Acest manual este proprietatea Ministerului Educației și Cercetării. Manualul este aprobat prin Ordinul nr. 3921 din 31.05.2004, în urma licitației organizate de către Ministerul Educației și Cercetării, este realizat în conformitate cu programa analitică aprobată de Ministerul Educației și Cercetării prin Ordinul nr. 3552 din 08.04.2004 și este distribuit gratuit elevilor. | ACEST MANUAL A FOST FOLOSIT DE: Numele elevului Anul Starea manualului* Anul care a primit Clasa Școala școlar la la manualul primire retumare 1. 2. 3. 4. * Starea manualului se va înscrie folosind termenii: nou, bun, îngrijit, nesatisfacător, deteriorat. Profesorii vor controla dacă numele elevului este scris corect. Elevii nu trebuie să facă nici un fel de însemnări pe manual. MINISTERUL EDUCAȚIEI Șl CERCETĂRII loan Donisă Angelica Donisă Viorela Anastasiu Ion Velcea Claudia Popescu Ion Nicolae Dan Dumitru Geografie Școala de Arte și Meserii Manual pentru clasa a X - a EDITURA DIDACTICĂ Șl PEDAGOGICĂ, R.A. BUCUREȘTI, 2004 Referenți științifici: prof. gr. I LUMINIȚA MARIN prof. gr. I ELISABETA RĂSUCEANU ©2004. Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate Editurii Didactice și Pedagogice R.A., București. Orice preluare, parțială sau integrală, a textului sau a materialului grafic din această lucrare se face numai cu acordul scris al editurii. Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Geografie: clasa a X-a: manual pentru Școala de Arte și Meserii / loan Donisă, Angelica Donisă, Viorela Anastasiu,... - București: Editura Didactică și Pedagogică, 2004 ISBN 973-30-1660-8 I. Donisă, loan II. Donisă, Angelica III. Anastasiu, Viorela 911.3:338(075.35) EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, R.A. Str. Spiru Haret, nr. 12, sectorul 1, cod 010176, București Tel.: 021.315.38.20 Tel./Fax: 021.312.28.85; 021.315.73.98 e-mail: edpcom@rdslink.ro web: www.edituradp.ro Comenzile pentru această lucrare se primesc: • prin poștă, pe adresa editurii • prin e-mail: edpcom@rdslink.ro sau comenzi@edituradp.ro • prin telefon/fax: 021.313.34.70 (marketing) 021.315.73.98 (comercial) • prin telefon: 021.315.38.20 (int. 119, 123, 165, 185) • la librăria E.D.P.: str. Spiru Haret nr. 12, sect. 1, București (tel.: 021.315.38.20/int. 142) Redactor: DAN DUMITRU Coperta: ELENA DRÂGULELEI-DUMITRU Prezentare grafică și tehnoredactare computerizată: DRAGOȘ MELCHER e imcă Capitolul L PĂMÂNTUL ÎN UNIVERS 1. SISTEMUL SOLAR Soarele, împreună cu o serie de corpuri mai mici formează un sistem de corpuri cosmice numit Sistemul Solar. în acest sistem, Soarele este corpul cel mai mare și singurul incandescent. Soarele Soarele este o stea de mărime mijlocie, situată între brațele galaxiei noastre, la 30 000 ani-lumină față de cen- trul galaxiei. El concentrează 99,87% din masa întregului Sistem Solar, deși densitatea lui medie este de numai l,41g/cm³. Sistemul Solar s-a format și a evoluat în cadrul Căii Lactee, în procesul complex de evoluție a Universului. O aglomerare mare de materie a dus la formarea Soarelui. în jurul lui, s-au produs alte aglomerări de materie, mai mici, care au format planetele cu sateliții lor (flgₑ 1). Și în prezent continuă concentrarea materiei în cor- puri mai mari. Astfel, unii asteroizi și meteoriți sunt atrași și cad pe suprafața planetelor și sateliților lor. Soarele este alcătuit din gaze, între care hidrogenul formează 55% din masa lui, iar heliul reprezintă 44%. în afară de aceste gaze, în Soare s-au identificat alte 63 de elemente chimice care se găsesc și pe Pământ. în interiorul Soarelui se produc reacții termonucle- are, cu formarea heliului pe seama hidrogenului. Căldura degajată în urma acestor reacții face ca temperatura să ajungă la aproximativ 15 000 000 °K. Fiind un corp gazos, se consideră ca suprafață a Soarelui stratul strălucitor care emite lumina. De aceea, acestui strat i se spune fotosferă. Aceasta are o grosime de câteva sute de kilometri, iar temperatura sa este de aproxi- mativ 6000°K (fig.2). Pe fotosferă apar porțiuni mai puțin strălucitoare numite pete solare (4 500 °K). Ele au poziții și mărimi care variază cu o periodicitate de 11 ani. Aceste variații ale pe- telor solare, împreună cu erupțiile cromosferice și protu- beranțele solare constituie „activitatea solară “. Deasupra fotosferei urmează cromosfera - un strat cu o grosime de 10 000 - 15 000 km și a cărui tempera- tură ajunge la cca 20 000 °K. Mai sus, se află coroana solară, care are grosimi de milioane de kilometri. Este vizibilă de pe Pământ în timpul eclipselor totale de Soare. Fig. 1 o Formarea Soarelui și traseul planetelor din jurul sâu Nucleul \----- Coroana solară Cromosfera - Fotosferă Zona convectivă Zona radiativâ Fig. 2. Interiorul Soarelui Din coroana solară, care este formată din gaze foarte rarefiate, se desprind nori de plasmă ce constituie așa- zisul vânt solar, care ajunge și pe Pământ, unde provoacă furtunile magnetice. Soarele emite în spațiu o cantitate imensă de energie din care doar a doua miliarda parte ajunge pe suprafața terestră. Totuși, această energie este suficientă să încăl- zească suprafața terestră și troposfera, să contribuie la cir- culația atmosferică și la circuitul apei în natură și să în- trețină fotosinteza. La partea superioară a atmosferei terestre ajung, în fiecare minut, 1,94 cal./cm². Acestei valori i se spune constantă solară. Planetele Din Sistemul Solar fac parte 9 planete, unele cu sate- liți, altele fără sateliți (fig. 3). Datorită atracției exercitate de Soare, planetele se deplasează în jurul său pe orbite sub formă de elipse. Legile acestei mișcări de revoluție a planetelor au fost descoperite de către J. Kepler, în secolul al XVILlea. Pe baza acestor legi se poate calcula exact poziția relativă a corpurilor din Sistemul Solar și se pot prevedea eclipsele. Orbitele planetelor au înclinări diferite față de planul orbitei Pământului și de aceea alinierea planetelor se pro- duce foarte rar (ultima a avut loc pe data de 5 mai 2000, iar următoarea se va produce la 9 septembrie 2040). Efectul este practic imperceptibil, deoarece atracția exercitată asupra Pământului de către Venus este de o mie de ori mai mică decât cea a Soarelui (a lui Marte este de zece mii de ori mai mică, iar la celelalte planete devine din ce în ce mai mică) (fig» 4). Totodată, planetele efectuează și câte o mișcare de rotație în jurul unei axe proprii. Perioadele de rotație și de revoluție diferă de la o planetă la alta. Majoritatea planetelor au sateliți. 3 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Fig. 3. Planetele Sistemului Solar Pământul este a treia planetă de la Soare, fiind situat la o distanță de 149 500 000 km față de Soare. Această distanță face ca Pământul să primească suficientă căldură pentru a favoriza existența vieții pe această planetă. Luna Pământul are un singur satelit natural - Luna. Este un corp solid, cu un diametru de 3 473 km și o densitate de 3,34 g/cm³. De aceea, gravitația pe Lună este mai mică de 6 ori decât pe Pământ. Luna este lipsită de atmosferă încât variațiile de temperatură sunt foarte mari: pe partea expusă spre Soare temperatura suprafeței lunare urcă la 100°C, iar pe partea umbrită, coboară la-175°C. Ca urma- re, rocile lunare se dezagregă intens, iar suprafața Lunii este acoperită cu un strat de praf fin. Relieful este variat, fiind prezenți munți foarte înalți și cratere imense. Cercetări recente afirmă existența unor mase de gheață sub stratul de material dezagregat. Mișcările Lunii Luna efectuează o mișcare de revoluție în jurul Pământului cu o perioadă de 27 zile terestre 7 ore 43 minute. Planul orbitei Lunii face un unghi de aproape 6° cu planul orbitei terestre. Orbita Lunii este o elipsă încât distanța maximă față de Pământ (apogeu) este de 405 508 km, iar distanța minimă (perigeu) este de 363 300 km. Ca distanță medie se consideră 384 000 km. Luna execută și o mișcare de rotație cu aceeași perioadă ca și a celei de revoluție încât orientează spre Pământ mereu aceeași emisferă- fața Lunii. Ca urmare a mișcării de revoluție, Luna ocupă pozi- ții diverse în raport cu Soarele și Pământul. Când este între Soare și Pământ, se spune că este în conjuncție (fig» 5). Atunci este orientată spre Pământ emisfera umbrită și se Fig. 4. Orbitele planetelor interioare Mercur Venus Pământ Marte Jupiter Saturn Uranus Neptun Pluto Diametru (km) 4 880 12 104 12756 6 794 142 800 120 000 51 800 48 400 3 000 Masa (Pământul = 1) 0,055 0,815 1 0,108 317,8 95,2 14,4 17,2 0,002 Număr de sateliți 0 0 1 2 16 17 15 8 1 Perioada unei mișcări în jurul Soarelui 0,24 0,62 1,00 1,88 11,86 29,5 84,0 164,9 247,1 (în ani tereștri) Distanța medie de la 58 108 150 228 778 1427 2 870 4 500 5 900 Soare (mii. km) înclinarea orbitelor planetelor față de 7’00' 3°24! 0’ 1’51' 1’18' 2°29' 0’46' 1’47' 17’19’ planul elipticii Proprietăți ale planetelor Sistemului Solar 4 PĂMÂNTUL ÎN UNIVERS Capitolul I Lumină solară Fig. 5. Fazele Lunii într-o perioadă sinodică spune că este Lună nouă. Când Pământul este între Soare și Lună, aceasta este în opoziție și arată spre Pământ emisfera iluminată. Atunci este Lună plină. Când direcția Lună - Pământ este perpendiculară pe direcția Pământ - Soare, Luna este în cuadratură și de pe Pământ se vede jumătate din emisfera iluminată și jumă- tate din emisfera umbrită. Luna este la primul pătrar și, respectiv, la ultimul pătrar. Din cauza mișcărilor de revoluție ale Lunii și Pământului, perioada de succesiune a acestor faze ale Lunii este de 29 zile 12 ore și 44 minute. Aceasta este perioada sinodică. Eclipsele Când Luna se află între Soare și Pământ, ea umbrește o parte din suprafața terestră și se produce eclipsa de Soare. Eclipsa totală de Soare din 11 august 1999 a fost vizibilă în Europa, Orientul Mijlociu și India. în România, eclipsa s-a putut observa într-o zonă orientată NV - SE, din Banat până la sud de Constanța. Atunci când Pământul se află între Soare și Lună, umbra planetei poate produce eclipsa de Lună (fig. 6) în noaptea de 9/10 ianuarie 2001 s-a produs o eclipsă totală de Lună, vizibilă în România, cu faza maximă la orele 22 h 30 minute. Atracția Lunii generează consecințe geografice prin producerea mareelor. Asteroizii între planetele Marte și Jupiter, se rotesc în jurul Soarelui o mulțime de corpuri mici numite asteroizi sau planetoizi. Atrași de Pământ, unii asteroizi au căzut pe planeta noastră formând cratere de impact de mari dimensiuni. Meteoriții Unele corpuri mai mici decât asteroizii sunt meteo- riții, unii dintre ei fiind chiar foarte mici. Mulți meteoriți cad pe Pământ și, datorită frecării cu aerul atmosferic, se încălzesc până la incandescență. De aceea, se mai numesc stele căzătoare. Cometele Sunt corpuri cosmice formate dintr-un nucleu de materie mai densă, înconjurat de materie mai puțin densă care se prelungește ca o coadă în partea opusă Soarelui, fiind împinsă de presiunea radiațiilor solare. asteroizi comete coroana solară cromosferă eclipsă fotosferă Luna meteoriți planetele Sistemul Solar Soarele ntrebări, exerciții, aplicații practice <--------------- ICe este Sistemul Solar? Din ce este alcătuit Sistemul Solar? Care este poziția Soarelui în Univers? Din ce este alcătuit Soarele? î Ce particularități prezintă suprafața Soarelui? / Care sunt planetele din Sistemul Solar? Care este poziția Lunii față de Pământ și ce mișcări execută ea? 5 De ce arată Luna spre Pământ mereu aceeași Ș emisferă? j Care sunt fazele Lunii și de ce apar ele? i Ce sunt eclipsele și cum se formează? Ce fenomene provoacă asteroizii și meteoriții l la căderea lor pe Pământ? / ® Apreciați cum ar vedea Pământul un cosmo- naut situat pe Lună, atunci când aceasta s-ar afla în conjuncție, la pătrare sau în opoziție? 5 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 2. FORMA Șl DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI Forma Pământului încă din antichitate a apărut ideea despre forma rotundă a Pământului. Aristotel (384 - 322 î.Hr.) invoca forma rotundă a umbrei Pământului pe Lună în timpul eclipselor, susținând că și Pământul trebuie să fie rotund. Folosind mijloace foarte simple, Eratostene (284 - 192 î.Hr.) a reușit să calculeze circumferința Pământului cu destulă exactitate. Dovada hotărâtoare despre forma rotundă a Pământului a fumizat-o expediția lui Magellan, din 1519-1522, care a făcut înconjurul planetei. Către sfârșitul secolului al XVII-lea, descoperind legea atracției universale, Isaac Newton a emis ideea că Pământul are forma unui elipsoid de rotație. Această idee a fost confirmată de măsurătorile efectuate în secolul al XlX-lea. în acest caz, pentru aprecierea formei Pământului s-a luat în considerare suprafața Oceanului Planetar pre- lungită pe sub uscaturile continentale, facându-se ab- stracție de denivelările reliefului uscatului. Pe baza legii atracției gravitaționale, s-a considerat că suprafața apelor oceanice este, peste tot, perpen- diculară pe direcția forței gravitaționale a Pământului. Această direcție este indicată de firul cu plumb și poate fi determinată foarte precis cu aparatura modernă. Efectuându-se determinarea direcției forței gravita- ționale în multe puncte și trasându-se linia perpendiculară pe ea, s-a obținut o suprafață care nu coincide cu cea a elipsoidului. în unele locuri, ea se situează deasupra elipsoidului, iar în altele dedesubtul lui. Diferența dintre cele două suprafețe este de cel mult ± 120 m (fig, 1). Acestei forme rotunde, având suprafața cu neregu- larități, i s-a dat denumirea de geoid. întrucât abaterile geoidului față de elipsoid sunt foarte mici, la întocmirea hărților se ia în considerare forma de elipsoid a Pământului. Dimensiunile Pământului Dimensiunile elipsoidului terestru se exprimă prin semiaxa mare, numită și raza ecuatorială (având lungimea de 6 378 km), și semiaxa mică, sau raza polară (6 357 km). Suprafața Pământului este de 510 mii. km². Lungimea unui cerc meridian este de 40 009 km, iar a ecuatorului - de 40 076 km (fig, 2). Fig. 2. Dimensiunile elipsoidului terestru Raportul dintre masa Pământului și lungimea razei sale face ca la suprafața planetei să se manifeste o forță gravitațională capabilă să mențină atmosfera și hidrosfera, împiedicând disiparea lor în spațiul cosmic. Se creează astfel condiții favorabile vieții. Creșterea lungimii razei, rămânând masa constantă, ar provoca scăderea forței gravitaționale la suprafața planetei. Consecințele formei rotunde a Pământului Având forma rotundă și fiind un corp opac, Pămân- tul nu poate fi iluminat de Soare pe toată suprafața în același timp De aici, aparițiazz/ez și a nopții. Datorita formei Pământului, razele solare fac, cu suprafața terestră, unghiuri inegale, în general, din ce în ce mai mici de la ecuator spre poli (fig, 4). De aceea, Fig, 3 Pământul văzut de pe suprafața Lunii 6 PĂMÂNTUL ÎN UNIVERS încălzirea suprafeței terestre și a aerului scade de la ecuator spre polțfig. 4) . Dacă în zona ecuatorială temperatura aerului este, în medie, de +25 °C, în zona polară nordică ea scade la -17 °C. Forma Pământului creează mari dificultăți la întoc- mirea hărților, deoarece o suprafață elipsoidală nu poate fi transpusă pe suprafața plană a hârtiei fără să fie ruptă și deformată. uvinte-cheie +— Ș ' elipsoid de rotație i seoⁱd « rază ecuatorială f rază polară Fig. 4. Influența formei rotunde a Pământului asupra insolației ntrebări, exerciții, aplicații practice ◄----------------------------------------------------------- ICare este forma Pămîntului? Cum s-a determinat forma geoidului? Care sunt dimensiunile Pământului? • Urmăriți linia orizontului într-o zonă de câmpie, la mare sau de pe un vârf de munte. Spuneți ce fel de formă are această linie și explicați de ce. • Elaborați un eseu în care să descrieți modificările ce s-ar produce pe Pământ dacă ar crește lungimea razei terestre, masa rămânând aceeași. 3. STRUCTURA, CĂLDURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI Șl MAGNETISMUL TERESTRU Cercetarea interiorului Pământului Interiorul Pământului nu este accesibil omului decât până la mică adâncime. Cele mai adânci foraje au ajuns abia la 12000m. S-au elaborat însă metode indirecte de cercetare a interiorului Pământului. Pe baza legii atracției gravitaționale, Isaac Newton a calculat că, în medie, Pământul are densitatea de 5,5 g/cm³. Cum rocile care alcătuiesc scoarța terestră au, în general, densități sub 3 g/cm³, s-a tras concluzia că interiorul planetei este alcătuit din materie mult mai densă, pentru a rezulta densitatea medie calculată de Newton și confirmată ulterior. Pentru cercetarea interiorului Pământului s-a recurs la studierea propagării undelor seismice. Acestea sunt mișcări ondulatorii care se manifestă în timpul cutremu- relor de pământ. Ca și alte mișcări ondulatorii, ele suferă modificări de direcție și de viteză sau unele chiar încetează a se pro- paga, în funcție de starea de agregare și de densitatea ma- teriei în care se propagă. Pe această bază s-a constatat că în interiorul Pământului apar niște suprafețe concentrice numite su- prafețe de discontinuitate. Ele marchează discontinuități în propagarea undelor seismice, deoarece reprezintă con- tactul unor învelișuri concentrice ale Pământului cu alcă- tuire diferită. Structura internă a Pământului în centru se află nucleul Pământului, cu densitate până la 12-14 g/cm³, în care probabil se află în proporție mare metale, ca fierul și nichelul (fig. 1). Nucleul se scoarța terestră mantaua astenosfera nucleul extern nucleul intem Fig. 1. Structura internă a Pământului 7 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ extinde între 6 370 km și 2 900 km adâncime. Se deose- bește un nucleu intern, din centrul Pământului până la adâncimea de 5 000 km, și un nucleu extern, de la 5 000 km până la 2 900 km adâncime. Deasupra nucleului, de la 2 900 km și până la adân- cimea de 8-15 km în zona oceanelor și 30-70 km sub con- tinente, se află mantaua. Aceasta este alcătuită din mate- rie cu densitate 3,3-5,5 g/cm³. Peste manta se așterne scoarța terestră, acoperită, în mare parte, de Oceanul Planetar și de apele continen- tale de suprafață. începând cu scoarța și până în centrul Pământului, materia este, în cea mai mare parte, în stare solidă. Nucleul extern, ca și o parte din mantaua superioară, se află în stare fluidă. Stratul fluid din partea superioară a mantalei se numește astenosferă. Fig. 2. Gheizeri în Yellowstone Park (S.U.A.) Forța gravitațională a Pământului Având o masă considerabilă, Pământul exercită o forță de atracție asupra altor corpuri. Această forță men- ține atmosfera și hidrosfera pe planeta noastră. Ea pro- voacă surpările, prăbușirile și alunecările de teren. Totodată, ea determină curgerea apelor, contribuie la formarea vânturilor, dar provoacă și scufundarea marginii plăcilor litosferice. Forța gravitațională are valoare maximă la poli (g = 9,83 m/s²), deoarece raza polară este mai scurtă, iar forța centrifugă este nulă. La ecuator, forța gravitațională are valoarea minimă (g = 9,78 m/s²), deoarece raza ecua- torială este maximă, iar forța centrifugă are cea mai mare valoare și acționează în sens contrar față de forța gravitațională. Căldura internă a Pământului Starea fluidă a materiei din manta și a nucleului extern este determinată de temperatura mare existentă în interiorul Pământului. S-a constatat, în minele adânci și în foraje, că tempe- ratura crește, în medie, cu 1 °C la 33 m adâncime. Acestei adâncimi la care temperatura crește cu 1 °C i se spune treaptă geotermică. în regiunile vulcanice, treapta geoter- mică are o valoare mult mai mică față de alte regiuni. Valoarea cu care crește temperatura pe 100 m adân- cime este denumită gradientgeotermic. Deci, în interiorul Pământului este înmagazinată o mare cantitate de căldură. Asupra originii căldurii interne a Pământului s-au emis mai multe ipoteze. O parte provine din dezintegrarea substanțelor ra- dioactive; altă parte provine din reacții chimice sau din cristalizarea unor minerale. Mai poate proveni din defor- marea mecanică a materiei supusă la mișcări tectonice sau din ciocnirea cu asteroizii și meteoriții care cad pe Pământ. Căldura internă a Pământului provoacă existența magmei care contribuie la manifestarea vulcanismului și la deplasarea plăcilor litosferice. De asemenea, ea pro- voacă formarea apelor termale și a gheizerilor (fig. 2). în unele regiuni, omul utilizează această căldură prin intermediul apelor calde și al vaporilor care sunt folosiți la încălzitul locuințelor, halelor industriale, sere- lor și la producerea energiei electrice. Magnetismul terestru Pământul se comportă ca un magnet uriaș. El are doi poli magnetici care nu coincid cu polii geografici. în emisfera nordică, polul magnetic este situat în insula Bathurst din Arhipelagul Canadian, iar în emisfera sudi- că, în Antarctida, în apropierea Țării Adelie. De aceea, meridianul magnetic face un anumit unghi cu meridianul geografic. Acest unghi se numește declinație magnetică și este luat în considerare când se face orientarea cu busola, deoarece acul busolei se orien- tează în lungul meridianului magnetic și nu al celui geo- grafic (fig. 3). Vântul solar provoacă perturbații ale câmpului mag- netic terestru, cu producerea aurorelor polare și întreru- perea comunicațiilor radio. 8 PĂMÂNTUL ÎN UNIVERS Capitolul I Cercetările științifice au arătat că în trecutul geo- logic câmpul magnetic terestru a suferit schimbări impor- tante. Se poate vorbi astfel de un paleomagnetism (mag- netism vechi). Studiile paleomagnetice au demonstrat că, din timp în timp, s-a inversat polaritatea câmpului magnetic teres- tru. Dacă ar fi existat cineva cu o busolă, ar fi constatat orientarea inversă a capătului acului busolei care astăzi se orientează spre nord. Nu se cunosc cauzele acestor schim- bări, dar ele sunt folosite pentru determinarea vârstei unor roci și îndeosebi au fost utilizate pentru a demonstra ex- pansiunea fundului oceanic. S-a constatat că de o parte și de alta a rifturilor se găsesc strate de roci care au, alter- nativ, polaritate normală și polaritate inversă, deci s-au format de-a lungul timpului în perioade diferite. astenosfera căldura internă f câmp magnetic terestru declinație magnetică 4 j mantaua nucleul paleomagnetism poli magnetici scoarța terestră ntrebări, exerciții, aplicații practice -------* ICum se prezintă structura internă । a Pământului? { Care sunt caracteristicile fiecărui înveliș j din interiorul Pământului? j Ce este astenosfera? Care este importanța • ei geografică? Ce este forța gravitațională și ce provoacă ea? Cum variază temperatura Pământului de la suprafață spre centrul său? Care este originea căldurii din interiorul j! Pământului? I Ce consecințe geografice și practice are 1 căldura internă a Pământului ? Ce sunt polii magnetici și unde sunt situați? । Ce este declinația magnetică și la ce este | folosită? I ® Calculați temperatura din baza unui foraj J adânc de 7 000 m, știind că temperatura medie din stratul superficial al scoarței este I de 10°C. 1 4. MIȘCAREA DE ROTAȚIE A PĂMÂNTULUI Definirea mișcării de rotație a Pământului Pământul execută o mișcare de rotație în jurul unei axe imaginare care intersectează suprafața terestră în două puncte diametral opuse - polii geografici. Rotația Pământului se face dinspre vest către est, în timp de 23 ore 56 minute 4,09 secunde. Dată fiind forma rotundă a Pământului, diversele puncte de pe suprafața terestră descriu cercuri inegale în jurul axei de rotație. De aceea, ele se rotesc cu viteze ine- gale. Viteza maximă este la ecuator, iar la poli viteza este nulă, deoarece polii sunt chiar pe axa de rotație (fîgₒ 1). Perioada de rotație se determină în raport cu o stea fixă de pe bolta cerească și de aceea această perioadă se numește zi siderală. Dacă se ia ca reper Soarele, se determină ziua solară. Din cauza mișcării de revoluție a Pământului, vedem Soa- Fig. 1. Viteza de deplasare în jurul axei polilor a punctelor de pe suprafața terestră rele proiectat în puncte diferite ale bolții cerești de-a lungul unui an. De aceea, pentru ca același punct de pe Pământ să ajungă din nou în dreptul Soarelui, Pământul trebuie să depășească o rotație completă în jurul axei poli- lor. Astfel, ziua solară este mai lungă decât ziua siderală. întrucât Pământul se deplasează în jurul Soarelui cu viteză variabilă (deci și deplasarea aparentă a Soarelui se face cu viteză variabilă), durata zilelor solare este diferită în timpul anului. Se calculează însă o durată medie, nu- mită zi solară mijlocie. Aceasta este unitatea de măsură a timpului. Consecințele mișcării de rotație Alternanța zilei cu noaptea Datorită rotației Pământului, noi observăm o rotație aparentă a aștrilor de pe bolta cerească, în sens invers, de la est către vest. De aici rezultă răsăritul aștrilor, urcarea lor pe bolta cerească și apoi apusul lor. Desigur că cea mai vizibilă este mișcarea aparentă a Soarelui, cu răsăritul și apusul său. în felul acesta se produce alternanța zilei cu noaptea. Ritmicitatea diurnă Alternanța zilei cu noaptea provoacă o ritmicitate diurnă în desfășurarea multor procese geografice. Ziua se încălzesc suprafața terestră și aerul atmosferic, iar noap- tea se răcesc; ziua se produc dezghețul și topirea zăpezii, iar noaptea se produce înghețul; ziua plantele efectuează fotosinteza, degajând oxigen, iar noaptea elimină dioxid 9 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Fig. 2. Forța lui Coriolis și devierea corpurilor aflate în mișcare pe suprafața terestră de carbon, prin respirație; ziua se produc brizele marine, noaptea cele de uscat etc. Aparițiaforței centrifuge Rotația Pământului determină apariția unei forțe cen- trifuge dinspre axa polilor spre exterior. Această forță a provocat bombarea Pământului la ecuator și turtirea la poli. Ea anulează o parte din forța de atracție a Pământului. Aparițiaforței lui Coriolis Rotația Pământului a determinat și apariția forței lui Coriolis, care deviază corpurile aflate în mișcare pe su- prafața terestră. Devierea se face spre dreapta (privind în sensul deplasării obiectului) în emisfera nordică și spre stânga în emisfera sudică (fig. 2). Vânturile sunt supuse acestei devieri. De aceea, ali- zeele nu suflă în lungul meridianelor (în funcție de poziția maximelor barice în zonele tropicale și a minimului baric în zona ecuatorială), ci dinspre NE către SV, în emis- fera nordică, și dinspre SE către NV, în emisfera sudică. Aceeași forță face ca aerul să capete mișcare gira- torie în centrii barici. Astfel, în emisfera nordică, într-un anticiclon, aerul se deplasează dinspre centrul spre peri- feria anticiclonului. Deviat spre dreapta, el capătă o miș- care giratorie centrifugă în sensul acelor de ceasornic, într-un ciclon, aerul capătă mișcare giratorie centripetă, în sens invers acelor de ceasornic. în emisfera sudică, miș- carea se face în sens invers față de emisfera nordică. Curenții marini sunt supuși, de asemenea, devierii, încât descriu circuite în fiecare emisferă. Aplicații ale mișcării de rotație Orientarea pe suprafața terestră Mișcarea de rotație favorizează orientarea pe supra- fața terestră. Ea permite precizarea celor doi poli și a punctelor cardinale. Trasarea unui cerc imaginar, pe su- prafața terestră, la egală distanță între cei doi poli, permite împărțirea suprafeței terestre în două emisfere: una nordică și una sudică. Măsurarea timpului Rotația Pământului oferă posibilitatea definirii unor unități de măsură a timpului de scurtă durată. Ca unitate de măsură a fost luată ziua solară mijlocie care a fost împărțită la 24, definindu-se astfel ora. La rândul său, ora a fost împărțită în 60 de minute, iar minutul în 60 de secunde. întrucât într-o zi sunt 24 de ore, apare problema nu- merotării acestora. Momentul reper ar trebui considerat trecerea Soarelui la meridianul locului. Aceasta ar crea însă dificultăți de ordin practic, deoarece data calendaris- tică ar trebui schimbată la amiază. De aceea, s-a convenit ca la amiază să se considere ora 12, iar începutul zilei să fie considerat la miezul nopții. în felul acesta se definește ora locală. Ora locală se folosește la efectuarea obser- vațiilor meteorologice pentru ca să se măsoare valoa- rea elementelor meteorologice în momente comparabile în raport cu desfășurarea ritmicității diurne. Cum fiecare meridian își are propria sa oră locală, ar fi foarte complicat ca aceasta să fie folosită în viața coti- diană. Pentru simplificare, s-a împărțit suprafața terestră în 24 de fâșii, delimitate de meridiane și numitefuse orare. Un fus orar are lățimea de 15 grade longitudine. Pentru fiecare fus orar se consideră ca oră oficială, ora locală a meridianului din axul fusului. între două fuse orare vecine este o diferență de o oră. Ca prim fus orar este considerat cel care are în axul său meridianul de 0°. Teritoriul României se află în al treilea fus orar și de aceea ora oficială este cu două ore în plus față de ora primului fiis orar (ora Londrei). Soarele trece la meridian cu două ore mai devreme decât în Anglia (fig. 3). Pentru a se profita mai bine de lumina naturală, în timpul verii se folosește orarul de vară, dându-se ceasul cu o oră înainte. în noaptea de 27/28 martie 2004, ora 3 a devenit ora 4, astfel că ziua de 28 martie a avut numai 23 ore. Cine trece dintr-un fus orar în altul trebuie să dea ceasul cu o oră înainte, dacă merge spre est, și cu o oră în urmă, dacă merge spre vest. Dar cine face înconjurul Pământului trebuie să schimbe ceasul cu 24 de ore, deci să schimbe data calendaristică. Când la primul meridian este ora 12, la meridianul opus - cel de 180°- este ora 0 sau 24. La vest de meridianul de 180° deja s-a încheiat ziua calendaristică și s-a schimbat data; la est de acest meridian ziua calendaristică încă nu s-a sfârșit. De aceea, s-a convenit ca meridianul de 180° să constituie linia de schimbare a datei calendaristice. Cine traversează linia de schimbare a datei de la est la vest, trebuie să sară peste o zi calendaristică (ex.: în loc de 1 iunie, să considere 2 iunie), iar cine merge dinspre vest către est trebuie să repete data calendaristică. 10 ’ĂMÂNTUL ÎN UNIVERS Capitolul I Fig. 3. Harta fuselor orare fuse orare oră oficială linia de schimbare a datei zi siderală orar de vară zi solară oră locală zi solară mijlocie ntrebări, exerciții, aplicații practice <---------------------------------------------------------------- [Ce este mișcarea de rotație și care este sensul ei? Cum se explică deplasarea punctelor de pe suprafața terestră, în jurul axei polilor, cu viteze diferite? Care este perioada de rotație și cum se determină ea? Care sunt consecințele mișcării de rotație a Pământului? Ce este ziua solară mijlocie și cum se calculează durata ei? Cum se stabilește ora pe Glob? în ce fus orar se află teritoriul României? Care este diferența între ora locală și ora oficială? Ce este linia de schimbare a datei? Câte grade de longitudine estică și vestică sunt în primul fus orar? ® Știind că pentru 1° longitudine diferența de oră locală es⁺“ dc 4 minute, iar pentru 1 minut longitudine, de 4 secunde, calculați ora locală la Iași pentru momentul când la București este ora locală 12 (orașul București se află la 26°06' long. E, iar orașul Iași, la 27°36' long. E). * Aflați data calendaristică în care veți sosi la Los Angeles dacă plecați de la Tokyo peste Oceanul Pacific, cu un avion supersonic, în seara zilei de 15 mai. Dar dacă plecați, pe același traseu, de la Los Angeles la Tokyo în dimineața zilei de 20 mai, la ce dată veți ajunge? * Calculați la ce oră trebuie să deschidă radioul un vienez, pentru a asculta știrile de la 7 dimineața de la un post de emisie din New York. •Aflați la ce oră veți ajunge la Londra, dacă plecați din București la ora 14, iar durata zborului este de trei ore. lî I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 5. MIȘCAREA DE REVOLUȚIE A PĂMÂNTULUI Forma orbitei Pământul efectuează o mișcare de revoluție în jurul Soarelui pe o orbită de forma unei elipse, în unul din fo- carele căreia se află Soarele. Lungimea orbitei Pămân- tului este de 939 120 000 km. Deplasarea Pământului se face în sens invers acelor de ceasornic, iar forma or- bitei face ca distanța Pământ - Soare să fie variabilă: 147 100 000 km la periheliu (punctul cel mai apropiat de Soare) și 152 100 000 km la afeliu (punctul cel mai înde- părtat de Soare) (fig. 1). Perioada mișcării de revoluție Viteza de deplasare a Pământului pe orbită este mai mare la periheliu și mai mică la afeliu. Viteza medie este de 29,79 km/s. Perioada mișcării de revoluție este de 365 zile 6 ore 9 minute și 9 secunde și este denumită an sideral, deoarece se determină în funcție de o stea fixă de pe bolta cerească. Poziția axei polilor față de orbită Axa polilor face un unghi de 66°33’ cu planul orbitei Pământului. Acest unghi este supus însă unor ușoare mo- dificări, deoarece în globul terestru materia nu este repar- tizată uniform. De aceea, axa polilor suferă un balans numit nutația polilor. Deosebit de important este faptul că axa polilor își păstrează orientarea în spațiu. Din această cauză apare o expunere diferită, față de Soare, a emisferelor nordică și sudică în timpul mișcării de revoluție. Echinocțiile și solstițiile în decursul anului, se individualizează 4 momente în care expunerea spre Soare a suprafeței terestre capătă aspecte caracteristice. De două ori pe an razele solare ajung tangente la ambii poli geografici, marcând echinocțiile, când ambele emisfere sunt iluminate în mod egal și ziua este egală cu noaptea pe toată suprafața terestră (fig. 2). Echinocțiul de primăvară se produce la 21 martie, iar echinocțiul de toamnă, la 23 septembrie în emisfera nor- dică. în emisfera sudică data echinocțiilor se inversează. între echinocții apar două momente când razele so- lare ajung perpendicular pe suprafața terestră în punctele cele mai îndepărtate de ecuator, marcând solstițiile. Solstițiul de vară se realizează la 21 iunie, când ra- zele solare ajung perpendicular pe suprafața terestră la 23°27’ lat. N (ziua cea mai lungă în emisfera nordică) (fig. 3). Solstițiul de iarnă se produce la 22 decembrie, când razele solare ajung perpendicular la 23°27' lat. S (ziua cea mai lungă din emisfera sudică și noaptea cea mai lungă din emisfera nordică) (fig. 4). Apare astfel un deca- laj al anotimpurilor din cele două emisfere de o jumă- tate de an. Fig. 1. Mișcarea de revoluție a Pământului Fig. 2. Pământul la echinocții Fig. 3. Pământul la solstițiul de vară 12 PĂMÂNTUL ÎN UNIVERS Capitolul I Fig. 4. Pământul la solstițiul de iarnă Timpul scurs între producerea de două ori conse- cutiv a aceluiași echinocțiu sau solstițiu poartă numele de an tropic și are durata de 365 zile 5 ore 48 minute și 46 secunde. Aceasta este perioada de succesiune a anotimpu- rilor, cu toate urmările ei. Anul tropic este mai scurt decât anul sideral deoa- rece echinocțiile și solstițiile nu se produc de două ori consecutiv când Pământul se află în aceleași puncte ale orbitei. Ele se produc înainte de încheierea parcurgerii orbitei, în puncte care se deplasează pe orbită în sensul acelor de ceasornic. Acest fenomen poartă numele de precesia echinocțiilor și se datorește balansului axei poli- lor. El face ca anul tropic să fie mai scurt cu aproximativ 20 de minute decât anul sideral. Consecințele mișcării de revoluție Inegalitatea zilelor și a nopților și formarea anotimpurilor Mișcarea de revoluție, împreună cu forma Pămân- tului și poziția axei polilor față de planul orbitei au impor- tante consecințe geografice. Apare o inegalitate a zilei cu noaptea în decursul anului. Aceasta duce la individuali- zarea anotimpurilor. Numărul și caracteristicile anotimpurilor diferă în funcție de latitudine. în zona ecuatorială, practic nu există anotimpuri deoarece diferența dintre durata zilei și a nopții este mică în tot timpul anului. în zonele subecuatoriale, regimul precipitațiilor individualizează două anotimpuri dis- tincte: unul ploios și unul secetos. în zonele tropicale aride apare doar o ușoară diferențiere termică în decursul anului. Doar acolo unde se manifestă musonii apar: un sezon ploios - vara - și unul secetos - iama. în zonele sub- tropicale se diferențiază iama blândă și umedă, de vara foarte călduroasă și secetoasă. Cele mai multe anotimpuri apar în zonele temperate, unde se individualizează vara, toamna, iama și primăvara. în zonele reci se diferențiază o vară scurtă și rece și o iarnă lungă și geroasă. Ritmicitatea anuală în decursul anului durata zilelor și nopților variază în funcție de latitudinea locului. Totodată, variază și in- tensitatea radiației solare. Din această cauză se individua- lizează anotimpurile, cu variația temperaturii, a precipi- tațiilor și a vânturilor în cadrul lor. Ritmicitatea anuală climatică imprimă o ritmicitate în viața ființelor vii, care merge până la manifestarea în- tregului ciclu vital în anotimpul favorabil (de exemplu, la plantele anuale). Și hidrosfera (îndeosebi apele continentale de su- prafață) este influențată de ritmicitatea anuală climatică: temperatura apelor și regimul scurgerii suferă modificări importante în timpul anului. Inegalitatea anotimpurilor Datorită formei de elipsă a orbitei Pământului, ano- timpurile sunt inegale, deoarece între punctele echinoc- țiale și solstițiale distanțele sunt inegale și sunt parcurse cu viteze diferite. în etapa actuală, vara are 93 zile și 15 ore; primăvara durează 92 zile și 20 ore; toamna are 89 zile și 19 ore; iama are 89 zile. încălzirea inegală a suprafeței terestre și formarea zonelor de căldură Forma Pământului, poziția axei polilor și mișcarea de revoluție determină o repartiție zonală a radiației solare pe suprafața terestră. Sub acest aspect, pe suprafața teres- tră se individualizează cinci zone termice și se pot trasa linii imaginare care delimitează aceste zone (fig. 5). Până la 23°27’ latitudine, razele solare ajung cel puțin o dată pe an perpendicular pe suprafața terestră. La această latitudine, ele ajung perpendiculare în timpul sol- stițiului de vară din emisfera respectivă. în felul acesta, se individualizează cele două tropice: Tropicul Racului, în emisfera nordică, și Tropicul Capricornului, în emisfera sudică. între cele două tropice este zona caldă, cu insolație puternică. Fig. 5. Zonele de câdurâ 13 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Dacă în momentul echinocțiilor razele solare ajung tangent la cei doi poli, în restul anului ele ajung tan- gente tot mai departe de poli încât, timp de 24 de ore, un pol rămâne neiluminat, iar celălalt este iluminat continuu. în timpul solstițiilor, razele solare ajung tangent la 66°33’ latitudine, marcând astfel cercurile polare. între tropice și cercurile polare se extind zonele temperate, în care razele solare nu ajung nici perpendi- cular și nici tangent la suprafața terestră. Ca urmare, nu se produc nici căldurile din zona caldă și nici frigul din zonele reci. Dincolo de cercurile polare, până la poli, se extind zonele reci, unde razele solare ajung tangent pe suprafața terestră de două ori pe an. Acolo temperaturile sunt foarte scăzute tot timpul anului. Acestea sunt zonele de repartiție directă a radiației solare. în realitate, diferențierea termică este mai compli- cată, deoarece dinamica atmosferică și curenții marini re- distribuie căldura și frigul pe suprafața terestră. De aceea, se ia ca limită a zonei calde izoterma anuală de 20 °C, iar ca limită între zonele temperate și cele reci, izoterma de 10 °C a lunii celei mai calde. Mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească Datorită mișcării de revoluție a Pământului, noi vedem Soarele proiectat în puncte diferite ale bolții cerești. în felul acesta, în decurs de un an, Soarele face, în mod aparent, înconjurul bolții cerești, trecând prin dreptul constelațiilor zodiacale (fig. 6). Acest calendar a fost elaborat pe vremea împăratului roman lulius Caesar și de aceea i se spune calendar iulian. El utilizează anul de 365 zile și 6 ore. Din considerente practice, se folosesc câte trei ani de 365 zile și câte un al patrulea an de 366 zile, numit an bisect, așa cum este anul 2004. Diferența dintre durata anului civil și a celui tropic a dus la apariția unei neconcordanțe între calendar și produ- cerea anotimpurilor. Pentru a corecta această neconcordanță, din iniția- tiva papei Grigore al XlII-lea, s-a întocmit calendarul gregorian. S-a hotărât ca diferența de 10 zile acumulată până atunci să se elimine, ziua de 5 octombrie 1582 fiind socotită 15 octombrie. S-a mai propus o serie de măsuri care să reducă la minim diferențele. în România, calendarul gregorian a fost introdus în administrația de stat în anul 1924, când ziua de 1 octombrie a fost considerată 14 octombrie. El fusese adoptat de biserica ortodoxă încă din anul 1919. Unii creștini nu au adoptat calendarul nou (stilul nou) și mențin stilul vechi, în raport de care stabilesc sărbătorile. afeliu an civil an sideral an tropic echinocții nutația polilor orbita Pământului periheliu precesia echinocțiilor solstiții a. în timpul iernii Fig. 6. înălțimea Soarelui pe bolta cerească b. în timpul verii Aplicații ale mișcării de revoluție Mișcarea de revoluție a Pământului oferă unitatea de măsură a timpului de lungă durată, anume anul. Deoarece atât anul sideral cât și cel tropic au durate diferite, în practică se folosește anul civil, cu durată inter- mediară, de 365 zile și 6 ore. Calendarul Pentru măsurarea timpului s-au elaborat diverse tipuri de calendare. Noi utilizăm un calendar solar, bazat pe mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească. ntrebări, exerciții^ aplicații practice ◄h- ICe este mișcarea de revoluție și care este perioada sa? Care este poziția axei polilor față de orbita Pământului? Ce consecințe decurg din poziția axei polilor în timpul mișcării de revoluție? Care sunt principalele poziții ale Pământului față de Soare într-un an? Care sunt consecințele mișcării de revoluție a Pământului? Ce este precesia echinocțiilor și care este cauza sa? Ce este anul tropic și ce durată are? Care sunt dificultățile în alcătuirea calendarului? ® Explicați mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească în cursul unui an. ® Calculați câți kilometri parcurge Pământul într-o zi în jurul Soarelui, considerând o viteză medie de deplasare pe orbită. ® Calculați câți ani bisecți ați trăit de când v-ați născut. • Precizați lunile de toamnă din emisfera sudică și anotimpul în care se serbează Anul Nou acolo. • Explicați inegalitatea anotimpurilor. 14 Capitolul II. REPREZENTAREA SUPRAFEȚEI TERESTRE 1. COORDONATELE GEOGRAFICE Rezolvarea unor probleme de ordin practic și știin- țific impune necesitatea determinării poziției pe Glob a unor puncte și efectuarea de măsurători. Repere pentru orientarea pe suprafața terestră Forma Pământului nu oferă repere clare pentru stabilirea poziției unui punct oarecare. Rotația Pământului însă oferă două repere precise: polii geografici. Fiind diametral opuși, cei doi poli au permis să se imagineze ecuatorul, cel mai lung cerc per- pendicular pe axa polilor, situat la egală distanță între cei doi poli. Ecuatorul împarte suprafața terestră în două emis- fere, astfel încât se poate preciza în care emisferă este punctul de interes (fig. 1). Fig. 1. Cele două emisfere și paralelele importante Se pot imagina cercuri paralele cu ecuatorul, numite paralele geografice. Prin orice punct de pe suprafața terestră se poate imagina o paralelă geografică ce defi- nește poziția punctului față de ecuator. Pentru precizarea poziției punctului pe paralela geografică, s-au imaginat curbe care ar uni cei doi poli, numite meridiane geografice. în mod convențional, s-a considerat ca reper meridianul care trece pe la observatorul astronomic Greenwich - Londra. Acesta este primul meridian sau meridianul zero. împreună cu meridianul opus, primul meridian for- mează un cerc meridian care împarte suprafața terestră în două emisfere: o emisferă estică, situată la est de primul meridian, și o emisferă vestică, la vest de primul meridian, în felul acesta, paralelele și meridianele geografice pot constitui repere față de care se poate preciza poziția oricărui punct de pe suprafața terestră. Coordonatele geografice Distanțele față de ecuator și de primul meridian pot fi măsurate în grade pe arcurile de cerc de pe paralelele geografice sau de pe meridiane. Distanța față de ecuator constituie latitudinea locu- lui. Ea se măsoară în grade de la ecuator spre poli, în lun- gul meridianului ce trece prin punctul definit și poate varia de la 0°, când punctul se află pe ecuator, până la 90°, când punctul este în pol. Latitudinea poate fi nordică sau sudică, după emisfera în care se găsește punctul definit (fig. 2). Distanța față de primul meridian constituie longitu- dinea locului și ea se măsoară în grade în lungul paralelei geografice care trece prin punctul definit. Poate avea valori între 0°, când punctul se află pe primul meridian, și 180°, când punctul este pe meridianul opus primului meri- dian. După emisfera în care este punctul definit, longitu- dinea poate fi estică sau vestică (fig.3). Latitudinea și longitudinea constituie coordonatele geografice și ele permit precizarea poziției oricărui punct de pe suprafața terestră. De exemplu, coordonatele muni- cipiului București sunt următoarele: 26° 06' 44" longitu- dine estică și 44° 24' 31" latitudine nordică. întrucât lungimea paralelelor geografice scade de la ecuator spre poli, distanța în kilometri ce corespunde unui grad de longitudine variază: ea este de 111 km la ecuator, de 79 km la 45° latitudine și de 0 km la poli. Pentru că meridianele au aceeași lungime, distanța în kilometri co- respunzătoare unui grad de latitudine este relativ con- stantă -deccalll km. Fig. 2. Latitudinea și paralelele 15 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ adâncime altitudine Ecuator latitudine 4 000 m 3 000 m 2 000 m 1 000 m 0 m 1 000 m 2 000 m 3 000m 4 000 m Fig. 4. Altitudinea și adâncimea Nivelul mării longitudine meridiane paralele poli geografici Fig. 3. Longitudinea și meridianele Altitudinea și adâncimea Relieful terestru face însă ca poziția punctelor să fie diversă în plan vertical. Pentru precizarea poziției pe verticală se ia ca reper nivelul mediu al Oceanului Planetar. Față de acest reper se determină distanța pe verticală a punctului respectiv. Când punctul este situat deasupra nivelului marin, distanța pe verticală față de acest punct constituie alti- tudinea punctului. Când punctul se află sub nivelul marin, distanța pe verticală reprezintă adâncimea (fig. 4). Altitudinea și adâncimea punctului se măsoară în metri. ntrebări, exerciții, aplicații practice <- ICare sunt reperele pentru precizarea poziției unui punct pe suprafața terestră? Ce este ecuatorul și care este semnificația lui geografică? Ce este latitudinea și ce valori poate avea? Ce este longitudinea și ce valori poate avea? Cum se exprimă poziția unui punct pe Glob cu ajutorul coordonatelor geografice? Cum se face precizarea poziției punctului în plan vertical? • Folosind harta murală a României, stabiliți coordonatele geografice ale orașelor Craiova, Cluj-Napoca și Botoșani. • Menționați coordonatele geografice ale orașelor din harta de mai jos. 16 REPREZENTAREA SUPRAFEȚEI TERESTRE Capitolul II 2. REPREZENTĂRI CARTOGRAFICE Suprafața terestră poate fi reprezentată cu ajutorul globului geografic și al hărților. Globul geografic Globul geografic este un obiect sferic pe suprafața căruia sunt desenate rețeaua de meridiane și paralele, contururile oceanelor, mărilor și uscaturilor, apele conti- nentale, relieful, localitățile, granițele de state și alte ele- mente geografice (fig. 1). tundă a Pământului pe suprafața plană a hărții se face cu ajutorul proiecțiilor cartografice. Scara de proporție întrucât pe hartă nu se pot reprezenta obiectele în mărime naturală, acestea sunt redate prin desene micșo- rate. Reducerea desenului se face după scara de propor- ție, care arată de câte ori este mai mică reprezentarea față de obiectul real. Scara de proporție se indică pe hartă în formă nume- rică sau grafică. Scara numerică se exprimă sub formă de împărțire (de exemplu 1:25 000) sau sub formă de fracție (de exemplu 1/25 000). Cu cât numitorul scării este mai mic, cu atât scara de proporție este mai mare, deoarece este mai mare desenul obiectului pe hartă (obiectul a fost micșorat mai puțin). Scara grafică este un segment de dreaptă împărțită în diviziuni care au o anumită lungime corespondentă din teren (metri sau kilometri) (fig. 2). 1 :100 000 km 1 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 luuluul_I___I____I____I___I____I____I___I___I____I Globul geografic redă mai corect și sugestiv forma Pământului, poziția și forma elementelor geografice. De aceea, globul este folosit îndeosebi pentru învățământ. Nu se pot construi însă globuri de dimensiuni mari pentru a se reprezenta detalii ale suprafeței terestre. Harta și elementele ei Harta este o reprezentare grafică plană a suprafeței terestre în întregime sau doar a unei porțiuni din ea. Harta este o reprezentare convențională, micșorată la scară și generalizată a suprafeței terestre. Este considerată o re- prezentare convențională deoarece elementele geogra- fice sunt redate prin semne convenționale și culori. O hartă are mai multe elemente componente: cadrul, rețeaua cartografică, scara de proporție, legenda. Cadrul hărții Este reprezentat prin linii care delimitează suprafața desenată a hărții. El poate fi un cadru simplu, alcătuit dintr-o linie simplă sau dublă, ori un cadru gradat, la care liniile sunt gradate, marcând latitudinea și longitudinea. Rețeaua cartografică Pe hartă sunt reprezentate meridianele și paralelele geografice prin linii drepte sau curbe. Ele constituie re- țeaua cartografică sau canevasul și servesc la determi- narea coordonatelor diverselor detalii reprezentate pe hartă. Transpunerea liniilor imaginare de pe suprafața ro- Fig. 2. Scară grafică simplă Legenda hărții și semnele convenționale Pentru reprezentarea diferitelor elemente geografice (râuri, lacuri, păduri, sate, orașe etc.) se folosesc semne convenționale. Semnele convenționale sunt niște desene simple care sunt folosite pentru a reprezenta anumite ele- mente geografice (fig. 3). Pentru reprezentarea unor obiecte sau procese, sunt utilizate culori. Semnele con- venționale și culorile sunt explicate în legenda hărții care este consemnată pe hărți. Fig. 3. Exemple de semne convenționale Generalizarea cartografică Deoarece harta este mult prea mică în raport cu terenul redat, pe ea nu pot fi reprezentate absolut toate detaliile din teren. De aceea, se recurge la generalizarea cartografică. De exemplu, nu pot fi reprezentate toate 17 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ fiordurile existente pe țărmul norvegian, dar se desenează câteva dintre cele mai importante și mai mari. în felul acesta este redat caracterul specific al tipului de țărm din această zonă. Proiecțiile cartografice Cea mai dificilă problemă în întocmirea hărților constă în transpunerea, pe suprafața plană a hârtiei, a su- prafeței curbe a Pământului. Suprafața Pământului nu poate fi desfăcută în plan fără a fi ruptă și deformată. Pentru a reduce la minimum deformările și a le da un caracter regulat, se folosesc pro- iecțiile cartografice. Pentru realizarea unei proiecții cartografice se folo- sește o suprafață care poate fi apoi desfășurată în plan. Se folosesc direct suprafețele plane, cilindrice, conice ș.a. După reguli geometrice, pe suprafața de proiecție se transpun detaliile de pe suprafața terestră, apoi suprafața de proiecție se desfășoară în plan. Proiecțiile cartografice se pot clasifica după forma suprafețelor de proiecție. Se deosebesc proiecții azimu- tale (când suprafața de proiecție este un plan tangent sau secant pe suprafața terestră), cilindrice (când se consideră suprafața sferei terestre înconjurată de un cilindru), conice (când planul de proiecție este suprafața unui con), policonice (mai multe trunchiuri de con) (fig. 4,5 și 6). Fig. 4. Proiecții azimutale Meridianul central Fig. 5. Proiecție cilindrică Fig. 6. Proiecție conică Unele proiecții cartografice redau în mod corect fie distanțele (suntproiecții echidistante), fie forma (proiec- ții conforme), fie întinderea obiectelor geografice (pro- iecții echivalente). Clasificarea hărților Hărțile pot fi clasificate după scară, după conținut sau după întinderea teritoriului reprezentat. Se deosebesc hărți la scară mare (au scara de la 1:20 000, până la 1:200 000); hărți la scară mijlocie (scara de la 1:200 000, până la 1:1 000 000); hărți la scară mică (scara mai mică de 1:1 000 000). Hărțile la scară mare se numesc hărți topografice, iar cele care au scară mai mare de 1:20000 se numesc planuri. Pe hărțile la scară mare și mijlocie se pot reprezenta porțiuni ale suprafeței terestre, până la o țară sau chiar mai multe țări. Pe hărțile la scară mică se poate reprezenta întreaga suprafață terestră. Harta care reprezintă toată suprafața terestră într-un cadru dreptunghiular este denumită pla- nisfer, iar dacă reprezentarea este într-un cadru circular sau oval, este denumită planiglob. Mapamondul este o reprezentare a două emisfere în forme circulare sau ovale pe aceeași planșă (fig. 7). După conținut, se pot deosebi hărți generale și hărți tematice. Hărțile generale sunt hărți pe care se reprezintă cât mai multe elemente geografice, atât naturale, cât și an- tropice. Hărțile topografice sunt, prin conținut, hărți generale. Hărțile tematice sunt hărți care reprezintă doar unul sau câteva elemente geografice (de exemplu, numai apele, numai relieful sau numai căile de transport etc.). 18 REPREZENTAREA SUPRAFEȚEI TERESTRE Capitolul II Fig. 7. Mapamond Atlasul Atlasele sunt colecții de hărți generale și tematice, la scări diferite, care reprezintă întreaga suprafață terestră, anumite țări sau doar unele regiuni. computerului. Fiecare punct sau linie din teren sunt transpuse în format numeric prin valoarea coordonatelor geografice și un cod care arată felul obiectului (râu, drum, pădure) (fig. 8). Computerul poate afișa pe monitor harta în format grafic sau o poate imprima. Sisteme informaționale geografice (SIG) O serie de hărți tematice în format numeric intră în componența unui sistem informațional geografic (SIG). Un SIG (GIS, în limba engleză) reprezintă o colecție de hărți tematice electronice, care constituie stratele sale. Aceste hărți tematice sunt georeferențiate, adică poziția fiecărui element geografic este indicată prin coor- donatele sale și elementul este definit printr-un atribut. Cu ajutorul computerului și al unor programe speciale, se pot face analize geografice, suprapunând hărțile tematice și obținându-se astfel informații noi. Hărțile electronice Perfecționarea computerelor a permis realizarea hărților electronice. Acestea sunt stocate în memoria Fig. 8. Hărți electronice (A, B, C - case; 1, 2, 3 - drumuri; 4, 5, 6, 7 - limitele parcului; I - parc; x, y - coordonate geografice) atlas cadrul hărții glob geografic hartă legenda hărții mapamond planiglob planisfer proiecții cartografice scara de proporție semne convenționale sistem informațional geografic ntrebări, exerciții, aplicații practice <------------------------------------------——---------—- ICe este globul geografic și la ce se folosește? Ce este harta? Care sunt elementele unei hărți? Ce este scara de proporție și cum se exprimă ea? Cum se transpune suprafața rotundă a Pământului pe suprafața plană a hărții? Cum se clasifică proiecțiile cartografice? Cum se clasifică hărțile? Ce sunt atlasele? Ce sunt hărțile electronice? Ce sunt sistemele informaționale geografice? < Analizați harta murală a României și descrieți elementele ei. ® Precizați în ce categorie se încadrează Harta politică a lumii, scara 1:22 000 000 (harta murală). 19 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 3. APLICAȚII ALE REPREZENTĂRILOR CARTOGRAFICE Aplicații practice ale reprezentărilor cartografice Orientarea în teren cu ajutorul hărții Dezvoltarea mijloacelor de transport a facilitat de- plasarea oamenilor la distanțe foarte mari, în locuri necu- noscute. Pentru a-și putea alege traseul, călătorii, înde- osebi cei care folosesc mijloace de transport indepen- dente (cum este automobilul), recurg la folosirea hărții. Zborurile aviatice și navigația nu se pot realiza fără utilizarea hărților pentru calcularea rutelor și orientarea pe traseu. Hărțile sunt larg utilizate pentru orientarea în teren în cele mai diverse situații. Turiștii folosesc frecvent hărțile în drumețiile lor, iar militarii nu pot renunța la hărți, deoarece sunt nevoiți să acționeze în teritorii necu- noscute. De altfel, elaborarea oricăror planuri de acțiuni militare nu se poate realiza fără hărți. De aceea, armatele și-au organizat servicii speciale care realizează hărți topo- grafice pentru necesități militare. Și activitățile civile de proiectare a organizării teri- toriului, a amplasării unor obiective economice, căi de transport, dezvoltarea localităților fac uz de reprezentări cartografice, îndeosebi de hărți topografice și de planuri. Efectuarea de măsurători cu ajutorul reprezentărilor cartografice Deoarece sunt întocmite la scară, hărțile permit să se efectueze pe ele măsurători ale unor mărimi de pe supra- fața terestră. Măsurarea distanțelor din teren cu ajutorul hărții se realizează folosind relația: d _ J_ D n în care: d - distanța pe hartă; D - distanța în teren; n - numitorul scării de proporție. Se obține astfel distanța din teren exprimată în unita- tea de măsură în care s-a făcut măsurătoarea pe hartă (cen- timetri sau milimetri). Se face apoi transformarea în unitatea de măsură dorită (metri sau kilometri). Măsurarea suprafețelor din teren cu ajutorul hărții se face în mod asemănător celui de măsurare a distanțelor. Pentru măsurarea suprafețelor pe hartă se descompune suprafața respectivă în figuri geometrice regulate sau se folosește un instrument special numit planimetru. Pentru măsurarea suprafețelor se poate utiliza com- puterul și un program adecvat. Se scanează harta, se decu- pează aria de interes (marcând perimetrul), se indică scara hărții și se obține suprafața în unitatea de măsură precizată prin program. La fel se pot măsura și distanțe, marcând extremitățile traseului, pentru distanțe rectilinii, sau tot traseul dacă acesta este curb. Măsurarea altitudinii se poate realiza de pe hărțile în curbe de nivel (fig. 1). Când punctul se află pe curba de nivel, el are altitu- dinea indicată de valoarea curbei. Când punctul se află între curbele de nivel, altitudinea se calculează prin interpolare. Se măsoară distanța dintre cele două curbe și diferența de nivel dintre curbe se împarte la această distanță. Se obține¹ astfel diferența de nivel pe unitatea de distanță. Măsurând dis- i i tanța de la punctul de interes până la cea mai apropiată curbă' i de nivel, se poate calcula diferența dintre altitudinea curbei și: cea a punctului. Adunând sau scăzând valoarea obținută la va- i loarea curbei de nivel, se află altitudinea punctului. Analize geografice cu ajutorul SIG Sistemele informaționale geografice sunt utilizate pe larg în domenii foarte variate. Pe plan științific, ele permit caracterizarea complexă și obiectivă a unor teri- torii. Modelul numeric al reliefului, de exemplu, permite calcularea pantei terenului, stabilirea orientării versan- ților, gradului lor de însorire etc. în domeniul practic, sis- temele informaționale servesc la antrenamentul piloților sau șoferilor, modelul tridimensional al terenului fiind folosit în simulatoare de zbor și, respectiv, de deplasare cu mijloace auto. în domeniul militar, sunt utilizate pentru conducerea operațiunilor de luptă în teren sau pentru ghidarea unor mijloace de luptă (ex.: rachete). SIG sunt folosite în proiectarea amplasării unor obiective social- economice. Prin suprapunerea unor hărți tematice se pot identifica ariile ce au caracteristicile dorite. Astfel, de exemplu, se pot delimita automat arealele cu cele mai bune condiții pentru amplasarea unui complex turistic 20 REPREZENTAREA SUPRAFEȚEI TERESTRE Capitolul II (teren cu pantă redusă, o distanță minimă față de un râu sau un lac, față de o pădure, de o șosea, de un oraș etc). SIG permit proiectarea optimă și apoi monitorizarea rețelelor de utilități edilitare dintr-o localitate (rețele de distribuție a apei, electricității, gazului, de telefonie, In- ternet, canalizare, linii de tramvai, de troleibuz, rețeaua de străzi, cu caracteristicile lor), întrucât oferă reprezenta- rea acestora în spațiu tridimensional. .p.) -......... -...- | ș măsurători de altitudine | măsurători de distanțe măsurători de suprafețe , observație geografică indirectă orientare în teren ntrebări, exerciții, aplicații practice <------------------------------------------------------------ ICare este importanța practică a hărților? Cum se fac măsurătorile de distanțe cu harta? Cum se măsoară suprafețele din teren cu harta? Cum se face determinarea altitudinii unui punct cu ajutorul hărții în curbe de nivel? La ce pot fi utilizate Sistemele informaționale geografice? Cum poate fi folosit computerul la efectuarea de măsurători pe hărți? • Identificați formele de relief, cotele altitudinale, rețeaua hidrografică și orașele din schița cartografică de mai jos. Faceți apoi o descriere geografică a zonei prin interpretarea acestei schițe. ' Târgovjșt^g ®ᵥA/ I I Dealuri joase I I Depresiuni, culoare de vale Câmpii înalte Câmpii joase și lunci Grinduri Păsuri, trecători Defilee, chei Cote de altitudine Orașe 100 km BULGARIA ____zr__ • Presupuneți că aveți de construit o hartă 1:400 000. La ce distanță veți plasa orașul Ploiești față de București, știind că pe teren distanța dintre cele două orașe este de 60 km? • Calculați o suprafață de pe o hartă la scara 1:5 000 prin următoarea metodă: - descompuneți suprafața în pătrate cu latura de 1 cm, ca în figura alăturată; - numerotați pătratele întregi și însumați-le; - aflați câte pătrate întregi alcătuiesc fracțiunile de pătrat care apar la marginile suprafeței și adăugați-le la suma pătratelor întregi; - transformați suprafața totală obținută (în cm²) în km² de pe teren, cu ajutorul scării de proporție a hărții. • Calculați prin interpolare altitudinea punctului A situat între curbele de nivel de 100 și 150 m, cu ajutorul figurii 1. 21 Capitolul III. RELIEFUL (RELIEFOSFERA) 1. RELIEFUL MAJOR ALTERREI Totalitatea neregularităților suprafeței scoarței te- restre alcătuiește relieful, iar fiecare neregularitate re- prezintă o formă de relief. Forma și mărimea neregularităților suprafeței scoar- ței sunt foarte diferite: unele sunt pozitive, altele sunt negative; unele au dimensiuni în plan orizontal de sute sau mii de kilometri, iar în plan vertical de sute sau mii de metri. De aceea, se poate face o clasificare a formelor de relief după dimensiunile lor. Relieful de ordinul I (Megarelieful) Cele mai mari forme de relief sunt bazinele oceanice sau marine și uscaturile continentalețfig. 1). Bazinele oceanice și marine Sunt cele mai mari forme de relief negativ, repre- zentând depresiuni ce se întind pe sute și mii de kilometri și cu adâncimi de mii de metri. Ele sunt umplute cu apa care constituie Oceanul Planetar. Uscaturile continentale Reprezintă cele mai mari forme de relief pozitiv. Ele se ridică deasupra mărilor și oceanelor - pe care le mărgi- nesc - cu sute sau mii de metri. Bazinele marine și oceanice se suprapun pe scoarța de tip oceanic, iar uscaturile, pe scoarța de tip continental. Aceasta arată și modul lor de formare. Cele două tipuri de scoarță au densități diferite: scoarța de tip oceanic este mai densă decât cea de tip continental. Și una și alta plutesc pe magma fluidă a astenosferei, stabilindu-se un echilibru izostatic: placa mai densă se scufundă mai mult în magmă, iar placa mai ușoară se ridică mai sus. Megarelieful are influență hotărâtoare asupra înve- lișului (sistemului) geografic. Datorită lui apare dife- rențierea între domeniul marin (cu plante și animale acvatice) și domeniul continental (cu plante și animale de uscat, cu modelarea subaeriană a reliefului și cu posibili- tatea traiului și activității omului). Dacă nu ar exista aceste mari denivelări ale supra- feței terestre, nu ar mai exista uscaturi și apa ar acoperi toată suprafața terestră. Relieful de ordinul II (Macrorelieful) Nici pe continente, nici în bazinele oceanice și ma- rine, suprafața scoarței terestre nu este netedă. Ea prezintă o serie de neregularități secundare, care constituie forme de relief de ordinul II. Fig. 1. Bazine oceanice și continente 22 RELIEFUL Relieful subaerian Munții Pe uscat cele mai accentuate forme de relief sunt munții. Aceștia reprezintă cele mai înalte forme de re- lief, ajungând până la altitudinea de 8 848 m în vârful Chomolungma (Everest) din Munții Himalaya. Aspectul munților este foarte diferit: unii se prezintă sub forma unor lanțuri de munți, înșiruiți pe distanțe de mii de kilometri (fig. 2), unii apar ca masive compacte, iar alții, ca înălțimi izolate. Munții sunt diferiți și după modul de formare. Unii sunt munți de încrețire (de ex. Munții Himalaya). Alții sunt munți vulcanici (de ex. munții Kenya și Kili- manjaro), munți de denudație (de ex. Drakensberg, din Africa de Sud) sau munți de origine mixtă (de ex. Munții Carpați). Podișurile Sunt forme mari de relief rezultate din asocierea mai multor platouri separate între ele prin văi. Caracteristica podișurilor este dată de predominarea formelor de relief cu suprafață plană. Podișurile au întinderi mari și altitudini diverse. în general, au altitudini de peste 200 m. Unele sunt mult mai înalte, așa cum este Podișul Tibet a cărui altitudine este de 4 000-5 000 m. Dealurile Sunt forme de relief pozitiv cu aspect de culmi ro- tunjite, de cupole sau de conuri. Dimensiunile în plan ori- zontal sunt foarte diverse, iar altitudinea este de ordinul câtorva sute de metri. în general, s-au format prin fragmentarea unor podi- șuri de către rețeaua de văi. Câmpiile Sunt cele mai joase forme de relief. Altitudinea lor este, în general, sub 200 m. Ele sunt caracterizate printr-o netezime mai accentuată decât a altor forme de relief (fig. 3). Fig. 2. Principalele lanțuri muntoase pe Globul terestru 23 L ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Câmpiile s-au format în mod divers. Unele sunt câmpii de acumulare, formate prin depunerea sedimen- Fig. 5. Dorsala telor marine sau lacustre și prin acumularea aluviunilor medio-atlanticâ fluviale. Altele sunt câmpii de eroziune, care s-au format prin erodarea și netezirea podișurilor, dealurilor sau chiar a munților. Relieful submers Bazinele marine și oceanice prezintă la rândul lor un relief secundar complex care este acoperit de ape (fig. 4). Taluz Dorsală continental oceanică Fosă oceanică Platformă continentală -Om Platformă oceanică -200m Platformă oceanică ᵣ: 0 m- --5 000m -4 000m . -5000m^ --10 000 m V -lOOOOrn- -HOOOm Fig. 4. Relieful submers Șelful Marginea superioară a bazinelor marine și oceanice se prezintă, de obicei, ca niște câmpii netede și ușor în- clinate până la adâncimi de cca 200 m. Acestea sunt de- numite șelfuri sau platforme continentale și reprezintă, de fapt, prelungirea reliefului uscatului din vecinătate. Taluzul continental Șelful se prelungește cu un povârniș, puternic încli- nat, care coboară până la fundul bazinului marin sau ocea- nic. Este denumit taluz sau povârniș continental, deoa- rece reprezintă marginea blocului continental. Fundul oceanic Partea inferioară a bazinului oceanic narin prezintă un relief diversificat. El este reprezent t prin regiuni netede numite câmpii abisale, dar și prin a evărate lanțuri muntoase numite dorsale oceanice. Acqs ;a apar în lun- gul rifturilor și s-au format prin magma are se revarsă pestemarginile lor, înălțându-le treptat. în lungul dorsalei de pe fundul Oceanului Atlantic (dorsala medio-atlantică) apare un rift sub forma unei văi cu adâncimi de 2 000-2 500 m (fig- 5). în unele zone de pe fundul oceanic apar gropi (fose) abisale, sub forma unor depresiuni înguste și lungi, cu adâncimi de mai multe mii de metri (11 022 m în Groapa Marianelor). Relieful de ordinul III (Mezorelieful) Pe suprafața formelor de relief subaerian de ordinul II apar forme mai mărunte, atât pozitive cât și negative. Depresiunile Sunt forme negative de relief, care apar în cuprinsul munților și podișurilor. Unele s-au format prin scufun- darea scoarței (depresiuni tectonice), cum este Depre- siunea Brașovului, altele prin eroziune sau printr-un baraj constituit dintr-un lanț vulcanic (de ex. depresiunile Gheorgheni și Ciuc din Carpații Orientali). Văile Sunt forme negative de relief alungite și înguste, care au fost sculptate de râuri sau de ghețari. Ele au di- mensiuni diferite, funcție de mărimea râului și de forma de relief în care au fost sculptate. în munți, văile au adân- cimi de sute sau mii de metri, iar în câmpii, de zeci de metri. Interfluviile Sunt forme pozitive de relief, situate între văi vecine. Ele au aspect și dimensiuni diferite. Unele au formă de platouri, altele de culmi rotunjite sau de creste ascuțite. în câmpii, interfluviile au aspect de câmpie netedă, întinsă, căreia i se spune câmp. Microrelieful Există și forme foarte mici de relief, care constituie microrelieful, modelate pe formele de ordin mai mare. Formele de microrelief pot fi pozitive (grinduri fluviale) sau negative (ravene, crovuri). Ele sunt create pe cale naturală sau în urma activității omului (cariere, baraje, movile etc). 24 RELIEFUL Capitolul III uvintc-cheie <----------- bazine oceanice și marine continente microrelief relief de ordinul I relief de ordinul II relief de ordinul III relief subaerian relief submers ntrebări, exerciții, aplicații practice ◄-------------------------------------------------------------- ICe este relieful scoarței terestre? Care sunt categoriile de relief, după dimensiuni? Care sunt formele reliefului de ordinul I? Care sunt formele reliefului de ordinul II? Ce forme de relief fac parte din categoria reliefului de ordinul III? Ce este microrelieful și prin ce este reprezentat? • Recunoașteți formele de relief din figurile de mai jos. Spuneți în ce categorie se încadrează după dimensiunile lor și dați câteva exemple din Europa și România. * Trasați un profil prin bazinul Mării Negre, de la gurile Dunării până la localitatea Batumi de pe țărmul Georgiei. Identificați formele de relief submers pe baza hărții de mai jos. 25 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 2. AGENȚI Șl PROCESE DE MODELARE A RELIEFULUI , Relieful scoarței terestre este modelat prin acțiunea unor forțe care pun în mișcare anumiți agenți. Ei declan- șează procese de deplasare a materiei ce alcătuiește scoarța terestră, modificându-i înfățișarea. Acești agenți se numesc agenți geomorfologici (agenți de modelare a reliefului), iar procesele pe care le declanșează, procese geomorfologice (procese de modelare a reliefului). Agenții geomorfologici și procesele pe care le gene- rează se desfășoară în anumite condiții, care constituie factori geomorfologici ce influențează modelarea re- liefului. Energia care întreține procesele geomorfologice are două surse: o sursă în interiorul Pământului, reprezen- tată prin căldura internă și prin atracția gravitațională a Pământului; o sursă externă, cu izvor în energia solară și în atracția Lunii și Soarelui. După sursa energiei care îi pune în mișcare, agenții geomorfologici se împart în agenți interni și agenți externi. Agenți și procese geomorfologice interne Acțiunea căldurii interne și a magmei Căldura internă și atracția gravitațională a Pămân- tului acționează în mod direct asupra scoarței terestre, dar și prin intermediul magmei. în felul acesta, magma de- vine principalul agent intern de modelare a reliefului. Prin mișcările sale, magma produce mișcări ale scoarței, cu modificarea reliefului. Acțiunea magmei stă la baza diferențierii și depla- sării plăcilor litosferice, cu formarea bazinelor oceanice și a continentelor. Deplasarea plăcilor litosferice duce și la formarea unor munți de încrețire. în ariile unde se manifestă curenții de convecție magmatici se pot produce mișcări de înălțare a scoarței, cu creșterea altitudinii reliefului. într-o fază i lai avansată a evoluției, în unele din aceste regiuni se de chid rifturi, cu început de formare de noi bazine oceani :e. Așa este cazul cu Marele Rift African, în care au apăn t lacuri și se manifestă un vulcanism intens. în regiunile în care în magmă se prc iuc curenți descendenți, se pot manifesta mișcări de ufundare a scoarței, cu formarea unor depresiuni la suprafața scoarței terestre. Existența și deplasările magmei duc și la mani- festarea vulcanismului, care se poate solda cu formarea de munți și platouri vulcanice. Vulcanismul reprezintă totalitatea proceselor legate de ieșirea magmei la suprafața scoarței terestre. Datorită presiunii mari la care este supusă, magma pătrunde prin fisurile scoarței și iese la suprafață, produ- cându-se erupțiile vulcanice. Uneori, erupțiile sunt explo- zive, alteori se manifestă prin scurgeri liniștite de lavă. Erupțiile vulcanice duc la formarea aparatelor vulcanice, Fig L Aparatul vulcanic constituite din conuri vulcanice, care au un coș, prin care lava iese din adânc, și un crater, prin care iese lava la su- prafață. Vatra vulcanului reprezintă rezervorul de magmă din interiorul scoarței Acțiunea atracției gravitaționale a Pământului Atracția gravitațională terestră poate determina prăbușirea tavanelor unor peșteri, surparea unor maluri abrupte, cu modificări ale reliefului i < Cele mai răspândite și mai spectaculoase procese geomorfologice provocate de acțiunea directă a atracției Surparea unor maluri abrupte sub acțiunea forței gravitaționale combinata cu acțiunea apelor de ploaie 26 RELIEFUL Capitolul III Fig. 3. Alcătuirea geologică a unui versant afectat de alunecări 4 Elementele unei alunecări gravitaționale terestre sunt alunecările de teren. Acestea sunt favorizate de o anumită alcătuire geologică (cu existența rocilor argiloase) și de prezența apelor subte- rane (fig. 3). Rocile argiloase și mamoase sunt înmuiate de apa subterană și formează suprafețe de alunecare pe care se deplasează materialul de deasupra. Argilele și mamele, fiind impermeabile, favorizează formarea, deasupra lor, a pânzelor de apă subterană. Alunecările de teren se produc pe versanții puternic înclinați. La partea superioară a versanților se formează cornișe (abrupturi) de desprindere a materialului care alunecă. Materialul alunecat alcătuiește corpul alune- cării (Hg. 4). Alunecările de teren fac parte din procesele geomor- fologice actuale care modifică rapid aspectul reliefului. Agenți și procese geomorfologice externe Energia solară, combinată cu atracția gravitațională, pune în mișcare apa și aerul care acționează prin eroziu- ne asupra scoarței terestre. Apa și aerul în mișcare, în contact cu scoarța terestră, antrenează cu ele particule de rocă pe care le transportă și apoi le depun când viteza lor de mișcare scade. Prin acțiunea de eroziune, apa formează văi fluviale (create de râuri) H circuri și văi glaciare (create de ghețari) z \ faleze (formate de valuri și curenți ma- rini). Prin acțiunea de depunere se formează câmpii alu- viale, morene, delte, plaje, cordoane litorale. Vântul, prin depunerea materialelor transportate, formează dune, care ocupă întinderi enorme în marile deșerturL^ ;. Și viețuitoarele contribuie la modelarea reliefului. Cele mai mari forme de relief create de viețuitoare sunt recifii construiți de corali și care pot ajunge să formeze adevărate insule în zona caldă. Cel mai mare recif este Marea Barieră, care are lățimi de 50 - 150 km și se întinde pe o lungime de peste 2 000 km în lungul țărmului de nord-est al Australiei. Și omul acționează ca un agent geomorfologic. Prin săpături, el creează forme de relief negativ, iar prin depo- zitare de materiale, forme de relief pozitiv. 5 Vale fluvială creată prin eroziunea unui râu Circuri glaciare Circuri glaciare formate prin eroziunea ghețarilor 27 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Fig. 7. Dune formate prin depunerea prafului și nisipului transportate de vânt Canalele de navigație sunt printre cele mai mari forme de relief antropic negativ (fig. 8). Marele Canal din estul Chinei are o lungime de 1 782 km, Canalul Suez are 161 km, iar Canalul Panama, 81 km. Fig. 8. Canal de navigație - formă negativă de relief creată de om Prin exploatarea la zi a unor roci și minerale, omul a săpat cariere care au ajuns până la 3 000 m adâncime și pe întinderi de zeci de kilometri pătrați. Dintre formele de relief pozitiv create de om pot fi amintite barajele, haldele (depozite de material steril pro- venit din exploatările miniere), digurile și rambleele. în multe cazuri, omul a terasat versanții pentru practicarea culturilor agricole. uvinte-cheic —•—— agenți geomorfologici alunecări de teren factori geomorfologici mișcări de înălțare mișcări de scufiindare procese geomorfologice vulcanism ntrebări, exerciții, aplicații practice <— Ce simt agenții geomorfologici? Ce procese declanșează agenții geomorfo- logici? Ce surse are energia care întreține proce- sele geomorfologice? De câte feluri sunt agenții geomorfologici, după sursa energiei care îi pune în mișcare? Care sunt agenții și procesele geomorfologice interne? Care sunt agenții și procesele geomorfologice externe? Ce acțiuni desfășoară agenții externi asupra scoarței terestre? • Urmăriți schema și explicați acțiunea agenților externi asupra rocilor de la suprafața scoarței terestre. Dați exemple de agenți externi, menționând totodată procesele geomorfologice de modelare a reliefului. Roci la suprafața Dezagregare, scoarței alterare, Depunere Roci magmatice Roci metamorfice Roci sedimentare 28 RELIEFUL Capitolul III 3. FORME Șl TIPURI GENETICE DE RELIEF După agenți, procesele geomorfologice și factorii care contribuie la modelarea lor, formele de relief pot fi grupate în tipuri genetice de relief. Relieful tectonic și structural Acest tip de relief înglobează formele de relief determinate de mișcările scoarței (tectonică) și de modul de aranjare a maselor de roci (structura geologică). Relieful tectonic Este creat prin acțiunea directă a proceselor tecto- nice (de mișcare a scoarței terestre) (fig. 1). în acest fel se formează munții de încrețire, unele podișuri și depresiuni. Fig-1. Relief tectonic provocat de forțe interne care împing stratele de roci unele peste celelalte în acest tip de relief intră și relieful de ordinul I: bazinele oceanice și continentele, formate prin mișcarea plăcilor litosferice. Relieful structural Include formele de relief ale căror caracteristici sunt determinate de structura geologică. Relieful pe structuri cutate este influențat de gradul de cutare a stratelor de roci. Formele adaptate la structură sunt reprezentate prin culmi muntoase suprapuse pe anti- clinale și prin văi ce corespund sinclinalelor (fig. 2). în cazul neadaptării la structură pot să apară văi în axul anticlinalelor și culmi sau masive muntoase supra- puse sinclinalelor (ex. munții Bucegi și Ceahlău). Adesea apar și văi transversale, care taie de-a curmezișul cutele (ex. Defileul Dunării). Relieful pe structuri monoclinale se suprapune stra- telor înclinate într-o singură direcție, așa cum sunt în Podișul Moldovei. Pe o astfel de structură apar platouri structurale a căror suprafață coincide cu suprafața unui strat de rocă mai dură (fig. 3a). Fig. 2. Relief pe structuri cutate Versanții care au înclinare în sens invers înclinării stratelor (retează stratele în cap) sunt denumiți cueste, fiind puternic înclinați și afectați de procese geomorfo- logice intense (fig. 3b). Văile care sunt transversale față de direcția de încli- nare a stratelor sunt asimetrice, având un versant cu ca- racter de cuestă și un versant mai prelung și mai domol. Acestea se numesc văi subsecvente. Văile orientate în sensul înclinării stratelor sunt văi consecvente și sunt si- metrice, iar cele create de râuri care curg în sens invers înclinării stratelor sunt văi obsecvente. Fig. 3 Relief pe structuri monoclinale 29 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Mg. 4. Relief pe structură tabulară - platouri structurale și văi cu aspect de canion Relieful pe structuri tabulare (orizontale) este re- prezentat prin platouri mărginite de versanți abrupți, adesea în trepte, și văi cu aspect de canion HM. 4 . Un astfel de relief se întâlnește în România în Dobrogea de Sud. Relieful petrografic Prin caracteristicile lor, rocile influențează atât de mult procesele geomorfologice și formele de relief rezul- tate încât se creează forme de relief specifice. Relieful carstic Se formează pe roci solubile prin procese de dizol- vare. Calcarele sunt dizolvate de apa încărcată cu dioxid de carbon, ce transformă carbonatai de calciu în bicarbo- nat de calciu care este solubil. Pe lângă mici depresiuni cu formă de pâlnie, numite doline, cele mai spectaculoase forme carstice sunt pește- rile. Din apa care se prelinge, prin precipitarea carbona- talui de calciu se formează stalactite, pe tavanul și pereții peșterilor, și stalagmite, pe podeaua lor (fig 5;. în calcare se formează văi înguste numite văi în chei, așa cum sunt Cheile Bicazului, sau stâncării, cum sunt Pietrele Doamnei din Rarău. Relief carstic se formează și pe sare, așa cum apare la Slănic-Prahova și la Sovata. Reliefulpe conglomerate Conglomeratele sunt roci formate prin cimentarea bolovănișurilor și pietrișurilor. Ele se dezagregă foarte ușor, bolovanii și pietrele desprinzându-se și rostogo- lindu-se pe versanți. Se formează astfel un relief ruini- form, cu abrupturi imense, turnuri, coloane și alte forme bizare, așa cum sunt în Bucegi și în Ceahlău. Reliefulpe argile și marne Fiind roci impermeabile, argilele și mamele favori- zează scurgerea apelor care, prin eroziune, formează șănțu- lețe (ogașe) și râpe (ravene) ce brăzdează versanții. Mg. 5. Relief carstic î j g 6 Relief pe roci dure - coloane de bazalte Pentru aceste roci însă cea mai caracteristică este prezența alunecărilor de teren, care afectează versanții, așa cum se întâmplă în Podișul Transilvaniei, în Podișul Moldovei, în Subcarpați și chiar în Carpați. Reliefulpe roci dure Rocile dure, fie ele magmatice, sedimentare sau me- tamorfice, sunt rezistente la eroziune încât se pun în evi- dență prin creste, vârfuri ascuțite și versanți puternic înclinați, adesea abmpți(îig, 6). Relieful fluvial Acțiunea apei asupra scoarței terestre începe o dată cu impactul picăturilor de ploaie cu scoarța terestră. Acestea dislocă particule de sol și de rocă, iar acest proces este denumit pluviodenudație. Scurgându-se pe suprafața terestră, șuvițele de apă își schimbă mereu traseul și efectuează eroziunea solului numită și eroziune areolară. Unele șuvițe de apă sapă șăn- țulețe numite rigole sau ogașe care au, în general, adân- 30 RELIEFUL cimi sub 1 m. Adâncindu-se, acestea se transformă în ravene (râpe) cu maluri abrupte și cu praguri în profilul lor longitudinal. Cu timpul, ravenele se pot dezvolta, transformându- se într-un torent (organism torențial) (fig. 7). La un torent se pot distinge un bazin de recepție, cu formă de amfiteatru, de unde se adună apele, un canal de scurgere și un con de împrăștiere (de dejecție), format prin depunerea materialului erodat și transportat de apă. Râurile constituie însă principalii agenți de mode- lare a reliefului. Cele mai importante forme de relief create de râuri sunt văile. în cadrul văilor se disting: albia minoră (canalul prin care se scurge apa în mod obișnuit), albia majoră sau lunca (care poate fi inundată uneori) și terasele (ce apar ca niște trepte pe versanții văii) (fig. 8). în partea terminală (spre gura de vărsare) râurile mari formează câmpii aluviale (ex. Câmpia Șiretului Inferior) și delte (așa cum este Delta Dunării), iar râurile mici construiesc conuri de împrăștiere. Aspectul văilor este foarte variabil, fiind mult influențat de alcătuirea geologică. Unele văi sunt largi, cu terase întinse, ca de exemplu văile Dunării, Șiretului, Prutului ș.a.; altele sunt mai înguste, adânci și cu versanți puternic înclinați, așa cum sunt multe văi din Carpați. Văile înguste cu versanți abrupți și cu fundul plat sunt numite canioane. Cel mai mare canion este cel al râului Colorado din S.U.A., care are o adâncime de peste 1 500 m. în unele cazuri apar sectoare de vale îngustă, numite defdee, așa cum sunt defileele Dunării, Oltului, Jiului ș.a. Relieful glaciar și periglaciar Ghețarii contribuie la modelarea reliefului întrucât, în curgerea sa foarte lentă, gheața erodează scoarța te- restră, generând circuri și văi glaciare (fig. 9). Materialul morenaic transportat de gheață se depune la topirea ei formând morene, alcătuite din fragmente colțuroase de roci cu dimensiuni foarte variate. în zona periglaciară (din preajma ghețarilor) se pro- duce îngheț și dezgheț în mod frecvent, ceea ce provoacă dezagregarea puternică a rocilor, cu formare de groho- tișuri. Stratul subțire de sol dezghețat vara (numit moli- sol) alunecă peste stratul veșnic înghețat de dedesubt (pergelisol), chiar pe versanți cu înclinare foarte mică. Acest proces este denumit solifluxiune. Relieful litoral Valurile ajunse la țărm izbesc uscatul efectuând abraziunea rocilor. în felul acesta se modelează falezele abrupte. Materialul erodat este fărâmițat de valuri și de- pus sub formă de plaje. Curenții marini litorali transportă nisipul și îl depun formând cordoane litorale, ca niște diguri. Uneori, aces- tea închid golfuri, generând lagune, sau barează gura unor văi, formând Umane. Modelarea și aspectul reliefului litoral sunt influ- ențate mult de relieful și alcătuirea geologică a uscatului b. Elementele unui torent a. Organism torențial A - bazin de recepție B - canal de scurgere C - con de împrăștiere Fig. 7. Relief fluvial b. Elementele unei văi (1) și ale unei terase (2) Fig. 8. Relief fluvial 31 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Circ glaciar a. Elementele unui ghețar Limbă glaciară Fig. 9. Relief glaciar b. Depozite de morene Prin depunerea nisipurilor se formează dunele, care pot avea forme diverse. Dunele sub formă de potcoavă sunt numite barcane. în regiunile deșertice, dunele ocupă întin- deri imense. în România sunt dune în unele zone din Câmpia Română și Câmpia de Vest sau în Delta Dunării, pe grindurile Letea și Caraorman. Morene Relieful biogen Este relieful creat de viețuitoare sub formă de recifi coraligeni și mușuroaie. Relieful antropic Prin săpături (canale, cariere, tuneluri), prin depo- zitare de materiale (baraje, diguri, ramblee) sau prin te- rasarea versanților (terase antropice), omul a acționat direct asupra scoarței terestre generând relieful antropic. învecinat. De aceea, se pot observa țărmuri înalte, cu fale- ze, și țărmuri joase, cu plaje și cordoane litorale. După configurația liniei de țărm, se pot deosebi țăr- muri cu golfuri, țărmuri cu estuare (guri de râuri invadate de apa mării), țărmuri cu lagune sau cu limane, țărmuri cu fiorduri (văi glaciare inundate de ape marine), țărmuri cu rias (văi fluviale invadate de apa mării pe distanțe mari). Țărmurile puternic crestate prezintă peninsule și adesea sunt însoțite de insule (fig. 10). Relieful eolian Vântul antrenează în mișcare fragmente mărunte de roci, sub formă de praf și nisip, cu care izbește scoarța și o erodează sau pe care le transportă și le depune. ; relief antropic relief biogen relief eolian l relief fluvial relief glaciar relief litoral relief periglaciar relief petrografic relief structural relief tectonic Fig. i 0. Tipuri de țărmuri 32 RELIEFUL Capitolul III ntrebări, exerciții și aplicații practice < Care sunt formele de relief tectonic? Dar cele ale reliefului structural? Ce roci favorizează apariția unor forme de relief petrografic? Care sunt aceste forme de relief? Care sunt formele de relief fluvial? Ce forme de relief glaciar și periglaciar există? Ce tipuri de litoral se deosebesc? Ce este relieful eolian? Care sunt formele de relief biogen? Dar cele antropice? • Argumentați modul de formare a fiecărui tip de relief petrografic. • Explicați succesiunea proceselor naturale care duc la apariția unui organism torențial. • Urmăriți pe harta murală a Europei configurația liniei de țărm. Localizați apoi fiecare tip de țărm existent. • Examinați figura alăturată și explicați modul de formare și de deplasare a ’ dunelor de nisip. 4. RELIEFUL ORIZONTULUI LOCAL. APLICAȚII PRACTICE Observarea reliefului • Deplasați-vă în orizontul local și observați relieful. Urmăriți ce forme și tipuri genetice de relief se află în zonă. Notați-le într-un caiet de teren. Stabiliți apoi pro- cesele geomorfologice de modelare a reliefului și sursa energiei care le întreține. Precizați agenții geomorfolo- gici care au declanșat aceste procese. Alcătuiți un tabel asemănător cu cel de mai jos și completați-1 cu obser- vațiile voastre. Procesele geomorfologice Agenții Forme și tipuri de modelare a reliefului geomorfologici genetice de relief Eroziune Transport Acumulare Agenți Agenți interni externi Analiza formelor de relief • Faceți o analiză complexă a uneia din formele ge- netice de relief observate în orizontul local cu ocazia aplicației precedente. Analizați morfografia, morfome- tria, geneza și vârsta relativă a acestei forme de relief. Treceți concluziile voastre într-un tabel asemănător cu cel de mai jos: • Identificați procesele geomorfologice din zonă. Precizați stadiul lor de evoluție (incipient, de evoluție accentuată sau de stingere), pagubele și măsurile de pre- venire sau de combatere care se impun. Notați observa- țiile voastre în caietul de teren. Studiu de caz. Analiza unei alunecări de teren Plan de analiză: - întocmirea unei schițe cartografice a alunecării de teren. Pentru aceasta se măsoară suprafața alunecării și apoi se micșorează la o anumită scară de proporție pentru a putea fi reprezentată în desen. - Marcarea pe schiță a elementelor alunecării de teren prin semne și culori convenționale. Stabilirea facto- rilor care au generat alunecarea: alcătuirea petrografică, prezența unor versanți puternic înclinați, acțiunea omului ca agent geomorfologic. -Analiza stadiului de evoluție a alunecării. - Inventarierea pagubelor produse în situația în care alunecarea s-a declanșat. - Precizarea măsurilor de prevenire sau de comba- tere a producerii alunecării de teren care trebuie luate în funcție de stadiul său de evoluție. Forma de relief Analiza Analiza Analiza Analiza vârstei analizată morfografică morfometrică genetică relative 33 Capitolul IV. ATMOSFERA 1. CARACTERISTICI GENERALE ALE ATMOSFEREI Compoziția atmosferei Atmosfera este învelișul gazos al Pământului. Dintre gazele care o alcătuiesc, cel mai abundent este azotul,în proporție de 78,09%, fiind urmat de oxigen cu 20,95%, argon 0,92%, dioxid de carbon 0,03% ș.a. (fig. 1). Fig. 1. Compoziția atmosferei Azotul este un gaz inert, dar oxigenul este foarte activ din punct de vedere chimic, combinându-se, uneori vio- lent, cu alte substanțe, provocând alterarea mineralelor și arderile. Oxigenul este indispensabil viețuitoarelor. El este produs de către plante prin fotosinteză. Dioxidul de carbon, deși prezent în cantități foarte mici, are o importanță deosebită. El absoarbe radiațiile ca- lorice emise de suprafața terestră, contribuind la încălzi- rea atmosferei și este utilizat de plante pentru formarea substanțelor organice. Un hectar de pădure fixează anual, prin fotosinteză, 250 t CO₂, un hectar de culturi agri- cole fixează 149 t CO₂, iar un hectar de paji 431CO₂. Pe întreaga suprafață a uscatului se: 16,6 miliarde tone CO₂ anual. Dioxidul de c^ din respirația viețuitoarelor, din emanațiile v descompunerea unor substanțe organice și dii Dintre gazele rare, în atmosferă se găs neonul, xenonul ș.a. Unele dintre aceste gaze la umplerea tuburilor de iluminat. :e naturală, cează peste bon rezultă canice, din irderi. ;c argonul, int folosite în compoziția atmosferei intră, de asemenea, o can- titate variabilă de vapori de apă, care constituie umidita- tea aerului. Cantitatea de vapori depinde de sursa și pro- cesul care îi formează (evaporare, respirație, emanație de către vulcani, arderi), dar și de capacitatea aerului de a în- magazina vaporii. Cu cât aerul este mai cald, cu atât poate înmagazina mai mulți vapori de apă. De aceea, aerul pare mai puțin umed când temperatura este ridicată. Accidental, în atmosferă se mai află praf, polen, microorganisme și diverșipoluanți. Structura atmosferei în atmosferă se deosebesc mai multe straturi cu ca- racteristici diferite (fig. 2). La partea inferioară a atmosferei, pe o grosime de 8-12 km, se individualizează troposferă, care conține cea mai mare parte din masa atmosferei (90%). Aerul din troposferă se încălzește la suprafața terestră (uscaturi și ape) și căldura este transportată în sus prin mișcările de convecție. De aceea, temperatura aeru- lui scade în troposferă cu aproximativ 0,5 °C pentru fie- care sută de metri înălțime (gradient termic vertical). Temperatura în grade Celsius Fig. 2. Structura atmosferei 34 ATMOSFERA în partea inferioară a troposferei temperatura pre- zintă importante variații în timp, unele cu caracter perio- dic (diurn sau anual) și altele cu caracter întâmplător. Temperatura variază și în spațiu, în mod regulat (mani- festându-se o zonalitate termică) sau în mod neregulat. în troposferă se găsesc aproape toți vaporii de apă. Aici, ei se condensează, formând ceața, norii și produ- când precipitațiile atmosferice. Diferențele de temperatură de la o zonă la alta creea- ză diferențe de presiune care provoacă formarea vântu- rilor. Existența unor centri barici permanenți determină o circulație generală a atmosferei, cu vânturi permanente, ca alizeele, vânturile de vest și cele de est, completate cu vânturile periodice (musonii) și cele locale. Deasupra troposferei urmează stratosfera, care se întinde până la cca 50 km înălțime. între 20 și 40 km alti- tudine se află stratul de ozon, care are rol protector pentru viețuitoare împotriva radiațiilor ultraviolete (fig. 3). în partea inferioară a stratosferei se manifestă curen- ții-fulger (curenți - jet), sub forma unor curenți de aer cu viteze ce ajung să depășească 500 km/h. Temperatura aerului crește de la - 40 °C, în partea in- ferioară a stratosferei, până la - 4 °C, la partea superioară. între 50 km și 80 km altitudine se întinde mezosferă, în care temperatura scade până la - 80 °C. Deasupra mezosferei urmează ionosfera, până la 1 000 km altitudine. Aici, gazele sunt ionizate, ceea ce fa- vorizează producerea aurorelor polare, care sunt feno- mene luminoase sub forma unor franjuri colorate divers (fig. 4). Ele se datoresc acțiunii vântului solar ce provoacă descărcări electrice în aerul ionizat. în ionosferă se individualizează câteva straturi mai puternic ionizate, care reflectă undele radio spre suprafața terestră permițând comunicații radio la mare distanță. La peste 1 000 km altitudine se află exosfera care se rarefiază cel mai mult, făcând trecerea la spațiul cosmic. La altitudini de 3 000- 4 000 km și 15 000-20 000 km sunt două centuri de radiații nocive- centurile Van Allen. Fig. 3. Stratul de ozon și cel al vapo- rilor de apă din atmosferă Fig. 4. Auroră polară - fenomen luminos, divers colorat Cuvinte-cheie <-------— compoziția atmosferei exosferă ionosferă mezosferă stratosferă structura atmosferei troposferă ntrebări, exerciții, aplicații practice <- ICe este atmosfera și din ce este compusă? Care este rolul componenților atmosferei? Care este structura atmosferei? Cum se explică faptul că cea mai mare parte din masa atmosferei este concentrată în tro- posferă? Cum variază temperatura aerului pe verticală în atmosfera terestră? Ce fenomene se produc în troposferă? Care este rolul stratului de ozon? Ce fenomene se produc în atmosfera înaltă? • Descrieți cum ar arăta Pământul în lipsa atmosferei. • Explicați de ce Pământul are atmosferă, în timp ce Luna nu are. • Calculați valoarea temperaturii aerului la 5000 m altitudine când la nivelul mării se înregistrează + 18° C. 35 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 2. VREMEA Șl CLIMA. FACTORII GENETICI Al CLIMEI Vremea Prin vreme sau starea vremii se înțelege starea at- mosferei într-un loc oarecare, la un moment dat. Starea vremii se caracterizează prin temperatura aerului, prezen- ța sau absența norilor și a precipitațiilor, direcția și viteza vântului sau prin manifestarea unor fenomene atmosfe- rice. în mod obișnuit, vremea se definește prin evocarea celei mai evidente caracteristici a atmosferei, încât se vor- bește de vreme călduroasă, vreme friguroasă sau geroasă, vreme senină, vreme noroasă, vreme ploioasă etc. Caracteristicile care definesc starea vremii sunt denumite elemente meteorologice, iar valoarea lor se ex- primă în unități de măsură specifice. Astfel de elemente meteorologice sunt: temperatura aerului (se exprimă în grade Celsius - grade centigrade); presiunea aerului (în milimetri coloană de mercur); direcția și viteza vântului (direcția vântului se indică prin punctul cardinal sau inter- cardinal dinspre care suflă vântul, iar viteza se exprimă în metri pe secundă sau kilometri pe oră); nebulozitatea (gradul de acoperire a bolții cerești cu nori, exprimat în zecimi din bolta cerească vizibilă); cantitatea de preci- pitații (în litri de apă pe metrul pătrat de teren sau în milimetri care definesc grosimea stratului de apă care s-ar forma dacă aceasta ar stagna pe suprafața terestră -1 litru/m²= 1 mm). Elementele meteorologice sunt foarte variabile în timp și spațiu. De aceea, și vremea este schimbătoare. Masele de aer și clasificarea lor Se constată că, în general, pe porțiuni întinse din tro- posferă, cel puțin unele dintre elementele meteorologice (îndeosebi temperatura și umiditatea aerului) au valori apropiate. în felul acesta, în troposferă se individuali- zează mase de aer. Ele își capătă caracteristicile definitorii dacă staționează timp ceva mai îndelungat deasupra anu- mitor regiuni. De aceea, se clasifică în mase de aer mari- time și mase de aer continental. Repartiția zonală a radiației solare pe suprafața te- restră permite să se distingă masele de aer după zona în care s-au format. Se deosebesc astfel: mase de aer ecua- torial (E) (în general, calde și umede); mase de aer tropi- cal maritim (mT) (cald și umed); mase de aer tropical continental (cT) (calde și uscate); mase de aer polar. formate la latitudini mari, maritime (mP) sau continen- tale (cP). Masele de aer au grosimi diferite: cele calde au gro- simi de câteva mii de metri, pe când cele reci au grosimi sub 1000 m. De asemenea, masele de aer influențează sta- rea vremii din regiunea deasupra căreia se găsesc. Masele de aer maritim determină vreme umedă, înnorată și cu precipitații, călduroasă sau răcoroasă, după originea geografică a masei de aer (ecuatorială, tropicală, polară). Masele de aer continental determină o vreme uscată, foarte caldă sau foarte rece, după originea maselor de aer și după anotimp: masele de aer tropical continental pro- duc o vreme foarte uscată și foarte călduroasă; masele de aer polar continental determină vreme geroasă și uscată iama și foarte călduroasă vara. O dată instalată o masă de aer, vremea își păstrează caracteristicile mai multe zile în șir. Fronturile atmosferice Masele de aer se învecinează și vin în contact unele cu altele. Suprafața de contact dintre două mase de aer este denumită suprafață frontală, iar linia de intersecție a ei cu suprafața terestră se numește front atmosferic. Masele de aer și o dată cu ele fronturile atmosferice se deplasează mai lent sau mai rapid. Atunci când masa de aer rece se deplasează activ se formează frontul rece. Masa de aer rece pătrunde sub masa aerului cald pe care îl ridică repede în sus. Prin ridi- care, aerul cald se răcește, vaporii de apă pe care îi con- ține se condensează și se formează nori Cumulonimbus, ce aduc pe suprafața terestră ploi frontale, care sunt toren- țiale, adesea însoțite de furtuni și grindină. Când masa de aer cald se deplasează activ, ea înca- lecă peste masa de aer rece și se formeazăfrontul cald. Su- prafața frontului cald este mult mai slab înclinată și de aceea aerul cald urcă mai lent peste cel rece. în felul acesta, condensarea se produce mai lent și se formează nori Cirrus ce nu dau precipitații, și nori Stratus care dau precipitații slabe (fig. 1). Fig. 1. Tipuri de nori 36 ATMOSFERA Capitolul IV La trecerea fronturilor atmosferice, în special a celor reci, vremea se schimbă mult. La trecerea frontului rece, în sezonul cald, apare un sistem noros, care începe cu nori Cumulonimbus și se continuă cu nori Stratus. Sosirea frontului este însoțită de ploi torențiale, cu furtună, descărcări electrice și, even- tual, cu grindină, și de scăderea temperaturii. După trecerea frontului rece, vremea devine stabilă, însorită, dar rece și cu apariția de nori Cumulus care nu dau precipitații. Venirea frontului cald este anunțată de apariția no- rilor Cirrus, după care vin norii Stratus, din care pot că- dea precipitații slabe. Temperatura aerului crește după trecerea frontului și vremea devine mai stabilă (fig. 2). Front rece Front cald Fig. 3. Bilanțul radiației solare. Fig. 2. Fronturile atmosferice și efectele lor Clima și factorii climatogeni Clima este succesiunea stărilor de vreme pe timp îndelungat într-o regiune oarecare. De obicei, se carac- terizează prin valori medii - calculate pentru un număr mare de ani - ale elementelor climatice (temperatura ae- mlui, umiditatea, nebulozitatea, precipitațiile, presiunea atmosferică, vânturile). Pentru caracterizarea climei se folosesc și frecvențele medii ale unor fenomene ca bruma, rouă, grindina, viscolul, poleiul, chiciura. Factorii climatogeni Clima unei regiuni este influențată de o serie de factori numiți factori climatogeni. Aceștia pot fi de na- tură cosmică, geografică și antropică. Factorii climatogeni cosmici țin de caracteristicile Pământului ca planetă și de influența Soarelui. Forma, mișcările Pământului și poziția axei polilor determină o ritmicitate în succesiunea anumitor stări de vreme caracteristice, precum și o zonalitate climatică. Zonalitatea climatică se grefează pe zonalitatea ter- mică, ce se complică prin intervenția regimului și canti- tății precipitațiilor atmosferice. Un factor climatogen important este radiația solară care constituie una din sursele energetice pentru proce- sele meteorologice și climatice (fig. 3). Factorii climatogeni geografici sunt reprezentați prin elementele geografice care influențează clima. Caracterul suprafeței active - adică al suprafeței care primește radiația solară - are influențe puternice asu- pra climei. Cea mai mare diferență apare între suprafețele acvatice și cele de uscat. Apa se încălzește și se răcește mai greu decât uscatul și furnizează aerului mai mulți vapori de apă. De aceea, se diferențiază clima maritimă - cu temperaturi mai moderate și precipitații mai bogate, și clima continentală - cu variații termice extreme și cu pre- cipitații mai reduse. Relieful influențează clima prin altitudinea și forma sa. El ridică suprafața terestră în zone din ce în ce mai reci și mai umede ale troposferei, provocând o etaj are clima- tică ce este foarte evidentă în regiunile muntoase. Prin forma pozitivă și altitudinea sa, relieful influ- ențează clima regiunilor din jur barând calea unor mase de aer. Prin forma negativă, relieful depresionar favorizează acumularea și stagnarea aerului rece, determinând o climă mai rece. Curenții marini reprezintă factori climatogeni im- portanți. Curenții calzi îmblânzesc clima chiar la latitu- dini mari, așa cum este Peninsula Scandinavică, încălzită 37 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ de Curentul Atlanticului de Nord. Curenții reci, dimpo- trivă, provoacă o climă rece, așa cum este în Peninsula Kamceatka, scăldată de curentul Oya-Shiwo. Dinamica generală a atmosferei constituie un factor climatogen de prim rang. Predominarea anumitor mase de aer determină caracteristicile climatice ale unei anumite regiuni. Factorul climatogen antropic este reprezentat prin acțiuni ale omului care duc la modificarea unor condiții geografice. Așa este cazul cu modificarea caracterului su- prafeței active prin defrișarea pădurilor, aratul și culti- vatul terenului, construirea de localități, amenajarea de lacuri artificiale. Se consideră că prin arderi, frecvente în etapa actuală, omul provoacă creșterea cantității de dioxid de carbon în atmosferă ce are ca efect încălzirea climatică. Este așa-numitul efect de seră. * elemente climatice factori climatogeni front atmosferic ; front cald front rece mase de aer suprafața frontală vremea A ntrebări, exerciții, aplicații practice ◄------------------------------------------------------------- ICe este vremea și care sunt elementele meteorologice care o definesc? Cum se clasifică masele de aer? Ce sunt suprafețele frontale și fronturile atmosferice? Ce este clima și ce elemente climatice o caracterizează? Cum se clasifică factorii climatogeni? • Explicați cum este influențată starea vremii de prezența maselor de aer și a fronturilor atmosferice. • Argumentați diferențierile climatice impuse de factorii climatogeni geografici și de efectul de seră. • Copiați tabelul de mai jos și completați-1 cu datele despre vremea din localitatea voastră aflate la buletinul meteorologic sau urmărite de voi în fiecare zi a unei săptămâni, la aceeași oră. Explicați caracteristicile vremii care se desprind din aceste date. Zilele săptămânii Luni Marți Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică Tipul de front atmosferic Temperatura aerului Tipul de nori Felul precipitațiilor Tăria vântului Direcția vântului 38 ATMOSFERA Capitolul IV 3. ELEMENTE METEOROLOGICE SPECIFICE Colectarea datelor meteorologice Pentru efectuarea de observații și măsurători asupra tuturor elementelor meteorologice (temperatură, presiu- ne, umiditate, nebulozitate, cantitate de precipitații, vânt, diverse fenomene meteorologice) s-au înființat stații me- teorologice. în unele stații, observațiile se execută din oră în oră (stații climatologice}, în unele - de 4 ori pe zi (stații me- teorologice}, iar în altele - o dată pe zi (posturi pluvio- metrice}. Există și numeroși sateliți meteorologici care efec- tuează măsurători și observații la nivel global și în per- manență. Stațiile meteorologice sunt organizate în rețele regionale și naționale. Există o colaborare strânsă între serviciile meteorologice internaționale, coordonată de către Organizația Meteorologică Mondială. Pentru a putea fi comparabile între ele, datele meteo- rologice se obțin prin efectuarea observațiilor la aceeași oră locală. în felul acesta, se poate caracteriza vremea în condiții asemănătoare din punct de vedere al variației diurne a elementelor meteorologice. Datele meteorologice sunt colectate de centrele re- gionale care le transmit serviciului meteorologic național și sunt comunicate unor centre internaționale care le pri- mesc din mai multe țări. Fiecare serviciu național pri- mește date de la centrele internaționale încât dispune de date pentru regiuni foarte întinse. Prelucrarea datelor meteorologice și harta sinoptică Centrele regionale și serviciile naționale procedează la prelucrarea datelor meteorologice. După verificarea și compararea datelor se trece la transpunerea lor pe hărți. Se elaborează astfel hărțile sinoptice - hărți care repre- zintă starea atmosferei la un moment dat pe mari întinderi. Pe hărțile sinoptice sunt reprezentate izobarele, care reprezintă valoarea presiunii atmosferice, centrii barici (ariile cu presiune maximă - anticiclonii, sau cu presiune minimă - ciclonii}, masele de aer, fronturile atmosferice, cu caracteristicile lor, direcția și viteza vântului, tempe- ratura aerului, prezența precipitațiilor și tipul lor, alte fe- nomene meteorologice (fig.l). în felul acesta, hărțile sinoptice oglindesc starea vre- mii pe întinderi foarte mari la un moment dat. Ele ajută să se elaboreze prognozele meteorologice - prevederea evoluției viitoare a vremii. Hărțile sinoptice permit să se prevadă direcția și vite- za de deplasare a maselor de aer și a fronturilor atmosfe- rice, cu stările de vreme pe care acestea le generează. Ținând seama și de influențele factorilor geografici (supra- fețe de uscat sau de apă, relief), se pot aprecia schimbările pe care le vor suferi masele de aer și fronturile atmosferice. mP - masă de aer maritim polar; cP - masă de aer continental polar; mT - masă de aer maritim tropical; cT - masă de aer continental tropical; D - cicloni; M - anticicloni; —-- izobare; - front cald; •XX. - front rece; ^*4^. - front oclus; -3, 13 - temperatura aerului; O - cer senin; ț - cer acoperit; (ț - cer parțial acoperit; = - aer cețos; = - ceață; > - burniță; $ - aversă de ploaie; * - ninsoare; țfț - direcția și tăria vântului. Fig. 1. Imagine satelitară a sistemelor noroase (a) și harta sinoptică (b) din 09.12.1996 Folosind și unele modele matematice simplificate ale atmosferei, se poate prevedea cum va evolua vremea într-o regiune oarecare într-un timp mai scurt sau mai îndelungat. Prognozele sunt mai exacte pentru timp mai scurt (1-3 zile). Pe baza hărților sinoptice se întocmesc buletinele meteorologice, care se difuzează zilnic pentru uzul în- tregii populații. în cazul apariției posibilităților produce- rii unor fenomene meteorologice dăunătoare (viscol, fur- tuni, îngheț timpuriu), serviciile meteorologice alertează organele de stat și populația pentru a lua măsuri de protecție. 39 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Prelucrarea datelor climatice și hărțile climatice Folosind valorile datelor de la observațiile meteo- rologice din oră în oră sau de la cele 4 observații zilnice, se obțin valori medii zilnice ale elementelor meteorologice. Cu ajutorul lor, se calculează valori medii lunare anuale și multianuale. Pe baza acestor date se întocmesc hărți climatice. Acestea pot fi hărți climatice speciale - care reprezintă câte un element climatic (fig. 2), sau hărți cli- matice generale - care reprezintă mai. ilte elemente climatice. Hărțile climatice speciale reprezinte spațiu a valorilor elementelor climatice liniilor: izoterme pentru temperatură (. pentru presiunea atmosferică, izohiete p de precipitații, izonefe pentru nebulozitate ferențierea în ajutorul izo- » 3), izobare tru cantitatea i. Hărțile climatice pot reprezenta valorile medii mul- tianuale ale elementelor climatice sau valorile medii lunare. De obicei, se întocmesc hărți cu valorile medii ale lunilor caracteristice pentru sezonul rece (ianuarie, în emisfera nordică) și pentru sezonul cald (iulie, în emisfera nordică). Analiza și interpretarea datelor climatice Analiza și caracterizarea variației în timp a valorilor elementelor climatice se realizează cu ajutorul diagra- melor Pentru întocmirea lor se folosesc valorile medii lunare sau anuale. Diagramele pot avea diverse forme. Pentru tempe- ratură se obișnuiește să se folosească diagramele care marchează valorile printr-o linie (fig. 4); pentru preci- 40 ATMOSFERA Capitolul IV Fig. 4. Diagrama evoluției temperaturilor medii lunare Fig. 6. Diagramă climatică complexă (climogramă) pitații se folosesc frecvent histogramele, unde cantitatea medie de precipitații lunare este reprezentată prin co- loane (fig- 5). Se întocmesc și diagrame climatice complexe - climograme, pe care se reprezintă atât tem- peratura, cât și precipitațiile (fig. 6). Fig. 5. Histograma evoluției preciptațiilor medii lunare buletine meteorologice diagrame elemente meteorologice hărți climatice hărți sinoptice prognoză meteorologică ntrebări, exerciții, aplicații practice <- ICum se colectează datele meteorologice? Ce sunt hărțile sinoptice? Pe ce baze se elaborează prognozele meteo- rologice? Care este utilitatea practică a buletinelor și avertizărilor meteorologice? Ce sunt hărțile climatice și pe baza căror date se întocmesc ele? Ce sunt diagramele climatice și ce forme pot avea? • Construiți climogramele pentru stațiile meteorologice București - Filaret și Vf. Omu pe baza datelor din tabelele următoare. Caracterizați apoi variația în timp a valorilor temperaturii și precipitațiilor la cele două stații și explicați deosebirile constatate. București - Filaret (altitudine 82 m; temperaturi medii anuale: 10,9 °C; precipitații medii anuale: 580 mm) Luna I F M A M I I A s O N D T fC) -2,8 -0,7 5,0 11,4 16,9 20,6 22,9 22,3 18,1 11,9 5,3 0,0 P(mm) 38,5 31,5 36,2 44,3 64,0 91,9 57,7 51,9 36,3 42,4 45,6 39,7 Vf. Omu (altitudine 2 509 m; temperaturi medii anuale: 0,7 °C; precipitații medii anuale: 1 346 mm) Luna I F M A M I I A S O N D T CQ -8,7 -7,5 -5,3 0,2 3,6 6,5 8,9 9,7 6,8 2,2 -2,5 -5,5 93,0 173,0 145,7 P(nim) 108,2 170,9 145,0 97,7 i________l__j__ 106,8 54,6 88,9 69,4 92,8 41 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 4. CLIMATELE GLOBULUI Influența factorilor climatogeni duce la o accen- tuată diferențiere climatică pe suprafața terestră. Predo- minanța influenței factorilor cosmici provoacă indivi- dualizarea unor tipuri de climă cu răspândire zonală. Deoarece factorul de bază este repartiția zonală a ra- diației solare pe suprafața terestră, zonalitatea termică se impune în primul rând. Circulația generală a atmosferei are importante influențe îndeosebi asupra precipitațiilor atmosferice care, prin regimul și cantitatea lor, imprimă climei caracteristici importante. Climatele zonale Zona caldă în zona caldă clima este caracterizată prin tempe- raturi ridicate, iar regimul precipitațiilor determină indi- vidualizarea unor tipuri distincte de climă (fig. 1). Clima ecuatorială se manifestă între 5° lat. N și 5° lat. S. Este caracterizată prin temperaturi ridicate tot timpul anului, temperatura medie anuală fiind în jur de 27 °C, cu amplitudine (diferența dintre temperatura ma- ximă și cea minimă) anuală foarte mică, dar cu amplitu- dini diurne mult mai mari (8° - H°C). Precipitațiile, sub formă de ploi torențiale, cad tot timpul anului, aproape zilnic, înregistrând cantități maxime, de obicei, în pe- rioada echinocțiilor. Cantitatea anuală de precipitații este de peste 1 500 - 2 000 mm. Dinamica atmosferică este ca- racterizată printr-un flux slab de mase de aer ce se depla- sează dinspre vest către est. în general, clima ecuatorială este fără vânt (zonă de calm). Clima subecuatorială se extinde în două fâșii situate de o parte și de alta a climei ecuatoriale, între 5° și 12° lat. N și S. Este caracterizată prin existența a două sezoane distincte: unul ploios, în timpul verii emisferei respective, când cad înjur de 1 500 mm precipitații, și un sezon sece- tos, cu temperaturi mai ridicate de 28 °C, în timpul iernii din emisfera respectivă. în sezonul ploios aici se instalează masele de aer ecuatorial, cu fluxul dinspre vest; în sezonul secetos se prelungesc alizeele care aduc mase de aer cald și uscat dinspre regiunile tropicale. Clima tropicală uscată apare de la cca 12° lat. până la cca 35° lat. N și S. Este o climă foarte călduroasă. în cadrul ei s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură pe suprafața terestră de +58 °C la umbră, la Al Aziziyah, în Libia. Variațiile termice de la zi la noapte sunt mari, încât se produce o dezagregare intensă a rocilor. Temperatura medie anuală este de peste 23 °C, cu amplitudinea medie anuală de 17° - 22 °C. Amplitudinile termice zilnice sunt însă foarte mari, de cca 17 °C. Cea mai caracteristică trăsătură a acestui tip de climă este uscăciunea sa excesivă. în medie, cad sub 100 mm precipitații anual și chiar mai puțin, sub formă de ploi întâmplătoare. în aceste regiuni se manifestă alizeele tot timpul anului. Clima tropicală umedă apare în regiuni tropicale în care specificul circulației atmosferice aduce mase de aer maritime. Așa este cazul cu partea estică a insulei Mada- gascar și a Africii de Sud, unde alizeul de SE aduce mase de aer umede de deasupra Oceanului Indian. Din această cauză, cantitatea de precipitații crește la 1 500 - 2 000 mm anual, clima fiind umedă și caldă (20 - 25 °C anual). Clima tropicală umedă apare, de asemenea, pe coasta estică a Australiei (unde alizeul de SE bate dinspre Oceanul Pacific) și pe cea estică a Americii de Sud (unde bate alizeul dinspre Oceanul Atlantic). H Climă ecuatorială și sub- ecuatorială fH Climă tropicală cu sezoane alternante Climă tropicală uscată Climă subtropicală (mediteraneană) Climă temperată maritimă m Climă temperată conti- nentală Climă subarctică (subpolară) Climă polară m Climă montană 42 Capitolul IV î ATMOSFERA Zona temperată în zona temperată clima este la fel de variată dar, în general, este caracterizată prin temperaturi simțitor mai scăzute decât în zona caldă. Clima subtropicală (mediteraneană) se manifestă la contactul dintre zona cu climă caldă și cea cu climă tempe- rată, între 25° și 35⁰ lat., uneori chiar până la 45° lat. N și S. Este prezentă în jurul Mediteranei, în nordul Africii și în sudul Europei, în Asia Mică, în nordul Indochinei, în sudul Australiei, în extremitatea sudică a Africii, în sudul Americii de Nord și Americii de Sud. Este caracterizată prin veri călduroase (cu temperatura medie lunară de 20° - 25° C) și secetoase; iernile sunt blânde (temperatură me- die lunară de 10° - 11° C) și umede. Suma precipitațiilor anuale poate ajunge până la 1 000 mm, iar temperaturile medii anuale ating 15 -17 °C. Clima temperată maritimă este caracteristică îndeo- sebi vestului Europei, unde predomină masele de aer maritim venite dinspre Oceanul Atlantic. De aceea, verile sunt răcoroase (temperatura medie a lunii celei mai calde fiind sub 22 °C), iar iernile sunt blânde, cu puțină zăpadă. Precipitațiile sunt abundente (750 - 1 000 mm) și cad tot timpul anului, iar temperaturile medii anuale sunt de 10 - 15 °C. Ca în toată zona temperată, și aici se indi- vidualizează patru anotimpuri. în clima temperată maritimă și subtropicală sunt caracteristice vânturile de vest, rezultat al circulației ae- rului de la latitudini medii. Clima temperată continentală apare în interiorul continentelor, între 35° și 50° lat. N și S. Este o climă excesivă, cu veri călduroase (temperaturi medii lunare peste 20° C) și secetoase, dar cu ierni aspre (temperaturi medii lunare de la -10°, până la - 40° C), cu zăpezi puține, care reușesc totuși să formeze un strat de zăpadă ce se menține timp îndelungat. Amplitudinile termice anuale sunt cele mai mari în comparație cu toate celelalte tipuri de climă. Maximul de precipitații se produce, de obicei, în prima parte a verii. Cantitatea anuală de precipitații este redusă, 250 - 500 mm, iar temperaturile medii anuale sunt de 5 - 10 °C. Predo- mină vânturi ce bat dinspre nord. Zona rece în zona rece clima este mai puțin variată, fiind caracterizată peste tot prin temperaturi scăzute și precipi- tații reduse. Totuși, se deosebesc tipuri de climă distincte. Clima subarctică (subpolară) este prezentă, în general, de la 50° până la 70° lat. N și S. Este o climă rece (temperatura oscilează în jurul valorii de 0 °C), cu ierni lungi și geroase și cu veri scurte și reci. Precipitațiile sunt reduse la 200 - 300 mm și se produc mai mult sub formă de ninsoare. în Siberia, temperatura medie a lunii celei mai friguroase este sub - 38 °C. Temperaturile minime coboară foarte mult. Temperatura medie a lunii ianuarie este de - 51°C la Verhoiansk, iar temperatura minimă a ajuns la - 78 °C la Oimeakon. Și în nord-vestul Canadei temperatura minimă a coborât până la - 63 °C. Clima polară se manifestă dincolo de 70° lat. N și S, dar în Antarctida apare și la latitudini mai mici. Este caracterizată prin temperaturi foarte scăzute tot timpul anului (de la - 30° până la - 50 °C). Totuși, în zona polară nordică se manifestă o scurtă vară în timpul căreia tempe- ratura urcă peste 0 °C. în Antarctida, însă, temperaturile rămân foarte scăzute tot timpul anului. De altfel, acolo a fost înregistrată cea mai scăzută temperatură de pe supra- fața terestră, de - 89,2 °C la stația Vbstok. Climatele azonale Factorii climatogeni geografici tulbură zonalitatea climatică, provocând apariția unor tipuri de climă azo- nală, deosebite de cele caracteristice zonei respective. Cele mai caracteristice tipuri de climat azonal sunt deter- minate de influențele circulației atmosferice și de relieful uscatului. Clima masonică este produsul unei circulații atmos- ferice specifice din unele regiuni și anume circulația musonică. Este o climă caracterizată prin două sezoane : un sezon ploios, în timpul verii din emisfera respectivă, și un sezon secetos, în timpul iernii. Aceasta se datorește deplasării maselor de aer dinspre ocean spre uscat, vara, și dinspre uscat spre ocean, iama. Clima musonică se manifestă atât în zona caldă din sudul Asiei, cât și în zona temperată din estul Asiei. Muso- nul de vară, care este o prelungire a alizeului din emisfera sudică peste Oceanul Indian, întâlnind în cale lanțul muntos al Himalayei, aduce precipitații extrem de bogate (peste 12 000 mm anual la Cherapundji - cea mai mare cantitate de pe tot Globul) (fig. 2). în clima musonică din cuprinsul zonei calde, sezo- nul secetos este foarte călduros. în zona temperată însă (din estul Asiei), sezonul secetos este friguros, iar cel ploios este cald. Clima montană este determinată de prezența relie- fului înalt, care duce la o etaj are climatică. Pe suprafața munților se succedă etaje de climă din ce în ce mai rece și mai umedă, pe măsură ce crește altitu- dinea. Se ajunge astfel ca pe munții înalți, chiar în zona caldă, să apară o climă atât de rece încât permite forma- rea zăpezilor veșnice și a ghețarilor. Totuși, cantitatea de precipitații nu crește în mod continuu, o dată cu altitudi- nea. Se constată că cele mai multe precipitații se înregis- trează între 1 800 m și 3 000m altitudine. Fig. 2. Musonii în sudul Asiei I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Este totuși o diferență între această climă și cea polară, deoarece în zona montană caldă durata zilei și a nopții variază puțin, în timp ce în zona polară, este foarte lungă, depășind 24 de ore. Topoclimate și microclimate Factorii geografici locali pot imprima climei unele particularități, care determină individualizarea unor topo- climate și microclimate diverse. Prin topoclimate se indică unele condiții climatice locale care capătă nuanțe specifice sub influența unor forme de relief (fig. 3), a suprafețelor acvatice, a pădu- rilor extinse sau a altor elemente geografice. în felul acesta, se poate individualiza clima unei de- presiuni sau a unui masiv muntos, a unei regiuni lacustre etc. De exemplu, în depresiunile intramontane carpatice se manifestă un topoclimat caracterizat prin temperaturi foarte scăzute, provocate de acumularea aerului rece scurs de pe munții din jur, cu formare de inversiuni ter- mice, cu frecvente cețuri și brume, dar cu precipitații pu- ține. De altfel, cea mai scăzută temperatură de pe terito- riul României (-38 °C) a fost înregistrată la Bod, în Depre- siunea Brașovului, și nu pe munții cei mai înalți. Prin microclimate se desemnează particularitățile climatice ale unui teritoriu mic, determinate de influ- ențele unora dintre factorii geografici. Se poate vorbi de microclima unui versant cu expunere spre sud, care este mai însorit și cu temperaturi mai ridicate sau, dimpotrivă, de microclima unui versant cu expunere spre nord, umbrit și mai răcoros. Se poate vorbi de microclima unui șes sau de cea a unui interfluviu. Pentru viața și activitatea omului, cea mai mare importanță o au condițiile topoclimatice și îndeosebi cele microclimatice, deoarece acestea se resimt în mod direct. Fig. 3. Formarea precipitațiilor orografice în zone cu relief înalt climate azonale tipuri de climă climate zonale topoclimate microclimate ntrebări, exerciții, aplicații practice < Care sunt zonele de climă de pe Glob si Care sunt tipurile de climă din zona c< Care sunt tipurile de climă din zona te Care sunt tipurile de climă din zona re Care sunt tipurile de climă azonale și < Ce se înțelege prin topoclimat și prin i • Analizați harta cu climatele Globulu de la limitele latitudinale ale zonelor t între ce limite latitudinale se desfășoară? ă și prin ce se caracterizează fiecare? aerată și ce caracteristici au? și prin ce se caracterizează? cine sunt ele determinate? :roclimat și care sunt factorii care le determină? îrestru și explicați de ce extinderea zonelor de climă se abate nice. • Sintetizați datele din lecție într-un tabel asemănător cu cel de mai jos: Zona climatică Tipul de climă Extindere Nr. de anotimpuri Temperatura Precipitații Vânturi în latitudine și caracterul dominant medie anuală medii anuale Ecuatorial CALDĂ Subecuatorial Tropical uscat Tropical umed Subtropical TEMPERATĂ (mediteranean) Temperat maritim Temperat continental RECE Subarctic (subpolar) Polar 44 ATMOSFERA Capitolul IV 5. CLIMA ORIZONTULUI LOCAL. APLICAȚII PRACTICE Caracterizarea climei unei localități se poate realiza mai precis pe baza datelor de observație meteorologică în localitate sau în vecinătatea ei ori se poate efectua, cu oa- recare aproximație, utilizând hărți climatice care cuprind și regiunea respectivă. Dacă în localitatea de reședință sau în apropiere funcționează o stație meteorologică, se vor folosi datele de la acea stație pentru o caracterizare complexă a climei. Cum marea majoritate a localităților din România nu au o stație meteorologică nici în apropiere, demonstrăm cum se realizează o caracterizare clinaatică cu ajutorul hărților climatice și al informațiilor de la localnici. Plan de analiză 1. Aprecierea factorilor genetici ai climei Se stabilesc coordonatele geografice ale localității, cu ajutorul unei hărți a României. - Pe această bază, se pot face considerații asupra tipului de climă din localitatea respectivă (climă tempe- rată cu nuanțe moderate, excesive, cu influențe submedi- teraneene, baltice) și se pot schița trăsăturile generale ale regimului termic și pluviometric. - Se precizează tipul de climă în funcție de altitudine și de forma reliefului regiunii în care este amplasată loca- litatea (climă de litoral, de câmpie, de deal, de munte). - Se caracterizează factorii genetici locali ai climei și se fac aprecieri asupra influențelor lor climatice (dacă localitatea este amplasată într-o depresiune sau vale, acestea asigură adăpost contra vânturilor, dar favorizează inversiunile termice, cu scăderea temperaturii, dacă este amplasată pe un interfluviu, fiind expusă unor vânturi mai puternice, dacă este amplasată pe versanți însoriți sau umbriți, într-o regiune împădurită etc.). - Se analizează și se apreciază influențele climatice antropice, după tipul și mărimea localității (dacă este un sat sau un oraș, mărimea orașului, proporția de spații verzi, intensitatea poluării prin sistemele de încălzire sau activități industriale). 2. Analiza elementelor climatice - Se folosesc, îndeosebi, hărțile climatice din ma- nualele de geografie a României sau din atlase. - Pe baza acestor hărți climatice se stabilesc valorile temperaturilor și precipitațiilor medii anuale, ale tempera- turilor din lunile extreme (ianuarie și iulie), se calculează apoi amplitudinea termică, se analizează celelalte ele- mente climatice. 3. Identificarea fenomenelor climatice - Se recurge la informații de la localnici privind ma- nifestarea unor fenomene deosebite, ca: furtuni puternice, căderi masive de zăpadă, precipitații abundente urmate de inundații catastrofale sau, dimpotrivă, lipsa precipitațiilor ce cauzează secetă și uscăciune. 4. Aprecierea favorabilității climatului local pentru societatea omenească - Se iau în considerare activitățile importante ale lo- cuitorilor din localitatea respectivă (agricultură, industrie, transporturi, turism etc.). - Se argumentează în ce măsură clima a fost un fac- tor favorabil pentru apariția și evoluția acestor activități. Aplicație practică întocmiți un proiect de studiu, după acest plan de analiză, în care să caracterizați clima localității voastre de reședință. Folosiți hărți generale și speciale (fig. 1), pre- cum și informații de la localnici. Fig. 1. Harta tipurilor de climă din România Capitolul V. HIDROSFERA 1. OCEANUL PLANETAR Structura Oceanului Planetar Oceanul Planetar cuprinde oceanele și mările de pe Pământ. împreună, ele ocupă cca 361 milioane km² (aproape 71 % din suprafața planetei). Oceanele în cadrul Oceanului Planetar se individualizează patru oceane care au poziții, forme și dimensiuni diferite (fig.l) Caracteristicile chimice ale apelor oceanice și marine Apa oceanelor și mărilor are o compoziție chimică complexă, conținând mari cantități de săruri dizolvate. Acestea constituie salinitatea apei. în medie, apa Ocea- nului Planetar conține 34,5 g săruri la litrul de apă, adică are o salinitate de 34,5 %o. Dacă toate aceste săruri s-ar depune pe fundul ocea- nelor și al mărilor s-ar forma un strat cu o grosime de 60 m. Suprafața Adâncimea Adâncimea Numele Poziția geografică (mii. km2) medie (m) maximă (m) Oceanul Pacific în ambele emisfere 197,7 (cu mările aferente) 4 270 11 022 165,7 (fără mări) (Groapa Marianelor) Oceanul Atlantic în ambele emisfere 93, 4 (cu mările aferente) 3 332 9219 82,4 (fără mări) (Groapa Puerto Rico) Oceanul Indian Preponderent în 73,5 (cu Marea Roșie și G. Persic) 3 890 7 455 emisfera sudică 65,5 (oceanul propriu-zis) (Groapa Sunda) Oceanul Arctic în emisfera nordică 14 1 205 5 625 Fig. 1. Componența Oceanului Planetar Mările Mările însumează o suprafață de 74 800 000 km² (cca 20% din suprafața Oceanului Planetar). Ele pot fi clasificate după așezarea lor geografică, deosebindu-se mai multe tipuri: mări deschise, mări interinsulare, mări mărginașe și mări interioare. Mările deschise sunt părți ale oceanului din veci- nătatea continentelor, care se deosebesc de restul ocea- nului doar prin adâncimi mult mai mici. în această cate- gorie se pot include Marea Ross , din vecinătatea Antarc- tidei, și Marea Arabiei. Mările interinsulare comunică foarte larg cu ocea- nul, fiind delimitate față de acesta doar prin unele ar- hipelaguri. Astfel de mări sunt Marea Banda, Marea Sulawesi, Marea Java. Mările mărginașe sunt situate la marginea con- tinentelor și sunt, parțial, separate de restul oceanului prin peninsule și arhipelaguri. Așa sunt Marea Galbenă, Marea Bering ș.a. Unele dintre aceste mări sunt puternic influ- ențate de către continentul vecin, îndeosebi în regimul lor termic. Mările interioare sunt înconjurate de uscat, având comunicare cu oceanul doar prin strâmtori înguste. Din această categorie pot fi citate Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Baltică ș.a. Comunicarea redusă cu ocea- nul face ca aceste mări să aibă o serie de particularități în chimismul, regimul termic și dinamica apelor. Dintre săruri, cea mai mare parte o constituie clorura de sodiu (sarea de bucătărie), care reprezintă cca 85% din total. De aceea, apa marină este sărată. Urmează sulfații, cu aproape 8%, care dau apei și un gust amărui (fig. 2). Salinitatea prezintă mari variații în cuprinsul Oceanului Planetar (fig. 3). Dacă în largul oceanelor din zona temperată salinitatea este înjur de 35%o, în zonele tropicale salinitatea crește până la 36 %o, datorită eva- porației intense și precipitațiilor reduse. în zona ecua- torială salinitatea scade până la 34%o, datorită ploilor abundente. Sulfați 7,72% Magneziu 3,28% Calciu 1,17% Potasiu 1,1% Bicarbonați 0,4% Brom 0,19% Alți ioni 0,05% Clor 55,07% Fig. 2. Principalii ioni din apa mării Sodiu 30,62% 46 HIDROSFERA Capitolul V Fig. 3. Variația salinității și temperaturii apelor Oceanului Planetar dupâ latitudine în unele mări interioare din zona tropicală salinitatea crește mult, ajungând, de exemplu, la 41 %o în Marea Roșie. Dimpotrivă, în alte mări interioare în care se varsă râuri mari salinitatea poate scădea foarte mult, până la 5 - 6%o și chiar mai puțin, ca în Marea Baltică. în afară de săruri, în apa marină sunt dizolvate mari cantități de gaze. Prezența oxigenului în apă permite viața animalelor acvatice. în adâncurile Mării Negre, prezența hi- drogenului sulfurat împiedică existența organismelor vii. Caracteristicile fizice ale apei Oceanului Planetar Culoarea apei marine este variabilă, în funcție de o serie de condiții locale. Deși apa pură este incoloră, stratul gros de apă marină reflectă mai mult radiațiile albastre și culoarea apei apare cu nuanțe de albastru. Prezența algelor mărunte conferă apei o culoare ver- zuie, iar particulele argiloase aflate în suspensie dau o cu- loare gălbuie, de unde și numele de Marea Galbenă. Transparența apei marine este influențată de puri- tatea ei. Transparența se exprimă prin adâncimea la care se poate vedea un disc alb de o anumită dimensiune. Cea mai mare transparență este în jur de 50 m și se înregis- trează în Oceanul Atlantic, în zona numită Marea Sar- gasselor. Densitatea apei marine depinde de salinitate și este de peste lg/cm³. Temperatura apei marine prezintă mari variații în timp și spațiu. în zona ecuatorială, temperatura apei la su- prafața oceanelor și mărilor este, în medie, de 27° - 28 °C. în zonele tropicale se constată mari diferențe de tem- peratură, datorită curenților marini: în părțile estice ale oceanelor temperatura este de 15° - 20 °C, iar în părțile vestice, de 20° - 25 ⁰ C. în zonele temperate se constată o scădere a tem- peraturii de la cca 10 °C la latitudini mici, până la aproape de 0° C la latitudini mari. Și în zonele temperate apar dife- rențieri importante de temperatură din cauza curenților calzi și a celor reci. în emisfera nordică sunt mai calde părțile estice ale oceanelor și mai reci cele vestice. în emisfera sudică situția este inversă. în Oceanul Arctic, acolo unde temperatura scade până la -2 °C, apa nu îngheață încă datorită salinității. To- tuși, apele oceanice îngheață pe întinderi foarte mari, de- oarece temperatura scade sub -2 °C. Se formează astfel banchiza polară (strat continuu de gheață groasă) sau pack-\i\ (sloiuri de gheață care se unesc între ele). în apele marine de suprafață se produc mari variații de temperatură în timp. Variațiile diurne sunt de 2 - 3° și se propagă până la adâncimi de 20 - 30 m; variațiile sezo- niere sunt de 2 - 3° în zona caldă și 8 - 12° în zonele tem- perate și se propagă până la 200 - 300 m adâncime. La adâncimi mai mari, temperatura apei scade continuu în- cât pe fundul oceanelor ajunge până la 2 °C și chiar mai puțin. Dinamica apelor marine Sub acțiunea forțelor interne și externe ale Pămân- tului, apele marine sunt supuse unor mișcări diverse. Valurile Sunt mișcările cele mai vizibile ale apelor marine. Ele sunt mișcări ondulatorii astfel că apa nu se deplasează în plan orizontal. în ape puțin adânci, frecarea apei de fundul marin poate provoca asemenea deplasări orizontale. Elementele unui val sunt lungimea, înălțimea și creasta (fig. 4). Lungimea valurilor ^Lungimea valurilor Spargerea constantă J în descreștere valurilor Fig. 4. Elementele (a) și mișcarea valurilor (b) Valurile pot fi provocate de vânt și în acest caz sunt denumite valuri eoliene. Acestea au înălțimi reduse, de numai câțiva metri. După încetarea vântului, continuă să se manifeste valuri libere, numite hulă marină, care au lungimi de până la 400 m și se propagă cu viteze de până la lOOkm/h. Există însă și valuri seismice, provocate de cutre- murele de pământ și de exploziile vulcanice, care pot atin- ge înălțimi de ordinul zecilor de metri. Japonezii le denu- mesc tsunami și ele pot provoca pagube mari. Curenții marini Sunt mișcări de deplasare a apei. Ea poate fi antre- nată în mișcare prin frecare, de către vânt. In aceste fel se 47 Fig. 5. Principalii curenți oceanici formează curenții de fricțiune (curenții eolieni). Cei mai mari curenți sunt provocați de alizee și de musoni. Curenții marini pun în mișcare mase enorme de apă. De exemplu, Gulf-Stream, din partea nordică a Oceanului Atlantic, are o lățime de cca 500 km, o viteză de 10 km/h și un debit de cca 100 mii. m³ de apă (de 100 de ori mai mare decât debitul tuturor râurilor de pe Glob). Există și curenți de compensație, provocați de dife- rențele de nivel care apar în diferite părți ale Oceanului Planetar. Aceștia sunt uneori curenți verticali ascendenți care compensează apele deplasate de la suprafață de către vânturi. în Oceanul Pacific, pe coastele Americii de Sud, când slăbește ascensiunea apelor reci, temperatura apelor rămâne ridicată, ceea ce are efecte climatice la scară plane- tară, cu producerea de secete în unele regiuni și cu ploi abundente în altele (fenomenul El Nino). După temperatura lor în raport cu cea a apei în care ajung, se deosebesc curenți calzi și curenți reci (fig. 5). De exemplu, Gulf-Stream are temperatura de 20° - 25° C, cu 6 - 7° mai mare decât temperatura ape- lor din jur. Există, de asemenea, și curenți de adâncime și cu- renți pe verticală, provocați de diferențele de densitate ale apei. Acești curenți favorizează aerisirea apelor de adân- cime, deoarece curenții descendenți duc spre adânc apa încărcată cu oxigen. Mareele Sunt oscilații de nivel ale apei provocate de atracția Lunii și a Soarelui (fig* 6). în lungul meridianului din dreptul Lunii și al meridianului opus, nivelul apei marine se ridică cu 2 - 3 m în largul oceanului. în unele regiuni litorale, datorită configurației țărmului, nivelul apei creș- te mult mai mult (în Golful Fundy de pe coasta atlantică a Canadei creșterea de nivel ajunge de 19 m, ea fiind cea mai mare din lume). Fig. 6. Formarea mareelor maxime și minime Datorită ridicării nivelului, apa înaintează asupra us- catului, manifestându-se fluxul. Scăderea nivelului apei provoacă refluxul, adică retragerea apei de pe uscat. Fluxul și refluxul favorizează, în porturi, pătrunderea și ieșirea vapoarelor. 48 HIDROSFERA Capitolul V Configurația țărmului poate întârzia producerea flu- xului față de trecerea Lunii la meridianul locului. Inter- valul de timp dintre trecerea Lunii la meridian și nivelul maxim al mareei constituie ora portului, care este impor- tantă pentru navigație. Perioada de trecere a Lunii la me- ridian - și deci de producere a mareelor - este de 24 ore și 50 minute. Aceasta deoarece mișcarea de revoluție a Lunii în jurul Pământului face necesar ca Pământul să execute mai mult de o rotație completă pentru ca același meridian să ajungă din nou în dreptul Lunii. Deoarece fluxul se produce și la meridianul opus Lunii, în 24 de ore și 50 minute se produc două fluxuri și două refluxuri pe același meridian. Mareele ating valoarea maximă^ când Luna este în conjuncție și în opoziție (la sizigii). Denivelările provocate de maree determină forma- rea unor curenți de maree care devin foarte puternici în unele strâmtori. Fluxul înaintează și pe gurile de vărsare ale râurilor. Deosebit de spectaculoasă este înaintarea flu- xului pe fluviul Amazon, sub forma unui val înalt de 8 m, fenomen numit pororoca. Mișcările apelor marine au importante consecințe geografice. Valurile modelează țărmul, formând faleze și plaje. Curenții marini au mari influențe climatice: curenții calzi provoacă încălzirea climei, așa cum se întâmplă pe litoralul de NV al Europei; curenții reci provoacă răcirea climei, așa cum este cazul cu litoralul de NE al Americii de Nord. Totodată, curenții litorali contribuie la formarea cordoanelor litorale, iar mareele, la formarea estuarelor, deoarece refluxul spală aluviunile și lărgește gurile râurilor. culoarea apelor marine curenți densitatea apelor marine maree mări oceane Ocean Planetar temperatura apelor transparența apelor valuri ntrebări, exerciții, aplicații practice — ICe este Oceanul Planetar și care sunt subuni- tățile lui? Ce sunt mările și ce categorii de mări există după poziția lor geografică? Care sunt caracteristicile chimice ale apelor Oceanului Planetar? Care sunt factorii care influențează salinitatea apelor oceanice și marine? Cum variază salinitatea apelor la suprafața Oceanului Planetar? Care sunt caracteristicile fizice ale apelor oceanice? Care sunt factorii care influențează tempe- ratura apelor oceanice și marine? Cine provoacă mișcarea apelor marine? Ce sunt valurile și care sunt caracteristicile lor? Ce sunt curenții marini și ce categorii de curenți cunoașteți? Ce sunt mareele și cum se formează ele? Care este importanța geografică a Oceanului Planetar? • Urmăriți pe Harta fizică a lumii mările ce apar- țin oceanelor Pacific, Atlantic și Indian. Grupați-le apoi pe mai multe tipuri, după poziția lor geografică. © Analizați figura 3 din lecție și explicați variația temperaturii și salinității apelor oceanice de la ecuator spre poli. ® Corelați diagrama alăturată cu figura 5 și răspundeți: - ce fel de curenți sunt curentul A și curentul B (argumentați răspunsul vostru); - cum influențează acești curenți clima (temperatura și precipitațiile) în localitatea X și localitatea Y. • Observați figurile de mai jos. Răspundeți ce fel de curenți acționează și cum influențează clima acestor zone. 49 L ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 2. APELE CONTINENTALE Totalitatea apelor care se găsesc pe uscat, atât pe suprafața cât și în interiorul scoarței terestre, constituie apele continentale. Alcătuirea petrografică a scoarței, relieful și con- dițiile climatice determină o structură complexă a apelor continentale. O primă împărțire a lor se poate face în ra- port cu poziția față de suprafața scoarței terestre. în acest fel se pot deosebi ape subterane și ape de suprafață. Apele subterane Apele subterane se formează acolo unde există alter- nanță de roci permeabile (nisipuri, pietrișuri, gresii slab cimentate etc.) și impermeabile (argile, mame). Sub acțiunea gravitației, apa din precipitații se infiltrează până la primul strat impermeabil, unde rămâne în porii și fisu- rile rocii permeabile. în felul acesta se formează o pânză de apă subterană (fig. 1). Dacă este la mică adâncime și este alimentată pe toată suprafața sa, ea se numește pânză de apă freatică. Nivelul apei freatice variază. El se ridică în perioadele ploioase și coboară în cele secetoase, când pânza de apă este slab alimentată. n— Strat permeabil ~ — Nivel freatic ----- Pânză de apă freatică 2— Strat impermeabil -------Nivelul apei subterane . :--- Pânză de apă captivă Strat impermeabil Nivelul apei subterane ---- Pânză de apă captivă Strat impermeabil Fig. 1. Pânza de apă subterană Când pânza de apă este situată într-un strat permeabil prins între strate impermeabile, este o pânză de apă cap- tivă, care, de obicei, este la adâncime mai mare. Dacă stra- tele de roci sunt înclinate, pânza captivă este sub presiune. Acolo unde o pânză de apă este intersectată de supra- fața reliefului, apa iese la zi, formându-se izvoarele. Când apa se scurge coborând prin scoarță, se formează izvoare descendente', când apa urcă prin scoarță și iese la supra- față se formează izvoare ascendente. Din pânzele de apă sub presiune apa se poate ridica deasupra nivelului supra- feței scoarței terestre formând izvoare arteziene (fig. 2). Datorită căldurii interne a Pământului, apele subte- rane pot căpăta temperaturi ridicate și pot da naștere la izvoare termale. Acestea au temperatura mai mare decât temperatura medie a aerului din locul respectiv. De obi- cei, sunt numite astfel izvoarele a căror apă are tempera- tura mai mare decât temperatura corpului omenesc. Așa sunt apele termale de la Băile Herculane, Băile Felix sau Băile 1 Mai din România. în regiunile vulcanice, apa infiltrată ajunge la tem- peraturi mari, formându-se vapori a căror presiune aruncă, din fisurile scoarței, la o înălțime de mai mulți metri sau chiar zeci de metri, coloana de apă fierbinte de deasupra lor. Acest tip de izvoare se numesc gheizere. „Erupția” gheizerelor se face intermitent, deoarece este necesar un timp destul de îndelungat pentru acumularea apei și formarea vaporilor de apă sub presiune. Tot iz- voare intermitente sunt și izbucurile. Acestea se formează în regiunile carstice și funcționează pe principiul sifo- nului (fig. 3). a - canal de alimentare b - canal de evacuare (cu forma unui sifon și cu lățimea dublă față de cea a canalului de alimentare) c - peșteră Fig. 3. Izvor intermitent în regiuni carstice (izbuc) Circulând prin scoarța terestră, apele subterane pot dizolva o serie de substanțe minerale sau gaze și devin ape minerale. în lanțul vulcanic din Carpații Orientali sunt numeroase izvoare cu ape care conțin dioxid de carbon și diverse substanțe minerale, care au rol terapeutic. Apele de suprafață O parte din apele rezultate din precipitații și din izvoare rămâne pe suprafața scoarței terestre formând apele de suprafață. Relieful și condițiile climatice deter- mină o diferențiere a apelor de suprafață. Astfel, relieful favorizează curgerea sau stagnarea apei, ducând la indi- vidualizarea apelor curgătoare și a celor stătătoare. 50 HIDROSFERA Capitolul V Fig. 4. Elementele unui râu și profilul transversal al văii în cursul superior, mijlociu și inferior Apele curgătoare (râurile) Suprafața înclinată a unor forme de relief favori- zează scurgerea apei sub acțiunea forței gravitaționale. Se formează astfel apele curgătoare. Acestea se numesc, în general, râuri, deși diferă foarte mult între ele. Astfel, după dimensiuni, se deosebesc fluvii și râuri. Separarea în aceste categorii este convențională. De obicei, apele curgătoare sunt integrate în sisteme de râuri, cele mai mici fiind afluenții celor mai mari. Locul de unire a două râuri poartă numele de confluență. La un râu se deosebesc izvorul (care poate fi un iz- vor de apă subterană, un lac, un ghețar), cursul (traseul pe care curge apa) și gura de vărsare (fig. 4). Terenul de pe care își adună apele un râu constituie bazinul hidrografic al râului. Regimul hidrologic al râurilor Alimentarea cu apă a râurilor se face din ploi (ali- mentare pluvială), din topirea zăpezilor (alimentare ni- vală), din apele subterane (alimentare subterană) sau din lacuri. Ponderea acestor surse de alimentare diferă în- deosebi în funcție de condițiile climatice. Scurgerea fluvială reprezintă deplasarea apei prin albia râului. Ea poate fi apreciată prin debit, care repre- zintă cantitatea de apă (exprimată, de obicei, în metri cubi) ce trece într-o secundă prin secțiunea transversală a albiei râului. Deoarece sursele de alimentare ale râurilor suportă variații în timp, se manifestă și variații ale debitului. Aces- tea constituie regimul scurgerii (regimul fluvial), care este determinat de modul de alimentare și de dimensiunile râului. Cu cât râul este mai mare și bazinul său hidrografic este mai întins, cu atât sunt mai reduse variațiile debitului. La râurile mici se produc variații mari de debit încât, în unele perioade, ele pot seca. Există deci râuri cu scurgere permanentă, dar și râuri cu scurgere temporară sau râuri cu scurgere intermitentă. în perioadele cu ploi abundente sau la topirea zăpe- zilor se produc viituri - creșteri mari ale debitului și ni- velului râului, încât se poate ajunge la revărsări ale râu- rilor și la inundarea șesurilor. Temperatura apei râurilor este influențată de sursa de alimentare și de condițiile climatice ale regiunilor prin care curge râul. Temperatura apei capătă, în general, tem- peratura aerului din regiunea în care este situat râul. Iama, temperatura apei scade sub 0° și se produce înghețul apei. Se formează gheață la mal, ace de gheață în masa apei, năboi (sloiuri de gheață spongioasă) și în cele din urmă, pod de gheață (fig. 5). La dezgheț, curg sloiuri de gheață pe râu care, uneori, se blochează formândzăpoare (baraje de gheață, care pot provoca inundații). Fig. 5. înghețul apei râurilor (secțiune transversală prin albia râului) Apele stătătoare Apele care stagnează în depresiunile scoarței teres- tre constituie apele stătătoare. în această categorie intră lacurile și bălțile. Lacurile Cantitățile mari de apă care stagnează în forme nega- tive de relief formează lacurile. Dimensiunile lacurilor sunt variate, în funcție de mărimea bazinelor (cuvetelor) lacustre și de cantitatea de apă scursă în cuvetă. 51 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Bazinele lacustre au origini diverse. După originea bazinelor se pot deosebi: lacuri tectonice (care sunt cele mai întinse și mai adânci, de ex., Lacul Baikal, cu adân- cimea de 1 620 m); lacuri glaciare, adăpostite în circuri și în văi glaciare (de ex., Lacul Bucura, din Munții Retezat); lacuri de baraj natural (de ex., Lacul Roșu, format prin bararea văii Bicazului de o alunecare de teren); Umanele fluviale și marine, formate prin bararea unor râuri de către grinduri fluviatile sau de cordoane litorale; lacuri vulca- nice, formate în cratere vulcanice (de ex., Lacul Sfânta Ana); lacuri carstice (formate în depresiuni carstice, de ex., Lacul Ursu de la Sovata, format pecarst în sare). O categorie aparte o constituie lacurile de origine antropică, formate prin bararea unor râuri de către om pentru amenajarea de hidrocentrale (fig. 6) sau pentru a crea rezerve de apă, pentru piscicultura, agrement. Alimentarea lacurilor cu apă se face de către râuri, prin scurgerea apei de pe versanții depresiunii în care se găsește lacul sau din ape subterane, prin izvoare. Consumul apei din lacuri se realizează prin scurgere de către râuri (emisari), prin evaporare, prin infiltrare și, în unele cazuri, prin prelevarea apei de către om. Dezechilibrele dintre alimentare și consumul apei provoacă variații ale nivelului lacului. Chimismul apei lacurilor este influențat de rocile din bazinul de alimentare și din cuveta lacustră. Unele lacuri au ape dulci, altele au ape foarte sărate (de ex., Lacul Techirghiol), iar altele conțin diverse substanțe mi- nerale și gaze, așa cum sunt unele lacuri vulcanice. Sunt considerate lacuri dulci cele care au salinitate până la 1 %o, lacuri salmastre, cele cu salinitate până la 24%o și lacuri sărate, cele cu salinitate peste 24%o. Regimul termic al apelor lacustre este influențat de condițiile climatice și de modul de alimentare. De exem- plu, Lacul Pețea de la Băile 1 Mai are apă caldă, fiind ali- mentat de izvoare termale. în zonele temperate și reci, temperatura apei la suprafață scade iama până la îngheț. Evoluția lacurilor duce, în cele din urmă, la dispariția lor. Afluenții și procesele de versant contribuie la colmatarea (umplerea) cuvetelor lacustre cu materiale care formează sedimente lacustre. Când adâncimea apei scade foarte mult, cuveta lacustră este invadată de vege- tație, fiind transformată în mlaștină și, în final, într-o câmpie lacustră. Fig. 6. Tipuri de lacuri după originea bazinului lacustru 52 HIDROSFERA Capitolul V Ghețarii Condițiile climatice specifice latitudinilor și alti- tudinilor mari favorizează acumularea zăpezii și for- marea ghețarilor. Aceștia reprezintă mase de gheață com- pactă, persistente pe suprafața scoarței sau, în unele ca- zuri, în peșteri. Zăpada provenită din ninsori se acumulează, se compactează în formă de fim (zăpadă grăunțoasă) și apoi, prin tasare și recristalizare, se transformă în gheață de ghețar (gheață compactă). Cei mai mari ghețari sunt ghețarii de calotă - mase de gheață care acoperă întinderi enorme, așa cum este cazul în Antarctida și Groenlanda. Grosimea gheții în calote ajunge să depășească 3 000m. Datorită altitudinii mari, pe unii munți apar ghețari și în zonele temperate sau chiar în zona caldă. Ghețarii montani sunt ghețari de circ sau ghețari de vale. Sub acțiunea forței gravitaționale, gheața se depla- sează lent și acționează asupra scoarței terestre modifi- când relieful. Când ajunge la țărm, din ghețar se rup blo- curi imense care plutesc pe mare, formând icebergurile (fig. 7). Fig. 7. Iceberguri în zona polară nordică ape de suprafață ape subterane ghețari izvoare lacuri pânză de apă subterană râuri regim hidrologic ntrebări, exerciții, aplicații practice <— Cum se clasifică apele continentale? Ce sunt apele subterane și cum se formează ele? Ce este pânza de apă freatică și în ce condiții se formează o pânză de apă captivă? Ce sunt izvoarele și de câte feluri sunt? Care sunt apele de suprafață și care este prove- niența lor? Care sunt elementele unui râu? Ce se înțelege prin regimul hidrologic al râurilor? Ce sunt lacurile și ce factori condiționează existența lor? Ce categorii de lacuri se deosebesc după origi- nea cuvetei lacustre și după compoziția chimică a apei? Ce sunt ghețarii și în ce condiții se formează? De câte feluri sunt ghețarii? ® Amintiți-vă din lecția 3 capitolul III tipurile de țărmuri. Menționați ce tipuri de guri de vărsare pot avea râurile care se varsă într-o mare. ® Precizați pe figura alăturată care este râul princi- pal și ce afluenți are. • Stabiliți confluențele și grupați afluenții într-un tabel asemănător cu cel de mai jos. Afluenții Afluenții Afluenții Afluenții Râul principal de ordinul de ordinul de ordinul de ordinul I II III IV • Dați exemple de tipuri de lacuri din România, după originea cuvetei lacustre. 53 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 3. HIDROGRAFIA ORIZONTULUI LOCAL. APLICAȚII PRACTICE 9 Caracterizarea apelor din orizontul local se rea- lizează pe baza unor observații și măsurători făcute atât asupra apelor de suprafață, cât și a celor subterane din localitatea de reședință sau din împrejurimi. Pentru aceasta, se întocmește un chestionar de analiză care poate servi ca îndrumător în cercetare. Chestionar de analiză pentru râuri 1. Numele râului 2. Locul unde are obârșia (izvorul) 3. Lățimea răului - Se măsoară pe unul din podurile care îl traversează în localitate sau în preajma ei. 4. Adâncimea apei și întocmirea profilului transver- sal al albiei. - De pe podul de peste râu, se măsoară adâncimea apei cu ajutorul unei sfori gradate cu noduri, cu o greutate la capăt; în funcție de lățimea râului, se fac măsurători la distanțe egale între ele; alegând o scară potrivită și fo- losind hârtie milimetrică sau de caiet de matematică, se construiește profilul transversal al albiei muiate; funcție de scara profilului, se poate calcula suprafața secțiunii muiate, calculând suprafața unui careu de pe hârtie și nu- mărând câte careuri sunt incluse în secțiunea muiată. 5. Viteza de curgere a apei - Se dă drumul unui flotor (o sticlă goală) și se cro- nometrează timpul în care acesta parcurge o distanță mă- surată în lungul malului; împărțind distanța în metri la timpul măsurat în secunde, se obține viteza apei în m/s. 6. Debitul râului - Se calculează înmulțind viteza de curgere (m/s) cu suprafața secțiunii muiate (m²); se obține debitul râu- lui în m³/s. 7. Observații asupra regimului hidrologic - Din observații proprii și din informații de la lo- calnici, se precizează dacă râul are scurgere temporară sau permanentă, dacă și când se produc viituri mari și dacă se produc inundații. 8. Calitatea apei - Se apreciază vizual, observând dacă apa este lim- pede, dacă este tulbure, dacă pe suprafața ei sunt pete de petrol, gunoaie sau alte impurități. 9. Fenomenele de îngheț - Se observă cu ușurință în timpul iernii și se pre- cizează dacă este gheață la mal, pod de gheață sau dacă curg sloiuri de gheață în timpul dezghețului. 10. Starea albiei și a terenului înconjurător - Se precizează dacă albia este rectilinie sau prezintă meandre; se apreciază dacă malurile albiei sunt line sau abrupte și dacă sunt afectate de eroziune, de surpări, alu- necări sau dacă se produce aluvionare; se observă dacă în albie apar ostroave, dacă acestea sunt alcătuite din prun- diș, nisip sau aluviuni fine, mâloase, dacă sunt acoperite de vegetație; dacă pe malurile albiei sunt depozitate gu- noaie care pot contribui la poluarea albiei. 11. Existența unor amenajări hidrotehnice - Se precizează dacă sunt construite diguri, conso- lidări ale malurilor, baraje. 12. Existența afluenților sau a prelevărilor de apă din râu 13. Modul de folosință al apei râului - Se analizează pe baza observațiilor în teren și a in- formațiilor de la localnici. Chestionar de analiză pentru lacuri 1. Numele lacului 2. Originea lacului - Dacă lacul este natural, se precizează cum s-a for- mat; dacă este artificial, se descrie barajul, cu amplasarea și caracteristicile lui: mod de construcție, dimensiuni etc. 3. Dimensiunile lacului - Se obțin date prin informații sau prin măsurători; dacă lacul este mic se măsoară lungimea și lățimea; pentru adâncime se solicită informații de la localnici. 4. Variațiile nivelului lacului - Se fac aprecieri pe baza urmelor lăsate pe mal sau se solicită informații de la localnici. 5. Stadiul de evoluție a lacului - Se observă gradul de acoperire cu vegetație spre marginile lacului. 6. Calitatea apei - Se apreciază vizual și se prelevează probe pentru analiză. 7. Modul de folosință al apelor lacustre (piscicul- tură, agrement, alimentare cu apă etc.). - Se analizează pe baza observațiilor în teren. Chestionar de analiză pentru ape subterane 1. Observații asupra izvoarelor - Se precizează poziția izvorului față de formele de relief- dacă este la baza unei terase, pe un versant etc. 2. Calitatea apei izvorului - Se apreciază dacă e apă dulce, minerală, rece etc. 3. Observații asupra puțurilor - Se măsoară adâncimea până la nivelul apei, care arată nivelul pânzei freatice. - Se apreciază calitatea apei vizual și prin prelevarea de probe pentru analiză. - Se precizează variația nivelului apei pe baza infor- mațiilor de la localnici. 4. Modul de alimentare cu apă a localității - Se analizează pe baza informațiilor de la localnici și de Ia organele administrative locale. Aplicație practică întocmiți un proiect după acest chestionar de ana- liză, în care să caracterizați apele din localitatea voastră de reședință sau din împrejurimi. Folosiți observațiile și măsurătorile făcute în teren și informațiile localnicilor. 54 Capitolul VI. BIOSFERA Șl PEDOSFERA 1. DOMENIILE DE VIAȚA ALETERREI Varietatea și unitatea biosferei Totalitatea ființelor vii de pe Pământ constituie un înveliș continuu- biosfera. Viețuitoarele trăiesc pe Pământ de la cele mai adânci părți ale Oceanului Planetar și până la cele mai înalte regiuni ale uscatului. în gropile abisale s-au găsit diverse organisme vii adaptate pentru viața la marile adâncimi acvatice. în Himalaya s-au găsit păsări până la altitudinea de 7 900 m și insecte până la 6 000 m altitudine. Chiar și un mamifer de talie mare, cum este iakul, trăiește până la 5 800 m alti- tudine. Și plantele urcă până la 7 000 m, iar în Tibet cul- tura plantelor se practică până la 4 600 m altitudine. între aceste limite extreme, viața se manifestă printr-o varietate extremă de forme, de la cele mai simple și mai mărunte, până la cele mai complexe, unele de talie uriașă, cum sunt balenele din lumea animală, și Sequoia, din lumea vegetală. Varietatea atât de mare a ființelor vii constituie biodiversitatea. Viețuitoarele populează intens și partea inferioară a troposferei. Până la 15-20 m deasupra solului, în aer se află foarte multe organisme vii, de la cele mai simple micro- organisme (care ajung în centrele populate la peste 2 mii. exemplare într-un metru cub de aer), până la păsări di- verse. Păsările obișnuite zboară până la 1 000 m altitu- dine, cele migratoare până la 3 000 m, iar insectele sunt purtate de curenții ascendenți de aer până la 4 000 m altitudine. Cu toată varietatea ființelor care o compun, biosfera prezintă o remarcabilă unitate. Aceasta este dată de rela- țiile strânse dintre viețuitoare, dar și de unele trăsături co- mune ale lor, care le deosebesc de materia nevie. Capacitatea de reproducere este una din particu- laritățile de bază ale ființelor vii. Acestea sunt capabile să asigure apariția altor ființe vii cărora le transmit carac- terele lor. Există o mare varietate de moduri de repro- ducere. Clonarea, realizată atât la plante cât și la animale, demonstrează unitatea fiecărei ființe vii, codul genetic fiind înscris în fiecare celulă. Schimbul de substanțe și de energie cu mediul este intens și continuu. Viețuitoarele iau din mediu substanța din care își construiesc corpul, precum și energia care le asigură func- țiile organelor lor. Totodată, viețuitoarele deversează în mediu reziduurile proceselor biologice. Prin procese biochimice și biofizice se produce me- tabolismul, prin care viețuitoarele transformă și asimi- lează dar și dezasimilează substanțele cu care se hrănesc. Sensibilitatea - capacitatea viețuitoarelor de a reac- ționa la acțiunea unor stimuli veniți din exteriorul lor - este o altă caracteristică ce este comună tuturor viețui- toarelor. Structura biosferei Cu toată marea varietate a ființelor vii, acestea pot fi grupate în două mari categorii:plante și animale. Plantele sunt viețuitoare care, în general, își fabrică, prin sinteză, substanța din care este alcătuit corpul lor. O parte însemnată dintre plante realizează sinteza cu aju- torul energiei luminoase - fotosinteză - folosind, ca sub- stanțe de bază, apa și dioxidul de carbon. Există însă și alte numeroase plante care nu folosesc fotosinteză, ci sinteti- zează materia organică prin alte procese biochimice și biofizice. în general, plantele nu sunt mobile, multe fiind fi- xate pe substratul pe care se sprijină. Animalele sunt, în general, viețuitoare care se hră- nesc cu substanțe organice, fără a le sintetiza ele însele. Totodată, majoritatea animalelor sunt mobile și execută deplasări pe distanțe apreciabile în căutarea hranei. Dacă la nivelul viețuitoarelor pluricelulare, mai complexe, diferența dintre plante și animale este evidentă, la nivelul unor viețuitoare simple, unicelulare, aceasta este greu de precizat. Viețuitoarele se pot împărți și după mediul lor de viață. După acest criteriu, se deosebesc două grupe princi- pale: viețuitoare acvatice și viețuitoare terestre (de uscat). Relațiile viețuitoarelor cu mediul între viețuitoare și mediul lor de viață sunt relații foarte strânse. O serie de trăsături ale mediului constituie factori ecologici (factori abiotici), care influențează și chiar condiționează viața ființelor vii. în anul 1866, ma- rele biolog german Emst Haeckel a introdus termenul de ecologie pentru acea parte a biologiei care studiază rela- țiile viețuitoarelor cu mediul. Factorii abiotici Sunt factori de mediu reprezentați prin materia nevie și prin unele caracteristici ale ei. Temperatura mediului este un factor foarte im- portant care, având valori foarte mici sau foarte mari, devine prohibitiv pentru manifestarea vieții. Temperatu- rile foarte scăzute pot provoca moartea viețuitoarelor (prin înghețul apei din celule, acele de gheață sparg mem- brana celulei și provoacă moartea ei). Temperaturile ridicate duc la coagularea albuminei și la moartea viețui- toarelor. Totuși, există și viețuitoare care suportă temperaturi extreme. în unele locuri cu apă fierbinte de pe fundul oceanului trăiesc unele bacterii chiar la temperaturi de 80-90° C. Sporii unor bacterii rezistă până la temperaturi de-253° C. Viețuitoarele s-au adaptat în diverse moduri pentru a suporta temperaturi mari sau mici. Prin transpirație, își 55 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Fig. L Mangroveîn Guadelupa (se observă rădăcinile aeriene care preiau umiditatea din aer și din apă) reglează temperatura corpului la temperaturi ridicate, iar prin blană, penaj sau strat de grăsime rezistă la tempe- raturi scăzute. Umiditatea mediului constituie un alt factor eco- logic important. Există unele viețuitoare hidrofile care trăiesc doar în mediu acvatic. Viețuitoarele higrofile tră- iesc în mediu terestru foarte umed, viețuitoarele mezofile preferă medii cu umiditate moderată, iar cele xerofile pot trăi într-un mediu uscat. Ființele vii s-au adaptat pentru a putea suporta con- dițiile de umiditate (fig; I). Viețuitoarele hidrofile s-au adaptat să preia gazele (îndeosebi oxigenul) din apă, cele higrofile și-au intensificat evapotranspirația pentru a eli- mina excesul de apă, iar cele xerofile și-au redus drastic transpirația și își fac rezerve de apă în țesuturile lor. Unele plante și-au reglat funcțiile încât își desfășoară întregul ciclu vital în perioada foarte scurtă a anului, când se pro- duc ploi sau se topește zăpada. Salinitatea apelor sau a solului influențează puternic viața organismelor. De aceea, atât animalele cât și plan- tele s-au adaptat pentru a trăi doar între anumite valori ale salinității. Doar unele viețuitoare eurihaline pot suporta variații mai mari ale salinității. Lumina este un factor ecologic important, cu deose- bire pentru plantele care efectuează fotosinteza. Vântul este și el un factor ecologic, favorizând pole- nizarea și răspândirea semințelor unor plante, dar și depla- sarea unor insecte zburătoare. Solul reprezintă un factor ecologic care este vital pentru plante. Prin unele caracteristici ale sale, îndeosebi prin fertilitate sau prin chimism, solul devine determinant pentru plante. Relațiile dintre viețuitoare Factorii biotici Sunt reprezentați prin influențele și acțiunile pe care le exercită viețuitoarele unele asupra altora. Conviețuind pe teritorii comune, între ființele vii s-au stabilit relații diverse. în unele cazuri s-au statornicit relații de cooperare prin simbioză. De exemplu, lichenii sunt asociații dintre alge și ciuperci (algele efectuează fotosinteza, iar ciuper- cile oferă apa și o serie de substanțe hrănitoare). Comensualismul este un tip de relație care asigură unui individ hrana dacă se asociază cu altul. De exemplu, Fig. 2. Lanț trofic: lemingii și prădătorii lor din Alaska de nord 56 BIOSFERA Șl PEDOSFERA Capitolul VI Fig. 3. Exemplu simplificat de ecosistem un răcușor (pagurul) se adăpostește într-o cochilie goală de melc, care îi servește drept pavăză. Pe cochilie se fi- xează o actinie care este astfel deplasată de către pagur și poate obține o hrană mai bogată. Concurența se manifestă între unele viețuitoare care folosesc aceleași surse de hrană și energie. De exemplu, în pădure arborii mai puțin viguroși se usucă, fiind eliminați de cei viguroși care îi umbresc. Parazitismul este un tip de relație în care o viețui- toare trăiește și se hrănește pe contul alteia. în lumea ani- mală asemenea relații sunt foarte frecvente, fel de fel de paraziți trăind pe alte viețuitoare (gazde) cărora le sug sângele. Există astfel de relații și în lumea vegetală. Unele plante parazite extrag din planta gazdă substanțele nutri- tive gata elaborate. Vâscul însă suge seva brută și efec- tuează el însuși fotosinteza (semiparazit). Relațiile deprădăciune (predatorism) sunt obișnuite între viețuitoare. Erbivorele și rozătoarele se hrănesc cu plante dar, la rândul lor, servesc drept hrană pentru car- nivore (fig. 2). Corpul carnivorelor este consumat apoi de o serie întreagă de viețuitoare mărunte. în felul acesta, în lumea vie se constituie lanțuri trofice (de hrană) care asigură un circuit al materiei de la forma minerală, la cea organică și apoi, prin descompu- nere, din nou la forma minerală. Ecosisteme Relațiile strânse dintre viețuitoarele care trăiesc pe același teritoriu le leagă în comunități numite biocenoze. Teritoriul pe care trăiește o biocenoză constituie un biotop. Existența relațiilor puternice dintre viețuitoare și mediul lor leagă biocenoza și biotopul său într-un sistem Fig. 4. Marea Barieră de Corali - unul dintre cele mai diverse ecosisteme din lume numit ecosistem. în cadrul fiecărui ecosistem se mani- festă lanțuri trofice în care sunt implicați producători (de obicei, plante verzi), consumatori (animale) și descom- punători (reducători, care descompun materia organică) (fig. 3). Ecosistemele pot fi clasificate, după cele două tipuri de mediu, în ecosisteme acvatice și ecosisteme terestre. La rândul lor, ecosistemele acvatice și cele terestre sunt destul de diverse, deosebindu-se ecosisteme marine (fig. 4), lacustre, fluviale, de pădure, de pajiște, de deșert, subterane etc. biocenoză biosfera biotop ecosistem factori abiotici factori biotici factori ecologici lanț trofic ntrebări, exerciții, aplicații practice <- IPrin ce se deosebesc ființele vii de natura nevie? Care este structura biosferei? Care sunt factorii ecologici care influențează viața ființelor vii? Cum se explică marea varietate a viețuitoa- relor? Ce relații se pot stabili între ființele vii care trăiesc pe teritorii comune? Ce este biocenoza? Ce este biotopul? Ce este ecosistemul? ® Observați, în cele trei figuri de mai jos, adaptările arborilor la condițiile de mediu. Stabiliți pentru fiecare exemplu ce factor abiotic a determinat aceste adaptări. Arbori cu spini și rădăcini lungi • Dați un exemplu de lanț trofic. 57 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ 2. PEDOSFERA Șl CARACTERISTICILE SALE La partea superioară a uscatului, scoarța terestră vine în contact direct cu aerul atmosferic, cu apa provenită din precipitații și cu viețuitoarele. în felul acesta, rocile și resturile organice sunt expuse unor modificări importante care duc la formarea solului. Acesta este un corp natural cu o alcătuire complexă, iar principala sa caracteristică este fertilitatea - capacitatea de a oferi apa și substanțele nutritive, în formă accesibilă, plantelor superioare. Procesele pedogenetice Formarea solului este rezultatul unui proces com- plex și foarte îndelungat. Acest proces complex este con- stituit dintr-o serie de procese mai simple numite, în gene- ral procese pedogenetice. începutul formării solului este marcat prin deza- gregarea și alterarea rocilor. Rezultatul acestui proces este scoarța de alterare, care se prezintă ca un strat afânat de sfarâmături de roci modificate mineralogic și chimic, în interiorul și la suprafața scoarței de alterare încep să se dezvolte organisme vegetale și animale cu o alcătuire tot mai complexă și ale căror resturi, supuse procesului de humificare (descompunere și alterare), duc la formarea humusului, materie specifică solului (fig. 1). Suportul mineral și humusul reprezintă constituenți ai solului (la care se adaugă aerul și apa, care circulă prin porii dintre particulele minerale și organice). Apele din precipitații, care se infiltrează prin porii materiei solide, spală sărurile solubile și particulele fine argilo-humice pe care le transportă la diferite adâncimi. Acesta este procesul de eluviere, care contribuie la indivi- dualizarea orizonturilor solului. Factorii pedogenetici Procesele pedogenetice sunt influențate de anumite condiții care constituie factorii pedogenetici. Clima reprezintă un factor pedogenetic principal, într-adevăr, condițiile climatice influențează și condițio- nează dezagregarea și alterarea rocilor, prin variațiile de temperatură și prin îngheț-dezgheț. Prin cantitatea și regi- mul precipitațiilor, influențează procesul de eluviere. Totodată, condițiile climatice influențează, în mod hotă- râtor, dezvoltarea plantelor și a celorlalte viețuitoare care participă la pedogeneză. Materialul parental (roca-mamă) pe care se for- mează solul reprezintă un factor pedogenetic de seamă. Prin caracteristicile lor fizice și chimice, rocile influ- ențează dezagregarea și alterarea, precum și chimismul solului. De asemenea, rocile afânate favorizează forma- rea unor soluri groase, în timp ce pe rocile dure se for- mează soluri mai subțiri. Vegetația constituie unul din cei mai importanți factori pedogenetici, deoarece oferă cea mai mare parte a materiei organice din care se formează humusul. Organisme vegetale și animale Resturi de organisme Humificare Sol fertil Adaos de substanțe nutritive Fig. 1. Ciclul formării humusului Microorganismele și viețuitoarele mărunte care tră- iesc în sol au o contribuție importantă la formarea humu- sului. Un rol deosebit îl au râmele care trec prin tubul lor digestiv substanțe organice și minerale, pe care le unesc între ele, contribuind la creșterea fertilității solului. Apa participă și facilitează toate reacțiile chimice care contribuie la formarea solului. Pe de altă parte, apa de infiltrație transportă o serie de substanțe pe verticală, du- când la individualizarea orizonturilor solului. Uneori, apa circulă ascendent prin porii subcapilari (cu diametrul sub 1 mm), scoțând spre suprafață sărurile dizolvate. în urma evaporării apei, aceste săruri rămân în orizontul superior al solului sărăturându-L Și relieful poate fi considerat factor pedogenetic. Forma reliefului influențează scurgerea de suprafață și in- filtrarea apei în sol, ceea ce are ca efect eroziunea solului sau diferențierea unor orizonturi mai groase. Timpul este considerat ca o condiție indispensabilă în pedogeneză, deoarece formarea solului este un proces îndelungat, care necesită sute sau chiar mii de ani pentru realizarea lui. Apar astfel diferențe apreciabile între solu- rile tinere, în formare, și solurile care sunt bine formate. Omul a intervenit intens asupra solului, în mod direct, dar și asupra unor factori pedogenetici. De aceea, se poate vorbi de un factor pedogenetic antropic. Prin lu- crările agricole, irigații, administrarea de îngrășăminte, erbicide, pesticide, dar și prin recoltarea unei părți însem- nate din materia vegetală, omul modifică simțitor proce- sul de pedogeneză. Prin irigații, omul modifică regimul hidric al solului și poate provoca înmlăștinirea sau, alteori, sărăturarea acestuia. 58 BIOSFERA Șl PEDOSFERA Capitolul VI Fig. 2. Sol expus eroziunii, spălării de ape și mișcărilor gravitaționale Eroziunea solului Diminuarea învelișului vegetal Sol mai puțin fertil Scăderea cantității de humus Diminuarea substanțelor nutritive g, 3. Ciclul humusului după distrugerea învelișului vegetal de către om Orizonturile solului în procesul de pedogeneză, în cadrul solului se dife- rențiază orizonturi distincte (fig, 4). La unele soluri, îndeosebi sub vegetația de pădure, la suprafață apare litiera - un strat subțire de resturi de plante nedescompuse sau foarte slab descompuse. Litiera frânează scurgerea apei și eroziunea solului. în majoritatea solurilor, la suprafață se află orizontul de acumulare a humusului în amestec intim cu compo- nentul mineral pe grosimi de câțiva zeci de centimetri. Humusul imprimă acestui orizont o culoare închisă, ne- gricioasă sau maronie. El se notează cu A. La solurile de pădure mai evoluate, sub orizontul cu humus apare orizontul eluvial din care au fost spălate să- rurile solubile și particulele fine argilo-humice încât au ră- mas dominante particulele mai grosiere. Se notează cu E. Sub orizontul A sau E apare orizontul iluvial, care este îmbogățit în argilă migrată din orizonturile superi- oare. îmbogățirea în argilă se poate face și pe loc, prin al- terarea unor minerale. Cantitatea mare de argilă colo- rează acest orizont în galben. El se notează cu B. Uneori, sub orizontul B, iar alteori direct sub orizon- tul A apare orizontul de acumulare a carbonaților Aici se depun carbonații (îndeosebi cei de calciu) spălați din ori- zonturile superioare. Carbonații pudrează cu alb granu- lele minerale sau formează chiar concrețiuni de diverse mărimi. Acest orizont se notează cu C. Urmează apoi materialul parental (roca-mama) pe seama căreia s-a format solul. Trecerea de la un orizont la altul nu este întotdeauna tranșantă și în asemenea cazuri apar orizonturi de tran- ziție, de exemplu, A/B, A/C, după orizonturile care se succedă în profilul solului. Factorii pedogenetici pot determina și existența altor orizonturi, cum este orizontulgleic, ce apare în condiții de umiditate excesivă, când apa umple porii și fisurile solu- Cel mai spectaculos efect al intervenției omului este eroziunea accelerată a solului (f?g< 2). Prin distrugerea învelișului vegetal natural și prin lucrările agricole, solul este expus unei eroziuni intense, încât unele terenuri devin improprii folosinței agricole (fig-3). Componentele solului Deoarece la formarea solului contribuie toate geos- ferele externe ale Pământului, componența lui este com- plexă. Solul conține o parte solidă, care reprezintă cca 50% din masa lui. Partea solidă este formată dintr-o componentă minerală (90 - 95 % din masa solului) și o componentă organică (viețuitoare și resturi de viețuitoare în diverse stadii de descompunere, până la humus). Mai conține, de asemenea, o parte lichidă (soluția solului, formată din apă în care sunt dizolvate diverse substanțe) și o parte gazoasă, reprezentată prin aerul din porii solului. A - orizontul cu humus E - orizontul eluvial R - orizontul iluvial ( - orizontul carbonatic Materialul parental (roca-mamă) Hg, 4. Profil de sol 59 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ lui încât lipsește oxigenul. Acest orizont are culoare cenu- șie, cu pete ruginii sau negre și se notează cu G. Tot în condiții de umiditate mare dar cu temperaturi mai scăzute se poate forma un orizont turbos, alcătuit din resturi vegetale slab descompuse. Proprietățile solului Fertilitatea este proprietatea specifică solului și in- fluențează foarte mult producția vegetală. în mod natural, fără intervenția omului, solurile au fertilitate mai mare sau mai mică. Există deci o fertilitate naturală. Prin intervenția sa, omul poate mări fertilitatea so- lului prin afânarea lui (ceea ce permite aerarea și mărește permeabilitatea solului), prin aplicare de îngrășăminte naturale sau chimice (sporind rezerva de substanțe nu- tritive), prin combaterea acidității solului cu amenda- mente calcaroase etc. Omul însă poate să și reducă fertilitatea solului secă- tuind rezerva de substanțe nutritive sau îndepărtând înve- lișul vegetal protector și favorizând eroziunea, fie com- pactând (bătătorind) solul cu mașini agricole grele, po- luându-1 cu substanțe nocive etc. Culoarea solului este caracteristică diverselor tipuri de sol. Ea este dată de diverșii săi componenți și diferă pe orizonturi. în general, culoarea solului se exprimă după culoarea orizontului A, care poate fi închisă până la negru sau mult mai deschisă, în funcție de conținutul și natura humusului, dar și de umiditatea solului. Textura solului indică mărimea particulelor care do- mină în sol. Textura poate fi nisipoasă, lutoasă, argiloasă. Structura solului reprezintă modul de agregare a particulelor care alcătuiesc solul. Cea mai favorabilă este structura glomerulară (măzărată), care permite circulația optimă a apei și aerului în sol. Porozitatea și permeabilitatea solului sunt două proprietăți foarte importante. Porii supracapilari (cu dia- metrul peste 1 mm) permit infiltrația descendentă a apei în sol, cu diferențierea orizonturilor. Porii subcapilari permit circulația ascendentă a apei în sol. Porozitatea permite și pătrunderea aerului în sol. Reacția chimică a solului are mare importanță. Reac- ția acidă nu permite dezvoltarea bacteriilor și descom- punerea resturilor organice, iar formarea humusului se face incomplet prin intermediul ciupercilor. în solurile cu reacție neutră sau bazică se dezvoltă bine bacteriile care contribuie la formarea unui humus de mai bună calitate. Clasificarea solurilor Variabilitatea mare și combinația diferită a factorilor pedogenetici au dus la formarea unei mari diversități a so- lurilor. De aceea, s-a recurs la clasificarea solurilor. Au fost elaborate diverse clasificări, între care și una româ- nească. Soluri zonale Zonalitatea climatică și a vegetației a dus la indivi- dualizarea unor tipuri zonale de sol. Astfel, în zona ecua- torială și în zonele subecuatoriale apar soluri lateritice (feralsoluri), bogate în hidroxizi de fier și, subordonat, în hidroxizi de aluminiu, ce conferă culoarea roșie a aces- tora. La aceasta contribuie și absența sau cantitatea foarte redusă de humus, întrucât descompunerea substanțelor organice este foarte intensă. în zonele tropicale apar frecvent soluri nisipoase în deșerturi și soluri cu puțin humus (seroziomuri) în semi- deșerturi și în stepe sărăcăcioase. în zonele temperate apar cele mai fertile soluri, de tipul cernoziomurilor (molisoluri), în regiunile de stepă și silvostepă, dar și soluri de pădure țargiluvisoluri și spo- dosoluri). în zonele subpolare, de tundră, apar soluri turboase (histosoluri). Soluri azonale Sunt tipuri de sol specifice, determinate de unii fac- tori pedogenetici locali care acționează foarte puternic. De exemplu, pe roci calcaroase sau pe gipsuri se formează rendzine foarte bogate în humus; în șesuri se formează soluri aluviale pe aluviunile aduse continuu de râuri; în regiunile cu exces de umiditate apar soluri turboase sau gleice, iar în regiunile secetoase apar sărături. în clasificarea românească a solurilor, între solurile zonale sunt incluse clasele: molisoluri (cu tipurile sol bălan, cernoziom și sol cenușiu); argiluvisoluri (cu tipurile sol brun-roșcat, sol brun-roșcat argiloiluvial, sol brun-roșcat luvic, sol brun luvic, luvisol etc.); cambisoluri (cu tipurile sol brun, sol brun acid, sol roșu etc.); spodosoluri (cu tipurile sol brun feriiluvial, podzol); umbrisoluri (cu tipurile sol negru acid, sol humico-silicatic) și andosoluri (pe roci vulcanice). între solurile azonale se disting clasele solurilor hidromorfe (cu tipurile lăcoviști, sol gleic) și halomorfe (cu tipurile solonceac, soloneț); clasa histosolurilor (cu tipurile de soluri turboase); clasa solurilor neevoluate (cu tipurile ! psamosoluri, soluri aluviale, erodisoluri etc.). factori pedogenetici fertilitatea solului humus orizonturile solului procese pedogenetice profil de sol scoarță de alterare soluri azonale ntrebări, exerciții, aplicații practice ICe este solul și care sunt procesele pedogenetice? Care sunt factorii pedogenetici și cum influ- ențează ei formarea solului? Care sunt componentele și orizonturile solului? Care sunt proprietățile solului? • Redactați un eseu despre consecințele tăierii pădurilor asupra învelișului de sol. 60 BIOSFERA Șl PEDOSFERA Capitolul VI 3. ZONELE BIOPEDOCLIMATICE Influența puternică a climei asupra vegetației și solu- rilor a determinat constituirea unor formațiuni vegetale și a unor tipuri de sol caracteristice fiecărui tip de climă. Cum în repartiția geografică a principalelor tipuri de climă se manifestă o zonalitate evidentă, aceasta se re- flectă și într-o zonalitate a răspândirii principalelor for- mațiuni vegetale și tipuri de sol (fig. 1,2). Se manifestă astfel un pronunțat paralelism fito- pedoclimatic. Este una din trăsăturile de bază ale siste- mului (învelișului) geografic. Zona biopedoclimatică 'ecuatorială Este caracterizată prin clima caldă și umedă care întreține o vegetație luxuriantă sub forma pădurilor ecua- toriale (păduri tropicale umede). Pădurile ecuatoriale sunt formate din arbori foarte diverși care se amestecă între ei fără a forma arborete pure, cum sunt la noi pădurile de fag sau cele de molid. Arborii sunt de talie diferită și de aceea pădurea este etajată (fig. 3). Arborii cei mai înalți formează un etaj cu înălțimea de 40 - 50 m. Sub acesta apar încă 2-3 etaje de arbori mai scunzi. Parterul este acoperit cu plante ierboase de talie mare, între care ferigile ocupă un loc important. Mulți arbori sunt valoroși, ca abanosul, acaju-ul, palisandrul, arborele de cauciuc, arborele de chinină, pal- mierul de ulei, cocotierul ș.a. Pe arbori se cațără spre lumină o mulțime de liane din cele mai diverse, inclusiv o specie de palmier cățără- tor. Pe trunchiurile arborilor sunt prinse numeroase plante epifite, între care orhideele se remarcă prin florile lor fru- moase. Unele plante epifite sunt insectivore, având frunze transformate în adevărate capcane în care prind insectele. Pădurea ecuatorială este veșnic verde, poartă perma- nent flori și fructe, iar frunzele se schimbă treptat. Păduri de acest tip se găsesc în Africa (în bazinul fluviului Congo), în America de Sud (în bazinul Amazo- nului), în America Centrală, în insulele Indoneziei, în Peninsula Indochina. Vegetația pădurilor ecuatoriale adăpostește o faună bogată și variată. Pe arbori trăiesc maimuțe diverse, așa cum sunt, în Africa, cimpanzeii, cercopitecii, pavianii, babuinii, iar în Asia și în insulele Indoneziei uranguta- nii (fig. 4). Șerpii sunt numeroși, unii din ei de dimensiuni foar- te mari, cum sunt șarpele boa, anaconda, pitonul. Și păsă- rile sunt numeroase și variate, îndeosebi cele cu penaj viu colorat, cum sunt papagalii, tucanii, păsările colibri ș.a. Silvostepe, stepe și stepe deșertice Silvotundre, tundre montane și ^4 tufișuri subalpine Tundre și deșerturi arctice Păduri ecuatoriale Savane și tufișuri din zonele tropicale și subtropicale Semideșerturi și deșerturi din zonele tropicale și temperate Păduri „uscate” din zonele tropicale și subtropicale Păduri și tufișuri din zonele subtropicale Păduri de conifere din zonele subtropicale și tropicale Păduri de amestec și păduri de foioase / . din zonele temperate Păduri de conifere din zonele temperate Stepe și deșerturi din munții înalți 61 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ Soluri din zonele subpolare, cu tundră (histosoluri) Soluri montane ■ Soluri din zonele ecuatorială, subecuatoriale și tropicale umede (feralsoluri) Soluri din zonele subecuatoriale, de savană (feralsoluri) Soluri din zonele tropicale și temperate subaride (seroziomuri) Soluri din zonele tropicale și temperate deșertice (seroziomuri, arenosoluri) Soluri din zonele subtropicale (terra roșa) Soluri din zonele temperate, cu păduri de foioase (argiluvisoluri) Soluri din zonele temperate, cu păduri de conifere (spodosoluri) Soluri din zonele temperate, cu stepe și prerii (molisoluri) Ghețari Pe sol sunt prezente unele erbivore, ca antilopele, elefantul indian, rinocerul indian, dar și carnivore, ca jaguarul, puma, pantera neagră, ursul spălător. Căldura și umiditatea excesive favorizează alterarea rapidă a rocilor și spălarea substanțelor solubile, precum și a particulelor fine. Materia organică este descompusă până la mineralizare. De aceea, solul este bogat în hidro- xizi de fier și, mai puțin, în hidroxizi de aluminiu, ambii Fig 3. Etajarea vegetației în pădurea ecuatorială fiind insolubili. Când se usucă, solurile devin dure asemă- nându-se cu cărămida și de aici denumirea de soluri lateritice(later = cărămidă, în limba latină). Bogăția în fier și aluminiu este subliniată și prin de- numirea deferalsoluri care se atribuie acestor soluri. Zonele biopedoclimatice subecuatoriale Sunt caracterizate prin clima caldă, cu un sezon plo- ios și unul secetos. Existența sezonului secetos face ca formațiunea ve- getală specifică să fie savana. Este o formațiune erbacee, alcătuită din ierburi înalte care se dezvoltă în sezonul ploios, dar care se usucă și adesea ard în sezonul secetos. Savanele sunt presărate cu arbori, dintre care cei mai ca- racteristici sunt baobabul (arborele maimuțelor) și aca- 62 BIOSFERA Șl PEDOSFERA Capitolul VI caracteristici savanelor ciile (fig. 5). în unele cazuri, arborii sunt numeroși încât apar savane-parc. în alte cazuri, se dezvoltă adevărate păduri luminoase, păduri rare cu arbori care își pierd frun- zele în sezonul secetos, dar cu unii arbori care înfloresc tocmai atunci. în lungul unor râuri apar păduri-galerii, întreținute de apa freatică. Savanele favorizează creșterea a numeroase erbi- vore, cu multe specii de antilope, gazele, girafe, bivoli, zebre, elefanți africani, rinoceri. Carnivorele sunt repre- zentate prin lei, leoparzi, gheparzi, hiene. Crocodilii sunt numeroși în râuri și lacuri. Solurile sunt de tipul feralsolurilor, asemănătoare celor din zona ecuatorială, dar mai subțiri. Savanele sunt răspândite în regiunile subecuatoriale ale Africii, în Podișul Braziliei (unde li se spune campos cerrados și campos limpos), în Venezuela (unde sunt de- numite llanos) și în Australia. Zonele biopedoclimatice tropicale Sunt caracterizate prin clima caldă și deosebit de uscată. Se deosebesc însă două nuanțe: una cu oarecare umiditate dată de precipitații ocazionale și una excesiv de uscată. în regiunile cu climă ceva mai umedă se dezvoltă formațiuni vegetale de semideșert, cu unele plante sucu- lente și unele plante lemnoase sub formă de tufișuri și chiar unii arbori izolați. în urma ploilor se pot dezvolta plante ierboase care înfloresc și fructifică într-un timp foarte scurt -plante efemere (fig. 6). Fauna este și ea sărăcăcioasă, cu puține erbivore (gazele, antilope), unele insecte, reptile și păsări. Solurile sunt subțiri, cu foarte puțin humus, dar bogate în oxizi de fier și care fac parte din tipul serozio- murilor Semideșerturile apar în Africa (în Sahel și în Kalahari), în Australia și în alte regiuni mai restrânse. Regiunile deșertice tropicale au climă foarte uscată încât, practic, domină întinderile de nisip modelat de vânt sub formă de dune. Vegetația apare îndeosebi în oaze fiind întreținută de apa freatică. Este reprezentată prin unii pal- mieri și ierburi sau tufișuri sărăcăcioase. Fauna cuprinde unele erbivore, insecte și reptile. în Sahara este crescut și folosit dromaderul. Solul lipsește. Deșerturi tropicale există în Africa (Sahara, Namib), în America de Sud (Atacama), în Australia (Deșertul Victoria), în Asia (în Peninsula Arabică, Iran). Zonele biopedoclimatice temperate Prezintă aspecte diverse deoarece aici clima are ca- racteristici diferite. Formațiuni de tufișuri și păduri subtropicale (mediteraneene) în regiunile subtropicale, cu veri călduroase și sece- toase și ierni umede și blânde, vegetația este reprezentată prin formațiuni de tufișuri cu specii de stejar, măslin săl- batic, leandru, liliac sălbatic, dafin, rozmarin, lavandă. Apar și arbori cum sunt chiparosul, pinul, stejarul de plută, cedrul ș.a. Ierburile sunt de talie mică, adaptate la uscăciune (fig. 7). Tufișurile cu arbori sunt denumite, în Franța, maquis, iar cele lipsite de arbori, garriga. Fauna cuprinde animale ca șacali, hiene, vipere, scorpioni, broaște țestoase etc. Solurile au culoare roșietică datorită hidroxizilor de fier și aluminiu și de aceea se numesc terra roșa. Formațiuni de vegetație subtropicale sunt prezente în jurul Mediteranei în Europa, Africa și Asia Mică, apoi 63 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ în Africa de Sud, pe litoralul pacific al Americii, din Columbia până în sudul Californiei, în sudul, sud-vestul și nordul Australiei (unde sunt specii de eucalipt). Formațiuni de pădure în regiunile cu climă temperată maritimă, mai blân- dă și mai umedă, sunt caracteristice formațiunile de pădu- re, îndeosebi păduri defoioase. Pentru Europa vestică și centrală sunt caracteristice pădurile de fag, care formează adesea făgete pure. Parte- rul acestor păduri cuprinde arbuști, iar primăvara este acoperit de un covor erbaceu. în Europa estică, răspândire mai mare capătă stejarul, carpenul, ulmul, teiul și alte fo- ioase. în America de Nord, pe țărmul Atlanticului, sunt păduri cu arborele lalea. în estul Asiei apar păduri de fo- ioase cu magnolii. Fauna pădurilor de foioase este bogată în erbivore și rozătoare, ca cerbi, căprioare, mistreți, șoareci, dar și în carnivore, ca lupi, râși, jderi. în pădurile din estul Asiei apar tigrul de Amur și fazanul auriu. Solurile formate sub pădurile de foioase fac parte din clasa argiluvisolurilor și sunt mai puternic podzolite sub pădurile de fag. în regiunile temperate cu climă mai rece se dezvoltă pădurile de conifere. Acestea sunt constituite din molid, brad, pin, zadă, cedru siberian, uneori în amestec cu fag sau cu mesteacăn, plop alb și alte foioase. Pădurile dese de conifere sunt întunecoase și de aceea sunt lipsite de ierburi. Fauna este formată din urs brun, cerb, elan, veverițe, vulpi, râși, păsări diverse (cocoș de munte, cocoș de mes- teacăn, ieruncă). Solurile sunt reprezentate prin podzoluri (clasa spodosoluri). Pădurile compacte de conifere alcătuiesc formațiu- nea de taiga și ocupă mari întinderi în Siberia, Scandi- navia, nordul Americii de Nord. Formațiuni de stepă în regiunile cu climă temperată continentală, sece- toasă, apar stepele, formate din ierburi de talie mică (graminee, peliniță, colilie etc.). în America de Nord, ste- pele sunt denumite prerii, iar în America de Sud, în Ar- gentina, li se spune pampas. Fauna stepelor este formată din erbivore și roză- toare, pe seama cărora trăiesc vulpi, lupi și alte carnivore. Păsările sunt numeroase și diverse (ciocârlii, prepelițe, potâmichi, struțul american, numit nandu, struțul austra- lian, numit emu ș.a.). Solurile sunt reprezentate prin cernoziomuri (clasa molisoluri), care sunt soluri fertile, bogate în humus. Formațiuni de deșert în Asia Centrală, depărtarea imensă față de ocean conferă climei un caracter continental excesiv, cu preci- pitații foarte reduse. De aceea, sunt prezente formațiuni de semideșert și chiar de deșert. Primăvara, la topirea zăpezii, se dezvoltă un înveliș erbaceu de plante efemere. în restul anului, vegetația este reprezentată îndeosebi prin tufișuri de saxaul, cu lemnul foarte tare. Animalele sunt reprezentate prin antilopa saiga, cai sălbatici, cămile, reptile. Solurile sunt de tipul seroziomurilor, foarte sărace în humus, iar pe întinderi mari domină nisipurile. Zonele biopedoclimatice subpolare Au climă rece, cu ierni lungi și veri scurte și reci. Deși precipitațiile sunt reduse, prezența înghețului veșnic și evaporația redusă fac ca solul să aibă exces de umi- ditate. în asemenea condiții se formează tundra, formată din mușchi, licheni și puține ierburi. Fauna este constituită din ren, bou moscat (în Groen- landa și Canada) (fig. 8), lemingi (rozătoare mici), insecte Fig. 8. Caribu (a) și bou moscat (b) în tundra canadiană (c) 64 BIOSFERA Șl PEDOSFERA Capitolul VI numeroase, păsări, ca ciutul zăpezii, potâmichea de tundră ș.a. Solul este turbos (histosoluri) deoarece este îmbibat cu apă, iar descompunerea resturilor vegetale este slabă. Tundrele sunt prezente în nordul Siberiei, Câmpiei Ruse și Peninsulei Scandinave, în Arhipelagul Canadian, în nordul Canadei și în Alaska. Desfășurarea zonelor biopedoclimatice este tulbu- rată de prezența lanțurilor muntoase care impun etajarea pe verticală a unor formațiuni care se aseamănă, în parte, cucele zonale. Zonele biopedoclimatice polare Ocupă domeniul zăpezilor perpetue și al ghețarilor, din Antarctica, Groenlanda, unele arhipelaguri din nordul Americii de Nord, Europei și Asiei. Clima foarte rece și prezența ghețurilor împiedică, practic, dezvoltarea vegetației și solurilor. Fauna este reprezentată prin animale care sunt sus- ținute de hrana pe care o găsesc în apele marine. Sunt pre- zenți ursul polar, morsa, foca, unele păsări, cum sunt pin- guinii din Antarctica. formațiuni vegetale tipuri de climă tipuri de sol zone biopedoclimatice ntrebări, exerciții, aplicații practice ◄— ICare sunt zonele biopedoclimatice? Care este rolul factorului climatic în repartiția viețuitoarelor și a solurilor? Care sunt legăturile dintre sol și vegetație? Ce legături există între vegetație și faună? • Comparați harta climatelor Globului (p. 42), harta vegetației și harta solurilor. Localizați răspândirea geografică a zonelor biopedoclimatice. • Analizați ecosistemele din fiecare zonă bio- pedoclimatică. • Analizați clima, vegetația și solurile din împrejurimile localității de reședință. Preci- zați la ce formațiune vegetală și zonă biope- doclimatică corespund. — Partea a doua. Elemente — Capitolul I. HARTA POLITICĂ A LUMII 1. STATELE Șl HARTA POLITICĂ A LUMII Statele lumii și clasificarea lor Clasificarea statelor se constituie într-o problemă de interes internațional, oferă o viziune globală asupra extensiunii spațiale și a numărului de locuitori, a gradului de dezvoltare socio-economică a statelor, a modului de organizare politică, socială și etno-culturală etc. Statele lumii înregistrează un caracter bipolar deter- minat de existența celor două sisteme socio-economice: capitalist, cu puternice resurse economice, cu perfor- manțe tehnologice bazate pe informatică, telecomuni- cații, productivitate și competitivitate foarte ridicată și un nivel de viață prosper; socialist, specific pentru China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba, ce se bazează pe pro- prietatea socială a mijloacelor de producție. Clasificarea statelor se realizează după criterii complexe, care au în vedere: • poziția geografică; • extensiunea spațială, ca indicator esențial pentru aprecierea potențialului și diversității resurselor; • gradul de dezvoltare economică. 1. Poziția geografică reprezintă un element de re- ferință în localizarea statelor, în raport de specificul con- dițiilor fîzico-geografice, de resursele naturale, de gradul de favorabilitate în amplasarea așezărilor și a căilor de comunicație. Din acest punct de vedere, se pot distinge: • țări continentale (care nu au ieșire la mare): Austria, Elveția, Cehia, Slovacia, Ungaria, Niger, Ciad, Mali, Mongolia, Bolivia, Paraguay etc. • țări maritime (insulare, peninsulare sau cu fațade maritime): Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Regatul Unit, S.U.A., Canada, Mexic, Norvegia, Suedia, Italia, Grecia ș.a. - state care au un rol deosebit de important în evoluția comerțului internațional. 2. Extensiunea spațială definește complexitatea re- surselor naturale, a factorilor de mediu cu reflex în dez- voltarea economică a țării. Majoritatea statelor de pe Glob au dimensiuni mijlocii, respectiv între 200 000 și 300 000 km² (Regatul Unit, România, Ecuador), ori între 300 000 și 500 000 km² (Germania, Norvegia, Suedia, Polonia, Japonia). Alte state au suprafețe mari cuprinse între 500 000 și 3 000 000 km² (Franța, Spania, Ucraina, Pakis- tan, Thailanda, Turcia, Columbia, Peru, Argentina etc.). Un număr de șase state (Federația Rusă, Canada, China, S.U.A., Brazilia și Australia) însumează 42% din suprafața totală a uscatului Terrei (fig. 1). Statele liliputane se găsesc, cu precădere, în Euro- pa, America Centrală și Asia. Cele mai reprezentative sunt: Vatican, San Marino, Monaco, Andorra, Liechten- stein, Barbados, Grenada, Maldive, Seychelles, Tuvalu. Acestea realizează venituri din activitățile turistice. 3. Clasificarea statelor după numărul de locuitori este deosebit de semnificativă, deoarece există mari dife- rențieri între state. Ele înregistrează valori între 1,28 miliarde locuitori (China) și 1 000 locuitori (Vaticanul). Cele mai populate state de pe Terra (2002) sunt: • China: 1,280 miliarde locuitori, adică 21,3% din populația Globului; • India: 1 041 milioane locuitori, ceea ce reprezintă 16,3% din populația Terrei; • S.U.A.: 288 milioane locuitori (4,6% din populația Terrei). Pe lângă sporul natural, cel migratoriu-în special din Europa-justifică creșterea numerică a populației. • Indonezia: 213 milioane locuitori, concentrați în proporție de 2/3 pe insula Java, care deține numai 7% din suprafața totală a țării. De remarcat este faptul că primele 2 țări - China și India - concentrează peste o treime din populația lumii și numărul locuitorilor este în creștere. Cele mai mari densități de locuitori pe km² se înre- gistrează în statele mici, care au și un potențial economic ridicat. Astfel, în Singapore există o densitate medie de 4 929 loc./km², în Olanda de 3&8 loc./km². 4. Gradul de dezvoltare economică constituie cri- teriul de bază în clasificarea statelor. Indicatorii sintetici utilizați în ierarhizarea țărilor sunt (fig. 2): • valoarea produsului național brut (P.N.B.) calculat / total țară și / locuitor (fig. 3); • consumul de energie care semnifică puterea indus- trială a unui stat, gradul de civilizație și progres; • valoarea exportului, gradul de competitivitate; • extensiunea spațială a statului corelată cu diversi- tatea resurselor naturale, a ramurilor economiei. Toți acești indicatori însumați permit ierarhizarea .statelor în felul următor: Nr. Denumirea statelor Suprafața Numărul populației Densitatea medie crt. (milioane km2) (milioane locuitori) (locuitori / km2) 1. Federația Rusă 17,075 145,2 8,5 2. Canada 9,97 30,3 3,1 3. China 9,60 1 280,0 133,6 4. S.U.A. 9,36 288,4 30,8 5. Brazilia 8,55 174,6 20,4 Fig. 1. Cele mai întinse state ale lumii (2002) 66 HARTA POLITICĂ A LUMII Capitolul I Structura P.I.B., pe tipuri de activități (%) Ponderea Producția Consumul agriculturii de energie de energie Nr. Denumirea Nr. de P.N.B./ Și electrică electrică crt. statelor locuitori loc. Industrie Construcții Servicii Agricultură silviculturii (%) din (%) din (milioane) ($ S.U.A.) Silvicultură din totalul totalul totalul Vânat populației mondial mondial Pescuit active (%) 1. S.U.A. 288,4 36216 20,7 4,3 73,2 1,8 2,8 25,8 21,0 2. Japonia 127,4 31 440 27,7 10,3 60,1 1,9 5,2 7,7 8,0 3. Germania 82,5 24 135 32,3 63,2 1,0 3,0 4,2 5,0 4. Canada 30,3 23 114 26,5 4,8 65,8 2,9 4,1 4,2 5,0 5. Franța 59,2 23 200 21,4 4,5 50,1 2,3 4,7 3,0 3,8 6. Regatul Unit 59,0 25 566 23,0 4,3 70,7 1,4 2,0 2,6 3,2 Fig. 2. Economia mondială. Ierarhizarea statelor a) Țări puternic dezvoltate economic, cu forță teh- nologică, cu capacitate organizatorică ridicată și cu po- ziții cheie în circuitul economic mondial (S.U.A., Japo- nia, Germania, Regatul Unit, Italia, Spania, Suedia ș.a.); b) Țări industrializate recent, în Asia (Thailanda, Singapore, Coreea de Sud, Malaysia etc.), în America de Nord (Mexic), America de Sud (Brazilia, Argentina), în Europa (Polonia, Ungaria etc.); c) Țări în curs de dezvoltare economică: • Țări cu venituri mici, de regulă până la 1 000 $/loc. (Afghanistan, Ciad, Bangladesh, Laos); • Țări cu venituri modeste și mijlocii, între 1 000 și 7 000 $/loc. (Brazilia, Bulgaria, România, Turcia); • Țări exportatoare de petrol, cu venituri foarte mari (între 7 000 și 17 500 $/locuitor), reprezentative fiind: Arabia Saudită, Kuwait, Bahrain, Emiratele Arabe Unite. Evoluția hărții politice a lumii Istoria antică a umanității până la Hristos este strâns legată de apariția și evoluția unor formațiuni statale, unele mărunte și efemere. Leagănul primelor state și civilizații este spațiul nu- mit „Semiluna fertilă⁶⁴, extins între văile Nilului și cele ale Eufratului și Tigrului. Aici au evoluat generații de state autoritare (Sumer, Akkad, Babilon, Asiria, Egipt) și state litorale la Mediterana orientală (regatul evreu, Fenicia). Acestora li s-au adăugat, regatul hitit în Asia Mică și imperiul persan în podișul Iranului. în Asia de sud și de est, state puternice s-au cristalizat în spațiul indian și chinez. în Europa mediteraneană, primul regat antic, cel mi- cenian, este urmat de cetățile grecești, Atena și Sparta, de 67 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ imperiul lui Alexandru Macedon (extins și în Asia). Ce- tatea Romei, apărută în secolul al VUI-lea î.Hr., este nu- cleul viitorului mare stat antic - Imperiul Roman. Primul mileniu după Hristos este marcat de ascen- siunea Imperiului Bizantin, pe ruinele celui roman, de apariția unor mici state barbare, care vor da naștere unor state feudale europene. După secolul al VH-lea, se desfă- șoară expansiunea arabă și turcă către nordul Africii, sudul Europei, sud-vestul Asiei. Perioada medievală este caracterizată de dezvolta- rea unor regate în Europa (Franța, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, Danemarca), a unor state mărunte și ora- șe state (în Germania și Italia). în Asia, formațiuni feudale puternice există în China, Japonia, Mongolia, Iran, Turcia și India de Nord. Și Africa cunoaște ascensiunea unor state imperiale, până la cucerirea unora din ele de către europeni (Ethiopia, Ghana, Mali, Marele Zimbabwe). în America înfloresc două imperii precolumbiene: cel aztec (în Mexic) și cel incaș (în America de Sud), ce vor fi cuce- rite de spanioli în secolul al XVI-lea. în perioada modernă (după 1642), mari puteri navale europene (Spania, Anglia, Franța, Portugalia, Olanda) își desăvârșesc imperiile lor coloniale, prin noi descoperiri geografice. Ele au reîmpărțit harta lumii, în noi sfere de influență. Și Rusia își extinde hegemonia spre estul Asiei și temporar chiar în Alaska, devenind un mare imperiu. După secolul al XVIII-lea, se nasc puternice mișcări de independență ale coloniilor: în America de Nord se for- mează Statele Unite (1776), iar în America Latină, colonii spaniole (Argentina, Mexic, Venezuela, Peru etc.) și por- tugheze (Brazilia) devin independente după 1810. După revoluțiile europene din 1848, începe ascen- siunea națiunilor: se unifică Italia, Germania, devin inde- pendente Grecia, Serbia, România și Bulgaria. Europa, dezbinată de rivalități, suferă primul conflict mondial (fig. 4), în urma căruia înfățișarea sa se schimbă radical. Dispar mari imperii (austro-ungar, țarist și otoman) și apar state noi: Austria independentă, Cehoslovacia, Ungaria, România (cu toate teritoriile românești în noile granițe), Iugoslavia, Finlanda, Polonia, Statele baltice. Revoluția bolșevică din 1917 duce la afirmarea unui nou imperiu, cel sovietic, care, după 1920, anexează po- poare și teritorii europene (Ucraina, Bielorusia) și asiatice (Armenia, Georgia, Azerbaidjan, statele Asiei Centrale). Harta politică a lumii contemporane a înregistrat mutații esențiale după cel de-al doilea război mondial. Declarația cu privire la acordarea independenței țărilor coloniale, adoptată de O.N.U., a determinat destrămarea imperiilor ce au aparținut Regatului Unit, Franței, Belgiei. Evenimentele politice din anii 1989-1991 au deter- minat adoptarea unor structuri socio-economice, militare care să conducă la impulsionarea economiei de piață, la accentuarea cooperării economice și sociale mondiale. Cele mai semnificative evenimente au fost: • reunificarea pașnică a Germaniei (1990); • dezintegrarea U.R.S.S. în 1991 și transformarea acesteia în Comunitatea Statelor Independente, ceea ce a permis ca un număr de 15 foste republici unionale să-și declare independența politică; • dezintegrarea Iugoslaviei (1991) în 5 state inde- pendente: Bosnia-Herțegovina, Croația, Macedonia, Slo- venia și R. F. Iugoslavia (Serbia și Muntenegru de astăzi); Canada Panama Rio de Oro Rusia China ^sⁱa: Su*z Antile Juyane Somalia Ceylon Egipt Sudanul. f anglo- j\,Aden egiptean Horig Kong Macao r । Algeria Ljbᵢₐ Bombay i $^3 Gambiawft^rL < Nigerij Sierra Leone \ Cote d’lvoire Togo Coasta de Aur ™ ) âochiița',^ⁱl*P'ⁿe olandeze India Islanda a# Gibraltar Ma Congo Angola de Est nană Afri X* VJ. Madagascar z Bechuanaland C7 A.O.F. Africa Occidentală Franceză A.E.F. Africa Ecuatorială Franceză Australia £-4loua Zeelandă Fig. 4. Lumea colonială deținută de europeni în 1914 Teritorii: germane olandeze spaniole j rusești Zone sub influență străină franceze belgiene ] portugheze italiene 1 state independente J și alte teritorii HARTA POLITICĂ A LUMII Capitolul I • divizarea Cehoslovaciei (1993) în două state independente (Cehia și Slovacia); • extinderea NATO, care cuprinde în prezent 26 de state membre (S.U.A., Canada și 24 de state europene, printre care și România); • organizarea funcțională a spațiului economic mon- dial prin crearea de zone economice integrate: Uniunea Europeană (inițial cu denumirea de Comunitatea Econo- mică Europeană) care cuprinde 25 state; Comunitățile economice ale țărilor riverane Mării Negre, Mării Caspice, Oceanului Pacific ș.a. CONTINENTE 1945 2004 Număr state independente EUROPA 31 43 ASIA 12 46 AMERICA 22 35 AFRICA 4 53 AUSTRALIA ȘI OCEANIA 2 14 Fig. 6. Evoluția numărului statelor independente între 1945-2004 Harta politică actuală a lumii numără 191 de state independente (nqtâ fig. 6, fig. 7, anexa 1, pag. 72). Pe lângă statele independente, există și un număr de 67 de teritorii nesuverane, fie cu administrație separată, fie sub tutela altor state (cele mai multe în Oceanul Paci- fic, aparținând S.U.A., Franței, Regatului Unit etc.). Uniunea Europeană cuprinde 25 țări: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Irlanda, Regatul Unit, Portugalia, Spania, Grecia, Suedia, Finlanda, Austria și noile state membre de la 1 mai 2004: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Ungaria. România și Bulgaria sunt în perspectiva aderării la UE pentru anul 2007. ntrebări, exerciții, aplicații practice <- I® Folosind harta politică a lumii denumiți și alte state fără ieșire la mare. • Analizați figura 3 și indicați regiunile cele mai dezvoltate ale lumii și regiunile slab dezvoltate. ® Stabiliți schimbările intervenite pe harta politică a Europei după 1989. • Alcătuiți un dosar geopolitic cuprinzând articole din presă despre evenimentele din Kosovo, Israel, Afghanistan, Irak. 69 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ Fig. 7. Harta politică a lumii în anul 2004 70 HARTA POLITICĂ A LUMII Capitolul I Cifrele de pe hartă indică: 1. Andorra 2. Monaco 3. Liechtenstein 71 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ Continentul Statele independente ale lumii pe continente Albania, Andorra, Austria, Belarus, Belgia, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Cehia, Croația, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, EUROPA Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Moldova, Monaco, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, România, Rusia, San Marino, Serbia-Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ucraina, Ungaria, Vatican Afghanistan, Arabia Saudită, Armenia, Azerbaidjan, Bahrain, Bangladesh, Bhutan, Brunei, Cambodgia, China, Cipru, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Emiratele Arabe Unite, Filipine, Georgia, ASIA India, Indonezia, Iordania, Irak, Iran, Israel, Japonia, Kazahstan, Kirghizstan, Kuwait, Laos, Liban, Malaysia, Maldive, Mongolia, Myanmar, Nepal, Oman, Pakistan, Qatar, Singapore, Siria, Sri Lanka, Tadjikistan, Thailanda, Timorul de Est, Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan, Vietnam, Yemen R. Africa de Sud, Algeria, Angola, Benin, Botswana, Burkina Faso, Burundi, Camerun, R. Capului Verde, R. Centrafricană, Ciad, Comore, R.D. Congo, R.P. Congo, Cote d'Ivoire, Djibouti, Egipt, Eritreea, AFRICA Ethiopia, Gabon, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea-Bissau, Guineea Ecuatorială, Kenya, Lesotho, Liberia, Libia, Madagascar, Malawi, Mali, Maroc, Mauritania, Mauritius, Mozambic, Namibia, Niger, Nigeria, Rwanda, Săo Tome și Principe, Senegal, Seychelles, Sierra Leone, Somalia, Sudan, Swaziland, Tanzania, Togo, Tunisia, Uganda, Zambia, Zimbabwe AMERICA Antigua și Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize, Canada, Costa Rica, Cuba, Dominica, DE NORD R. Dominicană, El Salvador, Grenada, Guatemala, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, ȘI CENTRALĂ Panama, St. Christopher și Nevis, St. Lucia, St. Vincent și Grenadine, Statele Unite ale Americii AMERICA DE SUD Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Guyana, Paraguay, Peru, Suriname, Trinidad și Tobago, Uruguay, Venezuela AUSTRALIA Australia, Fiji, Kiribati, Marshall, Nauru, Noua Zeelandă, Palau, Papua-Noua Guinee, Samoa, ȘI OCEANIA Solomon, Statele Unite ale Microneziei, Tonga, Tuvalu, Vanuatu ANEXAI: Statele independente ale lumii Continentul Teritorii dependente și statele care le administrează EUROPA Danermarca: ins. Feroe; Norvegia: arh. Svalbard, ins. Jan Mayen; Regatul Unit: Gibraltar, i-le Normande, ins. Man ASIA Regatul Unit: ins. Chagos, ins. Diego Garda: Israel: Cisiordania, Gaza, Golan AFRICA Regatul Unit: i-le Sf. Elena, Ascension, Tristan da Cunha; Franța: ins. Mayotte, ins. Reunion; Spania: Africa de Nord Spaniolă (Ceuta și Melilla) AMERICA S.U.A.: ins Puerto Rico, i-le Virgine Americane, Guantanamo (în Cuba): DE NORD Regatul Unit: ins. Anguilla, i-le Turks și Caicos, arh. Bermude, i-le Virgine Britanice, ins. Montserrat; ȘI CENTRALĂ Franța: i-le Guadeloupe, ins Martinica, arh. St. Pierre și Miquelon; Danemarca: ins. Groenlanda AMERICA DE SUD Regatul Unit: arh. Falkland; Franța: Guyana Franceză; Olanda: arh. Antilele Olandeze, ins. Aruba AUSTRALIA Regatul Unit: i-le Pitcairn; Franța: arh. Noua Caledonie, i-le Wallis și Futuna, arh. Polinezia Franceză; ȘI OCEANIA S. U.A.: ins. Guam, i-le Midway, arh. Mariane de Nord, i-le Samoa Americană Regatul Unit: Teritoriul Antarctic Britanic; Australia: Teritoriul Antarctic Australian; ANTARCTICA Franța: Teritoriile Australe și Antarctice Franceze; Norvegia: Țara Reginei Maud, ins. Bouvet; Noua Zeelandă: Teritoriul Ross ANEXA 2: Teritorii dependente mai importante 72 Capitolul li. POPULAȚIA 1. DINAMICA POPULAȚIEI Devansând prognozele demografice, populația Terrei a înregistrat 6,0 miliarde persoane în noiembrie 1999. Epopeea popularii planetei s-a derulat în mai multe etape, diferențiate ca timp și repartiție pe Glob. Istoricii susțin că la începutul erei creștine, populația Globului număra 250 milioane de locuitori. A trebuit să ajungem în anul 1830 pentru ca Terra să găzduiască 1 miliard de oameni. Un secol mai târziu, populația totală trecuse deja pragul celor 2 miliarde de persoane (1930). în mai puțin de 70 de ani, plusul de populație se cifra la alte 4 miliarde de oameni (fig. 1). Secolul XX- o dinamică demografică accelerată Trecuți de pragul mileniului III, putem aprecia că secolul XX a reprezentat o epocă unică în istoria umani- tății. Explozia demografică este unul din fenomenele definitorii ale lumii contemporane, deși cu intensitate inegal distribuită pe Glob și cu efecte pozitive sau ne- gative, în funcție de volumul resurselor, de modelul de dezvoltare economică, de impactul asupra mediului în- conjurător. Trei evenimente majore au accelerat dinamica populației: revoluția industrială, prin progresele tehnolo- gice și inovațiile de produs; revoluția agricolă, prin randa- mentul exploatării terenurilor și ameliorarea raselor de animale; revoluția sanitară, prin performanțele practicilor medicale. în ultima jumătate de secol, creșterea demografică a înregistrat ritmuri diferite, mai lente în anii 1950-1955, când anual s-au adăugat populației lumii 46,8 milioane de locuitori, mai rapide între 1980-1985, când plusul demo- grafic a totalizat 85,8 milioane de persoane anual. Sfâr- șitul secolului a fost marcat de o ușoară încetinire a ratei Fig. 1. Graficul creșterii populației pe Glob medii anuale de creștere a populației, situându-se la valoarea de 1,33% în intervalul 1995-2000 (fig. 2). Rate comparabile au fost înregistrate în Asia și Oceania, mai mari în America de Sud, aproape duble în Africa și mult mai mici în America de Nord. Se detașează continentul european care în ultimii 5 ani a fost caracterizat de „creșterea zero“ (cu o rată medie anuală de 0,03%). Conform prognozelor demografice, elaborate de O.N.U., rata de creștere se va reduce și în viitor, ajungând la mai puțin de 1% pe an, începând cu anii 2015-2020. între anii 1995-2000 s-a adăugat populației lumii un număr de 77,7 milioane de locuitori pe an. Dintre aceștia 60% au provenit din 10 țări: India (20,6%), Chiria (14,7%), Pakistan (5,2%) și alte 7 țări cu ponderi sub 5% (Indonezia, Nigeria, S.U.A„ Brazilia, Bangladesh, Mexic și Filipine). Acest grup de țări dinamice din punct de vedere demografic prezintă două caracteristici: aparțin în majoritate țărilor în dezvoltare și sunt localizate dominant în continentul asiatic. 1950-1955 1960-1965 1970-1975 1980-1985 1990-1995 1995-2000 Glob 1,77 1,98 1,95 1,71 1,46 1,33 Africa 2,15 2,52 2,56 2,79 2,51 2,36 Asia 1,91 2,21 2,27 1,88 1,55 1,38 Europa 1,00 0,97 0,60 0,38 0,16 0,03 America de Sud 2,65 2,75 2,45 2,07 1,72 1,57 America de Nord 1,70 1,46 1,01 0,98 1,02 0,85 Australia-Oceania 2,21 2,15 2,09 1,51 1,51 1,29 Țări dezvoltate 1,21 1,10 0,79 0,57 0,41 0,27 Țări în dezvoltare 2,04 2,36 2,37 2,07 1,75 1,59 Țări subdezvoltate 1,89 2,37 2,46 2,42 2,47 2,37 Fig. 2. Rate anuale de creștere a populației (%) 73 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ Fig. 3. Mutații în repartiția populației pe continente (%) I I Africa I I America de Sud F I Asia l l America de Nord I I Europa I ■ • I Australia-Oceania Dinamica populației a evoluat în timp Ratele de creștere diferite au determinat redistri- buiri de populație la nivelul continentelor și al țărilor componente. în 1950 ponderea continentelor din populația mondială era de peste jumătate pentru Asia, de o cincime pentru Europa, de mai puțin de o zecime pentru Africa, America de Nord și America de Sud. Ierarhia s-a schimbat în anul 1998: Asia s-a menținut pe primul loc, reprezentând 60% din potențialul demografic al Globu- lui, dar Africa a trecut pe locul 2 devansând Europa, iar diferența dintre cele două continente americane s-a mărit în favoarea Americii de Sud. Previziunile demografice pentru anul 2050 men- ționează că 80% din locuitorii Terrei vor fi concentrați în Asia și Africa, America de Sud va urca pe locul trei, în timp ce Europa și America de Nord își vor reduce pon- derile din populația lumii. Se conturează, așadar, două traiectorii demografice opuse, una ascendentă, carac- teristică țărilor în dezvoltare sau subdezvoltate din Asia, Africa și America de Sud, iar cealaltă descendentă, parti- culară țărilor dezvoltate din America de Nord și Europa (fig. 3). Evoluția populației - între pesimism și optimism Dinamica accentuată a populației a obligat țările lumii să promoveze modele de creștere economică ex- SIDA- maladia începutului de secol XXI Recent, prognozele O.N.U. asupra evoluției populației Globului iau în considerație efectele celui mai distructiv flagel: sindromul imuno-deficitar (SIDA). Sunt studiate 34 de țări ale lumii în care cazurile de SIDA reprezintă cel puțin 2% din populația adultă. Acestea sunt situate în Africa sud-sahariană (29), în Asia (Cambodgia, India și Thailanda) și în America de Sud și Centrală (Brazilia și Haiti). Din cele 30 de milioane de persoane infectate cu SIDA, 26 de milioane (85%) aparțin acestor țări. în cele 29 de țări africane speranța de viață la naștere a scăzut între 1995-2000, conform evaluărilor, la 47 de ani, în comparație cu 54 de ani cât ar fi înregistrat în absența acestei boli. Impactul demografic este mult mai dramatic în țările cele mai afectate cu SIDA (peste 10% din populația adul-tă): Botswana, Kenya, Malawi, Mozambic, Namibia, Rwanda, Africa de Sud, Zambia, Zimbabwe. Aici speranța de viață la naștere este cu 10 ani mai mică decât în condiții normale. tensive care au diminuat resursele Terrei și au intensificat presiunea umană asupra mediului geografic. Reacția analiștilor a condus la două curente de opinie opuse: pe de o parte, malthusianiștii, ca susținători ai teoriei lui Malthus (cleric și economist englez, autorul lucrării „Eseu asupra principiului populației⁶⁴, 1798), avertizează asupra decalajului dintre creșterea populației în progresie exponențială și a resurselor în progresie geometrică; pe de altă parte, pronataliștii consideră că populația este cea mai importantă bogăție a lumii. Evoluția recentă a demonstrat existența unei relații directe între suprapopulare și sărăcie. Foametea, malnu- triția, morbiditatea ridicată (frecvența cazurilor de îmbol- năviri) sunt frecvente în special în țările cu creșteri rapide de populație, dar cu nivele modeste de dezvoltare eco- nomică. S-a impus, astfel, ideea asigurării unui optim demografic, adică a unui raport echilibrat între populație și resurse. La nivelul statelor naționale au fost elaborate politici demografice, care stabilesc tendințele generale de evoluție a populației. Obiectivele acestora reflectă varie- tatea realității demografice pe care încearcă să o gestio- neze (de exemplu, în țări ca India sau China, se bazează pe mecanisme de control al nașterilor; în altele ca Germania sau Franța, promovează campanii de stimulare a nata- lității). explozie demografică rată de creștere presiune umană previziune (prognoză) demografică optim demografic politici demografice ntrebări, exerciții, aplicații practice < I* Analizați tabelul din figura 2. Discutați cauzele și efectele relației inverse dintre creșterea populației și nivelul de dezvol- tare economică. • Comentați evoluția repartiției populației pe continente, pe baza graficelor din figura 3. Ce politici demografice puteți exempli- fica? 74 POPULAȚIA Capitolul II 2. BILANȚUL NATURAL Șl MOBILITATEA TERITORIALĂ A POPULAȚIEI J J Bilanțul natural al populației Tendința unei populații de creștere sau de scădere este rezultatul diferenței pozitive sau negative dintre numărul născuților și cel al decedaților dintr-un anumit spațiu și la un moment determinat în timp. Cei doi indica- tori demografici, rata natalității și cea a mortalității (obți- nute prin raportarea numărului nașterilor, respectiv dece- selor la 1000 de locuitori) reflectă prin evoluția lor nivelul de degradare economică, caracteristicile structurilor de- mografice, calitatea condițiilor de viață, influența moște- nirilor culturale sau a preceptelor religioase. Natalitatea, de exemplu, înregistrează valori de la cele sub 10 %o (Germania, Italia, Japonia) la cele cuprinse între 10-20 %o (Africa de Sud, Argentina, China) și până la cele de peste 20 %o (Egipt, India, Turcia). Mortalitatea, care a avut un declin important în ultimele decenii, prezintă doar două clase de variație: între 0-10 %o (Austria, Canada, S.U.A.) și între 10-20 %o (Danemarca, Norvegia, Germania). Creșterea naturală, generată de existența unui spor de populație, deci de o rată a natalității mai mare decât cea a mortalității, este principala sursă a exploziei demografice din secolul XX. Variațiile sporului natural al populației Globului sunt semnificative: sub 10 %o (Aus- tralia, Canada, Olanda), 10-20 %o (Brazilia, India, Israel) și peste 20 %o (Egipt, Pakistan). Secolul XX a marcat pasajul de la un regim demo- grafic definit prin rate înalte ale fertilității (estimată ca raport între numărul de născuți vii și al femeilor în vârstă de 15-49 de ani) și mortalității la un nou regim de evoluție a populației caracterizat prin reducerea ratelor de ferti- litate și mortalitate. Modele demografice în tranziție în prezent, țările lumii traversează etape diferite ale tranziției demografice: unele, în general cu un nivel redus de dezvoltare economică, experimentează încă tipul tra- dițional de evoluție demografică, caracterizat piin rate înalte de natalitate și mortalitate, în special infantilă, cu o Dicționar Fertilitate = frecvența născuților vii în cadrul populației feminine de vârstă fertilă (15-49 ani) Mortalitate infantilă = tip de mortalitate, care exprimă intensitatea sau frecvența dece- selor la copiii cu vârsta sub un an, în cadrul unei populații Fig. 1. Tranziția demografică medie redusă a duratei de viață; altele se află în etapa tranziției demografice în care creșterea naturală este asigurată de reducerea ratei de mortalitate (inclusiv infantilă) și de creșterea speranței de viață la naștere; un al treilea grup de țări, cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, au ajuns în etapa de stagnare demo- grafică în care progresele de asistență medicală, de fur- nizare a apei potabile, securitatea alimentară, statutul femeilor în societate, planificarea familială au deter- minat ratele reduse de natalitate și mortalitate. Dintre acestea, se detașează țările, în special vest- europene, care au intrat în faza de declin demografic, în care rata de mortalitate, deși redusă, depășește rata foarte redusă de natalitate, contribuind la procesul de îmbătrânire a populației și la scăderea vitalității demo- grafice. în ultimul deceniu, țările din Europa de est tind să contureze un tip aparte de evoluție demografică domi- nat de soldul natural negativ (Ucraina: -7,6 %o; Federația Rusă: -6,5 %o; Bulgaria: -5,4 %o; Belarus: -4,1 %₀; Unga- ria: -3,6 %o; Republica Cehă: -1,6 %o; România: -1,8 %o), determinat, spre deosebire de celelalte țări europene, de valorile mari ale ratei de mortalitate (în medie peste 10 %o), reflectând dificultățile economice și degradarea nivelului de trai. Estimările O.N.U. pentru prima jumătate a seco- lului XXI prognozează încetinirea ritmului de creștere a populației (de la rate de 1,33% la începutul intervalului analizat la 0,38% la sfârșitul acestuia care vor reduce la jumătate excedentul mediu anual de populație, de la 77,7 milioane persoane între anii 1995-2000, la doar 33,2 milioane locuitori în intervalul 2045-2050. Aceste schimbări ale evoluției demografice vor fi datorate în principal declinului ratei de natalitate, care se va reduce de la valoarea de 22,1 %o (media anilor 1995- 2000) la 13,6%o (la mijlocul secolului XXI). Rata mortalității se va menține la valori reduse, în medie de 8,5 %o, cu o ușoară tendință ascendentă cauzată de creșterea ponderii populației vârstnice, caracterizată prin longevitate din ce în ce mai ridicată. 75 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ Mobilitatea teritorială a populației Mobilitatea teritorială a populației este unul din cele mai importante procese demografice care au modelat is- toria și geografia umanității. Inițial, fiind apanajul popoa- relor puternice, mobilitatea populației a fost generată de dorința de cucerire a noi spații geografice cu potențial de dezvoltare. Invaziile din antichitate și migrațiile din evul mediu au definit marile regiuni lingvistice și religioase ale planetei. Europenii explorează sistematic Globul terestru începând c^«secolele XV-XVI, declanșând epoca marilor descoperiri geografice și, implicit, a formării imperiilor coloniale. Americile intră în jocul mondial și deplasările masive de populație dinspre „lumea veche⁶⁶ spre cea „nouă⁶⁶ creează noi raporturi de forță pe plan economic și demografic. Cauze și efecte în era modernă, migrațiile internaționale, voluntare sau forțate, sunt cauzate de disparitățile de dezvoltare economică (subdezvoltare, sărăcie), de dezechilibrele în ocuparea forței de muncă (șomaj), de diferențele de regi- muri demografice (suprapopulare), de tensiunile geo- politice (lovituri de stat, anexări de teritorii, regimuri dic- tatoriale, discriminări rasiale), de persecuțiile religioase (raporturi conflictuale între catolicism și protestantism). Deplasările de populație intra- sau intercontinentale au condus la: apariția și consolidarea unui melanj de rase umane, de naționalități diferite care au construit împreună noi civilizații; definirea unor noi structuri demografice prin echilibrarea distribuției populației pe grupe de vârstă sau îmbunătățirea categoriilor profesionale; individuali- zarea unor noi comportamente sociale care generează procese de integrare, asimilare sau segregare în funcție de natura relațiilor dintre grupurile umane; crearea unor noi fluxuri comerciale datorate preferințelor de localizare a investițiilor de capital spre țările de imigrație. Noi sensuri în perioada contemporană în perioada postbelică, mișcările migratorii s-au ca- nalizat pe direcția sud-nord, țările din emisfera nordică devenind o destinație frecventă pentru populația din sud. Migrațiile s-au concentrat, ca desfășurare spațială, în special în interiorul continentelor. Africa s-a transformat dintr-o furnizoare de forță de muncă într-un spațiu continental activ din punct de vedere al mobilității populației, mai ales la sud de Sahara. Minele din Africa de Sud au atras fluxuri de imigranți din Zimbabwe sau Mozambic, culturile de arahide, cafea și cacao din Cote d’Ivoire și Senegal au canalizat deplasarea forței de muncă din Mali și Burkina Faso. Exploatările petroliere din țările Golfului le-au transformat în țări cu fluxuri pozitive ale migrației ori- ginare din Egipt și teritoriile palestiniene. Extremul Orient, foarte diferențiat ca dezvoltare economică și pon- dere în diviziunea internațională a muncii, este activ din punct de vedere al deplasărilor de populație, fiind carac- terizat prin țări „furnizoare⁶⁶ (Indonezia, Malaysia) și „primitoare⁶⁶ (Japonia, Singapore). Europa a fost dominată de modelul nord-sud, forța de muncă din Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Turcia căutând oportunități mai bune în Franța, Regatul Unit, Germania, Olanda, Belgia (fig. 1, fig. 2). Recent, deschiderea politică a țărilor din Europa de est, ca și conflictul etnic din fosta Iugoslavie, au declanșat noi fluxuri de emigrație (croați spre Germania și Austria, albanezi spre Italia, etc.). Statul Nr. străini >Ț\ TURCIA r ---- Austria 1 090 000 ț X 1 X ! COREEA Belgia 768 000 I x MAROCf n^ICTAKh 1 DE SUD Danemarca 312 000 ' \ / algeria^ ^IPT^ PAK>STAN\ / Elveția 1 378 000 MEXIC ANTILE ^^TbURK.NA BA^LADESH / £ Franța 1 283 000 ANTILE F FASO SUDAN / zX Germania 10 852 000 COLUMBIA SRI LANK^r \ Olanda 1 074 000 BRAZILIA \ Norvegia 285 000 BOLIVIA Regatul Unit 3 648 000 \parm6ay botswana^ozambic Suedia 584 000 ^URUGUAY S.U.A. 14 015 000 CHILE Canada 2 875 000 | | principalele țări receptoare .......curenți migratori Fig. 2. Fluxuri de intrări străini în statele vest-europene, S.U.A. Fig. L Mari migrații pentru muncă în anii ’80 și ’90 și Canada (total 1980-1996) 76 POPULAȚIA Capitolul II A - ᵥ , - Regatul Unit-- (Ulster)^.' 4 ’-yz ■ r * ~ 1 \ - . ....rfj Moldova^. ' ■. r > ^^JCecerya ■ H...........___________ \ f Haiti *- Guatemala^B^Nicaragna Salvador /' , Columbja^' Sahara Occidentală^ Algeii^''. : "^k^ '■* '^KaSh^ₗ < w ț ^Afghanistag-^ f “'■ > .Kuwa^ 11 ■ r ■-■ ••. - ..^-indₗₐ^ f Eritrei Ciad ■A Peru Sierra Leone^t Liberia* T*> S⁰^--^ₒₘₐₜₑ Gₐbₒ,^^ ^^: ~ v ^Burjbndi R.D.Congcr^ t Angola^ ( k₍ j /j f ! ^^Camb^ ■ Sri Lanka ' ' '^^Tlmonjtjle'Est ...,77 A ■■ A )ic Africa de Sud^ V zone de conflict generatoare de refugiați în anii ’90 Fig. 3. Zone de conflict și fenomenul refugiaților pe Glob Fluxurile de emigranți și-au schimbat compoziția profesională în favoarea „exodului de inteligență⁶⁶, generat de diferențele de dezvoltare economică și de standardul de viață. S-au adăugat motivele politice care au „dislocat⁶⁶ un număr important de refugiați, exercitând o presiune demografică crescută pentru țările de imigrație obligate să promoveze politici protecționiste prin care impun restricții cantitative și calitative noilor veniți. înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați estimează că la mijlocul anilor '90 aproape 25 de milioane de persoane au părăsit zonele de conflict dispersate în America Centrală, Asia centrală și de sud-est, Africa, Orientul Apropiat și s-au îndreptat spre țările dezvoltate, cu democrații con- solidate și stabilitate politică (fig. 3). Accesul acestora este însă limitat de reglementări juridice stricte cum ar fî „Immigration Act⁶⁶, elaborat în S.U.A. care limitează numărul refugiaților la 70 de mii de persoane pe an sau acordul Schengen inițiat de țările vest-europene, în scopul armonizării politicilor de imigrare și controlul străinilor. Totuși, trecerile ilegale ale frontierelor continuă: mii de mexicani și cubanezi intră clandestin în S.U.A., iar în Europa de est filierele de călăuze se dezvoltă. Migrațiile interne și dezvoltarea economică inegală în interiorul țărilor performanțele economice și so- ciale diferențiate care detașează unele regiuni de altele au generat trei tipuri de mișcări migratorii: definitive, sezo- niere și cotidiene. Ritmurile variate de dezvoltare, ine- galitățile în oferta de locuri de muncă, condițiile de trai diferite au fost cauzele unui intens exod rural, care a re- distribuit populația dinspre mediul rural spre cel urban. Mari metropole, mai ales din țări în dezvoltare, și-au bazat explozia demografică pe transferul de populație rurală. Conform estimărilor O.N.U., exodul rural continuă și în perioada anilor 1990-2025, antrenând 600 de mi- lioane de persoane în Asia, 200 de milioane în Africa sub- sahariană, câte 100 de milioane în Africa de nord, Orientul Mijlociu și America de Sud. în țările dezvoltate, sensul mișcărilor migratorii a fost parțial inversat, dinspre regiunile centrale aflate în criză economică spre cele periferice, mai atractive, unde se localizează preferențial activitățile dinamice sau dinspre centrul aglomerațiilor urbane spre spațiile peri- urbane care atrag fluxurile de mobilitate rezidențială. Dicționar 1 Integrare = includerea imigranților în populația locală fără pierderea caracteristicilor lor culturale specifice (limbă, religie, obiceiuri) Asimilare = fuziunea străinilor și a populației locale, cu abandonul caracteristicilor culturale de origine Segregare = separarea imigranților de populația locală prin j concentrarea în anumite cartiere de locuit, accesubmferențiat la serviciile de educație și asistență medicală; formă de discriminare i rasială i..._______________________________________________________________ natalitate mortalitate spor natural migrații internaționale emigranți imigranți refugiați migrații interne exod rural ntrebări, exerciții, aplicații practice < • Comentați etapa tranziției demografice în care se află România. • Folosind informațiile din mass-media, discutați efectele conflictelor din Balcani și Irak asupra fluxurilor de migrație. 77 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ 3. REPARTIȚIA GEOGRAFICA A POPULAȚIEI 5 9 O distribuție inegală a populației Distribuția celor 6 miliarde de oameni ai Globului este inegală. Contrastele în repartiția spațială sunt majore, gradația densităților de populație trecând de la regiuni su- prapopulate și concentrări de populație la arii de dispersie demografică și până la regiuni nepopulate. Populația Globului este „aglomerată⁴⁴ pe o treime din suprafața terestră. La rândul ei, aceasta este dife- rențiată prin favorabilitatea condițiilor de mediu: doar 10% este locuibilă, restul fiind caracterizat de extreme climatice sau restricții de relief. Inegalitățile de repartiție a populației apar și mai evidente dacă adăugăm faptul că 2/3 din locuitorii Globului sunt grupați pe 1/7 din su- prafața emersă, iar 9/10 dintre ei locuiesc în emisfera nordică a Pământului. Factori favorabili, factori restrictivi Densitatea variabilă este un răspuns al societății umane față de două tipuri de factori: naturali și antropici. • Factorii naturali se referă la: extremele climatice (sunt evitate zonele secetoase sau ploioase, cele cu tem- peraturi foarte scăzute sau foarte ridicate); altitudinea, morfologia și geneza reliefului (munții foarte înalți, ver- sanții abrupți, regiunile seismice sau vulcanice active); caracteristicile vegetației (pădurile dense ecuatoriale); fertilitatea solurilor (soluri subțiri lipsite de humus, sau expuse procesului de eroziune); resursele de apă (rețea hi- drografică săracă sau temporară, pânze freatice adânci); disponibilitatea resurselor de subsol (minereuri, materii prime energetice). • Factorii antropici sunt reprezentați de: infrastruc- tura de transport (densitatea căilor rutiere sau feroviare, localizarea de-a lungul râurilor sau pe țărmul maritim) care influențează accesibilitatea și posibilitățile de comu- nicare; dezvoltarea economică și progresele tehnologice care contribuie la asigurarea bunăstării prin crearea de oportunități de muncă și atenuarea condițiilor nefavo- rabile. Se adaugă evenimente istorice și decizii politice care pot reduce sau accentua disparitățile de densitate a populației. Contraste spațiale S-au distins în timp nuclee de concentrare a populației, în contrast cu regiuni slab populate, în prima categorie sunt incluse: bordura sud-estică asiatică, de la peninsula indiană la arhipelagul japonez; Europa, cu excepția extremității nordice; centrul conti- nentului nord-american. La nivelul regiunilor geografice se remarcă zonele situate în lungul marilor fluvii (Nil, Gange, Brahmaputra, Mekong, Huang He, Indus, Tigru, Eufrat), constituite ca nuclee de populare de la începutul istoriei umanității, re- giuni joase de câmpii fertile (China de est, nordul Italiei), în insule (Java din arhipelagul indonezian, Honshu din arhipelagul japonez), în regiuni puternic urbanizate și industrializate (sud-estul Angliei, sud-estul Braziliei, re- giunea Marilor Lacuri, litoralul atlantic și cel sud-vestic pacific alS.U.A.). A doua categorie este reprezentată de regiunile nor- dice (Alaska, Siberia occidentală, Peninsula Scandina- vică) sau sudul extrem (Antarctica), cărora li se adaugă partea aridă a Africii de la Sahara atlantică la Marea Roșie, Asia Centrală, zonele forestiere ecuatoriale africane sau sud-americane. Diferențieri multiple Repartiția spațială a populației este diferențiată în funcție de: • latitudine: extinderea suprafețelor locuite între 80 grade latitudine nordică și 54 grade latitudine sudică de- monstrează „încărcătura umană” diferită a celor două emisfere, nordică și sudică, în favoarea celei dintâi; • altitudine: peste jumătate din populația Globului trăiește în regiuni joase de până la 200 m, care reprezintă doar 25% din suprafața terestră; se adaugă un sfert din locuitorii Terrei concentrați la înălțimi cuprinse între 200 și 1 000 m; restul populației s-a adaptat condițiilor de viață oferite de spațiul montan situat și la peste 2 000 m (Podișul Tibet, Munți Anzi). în țările andine sunt situate cele mai înalte capitale ale lumii: La Paz la 4 000 m (Bolivia), Quito la 2 850 m (Ecuador), Bogota la 2 632 m (Columbia); • localizarea în cadrul continentelor: cele mai mari concentrări de populație se înregistrează în arhipelaguri, peninsule, fațadele maritime ale continentelor, în contrast cu centrul acestora, mai puțin populat de obicei (de exemplu, Australia în care populația se desfășoară de-a lungul țărmurilor, lăsând centrul aproape nepopulat sau Groenlanda, populată doar la extremitatea sudică). Concentrări de populație Continentele se disting prin suprafețe diferite, prin condițiile de mediu variate, dar și prin volume foarte dife- rite de populație. Deși implică schimbări masive ale nu- mărului de locuitori având în vedere dimensiunile ma- selor continentale, ierarhia acestora s-a modificat în timp. Desigur, cea mai dinamică este partea mediană a ierarhiei, în timp ce extremele sunt foarte stabile. Astfel, Asia se afla pe primul loc în 1950, se menține și în prezent și își va consolida poziția și în anul 2050. în mod similar, Oceania ocupă ultimul loc în ierarhia continentelor după numărul total de locuitori, de la mijlocul secolului XX și, probabil, până la jumătatea celui următor. în 2002 față de 1950, ierarhia continentelor înregistra două schimbări de poziții: Africa a devansat Europa, iar America de Sud a trecut înaintea Americii de Nord. Resursele umane ale Terrei prezintă un grad ridicat de concentrare spațială, pus în evidență și de ponderea celor mai populate țări ale lumii. în prezent, 2 din 5 78 POPULAȚIA Capitolul II Fig. 1. Densitatea populației în statele lumii (loc. / km²) locuitori ai Globului trăiesc fie în China (1,3 miliarde de persoane în 2002), fie în India (1,05 miliarde). Alte 8 țări au populații care depășesc 100 de milioane de locuitori. Acestea sunt situate în America de Nord (S.U.A.), Ame- rica de Sud (Brazilia), Asia (Indonezia, Pakistan, Japonia, Bangladesh), Africa (Nigeria) și Europa (Federația Rusă). Cele 10 țări concentrează aproximativ 3/5 din populația lumii, ceea ce înseamnă că celelalte 181 de state, plus teri- toriile dependente și neautonome totalizează mai puțin de 2/5. Și mai relevant pentru susținerea discrepanțelor de concentrare - dispersie a populației este faptul că cele două țări, China și India, totalizează 1/3 din locuitorii Globului. Calculul densității populației Densitatea populației este indicatorul demografic care raportează numărul total de locuitori la suprafață, exprimată în loc./km² și arată presiunea umană care „apasă“ asupra unui spațiu geografic, sugerând gradul de transformare antropică. Densitatea populației este o noțiune care poate fi utilizată pentru a compara nivelul populării diferitelor regiuni sau țări. Are însă o valoare relativă pentru că exprimă de fapt o medie și nu o distribuție reală. Inter- pretarea densității populației nu trebuie să ignore dife- rențele dintre condițiile fizico- și economico-geografice caracteristice țărilor analizate sau regiunilor componente acestora (fig. 1). De exemplu, densitatea medie a Egip- tului (de 68 loc./km²) nu exprimă valorile de peste 500 loc./km² din valea Nilului, ci omogenizează regiunile dens populate și pe cele slab populate. Densitatea populației Globului este de 41,0 loc./km². Extremele sunt de 79 loc./km² pentru Asia și de 3,7 loc./km² pentru Australia și Oceania. Celelalte conti- nente au valori situate în interiorul intervalului de va- riație: Europa: 71 loc./km²; Africa: 27 loc./km²; America de Sud: 18 loc./km²; America de Nord: 17 loc./km². Dife- rențele înregistrate în statele lumii sunt marcante: Mau- ritania (Africa): 2 loc./km², în timp ce Singapore (Asia) înregistrează o densitate a populației de peste 4 920 de loc./km². România are o densitate a populației de 90 locui- tori /km². nuclee de concentrare a populației ș zone slab populate repartiție în latitudine ț . repartiție în altitudine ; * calculul densității populației ntrebări, exerciții, aplicații practice <— • Comentați distribuția inegală a populației pe Glob. • Explicați influența factorilor naturali și antropici asupra răspândirii populației. • Localizați pe harta lumii nucleele de con- centrare a populației. • Analizați harta densității populației (fig. 1) și clasificați țările în funcție de valorile înre- gistrate: țări cu densități sub media pe Glob; țări cu densități peste media pe Glob. 79 Capitolul III. AȘEZĂRILE UMANE Șl TIPURILE DE HABITAT 1. HABITATUL UMAN Habitatul reprezintă un spațiu locuit, fie de o specie de plante sau animale, definind un habitat natural (sino- nim biotop), fie de o populație umană, individualizând habitatul uman (sinonim așezări umane). Familia de cu- vinte a termenului habitat (de la habere = a avea, în limba latină) este semnificativă pentru a înțelege sensurile acestuia. Din aceeași rădăcină derivă termenul habitaclu, care denumește un spațiu special amenajat într-o aerona- vă pentru echipaj și călători, exprimând ideea de protecție pentru cei care „locuiesc⁴⁴ temporar acest spațiu. Un alt cuvânt este habitudine, sinonim pentru obiș- nuință, deprindere, obicei, fiind deci legată de tot ce în- seamnă viața cotidiană. Cei doi termeni sugerează două calități fundamentale ale habitatului: este un spațiu care oferă condiții de locuit și protecție pentru viața umană. Definiția și componentele habitatului Geografii consideră habitatul ca un ansamblu unitar format din diversitatea comunităților umane și complexi- tatea componentelor naturale și sociale cu funcție de „confort" al vieții. Deseori confruntată cu aceleași difi- cultăți, societatea umană a optat pentru soluții diferite, de aceea, habitatul, prin caracteristicile sale, reflectă gradul de civilizație, tradițiile culturale, relațiile cu mediul care disting comunitățile umane unele de altele. Componen- tele naturale și sociale care susțin existența unei vieți co- munitare sunt cele care conturează funcționalitatea spe- cifică unui habitat uman. Acesta este în primul rând un spațiu de rezidență, adică de locuit, incluzând condițiile de relief, de climă și hidrografic, de soluri și vegetație ca- racterizate printr-un potențial diferit de habitat; se adaugă construcțiile cu funcție de locuit și echipările tehnice care asigură alimentarea cu apă, energie și utilitățile. Habitatul este și un spațiu de muncă, destinat activităților umane, cuprinzând unitățile economice (in- dustriale, agricole, etc.) prin care se produc și se reproduc valori materiale. Habitatul este, în același timp, un spațiu de circulație și comunicare umană, fiind un spațiu al contactelor interpersonale, al dialogului, al dezbaterii. Nu în ultimul rând, habitatul este un spațiu de recreere (instituții culturale, amenajări turistice) și de viață socială cu rol de educație și de ocrotire a sănătății oamenilor (instituții de învățământ și medicale, de asistență socială). Habitatul rural, habitatul urban - asemănări și deosebiri Habitatul exprimă, prin organizarea sa spațială, prin morfologia și funcționalitatea distinctă, natura diferită a componentelor naturale și sociale pe care le integrează, relațiile complexe pe care acestea le stabilesc între ele, modurile inedite în care se combină, se completează, se dezvoltă. „Amprenta⁴⁴ umană, cristalizată de-a lungul timpului se reflectă diferit în personalitatea habitatului, creând habitate rurale sau urbane, care exprimă perfor- manțele, exigențele și preferințele comunității umane. Habitatul rural (satul) și cel urban (orașul) repre- zintă realități complexe cărora nu le corespund definiții simple, de aceea nici criteriile care le diferențiază nu sunt nici riguroase, nici universal valabile. De exemplu, mărimea demografică, unul dintre cri- teriile cele mai frecvent utilizate în departajarea așezărilor rurale de cele urbane, oscilează de la 200 de locuitori în Suedia și Danemarca, la 2 000 în Franța, 2 500 de per- soane în S.U.A., 5 000 în Belgia, 10 000 în Spania. Chiar și funcționalitatea a devenit mai puțin precisă în delimi- tarea așezărilor rurale de cele urbane: multe așezări rurale au evoluat spre tipuri funcționale complexe în care acti- vitățile agricole nu mai reprezintă decât o componentă a economiei locale, fiind completate de cele industriale, turistice, comerciale, etc. Și totuși diferențele dintre sate și orașe sunt eviden- te, fiind accentuate de explozia urbană din ultimele dece- nii. Cele mai ușor de evaluat sunt cele legate de: - volumele de populație (de la zeci, sute sau chiar câteva mii de locuitori în cazul satelor (fîg» 1), la milioane de persoane în cazul orașelor „milionare⁴⁴); - densitatea spațiului construit (clădiri și oameni) care creează presiuni umane, a căror intensitate crește de la așezările rurale la cele urbane (fig» 2); - complexitatea tipurilor de activități umane, de la dominația celor agricole în habitatul rural tradițional Ia coexistența multiplelor activități care definesc viața urbană; - intensitatea schimburilor (de produse, de infor- mații), mai redusă la sate și foarte accentuată în orașe; - modul de viață, mai lent și conservator în mediul rural, mai dinamic și mai deschis influențelor în cel urban. Fig. I • Habitat rural în Canada Fig. 2. Habitat urban în Hong Kong (China) 80 AȘEZĂRILE UMANE Capitolul III 2. AȘEZĂRI RURALE, AȘEZĂRI URBANE Așezări rurale După morfologia spațială, așezările rurale prezintă două forme principale: dispersat și grupat. Habitatul rural dispersat caracterizează marile spații agricole în care culturile de câmp sunt predomi- nante. Fermele sunt izolate în mijlocul terenurilor pe care le exploatează. Avantajele se referă la: reducerea depla- sărilor de la locul de rezidență la cel de muncă; păstrarea unei independențe relative față de vecini. Dezavantajele se regăsesc în accesul mai costisitor la rețelele de electri- ficare, de canalizare, de comunicații rutiere. Habitatul rural grupat își datdrează existența acțiu- nii factorilor fizici (formarea satelor în zone depresionare sau în lungul văilor), istorici (frecvența năvălirilor) sau economici (proprietatea comună asupra pământului). Așezări urbane Explozia urbană din ultima jumătate de secol nu a generat doar o creștere demografică impresionantă, ci și o extindere spațială a orașelor. Succesiunea „valurilor⁶⁶ de urbanizare a creat o tipologie complexă a formelor de or- ganizare spațială a orașelor: • orașulpropriu-zis, cu delimitări teritoriale bine pre- cizate și cu o populație variabilă, constituie baza siste- mului urban mondial, fiind cel mai bine reprezentat; • aglomerația urbană ia naștere atunci când procesul de urbanizare „se revarsă⁶⁶ dincolo de limitele orașului- nucleu în spațiul, inițial rural, înconjurător. între cele două componente se stabilesc relații intense de cooperare economică, de aprovizionare cu forță de muncă și produ- se agricole dinspre zona rurală spre centrul urban și de asigurare cu servicii specializate în sens invers. Exemple tipice de aglomerații urbane pe Glob sunt: Moscova, Paris, Londra, Shanghai; Fig. 1. Megalopolisul Randstad Holland • conurbația este formată din mai multe orașe de di- ferite mărimi, legate prin sisteme de transport comune și relații diverse de cooperare. Conurbațiile sunt bipolare, dar există și numeroase conurbații multipolare, integrând funcționalități diferite care se completează reciproc. Se disting prin complexitatea caracteristicilor urbane, conur- bația Ruhr (Bochum, Duisburg, Essen, Dortmund) din Germania, dezvoltată într-un bogat bazin carbonifer; co- nurbația din nord-estul Franței (Lille-Roubaix-Tour- coing) specializată în industria textilă sau conurbația Manchester-Liverpool din centrul Angliei, cu o dublă specializare industrială (metalurgie și textilă); • metropola este un mare oraș, de obicei cu o populație ce depășește 1 milion de locuitori, care își creează în jur „o sferă de influență⁶⁶ bazată pe comple- mentaritate funcțională. Orașele milionare, în număr de peste 300 în prezent, din care jumătate au cel puțin 2 mi- lioane de locuitori, sunt repartizate spațial predominant în Europa, Asia, America de Nord. Conform prognozelor O.N.U., noile orașe care vor deveni milionare în viitor vor aparține continentelor caracterizate prin explozie demo- grafică (America de Sud, Africa, Asia de sud-est). • megalopolisul este forma spațială finală care înche- ie tranziția de la metropolă la aglomerație urbană, la co- nurbație, generând imense arii urbanizate formate din rețele de orașe ierarhizate prin talie demografică, funcțio- nalitate, capacitate de atracție. Megalopolisurile se ca- racterizează prin densități mari de populație, de peste 250 de locuitori/km², ocupând suprafețe uriașe, de zeci de mii de km², desfașurându-se uneori pe sute de kilometri. Celebre sunt megalopolisurile nord-americane: pe fațada atlantică Bos-Rich (Boston-Richmond), pe fațada pacifică San-San (San Francisco-San Diego), în regiu- nea Marilor Lacuri Chipitts (Chicago-Pittsburg); în Japonia Tokaido, cu nucleele Tokyo-Yokohama, Nago- ya-Osaka, Kobe-Kyoto; în America de Sud, megalopo- lisul brazilian Sao Paulo-Rio de Janeiro-Belo Horizonte; în Africa, megalopolisul sud-african Johannesburg-Pre- toria; în Europa, megalopolisul olandez Randstad Ho- lland (Utrecht-Amsterdam-Haga-Rotterdam) (fig. 1). habitat uman habitat rural habitat urban aglomerație urbană conurbație metropolă megalopolis ntrebări, exerciții, aplicații practice < 1> Exemplificați tipurile de habitat rural și urban, cu cazuri reprezentative din România. • Localizați pe planiglob principalele co- nurbații și megalopolisuri. 81 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ 3. FORME DE AGLOMERARE UMANĂ Pe lângă distribuția inegală, o altă caracteristică majoră a procesului de urbanizare este concentrarea în orașe din ce în ce mai mari. Aceasta se manifestă printr-o triplă explozie demografică, funcțională și spațială. Gi- gantismul urban a devenit o coordonată a dezvoltării ur- bane în spațiu în unele țări dezvoltate, alternanțele de nuclee urbane și areale urbanizate extinzându-se pe su- prafețe uriașe. Către o lume a metropolelor Ce este o metropolă? Este doar o mare concentrare de populație, dezvoltată pe spații considerabile și cu func- ționalitate complexă? Nu, cu siguranță, o metropolă nu poate fi apreciată numai prin prisma elementelor canti- tative, ci la fel de relevante sunt cele calitative. O metropolă trebuie să fie capabilă să creeze ino- vații, să acționeze dominant, să controleze schimburile, să organizeze informațiile și comunicațiile. O metropolă este un mare oraș care generează acti- vități pe plan mondial, care face legătura dintre spațiul na- țional și cel planetar. Globalizarea economică a condus la intensificarea relațiilor dintre metropole, integrându-le într-un sistem unitar care asigură coerența dezvoltării pe plan mondial. „Metropolizarea“ este unul dintre procesele recente, care structurează lumea contemporană conducând la apa- riția „regiunilor de orașe⁶⁴. Istoria dezvoltării metropolelor este veche: a debutat în anul 1800 când a fost înregistrat primul oraș cu o populație de peste 1 milion de locuitori, Beijing. Din 1850 ritmul de creștere a populației urbane s-a accelerat, în anul 1900 existau deja 21 de orașe milionare, dintre care cel mai mare, Londra, concentra peste 5 milioane de lo- cuitori. După o supremație de 75 de ani, metropola lon- doneză cedează primul loc capitalei economice a S.U.A., New York. La mijlocul secolului nostru, pe harta Globului erau 76 de orașe milionare, dintre care 7 depășeau 5 milioane de locuitori. în numai 30 de ani (din 1950 până în 1980), numărul metropolelor cu peste 1 milion de locuitori s-a triplat, ajungând la 234. Supremația a fost preluată înce- pând cu 1980 de capitala Japoniei, Tokyo. în această perioadă a avut loc o inversare spectaculoasă de pondere a orașelor milionare pe țări: în 1950 doar Buenos Aires era singurul oraș din țările în dezvoltare care concentra peste 4 milioane de locuitori, în timp ce majoritatea aparțineau țărilor dezvoltate; în 1980 existau deja 22 de orașe din această categorie în țările în dezvoltare, iar în cele dezvoltate doar 16. După anii ’80 ritmul de creștere a populației urbane s-a mai redus, ca dovadă că, de exemplu, previziuni care estimau că numărul orașelor milionare va fi de 422 în anul 2000 nu s-au îndeplinit. Numărul acestora depășește cu puțin 300 (fig. 1). Megalopolisul Megalopolisul nu mai este un oraș în sensul obișnuit al termenului, este de fapt o imensă regiune urbanizată generată de înlănțuirea spațială a mai multor orașe milio- nare și a zonelor acestora de influență. Aglomerațiile ur- bane componente pot fi încă distincte, separate de îngus- te coridoare rurale sau pot fi complet contopite într-un Johan S Aglomerații urbane cu peste 8 milioane locuitori Aglomerații urbane între 5 și 8 milioane locuitori Aglomerații urbane între 1 și 5 milioane locuitori Ciudad^ de Mexicd^^ îhanghai LimaG '-j Melbourn^ —Beijing^ •Tianfl iosfsJâoeiLQ.— Paulo Santiago^ * BSBuenos Aires Fig. 1. Marile metropole ale lumii 82 / Chicago San Francisco^ e • « wjₑw York Los Angeles^ philadelphia Șkt. Petersburg Moscova • • Iartă c AȘEZĂRILE UMANE Capitolul III I | Zone industriale | | Spații verzi, păduri | | Alte terenuri Fig. 2. New York peste 24 000 loc./km² 5 000 - 15 000 loc./km² 2 500 - 5 000 loc./km² 1 000 - 2 500 loc./km² sub 1000 loc./km² Limită de stat federal Limita orașului New York Limită de cartiere și districte Aglomerația Populația Populația în urbană în 1995 2000 (mii. loc.) (mii. loc.) New York 16,3 21,2 Philadelphia 4,3 6,2 Washington 4,0 7,6 Boston 2,8 5,8 Baltimore 2,0 2,5 Fig. 3. Megalopolisul Bos-Rich în date gigant conglomerat. într-un megalopolis totul este la sca- ră uriașă: autostrăzi, aeroporturi și porturi incluse pe pri- mele locuri în ierarhia internațională, sisteme de teleco- municații performante, rețele financiare și bancare puter- nice, corporații și societăți transnaționale cu cifre de afa- ceri exorbitante. Termenul de megalopolis a fost formulat la sfârșitul anilor ’50 pentru a defini vasta concentrare umană și economică situată în nord-estul S.U.A. Inițial, desfășurat între Boston și Washington (Bos-Wash), pe o lungime de 650 km de-a lungul coastei atlantice, megalopolisul nord- american s-a extins spre sud până la Richmond la înce- putul anilor ’80 (Bos-Rich), având o lungime totală de aproape 800 km. Principalele aglomerații urbane compo- nente sunt, de la nord la sud: Boston, New York, Philadel- phia, Baltimore, Washington, care concentrează împreu- nă aproximativ 20% din populația S.U.A. (fig. 3). New York este cea mai mare metropolă a megalo- polisului, nu numai ca populație, ci și ca suprafață: aria metropolitană se desfășoară pe 33 mii km², cu o densitate medie a populației de 600 loc/km². în orașul New York densitatea depășește 8 000 loc/km² (fig. 2, fig. 4). Orașul deține câteva recorduri pe plan național și internațional: este capitala economică a S.U.A., cel mai important cen- tru industrial, una dintre cele mai puternice piețe finan- ciare ale lumii (localizată în Manhattan), deține două mari aeroporturi (La Guardia și J.F. Kennedy) și unul din primele 15 porturi ale lumii (74,0 milioane tone în 2002). I îg 4 Imagine clasică a orașului New York înainte de atentatele din 11 septembrie 2001 orașe milionare gigantism urban metropolizare ntrebări, exerciții, aplicații practice < ICare sunt formele de organizare spațială premergătoare formării megalopolisurilor? * Dați exemple de alte megalopolisuri pe Glob. ® Identificați, cu ajutorul hărții din fig. 2, zonele funcționale din orașul New York. 83 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ 4. ORGANIZAREA SPAȚIULUI URBAN J Organizarea orașelor-între constrângeri și oportunități Orașul este o creație umană. A fost construit și mo- delat de societatea umană în așa fel încât să răspundă cerințelor de organizare, de funcționalitate, de exprimare estetică ale acesteia. Astfel, orașele sunt diferențiate de mărime, de structură, de densitatea spațiului construit, de arhitectură, de vechime, toate reflectând istoria și civili- zația celor care le-au creat. Orașele sunt integrate unui anumit context geogra- fic. Acesta a influențat apariția și dezvoltarea orașelor prin caracteristicile favorabile sau restrictive ale compo- nentelor sale naturale. Organizarea orașelor, este rezul- tatul eforturilor umane, pe de o parte, de a se adapta difi- cultăților impuse de condițiile naturale și, pe de altă parte, de a le modela pe acestea în favoarea vieții urbane. Dintre elementele naturale, deosebit pentru expli- carea organizării spațiale a orașelor este situl geografic. Situl reprezintă cadrul fizic, local în care este amplasat un oraș, în care „trăiește“ și se dezvoltă în timp. în etapa de debut, au fost preferate anumite situri pentru caracterul lor strategic defensiv: colinele, beneficiind de un climat mai uscat față de zonele mai joase, deseori mlăștinoase, îngăduiau supravegherea regiunii înconjurătoare (Roma, Atena); meandrele (Toledo) sau insulele încojurate de brațele râurilor din câmpiile atlantice (Paris, Bruxelles, Skt. Petersburg) mai ușor de apărat; insulele din zonele de coastă (Hong Kong, Singapore, Mumbai) cu vizibilitate bună și potențial defensiv important. De-a lungul litora- lului au fost preferate siturile de adăpost care au condus la apariția orașelor-porturi, reprezentate de estuare (Ham- burg), fiorduri (Oslo), golfuri ample (Rio de Janeiro, Tokyo). Frecvente au fost și siturile de convergență loca- lizate la intersecția căilor de comunicație, care au impul- Fig. 1. Beijing - orașul imperial sionat dezvoltarea orașelor comerciale: Stockholm (la confluența drumurilor pe apă și pe uscat); Londra (ampla- sată în apropierea unui vechi vad); Montreal (la răscrucea drumurilor pe uscat). Importanța schimburilor comerciale a fost atât de mare încât orașele s-au adaptat unor situri neospitaliere (Veneția, Shanghai). Suprapunerea orașelor pe caracteristicile sitului a generat o varietate de morfologii urbane, rotunjite sau alungite, asimetrice sau bilaterale. Orașele poartă însă și amprenta universului uman. Acestea pot fi haotice, cu străzi înguste, cu structuri labirintice, care reflectă o dez- voltare urbană spontană, o adaptare instinctivă la con- strângerile naturii. Din contră, altele sunt rezultatele unei acțiuni voluntare de organizare a spațiului. Exemplul cla- sic este cel al capitalei chineze, Beijing. Orașul încărcat de simboluri, construit pe principiul ierarhiei puterii, con- topea orașul chinezesc, orașul imperial și orașul interzis într-unul singur. Structurat în linii drepte, diferit pozițio- nate față de punctele cardinale, orașul exprima un micro- cosmos spiritual (fig. 1). Modelele tradiționale de organizare Orașele nu se dezvoltă la întâmplare, ci tind să ge- nereze anumite modele de organizare a spațiului. Deși fiecare oraș este unic și și-a conturat o morfologie urbană distinctă, totuși prezintă și caracteristici comune cu cele ale altor centre urbane. Au fost formulate teorii care sim- plifică realitatea complexă pentru a o înțelege și explica mai eficient. Teoriile au fost ilustrate grafic prin modelele de organizare a spațiului urban pornind de la structurile clasice ale orașelor dezvoltate în prima jumătate a seco- lului XX. Unul din cele mai simple modele formulat la începu- tul secolului, definește structura urbană ca fiind concen- trică, având ca nucleu centrul de afaceri. Creșterea este concepută în zone circulare care se extind spațial pe măsură ce orașul se dezvoltă economic și demografic. In jurul nucleului este amplasată industria ușoară încon- jurată de locuințele muncitorești. Urmează apoi o zonă rezidențială compactă și periferiile care fac trecerea spre spațiul rural (fig. 2). Modelul radial, definit în perioada interbelică, ia în considerație un nou element apărut în viața orașelor, transportul public urban, care a favorizat mobilitatea din- spre centru spre periferii. Ca urmare, orașul este struc- turat în sectoare de cerc, care pornesc tot de la centrul de afaceri, dar sunt mult mai bine delimitate, fie prin func- ționalitate, fie prin calitate. Nucleul este reprezentat tot printr-un pol terțiar (care concentrează activități de ser- vicii) de la care pornesc sub formă de „pană“ zonele co- merciale și industriale. Acestea sunt delimitate de o parte și de alta de zonele rezidențiale sărace, cu cât ne depăr- tăm de centru ajungem în zonele rezidențiale ale claselor sociale mijlocii și bogate (fig. 3). 84 AȘEZĂRILE UMANE Capitolul III Fig. 2. Modelul concentric Fig. 3. Modelul radial Complicarea structurilor urbane, diversificarea funcționalității orașelor au condus la formularea de noi modele de organizare care să „surprindă⁴¹ transformările intervenite în evoluția centrelor urbane. Modelul polinuclear plasează în mijlocul orașului centrul de afaceri înconjurat de comerțul de gros și in- dustria ușoară, și zone rezidențiale sărace și de standard mediu. Spre periferie, orașul mai cuprinde un centru se- cundar de afaceri delimitat de rezidențele bogate. Se con- turează o periferie rezidențială și una de industrie grea, separate de orașul propriu-zis (fig. 4). 8 Tendințe actuale: exurbanizarea După anii '50, cea mai mare parte a orașelor au fost afectate de un proces amplu de exurbanizare, adică de transfer al activităților economice dinspre centru spre periferiile urbane. Au început să migreze activitățile in- dustriale, comerciale, de recreere, de învățământ supe- rior și cercetare. S-a creat un nou echilibru între centru și periferii care au devenit din ce în ce mai atractive pentru activitățile economice, dar și pentru zonele rezidențiale de calitate. Exurbanizarea are loc în etape succesive, ex- tinzând caracterele urbane în zonele rurale învecinate. Cauzele sunt legate de costurile mai mari ale terenurilor în centrul orașelor față de periferii, accesul mai dificil, congestia traficului urban, infrastructura învechită de pro- ducție. Din contră, periferiile oferă spații mai largi, auto- străzi, costuri mai reduse de localizare, peisaje mai atractive și mai puțin poluate. ntrebări, exerciții, aplicații practice ICare sunt condiționările geografice care au influențat apariția și dezvoltarea orașelor? • Construiți modelul de organizare spa- țială al așezării în care locuiți. • Stabiliți efectele procesului de exur- banizare. • Analizați figura 5 și comentați structura radiar-concentrică a municipiului București. 1. Centru de afaceri 2. Comerț en-gros și industrie ușoară 3. Zone rezidențiale sărace 4. Zone rezidențiale mijlocii 5. Zone rezidențiale modeme 6. Industrie grea 7. Centru secundar de afaceri 8. Periferii rezidențiale 9. Periferii industriale Fig. 4. Modelul polinuclear Fig. 5. Structura urbana a orașului București 85 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ 5. PLANUL AȘEZĂRILOR URBANE Planul orașului - rezumat al istoriei urbane Fiecare oraș are propria sa istorie: apare grație unor condiționări precise, se dezvoltă în etape mai lente sau mai accelerate, crește în funcție de funcționalitatea sa specifică și de poziția pe care o are în contextul regional. Frecvent, un oraș nu prezintă un singur plan, ci este o contopire de părți diferit organizate: fiecare din aceste părți corespunde unei etape din existența orașului. Planul este exprimarea grafică a unui oraș, adică a modului în care se ordonează străzile, clădirile, parcurile (fig. 1). Planul se înscrie în două tipuri majore: • planul concentric, care rezultă din dezvoltarea unui oraș în jurul unei convergențe inițiale de drumuri. Din centru, străzile se „desfac“ într-o structură stelată. Fiecare perioadă de creștere demografică este marcată de extinderea orașului și de apariția unei noi centuri. Orașul este dispus în aureole care traversează drumurile radiale care pornesc din centru. Multe din orașele lumii păstrează pe plan memoria „valurilor⁴⁶ succesive de creștere (Paris, Moscova, București); • planul geometric, care este caracteristic în special orașelor din „lumea nouă⁶⁶ (Buenos Aires, Chicago). Exprimă dorința de organizare a spațiului urban după reguli prestabilite. Orașul este structurat în străzi per- pendiculare unele pe altele, accesibile și omogene. Armo- r 2 Vedere aeriana a centrului vechi din Sibiu nia este uneori întreruptă de artere diagonale care creează noi perspective și contribuie la accentuarea accesibilității. Există și orașe dezordonate ale căror planuri repre- zintă o încrengătură de străzi haotice, întortocheate, cu fundături sau ramificații complicate. Multe dintre acestea sunt dezvoltate în jurul unui nucleu medieval 7) (ora- șe europene, în special) sau aparțin continentelor african și asiatic a căror dezvoltare urbană târzie a fost supusă hazardului. Ciudad de Mexico are, conform prognozelor O.N.U., cele mai mari șanse de a deveni cel mai mare oraș al lumii. Creșterea sa vertiginoasă (2,9 mii. loc. în 1950, 8,7 mii. loc. în 1970, 18,4 mii. loc. în 2000) a determinat o extindere spațială haotică. Cauzele exploziei demografice - concentrarea activităților dinamice non- agricole care au atras în medie 1 000 de emigranți pe zi din zonele rurale foarte sărace - au generat extinderea spațială a orașului (de la 300 km² în 1950 la 1 000 km² în 1990). Au apărut cartiere sărace imense, ca Nezahualcoyotl, situat în par- tea de sud-est a orașului, care concen- trează pe o suprafață de 6 000 ha un nu- măr de peste 2 milioane locuitori. Serviciile publice sunt reduse: puține școli, un singur spital, locuri de muncă doar pentru o cincime din populație. Aproape jumătate din spațiul urban este ocupat de favellas, în timp ce cealaltă jumătate contrastează prin cartierele bo- gate de vile. Diferențierile sociale sunt marcante, structura funcțională a între- gului oraș fiind un exemplu de dezvoltare necontrolată. Fig. 1 Zonele funcționale ale aglomerației urbane Ciudad de Mexico 86 AȘEZĂRILE UMANE Capitolul III 6. URBANIZAREA Urbanizarea este unul dintre cele mai complexe și spectaculoase procese care caracterizează civilizația con- temporană. Apreciată prin prisma ponderii populației ur- bane din total, rata de urbanizare a evoluat de la 29,4% în 1950, la 37,0% în 1970 și la 47% în 2000. La începutul mileniului III, populația urbană va depăși ponderea populației rurale care a dominat istoria umanității. Trei caracteristici diferențiază procesul de urbaniza- re pe Glob: - incidența temporală - debutul a fost făcut în Europa și America de Nord, s-a extins apoi în Asia estică, America de Sud și Africa, iar viitorul va transfera dina- mica acestui proces în Asia; - intensitatea a evoluat în corelație cu nivelul de dezvoltare și în special cu ritmul industrializării, fiind mai accentuată în Europa și America, și punctual, în țări asia- tice (Japonia, Coreea de Sud) și sud-americane dinamice (Brazilia, Argentina); recent ritmurile cele mai alerte ale creșterii urbane, caracteristice țărilor în dezvoltare sau subdezvoltate, arată o nouă ierarhie a factorilor care tem- perează procesul de urbanizare: aceasta nu mai este strict corelată cu dinamica economică, ci este un efect direct al exploziei demografice din anumite părți ale lumii; - forma definește pe de o parte, o urbanizare matură caracteristică țărilor dezvoltate, bazată pe organisme urbane puternice a căror creștere este reglată prin politici de dezvoltare, iar pe de altă parte, o urbanizare tânără pro- prie țărilor în dezvoltare și subdezvoltate care a generat orașe contrastante, haotice, lipsite în mare parte de beneficiile urbane elementare. O urbanizare inegală Diferențele de urbanizare sunt considerabile: în anul 2000 în țările dezvoltate peste 3/4 din populație locuia în orașe, în țările în dezvoltare 38,4% din populație este urbană, iar în țările subdezvoltate ponderea este de 23,8%. în orice caz, față de anul 1975, discrepanțele s-au mai atenuat: ponderea este comparabilă cu cea actuală în cazul țărilor dezvoltate în comparație cu valorile mult mai reduse în țările în dezvoltare (26,1%) sau în cele subdez- voltate (14,2%). Deși dinamica urbană a viitorului va fi concentrată de orașele țărilor în dezvoltare, disparitățile se vor menține: pentru anul 2015 se estimează o pondere de 81,6% în țările dezvoltate, față de 49,1 % sau 34,6% în țările în dezvoltare și respectiv subdezvoltate (fig. 1). în a doua jumătate a secolului XX traiectoriile de evoluție a populației urbane și rurale s-au diferențiat în funcție de nivelul de dezvoltare economică a țărilor lumii, în statisticile uzuale ale O.N.U., țările dezvoltate sunt cele europene și nord-americane, cărora li se adaugă Japonia, Australia și Noua Zeelandă; țările în dezvoltare sunt situate în Africa, Asia, America de Sud și Centrală, Ocea- nia. Populația urbană a celor două categorii de țări a evoluat în ritmuri comparative de la mijlocul secolului până la începutul anilor ’80 când traiectoriile de evoluție s-au diferențiat tranșant. Această tendință va fi amplifi- cată și mai mult în următorii 25 de ani. Din anii ‘80, populația urbană din țările dezvoltate a înregistrat rate de creștere asemănătoare cu cele ale populației rurale din țările în dezvoltare. Cu totul diferită este evoluția populației rurale din țările dezvoltate, caracterizată prin- tr-o descreștere lentă până în anul 2000, dar care se va accentua în următorul sfert de veac (fig. 2). Prin intensitatea pe care a înregistrat-o în a doua jumătate a secolului XX, urbanizarea este apreciată ca o adevărată explozie urbană. Cauzele sunt multiple: creș- terea demografică a fost însoțită de o triplă revoluție (in- dustrială, alimentară și sanitară) conducând împreună la [ | 1970 2015 — urban (țări în dezvoltare) rural (țări în dezvoltare) urban (țări dezvoltate) rural (țări dezvoltate) Fig. 2. Evoluția populației urbane și rurale în țările dezvoltate și în cele în dezvoltare (1950-2025) Fig.l. Evoluția populației urbane pe continente (între 1970 și 2015) 87 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ Fig. 3. Mecanismele și efectele creșterii demografice apariția marilor concentrări de populație. Creșterea den- sităților de populație în regiunile rurale, mecanizarea agriculturii care a generat un important excedent de forță de muncă au fost cauzele principale ale exodului rural. Urbanizarea este un proces în trepte: orășelele cresc și se transformă în orașe mari, acestea devin metropole care, la rândul lor, se extind sub forma aglomerațiilor ur- bane, conurbațiilor sau megapolisurilor. în același timp, numărul orașelor se multiplică prin creșterea așezărilor rurale și declararea lor ca noi orașe. Urbanizarea în creștere accentuată conduce uneori, mai ales când este spontană și nu este ges*ionată prin politicile de dezvoltare urbană, la presiune ¹ isupra spa- țiului și dezechilibre ale mediului natural și social (fig. 3). Ce înseamnă explozia urbană? Explozia urbană este un proces cu trei dimensiuni: - o explozie demografică a orașelor - populația orașelor crește în ritmuri mai rapide decât populația totală și incomparabil mai mari decât cea rurală; - o explozie spațială - orașele se extind din ce în ce mai mult, ocupă suprafețe uneori uriașe, formând regiuni urbanizate compacte; - o explozie funcțională - funcțiile urbane se multi- plică și formează combinații din ce în ce mai complexe care intensifică rolul orașelor în dezvoltarea lumii con- temporane. De la funcționalitate la disfuncționalitate Concentrarea a milioane de oameni pe suprafețe restrânse pune probleme în existența cotidiană a orașelor. Populația urbană are nevoie de cantități mari de produse alimentare care presupun existența unor regiuni extinse de aprovizionare, a unor căi de comunicație adecvate, a unor rețele performante de canalizare, electricitate, gaze naturale, a unor sisteme eficiente de reciclare și de depo- zitare a deșeurilor urbane. Cele mai acute probleme cu care se confruntă marile orașe sunt legate în special de: degradarea fondului imo- biliar (locuințe vechi, neîntreținute sau întreținute neco- respunzător, cu densități mari spre periferiile sărace); congestia traficului, datorită fluxurilor uriașe de oameni care se deplasează în interiorul orașului;poluarea este ge- nerată din ce în ce puțin de unitățile industriale care mi- grează spre suburbii, dar din ce în ce mai mult de trans- portul public și particular foarte activ în orice moment al zilei; șomajul, sărăcia, criminalitatea sunt fenomene so- ciale frecvente în marile orașe, care conduc la degradarea vieții urbane (fig. 4). Problemele devin și mai acute în orașele generate de urbanizarea rapidă a țărilor subdezvoltate. Se apreciază că 25 până la 50% din populația urbană a acestor țări este lipsită de serviciile urbane elementare: locuințe, canali- zare, apă potabilă, electricitate, asistență medicală, edu- cație, transport public, locuri de muncă. Fig. 4. Cartier de favelas în Rio de Janeiro ntrebări, exerciții, aplicații practice I® Comentați ritmurile diferite de creștere a populației urbane pe continente. Care sunt implicațiile exploziei urbane? Care sunt problemele cu care se confruntă așezarea în care locuiți? 88 AȘEZĂRILE UMANE Capitolul III 7. AMENAJAREA LOCALĂ Șl REGIONALĂ Amenajarea este o acțiune voluntară a unei colecti- vități umane asupra teritoriului său la nivel local (urban, rural), la nivel regional (mari amenajări regionale, siste- me de irigații) sau la nivel național (amenajarea terito- riului). Scopul procesului de amenajare este de obicei cel de distribuire mai egală a activităților și populației, de reducere sau cel puțin de atenuare a decalajelor, de ame- liorare a performanțelor globale sau a unor spații rămase în urmă din punct de vedere economic și social. Fiecare așezare umană are caracteristici structurale sau funcționale inedite care o detașează de celelalte. Dez- voltarea unei așezări, indiferent de mărimea demografică sau de localizarea geografică, depinde în mare parte de concordanța dintre potențialul mediului natural și modul de valorificare al acestuia impus de societatea umană. Pentru a realiza un echilibru între cele două com- ponente este nevoie de o politică de amenajare locală care să realizeze echilibrul dintre natură și colectivitatea umană punând în evidență oportunitățile de dezvoltare și atenuând restricțiile (fig. 1). Amenajarea locală se axează pe valorificarea com- ponentelor naturale și sociale, detașându-le pe cele cu rol determinant în structurarea spațiului de cele secundare și încercând să realizeze integrarea dintre acestea. Dezvoltarea recentă a înregistrat și dezechilibre rezultate din nerespectarea corespondențelor dintre po- tențialul natural și obiectivele urmărite de societatea umană. S-a dovedit a fi un eșec încercarea oamenilor de a transforma sau de a implanta un tip de activitate econo- mică ce nu este legată de potențialul local. Așezările umane nu se dezvoltă izolat, acestea co- munică între ele prin rețele de comunicație, prin relații de cooperare sau de aprovizionare, prin fluxuri de ofertă de muncă. Caracterul unitar al acestora conduce la delimi- tarea regiunilor. Amenajarea regională se concentrează pe valorifi- carea relațiilor dintre așezările umane componente, dis- tingându-le pe cele cu rol de polarizare demografică și economică de cele cu atracție locală. Inițial, regiunile au fost definite în interiorul limi- telor naturale (o unitate de relief, o zonă climatică, un ba- zin hidrografic) dar, pe măsură ce impactul activităților umane a devenit mai puternic, limitele au avut mai mult caracter economic, fiind concretizate de diferențierile de utilizare și valorificare a mediului fizico-geografic. Pentru ca o regiune să fie funcțională trebuie să prezinte o anumită coerență a caracteristicilor sociale și economice. Fiecare regiune își construiește în timp o anumită identitate, prin care se detașează de celelalte. Amenajarea regională urmărește stabilirea unor relații dinamice între așezări care să ajute progresul eco- nomic și social, asigurând coerență fimcțională și men- ținând sau dezvoltând identitatea regională. Preocupările de amenajare regională datează de la mijlocul primei jumătăți a secolului XX. In anii 30 au fost Fig. 1. Amenajare locală în sud-estul arid al Spaniei dezvoltate modele de amenajare a unor mari bazine hidrografice (Rhone în Franța, Tennessee în Statele Unite ale Americii) în scopul dezvoltării echilibrate a econo- miei, a evoluției coerente a sistemelor de așezări și a pro- tecției mediului natural. Explozia demografică, spațială și funcțională a unor mari orașe și transformarea acestora în metropole care atrăgeau cele mai importante fluxuri de investiții, activități și forță de muncă, în timp ce restul teritoriului rămânea subdezvoltat, au atras atenția cercetătorilor și planificatorilor spre amenajarea sistemelor de așezări și în special a celor urbane. In Marea Britanie, Franța, sufocate de dimensiunile gigantice ale capitalelor lor, Londra și Paris, investițiile au fost orientate spre dez- voltarea unor „centre de echilibru⁴⁴ adică orașe mici sau mijlocii care să preia prin descentralizare activități și populație din marile metropole. Dezvoltarea regională este un proces inegal și neuniform având ca rezultat creșterea unor regiuni și rămânerea în urmă a altora. în încercarea de a atenua disparitățile economice și sociale dintre cele două tipuri de regiuni, cele din urmă (regiuni rurale profunde, regiuni industriale în dificultate, regiuni miniere în restructurare) sunt asistate prin politici speciale care le fac mai atractive pentru investitori și noi activități dinamice și inovative, creatoare de locuri de muncă. amenajare locală amenajare regională dezvoltare regională ntrebări, exerciții, aplicații practice <— I® Construiți o schemă în care să distingeți avantajele și dezavantajele comunei sau ora- șului în care locuiți pentru amenajarea locală. © Desenați harta regiunii în care trăiți, stabi- lind limitele, elementele componente și rela- țiile dintre acestea. 89 Capitolul IV. RESURSELE NATURALE 1. RESURSELE NATURALE ALE TERREI Resursele naturale reprezintă totalitatea zăcămin- telor de minerale și minereuri, a terenurilor cultivabile, a apelor și a pădurilor de care dispune un spațiu geografic. Sub raport geografic, aceste elemente de susținere a vieții omului se grupează în funcție de geosfera căreia îi aparțin (atmosfera, litosfera, hidrosfera, biosfera), fiecare „sferă⁴⁴ având un conținut și funcții distincte. A. Resursele extraatmosferice și ale atmosferei Alături de unele radiații extraatmosferice (în primul rând, radiația solară), atmosfera prezintă o sumă de resur- se implicate în viața social-economică. S-au identificat resurse agroclimatice (radiația solară, lumina, umezeala, resurse bioclimatice (ele au în vedere scopuri terapeuti- ce) și resurse hidro-meteo-energetice (energia eoliană). Atmosfera este și o sursă tot mai importantă de materii prime. Astăzi, cea mai mare parte a îngrășămin- telor azotoase, fabricarea unor medicamente, a explo- zibililor, a vopselelor se bazează pe azotul extras din at- mosferă. Oxigenul, obținut prin lichefiere din aerul at- mosferic, are și el utilizări economice de la siderurgie (în fabricarea oțelurilor) la industria chimică și construcții de mașini (pentru sudură). Heliul, gaz ușor și neinflamabil, se folosește la umplerea baloanelor și a dirijabilelor. Ga- zele rare (neonul, kriptonul, xenonul) se folosesc la um- plerea tuburilor luminiscente. Dioxidul de carbon are și el o seamă de utilizări economice. Utilizarea energetică a resurselor atmosferei in- clude utilizarea oxigenului și a hidrogenului lichid în propulsarea vehiculelor spațiale și terestre și folosirea energiei eoliene în navigație, mori de vânt, instalații de scos apa, producerea energiei electrice. Valorificarea economică a energiei solare îmbracă o mare varietate de filiere și forme, cea mai răspândită filie- ră fiind bioconversia, prin care se pune la dispoziția omu- lui o cantitate imensă de produse vegetale și animale, toate plecând de la fotosinteză substanțelor organice în plantele verzi. Alte filiere sunt cea a conversiei fotovol- taice (obținerea directă a energiei electrice din radiația solară) și cea a centralelor helio-termice. B. Resursele litosferei Litosfera, prin scoarța terestră și mai precis prin us- catul terestru, este geosfera cea mai importantă sub rapor- tul resurselor de substanțe minerale utile și al resurselor energetice. Resursele pedosferei. Având aria de cuprindere restricționată la uscatul terestru, solurile pot fi considerate ca o „prelungire⁴⁴ a litosferei. Ele se impun ca resursă prin fertilitatea lor, ce poate fi mărită (prin irigații, desecări, folosirea de îngrășăminte) sau redusă (prin folosirea ne- chibzuită). Ca resursă sunt privite în primul rând solurile terenurilor cultivate și cultivabile. Cele mai mari rezerve de teren sunt în America de Sud, Africa tropicală, America de Nord și Australia cu cca 100-300 mii. ha posibile de introdus în cultură. în același timp, aproape jumătate din suprafața terestră este lipsită de sol sau acoperită de soluri nefertile și, în condițiile presiunii demografice crescânde, potențialul pedologie al Terrei se diminuează continuu. Resursele energetice. Aparent inepuizabile, ele sunt totuși limitate atât în valoare absolută cât, mai ales, în raport cu nivelul tot mai înalt al utilizării lor (fig. 1). • Resursele cele mai „consistente⁴⁴ sunt cele de căr- buni (întâlnite până la 2 000 m adâncime). Acestea se con- centrează în proporție de aproape 80% în: S.U.A., Rusia, Ucraina, Kazahstan, China, Polonia, Germania. 90 RESURSELE NATURALE Capitolul IV < fier crom 4> mangan <$> nichel <$> wolfram < cupru <®> plumb, zinc 0 staniu O aur O argint O platină bauxită o* ♦ De calitate foarte diferită (de la lignit la antracit), cărbunii se exploatează în subteran sau la suprafață, în carieră. Valorificarea timpurie a cărbunilor a condus în țările vest-europene, în S.U.A., în Ucraina, la formarea unor regiuni industriale și mari concentrări urbane (tipic este bazinul Ruhr din Germania). în ultimele decenii s-au descoperit zăcăminte de cărbuni superiori (huilă) în emisfera sudică (Australia, Africa de Sud), valorificate mai ales sub forma exporturilor (spre Japonia, Coreea de Sud, Europa de Vest). China, primul producător mondial, folosește o mare parte a producției pe plan intern. • Petrolul, principala resursă energetică a lumii, se găsește în scoarța terestră până la adâncimi de 7 600 m și se exploatează în aproape 100 de țări. Rezervele mondiale sunt concentrate în Orientul Apropiat (cca 2/3), unde se evidențiază Arabia Saudită, Irak, Emiratele Arabe Unite, Kuwait și Iran. Rezerve însemnate prezintă Rusia, Vene- zuela, Mexic și S.U.A. Europa are doi mari producători (Norvegia și Regatul Unit). Aproape o treime din rezer- vele de petrol sunt cantonate în zăcăminte submarine. Există o evidentă separare geografică între regiunile cu mari resurse și cele consumatoare de petrol. • Gazele naturale sunt utilizate în industria energe- tică, în industria chimică (în petrochimie) și în domeniul casnic. Zăcămintele de gaze naturale se prezintă fie de sine stătătoare (gazul metan), fie asociate zăcămintelor de petrol (gaze ,,umede“). Structurile gazeifere mondiale au o repartiție ușor diferită de cea a zăcămintelor de petrol. Pe primul loc se situează Rusia, urmată de țările Orien- tului Mijlociu, Transcaucazia și Asia centrală, Asia, Africa de nord, America de Sud, Europa de vest, S.U.A. • O dată cu descoperirea fenomenului fisiunii nucle- are a apărut o nouă sursă energetică și anume uraniul. Re- zervele mondiale de minereuri de uraniu sunt concentrate în America de Nord (Canada, S.U.A.), Africa (Namibia, Niger, Africa de Sud, Gabon) și Australia. Resursele de materii prime. în raport de utilizare, se deosebesc resurse metalurgice (minereurile), resurse ale industriei chimice și resurse de materiale de construcție. a. Resursele metalurgice sunt minereurile de fier și feroase (mangan, crom, nichel, molibden, cobalt, wol- fram ș.a.) precum și cele neferoase (cupru, plumb, zinc, aluminiu, aur, argint ș.a.) (fig» 2). • Minereurile de fier se impun atât prin volumul rezervelor, cât și prin gradul de valorificare. Ele au conținut diferit de metal (exploatabile sunt cele cu mai mult de 25% Fe) și au o repartiție pe Glob ce scoate în evidență spațiul ex-sovietic cu aproape 40% din rezervele mondiale, Australia, Brazilia, Canada, S.U.A., China, In- dia și unele țări africane (Africa de Sud, Liberia). Unele țări s-au specializat în exportul de minereu de fier (Aus- tralia, Brazilia, Liberia), care a declanșat procesul litora- lizării siderurgiei, specific Japoniei și Coreei de Sud. • Manganul, folosit în siderugie pentru producerea oțelurilor aliate, prezintă rezerve concentrate în Africa de Sud, Ucraina, Gabon, Australia și Brazilia. • Alte minereuri feroase sunt cele de crom (în Africa de Sud), nichel (Noua Caledonie, Indonezia, Canada, Ru- sia, Filipine), molibden (S.U.A., Chile), cobalt (R.D. Ccxxgo, Noua Caledonie, Australia, Rusia ș.a.), vanadiu (Africa de Sud, Rusia, China, S.U.A.), wolfram/tungsten (China, Canada și Asia Centrală ex-sovietică). • Metalele neferoase, folosite din timpuri străvechi (cuprul, cositorul ș.a.), au o importanță deosebită datorită utilizării lor în electrotehnică, electronică, aeronautică ș.a. Cele mai utilizate sunt cuprul și aluminiul. Rezervele mondiale de cupru sunt cantonate în zăcă- minte din cele două Americi (S.U.A., Chile, Peru, Cana- da, Mexic), dar și Africa (Zambia, R.D. Congo), Papua Noua-Guinee, Kazahstan, Australia, Rusia. Aluminiul, deși este foarte răspândit în scoarța teres- tră (locul 3 după oxigen și siliciu), a intrat în atenția lumii 91 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ economice abia în ultimul secol. Principalul minereu de aluminiu este bauxita (Guineea, Brazilia, Australia). Plumbul și zincul au rezerve mult mai mici și se con- centrează pe continentul american (S.U.A., Canada, Peru, Mexic), în Rusia (Transbaikalia) și Kazahstan. Rezervele mondiale de staniu/cositor se află în Asia (China, Thailanda, Malaysia, Indonezia), Bolivia. • Metalele prețioase (aur, argint, platină) au în pre- zent utilizări în domenii foarte variate. Aurul se întâl- nește în Africa de Sud, Rusia, S.U.A., Canada, Australia, Papua Noua-Guinee. Argintul se află în zăcăminte com- plexe, asociat cu alte metale neferoase (plumb, zinc, cu- pru, aur), pe continentul american (Mexic, Canada, S.U.A., Peru). Platina se întâlnește ca element secundar în minereurile de cupru și nichel în Africa de Sud, Canada. b. Resursele industriei chimice, exceptând hidro- carburile și cărbunii, sunt sărurile, fosfații și sulful. • Resursele de sare gemă sunt enorme în Europa (în Rusia, Polonia, România, Franța, Germania) și America de Nord (S.U.A., Canada). Principala destinație a sării o constituie industria chimică (a produselor clorosodice). Sărurile de potasiu sunt concentrate în Canada, partea europeană a Rusiei, Belarus, Germania, Brazilia și S.U.A. • Fosfații, materii prime de origine organică (fosfo- rite, guano) și minerală (apatita) pentru industria îngrășă- mintelor chimice, sunt concentrați în Africa (Maroc, R. Africa de Sud, Tunisia), S.U.A., Rusia, Kazahstan. • Sulful nativ se găsește în depozite de natură sedi- mentară și de natură vulcanică. Mari rezerve dețin spațiul ex-sovietic, Canada, S.U.A., Polonia și China. Principala utilizare este producerea acidului sulfuric. c. Resursele industriei materialelor de construcții sunt variate și abundente (calcare, argile, nisipuri, pie- trișuri, roci eruptive ș.a.). De-a lungul timpului, au deve- nit faimoase granitul din Scutul Baltic (Finlanda, Karelia / Rusia), marmura de Pentelic (Grecia) și de Carrara (Italia), argila caolinoasă (Meissen/ Germania). C. Resursele hidrosferei învelișul de ape reprezintă o uriașă resursă pentru omenire; practic toate domeniile sunt legate într-un fel sau altul de sursele de apă. La nivel global apa este o resursă virtual inepuiza- bilă; în schimb, la nivel regional sau local, cantitatea de apă disponibilă se poate reduce rapid sau poate deveni inutilizabilă datorită poluării. Apa dulce, care asigură în mod obișnuit necesarul de apă, reprezintă numai 3,5% din volumul hidrosferei, dar în procent de 77,2% ea este „blocată“ în calotele glaciare și ghețarii continentali. Astfel că apa dulce disponibilă este oferită de apele curgătoare, lacuri și apele subterane. • Apele curgătoare (0,01% din apa dulce de pe Glob) constituie un volum anual de 46,8 mii km³, inegal repar- tizat pe continente și țări. Resursele cele mai însemnate le dețin: Asia (peste 30%) și America de Sud (25%); Europa concentrează mai puțin de 10% din aceste resurse. Mari diferențe sunt semnalate și la nivelul țărilor și regiunilor, realitate care solicită măsuri de protejare a apelor curgătoare și de implicare a apelor subterane sau a celor marine (desalinizare). • Apele subterane (cca 22 % din apa dulce de pe Glob) constituie în numeroase regiuni ale planetei princi- pala sursă de apă utilizată de către om. Este vorba de re- giunile aride și lipsite de o rețea de apă curgătoare semni- ficativă (Australia, Africa de Nord, Asia Centrală, Orien- tul Apropiat și China). • Ghețarii reprezintă o resursă de apă dulce (24,1 mii. km³), practic nevalorificată în prezent. • Lacurile și mlaștinile concentrează 0,35% din apa dulce de pe Glob, importanța lor fiind diferențiată, de la asigurarea alimentării cu apă a populației, la irigații sau transporturi navale. Se evidențiază prin utilizarea lor complexă marile lacuri nord-americane (Superior, Michi- gan ș.a.) aflate într-una din cele mai urbanizate și indus- trializate regiuni ale Terrei. Industrializarea, urbanizarea și expansiunea cultu- rilor irigate au generat creșterea continuă a consumului de apă de la 400 km³ (în 1900) la peste 5 000 km³ (în prezent), consum distribuit diferit la nivel regional. în Asia, Africa și America de Sud cea mai mare pon- dere revine agriculturii, în timp ce în Europa și America de Nord industria și consumul urban dețin întâietatea. Distribuția inegală a rezervelor de apă pe Glob a contribuit la accentuarea disparităților regionale în dez- voltarea industriei (cel mai mare consumator de apă, după agricultură). în unele situații, totuși, pot apare soluții alternative la absența surselor de apă „clasice“ (ex.: apele curgătoare), așa cum ne-o dovedesc țările petroliere din zona Golfului care obțin apa necesară prin desalinizarea apei marine. Resursele energetice ale hidrosferei. Potențialul energetic amenajabil al apelor curgătoare este imens, dar inegal distribuit la nivelul continentelor. Astfel, Asia ocu- pă primul loc, cu peste 40% din acest potențial datorită prezenței marilor fluvii (Enisei, Chang Jiang, Brahma- putra/Tsangpo, Indus, Mekong ș.a.), urmată de Africa, America de Nord și America de Sud. Țările cu cel mai ridicat potențial hidroenergetic amenajabil sunt Rusia, R.D. Congo, China și S.U.A., fiecare cu un potențial de producție în jurul a 2 000 mld. kWh/an, urmate de Brazilia și Canada. Resursele de materii prime minerale. Oceanul Pla- netar adăpostește o impresionantă rezervă de materii prime minerale, inclusă atât în soluția apei marine, cât și în sedimentele de pe fundul mării. Până în prezent se extrag pe scară industrială sarea, magneziul și bromul, domeniul marin asigurând 23% din consumul de sare, 70% din cel de brom și 61% din cel de magneziu. Sedimentele din zona platformelor continen- tale sunt exploatate pentru obținerea minereurilor de titan, zirconiu, rutiliu (ex.: zona litorală din estul Austra- liei), de cositor în Asia de sud-est (Thailanda, Malaysia, Indonezia), de platină (Alaska, S.U.A.). Dintre sedimente, valoare economică prezintă și nodulii polimetalici (mangan, dar și fier, cupru, crom, cobalt, plumb); deși prezența lor a fost semnalată acum mai bine de 100 de ani (expedițiile marine Challenger, Albatross), formarea lor nu este pe deplin lămurită. 92 RESURSELE NATURALE Capitolul IV Fig. 3. Fenomenul despăduririlor pe Glob D. Resursele biosferei „învelișul vieții⁴⁴ s-a constituit din zorii omenirii drept primul sprijin al omului în viața și activitatea sa. Treptat, pe lângă hrană, îmbrăcăminte, combustibili (o mare parte a masei lemnoase este încă folosită în acest scop), materiale de construcție, el își va procura și o gamă tot mai largă de materii prime industriale. Masa resurselor biosferei (biomasa), în care predo- mină cele vegetale, are o mare calitate și anume că ea se regenerează anual. Resursele biotice terestre. Dintre ele se detașează pădurile („aurul verde“), care îndeplinesc două funcții de seamă: una economico-socială (prin materialul lemnos și alte resurse) și alta ecologică (asupra climei, apelor, solului ș.a.). Sub acest ultim aspect, uriașa pădure din bazinul Amazonului este supranumită „plămânul Terrei“. Suprafețele ocupate de păduri s-au redus continuu de la 7,6 mld. ha (în urmă cu 2000 ani) la cca 4 mld. ha în prezent. Cele mai valoroase sub raport economic sunt pădu- rile din regiunile temperate, ce asigură cea mai mare parte a masei lemnoase prelucrate industrial. Pădurile din zona intertropicală au intrat recent în regim industrial de utilizare (se „extrag⁴⁶ cu deosebire esențe pentru furnire - santal, teck, mahon ș.a.). Se evidențiază prin suprafața împădurită: Rusia (cu faimoasa taiga siberiană), Canada și S.U.A., apoi Brazilia și R.D. Congo. în ultimele decenii suprafața împădurită s-a micșorat rapid în Asia de sud-est (Thailanda, Malaysia, Cambodgia, Indonezia), atât pen- tru valorificarea masei lemnoase cât și pentru extinderea suprafețelor agricole (fig. 3). Defrișările masive din Amazonia au stârnit vii reacții pe plan mondial în legătură cu posibilele conse- cințe negative asupra climei întregii planete. în schimb, în unele țări din Europa și în China, fondul forestier, diminuat foarte mult în secolele precedente, se reface prin împăduriri masive, ce au în vedere și rolul ecologic complex al pădurii. Formațiunile ierboase (savane, stepe, pajiști alpine, de tundră sau pajiști secundare) ocupă o suprafață în- semnată (cca 3,4 mld. ha) și reprezintă o resursă com- plexă, de la susținerea creșterii unor efective tot mai mari de animale, la promovarea turismului (ex.: savanele afri- cane din Kenya, Tanzania ș.a.). Fauna terestră a reprezentat din cele mai vechi timpuri o resursă importantă pentru omenire. Vânătoarea mai este practicată, ca primă ocupație, de mai puțin de 50 000 persoane (ex.: eschimoșii/inuiții din nordul Cana- dei). în schimb, creșterea animalelor a căpătat o răspân- dire globală și anumite specializări (ex.: creșterea ovine- lor în Australia, a bovinelor în Argentina și țările dezvol- tate din Europa). Fauna sălbatică se constituie într-o valo- roasă resursă pentru turism (ex.: în țările africane aflate la sud de Sahara), fiind ocrotită în parcuri naționale și rezer- vații naturale. Resursele biotice marine. Deși au fost folosite de timpuriu, prin pescuit, ele sunt insuficient folosite, având un potențial deosebit de ridicat. Dintre plantele acvatice se evidențiază algele (albastre, verzi, brune, roșii) întâl- nite până la 600 m adâncime. Ele se folosesc în anumite țări (ex.: Japonia unde există și ferme destinate cultivării lor, China, Franța, Irlanda) atât în hrana populației, cât și în furajarea animalelor (valoarea lor nutritivă este supe- rioară de trei ori celei a fânului) sau ca materie primă in- dustrială (farmaceutică și a parfumurilor). Fauna marină este extrem de diversă și prezintă o importanță directă (prin pescuit, vânătoare) și indirectă (zooplanctonul care alături de fitoplancton constituie hra- na pentru vietățile mai mari, o parte valorificate de om). Principala resursă faunistică marină o reprezintă însă animalele mari (pești, mamifere, cefalopode, crus- tacei ș.a.), distribuția îor în mediul marin urmărind două sectoare: subcontinental și oceanic. în sectorul oceanic (până la 300 m adâncime) se evidențiază heringii, sardelele, codul, thonul, macroul, somonul ș.a. prezenți adesea în mari bancuri, ținta prefe- rată a traulerelor de mare capacitate. Potențialul piscicol mondial este relativ ridicat (75- 120 mii. tone/an), dar inegal repartizat și de aceea supra- exploatat în anumite areale (ex.: nordul Oceanului Atlan- tic, vestul Americii de Sud). Vânătoarea de balene și alte mamifere marine s-a diminuat drastic în ultimele decenii, prevalând conside- rentele păstrării biodiversității marine. Speciile astfel sal- vate se constituie într-o nouă resursă și anume turistică (apele din jurul Australiei, Noii Zeelande, Norvegiei). ntrebări, exerciții, aplicații practice <------- I® Analizați distribuția resurselor metalurgice * pe mari regiuni și modul lor de valorificare. 1 • Comentați răspândirea și utilizarea ! resurselor de apă dulce ale Terrei. ® Evidențiați, pe mari regiuni geografice, deosebirile în modul de valorificare a resurselor forestiere. * • Analizați intervenția societății umane în : modificarea structurii faunistice a Terrei. 93 Capitolul V AGRICULTURA 1. TIPURI Șl STRUCTURI TERITORIALE AGRICOLE Agricultura reprezintă o activitate economică esențială pentru existența omenirii. Revoluția agricolă care a început în secolul XVIII s-a bazat pe progrese inițial tehnologice și ulterior și științifice. Grație acestora, mașinile și utilajele agricole au devenit din ce în ce mai performante, practicile agricole din ce în ce mai adecvate caracteristicilor climatice, hidrografice, de sol. Știința a contribuit la obținerea unor producții din ce în ce mai mari, la crearea unor soiuri de plante și specii de animale mai bine adaptate condițiilor fizico-geografice, mai puțin vulnerabile la boli și dăunători, cu potențial productiv mai mare. Tehnicile de îmbunătățiri funciare (desecări, îndi- guiri, irigații), utilizarea fertilizatorilor și îngrășămintelor chimice sau naturale au contribuit la creșterea producției agricole și la extinderea suprafețelor cultivate. Explozia demografică a determinat creșterea cererii de hrană, di- versificarea producției agricole și extinderea suprafețelor agricole. Cu toate acestea, agricultura mondială este caracterizată de decalaje majore în diverse regiuni geo- grafice ale planetei, de la cea tradițională la cea modernă, de la cea primitivă la cea puternic mecanizată, de la cea de subzistență la cea comercială. Agricultura tradițională este practicată de comunitățile rurale primitive, care utilizează volume enorme de forță de muncă pentru a obține producții mo- deste. Tehnicile agricole arhaice, lipsa mijloacelor meca- nice și utilizarea aproape în exclusivitate a forței umane și animale, investițiile limitate de capital și tehnologie, contribuie la obținerea unei productivități reduse a muncii agricole. Producția agricolă este destinată în principal consumului propriu al fermierilor sau comerțului local, fiind puțin specializată din dorința de diversificare a produselor agricole pentru consumul domestic. Mai mult decât atât, producția agricolă a fermelor tradiționale este foarte fluctuantă, fiind vulnerabilă la capriciile meteorologice: ploi torențiale, musoni, secetă. Acest tip de agricultură are un puternic caracter de subzistență, fiind specific anumitor regiuni africane, ore- zăriilor extensive din Extremul Orient sau unor regiuni de creștere a animalelor din America de Sud. Trecerea agri- culturii de la marile ferme colectivizate la micile ferme particulare în țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est a determinat în unele din acestea apariția agri- culturii de subzistență. Agricultura modernă se caracterizează prin comer- cializarea producției. Fermele agricole sunt specializate în culturile vegetale sau rasele de animale cele mai adecvate în funcție de condițiile climatice, de sol, de cerințele pieței de desfacere. Agricultorul modem nu Fondul funciar mondial (fig.. 1) Fondul funciar mondial are o suprafață totală de 13,34 miliarde ha și însumează terenurile cu destinație agricolă (4,93 miliarde ha), forestieră (4,18 miliarde ha), rezidențială, acvatică și specială (4,23 miliarde ha). Resursele cu caracter special se referă la exploatările miniere, unitățile industriale, căile de comunicație etc. Valorificarea pe cale industrială a resurselor funciare, acce- lerarea procesului de intensivizare și specializare, a echipării teh- nico-materiale, au determinat modificări substanțiale privind extin- derea unor categorii de folosință, optimizarea folosințelor agro-fo- restiere și acvatice, modernizarea habitatului rural. Scara la ecuator 0 1 000 2 000 3 000 4 000 5 000 I I I I I -I kilometri păduri pășuni și fânețe vii și livezi arabil neproductiv Fig. 1. Structura fondului funciar pe continente la sfârșitul secolului XX 94 Fig. 2. Terase agricole în Filipine Fig. 3. Polder în Olanda produce „un pic din toate“ ca cel tradițional, fiind inte- resat să-și concentreze eforturile spre obținerea de pro- duse agricole care îi asigură profit maxim. în opoziție cu agricultura tradițională care se adaptează mediului natu- ral, cea modernă este capabilă să adapteze, parțial, mediul cerințelor sale. Agricultura modernă acționează asupra mediului prin diverse metode (fig. 1, fig. 2): sistemele de irigații economisesc apa sau o distribuie plantelor în funcție de intensitatea evapotranspirației; sistemele de drenaj îmbunătățesc caracteristicile solului; îngrășămin- tele chimice cresc fertilitatea solului și, implicit, produc- tivitatea activității agricole. Agricultura modernă selec- ționează rasele de animale și speciile de plante cele mai productive. Se cultivă grâul cu cel mai bun randament, porumbul cel mai puțin pretențios față de condițiile de mediu. Agricultura modernă utilizează din ce în ce mai puțin forță de muncă (media populației ocupate în agricultură din țările Uniunii Europene este de 5% din total), bazându-se în schimb pe mașini și utilaje mecanice. De la însămânțare și până la recoltare, munca agricolă se realizează prin intermediul mașinilor agricole. Creșterea animalelor a devenit și ea automatizată, în unele ferme munca agricolă este asistată de computere. Dimensiunea adecvată a exploatațiilor agricole, accesul la credite, po- litica guvernamentală protecționistă fac din agricultura modernă ceea ce în economiile dezvoltate se numește „agri-business“, adică o formă avansată de practicare a agriculturii cu randament maxim și profit considerabil. agricultură tradițională agricultură modernă fond funciar mondial 2. PRINCIPALELE REGIUNI AGRICOLE PE GLOB Regiunile agricole ale Terrei Regiunile agricole ale Terrei, suprapuse în mare parte pe zonele climatice, au o serie de caracteristici de- terminate atât de zonalitatea latitudinală și etajarea alti- tudinală, cât și de activitatea antropică. în raport de aces- te coordonate, s-au delimitat o serie de regiuni agricole. • Regiunea agricolă ecuatorială permanent umedă este caracterizată prin oscilații termice mici și prin precipitații bogate și constante. în perimetrele forestiere solurile sunt fertile, în timp ce sub culturile de câmp inadecvate, fără aportul de fertilizanți naturali și in- dustriali, se produce fenomenul de pierdere a fertilității solului. Din vegetația naturală a pădurilor provin pomi și arbuști de un deosebit interes economic, cum sunt: palmierul-de-ulei, cocotierul, arborele-de-cacao, arbo- rele-de-cauciuc. Printre plantele cultivate predomină orezul, porumbul și meiul. Condițiile naturale favorizează obținerea anuală a câte 2-3 recolte de orez, dacă se practică o gospodărire îngrijită a solului și a apei, o muncă asiduă a câmpului. De aceea, densitatea populației în zonele de cultură a orezului este ridicată. Pădurile ecuatoriale au o mare extensiune (bazinul fluviului Congo, bazinul Amazonului etc.), de aceea și arealele agricole sunt limitate, existând mai ales în lungul fâșiilor litorale. în limitele acestei regiuni se întâlnesc încă mari suprafețe care nu sunt introduse în circuitul agricol (în Africa și America de Sud). • Regiunea agricolă a tropicelor cu umiditate alter- nantă se remarcă, de asemenea, prin temperaturi ridicate în tot timpul anului și printr-o perioadă mai mult sau mai 95 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ puțin scurtă de secetă, care impune agriculturii un anumit ritm de dezvoltare. Acest fapt condiționează obținerea a două tipuri de culturi. Astfel, în Asia estică, în timpul ploilor, se realizează o recoltă de orez, iar în timpul secetei se practică și alte culturi care solicită o umiditate redusă. Culturile de câmp sunt cele mai caracteristice în această regiune, urmate de cele ale arborelui-de-cafea și de ceai, apoi de culturile de bumbac și trestie-de-zahăr. Plantele de câmp, bogate în ulei, ca susanul, ricinul, arahidele și bumbacul ocupă suprafețe întinse. Culturile de porumb, mei și leguminoase se practică la limita cu regiunea aridă, unde se întâlnesc și terenuri de pășunat. • Regiunea agricolă aridă cuprinde culturi efectuate numai în perimetrele irigate, respectiv de-a lungul apelor curgătoare și în oaze, unde se obțin recolte bogate de orez, porumb, mei, orz, bumbac, curmale etc. In limitele acestei regiuni se practică pășunatul, iar pe alocuri chiar și no- madismul. • Regiunea agricolă subtropicală include două sub- regiuni: mediteraneană și musonică. Subregiunea mediteraneană, cu două anotimpuri (veri călduroase și uscate, ierni blânde și umede), se caracterizează prin marea extensiune a culturilor irigate (orez, bumbac) și a culturilor de câmp fără irigație (grâu, porumb, orz etc.). Nota predominantă pentru subregiunea mediteraneană o dau, pomicultura (plantele citrice) și viticultura. în general, suprafața agricolă este folosită intensiv, recuperarea terenurilor constituind o trăsătură specifică. în subregiunea musonică plantele caracteristice sunt: orezul (în Câmpia Chinei de Est (fig. 1), Câmpia Indo-Gangetică), porumbul, meiul, leguminoaselUtutu- nul, soia și bumbacul. H • Regiunea agricolă cerealieră corespun^Bpare latitudinilor temperate este caracterizată prin Acce- siunea anotimpurilor, ceea ce se exprimă și în sBmul complex de utilizare agricolă. Sunt cultivate: ^râul, secara, ovăzul, orzul, porumbul, plantele de nutre^Bp. în zona de influență maritimă predomină în cultura dWâmp porumbul și grâul. O diversificare teritorială imprimă relieful, acesta introducând o etaj are climatică altitu- dinală cu implicații în utilizarea terenurilor. Fig. 1. Recoltarea orezului în China Economia agricolă a zonei latitudinilor temperate include în profilul ei culturile cerealiere, urmate de culturi de plante de nutreț și apoi de pășuni naturale pe seama că- rora se dezvoltă și creșterea animalelor. • Regiunea agricolă subpolară este restrânsă ca areal. Totuși, și aici se cultivă orz, ovăz, secară și cartofi. în mod insular. în profilul agricol al zonei predomină pășunile naturale, de unde rezultă dezvoltarea pe care o cunoaște creșterea animalelor, de tip organizat și nomad. Regiunile agricole menționate nu trebuie înțelese ca unități stricte; ele înregistrează o mare diversificare terito- rială și funcțională. Astfel, pot fi definite unități și sub- unități teritoriale cu predominanța unui anumit tip de folosință a terenului. Complexitatea profilului agricol al diferitelor unități teritoriale rezidă, însă, și în intervenția antropică. Astfel, sunt cunoscute perimetrele de drenare și de irigație în funcție de care se indică orientarea culturilor agricole, suprafețele terasate și culturile (forțate) în solarii și în sere, care schimbă profilul agricol al regiunii. Tipuri de peisaje agrare Peisajul agrar cuprinde toate parcelele cu culturi agricole și amenajările efectuate în scopul ridicării capacității productive a pământului. El îmbracă pe Glob forme deosebite, în raport cu caracteristicile de proprie- tate, cu gradul de dezvoltare economică, cu particula- ritățile cadrului natural. Baza peisajului agrar o formează „ câmpul cultivat “ sau „țarina", după o veche expresie românească, care trebuie să ocupe o parte importantă dintr-un teritoriu pentru a se putea încadra în conținutul noțiunii de peisaj agrar. Peisajul agrar se impune prin extensiune, formă (închis sau larg deschis) și utilizare (monocultură, poli- cultură). Pe Glob se disting opt tipuri de peisaje agrare. • Peisajul câmpurilor cultivate deschise cuprinde mari spații agricole în regiunile de câmpie și parțial în cele de deal. El se caracterizează prin separarea gospodăriilor de „țarinile⁴⁶ parcelate și distribuite în jurul vetrelor de sat. Acest tip de peisaj și-a accentuat specializarea în cultura cerealelor, a plantelor tehnice, a legumelor și a plantelor furajere. Pentru limitarea factorilor restrictivi s-au executat vaste lucrări de irigații, de desecare și de ameliorare a so- lurilor afectate de salinizare și alcalinizare. Creșterea animalelor joacă un rol secundar și se practică, cu precădere, în cadrul complexelor agro-indus- triale, care folosesc culturile furajere ce intră în structura spațiului cultivat. Acest tip de peisaj se întâlnește în Europa central- vestică, Europa sud-estică, în estul Statelor Unite etc., adică acolo unde predomină solurile cemoziomice și bru- ne de pădure, deosebit de favorabile. • Peisajul câmpurilor cultivate închise este caracte- ristic pentru regiunile unde predomină gospodăriile individuale și unde gradul de fragmentare al reliefului este ridicat. Terenurile agricole sunt marcate prin perdele 96 AGRICULTURA Capitolul V forestiere, valuri de pământ sau garduri și au forme neregulate în raport de extensiunea proprietății familiale. Apar fie ferme izolate, grupate de la două până la 20 de gospodării, uneori după gradul de rudenie, fie gospodării compacte. Predomină pășunile naturale (90% din supra- fața totală a zonei respective) pe baza cărora s-a dezvoltat creșterea animalelor. Dintre culturi este răspândită cea a cartofului, spațiile arabile fiind foarte restrânse. Acest peisaj agrar este caracteristic regiunilor centrale și vestice ale Franței. • Peisajulpomi-viticol colinar, discontinuu, dă nota caracteristică mai ales pentru regiunile de deal din centrul și sud-estul Europei. Intensificarea acțiunii de moder- nizare a plantațiilor pomicole a făcut să se individualizeze areale puternice de plantații intensive și supraintensive în Franța, Germania, Serbia, România, Ungaria, Republica Moldova etc. • Peisajul agro-pastoral montan și colinar, discon- tinuu, apare atât la altitudinile de la 1 600-2 000 m, cât și la cca 700-900 m, în cadrul unor depresiuni intramon- tane, în regiunile subcarpatice și în cele prealpine. De acest tip de peisaj se leagă fenomenul de transhumanță, care a înregistrat o intensitate mai mare în Munții Pirinei, în Alpi și în Carpații Meridionali, unde există și cele mai extinse pajiști naturale. • Peisajul agrar mediteranean este caracteristic țări- lor din bazinul Mării Mediterane, unde condițiile pedo- climatice permit cultivarea viței-de-vie, a măslinului și a citricelor, iar în perimetrele irigate și a culturilor legu- micole. Spațiile agricole sunt concentrate în lungul culoa- relor de vale, pe versanții amenajați în terase, în câmpiile litorale. Un loc important îl ocupă și floricultura (Franța de Sud, regiunea Grasse-Nice). • Peisajele agrare americane cuprind o multitudine de tipuri de peisaje și sisteme de producție agricolă (cul- turi asociate, policultură intensivă, monocultură etc.). Astfel, în America de Nord apar fie plantații foarte extinse în jurul unei singure ferme (ranch), fie gospodării cu parcele alungite în interiorul ținutului, fie vaste pajiști naturale, ce cuprind sute de hectare, separate prin garduri de sârmă, pe seama cărora se cresc bovine și cabaline. în America de Sud sunt specifice marile proprietăți, centrate pe câte o fermă, de tip deschis, reprezentând fie domenii familiale transmise de la o generație la alta, fie proprietatea unor consorții financiare. în Brazilia există o astfel de plantație cu 5,5 milioane de arbuști de cafea, care aparține unui singur grup bancar din Sâo Paulo (fig. 2). • Peisajul agrar din țările musonului asiatic prezintă caracteristici cu totul deosebite. Aici se remarcă puter- nicul contrast între marea aglomerare de oameni pe spații mici, care practică monocultură (orezul), și imensitatea spațiilor necultivate, care în general sunt neproductive. în Japonia, India, Indonezia ș.a. apar parcelări infime, culti- vate cu orez, grâu, porumb etc., atât în limitele câmpiilor litorale cât și pe versanții terasați. • Peisajul agrar mixt, existent aproape în toate unită- țile geografice ale uscatului Globului, întrunește - în Fig. 2. Plantație în Brazilia raport de gradul de fragmentare a reliefului, de orientarea versanților, de resursele de apă și de cele edafice (sol) - fie culturi agricole asociate, fie culturi strict specializate sau cu o structură mozaicată, în concordanță cu potențialul natural al factorilor de mediu. uvinte-cheie --------------------------------- regiunea agricolă ecuatorială permanent umedă regiunea agricolă a tropicelor cu umiditate alternantă regiunea agricolă aridă regiunea agricolă subtropicală (mediteraneană și musonică) regiunea agricolă cerealieră temperată regiunea agricolă subpolară ntrebări, exerciții, aplicații practice <- I* Construiți o hartă a regiunilor agricole, folosind ca model harta principalelor tipuri de climă. Care sunt condițiile climatice specifice re- giunii agricole a tropicelor cu umiditate alternantă? Care sunt culturile caracteristice? • Definiți profilul climatic și productiv al regiunii agricole cerealiere corespunzătoare latitudinilor temperate. Ce tipuri de peisaje agricole sunt specifice teritoriului României? • Comentați condițiile naturale și amena- " jarea spațiului în cadrul peisajului agricol mediteranean. 97 - Capitolul VL INDUSTRIA 1. RAMURILE INDUSTRIEI - CARACTERISTICI GENERALE Industria reprezintă una din componentele majore ale economiei mondiale, având cea mai importantă con- tribuție la procesul de creștere de la începuturile revo- luției industriale, din secolul XVIII și până în prezent. Chiar și acum, în era digitală, cele mai dezvoltate țări ale lumii sunt cele care combină serviciile și industria, deși se vorbește din ce în ce mai mult despre semnificația pro- cesului de terțiarizare și mai puțin despre rolul celui de industrializare pentru expansiunea economiei mondiale. Ramurile industriale prezintă câteva caracteristici generale: • Contribuie în mod diferențiat la dezvoltarea ce- lorlalte sectoare economice sau se adresează direct pieței de consum. în funcție de această particularitate, indus- triile pot fi industrii de bază care prelucrează materiile prime în bunuri intermediare sau în produse finite (siderurgie (fig. 1), metalurgie neferoasă, chimie); indus- trii de echipamente care fabrică mașini și utilaje pentru obținerea de alte produse industriale sau de servicii (con- strucții navale, automobile, mașini-unelte, echipamente electronice); industrii ușoare care transformă materiile prime vegetale sau animale în produse finite (alimentară, pielărie, textilă). • Sunt localizate geografic în funcție de diverși factori favorabili sau restrictivi. Industriile clasice sunt de obicei localizate în funcție de prezența materiilor prime și a surselor de energie, de existența unei forțe de muncă numeroase, de apropierea de porturi și căi ferate, uneori de proximitatea pieței de desfacere. Industriile modeme, de înaltă tehnologie, mai puțin dependente de resursele de materii prime și cantitatea forței de muncă, dar dependente de capital, de cunoștințe și calitatea forței de muncă (electronică, automobile, sisteme digitale și de telecomunicații, roboți industriali, noi materiale) sunt localizate în apropierea universităților și centrelor de cercetare științifică cu care colaborează foarte strâns, în vecinătatea căilor rapide de comunicație (autorute, tre- nuri de mare viteză, aeroporturi). • Evoluează în timp, influențând dinamica econo- miei mondiale și sucesiunea perioadelor de creștere și declin. De începuturile revoluției industriale sunt genetic legate industria carboniferă, de extracție și prelucrare primară a fierului, industria textilă (de prelucrare a bum- bacului). Acestea nu mai reprezintă în prezent ramurile industriale cu cea mai intensă creștere, ci au fost înlocuite cu altele care aduc cea mai mare contribuție la expan- siunea economiei mondiale (microelectronica, sisteme informaționale, telecomunicații digitale). • Se diversifică constant și se adaptează noilor con- texte economice și sociale. Industria construcțiilor de mașini și a prelucrării metalelor a apărut inițial ca o ra- mură industrială care prelucrează produsele industriei extractive (fier, metale neferoase, cărbune), a produs apoi unelte, utilaje și echipamente pentru consumatorii finali sau pentru alte industrii (industria chimică (fig. 2), textilă, alimentară, etc.), diversifîcându-se în legătură cu celelalte sectoare economice (agricultură - mașini și utilaje agri- cole; transporturi construcții navale, autovehicule, mate- rial rulant, aeronautică), sau apărând noi subramuri cu aplicații diverse (electronica și microelectronica). • Sunt vitale pentru dezvoltarea economiilor națio- nale și pentru rolul diverselor țări în ierarhia mondială. Cele mai dezvoltate țări ale lumii sunt în același timp țări puternic industrializate (Statele Unite ale Americii, Japo- nia, Germania, Franța, Marea Britanie). Țările în dezvoltare cu cele mai mari șanse de creștere economică sunt cele care au optat spre accele- rarea procesului de industrializare (se remarcă cei „patru dragoni asiatici": Hong Kong, Taiwan, Singapore, Coreea de Sud, dar și alte țări din Asia de sud și sud-est (Indonezia, Malaysia, Filipine, Thailanda și, mai recent, China) sau din America Latină (Brazilia, Mexic). Fig. 1. Combinat siderurgic Fig. 2. Instalație de reciclare a deșeurilor 98 INDUSTRIA Capitolul VI 2. INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE Industria energiei electrice datează de la sfârșitul secolului al XlX-lea, cele dintâi uzine fiind construite în S.U.A., Marea Britanie, România (București) și în alte țări. Amplificarea proceselor de industrializare și urbani- zare, progresele științei și tehnicii ș.a. au impus descope- rirea de noi areale cu combustibili fosili solizi, lichizi, gazoși și transformarea resurselor purtătoare de energie primară (cărbune, țiței, gaze naturale, lemne de foc ș.a.) în producție de energie electrică. Repartiția geografică a producției de energie elec- trică este inegală. Astfel, 4 țări (S.U.A., Japonia, China, Rusia) au obținut în 2000 50% din producția mondială de energie electrică, cu toate că acestea concentrează 30% din populația Terrei. Se detașează S.U.A. cu 26% din producția mondială de energie electrică (fig. 1). Producția de energie electrică pe locuitor înregis- trează, însă, valori mari în Norvegia (24 400 kWh), Cana- da, Suedia, Finlanda și S.U.A. Producția și consumul de energie primară pe locuitor evidențiau în 2000 participarea mare a țărilor cu resurse petrolifero-gazeifere din Asia (Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Arabia Saudită, Kuwait, Qatar). Energia electrică se realizează în centrale electrice pe bază de combustibili fosili (cărbuni, hidrocarburi); combustibili nucleari (uraniu, thoriu); hidroenergie și pe baza energiei solare, eoliene, geotermice și a energiei mareelor. Centralele electrice pe bază de combustibili fosili Aceste centrale simt cele mai numeroase și reali- zează 63% din producția mondială de energie electrică (2000). Localizarea lor s-a realizat în raport de: a) Apropierea de resursele de exploatare carboni- feră sau petrolifero-gazeiferă. Se disting termocentrale în limitele bazinelor carbonifere (Ruhr, Silezia Superioa- ră, Donbass, Kuzbass, Rovinari etc.). Cea mai mare ter- mocentrală din lume, ce funcționează pe bază de cărbuni, se află la Ekibastuz în Kazahstan. Există termocentrale în bazinele petrolifero-gazeifere din Golful Persic, Golful Mexic ș.a., care asigură în exclusivitate necesarul de energie electrică. b) Centrale electrice amplasate în cadrul centrelor consumatoare, cu un număr mare de locuitori și care utili- zează drept combustibili fie gazele naturale, fie păcura. Cele mai mari sunt localizate în New York, Tokyo, Paris, Miinchen, București etc. c) Centrale electrice existente în lungul râurilor na- vigabile (Rhein, Rhone, Odra, Dunăre, Ohio etc), care beneficiază de ușurința transportului sau în regiunile por- tuare din state mari importatoare de combustibili (Japo- nia, Italia). Centralele electrice pe baza combustibililor nucleari Participă cu 17,3% la producția mondială de energie electrică și sunt localizate în 32 de țări. Localizarea centralelor impune adoptarea unor criterii și anume: potențialul resurselor de apă (în lungul litoralului mărilor, oceanelor, a fluviilor și a marilor lacuri); existența unei infrastructuri moderne (magistrale feroviare, rutiere, linii de înaltă tensiune etc.); amplasarea centralelor în areale cu densități reduse de locuitori / km²; poziție geostrategică strictă, la mari distanțe față de marile așezări urbane, de regiunile industriale. Fig. 1. Producția mondială de energie electrică 99 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ Cel mai mare număr de centrale atomoelectrice se află în S.U.A. (104 reactoare), Franța, Japonia, Regatul Unit și Rusia. în Ucraina, accidentul centralei Cemobîl (1986) a afectat spații extinse. Se duc tratative pentru în- chiderea reactoarelor depășite în Ucraina și Bulgaria. Sub raportul capacității instalate, se detașează S.U.A., Franța și Japonia care dispune de cele mai mari centrale din lume amplasate la Fukushima (9 100 MW). Producția de energie nuclearo-electrică este realizată de: S.U.A. (28%), Franța (17%), Japonia (14%), Germania (7%) și Rusia (4,4%). în structura producției de energie electrică, unele țări s-au profilat pe centrale nuclearo-electrice care asigură 81,5% în Lituania, 78% în Franța, 60% în Belgia, 52% în Suedia, din totalul energiei electrice a țării respective. în România a intrat în funcțiune primul reactor nu- clear (600 MW) din cadrul centralei Cernavodă; al doilea reactor este în construcție. Importanța energiei nucleare este determinată de faptul că o tonă de uraniu poate produce aceeași cantitate de energie echivalentă a 10 0001 petrol sau a 20 0001 cărbune. Centralele electrice pe bază de hidroenergie Participă cu 19,3% la producția mondială de energie electrică. Ele sunt localizate în 135 state, asigurând con- sumul de energie electrică în proporție de peste 90% în unele state (Congo, Brazilia, Norvegia, Paraguay, Islanda etc.). Potențialul hidroenergetic al Terrei este foarte mare, dar insuficient exploatat. Cele mai mari resurse se înre- gistrează pe fluviile Congo (700 mld. kWh/an, debit me- diu de 41 300 m³/sec.), Chang Jiang (500 mld. kWh/an), Brahmaputra, Enisei, Paranâ, Mekong, Indus ș.a. Marea majoritate a hidrocentralelor sunt prevăzu- te cu lacuri de acumulare: Bratsk (170 mld m³), Assuan (164 mld. m³), Kariba (160 mld. m³) (fig. 2). Amplasarea barajelor este condiționată de natura petrografică (în zonele cu roci cristaline care nu permit infiltrațiile), de debitele râurilor, de procesele geomorfo- logice de versant, de gradul de împădurire. Nu se con- struiesc baraje în arealele seismice. Barajele și, respectiv, hidrocentralele se construiesc, de regulă, în zonele montane (fig. 3). Se înregistrează, însă, și excepții în condiții speciale de siguranță. Astfel, în Hidrocentrala Fluviul Capacitate (Tara) (MW) Itaipu Parană 13 320 (Brazilia, Paraguay) Grand Coulee Columbia (S.U.A.) 10 830 Guri Caroni (Venezuela) 10 300 Tucurui Tocantins (Brazilia) 6 500 Saian-Sușensk Enisei (Rusia) 6 400 Fig. 2. Cele mai mari hidrocentrale Fig. 3. Hidrocentrală în Noua Zeelandă Egipt, în plină zonă aridă, pe Nil s-a construit barajul de la Assuan (Saad-el-Aali), cu un lac de acumulare lung de 500 km pentru a putea face față unei secete prelungite. în România, s-a construit o importantă centrală hidroelectrică pe Valea Dunării, la Porțile de Fier, în colaborare cu fosta Iugoslavie. Puterea instalată este de 2 100 MW. Pe râurile interioare se remarcă hidrocentrala Ciunget, de pe Valea Lotrului (510 MW). Centralele electrice pe bază de energii neconvenționale Funcționează pe baza energiei solare, eoliene, ma- reemotrice, geotermice, participă cu numai 0,4%, la pro- ducția mondială de energie electrică, dar se extind canti- tativ și spațial. • Centralele helioelectrice (fig. 4), nepoluante, aflate în continuă perfecționare, se află concentrate în arealele cu un număr mare de zile însorite/an. Cea mai mare uzină electrică solară din lume se află în S.U.A., în California și are o capacitate de 10 MW. Alte centrale helioelectrice funcționează în Franța, Germania, Spania și Japonia. Utilizările energiei solare sunt multiple. Astfel, în Israel, unde se înregistrează 320 zile însorite/an, există peste 500 000 instalații solare care asigură 40% din nece- sarul de apă caldă al țării. Instalații solare au fost montate și în alte țări (Grecia, Italia, Turcia etc.) pentru obținerea apei calde în gospodăriile populației. • Centralele eoliene (fig. 5) datează încă din veacul al XVIII-lea și s-au amplificat ca număr și capacitate înce- pând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ampla- sarea acestora depinde de viteza vântului (minimum 4 m/s) și de intensitatea acestuia. Cele mai mari instalații eoliene se află în S.U.A. (California). Statele europene atlantice utilizează din ce în ce mai mult energia eoliană. Astfel, sunt de remarcat amenajările din Germania, Re- gatul Unit, Danemarca, Olanda, Belgia și Franța. Poten- țialul eolian este apreciabil și în India, Australia și pe lito- ralul nord-african. • Centralele mareemotrice utilizează energia ma- reelor, determinată de atracția Soarelui și a Lunii asupra unei mase oceanice, cu condiții de captare în estuarele râurilor și în lungul litoralului atlantic, pacific, al Mării 100 INDUSTRIA Capitolul VI Fig. 4. Centrala helioelectricâ Chinei de Est, al Mării Albe etc. Reprezintă o resursă inepuizabilă de energie, deși fenomenul are un caracter de discontinuitate și nu asigură o producție constantă. Prima uzină mareemotrică din lume a fost construită în 1966 în Franța, în estuarul La Rance (Bretagne), unde se înregistrează o diferență de nivel de 13 m între flux și reflux. Centrala (240 MW) dispune de un baraj lung de 804 m și de 24 turboaltematoare. • Centralele geotermice folosesc energia calorică, resursă inepuizabilă determinată de factorii endogeni. Este utilizată de statele deținătoare de câmpuri geoter- mice, deoarece oferă o serie de avantaje și anume: grad redus de poluare, preț de cost scăzut, capacitate calorică ridicată, ușurința exploatării. Inițial s-a folosit pentru încălzirea locuințelor, apoi în balneoterapie, încălzirea serelor, în procesele industriale. Câmpurile geotermice principale se suprapun cu regiunile vulcanice active. Zona „Cercul de foc“ al Paci- ficului deține 60% din potențialul mondial. .. Î' centrale electrice pe bază de combustibili fosili | criterii de localizare a termocentralelor 1 centrale electrice pe bază de combustibili nucleari criterii de localizare a centralelor nucleare centrale electrice pe bază de hidroenergie potențialul hidroenergetic al Terrei criterii de amplasare a hidrocentralelor centrale helioelectrice centrale eoliene centrale mareemotrice centrale geotermice Centralele geotermice datează de la începutul seco- lului al XX-lea (Larderello, Italia, 1904) și s-au extins ul- terior în Noua Zeelandă, Mexic, S.U.A., Japonia, Filipine, Indonezia, Rusia. Cea mai puternică centrală se află în S.U.A. la Geysers (nord-vest de San Francisco) cu o putere instalată de 835 MW. în Islanda 40% din energia geotermică se folosește pentru încălzirea locuințelor. Centralele geotermice asigură 40% în El Salvador și 28% în Nicaragua din totalul producției energetice. în România au fost identificate resurse termale sub- terane (86 °C), prin foraje de mare adâncime, în Câmpia Banato-Crișană. Ele sunt folosite la încălzirea locuințelor, serelor și în balneoterapie (Băile Felix). Fig. 5. Câmp de turbine eoliene ntrebări, exerciții, aplicații practice ◄- • Pe baza hărții din fig. 1, identificați statele mari producătoare de energie pentru fiecare continent. De asemenea, localizați statele cu cele mai scăzute producții de energie elec- trică din lume. Ce impact au termocentralele asupra mediului ambiant? Ce criterii se impun la amplasarea centralelor nucleare? • Localizați pe harta lumii fluviile cu potențial hidroenergetic ridicat și hidrocentralele din tabelul!. • Localizați pe harta lumii zonele cu potențial eolian utilizabil. • Indicați pe harta lumii zonele litorale cu maree puternice. • Marcați pe hartă principalele zone cu resurse geotermice exploatabile. 101 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ 3. ALTE RAMURI INDUSTRIALE STUDIU DE CAZ: INDUSTRIA ELECTRONICĂ Dintre toate ramurile industriei mondiale, industria electronică este una dintre cele mai recente dar și mai dinamice, cu implicații pentru dezvoltarea pe termen lung atât a țărilor dezvoltate cât și a celor în dezvoltare. Microelectronica a devenit o tehnologie dominantă în ultimele trei-patru decenii, extinzându-și aplicațiile în toate domeniile vieții economice și sociale. Deși înce- puturile sale datează din 1901 o dată cu inventarea radio- ului, dezvoltarea spectaculoasă a industriei electronice se datorează inovațiilor tehnologice și științifice din ultimele decenii. Dezvoltarea industriei electronice modeme a fost impulsionată de o serie de descoperiri tehnologice ma- jore: în 1948 crearea tranzistorului în Laboratoarele Bell Telephone din SUA; la sfârșitul anilor '50 realizarea circuitului integrat, care constă dintr-un număr de tran- zistori conectați pe un chip de silicon; la începutul anilor '70 a devenit posibilă dezvoltarea microprocesorului care a revoluționat întreaga industrie mondială. Performanțele tehnologice din ce ce în mai spectaculoase au fost însoțite de progrese remarcabile în reducerea dimensiunilor componentelor electronice. Mi- niaturizarea a permis utilizarea microelectronicii într-o mare varietate de produse, de la calculatoare de buzunar, televizoare și telefoane la computere complexe, roboți industriali și sisteme de ghidare aeronautică. Industria semiconductorilor a înregistrat o evoluție explozivă începând cu anii '50 când aceștia au început să fie produși pe scară comercială. începând cu acest moment, producția s-a dublat în fiecare an până în anii '70. Din punct de vedere geografic, producția comercială a semiconductorilor a debutat în Statele Unite care au do- minat ierarhia mondială timp de aproximativ două decenii. în anii '80, Japonia a întrecut Statee Unite, devenind lider mondial în producția de semiconductori. La începutul secolului XXI, Japonia realiza o t. me din producția mondială. Statele Unite o pătrim iar Coreea de Sud o zecime. în comparație cu aceștia, Ei )pa realiza tot o zecime din producția mondială, ce: nai importanți producători fiind Germania, Franța și h rea Britanie. în afara acestor nuclee majore, se distinge o nouă concentrare a producției semiconductorilor pe plan mondial, reprezentată de estul și sud-estul Asiei. Singapore, Malaysia, Taiwan, Filipine și Thailanda simt producători care au urcat vertiginos în ierarhia mondială în ultimul timp. Dar, cea mai spectaculoasă ascensiune este cea a Coreei de Sud, cu câtva timp înainte un producător modest, iar în prezent unul din liderii mondiali. Industria semiconductorilor este dominată de mari firme dinamice, inovative, capabile să concureze pe o piață în continuă schimbare. în anul 2000, pe primele cinci locuri în lume după volumul vânzărilor se aflau companiile: Intel (SUA), NEC (Japonia), Toshiba (Japonia), Samsung (Coreea de Sud) și Texas Instruments (SUA). Producția acestor firme este strâns legată de piața calculatorelor personale, dar tind să-și diversifice pro- ducția spre componente electronice utilizate în comu- nicații, telefonie mobilă și infrastructură internet. în același mod, firmele producătoare de computere perso- nale, cele care utilizează cel mai intens producția de semiconductori, dezvoltă ritmuri rapide de inovare și se îndreaptă spre noi domenii de aplicare. De exemplu, Apple se orientează spre consumatorii profesionali, Compaq testează fabricarea de servere și terminale de acces la internet și inginerie informatică, iar IBM și HP își diversifică activitățile de consultanță și servicii. Industria electronică a creat noi tipuri de centre și regiuni de producție. Noul model, denumit „tehnopol“ a debutat în SUA, fiind reprezentat de Silicon Valley, cea mai puternică concentrare a industriei electronice pe glob până în anii 80. Situată în California, regiunea își dato- rează existența cooperării foarte strânse dintre universi- tatea Stanford, centrele de cercetare și dezvoltare loca- lizate într-un parc tehnologic din apropierea campusului universitar și firmele de producție industrială (fig. 1). Cu aceeași geneză sau beneficiind de alți factori favorabili, tehnopolii s-au dezvoltat și în Marea Britanie, Franța, Irlanda, Japonia, etc. Fig. 1. Silicon Valley - un tehnopol american M Parc industrial universitar Zonă industrială E33 Firme mici și mijlocii cu profil electronic I Zonă rezidențială I I Zonă de agrement S Metalurgie * Construcții de mașini Automobile ® Echipament aerospațial © Electronică, electrotehnică (•) Mecanică fină (3 Chimie Produse alimentare în S.U.A., cea mai mare concentrare de industrii „high technology“ se află în Silicon Valley, situată în California, la sud de San Francisco. Factorii care au stimulat amplasarea acestor activități sunt: apropierea de sistemele rutiere majore și de aeroporturi inter- naționale; existența unui spațiu suficient pentru dez- voltare și extindere în viitor; apropierea de mari orașe (piață de desfacere asigurată și mână de lucru cali- ficată); apropierea de renumite universități (Stanford) care integrează cele mai avansate centre științifice și tehnologice ale lumii; desfășurarea unor activități „curate și tăcute“, nepoluante, într-un mediu natural atractiv. 102 Capitolul VII- SERVICIILE 1. CĂILE DE COMUNICAȚIE Șl TRANSPORTURILE Căile de comunicație joacă un rol esențial în dez- voltarea activităților economice, contribuind efectiv la aprovizionarea cu materii prime și materiale, la asigu- rarea legăturilor economice între unitățile productive și cele consumatoare. Totodată, ele au menirea de a scoate din izolare comunitățile umane ale Terrei, integrându-le în sistemele generale de informație și civilizație. Progresele științei și tehnicii au avut o mare influență asupra extensiunii și modernizării căilor de comunicație. în a doua jumătate a secolului al XX-lea, se diver- sifică și se perfecționează toate mijloacele de transport. Electrificarea căilor ferate, introducerea trenurilor de mare viteză, extinderea transportului urban subteran (metrourile), construcția unor avioane de lung-curier au modificat structural componentele transportului mondial. Căile de comunicație cuprind patru mari categorii și anume: terestre (feroviare, rutiere), navale (fluviale, ma- ritime), aeriene (aeronautice, aerospațiale), speciale (conducte, linii electrice și telecomunicații: telegraf, telefon, radio, internet etc.). Transporturile feroviare Rețeaua feroviară mondială însumează peste 1,6 mi- lioane km, cu o concentrare mai mare în America de Nord și Europa. Cele dintâi linii ferate datează de la începutul secolului al XlX-lea, fiind construite pentru transportul cărbunilor. în etapa actuală, rețeaua feroviară are o distribuție neuniformă pe plan mondial, în concordanță cu nivelul de dezvoltare economico-socială a statelor, cu particularită- țile componentelor naturale. Cele mai mari densități ale rețelei feroviare pe 1 000 km² se înregistrează în Europa: Cehia (120 km), Germania, Belgia (fig«1). în America de Nord, densitățile sunt, în general, mici (S.U.A.: 23,5 km /1 000 km², Canada: 7 km / 1 000 km²) datorită extensiunii spațiale a statelor, a repartiției activi- tăților industriale (cu o mare concentrare în nord-estul și sudul S.U.A. și sud-estul Canadei), a particularităților geografice. Ca noduri feroviare, în S.U.A. se remarcă: Washington, Chicago, Salt Lake City, San Francisco. în Europa se detașează nodurile feroviare: Mosco- va, Miinchen, Bruxelles, Paris, Viena, Varșovia, Bucu- rești ș.a., iarînAsia: Beijing, Harbin, Mumbai. Clasificarea rețelei de căi ferate s-a determinat în concordanță cu particularitățile geografice, cu dimensiu- nile ecartamentului, cu importanța traficului, cu structura generală a rețelei. în acest scop, se diferențiază: 1) După poziția geografică: • căi ferate de suprafață; • căi ferate subterane, respectiv liniile din mine, din tunele, metrourile din cele 90 orașe ale lumii; • căi ferate suspendate. 2) După dimensiunea ecartamentului: • căi ferate cu ecartament normal (1 435 mm), spe- cifice majorității țărilor din Europa, Asia și Africa; • căi ferate cu ecartament mare (1 524 mm), tipice pentm Comunitatea Statelor Independente, Mongolia, China; • căi ferate cu ecartament foarte mare (1 676 mm), existente în Spania, India, America de Nord; • căi ferate cu ecartament îngust (700-1 000 mm), utilizate, cu precădere, în exploatările forestiere. 3) După intensitatea traficului: • magistrale feroviare, de importanță internațională, care asigură legăturile dintre marile orașe ale lumii. Semnificative sunt rutele: Paris-Bruxelles-Amsterdam; Fig. 1. Densitatea rețelei feroviare pe Glob 103 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ Fig. 2. Tren superexpres japonez București-Budapesta-Berlin; Transsiberianul (9 302 km, Moscova-Omsk-Irkutsk-Vladivostok); Transaustralia- nul (Perth-Melboume-Sydney); Transandinul (Buenos Aires-Valparaiso). • căi ferate principale, de importanță națională, care asigură legăturile între centrele de convergență econo- mică. în Japonia se distinge, prin trafic și viteză (peste 220 km/h), linia de cale ferată Shinkansen, care străbate cea mai populată regiune a Japoniei (Tokyo-Nagoya-Osaka- Okayama-ins. Kyushu) (fig. 2). • căi ferate secundare, constituite, de regulă, din li- niile ferate industriale, linii ferate existente în „centura” marilor orașe (Milano, Viena, București etc.) și linii de cale ferată în zonele de exploatare minieră. Altitudinal, liniile de cale ferată pornesc de la câțiva metri în lungul țărmurilor și ajung în Peru, la 4 829 m (Lima-Oroya, în munții Anzi). Rețeaua feroviară mondială este completată de o serie de tunele. Cele mai vechi tunele feroviare datează de la sfârșitul secolului al XlX-lea și au fost construite între Franța și Italia (Frejus), în Alpii Elveției (Saint Gothard) și cei ai Austriei (Arlberg). Tunelul feroviar „Simplon“, construit în 1905 între Elveția și Italia, este cel mai lung tunel alpin din Europa, având circa 20 km. Prin soluțiile adoptate, se remarcă tunelul Seikan din Japonia, care face legătura între insula Honshu și insula Hokkaido, având o lungime de 53,8 km, din care 22,5 km se află sub apele mării. în Europa, s-a construit tunelul feroviar submarin dintre Anglia și Franța (Eurotunnel). Transporturile rutiere Rețeaua rutieră reprezintă cea mai veche și cea mai extinsă cale de legătură. Ea pătrunde în regiunile inacce- sibile ale Terrei completând rețeaua feroviară mondială. Modernizarea șoselelor, declanșată în secolul al XVIII-lea, a determinat cu timpul accentuarea funcțio- nalității în raport cu căile feroviare. în secolul al XX-lea se trece la asfaltarea șoselelor și la construirea de autostrăzi, în concordanță cu amplificarea producției de automobile. Astfel, în anul 2000, lungimea totală a șo- selelor modernizate era de peste 15 milioane km, a auto- străzilor de peste 150 000 km, iar numărul automobilelor a depășit cifra de 650 milioane bucăți. Repartiția geografică a rețelei rutiere, modernizate și nemodemizate, este mult mai echilibrată în comparație cu cea feroviară. Cele mai mari densități se înregistrează în America de Nord, cu precădere în S.U.A., în Europa, și parțial în Asia. Marea extensiune a deșerturilor, a pădu- rilor tropicale, a zonei montane explică densitatea mică a rețelei rutiere în Africa, Australia și partea centrală și sud- esticăaAsiei (fîg.34). Altitudinal, șosele modeme ajung la înălțimi de 5 330mînTibet (Xining-Lhasa), 4 800 m în Munții Anzi. Fig. 3. Densitatea rețelei rutiere pe pe Glob 104 SERVICIILE Capitolul VII Denumirea Lungimea (m) Anul inaugurării Saint Gothard (Elveția) 16 800 1985 Tirol (Austria) 14 000 1978 Frejus (Franța-Italia) 12 900 1980 Mont Blanc (Franța-Italia) 11 600 1965 Fig. 4. Mari tunele rutiere în Alpi Intensificarea traficului de călători și mărfuri, rapi- ditatea, comoditatea și creșterea parcului de autovehicule au determinat construirea de autostrăzi (în S.U.A., Ger- mania, Italia, Canada, Franța, Japonia), centuri rutiere în extravilanul marilor orașe, poduri și tunele rutiere. Tunele rutiere de mare trafic au fost amenajate între țările alpine ale Europei (fig. 4). Dintre podurile rutiere de mari dimensiuni semna- lăm: Verrazzano (New York), Golden Gate (San Fran- cisco-Oakland), Bosfor-Istanbul (între Europa și Asia). Cea mai puternică rețea rutieră există în S.U.A. care dispune de peste 6,2 milioane km șosele, din care 73 125 km sunt autostrăzi. Interstate Highway System asigură legătura între 24 mari aglomerări urbane. Cea mai lungă șosea din lume străbate fațada pacifică a continen- tului american (în lungime de 15 000 km). Transporturile navale Marile descoperiri geografice din evul mediu au impulsionat dezvoltarea transporturilor fluvio-maritime. Transporturile fluviale se desfășoară pe unele din marile artere de apă ale lumii, pentru transportarea lesni- cioasă a numeroase produse. Pentru îmbunătățirea navi- gației s-au amenajat diguri, ecluze, baraje, canale etc. Cel mai modem sistem de navigație interioară se află în S.U.A. și Canada (Marile Lacuri - fluviul Sf. Laurențiu). în Europa, principalele căi navigabile sunt: Dunărea și Rinul - cu cel mai mare port fluvial - Duisburg) cu în- tregul complex de canale care asigură legătura cu Rhonul, Sena, Elba, Weser (spre Oceanul Atlantic) și, prin „Cana- lul Europei“ cu Main și Dunăre spre Marea Neagră. Sistemele de navigație interioară, respectiv canalele navigabile, au o mare importanță economică și strate- gică. Cele mai reprezentative sunt: Canalul Kiel (99 km lungime), care asigură legătura dintre Marea Baltică și Marea Nordului; Canalul Panama (81,6 km lungime), aflat în exploatare din 1914 și realizând legăturile între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific; Canalul Suez (161 km lungime), între Marea Mediterană și Marea Roșie; Canalul Korint (6,3 km lungime), între Marea Egee și Marea Ionică; Canalul Vblga-Don (Marea Cas- pică-Marea Neagră); Canalul Dunăre-Marea Neagră. Traficul fluvial se realizează și pe alte mari fluvii ale lumii: Mississippi, Missouri, Ohio, Chang Jiang, Vol- ga, Marile Lacuri: Sf. Laurențiu, Mekong, Nil, Amazon. Transporturile maritime au înregistrat o dezvoltare spectaculoasă. Ele au fost impulsionate de progresele tehnicii (vase mineraliere și petroliere cu deplasament de peste 200 000 tdw; supemave de pasageri), de descope- rirea zăcămintelor petrolifere de pe platformele conti- nentale marine (off shore), de intensificarea relațiilor eco- nomice internaționale. S-a creat o puternică flotă mari- timă comercială orientată pe transportul combustibililor fosili (petrol, cărbuni), a minereurilor de fier, a diferitelor produse agro-alimentare. Circa 60% din capacitatea to- tală a flotei comerciale este alcătuită din tancuri petrolie- re. Se detașează prin potențialul și funcționalitatea flotei comerciale, următoarele țări industriale: Japonia, S.U.A., Regatul Unit, Franța, Italia, Germania. Unele state și-au construit o flotă comercială specializată în „cărăușia pe mare“: Norvegia, Grecia, Suedia, Danemarca, Olanda, Spania. Alte state mici (Liberia, Panama, Costa Rica, Cipru) dispun de capacități navale mari, ce aparțin unor armatori străini. Transporturile maritime sunt strâns legate de rețea- ua de porturi, adevăratele noduri de transport. După natu- ra operațiunilor, ele pot fi mixte, specializate (petroliere, mineraliere, cerealiere), de ferry-boat, turistice, pescă- rești, militare. Dintre cele mai mari porturi ale lumii, cu un trafic anual de mărfuri de peste 150 milioane tone, se remarcă: Rotterdam, Singapore, Chiba și Kobe - în Japo- nia, Hong Kong în China. Urmează, în ierarhia mondială, porturile: Antwerpen, Le Havre, Genova, Hamburg etc. Transporturile aeriene Liniile aeriene interne și internaționale, solicitate pentru transportul rapid al pasagerilor, al produselor peri- sabile și al celor de mare valoare (metale prețioase, medi- camente ș.a.) au inclus marile metropole, regiunile de atracție turistică, porturile cu activități complexe, alături de cele mai îndepărtate centre și zone lipsite de alte mijloace de transport. Companiile aeriene Delta, American Airlines, Air France, Aeroflot, British Airways, Lufthansa, ș.a. înregis- trează cel mai mare trafic de pasageri din lume. Pentru aterizarea și decolarea avioanelor modeme s-au amenajat aeroporturi de mare capacitate, semnificative fiind: Chi- cago, New York, Los Angeles, Atlanta, San Francisco, Dallas, Paris, Miami, Washington, Frankfurt, Tokyo ș.a. în domeniul activității aerospațiale, s-au făcut mari investiții în S.U.A. și C.S.I., creându-se centre de cercetare și experimentare științifică la Houston și Pasa- dena (S.U.A.) și Baikonur (Kazahstan). Transporturile speciale în categoria transporturilor speciale sunt incluse: • Transporturile prin conducte care cuprind: ape- ductele (pentru apă potabilă, industrială și irigații); sale- ductele (pentru transportul sării în soluție); oleoductele (pentru transportul petrolului brut și al produselor petro- liere) și gazoductele (pentru gaze naturale). Cele mai extinse rețele de oleoducte există în Ame- rica de Nord, Rusia și Europa de vest, legând zonele de extracție și porturile importatoare de regiunile consu- matoare. Gazoductele au rețele dense în S.U.A., Canada, Rusia, Europa și Orientul Mijlociu. 105 II. ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ • Telecomunicațiile (internet, telefonie fixă și mobi- lă, televiziune, telegrafie, poștă electronică) au dobândit o prioritate mondială, mai ales prin „explozia⁴⁴ Intemetului. Acesta reprezintă un amplu mănunchi de rețele de calcu- latoare, care au rolul de a converti informația în cunoaș- tere. Colectarea, stocarea, organizarea și modelarea infor- mațiilor asigură realizarea rapidă și ieftină a comunica- țiilor internaționale. Internetul oferă surse de informații asupra activităților economice și științifice, a calității mediului ambiant, a tehnologiilor, a activităților comer- ciale, bancare, burselor de valori și de mărfuri. Priorități mondiale în acest domeniu dețin: S.U.A. (625 compu- tere la 1 000 locuitori), Australia, Canada, Regatul Unit, Franța, Japonia și Germania. ntrebări, exerciții, aplicații practice < I® Localizați pe harta lumii (murală sau din atlase) principalele noduri feroviare și marile tunele submarine. * Analizați hărțile 1 și 3 , stabilind zonele cu cele mai reduse densități ale rețelei feroviare și rutiere. • Urmăriți pe hartă și în atlase principalele fluvii navigabile și marile canale maritime. ® Desenați o hartă a lumii (de contur) și am- plasați pe aceasta principalele porturi și aero- porturi ale lumii. ® Numiți principalele porturi și aeroporturi din România. 2. TURISMUL Evoluția și importanța turismului Turismul, ca mijloc de utilizare în mod plăcut și con- fortabil a timpului liber, a devenit o activitate social-cul- turală și economică de mare importanță, fiind un factor esențial în balanța de venituri a unor state. El asigură și locuri de muncă pentru cei care se ocupă cu organizarea, transportul, cazarea și alte forme de servire a turiștilor. Activitatea turistică a cunoscut un cadru organizat din a doua jumătate a secolului al XlX-lea când se înfiin- țează primele asociații turistice. Pe măsura dezvoltării progresului tehnic, a extinderii și modernizării căilor de comunicații și de transport, a dezvoltării bazei materiale a turismului și a ridicării gradului de confort, turismul a dobândit un caracter de masă. Activitatea turistică introduce modificări esențiale în peisajul geografic, în structura populației active, în organizarea și utilizarea spațiului înconjurător. Turismul joacă un rol important în cunoașterea realităților social- economice și are valențe de instruire, educație și cultură, de destindere, pentru refacerea capacității de muncă. Fenomenul turistic constituie o importantă pârghie în accelerarea dezvoltării și va deveni una dintre activi- tățile cele mai importante ale lumii. Inventarul turistic mondial este considerabil. El cu- prinde un variat și bogat patrimoniu al atracțiilor turistice, determinat de varietatea peisajului montan, de litoral, de valoroase monumente ale naturii, de numeroase vestigii istorice, de tezaurul cultural, arhitectural, religios (fig, 1). Resursele turistice Resursele turistice se clasifică în două categorii ma- jore: naturale și antropice. 1. Resursele naturale cuprind: a) resursele primare, respectiv potențialul turistic al reliefului (glaciar, carstic, peisagistic), al rețelei hidrografice (râuri, lacuri, izvoare minerale), al vegetației și faunei (elemente de interes pei- sagistic, cinegetic și de pescuit) și b) resursele utilizate și amenajate de om (grădini zoologice, botanice ș.a.). Dintre resursele naturale cu un ridicat potențial și flux turistic în Europa, unde sunt renumite stațiuni de vilegiatură dotate cu echipamente modeme hoteliere și balneare, menționăm: Alpii (Valea Aosta, Chamonix - Mont Blanc), Pirineii (Andorra la Vella), Carpații (Valea Prahovei), rivierele franceză, spaniolă și italiană, litora- lul grecesc, litoralul Mării Negre, insulele Baleare și Canare, fiordurile și ghețarii din peninsula Scandinavia. America de Nord are un potențial natural remarca- bil, cu amenajări care pun în valoare rezervații și parcuri naturale (Yellowstone, canionul Colorado, cascada Nia- gara). Intense fluxuri turistice sunt atrase de stațiunile bal- neare din Florida (Miami) și de litoralul pacific (Acapul- co), de stațiunile din munții Appalachi și Stâncoși. Asia se remarcă prin afluxul turistic atras de moder- ne stațiuni litorale (în Turcia, Israel, Thailanda) sau de insule exotice (Indonezia, Seychelles). 2. Resursele antropice sunt fie de valoare istorică (muzee și monumente istorice, arhitecturale și de artă) și cultural-educativă (festivaluri, expoziții), fie de impor- tanță economică (congrese, conferințe). în această categorie se includ celebrele muzee din Europa (Luvru din Paris, British Museum din Londra, Er- mitaj din Sankt Petersburg, Galeria Tretiakov din Moscova) sau diferitele monumente arhitectonice, vesti- Fig. 1. Nucleul istoric al Ierusalimului - oraș sfânt pentru trei religii 106 SERVICIILE Capitolul VII Fig. 2. Turismul mondial - țâri receptoare giile istorice din Roma (catedrala San Pietro, Colo- sseum), din Viena (palatele Schonbrunn și Hofburg), ora- șele Italiei, veritabile tezaure de artă (Roma, Veneția, Flo- rența, Milano), castelele de pe Valea Loarei din Franța. Resursele turistice antropice contemporane cuprind mari muzee, monumente arhitecturale și de artă, noi edi- ficii publice din marile metropole ale lumii, centre de dis- tracții și agrement. Semnificative sunt: Centrul Cultural Pompidou din Paris, Muzeul Guggenheim din New York, noul oraș Brasilia, marile parcuri de distracții Eurodisney (Franța), Disneyland și Disneyworld din S.U.A., capi- talele jocurilor de noroc (Las Vegas, Monte Carlo). Circulația turistică și tipurile de turism Impulsionat după cel de-al doilea război mondial, o dată cu modernizarea mijloacelor de transport și de co- municații, turismul a luat un caracter de masă. Țările Europei, Americii de Nord, sud-estul Asiei și Japonia înregistrează cele mai mari fluxuri turistice. în 2000 numărul total al persoanelor care au efectuat o deplasare turistică a ajuns la 700 de milioane. Princi- palele țări emițătoare (furnizoare) sunt: S.U.A., Germa- nia, Franța, Regatul Unit, Canada, Olanda, Italia, Japonia, iar dintre cele primitoare: Spania, Franța, Italia, S.U.A., Regatul Unit, China, Austria, Mexic, Germania (fig. 2). Cele mai mari încasări în turismul internațional au fost înregistrate în: S.U.A., Franța, Spania, Italia, Austria, Germania, China, Regatul Unit, Singapore. în multe țări, în special în Europa, unde se concen- trează 2/3 din totalul turiștilor și 3/5 din volumul încasă- rilor, activitatea turistică s-a constituit într-o ramură eco- nomică distinctă. Printre țările turistice ale Europei se înscriu, în primul rând, Spania, Austria, Elveția, Franța, Italia, Grecia ș.a., ale Asiei: China, Thailanda, Turcia, Singapore, Cipru, iar printre cele ale Africii, țările Maghrebului (Maroc, Tunisia), Egipt, Africa de Sud. în raport de valoarea și originalitatea resurselor tu- ristice naturale și antropice, de scop și potențial, s-au dez- voltat: turismul de agrement, de odihnă, balneoclimate- ric, sportiv (nautic, cinegetic, piscicol), cultural-științific. Au fost determinate și alte forme de turism și anume: după anotimp (turism de vară, de iarnă, permanent), după unitățile de relief (turism montan, maritim, de câmpie etc.) după forma de organizare (turism individual, în grup), după durată (turism de sejur, de tranzit sau complex), după timpul afectat (sfârșit de săptămână - weekend; concediu de odihnă) și după proveniența turiștilor (turism intern și internațional). ă ’ resurse turistice naturale ) | resurse turistice antropice Î fluxuri turistice state emițătoare (furnizoare) state primitoare (receptoare) ntrebări, exerciții, aplicații practice <— I* Comentați importanța și rolul turismului în cadrul activităților umane. ® Enumerați resursele turistice naturale. ■ Ce exemple de obiective istorice și j religioase din Europa și Asia cunoașteți? ® Analizați harta din figura 2. și stabiliți statele ; și regiunile cu circulație turistică intensă. j * Comentați impactul turismului asupra mediu- lui ambiant. Ce zone turistice din România cunoașteți? 107 ------------- Partea a treia --- Ansambluri economice și geoplitice ale lumii 1. MARILE ANSAMBLURI ECONOMICE Șl GEOPOLITICE La șase decenii de la terminarea celui de-al doilea război mondial, ordinea economică și chiar militară a lumii este determinată de existența a trei mari poli de putere (vest-european, nord-american și cel japonez + Asia de sud-est). Aceste grupări domină restul lumii prin puterea lor economică, demografică, militară și culturală. în contextul liberalizării economiei mondiale, și alte regiuni ale lumii (Brazilia, Africa de Sud, India, Australia, Rusia europeană) își întăresc influența în plan regional. în schimb, întinse zone subdezvoltate (Africa subsahariană, Asia Centrală) sunt instabile și în căutarea unei identități pentru viitor. Accentuarea interdependenței economice dintre state a condus la necesitatea funcționării unor or- ganisme internaționale care să guverneze relațiile dintre statele lumii. Un rol deosebit revine Organizației Națiu- nilor Unite, care are o vocație mondială (fig. 1, fig. 2). România este membră a O.N.U. din 1955 și participă la activitățile organismelor specializate, inclusiv în struc- turile O.N.U. de menținere a păcii (căștile albastre) în Angola, Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Afghanistan, Irak. în ultimele decenii, în afara organizațiilor cu vocație mondială (O.N.U. și Organizația Mondială a Comer- țului), au luat naștere numeroase organizații și asociații interstatale, cu caracter de integrare economii pe spații continentale. Integrarea interstatală s-a născut în Europe , în anii ’50. Principalele organisme de integrare economică sunt Uniunea Europeană și Asociația Europeană a Liberului Schimb. Colaborarea lor a generat deja un spațiu econo- mic european dinamic. ¹ în replică, în spațiul nord-american a apărut N.A.FT.A. (Acordul Nord-American de Comerț Liber) semnat de S.U.A., Canada și Mexic (în 1994), cu scopul creării unei vaste piețe de comerț liber. De asemenea, în America de Sud, a fost înființată o Piață Comună a Sudu- lui (MERCOSUR), care include: Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay. în Asia, funcționează din 1967 A.S.E.A.N (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est), compusă din Thailanda, Malaysia, Indonezia, Filipine, Singapore, Brunei, Vietnam, Laos și Myanmar, axată pe cooperarea pe plan politic, economic și social. După al doilea război mondial, au apărut organi- zații internaționale cu specific politico-militar, având ca obiective menținerea și dezvoltarea capacității de apărare individuală și colectivă a statelor membre. Unele, precum SEATO (în Asia de sud-est), și Tratatul de la Varșovia (în Europa centrală și de est), s-au autodizolvat. Singura mare organizație internațională politico- militară în activitate rămâne NATO (Organizația Trata- tului Atlanticului de Nord). A fost înființată în 1949 și are sediul la Bruxelles. Din NATO fac parte: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Spania, Turcia, S.U.A.; statele admise în 1999: Polonia, Cehia, Ungaria; statele admise în 2004: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Cele 26 de state membre ale NATO formează cea mai importantă alianță politico-militară a lumii. Fig. 1. Sala de conferințe a Adunării Generale a O.N.U. • Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.), înființată în 1945, având sediul la New York, este o organizație cu caracter > mondial, deschisă tuturor statelor lumii. Scopurile sale majore Ș sunt menținerea păcii și securității, promovarea cooperării i internaționale în domeniile economic, social și cultural. j Având la înființarea sa 50 de membri, O.N.U. cuprinde \ astăzi marea majoritate a statelor independente ale lumii, cu j unele excepții: Elveția, Vatican, Kiribati, Tonga etc. i O.N.U. cuprinde: Adunarea Generală, Consiliul de Secu- : ritate (15 membri, din care 5 permanenți: S.U.A., Rusia, China, • Franța, Regatul Unit), Consiliul Economic și Social, Curtea i Internațională de Justiție, Secretariatul General. • Instituții specializate ale O.N.U.: - FA.O. (Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură), cu sediul la Roma; - O.M.S. (Organizația Mondială a Sănătății), cu sediul la Geneva; - Banca Mondială și B.LR.D. (Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare), cu sediul la Washington; - FM.L (Fondul Monetar Internațional), cu sediul la Washington; - A.LEA. (Agenția Internațională pentru Energie Ato- mică), cu sediul la Viena; - O.N. U.D.I. (Organizația Națiunilor Unite pentru Dez- voltare Industrială), cu sediul la Viena. Fig. 2. Organizația Națiunilor Unite și organismele sale 108 UNIUNEA EUROPEANĂ 2. UNIUNEA EUROPEANĂ Uniunea Europeană reprezintă astăzi cel mai pu- ternic ansamblu economic și politic al lumii, și încunu- nează vechi și valoroase aspirații de pace și cooperare între popoarele europene (fig. 1). Fig. 1. însemnele Uniunii Europene Evoluția comunităților europene La scurt timp după al doilea război mondial, unele state occidentale, alertate de expansiunea blocului comunist, s-au decis să stabilească între ele relații de cola- borare economică, politică și militară. Primele organis- me înființate au fost Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) în 1948 și Consiliul Europei - ca organism poli- tic-în 1949. Pe plan economic, primul pas în direcția colaborării vest-europene a fost înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), în anul 1951. Membrii săi fondatori au fost Belgia, R.F. Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. în anul 1957, cele 6 membre ale CECO au semnat Tratatul de la Roma, prin care lua naștere Comunitatea Economică Europeană (CEE), numită și Piața Comună. Scopul major era crearea unei mari piețe fără granițe, prin care oamenii, mărfurile și banii să poată circula liber. Tot atunci, s-a creat Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), care promova utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice. în anul 1967, cele trei comunități europene s-au aso- ciat, fără a se desființa, în Comunitatea Europeană (CE), care s-a extins treptat prin aderarea unor noi membri: Regatul Unit, Irlanda, Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). • Asociația Economică a Liberului Schimb (AELS) a fost înființată în 1960 de către unele state vest-europene ca replică la CEE. în prezent, are sediul la Geneva și numără 4 membri: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția. Are relații strânse cu Uniunea Europeană, inclusiv un acord de creare a Spațiului Economic European, care deține 40% din comerțul mondial. Adevăratul act de constituire al Uniunii Europene (UE) a fost semnat la Maastricht (Olanda) în 1993, de către cei 12 membri ai UE. Prin aderarea Austriei, Fin- landei și Suediei (1995), uniunea economică și politică europeană cuprindea 15 state, cu o populație de 378 mili- oane locuitori și o suprafață de 3,2 milioane km². Sediul UE este la Bruxelles (fig. 3). Pe plan european, sunt constituite și alte organisme și asociații economice, având ca scop major colaborarea economică (fig. 2). Obiectivele majore ale UE sunt: crearea uniunii economice și monetare, crearea marii piețe europene, crearea uniunii politice, creșterea rolului Parlamentului European, cetățenia comună, întărirea democrației și asi- gurarea respectului pentru drepturile și libertățile funda- mentale ale omului. Pe plan financiar, introducerea unei monede unice (euro) s-a făcut gradat și cu condiția îndeplinirii unor cri- terii economice precise. Europa va căpăta, după anul 2004, un rol internațional comparabil cu cel al S.U.A. și Japoniei în schimburile comerciale mondiale. Instituțiile Uniunii Europene sunt: • Comisia Uniunii Europene, care elaborează pro- puneri și transpune în practică acțiunile stabilite; • Consiliul de Miniștri, care adoptă deciziile finale; • Parlamentul Uniunii Europene, care coordonează activitățile comisiei și consiliului și aprobă propunerile acestora; • Curtea Europeană de Justiție, cu competențe în materie de drept comunitar. La reuniunea la nivel înalt de la Copenhaga (2002), s-a stabilit aderarea la Uniunea Europeană a 10 noi state (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria) începând cu 1 mai 2004. Bulgaria și România vor putea adera la UE în anul 2007, dacă vor îndeplini toate cerințele stabilite de orga- nismele comunitare europene (fig. 3). Turcia este un alt candidat potențial, dar cererea sa de aderare creează disensiuni în rândul membrelor UE. în domeniul apărării europene, s-a propus înfiin- țarea unei forțe de reacție rapidă, de circa 60 000 de militari, pentru operațiuni de menținere a păcii. Extinderea Uniunii Europene va întări ponderea co- munității economice europene în raport cu S.U.A. și alți parteneri sau rivali comerciali. Se apreciază că Europa • Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a fost î constituită în 1992 de țările riverane Mării Negre: Turcia, > Bulgaria, România, Rusia, Ucraina și Georgia, la care s-au § adăugat și alte state: Grecia, Albania, R. Moldova, Armenia, ] Azerbaidjan. Scopul major este întărirea stabilității regionale | prin cooperare economică și politică. Fig. 2. Alte organizații și asociații europene 109 III. ANSAMBLURI ECONOMICE Șl GEOPOLITICE ALE LUMII „celor 28“ din anul 2010 va depăși S.U.A. din punct de vedere economic cu peste 1000 mld. $. Uniunea Europeană și România România are un statut de membru asociat la Uniunea Europeană din anul 1995. Până în prezent, România a beneficiat de asistență prin programul PHARE și credite din partea Băncii Europene de Investiții. Implicațiile majore ale viitoarei aderări a României la Uniunea Euro- peană sunt: avantaje economice pe termen mediu, crește- rea schimburilor comerciale, alinierea la standardele co- munitare, ajustări structurale în industrie și pe piața muncii, libera circulație a cetățenilor români în spațiul Uniunii Europene. î organizații mondiale organizații de integrare economică organizații politico-militare instituții specializate ale O.N.U. ' Uniunea Europeană ntrebări, exerciții, aplicații practice ICe obiective fundamentale au Uniunea Europeană și NATO? Care credeți că sunt avantajele României | prin aderarea la aceste organisme?________ 110 ....- Partea a patra - ~....- Wedhi® din orizo&itof tocai 1. APLICAȚII PRACTICE Plan de analiză 1. Precizarea așezării geografice a teritoriului loca- lității voastre de reședință - Se determină poziția matematică, stabilind coor- donatele geografice cu ajutorul hărții României. - Se stabilește unitatea geografică în care se înca- drează teritoriul, pe baza hărții României. 2. Analiza componentelor naturale ale mediului - Se analizează clima, relieful, apele, vegetația, fau- na și solul pe baza indicațiilor date la lecțiile respective referitoare la aplicațiile din orizontul local. Se folosesc hărțile generale și speciale, observațiile și măsurătorile proprii, precum și informațiile de la localnici. 3. Analiza relațiilor dintre societatea omenească și factorii geoecologici - Se analizează modul în care relieful a influențat utilizarea terenului, amplasarea și extinderea spațială a lo- calităților, a căilor de transport, a terenurilor cultivate etc. - Se analizează influența proceselor geomorfolo- gice (eroziune, alunecări de teren) asupra construcțiilor, căilor de transport, diverselor instalații. - Se urmărește influența climei și fenomenelor me- teorologice asupra vieții și activității omului (tipul de lo- cuințe, felul acoperișului, modul de încălzire a locuințe- lor, tipul de agricultură practicat în teritoriu, cu folosirea solariilor, serelor, irigațiilor etc.). - Se analizează influența apelor de suprafață asupra teritoriului și activității omului (regimul hidrologic al râu- rilor, producerea de inundații și terenurile afectate). - Se precizează resursele de apă de suprafață și sub- terană și modul de folosință a lor. - Se analizează resursele vegetale naturale (lemn, fructe de pădure, pajiști naturale), cele pedologice și mo- dul de valorificare a lor. 4. Posibilitățile de valorificare în perspectivă a re- surselor naturale 5. Gradul de umanizare a mediului prin intervenția omului 6. Precizarea tipurilor de mediu și de peisaje geo- grafice 7. Analiza poluării mediului - Se identifică sursele de poluare a aerului, apelor și solului și gradul de poluare (slabă, puternică, foarte puter- nică). - Se inventariază acțiunile întreprinse de combatere a poluării mediului. 8. Protecția mediului - Se identifică existența unor forme organizate de protecție a mediului (monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naționale) (fig» 1). - Se fac propuneri de protejare a mediului. Aplicație practică Pe baza acestui plan de analiză, întocmiți un proiect, care să fie însoțit de schițe de hartă, profile și fotografii. Studiul se va efectua în colectiv, formându-se grupe de elevi pentru abordarea diverselor probleme. Proiectul se va discuta și se va susține în ora de recapitulare finală. Fig. I. Repartiția parcurilor naționale și naturale în România 111 . - ■ ' < ’ ¹ ..................................................... 3 Capitolul L PĂMÂNTUL ÎN UNIVERS........................................................................... 3 1. Sistemul Solar.................................................................................... 3 2. Forma și dimensiunile Pământului.................................................................. 6 3. Structura, căldura internă a Pământului și magnetismul terestru................................... 7 4. Mișcarea de rotație a Pământului.................................................................. 9 5. Mișcarea de revoluție a Pământului............................................................... 12 Capitolul II. REPREZENTAREA SUPRAFEȚEI TERESTRE.......................................................... 15 1. Coordonatele geografice........................................................................ 15 2. Reprezentări cartografice........................................................................ 17 3. Aplicatii ale reprezentărilor cartorafice........................................................ 20 Capitolul III. RELIEFUL (RELIEFOSFERA)................................................................... 22 1. Relieful major al Terrei......................................................................... 22 2. Agenți și procese de modelare a reliefului....................................................... 26 3. Forme și tipuri genetice de relief............................................................... 29 4. Relieful orizontului local. Aplicații practice................................................... 33 Ca pitolul IV. ATMOSFERA...........’................................................................... 34 1. Caracteristici generale ale atmosferei........................................................... 34 2. Vremea și clima. Factorii genetici ai climei..................................................... 36 3. Elemente meteorologice specifice................................................................. 39 4. Climatele Globului............................................................................... 42 5. Clima orizontului local. Aplicații practice...................................................... 45 Ca pitolul V. HIDROSFERA..........i.................................................................... 46 1. Oceanul Planetar................................................................................. 46 2. Apele continentale............................................................................... 50 3. Hidrografia orizontului local. Aplicații practice................................................ 54 Capitolul VI. BIOSFERA ȘI PEDOSFERA...................................................................... 55 1. Domeniile de viață ale Terrei.................................................................... 55 2. Pedosfera și caracteristicile sale............................................................... 58 3. Zonele biopedoclimatice.......................................................................... 61 P-îdea a EI.EMENTE DE GEOGRAFIE EMANĂ 66 Capitolul I. HARTA POLITICĂ A LUMII...................................................................... 66 1. Statele și harta politică a lumii................................................................ 66 Capitolul II. POPULAȚIA.................................................................................. 73 1. Dinamica populației.............................................................................. 73 2. Bilanțul natural și mobilitatea teritorială a populației......................................... 75 3. Repartiția geografică a populației............................................................... 78 Ca pitolul III. AȘEZĂRILE UMANE ȘI TIPURILE DE HABITAT ................................................ 80 1. Habitatul uman................................................................................... 80 2. Așezări rurale, așezări urbane................................................................... 81 3. Forme de aglomerare umană........................................................................ 82 4. Organizarea spațiului urban...................................................................... 84 5. Planul așezărilor urbane......................................................................... 86 6. Urbanizarea...................................................................................... 87 7. Amenajarea locală și regională................................................................... 89 Capitolul IV. RESURSELE NATURALE ....................................................................... 90 1. Resursele naturale ale Terrei.................................................................... 90 Capitolul V. AGRICULTURA................................................................................. 94 1. Tipuri și structuri teritoriale agricole......................................................... 94 2. Principalele regiuni agricole pe Glob........................................................... 95 Capitolul VI. INDUSTRIA.................................................................................. 98 1. Ramurile industriei - caracteristici generale.................................................... 98 2. Industria energiei electrice...................................................................... 99 3. Alte ramuri industriale. Studiu de caz: Industria electronică....................................102 Capitolul VII. SERVICIILE.................................................................................103 1. Căile de comunicație și transporturile...........................................................103 2. Turismul.........................................................................................106 a (mx ANSAMBLLW ECONOMK'E ȘI GEOPO1J1HK ALE LLAW 108 1. Marile ansambluri economice și geopolitice.......................................................108 2. Uniunea Europeană................................................................................109 GMLRĂTOH DIG ORIZOG'rEi. LOCAL IU 1. Aplicații practice................................................................................111 Nr. plan: 49097/2004 Format: 8/61 x 86 Coli de tipar: 14 Bun dc tipar: 10.06.2004 Lucrarea executată la Imprimeria „ARDEALUL” Cluj B-dul 21 Decembrie nr. 146 Cluj-Napoca Tel.: 413871; Fax: 413883 Comanda nr. 4067/2004