SOFIA NĂDEJDE
XMEffl
BIBLIOTECA
Studiu introductiv, text ales şi stabilit, note, tabel cronologic, bibliografie generală
de VICTOR VIŞINESCU
EDITURA JUNIMEA IASI 9 1978
.."  .   . Ariadnei şi copiilor
Coperta : Sergiu Dinculescu VasUe_Vinodor
şi Theodor-Genir...
Victor Vişinescu
\ studiu introductiv: O prozatoare uitată
Sofia Nădejde
I—1. PROZATORII de la Contemporanul au fost grupaţi de G. Călinescu în Istoria literaturii române (compendiu) sub titulatura Arta cu tendinţă. Ordinea citării lor în capitolul al XVI-lea este următoarea : /Sofia Nădejde (subl. ns.), C. Miile, Al. Vlahuţă, Traian Demetrescu, Anton C. Bacalbaşa, Paul Bujor. Cu excepţia lui Al. Vlahuţă, nealăturat de tradiţia istoriei literare grupului amintit, ceilalţi prozatori sînt, de obicei, antologaţi sau discutaţi împreună ; lor li se alătură încă un nume : Victor Crăsescu (St. Băssărăbeanu). Unele lucrări monografice au lărgit grupul cu V. Morţun, Leon Gîrbea (Gh. Nădejde), Th. D. Speranţă1*, autori omişi în alte studii2), după cum lista poate fi încă întregită cu nume insignifiante, ca Eduard Petrovici sau P. W. Alexandru. 3)
Dacă nu uităm, însă, cine semnează proză.în Contemporanul, vom observa că Bacalbaşa, Bujor sau Demetrescu, spre a nu mai vorbi de Vlahuţă, s-au făcut cunoscuţi, cu ceea ce au putut produce mai bun, nu în revista lui Ioan Nădejde, ci în alte publicaţii.4) Creaţia lor beletristică
A) Savin Bratu, Zoe Dumitreseu, Contemporanul şi vremea lui, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959, p. 276.
2) G. C. Nicolescu, Curentul literar de la Contemporanul, Editura tineretului, 1966, p. 302 şi urm.
3) Al. Hanţă, Contemporanul, în Istoria literaturii române III, Editura Academiei R. S. România, 1973, p. 581.
4) A. Bacalbaşa a publicat, în principal, în Literatorul, Emanciparea, Drepturile omului, Munca, Adevărul, Moftul român, Moş Teacă, iar în Contemporanul doar două titluri semnificative : Cele sfinte nu huliţi (1886) şi Hotărît (1887). P. Bujor îşi tipăreşte nuvela Mi-a cîntat cucu-n faţă, cu care, de obicei, este antologat la prozatorii Contemporanului, în revista Lite-
VIL
este orientată însă de ideologia şi ţelurile Contemporanului.
Pentru afinităţi de structură psihică şi intelectuală, ca şi pentru predilecţii tematice, Al. Vlahuţă este intercalat de G. Călinescu între C. Miile şi Tr. Demetrescu, deşi, în ansamblu opera acestuia comportă evaluări care o desprind în mai multe privinţe de pe locul pe care a fost plasată. Dealtminteri, însuşi G. Călinescu adaugă titulaturii de Artă cu tendinţă pe aceea de Epigonii lui Eminescu, în rîndul cărora îl va fi văzut, neapărat, pe Vlahuţă, iar în capitolul imediat următor, Micul romantism, apar, între alţii, Barbu Delavrancea, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, în multe situaţii asemănători cu ceilalţi de la Contemporanul.
Unii dintre aceştia — este şi cazul Sofiei Nădejde — îşi concep şi realizează o bună parte din proza lor, nuvele, schiţe şi romane, la începutul secolului nostru. Astfel, ei ies din momentul 1880—1900 nu numai ca timp calendaristic, ci şi ca timp literar. Prin scrierile realizate după 1900, îşi revendică dreptul de a fi discutaţi în cadrul unor mişcări şi ideologii literare, care se impun în primul deceniu al veacului XX, ceea ce pînă acuma, măcar în privinţa Sofiei Nădejde, nu s-a împlinit.
I—2. Nuvelista din prima etapă, aceea care debutează la Contemporanul, în 1885, cu Două mame, îşi defineşte trăsăturile artistice şi ideologice, ca toţi ceilalţi din acelaşi grup, prin antijunimism, sub pavăza „artei cu tendinţă", cum a relevat G. Călinescu. Proza umanitarist-protesta-tară şi de puternic accent social care se iveşte la finele secolului trecut, se sprijinea pe concepţia despre artă şi despre societate a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, infuzată de cuceririle ştiinţei — darwinismul, în special — ale filozofiei pozitiviste, ale criticii sociologice moderne, precum şi, deopotrivă, de mişcarea socialistă. Pe plan literar, naturalismul lui Emile Zola, autorul masivei fresce Les Rougon-Macquart, în care cei de la Contemporanul vedeau
raturâ şi ştiinţă (1894), iar alte nuvele şi schiţe în Viaţa Românească ; Tr. Demetrescu tipăreşte într-o serie de publicaţii craiovene (Viitorul, Luceafărul, Secolul, Revista Olteană) sau în presa socialistă (Adevărul, Democraţia socială, Munca, Lumea noua etc).
VIII
[ ir un realism social oportun, împreună cu literatura realiştilor ruşi, foarte citiţi şi traduşi, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi, Nekrasov, ^Ostrovski, ceilalţi recenzaţi de Gherea,
f     constituie modele şi surse de influenţare, totodată, pentru
\ "   prozatorii din pleiada Sofiei Nădejde.
Aflată la răspîntia mai multor direcţii şi tendinţe de
■ dezvoltare, care se conturau pe fondul de rezistenţă al literaturii marilor noastre structuri artistice, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, proza celor de la Contempo-
j   * ranul apelează la o tipologie care nu inspirase pînă atunci, I      decît accidental, o tipologie a existenţelor umane întune- ! |     cate. Înţelegem prin  această formulă,  aproximativ trei \ direcţii tematice : a) zdrobiţi dintr-o „împărăţie a întune- f •i  ricului" românească, rurală şi citadină ; b) revoltaţii împo-!      triva nedreptăţilor la care sînt supuşi sau împotriva des-i      tinului care li se hărăzeşte ; c) învinşii din mediile pestriţe {     ale micii burghezii. Existenţa acestora explică preferinţele autorilor către „documentele omeneşti" (dosar artistic european), iar relaţiile sociale care îi antrenează, din ce în ce mai contradictorii, în faza precapitalistă a dezvoltării - societăţii noastre, inaugurează tematic filele unui dosar
■ artistic românesc.
Cînd un contemporan al Sofiei Nădejde formulase despre ea paradoxul „Lumea o ştie ca o nuvelista (...) şi, totuşi, lumea nu o ştie deloc", 5) el dorea să atragă atenţia * i'  asupra noutăţii pe care o aducea primul volum de proză 1      al scriitoarei : mediul rural. De altfel, chiar precizează :
„descriitoare a vieţii ţărăneşti". , In realitate, Sib se înşela. Despre viaţa ţăranilor scri-
;      seseră Alecsandri, Bolliac, Odobescu, oricît de mult sau ! _    de puţin i-au vizat pe aceştia cuvintele lui Ibrăileanu, gîn-dite în plin poporanism : „scriitorii ori au ignorat ţărănimea, ori au idealizat-o, falsificînd-o, creind o ţărănime de carnaval, ridicolă". 6) In contemporaneitatea Sofiei Nă-^     dejde, viaţa rurală şi-a găsit exponenţi într-o „promoţie i ±    a ruralilor", cum i-a numit G. Călinescu pe Slavici, Via-
!      huţă, Zamfirescu," Cosbuc, născuţi la sat, cum au fost alţi
j '
5) Sib, Sofia Nădejde, Evenimentul literar, an. I, 1894, p. 1. i "        G) G. Ibrăileanu, Ţăranul în literatura românească, art. publicat în   Viata  românească,   nr.   3,   1907,   în  voi.   Pagini alese, 1 E.S.P.L.A., voi. I, 1957, p. 163.
kr IX
scriitori, ca Delavrancea, de exemplu, cu ascendenţă ţărănească, apoi marii Creangă şi Caragiale ; ultimul, autorul şi al unei puternice drame psihologice ţărăneşti, recenzată şi apărată chiar de Sofia Nădejde în Contemporanul.
Probabil că datorită acestei strălucite pleiade, nuvelista Sofia Nădejde era „necunoscută" unora dintre cititori ; pe de altă parte, necunoaşterea îşi avea sursa în însuşi mesajul pe care vroia să-1 transmită scriitoarea. Din acest punct de vedere credem că avea dreptate Sib, dar nu puteau fi obligaţi cititorii să recepteze un mesaj artistic care se încadra într-o tendinţă atunci căutată. Chiar dacă ea izvora dintr-o temă atît de bine explorată în epocă de Slavici.
Volumul Nuvele de Sofia Nădejde (nedatat, Iaşi, Ed. Fraţii ŞaragaJHTapărut înainte de 1893, sau la începutul acestui an, deoarece Traian Demetrescu îl recomandă publicului în noiembrie 1893.7> Cartea, de 234 de pagini, înmănunchind zece nuvele, majoritatea publicate în Con-temporanul, aducea, într-adevăr, un mesaj deosebit faţă de felul cum alţi scriitori se aplecaseră asupra realităţilor satului românesc. Atentă la frămîntările sociale înregistrate în 1888, bună cunoscătoare a psihologiei ţăranului român, cu precădere a celui moldovean, care-i călcase pragul casei la Iaşi, care-şi dăduse votul soţului ei, Ioan i Nădejde, ca să-1 reprezinte ca deputat socialist în parlamentul ţării, Sofia Nădejde îi transpune, în scrieri realiste, imaginea exact inversă faţă de aceea care „putea fi de natură să se înţeleagă (...) că ţăranul e fericit". 8>
Fără îndoială, o asemenea literatură întrunea sufragiul scriitorilor înrudiţi ca ideal social cu Sofia Nădejde. Lor le erau scumpe scrierile despre ţărani prezentaţi aşa „cum i-am văzut, cum îi cunoaştem", notează Traian Demetrescu în cronica la volumul Sofiei Nădejde. Pentru că por-
7) Traian Demetrescu, Nuvelele doamnei Sofia Nădejde, O convorbire literară la clubul muncitorilor, în Munca, an. IV, nr. 37, 7 nov. 1897 (Cf. Traian Demetrescu, Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţată de C. D. Papastate, 1968, Editura pentru literatură, pp. 585-594). Bazaţi pe cronica literară a lui Tr. Demetrescu, publicată în 1893, ne corectăm acum cronologia apariţiilor, aducînd pe primul loc volumul Nuvele urmat, în 1895, de celălalt, Din chinurile vieţii...
8) G. Ibrăileanu, art. cit.
tretele lor, destinul lor zbuciumat amintea de Gervaise, f *♦   colindînd Parisul, ca să se vîndă pentru o bucată de pîi-" -:   ne ; de Eliza, întemniţată fără drept de dezvinovăţire ; de C  refractarii lui Jules Valles ; de exilaţii din Pohod na Sibir ;
• i' de „umiliţii şi obidiţii" lui Dostoiewski, iar în sol româ-[ . nesc, de iobagii din Sila, de nefericiţii lui Nicoleanu (O I      victimă) sau ai lui Delavrancea (Linişte).
■ . Tematic, noua tipologie literară era în momentul afir-- mării ei, pentru unii scriitori (Tr. Demetrescu, spre pildă), mai preţuită decît ceea ce oferiseră pînă atunci operele celebre ale lui Omer, Horaţiu, Ovidiu, Sophocle, Ronsard, Corneille, Racine, Dante, Chateaubriand, Lamartine, Gau-tier, Leconte de Lisle. Ni se pare că se căzuse într-o gra-vă eroare de gust opunîndu-se un poet cum a fost Cezar Bolliac oricărui altuia dintre primii enumeraţi, eroare în care cade, între alţii, şi Rion. De fapt cel care se declara
* împotriva frumosului în sine, nu pentru că ar fi fost f      „absurd", ci pentru că acesta îl „obosise", va fi el însuşi
pradă acestuia, rătăcind în „sensitive" ; în 1893, se declara însă adeptul unei literaturi a „dezmoşteniţilor".
Volumul Sofiei Nădejde,  inspirat de documente din viaţa reală a satelor, subscria, fără echivoc, artei naturaliste, (realiste, n.n.), din care prozatoarea alungase ficţiunea, „avocatura" cuvintelor. Liniile acestei arte, poate ale unui romantism al răului, stăteau sub razele artei lui Zola, t     Maupassant, Dostoiewski, Turgheniev ; dezvăluiau, pe un i       fond românesc, egoismul omului, vanitatea, sentimentul dureroasei zădărnicii. Recenzentul amintit elogiase nuvelele Sofiei Nădejde pentru fiorul autenticităţii. „Din copi-| ,    lărie aproape, am trăit adeseori la ţară, printre ţărani. Ii j       cunosc bine ; vieţile lor triste le-am privit de aproape. Şi vă încredinţez că-i regăsesc aşa cum sînt în nuvelele doamnei Sofia Nădejde". 9) 1 Primul volum al Sofiei Nădejde, nu se ivise pe un
£ loc nedefrişat. Ea îmbogăţea peisajul de inspiraţie rustică 1 reliefat de Novelele lui Slavici (1881), ale lui Vlahuţă (1886), Delavrancea (Sultănica, Trubadurul, 1885, 1887), ! sau D. Zamfirescu (Poeme şi nuvele, 1882). Totuşi, C. D. ! :     Gherea se îngrijorase în Literatură şi ştiinţă scriind des-
9) Tr. Demetrescu, art. cit.
\
x
pre „seceta literară" din ultimul deceniu, care perpetua „sărăcia mişcării noastre literare contemporane" (Mişcarea literară şi ştiinţifică), în timp ce Vlahuţă, dimpotrivă, socotea că „seceta" fusese cu zece ani în urmă. Gherea avea în vedere scrierile sociale, izvorîte din problematica timpului. Existau chiar şi.de acestea : Moş Teacă, în răstimpul a 5 luni s-a tras în 4 ediţii ; în 1894 apare Dan; Tr. Demetrescu tipăreşte Senzitive şi Iubita, iar V. Crăsescu, Schiţe şi nuvele.
Acestor cărţi, Sofia Nădejde le mai alătura, în 1895, al doilea volum de proză : Din chinurile vieţii — Fiecare la rindul său (Craiova, Institutul de editură „Ralian si Ignat Samitca"), de 236 de pagini, cuprinzînd 17 schiţe şi nuvele, extrase din Evenimentul literar sau inedite. Cartea este bine primită, i se fac recenzii (Lumea nouă, no. 122, 13 martie 1895). Ca orientare, întîlnim în acest volum direcţiile tematice găzduite de revista condusă de Sofia Nădejde, unde apăruseră schiţe „după natură" (anecdotică populară), literatură sub titulatura Din chinurile vieţii sau proze asemănătoare cu ceea ce N. Tofan (Spiridon Popescu) publică în ciclul Viaţa la ţară, Scrisori către vărul meu.
Cu ocazia tipăririi cărţii, D. Evolceanu scrie în Convorbiri literare 10 o cronică literară. In ciuda intenţiilor sale vădit ironice, criticul recunoaşte că Sofia Nădejde „a scris^ pînă acuma multe nuvele şi multe critici", că România literară şi ştiinţifică o desemnase la plebiscitul din 1895 drept „femeia română cea mai învăţată", dar că nu asupra acestui lucru avea să insiste, fiindcă, după opinia sa,^ femeile învăţate nu erau „un articol rar în patria română". D. Evolceanu îşi propusese să scrie despre talentul „nuvelistic al victorioasei candidate", analizat numai sub aspectul formei, în trei nuvele : Fiecare la rindul său, Un lăsat de sec şi Ce văzui. Analiza pe care o întreprinde este unilaterală, mărginindu-se la exemple inoportun alese, cu scopul de a anula (sau măcar a eclipsa cu premeditare) mesajul nuvelelor izvorîte din „chinurile vieţii". Eludarea conţinutului de apăsat accent social se explica pen-
10) D. Evolceanu, Cronica literară, Sofia Nădejde, Fiecare la rindul seu (nuvelele), în Convorbiri literare, anul XXIX, nr. 6, iunie 1895, pp. 605 şi urm.
tru un critic format la şcoala autonomiei esteticului. In Istoria literaturii române... G. Călinescu nu numai că nu va omite problematica scrierilor Sofiei Nădejde, prozatoare „urmărită de probleme sociale", căutînd să „împărtăşească din chinurile vieţii", dar va releva un lucru pe care, în 1895, D. Evolceanu îl persiflase : înzestrarea scriitoarei „cu umor şi cu o expresie caragialiană de dialect moldovenesc". U)
Lărgindu-şi ariile tematice care au antrenat-o permanent — cele rurale — Sofia Nădejde scoate al treilea volum, Din lume pentru lume, Povestiri din popor (Bucureşti, 1909, Editura Biroului universal Atanasie I. Niţeanu). Cu acesta ea îşi rotunjeşte, prin încă 37 de povestiri, imaginea de prozatoare prin excelenţă rustică.
Fiecare din cele trei cărţi este marcată de plusuri artistice sau, dimpotrivă, declinuri, în funcţie de etapa literară în care se fixează. Deşi needitate în volum după 23 August 1944, puţinele nuvele' antologate în ediţia Din proza Contemporanului şi cele selectate în ediţia îngrijită de noi, din 1968, au încercat să dea cititorilor o părere minimă despre nuvelista Sofia Nădejde, receptată în mod diferenţiat, cu exagerări de o parte sau de alta. Din nefericire, nici în puţinele referiri din ultimii ani nu se prezintă o imagine exactă a prozatoarei. în unele studii, de exemplu, nu se indică nici măcar toate titlurile volumelor. O antologie omite o carte ca aceea Din lume pentru lume,i2) o sinteză documentată nu citează un volum ca acela de Nuvele, i3> omis de altfel, de alte două lucrări, 14> spre a nu mai cita manualele şcolare 15), care o reduc pe Sofia Nădejde doar la publicista de la Contemporanul.
Dacă omisiunile ar consta în titluri de scrieri, tot ar fi bine. Adesea însă aprecierile despre opera literară a
1JL) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, 1941, p. 481.
12) Din proza Contemporanului, Editura tineretului, 1961, (ediţie îngrijită de Nicolae Sorin), p. 88.
13) G. C. Nicolescu, op. cit, p. 318.
14) Adriana Iliescu, Revistele literare la sfîrşitul secolului al XlX-lea, cap. Un sfîrşit de veac literar, deceniul 1890-1900, Editura Minerva, 1972, p. 22 ; Istoria literaturii române, III, loc. cit., p. 585.
15) C. Boroianu, Literatura română, Editura didactică şi pedagogică, 1965, p. 224.
XII
XIII
Sofiei Nădejde se fac în necunoştinţă de cauză, trecîndu-se sub tăcere romanele, piesele de teatru, traducerile, adică peste 20 de cărţi pe care şi-a pus semnătura. Uneori critica literară operează cu formulări care nu pot să-şi producă efectul, mai ales cînd stau sub impulsuri voit sociologizante : „Scriitoarea nu izbuteşte să vadă suficient de limpede şi de adînc în procesul social din care-şi ia subiectele, ceea ce o face mai întotdeauna să nu sesizeze şi să nu pună îndeajuns în lumină adevăratele cauze, cele sociale, ale nefericirii oamenilor, ale soartei lor etc." 16)
Dacă în gazetărie putem să-i reproşăm Sofiei Nădejde necunoaşterea în bună parte a realităţilor, pentru că publicistica are legi deosebite de cele ale creaţiei literare, nu aceleaşi obiecţii i le putem face scriitoarei, care este chemată să transfigureze cadrul realităţilor concrete, să creeze tipuri vii, să generalizeze idei, sentimente, aspiraţii. O analiză care se intitulează Literatura pentru emanciparea femeii la Contemporanul: Sofia Nădejde,17) cu suficiente observaţii pertinente în urmărirea contribuţiei publicistei, atunci cînd aduce în discuţie beletristica, operează mai mult prin enunţuri sau noţiuni de teorie literară, fără o analiză la text. In privinţa personajelor, acestea ar fi „simple abstracţiuni ale desăvîrşirii, un reflex supărător al acelui cult al femeii, practicat de mai toată literatura romantică şi preluat odată cu denaturările de melodrama bulevardieră pe care o recunoaştem adeseori în literatura Contemporanului". 18)
Faţă de romantismul bulevardier, replica a dat-o însăşi Sofia Nădejde, care i s-a împotrivit ferm, pe planul teoriei, izgonindu-1 din literatură (articolul Critica piesei Jidovul leşesc sau articolele de condamnare a literaturii „bulevardiste" : Ce scriem, Primejdia scrierilor rele, Graiul. In practică, prozatoarea a reuşit, în cea mai mare parte a creaţiei sale, cum vom observa în continuare, să recuze denaturările romantismului de periferie.
16) G. C. Nicolescu, op. cit., p. 319.
17) V. Botez, Pop L., Literatura pentru emanciparea femeii la Contemporanul, în Studii şi cercetări ştiinţifice-filologice, an VII, 1957, Filiala Academiei Iaşi, pp. 306-307.
18) Ibidem, p. 306.
XIV
p||' S-au exprimat însă şi puncte de vedere judicioase, pe r fV baza unor analize literare „la text" : Două mame, Aşa a j ;i fost să fie, Căpitanul Stănilescu, S-au dus — prin care se ' |T validează nuvelistica rurală a Sofiei Nădejde „din punct j & de vedere artistic". Pentru considerentele impuse de rea-j litatea însăşi, Zoe Dumitrescu-Buşulenga o socoteşte pe Sofia Nădejde „o adevărată deschizătoare de drumuri", în I - rîndul femeilor autoare de literatură rurală, „urmată tîr-' ' ziu, la cîteva decenii abia, de unele reprezentante ale aceluiaşi gen".19)
I Deoarece credem şi noi că partea cea mai solidă a nu-
|      velisticii prozatoarei este viaţa ţărănească ; deoarece de ~  la primul la al treilea volum această vînă artistică revine &-   şi se amplifică, ba tumultuos, ba estompat, trădînd mai multe momente literare, cu calităţile şi slăbiciunile lor, I       am socotit util să analizăm proza scriitoarei pe teme şi \      nu pe volume, luate individual. Vom fi feriţi, în acest fel, de a ne repeta, iar în finalul discuţiei vom beneficia, credem, de o imagine de ansamblu a valorii acestor scrieri, supuse unor metamorfoze ideologice şi estetice pe un răstimp de aproximativ 15 ani.
Parcurgînd volumele de schiţe, povestiri şi nuvele, ara putut desprinde trei mari zone de inspiraţie : a) o zonă rurală; - b) o zonă citadină ;
| c) o zonă a mediilor sociale caleidoscopice.
Le vom urmări în această ordine.
I—3. In concisa prezentare pe oare G. Călinescu i-o face Sofiei Nădejde, apare formularea „înapoierea ţărănimii" datorită multor cauze : boli, ignoranţă, superstiţii. Observaţiile sînt reale, dar ele se cer completate cu o !       cauză a cauzelor de care prozatoarea era conştientă : sta-1        rea de înapoiere economică. Pe ea se mulează primele două p      volume de nuvele, populate, cu precădere, de personaje I feminine.
Anica, ţăranca din nuvela Două mame, a născut de curînd, dar ea trebuie să meargă la curtea boierească, s-o .   alăpteze pe Bombonica, fetiţă anemică, palidă, abia adusă
I 19) Zoe Dumitrescu, Contemporanul şi vremea lui, op. cit., p. 269.
pe lume de o tînără boieroaică. Nu s-ar duce, dar „vaca le-a luat-o pentru dări", juncuţa au vîndut-o cînd a murit bătrînul pentru că „n-aveau leţcaie în casă şi popa n-a voit să-i citească stîlpii pînă cînd nu i-am plătit". Casa ei şi a maică-sii este „mică, acoperită cu paie ; o tindă, o odaie, cum sînt toate casele ţărăneşti. înăuntru, două lăiţi şi un pat iar într-o albiuţă este culcată copila ei, învelită în petice vechi. Tatăl copiliei, iubitul Anicăi e la oaste ; nici o mîngîiere. Pentru un fir de făină trebuie să-şi înstrăineze sentimentul matern.
In mintea şi în ochii mamei adoptive contrastează violent copaia din bordeiul său cu leagănul de bronz, căptuşit cu atlas roşu, iar între horbote de perdele, Bombonica. Nuvela înfăţişează nu numai două stări sociale antipodice, ci şi două tipuri de femei opuse : una voiajează acoperin-du-se în rîsete, alta trudeşte zbuiciumîndu-se la gîndul înstrăinării de propria-i odraslă.
Faptul, banal la prima vedere, declanşează o dramă ; „Văd ochii mumei, privindu-şi copilul, slab şi bolnav, căruia nu i-a dat ce era datoare să-i dea : sînul ei. Şi văd mişcarea copilului, gestul lui naiv, prin care exprima că nu-şi recunoaşte mama". ^
Copila tinerei boieroaice, întremată şi însănătoşită cu hrana maternă a Anicăi, îi provoacă acesteia şi bucuria unui bine pe care a putut să-1 facă, dar şi durerea sacrificiului propriu, „într-un joc de stări sufleteşti alternative... desfăşurat la scara simplităţii trăirilor ei". -21> Fără ostentaţie, prozatoarea se opune rapacităţii şi egoismului femeii avute, care o constrînge pe o mamă, şi aşa nefericită, la o nefericire tragică, inevitabilă în perimetrul existenţei ei atît de precare.
Dar prin Anica abia se prefigurează o tipologie a fe-meilor-ţărănci nefericite. în satele moldoveneşti, prozatoarea întîlneşte nenumărate mame, soţii, iubite sau văduve care duc în suflet şi în puterea sleită a braţelor un calvar fără margini. Măriuca Stan, văduva din Cîrligeni, locuind într-o casă „acoperită cu stuf", după ce pierde patru copii, seceraţi de mizerie şi boală, speră în mîngîierea celui de al cincilea, Ghiţişor. Acesta însă, neîngrijit medical, insu-
2°) Tr. Demetrescu, art. cit., în voi. Scrieri alese, cit., p. 590. 21) Contemporanul şi vremea lui, op. cit., p. 266.
XVI
I ; ficient hrănit, cade bolnav. în satul de altădată, vraciul, k baba Doichiţa, înconjurată de buruieni, încearcă să-1 salveze pe copil cu ierburi afumate sau fierte, băute „cu apă ne-ncepută", timp de „trei zile pe nemîncate". Aceeaşi „doftoroaie" îi explică vădanei îndurerate că fostul ei vis (se făcea că înviase bărbatul şi că cinstea cu el rachiu şi zo-j bea covrigi uscaţi, pentru care îi căzuse un dinte) însemna
$ că „îţi moare cineva de-aproape. Cînd mi-a murit moş-
f neagul, n-am visat că mi-am scos o măsea ?" zisese Doi-
chiţa.
Buruienile babei nu-1 însănătoşesc pe băieţelul submi-j nat de boală, dar prevestirea cu „dintele", se adevereşte.
După zile de chin, Ghiţişor se stinge, vegheat de mama nenorocită, care-i pune alături „o sticlă cu vin, un covrig şi o lumînărică", strigîndu-şi durerea : — Puiul mamei, cui m-ai lăsat străină şi de izbelişte, ce nu mă iei şi pe ^ mine ?
r îmbolnăvindu-se de lingoare, Măriuca Stan îşi urmează
copiii tocmai „într-o dimineaţă cînd un vătăşel venise să-i
> mai ceară nişte rămăşiţe ce datorea". Este îngropată, fără
obiceiurile creştineşti, „pe socoteala primăriei", încît o vecină, Catrina, o tînguie : „Să nu ajungă nimeni să-1 îngroape de pomană : au ghemuit-o, au zgîriat-o, seraca, în sicriu, nici în mormînt să n-aibă odihnă" (Schiţe din viaţa de la ţară).
I Traiul rustic îi oferă prozatoarei o suită de portrete ale
tinerelor ţărănci, care, înainte de a se căsători sau după aceea, urmează un destin asemănător cu al Anicăi sau I Măriucăi. Familia lui Moş Neculcea şi a Saftei, ajunsă la
j o stare materială mulţumitoare, ar fi putut să-şi continue
cursul omeniei, dacă fiica lor, Ilincuţa, „frumoasă ca o zînă", nu era sortită unei căsătorii pe care nu şi-o dorise, f Peţitorul, părintele Anania, a dat multe tîrcoale casei lui
| moş Neculcea, ispitîndu-i pe părinţii fetei s-o mărite cu
£ un tînăr ce trebuia să devină preot. Fata îşi dăduse însă
; inima lui Grigore, fecior de răzeş din satul vecin.
Viaţa tinerei măritate, împotriva voinţei ei, îşi consumă zilele ca într-o colivie. între dragostea pierdută, sen-! x timentul despărţirii de părinţi şi traiul nou început, cu
| un bărbat care se însurase şi el „fiindcă aşa-i zisese tată-
I său", Ilincuţa se zbate fără orizont. Clasicul conflict dintre
noră şi soacră, întîlnit în multe lucrări ale Sofiei Nădejde, îşi derulează şi în nuvela Un sfîrşit momentele prin care nurorii i se caută „nodul în papură". Cu toate acestea, cii sau fără voia ei, după un an, Ilincuţa aduce pe lume un băieţei, omenit cu obiceiurile pămîntului. Numai sărmana marnă „slăbise de o sufla vîntul", iar lehuza, îmbolnăvin-du-se, nu mai avu multe zile de trăit, pentru că „doctorii erau rari ca iarba de leac". Va fi omorî t-o, desigur şi boala dar, deopotrivă, şi „dorul ei ascuns, neînchipuitul dor de a nu putea iubi, de a nu putea fi iubită".22) In alte schiţe, apar personaje care încearcă să se împotrivească fie răutăţii celor din jur, fie altor forţe care domină. Sfîrşitul este, de asemenea, tragic. Agripina, ţărăncuţa „naltă, subţirică la trup, cu faţa smeadă de arşiţa soarelui, cu ochii şi sprîncenele negre", un chip atrăgător şi pur, are de înfruntat poftele hulpave ale cuconaşului Lazur, cel care „a nenorocit destule fete", lăsîndu-le cu lacrimi pe obraz. El îi ţine calea, îi porunceşte să-1 iubească, altfel sentinţa era clară : „ori ai să fii a mea, ori ai să mori de mîna mea". Firava Agripina nu avea alt sprijin-deci t pe mămuca ei şi, ca speranţă de trai, truda cîm-pului, din care se hrănea cinstit, săracă şi cuminte ; în sat flăcăii nu se legau de dînsa, iar clevetitoarele „nu-i găseau nemică" a-i zice. Zmaranda, mumă-sa, îşi făcuse planuri : „De-ar da Agripina peste noroc, s-o ieie un băet bun", aşa gîndea zi de zi. Nu putu să se hrănească mult cu vise. Pe fată, o găsi într-o zi în lan, doborîtă, cu cămaşa înflorată de sînge. In privinţa criminalului, după ce a stat un timp scurt întemniţat, prin stăruinţele ciocoiului „a scăpat sub cuvînt că lui i s-a năzărit că-i un cîne". Oamenii din sat, îl ocoleau însă „ca pe un călău", iar copiii ştiau de ia părinţii lor trista poveste a Agripinei, pe care o depanau tuturor : „Uite, bre, colo a ucis-o clinele de Lazur pe Agripina, o fată aşa de frumoasă cum se zice c-a fost numai Ileana Cosînzeana." Mai puternică decît legea moşierească, rămăsese ura oamenilor sculptată în suflete.
Exemplul Agripinei nu este singular în nuvelistica Sofiei Nădejde. El dobîndeşte semnificaţie în alte schiţe în
22) Tr. Demetrescu, art. cit., p. 592. XVIII
care eroii, ţărani năpăstuiţi, se pun de-a curmezişul sără-f 1       ciei, caută să o înlăture printr-un act justiţiar personal.
4 Ilie, eroul schiţei Aşa a fost să fie este un ins în care s-au , ;      înghesuit promisiuni, căruia însuşi Vodă, luîndu-1 la război,
f i-a sădit în suflet beatitudinea dorului de pămînt, atît cît , : să zică : pot să trăiesc. Dar această minimă satisfacţie n-o t are, astfel că, întors din războiul de independenţă, îşi vor-
* beşte sieşi, ca un preludiu la fatalul deznodămînt al schiţei : „Aşa am scăpat de toate, numai de sărăcie nu pot scăpa. Şi doar de ne dădea pămînt, cum a făgăduit Vodă singur, aş fi ajuns eu să fac ceea ce fac" ?.
i ■■■■
I—4. întrerupem aici şirul exemplelor pentru a observa că nuvelistica Sofiei Nădejde de inspiraţie rurală se particularizează prin două direcţii, de două semnificaţii :
^ . a) căutarea dramaticului din viaţa ţăranilor, (asociată
cu atitudinea protestatară sau compasională) ; b) dezvăluirea unor vicii omeneşti sau prezentarea, uneori, idilică a
' satului (asociate cu atitudinea moralizatoare a prozatoa-
rei), în alţi termeni, unele scrieri sînt influenţate de poporanism, altele de sămănătorism. Din punct de vedere doctrinar, sociologic şi estetic, poporanismul se defineşte, oda-
i tă cu Viaţa Românească prin studiile lui C. Stere, G. Ibră-
ileanu, Radu Rosetti şi ale altora, el îşi conturase planul
I evoluţiei ulterioare, tot prin Stere, Ibrăileanu şi soţii Nă-
dejde înainte de 1900, perioadă în care Sofia Nădejde elaborase majoritatea schiţelor şi nuvelelor cuprinse în primele două volume de proză. Este interesant, deci, de observat, în ce măsură poporanismul de la finele secolului trecut a influenţat direct proza Sofiei Nădejde.
\ Faptul că poporanismul se iveşte într-o etapă de avînt
a mişcării socialiste nu ne dă dreptul exclusiv să-1 raportăm doar la aceasta, mai ales că apogeul său este poste-
P rior anului 1899. Vehiculat, însă, cel puţin terminologic,
1 încă din 1893, de către C. Stere, în suita celor trei arti-
cole Socialiştii şi mişcarea naţională din Evenimentul, teoretizat apoi în revista Sofiei Nădejde, Evenimentul literar, poporanismul afirma un radicalism progresist. Legatar al idealurilor paşoptiste, el îşi îndreptase cîmpul de acţiune
. către acel zdrobitor procent al populaţiei ţării, de 90 la
* XIX
sută ; ţărănimea română. Grupul de la Evenimentul literar, prin propaganda desfăşurată, completată cu activităţile publice al societăţii „Datoria", — un fel de universitate populară la care conferenţiau Ibrăileanu, Stere, Rion, Spiridon Popescu, M. Carp, Ioan şi Sofia Nădejde, I. Simionescu, P. Bogdan, N. Quinezu, I. G. Botez, Mihai Săvescu, mulţi alţi societari — demonstrase necesitatea orientării beletristicii către idealurile social-politice ale poporanismului.
„Datoria" intelectualilor către popor, consta în munca de luminare a acestuia. Astfel, ignoranţa, brobozile superstiţiilor, fetişismul miturilor religioase, obiceiurile degradante în viaţa de familie şi alte asemenea „moşteniri" ale secolelor, devin subiecte literare în proza Sofiei Nădejde. Schiţe precum : Ruşinea satului, Maica bună, Maştiha, Zmeu, Qei doi fîrtaţi, După noroc — cîteva din numeroase altele — reflectă un aspect sau altul al poporanismului la care subscrisese prozatoarea.
Privită în ansamblul ei, secţiunea beletrisitcă de tematică rurală se însumează, cum s-a apreciat în unele lucrări, într-o mică „monografie a tragismului rural", 23) pe care n-au mai tratat-o, în aceeaşi manieră, nici scriitori cunoscuţi în epocă, nici prozatori de talia autoarei „chinurilor vieţii". Nuvelistul I. Slavici (care în 1881 semna volumul Novele din popor, iar în 1894, cînd Sofia Nădejde tipărise cartea sa de Nuvele, semna în Vatra romanul Mara) este, fără îndoială, un bun monograf al vieţii satului ardelean, dar de o viziune aparte. După cum la Sofia Nădejde motivul suferinţei sociale devine obsesie, la Slavici, exceptînd reuşitele antologice, Moara cu Noroc, Popa Tanda, Budu-lea taichii ş.a., motivul idilei rurale se repetă în Scormon, La Crucea din sat, Gura Satului, Pădureanca, Ac şi aţă, Bobocel. Iubirea, ca motiv literar, este tratată şi de Sofia Nădejde (Din viaţa de la ţară, Un sfirşit, Mărioara, Tot dragostea), dar unghiul de abordare este dominant social, motiv pentru care ea nu aprofundează stările sufleteşti ale personajelor, cum procedează Slavici.
Teme ţărăneşti îi inspiră şi pe Vlahuţă şi pe Delavrancea, dar, de asemenea, în mod deosebit faţă de Sofia Nă-
23) N. Sorin, Prefaţă, antologia Din  proza „Contemporanului", cit., p. 15.
dejde. Amintim scrieri ca : Odinioară, Apă şi foc, Văduvele, De azi şi de demult, Răzmeriţa, Şuier (Delavrancea) sau Despărţire, în străini, Fraţii, La arie, De la ţară (Vlahuţă), schiţe care nu sînt în exclusivitate „ţărăneşti", şi care, în general, nu au ascuţişul critic şi protestatar întîl-nit în volumele Nuvele şi Din chinurile vieţii.
Apropiaţi ca mesaj şi forţă artistică de Sofia Nădejde, sînt prozatori pe care am convenit să-i numim „din jurul Contemporanului". Paul Bujor îşi învesteşte ţăranii năpăstuiţi cu curajul de a pedepsi un arendaş spoliator (Indurare); Bacalbaşa creează pe memorabilul Moş Teacă, intîlnit în altă ipostază, la Sofia Nădejde (Pentru patrie); V. Crăsescu descrie moşieri (Sălbatecul) şi cherhanagii (Spirea); Pincio, „victime" în rîndul celor apăsaţi de un destin similar cu al multor personaje ale Sofiei Nădejde. Cum observăm însă, nici cantitativ, nici ca tipologie — ne referim la personajele-femei -— nu putem stabili comparaţii care să o defavorizeze pe prozatoarea evocată de noi.
Schiţele şi povestirile Sofiei Nădejde din al treilea v^olum, apărut în 1909, cu un titlu care ne aminteşte de Anton Pann, Din lume pentru lume... încearcă să adere, cu anumite note particulare, la sămănătorismul epocii. Orientarea aceasta este inevitabilă pentru  că „mişcarea literară românească este dominată, la începutul secolului XX, de semănătorism, variantă prelungită a romantismului din veacul precedent — de poporanism şi de simbolism. 2'*> Dar sămănătorismul din povestirile sale nu este — cu excepţia a două trei lucrări, Ieri şi azi, Un neam de oameni buni, Rădăşenii de azi — o expresie a doctrinei. Aceasta a apărut ca o expresie a unei literaturi care, ca ideaţie, se conturase odată cu Dacia literară, tradiţie reînviată de publicaţiile sămănătoriste, care „deplîngeau lipsa de pietate pentru valorile trecutului". 25> Vatra scria in 1894 : „trebuie să ne întoarcem, pe cît întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşească, la obîrşia culturală a noastră", 26) chemare cu ecou în rîndul multor prozatori
24) D. Păcurariu, Clasicismul românesc, momente şi sinteze, 1971, Editura Minerva, Bucureşti, p. 185.
25) D. Micu, Literatura română la începutul secolului XX, Editura pentru literatură, 1964.
l6) Vorba de acasă, editorial în Vatra, anul I, nr. 1, 1894, p. 1.
XX
XXI
ae la Contemporanul (se publică, de exemplu, un almanah ilustrat, în care semnează Gherea, I. Nădejde, V. G. Morţun, Tr. Demetrescu, Sofia Nădejde). Precursoarea imediată a Sămănătorului, revista Curierul literar, îşi inaugura primul număr cu programul Daciei literare ; Vlahuţă se adresa confraţilor : „culegeţi şi însufleţiţi din nou vorbele acestea mari ; iar Coşbuc atrăgea atenţia : „Să nu risipim ceea ce au adunat părinţii noştri".
Cum pledoariile redactorilor Sămănătorului mobilizau nu atît în jurul ideii de creaţie, ci în jurul aceleia de perpetuare a tradiţiei, într-o etapă definită, în 1903, de ideologul sămănătorismului, N. Iorga, ca „o nouă epocă de cultură", Sofiei Nădejde nu i-a fost dificil să nu fie receptivă la unele teze sămănătoriste. Dar trebuie să precizăm că, în povestirile sale, cultul trecutului nu se conturează la fel ca în Bătrînii lui Emil Gîrleanu, Am scăpat şi Un învingător de I. Adam, Pămînt şi apă şi Martirii de Constanţa Hodoş, Cuconul Stolniceanu de N. N. Beldiceanu etc. literatură impregnată de duh paseist ; după cum în povestirile aceleiaşi nu apar boierii bătrîni din naraţiunile lui C. Sandu-Aldea, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Emil Gîrleanu (Iorgu Buhtea, Conu Mihalache, Toader Racliş, Conu Gavrilă, Teodor Odobac şi atîţia alţii, pentru a căror prezenţă pledase N. Iorga în 1905, înspăimîntat de „ura de clasă" adusă de „vremurile moderne"). 27> O asemănare cu unii dintre cei citaţi (C. Sandu-Aldea) am putut, totuşi, stabili, în sensul aplecării către un univers ţărănesc al muncilor agrare ciclice, al surprinderii dramatismului neverosimil din viaţa eroilor, mulţi dominaţi de instincte, ca prototipul lor Sima Baltag. Socotim, de asemenea, că democratismul povestirilor Sofiei Nădejde, găseşte, în acest moment sămănătorist, un punct de convergenţă cu nuvelistica lui Sandu-Aldea, căreia, în bună parte, nu i se poate „nega interesul democratic pentru lumea rurală, concepţia activă de viaţă, reprezentarea unor conflicte iscate de problema pămîntului" — consideră Al. Piru. 28
Din lectura cărţii Din lume pentru lume... şi a altor schiţe nepublicate în volum se desprinde aportul Sofiei
20 N. Iorga, Boierimea de ţară care se duce, Sâmănătorul, an V
nr. 47, 25 noiembrie 1905, p. 861. 2S) Varia, Preciziuni şi controverse, Editura Eminescu, 1972, p. 236.
K Nădejde, pe care noi ne îngăduim să-1 definim cu cuvin-) 4 tele lui Const. Ciopraga despre Al. Vlahuţă : „oficiul de 14 moralist şi pedagog al naţiunii". 29> Acest serviciu, Vlahuţă | îl făcea în 1903 în calitate de consilier la „Casa şcoalelor", | Ş în timp ce Sofia Nădejde îl face în paginile revistei lui ! I Spiru Haret, vreme de peste un deceniu. [ I Adresîndu-se în continuare ţăranilor, simpatia scriitoa-
J *      rei nu mai este aceea din cărţile precedente, mesageră a
indignării, nici simpatia pe care o au Sadoveanu, Agîrbi-/     ceanu şi Hogaş în Bordeenii, Din întuneric şi In munţii
Neamţului; prozatoarea propagă purificarea etică, pe te-i ^      meliile înţelepciunii folclorice.
I—5. Cel de al doilea mediu de inspiraţie al prozatoarei ' ' este citadinismul. Sub raportul cantităţii, schiţele şi nu-i velele cuprinse în primele două volume de proză (pentru
v că al treilea este exclusiv ţărănesc) sînt mai puţine faţă
de celelalte. Precizăm însă că Sofia Nădejde ar fi mai I avut scrieri pentru încă cel puţin un volum, dacă luăm
în consideraţie schiţele tipărite în reviste, cu deosebire
în paginile Lumii noi.
Noţiunile de moralitate şi imoralitate capătă în prozele
citadine ale Sofiei Nădejde o interpretare nouă. în uni-i. ,       versul etic al personajelor se confruntă, cel mai adesea,
două tipuri feminine : femeia burgheză, pradă a imorali-ţ taţii datorită huzurului şi înclinaţiei spre cupiditate, şi
! femeia săracă (sau mic-burgheză), adusă la imoralitate
prin constrîngere.
Jules, după ce „a strîns tot tîrgul în braţe", doreşte,
în sfîrşit, să se însoare. Peţitorul Andachi îi recomandă
pe Duduia Clara, fiică de bogătaşi. Aceasta fusese la pen-^       sionul din Lemberg şi în cadrul „soarelelor dansante", la
care o invitau cavaleri eleganţi, învăţase „...să ţie conver-; saţii pe cît de lungi, pe atît de banale, să vorbească un
; ceas fără a spune nemica ; să tachineze cu şoc pe cava-
j' lerii săi ; să n-atingă pămîntul la valţ, iar la cotihon ştia
chiar a face invenţii".
în Lemberg, Duduia avusese o încărcătură amoroasă
compromiţătoare. Totuşi, pretendentul „la mîna Duduii",
29) Const. Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, Editura Junimea, 1970, p. 10.
XXII
XXIII
înghite în sec : o încurcătură ? Floare la ureche, nu „un tîrgu, cum ni-1 recomandă autoarea pe el ; ba încurcătura Duduii este o sursă excelentă de a mări contractul însurătoarei : încă 1 000 de galbeni storşi de la socri şi cu ei o lună de voiaj la Paris. Căsătoria este contractată (apropo de ce scrisese Sofia Nădejde în articolul Azi totul e marfă).
Aparenţele fericirii se instaurează şi dăinuiesc vreo cinci ani. Totuşi, în discuţiile cu prietenii la „Bolta rece", soţul soarbe licoarea parfumată odată cu veninul bănuielii adulterului, dînd parcă dreptate înţeleptului Solo-mon : vanitas vanitatuim omnia vanitas. La rîndul ei, Duduia se plictiseşte citind romane, făeînd vizite, organi-zînd imese copioase, plimbîndu-se la Copou sau agasîndu-şi zilele cu grijile celor doi copii.
într-o seară, la teatru, apare în lojă junele Nicolescu. Acasă, certuri, ameninţări, perspectiva divorţului. Femeia tînără, cu mîinile şi gîtul alb între dantele albe, cu părul negru revărsat pe spate şi cu ochii albaştri, însetaţi de iubire îşi vorbeşte sieşi : „Cred că dumisale, la patruzeci de ani, îi place monotonia asta, dar mie, la vîrsta mea ? Nu gîndeşte nemică. De ce n-a gîndit cînd m-a luat, că-i puteam fi fiică" ?
Gîndurile care îi răsucesc mintea, pe talgerele credinţei şi necredinţei, sînt dominate de un act voluntar, îndreptat împotriva moralei pretinse de clasa socială căreia îi aparţinea : „Am gustat prea mult din fructul oprit pentru a mă putea opri nişte convenţii deşarte". în timp ce soţia adulterină văzuse în Nicolesco o oază a rătăcirilor ei sentimentale, pentru Jules, intrusul era un fante sclavisit, care aruncă vorbe cu foc bengal. Cînd se naşte un copil, Jules „identifică" nasul, gura, culoarea în persoana lui Nicolesco. Pentru a pune capăt oricăror întîlniri ale soţiei cu junele fante, Jules regizează o plecare de acasă, dar revine şi declanşează scandalul. Nicolesco sare pe fereastră. Soţul jignit în „onoarea de familist" îşi pălmuieşte. soţia şi părăseşte căminul conjugal. Revine şi la un nou flagrant delict, descarcă un foc de revolver. Tribunalul îl achită pe Jules şi îi încredinţează creşterea celor trei copii. (Fiecare la rîndul său).
Din straturile" micii burghezii sînt depistate tipuri cu evoluţii oarecum asemănătoare. Căpitanul Stănilescu, din
XXIV
| ■ schiţa cu acelaşi nume, duce un mariaj fericit cu Tiţa. j* Ca orice militar însă, el se deplasează în alte localităţi | pe diferite termene. Tiţa, soţia fără ocupaţie — viciu născător de vicii — îşi îngustează orizontul vieţii familiale, ! * este încercată de singurătate. Se iveşte o rază, totuşi : mu-j      tarea familiei Stănilescu în Bucureşti — oraşul furnicar.
Un ofiţer superior căruia căpitanul Stănilescu îi era în l      subordine, deduce suportul psihologic al soţiei tinere şi I      abuzează. Colonelul afemeiat şi încărcat de „maniere", o derutează pe Tiţa, îi perorează pe tema iubirii pătimaşe I       şi-şi deplînge propria-i căsătorie : „însurătoarea n-am fă-i       cut-o după inima mea, ci după cerinţele societăţii". Soţia-concubină, oricît îşi acoperă sentimentele cu masca fidelităţii, nu e în stare să le menţină astfel. Căpitanul ' *     Stănilescu, care îşi dă seama că este înşelat, îşi potoleşte j       focul bătîndu-1 crunt pe căprar, aducătorul de scrisori \,      amoroase. Judecat, osîndit şi retrogradat, căpitanul Stănilescu, după cîteva accese de furie, cade într-un delir blîrid, încercînd prin fapte smerite, să-şi autopedepsească păca-1       tul.  Zoe  Dumitrescu-Buşulenga a observat asemănarea dintre Căpitanul Stănilescu şi „o nuvelă de Maupassant : un căpitan, un colonel, un căprar ale căror destine se interferează din pricina unei femei". 30) i în alte nuvele există şi personaje care sînt conştiente
că se afundă în „noroiul" societăţii, că sînt inevitabile I       traumatismele sufleteşti într-o lume în care mutaţia valo-:       rilor este determinată de arbitrar. Eleonora şi Adela, foste colege de pension, se reîntîlnesc pe Calea Victoriei, după mulţi ani. Prozatoarea le recomandă cititorilor cu amă-i       nunte care definesc două destine şi două direcţii de evoluţie deosebite.
i Una dintre ele este căsătorită şi are copii. Dar trăieşte
J       o viaţă de familie chinuită. Soţul este incorect, ea speră însă în îndreptarea acestuia ; îşi seacă lacrimile, puterea, ,\;      frumuseţea ochilor în nopţile albe pe care le face în aştep-I       tarea bărbatului. Spre ziuă, -el vine acasă ameţit de băutură, mirosind a tutun şi parfumuri  şi  nu  scoate alte cuvinte consolatoare decît : „Aşa-s bărbaţii". Eleonora, |        jignită la infinit, nu renunţă la demnitatea care i-a mai
30) Contemporanul şi vremea lui, op. cit., p. 267.
XXV
rămas. Au consumat-o tot mai mult ideea continuării umilinţei şi gîndul despărţirii. Perspectiva grijilor de mîine nu o sperie, învinge în ea orgoliul feminin al demnităţii. Divorţează, un act de curaj în împrejurările în care se afla şi o sfidare a aparent consolatoarei formule : „Aşa-s bărbaţii".
Dar Adela ? Şi ea s-a căsătorit între timp. Frumuseţea i-a fost sedusă de un bărbat avar. Poate naivitatea şi, mai mult, speranţa într-o viaţă omenească, i-au smuls consim-ţămîntul la măritiş. Cu cine însă ? Cu un ins care, pe lîngă diferenţa de vîrstă, o obligă să-şi transforme „o rochie de trei ori. Să-mi gătesc adesea singură şi să nu ies nicăieri ! Decît aşa, mai bine de gîrlă" ! Pentru a depăşi impasul, îşi aranjează un apartament cochet, în care ' strălucesc oglinzi „ce parcă se prăvăleau din toate părţile peste patul de nuc acoperit cu un aşternut luxos de atlas şi dantele". Adelei i se părea că aşa este normal, aşa este omenesc. Iluziile celor 16 ani, ţesute pe banca şcolii, le-a azvîrlit ca pe o haină demodată. Oracolul iubirii inocente s-a dovedit mincinos. Se aruncă în braţele bărbaţilor. „Aşa-i viaţa, luptă toţi cum le vine, învinge cine poate, vai de cel învins, societatea îl mînjeşte cu tot noroiul din lume şi încă tot i se pare că nu-i de-ajunis" (Două colege).
^ 1—6. Al treilea compartiment al nuvelisticii Sofiei Nădejde, îl formează scrierile „caleidoscopice", inspirate din-tr-o „lume a întunericului". Deşi personajele acestei lumi nu se înrudesc ca preocupări şi orizont intelectual, ele se întîlnesc în punctul de plecare şi de sosire al destinului lor civic, suportînd, în forme şi situaţii diferenţiate, consecinţele impuse de inegalităţi şi inechităţi sociale.
Moş Toader (schiţa Tatăl) este un dezmoştenit de la vîrsta de 5 ani, cînd mama i-a murit de holeră, iar tatăl, teslar de meserie, doborît de nevoi, prinsese pofta beţiei şi cu ea şi-a luat lumea în cap. Rămas copil de izbelişte, Toader răzbate şirul anilor, din durere în durere, pînă în pragul bătrîneţii. Cu preţul trudei pentru alţii, el a adunat 500 de galbeni — izvor de viaţă pentru unicul său copil, Nică. Acesta este suferind. In speranţa că suma agonisită va fi în siguranţă la negustorul Kohn, bătrînul îi lasă banii acestuia. Soseşte, însă, o zi cînd moş Toader, trecînd prin faţa dughenii lui Kohn? înlemneşte : obloanele erau
I   trase. Negustorul 11 înşelase. Gîndul omului oropsit zboară
* r întîi şi întîi la Nică, băiatul „cu albeaţă" pe ochi. In toiul i . iernii/înfruntînd zăpezi şi geruri, moş Toader umblă cu ^     cu toporul în spate, să taie lemne. Şi umblînd, „nu-i venea
a crede că poate muri de foame, în vreme ce dughenile gem de bunătăţi şi tărăbile se-ndoaie de pîine, cînd chiar I : mai adineaurea îl lovise boarea de pîine caldă". Negăsind \ de lucru, flămînd şi obosit, cade în drum. f i: Autoarea consemnează singurul „noroc" în viaţa lui 1 ; moş Toader : „Era un loc slobod în spital şi l-au primit pe j dînsul". Prăpădindu-se, rămîne Nică, al nimănui şi al jal-j      nicei singurătăţi.
Indiferentismul autorităţilor vremii faţă de necăjiţi este surprins în schiţa Smărăndiţa. O bătrînă oarbă arun-'      cată într-o şură de paie în plină iarnă, imploră trecătorii : \ — Oameni buni,* omorîţi-mă, faceţi-vă pomană de mă
; omorîţi.
Cineva se opreşte, este un student de inimă, care o întreabă pe bătrînă : 1 — Dar n-auzi, ce faci acolo ?
— Îngheţ, oameni buni, mi-e frig, deger !
— De ce stai acolo ?
— M-au dat afară, n-am unde, nu văd, nu pot... Studentul solicită sprijin sergentului.
— Ce să-i fac ! — ridică el umerii. Am făcut raport j       şi ieri şi azi la comisie.
Tînărul aleargă la un sublocotenent. Omul administraţiei întreabă nepăsător : „Ce ? cum zici ?"
Cînd, în sfîrşit, gradatul pricepe, răspunde că „nu-i treaba lui şi va face mîine raport comisarului".
Revoltat, studentul se duce la procuror. Acesta che-fuia la o sindrofie. Deranjat, sentenţionase că „nu e de
* •    competenţa domniei sale".
Schiţei Ce văzui, D. Evolceanu îi reproşase că avea „culori" inspirate din infernul lui Dan te. In realitate este . un mic infern românesc, oricît de mult se străduise criticul convorbirist să-1 mascheze în filantropia burgheză. Făeînd o vizită la un orfelinat, autoarea este impresionată de aspectul precar al instituţiei : două doici, la cîte 9 copii fiecare. Chipuri palide, prunci flămînzi, bolnavi ; dormitorul — o „clocitoare". Micuţii, înghesuiţi, sînt încălziţi
XXVI
XXVII
cu apă caldă la tălpi. Chiar în timpul vizitei, un copil moare. Prozatoarea sentimentalizează : „Micuţ ce n-ai fost legănat de braţe moi, nici strîns la un s'în cald, a cărui naştere pe lume a fost un blăstăm, a cărui viaţă a fost un chin, iară moartea o mîntuire".
Pentru patrie (titlu ce trebuia pus între ghilimele, după părerea noastră) demască caracterul de clasă al armatei de altădată. Dinu, „flăcău zdravăn, cu statură înaltă şi mlădioasă, cu braţele vînjoase şi bine învălite cu muşchi, ca ale unui atlet roman", trăieşte în armată tiranicul sentiment al „supunerii" oarbe. Cînd este insultat şi ghiontit de sergenţi, încleştează mîna cu o voinţă de fier'; cînd caporalul îi cere bani, „că doar armata nu se face fără parale", este lovit în moalele capului : „nu pot, părinţii mei sînt bătrîni, n-au alt fecior afară de mine", răspunse el, mirîndu-se de unde are curaj. Dar fiindcă nu a „uns osia", căinţa lui Dinu va fi irecuperabilă. Superiorul îl pune, cu răutate diabolică, să îmblînzească un cal nărăvaş ; calul îl aruncă la pămînt, flăcăul îşi frînge piciorul, rămînînd olog. Infirmitatea provoacă drama de o viaţă a lui Dinu, accentuată şi de contrastele poporaniste ale existenţei umane percepute în două viziuni : oraşul viciat, forfotind de cupeuri şi lume elegantă ; satul lui Dinu : jocul, flăcăii, hora, Măria lui dragă... el însă milogind pe prispă, schilod la mers şi la suflet.
In „lumea întunericului", ca în azilul gorkian, răzbat multe ţipete de disperare, care-i stîrnesc prozatoarei accente lirice de sinceră compasiune. Argat la curtea boierească o viaţă întreagă, moş Ilie, ajuns la bătrîneţe, îşi mişcă anevoie picioarele reumatice pe uliţa Sărăriei, să-şi cumpere de la băcan nişte halva. Caii de la pompierie, lăsaţi slobozi, îl trîntesc pe bătrîn, căruia i se întunecă înaintea ochilor, iar cînd greutatea copitelor îi strivesc pieptul , el se roagă disperat (dar cui ?) : „Doamne, nu te îndura" ! Ce s-a întîmplat, ne spune autoarea : „Caii zburdalnici şi veseli trecură peste el ca peste un podeţ, neche-zînd şi ropotind pămîntul cu potcoavele ascuţite, alergînd în goană, doar s-ar adăpa mai repede". (Moş Ilie).
Diferite alte dureri omeneşti se înlănţuie mute, neputincioase în faţa destinului cu care oamenii se împacă. Schiloadă, asemenea lui Dinu, Măria, de ale cărei cîntece,
~ în tinereţe, răsunau văile Caraimanului, cînd iubea un flă-■     cău care s-a prăpădit, rătăceşte în neştire, pe aceleaşi văi, tot atît de frumoase, dar nepăsătoare ; numai luna parcă părea a-i spune : „Cîte de-acestea n-am văzut eu şi cîte | ^   n-am să mai văd încă" (Tot dragostea). La un cules de vii, cînd toţi culegătorii glumeau veseli, Irina rupea ciorchinii cu o piatră pe inimă ; nişte băieţi îi furaseră copilul ; „Să-r.     racă aşa cum sînt, nu l-aş fi dat pe o mie de galbeni" !      (Dragul mamei). Un zeţar, plătit cu 80 de lei pe lună, îşi înmormîntează soţia, după o boală tiranică, apăsat acolo, |      în cimitir, de gîndurile grele ca plumbul : „datoriile făcute [      cu boala şi înmormîntarea... Zilele lipsite de la stăpîn, f      „copiii ce trebuie îngrijiţi" (Moartă).
\ I—7. Este cazul să observăm în ce măsură proza de
j      inspiraţie citadină a Sofiei Nădejde, şi a altora înrudiţi cu '      eci5 suferă influenţele naturalismului francez. Mai întîi, \m     credem că exemplele date pînă aici ne-au convins că per-?      sonajul principal al acestei secţiuni este tot femeia, adusă în literatură, cel mai frecvent, pe suportul sentimentului erotic. Tema o abordase, în primele numele ale Contemporanului, C. Miile, cu ale cărui povestiri Zoe şi Prunc-1       ucigaşa, urmate de Facerea Zoiţei şi Feciorul popei, se inaugura o literatură feminină de pronunţat caracter social, „pledoarie în favoarea tuturor victimelor omeneşti", 1      cum observă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „o proză subiectivă, cu efecte romantice, cu contraste tari", trăsături ale ;       recuzitei romantismului întîrziat, gravitînd în „intenţia ;       demascatoare a naturalismului". 31)
Multe din scrierile grupului de la Contemporanul ne trimit la Emile Zola, dar nu la omul politic. „Eu nu sînt om politic. Exprim doar ideile unui observator pe care îl \       pasionează lucrurile omeneşti" — mărturiseşte într-o scri-î       soare din Le Bien Public. 32)
('. Zola anticipase, putem spune, arta cu tendinţă a unor
prozatori români (evident, fără să se fi gîndit la ei !) într-o scrisoare către George Montorgueil : 33> „Adevăratul socia-
31) Zoe Dumitrescu, op. cit., p. 260.
32) Mihai Ralea, Portrete, cărţi, idei, Buc, Editura pentru literatură universală, 1966, p. 64.
33) Ibidem.
XXVIII
XXIX
list nu-i oare cel ce spune mizeria şi decăderea produse de mediu, acel ce arată ocna foamei în toată grozăvia ei" ?
Nu întîmplător, Tr. Demetrescu susţinea ferm scriitorii naturalişti, acei care trebuiau să descrie realitatea „aşa cum este" cunoscîndu-i cauzele, întru tămăduirea de „relele societăţii", (întreprindere artistică ce trebuia să meargă „pe căi vecine cu ştiinţa pozitivistă") ; nu întâmplător C. Miile se recunoaşte naturalist nu doar ca teoretician, 34) ci şi ca practician : „Din punct de vedere literar — mărturiseşte el într-o scurtă prefaţă care precede primul capitol din Spovedania unui om nou — cum se vede Dinu Millian ţine de şcoala naturalistă şi lucrarea se ţine de spiritul lui Jacques Vingtras al lui Jules Valles". 35>
Prozatorii de la Contemporanul vedeau în naturalismul lui Zola un realism nud, al vieţii de toate zilele. Către acesta — nebănuindu-i şi servitutile ■— îndeamnă însuşi C. D. Gherea : „A fi oglinda vieţii e marele, nobilul scop care trebuie să-1 aibe literatura". 36> Treptat, în cronicile şi studiile sale, şi antrenat de polemica provocată de I. N. Roman, care scrisese broşura în contra direcţiei literare de la Contempdranul, Gherea susţine tendenţionismul — cum observă cu legitimitate Al. Dima — ca pe „o axă a concepţiei sale despre artă, dedusă din determinism, ambele aceste idei nedepăşind aici izvorul lor tainist". 37> Cît de mult a influenţat Gherea literatura Sofiei Nădejde, a celorlalţi din generaţia ei, ne mărturiseşte însăşi prozatoarea, în postură de recenzentă a primului volum de Studii critice 38> : „Noi admitem teoria lui Gherea chiar şi acolo unde el se depărtează de părerile unor critici cu nume ca Taine, Guyau, Hennequin, Brandes şi sîntem de părere că Gherea stă pe terenul cel mai sigur şi că are în mînă firul Ariadnei".
M) C. Miile, Naturalism şi pornografie, Lupta, 30 sept. 1887.
35) Contemporanul, anul II, 1882/1883, p. 529.
36) C. D. Gherea, Ştefan Hudici, în Contemporanul, nr. 8/9 1 februarie 1885, p. 273.
3/) Al. Dima, Studii de istorie a teoriei literare româneşti, 1962,
Editura pentru literatură, p. 65. 38) Contemporanul, nr. 6, VIII. 1890, p. 511 (Ct Al. Dima, op. cit,
p. 82.
XXX
Dar urmînd calea : artă — oglindă a realităţii, realitatea este adeseori tăiată în felii, stenografiată în cazurile ei particulare. Dezmoşteniţii lui Dostoiesvki sau Turghe-niev, elogiaţi de Gherea în Contemporanul, sînt căutaţi în medii sociale româneşti. Lor li se întocmesc fişe biografice, în lapidare consemnări grefiereşti, bunăoară : în pragul pensionării, un bătrîn curier de poştă este concediat (Moş Iordan, de Pincio) ; calul unui alt bătrîn căruţaş, apăsat f de povară, se prăbuşeşte într-o zi, împreună cu stăpînul său împovărat (Căruţaşul, de Tr. Demetrescu) ; un biet ; r evreu, geamgiu, se trezeşte cu casa în flăcări, rămînînd şi fără copila pe care o crescuse cu osîrdă, (Evreul, de Tr. 1 Demetrescu) ; Zoe, eroina lui Miile, imagine pură a copilăriei scriitorului, din pricina mizeriei devine prostituată şi sfîrşeşte pe patul de autopsie al spitalului (Zoe); eroii iui Şt.' Băssarabeanu, Gobjilă (Fugarul de la seminar) sau \ Ion Turcanu (Fost-a el de vină?) se lovesc de ipocrizia religioasă şi silnicia unui arendaş fără suflet. Aceşti oameni năpăstuiţi, încă nu se îngrijorează din punctul de vedere al calităţii lor de personaje literare, chiar dacă sînt sumar înfăţişaţi, atîta timp cît ei nu viciază bunul gust. Sînt multe scrieri despre ei, cum mulţi au fost în rea-litate.
Pe considerentul cantităţii însă, nu pot fi acceptate, credem, puncte de vedere absolutizatoare : „Literatura cre-!       ată de Contemporanul este concepută ca o tribună de luptă !       de pe poziţia clasei muncitoare (subl. ns.), demascînd exploatarea şi nedreptăţile sociale". 39) Proza cu caracter realist, militant şi critic de la Contemporanul, opinează AL Dima, rămîne' tributară „înrîuririlor burgheze romantice, sentimentelor  pesimiste".40)   Acelaşi  lucru  exprimă şi D. Mieu, arătînd că revista n-a promovat „o anumită 1       orientare artistică bine precizată ca atare (clasicizantă, romantică etc), ci una tematică şi ideologică, în care puteau {       convieţui tendinţe artistice variate".41) Tendinţa care se ,'■      face mai vizibilă are în vedere o influenţă naturalistă, dar 1       nu în sensul doctrinar, al zolismului „de laborator", ci mai degrabă al unui naturalism cu „ferestrele deschise"
39) Din proza Contemporanului, cit., Prefaţă, p. 11. /l0) Op. cit., p. 67. 41) Op. cit., p. 119.
XXXI
!
spre romantismul liric al carităţii. Tudor Vianu vorbise despre un „naturalism sentimental şi social", 42> care nu solicită excesele eredităţii, patologicul, scabrosul. In proza lui Miile, Demetrescu, Bujor, Pincio, Sofia Nădejde, efectele naturaliste sînt mult mai brutale. Unele personaje din lumea de jos acţionează în virtutea reflexelor de moment, cu consecinţe dintre cele mai imprevizibile. Ele sfîrşeisc prin degradare civică, sinucideri, întunecarea minţilor. Beţia, ca viciu împrumutat de la oamenii cocliţi sufleteşte, îl împinge pe Dinu Horniceanu la omor, iar pe Florica la înec (Mi-a cîntat cucu-n faţă); un copil al nimănui, mut şi idiot, aşteptînd mîngîierea trecătorilor, „cade la pămînt ca un cîine sub lovitura unui ciomag" (Mutul); o tînără mamă îşi omoară pruncul pentru că, abandonată de tatăl nelegitim, n-ar fi avut cu ce să-1 crească (Pruncucigaşa); un tînăr, în pragul absolvirii seminarului, pradă isuperstiţiilor, suportă un şoc etic deprimant, paraîiziîndu-şi existenţa, ademenită de „eîntecul dulce al apei" (Bietul Gheorghe).
în unele schiţe ale Sofiei Nădejde, întîlnim chiar un „naturalism de laborator", logodit cu melodramatismul. Titu, fiu de bogătaşi, deoarece nu se poate căsători cu o verişoară, Lia, prin împotrivirea patriarhului însuşi, bea otravă şi moare, iar nefericita se călugăreşte (Balul) ; Nicu, soţul Didinei, îşi surprinde consoarta, după 15 ani de căsătorie, pe genunchii profesorului de pian. Căzînd jos, şi „scoţînd un muget însoţit de un horcăit groaznic, muri" (Trist dar adevărat); tînărul Micu, bolnav de epilepsie, nu mai rezistă visului de a deveni avocat, îşi împlîntă un cuţit în piept : „Nu mă numiţi laş că n-am putut duce o poartă atît de vitregă" (Epilepticul) ; în sfîrşit, un alt exemplu, al unui oarecare Radu, tînăr de 18 ani, care, sinucigîndu-se, lasă un bileţel : „Dragi părinţi, dacă mă iubiţi, lucru de care nu mă îndoiesc, cred că-mi vreţi fericirea. Ei bine, fericirea mea este să nu mai fiu... Nu mi-a lipsit nimic, dar mi-aţi dat ceea ce nu vreau : mi-aţi dat viaţa" (Dezgust).
42) Tudor Vianu, Originalitatea contribuţiei culturale a românilor, în Studii de literatură română, Buc, Ed. didactică şi pedagogică, 1965, p. 560-565.
Ceea ce Zoe Dumitrescu-Buşulenga spunea despre „cri-\'~   ma inutilă" din nuvela Căpitanul Stănilescu sau despre „finalul vag moralizator" al lucrării, este valabil, credem, şi pentru categoria de schiţe din care am exemplificat, cu adăugirea : nu numai crime inutile, ci şi multe alte „con-j *    flicte" sînt inutile, se anulează prin melodramatismul lor I exagerat, i /
J - I—8. In generaţia sa, Sofia Nădejde şi-a impus o anumită individualitate, care îl va fi determinat pe D. Anghel să o considere — pe propriul său gust — „mare scriitoare pe atunci ca singura ce era în genul ei". 43) Prin discutarea ' textelor înseşi, încercăm să ne pronunţăm asupra individualităţii scriitoarei. ! Ne oprim astfel asupra stilului operei beletristice, an-
samblul notaţiilor pe care orice scriitor... „le adaugă expre-{       siilor sale transzitive şi prin care comunicarea sa dobîn-'       deşte un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu-zis artistic".     Am spune, de la început, că Sofiei Nădejde i se potriveşte în mare măsură definiţia dată stilului de către lingvistul Vossler ; „Stilul este întrebuinţarea individuală a limbii", decît cunoscuta formulă a lui Buffon, „Le style c'est l'homme meme", pentru că „omul", în cazul prozatoarei noastre, a avut un profil complex, contradictoriu în evoluţia sa, dar care nu s-a reper-1       cutat cu violenţă în stilul beletristic. Definind stilul lui |       G.  Ibrăileanu "(cel care a fost un timp aproape de \       Sofia Nădejde) Al. Piru citează butada kd Remy de Gour-mont, „Le style est la pensee meme", butadă care, aplicată lui Ibrăileanu, dobîndeşte a valoare de generalitate : „Cîte opere bine gîndite, tot atîtea scrise", este de părere Al. Piru. 45)
\ G. Călinescu, referindu-se la nuvelistica Sofiei Nădej-
de, reţine : „...ca prozatoare, ea este dotată cu umor şi cu
s o expresie caragialeană de dialect moldovean". 46 Umorul este unul ţărănesc, ca la Creangă. La rîndul său, marele
43) Fantome, Buc, Editura Minerva, 1911, p. 72.
44) Tudor Vianu, Despre stil şi artă literară, Editura Tineretului, 1964, p. 25.
45) G. Ibrăileanu, Editura pentru literatură, 1967, p. 363.
46) Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, op. cit., pp. 481-482.
XXXII
XXXIII
humuleştean descindea, din punctul de vedere al caracterului popular al limbii folosite, din Neculce, cum observă acad. Iorgu Iordan : „Deosebirile de la unul la altul sînt mai mult de amănunt şi se explică cronologic : în cursul celor o sută cincizeci de ani care îi despart, regu-lele sintactice s-au îmbunătăţit şi s-au precizat, aşa că autorul Amintirilor şi Povestirilor s-a găsit într-o situaţie cu atît mai favorabilă, cu cît perioada veche a limbii noastre, în care a scris Neculce, se terminase definitiv şi de mult în epoca lui Creangă". 47> Preluînd o propoziţie din acest citat, am putea spune că Sofia Nădejde „s-a găsit într-o situaţie cu atît mai favorabilă" din punctul de vedere al cristalizării sintaxei regulilor limbii vorbite de masele populare — în cazul ei, de cele ţărăneşti — cu cît în perioada în care ea scrie proză, Ion Creangă domină epoca printr-o operă literară restrînsă, dar, cum apreciază Vladimir Streinu, „un adevărat ciclu rapsodic ţărănesc", în care este fixat „climatul de poveste populară, al cărei lexic 1-a rafinat". 48)
Umorul în nuvelistica Sofiei Nădejde este „o stare psihică" veselă, ocazionată de comportarea unor personaje, surprinse, de obicei, în perimetrul prejudecăţilor. Bunăoară : o soacră îi reproşează nurorii că a scos-o dintre „ghiorlani", că fiul ei are „foncţie la primărie", la care nora, prompt, cu înţelepciune populară ripostează : „Oda-giu la primărie, slugă la dîrloagă, mai bine gospodar la casa lui decît aşa slugă". Portretul moral al soacrei, în culori hazlii, este împlinit cu abilitate, prin urmărirea mimicii sufleteşti şi a intenţiilor cotidiene, prin descoperirea acelui „necunoscut în cunoscut, al lui Belinski : „De da' Aglaia grăunţe la păsări şi rămîneau cîteva fire, ofta că-1 prăpădeşte pe fecioru-său. De mergea nora la apă, fuga la nişte ruginiţi de ochelari, îi aşeza pe nas şi se uita lung de-i curată cofa. De mergea la tîrg o petrecea cu ochii şi musai găsea cusur : se îmbrăca mai binişor zicea că umblă după ibovnici, de mergea mai ponosită zicea că-1 face pe fecioru-său de rîs".
47) Ion Neculce, Ediţia îngrijită, cu glosar, indice şi o introducere de Iorgu Iordan, E.S.P.L.A., 1955, p. 61.
48) Vladimir Streinu, Ion Creangă, în Istoria literaturii române, III, op. cit., p. 272.
Închegat pe nesimţite, portretul de zgripţuroaică al soacrei contrastează cu cel al nurorii, învestită cu atributele cinstei, vredniciei, ingeniozităţii de duh popular. Aglaia îi pregăteşte soacrei un şiretlic. Pe cînd soţul se afla, într-o seară, la primărie, ea este văzută în casă, de către soacră, care o spiona pe gaura cheii, cu un bărbat tînăr, bînd şi mîncînd, veselindu-se. Enervată la culme soacra dă fuga la fiu-i să-i spună ce „poamă şi-a luat". Ghiţă vine furios acasă şi-1 ia de guler pe bărbat, un militar, vrînd să-1 scuture zdravăn ; Aglaia, rîzînd cu poftă, intervine : „Şezi omule, ce, eşti nebun ? e frate-meu, Dumitru. Azi a venit din Dobrogea, în concediu. Nu l-am. văzut de trei ani". (Soacră, soacră, poamă acră).
Preotului Tănase, cu pîntece de iapă, după cum i-ar fi spus Creangă, i se joacă o farsă. Aflîndu-se într-o vizită, este invitat să servească din borcanele cu dulceaţă de cireşe şi cu şerbet alb. Popa Tănase, după ce ochi cele două borcane şi chibzui popeşte, îşi zise în barbă : „...nu-i vorbă, bune sînt şi cele de cireşe, dar nu poţi lua decît nimica toată, e zgîrcit şi uiteMmi-te ce linguriţi şi-a făcut, parcă-s făcute dintr-o para turcească ; dar oi lua a doua oară, te potcovesc eu". Şi popa împlîntă mai întîi linguriţa în cheseaua cu şerbet alb. Dar abia băgă în gură, că făcu feţe-feţe şi ţîşni pe uşă în hazul tuturor : „In chesea era grăsime de porc topită". (O dulceaţă).
Dialogurile dezvăluie prospeţimea limbajului popular, încărcătura lui cu expresii, epitete şi valori sintactice şi morfologice proprii exprimării ţăranilor ; pasajul care urmează, din schiţa S-au dus, sperăm să fie o dovadă :
„— Ce mai cîrteşti ! Doar n-am fost la cumătrie, dacă aş sta şi eu pe cuptiori, ce-am mînca ? Nu ştii cum îi pri-măreasa, pînă n-am turnat pe cămeşi nu m-a lăsat !
— Amu opăreşte oleacă de mîncare.
— Cum îs trudită, să fie mama din groapă că nu fac, uit-te oleacă de zamă, mănîneă şi pace !
— Hei ! Doamne, măi femeie, nu ştiu ce-i cu tine : nu te mai ţii de casă, ba la popa, ba la dascălul, şi tot pe drumuri ! Helbert, m-oi face eu sănătos, ţi-oi mai scurta eu cărările !
— Ce popă ? Cînd am fost la popa ?
— N-ai fost ceea săptămînă, vineri, şi-ai spus că te duci la vechil ?
XXXIV
XXXV
— Ei da, vineri ! Ce era să fac? M-a întîlnit şi m-a luat să-i ung prispele.
— Hai ! Hai ! femeie, numai să nu fie ce ştiu eu, c-apoi lasă pe mine !"
Dar personajele scriitoarei nu se caracterizează numai prin dialoguri. O bună parte din ele îşi definesc profilul etic prin modul de a gîndi şi acţiona, în sensul unor norme ale eticii necodificate. Cu acest prilej, prozatoarea învederează o altă calitate stilistică : oralitatea.
I—9. Anticipam într-un loc al studiului nostru că ar fi de dorit ca Sofia Nădejde să nu fie discutată doar ca o prozatoare a Contemporanului, deoarece : a) majoritatea scrierilor sale nu au fost tipărite în revista ieşeană ; b) primele două volume de proză apar după ce, practic, prozatoarea îşi încheiase activitatea la Contemporanul; c) al treilea volum de povestiri se tipăreşte în 1909 ; d) diversele schiţe, pe care le păstrează revistele literare „neso-cialiste", ne indică o prozatoare de orientări literare diferite.
Am ţinut să subliniem prin optativul ar fi de dorit realitatea că ne aflăm în faţa unei prozatoare cunoscute doar pe o singură latură a creaţiei sale, — proza cu tendinţă — supusă atenţiei lui G. Călinescu.
După 1900 însă, Sofia Nădejde se încadrează cerinţelor „prozei scurte", prioritare în primul deceniu, ale cărei tendinţe de evoluţie lente — cum observă judicios Constantin Ciopraga — nu sînt marcate de „tentaţiile moder-nizante din domeniul liricii" (cu unele excepţii, proza lui D. Anghel, de pildă). Autoarea volumului Din lume pentru lume... se apropie de naratorii minori cuprinşi în „tendinţa naţională" (G. Călinescu), unii dintre ei poeţi, ca Şt. O. Iosif, care introduc un neoromantism palid, nostalgic, evlavios. ~
Realismul din scrierile precedente cedează locul unor experienţe biografice trăite, unor viziuni fantastice sau a unor „broderii" pe motive folclorice, în schiţe şi povestiri insignifiante. Nu putem califica aceste scrieri exclusiv sămănătoriste sau exclusiv poporaniste pentru că, aşa cum s-a observat în critica literară, întrepătrunderea respectivelor curente „la începutul secolului, ca oricînd, de alt-
I ^    fel, era inevitabilă".49) Ion Rotaru, în cartea sa, O istorie a literaturii române, detaşează în grupul scriitorilor influ-I        enţaţi de ideile Sămănătorului pe prozatorii Em. Gîrleanu J     şi I. A. Bassarabescu, prozatori cu care Sofia Nădejde are \ :.    unele afinităţi, mai pronunţate decît în cazul analogiilor cu „idei minores" : Ion Dragoslav, Vasile Pop, Chiru Na-nov, Romulus Cioflec, Ion Adam, N. N. Beldiceanu ; în .       rîndul scriitorilor poporanişti ai Vieţii româneşti, prefe-f' .     rinţele prozatoarei Sofia Nădejde se dirijează, în special, înspre Spiridon Popescu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Gala Galaction şi Ion Agîrbiceanu, şi se depărtează de alţi po-poranişti „mai puţin însemnaţi, ce ar putea fi pomeniţi cu dreptate sau fără" 50) : V. Demetrius, N. Dunăreonu, Al. Cazaban, I. Vissarion, Constanţa Mario-Moscu, Lucia Man-tu, Radu Rosetti. Evident, de o parte şi de alta, la formularea „alţi scriitori", pot fi adăugate nume noi, uneori chiar pentru „o singură nuvelă memorabilă", 51) cum este Florică Ceteraşul de Ioan Paul (G. Călinescu).
In ciuda faptului că începutul de secol este fulgerat de multe polemici estetice generate de sămănătorism, poporanism şi simbolism, se manifestă aproape constant —■ în afara sau în cadrul unora din aceste curente — „o tendinţă spre clasicism, reprezentată, înainte de toate, de vechi colaboratori ai Convorbirilor literare, de discipoli ai lui Maiorescu (Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, M. Dragomires-cu, G. Murgu ş.a.)"52). Fără îndoială, menţinerea tendinţei „spre clasicism" se datorează în mare măsură pledoariilor unor tineri critici literari, ca M. Dragomirescu şi H. Sanielevici, care receptaseră literatura aidoma lui Maiorescu, precum în deceniile următoare, T. Vianu, E. Lovi-nescu, G. Călinescu.
Tendinţei clasiciste îi subscriu, îndeosebi, prozatori cu profile pronunţate : Hogaş („paralizat de respect pentru clasici" — G. Călinescu), 53> sau „clasic baroc" (Ş. Ciocu-
49) Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, II, Editura Minerva, 1972, p. 32.
50) Ibidem, pp. 137-139.
51) G. Călinescu, Istoria literaturii române (compendiu), op. cit., p. 225.
52) D. Păcurariu, Clasicism şi romantism, studii de literatură română modernă, Editura Albatros, Bucureşti 1973, p. 22.
53) Op. cit., p. 243.
XXXVI
XXXVII
lescu) ; Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu şi Agîrbicea-nu, care cultivă „naraţiunea liniară de factură clasică" observă Constantin Ciopraga" 54). Naratorii Em. Gîrleanu, Spiridon Popescu, I. I. Mironescu, N. Dunăreanu, V. De-metrius sau J. Bart înclină, adesea, către o formulă artistică imprecis definită, un „mixtism" poporaniste-sămănătorist, avind în centrul atenţiei o «tematică etico-socială de tendinţă neoromantică. Ruralismul propulsat de sămănătorism, în special, poate fi socotit — cum unii autori de sinteze au şi apreciat deja — tema predilectă a unui „curent neoromantic" 55> (D. Păcurariu), temă transpusă într-un stil „decorativ, idilizant" miop faţă de realităţile timpului, într-un cuvînt „neoromantic desuet" 56> (Constantin Ciopraga).
In categoria unor asemenea scrieri am identificat-o şi pe Sofia Nădejde, care abordează adeseori subiecte tratate de unii prozatori sămănătorişti. Iat-o faţă în faţă cu Emil Gîrleanu, de pildă.
Veselia din schiţa La cules de vii, atmosfera de armonie rustică în podgoriile boiereşti, o găsim în Dragul mamei ; durerea ţărăncii din Fraţii, mama suferindă venită la cazarmă să-şi ia rămas bun de la fiul răpus de tifos, este durerea mamei lui Dinu schilodit în armată (Pentru patrie); Safta şi Lăptuc, din Punga, care, din pricina sărăciei, jefuiesc un mort, sînt stăpîniţi de aceleaşi sentimente ca şi părinţii ce îşi omoară fiul întors din lume cu chimirul plin (Nici o faptă fără plată); „Maupassant e întreg în înecatul'6, afirmă Ion Rotaru, 57) în timp ce Căpitanul Stănilescu, observă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, îşi relevă filiaţia cu „o nuvelă de Maupasant" ^ ; „umorul caragialean" din Ochiul lui Turculeţ sau Bolnavii, în exprimare dialectală moldovenească, este depistat în Soacră, soacră, poamă acră, Un lăsat de sec etc. după cum o altă notă proprie lui Emil Gîrleanu, duioşia (Cea dinţii durere) este aproape omniprezentă în povestirile Sofiei Nădejde.
54) Op. cit, p. 449.
55) Op. cit, p. 450.
56) Op. cit, p. 60.
57) Op. cit, p. 60.
58) Contemporanul şi vremea lui, cit, p. 267.
Am stabilit, de asemenea, unele asemănări cu I. A. Bassarabescu, apropiat sufleteşte de I. Al. Brătescu-Voineşti, dar inclus în „categoria scriitorilor de a doua mînă". 59) Concubinajul dintre Iulica şi Traian, cu scenele romantice şi groteşti ale idilei... „ceferiste" (Pe drezină) ne aminteşte de Duduia Clara şi junele Nicolesco din Fiecare la rîndul său; personaje mărunte, funcţionari şi administrativi, (Restrişte) sau studenţii săraci, îndrăgostiţi (între iubire şi sărăcie, Dintr-o idilă), care îşi ruinează viaţa din pricini independente de ei (Radu Persiceanu) sau sfîrşesc tragic (Aurel înnebuneşte), au corespondenţe, într-o bogată tipologie (dar săracă artisticeşte) a Sofiei Nădejde : Balul, Trist, dar adevărat, Epilepticul, Mustrarea, Fragment, Dezgust (aici chiar coincidenţă de nume : Radu), schiţe inconsistente, concretizare a „neoromantismului desuet".
Analogiile pot fi încă extinse.
Dacă ar fi să precizăm locul Sofiei Nădejde în peisajul nuvelisticii româneşti, ar trebui să începem cu scrierile de inspiraţie ţărănească prin care prozatoarea urcă pe o treaptă onorabilă, în eşalonul Miile, Demetrescu, Bacalbaşa, Crăsescu, Vlahuţă. Literatura ţărănească a Sofiei Nădejde — căreia Zoe Dumitrescu-Buşulenga n-a ezitat să-i confere un rol de pionierat — s-a impregnat cu acea „tendinţă progresistă şi umanitară de a zugrăvi pe ţăran în chip realist, aşa cum este, mizer şi dezarmat, spre a sădi în sufletul cititorului nemulţumirea şi realitatea prezentă şi dorinţa de a contribui la ridicarea ţărănimii", tendinţă pe care G. Ibrăileanu o relevase retrospectiv în bilanţul anului literar 1920, anul „falimentar" al poporanismului.
Cealaltă parte a nuvelisticii — proza citadină şi a mediilor caleidoscopice — este inegală, cu pagini reuşite şi cu subiecte ratate. Dar şi în interiorul acestei zone, interesul documentar se uneşte cu dorinţa scriitoarei de a se individualiza prin alegerea unor formule artistice proprii care stau sub arcul estetic al unui neoromantism social acut, străbătut de inserţii lirice. Cel puţin ca reconstituiri ale unor fragmente citadine şi mentalităţi adecvate direcţiilor de evoluţie ale societăţii româneşti de atunci, schiţele, nuvelele şi povestirile Sofiei Nădejde,  din această
59) I. Rotaru, ibidem, p. 61.
XXXVIII
I
XXXIX
parte a epicii ei, se recomandă ca nişte oportune fişe caracterologice şi imagini ale timpului, căi cognitive şi file ale unui dosar artistic românesc autentic.
11—10. ROMANCIERA. Sofia Nădejde îşi face cunoscute cele cinci romane ale sale, Patimi, Robia banului, Părinţi şi copii, Irimel sau Intîmplările unui tînăr român în Rusia, Mangiuria şi Japonia şi Tragedia Obrenovicilor în primul deceniu al secolului nostru, caracterizat prin evoluţia prozei „de la rural la urban, cu înjghebarea solidă a unei literaturi urbane", opiniază E. Lovinescu,60) evoluţie care, în procesul ei treptat de maturizare, marchează trecerea „de la subiect la obiect sau de la lirism la adevărata literatură epică". 61)
Fenomenul literar însă ne demonstrează că amintita schimbare tematică se produce lent, are o valoare relativă şi nu acaparează cu drept de veto vreuna din cele două mari zone de inspiraţie, deoarece încă de la finele veacului trecut ruralul dobîndise prin Creangă, Slavici, Zamfirescu, Delavrancea, N. Gane (iar înaintea lor Alec-sandri, Negruzzi, Odobescu) o anume greutate şi semnificaţie în perpetuă creştere. Sămănătorismul şi poporanismul nu numai că nu diminuează importanţa literaturii despre sat, dar o amplifică, o diversifică pe un fond ideologic specific. Cantitatea însă nu este echivalentul nici al calităţii, nici al viabilităţii. Puzderie de scrieri generate sub acţiunea lui N. Iorga şi a lui G. Ibrăileanu, difuzate în paginile Sămănătorului, ale Vieţii româneşti şi ale revistelor-sateht sau înmănuncheate în volume, poartă însemnele tradiţionalităţii paseist-idilice, opuse conceptului de modernizare şi ale partizanatului faţă de „boierimea de neam" ; totodată ele oglindesc un univers ţărănesc adiat de oarecari tendinţe sociale înecate, din nefericire, în misticism.
60) E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, voi. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 9.
61) Ibidem.
' Sămănătorismul, în primul rînd, în ciuda unor încer-
\      cări de diferenţiere de la un ţinut la altul al ţării (sen-'       timental şi liric prin Sadoveanu, dinamic şi voluntar, prin '      C. Sandu-Aldea, realist şi aproape de obiectivare, prin Agîrbiceanu), nu impune în primii ani ai secolului nume I      de prozatori care să contrabalanseze pe aceia care abor-1       daseră deja teme rurale. Dar nici ruraliştii de la sfârşitul I      veacului trecut nu se întrec pe ei înşişi, deşi continuă să tipărească. Ne gîndim, de pildă, la D. Zamfirescu, care cu .Îndreptări, Anna şi Lydda nu depăşeşte pe romancierul I       din Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu. El „se integrează lite-i       rar în epoca precedentă", 62) partizan al estetismului junimist, ceea ce ne explică antipoporanismul său.
Într-un deceniu de trecere de la schiţă şi nuvelă la \       roman, individualizat de cîteva nume (poetul liric al boie-ţ       rimii în descompunere, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, debutantul Sadoveanu, ale cărui pînze descriptivist-paseiste anunţă pe (marele povestitor al istoriei naţionale etc.) romanul aşteptat de G. Ibrăileanu de la autorul volumului în lumea dreptăţii (evident, nu numai de la acesta), nu se arată. Dintre cei pe care G. Călinescu i-a aşezat sub |       emblema Tendinţa Naţională se pare că doar fecundul preot ardelean, I. Agîrbiceanu, reprezintă, prin Arhanghelii (1914, însă) „un moment notabil", 63> în sensul unei r.-    disponibilităţi parţiale faţă de plurivalenta funcţiilor reclamate de specia literară numită roman.
Acesta este aproape inexistent în anii 1900—1910. Ioan Adam scoate, în 1902, Rătăcire şi Sybaris; C. Sandu-Aldea scrie o nuvelă amplă, Pe mărgineanca, socotită, de Ion Trivale, roman; acelaşi scrie Două neamuri (1906), roman dedicat lui N. Iorga, în care pecetluieşte teza potrivit căreia arendaşii străini ar fi singurii vinovaţi de îna-: poierea ţărănimii ; schema unui alt „roman", nerealizat, ne-o oferă nuvela Datorii uitate (1909) de Jean Bart (Euge-f niu P. Botez) ; în 1910, I. C. Vissarion publică Răsculaţii (Buc, „România muncitoare"), fragment de roman.
In rîndul acestor autori trebuie citată şi Sofia Nădejde. Judecind după unele aprecieri din presa .vremii, ea izbu-
62) Const. Ciopraga, op. cit., p. 449. g3) Ibidem.
XL
XLI
tise să stîrnească oarecare interes. Un recenzent al revistei Junimea literară, seria : „E cunoscută sărăcia noastră de romane bune, originale ; în timpul din urmă s-au făcut mai multe încercări, mai multe sau mai puţine succese. Romanul d-nei Sofia Nădejde (Patimi, n.n.), judecat de cel mai bun la concursul escris (sic !) de ziarul „Universul", de răposatul Ionescu-Gion şi Ollănescu-Ascanio, e un roman de moravuri luat din viaţa românească ; un fapt care ne impresionează plăcut de la început". 64> Acelaşi roman popularizat de Junimea literară este comentat şi în alte reviste şi ziare, care-1 recomandă cititorilor pentru faptul că obţinuse „...premiul întîi la concursul deschis de răposatul Luigi Cazzavillan". 65)
într-adevăr, după ce se publică, în paginile Universului, romanul Patimi se tipăreşte, într-o primă ediţie, în 1903 ; el este însoţit de fotografia şi semnătura, în original, a autoarei (citim pe coperta interioară : „toate exemplarele vor fi semnate de autoare") şi de o introducere („In loc de prefaţă") care justifică de ce romanul fusese distins „cu premiul I-iu de 1800 lei" :
„Patimi, cu motto : abyssus abyssum invocat, cu 804 pagini scrise des, urît şi care vor trebui pe de-a-ntregul copiate. Autorul acestei lucrări îşi dă pe deplin seama de cerinţele genului de compoziţiune literară, numit romanul de moravuri. Acţiunea în întregimea ei şi firul poves-tirei se susţin admirabil ; citirea, odată începută, nu se mai poate lăsa, de vreme ce, de la primele pagini, autorul a ştiut să exercite în mod superior interesul cititorului pentru personaj iile şi povestirea sa. Cunoscător desăvîr-şit al vieţii de la ţară din Moldova, autorul a trăit, — lucrul se vede şi se pipăie, — tot ce se petrece. Cu mintea încă plină de dezastrul agricol din 1899, el descrie cu căldură seceta, desnădejdea ţăranului, superstiţiile privitoare la secetă. Dealtminteri, s-o spunem de la început, în
64) Codrean, în Junimea literară, revistă literară şi ştiinţifică, anul II, 1905, nr. 2, p. 29 (editor şi redactor responsabil Iancu I. Nistor).
65) Comoara tinerimii, revistq, pentru adevăr, bine şi frumos, sub direcţia doamnelor Ecaterina Arbore şi Sofia Nădejde, anul I, 15 iulie 1905, nr. 20 (popularizarea romanului Patimi pe coperta revistei).
ceea ce priveşte bogăţiile de proverbe, locuţiuni şi obiceiuri din literatura noastră populară, nimeni pînă azi, după cîte ştiu eu, nu le-a folosit mai bine şi mai cu gust decît autorul romanului Patimi. E o plăcere atît de rară să vezi încadrată vorba bătrînească atît de adevărată şi atît de /   pitorească în şirul vorbirei de astăzi. Cred că, în această privinţă autorul romanului Patimi e primul scriitor român, care să fi folosit atît de nimerit locuţiunile populare". ! .        După alte paragrafe în care se relevă capacitatea romancierei de a se fi inspirat cu pricepere din „toate stra-tele sociale din Moldova" şi de a fi creat personaje „întregi de la începutul şi pînă la sfîrşitul acţiunii", de a fi realizat 1      „descripţiuni" şi de a impune un „subiect moralizator", referenţii G. I. Ionescu-Gion şi Ascanio conchid : „Patimi j      e un bun roman în toată întinderea acestui cuvînt". • Cu aceeaşi carte, Sofia Nădejde a concurat la Premiul
<      Statului „Eliade-Rădulescu", de 5000 lei. Raportul asupra cărţii 1-a făcut A. D. Xenopol. Exemplificăm din aprecierea care i s-a adus Patimilor : „Romanul D-nei Sofia Nă-i      dej de se desfăşoară pe un fond adevărat românesc, cu personaje copiate parcă din viaţa rurală a straturilor noastre ,      mijlocii". Cu privire la personaje, ele sînt „oameni care 1       se gîndesc aproape numai la ei". A. D. Xenopol remarcă autenticitatea lor, buna selecţie a tipului central, Iliescu, i      „bine ales pentru societatea noastră, în care o sumă de \      juni îşi pierd viaţa umblînd numai după aventuri". Re-I      cenzentul mai observă că romanciera recurge la o limbă literară „curat românească", presărîndu-şi naraţiunea cu expresii frumoase, potrivite ; în acelaşi timp i se reproşează că este cam mare — 400 de pagini — că abundă în „convorbiri neterminabile". 66> O analiză foarte detaliată f      a Patimilor, pe trei subsoluri de ziar, publică şi ziarul \       Voinţa naţională. 67}
j Citit astăzi, la şapte decenii de la apariţie, şi compa-
I      rat cu unele romane înrudite tematic, Două neamuri şi
i -
66) Analele Academiei române, seria a Il-a, Tomul XXVII 1904-1905, Premiul statului „Eliade Rădulescu" (despre Patimi, raport prezentat de A. D. Xenopol, p. 408).
67) Anul XXI, nr. 5732, (Ediţia a 4-a), vineri 21 mai (3 iunie), 1904, pp. 1, 2, 3, Patimi, roman din viaţa românească de Sofia Nădejde.
XLII
XLIII
Sybaris, de pildă, Patimi justifică, pentru momentul respectiv, unele dintre elogiile care i s-au făcut şi se recuză singur, în special ca (Structură romanescă, în perspectiva evoluţiei romanului modern.
In Comoara.tinerimii (1905-1906), Sofia Nădejde publică al doilea roman ; Irimel sau Intîmplările unui tînăr rpmân în Rusia, Mangiuria şi Japonia, retipărit mai tîrziu în volum, fără dată, dar cu un titlu schimbat ; Irimel, intîmplările unui tînăr român în Moldova, Rusia şi Japonia şi cu un capitol final în plus faţă de versiunea din Comoara tinerimii, întoarcerea. Cum vom observa, cartea — poate cu exagerare socotită roman, — gravitează în sfere de influenţă sămănătoristă şi urmăreşte peregrinările pline de suferinţe ale unui copil furat.
Romanul care a atras vizibil cititorii şi cronicarii de specialitate este Robia banului (1906, şi el în mai multe ediţii şi eronat consemnat de unii istorici literari). Extras din paginile ziarului Dimineaţa, acest al treilea roman al Sofiei Nădejde (scos de Editura Biroului Universal „Ata-nasie I. Niţeanu", 1906) se bucură de o bună primire în Adevărul, condus de C. Miile, 68) unde un cronicar literar îl anunţă cititorilor sub titlul : Puterea banului — un roman interesant şi bine scris. Intre alte elogii care i s-au adus, reţinem două fraze din cronica literară a Izabelei Sadoveanu :
„Principiile morale scoase din raţiunea clară şi conştientă sînt adevăraţii eroi ai romanului. Ciocnirea, lupta, triumful sau învingerea lor de către avîntiîrile, pornirile şi patimile izvorîte din întunericul inconştientului — sînt peripeţiile ce ţin încordată atenţia cititorului de la început pînă la sfîrşit. Tipurile şi întîmplările din lumea reală, dealtfel redate cu un realism învederat, sînt pe planul al doilea prilej pentru rezolvarea unor probleme sociale, morale sau psihice, pentru critica şi condamnarea unor anumite rele ce bîntuie lumea noastră modernă". 69)
^ B. Br. publică recenzia Puterea banului — un roman interesant şi bine scris, Adevărul, anul XVIII, no. 6003, bis, 7 mai 1906, p. 1.
69) Izabela Sadoveanu-Evan, Sofia Nădejde, Impresii literare, „Minerva", Bucureşti, 1908, p. 203.
» I       Următorul roman, Părinţi şi copii (Editura Biroului | ~t  Universal „Atanasie I. Niţeanu", Bucureşti, 1907) este tipă-[     rit, mai întîi, ca şi celelalte, în foileton, în ziarul Voinţa | < Naţională, decembrie 1906 — mai 1907. Romanul se trage în mai multe ediţii. Dramele pe care le trăiesc eroii acestor pagini vor fi fost trăite, într-un fel, de autoarea în^-saşi, ca mamă care a pierdut doi dintre copii, pe Ioan .      (Iancu) şi Horia, motiv pentru care credem că acest roman (   - 'nu întâmplător poartă pe copertă dedicaţia,: „Amintirei !      tale, mult iubitul şi mult jelitul meu fiu, IANCUŞOR, închin această lucrare". [ In sfîrşit, al cincilea roman (care, cronologic trebuie
/ să fie consemnat după Patimi) Tragedia Obrenovicilor, a rămas în paginile ziarului Universul, motiv de abatere de \      la criteriul cronologiei, spre a-1 deosebi de cele retipărite f      în volum. Noul roman a fost anunţat cititorilor de ziarul Universul în cîteva numere consecutive :
„Sfîrşindu-se peste cîteva zile romanul Patimi, d-na Sofia Nădejde pregăteşte pentru ziarul Universul un roman istoric original, care va începe a apare în numărul nostru de poimîine, marţi 31 iunie (1903, n.n.) Romanul e scris pe baza unui bogat material istoric, social, politic şi chiar familiar, adunat cu multă îngrijire şi prezentat sub o formă foarte interesantă". După ce rezumă lapidar [ subiectul, Universul încheie cu cuvintele : „Cititorii noş-| tri cunosc bine pana talentatei scriitoare române, prima premiată Ia concursul nostru de acum doi ani, şi sîntem siguri că vor primi cu plăcere noul roman, de cea mai pasionantă actualitate, scris de d-na Sofia Nădejde".70)
II—11. Evident, nu elogiile care li s-au adus atunci, nici chiar premiile, în două rînduri (deşi nu pot fi desconsiderate) sînt criteriile prin care evaluăm astăzi valoarea intrinsecă a romanelor Sofiei Nădejde, locul pe care-1 pot ocupa în istoria literaturii române la începutul secolului. Faptul că nu s-a mai vorbit despre aceste cărţi mult timp sau că au fost doar trecute la „bibliografie", sînt indicii că nu trebuie să pornim noi de la premisa absolutizării
70) Un   nou  roman,   Tragedia  Obrenovicilor,   Universul, XXI, no. 148, luni 2 iunie, 1903, p. 5.
XLIV
XLV
lor valorice, dar nici de la aceea a negării. Bune sau rele, cum vom încerca să arătăm, cele 5 romane în discuţie, însumînd peste 1 500 de pagini, au mai întîi un merit care nu este doar de ordinul cantităţii : ele încearcă să fie, cum unul se subintitulează chiar, „roman din viaţa românească", să reflecte nişte realităţi sociale, politice sau istorice pe fundalul evoluţiilor psihologice ale eroilor aleşi din mediul urban şi rural, realizaţi cu o tehnică în multe privinţe discutabilă, dar, totuşi ! a romanului, atît cît ea se poate raporta la foarte puţinele încercări ale speciei abia conturate în acest prim deceniu.
Viziunea Sofiei Nădejde în romanele sale nu coincide nici cu a lui D. Zamfirescu, „istoriograful epic al urmaşilor vechii boierimi" (E. Lovinescu), nici cu a altor romancieri mărunţi, exclusiv sămănătorişti (C. Sandu-Alea), nici cu a celor care îi fuseseră confraţi de generaţie şi de afinităţi şi care semnaseră romane, Tr. Demetrescu (Iubita, Cum iubim), C. Miile (Dinu Milian). Deşi romanciera nu mai gîndeşte funcţiile literaturii în lumina tendinţei sociale ascuţite, demascatoare, ea nu se rupe totalmente de teme, idei şi chiar interpretări discutate de noi la nuvelistică. Un amestec de influenţe sămănătoriste şi poporaniste totodată, de personaje rurale şi citadine în cuprinsul aceluiaşi roman, conferă Sofiei Nădejde şi o notă proprie dar şi atributul neplăcut al aglomerării de fapte şi al risipirii într-o tipologie diversă, insuficient urmărită în evoluţia ei psihologică. Totodată se resimte efortul clar de a creiona realităţi aşa cum se înfăţişau ele — cu excepţia romanului ultim, a cărui acţiune nu se petrece pe teritoriu românesc. Vom observa că acest „melanj" de teme şi de temperament este rezultatul faptului că pe un fond sufletesc moldovean, prin excelenţă liric şi sensibil, s-a altoit un fond sufletesc muntean, producîndu-se un temperament de „moldovean bucureştenizat", cum a spus < E. Lovinescu despre N. N. Beldiceanu, ginerele Sofiei Nădejde.
Ronianciera, în reflux temporar pe planul ideilor politice şi estetice, ca urmare a refluxului mişcării socialiste după 1899, se complace, pare-se, în postura de „cititoare ascunsă" a chemărilor lansate de revista Sămănătorul sau de rudele acesteia, Junimea literară, Paloda literară, Făt-
Frumos, Ramuri, parţial Revista noastră etc), canalizîn-i du-şi energia în fluxul impetuos al romanelor. Această I neaderenţă la sămănătorism (pe de o parte), apoi la po-S poranismul Vieţii româneşti, în sensul publicării unor scrieri în revistele-mentor ale curentelor literare respec-l; ' tive, constituie, deducem noi, unul din motivele pentru care I Sofia Nădejde s-a impus mai puţin în epocă, decît alţi ' confraţi (unii, autori ai unui singur volum sau ai cîtorva I nuvele chiar, tipărite însă în Sămănătorul sau în Viaţa românească).
l In realitate, practic, aceea care optase să fie o roman-
■ * cieră de „cotidian" (tipăreşte romanele în Universul, Di-» v. mineaţa şi Voinţa naţională) şi nu de „revistă" (cu excepţia lui Irimel... în Comoara tinerimii), îşi orientează temele i şi personajele pe un fond esenţialmente al epocii, dar cu |       destule abateri de optică.
i Fondul tematic comun al celor grupaţi sub o emblemă
r       sau alta (uneori inoperant, pentru că ruralismul, de pildă, credo-^ul estetic al ambelor curente literare, i-a transferat pe acelaşi scriitori de la o revistă la alta, fără stridenţe) s-a specificizat în romanele Sofiei Nădejde printr-un mai ascuţit simţ critic, descinzînd din deceniile precedente. Retrospectiv, la capătul lecturii romanelor sale, am putea anticipa că ele urmează o cale „mixtă", sămănătoristă (întoarcerea în trecutul rural sau istoric) şi poporanistă (relie-ţ       farea, în accente încă ! democratice sau chiar de revoltă, a [       unor tablouri rustice). Dar acest „mixtism" se subordonează, în mai toate situaţiile, nu unor obiective vizionare, cu funcţii active, transformatoare ci unor imperative morale sau unor criterii etnice de tendinţă exclusivistă. Întrevedem în acest mod de oglindire a trecutului, în confrun-\       tare cu prezentul, receptivitatea scriitoarei atît faţă de conceptul de organicitate lansat de N. Iorga, cît şi faţă de fenomenul modernismului. Această receptivitate nu este, :       în general, ostentativă, programatică.
II—12. PERSONAJE. Deşi revine în trecut, pînă la epoca marilor „boieri de neam", Sofia Nădejde îi evită pe aceştia, poate printr-o inutiţie a anacronismului lor în faza socială a formării relaţiilor precapitaliste. Todiriţă Mustea din Patimi sau Vasile Blîndu din Irimel... nu sînt
XLVI
XLVII
boierii reînviaţi, de C. Sandu Aldea sau Brătescu-Voineşti, nici cei de dinaintea lor, ca Banul C. sau Dinu Murguleţ. Personajele romancierei pe care o evocăm sînt mici proprietari, stăpînind moşii restrînse, în sate, de asemenea, restrînse, cu cîteva zeci de familii, ca în Chindeşti şi Cornu, dar care, sub raportul comportamentului, sînt înzestraţi frecvent cu trăsături ale „boierului de neam". Vasile Blîndu este stimat de săteni, pentru că se află mereu printre ei, pentru că raţiunea existenţei lui este mirajul purităţii rurale, pentru că pe Irimel vrea să şi-1 facă „plugar" şi nimic altceva, concepţie asemănătoare cu a proprietarului din nuvela Murgude C. Sandu-Aldea. Celălalt proprietar, Todiriţă Mustea, în strădaniile sale de a-şi „moderniza" pămînturile, sub ameninţarea declinului inexorabil, cade victimă uneltirilor bonjuristului Iliescu (conflict între generaţii surprins şi de Gîrleanu în Boierul Iorgu Buhtea, opusul lui Gheorghe Neagu, sinteză a impietăţii şi desfrîului şi omolog al lui Iliescu din Patimi).
Ajunşi la această constatare, ne îngăduim să afirmăm că romanele Sofiei Nădejde gravitează, cu excepţia Tragediei Obrenovicilor şi, pînă la un punct, a lui Irimel... în jurul a două axe : a) inadaptabilitatea sau adaptabilitatea practică la mediu (în ambele feţe cu consecinţe etice şi sociale) ; b) parvenitismul (nuanţat prin arivişti, avari şi pseudo-intelectuali). Mediile propice manifestării acestor personaje nu sînt doar cele citadine, cum am semnalat în rezumarea subiectului fiecărei cărţi, ci şi zonele rurale, supuse aceluiaşi proces obiectiv al începutului de modernizare a economiei ţării.
Ceea ce Sadoveanu surprinde în Ion TJrsu sau Petrea Străinu sub denumirea, încetăţenită de critica literară, de „dezrădăcinare", surprinde şi Sofia Nădejde în porţiuni ale romanelor Patimi şi Robia banului (avem în vedere destinul Matildei şi al Măriei, al lui Ionel, care, din lumea purităţii rustice fac salturi în labirintele sufocante şi viciate ale oraşelor, prăbuşindu-se). Se cuvin însă disociate cauzele prăbuşirilor unor personaje de tipul celor surprinse de Brătescu-Voineşti, acel care face o impresie atît de favorabilă lui G. Ibrăileanu în studiul dedicat volumului In lumea dreptăţii, căruia îi propune un subtitlu : Învinşii.
„Fenomenul inadaptabilităţii vechii clase la realităţile is-,       torice în transformare — observă Const. Ciopraga — con-1 {*    stituie pentru el (Brătescu-Voineşti, n.n.) ca la italianul ;f;    Lampedusa, obiectul unor observaţii-document, cu implicaţii etice, psihologice şi sociale". 71) I  ;        ' Cu asemenea efecte se soldează şi acţiunile de inadap-I        labilitate ale eroilor „învinşi", iar, uneori, chiar ale celor I        „învingători" în proza Sofiei Nădejde. Măria, Matilda, To-|        diriţă sînt nişte  „învinşi",  iar Iliescu un „învingător" :     (Patimi); Zoe, Georgică, Ilie sînt tot „învinşi", în timp ce r       Iacobescu ar fi „învingător" (Părinţi şi copii); copiii lui Nicola, din Robia banului sînt nişte „învinşi", unchiul lor, [  .     Pândele, „învinge" (pînă la o treaptă). Nu putem însă l        încheia discuţia cu formula antitetică „învins-invingător", ;        aproximativ tălmăcită „inaidaptaibil-adaptabil", fără să nu I        ne oprim asupra înţelesurilor semantice ale fiecăruia în \        parte, în corelare cu optica de viaţă a personajului care (        poartă o etichetă sau alta.
Vom observa astfel că unii dintre eroii romancieri sînt exponenţii virtuţilor alese, ai unei curăţenii morale desă-f vîrşite dar sfîrşesc, totuşi, în impas, sleiţi de.puteri, sacrificaţi, într-o confruntare indirectă cu mediul social, spre i profitul celor din jurul lor, cum face Zoe, sora mai mare, . „mama", protectoarea fraţilor ei mai mici, pînă la urmă ! nemăritată, îmbătrînită, plînsa Zoe (Părinţi şi copii); cum
\        face Măria, tînăra frumoasă, instruită, dar neînzestrată f        cu avere, paravan al aventurilor extraconjugale ale suro-f        rii ei, Matilda, şi distrusă sufleteşte de gestul funest al impiegatului Ionescu, în persoana căruia norocul îi surîsese (Patimi). Există apoi „învinşii" în aspiraţiile lor civice : medicul George Serafim, după ani de trudă aridă nu-şi poate desăvîrşi pregătirea într-o clinică urbană, pentru că deşi rezultatul la concurs îi dă dreptul să vină în Capitală, el este nevoit să se întoarcă într-o circumscripţie orop-ţ        sită, unde fusese înfrînt în năzuinţele sale de autorităţile f locale. După ce se zbate şi se agită, nedreptăţit de minis-
tru, de prefect şi de alte autorităţi, George se închide în el, mistuindu-se, cel mult nutrind nişte licăriri utopice. Este el un inadaptabil faţă de sora lui, Magda, bunăoară,
71) Literatura română, op. cit., p. 551.
XLVIII
XLIX
care acceptă căsătoria „contractată", apoi adulterul, sfârşind într-o casă a amorurilor cumpărate ? Inţelegînd să nu capituleze în faţa unor practici ale mediului social şi să nu renunţe la principiile etice sănătoase, medicul Serafim trece în rîndul „excepţiilor", în vreme ce Magda Serafim îmbrăţişează practicile mediului care o „înalţă", „adaptîndu-se" lui, cu luciditatea clipei şi indiferenţa faţă de ziua următoare.
Deciziile unor personaje care concep „adaptabilitatea" nu ca o dovadă a superiorităţii, ci ca o condiţie a existenţei, nu au, de obicei, convertire psihologică. Medicul „învins" este structurat sufleteşte ca Dan, Trubadurul, Sărmanul Dionis sau, mai aproape de ei, în timp, ca Necu-lai Manea, acel plebeu inapt pentru ascensiunea socială, căruia, în urma cîtorva eşecuri consecutive, nu-i rărnîne decît „să se întoarcă de unde plecase", într-un colţ al Moldovei, (coincidenţă nu numai de ordin geografic cu eroul Sofiei Nădejde). Acolo, înspăimîntat de mizeriile vieţii şi prea îngustul orizont intelectual, Neculai Manea îşi toceşte sensibilitatea şi îşi consumă iluziile, drum pe care bănuim că-1 va fi urmat şi medicul George Serafim. E. Lovinescu socoteşte că prin acest personaj, romanul Însemnările lui Neculai Manea „se integrează în genul aproape naţional al învinsului" 72> (subl. ns.). Dacă luam în consideraţie afirmaţia lovinesciană trebuie să menţionăm că Sofia Nădejde a furnizat literaturii noastre mulţi „învinşi", atît în dramaturgie cît şi în proză.
Cel mai adesea, „adaptabilii" Sofiei Nădejde, funcţionarii, avocaţii, politicienii, (la oraş), vechilii, arendaşii, administrativii (în lumea satelor) acţionează după „principiul" : „să-ţi fie stomacul bun şi inima rea", sau „dacă nu mănînci pe alţii, te mănîncă ei pe tine", vorbe rostite în Părinţi şi copii şi altfel reformulate de Iliescu, Hristea Pândele, Nicola Pândele şi Arămescu, din aceeaşi faună tipologică. Adaptabilitatea, prin orice mijloc, fără scrupule şi crize de conştiinţă, defineşte pe „învingătorii" din familia celor amintiţi, blamaţi de autoare cu predici şi cu maxime etice şi religioase în ritmuri epice lente şi descrip-
72) Istoria literaturii române, II, op. cit., p. 36.
L
\ tive concordante cu sentimentele lor comprimate sau total |* alterate.
I Am putea grupa personajele de acest fel în : 1) parve-
\ niţii urbani şi 2) parveniţii rurali. Din prima categorie fac
| parte Iliescu şi Iacobescu (ridicol să reamintim că ambii
se iniţiaseră în codul dreptăţii, ca slujitori ai barourilor avocăţeşti), urmaţi de cămătarul Hristea Pândele ; ceilalţi, . îl au drept exponent pe Nicola Pândele, arendaşul moşiei
' din Viişoara-Teleorman. Tuturora li s-ar potrivi ca motto
| al existenţei şi aspiraţiilor lor titlul pamfletului vlahu-
[ ţian, Auri sacra fames. Iliescu îi înşală sentimentele Ma-
| tildei Mustea, convertindu-i-se în consens şi jefuindu-1,
. prin furt, cu 50.000 lei pe Todiriţă-Mustea ; Iacobescu îşi
împinge soţia în braţele răsmilionarului Arămescu „regi-| zînd" descoperirea adulterului şi fugind apoi în străinătate
| cu cele 20.000 lei smulse senatorului ; Hristea Pândele
pune mîna pe averea zecilor de mii a fratelui său, Nicola, după ce acesta se purtase ca un zbir cu sătenii din Viişoa-| ra, batjocorindu-i, omorîndu-i şi secătuindu-i de vlagă, ca
| să-i crească conturile la bancă.
; Unii dintre cei amintiţi sînt fraţi de cruce cu Dinu
; Păturică şi Tănase Scatiu (Nicola Pândele), alţii au trăsă-
; turiile de caracter ale lui Ghiţă din Moara cu noroc sau,
în privinţa avariţiei, ale hagiului lui Delavrancea, Hagi t Tudose (în special Hristea Pândele) ; în sfîrşit, Ilieştii şi
| Iacobeştii reprezintă categoria „bonjuriştilor", „occiden-
I talizaţi", cu tradiţie în literatura română, satirizaţi, cu
mult timp în urmă de C. Făcea, Zilot Românul, C. Bălă-■ cescu, Gr. Lăcusteanu şi alţii, dar surprinşi de Sofia Nă-
dejde într-alt stadiu de evoluţie etică şi civică şi portretizaţi aidoma comportării lor, fără să fie supuşi satirei directe. „Bonjurist" în sensul patimii pentru bani şi al risipirii acestora la jocuri de cărţi în străinătate şi în aventuri este şi Ionel, nepotul lui Hristea Pândele, care, f spre deosebire de cei amintiţi, traversează dezechilibrul
disoluţiei, sinucigîndu-se.
Erau aceste personaje invenţii ale romancierei sau realităţii româneşti ? Referindu-se la Iliescu, de pildă, Xenopol, în referatul făcut romanului Patimi, propus la premiere, consemna că „tipul este bine ales pentru societatea
noastră".73* Autenticitatea eroilor este evidenţiată în toate cronicile literare publicate cu ocazia apariţiei romanelor (în Adevărul, Voinţa naţională, Junimea literară). Izabela Sadoveanu releva, în consens că romanut Robia banului „e plin de mişcare, de întîmplări şi peripeţii", din toate păturile sociale româneşti, „chiar prea bogat în fapte şi documente, aşa că deseori e greu de urmărit şirul". 74)
Daf\ oricît de „româneşti" erau mediile şi personajele cu care Sofia Nădejde îşi impresionează cititorii şi recenzenţii, ele nu erau, totuşi, inedite şi nici nu se înălţau, cu excepţii desigur, pînă la modelele care le vor fi inspirat. Romanul românesc de la Filimon încoace a creat „un Julien Sorel valah" (G. Călinescu desipre Dinu Păturică)75), corespondentul multor parveniţi din cărţile Sofiei Nădejde ; a creat un inadaptabil complex în persoana lui Dan, eroul vlahuţian, afin cu George Serafim ; a creat un arendaş complet, Tănase Scatiu (egoist, impulsiv, grotesc, meschin cum aidoma s-a voit Nicola Pândele,) a creat, în sfîrşit, un tip ideal de feminitate, pe Saşa Comăneşteanu, adorată de Ibrăileanu, pentru că este prea mult „a noastră" (de care încearcă să se apropie Zoe Serafim). Dincolo de „modelele" de sub pragul secolului XX, primul deceniu sămănătorist şi poporanist a împînzit schiţele şi nuvelele, cu deosebire, dar şi cîteva romane, cu eroi şi situa-ţii-scheme, într-o viziune înrudită cu proza Sofiei Nădejde. Romanul Două neamuri, de pildă, pe care C. Sandu-Aldea îl dedică lui N. Iorga, este înălţat pe baza diversiunii ideologice sămănătoriste,  după  care neajunsurile vieţii ţărăneşti se datorează exclusiv exploatării arendaşilor străini (în speţă grecul Iani Livardi) ; el seamănă ca fraţii gemeni, cu una din secţiunile Robiei banului — satul Viişoara — unde mizeria este generată de arendaşul Nicola, tot un grec. Similitudinile merg mai departe. Fiul lui Livardi, Mişu, stă la Paris, chipurile pentru un doctorat în drept, în realitate este pradă unei existenţe deplorabile, drum pe care merge şi feciorul lui Nicola, Ionel, care îşi condamnă tinereţea la pierzanie.
73) Analele Academiei Române, loc. cit.
74) Impresii literare, op. cit., p. 209.
75) Istoria literaturii române. Compendiu, op. cit., p. 134.
I | Putem încă stabili, fireşte, multe asemănări de struc-
*        tură, comportament, evoluţie. Aceasta înseamnă că romanii >.     ciera nu s-a înstrăinat nici de tradiţie — atît cît ea se l î     cristalizase — nici de contemporani. Aceasta mai poate 1  *.     însemna imitare, lipsă de originalitate ? Da şi nu. Da, în alegerea subiectelor direcţionate de doctrinele literare ale etapei respective ; nu, în viziunea în care sondează realităţile, în modul de a-şi concepe   personajele. Despre (        acestea, cei care citiseră primii manuscrisele Sofiei Nă-f dejde, notau: „Nu sînt multe romane — fi-va vreunul?
j — în literatura română, în cari caracterele să fie întregi ;
de la început şi pînă la sfîrşitul acţiunii". 76> Exagerată f - astăzi, imposibil de acceptat, aprecierea din 1902 a membri-' . lor unui juriu literar de premiere, îşi găsea, probabil, \ atunci înţelegerea necesară într-un cîmp secetos al roma-
I nelor de inspiraţie românească. In plus, prin caractere
( „întregi" credem că elogiatorii intuiseră nu atît comple-
f xitatea psihologică a eroilor, cît constanţa unor trăsături | de caracter care i-a dominat, într-adevăr „de la începutul
\ pînă la sfîrşitul acţiunii", dar care este cu totul altceva,
f Pentru că o singură dominantă — în cazul junelui Iliescu,
patima banilor, mijloc de parvenire, mult accentuată la alt personaj, Hristea Pândele — nu este întotdeauna sinonimă cu individualitatea, unicitatea care conferă eroului viabilitatea în timp. Mai degrabă, „caracter întreg" poate I sugera un caracter schematic, gîndit dintr-un unghi, urmă-
f rit doar în respectivul comportament, desprins din dialec-
f tica sufletească a propriilor acţiuni, în scopul sublinierii
unei singure patimi, unui singur instinct. Liniarizate, deci în loc de dezorganizare sufleteasca, aşa cum efectele acţiunilor impun. „Realitatea" interioară nu devine şi o reali-j tate artistică, atunci cînd eroii se comportă sub impulsul
i unor automatisme. Avem impresia că astfel trebuie cum-
| pani te realizările Sofiei Nădejde : mai puţin tipuri viabile
J — chiar când cităm titulari de romane (Iliescu, Mustea,
I Hristea Pândele, Iacobescu, Georgică, Nicola, Matilda, Zoe,
Magda), mai mult „caractere", picturi unilaterale, izvorîte, adesea, parcă din rigorile clasicismului, dar sufocate, pe porţiuni, de avalanşele verbiajului moralizator.
76) G. I. Ionescu-Gion, Ascanio : în loc de prefaţă, 22 ianuarie 1902, Patimi, Bucureşti, 1903.
LII
LIII
Cum semnalam deja, un Hristea Pândele înmulţeşte, cu încă o ramură, arborele avariţiei, care îşi aşează pe crengi, cu mai multe sau mai puţine asemănări între ei, eroi ai lui Anton Pann sau Alecsandri (Zgîr citul risipitor,. Lipitorile satului), Hasdeu (Zbiera din Răzvan şi Vidra), Slavici (Ghiţă, Mara), Delavrancea (Hagi Tudose), Sadoveanu (Vasilică Mazu din Locul unde nu s-a întîmplat nimic) pînă la Călinescu (Enigma Otiliei, Costache Giur-giuveanu, dar mai ales Stanică Raţiu). După cum Nicola îi completează — cronologic — pe Dinu Păturică şi pe Tănase Scatiu ; după cum Zoe este o copie a unui original pe care nu-1 depăşeşte — Saşa Comăneşteanu ; după cum, în fine, toţi „Ilieştii" Sofiei Nădejde ne poartă gîndul la mărunţii „bonjurişti", precari nu atît în cosmopolitismul limbajului, ca al „înaintaşilor" de tipul lui Iorgu de la Sandagura, cît în jalnicele lor escrocherii sentimentale, pîrghii ale unui parvenitism pasager. Remarcînd acestea în tipologia Sofiei Nădejde, remarcăm, în afara marii ei diversităţi, nu personaje-model, ci personaje-document. Iar în faptele lor, lecţii de etică. Din acest punct de vedere, acordăm valabilitatea unei observaţii-coneluzie pe marginea Patimilor : „...prin citirea acestui roman creşte în noi revolta contra răului, înfrăţirea miloasă cu cei pe nedrept loviţi, îndurarea pentru cel ce regretă sau ispăşeşte prin suferinţă". 77)
II—13. In ceea ce priveşte MEDIILE de inspiraţie, romanciera încheagă cu mai multă pricepere tablouri de viaţă ţărăneşti decît citadine. Vîna ei viguroasă de nuvelista rurală este fertilizată din nou în romane, în primul rînd în Patimi şi în Robia banului, mai puţin în Părinţi şi copii şi în Irimel... Am putea să observăm aici desprinderea autoarei de anumite artificii literare, lirice şi com-pasionale, întoarcerea ei la un realism frust, uneori, mai frust decît îl preconiza poporanismul, decît îl masca, după 1907, „Casa rurală", instituţie de credit care acorda fonduri pentru cumpărarea de pămînturi din moşiile boiereşti.
77) Voinţa naţională, anul XXI, no. 5732, 21 mai/3 iunie, 1904, p. 2.
LIV
Ţăranii teleormăneni, din Viişoara, nu sînt văzuţi de Sofia Nădejde în gătelile cununilor folclorice sau ale „gliei" darnice, răscolite de „bouleni" în „hăis-cea-ul" flăcăului îmbujorat. înfruntând convenţiile impuse de sămănătorism, prozatoarea vine în întîmpinarea gîndurilor lui G. Ibrăileanu : „Ţăranul trebuie arătat în toată goliciunea inferiorităţii, slăbăticiei şi barbariei lui (...) ; imaginea ţărănimii fiind adevărată şi just luminată, cu cît va fi mai respingătoare, cu atîta va fi o protestare mai vie împotriva soar-tei care i s-a creat şi de care este răspunzătoare istoria şi sfetnicii ei". 78> Ibrăileanu recomanda modelele literaturii ruse, în capul lor, Tolstoi, pentru conţinutul profund uman al scrierilor de inspiraţie rustică. Iar Viaţa românească încerca să sugereze concretizarea acestui principiu democrat şi uman, publicînd pagini sadoveniene notabile (Crîşma lui Moş Precu, Bordeenii) sau agîrbiceniene (Fefe-leagă, Luminiţa), completate de alte imagini ale unor po-poranişti, Spiridon Popescu (Moş Gheorghe la expoziţie), I. I. Mironescu (Oameni şi vremuri), Jean Bart (Datorii uitate ).
Pe unii dintre aceşti prozatori, M. Dragomirescu i-a numit „poporanişti tendenţioşi". Sofia Nădejde nu poate primi calificativul întrucât ţăranii ei nu aparţin deceniului poporanist, deşi atitudinea scriitoarei faţă de exploataţii din cîmpiile muntene este una poporanistă, împinsă pînă la demascarea directă a cauzelor răului social. De ce sătenii din Viişoara dăduseră foc casei arendaşului ? Pentru că el le lua ţăranilor „pămînturile în arendă pe nimic, şi pe urmă le dădea tot lor în dijmă, încît pentru o sută de lei lua trei". Deci un cămătar, la sat însă. Unul care cunoştea arta de a tripla suta şi, implicit, de a tripla mizeria în cocioabele lustruite cu lut ale ţăranilor. Despre truditorii lui Nicola aflăm că erau batjocoriţi, loviţi cu biciul, insultaţi, iar uneori victimele mortale, precum moşneagul oier şi fiul acestuia. Cînd a trebuit să dea socoteală pentru faptele sale murdare, care-i roseseră conştiinţa, neavînd abilitatea lui Lazur în faţa justiţiei, Nicola, într-o clipă de criză morală, moare. Gestul se pare că aducea oarecare satisfacţie celor ce suferiseră de pe urma sa,
78) Iarăşi poporanismul !, în Viaţa românească, 1911, nr. 12, p. 481.
LV
t
dar, vai, el nu punea capăt altor Nicola ce aveau să-1 succeadă. Paginile vieţii de sat sînt presărate cu multe descrieri realiste. Prin aducerea în prim-plan a ciocnirilor mocnite sau corp la corp între ţărani şi arendaşi, romanciera se desprinde de toţi sămănătoriştii care au abordat subiecte identice. Dar nu definitiv şi nici cu consecvenţă. In Patimi, deşi transpar accentele suferinţei şi ale ignoranţei mistice (care împing chiar la omor, ca-n scena din capitolul Seceta), cadrul rural, în ansamblul său, este unul de aparentă linişte şi paşnică înţelegere. Pentru că, în jurul proprietarului Todiriţă Mustea se ţese o lume a intereselor agricole reciproce, în spiritul reformelor liberale posterioare vîlvătăilor din 1907. Calamităţile naturii par a domina calamităţile sociale camuflate, produse de dependenţa ţăranului faţă de pămîntul proprietarului. Cultivarea raţională a solului, protejarea lui de eroziune sau încercarea de a-i mări gradul de productivitate nu constituie decît paleative, incapabile, în ultimă instanţă, să amelioreze traiul ţăranilor. Dramele existenţei lor nu ar fi cauzate de realităţile înseşi ci de propriile lor vicii. Pentru beţie şi încurcătură cu o altă femeie, „al lui Coţofană" este omorît de nevastă-sa ; pentru vrăjitorie, un cărămidar este ucis de cîţiva săteni din Chindeşti.
Cum s-a remarcat în critica literară, chiar la apariţie, episoadele din viaţa ţărănească nu sînt explicate ca rezultat al crepusculului claselor boiereşti, anacronice în momentul înfiripării relaţiilor de producţie de tip capitalist. Sămănătorismul a încercat să abată atenţia de la problematica socială şi economică a prezentului, prin paseismul liric şi folcloric, vizibil şi în Patimi, unde eroii ţărani sînt „păstrătorii pioşi ai unui întreg sistem organizat de justiţie şi morală^, 79> menţinut graţie analfabetismului, superstiţiilor şi „milei" boierilor care împrumutau, „pînă la secere", băniţi cu grîu truditorilor cu mai multe guri la masă.
Dacă exceptăm această viziune falsă de prezentare a satului, nu putem trece sub tăcere o calitate autentică a romancierei, pe care Tudor Vianu o atribuie altor sămănătorişti (C. Sandu-Aldea, I. Adam, Em. Gîrleanu) : „rea-
79) Voinţa naţională, loc. cit. LVI
\ '< • lismul ţărănesc" 80). Acesta îşi găseşte împlinirea în renunţarea la omul mărunt, fricos, îndoielnic sau prefăcut, £  înlocuit cu ceea ce Tudor Vianu numeşte „omul elemen-tar", de tipul lui Sima Baltag, care trăieşte în perma-t  nenţă „sentimentul pentru expresiile elementare ale vie-ş  ţii". 81> Ca şi Sandu-Aldea, autoarea Patimilor dă cîteva ^ reliefuri notabile oamenilor „elementari", portretizaţi fie I a individual, fie în grup, fie monologînd, fie dialogînd. Iată, !      de pildă, scena în care subprefectul anchetează un grup de ţărani, care omorîseră pe cel ce „legase ploaia", exemplu clar de naturi umane „elementare" : <
— Eu l-am bătut. Faceţi cu mine ce voiţi. Decît să moară o lume de foame, mai bine un nelegiuit ca el.
— De unde ştiţi voi c-a legat ploaia ? zise subprefectul.
— Ne-a spus baba Dochiţa, că, de cînd lumea, cărămidarii leagă ploaia.
) — Ce le pasă lor de sărăcia noastră ! Să tragă alţii
j      minte, să nu se mai apuce de pozne diavoleşti. | Subprefectul îl puse în faţa cadavrului, vînăt tot de
ciomege : peste cap, peste faţă, peste trup era bătut măr.
— Cum ai putut să baţi un om pînă la moarte ?
— Parcă numai eu ! îngînă, văzînd cadavrul. Toţi l-am bătut. Fiecare credea că de două-trei ciomege n-o mai pieri un soi rău ca dînsul.
I — O să faceţi puşcărie.
p — Să trăiţi, om face, dacă dă legea. Dar parcă n-ar
j fi drept pentru un duşman, care n-a avut milă de o lume, !       să fim noi osîndiţi.
— Nu trebuia să faceţi singuri dreptate.
— Să trăiţi, Măria Voastră, strigă un bătrîn, pînă să faceţi dumneavoastră formele, noi ne prăpădeam.
— Eu vă spun că rău şi fără cale aţi făcut.
Toţi cei învinuiţi erau cu feţele senine, ca şi cum ar fi împlinit o sfîntă datorie. • O atare scenă — nu singura în creaţia romancierei —
ar putea să readucă în discuţie naturalismul pe care 1-a practicat, uneori, nuvelista Sofia Nădejde. Nu este cazul aici, pentru că nu beţia, adulterul, prostituţia, criminali-
80) Arta prozatorilor români, II, E.P.L., 1965, p. 18.
81) Ibidem, p. 19.
LVII
tatea sau alte vicii de care sînt contaminate personajele din unele schiţe şi povestiri generează omorul. Dar nici nu putem accepta formularea că întreaga literatură a Sofiei Nădejde ar fi străină de eticheta naturalismului, care „trebuie dezlipită" 82> de pe orice lucrare.
In romane asistăm — cum era firesc să se întîmple — la o selecţie a materialului faptic pe care se sprijină impulsurile eroilor. Dacă acestea sînt violente, brutale, instantanee, (ca în unele povestiri sadoveniene pe care H. Sanielevici le-a acuzat de naturalism, Ruini, Năluca, Petrea Străinul, Sluga, Cosma Răcoare, Răzbunarea lui Nour, Ion Ursu ş.a., opinii contrazise de E. Lovinescu), 83) ele îşi au provenienţa în aceeaşi elementaritate a eroilor. Ereditatea, fiziologicul, patologicul ţin de o fază anterioară a beletristicii Sofiei Nădejde.
Imaginii, cînd realist-dure, cînd idealizate sau „foiclo-rizate" a satului muntean şi moldovean, din Robia banului şi Patimi, romanciera îi opune oraşul, micul tîrg sau marea capitală (în Părinţi şi copii), dar nu cu aceeaşi forţă de conturare. Fizionomiile citadine, în sens strict geografic, sînt estompate, echivoce, înlocuite, uneori, cu sugestii din viaţa marilor metropole occidentale, Parisul pe primul loc. De aceea, ca prozatoare citadină, Sofia Nădejde trebuie luată în seamă nu prin talentul de a fi creat tîrgul şi ora-şuLde provincie, ctitorii ale lui Sadoveanu (Floare ofilită, Apa morţilor, Locul unde nu s-a întîmplat nimic etc), ci prin străduinţa de a pătrunde în viaţa intimă a orăşenilor (grupul Serafimilor) sau de a descrie mediul citadin ca loc al perdiţiei, optică sămănătoristă deformantă.
Fără îndoială, evoluţiile unor eroine ale romancierei — Matilda şi Magda, Zoe şi Măria — nu sînt prea departe de tipurile feminine sadoveniene, Tincuţa (în Floarea ofilită), Măria Stahu (din Apa morţilor), Daria Mazu (Locul unde nu s-a întîmplat nimic), personaje de puritate sufletească (iniţial sau cu continuitate), care evoluează spre deznădejde sau intră în crize morale, ceea ce le-a atras din partea lui G. Călinescu aprecierea că ele aparţin unor
*) I. Roman, Sofia Nădejde, în Contemporanul, nr. 26, iulie 1966, p. 3.
) Op. cit., cap. III, Sămănătorismul moldovean : Mihail Sadoveanu, pp. 20-21.
P^tomane ale regresiunii cu intrigă lirică. La Sofia Nădejde ]    .natura eşecurilor, deşi dominant sentimentală, îşi ramifică substanţa intimă şi către alte cotloane ale existenţei so-7 ciale şi ale aspiraţiilor individuale, creîndu-se impresia * că urmărim, cel puţin prin aglomerarea faptelor, drumuri ,m de viaţă mai complicate.
Dar personajele feminine ale lui Sadoveanu se deose-r    besc de cele ale Sofiei Nădejde prin structura lor lirică superioară, întrucît, zice E. Lovinescu, „cel mai mare poet liric al întregii literaturi sămănătoriste este d. Mihail Sadoveanu".84) Cum observam însă, temperamentul Sofiei Nădejde, deşi al unei moldovence, se „muntenizează" în-~ tr-o mare măsură : romanciera abandonează, adesea, paseismul, contemplativul, staticul, prolixitatea „taifasului"/ dulce,  pentru  acţiune,  dinamism,  îndrăzneală, într-un cadru unde „se întâmplă" ceva. Ea îşi atrage personajele i     dintr-o lume a instinctelor şi patimilor aprinse şi le aruncă într-un joc de forţe materiale convergente (femei ca Magda şi Matilda), sau, dimpotrivă, le balansează între noţiunile abstracte ale „binelui" şi „răului" (Zoe şi Suzana), ceea ce, cum afirmam, le complică drumul aparent. Fiindcă, în realitate, sufleteşte, complicaţiile, într-o tabără, a celor „puri", nu au eficienţă, iar în cealaltă, a celor „practici", sînt reduse la elementarul simţ tactil al Magdei : „Da, asta e arta de-a şti să trăieşti, să placi cui trebuie, să fii invi-I     diată de cine nu te poate ajunge". Devenită un fel de axiomă a femeii „adaptabile", fraza are valabilitate nu numai pentru sexul frumos : „Asta caută nu numai femeile, dar şi bărbaţii, fie oameni de afaceri, fie oameni mari politici". Majoritatea astfel, restul, ca „biata Zoe", compătimită de Magda : „Ce să-i faci ? Toată lumea n-o fi jertfa unor idei fără căutare azi".
De aceea, dacă ne-am referit la un realism ţărănesc al „elementarităţii", mai ales al celui muntean, din Robia banului, credem că şi mediile citadine ale scriitoarei, popula late nu de resemnaţi şi contemplativi, ci de „învinşi" şi j „învingători" (în accepţiile pe care le-am comentat) putem | vorbi de o „elementaritate" a caracterelor. In gîndire, în I       exprimare, în comportare. Un realism, deci, într-o epocă
84) Op. cit, p. 16.
LVIII
LIX
a romantismului patriarhal, liric şi descriptivist, un rea-;   lism nu viguros critic, dar, oricum, realism, reflectare a ■   tendinţelor formării unei burghezii mici şi mijlocii, într-o ,.   lume în care „învinşii" rămîn cu căinţele autoarei (Vae II   Victis !) iar „învingătorii", fără nimbul eroic al luptătorilor de pe baricade. Este lumea „zeului cu chip galben" al lui Timon din Atena, lumea banului, „robia" lui Iliescu, a fraţilor Pândele, a avocatului Arămescu, a risipitorilor adolescenţi, fii de boieri şi arendaşi, plecaţi după „diplome"   în   Occident.   îndrăzneala,   făţărnicia, inexistenţa scrupulelor constituie „calităţile" esenţiale ale „Ilieştilor" români, sau de aiurea,  „calităţi" sesizate de unul dintre potrivnicii mentalităţii burgheze, Gustave Oourbet (Lettres, Paris, 1969), cu care ei asaltează redutele unei societăţi, căreia îi recunosc o singură valoare : banul.
Incercînd să cuprindă^ acest fenomen, măcar în două din cele cinci romane ale sale (Patimi şi Robia banului), Sofia Nădejde încearcă să se distanţeze — şi meritul trebuie să i-1 recunoaştem, cel puţin sub unghiul tematic — de toţi aceia care, în aceşti primi zece ani, şi-au intitulat cărţile „romane".
Am reţinut dintr-un, capitol al cărţii Literatura română de Const. Ciopraga ideea că, la început de,secol, „studiile de moravuri, consemnate de la mică distanţă, din interiorul epocii (modelul Balzac) ar fi fost elocvente", 85) dacă ar fi existat, cum mai tîrziu, de exemplu, La răspîn-tie de veacuri (1936) de Gala Galaction. Îndrăznim să aşezăm pe acest perimetru al literaturii de moravuri, în pofida defecţiunilor indiscutabile de construcţie — aglomerarea, predica etică, faptul brut, jurnalistic — măcar jumătate din Patimi, Robia banului şi Părinţi şi copii, adică acele secţiuni care au o adresă comună : parvenitismul prin speculaţie şi turpitudini, scop suprem al unei noi pleiade din trunchiul lui Dinu Păturică, dar la un punct de evoluţie deosebit : (cu „diplome şcolare", şanse matrimoniale sau de moştenitori sau în lipsa acestora, cu „arta" de a le poseda). Exclusivistă (omiţînd cer puţin încercările literaturii de moravuri în schiţă şi nuvelă), dar consemnînd totuşi, un adevăr, Izabela Sadoveanu atribuie Sofiei Nă-
s5) Op. cit., p. 14. LX
k:     dejde meritul „de a fi găsit (prin Robia banului, n.n.) ea, 3 cea dintîi, forma acestui gen de roman". (Impresii literare).86*
^ In ceea ce ne priveşte, socotim că este hazardat să se decreteze că un roman sau altul aparţine unui „anumit gen", cînd marele roman românesc, al lui Rebreanu, Cezar
e Petrescu sau G. Călinescu, nu se născuse. După cum am acceptat un „mixtism" de viziune ideologică, putem accepta şi un „mixtism" de genuri ale romanului, ca rezultat al modelelor anterioare, româneşti şi străine, sau al propriilor căutări. Amestecul de biografie umană, retrospectivă
I istorică şi contemporaneitate socială parcelată, în transpunere artistică, de asemenea, eclectică (scene dramatice, humoristice, groteşti sau parodice, cazuri de personaje şi situaţii-limită) evidenţiază profilul polifonic al romanelor
s Sofiei Nădejde. Cu unele menţiuni : Irimel..., în parte, epistolar, în manieră bolintineană, Tragedia Obrenovicilor, de asemenea (sicrisorile lui Şt. Pruncu), iar în privinţa Patimilor, prezenţa capitolelor cu titluri şi, adesea, cu inde-- pendenţă. Mai mare limpezime şi coeziune ale conflictului, într-o vagă aspiraţie spre clasicitate, par a sugera Robia banului şi Părinţi şi copii.
II—14. Citite astăzi, cu obişnuinţa ochiului format la *      noua ortografie, carte de vizită a evoluţiei limbii literale, în toate compartimentele sale (lexic, morfologie, sintaxa) romanele Sofiei Nădejde ne pot descuraja cu forme grafice şi lexicale ca: „fie-care", „scie", „dzice", „a-zi", multe altele anacronice. De asemenea, construcţii precare, „co-|       recte" în epocă, de tipul celor relevate de noi la nota asupra ediţiei, (motiv pentru care nu le mai reluăm), la concurenţă cu naivităţile din vocabularul unor personaje sau cu regionalisme neconsemnate de dicţionare, (plus frecvente erori de tipografie), constituie impedimente reale. ( Cronicarii literari ai cotidienelor sau revistelor care au
I popularizat-o pe romancieră, semnalau, unanim, exact in-j versul unor rezerve ale noastre, astăzi. Dialectic, nu exis-i tă motiv de surprindere. Interesant este, însă, pornind nu S       de la laudele de atunci despre capacitatea Sofiei Nădejde
86) Loc. cit., p. 211.
LXI
de a-şi încadra „istorisirea în haina frumoasă a încîntă-toarei limbi poporane" (Junimea literară) S7> sau de a se ridica „pînă la cea mai desăvîrşită poezie, pînă la cea mai înaltă elocinţă" (G. I. Ionescu-Gion) 88) să observăm, înlăturând conştient ceea ce însăşi evoluţia limbii literare a înlăturat, în ce măsură scriitoarea s-a preocupat cu adevărat de cultivarea limbii. In ce măsură o atare preocupare de „a comunica" şi „a se comunica", existentă ca dublă intenţie a limbajului omenesc, poate dobîndi, în cazul unei opere literare, particularităţi care să definească stilul scriitorului.
Nu vom putea zice, precum unii contemporani ai Sofiei Nădejde, cum că ea a atins apogeul elocinţei, dar nici nu vom zice că, realmente, atît teoretic (reamintim articolele Ce scriem, Graiul, Primejdia scrierilor rele) cît, mai ales, practic, n-a demonstrat pasiune pentru căutarea şi potrivirea cuvîntului cu gîndul : „Să nu uităm că vorbele trezesc în noi icoane şi simţiri (...) Dacă prin vorbe zugrăvim simţiri adevărate, acestea înalţă ; dacă sînt minciuni şi născociri nesocotite, otrăvesc..." 89> îşi trasează ea „crezul" lingvistic. Cînd, în cuprinsul aceluiaşi articol, afirmă că toţi artiştii culţi „îşi fac datoria de a ne face să înţelegem mai adînc mintea şi sufletul oamenilor noştri", explicînd imperativul ca literatura să fie astfel scrisă încît „să fie cetită de popor", ea subscrie „teoriei dezvoltării organice" lansate de sămănătorism, prin reactualizarea unei tradiţii. Aceasta, cum se ştie, ivită la Dacia literară, fusese continuată de publicaţii care, în esenţă, prin ideea de „culturalizare", apărau „vatra strămoşească" de „străinism", uneori cu riscul xenofobiei şi şovinismului : Foaia Societăţii Românismul, a lui B. P. Hasdeu, Tribuna lui Slavici, „organ al curentelor populare", Viaţa, în co-directoratul lui Vlahuţă şi dr. Alceu Urechia, Vatra trio-ului Slavici, Cara-giale şi Coşbuc, sau mai micile Floare albastră, Povestea vorbei, Pagini literare. Odată cu  „momentul naţional", interpretat în consens aproximativ de personalităţi ale literaturii şi culturii româneşti, — Caragiale, Coşbuc, Vla-
87) Codrean, loc. cit.
88) în loc de prefaţă, la Patimi, cit.
89) Art. Primejdia scrierilor rele, în volumul antologic Din chinurile vieţii (ediţia Victor Vişinescu), cit., p. 259.
LXII
[ huţă, N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, C. Densuşianu — sau teoretizat extremist, şovin chiar (A. C. Cuza, A. C. Popo-vici), problema „limbii româneşti" devine „un aspect al acţiunii de răscolire sufletească". 90)
Ataşată, încă din perioada de la Contemporanul, limbii populare, frumuseţilor ei străbune, Sotfia Nădejde, fără a se opune deschis culturii străine, cosmopolitismului ling-f      vistic (cum, după 1900, N. Iorga ţinea bagheta, în special cu ocazia reprezentărilor de piese franţuzeşti, gen comedia bulevardieră Madame Flirt, 1904), milita, totuşi, la modul general, împotriva romanelor din care „s-a luat moda atîtor sinucideri", invitînd indirect, la limbajul poveştilor \       şi basmelor îndepărtate, făurite de străbuni. Acest paseism I       sămănătorist, pe planul exprimării, este pregnant cu deo-i       sebire în povestirile tipărite în Albina, ca şi în volumul din 1909, Din lume pentru lume, Povestiri din popor. \ \ In romane, însă, el diminuează masiv, atît prin redu-
cerea cantităţii de proverbe, ziceri şi istorioare, cît, mai ales, prin modul de a interpreta unele motive folclorice. Gîndirea şi limbajul eroilor „se modernizează" (avem în vedere pe cei citadini), sau atestă o treaptă de evoluţie spre acurateţe, sobrietate şi echilibru, coeficienţi ai stilu-j       lui clasic (cu excepţii, desigur, în special în lumea perso-f       najelor-ţărani care se exprimă cu autenticitatea lor naivă, ^      parcă stenografiată). Iată o frază, de cadenţă amplă, suge-r       rînd, într-un limbaj metaforic, adecvat, o stare de spirit a lui Hristea Pândele, pe care acesta o exprimă, de fapt, într-o propoziţie finală, nudă, atît cît era în stare el : | „Lui Hristea, la aceste vorbe, îi scapără prin minte un
\ gînd rău, ca un fulger, care, în fugă, luminează o pră-| pastie. Da, sufletul omului are în el întunecimi, pe care I singur nu le ştie. Un gînd păgîn, gînduri de acelea, care vin fără de voie la conştiinţă, ca putrezimîle, ce se înalţă I din fundul fundului la faţa celei mai limpezi ape ; gînduri / năpraznice, care răsar din pustiurile veacurilor şi se impun | adesea împotriva dreptei judecăţi şi a sentimentelor alese ; I gînduri ce ne înfioară, dar care, vai, nu arar se fac stă-pînele noastre :
90) Const. Ciopraga, op. cit, p. 58.
LXIII
„De-ar cădea copiii în apă, aş fi singur moştenitor".
O ţărancă din Viişoara, soţia lui Dumitru, părtaş la scena în care Nicola omorîse ciobanii, intuieşte o bănuială pe care i-o mărturiseşte bărbatului ei ca o ţărancă ce ştie să vorbească frumos, dar, printre rînduri, îşi dezvăluie, totuşi, identitatea :
— Ai tu ceva. Doar oarbă n-oi fi. Şi, Doamne iartă-mă, de cînd cu primejdia de la colibă, nu mai eşti om în toată firea. Vorbeşti prin somn. Bîiguieşti lucruri urîte. Cine te vedea pe tine beat ? Acum nu-i zi lăsată de la Dumnezeu să nu bei. Nu-ţi vezi de treabă şi mult mă minunez cum de nu te dă afară ciocoiul ! Pe urmă, de unde ai tu bani ?
Cămătarul, om de afaceri, nu se înduioşează în faţa clienţilor care au necazuri, spre a putea să-şi impună, prin forţa şi adecvarea cuvîntului propriu profesiunii lui, procentele dinainte fixate :
— Dacă noi, oamenii de afaceri, ne-am înduioşa, şi-am deschide punga fără de multă băgare de seamă la tot iadul de nenorociri ce mereu răsar înainte, repede am ajunge să cerem noi îndurare la alţii. Nu cereţi lacrimi preotului şi doctorului, că nu le poate avea, le-ar seca ochii curînd. Nu cereţi îndurare şi milă bancherului; n-ar mai fi om de afaceri.
Banii, doamnă, sînt scumpi. In piaţă nu se mai fac asemenea împrumuturi. Prea mulţi s-au ars.
Continuarea cu alte citate ne-ar conduce la aceeaşi concluzie : romanciera este preocupată să-şi înzestreze personajele cu o vorbire cît mai potrivită identităţii lor profesionale şi civice. Nu afirmăm prin aceasta că stilul romancierei se constituie din atenta grijă faţă de exprimare, cît mai individuală şi, implicit, individualizantă, a eroilor săi !
Sămănătoriştilor moldoveni, cu Sadoveanu în capul coloanei, E. Lovinescu le găseşte, ca note comune, lirismul, duioşia, poezia naturii. Cînd este moldoveancă, Sofia Nădejde (în Irimel... sau în Patimi) face şi ea o poezie a naturii în acord sămănătorist (pe vetrele satelor Cornu şi Chindeşti). Cînd este munteancă (Părinţi şi copii, Robia banului) poezia naturii se dinamizează cu elemente care exprimă trăirile personajelor, devine, cel mai adesea, sumbră. Descrierea este exactă, metaforele lipsesc, oamenii
LXIV
r I   nu contemplă, ei rostesc cuvinte de căinţă sau încearcă să %   se salveze :
;        „Era o toamnă ploioasă, în schimbul verei uscate şi Ţ  secetoase. Apele se vărsaseră cu îmbelşugare, fîneţele, că-pitele de coceni şi de otava din nou cosită pluteau toate în apele ieşite peste maluri. Seceta de vară uscase şi rădăcinile, acuma ploaia putrezea ce bruma, rămăsese neistovit. ? Sătenii, privind cu jale cum apele înghit nutreţul, ros-
teau cu obidă : „Pentru păcatele noastre ne pedepseşte D-zeu".
Din loc în loc se vedeau femei şi bărbaţi cu hainele sumese pînă mai sus de genunchi, umblînd prin apa rece ' ]   de toamnă, încărcînd nutreţul neîncins şi neputred de tot. De la un loc drumurile erau tot mai pline de băltoace şi noroi".
x : II—15. Romanele, inegale, reprezintă, totuşi, din multe puncte de vedere, o ETAPĂ SPECIFICA în creaţia literară a Sofiei Nădejde : etapa maturităţii de vîrf — scriitoarea avea peste 50 de ani cînd le-a elaborat — a unei experienţe de viaţă, pregătire intelectuală şi viziune personală. Noi am relevat faptul că din punctul de vedere J stilistic, al puterii de „a se comunica", prin eroii săi, ro-I      manciera este în progres indiscutabil faţă de nuvelista.
Clişeele facile din perioada colaborării cu schiţe la Lumea * nouă, răspînditoare ale microbilor literari melodramatici, sau ai impulsurilor fiziologice soldate nefast, sînt cernute în paginile romanelor, eliminate de însăşi instrumentaţia artistică a prozatoarei.
Dacă, totuşi, acum, într-un context sămănătorist, mai face concesii altor clişee, de broderie folclorică, la horele ţărăneşti din Patimi, sau de descrieri ale naturii fie înfricoşătoare, fie în triluri de ciocîrlii, la secerat, amintindu-ne de Rodica lui Alecsandri, (în Irimel..., bunăoară), păcatul nu este numai al ei şi, oricum, incomparabil mai mic decît cel al unor confraţi „specializaţi" în stereotipia tabieturilor boiereşti (trabuce, cafele, vînătoare, jocuri de cărţi, interminabile reflecţii despre frumoasele vremuri care se duc minate de biciul unui destin inexorabil). N. Iorga, care primea cu dedicaţie romane ţesute cu muşcate literare pe o faţă şi înnegrite cu zmei fioroşi pe alta (Două neamuri),
LXV
la vîrsta mentoratului său sămănătorist, avea un gust — observă G. Călinescu — „refractar oricărei literaturi de o cît de relativă complicaţie". 91)
Or, Sofia Nădejde, faţă de un C. Sandu-Aldea, Em. Gîrleanu, I. Adam, etc, mai toţi cu peste 20 de ani mai tineri, încearcă, din motivele pînă aici arătate, să se complice. în teme, în interpretări, în soluţii. Într-un univers românesc care nu numai sub raportul cantităţii provoacă controverse. Că în epocă aceste posibile controverse nu prea s-au auzit, tocmai aceasta este cauza neînrolării nete, a prozatoarei, „în linie", cu ceilalţi, întru susţinerea unui apel sau altul şi sub o mască (dealtfel şi diferenţa de vîrstă şi calitatea ei de „socialistă" n-o favorizau).
De asemenea, am băga de seamă că scriitoarea îşi complică existenţa literară şi prin receptivitatea la „îndrumările" spre clasicism date în epocă de H. Sanielevici, S. Mehedinţi, M. Dragomirescu. Nu putem să nu recunoaştem, de pildă, în clasicismul ţărănesc întrevăzut de Sanielevici, care se întemeia „pe imaginea unui ţăran preocupat numai de problema proprietăţii"92) ascensiunile unor eroi-pro-prietari din Irimel şi Patimi.
De la acelaşi Sanielevici şi de la alţii, prozatoarea va fi reţinut că literaturii nu numai că îi este îngăduit să se îmbibe cu intenţii etice, dar că este strict necesar aceasta, ca o condiţie a durabilităţii operei de artă. O transpunere exagerată însă a unor principii discutabile — cum au şi fost discutate, în cazul lui Sanielevici, Dragomirescu etc. — creează alte pericole, pe care nici Sofia Nădejde nu le-a putut ocoli. Ne referim la prea apăsatul caracter etic al romanelor sale, colecţionare parcă de maxime de bună purtare şi de puritate în sensul preceptelor religioase, care mustesc în numeroase file ale cărţilor. Noroc că nu întotdeauna ne sînt oferite între ghilimele, aidoma lungilor bibliografii în care căutăm doar ce ne interesează.
Romanciera tinde să transforme conştiinţe sau să releve altele, aşa cum se formaseră ele, înzestrîndu-şi eroii cu putinţa de a monologa asupra existenţei lor, a celor din
91) Istoria literaturii române. Compendiu, op. cit., p. 219.
92) Ibidem, p. 228.
1 <    jur, a vieţii în general. Monologul etic, (nu zbuciumul su-"     fletesc interior) condensînd autoreproşuri sau ridicînd întrebări în numele unei dreptăţi numite sau nenumite, ne încearcă uneori răbdarea la lectură. Iată-1 pe Tache Sera-/.     fim, care, aflînd că fiica sa, Magda, este amanta unui
bogătaş, îşi strigă sieşi : ; „De-aş muri, să nu mai sufăr chinul ruşinei ! Am ple-
' cat fără s-o îmbrăţişez, eu, care nu mă săturam privind-o. Poate în veci buzele mele nu-i vor mai atinge faţa. Să-mi fie groază a mă uita în ochii copilului meu ? Să-mi fie scîrbă a-i primi sărutarea î Doamne, milostive, dar ce-am greşit, de-mi încerci răbdarea mai grozav decît pe-a lui Iov ? Iov şi-a pierdut averile şi copiii, eu pierd cinstea mea şi dragostea copiilor, mai scumpă de-o mie de ori
j        decît averile lumii. Şi numai la cinste, i-am povăţuit ! Le
| spuneam mereu: Drăguţii mei, sînt sărac, dar cugetul mi-i curat. Pe nimeni n-am obijduit nici n-am înşelat. Cu fruntea sus am stat totdeauna. Ce spun eu, bietei Zoe ? Sărmana, s-a jertfit şi nu are nici o mulţumire ! Doamne, oare mai sînt în toate minţile, de pot răbda căderea celui : mai drag copil ! Cum să mai sărut obrajii ei frumoşi, şti-indu-i pîngăriţi de un desfrânat ca Arămescu ? Cum s-o mai aud, zicîndu-mi tată, ştiind că glasul ei a rostit des-mierdări nelegiuite ? Cum să-i mai privesc ochii limpezi ;      şi frumoşi, ce aduceau atît de mult cu ai bietei Elize ?
- Doamne, dacă dintr-odată mi-ai răpit atîtea bucurii, de ce nu mi-ai luat şi zilele ?"
Trecînd în revistă romanele Sofiei Nădejde, tematica, personajele şi mediile sociale care au inspirat-o, integrîn-du-le epocii şi curentelor literare de la început de secol, putem formula un cuvînt final cu privire la aceste scrieri cu desăvîrşire uitate.
Exceptăm de la cerinţele epicii romaneşti pe Irimel... care ni se înfăţişează mai degrabă ca o nuvelă amplă decît ca un roman şi a cărei valoare rezidă, în primul rînd, în paginile descriptive şi narative, amintindu-ne de peisajele cîmpeneşti ale unui Gogol sau Trugheniev, iar în privinţa peregrinilor nomazi, de Puşkin. Relevăm m Tragedia Obrenovicilor un roman istoric, de interes documentar, autentic dar într-un cadru neromânesc, iar în privinţa compoziţiei foarte aproape de stilul ziaristic.
LXVI
LXVII
Romanele care îşi merită reactualizarea sînt însă Robia banului, Părinţi şi copii şi Patimi. Ele ni se prezintă ca nişte cărţi curate, de inspiraţie românească şi realistă, documente de viaţă şi artistice totodată, reconsiderări ale unui trecut apropiat şi mici monografii ale prezentului scriitoarei. Aceste cărţi — premiate în momentul apariţiei lor tocmai pentru fondul lor românesc — ne dezvăluie simultan aspecte critice ale societăţii noastre în faza ei de dezvoltare precapitalistă şi se însumează într-un fel de cod moral în paragrafele căruia romanciera predică ideea de bine, de frumos şi de justiţie.
Aducîndu-le astăzi la lumină, în comentariu şi în retipărire selectivă, rotunjim cu ele conturul unei prozatoare uitate, care îşi revendică un loc în istoria noastră literară de la început de secol. Disociate şi apreciate în părţile lor de rezistenţă ca şi în slăbiciunile lor compoziţionale sau de optică ideologică, romanele Sofiei Nădejde nu pot lipsi din fişele cercetătorului şi istoricului literar şi din cele ale bibliotecilor, cu cît nu uităm că ele sînt scrise de o autoare, cum puţine am avut în trecut.
III—16. Ca AUTOR DRAMATIC, Sofia Nădejde a fost cunoscută şi mai puţin decît ca prozatoare, deşi semnează patru piese de teatru, apărute în volum, iar'altele, mai mici, au rămas în paginile Albinei. Doar asupra uneia dintre ele, O iubire la ţară, tipărită mai întîi în Contemporanul anului 1888, s-au făcut referiri în sintezele dedicate scriitorilor din jurul revistei ieşene. De exemplu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în capitolul Literatura Contemporanului releva faptul că autoarea „tratează o intrigă de dragoste, zdrobită de intervenţia unor factori ostili", care devin ţinte de atac, prin ele Sofia Nădejde reuşind să atingă „toate temele favorite ale criticii antimilitariste, antiboie-reşti, anticlericale". 93> Alte studii, fie că enunţă titlurile dramelor autoarei, cu omisiuni (Vae Victis ! Vai de în-
93) Zoe Dumdtrescu, op. cit., p. 277.
{|    vinşi) 94), fie că nu amintesc de nici una. 95> Spaţiul pe care . f    i-1 rezervă Sofiei Nădejde autorul capitolului Contempo-f     ranul în volumul al treilea al Istoriei literaturii române, î'     oricît de restrîns este, găzduieşte, totuşi, pentru prima |     oară, măcar enunţarea scrierilor dramatice în volum.96) Nu dorim să anticipăm prin aceste precizări că i s-a făcut o mare nedreptate autoarei „fără noroc", spre a ne r/'     exprima cu cuvintele care formează titlul uneia din piesele sale. Norocul Sofiei Nădejde, ca autor dramatic, a fost ;     cum şi 1-a făcut ea însăşi, mai bun sau mai puţin bun. \     Nu dorim, de asemenea, discutînd în detaliu piesele sale, - - ■   să le revendicăm neapărat un loc în tradiţia dramaturgiei r:     româneşti, dacă textele înseşi nu vor avea forţa de convingere'necesară. Ne facem numai datoria să redezgropăm nişte lucrări, dintre care trei apărute în ultimii cinci ani ai'secolului trecut, iar a patra în 1903, lucrări de inspiraţie rurală şi citadină, iar una din ele înscriindu-se într-o tradiţie a dramei româneşti — trecutul istoric.
Dacă în proza ţărănească autoarea „chinurilor vieţii" a încercat formule care îi acordă un loc aparte faţă de confraţii de aceeaşi mărime, în teatru ea îşi începe aictivi-tatea într-un moment cînd Vasile Alecsandri semnase peste 50 de scrieri, localizări, adaptări, comedii şi drame, încetăţenind o tipologie spre care va aspira şi Sofia Nădej-, de în două din piese, Fără noroc şi Vae Victis j Vai de t! învinşi, după cum tot Alecsandri, în Despot-Vodă, îi va fi servit de model în drama Ghica-Vodă, Domnul Moldovei. Piesele despre ţărani ale aceluiaşi vor fi fost cunoscute, fără îndoială, de Sofia Nădejde, cînd a scris O iubire la ţară. Prin aceasta nu punem nici un semn de egalitate între Alecsandri şi autoarea noastră. Cu atît mai mult nu putem face vreo apropiere, decît în defavoarea ei, cu marele Caragiale din care, cîteodată, decalchiază (în Fără noroc).
Invocînd pe Alecsandri şi Caragiale, ale căror opere dramatice, în succesiunea urmată, au marcat şi decalajele de calitate şi profunzime, de la un pionerat al teatrului românesc (cu cîteva certe reuşite, „Chiriţele" şi dramele
94) G. C. Nicolescu, op. cit., p. 318.
95) Din proza Contemporanului, cit. p. 88.
96) Al. Hanţă, în op. cit., p. 585.
LXVIII
LXIX
de maturitate) la o culme a sa (O scrisoare pierdută şi celelalte), am invocat de fapt şi potenţialitatea teatrului românesc de la finele veacului trecut : clasicismul. Către acesta se orientase mişcarea teatrală din ţara noastră, încă de la începuturile sale, „cum o arată traducerile din alte limbi, ca şi piesele de teatru originale, ale unui Facca, Bă-lăcescu, Matei Millo, Negruzzi, în bună parte Alecsandri" — observă D. Păcurariu, 97> în documentata sa sinteză Clasicismul românesc. Elogiul făcut pieselor lui Moliere, Corneille şi Voltaire în Curierul lui I. H. Rădulescu, (Teatrul Bucureştilor) sau în Gazeta teatrului naţional, (Despre influenţa teatrului), diferitele articole semnate de I. H. Rădulescu, Asachi, Voinescu II, în care este susţinut clasicismul, o „şcoală de morală", nu constituie, totuşi, subliniază D. Păcurariu,   singura tendinţă în epocă. Cezar Bolliac, într-o scrisoare către Voinescu II (Curierul, nr. 3/1837) îl adaptează pe Victor Hugo, conchizînd că.teatrul românesc va urca o asemenea treaptă în viitor, iar Negruzzi, în prefaţa la traducerea piesei Măria Tudor, a aceluiaşi romantic francez, exaltă creaţia hugoliană, alături de a lui Dumas şi Delavigne.
Acelaşi Negruzzi, cu ocazia traducerii lucrării Triizeci de ani sau viaţa unui jucător de cărţi (1835) îşi exprimase dorinţa să vadă pe scenă eroi din istoria naţională, într-o viziune romantică, desigur, ceea ce evoluţia ulterioară a dramei româneşti va confirma. Ne gîndim la primele proiecte cu valoare neînsemnată, Cetatea Neamţului (Alecsandri), Sobieţki şi românii (Negruzzi), Ştefan Vodă cel Berbant, Alexandru Lăpuşneanu, După Bătălia de la Că-lugăreni etc. (Bolintineanu) ; la încercările mai interesante ale lui Odobescu (Decebal sau Căderea Daciei), ale lui Eminescu (Dodecameronul istoric din istoria Moldovei), spre a ajunge la primele, cu adevărat drame istorice : Răzvan şi Vidra (1865), Despot-Vodă (1879), Vlaicu-Vodă (1902), urmate de trilogia lui Delavrancea Apus de soare (1909), Viforul şi Luceafărul (1910).
Am ţinut să reluăm cîteva repere ale drumului parcurs de teatrul românesc pentru considerentul că mica producţie teatrală a Sofiei Nădejde se află departe de arta
97) Op. cit., p. 73.
LXX
lui Caragiale, în accepţia ei clasică şi se apropie de formulele mai noi ale dramei romantice, aflată la nişte răs-pîntii. Intr-unul din capitolele documentatei sale cărţi citată de noi, Const Ciopraga subliniază că „după 1900 teatrul ( se orientează spre aspecte grave cu insistenţă în dramă, 98) orientare care prelua formule deja validate : filonul isto-■'^jăiG, Vîatcu-Vodă de Al. Davila, Zorile de Şt. O^osif^lRîri-gala de V. Eftimiu, Letopiseţi şi Săracul Popă de M. Sorbul, Se face ziuă, de Zaharia Bîrsan. Acestui filon explorat din unghiuri diferite şi cu talent diferenţiat, putem să-i adăugăm drama Sofiei Nădejde, Ghica-Vodă, Domnul Moldovei.
O altă tendinţă, susţinută, între alţii, de dramaturgi moderni (ca Mihail Sorbul în Dezertorul), se întrupează în drame de conflict social, etic sau psihologic, multe din piese" axate pe motivul iubirii, într-o viziune antisămănăto-ristă, Manasse de Ronetti Roman, Săptămîna luminată (M. Săulescu) ; apar, de asemenea optici felurite în Bujo-renii de Caton Theodorian, Jucătorii de cărţi, Casta Diva, şi Clinii, de H. G. Lecca, Ce ştia satul de V. Al. Jean, multe altele insignifiante, nerezistente. Pe un plan cu sorţi de trăinicie sînt lucrările în care primează fantezia, motivul folcloric cu sorgintea în Sînziana şi Pepelea (V. Alecsandri), Înşir'-te mărgărite (V. Eftimiu), Patima Roşie (M. Sorbul), Trandafirii roşii (Zaharia Bîrsan), Cometa (Anghel-Iosif).
Nu numai acesta era peisajul teatrului românesc în repertoriul căruia dorise să se afirme Sofia Nădejde. Traducerile, la un moment dat „invadatoare" (încît în 1908 un memoriu semnat de 30 de scriitori, între care Sadoveanu, Iosif, Anghel, Gîrleanu, Chendi, Ranetti semnala că repertoriul Naţionalului era „mai mult de trei sferturi din piese străine") proliferau prostul gust artistic. Cum observă Const. Ciopraga, se tălmăcea „pe criterii extraestetice" din Labiche, Berenstein, Henri Bataille, Kistemaeckers, Hervieu, Carlo Berttolazzi, George Feydeu, Robert de Flers, care „îşi dispută scena cu clasicii" 99> Era greu de presupus ca măruntele piese româneşti să-şi fi găsit un loc pe vreuna din scenele mari ale ţării.
98) Literatura română între 1900 şi 1918, op. cit., p. 597.
99) Const. Ciopraga, op. cit., p. 599.
LXXI
De aceea, unii dintre cronicarii dramatici care încep să se impună — M. Dragomirescu, de pildă — pledează în paginile Epocii pentru un „teatru-şcoală", iar N. Iorga, la rîndul său, în dorinţa realizării marelui „program al educaţiei naţionale" susţinea în Sămănătorul un repertoriu din care să facă parte cele mai valoroase lucrări universale, „de la Euripid pînă la Hauptmann, pînă la Cossa, pînă la Rostand, la Echegaray şi la Ibsen" 100> (predilecţia în epocă era, de asemenea, pentru Cehov şi Gorki). Nu ne surprind, în acest caz, desele intervenţii ale autorilor români înşişi pe lîngă directorii teatrelor din Bucureşti, Iaşi, Craiova şi din alte oraşe mari ale ţării, prin care roagă să li se joace propriile piese.
Astfel, într-o scrisoare adresată de Ioan Nădejde, din Bucureşti (27 aprilie 1899) lui Teodor T. Burada, citim în introducere : „Domnule Burada, Aflînd că sînteţi în comitetul teatral din Iaşi, femeia mea s-a grăbit a vă trimite piesa Fără noroc, ca să vază de nu s-ar putea schimba acest nume în „cu noroc". Lucrul ar fi cu putinţă dacă aţi găsi că piesa merită să figureze în repertoriul stagiu-, nii viitoare şi aţi pune stăruinţă să fie admisă". 101> Mai înainte însă, autoarea însăşi se adresase lui A. C. Cuza, în virtutea stimei pe care i-o păstra fostului socialist şi colaborator al Contemporanului, cel din tinereţe, (nu cel ce va deveni în anii fascismului mîna forte a „Gărzii de fier" în Iaşi) scriindu-i :
„Stimate D-le Cuza,
Nu ştim de mai sînteţi în comitetul teatral din Iaşi, oricum însă, vă rog, şi cred că-mi veţi face următoarea îndatorire : am o piesă „Fără noroc" în toate înţelesurile. Am citit-o lui Gherea, a cetit-o şi el singur, cu băgare de seamă, si m-a încredinţat că e bună şi ar merita să fie jucată". 102>
Se pare că din punctul de vedere al includerii în repertoriul teatrelor, Sofia Nădejde era urmărită de ghinion —.
10°) Despre Teatrul naţional al Capitalei, Sămănătorul, nr. 8/1906
(cf. Const. Ciopraga, op. cit., p. 599). 101) Ioan Nădejde, Scrisoare lui Teodor I. Burada, mss., Biblioteca
Academiei 166646/1899, aprilie 27, Bucureşti. m) Sofia Nădejde, mss. Fondul A. C. Cuza, S. 11 (1.3) DL IX
Biblioteca Academiei. '
| şi ea punea aceasta pe seama unor adversităţi, motiv pen-tru care regreta că nu-şi tipărise lucrările cu pseudonim. | Noi credem că era o părere pur subiectivă, într-un mo- ^ ; ment cînd dramaturgi talentaţi ca Davila, Eftimiu, Sorbul, iar înaintea lor Delavrancea, principalii creatori în acest domeniu, trebuiau să concureze o serie de factori interni •     sau impuşi de repertoriul universal pentru a putea fi as-
f      cultaţi de spectatorii români. Publicaţiile de specialitate, Teatrul, Teatrul Nou, Scena, iar ceva mai tîrziu Arta şi ~   Rampa (condusă de N. D. Cocea) aveau de militat, prin pana unor colaboratori (Sorbul, Eftimiu, Canton Theodo-rian, A. D. Herz, M. Dragomirescu, apoi prin contribuţia a
i doi directori de teatru, M. Sadoveanu şi Em. Gîrleanu) pentru două tendinţe : un repertoriu aşa cum îl concepea
j       Davila, „şcoală a şcoalelor" şi un repertoriu care să se sin-
I       cronizeze cu teatrul european.
?- Firesc, în acest context de triere, timpul a reţinut valo-
[       rile, de fond istoric şi folcloric, în primul rînd, şi a elimi-I       nat non-valorile de tendinţe pestriţe sau de şubredă construcţie dramatică.
| III—17. Publicată în trei numere consecutive ale Con-
! temporanului (6, 7, 8/1887-1888) drama în trei acte şi trei
I tablouri O iubire la ţară se retipăreşte în volum în 1895
T (Tip. D. Gheorghiu). Piesa îşi propune să completeze epo-
y peea durerii, obscurantismului şi neputinţei de a se salva,
| a fiinţelor oropsite în viaţa satului, femeile, victime în
| > atîtea scrieri ale Sofiei Nădejde. Spre deosebire de temele
j din epica ţărănească, subiectul dramei O iubire la ţară
| este superior într-un anume sens. Autoarea prezintă veridic principalii factori sociali ai satului, întruchipaţi de boier, primar, perceptor, preot, cu toţii surprinşi în unila-
| teralitatea egoismului lor feroce sau în incapacitatea de
j legiuitori   corecţi. în subsidiar, deşi element explicativ,
i implicat în conflict, armata veche, instrument de manevră
i al claselor avute.
l Punctarea realităţilor rustice în reliefurile lor diver-
| gente, fără menajamente, prefigurează un conflict puter-
| • nic pe latura lui psihologică, pe care l-am putea rezuma într-o frază : Ilinca, fată înzestrată cu puritatea etică a
| spiţei sale, jură credinţă flăcăului Niţă încorporat la oaste,
LXXII
LXXIII
dar vicisitudinile şi nenorocirile din familie (moartea tatălui, sărăcia ţipătoare a bordeiului, mirajul unei euforii promise de boierul neiertător în poftele lui trupeşti) îi corup şi îi întinează puritatea alienînd-o, condamnînd-o unui deznodămînt disperat. Dreptatea pe care o încearcă Niţă, flăcăul revenit în permisie, prin uciderea vinovatului, act justiţiar individual, anticipează dreptatea sadoveniană din Păcat boieresc sau Judeţ al sărmanilor, dar ea vine tîrziu, cînd minţile fetei rătăceau fără orizont. Oricum, gestul ostaşului poate fi socotit punct culminant nu numai în acest conflict dramatic, ci şi în creaţia Sofiei Nădejde, pentru că asistăm la o primă pedepsire a răufăcătorului în numele legilor nescrise ale dreptăţii.
In jurul personajelor principale apar nelipsitele babe-peţitoare, iscoadele celor care făceau servicii amoroase ilicite (Baba Irina), mamele neştiutoare, doborîte de practica superstiţiilor, a vrăjitoriilor (Zamfira), mama Ilincăi, Marghioala, (mama lui Niţă), oamenii de omenie care-şi oferă sprijinul celor învinşi de un destin cu care nu s-au putut lupta (Moş Vasile).
De ce s-a oprit Sofia Nădejde asupra lui Ghica-Vodă, am putut deduce dintr-un articol al lui Ioan Nădejde, Pro Domo, Lămuriri d-lui Sanielevici, din care cităm : „Tatăl meu s-a căsătorit la Tecuci cu Elena, fiica lui Iorgu Ghica şi a Ecaterinei Racoviţă. Iorgu Ghica era fiul lui Dumitrachi, fiu al lui Grigore Ghica, cel ucis la 1777". 103)
Alegîndu-şi un asemenea subiect istoric, Sofia Nădejde alesese figura unui domnitor moldovean cu a cărui genealogie soţul ei se înrudea prin mama sa, Elena, fiica lui Iorgu Ghica. Acest criteriu de ordin subiectiv, s-a, completat în mod fericit cu adevărul istoric, favorabil tratării în literatură a domniei lui Grigore Ghica (1774-1777). Cele mai recente lucrări de specialitate ne arată că „în timpul lui a fost întocmit regulamentul care fixa retribuţia dregătorilor, nou efort de a suprima viciile administraţiei, penalitatea slujbelor şi exploatarea populaţiei de către dregători. Victima a conflictului său cu boierii şi a reia-
103) Izbînda, anul IV, no. 155, vineri 10 martie 1922, p. 3. LXXIV
ţiilor pe care le întreţinea cu ruşii, Grigore Ghica a fost ucis de turci". 104)
Pentru scrierea piesei Ghica Vodă, Domnul Moldovei, autoarea indică următoarele documente „întrebuinţate" : Letopiseţele Moldovei, Ed. Kogălniceanu ; Istoria Romanilor de A. D. Xenopol ; Lefile şi veniturile boierilor Mol->  dovei în 1776. Doc. de la Grigore A. Ghica VV, publicat
f,     cu o introducere de Petre Răşcanu ; Cronica Huşului de
f ep. Melhisedec pag. 299-301 ; Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu Hurmuzachi, VII ; Documente privitoare la istoria românilor, culese de d-nii Gr. C. Tocilescu şi A. I. Odobescu, I, III ; Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului de Neculai Iorga, II ; Uri-cariul lui T. Codrescu şi altele.
Vae Victis ! Vai de învinşi, piesă în   trei   acte şi un
P tablou (Bucureşti, 1903, Tipografia „.Gazetei săteanului", Calea Victoriei 146), reia un subiect oarecum asemănător cu cel al dramei Fără noroc. Titlul însuşi ne prezice evoluţia conflictului, în care este implicată, ca personaj principal, tot o femeie. Dea Dumitriu. Ea are un bărbat care, prin mentalitatea sa asupra vieţii de familie, o va împinge la un deznodămînt tulburător.
Actul întîi al piesei îşi propune să schiţeze un crîmpei-frescă, tipic vieţii citadine la început de secol, aşa cum
p îşi impunea el resorturile spirituale în lumea micii burghezii (avocaţi, doctori, funcţionari). Preocupările acestora ne sînt dezvăluite cu ocazia unei petreceri pe care soţii Dimitriu o consacră zilei de naştere a fiicei lor, Co-rina. Jocul de cărţi, şuietele, cancanurile, culisele despre fidelitatea în viaţa de familie, motivul geloziei — iată cam în ce atmosferă se înfiripă conflictul piesei, declanşat abia în actul următor.
Tînăra soţie şi mamă Dea are de îndurat din partea soţului ei, Mitică Dumitriu, abia trecut de 30 de ani,
I* multe insulte şi multă indiferenţă, multe nopţi tîrzii şi pline de scandaluri, iar în cele din urmă infidelitatea descoperită. Asupra acestor trăsături îl previne prietenul său, doctorul Sache, îndrăgostit de Dea încă de mult, dar
104) Istoria poporului român, Editura ştiinţifică, 1970, p. 227.
LXXV
lv
fatalmente nerealizat în acest sentiment : „Ai apucat pe o cale greşită : cărţi, beţie, femei", îi spune doctorul avocatului Dimitriu ; acesta îi retează pofta de comentariu : „Dar ce ? O să mă călugăresc ? Aşa fac toţi î" Cînd Tache regretă răspunsul, amintindu-i prietenului său că are o femeie minunată, pe care nu ştie să o preţuiască, soţul infidel se zoreşte să dea apă la moară sentimentului său, aruncîndu-i vorbele-capcană : „De s-ar putea, bucuros ţi-aş dărui-o".
Pianul, prezent şi în casa ipotecată a Ninei Spiridon, este şi în Vae Victis ! mîngîierea soţiei avocatului. Dea îşi cîntă destinul într-un catren prăfuit : „Cum s-au trecut aceste toate / Eu nu pot şti, nu pot ghici ; / Dar tot ce ştiu şi pot a-ţi spune / Eu te-am iubit, n-oi mai iubi..." într-adevăr, pe Mitică Dumitriu, Dea îl iubise pînă în clipa în care privirea lui a devenit calpă şi rece, sentimentele false şi cuvintele brutale şi indiferente, scornind viermele geloziei, dar neabătînd-o, totuşi, de la principiile ei de femeie fidelă. Discuţiile pe care le are cu „Nenea Nicu", un unchi al său, de 50 de ani, ca şi cu soacra ei, Cocoana Măria, nu sînt de natură nici a-i schimba concepţiile, nici a ameliora suferinţa ei, unanim recunoscute de rude şi prieteni. Soacra are o poziţie de mijloc : „Femeea cu minte, mai trece cu vederea" ; unchiul Nicu, conştient că trebuie să contribuie la menţinerea căsniciei, este de părere că „femeea nu trebuie să se facă spioana bărbatului", iar doctorul Sache atacă direct : „Mitică e nevrednic de iubirea ta. Dacă ştiinţa noastră ne-ar da mijlocul de-a inocula dragostea, l-aş face să te iubească a zecea parte cît te iubesc eu..."
încolţită de sentimente contradictorii şi de antitezele concepute de admiratorul ei statornic, Dea îşi întrevede un sfîrşit trist, aidoma visului funebru dintr-o noapte, cînd se făcea că un cortegiu înainta flancat de panblici pe care scria : „Dea regrete eterne". Sondajele lui Sache pe două planuri — în sufletul rănit al soţiei neglijate şi jignite şi în mentalitatea amicului său, Mitică Dimitriu nu conduc la nici una din ţintele urmărite ; Dea îl respinge constant : „Destul sufăr eu, la, ce să mai syfere şi altul ?", iar Mitică este un incurabil : „Am nevoie de sen-
LXXVI
I     zaţii noi... Căsnicia pentru mine e prea comună. ...N-am temperamentul de-a fi credincios unei femei".
între extreme, femeia geloasă — pe drept cuvînt însă, — se afundă într-o dramă de care Mitică nu este conştient. Neputînd accepta compromisul, eroina sfîrşeşte într-un ospiciu, delirînd.
Opiniile autoarei, exprimate prin personajele de bază, i     converg către „o lume a învinşilor" pe un tărîm etic. Dea I     este o „învinsă" datorită lui Mitică, Sache este un „în-" vins" datorită Deei („Dacă m-ar fi iubit Dea, eram departe, meditează el), „Nenea Nicu", funcţionarul pensio-i   nat, nu se exceptează din şirul nefericiţilor, „şi eu fac I     parte din această gloată a învinşilor", declară el, pentru |     că „femeea iubită m-a înşelat".
între roze de luciditate şi de delir, piesa sfîrşeşte sum-{ ,    bru şi moralizator, proiectînd, prin imaginea copilei Co-rina, prelungiri viitoare nefaste.
j
| III—18. Un subcapitol de concluzii la scrierile dra-
! matice ale Sofiei Nădejde îşi asumă sarcina unor mini-i me judecăţi de valoare. Nu o revendicăm pe autoarea lui I Ghica-Vodă alături de Despot-Vodă, Vlaicu-Vodă, Apus | de Soare sau Ringala, piese de rezistenţă în literatura dra-I matică de filon istoric. Ne gîndim însă la buna intenţie a ^ Sofiei Nădejde de a se opri la un adevăr din filele istoriei, susţinut nu de eroi fictivi, ci reali, deşi scoşi — după ! potrivita exprimare a lui E. Lovinescu — „din penumbra I      istoriei, adică fără conţinut sufletesc în conştiinţa noas-
|         tră«a 105)
Această neşansă se putea transforma   într-o şansă, dacă realitatea istorică era explorată şi  ca  o realitate ideală, fecundă şi creatoare, ceea ce   admiratoarea lui I      Ghica Vodă a izbutit în mică măsură. Ea s-a sprijinit, aproape în exclusivitate, doar pe una din funcţiile sociale s     ale artei dramatice : respectul pentru adevăr (de unde şi 1      bogata   documentare bibliografică indicată de autoarea însăşi). Libertatea   faţă de adevărul   istoric, invocată în sprijinul menţinerii fermentului realităţii ideale şi legen-
105) E. Lovinescu, Scrieri 1, Critice. Ediţie şi studiu introductiv de Eugen Simion, Editura pentru literatură, 1969, p. 102.
LXXVII
dare, chiar cu riscul erorilor şi anacronismelor (atît de frecvente în teatrul lui Shakespeare, de pildă) a fost bine înţeleasă de Hasdeu, cel care, din sumara informaţie a lui Neculai Costin, „a creat cum a voit pe Răzvan", 106> sau de dramaturgi contemporani cu Sofia Nădejde care, tot din întunericul istoriei, au scos un viabil Vlaicu-Vodă (Al. Davila) sau un Coman, în Ringala (V. Eftimiu).
Punîndu-ne o asemenea problemă, prin care adevărul istoric poate fi înălţat sau coborît de adevărul psihologic, o şi scuzăm dar şi o restrîngem pe Sofia Nădejde. în Ghica Vodă, Domnul Moldovei ea n-a profitat de libertatea de creaţie pe care i-o acorda un erou puţin intrat în lumina istoriei, deşi prin comportamentul său general
— iubitor de ţară şi de lege dreaptă pentru cei asupriţi
— Ghica Vodă ne relevă nişte vibraţii proprii lui Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. Definim astfel limita artistică a dramei Ghica-Vodă — schematismul psihologic al eroului, întrupat doar în trăsătura dîrzeniei de a nu se supune. Relaţiile cu restul personajelor, în primul rînd cu cele vrăjmaşe, trăiesc prin cîteva replici (în scena cu hatmanul Cânta) sau indirect, prin presimţirile de explicaţie mistică ale Doamnei Ecaterina. Transpus aidoma documentului, destinul domnitorului care a încercat nişte reforme pentru ţărani, ne aminteşte parcă de una din rigorile clasicismului, în ciuda faptului că piesa, eroul însuşi, prin puterea de sacrificiu declarată, evidenţiază un conflict romantic.
Dacă Despot-Vodă al lui Alecsandri „se nutreşte din teatrul lui Victor Hugo" (G. Călinescu) 107>, deşi cu în-rîurire certă din Răzvan şi Vidra (prin care Hasdeu deschide seria dramelor istorice) Ghica-Vodă „se nutreşte", într-un fel, din lucrarea lui Alecsandri. Aventurierul Despot îşi făureşte idei utopice de domnie, după cum Ghica crede orbeşte că sînt doar boieri răi, că simpla sa ambiţie de a domni, ignorînd conflictele interne şi externe, constituie garanţia continuităţii, naivitate care îl
106) Ibidem.
107) Vasile Alecsandri, Editura tineretului, 1965, p. 102. LXXVIII
împinge atît de copilăresc la moarte. încercînd să deplaseze conflictul de pe plan sentimental pe plan social — exemplul îl avea tot în Alecsandri (Carmina şi Ana faţă de Despot) — Sofia Nădejde încearcă prin Smaragda şi Ehmed să vină în sprijinul domnitorului, dar cu procedee romantice inconsistente, care nu precipită conflictul, nu-1 justifică.
De asemenea, conflictul fundamental şi tradiţional al teatrului românesc, istoric, implică, de la Alecsandri încoace, pe una din baricade, şi ţărănimea, vechiul cor din tragedia elină ; Ghica-Vodă suferă în această privinţă, prin fragmentata şi succint oratorica prezenţă a cîtorva ţărani, veniţi cu o' „jalobă" la Palat, deşi domnitorul îşi subordona ambiţia la tron tocmai în sprijinul dreptăţii acestora. într-un fel, nici Limbă Dulce sau Jumătate, exponenţi ai înţelepciunii populare în Despot-Vodă, nu au un grad de participare substanţială, influenţabilă, în conflictul în care domnitorul aventurier se individualizează, totuşi, datorită instinctului artistic al lui Alecsandri, cel ce „a ştiut să lase eroului libertatea de a se proiecta".108*
Plasată într-o epocă de prime realizări, Răzvan şi Vidra (1865) şi Despot-Vodă (1879) şi o epocă de eflorescentă a dramei istorice, Vlaicu-Vodă (1902) şi trilogia lui Delavrancea (Apus de soare, 1909, Viforul şi Luceafărul, 1910), drama Sofiei Nădejde, Ghica-Vodă, Domnul Moldovei (1889) se reţine nu ca o evoluţie sau involuţie a etapelor între care se intercalează, pentru că vocaţia autoarei nu este pentru teatru, după opinia noastră, ci ca o încercare de a reînvia un episod vrednic de luat în seamă al istoriei naţionale. Aşadar, sub raportul intenţiei şi al solidei documentări întreprinse de autoare (dacă nu, uneori, şi sub acela al unor pasaje de sculptură verosimilă şi colorată a filelor istoriei), avem datoria să consemnăm această lucrare.
Celelalte piese ale Sofiei Nădejde au în centrul acţiunii lor personaje-femei. Ele, deşi provin din medii sociale diferite — sînt ţărănci, orăşence, intelectuale, semidocte sau mistice — creionează o galerie care se poate carac-
108) Ibidem, p. 103.
teriza cu epitetele atribuite de E. Lovinescu eternului feminin, adică sînt „isteţe, naive, sentimentale, pasionate, severe, frivole sau cochete".109)
Prezente cu desoebire în teatrul clasic francez, personajele femei, în feluritele lor ipostaze — Le mariage force, Les Femmes savantes, L'Ecole des Femmes, Le mălade imaginaire, Le Bourgeois gentilhomme — galeria lui Charlotte, Angelique de Sottenville, Celimene, Elmire, Henriette, Lenore sau Marianne — au constituit modele pentru unii din autorii români. Criticul literar E. Lovinescu consideră că în literatura noastră dramatică sufletul feminin a fost palid înţeles, în cazul lui Ale.csandri fiind vorba de „dibuiri" (Smărăndiţa din Rămăşagul, Coana Zamfira din Piatra din casă, Zoiţa din Iorgu de la Sadagura, Tarsiţa din Iaşii în Carnaval, Chiriţa...) perso-. naje completate, pe o treaptă superioară de „ruşinoasa" Vetă sau adulterina Ziţa ale lui Caragiale. Aceste tipuri sînt opuse Doamnei Chiajna, „defeminizată" de Odobes-cu, Ringalei lui V. Eftimiu sau Domniţei Ruxandra a lui A. de Herz, femei „politice", „virile", cum le califică acelaşi critic literar.
In tabloul tradiţiei personajelor feminine, Sofia Nădejde aduce pe ale sale — cu excepţia celor din O iubire la ţară — implicîndu-le într-o atitudine morală faţă de ele însele sau faţă de contemporaneitate. Am putea spune că în Fără noroc şi Vae Victis l Vai de învinşi, autoarea promovează ideea că viaţa nu cunoaşte adeseori morala, că literatura, în loc să-i corecteze tarele, i le întăreşte, pentru că legi nescrise au forţă de acţiune mai mare decît orice cod uman legiferat şi recunoscut.
Atitudinea autoarei care ne descrie destinul unor fete sau femei „fără noroc" (Ilinca, logodnica lui Niţă, batjocorită de boier ; Dea, soţia lui Mitică Dimitriu, torturată de infidelitatea acestuia ; Nina, sedusă de tomnatecul Spiri-don Mătăsaru) vine în contrazicere cu atitudinea anterioară a militantei pentru drepturile semenelor sale, fără ca prin aceasta să-i putem aduce reproşuri. Căutîndu-şi eroinele în realităţi ale debutului de secol, deosebite de cele din vremea cînd scria pentru femei în Contempora-
}) Op, cit., cap. Psihologia feminină în literatura dramatică, p. 76.
nul, Sofia Nădejde manifestă receptivitate la formulele noi care atrăgeau teatrul (nici sămănătoriste, nici poporaniste, mai degrabă neo-sămănătoriste), formulele unor conflicte psihologice. Curios însă ni s-a părut altceva, anume, că pe coperta piesei Vae Victis ! un citat din St. Sihleanu, ales, probabil, de autoare drept crezul ei artistic, atrage atenţia că teatrul nu-şi poate îndeplini complet menirea „fără dramaturgi cari să ştie să răscolească firea poporului în a cărui limbă scriu, să-i analizeze simţirile şi să le exteriorizeze într-o formă aleasă", crez de care autoarea nu prea se ţine.
Pentru că „poporul" spre care se apleacă sînt firile romanţioase ale tinerelor fete fără noroc, melancolicele pianiste care exersează pe ritmuri eminesciene, parcur-gînd iubiri împotriva voinţei lor, sau firi feminine inadaptabile situaţiilor vieţii de familie, socotindu-se definitiv proscrise, grăbindu-se singure spre catastrofe sufleteşti. Nu punem la îndoială că n-au existat fete nefericite ca Nina, Lelia sau Ilincuţa, femei care au fost înşelate în buna lor credinţă de don-juani ca Panait Mătăsaru (în cazul Zoiei) sau Mitică Dimitriu (în cazul Deei). Nici că în condiţiile societăţii româneşti, în fază de dezvoltare precapitalistă, nu existau debitori, creditori, ipotece, afacerişti, boieri sau aristocraţi scăpătaţi, antrenaţi în-i tr-un mecanism social de inter-relaţii din care se detaşau
+\        mulţi învinşi.
I Din acest punct de vedere, al respectării verosimilu-
i lui, Sofia Nădejde spune prezent ! chemărilor teatrului
„de moravuri" sau celui „psihologic", abia înfiripat. Etapa de relativ reflux, de după momentul 1899, o tentează cu j -       subiecte care, în alte literaturi, fuseseră intens explorate, | ca cel al „încornoratului" (abordat de prozatoare în nu-
1 vela Căpitanul Stănilescu). Dar acestui  subiect, autoa-
I rea îi dă o interpretare inversă faţă de eternul masculin
J^. înşelat — „Monsieur Bergeret est cocu" — fiindcă, în pie-| sele sale, înşelate sînt femeile, ele sînt victimele. De la
, început pînă în clipa deteriorării morale. De la pătima-
şele declaraţii de amor, prin care infractorii vînează zestrea, pînă la prinderea lor în flagrant delict (Mătăsaru, Dimitriu), moment faţă de care reacţiile lor sînt ale unor învinşi, fără să ştie însă de ce şi cu ce urmări.
LXXX
LXXXI
Din acest punct de vedere credem că Sofia Nădejde îşi înscrie numele printre puţinii autori care abordează în dramă într-un nou unghi „eternul masculin", perpetuat sub pavăza legii, a mentalităţilor, a egoismului bărbătesc absolut. Caragiale fixase cu măiestrie, înaintea ei, icoana credulităţii bărbăteşti în persoana lui Trahanache sau Jupîn Dumitrache. Panait Mătăsaru sau Mitică Dimitriu sînt creionaţi la antipod, ei înşeală, ei nu concep că soţiile lor ar putea să-i „încornoreze", pentru motivul că sînt mai în vîrstă, sînt mai slute (Zoe din Fără Noroc, de pildă).
Pe treptele unor conflicte erotice deplasate în sfere ale socialului, Sofia Nădejde sondează psihologii feminine, conturînd zbuciumul lor interior (Dea, în special, urmată de Nina, iar la nivelul naivităţii ei, de ţărancă, şi Ilinca) ; totodată satirizează, la modul obiectiv don-juanismul.
Evoluţia eroinelor sale, scăpate de sub orice control al legii sau al eticii, ne creează însă impresia unei înclinaţii obsesive către finaluri melodramatice. Descompunerea morală, înnebunirea, copiii bastarzi, tentaţiile de sinucidere, visele lugubre, antitezele violente sînt surse la care recurge şi Sofia Nădejde în unele scene. De altfel, în epocă şi alţi autori, Caton Theodorian, A. de Herz, V. Al. Jean etc. frecventează teme şi modalităţi de transpunere asemănătoare. Să ne amintim de Elena Boldur, care are mari dificultăţi cu fiul ei, Paul, descompus moral (Ziua din urma), de frivolitatea Mirei Dăianu (Păianjenul) sau de eroina lui V. Al. Jean din Ce ştia satul ?, care, nerecunoscîndu-şi vina de adulterină, este totuşi descoperită de soţ. Atari piese invadaseră repertoriul teatral cu titluri de dramă bulevardistă, piese „submediocre" cum le califică în mod îndreptăţit Const. Ciopraga. Iată cîteva : Mort fără luminare de I. C. Bacalbaşa, Vis pierdut de L. Dauş, Ali-Baba de M. Demetriade, O viaţă pierdută de Neera (Ella Negruzzi), Chinul, de Al. G. Fior eseu, Cursa de M. Mora.
Sofia Nădejde — cu „învinşii" ei, aderă într-o manieră sau alta la această formulă psihologică a dramei minore. Tipologia ei feminină, supusă vicisitudinilor, ne satisface în unele privinţe cel puţin ca fişier gnoseologic.
LXXXII
IV—19. TRADUCĂTOAREA. în timp ce îşi încheie ciclul romanelor, simultan cu colaborările fecunde la Albina, Sofia Nădejde este invitată (sau se invită) să traducă literatură străină. Cunoscătoare a cîtorva limbi de bază, franceza, germana, italiana (soţul ei ştia şi engleza ; unul dintre copii, Horia, studiase în Anglia ; Amelia a fost profesoară de engleză) Sofia Nădejde traduce fie direct, fie intermediar.
în epocă, optica despre traduceri era*diferită. N. Iorga protestase, în 1904, cînd la Teatrul Naţional se reprezentase comedia Madame Flirt, începutul unei acţiuni de opunere faţă de clasele „diriginte", care se înstrăinau de popor ; acelaşi Iorga nu era un exclusivist total. în conceptul noii noastre culturi, el includea posibilitatea unor traduceri ale scrierilor de calitate însă, scrieri care să „lucreze" pentru „frumos", „adevăr", recomandînd în Sămănătorul din care limbi să se traducă : engleza, germana, italiana, spaniola (Traduceri). în vederile lui N. Iorga „străinismul" însemna „firancomanie" şi „decadentism". .
Apar în librării, odată cu versiuni de ţinută excelentă ale Divinei comedii (Coşbuc), Iliada şi Odiseea (G. Murnu), Eneida (N. Pandelea), o serie de alte traduceri din poeţi mari ai lumii, datorate lui Şt. O. Iosif, O. Goga, D. Anghel. Sofia Nădejde va tălmăci proză, din scriitori căutaţi (Verne, Merimee, Sienkiewicz, Gorki) sau mai puţin cunoscuţi, cum vom observa îndată. Foarte mult succes aveau operele celor care deja dispăruseră în primul deceniu : Zola, Ibsen, Tolstoi, Mark Twain.
Pentru traducerile bune pe care le oferă tiparului, unele însoţite de mici prefeţe şi portrete ale scriitorilor respectivi, Sofia Nădejde este căutată în librării. Romanul lui Sienkieiwcz Prin foc şi sabie, (trei volume) apare în patru ediţii, după cum un succes asemănător înregistrează Cuore de Edmondo de Amicis.
„Lansarea" şi-o face cu scriitorul francez Jules Verne căruia tinerii englezi din şcoli îi trimiseseră în dar un baston cu mîner de aur în semn de dragoste pentru romanele sale. Traducătoarea se opreşte asupra acestei cărţi prea cunoscute pentru a mai fi recomandată : romanul Minunile şi grozăviile Indiei (Editura „Biroului Universal" Ath. I. Niţeanu, 1908). Despre popularul scriitor, Sofia
LXXXIII
Nădejde scrie : „Numai Alexandru Dumas a avut atita trecere în lumea cetitorilor" ; mai departe arată că, prin romanele sale istorice, Jules Verne a popularizat istoria Franţei în rîndul multor popoare, după cum, acelaşi a popularizat ştiinţele naturale, astronomia, geologia, oceanele, astrele, „munţii cei mai neumblaţi şi chiar polii pă-mîntului". Traducătoarea conferă literaturii lui Jules Verne calitatea unei ştiinţe „plăcute ca un basm, din care vedem lupta omiflui şi supunerea treptată a naturii".
O altă traducere înrudită ca orizont tematic este nuvela Saiwa-Tjalem, de Karl May. Ea ne iniţiază în modul de viaţă atît de ciudat şi inedit al Laponilor, una din seminţiile pe care le cunoscuse scriitorul german în călătoriile întreprinse. Dintr-o scurtă prezentare care i se face autorului, aflăm că, după ce s-a consacrat un timp muncii de institutor, „a făcut călătorii întinse şi, în legătură cu acestea, a scris un mare număr de romane şi povestiri". Saxonul Karl May îşi poartă citiorii de la un pol la altul al Terrei, poposeşte cu ei la tropice, pătrunde într-o lume plină de pitoresc, redînd cu măiestrie „datinile şi psihologia populaţiei băştinaşe".
Nuvela, pe care o alege Sofia Nădejde, însăilează, ca într-un film, întîmplări şi situaţii bizare, pline de farmec şi de uimire, la care participă europeanul prezent printre laponi. Limbajul, îmbrăcămintea, obiceiurile, hrana, îndeletnicirile, peisajul sînt topite în arta de povestitor a lui Karl May, cu fidelitate reliefată de traducătoare. In cadrul superbului spectacol al aurorei boreale, trăiesc laponii, din ale căror obiceiuri transcriem : „La naştere, tatăl, numaidecît dăruieşte copilului un ren ; la botez, altul; cînd i se iveşte cel dintîi dinte, cel care îl descoperă îi dăruieşte al treilea ren". Tot acolo, în cortul acoperit cu piei de reni, laponii, cînd se.* trezesc dimineaţa se hrănesc cu fiertură din măruntaie de urs, sînge de ren îngheţat, brînză de ren („aducea la gust cu o tabachere veche de corn"), somn şi maţe de urs mărunţite, „meniu", căruia europeanul îi preferă carne friptă de ren.
Editura „Adevărul" S.A., care trimitea cititorilor volume cu coperţi împodobite cu banderole ce indicau limbile străine din care se tălmăcea* (francez^, engleză, rusă, scandinavă, germană, italiană, polonă, ungară, greacă şi
LXXXIV
spaniolă) mai publicase, între alţii, pe A. France (în anul 2270), Jack London (Neprevăzutul), Saloni-Alehem (Stă-team trei la taifas), Em. Zola (Pentru o noapte de iubire), G. de Maupassant (O aventură în tren), Francois Coppee (Gheara de leu), Turgheniev (Imnul iubirii), Pirandello (Şalul negru), Paul Bourget (Răpirea), A. Cehov (Dragostea), Al. Puşkin (Dama de pică), B. Bjornson (Mîinile mamei), multe alte nume cunoscute, ale căror scrieri erau recomandate, pe coperta ultimă, drept „lucrări de puternică emoţie, de fină intelectualitate, ori de humor". Numărul 75 al colecţiei „Lectura", care urma traducerii Sofiei Nădejde, îl anunţa pe H. Barbusse „marele umanitarist şi celebru autor al Prăpădului şi Infernului, cu un ciclu de măiestrite nuvele sub titlul : Şampionul".
Cuore (Inimă) de Edmondo de Amicis, subintitulată „Carte pentru tineri" (Tipografia „Cultura românească", S.A.R., Institutul de Editură, Bucureşti I), este tradusă de Sofia Nădejde în scopul — citim în Prefaţă — de a fi folositoare „băieţilor din şcolile elementare, între nouă şi treisprezece ani". Cartea este fragmentată în scurte capitole, cu titluri care le recomandă conţinutul : Profesorul nostru, Băiatul calabrez, Tovarăşii mei, Şcoala, Mama, Directorul, Soldaţii etc. ; ele alternează cu capitole în care ni se relatează întîmplări, se descriu situaţii din viaţa copiilor sau din preajma celor care îi înconjoară — O nenorocire, O faptă bună, într~o mansardă, Ziua morţilor, Apărătorul lui Nelly, După boală, Copilul paiaţă şi celelalte.
Structurată astfel, lucrarea despre copii şi cu eroi copii, a lui Edmondo de Amicis, se constituie într-un fel de istorie a unui an şcolar, scrisă chiar de un elev din clasa a IlI-a dintr-o şcoală comunală italiană. însemnările sale zilnice, făcute cu naivităţile vîrstei şi greşelile scrisului, au fost corectate de tatăl copilului fără să le fi alterat conţinutul. Peste vreo patru ani, cînd şcolarul devenise gimnazian, el revine asupra caietelor cu amintiri şi le aduce la forma publicabilă, într-o carte de interes pedagogic şi educativ.
Din literatura rusă, Sofia Nădejde traduce un volumaş care cuprinde o amplă nuvelă a lui Maxim Gorki, Omorul, şi trei povestiri de Leonid Andreev : Prăpastia, Cîi-
LXXXV
nele şi In ceaţă. Aceste scrieri, de ecou umanitarist, apar în Biblioteca „Lumina", care îşi selecta autorii în funcţie de idealul lor etic, în primul rînd. Astfel, din literatura română fuseseră publicaţi I. Agîrbiceanu (Prăpastia), Em. Gîrleanu (Trei vecini), N. N. Beldiceanu (Un singuratic), Victor Eftimiu (Fără suflet), N. N. Dunărea-nu (Din negura vieţii). Ca scriitori străini, Biblioteca „Lumina" îi avea în atenţie pe L. Tolstoi (Plăceri vinovate), A. P. Cehov (O căsătorie visată), M. Gorki (Mama), dar şi Alfred de Musset (Mimi Pinson), Theophile Gautier (Arria Mar cella) sau, mai bizarii, C. Micszath (Cavalerii), Paul Heyse (Prizonierii). Data apariţiei volumului cu nr. 26, cel tradus de Sofia Nădejde, nu se precizează pe copertă. Presupunem însă că este vorba de anul 1911, cînd lui Horia Nădejde, fiul srciitoarei, i se tipărise lucrarea Educaţia în Anglia, pe care una din coperţile interioare o recomandă cititorilor.
în aceeaşi bibliotecă, Sofia Nădejde tradusese Don Juan de Marana şi Venus din Iile de Prosper Marimee (f. a., volum înseriat cu nr. 14). într-o prefaţă nesemnată (bănuim că aparţine tot tălmăcitoarei) se face un succint portret bio-bibliografic al scriitorului francez, apreciat ca un creator de la care „putem învăţa ce tărie dă lucrărilor de artă stilul îngrijit, care face dintr-o bucată, bine închegată, ca psihologie, operă în adevăr artistică".
Tradus de mai mulţi scriitori români sau localizat prin Federigo (C. Negruzzi — Todirică jucătorul de cărţi), Pr. Merimee prieşte Sofiei Nădejde, în literatura căreia don juanii apăruseră încă din etapa nuvelelor, prin junele Nicolesco din Căpitanul Stănilescu. Urmărim într-o lectură plăcută, antrenantă, tonică în situaţii tragi-comice, destinul lui Don Juan de Marana a cărui creştere evlavioasă 1-a împins... spre destrăbălare şi crimă, în mijlocul studenţilor din Salamanca. Răutatea lui Don Garcia sau pocăinţa din urmă a lui Don Juan, caracterele opuse ale Faustei sau Terezei, episodul erotic pentru care Tereza este gata să părăsească mînăstirea, fugind cu Don Juan, „ca să-şi completeze lista bărbaţilor înşelaţi", multe alte scene şi situaţii asemănătoare au corespondenţe şi în scrierile Sofiei Nădejde (Suzana, la pensionul de maice, dragostea cu Sorin, fuga de la pension etc). Mai puţin volu-
LXXXVI
' ' bilă, cealaltă traducere, Venus din Iile, descriere pitorească a familiei arheologului din Iile, îşi ridică gradul tensional prin scena omorului înspăimântător al tînărului Peyreho-rade în noaptea nunţii.
Mai puţin se corelează cu predilecţiile Sofiei Nădejde traducerile din diverşi autori : Ludwig Fulga, Prostul (comedie) ; Matilde Serao, Visul unei nopţi de dragoste, Iubire pierdută, Idila paiaţei, Ciccotto (apărute în „Căminul", Bibliotecă   literară   şi   ştiinţifică,   a  Editurii Librăriei H. Stenberg şi fiu). Pe teme ale vieţii de familie sau ale '       destinelor întunecate, aceeaşi bibliotecă mai tipărise autori români, Sadoveanu (Umiliţii mei prieteni),  N. Filimon (Nenorocirile unui slujnicar), Constanţa Marino (Nataliţa), Ion Dragoslav (Firimiturile lui Dalib), Cehov (Gura femeii, ;r    trad. de L. Rebreanu), Al. Cazaban (Dureri neînţelese). ; Un loc privilegiat în f activitatea de traducătoare a
1 Sofiei Nădejde ocupă scriitorul polonez Henryk Sienkie-wicz. Schiţele acestuia, Viaţa la sate, se alătură altor bune lucrări pe care le tipărise „Biblioteca universală" a Editurii „Biroului Universal", Ath. I. Niţeanu : Nuvele (Guy de Maupassant), Un desmoştenit al soartei (Leon Tolstoi), Scrisori din moara mea (Alphonse Daudet), Sărbătoarea din Coqueville (Em. Zola), Sărmanul Dionis (M. Eminescu) Funia călăului (A. Petofi). ^ Prin biblioteca pe care şi-o crease, Editura „Biroului
| Universal" tipărea lucrările cele mai interesante din dife-
; • rite domenii de activitate : filozofie, critică, beletristică j (schiţe, nuvele, povestiri, poezii, romane), istorie, geogra-
j.' fie, într-un cuvînt, citim în programul editorial că se im-I prima „tot ceea ce e bun şi moral, tot ceea ce poate fi
! util şi plăcut".
I Sofia Nădejde alege spre transpunere, în româneşte,
j o suită de schiţe şi povestiri antrenante din viaţa rustică
^poloneză, grupate, în volumul menţionat, astfel : Schiţe cu cărbune : 1) Cunoştinţă cu eroul; 2) Alţi inşi şi alte | icoane; 3) Cugetarea, Evrika; 4) Debitorul în cursă; 5)
| Adunarea legiuitoare din Pr osteni şi fruntaşii ei ; 6-9) Imo-
| gena; 10) Biruinţa geniului; 11) Nenorocirea din urmă.
\ Acest ciclu este completat cu trei volume de sine stătă-
| toare : Sluga bătrînă, Lux in tenebris lucet şi A treia
dragoste.
<S LXXXVII
Universul tematic explorat de Sienfciewicz convine foarte bine formaţiei şi structurii sufleteşti a traducătoarei, în schiţele talentatului scriitor polonez este prezentat, cu veridicitate şi vervă satirică, satul de altădată, probabil simbolic intitulat Prosteni, cu ţărani năpăstuiţi (Rzepa), cu primari incompetenţi, (Franţ Burak), notari abuzivi, cu pretinse cunoştinţe de carte, „scriitorii" primăriei, („domnul Zolzikiewicz"), boieri şi argaţi. Conflictele cele mai frecvente sînt aidoma şi celor pe care le dezvoltase, adesea, în proza ei, Sofia Nădejde : primarul face matrapazlicuri ca să nunşi trimită feciorul la oaste ; notarul, şantajist, îl încorporează pe Rzepa, ţăranul tăietor de lemne la pădure, pentru ca afemeiatul „scriitor"-de primărie să poată face curte soţiei lui Rzepa, cea mai frumoasă din judeţ.
Abuzurile sînt dezvăluite pe faţă, la „jude" dacă te duci să-i ceri vreo favoare, trebuie să-i duci „un taler de raci ori un roi (de albine), o chită de in ori o găină", că el este „mai omenos" decît notarul, în faţa căruia e necesar „să dezlegi nodul de la basma şi să scoţi rubla".
Editura în care se tradusese H. Sienkiewicz o preţuia, pare-se, deosebit de mult pe Sofia Nădejde, căreia îi populariza creaţia proprie, cît şi traducerile pe care le făcuse. Astfel, cu ocazia volumului Viaţa la sate, („Biblioteca Universală" nr. 29, 30 şi 31, 1908), cititorii erau invitaţi să lectureze „frumosul şi instructivul roman : Minunile şi grozăviile Indiei de marele scriitor francez Jules Verne... unicul roman geografic, demn de a fi citit şi de elevii şcoalelor" (în traducerea Sofiei Nădejde, n.n.). Deşi epuizat în 1908, Părinţi şi copii, continua să fie menţinut în atenţia publicului, ca „un roman pedagogic demn de a fi cetit de oricine doreşte o literatură sănătoasă" ; dar noutatea noutăţilor, în 1908, o constituie Din lume pentru lume „în care renumita scriitoare, Sofia Nădejde, subLfe ed.) povesteşte în cea mai curată limbă românească, aşa cum se vorbeşte în Moldova, Muntenia şi Transilvania, bucăţi de cea mai înaltă morală, demne de a fi citite atît de omul cult, cît şi de săteni". Acestor elogii aduse romancierei şi povestitoarei li se însoţeau, cu forţă egală, cele care îi reveneau tălmăcitoarei Sofia Nădejde, semnată pe coperta altei cărţi : „N-a fost şi nici nu va fi un roman
LXXXVIII
puternic în fapte istorice ca sublimul Prin foc şi sabie de renumitul Henric Sienckiewicz".
Romanul s-a tras în ediţii repetate, începînd din 1910 pînă în 1925, şi el relatează, cum se ştie, istoria unor lupte din secolul XVII, care au antrenat pe Ieşi, cazaci, ruşi, tătari şi români, ca şi istoria unor tradiţii şi psihologii ale oamenilor îmbrăcaţi „în zalele" acelor timpuri. Romanul se leagă, în ceea ce ne priveşte, de perioadele domniei lui Vasile Lupu. în prefaţa foarte elogioasă pe care i-o scrie, Sofia Nădejde face o observaţie, pe care n-am întîlnit-o la celelalte volume de traduceri semnate de ea şi care prezintă un dublu interes : cum a realizat ea tălmăcirea şi ce sursă a avut la îndemînă.
„Din punctul de vedere al limbii — zice Sofia Nădejde — ne-am sîrguit a fi cît se poate mai curată şi românească (dar, reţinem !) fără a ne îndepărta de ideile autorului, (re) dîndu-1 întreg şi neştirbit, nu cum fac traducătorii francezi... Am tradus pe cea mai bună lucrare germană şi am urmărit-o şi de original", (subl. ns.).
Am ţinut să exemplificăm acest citat, fără teama de a atrage asupra traducătoarei opinia unei eventuale lipse, de modestie, dimpotrivă ; în adevăr, corectitudinea şi conştiinciozitatea faţă de lucrul său şi al altuia, care au caracterizat-o pe scriitoarea română în tot cursul vieţii sale, sînt trăsături fericit concretizate şi în acest domeniu al activităţii ei, de sut| şi sute de pagini tipărite. Prin frumuseţea, acurateţea stilului şi subiectele lor, unele scrieri din cele amintite ar putea fi reeditate şi astăzi.
VICTOR VIŞINESCU
LXXXIX
TABEL CRONOLOGIC
Reconstituim, cronologic, drumul de nouă decenii al vieţii şi activităţii SOFIEI NĂDEJDE şi pe al soţului ei, IOAN NĂDEJDE, pe baza unor documente inedite, cercetate la Arhivele Generale de Stat din Bucureşti şi filialele acestora din Iaşi şi Botoşani, Arhivele CC. al P.C.R., Biblioteca Academiei, secţiile de manuscrise ale muzeelor de literatură din Bucureşti şi din Iaşi, arhiva, Liceului „Laurian" din Botoşani şi altele. Acestora le-am adăugat mărturiile memorialiştilor care au cunoscut-o nemijlocit pe Sofia Nădejde, scriitori, publicişti şi oameni de cultură, ca şi amintirile rudelor şi cunoştinţelor familiei Nădejde. *
înfăţişăm astfel, pentru prima oară, imaginea întregită a aceleia care a fost, simultan, publicistă şi militantă socialistă, nuvelista, romancieră şi autor dramatic, directoare de reviste literare şi traducătoare din literatura universală, una dintre cele mai vrednice femei din istoria culturii noastre, reprezentantă de seamă a scrisului feminin românesc de la finele secolului al XlX-lea şi începutul veacului al XX-lea.
— 7186, Ghenar (1682, ianuarie). Prima atestare calendaristică despre NEDEJDEŞTI : „Un zapis pentru un pămînt ce ni-au pus, să dee Nedejde banii şi să-şi scoată zapisul". (UricariuT sau Colecţiuni de diferite acte care
XC
pot servi la Istoria românilor de Theodor Codrescu, voi. XXV, Iaşi, Tipografia „Buciumul român44, p. 82 şi urm.). *
— 7255 (1747, iulie 5), Document de răzăşie, care ne dezvăluie diferite episoade din existenţa Nedejdeştilor de la Certieni, înaintaşii din care descind părinţii lui Ioan Nădejde (Cf. Uricariul, op. cit., voi. XXV, p. 85).
— 7283 (1775), un zapis despre Ioniţă Nedejde „ce i-au fost ginere lui Andrei Nedejde44 din Certieni, prin care îşi revendică prin Aga părţile de pămînt din cele „ce s-au venit Nedejdeştilor, după dovada aceleiaşi cărţi de giu-decată i^isvod" (Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, ispisoace, surete, traduceri, publicate de Mihail Costăchescu, Institutul de arte grafice, 1933, pp. 94-96).
— 1792, 25 iulie, vornicul de Botoşani, Ilie Zbierea, se deplasează la Cozmeşti, în preajma Tecuciului, părţile natale ale lui Ioan Nădejde, ca să facă hotărnicia satului,
.; cu care ocazie consemnase declinul răzeşilor „nedejdeşti44 şi faptul că bătrînul Nedejde pierduse pămîntul „cînd cu foametea cea mare sub Ştefăniţă Vodă Lupul44. Ispisoace si zapise, Documente slavo-române publicate de Gh. Ghibănescu, voi. I, 1400—1600, Iaşi, Tipografia „Dacia44, 1906, Document din 7200 iulie 25, Cozmeşti, p. 164).
— La începutul secolului al XlX-lea, „Nedejdeştii44 devin Nădejdeşti44, odată cu IONIŢĂ NĂDEJDE II, bunicul lui Ioan Nădejde. Acesta avea să consemneze, după
fi      un secol şi ceva : „La Stăuceni a fost cîţiva ani adminis-I      trator tatăl meu, Gh. Nădejde. Răposatul era fiul lui Ioniţă Nădejde din Deleni şi al Ruxandei, fiica lui Ioa-chim, arhimandrit ţintar (deci macedonean sau grec) şi al unei Gîrbea, răzeşiţă. Ioniţă Nădejde era de loc din Certieni, ţinutul Neamţ, unde Nădejdeştii erau de baştină (...) Ioniţă Nădejde era cărturar şi vărul meu primar, Th. D. Speranţă, are un manuscris, traducerea poveştii lui Abu Hasim, „ioOl de nopţi44, foarte frumos scrisă. Nădej-I      deştii se pot urmări pînă în veacul al 17-lea sub acest \      nume.44 (Ioan Nădejde, Pro domo, în „Izbînda", anul IV, |       no. 1055, vineri 10 martie, 1922, p. 3).
— 1824, se naşte la Zorişte, lîngă Botoşani, VASILE BĂNCILA, ulterior BANCILA — GHEORGHIU, tatăl Sofiei. El era feciorul preotului Gheorghe Băncilă, căsătorit cu Ana Bobulescu, ruteancă din Vîrful Cîmpului.
L • XCI
i
— 1830, se naşte în comuna Deleni, judeţul Botoşani, primul copil al soţilor Ioniţă Nădejde II şi Ruxanda Ţintar, DIMITRIE, acela care îşi va schimba numele din NĂDEJDE în SPERANŢIA, viitorul tată al lui Theodor Speranţia.
— 1834, în satul Corni se naşte PULHERIA PROFIRA NECULCE, mama Sofiei. Ea era fiica lui Manole Neculce, administrator la moşia Cantacuzino din Corni, căsătorit cu o oarecare Safta din Roman.
— 1835, se naşte al doilea fiu al lui Ioniţă Nădejde II, GHEORGHE, tatăl lui Ioan Nădejde. Lui îi vor urma încă trei fraţi : VASILE, care, aidoma lui Dimitrie, va adopta numele de Speranţia, agricultor lîngă Iaşi ; MĂRIA şi ZMARANDA, cea dintîi căsătorită cu un oarecare Săl-cianu, cu care are o fată, Stamata, foarte frumoasă, viitoare mamă a unui băiat, Alexandru, abandonat de tatăl său, egumenul Atanasie Mironescu şi trecut în scriptele de stare civilă cu numele de Speranţia.
— 1837, se naşte ELENA GHICA, fiica lui Iorgu Ghica şi a Ecaterinei Racoviţă, viitoarea soţie a lui Gheorghe Nădejde, socrul Sofiei. Despre Gheorghe Nădejde ştim că era administrator pe moşia unui anume Burbur din Dersca, sat dăruit de Ştefan cel Mare unor răzeşi. Cum starea sa materială nu pare a fi fost strălucită, pe Gheorghe Nădejde îl vom întîlni, în cursul anilor, în alte localităţi, la Talpa, Vlăsineşti şi în multe sate din nord, despre care îşi va aduce aminte unul dintre fiii săi. (Cf. Gheorghe Nădejde, In sat, la Talpa, Vechi amintiri, în „Adevărul literar şi artistic", an. VII, no. 280, duminică 19 aprilie 1926, p.' 2).
— 1854, aproximativ, Vasile Băncilă se căsătoreşte cu Pulheria Profira Neculce, care primeşte ca zestre de la părinţii săi „200 de galbeni bez rochii şi argintărie". Tînă-ra pereche se stabileşte la Botoşani, unde Vasile Băncilă va practica „neguţătoria".
— 1854, se naşte IOAN NĂDEJDE, primul copil al lui Gheorghe şi Elena Nădejde. „Subsemnatul, prin aceasta preotul servitor la biserica cu patronajul Sf. Voievozi, din Urbea Tecuci, atestez că la 18 decembrie anul încetat 1854, din părinţi români, d. Gheorghe Nădejde şi consoar-
XCII
i ta sa, Elena Nădejde, s-a născut un fiu care la 22 a citatei luni i s-a citit botezul de către mine". (Cf. Declaraţie legalizată de Oficiul stării civile al Urbei Botoşani, conformă cu Registrele mitricale pe anul 1854 a(le) Bisericii Sf. Voievozi Urbea Tecuci).
— 1856, la Botoşani se naşte SOPHIA (SOFIA) BĂNCILĂ, primul dintre copiii soţilor Vasile şi Profira Băncilă. Puţinii biografi ai viitoarei scriitoare Sofia Nădejde au indicat date de naştere diferite : 1858 (Dim. R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor); 1852 (Gh. Adamescu, Con-tribuţiuni la bibliografia românească), date însuşite, ulterior, de către alţii.
Investigaţiile noastre la mai multe surse, între care Arhivele Statului, filiala Botoşani, ne-au atestat că Sofia Băncilă s-a născut la 14 septembrie 1856. Certificatul ei de naştere, scris de mînă, aşa cum se obişnuia în activitatea birourilor de stare civilă pfînă da domnia lui Al. I. Cuza, a fost eliberat tîrziu, "în 1865, de către „spirituala dicasterie a Sfintei Mitropolii (a) Moldovii şi Sucevii în anul 1865, februarie în trei dzile no. 1340" şi depus la Oficiul stării civile al Urbei Botoşani, în 1874.
Soţii Băncilă au mai adus pe lume încă patru copii : ECATERINA (care va deveni soţia lui Gheorghe Nădejde, fratele lui Ioan Nădejde), IANCU (profesor şi director la i o şcoală de tăbăcărie din Iaşi), GRIGORI OCTAV (cu-I noscutul pictor OCTAV BĂNCILĂ ,născut la 4 februarie 1872) şi ELENA (Leoniţa), devenită soţia învăţătorului I. Teodorescu din Broşteni.
— 1557, se naşte GHEORGHE NĂDEJDE, la 20 mai, f      în comuna Dersca, judeţul Dorohoi, cel de al doilea fiu
al soţilor Gh. şi Elena Nădejde (Arhivele statului din Iaşi, Facultatea de drept, Nr. actului 2/1879—1880, Dosarul D-lui George G. Nădejde). Acesta va fi profesorul u      de mai tîrziu, memorialistul care va semna cu pseudo-f      nimul L. Gîrbea şi tatăl a trei copii: fetiţa Geta, stinsă i      din viaţă la fragedă vîrstă, Grigore, care, după ce ajunsese medic, în timpul unei inspecţii pe un vapor are ma-!■      rea neşansă de a se îneca în Dunăre şi CAMELIA NĂDEJDE, profesoară la Liceul „Oltea Doamna", scriitoarea impusă sub numele de LUCIA MANTU.
* XCIII
— 1861, Ioan Nădejde apare ca elev de ciclu primar în foaia matricolă a Şcolii elementare din Samastia, judeţul Dorohoi, avînd la „gradul învăţăturii" şi la „conduită" calificativul „E", adică „Eminenţie". (Arhivele Statului Bucureşti, Ds. 453/1864, vol.II, fila 12, Matricolii de numele şi prenumele elevilor...).
— 1862, tatăl Sofiei, prăvăliaşul botoşănean Vasile BÂNCILĂ apare într-un „Act de împrumut" cu numele de VASILE GHEORGHIU. Se pare că adoptarea numelui de Gheorghiu în locul celui de Băncilă *şi, uneori, alături de acesta, Băncilă-Gheorghiu, fusese determinată de con-strîngerile fiscale la care era supus. Schimbîndu-şi numele, el izbutea să, se îndepărteze de urmăritori, uşurîn-du-şi astfel povara impozitelor. Dar numai un timp. In cele din urmă, concurat de marii negustori din Botoşani, „viile tres commercante" cum nota, încă în 1810, geograful Malte-Brun, Vasile Băncilă-Gheorghiu, avînd de întreţinut o familie numeroasă, solicită un împrumut de „600 lei şi 20 b.", de la Fondul Caselor de Orfani din Botoşani, lăsînd în ipotecă locuinţa sa personală din strada Sfinţii Trei ierarhi nr. 820. (Act de împrumut, nr. 10, din 22/29 mai 1862, garantat de Tribunalul Botoşani, Arhivele Statului, Filiala Botoşani).
1863/1864, cei doi fraţi Nădejde, Ioan şi Gheorghe, îşi termină clasele primare la Botoşani, unde fuseseră aduşi de o rudă a lor, „Moş Alecu" şi puşi în gazdă „tocmai la un dascăl care locuia în ţintirimul vechi al bisericii Sfinţii Voievozi, unde se îngropau morţii seceraţi de holeră, cîte trei-patru pe zi". (Cf. Gheorghe Nădejde, art. In sat, la Talpa, cit.).
— Cam în aceeaşi perioadă îşi începe micuţa Sofia Băncilă şcoala primară la Botoşani. In clasa întîi, ea învăţa silabisirea, formarea numerelor ; în clasa a doua, catehismul, distingerea părţilor cuvîntului (scriere dictando), aritmetica şi citirea după model ; în clasa a treia, gramatica română, religiunea, istoria românilor, aritmetica, desenul, caligrafia ; în clasa a patra, în afara disciplinelor din clasa precedentă, elemente de istorie naturală, fizică populară şi cetirea pe cărţi cu diverse litere, (Arhivele Statului din Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
XCIV
Acta, 1863, Distribuirea orelor de înveţiatură la şcoalele primărie de fete).
— 1866, Ioan Nădejde urmează cursurile Liceului „Laurian" din Botoşani, pe care le absolvă în vara anului 1873, împreună cu (doar !) patru colegi din 33, cîţi intraseră în anul întîi. (Cf. N. Răutu, Istoria Liceului Laurian din Botoşani, Tip. „Reînvierea", Botoşani, 1909, p. 10).
— 1871, notele obţinute de elevul Ioan Nădejde la examenele din clasa a V-a : limba latină, oral şi scris — 9, limba elină, oral şi scris — 8, isforia universală, oral şi scris — 10, matematicile, oral şi sceîs — 10, (Arhivele Statului din Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Ds. 27, Liceul „Laurian" Botoşani, fila 148).
— Cu aproximativ doi ani în urmă, Sofia Băncilă, la capătul şcolii primare şi cu sprijinul unui unchi al ei, preotul Ioan Băncilă, se înscrie la pensionul de fete din Botoşani, condus de o distinsă doamnă Glowaska. (Artur Go-rovei, Monografia oraşului Botoşani, Folticeni, 1926, p. 378). Mereu premiantă, eleva Sofia Băncilă se făcuse remarcată, în special, la disciplinele : istorie, filozofie, literatură, limbi străine, retorică, geografie, etică.
— 1873, Ioan Nădejde îşi trece examenul de bacalaureat la Iaşi, fiind „clasificat întîiul cu mari laude. A uimit pe examinatorul său de elină, profesorul V. Burlă". (I. C. Atanasiu, Mişcarea socialistă, 1881-1900, Editura „Adevărul", S. A. — Bucureşti, p. 363).
— 1874, corespondenţă în limba italiană între adolescenta Sofia Băncilă, absolventă a pensionului „Glowaska" şi Ioan Nădejde, bacalaureat, profesor-suplinitor la Iaşi. Tînăra, de care se legase sufleteşte în anii de studii, îi scrie viitorului soţ, adresîndu^se cu formula „Caro Giovani", iar acesta îi răspunde din Iaşi, adresîndu-i-se cu „Amatissima et ammantissima Sofia", proiectînd apropiata lor căsătorie. (Reproducerea, în facsimil, a unor fragmnete de scrisori în italiană, în ediţia Sofia Nădejde, Din chinurile vieţii, Editura pentru literatură, 1968, ediţie îngrijită de noi, V. V.).
— 1874, luna noiembrie, ziua 10, orele 7 seara, tinerii Sofia Băncilă şi Ioan Nădejde, însoţiţi de patru martori, se prezintă în faţa lui Ioan Grecinschi, „oficier stării civile Urbei Botoşani" pentru a-şi uni, prin lege, viaţa şi a răzbi
XCV
apoi, împreună, un lung drum al aspiraţiilor şi al luptei, ai împlinirilor. (Actul de căsătorie no. 227, Arhivele de Stat, Filiala Botoşani, Ds. nr. 227/1874).
— Tînăra pereche Ioan şi Sofia Nădejde îşi stabilesc domiciliul la Iaşi. Prin adresa Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, no. 9270/4 octombrie 1874, semnată de Titu Maiorescu, ministrul de atunci, conducerea Gimnaziului „Alexandru cel Bun" din Iaşi este înştiinţată că Ioan Nădejde, „pe baza concursului ce a depus" a fost numit profesor la catedra de limba franceză, în locul lui G. Panu. Aceeaşi adresă adăuga că I. Nădejde era invitat a continua „cu suplinirea catedrei de Limba Elenă de la acel gimnaziu". (Arhivele Statului Iaşi, Gimnaziul Alexandru cel Bun, Ds. 14/1874).
— 1874-1876. Iniţial, soţii Nădejde au locuit în casa unui unchi al lor, Hubert, aflată în apropierea unei pieţi numită Sturzoaia. Intr-una din scrisorile în italiană pe care I. Nădejde o trimisese Sofiei Băncilă, la Botoşani, cu puţin înainte de căsătoria lor, se pomeneşte de această casă a lui Hubert, care necesita reparaţii.
Cu eforturi mari, tinerii căsătoriţi îşi construiesc în cartierul Sărărie o căsuţă proprie, din două încăperi, extinsă ulterior la patru, evocată cu admiraţie de Jean Bart, (cf. art. Misterul casei din Sărărie, în „Adevărul literar si artistic", anul IX, nr. 424, 25 ian. 1929, p. 1).
— 1876, Ioan Nădejde participă la concursul pentru ocuparea unei catedre libere de limba română la Liceul Naţional din Iaşi, unde va funcţiona un timp. (I. C. Ata-nasiu, Mişcarea socialistă, op. cit., p. 364).
— 1876, 17 ianuarie, se naşte SOFIA (Sonia), primul copil al soţilor Nădejde, „în oraşul Iassy, la casa părinţilor săi din strada Sărărie no. 32,' fiica d-lui Ioan Nădejde de douăzeci unu ani, profesor de română şi a d-nei Sofia Nădejde, de nouăsprezece ani, domiciliaţi în despărţirea a IlI-a". (Arhivele Statului Iaşi, Registrul pentru actele stării civile ale anului 1876, voi! I, fila 2).
După ce urmează Şcoala de Belle-Arte din Iaşi, condusă de Stahi, Sofia (Sonia) Nădejde este trimisă să studieze artele plastice la Munchen. Devenind pictoriţă, ea se căsătoreşte cu baronul Max von Stengel şi activează în asociaţia   de   pictori   „Reichskammer   der bildenden
XCVI
Ktinste" din Munchen". (Biblioteca Academiei, ms. Seri-j soare a Sofiei Nădejde către A. C. Cuza, 21 iulie 1936, I       S-ll (2) LL IX).
— 1878, se naşte a doua fiică a soţilor Nădejde, VICTORIA aceea care avea să devină soţia scriitorului N. N. BELDICEANU. La Iaşi, ea a urmat Externatul secundar de fete, pînă în clasa a treia, după care s-a înscris la con-
ţ servatorul de canto din Bucureşti, unde preda reputatul profesor Gh. Ştefănescu. Adevărata vocaţie, însă Victoria Beldiceanu-Nădejde şi-a împlinit-o în „pictura cu acul" pe mătase, profesiune cu totul originală, care i-a adus renume şi satisfacţii la expoziţiile la care a participat.
— 1879, DEBUTUL PUBLICISTIC al Sofiei Nădejde. In „Femeea română", publicaţie condusă de Măria Flech-tenmacher, Sofia Nădejde tipăreşte articolul Chestiunea femeilor (an. II, 1879, nr. 111,   25   martie, pp. 177/178,
^ articol în care îşi începe viitoarea sa campanie publicistică, în sprijinul emancipării femeii, apreciat de conducerea redacţiei, care, într-o notă, scria : „Sîntem fericite a consacra de astădată primele coloane ale ziarului epistolei ce ne-o adresează o (soţie) de inimă, inteligentă şi instruită doamnă, Sofia Nădejde din Iaşi. Mulţumim din suflet d-nei Sofia Nădejde, care se înscrie cu încredere şi energie între soldaţii emancipării femeilor".
în menţionatul articol de debut, Sofia Nădejde scria :
* »Nu-i oare ruşine pentru secolul nostru ca jumătate
din omenirea aşa numită civilizată să stea în sclavie ? S-au liberat robii, .domnilor, însă noi am rămas (...). Sîn-
j       tem acuzate că nu învăţăm, dar avem şcoli? Pentru ca
I       femeia să aibă bacalaureatul, trebuie să aibă şi mii de
| galbeni".
J • — 1879, are loc la Iaşi prima Conferinţă a cercurilor
| socialiste, la care sînt prezenţi, între alţii, socialiştii Zam-|       fir Arbore, Văleanu, Russel, Lupu, Speranţă, fraţii Ioan şi
0 Gheorghe Nădejde, C. D. Gherea. Cu acel prilej, va re-|        marca Sofia Nădejde tîrziu, în ciclul Amintiri, tipărit în
1 „Adevărul", în 1935, „s-a pus la cale un program". Potrivit acestuia unii socialişti apreciaseră „să se lucreze în
i şcoli, pentru a cîştiga tineretul, alţii să fie luminaţi mun-|        citorii, adevăraţii interesaţi în cauză".
XCVII
— 1879, se tipăreşte primul ziar socialist, „Besarabia", ai cărui redactori erau : Ioan şi Gh. Nădejde, Th. Speranţia, vărul lor, dr. Russel. Din editorialul primului număr, reţinem : „Pentru noi, care ştim că poporul muncitor este produsul avuţiei, starea nenorocită la noi, a acestui popor, este foarte îngrijorătoare. Alt scop nu vom avea în viaţa noastră decît împuternicirea poporului muncitor. Pentru a ajunge la acest rezultat, am format acest jurnal".
— 1880, socialiştii ieşeni înfiinţează o tipografie a lor. Dr. Russel publică broşura : Un studiu psihiatric, urmat de cîteva comentarii asupra ideilor sănătoase, în care combate pseudoteoriile liberale despre socialism, răspîn-dite de A. D. Holban, în ziarul „Mişcarea naţională".
Tot acum se difuzează Programul din 1880, cadru de revendicări general-democratice : „Nu era vorba de bombe — va consemna Sofia Nădejde — nici de atentate ori revoluţii, ci de propaganda prin grai şi scris". (Amintiri, în „Adevărul", anul 49, no. 15734, 1 mai, 1935, p. 3).
— 1881, 1 martie, membrii organizaţiei „Narodnaia Volea" îl asasinează pe ţarul Alexandru al II-lea, prilej de mare satisfacţie pentru socialiştii ieşeni, care organizează „Serbarea comunei pariziene", vizînd — potrivit relatărilor lui C. Miile — două scopuri : „aniversarea răs-culării pariziene şi sărbătorirea morţii ţarului". (Dinu Mi-Han, cap. Ordinea domneşte la Varşovia, p. 379 şi urm.).
— 1881, forurile superioare de învăţămînt erau informate, la solicitarea lor, de către directorii liceelor la care funcţiona Ioan Nădejde :
„D-sa, d. I. Nădejde — relata directorul Liceului Naţional din Iaşi — propagă în Iaşi opiniuni pentru desconsiderarea bazelor actuale ale societăţii, pentru desconsiderarea pînă şi a proprietăţii şi încă cu o grăbire surprinzătoare în clubul studenţilor universitari, unde erau admişi a asculta şi elevi de la cursuri secundare..." (Arhivele Statului Iaşi, Liceul Naţional Iaşi, Ds. 2/1881).
— Ziarul „Besarabia", descris în Dinu Milian sub numele de „Patria", este suprimat de autorităţi pentru că difuzase idei „subversive pentru ordinea stabilită". Animatorii săi, studenţi şi profesori, sînt eliminaţi din universitate : Dinu Milian (C. Miile), Alex. Răreu (Al. Bădă-reu), Garantă (Th. Speranţă). La I. Cara (I. Nădejde) auto-
XCVIII
}       rităţile fac percheziţie acasă, alţi redactori ai publicaţiei, *   rememorează Sofia Nădejde, fuseseră „conduşi sub escortă la frontieră şi expulzaţi" (Cf. Amintiri, loc. cit.).
— 1881, 5 iunie, are loc procesul intentat, de o comisie a universităţii din Iaşi, împotriva fraţilor Ioan şi Gh. Nădejde acuzaţi de : propagarea ateismului, explicarea mizeriei prin inegalitate de rang social, definirea proprietăţii ca furt, considerarea familiei burgheze drept o „pros-tituţiune", nesocotirea autorităţii paterne, propagarea socialismului în mediul şcolar, participarea la * întruniri muncitoreşti.
Comisia de judecată, formată din N. Culianni, N. Quin-tescu, G. Ureche, M. Tzony şi I. Stravolca a votat cu 4 I        voturi contra unul (al lui I. Stravolca) această sentinţă : i        „D-l Ioan Nădejde, recunoscut culpabil, în modul cel mai grav, este destituit din funcţiunea de profesor de la Ly-i        ceul Naţional din Iassy. D-l Gheorghe Nădejde, ca mai puţin culpabil, va fi suspendat din misiunea de profesor de la Gimnaziul Ştefan cel Mare din Iassy, pe timp nedeterminat". (Arhivele Statului' Iaşi,  Liceul  Naţional Iaşi, Ds. 2/1881, loc. cit.).
— „Acuzaţii" răspund prin broşura Socialismul înaintea justiţiei: „Noi sîntem convinşi că am fost condamnaţi numai pentru că sîntem socialişti", exprimîndu-şi încre-
i,        derea în izbînda orînduirii în care „...omul să nu mai fie robit de om".
— 1881, 1 iulie. Apare la Iaşi, în casa soţilor Ioan şi Sofia Nădejde, revista CONTEMPORANUL, „nume fără pretenţii, va consemna Sofia Nădejde, indicînd intenţia de a pune la curent pe cititori cu toate teoriile şi descoperirile ştiinţei moderne şi cu literatura vremii". Partea ştiinţifică a revistei este coordonată de I. Nădejde, iar cea lite-
j rară de C. Miile. In primul număr, So-fia Nădejde publică
I un patetic apel CĂTRE FEMEI, început de campanie re-
!> vendicativă în problema drepturilor femeii. El va fi I urmat de zeci de articole pe teme asemănătoare, menţio-
i "      nate de noi la „Bibliografia generală" a ediţiei de faţă.
— 1881, moare Vasile Băncilă, tatăl Sofiei Nădejde.
\ — 1882, se naşte primul  băiat  al  soţilor Nădejde,
I IOAN (zis şi Iancuşor), cronologic al patrulea copil, în-
trucît între sora lui, Victoria, şi el, soţii Nădejde mai avu-
]* XCIX
seseră o fetiţă, Vera, stinsă la vîrsta de aproape 2 ani. După ce face studii liceale în Iaşi, la Liceul National, si în Bucureşti, la Liceul Gh. Lazăr, tînărul Ioan Nădejde urmează politehnica şi devine inginer.
— 1882, orfan de tată, Grigori Octav Băncilă este luat la Iaşi de către sora sa, Sofia Nădejde, unde creşte alături de nepoţii lui şi primeşte sprijin să-şi formeze cariera de pictor.
— 1883, despărţindu-se, fără voia sa, de catedrele de la care predase discipline umaniste şi limbi străine, Ioan Nădejde, paralel cu prodigioasa sa activitate de publicist, nu s-a despărţit de gîndul de a ajuta, în continuare, tineretul şcolar. Astfel, din 1883 încep să-i apară o serie de cărţi şi manuale destinate elevilor, după cum urmează : Viaţa lui Ştefan cel Mare şi cel Bun, Domnul Moldovei, 1456-1504, cu un apendice despre starea socială a Moldovei din acel timp (Iaşi, Dim. Daniel, 1883) ; Gramatica limbii române. Fonetica, etimologia, sintaxa şi istoria limbii pentru clasele liceale (Iaşi, 1884) ; Geografia judeţului Iaşi (Ed. Librăriei Dim. Daniel, Iassy, 1885) ; Elemente de botanică, conform programei actuale pentru clasa II gimnazială (Ed. Librăriei Dim. Daniel, Iaşi, 1886); Elemente de zoologie pentru clasa II gimnazială (Ed. Librăriei Dim. Daniel, Iaşi, 1886) ; Istoria limbei şi literatura române (cu probe de limbă, de ortografie şi'grafie din toate veacurile, Editura Şaraga, Iaşi, 1886) ; Schiţă despre Miron Costin şi vremea lui (Iaşi, Editura Librăriei Dim. Daniel, 1888) ; Elemente de geologie (Iaşi, Ed. Dim. Daniel, 1890) ; Dicţionar latin-român complet, în mai multe ediţii, unele în colaborare cu fiica sa Amelia Nade jde-Gesticone (prima ediţie în 1894).
— 1885, Sofia Nădejde îşi începe colaborarea la ziarul „Drepturile omului", cu articolul Femeea si socialismul (an II, nr. 873, 5 febr., 1885).
— 1885, se naşte a patra fiică a soţilor Nădejde, ELENA, o excepţie între fraţi, ca aptitudine, ea devenind medic. A funcţionat ca asistentă la Facultatea de medicină din Iaşi.
— 1885, DEBUTUL LITERAR AL SOFIEI NĂDEJDE. Tipăreşte în „Contemporanul" nuvela Două mame (an. IV, 1884/1886, nr. 10-12, pp. 390-396). Acestei nuvele îi
vor urma : Un sfîrşit, Schiţe din viaţa de la ţară, Tatăl, Mama, drama O iubire la ţară, Căpitanul Stănilescu, Aşa a fost să fie, S-au dus.
1 — 1884-1886, numeroase traduceri în „Contemporanul" ale Sofiei Nădejde din autori străini, Herbert Spen-cer, dr. Letourneau, Stuart Miile etc, avînd ca subiecte probleme de sociologie, antropografie, poligamie, credinţe religioase etc.
— 1887-1888, DEBUTUL DRAMATIC AL SOFIEI NĂDEJDE. Publică în „Contemporanul" (nr. 6, 7, an. VI şi nr. 8) drama în trei acte şi trei tablouri O iubire la ţară.
— 1888, se naşte cel de al doilea băiat al soţilor Nădejde, HORIA, şef de promoţie la liceul „Gh. Lazăr", cu studii superioare de inginerie desăvîrşite la Birmingham.
— 1888, ca urmare a activităţii sale în rîndurile ţăranilor moldoveni,   Ioan Nădejde candidează şi   este ales deputat la Colegiul III din Iaşi, mandat cu care acuză, de . la tribuna parlamentară, fărădelegile autorităţilor vremii. săvîrşite în timpul desfăşurării răscoalelor ţărăneşti din anul 1888.
— 1888-1889, corespondenţă a lui I. Nădejde cu Fr. Engels în legătură cu stadiul mişcării socialiste în România. Intr-o scrisoare trimisă lui Engels, L Nădejde i se adresează cu „Stimate tovarăş" şi îl roagă pe Engels să-i
\ dea socialistului român I. Panaitescu mai multe lămuriri f „foarte importante pentru dezvoltarea mişcării socialiste ! în România". (Arhiva CC. al P.C.R., Fondul nr. 28, Ds. nr.
i 4324/4, mapa 1, Scrisoarea lui I. Nădejde către Fr. En-
1 gels, 18 iulie 1889).
! — 1891, odată cu încetarea apariţiei revistei „Contem-
poranul", Sofia Nădejde realiza un rodnic bilanţ publicis-| tic — consemnat cronologic la „Bibliografia generală" —
I . prin care se impusese în faţa publicului român ca o gaze-I tară talentată, inteligentă, pasionată. Articole, note, foile-
> toane, traduceri, schiţe, nuvele, teatru, cronici literare ' etc, atestau în persoana Sofiei Nădejde o personalitate a
1 culturii româneşti din acel timp.
! — 1892, se naşte ultimul copil al   soţilor Nădejde,
'l AMELIA, viitoarea profesoară de limba engleză la Şcoala
| comercială de fete   „Domniţa Bălaşa Brîncoveanu" din
I CI
Bucureşti, coautoare a tatălui său la Dicţionarul latin-ro-mân, actualmente singura fiică în viaţă a familiei Nădejde, domiciliată în Iaşi.
— 1892, Sofia Nădejde colaborează la ziarul „Munca", organ de presă al social-democraţiei, cu articole despre rolul femeii în mişcarea socială a vremii.
— 1892-1893, ani de „oratorie" a socialiştilor ieşeni în cluburile muncitoreşti sau ale studenţilor, în cartierele periferice ale laşului, Tătăraşi şi Nicolina, sau în rîndul ţăranilor care îşi revendicau drepturi, de la care, îşi aduce aminte Sofia Nădejde „se adunau mii de iscălituri şi se ascundeau petiţiile, ca să nu fie confiscate de poliţie, în căptuşeala de la căciulă, în mijlocul unei pîini, în căptuşeala de la cismă". (Amintiri..., în „Adevărul", 1935).
— 1893, la 31 martie (12 aprilie) se deschid la Bucureşti, în sala clubului muncitorilor din strada Amzei, lucrările Congresului de constituire a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, primul partid politic al clasei muncitoare.
— 1893, Sofia Nădejde publică în revista editată de C. D. Gherea, „Literatură şi ştiinţă", două studii substanţiale : Unde mergem şi Evoluţia familiei.
— Aproximativ, în acelaşi an, Sofia Nădejde tipăreşte volumul NUVELE (Editura Fraţii Şaraga, Iaşi, f. a.), volum care înmănunchează dele mai multe dintre schiţele şi nuvelele publicate în „Contemporanul".
— 1894, publicista colaborează la revista „Almanahul social-democrat" cu articolul Moştenirea la proletari.
— 1894, pe frontispiciul revistei săptămînale socialiste „Evenimentul literar" apare, începând cu 2 mai 1894, numele Sofiei Nădejde — directoare a publicaţiei. Editorialul Două vorbe anunţa cititorilor dorinţa redactorilor — Cezar Vraja (G. Ibrăileanu), I. Nădejde, C. Şărcăleanu (C. Stere), Raicu Ionescu-Rion — de a participa la „sănătosul curent literar" opus „celeilalte şcoli, care trăieşte exclusiv pentru artă, care reduce arta la un joc de senzaţii, la un formalism artificial şi mort". Promovînd arta de pronunţată tendinţă socială, arta pentru care milita C. D. Gherea, „Evenimentul literar" a polemizat cu adepţii artei pentru artă, între care, la un moment dat şi Al. Vlahuţă
Cil
I.*- şi revista „Viaţa", al cărui co-director era şi a formulat, prin Cezar Vraja şi Raicu Ionescu-Rion, în special, cîteva importante teze estetice ale literaturii de concept socialist. Cităm studiile : Psihologia de clasă, Inrîurirea artei,
i (C. Vraja), O lucrare periculoasă, Arta tenderiţionistă, Artiştii — muşte (Raicu Ionescu-Rion), Arta tendenţionistă şi arta socialistă (l. Nădejde), Ce   cerem   de   la artişti
v (C. Şărcăleanu), De ce ne batem, Ce scriem (Sofia Nădejde).
Alături de C. Miile, I. Păun-Pincio, N. Beldiceanu, | M. Dafin, N. Tofan (Spiridon. Popescu), I. L. Caragiale I (care publică fragmente din piesa inedită Soacra, a cărei premieră, cu titlul, Soacra mea, Fifina, avusese loc în i . 1883, pe scena „Naţionalului"), Sofia Nădejde tipăreşte în i „Evenimentul literar", numeroase povestiri şi schiţe H (Smărăndiţa, După despărţenie, Mînzul, Grindina, Ciubo-, ■*     tele etc).
La 24 octombrie 1894, cînd „Evenimentul literar" ceda i locul suplimentului „Lumea nouă", aceea care îi fusese ' directoare, consemna : „Evenimentul literar", cum numele ; îl arată, s-a îndeletnicit a pune pe cititori la curent cu , teoriile cele mai nouă beletristice, a căutat a ocupa o ■        sumă de scriitori, a face critici literare şi a da, pînă la un
punct, bucăţi literare într-o limbă românească,   care să ^       poată fi înţeleasă atît de muntean, cît şi de moldovean".
(Sofia Nădejde, Pentru numărul literar al Lumei nouă). \ — 1894, despărţirea de Iaşi. La propunerea unor so-
cialişti aflaţi în Bucureşti, C. Miile, V. G. Morţun, C. D. ; Gherea, A. Bacalbaşa, Al. Radovici şi alţii, Ioan Nădejde
i se hotărăşte să vină în Bucureşti, în sprijinul luptei pe
care socialiştii trebuiau să o ducă împotriva guvernului
conservator Lascăr Catargiu. f Momentul ni-1 relatează Sofia Nădejde :
V — Vă gîndiţi voi ce-nseamnă asta pentru mine ? Aici
am treburi, casă, vie. Am „Contemporanul". Podul geme
de tipărituri".
— Multe ai făcut tu în interesul ideii, zise Morţun, I trebuie s-o faci şi p-asta. Aici propaganda rămîne pe sea-
• ma lui Stere. Celelalte se aranjează. Altfel, toată munca
ta şi a noastră, de zeci de ani, se pierde în zadar. Vor să
1 CUI
ne arestezex şi credem că nici pe tine nu te vor decora". (Plecarea la Bucureşti, în ciclul Amintiri... reprodus în evocarea Sofia Nădejde, de Victor Visinescu, Editura Politică, 1972).
în Bucureşti, soţii Nădejde locuiesc mai întîi la Hotelul „Dacia", apoi la adresele : strada Polonă, strada Viitorului 79, strada Valeriu Branişte 56.
— 1894, la 40 de ani, Ioan Nădejde devine student la Facultatea de drept din Bucureşti, sub rectoratul lui Titu Maiorescu, facultate pe care o termină la 10 iunie 1898, cu teza de licenţă Din dreptul vechi român, notată cu 4 bile albe şi o bilă roşie. (Arhivele Statului Bucureşti, Ds. 93/1898, voi. 1, Universitatea din Bucureşti, Tablou pentru formarea diplomelor de licenţă în drept, fila 71). Deşi obţinuse „Cartea de avocat", cu nr. 660/1898 care-i dădea dreptul să exercite noua profesiune „în tot cuprinsul Regatului României", Ioan Nădejde nu practică avocatura cu consecvenţă, atras fiind de cercetarea juridică în sine, domeniu în care a realizat studii şi lucrări elogios primite de specialişti : Originea dreptului cosuetudinar român, Dreptul vechi românesc, Feudalismul la români, Originea şi evoluţia proprietăţii în România şi altele. Pe baza acestei trudnice cercetări, I. Nădejde ceruse ministrului instrucţiunii de atunci, Spiru Haret, o audienţă pentru a-1 convinge de necesitatea înfiinţării unei catedre universitare cu profilul Istoria dreptului român (Biblioteca Academiei, mss. Fondul Spiru Haret, S 37/DCJ, 1903).
— 1894, serie de articole pe teme de educaţie şcolară, în special, publicate de Sofia Nădejde în „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", ca şi schiţe nereprezentative pentru prozatoare. Activitatea publicistică şi beletristică concretizată în suplimentul amintit, al organului de presă socialist „Lumea nouă", Sofia Nădejde o continuă pînă în 1896, cînd tipăreşte un articol de influenţă poporanistă (Poporanismul şi socialismul, „Lumea nouă", an. II, nr. 412, 21 ianuarie, p. 2).
— 1895, „România literară şi ştiinţifică" organizează un sondaj de opinie publică solicitînd cititorilor părerea la întrebarea : „Care femeie română e cea mai învăţată". Personalităţile culturale care au răspuns, au indicat-o, în majoritatea cazurilor pe Sofia Nădejde.
CIV
* — 1895, la Bucureşti, în sala Sotir, din Piaţa Amzei nr.
I 12, Sofia Nădejde urcă la tribună alături de „oratorii" clu-I bului muncitoresc, C. Miile, A. Bacalbaşa, V. G. Morţun, ! C. D. Gherea, Th. D. Neculuţă pentru a conferenţia pe J . diferite teme. „D-na Sofia Nădejde — se anunţa — începe I seria conferinţelor cu Urme de jertfe la români. Simultan, % la cercuri de studii sociale, la serbări populare, la diferite ! întruniri, în Bucureşti sau la Ploieşti, în Craiova sau în : alte oraşe, Sofia Nădejde era prezentă printre însetaţii de !       -dreptate socială.
I — 1895, apare volumul de   scrieri   postume Ionescu
j       Raicu-Rion, în îngrijirea lui Cezar Vraja (Iaşi, Tipo-lito-j       grafia H. Goldner), Scrieri alese, cu o Prefaţă de Sofia Nădejde, cald portret bio-bibliografic al criticului literar ! dispărut.
1 — 1895, al doilea volum de proză DIN CHINURILE
| VIEŢII — FIECARE LA RÎNDUL SÂU (Institutul de I editură Ralian şi Ignat Samitca Craiova), volum alcătuit i       din. 17 nuvele publicate în periodice sau inedite.
1895, O iubire la ţară, dramă în trei acte şi trei tablouri, extrasă din „Contemporanul" (Tip. D. Gheorghiu). | — 1897, la Congresul al IV-lea al P.S.M.D.R., ţinut la
Bucureşti în zilele de 14, 15 şi 16 aprilie, Sofia Nădejde a Jr,      fost aleasă „preşedinte" al Congresului. Congresul a dez-Y      bătut 10 puncte, între care: votul   universal, finanţele partidului,   fondul  pentru   propagandă,   propaganda la '       oraşe, reorganizarea cluburilor, societăţi pe bresle, pro-"~  blema ţărănească, sindicate şi cluburi de ţărani etc. La încheierea lucrărilor, în alocuţiunea sa,   preşedinta Sofia Nădejde conchidea : „Acum, cînd Congresul şi-a isprăvit lucrările sale, acum, cînd delegaţii Congresului al IV-lea ,       pot zice cu fală că lucrările lor au fost spornice şi dătătoare de lumină, acum, cu toţii, trebuie să ne hotărîm a *      lupta cu bărbăţie pentru aducerea la îndeplinire a hotă-rîrilor acestui Congres, care a închegat   dragostea frăţească între toţi membrii Partidului Social-Democrat". (Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1893-1900, Editura Politică, 1969, p. 517).
— 1899,   GHICA  VODA — DOMNUL MOLDOVEI, piesă, Tip. „Gazeta săteanului".
— 1899, piesa FĂRÂ NOROC (Bucureşti, Tip. „Gazeta săteanului").
— 1899, printre aceia care au favorizat procesul de dezorganizare vremelnică a P.S.M.D.R., nutrind, la un moment dat, iluzii liberale, a fost şi Ioan Nădejde, semnatarul unui articol în „Lumea nouă" din 21 februarie 1899 : „Aş putea să zic că mă retrag pentru că douăzeci de ani în slujba partidului îmi dau drept să dau şi altora sarcina grea de a conduce partidul în luptele de toate zilele", începea el scrisoarea-articol Retragerea mea. Se pare că în vălmăşagul de gînduri şi contradicţii care îl cuprinseseră pe I. Nădejde în acel nefast an, luciditatea politică prospectivă încă nu-1 abandonase, din moment ce scrisoarea publică se încheia astfel : „Partidul trebuie să se organizeze din nou şi să-şi hotărască tactica pe viitor, dar eu nu mai pot fi omul situaţiei. Trebuie la împrejurări noi şi oameni noi".
Militanţii revbluţoinari consecvenţi, I. C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Mihail Gh. Bujor, Alecu Constantinescu şi alţii au reuşit să ducă lupta proletariatului român mai departe, să-1 reorganizeze în activitatea sindicală, mai întîi, apoi, în 1910 să-i refacă unitatea în cadrul Partidului social-damocrat din România.
— 1902, Sofia Nădejde începe să publice, în foileton, romanul PATIMI, care se tipăreşte apoi într-o primă ediţie în 1903. Autoarea a trimis acest roman la concursul organizat de ziarul „Universul", în paginile căruia şi apăruse, obţinînd premiul I. Membrii juriului, între care Ionescu-Gion şi Ollănescu-Ascanio scriseseră în referatul de premiere :
„Autorul acestei lucrări îşi dă pe deplin seama de cerinţele genului de compoziţiune literară numit roman de moravuri. Acţiunea în întregimea ei şi firul povestirii se susţin admirabil ; citirea, o dată începută, nu se mai poate lăsa (...) Cunoscător desăvîrşit al vieţii de la ţară din Moldova, autorul a trăit — lucrul se vede şi se pipăie — tot ce se petrece. Cu mintea încă plină de dezastrul agricol din 1899, el descrie cu căldură seceta, deznădejdea ţăranului, superstiţiile privitoare la secetă".
CVI
LJ§        Romanul fusese trimis cu motto : „Abyssus abyssum" 11   şi Primise premiul I de 1 800 lei. Tipărit în 1903, cu foto-f|   grafia şi semnătura, în original, a autoarei, acelaşi roman l f   a concurat la Premiul statului   „Eliade Rădulescu", de , 5f   5 000 de lei. A. D. Xenopol, care a făcut „raportul" asupra cărţii, arăta : „Romanul D-nei Sofia Nădejde se desfăşoară pe un fond adevărat românesc, cu personaje co-jr\   piate parcă din viaţa rurală a straturilor noastre mii-1 ;    loch". J
— 1903, spre finele publicării primului ei roman, Patimi, Sofia Nădejde încredinţează tot ziarului „Uni-
,   «   versul" cel de al doilea roman, TRAGEDIA OBRENOVICILOR, de inspiraţie istorică, rămas în paginile publicaţiei menţionate. Puţinele liste bibliografice care i s-au de-—   dicat Sofiei Nădejde de cercetători, nu cuprind acest ro-r   man interesant, deşi subiectul nu este în exclusivitate de substanţă românească. Noi l-am descoperit parcurgând , !     publicaţiile începutului de secol şi asupra valorii lui ne pronunţăm în studiul introductiv.
— 1903, încă o piesă a Sofiei Nădejde, Vae Victis! Vai de învinşi, Trei acte şi un tablou, Bucureşti, Tip. „Gazeta săteanului".
j — 1904, DEBUT PUBLICISTIC la „Albina", revistă
patronată de Spiru Haret, în paginile căreia Sofia Nă-
[ dejde va desfăşura o susţinută activitate de colaborare diversă, pe răstimpul a mai mult de 10 ani, pînă în pragul primului război mondial: Aici tipăreşte zeci de arti-
i cole pe teme de educaţie, familiale, şcoiare, ştiinţifice, precum şi schiţe, povestiri şi piese de teatru, o parte din creaţia sa beletristică fiind valorificată într-un volum de proză. Acelaşi răstimp însemnează şi anumiţi paşi înapoi ai publicistei de la „Contemporanul", în sensul îndepărtării ei de spiritul polemic şi constructiv al temelor care
'       o impuseseră anterior şi al unei uşoare evaziuni în subiec-
* te „neutre" şi, uneori, de precepte moralizatoare, biblice.
— 1905, al treilea roman al Sofiei Nădejde : Irimel sau întîmplările unui tînăr în Rusia, Mangiuria şi Japonia, apare în revista „Comoara tinerimii", revistă „pentru adevăr, bine şi frumos", sub direcţia Ecaterinei Arbore şi a Sofiei Nădejde. Acelaşi roman va fi tipărit în volum tîrziu, nedatat, dar, după modificarea făcută de autoare,
* CVII
care a adăugat un capitol Întoarcerea, este clar că publicarea avusese loc după Revoluţia Socialistă din Octombrie 1917. In această variantă, cartea are titlul Irimel, în-tîmplările unui tînăr român în Moldova, Rusia şi Japonia.
— Colaborare a Sofiei Nădejde la revista ieşeană „Arta", revistă pentru artă şi literatură. De asemenea, cu cîteva articole revine la problema emancipării femeii în paginile altei publicaţii, „Revista noastră".
— 1905, începutul unui şir de nenorociri în viaţa de familie. Moare băiatul Ioan (Iancuşor), abia ieşit inginer la sondele de la Buştenari, răpus de febră tifoidă. Foştii lui colegi şi profesori au adresat familiei Nădejde această telegramă :
„Profesorii Liceului „Lazăr" adînc îndureraţi de marea nenorocire ce v-a lovit, pierzînd pe fiul domniei-voas-tre Ioan, o mare speranţă a viitorului nostru cultural, şi în amintirea anilor ce el i-a petrecut în liceul nostru, unde, de asemenea, era cel mai distins elev, vă roagă să primiţi expresiunea celor mai duioase condoleanţe". Semnează Marian Dimitrescu şi alţi zece profesori. (Muzeul literaturii române „Vasile Pogor" Iaşi, înv. 5049/L, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Direcţiunea Liceului „Lazăr").
— 1906, în ziarul „Dimineaţa" (şi nu „Adevărul", cum ne indică Gh. Adamescu, în Contribuţiune la bibliografia românească, fascicola III, p. 185) se tipăreşte, în foileton, începînd chiar din 17 octombrie 1905, un nou roman al Sofiei Nădejde, ROBIA BANULUI, al cărui final poate fi citit în numărul din 1 februarie 1906. In acelaşi an, cartea apare într-o primă ediţie la editura Biroului Universal „Atanasie I. Niţeanu", bucurîndu-se de o bună apreciere în presa vremii. In ziarul „Adevărul", condus de C. Miile, i se dedică o cronică amplă : Puterea banului — un roman interesant şi bine scris (anul XVIII, no. 6003, 7 mai, p. 1).
— 1906-1907, mai întîi în ziarul „Voinţa Naţională", apoi în volum, ultimul roman al Sofiei Nădejde : PĂRINŢI ŞI COPII, pe a cărui copertă interioară citim : „Amintirei tale, mult iubitul şi mult jelitul meu fiu, IANCUŞOR, închin această lucrare".
CVIII
* — 2909, cel de al treilea volum de proză scurtă al Sofiei Nădejde are titlul DIN LUME PENTRU LUME —
!       POVESTIRI DIN POPOR   (Bucureşti,   Editura Biroului Universal Atanasie I. Niţeanu). Schiţele şi povestirile din I       acest volum fuseseră tipărite în „Albina".' ! — 1908, Sofia Nădejde  începe o  fecundă activitate
p      de traducătoare din autori străini cunoscuţi. Primul vo-!       lum tradus este al lui Jules Verne, Minunile şi grozăviile Indiei, Editura Biroului Universal, Ath. I. Niţeanu, Bucu-1 reşti.
I - — 1908, Henryk Sienkiewicz, Fără credinţă, roman, traducere de Sofia Nădejde, Editura Biroului '*Universal, Ath. I. Niţeanu, 1908.
— 1908, Henryk Sienkiewicz, Viaţa la sate, Schiţe cu cărbune, Natură şi viaţă, traducere de Sofia Nădejde, Bi-
H      blioteca „Universală", Bucureşti.
i — 1909, Camille Flammarion, Visuri înstelate, tradu-
cere de Sofia Nădejde, Biblioteca „Minerva", Institutul de arte grafice şi editură.
— 1909, Andre Theuriet, Prăvălia la doi crapi, traducere de Sofia Nădejde, Bucureşti, Biblioteca „Minerva".
— 1909-1910, Henryk Sienkiewicz, Prin foc şi sabie, roman istoric, traducere de Sofia Nădejde, Bucureşti,. Editura Biroului Universal Ath. I. Niţeanu, idem reeditare
h      în 1925.
— Ludwig Fulda, Prostul (comedie în cinci acte), traducere de Sofia Nădejde, Bucureşti, „Minerva", idem reeditare în 1913.
— 1912, Horea I. Nădejde, cel de al doilea fiu al soţilor Nădejde, publică lucrarea Educaţia în Anglia, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1911.
— 1913, moare Gheorghe Nădejde, tatăl lui I. Nădejde.
% — Matilde Serao, Visul unei nopţi de dragoste, Idila
paiaţei, Ciccotto, Iubire pierdută, traduceri de Sofia Nădejde, Biblioteca „Flacăra", 1915.
— 1916, Edmondo de Amicis, Cuore, carte pentru tineri, traducere de Sofia Nădejde, Bucureşti, „Cultura românească" (în mai multe ediţii).
— Fără dată, Sofia Nădejde a mai tradus : Omorul de M. Gorki, Biblioteca „Lumina", nr. 26 ; Don Juan, Venus
*
CIX
d'Ille de Prosper Merimee, Bucureşti, Biblioteca „Lumina".
— 1916, Sofia Nădejde îşi încheie colaborarea la „Albina" (povestirea Tot părintele Dumitru), an XIX, nr. 45-46, pp. 1649-1652.
— 1916, izbucnind primul război mondial, soţii Nădejde, împreună cu fiica lor Amelia se refugiază la Iaşi, unde locuiesc pe strada Păcurari. Cînd restriştile se înteţesc, ei îşi prelungesc refugiul la Kerson, lîngă Odesa. Evenimentele declanşate de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, cu ecoul lor internaţional, găsesc în Ioan Nădejde, omul politic poliglot, un monograf fidel. Acum el îşi aşterne impresiile pe spaţiul a 52 de caiete dictando în intervalul datat 7 ianuarie 1917 — 20 martie 1918 şi purtînd titlul Oglinda situaţiei. Acest „jurnal" politic, fără îndoială document interesant, noi l-am identificat la Biblioteca universitară „M. Eminescu" din Iaşi (Nr. mss. III 185).
— 1917, moare Elena Ghica-Nădejde, mama lui I. Nădejde.
— 1917, moare Pulheria Profira Băncilă, mama Sofiei Nădejde şi a pictorului Octav Băncilă, acela care i-a unTyrtaiiz^^^ tablou, în 1908.
— 1918, la revenirea din refugiu, soţii Nădejde găsesc casa din strada Viitor în dezastru : lucruri distruse, manuscrise de asemenea.
— 1919-1923, Ioan Nădejde abandonează articolul cotidian pentru a se consacra articolului-eseu şi studiului istoric, social şi politic, inspirat de contemporaneitate şi găzduit în coloanele ziarului „Izbînda".
— 1923, ca urmare a unei operaţii de peritonită nereuşită, într-o vreme cînd nu apăruseră antibioticele, Horia Nădejde, inginerul cu studii la Birmingham, se stinge în plină tinereţe,. moment ce întunecă minţile părinţilor.
— 1927, sporadice reveniri ale Sofiei Nădejde la publicistica practicată în revistele „Arta", „Comoara tinerimii" sau „Revista noastră", la început de secol, cînd încercase să teoretizeze unele aspecte ale procesului creaţiei artistice. Acum o întîlnim în revista „Gazeta săteanului" şi „Antialcoolul", dar, mai cu seamă în publicaţia
l intitulată chiar „Revista scriitoarei" unde semnează eseul P      "Magia albă — Magia Neagră (ianuarie, 1927).
— 1928, noaptea lui 28 spre 29 decembrie moare Ioan i Nădejde. Ceremonia funebră a avut loc la Cimitirul Bellu. i Printre cei de faţă, alături de familia îndurerată a dis-I părutului, erau foştii miniştri I. Mitilineu şi Trancu-Iaşi, i ziariştii Em. D. Fagure, Peltz, Ficşinescu, Jean Bart. in p seara zilei de sîmbătă 29 decembrie, Adunarea deputaţilor 1        a cinstit memoria celui dispărut. Cu acest prilej, N. Iorga
spusese : „Mă despărţeam. în păreri de acest om, dar nu ! pot să nu recunosc perfecta lui onestitate şi nici cultura lui. A fost unul din promotorii partidului socialist la noi \ < şi a asistat la dărîmarea tuturor credinţelor şi străduin-f ţelor lui. Ion Nădejde a fost un învins şi fiindcă ştiu şi eu ce înseamnă să fii învins într-o societate care nu te-a i înţeles, mă unesc la omagiul care se aduce memoriei lui". £,. Camil Petrescu, într-un dens eseu, tipărit la vreo două
) \- săptămîni, rememora : „A murit zilele trecute Ion Nădejde şi prilejul „morţii lui a reamintit dintr-odată o epocă din evoluţia spiritului românesc. Sînt nume legate atît de mult de timpul lor, încît revenirea lor în actualitate are ceva dintr-un act de magie.
Epoca polemicilor lui Titu Maiorescu şi Gherea, epoca ... socialismului militant, a tineretului „ generos şi entuziast, a „Contemporanului", i Desigur că puţini oameni la noi au avut o înrîurire
atît de intensă, atît de răscolitoare asupra timpului lor, ca şeful socialist de acum aproape o jumătate de veac". (Camil Petrescu, Scriitori şi curente, „Universul literar", anul XLV, nr. 3, 13 ianuarie, p. 34).
— 1935, deşi greu încercată sufleteşte, văduva Sofia Nădejde, la respectabila vîrstă de 79 de ani, găseşte tăria morală şi forţa fizică să mai aştearnă pe hîrtie o preţioa-
\ să suită memorialistică despre mişcarea socialistă din ^ Iaşi, la începuturile ei, pe care o încredinţează — „cîntec de lebădă" al publicistei — ziarului „Adevărul". Amintirile Sofiei Nădejde văd lumina tiparului în momentul în care în Europa fascismul îşi anunţa pericolul calamitar şi cînd intelectualitatea progresistă din ţara noastră avea să-şi unească vocile şi cugetul întru apărarea valorilor culturale şi ştiinţifice create de talent, raţiune şi trudă. Fru-
% CXI
CX
moaşele aduceri aminte despre figurile militanţilor sociâ-lişti ieşeni şi momentele luptei lor au fost retipărite de noi în volumul-evocare dedicat publicistei şi militantei Sofia Nădejde (Cf. Victor Vişinescu, Sofia Nădejde, Editura Politică, 1972).
— 1936, se stinge în plină maturitate fiica Sofiei Nădejde, doctoriţa Elena Nubert-Nădejde.
— 1939, strîmtorată de greutăţile vieţii, ca şi ale vîr-stei înaintate, Sofia Nădejde solicită Societăţii Scriitorilor Români să-i acorde o nouă pensie de bătrîneţe. Cu DECIZIA nr. 35, Consiliul Casei Scriitorilor îi răspunde :
„Avînd în vedere că d-na Sofia Nădejde este membră a Societăţii Scriitorilor Români ;
Avînd în vedere că este de naţionalitate română şi că a împlinit vîrsta de 83 de arii ;
Avînd în vedere că d-na primeşte în prezent o pensie de 5 354 lei pe lună ;
Ţinînd seama de producţia sa literară şi starea sa materială ;
Avînd în vedere si art. 3, 4, 5, 27 si 28 din lege, DECIDE:
Aprobă d-nei Sofia Nădejde, cu începere de lş 1 ianuarie 1940, din fondul Casei Scriitorilor, o pensie de clasa întîia.
Dată astăzi, 22 decembrie 1939" Preşedinte,  M.   Sadoveanu,  membri :  L. Rebreanu, C. Vişioanu,  C. Moldovan,  I.  Teodoreanu,  Al. Rosetti, Al. Philippide (Cf. Decizia în facsimil, reprodusă de noi în ediţia Sofia Nădejde, Din chinurile vieţii, E.P.L., 1968).
— 1940—1946, ultimii ani de viaţă, Sofia Nădejde şi-i petrece alături de cele două fiice ale sale, Amelia şi Victoria, aceasta din urmă devenită o renumită pictoriţă cu acul şi avînd să se stingă în 1967. îngrijită şi de ginerele ei, Filip Gesticone, soţul profesoarei Amelia Gesticone, acela care traduce Şcoala femeilor de Moliere, ca şi de alte rude apropiate, „decana de vîrstă a socialiştilor", cum avea să fie numită Sofia Nădejde, îşi consumă anii din urmă citind Uhomme, cet inconnu de A. Carrel şi Istoria lumii de Wells. Cînd în 1944 îi moare şi ginerele Filip Gesticone, suferinţele ei se amplifică. Ultimii doi ani sînt pe patul durerii, pînă în ziua de 11 iunie 1946,
CXII
)        cînd, un atac de cord, declanşat imprevizibil, o răpune, J*       sub veghea dr. Grigore Nubert şi a dr. G. Balmuş, fratele prof. univ. Petre Balmuş.
IN LOC DE NECROLOG. 18 iunie 1946. Ziarul „Adevărul" publică, sub semnătura lui B. Br.(ănişteanu) un j articol din care reţinem :
„Moartea Sofiei Nădejde readuce în amintirea tuturor £ -     celor care au activat şi activează la stînga şi la extrema stingă a democraţiei, prima mişcare social-democratică .        din ţara noastră. ' Printre recruţii ulteriori ai doctrinei 1 ,      marxiste şi ai idealurilor politice pe care acesta le jus-x     tifică şi le recomandă, vechea mişcare, cum i s-ar spune pe scurt, nu prea s-a bucurat de faimă bună, fiindcă a ! fost şi este judecată, mai ales, după sfîrşitul şi nu după
I începuturile ei. Aceste începuturi s-au produs la Iaşi, în i ' acea căsuţă din strada Sărăriei în care au lucrat Ioan şi w       Sofia Nădejde (...)
Acum, în zilele acestea, ca ultima dintre acei tineri f generoşi care au pus bază socialismului şi au predicat
cei dintîi marxismul în România, a închis şi ea ochii, j Idealul de care ei disperaseră, ia fiinţă...).
(Cf. art. Vechea mişcare, în „Adevărul", an. 60, nr. 16588, marţi 18 iunie, 1946, p. 2).
CXIII
CÎTEVA LĂMURIRI DESPRE EDIŢIE
I
LA ALCĂTUIREA ACESTEI EDIŢII, prima care îşi constituie antologia, în exclusivitate, din scrierile în proză ale Sofiei Nădejde, am avut în vedere împlinirea unui deziderat legitim formulat acum douăzeci de ani de G. Călinescu : anume acela de a repune în fluxul lecturii cititorilor de astăzi „literatura ei azi uitată". O ediţie anterioară, de asemenea în îngrijirea noastră (Sofia Nădejde, Din chinurile vieţii, 1968, Editura pentru literatură), oferise cititorilor o antologie întocmită după criteriul diversităţii tematice (nuvelistică selectivă, cîteva fragmente de roman, un act din drama O iubire la ţară, mai multe articole publicate în Contemporanul). Ulterior, în 1972, Editura Politică a publicat, în colecţia ei de „Evocări", lucrarea noastră, Sofia Nădejde, un amplu portret monografic al publicistei şi militantei socialiste, însoţit de o antologie de texte gazetăreşti inedite.
Ediţia de faţă se deosebeşte de celelalte două lucrări amintite, atît în ceea ce priveşte modul în care a fost concepută, pe ansamblul său, cît şi, mai ales, în ceea ce priveşte noutatea textului antologic. Prezentăm astfel cititorilor în studiul nostru introductiv, pe compartimente distincte, profilul interesant şi complex al scriitoarei Sofia Nădejde — nuvelista, romanciera, autorul dramatic şi traducătoarea — la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul secolului nostru, în permanentă raportare la momentele, curentele literare şi scriitorii cu care ea s-a înrudit şi în efortul de a-i releva particularităţile ideologice şi artistice proprii.
CXIV
In acest fel, judecăţile de valoare care însoţesc sau cu care se încheie fiecare capitol al studiului nostru concură, în final, la închegarea unei imagini cuprinzătoare despre Sofia Nădejde, scriitoare puţin sau deloc cunoscută, mai cu seamă de către generaţiile tinere. Pentru acestea, ediţia actuală înmănunchează în paginile sale bucăţi de proză densă de inspiraţie rurală şi citadină şi părţi întregi de romane ale Sofiei Nădejde, „uitate" cu desă-vîrşire, documente de viaţă şi artistice despre societatea românească de la hotar de veacuri, unele cu acută rezonanţă în contemporaneitate.
Am găsit de cuviinţă să nu ataşăm studiului introductiv clasica parte de biografie, cu tot ceea ce comportă ea de-a lungul unei vieţi de 9 decenii, cum este cazul Sofiei Nădejde, motiv pentru care am întocmit un „tabel cronologic" absolut necesar înţelegerii depline a activităţii scriitoarei. înfăţişăm aici, pentru prima oară, pe baza a numeroase documente inedite de arhivă, trunchiul genealogic al „Băncileştilor" şi al „Nădejdeştilor" din care s-a desprins şi în care s-a impus prozatoarea evocată, ca una dintre cele mai vrednice şi inteligente femei din istoria culturii româneşti de la finele secolului al XlX-lea şi în continuare.
II
ANTOLOGIA prezentei ediţii este organizată astfel: o primă parte cuprinde schiţe şi nuvele extrase din două dintre cele mai bune volume ale prozatoarei ; o a doua parte reproduce secţiuni compacte din două romane ale Sofiei Nădejde. In ceea ce priveşte nuvelele, am păstrat criteriul unităţii volumelor, menţinînd pentru fiecare bucată ordinea din interiorul acestora aşa cum a fost stabilită de autoare. Părţile de roman retipărite respectă şi ele, prin capitolele selectate, ordinea interioară a volumelor din care au fost scoase, iar romanele, la rîndul lor, cronologia tipăririi în volum.
La transcrierea textelor antologice publicate în această ediţie ne-am servit de următoarele surse :
CXV
1. Sofia Nădejde, Nuvele, Iaşi, fără dată, Ed. Fraţii Saraga (volum care apare, potrivit cercetărilor noastre, în 1893) ;
2. Sofia Nădejde, Din chinurile vieţii — Fiecare la rîndul său, Craiova, 1895, Inst. de Ed. Ralian şi Ignat Samitca ;
3. Sofia Nădejde, Patimi, roman din viaţa românească, Bucureşti, Editura Librăriei C. Stefea, 1903 (ediţia de lux, 1904) ;
4. Robia banului, roman de Sofia Nădejde, Bucureşti, Editura Librăriei C. Stefea, 1906 (ediţia a Il-a) ;
III
In TRANSCRIEREA TEXTELOR am respectat normele ortografice şi de punctuaţie în vigoare. Aflîndu-ne însă în faţa unor scrieri concepute cu oipt-nouă decenii jn urmă, în mod firesc am fost puşi în diferite situaţii care solicitau intervenţii şi explicaţii în domeniul vocabularului, al topicii chiar, al ortografiei, ceea ce am menţionat prin paranteze drepte, note de subsol sau prin eliminarea în mod tacit a greşelilor de tipar. In dorinţa de a respecta stilul prozatoarei, formele specifice de a se exprima, într-o perioadă — moldovenismele, într-alta — muntenismele, numeroase alte regionalisme sau arhaisme, am păstrat, în lexic cu deosebire, opţiunile scriitoarei, multele ei alternări de cuvinte cu acelaşi sens, bogăţia de proverbe, ziceri sau expresii populare, în transcriere dialectală.
Oralitatea, una din calităţile stilului prozatoarei, se impune la lectură prin cuvinte şi propoziţii frecvente în vorbirea populară, prin arhaisme şi construcţii gramaticale specifice pe care le-am menţinut. Cităm o parte : nime, scap, nainte, aistea, calicie (cu sens de sărăcie), se-ntoarnă, doftor, văiera, primarele, tablaua, strădănuit, acuşica, să potoală, bobote, helbet, buhul, întruchipi, rumpe, văpseaua, pospăială, viind, coperit, despărţanie, che-lemet, aicea, îmbie, iconomie, diagnoză, mantei, şi altele ; anumite construcţii de felul : făcu o schimă..., te Iau cu el, beldiile de grîu, ian luaţi repejior, pe neînconjur, nu mă iai, bani adunaţi cu scîrşcanie, bărbat levent, cînd
i-a abate ei ceva a avea prepus, a bătut telegraf ş.a.m.d. ;
W arhaisme precum : ori-întrecine, în de ele (între ele), în-tîiaşi dată, desvinuie, rizic oblicit, nu de cum (nicidecum),
ţ nealtădată; regionalisme : începu a izi crengi, se zăpşeşte
chiar Vasile ; nepomenită (nemaipomenită).
; Potrivit felului de a gîndi şi a vorbi al personajelor
*      sale, Sofia Nădejde foloseşte numeroase forme duble pe
k care le-am preluat aidoma : care — cari, să — se, farmec — fermec, popor — popol, sară — seară, mine — mîine, duminecă — dumenecă, pîrău — pîrîu, samă — seamă, îmbla umblă, lasy — lasă, naibei — naibii, desară — diseară, pan- — pînă, voi — vreau, multe altele.
Foarte  frecvent  este  genitiv-dativul   cuvintelor: cu
1 - plural dublu : muncei — muncii, stingerei — stingerii, vieţei — vieţii, iubirei — iubirii, gradinei — grădinii, patimei — patimii, şcoalei — şcolii, lumei — lumii, re-
$        gulei — regulii şi celelalte.
In construcţia multor fraze prozatoarea foloseşte verbele la forma lor de infinitiv pentru cea de subjonctiv : „îmi vine a rîde", „trimetea oamenii doar a vina un băr--      bat", „lui moş Toader nu-i venea  a   crede" „de n-ar ajunge a spune" etc.
Am menţinut unele cuvinte al căror sens astăzi este
1 altul decît acela cu care ele au fost folosite la timpul
respectiv: tîrgoveţ (adică orăşean), matineu de mătase (rochie de dimineaţă), nemaipomenită (formidabilă), calic (sărac), verigă de cununie (verighetă de cununie) sau verbe : căutarea Zoiei (îngrijirea dată cuiva), a bate telegraf (depeşă, a telegrafia).
Personaje din medii de inspiraţie citadină vorbesc în mod voit într-un limbaj neologic sau franţuzit : „Bonjour", „Bonsoir", „Pas mal", „Jour fixe", „Causeuse", „Teint" etc. autodefinindu-se.
Am păstrat anumite elemente de legătură prepoziţio-
m naie (conjuncţionale) a căror evoluţie este în prezent alta :
de, în locul lui dacă („de vorbea", „de zicea", „de arun-
: ca") ; de cum, în locul lui faţă de cum („s-a schimbat de
cum a fost") ; nu de cum, în locul lui nicidecum („nu de cum a fost vorba") ; în de ei, în loc de între ei („s-au vor-
\ bit în de ei") ; despre, pentru dinspre („despre ziuă") ;
ales desemnînd pe mai ales („ales el trebuia...").
* CXVII
CXVI
Formele etimologizante latineşti sau aparţinînd de moda ortografică au fost înlocuite acolo unde produc stridenţe fonetice, cum este cazul unor prefixe : re, res, stre, remas (rămas), respîndit (răspîndit), strelucit (strălucit), menţinînd, în schimb, prefixul ne în cuvinte cum ar fi : negalant, nealtădată, necum etc. Diftongul ea (ţeară, feaţă) a fost înlocuit cu a (ţară, faţă); vocala e din cuvinte ca reu, seu, teu a fost restabilită prin ă, rău, său, tău ; aceeaşi vocală e, la început de silabă sau după consoane la-biale a dobîndit transcrierea diftongată ie, erta — ierta, epure — iepure, eri —ieri sau dezmerda — dezmierda, fer — fier. O altă vocală i, în cuvinte cum sînt ride, osindi, sin, a fost înlocuită cu î, rîde, osîndi, sin; în toate situaţiile reclamate de noua ortografie, am suprimat pe u final : feliu, zeliu, ajutoriu războiu, fel, zel, ajutor, război, iar grupele oa şi oă (zioă (roă, noă) au fost restabilite prin ua şi uă (ziuă, rouă, nouă).
Au mai fost înlocuite, de asemenea, o mare parte de grupe consonantice sau vocale, terminaţii vechi ale unor cuvinte şi alte componente lexicale, care fac astăzi neinteligibile textele prozatoarei : bărbatu-so (bărbatu-său), prejudiţii (prejudicii), stomahul (stomacul), spetele (spatele), estra, esagerat (extra, exagerat), aceşci (aceşti), pof-teşci (pofteşti), vecinie (veşnic), comptabil (contabil), sep-temină (săptămînă), primble (plimbe), romanţieri (romancieri), păstrînd însă forme ca : văz (văd), cerc (încerc), adaose (adaogă), îngrijată (îngrijorată), certe (certuri) să potoală (să potolească) etc.
Cuvintele tipărite în forme de grafie veche, foarte numeroase, au dobîndit forma corectă ortografică de astăzi : fie-care (fiecare), ma-ta (mata), care-va (careva), de-cît (decît), cîţi-va (cîţiva), tot deauna (totdeauna) fiind că (fiindcă) ş.a.m.d.
în ceea ce priveşte punctuaţia, am respectat originalul, intervenind doar atunci cînd anumite semne diacritice fie că lipseau şi erau absolut necesare (în cazul unor dialoguri, de pildă), fie că prisoseau evident. Multe greşeli de tipar au fost înlocuite potrivit normelor de editare în vigoare. Nu am modificat propoziţii sau fraze deficitar alcătuite, semnalînd, cel mult, inadvertenţele prin „sic !".
CXVIII
Aceste cîteva lămuriri privitoare la munca de stabilire ; . a textelor nu epuizează multele aspecte de ordin lexical, morfologic, sintactic şi stilistic care au stat în atenţia noastră şi care îşi găsesc concretizarea în efortul de a oferi cititorilor o lectură şi autentică şi conformă cu actualele . deprinderi ortografice şi de punctuaţie.
Ataşăm la sfîrşitul antologiei, în loc de tradiţionala Postfaţă un scurt capitol intitulat MĂRTURII DESPRE SOFIA NĂDEJDE (omul, militanta, publicista, scriitoarea), pledoarie convingătoare a acelora care au cunoscut-o direct sau au interpretat-o pe Sofia Nădejde, întru repunerea ei în conştiinţa contemporanilor.
In sfîrşit, capitolul final, BIBLIOGRAFIE GENERALĂ, reprezintă, în configuraţia sa actuală — îmbogăţită, corectată, adnotată — o imagine cuprinzătoare a tot ceea ce a scris Sofia Nădejde (publicistică, proză, teatru, traduceri) şi o sinteză cu referinţele la opera sa.
ir
CXIX