaie pe gît. — Dracu ! Dă-mi-1 acum. Şi lu Ion. Dă-mi-1, pînă nu cîntă cocoşu! Iaca, rîd de Dumnezeu şi-i dau sufletu spurcăciunii... — Ce ştii tu ? ! strigă Caramet. Nu aşa ! — Izbăveşte-mă de sărăcie, se rugă Magaie. , — Inchină-i un suflet lui Satan. — Ii închin. Şi-i închină şi Ion. — Satan, împăratule negru, zise Caramet, holbîndu-şi ochii sub vînt, fii stăpînu lor, după cum eşti şi stăpînu meu. Plăteşte-le cu avere şi te vor sluji pe pămînt. Dă-le avere şi ei îşi vor spăla picioarele, în fiecare seară, în-tr-un lighean cu gîndaci. — Să semene picioarele mele cu ale tale, stăpîne, striga Magaie, în timp ce Calicu, orbindu-ne, trecea, într-o zbatere cumplită, peste noi. Părea că în noaptea aprinsă de lună, trenuri venind din toate marginile lumii se întîlneau acolo în cîmp, în preajma noastră, ciocnindu-se. Iar prin aceste trosnete, bufnituri, mugete se răspîndea un miros acru de cenuşă. Nisipu era cenuşă şi curgea în toate părţile prin cîmpie. Ameţiţi, cu minţile rătăcite, ne-am tîrît pînă la marginea Bălţii Vechi şi acolo ne-am trîntit jos, în nămolu puturos, ca să întărim jurămîntul de credinţă cu dracu. Ne bălăceam în duhoarea ca de pucioasă şi Magaie era fericit. Mie îmi era numa frică şi frig. — Oooo, gemea Magaie, dracu o să ne facă bogaţi! Caramet, stînd pe mal, ne privea şi rîdea. Am secerat cu încordare sălbatică trei nopţi la rînd şi-am treierat tot pe cîmp, şi tot noaptea, cu o batoză purtată de tractor, închiriată de la ferma regală, păziţi în per- 191 manenţă de şase inşi înarmaţi cu pari — ăştia, santinelele foamei, patriilau pe mirişte, schimbi nd înjurături cu toţi ăia care, după asfinţit, părăseau satu şi veneau pe drumu de sub pădure, nădăjduind că vor fi chemaţi să dea o mînă de ajutor sau că vor putea să fure un braţ de spice. Numa vîntu îi clintea din drum ciad se scula şi lua în copite dunele de nisip. La toţi le era frică de vînt. Pe noi, ca să rezistăm, Caramet ne hrănea pe săturate cu ciorbă de berbec şi cu turte coapte pe plită. Ţineam mcrindea înfăşurată întîi în ştergare, apoi în păturile cailor, să nu dea în ea nisip şi, cînd ne strângeam la masă, lingă roata căruţii, Ma-gaie ofta adine, bătrîneşte, în loeu cior bei înotînd în seu i-ar fi prins mai bine un pepene' ţinut în fântână sau o oală cu lapte acru care spală gîtu cie praf şi te răcoreşte. — Mare nenorocire, să n-ai tu un pepene să-l spargi în marginea ariei ! Eh, ee e ra aici în vremurile bune. Venea Foţi Tomescu cu sacu plin cu pepeni şi mîncam de ne plesnea burta. Nae, auzi mă, de ce însemna el pepenii cu unghia, că toţi erau zgîriaţi ? — Ştiu eu ? Cred că n-avea somn. — Nu, mă Nae, pe toţi făcea două boaşe. — în ultima vreme. Mai înainte făcea numa cruci. — Che Andrei, care-mi e frate şi cunoaşte orice mişcare din cîmpia asta, zice că Foţi Tomescu, cînd era tînăr, îşi ducea singur nevasta la prinţu Şuţu şi el aştepta in odaia logofătului, o noapte, două, cit avea prinţu poftă. Cic-aşa s-a ales Foţi cu porţia aia din Noian. .— Şi-i pare rău beţivanului că nu şi-a pus ochii prinţu pe nevasta lui ? Ca să vezi ce lepră de om e chioru ! De-aia î-a şi pocit Dumnezeu. în viaţa lui n-a zis o vorbă de bine despre cineva. Cînd o zice-o, moare, ţineţi minte ce spun. — El îşi plăteşte viaţa, zise Magaie. — Păi ce viaţă duce el ? ! întrebă Caramet. El nu cre-de-n nimic, scormoneşte-n toţi, şi ce dă ? — Nn poţi trăi ca el, zise Magaie. Noi toţi la un loc nu putem trăi ca el, asta-i. El are daru ăla de-a trăi rîzînd, de-a vedea viaţa cum e. îmi pare rău că nu-s ca el. — Află că n-ai de ce, făcu Caramet. — El zice că nu trebuie să te gîndeşti la ce-i de făcut. Asta, zice, trebuiau s-o facă ăi dinaintea noastră, ba chiar ăi mai de demult. A stat la mine în munte o săptămînă şi pe urmă, cică : „Mă sui în vîrf la Racoviţeni, seara am să ies acolo, pe piscu ăl mai înalt44. Seara s-au uitat oamenii din sat cu ocheanele şi el era acolo. Din război, toţi au venit cu ocheane şi se holbau la el. Sînt două stîni în partea ailaltă a muntelui şi un schit, şi în curtea din dos a schitului, cică, sînt două sute de arici... — Şi pe urmă ? întrebă Caramet, batjocoritor. Asta era la ultima masă pe care-o luam în cîmpie şi puteam să vorbim, puteam chiar să dormim. ■— Pe urmă poţi să-mi spui pentru cine strîngi tu, dacă eşti atît de deştept ? se înfurie Magaie. Foţi Tomeseu a adunat pentru Bişca şi pentru sor-sa Caterina, înainte de-a muri a vîndut partea lui de Noian şi i-a dat banii Caterinci : ţine-i, ai doi copii şi acolo în Bucureşti... — Unu... — Ei trebuie să te crească, da ca să te crească, întîi trebuie să-i creşti tu. Ei doi, cînd or fi mari... — Unu... — Care unu ? Eu ştiu de doi. — Unu, pentru că ăl mic a încheiat socotelile. Am ziaru cu poza lui, cînd l-a împuşcat pe stradă brigada fulger, care-i ciuruieşte pe hoţi. Spărgea magazine. — Bandit ? întrebă Magaie. — Poţi să-i zici şi-aşa. Acum sînt mulţi, nu-i curent electric în oraş decît un ceas sau două şi hoţii ies la pradă. Brigada aia fulger îi curăţă şi-i lasă-n stradă, două zile sau trei, de învăţătură de minte : „cine face ca el, ca el o să păţească'4. Nu poate să-i stîrpească altfel, şi trag şi hoţii, nu se dau prinşi, nu ridică mîinile şi poate nici nu-i mai somează să le ridice, maioru Ionescu zice că întîi tragi şi pe urmă somezi, dacă vrei să stîrpeşti. — Spunea socru-tu că atunci cînd l-au dezonorat pe maior, cînd i-au rupt galoanele şi l-au băgat la beci, cînd s-a auzit în sat că i-au rupt galoanele şi nu mai e maior, că l-au şters de pe lista ofiţerilor, tat-su s-a suit într-o găleată şi şi-a dat drum în puţ şi-a murit cu şira spinării ruptă. — A fost înainte de război, nu eram aici, zise Caramet, — Da poate că ţi-au spus. — Nu mai vorbeşte nimeni în sat. 13 — îngerul a strigat 193 — Da, morţii cu morţii. Să ne mişcăm, zise Magaie. — Inhămăiii imediat. Acum nu mai e nici o grabă. L-au împuşcat în Piaţa Mare şi o zi a stat cu faţa descoperită, şi cine trecea putea să-l vadă şi unii dădeau c-o măturică s-alunge musca. Seara, o ţigancă de vinde flori i-a aruncat şorţu pe ochi. „De ce l-ai învelit ?“, au întrebat-o mai pe urmă. „Era întuneric, zice, se făcuse întuneric şi tot nu mai putea să-l vadă lumea/4 Noaptea, ţiganca a venit să-şi ia şorţu şi l-a luat şi pe mort, l-a băgat într-o baracă, pe străzile alea mici şi-ncurcate, care dau spre Dîmboviţa, dacă cunoşti pe-acolo. — Ca să ceară bani de la familie, zise Magaie. — Te-aştept pînă mîine şi nu poţi să-mi spui de ce l-a luat, făcu Caramet. — Dacă era femeie... — Uite c-ai venit de-acasă ! L-a luat ca să-l plîngă. L-a spălat şi l-a uns cu untdelemn şi l-a îmbrăcat şi l-a bocit. Nu pentru că avuseseră ceva, nu se cunoşteau, nu ştia nici cum îl cheamă, nici dacă-i din oraş, l-a furat pentru că... era frumos. Era frumos, le-a zis cînd au prins-o, n-am măi văzut nici unu aşa de frumos ca el, şi mi s-a făcut milă şi-am vrut să mai fie o zi frumos, şi pe urmă să se strice, şi l-am plîns. Şi mort era frumos ! Şi ştiu şi eu că era frumos, toţi din neamu lor sînt frumoşi, uită-te la Bişca, şi vezi cît e de frumoasă, şi toţi ai lor sînt ca ea. — Da pentru cine strîngi ? repetă Magaie. Adică ai nepotu ălălaltu... — Nu mă doare pe mine de ăla, zise Caramet şi se sculă şi-ncărcarăm grîu, cincizeci de băniţi, şi plecarăm. Nisipu, cernut parcă printr-un ciorap de femeie, se întindea ca o pînză subţire peste cîmpie. Tiparu tălpilor se alcătuia precis, oricare cizmar ţi-ar fi putut lua măsura pentru încălţăminte fără să greşească, numa după urmele paşilor. Caii, scuturîndu-se, stîrneau nori de praf cenuşiu, şinele căruţii lăsau două şănţuleţe adînci şi lungi, şi pe unde trecuse un şarpe sau numa o rîmă se vedea o dîră subţire, iar în sat, copiii desenau cu deştu în nisip urme de iepure şi de lup. Caramet îl plăti pe Magaie cu trei băniţi de grăunţe şi ne dădu pe deasupra la amîndoi o sticlă de ţuică. El, frînt de oboseală, nu vru să bea, intră în casă să doarmă, iar noi doi ne duserăm în gheţărie, pe 194 arie te zăpăcea căldura. Ne-am cuibărit în paie, lingă hîr-dău cu carne, şi Magaie, care făcuse războiu la pe se, după primele înghiţituri, începu o poveste cu un căprar care avea misiunea să împartă trupei raţiile de rachiu şi amesteca băutura cu ardei iute. — Beai şi te frigea pe beregată. Căpitanu avea hemoroizi, de două ori pe săptămînă se aşeza cu fundu pe o căldare cu jăratic în care ardea pucioasă şi slănină, sărea-n sus cînd bea, şi urla : ce-ai pus în ţuică, jigodie ? şi harşt! cu centura peste ochi. I-a spart capu cu catarama şi că-praru, al dracului, i-a pus ardei şi-n căldarea cu jăratic. Fugea căpitanu cu pantalonii-n vine. Se pilise, n-avea cum să plece în ziua aia spre munte, şi-am vrut să-i i-au sticla. — Jos laba ! Am muncit şi vreau să beau. Dă sticla ! Bînd, deveni din nou blînd. — Noroc ! zise. De azi înainte pentru noi doi o să plouă cu lapte dulce. El o să ne dea de toate. Tu ce vrei să-ţi dea el mai întîi şi mai întîi ? — Prostii. în noaptea aia ne-nnebunise vîntu. — Nu, nu. Numa într-o noapte ca aia poţi să faci le-gămînt cu el. — Ne ţicnisem, zău că ne ţicnisem. — Să nu mai zici vorba zău. De-acum nu mai ai dreptu. El nu suferă vorba zău. — Uite că iar zic : zău ! — Fii cuminte. El poate să se răzbune. Dumnezeu, cînd l-a pedepsit, i-a dat şi putere : du-te şi amăgeşte-1 pe om şi ispiteşte-1 cu toată puterea ! — Ce fac dracii pe lumea ailaltă ? La sfîrşitu sfîrşi-tului. — Canonesc păcătoşii, se ştie. — Pe noi, adică. — Pe noi, nu. Noi ne-am dus de bunăvoie la el. Pe ăilalţi. Pe noi o să ne aibă în vedere, fiindcă singuri am vrut să fim cu el. Lupu de unde aleargă de-acolo mănîncă. — Şi ne face bogaţi ? — Ne face. Dacă-1 ai pe el, crestezi pămîntu şi pui sare, şi iese ce vrei tu : grîu, porumb sau pom. — Vreau să-mi aducă o femeie. Una pe care i-q spun eu. 13* 195 — Femeile sînt toate ale lui, da n-are putere să le poruncească. Cu ele trebuie să cadă la învoială. întreabă-1 şi pe Caramet. — Caramet ? Acum sîntem Ia un stăpîn cu toţi trei, de ce nu-şi împarte averea cu noi ? —• Nu-i voie. Toţi cîţi sînt băgaţi la el, n-au voie să se ajute. Magaie-şi amînă plecarea cu o zi, apoi cu încă una şi credeam că Nae Caramet o să-l gonească, da, ciudat, nu-i spuse nimic, nici să plece, nici să stea ; singură Bişca îl privea*chiorîş, şi asta fiindcă la masă strîngea mămăliga în pumn şi molfăia zgîrciurile de berbec în gingii. Ca s-o îmbuneze, Magaie se scula devreme dimineaţa, arunca go-zuri la păsări, şi stropea duşumelele prăvăliei. Peste zi cobora de cîteva ori prin rîpă în cîmpie, de unde se întorcea cu buzunarele înfundate cu floace de lînă, culese din scaieţii crescuţi în drumti turmelor. Umbla mult, lălăind tot timpu un cîntec de neînţeles şi de cîte ori ne încrucişam, clipea cu tîlc din ochii mici, iscoditori, de muntean, avînd aeru că-mi spune : „cZ ne-ajută, fii fără grijă, în curînd o să ne dea de furcă, o să răsturnăm bănetu cu lopata‘\ In a treia zi, Magaie veni din cîmpie eu patru pui de prepeliţă ascunşi în pălăria cu boruri înguste. P-ăl mai mic îl dărui Bişcăi să-l ţină pe tejghea — maicru Io-nescu şi cei doi învăţători apăruseră din nou la table, Ghica Dirivici, însă, nu îndrăznea să se apropie — ălor-lalţi trei le rupse gîtu, trăgînd cu două deşte. Nu se slujise de cuţit, susţinea că pasărea sălbatică, dac-o atingi cu fieru, îşi dă drumu îndărăt udului din tîrtiţă şi impute carnea. — Gata, îmi zise, în timp ce adunam capetele moarte de pe bătătură, în două săptămîni ne tăvălim cu bucile pe perne de puf. Mă lăsă şi intră în casă cu Caramet unde şezură aproape un ceas. Ieşiră cînd era masa gata, nu vrură să stea, înhă-mară caii şi se pierdură într-un nor de praf pe drumu cu fîntîni care duce spre Balta Veche, şi nu puteam să-mi în-cl îipui ce istorie scornise Magaie ca să-l scoată pe Cara- met în cîmpie, în liniştea moartă a amiezii, cînd între salcâmii cu frunza arsă nu se simţea nici cea mai mică zbatere şi, spre depărtări, totu era alb, un pustiu ars de soare, un timp pentru jelanie, fiindcă totu părea mort şi parcă plîn-gea în cer o femeie care n-avea lacrimi să plîngă, se văita şi-şi spunea ei însăşi durerea şi frica din ea şi-n jur nu era decît pămîntu şi vorbele ei : „Tare mai sînt nenorocită, oameni buni, m-aş culca colo pe dealu cu cimbru, să m-ameţească cimbru şi să fie vînt şi iarbă înaltă !“. — Haida, frate ! strigă Magaie, la întoarcere, tropăind. E zi mare azi, îţi garantez că n-ai s-o uiţi. Patru blăni de lemn, să scoatem butoaiele goale din beci. Un pumn de pucioasă, ca să le spălăm se găseşte ? îl întrebă pe Caramel;. — E într-un sac de hîrtie. Da aveţi grijă, e şi nişte sodă acolo. Am scos butoaiele : două cu doage de lemn, care miroseau a oţet de vin, două de tinichea, murdare de ulei. •— O să vezi, îmi spuse Magaie, fălos, c-am prins trenu. — Depinde de ăia din munte, zise Caramet. — Nu depinde decît de noi, zise Magaie, şi se înfurie pe Caramet care, cît ne spetisem noi cu ridicatu butoaielor, mîncase şi se întinsese lă umbră şi-şi descheiase cămaşa şi se gîdila la buric cu o crenguţă uscată. întoarce-te cu faţa lă perete cînd îţi scarpini burdihanu ăla cît o copaie de cocă. Mi se-nmoaie mîinile numa cînd te văd. — Nu mă scarpin, mă gîdil ca să rîgîi. Socru-miu, cînd se-mbăta, îşi punea la buric o ceapă tocată, o ţinea acolo un ceas şi-i pierea greaţa. Buricu, Magaie, are legătură cu maţele. Gîdili buricu şi maţele ţi se înfoaie de plăcere, ca nişte purceluşi. Bolborosesc şi se veselesc şi pe urmă se aşează cuminţi, ochii ţi se închid singuri. — Cînd ai un scop mare şi vrei să-l atingi, nu dormi. — Ce scop ? am întrebat eu, curios, da Magaie trecu peste mine. — Cînd ai un scop frumos şi ai numa o sută şaizeci de sifoane şi, ca să-l atingi, mai ai nevoie de două sute de si-foane... — Nu mi-ar strica nici trei sute, chiar trei sute cincizeci. 197 ■— Nu dormi, zise Magaie. Stai treaz şi zici: „dormiţi voi ăilalţi, care n-aveţi scopu meu“. Ieri nu m-aş fi supărat dacă te vedeam dormind, da azi ştiu pentru ce strîngi. — Vrei să-mi spui şi mie ? Pot să ştiu şi eu ? am zis. — Face o fabrică de sifoane, îmi răspunse Magaie. Da asta-i numa parte din scop. — Un sfert, zise Caramet. Cînd te-am luat cu căruţa de la Titi Şorici, aveam un sac cu o sută şaizeci de capete de sifon, stăm cu picioarele pe el şi-am vrut să-ţi spun, da aiurai, n-aveai cum să-nţelegi. Magaie zice că pot să mai pun mină pe trei sute de sifoane, trei sute cincizeci poate. — Face fabrica, o ţine un an şi pe urmă o vinde. — Asta-i tot ? — Nu, zise Caramet, ăsta-i al doilea sfert. Fabrica aia pot s-o ţin şi doi ani. O afacere o pui întîi pe picioare, pe urmă te dai peste cap ca să meargă totu ceas şi cînd zbîr-nîie, o vinzi. Fix cînd merge unsă. Atunci o vînd şi vînd şi tot pămîntu pe care l-am cumpărat de cînd cu seceta şi vînd şi via de la socru-miu şi cum-păr... Lărgi vorba din urmă şi se uită la Magaie. Magaie înclină capu, aprobînd. — Un vapor. Ai încremenit! zise el. Ia uite, Magaie, la ăsta ! — Nu crede, zise Magaie. — Un vapor care merge pe Dunăre şi cară marfă şi oameni ? — Pe toată Dunărea, zise Magaie. De la Marea Neagră pînă la Viena, la Viena descarci şi nazat ia Marea Neagră. —■ Şi treci prin cinci ţări, urmă Caramet. Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria, fără să mai socotim şi România. Şi toamna, în noiembrie, cînd se închide navigaţia, te tragi într-un port, la adăpost... — La sîrbi, zise Magaie. — Sau la unguri, sau la austrieci, sau la bulgari. Alegi, că ai de unde, spuse Caramet. — Şi acolo stai şi socoteşti bănişorii, făcu Magaie. — N-am să sting niciodată luminile, zise Caramet. Şi vreau s-amestec becurile : unu roşu, unu verde, unu albastru, şi-am să pun două sute, nu contează cheltuiala, îmi (98 place să am de toate culorile. Să zică ăia de pe mal : va-poru ăla, care-i tot numa o lumină, e a lu Nae Caramet, ninge» urlă vîntu, la el e lumină ca-n poveşti, i-a plăcut să fie ăl mai tare de pe Dunăre, şi cînd se stinge anu şi începe alt an, mai pun două sute de becuri şi, dacă sînt la Brăila, chem pe oricine vrea să vadă, vă chem pe toţi şi bem vin, şi Bişca o să aibă numa şaluri moi şi eu o şubă cum n-aţi văzut niciodată şi, la miezu nopţii, marinarii pot să se dea cu curu pe gheaţă, da mecanicii să fie treji, că vreau să strig vira ! şi să pornească motoarele, să mergem douăj de metri sau cincizeci de metri, şi toţi să se sperie : mă Caramet, gheaţa ! şi pe urmă să aprind iar becurile şi să aştept să se tragă cu tunu caro vesteşte că începe alt an. — Grozavă socoteală ! l-am întrerupt. Da pentru asta trebuie să învieze prinţu ăla bătrîn, îngropat în biserica de la Plătărăşti, să învieze şi să se mai înece o dată în Lacu lu Bădel din Dobrogea şi să-ţi lase cu testament moşia pe care i-au luat-o. — Ai zis lac, sări Magaie. Ţine minte vorba asta. — Pentru ce ? — Ai zis la ţanc vorba care trebuie. Pentru că din lac ne-a sărit norocu. Din Balta Veche. — Zi de-a dreptu ! — Iaca, zic. La noapte, noi trei dăm cu plasa în Balta-* Veche, scoatem patru butoaie de peşte, mergem în munte şi-I vindem pe ţuică, mie, pentru osteneală, Nae îmi dă porumb, şi cu ţuica, el cumpără sifoane din Rîmnic. Şi la al doilea transport, hai să zicem la al treilea, cumpără tuburile pentru acid. — Dacă nu ne leagă pe toţi chiar de la primu drum ! Seceta a secat izvoarele bălţii, apa a scăzut, peştele e bolnav, vine spre margine, căutînd apă dulce, şi moare, nici nu poţi trece pe acolo, atît de tare pute ! — Intrăm şi dăm cu plasa mai în larg. Şi-l spintecăm şi-l sărăm. Două, trei prafuri de sare... — Şi cu cinci prafuri putem să dăm de dracu ! — Vezi, se întoarse Magaie spre Caramet, de-alde ăştia pierd războaiele î 199 — Da n-atili pierdut războiu ! Şi nu văd ce legătură e aici. — Vreau să spun că nu l-aţi cîştigat. Asta vreau să zic. — Ajunge, ne opri Caramet, acum se face seară. Treceţi şi spălaţi butoaiele. Eu mă duc să scot plasa. — Bine, am zis. Da un sfert şi cu un sfert fac o jumătate. Care-i jumătatea ailaltă ? — E că vreau să ridic două monumente în Brăila. Unu pentru primărie, cum o vrea ea, ca să mă lase să-l ridic pe-al doilea în care să fiu eu şi cu Bişca. Cînd ai copii, da Bişca nu poate să facă, copiii îţi duc numele încă cincizeci, şaizeci de ani. — Sau te-njură că n-ai fost în stare să le laşi nimic, zise Magaie ! Căzu meu. — Unu te-njură, altu te apără. Te pomenesc, într-un fel. Un monument în oraş poate să-mi ducă numele pînă peste o sută cincizeci de ani. — Şi mai mult, dacă găseşti piatră bună, zise Magaie. Şi închise : — Fă rost de-un şomoiog aspru, Ioane. Şi caută-mi şi-o cîrpă în care să-nfăşor mîna, pentru că pucioasa atacă. Seara am ieşit pe baltă. Să fi fost Che Andrei acolo — nu pe baltă, ci în curte, atunci cînd Magaie se răstise la Caramet că nu trebuie să doarmă, sau mai tîrziu chiar, cînd spălam butoaiele şi venise maioru Ionescu cu cei doi învăţători şi se instalaseră pe prispă, cu tablele, şi maioru spusese : „Nae Caramet are mutra că ne pregăteşte o surpriză", şi învăţătoru ăla gras, cu carnea fragedă, să i-o tai cu-n fir de păr, întrebase : „Ce ?" şi maioru spusese : „Nu pot să-mi dau seama, sucăleşte la o plasă", şi adăugase : „Iar dublă, domnule? Nici la puşcărie nu vezi asta!“ — să fi fost Che Andrei atunci, poate că toate s-ar fi întors. Da cred că nici el n-ar fi salvat nimic, vaporu ăla luminos al lu Caramet pornise, şi Magaie şedea pe punte, şi urcasem şi eu lîngă el. Peste zi, luna atîrnase în cer ca un castravete galben, acum se făcuse rotundă şi mare, şi se 200 scălda în balta aia putredă. Lîngă o rîpă cu marginile goale, am dat jos plasa şi am înhămat caii la cele două capete, şi am intrat în baltă — Caramet cu plasa sul pe umăr, eu şi Magaie purtînd caii de căpestre — şi la patru sute de metri în larg, cînd apa ne veni la brîu şi la piept, depărtarăm caii şi dădurăm o toană largă cum nu văzuse, poate, nici Cuprian, cel mai bun pescar din Plătărăşti, care avea o luntre uriaşă şi vîslea stînd în picioare şi-ntre mînerele vîslelor avea un leagăn de sfoară în care ţinea mereu alt copil, sticla de rachiu şi tutun, şi copilu-i aprindea ţigara trăgînd firu de chibrit pe o bucată de pingea unsă cu catran, şi aduserăm la mal poate cincizeci de tărgi de peşte. Magaie, cu flaneaua înfăşurată în juru capului, pentru că ştia că în rîpi se zbat liliecii de noapte, răsturnă trei butuci lîngă căruţă şi pe trei scăunele cu picioare ‘ scurte, mînuind cîte-un toporaş ascuţit în ziua aia la fierar, începurăm să descăpăţînăm peştele. Retezam capetele băloase c-o lovitură seacă, îndesată, iar în cei mari izbeam de două sau de trei ori, capetele le aruncam cu pieioru, şi eram numai solzi şi sînge pînă la genunchi, trupurile colcăind de icre, lapţi, maţe şi fiei'e, le îngrămădeam pe un polog şi, după ce descăpăţînăm, luam nişte cuţitoaie lungi, spintecam burţile şi zvîrleam măruntaiele, şi Magaie, arun-cînd peştele intr-un uluc, îl spăla, vînturînd apa cu un băţ — lîngă rîpă era o fîntînă, am scos în noaptea aia poate cin-zeci de găleţi, şi la sfîrşit nu mai era apă, numa noroi amestecat cu apă — şi pe urmă-1 lua şi turna pumni de sare grunjoasă, fărîmată cu drugii şi cu tăvălugu pentru treierat orzu, şi-l aşeza în butoaie. Poate c-ar fi trebuit să-l întindem pe sfoară, la vînt, să-l lăsăm două zile să se zbicească, da vaporu ăla al lu Caramet pornise pe Dunăre, cu două sute de becuri, roşii, verzi şi albastre, şi se uitau la el cinci ţări, fără să mai socotim România. După miezu nopţii, am aruncat o grămadă de gunoi peste mormanu de capete, Magaie i-a dat foc, să se încingă gunoaiele şi să ardă o dată cu ele şi capetele alea, şi trecînd prin fumu de balegă şi de peşte, ne-am întors acasă şi încă din drum am auzit bătaia zarurilor în pereţii lucioşi ai cutiei de table, şi Magaie zise : — Chiar două rînduri de galoane... 201 — Chiar trei, ridică Nae Caramet, şi tot le-ar fi pierdut. Da ştie dun brutar. Pîinea noastră cea de toate zilele. Pentru care de-atîtea ori ne terfelim sufletu. Şi cînd Oii a început să moară în mine, cînd umbra ei s-a făcut plumb şi s-a scufundat ca şi vaporu ăla a lu Caramet — două sute de lumini verzi, roşii, albastre, şi de Anu nou încă două sute — apăru, pentru că nu mai era aşteptat, Che Andrei. Şi încă din stradă strigă : — A lu Mohreanu, secătura cea mai mare din lume e oraşu Brăila. Te uită dacă nu treci prin el în fiecare săptă-mînă. Am dat pe la Bijulică Bagdad, să iau o ţuică şi să-mi cînte ţiganii. închis ! Şi Bijulică, cică-i gropar la cimitiru Sfîntu Constantin. Dacă-1 ţine Dumnezeu să îmbrace cu ţărînă pe cîţi a dezbrăcat de haine cînd avea circiumă, învierea de apoi îl va găsi în picioare, cu casmaua pe umăr. Oamenii, camarade... — Nu mă zăpăci. Spune-mi de Oii. 16* 243 — Oamenii se împart în două : unii care s-au născut mai devreme decît trebuia, alţii care s-au născut mai tîr-ziu. Scuip pe ăla care s-a născut la vremea potrivită. Şi nu mă-ntreba de Oii, Lupoaică! Toată iama s-au tăvălit sub hamacu meu, fără ruşine, intreabă-mă din Plătărăşti. De cine vrei tu. — Neicu Jinga ! am zis eu, şi-am zis la întîmplare. — Treci în curtea ailaltă. Neicu trăieşte cu Bocu, n-are nici o importanţă. Rîmniceanu i-a lăsat, a plecat în munte. Treci în curtea ailaltă, acolo a pocnit o puşcă şi... — Hestu îl ştiu eu mai bine. — Ce ştii ? Restu scris pentru tine. Da ce-a rămas în urmă şi nu s-a terminat decît acum două luni şi, poate, nici nu s-a terminat... — Bine, i-am zis, spune-mi de Tiţa. — S-a măritat. — E mult de-atunci ? — Două luni. Atunci cînd crezi tu că s-a măritat, n-a mai vrut Luca, pentru că omu e o vită, domnule, s-a dus de la Gheorghe Jinga, supărat că nu fusese el întîiu, cum ţi-a spus ţie Titi Şorici, şi cînd a văzut că nu este nicăieri întîiu — nu vorbesc de muieri, zic de omenire în general — s-a întors şi a vrut iar ceea ce avusese de mult şi n-a vrut să ia. S-a întors şi a zis : vreau ! şi a băgat actele cu Tiţa, da acum nu mai era nici al doilea, şi, poate, nici al treilea, şi era numa una la rînd, nu ultimu,, căci asta e ceva, ultimu are puterea primului, ba şi mai mult decît a ăluia, pentru că e definitiv, e pentru totdeauna, e ăla cu care te duci în moarte şi nu-1 mai ştii pe primu, fiindcă moartea e mai mare decît începutu, a zis : vreau, şi au fixat nunta. Şi şîm-bătă, înaintea duminicii cînd să se cunune la biserică, pe la cinci dimineaţa, pe Luca l-au ridicat de-acasă, pentru că lucrase cu vorba şi cu fapta împotriva regimului nou, asta o făcuse el la Bucureşti, da abia acuma îl găsiseră. Cînd ai de gînd să duci o treabă la capăt, şi ca s-o duci, ştii că e nevoie să-ţi ţii gura, îţi comanzi o botniţă şi-i laşi pe alţii să latre. N-a tăcut şi l-au luat, şi la Jinga fierbeau căldările cu sarmale, pentru că o nuntă începe marţi sau miercuri, mezelul tăiat subţire şi aranjat porţii pe farfurii, cozonacii cu nucă, puşi pe poliţă, ştergarele împărţite la stolnici, patru sute de pîini albe, şi cinci vedre de vin şi una de rachiu 244 naşului, şi naşu adus de la Bucureşti, gaie mare, ziceau ăia, da află de la mine că era un tîmpit şi la ziuă albă, eu i-am dat să bea o sticlă de agheasmă, ridica paharu şi-mi striga, ce crezi că-mi striga ? „Hai noroc, şi să nu te joci cu ţara-n bumbi, cu Europa-n nasturi şi cu naşu-n firfiricii Cheltuială multă, un morman de parale, numa lăutarii, opt inşi, l-au costat o avere pe Jinga. Şi, hop, că nu mai e ginerica, şi adă-1 îndărăt dacă poţi ! De unde şi cu ce ? Şi din nuntă dă-o-n plîns, ceea ce auzisem eu de mult, da credeam că nu se poate, şi-am văzut-o şi p-asta. Preoteasa urla, şi ăsta-i singuru lucru de rîs, că totdeauna am vrut eu să umplu o oală cu lacrimi de preoteasă. Tiţa, cu batista pe la ochi, iar Jinga şi părintele Oancea : „Ce facem ?“ La o chestie ca asta spargi tămbălău, ce tot mai întrebi, că dacă baba avea o roată sub fund era căruţă ! Da nu, vine unu c-o idee : „Domnule, dacă l-au înşfăcat, pot să-l ţină un an acolo, sau cinci — şi asta o zicea drept, că ştii şi tu cum fac azi pe la tribunale : na şi ţie cinci ani, na şi ţie şapte, na şi ţie nouă ! — vine ăla cu ideea şi zice : „Domnule, în timpu războiului s-au făcut mii de nunţi fără ginerică“. Asta, ţie, că erai mic, nu ţi-a intrat în cap. Vine aşa, că soldaţii erau pe front, şi ce se gîndeau ei ? Mă, fata aia cu care sînt în vorbă şi s-a jurat să mă aştepte, poate să zboare cu unu care se duce şi-o încîntă. Şi-atunci scriau acasă : „Tată şi mamă care m-aţi făcut, cînd primiţi această c. p. vă duceţi la cutare şi spuneţi-i că vreau să-mi fie nevastă şi dacă-şi ţine vorba pe care-o am cu ea, faceţi într-o seară o fănmă de nuntă şi frate-miu mai mic sau văru ăla să fie ginerică fals, că pe el l-aş fi luat cavaler de onoare, şi pe nevastă s-o mutaţi la voi şi s-o păziţi ca pe ochii din cap“. S-au făcut multe nunţi de-astea, chiar şi Gicu al meu mi-a scris : „Insoa-ră-mă, tată, că la noi în companie toţi sînt cu neveste^. Da el nu fusese cu nimeni în vorbă, pretindea să caut eu una, da care-i nebuna aia să vie-aşa pe neve ? ! Cu Gicu al meu ar fi fost greu şi pe văzutelea! Şi pe urmă, de ce să dau eu de mîncare uneia care abia aşteaptă să se facă noapte, ca să se ducă-n bozii la Dunăre ? „Cum ? sare părintele Oancea, un băiat am şi să-i fac nuntă în lipsă ?“ Da Jinga, care cheltuise atîta, s-a repezit în el, şi-au început să caute un ginerică 245 fals. Să fie băiiatu lu Alion Popescu, a zis Tiţa, da Alion n-a vrut, la toiţi le era frică să se bage-n borşu ăla care putea să iasă cu pumni în cap şi cocoaşă în spinare. Sin-guru care-a zis da, Dumitru Căpălău, gură-spuzită, banditu care mi-a jupuit pielea de pc spinare cu douăjcinci de tră-gături. Şi-a urmat nunta, şi lumea, care ar fi trebuit să se retragă, că asta nu mai era nuntă, în loc să se rărească, da buzna grămadă ca să belească ochii la ce n-a mai văzut. Şi nişte boi de beţivani s-au pus pe chiuit, şi trage-i petrecere. Şi, noaptea, Tiţa a fugit cu Dumitru Câţ>ălău, din ginerică fals l-a făcut bărbatu ei! Totu e pe dos în Plătărăşti, si cine-a avut avere nu mai e nimic. Acum opt zile i-au ridicat şi pe văr-tu Gică Dună, pe Vetina şi pe Gheorghe Jinga. S-a socotit că sînt împotriva transformării agriculturii* — Cine-a socotit ? Titi Şorici ? — M-am dus să-l înjur. Da nu ştie nimic. E dincolo de mine, zice, o putere care umblă noaptea şi ridică oameni şi nu mă-ntrebă. O putere, zice, care nu-ţi dă voie să pui întrebări şi de care-i e frică şi lui. E greu să răzui cu limba o tigaie încinsă. Auzi, Ioane, urmă el, trist, eu o să mor. Sorocu meu e-aproape. Alaltăieri, stăm la geamu casei lui Titi Şorici, şi deodată văz doi catîri. Haide, zic, asta nu-i adevărat, am un singur ochi, şi ce să caute în satu ăsta de hoţi de cai doi catîri ? Da catîrii erau acolo, goneau şi scoteau seîntei pe drum şi, iaca, din ce fugeau, se făceau mai graşi şi din piept le ieşea cîte-un catîr mic, întîi numa capu şi urechile lungi, şi pe urmă şi picioarele de dinainte, şi cînd picioarele astea atingeau pămîntu, picioarele catîrilor vechi mureau. Şi ăia tineri au ieşit cu tot trupu, şi ăia bă-trîni au murit, adică nu s-a mai văzut nimic din ei, şi goneau mereu, şi pe urmă şi piepturile lor s-au despicat şi-au ieşit din ele alte două capete cu urechi şi alte picioare, şi alea vechi s-au pierdut. O pereche năştea altă pereche, care să se desfacă şi să moară si să dea altă viaţă. Catîr din catîr, viaţă din viaţă, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat ! Ştiu, zic, catîri bătrîni şi catîri tineri, ştiu, vine cucuveaua, da eu nu vreau să mor aici, mă duc să mor unde nu mă ştie nimeni, toţi care m-au cunoscut să zică : Che Andrei a plecat din nou de nebun, da într-o zi o să se-ntoarcă pe negîndite. Pentru că ăi plecaţi trebuie să se-ntoarcă, 246 numa po mort nu-1 aşteaptă nimeni. Voi toti o să credeţi că sînt viu şi-o să mă întorc. Seara, cînd se prezentă la lucru, şeful de echipaj, unul ou obrazul brăzdat de-o cicatrice stacojie, îi spuse : — Ne-au trecut la transporturi speciale, Mohreanule. Cărăm deţinuţi în Deltă. Ion avu un rîs morfolit. „Drace ! parcă stoarce ciorapi cu gura !“ se strîmbă şeful de echipaj. Şi rîsul acela se lipi iarăşi de faţa lui Ion peste două zile, cînd îl împinseră în boxă şi judecătorul Zigu Doancă, fiul administratorului de la Şuţu-Buric, preşedinte al tribunalului de urgenţă, întrunit în şedinţă închisă, citi cu voce tare : — Inculpatul Ion Mohreanu, născut... „Din tată împuşcat şi mamă înecată, vru să strige Ion, dar tăcu, ochii lui se fixară asupra treptelor pe care urma să le coboare judecătorul după citirea sentinţei. A treia treaptă are muchia ruptă, acolo se va poticni!“ şi nu mai ascultă, se adună tot în aşteptarea acelei clipe, şi nu-şi da seama că stînd în acest refugiu absurd pe rana lui umblau muştele. ........................ ^ | » ■.................................. Şi a fost a doua strigare. Epilog, 1954 XI ÎMPREJUR ERA CÎMPIA — LUT NEGRU ŞI NORI de sprinşi parcă de pe biserici părăsite — iar mai demult fusese şi griul şi fusese şi Eva. Acum, în septembrie, era numai această cîmpie scitică si şaizeci şi patru de case — a lor era în latura dinspre apus a coloniei, unde se găseşte o peluză de lucernă, nişte tufe de măturică, două tufe de mei tătăresc, patru pruni şi un fag tînăr, cu frunzele acaju şi de unde, în serile curate, luna se vede plutind cu o ureche în sus — şi mai erau şi buruienile jupuite de vînt şi turmele vinete de porci care se roteau scurmînd pe marginea orizontului. Duhoarea lor multă, umedă, greţoasă curgea în valuri spre baraca înconjurată de lăzi cu sticle goale, pusă în marginea şoselei naţionale Brăila-Foteşti-Constanţa. Pe şosea, în ultimele două ceasuri, trecuse o singură maşină, purtînd pe ea o pancartă : ,,cultivatorii de mac ben...“ — restul literelor nu se desluşeau din pricina dîrelor de noroi — şi şase biciclişti în tricouri pestriţe, cu cipilici aiurite şi pantaloni de trening. Prin uşa deschisă — deasupra, unde ar fi trebuit să stea agăţată firma, atîrna o colivie goală — răzbatea afară, de pe o placă de patefon, un cîntec idiot, însoţit de tropote de cal : Cowboy-ul vine şi dispare, şeriful plînge-n pumni... — Ioane ! 251 — A, domnu învăţător Fulga ! O votcă cu sirop, domnule învăţător ? — Vreau să-ţi spun c-or să ne mănînce porcii. E atîta putoare în cîmpie, că-ţi vine să-ţi iei lumea în cap. Azi-noapte m-am sculat ameţit, am închis obloanele şi am îndesat cîrpe în crăpăturile cercevelelor. Muream. Pînă la urmă a trebuit să aprind şi două ramuri de brad. — Mai ales femeile nu suportă. Una, care e în poziţie, mi-a spus că seara, cînd se culcă, ţine o lămîie la nas. Două lucruri nu pricep : unu, de unde ia lămîi ? — Doi, de ce continuaţi să-mi spuneţi Ioane ? Mai bine mi-aţi zice : Gîndace ! — Pentru că te îmbraci mereu în negru ? — Sînteţi rău, şi simt, cînd mă strigaţi aşa, că mă înfurii. Vă rog să mă credeţi. Numele meu e ca o gaură în talpa cizmei. Sufăr, pe cuvînt de onoare, şi nu mai vreau să-l aud. Uneori, cred, sufăr fără să-mi dau seama chiar. Să-mi spuneţi cum îmi spunea domnu Nino. — Arizona ? — Exact. — Arizona e un pustiu în America, un deşert. — Şi noi trăim aici într-un deşert. Chiar nu vreţi nimic de băut ? — Parcă s-aude o maşină, zise Fulga. Ion îşi îndreptă şorţul de muşama pe burtă. înalt, adus din spate — împlinise treizeci de ani — purta mustaţă subţire, purta cizme de gumă răsfrînte şi cojoc negru, tăiat în poale. în ciuda vîrstei, faţa lui rămăsese albă şi suptă. Avea ochii albaştri, stinşi, obişnuiţi să vadă şi să nu se mai mire, înfundaţi sub pleoape bolnave pe care şi le ştergea mereu cu dosul palmei. Trecu în uşă, împingînd cu piciorul găleata cu gheaţă şi privi şoseaua la stînga şi la dreapta. — E un tractor, domnule învăţător. Trebuia să-mi dau seama de la început. Trage nişte cabluri legate de magazia veche. Vor s-o dărîme, s-au prăsit şobolanii în ea, şi se întoarse la tejghea, călcînd îndesat pe picioarele lungi. Din aproape în aproape, astăzi o să curăţ şi aparatu de bere. I-a venit ziua. Se opri cu coatele pe tabla de zinc. — Ce ziceţi, să mă adresez Monitorului Oficial pentru 252 schimbarea numelui ? „Subsemnatu Ion Mohreanu vreau să mă numesc Arizona.“ Ar face ăia o mutră ! Nu primi răspuns. Ridică diafgrama patefonului cu un deget, ca să-şi urmărească gîndurile în voie, dar o scăpă din nou pe placă şi cîntecul ăla stupid nu se întrerupse deeît o clipă, răstimp în care calul, ale cărui copite s-auzeau ţăcănind pe un drum de piatră — munte ? pămînt secetos ? —, îşi luă avînt. — E ora unsprezece, spuse Fulga. Trebuie s-apară marina poştei. — Azi n-avem poştă, azi e joi, domnule învăţător. — Parcă ieri a fost joi. — Nu, azi e joi. Ieri a fost miercuri, o ştiu foarte bine, pentru că am avut mîncare de post. Azi c joi. Şi joia nu vine poşta. — De, zise Fulga, ar trebui să ne plîngem. — Dumneavoastră puteţi. Scriţi într-o zi. Da sus, sus de tot, fiindcă ăştia de jos se apără unu pe altu. „Pentru ce, să întrebaţi, pe alelalte linii poşta circulă şi joia, iar pe noi ne ocoleşte ?“ Nu trebuie spus, însă, că sîntem o aşezare specială, că n-avem nici biserică. — Dac-ai auzit că pe celelalte linii circulă, înseamnă c-au renunţat la ziua liberă şi-or să vină şi la noi. — Nu, pe-aici n-or să vină, spuse Ion convins, şi se aplecă, întîi cu capul, apoi cu mîinile, apoi cu trunchiul, într-o mişcare ciudată, pe bucăţi, către tubul de alamă al aparatului de bere. Plouă ! spuse el apoi, ridieîndu-se... Ploua, şi pe acoperişul bărăcii, făcut din seînduri date cu ulei de in, era ca o colcăială de viermi. Fulga, într-o manta cenuşie, ce-i cuprindea cu greu trupul gros, privea eu ochi mari fotografiile rupte din reviste ilustrate şi întinse pe peretele din dreapta intrării. înfăţişau actori de film, majoritatea străini, surprinşi în momente de lucru, pe platou, sau acasă, dacă te luai după explicaţii, în apartamente cu mobilă confortabilă, cu oglinzi cu rame bogate, cu baruri cochete. Femei frumoase, în rochii moi, cu sînii pe jumătate dezveliţi, se tăvăleau pe canapele largi, mîngîiau căţei lăţoşi, se aplecau pe fereastră să admire copaci înfloriţi, rîdeau, primind în faţă primii fulgi ~253 de zăpadă, schiţau figuri de dans, ducînd genunchiul în-doit pînă aproape de bărbie, gustau şampanie din cupe de cristal şi se sărutau cu bărbaţi înalţi, largi în umeri şi sugrumaţi în talie. Ion Mohreanu zis Arizona, într-o totală aiureală a simţurilor, scrisese sus, cu cretă : „vine ea, vine barza !“ ameninţare ce părea implacabilă. Tractoriştii şi lucrătorii permanenţi de la gospodăria de stat şi „temporarii41, cum li se spunea celorlaţi din aşezare, care locuiau în cele şaizeci şi patru de case, seara, cînd se adunau în baracă, să bea votcă, să mănînce heringi păstraţi în salată de ceapă şi să spună glume grosolane, se răsteau, întîi prefăcut, apoi cu o sîrguinţă care se schimba treptat în ură, la bărbaţii tineri şi viguroşi ce trăiau într-o lume străină, necunoscută şi plină de plăceri : — Vouă ce vă pasă ? ! Aveţi bani şi putere şi curve pe aleselea ! Intre ei şi lumea aia depărtată şi ameţitoare pe care n-aveau s-o ajungă niciodată, se întindea o zonă acoperită de ploi, de miros greu de ceapă şi heringi, de votcă şi bere trezită, de ierburi ce se lipesc de cizme, de turme de porci vineţi şi de înjurături mototolite şi murdare. Covoboy-ul vine şi se duce, aceasta-i viaţa lui... — Schimbă, te rog, placa aia infectă. Ion sări de sub tejghea. — Aan deschis gura pentru nişte plăci cu muzică italiană care se pere foarte mult, da n-au vrut să ne doteze. Cică : lasă-i p-ăştia, a zis tovarăşu Sabie de la T.A.P.L., că ăştia au atacat Abisinia şi-au făcut fascism negru. — Aia a fost demult. — Nimic nu se uită, domnule învăţător. în afară de chestia aia, cînd faci cuiva un bine. — Da! zise Fulga, şi pielea de pe faţa lui lată, cu nasul uşor coroiat, se strînse în boţuri mărunte. — Dumneavoastră însă, insinuă Ion, trebuie să uitaţi. Vă fac rău pozele şi am să le rup. O să se supere clientela, că fiecare vine şi se holbează... — Acum patru zile, Nino nu era în colecţie, zise Fulga, arătînd peretele. — L-am găsit într-un ziar. Mi-a fost drag. Era cel mai cumsecade din toată echipa aia. 254 — Nu poţi să-ţi dai seama despre un om cum e sau cum nu e în cîteva zile, spuse Fulga ursuz, ca să reteze discuţia — şi se răsuci în scaunul vechi, cu faţa tot la perete şi-l scrută pe Nino. Nino, obraz plin, de mîncău care-ţi stîrneşte sila, stă într-o sanie oprită în cîmp, lingă o troiţă îngroşată de viscol şi priveşte, cu hăţurile petrecute pe după gît, zăpezile albastre, desfăşurate sub orizont. Poartă şubă cu guler răsfrînt şi pare că aşteaptă încordat să se producă ceva în necunoscutul misterios şi ascultă vîntul şuierînd pe fundul rîpelor. E pace stinsă peste întinderi, s-apropie seara sau un duh de moarte, şi pe faţa lui osoasă, vulgară, punctată de aluniţe păroase, cu bărbia rotundă, cît o potcoavă, pluteşte spaima. — Domnu Nino se lipeşte repede de om, spuse Ion. înainte să veniţi aici, mi s-a părut că acum se dă jos din fotografie şi mă ciupeşte de obraz şi mă întreabă: „Care-i viaţa ta, Arizona ?“ „Viaţa mea, domnule Nino, se împarte în două : înainte de cutremur şi după cutremur/6 „Bravo, mă, eşti deştept, o să te chem să facem deniile împreună. Hai, pune-mi o masă, jos, în şanţ, că turbez de căldură/6 „N-am voie, domnu Nino, dacă vine o inspecţie ? !“ „Dacă vine, îi spui că domnu Nino învaţă să intre în pămînt. Asta, puiule, o singuru mod de-a te obişnui cu moartea.u „Cred că acolo, în şanţ, am avut întîiul semn al des-părţirii“ se gîndi Fulga, şi se văzu în seara aia de iulie, nisipoasă, ca o umbră de nebunie atîrnînd fărîmiţată pe cerul roşu. Şanţul e adînc, de doi metri, desparte baraca de şoseaua naţională şi pe fundul lui, nu se ştie de unde, adie un fir de vînt şi tufele de cimbru respiră răcoare. Şase inşi : Eva, Nino, Fulga, Tulgheş, directorul gostatului, pictorul scenograf Filip, miop, transpirat, cu tîmpla stingă julită în loitrea unei căruţe şi regizorul Răşcanu, un băiat de douăzeci şi opt de ani, cu barbă galbenă, numai inele, rară şi încîlcită din pricina transpiraţiei, s-au înghesuit în jurul mesei şi beau bere în cinstea Evei, care astăzi a filmat : o fugă prin lanul de grîu, printre patruzeci de secerători — figuraţie specială, 50 de lei ziua de filmare — o oprire gîfîită în faţa lui Nino şi o replică rostită încet, cu tristeţea nedisimulată : 255 r — Prepeliţa e o pasăre poligamă, ticăloasa. Eva e nevasta lui Fulga, învăţătoare ca şi el. în aşezarea de şaizeci şi patru de case, n-a ştiut niciodată bine şi nici acum nu înţelege precis ce înseamnă să joci într-un film, a nimerit în echipă din întîmplare. Mursa, studenta care fusese distribuită în rol prin concurs, s-a îmbolnăvit de hepatită chiar în ziua sosirii, şi Răşcanu, presat de timp, a chemat-o în locul ei pe Eva. Şi Eva, fericită şi fricoasă, rîde, scuturîndu-şi părul negru, ochii ei mari, umezi au o strălucire de copil. Nino o ţine pe după umeri, şi ea se strînge zgribulită în umărul lui şi sub bluza roşie trupul ei subţire cu muşchi ascuţiţi, întărit în lungi plimbări prin cîmpie, are o tresărire de vinovăţie, aşa i se pare lui Fulga, şi el o înţelege, Eva a intrat într-o lume de miraj, lipsită de convenienţe şi de prejudecăţi şi e uimită, gesturile ei se petrec încîlcit şi, ca să-şi ascundă şi să-şi domolească această stare confuză, bea la rînd cu bărbaţii şi se forţează să nu se strîmbe. Lîngă ea, Nino bea lacom şi după fiecare pahar pe care-1 răstoarnă pe gît, îşi şterge subţiorile, pe sub cămaşă, cu un prosop înmuiat în găleata cu gheaţă. Tulgheş, pe jumătate întors către Eva — o iubeşte şi a citit într-un roman franţuzesc că o fată, îndrăgostindu-se de un ofiţer, i-a trimis fotografia pe care el i-o dăruise, înrămată în cozile ei, a subliniat fraza şi i-a dat cartea Evei — are un surîs scăzut pe faţa tuciurie ca de ţigan. Pictorul scenograf, peste capul căruia atîrnă un măcieş cu frunze prăfuite, soarbe băutura printre dinţi şi ascultă cearta maşiniştilor care beau pe mal, între ţulpinele de floarea-soarelui. S-a pierdut sau s-a furat cuiva un briceag şi cameramanul îl acuză pe şoferul de la grupul electrogen. — Mai duceţi-vă dracului! strigă pictorul, ridicîn-du-se în picioare, şi pe mal se face linişte. Domnule director, sîntem ultimii nomazi ai lumii, schimbă el vorba. Tîrîm cu noi ispitele şi dorul. Şi toţi proştii roiesc în jurul nostru. Mă înţelegeţi ? — Du-te şi te culcă, intervine regizorul, iar o s-o faci de oaie. — Greşeşti, sare Nino, nu de oaie, ci de porc. — Pentru prima oară, se scuză Filip. Pentru prima oară vreau s-o fac de porc. Doamnă Eva, aici se poate 256 turba. Căldura de azi m-a năucit. Spune-mi, trebuie să ştii, n-a rămas nici o fată borţoasă de atîta căldură ? Şi ce e mai îngrozitor, sînt turmele alea de porci pe care le scoateţi pe mirişte,, domnule director Tulgheş. E o idee stupidă să creşti porci negri. E ca şi cum eu aş zugrăvi o biserică şi aş umbla gol prin ea, gol puşcă în faţa împăraţilor David şi Solomon. Eva-mi spunea că astă-primăvară porcii dumitale au blocat calea ferată spre aeroport şi un avocat a ieşit pe scară să dea cu piciorul şi i-au rupt laba. Eu n-aş da voie, sau dac-aş fi cineva în ţara asta, te-aş pune să intri noaptea în mijlocul turmei de porci cînd guiţă de foame. Zîmbeşti ? Te acuz, domnule director, care-ţi dai pe faţă sufletul negru ca si turmele dumitale.,. — Ajunge ! se revoltă regizorul. Eşti idiot. — Să-i punem gheaţă pe frunte, propune Nino. — Dobitocule ! strigă Filip. Să se care de-aici cu porcii lui ! şi bate cu pumnul în masă. Să se ducă la toţi dracii ! — Şi dacă pun eu să te lege ? întreabă Tulgheş. Eu am mai avut de-a face cu bandiţi. — Ştiam c-o să-mi răspunzi aşa. Pentru dumneata, toţi nenorociţii ăştia peste care eşti mai mare sînt bandiţi, — Matei ! strigă Eva, tremurînd şi prinde mina lui Tulgheş. — Filip. te rog să pleci, zise Răşcanu. Imediat. Eşti nebun, şi mîine te trimit la Bucureşti. Tovarăşe director, vă rog să staţi liniştit. Cred că a făcut o insolaţie, a lucrat toată ziua în capul gol. înţelege, Filip, şi pleacă. — Plec. Dar scuip pe el ca pe o tinichea. Mi-e scîrbă, domnule, d-aia plec ! Miroşi exact ca turmele dumitale. Se smuci, răsturnînd scaunul, şi urcă taluzul spri-jinindu-se în genunchi şi agăţîndu-se cu mîinile de tufa de măcieş earc-i însîngcră palmele. Sus, maşiniştii şi Ion, strînşi în grup sub umbrar, îl întîmpinară tăcuţi. Scandalul, izbucnit pe neaşteptate, acolo jos, în şanţ, îi înviorase ; iată că ziua aia, cu miros nesuferit de cîrpă arsă, avea un sfîrşit interesant. Desluşeai, însă, pe feţele lor că nădăjduiau în mai mult. Filip îşi scutură pantalonii de doc, pătaţi de vopsele, îşi şterse fruntea congestionată şi făcu cî-ţiva paşi spre puntea de scîndură aruncată peste şanţ în dreptul bărăcii. 17 — îngerul a strigat 2,?7 Doi plopi tineri, spoiţi cu var, fumegau peste buruieni. Pe şosea, pe sub cerul jos, care se topea în uleiul încins al asfinţitului, $e apropia, greoaie, posacă, acoperind tot asfaltul şi tîrînd după ea un nor de negură, străpuns de şuviţe trandafirii de forme incredibile, întîlnite numai pe cerul cîmpiei, o turmă de porci, minată cu strigăte şi cu lovituri de bici. Filip traversă puntea şi se opri în marginea şoselei. Se clătina, înalt şi subţire, cu pălăria dată spre ceafă, şi cind turma, învăluită în miros de rapăn şi de iod, se ivi lingă el, Filip smulse mîna din buzunarul hainei, se trase brusc spre stînga şi înfipse adînc briceagul, izbind cu toată puterea, în spinarea unui mascur. Un şuvoi de sînge vîscos îi stropi faţa şi pieptul, turma de porci se rostogoli spre dreapta, învălmăşită de salturile furioase şi de guiţatul mascurului rămas cu fierul împlîn-tat adînc în carne, Ion se smulse de lîngă stîlpul umbrarului, strigînd îngrozit la Tulgheş : ,,Tovarăşe director ! tovarăşe director !“ iar maşiniştii se repeziră buluc la Filip, îi răsuciră braţele şi-l purtară în goană spre maşina de sunet. El nu se zbătu, spuse doar atît : „x^tenţie, să nu-mi spargeţi ochelarii !“ şi ei îl întinseră pe o saltea, îi vîrîră haina făcută sul sub cap şi cineva îi şterse sîn-gele de pe obraji. In cîmpie, dincolo de şosea, porcii grohăiau, păzitorii urlau, un camion plin cu tuburi de piatră, în trecere spre Brăila, claxona lung. — Deschideţi magnetofonul, zise Filip, puneţi o bandă cu muzică, nu mâi suport s-aud porcii. Şi opriţi-1 pe dobitocul ăla să vină la mine. Sfătuiţi-1 să nu vină să-mi ceară socoteală. — Domnule Filip, spuse eameramanul, trecîndu-şi o mină prin părul ţepos, briceagul ăla era al meu, aşa-i ? — Da. Cred că da. L-am găsit la locul de filmare, am vrut să ţi-1 dau. îţi cumpăr altul, n-avea grijă. Hai, pune-mi muzică şi nu mai lăsa pe nimeni să intre aici! — Vine doamna Eva, anunţă cineva. Filip se ridică în genunchi şi se tîrî pînă în uşa maşinii. Eva se apropia încet, pe cărarea bătătorită în mirişte. Bluza îi scăpase de sub cingătoare, boţită, o netezea cu palmele. 258 — Eva ! strigă Filip. întoarce-te. Nu, Eva, nu ! ţipă el, văxînd-o că înaintează. Nu vreau să mă bocească nimeni. Du-te acolo. Uite, au prins porcul să-l înjunghie. Sigur, aşa trebuie. Un butoi de carne. De ce să se piardă ? Domnul Fulga te aşteaptă. Intoarce-te ! —■ O maşină, spuse Ion, ieşind de după tejghea, în mîini cu ţeava aparatului de bere pe care o sprijini de găleata cu gheaţă. Camion de patru tone. Fulga auzi vorbele cu întîrziere — parcă veneau pînă la e) prin apă — se întoarse şi-l văzu pe şofer ; înalt, sur, cu şapca murdară de motorină, şoferul se oprise în uşa barăcii şi, cu degetul îndoit, bătea în uşa coliviei de sticleţi. — Au zburat păsărelele. De-acuma la voi totu se face urît. Poţi să scrii cu săpun pe oglindă : vino soare şi el tot n-o să vină. întuneric ca-n coşciug şi miroase a porci. — Pune batista la nas, îl sfătui Ion. — Te supără ? făcu omul, înaintînd. Voi poate nu mai simţiţi mirosu, da mie mi se întorc maţele pe dos. Ce-ai bun în rafturi ? Nişte lichior de vanilie, dacă ai. De la kilometrul şaptejdoi am simţit că se atîrnă de mine mirosu ăsta puturos. Descoperi peretele cu fotografii şi, zîmbind, se apropie de el. — Ei, asta da, e o şmecherie ! Bei ţuică şi te dai în leagăn. Pentru muieruşca asta, drace ! merită să trăieşti. „E ca şi ăştia de-aici, gîndi Fulga. Se holbează la ce nu are şi nu poate să aibă. De-ar fi aici, seara, ar veni încoace, strîngînd în palmele năduşite o hîrtie de zece, ar veni să-şi spele pleava din gît cu un pahar de băutură, să înghită heringi în sos de ceapă şi să vadă lume — maşinile care gonesc cu o sută pe oră şi nu opresc, fiindcă undeva le aşteaptă oraşul, cu lumini multe, cu oameni necunoscuţi — şi femeile astea de hîrtie pe care nici Ion şi nici nimeni de aici n-o să le frămînte vreodată într-un colţ de grajd, aşa cum fac cu muierile lor. — De unde eşti ? întrebă Ion, îndatoritor. învăţase că pe client, chiar dacă are inima plină de bale, îl dai gata cu o vorbă bine potrivită. 17* 250 Constanţa, răspunse şoferul. — Timpu pef-acoio ? vru sa ştie Ion. — Marea-i ta oglinda, e nemaipomenită, ceru, tot ca oglinda. Azi-dimineaţă se prăjea lumea la soare. Sezon gras. Străinii aruncă gologanii fără să se uite. Au. Şi cînd ai, poţi să zici că-ţi trăieşti viaţa. Ei, noroc ! zise, dînd băutura pe gît. Aici, la voi, puteţi să mă credeţi, numa lupu ar putea să stea mai mult de-un ce as, că pe lup nn-1 dezgustă mirosu de porc. — Cînd bate vîntu dinspre Dunăre e frumos şi nu se simte nimic, spuse Ion. — Trebuia să pui patefonul să cînte. zise Fulga. — Ai patefon ? se întoarse şoferul. Era în uşă şi ţinea braţele ridicate*. Pe sub braţele lui, Fulga vedea două petice de cîmpie pe care ploaia ursuză, măruntă şi cleioasă, le bătea pieziş. Şi nu se ştie de ce, lui Fulga îi păru că tot ce se afla împrejurul lui începuse să miroasă a păr de la subţioară. — Dar am numa trei plăci, spuse Ion. — Asta înseamnă eă trei lucruri le cunoşti bine, spuse şoferul. Aici, unde sînteţi voi, trei plăci sînt trei lumi. N-am timp, trebuie să fiu undeva pînă discară, altfel aş sta şi le-aş asculta. — Poate cînd te întorci... — Peste o săptămină. Să umbli cu grijă, să nu le fălim i pină atunci. — O să fii singur ? întrebă Ion. Fulga scutură mina. Gestul era de împotrivire. — Te-am înţeles. Eşti sătul de lume, spuse şoferul. Dac-o să fii aici peste o săptămină, n-am să opresc. — Face socoteli pentru mine, zise Fulga, arătînd spre Ion, şi eu nu vreau. — Aşteaptă maşina de poştă, explică Ion. Şi către Fulga : — într-o lună şi douăzeci şi şase de zile aţi primit o singură vedere. Către şofer : — I-a plecat soţia la mare pentru cinci zile, au luat-o să facă film. şi nu s-a mai întors. Intr-o lună şi douăzeci şi şase de zile, i-a scris o singură vedere. Pot să spun ce scria ? 260 Fulga avu un gest de lehamite. — Astăzi m-am întîlnit cu Marea, recită Ion, niciodată n-am fost mai fericită, şi-am blestemat lacu Capernaum. Capernaum e un lac în Biblie, cu milogi, asta o spun de la mine, nu mai e scrisă acolo. — Femeia e norocu omului, spuse şoferul. Dacă-i pui piedică la timp, cade şi lasă pe jos tot ce-avea prin buzunare. — Astea sînt tîmpenii, zise Fulga. Situaţia mea mă priveşte numai pe mine. — Sigur că da, aprobă şoferul. Sigur. Eu nu mă amestec în nimic, mi-a spus de plăcile alea şi mă gîndeam să le ascult la întoarcere. Sînt vechi ? întrebă. — Una e veche de tot, nu se mai desluşesc cuvintele. Cum s-ar zice, am trei plăci, da numai două sînt de ascultat. — Mie să mi-o păstrezi p-aia pe care n-o vrea nimeni. Cîncl nu s-aud vorbele, te gîndeşti la ce vrei, sau la ce-ai vrea să fie. Eu o s-o ascult şi-o să mă gîndesc că pe deasupra barăcii trece o pasăre. Aşa mă gîndesc mereu cînd sînt trist, că pe deasupra mea c o pasăre... cum să spun ? ! pasărea asta la care mă gîndesc eu are numa gît de pasăre, lung şi făcut din flori de liliac alb, iar trupu ei e o cutie de avion, cu aripile adunate, şi pe-acolo pe unde avio.iu scuipă flacără şi fum ies pui de pasăre, tot cu gît de liliac alb şi cu trupu ca o cutie, da sînt mici. -- Peste o săptămînă, cînd te întorci, să-l iei şi pe domnu învăţător la Constanţa. Trebuie, domnule Fulga, trebuie să vă lămuriţi. Astăzi e în opt, i se adresă şoferului, peste o săptămînă, în şaijpe... deci pe data de şaisprezece o luaţi din loc. Cu ocazia asta o să vedeţi şi Marea Neagră. S-a aranjat ? îl întrebă pe şofer. — O să fiu aici dimineaţa, spuse şoferul, şi porni spre maşină. înainte de-a sui în cabină, se opri să-şi scuture noroiul ele pe bocanci. Mirosul de porci venea în valuri, adus de vînt. „Trebuie să dau bătaie, să ies din zona asta“, îşi spuse, încreţindu-şi obrazul, scîrbit. Alături de şosea, pe un drum gîtuit de tufe de mărăcini, patru oameni, înfăşuraţi în mantăi de muşama, cu glugii.' trase pe ochi, se mişcau greoi pe lîngă o căruţă cu scoarţele rupte; în care zăcea răsturnat un bivol negru. Capul animalului atîrna intr-o parte, cu limba scoasă. Buza de jos, căzută mult, dezvelea două şiruri de dinţi laţi înfipţi în gingii vinete. Murise lovit de tren şi-l duceau să-l jupoaie. Căruţaşul, bezmetic, îngropase o ţepuşe de lemn în burta păroasă şi legase în vîrful ei un şomoiog de paie. Grupul înainta tăcut către un tunel de trecere în gura căruia se roteau, croncănind, două ciori — şi peste cîmpia scitică, aşternută ploii, norii păreau altare de jertfă dintr-un rit străvechi. — Eu am avut parte numa de barăci proaste, zise Ion. — Vorbeşti mult, Arizona ! aruncă Fulga. — Mulţumesc că mF*aţi învăţat numele care-mi place. — Ce-i cu baraca aia ? — Era de carton presat, prinsă cu scoabe de fier pe patru butuci de ciment. Şi erau treizeci şi opt de paturi suprapuse şi deţinutul 412, vecin cu mine, sforăia îngrozitor, şi sergentu Paxaman, care era de noapte, îl înjura mereu. Numa eu auzeam, eram la început şi noaptea mă gîndeam ce fac, e vreo scăpare ? Pe urmă nu m-am mai gîndit, cădeam într-un somn mort, putred, ca şi ăilalţi, fiindcă lucram la ridicarea digului în zăpadă. Şi-n patru luni de zile n-am avut nici un vis, şi pe urmă am avut unu, parcă horcăiam şi muşcam un bolovan de bronz, într-o noapte, tot aşa, nu dormeam, marea se spărgea în vagoanele alea de piatră de la picioarele digului — mai devreme se trăsese un foc de armă — şi s-auzeau urlînd nişte lupi, cred că-i răsturna vîntu şi cred că era ora unu, şi 412 încetă să mai sforăie, şi asta era ceva, îl miră chiar pe sergentu Paxaman, care intră între paturi. Eu am întins picioarele, ca prin somn, şi i-am barat drumu, şi el m-a lovit cu muchea palmei peste genunchi, ca la infirmerie, cînd iţi controlează reflexele, şi-atunci i-am dat un călcîi în burtă. M-a înhăţat de urechi şi m-a ridicat în picioare. Eu eram număru 382 şi, cînd m-a ridicat, s-a sculat şi 363, Hoţu, cum îi ziceam. — Loveşti, Mohreanule ? zise Paxaman. La prima ocazie o să fie rău de tine. Mişcaţi şi zgîlţîiţi-1 pe 412. — Nu e rîndu meu, domnule sergent, spuse Hoţu, tremur, am pielea rară, omu, cînd îmbătrîneşte... — Ai mult curaj. O să ţi-1 scot pe nări. Ne-am dus să-l scuturăm pe 412. Era rece. Şi Hoţu zise : — Adio. — Nu se poate, răspunse sergentu. — Poftiţi încoace. Paxaman se apropie şi ciocăni cu deştu în fruntea mortului, parc-ar fi zis : deschide, mă, şi spune-ne ce e cu tine ! — A sforăit pîn-adineauri, cînd naiba a murit ? — Unii mor repede, explică Hoţu. Asta era o natură sănătoasă şi doctorii spun că ăştia, naturile sănătoase, se curăţă fulgerător. Vorbea greu. Dinţii de jos se sileau s-atingă gingia goală de deasupra. întinse mina, luă pătura de pe mort şi-o puse-n pat la el. — Permiteţi să dorm sub două pături pînă la ziuă ? se rugă de sergent. Lui nu-i mai foloseşte. — Echiparea ! răspunse Paxaman. — Da nu-i rîndu meu ! spuse iar Hoţu, totuşi începu, ca şi mine, sa se îmbrace. Flaneaua ruptă îi cădea pe spinare cu două palme mai lungă decît in faţă. Smulse îmbrăcămintea de pe pernă şi-o înfăşură în juru gîtului. — Pe cine să mai scol ? am întrebat. -- 364 şi 365. Adică Ţăranu şi Căciulă de Iepure. Ţăranu avea picioarele strîmbe, subţiri ca fusele şi capu alungit. „Cap în formă de obuz, zicea Hoţu, într-o zi, să vedeţi, capu o să lunece în măruntaiele Ţăranului, o să explodeze şi-o să ne înece în valuri de grîu, doar burta fiecărui ţăran e o magazie de grîu, nu ?“ 365 era cel mai bătrîn din baracă, fusese adus numa de două zile şi-avea o căciulă de iepure, de-aici şi numele. Paxaman luă pătura pe care Hoţu o îngrămădise în patu lui şi ne-o dădu să înfăşurăm mortu. 412 fusese cineva la viaţa lui, măsura un stînjen, şi cînd ieşirăm, căzurăm cu el în zăpadă. — La gropile vechi ! porunci Paxaman şi ne ridicarăm. 263 — Lăsaţi-L p& Căciulă de Iepure, spuse Hoţu, de-abia se ţine, ne descimiăm şi fără ei — înainte marş î Şi dacă mai scoţi o vorbă, o să rămîi acolo cu 412. — Da, spuse Hoţu, în timp ce ne tîram prin zăpadă, ar fi tocma cum trebuie. Singuru lucru făcut cum trebuie. Mai important decît digu. Căci digu îl ridicăm, şi-l dărîmă armata, vara, la manevre. Şi iar îi ridicăm, şi iar îl dărîmă. Singuru lucru cuminte, un glonţ. Sub lumina reflectorului din turnu principal, zăpada, umflată de vînt, avea o culoare galbenă. Urmaţi de sergent, într-o manta lungă, îmbogăţită cu guler moale de oaie, trecurăm lingă: magazia de unelte, unu dintr-o patrulă cu dini dezveli obrazu mortului, îi smulse un fir de păr şi apoi intrarăm pe o cărare strînsă între două rînduri de sîrmă ghimpată. Marea vuia undeva în faţă, greoaie şi furioasă, şi sirenele şuierau. — Stooop ! Stop !! — Mi-a promis să mă împuşte, zise Hoţu. Vreau să se ţină de cuvînl Ţăranu oftă adine, n-apucase să smulgă de pe mort decît un crac de pantalon, şi uite, sergent-u aprinsese lanterna. în dunga de lumină coclită descoperirăm gropile. Erau rupte, cu marginile îngroşate de zăpadă. Hoţu ridică o lopată şi un tîrnăcop aşezate între pereţii unei gherete de santinelă. Pă-mlntu era îngheţat. Am izbit în el şi-am simţit că-mi trosnesc şalele. Căciulă de Iepure încremenise în viscol, cu spinarea îndoită. — îl aruncăm ? întrebă Ţăranu. Sergentu, cu lanterna vîrîtă în mînecă, veni si încercă marginea gropii cu botu cizmei. Se răsuci pe eăleîie — vîntu mirosea a fum — şi spuse : — 362, 363 şi 364, în gheretă ! Intrarăm toţi trei şi ne lipirăm de pereţii de seîndură. Sergentu veni în uşă, ne lumină feţele, se retrase cu spatele şi se aşeză în prag. Era înalt, cu umerii atingea partea de sus a uşii, şi împiedeca vîntu să intre. — 365, spuse el, dă-i drumu ! — Nu pot singur, domnule sergent, răspunse Căciulă de Iepure. 264 — N-am zis să-l îngropi. Asta or s-o facă ei. Ţi-am citit fişa, înţelegi de ce te-am adus ? — Da, domnule sergent, răspunse Căciulă de Iepure şi, trecînd la căpătîiu mortului, începu să cînte : Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău... Cinta trudnic şi sergentu Paxaman se lăsă în genunchi, cu capu aplecat, şi noi dinăuntru îl văzurăm pe bătrîn, pe marginea gropii, mutîndu-şi braţu degerat de la frunte spre burtă, şi pricepurăm că e popă şi că slujeşte, şi înge-nunchiarăm şi noi şi sergentu se mişcă să ne facă loc. Va să zică, el, zbiru, avea un dram de omenie. Erau în cameră la Tulgheş. Tulgheş, în cămaşă, se juca cu nişte mărgele, pipăia boabele şi le răsucea între degete — afară, între magazii, grohăiau porcii, veterinarul scosese o sută de bucăţi la castrat, mirosea a sînge, şi o femeie care aduna fuduliile într-o căldare striga măscări şi porcarii nechezau — iar alături de el, cu coatele pe masă, Fulga citea, mişcînd uşor buzele groase, scrisoarea pe care mai-că-sa i-o trimisese lui Tulgheş. La început, cînd Tulgheş îi dăduse plicul, refuzase : „Nu mă interesează !“, dar în seara asta venise singur, spunînd : — Dă scrisoarea. Vreau să văd ce efect poate să aibă asupra mea. 2 septembrie 1954. Dragă domnule Tulgheş, zicea bătrîna, da, ştiu că te va mira scrisoarea asta, dar o să mă ierţi. Eşti prietenul lui Eugen, aşa mi-a spus el, şi-am văzut şi eu şi simt c-aşa este, de cînd aţi fost amîndoi în casa noastră, în primăvară, şi v-am dat ouă fierte la masă şi le spărgeaţi, ciocnindu-le fiecare în fruntea celuilalt. Omul tînăr poate să facă orice, îi stă frumos, numai noi bătrînii ne smiorcăim, ne plîngem păcatele şi ne dorim mormîntul. Vă scriu cu inima frîntă şi vă rog să-mi spuneţi ce se întîmplă cu Eugen şi cu Eva ? S-au certat ? S-au bătut ? De ce nu se mai întoarce ea de la mare ? Şi de ce s-a dus să joace în filmul ăla ? Eugen a suferit destul, nu vreau să se mai chinuiască. Nouă, Eva ne-a fost dragă, am iubit-o de parcă era din carnea noastră, dar acum ce 18 — îngerul a strigat 265 să mai credem 7j Nu ştiu dacă ei ţi-au spus vreodată, Eva a venit la noi în 1946, în vremea secetei, pe cînd Eugen era prizonier şi nu mai ştiam nimic despre el de trei ani. Ne-am pomenit cu eaîntr-o zi. Subţire, străvezie, leşinată de foame, s-a oprit la poartă şi, cu ochii mari, tremurînd, ne-a spus: Sînt Eva Ispas, sînt din Iaşi şi sînt nevasta lui Eugen, v-a scris Eugen ? Nu ne scrisese nimic, nici cînd s-a însurat şi nici mai tîrziu. S-au unit într-o noapte din iarna lui 943, pe ascuns de lume, singuri în faţa lui Dumnezeu, fiecare cu o lumînărică în pumn, şi după două zile pe Eugen l-au dus pe front. Altfel am fi vrut noi să fie nunta băiatului nostru, dar nu ne-am supărat, cum crezuse el că e bine, aşa trebuia să rămînă. Şi-am oprit-o pe Eva lingă noi, şi ne-am zbătut de i-am obţinut post la şcoala din sat, alături de mine şi de bărbatu-rrieu. Trei ani am stat împreună, şi ea ne-a zis mamă şi tată, cum se cuvine, şi l-a aşteptat pe Eugen cu cinste. Nu venea nici o scrisoare şi ea răbda, nu-şi urla disperarea şi nu ne-a lăsat să-l socotim mort şi să-i purtăm pomenile la biserică. Trăieşte şi o să vină, spunea mereu, în gară la Focşani, unde prizonierii întorşi din lagăre sînt ţinuţi în carantină, în fiecare zi apare unul sau altul care a fost dat mort, o să vina şi Eugen, nu se poate. Plîn-geam şi-o ocroteam, şi cînd a venit Eugen i-am sărutat Ev ei mîinile şi i-am spus că numai credinţa ei l-a adus. Şi-acum, cînd după atîtea nenorociri se înseninase şi casa noastră, Eva a plecat! Domnule Tulgheş, dacă poţi, împacă-i, adună-i din nou. Şi scrie-mi şi mie. Eu, altceva decît să mă rog bunului Dumnezeu să fie totul bine, nu pot să fac. Mă rog în fiecare zi şi vă aştept să mai treceţi pe la noi. Acum o să culegem via şi o să înfundăm un butoiaş pe care sâ-l beţi sănătoşi şi eu să mă bucur că sînteţi fericiţi. Maria Fulga — Da ! zise Fulga isprăvind şi punînd scrisoarea pe masă. — Ce înseamnă : da ? întrebă Tulgheş, înălţînd fruntea pe care părul negru, inelat, ca de ţigan, o acoperea în dezordine. — Mama are în mîini punctul de pornire, plecarea, atît! 266 Jarul trosni în sobă, scîntei albastre săriră în cenuşar. Fulga îngustă ochii — faţa rotundă, cărnoasă, i se umflă — şi-o privi pe Eva în tabloul lucrat de Filip, atîrnat deasupra geamului împărţit în opt ochiuri, cu trei frunze de fag prinse într-un colţ al ramei. Tînără, înaltă, frumoasă — totdeauna mirosea a lucernă — Eva stă într-un leagăn făcut din două frînghii prinse pe un scripete, cu braţele ridicate leneş pe funii, cu capul aplecat pe umăr, cu tălpile goale întinse în iarbă — parcă-şi freca tălpile în iarbă şi iarba trosnea mărunt, plină de o nelinişte fragedă — şi un dor de demult, o umbră de chin desprinsă din dragostea flă-mîndă a celei dinţii Eve, trecut, lege a durerii, din neam în neam, pînă la ea, şi mai departe de ea, în pragul veşniciei, pune o pată de durere pe faţa ei galben-cafenie. — Eu şi Eva am trăit toată povestea, reluă Fulga. Plecarea e mincinoasă. Tu, dac-o iubeşti pe Eva... — N-o iubesc, zise Tulgheş, aşezînd mărgelele pe genunchi. Ce ţi-a venit ? — Ba da, întări Fulga. Amîndoi ştiam c-o iubeşti. Era ca într-un joc şi ne bucuram. Eva spunea că suferi. Ii place să fie puţin nefericit. Sînt oameni care trag să se nenorocească cu tot dinadinsul, tu, însă, eşti departe de asta, pentru că ştii să te înfrînezi. — Arizona e un tîmpit vesel. Te umfli cu votcă în baraca lui şi-ncepi să vorbeşti aiurea. Ala, Filip, simula nebunia. Tu eşti nebun de-a binelea. — Astăzi n-am mai aşteptat maşina poştei. Am început să mă stăpînesc. Poţi să-i scrii mamei. — N-o să-i scriu nimic. — E bine. Pentru că nu ştii nimic, Tulgheş. M-am întors din prizonierat în 1948. Ai văzut casa noastră ? Zici că stă să cadă în rîu, nu ? Toată vara miroase a ierburi. Doarme între ierburi şi o leagănă vîntul. Cînd am coborît în gară la Focşani, era la sfîrşitul lui august, şi vara murea. M-am gîndit că trebuie s-ajung la ai mei pînă nu încep ploile. Vroiam să găsesc casa pătrunsă de mirosul ierburilor. Fusesem ofiţer în rezervă şi mai aveam puţină trecere. Am obţinut să nu rămîn în carantină decît trei zile. M-au tuns şi m-au fotografiat şi mi-au dat drumul. A trebuit să 26? mă fotografiez mai pe urmă şi cu un individ cherchelit care ţinea o oaie în braţe. — Am cumpărat-o la Paşti, era miel, dar mi-a fost milă s-o tai. Şi-acuma se ţine după mine ca un cîine, pricepe c-am fost bun cu ea. Nu mi-a trimis niciodată fotografia... S-a potrivit s-ajung acasă după masă. Ardea un soare somnoros. Casa noastră, pusă pe grind, cu lemnăria veche, strălucea şi iarba se clătina pe mal, o coamă de mohor cu spice cafenii. M-am descălţat şi am trecut rîul. Cu bocancii pe umăr, am suit prin vad în grădină. Nu ştiu de ce, mă aşteptam să-l întîlnesc întîi pe tata, dar sub nucul de lîngă gard am văzut o fată. Citea. Nu mă simţise. M-am aşezat de partea cealaltă a mesei şi-am ridicat capacul de pe o cratiţă. A tresărit speriată. Eu am zimbit, şi ea s-a lipit de trunchiul nucului. Purtam haine militare, fără epoleţi, fără grade, dar oricum, militare, şi după asta şi-a dat seama că sînt Eugen Fulga. — Domnul Fulga ! a murmurat şi s-a oprit. Apoi, stins: V-aţi întors ? — Cine eşti ? am întrebat-o. Am lipsit mult şi nu mai cunosc lumea. — Nu vă mai amintiţi de mine ? Ne-am cunoscut la Iaşi, sora sublocotenentului Ispas, ne-am plimbat într-o zi cu sania la Copou. — Nu, nu-mi aduc aminte... Şi ăsta era adevărul, Tulgheş, nu-mi aduceam aminte. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, într-o noapte, iarna, cînd Eva mi-a spus că în copilărie îi era frică de nişte papuci primiţi în dar de la o mătuşă, fiindcă i se spusese că papucii ăia sînt vrăjiţi, că, în clipa cînd va spune o minciună, papucii îi vor încălţa picioarele singuri, cu de la ei putere, şi vor fugi cu ea prin zăpadă, prin gropi, mi-am adus aminte de sublocotenentul Ispas şi de sora lui care ţinea hăţurile şi lovea cu biciul caii gonind prin ninsoarea bogată. Eva, atunci, era în ultima clasă de normală, avea un şal alb şi o scurtă de piele şi rîdea, fericită, şi fulgii mari i se împleteau în funia părului — dar acolo, sub nuc, în capul meu zăpezile se amestecau urîte şi vrăjmaşe; cinci ani şezusem numai între zăpezi şi uneori fusesem la un pas de nebunie din pricina lor. Am privit-o lung pe 268 Eva şi am întrebat-o de ce plecase din Iaşi şi de ce era la noi, şi am rîs cînd ea mi-a spus : — Sînt soţia dumneavoastră. — A mea ? Cum asta ? — Ascultaţi-mă încă puţin şi pe urmă o să plec... părinţii dumneavoastră sînt în sat şi o să se întoarcă... — Dacă eşti soţia mea, pleci cînd vreau eu, am zis. — Bine, o să plec cînd ziceţi, cînd credeţi că trebuie să plec, dar acum trebuie să vă vorbesc, să vă spun... — Ce să spună ? întrebă Tulgheş. Nu mai ocoli, nu mai tăvăli vorbele. — Să-mi spună că fusese secetă şi că murea de foame... Muream. Dumneavoastră trebuie să ştiţi ce e foamea, lipsa cumplită, şi într-o noapte, nu mai ştiu cum, mi-am adus aminte că mi-aţi spus cît de bogat e satul părinţilor, mi-am adus aminte şi cum îi spune, şi mi-am adus aminte că frate-meu vă citise numele pe lista ofiţerilor daţi dispăruţi pe front, şi am plecat încoace, şapte zile, pe tren, şi le-am spus bătrînilor că sînt soţia lui Eugen. — Dar în 1948, trecuse seceta. Ar fi putut să plece, ar fi putut să dispară. — Da, la fel i-am spus şi eu : ?,Puteai să pleci, trebuia să pleci". „Nu, mi-a răspuns ea, trebuia să rămîn şi să plătesc." — E o prostie. Război şi foamete. Nimeni nu s-a gîndit vreodată să plătească pentru chestiile astea. Nu intră în nici o socoteală. — Era altceva, Tulgheş. Erau bătrînii. Ei o primiseră ca pe o noră şi aşteptarea Evei le dăduse nădejde. Bătrînii ştiu să aştepte, de la un timp încolo viaţa omului nu e de-cît o aşteptare lungă, dar cînd e lîngă tine şi cineva care are douăzeci şi unu de ani şi aşteaptă, şi pe urmă are douăzeci şi doi şi aşteaptă, şi împlineşte douăzeci şi trei şi se încleştează în aşteptare, aşteptarea nu ţi se mai pare neagră şi lipsită de speranţe, începi să crezi că moartea n-a avut atîta putere să-l răpună şi pe fiul tău. — Eva credea în întoarcerea ta ? — Nu, nu credea, dar important era că aştepta. Ea avea timpul înainte, putea să se joace cu el. încă puţin şi bătrînii aveau să-i spună singuri: du-te, Eva, ai aşteptat destul, du-te şi aranjează-ţi viaţa cît mai eşti încă tînără. JMama mi-a spus c-ar fi trimis-o. E firesc. — Pînă aici, acceptă Tulgheş, dar mai departe ? — Seara, mama ne-a aşternut patul în odaia mare, şi am făcut-o pe Eva nevasta mea. — Aha ! făcut Tulgheş şi reluă jocul cu mărgelele. — Te gîndeşti c-am silit-o ! zise Fulga, şi se enervă, ochii lui avură o căutătură piezişă. Amîndoi am vrut-o. N-am considerat că e ultimul preţ pe care trebuia să-l dea pentru anii ăia nenorociţi. S-a dezbrăcat şi s-a suit lîngă mine şi mi-a pus mîna pe frunte. Şi eu i-am sărutat mina, şi dincolo de perete, mama plîngea şi tata bea vin cu vecinii, pe drum cineva lălăia un cîntec. Şi Eva mi-a spus : „Dacă o să vrei, rămîn aici“. Peste o lună, ne-am dus la oraş, singuri, am ales o biserică unde nu vine lume şi ne-am cununat. Am stat amîndoi în genunchi, cu cîte-o luminare în mină şi preotul ne-a slujit. Asta a fost nunta noastră, o nuntă ascunsă, aşa cum spusese Eva şi cum credeau ai moi că făcusem de mult, la Iaşi. Ne-am sărutat şi am plătit părintelui şi am ieşit pe stradă. Se făcuse noapte, bătea vînt rece, lumina ardea, am pătruns într-un gang mucegăit, ca să tăiem spre Strada mare. Eva s-a împiedecat de o ladă, pe semne că era un depozit de lăzi acolo, căci lada izbită de Eva, dărîmîndu-se, a tras după ea încă vreo douăzeci de cutii de lemn care s-au prăvălit pe ciment, hodorogind, şi-n clipa aia, de sus, de la un balcon, cineva a strigat : „Poliţia !u La strigătul ăsta s-au deschis toate geamurile şi de sus au început să cadă peste noi coji de cartofi, gunoaie şi ligheane de lături. Javre nemernice ! Pe întuneric se simţeau tari, erau în stare să bată şi să lovească. Exact ca şi porcarii pe care-i comanzi : noaptea iscodesc şi mîrîie, iar ziua dau în brînci să-ţi execute poruncile. Eva îi ura, şi cred că de scîrba lor a plecat şi nu se mai întoarce. — îţi fierbe sîngele după Eva, zise Tulgheş, şi de-aia îi înjuri. De fapt ţi-e milă de ei şi în ascuns îi compătimeşti. Ştii foarte bine că nici unul n-a fost, cum se spune, călăuză sau hoţ de graniţă. — Da, hoţ de graniţă n-o fi fost nici unul, dar fiecare a avut o rudă, un prieten sau un cunoscut care a fost hoţ adevărat şi pe care ei l-au ascuns sau nu l-au denunţat. 270 . — Grozav, gro-zav eşti tu, Eugen Fulga ! Dar eşti măgar, să ştii! mestecă Tulgheş între dinţi. Colţurile gurii largi, umede de salivă, îi tremurau şi pe fruntea lată i se îngroşau vinele. — Pe omul căzut în mizerie, n-ai dreptul să-l batjocoreşti. — Ei singuri se batjocoresc şi se aţîţă. Şi se pîndesc între ei. Seara. In baraca lui Arizona, mirosind a rachiu şi a bere, şapte colonişti s-au strîns să sărbătorească „sîmbăta morilor de apă“. Fulga, singur la masa de unde poţi privi în voie peretele acoperit cu poze rupte din reviste ilustrate, fumează şi ascultă vîntul care se zbate la colţurile barăcii. Arizona, încins cu şorţul, desface cutii cu heringi, şi patefonul, pus sub tejghea, (Antă încet melodia americană în care tropăie un cal şi cîmpia e tristă. — Pentru ziua asta, spune Arizona, ar fi trebuit nişte ciocolată. — Opreşte placa ! îl pofti un flăcău din grupul „temporarilor li spuneau Destelnicu. Subţire, dar bine legat, purta mustaţă blondă, răsucită cu fierul şi vorbea aspru, repezit. Turnă în pahare şi se întoarse spre Toma, un bărbat de patruzeci de ani, cu barbă tunsă scurt şi pomădată. Fusese contabil, aici era pontator. — Vorbeşte, Toma. Toma îl privi, zîmbind, nu ştia de ce să se agaţe, împreună mîinile pe pahar şi spuse doar atît: — Încă un an ! Să dea Dumnezeu să fie ultimul pe care-l petrecem aici. Aşa. Să ne întoarcem cu toţii sănătoşi, la noi acasă, unde punea e dulce şi se frînge singură pe masă. Se închină şi bău. Şi la fel făcură ceilalţi. — Cum e Dunărea acolo ? întrebă Arizona, aranjînd bucăţile de peşte pe o farfurie de tablă. — Dunărea ? repetă Toma. Tristă. 271 — De ce? făcu Arizona, nemulţumit. La noi, uite, de-aici pînă-n malu ei sînt şapte kilometri. Dunărea, dacă ai o căsuţă să te adăposteşti şi o barcă e tot ce-ţi trebuie. — La noi e tristă, se încăpăţînă Toma. Cum o fi aici, nu ştiu, n-am văzut-o, noi ne invîrtim într-un cerc din care nu avem voie să ieşim, şi cercul nu atinge Dunărea, dar cum poate să fie cind răsuflă pe malul ei turmele astea de porci ? ! — Schimbă vorba, îl sfătui Arizona. Nu e permis, ştii bine, să vorbeşti chestii de-astea. Vedeţi, asta e cu voi, nu vă. învăţaţi minte. Chiar şi sărbătoarea asta a voastră e o aiureală. „Sîmbăta morilor de apă !“ Astăzi e sîmbătă, bun, este, dar unde-s morile de apă ? N-are haz. — De acord, n-are haz, spune Toma. Dar ce are haz, după tine ? Tu, şi noi toţi, în afară de director şi tractorişti, am venit aici aduşi de la spate... asta are haz ? — Şi domnu învăţător Fulga, zise Arizona, tot de nevoie... — Acolo unde sînt copii, trebuie să fie şi unul ca mine. — Vorbeam despre ce are haz şi ce n-are haz, zise Toma. Tu, Arizona, ne vinzi băutură şi alimente, şi n-ai leafă, execuţi ce ţi s-a spus. Şi nu ne tragi pe sfoară. Asta e bine. Tu, te priveşte ce-i cu tine. Ai făcut şi închisoare. Da noi ? Ce e cu noi ? Ne am mutat în case străine, de humă, cu lut pe jos, cu un pat în fiecare odaie, cu o ladă pentru făină şi o sobă. Totul e pe dos, şi noi ne păstrăm obiceiurile de acolo, unde Dunărea e tristă. Ai dreptate, asta n-are haz. De doi ani măcinăm la o moară de aburi, în fiecare luna, patru inşi, prin rotaţie, strîng în două căruţe saci şi pornesc undeva, lipsesc o noapte şi se întorc înapoi albiţi de făină, rupţi de oboseala ţărinii, căci ceea ce ne distruge e ţărîna asia neagră, sumbră, fărîmicioasă, fără rîuri, fără păduri, neprietenoasă, şi povestesc ceva despre o hardughie în care huruie valţuri şi se freacă, cu pocnete, roţi de piatră, dar de gîndit tot la morile noastre de apă ne gîndim. E fără haz, sigur, dar acolo am trăit noi. In septembrie, acum, ce înghesuială de căruţe şi de cai e acolo ! — Caii noştri au coamă, nu glumă, zise Destelnicu. Dintr-o coamă de-aia poţi să faci o funie care să-ţi ajungă să legi un raion întreg. — Aţi fi fost bogaţi, se vede, spuse Arizona. Şi banu face totu. Eu sînt de-aici, din Baltă, oameni scăpătaţi. Nenorocirea, însă, n-alege, vine şi peste bogat şi peste sărac. Mie, spre deosebire de domnu învăţător Fulga, de faţă, îmi plac şi porcii. Carnea de porc e cea mai gustoasă. Dac-aş avea eu gologani, mai încolo, cînd vine iarna, aş face un şanţ de ciment, aş tăia porci, aş umple şanţu cu sînge roşu şi aş pune o muiere să facă tobă şi să umple un kilometru de cîrnaţi. Aşa-i, de ce să mă îndop cu cartofi ? — Dă, Doamne, spuse un bătrîn, să ne întoarcem mai repede acasă t între ai noştri, acolo, pot să trăiesc numa cu mămăligă şi ceapă, nu-mi pasă. — Odată şi-odată, o să vă întoarceţi cu toţii la casele voastre, zise Arizona. Cei care-or trăi. Care-or avea norocii. — Dac-o să mor, zise bătrînul, să-mi luaţi oasele acolo. Să nu mă lăsaţi singur aici. — Nici-o grijă ! O să te duc acolo, la văru-meu Mes-tecăneanu. Că te-ai chinuit fără nici o vină. — Ce e cu Mestecăneanu ăsta ? întrebă Arizona. — E preşedintele raionului. Cu două luni înainte de-a ne porni încoace, vara, m-am dus la eh Era şef de trei luni şi de două luni se însurase. Tocmai pleca pe teren. „Hai cu mine, zice, dacă vrei să vorbim“ M-am suit în maşină. Nevastă-sa, din uşă, către el: „Astăzi te duci la lacuri ? Adu-mi un pescăruş, n-am văzut niciodată .“ — Da, zise Arizona, muierile au trăzneli de-astea. Ştiu una de-aici care se scoală noaptea şi-i zice lu bărbatu-su: „povesteşte-mi ce-ai visat". — Să am una ca asta i-aş muta fălcile. Hai, zi aia cu Mestecăneanu. — Am ajuns într-un sat, Mara, şi ne-am dat jos. Lacul, în marginea şoselei. Mestecăneanu îi cheamă pe cei de la primărie : „Măi băieţi, să-mi prindeţi un pescăruşSus, în bărci şi dă-i bătaie. Cu plase speciale, pe care le arunci de la distanţă. Dar era soare, lumină albă care te orbea, şi nu s-a putut. — Trebuia lucrat cu lanţuri, interveni Arizona. 18 273 — Nu s-a putut, am plecat, continuă Toma. Şi-am mers. Satele, pustii, si lacuri multe, albastre şi neclintite. Trei ceasuri în şir, Mestecăneanu n-a mai găsit pe nici unul din oamenii de care avea nevoie. — Păi cine-i prost să iasă din gaură cînd pică inspecţia ? întrebă Arizona. Eu am dar de-o simt cu două zile înainte. începe să mă mănînce pielea. Oricît mă scarpin, nu scap de mîncărime, pot sa trag cu grebla pe spinare, şi atunci ştiu că trebuie să pice cineva. — /n al şaptelea sat, Mestecăneanu s-a supărat. L-a chemat pe omul de serviciu şi-a început să urle : „Unde-s şefii ? Să mi-i aduci aici, să n-aud că nu ştii unde sînt.“ „Ştiu, cum să nu ?! zise omul. Sînt pe lac, s-au dus să prindă un pescăruş “ înţelegi, Arizona ? Înţelegeţi, domnule Fulga ? Mestecăneanu e acolo. De ce ? Eu zic că el ar trebui adus aici. Cu biciul. „Na, şi scurmă pămîntul şi îngrijeşte porcii!“ Dumneata cum zici ? — Zic c-ar fi bine să vorbiţi despre altceva, zise Arizona. — Ai dreptate, m-am aprins. Dar despre ce să vorbesc ? — Tot despre păsări, spuse Arizona, da altfel. Tu, Des-telnicule, îl întrebă pe flăcăul cu mustaţă blondă, ai văzut vreodată dropii ? Păsările alea sălbatice, mari cît curcile ? N-ai văzut. Umbli cu turmele de porci şi precis porcii le sperie. Sînt mai sperioase decît sitarii. Dropii multe se văd în partea asta, spre Bărăgan, da n-avem cum să mergem acolo. Trebuie autorizaţie. Şi, poate, cînd o capeţi, dropia nu mai e de mult acolo, a trecut, şi nu mai vine în seara aia. După ce vezi dropia, stai aşa nemişcat şi nu te gîndeşti la nimic rău şi-ţi vine să cînţi uşor, pentru tine. —• Poate că într-o noapte o să mă duc pînă acolo, zise Destelnicu, moale. — Prostule ! îl repezi bătrînul care nu v>roia să moară în cîmpie. — Prostule ! zise şi Arizona. — Vezi, Tulgheş, zise Fulga, ei se irită şi-şi fac singuri viaţa imposibilă. Pe-a lor şi pe-a celor din jurul lor. 274 Dac-ar fi vorbit numai despre păsări, aş fi stat şi aş fi băut cu ei. Fiecare ştim cîte o poveste cu păsări, eu am stat o zi întreagă sub un salcîm, cu douăzeci de inşi, şi-am ascultat cum fluierau două mierle. Şi jos, în vale, ne aştepta vaporul, şi altă cursă nu mai aveam decît seara şi, oricum, vroiam să fiu cît mai departe de locurile alea unde eram. — Te pricepi să acuzi, răspunse Tulgheş, dar şi eu aş putea, dacă 11-aş şti că veniseşi de unde veniseşi şi că nu mai cunoscuscşi o femeie de şase ani, să te acuz că ai tăvălit-o pe Eva în pat ca pe o tîrfă. Şi-aş mai putea să-ţi spun că, după ce ţi-ai făcut-o nevastă, te-ai dat peste cap să mai dispari un an. — Dar m-au arestat pe nedrept! se revoltă Fulga. N-am vorbit niciodată împotriva colectivizării. Il duşmăneau pe tata şi l-au lovit lovind în mine. — Te cred, spuse Tulgheş. Se fac abuzuri. Dar trebuie să-i crezi şi pe alţii. Şi în primul rînd să crezi în Eva. Dacă bănuiai ceva, nu trebuia s-o laşi să se ducă. — Am vrut s-o aştept şi eu o dată. Ea m-a aşteptat trei ani, cînd eram şi nu eram, mai mult nu eram, şi pe urmă m-a aşteptat iar un an. Ziceam s-o aştept şi eu cinci zile şi să-i spun : tc-am aşteptat şi m-am gîndit numai la tine. — Şi-acum n-o mai aştepţi ? — Ba da, Tulgheş, dar n-o să vină. După ce-a stat la Mare, nu poate să se mai întoarcă în duhoarea asta. Şi ştiu că-i e frică. — De cine ? — De tot ce-a lăsat îndărăt. Lucrul ăsta l-am descoperit în serile goale de cînd stau singur. Ştii vederea pe care mi-a trimis-o de la Mare, scrie, ţii minte : „Şi-am blestemat lacul Capernaum“. E un lac între Urziceni şi Slobozia, îi zice Fundata, eu l-am botezat Capernaum. După ieşirea din închisoare, m-am dus cu Eva acolo. Bătrînii, intraţi în datorii pînă în gît din pricina mea — pe tata îl destituiseră între timp — n-au avut să-mi dea bani ca să plecăm în altă parte. E un lac de cîmpie, sărat, plin de nămol şi brădiş, pe margine cu corturi făcute de ţărani din preşuri de zdrenţe. Ce lume vine acolo, poţi să-ţi închipui: bă-trîni reumatici, cu ismenele suflecate pînă la genunchi, care se prăjesc la soare, la distanţă unul de altul, fiindcă ie. 18* 275 e ruşine să se cunoască. Şi săracii din oraşe. în mal, pe plite îngropate în pămînt, fumegă oale şi crătiţi, ţigănci vînd pepeni şi porumb fiert, şi cîţiva liceeni de prin satele din împrejurimi agaţă fete. Eu şi Eva dormeam sub un umbrar de foaie de cort, avînd ca vecini două fete, surori gemene. într-o seară s-au certat cu băieţii şi, peste noapte, ăştia au pus bolovani de drojdie de bere în closetele săpate de noi, murdăria s-a umflat şi s-a scurs în ape, şi n-am mai putut să stăm acolo. înţelegi de ce-i e frică ? — Dar cît sînt eu aici, nu se poate întîmpla nimic, spuse Tulgheş. Te asigur. Sînt consultat în toate, nimic nu se mişcă fără ştirea mea. în clipa aceea răsunară în uşă ciocănituri înăbuşite. Tulgheş opri jocul cu mărgelele, Fulga se sculă şi deschise, în prag se ivi Ion Mohreanu, într-o manta de cauciuc, cu gluga scoasă şi vîrîtă mototol sub centură. înalt, adus din spate, părea ieşit din viscol. întinse mîinile spre sobă — gestul firesc al ţăranilor cînd ajung lîngă foc — şi spuse, clătinînd palmele lungi: — Au venit şi l-au ridicat pe Toma. Pentru ce-a vorbit azi-noapte în baracă. Tulgheş se scutură şi păli. Fulga, în picioare, zîmbi cenuşiu. * — Vezi! rosti el spre Tulgheş, într-o zvîcnire de triumf jalnic. Şi Tulgheş avu dintr-o dată înţelegerea gestului lui Fi-lip cînd împlîntase briceagul în spinarea mascurului. — Du-te ! îi spuse lui Ion. Lasă-ne ! Şi, pe cînd Ion ieşea, se prăbuşi cu coatele pe masă şi tăcu mult, cu ochii la tabloul în care Eva mîngîia iarba cu tălpile. Afară, vîntul, care peste zi bolborosise numai în buruieni se ridicase şi ieşise şi luna. Plopii din marginea şoselei, gonind în două şiruri spre adîncul nopţii, se zbuciumau în zarea scăldată într-o lumină ceţoasă, Ion văzu turmele de porci. Veneau încet, răscolind pămîntul. Şi mirosul lor dezgustător, vărsat prin mii de rituri negre, se aşeza între case, în ierburi şi în haine. 276 Mestecînd o bomboană cleioasă, Ion străbătu cărarea îngustă, lîngă care creştea,singurul fag din aşezare, ocoli o casă în care ţipa un copil, intră în baraca cu băuturi şi puse o placă de patefon. Cowboy-ul vine şi dispare, şeriful plînge-n pumni... Din ţeava aparatului de bere, înşurubată prost, cădeau în ligheanul, de zinc, plin cu pahare murdare, picături de spumă acidulată. în rafturi, sticlele, cele atinse de raza lămpii, arătau sîmburi de văpaie, ochi de pisică, nuclee fosforescente. Ion asculta cîntecul, ţăcănitul copitelor în stîncă, foşnetul pulberii de nisip, plimbînd degetul peste conturul unei .'scrumbii cu burta storcoşită şi închisă într-un borcan cu ulei vîscos în care pluteau şi boabe de piper şi două crestături stelate de morcov. — Arizona ! El ridică fruntea, leneş, şi pleoapele bolnave i se Kbătură. — Am stat în şanţ şi te-am aşteptat. — Ţi-e sete ? întrebă Ion şi văzu că ăla şezuse intr-adevăr în şanţ, avea frunze şi iarbă pe haine. — Arizona, tu l-ai vîndut pe Toma ! — Fii cuminte ! tresări Ion. Vorbeşti aiurea. — Numa tu puteai să-l vinzi. — Du-te dracului de neghiob ! Eu... O flacără scăpără scurt, Ion o simţi între ochi, fierbinte, năucitoare, şi căzu cu braţele peste calul galopînd în munţi necunoscuţi sau în cîmpie stearpă, şi se uni cu Neculai Mohreanu — unire numai îndărăt — în pămînt, şi apoi pămînt curgînd în Dunăre, cu oase sfărîmate, cai sfî-şiaţi şi femei înecate, unire tragică, mort lîngă mort, pămînt şi ape şi vînt, curgere nemiloasă în uitare. Uşa a scîrţîit toată noaptea în trupul barăcii — şi împrejur n-a fost decît noapte şi cîmpie scitică, lut negru — şi nori desprinşi parcă de pe biserici părăsite. — Al care face să se scufunde vapoarele, a zis Eugen Fulga, la ziuă. 277 — Nu pricep, a răspuns Tulgheş, oprit lingă peretele cu fotografii de actori. — Ăl care scufundă vapoarele, a repetat Fulga, şi le scufundă, uneori, mai înainte ca vapoarele alea să fi fost construite. Şi a fost atunci a treia strigare, vestind naşterea. Brăila, Sinaia, Mogoşoaia 1961-1968 7 V u :.A .$) Redactor : CORNEL POPESCU Tehnoredactor : ION TUDOR Dat la cules 04.10.1968. Bun de tipar 06.11.1968. Apărut 1968. Tiraj 30 140 ex. Broşate 28 090 ex. Legate 2050 ex. Hîrtie scris tip I A de 70 g/ms. Format 540X840/16. Coli ed. 16,22. Coli tipar 17,5. A. nr. 19 486/1968. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—31. Tiparul executat sub comanda nr. 80815 la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — Republica Socialistă România.