MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI Șl SPORTULUI Prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu (coordonator) Prof. dr. A. Gh. Olteana Prof. dr. Vasile Teodorescu Limba și literatura ' română Manual pentru clasa a X - a EDITURA DIDACTICĂ Șl PEDAGOGICĂ, R.A. Acest manual este proprietatea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Manualul este aprobat prin Ordinul ministrului Educației și Cercetării nr. 3787 din 05.04.2005, în urma licitației organizate de către Ministerul Educației și Cercetării, este realizat în conformitate cu programa analitică aprobată prin Ordinul ministrului Educației și Cercetării nr. 4598 din 31.08.2004 și este distribuit gratuit elevilor. ACEST MANUAL A FOST FOLOSIT DE: Anul Numele elevului care a primit manualul Clasa Școala Anul școlar Starea manualului* la primire la returnare 1. 2. 3. 4. * Starea manualului se va înscrie folosind termenii: nou, bun, îngrijit, nesatisfacător, deteriorat. Cadrele didactice vor controla dacă numele elevului este scris corect. Elevii nu trebuie să facă niciun fel de însemnări pe manual. Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CONSTANTINESCU, NICOLAE Limba și literatura română: manual pentru clasa a X-a / Nicolae Constantinescu, A. Gh. Olteanu, VasileTeodorescu. - București: Editura Didactică și Pedagogică, 2010 ISBN 978-973-30-2765-2. I. Olteanu, Aurică Gh. II. Teodorescu, Vasile 821.135.1.09(075.736) © EDP 2010. Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate Editurii Didactice și Pedagogice R.A., București. Orice preluare, parțială sau integrală, a textului sau a materialului grafic din această lucrare se face numai cu acordul scris al editurii. EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, R.A. Str. Spiru Haret nr. 12, sector 1, cod 010176, București Tel.: 021.315.38.20 Tel./fax: 021.312.28.85 e-mail: office @edituradp.ro www.edituradp.ro Librăria E.D.P.: str. Gen. Berthelot, nr. 28-30, sector 1 Referenți: conf. univ. dr. Constantin Cruceru prof. univ. dr. Alexandru Hanță Director general: Dâne Kăroly Andrăs Redactor-șef: Dan Dumitru Redactor: Valentina Jercea Tehnoredactor: Cati-Narcizia Lupu Ilustrații: Elena Drăgulelei Dumitru Coperta: Elena Drăgulelei Dumitru Comenzile pentru această lucrare se primesc: • prin poștă: pe adresa editurii • prin e-mail: marketing@edituradp.ro; comercial@edituradp.ro • prin tel./fax: (021)315.73.98; (021) 313.34.70 Număr dc plan: 55035/2010. Format: 8/54 * 84. Tiparul executat la Imprimeria de Vest, Oradea Versurile: Andrei Mureșanu Muzica: Anton Pann Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, In care te-adânciră barbarii de tirani! Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte, La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani! Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume, Triumfător în lupte, un nume de Traian! Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine, Româna națiune, ai voștri strănepoți, Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine, „Viața-n libertate ori moarte!“, strigă toți. Preoți, cu crucea-n frunte! căci oastea e creștină, Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt. Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ! 3 CUPRINS Literatura........................................................................... 7 Proza................................................................................ 8 Tablou sintetic ..................................................................... 12 Limbă și comunicare..................................................................13 Exprimarea orală. Exprimarea scrisă ................................................. 13 Dialogul............................................................................ 13 Regulile unei discuții civilizate ................................................... 14 Interviul. Interviul mass-media. Interviul de angajare.............................. 15 Basmul cult ......................................................................... 16 Povestea lui Harap-Alb (fragmente), de Ion Creangă.................................. 19 Limbă și comunicare..................................................................25 Monologul ............................................................................25 Descrierea......................................................................... 26 Povestirea ..........................................................................29 Taina gorunului (fragmente), de Vasile Voiculescu'................................... 30 Limbă și comunicare..................................................................35 Stilurile funcționale ................................................................35 Verbul. Valori stilistice ale unor categorii morfologice............................ 36 Caracterizarea personajelor..........................................................38 Nuvela...............................................................................39 Alexandu Lăpușneanul (fragmente), de Costache Negruzzi ..............................40 Limbă și comunicare..................................................................48 Limbajele (registrele limbii)........................................................48 Lectură suplimentară. Semnele lui Dănuț, de Gib Mihăescu.............................51 Limbă și comunicare................................................................. 59 Calitățile generale ale stilului.....................................................59 Calitățile particulare ale stilului ..................................................61 Romanul ..............................................................................63 Pădurea spânzuraților (fragmente), de Liviu Rebreanu .................................64 Limbă și comunicare..................................................................71 Sinteza ..............................................................................71 Analiza ............................................................................ 72 Adjectivul. Valori stilistice ale adjectivului. Adjective fără grade de comparație ...72 Baltagul (fragmente), de Mihail Sadoveanu ............................................75 Limbă și comunicare.................................................................... 84 Comentariul............................................................................ 84 Sens denotativ. Sens conotativ ........................................................ 85 Unitatea frazeologică.................................................................. 86 Moromeții, voi. I (fragmente), de Marin Preda ......................................... 87 „Dosarul“ receptării critice a romanului Moromeții..................................... 96 Instrumente ale receptării ............................................................ 100 Limbă și comunicare ................................................................... 102 Stil direct. Stil indirect. Stil indirect liber ....................................... 102 Etimologia populară ................................................................... 103 Hipercorectitudinea ................................................................... 103 Paralela...............................................................................104 Curriculum vitae...................................................................... 105 Evoluția prozei artistice românești: repere istorice și actualitate.................... 107 Poezia.................................................................................110 Floare albastră de Mihai Eminescu...................................................... 112 Luceafărul, de Mihai Eminescu ......................................................... 115 Lectură suplimentară. Poezii de Mihai Eminescu......................................... 123 Limbă și comunicare ................................................................... 126 Eseul .................................................................................126 Rolul figurilor de stil și al procedeelor artistice....................................128 înțelegerea sensurilor cuvintelor în context ..........................................129 Riga Crypto și lapona Enigel, baladă, de Ion Barbu.................................... 130 Lectură suplimentară. Soarele și luna (baladă populară)................................ 133 Limbă și comunicare................................................................... 135 Proiectul ............................................................................ 135 Rolul figurilor de stil și al procedeelor artistice................................... 136 Receptarea diverselor tipuri de mesaje. Grafice (diagrame) ........................... 136 Lacustră, de George Bacovia .......................................................... 138 Lectură suplimentară. Poezii de George Bacovia ........................................141 Limbă și comunicare....................................................................142 Referatul..............................................................................142 Receptarea diverselor tipuri de mesaje. Grafice (diagrame) ........................... 143 Receptarea în funcție de tipuri de texte (ficționale și nonficționale) ............. 144 Testament, de Tudor Arghezi.......................................................... 146 Limbă și comunicare ...................................................................149 înțelegerea sensurilor cuvintelor în context ......................................... 150 Memoriul de activitate ................................................................150 Receptarea diverselor tipuri de mesaje................................................ 151 Mirabila sămânță, de Lucian Blaga..................................................... 152 5 Lectură suplimentară. Poezii de Lucian Blaga ......................................... 155 Limbă și comunicare .................................................................. 158 Comentariul pe text ......:........................................................... 158 Tipuri de frazare: concizie, prolixitate, organizarea discursului prin parataxă (juxtapunere) sau prin hipotaxă (la distanță) ...................................................... 159 Scrisoarea în format electronic....................................................... 160 Cântec, de Nichita Stănescu........................................................... 162 Lectură suplimentară. Poezii de Nichita Stănescu...................................... 164 Limbă și comunicare ...................................................................164 Procesul-verbal........................................................................164 Interpretarea semnificațiilor textului ............................................... 165 Receptarea diverselor tipuri de mesaje................................................ 166 Utilizarea corectă a elementelor de relație ...........................................167 Evoluția poeziei în literatura română: repere istorice și actualitate ................ 168 Dramaturgia .......................................................................... 171 O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale ............................................. 173 Limbă și comunicare .................................................................. 184 Influența elementelor nonverbale și paraverbale asupra înțelegerii mesajului ......... 184 Ambiguități morfosintactice care îngreuiază înțelegerea mesajului. Dificultăți de înțelegere a mesajelor cauzate de forme incorecte de pronunțare ..................................184 Niveluri de constituire și de receptare a mesajelor orale și scrise................... 185 Informația verbală în domeniul audio-vizual (știri radio, știri tv)................... 186 Meșterul Manole, de Lucian Blaga ..................................................... 187 „Dosarul“ receptării critice a spectacolelor cu drama Meșterul Manole ................ 193 Limbă și comunicare .................................................................. 195 Caracterizarea personajelor............................................................195 Receptarea în raport cu genurile și speciile literare în care se încadrează textul ....196 Rolul figurilor de stil și al procedeelor artistice. înțelegearea sensurilor cuvintelor în context..................................................................196 Influența elementelor nonverbale și paraverbale asupra înțelegerii mesajului ......... 196 Receptarea în funcție de tipurile de texte (ficționale și nonficționale) ..............197 Evoluția dramaturgiei: (creație dramatică și spectacol în cultura română: repere istorice și actualitate)....................................................... 198 Evoluția criticii .....................................................................200 Mic dicționar..........................................................................202 Mic dicționar de nume proprii .........................................................208 Sigle și abrevieri ....................................................................215 Bibliografie...........................................................................216 6 Aflat la sfârșitul unui amplu ciclu de învățământ, elevul din clasa a X-a, destinatarul și beneficiarul acestui manual, a dobândit, ca urmare a unor repetate exerciții de lectură dirijată sau liberă, priceperea de a încadra într-o schemă categorială textele citite. Pentru a dobândi o asemenea competență, el a trecut de la învățarea pe de rost a poeziilor din manualul de Citire la descoperirea, treptată, a formelor și sensurilor încifrate în opere literare din ce în ce mai complexe. De asemenea, s-a familiarizat cu diferite procedee artistice, cu figuri de stil tot mai subtile, cu mari personalități ale istoriei noastre literare. Și-a putut face astfel o părere despre ce este literatura artistică sau beletristică, literatura ca „artă a cuvântului44, spre deosebire, de exemplu, de muzică - artă a sunetelor, de pictură - artă a formelor și culorilor, de sculptură - artă a formelor și volumelor. O idee despre ce este literatura și-a putut, de asemenea, face și din compararea unor texte care aparțin literaturii (artistice) - fie și pentru simplul motiv că acestea se află în manualul de limbă și literatură - cu alte tipuri de discurs, construite tot din cuvinte, dar care arată, „sună“, „vorbesc44 altfel decât acestea. Simpla comparare a mesajelor care aparțin, în chip consensual, literaturii cu acelea rezultate din comunicarea cotidiană, „normală“, firească, dintre doi vorbitori obișnuiți, acasă, pe stradă, la școală, la birou sau la piață, ori cu alte texte, realizate în registre stilistice speciale, în funcție de intenția de comunicare, scoate în evidență anumite particularități ale literaturii ca artă. Este evident că, recurgând, în esență, la același „material44, anunțarea rezultatelor tragerii Loto, relatarea în presă a execuției unui ostatic de către o grupare rebelă sau prezentarea buletinului meteorologic din ziar, de la radio sau de la televiziune sună altfel decât povestea tragică a funcționarului Lefter Popescu care trăiește, un timp, iluzia că a câștigat lozul cel mare (I.L. Caragiale, Două loturi), decât scena execuției din romanul Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu sau decât Iarna pe uliță de George Coșbuc. Sigur că este foarte comod a spune, cum s-a și spus în repetate rânduri, că prin literatură se înțelege „tot ceea ce este scris44, adică fixat cu semne grafice (litere) pe un suport material oarecare (papirus, mătase, hârtie etc.), neținându-se seama că o bună parte din literatura lumii a fost creată și transmisă, înainte și după descoperirea scrisului, pe cale orală, prin viu grai, alcătuind ceea ce se cheamă literatura orală sau literatura populară. în plus, în sfera scripturalității („ceea ce este scris44) intră o mulțime infinită de manifestări ale spiritului uman care nu au în comun cu literatura (artistică) decât faptul că sunt exprimate prin semne grafice (literatură, știință, literatură juridică, literatură medicală, literatură sportivă etc.) Tot atât de simplu este a aplica eticheta „literatură"4 ansamblului operelor literare dintr-o cultură dată (literatura română, literatura franceză, literatura sud-americană) sau, mai restrictiv, numai marilor scrieri literare ale umanității sau ale unei culturi particulare, ceea ce nu aduce practic nici o clarificare în privința conceptului de literatură ca atare, dar are avantajul de a introduce în discuție pe literar („operă literară44, „scrieri literare44), opus, se înțelege, lui non-literar. Se are în vedere acum indentificarea acelor particularități care fac dintr-o comunicare cu ajutorul cuvintelor și regulilor combinării lor dintr-o limbă dată un mesaj deosebit de alte comunicări exprimate cu aceleași mijloace lingvistice. Convenim că literatura, literarul se întrupează în opere de artă a cuvântului, situându-se, deci, în sfera esteticului, a frumosului. „Nu intră în cadrul literaturii - afirma G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) - decât scrierile exprimând complexe intelectuale și emotive având ca scop (ori cel puțin ca rezultat) sentimentul artistic44. Se are în vedere efectul pe care opera literară îl are (ar trebui să-1 aibă) asupra cititorului, asupra celui căruia îi este destinată, pentru care a fost, eventual, gândită, creată, pusă în circulație. Intră în această relație, pe de o parte, creatorul operei literare (scriitor, autor, poet, prozator, dramaturg), de regulă o personalitate, un unicat, și, pe de altă parte, cititorul, consumatorul de literatură, multiplicat într-o mulțime de potențiali cititori, al căror număr poate să crească la infinit. Elevii clasei a X-a din acest liceu, cititori ai textelor literare selectate de noi pentru acest manual, se adaugă anul acesta celor dinaintea lor; anul viitor vor fi alții și alții. Rezultă că opera literară scrisă, tipărită, publicată în mii și zeci de mii de exemplare, în ediții, antologii, manuale rămâne, principial, aceeași, neschimbată, nemodificată. Dar cititorii sunt mereu alții, de diferite vârste, având niveluri de cultură și de înțelegere diferite, aparținând unor epoci istorice cu gusturi, mentalități, criterii estetice diferite. De aceea este posibil, și chiar așa se și întâmplă, ca o operă literară să aibă ecouri diferite în mintea și în sensibilitatea generațiilor de cititori. Școala, prin profesorul de limba și literatura română, prin manuale, cu ajutorul unor auxilii prețioase cum sunt cititorii specializați, profesio- nalizați - criticii și istoricii literari, teoreticienii și esteticienii artei cuvântului - au menirea de a forma un consumator măcar avizat de literatură, această hrană sufletească și intelectuală fără de care viața noastră ar fi mai săracă, mai lipsită de sens. George Călinescu, Istoria literaturii române... Coperta interioară și exterioară a ediției, apărute în anul 1941, la București PKOZA Există, în comedia Burghezul gentilom de Moliere un personaj celebru, Monsieur Jourdain, care, aflând cu surprindere de la profesorul său de filozofie că tot ce nu eproză e vers; și tot ce nu e vers e proză, conchide zicând: Pre legea, mea, de peste patruzeci de ani fac proză fără să știu! Expresia „A face proză fără să știi44 (fr. Faire de laprose sans le savoir) se referă la aceia care execută ceva fără a fi conștienți de actul pe care îl fac în fond. Pentru a ne feri de ridicolul celor aflați în situația Domnului Jourdain, să încercăm să definim, de la început, obiectul primei secțiuni a manualului de limbă și literatură română pentru clasa a X-a: proza narativă sau, de asemenea posibil, narațiunile în proză. Este adevărat că în comunicarea curentă, oamenii nu vorbesc în versuri, specifice poeziei, ci în proză (din fr. prose, \&{.prosa, „comunicare, discurs neversificat44), caracterizată prin lipsa con- strângerilor versificației - ritmul, metrul, măsura, rima etc. Nu înseamnă însă că orice comunicare neversificată - informația de presă sau jurnalul televizat, relatarea întâmplărilor petrecute în vacanță la munte, comunicatele oficiale, ori cuvântările la ocazii festive, lecția despre originea poporului român din manualul de istorie sau disertația academică despre structura universului etc. - se include automat în domeniul prozei artistice. 8 Se impun astfel două distincții: una între comuni- carea în proză cotidiană, obișnuită, neartistică, subsumată diferitelor stiluri funcționale ale limbii și proza artistică, proprie stilului beletristic sau stilului literaturii artistice; alta între versuri, ca structură de repetiții (silabe accentuate - silabe neaccentuate, fmaluri de vers asemănătoare etc.), și proză, liberă de regulile prozodiei. Pare paradoxal, dar, pe scara timpului, proza literară a apărut (sau a fost recunoscută) ca formă de artă în urma poeziei și numai prin raportare la aceasta. în antichitate, exprimarea în versuri (poezia) era proprie discursului poetic, în timp ce proza era socotită a fi mai propice comunicării ideilor, dezvoltându-se ca atare o „proză istorică“, o „proză filozofică44, o „proză oratorică44 etc., care vor fi constituit, încă de la Aristotel, obiectul retoricii, spre deosebire de poezie, care face obiectul poeticii. S-a produs, cu timpul, o specializare a discursului prozaic, prezent mai cu seamă în speciile narative ale genului epic, diferite de speciile genului liric, dominate de poezie, și de speciile genului dramatic, care presupun atitudini și moduri de construcție de un tip diferit. în timpurile mai noi se constată o tendință evidentă de estompare a granițelor dintre diferitele moduri de expresie, tipuri de discurs și genuri literare, încât se poate vorbi despre poemul în proză sau despre proza lirică, după cum s-a încercat și s-a reușit să se scrie romane în versuri. Proza rămâne, totuși, specifică discursului narativ sau, în termenii teoriei literare clasice, genului epic (din fr. epique, provenit din lat. epicus, care își are originea în gr. epicos, derivat de la epos, „cuvânt, zicere, care se exprimă prin cuvânt44), cu care proza narativă sau narațiunea (din fr. narration, lat. narratio, „povestire, istorisire44; „expunerea detaliată a unei suite de întâmplări44) are în comun, ca element caracterizant, tocmai relatarea, într-o ordine bine definită, a unei serii de fapte, întâmplări, acțiuni reale sau imaginare, trăite sau inventate, expuse la modul obiectiv sau subiectiv, cu detașare sau, dimpotrivă, cu implicarea naratorului (povestitorului) în cele povestite. Epicul concretizat în narațiune este văzut ca o modalitate de manifestare a umanului, de reprezentare a vieții ca o succesiune ordonată de evenimente. Condiția lui de existență este devenirea, succesiunea, „istoria" (cf. fr. histoire, engl. story), reflectate la nivelul operei de artă prin secvențialitate, prin înșiruirea într-o anumită ordine a unor întâm- plări, evenimente, fapte. Narațiunea în proză, ca formă a epicului, are o vechime considerabilă, nu numai în sensul că omul a comunicat în proză de când a început să vorbească, dar și pentru că alte tipuri de discurs - predica sau învățătura, informația sau relatarea istorică, discursul politic, pledoaria în tribunal - au fost realizate, ca o regulă generală, tot în proză. Dar esențiale pentru distingerea prozei de poezie și a epicului de liric sau de dramatic sunt atitudinea și instanțele comunicării. Dacă în lirică accentul cade pe reacția interioară față de fapte, pe „interioritate44, conținutul său fiind, după Hegel, subiectivitatea, lumea interioară, sufletul agitat de sentimente, având drept consecință destăinuirea subiectului, tendința lui de a se exprima, specificul epicului este dat de povestire, de nararea obiectivă a faptelor. în formularea aceluiași filozof german, epicul reprezintă o acțiune totală, desfășurată de personaje complexe în împrejurări neprevăzute, dând un tablou al obiectivului în însăși obiectivitatea sa. în raport cu acestea două, al treilea gen omologat de estetica literară clasică, genul dramatic (din fr. dramatique, de la lat. drama, „dramă44), s-ar caracteriza, după cum arată tot Hegel, prin îmbinarea liricului cu epicul într-o nouă totalitate, în care avem în fața noastră o desfășurare obiectivă, și nașterea ei din interiorul unor indivizi, astfel încât ceea ce este obiectiv este înfățișat ca ceva ce aparține subiectivului. Opoziția subiectivitate (lirică)/obiec- tivitate (epică) nu este totuși singură determinantă în definirea celor două atitudini estetice. Ea se traduce în modalități de comunicare specifice fiecăreia: exprimarea directă, cel mai adesea la persoana întâi, a afectivității, a sentimentelor, a trăirilor individuale, plasate într-un „prezent etern44, pentru lirică; nararea obiectivă a faptelor, a acțiunilor petrecute în timp, plasate în trecut, pe care prozatorul le relatează în calitate de participant (povestirea la persoana întâi, romanul autobiografic), de martor direct, mai apropiat sau mai distanțat al unor întâmplări trecute, sau de depozitar și transmițător al evenimentelor trăite sau văzute de alții, relatate la persoana a treia. Povestitorul transmite, așadar, în cadrele generale ale teoriei comunicării, un mesaj alcătuit dintr-o succesiune de secvențe narative construite în baza unui cod lingvistic (cuvintele unei limbi plus regulile modificării și combinării lor în enunțuri) către un receptor, altul decât el însuși, situație care deosebește, principial, mesajul liric, confesiv și reflexiv, de cel epic, tranzitiv. Să comparăm, de exemplu, începutul unui poem: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le -ntâlnesc 9 în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii, taină- [...] (Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) cu un fragment dintr-o scriere epică în proză: [...] De altfel, pentru el primejdia e și mai mare decât pentru Bologa, întâi fiindcă e ceh, și toți cehii sunt suspecți, apoi fiindcă... Nu-i mărturisi al doilea motiv, ci, după o mică pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraș foarte drăguț și ceh curat, și că părinții lui l-au dat la Școala Militară ca să-și câștige mai curând pâinea, deoarece erau mulți frați și fără avere. A ieșit cadet la optsprezece ani, dar viața militară nu i-a plăcut. în vara când a înaintat sublocotenent și s-a dus acasă în concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim. [...] (Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților) Diferențele sunt clare de la prima vedere: persoana întâi (eu nu strivesc, dar eu, eu cu lumina mea) și un prezent etern (nu strivesc, nu ucid, sporesc) în poemul citat, persoana a treia (pentru el primejdia e și mai mare, el e din Znaim, părinții lui l-au dat la Școala Militară) și fapte trecute, povestite, pentru noi, cititorii, de un narator - înregistrator al unei biografii sumare a altcuiva. Orice situație epică implică un povestitor care povestește unui auditoriu ceva ce s-a întâmplat cândva, în trecut, ceea ce nu exclude, însă, - „anticipările epice44 adică plasarea unor secvențe nara- tive într-o ordine care nu respectă o cronologie strictă. Instanțele comunicării sunt, în cazul narațiunii, diferite de acelea ale discursului liric sau dramatic. Condiția de existență a literaturii epice constă în prezența și în acțiunea povestitorului, naratorului care produce, creează, elaborează și comunică „povestea44. In proza tradițională, obiectivă, acesta este autorul, scriitorul însuși, care se confundă cu naratorul. El este creatorul conflictelor în care sunt angajate personajele în acțiune. El poate să adopte, față dc perspective diferite. Când scrie la urmărind faptele din afara și din um poate să-și asume calitatea de „autc „omniscient4, situație considerată clasică și «firească» a povestirii44. E ori el este absent, stă bine as aptele povestite, iersoana a treia lor, povestitorul atotștiutor44 sau fi „modalitatea cele mai multe ms în spatele personajelor al căror destin și ale tmor acțiuni sunt dirijate cu o mână sigură, din umbră. în acest caz, comunicarea cu cititorul se face exclusiv prin intermediul povestirii, narațiunii. Alteori, același scriitor omniscient comunică direct cu cititorul, „îl trage de mânecă44, îl face atent la schimbarea de planuri, la noile puncte de înnodare a intrigii, îi orientează chiar reacțiile în raport cu cele petrecute în povestire. Se instituie astfel un fel de complicitate între autorul-povestitor și cititor, atras prin varii mijloace în narațiune, cum se întâmplă, de exemplu, în cel dintâi roman social românesc izbutit, Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă de Nicolae Filimon. Iată începutul Capitolului V: Educațiunea ciocoiului: Lectorii noștri cunosc foarte bine agitațiunea în care am lăsat pe Păturică în primul capitol al acestei scrieri; știu asemenea ambițioasele lui visuri și- marea sete de bani și mărire ce îl munceau. Este datoria noastră acum să le spunem mijloacele întrebuințate de dânsul pentru realizarea acestor aspirațiuni. în alte tipuri de proză, autorul continuă să știe totul despre personajele sale și despre acțiunile lor, dar povestește acestea „cu o străină gură44. Povestirea poate fi tot la persoana a treia sau la persoana întâi, dar naratorul-scriitor este substituit de naratorul- personaj. Tehnica are o vechime considerabilă, se întâlnește în celebra scriere orientală O mie și una de nopți - în care personajul Șeherezada, pentru a-și lungi viața, trebuie să-i povestească sultanului, în fiecare noapte, o istorisire -, în Decameronul de Boccaccio -, în care, noapte de noapte, personaje diverse se delectează spunându-și povești - sau în HanuAncuței de Mihail Sadoveanu. Aici autorul este un fel de regizor; el „înscenează44 o ocazie de povestit și lasă personajele să-și povestească istoriile lor de viață, trăite sau auzite. în povestirea Iapa lui Vodă, autorul-narator face doar introducerea: Intr-o toamnă aurie am auzit multe povești la Hanul Ancuței. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sânt'Ilie ploi năprasnice și spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei [...] și prezentarea personajului narator: Stătea stâlp acolo, în acele zile grase și vesele, un răzăș străin, care mie îmi era drag foarte [...] Era un- om nalt, cărunt, cu fața uscată și adânc brăzdată. [...] II chema loniță comisul. Dumnealui loniță comisul avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de șiac sur. Și venise călare pe un cal vrednic 10 de mirare. [...] lăsându-1 pe acesta să-și depene povestea: Aista-i cal dintr-o viță aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinerețele mele. [...] Asta-i o poveste pe care aș putea să v-o spun, dacă m-ascultați... Asemenea construcții narative sunt cunoscute sub numele de „povestiri în ramă44. în cazul zicerii orale a narațiunii, publicul, auditoriul, ascultătorii au o importanță infinit mai mare decât în cazul narațiunii scrise și destinate cititului, care exclude din capul locului orice intervenție a cititorului în fluxul povestirii. în procesul de modernizare a prozei, relația dintre autor și operă s-a rafinat, s-a diversificat, pe de o parte, în sensul prezenței deliberate, ostentative a autorului în povestire, mai ales în proza post-modemă în care naratorul comunică atât cu cititorul cât și cu personajele sale, atrăgând în felul acesta și mai mult atenția asupra naturii ficționale a textului. Sau, pe de altă parte, el se ascunde definitiv în spatele perso- najelor pe care le împinge în prim-plan, lăsându-le să se prezinte cam în felul în care o fac personajele operelor dramatice. între naratorul omniscient și naratorul absent s-ar situa naratorul-martor, înregistrator fidel al întâmplărilor pe care le „consemnează44 cu exactitate de grefier și le comunică fără a interveni câtuși de puțin în desfășurarea lor. Timpul joacă, de asemenea, un rol important în definirea epicului, respectiv a narațiunii, dar nu trebuie absolutizată părerea că toate formele epicului sunt spuse sau scrise la timpul trecut. Sigur că pentru cele mai vechi, între care epopeea (chiar dacă realizată, de regulă, în versuri), timpul narațiunii este trecutul, după cum mitul, ca narațiune sacră, se plasează într-un timp al începuturilor, illo tempore, cum spune Mircea Eliade. La fel, basmul popular și, după modelul acestuia, basmul cult se așază în vremea lui A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, iar romanul istoric, prin însăși natura lui, își desfășoară acțiunea într-un trecut cunoscut: în anul Mântuitorului 1612, pe vremea când înfloresc teii, singurătățile Prutului, la cotitura care se chiamă Cornul lui Sas, vuiau de furtuna războiului. (Mihail Sadoveanu, Neamul Șoimăreștilor) Literatura artistică a elaborat, în timp, anumite tipuri de discurs în proză, cunoscute și sub numele de specii epice în proză, de la cele mai simple, mai scurte și mai vechi, precum legenda, snoava, anecdota, basmul, toate populare, aparținând folclorului, până la cele mai complexe, mai lungi și mai noi, totodată, precum povestirea, nuvela, romanul. Dar indiferent de dimensiune și de vechime, speciile narative au câteva elemente comune: o intrigă sau un conflict care pune față în față o serie de personaje ale căror acțiuni, fapte, întâmplări sunt relatate, spuse/scrise, povestite de un narator, fiind destinate unui auditoriu (în cazul operelor literaturii populare) sau unui cititor (în cazul operelor literaturii culte sau „de autor44). Autorul poate să privească întâmplările povestite din perspective diferite. El poate adopta un punct de vedere obiectiv, ferindu-se de orice ingerință în lumea fictivă pe care chiar el o creează, o populează, o face să trăiască, sau, dimpotrivă, poate să se implice în narațiune, să-și facă auzite sentimentele, simpatiile și antipatiile față de anumite personaje ori fapte ale acestora. Cele două perspective nu se exclud. De la o fază incipientă, când autorul nu se ferea, chiar dorea să ne convingă că el este și povestitorul, cum se întâmplă cu Nicolae Filimon, citat mai înainte, s-a trecut la o proză obiectivă, cu un narator omniscient și invizibil în operă, ilustrată, spre exemplu, de romanele și nuvelele lui Liviu Rebreanu sau Marin Preda. Tot în căutarea maximei obiectivități, asociată cu autenticitatea, autorul se disimulează într-un personaj sau în mai multe personaje, le atribuie acestora paternitatea asupra narațiunii, care devine extrem de subiectivă, fiind expresia subiectivității personajului respectiv, în timp ce întregul lasă impresia unei depline obiectivități, atâta timp cât autorul, cu ideile, atitudinile, sentimentele lui lipsește aproape cu desăvârșire din operă, ca în romanele lui Camil Petrescu sau ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Ion de Liviu Rebreanu și Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu sunt date drept exemple de romane în care naratorul se identifică cu „o voce supraindividuală44 sau, respectiv, cu „diferite voci și perspective individu- alizate44. Autor, narator, întâmplări, ascultători și cititori, personaje, intrigi, conflicte, episoade și secvențe narative, desfășurări și rezolvări epice, toate acestea intră în structura narațiunilor în proză care fac obiectul primei secțiuni a manualului de față. Textele literare alese pentru studiu constituie suportul pentru identificarea lor, pentru înțelegerea rolului lor în construcția epică, premise necesare pentru receptarea corectă a acestei părți importante a literaturii române și universale - narațiunile în proză. 11 TABLOU SINTETIC Noțiunile din această Introducere nu trebuie învățate pe de rost. Cunoscute (unele) din clasele gimnaziale, ele vor fi aprofundate acum și folosite în analiza textelor. L PROZA A. Definire B. Tipologie - proza narativă; epica în proză; speciile genului epic în proză -proza istorică -proza filozofică -proza oratorică tudor vlanu arta prozatorilor români arta prozatorilor români II. PROZA NARATIVĂ A. Definire B. Structura textului narativ 1. Comunicarea în textul narativ; instanțele comunicării -autorul - naratorul • omniscient • personaj • „martor“ -personajele tudor vlanu Tudor Vianu, Arta prozatorilor români - cititorul (ascultătorul sau auditoriul) 2. Perspectiva narativă - obiectivă; implicativă (cu elemente de subiectivitate) 3. Tehnici de construcție a subiectului -acțiunea: succesiunea întâmplărilor, evenimentelor; intriga și conflictul; personajele - elementele de construcție: secvențe narative; episoade; înlănțuirea; alternanța planurilor; incipit-u\ (începutul); elipsa; pauza descriptivă; finalul; povestirea în ramă 4. Personajele: -persoană și personaj -personaj și „caracter“ -personaje principale și personaje secundare -personaj-narator și personaj-martor -personaj „reflector44 C. Limbajul prozei narative 1. Modalitățile narării: povestirea și relatarea; rezumatul; divagația (paranteza); scena 2. Vorbirea naratorului și vorbirea personajului: narațiunea la persoana I; narațiunea la persoana a treia; stilul direct și stilul indirect; stilul indirect liber 3. Registre stilistice: oral și scriptural (scris); popular și cult; arhaic și regional; neologic. 12 UMKA ȘJ eOMU^eAKS }xprimare orală. Exprimare scrisă Limba, ca mijloc de comunicare, este un cod folosit pentru a transmite o cantitate de informație în relațiile dintre oameni. Comunicarea interumană se realizează fie pe cale orală, fie pe cale scrisă. Deși se află în interiorul aceleiași limbi, cele două forme de comunicare se deosebesc, mai ales prin poziția și atitudinea partenerilor, dar și prin utilizarea unor elemente lexicale specifice și a unor forme și construcții gramaticale deosebite. Exprimare orală Este, de regulă, spontană. Orice modificare, revenire, adăugire este auzită și cunoscută de interlocutor. Nu există posibilitatea unei reveniri finale asupra mesajului, în vederea definitivării și stilizării acestuia. în general se folosesc un vocabular și expresii specifice limbii conversației curente. Se apelează la elemente accesorii - intonația, pauza, gestica, mimica, accentul, intensitatea, debitul verbal. Emițătorul și receptorul se află simultan în același cadru spațial și temporal. Este destinată auzului, decodarea se face simultan cu rostirea. Exprimare scrisă Este alcătuită, de regulă, pe baza unui plan de idei elaborat în prealabil. Se pot face modificări, reveniri, adăugiri, fără ca destinatarul să știe. Se poate face o lectură finală a textului, în scopul definitivării, din punctul de vedere al grafiei, al ortografiei și punctuației, al exprimării în general. Când se apelează la cuvinte și expresii specifice limbii vorbite, acestea au o funcție stilistică. Elementele nonverbale sunt redate prin: notarea fonetică, punctuație, evocarea descriptivă a gestului, a mimicii etc. Emițătorul și receptorul se află la distanță unul de celălalt, în cadre temporale și spațiale diferite. Este destinată văzului, decodarea se face după elaborarea mesajului. în situațiile în care exprimarea orală poate avea un caracter savant - un discurs, o prelegere etc. -, de cele mai multe ori numai calea de transmitere a mesajului este orală, procedeele de alcătuire a acestuia fiind specifice exprimării scrise, mai ales ca urmare a contextului de prezentare. în unele cazuri, aceste intervenții au fost, în prealabil, elaborate în scris. Pentru început, vom prezenta unele dintre particularitățile și formele exprimării orale, urmând ca de aspectele principale ale exprimării scrise să ne ocupăm ulterior. ^/yialogul Una dintre cele mai folosite forme ale comunicării orale este dialogul care presupune reacții rapide și imediate din partea interlocutorilor, ceea ce poate duce la exprimări mai puțin exacte, de unde și necesitatea unor reveniri succesive. Pentru realizarea unui dialog, atât în limba vorbită, cât și în cea scrisă, este necesară situația de comunicare ce presupune: * prezența partenerilor (doi sau mai mulți); * situarea spre partener (cu fața sau cu spatele, aproape sau departe, în funcție de raporturile existente); * schimbul alternativ de replici, succesiunea întrebare-răspuns; ^schimbul de mesaje/informații. în limba vorbită, actul comunicării este însoțit totdeauna de gest, mimică, intonație, poziția față de interlocutor etc. 13 Dialogul, chiar prietenesc, constituie o înfruntare între locutori, pentru a lua și a păstra cuvântul. Trecerea de la o replică la alta se poate face - atât prin elemente verbale, cât și prin elemente nonverbale, dar și prin amândouă simultan - prin: * întrerupere verbală; * refuzul de a răspunde; * reluarea temei abordate și a urmării sale, a cuvintelor și a expresiilor. (în dialogul literar, elaborat, se impune stabilirea personajului care va conduce dialogul, în funcție de rolul personajelor în acțiune.) După cum se știe, dialogul are mai multe funcții: * face referire la realitatea în care trăiesc locutorii, prin: - precizarea locului, a timpului, a obiectelor, a persoanelor; - importanța verbelor de mișcare; - folosirea corespunzătoare a timpurilor, verbelor și a persoanelor. *surprinde pasiunile, emoțiile puternice ale conlocutorilor, prin: - frecvența pronumelor de persoana întâi; - numărul mare de interjecții și de exclamații; - vocabular în măsură să exprime sentimentele. O condiție esențială a oricărui tip de dialog este aceea ca răspunsurile să se refere la întrebări. în viața cotidiană, comunicarea orală, materializată prin schimbul de mesaje între două sau mai multe persoa- ne, joacă un rol însemnat. Dintre formele de manifestare, pot fi detașate următoarele, care au funcții asemănătoare: * dezbaterea, examinare a unei probleme cu unul sau mai mulți interlocutori; analiză amănunțită asupra unei probleme; * conversația, întreținere familiară, convorbire, discuție; * convorbirea, discuție, conversație; convorbire telefonică, comunicare bilaterală realizată prin intermediul unei instalații telefonice; * discuția, conversație, convorbire; conversație animată, în contradictoriu, altercație, diferend; cercetare, analiză, dezbatere minuțioasă a unei probleme, făcută, de obicei, în cadrul unui colectiv organizat. După cum se vede, conversația, convorbirea și discuția sunt sinonime, existând, evident, elemente de diferențiere între ele. De regulă, conversația și, uneori, convorbirea telefonică pot avea caracter informai, mai puțin pretențios. Este necesară precizarea că aspectul informai al unei comunicări interumane nu exclude, ci presupune, ca o cerință obligatorie, respectarea normelor limbii române literare actuale. Revenind la dezbatere, aceasta presupune: * o temă, cunoscută, în prealabil, de toți participanții; * o cunoaștere temeinică a problemelor supuse dezbaterii; * un moderator, de regulă, specialist recunoscut în domeniul respectiv. Acesta are menirea de a menține discuțiile în cadrul stabilit inițial, de a asigura participarea tuturor invitaților la dezbatere în mod egal și de a detașa concluziile; * un cadru instituționalizat favorabil. Una dintre cele mai cunoscute forme ale dezbaterii este masa rotundă. ^y^/egulile unei discuții civilizate 1. Orice discuție științifică, socială, politică sau culturală trebuie să se rezume la schimbul de idei care au legătură cu problema respectivă. 2. Se vor folosi ca argumente numai teorii științifice sau fapte concrete din realitate care sunt edificatoare pentru problema discutată. Trebuie folosite argumente, nu simple afirmații. 3. Nu trebuie să se facă referiri la caracterul, temperamentul sau trecutul persoanelor care participă la discuție, deoarece acestea nu au legătură cu ideile aflate în discuție. 4. Nu este permisă etichetarea adversarului prin referire la defecte fizice, la membrii familiei sau la diverse slăbiciuni. Importante sunt numai argumentele. 14 nterviul. Interviul mass-media. Interviul de angajare După ce a apărut ca urmare a dorinței gazetarilor de a oferi cititorilor informații cât mai variate, interviul (engl. interview) s-a extins și în alte domenii. Presa a simțit setea opiniei publice de a afla cât mai multe despre persoanele importante (VIP) ale momentului, fie ele politice, științifice, culturale etc., cărora a încercat să le descopere trăsături, preocupări etc. mai puțin cunoscute, menite a completa imaginea lor de ansamblu. Interviul este o convorbire a unui ziarist cu o personalitate, pentru a-i cunoaște sau a-i înțelege mai bine gândurile, ideile, sentimentele. în funcție de scopul urmărit, dar și de calitatea ziaristului, interviurile scot la iveală elemente ascunse cu strășnicie, care pot dăuna imaginii celui intervievat, sau, dimpotrivă, potențează calitățile acestuia, pentru a-i obține, a-i menține sau a-i spori popularitatea. Interviul poate: * completa imaginea deja cunoscută a unei personalități, prin accentuarea elementelor consacrate; * contura altă imagine decât cea cunoscută, prin relevarea unor preocupări neștiute sau mai puțin cunoscute; * lansa o idee, o părere etc. în legătură cu o problemă importantă. întrebările, pregătite cu grijă, sunt trimise anticipat celui intervievat, când: * se solicită răspunsuri bazate pe o informație temeinică; * cel intervievat este protejat, oferindu-i-se posibilitatea de a se documenta, de a medita pe îndelete la problematica abordată. Un interviu trebuie organizat meticulos, printr-o informare de anvergură pe care ziaristul o efectuează referitor la viața personală și publică a celui intervievat, la lucrările publicate, care trebuie citite și chiar comentate, în prealabil, cu alte personalități din domeniu. în pregătirea interviului, ziaristul urmează să: * cunoască preocupările acestuia; * cunoască activitatea acestuia, precum și lista de lucrări publicate; * știe conținutul lucrărilor legate de tema interviului; * consulte alți specialiști în domeniul respectiv; * evite întrebările simpliste; * nu abordeze zonele voit ascunse de cel intervievat, să nu-i lezeze intimitatea. După realizarea interviului, de regulă, înregistrat audio și/sau video, urmează definitivarea textului care va fi publicat sau transmis la radio și/sau televiziune. Este necesar ca intervievatul să primească șpaltul sau caseta cu interviul înainte de difuzare. Interviul de angajare este discuția dintre cel care angajează și cel care solicită un post, primul dorind să-l cunoască foarte bine pe viitorul colaborator, iar cel de-al doilea urmărind să-și pună în valoare calitățile, pregătirea etc. Interviul de angajare se poate desfășura prin răspunsuri orale la întrebările adresate, prin completarea în scris a rubricilor dintr-un formular sau îmbinând ambele procedee. Uneori interviul de angajare este însoțit și de unele activități practice, cu scopul de a cunoaște abilitățile solicitantului sau modul în care acesta se poate adapta unor cerințe noi. 1 Organizați o dezbatere pe o temă care vă preocupă. Cereți colegilor voștri să predea moderatorului intervențiile scrise. 2 . Editați textele pregătite inițial, precum și intervențiile suplimentare ale participanților, moderatorul având grijă să uniformizeze punctuația. 3 . Marcați elementele nonverbale dm comunicările voastre pnn semnele de punctuație corespunzătoare. 4 . Sunteți reporter la revista liceului. Pregatiți-vă să luati un interviu. ^câștigătorului unui premiu la olimpiadele școlare; *unui profesor; *primarului localitățn/sectorului unde se află liceul vostru. 5 Prezentati întrebările pe care le-ați pregătit într-o ședință de redacție, unde le dați forma definitivă. 6 Organizați un concurs, în care să premiați cele mai interesante interviuri. 7 Precizați în ce măsură dezbaterea și interviurile, de la exercițiul 4, țm de exprimarea orală și de cea scrisă. identificați greșeala și corectați-o: - Unde te duci, Dane! a întrebat mama. - Vin imediat! 15 basmul cult Basmul cult este inclus între speciile „scurte44 ale prozei narative, deși G. Călinescu, referindu-se la basmul popular, considera că acesta este un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc. Aprecierea călinesciană se aplică și basmului cult sau „de autor“, al cărui model îl constituie, fără îndoială, basmul popular sau folcloric. Consecința profundă a oralității basmului popular este structura lui stereotipă, de model structural foarte bine conturat. Secvențele narative sau episoadele, numite în literatura de specialitate șabloane (G. Călinescu) sau funcții (V. I. Propp) se înlănțuie într-o ordine prestabi- lită, conducând după o logică proprie acestui tip de narațiune, la confruntarea („lupta44) eroului cu un adversar, încheiată cu „victoria44 celui dintâi, urmată de „căsătoria44 și „înscăunarea44 lui. Probele, încercările grele, călătoria peste mări și țări, pătrunderea în tărâmuri subpământene sau aeriene, confruntarea cu personaje „himerice44 (zmei, balauri, zgripțuroaice) dau basmului dimensiunea eroică, ținându-1 aproape, ca timp al genezei, de mit și de epopee. Tot o consecință a oralității este stilul formular. Narațiunea propriu-zisă este cuprinsă între formule de început sau inițiale (A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti... Pe când se potcoveau purecii cu nouăzeci și nouă de oca de fier și zburau până la cer...) și finale (Am încălecat pe-o șa/Și v-am spus povestea așa...). Acestora li se adaugă așa- numitele formule mediane, unele destinate a verifica atenția ascultătorilor, altele având rolul de a marca anumite momente ale desfășurării narațiunii (Se luară, se luptară/Zi de varăpână-n seară). Fie că este inspirat direct dintr-un prototip folcloric cunoscut, fie că este o creație strict personală, originală, basmul cult nu poate fi separat de modelul lui popular, de sursa lui folclorică. Intre primii culegători se numără scriitorul Nicolae Filimon care publică în ziarul Țăranul român din 1862 trei basme populare din Muntenia. Petre Ispirescu publică basmele culese sub titlul Legende sau Basmele românilor. Lui i-au urmat alți culegători de basme populare precum: I. Pop-Reteganul, G. Catană, Alexandru Vasiliu, OvidiuBârlea. Aproape simultan cu publicarea basmelor populare a început și prelucrarea acestora de către scriitorii vremii, basmul devenind astfel o specie de sorginte populară a literaturii culte. Chiar dacă încercări vor fi fost și înaintea lui, M. Eminescu are meritul de a fi creatorul primului basm cult izbutit, original, remarcaoil, din literatura română, Făt-Frumos din lacrimă (Convorbiri literare, 1 și 15 noiembrie 1870). îi urmează loan Slavici cu Zâna din piatră și Alexandru Odobescu cu Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat sau Basmul Bisoceanului inclus în cunoscuta sa scriere, Pseudokinegetikos. Nu mult mai târziu, Ion Creangă vine cu ale sale Povești: Soacra cu trei nurori, Dănilă Prepeleac, Povestea Porcului, Povestea lui Stan Pățitul, Povestea lui Harap-Alb etc.; I. L. Caragiale (Calul Dracului, Abu-Hasan), Barbu Ștefănescu Delavrancea (Neghiniță, Poveste, Stăpânea odată...). Alți scriitori au folosit basmul popular drept model pentru opere epice în versuri: M. Eminescu (Călin nebunul, Fata-n grădina de aur, rămas în manuscris și transformat, apoi, în marele poem filozofic Luceafărul, Miron și- frumoasa fără corp), G. Coșbuc (Fata craiului din cetini, Izvor de apă vie, Tulnic și Lioara) sau chiar dramatice V Alecsandri (Sânziana și Pepelea), Victor Eftimiu (Inșir-te mărgărite, Cocoșul negru). Elaborate și comunicate prin intermediul scrisului, destinate, dintru început, cititului, basmele de autor poartă mai pregnant decât cele populare, orale, amprenta stilistică a creatorului și a epocii sale. Făt-Frumos din lacrimă este o proză romantică și o ilustrare a eminescianismului, în timp ce scrierile de același fel ale contemporanului Ion Creangă - într-o mai mică măsură, poate, Povestea lui Harap-Alb - sunt narațiuni realiste, care comunică, s-a observat, cu proza memorialistică din Amintiri din copilărie. Ion Slavici, Păcală în satul lui 16 icționar : CLASICISM (fr. classicisme). în sens larg, termenul Resemnează atitudinea estetică existentă dintotdeauna în păzumța omului spre adevăr, bine și frumos, în sens mai [restrâns, se are în vedere literatura secolului al XVII-lea îfrancez, când Nicolas Boileau, valorificând esteticile antichității (Anstotel, Horațiu), cristalizează estetica clasicismului în lucrarea s&Artapoetică (1674). : Ca expresie a rațiunii, arta trebuie să îmbine utilul cu plăcutul, pentru a exprima adevărul identificat cu binele și 'frumosul. De aici, finalitatea artei, care trebuie să placă și să moralizeze. ! în teoria genurilor, se pledează pentru puritatea [speciilor literare, cu predilecție pentru: idilă, odă, epigramă, [rondel, satiră, epistolă, epopee, fabulă, tragedie, comedie. Personajul literar clasic e un tip uman ideal, cu însușm [morale înalte. E dominat de o singură trăsătură de caracter [(curaj, vitejie, naivitate, generozitate etc.), închegându-se că O structură unitară și general valabilă, exemplară. [ Natura reprezintă doar un fapt general, cu valoare: [decorativă, naturafrumoasă. 1 Sursele de inspirație se reduc la antichitatea greacă și latină, ignorându-se, adesea, istoria și erou naționali. : Trăsătura dominantă a stilului clasic este puritatea, așa-zisul stil înalt. De aici, interdicția folosim unor cuvinte sau expresii aparținând vulgului, acestea fiind lipsite, în concepția clasicilor, de resurse estetice. ; Printre alte norme, trebuie reținută regula celor trei ■unități de loc (acțiunea să se desfășoare în același loc), de țimp (să nu depășească limita a douăzeci și patru de ore) și de acțiune (unitatea și convergența părților în cadrul [subiectului). [ [ Obligația respectării cu strictețe a unor asemenea reguli a condus la exagerarea caracterului rațional al artei [literare clasiciste. Lipsa de elasticitate a avut drept consecință perimarea lor și reacția violentă a romanticilor încă în a doua jumătate a secolului alXVIII-lea. : EPIC (gr. epikos, lat. epicus, fr. epique). Categone [fundamentală a literaturii, care exprimă, sub forma narațiunii (povestirii), idei, sentimente, acțiuni ale eroilor unor [întâmplări reale sau imaginare. Gen epic - unul dintre principalele genuri literare, care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și în proză, dezvăluind cu o relativă [obiectivitate portretul fizic și moral al personajelor, faptele lor, relațiile dintre ele și cu mediul înconjurător. EPISOD (fr. episode, gr. epeisodion). Acțiune [secundară, complementară acțiunii principale dmtr-un roman, basm, dramă, poem epic. în tragedia antică, episodul corespunzător unei diviziuni comparabile cu ceea ce azi numim act într-o piesă de teatru. INCIPIT (fr. incipit). Primele cuvinte (propoziții) din textul unei lucrări (literare). MOTIV (literar) (fr motif). Unitate minimală în compoziția unei opere epice ori în structura unei opere (poezii) lirice, prin care se realizează (se susține, se ilustrează) tema acelei opere literare. întâmplare (situație) semnificativă pentru relațiile de timp, spațiu și acțiune, dintre personaje, într-o operă literară epică (ori dramatică); sintagmă (chiar cuvânt) relevantă pentru tema unei opere literare lirice. REALISM (fr. realisme). Curent artistic (și literar) apărut ca reacție parțial antiromantică, preluând, în același timp, câteva particularități ale clasicismului. La fel cu acesta din urmă, există un realism etern care înseamnă atitudinea artiștilor dintotdeauna de a stabili o relație corectă între artă și realitate. Sensul modem al conceptului s-a cristalizat teoretic, susținut de marile creații în proză datorate lui: Stendhal, Balzac, Flaubert (în Franța), Dickens, G. Eliot (în Anglia), Tolstoi, Dostoievski (în Rusia). Primul teoretician este francezul Champfleury care, în 1857, publică un volum de eseuri intitulat Le realisme. Dintre principiile estetice ale realismului sunt de reținut: • opera realistă nu idealizează realitatea, ci o observă și o înfățișează așa cum e, ceea ce nu înseamnă că o copiază, procesul transfigurării fîcționale realizându-se prin însuși faptul că această realitate neidealizată este [ filtrată de conștiința creatorului ei; • imaginea artistică trebuie să fie veridică, adică plauzibilă, conformă, în datele ei generale, cu adevărul, • realitatea de la care se pleacă trebuie înfățișată obiectiv, ceea ce presupune, din partea creatorului, 6 atitudine de obiectivare (detașare); • predilecția pentru realitatea socială și pentru cauzalitatea relațiilor dintre indivizii umani, pe de o parte, și dintre aceștia și mediul natural, social și istoric, pe de altă parte. Realismul valorifică rezultatele științelor naturale: precum științele naturii studiază relația dintre animal și mediul natural, artistul (scriitorul) trebuie să se considere doctor în științe sociale (Balzac), secretarul societății umane; 17 • viziunea realistă este una omniscientă: Artistul trebuie să fie pentru opera sa ceea ce Dumnezeu este pentru creație: să fie simțit pretutindeni, dar niciodată vazwZ(Flaubert); • scriitorul realist folosește cu predilecție „metoda44 tipizării și a tipicității, un anume personaj literar fiind reprezentantul tipic al categoriei umane pentru care a fost conceput. Reprezentanții cei mai de seamă ai realismului în lite- ratura română sunt: N. Filimon, Ion Creangă, I. L. Caragiale, loan Slavici, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda. O variantă radicalizată, exagerată, a realismului este naturalismul, care accentuează „fidelitatea pentru realitate44 în imaginea artistică, renunțând la tipicitate și reprezentând „cazuri44 (nu tipuri). Personajul naturalist se distinge prin instinctualitate, ereditate încărcată, patologic. Scriitorii naturaliști caută (în sensul că nu ocolesc) imaginea crudă, trivială, vulgară (în sensul rău al cuvântului). ROMANTISM (fr. romantisme). Curent artistic apărut ca reacție împotriva clasicismului. Pornit din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea sub forma preromantis- mului, care evidențiază sensibilitatea și dă expresie stării afective a melancoliei, romantismul trece prin mai multe stadii teoretice. Se cristalizează definitiv ca doctrină estetică în al treilea deceniu al secolului al XlX-lea, când Victor Hugo publică Prefața la drama Cromwel (1827), socotită manifestul romantismului european. într-un anume fel, estetica romantismului se constituie la polul opus al esteticii clasicismului. Astfel: • dacă literatura clasică era rezultatul rațiunii, literatura romantică este rezultatul sentimentului și al fanteziei creatoare; • personajul clasic este, de regulă, rege sau cel puțin no- bil; cel romantic e recrutat din toate mediile sociale, de obicei din cele mai umile, fiind întotdeuna un erou excepțional; • stilului simplu al literaturii clasiciste, romantismul îi opune unul îmbogățit prin apelul la toate straturile limbii; • natura se particularizează și se individualizează în funcție de stările afective ale celui care o percepe; • istoria națională, folclorul și tradițiile locale, naționale devin surse inepuizabile pentru literatura romantică; • personalitatea umană este reabilitată și, în conse- cință, e surprinsă în toată complexitatea ei contradictorie, pătimașă și animată de mari ambiții individuale sau idealuri colective; • scriitorul romantic își asumă libertatea totală în abordarea oricărei specii literare și chiar în amestecul speciilor, dacă astfel individualitatea umană se realizează plenar, luminată din toate perspectivele. VIZIUNE (lat. visio, -onis, fr. vision). Mod (personal) de a vedea, de a concepe lucrurile, lumea. Ansamblu de reprezentări și de idei, interpretate unitar, despre componentele fundamentale ale lumii: natura, societatea, gândirea, omul și locul lui în univers etc. 18 ( I o n Creangă (1839-1889). Unul dintre cei mai mari prozatori români din ■ i toate timpurile. Debutul literar are loc în anul 1875, când publică în Convorbiri; j literare, revista societății Junimea, povestea Soacra cu trei nurori, A scris: • manuale pentru clasele primare - în care include povestirile sale didactice - J ; Ursul păcălit de vulpe, Inul și cămeșa, Acul și barosul etc. - povești - Dănilă \ Prepeleac (1876), Povestea lui Harap-Alb, Fata babei și fata moșneagului t (ambele 1877) etc. povestiri - Moș Ion Roată și Vodă Cuza etc. - și i i memorialistică - Amintiri din copilărie (părțile I și a Il-a, 1881; partea a IlI-a, j > 1882; partea a IV-a, postum, 1892). Amintiri... evocă, după cum apreciază \ ? G. Călinescu, copilăria copilului universal. Membru al societății Junimea, a J ? legat cu Mihai Eminescu una dintre cele mai frumoase prietenii cunoscute în i \ lumea artistică românească. Povestea luiJtarap-Alb de Ion Creangă (fragmente) mu cică era odată într-o țară un craiu care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară mai depărtată. Și împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; și împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulți ani trecuse la mijloc, de când acești frați nu mai avuse prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată, de când erau ei. Și așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăiia istuilalt, la altă margine. Și apoi, pe vremurile acele, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate, și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi. Și cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii, adeseori dus rămânea până la moarte. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba, și să încep a depăna firul poveștii. Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la zăcere, a scris carte frățâne-său craiului să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: - Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăți peste o țară așa de mare și bogată ca aceea are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului vostru. [...] Tatăl îi supune la probe, pe rând, pe cei trei fii ai săi, ieșindu-le în cale, îmbrăcat într-o piele de urs, la capătul podului. Doar fiul cel mic reușește, sfătuit de o bătrână pe care o miluiește cu un ban și obținând calul năzdrăvan și armele din tinerețe ale tatălui său. Deși avertizat de acesta să se ferească de omul roșu, iară mai ales de cel spân, feciorul de crai cade în capcana întinsă cu viclenie de Spân și îi devine slugă sub numele de Harap-Alb. Ajunși la curtea împăratului Verde, Spânul, vrând să-l piardă, îl supune pe Harap-Alb la o serie de încercări grele: să aducă întâi salăți din grădina ursului, apoi, pielea bătută cu pietre scumpe a cerbului. Cu ajutorul calului și al Sfintei Duminici, nimeni alta decât bătrâna pe care o miluise în grădina părintească, eroul trece primele încercări, spre admirația unchiului său și a verișoarelor sale și spre necazul Spânului. în ziua de ospăț, fetele împăratului s-au pus cu rugăminte pe lângă Spân, să deie voie lui Harap-Alb ca să slujească și el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheamă pe Harap-Alb de față cu dânsele și-i învoi aceasta, însă cu tocmală, ca în tot timpul ospățului să steie numai la spatele stăpânu- său și nici măcar să-și ridice ochii la ceilalți meseni, 19 a) „Harap-Alb este fără îndoială cel mai frumos basm al lui Creangă și din întreaga noastră literatură, în același timp, și cel mai lung din repertoriul humuleșteanului. Aceasta a făcut pe unii cercetători să creadă că Harap-Alb ar fi îmbinarea mai multor basme pe care Creangă le-ar fi sudat. Presupu- nerea e falsă, fiindcă toate episoadele basmului se înlănțuiesc în chip armonios, realizând un tot unitar, cu schemă compozițională clară, firească și completă. (...) Organicitatea variantei Creangă este verificată de altfel de înseși variantele folclorice ale basmu- lui, unele din ele având chiar episoade mai numeroase44. (Ovidiu Bârlea, Poveștile lui Creangă, E.P.L., București, 1997, pp. 64-65.) b) „Realismul rezultat din culti- varea detaliului și punerea în evidență a unei individualități stilistice nu aparține la Creangă oralității, ci artei de scriitor, întâi, Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediție, improvizată. Totul e așa de meti- culos studiat într-un text definitiv, încât din acest punct de vedere basmul a ieșit din circuitul folcloric și a devenit opera lui Creangă. O schimbare oricât de mică a construcției dăunează întregului, și n-am mai avea de-a face cu un basm de Creangă traductibil și lizibil oriunde și oricând. Evident, o culoare locală este, constând mai ales în caractere indivi- duale și manifestări etnologice, în care limbajul își are partea sa de originalitate neglijabilă în orice basm curat folcloric. Conținutistic, Povestea lui Harap-Alb se petrece într-un spațiu geografic și sociologic convențional, avem de-a face cu împărați, curteni, sfinte, monștri, nimic nu e particular, nimic n-aduce aminte de orânduirea noastră, de peisajul nostru. Schematismul propriu folcloru- lui, încărcat cu atâta artă, nu-i de natură, cum am spus, să placă poporului, care cere ca basmul să-i fie mereu reeditat oral. însă îndată ce un povestitor ar relua șabloanele, spunându-le improvizat și în felul său, toată arta s-a dus, și Creangă a încetat să mai existe. într-un cuvânt, că de cum 1-oiu vede obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi și taiu capul. - Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul, arătând lui Harap-Alb tăiușul paloșului, pe care jurase credință și supunere Spânului la ieșirea din fântână. - Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilință: sunt gata la porunca luminării-voastre. Fetele împăratului au mulțumit Spânului și pentru atâta. Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, și oaspeții, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului1 câte oleacă, numai iaca o pasere măiastră se vede bătând la fereastră și zicând cu glas muieratic: - Mâncați, beți și vă veseliți, dar de fata împăratului Roș nici nu gândiți! Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful și au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. [...] Spânul, după ce-i ascultă pe toți cu luare-aminte, clătină din cap și zise: - Rău e când ai a face tot cu oameni care se tem și de umbra lor! D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. Și atunci Spânul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și, nu știu cum, îl prinde zâmbind. - Așa... slugă vicleană ce-mi ești! Vra să zică tu ai știință de asta și nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roș, de unde știi și cum îi ști tu. Hai, pornește! Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pământului! Atunci Harap-Alb, ieșind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal și, netezindu-1 pe coamă și sărutându-1, zice: - Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar Stăpânul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roș de unde-oiu ști. Asta-i curat vorba ceea: „Poftim, pungă, la masă, dacă ți-ai adus de-acasă“. Se vede că mi s-a apropiet funia la par. Cine știe ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câne-cânește, până acum. Dar cu omul roș1 2 nu știu, zău, la cât mi-a sta capul. Ș-apoi unde s-a fi găsit acel împărat Roș și fata lui, care cică este o farmazoană3 cumplită, numai Cel-de-pe-comoară4 a fi știind! Parcă dracul vrăjește, de n-apuc bine a scăpa de una și dau peste alta! Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu știu cum să mai zjc, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târî după mine o viață ticăloasă. Vorba ceea: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi“. [...] 1 Chiurchiului = chiurlui (vb.) = a se îmbăta, a se ameți. 2 Despre oamenii roșii se crede în popor că „sunt răi, foarte răi, cei mai răi oameni44, „răi la inimă44, „primejdioși44, „aspri44, „răuvoitori44. 3 Farmazon-farmazoană s.m. și f. (Pop.; în superstiții) = vrăjitor, om șiret, viclean. 4 Cel-de-pe-comoară, expresie tabuistică pentru „diavol44, „drac44, despre care se crede că păzește comorile îngropate în pământ. 20 Ion Creangă, diacon încurajat de cal, Harap-Alb pleacă spre împăratul Roș. în calea lui ocolește o nuntă de furnici și găsește adăpost unui roi de albine, primind în dar câte o aripioară de la regina furnicilor și de la regina albinelor. Harap-Alb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îngrijire; apoi, mulțămind crăiesei pentru ajutorul făgăduit, pornește, urmându-și calea tot înainte. Mai merge el cât merge și, când la poalele unui codru numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pârpelea pe lângă un foc de douăzeci și patru de stânjini de lemne și tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. Și-apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge1 și niște buzoaie groase și dăbălăzate1 2. Și când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Și, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip să te apropii de dânsul, că așa tremura de tare, de parcă-1 zghihuia dracul. Și dac-ar fi tremurat numai el, ce ți-ar fi fost? Dar toată suflarea și făptură de prinprejur îi țineau hangul3: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, petrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veverițele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii și plângeau în pumni, blestemându-și ceasul în care s-au născut. Mă rog, foc de ger4 era ce să vă spun mai mult! 1 Clăpăug adj. (Reg.) Cu urechile aplecate, lăsate în jos. 2 Dăbălăzat adj. (Reg.) Care atârnă în jos. 3 A tine (cuiva) hangul, expr. A ține partea cuiva; a acompania; a cânta (cuiva) în strună. 4 Foc deger, expr. Foarte frig, formă de superlativ realizată prin alăturarea a două cuvinte cu sens opus (oximoron). secretul la Creangă stă, ca la orice poet cult, în studiul efectelor, în cuvântul rar, în fixitate/4 (G. Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Ediție nouă revăzută, E.P.L., București, 1964, p. 375.) c) „Creangă povestește basmele poporului în limba lui. Dar de aici înainte apare originalitatea lui Creangă, cu atât mai mare cu cât el a înțeles să și-o limiteze. întocmai ca artiștii Bizanțului, pictori de icoane, fresce sau mozaicuri, Creangă lucrează în forme și cu mijloace prestabilite, păzite de tradiții, încât originalitatea lui se introduce pe o cale oarecum subreptice, pe care numai cunoscătorul o surprinde cu toată limpezimea și ajunge să o deguste ca pe o savoare discretă. în ce constă originalitatea lui Creangă? Mai întâi într-o dibace deplasare a interesului de la simpla povestire, de la înfățișarea nudă a episoadelor acțiunii la prezentarea modalității lor individuale. Puterea lui Creangă de a individualiza atitudinile, gesturile și tipurile este dintre cele mai mari. (...) în al doilea rând, atunci când scrie povești, Creangă umanizează fantasti- cul. Animalele și ființele supranaturale sunt la Creangă țărani de-ai lui, încât în cadrul extraordinar al basmului se constituie scenele unui realism popular, cum Maiorescu îl va recomanda scriitorilor români, deși tocmai exemplul lui Creangă nu va fi amintit. Basmele lui Creangă - după cum a observat printre cei dintâi Ibrăileanu - sunt de fapt niște nuvele, încât de la ele la Moș Nichifor Coțcariul nu resimțim trecerea într-o altă categorie literară. (...) Spre deosebire de povestitorul popular, Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topește povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor, ceea ce îi dă putința să intre în psihologia lor, să ni-i arate cum gândesc și cum simt, cum ezită și cum se hotărăsc44. (Tudor Vianu, Ion Creangă, în Istoria literaturii române moderne, București, 1944; reeditată la E.D.P., București, 1971, pp. 260-262.) 21 ci) Jnsă veritabilul Rildimgsromcm iaraastic al epocii noastre, în cei mai cliprinzacor sens al cuvantu 1 ui.. c Povestea lui Harap-AHr îbrăiieanu zice că acest basm este o adevărată epopee a poporului roman, iar G. C aiiriescu pe bună. Uic p i a te, cic asta da ta -- că c uri 1 o! ele a dovedi că om tu de soi se vădește sub orice strai. Completarea ar fu numai, că și omul de soi trebuie să străbată lungul, dificilul drum ai experienței și pritocirii sensurilor acestuia, pană să-și pună în valoare „soiul44. Povestea, mai amplă decâi toate celelalte, se oare că a si fost scrisă cu o cumplită încordare a umerilor lăuntrice (atunci i-au. venit scnimmh.m Harap-Alb, numai o țâră cât a stat de s-a uitat, a făcut țurțuri la gură și, neputându-și stăpâni râsul, zise cu mirare: - Multe mai vede omul acesta cât trăiește! Măi tartorule, nu mânca haram1 și spune drept, tu ești Gerilă? Așă-i că taci?... Tu trebuie să fii, pentru că și focul îngheață lângă tine, de arzuliu ce ești. - Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără de mine n-ai să poți face nimica. - Hai și tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încălzi mergând la drum, căci nu e bine când stai locului. Gerilă atunci se ie cu Harap-Alb și pornesc împreună. [...] daruri du „băsmuitor moderrC cu care fusese înzestrat naratorul. IC se poate zice, o sinteză a principalelor genuri ori specii din literatura orală ori „cultă44. Registrul hazliu și cel grav se cumpănesc în această povestire cu mai mare meșteșug decât în orice alte scrieri ale lui Creangă, exceptând ,Cm.m7m7u... O mare pânză subterană de lirism străbate povestea de Ia un capăt 1a altui. Fie și numai apelative, localizări geografice fanteziste, precum „țara, împăratului Verde44, insinuează în sufletul cititorului de Ia primele șiruri „dorul de ducăC asemeni unora dintru doine, dar și. asemeni cu. deambulanța lirică pc care utilizând în ierni lor nume exotice de țări și localități - au cultivat-o din abundență simboliștii, Cutare vânătoare de rele de împărat prin spațiul cosmic e de un „epic’4 și fabulos (în sensul basmelor folclorice de pretutindeni, îndeosebi orientale), și enorm (ca în epopeile „culte1’ pro- priu-zise - pe distanța de la Pi adu la Război șipace\ (...) | (George Muntean, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva. București, 1976, pp. 119-122). Imagine la Harap-Alb Celor doi li se adaugă alți patru „tovarăși năzdrăvani44: Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. împreună cu ei, Harap-Alb reușește să treacă peste încercările împăratului Roș: proba focului, proba mâncării și a băuturii, proba alegerii macului din nisip și a identității fetei de împărat dintre alte fete identice. Se întorc apoi la Curtea împăratului Verde, după ce fata procură apă vie, apoi moartă și trei smicele de măr dulce. în sfârșit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, și de la o vreme ajung și ei la împărăție. Și când colo, numai iaca ce le iese înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul și toată curtea împărătească, ca să-i primească. Și văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roș, odată se răpede să o ie în brațe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna în piept, îl îmbrâncește cât colo și zice: - Lipsești dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde. 1 Haram, s.n. Lucru oprit, interzis (din 1b. turcă); nu mânca haram expr. nu mânca ce nu trebuie; aici sensul este „nu minți44. Atunci împăratul Verde și fetele sale au rămas încremeniți de ceea ce au auzit. Iară Spânul, văzând că i s-a dat vicleșugul pe față, se repede ca un câne turbat la Harap- Alb, și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș, zicând: - Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se răpede și el la Spân, și-i zice: - Pân-aci, Spânule! Și odată mi ți-1 înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului și apoi dându-i drumul de acolo, se face Spânul pănă jos praf și pulbere. Iară fata împăratului Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna la ochi, zice suspinând: - Ei, da din greu mai adormisem! - Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-1 cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire. Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, își jură credință unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată... După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă, Doamne, bine! Lumea de pe lume s-a strâns de privea. Soarele și luna din ceriu le râdea. Ș-apoi fost-au fost poftiți la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor și Crăiasa zânelor, Minunea minunilor din ostrovul florilor! Și mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați, ș-un păcat de povestariu fără bani în buzunariu. Veselie mare între toți era, chiar și sărăciunea ospăta și bea! Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă. (Ion Creangă, Opere, București, Editura Minerva, 1970) etineti Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă a apărut în Convorbiri literare la 1 august 1877; a fost republicată, în aceeași lună, în ziarul Timpul de la București, unde redactor era Mihai Eminescu; anul următor apare în Curierul de Iași, iar peste un an în Călindarul bunului econom pe 1879, din Transilvania, fiind cunoscută, într-un interval de timp scurt, în toate cele trei mari provincii românești. Harap-Alb se înfățișează ca o narațiune obiectivă, dominant epică, în care accentul cade, firesc, pe întâmplările și faptele eroului, pus în fața a nenumărate primejdii pe care le depășește de regulă cu sprijinul ajutoarelor dobândite ca o răsplată a bunătății și omeniei sale. Satisfăcând, la un anumit nivel de lectură, nevoia de epic, de aventură, de eroism, basmul dezvoltă un înalt sens moral: binele învinge răul, bunătatea și omenia prevalează asupra răutății, dușmăniei și urii. Dincolo de acest strat - de suprafață - al textului, degustătorul mai rafinat de literatură poate să aprecieze soliditatea construcției, vigoarea și consecvența, aproape clasică, a personajelor, savoarea și parfumul limbii, naturalețea dialogurilor, spontaneitatea replicilor, adâncimea cugetării exprimată adesea aforistic. Este, probabil, nivelul la care se oprise chiar înțelegerea de către Creangă a basmului. Pasul următor, către semnificațiile de profunzime ale textului, primejdios, dar cu atât mai tentant, ne poartă către lumea miturilor și riturilor străvechi, a credințelor și a spaimelor omului arhaic, lumea eresurilor „abia-nțelese, pline de-nțelesuri“ pe care basmul o conservă ca pe un îndepărtat și nelimpede ecou. Sub aspectul compoziției, narațiunea lui Creangă urmează cu fidelitate schema basmului popular tradițional, cunoscută scriitorului din contactul nemijlocit cu creația orală din locurile sale natale. Atât de apropiată este structura epică din Povestea lui Harap-Alb de modelul basmului folcloric, încât L. Șăineanu o include alături de variantele populare ale temei „Ciclul isprăvilor eroice“ și o rezumă, ca pe un exemplu tipic. Calitatea de a fi „cel mai frumos basm al lui Creangă și din întreaga noastră literatură44 (Ovidiu Bârlea) rezultă din capacitatea scriitorului de a realiza aici o 23 METODA NOUA SCRIERE SI CETIRE I PE5TKU VSVL CLASEI I PUIMABĂ ■: /; ?'<; • ■' * 7 7 7 < j / 7 • ' 7\/: 'tutifatoni: I Cres^. C, (frigarea G> lenâdieseii. X. ;Cliwc3 T. l&cftm și A- Sunianwseu. A^rwisii țî; adițtoti . La o haltă unde se ițesc oameni în alb și negru mă așteaptă sania sau nadișanca, după împrejurări. z ., i-am Jăgăduit că imediat ce sosesc în București, i chiar de la gară, pornesc la muzeu. p. Câinele, care are un miros extraordinar, nu s-a ’ așezat.. s. Abia se mai vede... Nu se mai vede I (Barbu Ștefânescu Delavrancea, Apus de soare) | spițele roatelor talazurile albite de spuma ce j fierbe și se sparge de bolovanii depiatră. [ (Barbu Ștefănescu Delavrancea, Zobie) 2 . Alcătuiți texte în care să folosiți verbe la indicativ prezent cu valorile stilistice amintite. 3 Identificați verbe Ia timpul imperfect și explicați funcțiile stilistice ale acestora. 4 . Identificați verbele la timpuri ale trecutului și analizați-le valorile stilistice Săpam tinerește, de nun multe ceasuri, și izbutiserăm o groapă, care pe cât se adâncea, pe atât se îngusta. Lucram fără lumină. Ne înghesuiam câteșicinci în bezna de fund de mormânt, unde dădeam orbește unul peste altul. Când, deodată, simții o trosnitură în oasele capului, stele verzi îmi izbucniră înaintea ochilor și căzui trăsnit. Unul din tovarăși mă lovise cu târnăcopul când mă plecam să cercetez pământul. Sângele mă podidise din belșug. (Vasile Voiculescu, Taina gonmulut) 5 Identificați verbele la timpul mai mult ca perfect și analizați rolul lor: lacob Eracltd, poreclit Despotul, pierise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa [ J fugind la Constantinopol, izbutise a lua oștiri turcești [ Intrase în Moldova, întovărășit de șapte mii spahii f ,J Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahta, și Lăpușneanul nu întâlnise nici o împiedicare în drumul său. Norodul pretutin- deni îl întâmpina cu bucurie și nădejde (Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul) marginea textului 1. Explicați prin ce elemente nonverbale pot fi înlocuite semnele de întrebare din dialogurile cuprinse în povestire. 2. Imaginați-vă cum decurge discuția care a avut loc a doua seară. Descrieți detaliat această discuție, notând elementele nonverbale folosite: gesturi, mimică, poziția corpului, intonație etc. 3. Al doilea alineat este realizat printr-o simetrie ingenioasă, prin care, de fapt, se răspunde celor două întrebări cu care începe povestirea. Delimi- tați propozițiile care se adresează auditivului, vizualului, tactilului și olfactivului. 4. Găsiți sinonimele cuvintelor: caraulă, depeșă, dulamă, jilț, a se prigori, taifas, becher. Alcătuiți texte în care să folosiți sinonimele găsite. 5. înlocuiți prepoziția despre cu sinonime (cuvinte, unități frazeologice): Eu îl descos despre viața codrilor copleșiți de zăpezi. El mă ispitește despre vraja orașului. Vorbim ca doi naivi becheri despre femei. 6. Indicați cuvintele cu sens figurat din textul: în inima unor gorgane ce străjuiau satul se ascundeau mari mituri, cu comorile lor. La rădăcinile multor pomi bătrâni zăcea îngropată 37 câte-o poveste alături de o căldare cu galbeni. Toți le văzuseră jucând în ajun de zile mari, pălălăi verzi când e aur, flăcări roșii când e argint ori aramă. Toți, cu mic cu mare, le pândeam, iscodindu-ne. Și nimeni nu se mira când a doua zi de Sfântul Gheorghe sau de noaptea învierii locurile bântuite erau înflorite de găuri adânci. Asta aprindea și mai mult râvnele. 7. Alcătuiți un referat pornind de la narațiunea Taina gorunului. 8. Identificați monologurile și dialogurile din narațiunea Taina gorunului. 9. Scrieți în stil oficial-administrativ scena descoperirii cadavrului în trunchiul gorunului. 10. Caracterizați - oral și în scris - unul dintre personajele povestirii. 11. Caracterizați personajul principal din povestirea Taina gorunului. aracterizarea personajelor Identificați modul în care sunt caracterizate personajele din textele următoare: a. Și nu că mu laud, căci lauda-ifață;prin somn nu cercam de mâncare; dacă, mă sculam, nu mai așteptam să-mi deie alții; și când era defăcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ș-apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine; când mă lua. cu binișorul, nici atâta; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte o drăguță de trebușoară, ca aceea, de nici Sfânta 'Nastasia Izbăvitoarea de otravă nu era în stare a o desface cu tot meșteșugul ei. In sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată. Ia, am fost și eu. în lumea asta, un bot cu ochi, o bucală de humă. însuflețită, din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie) b. Și părintele loan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate, mai era! Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus în țințirim, care era îngrădit cu zăplas de bârne streșinit cu șindrilă, și ce chilie, durată s-a făcut la poarta bisericii pentru școală; ș-apoi să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să-și deie copiii la învățătură. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie) c. Scatiu era îmbrăcat cu un soi de halat de dril, care, în gândul lui. era făcut, să-l apere de praf și totodată să răpuie lumea deghidușie. Matei înțelese dintr-o aruncătură de ochi pentru ce unchiu-său îl găsea mitocan. Tănasese așează pe un scaun, picior peste picior, și începu a se freca pe frunte cu batista. -Ptiu!... da. 'calde, nenișoruled... Că i-am spus lui lorgulescu: nu te duce, Gu(ă...ce să ne ostenim noi caii pentru o rablă ca Panaitopolu! Dar e un antetman, domnule!... -Ei, l-ați ales? întrebă Sașa. -L-am alesără. -Bine-ațifăcut. -Eu unul nu eram de idee. Panaitopulo, dipotat! Un prost, un ăla! Să. mai lase locul și la alții, că acuma e vremea tinerilor. Qx^ifuitați! Personajele pot fi caracterizate: *direct - de către autor - de către alte personaje - autocaracterizare *indirect - prin propriile vorbe, fapte - prin modul de comportare, mediu social, nume etc. cp/dentificați greșeala și corectați-o: Un prieten mi-a spus că a auzit multe zvonuri false. (Di.iilin ZarnăresciL liața Ici tciru) Mioara Avram - Gramatica pentru toți 38 Nuvela ocupă un loc bine definit în sistemul speciilor epicii în proză, situându-se, sub aspectul dimensiunii, între povestire și roman. Dar, cum am mai spus, nu dimensiunea este factorul determinant în definirea diferitelor categorii sau specii narative, deși aceasta are importanța ei. în funcție de întinderea narațiunii, scriitorul va alege tematica și va construi subiectul, va adopta o anumită atitudine față de cele povestite, va acorda mai multă sau mai puțină atenție personajelor, va lărgi sau, dimpotrivă, va limita cadrul spațial și temporal. Chiar cuvântul nuvelă (fr. nouvelle, it. novella, „ceva nou, noutate, nuvelă“) indică faptul că narațiunile de acest tip tratează subiecte noi, inedite, atrăgătoare. Sub aspectul construcției, nuvela arc, de obicei, un singur fir epic, dezvoltă un singur conflict, pune în mișcare un număr mic de personaje, ceea ce o apropie de povestire. Dar, spre deosebire de subiectivitatea pe care o impune acesteia calitatea de povestitor a autorului, nuvela se caracterizează prin obiectivitate, fiind, de regulă, o narațiune la persoana a treia. De aici, grija mai mare pentru construcția personajelor. Acestea nu sunt surprinse într-un singur moment al existenței lor, moment dominat de întâmplarea trăită, pe care^o transmit ascultătorilor/ cititorilor lor, ca în povestire. în nuvelă, personajele sunt mai complexe, au o biografie, aparțin unui mediu social definit, au o viață sufletească mai profundă. Pentru a încorpora în substanța epică asemenea date, nuvelistul (autorul de nuvele) se ține mai aproape de realitate și conduce firul narațiunii spre o concluzie, spre un final mai mult sau mai puțin așteptat. Concizia și caracterul gradat al expunerii, lipsa, sau, în orice caz, prezența sporadică a digresiunilor și parantezelor apropie nuvela de dramă. în literatura română, bazele nuvelei sunt puse de Costache Negruzzi cu ale sale Zoe și O alergare de cai, dar mai ales cu Alexandru Lăpușneanul, adevărată capodoperă a genului. Un moment semnificativ în dezvoltarea nuvelisticii românești îl constituie anul 1882, când loan Slavici publică volumul de Novele din popor. Sunt amintite, între nuvelele lui Slavici, cel puțin Moara cu noroc, Pădureanca, Budulea Taichii, Comoara, și acestea capodopere ale genului. Termenul „nuvelă“ apare și la I.L. Caragiale: Păcat..., O făclie de Paște, Om cu noroc - 3 Novele, 1892. De factură realistă, dar situate în mediul orășenesc, sunt scrierile lui I. L. Caragiale Cănuță, om sucit și Două loturi, apărute în Gazeta săteanului,1897-98, apoi în voi. Momente, 1901 și Povestiri, nuvele, 1908. O nuvelă de un tip aparte ... de IOAN SLAVICI. fcnwbluVrPacatur.* 3UCURESC1 eorruRA 4c comp, 1831. Imagine la NOVELE DIN POPOR publică M. Eminescu în Convorbiri literare nr. 9, 1872 și 10, 1873: Sărmanul Dionis. Novelă - o scriere cu caracter filozofic și fantastic. Tematica, atitu- dinile și modalitățile nuvelei se diversifică, spre sfârșitul secolului al XlX-lea. Caragiale produce și el apreciate nuvele fantastice: La hanul lui Mănjoală, 1898, Kir lanulea, 1909, și psiho- iovele clin popor logice: Păcat... O făclie de Paște, amintite mai sus, în vreme de război, 1898, în care se simte și o notă naturalistă (obsesii, maladii, cazuri patologice). Un astfel de „caz“ (avariția dusă la extrem) analizează Barbu Ștefanescu Delavrancea în Hagi Tudose, 1887. Tot o literatură a cazurilor, a obsesiilor reali- zează, mai târziu, Gib I. Mihăescu în nuvele precum Semnele lui Dănuț, în revista Gândirea, 1922, întâmplarea, idem, 1923, Vedenia, 1924, Piaza, 1930. La fel, Hortensia Papadat-Bengescu, care-și adună personajele cu problemele lor de conștiință din mediile burgheze, orășenești; nuvelele din volumele Romanță provincială, 1925, și Desemnuri tragice, 1927, pregătesc romanele ciclului Hallipa. Pe linia „realismului poporan“ inaugurat de I. Slavici se înscriu nuvelele lui I. Agârbiceanu (Fefeleaga, Popa Man, Stafiei), Gala Galaction (De la noi, la Cladova, La Vulturii), Liviu Rebreanu (Catastrofa, Ițic Ștrul, dezertor), și cele ale lui Eugen Barbu, Marin Preda, D. R. Popescu dintre scriitorii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, realizate, firesc, cu mijloacele narative ale timpului lor. Nuvela fantastică continuă să fie cultivată în literatura dintre cele două războaie mondiale. Amintim aici pe Cezar Petrescu, Aranca, știma lacurilor, Al Philippide, îmbrățișarea mortului, și mai ales pe contemporanii lor, care își continuă activitatea literară după al doilea război mondial: V. Voiculescu cu volumele de nuvele, cum le-a numit chiar autorul, publicate postum, în 1966, sub titlurile: Capul de zimbru și Iubire magică, și Mircea Eliade, începând cu Domnișoara Christina, Șarpele și Secretul doctorului Honigberger, socotite de autor romane, și continuând cu La țigănci, 1959, Pe strada Mântuleasa, 1955-1967, în curte la Dionis, 1977. Concomitent cu aceștia doi din urmă, prozatori precum Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu și alții cultivă, în nuvelele lor, fantasticul și realismul magic. 39 ‘Costache Negruzzi (1808-1868), Scriitor pașoptist, ilustrează principiile programului romantic al Daciei literare (1840). Scrie nuvele romantice de pitoresc local ~Zoe, 1837, O alergare de cai, 1837 proză epistolară - Negru pe alb- Scrisori la un prieten, 1857 o poemă istorică - Aprodul Purice, 1837 proză memorialistică - Cum am învățat românește, 1857 - și o capodoperă a genului, nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul, 1840. Costache Negruzzi este unul dintre „întemeietorii prozei artistice" la noi. în opera sa se regăsește o trăsătură a literaturii românești pașoptiste* coexistența clasicismului cu ^romantismul._________________________________________ Alexandru £dpușneanul de Costache Negruzzi (fragmente) Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu... I Venit cu ajutor turcesc să preia, pentru a doua oară, tronul Moldovei, din care fusese scos în urma trădării boierilor, Alexandru Lăpușneanu este întâmpinat de o solie trimisă de Ștefan vodă Tomșa. -^^oamne, zise un aprod1 apropiindu-se, niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria-ta. -Vie, răspunse Alexandru. Curând intrară sub cortul unde el ședea încongiurat de boierii și căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrâni, iar doi juni. Aceștii erau vornicul1 2 Moțoc, postelnicul3 Veveriță, spătarul4 Spancioc șiStroici. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala, după obicei. - Bine ați venit, boieri! zise acesta silindu-se a zâmbi. 1 Aprod, s.m. Dregător al curții domnești cu atribuții administrative, fiscale, juridice. 2 Vornic, s.m. Mare dregător la curtea domnească, cel care conducea treburile interne ale țării. 3 Postelnic, s.m. Mare boier care organiza audiențele la domn și avea în grijă camera de dormit a voievodului. 4 Spătar, s.m. Mare dregător care purta la festivități sabia și buzduganul domnului. Zobon = zăbun, s.n. Haină lungă fără mâneci din stofă scumpă. 6 Benișel = biniș, s.n. Haină lungă boierească de ceremonie. 7 Felendreș, s.n. (înv.) Sortiment de postav fin. "Samur, s.m. Mamifer carnivor cu blana prețioasă. - Să fii m[ăria]-ta sănătos, răspunseră boierii. -Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile țării și am venit s-o mântui; știu că țara m-așteaptă cu bucurie. - Să nu bănuiești, măria-ta, zise Moțoc, țara este liniștită și poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sunt; căci așa este obiceiul norodului nostru, să facă din țânțar, armăsar. Pentru aceea obștia ne-au trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește și m[ăria]-ta să te întorci înapoi ca... - Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, răspunse Lăpușneanul, a căruia ochi scânteieră ca un fulger, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțăleg? [...] Moțoc obține promisiunea lui Alexandru Lăpușneanul că sabia lui nu se va mânji cu sângele boierilor. II Ai să dai samă, doamnă!... Lăpușneanu distruge cetățile boierilor și-i omoară la cea mai mică bănuială sau vină. într-o zi, doamna Ruxanda îl roagă să înceteze omorurile. Când intră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unei soții, fiice și surori de domn. Peste zobonul5 de stofa aurită purta un benișel6 de felendreș7 albastru blănit cu samur8, a căruia 40 mânice atârnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur ce se închia cu mari paftale1 de matostat1 2, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atârna o salbă de multe șiruri de mărgăritar. Șlicul3 de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb și sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. Figura ei avea acea frumușeță, care facea odinioară vestite pre femeile României [...] Apropiindu-se, se plecă și-i sărută mâna. Lăpușneanul o apucă de mijloc, și rădicând-o ca pre o pană, o puse pe genuchii săi. - Ce este, frumoasa mea doamnă? zise el sărutând-o pe frunte; ce pricină te face astăzi, când nu-i sărbătoare, a-ți lăsa fusele? Cine te-au trezit așa de dimineață? - Lacrimile jupânesilor văduve care se varsă la ușa mea și care strigă răsplătire la domnul Hristos și la sfânta născătoare, pentru sângele care verși. Lăpușneanul, posomorându-se, defacu brațele; Ruxanda căzu la picioarele lui. - O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atâta sânge vărsat, atâtea văduvii, ațâța sărimani! Gândește că măria-ta ești preaputemic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război; țara e liniștită și supusă. Eu, Dumnezeu știe! cât te iubesc! și copiii măriei-tale sunt frumoși și tineri. Judecă că după viață este și moarte și măria-ta ești muritor și ai să dai samă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sângele, ci mai ales ispitești și înfrunți pe Dumnezeu, socotind că făcând biserici îl poți împăca, și... - Muiere nesocotită! strigă Lăpușneanul sărind drept în picioare, și mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată, stăpânindu-se, se plecă și rădicând pre Ruxanda de jos: - Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu știu ce se poate întâmpla. Mulțămește sfântului mare mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir, a cărui hram se prăznuiește la biserica ce noi i-am făcut la Pângărați, că ne-au oprit de a face un păcat, aducându-ne aminte că ești mama copiilor noștri. - De aș ști că mă vei omorî, nu pot să tac. Ieri, când voiam să întru, o jupâneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu și m-au oprit arătându-mi un cap țintuit în poarta curții. „Ai să dai samă, doamnă! îmi zise, că lași pe bărbatul tău să ne taie părinții, bărbații și frații... Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!“ și îmi arăta capul sângeros și capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpâne! de atunci neîncetat văd capul acela și mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc! - Și ce vrei? întrebă Lăpușneanul zâmbind. 1 Pafta, s.f. încheietoare ornamentală la haine sau la cingători, din metal prețios. 2 Matostat, s.n. Piatră semiprețioasă de culoare verde. 3 Șlic = ișlic, s.n. Căciulă de blană scumpă sau de postav. „Prin mijlocirea înfățișărilor concrete pătrunde el (Negruzzi) în realitatea morală a oamenilor. Grație acestui dar devine Negruzzi în Alexandru Lăpușiieanul primul scriitor epic de seamă al literaturii noastre. Ceea ce izbutește în chip uimitor Negruzzi în Alexandru Lăpușneanul este desăvârșita eliminare a propriei sale imagini din povestirea pe care o întreprinde. [...] Faptele povestite și nu povestitorul faptelor apar în primul plan, încât dacă din toată opera lui Negruzzi n-ar fi rămas decât nuvela Alexandru Lăpușneanul, nimeni n-ar fi putut aduce vreo precizare despre particularitățile morale ale omului care a scris-o. Impersonalitatea povestirii a fost punctul principal în estetica realismului și naturalismului. ,, Scriitorii cei mai mari, un Homer, un Shakespeare, sunt acei despre care posteritatea crede că n-au existat. scria odată Flaubert. Ipoteza umană a lui Negruzzi este inutilă când citim pe Alexandru Lăpușneanul. Autorul acestei nuvele a realizat cu plinătate norma impersonalității din primul moment în care a dorit să scrie o nuvelă și nu o amintire. [...] In Alexandru Lăpușneanul, Negruzzi pune oamenii să vorbească și să se miște, povestește unele evenimente, descrie câteva tablouri și formulează din când în când, dar în termeni succinți și cu multă rezervă, judecăți de valoare asupra personagiilor sale și a situațiilor în care se găsesc. Printre toate aceste mijloace, scena dramatică, dialogată, domină ansamblul compoziției, încât aproape două treimi din numărul ei de pagini sunt ocupate de convorbirea personagiilor. [...] Alexandru Lăpușneanul, după cum s-a observat uneori, este propriu-zis o dramă în mai multe acte, în care un conflict primitiv se rezolvă printr-o catastrofă. [...] Prezentând totul în mișcare, totul este văzut. Tablourile nu întrerup deci ceea ce doresc să obțină scenele dramatice. Se poate în adevăr spune că în primul plan al nuvelei lui Negruzzi nu se impune nici povestitorul faptelor și nici povestirea lui, ci numai faptele povestirii/1 (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 66, 68, 69.) 41 - Vreau să nu mai verși sânge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăicte, că sare inima din mine. - îți făgăduiesc că de poimâne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; și mâne îți voi da un leac de frică. [...] III Capul lui Moțoc vrem... De cu seară se făcuse de știre tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie și domnul, ca să asculte liturghia și apoi să vie să prânzească la curte. Când sosi Alexandru-vodă, sfânta slujbă începuse și boierii erau toți adunați. împotriva obiceiului său, Lăpușncanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Palcologilor și peste dulama1 poloneză de catifea stacoșie1 2, avea cabanița3 turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur; iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă. După ce a ascultat sf. slujbă, s-a coborât din stană, s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla4 sf. loan cel Nou s-a plecat cu mare smerenie și a sărutat moaștele sfântului. Spun că în minutul acela el era foarte galben la față, și că racla sfântului ar fi tresărit. După aceasta, suindu-se iarăși în strană, se înturnă cătră boieri și zise: „Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie și până astăzi, am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră știți că m-a silit numai dorința de a vedea contenind gâlcevirile și vânzările unora și altora, care ținteau la răsipa5 țării și la pierirea mea. Astăzi sunt altfel trebile. Boierii și-au venit în cunoștiință; au văzut că 1 Dulama, s.f. Haină de ceremonie purtată de domn și de boieri. 2 Stacoșiu=stacojiu, adj. De culoare roșie aprinsă. 3 Cabanița, s.f. Manta scumpă, bogat împodobită. 4 Raclă, s.f. Sicriu, coșciug. 3 Răsipa = risipă, s.f. (înv. și pop.) Sfărâmare, distrugere. 6 Zurba, s.f. (înv.) Revoltă, răscoală. 7 Zapcii, vb. (înv.) A încasa cu forța dările. s împlini, vb. (înv. și reg.) A obliga pe un datornic să plătească. 9 Beli, vb. (Pop.) Ajupui. turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice mântuitorul: «Bate-voi păstorul, și se vor împrăștia oile». Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca niște frați pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubești pre aproapele tău ca însuși pre tine și să ne iertăm unii pro alții, pentru că suntem muritori, rugându-nc Domnului nostru lisus Hristos - își făcu cruce - să ne ierte nouă greșalele, precum iertăm și noi greșiților noștri. Sfârșind această deșănțată cuvântare, merse în mijlocul bisericii și, după ce se închină iarăși, se înturnă spre norod în față, în dreapta și în stânga, zicând: - Iertați-mă, oameni buni și boieri dumnea- voastră! - Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toți, afară de doi juni boieri ce sta gânditori, răzămați de un mormânt lângă ușă, însă nime nu le-a luat seama. Lăpușncanul ieși din biserică, poftind pre boieri să vie ca să ospăteze împreună; și încălecând, se înturnă la palat. Toți scîmprăștiară.[...] Adunându-se boierii, 47 la număr, Lăpușncanul se puse în capul mesii, având în dreapta pre logofătul Trotușan și în stânga pre vornicul Moțoc, începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. în timpul ospățului, începe măcelărirea boierilor și a slugilor acestora aflate în curte. în vremea aceasta, armașul se suisc pe poarta curții și, făcând semn, strigă: - Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreți și ce ceriți? și pentru ce ați venit așa cu zurba6? Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aștepta la asemenea întrebare. Venise fără să știe pentru ce au venit și ce vrea. începu a se strânge în cete, cete, și a se întreba unii pe alții ce să ceară. în sfârșit începură a striga: - Să mieșureze dăjdiile! Să nu ne zapciască7! - Să nu ne mai împlinească8! Să nu ne mai jăfuiască! - Am rămas săraci! - N-avem bani! - Ne i-au luat toți Moțoc! - Moțoc! Moțoc! - El ne belește9 și ne pradă! - El sfătuiește pre vodă! - Să moară! - Moțoc să moară! - Capul lui Moțoc vrem! Acest din urmă cuvânt, găsind un eho în toate ini- mile, fii ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas și acest glas striga: „Capul lui Moțoc vrem!” 42 Măcelărea boierilor la festinul Lăpușneanului. Litografie de A. Asachi - Ce cer? întrebă Lăpușneanul, văzând pre armașul intrând. - Capul vornicului Moțoc, răspunse. - Cum? ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un șărpe; n-ai auzit bine, fârtate! vrei să șuguiești, dar nu-i vreme de șagă. Ce vorbe sunt aceste!? Ce să facă cu capul meu? îți spun că ești surd; n-ai auzit bine! - Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. în adevăr, ostașii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem!” - Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică precurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!... Dar ce le-am făcut eu oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta și mă jur să fac o biserică, să postesc cât voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamțului!... Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile într-înșii... Să moară toți! Eu sunt boier mare; ei sunt niște proști1. 1 Prost, s.m. (înv.) Om de rând, simplu, fără rang. 2 Mare logofăt, s.m. (înv.) întâiul boier de divan. 'îngrijită, adj. (Reg.) îngrijorată. - Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sân- ge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubește țara. Sunt bucuros că-ți răsplătește norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui Anton Sechele și mai pe urmă lăsându-mă și trecând în parteaTomșii. [...] Moțoc este ucis de mulțimea înfuriată. în vreme ce nenorocitul Moțoc perea în acest fel, Lăpușneanul porunci să rădice masa și să strângă tacâmurile; apoi pusă să răteze capetele ucișilor și trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luând capetele, le așăză în mijlocul mesii pe încet și cu rânduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe a celor mai mari deasupra, după neam și după ranguri, pănă ce făcu o piramidă de patruzeci și șepte căpățâne, vârful căria se închia prin capul unui logofăt mare1 2. Apoi, spălându-se pe mâni, merse la o ușă lăturalnică, trase zăvorul și drugul de lemn care o închidea, și întră în apartamentul doamnei. De la începutul tragediei aceștia, doamna Ruxanda, neștiind nimic de cele ce se petreceau, era îngrijită3. Ea nu putea afla pricina zgomotului ce auzise, căci după obiceiul vremii de atunci, femeile 43 nu ieșeau din apartamentul lor și slujnicele nu puteau a se risca în mijlocul unei oștimi ce nu cunoștea ce este disciplina. Una din ele, mai îndrăzneață, ieșind, auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă și adusese această veste stăpânei sale. Buna doamnă, temându-se de furia norodului, era spăriată, și când a întrat Alexandru, a găsit-o rugându-se dinaintea icoanei, având copiii pe lângă dânsa. - A! strigă ea, slavă Maicei Domnului că te văd! Mi-au fost tare frică. - Pentru aceea, precum ți-am făgăduit, ți-am gătit un leac de frică. Vină cu mine, doamnă. - Dar ce țipete, ce strigări se auzeau? - Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfadă, dar s-au liniștit. Zicând aceste, luă pre Ruxanda de mână și o aduse în sală. întru vederea grozavii priveliști, ea slobozi un țipet strașnic și leșină. - Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie. Și luând-o în brațe o duse în apartamenturile ei. Apoi întumîndu-se iarăși în sală, găsi pre căpitanul de lefecii și pre armașul așteptându-1. - Tu pune să arunce peste zid hoiturile cânilor acestora, iar titvele lor să Ie înșire pe zid, zise lefeciului. Iar tu, adresându-se către armaș, să-mi pui mâna pe Spancioc și pe Stroici. însă Stroici și Spancioc erau acum aproape de Nistru. Gonașii îi ajunseră tocmai când treceau hotarul: - Spuneți celui ce v-au trimis, strigă cătră ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri! IV De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu... Patru ani după uciderea celor patruzeci și șapte de boieri, Lăpușneanu nu mai omoară pe nimeni, dar continuă să chinuie: scotea ochi, tăia măni, ciuntea... Neliniștit că nu i-a prins pe Spancioc și pe Stroici, se mută în cetatea Hotinului ca să-i poată supraveghea mai de aproape. Se îmbolnăvește și cere să fie călugărit. Ierarhii îl călugăresc, dar revenindu-și, nu mai recunoaște că el a cerut acest lucru. - Boaită fățarnică! adăogă bolnavul, zbuciu- mându-se a se scula din pat; tacă-ți gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te desmitropolesc. M-ați popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu! Iar pre cățeaua asta voi s-o tai în patru bucăți împreună cu țâncul ei, ca să nu mai asculte sfatuirile boaitelor și a dușmanilor mei... Minte acel ce zice că sunt călugăr! Eu nu sunt călugăr, sunt domn! Sunt Alexandru-vodă!... Săriți flăcăi! Unde-s voinicii mei?... Dați! dați de tot! Eu vă poruncesc. Ucideți-i pre toți... Nici unul să nu scape... A! mă-năduș!... Apă! apă! apă! - și căzu răsturnat pe spate, hârcâind de turbare și de mânie. [...] Temându-se pentru viața copilului său, Doamna Ruxanda consimte să-și otrăvească soțul, care moare în chinuri. Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpuș- neanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat se vede și astăzi portretul lui și a familiei sale. (Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul. București, Editura Albatros, 1975.) ^^/etineti Nuvela Alexandru Lăpușneanul a fost publicată de Costache Negruzzi la 1840, în primul număr al revistei Dacia literară. Autorul s-a inspirat, pentru nuvela sa istorică, din letopisețul lui Grigore Ureche, din care a ales și câteva scurte citate, pe care le-a folosit drept moto pentru fiecare dintre cele patru capitole. Revista Dacia literară a apărut la inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, care așază în fruntea primului număr un articol - program intitulat Introducție, devenit, din perspectiva timpului scurs, actul de naștere al romantismului românesc. Din acest articol - program putem reține următoarele: a) literatura din cele trei principate românești, Moldova, Țara Românească (Muntenia), Transilvania, trebuie să devină una reprezentativă pentru întreaga națiune. Se sugera, de fapt, realizarea unității spirituale a românilor prin literatura cultă (de unde numele revistei) premergătoare unității politice (chiar dacă parțiale) din anii 1859 - 1866. „...foaia noastră vafi-zice Kogălniceanu - un repertoriu general a literaturei românești, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni...“; 44 b) dezideratul unei literaturi naționale se putea realiza prin inspirația creatorilor ei din realitățile românești, fie ele ale trecutului sau ale prezentului: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm la alte nații. c) instituirea unui spirit critic în literatura română:„ Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmași a arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecățile noastre literare. " Pentru ca programul schițat în Introducție să capete consistență, Kogălniceanu publică chiar în primul număr mai multe creații originale, dintre care Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi urma să demonstreze ce înseamnă a scrie o operă literară inspirată din istoria națională. rovocările textului 11 Rezumați conținutul navalei Alexandru Lăpușneanul |2. Clasificați personajele nuvelei în funcție fie participare! I lor la desfășurarea evenimentelor. --------- 1 Identificați pârtie^ Alexandru Lăpușneanul. 4/EvidențiațT secv^ fiecăreia dintre cele patru părți ale nuvelei etineti Compoziția nuvelei este, într-adevăr, solidă, puternic echilibrată. S-a vorbit despre construcția dramatică a scrierii lui Negruzzi, cele patru părți ale sale corespunzând actelor dintr-o piesă de teatru. Totuși, nu atât compoziția, cât mai ales conflictul, elementul de rezistență al construcției unei opere dramatice, îndreptățește această apropiere. rovocările textului [5 Definiți conflictul nuvelei, urmăriți instalarea, evoluția I și rezolvarea lui. j |6 Descopenți, în partea a III-a a nuvelei, tehnica alternării I planurilor spațio-temporale în desfășurarea acțiuni] j aflate în punctul maxim al tensiunii conflictului. ! [7. Conflictul nuvelei este caracteristic pentru întregul ev i mediu european. Dincolo însă de generalitatea li», în i nuvela Iui Negruzzi conflictul evoluează și se rezolv^ j într-un mod tipic pentru istoria Moldovei din veacuț 1 al XVI*lea. Precizați elementele care individualizează] j în acestsens, conflictul nuvelei AlexandruLăpușneanul] 8 . Valorificând convenția care reglementează relația] dintre autor și cititor, potrivit căreia cel din urmă crede tot ce-i relatează cel dintâi, Negruzzi se situează pe poziția naratorului omniscient, cel care știe și povestește totul ca atare. Precizați, cu exemple concrete descoperite în text, perspectiva narativă caracteristică nuvelei A lexandru Lăpușneanul, 9 Identificați, în textul nuvelei, situații de abatere a autorului - narator de la atitudinea precizată la exer- cițiul anterior. etineti 9 9 Aceste minime intervenții directe ale naratorului în conturarea personajelor nuvelei nu tulbură prea mult dezideratul obiectivități! și al obiectivării. Izbânda definitivă și totală în acest sens va fi înregistrată, totuși, mult mai târziu în literatura română, mai precis în 1920, când Liviu Rebreanu va publica romanul Ion. ■B 45 ^y^mintiți-vă In construcția personajelor, autorii operelor epice și dramatice recurg la diferite modalități de caracterizare a acestora din diferite perspective: fizic, moral, social etc. Dintre aceste modalități se desprind două mai frecvent întâlnite: 1. Caracterizarea directă, realizată de autor prin precizarea trăsăturilor fizice, uneori a celor morale, prin părerea altor personaje, prin nume uneori, prin locul pe care-1 ocupă în societate, prin autocaracterizare. 2. Caracterizarea indirectă rezultă, cel mai adesea, din faptele săvârșite de personaj, din evenimentele la care ia parte, din felul de a vorbi (limbajul folosit) etc. rovocările textului ;10 Concentrați-vă atenția asupra construcției personajelor în nuvela Alexandru Lăpușneanul^ reținând modalitățile de caracterizare a acestora și ' particularitățile fizice, morale, caracter!ale rezultate. 11 Stabiliți un raport între caracterizarea directă și cea indirectă. Argumentați ponderea uneia sau a celeilalte. 12 . Comentați antitezele ca procedeu de caracterizare a personajelor. 13 Exprimați-va părerea cu privire la construcția i personajului colectiv în scena revoltei târgoveților și a; morții lui Moțoc. Urmăriți traiectul parcurs de personajul colectiv de la psihologia gloatei la cristalizarea unor „revendicări*4 și înapoi la psihologia nediferențiată a masei celor revoltați Identificați mărcile folosite de autor, pentru a puncta concis fiecare moment al acestui traiect. Moțoc este predat mulțimii etineti Din replica boierului sortit pieirii, deducem trăsătura de caracter dominantă, aici, a lui Moțoc: lașitatea. Negruzzi surprinde însă, complex, omenescul personajului: cui nu-i frică de moarte? Indignează, în schimb, disprețul lui față de mulțimea răzvrătită: Eu sunt boier mare; ei sunt niște proști! Sensul cuvântului proști funcționează drept criteriu de diferențiere socială: boieri - oameni de rând. De cealaltă parte, e evidentă ipocrizia Lăpușneanului, căruia nu-i pasă de mulțimea ce ar fi urmat a fi satisfăcută, ci e preocupat să scape (să se răzbune mai exact!) de Moțoc sub aparența dreptății care se face, chipurile, tocmai acestei mulțimi. Modul de expunere ales de scriitor pentru construirea acestei secvențe narative este dialogul. Acesta slujește cel mai bine dinamica desfășurării evenimentelor. Stilul direct i s-a părut cel mai adecvat pentru a configura imaginea confruntării dintre personaje, în gura cărora a pus replici memorabile (Capul lui Moțoc vrem!, Proști, dar mulți!), care, de la jumătatea veacului trecut încoace, vor circula independent de contextul în care s-au născut, devenind adevărate zicători. Cu privire la construcția personajului colectiv, trebuie spus că Liviu Rebreanu va desăvârși, aproape o sută de ani mai târziu, arta scenelor de masă în marele său roman din 1932: Răscoala. 46 rovocările textului 14. Comentați particularitățile limbii artistice în care e scrisă nuvela Alexandru Lăpușneanul, în acest scop, întocmiți un scurt „inventar" al arhaismelor și al neologismelor folosite de Negruzzi. Stabiliți un raport între ele. 15. Acceptând constatarea că limbajul artistic folosit de' autor nu pare învechit, âpreciați cărei componente se; datorează această impresie; •foneticii; : •lexicului, • sintaxei? Argumentați! 16. Exprimați-vă părerera în legătură cu următoarea afirmație a lui G. Călinescu. Alexandru Lăpușneanul ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet' dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale, în acest context, argumentați faptul, că afirmația lui G Călinescu reprezintă o judecată de valoare1 2 etineti Marea forță artistică a nuvelei constă mai ales în atitudinea detașată a naratorului față de întâmplările relatate. Această atitudine se vădește și în felul concis în care sunt consemnate unele replici, scene, situații care conțin gânduri sau intenții ascunse ale Lăpușneanului. Lui Moțoc, Lăpușneanul îi promite că sabia mea nu se va mânji cu sâgele tău. Cititorul și Moțoc deopotrivă cred că voievodul îl va cruța, chiar dacă acesta adaugă subtil: te voi cruța căci îmi ești trebuitor, ca să mă mai ușurezi de blestemurile norodului. Doamnei Ruxanda i se promite, tot așa, un leac de frică. Nici personajul, nici cititorul nu bănuiesc, pe moment, enormul cinism care se ascunde în spatele acestor cuvinte. în secvența narativă din biserică, autorul notează:... apropiindu-se de racla sf. loan cel Nou, s-a plecat cu mare smerenie și a sărutat moaștele sfântului. Spun că în momentul acela el era foarte galben la față și că racla sfântului ar fii tresărit. Cititorul poate să creadă că racla a tresărit îngrozită de ceea ce Lăpușneanul făcuse până atunci; n-are însă cum bănui că moaștele reacționau mai ales pentru ceea ce avea să urmeze. Abia înlănțuirile ulterioare de fapte îi vor da cheia cu care să dezlege taina unor asemenea notații. Disimulându-și omnisciența, nespunând dintrodată ceea ce știe, naratorul creează adevărate așteptări frustrate, suspansuri care fac deliciul lecturii atente. (Vezi și considerațiile lui Tudor Vianu, reproduse la pag. 41.) 1. Redactați o compunere-caracterizare, optând între următoarele două personaje: a. Lăpușneanul-monarhul sângeros; b. Moțoc-boierul intrigant. 2. Demonstrați, într-o scurtă compunere, că Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă istorică. O reprezentare a voievodului sângeros Hamlet. Tragedie celebră a scriitorului englez William Shakespeare (1564 - 1616), socotită drept capodoperă incontestabilă a literaturii universale. 2 Judecată de valoare. Afirmație a unei personalități culturale, de regulă cu caracter concluziv (pe baza unei argumentații complexe și solide), prin care aceasta exprimă sau sugerează locul ocupat de o operă (artistică, dar nu numai) din perspectivă axiologică. 47 jCjmka șj eaMUMKAKt c^CAmbajele (registrele limbii) Grupurile profesionale, sociale, geografice etc. utilizează în comunicare sisteme lingvistice diferite, limbaje (registre ale limbii), fie pentru a se înțelege în interiorul grupului, fie pentru a nu fi înțelese și de membrii altor grupuri similare. Uneori, aceeași persoană poate apela, în circumstanțe diferite, la alte registre stilistice. Astfel, liceenii folosesc, de regulă, în familie, la ore, limba cultivată, iar în pauze, în grupul de prieteni, argoul. întrebuințarea limbii cunoaște unele deosebiri, mai ales în privința lexicului, dar nu numai, generate de zonă geografică, de grad de cultură, de mediu etc., ca și de conținutul comunicării. Din această perspectivă, sunt cunoscute limbajele: standard, arhaic, neologic; regional, popular; familiar, colocvial; argotic; jargonul Deosebirile față de limba curentă pot fi numai de natură lexicală, ca în cazul argoului și al jargonului sau de natură fonetică, morfologică, sintactică și lexicală, în celelalte cazuri. Limbajul standard este limbajul normal, cu reguli folosite, în împrejurări obișnuite, de toți vorbitorii instruiți. La acesta se raportează toate celelate limbaje. Limbajul standard poate fi folosit în diverse domenii de activitate umană: și într-o lucrare didactică cu caracter auxiliar, și într-o scrisoare adresată de un agent economic clienților săi: a. Așezarea pe primul plan a analizei gramaticale izvorăște din constatarea că ea reprezintă cea mai eficientă formă de predare a noțiunilor gramaticale, dar și cel mai încercat sistem de verificare a cunoștințelor de gramatică. (Aurel Nicolescu, Analize gramaticale, Editura Tineretului, București, 1969) b. Stimate client, Din dorința de a veni permanent în întâmpinarea așteptărilor dumneavoastră, suntem bucuroși să vă comunicăm faptul că, în perioada 15 octombrie 2004 - 20 decembrie 2004, va fi făcut încă un pas în modernizarea rețelei de telecomunicații din București, având drept finalitate înlocuirea tuturor centralelor analogice cu centrale digitale. Vă asigurăm că trecerea liniei telefonice din centrala analogică în centrala digitală nu va genera nici un inconvenient pentru dumneavoastră, actualul număr de apel rămânând nemodificat și toate costurile fiind suportate de către ROMTELECOM. Limbajul arhaic se caracterizează prin întrebuințarea cuvintelor și a construcțiilor ieșite din uz, specifice unor epoci revolute. Este folosit mai ales în operele literare cu conținut istoric, pentru a reînvia atmosfera unor perioade trecute. Mihail Sadoveanu apelează în romanele sale istorice la fonetisme, particularități morfologice sau sintactice sau la cuvinte (sensuri ale unor cuvinte) ieșite din uz: Străjile măriei sale Ștefan- Vodă, care băgau de samă la toate din locurile lor din ponoare, au înțeles că ar fi ajuns într-o vreme și puștile urdiei dincolo de vărsarea Chițoculuif...] Tătuță și cinstite mare comise, mă închin domniei tale cu fiiască dragoste și mă rog lui Hristos Dumnezeu să te ție în putere încă ani mulți pe pământ. Și, scump frate al meu Simeoane, mă bucur că ai pe cale moștenitor, care să-ți lungească pomenirea în veac. Iți doresc și domniei tale, jupâneasă Ancă, de la Maica Domnului ușurare de grijă cât stai lângă fiica domniei tale, și să deie Dumnezeu să întinerești de bucurie văzând nepot... (Mihail Sadoveanu, Frații Jderi) Limbajul neologic se remarcă prin numărul mare de neologisme, impuse fie de conținutul lucrării, fie de preferințele autorului. Dacă trecem la arta mediteraneană, vedem că omul este obiectul aproape exclusiv al sculpturii, un om liniștit, ridicat la proporțiile divinității, perfect inteligibil. Animalul e înlăturat sau, când e admis, e un animal umanizat, cu ochi logic. Aici omul strivește haosul enigmatic alformelor dezordonate, în locul cărora pune viața sa morală. Arhitectura stă exclusiv pe bazele geometriei și proporțiile unui edificiu sunt prestabilite. Urieșenia este abolită ca împiedicând estimația numerică a proporțiilor. Coloanele unui templu doric sunt compatibile cu acelea ale unui templu egiptean ori asiat, inumerabile. (G. Călinescu, Clasicism, romantism, baroc) 48 Limbajul regional este specific unei anumite zone geografice mari. Se întâlnește atât în vorbirea curentă, cât și în opere literare, când scriitorul vrea să obțină „culoarea locală” sau să caracterizeze personaje. Pavai era holtei și casa lui destul de încăpătoare: lăiți și paturi de jur împrejur [...] Iară gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptior între șanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichici și alte custuri tăioase, mușchea, piedică, hască și clin f..] tot ce trebuie unui ciubotar (Ion Creangă, Amintiri din copilărie) Limbajul popular înseamnă, de fapt, exprimarea specifică maselor largi, cu orizont mediu de cultură. Era odat-un împărat ș-avea trei fete, și erau așa de frumoase, de la soare te puteai uita, da' la dânsele ba. Acu, cele două era cum era, da' cea mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei. Acu, câți feciori de-mpărați și deginarari a cerut-o, împăratul n-a vrut să le deie. Acu-ntr-o sară, a venit trei tineri și le-o cerut, da1 el n-o vrut să le deie. Acu ei o ieșit afară și unul dintr-înșii o prins a fluiera, cât s-o făcut un nor mare și nu s-o mai văzut nici ei, nicifetele; le-o răpit. (Călin Nebunul) Limbajul familiar, apropiat de exprimarea simplă, nepretențioasă, este obișnuit într-un anumit mediu restrâns. - Știi tu ce, popă ? zise ea într-o dimineață. Eu aș gândi că arfi bine să fac ceva straturi colo de-a lungul gardului. -Straturi ? -Da!semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabuleși curechi. [...] -Auzi tu, preoteasă, grăi acum popa. Oare n-arfi bine să sămănăm păpușoi pe lângă gard și împregiurul straturilor ? -Ba bine, zău așa! Mie-mi place păpușoiul verde / (loan Slavici, Popa Tanda) Limbajul colocvial presupune o exprimare mai puțin riguroasă, dar corectă din punct de vedere gramatical, într-o comunicare pe orice temă. De vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, Domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi D-ta iubirea și (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare) admirația adeseori entusiastă ce o am și eu și tot cercul nostru literar pentru D-ta, pentru poeziile D-tale, pentru toată lucrarea D-tale literară și politică ? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care noi toți prietenii D-tale și (numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuințe materiale ce le reclamă situația. Și n-aififăcut și D-ta tot așa din mult-puținul ce l-ai fi avut când arfi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea D-tale ? (Titu Maiorescu, Scrisoare adresată lui M. Eminescu) Limbajul argotic este limbajul unui grup social - cerșetori, pușcăriași etc. - care apelează la semnifi- cații cunoscute mai ales de membrii grupurilor respective. Caracteristic limbii vorbite, apare în literatură cu finalități artistice, de realizare a unei anume atmosfere, a unor personaje. O să mergem la balul meseriașilor, unde vin toți meșterii din București. Acolo-i rost de cârpeală, dar să nu vă prind / O să lucreze Didina, voi numai să țineți tira și să dați cu șuriul dacă se-ntinde vreunul. Pentru asta trebuie să vă încliftați, să nu se cunoască. Vă duceți la Goldenberg să vă împrumute niște țoale mai ca lumea, domni să-mi fiți, să nu se ginească ! Sidiliți-vă, treaba voastră ce faceți, altfel dă dracu-n voi / Și să v-alegeți niscai umblători mai ca lumea, nu scroabe ori șalupe, să vă râdă urâții ăia. Titi, să-ipotrivești tu, că ești mai subțire, ai grijă de gloaba asta de Gheorghe, cănefacederâs... (Eugen Barbu, Groapa) Astăzi, unii tineri - elevi, studenți - apelează la cuvinte argotice, mai ales din lene intelectuală, căci, evident, este mai comod să spună, invariabil, mișto, când apreciază ceva, decât să selecteze unul'dintre termenii următoarelor serii sinonimice: amabil, bun, binevoitor, uman, omenos, omenesc, cumsecade; generos, inimos, blând, blajin, mărinimos, darnic, altruist, milos, milostiv, tolerant; frumos, drăgălaș, gingaș, delicat, desăvârșit, perfect, sublim, măreț, grandios, minunat, strălucit, splendid, sclipitor, încântător, vrăjit, feeric, grațios, plăcut, armonios, fermecător; fascinant, atractiv, impunător, falnic, măreț. Substantivul gagică poate suplini, în opinia unor vorbitori, o întreagă serie sinonimică: fată, femeie, tânără, prietenă, iubită, colegă, vecină, amantă, iar verbul a (se) șucări ține locul unui număr impresionant de alte verbe: a (se) supăra, a (se) necăji, a (se) mâhni, a (se) amărî, a (se) îndurera, a (se) întrista, a (se) bosumfla, a (se) îmbufna, a (se) irita, a (se) indispune. 49 Jargonul apare, mai ales, în cercuri socio-profcsionale cu o cultură superioară, din dorința diferențierii de masa vorbitorilor. Bubi clipise ochiul semnificativ, dar Paul nu păruse a vedea. Tipul era un „macher” și n-avea să vorbească fără să fie „eclerat”. Bubi își pipăise de formă buzunarele. Ce, era prost să „casqueze" / Nu-l interesa peste măsură. Putea a priori hotărî că Aimee și șoferul... Făcuse un semn vag spre mașină și intrase în hol la Bulevard. „ Cu atât mai bine dacă păpușa Aimee ,,tnarșa“. (Hortensia Papadat-Bengescu, Drumul ascuns) Unii scriitori au ironizat această tendință de diferențiere forțată, prin limbaj, uneori asimilat incorect: ZIȚA: Țațo !per Tamour diDieu /portița dinspre maidan e încuiată;[...] Vai de mine / monșerul meu / mi-l omoară / ■1 Relevați, în textele prezentate, caracteristicile? : fiecărui limbaj în parte. . 2. Explicați în ce măsură limbajul folosit în nuvela? ; Alexandru Lăpușneanul este, azi, considerat arhaic, i 5 Explicați de ce limbajul arhaic nu poate fi: ! întrebuințat în scrieri științifice. ; *4. Expnmați-vă, argumentat, opinia în legătură cu? ; folosirea limbajului neologic. ; 5 Explicați deosebirea dintre limbajul regional și celi popular _ _ _; e^marginea textului 1. Explicați felul acordului din fraza: Nu știe ce este îmbunarea și minciuna. 2. Alcătuiți propoziții în care să folosiți formele corecte ale adjectivului pronominal de întărire, la masculin și la feminin, la singular și la plural. 3. Indicați sinonimele cuvintelor: deșănțat, făgăduință, gloată, împiedicare, împilare, moșie, nădejde, norod, pompă, pricină, sumeție, trebuitor, vorbă „convorbire44. 4. Precizați procedeul prin care adjectivele bătrân, jun, rău au devenit substantive. 5. Indicați forma corectă a numeralelor cardinale: șapte - șepte; unspee - unsprezece; (ora) doisprezece - (ora) douăsprezece; paisprezece - patrusprezece -paișpe; 6. Prezentați, într-o descriere orală, modul în care sunt îmbrăcați Alexandru Lăpușneanul, la biserică, și doamna Ruxanda, folosind sinonimele cuvintelor întrebuințate de autor, devenite acum arhaisme. 7. Indicați funcțiile dialogului în nuvela Alexandru Lăpușneanul. 8. Selectați dialogurile care permit caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanul și a soției sale. 9. Explicați folosirea semnelor de punctuație din dialogul dintre domn și soția sa. Cj^entificați greșeala și corectați-o: Am fost supravegheați atenți de antrenori. (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă) i 6. Citiți cu voce tare fragmentul dm scrisoarea lui; i Titu Maiorescu, înlocuind semnele de punctuație cu? ; elemente nonverbale. ? e 7 Precizați deosebirea dintre argou și jargon. ; | 8 Alcătuiți scurte texte în fiecare dintre limbajele? j studiate ; ; 9 Identificați în manualele voastre limbajele? ; Studiate. ? :10 Lucrând în echipe, alcătuiți o listă cu termeni; ! regionali întâlniți în localitatea voastră. • 10. Rescrieți dialogul următor înlocuind semnele de punctuație cu precizări referitoare la stările sufletești sugerate: - Oh ! m-ați otrăvit, nelegiuirilor! Doamne! fie-ți milă de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna? Unde-i copilul meu? - S-au dus și te-au lăsat cu noi! - S-au dus și m-au lăsat! m-au lăsat cu voi! Oh / omorâți-mă, să scap de durere! Oh! înjunghe-mă tu, tu ești mai tânăr, fie-ți milă! scapă-mă de durerile ce mă sfâșie! înjunghe-mă! zise, înturnându-se spre Stroici. - Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sângele cel pângărit a unui tiran ca tinef...] - Oh ! strigă, îmi arde sufletul ! oh ! dați-mi apă... dați-mi ceva să beu ! - Iată, zise Spancioc, luând paharul de argint de pe masă; au rămas drojdiile otrăvii. Bea și te răcorește! - Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strângând dinții.______ Constantin Negruzzi OPERE Costantin Negruzzi, Opere (copertă) 50 / G i b M i h ă e s e u(1894-1935). Prozator și.dramaturg, contribuiela îmbogățirea \ și modernizarea prozei artistice românești cu nuvele, adunate în volumele La Grandiflora ^928) și Vedenia (1929), și romane precum Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934), Donna Alba (1935): Redusă ca dimensiuni, datorita stingerii premature din viață a autorului, opera lui Gib Mihăescu (la care se poate adăuga și piesa de teatru Pavilionul cu umbre) se remarcă prin unitatea de viziune. Aproape invariabil, în scrierile sale sunt analizate stări de conștiință, obsesii, halucinații. Dominanta în unele nuvele întâmplarea, Tabloid, Vedenia, L La Grandiflora, Sfârșitul) și romane {Rusoaica,Donna Alba) este obsesia erotică. 1 ( Intriga, uneori facila, produce efecte tragice. Gib Mihăescu duce mai departe, cu | | mijloacele prozei modeme din epocă sa, tradiția nuvelei psihologice instituită Ia | > noi de I L. Caragiale cu Ofăclie de Paște sau & vreme de război. J Semnele lui T)ânuț de Gib Mihăescu u mantaua pe umeri și cu șapca roșie pe frunte, cum ieșea de obicei la serviciu, Grigore Dănuț dădu câteva târcoale peronului îngust și înghețat. Era adânc pierdut în gânduri și atât de atent i se ciuliseră urechile, că parcă se încăpățâna să deslușească șoapta încurcată a vântului istovit de cale și rebegit de frig. Firele de telegraf, despletite dintr-un stâlp înalt și zgribulit, se înmănunchiau ca pe un gât de cobză pe ceștile înfieruite în triunghi, deasupra ferestrei celei mari, drept din mijlocul stației, și țineau monoton isonul jeluirilor răgușite ale cântărețului nevăzut. Cele patru perechi de șine, așternute pe dinainte și întinse ca niște coarde, reflectau în luciul lor tot gerul dimineții de decembrie. Dincolo, magazia de mărfuri se strânsese în sine sub aspra povară a frigului. Pe rampă, candizi, parcă niște ouă de furnici monstruoase, câțiva saci dolofani așteptau îngrămădiți dinaintea singurului vagon din toată gara, căscat la mijloc ca o gură de uriaș decapitat, caraghios încremenită într-o supremă convulsie de lăcomie. Dealul din față, încotoșmănat în alb și răbufnit ici-colo de arborii stingheri ca smocurile unei imense hermine, se apropiase atât de mult prin limpezimea roză a văzduhului, că parcă se mutase la câțiva pași doar, dincolo de cea din urmă șină. Dar domnul Grigore Dănuț, șeful stației Bobeni, nu vedea și nu auzea nimic din toate astea. Numai din când în când i se părea că de departe de tot, acolo de unde venea vântul, un glas sfârșit și neomenesc cerea îndurerat ajutor. Și ochiul stâng, care dis-de- dimineață nu-1 mai slăbise din bătut, se pornea atunci să se zbată și mai nervos în orbită, parcă ar fi vrut să sară din strâmta-i închisoare. Niciodată lui Grigore Dănuț nu i se făcuse semne atât de amarnice ca-n ziua aceasta. Și niciodată semnele nu-1 înșelaseră. Așa-1 „persecutaseră44 și la moartea primului copil; și așa îl amărâseră la moartea celorlalți cinci, pe care-i petrecuse rând pe rând spre răzoarele înverzite, semănate cu cruci de lemn, ale micului cimitir din sat. Iar acum, fetița, Frosica, cea din urmă a lui bucurie, trebuia să vină de sărbători din Craiova, de la pension, cu trenul de amiazi. I se mai făcuseră, nu-i vorbă, domnului șef semne și fără să se întâmple vreun necaz prea mare în casă. Dar în lunga obișnuință, el învățase să ghicească bine, când aceste înfricoșătoare semnale, pe care destinul i le trimetea dintr-o îndepărtată stație pierdută în veșnicie, aveau urmări negre, și când erau simple glume de prost-gust, pe care vreun impiegat de-al lui Dumnezeu i le făcea, petrecând pe socoteala ușoarei lui credulități. „în genere, nuvelele și cu atât mai mult romanele sale nu au vreo legătură ideologică directă cu revista „Gândirea44, unde au apărut în cea mai mare parte. Mai curând ele vin în prelungirea psihologismului naturalist din O făclie de Paște a lui Caragiale, parțial și din unele proze scurte, cum ar fi Frica, a lui Duiliu Zamfirescu. [...] De ar fi scris în zilele noastre, Gib Mihăescu și-ar fi învăluit povestirile în cețurile subiectivismului transformat în metodă. Așa însă, el rămâne, măcar formal, mai aproape de tradiție, numai involuntar modern. în Semnele lui Dănuț, publicată în „Gândirea44 pe 1922, un șef de gară are halucinația unui groaznic accident de tren, pe care singur l-ar fi provocat, cuprins de friguri reale sau numai imaginare, obsedat cum este de viața firavă a unicului copil, Frosa, pe care o așteaptă în noaptea de Crăciun. [...] Există în povestirile lui Gib Mihăescu o continuă și încordată tensiune între trăirile închipuirii și viața propriu-zisă, mai simplu spus, între vis și realitate, visul febricitant adesea precumpănind, hotărând de mai înainte destinele omenești.44 (Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Voi. II ( De la 1900 până la cel de al doilea război mondial), Editura Minerva, București, 1972, pp. 76, 77,78.) Cele de-acum păreau însă din cale afară de insistente. îndărăt- nicia lor n-ar mai fi lăsat nici o îndoială în inima domnului șef că s-a petrecut ceva grav Frosicăi dacă el n-ar fi simțit crescând astăzi, mai mult ca niciodată, indispoziția cu care se deștepta de vreo două-trei zile în șir. Miasmele bălților din marginea satului, care-i dusese la cimitir copiii, nu cruțaseră nici pe Dănuț. Prea viguros ca să-1 doboare de-a binelea când îl năpădeau, frigurile acestea îi leșuiau sufletul, îi paralizau voința, îi zugrăveau pe fondul închipuirii gândurile cele mai sumbre. Și Dănuț nu știa cui să atribuie presimțirile care-1 rodeau astăzi: răului acestuia de baltă, care-1 încerca iarăși, sau vreunei noi vitregii a soartei, ce se abătuse asupra copilei sale? Domnul șef curmă târcoalele printr-un mic ocol spre ușa deasupra căreia o firmă albastră lămurea cu litere ca zăpada ce domnea pretutindeni: „Șeful stației44. în prag se lovi în pântec cu impiegatul, subțirel și mlădios care-1 întâmpină într-un nor de aburi calzi, cu o exagerată plecăciune din șale. - Vine Călugărești! spuse acesta cu o voce repezită, aproape neînțeleasă pentru vreun neobișnuit cu dânsul. I-am dat drumul de mult chiar. Șeful nu răspunse. Poate nici nu auzi. Figura lui trasă se strânse numai într-o strâmbătură de plictiseală și nerăbdare. Loloi, impiegatul acesta subțirel și cu înmlădieri de trestie la fiecare vorbă, nu-i plăcea de loc. Parcă n-avea oase într-însul. în intimitatea gândului, dar fără să împărtășească acest mister doamnei Dănuț, care era rea de gură, șeful îl poreclea „Sfredelul44. Abia-i putea urmări vocea repede și ascuțită; ca și prăjina-i de trup, în ochi, ea însăși i se înfigea în auz ca un sfredel. - De la Prundeni nu s-a anunțat nimic, continuă impiegatul, cu aceeași ușurință nepăsătoare, mi se pare că acceleratul o să fie astăzi în întârziere mare. Dănuț îl privea uimit. Bolborosi vag un cuvânt pe care nici el nu-1 pricepu. Impiegatul înțelesese că domnul șef nu-i bine dispus. Coborî treapta de piatră și-i făcu loc. Apoi o luă grăbit spre magazie. Dănuț intră încă nedumerit de vorbele subalternului său și închise ușa după dânsul. Căldura moale îl primi prietenoasă. Șovăi câtva, privind, fără să înțeleagă, spre masiva tăblie a mesei de stejar, de la fereastră, pe care aparatele de telegraf săltau domol în bizarul lor joc de gnomi. Dar țăcănitul stăruitor i se vârî în timpane, inervându-1 cu aceeași încăpățânată perseverență ca și repedea clipeală a ochiului stâng. își continuă atunci plimbarea fără preget, măsurând cu pași largi scândurile albe, basoreliefate de vechime, buburoșate de bătături negurii, pe care praful se așternuse ca pe niște cicatrice. Prin încheie- turile ușii din fund mirosul de varză acră, de usturoi, de drojdie de bere și zgomotul înfundat al satârului pe tocător îi aminti din nou că în noaptea aceea e Nașterea Domnului. „Poate n-are să fie nimic, se liniști el. Poate mi-a intrat vreun fir de praf sub pleoapă.44 52 Se opri în fața mișcătoarelor aparate de alarmă, care de mult se zbăteau, parcă speriate de nebăgarea lui de seamă. „îrni fac vedenii degeaba... Dacă s-ar fi îmbolnăvit iarăși, mi-ar fi scris directoarea../4 Vroi s-o pornească din nou în plimbarea-i nesfârșită, dar simți că tictacul micilor cilindre de alamă îi deslușea ceva. Apropie urechea și începu să clatine afirmativ din cap. - A-ha, da, Prundeni?... a sosit? pleacă! bun, poate să plece... stația e liberă... Poate că urechea-i obișnuită n-ar fi prins totuși sensul țăcănitului dacă el s-ar fi scurs cu iuțeala cu care vorbea impiegatul. Dar așa rare, distincte și repetate, cum se succedeau, cuvintele acestea de metal nu se putu să nu atragă atenția lui Dănuț, pe care vestea primită îl mai lumină. Se așeză acum cu hotărâre la masă, apăsând energic cu cele trei degete pătate de cerneală violetă mânerul rotund ca o castană turtită al trimițătorului. Stația e liberă. Trenul putea să pornească... Ca printr-o abureală de vis văzu pe Frosica lui printre călătorii înghemuiți ca scrumbiile într-un butoi de băcănie. Frosica! Vine Frosica! A pornit de la Prundeni. Peste treizeci-patruzeci de minute cel mult va fi aici. Ași! Acceleratul face mai puțin de o jumătate ceas. Mai are de trecut doar prin două gări unde nu se oprește. Ochii lui se deschiseră mari de fericire, dar stângul tresări acum în câteva clipiri speriate și dureroase. Apoi rămase holbat și, prin căscătura lui exagerată, Dănuț păru că zărește o găină cu gâtul tăiat zburătăcindu-se sălbatec pe podea. „Hotărât că iar e bolnavă fata44, gândi el. Și pleoapa stângă îi răspunse afirmativ de câteva ori. Șeful rămase cu privirile încremenite la gângăniile de alamă, care parcă se dedeau de-a hupa pe-o scândurică nevăzută. își trase șapca în ochi, fixându-le cu și mai mare luare aminte pe dedesubtul cozorocului. I se păru atunci că numărul lor se îndoiește; pe urmă se triplă. Masa deveni întinsă cât o câmpie acoperită toată de aparate telegrafice care săreau în sus, apoi se ascundeau ca niște copii drăcoși. Dănuț se frecă la ochii ce-i ardeau. El își pipăi fruntea și simți pe ea picături de sudoare. I-era cald de tot, dar de undeva din corp i se răspândea, în răstimpuri, de-a lungul mădularelor, un fior prelung și neplăcut de umedă răceală. Ochii stăruiau acum pe rotila pe care se învârtea sulul turtit de hârtie. în cuget i se lămurea Frosica, în tren, pe-un colț de bancă, tremurând de frigurile ei obișnuite, cu ochii mari de boală, cu obrajii trași și firavi, cu broboane de sudoare pe frunte. Călătorii o priveau compătimitori și o întrebau dacă-i pot fi de ajutor. Dar fetița răspunde clănțănind din dinții înghețați: „Mai am puțin și ajung la Bobeni, la tăticu“. Dănuț se cutremură. O lacrimă i se strecură din colțul ochiului drept și pomi agale, făcând un ocol spre colțul gurii, în vreme ce ochiul stâng bătea înainte, cu o regularitate sarcastică, tactu-i îndărătnic. Dar tablourile, care se perindară acum în mintea lui aprinsă de boală, fură din ce în ce mai curioase. Un tremur nervos zgâlțâi corpul fetiței, și capul ei căzu moale pe un umăr. „Moare, dați-i o lumânare!“ urlau pasagerii. Și o forfotă se încingea în compartimentul strâmt, ochi curioși apăreau de după umeri întrepuși, mâini înfrigurate cotrobăiau prin geamantane. Un muc de lumânare se aprindea între degetele de ceară. „Un doctor, un doctor...44 Și forfot și ropot, atâta ropot că Dănuț n-avea de unde să audă răsufletul greoi al trenului de Călugărești care înainta în stația Bobeni rupt de oboseală și de neobișnuita povară omenească din zilele de vacanță. „Un doctor, un doctor!44 forfoteala de câteva minute de afară, de pe peron, fluierăturile de țignal, șuierul locomotivei în urechile lui aveau cu totul un alt sens. Totul se petrecea în capul lui Dănuț în plin câmp și-n trenul celălalt, de Prundeni. Un călător mai sperios trăsese semnalul de alarmă și trenul se oprise în câmp. „Ce este? Ce s-a întâmplat?44 „A murit o fată, un copil!44 „O fată?44 „Da, o fetiță de pension!44 Călători apar speriați la ferestre. Cei de pe scări sar pornind în sus și-n jos. Domnul conductor aleargă zorit printre curioși. „Ce este, ce s-a întâmplat?44 Și zarva crește întruna din vagon în vagon. „A murit, o fată, un copil.44 „Bine, nu face nimic, o dăm jos la stația următoare. Nu e caz de amendă, dar nu trebuia tras semnalul!44 Lumea face loc, și domnul conductor abia se strecoară printre înghesuiți. „Unde-i, s-o vedem?44 Abia poate ajunge în ușa compartimentului în care Frosica doarme somnul de veci, cu căpșorul ei blond rezemat pe perinuța canapelei. „A! o cunosc, spune domnul conductor. E chiar fata șefului de la Bobeni, unde o să ne oprim acum. Bietul tat-său!44 Iar călătorii sunt foarte mișcați de această întâmplare. „Și el o așteaptă de Crăciun, bietul om...44 Ușa se deschise cu putere, și impiegatul apăru în cadrul ei, energic și important. -Domnu’șef, gata! îi dăm drumu. 53 Domnul șef tresări speriat. Ochii îi lăcrămau. - Ce, au și adus-o, așa de repede? Dar vorbele subalternului abia acum își făcură loc în pavilioanele urechilor aiurite. Se îngrămădiră acolo fără noimă și-i încurcară firul gândurilor de până acum. - Dăm drumul, domnu'șef? Prundeni cred că sunt în întârziere. Ori vi s-a comunicat ceva de acolo...? Și impiegatul mișcă de câteva ori nerăbdător ușa spre sine, privind curios la aburul ce năvălea dinlăuntru și-1 învăluia într-un nor de mister. Dănuț zărea pe subaltern ca printr-o pâclă. Și vorbele lui i se păreau din cale afară de curioase. Zadarnic își căutau vreun locșor de înțelegere în mintea-i halucinată. îl privea cu ochi din alte lumi. Și curentul rece care venea de-afară prin întredeschizătura ușii și care părea că se revarsă din însăși persoana impiegatului îi strecura în trup un fior de groază. îi zâmbi neputincios, ca unui dușman a cărui lovitură vrei s-o parezi printr-un semn de prietenie. Impiegatul crezu că a înțeles și trânti ușa după dânsul, după ce șuieră cu vocea lui grăbită: -Atunci anunțați dumneavoastră plecarea... Dănuț se mișcă pe scaun, ridicând repetat din umeri, ca și când ar fi vrut să așeze mai bine mantaua pe spate; apoi își propti bărbia în cei doi pumni suprapuși pe muchia mesei. Un moment, nici un gând nu mai trecu prin creierul lui golit deodată. Nici ochiul stâng nu i se mai clăti în orbită, și el privi complect imbecilizat prin geamul translucid, înflorit de gheață, ferestrele din față ale trenului de Călugărești. Pentru el nu era decât acceleratul de Prundeni, oprit în plin câmp. Acolo era Frosica lui. Acolo, căpșorul ei blond, de ceară, de păpușică, sta rezemat de canapea. Și domnul șef nu îndrăznește să se miște. Alții au pentru el această grijă. Iar în mintea lui, succedarea tablourilor, curmată de venirea impiegatului, își reia de la sine firul. „O dăm jos la stația următoare. Nu e caz de amendă, dar nu trebuia tras semnalul! “ Fluierături și țignal, șuier lung de locomotivă, trenul se urnește păcănind sacadat, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, ca și toanele ochiului acestuia stâng care au început iar. Paca, paca; paca, paca, și domnul șef privește paralizat ferestrele vagoanelor din față, care se pcrindcază ușor, ocupând lent și fără încetare, una câte una, locul celei dinainte. Dănuț tresare deodată, zguduit de un început vag de amintire. Ochii lui s-au mărit, ca și când ar avea de obiectat ceva la această neoprită desfășurare de lucruri. Dar nu știe ce anume, și ferestrele vagoanelor trec înainte, lunecând tot mai repede și mai ușor. Ultima a dispărut, întrerupând brusc depănarea filmului cu bizare forme omenești. Și acum trenul închipuirii lui Dănuț zboară înainte și duce spre stația următoare, spre Bobenii domnului șef, un cadavru mic de copiliță. Corpul lui tresare zgâlțâit de un tremur convulsiv. Pumnul de deasupra se lăsă moale lângă celălalt, capul se înfundă între degete, și trupul lui se zbate în frământări domoale. Sughițuri de plâns abia se aud de sub șapca roșie, înfundate și reținute. Domnul șef plânge de-a binelea. Cel din urmă copil din șapte câți a avut secerați rând pe rând de miasmele bălților din dosul gării! și doar de aceea o îndepărtase la școală, ca s-o scape de grozava otravă care plutea în văzduhul Bobenilor! De mult o doborâse și pe ea răul. Dar fusese mai tare decât boala. Și iată, dușmanul nu se dăduse bătut; se pitise în corpu-i plăpând și sta la pândă acolo, neîmblânzit și hain. La pension o mai încercase o dată!... Ușurată de lacrimi, memoria începea să prindă culoare în creierul lui Dănuț; își ridicase capul și acum îl rezemase de mâna proptită în muchia mesei de stejar. Prin picăturile de lacrimi, care-i rămăseseră îmbibate între gene, el își privea parcă în afară amintirile rumenite în minunate jocuri de curcubee. ... Doamna directoare trimisese scrisori disperate. Dănuț ajunsese mai mult mort la Craiova. Dar și de data asta fata biruise. O găsise chiar puțin înzdrăvenită. Acum, însă, fără îndoială că nu e de-a bună! Dănuț își ascultă bătăile ochiului mai curajos. Păreau o inimă de pasăre care se zbate fricoasă în mâna care aprins-o. îl stăpâni iarăși mirosul de varză acră, de usturoi și de drojdie de bere. Auzi apoi voci. Dar nu se strădui deloc să înțeleagă cuvintele. în urmă, din cuhnie1, se porniră râsete. Nevastă-sa râdea cu impiegatul. Abia acum distinse: „Crăciun, domnișoara Frosica, petrecere, numai noi, vom petrece bine...“ Cuhnie, s.f. Bucătărie. 54 Vorbele acestea îi faceau nespus de bine. Plănui să se apropie de ușă și să-și încordeze obosita luare-aminte. Dar aparatele de pe masă se răzvrătiră violent într- o scurtă tulburare, care contrasta vădit cu jocul lor liniștit de până acum. Domnul șef își ciuli iarăși urechea. Și înțelese clar acum din amestecătura sunetelor punctate cu cele accentuate mai prelungit că acceleratul de Craiova tocmai trecuse prin halta vecină, Râușor, cea mai apropiată din cele două stații dintre Prundeni și Bobeni, în care nu se oprea niciodată. Involuntar, Dănuț apucă din nou castana turtită a trimițătorului. Era gata să fărâme în linioare și puncte întrebarea care-i venise aproape îndată pe buze: nu era o copiliță moartă în accelerat? Dar se opri după primul punct. I se păru o copilărie gândul care-1 lovise. De unde ar fi putut ști impiegatul de la Râușor lucrul acesta? Și pe urmă, dacă s-ar fi oprit cumva în câmp, n-ar fi fost oare anunțați Bobenii? Adică nu... cum... dar nu, nu, toate erau năluciri copilărești... - Halucinații! mormăi domnul șef ca de obicei, când vroia să pună capăt tuturor gândurilor negre care-1 asaltau cu furie ori de câte ori ochiul stâng pornea să se zbată sub sprânceana stufoasă. - Halucinații... Frigurile ăștia păcătoase... Dănuț se mustră iarăși pentru slăbiciunea lui nesuferită care-1 biruia întotdeauna, facându-1 adesea să uite tot ce se petrece în juru-i. își dădu din nou puțin curaj sufletului hărțuit. Dar simți că în fundul lui tot a mai rămas o pată cenușie. Semnele au fost astăzi mai puternice decât oricând. Ceva, ceva tot s-a întâmplat. Doar viziunea aceea a opririi trenului în câmp fusese atât de limpede, atât de vie! Parcă a fost un tren adevărat cel care s-a oprit dinaintea ochilor lui, năzărindu-i-se printre florile de gheață ale geamului. - Hm! ciudat, murmură Dănuț. Parcă a fost un tren... în carne și-n oase. Pasageri, zgomot, țignal, șuier... Hm, ciudat!... își trecu mâna pe frunte, împingând ușor șapca pe ceafa. Apoi se scutură de câteva ori, ca să-și așeze mantaua pe umeri. De-alături, din bucătărie, zvonul vocilor și-al râsetelor venea tot mai vesel, mai crescând. Dănuț se frecă la ochi. Stângul parcă se potolise de tot. își aminti de îndatoririle lui și se așeză la masă. - Dar Călugăreștii aia, ce dracu’ de-or fi întârziat atâta!... Și ca lovit de-o neașteptată paralizie, domnul șef rămase cu o mână întinsă în gol, cu ochii holbați, cu gura întredeschisă. Stângul se porni năvalnic în zbaterea ucigătoare: - Călugăreștii... nu cumva? Nu, nu, fără îndoială că nu. Totul a fost un vis, o halucinație... nimic decât simple halucinații... Dănuț sări speriat de pe scaun. El își aminti că nu o dată din pricina semnelor, i se întâmplase să confunde năzăririle sale cu realitatea. Porni ca dus de un vis hipnotic spre ușa din fund, dinspre bucătărie. - Loloi, Loloi, domnule Loloi... Ca prin ceață își amintea figura impiegatului, privindu-1 întrebător: „Dăm drumul, domnule șef? Miercani sunt în întârziere...“ Gib I. Mihăescu, Nuvele (copertă) Dănuț se năpusti năprasnic asupra ușii încuiete. - Loloi, Loloi, n-auzi, numai auzi... - Ce-i, frate, ce s-a în- tâmplat? întrebă de dincolo de ușă glasul pițigăiat al doamnei Dănuț. - Loloi, unde-i Loloi? -A ieșit acum... mi se pare că s-a dus la magazie... - Cu neputință, cu neputință, își simți Dănuț buzele uscate șoptind de la sine. - Dar ce e cu Prundeni, dragă? se auzi din nou vocea pițigăiată a doamnei Dănuț. Nu se mai anunță? Că uite, un sfert de ceas de când ați dat drumul la Călugărești. -Am dat dru... Abia atât putu rosti Grigore Dănuț. Și se prăbuși spre aparate, cu mâinile întinse, cu degetele rășchirate, cu ochii deschiși peste măsură, dar când își aminti că Râușorul și vestise trecerea acceleratului, se lăsă moale pe scaun, apoi se rostogoli sub masă, insensibil, ca un maldăr inform de boarfe. Dincolo, în cuhnie, porni, în același timp, vesel, sunetul piuliței. O dată cu el, doamna Dănuț intonă o frântură de cântec... Degetele căzutului păreau să caute ceva în praful podelei. Se crispau pe nodurile scândurilor, apoi apucau pulpanele mantalei de care trăgeau cu disperare. Pe urmă mâinile, amândouă, se abătură ca zvârlite de un resort asupra ochilor, astupându-i sub pumnii grei, ca în fața unei priveliști fără de seamăn. în închipuirea lui Dănuț începuse să se aprindă imaginea catastrofei. Din ce în ce mai clară, mai amănunțită. Văzu pe Frosica în vălmășagul de 55 călători, zguduită cu putere de cutremurarea grozavă a ciocnirii. O văzu izbită cu capul de fiarele vago- nului, o văzu călcată în picioare, strivită sub greutatea sfarâmăturilor, târâtă sub osiile enorme. Văzu corpul ei plăpând în bucăți amestecate cu alte bucăți de corpuri străine. Văzu foc, sânge, auzi urlete de jale și izbucniri de explozii. Zadarnic pumnii lui Dănuț striveau sub ei ochii înspăimântați. în adâncul lor imaginea devenea tot mai lămurită, tot mai înfiorătoare. Și printre țipetele, printre gemetele de moarte, printre detunăturile fără seamăn care-i asurzeau acum capul, își facea loc, din ce în ce mai stăruitor, ca un cântec nespus de dulce, răsunetul de clopoțel al piuliței. Apoi voci omenești și iarăși râsete. Și o bătaie vehementă în ușa dinspre bucătărie. - Ce-ai cu Loloi? Uite-1, a venit. - Ce-aveți cu mine domnule șef? Să vin în birou... Dănuț se cutremură ca dintr-un somn nesfârșit de adânc... - Copilul meu, Frosica! bolborosi el învinețit de frig. - Ați anunțat, domnule șef, că au plecat Călugăreștii? se auzi din nou vocea lui Loloi. Dintr-o mișcare Dănuț răsări în picioare. Vocea impiegatului îi măsurase dintr-o dată în gând mărimea răspunderii. - Ați anunțat că a plecat Călugăreștii, domnule șef? Să nu cumva... -Am anunțat, minți Dănuț, fără să-și dea seama. Am anunțat, repetă el, dumneata n-ai văzut c-am anunțat?... Și ghearele i se înfipseră nemiloase în beregata din care ieșeau minciuni atât de nerușinate. - Omorâtorule, își șoptea el scrâșnind din dinți amenințător, ca-n fața unui dușman surprins în plină nelegiuire. Călăule, ți-ai omorât fata... Și de acolo, din depărtarea câmpului înzăpezit i se păru că aude bubuitura fără de seamăn a catastrofei. îi veni deodată s-o ia în goană nebună de-a lungul liniei, spre dezastrul care, cine știe, poate în clipa aceasta se petrece în necuprinsul zării... - Domnule șef! domnule șef. Cine putea să-1 strige cu atâta stăruință chiar în momentul ăsta! Dănuț holbă ochii de groază și făcu o mișcare spre dulapul cu imprimate din colț. - Domnule șef, domnule șef... ați ieșit, domnule șef?... -A... tu... dumneata ești... Loloi... - Eu, domnule șef... Cu cine vorbiți, domnule șef?... Domnul șef privește îngrozit în juru-i. Corpul său s-a plecat înainte, pasul i-e gata să se avânte. -Vorbiți cu cineva, domnule șef? Deodată, în capul lui Dănuț se lumină ca ziua. Un gând neașteptat își făcu loc acolo și Dănuț rămase năucit, neștiind dacă să-i dea luare-aminte sau nu. I se păru că altcineva s-a așezat în el însuși și vorbește în locu-i. Altfel, cum ar fi putu răspunde cu atâta sânge rece impiegatului din bucătărie? - Da, da vorbeam cu cineva. Un individ. -Un individ? -Am surprins un individ... Am ieșit puțin afară, și când m-am întors am găsit un individ în birou... Corpul lui Dănuț tremură tot, din toate încheieturile. Sudoarea îi curge de pretutindeni și vârful limbii i-a ieșit afară prin întredeschizătura buzelor. Cum poate să vorbească cu atâta siguranță, când acolo Frosica lui moare, strivită sub sfărâmăturile vagoanelor?... Cum poate să se scuture pe haine și să se teamă de venirea lui Loloi! Cum poate să se gândească la mânia oamenilor și la pielea lui, când Frosica își dă duhul pe câmpul de zăpadă?... Dar Loloi nu se mișcă din bucătărie; el vorbește înainte cu doamna Dănuț și râd amândoi cu veselie. Fără să-și dea seama cum, Dănuț continuă: - L-am găsit aici: trăgea cu urechea la aparat. Mi-a spus că vrea să mă întrebe când vine trenul de Prundeni... Dănuț turuia înainte, parcă o lecție învățată. Despre individul suspect pe care l-a găsit în birou i se părea că i-e legată toată soarta. Mintea lui se anina cu disperare de această invenție subită, care parcă-1 ușura. I se părea că de aici va porni scăparea lui... - De dimineață l-am văzut dând târcoale... - Mi se pare că l-am văzut și eu... complectă impiegatul. - Ce? Âla e? se repezi Dănuț, și ochii îi străluciră. -Nu era unul cu haine de oraș și cu cizme?... -Ah, da, da... acela era... -L-am văzut... - Da, da, da... acela... o mutră de... de... de bolșevic... Conversația urmă, deslușind înainte semnal- mentele individului. Iar în mintea sfârșită a lui Dănuț o nouă nădejde de bucurie începea să mijească, 56 adusă de cea dintâi: dacă ciocnirea nu va avea loc, dacă Frosica va scăpa... - Și, la urma urmei, dă-1 dracului de individ, domnule șef! Veniți încoace: miroase atât de pofticios zeama de varză... - Aștept să se anunțe Prundeni, răspunse scurt Dănuț și se cutremură singur de repeziciunea cu care răspunse... Doamne, sfânta zi de mâine, scapă-mă de năpasta asta, scapă-mi pe Frosica! începură să-i bâlbâie buzele. Alături, sunetul piuliței și sunetul vocilor deveneau tot mai vesele, tot mai animate. Loloi se pare că spusese o glumă, că doamna Dănuț dădu drumul unui râs cu spasmuri, fără sfârșit. Râsul acesta se vârî în inima lui Dănuț ca un pumnal. El văzuse iarăși figura de ceară, mânjită de sânge, a Frosicăi, și frigurile îl recâștigară... - Domnule șef, ascultă colea, domnule șef să râzi să mori... Și Loloi începu să repete, întrerupt de zbucnirile de râs ale doamnei Dănuț. Dar domnul șef nu auzea nimic... -N-auziți, domnule șef... - A-ha, ba da... Și domnul șef pomi Ia rându-i o toană de râs puter- etineti nic, care i se păru că cutremură palida figură însânge- rată a Frosicăi, care i se așezase dinaintea ochilor. Inima i se ghemui speriată sub coșul pieptului. Vroia să iese afară, simțea că se înăbușe. Dar își aminti că trebuie să rămână liniștit înăuntru. Se apropie de geamul cel mare de deasupra mesei de stejar și cercetă zarea miazăzilei. Dar într-acolo nu domnea alt decât albul cel mai perfect și liniștea cea mai deplină. Privind pieziș, nu putea să vadă decât cele patru perechi de șine, împreunându-se ca opt coarde pe un gât de liră. Sub sticlirea tremurătoare a gerului, părea că o mână nevăzută le ciupe ușor, neauzit de ușor. Alături, râsetul, piulița creșteau de zor. Loloi bătea violent în ușă: - Ascultă, domnu'șef, una nostimă de tot, domnu’șef... (Gib I. Mihăescu, La Grandiflora, Nuvele, voi I, București, Editura pentru Literatură, 1967.) Țuculescu, Peisaj fantastic Nuvela Semnele lui Dănuț a apărut în anul 1922, în revista Gândirea de la Cluj, dar este greu de spus dacă ea reflectă, în vreun fel, programul ideologic și estetic al acestei grupări. Ea ilustrează, mai degrabă, formula estetică a prozatorului însuși, pe care o vom regăsi în majoritatea scrierilor sale, în nuvele sau în romane, care, dezvoltă, cele mai multe, un conflict psihologic, rezultat din confruntarea dintre realitate și imaginație. Spre deosebire de „gândiriști”, preocupați mai mult de lumea satului și de sondarea straturilor arhaice ale mentalului popular, scrierile lui Gib Mihăescu se plasează în spațiul citadin sau în acela al târgurilor de provincie, al căror model poate fi chiar orașul natal al autorului, Drăgășani. Personajele, locul și timpul desfășurării acțiunii din nuvela Semnele lui Dănuț aparțin lumii moderne a începutului de secol XX: un șef de gară și un impiegat, gara cu biroul de mișcare și mijloacele tehnice de comunicare, șine de cale ferată, trenuri, locomotive, vagoane. Gara, ca și moara, hanul, e un loc special, depărtat de spațiul locuit (satul), izolat, în care oamenii vin și pleacă, singurii care stau temporar fiind slujbașii, funcționarii. Gara din Bobeni este așezată în într-un loc rău, neprielnic. Datorită bălților din jur, oamenii suferă de friguri. Boala răpusese rând pe rând pe copiii șefului de gară, Grigore Dănuț. El însuși era bolnav, ca și ultimul copil, o fetiță, Frosica, trimisă la Craiova, la pension, tocmai pentru a o feri de răul locului. în ziua întâmplării - căci totul se petrece într-un interval de timp foarte scurt, câteva ceasuri - șeful gării are un semn rău: i se bate ochiul stâng. El știe că acesta prevestește o nenorocire. Obsedat de moartea celorlalți șase copii, anunțată prin aceleași semne, Grigore Dănuț nu se poate gândi decât la răul care i s-ar putea întâmpla fetiței sale, aflată în drum spre casă, în acceleratul care vine de la Craiova. Abstras total din contingent, cufundat în propriile gânduri, în propriile fantasme, șeful de gară acționează mașinal, inconștient, butoanele telegrafului și dă drumul din stație unui tren care merge în sens opus celui în care se afla propria sa fiică. Readus, de către impiegatul Loloi, pentru o clipă, la realitate, Dănuț își dă seama de posibilitatea catastrofei. Instinctul de autoapărare îl face să nege că ar fi dat el drumul trenului ucigaș. Mintea lui^ înfierbântată de febră, inventează un personaj misterios care ar fi intrat în biroul de mișcare și ar fi acționat comenzile. în timp ce soția și Loloi se bucură, neștiutori, de apropierea sărbătorii Crăciunului, Grigore Dănuț trăiește intens obsesiile sale pe cale de a deveni realitate. i 57 rovocările textului 1 Citiți cu atenție textul și marcați episoadele care țm de real și secvențele narative care se desfășoară în mintea personajului. 2 . Stabiliți raporturile dintre ele, scoateți în evidență alternanța planurilor 3 Grupați de o parte elementele lumii reale și de alta pe acelea ale lumii imaginate de Dănuț. . 4 . Analizați mecanismul trecem dm planul real, concret, în planul imaginat al obsesiei. cV Vetineti Spre deosebire de nuvela realistă, în care conflictul care declanșează mecanismele epicului pune față-n față două personaje sau grupuri de personaje cu interese contrare, aici conflictul este unul interior, declanșat de conștiința scindată a șefului de gară. El trăiește, simultan, în două lumi: una reală, concretă, populată de ființe vii (soția lui, care pregătește senină bucatele pentru masa de Crăciun, și impiegatul Loloi, care urmărește atent mersul trenurilor și glumește detașat cu soția șefului) și alta construită, imaginată, dar nu mai puțin adevărată pentru conștiința sa bolnavă. E lumea din „cugetul” său, din „mintea-i halucinată” în care locuiește Frosica, bolnavă, zguduită de friguri, moartă, recunoscută de conductorul trenului, care o va aduce în stație, la tatăl său. Sunt două lumi diferite, două plăci tectonice care, atâta timp cât rămân separate, nu produc nici un rău. Când, însă, se suprapun, se întâlnesc, se ciocnesc, provoacă o catastrofa, un cutremur. în planul narațiunii, cele două lumi se construiesc diferit. Cea reală, vizibilă, de la suprafață, are o curgere lineară, măsurată de timpul venirii și plecării trenurilor. Cea imaginară curge în ritmul trepidant al halucinațiilor lui Dănuț. Vedeniile prezentului sunt susținute de experiențele tragice ale trecutului (moartea celorlalți copii, crizele de malarie ale fetiței). Rarele zone de incidență sunt declanșatoare de tensiuni epice, marcând punctul culminant al narațiunii. Pe cât de nesemnificative sunt întâmplările din lumea realului - și scriitorul are grijă să le sublinieze insignifianța {mirosul de varză acră, de usturoi și drojdie de bere din bucătărie, răsunetul de clopoțel al piuliței, glumele lui Loloi și râsul cu spasmuri, fără sfârșit al soției) -, pe atât de greu, de tulburător este ceea ce se petrece în „vedeniile” șefului de gară. Provocările textului 5 Identificați pasajele descriptive dm nuvelă și explicați 6 Consemnați și comentați aspecte ale stării fizice a rolul descrierilor în Semnele lui Dănuț. protagonistului nuvelei c/ dețineți Această lume a închipuirii, din care Dănuț încearcă fără succes să se abstragă, este mult mai puternică, mai reală, mai acaparatoare. De câteva ori, logica realului se opune „logicii” subconștientului și pare chiar să iasă învingătoare. O dată când, văzând cu ochii minții dezastrul produs de ciocnirea trenurilor, vrea să telegrafieze impiegatului de la Râușor să-1 întrebe dacă nu era o copiliță moartă în accelerat, dar „glasul rațiunii” îl oprește să o facă: I se păru o copilărie gândul care îl lovise. De unde arfi putut ști impiegatul de la Râușor lucrul acesta? A doua oară când, scufundat din nou în lumea imaginată, în care un străin inexistent ar fi intrat în biroul de mișcare, are totuși un licăr de speranță: Conversația urmă, deslușind înainte semnalmentele individului. Iar în mintea sfârșită a lui Dănuț o nouă nădejde de bucurie începea să mijească, adusă de cea dintâi: dacă ciocnirea nu va avea loc, dacă Frosica va scăpa... Punctele de suspensie prelungesc incertitudinea până la cititor. Nuvela are, cum se zice, un final deschis. O minune ar putea să oprească accidentul, catastrofa din „mintea sfârșită” a șefului de gară s-ar putea să nu se întâmple. Dănuț însuși își îndreaptă, într-un moment de conștiență, gândul către Cel-de-Sus: Doamne, sfânta zi de mâine, scapă-mă de năpasta asta, scapă-mi pe Frosica! începură să-i bâlbâie buzele. Cu aceeași privire rece, cu detașarea și obiectivitatea cu care înfățișează chinurile morale ale personajului, prozatorul surprinde și reacțiile lui fizice. în primul rând, „semnul rău”, bătaia ochiului stâng; apoi simptomele bolii, frigurile care îi leșuiau sufletul, îi paralizau voința, îi zugrăveau pe fondul închipuirii gândurile cele mai sumbre. Reacțiile fizice însoțesc și comentează stările sufletești. Prima 'moarte', în urma crizei de friguri, a fețiței, în tren, are un corespondent imediat în comportamentul tatălui: Și acum trenul închipuirii lui Dănuț zboară înainte și duce spre stația următoare, spre Bobenii domnului șef, un cadavru mic de copiliță. Corpul lui tresare zgâlțâit de un tremur con vulsiv. 58 Pumnul de deasupra se lasă moale lângă celălalt, capul se înfundă între degete, și trupul lui se zbate în frământări domoale. Sughițuri de plâns abia se aud de sub șapca roșie, înfundate și reținute. Deznădejdea provocată de greșeala fatală se traduce într-o stare de moliciune: când își aminti că Râușorul și vestise trecerea acceleratului, se lăsă moale pe scaun, apoi se rostogoli sub masă, ca un maldăr inform de boarfe. “ orovocările textului 7 întrebați-i pe părinți sau pe bunici ce cred sau credeau ei că se întâmplă când „ți se bate ochiul" stâng; dar cel drept? . 8 . întocmiți schema mersului trenurilor prin gara Bobeni, Marcați grafic locul presupusului accident. Selectați din text pasajul corespunzător. etineti 9 9 Spre deosebire de visul romantic, în care eroul se scm'1 • -mv a evada din realitatea ostilă, la Gib Mihăescu domină coșmarul, obsesia, halucinația care se substituie lumii reale. îniocuind-o. în raport cu visul care aduce cu sine liniștea, obsesia creează neliniști, tensiuni, drame. Arta prozatorului stă în capacitatea de a concretiza obsesiile personajului, dea le încorpora în imagini mai puternice, mai vii decar maliiaiea însăși. „Nuvelele lui Gib Mihăescu, nota G. Călinescu, aduc o atmosfei ă apăsătoare de halucinație, par și sunt opera unu i mbricitant/€ vPalitățile generale ale stilului Stilul este supus unor cerințe de ordin general, obligatorii, fără de care comunicarea ar avea de suferit. Acestea - corectitudinea, claritatea, proprietatea, precizia, puritatea - sunt considerate a fi calități generale ale stilului. Corectitudinea presupune respectarea normelor limbii române literare în toate mesajele scrise sau orale. Nerespectarea normelor limbii literare poate produce: *solecismul: PRISTANDA: îmi pare foarte rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de! să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută) *anacolutul: - N-ai fost tu - o-ntrerupe d. Lefter - în strada Pacienții numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă naltă, subțirică, frumoasă, oacheșe, casele alea verzi cu geamlâc, care are o aluniță cu păr deasupra sprâncenii din stânga... ? (I. L. Caragiale, Două loturi) Asigurarea limpezimii mesajului prin folosirea cuvintelor ușor de înțeles, prin organizarea și expunerea ideilor, duce la claritate, condiție necesară comunicării interumane. O gândire limpede, exactă, este premisa clarității exprimării. Contrariul clarității sunt: ^nonsensul: CAT A VENCU: După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani... (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută) *obscuritatea: FARFURIDI: Dacă Europa... să fie cu ochii ațintiți asupra noastră, dacă mă pot pronunța astfel, care lovesc soțietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... și... idei subversive... (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută) 59 *echivocul: CAȚAVENCU: Vreau ceea ce mi se cuvine în orașul acesta de gogomani, unde eu sunt cel dintâi... întrefruntașii politici... (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută) Proprietatea constă în alegerea exactă a cuvintelor, pentru a putea exprima cu fidelitate gândurile, ideile, sentimentele. Opus proprietății este: ^improprietatea termenilor: TRAHANACHE: Stimabile! stimabile (cu afabilitate) rog, dați afară pe onorabilul! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută) în orice comunicare, trebuie să se asigure precizia acesteia, prin selectarea celor mai potrivite cuvinte și construcții gramaticale capabile să transmită un anumit mesaj cu rigoare și exactitate. Precizia presupune, în egală măsură, un vocabular adecvat și o idee centrală evidentă, fără digresiuni sau paranteze inutile. Abaterile de la această calitate generală sunt: ^prolixitatea: Angel de candoare, care te-ai coborât din regiunile Imperiului (a voit să zică ale empireului) unde să faurează trăsnetile și fulgerile fij Tu, care prin fizionomia ta mai albă decât hârtia ministerială ai știut să înfigi în nenorocita mea inimă toate frigările amorului. (Nicolae Filimon, Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala) *digresiunea: - Mă recomand Tarsița Popeasca, văduva lu 'priotul Sava de la Caimata, care a dărâmat-o Pache, când afăcut bulivardu ăl nou... (I. L. Caragiale, Art. 214) *tautologia: RICA VENTURIANO: Angel radios! [...] de când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară mi-ampierdut uzul rațiunii. (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă) *pleonasmul: june tânăr; babă bătrână etc. Puritatea este asigurată în măsura în care sunt folosite în comunicare numai elementele lexicale și structurile gramaticale potrivite mesajului transmis, consacrate prin uz și înțelese de toți cei cărora li se adresează. Vocabularul folosit într-o lucrare - indiferent de stilul funcțional în care este elaborată - trebuie să fie în concordanță cu tema operei respective. Nu este recomandată utilizarea fără măsură a neologismelor, a regionasmelor, a arhaismelor. 1'; Descrieți fiecare dintre Calitățile generale ale stilului. 2/Explicați exemplele prezentate ea abateri de la " ’ e«învățământului) b. Mihai Eminescu fusese chemat la București în 1877 de către loan Slavici, prietenul său din vremea studenției vieneze, la cererea lui Maiorescu, ca redactor al ziarului conservator „ Timpul" Multă vreme n-araspuns invitației, până ce, la insistențele prietenului său, îi scrie că n-are cu ce porni la drum: „Asta m-a făcut să-mi țin gura până acum... Cu ce dracu să' plec?' Am bagaje cărți, manuscripte, ciubote vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi,cu deosebite naționalități de ploșnițe." , (Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucureșlene) c. Impresia generală care mi-au jăcut-o școlile rurale dm acest județ a fost rea. Pretutindenea frecvența mică și incuria administrativă mare, pretutindenea sărăcia muncitorului agricol, mortalitatea adesea înspăimântătoare, greutățile publice și angajamentele de muncă născute din aceste greutăți aproape insuportabile. Atât mediul social cât și administrația fac ca școala să fie aproape un lucru de,prisos Nu cutez încă a mă pronunța asupra cauzelor acestei stări de lucruri, 60 însă cred de pe acuma că eă nu se poate schimba decât prin un alt sistem de dări și prin organizarea mailiberăamuncii. (Mihai Eminescu, Scrieri pedagogice) d. Așadar, dialogul literar, dlalogukprocedeu narativ nu este o reproducere literală a dialogului din limba conversației curente, cu o transpunere literar -artisticâa lui La drept vorbind, o retranscriere a dialogului din limba vorbită nici n-ar fi, cu putință și în orice caz, Ca n-ar constitui un element de sprijin în realizarea intențiilor artistice ale scriitorului. în dialogul literar, personajele nu trebuie sau n-ar trebui să vorbească așa cum vorbesc în realitate, ci ca și \aun ar vorbi în realitate. I (C. Cruceru, Dialog și stil oral în proza românească actuală) Șe Se născuseră mulți și, până sa se nască aceștia, [pieriseră și mai mulți. de ciumă, de holeră și de [atâtea boleșnițe lăsate în urmă de război, de muscali ‘jz de carele lor de luptă, în retragerea întârziată cu \anii de-a lungul malului valah al Fluviului, după pacea încheiată între sultan și țar, călcândsubroți, 6] dată și încă de zece ori câmpurile, ulițele, prădând\ ce nu arsese războiul și nu prădaseră turcii, luând ostateci ca sa le devină slugi și robi, mai puțin de trebuință, cât în derâdere și în scârbă împăunată față de oamenii locurilor (Ștefan Banulescu, Un regat imaginar) G.I.Tbbâneanu STILUL ARTISTIC AL LUI ION CREANGA G.I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui Ion Creangă ’alitățile particulare ale stilului Alături de calitățile generale ale stilului, obligatorii în toate formele de comunicare orală și scrisă, specialiștii au identificat calități particulare ale stilului - concizia, eleganța, simetria, naturalețea, eufonia, cursivitatea, variația stilistică, oralitatea - care nu se regăsesc decât în unele dintre actele de comunicare. Concizia presupune folosirea doar a acelor cuvinte și structuri necesare transmiterii unei informații. Concizia este caracteristică limbajului științific, dar nu numai. în literatura artistică, I. L. Caragiale este un exemplu al stilului concis, cu precădere în Momente și schițe. Adept al conciziei, marele scriitor ironizează exprimarea dezlânată, mai ales în comedia O scrisoare pierdută, în care discursurile politicienilor sunt de neuitat. Eleganța este acea calitate particulară a stilului constând în rafinament, distincție în alegerea mijloacelor de expresie. în general, fiecare idee, sentiment, gând etc. poate cunoaște mai multe feluri de exprimare, prin diverse mijloace lexicale, morfosintactice și stilistice. Această posibilitate este valorificată de Grigore Ureche, care, în portretul făcut lui Ștefan cel Mare, pentru a nu diminua marea personalitate a voievodului, referindu-se la vârsta și la statura acestuia, recurge la perifrază - slab de ani, „bătrân44, nu mare de stat, „mărunt44 - în locul unor cuvinte care ar fi putut aduce o nuanță peiorativă. Exprimarea vulgară, caracteristică unor anumite categorii socio-culturale, puțin instruite și cu educație precară, este marcă a sărăciei sufletești și permite o mai completă caracterizare a celor în cauză. în discuția dintre Tănase Scatiu și lorguNichitachi se schimbă replici ca: - Ci tacă-țifleoanca, măi lorgule, zise Tănase podidit de râs, dar vrând să facă pe demnul. [...] -Am, bre, pe afurisitul ăla de jidan cu spitalul, care mi-a pus în spinare toate neamurile. [...] -Iese ceva, lorgule ? -Cesăiasă, bre ?...Alergăturașialtanimic.[...] - Cum se poate, domnule !... Nu-i ajunge cât are, păcătoșii! Auzi dumneata, poliță la jidan, cu iscălitură în alb, un om cu așa avere!... Ptiu, rușinea dracului! (Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu) în accepțiunea obișnuită, simetria înseamnă așezarea în mod asemănător a unor părți identice, ceea ce conduce la armonie. în planul comunicării, simetria este obținută prin dispunerea similară a unor propoziții, fraze, a unor procedee artistice. Un exemplu din literatura română îl constituie frazele ample, cu caracter unitar și armonios-numite perioade-, caracteristice scrierilor lui Alexandru Odobescu: Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul și priceputul staroste al vânătorilor tămădăieni, carele putea să înghiță în largile sale pântece atâtea vedre cât și o butie de la Dealul-Mare, nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea, pe când el, cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei mișcând printre fulgii coliliei, nici pe bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de pușcă pe care orice vânător ar fi azvârlit-o la gunoi, nimerea mai bine decât altul cu o carabină ghintuită și care pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori, cu vânat, la conacul de amiazi. (Alexandru Odobescu, Pseudokynegetikos) Exprimarea firească, degajată, neforțată, naturală obținută ca urmare a stăpânirii mijloacelor de comunicare și a cunoașterii în bune condiții a conținutului comunicării înseamnă, de fapt, naturalețe. Atitudinea voită de manifestare a superiorității prin exprimare, folosind anumite cuvinte și/sau construcții gramaticale, adoptată de unii semeni ai noștri, se numește emfază. De cele mai multe ori, ea îi deranjează pe interlocutori și provoacă zâmbetele acestora: CAȚAVENCU: -... Mi s-a făcut o imputare că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preț (scurt și foarte retezat). Da, da, da, de trei ori da! (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută} Comportarea opusă celei obișnuite, naturale, este afectarea. Eufonia (armonia) constă în grija de a evita sunetele sau grupurile de sunete stridente, cacofonice și de a cultiva preocuparea pentru sonoritatea plăcută. Când alăturarea vocalelor și a consoanelor sugerează fenomene naturale sau creează senzația sonoră a unei acțiuni, se poate vorbi de armonie imitativă: Prin vulturi vântul viu vuia. (George Coșbuc, Nunta Zamfirei) Dunărea bătrână, biruită de părinții tăi, îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare și de unde soarele apune; vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naștere... (Alecu Russo, Cântarea României} Când însă succesiunea vocalelor și a consoanelor impresionează neplăcut auzul, se ajunge la cacofonie. Spre deosebire de o exprimare greoaie, cu poticneli, care împiedică buna înțelegere a informației transmise, fluența, ușurința comunicării, cursivitatea acesteia impresionează plăcut conlocutorul și asigură buna recepționare a mesajului. Păstrarea unui singur registru stilistic într-o comunicare de mari dimensiuni poate slăbi intersul recep- torului. De aceea, cu precădere în operele literare, dar nu numai, se apelează la variație stilistică. De pildă, Alexandru Odobescu folosește, în cunoscutul său eseu Pseudokynegetikos, mai multe registre ale limbii. Oralitatea este calitatea particulară a stilului prin care se sugerează modalitatea stilistică a vorbirii curente. Naturalețea exprimării orale este obținută prin întrebuințarea unor procedee ale limbii vorbite ca: parataxa, un mare număr de cuvinte și expresii populare, proverbe, zicători etc. Rudimente ale oralității pot fi găsite, încă din secolul al XVIII-lea, în creația istoriografică a lui Ion Neculce. în secolul al XlX-lea, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri (în proză și în teatru) reiau procedeul, iar Ion Creangă și I.L. Caragiale îl perfecționează. jl Precizați, oral, în ce constă fiecare dintre calitățile, I particulare ale stilului. - 2. Exemplificați calitățile particulare ale stilului pe; > texte din manualul vostru de limba română. ; b Alcătuiți texte în care să se regăsească atât i calitățile particulare ale stilului, cât și unele dintre j consecințelenerespectăni cerințelor acestora. : Î4 Explicați de ce în același text trebuie să fie; [ prezente calitățile generale ale stilului, dar nu pot ; fi prezente decât unele dintre calitățile particulare.; ț5 într-o discuție, cu unul sau cu mat mulți colegi,: ; prezentați calitățile generale și particulare ale; î stilului. ; dentificați greșeala și corectați-o: La carnavalul de săptămâna viitoare, va fi distracție cu duiumul. 62 în raport cu „speciile scurte44 ale genului epic în proză (schița, povestirea, basmul cult, nuvela), romanul este o specie prin excelență „lungă44, dezvoltată, de mari proporții. în raport cu nuvela, din care pare să fi crescut (dovadă că în limba engleză termenul pentru „roman44 este novei, în timp ce pentru nuvelă și alte specii de mai mici dimensiuni termenul este short story), romanul are o cuprindere mai mare, o amploare a desfășurării epice considerabilă, un număr mare de personaje urmărite în timp și pe mari întinderi în spațiu. O altă ipoteză în legătură cu originea sa situează romanul în prelungirea epopeii, de care se deosebește nu numai sub aspectul modului de prezentare (proză față de versuri), dar și sub acela al compoziției, mai liberă în roman în raport cu epopeea care era construită după reguli ferme, rigide. La fel, natura personajului romanesc este alta decât natura personajului din epopee. Actele acestuia din urmă erau predeterminate, hotărâte de destin, înfățișând, în general, tipul eroic (Ahile, Hector). Personajul de roman, condiționat mai mult social și moral, este în primul rând om, individ angrenat într-o vastă rețea de relații interumane. Tocmai complexitatea lumii din care se inspiră și pe care o reconstruiește, în planul ficțiunii, a făcut ca romanul, ca specie literară, să înflorească și să se impună definitiv în secolul al XlX-lea, în Europa în primul rând. Acum el cunoaște o diversificare nemaiîntâlnită, din punctul de vedere al tematicii, al structurilor narative, al perspectivelor, al tipologiei personajelor. Veacul este dominat de titani ai creației romanești între care, într-o ordine aleatorie, Victor Hugo, Stendhal, Honore de Balzac, Gustave Flaubert, Emile Zola, Lev Tolstoi, F. M. Dostoievski, Ivan Turgheniev, Charles Dickens, W. M. Thackeray, Thomas Hardy, Nathaniel Hawthorne, MarkTwain. Tematic, romanul este categoria epicului cea mai deschisă, înglobând omul ca individ social, în raporturile lui cu semenii, cu evenimentele, cu mediul. Există, astfel, un roman țărănesc sau rural (Ion, Răscoala; Baltagul; Moromeții de Marin Preda) și un roman citadin (Patul lui Procust de Camil Petrescu; Bietul loanide de G. Călinescu), romane de război (Pădurea spânzuraților}, și romane de dragoste (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu; Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade), romane ale ascensiunii unei clase sociale și ale prăbușirii alteia (Ciclul Comăneștenilor de Duiliu Zamfirescu, Cronica de familie de Petru Dumitriu) ș.a. UVIV RKBBEAÎW; FOR EST OF THE HANGED : ’nucU.XT.U . ■ . WM nu vt Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților (traducere în engleză) Proporțional cu enorma sa varietate tematică, romanul propune un vast repertoriu de personaje: părinți și copii, îndrăgostiți și geloși, țărani și intelectuali, femei virtuoase și femei ușoare, idealiști și indivizi fără scrupule, aventurieri și ariviști, aristocrați și inși de la marginea societății, luptători și înfrânți, meditativi și oameni de acțiune, înțelepți și nebuni etc. Nici formulele narative propuse de diferiți romancieri de-a lungul timpului nu sunt ușor de inventariat. Un criteriu ar fi acela al perspectivei auctoriale sau al „punctului de vedere“ al autorului. Se distinge, astfel, naratorul-autor, care nu este prezent în operă ca parte a realității reprezentate. Intră aici autorul „omniscient4, naratorul-martor neutru care doar înregistrează faptele și le comunică cititorului, naratorul-observator care evaluează și interpretează cele povestite. O situație specială o reprezintă autorul disimulat în spatele unui personaj sau al mai multor personaje, prin conștiința cărora este văzută lumea. Prezența autorului poate fi explicită, el comunică direct, prin explicații și aprecieri, cu cititorul, sau implicită, noi o bănuim, dar el nu se deconspiră în nici un fel. Vorbim, în acest caz, de o proză obiectivă. A doua posibilitate este ca naratorul să fie prezentat ca un personaj fictiv, aparținând operei literare și vorbind în nume propriu - cazul romanului epistolar, al romanului bazat pe amintiri, evocări, jurnale - sau să înregistreze „ca un seismograf4 propriile sale senzații, stări de conștiință, trăiri provocate de un eveniment, întâmplare, amănunt care declanșează „fluxul memoriei44. Subiectivitatea devine astfel o garanție a obiectivității. Diversitatea tematică și a formulelor estetice, ca și varietatea tipologică a personajelor romanului exprimă tendința acestuia spre totalitate. L i v i u Re b re a n u (1885-1944). Prozator dramaturg și publicist, născut^ în Transilvania. Este atașat, în mare, problematicn satului și țăranului, pe linia Slavici-Coșbuc-Goga-Agârbiceanu. Viziunea limpede și talentul ieșit dm comun îl conduc pe Rebreanu către formule estetice de mare actualitate făcând din el creatorul romanului românesc modem. A debutat, cu nuvela Codrea, în revista Luceafărul din Sibiu (1908). Anul următor, trece dm Transilvania în Regat. Primul volum de nuvele a fost Frământări (Orăștie, 1912) Următoarele, Golanii și Mărturisire (București, 1916) Trăiește intens experiența războiului, pe care o consemnează în scrierea cu elemente, autobiografice Calvarul (1916). Unele situații, conflicte, personaje din nuvele pregătesc romanele de mai târziu. Romanul Ion (1920) îi aduce consacrarea, iar Pădurea spânzuraților (1922) confirmarea. Urmează Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăișorul (1929), Răscoala (1932) și altele. Observator atent al vieții oamenilor, Rebreanu este un creator de viață și un constructor de situații epice pline de tensiune și dramatism. . Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu (fragmente) orbind, trecu lângă stâlpul de brad chiar sub ștreangul nemișcat. Examina groapa mormăind ceva, nemulțumit, și pe urmă, ridicând ochii, apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parc-ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă. întâlnind însă privirea speriată a căpitanului, dădu drumul ștreangului, rușinat și umilit. Mai stătu acolo câteva clipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în fața străinului, prezentându-se: - Locotenent Apostol Bologa... - Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka... Adineaori am sosit, și tocmai de pe frontul italian... în gară am aflat că aveți o execuție și, nici nu-mi dau bine seama cum, iată că am nimerit aici... în glasul căpitanului tremura o sfială atât de neascunsă, că locotenentul, fără să vrea, se simți cuprins iar de rușinea de adineaori și, încurcat, zise cu o vioiciune silită: - Va să zică sunteți mutat la divizia noastră? - Da... la al cincizecilea de artilerie de câmp... - A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie neprefacută. Atunci, bine-ați venit! Fața căpitanului se însenină, parcă în sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucișară într-o licărire de simpatie. O clipă. Apoi Klapka avu o cutremurare și întrebă aproape înfricoșat: - Pe cine spânzurați? în ochii lui Apostol Bologa, albaștri și adânciți în cap, se aprinse o mândrie stranie. Răspunse cu o indignare abia stăpânită: - Un sublocotenent ceh, Svoboda... mai mare rușinea pentru corpul ofițeresc... A fost prins tocmai când era să treacă la dușman, înarmat cu hărți și planuri. Rușinos și revoltător!... Nu-i așa? adăugă după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea. - Mda... da, poate... zise căpitanul, tresărind nesigur. Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu e firească, vrând parcă să convingă cu orice preț: - Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marțială care l-a judecat și, prin urmare... De altfel, nici el n-a tăgăduit... Nici vorbă, față de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare... A fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea și n-a vrut să răspundă măcar la întrebările președintelui... Ne-a privit sfidător, pe rând, cu un fel de dispreț falnic... Chiar sentința de moarte a primit-o zâmbitor și cu niște ochi... Firește, 64 asemenea oameni nu se spăimântă nici de moartea infamantă... Când l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofițer, a vrut să se împuște... Ce dovadă mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuție, atât a fost de vădită crima... Eu însumi, deși sunt o fire excesiv de șovăitoare, de data aceasta am conștiința pe deplin împăcată, absolut pe deplin... Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură: - O, Doamne... dovezile... când e vorba de o viață de om... Pe buzele subțiri, cu colțuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie și de dispreț: - Uitați, domnule căpitan, că suntem în război și pe front!... O viață de om nu e îngăduit să primejduiască viața patriei!... Dacă ne-am călăuzi după considerații sentimentale, ar trebui să capitulăm în fața tuturor... Se vede însă că sunteți ofițer de rezervă, altfel n-ați vorbi așa despre o crimă... - Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat... în vreme de pace... Acum însă... - Și eu sunt ofițer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mândrie. Războiul m-a smuls din mijlocul cărților, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viața reală. Dar m-am dezmeticit repede și mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii! Căpitanul zâmbi, ca și când răspunsul i s-ar fi părut ridicol, și zise cu glas blajin, colorat de o ironie blândă: - Și eu care credeam că războiul e un ucigător de energii![...] Apostol Bologa asistă, împreună cu ceilalți ofițeri, la execuția prin spânzurătoare a cehului Svoboda, acuzat de trădare. Acolo îl cunoaște pe căpitanul Klapka, tot ceh, cu care se va împrieteni. După execuție, tulburat, Bologa își rememorează existența, marcată de prestigiul tatălui, losif Bologa, memorandist, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, ins de mare rigoare morală care vrea să facă din fiul său „un om și un caracter”. Sub influența mamei, Apostol are, în copilărie, o experiență religioasă, crede că l-a văzut pe Dumnezeu. Alege, după moartea tatălui, să urmeze facultatea de filozofie, la Budapesta. Se logodește cu Marta, fiica avocatului Domșa. Aceasta arată simpatie unui locotenent ungur. Pentru a crește în ochii logodnicei sale, pleacă voluntar pe front. Două luni a urmat școala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe urmă l-au numit ofițer, a fost rănit o dată ușor și a doua oară greu, încât a stat două luni în spital și o lună în concediu acasă, a fost decorat de trei ori, înaintat locotenent... toate în vreme de doi ani. Războiul a luat locul de frunte în concepția lui de viață, din care odinioară vruse să-1 elimine. Acuma își zicea că războiul e adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecțiune. Numai în fața morții pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul... Pe urmă a fost la Curtea Marțială care a judecat pe Svoboda... Pe urmă a venit spânzurătoarea și ochii condamnatului... Și doina ordonanței, sub fereastră, care nu mai încetează de loc, ca o mustrare. [...] „Bologa e și el, ca David Pop (din nuvela Catastrofa - n.n.), omul «datoriei». Trăgându-se dintr-o familie burgheză avută, el consideră respectul legilor statului o chezășie a propriei sale liniști sufletești, și înclinațiile lui spirituale se împacă foarte bine cu aceste concepții sociale. [...] Cum se vede, în același spirit cu nuvelele, romanul analizează un caz de conștiință trăit sub presiunea fatalității istorice. Se creează prin acumularea amănuntelor celor mai diverse impresia cruzimii și monstruozității care carac- terizează războiul imperialist. [...] «Datoria» e ceva care prinde ființă, fără să se știe prea bine pe ce bază materială sau morală se sprijină. [...] Romancierul luminează absurdi- tatea luptei în care sunt azvârliți oamenii, nedreptatea țipătoare pentru care își dau viața. Dar Rebreanu reușește să meargă mai departe. In roman se arată că «datoria» nu e decât apărarea unui privilegiu de clasă, cum se întâlnește în cazul lui David Pop din nuvela Catastrofa. Toți cei înclinați, în carte, să retrăiască dilema acestuia sunt ofițeri, oameni care prin situația lor resimt mai puțin asuprirea națională. Klapka își apără căminul, nevasta, copiii, cu un egoism sălbatic. El mărturisește că ar merge până la ultima treaptă a umilinței ca să-și conserve viața și situația. La fel procedează și ceilalți. Chiar Bologa, atâta timp cât persecuția națională nu-1 lovește direct, e gata să masacreze cu seninătate ruși, polonezi sau italieni. Individualismul burghez țâșnește la suprafață cu o violență disperată. [...] Prin calitățile ei, Pădurea spânzu- raților a fost socotită, nu fără dreptate, una din mărturiile cele mai zguduitoare aduse din experiența primului război mondial. Alături de Strada Lăpușneanu a lui M. Sadoveanu, de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu, și de Balaurul, cartea Hortensiei Papadat-Bengescu, drama lui Apostol Bologa reflectă sentimentul de oroare pe care îl întipărise în conștiința unei generații de scriitori marele măcel.“ (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, E.P.L., București, 1967, cap. „Realismul dur”, pp. 309-317.) 65 Emil Rebreanu, fratele scriitorului în timpul războiului din 1914 - 1917. ,,Un ah Rebreanu decât în Ion găsim în Pădurea spânzuraților. fiecare din aceste romane este un cap de serie în romanul nostru. In această lumină, deosebirile dintre ele devin esențiale. [...] Noutatea tehnică pe care am semnalat-o, în raport cu Ion, constă într-o anumită interiorizare a viziunii. In lom obiectivitatea ținea de o perfectă exterio- ritate (sau, de ce nu, extrateritorialitate) a naratorului; aici, din contra, impresia de obiectiv (căci o avem într-o măsură cel puțin egală) ține de felul cum orizonturile subiective ale personajelor se intersec- tează. producând viziunea tară ajutorul autorului. E un alt tip de obiectivitate, obținut nu prin hipertrofia perspectivei auctoriale, capabilă a se face insesizabilă prin maximă extindere, ca în Ion, ci, dimpotrivă, prin reducerea ci până la aproape de zero și înlocuirea cu ceea ce personajele înseși por vedea și înțelege în limitele câmpului lor de observație. Această clasare a povestitorului permite uneori să existe, despre aceeași realitate, mai multe puncte de vedere. Spânzură- toarea apare de patru ori și de fiecare dată mediată de o altă viziune: aceea simboli- că a naratorului; superstițioasă, a micului caporal; alarmantă, încărcată de amintiri, a căpitanului Klapka; în fine, neutră, funcțională, a lui Bologa. Cea dintâi perspectivă este matricială, în raport cu celelalte. în Ion orizontul auciorial era nedecompozabil. Aici el se lasă desfăcut în părți, dar continuă a funcționa ca un factor de coerență.“ (Nicolae Manoiescu, Drumul și spânzurăîoarea. în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc. Voi. 1, Editura Minerva, București, 1980.) La popota ofițerilor Bologa ia parte, alături de camarazii lui, Gross, Varga, Cervenco, Klapka, la discuții înflăcărate despre execuția cehului, despre datorie și onoare. Se apropie și mai mult de cehul Klapka, devenit superiorul lui. Pe la mijlocul drumului își aduse aminte că a venit să recunoască frontul, să-și aleagă calea și, iată, a pierdut vremea degeaba. Un moment se gândi să se întoarcă înapoi, apoi își zise că schița cu pozițiile e destulă călăuză și arată golurile de care dânsul are nevoie. Până la primele linii va putea pătrunde oricând, iar de acolo îl va îndrepta norocul. [...] Unitatea din care face parte Apostol Bologa urmează să fie transferată pe frontul românesc. între timp, își face conștiincios datoria și distruge un reflector inamic. Felicitat de generalul Karg pentru fapta sa, el încearcă că obțină de la acesta acordul de a nu merge pe frontul românesc. Este refuzat cu duritate. Hotărăște să dezerteze, dar Klapka îi atrage atenția asupra consecințelor. în timpul unui atac, este grav rănit. Se reface miraculos și petrece convalescența cu căpitanul ungur Varga, rănit și el. Regimentul se stabilește în Ardeal, la Lunca. Aici o cunoaște pe Ilona, fiica lui Paul Vidor, groparul. Bologa hotărăște să treacă la români, dar se îmbolnăvește și pleacă în concediu acasă. Rupe logodna cu Marta. Intră în conflict cu notarul Pălăgieșu, devotat autorităților maghiare. Este rechemat pe front și se întoarce la Lunca, unde îi regăsește pe Ilona, pe care o cere în căsătorie, și pe preotul Constantin Boteanu, căruia i se confesează și care îl binecuvântează. Armata austro-ungară întețește persecuțiile și condamnă câțiva țărani români la moarte prin spânzurare. Este chemat la pretura militară și trece cu automobilul printr-o pădure cu oameni spânzurați. Lui Bologa i se cere să judece, la Curtea Marțială, unde sunt aduși doisprezece români acuzați de trădare. El pune în aplicare hotărârea de a trece linia frontului. Este prins de Varga și trimis în fața Curții Marțiale care-1 condamnă la moarte prin spânzurătoare. Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată și se uită împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în ușă figura pretorului, își aduse aminte și întinse brațul spre masă după pălăria moale, fără panglică și roasă pe margini. Atunci își văzu ceasornicul, retrase brusc mâna, desfăcu binișor curelușa și-l dădu preotului, fără să-și arunce ochii pe cadran, zicând încet: - Constantine, să nu mă uiți... Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura. Apostol luă pălăria, o mototoli între degete și privi nedumerit în ochii lui Boteanu și apoi spre pretorul din coridor. - Bologa... a sosit ora.. Curaj! zise pretorul, dispărând imediat. Apostol se îndreptă spre ușă, trecu pragul și, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldați cu făclii aprinse, cu căști lucitoare, ca la o retragere cu torțe în ajunul unei sărbători mari. Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roșcate, cu nourași de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei își însemna contururile în coasta dealului din spate, peste care vârfurile plopilor bătrâni se înălțau ca niște mâini negre implorătoare spre cerul vânăt, ciuruit de stele. 66 Priveliștea înfiora inima lui Apostol, iar în corp simți privirile tuturor oamenilor. îl cuprinse frigul, tresări și, cu amândouă mâinile, își îndesă pălăria în cap, trăgând-o, să nu mai vază nimic. Apoi, foarte agitat, își ridică gulerul hainei peste gâtul gol. - înainte! răsună deodată, peste sfârâitul torțelor, glasul pretorului, undeva, departe. Apostol vru să pornească, dar nu-și putea urni picioarele. Preotul era lângă el. Se agăță de brațul lui, mulțumit c-a găsit sprijinul, și coborî treptele. Merse un răstimp. împrejur auzea numai sfârâit de făclii și zgomot de bocanci târâți anevoie. Apoi, din stânga, izbucni brusc un hohot de plâns, prelung, ascuțit, acoperind tot convoiul și umplând văzduhul ca un cântec de mort. Apostol își zise că e Ilona, strânse mai tare brațul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică ochii. Ieșiră în șosea... Făcliile nu mai fâlfâiau așa de sfârâitor, parcă li s-ar fi risipit lumina și le-ar fi rămas numai fumul. în spate însă gemea mereu plânsul, tot mai stins și mai depărtat. Apostol văzu că au apucat-o în dreapta, se minună și șopti preotului limpede și cu părere de rău: - Unde mergem, părinte? în suflet îi încolți, lângă părerea de rău, un firicel de nădejde, care-i spunea în taină: «Poate că totuși!...» Curând însă părăsiră șoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeț de scânduri noi. «Doamne, unde mergem?» se întreba Apostol acuma cu durere, mai ales că pe aici nu umblase niciodată. Nu-și simțea de loc picioarele, se mira cum poate merge fără picioare și i se părea că plutește în aer, ca în vis. în aceeași vreme zise iarăși preotului, care-i ținea crucea în față: - lartă-mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să te obosești atâta... atâta... Drept răspuns, Boteanu murmură un crâmpei de rugăciune. Apostol nu înțelegea nimic, voia să-l întrebe ce zice, dar ținutul necunoscut îl necăjea atât de rău, că uită ce-a vrut și iar se gândi, amărât: «Unde mergem?» O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de deal. Pârâul de sub podețul de scânduri noi acum gâlgâia gălăgios, în dreapta, la picioarele coastei... Auzind cum gâfâie oamenii împrejurul lui, Apostol șopti la urechea preotului: -Nici nu-mi simt picioarele... parc-aș pluti... Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoșat de cuvintele lui Apostol, care atârna tot mai greu pe brațul lui amorțit... Urcușul sc isprăvi. Pârâul iar murmura alături, somnoros. LuiApostol i se părea că merge de o veșnicie pe o cărare fără sfârșit și din nou îi răsări în creieri întrebarea: «Unde mergem?» Atunci preotul parcă se poticni și îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite. - Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii. - Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plângător. Apoi Apostol simți iarbă sub tălpi. Și deodată picioarele începură să-1 doară, ca și când ar fi dus o povară peste puterile lui. - Faceți loc!... Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răgușit, glasul pretorului. Atunci Bologa, nerecunoscând glasul și vrând să vază cine a strigat, ridică fruntea și dădu cu ochii, de-abia la vreo zece pași, de un stâlp alb și lucios, cu un braț cârligat la vârf. Ștreangul se legăna puțin, și legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară cu mâinile, rezistența funiei. în lucirea albă a lemnului se deslușea ceva straniu, încât Apostol lăsă repede capul în jos. Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă atinse întâmplător lemnul rece și umed ca pielea de șarpe. Se scârbi și începu să-și șteargă umezeala pe dunga pantalonului. în timpul acesta însă își plimba liniștit privirea peste mulțimea de fețe ciudate și necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omenești, care se ascundeau sub căști lătărețe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de rășină arsă îi gâdila nările, și fumul îl supăra, fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puțin capul, și aproape de picioare, văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă, și lutul era azvârlit numai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălțându-se deasupra tuturor, ca și cum el ar fi trebuit să... în stânga, la marginea groapei, un coșciug de brad, gol, descoperit... Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin și se întrebă aproape supărat: «Oare cine să fie Apostol Bologa?» - Gata?... Gata! strigă pretorul, pe movila de pământ, fluturând o foaie de hârtie. 67 Imagine cu pădurea spânzuraților Apostol ascultă numai începutul sentinței, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui, gândindu-se că generalul n-a venit și probabil că doarme... Lângă movila pretorului zări un doctor cu ceasul în mână: «Nu-i doctorul Meyer... nu, nu...» La picioarele groapei recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plânși, îngroziți, care-1 obosiră, încât întoarse capul. La doi pași, în stânga, stătea un țăran, sprijinit în hârleț, cu capul gol, cu părul asudat și lipit de frunte, cu obrajii umezi de lacrămi. «Uite groparul... Vidor...» se gândi dânsul cu bucurie și vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfârși citirea cu glas ascuțit și strident ca un scârțâit de ușă cu țâțâni ruginite, și Apostol își luă seama, întrebându-se speriat ce-o să fie acuma... Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce șovăitoare: -Trebuie... pe scaun... Bologa pricepu că trebui: care se afla lângă genunchii lu acuma. îi era teamă că iai picioarele... «Trebuie... trebui prin creieri. Apoi deodată se sin îngrozi. Groparul îl sărută pe O' și mustățile ude. să se suie pe scaunul i nu-1 observase până nu va putea mișca să încerc», îi fulgeră ți cuprins în brațe. Se aji, apăsat, cu buzele -Lao parte! răcni pretorul, spăimântat, ridicând brațele. Apostol se urcă pe scaun și se lovi cu capul de ștreangul ce atârna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase și o aruncă în groapă. în aceeași clipă izbucni un plâns gros, desperat, nestăpânit. «Cine plânge?» Se gândi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept. Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele întârziate. Crestele munților se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu dinții tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: - Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol... (Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, București, Editura pentru Literatură 1964.) 68 Asemănător, din punctul de vedere al construcției epice, cu Ion (1920), al doilea roman al lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților (1922), se deosebește de cel dintâi în primul rând tematic. în centrul său se află condiția tragică a unui intelectual român din Transilvania, silit, la un moment dat, să lupte, în primul război mondial, împotriva conaționalilor săi din Regat. Pe fundalul războiului, romanul aduce în prim-plan un caz de conștiință: drama ofițerului român Apostol Bologa, înrolat în armata statului multinațional austro-ungar și forțat să lupte împotriva fraților săi dinȚară. La baza romanului stau câteva date reale. Fratele său, Emil, fusese spânzurat pe frontul din Moldova, fiind acuzat că ar fi încercat să treacă în liniile românești. O serie de fotografii de război, înfățișând păduri întregi transformate în spânzurători pentru cei care nu voiseră sau nu putuseră să lupte împotriva celor de același neam, lăsaseră impresii puternice în sufletul său. Condiția lui de supus austro-ungar, surprins de trupele inamice în Bucureștiul ocupat de germani, a însemnat, de asemenea, o experiență greu de uitat. Aceasta se va materializa în nuvela, cu certe note autobiografice, Calvarul Personajul principal, Remus Lunceanu, intelectual ardelean trăind în vremea războiului în București și apoi în refugiu, este supus unor mari presiuni psihologice. Urmărit în permanență de suspiciunea de spionaj, el este împins spre sinucidere. Ca și în cazul lui Ion, unele nuvele anticipează, cu puțin, construcția romanescă. David Pop din nuvela Catastrofă (1921) prefigurează destinul tragic al lui Apostol Bologa. Trimis pe front, să lupte împotriva românilor, el se supune, ca un bun soldat și cetățean al Imperiului, ordinelor. Seceră, de la postul său, cu mitraliera, viețile celor din tabăra adversă. Când cade în mâinile 'inamicilor', își justifică zelul spunând că nu și-a făcut decât 'datoria' și cere îndurare: Datoria, frate-român. Dar legile războiului sunt aspre și reacția 'dușmanilor' necruțătoare: Ne omorâși cinci ceasuri cu mitraliera și acum zici că ești frate? ...Grijania și anafura ta de câine! Cu patul puștii, cu amândouă mâinile, îl trăzni peste cap. Osul parai, iar creierii amestecați cu sânge se scurseră pe țeava mașinii. Toate aceste antecedente mărturisesc îndelungatul proces creator care a condus la elaboratul epic deplin închegat care este Pădurea spânzuraților și la conturarea personalității atât de complexe a unui personaj memorabil cum este Apostol Bologa. rovocările textului 1 Citiți romanul în întregime. Alegeți capitolul careta impresionatcelmauttuh^^ . 2 Precizați timpul real în care se desfășoară, acțiunea romanului. Faceți apel la text și la cunoștințele.’voastre de istorie.' ; 3 Identificați' câteva dintre coordonatele spațiale ale romanului. ? . ■ 4 Explicați importanța: coordonatelor spațiale. în construcțiaaceștuk ..... 5 . Imaginea care dă chiar titlul romanului se repeta de mai multe ori pe parcursul narațiunii Ce funcție are ea în 6 Romanul se desfășoară pe mai multe planuri temporale. Ceraportun există între acestea? 7 Precizați raporturile dintre planurile temporale ale acestui romana Romanul ilustrează preferința scriitorului pentru construcțiile echilibrate, simetrice, rotunde. Narațiunea se deschide cu execuția prin spânzurătoare a cehului Svoboda, acuzat de încercare de dezertare, și se încheie cu aceea a lui Apostol Bologa, condamnat pentru aceeași vină. Materia epică este distribuită în patru „cărți", primele trei de întinderi aproximativ egale, cuprinzând fiecare câte unsprezece capitole, a patra, mai scurtă, de numai opt capitole, sugerând și în felul acesta „graba" cu care eroul se îndreaptă spre împlinirea propriului destin. Simetria și echilibrul la nivelul întregului se îmbină cu o meșteșugită alternare a planurilor. Pe de o parte, întâmplările, faptele - execuția cehului acuzat de dezertare, distrugerea reflectorului rusesc, rănirea lui Bologa, scurta revenire acasă, încercarea de a trece liniile, prinderea, judecarea și condamnarea lui - situate într-un plan real, concret, dominat de război. Pe de alta, într-un plan tot concret, dar trecut, rememorările, lungile (uneori) priviri retrospective, amplele sau mai scurtele biografii ale mai multor personaje. Poziția centrală o ocupă Apostol Bologa, care își rememorează în amănunțime viața. Rezultă o biografie care conține în sine elementele unui mic Bildungsroman. în al treilea rând, sprijinindu-se pe cele două coordonate amintite mai sus, crește planul vieții interioare, al conștiinței. Deși urmase cursuri de filozofie, Apostol Bologa nu „filozofează44, la început, asupra vieții sau asupra destinului. El are convingeri ferme, dobândite prin educația în familie și în școală. La un moment dat, aceste convingeri încep să se clatine, declanșând o dramă sufletească. Fondul acesteia se află în chiar învățătura morală primită de la tatăl său: Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român. Sursa frământărilor și neliniștilor sale stă în faptul că, adesea, propriile sale convingeri și sentimente intră în conflict cu judecățile și prejudecățile celorlalți. Concepte precum „datorie44, „lege44, „onoare44 vin în contradicție cu sentimentul național. Iar acest conflict interior crește în intensitate, susținut de datele exterioare (războiul, în primul rând). rovocările textului 8 . Câteva personaje sunt prezentate biografic. Ce rol are biografia în construirea lor și în configurarea conflictului? 9 întocmiți un „catalog4" al principalelor personaje ale romanului. Comentați semnificația numelor lor 10 Recitiți cu atenție scena discuției de la popota ofițerilor, după executarea lui Svoboda, Care este atitudinea lui Bologa7 Prm ce se deosebește el de ...ceilalți camarazi ai săi?.......... 11 Identificați în roman momentele cele mai semnificative ale proceselor de conștiință ale eroului. 12 . Comentați stările sufletești prin care trece Bologa dm momentul când este capturat de Varga și până la execuție. 13 Caracterizați*! pe Apostol Bologa. 14 Organizați o dezbatere și susțineți, cu argumente pro și contra, soluția aleasă Autorul-narator pătrunde, cu mijloacele fine ale analizei psihologice, în profunzimile eului personajului său, face o radiografie exactă a trăirilor lui interioare, îi urmărește cu atenție mișcările sufletești. Cu aceeași grijă pentru detaliu, pentru notația realistă a amănuntelor, prozatorul consemnează reacțiile fizice, senzațiile organice care însoțesc stările de spirit ale lui Bologa. Rezultă un personaj viu, complex, cu slăbiciuni omenești, strivit, în cele din urmă, de mecanismul bine pus la punct al unei realități necruțătoare. Destinul său individual îl repetă pe al altora, asemenea lui, după cum alții i-1 vor repeta pe al său. începutul și sfârșitul romanului, așezate sub semnul sumbru al spânzurătorii, au o semnificație simbolică. L. Rebreanu - Caiete Fanny Liviu Rebreanu - Cu soțul meu 70 șjeaMH^jeAKs {^>/naliza Ca și comentariul, analiza apare, atât sub formă orală, cât și sub cea scrisă. Analiza - indiferent de domeniul în care operează - are menirea să informeze, dar și să formeze opinii, atitudini, personalități etc. Spre deosebire de comentariu, cu care, de altfel, se înrudește, analiza nu se oprește la aspectele vizibile ale fenomenelor, întâmplărilor, situațiilor etc., ci tinde să sondeze în straturile profunde ale acestora, pentru a identifica eventualele cauze, pentru a proiecta posibile soluții. Chiar dacă, uneori, analiza este prezentată oral, pregătirea ei presupune o muncă sistematică de: *adunare a datelor, a informațiilor etc., din surse documentare diferite; *verificare și triere a datelor; ^prelucrare și stocare a întregului material adunat; ^'organizare a informației, potrivit cerințelor, obiectivelor avute în vedere; *elaborare a analizei. în funcție de finalitate, analiza poate fi sumară sau complexă. Prima situație poate fi exemplificată prin textul următor, scris de un ziarist sportiv: Jucătorii naționalei de fotbal a României par a se fi,, molipsit “ unii de la alții, ei fiind văzuți din ce în ce mai greu pe teren. Accidentări mai mult sau mai puțin grave, suspendări, probleme personale, conflicte cu antrenorii - toate aceste lucruri îl fac pe selecționerul lordănescu să se gândească cu groază la meciul cu Armenia din 17 noiembrie, un joc pe care nu are voie să nu-l câștige dacă vrea să rămână în cursa pentru calificare. Să o luăm pe rând. Cazul luiMutu este deja cunoscut și nu mai are rost să-l dezvoltăm . Ionel Ganea este în continuare indisponibil după operația pe care a suportat-o la genunchi, el urmând a lipsi cu siguranță de la Erevan. Probleme are în continuare și Marius Nicolae, care a suferit și el o accidentare ce-l împiedică să intre pe lista de joc de la Sporting Lisabona. La fel și Pancu, care după meciul de la Praga s-a gândit să-și trateze în sfârșit durerea pe care o resimțea de luni bune, urmând un tratament care însă îl ține departe de gazon. Despre Chivu și Rădoi se știe deja, ei se antrenează, dar încă nu au revenit pe teren într-un meci oficial. [...] In aceste condiții, e greu de spus cu cine va încropi lordănescu naționala pentru meciul de la Erevan. (România liberă, 26 octombrie 2004) Ca modalitate de studiere a textului beletristic, analiza literară are puncte comune cu comentariul literar, dar și elemente în plus. Astfel, se urmăresc și: * geneza operei literare respective; * variantele succesive, până la forma definitivă; * locul în ansamblul creației unui autor; * încadrarea într-un curent literar, într-o mișcare etc.; * aprecierile unor critici literari de prestigiu. I. Organizați în echipe, efectuați documentarea necesară pentru a elabora o analiză a: *situațici la învățătură a clasei voastre în anul școlar anterior; ^cititorilor pe care îi arc biblioteca școlii voastre; ^rezultatelor obținute de elevii școlii voastre la diverse concursuri școlare. 2. Tot pe echipe, elaborați una dintre analizele propuse. fzVinteza Sinteza abordează datele esențiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. Pentru a ilustra acest tip de lucrare, am apelat la un exemplu din domeniul istoriei literare. Reproducem punctul de vedere al lui George Călinescu despre romanul Pădurea Spânzuraților, de Liviu Rebreanu, exprimat atât în lucrarea sa Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cât și în compendiul - expunere sintetică a unei lucrări, a unei concepții, a unei discipline - acestei scrieri, publicat sub forma unui volum de sine stătător. 71 ,,Psihologia sufletului mediocru combătut de două atitudini impuse din afară a dat Pădurea spânzuraților, roman care ar fi putut să fie politic și din instinct creator a rămas un roman de analiză. Problema fusese schițată, și nu fără vigoare, în Catastrofa. Acolo un ardelean mediocru, un David Pop, se constată mobilizat ca ofițer în armata austriacă. Incapabil de reacțiuni proprii, el luptă în serviciu comandat, într-o absență aproape totală de gândire politică. Apoi deodată se pomenește pe frontul român, pus în dureroasa situație de a omorî consângeni. Omul care luptase fără ideal pe alte fronturi e prea sărac sufletește pentru a-și determina unul repede. Până ce mintea lui greoaie să aducă lumină în acest conflict dramatic, el se trezește trăgând cu mitraliera în frații săi, spre indignarea adversarului care, deși plutonier, nu suferă de oscilațiune politică: <-Ne omorâși cinci ceasuri cu mitraliera și acuma mai zici că eștifrate?... Grijania și anafura ta de câine!> La Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților inteligența e mai vie, voința însă rămâne inferioară. Câtă vreme Bologa, ofițer și el, nu are români înainte, el este nu numai un corect soldat, ci un viteaz austriac. Lealitatea lui e onorabilă în sfera îngustă a serviciului, în aceea a conștiinței e o deficiență. El ar trebui să fie patriot sau austro- ungar, decis chiar și spre oroarea românilor, sau un franc trădător, martir pentru români, deși canalie pentru imperiali. Lealitatea lui e o obstinație, semnul unei conștiințe turburi. Abia când Bologa e trimis pe un front cu adversari români sufletul lui se înspăimântă. El solicită doar mutarea pe alt front, ca să eludeze conflictul. Neobținând-o, se gândește să dezerteze. Dar dezerțiunea e pregătită atât de rău încât Bologa e prins și spânzurat. El primește osânda cu voluptate, ca o izbăvire de o problemă pe care n-a putut-o rezolva. Cazul lui Bologa e al tuturor naționalităților care luptă în tabăra austro-ungară. Cehi, români, etc. se războiesc fără să știe pentru ce, fără însuflețire patriotică, dar și fără speranțe naționale. Ei sunt bieți oameni comuni nedeciși. “ (Istoria literaturii române...) ,, Un interesant roman psiholo- gic este Pădurea spânzuratilor, pregătit printr-o nuvelă Catastrofa. El analizează criza unui suflet mediocru în luptă cu o dramă peste puterile sale. Apostol Bologa, român ardelean și ofițer austriac, nu știe să opteze pentru o atitudine: să fie soldat credincios țării austro- ungare sau naționalist și bun român. El oscilează luptând fără ardoare și cere doar mutarea când e adus pe front românesc. Eroul din Catastrofa, ființă primară, în- curcată în regulamente trage pur și simplu în conaționalii săi, Bologa, fără a avea exaltări naționale, ar dori să evite cazul supărător. El dezertează prea târziu, e prins și primește spânzurătoarea ca o izbă- vire de chinurile sale de om mic. {Istoria literaturii române... - Compendiu) '2.D0?în^ \ ; 3: precizați, pe baza celor doua texte» care sunt trăsăturile caracteristice ale unei sinteze. 4:; Redactați», sub forma unei sinteze, conținutul adjectivul. Valori stilistice ale adjectivului. Adjective fără grade de comparație Folosit atât în comunicarea orală, cât și în cea scrisă, adjectivul exprimă o calitate a unui obiect. Adjectivul stă, de obicei, după substantivul pe care îl determină: (cer) cenușiu, (clopot) uriaș, (sticlă) aburită, (spânzurătoarea) nouă și sfidătoare. Adjectivul precedat de articol demonstrativ stă numai în urma substantivului: Ștefan cel Mare, iarba cea frumoasă etc. Când însă trebuie evidențiată însușirea exprimată prin adjectiv, acesta stă înaintea substantivului: -Dacă aifi adevărat român, n-ai trage în frați. Adjectivele asemenea, așa, atare stau numai înaintea substantivului: Firește, asemenea (atare, așa) oameni nu se spăimântă de moartea infamantă. 72 Biet stă înaintea substantivului, dar, numai în formă articulată, poate sta și după determinat: ... eu tremuram ca un biet cerșetor Și mă-sa biata ! Cum gemea Și blăstema și se izbea. (George Coșbuc, Moartea lui Fulger) Adjectivele deosebit, diferit (la pl.), sărac, sărman etc. au sensuri diverse, în funcție de poziția lor față de substantiv: deosebite (,,felurite“) lucrări - lucrări deosebite („care sunt altfel"); diferite („mai multe“) părți - părți diferite („diverse"); săracul (,,bietul“) om - om sărac („lipsit de posibilități materiale"); sărmana (,,biata“) bătrână - bătrână sărmană („săracă"). în ceea ce privește gradele de comparație, se impun două precizări: în limba română există două categorii de adj ective care nu pot avea grade de comparație: a. adjective care prin sensul lor nu pot fi comparate: asemenea, complet, desăvârșit, întreg, mort, oral, petrolifer, pulmonar, unic, veșnic etc.; b. adjective care, prin originea lor, sunt vechi comparative sau superlative: anterior, exterior, inferior, optim, suprem, superior, ulterior, ultim etc. Superlativul absolut poate fi construit cu ajutorul: * adverbelorfoarte și, mai rar, tare', *unor adverbe cu valoare expresivă: admirabil, colosal, extraordinar, extrem, grozav, înfricoșător, îngrozitor, înspăimântător, minunat, neînchipuit, nemaipomenit, nesfârșit, nespus, uluitor, zăpăcitor etc. - însoțite de prepoziția de', * unor locuțiuni adverbiale, așezate înaintea adjectivului sau după acesta: din cale-afară; cu totul și cu totul, de tot etc.; *sufixului -isim'. rarisim, simplisim etc.; * unor adjective, adverbe, substantive care, în unele expresii, exprimă noțiuni dezagreabile: fript de (sărac), putred de (bogat) frumoasă rău (foc, nevoie mare, de mama focului) etc.; * lungirii și repetării vocalelor: buuună treabă, rrrău, galllben (lafață) etc.; * repetării adjectivului: mare, mare; frumoasă-frumoasă etc.; * substantivului corespunzător unui adjectiv care e înlocuit: bunătate de om; frumusețe de palat, splendoare de fată etc.; * repetării substantivului la genitiv plural: floarea florilor, voinicul voinicilor etc.; *unor prefixe: arhicunoscut, extraaglomerat, hiperorgolios, strălucitor, superaglomerat, supracunoscut, ultramoderatQtc. L Cautați în nuvela Semnele lui Dănuț cinci adjective care, prin topică, dobândesc valon expresive. 2> Identificați în nuvela Semnele lui Dănuț cinci adjective folosite cu sens figurat. Precizațide sensul propriu și sensul dm text. 3. Indicați sensul propriu și sensul figurat al urmă- toarelor adjective. sur, uscat, rece, cald, (deal) încotoșmanai, înflorit 4. Explicați de ce formularea alegeri electorale este greșită. 5. Transformați în adjective cuvintele sublimate. ofițer în rezervă, zestre de boier, uniforma care i strălucește. Denumiți procedeul pe care Tap folosit și efectul său. 7 înlocuiți prin sinonime cuvintele evidențiate’ conștiința pe deplin împăcată, fire excesiv de șovăitoare, foarte roșu, ochi atât de mari; să nu se^ amestece prea mult 8 . înlocuiți prin sinonime corespunzătoare elementele de relație sublimate. . apucă cu amândouă mâinile funia atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut , se dădea înapoi ca dinaintea unei năluci; să se întoarcă peste un an, toți militam ce-i întâlnea; în concepția lui de viață din care odinioară vruse să-l elimine, vezi de ce am fost mutat, ori reflectorul, ori.. marginea textului 1. Explicați folosirea semnelor de punctuație din paragraful care începe cu Apostol ascultă numai începutul... (vezip. 68 din manual) 2. Explicați numărul mare al adjectivelor cu sens neutru folosite în primele două alineate din romanul Pădurea spânzuraților. 3. Identificați comparațiile din fragmentul următor: - Scoală, fiule, și fiii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos; Ograda era plină de soldați cu făclii aprinse, cu căști lucitoare, ca la o retragere cu torțe în ajunul unei sărbători mari; Casa cu birourile diviziei își însemna contururile în coasta dealului din spate, peste care vârfurile plopilor bătrâni se înălțau ca niște mâini negre implorătoare spre cerul vânăt, ciuruit de stele; [...] i se părea că plutește în aer, ca în vis; Mâna dreaptă atinse întâmplător lemnul rece și umed ca pielea de șarpe; [...] văzu pământul deschis ca o rană urâtă; [...] pretorul sfârși citirea cu glas ascuțit și strident ca un scârțâit de ușă cu țâțâni ruginite. Crestele munților se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu dinții tociți. își simți trupul atârnând ca o povară. 4. Analizați comparațiile de la exercițiul 3, din perspectiva sfârșitului tragic al lui Apostol Bologa. 5. Explicați alternanța apelativelor folosite de preot și de Apostol Bologa, în dialogurile lor. ezumatul Qrx hi uitați! Rezumatul este prezentarea succintă a unei lucrări. Rezumatul poate fi oral sau scris. într-un rezumat se reproduc cuvinte sau expresii ale autorului lucrării. 1. Alcătuiți rezumatul unui text narativ învățat. 2. Rezumați povestirea Taina gorunului, de Vasile Voiculescu, într-o scrisoare adresată unui prieten . Ip/ererea CV^lifuitați! Cererea este o lucrare scrisă care cuprinde o anumită solicitare adresată unei instituții, societăți, organizații etc., prin conducătorul acesteia. Nu trebuie să se scrie Cerere. Nu trebuie să se scrie Vă mulțumesc; Cu mulțumiri. 3. Alcătuiți o cerere jrin care să solicitați conducerii liceului eliberarea unei adeverințe pentru obținerea unui abonament pe mijlolcc de transport în comun sau a unui permis la o bibliotecă publică. Ci^lentiftcați țreșeala și corectați-o: Am citit o carte maRuperioară decât cea pe care mi-ai recomandat-o. 74 / . . N ; M i h a i I S a d o v e a n u (1880 - 1961) este creatorul unei ample imagini A artistice a vieții românești, cu istoria, natura, mentalitățile, tradițiile, datinile și obiceiurile ei specifice. Scriitor prolific, a publicat într-o jumătate de veac de activitate creatoare (1904 - 1954) peste 60 de volume de povestiri, nuvele, romane, grupate în patru mari teme: viața țăranului român - Povestiri, Dureri înăbușite, Crâșma lui Moș Precu (1904); Bordeienii (1912); Hanii Ancuței (1928); Baltagul (1930); natura în infinitele ei manifestări - Dumbrava minunată (1922); Țara de dincolo de negură (1926); Valea Frumoasei (193 8); Ostrovul Lupilor (1941); Nada Florilor (1950); evocarea trecutului istoric - Neamul Șoimăreștilor (1915); Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă (1929); Nunta Domniței Ruxanda (1932); Creanga de aur (1933); Frații Jderi (1935 - 1942); Nicoară Potcoavă (1952); viața vechiului târg moldovenesc - Floare ofilită (1905); însemnările lui Neculâi Manea (1908); Haia Sanis (1908); Locul unde nu s-a întâmplat nimic ȚI 933). V________________...... '.. ________________________J baltagul1 de Mihail Sadoveanu (fragmente) Stăpâne, stăpâne, Mai chiamă ș-un câne... ^SJomnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam. Pe țigan l-a învățat să cânte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și, când a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit lisus; și după aceea să îndurați mult necaz și prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul și i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumitale îți dau botfori și pinteni și rășină să-ți faci sfârcuri la mustăți; să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții. S-a înfățișat și turcul; Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia. 1 Baltag, s.n. Topor cu coadă lungă, folosit și ca armă. 2 Oblu, adj. (Pop.) (Despre înălțimi) Aproape vertical. Sârbului i-a pus în mână sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bețiv dintre toți și să se dovedească bun cerșetor și cântăreț la iarmaroace. A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea; Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în desmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine să puneți a mi se zidi biserici și mănăstiri. La urmă au venit și muntenii ș-au îngenunchiat la scaunul împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă: - Dar voi, năcăjiților, de ce ați întârziat? -Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable1 2 și coborâm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte; tăcem, și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci și piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde și ape line. - Apoi ați venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă face. 75 Baltagul constituie, sub raportul invenției, reconstituirea acelei crime păstorești despre care vorbește balada Mioriței, și meritul lui stă mai puțin în fabulația, ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanța lor în mijlocul naturii singuratice și în măiestria cu care-și poartă de-a lungul drumurilor de munte eroina, aprigă, voluntară, dar și iluminată, pe Vitoria, vuduva ortomanului păstor Nechifor Lipan. Dramă omenească, povestea din Baltagul poartă totuși un pronunțat accent de mare baladă, romanțată, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după cum în Hanu-Ancuței se rezolvă feeric. A fi păstrat acestei povestiri, germinată în glastra de cleștar a Mioriței, toată puritatea de timbru a baladei și tot conturul ei astral - iată în ce stă întâiul dintre merite și cel mai prețios al Baltagului. Vin după aceea toate celelalte însușiri fruntașe - poezie a naturii, cunoaștere a mediului rural, umor discret -, pe care d-1 Mihail Sadoveanu le experimentase și până acum, dar cari în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morții și ritualelor ei. Pentru că Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru soțul ei, răpus de lotrii ciobani când se dusese după negoț de oi, la Dorna, sunt comandamente exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-și află soțul răpus și nu-i dă creștineasca înmormântare - în aceeași măsură în care Antigona înfruntă pe Creon și merge, cu bunăștiință, la moarte, dorind să dea fratelui urgisit, Polinice, împăcarea mormântului^ (Perpessicius, Mențiuni critice, seria a IlI-a, 1936.) Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; și cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe. Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit. Zice el c-ar fi învățat-o de la un baci bătrân, care fusese jidov în tinereță, și binevoise Dumnezeu a-1 face să cunoască credința cea adevărată. Acel baci știa și altele și cunoștea și slovă, lucru de mare mirare între ciobani. De la el Lipan deprinsese și unele vorbe adânci pe care le spunea cu înțeles la vreme potrivită. -Nimene nu poate sări peste umbra lui. - Ce vrai să spui cu asta? îl întreba nevastă-sa Vitoria, privindu-1 pieziș. - Spun și eu o vorbă celor care au urechi de auzit. Nevasta înțelegea ceva, dar era bănuitoare ca orice femeie și deprinsă să răsară1 la orice înțepătură. - A fi cum spui, bădică; dar cel ce spune multe știe puține. -Asta pentru cine-i? se răsucea Lipan. -Asta-i pentru înțelepți și cărturari. -Așa? Și, mă rog, cine-i înțelept și cărturar? - Cine să fie? întreabă-mă și nu ți-oi putea spune. - Măi femeie, tu iar cauți pe dracul - Ce să-1 caut, că-i de față! Și de poveste și de asemenea vorbe iuți, Victoria nevasta lui Nechifor Lipan, își aducea aminte stând singură pe prispă, în lumina de toamnă și torcând. [...] îngrijorarea datorată întârzierii prelungite a soțului ei, plecat să cumpere și să vândă oi, este accentuată de un vis și alte semne rău prevestitoare. De aceea se sfătuiește cu părintele Daniil și-i scrie feciorului ei, Gheorghiță. III Părintele Daniil aștepta, cu condeiul în mână, aplecat din scaun asupra mesei și cu pieptul păros desfăcut, ca pentru o muncă nu tocmai ușoară. Vatalele cucoanei preutesei bătură de câteva ori în odaia cealaltă. «Gheorghieș dragul mamei, grăi Vitoria ațintindu-și feciorul de departe; să știi că tatăl tău nu s-a întors la noi acasă și eu socot că poate să fi ajuns acolo la Cristești, cu voia lui Dumnezeu. Iar dacă n-a venit, tu înțelege-te cu moș Alexa baciul. [...] Iar după aceea să vii de sfintele sărbători acasă, căci am nevoie de tine, fiind acuma tu singur bărbat la gospodărie.» După ce Sfânta Ana i-a dat un semn pe care numai Vitoria l-a înțeles, aceasta pleacă pe drumul transhumanței să afle urmele lui Nechifor Lipan, convinsă fiind că acesta nu se mai află printre cei vii. Face popasuri multe și-i întreabă pe oameni dacă n-au văzut un oier cu căciula brumărie. 1 Răsări, vb. (înv.) A se ridica, a sări brusc în picioare, a tresări. A interveni brusc într-o discuție. 76 IX - Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? -Ba am potcovit. - Nu s-a oprit cumva la covălia1 dumitale, astă- toamnă, un om cu un cal negru țintat în frunte? -Ba s-a oprit. - Și-ți aduci aminte cum era îmbrăcat acela om? - îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi, și era încălțat cu botfori1 2. -Acela, moș Pricop, a fost soțul meu. - Hm! făcu moș Pricop; dacă-i soțul dumitale, apoi n-am ce zice, vrednic român. Numai nu-mi plăcea că se ducea la drum asupra nopții. Eu aș fi avut plăcerea să cinstesc cu dânsul ca și cu dumnea- voastră. Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oamenii străini îmi place, că ei îs călători, au necazuri și-i bine să le stai înainte cu un pahar dulce și vorbă bună. Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oamenii răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânșii pistoale încărcate în desagi. S-a dus și într-o vreme a prins a cânta din solz, ca să nu-i fie urât. - El a fost într-adevăr, șopti munteanca, și lepădă din păhăruț înainte de a bea rachiul. [...] X Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă și lucește - de cântec, de prietinie. Așa era și acel Nechifor Lipan care acuma lipsea. Așa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria și 1 Covălie, s.f. (Reg.) Atelier de fierărie. 2 Botfor, s.m. (Reg.) Cizmă cu turetci tari și încrețită la gleznă. y Rodin=rodină, s.f. (Pop.) Dar adus femeii care a născut. *Drușcă, s.f. (Reg.) Fată care însoțește mireasa la cununie. y Catrință, s.f. Obiect de îmbrăcăminte, din portul național care servește ca fustă sau ca șorț. 6Bondiță = bundiță, s.f. (Reg.) îmbrăcăminte de iarnă făcută din blană din piei de oaie. Pieptar. rVomicel, s.m. Flăcău însărcinat cu conducerea alaiului nunții, cu poftirea și cinstirea invitaților la nunțile țărănești. alții, nu numai moș Pricop. La Borca a căzut într-o cumătrie. Le-au ieșit în cale oameni, au apucat de căpestre caii și i-au abătut într-o ogradă. Erau aprinși la obraz și aveau plăcere să cinstească pe drumeți și să-i ospăteze. Vitoria a trebuit să se supuie, să descalece, să intre la lehuză și să-i puie rodin3 sub pernă un coștei de bucățele de zahăr și pe fruntea creștinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei. S-a închinat cu paharul de băutură cătră nânași, a sărutat mâna preotului, ș-a arătat tuturor celor care vreau s-o asculte că are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna, pe care de atâta vreme o urmărește și n-o mai poate împlini. își cheltuiește și paralele de nafură ca să răzbată pe vremea asta de iarnă. Nici până la Broșteni nu știe cum a ajunge. Noroc că are acolo niște cunoscuți de la care a putea împrumuta ceva, ca să răzbească până unde are asemenea interes.[...] La Cruci a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntașii pe gheața Bistriței. Mireasa și druștele4 * cu captetele înflorite; nevestele numai în catrințf și bondiți6. Bărbații împușcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie și s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii7 au pus pinteni și le-au ieșit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ș-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat și a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc. Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca și a făcut frumoasă urare miresei. Arăta veselă, față și limbă ascuțită, deși s-ar fi cuvenit să fie scârbită,căci se ducea la răi datornici, la Dorna. - Eu îs de loc de la Tarcău, mai spunea ea, și sunt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut și el câteodată pe aici și a închinat poate și el, ca mine, un pahar la nunțile dumneavoastră. [...] Mie numai să-mi spuneți, dacă puteți, cine-ați văzut pe un om de la noi calare pe un cal negru țintat în frunte și-n cap cu căciulă brumărie. Nu s-a aflat nimene dintre nuntași să răspundă că ar fi văzut asemenea om. Numai între femei s-a ales una care parcă își aducea aminte; dar îndată a uitat ș-aceea. Nunta a pornit înainte și iar s-a lăsat pe ghiața Bistriței cu chiote sălbatice. [...] XI - Caută-1 bine unde va fi făcut un popas mai lung... zâmb i cr âșmarul.[...] însă Vitoria nu putea să se mulțămească numai cu asemenea răspuns. Mai avea nevoie să i se 77 „Acest ici de existență, în mijlocul unei naturi sălbatice, impune o anumită conduită umană. Aici, banul are mai puțină putere; sunt prețuite în schimb bărbăția, iscusința, tăria de caracter. Abia pentru că în asemenea locuri fărădelegile se pot înfăptui mai ușor și au șanse mai mari să rămână nedesco- perite sub ocrotirea pustietății peisa- jului. principiile etnice ale acestor comunități își păstrează conținutul întreg omenesc și sunt păzite su strășnicie. Tradiția operează cu forță de lege, altfel orice formă rudimentară de viață socială n-ar fi posibilă. Cel mai strălucit exemplu îl dă capodopera lui Sadoveanu, romanul Baltagul..B (O. S. C r o h m ă 1 n i c e a n u, Literatura româna între cele doua războaie mondiale. voi. 1, 1967) ..Baltagul este, prin repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei, una din cele mai buric scrieri ale lui M. Sadoveanu Vitoria, eroina prin- cipală, nu e o individualitate, ci un exponent al speciei. Scrierea nu poate produce emoții estetice veritabile decât aceluia care o reduce la noțiunea unei civilizații arhaice. [...] intriga ro- manului e antropologică. în virtutea transhumantei, păstori, turme, câini migrează în cursul anului, calendaristic, în căutare de pășune și adăpost, întorcându-se la munte ia date întru veșnicie fixe. Cazul din Baltagul e. în punctul de plecare, acela din Miorița. Un cioban a fost ucis de al ți păstori spre a fi prădat de turme. Scriitorul a depășit cu mult această temă, mai mult lirică, construind un epic suprapus. L. J în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit dc vendetta și aplicație de detectiv. O adevărată nuvelă poliție- nească se desfășoară, în stil țărănesc, cu o artă remarcabilă. |.Vitoria c un Hamict feminin, care bănuiește cu lămurească toate despre stăpânii oilor. Firește, întăi au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodăria, cu cânii, cu asânii, iar după aceea s-au arătat și stăpânii. -Așa este, se învoi, după cugetare adâncă, domnul Vasiliu. După aceea au venit și stăpânii. - întăi au făcut, și oile și ciobanii, popas. Ciobanii au așteptat pe stăpâni. - Nu, scutură din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în treacăt câte-o pâne. S-au dus înainte. - Și stăpânii au sosit pe urmă, nu-i așa? Erau călări. - întocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au descălicat și le-am dat o gustare ca și dumneavoastră. Scrumbie, pâne și bere. La mine, aceste articole sunt de prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de când lucrau sus, la poduri și șosea, italienii. -Nu erau doi, zise cu liniște Vitoria. Erau trei. -Baerau doi. - Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru. Domnul lorgu Vasiliu își repetă afirmarea. Ca și cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu așteptând și cugetând. Acuma vedea adevărat și bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale și amuțise și el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el. [...] XIII Căutând cu înfrigurare și ajutată de Lupu, câinele lui Nechifor, găsit întâmplător, munteanca află rămășițele pământești ale soțului ei. - Băiete, zise munteanca, leagă-ți calul de un mesteacăn, cum fac eu. Coboară-te în râpă după câne. Și asară, când suiam, a dat aicea semn; dar era în lanțug. - Da’ de ce să mă cobor? E un pripor gol, fără carare. - Coboară-te, îți spun. Aud pe Lupu dând glas. A găsit ceva. Deodată i se îmbujorară obrajii și-i luceau ochii. Flăcăul înțelese. Cotind și el pe lângă parmaclâcul de piatră, își dădu drumul târâș în râpă. Femeia se aplecă și văzu prăpastia. Totuși Gheorghiță luneca lin pe clina umedă, stârnind bolovanii. Cânele nu se zărea; i se auzea numai glasul, dosit în văgăună. Observă pe flăcău în picioare, ocolind sub mal. îndată se sui spre ea chemarea lui înfricoșată. Având buna încredințare de ce putea fi acolo, Vitoria își adună cu palmele straiul în poala din față și-și dădu drumul alunecuș pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuțit și întărâtat al cânelui. Gheorghiță zvâcnea de plâns cu ochii acoperiți de cotul drept înălțat la frunte. Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau țărâna. Botforii, tașca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuținat de dinții fiarelor. Scheletul calului, curățit de carne, sub tamiță și poclăzi, zăcea mai încolo [... ] 78 Baltagul. Imagine din film XV Domnu Toma avusese grijă să aducă la fața locului un car cu doi boi frumoși. îl împodobise cu cetină și așezase în el sicriu gol. După porunca Vitoriei, se aflau de față trei preoți și trei oameni cu buciume; și patru femei bocitoare. Le alesese domnu Toma: două din Borca și două din Sabasa, care știau să plângă și să bocească mai bine. în căruța dascălului a adus pomenile. Preoții își aveau și ei o nadișancă vopsită verde. S-au înșirat oamenii cu prapurile și cu crucea. Alții au coborât racla în râpă ș-acolo Vitoria singură, suflecându-și mânecile, metodei, cercetează cu ci is i m u I ațic, pune la calc rcprezcniațiuni trădătoare și când dovada s-a lacul dă drum răzbunării. Cazul lui Hamiet lemimn îl mai avem în literatura romană: e Năpasta lui Caragiale. [.. J fundamental și remarcabil este simțul automatismului vieții țărănești de munte. Oamenii fac fel de fel de presupuneri, dar Vitoria le respinge. Lipan, nu poate face în cutare lună decât asia și asta. Mișcarea este milenară, neprevăzutul nu intră în ca ca și în migrațiunea păsărilor. Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semnele cerului. In stilul său magistral. Sacioveanu înfățișează toate acele ritmuri ale vieții, determinate numai de rcvoîuțiunea pământului și nicidecum de vreo inițiativă individuală." (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941.) a luat cu grijă bucățile soțului său și le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin. Bărbații au opintit sub povara destul de ușoară, au așezat sicriul în car; au pus peste capac un lăvicer vrâstat negru și roș și-au dat de veste: gata [... ] XVI După ce scoate rămășițele lui Nechifor din râpă și după ce face înmormântare după datină, Vitoria face parastas la care îi invită și pe cei doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, pe care ea îi suspectează de crimă. - Destul! răcni gospodarul bătând cu pumnul în masă și înălțân-du-se de la locul lui. Tacâmurile se învălmășiră, mesenii se ridicară spăriați. Ceea ce se facea nu era bine, căci era la un praznic. Bogza avea întrucâtva dreptate. -Destul! răcnea omul, destul! Glasul îi răguși dintr-o dată. - Destul! Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aș fi eu, mi-oi primi osânda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine? - Eu? N-am nimic! Se apără munteanca uimită mai presus de orice de o întrebare ca aceea. - Cum n-ai? mugi Calistrat, împrăștiind cu dosul mânilor talgerele și paharele. Dar cu cine vorbești tu așa, muiere? Dar ce? Ai trăit cu mine, ca să ai asupra mea vreun drept? - Gheorghiță, vorbi cu mirare femeia, mi se pare că pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău. Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, ca să-și ieie arma. Cuțui i se puse în față, poprindu-1 cu brațele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă mânie. Păli cu pumnul pe Cuțui în frunte și-l lepădă la pământ. Bătu cu coatele pe cei de aproape și-i dărâmă și pe ei. Se zvârli cu capul pe ușa deschisă, mugind. Vitoria falfai cu brațele ca din aripi după el. într-o clipă fugi și ea în prag, țipând: -Gheorghiță! dă drumul cânelui! Flăcăul avea de mai nainte hotărât cum să facă. Se încurcă însă în lanțug, în cotlonul șurii. Prin lucirea amurgului, Bogza îl văzu și se prăvăli pe-o coastă asupra lui. Atunci cânele dădu un urlet fioros. Izbindu-se 79 înainte, chelălăi zugrumat. Izbindu-se a doua oară, rupse lanțugul. Bogza îl ocoli, cercând să apuce, dintr-un salt, brațul feciorului cu baltagul. împuns de alt țipăt al femeii, feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului. Primi pe Bogza în umăr. îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza șovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge. Oamneii fură îndată asupra lor. Subprefectul porunci cuiva, răcnind, să cheme pe loc jandarmii de la masa cea mică din căsuța din fundul ogrăzii. Veniră și jandarmii în fugă. Ilie Cuțui se supuse numaidecât. Cele două femei boceau, blăstămând răutatea acelei muieri străine. Oamenii despărțiră pe câne, bătându-1 cu despicături de lemn, vărsând asupra lui apă, învelindu-1 într-un țol și trăgându-1. Aduseră pe Bogza pe brațe și-1 întinseră pe prispă. Se făcuse întuneric. Cineva așeză pe prichiciul ferestrei, înlăuntrul geamului, o lumină. Nevasta lui domnu Vasiliu ceru numaidecât apă. îi aduse Vitoria cofa din casa cea mică. Amândouă stropiră pe rănit. Bogza gâfâia și pufnea. Încet-încet se liniști și-și întoarse privirile obosite într-o parte, înspre oamenii adunați. Munteanca întrebă cu voce dură: - Mai vrei ceva, omule? Omul făcu semn cu pleoapele. Mai voia ceva. -Ce vrei? -Vreau să mă mărturisesc. Se făcu tăcere. Preotul cel bătrân și burduhos își făcu loc, gâfâind. Bărbații se descoperiră. Jandarmii vorbeau tare în preajma șurii, punând felurite întrebări lui Cuțui. Cei de lângă rănit îi țistuiră. Ei tăcură și veniră în vârful degetelor spre adunare, aducând și pe prizonier. Cuțui mormăia: - N-aveți să mă asupriți; n-aveți să mă ucideți. Eu spun de bună-voie. Și să se știe că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului. Oamenii țistuiră din nou. Omul cel mare, întins pe prispă, începea să vorbească. - Părinte, zise Bogza, gâfâind iar, eu văd că se poate întâmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se știe că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan și l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înțeles de unde știe; dar întocmai așa este. ' Dezlegare, s.f. Rugăciune pentru iertarea păcatelor cuiva. ~ Șugușa, vb. (înv.) A gâtui, a sugruma. - Părinte, șopti munteanca, să spuie și de ce. Rănitul pricepu. - Am făcut fapta asta, ca să-i luăm oile. Am socotit că nu s-a mai afla nimic. Acuma turma oierului să se întoarcă înapoi, după dreptate. - Bine, grăi către sine Vitoria. Bogza își aținti ochii asupra ei. Erau ochi umezi în care pâlpâiau luminiți. Ruptura buzei de sus părea un râs straniu. - Părinte, vorbi el iar, cu neliniște, să nu mă lași să mor așa. Pune asupra mea patrafirul și cetește-mi dezlegarea1. Mă rog și de nevasta asta și de feciorul ei, să mă ierte. Vitoria făcu semn lui Gheorghiță să se apropie. -Iertați-mă. - Poate să trăiască, șopti Vitoria. Stăpânirea facă ce știe cu el! - lartă-mă, femeie! ceru muribundul. M-a șugușat2 câinele. Mă duc și eu după Nechifor Lipan și trebuie să mă ierți. - Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria. își strânse buzele, îl privi neclintit o vreme. După aceea se retrase. - Vină încoace Gheorghiță, vorbi ea, trezită din nou de griji multe. Vezi de țesală caii, după moda nouă care am aflat-o aici, și-i întărește cu orz, căci drumurile încă nu ni s-au sfârșit. Facem cu domnu Toma toate socotelile și-i plătim cinstit, mulțumindu-i frumos. Plătim preoților, oamenilor care s-au ostenit și tuturora. Pe urmă, stăm și ne hodinim trei zile, după care facem parastasul întăi tatălui tău. îndată ne încălărăm și ne ducem pe apa Prutului la Ștefanești, ca să cunoaștem turma de la Rarău. Socot că mergând cu spor, pe vreme bună, ne putem întoarce iar aici în Sabasa, ca să facem parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo de Jijia, ca să vorbim cu baciul Alexa și să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor cătră munți, unde avem tocmită pășunea de vară. La patruzeci de zile vom fi iar aici și vom ruga pe domnu Toma și pe părintele să ne-ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de Ia mănăstirea Văraticului și pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ș-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să știi că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor. (Mihail Sadoveanu, Baltagul, în Opere, voi. 10, București, ESPLA, 1957.) 80 ^7 L/etineti 9 9 Nu știm prea multe despre ideea și gândul lui M. Sadoveanu de a scrie un asemenea roman, dar, ținând seama de felul cum își elabora scriitorul cărțile, putem presupune că, vorbind adesea despre frumusețea și semnificația unei capodopere folclorice ca Miorița, în mintea sa exista intenția de a da o replică cultă baladei populare. Din mărturiile Profirei Sadoveanu, fiica scriitorului, aflăm că, în vara anului 1929, făcând o excursie, Mihail Sadoveanu a urcat „pe Bistrița în sus, cu popasuri multe, pătrunzând în inima Carpaților. Au ajuns la Dorna; de-acolo pe pârâul Neagra ș-au trecut la Stânișoara, suind și tot suind până au ajuns sus pe culme, la Crucea Talienilor... Acolo, oprindu-se și adulmecând zările... a ascultat tăcerea de deasupra prăpăstiilor ș-a cetit pe vânturi și pe nouri întâmplarea năpraznică a lui Nechifor Lipan, în cele mai mici amănunte. Nici nu coborâse bine în valea Suhăi și imaginația lui declanșată îl și îngropase pe cioban." (Profira Sadoveanu, Note la Opere de M. Sadoveanu, voi 10, pp. 672- 673.) Tot de la Profira Sadoveanu aflăm că febra așternerii pe hârtie a romanului durează numai zece zile, că după aceste zile „manuscrisul e așa de frumos și curat, fără adaosuri, aproape fără ștersături, că-1 pune direct în plic și-l trimite, așa cum se află, la editură". într-adevăr, în noiembrie 1930, când autorul era sărbătorit la împlinirea a 50 de ani de viață, Baltagul apare, stârnind „un ropot de recenzii entuziaste". Acestea sunt datele pe care, în principal, le putem reține în legătură cu geneza romanului. revocările textului î. Delimitați părțile distincte ale compoziției romanului. 2 . Evidențiați structura romanului, identificând planurile desfășurăm acțiunii. 3 Comentați, oral sau în scris, funcția artistică a popasurilor celor doi călători pentru: a) structura compozițională a romanului; b) conținutul romanului, c) semnificația descoperim faptelor în conștiința Vitonei. 4 Formulați tema romanului. etineti 9 9 Tema romanului e, așadar, mioritică, dar fondul ancestral de spiritualitate este încă mai profund. Balada însăși este reflexul literar folcloric al mitului românesc care reglementează problema existențială a neutralizării opoziției dintre viață și moarte: mitul„ marii călătorii “. In cântecele ceremoniale de înmormântare, „existența" postumă este imaginată ca o călătorie. Mortul, „dalbul de pribeag", cum îl numesc textele folclorice din această categorie, „relatează" metaforic, într-un „dialog" cu cei veniți să-l conducă pe ultimul drum, trecerea în cealaltă existență"... - Ieri de dimineață/Mi s-a pus o ceață,/Ceață la fereastră,/Și-o corboaică neagră,/Pe sus învolbând,/Din aripi plesnind,/Ochi a-mpăenjenit,/Fața mi-a smolit,/Buze mi-a lipit...." La rândul lor, cei rămași îl sfătuiesc cum să se comporte în lumea „nouă" în care intră, având în vedere că „e călător,/ Cu roua-n picioare,/Cu ceața-n spinare,/Pe calea cea lungă,/Lungă fără umbră," că „e călător/Dintr-o lume-ntr-alta,/ Dintr-o țară-ntr-alta;/Din țara cu dor/în cea fără dor,/Din țara cu milă/în cea fără milă." Comunitatea arhaică era concepută, prin ea însăși, ca un tot unitar, incapabil să ființeze fără o sănătate - fizică, spirituală și morală-perfectă. Mitul marii călătorii avea, în această comunitate, o funcție dublă: să medieze și să împace sufletele, asigurând liniștea vieții de dincolo a mortului, în vederea asigurării liniștii vieții de dincoace a comunității sătești. Toate obiceiurile din cadrul ceremonialului de înmormântare au această funcție. Ele răspundeau credinței că, fără săvârșirea corectă a ultimelor trebuințe, mortul devine strigoi, neavând adică odihnă în lumea morților, și tulburând, în același timp, liniștea celor din lumea viilor. Privite din perspectivă mitică, înțelegem mai bine evoluția și comportamentul Vitoriei Lipan în romanul Baltagul. 81 revocările textului 5 Opoziția dintre viață și moarte poate fi reprezentată schematic în felul următor (în care semnul *-/"► repre- zintă neutralizarea - lichidarea, rezolvarea - acestui „conflict^, iar semnul , determinare, consecință). -Vîtoria4-/-> Gheorghiță Vitoria ◄-/-> Nechifor<-^^-^Vitoria«y^ ucigași (viață) (moarte) ■ , Ajheorghiță ^ / ► ucigași Comunicați, în scris, semnificația schemei. 6. Explicați, prin intervenții orale sau în scurte comentam scrise: a) de ce se simte Vitoria datoare să caute, să descopere și să înmormânteze rămășițele soțului ei? b) de ce e Vitoria neînduplecată în hotărârea de a-i descoperi ea pe ucigași, fără să apeleze la autorități? c) ce semnificație dați faptului că ucigașii sunt judecați la praznicul de înmormântare a dispărutului? d) conținutul ultimei replici din roman. ^^/etineti » > Prinsă în acest sistem de relații, cărora este chemată să le dea o dezlegare, Vitoria devine personajul cel mai interesant, cel mai dinamic, cel mai semnificativ al romanului. La nivelul mitului al cărui model îl obiectivează Baltagul, Vitoria preia toate funcțiile pe care, în condiții normale, le exercită o întreagă comunitate (bărbați și femei). Asumându-și obligațiile menite să lichideze opoziția dintre viață și moarte, Vitoria este, deopotrivă, un personaj mitic și profan1. împreună cu Nechifor, ea mediază între cele două lumi, facilitând exercitarea funcției de integrare pentru care a fost creat (imaginat) mitul marii călătorii. Mitul marii călătorii se realizează cu o bună parte de contribuție a mortului. Textul ceremonial se desfășoară la început pe baza unui dialog cu cel dus. Și în roman contribuția lui Lipan este substanțială. Vitoria are semn în vis de la el. Semnul revine frecvent și se modifică pe măsură ce munteanca se apropie de rămășițele pământești ale omului ei: Din întunericul lui, în care se depărta... etc. îndată după aceea, Vitoria va găsi câinele mortului și, prin acesta, pe stăpânul lui mort. Grija oricărui om pentru împlinirea datinei este, în folclorul românesc, bine reprezentată. E suficient să amintim testamentul ciobanului din Miorița. De aceea, nu ne miră această strânsă legătură a Vitoriei cu mortul, realizată într-un plan mitic, dar care are consecințe benefice în plan real. MIHAIL SADOVEANU Mihail Sadoveanu, Baltagul (copertă) rovocările textului 7. Identificați procedeele mai puțin obișnuite de caracterizare a lui Nechifor Lipan, înțeles nu numai ca : personaj mitic, ci, de această dată, ca personaj literar. 8. în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediția din 1941, p. 559) G. Călinescu o socotește pe Vitoria un Hamlet feminin („care ; bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drumul răzbunări?1). Avem a face, din nou, cu o judecată de valoare prin care personajele din romanul Baltagul au nu numai semnificație locală - evidențiată prin relația stabilită cu mitul „marii călătorii tf - ci și una universală. Găsiți argumente care să justifice aprecierea lui G Călinescu. Ca să puteți răspunde acestei cerințe, va trebui să citiți - dacă n-ați făcut-o deja - tragedia lui Shakespeare. Profan, adj. Aici, cu înțelesul de obișnuit, din lumea reală, laică și nu religioasă. 82 etineti 9 9 Nu trebuie ocolită, din prejudecata că acest aspect ar micșora cumva valoarea cărții, tenta polițistă pe care ea o are. Vitoria se comportă în linii generale ca un detectiv, dovedește intuiția și face deducțiile acestuia, reconstituind omorul ca orice judecător de instrucție exercitând asupra ucigașilor o presiune psihologică la care aceștia nu rezistă și se trădează, oferind investigatorului dovada căutată. Ar fi aceasta o interpretare foarte actuală, dar care n-a lipsit nici în epoca apariției romanului. In 1941. G. Călinescu nota: „Autoritatea, în persoana subprefectului, n-are altceva de făcut decât să confirme intuiția polițienescă a femeii.“ (Ibidem). rovocările textului 9. Explicați compatibilitatea simplității structurii compoziționale a romanului cu mulțimea și complexitatea semnificațiilor pe care acesta le relevă la lectură. 10. Explicați consecințele folosirii stilului indirect liber pentru economia și dinamica acțiunii romanului. 11. Precizați perspectiva narativă a relatării întâmplărilor în romanul Baltagul. Optați pentru una dintre cele două posibilități: a) obiectivă; b) subiectivă. Argumentați. 1. Apreciați, recurgând la exemple culese din fragmentele reproduse în manual, particularitățile limbii artistice în care e scris romanul. 2. Redactați o compunere pe o temă, la alegere, sugerată de lectura, dezbaterea și interpretarea romanului Baltagul. ^^Jicționar MIT - Unul dintre cele mai complexe concepte de filozofie a culturii, care nu poate fi epuizat într-un articol de dicționar. Sunt de reținut câteva trăsături definitorii: a) mitul este o narațiune al cărei subiect se referă de obicei la un eveniment creator (al întregului univers sau al unei părți din el: un teritoriu geografic, o stea, o specie vegetală sau animală, un sentiment etc.) petrecut la începutul lumii; b) faptele (sau semnificația lor) relatate de o astfel de povestire mitică se caracterizează prin permanență și repetabilitate, motiv pentru care se vorbește despre timpul mitic spre deosebire de timpul istoric, în sensul că dacă ultimul se referă numai la trecut, fiind ireversibil, primul conține, deopotrivă, trecutul, prezentul și viitorul, fiind, așadar, reversibil; c) personajele mitice sunt japturi supranaturale cu caracter simbolic: zei, semizei, eroi (Zburătorul, Zeus, Prometeu, Meșterul Manole). Ființe sacre, personajele mitice își găsesc corespondențe printre oameni, generalizează caractere, întâmplări, sentimente umane; d) miturile au rol explicativ și valoare de model moral și comportamental peren. Ele reprezintă prima treaptă a cunoașterii, efortul dintâi al omului de a stabili, prin intuiție, marile adevăruri ale lumii pe care a luat-o, astfel, în stăpânire; e) fiind o poveste, mitul se înrudește strâns cu literatura și de aceea vorbim adesea despre substratul mitic al unei opere literare oarecare. în concluzie, prin mit înțelegem o narațiune care are în centru un eveniment creator plasat la începuturi, dar rămânând totuși fără o determinare temporală precisă (e atemporal) datorită marii lui puteri de generalizare și repetare. 83 {Comentariul Zilnic, simțim nevoia să apreciem, să interpretăm, să explicăm diverse fapte, acțiuni, situații din realitatea socio-economică, politică, culturală și familială. Cu sau fără voia noastră, comentăm o întâmplare petrecută la școală, acasă, pe terenul de sport etc. în egală măsură, comentăm fapte la care am participat nemijlocit sau am fost martori și fapte pe care le-am aflat mediat, din mass-media sau din spusele altora. De asemenea, în presa scrisă și audio-vizuală, sunt prezentate zilnic multe comentarii cu o tematică foarte variată, care, pornind de la același fapt, ajung la interpretări diametral opuse, potrivit concepțiilor, inte- reselor etc. proprii. Comentariul constă în investigarea, aprecierea, interpretarea unor aspecte din realitate. Un comentariu presupune: *cunoașterea evenimentului, a situației etc.; *prezentarea evenimentului, a situației etc.; *aprecierea evenimentului, a situației etc.; *evaluarea evenimentului, a situației etc. *anticiparea și precizarea consecințelor. La alcătuirea și la prezentarea orală a unui comentariu se pot folosi însemnări referitoare la: *ordinea ideilor; * unele date, probleme etc., care nu pot lipsi; * date statistice, nume proprii, titluri de studii, de legi etc. în școală, comentariul organizat se regăsește la toate disciplinele de studiu, la fiecare în parte urmând să fie utilizate instrumentele specifice de investigare și vocabularul propriu. Astfel, pot fi comentate: * o activitate sportivă; * o activitate cultural-științifică; * o lecție dintr-un manual; * un experiment la fizică, chimie, biologie etc. Comentariul îmbracă și forme particulare, cum ar fi cel folosit pentru studierea literaturii române. Unul dintre obiectivele declarate ale studierii limbii și literaturii române în învățământul preuniversitar este formarea viitorilor cititori de literatură, înzestrați cu un set propriu de criterii de apreciere, pe baza cărora să poată acționa autonom după încheierea studiilor. Realizarea acestui deziderat impune adoptarea unei strategii didactice din care face parte și comentariul literar, lucrare scrisă, cu caracter didactic, în care se încearcă aprecierea, explicarea, interpretarea unei opere literare. Comentariul își propune identificarea și discutarea modului de organizare internă a operei literare, aranjamentul diferitelor elemente ale ei, pentru a ajunge la înțelegerea unui întreg unitar și a semnificației acestuia. în comentariul de text trebuie relevate: * tema (un aspect din realitate transfigurat artistic); * subiectul (succesiunea faptelor, întâmplărilor dintr-o operă literară); *momentele subiectului: - expozițiunea (partea de început a unei opere literare în care sunt prezentate locul, timpul și personajele principale, pregătind dezvoltarea acțiunii); - intriga (totalitatea întâmplărilor care evidențiază conflictul); - conflictul (disputa dintre două sau mai multe personaje sau grupuri de personaje, dintre două sau mai multe sentimente, concepții ale unui personaj); - desfășurarea acțiunii; - punctul culminant (momentul în care conflictul atinge cea mai mare tensiune); - deznodământul (sfârșitul conflictului). 84 *acțiunea principală și acțiunea secundară *personajele: -principale -secundare -episodice ^modalități ale narării: - la persoana întâi sau la persoana a treia; *particularități ale limbii și ale stilului scriitorului; *semnificația operei literare. Este de la sine înțeles că principala condiție pentru realizarea unui comentariu literar este cunoașterea temeinică a textului literar, realizată prin lectura integrală și repetată a acestuia. Comentariul pe text, altă modalitate de a pătrunde în intimitatea laboratorului de creație al marilor artiști, presupune evidențierea particularităților artistice ale unui scriitor într-un fragment reprezentativ, în vederea evaluării întregii scrieri sau chiar creații. Așa, de pildă, fragmentele din romanul Baltagul, din manualul vostru, permit următoarele constatări, din punct de vedere: a. fonetic: notarea unor particularități ale graiului din nordul Moldovei, ca: năcăjit, mâne, barbat, băietele.; b. morfosintactic: forme de viitor popular: oi putea, or ști etc., forme populare ale verbului a fi: îs, (mi-) i etc., construcții ale superlativului absolut cu adverbul tare, articolul posesiv genitival invariabil etc.; c. lexico-semantic: un număr relativ mare de cuvinte populare și regionale, ca: oblu, slovă, casâncă, a oblici, sălaș, păpușă (debrânză), năimitele.; d. stilistic: registre stilistice diferite. O anume solemnitate, prin inversiune, când reproduce vorbele lui Dumnezeu: Dragi îmi sunteți. Se remarcă deosebirea dintre limba autorului și cea a personajelor sale; e. textual: sunt asigurate atât coerența, cât și coeziunea textului, prin organizarea discursului narativ și a dialogurilor. Din comentariul de mai sus rezultă că Mihail Sadoveanu a realizat, cu ajutorul unor mijloace fonetice, lexicale și morfosintactice, o atmosferă specifică satului din nordul Moldovei. 1 Precizați trăsăturile caracteristice ale unui ‘ comentariu. 2 Menționati asemănările și deosebirile dintre uri comentariu oral și unul sens. 3 Realizați un comentariu oral referitor Ia 6 competiție sportivă 4 La ora de dingenție, prezentați un comentanu referitor la activitatea clasei , >5 Sunteți, pe rând, reporterul unui post de televizi-; une local. Prezentați un comentanu în legătură cu rolul liceului vostru în cadrul comunității locale. : ;6. Același comentariu îl adaptați pentru a putea fî; ; transmis de un post de radio Care vor fr ! deosebirile ? 7 Prezentați același comentanu pentru a fi publicat; 1 în ziarul local. j :8. Realizați comentariul te ens conotativ Denotația și conotația sunt valori ale semnului lingvistic. Denotația este imaginea (reprezentarea) globală a obiectului denumit, iar conotația este reprezentarea unui atribut al obiectului nedetașat de el. Nu există nici limbaj denotativ pur, nici limbaj conotativ pur. (I. Coteanu) Sensul denotativ este sensul conceptual, relativ stabil al unui cuvânt, iar sensul conotativ este sensul afectiv al unui cuvânt, diferit în funcție de context. Așadar, denotația se bazează pe raportul dintre semnul lingvistic și obiectul denumit, iar concepția pe raportul dintre semnul lingvistic și unele însușiri ale obiectului, apreciate ca atribute ale acestuia. Conotația adaugă denotației o reprezentare în plus, rezultată din experiența vieții sau din imaginație. 85 nitatea frazeologică Atât în exprimarea orală, cât și în cea scrisă, se folosesc foarte multe îmbinări de cuvinte - libere sau stabile -, care au sens unitar. îmbinările stabile de cuvinte, unele cu valori expresive, sunt asociate cu locuțiunile sau cu expresiile, între care cercetătorii nu au reușit să stabilească linii clare de demarcație, dar nu numai cu ele. O asemenea îmbinare de cuvinte, stabilă, cu sens unitar este unitatea frazeologică. 1. Identificați unitățile frazeologice din textele: Dormi, ce-ți mai pasă! Tutun ai tras destul, acum te-aipus să tragi la aghioase. (I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă) A tăbărât asupra plutonierului, Ta făcut albie de porci. (Liviu Rebreanu, Răscoala) Nu caut vorbe pe ales... (Mihai Eminescu, Luceafărul) Eu de mult aveam de gând să sfătuiesc pre măria-ta la aceasta, dar văd că înțelepciunea măriei-tale a apucat înainte. (Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul) Am trăit cu tămădăienii, vânători de dropii de baștină. (Alexandru Odobescu, Pseudokynegetikos) 2. Precizați sensul unităților frazeologice: Mie unuia știu că nu-mi suflă nimeni în borș.[...] Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb, cât îi lumea și pământul [..f Dacă nu v- am lăsat să intrați aici, înaintea mea, așa mi se cade, [...] De ce mergeau înainte, de ce lui Harap- Alb i se tulburau mințile. (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb) N-avea să scoată capul în lume Sultănica[...] că începeau șușuitul și ponoasele. (Barbu Delavrancea, Sultănica) 3. Pe echipe, alcătuiri un mic dicționar de unități frazeologice. marginea textului 1. Dialogați cu un coleg în legătură cu conținutul romanului Baltagul, astfel încât să evidențiați modalitățile de trecere de la o replică la alta. Nu uitați că dialogul are mai multe funcții: 2. Citiți primul dialog dintre Vitoria Lipan și preotul satului. Precizați elementele care servesc la descrierea realității. 3. Rezumați, în stil indirect, conținutul dialogului de la exercițiul 2. 4. Imaginați-vă mai multe fraze pentru a exprima sentimentele preotului - regretul, emoția puternică - la auzul vorbelor Vitoriei Lipan. 5. Menționați procedeele folosite de cele două personaje. 6. Subliniați, într-un dialog, semnificația gestului Vitoriei Lipan: El a fost într-adevăr, șopti munteanca, și lepădă din păhăruț înainte de a bea rachiul. 7. Comentați rolul elementelor arhaice și regionale în romanul Baltagul. dentificați greșeala și corectați-o: Să nu mai fi nepăsător. 86 Marin Preda (1922-1980). Debutează editorial în 1948, când îi apare volumul de nuvele întâlnirea din pământuri. în 1955, publică voi. I din romanul Moromeții, urmat, abia doisprezece ani mai târziu, de volumul II. în timp, mai publică romanul Risipitorii (1962) și povestirea Friguri (1963). Apoi, piesa de teatru Martin Bormann, după care romanele: Intrusul 968), Marele singuratic (1972), Delirul (1975), dar și volumul de eseuri și confesiuni Imposibila întoarcere (1971). Viața ca o pradă (1977) este considerată romanul unui roman, pentru că autorul se confesează în legătură cu scrierea Moromeților. în 1980, cu doar câteva luni înainte de moarte, îi apare romanul în trei volume Cel mai iubit dintre pământeni. Marin Preda este adeptul prozei realiste, pentru că e convins că literatura își asumă grava misiune a apărării adevărului în istorie și în viața socială. Moromeții NtA. I de Marin Preda (fragmente) PARTEA ÎNTÂIA I n câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii [... ] IV Cât ieșeau din iarnă și până aproape de sfântul Niculae, Moromeții mâncau în tindă la o masă joasă și rotundă, așezați în jurul ei pe niște scăunele cât palma. Fără să se știe când, copiii se așezară cu vremea unul lângă altul, după fire și neam. Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita, copii facuți cu Moromete. Dar Catrina fusese și ea măritată înainte de a-1 lua pe Moromete; bărbatul acesta îi murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după moartea lui) și când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toții, cu care însă Catrina nu se avea bine. Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei căsătorii, deși numărul copiilor crescuse. El ședea bine pe pragul lui, putea să se miște în voie și de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să schimbe masa aceea joasă și plină de arsurile de la tigaie. Paraschiv, Nilă și Achim nu erau din firea lor niște copii tăcuți, moi ori lipsiți de veselie. Totuși, ca totdeauna, ei se așezară la masă absenți, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu Șă mănânce ci să ridice pietre de moară. Moromete se așeză pe prag, făcând în același timp câteva cruci repezi și 87 închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se așeză turcește pe pământ. [... ] - Da' brânză nu e? șopti Niculae indignat, uitându-se la maică-sa. - Du-te de-o ia din burta lui Duțulache! răspunse mama. - Da' ce! Ce Duțulache? Mie să-mi dai brânză, zise iar Niculae, trântind lingura pe masă. - Parcă spuneai că să le mănânce lupii de oi, îngână femeia mai moale, cu glas nepăsător. - Mănâncă, mă, acilea și nu te mai miorlăi, puturo- sule! Te găsi brânza! Când e, te uiți chiondărâș la ea, zise tatăl nepăsător și el, înghițind un dumicat mare. [...] Băiatul înghiți greu, se ridică de la masă și ieși afară. Aproape că nimeni nu-1 luă în seamă. [...] - Nu-i arde lui de brânză, zise ea, turnând în strachină. I-e necaz și lui că o să rămână repetent. I-e necaz și lui că anul trecut i-a luat-o a lui percitoru înainte, că tot așa, te-ai apucat să-1 trimeți cu oile ... Parcă mureai dacă-1 lăsai barem o lună, acolo, să se ducă... i-e drag și lui... - Ia mai lasă, zise Ilinca, uitându-se supărată spre maică-sa. Ne găsi școala! -Taci, fa, din gură, proasto! zise mama, ridicând mâna amenințător spre fată. - Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune fa, mâncare și mai trage-te pe fălcile alea că te-or fi durând de când vorbești! Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem . [...] VI -Nilă, vin încoace când îți spun, zise Moromete din nou, după ce Paraschiv și Achim se îndepărtaseră. Omul intră în curte și porni spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Când ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lângă un dud și se așeză pe o buturugă de soc, facându-i semn flăcăului să se așeze alături: -Nilă, zise Moromete cu glas moale pe care fiul nu îl cunoștea. Tu ce zici, mă, să se ducă ăla cu oile la București? Auzind întrebarea tatălui rămase într-o tăcere încărcată de zăpăceală și de uimire. După felul cum ținea capul în jos se vedea că nu-i obișnuit să-l pună, acest cap, la întrebări așa de grele, parcă îl trăgea capul în jos de grea ce era întrebarea tatălui. Moromete continuă: - Eu i-aș da drumul, dar vezi și tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poți să dai la sapă și la secere și să n-ai de mâncare decât știr și ștevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul de la bancă? Și te pomenești mâine- poimâine că mai vine și Jupuitu cu fonciirea! Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu glas neliniștit de tăcerea fiului. Nilă tuși, mișcându-se pe buturugă. - De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă... Dacă face ceva, ne mai cumpărăm și noi... mai păstrăm grâul... nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată iarna fără pâine... - Măi, Nilă, îngână Moromete cu același glas moale pe care copiii nu prea i-1 cunoșteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la București, asta nu e greu, dar ce mâncăm? - Mai sunt oameni care n-au oi și trăiesc, muncesc. Ce să facem? Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, ci ca o hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de nădejde pe care te poți bizui. [...] XII Moromete avea uneori obiceiul - semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas - de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și de a vorbi singur. „Auzi ce idee“, reflectă el cu glas șoptit, oprindu-se lângă poarta grădinii. Apucă o ulucă de vârf și rămase liniștit cu fruntea în pământ. „Dacă ar fi așa, că din cauza păcatelor nu poți dormi - continuă el încercând ușor vechimea ulucii - ar însemna că Paraschiv al meu, care când s-apucă să doarmă, doarme până iese apă sub el... ar însemna - și aici Moromete se întrerupse și gândi restul în tăcere - ar însemna că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. Proastă mai e și muierea asta a mea!“ se miră apoi cu glas tare. [...] Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbește singur și Moromete îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile. [...] Nilă intră sub șopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii și-i făcu iarăși semn să vină după el. Deodată se opriră amândoi. Un glas lung începu să se jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele. 88 - Ce făcuși, Ioane, cui mă lăsași, de ce muriși, Ioane? se auzea bocetul. Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la Dumnezeu să mă ia și pe mine, că m-ai lăsat singură. M-ai lăsat singurică și nu mai pot, Ioane! Ioane, Ioane! Nu e greu să intri în pământ, dar eu mă chinuiesc p-aicea, și copiii se bolnăvesc... Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine că nu mai pot să îndur? Mă chinuiesc și nu mai pot să le duc pe toate... Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. Mirosul de tămâie adia dinspre cimitirul satului până în grădina lui Moromete. Moromete și Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaietul cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pământ. Intr-un timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte și ajunse șoptit până la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare și de spaimă care parcă nu înțelegea nici acum ce se întâmplase. - Băiatul mamii!!! Cum ai murit tu, băiatul mamii?? Unde ești tu acuma, puișorul mamii? Ce faci tu acolo, unde stai?... Of, dragile mamei sprâncene, cum s-or face buruiene!... - De, mă, săraca, șopti Moromete. Așa e! [...] Ceea ce umbrea întreaga vâlcea a grădinii era un slacâm uriaș care la început, pentru că era stufos și înalt, nu se băga în seamă. Lângă el se oprise Moromete. - Nilă, zise el, până răsare soarele trebuie să-1 trântim la pământ! Hai, pune mâna pe secure! -Salcâmul?! întrebă flăcăul uimit. [...] Nilă își dădu pălăria pe ceafa și întrebă încă o dată: - Salcâmul ăsta? De ce să-1 tăiem? Cum o să-1 tăiem? De ce?!... - într-adins, răspunse Moromete. într-adins, Nilă, îl tăiem, înțelegi? Așa, ca să se mire proștii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă. - Cum să se mire proștii?! întrebă Nilă supărat, neînțelegând, trecându-i pentru întâia oară prin cap că la urma urmei tatăl lui ar putea să țină seama de ceea ce gândește el, așa cum a fost seara trecută, când l-a întrebat ce să facă cu Achim. Moromete se uită mirat la fiu, dar după aceea puse mâna pe secure și-i încercă tăișul. - Vreai să știi în ce fel să se mire proștii? îl întrebă el. Să se uite și să se mire până li s-o apleca. - Bine, dar nu e salcâmul nostru! mai protestă Nilă. - Dar al cui e? întrebă tatăl, apucând securea de coadă. Tăierea salcâmului. Imagine din film -Nu e al ga Măriei?! răspunse Nilă, crezând că totuși tatăl n-are să încerce să taie salcâmul. Și pe urmă, ziua n-avem timp? mai bombăni el nedumerit. Ce ți-a venit acuma, cu noaptea în cap? Moromete nu-i răspunse. începu să dea ocol salcâmului, căutând un anumit loc unde să înceapă a-1 lovi. O clipă el rămase gânditor, apoi ridică securea și-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieși un icnet adânc și lovitura țâșni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci și se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroaga. Nilă apucă și el securea în mâini și trecu de cealaltă parte a tulpinei. - Și cui îl dai? mai întrebă el. - Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui Bălosu. [...] Moromete se opri, se șterse de nădușeală și lăsă secureajos: - Ajunge, Nilă, dă-te la o parte, zise el gâfâind. Du-te și adu caii. Vânos a mai fost!... - De ce să aduc caii? întrebă Nilă. - Adu, mă, caii și ștreangurile și nu mai tot întreba. Ce tot întrebi? Mai stai și tu locului și mai gândește-te când întrebi. Știi tu încotro cade salcâmul? Dacă se lasă peste pruni, sau dincoace în grădina ăstuia a lui Geacă și-i prăpădește răsadurile, ce faci? [...] între timp, Paraschiv și Achim se apropiaseră și se uitau peste trupul salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bolnav care fusese ucis. - De ce-ai tăiat, mă, salcâmul? se pomeni Paraschiv întrebând. Avea însă un glas cu totul deosebit de al celorlalți, parcă ar fi fost singurul care punea întrebarea, sau în orice caz singurul căruia să i se răspundă. - întrebați-1 pe Nilă, că el știe, răspunse într-adevăr tatăl cu un glas ciudat. 89 Paraschiv se prinse: - De ce, mă?! îl întrebă. - Ca să se mire proștii, îl cită Nilă pe taică-său și deodată își arătă dinții lui lăți, bucuros pesemne că putea la rândul lui să-1 prostească pe Paraschiv. -Râzi ca un bou! mormăi Paraschiv. Lui Nilă însă îi plăcuse atât de mult ce făcuse încât se veseli și mai tare. Chiar și când râdea avea un fel al lui greoi la care n-aveai ce să mai faci. Tudor Bălosu ieșise în grădină și Moromete o luă spre el. In fundul grădinii mama se uita mereu la golul din care fusese smuls salcâmul. Atât de rău stăteau? De ce, dacă aveau nevoie de bani, nu vindeau o oaie sau câțiva miei? [...] XIX Cocoșilă scoase dintr-o despărțitură a chimirului un pachet de regie nedesfacut, se așeză nepăsător pe un butuc și începu să-și răsucească o țigare. Moromete se lăsă pe vine și își făcu și el din pachetul lui Cocoșilă, după care întinse mâna și trase încet de sub același chimir Dimineața. Ziarul nu era întreg, dar Cocoșilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu știri politice și cu dezbaterile. - Asculți, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta și sunt mai deștept, ascultă aici la mine... Degeaba are doi creieri! Era vorba de N. lorga. -Așa crezi tu! protestă Morometejignit. - locane, mi se pare mie că Moromete ne părăsește, spuse Dumitru lui Nae. - De ce, Dumitre? întreabă locan curios. - Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podișcă, Moromete cu Mișcarea în mână: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?“ „E oț... pe mă-sa“, zice. „Cine?“ „Ăsta, Gheorghe Brătianu.“ „Păi parcă spuneai că e deștept!“ „E deștept, dar e oț“, încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel. [...] - Hai Moromete, lasă-1 pe locan, dădu cineva glas nerăbdării tuturor. Hai, dă-i drumul! De fapt Moromete întârzia ca un școlar care nu era sigur pe el; citea întâi în gând. -Auziți ce zice regele! spuse el și îndată se făcu tăcere deplină. Auziți ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa“. începu apoi să citească, deodată, cu un glas schimbat și necunoscut, parcă ar fi ținut el un discurs celorlalți. Avea într-adevăr un glas cu niște grosimi și subțirimi ciudate cu opriri care scormoneau înțelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei ce ascultau. Marele congres agricol Abia și-a încheiat discursul său domnul ministru al agriculturii., că fanfarele au intonat solemnul imn și însoțit de suita Sa și-a făcut apariția în sala congresului ,,Primul agricultor al țării", Majestatea sa Regele Carol al II-lea. întâmpinat la tribună de cei prezenți, Majestatea sa Regele a rostit un discurs. DiscursulMajestății sale Regelui Domnilor, Am fost informat că congresul dumneavoastră este un congres de specialiști, agronomi și ingineri. [...] Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupațiuneaprincipală a românilor, am spus-o și eu, dar din nenorocire, dacă este ocupațiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna și ocupațiunea lui mintală... Moromete se opri și rămase cu privirea țintă în ziar. Tăcerea continua. - Hehe! izbucni pe neașteptate Dumitru lui Nae și râsul său gâlgâi puternic și leneș mai departe. He, he, he, ia uitați-vă cum a rămas Moromete. - Adică, se răsuci Moromete spre Cocoșilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii! Cocoșilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care știa să găsească în ziar astfel de lucruri. - Primul agricultor o fi mergând și el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul comentariilor. - Merge, de ce să nu meargă? zise locan. Când se desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului și se duce și el la arat. - O fi având pământ? se interesă cineva. -Are! afirmă Cocoșilă. Are așa cam vreun lot și jumătate!... - Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-1 țină și pe ăla micu, pe Mihai... Trebuie să-i dea să mănânce. - Ești prost! reflectă Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de lamă-sa! - în fine! încheie Moromete aceste scurte observații și apucă din nou ziarul în mână. [...] 90 în acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc și se așezase pe vine ceva mai încolo, la marginea șanțului. Ploaia umpluse șanțurile și unul din copiii lui locan umbla cu picioarele prin apă. - Bă, peșoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în șoaptă și, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podișcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, și dă-mi niște pământ de-ăla galben [...] XX Din Vasilescu ținea în mână un bulgăre mare de pământ galben și moale pe care îl frământa parcă în joacă. Nu se mira nimeni de el, îl cunoșteau că avea obiceiul să stea uneori și să facă din pământ fel de fel de figuri pe care le da apoi copiilor. [...] XXI - Tu ce dracu faci cu huma aia, Dine?! schimbă Dumitru lui Nae discuția, uitân-du-se mirat la Din Vasilescu. Acesta tocmai ieșea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în mână pe care o arsese și o înnegrise la foaie. Lui Dumitru lui Nae i se păru ciudată forma pe care o avea acum huma. - Ia să văd și eu, Dine! ceru el și întinse mâna, iar Din Vasilescu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârnește, fie chiar și pentru câteva clipe, interesul oamenilor mari. Se apropie și Marmoroșblanc. într-adevăr, pentru câteva clipe uitară toți de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut, iar ceilalți stăteau împrăștiați la locurile lor. - Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuși, încercând să înțeleagă. Auzindu-1 întrebând astfel, vreo câțiva se ridicară și se apropiară și ei. -Moromete! strigă deodată cineva. -Moromete?! se miră altul, surprins. - Da, Moromete, descoperi în sfârșit Dumitru lui Nae cu glasul său mare, de astă dată uimit și copleșit de încântare. Moromete este. Zicând aceasta, dădu din mână huma arsă și înnegrită s-o vadă și alții. Cocoșilă o luă ca un Marin Preda, Moromeții (copertă) cunoscător, în timp ce cei mai mulți, neîndrăznind parcă să se mai atingă de ea se uitau nedumeriți la forma aceea ciudată, neobișnuită, care semăna a om. Era capul unui om care se uita parcă în jos. Fața îi era puțin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept și scurt, cu ceva din liniștea gânditoare a frunții. Era el, Moromete, așa de..., așa de serios, și de... Da, el era, dar parcă era... Era așa cum îl cunoșteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără locan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și... fără parlament. - Mă, Dine, zise Cocoșilă uitându-se în treacăt la Din Vasilescu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. Lai făcut fruntea prea mare, obiectă el. - Dă-mi-1 mie, Dine, să-l pun colea pe poliță, zise locan și îl luă din mâna lui Cocoșilă și îl puse deasupra ușii fierăriei. [...] PARTEA A DOUA I După o jumătate de ceas ploaia se opri și Achim scoase oile din obor. Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri și cosea. Abia când fiul ieși cu oile în drum și se întoarse să-și ia ziua bună, omul strigă de pe prispă fără să-și ridice privirea din curele: -Achime! Acesta se apropie. Niculae se apropie și el, chipul lui galben se însuflețise de bucurie. - Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu fruntea și cu sula în hamuri. Te lăudai că... 91 Tăcu câteva clipe lungi, apoi, deodată, încurcat și nemulțumit, ridică fruntea din curele: Soră-mea Guica clănțăne pe la toate ulucile că nu vă las să vă căpătuiți! înfipse sula adânc și se opri uluit: Auzi?! Nu vă las eu! -Ai, mă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la București? strigă flăcăul din drum. Moromete își întoarse privirea spre poartă și observă: - Ce e, mă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureștiul din loc? - Hai, nea Ilie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat. - Du-te, mă, și aranjează-te, viu și eu acuma, zise Achim așezându-se pe prispă lângă tatăl său. [...] XII în aceeași seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv încălecase pe cai spunând că se duce să mâie noaptea cu ei în câmp și o luase pe drumul spre București. Nilă îl așteptase la Guica și de acolo încălecase și el și porniră împreună. [...] La un moment dat, Nilă se opri și el, ținând calul pe loc. Tăcerea câmpiei era desăvârșită și întinderea ei învăluită de întuneric. Ceva se pare că începuse să-1 neliniștească; el șopti cu un glas turburat, plin de îndoială: -Paraschive! Stai! Paraschiv se opri și el. Așteptă câteva clipe și fiindcă fratele său nu spunea nimic, întrebă: -Ce este? Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie mai mult, strunindu-și calul și întrebă iar, răgușit și intrigat: - Ce este, mă? De ce te-ai oprit? Nilă se uită îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi așteptat să fie urmărit de cineva. Șopti neliniștit: -Mă, unde mergem noi? [...] PARTEA A TREIA XX Moromete plecă repede la locan să se împrumute de la el până venea Achim cu oile, dar locan îi spuse că n-a vândut nici el grâul și că n-are de unde să-i dea. Nemaiștiind ce să facă, Moromete se întoarse îndărăt și se duse la Scămosu. Acesta era negustor de găini și nu se putea să n-aibă și să nu-1 împrumute. - Moromete, ți-aș da, că am bani, spuse negustorul, dar banii ăștia sunt capitalul meu și îmi trebuie să mi-i dai îndărăt repede. -încât timp? - Maximul o săptămână, spuse negustorul. Peste o săptămână cumpăr iar găini și plec la București. Așa că vezi... - într-o săptămână ți-i dau! îl asigură Moromete. Eu am bani, am oile alea pe care trebuie să le vând și îl aștept pe Achim; în două-trei zile trebuie să se întoarcă; mă duc cu ele la obor sâmbăta ce vine și duminică ai banii. Precupețul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl ascultă pe Moromete cu acea înfățișare a omului care știa ceva tocmai pe dos decât ce știa celălalt, dar care nu vrea să spună, fiindcă n-are nici un interes s-o facă. - Nu pot, zice. îmi trebuiesc banii. „Dacă e vorba că te bizui pe oi, nu pot să-ți dau“ putea să se înțeleagă din glasul său, dar Moromete nu băgă de seamă în prima clipă. Se uită doar intrigat la precupeț. - Păi n-auzi că dumin... Și deodată avu o bănuială și nu sfârși cuvântul, văzu înfățișarea ciudată a celuilalt și rămase cu privirea țintă pe chipul lui. - Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, că nu se întoarce Achim cu oile de la București?! Crezi că te mint? înfățișarea precupețului se schimbă: la urma urmei de ce să nu-i spună? Era mai bine să-i spună, de ce să creadă omul că nu vrea să-1 împrumute? - Eu îți spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi adevărat. Știu de la Cătănoiu. Moromete înțepeni. - Ce știi de la Cătănoiu? - S-a certat cu Achim și s-au despărțit. Achim al tău a plecat în altă parte, în alt loc de pășunat (nu știu în care, nici al lui Cătănoiu nu știe). înainte să se certe ei, al lui Cătănoiu știa. Negustorul șovăi și nu mai zise nimic. Moromete așteptă câteva clipe cu gâtul întins, apoi deodată strigă: - Spune, Scămosule! Ce zici că știa al lui Cătănoiu? - Dar n-o să mă înj uri pe mine? Moromete nu răspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe, apoi negustorul coborî vocea: - Ilie, spuse el cu părere de rău, băieții ăia ai dumitale sunt înțeleși între ei să fugă de acasă. 92 Achim nu se mai întoarce cu oile, degeaba îl aștepți dumneata. - Cum? șopti Moromete neînțelegând sau nevroind să înțeleagă. Ce spui tu, Scămosule? [...] - Poate c-o fi mințit ăla al lui Cătănoiu... - Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu glas firesc și în același timp straniu, pe care îl au oamenii când vorbesc despre lucruri practice în odaia unui mort. Nu mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a trimes el nici un leu, Scămosule! adăugă Moromete cu jale și tristețe, dar tot așa, cu o jale și o tristețe aproape duioasă, nepământească. El clatină din cap și uitându-se țintă în pământ, șopti: Achime, Achime!... Nilă, Nilă!... Paraschive, Paraschive!... - Ilie! tresări Scămosu neliniștit și parcă speriat de glasul lui Moromete. Eu nu cred să fie adevărat... Nu se poate ca băieții dumitale... - Băieții mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi știut că avea băieți. Băieții mei, Scămosule, sunt bolnavi... Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau și-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă“, crezi că i- ași fi împiedicat eu, Scămosule!? „De ce să fugiți, frățioare? le-ași fi spus. încet nu puteți să mergeți?“ [...] XXVIII Spre prânz norii se împrăștiară și soarele începu să usuce pământul. Mama și copiii stătură singuri la masă, singuri în această zi; Moromete se întoarse târziu, la miezul nopții. [...] Niculae îi trase bocancii din picioare, fetele îi dădură în cele din urmă apa caldă să se spele și omul adormi buștean până a doua zi aproape de prânz. Când se trezi, află că Paraschiv și cu Nilă fugiseră încă de ieri seară, spărseseră, în lipsa lui, iarăși lada, luaseră toți banii pe care-i găsiseră, aruncaseră cele mai bune covoare în spinările cailor și plecaseră amenințând că asta încă nu e totul. Moromete nu păru surprins de știrea plecării cât de felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă. - Cu caii? Au fugit cu caii? -Cu amândoi caii. -Și Nilă, a fugit și el? -Amândoi au fugit. - Moromete stătea pe pat, cu fruntea lui bombată aplecat spre genunchi cu coatele înfipte în păturile așternutului. După un lung timp de tăcere, el se ridică și se uită la fiecare copil în parte; apoi spuse încet și căutând să pară cât mai liniștit și mai neturburat: -Da! Bine! Vedeți-vă de treabă! [...] în aceeași zi Moromete își făcu socoteala datoriilor și spre seară bătu la poarta lui Tudor Bălosu cu care se înțelese să-i vândă o parte din pământul familiei. Tudor Bălosu ridică chestiunea locului din spatele casei, ceea ce Moromete acceptă fără șovăială. Tudor Bălosu nu avu totuși satisfacția pe care și-o dorise: Moromete arăta ca și atunci când vânduse salcâmul, îndepărtat și nepăsător. Cu banii luați Moromete își cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata anuală la bancă, datoria lui Aristide și taxele de internat ale lui Niculae, rămânând ca necunoscută soluția acestor probleme pentru viitor: din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae. Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stanoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalți rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu și care acum privea însingurat de pe polița fierăriei lui locan la adunările care încă mai aveau loc în poiană... ...Lipsite însă de omul lor aceste adunări aveau să-și piardă și ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare. (Marin Preda, Moromeții, voi. I, ediția a IV-a revizuită și adăugită, Editura Cartea Românească, 1975.) Călușarii. Imagine din film 93 ^7 Vetineti In 1948, Marin Preda publica volumul de nuvele întâlnirea din pământuri, care anunța predilecția pentru rural a literaturii sale. Primul volum din romanul Moromeții va apărea în 1955 și abia în 1967, la doisprezece ani distanță, volumul al II-lea. împreună cu alte romane {Marele singuratic, Delirul), Moromeții constituie ceea ce, în creația lui Marin Preda, s-a numit „ciclul moromețian”. Evenimentele epice din cele două volume ale romanului Moromeții se petrec în două epoci istorice diferite: „cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial”, în primul volum, și în plină dictatură comunistă, în cel de-al doilea. Ele urmăresc destinul unor familii dintr-un sat, Siliștea-Gumești, din Câmpia Dunării. Spre deosebire de predecesorii săi (Liviu Rebreanu de pildă), Marin Preda nu-1 mai surprinde pe țăran în lupta lui pentru dobândirea pământului. Țăranii lui Marin Preda au pământ: au fost împroprietăriți prin reforma agrară din 1922. Se constată însă că nu numai dorința de a dobândi pământ e generatoare de conflicte, ci și spaima de a-1 pierde. Familia Moromeților e supusă unui proces de eroziune și destrămare. Cauzele sunt diverse: mentalitatea anacronică, autarhic-patriarhală a țăranilor deveniți, în fine, de curând, proprietari; o fiscalitate apăsătoare; dușmănii între rude; tendințe centrifuge în sânul familiei etc. Nici tipul uman de la țară, din literatura anterioară, nu mai e același. Marin Preda creează țărani inteligenți, știutori de carte, dedați la subtile comentarii politice, capabili să se bucure de libertatea pe care le-o dă proprietatea și având sentimentul că viața e stabilă, că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare. Exponentul unor astfel de țărani este Ilie Moromete, personalitate complexă, de o bogăție sufletească nebănuită. El se leagănă însă în iluzia că va putea stăpâni situația, păstrându-și neatinse pământurile, prin forța inteligenței sale. înainte de instaurarea regimului comunist, Ilie Moromete încă își mai poate reechilibra gospodăria lovită puternic de fuga de acasă a fiilor din prima căsătorie (Paraschiv, Nilă și Achim) cu o parte din avut (oile și caii). în anii de după izbucnirea războiului, aflăm din prima parte a volumului al II-lea, Moromete va izbuti chiar să-și refacă proprietatea, cumpărând la loc pogoanele vândute. E o dovadă a forței morale a țăranului, care nu se lasă doborât de dificultăți pasagere. După 1950 însă, gospodăria țărănească, deposedată brutal de pământ de către comuniști, prin colectivizare forțată, nu-și va mai putea reveni. Totuși, Moromete ca individ avea să declare cu trei zile înainte de a muri (sfârșitul volumului al II-lea): „Domnule.. .eu întotdeauna am dus o viață independentă!” Așa cum îl cunoaștem, cel puțin din volumul I, nu este greu să credem că Moromete, inteligentul Moromete, avea conștiința libertății interioare. De imaginea artistică pe care Marin Preda a creat-o în jurul acestei problematici complicate care însoțește cea mai crâncenă perioadă a secolului nostru - mijlocul lui - bântuită de războaie și dictaturi de toate culorile, vom încerca să ne dăm seama concentrându-ne asupra primului volum din romanul Moromeții. rovocările textului 1 Rezumați într-un text de cel mult treizeci de rânduri, 3 Descopenți, în scena cinei, germenii conflictului major ' planul epic al familiei Moromete. al romanului. 2 . Evidențiați structura compozițională (părți, capitole,; 4. Evidențiați conflictul major al romanului prin ; episoade* scene etc.) a romanului. enumerarea evenimentelor epice care-1 definesc. j 5 Precizați tema romanului. etineti Planurile epice ale romanului sunt populate de o tipologie umană foarte diversă. Oamenii sunt legați între ei afectiv sau prin interese, întrajutorări, sunt dezbinați de dușmănii mai vechi sau mai noi, se ceartă și se împacă. Pe toți însă îi unește apartenența la aceeași comunitate sătească și se găsesc laolaltă cu diferite prilejuri, unele tradiționale, altele mai recente. Adunarea din poiana lui locan, de pildă, e o adevărată instituție. Insistența, minuția și răbdarea epică, de care autorul face dovadă în prezentarea ei, pe nu mai puțin de treizeci de pagini, sunt semne ale funcțiilor estetice pe care acesta le cumulează. 94 rovocările textului 6. Recitiți capitolul al XH-lea din partea întâi. Explicați: a) semnificațiile simbolice ale scenei tăiem salcâmului, b) relația dintre tăierea salcâmului și bocetele din cimitir. 7 Recitiți capitolele al XlX-lea, al XX-lea și al XXI-lea din partea întâi. Explicați: a) funcțiile adunăm din poiana lui locan pentru imaginea artistică creată de autorul romanului, b) comportarea lui Țugurlan, c) semnificația modelării din lut a capului lui Ilie Moromete de către Din Vasilescu. 8. Adunarea din poiana lui locan dă prilej autorului să adune toate personajele mai importante și să lărgească perspectiva asupra satului. Ilustrați cu citate adecvate ^^/etineti > 9 coordonatele personalității lui Ilie Moromete, ca personaj principal (protagonist) al romanului. 9. Comparați-! pe Niculae cu alte personaje-copii, cunoscute din lecturile voastre. 10. Identificați scene în care sunt descrise sau narate obi- ceiuri, rituri, ceremomalun tradiționale sau modeme. 11 Evidențiați relațiile țăranului moromețian cu autoritățile, cu școala, cu biserica. 12. Motivați tentația țăranilor din romanul Moromeții de a „face politică” și atitudinea lor față de proprietatea funciară. 13 Stabiliți perspectiva narativă din care autorul își scrie romanul. Definiți relațiile ce se stabilesc între instan- țele comunicării, specifice prozei narative, în romanul Moromeții (voi I): autor-narator personaj e-cititor. Naratorul are o răbdare epică nesfârșită. Faptul este evident în nenumărate cazuri de retrospecție în biografiile personajelor. E, se pare, aici, o relație secretă cu cititorul, căruia trebuie să i se ofere toate informațiile de care ar avea nevoie pentru a-și reprezenta cât mai exact circumstanțele, faptele și, în ultimă instanță, personajele. Pe de altă parte, aceste completări care vin din trecut îmbogățesc prezentul, feresc de schematism personajele, și, mai presus de toate, satisfac voluptatea narativă. Există, în Moromeții, o mare bucurie a povestirii și a povestitului, a statului de vorbă, a stării de colocvialitate. Această bucurie colocvială îmbogățește realitatea, face mai îmbelșugat spectacolul lumii. Ea circulă nestingherită de la autorul-narator la personajul (personajele)-narator și e greu de spus dacă personajele se contaminează de această bucurie de la autor sau invers. rovocările textului 14 Evidențiați modalitățile narative, descriptive, dialogate prin care se construiește și se desfășoară scena adunăm din poiana lui locan. 15. Identificați, în textul romanului, secvențe narative, pauze descriptive, schimburi de replici care evidențiază psihologia personajelor. C^X/nalizați, dezbateți, sintetizați! Pentru a dobândi o înțelegere mai cuprinzătoare și mai profundă a imaginii artistice create de Marin Preda, vă sugerăm, în planul de mai jos, problematica romanului Moromeții (voi. I), în vederea unei dezbateri. Planul poate constitui, de asemenea, o sursă de teme pentru compunerile voastre. Valorificați și „Dosarul “ receptării critice a romanului pp. 96-100. I - Construcția epică a romanului: a) structura compozițională: desfășurarea pluriplană a acțiunii; b) categorii de personaje: diversitatea tipologiei; c) relații inter- și intrafamiliale; d) conflicte principale și secundare. II-Ilie Moromete: a) mentalitatea patriarhală: iluzia independenței; b) coordoantele personalității personajului: - inteligența: subtilitatea și finețea gândirii; -bogăția sufletească: predispoziția contemplativă și colocvială, umorul, arta disimulării; c) cauzele prăbușirii morale a personajului; d) Ilie Moromete - reper central de referință pentru construcția altor personaje: Catrina, Paraschiv, Nilă și Achim; Niculae; Guica; Cocoșilă, Dumitru lui Nae, Țugurlan; TudorBălosu, Aristide. 95 III - Elemente de monografie artistică a satului: a) proprietatea și munca pământului; b) viața social-politică; stratificarea social-economică; c) autoritățile: primăria, percepția, jandarmeria; d) viața spirituală: obiceiurile, biserica, școala. IV - Probleme de stil și artă literară 7. - Relația autor-personaje (personaj-martor, personaj-narator)- epică-cititor 2. -Realismulromanului a) vigoarea scenelor și arta construcției lor; b) predilecția pentru scenele lungi și îndelung construite: răbdarea epică; c) tehnica retrospecției sau a întoarcerii în timp; d) simbolistica unor secvențe narative, episoade, scene. 3. -Arta proiectării psihologice: a) tehnica amănuntului psihologic; b) monologul interior și exterior; c) replica cu încărcătură psihologică; Marin Preda, Moromeții (copertă) d) disimularea. 4. -Stilul,,moromețian a) stilul direct și indirect; stilul indirect liber (oralitatea stilului); b) comentariile autorului-narator; c) variațiile de „atmosferă” stilistică; d) limbajul. „DOSARUL“ RECEPTĂRII CRITICE A ROMANULUI MOROMEȚII Romanul Moromeții a atras imediat interesul criticii literare. Printre cei dintâi critici care s-au pronunțat asupra romanului lui Marin Preda se află Ov. S. Crohmălniceanu, din a cărui cronică literară reținem: „Țăranii sunt oameni ca toți oamenii, se străduiește să demonstreze autorul; în lumea lor există toată varietatea pasiunilor și contradicțiilor umane, e posibilă drama lui Hamlet ca și cea a nefericiților amanți din Verona1. Moromeții nu este numai o carte despre tragedia economică a micii gospodării țărănești, e o analiză extrem de exactă a modului cum se produce ruina ei în sistemul capitalist, dar și un roman psihologic, aș îndrăzni să spun primul nostru roman psihologic în mediul rural. Mai mult, Marin Preda, ni se pare, țintește să lărgească semnificația polemică a prozei sale, dincolo chiar și de acest punct. Țăranii sunt mult mai complicați decât v-ați închipuit vreodată, lasă el să se citească printre rânduri. Nu e ușor să-i cunoști dacă vii din afara lor. De fapt ei sunt cu totul altfel decât vi-i închipuiți sau credeți că ar fi... Moromeții sunt un efect al efectelor dezastruoase provocate în viața satului de goana după înavuțire, caracteristică relațiilor capitaliste, în acest sens constituie o adevărată replică la Ion. Acolo avem drama celor care se aruncă în vârtejul acaparării bunurilor materiale cu o rapacitate de fiară, aici a celor ce mai încearcă să mai reziste vâltorii cu o încăpățânare disperată. Ambele rezultate sunt tragice și extrem de concludente. Ambele cărți impun doi eroi memorabili, cum nu sunt mulți în literatura noastră. De aceea n-am sentimentul că exagerez așezând Moromeții pe o treaptă egală cu Ion“ (Ov. S. Crohmălniceanu, Moromeții de Marin Preda, cronică literară în revista „Viața românească“, nr. 9, 1956.) 1 Apărută în plină afirmare a ideologiei comuniste, cronica literară semnată de Ov.S Crohmălniceanu se resimte în limbajul acesteia. Identificați în cronica lui j Ov S Crohmălniceanu elemente specifice limbajului : ideologiei comuniste. 2. Ov. S. Crohmălniceanu emite, în cronica sa literară, o judecată de valoarea care va fi preluată și acceptată în i critica sau istoria literară din deceniile următoare., Deduceți judecata de valoare emisă de Ov S. Crohmălniceanu și consemnați-o în caietele voastre , prmtr-o formulare adecvată. 2 Protagoniști ai tragediei shakesperiene Romeo și Julieta. 96 „Goana după înavuțire îi provoacă lui Moromete oroare și acest țăran „sucit“ ar prefera să nu existe pe lume bani. Fiind, într-o vreme, consilier comunal, nu uzase de dreptul său de a folosi niște izlazuri. Lui Paraschiv, decis să se însoare cu pogoanele multe la număr ale unei foanfe, Manda lui Bodârlache, bătrânul îi descrie pe eventuala lui soție viitoare și pe tatăl ei „nu prea deștept4 în asemenea culori, lăudându-i în aparență, că flăcăului îi piere pofta de a se mai uni cu progenitura chiaburului. Desconsiderând bogăția în sine, Ilie Moromete cunoaște desfătări de o natură cu totul diferită. Mai mult ca orice, eroul lui Marin Preda iubește ceasurile de tihnă, de dulce lenevie, petrecute în tovărășia lui Cocoșilă, unul dintre rarii oameni deștepți, „în stare să glumească inteligent44, și a lui Dumitru lui Nae, al cărui râs spumos, tonic „are în el o moliciune, așa ca și când ai pluti peste niște valuri calde44. în „poiana lui locan44, Moromete și Cocoșilă își încrucișează săbiile spiritului, impacient fiecare să dovedească celuilalt că e mai deștept. Citirea dezbaterilor din Parlament îi prilejuieșe lui Ilie Moromete o voluptate rară, urmărindu-1 până și în împrejurări din cele mai critice. [... ] (D Micu-N. Manolescu, Literatura română de azi, 1944-1964, București, Ed. Tineretului, 1965, pp. 185-187.) 3. în extrasul de mai sus, referindu-se la protagonistul romanului Moromeții, cei doi istorici literari surprind cel puțin două trăsături definitorii pentru personajul lui Marin Preda. Rețineți în caietele voastre, cu formulări adecvate, cele două trăsături caracteristice. 4. Pentru a susține cele două trăsături identificate, autorii dau scurte citate ori fac trimiteri la secvențe sau episoade narative din textul romanului. Ilustrați cele două trăsături cu citate sau trimiteri, altele decât cele folosite de D.Micu și N.Manolescu. „După Ion, cea mai solidă creație obiectivă a literaturii româme inspirată de lumea țărănească este romanul Moromeții de Marin Preda. Dacă pentru Rebreanu se puteau stabili puncte de contact cu Mara sau cu Rătăcirea de la Stoborăni de Spiridon Popescu, în cazul Moromeților punctele de plecare sunt mai puțin vizibile. Prozatorul sau romancierul român văzuse pe țăran mai mult ca element al masei decât ca personalitate și fixase ca singure mobiluri ale acțiunilor lui achizitive pământul sau femeia. Față de țăranul devorat de pasiunea posesiunii, Marin Preda aduce în proza românească o nouă realitate umană. Personajul central al cărții nu mai este demonizat de ideea de a avea pământ, ceea ce produce o mutație de viziune cu consecințe incalculabile în modificarea perspectivei asupra lumii țărănești. Dacă la Rebreanu romanul urmărea modul cum o gospodărie decăzută se reface prin politica impulsivă și tenace a lui Ion, în Moromeții romancierul studiază o gospodărie ce va intra până la urmă în declin. Aici nu există nici un glas al pământului, nici unul al iubirii [...] (M. Ungheanu, Marin Preda - vocație și aspirație, Editura Eminescu, 1973, pp. 55-56.) 5. Preluând o sugestie existentă în cronica literară a lui Ov.S.Crohmălniceanu, M.Ungheanu sesizează câteva diferențe între cele două capodopere: Ion de Liviu Rebreanu și Moromeții de Marin Preda. Identificați asemenea diferențe. Aduceți și alte argumente pentru susținerea deosebirilor identificate. 6. O altă idee pe care o aduce în discuție Mihai Ungheanu este aceea referitoare la conflictul psihologic, mai pregnant decât cel social, în romanul Moromeții. Redactați un scurt comentariu în legătură cu natura conflictului în Moromeții. Optați pentru una din cele două posibile: *conflict social; *conflict psihologic; Argumentați-vă opțiunea. „Judecat în ansamblu, Moromeții e un mare roman prin originalitatea, întâi, a tipologiei și profunzimea creației. Tipologia este, ca la Slavici și Rebreanu, țărănească, totuși câtă deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare în ordine materială și, numai după ce acest produs s-a încheiat, el poate să audă și alte glasuri ce vin din adâncul ființei lui. G.Călinescu observa că țăranii lui Slavici nu reprezintă caractere tipice, ci, ca în vechile epopei, atitudini tipice de viață. M.Preda înlătură imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, mișcat mai mult de instincte, și face din țăranii săi indivizi cu o viață psihologică normală, apți prin aceasta a deveni eroi de proză modernă. Sub influența probabil și a romanului american [...] M.Preda prezintă niște țărani inteligenți și ironici, complecși ca structură morală, în măsură prin aceasta să-și reprezinte și să trăiască în modul lor caracteristic marile drame ale existenței. în proză nu profesiunea și cultura personajelor interesează, ci capacitatea lor de a exprima condiția umană. Un doctor docent și un tăietor de lemne pot fi în egală măsură eroi de literatură fundamentală”. 97 * * * modificarea vieții interioare în Moromeții este marcată mai ales de glasuri. Glasul arată umoarea, caracterul și poziția socială a individului în ierarhia socială. Catrina, supusă bărbatului, temătoare de copiii vitregi, are un glas „îndepărtat și îmbulzit de gânduri44. Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când „puternic și amenințător, facându-i pe toți să tresară de teamă44, când un glas „schimbat și necunoscut44, fals, ironic. Victor Bălosu, voiajorul, are un glas „spălat44, Țugurlan, un glas „neprietenos și străin44, Guica, spioana satului, are un glas înecat de curiozitate și plăcere. Cuvântul exprimă o relație, glasul marchează natura acestei relații. [...] Marin Preda dă astfel de indicații fine de regie și personajele sale își trădează viața interioară prin varietatea fonică. Un băiat, Vatică Boțoghină, ia în gospodărie locul tatălui, plecat la sanatoriu. Copil încă, el își ia rolul în serios, și cel dintâi semn de autoritate este glasul „aspru și neînduplecat44 cu care își strigă sora, întâmplările prin care trece Ilie Moromete sunt urmate de o subtilă dialectică a glasurilor, cu subțirimi și grosimi care traduc metamorfozele psihicului. Procedeul este folosit în genere de comportamentiști. M.Preda îi asociază și analiza, amănunțită și precisă, fără acel respect ortodox față de convenții care paralizează adesea simțul creației la mulți autori moderni.” * * * „Deși cea mai importantă, istoria Moromeților nu acoperă toată suprafața romanului. Alte istorii (aceea a lui Birică și a Polinei, a bolii lui Boțoghină, a răzvrătirii lui Țugurlan) vin să coloreze viața unui sat de câmpie în care oamenii, trăind sub amenințarea unui timp capricios, continuă imperturbabil să se nască, să iubească, să treacă prin întâmplări vesele și triste și să moară în cele din urmă, lăsând locul altora. Foșnetul acestei vitalități necurmate, sub apăsarea unui soare moleșitor de câmpie, este admirabil sugerat în Moromeții. Lupta pentru existență, crâncenă și aici ca peste tot, nu desfigurează pe indivizi. Marin Preda înlătură din viziunea lui imaginea omului înlănțuit de instincte, iar când, pentru o clipă, instinctele ies la suprafața textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care luminează fața sufletului țărănesc. Pilduitoare în acest sens este istoria cuplului Birică-Polina, asemănătoare în latura ei socială cu aceea a lui Ion și a Anei din romanul lui Rebreanu. Dealtfel, tema tânărului țăran care se folosește de fata unui om înstărit pentru a pune mâna pe avere e generală în literatura rurală. Preda o reia, schimbând sensul strategiei și umanizând tipurile. Birică, băiat sărac, e îndrăgostit de Polina, fata lui Tudor Bălosu. Primul semn pe care îl avem despre tânărul țăran este cântecul. Masa Moromeților e tulburată de cântecul lui Birică, venit să cheme la poartă, după un obicei statornic în viața satului, fata pe care o iubește.” * * * „S-a vorbit, în legătură cu stilul romanului, de detașarea ironică a naratorului. Ironia este o formă a participării, căci numai tragedia îngheață și separă. Râsul izolează, dar și apropie, stabilește o punte de comunicare, exceptând, firește, formele lui atroce (sarcasmul). Contrar a ce se zice, ironia nu distruge sau distruge după ce subiectul și-a asumat obiectul. Când I.L.Caragiale spune că este un sentimental, nu spune un neadevăr. Moromete a fost numit un ironist, și pe tema capacității sale de disimulare s-a scris o adevărată literatură. Formula pleacă de la un adevăr (Moromete își ascunde, adeseori, gândurile, una spune, alta judecă, joacă la nevoie comedia inocenței etc.), ea nu exprimă însă integral psihologia complexă a personajului apt să trăiască pe mai multe registre. De remarcat că eroii lui M.Preda nu se închid într-o virtute sau un viciu, nu sunt (cel puțin când e vorba de țărani) brute sau îngeri. Asprimea învelișului ascunde adesea un fruct moral gingaș, spinii ocrotesc floarea unei candori profunde. Moromete e, repetăm termenul, un spirit creator care, în mișcarea vieții obișnuite, se folosește de supapa umorului. Umorul sancționează și, în același timp, amplifică, selectează, pune în lumină, cu un cuvânt, creează. țăranilor din Siliștea-Gumești, sunt, în fapt, niște spectacole de ironie într-o tulburătoare varietate de nuanțe. Memorabilă este, în acest sens, adunarea de duminica din curtea lui locan. [... ] Prozatorul voiește să sugereze că acest banchet spiritual țărănesc ocupă un loc important în existența satului, creează, totodată, cadrul necesar pentru desfășurarea eroului său. Sunt multe adunări în Moromeții (cina, prânzul la câmp, discuțiile din curtea lui Ilie Moromete, taifsurile de pe aria de treierat etc.) și mai toate au ca actor principal pe același Ilie Moromete. Spiritul lui are nevoie pentru a se manifesta de public, bucuria este o stare ce înflorește în atmosfera de emulație a dialogului. ” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, voi. I, Editura Cartea Românească, București, 1978, pp. 404, 407, 410-411,416-417.) 98 7 Parcurgând fragmentele din capitolul consacrat de ' Eugen Snnion romanului Moromeții, rețineți pe caiete,: în formulări adecvate, costatăn privitoare la. । ‘ *elemente noi privind compoziția, tipologia,! psihologia în romanul Moromeții^ *perspective noi dm care e abordată capodopera lui Marin Preda* * observații privind stilul „moromețian” Ca să va puteți forma o imagine integratoare privind i diversitatea comentariilor pe care le poate „suporta” o : capodoperă, parcurgeți cu atenție fragmentele următoare, ; alese din numărul foarte mare al exegezelor ; ,anoromețiene” „între Preda și Moromete, între autor și personaj a fost de timpuriu stabilită o relație bizară: cel dintâi a fost și încă este considerat o ilustrare a tipoogiei desemnate de celălalt. Ideea, devenită clișeu, a „moromețianismului“ operei și personalității lui Preda, în acceptarea fără rezerve a acestei relații își are sursa. Deși Preda l-a creat pe Moromete, mai degrabă scriitorul parc că a fost produs de personajul său. Spiritul moromețian, modul moromețian de a fi, psihologia moromețiană, comportamentul moromețian ar fi astfel caracteristice întregii literaturi a lui Preda; chiar și acelor scrieri din care Moromete lipsește; chiar și eseurilor și confesiunilor din Imposibila întoarcere, din Viața ca o paradă, din Convorbiri cu Florin Mugur... Preda însuși ar fi un „moromețian44; de nu chiar un „moromete44. Nu sunt totuși rare cazurile când personajele dobândesc o deplină autonomie față de creatorii lor. Don Quijote este cu mult mai notoriu decât Cervantes. Julien Sorcl și Rastignac trăiesc și în afara cărților care i-au adus pe lume. Hamlet, Madame Bovary, Mâșkin s-au desprins de ficțiune și au intrat în realitate. Dar Moromete nu a devenit doar independent față de autorul său: și l-a anexat. I-a uzurpat chiar și numele. Propunând ca amintirea lui Marin Preda să fie omagiată printr-o rubrică specială, un poet a cerut să fie intitulată „moromețiana44, titlu format, evident, prin analogic cu „eminesciana44, „caragialiana44, „sadoveniana44, „argheziană44 etc., dar prin care, de fapt, era omagiat nu scriitorul, ci unul dintre personajele lui.” (Mircea lorgulescu, Fascinație și refuz, în voi. Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, București, Editura Cartea Românească, 1981, p. 322.) „într-adevăr, impulsul irepresibil de „a-și spune părerea44 agită pe toți eroii caragialieni, pe volubilii „amici44, lărmuind prin berăriile bucureștcne ale sfârșitului de secol unde pun țara la cale, dezbat chestiunile arzătoare la ordinea zilei, analizează „situațiunea44, iau la bani mărunți întâmplările vieții publice, politica guvernului și a opoziției, aprobă ori dezavuează cuvântările din parlament, se revoltă pentru că există o „lacună44 în constituțiune ș.a.m.d. în ce lumini de comedie înfățișează Caragiale această fierbere este alt lucru, neanulând constatarea că acolo se exprimă o psihologie a participării înfocate la viața cetății. Omul caragialian este eminamente politic, un ins pentru care chestiunile politice iau dimensiuni de obsesie absorbantă, înnebunitoare. în poiana lui locan. Imagine din film Schimbând scena și revenind la Marin Preda, la eroii Moromeților vreau să spun, întâlnim aceeași împătimire pentru „politică44 și pentru exprimarea în for, desigur diminuată în gesticulație și altfel canalizată, potrivit spiritului vieții din spațiul evocat și indivizilor care îl întrupează. Vestita poiană a fierăriei lui locan din Moromeții îndeplinește funcția de agoră, este locul unde fac politică „liberalii44 lui Marin Preda. Fac politică este un fel de a spune. Asemenea personajelor din Momente sunt prinși în iluzia participării prin faptul că își „spun părerea44 întorc la rândul lor pe toate fețele „situațiunea44, se informează din gazete despre ce a vorbit în parlament lorga, „cel care avea doi creieri44, sau Madgearu, sau Brătianu, despre ce face regele, care mai este și „primul agricultor al țării44, ce mai face Lupeasca etc., și chiar dacă sensul acestei activități mai mult parodice este o pură gratuitate, ea este purtată cu autentică însuflețire și vigoare.” (G. Dimiseanu, Marin Preda și I.L. Caragiale, în voi. Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, București, Editura Cartea Românească, 1981, pp. 309-310.) 99 „Marin Preda este, după părerea noastră, primul scriitor român clasic, de tipul Homer sau Tolstoi. Primul scriitor capabil, adică, să însumeze cu adevărat, într-o viziune totală și deci echilibrată, datele unei existențe mult mai complexe decât cea reflectată până la el. [... ] Toată evoluția prozei și în special a romanului autohton resimte un tangaj violent: între cruzimea naturalistă pe de o parte și duioșia sămănătoristă pe de alta, tangaj perceptibil uneori și înăuntrul aceleiași opere. (...). Cruzimea... și sentimentalitatea se topesc la Marin Preda într-o privire nouă, obiectivă dar nu rece, înaltă chiar dacă nu întotdeauna senină, mereu cuprinzătoare. Lumea se înfațișeză în opera sa în toată diversitatea ascpectelor ei, luminoase și întunecate, neselecționate potrivit unor obsesii tiranice și limitative. Iar în centrul ei se află omul. Evocat în nota aceleiași tendințe spre loialitate, ca și natura, ca și istoria și societatea, cu toate regiunile și treptele activității sale psihice și spirituale. (...) Dacă psihicul personajului literar parvine la o densitate apreciabilă în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sau în Pădurea spânzuraților de Rebreanu, de o veritabilă bogăție sufletească, la eroul de roman, nu poate fi vorba decât o dată cu Marin Preda. De-abia cu acest scriitor, omul intră în proza noastră cu întreaga lui natură. Instinctele sunt la locul lor, boala îi dă târcoale, meschinăria îl încearcă uneori și își impune punctul de vedere; și totuși simțim că, de data aceasta, cu adevărat, sufletul personajului a devenit mai larg. Este probabil motivul pentru care, într-un chip numai aparent paradoxal, ne recunoaștem mai bine în țăranii lui Marin Preda decât în intelectualii lui Camil Petrescu sau în „aristocrații Hortensiei Papadat-Bengescu. în contextul realismului aspru, dur și uneori de-a binelea întunecat al prozei noastre, literatura lui Marin Preda aduce o rază de lumină îndelung așteptată.” (Valeriu Cristea, Domeniul criticii, București, Editura Cartea românească, 1975, p. 164.) 1. Demonstrați într-o compunere de treizeci și cinci - patruzeci de rânduri, diversitatea psihologică a personajelor din romanul Moromeții (voi. I), după ce, mai întâi, ați fixat în clasă, succint, printr-un singur cuvânt, caracteristica principală a cel puțin șapte personaje, începând sau încheind, bineînțeles, cu Ilie Moromete. 2. Redactați o compunere de treizeci și cinci - patruzeci de rânduri despre diversitatea stilistică a romanului Moromeții (voi. I) de Marin Preda. INSTRUMENTE ALE RECEPTĂRII MIHAELA BRUT Poetica și lirica lui Ion Barbu. Mentalități afine Iași, Editura Universității „Alexandru loan Cuza“, 2003,316 p. Divizată dual, cartea de debut a cercetătoarei Mihaela Brut (la origine, teză de doctorat) expune analitic, în prima parte, reflecțiile teoretice ale poetului nostru, confruntate, de la început, cu cele eminesciene și cu ale unor poeți străini (Poe, Rimbaud, Mallarme, Valery), iar în partea a doua examinează creația sa lirică. Pentru stabilirea concepției lui I. Barbu despre poezie, sunt utilizate intensiv puținele sale articole, declarațiile din cele câteva interviuri pe care le-a dat, corespondența lui editată și nu sunt trecute cu vederea confesiuni ale soției. Din expunere rezultă edificator consecventa năzuință barbiană către lirismul esențial, „absolut44, obținut prin ridicarea la „modul intelectual al lirei44, la Idee: act de performanță artistică supremă, ce implică respingerea sentimentalismului, a confidenței și anecdoticii, a tot ceea ce Barbu stigmatizează ca „poezie leneșă44. Cucerind accesul spiritului la schema ideală a universului, poezia devine omoloaga matematicii, iar noutatea creației lui Ion Barbu constă tocmai în faptul de a conferi metaforei calitatea de instrument de cunoaștere analog ecuației. Relevarea preocupării deliberate, constante a matematicianului poet de a semnala, în rostirile teoretice, punțile de legătură între cele două domenii în care s-a realizat constituie substanța primei părți a lucrării și include contribuția cea mai evident personală a autoarei în această secțiune însușindu-și aserțiunea barbiană că „matematicile pun în joc puteri sufletești nu mult diferite de cele solicitate de poezie și artă44 și împărtășind credința poetului în posibilitatea unui „umanism matematic14. Mihaela Brut își argumentează poziția cu frecvente referiri atât la autorii mai sus menționați, cât și la alții, nu mai puțin importanți (scriitori, filozofi, matematicieni, fizicieni), ca Baudelaire. Moreas, Borges, Blaga, Leonardo da Vinci, Kant, Einstein, Niels Henrik 100 Abel, Everist Galois, Gauss, Emy Noether, Kurt Godel. Bertrand Russell, Riemann, F. Klein. Deosebit de relevantă e sublinierea unor concepții matematice moderne, de o inestimabilă valoare filozofică. Se menționează, astfel, că, la începutul secolului al XX-lea, Russell a purces la „demitizarea44 ideii de perfecțiune logică a matematicii atrăgînd atenția că și axiomele pot duce la absurd, și că, mai târziu, în 1931, Kurt Godel a demonstrat existența în matematică a unor „afirmații care sunt adevărate, dar care nu vor putea fi demonstrate niciodată ca fiind adevăratei Cu citate din cartea Numerele naturii de Jan Steward, e invocată și „teoria haosului44, potrivit căreia „haosul are propria sa geometrie44, că el nu e întâmplător decât în aparență, fiind „o formă criptică de ordine44. în dezvăluirea factorilor determinativi ai poeticii lui Ion Barbu, cercetătoarea nu omite nici „experiența drogurilor44, iar semnalarea acestei experiențe e un alt element de noutate. în a doua parte, autoarea investighează creația lirică barbiană, adoptând procedura clasică. Cu mijloace de istorie literară, exegeta trece în revistă și caracterizează global etapele poeziei lui Barbu, urmărind periodizarea stabilită chiar de autor, preluată, cu mici rectificări, de T. Vianu, în cunoscuta sa monografie, apreciază apoi „dimensiunile interioare44 ale lirismului din Joc secund, semnalează particularități ale limbajului poetic, pentru ca, la sfârșit, să prezinte „școala44 lui Barbu, constituită printr-un emul covârșit de influența lui Dan Botta, și prin mai mulți epigoni (Simion Stolnicii, Eugen Jeb’eleanu din Inimi sub săbii, Emil Gulian. N. Gad ș.a.). Fiecare capitol e urmat de note consistente. Secțiunea consacrată poeziei lui Barbu se constituie, esențial, printr-o analiză structurală. Preocuparea majoră a exegetei nu e de natură interpretativă, ci oarecum didactică, având drept finalitate și rezultat (incontestabil pozitiv) luminarea unor particularități și procedee definitorii. Din principiu, cercetătoarea își refuză „analiza amănunțită44 a sensurilor, găsind că, în cazul Jocului secund, aceasta are „de cele mai multe ori [...] efect negativ, adumbritor44, și nu caută, programatic, să capteze pulsația emoției intelectuale din versuri. Această emoție se transmite, totuși, obiectiv, prin însuși faptul de a se cita și parafraza. Cum nici o analiză nu e posibilă fără a se avea în vedere sensul enunțurilor în cauză, Mihaela Brut operează frecvent decodări, mai ales parțiale. Acestea nu sunt neapărat plauzibile, toate, însă suscită interes, predispun la discuție, la confruntări ^intelectuale. Mai mult însă decât incitantă, cartea este instructivă. în prima parte, mai ales prin numeroasele relaționări, prin trimiterile la foarte diferiți autori, la opere și idei din secolul al XX-lea îndeosebi; în partea a doua, prin semnalarea și descrierea feluritelor componente ale operei cercetate. Cartea Mihaelei Brut se dovedește a fi utilă nu doar tineretului studios, ci și specialiștilor în istoria și teoria literară, prin o seamă de completări de date și mai cu seamă prin semnalarea simbolurilor matematice (numerice, algebrice, geometrice) din Joc secund, prin analizarea particularităților de sintaxă, de prozodie, a structurilor morfologico-lexicale și chiar fonetice, atât de frecvente în toată opera poetică a lui Ion Barbu. Utilitatea lucrării e sporită și de accesibilitatea ei. Oricât s-ar aplica în special structurilor, studiul științific se menține în marginile discursului istorico-teoretic literar, nu se adâncește în tehnicism, nu substituie exegezei literare operații lingvistice și, cu atât mai puțin, matematice. Carte de reală ținută științifică, impecabil redactată, Poetica și lirica lui Ion Barbu abilitează un cercetător și exeget cu vocație, informat, stăpân pe uneltele profesiei. Prefațat de Constantin Ciopraga, volumul este ilustrat în stil abstracționistde Sabin-Corneliu Buraga. (Recenzie apărută în revista Limbă și literatură, nr. 1-2/2004, pp. 140-141) Rețineți din textul recenziei: * date referitoare la locul și anul apariției cărții; * date și aprecieri referitoare la autorul cărții recenzate; * modul de organizare a conținutului cărții; * aprecieri privind conținutul cărții; * modalități prin care recenzetul recomandă (indirect sau direct) lectura cărții. 101 til direct. indirect. til indirect liber Folosită mai întâi în limba vorbită, transpusă, ulterior, în limba operelor literare, mai ales pentru a spori autenticitatea textului, reproducerea spuselor cuiva cunoaște mai multe modalități. Stilul direct (vorbirea directă) și stilul indirect (vorbirea indirectă) sunt des întâlnite în viața cotidiană și în textele beletristice. Stilul direct (vorbirea directă) constă în reproducerea cu fidelitate a cuvintelor cuiva, iar stilul indirect (vorbirea indirectă), în reproducerea prin povestire a cuvintelor cuiva. Stil direct Femeia întrebă: - Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea ? Lasă jos ! Lasăjos / Lasă jos, n-auzi ? -Dă-i apă, ziseMoromete liniștit. Stil indirect Și tot chihăia mama pe tata să mă mai deie undeva la școală, căci auzise ea spuind la biserică [.. 7 că omul învățat înțelept va fi. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie) După cum se vede, în stilul direct se folosesc verbe de declarație, iar începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la discuție este marcat prin linia de dialog sau prin semnele citării. Spusele fiecărei persoane nu sunt subordonate sintactic verbelor de declarație, care pot fi și subînțelese. In stilul indirect, spusele cuiva sunt subordonate față de un cuvânt din propoziția regentă, cu ajutorul unor elemente de relație. în unele situații - atât din limba curentă, cât și din cea a literaturii artistice -, spusele unei persoane sunt redate indirect, fără folosirea elementelor de relație: - Și ce-o să facem, bă, noi la București / îl întrebă el pe Paraschiv într-o zi, încrețindu-și în sus, a nedumerire, fruntea lui lată și groasă. - Cum ce-o să facem ? Iți spun eu ce~o să facem / răspunse Paraschiv mirat că Nilă nu înțelesese până acum ce aveau să facă ei la București. întâi și întâi se vor întâlni cu Achim și vor împărți banii pe care el îi făcuse cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii pe care aveau să-i primească de la tatăl lor din vânzarea grâului (Moromete nu le spusese că le destinase lor banii pe care îi aștepta de la Achim și că deci nu le va da nimic din vânzarea grâului), cu banii aceștia continuase Paraschiv, aveau să cumpere un camion și să. închirieze o casă cu grajd la marginea Bucureștiului... După schimbul de replici dintre cei doi frați, urmează, redate în stil indirect liber, explicațiile lui Paraschiv. Așadar, autorul transcrie gândurile și sentimentele personajelor, dar nu cu propriile lui cuvinte, ci cu acelea ale personajelor. Tudor Vianu, referindu-se la stilul indirect liber, îl consideră efect stilistic foarte răspândit la scriitorii naturaliști ai veacului trecut și pe care Caragiale -pare-se - îl introduce în literatura noastră. 1 Precizați trăsăturile caracteristice ale stilului direct, ale stilului indirect și ale stilului indirect liber J X Precizați care sunt deosebirile dintre stilul indirect; și stilul indirect liber ! 3 Explicați ce stil se regăsește în textul următor’ ' Cineva îl întrebase odată de ce vorbește, j singur și Moromete îi răspunse serios că asta e ; din pricină că n-are cu cine să discute. ; 4. Alcătuiți scurte comunicări în fiecare dm cele trer stiluri. ’ 102 (fitimologia populară Un fenomen răspândit în mai toate mediile socio-culturale este acela cunoscut sub denumirea de etimologie populară. Când Pristanda se referă la veniturile sale, apelează, greșit, la un cuvânt inexistent în limba română, remunerație, cuvânt pe care îl formează de la substantivul număr, și îl folosește în locul neologismului remunerație,,, plată, retribuție, onorariu“. Etimologia populară se produce când se modifică forma unui cuvânt sub influența altuia, mai cunoscut, cu care se aseamănă ca formă și de la care se presupune că derivă. De regulă, etimologia populară este rezultatul ignorării sau cunoașterii aproximative a sensului unor cuvinte. Printre cele mai cunoscute etimologii populare românești pot fi amintite: arcoladă acoladă, brusculadă busculadă, comparativă cooperativă, contimporan contemporan, covertă corvetă, femenin feminin, filigram filigran, fracțiune facțiune, funegru funebru, hipodrum hipodrom, incuibație, încuibație incubație, nervologie neurologie, nervoză nevroză, somnieră somieră, stomacolog, stomacologie stomatolog, stomatologie. 1 Explicați modul în care au luat naștere cuvintele 2. Culegeți și alte exemple de etimologii populare, scrise cu litere îngroșate. ipercorectitudinea Din dorința, legitimă, de corectitudine se ajunge, uneori, la forme greșite de scriere și de pronunțare, numite hipercorecte. Abaterea lingvistică constând în scrierea sau rostirea greșită a unor cuvinte, ca urmare a efortului conștient al vorbitorilor de a respecta normele limbii literare, se numește hipercorectitudine. Hipercorectitudinea poate fi întâlnită în: a. lexic: antelopă în loc de antilopă, arfivă în loc de arhivă, benoclu în loc de binoclu, gioben în loc de joben, juvaier în loc de giuvaer, mesadă în loc de misadă, nifilist în loc de nihilist, piftea în loc de chiftea, pimnițăînlocde/7zvmft2, schivnic înloc de schimnic, țârcomnic în loc de țârcovnic etc.; b. morfologie: - se acordă, greșit, adverbul, parte de vorbire neflexibilă, cu substantivul pe lângă care stă, ca și când ar fi adjectiv: (copii) noi născuți, (vizitatori) proaspeți sosiți, (elevi) puțini politicoși etc.; - se face un acord greșit cu un presupus subiect la plural în textele: Ce-s cu ei? (Ce e cu ei?); în ceea ce privesc ploile... (în ceea ce privește ploile...). 1 Comentați folosirea cuvintelor evidențiate prin îngroșare din textul următor* Maria Moromete se înfipse în ochii lui și întrebă, încet, ascuțit, abia ținându-și răsuflarea. - Ce vorbești mă? îi dă drumul? Zău? Cum a fost? Ce-a zis? [ ] - Ți-am spus, tată, că nu obișnuiesc țuică dimineața, răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îiface multă plăcere că nu obișnuiește. - De ce, Victor, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate. - Nu, dar n u obișnuiesc. - Noi obișnuimz Spuse Moromete puțin absent, rotunjind și spălând cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu. [ ] — Cum devine asta, Victore7 f Reluă Moromete mirat. - Ce anume, nea Ilie? -Să nu-iplaca cuiva băutura. - Asta devine după facultăți, răspunse Victor cu modestie. Sunt unu oameni care le place să aibă mintea turbure. Mie îmi place săfie limpede. (Marin Preda, Moromeții) 103 O construcție greșită care se răspândește cu repeziciune, fiind folosită și de persoane cu studii superioare este ca și, la început cu scopul de a evita cacofonia, ulterior fără nici un fel de justificare. Dicționarul Explicativ al Limbii Române indică, printre sensurile adverbului ca „în calitate de“, „fiind...“ Se va întoarce nu ca și concurent, ci ca și membru aljuriului. Corect era Se va întoarce nu în calitate de concurent, ci ca membru aljuriului. 1. Explicați formele hipercorecte de mai sus. 2. Explicați de ce folosirea cuvântului virgulă nu rezolvă problema cacofoniei. 3. Menționați și explicați și alte hipercorectitudini întâlnite. aralela Asocieri sau disocieri ale obiectelor - în sens gramatical - sau ale unor elemente ale acestora - prin evidențierea trăsăturilor comune și a celor opuse - se fac zilnic; implicit și explicit, se fac paralele sau paralelisme. Pentru a efectua o paralelă, trebuie ca obiectele sau elemente ale acestora supuse comparării să aibă trăsături comune. La efectuarea unei paralele, se pun în lumină trăsăturile: Comune; *opuse; Caracteristice fiecărui obiect/element în parte. In literatură, paralela este considerată o specie descriptivă, care poate fi de sine stătătoare sau parte a unui ansamblu. Paralela se realizează prin: Comparație, prezentând asemănările și deosebirile; Simultaneitate, enumerând, în același timp, elementele caracteristice; *antiteză, prezentând elementele opuse. Ca parte componentă a unei opere literare, poate fi amintită paralela dintre doi colegi de școală: Au fost odată-ntr-o școală de provincie doi buni camarazi Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu. Amândoi erau potriviți la-nvățătură și la purtare. Niță însă se deosebea, și nu numai de Ghiță, dar chiar de toți copiii ceilalți, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu drept cuvânt toată lumea. în anul alpatndea de școală primară, Niță ajunsese să scrie așa de frumos, încât, adesea, puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, iar modelul de caligrafie, scris de mână; pe câtă vreme, Ghiță scria nu se poate mai urât... (I.L. Caragiale, Triumful talentului) Pentru paralela ca specie literară, textul următor este semnificativ: Aceia care dau literaturii românești sensul ei adevărat, și care singur și sigur va birui, își îndreaptă astăzi privirile umezite de lacrimi spre două morminte: unul de mult părăsit în lașul tragicei pribegii, iar celălalt care acuma se deschide, cu mult înainte de vreme. Se adună atâtea amintir ~u privire la Delavrancea. A fost de la cele dintâi manifestări literare, afară de ale adolescentului, aproape i nu era ca a altora, i-a cerut grănarii țărani străbătători impresii. Ei toți, sfătoși cum printr-însul. Altă viziune, alb decât cum știam noi până ati orășean Ispirescu. Neschimt copil, un înnoitor. Unulfără teorie, fără program și fără voință. Firea sa, care nperios să se manifeste cum era. Așa-i porunceau inaintașii care erau în el: ? văi și munți, răscolitori de zări, adunători de priveliști și tezaurizatori de era rostul și buni de toate poveștile culese în cale, și-au dat drumul deodată gândire, peste obișnuita logică, alt grai, un alt fel de românește, de muntenește ci, după forma măiestru artificială a boierului savant Odobescu și a zețarului , în nuvelă, în teatru, el a fost așa: n-a luat de la nimeni și, chiar să fi vrut, n-a putut lăsa nimănui nici acesi aar, cu totul deosebit, al scrisului, și nici dogoritoarea năvală a unei elocvențe capabile să ardă convenționalismul tuturor tribunelor și catedrelor. Un om de vedenii, cum însuși era, în pă- 104 durea părului creț de sub care privirile ieșeau împungătoare ca două fosforice flăcări, o minunată și impresionantă vedenie. Nu așa acela a cărui pierdere pentru literatură o plâng astăzi cei care-i iartă că a părăsit poezia pentru scopuri zadarnice, pe care iluzia lui ucigătoare le-a socotit imense și imperioase. Goga, care răsărise ca un nou lampadofor poetic al milenarei lupte ardelene și care, de aceea, a fost îmbrățișat ca un tânăr Făt-Frumos, purtător al glasului smuls din durerile robiei, de înțelegătoarea lume de boieri a anilor 1900, aducea cu dânsul din strămoșeasca moștenire și la el, tot ce trebuia pentru ca, de la uimitoarea vădire de la început a noului profet din mila Dumnezeului tuturor răbdărilor, să meargă treptat, pe căile de înțelepciune ale anilor, spre și mai depline roade ale neobișnuitei sale înzestrări. Dar lui, de la o vreme, în urmărirea fugarelor satisfacții ale politicii, îndeletnicirea aceea căreia-i închinase primii ani, și pe care n-o putea tăgădui, cu atât mai puțin distruge, i s-a părut o efemeră jucărie, aproape compromițătoare, așa încât nici nu-iplăcea ca ea să-i fie amintită. Corului celor aleși i-apreferat tunetele aclamațiilor în care credincioșii adevărați nu se mai pot osebi de strigătul de triumf și pradă al vulgului. Și, totuși, pe cel care părăsise literatura ea l-a urmărit, dintr-o iubire care nu putea să moară. I-a spus la ureche cele mai frumoase taine ale ei, și vraja pe care o exercita el nu venea de la idei împrumutate, de aici sau de peste graniță, ci de la acele mistere ale ei. Și ceea ce era în adevăr viu în el era această obsesie a cuvântului nobil, a comparației plastice, a perioadei lungiși bogate. îmbătrânit politicește în neizbânda ce i se putea profetiza, el isprăvește tânăr în suflet prin toate mijloacele acestei minuni care, peste orice, rămâne poezia. (Nicolae lorga, Doi înaintași: Delavrancea și Goga) 1. Precizați trăsăturile caracteristice ale paralelei. 4. Alcătuiți o paralelă referitoare la: 2. Precizați cele trei modalități de realizare a unei *doi colegi, prieteni; paralele. *două cărți citite; 3. Analizați paralela alcătuită de N. lorga. *două spectacole văzute etc. \Purriculum vitae Foarte important pentru cunoașterea și evaluarea unui candidat la o funcție, la un concurs etc. este documentul - numit curriculum vitae - în care sunt menționate succint, într-o anumită succesiune, toate datele personale ale solicitantului. Candidatul poate consemna - de mână, la mașina de scris, la calculator - toate datele personale într-o succesiune logică sau poate completa aceste date într-un formular primit de la angajator etc. De regulă, un curriculum vitae trebuie să cuprindă următoarele date: stare civilă: - numele și prenumele; data și locul nașterii; naționalitatea; situația familială: - necăsătorit, căsătorit, văduv, divorțat; numele și prenumele soției/soțului, vârsta, ocupația, funcția, unitatea economică unde acesta/aceasta lucrează; numele și prenumele copiilor, vârsta, clasa/anul de studii și unitatea de învățământ unde își fac studiile; situația militară: - stagiul militar, nesatisfacut/satisfacut, perioada în care a fost militar, arma, gradul, numărul livretului militar; studii: - școlile unde a învățat, perioada; titluri universitare, științifice și academice; diplome; specializări: - burse, stagii și cursuri de specializare în țară și în străinătate, instituția care a organizat specializarea, locul, data, diploma obținută, titlul acordat în urma specializării; - invenții, diplome, brevete, premii; - limbi străine cunoscute, scris, vorbit; 105 situația profesională: -ocupația, funcția, unitatea economică la care lucrează; adresa: -adresa exactă, număr de telefon, de fax etc. semnătura data completării în situația în care curriculum vitae este trimis prin poștă, în urma unui anunț la „mica publicitate*4, se impune ca acesta să fie însoțit de o scrisoare, care ar putea arăta astfel: Domnule Manager, Subsemnatul..., domiciliat în.... strada..., numărul..., blocul..., scara..., apartamentul..., sectorul/județul..., am onoarea de a vă prezenta candidatura mea la postul de... pe care l-ați anunțat în ziarul..., din data de... Am vîrstade... ani, și am/nu am lucrat până în prezent. Dacă doriți informații complementare, voi fi bucuros să răspund convocării dumneavoastră la data și la ora pe care le veți stabili. Vă rog să primiți, stimate domnule manager, expresia respectului ce vi-1 port. Semnătura Mai dezvoltată, o scrisoare de intenție ar putea fi: Domnule Director, Sunt studentă în anul al IV-lea și studiez comunicarea și relațiile publice. M-am hotărât să vă scriu, fiind motivată de dorința de a câștiga un loc în cadrul echipei pe care o conduceți. Teoretic, oferta mea constă în excelente abilități de comunicare și de negociere. Practic, sunt capabilă să gestionez orice tip de proiect comunicațional sau de imagine. Desigur, sunt încă prea tânără pentru a putea spune că am dobândit expertiză într^un domeniu specific, însă aceasta este compensată de o mare disponibilitate de a învăța lucruri noi. în plus, proiectele de relații publice (PR) pe care le-am realizat mă îndreptățesc să cred că am cel puțin câteva calități care mă pot propulsa spre o carieră în domeniu. Mi-am conturat o idee despre ce înseamnă consultanța în management, deci consider că aș putea avea o abordare a unei misiuni de consultanță în PR și aș putea interacționa la modul foarte profitabil cu experții, consultații și trainerii din domeniu. Pentru acest post mă recomandă excelența în comunicare. Cred în echipă și nu în primadone. Recunoașterea e pentru mine o consecință a lucrului bine făcut. Sunt un jucător onest și pasionat. Vă trimit alăturat câteva coordonate ale activității mele anterioare. Sper că le veți găsi interesante. Cu deosebită stimă, Semnătura 1 Analizați structura unui cumculum vitae. 2 . Analizați structura și stilul celor două scrisori de intenție. 3 Alcătuiți-vă propriul cumculum vitae. 4 . V-ați realizat visul și ați devenit fiecare ce ați dorit. Alcătuiți-vă un curriculum vitae ' 5 Ați aflat că la o unitate economică este un post care v-ar interesa. Alcătuiți o scrisoare de intenție în acest sens. identificați greșeala și corectați-o: Mama, când a plecat, i-au dat lacrimile. 106 Cele mai reprezentative specii ale prozei artistice românești - basmul cult, povestirea, nuvela și romanul, cărora li s-ar putea adăuga schița, ilustrative fiind mai ales micile capodopere semnate de I. L. Caragiale, precum D-l Goe, Vizita, Bubico, dar și alte scrieri situate cumva la granița cu literarul (eseul, reportajul, jurnalul intim etc.) - au cunoscut, în decursul câtorva secole de literatură, o firească evoluție, de la nucleele narative conținând potențiale subiecte de nuvele sau de povestiri din scrierile cronicarilor, sau de la romanul alegoric conținut în Istoria ieroglifică (1705) a Principelui Dimitrie Cantemir până la marile construcții epice ale lui Liviu Rebreanu ori Mihail Sadoveanu, din perioada interbelică și până la formulele romanești modeme ori postmoderne aparținând epocii contemporane. Am semnalat, în scurtele prezentări introductive ale fiecărei specii epice studiate, alături de particularitățile definitorii, și momente din dezvoltarea sa, marcând contribuțiile celor mai de seamă creatori considerați ca adevărați capi de serie sau deschizători de drumuri într-un moment sau altul al istoriei literare. Am arătat, de pildă, la timpul potrivit că, aproape simultan culegerii basmelor populare, a început și prelucrarea acestora de către scriitorii vremii, basmul devenind astfel o specie de sorginte populară a literaturii culte (vezi p. 16). Din nevoia de a pune ordine în producțiile atât de numeroase care alcătuiesc proza literară s-a propus gruparea acestora pe criteriul dimensiunii. Se vorbește, astfel, despre specii mai scurte (snoava, legenda, anecdota, basmul - în literatura populară; schița, povestirea, nuvela - în literatura cultă, scrisă sau „de autor“), și despre roman, care, prin comparație cu cele de mai înainte, ar reprezenta specia „lungă“ prozei artistice. Sigur, nu neapărat întinderea, numărul de pagini, indică apartenența unui text narativ la speciile „scurte“ sau la speciile „lungi“ ale literaturii narative. Aceasta este indicată și susținută de elemente ținând de structura internă a textului: tipul de conflict, numărul de personaje, durata în timp, întinderea în spațiu, amploarea desfășurării epice. O schiță precum Vizita de I. L. Caragiale dezvoltă o temă legată de educația copiilor, un conflict restrâns la părerile mamei, care laudă „deșteptăciunea“ copilului ci, și comportamentul necivilizat al acestuia. Scurta narațiune pune în scenă un număr mic de personaje, (mama, musafirul, copilul Ionel și, episodic, jupâneasa), se desfășoară pe durata unei scurte vizite, în spațiul limitat al unui salon de primire dintr-o casă de oameni cu stare. Dându-le sau nu acest nume, narațiuni uniepisodice, reduse ca întindere, uneori anecdotice, au scris, la vremea lor, Costache Negruzzi, Alexandru Vlahuță sau B. Șt. Dclavrancea, dar maestrul neegalat al speciei rămâne I. L. Caragiale cu ale sale Schițe ușoare (1896), Momente (1901), Schițe nouă (1910) adevărate bijuterii ale genului prin concizia extremă și caracterul memorabil al personajelor (Mitică, Tache, Lache, Mache) și al replicilor scânteietoare. Un Gh. Brăcscu sau Tudor Mușatescu, în perioada dintre cele două războaie mondiale, sau, după război, Teodor Mazilu, Radu Cosașii, Ion Băieșu au susținut specia cu o serie de realizări notabile. Statutul povestirii ca specie a fost multă vreme incert, orice narațiune fiind, în fond, o povestire, adică rezultatul actului de a povesti. Cu timpul, statutul ei estetic s-a conturat cu mai multă precizie, atât sub tutela modelelor clasice, începând chiar cu vestita culegere de povestiri orientale din O mie și una de nopți, continuând cu Decameronul lui Boccaccio sau cu Povestirile din Ion Creangă, Opere complete Canterbury de Chaucer (chiar dacă unele dintre acestea pot fi lesne considerate nuvele), cât și prin lucrarea autorilor români care, fără a teoretiza neapărat, au conferit acestei structuri epice un profil distinct. Ilustrative sunt povestirile „în ramă” din ciclul Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, narațiunile postume ale lui Vasile Voiculcscu (Lostrița, Pescarul Amin, în mijlocul lupilor etc.) sau o parte din prozele lui Mircea Eliade, scrieri ale lui Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, D. R. Popescu, Nicolae Velea dintre contemporani. 107 Inclusă între speciile scurte, nuvela este situată între povestire și roman. De prima se delimitează prin tendința de obiectivare, prin construirea mai atentă a personajelor, prin alegerea subiectelor din realitatea mai apropiată. De roman se deosebește prin concizie, prin absența digresiunilor, prin desfășurarea gradată a conflictului. Nuvela s-a impus în literatură încă din Evul Mediu, Decameronul de Boccaccio (sec. al XlV-lea) fiind urmat în Anglia de Povestirile din Canterbury de Chaucer și în Franța de Les cent nouvelles (sec. al XV-lea) atribuite lui A. de la Sale. Romantismul german și realismul sec. al XlX-lea și al XX-lea contribuie la impunerea nuvelei ca o specie a prozei epice cu un statut propriu, diferențiat în egală măsură de povestire și de roman. în literatura română, primele proze având caracteristicile nuvelei aparțin lui C. Negruzzi, O alergare de cai, (nuvelă romantică, scrisă la 1836), publicată în „Dacia literară“ (1840), ca și Alexandru Lăpușneanul, prin care nuvela istorică românească înregistrează un prim și trainic succes, fiind luată drept model și de alți autori de nuvele istorice precum Al. I. Odobescu cu Doamna Chiajna și Mihnea Vodă cel Rău, 1857. Cu Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala ("Revista Carpaților”, 1861), Nicolae Filimon deschide seria nuvelei realiste, cu conținut social, ilustrată ulterior de I. Slavici cu Popa Tanda, redactată în 1873, dar publicată, în „Convorbiri literare41, în 1875; La crucea din sat, 1876; Gura satului, 1878, Budulea Taichii și Moara cu noroc, ambele 1880 (adunate, ulterior, în voi. Novele din popor, 1881); Pădureanca, 1884 etc., toate situate în lumea satului (vezip. 39). Nuvela realistă este reprezentată, după loan Slavici, de alți scriitori, precum: I. Agârbiceanu (Fefeleaga, Popa Man, Stafia ); Gala Galaction (De la noi, la Cladova, La Vulturi!)', Liviu Rebreanu (Catastrofa, Itic Ștrul, dezertor). Cu mijloace modeme, scriu nuvelă realistă, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Eugen Barbu, Marin Preda, D.R. Popescuș.a. între cele două războaie mondiale e cultivată și nuvela fantastică: Cezar Petrescu (Aranca, știma lacurilor)', Al. Philippide (îmbrățișarea mortului). Subspecia c ilustrată și după război, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, de scriitori de mare forță artistică: V. Voiculescu (Capul de zimbru, Iubire magică); Mircea Eliade (La țigănci, 1959, Pe strada Mântuleasa, 1955-1967, în curte la Dionis, 1977). Alți prozatori, precum Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, cultivă realismul magic ori fantasticul în nuvele cu întâmplări captivante. (Vezi, de pildă, excelentul volum de nuvele Iarna bărbaților, de Ștefan Bănulescu.) Cum am arătat la locul potrivit, în raport cu „speciile scurte11 ale genului epic în proză (schița, povestirea, basmul cult, nuvela), romanul este o specie prin excelență "lungă", dezvoltată, de mari proporții, deși, din nou, dimensiunea nu reprezintă criteriul fundamental în definirea sa. Scrieri cu structură de roman a cunoscut și antichitatea (Apuleius, Metamorphoseon sau Asinus aureus/Metamorfoze sau Măgarul de aur; Petronius, Satyricon), dar întrucât estetica vremii nu validase, nu recunoscuse specia, acestea pot fi considerate „romane înainte de roman11. Evul Mediu produce romanul cavaleresc în versuri (ex. Chretien de Troyes, Erec etEnide, Yvain ou le Chevalier au Hon, Lancelot) și romanul pastoral. Adevărați precursori ai romanului modem sunt Fran^ois Rabelais cu Pantagruel (1533) și Gargantua (1535), în Franța, și Miguel Cervantes cu El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha (partea 1,1605; partea a Il-a, 1615). în secolul următor înflorește romanul sentimental, ilustrat de englezul Samuel Richardson cu Pamela, or Virtue Rewardedl Pamela, sau virtutea răsplătită, 1740/1741 și Clarissa, or the History of a Young Lady/C\mss^L sau povestea unei domnișoare, 1747/1748, care vor deschide drumul către romanul de analiză psihologică de mai târziu. Simultan și tot în Anglia, Henry Fielding, considerat „părintele romanului englez11, parodiază romanul sentimental și propune noi formule epice, precum romanul picaresc și satiric concretizat în capodopera Tom Jones, the History of a FoundlinglYQm Jones, istoria unui copil găsit, 1749. Secolul al XlX-lea cunoaște o diversificare nemaiîntâlnită a romanului, din punctul de vedere al tematicii, al structurilor narative, al perspectivelor, al 108 tipologiei personajelor. Veacul este dominat de titani ai creației romanești între care, într-o ordine aleatorie, Victor Hugo, Stendhal, Balzac, Flaubert, E. Zola, Lev Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Ch. Dickens, Thackeray, Thomas Hardy, Nathaniel Hawthome, MarkTwain. Ultima sută de ani stă, de asemenea, sub semnul romanului, spațiilor lui consacrate, Europa (A. Gide, M. Proust, A. Camus, J. Joyce, Galsworthy, Virginia Woolf, Th. Mann, Franz Kafka, Umberto Eco, Herman Hesse) și America de Nord (John Steinbeck, W. Faulkner, Ernest Hemingway), adăugându-li-se America de Sud (Julio Cortazar, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez), pentru a menționa doar câteva nume. în literatura română, după D. Cantemir cu Istoria ieroglifică (scrisă între 1703-1705, dar tipărită mult mai târziu), scriere alegorică, având virtuți de roman, dar fără a fi un roman propriu-zis, urmează, la mare distanță în timp, o serie de încercări, mai mult sau mai puțin reușite, între acestea, lăsând la o parte traducerile și adaptările, un început promițător de roman datorat lui M. Kogălniceanu, Tainele inimii (1850), apoi Al. Pelimon, Hoții și hagiul (1853), D. Bolintineanu, Manoil (1855) și, mai târziu, Elena (1862). Primul roman social izbutit este considerat a fi Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă al lui Nicolae Filimon, apărut în volum în 1863, în același an cu prima parte din monumentalul Război și pace de Lev Tolstoi și la câteva decenii după capodoperele de factură romantică ale lui Stendhal, Roșu și negru (1830) și Mănăstirea din Parma (1839) și la aceeași depărtare în timp de câteva dintre piesele de rezistență ale comediei umane de Honore de Balzac, Eugenie Grandet (1833), Moș Goriot (1834), Iluzii pierdute (începând cu 1837). Un proiect de roman în manieră romantică a rămas de la M. Eminescu, Geniu pustiu, elaborat prin 1868-1870; 1871- 1872, dar publicat postum, în 1904. Pe linia nuvelelor, loan Slavici scrie romanul Mara, apărut în revista „Vatra", 1894, în voi., 1906. Tot în 1894 apare romanul Dan de Alexandru Vlahuță, anunțând problematica intelectualului de mai târziu. Cu Viața la țară („Convorbiri literare", 1894-1895, în volum, 1898) și Tănase Scatiu (Idem, 1895-1896, în voi. 1907) Duiliu Zamfirescu inaugurează primul ciclu romanesc din literatura română, Neamul Comăneștenilor. Un roman de mici dimensiuni, Șoimii (1904) marchează debutul multiplu al lui M. Sadoveanu. Specia atinge deplina sa maturitate în perioada dintre cele două războaie mondiale, când se pro- duce o rapidă „sincronizare" cu literatura europeană. Liviu Rebreanu cu Ion (1920), Pădurea spânzuraților (1922), Răscoala (1932) este considerat „ctitorul romanului românesc modem". Tipologia romanului este îmbogățită de Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach (1927), „episodul pilot" dintr-o serie mai amplă, constituind ciclul Hallipa\ Camil Petrescu, Patul lui Procust (1930) și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1933); G. Călinescu {Enigma Otiliei, 1938), Anton Holban, Gib Mihăescu, Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade, Mihail Sebastian. Mihail Sadoveanu consolidează tradiția romanului prin capodopera Baltagul (1930) și trilogia Frații Jderi {Ucenicia lui lonuț, 1935; Izvorul alb, 1936; OameniiMăriei-Sale, 1942). în ultimii cincizeci de ani, romanul românesc cunoaște, de asemenea, numeroase împliniri prin scrieri de largă respirație epică și prin formule narative dintre cele mai îndrăznețe. Alături de prozatori formați în deceniile de înaintea celui de-al doilea război mondial (M. Sadoveanu, G. Călinescu, M. Eliade) se impun noi creatori de roman precum Marin Preda, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban, D. R. Popescu, Constantin Țoiu, Radu Petrescu, Sorin Titel, Ștefan Bănulescu, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu. Deși susține că „forma romanului nu reflectă mecanic o formă socială și are o evoluție proprie, ca orice structură viabilă, ce o poate îndrepta spre soluții complet independente", Nicolae Manolescu {Arca lui Noe, I, 1980) identifică trei tipuri de roman (doric, ionic, corintic) corespunzătoare unor etape istorice și unor atitudini estetice distincte. Pentru roman, „doricul aparține unei vârste biblice de început și unui creator tot atât de impasibil ca și Creatorul"; „ionicul înseamnă psihologism și analiză"; „analiza și confesia au alungat creația"; în fine, în romanul corintic „autorul recucerește puterea cedată cândva personajelor", iar acestea „par simple marionete, trase pe sfori de un autor a cărui vocație suverană o constituie jocul". Tipurile astfel conturate se află în succesiune, dar apariția unuia nu duce la dispariția celuilalt. Mai mult, ele coexistă, fiind prezente în creația literară de cea mai strictă actualitate. Romanul se schimbă neîncetat. Formele cele mai inovatoare („noul roman, textualismul, romanul postmodern" încorporează experiențe trecute și se oferă experimentelor viitoare.) 109 Dacă ar fi să urmăm logica personajului evocat în deschiderea capitolului despre proză ar trebui să spunem că tot ce nu este proză este poezie, ceea ce n-ar fi nicidecum îndestulător pentru definirea acestui amplu capitol al literaturii artistice. Diferențele formale rămân, poezia, în una din accepțiile sale, cea mai simplă, fiind sinonimă cu enunțul/comunicarea în versuri, în rânduri ritmice având o anumită structură metrică, măsură, finaluri marcate de rimă. Dar dacă la nivelul lui cum comunică, versificația definește poezia, la nivelul lui ce comunică, poezia se desparte de proză dând glas sentimentelor, stărilor afective, emoțiilor, trăirilor sau ideilor individuale. Din nou, comparația cu proza poate fi utilă, aceasta fiind tranzitivă, în timp ce poezia este reflexivă sau confesivă. Această centrare asupra eului, asupra sinelui este proprie poeziei moderne, care suprapune conceptul de poezie celui de lirism, echivalând poezia cu genul liric, pe când în esteticile vechi se vorbea, și pe bună dreptate, de poezia epică sau dramatică, ilustrată de marile epopei ale antichității, de piese de teatru sau chiar de romane scrise în versuri. Dar forme ale lirismului au premers impunerii conceptului în gândirea teoretică, și ar fi suficient să menționăm lirica populară, cântecul, doina, strigătura care dau glas sentimentelor omenești celor mai profunde: dragoste, dor, jale, speranță, durere, bucurie. împletirea poeziei cu muzica, a textului poetic cu melodia a caracterizat formele cele mai vechi ale liricii, numele genului fiind dat chiar de instrumentul muzical care însoțea cântecul: lira (gr. lyra> lyrikos). Esența poeziei ca expresie a lirismului constă în traducerea în cuvinte și imagini a sentimentelor individuale, a trăirilor personale celor mai intime: prietenie și dragoste, insatisfacție și ură, bucurie sau tristețe, neliniște, plictiseală, alean, entuziasm, revoltă, disperare etc. Gama sentimentelor omenești fiind atât de largă, se poate spune nesfârșită, în raport cu „stimulii” care le produc, și multiplicată la infinit de mulțimea indivizilor care trăiesc aceste stări emoționale, universul tematic al poeziei lirice este practic nelimitat. Aceste infinite reacții omenești au fost grupate în câteva clase tematice: „cele care exprimă pure stări ale eului interior indiferent de cauza care le-a produs (de la bucurie la suferință cu toate variantele posibile); cele care exprimă relația eului liric cu ceilalți oameni (singurătate, dragoste, prietenie, înstrăinare); cele axate pe relația dintre eu și lume (natură, creație, religie). Să adaugăm aici uriașa diversitate a modalităților de concretizare a acestor abstracțiuni, căci iubirea, speranța, nefericirea pot fi exprimate în moduri dintre cele mai diferite, în imagini poetice izvorâte dintr-un univers real și construite în acord cu diferitele canoane ale diverselor epoci și curente literare. Punându-și în versuri propriile gânduri și sentimente („Ah! de câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui / Și un capăt poeziei / Și pustiului să pui...” - M. Eminescu, Singurătate') poetul se comunică (își exprimă propria sa dezamăgire față de condiția mizeră a creatorului de artă). în același timp, el comunică, transmite această dezamăgire nu doar unui interlocutor fictiv, imaginar (un tu oarecare), ca în cazul altui poem eminescian („Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, / Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt”, Scrisoarea II), ci și unor cititori reali, dar neștiuți, care iau contact cu opera literară, în absența scriitorului / poetului, prin mijlocirea cărții, a paginii tipărite. Iar aceasta trebuie să transmită emoția cu care autorul a învestit cuvintele transformate în imagini poetice, în metafore, în simboluri, în alegorii. Așa cum în cazul prozei și poeziei epice identificăm instanțe ale comunicării (autor - narator - personaj - cititor), și în cazul poeziei lirice avem a face cu asemenea instanțe: autor / poet / - eu liric - cititor. Eul liric este instanța prin care se face auzită „vocca“ poetului. Rezultă că eul liric nu se identifică nici cu personalitatea poetului, nu se confundă nici cu eul empiric, concept cunoscut nouă de la orele de psihologie. Prin eul liric, ideile și sentimentele comunicate / transmise cititorului se generalizează, având o atare calitate în măsura în care fiecare cititor se poate regăsi în ele și le poate trăi (retrăi). De cele mai multe ori, și cu precădere în timpurile moderne, poezia tinde să încifreze mesajul, să-l ambiguizeze, nu cu intenția de a-1 face neînțeles, ci cu scopul de a-1 face mai atractiv, mai interesant pentru cititor și, prin aceasta, mai rezistent, peren, etern dacă se poate. în raport cu temele tratate, cu tipul de emoții pe care vrea să le comunice, poezia a validat existența unor specii lirice precum: oda, satira, epigrama, pastelul, idila, elegia, meditația, romanța. La nivel formal s-au impus câteva forme fixe de poezie între care gazelul, glosa, rondelul, sonetul, care pot fi ele însele o specie sau alta dintre cele enumerate mai sus. 110 icționar PROZODIE, s. f. (fr.prosodie, gyprosodia, „intonare, accentuare”). Tehnica grupăm cuvintelor în unități ritmice (versuri) și știința care studiază regulile versificației. VERS, s. n. (fr. vers, lat. versus, „șir al scrierii”). Unitate ritmică specifică poeziei, având o anumită lungime, indicată de numărul de silabe (de la una la 12 sau chiar mai multe) și o anumită structură ritmică, în funcție de dispunerea silabelor accentuate și neaccentuate (după calitate) sau lungi și scurte, (după cantitate), delimitată de alte unități de același fel pnntr-o pauză finală, marcată de rimă. VERSURI ALBE, versuri fara rimă. VERS LIBER, spre deosebire de versul clasic, tradi- țional, de regulă isometric, având, adică, aceeași lungime, v. 1. este heterometric, având, deci, în interiorul aceleiași poezii, lungimi diferite; se caracterizează prin nerespec- tarea deliberată a regulilor privind măsura, ritmul și rima. VERSIFICAȚIE, s. £ Artă, tehnică a realizării versurilor. Vezi PROZODIE. VERSIFICATOR, s. m. Cel care face, produce versuri; folosit, adesea, peiorativ, în contrast cu poet, creator de poezie, artist. STIH, s.n. (înv.) Vers. METRU, s. n. (lat. metrum, gr. metron, „măsură”).: Unitate ritmică pnn care se asigură cadența sau ritmul versului, în funcție de vocala de sprijin din fiecare silabă,: fie că este vorba de vocale lungi sau scurte, ca în, versificația cantitativă, ori de vocale accentuate sau neaccentuate, ca în versificația calitativă. METRICĂ, s. f. Parte a poeticii care studiază regulile privitoare la structura ritmică a versurilor PICIOR METRIC = metru; în funcție de numărul de p m, versul poate fi un tetrametru, avînd patru unități trisilabice sau șase unități bisilabice,/?e/?Zame/rw, cu cinci picioare metrice, variantă a hexametrului antic etc. RITM, s. n. (fr. rythme, lat. rhyțhmus, gr. rhytmos, „număr, măsură, cadență”). Rezultă din reluarea, repetarea unor regularități pe întinderea unui rând-vers, ca. unitate constitutivă a poemului. în funcție de numărul: silabelor și de dispunerea accentelor există formule rit- mice binare (din două silabe) cu accentul pe prima (- - )„ r. trohaic, sau pe a doua ( - -), r iambic, formule ritmice ternare (din trei silabe), cu accentul pe prima ( - - ), numit r. dactilic, pe a doua ( - - -), r amfibrahic, sau pe a: treia ori ultima silabă (- - ^), r. anapestic sau antidactilic. RIMĂ, s. f. (fr. rime). Identitatea sonoră a finalurilor de vers, începând cu ultima vocală accentuată. R. are funcția de a delimita rândurile ritmice (versurile) în interiorul unei poezii (funcția metrică), o funcție estetică, după cum potrivirea este mai mică (r. sărace) sau mai mare (r bogate) sau chiar foarte mare (r. foarte bogată. sau leonină), una semantică, în multe cazuri r. fiind purtătoare de sens, și o funcție organizatoare, rimele grupând versurile câte două (distih), câte trei având aceeași r (terțetuT) sau terțina, în care ultimele două r se; reiau în strofa următoare, câte patru (catren), cinci (cvintet), șase (sextină) etc. în raport cu poziția lor în: unitățile strofice, r pot fi: împerecheate (aa, bb, cc), încrucișate (abab) sau îmbrățișate (abba) ASONANȚĂ, s. f (fr. assonance, it. assonanza). Varietate a rimei imperfecte sau sărace, constând în nonidentitatea finalurilor de vers ceea ce se repetă fiind; numai vocala accentuată din cuvântul-nmă. ALITERAȚIE, s. f. (fr. alliteration). Figură de sunet constând în repetarea intenționată a unor consoane, cu scopul producerii unor efecte muzicale: „Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie” (M. Emmescu) sau „Prin vulturi vântul viu vuia” (G. Coșbuc). Mihai Eminescu (1850-1889). Cel mai mare poet al românilor și unul dintre cei mai mari poeți romantici ai lumii. A scris poeme de inspirație filozofică - Scrisorile, Glossă, Luceafărul etc. elegii, romanțe, idile, de inspirație erotică și peisagistică - Dorința, Lacul, Floare albastră, Sara pe deal etc. Proza artistică - Cezara, La aniversară, Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlă, Făt-Frumos din lacrimă etc. -, rămasă în aceeași dimensiune romantică a poeziei, descoperă noi fațete ale personalității genialului scriitor, iar publicistica - mai ales cea de la Timpul - relevă un gânditor și un analist politic de primă mărime. Sinteză a literaturii române de până la 1870, opera eminesciană înalță expresia poetică a cugetării filozofice românești la nivelul celei europene. Devine astfel posibilă și obligatorie raportarea poetului nostru național la marii romantici ai lumii: Holderlin, Novalis, Tieck, Brentano ori Byron, la Victor Hugo și Lamartine, la Leopardi ori Heine, la Pușkin ori Lermontov. ăloare albastră de Mihai Eminescu „Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalțe, Sufletul vieții mele. în zadar râuri în soare Grămădești-n a ta gândire Și câmpiile Asire Și întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare - Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite!“ Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. „Hai în codrul cu verdeață, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale în prăpastia măreață. Acolo-n ochiu de pădure, Lângă balta cea senină Și sub trestia cea lină Vom ședea în foi de mure. Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță, Eu pe-un fir de romaniță Voi cerca de mă iubești. Și de-a soarelui căldură Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul Să-ți astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie - Ș-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gât. 112 Pe cărare-n bolți de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Și sosind 1-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime; Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi ești drag?“ etineti f f înc-o gură - și dispare... Ca un stâlp eu stăm în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră... Totuși este trist în lume! (Mihai Eminescu, Opere, voi I, Ediție îngrijită de Perpessicius, Editura pentru Literatură, București, 1964.) Floare albastră, facsimil Poezia Floare albastră a fost publicată în Convorbiri literare, revista Societății literare Junimea, la 1 aprilie 1873. Deși, în aparență o idilă1, Floare albastră devine, mai ales în final, o meditație1 2, în continuarea sfâșietoarelor întrebări existențiale pe care eul liric și le punea, pentru el și pentru fiecare dintre noi, în Mortii a est. Pe de altă parte, poezia face trimitere, îndeosebi prin primele sale trei strofe, la condiția omului superior, a geniului, pe care poetul o va dezbate în marile sale poeme: Scrisoarea 1, Luceafărul. eZrovocările textului 1. Delimitați, în funcție de succesiunea ideilor și a sentimentelor, textul poeziei în secvențe poetice distincte. 2. Identificați, pe baza compoziției evidențiate în exercițiul anterior, planurile care structurează poezia Floare albastră. 3. Structura poeziei are la bază o anume opoziție. Definiți elementele acestei opoziții. 4. Precizați care dintre cele două planuri ce structurează poezia aparține: • caracterului idilic al poeziei; • caracterului meditativ al acesteia. 5. Identificați în text motivele romantice specifice poeziei eminesciene. 6. Sintagmele „în stele și în nori și-n ceruri nalte“, „râuri în soare“, „câmpiile Asire“, „întunecata mare“ constituie expresia preocupărilor bărbatului pentru ceea ce se află dincolo de realitatea imediată. Comentați aceste sintagme insistând asupra înțelesului lor simbolic dobândit în contextul în care apar. 7. Ultimele două versuri din secvența primelor trei strofe îi diferențiază pe cei doi, făcând trimitere la cuplul primordial, mitic (Adam și Eva). Dacă sunteți de acord cu ideea avansată, argumentați-o. 8. Observați că, din cele 14 strofe ale poeziei, în numai trei dintre ele bărbatul monologhează pe marginea celor evocate în „scenariul“ idilei. Explicați, într-o intervenție orală sau într-un succint demers scris, această observație. etineti 9 9 Punctul generator de poezie îi constituie mitul romantic al florii albastre despre care vorbește Tudor Vianu în citatul de la p. 112. Construită pe opoziția dintre apollinic (bărbatul e un contemplativ iremediabil) și dionisiac (fata are intuiția fericirii de o clipă, pe care omul nu trebuie s-o rateze), poezia Floare albastră se încheagă din retrăirea, de către eul liric, a fericirii de altădată alături de inocenta fată. Din perspectiva prezentului, fericirea se dovedește însă perisabilă, lipsită de durabilitate, întrucât se află sub incidența timpului care se scurge ireversibil. 1 Specie a genului liric, în care sunt prezentate, adesea într-un mod voit sentimental, viața și dragostea în mediul rustic. 2 Specie a genului liric, cultivată îndeosebi de romantici, în care teme precum divinitatea, moartea, iubirea, timpul, istoria sunt abordate din perspectivă filozofică. 113 în țesătura de mare finețe a poeziei, tema eresului se împletește cu obsedanta temă a timpului. Ritualul erotic surprins în natura splendidă, ca în atâtea poezii eminesciene, dă poeziei latura idilică, firescul și naivitatea (în sens de puritate) din comportamentul fetei fiind mărcile ei pertinente. De altă parte, bărbatul, prin predilecția lui pentru contemplație, prin abstragerea lui din real, e în măsură să constate în tonalități grave, de meditație: „Și te-ai dus, dulce minune44 și să pună concluzia: „Totuși este trist în lume!44. «-Provocările textului 9. Recompuneți peisajul feeric în care iubitul este ademenit de fată, inventariind sintagmele care-i dau expresie. 10. Comentați limbajul firesc, neconvențional al fetei. Susțineți-vă demersul cu expresiile și locuțiunile anume alese din textul poeziei. în ce registru lingvistic e scrisă „provocarea44 fetei? De ce? 11. în „ademenirea44 fetei descoperim frecvente forme verbale de viitor. Cum explicați folosirea lor dacă vă raportați la formele de trecut din ultima strofa. Fixați în timp, în urma acestei raportări, momentul scenei erotice evocate în strofele 5-12. 12. Identificați în textul poeziei folosirea epitetului dulce. Comentați semnificația lui în funcție de contextul în care apare. 13. Comentați ultimul vers al poeziei. Puneți acest vers în relație cu altul, din strofa a 4-a, „Ah! ea spuse adevărul...44. Construiți cu cele două versuri un enunț în care adverbul totuși să fie elementul corelativ, din regentă, al propoziției subordonate concesive. etineti Precum ați putut constata, limbajul artistic al poeziei Floare albastră este perfect adecvat desfășurării ritualului erotic evocat. Entitățile abstracte din primele strofe, desemnate prin sintagme grave, depărtate, intră în opoziție cu sintagmele prin care fata zugrăvește raiul moldav al hârjoanei erotice. Ritmul trohaic, folosit în versuri scurte, de 7 - 8 silabe, ca în poezia populară, e perfect adaptat modului de a gândi și a vorbi al fetei. în plus, acest tipar prozodic avantajează muzicalitatea textului, care ia ființă din distribuția rimelor, din folosirea aliterațiilor, din asonanțe etc. De observat și de reținut, de asemenea, că stilul poeziei impresionează prin firescul lui: nimic prețios și distonant, figurile poetice sunt rare, plasându-se, în funcție de ideea și sentimentul comunicate fie la înălțimea simbolului, ca în primele trei strofe sau ca în titlul poeziei, fie la îndemâna vieții simple, lipsite de complicații inutile, dar înnobilate de sentimentul erotic. Ici, colo, câte un epitet și, rareori, o metaforă precum dulce minune din final. ompletați-vă cunoștințele Apollinic și dionisiac sunt doi termeni derivați de la numele unor foarte cunoscuți zei din mitologia greacă:^/;ollo, zeu al Soarelui și al luminii, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase, conducătorul corului muzelor; Dyonisos, zeu al vinului și al viței de vie. Cei doi termeni au fost folosiți pentru prima oară de către filozoful german Friedierich Nietzsche (1844- 1900) și sunt înțeleși astăzi drept două categorii estetice cu sens opus: apollinic- atitudine meditativ-teoretică, presupunând ordinea, armonia, echilibrul, măsura, contemplare senină, detașată, rațională; dionisiac - atitudine caracterizată prin energie, vitalism, trăire plenară, intensă, frenetică. 1. Realizați comentariul poeziei Floare albastră de Mihai Eminescu. 2. Elaborați un eseu pe tema caracterului romantic al poeziei Floare albastră. Puteți avea în vedere următoarele: • prezentarea succintă a curentului literar romantism; • identificarea temei și a cel puțin două motive romantice în poezia Floare albastră} • evidențierea caracteristicilor limbajului artistic al poeziei, din punct de vedere stilistic și prozodic. 114 Luceafărul» )X A M • 014^ ;■ ȚiiaH:: * O jnrea frunioasâ fota. 'I I? ? Și era uoa? lA piuînti |L $» măMră:f6 toate cck, i|£ Cum e Fecioara intre Și Iurta, intre .stele. - k'. In Romănia Jună, Viena 1883 1 A fost odată ca-n povești A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. 2 Și era una la părinți Și mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinți Și luna între stele. 3 Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-1 îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. 4 Privea în zare cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. 5 îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorința-i gata; El iar, privind de săptămâni, îi cade dragă fata. 6 Cum ea pe coate-și răzima Visând ale ei tâmple, De dorul lui și inima Șisufletu-iseîmple. luceafărul de Mihai Eminescu 7 Și cât de viu s-aprinde el în orișicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. * 8 Și pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. 9 Și când în pat se-tinde drept Copila să se culce, l-atinge mâinile pe piept, Lnchide geana dulce; 10 Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închiși, Pe fața ei întoarsă. 11 Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. 12 Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - «O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! 13 Cobori, în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează!» 14 El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; 15 Și apa unde-au fost căzut în cercuri se rotește, Și din adânc necunoscut Un mândru tânăr crește. 16 Ușor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Și ține-n mână un toiag încununat cu trestii. 17 Părea un tânăr voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. 18 Iar umbra feței străvezii E albă ca de ceară- Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară. 19 - «Din sfera mea, venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Și mumă-mea e marea. 20 Ca în cămara ta să vin Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Și m-am născut din ape. 21 O, vin’! odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. 22 Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Și toată lumea-n ocean De tine o s-asculte.» 115 ^Luceajcinil lui Eminescu este o creație aparținând liricii mascate și de aceea era cu totul necesară înlăturarea tuturor acelor episoade care ar fi putut orienta atenția cititorului de la intuiția miezului liric al bucății, către interesul inadecuataci pentru peripeție/1 ( l’udor V’iaun, Studii de literatură română. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.) „Aici se întâmplă acea minune unică a creației poetice ca în câte două strofe și cu cea mai mare ușurință, în felul cel mai natural, folosind limbajul cel mai simplu, să ni se evoce câte o cosmogonie, stingerea unei stele, prăbușirea ei în mare sau incendierea întregului cer și închegarea unui chip din văile haosului/1 ( fudor Vianu, Studii de literatură româna. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.) Coperta primei ediții a poeziilor lui Mihai Eminescu (1883), cu o prefață și texte selectate de Titu Maiorescu 23 - «O, ești frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; 24 Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viață Căci eu sunt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață.» * 25 Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. 26 Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: 27 -«Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează!» 28 Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, larceriu-ncepe a roti In locul unde piere; 29 în aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă; 30 Pe negre vițele-i de păr Coroana-a-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. 31 Din negru giulgi se desfășor Marmoreele brață, El vine trist și gânditor Și palide la față; 32 Doar ochii mari și minunați Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saț Și pline de-ntuneric. 33 - «Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascu.lt ș-acuma, Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; 34 O, vin’, odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. 35 O, vin’, în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceriuri să răsai Mai mândră decât ele.» 36 - «O, ești frumos, cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată! 37 Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde.» 38 - «Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Și tu ești muritoare?» 39 - «Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe - Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe; 40 Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine». 116 41 - «Tu-mi ceri chiar nemurirea mea In schimb pe-o sărutare, Dar voi să știi asemenea Cât te iubesc de tare; 42 Da, mă voi naște din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege.» 43 Și se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. * 44 în vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă, 45 Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori și de pripas, Dar îndrăzneț cu ochii, 46 Cu obrăj ei ca doi buj ori De rumeni, bată-i vina, Se furișează pânditor Privind la Cătălina. 47 Dar ce frumoasă se făcu Și mândră, arz-o focul; Ei Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. 48 Și-n treacăt o cuprinse lin într-un ungher degrabă. - «Da’ ce vrei, mări, Cătălin? Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.» 49 - «Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeuna. Să râzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una.» 50 - «Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri. Dă-mi pace, fugi departe- O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte.» 51 - «Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cubinișorul. 52 Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele lațul, Când ți-oi întinde brațul stâng Să mă cuprinzi cu brațul; 53 Și ochii tăi, nemișcători Sub ochii mei rămâie... De te înalț de subsuori Te-nalță din călcâie; 54- Când fața mea se pleacă-n jos, în sus rămâi cu fața, Să ne privim nesățios Și dulce toată viața; 55 Și ca să-ți fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăși mă sărută.» 56 Ea-1 asculta pe copilaș Uimită și distrasă, Și rușinos și drăgălaș Mai nu vrea, mai se lasă, 57 Și-i zise-ncet: - «încă de mic Te cunoșteam pe tine, Și guraliv și de nimic, Te-ai potrivi cu mine... 58 Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătății mării; 59 Și tainic genele le plec Căci mi le împle plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; 60 Lucește c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-1 pot ajunge. 61 Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-1 desparte... în veci îl voi iubi și-n veci Va rămânea departe... 62 De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfânt Ce nu-1 mai pot pricepe.» 63 - «Tu ești copilă, asta e... Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume; 64 Căci amândoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi.» ★ 65 Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe. 66 Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele. 67 Și din a chaosului văi Jur-împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine; 117 68 Cum izvorând îl înconjor Ca niște mări, de-a-notul... El zboară, gând purtat de dor, Pân’ piere totul, totul; 69 Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște, Și vremea-ncearcăîn zadar Din goluri a se naște. 70 Nu e nimic și totuși e O sete care-1 soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. 71 - «De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Și lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; 72 O, cere-mi, Doamne, orice preț Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor ești de vieți Și dătător de moarte; 73 Reia-mi al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... 74 Din chaos, Doamne,-am apărut Și m-aș întoarce-n chaos... Și din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos.» 75 - «Hyperion1, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume; 76 Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asemeni? Dar piară oamenii cu toți, S-ar naște iarăși oameni. 77 Ei numai doar durează-n vânt Deșerte idealuri- Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri; 78 Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. 79 Din sânul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăși soare; 80 Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-1 paște, Căci toți se nasc spre a muri Și mor spre a se naște. 81 Iar tu Hyperion rămâi Oriunde ai apune... Cere-mi - cuvântul meu dentâi, Să-ți dau înțelepciune? 82 Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munții cu păduri Șiinsulele-n mare? 83 Vrei poate-n faptă să arăți Dreptate și tărie? Ți-aș da pământul în bucăți Să-l faci împărăție. 1 Hyperion. Etimologic, hiper-eon, cel care merge deasupra. în Mitologie, fiu al Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii, după Hesiod, Soarele însuși, după Homer. 118 84 Iți dau catarg lângă catarg, Oștiri spre a străbate Pământu-n lung și marea-n larg, Dar moartea nu se poate... 85 Și pentru cine vrei să mori? întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Și vezi ce te așteaptă.» * 86 în locul lui menit din ceri Hyperion se-ntoarsă Și, ca și-n ziua cea de ieri, Lumina și-o revarsă. 87 Căci este sara-n asfințit Și noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniștit Și tremurând în apă 88 Și împle cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub șirul lung de mândri tei Ședeau doi tineri singuri: 89 - «O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce; 90 Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă liniște de veci Pe noaptea mea de paterni. 91 Ș i de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci ești iubirea mea dentâi Și visul meu din urmă.» 92 Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor față; Abia un braț pe gât i-a pus Și ea l-a prins în brață... 93 Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. 94 Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede: 95 - «Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază Pătrunde-n codru și în gând Norocu-mi luminează!» 96 El tremură ca alte dăți în codri și pe dealuri, Călăuzind singurătăți De mișcătoare valuri; 97 Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul: - «Ce-ți pasă ție, chip de lut. Dac-oi fi eu sau altul? 98 Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, - Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece.» (Mihai Eminescu, Poezii. Proză literară, ediție de Petru Creția, Editura Cartea Românească, 1984.) 119 vetineti Cea mai de seamă plăsmuire poetică eminesciană, Luceafărul, a apărut in Almanahul Societății Academice Social- Literare „ România Jună (i, din Viena, în aprilie 1883. A fost apoi reprodus în Convorbiri literare în toamna aceluiași an, pentru ca în decembrie 1883 să apară în prima ediție a poeziilor lui Eminescu, îngrijită de Titu Maiorescu. Capodopera are ca punct de plecare un basm românesc (Fata în grădina de aur), cules de călătorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat, într-o primă versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-1 printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurându-1 mereu și dându-i sensuri noi, până ce a devenit Luceafărul. în basmul cules de Kunisch, un zmeu îndrăgește o frumoasă fată de împărat și o imploră să-l urmeze în lumea lui nemuritoare. Fata îi cere însă să devină el muritor. Acesta pleacă spre a obține de la Creator dezlegarea. între timp fata e robită de dragostea unui pământean, Florin. Revenind, zmeul se răzbună prăvălind o stâncă asupra necredincioasei. Florin moare și el de durere, zmeul rămânând mai departe în singurătatea lui nemuritoare. în prima variantă versificată, Eminescu a păstrat basmul ca atare, evitând doar finalul brutal și punându-1 pe zmeu să rostească numai un blestem: „Un chins-aveți: de-a nu muri deodată!44 în variantele următoare, punând la contribuție vasta sa cultură, întinsele sale cunoștințe de mitologie și filozofie, Eminescu păstrează doar cadrul de basm, pe care-1 umple însă cu imagini lirice și sensuri noi ce conduc la una din temele de predilecție ale lui Eminescu și ale romanticilor: problematica geniului. rovocările textului 1. Delimitați părțile (tablourile) alcătuitoare ale poemului pentru a evidenția compoziția acestuia. 2. Identificați planul (planurile) spațio-temporal specific fiecăreia dintre cele patru părți. 3. Comentați structura rezultată în urma exercițiului anterior. Precizați relațiile (de interferență, de opoziție, de echivalență etc.) care se stabilesc între cele două planuri, în fiecare dintre cele patru părți. 4. Relațiile care se pot stabili între părțile alcătuitoare ale poemului, pe de o parte, și între acestea și cele două planuri ale structurii lui, pe de altă parte, pot căpăta o reprezentare grafică precum cea de mai jos: UNIVERSAL COSMIC UMAN-TERESTRU 5. Imaginați o altă reprezentare grafică din care să rezulte că cele două planuri interferează în părțile I și a IV-a și sunt separate în părțile a Il-a și a IlI-a: planul uman- terestru în partea a Il-a, planul universal-cosmic în partea a IlI-a. 6. Identificați, în structura compozițională a poemului, relații de simetrie. 7. Alegând-o pe fata din rude mari împărătești și atribuindu-i însușirea de prea frumoasă, Eminescu o individualizează. Identificați și alte mărci ale singularizării fetei. 8. Cărui plan al structurii poemului aparțin entitățile care devin termeni de comparație. Argumentați mobilul acestei unicizări. în ce scop artistic, derivat din întreaga mișcare lirică a primei părți, insistă poetul asupra portretului fetei. 9. De îndată ce relația dintre cele două planuri s-a stabilit, asistăm la un proces de erotizare căruia i se supun cei doi protagoniști. Identificați, în strofele 3 - 11, procedeele care dau expresie acestui proces de erotizare (repetiții lexicale, alternanțe, simetrii, forme ale pronumelui personal etc.). 10. Comentați strofele 9 - 11. De ce plasează poetul întâlnirea celor doi în vis? Ce semnificație simbolică dobândește oglinda în contextul în care apare? 11. în urma invocării repetate a fetei, printr-un fel de formulă stilizată de descântec (strofele 13, 27), luceafărul de sus ia chip de om. Cele două întrupări sunt și ele o ilustrare a interferării celor două planuri. Comentați portretele consecutive întrupărilor Luceafărului. Identificați deosebirile dintre ele. Motivați spaima și, în consecință, refuzul de a-1 urma după cele două invocații patetice ale Luceafărului. 12. Raportați versul 1 din strofa 30 la versul 1 din strofa 3. Cum vă explicați faptul că bolțile sub care se mișca fata devin o „cămară“, în declarația Luceafărului? 13. Faceți „inventarul44 sintagmelor folosite de Luceafăr în declarațiile / invocațiile sale, așezându-le unele sub altele pe partea din stânga paginii. Procedați la fel cu sintagmele folosite de Cătălin în ritualul erotic propus 120 Cătălinei. Veți obține o a doua coloană, așezată în paralel cu prima. în fine, procedați similar cu sintag- mele prin care Creatorul își motivează imposibilitatea de a-i acorda lui Hyperion statutul de făptură muritoare. Cercetați cu atenție cele trei coloane rezultate. Sintetizați, într-o intervenție orală sau într-un succint demers scris, observațiile și constatările făcute. 14 . Numiți procedeul artistic prin care comunică poetul cititorului ideea incompatibilității afective între ființele umane și făpturile spațiului upiversal-cosmic. 15 Reluați cu propriile voastre cuvinte argumentele pe; care Demiurgul le aduce în motivarea refuzului: Dar moartea nu se poate. f f Legenda Luceafărului - facsimil Nota lui Eminescu, pe marginea unui manuscris al poemului, constituie primul punct de plecare în descifrarea sensurilor filozofice tălmăcite de poet prin alegorie și simbol în poemul său: „în descrierea unui voiaj în țările române, germanul K1 povestește legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are nici moarte dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric/ Condiția omului de geniu, izolat de semenii săi prin însăși capacitatea lui larg cuprinzătoare de cunoaștere, este o temă predilectă în lumea scriitorilor romantici. La noi, Eminescu o ilustrează din perspectiva filozofiei lui Shopenhauer. Potrivit teoriei acestuia, cunoașterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, singurul capabil să depășească sfera strâmtă a subiectivității și să se obiectiveze, aplicându-se exclusiv domeniului cunoașterii. Din perspectiva artistică a poemului Luceafărul, fata de împărat este pentru Hyperion nu numai obiectul cunoașterii sale, ci și iubita sa, obiectul unei pasiuni arzătoare. Hyperion dobândește însă, în Luceafărul, și alte semnificații simbolice. Capabil de o hotărâre ce-i afectează însăși condiția lui superioară de nemuritor {Da, mă voi naște din păcat, /Primind o altă lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.), el ni se înfățișează ca un Titan al mitologiilor păgâne sau ca un Satan al religiei creștine, în stare a se răzvrăti împotriva ordinii prestabilite, de aproape înrudit cu alți eroi titanieni din opera poetului nostru: cu demonul din înger și demon, sau cu proletarul din împărat și proletar. Opunând însă acestei răzvrătiri o forță supremă, sub chipul Creatorului însuși, în virtutea viziunii statice asupra lumii, Eminescu a rezolvat magistral nodul contradicțiilor dintre forțele opuse, dând astfel curs semnificațiilor ultime ale alegoriei sale, opunând mai departe și definitiv condiția omului de geniu cu aceea a omului comun. Demiurgul nu poate acorda lui Hyperion „o oră de iubire" în perspectiva morții, pentru că aceasta ar însemna dezechilibrarea sistemului universal, dat o dată pentru totdeauna. Hyperion devine, astfel, o esență pură, suficientă sieși, ca toate esențele lumii. rovocările textului 16. Precizați în care moment al marilor evocări lirice Luceafărul de sus dobândește atributele unui Titan: Citați versurile corespunzătoare. : 17, Stabiliți, de asemenea, împrejurarea în care Luceafărul devine simbol al omului de geniu, care „nu cunoaște mcț moartea și numele lui scapă de simpla uitare, pe de alta : parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, i : nici capabil de a fi fericit/ j 18, Faceți analiza morfbsintactică a versurilor Iar tu • Hyperion rămâi / Oriunde ai apune, Precizați ideea j filozofică pe care o ilustrează poetul prin aceste versuri, 19 Procedați similar cu versurile. Cere-mi-cuvântulmeu < ; dentâi,/Să fi dau înțelepciune7 j '' Richard Kunisch, autorul unui memorial de călătorie publicat la Berlin în 1861, București și Stambul. Schițe din Ungaria, România și Turcia, traducere din limba germană, prefață și note de Viorica Nicșcov, Editura Saeculum I. O., București, 2000. 121 20. Neputând să-i ofere statutul de ființă muritoare, Demiurgul îi oferă, în compensație, mai multe ipostaze ale genialității. Identificați 3-4 asemenea ipostaze în finalul monologului rostit de Creator. 21. Comentați versurile: Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cântare / Să se ia munții cu păduri / Și insulele-n mare? pentru a demonstra că e vorba de ipostaza genialității artistice. Eminescu valorifică aici un mit al Antichității grecești. Identificați-1. 22. Raportați strofele 89-91 (a doua ipostază a idilei dintre Cătălin și Cătălina) la strofele 51 — 55 (prima ipostază a acestei idile). Explicați schimbarea de tonalitate în declarațiile de dragoste ale lui Cătălin. 23. Comentați strofa 98 luând în seamă opozițiile care o structurează: cercul vostru ◄—► lumea mea vostru ◄—►eu norocuM—>rece vă petrece ◄—► nemuritor 24. Luceafărul face parte din rândul acelor capodopere care au dat naștere, de-a lungul vremii, la numeroase interpretări nu rareori diametral opuse. Este și cazul citatelor din exegezele lui Vianu și Călinescu (vezi coloana din stânga paginii 118) pe de o parte, și cele aparținând lui D. Popovici și Marin Mincu (vezi coloana din dreapta paginii 119), pe de altă parte. Citiți cu atenție extrasele, două câte două. Care sunt ideile diametral opuse care se desprind din aceste citate? Formulați-le în enunțuri adecvate. ompletați-vă cunoștințele Nu e ușor să identificăm articulațiile intime ale acestui tot artistic, indestructibil, care se cheamă Luceafărul. Totuși, patru dintre ele par să fie evidente. Una este povestea fantastică, pe care Eminescu o găsește în tezaurul nostru artistic. A doua este problema filozofică pe care poetul o aduce din cultura universală. Limba românească, pe de o parte, și talentul poetic eminescian, pe de altă parte, au facilitat sudura incredibilă dintre primele două. Vraja care ne învăluie parcurgând strofa după strofa textul poemului nu subzistă însă, cum ne-am aștepta, într-o impresionantă revărsare de figuri de stil. Firește, acestea nu lipsesc, dar în Luceafărul ne întâmpină o extraordinară simplitate și concentrare a expresiei artistice. în plus, poetul a turnat substanța poemului într-o foarte potrivită prozodie. Catrenele sunt structurate pe alternarea perioadelor iambice de 8 cu cele de 7 silabe: 1. - 2. - ±1 - - ^ / - 3. - T/ _ z/ _ ^ / - 4. - -l/ - -L/ - / - G. Călinescu descoperise această schemă prozodică în balada Lenore a germanului Biirger și considera că Eminescu realizase cu ea ceea ce el numise, printr-un aparent paradox, o complexitate simplă. 1. Redactați un eseu pe tema relației dintre apollinic și dionisiac mpocmul Luceafărul. 2. Faceți un comentariu pe textul a zece strofe, la alegere. 3. Redactați un eseu cu titlul Luceafărul - sinteză a creației poetice eminesciene. Folosiți ca material critic studiul Luceafărul, de Tudor Vianu, din volumul Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 270 - 282. 122 NUMAI POETUL O, RĂMÂI... TRECUT-AU ANII... Lumea toată-i trecătoare, «0, rămâi, rămâi la mine, Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Oamenii se trec și mor Te iubesc atât de mult! Și niciodată n-or să vie iară, Ca și miile de unde Ale tale doruri toate Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară Ce un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Numai eu știu să le-ascult; Povești și doine, ghicitori, eresuri, Sânul mării infinit. în al umbrei întuneric Te asamăn unui prinț, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Abia-nțelese, pline de-nțelesuri - Numai poetul, Ce se uit-adânc în ape Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, Ca pasări ce zboară Deasupra valurilor, Cu ochi negri și cuminți; 0, ceas al tainei, asfințit de sară. Trece peste nemărginirea timpului: Și prin vuietul de valuri, Să smulg un sunet din trecutul vieții, In ramurile gândului, Prin mișcarea naltei ierbi, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri în sfintele lunci, Unde pasări ca el Se-ntrec încântări. RUGĂCIUNE Crăiasă alegându-te, îngenunchem rugându-te, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cârdului de cerbi; Eu te văd răpit de farmec Cum îngâni cu glas domol, în a apei strălucire întinzând piciorul gol Și privind în luna plină Cu mâna mea în van pe liră lunec; Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec! DINTRE SUTE DE CATARGE înalță-ne, ne mântuie La văpaia de pe lacuri, Dintre sute de catarge Din valul ce ne bântuie, Anii tăi se par ca clipe, Care lasă malurile, Fii scut de întărire Și zid de mântuire, Privirea-ți adorată Clipe dulci se par ca veacuri». Astfel zise lin pădurea, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile? Asupra-ne coboară, Bolți asupra-mi clătinând; Dintre pasări călătoare 0, Maică prea curată, Șuieram l-a ei chemare Ce străbat pământurile, Și pururea fecioară, Mărie! Ș-am ieșit în câmp râzând. Astăzi chiar de m-aș întoarce Câte-o să le-nece oare Valurile, vânturile? Noi, ce din mila sfanțului A-nțelege n-o mai pot... De-i goni fie norocul, Umbră facem pământului, Unde ești, copilărie, Fie idealurile, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascult-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce, clară, 0, Maică prea curată, Și pururea fecioară, Mărie! Cu pădurea ta cu tot? Te urmează în tot locul Vânturile, valurile. Nențeles rămâne gândul Ce-ți străbate cânturile; Zboară vecinie îngânându-1, Valurile, vânturile. 123 MELANCOLIE Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopții moartă. - O, donni, o, dormi în pace printre făclii o mie Și în mormânt albastru și-n pânze argintie, în mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc, Tu adorat și dulce al nopților monarc! Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă, Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă; Văzduhul scânteiază și ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar. Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se așează, Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca, Și străveziul demon prin aer când să treacă, Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Biserica-n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână, Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul - Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul - Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas, Abia conture triste și umbre au rămas; Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur. Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. Luna pe cer trece-așa sfântă și clară. Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară. Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină. Nourii curg, raze-a lor șiruri despică, Streșine vechi casele-n lună ridică, Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână Și osteniți oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca răsună mai tare. Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuțește; Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește: Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă. Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Și surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viața lui toată? Credința zugrăvește icoanele-a biserici Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici, Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas Abia conture triste și umbre-au mai rămas, în van mai caut lumea-mi în obositul creier. Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier; Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu, Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu, Și când gândesc la viața-mi, îmi parc că ea cură încet repovestită de o străină gură. Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi țin la el urechea... și râd de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult. SARA PE DEAL Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-1 urc, stele le scapără-n cale. Apele plâng, clar isvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine. O, MAMĂ... O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt. Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Când voi muri, iubito, Ia creștet să nu-mi plângi: Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi. Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simți-o-voi odată umbrind mormântul meu... Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu. Iar dacă împreună va fi ca să murim. Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim, Mormântul să ni-1 sape la margine de râu, Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sânul meu... Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. 124 REVEDERE - Codrule, codruțule, Ce mai faci, drăguțule, Că de când nu ne-am văzut, Multă vreme au trecut Și de când m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. - Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-1 ascult, Crengile-mi rupându-le, Apele-astupându-le, Troienind cărările Și gonind cântările; Și mai fac ce fac demult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Implându-și cofeile, Mi-o cântă femeile. - Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tânăr precum ești Tot mereu întinerești. - Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună; Și de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămânem: Marea și cu râurile, Lumea cu pustiurile Luna și cu soarele Codrul cu izvoarele. LASÂ-ȚI LUMEA... Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ți-ai da viața toată, Nime-n lume nu ne știe. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. Ilustrație, de Ligia Macovei Printre crengi scânteie stele, Farmec dând cărării strâmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. Tânguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atâta drag, Pe când iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros, Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei și mai te lași, Ochii tăi sunt plini de milă Chip de înger drăgălaș. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-1, îi străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. Tremurând cu unda-n spume, între trestie le farmă Și visând o-ntreagă lume Tot nu poate să adoarmă. De-al tău chip el se pătrunde, Ca oglinda îl alege - Ce privești zâmbind în unde? Ești frumoasă se-nțelege. înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătând privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. E-un miros de tei în crânguri, Dulce-i umbra de răchiți Și suntem atât de singuri Și atât de fericiți! Numai luna printre ceață Varsă apelor văpaie, Și te află strânsă-n brațe, Dulce dragoste bălaie. 125 e marginea textului 1. Analizați formele de superlativ întâlnite în poemul Luceafărul. 2. Identificați, în poeziile lui Mihai Eminescu pe care le-ați studiat, cuvinte și expresii populare și precizați rolul lor. 3 . Identificați cinci epitete din poemul Luceafărul și explicați semnificația lor. 4. Identificați și comentați descrierile din poemul Luceafărul. 5. Explicați semnificația răspunsului Creatorului la rugămintea lui Hyperion de a-i acorda statutul de muritor. ESEUL Eseul (din fr. essay, „încercare44, „probă44, care continuă lat. exagium, cu sensul propriu „cântărire44; la figurat „examen precis, exact44) este o scriere în proză, cu subiecte dintre cele mai diverse: științifice, filosofice, religioase, politice, morale, literare, artistice etc., tratate liber și într-o manieră foarte personală. Spre deosebire de lucrările științifice din aceleași domenii, care se întemeiază pe o documentare amplă, pe experimente, pe cercetări îndelungate, eseul lasă impresia spontaneității, a divagației, păstrând, în modul de realizare, sensul originar. Indiferent de tema tratată, orice eseu constituie un act de cunoaștere, a cărui specificitate constă în faptul că este orientat spre universal, prin metode individuale sau, în formularea lui Adrian Marino {Dicționar de idei literare), o aspirație spre general prin mijloace particulare. De aici decurge subiectivitatea eseistului, care își pune întrebări și încearcă să le răspundă din punctul lui de vedere. Condiția de existență a eseului este originalitatea. Funcția lui nu este atât de a convinge, cât de a surprinde cititorul. Refuzul deliberat al ordinii rigide, lipsa aparentă de metodă se dovedesc a fi metoda de creație proprie eseului. Digresiunea, erudiția, paradoxul se constituie în procedee specifice lui. De la Montaigne {Eseuri, 1580), acest tip de scriere în proză a fost ilustrat de mari filosofi și moraliști: Bacon, John Locke, Lessing, Schopenhauer, dar și de scriitori și critici literari: Johann Wolfgang Goethe, Thomas Mann, Marcel Proust, AlbertCamus, Paul Valery,T.S. Eliot, A.L. Huxley. în literatura română, de referință rămâne scrierea lui Al. I. Odobescu, Pseudokynegeticos, ca exemplu de eseu literar. în domeniul larg al culturii și al criticii literare sunt de reținut eseurile scrise de Mihail Ralea, Camil Petrescu, G. Călinescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Mihai Șora, Matei Călinescu, Nicolae Balotă. Dintre acestea, reproducem câteva fragmente dintr-un eseu celebru: Clasicism, romantism, baroc, de George Călinescu. CLASICISM, ROMATISM, BAROC de G. Călinescu (fragmente) Așadar, pe de o parte, o artă care dezvoltă o natură irațională și monstruoasă, fără considerație pentru om, pe de alta, o artă a umanității raționale, fără natură, iar între ele arte de meșteșugari, decorativă, gotică, barocă, făcând un compromis între noțiunile noastre de „Asia44 și „Mediterana44. De la aceste distincții principiale, putem trece la o definire mai amănunțită a noțiunilor de clasicism, romantism și baroc, ca tipuri universale, desprinse de contingențele istorice. Fenomenal, aceste tipuri se amestecă și, spre scandalizarea multora, al căror intelect e paralizat de formulele de manual, istorice, 126 am putea afirma că La Bruyere bate spre romantism, că V. Hugo are fond clasic, că Renașterea e mai mult ori mai puțin romantică, iar romantismul german e considerabil clasic. Documentele baroce sunt aci modalități de clasicism, aci forme embrionare de romantism. [...] Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e și clasic și romantic. Clasicismul elin e și clasic, e și romantic. Romantismul modem e și romantic, e și clasic, și nu e vorba de vreun amestec material de teme, influențe, tradiții, căci nu ne punem pe teren istoric, ci de impurități structurale. Clasicism-Romantism sunt două tipuri ideale, znexLtente practic în stare genuină1, reperabile numai la analiza în retortă. Individul clasic este utopia1 2 3 unui om perfect sănătos trupește și sufletește, „normal44 (slujind drept normă altora), deci „canonic443 . Individul romantic este utopia unui om complet „anormal44 (înțelege excepțional), dezechilibrat și bolnav, adică cu sensibilitatea și intelectul exacerbate la maxim, rezumând toate aspectele spirituale de la brută la geniu. Expresiile trebuiesc luate într-un sens cu totul literar, evitându-se confuzia cu patologia medicală. Din aceste propoziții putem acum deduce more geometrico4 toate aspectele eroului clasic și eroului romantic și vom vedea îndată că notele lor ideale sunt confirmate și istoric. Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e „sănătos64, cu o sănătate însă de tipul gladiator, care presupune o insuficiență a antenelor nervoase. 1 Genuin, adj. Dur, natural, veritabil. 2 Utopie, s.f. Ideal irealizabil; proiect imaginar, fantezist, irealizabil. 3 Canonic, adj. în conformitate cu regulile și normele general acceptate, recunoscute și respectate. 4 More geometrico (Lat.). în stil geometric, conform geometriei. 5 Maladiv, adj. Bolnăvicios. 6 Viril, adj. Plin de forță, de bărbăție. 7 Lapidar, adj. Scurt, concis, laconic. 8 Inerent, adj. Care aparține în mod firesc la ceva, nedespărțit de ceva (lucru ori ființă). 9 Dignitate, s.f. Demnitate. 10 Incert, adj. Nesigur, îndoielnic. 11 Platonic, adj. Pur, ideal; care nu se poate realiza, concretiza. Romanticul, se știe, este maladiv5, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros (cităm suferințele „clasice44 ale romanticului), atribuindu-i-se utopic o complexitate senzorială și sufletească mai mare decât acești bolnavi o au în realitate. Bolnav încearcă a fi și autorul romantic (Lenau, Chopin, Eminescu etc.), chip de a spune că atunci când se întâmplă a fi bolnav are sentimentul de a fi pe o culme. Vorbind sexual, clasicul e viril6, calm, cugetat. Romanticul e feminin, impulsiv, sentimental, plângăreț. Trupește, eroul clasic e „mai mare44, fără expresie clară, adâncă, de o oarecare asprime lapidară7. Clasicismul a cultivat îndeosebi arta statuară, unde se evită din motive tehnice ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clasic este în același timp un semizeu ori un rege cu ascendență divină (Achille), încât iluzia de „mai mare44 este canonică, inerentă8 formulei dignității9 umane, caracteristică clasicismului (vezi Grecia clasică, Renașterea). Eroul romantic e cocoșat, orb, șchiop etc. sau în fine niciodată „normal44 frumos, ci de o frumusețe stranie, de o delicateță maladivă. El este adesea pitic ori uriaș (piticii lui Velâsquez, „femeia gigantică44 a romanticilor germani și a lui Baudelaire). Făcând o corelație cu arhitectura, piticului îi corespunde în gustul romantic coloana romanică, iar uriașului coloana gigantică egipțio-asirio-babiloneană. Sub raportul vârstei, clasicul are o unică vârstă incertă10 11, de tânăr perfect dezvoltat (vârsta lui Achille). Romanticul e foarte tânăr (13-14 ani femeia) sau foarte bătrân. Trei sunt profesiile clasicului: rege, păstor, vânător, sau, mai bine zis, una singură, de rege care păstorește și vânează (războiul e implicat). Sunt clare acum motivele de ordin speculativ pentru care istoria confirmă preferința în romantism pentru profesiile următoare: proletar, călugăr, student, militar, pușcăriaș, marinar, nobil, doctor, savant, femeie ușoară, bufon, călău, vrăjitoare etc. De altfel, sociologic vorbind, în lumea clasică există o unică clasă socială, aceea pastoral-regală, într-un regim rațional colectivist în sens antic, platonic11. în universul romantic se constată o violentă inegalitate socială [...] (G. Călinescu, Clasicism, Romantism, Baroc, Editura Dacia, Cluj, 1971) 127 Din perspectivă didactică, eseul structurat sau liber este o lucrare scrisă, asemănătoare cu o compunere liberă pe o temă dată sau la alegere, care presupune o contribuție semnificativă din partea autorului. Ca orice compunere, eseul este alcătuit din cele trei structuri cunoscute: introducere, cuprins, încheiere, a căror ordine poate fi modificată, potrivit modului în care autorul înțelege să valorifice cerințele temei. Foarte important este modul de argumentare, care trebuie să se bazeze pe o documentare atentă a temei atacate și nu pe afirmații. Eseul poate fi prezentat și oral, în fața unui auditoriu care trebuie captat, nu numai prin tema în sine, ci și prin modul de abordare a acesteia, ca și prin elementele nonverbale specifice oricărei dezbateri: tonul și intensitatea vocii, pauzele, gestica și mimica etc. De asemenea, se recomandă prezentarea unor grafice, scheme, ilustrații, casete video și audio etc. 1. Pornind dc la știrea, transmisă de mai mmm azccvi uc presă, ca vampa damm intenționează să escaladeze în premieră mondială mmd..:m dsak 709D jbacLt Eseul poate fi elaborat fie individual, fie într-o echipă.. îr- care fiecaic mcddu vm smv.net vrem istoric ai incursiunilor în masivul Himaiaya; descrierea voirno jmiak, vooim c- . 2. Alcăimii un eseu în legătură cu semnificația iukum mode c pornind de la următoarele scmnificiii ale cmmmdor /mnm mAm xămr Taină, s.f 1. Ceea ce este necunoscut, neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister Minune, miracol; poveste minunată. Secret. Loc. adj. și adv. (înv.) De taină = intim, particular (In religia creștină) Cina cea de taină = masa luată de Cristos cu apostolii săi, în seara dinaintea răstignirii. (Expr.) A sta de taină, = a întreține o conversație cu caracter intim. Loc. adv. In taină — pe ascuns, secret; discret. 3. Fig. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, tainiță. (Bis. ; în sintagma) Sfintele taine sau cele șapte taine = cele șapte ritualuri sau acte de cult din religia creștină (botezul, căsătoria, spovedania etc.), prin care credincioșii consideră că li se transmite harul divin. (DEX) Arbore: în tradiția mitologică și în simbolistica universală reprezintă o axă a lumii care unește cele trei niveluri ale cosmosului: cerul, pământul și lumea subterană. E un simbol al regenerării naturii și al reînnoirii timpului. Pădure: Simbol arhetipal, asociat templului natural, freneziei și exuberanței vieții, dar și spaimelor, pericolelor, rătăcirilor sau morții [...] în modelul tripartit al lumii, specific mentalităților arhaice, pădurea (muntele împădurit) ocupă locul de mijloc al triadei apă-pădure/munte-cen Pădurea apare în mit sau basm ca loc intermediar între lumea de aici și lumea, de dincolo. E locul prin care se trece în infern. Acest topos îl găsim la Vergiliu și la Dante, în basmele cu eroii solari de tipul lui Făt-Frumos. Pădurea pe care o străbat în călătoria lor inițiatică e populată de monștri de tot felul: ea reprezintă natura preumană, neîmblânzită, simbolizând haosul. Dar pădurea, e și un loc de repaus sau adăpost și, în acest caz, e asimilată casei, pântecului matern, sânului ocrotitor și hrănitor [...] In toată lirica populară românească sunt predominante conotațiile pozitive ale pădurii, ea fiind un adevărat locaș al iubirii libere; sub cupola pădurii a înflorit și- rodit inegalabilul,, dor99 românesc. (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale) ^olul figurilor de stil și al procedeelor artistice 1. Comentați structura comparațiilor următoare, în legătură cu contextele din care fac parte: Un paj ce poartă pas cu pas a. Șierauna la părinți A-mpărătes ii rochii, Și mândră-n toate cele, .......................... Cum e Fecioara între sfinți Cu obrăjei ca doi bujori Și luna între stele. De rumeni, bată-i vina, Sefurișează, pânditor. 128 b. ...iar boierii ce ședeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roșie, erau frumoși ca zilele tinereții și voioși ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, bătut cu diamante și cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopți de vară. (Mihai Eminescu. Făt-Frumos din lacrima) 2. Comentați modalitățile artistice prin care sunt puse față-n față cele două lumi între care fata de împărat fin Luceafărul) trebuie să aleagă. 3. Comentați versurile: Reia-mi al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire. 4. Sunteți realizatori la un post de televiziune și pregătiți un moment poetic Mihai Eminescu. La ce mijloace specifice televiziunii veți apela, alături de textele poeziilor? 5. Sunteți realizatori la un post de radio și pregătiți un moment poetic Mihai Eminescu. La ce mijloace specifice radioului veți apela, alături de textele poeziilor? 6. Alcătuiri un eseu despre poeziile de dragoste ale lui Mihai Eminescu. 7. Comentați, în scris, una dintre poeziile lui Mihai Eminescu. nțelegerea sensurilor cuvintelor în context 1. Identificați, în textele următoare, figurile de stil învățate. a. De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaospe cărări necunoscute Și în roiuri luminoase izvorânddin infinit, Sunt atrase în viață de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici Facem pe pământul nostru mușunoaie de furn ici; Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică, de se măsură cu cotul, In acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i și nainte-i întuneric se arată. (Mihai Eminescu, Scrisoarea I) b. C-o putere îndoită, cu brațe de fier o smuci pe babă de mijloc ș-o băgă-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap și-i risipi creierii. Cerul încărunți de nouri, vântul începu a geme rece și a scutura casa cea mică din toate încheieturile căpriorilor ei. Șerpi roșii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cânta adânc ca unproroc alperzărei. (Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă) 2. Identificați, în poemul Luceafărul, câmpul seman- tic al substantivului seară. dentifîcați greșeala și corectați-o: S-a anunțat la radio că debutul campionatului de fotbal e gata să înceapă. 129 Ion Barbu (Dan Barbilian) (1895-1961). A lăsat în urma sa o operă poetică relativ restrânsă, extrem de originală, inclasabilă sau greu de inclus într-un curent sau într-o direcție literară, din punctul de vedere al esteticii tradiționale, și considerată a fi, din această cauză, “dificilă”. Barbu practică o poezie încifrată, la ale cărei sensuri se ajunge prin lecturi repetate, făcând apel la datele biografiei sale intelectuale (doctorat în matematică, fondator, la noi, al unei discipline numită axiomatica, geometru, descoperitor al “spațiilor Barbilian”, gânditor în abstracțiuni). Opera cuprinde placheta După melci (1921), mai mult decât un simplu poem pentru copii, cum greșit a înțeles editorul, și volumul Joc secund (1930) în care Tudor Vianu distinge trei atitudini estetice și trei etape ale poeziei barbiene : ciclul parnasian, ciclul baladic și oriental, și ciclul ermetic. O ediție definitivă, conținând poezii originale publicate în periodice și în volume, „versuri de circumstanță”, traduceri și alte „texte de Ion Barbu” a apărut în 1970, sub îngrijirea lui Romulus Vulpescu. Kiga Crypto și lapona Cnigel de Ion Barbu BALADĂ -Menestrel1 trist, mai aburit Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, De cuscrul mare dăruit Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, Mult-îndărătnic menestrel, Un cântec larg tot mai încearcă, Zi-mi de lapona1 2 Enigel Și Crypto, regele-ciupearcă! -Nuntaș fruntaș! Ospățul tău limba mi-a fript-o, Dar, cântecul, tot zice-l-aș, Cu Enigel și riga3 Crypto. -Zi-1, menestrel! Cu foc l-ai zis acum o vară; Azi zi-mi-1 stins, încetinel, La spartul nunții, în cămară. Des cercetat de pădureți în pat de râu și-în humă unsă, împărățea peste bureți Crai Crypto, inimă ascunsă4 5, La vecinie tron, de rouă parcă! - Dar printre ei bârfeau bureții" De-o vrăjitoare mânătarcă6. De la fântâna tinereții. Și răi ghioci și toporași Din gropi ieșeau să-1 ocărască, Sterp îl făceau și nărăvaș, Că nu voia să înflorească. 1 Menestrel, s.m. Poet cântăreț, în evul mediu, deplasându-se de la un castel la altul. 2 Lapon,-ă s.m., f. Persoană care face parte dintr-o populație indigenă, trăitoare în nordul Peninsulei Scandinave, pe teritoriul actual al Suediei, Norvegiei, Finlandei și Federației Ruse. Laponii se ocupă cu creșterea renilor, pescuitul și vânătoarea. y Rigă, s.m. (înv.) Rege. 4 Crypto, gr. Kryptos, ascuns, tăinuit, închis în sine. 5 Burete, s.m. (Botanică) Numele mai multor specii de ciuperci comestibile, folosite în alimentație {burete de mesteacăn, burete de rouă, burete iute, burete vânăt etc.). 6 Mânătarcă, s.f. (Botanică) varietate de burete, cu pălărie ca o pâinișoară, crește prin pădurile de fag și brad, vara și toamna. 130 - în țări de ghiață urgisită, Pe-același timp trăia cu el, Laponă mică, liniștită, Cu piei; pre nume - Enigel. De la iernat, la pășunat, în noul an, să-și ducă renii, Prin aer ud, tot mai la sud, Ea poposi pe mușchiul crud La Crypto, mirele poienii. Pe trei covoare de răcoare Lin adormi, torcând verdeață, Când lângă sân, un rigă spân, Cu eunucul lui bătrân, Veni s-o-îmbie cu dulceață: -Enigel, Enigel, Ți-am adus dulceață, iacă. Uite fragi, ție dragi la-i și toamă-i în puiacă. - Rigă spân, de la sân, Mulțumesc Dumitale. Eu mă duc să culeg Fragii fragezi, mai la vale. -Enigel, Enigel, Scade noaptea, ies lumine, Dacă pleci să culegi, începi, rogu-te, cu mine. - Te-aș culege, rigă blând... Zorile încep să joace Și ești umed și plăpând: Teamă mi-e, te frângi curând, Lasă. Așteaptă de te coace. -Sămă coc, Enigel, Mult aș vrea, dar, vezi, de soare, Visuri sute, de măcel, Mă despart. E roșu, mare, Pete are fel defel; Lasă-1, uită-1, Enigel în somn fraged și răcoare. - Rigă Crypto, rigă Crypto, Ca o lamă de blestem Vorba-în inimă-ai înfipt-o! Eu de umbră mult mă tem. Că dacă-în iarnă sunt făcută, Și ursul alb mi-e vărul drept, Din umbra deasă, desfăcută, Mă-închin la soarele-înțelept. La lămpi de ghiață, supt zăpezi, Tot polul meu un vis visează. Greu taler scump, cu margini verzi, De aur, visu-i cercetează. Mă-închin la soarele-înțelept, Că sufletu-i fântână-în piept Și roata albă mi-e stăpână Ce zace-în sufletul-fântână. La soare, roata se mărește; La umbră, numai carnea crește Și somn e carnea, se desumflă, - Dar, vânt și umbră iar o umflă... Frumos vorbi și subțirel Lapona dreaptă, Enigel, Dar timpul, vezi, nu adăsta, Iar soarele acuma sta Svârlit în sus, ca un inel. -Plângi, prea-cuminte Enigel! Lui Crypto, regele-ciupearcă, Lumina iute cum să-i placă? El se desface ușurel De Enigel, De partea umbrei moi să treacă... Dar soarele, aprins inel, Se oglindi adânc în el; De zece ori, fără sfială, Se oglindi în pielea-i chială; Și sucul dulce înăcrește! Ascunsă-i inimă plesnește, Spre zece vii peceți de semn, Venin și roșu untdelemn Mustesc din funduri de blestem; țCă-i greu mult soare să îndure Ciupearcă crudă de pădure, Că sufletul nu e fântână Decât la om, fiară bătrână, Iar la făptură mai firavă Pahar e gândul, cu otravă. di. )< u ry ți di. Ion Barbu, Riga Crypto și lapona Enigel, facsimil 131 - Ca la nebunul rigă Crypto, Ce focul inima i-a fript-o, De a rămas să rătăcească Cu altă față, mai crăiască: etineti Cu Laurul'-Balaurul Să toarne-în lume aurul, Să-1 toace, gol la drum să iasă, Cu măsălarița* 2-mireasă, Să-i ție de împărăteasă. Ion Barbu. Caricatură de Marcel lancu Poemul Riga Crypto și lapona Enigel a fost scris în mai 1924 și a apărut în „Revista română” nr. 1, 1 iunie 1924, pp. 30-34; în volumul Joc secund (1930) i se adaugă subtitlul „baladă” și este plasat în ciclul „Uvedenrode”. Structura epică a poemului i-a făcut pe unii comentatori să se întrebe dacă nu ar fi fost mai potrivit ca acesta să fie inclus în cea de-a treia secțiune a volumului, „Isarlîk”, care cuprinde ciclul „baladic și oriental”. Răspunsul îl dă poetul însuși; referindu-se la poezia Uvedenrode, care dă titlul ciclului, el afirmă că „sensul ei nu este pitoresc, ci solar, iar felul de erotism care o străbate e o formă a panteismului, o sexualitate cosmică". Schimbând ceea ce este de schimbat, apreciem că și Riga Crypto și lapona Enigel se poate citi în aceeași cheie, ca și, de altfel, poemul După melci, în care regnurile încearcă să comunice, dar comunicarea se dovedește imposibilă, datorită incompatibilității dintre partenerii la actul de comunicare (uman - non-uman: copilul și melcul din După melci, lapona Enigel și riga Crypto, „regele-ciupearcă” din poemul de față). 1 Fixați cadrul și „instanțele comunicării”, așa cum apar ' ele în primele patru strofe ale poemului. ■2.Identificați personajele din povestea pe care o cântă cel numit „mult îndărătnic menestrel”; caractenzați-le, plasați-le în mediul lor de viață, stabiliți-le originea- apartenența de regn. 3 .Ce fel de imagini se impun în caracterizarea fiecăruia dintre cele două personaj e? 4 . Comentați strofa care începe cu versul „Că-i greu mult soare să îndure...” etineti Conflictul dintre cele două personaje este unul de substanță, altminteri ele privindu-se reciproc cu simpatie, fără dușmănie - ea îl numește pe el „rigă blând”, el îi spune „prea-cuminte Enigel”. Dar apartenența la stări diferite împiedică apropierea dintre ele și face nunta imposibilă. Poemul, numit de autor „baladă”, are o schemă epică ușor de sesizat, o „poveste” simplă, accentul cade, însă, pe simbolica personajelor și pe ideea morală sau filozofică pe care acesta o transmite. De altfel, poemul ilustrează conceptul barbian de poezie. Ion Barbu se opune fățiș „poeziei leneșe” (chiar dacă punctul de plecare nu era cel mai fericit ales - poezia lui Tudor Arghezi), se delimitează net de lirismul desuet „de zodia celeilalte poezii”, de „genul hibrid, roman analitic în versuri, unde sub pretext de confidență, sinceritate, disociație, naivitate, poți ridica orice proză la măsura de aur a lirei”. Despre ciclul Uvedenrode, din care face parte și poemul Riga Crypto și lapona Enigel, Ion Barbu sintetiza, într-un interviu acordat lui Felix Aderca („Viața literară”, anul III, nr. 57, oct. 1927), experiența sa poetici ,0 încercare, mereu reluată, de a mă ridica la modul intelectual al Lirei. Faptul poetic inițial: cununa înflorită și Lira.” L Laur, s.m Nume dat mai mul • specii de plante (dafin, ciumăfaie); aici, probabil, mai apropiat ciumăfaie, plantă viguroasă, foarte veninos , din familia salanaceae', crește pe terenuri necultivate, bogate în resturi organice, pe maidane, pe lângă gardur 2 Măselariță, s.f. Plantă ierboas , veninoasă din familia solanaceae, cu aspect vâscos și miros greu. Cunoscută și sub numele de nebunariță', vezi versul de mai sus „Ca la nebunul rigă Crypto“. 132 rovocările textului 5 .Grupați elementele din care se configurează universul de viață al lui Crypto „regele ciupearcă” și al laponei Enigel; găsiți „semnele” solantățn acesteia din urmă, 6 . Comentați versurile: „Că sufletul nu e fântână/Decât la om, fiară bătrână, /Iar la făptură mai firavă/Pahar e gândul, cu otravă” ^^^icționar BALADĂ, s f.,fr. ballade, dinprov ballada, „cântec de joc”, din lat ballare, „a dansa” La origine, la popoarele romanice din sudul Europei, cântec de joc sau melodie; care acompaniază un dans, însoțind o poezie lirică, la început cu formă fixă. Ulterior, denumește cântecul epic popular zis de menestreli la curțile nobiliare din vestul Continentului. S-a dezvoltat și ca o specie cultă, reprezentative fiind baladele lui Franțois Villon, de exemplu Ballade des pendues/Balada spânzuraților;* 1462. La români, în creația folclorică, este cunoscută sub numele de „cântec bătrânesc”, termenul „baladă” fiind introdus pe cale livrescă (v Vasile Alecsandn, Balade, (Cântece bătrânești) adunate și îndreptate de ..,1, 1852, II, 1853). Generic, acoperă întreaga epică populară în versuri. Definită drept „cântec povestitor de ascultare”,, 7 Comparați desfășurarea epică și finalul din poemul lut Ion Barbu și din balada populară Soarele și luna propusă; . ca lectură suplimentară. = 8 . Scrieți un mic eseu (1-2 pagini) în care să susțineți sau să infirmați părerea conform căreia Riga Crypto și, lapona Enigel ar fi „un Luceafăr întors” balada este o narațiune în versuri cântate și destinată unui: auditoriu. Structural-funcțional se disting cântecul epic propriu-zis și balada nuvelistică sau familială. Tematic reținem existența baladei fantastico-mitologice (Soarele, și luna, lovan Iorgovan), despre conflictele feudale [Corbea, Toma Alimoș), despre lupta cu cotropitorii; (Badiul), haiducești (Pintea Viteazul, Radu lui Anghelf istorice (Constantin Brâncoveanu), și, în cadrul celor familiale, despre părinți și copii, frați și surori, iubit-' iubită, soț-soție, soacră-noră etc. Pornind de la modelul folcloric, s-a creat, în literatura română de autor, balada; cultă, ilustrată, în diferite epoci istorice, de creații ale lui; Gheorghe Asachi, George Coșbuc, voi. Balade și idile, George Topîrceanu, voi. Balade vesele și triste, Radu; Stanca, Radu Gyr etc. SOARELE ȘI LUNA (scris la 6 august 1883, după lăutarul Petrea Crețul Șolcan, în Lacul-Sărat) Foaie de cicoare, Măre, nouă ai1, Pe unde răsare. înprunduț de mare Tot pe nouă cai; A mai mititică, Iată că-mi răsare Patru-a ciumpăvit1 2, Ca o floricică, Puternicul Soare. Cinci a omorât în mijloc ședea, Dar el nu-mi răsare, Și tot n-a găsit La lucru lucra, Ci va săse-nsoare; Potrivită să-i fie Pe toate-ntrecea; Că mi-a tot umblat Vro dalbă soție; Căeatotțesea, Lumea-n lung și-n lat, Făr’demi-am găsit Ț esea,-nchindisea4, Țara românească Și mi-a nimerit, Și ea se numea Și moldovenească La nouă argele3, Ileana Lungiș, Nouăfeciorele, Simzeana, Curmeziș, în prunduț de mare, Doamna florilor 1 ;4z(reg.,înv.) = ani. 1A ciumpăvi, vb. (Reg., Pop.) a rupe în bucăți. Y Argea, argele s.f. Locuință sau încăpere semiîngropată, bordei, unde femeile țeseau vara. 4 (A) închindisi, vb. = (a chindisi) A broda, a împodobi o țesătură. 133 Ș-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui. Soare răsărea, Și Soare-mi venea L-a gură d-argea. Cu dânsa vorbea, Frumos c-o-ntreba, Din gură-i zicea: -Ileană, Ileană, IleanăSimzeană, Doamna florilor Ș-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Țeșiși-nchindisești, Fir verde-mpletești Și mi te zorești Cămăși să-mi gătești, Și mi te grăbești Să te logodești; Că io mi-am umblat Lumea-n lung și-n lat, Țara românească Și moldovenească Lungiș, Curmeziș, Măre, nouă ai, Tot pe nouă cai; Patru-am ciumpăvit, Cinci am omorât Și nu mi-am găsit Potrivă prin lume Afară de tine Ileana Simzeana, Doamna florilor Ș-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Ea, dac-auzea, Din gură-i grăia: -Puternice Soare, Ești puternic mare, Dar ia spune-mi: Oare Und’s-amai văzut Și s-a cunoscut, Und’s-a auzit Și s-a pomenit Să ia sor’pe frate Și frate pe sor’? De mi-ei arăta, Atunci te-oi lua Atunci, nici atunci! Unde-o auzea, Soarele-mi ofta Șiiaro-ntreba, Șiiaro-mbia, Pân’ce Ileana Din gură-i grăia: -Io că te-oi lua, Cum zici dumneata, Viteaz dacă-i fi Și te-ei bizui De mi-ei izprăvi: Pod pe Marea Neagră De fier Și oțel, Iar la cap de pod, Cam d-o mănăstire, Chip de pomenire, Chip de cununie, Să-mi placă și mie, C-o scară de fier Pân’la naltul cer! Puternicul Soare, Ca puternic mare, Unde-o auzea, Bine că-i părea, în palme-mi bătea Și pod se făcea; La cap-mănăstire, Chip de pomenire; Și iar mai bătea, Scară se-ntindea, O scară Ușoară, De fier Și oțel, Pân’la naltul cer. Dar el ce-mi făcea? [...] Soarele urcă „pe scară de fier / în cuie d-oțel / pân’ la naltul cer“ unde îi întâlnește pe „moș Adam“ și pe „maica Iova“ (Eva) cărora le spune despre intenția lui de a se căsători cu propria soră. Cei doi îl poartă prin Rai și prin Iad, arătându-i pedeapsa grea pe care o primesc cei care fac nelegiuirea de a se căsători cu surorile lor. Foaie foicea, Soar Te ce-mi făcea? De câte vedea Nuse-ndupleca, Ci, măre,-mi pleca, Ci, măre,-mi zbura L-a gură d-argea, Totlasoră-sea, Șiiaro-ntreba, Și iar o ruga, Șiiaro-mbia Pe dânsa s-o ia. Ileana Simzeana, Doamna florilor Ș-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Dacă-1 auzea Și dacă-mi vedea Că tot nu scăpa, Ea tot mai cerca, Din gură-i zicea: -Frate, frățioare, Puternice Soare, Spune mie: Oare Cine-a cunoscut, Cine-a mai văzut, Cine-a auzit, Cine-a pomenit Să ia sor’pe frate Și frate pe sor’? Dar io te-oi lua Viteaz dac-ăi fi Și te-i bizui Până-n zori de zi Mie să-mi croiești Și să-mi isprăvești Peste Marea Neagră Un pod de aramă, Să nu-1 bagi în seamă. Iar la cap de pod, Cam d-o mănăstire, Chip de pomenire, Chip de cununie, Să-mi placă și mie. Puternicul Soare, Ca puternic mare, Unde-o auzea, Bine că-i părea, 134 ‘N palme că-mi batea, Podul se-ntindea, Un pod de aramă, De nu-1 bagi în seamă, Și d-o mănăstire, Chip de pomenire. Când le isprăvea, La ea se ducea, De mân-o lua, La pod c-o ducea, La pod c-ajungea, La pod de aramă, De nu-1 bagi în seamă, Și, pod când trecea, Podcăzornăia, Podsecletina1, Că n-a mai văzut, Nici n-a cunoscut, Că n-a auzit, Nici n-a pomenit Să ia sor’ pe frate Și frate pe sor’. La trecerea peste pod, fata cere fratelui să meargă, conform tradiției, înaintea ei. Ea se aruncă în mare și este transformată de Domnul într-o mreană. Năvodarii scot la mal „o mreană mare“ pe care „sfinții din cer“ o aruncă pe bolta cerească, iar moș Adam și maica Iova o numesc „Lună“. Iar ea, vai de ea, Măre,-ngenunchea, Lacrimi că vărsa, Pe Domnul ruga. Domn c-o auzea, Domn c-o asculta, Din gură-mi grăia Și mi-i osândea2: - Lumea cât o fi Și s-o pomeni, Nu vă-ți întâlni Nici noapte, nici zi; Soare când o sta Către răsărit, Luna s-o vedea Tot către sfințit; Luna d-o luci Către răsărit, Soarele mi-o fi Tot către sfințit! Șid-atunci se trase, Și d-atunci rămase, Lumea cât o fi Și s-o pomeni, Că ei se gonesc Șinuse-ntâlnesc: Lună când lucește, Soarele sfințește; Soare când răsare, Luna intră-n mare. (G. Dem Teodorescu, Poezii populare române (1885). Ediție critică, note, glosar, bibliografie și indice de George Antofi, București, Editura Mineiva, 1982, pp. 481-486.) marginea textului 1 Precizați sinonimele cuvintelor’ menestrel, rigă, ospăț, liniștit, apoposi, fântână, a ocărî, a adăsta. 2. Precizați alte sensuri ale cuvintelor: crud, pat, pol, roată. Alcătuiți scurte texte în care să evidențiați diferitele valori semantice ale acestor cuvinte. 3. Comentați semnificația construcțiilor: cu foc, spartul nunții, a-i frige inima. 4. Comentați sensurile substantivului vis. 5. Explicați modul de formare a cuvintelor: încetinel, tinerețe, înflorește, desfăcut, înăcrit. 6. Exemplificați situația când grupul de cuvinte același timp este sinonim cu adjectivul contemporan. roiectul Proiectul este un plan sau o intenție de a întreprinde ceva, de a organiza, de a face un lucru. Așadar, o activitate umană este precedată de o privire globală, dar și secvențială, a ceea ce urmează să fie întreprins, în consecință, structura unui proiect poate fi: a. tema proiectului; b. descrierea detaliată a proiectului; c. modul de realizare; d. etapele realizării; e. termene parțiale și finale; f. resurse umane: *atribuții; *aptitudini; g. costuri; h. surse de finanțare; i. evaluarea finală. 1 A se cletina, vb. (pop., reg.) = a se clătina. ~ A osândi, vb. (înv., pop.) A condamna, a pedepsi. 135 1. Ați stabilit să faceți o excursie în Delta Dunării și să realizați o investigație multidisciplinară privind flora, fauna și folclorul acelor locuri. în acest sens, elaborați un proiect, pornind de la următoarele sugestii: A. Probleme generale: *descrierea planului; *obiectivele; *participanții; *grupele de pregătire a proiectului. B. Din punct de vedere logistic: *stabilirea traseului, a mijloacelor de transport și a graficului de deplasare, până la Tulcea și, apoi, în interiorul Deltei, precizarea locurilor de campare; *stabilirea costurilor pe ansamblu și pe fiecare membru al expediției; identificarea unor sponsori și negocierile cu aceștia; ^stabilirea surselor de finanțare (de la participanți și de la sponsori); ^contactarea unei agenții de turism care să organizeze/asigure logistic desfășurarea expediției C. Din punct de vedere științific: *stabilirea obiectivelor ce vor fi cercetate; ^stabilirea echipelor pentru fiecare obiectiv; atribuțiile fiecărui membru al echipei; aptitudinile necesare; *stabilirea colectivului de redactare a referatului științific rezultat; ^precizarea modului de valorificare a informațiilor adunate referate științifice, articole în presa locală, contribuții la emisiuni de radio și televiziune locale etc. 2. Elaborați, individual sau în echipă, diverse proiecte. 3. Organizați dezbateri în care să prezentați proiectele propuse. ^olul figurilor de stil și al procedeelor artistice 1. Identificați, în poezia Riga Crypto și lapona Enigel, cinci dintre figurile de stil învățate. 2. Identificați, în poezia Riga Crypto și lapona Enigel, două dintre procedeele artistice învățate. 3. Precizați, cu argumente, planurile spațiale ce se întâlnesc în această poezie. 4. Identificați, în poezia Riga Crypto și lapona Enigel, două câmpuri semantice. 5 Comentați efectele stilistice ale repetițiilor: rigă Crypto, rigă Crypto și Enigel, Enigel. 6. Comentați efectele stilistice ale vocativelor și imperativelor din această poezie. 7. Precizați, cu argumente, genul și specia cărora le aparține poezia-Aiga Crypto și lapona Enigel. eceptarea diverselor tipuri de mesaje. Grafice (diagrame) 1. Comentați graficul - diagrama - ce urmează: 2. Explicați modul în care a fost alcătuit acest grafic. 3. Alcătuiți graficul frecvenței elevilor din clasa voastră. Frecvența cititorilor la biblioteca liceului Așteptările cititorilor față de publicațiile pe care le cumpără LEGENDA 1 - Așteaptă numai informație 2 - Așteaptă informație, dar și opinii, atitudinile jurnaliștilor 3 - Așteaptă exclusiv opinii, comentarii, atitudini ale jurnaliștilor 4 - Alte așteptări (diverse) Non-raspunsuri 4. Comentați graficul diagramă circular alăturat: 5. Explicați cum a fost construit acest grafic. 6. Alcătuiți diagrama circulară a preferințelor cititorilor bibliotecii voastre. 136 Fu uitati! Graficul constă în reprezentarea prin desen a unei mărimi, a variației unei mărimi sau a raportului dintre două sau mai multe mărimi variabile; reprezentarea prin linii, figuri geometrice, hărți etc. a unor date din diverse domenii de activitate. Din punctul de vedere al formei, graficele (diagramele) pot fi: cu puncte, cu bare, histograme, circulare, iar din punctul de vedere al conținutului, pot fi: simple și multiple. . rmaCaC urmăloi N crcLc muRmm: pe cap de locuitor Venit personal ne an r 1 - 240 220 200 180 160 140 120 100 80 60 40 20 12 3 4 5 6 PAREREA DVS. CONTEZA Stimați abonați, pentru a îmbunătăți calitatea informațională și grafică a revistei Info, avem nevoie de părerea Dvs. După completare, vă rugăm să trimiteți chestionarul fie la Dep. Marketing pe fax sau on line / secțiunea membri / votează / revista cu login: abonat și parola. Citiți revista Info? □ Da □Nu Dacă nu, de ce? □ Nu conține informații utile □ Prea multă informație □ Format neatractiv □ Nu am timp □ Altele Considerați că informațiile din revistă vă ajută la: □ Să înțeleg și să rezolv unele probleme de sănătate □ Să cunosc mai bine cum funcționează abonamentele de sănătate □ Să aflu noi informații despre ofertă □ Nu mă ajută în nici un fel □ Altele Ce alte subiecte ați dori să citiți? □ Noutăți □ Informații medicale □ Informații pentru abonați □ Profil medical Dacă doriți revista pe email, vă rugăm să completați adresa Dvs. 9, Lucrați în administrația publică locala. Elaborați un chestionar pentru a afla preocupările iocuitorilor din acea comunitate. • 9. ai te L'cr Tovocările textului 4. Extazul în fața miracolului seminței e atât de putermcj încât eul liric nu-1 poate trăi de unul singur, simțind, de i aceea, nevoia de a-1 împărți cu cineva aflat în aceeași stare de spirit Identificați în textul poeziei Mirabila : sămânță mărcile stilului epistolar la care recurge poetul.! ‘5 O primă realitate mitică nnagmează (inventează) poetul : în chiar prima secvență lirică. Identificați-o și • comentati-o Identificați și alte motive mitice în textul poeziei Mirabila sămânță ! ;6. Uneori, în procesul elaborăm artistice, poetul creează cuvinte noi. Identificați o asemenea situație în a doua secvență lirică a poeziei. Precizați procedeul folosiți Analizați-i structura. Comentați-i semantica. 7 Există în poem o secvență care ar putea fi subintitulata Universul semințelor Concentrați-vă atenția asupra acesteia. întocmiți un „inventar” al modalităților prin care poetul creează imaginea artistică a acestui univers infinit.; ‘8. Evidențiați, într-un scurt demers scris sau într-o intervenție ‘ orală, starea lirică a eului poetic în fața universului despre ! care a fost vorba în exercițiul anterior. : !9 Comentați evocarea copilăriei în relație cu semințele,1 i găsind răspunsuri pentru următoarele câteva întrebări: ; ;a) De ce îi plăcea copilului să se scufunde în cada de grâu ?,: ib) De ce „acuma, în timpuri târzii”, adică la vârsta • maturității, eul liric se opune cu dificultate („anevoie, î pun capăt”) „fierbintei donnți / de-a le atinge cu fața”? j jc) De ce, în copilărie, era posibilă bucuria de a trăi laolaltă : cu semințele? i jd) De ce, la maturitate, eul liric trăiește teama de a „trezi \ zeu, solarii, / visătorii de visuri tenace, cuminți.”; î Ce subtilitate lirică se ascunde, oare, în această „teamă” • a eului liric? 40 Ultima secvență a poeziei este o odă1, putând fi subintitulată Odă semințelor Elogiul semințelor se ; realizează artistic pnntr-o „ghirlandă” de metafore cărei ' nu substituie însă semințele ca atare, ci devenirea lor j virtuală. Descifrați (echivalați) aceste metafore, după Ș ce ați întocmit, mai întâi, „lista” lor completă. ompletați-vă cunoștințele Tema seminței zămislitoare de miracole străbate poezia omenirii. în literatura română, ea este bine reprezentată. Vasile Alecsandri are, în creația sa, o poezie-pastel intitulată Semănătorii. O alta poartă titlul Plugurile. O revistă de la începutul secolului al XX-lea apare sub titlul Sămănătorul, dând naștere unui curent literar românesc, cu nume derivat: sămănătorism. Arghezi s-a oprit și el la fabuloasa „mie de mărgăritare” ieșite dintr-un bob: Plugule, Belșug etc. Cu alte sensuri, uneori mult mai înalte decât ne lasă poezia lui Blaga să bănuim, mitul seminței n-a putut fi ignorat nici de alți poeți, precum Ion Barbu (Oul dogmatic) ori Nichita Stănescu (Elegia oului, a noua; A unsprezecea elegie - întoarcere-n muncile de primăvară) 1. Comentați, într-o compunere de minimum 15 rânduri, o secvență lirică, la alegere, care v-a impresionat în mod deosebit. 2. Redactați un eseu de 3-4 pagini, în care preocuparea majoră să fie limbajul poetic folosit de Lucian Blaga în poezia Mirabila sămânță. 3. Redactați un eseu mai amplu pe tema „mirabilei semințe” în poezia românească. 1 odă, ode, s.f. Specie a poeziei lirice în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. 154 EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora Sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu - întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister, șitotce-ine-nțeles se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari sub ochii mei- căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte. EVA Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas, ce răsuna de printre frunze ca un clopoțel de-argint. Dar s-a-ntâmplat că-i mai șopti apoi și ceva în ureche, încet, nespus de-ncet, ceva ce nu se spune în scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit, ce i-a șoptit anume, cu toate că a ascultat și el. Și Eva n-a voit s-o spună nici lui Adam. De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină și-și mișcă geana parc-ar zice că ea știe ceva, ce noi nu știm, ce nimenea nu știe, nici Dumnezeu chiar. ÎN LAN De prea mult aur crapă boabele de grâu. Ici-colo roșii stropi de mac și-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului și cântă. Eu zac în umbra unor maci, fără dorinți, fără mustrări, fără căinți și fară-ndemnuri, numai trup și numai lut. Ea cântă și eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naște sufletul. PAX MAGNA De ce-n aprinse dimineți de vară mă simt un picur de dumnezeire pe pământ și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol? De ce-ntr-o mare de lumină mi se-nneacă eul ca para unei facle în văpaia zilei? De ce în nopți adânci de iarnă, când sori îndepărtați s-aprind pe cer și ochi de lupi prădalnici pe pământ, un glas îmi strigă ascuțit din întuneric, că dracul nicăiri nu râde mai acasă ca-n pieptul meu? Pe semne - învrăjbiți de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana au înțeles că e mai mare fiecare dacă-și întind de pace mâna. Și s-au împăcat în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet credința și iubirea și-ndoiala și minciuna. Lumina și păcatul îmbrățișându-se s-au înfrățit în mine-întâia oară de la-nceputul lumii, de când îngerii strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită, de când cu ochii de otravă șarpele pândește călcâiul adevărului să-1 muște-nveninându-1. 155 GORUNUL în limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot și-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge. Gorunule din margine de codru, de ce mă-nvinge, cu aripi moi atâta pace, când zac în umbra ta și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă? O, cine știe? Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, și liniștea ce voi gusta-o între scândurile lui. o simt pe semne de acum: O simt cum frunza ta mi-o picură în suflet - și mut ascult cum crește-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru. LUMINA RAIULUI Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s păgân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs far de căldura răului? Și-ar înflori pe buza ta atâta vraj ă, de n-ai fi frământată, Sfânto, De voluptatea-ascunsă a păcatului? Ca un eretic stau pe gânduri și mă-ntreb: Deunde-șiare raiul lumina? Știu: îl luminază iadul Cu flăcările lui! DAȚI-MI UN TRUP VOI MUNȚILOR Numai pe tine te am trecătorul meu trup și totuși flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-lport. Dați-mi un trup voi munților, mărilor, dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! pământule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năpraznice inimi, prefa-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreții mei pași și-aș apare năvalnic și liber cum sunt, pământule sfânt. Când aș iubi, mi-aș întinde spre cer toate mările ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți, spre cer să-1 cuprind, mijlocul să-i frâng să-i sărut sclipitoarele stele. Când aș urî, aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieți sori călători șipoate-aș zâmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup 156 LUMINA Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de vieață? Nimicul zăcea-n agonie, când singur plutea-n întuneric și data-a un semn Nepătrunsul: „Săfîelumină!“ O mare și-un vifor nebun de lumină facutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi, VARĂ La orizont - departe - fulgere fără de glas zvâcnesc din când în când ca niște lungi picioare de păianjen - smulse din trupul care le purta. Dogoare. Pământu-ntreg e numai lan de grâu și cântec de lăcuste. în soare spicele își țin la sân grăunțele ca niște prunci ce sug. Iar timpul își întinde leneș clipele și ațipește între flori de mac. La ureche-i țârâie un greier. o sete de lume și soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine știe? Lumina, ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd - minunato, e poate că ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi. VREAU SĂ JOC O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță - încătușat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fie să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, de-asupra cer, și cer sub mine- și-aprins în valuri de lumină săjoc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: „Sunt rob în temniță!44 FETIȚA MEA ÎȘI VEDE ȚARA Frunzuliță ram de laur, Ană, umbra mea de aur - drum pe jos și drum pe sus din apusuri te-am adus. Sub pleoape, rosturi - țara - le culegi întâia oară. Și te uiți, și vezi, și vezi anul tânăr prin livezi. Celor pomi și-acestormume le surâzi, le dărui nume. Vrei să pipăi snopii, sapa, te uimește graiul, apa. Frunza-i alta-n lume nouă. Fluturi, om, poveste, rouă, zarea albă-n cerc firbinte, șerpii prin amurguri sfinte - tu te miri cum toate, toate altfel sunt. Ah cum se poate? Numai luna, rea ori bună, ți se pare-aceeași lună. 157 LINIȘTE Atâta liniște-i înjur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. în piept mi s-a trezit un glas străin și-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. Se spune, că strămoși, cari au murit fără de vreme, cu sânge tânăr încă-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi, vin, vin să-și trăiască mai departe înnoi vieața netrăită. Atâta liniște-i înjur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine știe - suflete-n ce piept îți vei cânta Și tu odată peste veacuri pe coarde dulci de liniște, pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat Și frânta bucurie de vieață ? Cine știe? Cine știe? GLAS DE SEARĂ Din prag un gând se uită lung. Să-1 las în casă? Să-1 alung? Cuvânt încearc-a se rosti: Veni-va zi! Veni-va zi! Din veac în slujbă viermii sunt. Sub glie-i văd lucrând, lucrând. Intra-voi iar, sub veghea lor, în ciclul elementelor. Din prag un gând se uită lung. Să-1 las în casă? Să-1 alung? Avea-voi fața nimănui Asemenea pământului. Cuvânt încearc-a se rosti: Veni-va zi! Veni-va zi! înmormântat în astă stea, în nopți voi lumina cu ea. 221 marginea textului 1 Indicați sinonimele cuvintelor’ rodnic, arcadă, a dibui, aplecare, țărmure, povară. 2 . Comentați poziția adjectivului față de substantivul pe care îl determină și valorile artistice rezultate, în poezia Mirabila sămânță, 3 Comentați sensul cu care substantivul sămânță este folosit în această poezie. 4 Care dintre sensurile substantivului neutru vis se regăsește în versurile. Palpită în visul semințelor un foșnet de câmp și amiezi de grădină. 5 Demonstrați ca Mirabila sămânță, de Lucian Blaga, este o creație lirică. omentariu pe text 1. Explicați semnificația următoarelor versuri: Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină, s-ascunde în fiieștecare din ele, când dorm. 2, Comentați semnificația următoarelor versuri: Mi-ai ghicii încântarea ce mă cuprinde înfiata puterilor, în ipostază: de boabe, înfiata mărunților zei, cari așteaptă să fie zvârliți prin brazde tăiate în zile de martie. 158 u uitați! Comentariul pe text urmărește evidențierea particularităților artistice ale unui scriitor, într-un fragment reprezentativ, în vederea evaluării întregii scrieri. ipuri de frazare (concizie, prolixitate, organizarea textului prinparataxă sau prin hipotaxă) In funcție de conținutul mesajului și de destinatar, emițătorul stabilește, mai mult sau mai puțin conștient, tipul de discurs pe care îl va folosi. El poate opta pentru un stil lapidar sau pentru unul cu multe determinări, pentru o frază amplă, arborescentă, în care propozițiile sunt legate prin joncțiune, ori, dimpotrivă, pentru o frază realizată prin juxtapunere. Concizia și prolixitatea sunt, din punctul de vedere al numărului de elemente lexicale utilizate și al modului de organizare al mesajului, extremele unei comunicări. Concizia presupune folosirea doar a acelor mijloace lexicale, morfosintactice și stilistice necesare transmiterii integrale și exacte a informației. Prolixitatea înseamnă nu numai risipa mij toacelor de expresie, ci și proasta organizare a acestora. în literatură, prolixitatea este întâlnită mai ales ca procedeu de caracterizare a personajelor. Prin natura lor, unele tipuri de comunicare - lecția, prelegerea, eseul, discursul etc. - impun accentuări, reveniri, completări, fără ca, prin acestea, să devină prolixe: S-a vorbit prea mult despre dor la români; s-a vorbit prea mult despre neființă la Eminescu. Neființa aduce totuși odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni în el. întreg evantaliul lui de deschideri către lume și cultură se strânge pentru noi într-o inimă, care bate. Cărui popor i s-a făcut darul acesta ? O conștiință mai bună, o spusă mai bună și exemplară, au desigur câteva mari popoare și culturile lor. Dar câte din ele au cu-adevărat o inimă ? Că inima aceasta suferă: Ai milă și stinge lungi zilele mele... Cum spune poetul singur? Dar zilele i-au fost lungi din prea plinul și nu din golul lor. Că viziunea sa despre lume este a unei prăbușiri: Știm noi de nu trăim pe-o lume, Ce pe nesimțite cade ? sau: Și popoarele de gânduri risipescu-se în vânt... este din plin adevărat. Dar sunt popoare de gânduri, au fost popoare în cugetul său. Dacă nici un scriitor român n-a invocat mai mult neființa, este pentru că nici unul n-a înfruntat-o mai mult... (Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești) ^y^arataxă Parataxa (juxtapunerea) constă în simpla alăturare a două unități sintactice, iar hipotaxa (joncțiunea) în legarea acestora cu ajutorul elementelor de relație. De regulă, mesajele elaborate, în care se emit judecăți de valoare, se fac demonstrații, se aduc argumente etc., impun fraze realizate prin coordonare și prin subordonare, cu ajutorul elementelor de relație, constant folosite. 159 Un exemplu de fraze realizate prin j oncțiune poate fi următorul: ...Nu uita că, dacă 50 de deputați Te-au ales Domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni. Fă, dar, ca domnia Ta să fie cu totul de pace și de dreptate; împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție [...] Ca și dânsul, fă, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituțiunilor noastre, prin simțimintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale nației noastre, când. Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanț că: România nu are alt ocrotitor decâtpre Dumnezeu și sabia sa ! (Mihail Kogălniceanu, Discurs la alegerea lui Cuza) Pot fi juxtapuse frazele formate prin coordonare: Ai carte, ai parte. Scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. Țara piere, baba se piaptănă. {Proverbe') Dascălul nu ne mai primea la școală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-avea cine-l înștiința, merindele erau pe sfârșite, rău de noi. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie) 1. Identificați modalități diferite de organizare a mesajului în comentariile critice care însoțesc poezia M ir abila seim ânță. 2. Explicați de ce nu poate fi prolix stilul din următorii’ text: De-a lungul Injuriilor dese și verzi, printre plute bătrâne, sălcii tunse și scorburoase, Răul Târgului își răsfiră apele pe minunata sa albie, în fâșii șerpuite, reci și străvezii, că îi numeri pietricelele rotunde rostogolite la vale. Morile vuiescpe malul stâng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe și se sparge de bolovanii de piatră. (Barbu Ștcianescu Delavrancea, Zolmb 3. Explicați de ce textul următor poate fi considerai prolix: Din cele 16 formații care vor fi la turneul fina! 14 joacă astăzi. Singurele reprezentative care stau în fața televizorului sunt România și Danemarca, ele neavând un program stabilit pentru această dată, dar jucând deja în turnee de iarnă cum a fost, în cazul nostru, ce! din Cipru, ale cărui partide au fost considerate îi 11 re fo rn i a ț i i /i a ț ion a l e. dc c * i de p a Im c 1t os. {România liberă, 25 februarie 2001} (■Scrisoarea în format electronic Scrisoarea este cel mai utilizat tip de corespondență, utilizat, în egală măsură, în relațiile dintre oameni, în cele oficiale, ca și în cele comerciale. în funcție de destinatar și de conținutul scrisorii se alege stilul, care poate fi neutru, oficial, sau colocvial, afectiv. Ca urmare a necesității comunicării rapide la mari distanțe, a intrat în uzul comun scrisoarea în format electronic, care este, de fapt, o scrisoare obișnuită transmisă cu ajutorul unui computer legat la internet. Primul pas în trimiterea unei scrisori în format electronic îl constituie alocarea unei căsuțe poștale electronice adresă de mail. Aceasta se poate obține gratuit în domenii de tipyahoo, hotmail, gmail etc. sau cu plată în 5z7e-uri personale. Accesul în căsuțele poștale se face numai pe baza numelui căsuței, format dintr-un nume opțional al utilizatorului și din codul rețelei de poștă electronică folosită, și a unei parole stabilite de utilizator. Exemplu de adresă adriana@hotmail. corn. Adresa destinatarului are de asemenea, formatul de căsuță poștală electronică. Din momentul accesării, operațiunile pe care le permite căsuța poștală sunt: redactarea, primirea și trimiterea de mesaje, stocarea mesajelor, retransmiterea lor spre alte adrese, modificarea textului. O adresă de mail mai are următoarele facilități: formarea unei agende de adrese, stocarea de date importante, precum și posibilitatea de programare în vederea alertării. Mesajele sunt fie sub forma unui text, fie sub forma de imagini vizuale și auditive. 160 Redactarea unei scrisori se poate face în două feluri: *prin realizarea unui document într-un program de scriere de text Word, Power Point etc., care se transmite ca atașament - attachement. *prin scrierea directă în fereastra specială din cadrul căsuței poștale. în acest caz, nu mai este necesară trecerea datei la care a fost scrisă, deoarece aceasta apare în mod automat în momentul în care destinatarul primește mesajul. Transmiterea scrisorii se face astfel: * se deschide căsuța poștală; * se accesează opțiunea Compose și se completează căsuțele: - To, unde se scrie adresa de mail a destinatarului; - CC, unde se completează și alte adrese în cazul în care se dorește ca mesajul să ajungă la mai mulți destinatari; - Subject, unde se rezumă conținutul mesajului. Pentru trimiterea unui document deja scris, se accesează opțiunea attachement și se urmăresc pașii indicați pentru atașarea documentului. Pentru scrierea directă, se scrie mesajul în fereastra specială, evitându-se folosirea semnelor diacritice. în momentul în care toate cerințele au fost îndeplinite, se accesează opțiunea Send și se așteaptă confirmarea trimiterii mesajului, care se face automat. u uitati! Scrisoarea în format electronic este o modalitate de comunicare foarte rapidă, prin mijloace electronice. identificați greșeala și corectați-o: Suntem avertizați că sunt șanse de explozie a gazului nesupravegheat. 161 Nichita Stănescu (1933-1983) este poetul cel mai reprezentativ aî generației de\ f după depășirea realismului socialist (formulă dogmatică impusă de regimul \ comunist). S-a bucurat, de la început, de prețuirea unanimă a cititorilor, în special a celor tineri, devenind repede un exponent al acestora, poet al vitalismului și entuziasmului tineresc. Unii exegeți îl socotesc un poet de talia lui Mihai Eminescu, reușind, spre deosebire de ceilalți postemineșcieni, să se emancipeze de influența marelui înaintaș (Alex. Ștefanescu), A debutat în 1960, cu volumul Sensul iubirii, moment declanșator al unei serii de aproape 20 de volume publicate până în 1982, un an înainte de moarte: O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Oul și-sfera (\961)f Alfa (1957 - 1967) (1967), Roșu vertical (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), Un pământ numit România (1969)^ în dulcele stil clasic (1970), Belgradul în cinci prieteni (1972), Cartea de recitire (1972), Măreția frigului. Romanul unui sentiment Epica rnagna (1978), Operele imperfecte (1979), Noduri șisemne (1982), Respirări (1982), Carte de citire, carte de iubire (versuri pentru copii scrise în colaborare cu George Tomozei și publicate în 1980). Postum, mai apar: Album memorialNichita Stănescu (1984), Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei (1985), Antimetafizica. Nichita Stănescu însoțit de AurelianTitu Dumitrescu (1985). t ___________________________________________________________ Cântec de Nichita Stănescu E o întâmplare a ființei mele: și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă și în nesfârșire se face coloană sau altceva mult mai înalt, și mult mai curând. Ce bine că ești, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt. „Starea ele ,,cântec'1, sentimentul propice poeziei este însăși „întâmplarea ființei”, descoperirea faptului miraculos că exiști, sinonimă cu „fericirea”, aproape imposibil de tradus în cuvinte... Revelarea propriei ființe este posibilă în prezența ființei iubite și prin celălalt miracol, al vorbirii (s.aut.) îndrăgos- tiți lor... Poetul spunea altădată că „cea mai mare victorie a omului este nașterea” și că „Faptul de a te fi născut este atât de mirabil, încât este mai degrabă asemuitor întâmplării decât legii”. îndrăgostiți]’ sunt ei înșiși neasemănați: „două culori ce nu s-au văzut niciodată”. Singura lor posibilitate de asemănare este verbul a fi, faptul că sunt.” (Șîcfania Mmcu, iXichilu Siunescu. Poezii. Introducere, tabel cronologic, comentarii și note critice de... , Constanța, 1997. pp. 92-93). 162 L/etineti > f Sunt mai multe poezii pe care Nichita Stănescu le intitulează Cântec. Fără îndoială, faptul nu e lipsit de semnificație. In fond, poetul și-ar fi putut intitula aceste poezii cu versul-incipit, așa cum facea adesea Eminescu. Prin urmare aici e un tâlc care, oricum am suci lucrurile, duce la ideea de lirică subiectivă pentru că presupune comunicarea cea mai directă a sentimentului prin „instrumentul” cântecului. Așa cum cântecul liric folcloric e cântec pentru sine, suficient sieși, tot așa Cântecele lui Nichita Stănescu sunt ale sale, pentru sine, și numai într-o eventuală instanță devin expresie a unui eu liric în care se poate regăsi și cititorul. Acest Cântec al lui Nichita Stănescu face parte din volumul O viziune a sentimentelor (1964), prin urmare din al doilea dintre, altfel, numeroasele volume de versuri publicate de poet între 1960 și 1982. rovocările textului 1 în cele patru secvențe poetice ale Cântecului lui ; Nichita Stănescu cuvântul „fericire” apare de doua ori? î De fiecare dată, pare că rolul lui este acela al unui ; cuvânt-cheie. Dacă sunteți de acord cu ipoteza propusă; i demonstrați-o 2 Puneți în relație strofele î și 3 cu ultima secvență lirică a Ș poeziei. Formulați în termeni adecvati, pe caiete, q : posibilă temă a poeziei Cântec. (E o întâmplare a ființei ; mele) de Nichita Stănescu. i 3 Primul vers dm strofa a Il-a e alcătuit din trei sintagme cui j valoare verbală la imperativ, care spun același lucru? ; Explicați fenomenul. Ce valoare capătă, pnn insistența lai ; care recurge poetul, starea de comunicare pnn cuvinte? 4 în demersurile noastre analitice pe marginea altor poezii; ; {Luceafărul, de exemplu), am vorbit despre forțai J demiurgică a cuvintelor, despre creația prin Logos., j Putem oare acorda cuvintelor prm care comunică cei doi i îndrăgostiți acest statut? în ce sens? Explicați. Scrieți? i eventual, un microeseu pe această temă. ! 5 . Găsiți răspunsuri plauzibile, susținute de contextele! ! respective, la următoarele întrebări , a) Cum explicați afirmația poetică, „fericirea dinlăuntrul' - meu / e mai puternică decât mine, decât oaselemele” ? ’ b) De ce „îmbrățișarea” care-i „scrâșnește oasele” e, 1 „mereu dureroasă, minunată mereu” ? ic) Ce semnificație dați strofei a IILa care începe cu versul ! imperativ „Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi. ” ? d) Cum explicau „nevoia” poetului de a folosi cuvinte vio-: lente precum: „scrâșnești” (oasele), „izbește-mi” (tâmpla)?: ie) De ce „lumea mea” (a poetului) e „prelungă și în; nesfârșire” ? Ce semnificație au cele două epitete în: : context? 6 . Dacă acceptați ipoteza că verbe precum a fi, a comu- i nica, a iubi, folosite sau doar sugerate în textul poeziei j spun unul și același lucru, comentați, în scris sau oral, > supoziția. Vă propunem și câteva puncte de sprijin, pe i care le puteți asuma sau respinge: cele trei verbe sunt: : -sinonime; ș -divergente; - complementare; “Convergente. 1 în cazul în care nu acceptați ipoteza de lucru propusă, avansați o alta și dizertați asupra ei. 1. Redactați un microeseu de 2-3 pagini pe tema norocului de a exista (a trăi, a viețui), plecând de la poezia Cântec (E o întâmplare a ființei mele.fi de Nichita Stănescu. 2. Citiți poezia O călărire în zori de Mihai Eminescu. Procedați similar cu poezia omonimă a lui Nichita Stănescu reprodusă la „Lectură suplimentară14 (p.164). Redactați o compunere-paralelă pe marginea celor două poezii. 163 O CĂLĂRIRE ÎN ZORI lui Eminescu tânăr Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucișe, se face depărtare, se face nisip. Mi-am întors către soare unicul chip, umerii mei smulg din goană frunzișe. Câmpul tăindu-1, pe două potcoave calul meu saltă din lut, fumegând. Ave, mă-ntorc către tine, eu, Ave! Soarele a izbucnit peste lume strigând. Tobe de piatră bat, soarele crește, tăria cu acvile din fața lui se prăbușește în trepte de aer, sticlește. Tăcerea se face vânt albăstrui, pintenul umbrei mi-1 crește în coastele câmpului. Soarele rupe orizontul în două. Tăria își năruie nesfârșitele-i carcere. Sulițe-albastre, Iară întoarcere, privirile mi le-azvârl, pe-amândouă, să-1 întâmpine fericite și grave. Calul meu saltă pe două potcoave. Ave, maree-a luminilor, ave! Soarele saltă din lucruri, strigând clatină muchiile surde și grave. Sufletul meu îl întâmpină, ave! Calul meu saltă pe două potcoave. Coama mea blondă arde în vânt. LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în față. Mă pândise-n încordare mai demult. Colții albi mi i-a înfipt în față, m-a mușcat leoaica, azi, de față. Și deodată-njurul meu, natura se făcu un cerc, de-a dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Și privirea-n sus țâșni, curcubeu tăiat în două, și auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe. Șialunecă-n neștire pe-un deșert în strălucire, peste care trece-alene o leoaică arămie cu mișcările viclene, încă-o vreme, și-ncă-o vreme... marginea textului 1. Explicați semnificația folosirii sinonimelor în versul: Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte. 2. Analizați semnificația propozițiilor exclamative din poezia Cântec. 3. Explicați valoarea stilistică a adverbului mereu pe lângă adjectivele dureroasă și minunată. 4. Identificați, în poezia Cântec, trei antonime și comentați-le. rocesul-verbal Un act oficial cu multiple scopuri este procesul-verbal, care poate fi de: * constatare, când se înregistrează cu exactitate o întâmplare; *contravenție, când se notează cu exactitate faptele care constituie contravenție; *predare-primire, când se menționează cu precizie obiectele, produsele etc. care au fost predate și, respectiv, primite de cineva; *consemnare, când se precizează conținutul unei întruniri, al unei adunări etc. în afara procesului-verbal de consemnare, procesele-verbale au următoarea structură: *numele, prenumele și funcția celui care încheie procesul-verbal; *data și locul încheierii procesului-verbal; 164 *relatarea faptelor constatate sau, în cazul operației de predare-primire, inventarul obiectelor în cauză; *concluziile sau hotărârea adoptată; *semnătura celui care a încheiat procesul-verbal și a celui care a făcut obiectul cercetării, constatării, a martorilor, dacă este cazul, a celor care au predat și preluat. Din punct de vedere stilistic, aceste procese-verbale trebuie să fie neutre, exacte. De obicei, pentru întocmirea acestora, există tipizate, care trebuie completate de cel împuternicit. Procesul-verbal de consemnare oferă celui care-1 întocmește mai multă libertate în înregistrarea evenimentelor la care se referă, în notarea intervențiilor și a discuțiilor ce au avut loc. Prezentăm un proces-verbal al uneia dintre ședințele Junimii, mai ales pentru a exemplifica structura acestui tip de act oficial: Ședința din 12 octombrie [1872] Prezenți: Maiorescu, Pogor, Rosetti, Leon Negruzzi, Tassu, Panu, Lambrior, Cernescu, Strajanu, Bodnărescu, col. Catargiu, Paicu, Vârgolici, Castano, Verussi, Șerbănescu, Xenopol. Se citește, de Xenopol, începutul unui studiu asupra lui Herodot în raport cu istoria noastră. Se primește, propunându-se unele îndreptări. Se citesc, de Șerbănescu, mai multe poezii originale și o traducere din Victor Hugo și se primesc. Se citesc poezii de un anonim - respinse. Se citește începutul unei poezii de Bodnărescu. Discuțiunea asupra cosmopolitismului și naționalității. Ședința viitoare la I. Negruzzi. Secretar, A. D. Xenopol (I. E. Torouțiu, Studii și documente literare) Astăzi toate evenimentele importante sunt înregistrate pe bandă audio sau video, de pe care se face transcrierea exactă. Structura procesului-verbal de constatare rezultă din exemplul de mai jos, în care, cu mijloace specifice stilului oficial-administrativ, este surprins cumplitul accident de circulație care a provocat sfârșitul prematur al unui autentic poet: Astăzi, 1956, decembrie 10, ora 2.40, noi sergentul major Gheorghe Aurelian, din D.M.C., fiind de serviciu în postul Bd. Nicolae Bălcescu, am sesizat că s-a produs un accident de circulație. Deplasându-mă la fața locului am constatat următoarele: Udroiu Mihai, născut la 27 octombrie 1928 în comuna Cienuneni, raionul Horezu, regiunea Pitești, fiul lui Moise și al Paraschivei, domiciliat în București, strada Mihai Eminescu nr. 137, raionul 1 Mai, declară: când a ajuns la circa 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae, urcându-se pe la ușa din față a remorcii. (Aceste uși nu sunt acționate de către încasator, ci sunt manevrate de călători.) Neputând să se țină, a căzut jos apucându-1 platforma remorcii și scara. La țipetele publicului, tramvaiul a oprit, după care accidentatul a fost scos de sub scară și transportat la spitalul Colțea, unde a rămas internat. Martori: Rotaru Jenica, comuna Reconstrucția-Feldioara, raion Stalin, buletin 040019 și Schwartzman Isac, București, calea Victoriei 47, raion Tudor Vladimirescu, buletin 303983. Gheorghe Aurelian 10 decembrie, ora 24 (Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet) 1. Precizați structura procesului-verbal de mai sus. 2. Ați fost informați că la hanul lui Mânjoală a avut foc o tentativă dc tâlhărie. Vă deplasați la fața loctuuu cercetați cele întâmplate și alcătuiți un proces-verbal dc constatare. Wnterpretarea semnificațiilor textului 1. Comentați semnificația cuvântului evidențiat din versul: Două cântece diferite, lovindu-se, amestecăndu-se. 2. Comentați semnificațiile substantivelor minune și întâmplare, dinultimul vers al poeziei C 3. Demonstrați că poezia Cântec, de NichitaStăncscu, este o creație lirică. 4. Comentați semnificația titlului acestei poezii. 165 eceptarea diverselor tipuri de mesaje nai urn ia lor, clin perspectiva linahtapi saic Efectuarea unui apel Introduceți(Nr.tei)( ok) Primirea unui apel Apăsați( QK ) sau deschideți clapeta (numai la modelele cu clapetă atunci când caracteristica ‘Răspuns numai cu tastă’ este setate pe Dezactivați). Terminarea unui apel A se apăsa pe ( ok) ,( c ) sau a se închide clapa (numai la modele cu clapă). Efectuarea unui apel de urgență Apăsați ( i )( 1 ) (2abc)( ok) . Apelul va fi direcționat către un operator central de urgență. Caracteristicile Acces rapid Apăsați C3D urmată de tasta corespunzătoare, sau apăsați C f J, deplasați-vă la caracteristica respectivă și apăsațiCsED pentru a o selecta. Reglare volum sonerie ApăsațiQD apoi pe tasta de volum pentru a mări sau micșora volumul semnalului sonor. înregistrarea unui VoiceNote™ Apăsați butonul Pomire/Oprire înregistrare (0) de pe partea laterală a telefonului. Apăsați butonul încă o dată pentru a opri înregistrarea. Derularea unui VoiceNote™ Selectați Mesaje, VoiceNote™, Derulare Mesaje vocale, sau folosiți poziția din Acces rapid. Reformarea ultimului număr apelat 1. Apăsați ( ok ) pentru a afișa ultimul număr format. 2. Apăsați ( ok) pentru a apela numărul. Apelare cu o singură tastă Apăsați și țineți apăsată tasta corespunzătoare, între C I ) și (9wxyz). Memorarea de numere în Agenda telefonică Apăsați ( I ) (2abc) pentru a memora un număr în cartela SIM Reapelarea unui număr din Agenda telefonică Apăsați tasta Smart (© ) apoi utilizați tasta de volum pentru a parcurge numărul memorai, sau apăsați tasta digitală corespunzătoare pentru a ajunge rapid la o anumită literă. Pentru a efectua apelul, fie țineți apăsat timp de 1,5 secunde, fie apăsați ( OK ) . Formarea de numere din Agenda telefonică Introduceți (Locația)( #► )( OK) . întreruperea avertizării unui apel Apăsați pe tasta de volum atunci când telefonul sună sau vibrează. Aceasta va opri avertizarea, dar nu răspunde la apel. o tasuri <4 toba >>r<) «b jwntm ț, jwntr । cnjw Se 'wctp ■ w t» BkhJ )(< ■JM, (VulUâik» Ux.xî* >4 > UpfJ b'X- !x< a vfauiit talAllXWc», ; Avo: >U« va.tro Iertai fUii V ; t'<. «M «lăx <» Mnxt :ohh«' *J4xw. W . M ’idui!... Pristanda: Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu! Tipătescu: Mișel! Pristanda: Curai, mișel! Tipătescur Murciar! Pristanda: Curai murdar! O^eceptarea în raport cu genurile și speciile literare în care se încadrează textul 1. Argumentați că O scrisoare pierdută, dc LL. Caragiale., este o comedie., pornind dc la ultimele indicații scenice: Muzica atacă marșul cu mult brio. Urale turnătoare. Grupurile se mișcă. Toată lumea, se sărută, gravitând în jurul lui Cațavencu și lui Dandanache, care se strâng în brațe, la. mijloc. Dandanache face gestul cu clopoțeii. Zoe și Tipătescu contemplă de la o parte mișcarea. Gf^mbiguități morfosintactice care îngreuiază înțelegerea mesajului. Dificultăți de înțelegere a mesajului cauzate de forme incorecte de pronunțare 1. Indicați formele corecte aic cuvintelor: famelic, remunerație., plebicist, caraghios, paispee, cinspe. Jevruarie, catindrală, fo tel. 2. Comentați efectele artistice ale modului în care vorbesc personajele din această piesă. 3. Explicați dc ce ambiguitățile morfosintactice și formele incorecte dc pronunțare întâlnite la unele dintre personajele comediei O scrisoare pierdută, nu creează dificultăți dc înțelegere a mesajului. 184 000 r iveluri de constituire și de receptare ale mesajelor orale și scrise După cum se știe, discursul este locul de întâlnire a celor mai multe procedee caracteristice exprimării orale și a celei scrise. La fel ca și discursul, care este elaborat în scris, pentru a fi rostit în fața unui auditoriu, și operele dramatice sunt gândite și create pentru a fi rostite în fața unui auditoriu. Aceasta înseamnă că vor fi utilizate nu numai resursele lexicale, morfosintactice și stilistice ale limbii scrise, ci și acelea ale exprimării orale, în care elementele nonverbale își au locul lor bine definit. Din timpul elaborării, autorul are în vedere modul în care diferitele replici vor fi puse în valoare prin mimică, gestică, intonație etc., dar și prin scenografia și dinamica spectacolului respectiv. La fel de importantă este și receptarea mesajului de către auditoriu, care trebuie să îl perceapă în întreaga sa complexitate, incluzând, deci, atât mijloacele verbale, cât și pe cele nonverbale. Mesajele, orale sau scrise, se constituie și se transmit, urmărindu-se, la nivelul: a. fonetic ortografic și de punctuație - pronunțarea clară și corectă a sunetelor; - respectarea normelor ortografice în redactarea - pronunțarea nuanțată (folosirea mijloacelor non- textului scris; verbale); - respectarea nomelor de punctuație; marcarea prin semne de punctuație a momentelor când vor fi folosite mijloace nonverbale. b. morfosintactic -folosirea corectă a formelor flexionare; -utilizarea corectă a elementelor de relație. c. lexico-semantic -cunoașterea sensului corect al cuvintelor; -folosirea adecvată a cuvintelor în context. -utilizarea variantelor literare; -recunoașterea și folosirea sensurilor denotative și conotative; -utilizarea corectă a unităților frazeologice; -evitarea etimologiilor populare și a formelor hipercorecte. d. stilistic -recunoașterea și folosirea calităților generale ale stilului; -recunoașterea și folosirea calităților particulare ale stilului; -recunoașterea și folosirea stilurilor funcționale; -recunoașterea și folosirea stilurilor direct, indirect și indirect liber; -recunoașterea și folosirea unor tipuri de frazare în funcție de tipul de text. e. textual -recunoașterea și folosirea coerenței și coeziunii. 1. Con’cntați modul în care este receptat următorul mesaj: Cu ocaziei aledzerii, neicusorî.C.e, ca ocazia aledzerii; știi, m-a combătut opoziția si colo, si dincolo, si dincolo...si rămăsesem eu... care (amdda mea de la patuzsopt in Cameră... rămăsesem mă-nțeledzi fără ceaedm... si asa am venit pentru a Tăcere. [...'/ Da de deranz... destuii Inchipuieste-ți să vii pe drum cu birza ținti rostii. hodoronc-hodoronc, zdronca-zdi'ou ca... Sin, m-a zăriră ținut L.. si clopoțeii (gest)... mii țnue urerhile... sd/ asa sunt de amețit si de obosit... nu-li făli o idee, conița mea (către Trahanache), nu-ți fați o idee, dde prefect, neicuson.de (către Tipătescu). nu-ți fați o idee, d-le prezident, puicusonde... 185 2. Identificați sensurile conotativcdintcxtuk Coborând văile, suind dealurile, săitând Carpații, crealiunile anonime s-au dus de aici dincolo și de dincolo dincoace, ca fluxul și refluxul oceanului, răscolite, de puterea uriașă a instinctului nostru, pururea năzuind să ne simțim o singură ființă, cu același dor, cu aceleași dureri, cu aceeași limbă fără dialecte și cu același tropi pe care au curs inspirațiile bătrânești. /.../ între natură, și poporul român este o străveche și legendară dragoste. La adăpostul munților malți, al văilor adânci și a! perdelelor codrilor neguroși, s-a împotrivit cumplitelor nă văliri și a dobândit biruințele existenței noastre naționale... (Barbu Ștcfăncscu Dclavrancea, Din estetica poeziei populare) nformația verbală în domeniul audio-vizual (știri radio, știri tv) Nevoia de informații, caracteristică omului modem, a dezvoltat un impresionant imperiu mass media, care funcționează la scară planetară, astfel încât, în orice clipă, putem fi la curent cu tot ceea ce se întâmplă în întreaga lume. în unele situații, evenimente importante au putut fi urmărite simultan cu desfășurarea lor. Este cazul, printre altele, al transmiterii în direct la televiziune a Revoluției din 1989 din România sau a atacurilor teroriste de la 11 septembrie, 2001, din SUA. Schematic, fluxul informațional se desfășoară în felul următor: Alături de informațiile procurate de la agențiile de știri, ziarele, radiourile și televiziunile au ele însele echipe de reporteri de teren, aflate într-o competiție acerbă de obținere a exclusivității informării publicului respectiv cu știri de ultimă oră din arii geografice și domenii de activitate restrânse. 1. Care este deosebirea dintre modul de transmisie a informației verbale în emisiunile radio și în cele 1V. 2. Sunteți reporter radio la un post local. Transmiteți, în direct, un eveniment major dm viața școlii voastre: participarea la o competiție sportivă de nivel național, acordarea premiilor la un concurs de creație, inaugurarea unui cenaclu literar sau a unui cerc științific etc. 3. Sunteți reporter la un post de televiziune local. Transmiteți, în direct, un eveniment major dm viața școlii voastre. Precizați deosebirile dintre cele două tipuri de mesaje. 4, Comentați deosebirile dintre mesajele transmise prin presa scrisă, prin intermediul radioului și prin i n te rmed iu 1 le I c v i z i un i i. zXdentifîcați greșeala și corectați-o: Organele de ordine au venit din timp pentru a prefigura lupta dintre bandele rivale. 186 ^/^icționar EXPRESIONISM (fr expressiomsme, germ; expressionismus) Curent artistic constituit în Germania; la începutul sec. al XX-lea. Potrivit concepției estetice aflate la baza acestui curent, artistul dă realității o expresie nouă prin raportarea lucrurilor la absolut și pnntr-o participare patetică la imaginea astfel creată. Noul curent sau „stil nou” este reprezentat, în poezie, prin poeți ca Georg Trakl, Franz Werfel, Gotfned Benn ș.a., și în teatru; !prin dramaturgi ca Georg Kaiser, Bertolt Brecht, Ernest Toller etc. în teatru, locul principal îl deține drama de idei; în care personajele sunt mai mult expresia unor simboluri sau concepte decât individualități umane distincte. îii pictură, cel mai de seamă reprezentant al expresionismului :este austriacul Oskar Kokoschka. La noi, Lucian Blaga a ‘impus o variantă nouă, profund originală, a acestui curent, ■atât în poezie cât și în teatru. El este, de altfel, autorul unei foarte interesante definiții a curentului (revezi exercițiul 5, cap G. Bacovia, p J 39) ; Ca filosof al culturii, Blaga a teoretizat curentul El identifică liniile de forță ale spiritualității românești prin ■coborârea în subconștientul și inconștientul colectiv, ceea :ce echivalează cu întoarcerea spre zorii originilor noastre etnice, spre fondul nostru nelatin. „în spiritul românesc e .dominantă latinitatea, zice Lucian Blaga, liniștită și pnn -excelență culturală. Avem însă și un bogat fond latent ’slavo-trac, exuberant și vital, care, oricât ne-am împotrivi; ■se desprinde uneori dm corola necunoscutului, răsărind iputemic în conștiințe. Simetria și armonia latină ne e deseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în : adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E ■o revoltă a fondului nostru nelatin.” în acest fond nelatin .găsea Blaga cele mai multe concepte culturale asimilabile expresionismului, „transcendentalul”, „cosmicul”, ;„originarul”, „miticul”, „dionisiacul”, „nemăsuratul”, ■ „stihialul”, „apocalipticul” Meșterul Manole dramă dc Lucian Blaga (fragmente) Locul acțiunii: pe Argeș în jos. Timp mitic românesc. ACTUL ÎNTÂI Cămara de lucru a Meșterului Manole. Multe, foarte multe lumânări aprinse pe masă, pe blidar, în fereastră. Pe masă e un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Starețul Bogumil, șezând în fața mesei, privește drept înainte, din când în când clipește repede din ochi. Găman, figură ca de poveste, barba lungă împletită, haina de lână ca un cojoc, doarme într-un colț mișcându-se neliniștit în somn, când și când scoate sunete ca un horcăit și ca un suspin în același timp. Meșterul Manole, la masă, aplecat peste pergamente și planuri, măsură chinuit și frământat. Noapte târziu. SCENAI MANOLE, BOGUMIL, GĂMAN MANOLE: (ducăndu-și mâna deznădăjduit prin păr) Ajută-mă cuvioase - altfel! Altfel! - Nu cu sfaturi mai presus de fire! O, câte piedici și împotriviri! BOGUMIL: (fără a se mișca, cu voce monotonă, ca a unuia care-și are un drum, de la care nu se abate) Nu mai măsura! [...] MANOLE: Părinte Bogumile ajută-mă! Silviu Stănculescu (Manole), Iulian Necșulescu (Bogumil) și Corado Negreanu (Găman) în spectacolul cu drama Meșterul Manole de Lucian Blaga, la Teatrul „Giulești“ din București (1968). 187 „Extrem de originală c...la Blaga stofa din care sunt croite mai toate piesele sale. El izbutește să folosească și aici în chip ingenios credințele ancestrale, obscure, plăsmuirile mitice naive, practicile magice populare, cu alte cuvinte, materia spirituală a „eresurilor’1. Surpriza e de a constata câtă substanță dramatică inedită poate fi scoasă din acest zăcământ folcloric singular. ...Din specularea substanței acesteia conHictuale inedite a „ere- surilor11, într-o ordine cosmică și transccdentală, sunt scoase și (alte) piese: Înviere, Cruciada copiilor, Avram lancu, Arca lui Noe. " (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română și expresionismul, București, Editura Minerva, 1978, pp. 91 92.) „...De ce este necesară, pentru izbânda construcției, o jertfa de sânge? Legenda nu răspunde... In. Meșterul Manole al lui Blaga. motivația jertfei constituie punctul central. Ea atribuie tragismului o sursă ontologică. Deci un caracter de fatalitate. Mira e o Ifigenia argeșeană. Manole îndură șapte am soarta lui Sisif, spre a se vedea apoi condamnat să accepte, și s-o ducă la îndeplinire chiar el, cu mâinile proprii, o crimă sacră înspăimântătoare, analogă celor impuse altădată lui Agamemnon. Aceasta, printr-o determinare, ce întrece nu numai puterea de împotrivire, dar și puterea de înțelegere a omului. Jertfa e cerută de „puteri11, de forte necunoscute care... ar rostui în înalt și adâncuri cumpăna mare a firii. Nu „morții răi”, îl învață starețul Bogumil pe Manole, zădărnicesc edificarea mănăstirii, și nici elementele: - Nu e apă și nu e foc sunt puterile! lată-ne transportați în plin bogomilism! Scoși implicit din imperiul ortodexiei (și al ortodoxismului), duși undeva mai aproape de Persia decât de Bizanț. Nu pentru întâia oară, în dramaturgia blagiană, și nici pentru ultima, concepția bogomilică, absorbită de folclor, a complementarității divinului și demonicului traversează întreaga literatură a lui Lucian Blaga.” (D. Micii,,, Gândirea ” și gândirismul, Editura Minerva, București, 1975, pp. 849-850.) BOGUMIL: Numai în iad se socotește. Acolo în împărăția virtuților întoarse, toate sunt după măsură: și coarnele dracilor, și cozile galbene. Acolo numărul stăpânește în întocmiri, în sinoade, în bolți și în clădiri[...] în împărăția lui Dumnezeu, a socoti e un păcat ceva mai mic decât necinstea sâmbetii, dar neapărat mai greu decât călcarea poruncii a șasea. Nu, Manole, pe mine nu mă prinzi în jocul acesta necurat. MANOLE: (se ridică amenințător) Cine-mi dărâmă zidurile? [...] BOGUMIL: Și eu ți-am spus: lasă-mă să mă rog. Dar tu nu vrei să faci jertfa, și pe mine nu vrei să mă lași să mă rog. (Se ridică) Mă duc! Femeile noastre au ieșit lângă râu la miezul nopții și au stâns lumânări în apă, pentru a dezlega blestemul, dacă e blestem. Dar nu a fost. Tu ai aprins candelă deasupra chipului mic tot în zadar. Un singur lucru mai poate să ajute. MANOLE: A fost odată săpat în piatră: să nu ucizi. Și alt fulger de atunci n-a mai căzut să șteargă poruncile! [...] GAMAN: (sare dintr-o dată în picioare, cuprins de panică, cu glas greu) Meștere, meștere, meștere. (încet de tot) Meștere! [...] (Se scutură enorm, sare pietriș din lână pe pergamente.) Le dârdâie dinții - se scutură necuratele, - o, o! Nu e nimeni să sprijinească zidurile ? Cu spatele vreau să le țin. Zidul se mișcă, se zbate în friguri pământul. Și nu sunt friguri de născare ci friguri de prăbușire! Vr-vr, vr-u-u-uuu!!! Orăcăic în pustiire - aici broaștele, dincolo puterile marile! Butăvăluc! Cau-cau-cau! BOGUMIL: (ascultă în noapte) [...] Sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până-n veacul veacului. Nu vrei să pui odată capăt acestei griji? Ce e timpul ăsta? Râia sufletului. Făptuiește, nu cumpăni! Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor albi și păroși și intră învingător în trupul bisericii, hărăzit veșniciei. Pentru suflet e un câștig. Manole, fă-ți cruce largă și picură-ți pe inimă ceara topită: numai jertfa cea mare poate să te ajute! MANOLE: [...] Ci eu, părinte, nu pot, nu vreau și nu pot! ! Pentru a fi bun de-o ispravă atât de întunecată, trebuie să fi clădit mai puține altare decât Manole, și trebuie să fi fost cel puțin un an călău la curtea domnească. Inima mea speriată nu e pentru asemenea fapte. Biserica mi se cere, jertfa mi se cere. O, părinte, cât e de greu. [...] BOGUMIL: Ce e, Manole? Ce cumpănești? Ce chibzuiești? Ce nu intră în numere? Ce nu se lasă măsurat? MANOLE: Jertfa aceasta de neînchipuit cine-o cere? Din lumină, Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfa de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor. BOGUMIL: Firește, cât timp cântărești, așa este. Pe întâiul nu ți-1 poți închipui crud, cum pe celelalte nu le închipui fără de minte. Dar crezi tu oare că măsuri și înălțimile și adâncimile sorții cu plumbul atârnat de sfoară? Și dacă întru veșnicie bunul Dumnezeu și crâncenul Satanail sunt frați? Și dacă își schimbă obrăzarele înșelătoare că nu știi când e unul și când e celălalt? [...] (Ii pune mâna pe umăr, așteaptă). MANOLE: (Nurăspunde). [...] 188 SCENA III MANOLE, MIRA, GĂMAN MIRA: Fruntea asta nu se mai netezește niciodată? Manole apleacă-te și surâzi. - Uită-te în ochii mei. Ce ascunzi în tine? MANOLE: Frică, Mira. Frică de drumul pe care mă găsesc. Că nu știu unde sunt și unde duce. Și nu știu dacă suie, sau coboară. Și nu știu dacă m-apropiu, sau mă depărtez. Ce bine că ești aici. Tu început și sfârșit, tu totul. MIRA: Meșterul meu - visează. Pentru el femeia adusă de peste apă nu e tocmai totul, dar să zicem jumătate din tot. Cealaltă jumătate e ea. (Arată spre bisericuță.) Și cu drept cuvânt. - Las', las', nu tăgădui! Nu mă supăr deloc că mă pui în cumpănă cu minunea asta înfricoșată de puteri. MANOLE: între voi două nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteți una. MIRA: (șăgalnic) Iată pentru ce în fiecare dimineață zic: ce bine că nu vrea să se înalțe! MANOLE: Gândești că prea mult m-aș duce să-mbrățișez piatra, nu-i așa? Și că ziua mi-aș pierde-o mângâind bolțile. Te temi că noaptea mea ar fi o odihnire pe trepți, iar turla sabie între mine și tine. MIRA: Astea n-ar fi pricină de griji, dat* s-ar putea în- tâmpla într-o zi, pe ea s-o numești Mira - iar pe mine - biserica ta. Și zăpăceala ar fi cumplită-ha, ha! [...] MANOLE: Toate se clatină. Și stăm cu frică, și stăm cu spaimă. Vântul cerului îmi împrăștie fumul. între suferință și așteptare se pare că din sufletul meu încă nu am dat, ca Abel, spicul cel mai scump și cel mai curat. De aceea darul nu găsește drumul înălțimilor și veșnic se întoarce iar în pământ. [...] GĂMAN: (Seîntoarce-nsomn.) MIRA: (Face semn lui Manole să tacă. Ceva îi trece prin gând. Așteaptă până ce Găman se liniștește.) MANOLE: Au căzut și cele din urmă cărămizi. MIRA: (Intr-un fel de extaz ștrengăresc, sare cu picioa- rele pe Găm an care e în tins enorm pe podele.) GĂMAN: (Suspină și urlă închis.) MIRA: Scutură-te, Gămane, voinicește ca zmeii tărâ- mului celuilalt, încă o dată - așa - scutură-te! Tu ești pământul marele, eu sunt biserica jucăria - puterilor! Seninătate-vreau, nestăpâniților-că toți sunteți înnorați și prăpăstioși. Manole e chin. Călugărul e stafie întunecată. Tu cutremur. Țara îngrijorare. Vreau să se sfârșească odată povestea aceasta de spaimă și tristă nebunie. GĂMAN: (Se scutură din încheieturi.) MIRA: Mai din adânc moșule, așa, de la început, încă o dată! Strigă, Bojemoi\ GĂMAN: (muge și scrâșnește sinistru) U-u-u-u! vrrr! Izbăvi nas na sei ceas! MANOLE: (Asistă la această ciudată întâmplare, mut, căscând ochii mari, absent, ca pe altă lume.) MIRA: Vezi ce bine mă țin, și nu sunt nici de var, nici de cărămidă. Seninătate-când sunt între voi! Și puțină lumină! Să se ridice sprâncenele! Inimă mai ușoară! Manole e mohorât parcă și-ar fi pierdut îngerii, ce-1 păzeau fără simbrie. Și tu ești mâhnit parcă ai fi pierdut raiuri, pe care nimenea nu le-a văzut. Moșule vezi? Nu m-am prăbușit. Trupul meu e întreg, arcurile întinse, os nu s-a spintecat, - stâlpii sunt drepți! Răbdare numai întunecaților. Și într-o zi nici biserica n- are să se mai năruie. Cum ar putea să stea, dacă nimenea nu lucrează râzând la ea? (Sare de pe Găman.) GĂMAN: (Se ridică pe un cot, cu sunete de durere, nearticulate.) MIRA: (cu îngrijorare, se apleacă spre el.) Ce obosit ești, moșule! Nu te-am văzut niciodat’ așa de obosit. lartă-mă că te-am trezit. GĂMAN: O-o-obo-sit - Gore mi, gore nam - ! în văzduh a crescut pe spatele meu - o biserică. - O, o, o, de ce nu m-ai luat, Doamne, un ceas mai devreme? Vai nouă meștere! O, o ! Vino ființă tânără, viață fără pereche, la zmeul vostru, vino. Mare durere simt și oboseală ca de sfârșit. [...] ACTUL AL DOILEA SCENA III MANOLE ȘI CEI NOUĂ MANOLE: ...Mărturisire auziți din parte-mi, c-am început să clădesc fiindcă n-am putut altfel[...] Umerii noștri au ridicat, mâinile noastre au măsurat, nu zile, nu luni, ci ani. Și acum vreți să plecați cu rușine, când încă nimic n-a stat? Toată țara ne privește, vreți să sfârșim în batjocură? Cui nu i se răscoală sângele gândindu-se că munca a fost în deșert? Dar facut-am oare în afară de muncă - o jertfa - o singură jertfa smulsă din viața noastră, pentru zid? [...] AL TREILEA: Poate e așa de greu lucrul ce vrei să ni-1 ceri, că nu găsești cuvântul. Scrie-1, meștere, aci în țărână, cu toiagul, și noi îl vom citi în tăcere și dacă se poate îl vom împlini. 189 AL ȘAPTELEA: Numai să nu mai întârziem, poticniți aici în groaznică zădărnicie!! MANOLE: (Se luptă lăuntric, în sfârșit, începe cu un glas ireal) ... O viață de om ni se cerc. Aș vrea.să ni se pară dar ușor și nu jert fa de sânge. Frați zidari, stau cumplit în mijlocul vostru, mă priviți cu ochi care nu mai clipesc, și mă ascultați cu urechi care n-o să mai adoarmă. Și dintr-odată înțelegeți tot, sau ghiciți tot. O viață scumpă dc om se va clădi în zid, jertfa va fi o soție care încă n-a născut, soră sau fiică. Frați întru suferință, pentru cine e mai greu? Pentru cel ce vestește acestea sau pentru cei ce ascultă? Soția unui din noi va trebui să fie jertfa, soră sau fiică. Soție care încă n-a născut, soră curată, fiică luminată. AL PATRULEA: (aiurând) Soția unuia din noi? AL CINCILEA: Soră să fie? Fiică luminată? TOȚI: (cască ochii spre Manole, pierduti.) MANOLE: Pentru înfăptuirea gândului, unul va trebui să sângereze amar. Din al cui pământ se va smulge spicul curat, înainte niciunul nu știm. Inima noastră se închină lângă curatul spic. E al tău, e al lui, sau al meu? Fiți tari, închideți ochii, nu mai priviți înjur, apărați-vă dc orice gând șovăitor și rugați-vă. ( A'bviili iMiVu'' h: \ 1::;i■ >ii;) .. .. •■■/ iiJcLsul cc! mai proiimd al mame C!\ eanniim ;ir imkm h admmiki c; cmbk'Hi;! (Iclinilrnac pcimai Marmic moi)iiu 11;iLiin ai iaplci crcaioaicV ACTUL AL TREILEA SCENA III ACEIAȘI, MIRA AL ȘASELEA: Un om sau biserica? Cc c mai mult? Omul c ceea ce suntem, bun sau netrebnic, fiecare - lăcaș c ceea ce unuia singur îi c dat să înfăptuiască pătruns de cea mai înaltă taină cerească! [...] MIRA: Mi s-a părut un vaier din zid- (Strigă.) Meștere! Poatc-ați prins pe cineva și l-ați legat în pivniți. Lăsați-mă! Cincc? Vreun cioban a fost. Cine c? Vreun călugăr a fost. Cine Vreo femeie în trecere ați răpit. ființa închisă, pe mine mă i. piept și nu mai găsește ae: Lăsați-mă să-i deschid. Ea: voi ați silit-o să intre în zid. MANOLE: Mira-nimenea nuc asul s-a auzit. Manole, izbăvind ăvești. Cărămida o strânge peste Dchiul vostru nu s-a înfricoșat? dccat poate să ducă vreo veste și chis. [...] MIRA: Am auzit vaier în zid. Acu... nu mi s-a părut. Am auzit vaierul. MANOLE: Nici un vaier n-ai putut s-auzi Mira, fiindcă... totul e numai... liniștește-tc Mira. Tu ai vent să scapi un om de la moarte... astfel sufletul tău se vădește ccl mai curat. Te potrivești în ceruri și tc-ai rătăcit între noi, oameni de glumă rea. Mira ce să-ți spun? De-atâtea ori ai fost căprioara neagră când suiai drumul la noi. De-atâtea ori ai fost un izvor dc munte, când coborai de la noi. Acum ești aici încă o dată: nici căprioară, nici izvor, ci altar. Altar viu între blestemul ce ne-a prigonit și jurământul cu care l-am învins. [...] Silviu Stănculescu (Manole) și Mariana Mihuț (Mira) în spectacolul cu drama Meșterul Manole de Lucian Blaga, la Teatrul „Giulești“ din București (1968). 190 MIRA: Da? Atunci cu atât mai bine. Cine-1 va auzi? îl va auzi mama care a fost, și copiii noștri care vor veni. Manole, ce bucurie. în sfârșit zidurile nu mai cad. Și n-ați clădit pc nimenea în ele? MANOLE: Nu, Mira, nu. Știam că vii speriată, știam că vii purtând grija altor vieți. Și atunci am glumit, făcând pc bărbații sălbatici. Povestea cu jertfa omenească c numai așa un joc. Un joc de albă vrajă și întunecată magie, pe care-1 vom face cu tine. MIRA: Cumine?- Nuînțcleg. -Cumine? MANOLE: (cu glas ireal) Cu tine, fiindcă tu ești aici - din întâmplare. Și-apoi așa se și potrivește. Fiindcă între toți și toate tu ești cea mai pornită sprejoc. MIRA: (cu oarecare nedumerire) Bine! {Se uită cu ochii spre soare.) Dacă nu e prea târziu... că vreau să mă întorc înapoi încă de a se face amiază... MANOLE: Mult nu e de atunci, îți amintești, Mira, - o dimineață ca asta era. Când ne-am întâlnit cu stângăcie întâi, am fost aproape numai copii și-am început în neștire să ne jucăm de-a viața. Acum tot așa ne vom juca de-a moartea. Atunci te-am culcat în iarbă, acum te voi culca în zid. Va trebui tot timpul să zâmbești, și chiar de va fi rece zidul, să te silești să glumești. Să pară în adevăr că moartea e un joc. Căci vezi, blestemul de care vorbirăm, îl învingem c-un joc. MIRA: Biserica va sta. Manole, tu o să-ți culci capul pe trepte, și poate ai s-o iubești mai mult decât pe mine. Dar n-are a face. Eu ce va trebui astăzi să fac? Să-nchid ochii, să mă rog, să tac? MANOLE: Nimic ce n-ar fi firesc. Doar să înduri, ce vom face cu tine. [...] MIRA: (ca un copil) Am să mă joc cu voi cum doriți. - Dar ăștia să nu se mai încrunte că-mi pierd orice plăcere. Parcă și sprâncenele le-au mai crescut peste uitătura piezișă. MANOLE: Zidari, ați auzit? încruntarea s-a sfârșit. Acum începe partea luminei. Închipuiți-vă - copii, cu treizeci de ani înapoi, închipuiți-vă în trecut, când clădeați biserici din nisip! Luați uneltele, pregătiți țărâna și tot ce e de pregătit! [...] MIRA: (îlprivește cu mare și liniștită iubire) Meștere. ZIDARII: (Lucrează la zid.) MIRA: (suspină ușurată, se-ntoarce spre ei) Ei de ce tac? Altădată erau mai firești. MANOLE: (cu liniște neomenească) Ieși din încălțăminte ca să intri desculță în zid. MIRA: (își desface opincile-sandale, sprijinindu-se cu o mână de Manole) Unde le las? Să mi le aduci lângă zid, să Ic am când ies - că altfel mă dor tălpile de pietre - când calc. Va ține mult jocul? MANOLE: Un ceas - două, sau trei. MIRA: Numai atât? MANOLE: Jocul e scurt. Dar lungă și fără de sfârșit minunea. (O prinde ușor cu brațul, și pornesc în pas liniștit spre ziduri.) ACTUL AL PATRULEA O dată sacrificiul făcut, biserica se ridică și nu se mai dărâmă. Manole însă se răzvrătește împotriva propriei sale fapte și vrea să spargă zidul pentru a o elibera pe Mira, dar zidarii îl opresc. ACTUL AL CINCILEA Vodă, boierii și călugării vin să vadă minunea. Boierii și călugării îl acuză pe Manole de crimă. Mulțimea îl apără. Manole se urcă în turlă, trage clopotele, după care se aruncă în gol. SCENA IV Aceiași, fără MANOLE ALTREILEA: Manole, Manole, ce vom face? ALTUL: Doamne, cel ce a clădit biserici. ALTUL: El tot așa zicea: înfăptuirea bisericii cere tot, și te duce dc-a dreptul în moarte sau sărăcie, în cer sau nebunie. AL CINCILEA: (către Al doilea) Tu pescar, te vei întoarce iar în apă? AL DOILEA: Sunt cu rostul pierdut. ALTUL: Nu vom ști cum să ne mai găsim un loc în viață, vorrt rătăci din loc în loc. ALTREILEA: Când nu voi mai fi, apa și adâncul pădu- rilor vor mai vui aici, amintindu-nc fără să ne nu- mească, surd și cumplit, a-u! a-u! din veac în veac. ÎNTÂIUL: Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate înnoi! (Lucian Blaga, Opere, voi 4, Editura Minerva, București, 1977.) 191 ^7 Vetineti f f în 1927, Lucian Blaga publica, la Sibiu, drama Meșterul Manole. Peste doi ani, în 1929, la 6 aprilie, piesa vedea și lumina rampei, în premieră absolută, pe scena Teatrului Național din București. în perioada următoare, drama se va juca pe câteva scene europene: la lOnoimbrie 1929, în premieră la Berna (Elveția), la 19 martie 1934, la Lwow (Polonia). Cu drama lui Blaga suntem din nou în fața fenomenului de intensă circulație a unui mit în mediile literare culte. Blaga reface structural semnificațiile baladei, încât se poate vorbi de o asimilare totală a mitului. El e regândit și reconstruit din perspectiva unor concepte estetice și a unor elemente de sensibilitate moderne. între acestea, expresionismul pare să dețină un loc central. eZrovocările textului | Comparați,, după ce îe-ați citit cu atenție, balada; ț Monastirea Argeșului și opera Im Lucian Blaga, f Meșterul Manole Stabiliți, scrnndu-le pe două j coloane, asemănările și deosebirile. 2. Comentați particularitățile structurii compoziționale a; î dramei lui Lucian Blaga, în comparație cu balada; ; populară, luând în considerare diferențele specifice și ; genul proxim, baladă- dramă, epic - dramatic. K Pentru Manole, jertfa unei ființe umane e irațională și el i continuă, o vreme, să se frământe în nehotărâre. Pe acest j plan psihologic de teama, îngrijorare și nehotărâre, se ■ desfășoară scena în care Mira își țme echilibrul pe trupul , bântuit de coșmaruri al lui Găman. Comportarea lui; ; Găman devine, aici, expresia metaforic-simbohcă a; : stihiilor telurice potrivnice zidim Manole înțelege că; ; sfatul lui Bogumil nu e lipsit de tâlc. Acum conflictul e. clar și definitiv instalat. Definiți forțele conflictului. ‘ Comparați-1, având în vedere deosebirile, cu faptele j care definesc conflictul în balada populară. Poate fi : apreciat conflictul dramei Meșterul Manole drept unul de natură tragică? Argumentați. 4 . Având în vedere faptul că structura dramei lui Blaga își i organizează desfășurarea acțiunii pe două planuri, unul ' psihologic (frământările sufletești ale lui Manole) și • altul al faptelor, se poate vorbi despre dubla natură a; ‘ punctului culminant? în ce moment al desfășurăm ; evenimentelor artistice ați putea plasa punctul culminat ; din planul psihologic ai dramei? Dar în ordinea ț faptelor, când putem vorbi despre punctul culminant? etineti f f „Ieșirea” din conflict (rezolvarea lui) nu poate avea loc decât prin moartea eroului. Această semnificație e susținută de metafora femeie - biserică din scena Manole, Mira, Găman (Actul I , scena III). Ea trimite cu gândul la vocația zămislirii: biserica e simbol al creației unei valori civilizatoare eterne, așa cum femeia reprezintă simbolul eternității prin neclintitul ei destin de a perpetua, născând, omul. Manole e aici un erou civilizator, care dă oamenilor o valoare etern- durabilă, așa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul. revocările textului 5 Definiți tipul de relații (de opoziție, de echivalență, de 7 : complementaritate etc) dintre personajele dramei, în; ‘ i funcție de momentul acțiunii (5. Stabiliți locul și rolul personajelor în desfășurarea! ; : acțiunii dramatice, prin raportarea fiecăruia lâ ' personajul principal. Comentați, în scris sau prin intervenții orale, comportamentul Mirei în momentele premergătoare imolăni (zidim) sale în temelia bisericii. 192 etineti 9 9 Manole trăiește până la capăt condiția omului, disociată de aceea a creatorului. El se răzvrătește împotriva propriei sale fapte și a celui care i-o ceruse și vrea să spargă zidul (iarăși altfel decât în baladă) pentru a-și elibera iubita. Dar zidarii îl opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai aparține autorului ei, ci eternității. rovocările textului 8 Identificați relațiile mitului jertfei pentru creație cu ■ că recurge Blaga la un asemenea limbaj, propriu mai literatura, de la mit la baladă folclorică, de la baladă la curând poeziei lirice, decât construcției dramatice. dramă modernă. Valorificați, în rezolvarea acestui 10 Argumentați abordarea modem-expresionistă a mitului1 exercițiu și citate ale lui D Micu (p. 188) și Ov S; i jertfei pentru creație în drama Meșterul Manole de, Crohmălniceanu (p. 188). Lucian Blaga. Recitiți, pentru a putea răspunde cerinței,; 9 . Alegeți, în textul dramei, pasaje în care limbajul definirea curentului artistic al expresionismului personajelor este preponderent metaforic. De ce credeți (Dicționar, p. 187). etineti 9 9 Bogumil e un călugăr atemporal, altfel decât călugării care cer osândirea lui Manole. El e adeptul doctrinei religioase cunoscute sub numele de bogomilism (de unde și numele personajului). Doctrina (de fapt, o erezie creștină), cu originea în Asia Mică și elaborată de călugărul bulgar Ieremia Bogomil (de unde denumirea ei), concepe puterile supranaturale ca expresie a două principii universale: al binelui (Dumnezeu) și al răului (Satanail). Conform acestei concepții religioase, trupul omului, material, a fost creat de Satana; Dumnezeu i-a dat sufletul, astfel că omul apare drept creație a două principii antagoniste. Adept al acestei doctrine, starețul Bogumil e, în dramă, o sursă de conflict în sufletul lui Manole: incompatibilitatea mitului precreștin al jertfei cu religia creștină care nu acceptă ideea uciderii. „DOSARUL” RECEPTĂRII CRITICE A SPECTACOLELOR CU DRAMA MEȘTERUL MANOLE de Lucian Blaga Definiția unui produs artistic dramatic (tragedie, comedie, dramă) cuprinde două părți distincte: b) piesa de teatru este o operă literară de sinteză care conține, deopotrivă, elemente epice, lirice și dramatice; a) o asemenea operă literară reprezintă întotdeauna un text scris după anumite reguli compoziționale, astfel încât pe baza lui să se poată realiza un spectacol. La realizarea spectacolului teatral concură, pe lângă textul dialogat, numeroase alte elemente aparținând altor arte sau de-a dreptul științei și tehnicii: regia, arta actorilor, pictura (scenografia), arhitectura (decorul), sculptura, muzica, coregrafia, efectele luminoase și sonore etc. Spectacolul teatral este, așadar, un produs artistic sincretic. în consecință, receptarea lui de către specialiști are în vedere spectacolul (arta după care se realizează spectacolul e cunoscută sub denumirea de spectacologie') cu tot ceea ce ține de el nu numai de textul de la care s-a pornit. De regulă, textul care analizează spectacolul poartă numele de cronică teatrală, dramatică sau de teatru. Reproducem mai jos două asemenea cronici care au întâmpinat două puneri în scenă (spectacole) cu drama MeșterulManole de Lucian Blaga. MEȘTERUL MANOLE de Lucian Blaga la Teatrul Giulești [...] Teatrul lui Blaga este antipodul celui exemplificat, mai nou, de lonescu (printre alții): în el nu este o dramă a cuvintelor, ci o apologie a lor. Iar imaginea lui scenică nu poate fi - de la sine înțeles - decât monumentală, cu un straniu fior supranatural. Jertfa, moartea, credința impun gesturi demne și majestuoase de oficiant. Meșterul Manole este o catedrală severă, în care numai tonurile pure, amplitudinea și generozitatea figurărilor, melancolia umbrelor și a șoaptelor se potrivesc. Prin ceea ce a avut mai bun, spectacolul montat de Dinu Cernescu a împlinit aceste cerințe fundamentale ale dramaturgiei lui Blaga. Culminant, a fost în două momente: cel al jurământului cu care se leagă Manole și cei nouă meșteri zidari - legământ cu putere de pecete neiertătoare, intonat ca o incantație hotărâtă a miracolului și a morții, și 193 momentul fără vorbe (aici, Dinu Cernescu a reușit să echivaleze, numai prin imagine, cuvântul iui Blaga) al înălțării bisericii - în care schelele se ridică într-o aspirație neistovită în sus, spre cer, dominând din nevăzut scena și sala, generalizând simbolul spre infinit. Aceste schele, care formează decorul permanent al spectacolului (scenografia - Sanda Mușatescu), au - pe lângă o plasticitate savant studiată și destul speculată de mizanscenă - măreția pe care o pretindeam mai sus unui spectacol Blaga. Jocurile de lumini și penumbre (posibile și datorită excelentei înzestrări tehnice a scenei) le valorizează mereu, în ipostaze nebănuite, evidențiind când imense cruci de Golgotă, când istovitoare urcușuri ce par a aștepta un Sisif, când ciudate păienjenișuri de drumuri și înălțimi, pe care rătăcesc eroii sau zbuciunul sufletelor lor. Eroii au fost o echipă de actori care s-au dedicat, evident, spectacolului inaugural ce deschide perspectiva noii lor munci. Cu rezultate diferite, însă principalul rol, al Meșterului Manole, a fost interpretat de Silviu Stănculescu, actor cu reale merite în scenele de încordată concentrare, sau reflexivă tăcere. Dar în cazul său (ca și al altora, de altfel) nu putem pronunța o judecată sigură, căci tracul premierei era prea vădit în jocul său. Anume intensități scăzute, o oarecare monotonie din pasajele discursive se pot bănui a fi efectele acestei crispări explicabile și, deci, ameliorabile în alte viitoare spectacole. Dialogul cu Mira, înaintea zidirii ei, a fost pentru noi o dovadă convingătoare a virtuților lui. Ca și a partenerei sale, Mariana Mihuț, care a izbândit în special în accentele de candoare și nevinovăție ale personajului, mai puțin în cele pasionale. Alături de cei doi protagoniști, celelalte personaje au profiluri egal secundare, cu puține prilejuri de creații individualizatoare. în limbajul curent, ar fi vorba de o figurație mai specială. Cei care n-au reușit să găsească intrarea în universul aparte al teatrului lui Blaga, cei care au jucat în stilul comun al unor montări anterioare, pe textele unor autori oarecare, s-au pierdut într-un ansamblu nediferențiat acceptabil totuși pentru imaginea globală a spectacolului. Dar cei care au trecut pragul, și-au imprimat personalitatea în memoria noastră, ca interpreți cu efective disponibilități pentru acest gen de teatru. Colea Răutu (figura cea mai proeminentă, dar și cea mai avantajată de rol, din grupul zidarilor), împreună cu Comeliu Dumitraș, Emil Hossu, Vasile Ichim, Dan Tufaru (aceștia, dintre zidari), apoi Corado Negreanu (Găman discutabil ca înțelegere a personajului, dar meritoriu prin eforturile de interpretare), Marga Anghelescu (sora lui Vodă), tuturor acestora li se adaugă pentru aceleași considerente Ștefan Zorzor, autorul muzicii. încă o dată, ținem să aplaudăm temerara încercare de asalt a dramaturgiei lui Blaga, îndrăznită de Dinu Cernescu. Și nivelul ei de împlinire, calitatea de prețioasă sugestie pentru viitoare spectacole așteptate. Și să ne înclinăm cu sfială în fața geniului lui Blaga. (Dinu Kivu, Contemporanul, 13 dec.,1968) MEȘTERUL MANOLE de Lucian Blaga la Teatrul Național din Cluj Spectaculoasa teatralizare a piesei apare acum ca un argument suplimentar în infirmarea tezei despre dificultoasa aderare a poeticei lui Blaga la scenă. în ramele viziunii sale, Alexa Visarion a construit un spectacol consecvent, și această censecvență e admirabilă prin acordarea imaginilor de detaliu ansamblului, prin siguranța și inspirația în geometria mișcării, prin forța metaforelor scenice, iluminate de semnificații. Un spectacol în acorduri majore, tragice, într-o tonalitate bărbătească, aspră, un joc ritual pe tema stării de excepție pe care o presupune creația. [...] Impresia pe care o transmite acest Meșter Manole e starea magmatică, de haos ce premerge luminii. Manole (Constantin Adamovici) este creatorul, născătorul de valori, înfăptuitorul, posedat de toate duhurile raționale și obscure ale forței creațiunii. [...] Inspiratul scenograf Vittorio Holtier [...] a construit un decor-metaforă, decor ce, amintindu-ne de schelăria aerată prin frumoasa scenografie a spectacolului de la Giulești,joac«, cu o mare forță scenică „jocul morții”, din actul III, nu mai puțin în „jurământul” din actul II; întreaga scenă, fosa, și chiar primele rânduri din stal, sunt incorporate în construcția de scândură albă, nevopsită, schelă pe multiple nivele, cu scări și punți de legătură pe care se caligrafiază, cu mare relief, relațiile. Din decupajul regizoral, operat asupra textului, a rezultat o translație cu valori specifice: alternanțele de ritm ale prozei poetice, talazurile ei lirice, au fost substituite unor alternanțe de dinamică a mișcării scenice, gestul, acțiunea concretă, într-un cuvânt, fapta investin- du-se cu valori maxime Scenă din drama Meșterul Manole de Lucian Blaga la Teatrul „Ciulești^ din București (1968). 194 îndoielile și întrebările; decizia; așteptarea-pândă; jertfa-joc al creației; frumusețea tristă a împlinirii, - iată câteva din temele majore ale ceremonialului, structurat ca un oratoriu. Interpretarea solistului alternează cu mișcarea grupului de zidari, grup conceput ca un personaj colectiv, animat de o voință a contrariilor, ce le dictează agresivitatea, neînțelegerea, retractările, speranțele, temerile, satisfacțiile, contemplarea finală. Zidarii, „copiii bătrâni și încruntați”, măcinați de îndoieli și nemulțumiri, se transformă în „dracii lui Hristos”, țopăind nebunește în scena spectaculoasă a zidirii. Soluția tehnică e deosebit de spectaculoasă, zidarii aruncând uriașe panouri de lemn în spațiile goale ale schelei, transformând instantaneu și definitiv schela,- proiect de vis și teoremă nerezolvată a geometriei creației, în fapt finit, încheiat. în fața zidului alb, frumos și parcă ireal, Manole, singur, aude „cântecul din zid”, și e unicul moment când se desenează nevoia reală de dragoste a meșterului, prezența Mirei insinuându-se prin sugestie, acaparatoare, definitivă. în final, tragismul faptei se eliberează de balastul durerii momentane, desăvârșirea împlinirii poartă cu sine epuizarea. La lumina lumânărilor, zidarii veghează în tăcere trupul neînsuflețit a lui Manole, și replica - „ Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi ”, se încarcă de tensiune dramatică, urcă până la incandescență, pentru a lăsa loc reflecțiilor. [...] Constantin Adamovici modelează cu energie un Manole frământat, obsedat de viziuni lăuntrice, ars de nevoia înfăptuirii, sprijinindu-se mult pe voce, în registre înalte, scrâșnite, dure. L-au secondat Gelu Bogdan Ivașcu (Bogumil) și Adrian Vișan (Găman), mai expresivi la prima apariție, ilustrând pe câte o singură octavă, unul - fanatismul obscur al credinței împietrite, celălalt - iluminările în transă ale unui „duh al pământului”. Anca Neculce-Maximilian a jucat prospețimea Mirei, inocența senină, limpezimea iubirii, cu grație și tehnică. [...] Expresiv, bogat în sugestii s-a arătat personajul colectiv alcătuit din grupul celor nouă zidari. Deși nu s-a diferențiat suficient obârșia fiecăruia, (de cioban, pescar etc.), grupul a evoluat într-o orchestrație savantă a mișcării, nuanțând cu rigoare dozarea stărilor paroxistice. Se cuvine aici o citare integrală: Octavian Cosmuția, Octavian Lăluț, Octavian Teuca, Eugen Nagy, Anton Tauf, Cosmin Ghiară, Ion Marin, Gh. Jurca, Bucur Stan. Mira losif (Revista Teatrul, nr. 10, 1973) 1. Urmăriți într-o compunere de minimum 30 și de maximum 45 de rânduri evoluția psihologică a protagonistului dramei MeșterulManole de Lucian Blaga. 2. Citiți cu atenție cele două fragmente din cronicile dramatice de mai sus și rețineți, într-o compunere, ideile principale pe care le conțin și specificul acestei modalități de receptare critică. e marginea textului 1 . Precizați sinonimele următoarelor cuvinte: cremene, bute, strigoi, beznă, spaimă, taină, vină, lespede, stihie, buhă. 2. Explicați modul de formare a următoarelor deriva- te și precizați cuvântul de la care s-au format: nedumerire, neodihnă, nevăzut, nefolositor, neasemănat, neliniștit, nemulțumire, nenoroc. 3 Indicați, cu exemple, alte modalități de exprimare aantohimelor. 4. Analizați concordanța dintre mesaj și stil în frag- mentul următor* Nit sunt și eu pătruns de această boală până în oase? Nu e dorul de ea și în mine ca un dor de casă? In visul ei, slugă și domn, ne lipim de ziduri în somn. Cine se-ndură să plece? Să purceadă de aici cel ce poate! Părăsiți-mă, rămân eu! Varul mi-l vor stinge ploile. Soarele îmi va aprinde cuptoarele. Lutul îl vor frământa copitele. Biserica voi ridica-o singur! Biserica, din care cerul se va apăra de pământ ca dintr-o cetate - voi ridica-o singur în amară singurătate! Ah, plecați!!! Și cine poate să uite, să uite!! 5. Explicați folosirea semnelor ortografice și de punctuație din fragmentul anterior. aracterizarea personajelor 195 eceptarea în raport cu genurile și speciile literare în care se încadrează textul !. Argumentați că piesa Meșterul Manole, de Lucuin Blana, este o dramă. pornmd de la. u!timeic repiici: Al treilea: Manole, Manole, ce vom face? Altul: Doamne, cel ce a clădit biserici. Altul: El tot zicea: înfăptuirea bisericii cere lot, și te duce de-a dreptul în moarte sau sărăcie, în cer sau nebunie. Alcinciea (cătreAldoilea):Tupescar, te vei întoarce iarăși în apă? Al doilea: Sunt cu rostul pierdut. Altul: Nu vom ști cum să ne mai găsim un loc în viață, vom rătăci din loc în loc. Al treilea: Când noi nu vom mai fi, apa și adâncul pădurilor vor mai vui aici, amintindu-ne fără să ne numească, surd și cumplit, a-u, a-u! din veac în veac. întâiul: Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noii 2. Explicați registrele stilistice deosebite folosite în cele două opere dramatice studiate. olul figurilor de stil și al procedeelor artistice. înțelegerea sensurilor cuvintelor în context i. Identificați figuri de stil și procedee artistice în fragmentele dm piesa MoșierulManole. aflate manualul vostru. 2. Identificați cuvintele folosite cu sensuri conolativc în fragmentul următor: De șapte ani umblăm cu icoana bisericii în noi. Mai presus de înțelegerea noastră e soarta acestui lăcaș rătăcitor. Intr-un loc încercat-am să-l ridicăm pe moaște. în altă parte apa unui râu am ridicat-o din albie ca să clădim pe temelie curată.Peste morți am încercat. Că a fost pretutindeni în zadar, totdeauna în zadar, e adevărat. Rătăcirile noastre au intrat în cântecul fecioarelor, zădărnicia drumurilor noastre va întrista legendele, zidurile mistuie comori, tristețea noastră s-a coborât peste țară. nfluența elementelor nonverbale șiparaverbale asupra înțelegerii mesajului l. Comentați semnificația indicațiilor scenice în fragmentul următor. Manole (Ridică ochii obosiți spre ziduri): De câte săptămâni lucrăm ? Al treilea zidar: De săptămâni? De șapte zile. Manole (Apleacă fruntea, ar vrea să se redobândească): De șapte zile fără alinare. Nu! Trebuie să fie mai mult. Ani întregi încap în șapte zile. (îl ia de mână pe călugăr): Spune-mi tu, spune-mi! Ce-a făcut? Ce-a zis? (Se ridică violent): Cine a pus cea din urmă cărămidă? Al treilea zidar (îl reține și-l face din nou să se așeze) :Liniștește-te, Manole, oricine ar fi fost, nu e cu dreptate să întrebi. Manole (Se scutură ca defrig):Da, nu e cu dreptate. Mai vorbește, dar încet că urechile mă dor de orice cuvânt. Și mâinile mele sunt reci, șiamfrigînmine, și nu pot s-aud cuvânt tare. Al treilea zidar: Manole, suntem în grija înaltului. (Ridică ușor un deget) 196 eceptarea în funcție de tipurile de texte (ficționale și nonficționale) 1. Comentați modul dc transmitere a inibrmațici in urmaiorC docmmmL DIRECȚIA VENITURI BUGET LOCAL Vă prezentăm serviciile oferite de către direcția noastră, cu titlu gratuit, tuturor contribuabililor la bugetul local pentru plata impozitelor și taxelor locale, pentru informarea rapidă și directă asupra nivelului acestora, în orice moment al anului, precum și pentru declararea bunurilor dobândite, în anul 2005: I. Plata impozitelor și taxelor locale de către persoanele fizice și juridice, prin cele 67 de oficii poștale informatizate (83 de ghișee specializate electronice), care vă stau la dispoziție pe raza întregului municipiu București și care sunt conectate permanent cu baza de date a direcției noastre. II. Plata electronică a impozitelor și taxelor locale de către persoanele fizice și juridice prin Internet Banking, prin intermediul băncilor agregate de către direcția noastră: B.C.R.S.A. și BANC-POST S.A., precum și cu ajutorul card-ului prin ATM-urile băncii BANC POST S.A. III. Semnătura electronică pe înscrisurile în format electronic (declarații de impunere-clădiri, terenuri, mijloace de transport, cereri de restituire-sume, petiții etc.) și transmise direcției noastre cu ajutorul intemetului, de către orice persoană fizică sau juridică care are acces la un calculator electronic. IV. Sistemul vocal de informare (robotul telefonic informatizat) asupra nivelului impozitelor și taxelor locale datorate de către orice persoană fizică sau juridică, termene de plată, facilități fiscale, programul de lucru sau de audiențe, dar și înregistrarea mesajelor vocale, prin apelarea, la orice oră, a telefonului, sau a sistemului vocal al Primăriei, inclusiv al direcției noastre, formând numărul de pe un telefon mobil sau de pe un telefon fix cu tarifare normală. V. Site-ul direcției noastre ce poate fi accesat de către orice persoană fizică sau juridică care are acces la un calculator electronic, pentru a obține informații utile, oricând, cu privire la situația patrimonială curentă sau a obligațiilor fiscale. 2. Elaborați, lucrând individual sau în echipe, texte nonficționale pe diverse tenie dc interes local. identificați greșeala și corectați-o: Fiecare din cei pe care îi vedeți au câte un titlu olimpic. 197 Cele mai vechi manifestări teatrale țin de preistorie, fiind concretizate în riturile primitivilor, a căror amintire s-a păstrat în jocurile dramatice cu măști animaliere (Capra, Turca, Brezaid) practicate și astăzi cu ocazia sărbătorilor de iarnă, de Crăciun și de Anul Nou. Strămoșii traco-daci trebuie să fi cunoscut și ei astfel de manifestări dramatice, legate fie de cultul vegetației, fie de împrejurări războinice. Dar teatrul, ca formă de artă a cuvântului și ca spectacol, s-a impus în Grecia antică, care a îmbogățit cultura umanității cu creații desăvârșite, precum marile tragedii ale lui Eschil, Sofocle, Euripide și încă gustatele comedii ale lui Aristofan sau Menandru. în tragedia antică, eroul încearcă să se opună destinului sau forțelor supranaturale (zeilor), dar înfruntarea se sfârșește întotdeauna în defavoarea sa. Aceeași este și soarta eroilor tragediilor lui William Shakespeare. Pasiuni violente (iubire, adevăr, glorie) îi condamnă irevocabil pe cei care le cad victimă (Romeo și Julieta, Othello, Hamlet, Regele Lear). Tragedia clasică franceză impune, pe urmele celei antice, "regula celor trei unități" și dezvoltă conflictul dintre datorie și pasiune, dintre rațiune și sentiment (Corneille, Le Cid/Cidul, 1636; Racine, Britannicus, 1669). Drama romantică se impune prin Victor Hugo care, în prefața la Cromwell (1827), respinge convențiile tragediei clasice și pledează pentru această nouă formulă dramatică, ilustrată prin piese precum Hernani, 1830, Regele petrece, 1832, Ruy Blas, 1838. în literatura română sunt încercări târzii de a scrie tragedii, dar speciei îi trecuse timpul. Drama, în schimb, are realizări aproape sincrone cu cele din literatura europeană. B. P. Hasdeu (Răzvan și Vidra, 1867) și V. Alecsandri (Despot-Vodă, 1879) se află printre întemeietorii dramei istorice romantice românești, urmați fiind de Al. Davilla (Vlaicu-Vodă) (ca o curiozitate istorico-literară, toate aceste trei drame sunt în versuri} și Barbu Ștefanescu Delavrancea (Apus de soare). Mihai Eminescu schițează ample poeme dramatice în care G. Călinescu recunoaște “planul unui dodecameron tragic aplicat la istoria Moldovei, luând-o cu Dragoș- Vodă și ducând-o până la Alexandru Lăpușneanul”. I. L. Caragiale scrie o dramă psihologică (Năpasta). între cele două războaie mondiale, Camil Petrescu impune drama de idei (Suflete tari, Jocul ielelor, Act venețian). Mihail Sorbul (Patima Roșie) și G. M. Zamfirescu (Domnișoara Nastasia) experi- mentează comedia tragică. O poziție aparte dețin construcțiile dramatice ale lui Lucian Blaga (MeșterulManole, 1927; Avram lancu, 1934). După război, continuând modelele existente sau propunând formule dramatice noi sunt de reținut, pentru prima categorie, piesele lui Horia Lovinescu (Moartea unui artist, de exemplu), iar pentru a doua cele ale lui Marin Sorescu - A treia țeapă și Răceala (în voi. Teatru, 1980), cea dintâi subintitulată de autor “tragedie populară în cinci acte”. Istoria comediei începe tot în antichitate (Aristofan, Plaut, Terențiu), modelele acesteia fiind continuate și în Evul Mediu, când o serie de creatori înnoiesc specia, o apropie de cerințele publicului (Cyrano de Bergerac în Franța, Shakespeare și Ben Jonson în Anglia). în clasicismul francez se impune Moliere (Prețioasele ridicole, 1659; Avarul, 1668; Burghezul gentilom, 1670). Dintre autorii români de comedii se remarcă V. Alecsandri, în special prin ciclul Chirița (Chirița în Iași, 1850 și Chirița în provincie, 1852), continuat de I. L. Caragiale, autorul unor capodopere (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută). Specia este foarte productivă, dar vârfuri sunt puține: G. Ciprian (Omul cu mârțoaga), Tudor Mușatescu (Titanic-Vals, Eseu), Mihail Sebastian, care produce comedii lirice (Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța), ca și 198 Victor Ion Popa (Take, lanke și Cadăr). După război sunt jucate piese de Aurel Baranga, Paul Everac, Tudor Popescu, Alexandru Mirodan. Teatrul modern contemporan, înnoit profund prin experimentele datorate lui Samuel Beckett, autor al unor drame parabolice pesimiste (En attandant Godot/Așteptându-l pe Godot, 1962) sau Eugene lonesco, scriitor francez de origine română, cultivând un teatru al absurdului și al tragicului existenței, cu accente polemice și sociale (La cantatrice chauve/Căntăreața cheală, 1950, Les chaises/Scaunele, 1952, Le roi se meurt/ Regele moare, 1959, Rhinoceros/Rinocerii, 1960), a avut un larg ecou în cultura românească, mai ales printr-o serie de spectacole de excepție realizate de mari regizori la teatrele din București, într-o scurtă perioadă de destindere ideologică, în deceniile 6-7 ale secolului XX. Este de-a dreptul surprinzător să constați, astăzi, că se jucau simultan, în epoca respectivă, piese de teatru profund îndatorate „comenzii sociale”, „realismului socialist” și producții dramatice de factură foarte modernă, care spărgeau tiparele vremii, aparținând unor scriitori polivalenți precum Marin Sorescu (lona și Există nervi, 1968, Paracliserul, 1970,^4 treia țeapă, 1980), D. R. Popescu (Acești îngeri triști, 1969, Pisica în noaptea Anului Nou, reprezentată în 1971, publicată în 1974, Pasărea Shakespeare, 1982), Teodor Mazilu (Proștii sub clar de lună, 1964, Somnoroasa aventură, Acești nebuni fățarnici'), Gheorghe Astaloș, mai recent Matei Vișniec și alții. Teatrul ca spectacol s-a impus, în Moldova, în urma întemeierii Teatrului Național din Iași, în 1840, sub triumviratul lui Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri și după ce la conducerea lui a venit actorul Matei Millo. în Țara Românească, în aceeași perioadă, se remarcă spectacolele puse în scenă și jucate de „o trupă de diletanți” condusă de C. Caragiale. înființarea conservatoarelor de muzică și artă dramatică a dus la formarea unor actori profesioniști și regizori care au dus faima teatrului românesc la cel mai înalt nivel, recunoscut ca atare pe plan european. Se poate vorbi despre o școală teatrală românească din care s-au impus mari actori ca Marioara Voiculescu, Maria Ventura, Elvira Popescu, C. Nottara, Ion Manolescu, George Vraca, George Calboreanu, Lucia Strudza Bulandra, Radu Beligan, Leopoldina Bălănuță, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Irina Petrescu, Horațiu Mălăiele, Maia Morgenstem, Marcel Iureș și regizori ca Victor Ion Popa, Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Andrei Șerban, Vlad Mugur, Mihai Mănuțiu, Silviu Purcărete, Tompa Gabor, pentru a menționa doar câțiva dintre cei mai reprezentativi. George Vraca în scena încoronării din Richard al III-lea 199 Pe măsura apariției, dezvoltării și consolidării diferitelor arte - sculptură, pictură, arhitectură, literatură (poezie, teatru) -, începând cu antichitatea greco-latină, acestea au fost supuse aprecierii, judecății unor „consumatori (receptori) specializați, informați, dotați cu instrumente și criterii mai mult sau mai puțin precise de evaluare a creațiilor artistice, numiți critici (de artă, literari, muzicali etc.). Observațiile lor asupra operelor de artă, exprimate în diferite moduri, constituie critica-, în cazul particular al artei cuvântului, literatura - critica literară. Termenul „critică44 a fost împrumutat, în română, din limba franceză (critique) care, la rândul său, l-a preluat din greacă, kritikos, „în stare de a judeca44, „de a decide44. Este evident că actul critic nu se poate exercita în absența obiectului - opera de artă, creația literară, poemul sau romanul, epopeea sau drama. Ca atare, începuturile criticii literare românești sunt legate de chiar începuturile literaturii române moderne. Astfel, în celebra Introducție la „Dacia literară44 (1840), Mihail Kogălniceanu a fixat, pe scurt, principiile criticii pe care revista sa urma să le aplice, punând accentul pe moralitatea și pe obiectivitatea actului critic: „Noi ne vom sili ca moralul să fie pururea pentru noi o tablă de legi și scandalul o urâciune izgonită. Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmași ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecățile noastre literare44. Pe măsura consolidării edificiului literaturii naționale, pe bazele puse de scriitorii generației de la 1848, amploarea și funcțiile criticii au sporit. îi revine lui Titu Maiorescu (1840-1917) calitatea de întemeietor al criticii literare la noi. El a practicat, mai întâi, o critică de direcție, culturală, „critica generală”, ca „sinteza generală în atac44 , supunând unei analize lucide starea de lucruri din cultura românească a vremii, institutind norme absolut necesare progresului în domeniul limbii (Despre Lucrare critică despre opera lui Tudor Arghezi scrierea limbii române. Neologismele), culturii (In contra direcției de azi în cultura română), literaturii (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Direcția nouă în poezia și proza română, 1872). în acest din urmă studiu, gustul desăvârșit al criticului și intuiția lui fină fac să-l așeze pe foarte tânărul Mihai Eminescu, aproape un debutant, cu numai câteva poezii publicate în „Convorbiri literare44, revista societății „Junimea44, imediat după Vasile Alecsandri. Caracterizarea făcută de Titu Maiorescu lui Eminescu („poet, poet în adevăratul înțeles al cuvântului44), la 1872, conține în linii generale esența artei acestuia și îl așază, de la bun început, pe treapta cea mai înaltă a valorilor poeziei românești. După 1883, când obiectivul criticii sale se schimbă, Titu Maiorescu rămâne același lucid observator al literaturii vremii, promovând, în numele adevărului și al obiectivitătii, adevăratele valori ale literaturii timpului său - I. L. Caragiale, I. Slavici, I. Creangă. Cam în aceeași epocă, adică spre sfârșitul secolului al XlX-lea, de pe o altă platformă 200 Eugenii Simion Scriitori iiMâlif iililii O'-'; ROmiRA «aHTKA «OMANE/UsCA Eugen Simion, Scriitori români de azi ideologică, se manifestă criticul de la revista „Contemporanul", C. Dobrogeanu-Gherea (1855- 1920). El privește arta din perspectivă socială; pledează pentru o „critică modernă explicatoare1' și „științifică”, insistând asupra importanței pe care o are biografia scriitorului, mediul de viață, în elaborarea operei literare, pe „legătura dintre artist și creațiunea sa" (Asupra criticei, 1887). Pe aceste două făgașe a curs critica literară românească a sec. al XX-lea. Criticului de la „Convorbiri literare" i-au urmat „post-maio- rescienii" (Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu), fiecare nuanțând și adâncind principiile magistrului, „sincronizându-se“ cu ideile literare ale timpului lor, urmând modele sau construind sisteme critice personale. La fel, critica sociologică a adăugat biografismul, psihocritica și altele. în unele cazuri, cele două orientări s-au apropiat, constituindu-se în direcții noi, originale. Astfel, Eugen Lovinescu (1881-1943) con- sidera că în C. Dobrogeanu-Gherea se află „punctul de plecare al adevăratei nostre critici literare", deși acesteia îi lipsea tocmai ceea ce criticul de la „Sburătorul va prețui mai mult: „emoția estetică". E. Lovinescu practică o critică „impresionistă": „Critica e un periplu în jurul operelor de artă; oglindind frumusețile drumului, mărindu-le prin acțiunea colaborației noastre". G. Călinescu (1899- 1965) strânge excepționalele lui „impresii" asupra literaturii în monumentala Istoria literaturii române de origini până în prezent, (1941), definind istoria literară drept „știință inefabilă și sinteză epică". Lista criticilor de prima mărime este atât de mare, încât inevitabil nu vor putea fi amintiți toți. Nu pot fî omiși, însă. G. Ibrăileanu, llarie Chendi, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, Mihail Ralea, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, iar dintre cei actuali, din ultimii cincizeci de ani, de reținut sunt numele lui Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Mircea Zaciu, Mircea Martin, Eugen Negriei, Mircea lorgulescu, Alex. Ștefanescu, precum și foarte tinerii Daniel Cristea Enache, Ioana Pârvulescu, Răzvan Voncu. Fenomen care, prin amploarea lui, măsoară dimensiunea creației artistice înseși, impune sau propune ierarhii, orientează gustul publicului, critica literară cunoaște, în prezent o dezvoltare fără precedent. în zeci, dacă nu chiar sute de reviste literare, cititori profesioniști țin rubrici săptămânale sau lunare de critică, scriu cronici de întâmpinare, comentarii, recenzii, eseuri, foiletoane, monografii, sinteze; înregistrează noile apariții, dau verdicte, provoacă polemici, stabilesc clasamente, acordă premii, îi îndrumă pe cititori prin desișul operelor literare pe care nici unul dintre noi nu-1 poate străbate de unul singur. Nicolae Manolescu CONÎRAOICÎIA IUI MAIORESCU Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu 201 Ue iiet ABOMINABIL, adj. înfiorător, groaznic; dezgustător, urât. ABULIC, adj. Care se caracterizează prin lipsa voinței; nehotărât. ADĂUGA, vb.Amai pune peste...; a da în plus. AFECTA, vb. Amâhni, a întrista. Aprejudicia, aleza. ALEGORIE, s.f. 1. Procedeu artistic constând în exprimarea unor idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Operă literară sau plastică folosind această formă de expresie (fabulă, parabolă etc.). ALITERAR, adj. Neliterar. ALTERNATIVĂ, s.f. Posibilitate de a alege între două soluții, între două situații etc. care se exclud. ANACOLUT, s.n. Discontinuitate (ruptură) logico-sintacticăîntr-un enunț. ANCESTRAL, adj. Transmis ereditar; moștenit; strămoșesc. ANGOASĂ, s.f. (Livr.) Neliniște, tulburare, îngrijorare, adesea bolnăvicioasă. APENDICITĂ, s.f. Boală care constă în inflamarea apendicelui. APOCALIPTIC, adj. Care evocă sfârșitul lumii, catastrofe; groaznic. APODICTIC, adj. (Despre judecăți, demonstrații etc.). Care exprimă raporturi și judecăți necesare între lucruri sau fenomene; care exclude posibilitatea unei opoziții. APTITUDINE, s.f. însușire psihică individuală; aplicație, înclinație. ARBITRAR, adj., s.n. 1. Adj. Care pornește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, subiectivă, fără a ține seama de părerea altuia, de adevăr, abuziv, samavolnic. 2. Adj. Care este făcut, ales, la întâmplare. 3. S.n. Faptă, acțiune, situație arbitrară. ARTIFICIU, s.n. Mijloc prin care se urmărește schimbarea realității în mod nefiresc; meșteșug, abilitate. ARHETIP, s.n. Model, tip inițial după care se călăuzește cineva. ATROCE, adj. Crud, sângeros, cumplit, fioros, groaznic. AUTARHIE, s.f. Situația unui stat care-și statisface nevoile economice prin propriile puteri. Independența indivizilor față de toate convențiile sociale, considerate ca străine naturii. AXIOLOGIE, s.f. Disciplină filozofică urmărind studiul valorilor (morale). BÂNTUIRE, s.f. (Rar și înv.) împilare, chin, asuprire. BECHER, s.m. (Fam.) Burlac, holtei, necăsătorit. BILDUNGSROMAN, s.n. Roman care urmărește procesul de formare a unei personalități, prin educație și experiență, prin participarea la viața socială. BOTFOR, s.m. (Reg.) Cizmă cu turetci tari și încrețite la gleznă. BUBUROȘAT,adj.Bubos. BUHAV = PUHAV, adj .Cu carnea moale, flască; umflat, buhăit. Afânat, moale. BURZULUI, vb. A se mânia brusc; a se răsti la cineva. (înv.) A (se) răscula. (Despre vreme) A se înrăutăți. CARAULĂ, s..f. Pază, gardă. Om care face de pază; santinelă. CĂRTURĂRISM, s.n. Atitudine specifică unui cărturar. CEREMONIAL, s.n. Totalitatea formelor și a uzanțelor folosite la anumite manifestări publice deosebite. CETERĂ, s.f. (Reg.) Vioară. *Am înregistrat mai ales sensurile care apar în acest manual. 202 CINIC, adj. și s. Care dă pe față, fără reținere, fapte sau gânduri reprobabile, care calcă intenționat regulile moralei, ale bunei cuviințe. CIOCOI, vb. A deveni ciocoi, a-și forma apucături de ciocoi. (Rar) A fi slugarnic. CIUBUC, s.n. Pipă orientală cu țeava lungă. Ornament în relief care marchează marginile pereților, ale ferestrelor etc. (Fam.) Avantaj sau câștig ilicit. COLILIE, s.f., adj. Numele mai multor specii de plante erbacee; năgară. Alb. COMPUTABIL, adj. Care poate fi calculat, numărat. CONAC, s.n. Casă boierească la țară, pe o moșie. (înv.) Loc de popas. Distanță de la un loc de popas la altul. Interval de timp egal cu o jumătate de zi. CONTINGENT, s.n., adj. Totalitatea bărbaților născuți în același an. Grup de oameni cu o compoziție omogenă. întâmplător, accidental. CONTINGENȚĂ, s.f. însușirea de a fi întâmplător, accidental; relație între fenomene, evenimente contingente; atingere, legătură exterioară, raport; întâmplare. CONTRAPUNCT, s.n. Prezența simultană a două sau mai multe melodii cu caracter independent. Procedeu de scriere urmând tehnica contrapunctului. CONVULSIE, s.f. Contracție bruscă, involuntară, prelungită a musculaturii. Frământare, zvârcolire, încordare. COSMOS, s.n. 1. Lumea care ne înconjoară, fără sfârșit în timp și în spațiu; univers. 2. (La grecii antici) Universul, considerat ca un tot armonios organizat, infinit în timp și în spațiu, în opoziție cu haosul. CUTE, s.f. Piatră de gresie pentru ascuțit obiecte metalice. DEBUT, s.n. începutul (primele manifestări, primii pași ai) cuiva. DEMERS, s.n. Acțiune întreprinsă (pe lângă cineva), în vederea obținerii unui rezultat, susținerii unei cauze. DEPEȘĂ, s.f. înștiințare transmisă prin mijloace rapide; telegramă. DESȚELENI, vb. A ara un teren necultivat, pentru a-1 semăna. A scoate un copac din rădăcini. DEȘĂNȚAT, adj. Dezmățat; în afara bunei-cuviințe. DIACRONIE, s.f. Evoluție istorică a unui fenomen; metodă care studiază evoluția în timp a unui fenomen. DISCURS, s.n. Cuvântare. Mesaj vorbit. DISIMULA, vb. A ascunde adevărul despre un lucru, o situație etc.; a camufla, a masca. DISERTAȚIE, s.f. Expunere în care se tratează o problemă în mod științific și amănunțit. DULAMĂ, s.f. Haină lungă (îmblănită), din postav gros. Haină de ceremonie, purtată de voievozi, de mari boieri. EMPIREU, s.n. Partea superioară a cerului unde se credea că se află locașul zeilor. ERES, s.n. Credință în forțe supranaturale; concepție falsă, eroare; rătăcire, păcat. EREZIE, s.f. 1. Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, prin abaterea de la dogmele consacrtate, și care este condamnată de biserica respectivă. 2. Greșeală, eroare, rătăcire. EXCURS, s.n. Abatere, deviere de la subiect, pentru a clarifica o problemă secundară; digresiune. Dizertație sub formă de digresiune pentru a comenta un autor. EXEGEZĂ, s.f. Interpretare, comentare, explicare istorică și filozofică a unui text literar, religios, juridic. FAUR, s.m. (înv.) Fierar. FERVOARE, s.f. Ardoare, înfocare, pasiune, zel. FICȚIONAL, adj. Care este produs de imaginația cuiva; născocit. FORMULAR, adj. Referitor la formule. FRUSTRA, vb. A lipsi pe cineva de un drept sau de un bun; a păgubi. 203 FRUSTRARE, s.f. Lipsirea cuiva de un drept, de un bun. FUIOR, s.n. Mănunchi de cânepă, de in, gata de tors; mănunchi de borangic sau de lână. Pânză de cânepă sau de in. FUNCIAR, adj. Care caracterizează natura cuiva, care formează fondul; temeinic. FUNERAR, adj. Care ține de funeralii, privitor la funeralii; de înmormântare. Monument funerar = lespede sau monument care se așază pe un mormânt. FURCĂ, s.f. Unealtă agricolă. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru tors. GĂTI, vb. A (se) îmbrăca frumos. A (se) pregăti pentru o acțiune. A prepara mâncarea. A sfârși, a termina, aisprăvi. A omorî, a ucide, a nimici. GENUIN, adj. Natural, veritabil, pur. GINI, vb. (Arg.) A observa, a vedea, a zări. GLOABĂ, s.f. (Arg.) Om fără valoare. GNOM, s.m. Spirit care locuiește în interiorul pământului și-i păzește bogățiile. GORGAN, s.n. Movilă înălțată deasupra unui mormânt străvechi. GORUN, s.m. Specie de stejar. HALUCINAȚIE, s.f. Tulburare psihică în timpul căreia cineva are certitudinea că percepe un obiect, un fenomen etc., fără ca acesta să existe în realitate; nălucire, vedenie. HÂRLEȚ, s.n. (Reg.) Cazma, lopată. HAOS, s.n. 1. Stare primitivă, de neorganizare, în care, potrivit celor vechi, s-ar fi aflat materia înaintea universului cunoscut de om. 2. Stare generală de mare confuzie, dezordine, învălmășeală, neorganizare. HERMINĂ, s.f. Animal carnivor cu blana albă, fină și lucioasă iarna. Blana prelucrată sau haina făcută din blana acestui animal. HUSAR, s.m. (înv.) Ostaș din cavaleria maghiară. IGLIȚĂ, s.f. Croșetă. IMBECILIZAT, adj. Care a fost adus în starea de tâmpenie, care are capacități mintale reduse. INCURIE, s.f. (Livr.) Neglijență, neîngrijire. INERVA, vb. (Despre nervi) A produce o stare de excitație a unui organ sau a unui țesut. INFAMANT, adj. Care atrage asupra cuiva oprobriul public, dezonoarea; rușinos, degradant, dezonorant. INSOLIT, adj. (Rar.) Contrar obiceiului; neobișnuit, nepotrivit, neuzitat. ISON, s.n. Sunet prelungit, în scopul acompanierii unei melodii vocale sau* instrumentale. A ține (cuiva) isonul = a acompania o melodie; a ține partea cuiva; a aproba, a face cuiva pe plac. IZBELIȘTE, s.f. (Pop. în expr.) (A lăsa) de izbeliște = (a lăsa) la voia întâmplării, părăsit de toți, fără supraveghere. ÎMPILARE, s.f. Asuprire, oprimare. ÎNCLIFTA, vb. (Arg.) A (se) îmbrăca. ÎNDOIELNIC, adj. Care nu este sigur, care provoacă îndoiala; dubios, echivoc. Nesigur. Care nu inspiră încredere, suspect. ÎNGRIJIT, adj. (înv.) Plin de griji, neliniștit. JILȚ, s.n. Scaun înalt cu spetează și brațe. JUNGHI, s.n. (înv.) Jungher, pumnal, stilet. 204 LAF, s.n. (Rar.; de obicei la plural) Palavră. A ședea (cu cineva) la lafuri = a pălăvrăgi, a sta (cu cineva) la taifas. LAMPADOFOR, s.m. Purtător de torță la ceremoniile religioase ale vechilor greci. LEȘUI, vb. (Reg.) Aprovoca o stare de sfârșeală, de slăbiciune. LITURGHIE, s.f. Principala slujbă bisericească creștină, oficiată în zilele de sărbătoare. MALIȚIOS, adj. (Livr.) Răutăcios, caustic. MANIERISM, s.n. Comportare manifestată prin artificialitate; afectare. Folosirea mecanică și repetată a unor procedee artistice. MARASM, s.n. Stare de epuizare sau de decădere morală. MATRACUCĂ, s.f. (Pop. și fam.) Femeie rea și vulgară. MIASMĂ, s.f. Emanație rău mirositoare; duhoare, exhalatie. MIZANTROP, s.m. Persoană nesociabilă. Persoană lipsită de încredere față de oameni, care urăște oamenii. MOCĂNIȚA, s.f. (Glumeț) Tren de linie îngustă, care circulă în regiunile de munte. MONOCORD, adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivizat) Care are o singură coardă. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. MORMÂNT, s.n. Groapă săpată în pământ pentru înhumarea celor decedați; loc special unde este înmormântat cineva.. Monument funerar, cavou. MOȘIE, s.f. (înv.) Patrie, pământ strămoșesc. NAFURĂ=ANAFURĂ s.f. Bucățele de prescură care se împart credincioșilor la sfârșitul slujbei religioase. NĂIMI, vb. (înv. și pop.) A (se) angaja, a (se) tocmi pentru o muncă plătită. A închiria, a arenda. NEMERNIC, adj. (Pop.) (Om) vrednic de milă, sărman. (înv.) (Om) străin, pribeag, pripășit. NESPERAT, adj. (Despre un eveniment fericit) Care nu a fost sperat (dar s-a realizat). Care întrece așteptările. OBLĂDUIRE, s.f. (înv. și pop.) Conducere, administrare, guvernare. Protejare, apărare, ocrotire. Organ de conducere, autoritate (de stat), stăpânire. OBLU, adj. (Pop.) Care se prezintă ca o linie dreaptă, fără cotituri. (Despre câmpii) Plan, neted, (Despre înălțimi) Aproape vertical; abrupt. (Despre mers) încet și uniform. OCEL, s.m. Ochi simplu pe care îl au unele artropode și viermii. ONIRIC, adj. Privitor la vise, care aparține visului; care delirează din cauza unor obsesii sau halucinații. ORDONANȚĂ, s.f. Soldat atașat pe lângă un ofițer pentru servicii personale. ONTOLOGIE, s.f. Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței. OSTENTATIV, adj. Făcut cu intenția de a pune ceva în evidență, de a provoca, de a impresiona; demonstrativ, provocator. PAG, adj. (Cal sau alt animal) negru sau roșcat cu pete albe. PARĂ, s.f. Flacără, văpaie; căldură dogoritoare, dogoare. PARABOLĂ,s.f. Povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral; pildă; prin extensie, exprimare alegorică, afirmație cu un anumit tâlc; fabulă, alegorie; metaforă. PARODIE, s.f. 1. Creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor, cu scop satiric sau comic. 2. Imitație neizbutită a unui original. PARIETAL, adj. Care se referă la peretele unei cavități a organismului. Os parietal (și substantivizat) = fiecare dintre oasele pereche, simetrice, care formează partea de mijloc a cutiei craniene. PATOLOGIC, adj.Care indică o boală, care este provocat de o boală. Privitor la ramura medicinii care studiază cauzele și simptomele bolilor. 205 PATRAFIR, s.n. Obiect din odăjdiile bisericești, purtat de preoți când oficiază. PENSION, s.n. Instituție școlară particulară unde elevii erau găzduiți pe durata școlarizării. PERINDA, vb. A trece sau a veni unul după altul. A trece de la unul la altul. PESTRIȚ, adj. (Pop și fam.) Prefăcut, ipocrit, viclean, fals; răutăcios. A fi pestriț la mațe = a fi rău la suflet; foarte zgârcit. PIUĂ, s.f. Instalație, mașină pentru împâslirea țesăturilor de lână. Vas de lemn, de metal, de piatră în care se pisează corpuri solide sau substanțe. PLUTĂ, s.f. Specie de plop, arbore cu o coroană în formă de piramidă lungă și îngustă. POETICĂ, s.f. Ansamblu de forme și de principii estetice caracteristice unei perioade sau unui curent literar. POMPĂ, s.f. Alai, suită, cortegiu fastuos; fast, strălucire, splendoare. PONCIF, s.n. (Livr.) Lucrare artistică sau literară ori formulă, afirmație banală. POȘTĂ, s.f. Loc de popas, han așezat pe parcursul unui drum unde se găseau vehicule de transport în comun sau cai de schimb. Unitate de măsură a distanțelor folosită în trecut, egală cu cca 20 km. PRETOR, s.m. în vechea armată, persoană cu atribuții în poliția militară, administrativă și judiciară, în timp de război. PRICINĂ, s.f. Cauză a unei acțiuni, situații etc., motiv. Prilej, ocazie, pretext. Motiv de ceartă; conflict, întâmplare (neplăcută); necaz, supărare. PRIGORI, vb. (înv. și reg.) A se expune la dogoarea focului sau a soarelui; a se încălzi prea tare. PROZAIC, adj. (Despre opere literare, stil etc.) Lipsit de calități artistice; banal, comun, plat. RACILĂ, s.f. (Livr.) Boală cronică; beteșug. Cusur, meteahnă, defect. Dușmănie veche, ură. RĂBUFNI, vb. A produce, prin izbire sau prin cădere, un zgomot surd și puternic. A răsuna puternic. A izbucni cu putere, a țâșni, a năvăli. A da drumul la..., a împrăștia. A-și exprima pe neașteptate și violent nemulțumirea, după mult timp. RĂDVAN, s.n. (înv.) Trăsură de lux, trasă de mai mulți cai. RĂSĂRI, vb. (Rar, despre oameni) A lua ființă, a se naște. A se ivi din depărtare, a se ivi pe neașteptate. A ieși în evidență. (Despre copii) A crește. (înv.) A se ridica, a sări brusc în picioare; a tresări. A interveni brusc într-o discuție. RETORICĂ, s.f. Arta de a vorbi în public. Ansamblul regulilor care guvernează această artă. REUȘI, vb. A ajunge la rezultatul dorit; a izbuti, a izbândi. SADIC, adj. Care chinuiește, torturează din plăcere bolnăvicioasă de a provoca suferințe; crud. S AFEU = SEIF, s.n. Dulap metalic în care se păstrează obiecte de valoare, documente etc. SARCASM, s.n. Ironie aspră, necruțătoare; batjocură. Vorbă, expresie sarcastică. SĂMÂNȚĂ, s.f. Parte a plantelor superioare care conține embrionul și din care, în condiții prielnice, se poate dezvolta o nouă plantă; p. gener. orice parte a plantei care se seamănă. Fig. Cantitate mică din ceva; bob, strop, fărâmă. (Pop.) Produs al glandelor de reproducere ale animalelor și oamenilor, din care se dezvoltă fătul. (înv.) Progenitură, urmaș, descendent. Specie, fel, soi, gen. Viță, neam, seminție. Fig. Element din care se dezvoltă ceva; germen. Cauză, pretext, motiv. SÂNGEROS, adj. (Rar) Care sângerează, plin de sânge. SFIDĂTOR, adj. Care înfruntă pe cineva cu dispreț, cu ostentație. SIGLĂ, s.f. Prescurtare convențională formată din litera inițială sau din grupul de litere inițiale. SIMBOL, s.n. 1. Semn, obiect, imagine etc., care reprezintă indirect un obiect, o ființă, o idee, o noțiune, o însușire, un sentiment etc. (în literatură și în artă) Procedeu expresiv care sugerează o idee, o stare sufletească. 2. Semn convențional sau grup de semne convenționale, folosit în știință și în tehnică, reprezentând sume, cantități, formule, operații fenomene etc. 206 SINCRETISM, s.n. îmbinare a unor clemente diferite din domeniul culturii artistice, literare, filozofice etc. specifică folclorului și formelor incipiente de dezvoltare a culturii. SINCRONIE, s.f. Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate într-o anumită perioadă a istoriei unei limbi. SMARAND = SMARALD, s.n. Piatră prețioasă strălucitoare, de culoare verde, foarte transparentă. SMINTI, vb. A-și pierde dreapta judecată; a înnebuni. A induce în eroare; a păcăli, a înșela. A împiedica pe cineva să facă ceva. A greși. (Pop.) Amișca din loc, a deplasa. A strica, a vătăma. A răstălmăci spusele cuiva. SOLECISM, s.n. Greșeală de sintaxă (în vorbirea literară). STRANĂ, s.f. Fiecare dintre scaunele așezate, în biserica ortodoxă, de-a lungul pereților, unde stau credincioșii. Parte destinată cântăreților în biserică. SUMEȚIE, s.f.Mândrie, fală; trufie, îngâmfare, orgoliu. Curaj, îndrăzneală; avânt. SUPOZIȚIE, s.f. Presupunere, ipoteză. ȘALUPĂ, s.f. (Arg.) încălțăminte mare, nepotrivită. ȘURIU, s.n. (Arg.) Cuțit, jungher. TABU, s.n. Interdicție cu caracter religios, în anumite societăți primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru; persoană, lucim despre care nu se discută de teamă, din pudoare. Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt și de înlocuire a lui prin altul, din superstiție, de teamă; interdicție de limbaj. TABUISTIC, adj. Care ține de tabu. TAIFAS, s.n. Conversație familiară, intimă; flecăreală, pălăvrăgeală plăcută. TELURIC, adj. Care aparține pământului, privitor la pământ; pământesc. TOANĂ, s.f. Capriciu. Criză. Stare de spirit, dispoziție. TORT, s.n. Fir tors de cânepă, de in sau de alte materii textile. Scul de fire toarse. Țesătură, pânză lucrată în casă din fire de cânepă sau de in. TRANSCENDENT, adj. Care se ridică dincolo de limita sau de nivelul unui anumit domeniu; care presupune un principiu exterior și superior oricărei clase de obiecte. Care se află mai presus de inteligența obișnuită, de lucrurile individuale, de umanitate. TRETIN, s.m. (Pop.) Animal, mai ales cal, de trei ani. ȚOL, s.n. (Pop.) Țesătură groasă de lână, de cânepă sau de bumbac, folosită la țară ca pătură sau pentru așternut pe jos. VATALĂ, s.f. Organ mobil al războiului de țesut. VELEITAR, adj. și s. (Livr.) Care manifestă o dorință, pretenție, ambiție, în general nejustificată. Persoană care are ambiții, pretenții nejustificate. VERMICULAR, adj. (Rar) Care are forma și/sau caracteristica unui vierme; vermiform. VEROSIMIL, adj. Care pare adevărat; posibil, plauzibil. VETUST, adj. (Livr.) Care are aspect demodat, învechit; uzat. VICLENI, vb. (înv. și pop.) Aunelti (pe ascuns) contra cuiva. A trăda, a înșela. VOLUBIL, adj. Care are ușurință și rapiditate în vorbire, care dispune de un debit bogat, fluent. Prompt, spontan. ZVON, s.n. Știre, veste (care circulă din om în om). Informație neîntemeiată care nu a fost verificată. 207 ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural din România. La 1 aprilie 1866, ia ființă Societatea Literară Română, care în anul 1867 se transformă în Societatea Academică Română și în anul 1879 în Academia Română. ADONIS (în mitologia greacă) Tânăr frumos iubit de Afrodita. AGÂRBICEANU, Ion (1882-1963), prozator român. A publicat: Două iubiri, Popa Man, Faraonii, Arhanghelii, Strigoii etc. AHASVERUS, personaj legendar cunoscut și ca jidovul rătăcitor, AHILE, personaj principal din Iliada, fiu al pământeanului Peleu și al zeiței Thetis. Moare în fața zidurilor Troiei. ANACREON (c. 580-c. 495 î.H.), poet grec. A scris ode închinate iubirii și vinului. ANTEU (în mitologia greacă), gigant, fiu al zeiței Geea (Pământul). Prindea puteri noi când atingea pământul. A fost ucis de Herakles, care l-a ținut suspendat în aer. ANTIM IVIREANUL (c. 1660-1716), cărturar, miniaturist, sculptor, mitropolit al Țării Românești (1708-1716). Opera principală: Didahiile, culegere manuscrisă cuprinzând douăzeci și opt de predici. APULEIUS, Lucius (c. 125-c. 180) scriitor latin. Scrie romanul fantastic Măgarul de aur sau Metamorfozele. ARISTOTEL (384-322 î.H.), savant și filozof grec. A pus bazele unor discipline noi ca logica formală, Organon', psihologia, Despre suflet} politica și economia politică Politica} etica, Etica nicomahică} estetica, Poetica etc. ARMAGEDDON, câmp de luptă mitic, unde la Judecata de Apoi se vor înfrunta binele și răul. ASIMOV, Isaac (1920-1992), savant și scriitor american. Scrie: trilogia Fundația, Zeii înșiși etc. B ACON, Francis, baron de Verulam (1561-1626), filozof englez. A scris NouaAtlantidă, scriere utopică. BALOTĂ, Nicolae (n. 1925), critic literar și eseist român. BALZAC, Honore de (1799-1850), romancier francez. A scris aproximativ o sută de nuvele și romane: Gobseck, Moș Goriot,Iluzii pierdute etc., grupate sub titlul Comedia umană. BARBU, Eugen (1924-1993), publicist și prozator român: Groapa, Principele etc. BĂNULESCU, Ștefan (1926-1997), poet și prozator român: Iarna bărbaților, Cartea milionarului etc. BÂRLEA, Ovidiu (1917-1990), folclorist român. A publicat: Mică enciclopedie a poveștilor romanești, Metoda de cercetare a folclorului, Istoria folcloristicii românești etc. BOCCACCIO, Giovanni (1313-1375), scriitor renascentist italian. întemeietorul prozei artistice italiene. A scris: Decameronul, Fiametta etc. BOILEAU-DESPRE AUX, Nicolas (1636-1711), scriitor francez, teoretician al clasicismului. Scrie Arta poetică. BOLLI AC, Cezar (1813-1881), arheolog, poet și publicist român. BREAZUL, George (pseudonimul lui GheorgheN. Georgescu) (1887-1961), muzicolog și folclorist român. Apus bazele Arhivei fonogramice românești. BUDAI-DELEANU, loan (c. 1763-1820), scriitor și cărturar român. Reprezentant al Școlii ardelene. BUZURA, Augustin(n. 1938), prozator român: Absenții, Orgolii, Fețele tăcerii etc. B YRON, George Gordon, lord (1788-1824), poet romantic englez. CAMUS, Albert (1913-1960), scriitor și eseist francez. A publicat: romane - Străinul, Ciuma etc.,teatru - Caligula, eseuri- Mitul lui Sisif Omul revoltat. Premiul Nobel în 1957. CANTEMIR, Dimitrie (1673-1723), fiu de domn și domnitor al Moldovei. Scriitor, istoric, filosof, om de știință, poliglot. Scrieri: Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, prima lucrare cu caracter filozofic din spațiul românesc. Istoria ieroglifică, primul roman românesc. Descripția Moldaviae, prima monografie geografică, istorică, administrativă, etnografică și culturală a Moldovei. QAPEK, Karel (1890-1938), scriitor ceh. Romane: Fabrica de absolut, Război cu salamandrele etc.; eseuri, teatru- R.U.R., Boala albă. 208 CARAGIALE, Mateiu (1885-1936), fiul lui I.L. Caragiale. A publicat: romanul Craii de Curtea Veche, nuvela Remember, poeziile din volumul Paj ere etc. CAZACU, Boris (1919-1987), lingvist și filolog român. Specialist în dialectologie, stilistică și istoria limbii române literare. Scrieri: Studii de dialectologie română, Istoria limbii române literare (în colaborare), Interpretarea lingvistică a textului literar etc. CĂLINESCU, George (1899-1965), personalitate culturală enciclopedică a secolului al XX-lea. Critică și istorie literară: Viața lui Mihai Eminescu; Opera lui Mihai Eminescu; Viața lui Ion Creangă; Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). Estetică: Principii de estetică; Clasicism, romantism, baroc; Sensul clasicismului. Proză: Cartea nunții; Enigma Otiliei; Bietul loanide; Scrinul negru. Poezie: Lauda lucrurilor. Dramaturgie: Sun sau Calea netulburată etc. CERVANTES SAAVEDRA, Miguel de (1547-1616), scriitor spaniol. Publică romanele Galateea, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, ciclul Nuvele exemplare etc. CHAUCER, Geoffrey (c. 1340-1400), poet englez: Povestiri din Canterbury, suită de povestiri în versuri. CHOPIN, Fryderyk (Frederic) (1810-1849), pianist și compozitor romantic polonez. CIORAN, Emil (1911-1995), eseist și filozof român, stabilit în Franța. Pe culmile disperării, Tentația de a exista etc. CLARKE Arthur (n. 1917), scriitor englez, creatorul scenariului pentru filmul Odiseea spațială 2001. COLIN, Vladimir (1921-1993), scriitor român; proză științifico-fantastică: Legendele țării lui. Vam etc. CONVORBIRI LITERARE, revistă de cultură, apărută la Iași în martie 1867, ca organ al societății Junimea, cu lacob Negruzzi redactor și Titu Maiorescu spiritus rector. Mutată la București în 1885, își pierde treptat strălucirea și în 1944 își încetează apariția. Seria nouă, la Iași, din mai 1970. CORESI (c. 1510-c. 1581), traducător și meșter tipograf. Rol important în introducerea limbii române în cultul religios. Lucrările traduse și tipărite de el au stat la baza formării limbii române literare. COTEANU, Ion (1920-1996), lingvist și filolog român. Specialist în lexicologie, stilistică și gramatică istorică. Lucrări: Stilistica funcțională a limbii române, Elemente de dialectologie a limbii române, Gramatica de bază a limbii române etc. CRESUS, ultimul rege al Lidiei (560-547 î. Hr.), vestit pentru bogăția sa. CRICHTON, Michael (n. 1942), scriitor de limbă engleză. Lucrări: Jurassic Park, Congo, Sfera, Lumea dispărută etc. DACIA LITERARĂ, revistă apărută la Iași între ianuarie și iunie 1840, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. A militat pentru literatura originală cu surse de inspirație în folclor și în istorie și pentru o critică literară obiectivă. Colaborări din toate provinciile românești. DANTE, Alighieri (1265-1321), scriitor italian. Cu Divina comedie, poem alegoric format din trei părți Infernul, Purgatoriul, Paradisul, Dante este considerat ultimul poet al evului mediu și primul poet al epocii modeme. DECAMERONUL, scriere a lui Boccaccio care impune novella ca specie literară, în care se afirmă individul, ca reacție față de ascetismul medieval. DEDAL (în mitologia greacă), meșteșugar, sculptor și arhitect, construiește Labirintul, la porunca regelui Minos al Cretei. închis împreună cu fiul său, Icar, evadează cu ajutorul unor aripi din pene lipite cu ceară. DICKENS, Charles John Huffam (1812-1870), prozator englez: David Copperfield, Casa umbrelor, Documentele postume ale clubului Pickwick, Oliver Twist etc. DOSOFTEI (1624-1693), cărturar român, mitropolit al Moldovei. A promovat introducerea limbii române în cultul religios. A tradus și prelucrat Psaltirea în versuri, 1673. DOSTOEVSKI, Fiodor Mihailovici (1821-1881), scriitor rus: Amintiri din casa morților, Crimă și pedeapsă, Idiotul etc. Crede în mântuirea omului prin jertfa și umilință creștină. DUMITRIU, Petru (1924-2003), scriitor român stabilit în străinătate. Romane: Cronică de familie, Incognito etc., eseuri: Zero ou le point de depart (Zero sau punctul de plecare), Essai de devotion moderne (Eseu asupra devoțiunii moderne) etc. DURER, Albrecht (1471-1528), pictor, desenator și gravor german, reprezentant al Renașterii. 209 ECO, Umberto (n.1932), prozator, estetician și filozof al culturii italiene. Romane: Numele trandafirului, Insula din ziua de ieri, Pendulul lui Foucault, lucrări de specialitate : Tratat de semiotică generală, Limitele interpretării etc. ELIADE, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor, filozof și scriitor român, stabilit în străinătate. Proză: Maitreyi, întoarcerea din rai, Huliganii, Domnișoara Christina, La țigănci etc., lucrări de specialitate: Tratat de istoria religiilor, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Istoria credințelor și ideilor religioase etc. ELIOT, George (pseudonimul lui Mary Ann Evans) (1819-1880), scriitoare engleză, reprezentantă a epocii victoriene. ELIOT, Thomas Stearns (1888-1965), poet și eseist englez de origine americană. Poezie: Paragina, Miercurea cenușie etc., teatru: Crimă în catedrală. Premiul Nobel (1948). FAULKNER, William (1897-1962), scriitor american. Realizează o adevărată epopee a Sudului în romanele: Zgomotul și Furia, Absalom, Absaloml, Cătunul etc. Premiul Nobel (1949). FIELDING, Henry (1707-1754), scriitor englez. Părintele romanului englez. Scrieri: Istoria aventurilor lui Joseph Andrews, Tom Jones, povestea unui copil găsite. FILIMON, Nicolae (1819-1865), scriitor român, cronicar teatral și muzical.Nuvele romantice: Friedrich Staaps, realist-satirice Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala. Romanul Ciocoii vechi și noi, primul roman realizat din literatura română. FLAUBERT, Gustave (1821-1880), prozator francez. Romane: Doamna Bovary, Educația sentimentală etc. GALACTION, Gala (pseudonimul lui Grigore Pișculescu) (1879-1961), prozator român. Nuvele: De la noi, la Cladova, Moara lui Călifar, Gloria Constantini etc. Romane: Roxana, Papucii lui Mahmud. A tradus, în colaborare, Biblia. GALSWORTHY, John (1867-1933), scriitor englez. Ciclul romanesc Forsyte Saga. Premiul Nobel, 1932. GÂNDIREA, revistă culturală și social-politică, apărută la Cluj, la 1 mai 1921. GIDE, Andre (1869-1951), scriitor și eseist francez. Romane: Pivnițele Vaticanului, Falsificatorii de bani etc. Eseuri: Corydon, Theseu. PremiulNobel, 1947. GOETHE, Johann Wolfgang (1749-1832), scriitor, gânditor și om de știință german. Creatorul poeziei naționale germane: Cântece, Poezii. Drame: Prometeu, Egmont etc., romanul tragic Afinitățile elective, proză cu caracter autobiografic: Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, Anii de peregrinare ai lui Wilhelm Meister, poemul Faust. Studii despre evoluționism: Metamorfoza plantelor, despre teoria culorilor. A descoperit osul intermaxilar. GOG A, Octavian (1881-1938), poc dramaturg, ziarist și om politic român. Poezie romantic-vizionară cu accente profetice: Poezii, Ne cheamă pământul, Cântece fără țară, Din larg etc., teatru: Domnul notar, MeșterulManole, portretistică: Precursori. Traducător din literatura maghiară. GRUNEWALD, Matthias (c. 1460-1528), pictor german, reprezentant al goticului târziu. HARDY, Thomas (1840-1928), scriitor englez. Romane: Departe de lumea dezlănțuită, Tess D’Urberville etc. HAȘDEU, Bogdan Petriceicu (1838-1907), scriitor, lingvist, folclorist și istoric român. Spirit enciclopedic. Drama istorică în versuri Răzvan și Vidra, comedia satirică Trei crai de la Răsărit. A conceput un mare dicționar al limbii române, Etymologicum Magnum Romaniae rămas neterminat. HAWTHORNE, Nathaniel (1804-1864), scriitor american. Romane: Litera stacojie, Casa cu șapte frontoane. HECTOR, personaj principal din Iliada, fiul mai mare al regelui Priam, soțul Andromacăi. L-a ucis în luptă pe Patrocle, dar a fost ucis, în fața Troiei, de Ahile. HEGEL, Georg Wilhelm Friedrich (1770-1831), filozof german. Lucrări: Fenomenologia spiritului, Enciclopedia științelor filozofice, Estetica etc. HEMINGWAY, Emest (1899-1961), prozator american. A renovat arta prozei modeme, mutând accentul pe comportarea personajelor. Lucrări: Adio arme, Pentru cine bat clopotele, Bătrânul și marea etc. Premiul Nobel, 1954. 210 HERACLIT din Efes (c.540-c.475), filozof grec, reprezentant al dialecticii antice. HESSE, Hermann (1877-1962), scriitor german. Romane: Lup de stepă, Jocul cu mărgelele de sticlă etc. Premiul Nobel, 1946. HOBANA, Ion (n. 1931), scriitor român cu preocupări în literatura științifico-fantastică. HOFFMANN, ErnstTheodor Amadeus (1776-1822), scriitor, compozitor și pictor romantic german. HOGARTH, William (1697-1764), pictor și gravor englez. HOLBAN, Anton (1902-1937), scriitor român. Romane: O moarte care nu dovedește nimic, Ioana, Jocurile Daniei etc. HORAȚIU (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 î.H.), poet latin. în Ars poetica sunt expuse principiile clasicismului antic. HUGO, Victor (1802-1885), scriitor francez. Teoretician al romantismului, în prefața la drama Cromwell. Romane: Notre-Dame de Paris, Mizerabilii etc., teatru: Hernani, Ruy Blas, Regele se amuză etc., poezie: Legenda secolelor etc. HUXLEY, Aldous Leonard (1894-1963), scriitor englez, stabilit în S.U.A. Romane: Punct. Contrapunct, Orb în Gaza, Frunze veștede etc. IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936), critic și istoric literar român, animator al revistei Viața Românească. Scrieri: Spiritul critic în cultura românească, Creație și analiză, Scriitori și curente etc., romanul Adela. IORDAN, lorgu (1888-1986), lingvist și filolog român. Specialist în lingvistică romanică, stilistică lingvistică, limbă română contemporană, toponimie. Lucrări: Limba română contemporană, Stilistica limbii române, Introducere în lingvistica romanică etc. IORGA, Nicolae (1871-1940), istoric, scriitor, publicist și om politic român. Membru a numeroase academii și societăți științifice străine. A condus revista Sămănătorul. Scrieri: Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria armatei românești, Istoria comerțului românesc, Istoria românilor etc. Evocator și portretist: O viață de om, Oameni care au fost , istoric literar: Istoria literaturii românești în veacul al XlX-lea de la 1821 înainte, Istoria literaturii românești contemporane, Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea lor etc. Versuri, teatru. A fost asasinat bestial de legionari. ISPIRESCU, Petre (1830-1887), tipograf, folclorist și scriitor român. Culegător de basme populare: Legende sau basmele românilor, Snoave sau povești populare. IVASIUC, Alexandru (1933-1977), scriitor român. Romane: Vestibul, Păsările, Apa etc. JOYCE, James (1882-1941), scriitor irlandez de limbă engleză. Proză: Oameni din Dublin, Portret al artistului în tinerețe, Ulise etc. JUNIMEA, societate culturală românească, înființată de Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, lacob Negruzzi și Petre Carp, la Iași, în 1863. A organizat ședințe literare săptămânale, prelegeri publice pe teme culturale variate. Revista Convorbiri literare. A promovat spiritul critic, subliniind primatul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă. Junimea și Titu Maiorescu au avut un rol primordial în afirmarea marilor clasici ai literaturii române M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici. KAFKA, Franz (1883-1924), scriitor ceh de limbă germană. Nuvele: Metamorfoza, Colonia penitenciară, romane: Procesul, Castelul, America. KING, Stephen (n. 1947), scriitor american. Scrie: Carrie, Cujo, Miserydc. KOGĂLNICEANU, Mihail (1817-1891), om politic, istoric, scriitor, ziarist și orator român. A editat periodicele Dacia literară, Propășirea, Steaua Dunării. Istorie: Histoire de la Valachie, delaMoldavieetdes Valaques transdanubiens,vol.I, Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională la Academia Mihăileană etc. literatură: Iluzii pierdute, Fiziologia provincialului la lași, Tainele inimii etc. Contribuții importante la Unirea Principatelor și la obținerea Independenței naționale a României. 211 LABRUYERE, Jean de (1645-1696), scriitor și moralist francez, reprezentant al clasicismului: Caracterele. LÂPUȘNEANU, Alexandru, domn al Moldovei (1552-1561 și 1564-1568). A mutat capitala de la Suceava la Iași. LENAU, Nikolaus (1802-1850), poet romantic german. Poezii: Savonarola, Faust, Cântec de toamnă etc. LESSING, Gotthold Ephraim (1729-1781), scriitor și filozof german, reprezentant al iluminismului, critic al clasicismului francez: Laocoon sau despre granițele picturii și ale poeziei. LLOSA, Mario Vargas (n. 1936), prozator peruan. Scrieri: Conversație la catedrală, Povestașul, Orașul și câinii etc. LOCKE, John (1632-1704), filozof și om politic englez: Eseu asupra intelectului omenesc. MACEDONSKI, Alexandru (1854-1920), scriitor român, fondator al cenaclului și al revistei Literatorul.Teoretician al simbolismului românesc. Poezii: Poema rondelurilor, ciclul Nopțile etc., proză alegorică: Thalassa. MAIOR, Petru (c. 1761-1821), istoric și filolog român, reprezentant de seamă al Școlii ardelene. Lucrări: Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Disertație pentru începutul limbii românești etc. MAIORESCU, Titu (1840-1917), filozof, critic și teoretician literar, om politic și orator român. Cofondator al societății Junimea, spiritus rector al revistei Convorbiri literare, a susținut autonomia esteticului și a combătut “formele fără fond”. Scrieri: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Despre scrierea limbii române, Critici, Logica, Discursuri parlamentare etc. A contribuit la afirmarea marilor clasici: M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici. A văzut marea valoare a lui M. Eminescu și l-a susținut în momentele dificile. De mai multe ori, ministru și, între 1912-1914, prim-ministru. MANN, Thomas (1875-1955), prozator german. Nuvele: Tonio Kroger, Moartea la Veneția etc., romane: DoctorFaustus, Muntele vrăjit, Casa BuddenbrookeXc. PremiulNobel, 1929. MARINO, Adrian (1921-2005), critic și istoric literar român. Scrieri: Viața lui Alexandru Macedonski, Opera lui Alexandru Macedonski, Introducere în critica literară, Dicționar de idei literare etc. MÂRQUEZ, Gabriel Garcia (n. 1928), scriitor hispano-american. Scrieri: Funeraliile mamei-mari, Un veac de singurătate, Toamna Patriarhului etc. PremiulNobel, 1982. MICU-CLAIN, Samuil (1745-1806), filolog și istoric român. Reprezentant de frunte al Școlii ardelene. Lucrări: Istoria, lucrurile și întâmplările românilor, Elementa linguae daco-romanae sive valahicae (în colaborare cu Gheorghe Șincai) etc. MICU, Dumitru (n. 1928), critic și istoric literar român. Lucrări: Gândirea și gândirismul, Lirica lui Lucian Blaga etc. MILESCU, Nicolae Spătarul (1632-1708), boier și cărturar umanist din Moldova. Scrie: Jurnal de călătorie în China, Descrierea Chinei etc. MOLIERE (pseudonimul lui Jean-Baptiste Poquelin) (1622-1673), dramaturg, actor și regizor francez. Comedii: Mizantropul, Tartuffe, Avarul, Bolnavul închipuit. Unele dintre personajele sale au devenit tipuri eterne. MONTAIGNE, Michel de (1533-1592), scriitor și filozof francez. Inițiator al eseului prin opera Eseuri, lucrare reprezentativă a umanismului Renașterii. MUNTEAN, George (1932-2004), cercetător, critic și istoric literar, folclorist. Scrieri: Cercetări literare; Apa trece pietrele rămân. Proverbe românești; Interpretări și repere. NAUM, Gellu (1915-2001), poet român. Lirică suprarealistă: Documentul incendiar, Libertatea de a dormi pe o tâmplă, Athanor etc., proză poetică: Teribilul interzis etc. NATURALISM, formă de manifestare, în proză și în teatru, a unui realism dus către limitele sale. Tinde să reproducă realitatea cu îndrăzneală, chiar și prin aspectele ei triviale. NEAGU, Fănuș (n. 1932), prozator și publicist român. Scrieri: Dincolo de nisipuri, Vară buimacă, Cronici afurisite etc. 212 NEGRUZZI, lacob (1842-1932), fiul prozatorului pașoptist C. Negruzzi, scriitor și om politic. Membru fondator, împreună cu Titu Maiorescu, P. P. Carp, V. Pogor și Th. Rosetti, al Societății Junimea. Redactor răspunzător, apoi director al revistei acesteia, Convorbiri literare, de la înființare, 1867, până în 1895. Scrie: Amintiri din,, Junimea" etc. NOE, personaj biblic, fiul lui Lamekh, nepotul lui Matusalcm, tatăl lui Sem, Ham și lafet. A fost ales de Dumnezeu să refacă neamul omenesc după potop. Construiește Arca lui Noe și o populează cu câte 7 perechi din toate speciile de „dobitoace" curate și păsări și câte o pereche din cele „necurate". împreună cu soția sa, cu fiii și nurorile sale navighează 7 luni și acostează, după retragerea apelor, pe muntele Ararat. ODOBESCU, Alexandru I. (1834-1895), scriitor și om de știință român. Nuvele de factură romantică: Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, eseul Pseudokynegeticos, studii de arheologie: Le tresor de Petrossa, studii de folclor comparat: Răsunete ale Pindului în Carpați etc. PETICĂ, Ștefan (1877-1904), poet simbolist român. Poeme în proză, teatru liric, eseuri de artă. PETRESCU, Cezar (1892-1961), prozator român. A vrut să realizeze cronica socială a vieții interbelice: Calea Victoriei, întunecare, Aurul negru etc. PETRONIUS (Caius Petronius Arbiter) (?-66 d.H.), scriitor latin, căzând în dizgrația lui Nero, s-a sinucis. Romanul Satiricon. PHILIPPIDE, Alexandru A. (1900-1979), poet și eseist român. Poezii: Aur sterp, Monolog în Babilon, Stânci fulgerate etc., proză fantastică: Floarea din prăpastie, eseuri: Studii și portrete literare, Scriitorul și arta luiztc. PIETROASELE, comună în județul Buzău unde s-a descoperit un tezaur din perioada mi grațiilor, Cloșca cu puii de aur (Tezaurul de la Pietroasa), atribuit regelui vizigot Atanaric. POE, Edgar Allan (1809-1849), scriitor american. Poezii: Tamerlan, Corbul etc., proză fantastică: Aventurile lui Arthur Gordon Pym, Prăbușirea casei Usher, eseuri: Eureka, teorie literară: Filozofia compoziției, Principiul poeziei. POPESCU, Dumitru Radu (n. 1935), scriitor român. Proză: F, Vânătoarea regală etc., teatru: Acești îngeri triști etc. PROUST, Marcel (1871-1922), scriitor francez. Nuvele: Plăcerile și zilele , romane: ciclul în căutarea timpului pierdut, eseuri: Pastișe și amestecuri. PUȘCARIU, loan Cavaler de (1824 - 1911), participant la mișcarea de la 1848. Autor de lucrări istorice și juridice. A scris și versuri, cultivând satira și anecdota. Unele versuri au apărut cu pseudonimul loan de la Buceci. RABELAIS, Franțois (c.1494-1553), scriitor și umanist francez, călugăr și medic. Romane: Gargantua, Pantagruel. încredere în om, în știință, în educație. RACINE, Jean (1639-1699), dramaturg francez, reprezentant al clasicismului. Teatru: Fedra, Andromaca, Atalia etc. Personaje puternice care se zbat între pasiune și rațiune. RADCLIFFE, Anne (1764-1823), romancieră engleză, autoare de „romane negre": O poveste siciliană. RALEA, Mihail (1896-1964), sociolog, psiholog, eseist și om politic român. Eseuri: Atitudini, Valori, Cele douăFranțe etc., studii de specialitate: Introducere în sociologie, Sociologia succesului etc. RENAȘTERE, epocă din istoria Europei - secolele al XlV-lea-al XVI-lea -, caracterizată prin marile progrese ale culturii și științei, ca urmare a schimbărilor din economie și din structura socială. Se laicizează concepția despre lume, sunt reînviați marii gânditori ai antichității, se cultivă credința în om, în valorile umaniste. RICHARDSON, Samuel (1689-1761), scriitor englez, reprezentant al iluminismului. ROSETTI, Alexandru (1895-1990), lingvist și filolog român. Specialist în istoria limbii române, în fonetică, în dialectologie, în lingvistică generală. Scrie: Istoria limbii române, Introducere în fonetică, Filosofia cuvântului etc. 213 SCHOPENHAUER, Arthur (1788-1860), filozof german. La temelia universului se află o voință oarbă, omul nu se poate elibera de suferință decât prin stingerea voinței de a trăi, nirvana. Opera capitală: Lumea ca voință și reprezentare. SEBASTIAN, Mihail (pseudonimul lui I. Hechter), (1907-1945), scriitor și eseist român. Teatru cu accente lirice: Steauafărănume, Jocul de-a vacanța, romane: Orașul cu salcâmi, Accidentul, eseuri. SHAKESPEARE, William (1564-1616), dramaturg și poet englez genial. Operă dramatică incomparabilă prin mulțimea și diversitatea socială și psihologică a personajelor, prin adâncimea reflecției filozofice și prin concepția despre caracterul complex și contradictoriu al ființei umane. 37 de piese, dintre care, tragedii: Romeo și Julieta, Hamlet, Othello etc., drame: Richardal III-lea, Henric al V-lea, Regele loan etc., comedii: Visul unei nopți de vară, Cum vă place, Femeia îndărătnică etc. Sonete remarcabile. SHELLEY, Mary (1797-1851), prozatoare engleză. Romanul negru Frankenstein sau Prometeul modern, în 1815. SHELLEY, Percy Bysshe (1792-1822), poet și eseist englez. Poezii: Cântec pentru fiii Angliei, Imn frumuseții intelectuale, Crăiasa Mab. SIMION, Eugen (n. 1933), critic și istoric literar român. Lucrări: Scriitori români de azi, E. Lovinescu - scepticul mântuit, Dimineața poeților etc. SIMION ȘTEFAN (7-1656), cărturar, mitropolit al Transilvaniei. Prin grija lui s-a realizat prima traducere integrală în limba română a Noului testament. STANCU, Zaharia (1902-1974), prozator și publicist român. Romane: Desculț, Ce mult te-am iubit, Pădurea nebună etc. STEINBECK, John Ernst (1902-1969), prozator american. Povestiri: Tortilla, Căluțul roib etc., romane: Fructele mâniei, La Est de Eden, Iarna nemulțumirii noastre etc., reportaje: Eu și Charlie descoperim America. Premiul Nobel, 1962. STEINHARDT, Nicolae (1912-1989), eseist și critic literar român. Scrieri: Escale în timp și spațiu, Jurnalul fericirii. STENDHAL (pseudonimul lui Henri Beyle) (1783-1842), scriitor francez. Unul dintre creatorii romanului realist francez. Romane: Mănăstirea din Parma, Roșu și negru, Lucien Leuwen etc., nuvele: Vanina Van ini, Stareța din Castro etc., eseuri: Racine și Shakespeare, Despre dragoste etc. STOCKER, Bram (1847-1912), scriitor britanic. Scrie: Dracula etc. STREINU, Vladimir (Nicolae lordache) (1902-1970), poet, cercetător, critic și istoric literar, traducător. Scrieri: Pagini de critică literară, Clasicii noștri, Caii strat Jlogaș, Ion Creangă, Istoria literaturii române (în colaborare cuTudor Vianu și Șerban Cioculescu), Studii de literatură universală, Versificația modernă. ȘĂINEANU, Lazăr (1859-1934), lingvist și folclorist român stabilit în Franța. Lucrări: încercare asupra semasiologiei limbii române, Dicționar universal al limbii române, Basmele românilor etc. ȘCOALA ARDELEANĂ, mișcare ideologică și culturală, iluministă, a românilor din Transilvania la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea. Reprezentanții ei au alcătuit textul lui Supplex Libellus Valachorum. Au argumentat originea latină a limbii și a poporului român, continuitatea pe teritoriul vechii Dacii și unitatea etnică a românilor din cele trei provincii. Reprezentanți de seamă: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, loan Budai-Deleanu, RaduTempea, loan Barac etc. ȘINCAI, Gheorghe (1754-1816), istoric și filolog român. Reprezentant de frunte al Școlii ardelene. Scrieri: Hronica românilor și a mai multor neamuri, Istoria naturei sau a firei etc. A mărit numărul școlilor românești din Transilvania. A urmărit emanciparea națională și socială a românilor din Transilvania prin cultură. TEODOREANU, Alexandru O. (Păstorel) (1894-1964), scriitor și publicist român. Proză umoristică și satirică: Hronicul măscăriciului Vălătuc, Mici satisfacții etc., publicistică: Tămâie și otravă, epigrame: Strofe cu pelin de mai, Vin și apă etc. TEODOREANU, Ionel (1898-1954), scriitor român. Proză: La Medeleni, Ulița copilăriei, în casa bunicilor etc., memorialistică: Masa umbrelor. 214 THACKERAY, Willliam Makepeace (1811-1863), scriitor englez. Romane: Bâlciul deșertăciunilor, Povestea luiPendennis, Cei din Virginia etc. TIMPUL, ziar apărut la București între 1876-1884, 1889-1900 și 1919-1922, ca organ de presă al Partidului Conservator. O vreme, ca redactori: M. Eminescu, I. L. Caragiale, I. Slavici. TOLSTOI, LevNikolaevici (1828-1910), scriitor rus. Romane: Război și pace, Anna Karenina, învierea etc., teatru: Puterea întunericului, Cadavrul viu, Moartea lui Ivan Ilici etc., proză autobiografică: Copilăria, Adolescența, Tinerețea. Creația sa impresionează prin acuitatea observației sociale și psihologice, prin capacitatea de a crea mari fresce ale timpului său. TURGHENIEV, Ivan Sergheevici (1818-1893), scriitor rus. Povestiri: Povestirile unui vânător, Cântecul iubiriifantastice, nuvele: Apele primăverii, romane: Rudin, în ajun, Părinți și copii etc. TWAIN, Mark (pseudonimul lui Samuel Langhorne Clemens) (1835-1910), scriitor american, a pus bazele literaturii moderne în S.U.A. Romane: Aventurile lui Tom Sawyer, Huckleberry Finn, Prinț și cerșetor etc., note de călătorie: Ageamii în străinătate. VALERY, Paul (1871-1945), scriitor și eseist francez. Poezii: Tânăra Parcă, Cimitirul marin etc., eseuri: Criza spiritului, Priviri asupra lumii actuale etc., dialoguri filozofice: Sufletul și dansul, Faust al meu. VARLAAM (7-1657), cărturar din Moldova. Mitropolit al Moldovei (1632-1653). A contribuit la introducerea și la răspândirea tiparului în Moldova. Lucrări: Carte românească de învățătură. Cazania etc. VELÂSQUEZ, Diego Rodriguez de Silva y (1599-1660), pictor spaniol. Sensibilitate cromatică, marc capacitate de a sesiza poezia realității. VERNE, Jules (1828-1905), scriitor francez. Romane de aventuri și de anticipație științifică: Copiii căpitanului Grant, De la Pământ la Lună, 20 000 de leghe sub mări etc. VIANU, Tudor (1897-1964), estetician, istoric literar, filozof al culturii și scriitor român. Studii de specialitate: Estetica, Arta prozatorilor români, Studii de literatură universală și comparată etc. VIAȚA ROMÂNEASCĂ, revistă literară și științifică, apărută la Iași, în 1916. Intre 1940-1944 a fost interzisă. Reapare în noiembrie 1944. VINEA, Ion (pseudonimul lui Ion lovanaki) (1895-1964), scriitor și publicist român. Poezii: Ora fântânilor, proză: Paradisul suspinelor, Lunatecii etc. WOOLF, Virginia (1882-1941), scriitoare engleză, reprezentantă a romanului psihologic modem. Romane: Spre far, Valurile, Camera lui lacob. ZAMFIRESCU, Duiliu (1858-1922), scriitor român. Romane: ciclul Comăneștenilor:Viața la țară, Tănase Scatiu, în război, poezii: Imnuri păgâne. ZOLA, Emile (1840-1902), scriitor francez, teoretician și promotor al naturalismului. Romane: Germinai, Bestia umană, Banii etc. SIGLE ȘI ABREVIERI adj. = adjectiv înv. = învechit adv. = adverb lat. = latină arg. = argou lat. lit. = latină literară bis. = termen bisericesc livr. = livresc c. = circa loc adj. = locuțiune adjectivală cf. = confer (compară) loc adv. = locuțiune adverbială engl. = engleză n. = născut expr. = expresie n.n. = nota noastră fam. = familiar pop. = popular fig- = figurat reg. = regional fr. = franceză s. = substantiv ger. = germană s.f. = substantiv feminin gr. = greacă s.m. = substantiv masculin idem. = la fel, tot așa s.n. = substantiv neutru it. = italiană vb. = verb Î.H. = înainte de Hristos voi. = volum 215 L 1 .Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, București, Editura Minerva, 1980. 2. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1982. 3. Călinescu, G. Estetica basmului, București, Editura pentru Literatură, 1965. 4. Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, voi. LVI, București, Editura Minerva, 1967-1972. 5. Cioculescu, Șerban, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, București, Editura Eminescu, 1988. 6. Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, voi. I, București, Editura Minerva, 1972. 7. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, voi. LII, București, Editura Minerva, 1973. 8. Manolescu, Nicolae, Arca luiNoe, voi. LIII, București, Editura Minerva, 1980-1983. 9. Mazilu, Dan Horia, Vocația europeană a literaturii române vechi, București, Editura Minerva, 1991. 10. Micu, Dumitru, început de secol (1900-1916), București, Editura Minerva, 1970. 11. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, voi. LIV, București-Chișinău, Editura David Litera, Colecția Biblioteca școlarului, 1998. II. 1. *** Gramatica limbii române, voi. LII, Ediția a ILa revăzută și adăugită. Tiraj nou, București, Editura Academiei, 1966. 2. Cazacu, B., Limba română literară Probleme teoretice și interpretări de texte, București, Societatea de Științe Filologice, 1985. 3. Coteanu, L, Stilistica funcțională a limbii române Stil, stilistică, limbaj, vol.I, București, Editura Academiei, 1973. 4. Cruceru, C., Dialog și stil oral în proza românească actuală, București, Editura Minerva, 1985. 5. Hristea,Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, București, Editura Științifică, 1968. 6. Iordan, lorgu, Stilistica limbii române, București, Institutul de Lingvistică Română, 1944. 7. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, București, Editura Minerva, 1988. III. 1. ***, Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979. 2. Danțiș, Gabriela (coord.), Scriitori străini, Mic dicționar, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981. ’ 3. Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, 1983. 4. Marino, Adrian, Dicționar de idei literare, voi. I, București, Editura Eminescu, 1973. 5. Popa, Marian, Dicționar de literatură română contemporană, Ediția a doua revizuită și adăugită, București, Editura Albatros, 1977. 6. Săndulescu, Al. (coord.), Dicționar de termeni literari, București, Editura Academiei, 1976. 7. Zaciu, Mircea (coord.), Scriitori români, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978. La explicarea cuvintelor de la Micul dicționar am folosit și: 1. ***, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a ILa, București, Editura Univers enciclopedic, 1996. 2. Marcu, Florin, Constant Maneca, Dicționar de neologisme, Ediția a IILa, București, Editura Academiei, 1986. 3. Seche, Luiza, Mircea Seche, Dicționarul de sinonime al limbii române, București, Editura Academiei, 1982. La alcătuirea fișelor biobibliografice și a Micului dicționar de nume proprii am folosit: 1.***, Mic dicționar enciclopedic, Ediția a IILa, revăzută și adăugită, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1 v86. 216