Din volumul DIN CHINURILE VIEŢII-FIECARE LA RÎNDUL SĂU
(Craiova, 1895)
FIECARE LA RÎNDUL SĂU
Jules era de peste patruzeci de ani şi nimeni nu i-ar fi dat mai mult de treizeci : bărbat frumos, cu trăsături regulate, cu faţa smeadă şi cu ochii vii, îţi amintea figura vechilor lui strămoşi greci. A fost din acei ţineri, spaima bărbaţilor şi idolul subjugator al femeilor. Mulţi bărbaţi încovoiaseră grumajii sub povara coarnelor puse de Jules. Mulţi „în prima furie" erau să-şi lase femeile ; dar se linişteau, doar erau oameni cuminţi. Iar Jules, ca un copil alintat, lăsa pe una şi trecea în braţele alteia proaspăt cucerită ; era glorie a fi amanta lui Jules.
Dar vremea, nesăţioasa şi zavistnica vreme, care înghite tinereţea zi cu zi, an cu an, şi în locu-i ne aşează pe faţă cutele, ce nu vor fi şterse nici de mîna neînduratei morţi, nu-1 cruţă nici pe Jules. El singur văzu că soarele i-a trecut de amiază, cu toată păruta-i tinereţe. Se gîndi, deci, să pună capăt vieţii de holtei şi să se însoare.
Ca avocat însemnat putea lua o fată tînără şi cu zestre. S-a întîlnit pentru acest scop cu vestitul babacă An-dachi. Acesta ştia toate fetele de măritat şi anume, ce zestre are fiecare, ce trusou, ce calităţi şi de aşteaptă vreo moştenire. Ca om conştiincios, babacă Andachi ştia nu numai calităţile candidatelor la măritiş, dar şi cusururile şi trecutul lor ; cine le mai ceruse, de avuseseră amanţi şi anume pe cine. In sfîrşit, era cel mai dibaci geambaş de fete şi, ca bun geambaş, pe mulţi bărbaţi i-a boit. Cine-1 plătea mai bine, cu acela ţinea.
Era de ajuns să-i spună cineva :
— Uite, babacă, fata cutare ! Să-mi faci pe dracul în patru s-o pot lua. Mia-i a d-tale.
49
Apoi puteai fi sigur de nuntă.
Jules 1-a întîlnit pe babacă Andachi la grădină şi i-a zis :
— Ştii una, babacă ?
— Ştiu dacă-mi spui, Julică !
— Mi-am pus de gînd să mă însor.
Nu ştia moşneagul ce să facă de bucurie ; tocmai avea o fată care musai trebuia să se mărite şi nu găsea, ca din pămînt, un băiat potrivit.
— Bravo ţie, Julică ! Ce-mi dai că, pînă în trei săp-tămîni, te însor. Bre! o fată frumoasă ca un înger! Şi zestre, bre, zece mii de zimţi şi cînd va muri taică-său încă de două ori pe-atîta !
— Ei lasă, că ştiu cine-i ! Numai are o pricină, ştii cu Lembergul.
— Ce are, bre, a face ? Mai ţii şi tu la fleacuri de-as-tea ? ! Fă-te acuma că nu ştii şi a doua zi după nuntă mai scoţi vreo mie de galbeni.
— S-a gîndit Jules, s-a răzgîndit şi, în sfîrşit, s-a hotărît să facă după povaţa lui babacă Andachi. „De ce n-aş lua-o ? Tînără, tînără. Frumoasă, frumoasă ! Bogată. Â fost ştrengărită, în adevăr, dar ce are a face ? Fată alintată, a alunecat şi ea ; dar odată măritată ştiu eu să ţin o femeie din scurt ; pe mine nu mă-nşală ea ! Şi la urma urmei, ce risc ? Dacă aş lua una despre care nu s-a auzit nimic, pot adică fi mai sigur ? Nu le ştiu eu cum îs fetele acuma ? Să-mi cerc deci norocul!"
Fata-n chestie era Duduia, singurul copil la nişte moşieri bogaţi. De la zece ani a fost trimisă la Lemberg, într-un pension aristocratic. Se zvoniseră multe de pensionul acela, dar... nicăieri nu învăţau fetele aşa de bine franţuzeşte, nemţeşte şi piano, iar, mai presus de toate, acolo căpătau maniere elegante. Directoarea, o boieroaică scăpătată, le ducea singură la baluri, la teatru ; singură le făcea „serate dansante" la care veneau cavaleri eleganţi, aşa că fetele ştiau să ţie conversaţii pe cît de lungi, pe atît de banale ; să vorbească un ceas fără a spune nimica ; să tachineze cu şic pe cavaleri ; să n-atingă pămîntul la vals, iar la cotilion ştiau chiar a face invenţii. Cucoanele bătrîne şopteau multe despre talia cu care venise Duduia odată de la învăţătură. Dar cine ar cuteza să spuie tare
50
1 asemenea lucruri despre o fată aşa de bine crescută şi r dintr-o familie aşa de bună ? Dovadă că nimeni nu se în-I y cumeta, este că nici eu nu îndrăznesc a scrie. A şopti o 1 vorbă la ureche e una, a critica e altceva. | y De altfel însuşi Jules, care ştia de aceste şoapte, nu j - se dădu îndărăt de a se căsători cu Duduia. | Jules s-a arătat foarte cavaler, foarte galant cu Du-
i       duia, viitoarea lui mireasă. Ştia el multe reţete ca să sub-!       juge inimile femeieşti ! Şi părinţii şi fata erau încîntaţi !       de aşa partidă neaşteptată, în două trei zile s-a făcut şi logodna.
Jules, ca om conştiincios, îndată după   asta a jertfit \       micuţului zeu toate răvaşele şi biletele dulci : „O tine-reţe-ntreagă prefăcută într-o sobă de scrum", îşi zicea el melancolic. In gîndu-i,   Jules   credea   că prin această l      jertfă îşi curăţă trecutul. I se părea că-şi ia angajament f       solemn de-a păstra credinţă în căsătorie. Mai era poate |       şi ideea că nu-i bine ca o nevastă tinerică şi cam sprinţară... să dea, nici nu ştii cum, peste asemenea documente foarte instructive...
Lumea spune, dar cine mai crede toate cîte spune astă cotoroanţă clevetitoare ! Lumea-i rea : cum vede cu ,       ochii, parcă dracul îi şopteşte ! Şi fiindcă spune ea, de ce [       am tăcea noi ? Şi n-am mărturisi că, a doua zi după nun-
* tă, Jules duce pe Duduia, cu toată pompa, la tata socru I       spunîndu-i ritos : să şi-o ţie cum a crescut-o...
Şi unul una, altul alta ; mai dădu tata-socru, ca dar 1       de nuntă, vreo mie de galbeni şi tinerii soţi plecară la Paris să-şi isprăvească luna de miere aşa de crud întreruptă.
* Erau vreo cinci ani de la însurătoare. Nici o bănuială nu-i tulburase lui Jules liniştea sufletească, măcar că Jules, de felul lui, era zuliariu nevoie mare. Dar norii
%      prevestitori de furtună se tot grămădeau pe nesimţite.
Odată, mai mulţi prieteni, între care şi Jules, se aflau într-o întrunire spirituală de tot la „Bolta rece". Şi cum
1 se ştie, fiind „in vino veritas", unde se încinse o discuţie despre cancanurile oraşului, şi vorbeau oamenii fără perdea cum erau deprinşi de mult. Se minunau cum pot fi unii bărbaţi aşa de tonţi, încît să-i înşele femeile !
* 51
— Pe femei şi pe copii îi cunoşti îndată ce fac vreo greşeală. Eu unul sînt sigur că de-ar gîndi numai nevasta să mă înşele, aş ghici-o, zise Jules, ţanţoş.
— Ba eu, zise altul, pe care ceilalţi îl porecleau filozoful, în privinţa femeilor sînt foarte sceptic. Femeile, ca şi sălbaticii, au o tenacitate nemaiauzită, cînd e vorba s-ajungă la un plan. O femeie înamorată e ca un nebun cu ideie fixă. Zi şi noapte are numai un singur gînd : cum să-şi înşele bărbatul ? Pas, acum tu, care ai griji, ai lecţii ori procese, de te luptă cu asemenea adversar, care n-are altă ocupaţie decît de a-ţi pune coarne !
— Mai aşa ! zise al treilea, rar bărbat însurat se poate făli că n-a făcut parte, cel puţin o dată în viaţa lui, din numerosul regn al animalelor cornute. De cînd eram ia şcoală mi-a rămas întipărită frica de coarne ; de asta nu mă-nsor. Las altora astă sacră misiune !
— Drept, zise Jules înţepat, genul bărbaţilor cornuţi e cel mai numeros de pe lume ; dar : nici o regulă fără excepţie.
— Tăceţi, bre, strigă pufnind de rîs un profesor gros şi roşcovan ; toate femeile îs ca una şi una ca toate. Tot ca una, fata mea. Eu, vă spun drept, nu-mi fac iluzii nici de-a mea. Aşa-i moda ! singura îndeletnicire a femeilor de azi e încornorarea noastră.
Jules, roş de mînie şi înciudat, [de] parcă ar fi vorbit cineva chiar de dînsul, izbucni cu furie :
— Eu nu vorbesc de moralitatea femeilor ; asta o cunosc eu de mult ! Dar zic : e prea prost un bărbat, cînd femeia îl înşală şi el nu ştie. Cît despre mine nu cred să fiu aşa de prostălău să nu cunosc îndată ce gînduri are. Un lucru e sigur: faptul săvîrşit nu poate fi niciodată aşa de bine chibzuit încît să nu se poate da pe faţă. Ce, doar de nu va fi luceafărul lui Eminescu ! Ei ! cum, dracul, să nu afli nimica ; nici de purtarea ei, nici de la slugi, ori cel puţin de la prieteni ? Ce, naiba, toţi vor să ţie cu un criminal ?
— Bree ! pledezi ca la tribunal în caz de adulter, zise profesorul roşcovan, ironic.
— Da, să ştii, d-tale, d-le, o femeie care îşi înşeală bărbatul e o criminală, deoarece îmi fură numele meu pen-
52
}      tru un copil străin, îmi fură dragostea, îngrijirile şi averea ! Mai mare crimă se poate ?
— Taci, bre — îl întrerupse profesorul cel roşcovan, — nu mai face pe pateticul !. Oare aşa ziceai, cînd erai holtei ? De ! Acum ţi s-a trezit instinctul patern ! ! Şi să mai zici că instinctele nu schimbă şi modul de a cugeta.
I — Asta a fost totdeauna părerea mea ; am zis şi zic
că un bărbat cornut merită să fie, dacă nu simte. Asta însă nu mă împiedică de a privi pe femeia necredincioasă ca pe o criminală, strigă Jules furios.
— Poţi s-o priveşti ori nu, zise cel poreclit filozoful ; eu ştiu una ; cîtă vreme femeia va căpăta o educaţie aşa
! .     de superficială, cîtă vreme ocupaţiile ei vor fi petrecerile ' ^ ' şi petecele, mai mult, cîtă vreme nu va avea nimic inte-I *    l'ectual comun cu bărbatul, îl va înşela, f — Ei, ei ! zise profesorul.
j , — Stăi puţin, zise filozoful, v-am ascultat destul, să
1       am şi eu voie la cuvînt. Cît e fată, îi faci curte, îi vorbeşti de lună, de stele, de dracul mai ştie ce ; dar o dată i       însurat, n-ai să-i cazi veşnic în genunchi, n-ai să-i mai '       faci curte, că de !, ar fi o marfă veche curtea ta ; ai fi ■       ridicul, cu alte cuvinte. Ce să vorbeşti însă cu dînsa ? Ce !       ai comun cu ea ? Politică ? Nu pricepe ! Se plictiseşte. I       Chestii'de drept? S-o consulţi ca pe un prieten? Aş' t      Te va crede nebun! Să vorbeşti ştiinţă, filozofie ? Nu ştie ! Ei, ce rămîne ? Plictiseală, sfadă ! îndată ce se iveşte amantul, care se poartă cu dînsa cum te purtai tu ' \    înainte de a o lua, fireşte că-ţi ia locul ! Lipsa de ocu-i       păţii serioase la femei şi necomunitatea lor intelectuală şi morală cu noi e pricina coarnelor.
Dar văzînd roşcovanul că prea se-ngroaşă treaba cu Jules, o-ntoarse pe glumă.
— Tăceţi, bre ! Discutaţi mai bine quadratura cercu-* lui sau perpetuum mobile decît credinţa femeilor ! Păreţi băieţi serioşi ! Cum de vă bateţi capul cu asemenea nimicuri ? Ce' vă pasă că înmulţeşte lumea Stan ori Bran ? Esenţialul e să nu piară viţa omenească şi cîtă vreme | e viţă, nu piere. Nu-i pasă ei de morala voastră ! Stăi mai bine să-i tragem la măsea cîte o litră de tămîioasă. în jumătate de ceas ajungem în Nirvana cea mai abso-
*" 53
Iută şi uităm deşertăciunile acestei lumi mărginite ! cum zice prea înţeleptul Solomon : Vanitas vanitatum, omnia vanitas.
— Are rezon domnul profesor, zise unul smead şi tinerel. Mai ales că aflu cu plăcere că Solomon ştia şi latineşte.
— D-apoi bine că nu, — începu iar roşcovanul. Aş înţelege să discutaţi : care femeie din Iaşi are cele mai estetice pulpe, şoldurile cele mai bine făcute ? Ori, unde are fiecare vreo alunică mai şugubeaţă ? Astea-s lucruri serioase. Dar nu credinţa femeilor, în privinţa căreia şi marele Solomon s-a declarat necompetent, măcar că avea o mie-n capăt, de toate culorile şi de toate naţiile.
' — N-are gust rău profesorul. Trăiască tămîioasa şi femeile frumoase ! strigară mai toţi în cor, mai ales că şi sosise tămîioasa în chestie, adusă cu toată pompa de însuşi stăpînul „Boitei reci".
Dacă asemenea discuţii lăsau liniştite inimile tovarăşilor lui Jules nu ştiu, dar lui îi turnau leşie la inimă.
El, de felul lui, era gelos. Dar profesorul cel roşcov van parcă n-avea altă treabă ; unde-1 întîlneşti tot istorii şi snoave de bărbaţi cornuţi îi spune. Odată i-a zis verde :
— Bre ! degeaba ! Nu scapi de soartă. Nu ştii ce-a păţit arapul cel ce-şi ţinea femeia într-o cuşcă de sticlă încuiată şi tot făcuse femeia o salbă de-o sută de inele de la amanţii ce avusese ?
S-ar fi supărat Jules, dar ştia că s-ar face numai de rîs, şi-şi înghiţi năcazul.
Afară de acestea, conştiinţa şi atîtea înşelăciuni făcute de dînsul pe seama atîtor bărbaţi nu-i dădeau răgaz, nu putea să creadă că va scăpa şi el de soarta atîtora.
li era teamă că-i vine şi lui rîndul ! Nevrînd, mintea îi zicea : veghează. Duduia, pe de altă parte, se plictisea citind romane, singurul lucru ce-i mai producea puţină emoţie. Zilele lungi, pe care nu ştia cum le-ar face mai scurte, sărbătorile, cîteva vizite de gală, masa îmbelşugată la babacă-său, din cînd în cînd plimbări la Copou, şi peste zi plictiseală între cei doi copii. Jules ori lipsea, ori avea de studiat procese, adesea chiar la masă sta serios şi încruntat gîndind la încurcăturile vreunui proces.
54
Jules, deşi foarte lacom, totuşi căuta a nu o contraţi v   ria întru nimic pe Duduia, ţinea chiar ca ea să fie cît mai elegantă, asta îi ridica creditul firmei. Anii îi adusese statornicia cuvenită şi Duduia îi apărea ca zeiţa ocro-■ 7   titoare a acestei statornicii, vestala care păzea focul sacru ,';   al căsniciei. în minte îşi zicea: „are tot ce-i. trebuie ; copiii îi pot ocupa ceasurile prea slobode, eu îi arăt toată i       iubirea cuvenită. Ce mai poate dori ?"
Totuşi îndoiala se strecura pe nesimţite în sufletu-i. Totdeauna fusese cochet, dar acuma era şi mai şi ; în fiecare zi se uita lung în oglindă să vadă de nu i se înmulţeşte părul cel alb. Cu cît îşi vedea femeia mai frumoasă şi mai tînără, cu atîta mai tare se amărea.
Mai că-i era ciudă că are femeie frumoasă. De mergea undeva, nu uita să tragă cu coada ochiului dacă nevas-tă-sa nu face cuiva ochi dulci. îi era ciudă pe dînsul sin-► gur, şi, adesea, cînd iubirea de sine îl stăpînea mai mult, îşi zicea că de-a surda se chinuieşte şi că are, se vede, să ajungă un gelos maniac. !   * într-o dimineaţă de toamnă, Duduia într-un „matineu"
't    albastru de abia zărindu-i-se mîinile şi gîtul din dantelele albe, stătea gînditoare la gura sobei. Păru-i negru -    era adus alene pe spate, ochii albaştri şi cam adînciţi L    dădeau feţei ei palide o adiere de melancolie. Din cînd în cînd întorcea mai mult mecanic filele unui roman. \ \   Jules se plimba prin odaie, o privea cu coada ochiului, ;        nu zicea nimica, dar numai pufnea de nelinişte. Seara I        trecută fusese la teatru şi, de unde pînă unde, îi veni f        în lojă Nicolesco, un cavaler de modă, cum fusese şi !        Jules cu vreo zece ani în urmă. îl mai întîlnise pe la prieteni, ba Nicolesco chiar venise şi-n casa lui Jules de vreo două ori. Jules îl primise foarte rece, nu-i plăcea să facă mult chelemet cu asemenea berecheţi care-şi pun ochiul pe femeile măritate, ţ     %      „Eu m-am însurat pe mine, nu pentru alţii", zicea adesea, cam în şagă cam într-adins Jules, către prieteni. [     "       Toată noaptea se zvîrcolise. Vizita lui Nicolesco în !        lojă şi tocmai cînd el era la bufet, n-o mistuia deloc. Atîta îl zbuciuma gîndul, încît parcă mereu îl întreba cineva : ! — Ce-a făcut mafleriul în lojă ? şi singur îşi răspundea :
„Nu, nu-i curat !"
Nemaiputîndu-se stăpîni, întrebă răstit :
— Mă rog, ce gust i-a venit flecuşteţului celuia să vină în lojă ?
— Mmm ! Ge vorbă ! întreabă-1 pe dînsul, doar nu-s năzdrăvană.
— Bine ! A venit, dar eu l-am găsit stînd pe scaun. L-ai poftit tu ?
— Pîn-aice, dragă ! Tot ce vrei, dar mojică nu pot să fiu ; n-am nici creşterea, nici caracterul aşa !
— Da, creşterea matale e ştiută. Ştim noi ce învăţaţi la pension ! Auzi politeţe cu un stricat, cu un individ căruia o femeie cinstită nici mîna n-ar trebui să-i întindă.
— începi a fi muşcător. Numai ia seama că şi eu sînt veninoasă şi te otrăveşti ! Ştii bine că n-ai nici un drept să-mi vorbeşti despre trecut. Cred că n-ai uitat ! Acuma, auzi pretenţie ! Vine un om în loje şi domnia-sa ar fi vrut să fac ca o toantă.
— Ascultă, Duduie, mie nu-mi plac femeile prea hître. De-1 pune păcatul să vie aici, îl scot afară de urechi, pe legea mea.
— Casa e şi a mea şi nu-ţi dau voie să mă insulţi.
— Lasă, lasă, dar îţi pretind să nu ieşi. Tu poate că nu pricepi, eu l-am înţeles de pe ochi ce vrea.
— Atîrnă de cheful ce voi avea, dar să ştii cadînă nu vreau să-ţi fiu. Află că de frică niciodată'o femeie nu va fi credincioasă bărbatului şi că bărbatul căruia îi e scris să fie înşelat, nu scapă.
— Bine, bine, Duduie, iei lucrul prea-n uşor. Ori nu pricepi, ori te faci.
— Ce uşor ? Cum uşor ? Dar eu sînt oare geloasă de tine ? Te spionez eu hojma ?
— Nici nu-ţi dau motive.
— Acuma poate ; dar trecutul ?
— Despre trecut ? singură ai zis că nici să-ţi fac, nici să-mi faci imputări.
Şji Jules furios ieşi trîntind uşa...
Duduia zvîrli cartea cît colo pe covor, încît bietul volum se desfăcu în zece. Nicolesco o fermecase şi acuma mintea-i depăna gînduri ca următoarele : „Vrea să mă sperie, ce nătărău ! L-am crezut mai de duh ! Ce egoist şi ce grubian ! Cred că d-sale, la patruzeci de ani, îi
|î    place monotonia asta, dar mie, la vîrsta mea? Nu gin-?%    deşte nimic. De ce n-a gîndit cînd m-a luat, că-i puteam f    fi fiică ? Dar crede că nu m-a costat nimic, dacă la orice I    şagă îmi răspundea zîmbind : „Ian şezi ! Cît eşti de copi-f    lăroasă !" Da, copilăroasă ! La vîrsta mea mi se şedea. Dacă era si el pe potriva mea, am fi fost amîndoi copii zburdalnici, am fi fost fericiţi. Dar aşa ! El, după ce a strîns în braţe tot tîrgul, după ce şi-a petrecut tinereţea-n che-;    furi şi ştrengării, îmi pretinde mie seriozitate şi credinţă ! în loc să se mulţumească, să-i pară bine că nu dau divorţ ca alte femei, ei îmi face scene de gelozie ! ! Dar acum e prea tîrziu, Jules. Am gustat prea mult din fructul oprit pentru a mă putea opri nişte  convenţii deşarte. Ţi-am fost destul cinci ani credincioasă, pentru obrazul tău încă e prea mult. Poate te cam vor jena coarnele ! Rabdă, puiule, dacă ţi-a trebuit nevastă tînără ! Nici o faptă fără plată; Acum e rîndul mau... ! Ce fericre să fii iubită de un bărbat tînăr! O strîngere de mînă... ce fiori plăcuţi !... O căutătură ! Ce emoţie îţi trezeşte în piept ! Un cuvînt şoptit în taină îţi dă extazul fericirii. Oh! cinci ani de viaţă i-aş da pentru o zi petrecută cu dînsul, cu iubitul meu ! Ce proaste mai sînt fetele la optsprezece ani ! Mi-a zis babacă să-1 iau pe Jules şi l-am luat... Drept că nu-mi era nesuferit, dar nici nu l-am iubit niciodată... Dacă nu voi trăi acuma, dacă nu voi gusta plăcerile vieţii cît sînt tînără, apoi la cincizeci de | .      ani voi vrea şi eu liniştea sufletului, cum zice Jules! |        Hei, hei ! Jules, m-am bocit eu destule nopţi ! De-ajuns r        m-a mistuit urîtul. La vîrsta mea să-ţi simţi viaţa seacă, fără rost, deşartă, să fii cu un bărbat ce-ţi vorbeşte de I' datorie casnică, care-ţi spune cuvinte de dragoste din
obişnuinţă iar nu din inimă, care-i gelos nu din iubire dar din tiranie ! Nu ! Destul ! Cred c-am ispăşit păcatul unei copilării nebune... De-acuma, fie ce va fi, zică lumea ţ        ce va zice, îl iubesc, mi-a dat întîlnire şi am să merg. i Poate m-arunc într-o prăpastie...  Nu ştiu.  Dar închid
: ochii şi mă arunc. Dar cît sînt de naivă!... Nu fac oare
toate femeile aşa, adică pe ţaţa Aglaia de cîte ori a prins-o bărbatu-său ! Dar Natalia nu ieşea regulat la plimbare cu amantul ? Şi bietul Nicu închidea ochii şi tăcea ?... Aşa-i lumea !..."
56
57
Jules era foarte mîhnit, îndoiala îl rodea. Şi adesea cercetînd dosare se trezea că n-a priceput nimic din ele, deoarece mintea lui era aiurea. Se întreba singur : „Oare mă-nşeală ? Oare nu-i amorezată de dînsul ?... Prea le străluceau ochii la amîndoi, prea lung i-a sărutat mîna, prea mare mulţumire se citea pe faţa ei. Şi cît de tonoa-să a fost toată seara. Abia grăia cu gura. Nu, degeaba ! Pe mine n-are să mă-nşele prea uşor. Eu nu-s văru-său... Şi cît i-am intrat în voie ! Toate capriciile i le-am îndeplinit ! Şi doar se părea că ţine la mine î De ce să mă-nşele? N-am luat-o cu sila! Urît nu-s! Pot zice că sînt bărbat frumos ! Ce-a găsit la Nicolesco ? Un fante sclivisit ! Mai treacă vreo cîţiva ani şi ţi-a fi greu să te uiţi la dînsul. Dar... parcă femeile judecă ! Cîteva vorbe cu foc bengal şi s-aprind mai straşnic decît gazul... Şi doar i-am fost credincios ! Dar femeile... adevărat miraj : cînd te încrezi mai tare, atunci eşti mai înşelat... Răbdare şi luare aminte... cu acestea le vin eu de hac !
într-o zi la dejun stăteau amîndoi ca nişte bursuci : se hărţuiseră, iar sfada începuse de la bucătăreasă. S-a-propria vremea să plece, Jules avea un proces şi dejunul nu era gata.
— Bine, dragă, zise el, ce înseamnă de-i dejunul aşa tîrziu ?
— Ce-s eu de vină, ştiu că n-am să merg eu să-1 gătesc, aşa ţi-i bucătăreasa, schimlb-o.
Jules chemă pe bucătăriţă şi începu a răcni.
— Săruta mîna coconaşului, eu nu-s de vină dacă Duduia mi-a poruncit să fac sărmăluţe de miel, alunele şi colţunaşi ; două mîini am, aşa bucate cu migală nu se pot găti în palme.
De aici sfadă că se face de rîs înaintea slugilor, că nu ştie a conduce casa, Duduia îi spuse dacă-ţi place bine, eu nu-s cămărăşiţă.
Jules, nervos, din repeziciune, împinse farfuria şi strică o garafă cu vin roşu.
— Ce nu iei seama, frate ? Ai pătat faţa de masă şi şerveţelele. Parcă eşti copil ! zise Duduia încruntată.
— Să mă laşi ! Ai sfîrşit ? că le stric pe toate.
— Poftă bună ! Poate ţi-i voia să-nnoieşti serviciul. Fă-ţi cheful, strică !
H — Sfîrşeşti cu ironia, Duduie ? Pot fi oricum, dar nă-l|    tărău nu-s şi am să-ţi dovedesc.
|f        — Vom vedea şi asta ! — zise Duduia, înţepată şi }p    întoircîndu-se către Miţa, fetiţa cea mare zise : v — Mitico, du-te, spune Catei să vă-mbrace, că mer-
\     gem la grand maman.
; — S-aducă o trăsură şi vă duc eu, tot mi-i cam în
drum.
f.        — Aş ! Nu vezi că nici nu-s pieptănată. Noi mergem pe jos. Şi ţie nu ţi-ar strica puţină mişcare, ţi s-ar mai ?     linişti nervii.
— Mulţumesc, pentru nervii mei am altă reţetă.
— Care ? S-o ştiu şi eu. Ori poate-i secretă, atunci...
— îi şti-o, cînd voi crede că trebuie s-o ştii.
— Cît sînteţi de blînzi si curtezani înainte de însurătoare şi cum vă arătaţi arama pe urmă !
— Dar femeile ! ce mai sculă !
Jules s-a dus la tribunal. Duduia s-a gătit, s-a făcut frumoasă, a plecat cu copiii şi cu dădaca. Pe drum însă le zise :
— Mitico, merg să vă cumpăr bomboane ; voi mer-. geţi la grand maman, viu şi eu îndată.
Pe urmă intră la o magazie,* luă un voal negru şi des, se îmbodoli cu el pe faţă. Ieşi, luă o birjă, îi şopti adresa şi plecă.
După masă Jules avea obicei de învăţa pe copii gimnastică, le spunea istorioare, vorbea cu ei.
— Mitico, la grand maman v-aţi dus odată cu mamaia ?
— Am plecat odată. Dar maman s-a dus la croitor, la bomboane... şi a venit pe urmă.
Jules se-ngălbeni, încreţi sprîncenele şi tăcu.
— Hai, papa, ridică-mă de mîini. Să vezi, acuma pot.
— Dă-mi pace, du-te acuma.
— Ce nu ţi-e bine, papa ? Ori nu vrei să fii gentil ? Jules n-auzi nimic. Oftă  şi  se  duse în cancelarie :
„Grozav, gîndea el, să ai bănat şi să nu poţi afla nimic. Trec zile, trec săptămîni, acuş vor fi cîteva luni de cînd simt că este ceva ; dar cum să afli ? Prietenii ! în ziua
*) magazin.
58
59
de azi nu mai este prietenie. Poate ştiu cu toţii şi cu toţii tac...
Se vede că în jurul unui bărbat înşelat toţi conspiră, ca doar n-ar afla nimic... Chiar şi e lucru greu. Cum să vină unul să-ţi zică : ^Bre, te-nşeală femeia 1» Ai să-1 întrebi de unde ştie. El cum să-ţi dovedească ? A auzit şi el şi atîta tot ! Cine are să-şi lase interesele şi să pîn-dească pe femeia altuia ! Eu, nu mai departe, de cîte ori n-am văzut bărbaţi încîntaţi de femeile lor, cînd ele, tîrgul ştia că-şi schimbau amanţii cu anotimpurile. Cutare îmi era prieten. Dar nu puteam să-i spun că nevastă-sa e o mişea. Adesea căutam anume să-1 întîlnesc, hotărît să-i zic : „Bagă de seamă că femeia te face de rîs !" Ei, şi cînd îl întîlneam, mi se înnodau vorbele-n gît şi pace i E lucru greu î In asemenea caz, nimeni nu te poate ajuta, dacă nu te ajuţi singur. Trebuie să le-ntind o cursă".
Jules începu a se arăta vesel, era chiar galant cu femeia, mergea la plimbare, la teatru. De-1 întîlnea pe Nicolesco, îl saluta. Adesea vorbeau chiar politică. C-un cuvînt se arăta că n-are nici un bănat. De la fetiţa cea mare tot afla că Duduia lipsea regulat de-acasă, cum se ducea el. Fetiţa îi spuse într-o zi jelindu-se :
— Mamaia se duce şi pe noi ne lasă cu Catea. Zi-i să ne ia şi pe noi ! Ai să-i zici, papa ?
— Bine, bine.
— Tot „bine, bine", zici, dar...
— Ţine-te de dînsa ca să vă ia.
— Ieri am plîns şi mamaia m-a bătut. A zis că-i sătulă de noi în casă şi că nu ne mai ia mînzi. Adică, papa, cum mînzi ?
— Du-te Mitico, am de scris.
Cîteva luni lucrurile se mai liniştiră. Duduia era mereu bolnavă, ieşea mai puţin, era rea nu numai cu Jules, dar şi cu copiii şi cu toată lumea.
„Ce să fac ? Aşa-s femeile. Poate erau numai nişte gusturi de femeie însărcinată, ca să mă necăjească, să mă facă gelos ! Vom vedea, îşi zicea Jules, dorind să fie aşa.
In sfîrşit, Duduia născu un băiat voinic, blond, un rus adevărat. Cînd 1-a văzut Jules, ca omul cu rana' netămăduită, se oţărîj^i nu se putu opri de-a zice :
[1| — Ce gust ! Eu negru, tu nu albă şi copilul bălan î
/ | Moaşa, pentru a face haz şi a veseli pe lehuză zise :
j — Ei, lasă, papa. Nu ştii vorba : tata rus, mama rus,
*;     numai Ivan moldovan.
: Dar nu izbuti măcar un zîmbet s-aducă pe faţa lui
Jules. El ieşi fără măcar să sărute mîna Duduiei, cum obişnuia la alte lehuzii. încruntat la faţă, îşi zicea me-" reu : „Bălan, bine, fie ; dar ce-i seamănă la ochi şi la nas lui Nicolesco ? Dar încă gura ? Buzele mari şi senzuale curat ca ale lui Nicolesco. Intîmplarea ? Prea ciudat ar fi! Nu seamănă deloc cu ăştialalţi doi, cu totul alt tip!"
Ziua aceea a spus înainte că are .treburi şi nici n-a mai dat pe la lehuză. Cînd 1-a declarat la primărie, 1-a apucat bătaia de inimă, a fost nevoie să stea pe-un scaun, se temea să nu leşine. Instinctiv simţea că nu-i al său copilul şi cu toate acestea trebuia să se oblige a-i da numele, averea şi să-i poarte de grijă.
Adesea, pledînd vreun proces, se trezea ca bezmetic, uita tot şi în cap îi răsuna : „Te-nşeală acuma, în minutul acesta ! Cît eşti de prost ! Tu alergi după cîştig, să ai cu ce creşte copiii altora !"
Atunci trebuia să bea puţină apă, să spună banalităţi pînă-şi aducea aminte, încordîndu-se din nou, abia-şi putea lua şirul ideilor.
într-o zi uitase nişte hîrtii acasă şi s-a întors peste un ceas, Duduia plecase ca de obicei, fetiţa cea mare plîn-gea, o întrebă ce are.
— M-a bătut mama ; pentru că a venit un băiat cu o scrisoare şi eu credeam că-i a ta şi am pus-o pe birou.
— Ce băiat e acela. Nu-1 cunoşti ?
— Un băiat care-i aduce totdeauna scrisori, cînd nu eşti tu acasă.
' — Dar unde le pune ? Nu ştii ?
[ . — Le citeşte, rîde şi le rupe bucăţele.
1 Nu mai merge, îşi zise Jules, trebuie să pun capăt
odată acestei infamii.
într-o zi spune să-i pregătească geamantanul : are un ;        proces şi trebuie să plece.
Duduia avea credincioasă pe dădacă. Numai ce plecă
60
61
bărbatul şi pe dată şi scrise lui Nicolesco să vină pe la nouă, că dorm toţi şi năcazul s-a dus departe.
Duduia instinctiv cunoştea meşteşugul cochetelor. Odaia de culcare îi era cea mai elegantă. Patul în atlas roşu şi horbote, perdelele de atlas roz, lîngă pat un covor moale, turcesc ; o lampă cu glob roz răspîndea o lumină fragedă şi gingaşă ; o canapeluţă îndemînatică, mai multe jilţuri îmbrăcate în catifea roşie ; cîteva tablouri, o masă de toaletă, cîteva vase cu flori şi peste tot un miros îmbătător, mirosul ei favorit, al viorelelor.
Pe Ia nouă, Nicolescu veni tiptil. Duduia sări de după uşă, să-1 sperie. Pe urmă zise cam sfiicioasă :
— In sfîrşit, te pot primi şi eu odată la mine ! Necazul nostru e acum departe !
— Cele multe-nainte, zise Nicolesco, sărutînd-o. Şi, luînd-o de subsuori, o aşeză ca pe un copil pe canapea. Se întoarse spre uşă, luă de pe măsuţă o cutie cu fructe zaharite de la Capsa.
— Uite, Clara, ceva ce-ţi place. N-ai să mă mustri că am adus şi nişte lichior.
— Vrei să ne îmbătăm ?
— Da, însă cu dragoste...
In vremea aceasta, Jules, galben, cu ochii prăbuşiţi, călătorea cu trenul. La cea dintîi staţie se opri, aşteptă alt tren şi la unsprezece noaptea sosi înapoi la Iaşi, luă o trăsură şi plecă. Deşi trăsura mergea în galop, lui i se părea că de abia se mişcă. Era aşa de aţîţat că inima-i bătea halandala, cînd repede, cînd încet, se-neca. I se părea că aşteaptă să i se dea hotărîrea de moarte. Cu cît se apropia de casă, cu atît gîndurile îi erau mai şterse şi avea numai o vîjieală în urechi. De la un loc dădu drumul trăsurii. Ajungînd acasă vede pretutindeni linişte. Un lucru îl face să se mire : la antret, deschis ! în odaia de culcare, lumină ! Păşind în vîrful degetelor, că, de-1 vedea cineva, l-ar fi luaf drept un pungaş, merse pînă la uşa odăii de culcare ; ascultă, aude vorbe şi rîsete ; mai ascultă, aude că-i rîs de bărbat, ba chiar cunoaşte glasul lui Nicolesco ! Atunci începe a da cu pumnii în uşă, a striga fără sine :
I-— Deschideţi ! V-am prins ! Sfărîm uşa ! Duduia, cu sînge rece, zice încet amantului să se-m-brace repede şi apoi îi dă drumul pe fereastră în drum ; I    gîndea în sine : „Mă tălmăcesc eu cu dl. Jules". |        — Sfărîm î Nu deschideţi ! Ştiu tot.
— Aşteaptă să mă-mbrac, ori de nu, sfarmă ! Şi ce are să fie !
— Aşa, aşa ! Am să-1 împuşc. Aşteaptă tu !
Se repede-n birou, ia puşca, neîncărcată însă. Slugi-le-s toate-n picioare. Copiii ţipă :
— Au venit hoţii ! Unde-i mamaia ?
In vălmăşeala aceasta, Nicolesco avuse timp de a se-mbrăca şi dintr-o săritură fu în stradă. Sergentul vă-zîndu-1 sărind, întoarse spatele. „Ce să m-amestec eu între boieri! Ei mîine se împacă, dar eu îmi pierd slujba!"
Duduia, domol, deschise uşa zicînd :
— Poftim ! ce vrei ? Ce scandal la miezul nopţii ! Doamne fereşte ! Nu ţi-e ruşine ?
— Cum ? ticăloaso ? Te prind cu amantul în pat şi încă întrebi ce vreau?
— Minţi ! Eşti nebun. Dar la urmă, zi că-i aşa. Ei şi ce pofteşti ? Divorţ ? Minunat ! Tocmai aşa vreau şi eu ! M-am săturat pînă-n gît de tine !
— Ruşine ! Eşti mamă, netrebnico.
— Ţine-ţi epitetele. Nu-ţi dau voie să mă insulţi. Din minutul de faţă nu-ţi mai sînt femeie. Ai înţeles ?
— Legal îmi eşti. Am să te închid şi pe tine şi pe dînsul.
Şi repezindu-se, îi trase două palme.
— Dovezi, mişelule, canalie ! Am să-ţi arăt eu cum se pălmuieşte o femeie ! Aici nu-i la ţara grecească, infa-mule !
— Taci, neruşinato. Aud copiii.
— Ei ! Cu asemenea mojic nu isprăvesc eu toată noaptea.
Se învăli cu un mantei, îşi luă o dantelă pe cap şi plecă.
— Unde mergi ?
— Treaba mea ! Ce crezi că ai a face cu vechile tale amante ? Cu babele tale ? Nu-mi pasă mie. Am cu ce
62
63
trăi. Pentru palmele date, am martori slugile. Te învăţ eu î
A doua zi toată lumea ştia ; ştia tot tîrgul. Care cum se întîlneau, mai întîi şi întîi păţania lui Jules o comentau, unii rîdeau, alţii îl căinau, bărbaţii însuraţi se temeau să nu fie vreo boală molipsitoare. In sfîrşit, societatea ieşeană cea bună avu, cum ar zice francezul „une frian-dise".
Duduia s-a dus la hotel. Jules a umblat drumurile, a vrut să meargă la procuror, la poliţie, dar nu se pricepea de unde să înceapă, aşa era de zăpăcit. într-un moment de deznădejde, îşi zise :
„Ah ! De puteam să-i împuşc pe-amîndoi" !
Prăpădit, îmbătrânit cu zece ani, cu trăsăturile feţei discordate, dis-de-dimineaţă ieşi de acasă. Tot căuta să fie mîndru, impunător, parcă n-ar fi fost nimic. Se cunoştea însă că scîrba îl doborîse. Ieşise pe drum şi singur se întreba : încotro ?
— Mă duc la tată-său să-i spun ce odor a crescut î Cît îs de năuc ! Trebuia să merg de astă noapte !
Socrul, cum îl văzu, îl întrebă speriat :
— îi bolnavă Duduia ? Vreun copil ?
— Mai bine ar fi moartă, decît cum îi !
— Ce-i bre, omule, grăieşte !
— Ruşine ! Ce creştere i-aţi dat ! Am prins-o astă noapte cu amantul în casă, în casa mea !
Socrul se încruntă :
— Ei, şi unde-i ?
— Unde ? Ea ştie. Eu mă duc să dau hîrtie de divorţ pentru adulter şi părăsire de domiciliu.
— Mai domol, băiete ! Stai să vedem. Nu stîrni tîrgul ! Aşa-i la casa omului : multe se-ntîmplă şi mai şi. Răbdare, frate ! Măi, că iuţi mai sînteţi ! V-aprindeţi ca chibritul ! Ce dracu ? Să vedem : cum şi ce !
— Ce să mai văd ? L-am văzut pe Nicolesco prin borta cheii, cum te văd ; i-am auzit şi glasul.
— Ei ! Te cred, dar, stăi ; eşti bărbat în toată mintea, nu te apuca de prostii !
— Ce prostii ! Eu îs de vină, dacă ea e ticăloasă ? Ea singură a strigat faţă cu slugile că s-a săturat de mine pînă-n gît, că nu mai trăieşte şi că se desparte.
64
\ t — Ea zice multe ! Pui mintea ei de femeie cu min-ţ tea d-tale ? Aveţi copii, vrei să-i nenoroceşti ? Cînd tata | e de-o parte şi mama de alta, vai de copiii ceia ! Unul ^  hăis, altul cea !, iar ei îs besmetici.
— Of, nu mai pot. Mă-năduş ! Să mă fac de rîs ! :   Să-mi strice toate interesele. Mai pot lucra ceva acum ?
Şi izbucni într-un plîns nervos. Se stăpînise pînă acum, dar de astă-dată nervii erau zdrobiţi. Căzu pe un scaun şi toată fiinţa i se păru cufundată într-un nămol adînc, din care de ce se zbătea să iasă, tot mai tare se cufunda.
— Ia lasă, Julică. Se pot pune treburile la cale. Slavă Domnului, am de unde să te despăgubesc pentru interesele pierdute. Pentru fericirea voastră îmi dau şi paraua de naforă.
— Loviri de acestea nu se tămăduie cu bani. Să ştii ,     că ăst de pe urmă copil nu-i al meu.
— Bre, bre ! Ce năzarnic ! Asta chiar nu se poate. Ce ! poate pentru că-i blond. D-apoi tată-meu era bălan ca un rus. Apoi Duduia e tînără, a greşit. Tu cînd erai ca dînsa cîte n-ai făcut! De, a voit şi ea să mai cunoască lumea ; dar e fată bună, se întoarnă la tine ; ai să-i fii şi mai drag. Fii numai mai domol. Lasă că pun eu treburile la cale în interesul vostru şi al copiilor. Stăi aici. Merg s-o caut.
Rămas înlemnit pe scaun, auzea şi n-auzea vorbele lui tata socru. Prin gînd îi trecea figura lui însuşi ; se-ntreba : ce mutră vor face prietenii cînd vor afla ? Pe urmă îşi amintea vremea, cînd se credea cel mai iubit bărbat, cînd se vedea înzestrat cu toate calităţile şi-şi zicea că nici o femeie rea n-ar putea să-1 înşele. Şi acum, în ce hal ajunsese ! Cel puţin de n-ar şti lumea ! De făcut proces ştia bine că nu poate, deoarece n-avea nici o dovadă. Zbu-ciume-1 acum durerea sufletească, dar să nu-1 ştie lumea, I       să mai poată ieşi cu fruntea sus !
f Şi aşa, pe nesimţite, ajunse şi el să creadă că tot e
( mai bine să se împace, poate se va pocăi. Oricum, lumea j       va bănui, dar nu va şti nimic sigur.
f Tata socru, practic, cum sînt bătrînii, merse la hotel
I şi văzînd că Duduia face cam nazuri şi că nu se dă să \       se-ntoarne la bărbat, o apucă din scurt si-i zise curat :
i
65
— Ascultă, tată, întoarce-te la bărbat şi la copii, ia-ţl minţile în cap. Ori de nu, te pun eu la rezon. N-ai să vezi nici o para din venitul zestrei.
— Dar să-mi dea palme ?
— Auzi vorbă ! O prinde cu ibovnicul şi ea vrea să-i sărute bărbatul mîinile ! Putea să vă împuşte, să vă închidă ! Legea îi dă voie.
— Decît aşa viaţă, mai bine s-alegea.
— Ruşine ! Să-mi faci aşa scîrbă. Noroc că biata mai-că-ta îi la ţară; putea s-o găsească damblaua. Dar Jules, sărmanul, era să-şi facă samă, nu altceva, să vezi îi mori de milă.
— Ce mai obraz de săftian bietul om ! A uitat cînd 1-a pălmuit în bal bărbatul Şireteniei ? Lasă-1 mai încet !
— Ian ascultă ! Nu dîrdîi la fleacuri. Atunci ţi-a plăcut.. Acuma îi cauţi cusururi? După ce ai copii, nu fă să te arate lumea cu degetul î Ce mai vrei ? Bărbat bun, învăţat, cîştigă de-ajuns, urît nu-i, toate chefurile ţi le face, ţine la tine, ce mai pofteşti.
— Nu-i zic nimic, dar să mă lase-n banii mei î
— Cum ? să te faci de rîs cu toţi maflerii ? Aceia-s oameni serioşi ? Spun verzi şi uscate ca să vă fure minţile femeilor, îi ştiu eu ; doar am fost şi eu tînăr. Vorbă multă, sărăcia omului. Hai să mergem, ne aşteaptă!
— Nu cumva m-oi duce să-i cer pardon.
— Crezi că nu s-ar cădea ? Hai.
— Nu merg !
— Cum ? Nu mergi ? Dar ce-s eu înaintea ta ? — zise bătrînul oţărîndu-se ameninţător.
— Adică merg : nimeresc eu casa şi singură, şi el va nimeri-o, de asemenea.
Bătrînul, mulţumit de ispravă, duse răspuns lui Jules, c-a pus treburile la punct „că Duduia îi mustrată şi de pereţi, c-a găsit-o plînsă, c-a picat în genunchi şi a făgăduit că nu mai face ; c-a avut un păcat, c-a scos-o din minte ştrengarul cela" şi cîte alte taclale de acestea.
— Să-ţi mai dau un sfat Jules dragă ; dă afară pe femeia de la copil, nu-i pomeni Duduiei niciodată de istoria asta, fii cît se poate mai curtezan cu dînsa, nu uita că femeii, chiar măritată, îi place să se poarte cu dînsa ca un amant. Să ştii : cînd femeia înşeală, e şi greşeala
§ noastră. Gîndeşti că ţi-i femeie şi n-ai nevoie să-i mai S faci curte. Ei ! nu-i aşa ! Vezi, baba mea şi tot îi place f s-o mai linguşesc şi să-i fac manele ; dar încă una tînără ! - Eu de mult' văd că ea nu calcă a preoteasă şl că tu eşti ? prea rece. Ce vrei, tinereţe nu-s ? A venit pişicherul ace-\ la, i-a strîns mîna, i-a şoptit la ureche, a mai jucat-o la balul acela şi de...
— Va trece i încă mult pînă ce voi putea să-i vorbesc măcar, m-a zdrobit.
— Faci prostii, acuma cînd se căieşte, e timpul s-o faci măcar să te îndrăgească iar. Pe urmă nu o lăsa aşa părăsită, vă trimit în toată ziua cupeul, ieşiţi la plimbare, în lume, să astupaţi gura oamenilor, să se pară că n-a fost nimic.
In cîteva luni, totul se liniştise, chiar lumea uitase. Duduia părea cuminte, îşi căuta de casă, de copii ; punea atîta zel că adesea s-apuca de frecat ceara pe jos, voia parcă anume să-şi ucidă nervii prea aţîţaţi. Nu ieşea nicăieri decît cu Jules ; îi era frică de dînsa singură, voia cu orice preţ să urmeze povaţa tătîne-său. Mai ales că Nicolesco nu mai dădea nici un semn de viaţă.
Jules, şi el, părea că uitase ; pe faţă îşi aşternuse o linişte prefăcută. Ar fi voit să uite ! Dar, ţi-ai găsit ! Un nimic îi aducea aminte de toate cele petrecute. Mereu îşi punea întrebarea de-i cu putinţă să se îndrepte ea? In momentele de pesimism îşi răspundea singur că nu crede, „Luînd-o mi-am închipuit că greşeşise luată de curentul altor fete corupte, că era la vîrsta cea mai primejdioasă ; dar, că, odată măritată cu un bărbat care s-o iubească, va fi cinstită şi mamă bună. Şi cît s-a mai înşelat !" Alteori, în momentele mai vesele îşi zicea : „Poate iubirea de mamă va aduce pocăinţă în inima ei. Poate văzînd din parte-mi atîta bunăvoinţă pentru dînsa se va fi căind de răul ce mi-a făcut; şi pe viitor, cu timpul mi se va tămădui şi mie rana aceasta".
„Bineînţeles cît poate fi vorba de tămăduire, cînd în fiecare zi vezi înainte-ţi rodul greşelii. De n-ar fi fost copilul ăsta la mijloc, tot era cum era !... Dar de unde ştiu că nu va începe iar? Acum se arată spăşită, iubitoare de copii, blîndă cu mine. Cît va ţinea ? Asta-i! Cînd am luat-o părea că mă iubeşte şi la urmă şi-a uitat datoria
66
67
de mamă, de femeie, a uitat că i-am acoperit cu numele meu cinstea pătată ? Oare o natură aşa de stricată, aşa de necumpătată se mai poate îndrepta ? Nu cred. Trebuie să bag bine de seamă. O dată am iertat, a doua oară îi împuşc. Nu pot suferi să-şi bată joc de mine. Mai cu seamă pe dînsul aş vrea să-1 văd mort. E vinovată şi ea, dar oricum nu era din acele cochete care să se lege de dînsul, să-i sară-n cap. El a ameţit-o, el a făcut toate chipurile de-a scos-o din minte".
„Nu tăgăduiesc, multe am făcut şi eu, dar niciodată nu m-am legat de femei cinstite. Am avut amante femei măritate, dar mi-i cugetul curat : ele mă provocau. Cu femei de-acestea ce mustrare de cuget să am? Nu eram eu. era altul".
Cam aşa se gîndea Jules, căutînd să-şi scuze păcatele tinereţelor sale, dar uitînd unele din isprăvile sale care nu erau cîtuşi de puţin mai prejos de ale lui Nicolesco.
Duduia avea şi ea valurile ei de gînduri, deocamdată asculta mustrările părinţilor şi ale rudelor : „Că se face de rîsul lumii, că aşa bărbat bun nu mai găseşte, că să ia seama că-i trecută de douăzeci şi cinci de ani, pe urmă are şi copii pe care-i nenoroceşte prin purtarea ei". Mă-sa îi cetea veşnic : „Să nu se uite la ştrengari care pe urmă rid între ei de prostia femeilor. Drept. Nicolesco are avere, dar fie ea încredinţată că n-ar lua-o pe dînsa cu trei copii. El după ce va nenoroci-o pe dînsa, are să se însoare cu vreo fată din pension".
După atîtea molifte morale, Duduia se încredinţase că nu-i interesul ei să piardă pe Jules. „Am făcut destule gîndea ea, de-acuma să le pun capăt". Drept că urîtul îi cam da zor. Atunci se apuca de îngrijit, deşi era curat pretutindenea : vînzolea toate casele, muta mobilele din-tr-un loc în altul, dereteca, scutura, freca şi ceara pe jos, pînă ce-şi ucidea trupul şi urîtul. In alte zile îi venea poftă să bucătărească. Dar aici sfîrşea degrabă prin o sfadă cu bucătăriţa. Se apuca alteori să dea lecţii copiilor şi de nu ştiau îi punea-n genunchi şi-i ţinea pînă venea Jules.
Tocmai cînd starea îi era într-un echilibru atît de puţin stabil, Nicolesco începu a-i trimite scrisori, în care îi arăta cît e de nefericit şi că de nu mai ţine la dînsul
R  el se-mpuşcă şi multe altele, că el a încercat să uite, dar
* nu poate.
II Ideea că Nicolesco ţinea aşa de mult la dînsa îi schim-11 bă toate hotărîrile. Toată ura îi era acum pe Jules ; el e ff piedica fericirii, el e un laş care a luat-o numai pentru f; zestre.
. itj „Acuma cînd" a avut prilej să mă lese, iar s-a împăcat. L|   Sigur că a făcut tot scandalul acela doar va mai scoate
* de la tata vreo mie de galbeni. De ce n-a provocat pe i Nicolesco la duel dacă se simţea ofensat ? Un laş ! Ce ca-1 racter frumos ! Şi faţă cu asemenea om mişel să am vreo ?   mustrare ? Vreau să trăiesc, vreau să simt viaţa. Mă va
prinde? Tant pis pour lui! Poate vom ieşi odată la . *' capăt".
Intîlnirile iar urmau regulat. Unde ? Nu-i nevoie de spus, sînt doar destule apartamente fără ochi şi fără urechi. Lecţia dată le folosise.
Jules află totul de la sluga din casă, care era bine plătită de dînsul ca să-i spună toate păsurile Duduiei. într-o zi a urmărit-o cînd ieşi, şi află unde se întîlnesc. Seara i-a şi spus lui Jules. El de data aceasta şi-a păstrat tot sîngele rece : îi erau nervii deprinşi.
A doua zi, ca de obicei, se duse liniştit la tribunal, luă pe procuror şi un comisar şi plecă la faţa locului.
Uşa fireşte era încuiată însă, cum Jules era zdravăn,
* a împins cu umărul şi uşa a sărit din broască.
— De astă dată nu-mi scapi, canalie !
Şi trase cu revolverul două focuri, dar Duduia, femeie cu prezenţă de spirit, dintr-o săritură îl apucase pe Jules de mînă aşa că un glonţ intră în bagdadie. Dar al treilea îi şuieră ei pe la ureche zdrelindu-i-o puţinei, iar pe Nicolesco îl lovi în piept.
Nicolesco, galben, căzu jos, strigînd : „Ucigaşule !"
Jules a fost achitat de juraţi ; din însurătoare s-a ales cu trei copii, din care unul, singur, de pripas. Avea pe mînă averea copiilor sporită din gros de tata socru. Dar necazurile lui sufleteşti l-au îmbătrînit de tot. Din bărbat frumos şi zdravăn a rămas acum un moşneag frumos.
îşi creşte copiii, nu ca un tată, dar ca o mamă duioasă. Adesea poate cam aspru, dar nu mai puţin şi milos. E nostim să-1 vezi la plimbare cu cei mai mari înainte şi pe
68
69
cel mic ducîndu-1 de mînă. L-a trecut drumul, îl ia de-o aripă ca uliul pe pui şi trece pe celălalt trotuar. Ştie că nu-i al său, dar tot îi dă îngrijirile, dacă nu mîngîierile de tată. Adesea ochiul lui crunt se pironeşte pe acest micuţ nevinovat, menit parcă anume să-i amintească nenoroci-rile^trecute. Micuţul, de ce-1 vede pe tată-său mai aspru, de ce caută mai cu dragoste a se lipi de el, doar i-ar încălzi inima de gheaţă. Jules adesea nu-şi sărută nici copiii de groaza de a nu-1 săruta pe cel mic. Vede singur că-i o nelegiuire, îşi zice adesea : „Ce-i vinovat copilul de fapta mamei ? !u Dar asemenea gînduri înţelepte trec ca fulgerul prin mintea-i şi sentimentele vechi rămîn tot ele atotputernice. Şi la masă, şi la cofetărie, tot micuţul e cel de pe urmă. — „Aşteaptă, eşti mai micu, i se zice hojma. Aste cuvinte le ştie şi bietul Gigică pe de rost, atît de des le-a auzit şi le spune şi el pisoiului, cînd îl prea necăjeşte. Simte micuţul răceala [lui] tată-său şi, tot mai mare, ar vrea să i-o alunge şi adesea cînd Jules stă gânditor, vine şi pe nesimţite i se suie pe genunghi, i se lipeşte încetinel de piept şi stă aşa frumuşel, nici nu suflă. Iar Jules veşnic îi zice :
— Eşti mare, dă-te jos ! E ruşine să şezi în braţe. Adesea dimineaţa zice celor mari :
— Haideţi de sărutaţi pe papa, ca să mă lase să-1 sărut şi eu. Vouă nu vă zice că sînteţi prea mari.
Lupta aceasta cu dragostea ce vrea să-i arate Gigică tulbură adînc pe Jules :
„Poate cu timpul, gîndeşte el, voi putea să-1 sufăr. Dar pînă atunci ? ! Copiii sînt nenorocirea mea. Fără dîn-şii totul ar fi acuma în neagra uitare. Cu ei cum să uiţi, cînd fiecare vorbă îţi seacă fără milă inima : -«Am fost azi la mama». «Azi mergem la mama», ori «Mama ne-a dat bomboane» şi cîte altele ! Toate acestea răscolesc cenuşa trecutului, îmi pun veşnic în faţă icoana amintirilor. Ce uşor lucru mi se părea o viaţă tihnită î Oh, cum rămîi tu un ideal nerealizabil ! Azi, nu mai departe, — cei mari se vede că pricep — nenorocitul cel mic mă-ntreabă :
— Tată, dar tu de ce nu mergi la mama ? S-o vezi ! E aşa de bună !
UN LĂSAT DE SEC
Era tocmai înainte de lăsatul secului. Madam Ilinca, sfătuindu-se cu soţul d-sale, dl. Chiriac, precupeţ în Sf. Vineri, ori, cum îi zic acuma, în hală, pusese la cale să taie o găină grasă, cum îi la casa omului, nu mortăciuni de la găinari. Cu o zi mai înainte vorbise cam aşa dl. Chiriac cu nevastă-sa :
— Ştii una, Lenţuco, duminică lăsăm sec, şapte săp~ tămîni nu-s şagă, pînă vom ajunge cu sănătate sfintele Paşti ni se vor lungi urechile, mi-i chiar dor de-o găină î
— Te văd încotro baţi. Ţi-ar veni prin gînd să-mi desperechez găinile ! Pune-ţi pofta-n cui ! ori de nu, cumpără.
— Găină cumpărată nici n-am mîncat, nici nu mănînc. Taie una de ale tale, să-mi ling degetele ! De cele de put a pene mă scutesc.
— Bine, omule, care s-o tai ? Cucuieta se ouă ; Bo-gheta, nu mă-ndur ; ştii ce ouă mari face ; Gălbioara cloceşte aşa de bine !, iar pe cea doapă n-o tai, doamne fereşte^ nu ştii ce bine poartă puii ?
— Uite-te, taie cioara cea neagră.
— Cum ? să n-am găină neagră la casă ? Pe semne vrei să se prindă de noi toate boboanele ? Uiţi ce megieşi avem ?
— Taie atunci pe cea albă.
— Ei doar, tot îi uliţarnică !
Sîmbătă în seară a cinătuit-o frumos pe Alba, a sărat-o şi a pus-o în paravan. Se gîndea dumneaei : „mîine nu mai cumpăr carne, fac jumătate rasol cu usturoi, cum îi place lui Chiriac, jumătate o frig ; un pospaiu de plăcinte
70
71
şi pe urmă un guleai la Herşcu ! Vor fi sigur lăutari. Mai petrec, doar o dată îi lăsatul secului ; copiii nu-mi plîng de foame".
Dumnealui, ca omul cu interes, s-a sculat dis-de-dimi-neaţă şi a plecat la tarabă ; era zarzavagiu. Madam Ilinca, ca gospodină, dur încoace, dur încolo, cum îi treaba femeii : mută lucrul dintr-un loc într-altul ; mai potriveşte prin cea casă, mai face-o ţigară. Cînd dă să meargă în paravan, uşa deschisă. Pe loc a săgetat-o prin inimă şi-şi zise : „Mămăcuţa mea ! uşa deschisă ! de n-ar fi dat vreun cîine la găină ! era acoperită, dar hămisiţii calicilor din mahalaua asta strică şi lăcata !" Cînd colo, strachina prăvălită, talgerul de deasupra răsturnat şi găina ia-o de unde nu-i !
Iese madam Ilinca în prag şi-ncepe :
— Arză-1 para focului şi mînca-l-ar umplut gata cine-1 are ! Dar bine, madam Marghioală, nu destul mă mănînci cu găinile şi cu porcii dumitale ? Cu dînşii mă scol, cu dînşii mă culc, mînca-i-ar brînca şi n-ai mai avea parte de dînşii să n-ai. Acu ţi-a mai trebuit şi cotei, coadă ca nemţoaicele, să-mi crape găinuţa grijită gata ?
— Dă, soro, cine are găini să le acopere. Dobitocul ce ştie ? De cînd lumea, cine nu strînge, n-are.
— Cum vorbeşti, mangosito, nu ţi-i ruşine ? Fii mai modistă *), că nu-s de seama ta ! Cum, ^adicătelea nu ştiu a strînge, cum se cheamă nu-s gospodină ? Poate tu nu ştii, că nici n-ai ce strînge. Ian-te uită moţopanca ! îmi insultă onorul.
— Ascultă, nu te-ntrece, nu te răţoi î Ce ţi-s de vină dacă ţi-a mîncat cîinele găina ? Mănîncă-1 şi tu, la urma urmei !
— Să-1 mănînci tu umplut, calico ; tot îi lăsatul secului ; nişte frige-linte ca voi nici n-aveţi alta ! Dar pe şarla ta am să ţi-1 curăţ eu, las pe mine; nu mai mănîncă el găini !
— Ai să-1 mănînci pe ceea lume ! Da, atîta să mai trăieşti tu cît ai avut găină tăiată !
— Taci, sfrijito, atîta s-ajungi sfintele Paşti cît n-am avut !
*) Modestă.
72
— Mai degrabă îi c-ai schimbat-o cu Herşcu pe vin.
— Las c-a veni el, dumnealui !
— Ei, şi-apoi ? mă tem poate de chelbosul tău ?
— Hai, hai, Marghioală, nu scapi tu nepieptănată ca de moarte, zise madam Ilinca trîntind uşa.
Toată ziua a fost ca ucisă de ciuda găinii, a băut vreo două cafele negre şi apoi ţigări una după alta, doar să-şi uite năduful, şi din cînd în cînd bondănea singură.
— Să mă afronte pe faţă, parc-aş fi de seama ei ! Da nu-i minciună : rîsul te rîde şi batjocura te batjocoreşte.
Pe la toacă vine şi Chiriac.
— Da, ce, nevastă, nici focul n-ai făcut ? Ce, eşti bolnavă ? Nu ţi-s parcă toţi boii acasă.
— Berecheata de cuscră-ta! -mi-ai adus spin în coastă, zău, mai bine lăsai bujda cea pustie.
— Ce-i, iar v-aţi clănţănit ?
— Poate s-o sărut ? Şarla ei a mîncat găina, cînd te-ai dus n-ai închis uşa bine. Cotarla, se vede, a adulmecat şi a şters găina ; cînd am dat eu, găina nicăieri ! Şi încă mă maltratează, apucă ea prăjina ; ba te face şi chelbos. Tu chelbos, îţi place?
— Ai văzut, berecheţi, ţin ciini şi-i mînă pe la case de mănîncă găinile vecinilor ! Cînd ieşeam a zvîrlit c-o deş-picătură după dînsul; el a dat se vede buzna aici.
— Nu zic eu ? în loc de mîncare, ciomege. Lasă pe mine, eu i-s popă.
— Şi-ncaltea era găina grasă ?
— Mai e vorbă, grasă şi galbenă cum îi fagurul.
— Cum se prinde mîncare tufă, tocmai de lăsatul secului. Bre, bre, ce comedie ! Parcă-mi spunea inima, c-am luat nişte lapte acru trecînd pe la Dumitru. Fă mămăligă şi pe urmă hai la Herşcu să şindilim cu nişte trandafiri. Are să fie cumătrul, nănaşul şi alţii.
La Herşcu era şi madam Marghioala cu gospodarul d-sale, mîncau salam şi beau vin îndulcit. Madamei Ilincăi, cînd a văzut-o, numai i se înnodă gîtiţa. Se pun ei la altă masă, poruncesc cîte-o jumătate, nici cumătră nici nănaşul nu veniseră. Se gătesc acelea, poruncesc altele, mai tîrziu vin şi cei aşteptaţi. Hai, în sănătatea nă-naşului, ba în sănătatea cumetrei şi inimile se încălzi-
73
seră. Madam Marghioala trăgea cu coada ochiului şi nu să tacă, începe :
— Hai, Herscule, mai dă vin să udăm găina că stă-n
gît.
— încă mă childeşti, sfrijito, strigă madam Ilinca şi sfîrr cu un pahar în capul Marghioalei. Noroc că se feri : paharul se făcu ţăndări de peretele dughenei.
— Vrei să mă omori, vrei să-mi iei bărbatul ? Nu-ţi ajunge chelbosul tău ? Lasă că-ţi arăt eu. Se repede ca o leoaică şi hîţ pe Ilinca de bariz ; barizul cade, hîţ de cozi şi rămîne cu dînsele în mînă.
Ilinca, hîţ, şi ea de cap.
— Lasă, căţea, ai să-mi plăteşti cozile !
— Lasă, haită.
Se pumnesc, ţipă, se zgîrie ; bărbaţii dau să le despartă.
— Şezi, Ilinco, las' Marghioală, ce dracu, doar nu sînteţi bete.
— Ce te-amesteei, ghiujule ? Ţi-ai pus ochiul pe dînsa ? de aceea mi-ai adus-o în coastă ?
— Bine, spargeţi-vă capetele ! Uită-te, vine sergentul.
— Ce-ai stricat cocul nevestei, cumătră ? zice un muşteriu.
— Aşa, mai învîrtiţi o leacă hora, zice altul, doar vine postul şi nu dă voie popa să jucăm.
— Lasă-le bre, că se scarpină, le mănîncă spinarea, că de pieptănat s-au gătit acuma : parcă le-a făcut frizura neamţul cel din strada Lăpuşneanu !
— Nu te da, madam Marghioală ! Ţine-te zdravăn madam Ilincă ! Aşa !, mai o învîrtitură, brava, mai zic şi eu ! zise tot cel dintîi.
— Îs bune să meargă la Plevna, zise unul roşcovan, îl bătea pe turc măr. Ce crezi ? femeile îs amarnice, d-le, uite ce pumni îşi trag !
— Hopa, c-a zis popa, strigă alt muşteriu.
Ilinca şi Marghioala căzuseră amîndouă jos. Un muşteriu le pusese piedică.
Dl. sergent, care abia aştepta ceva de lucru, începu a şuiera de-ţi lua auzul, mai vine unul şi hai să le umfle la comisie *). Ei, pînă aici ! Cînd dl. Chiriac şi dl. Vasile
*) Comisariatul de poliţie.
f văd că vrea să le ducă nevestele la comisie, unde se zdră-[■ venesc în picioare şi la sergenţi :
j     — Nu pune mîna că-i femeia mea, mă, domnule. 1:     — Şi asta-i a mea, lasă, le liniştim noi. Ce săriţi unde \ nu vă e treaba ?
— Ia daţi-vă la o parte ! Nu se face scandal în public. \ — Ce scandal, d-le, n-avem voie să petrecem ? Nu sînt t eu cetăţean, nu-mi plătesc patentu cinstit ? Ce ai cu l mine ? Cum adicătelea colo la „cafetanşan", unde-s ma-I damele cele goale, au voie boierii să se bată şi noi I n-avem ?
|      — Aşa, aşa, ai dreptate, d-le Chiriac, acolo era să se f facă moarte de om şi sergenţii nici nu îndrăzneau să in-■I tre, zise d-l Vasile cu ifos. I       — Să tăceţi, noi ne facem datoria.
I      — Ce datorie, d-le ? Noi n-avem voie să petrecem cu \j soţiile noastre legiuite ? Dar boierii au voie să se facă de 'l rîs cu toate nemţoaicele în public. Eram poate peste o f sută cînd s-au luat madamele de păr. ;•       — Lasă pe boieri. Noi aicea avem treabă. ,.;       — Cum ? ! Ba nu las ! îs femeile noastre doar. i       — De ce nu le stăpîniţi ? Noi avem ordin să ducem |;;  la comisie pe cine face scandal.
i Femeile se zbat, sergenţii le umflă de subsuori, bărbaţii le apucă de mînă să le scoată de la sergenţi ; ele ţipă, bărbaţii strigă, sergenţii se-nfurie.
Nănaşul, ca să pui^ capăt, strigă odată tare :
— Herscule, aici cîte un litru prima pentru d-nii sergenţi şi cîte unul pentru noi, să nu meargă oamenii însetaţi. Treci colea Lenţuco, şezi colea cumătră Marghioală. Bre, că haine mai sînteţi ! Bine-a zis, cine-a zis : să te ferească D-zeu de bătaie femeiască.
Nănaşul toarnă vin în pahare şi începe a închina :
— Sfadă şi gîlceavă la duşmani, cheful şi veselia la ;    noi. Vivat !
— S-ajungem sfintele sărbători cu bine, zise Chiriac, [    ciocnind cu nănaşul.
74
75
CE VĂZUI!
E primăvară, un aer molcom adie, un vînticel zburdalnic îţi gîdilă obrajii, vînzolind lin părul pe frunte şi pe gît ; copacii dau muguri ce cresc văzînd cu ochii, viaţa dă zor pretutindeni. Şi-n aerul închis al tîrgului tot simţi răsuflul mai uşor ; dealurile vecine îţi momesc privirea cu păşunile lor verzi.
O casă mare cu trei rînduri, rămăşiţă a falnicului lux boieresc, se-ntinde cu zidu-i înnegrit de vremi. Ograda şi grădina cu pomi mari, stufoşi, sînt înconjurate cu mari ziduri de piatră, ziduri în care se-ncheagă munca unei clase ce nu mai este, a robilor.
Aici e orfelinatul, aicea-s sute de vieţi, menite să nu mai vadă lumina soarelui, muguri veştezi ce se vor usca înainte de vreme ; ei pier, se sting ca visurile la trezire.
Urcai scările şi, după ce arătai dorinţa de-a vedea copiii, mă duseră-n odaia lor. Era destul de curată, destul de mare, dar un aer, un aer de mort, se simţea pretutin-denea. Două doici, una mai voinică, alta mai bicisnică, alăptau vreo nouă copii. Nu credeţi că-i numărul greşit ? vă repet, erau nouă. Mai fusese' o doică, dar pe furiş şi-a înţărcat ţîţa, astfel că astăzi se poate zice că numai cu numele se mai cheamă că sug.
— Şi ce faci cu micuţii, se satură ei cu toţii ?
— De unde ? ! Rabdă ! Sînge din vine nu le-oi slobozi să le dau ! Uite, le dăm lapte cu biberonul, le dăm ceai cu anison. De-or avea zile, or trăi, de nu, pace !
Şi privindu-i înşiraţi în leagăne, albi ca şi pînzeturile în care erau înveliţi, slabi şi lungiţi la faţă, cu ochişorii care de care mai stinşi, cu buzele albite   de   anemie, te
{gîndeai că sînt mai nenorociţi decît puii fiarelor. Alţii cu răsuflarea pripită parcă se sileau doar ar trăi mai repede şi să scape de zbuciumul unei vieţi amare. Chinul acestora semăna mult cu al căţeilor şi mîţişorilor lepădaţi la gîrlă ; ^ chiar plînsul lor slab aducea mai mult cu mieunatul şi | icnitul. Dar ce deosebire ! Unii răpiţi cu sila de la sînul ,| mamei, aruncaţi de o mînă străină pradă morţii prin foa-'iţ me ; ceştialalţi aruncaţi de chiar mamele lor şi culeşi de-o I mînă străină, mîntuiţi de moartea grabnică, dar meniţi a *:   muri mai pe-ncetul.
^ La o parte văzui o lădiţă cu vreo patru culcuşuri pen-)   tru copii.
]        — Dar asta ce-i ?        . '
— Asta e clocitoarea. Cînd sînt prea slabi rînduieşte doftorul de-i punem acolo : se mai încălzesc. Dedesupt le
17- punem apă caldă, aşa că le ţine călduţ. Decît să vezi mata, K    din cîţi punem, nu scapă nici unul.
Astea mi le spunea posluşnica, o   femeie   înaltă şi r   uscată, cu faţa zbîrcită şi cu nişte ochi albaştri, spălăciţi
şi fără de expresie. I        — Va să zică mor ? t        — Da. Mor cîte doi-trei pe zi.
i — Uite, zisei, văzînd uh copilaş mai rumen şi mai i,   vioi. Acesta e mai înfiripat.
— Da, cînd l-au adus era ca un harbujel, acuma slă-I     beşte văzînd cu ochii. Nu le prieşte aerul de-aicea ; cum
x    îi aduce, pare că le dă în cap ; slăbesc, se prizeresc ca-n socote.
— Şi-i îngrijiţi, îi scăldaţi ?
— Cum să nu-i îngrijim, dar geaba : mila străinului nu se prinde, dacă n-o are copilul de la maică-sa, geaba; orice le dăm, pui în perete.
— Sărmanii, poate mai bine că mor, decît s-or ridica singurei pe lume, loviţi şi izbiţi, bătuţi   de   necazuri ca
V     frunza bătută de vînt — zise posluşnica.
— De, mi-i milă, le dau să sugă cît am, dar unii nici nu pot suge de slabi ce-s — zise doica.
Apoi luă unul în braţe. El, dînd cu căpşorul într-o parte şi-n alta, apucă ţîţa, molfăi de două trei ori şi nu mai avu putere ; ochii stinşi păreau paianjeniţi, faţa-i ca de ceară îl arăta mai mult mort.
76
77
— Uite ăsta-i viu, dar miroase a mort, zise o elevă, pînă mîine n-o duce.
Doica îi mai stoarse cîţiva stropi de lapte în gură, dar micuţul n-avu nici putere de a-i înghiţi.
— Catincă, ţipă cealaltă doică, adă luminare, uite Va-silică moare.
Ne duserăm tustrele la leagăn, copilul sta cu privirea infiptă-n pod : un sughiţ rar, un fel de horhotit slab s-auzea ; viaţa lui zbuciumată de-abia se mai ţinea în pieptu-i micuţ. Cîteva icnituri slabe şi-i gata. L-au desfăcut să moară mai uşor ; la mînuţele-i străvezii, prin care se vedeau vinele, puteai să numeri ciolănelele fragede ; picioruşele-i lungi şi subţiri ca nişte fuse; singur pîntecele era mare ; ochii cufundaţi, cu cearcăne negre, îl făcea s-arate mai bătrîn ; nasul ascuţit şi străveziu părea de marmură ; în vine, sigur n-avea pic de sînge. Cu cea din urmă picătură i s-a rupt slabu-i fir de viaţă. Rămăsei nemişcată ; o viaţă stinsă fără ca o lacrimă să cadă, fără ca un suspin să ridice cuiva pieptul, fără ca durerea şi duioşia unei mame să-i închidă ochii. Micuţ, ce n-ai ştiut binele, al cărui obrăjel, n-a fost sărutat de buzele fierbinţi ale unei mame ! Micuţ, ce n-ai fost legănat de braţe moi, nici strîns la un sîn cald, a cărui naştere pe lume a fost un blestem, a cărui viaţă a fost un chin, iar moartea o mîntuire ! Stea căzută din întunericul cerurilor, neştiută de unde ! O viaţă stinsă şi după care să nu cadă o lacrimă, se poate ceva mai grozav? Şi văzînd acestea îmi adusei aminte de versurile lui Dante şi zic şi eu : „Nu întreba, cititorule, nu pot scrie, pentru că orice vorbe ar fi prea slabe". La ce venişi pe lume, făptură micuţă, rod al unei iubiri egoiste şi nechibzuite ? Ce greşişi tu ca să suferi atîta ?
Şi un plîns nervos mă podidi, un plîns egoist, căci în durerea altora pe mine mă plîngeam.
— Ei, îmi zise eleva, nu plînge pe cei ce mor, ci pe cei ce trăiesc. Ce ajung ei să păzească D-zeu. Şi ce durere să fii singur pe lume.
Ca un fior îmi trecu prin trup ; în adevăr, pentru ei, viaţa e un chin. Ce simţire într-un copil ce ajunge mare şi-i ca şi căzut din nori ; el nu cunoaşte mamă, nici tată, pe uliţă se poate-ntreba, la vederea fiecăruia, dacă nu-i
acesta tată-său şi la vederea fiecăreia, dacă nu cumva asta va fi mamă-sa. Şi, de-ar ajunge şi bogat, durerea lui tot nespusă va fi ; de va fi sărac, tot nu va avea pe nimeni. Copil găsit, aruncat, dispreţuit de lume şi totodată nevinovat. Cu cît va fi mai de treabă, cu atît durerea şi sufe-rinţa-i va fi mai mare, silit fără voie să-şi blesteme tatăl şi mama, pe acei care n-au avut pentru el simţirea ce-o are un dobitoc pentru puii lui.
Şi privindu-1 întins mort, sigur, de foame, am zis : — Bine că murişi, drăguţule, decît să duci o viaţă de ruşine şi chin. Voi, proscrişi ai unei stări sociale nemiloase, în zadar aţi bătut la poarta vieţii ; pentru voi nu era loc la banchetul lumii.
78
MAMA
Cucoana Măria, deşi trecută peste 40 de ani, era o femeie chipeşă, cu înfăţişare plăcută, ochii albaştri, avea o căutătura blîndă şi veselă, părul castaniu, adus puţin pe frunte, arăta o femeie fără pretenţii ; era din acel soi de făpturi care ţi se lipesc de inimă la întîia vedere. într-o seară de primăvară, după o zi veselă, începu o noapte furtunoasă : fulgere ţeseau cerul în lung şi-n lat, lumina lor albăstrie străbătea prin perdele, îţi întuneca vederile, din cînd în cînd cîte o parpără de ploaie mascată izbea geamurile, cît de cît să le spargă. Asemenea furtuni totdeauna stricau tot curajul Măriei; ba chiar o ameţeau de cap ; de aceea s-a culcat mai devreme. Pe la vreo zece se trezeşte din somn, cineva bătea la geam.
— Care-i acolo ? zise dumneaei răstit !
•— Eu, o depeşă.
„O depeşă", gîndi cucoana Măria, aprinzînd luminarea, „sigur vine Mitică, drăguţul mamei, vine cu o săptă-mînă înainte." Luă depeşa : era de la Bucureşti. Să iscălesc chitanţa, să nu ţin omul degeaba, voi citi-o pe urmă, îşi zise dumneaei. După ce plecă el, o deschise încetişor. Citeşte şi parcă nu înţelege, i se pare că nu vede bine, ia ochelarii din cutia de pe masă şi începe a citi tare :
„Vino imediat. Costică".
„Ce să mai fie şi asta ? De ce nu iscăleşte el. E bolnav ? In răvaşul din urmă zicea că-i sănătos. Mari ţi-s minunile doamne. Sigur, e bolnav ! De n-ar fi ceva mai rău ; deoarece îmi depeşează văru-său. De venea depeşa de cu ziua, plecam astă-seară, mîine eram acolo. Aşa trebuie să plec dimineaţă, abia noaptea tîrziu să ajung. Şi
80
Costică să nu mai puie cîteva cuvinte, să-mi spună ce-i ? De-ar fi numai bolnav, îmi spunea! Cine ştie ce s-a întîmplat ? ! Drăguţul mamei ! Oare ce-a păţit şi eu habar n-am ! Cînd îs mici, cel puţin îi ai sub ochi !" Tremurînd şi umblînd de colo pînă dincolo, şi-a gătit geamantanul, s-a îmbrăcat de plecare, dar noaptea sta pe loc, minutele păreau ceasuri : nu ştia ce-ar face. A mai răscolit scrinul cu albituri, a scos nişte cămăşi de noapte ce le cususe singură pentru Mitică, le-a pus în geamantan, şi-a mai făcut cafea la maşină, dar noaptea parcă înlemnise pe loc, nici se clintea ; tot ridica biata mamă perdeaua să vadă de ce nu zăreşte geană de ziuă, în ceasornic nu se mai încre-dea. Tot plimbîndu-se de colo pînă colo gîndul, începînd de la „ce să fie", îi aducea prin minte tot pilcuri, pilcuri amintirile vieţii ; ici i se ivea un crîmpei din vremea cînd era fată : cît de veselă i se părea lumea şi plină de lumină, toate menite să-i facă fericirea ! îşi închipuia că va lua un bărbat iubit, va avea copii drăguţi ca nişte îngeri, şi casa îi va fi un rai. Repede panorama gîndului îi înfăţişa alte tablouri : îi arăta aievea cum avusese un bărbat ursuz şi cîteodată ameţit de necazuri şi băutură ; în casă, adeseori, lipsă, copiii mici şi bolnăvicioşi, o tinereţe trecută în chin; cît greu, cît chin pînă a ridicat din şase copii pe aceşti doi ! O fată măritată cu un şef de gară, pe care direcţia îl poartă de colo pînă colo şi băiatul care învaţă la Bucureşti. îi mai fulgera prin minte : cum de nu mai trăieşte bietul bărbatu-său, poate altfel o scotea la capăt, ea n-ar fi singură cu nevoile ! şi oftări jalnice îi ieşeau dirî piept.
Cu un ceas înainte de vreme şi-a adus singură o trăsură : nu ţinea slugă, trăia foarte economicos ; din pensia ce avea de la bărbat, da lui Mitică. Adesea, cînd întîrzia mandatul, împrumuta şi îi trimetea, să aibă băiatul la vreme. Toată dragostea de mamă, toată fericirea şi toată nădejdea era băiatul. Avea cîteva parale, vreo două sute de franci ascunşi sub un sertar, bani albi pentru zile negre ; i-a scos şi i-a pus încetişor în pungă. Era pe la mijlocul lui aprilie, pensia nu venise.
Cînd a plecat dimineaţă, parcă i se uşura inima. Dar lungi erau ceasurile, mai ales cînd trenul se oprea prin staţii, îi venea să ţipe, doar ar porni ; cîtă vreme simţea
zguduirea şi vuietul cadenţat, cădea într-o toropeală, îndată ce acestea încetau, ca trezită din somn, îi veneau în minte fel de fel de icoane : poate Mitică e mort de o moarte năprasnică. Un foc, o dărîmătură, cîte nu se în-tîmplă în oraşele mari ! Şi un oftat adînc îi ridica pieptul amintindu-şi cum 1-a păzit ea de toate. Groaznicul chin al îngăimării, al neştiinţei : „Ce-o fi ?" îi încleşta, inima mai grozav decît o nenorocire vădită.
Cît de nerăbdătoare aştepta ea Pastele să-şi vadă băiatul drăguţ, să-1 sărute ca în zilele bune, să-1 alinte şi să-i intre în toate voile. Deşi el era acum holtei, ea cu dragostea de mamă îl alinta ca şi cum ar fi fost micuţ. Tresărea ca din vis zicîndu-şi: „în loc de bucurie, cine ştie ce mă aşteaptă." Se apropia de Bucureşti ; casele tot mai dese, trenul înainta încet, cucoana Măria simţea bătăile inimei, înăbuşeala o strîngea de gît, îi venea să sară înainte de-a se opri trenul.
La uşa intrării o aştepta Costică.
— Bonjur, mătuşica !
Cucoana Măria, fără a răspunde, îi întinde mîna în-trebînd repede :
— Ce-i cu Mitică ? îi bolnav ori mai rău ?
— Lasă, nu te speria ; putea să fie rău, acum avem nădejde să-1 scăpăm.
— Cum să-1 scăpăm ? mă ucizi, spune o dată.
— Da, mătuşica, tinereţea! Mai ales, nu-1 ştii că-i apucat ?
— înţelegi, băiete, nu-mi trebuie pregătiri ! spune-mi, ori ţip ca un bou !
— Ei, s-a împuşcat î Deodată credeam că-i gata, acum doctorii au nădejde că va scăpa. însă îi trebuie căutare, de aceea ţine-te, fii bărbată, de vrei să-1 ai.
Cucoana Măria se făcu galbenă ca de ceară, lăsă mîinile în jos, şi glasu-i stins vroia să-1 întrebe ceva. Nu putea ; se uita numai rătăcit, parcă singură cerea ajutor. Costică îi aduse repede un pahar de apă, îi dădu de mirosit colonie, mai statură în sala de aşteptare, pînă se linişti, pe urmă o luă de braţ şi plecară fără a grăi nici unul, nici altul vreun cuvînt.
0- Costică ştia că mîngîierile aduc şi mai multă jale. Hur-
ducatul trăsurii o mai trezi din toropeală. De-abia descleş-tînd gura, întrebă cu glas stins : ir- — De ce-a făcut, ce-a făcut ? îi era teamă să rosteas-
| ^     că nenorocitul cuvînt.
— Dă, de ce ? Pentru o madamă ! ^. : Oftă adînc, înăbuşeala şi durerea crescură şi mai tare.
.       Din galbenă se făcu vînătă, tremurînd întrebă : i   : — Cînd ?
S — Dumincă seara şi luni ţi-am depeşat, Cată, mătu-
! sică, stăpîneşte-te. Doctorii au zis că are nevoie de îngri-i jiri serioase.
I — Numai de i-aş scăpa şi din asta !
| — Doctorii făgăduiesc.
I  , Mama oftă greu clătinînd din cap...
Casa unde ţinea Mitică odaie cu chirie era tocmai pe * - bulevard, departe. Cînd au ajuns, intrară amîndoi în vîr-! ful degetelor.
I Bolnavul dormea ; mîinile galbene stăteau întinse de-a
j " lungul patului peste plapumă. Faţa albă, sprîncenele-i ar-[ cuite, fruntea mare şi senină ; părea un mort frumos, nu-
! mai răsuflarea deasă arăta că trăieşte.
Maică-sa apropiindu-se încetinel - îl sărută încet pe ; frunte, ridicînd repede capul de.frică să nu-1 trezească cu
^       lacrimile ce-i curgeau din ochi. i — Arde, zise ea.
: — Acuma e liniştit. Dar ce-am tras cu el noaptea
trecută ; nici eu, nici domnul n-am închis ochii, vroia să :    rupă tot, pe urmă să se îmbrace, să meargă de-acasă, ne |    -    era frică să nu rupă pansamentele, zise gazda care stă-| tuse să-1 păzească, în vreme ce Costică-se dusese la gară.
! Costică s-a dus, făgăduind că va veni. a doua zi.
! Gazda arătă cucoanei Măria medicamentele ce trebuiau
m:- date la ceas şi luîndu-şi bună-seara s-a dus la odihnă. ! 1 Mama se aşeză încet pe scaunul de lîngă bolnav ; ar fi | voit să-1 vadă treaz, şi totodată se ferea a face cel mai mic
! zgomot. Mintea-i se ducea îndărăt cu anii şi parcă-1 vedea
i mic în focul fierbinţelei apucat de convulsii, vînăt, cu
ochii rătăciţi, cu gura încleştată şi buzele aproape negre, se vedea pe dînsa pierdută, deznădăjduită, rupîndu-şi părul capului, crezînd că-i moare drăguţul...   Luîndu-1 în
82
83
\
braţe, alergînd cu el din loc în loc, suflîndu-i aer, doar i-ar aduce răsuflarea oprită nopţi întregi, străjuindu-1 cu doctorii.
Privi ceasul, era vreme, îi turnă tremurînd doctoria, îi apropie lingura de buze, Mitică deschise gura şi înghiţi. Nu treceau cinci minute şi ea căuta de nu-i ceasul să-i dea doctoria. Aceleaşi simţiri ca şi acum douăzeci de. ani, nopţi' care păreau ani, din cînd în cînd îi săruta mîna, cum făcea cînd era mic, lacrimile o înăbuşeau şi trebuia să curgă fără suspin. Ii mai trecea prin minte copilăria lui zburdalnică, şi-1 amintea ce băieţel frumos era ; cu ochii mari, albaştri, cu părul bălan şi creţ, toţi îi ziceau fetiţă şi cum, alintîndu-se, i se jeluia, că el nu-i fată şi că-i băiat ! Altădată cum venea drăguţ şi păşin, o ruga să-1 ia în braţe, c-a lua-o şi el cînd va fi bătrînă. .Deodată tresărea, privindu-1 lungit în pat. Ofta, sărmana mamă, gîndind la nenorocirile ce poate o mai aşteptau. Într-un tîrziu îl auzi şoptind ceva, i se păru că zice mamă, s-apro-pie, ascultă ; se înşelase, el zicea : „Ano !". Maică-sa oftă, gîndind : „Cînd era mic, în somn, în delir, striga mamă, acum în inima lui e alt nume : mama e ştearsă. Şi ce nume ? Al celei care 1-a dus la pieire". Nu ştia vina acelei femei, dar şi-o închipuia făptura cea mai blestemată, deoarece a putut să aducă la atîta deznădejde pe fiul său, atît de blînd şi atît de bun...
Glontele care intrase în mînă, mai sus de umăr, nu fusese scos. Rana era destul de primejdioasă, mai ales că doctorul adus în pripă infectase rana, silindu-se să scoată glontele. Hemoragia ce avusese la început îi slăbise foarte tare încît doctorul rămînea uneori foarte gînditor văzîn-du-1 de atîtea zile într-o aşa stare de abatere. Cola, coca, malaga nu-i ridicau deloc puterile ; cînd văzu că temperatura se prea ridică, încercă şi injecţiile de sulfat de chinină ; acestea parcă mai aveau ceva înrîurire asupra organismului. Maică-sa de o săptămînă dormise, de altfel, numai clipocind pe scaun, cu ochii veşnic la fiul său. O frică neînţeleasă o făcea să nu dezlipească ochii de la faţa lui galbenă şi istovită. De-o sfătuiau să se liniştească măcar o leacă, nu voia nici s-audă.
— Am petrecut eu multe nopţi albe pînă l-am văzut mare ; de multe ori amărăciunea boalelor, cînd erau mici,
84
îmi ţinea loc de mîncare ; acum văd eu că mama-i de fier, devreme ce îl pot privi în aşa hal. Să dorm, dar somnul acela mi-ar arde ochii toată viaţa.
$        — Azi mai bine să n-ai copii. Părinţii sînt tot părinţi, f-    dar copiii s-au stricat de tot ! Pe cîţi nu-i aud eu zicînd : „Aşa-i firesc, îndată ce eşti mamă ori tată, trebuie să ai I ,     în vedere orice suferinţi pentru ei" — zicea gazda spre a
mai potoli durerea mamei. ;  ; — El, drăguţul, n-are inimă rea, decît ei nu înţeleg
1 < durerea părintească şi cînd o pricep e prea tîrziu; noi \        atunci zăcem în mormînt.
i \ Pe fereastra deschisă aburea un aer mirositor, o ploaie
| de primăvară spălase atmosfera plină de miasme ; un vînt !        răcoros străbătea pînă-n odaie.
|  ! Mitică tresări, deschise ochii   mari, o privi   lung pe
maică-sa, parcă de abia acum o cunoştea ; şopti : [   • — Mamă, mi-e frig !
i II înveli mai bine, închise fereastra. Scuturul nu în-
\ ceta.
!  \ După amiază, un soare fierbinte bătea în amîndouă
ferestrele, o căldură înăbuşitoare, însoţită de mirosul doctoriilor, dădea sufletului o simţire de lehamite şi de tris-î tete. Cucoana Măria avusese cîteva ameţeli, dar tot se
1 stăpînea, gîndind : de l-ar vedea sănătos, pe   urmă va
-      putea boli în tihnă. Se îmbărbăta   singură   zicîndu-şi : „Multe necazuri am avut şi n-am pierit, trebuie să mă i lupt şi cu aceasta, trebuie să-mi scap băiatul. Dar o apu-
i case un tremur că nu se putea ţine pe picioare. -
| Peste un ceas veni doctorul, cătă pulsul bolnavului, îl
I ascultă la piept, examina rana de la mînă ; cea de la coas-
tă era aproape vindecată. Scuturul, pulsul ridicat, fierbinţeala se explicau numai prin septicemia declarată. Cu toată antisepţia întrebuinţată de cum 1-a luat în îngrijirea & sa, totuşi n-a putut nimici infecţia introdusă de confratele ce voise a scoate glontele. Momentul fatal sosise. Rana avea o înfăţişare roş-vînătă, părţile alăturate erau aproape i nesimţitoare. Fâră de voie, faţa doctorului se întunecă.
i El legă iarăşi rana cu cea mai mare îngrijire şi ieşi. Mama
îl urmă în urmă în odăiţa de alături.
— Doctore, ţipă ea înăbuşită, aşa-i că nu scapă ?
85
— Nu e încă primejdie de moarte, vom fi însă nevoiţi să-1 amputăm.
Cucoana Măria nu înţelese cele din urmă cuvinte.
— De ce mă-nşeli, doctore ? Dă-mi ceva, sfîrşeşte întîi cu mine, îi avea pomană.
— Cucoană dragă, tocmai acum are nevoie de ajutorul unei mame ; prin devotamentul şi îngrijirile d-tale poţi să-i foloseşti, pe atît cît noi cu medicamentele. Ai curaj şi-1 vom scăpa.
— Azi nu mai am, înţelegi durerea unei mame. Să-mi îngrop singura nădejde, singurul odor ?
— Dacă-i facem mîine operaţie, pe cuvîntul meu, scapă.
— Minţi ! Ţi-am citit adineauri în ochi şi numai o inimă de cîine poate a se îndura să nu cruţe unei mame durerea de a-şi vedea copilul mort ; viaţa mea n-are nici un rost, pe cînd moartea mi-ar cruţa chinul de a-1 vedea mort î Mort ! Mitică al mamei ! Rece ! Să-1 pun eu singură în pămînt, nu pot, nu, îndură-te, doctore î
Şi cade în genunchi aproape leşinată. O zdrobise necazul din urmă. Văzuse destul de ai săi, înghiţindu-i pămîntul.
In vremea asta veni şi Costică.
— Bine că ai venit, e nevoie de amputaţie. Dobitocul acela i-a infectat rana, altfel glontele putea să se închisteze, deşi, pe cît se pare, osul e atacat. A avut un scutur straşnic caracteristic septicemiei. După mine, singură, amputaţia îl poate scăpa. Mîine eu mai aduc un coleg, d-ta pregăteşte pe bătrînă ; peste două-trei zile va fi prea tîrziu. Făceam bine de-1 amputam mai de mult ; credeam că se va isprăvi numai cu o febră traumatică. Ei, ce vrei ? errare humanum ! Pe mîine !
A doua zi doctorul, însoţit de doi studenţi şi de un coleg de la secţia chirurgicală, veni la bolnav. Toată această îngrijire se făcea de hatîrul lui Costică. El era unul din cei mai buni şi mai iubiţi studenţi de la medicină. Mitică părea mult mai bine, spunea că mîna nu-1 mai doare, vorbea mult şi prea aţîţat. Starea lui nu plăcu deloc doctorilor ; amîndoi hotărîră că dacă nu-i nimicesc focarul de infecţie, o septicemie sigură îl va omorî în cîteva zile. In
I '    odaia de alături, cei doi studenţi pregătiră pe o măsuţă tot ? y  arsenalul trebuitor operaţiei. Maică-sa citise pe faţa doctorilor hotărîrea, un gol îi pătrunse toate măruntaiele, cu V   glasul stins zise :
i       — Mitică, dragul mamei, vei lăsa pe doctori să facă orice, numai să te putem scăpa ?
— Fă cu mine ce vrei, destul te-am amărît î
t — Lasă, ai să fii bine ; mama nu-ţi vrea   răul, zise
•?   maică-sa înghiţindu-şi lacrimile.
Întîi au început a-1 cloroformiza.   Studenţii au adus apoi măsuţa cu instrumente. Un miros amărui şi înnădu-şitor se răspîndise în toată odaia. Mitică se zbătea, un student îl ţinea de cap şi doctorul îi puse aparatul cu cloroform la nas. Bolnavul începu a aiura : „Valeu, mor, nu mă j        lăsaţi ! Mă-năduş ! Uite groapa, Ano, Ano, mă ucizi !" j  7.        Din ce în ce glasul i se stingea, peste un sfert de ceas * .    un somn adînc 1-a cuprins.
Maică-sa, cu inima sfîşiată, frîngîndu-şi mîinile, trecu în odaia de alături, gemînd :
— De ce n-am murit ? Să nu mai văd ce văd ? Clătinîndu-se umbla de colo-colo, tremurai o apucase
:    de mîini şi de picioare ; într-o vreme auzi un scîrţîit ascuţit, cum s-aude cînd dinţii fierăstrăului se încleaştă în-f ■ ;     tr-un lemn verde de carpăn. Pînă aici tot gîndul o mai [   '    îngăima ; poate doctorii vor găsi rana mai bine, poate vor ¥ 7   tăia numai cărnurile ; acest sunet ascuţit îi vesti dureroa-j        sa realitate. Deodată simte parcă sunetul ascuţit şi tără-|        gănat că-i trecea prin inimă, prin şale, parcă o mie de fierăstraie curmau tot timpul şi căzu pe canapea. Gazda o stropeşte cu apă, îi freacă mîinile cu oţet şi încet mama ;        îşi vine în fire. S-o mîngîie, înţelesese şi gazda că-i de i  -     prisos. Oftînd, ca trezită din somn, întrebă :
— E gata ?
— Cred, zise gazda, abia    ţinîndu-şi    lacrimile. Nu ^       fusese ea mamă, dar gîndul că din băiat verde şi frumos
rămîne schilod pe toată viaţa o pătrunsese.
Cînd un student ieşi cu ligheanul cu mîna, cucoana Măria n-avu putere a rosti un cuvînt, ci făcu semn să-] lase acolo.
încet, încet, simţirea-i deprinsă cu atîtea şi atîtea nenorociri, o suferi şi pe aceasta.
86
Şi ca zăcută, singură, se ridică încetinel, ca de pe-o boală îndelungată, ţinîndu-se de mese şi de scaune. Luă o bucată de olandă nouă, înveli cu ea mîna, o aşeză într-o cutie şi, făcînd o groapă adîncă în grădiniţa gazdei, o îngropa, simţind aceeaşi durere ca şi cînd îşi înmormînta copilaşii mici.
A doua zi doctorul veni, găsi temperatura scăzută şi zise :
— Bravo ! de merge tot astfel, în cîteva săptămîni e sănătos.
Cucoana Măria oftă jalnic.
— Mulţumeşte-te c-a scăpat uşor, un avocat are nevoie numai de gură. O mînă ! ce mare lucru ! li punem una de cauciuc ; azi punem picioare cu care se poate juca şi valsul, zise doctorul rîzînd.
Mitică, slab, cu privirea lîncedă, nu zicea nimic, pierderile şi fierbinţeala ce avusese îl istoviseră, era ca un copil, nu se împotrivea de fel.
— Deseară eu nu vin, să ei, Costică, temperatura ; dietă ; hrană bună şi „Bordo". La revedere, pe mîine, zise doctorul...
Zilele păreau lungi, nesfîrşite, o toropeală cuprinsese tot sufletul cucoanei Măria. Atunci cînd Mitică era în gura morţii, tot gîndul, toată mintea ei era zbuciumată de un singur gînd : cum să-1 scape ? Acum primejdia era trecută, băiatul era în convalescenţă, mama însă rămăsese cu sufletul rănit.
O rană de acelea care rămîn toată viaţa, care cu atîta e mai adîncă şi mai dureroasă cu cît iubirea e mai mare. Adesea, dusă pe gînduri, îşi zicea în sine : „Cît de puţin preţuia dragostea mea, înaintea lui, de vreme ce a putut face aşa nebunie. N-a gîndit că are o mamă, pentru care el e totul, că moartea lui pentru mine ar fi fost mai grozavă decît chinul iadului ! De l-aş fi prins că vrea să mă otrăvească, tot mi-ar fi părut că are mai multă milă pentru mine decît cînd a voit să-şi arunce un glonte-n inimă.
Să facă aşa pas, şi să nu gîndească cîtă jale, cît zdruncin, cît amar lasă în inima mamei ! Oh ! cînd m-ar fi iubit el a suta parte cît îl iubesc, de cîte prostii şi nenorociri nu era scutit! E drept, că-i la acea vîrsta cînd mama preţuieşte mai puţin decît oricare alta, dar tot meritam
!       să-i fie milă de mine, el a văzut suferinţele   mele, dar
f      aşa-i, copiii uită !
Rana mea poate anii şi moartea o vor vindeca-o, cel puţin de l-aş vedea pe dînsul om. De şi-ar putea găti învăţătura, să aibă o bucată de pîine ! Dar sînt şi eu de vină, să-1 trimit în această babilonie, băiat tînăr, nevinovat, frumos şi blînd ; şi să nu mă gîndesc ce i se poate
r întîmpla ! Sînt de vină, o mamă trebuie să se gîndească la toate; de eram aici, îl cunoşteam ce are, îl opream şi ce a făcut nu făcea; el n-a avut milă, eu n-am avut minte, greşeala lui la vîrsta lui se-ndreaptă şi se iartă; greşeala mea că l-am lăsat singur, nici nu o pot îndrepta, nici nu mi-o pot ierta".
I Era după amiaza, o zi veselă de mai;   pe ferestrele
!        deschise adia un vînticel mirositor a salcîm. Mitică dor-
i       mea dus.
f' — Somn şi hrană bună, iată singurele medicamente ce
j ţi le ordon, zisese doctorul vesel, cînd văzuse că i-a reuşit [ operaţia.
j — Şi maică-sa îşi dădea toate silinţele a face cum i
I        s-a zis. A vîndut o vie ce avea de la părinţi ca să aibă
|        cu ce-1 căuta. Soarele bătea în ferestre, a tras stolurile şi
j        a ieşit în vîrful degetelor. în odaia de  alături o aştepta
I Costică.
I- — Ei, ce face ?
I — A mîncat şi doarme.
| — Dar ne-a dat de lucru, ce zici mătuşica ? Mai ales
mata ai slăbit de tot, de nu te-ai îmbolnăvi !
— Eu îs de fier, mai bine şezi colea şi istoriseşte cum ;        a fost cu Mitică.
— Uite, mătuşica, scumpul meu verişor era amorezat * foc de-o fată tînără şi frumoasă, chiar trăia cu dînsa de , vreo jumătate de an. Mie nu mi-a plăcut treaba asta de la li       început, fiindcă o ştiam uşurică, mai pe urmă chiar am
aflat că o fost ţiitoarea unui moşneag.
— De ce nu i-ai deschis ochii, zise cucoana Măria, ,         răsuflînd greu.
— Să deschizi ochii orbului, cînd el e   chior ! I-am spus, el a rîs zicînd că ştie mai bine decît mine. Ea avu-
v       sese grijă să-i întortochieze tot soiul de minciuni, anume :
88
89
c-a vîndut-o mamă-sa, că era să se spînzure şi că dacă el ar lăsa-o, ea se îneacă şi altele.
— Am pufnit de rîs şi i-am zis : „Nu lua drept monedă bună tot ce-ţi spune ; ia seama, c-ai s-o păţeşti".
Mi-a zis că-s mizantrop, că-n mintea mea cred pe toate femeile rele şi aşa mai departe. Cînd l-am văzut că o ia pe tonul de sus, i-am spus verde : „Bre, las-o mai langzam cu sentimentalismul că într-o bună dimineaţă are să-ţi arate uşa". De aici încolo Mitică s-a cam răcit cu mine , credea că sînt gelos de fericirea lui. Aflam de la alţii că adesea dejuna cu o portocală, numai să-i poată duce un buchet ori bomboane. Tocmai în ziua fatală mă-ntîlneşte ; n-avea nici o para, aştepta să-i trimiţi ; zice să-i împrumut doi lei.
îi dau, întreb de-a prînzit, zice că nu-i e foame şi că are să mănînce o portocală. A şi luat-o de la un oltean şi a mîncat-o ; dar era aşa de neliniştit, de aţîţat, că-i tremurau mîinile. Pe loc mi-am zis că nu-i bine. Am mers amîndoi la piaţa florilor, a ales un buchet de doi lei şi am plecat. Pe drum îl întreb de-mi dă voie să-1 însoţesc la Dulcineea lui.
— Hai, frate ! mă crezi gelos ! mi-a zis cu glas schimbat.
Am mers. Nu mai fusesem pe la dînsa de vreo două luni. Cum am intrat, nu mi-a plăcut! mobile mai bune ; ea într-un matineu de mătase, ne-a primit rece şi fudulă parcă era o prinţesă ; a luat buchetul din mîna lui Mitică, nici nu 1-a mirosit şi 1-a aruncat pe o măsuţă, zicînd : „S-au sculat alţii mai de dimineaţă să-mi aducă flori, cucoane Mitică". Şi-i vîrî sub ochi un buchet frumos ca de vreo zece lei. Mitică se făcu galben.
— Ano, zise el, de ce mă ucizi !
— Eu te ucid ? Trăieşte, puiule, şi dă-mi pace ! Ţi-am spus că nu mai merge cu idile ! M-am luptat eu jumătate de an cu mizeria studenţească. Ce vrei ! Nu-s făcută pentru calicie. Dacă în vreme ce-s tînără şi frumoană nu voi trăi bine, bătrînă nu mă mai vrea nimeni ! Sileşte să ai o mie de lei pe lună, atunci, poftim, vom fi cît de romantici. Dar aşa, eu calică, tu golan, nu merge. De ! Nu pot.. Mai bine juvăţul şi crac !".
Aici pufni de rîs ca o nebună.
I — Ano, zise Mitică, eu nu şuguiesc, ai uitat cînd îmi
ziceai că vom mînca amîndoi dintr-un ou şi vom fi mai fericiţi decît cu un dejun la Capsa ?
— Iei toate banalităţile drept lucruri serioase ! Ce-a fost s-a trecut, atunci era aşa, acurn e altfel : „Nu-nvie morţii, e-n zadar copile !" Şi pufni iar într-un rîs isteric.
„Ano, zise iar Mitică, tu nu ştii că-s în stare să mă-m-)      puse ?".
„— Ha ! ha ! ha ! unde-i aşa pleaşcă ! Pînă într-o lună am echipaj la şosea şi Ana e femeia la modă a Bucureştilor ! Ţi-o trece puiule. „Ce e val ca valul trece". Şi a început a cînta o arie din „Voevodui ţiganilor".
— Şi tu nu ziceai, nimic ! zise cucoana Măria înfu-; riată.
j — Ce să-i zici? să fac morală unei femei de stradă,
| ; asta mi-ar fi lipsit J Mitică, din galben se făcu negru, era ). să iasă fără pălărie. Ea-mi făcu din ochi ziicănd : „E naiv, I puiul". Ne-am luat ziua bună şi ea tot glumeţ ne-a zis [ să nu ne supărăm, c-aşa-i ea : îi plac lucrurile cinstit şi | pe faţă : „Ies bons comptes font Ies bons amis". Mitică S ieşise înaintea mea. Eu îi zic : „Prea crud te-ai purtat, | domnişoară". „Ce vrei, nene, îi spun acum de vreo două j săptămmi cu binele şi nu-nţelege. Ori trebuie să-1 concediez eu pe dînsul, ori mă concediază le cher maître pe mine !"
f — Se cunoaşte c-ai citit pe doctorul Pascal.
I — Deosebire ! Clotilda era stupidă şi nu eu.
i I-am zis adio şi l-am ajuns pe Mitică. „Ce-ţi faci sînge
.      rău, frate ! Nu ţi-am spus de la început că te ţine numai '      ca manta ? Dă-o dracului şi fii altădată mai prudent". Nu-mi răspunde nimic. Eu îi zic :
„Mergi la curs ?" îmi răspunse că nu ; e obosit. Mă temeam să nu facă vreo nebunie ; decît să mă ţin scai, ;      iar nu-mi venea.
i — Nu trebuia să-1 laşi ; de mic a fost el prea senti-
, mental ; la dînsul era o trebuinţă *să se ştie iubit de cineva ; cînd era mic plîngea o zi întreagă de-i spuneam că nu-1 mai iubesc ; nu ştiam cum l-aş ogoia.
— Văd şi eu că nu trebuia, dar parcă omul e năzdrăvan ! Pe la vreo patru treceam pe bulevard, parcă-mi spunea inima ceva ! Cînd sosesc, era gata, venise şi par-
90
91
chetul şi doctorul. Am alergat degrabă la chirurgul nostru. El a spus că rănile nu-s primejdioase, decît-că rău a făcut colegul c-a maltratat rana, voind să scoată glontele din mînă. De-ar avea noroc să n-o fi infectat, c-a pierdut mult sînge şi trebuie îngrijit serios. Ţi-am depe-şat, şi încolo, cum ştii.
— Ce căţea, zise cucoana Măria, asemenea femei îs bune să le ungi cu gaz şi să le dai foc fără leac de milă. Scoate un băiat tînăr din minţi şi pe urmă îşi bate joc de el. Aş pune rămăşag că ea s-a legat de dînsul.
— Sigur, pe stradă ; aşa-i moda.
— L-a făcut, ticăloasa, din om neom.
— Bine c-a scăpat. Drept, a avut o lecţie dureroasă, şi pentru dînsul şi pentru mata.
— Pentru mine e o lovitură pe care moartea numai va şterge-o. Fără voie mă roade gîndul cum n-a avut el milă de scîrba ce-mi face ! Pe de altă parte mă zbuciumă căinţa, mă mustră cugetul că nu trebuia lăsat singur într-un oraş ca Bucureştii un băiat nevinovat ca dînsul. Va mai fi el om cum a fost ? Nu se ştie.
SOACRĂ, SOACRĂ, POAMĂ ACRĂ
Bravo, Aglaie! hărnicuţă mai eşti ! amu se scoală ? îmbla cele găini moarte de foame !
— Da' mai scurme, mînca-le-ar uliul să le mănînce î de gustul lor nu m-oi scula cu noaptea-n cap.
— Auzi dumneata ? îs sătulă de treabă şi ea nici nu-i spălată pe ochi, şi crede că-i dimineaţă î
— Ei, dă ! Să-ţi fi luat o noră mai spălată, eu aşa-s, bine că voi sînteţi curaţi.
— Bine, fată, femeie, ori ce dracu mai eşti, acuş vine băiatul de la servici, îi trebuie ceva s-apuce şi tu nici focul n-ai făcut.
— Ce ? am să-i fac beftice ori. pîrjoale ? A mînca şi un trandafir de la Buium î mă doare capul !
— De-atîta somn, cred şi eu. Unde ai mai văzut aşa talaghiriu ! haram că-i însurat ! văd că mănîncă tot ca un burlac.
— Bine că l-ai hrănit dumneata mai straşnic ; din sfecle cu usturoi nu-1 mai scoteai.
— Cu sflecle, cu usturoi, cu ce-am putut şi eu ca o vădană, l-am făcut om pentru alţii.
— D-apoi nici eu nu-s din butuci ; tot din doi oameni îs făcută, slava Domnului ! Poate-s mai ceva, n-am fost de obrazul vostru !
— Uite cucoana cea mare ! chiabura ! l-a îmbogăţit pe feciorul meu. Ai adus bani, vite ? ţi-a făgăduit năna-şa-ta o juncă şi pe semne că n-a mai fătat-o mă-sa.
— Mai bine-mi rupeam gîtul decît mă vîram în aşa neamuri abraşe. Să-mi las eu mahalaua mea şi să vin aici în ţigănimea asta î
— Aglaie, nu-ţi face de cap, nu mă scoate din ţîţîni! Ce ? noi ţigani sîntem la tine ?
92
93
— Poate nu sînteţi, dar de gură, curat lăieţi liştavi, ales dumneata, mămuţă, îţi stă mahalaua în gură.
— Bunişoara mamei ! s-o pui la rană. Guriţa ei, clopotul de la Mitropolie !
— Poate fata ta îi bunişoara ; eu, slava Domnului, nu-s ca acelea.
— Da, de ! tătărăşencele, li s-a dus vestea de treabă ce-s ! Hai, hai, Aglaie, nu mă face să dau cu crucea peste tine. Eu văd şi cînd dorm.
— De asta te cred. N-ai nevoie să-mi spui. Ştiu eu că soacrele au ochi la ceafă. Din partea mea poţi avea şi zece, nu-mi pasă. Cui plac, bine ; cui nu, atîta pagubă f alţii mă roagă !
— Da, ai făcut ochi. Te-a scos săracul fecioru-meu între oameni dintre ghiorlanii tăi. Bărbat bun, cu funcţie la primărie, nici nu vede,, nici n-aude ; cum faci tu, îi bun făcut. Şi încă nu-ţi place ?
— Ce mai foncţie ! odagiu la primărie, slugă la dîr-loagă. Mai bine gospodar la casa lui, decît aşa slujbă.
— Asta-i de cînd lumea ; apa la matcă şi mojicul * la teapă. Ce n-ai luat un opincar ?
— Da, mă rog, neam din neamul meu n-a purtat opinci.
—1 Da ce tot te îmbălorezi că era să te ia un fecior de popă şi că te-ai înecat cu fecioru-meu ?
— Oare de unde Naiba le mai scoţi ?
— Le scot ? tu l-ai fermecat ! el putea să ia altfel de fată.
— Mămuţă, lasă-mă că intru într-un păcat ! ce ai cu mine ! ce nu mă laşi să trăiesc în pace ? ce vii de-mi boscorodeşti în toate zilele ? Pe semne acasă n-ai nici o treabă. Zău, îmi vine să-mi fac sama, să-ţi rămînă şi fecior şi tot de cap !
— Mare odor ar pierde lumea ! treaba la mine nu te aşteaptă pe tine să mi-o faci. La mine nu stau blidele pe sub pat să le spele mîţa.
Aglaia, scoasă din sărite, ia de pe poliţişoară vreo două oale de cele albastre şi sfîrrr ! în mijlocul casei.
— Acestea-s nespălate ?
Fuga la dulap şi trosc !  vreo patru farfurii în mijlocul casei.
— Şi acestea-s nespălate ?
— Strică, scîrboaso, că nu strici zestrea ta, strici munca tontului de bărbat ! mai bine nu-1 mai creşteam, mai bine-i suceam gîtul de mic, cum n-am parte de dînsul. Asta-i cinste de la noră î poftim !
Şi ieşi ştergîndu-şi ochii.
Aglaia se pieptănă, îşi luă o polcă mai curăţică şi începu să împletească o horbotă.
„Auzi, talpa iadului ? gîndea ea — de un an de zile de cînd m-am măritat, nu mai am zi bună. Vrea să mă oftigiască şi pe mine ca pe cealaltă noră ?... Cu mine nu merge. A scăpat amu uşor, altădată am să-i zvîrl cu ceva în cap. Dacă mămăligă de fecioru-său nu-i hotărăşte să mă lese-n pace, nu trăiesc cu dînsul, ferit-a sfîntul ! Ce toant-am fost, să nu mă duc eu după un fecior de gospodar ! Calicul ista-mi trebuia ? Să cumpăr făina cu litra şi brînza cu dramul! Aşa-i cînd copilul n-ascultă de părinte. Auzi, să-i fac bucata [lui] fecioru-său pentru că dumneaei mă cinsteşte aşa de frumos î Eu cu durere de cap, îi de stat acuma la foc ? Da mănînce măcar pe dracul să-i ieie. Mă duc la tata, trebuie să aibă caş dulce... Amu, bun, rău mult puţin cum este, este; dar să nu se amestece cotoroanţa de babă ; ea mă omoară, gura ei sabie nu alta ! parcă mi-ar aduce fecioru-său mii şi mii de galbeni şi nu-i dau şi ei. De cînd ne-am luat, o rochiţă nu mi-a făcut ! o slugă la un stăpîn şi s-alege mai cu mult decît mine că i-s femeie, dragă doamne. Ce dracul tot îmi bate capul că fecioru-său aşa, că fecioru-său încolo ? încaltea i-am dat şi eu bani pe miere, ce tot îmi scoate ochii, parcă m-ar fi luat de pe gunoaie ?"
Tocmai cînd Aglaia era în toiul gîndurilor, veni si Ghiţă de la primărie şi o găsi mînioasă şi plîngînd.
— Da' ce-i asta, Aglaie ? iar plîns ?
— M-ai adus aici de rîsul şi cabazlîcul mîni-ta ? nu-i zi, nu-i ceas lăsat de Dumnezeu să nu mă cihăească. La fiece pas mă pîndeşte.
— Ce-o mai bagi în seamă ? ce-ţi pui mintea cu dînsa ? ce să-i fac ? aş bate-o da mi-i mamă, păcatele mele !
— Ţine casă cu dînsa. Eu zău am să te las. îţi spun într-o părere şi tot crezi că-i şagă.
94
95
— Ea zi-i şi tu soacră şi te mîntuie.
— Aşa ţi-i a zice ! cu tine îi pîine caldă, dar pe< mine m-ar sorbi într-o lingură de apă.
— Ii nătîngă ea, dar nu le zice din inimă. Apoi uitîndu-se la plită, ca omul flămînd !
— Da, mîncare tufă, ha ?
— Dac-a venit de cum m-am sculat şi pînă acum a tot tocat. Am avut eu chip să opăresc ceva ? m-a tehuit de cap. Mi se despică fruntea, nu alta.
Şi se pune pe plîns.
— Da lua-v-ar mama dracului, muieri nebune, să vă ieie ! eu muncesc de dau în bot şi ele-şi fac de urît, parcă nu pot împărţi averile. Ce fac eu de-a ţinea consiliu tîrziu ? Rabdă Ghiţă c-o bucată de scrumbie !
— Du-te la mă-ta să te hrănească ea. Zice că la mine spală miţa blidele.
— Hai, hai, Aglaie !
Şi ieşi stupind şi bodogănind.
Soacra, mama Marghioala, şedea alăturea cu casa [lui] fecioru-său.. Cum se scula, cu ochii pe fereastră, să vadă ce face şi ce drege nora. De da Aglaia grăunţe la păsări şi rămînea vreo cîteva fire, ofta că-1 prăpădeşte pe fecioru-său. De mergea nora la apă, fuga la nişte ruginiţi de ochelari, îi aşeza pe nas şi se uita lung de-i curată cofa. De mergea în tîrg o petrecea cu ochii şi musai găsea cusur ; se îmbrăca mai binişor, zicea că umblă după ibovnici ; de mergea mai ponosită, zicea că-1 face de rîs pe fecioru-său. De-i venea cineva din mahalaua ei, îndată făcea treabă nepoată-sa să meargă la ceva să vadă nu cumva se iroseşte casa lui fecioru-său. Mă rog, vorba Aglaiei : „îmi numără şi fasolele în oală" şi că „mai mare blestem nu-ţi trebuie decît să ai pe soacră în coaste".
Seara, în ziua sfedei, vede mama Marghioala lumină în casă la noră-sa. Ştia că fecioru-său n-are să vină aşa devreme ; ce nevoie are ea de lampă ? „Nu-i curat" îşi zise -baba, şi face treabă nepoată-si trimiţînd-o să ceară un ac. Spiriduşa de fată se duce şi îndată vine înapoi gîfîind şi spune că ţaţă-sa şedea la masă cu un sergent tînăr, mănîncă şi beau vin. Văzuse pe o crăpătură de la fereastră, că n-a primit-o în casă şi a auzit hohotind.
96
I Atîta i-a trebuit babei.
j' " — Aşa ! căţeaua îşi aduce ibovnicii în casă ! o învăţ eu ! lasă pe mine ! Acu-i vremea să deschid ochii chioru-lui de băiat. Să vadă ce poamă şi-a luat. S-o deie dracului, li găsesc eu o fată bună, după gustul meu !
Dă baba fuga la primărie să-1 cheme. Pe drum îl întâlneşte ; se gătise şedinţa mai devreme şi venea omul repede, ca unul ce era rupt de foame, spre casă. Mă-sa începu a toca :
— Nu ţi-am spus să nu ei tătărăşancă ! vezi, gîndea că ai să vii tîrziu şi l-a adus acasă. Dacă eu îţi zic : „Băiete, deschide ochii". Da unde ! mama săraca e duşmană, femeia e bună ! amu cînd îi vedea cu ochii, poate îi crede.
[ Ghită, pufnind de ciudă, intră în casă, mă-sa în urma
S lui.
*' Sergentul şedea pe pat şi fuma. Aglaia făcea cafea nea-
gră la maşină.
— Ce-mi cauţi aici, măi domnule, aici ţi-e cazarma?
Aglaia de-abia se ţinea de rîs. Sergentul se face speriat şi boboroseşte : „Apoi, iacă mă duc ; să-mi găsesc chipiul".
— Nu merge aşa ! Să-mi spui ce cauţi ? Şi dă să-1 apuce de piept.
Aglaia pufneşte de/rîs şi zice : f — Şezi, omule ! (Je, eşti nebun ?   nu-1   cunoşti ? E
|       frate-miu Dumitru ! Azi a venit din Dobrogea în conce-j diu. Nu l-am văzut de trei ani. Asta-i treaba mămuţei, iar [       te-a umplut cu minciuni.
j — Cum, cumnatul Dumitru ? Bată-te să te bată, cum
te-ai schimbat. Nu ţi-e ruşine, Aglaie, să nu-mi spui ni-•   mic. Cît pe ce să intru în păcat şi încă te făceai tont ca să mă prostiţi î
— Dacă te văzui, frate, aşa de furios !
i Mama Marghioala încremenise lîngă uşă.
î •— Hei, mămuţă, ca pedeapsă să ne aduci o oca de
( vin.
r — Nu-ţi spuneam eu, bădiţă ?
I — Dă, Aglaie : „Soacră-soacră, poamă acră, de te-ai
coace cît te-ai coace, dulce tot nu te-ai mai face !". Cre-i       dea şi ea că te-a prins cu ocaua mică !
SMÂRÂNDIŢA
Era pe la sfîrşitul lui decembrie, luna scobora agale, dînd ţurţurilor de la streaşine luciri de cristal ; din toamnă zlotoasă şi posomorită, trecusem, pe neaşteptate, la o iarnă aspră, la un ger de-ţi scapără înaintea ochilor. Fusesem în Ţicău la un prieten bolnav să-1 zăbovesc un ceas, două. Căutînd un suiş mai tărăgănat, schimbai drumul. Zgribulit, cufundat în gulerul paltonului gîndeam : ce e mai poetic? Să fii afară, să admiri măreţia unei asemenea nopţi, ori să te faci la gura sobei plină cu jăratec pe * un jilţ moale şi cu un ceai fierbinte ? Deodată parcă aud nişte gemete ; de ce mă aproprii de o şură, ce da cu o coastă-n drum, de ce şi gemetele se deosebesc mai bine ; cînd un scîncet slab, cînd gemete adinei, însoţite de ofturi. Stau, ascult, e din şură ; deosebesc un glas de femeie.
— Cine-i acolo ? întreb. In loc de răspuns, aud :
— Oameni buni, omorîţi-mă, făceţi-vă pomană de mă omorîţi.
— Dar n-auzi, ce faci acolo ?
— îngheţ, oameni buni, mi-i frig ; deger ! nu mă lăsaţi vai de zilele mele, vai de părinţii ce m-au făcut, of, Doamne, îndură-te.
— De ce stai acolo ?
— M-au dat afară, n-am unde ; nu văd, nu pot. Deger, mi-e frig, tremur ca varga, îs lemn, mi-i frig !
Cuvintele din urmă, le rosti aşa de slab parcă îi îngheţaseră pe buze, se auzeau numai gemete.
„Ce să fie asta, îmi zisei, trebuie să caut sergentul" îl găsesc ghemuit pe-o laiţă şi clipocind, tot ridicînd capul şi tot lovindu-şi barba de piept.
— D-le, hai cu mine, uite, colo în vale moare o femeie aruncată într-o şură.
— Ştiu, la Alexa, oarba, cucoana Smărăndiţa.
— Ei cum, ştii şi o laşi să degere ? !
— Da am fost noaptea asta de vreo două ori, am întrebat-o de i-i frig ? Pe un ger ca aista de doarme, nu se mai scoală.
— Ei şi crezi că asta o împiedică să nu îngheţe pe aşa pui de ger ?
— Am făcut raport şi ieri şi azi la comisie.
— Pentru Dumnezeu, d-le, dar în astă noapte o să avem cîteva grade sub zero, înţepeneşte nenorocita ceea î
— Ce să-i fac ? Stă ea de astă toamnă şi n-a murit, n-a mai muri pînă mîine.
— Mă rog, n-are pe nimeni ? Cum ? E căzută din senin ? Cine-a ţinut-o pînă acum, de ce n-ai zis gazdei s-o ia în casă măcar într-un ungher pîhă vei pune-ceva la cale ?
— Ţi-ai găsit berechet ! Nemţoaica lui ţipă c-a ţinut-o destul trei ani şi „s-o mai ţie creştinii ei".
— Şi cum, nu se poate tîrî măcar după cerut?
— De unde ? e o păcătoasă oarbă, slabă şi bătrînă de vreo şaizeci de ani. A stat mai mult şi la mine. Avea pensie : un galben pe lună ; amu se vede că i-au şters-o. în zilele ei a fost cusutoreasă la case boiereşti. Nici ea nu-i din proşti, ştie şi carte, dar ce ţi-i bun, dacă nu-s vederi ? Acuma n-are pe nimeni şi nici un ajutor ; o cucoană ca-re-i dădea, din cînd în cînd, a murit şi aceea, de asta şi neamţul a zvîrlit-o în şură.
— Dar s-o lăsăm să piară sub ochii noştri nu se poate î Trebuie să facem ceva ; deocamdată, hai să-i dăm un pahar de rachiu, s-o mai dezmorţi.
— Nu se poate ! Şura e închisă cu lăcate, se teme neamţul să nu-i fure cineva găinile.
— Mă duc la comisie, să ştiu că nu dorm toată noaptea, îi zic eu şi plec.
La comisie, în odaie, găsesc un subcomisar de jurnă, care clipoceşte la o masă. îi istorisesc faptul de vreo două
99
ori ; îmi tot răspunde cu : Ha ? ce ? cum zici ? pînă-n sfîrşit îmi spune că nu-i treaba lui şi că va face- mîine raport comisarului. Caut să-1 mai vorbesc, el strînge din umeri şi-mi întoarnă spatele. Plec la procuror. E la o sindrofie ; merg acolo şi-i trimit o petiţie ; îmi face onoarea şi iese să-mi spună că nu-i de competenţa d-sale. După multă discuţie, arătîndu-i că nenorocita e pe jumătate îngheţată, că nu se poate ca sub ochii autorităţilor, în mijlocul societăţii, s-o lăsăm să moară de frig, că asta ar însemna ca şi cum am omorî-o noi, că chiar legea ne priveşte ca părtaşi, cînd putem opri o crimă şi nu o împiedicăm, în sfîrşit, se îndură, ori că de mîntuială puse rezoluţia să se cerceteze şi să se ia măsuri. Merg la comisie, aici e numai un epistat, care spune că nu poate face nimic deocamdată, dar dacă va veni comisarul poate va lua vreo măsură.
Slabă nădejde ! Ce să fac ? Vreo doi franci ce avusesem îi cheltuişem pe timbru şi trăsură ; de stat, stau împreună cu alţi studenţi, peste putinţă a-i face vreun ajutor. Las' că trebuia parale ca s-o ridici de acolo ; şi unde să găseşti la miezul nopţii ? Oftai cu jale, gîndind cum uneori trebuie să priveşti crimele şi nenorocirile cu ochii şi să nu poţi a le opri, să nu poţi da ajutor la vreme. Cîte chinuri morale şi fizice poate răbda uneori fiinţa omenească, trece chiar peste marginile cugetării omeneşti î
A doua zi lăsai ora de filozofie, era tocmai vorba de morala altruistă, şi plec spre Ţicău. Sergentul de zi nu ştia de oarbă ; îl întreb, strînge din umeri ; îi istorisesc şi-i zic să mergem să vedem poate a şi murit.
Horhăind încoace şi încolo, găsim şura, o înjghebătură din scînduri vechi în care vîntul vîjîia din toate părţile ; într-un ungher, vezi Doamne mai ferit, sub patului găinilor, sta ghemuită cucoana Smărăndiţa, pe nişte paie, învă-lită ce-i drept, cu un morman de vechituri ; o formă de saltea şi o ţoaşeă, ce în vremea ei fusese ogheal, stăteau peste dînsa. Se zărea capul, faţa slabă, uscată, ca de moaşte, o arătare mai mult decît un om, abia mai gemea ; se auzea numai dîrdîitul celor cîţiva dinţi ce-i mai avea.
— Baţi din piepteni mătuşă, ha, ţi-i cam răcoare aici ?
— Las nu mai şugui, zi mai bine ce facem, acuşi vine noaptea şi nimeni de la comisie n-a fost; da priveşte nici nu mai ajunge pînă la noapte ; un ceas două şi-i gata.
! — Ce pot face alta decît un raport ?
ţ In vremea asta un vecin i-a adus o ceaşcă de ceai, n-a
fost în stare sărmana s-o ţie în mînă; aşa de tare tremura. Mai încălzindu-se cu ceaiul, începu iar refrenul : — Dacă sînteţi creştini, omorîţi-mă ! Nu   mă lăsaţi aici, faceţi-vă pomană ! Vai de părinţii ce m-au făcut !
Ameţit de astă privelişte, pornii spre casă, dar clănţănitul fălcilor, faţa de mort a babei, ochii ei de oarbă cu priviri infinite, această fiinţă omenească, ajunsă în aşa hal, mă urmăreau, conştiinţa îmi zicea că şi eu sînt vinovat de moartea şi suferinţa bătrînei. Să-ţi vezi pe duşmanul cel mai înverşunat în aşa stare şi tot nu l-ai putea lăsa. Dacă nu e un chip să o duc undeva la cald, atunci şi eu sînt ca şi nemţoaică ca şi slujbaşii. Moare un om şi
|   ,   ei fac rapoarte ; iar eu îi privesc cum le fac şi mă tîngu-
|       iese ! Nu î Cu vorbe şi tînguiri, cu alergări la autorităţi
f nu se poate face nimic în chestii grabnice. Vor lua măsuri atunci cînd ea nu va mai avea trebuinţă ; în asemenea chestii autorităţile, ca şi pompierii, vin cînd focul e stins, adică după ce nu mai este nevoie, că-i prea tîrziu. Trebuie făcut ceva ; dar ce ? Nici parale, nici loc ; s-o las să moară acolo, mi-e ruşine, un omor îl face un ins-doi, dar acesta se face sub ochii autorităţilor, sub ochii unei părţi din societate, adică şi sub ochii mei ! Acest „mei" m-a zguduit ca un curent electric. Nu, de nu voi putea face
;       altceva, cel puţin o pun într-o trăsură şi le-o duc la co-
|       misie ; să vedem or zvîrli-o în drum !
i Cu vai nevoie strîng vreo cinci franci, ştiţi cum sînt
[ studenţii de bogaţi şi de galantoni ; întîmplarea îmi aduce j pe femeia din Ţicău, care ne îngrijea câteodată odaia ; îi I istorisesc nenorocirea oarbei şi o întreb de nu cunoaşte | pe cineva care s-o ieie, s-o ţină pînă îi va veni primăria j în ajutor, şi ca arvună îi dau patru franci, i — Unde găseşti azi un ungher slobod ? Toţi închiriază
y ■     cu patul ! Deocamdată s-o iau la mine ; sîntem creştini î |        Păcat de Dumnezeu să o lăsăm ca pe un cîine ! | Soarele strălucea de-ţi lua vederile, omătul scrîşnea
i puternic sub picioare, văzduhul întreg scapără de lumină i şi ger. Săniile cu zurgălăi zburau în sus şi-n jos, o vese-j lie zburdalnică se vedea pe feţele celor fericiţi că scăpa-;        seră din toamna posomorită într-o iarnă veselă. Am găsit
100
101
o cotiugă ca să o ducem acolcf. Cînd am luat-o de jos, era de lemn. Nici nu se putea mişca. Cu glasul stins ne spunea că are acolo o ladă cu lucruşoare. Ochii aproape păienjeniţi de frig ; nu credeam că mai trăieşte un ceas, atîta îi era răsuflarea de scurtă şi tuşea de seacă şi aspră. Mă mir cum s-a ţinut viaţa într-o fiinţă bătrînă, slabă, istovită de • orice puteri, lipsită de hrană şi căldură !
Am dus-o în odaie ca pe un copil. Cînd a simţit că-i în casă, nu-i venea a crede : pipăia mereu pereţii, zicînd cu gîngurit copilăros :
— Aici e în casă, aşa-i că-i în casă ? li cald, bodapros-te, bodaproste !
102