Ediţie de TRAIAN RADU
TUDOR MUŞATESCU
SCRIERI
★ ★★★
★ ★★★
PAGINI DE JURNAL (II) ADDENDA
EDITURA MINERVA Bucureşti — 1984
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Prezentul volum — al optulea din seria de Scrieri — cuprinde ultima parte a Paginilor de Jurnal (perioada 1951—1957).
Şi de această dată, constatăm mari întreruperi în succesiunea cronologică a însemnărilor. Există ani în care găsim doar cîteva notaţii. Parcurgînd volumul, cititorii vor avea surpriza să descopere în Tudor Muşatescu un optimist incorigibil, un om care are mereu putere de a face haz de necaz. Ironia Iui, sarcasmul, calamburul, împăcarea conştientă şi detaşată cu o anumită realitate sau stare de lucruri, toate sînt brodate pe un delicat fond liric. Pentru că, în alcătuirea sa intimă, Tudor Muşatescu a fost un liric şi un mare sensibil.
Constatăm, în acelaşi timp, că însemnările din Pagini de Jurnal devin din ce în ce mai concentrate, mai lapidare, esen-ţializate pmă la maximă, cugetare sau sentinţă. Nici nu se putea da un nume mai potrivit acestor notaţii decît Artificii pentru pomul meu de Crăciun.
Scăpărătoare jocuri de idei şi de cuvinte care te obligă să le priveşti de la distanţă, fără să Ie atingi, aşa cum nu atingi cu mîna nici izbucnirea scinteilor din zgura solidificată, nu neapărat să nu te frigi cu ele, cît poate mai mult fîstîcit şi intimidat de spectacolul de-o clipă pe care îl provoacă.
„Artificiile" se sting brusc, în anul 1957. Poate grijile cotidiene, ori boala care se implicase atît de nefericit în viaţa sa l-au determinat să le abandoneze, probabil cu intenţia de a realiza fresca de romane pe care o plănuise şi pe care se simţea „dator" să o realizeze : „Toată această serie de romane, suscep-
5
tîbilă de modificări în parcurs [...] are intenţia de a constitui istoria unei vieţi, aşa cum s-ar scrie istoria unei ţări sau unui popor. Deşi construite pe date autobiografice (şi s-ar putea să menţin eroui Ia persoana întîi), această serie de romane, această frescă a unei vieţi, basoreliefată pe capitolele ei principale, din cincizeci de ani, aşa cum a avut în realitate, trebuie să aibă şi în transpunerea ei în literatură mari şi indiscutabile legături cu viaţa colectivă a lumii.
Eroul — chiar dacă voi fi eu — trebuie tratat pe marile lui linii omeneşti. Nu trebuie să fie un caz singular, de clinică literară, ori psihologică [...]
;Cînd o să mă apuc, însă, serios de lucru ? Mi se pare că' „veacul" mă sabotează, şi prin mijloacele lui cotidiene încearcă să mă pună în imposibilitatea să-i scriu prima jumătate a vieţii".
Din nefericire, acest proiect ambiţios nu s-a realizat, Tudor Muşatescu scriind doar începutul unor capitole, pe care, avînd în vedere valoarea lor literară şi documentară, le-am inclus la sfîrşitul volumului, în Addenda.
La transcrierea textului au fost respectate normele ortografice în vigoare.
Şi de această dată, adresăm mulţumiri doamnei Kitty Muşatescu şi lui Bogdan Muşatescu, pentru că ne-au pus la dispoziţie paginile inedite ale Jurnalului şi ne-au înlesnit consultarea întregii arhive a scriitorului.
TRAI AN RADU
Pagini de JURNAL
1951
23 ianuarie
Pro domo
Astăzi mi-am adus „registrul" (acest registru nou, precum se vede) la redacţie (Urzica), cu intenţia de a-1 utiliza în timpul liber, pentru „însemnările" mele.
Sper ca, în acest chip, să treacă mai uşor unele ceasuri care, parcă, durează cît mai multe la un loc.
Din punct de vedere „sănătate", m-am restabilit complet, în vederea unei viitoare gripe. De „urticare" nu mă tem, în viitor, fiindcă se menţine cea veche, ca; şi întreaga ei camarilă : regim, mîncărimi şi noi papule.
Fapte diverse
Ieri-dimineaţă (lunea dimineaţă n-am „servici", mutat fiind, de mine, după-amiază) am fost în vizită la mama, pe care ■— din cauza bolii mele — n-am văzut-o de două săptămîni. Arată bine, e vioaie sub greutate şi joacă „tot prost" pichet. Drept care, i-am luat doi poli şi i-am dat o zi bună.
însemnări
Singura bijuterie a săracului este munca, fiindcă e brăţară de aur.
9
★
Ieri după-amiază a început să ningă. Fulgii însă păreau neconvinşi de ceea ce fac. De aceea zăpada nu s-a prins.
Ceasul meu „nu mai vorbeşte" cu timpul. A stat.
Fumul, pe coşul fabricilor : se-nalţă cărbunii la cer. (Cărbunii s-au îmbrăcat în mare ţinută şi se înalţă la cer, cu egrete de fum la chipiuri.)
★
Timpul a ruginit între rotiţele unei pendule stricate.
★
Aş vrea să fie zăpadă numai la Şosea, unde mă plimb eu. Şi, în restul lumii, să fie numai noroi pe jos.
★
Pe lac a nins numai lebede.
★
Cîntecul lebedei a fost inventat de oameni pentru ei, nu pentru ele.
Azi m-aş plimba ca acum douăzeci de ani, cu o grădină publică la braţ.
★
I-am promis lui Bobită, acum cîteva zile, că voi da o „comandă de zăpadă" pentru a doua zi. într-adevăr, a doua zi, a-nceput să fulguiască sub ferestrele redacţiei. Am luat telefonul şi l-am chemat, acasă, unde era bolnav.
— E, domnule ? S-a executat sau nu s-a executat „comanda" mea de zăpadă ? Cred că ai observat cum ninge.
Şi vocea lui mică şi dezgustată la telefon :
— Dar, ce asta e ninsoare ?
10
De cele mai multe ori, în cariera mea gazetărească, am fost plătit foarte scump, ca să scriu absolut de pomană.
23 ianuarie, seara, acasă
Fapte diverse
După cină am ieşit în oraş, la „Capsa" (actualmente r,13 Decembrie"), răspunzînd la invitaţia (neplătită însă) a lui Baraschi, însoţit de Olga Porumbaru, sculptoriţă şi soţia lui. Baraschi îmi e foarte drag. Nu pentru că mi-a fost coleg de şcoală primară la Cîmpulung, nici pentru ^prietenia" noastră de-atunci, nici pentru că „dumnezeiasca" lui mamă (şi el s-a dovedit, totdeauna, un fiu la fel) a fost cusătoreasă la noi, dragă, iubită şi mai ales respectată (femeia aceasta — simplă şi rară — cosea' cu aţă de suflet pe ac) şi nici pentru că la începuturile lui — cînd era „calfă" de ceasornicar, în Cîmpulung, la Bor-cănescu, sub Bărăţie — l-am ajutat moralmente (iar mama şi materialmente) să-şi ia zborul, dintre roţile ceasornicelor de pensionari, spre adevăratele lui ceruri, pentru care se născuse. (In paranteză, Baraschi şi-a achitat, între timp, toate obligaţiile materiale faţă de părinţii mei şi, îmi amintesc exact, le-a plătit acestora — în bani- şi „statui" — ipoteca pe care maică-sa o avea pe casă, la părinţii mei.)
îl iubesc, în afară de talentul lui (incontestabil, chiar în „contestaţiile" care i se fac), pentru el, personal. Pentru firea lui ciudată, incomodă şi singulară. Pentru imensul lui orgoliu (care, în speţă, este onorant), pentru „abiţia" lui fără margini (care face parte din „deosebita" lui personalitate) şi pentru admirabila lui sinceritate, care, în simplitatea ei, nu este, totuşi, decît rezultatul unor vechi, subtile, umane şi îndelung dospite complicaţii.
Baraschi, pentru mine, e ca oricare dintre operele lui sculpturale.
11
Mai mare decît dimensiunile ei aparente şi extrem de plină de detalii — adinei, gînclite şi „de mare artă" — în simplitatea închegării lor în linii publice. Opera lui îl domină şi îi diminuează ca om, în circulaţia lui cotidiană. E mai mare, mai „elevată" şi mai completă ca el. Şi totuşi, perfecţiile ei, totale sau aproximative, se datoresc în mare parte admirabilelor lui imperfecţii. Baraschi a răzbunat defectele creatorului, în calităţile operelor sale. Este un viguros prozator al părnîntului pe care îl modelează şi pe care, totuşi, pînă la urmă, îl toarnă, ca să zic aşa, în tiparele lui definitive, în marele metru antic al poeziei eterne. în fiecare operă a lui Baraschi, în adîn-curile ei anonime — de bronz, de piatră, de marmoră, ori de gips şi dincolo de „destinaţia" sau „justificarea" lor în timp — se află, sînt sigur, tencuite discret, cîteva pene — smulse şi poate plînse — din marele cortegiu de aripi care îl vor menţine, chiar jumulite, sus, la înălţimea reglementară, peste timp.
★
Astă-seară, cînd am intrat la „Capsa", portarul — aceiaşi de ani de zile, de cînd n-am mai fost pe-acolo — m-a întîmpinat cu o mare şi tragică bucurie :
— Bună-seara, maestre! De cînd nu v-am văzut, credeam că, Doamne fereşte ! aţi fi murit, ca toţi ceilalţi „ai noştri". (Adică clienţii obişnuiţi ai localului, cu ani în. urmă şi care sînt, totuşi, perfect sănătoşi.)
— N-am. murit, Petre dragă, precum vezi...
— Artiştii ie nemuritori...
— Unii însă, generaţia mea, foarte osteniţi, Petre ! Şi bolnavi, ca stridiile, de propriile lor perle î (Zisei eu, de colo, mai mult pentru mine decît pentru el, clîndu-i blana să mi-o agate în cuier.)
Şi Petre, de dincoace, mirat şi serios cum ^e ei sub mustaţa căruntă şi capul gogoneţ ca o lubeniţă ele să-rrtînţă :
— Păi, la scriitori, n-aveti dispensar să vi le scoată ?
— Ce?
— Perlili ! Cumnatu-rrieu a avut unsprăzece bucăţi de perle de astea, la băşica udului şi i le-a scos pe toate;, gratis, la „Colţea", unde 1-a băgat dispensarul...
12
Povestită de Baraschi, astă-seară :
— înainte de venirea ta (el era la masă cu nevastă-sa), mă pomenesc cu Stan Palanka ars. Mă rog !... înţeîegînd cum „stă chestia", l-am atins cu ceva (Baraschi nu spune niciodată suma cu care „ajută" — căci ajută mult şi pe mulţi — pe cineva, de teamă să nu li se pară ascultătorilor ori prea mică şi să apară meschin, ori prea mare şi să pară „fraier") şi l-am rugat să mă lase în pace, că aştept nişte „sculptori străini", la masă.
Omul, mai ales după ce şi-a primit „darul", a înţeles şi a plecat. înainte, însă, de a ieşi pe uşă, s-a oprit în faţa ei şi, plimbînd o privire beată, „dureroasă" şi „contemplativă" peste tot localul, mi s-a adresat:
— Baraschi! Tu esti cu doamna ta, în acest moment, ia „Capsa" ?
— Da ! i-am răspuns <eu cu gura pe jumătate, ca să nu leg o nouă discuţie cu el. Palanka şi-a plimbat din nou privirea de la un capăt la altul al localului şi apoi — dar cu un ton „impresionant" şi ^nebeat", dragă Tudorele — a spus : „«Capsa»? Asta e «Capsa»? Mă c... pe ea... ! Bineînţeles, persoanele de faţă sînt excluse !"
Stan Palanka (fiindcă veni vorba de el) : Un talent care a tras la fit din literatură.
Mă amuză să-mi scriu „notiţele" pe „registre". Am impresia că sînt contabilul propriilor mele venituri de gînd.
Mă gîndesc (mereu) ce-o să zică fiu-meu, cîncl va citi (dacă va citi) jocurile astea de artificii, pe care le produc prealabil, în cinstea viitoarelor lui serbări veneţiene, pe apele imobile — potolite, mai bine zis — ale lagunelor amintirii mele. Şi din toate răspunsurile care îmi vin la îndemînă, prefer unul (pînă în prezent) : „Bietul tata î S-a
13
jucat cu stelele, de dorul marilor răsărituri, de lună, de qare ştia că n-o să mai aibă parte !"
Cînd n-ai „inspiraţie", să nu scrii nici cărţi de vizită pentru răspuns la felicitări. Şi cînd ai, scrie şi „răvaşe" de plăcintă pentru unul din viitoarele revelioane.
Ca să nu mă găsească acasă „cineva" (unul pisălog care „mă iubeşte"), care se anunţase „la vizită" — fără ştirea mea — astăzi la ora 6, am plecat de-acasă, fără destinaţie, să mă plimb pe străzi şi prin viaţă. (Printr-una din după-amiezele ei actuale.) Pînă la urmă, am intrat într-un cinematograf, aproape de casa mea. (Sînt şapte ani, de cînd nu m-am mai dus la cinematograf „singur". In compania lui Kitty, sau a lui fiu-rrieu, am „vizionat" totuşi două-trei filme, în acest interval.)
A rulat filmul O zi cotidiană, cu bietul Gustav Proeiich (nu ştiu dacă i-am scris numele bine) şi cu alţi desueţi şi desuete, mai mult ori mai puţin proşti şi proaste decît el...
Un film cu amor nemţesc, cu pupături vieneze, cu dulcegării la pensie (de o banalitate exasperantă), cu regizor prost, cu decoruri meschine şi cu muzică „de scenă" cris-pantă. Cu alte cuvinte : „Vai, ce admirabil film prost am văzut!"
Astăzi, la cinematograf (de cartier : un pol intrarea cu programul y compris, adică cincisprezece plus cinci lei) am avut, ca să zic aşa, o aventură.
Una (iarăşi ca să zic aşa) din „primele" mele aventuri cineaste. t
Intrînd în sală la jumătatea filmului, am rămas după „Fine", ca să văd şi începutul. Deci, pe lumină.
Lîngă mine (eram „cap de bancă") erau două locuri, dintre puţinele existente în sală. A venit o doamnă cu o fetiţă de şapte-opt ani. Fină, drăguţă şi „mîrlă" Ia echipament (fetiţa). Doamna, trupeşă, cum se spunea In ter-
14
meni „sămănătorişti". Drăguţică şi fardată grijuliu la mutră, cu o pălărioară de fetru, fost bun şi „prefăcută" (desigur, de ea însăşi) îritr-un „model", categoric original, cu şoşoni înalţi de lac pînă la jumătatea pulpelor, destul de prezentabile ca siluetă şi cu o haină de astrahan, purtată serios, peste trupul domniei-sale, foarte proporţionat, totuşi, deşi vizibil în drum spre îngrăşare rapidă şi inevitabilă, chiar cu regim.
In viaţa mea nu m-am „alegat" de nici o femeie. Nici la cinema (unde „agăţarea" ajunses!e, pe vremuri, aproape obligatorie), nici pe stradă, şi nici „nicăieri" şi sub nici o formă. Am fost şi sînt incapabil de o asemenea îndrăzneală. N-am avut niciodată nici „cuvinte" (aş leşina de rîs, înainte de a le rosti), nici „curaj" pentru asemenea tentativă. Rezerva aceasta — care, în ceea ce mă priveşte, ţine, cred, mai mult de timiditate decît de bună-creşter'e — nu m-a privat niciodată însă, în diverse împrejurări, de surprizele străzii, ale întîmplării şi ale filmului. (Mai ales ale filmului.)
întotdeauna însă, declar „pe conştiinţă", eu am fost ori „agăţat", ori „provocat" pînă într-atît, încît o mai departe abţinere ar fi rimat cu o situaţiune în care nu mă găseam, şi cu diverse posibilităţi de interpretare care nu mi se cuveneau.
Dar, după această precizare necesară pentru „savoarea" expunerii care urmează, să revenim în pauza luminată a filmului.
■ Doamna a aşezat fetiţa lîngă mine, şi fizicul domniei sale, grăscean şi sinuos sub astrahan, a luat loc, alături de ea...
în cele cîteva minute cît a mai durat pauza, după ce cele două „femei" au luat loc lîngă mine, după toate „fî-ţîielile", recomandările şi atenţiile (materne, cum credeam eu la început), doamna a mai avut totuşi timp să arunce „o scurtă privire" asupra sălii în ansamblu şi una, ceva mai lungă, asupra mea, în particular. Amîndouă felurile de priviri manevrate cu graţie şi distincţie exagerată, printr-un face ă mains cu ramă de bagă subţire.
Mi-am dat imediat seama de ce privirile „lungi" ale doamnei îmi făcuseră onoarea să se „atardeze" mai muit şi mai amănunţit asupra mea. Aveam blană, ca şi clînsa.
15
(Şi, cred, eram singurii spectatori din sală, prevăzuţi cu asemenea „reminiscenţe" vestimentare „din trecut".)
La rîndul meu — fiindcă n-aveam ochelarii la mine să citesc programul şi cu toată discreţia mea, celebră în materie — am făcut, de la distanţă, inventarul complet şi competent, atît al doamnei cît şi al vecinei mele imediate, fetiţa.
— Sînteţi bun să-mi „treceţi" o clipă programul ? mi s-a adresat bruna în astrahan, tocmai cînd mă pregăteam să încep să fac o bărcuţă de hîrtie din el ?
— Cu plăcere, doamnă !
Şi i l-am dat, tocmai în clipa cînd a început să ruleze filmul...
Ea 1-a păstrat, şi-am remarcat...
De la primele titluri ale „jurnalului" cu care începea spectacolul, fetiţa — neştiutoare de carte — a-nceput să întrebe: „Ce zice? Ce scrie? Cine e ăla? Cine sînt pionierii ăia ? Rîul ăla e de apă ?" Şi-aşa mai departe.
Astrahanul — cu programul meu în mină — îi explica, puţin jenată de întrebările prostănace ale fetiţei, căutînd să-şi dea „la expresii" o formă şi un conţinut dis-tinso-inteleetual...
Dar fetiţa punea întrebări atlt de dese, încît doamna, enervată, şi-a alterat tonul mieros de pînă acum şi i-a spus autoritar şi oarecum servitoreşte :
— Taci din gură şi uite-te .acolo, că pe urmă nu te mai ia „tanti" niciodată la cinematograf.
Am înţeles, imediat, că „tanti" era pentru mine, nu pentru fetiţă. Ca să aflu indirect (dar direct, totuşi) că fetiţa nu era copilul ei, ci numai o nepoţică, în cel mai bun caz, pe care o „luase" la cinema.
Fetiţa, ca toate fetiţele de pe lume, la vîrsta ei, a tăcut cîteva clipe, impresionată de ameninţarea lui tanti, apoi şi-a rezimat căpşorul de mine, mi-a luat mîinele în mînuşiţele ei, letargice de emoţia ecranului şi — ca şi cum m-ar fi cunoscut de cînd lumea — a-nceput să mă întrebe pe mine :
— Şi oamenii ăia sînt oameni de-adevărat ?... Dar cum „poate" ei să vorbească pe pînză ?... Uuuu ! Uite ce cal frumos ! E viu ?...
16
Eu II răspundeam la toate întrebările, calm, binevoitor, în necazul lui „tanti", pe care o simţeam cum plesneşte sub astrahan !
— Liana, lasă pe domnul în pace ! Nu-1 plictisi, că pe urmă te duc imediat acasă.
— Nu mă plictiseşte'deloc, doamnă. Am şi eu un băieţaş cam de aceiaşi vîrstă, şi sînt obişnuit.
— Să vă trăiască. Eu n-am copii. Şi vorba aceea (în loc de „aia") : Cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească...
— Domnişoara vă c, probabil, nepoţică...
— Da de unde ! (Şi ca să nu priceapă copilul.) Cest le „jeune fiîle" de la proprietaire. Et, je la „prends" o cmemă, pourvous comprenez...
Liana nu înregistra, însă, conversaţia mea şi a lui tanti. Ea era toată pe ecran şi jumătate pe umărul meu.
— Liana ! Stai frumos că deranjezi pe domnul... Dacă ţi-e somn, haidem acasă !
— Nu mi-e somn, tanti Mara.
— Atunci de ce îl deranjezi pe „nenea". (Deja nu mal eram „domnul.")
— îmi face plăcere, coniţă ! (Deja nu i-am mai zis „doamnă".)
Va să zică, o cheamă Mara ! Un nume, mă gîndeam, care se potriveşte perfect cu silueta ei planturoasă şi brună, şi mai ales cu mustăcioara de ungurean ieşit prima dată la horă, care îi umbrea buza de sus, fardată puternic, atent şi cu o „tentă" spre violet bine calculat, în avantaj.
A urmat o pauză rnică, între noi. Mai bine zis, un fel de armistiţiu, în care toţi beligeranţii rămîn pe poziţii, şi mai atenţi decît în timpul ostilităţilor. .
Tanti Mara — fără să-şi ia ochii de la filmul propriu-zis, care începuse '■— căută, cu mîinile oarbe, ceva în manşon (de sconcs). Scoase, apoi, o punguliţă de ţiplă, foşnitoare.
Bagă, din ea, o bomboană (ori poate mal multe) în gură şi i-o întinse fetiţei.
—- Ia o.bomboană, Liana, şi oferă-i una şi liii „nenea", (Şi către mine, peste fetiţă.) Serviţi ?
— Mulţumesc !
C-da. 5G70 coala 2
17
Sugeam bomboana, vorba aia („aceea", cum zicea tanti Mara) ca să n-o refuz. Liana, între timp, se mutase, a-proape în întregime, în braţele mele Mă luase cu braţele de umăr şi cu şoşonii de cuta pantalonilor... Pe ecran, filmul de dragoste se adîncea în acţiune.
— Liana, lasă pe domnul în pace, pentru Dumnezeu ! Tu nu vezi că te-ai urcat toată în braţele „lui" ?
— Lăsaţi, doamnă, nu mă deranjează absolut deloc. (Am adăugat pe „absolut", ca să am variaţie în replici şi în creşterea lor psihologică...)
I — Nu, nu ! Nu se poate. Dumneavoastră sînt'eţi prea amabil... Treci aici, în locul meu, Liana, fiindcă nu eşti cuminte şi lasă-1 pe domnul în pace... Haiti! Imediat! (Şi, la ultimele cuvinte, glasul lui tariti Mara era vag-mistrian.)
Schimbarea de locuri s-a efectuat rapid, în protestele spectatorilor din spate... Liana a trecut în locul lui tanti, cu punguliţa de bomboane, ca recompensă, în mină şi tanti Marga lîngă mine...
— Vă rog să mă iertaţi, domnule, că v-am „provocat" atîta bătaie de cap. Dar, altă dată, n-o mai iau... E un copil imposibil.
— A fost foarte drăguţă, mititica. Ii simt lipsa acuma. Mă obişnuisem să-i simt căpşorul cald pe umăr...
— Se cunoaşte că aveţi copii.
— Şi dumneavoastră că nu aveţi.
— Amîndoi av'em dreptate.
— De acord. Fiecare, însă, din punctul lui de vedere... Care va să zică, tanti Mara sta lîngă mine şi tăcea, absorbită din nou de naivităţile tandre şi evocatoare de pe ecran.
O simţeam, sub astrahan, uşor rezimată de umărul meu. Fără nici o intenţie, eram sigur. Dar atingerea asta, incidentală şi feminină, mă obseda. Nici nu vream să mă mişc. (Să nu creadă, cumva, că ori resping, ori vreau să accentuez „contactul".) Nici nu mai puteam sta nemişcat (să nu-şi închipuie, cumva, că m-a „terasat" atingerea ei.) Tanti Mara sta picior peste picior. Din gulerul de lac al şoşonului dinspre mine se vedea pulpa puternică şi bine arcuită a piciorului „Nylon"... O priveam în cantonadă şi
18
mă gîndeam, fără să vreau : „Trebuie să aibă pe picioare pielea brună, ca şi ea, şi păr scurt, aspru, crescut pe picioare de astă-vară, de cînd umbla cu picioarele goale şi şi-1 rădea cu maşina de ras. Planturoasă femeie î... As-teia i-ar sta bine goală, toamna — cînd plouă afară — într-o odaie de provincie, cu «Biedermayer», într-un pat de bronz înfăţat proaspăt, cu lumina stinsă şi cu focul aprins în soba cu gura deschisă. S-o dogoare focul pe ţîţe şi pe burtă..."
Fără să fiu „porc" (n-am fost niciodată aşa ceva, în această privinţă), mi-o imaginam, dincolo de voinţa mea, aşa cum gîndeam... Filmul nu-1 mai vedeam. Vedeam, numai, înaintea ochilor, un joc de flăcări — ample şi provinciale — jucîndu-şi limbile de umbră caldă pe trupul ei, gol şi brun, destins sub reveria pasională a ochilor de cărbune, cu praf de diamant în apele grele, în zăpezile premature, scrobite şi călcate, ale aşternuturilor cu miros de văduvie şi de sulfină veche...
Ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndurile şi nu s-ar fi simţit jignită de intimitatea lor plastică, tanti Mara — mereu a filmului, cu ochii — şi-a lipit uşor pulpa ademenitoare de mine. Uşor şi clar ! li simţeam, lipit de mine, numai începutul rotund şi abandonat. Restul îl presimţeam ca un fior gras şi erotic, prelungit în sus, peste misterul corpolent al tainelor lungi şi brune, prăbuşite lasciv în propriile lor linii, sub haina de astrahan.
Nu ştiam ce să fac. Să pun mîna, ori să n-o pun ? Să mă fac că nu bag de seamă nimic, ori că am „ginit" tot ? Să „ciripesc" ceva, pe deasupra mîngîierii de sub scaun, sau să tac chitic ?
Cît priveşte filmul, nici nu mai ştiam cine sînt ăia de pe ecran şi ce hram ţin acolo. Tanti Mara — cu ochii mereu la film — părea străină la tot ce se petrece in afară de el şi asta mă demoraliza. Piciorul ei se lipise acuma, bine de tot, de al meu. Ba, chiar aşa, în nebăgare de seamă, îşi freca spinarea pulpei de al meu, să şi-o scar-pine, într-o dulce şi tulburătoare şi minoră insistenţă.
„E ! Cum te apieri" (asta este o vorbă a noastră, din studenţia mea), domnule Muşatescu ? Porc, nu ; crai, ioc ; experienţă cinematografică, tufă de Veneţia ? Ce poate să creadă piciorul ăsta — hotărît şi copios — despre dum-
19
neata, dacă stai, aşa, ca un bleg ? Dar dacă iei o „iniţiativă" şi o zahariseşti — fiindcă, totuşi, s-o fi lipit fără să vrea de dumneata — ce-ar putea să creadă restul lui ?
Rău şi-aşa, rău şi-altminteri. Să pun mîna ? Să n-o pun ? Dacă o pun, fiindcă nu ştie cine sînt şi în ce probleme mă zbat, poate să creadă că sînt „cinematografist" de profesie ? Că am mai făcut „figuri" de-astea ? Şi, pe deasupra, că mai sînt şi „ordinar".
Dacă n-o pun, poate să-şi închipuie că sînt prost, provincial, suferind şi cîte altele din aceeaşi familie (ca să nu zic „făină").
Invîrteam bomboana în gură, pe toate părţile, ca pe nodul însuşi al problemei care mă agita.
Şi-atunci, una din mîinile Marei, eliberată discret din mănuşă, mi-a căutat un pic mîna şi s-a zgribulit apoi — grăsuţă şi rece — în culcuşul palmei mele. Umărul i s-a făcut mai greu pe umărul meu şi pulpa din şoşon, cu tot ce „pristosea" din tanti Mara — dincolo de scaun — s-a lipit, pe cît s-a putut, de mine... Am încremenit, sub bucuria stăpînită a primei mele „aventuri" de „soiul" ăsta, la cinematograf.
— De ce eşti atît de „rezervat" ? (Mi-a spus ea, dîn-du-mi parcă cu un sifon plin în cap.)
Cuvintele îmi veneau greu. Am izbutit, totuşi, să adun cîteva, la întîmplare.
— Rezervat ? Sînt „uluit", doamnă ! E prima dată, cînd mi se întîmplă aşa ceva. (M-a luat gura pe dinainte.)
— Aşa spuneţi toţi...
— Se poate. Eu, însă, vorbesc numai în numele „acelor toţi" pe care îi ,am în mine.
(Sub mustăcioara ca o urmă de baton de vanilie cu care s-a jucat, sub nas, buzele cărnoase, studiate la pusul fardului, se deschiseră într-un surîs alb, sănătos şi cu dinţii compleţi.)
— Dar ce, dumneata eşti mai mulţi ?
— Aproape un popor de „eu", doamnă...
Iar rîsul ei a avut o clipă intenţia să se facă mai mare. Rîs întreg. După o clipă, însă, parcă s-a răzgîndit la colţurile gurii, ca în faţa unor tăbliţe care indicau un alt drum şi s-a strîns \a. loc şi reflexiv, sub mustăcioară.
20
— Ori eu sînt proastă, ceea ce n-aş crede, ori dumneata eşti prea „de profundis" pentru mine...
Pulpa i s-a dezlipit, vexată, de lîngă ,a mea (şi nu-mi dădeam seama de ce); coapsa — cîtă era ■—■ m-a părăsit, şi umărul de astrahan, la fel.
Deja ne certasem.
— Iartă-mă că nu mai schimb încă o dată locul, dar bagă de seamă „lumea" (a mai zis ea, cu vocea la zero grade şi cu ultimii stropi ai surîsului de-adineauri îngheţaţi deasupra). Am avut impresia că eşti un om de „lume".
Şi-a tăcut, reluînd din nou — retrasă complet în blană -— filmul, cine ştie unde întrerupt.
Nu mai înţelegeam nimic. Nici nu-mi dau seama ce-am spus, sau pe ce ton am spus ceea ce spusesem şi, mai ales, de ce am izbutit să stric tot, cu o vorbă care nu avea nimic vexator şi nelalocul ei.
Mara spumega brun şi-i venea bine. A luat, violent, o bomboană din punguţa Lianei, fără să-mi ofere şi mie una.
Şi, pînă la sfîrşitul filmului, situaţia a rămas „aşa". Eu ajunsesem demult la momentul unde venisem la film şi trecusem demult peste el, fără să ştiu '— rxi}oi pe) departe/— despre ce fusese vorba pe ecran. Nu mă hotărâm însă şă plec, pînă nu lămuresc „chestiunea" cu tanti Mara, faţa de care mă găseam vinovat, şi sancţionat fără să ştiu de.ce.
în sfîrşit, s-a făcut lumină în sală... Liliana mai vrea să mai vadă filmul o dată şi făcea apel (desperat) la mine, să intervin pe lîngă tanti. Tanti, însă, nici nu vreaj să audă de aşa ceva... Cu gesturi repezi, nervoase, ostile, a aranjat căciulită şi guleraşul fetiţei, i-a înnodat fularul la gît, s-a aranjat şi pe ea urgent, în oglinjoara genţii şi apoi — marţiala şi foarte bine făcută (acuma îmi dau mai bine seama de asta) — mi-a spus :
— Sînteţi bun să ne permiteţi să trecem ?
— Vă rog (Şi le-am făcut loc, luîndu-mă — fără „bună seara" din partea lor — după ele.)
în stradă, se opriseră, căuţînd, parcă, din ochi un taxi, sau un cunoscut.
— îmi permiteţi, doamnă, să vă spun „bună seara" şi să vă mulţumesc încă o dată pentru bomboana oferită.
21
— Bună seara, domnule ! (Şi, fără să-mi întindă mîna, adăugă.) Pe vremuri, domnii aveau şi obiceiul să se prezinte, după ce vorbeau cu o femeie...
Am fost la un pas — mic de tot — să mă prezint cum mă cheamă. Mi-am zis, totuşi, în fulgerul amuzat al unei clipe, să duc „farsa" pînă la sfîrşit, măcar pe jumătate...
— Inginer Muşatescu !...
Tanti Mara a tresărit (Ori mi s-a părut mie.)
— Muşatescu ?
— Da !
— Rudă cu doctorul colonel Valerică Muşatescu ?
— Văr de-al doilea, doamnă !
— Atunci eşti rudă cu scriitorul Muşatescu. Cu Tudor Muşatescu.
— Frate i
— Daaa ? (Şi surîsul şi-a plesnit din nou păstaia plină de fildeş, între buzele groase ca două felii de gutui.)
— îmi pare foarte bine... Doamna... Cutărescu... Cunosc foarte bine pe verii dumitale. Şi pe Valerică şi pe Vasile Muşatescu, celălalt doctor şi colonel... Şi mi-au promis că, o dată, o să mă invite la unul din "pi. cînd o veni şi Tuclor Muşatescu, fratele dumitale. Nici nu ştii — nu că îţi e frate — cît de mult şi de cînd vreau să-1 cunosc... Răposatul bărbatu-meu, care a murit pe front, în 41, îl adora pur şi simplu.!,.. Dar e o poveste prea lungă şi nu vreau să va mai reţin.
— Dacă îmi permiteţi să vă acompaniez pînă acasă...
— Stau la doi paşi... Pe Ecaterina Teodoroiu...
— Atunci, avem aproape acelaşi drum.
— Dumneata unde stai ?
— Pe Cazzavillan, 33.
— Da ! Acolo stă Tudor Muşatescu. îi ştiu casa... Cu o terasă mare, vara plină ele muşcate şi cu o umbrelă roşie.
— Locuim împreună.
— Dumneata nu eşti însurat ?
— Nu ! Am fost.
— El mi se pare că are un copil. Un băiat „celebru"... Ştiam şi cum îl cheamă.
— Bobită.
22
— Aşa este... Bobită. Toată lumea vorbeşte de el, ca de un fenomen... Cred şi eu ! Dacă o semăna cu tată-său î
— Da, nepoţelul meu e un copil destul de vioi...
— Nu semănaţi, însă, să ştiţi. Dealtminteri, şi pe el îl cunosc foarte puţin şi numai din vedere. Prima dată mi 1-a arătat bărbatu-meu, la „Continental". Pe urmă, l-am mai văzut o dată la curse şi, într-o vară, cîteva zile, mai bine, la Mangalia. Tocmai venise el, cînd placam noi.
Mă rog ! Ce să mai lungim vorba, că restul — pînă am ajuns la domiciliul Marei — se înţelege de la sine.
Important însă (peritru istoria noastră de familie) este un lucru. Toată viaţa lui — în desfăşurarea ei publică — frate-meu, Mihai, a „suferit" din cauza rudeniei cu mine. în orice împrejurare, în orice autoritate, în orice familie s-a găsit cineva să-1 întrebe, cînd îi făcea cunoştinţa : „Rudă cu autorul ?" Exasperat (şi pe drept cuvînt, frate-meu fiind cineva prin el însuşi), în cîteva împrejurări, ca să fie (precum a şi fost) mai bine servit şi mai „prompt", bietul Mihai a lăsat să se creadă că el sînt eu, înştiinţîndu-mă imediat după consumarea faptului). Astăzi, în sfîrşit, Mihai e răzbunat. Şi încă cum ! (După cum se va vedea în corpul sentinţei.)
Odată ajunşi în poarta imobilului unde locuieşte, tanti Mara (care parcă uitase complet „chestia" din cinematograf) m-a invitat, deşi nu era încă ora aperitivului, la o ţuică de Vălenii de Munte, de unde este originară. Cum kra să n^o accept, cînd ştiam c-o beau în contul lui frate-meu, care, dealtfel, nu e deloc amator de băuturi ?
Mara a „predat" fetiţa părinţilor şi, luîndu-mi braţul (nu era lumină pe scări, pînă la etajul al doilea, unde locuieşte) m-a condus — caldă la subţioara pe sub care mă ţinea — şi lăsîndu-şi în voie trupul, ciocnit şi înfrăţit cu al meu, ori de cîte ori era (şi nu era) ocazia.
Apartamentul ei — ciuntit de rechiziţii — se mai compune în prezent dintr-o sufragerie şi un dormitor, cu baia lui. Avînd „gaze naturale" în imobil, era foarte cald, cînd am intrat, de-a dreptul în dormitor.
— Stăm mai bine aici, fiindcă uşile sufrageriei dau spre odăile chiriaşilor şi nu-mi place să asculte pe la uşi ce vorbesc.
23
M-am aşezat pe un fotoliu şi, cîteva minute, pînă să pregătească aperitivul, şi ţuica (care devenise „fiartă" pe parcurs), am rămas singur, surîzînd întîrnplârii care mă adusese aici şi gîndului precis cu care o oprisem la ieşirea din cinematograf şi care, în acel moment, îmi dispăruse complet, din preocupări. Patul, „studioul" Marei, era alături. Ea, de asemenea... Nu mi-o mai puteam, totuşi, imagina nici goală, nici toamna, nici în provincie, într-un pat înfăţat proaspăt, în care să-şi dogoare sinii bruni, şi ampli, la căldura şi lumina focului. Acum, Mara devenise „o doamnă", despre ale cărei pulpe şi coapse lipijte de mine la cincrrjatograf îmi era peste putinţă să-mi amintesc. Mi se părea chiar că „treaba asta" se petrecuse numai în imaginaţia mea.
Dar a venit ţuica fiartă şi Mara, într-o rochie de casă, albastru închis, ca anemonele din grădina lui m<adam. Paul de la Cîmpulung.
O avea de-a dreptul pe' piele (şi mi-am dat seama de asta, de cum a intrat.) Era, într-adevăr, tentantă, cu formele eî rriâri, bogate, puternice şi perfect proporţionate. Parcă eră Junona din cârteai de latin£ ai lui PopaLisseanu, în pijama...
Ca să mă ! inducă în eroare asupra trupului viran de sub rochia de casă,: îşi păstrase (şi bine făcuse) ciorapii „nylonu prin care, acuma, părul brtin şi aspru, bănuit la cinematograf, se vedea - clar ş'i: viril, ' culcat' pe pulpele lungi, îri poziţie lascivă de repaus.i;
Confesiunea „prealabilă" a fost scdrtă şi de o admirabilă precizie...' *
— Ce ţi-oi fi închipuit -dumneata despre mine, la cinematograf ? Că sîfit o femeie nebună, nu ? Depravată, cel puţin? Ai fi avut tot dreptul, din -punctul dumitale de vedere, domnule 'Muşatescp. Din = al .meu, însă, eu am dreptate; De cînd mi-a murit bărbatul pe front, n-am mai putut şi nici n-aş mai fi „admis" să-mi, refac viaţa cu altul. A fost prea frumoasă; cea pe care qm trăit-o cu el, şi o parodie a acesteia mi-ar fi fost imposibilă... Şi-a-tunci, fiindcă, totuşi, viaţa. îşi cere drepturile .ei de existenţă, cum ar zice fratele dumitale în Scrisorile pe care le publică în „Jurnalul de dimineaţă", n-aveam nici un motiv să i le refuz, atunci cînd deveneau imperioase. Şi
24
aşa, dumneavoastră, bărbaţii, aveţi dreptul să vă placă c femeie şi să i-o spuneţi, franc, în faţă, şi mie de cîtie ori mi-a plăcut, un bărbat şi i-am simţit nevoia, ca să zic aşa, i-am spus-p. Eu cea dintîi. Poate nu tot atît de „la obraz" cum spuneţi dumneavoastră,; dar, totuşi, destul de clar.. Aşa cum ţi-âm spus-o şi dumitale, astă-seară, ia cinematograf... ;Fiindcă. mi-ai plăcut. Mi-ai plăcut, fiindcă ai ochii verzi, şi slăbiciunea mea au fost bărbaţii cu ochii verzi. Mi se pare că şi fratele dumitale are tot ochi verzi.
— Dă... Cam la fel cu ai mei...
— Vezi dumneata, pe „omul" ăsta pot să zic că l-am adorat, şi eu şi bărbatu-rneu, care era unul din cei mai mari admiratori ai lui. Aş da riu ştiu ce, să pot să-P cunosc şi să-1 aud vorbind, c-am auzit că şi în conversaţie e tot aşa „genial" ca şi în scris. Cu el, însă, nu m-aş putea culca niciodată, deşi are ochii tot verzi. Mi-ar fi imposibil să mi-1 închipui „ca om", cînd el, pentru mine, este ceva, aşa, aerian... ca un talent care piluteşte, ca o fiinţă fără trup. Nu Ştiu dacă „mă** sesizezi... dacă înţelegi bine ce vreau să-ţi spun.
— Dar e foarte clar, doamnă... Şi vă asigur că frate-meu, dacă ar afla ceea ce mi-aţi spus, ar fi foarte flatat... Cred că ar fi pentru el cea măi mare declaraţie de dragoste pe care ar fi visat s-o audă vreodată.
— Nu!... Te rog! Dă-ţi cuvîntuî dumitale de onoare că n-ai să-i vorbeşti niciodată despre mine şi despre ceea ce ţi-am spus eu „lă o ţuică fiartă". Să nu uităm că „supraomul" ăsta e şi el om, şi deşi ştiu că a avut „milioane" de succese la femei — şi ce femei! Nu ca mine ! Femei grozave ! Cred că l-ar costa, totuşi, să afle că s-a/găsit o nebună de patruzeci de ani, care^nu mai e nici măcar frumoasă şi care nu s-ar culca cu el nici pentru toate averile pămîntului, deşi a făcut-o cu ^ alţii, care nu sînt nici la degetul lui mic.
— Să nu exagerăm, coniţă Mara !... Cred că dacăy totuşi, frate-meu, pe care îl preţuieşti atîta, ar cere, ştiu eu, din capriciu, ori din fantezie, să fiţi a lui sau, poate, pur şi simplu, dacă ar avea norocul — căzut din cer — de a fi lîngă dumneavoastră, cum sînt acuma eu, fiindcă am ochii verzi ca el, sau ca alţii; dacă v-ar simţi prezenţa
aceasta — nu ştiu cum să zic, ca să nu interpretaţi greşit .ceea ce vreau să spun — turburătoare ; dacă v-ar simţi foşnetul trupului gol — ca un cîntec alb şi vertical — de patimă cambrată sub rochia asta de mătase moale şi grea ; •dacă, într-un cuvînt, într-o situaţie similară ca cea' Jn) care mă aflu, v-ar dori aprig, leal, aşa cum e firesc să dorească un om, o femeie ca dumneata ; dacă v-ar vrea — omeneşte, banal, frenetic — credeţi că l-aţi mai putea -considera şi într-o asemenea clipă tot ca un supraom ?
*—; Nu ! Aş fi a lui, fără discuţie. Pentru prima şi ultima dată, însă. Şi l-aş pierde pentru totdeauna, fiindcă l-aş amesteca cu ceilalţi... Să nu crezi că „ceilalţi" sînt mulţi, după cum ţi-ai putea închipui, faţă de destăinuirile pe care ţi le-am şi făcut. (Şi cu un surîs de tristă, subţire şi dotată feminitate.) Mă duc foarte rar la cinematograf şi numai la cele de cartier, ca să evit riscurile. Şi, totdeauna, iau şi pe fetiţa proprietarului cu mine, în acelaşi scop.
A urmat a doua cană cu ţuică fiartă. Mara, goală sub faldurile largi şi lungi ale capotului, se mişca frumos, datorită mătăsii. Altminteri, trupul ei statuar se simţea că se mişcă „din topor", sub liniile lui inspirate (ori greşite în bine) de ulcea frumoasă de pămînt. Chemarea acestui trup — oblu şi perfect — se împrăştia în mers, ca un fum, tare şi rural, de răşină plimbată pe cărbuni, cu lopăţica, ca să anuleze mirosul sarmalelor -mînoate la dejun, în sufrageria „florentină". Chemarea lui, dogoritoare, avea ceva din grandoarea şi primitivitatea unui foc de buturugi, incapabil să se integreze în dimensiunile civilizate şi arderea subţire a unei sobe de teracotă...
Mara era, ca să zic aşa, o zeiţă de la ţară, dacă se poate spune... Cu toate tainele trupului ei — onest şi prost crescut în revendicări — gata să se deschidă, să se zbîrlească, să se frămînte şi să se zvîrcolească, totul şi agramat, la primul apel al dorinţei ei... Trupul Marei era •neştiutor ele carte. Şi, fără nici o intenţie de echivoc, îşi semna sentinţele, prin punere de deget.
Cînd a văzut că mă uit la ceasul de pe mescipara de-alături de fotoliul ei (era 7 şi 27) a avut o tresărire — toată — sub capot (pe care, după cum se vede, am înre-
.26
gistrat-o). S-a aşezat pe capul divanului, în faţa mea şi, fără nici o ezitare, nici o solemnitate şi nici o explicaţie, s-a aplecat spre mine ■— spre mîinile mele, m|aij bine zis — atît, pînă cînd, sub reverurile răzbuzate şi făcute pungă ale capotului, sînii ei mi-au venit sub ochi, goi, mari, pergamuţi şi cu boturile tari şi boante, crispate de macii ţineţi ai propriilor lor insomnii, încreţite împrejur.
— Sărută-mi-i !... Dar tare î... Mult... Şi să mi-i fră-mînţi „rău" şi să mi-i baţi cu palmele, cu buzele cu ce vrei tu... cu ce vrei tu...
Mîinile îi erau, acum, subţiate, reci şi vinete, ca de moartă. Abia au mai avut putere să deznoade funda moale a cordonului şi să desfacă, să dezghioace capotul de pe miezul trupului alb, ca de nucă curăţată...
— Cu ce vrei tu... (Atît a mai spus şi, pe urmă —> mare şi multă, şi goală cum era — a-nceput, parcă, să se topească într-un fum tare şi otrăvit, ca de laur aprins...)
Pînă m-a condus la uşa de ieşire, nu mai mi-a spus nici un cuvînt. Şi-acolo mi-a spus doar atît:
— Să nu-i spui lui Tudor Muşatescu, niciodată, că m-ai cunoscut şi mai ales „aşa". Aş muri de ruşine... Şi, într-o zi, dacă o să ne mai vedem... promite-mi că o să mi-1 prezinţi şi mie ? Eşti în cartea de telefon ?
— Nu ! Mă cauţi la el şi întrebi de mine !
★
Mîna se întinde şi palmele se dau.
★
Nu cere mîna unei femei, pînă nu te asiguri că nu-ţi dâ un picior.
★
Ori de cîte ori moare o „domnişoară" bătrînă, îi fată
pisica.
★
; Totdeauna există unul mai prost decît tine, şi altul şi mai prost decît amîndoi.
★
La funeraliile unui sărac, cea mai tristă rudă esjte coliva.
27
Lacrimile adevărate — pentru celibatarii morţi -— le plîngQ bucătăreasa şi şi le şterge, pe şorţ, fata din casă, ca să se ţie măreaţă printre rude, în salon.
La moartea lui, era să se armne înmormîntarea, din lipsă de rude... Fusese filantrop în viaţă.
Prietenia „ca fraţii", între un bărbat şi o femeie, nu poate să existe decît cu condiţia ca, cel puţin, unul din „fraţi" să fie incestuos şi celălalt discret,
★
Trăsnetul cade pe biserici, numai cînd vrea să se spovedească.
Paratrăsnetul: Unul care, ori de cîte ori trăsnetul vrea să-i spună b anecdotă cu pointă tare, îl "taie de la început, spunîndu-i „o ştiu".
31 ianuarie
Cînd ajungi celebru, toate femeile vor să te ia, de bărbat, şi nevastă-ta nu mai vrea să divorţeze, (Şi, înainte de asta, nu vrea nici una să „te ia" şi nevastă-ta te-ameninţa cu divorţul în fiecare zi.)
★
Celebritatea e ca jobenul. Trebuie să-ţi vie bine, cînd îl porţi, în împrejurările solemne şi la ceremoniile vieţii. Acasă, poţi să stai şi cu basc.
Pălărierii garahteazâ numai pălăria. Capul 'priveşte, personal, pe client.
28
Pălărierii vînd pălării numai „pe materialul clientului".
Ginerii au compromis majoritaiea fracurilor. Şi restul de fracuri a compromis majoritatea ginerilor.
★
Fracurile : stridiile moliilor.
★
Orice frac preferă să-1 pice picolii cu maioneză, în lume, decît să-1 mănîhce moliile acasă, îii.garderob.
★
Fracul, deşi are cozile lungi, nu acoperă toţi „curii" complet.
★
Numai popii îşi permit să-ţi toarne vinul pe frac, fără să-i plesneşti. Şi asta pentru că ei sînt chelnerii .serviciului divin.
Cînd mai aveam frac, nu scriam niciodată despre el. îl purtam.
■*
Cînd mortul e îmbrăcat în frac, rudele leşină' m|ai greu în timpul „serviciului divin".
★
Mortul pute la fel şi în frac şi în surtuc, după terminarea discursurilor.
★
Morţii în frac se descompun. Ceilalţi se-mput î
129
De ce să. nu fii îngropat în c... gol, tot aşa cum te-aî născut ?
Ştofa fracului îngropat putrezeşte mai repede decît „coupa" lui...
Toate fracurile vin bine pe morţi, dar nu tuturor morţilor le vine bine în frac.
între fracul clientului şi al chelnerului există totdeauna o diferenţă de rîntaş.
Fracul: pijamaua somnului de veci. (La unii „adormiţi", fireşte.)
Nici un ginere nu ştie să-şi facă cravata la frac, înainte de căsătoria religioasă şi nici să-şi scoată butonul de la guler, după consumarea ei.
Ca să-ţi vie fracul „turnat", trebuie să ai manechinul în familie de cîteva generaţii, cel puţin.
★
Ca să porţi bine fracul, trebuie să te naşti cu dungă la pantaloni.
★
Nu toţi copiii care se joacă cu jobenul părinţilor ajung să-1 poarte şi pe-al lor.
★
Cel mai greu examen al capului unui diplomat este primul joben.
30
Smochingul: picolul fracului.
★
Inventatorul smochingului a fost ursul : cle-aia smochingul n-are coadă.
Cînd vulpea ajunge cocotă la oraş, îi zice „renarcl argente", între neamurilfe din pădure.
★
Vulpile nu citesc romane, numai fabule.
*•
Cele mai frumoase basme din copilărie sînt cele de care nu îţi mai aduci aminte, deşi ştii că „le ştii".
★
— Dă-mi cinci lei de tramvai, că am depus un milion ia bancă şi nu mi-am oprit schimbat la mine, ca să nu-1 „descompletez" !
— Cu cea mai mare plăcere, dar n-am decît patru lei şi de azi dimineaţă umblu să mi-i „completez" cinci, pentru tramvai !
★
La Veneţia, gospodinele îşi spală rufele în gondole, în loc de copai.
★
Pe „străzile" Veneţiei beţivii merg pe două gondole, nu pe două cărări.
★
în fiecare gondolă veneţiană s-a dus — în fiecare seară — la hotel, cel puţin un roman de dragoste.
31
Tragediile dragostei evită Veneţia. Preferă să se,rezolve în orice oraş cu caldârîm.     ' ' >}
★
'Cînd :e gondolierul; răguşit noaptea!, ai impKesia^ că gondola te duce acasă pe pavaj. /U:
■iToţLcaii i dini Italia-nechează cu voce;.,-
Italianul fără voce n-are actele de cetăţenie în regulă.
Porumbeii din Veneţia sînt convinşi să se hrănesc numai cu flori ele lămîiţă, în loc de mei.
x^Vclevăraţii „porumbei" ai Veneţiei se giugiulesc numai în camere de hotel cu, paşaport străin.
":" 2 februarie
;  • Pro domo
Bolnav. Mereu. Fără personalitate. Am.;: ajuns: un, fel de funcţionar al propriei mele lipse de sănătate. Cine m-o fi numit ?
Tragedia vieţii mele (în două neveste şi un copil) deşi se joacă mereu — fără nici un spectator — se menţine, totuşi, pe afiş... Numai aşa, de gustul autorului şi pentru prestigiul teatrului.; -rv   rY••
însemnări
în casa noastră, iarna de-afară e caldă.(Avem păcură).
32
De cînd a început să ningă, mă viscolesc amintirile.
★
] Zăpada se murdăreşte, chiar dacă o calci în. picioare cu şoşoni albi.
★
Gînd îţi îngheaţă aripile, degeră de calci sub ele, dar nu le trăda.
Poeţii mor cu aripile împreunate pe piept. Ceilalţi, cu mîinile...
★
Toată viaţa am fost vecin de păreri cu ale mede,
Dacă aş scrie tot ce n-am spus în viaţă, aş ;fape. un roman. Dacă aş scrie tot ce era să spun, aş face o.necuviinţă şi dacă aş scrie tot ceea ce trebuia să spun, mi-aş face testamentul.
★
— Şi ce te face să te crezi atît ele deştept ?
— De ăştia, ca dumneata, care mă întreabă...
★
Cu proştii să stai de vorbă numai duminica. E o adevărată sărbătoare.
★
Iarba miroase a vaci. Şi vacile, a excursionişti care s-:au tăvălit în ea...
★
Cînd e lună plină, vaca nu poate să doarmă, fiindcă îi dă lumina în ochi.
C-da i5670 coala 3
Adevăratul alb al zăpezii nu-1 văd poeţii. Numai lupii.
Cînd mă deştept dimineaţa, parcă mă descoperă cineva îngheţat sub troienele aşternutului. De aceea — înainte să reiau contactul cu realităţile — singurul lucru pe care l-aş vrea ar fi un coniac tare, şi vechi, şi mult... Şi de aceea surîd totdeauna — neînţeles — ceştii complice a ceaiului matinal şi căcăniu, care transformă nămeţii patului în cearceafuri şi pe mine — exploratorul anonim, căzut extatic la marginea troienelor de vis — în redactor prim al revistei „Urzica", revistă bilunară de satiră şi umor. (Satiră a umorului şi hazul satirei.) [...]
Vai de porcul căruia nu-i mai place cocina, că nu are .antreu".
Apropo de porci : a fost tînărul Maltezeanu (Radu) pe la mine ca să-1 ia pe Frumuşanu şi pe Fetechide-(Sandu) în oraş. Simţind că sîntem la o gustare cu mezeluri de porc, n-a vrut să intre şi-a rămas în maşină... Probabil că omul n-a vrut să dea ochii cu „rudele bogate"...
î Orice om are dreptul să creadă şi să spere că ar putea ajunge rege, într-o zi. Rigă de treflă, însă, niciodată.
★
Pînă la urmă, toţi regii lumii vor ajunge „popi" în cărţile de joc.
★
Am căzut în c... pe gheaţă şi m-a durut inima. Şi de cîte ori am căzut în inimă, nu m-a durut niciodată în c...
★
Cînd bat cîmpii, sînt ca pe moşiile mele.
34
★
— N-aveţi dreptate, doamnă ! în oraşul nostru nu sîntem toţi proşti. Numai vizitatorii...
Ce tragedie haină. Să trăieşti toată viaţa bou, şi cînd mori s-ajungi carne de vacă.
După ce mănînc o supă de vacă, stomacul meu se simte resemnat ca un bou.
Boul n-are familie. Numai încurcături familiale.
★
Cînd vitele nu mai au ce mînca, se taie. Şi oamenii se spînzură.
Mă admir, ori de cîte ori nu mă uit în oglindă.
★
Nu sînt frumos ! Sînt mai mult decît atît. Nu sînt urît.
★
Vreau să deschid un magazin de paradoxe. Le-aş vinde prea scump, însă, pe de o parte şi, pe de alta, mi-e teamă că n-o să am clienţi, fiind prea ieftini.
★
Cred în mine, pînă mă culc.
De cîte ori sînt foarte plictisit, scriu despre plictiseală şi îmi trece imediat.
ir
Oceanul e gras.
35
Cu peştii mărilor „trăiesc" alte babe...
Cînd a luat prima baie de mare, Georgică, peştele lui madam Ionescu-Tarapana, toţi guvizii de la Eforie i-au întors spatele şi-au început să vorbească franţuzeşte între ei, ca să nu priceapă.
Peştii de uscat înoată, cel mult, ele două ori pe săp-tămînă.
★
Marea face naufragiile, fără să vrea. Ca madam Po-pescu, gafele !
Obişnuit, marea stă întinsă sub mîngîiereai virilă şi egoistă a vapoarelor. Numai cînd are o criză de „pasiune erotică", se-ntoarce şi ea deasupra lor.
Ori de cîte ori se scufundă o barcă cu pescari/, se bucură văduvele peştilor.
— Dragă, de-o viaţă întreagă aud o expresie pe care n-q înţeleg. „Chit, sau balenă". Mă rog! Balena, desigur, ştiu ce e ! Dar „chitul" ce fel de peşte o fi ? Nu se găseşte nici în Larousse, nici la restaurant pe listele de mîncare... nici în vreo limbă străină ?
— Desigur că e un peşte care nu şi-a scos încă buletinul de populaţie.
— Uite, domnule ! Numai la explicaţia asta nu m-am gîndit. Mersi!
★
Ninge ! Dar nu destul pentru ca să-mi justifice iernile de care i-am povestit eu lui Bobită.
36
Despre iarnă nu se învaţă „nimic" în „cartea de citire", zice Bobită. „Totul", la derdeluş.
★
Tot de la Bobită:
—- Tată ! Acuma cînd mă uit cum ninge afară, să ştii „din partea mea" că ninge „mult mai frumos", cînd „ningi tu", atunci cînd îmi spui poveşti despre iarnă.
★
Iarna, gîndurile fără şoşoni să stea acasă, că degeră.
★
După ce m-am „dat" şi eu o dată pe derdeluş cu sania lui Bobită, în loc să mă duc la redacţie, m-am trtezit sunînd la poarta celei dinţii şcoli primare întâlnită" în drum... Am fugit, însă, înainte să-mi deschidă cineva, fiindcă mi-am dat seama că-mi uitasem abecedarul acasă...
★
Abia acum, alături de băiatul meu, învăţ adevăratele mele patru clase primare.
Judecind după ce ştiu din cărţile lui Bobită, îmi dau seama că — la ştiinţele naturale, de exemplu — trebuia să rămîn repetent încă de-acum patruzeci şi doi de ani.
Totdeauna am fost slab la matematici. Dar faţă de problemele de clasa a IlI-a elementară, ale lui Bobită, îmi dau seama că am fost nul...
★
Niciodată n-aş mai fi în stare să-mi iau, fără protecţie, atestatul de patru clase primare...
37
Sînt mai incult decît cartea de clasa a IlI-a primară a lui fiu-meu. Şi, totuşi, mult mai cult decît biblioteca mea. Cum o mai fi şi asta, fiindcă, de fapt, aşa este.
★
In fiecare „gheţuşcă" pe care o întîlnesc în drum, am impresia că recunosc urmele ghetelor lui fiu-meu...
M-am „bulgărit" cu Bobită o jumătate de ceas şi toată ziua, după asta, nu mi-am putut zvînta lacrimile... de ger.
★
Ce moarte superbă, să fi căzut de veci, din primul bulgăre de zăpadă pe care mînuţa lui fiu-meu mi 1-a plesnit de inimă !
★
Cînd intră Bobită în sufragerie „de la săniuş", toate mîncările de pe masă încep să se dea pe gheaţă.
•x
Şi, totuşi, în fiecare iarnă o să-i fac „oameni de zăpadă" băiatului ăsta din care vreau să fac un,1 om de granit.
★
Numai gîndul că, într-o zi, băiatul meu ar putea să rămînă „orfan de mine", îmi prelungeşte viaţa.
★
Aş vrea să mor prin surprindere, oricînd, numai să nu mă pot gîndi, cu o clipă înainte, că n-o să-mi mai văd niciodată băiatul.
Nici în iarna asta, nici în toate celelalte cît o să mai fiu lîngă tine, să ştii, puiul tatii, că n-o să te dai mai
38
bine pe altă gheaţă, decît lacrimile mele îngheţate făcute plrtie sub picioruşele tale.
Aş vrea să mă bat odată în duel cu mine şi adversarii să nu se împace pe teren.
★
Cartea mea de vizită, completă (cu titlurile „oficiale") :
Tudor Muşatescu Licenţiat în litere şi în filosofic, Fost Inspector General al Teatrelor, Fost Consilier Ministerial şi Fost Moş Crăciun al băiatului meu.
★
De cîte ori se întoarce băiatul meu de la şcoală, intru în recreaţie.
★
Era să am prieteni !
★
Nici n-am eu idee, ce simpatic îmi sînt.
★
Nu vorbesc niciodată despre femei, în public. Mă răzbun, comentîndu-le în particular.
★
Am impresia, doamnă, că ochii dumneavoastră au studiat în Japonia.
★
in ultimul timp, m-am schimbat în rău. In loc de bun,
m-am făcut foarte bun.
★
De la oala de pămînt, la porcelan, nu e decît un vas şi vreo zece cuptoare.
39
Nu da, c-o să te doară locul unde m-ai lovit. Mamele nu au sini, ci sîn.
Toate femeile cu care m-aş fi însurat, în viaţă, au fost tu!
La toate ferestrele casei mele am cîte un termometru. Dar adevărata temperatură a imobilului se ia la subţioara copilului nostru, j
Sînt atît de trist, încît îmi pare rău de mine.
★
Analiza sîngelui se face în istorie, nu în laborator. Ah ! Cîţi oameni am strînge de gît, cu mîinile altora !
Linguşiţi-mă toţi ! Gloria altora trage să moară şi a. făcut testament în favoarea mea...
Mi-e lene să nu iert.
★
După ce i-a ţinut cald o iarnă întreagă, zăpada îngheaţă de surprindere, cînd o pătrunde primul ghiocel.
★
Candoarea zăpezii e pură, complexă şi rece.
40
Zăpezile bătrîne se topesc după ghioceii tineri. (Mai mare ruşinea.)
★
Crivăţul îşi scrie amintirile în troiene.
Crivăţul răsuflă comod numai în stepe.
★
Crivăţul e celibatar şi zefirul logodit.
Pe gura ta, îmi sărut buzele mele care au dorit-o.
Ce proaste sînteţi voi, femeile, cînd vă credeţi deştepte.
Femeia inteligentă rămîne becher. Numai proastele rămîn domnişoare bătrîne.
Totdeauna de Sf. Tudor (cum e azi) sînt conlvins că mă cheamă Gheorghe.
Nu-mi plac aniversările mele. Cu fiecare, parcă, îmi cad dinţii.
Şi-acum, Moarte, între noi doi î Ce merit ai că m-ai învins ? Eu tot am unul! Că te sfidez.
18 februarie
Glumele muzicale ale vieţii:
îl chema Faust. (Tată-său fusese vioară a Il-a, în orchestra Filarmonicii.) S-a însurat (muzicant fiind şi el)
41
cu pianista orchestrei, în care el era vioara primă. O chema Boema şi era, precis, brună şi oarecum ţigancă. Au avut doi copii gemeni : Tristan şi Isolda şi un al treilea, o fetiţă, Tosca.
Iar amantul nevesti-si şi cel mai bun prieten ,al lui se numea... Fidelio !
Cînd sînt singur la masa mea de lucru, am sindrofie de gînduri. Şi, în loc de prăjituri, le tratez cu replici.
★
— Ce mai faci, nene Smarandache ?
— Orice, drăguţă, afară de copii.
— Cîţi copii ai ?
— Nici unul. Dar am încercat să fac... numeroşi.
— Şi te-ai lăsat „definitiv44 ?
— Eu, da ! Acuma să mai facă şi nevastă-mea, singură, dacă poate... Că toată viaţa m-a calomniat că sînt „sterp" !
în fiecare duminică, începe să miroasă a luni, din amurg.
★
Fiecare covrig cald e o ramă rotundă în care se încadrează una din găurile cu susan ale copilăriei.
★
Numai la răspîntii nu greşesc drumul.
★
O barieră arată că pe acolo trebuie să treci, chiar cînd e vorba de frontiere...
★
Cînd aştepţi, în automobil, trecerea unui tren, la bariera lăsată, ori te simţi jignit, ori ai vrea să fii la fereastra vagonului restaurant al trenului care trece.
42
— Mizerabilul ăsta de şofer, domnule comisar, era să mă omoare. Să-mi ia viaţa. Viaţa mea !
— Dar unde te duceai dumneata, cînd ai trecut strada şi te-a lovit ?
— Acasă, să mă sinucid. De-aia nici nu l-am observat, cînd a virat după colţ.
★
Mai vreau o viaţă, ca să am timp să mi-o pot scrie pe cea dintîi !
★
Cînd mă gîndesc că fiecare rînd pe care-1 scriu poate să fie ultimul, îmi vine să mă apuc de desen.
★
„Marele" meu talent, ca om, este că am crezut, totdeauna, în ăla mic, pe care îl am, ca scriitor.
Dacă oamenii ar putea fi editaţi, ca şj cărţile, cred că eu aş ieşi de sub tipar „Almanah". Fiindcă ştiu din toate cîte puţin şi în josul fiecărei pagini din viaţă am rubrica de umor, în concluzie, ca într-un chenar al' eL
Mi-a plăcut să mă joc pe maidanele literaturii cu toţi derbedeii vorbelor. In plin soare, însă !
Primul meu zmeu s-a înălţat pînă la sîririele telefonului, şi-acolo s-a spînzurat cu coada de gît. A fost primul doliu mare al copilăriei mele.
★
Pentru eventualii morţi ai războaielor, aş pune flori în gura fiecărei ţevi de tun, înainte să tragă.
43
Asasinii istoriei sînt condamnaţi la viaţă veşnică în analele ei.
★
Crima colectivă ■— războiul ■■— te duce la soclu de marmură. Şi cea individuală, „ceasul rău", la blioc de sare. Şi, totuşi, există cursuri de logică în Universităţile lumii. Ptiu !
★
Niciodată nu se vorbeşte mai mult despre pace în casa lumii, decît atunci cînd îi bate războiul la uşă.
★
Prefer pacea cu orice preţ, războiului în orice chip.
★
Murim şi singuri. Nu ne mai mobilizaţi degeaba...
Aş vrea să trăiesc pînă la ultima filă de caiet.
Cerneala este sîngele albastru al nostru, al scriitorilor.
★
Marele cusur al vieţii, pentru unii, este că trebuie s-o trăiască. Şi, pentru alţii, că sînt obligaţi s-o terrojine.
★
Viaţa este a fiecăruia şi moartea a tuturor.
Toţi morţii sînt fraţi siamezi, în eternitate.
★
• Nimic mai trist decît un strat cu flori de stil plouate.
44
Apun cu fiecare răsărit...
Pentru mine, anul are trei sute şaizeci şi cinci de nopţi.
Cele patru anotimpuri ale anului sînt: liliacul înflorit, băile de mare, frunzele veştede şi iahnia de cartofi.
Mă menţin în timp, rătăcit printre anotimpuri.
Nu vreau să boxez cu viaţa, că trişează pe ring.
★
Cînd joc jocuri de noroc, admit să „ţie" oricine pe mîna mea, dar să nu mă apese nimeni pe umeri.
Laptele este alb ca nevinovăţia vacii, care nu ,ştie de ce îl produce.
★
Mor lent, dar sigur.
•Cîteodată, mi-e foarte dor de mine... Mai ales cînd îmi rad cei cincizeci de ani în oglindă.
★
Cînd eram elev al gimnaziului „Dinicu Golescu" din Cîmpulung, aveam — brodat cu fir de aur — numărul 123, pe gulerul înalt şi ţanţoş al vestonului de uniformă. (Ştofa: camgar; croitorul: Mihalache Gojnea). Aveam, deci, o calitate precisă (elev) şi o identitate însemnată, matematic, pe guler (123), pe care le regret astăzi, cînd
— eliberat de ele — nu mă mai strigă decît trecutul ia catalog.
★
, Dacă n-ai prieteni, trebuie să-i inventezi. („Si Dieu n'eocistait pas il fallait Vinventer", cum zicea „colegul" meu Arouet, alias Voltaire.)
★
Cînd mă gîndesc la „coliva mea", îmi vine să ies cu „pălărie tare" în oraş.
★
Cînd o să fiu mort, n-aş vrea să se spună „parcă doarme44, ci să se zică : „parcă rîde".
Nu vreau să fiu incinerat... Fiindcă, după ce „m-a ars" viaţa tot timpul, vreau s-o ard şi eu, măcar o dată, şi să mă îngrop.
★
Din cenuşa mea nu poate să iasă decît săpun pentru spălat „rufele curate44 ale literaturii.
★
Cînd mor rozele, fluturii lor s-au sinucis demurt, din dragoste pentru ele.
★
Parfumul văduvelor e cu doliu la miros.
★
Toate văduvele au pielea mai albă, cînd sînt în doliu.
★
—; I4că, dormi ?
— Nu ! Aştept să mă trezeşti tu din somn, cp să pot să mă culc.
46
Primăvara, toţi fluturii sînt fugiţi de-acasă fără bani de buzunar.
N-am iubit nici o femeie. Am adorat, numai, cîteva !
22 februarie
Am împlinit patruzeci şi nouă de ani (patruzeci şi opt, după „socoteala" lui frate-meu, „calendarul" familiei, în contradicţie, însă, cu scriptele mele oficiale). Mulţi înapoi să-mi dea Dumnezeu !
23 februarie
Din gura femeilor, adevărul iese fardat.
Nu mă provoca la duel. Sabia mea e prost crescută.
Onoarea nu se calcă pe coadă. Pe frunte.
La menajerie, în faţa unei cuşti cu cerbi — exemplare rare — întotdeauna sînt femei. Bărbaţii preferă să privească elefanţii.
25 februarie
Aseară a avut loc „banchetul" Urzicii pentru sărbătorirea a doi ani de la apariţie. In calitatea mea de redac-tor-prim al acestei publicaţiuni, n-am putut să lipsesc, deşi nici fizicul, nici moralul nu mi-au dat nici un fel de îndemn (alias ghes). Prezenţa mea (ca să-mi fac un compliment) a fost ca a parfumului : imaterială, dar exis-
47
tentă. Poate din cauza asta humorul, cu tot doliul lui de la mînă, a mirosit totuşi, oarecum, a haz (fiindcă modestia nu strică niciodată).
In timpul discursului (foarte de ăpropos) al ministrului nostru — Mezincescu — am avut o întrerupere fericită şi am „recoltat" (sîntem, doar, în campania de în-sămînţări) un hohot de aplauze şi un stol de rîsete.
★
Limbă : organul vorbirii la ceas.
★
Gînd îmi face vizită .„inspiraţia" în camera de lucru, îi dau papucii mei. Ca să se simtă ca la ea acasă.
★
Cînd mi-oi strînge în braţe — o dată numai în viaţă — inspiraţia, cum ştiu eu că aş putea (le cas echeant) s-o fac, pîrîie oasele literaturii.
•k
Neavînd nici un costum de haine în „gardirop", la banchetul de aseară al Urzicii (mare gală, mare — doi miniştri, doi) m-am dus îmbrăcat cu un costum luat împrumut de la frâte-meu. Deci: L'habit ne faitpas le moine. II fait, le redacteur en chef.
★
Eu nu mi-am părăsit niciodată amantele. Le-am lăsat pe ele să dezerteze.
★
Fumez ca un Mare Vizir şi tuşesc ca un şi mai mare măgar.
★
— Nimic, nene Gogule, nu poate să fie mai bun pe lume decît o femeie goală pe care o ai în braţe.
— Ce vorbeşti ? Dar despre o pereche de „crerivişti" ce-ai zice ? Cu hrean ?
48
După fiecare război, Capitala furnizează „eroii", şi provincia văduvele de război,
★
Dacă ar fi cunoscut bine limba franceză, Napoleon n-ar fi făcut atîtea greşeli, cînd a vrut să redacteze o nouă istorie a Franţei.
★
De cînd nu mai cîntă Marseilleza, vocea Franţei nu se mai aude clar în Istorie.
★
Cînd toţi soldaţii Franţei au învăţat Marseilleza pe dinafară, Istoria ei a mers ca pe note.
★
La Waterloo, Napoleon n-a fost înfrînt. A fost destituit din istorie.
★
Capul lui Ludovic al XVI-lea, regele Franţei, nu s-a tăiat. S-a amputat din istoria ei.
Dacă ,aş fi fost împărat, abdicam, clin prima zi, în favoarea mea, ca om.
★
Capetele încoronate guvernează numai în sinea lor, cînd adorm, şi adorm numai în sinea altora, cînd guvernează.
26 februarie
In pieptul anului acesta care începe, primăvara e timpurie şi suspectă, ca o tuse seacă de soare în pieptul u-nui adolescent.
C-da 5£70 coala 4
49
Aştept marile noroaie de senin ale dezgheţului, pe cerul lui de primăvară.
★
Prostia lirică mă înduioşează; cea epică mă amuză, iar cea fără nici un fel de gen literar mă depăşeşte.
★
în primele zile de primăvară, la toate colţurile de străzi te întîlneşti cu cîte un mănunchi de ghiocei care tîrăşte cîte o ţigancă după el, să ţi-o vîndă, cu orice... preţ.
★
Cei dîntîi ghiocei ai primăverii înfloresc în ochii văduvelor din ultimul sezon.
★
Ghioceii n-au parfum propriu, pentru că în potirul lor se presimte parfumul tuturor florilor viitoare:
★
Ghioceii au ieşit în recreaţie pe străzile Capitalei.
Cea mai tristă zi de iarnă este prima ei zi de primăvară.
★
Glocotul anonim al sevelor, în păduri, cînd simt, pe creştetele chele, primele mîngîieri ale soarelui de primăvară...
★
De la o vîrstă încolo, autorii de tragedii, în viaţă, încetează de a le mai scrie. încep să le trăiască. Şi cei de comedie, să le joace.
50
Sărăcia a iubit întotdeauna pe poeţi şi pe artişti. Ba, uneori, i-a iubit atît de mult, încît i-a omorît cu dragostea.
★
Dacă aş fi fost dresor (cum am văzut, în Place Blanche* la Paris, un celebru dresor de purici), visul meu „de artă" în materie ar fi fost să fac un cor bărbătesc pe patru voci, din greieri dresaţi.
Greierii nu cîntă după ureche. Sînt „notiştii" propriilor lor partituri.
De ce să nu dau mărgăritare şi la porci, dacă „este". Poate, cu timpul, ar începe să le prefere borhotului nativ.
★
Toamna, pe ploaie, aproape de amurg, întoreîndu-mă cu un amio de la înmormîntarea unui prieten comun, am întîlnit o femeie tînără, frurhoasă şi solitară — în doliu mare — pe una din alei. Amicul meu a salutat-o.
— Cine e ? l-am întrebat eu.
— Văduva unui cunoscut al meu, inginerul X. A murit acum şase luni şi în fiecare zi văduva vine Ia cimitir.
— Mult trebuie să-1 fi iubit, am zis eu.
— Nu, că nu se duce la mormîntul lui bărbatu-său. Se duce la mormîntul fostului ei amant, care a murit acum trei ani.
★
Ce-mi pasă că o să „mă continui" în fiul meu, dacă n-o sa trăiesc să mă văd perpetuat în el.
★
Viaţa are numai oap (cînd începe) şi coadă (cînd se sfîrşeşte). Restul ei clatină din cap spre coadă şi ea dă din coadă spre cap.
51
Cum să nu fii pesimist, dacă mori, pînă la urmă ?
Ah ! Ce optimist aş fi în viaţă, dacă aş şti că e eternă !...
Toţi morţii regretă viaţa. Dovadă că se învineţesc de necaz, de îndată ce n-o mai au.
Viaţa : circulaţia sîngelui între două crize de eternitate.
★
Mortul îmbălsămat umblă cu paşaport fals la vămile văzduhului.
★
La vămile văzduhului, nimeni n-are nimic de declarat,
im ■
Cu fiecare primăvară nouă, toate celelalte defuncte înfloresc, prealabil, în cinstea ei. Ca nişte rude care vin s-o întîmpine la gară, cu două ore înainte de sosirea trenului în staţie.
Ciorapii anotimpurilor:
Primăvara umblă în şosete ; vara, cu picioarele goale ; toamna, cu ciorapi, şi iarna în şosete peste ciorapi.
★
Ciocîrliile cîntă numai ca să-şi dea o contenenţă, în
înălţimile aurorei. Pe pămînt, umblă după viermi...
★
Canarii născuţi în cuşcă cîntă după ureche, nu după natură.
52
★
Colivia e cea mai elocventă dovadă de dragoste a omului pentru păsările cîntătoare.
Privighetorile fao solfegii de lună în gîtlej. Şi curcanii, din acelaşi material, în guşă.
Animalele sînt ca şi cărţile. Vorbesc, fără să aibă grai personal. Totul e să ştii, întîi, să citeşti în general şi, pe urmă, să înveţi să citeşti pe fiecare în parte.
Cînd am citit Cartea de ta San Michele, cei doi cîini ai mei de pe vremuri (Sandra şi Nero, care nu se despărţeau de fotoliul meu de lectură) i-au lins copertele. Pe cuvintul meu de onoare, dacă nu spun „purul adevăr". (Şi nici măcar n-o citisem cu glas tare, ca să cred, eventuali, că au auzit-o.) Se vede, însă, ori că au „simţit-o", ori că — printr-o splendidă coincidenţă — i-au adus supremul omagiu al necuvîntătoarelor din text.
Cînd mă gîndesc la „cîinii mei", latră amintirile din mine la luna plină şi duioasă a trecutului, care se plimbă, clorotică, peste nesfîrşitele cîmpii de oase reci, de toate dimensiunile raselor canine.
★
Toţi cîinii mei au lătrat oamenii, numai în numele meu...
★
:; Viitorul se verifică retrospectiv. Există, deci, prin trecut.
★
Marile dureri nu se măsoară cu metrul. Numai cu caratul, ca şi briliantele.
53
; Am preferat o perlă de femeie, tuturor femeilor cu perle.
★
Femeia aceasta are atltea perle, încît pare o perlă cu un colier de femeie la gît.
★
Cînd eşti însurat cu o perlă de femeie, iubite bijutier, păzeşte-te de clienţii ei, nu de ai tăi.
Numai un mare poet ca Villon putea să scrie un „Mic testament" de proporţiile celui pe care 1-a scris.
★
Reciteso pe Voltaire, pentru a nu ştiu cita oară. Doar pe mine m-am mai recitit atît. Şi mai mare „compliment" nu pot să-i fac.
★
Unii oameni au diaree la vorbă. Alţii, vervă !
★
Mi-e dor de o plimbare cu sania cu clopoţei, într-o dimineaţă cu soare şi cu ger mai tare ca el, pe un drum cu zăpezile aspre şi lucioase, sub tălpici. Şi, la capătul drumului, să mă întîmpine o circiumă, cu căciulă albă de oaie peste şindrilă şi cu un tuci cu ţuică fiarta, în odăiţa de-alături, cu mese albe, frecate cu moloz, si cu plocade — spălate vara, la dîrstă — pe cele două paturi „din părţi".
Şi un cîrciumar îndesat jumătate în obielele calde din cizme şi jumătate în cojocul braşovenesc, cu floricele de arniciuri colorate, la buzunare... Şi cu treizeci de ani mai puţin la număr, decît ăştia pe care îi am acum, cînd înscriu această dorinţă.
54
în primele ei zile, primăvara e perfidă ca orice femeie care începe cu făgăduieli mari de la început.
★
Nu-mi place primăvara cînd începe. Parcă e cu doliu alb de mort, în fiecare poartă unde sînt fete bolnave...
★
Trăiesc provizoriu, numai între clipele cîhd nu mă gîndesc la moarte.
★
Toţi trăim provizoriu, ca să murim definitiv.
★
Primăvara, moartea e mai mult decît odioasă. E tristă.
1 martie
Iarna a început azi o violentă contraofensivă împotriva primăverii mult înaintată în liniile ei. Peste cîteva zile, se aşteaptă comunicatul oficial al soarelui. Credem a şti, din sorginte autorizată, că victoria finală de mîine va fi de partea învinşilor de azi.
De 1 martie, iarna ninge peste mărţişoarele negustorilor ambulanţi, puzderia ei de mărţişoare albe şi gratuite.
★
Marii oratori, cînd se urcă la tribună, înainte de a începe să vorbească, au ceva din solemnitatea calmă şi tragică a gurilor de tun înainte de a trage.
★
Nu toţi porumbeii din lume sînt născuţi în piaţa San-Marco de la Veneţia.
55
*
Pe vremea ghilotinei era imprudent să oferi marţi-soare, fiindcă atrăgeau atenţia asupra gîtului care urma să le poarte. De-atunci, mărţişoarele au început să se poarte la mină.
Dintre toate pedepsele cu moartea, cea mai grea este comutarea ei în muncă silnică pe viaţă.
2; martie
Viscol, ger, zăpadă î După o primăvară precoce, o iarnă tardivă. Noroo că n-am crezut nici în prima, după cum n-am nici un fel de încredere nici în ultima.
Iarna de-acuma parcă are perucă de zăpadă.
Peste cîteva zile (în legătură cu ce-am scris mai sus), primăvara va ieşi cu capul gol pe stradă.
Dincolo de ferestrele mele dinspre stradă, urlă crivăţul, vînturînd ninsorile în subordine.
★
Acum, cînd ninge şi aud „viscolul" de-afară răbufnind în ferestre, mă dau cu sania gîndului „pe derdeluşurile" amintirilor.
★
Cînd ninge afară, mă troienesc amintirile în casă.
★
Ningea, ca în marile ierni ale Cîmpulungului. în sania lui Tonghiosu (birjarul tinereţilor mele), „în fund" sta mama (scoasă cu sila din casă, fiindcă nu ieşea nici-
56
odată dincolo de poarta ei) şi cu tata (fericit, ca la fiecare ninsoare, sub căciulită lui de biber).
Pe tălpica din spatele săniei — în picioare — stam eu şi cu Sică Alexandrescu (venise să „lucrăm" la Cîmpulung). Ne-am fotografiat, la întoarcerea din excursie (care se terminase la „podul de la fabrica de hîrtie") şi fotografia aceasta o păstrez. Niciodată n-a nins aşa, peste cineva, într-o sanie, fie ea chiar Cîmpulungeană. Parcă sîntem cinci Moş Crăciuni (cu Tonghiosu, birjarul, y com-pris), îmbrăcaţi civil şi ninşi de parcă am fi fost în uniformă !
La capătul gerului, dă-mi o ţuică fiartă. Şi, la începutul ei, (cînd o beau acasă) dă-mi şi un început de ger... Altminteri, chiar dacă frige, o să mi se pară rece.
*
De cînd e borţoasă, pisica mea nu mai toarce. Tricotează pentru puii viitori.
*
Ultimul meu cîine — actualmente — este un căţel. Şi cînd te gîndeşti că „primul meu căţel" au fost doi dogi t
*
Dezlegarea „semnelor" :
— Tu, ce-nseamnă cînd mă mănîncă mîna stingă ? —• Iei bani.
—- Şi dreapta ?
— Dai !
— Dar cînd mă mănîncă amîndouă mîinile ?
— Ai rîie !
Cînd ţi se bate ochiul drept, spală-1 cu acid boric ;■ cînd începe să ţi se bată şi stîngul, pune „colir" ; iar cînd încep să ţi se bată amîndoi, du-te imediat la oculist.
57'
★
Dacă îţi ţiuie o ureche, auzi ceva de bine. Dacă-ţi ţiuie amîndouă, nu mai auzi nimic, nici măcar de rău.
Dacă te întîlneşti cu un spîn, pune-i cioc, înainte ca să-ţi pună el barbă.
Cînd umblă porcul cu paiul în gură, înseamnă că trebuie să-i cumperi porumb,, că-i e foame.
★
Cînd îşi face barza cuibul pe coşul casei tale, ai grijă de grădina nevestii, ca să nu te trezeşti cu un copil din flori în ea.
3 martie
Iarna se menţine şi azi. Se vede, însă, după neseriozitatea zăpezii că e numai o chestie de ambiţie albă.
★
Plictiseala, ca şi cancerul, se ameliorează. Nu se vindecă însă niciodată.
★
Cu toată fantezia mea, cînd n-am bani, îmi e imposibil să-mi închipui că aş avea.
★
Fantezia săracului e plină de bani.
★
Fantezia merge pînă la bani. De acolo înainte, devine aritmetică.
★
Săracii au inventat „ţifrele" şi bogaţii registrele.
58
★
Fiecare zi viitoare mi-e dragă, numai fiindcă ştiu că, într-o zi, o să fie trecută.
★
Orice trecut a fost, cîndva, viitor.
★
Viaţa sigură este numai cea pe care ai trăit-o î Cea care îi urmează este, totdeauna, probabilă.
Cinci te gîndeşti noaptea la ochii iubitei, luna are genele răsfrînte.
★
Aş vrea să mai iubesc o ultimă oară, numai ca să văd dacă ţin minte exact cum era prima dată.
★
Prima iubire, dacă nu e „o dragoste nenorocită", înseamnă că a fost a doua.
★
Ultima mea dragoste va fi amintirea celei dintîi.
★
Ara văzut o pisică călcată de un automobil. Un cîine arată incomparabil mai bine, în aceiaşi situaţie.
★
— Tu ştiai că şi boii se sinucid ?
— Nu.'
— E ! Află, atunci, că Mişu Georgescu s-a împuşcat, fiindcă 1-a înşelat nevastă-sa.
★
Un cal scăpătat. A cîştigat derby~ul în 1942, la curse, şi-acum trage la un camion cu sifoane...
59
Calul nu mănîncă salam.
Calul de munte învaţă întîi să coboare şi pe urmă îşi ia inima în dinţi să urce.
4 martie
Duminicile sînt domnişoarele bătrîne ale săptămînii. Pro domo
Astăzi de dimineaţă ,am asistat la „ceremonia" investirii lui Bobită cu cravata de pionier. Tot timpul (pri-vindu-1 în rînd, fin, atent şi disciplinat) m-am gîndit la cravata mea de cercetaş de-acum patruzeci de ani. La cravata cea dintîi a copilăriei mele ! Şi, toată ziua, am fredonat „Marşul Cercetaşilor". (Text: Cincinat Pavelescu ; muzica : Alfons Castaldi; emoţia : Tudor Muşatescu.)
Fapte diverse
Aflu că, de curînd, a murit compozitorul şi doctorul Borgovan. Un vechi şi „subţire" cunoscut, autorul unui „celebru" Cîntec de leagăn, pe versurile lui St. O. Iosif. Dumnezeu să i-1 cînte pentru somnul lui de veci.
★
Vulcanii : certificate „de mahala" pentru actele de stare civilă ale originii pămîntului.
★
Admirabilă senzaţie de uşurare trebuie să ai, cînd eşti epicentrul unui cutremur care se produce pe „unde" ai oarecare interes.
60
Buletinul de populaţie al pămîntului: vîrsta : patru ere ; părinţi : n-are ; profesiunea : planetă ; semne particulare : Capul Bunei Speranţe spart ; starea materială : doi poli.
★
Pămîntul va trăi toată viaţa clin doi poli... Numai că îi are în permanenţă necheltuiţi.
★
De cîte ori trec prin Cişmigiul înflorit, parcă sînt student la litere... Şi ori de cîte ori trec prin el nins, parcă sînt în filosofie.
★
Toate examenele universitare mi le-am pregătit în Ciş-migiu. Aşa că ar fi fost drept ca pe diploma de licenţă să mi se fi scris : „Licenţiat în litere, filozofie şi Cişmi-giu!"
Examenele, la facultate, se pregătesc în Cişmigiu şi corigentele lor se prepară acasă, în provincie, sub zarzărul ori vişinul din curte.
★
în multe clin piesele mele ele teatru am pus muzica militară să cînte, nu atît pentru personagiile ei, cît pentru mine, personal.
★
în. Cîmpulungul copilăriei mele, vara nu începea după calendar. începea în prima zi cînd muzica militară a Regimentului 30 Inf. „cla" primul marş în Grădina Publică... Şi vacanţa mare se termina cu ultimul ei marş, cînd începeau să cadă castanele dezghiocate peste clarinetele muzicanţilor.
61
Muzica militară : alămurile prin care trecutul îşi cîntă potpuriul grădinilor publice şi defuncte, în soarele trist al amintirilor din marile ei vacanţe provinciale.
★
Poeţii se nasc în provincie... în capitală se nasc numai literaţii..
în primele mele nopţi bucureştene, dormeam cu provincia sub pernă şi mi-o închideam, înainte să mă culc, deasupra, pe puiac.
★
Cele dintîi versuri îţi înnoadă prima lavalieră Ia gît.
★
Sînt ceasuri în care încă mai gîndesc în metru antic.
Cred că eu, în definitiv, nu sînt decît o cronică rimată a propriilor mele elegii.
★
Marea artă a scriitorului de teatru este să reducă „tragediile" la proporţiile unui skatch şi să ridice skatch-uvile la rangul de tragedii. Şi să vadă comicul în drame şi dramaticul în comedie. Iar din „deşeurile" acestor operaţiuni de fabricaţie intimă să facă farse : nu publicului, ci pentru* public.
Autorul dramatic poate să aibă numai talent, la prima piesă, chiar dacă n-are „meserie", dar este obligat să aibă meserie, la toate celelalte, chiar dacă nu mai are talent.
★
Nici o „meserie" literară nu este mai grea şi mai migăloasă decît aceea de autor dramatic. Se aseamănă cu a ceasornicarului, care — chiar lucrînd la ceasuri de aur
62
— dacă nu ştie să le potrivească toate rotiţele şi angrenajele intime, de metal mai puţin preţios, ceasul nu va merge, nu va avea viaţă, cu toate caratele materialului din care a fost făcut.
înainte de a pune „probleme" autorului, teatrul îi pune condiţii.
★
Legile teatrului sînt înseşi legile lui vitale. A i le aboli, înseamnă a-1 amputa. A-l face, deci, infirm, din oficiu.
★
Toate formulele, curentele, şcolile dramatice etc. nu au izbutit să schimbe legile implacabile ale teatrului. Nu au reuşit nici măcar să facă un „teatru nou". Fiindcă, cel vechi, e întotdeauna contemporan cu viaţa şi, prin urmare, mereu nou, la o riguroasă ordine a zilei, deopotrivă, de pe vremuri, ca şi de-acum.
Viaţa de totdeauna şi cu reprezentanţii ei, în timpul respectiv, a fost primul autor dramatic al pieselor în care s-a înscris, s-a comentat şi s-a înregistrat, şi pe liniile ei generale, şi pe cele de „cazuri" izolate. Teatrul dirijat pe un singur aspect al vieţii sau pe o anume problemă a ţei, dintr-un anume moment (neglijînd pe celelalte, ignorîn-du-le sau omiţîndu-le intenţionat), nu poate fi viabil. Ca un om care ar pretinde să se nască numai picior, ori plă-mîn şi să trăiască, totuşi, la fel ca ceilalţi oameni întregi.
★
Nu îmi „adun" niciodată gîndurile, că ne facem prea mulţi.
★
Nu gîndesc la oră fixă, fiindcă — viaţa mea — n-a avut niciodată ceas la brîu.
★
N-am trăit în timp. Numai între timp.
63
De cîte ori mă joc cu unele cuvinte (în jocurile mele cu vorbele), sînt unele pe care îmi vine să le strîng de gît. Cum ar fi, de exemplu, Moartea. (Ca să mă refer numai la generalităţi.)
★
Cînd scriu, scaunul meu e tron şi domnesc peste un popor ele pagini albe.
★
Scriitorii nu mor, abdică.
★
Iarna, peste albele zăpezi ale paginilor nescrise, gîn-durile circulă în şubă şi cu bumbac în urechi.
★
Dîrdîi de cald. (Fireşte, cînd am febră mare.)
★
Aş vrea ca în primul somn ele pionier al băiatului meu, în noaptea asta să defileze toate cohortele de cercetaşi despre care i-am povestit azi.
★
Fiul meu nu mă visează niciodată. Şi ce mă enervează, este că mi-o spune mereu...
Aş vrea ca în toate visurile băiatului meu să figurez şi eu. Orice... Numai să fiu şi eu acolo, ca să ştie că — şi în vis — sînt prezent ca să am grijă de el.
★
Zilele trecute, Bobită mi-a povestit că „a visat un'vis" în care se făcea că umbla fără mîini pe o motocicletă şi, la un moment dat, „m-am răsturnat la o cotitură".
— Şi te-ai lovit ? l-am întrebat.
64
*
Dacă aş fi avut astăzi bani în buzunar, era cît pe-aci să-mi cumpăr nişte flori, ca să le am pe masa de lucru.
De cînd m-am restrîns la buzunar, am început să am vederi mult mai largi asupra mizeriei.
★
Pe duşmani îi simt; pe prieteni îi presimt.
★
Nu mi-am cunoscut duşmanii, fiindcă niciodată nu mi-au ieşit în faţă. Totdeauna mi-au ieşit numai în spate. Şi, cu spatele, nu văd.
★
Singurătăţile mele „hieratice" sînt mult mai populate decît staţiunile climaterice vara. Şi „se petrece" mult mai bine.
★
Astăzi, în Cişmigiu, zăpada asta tardivă mirosea a liliac alb ţinut în frigider.
★
Foştii ofiţeri de cavalerie scoşi la pensie, cînd merg prin Cişmigiu, parcă ar călări ponei liliputani între gambe.
★
Un adevărat fost ofiţer de cavalerie trebuie să-şi necheze amintirile dacă vrea să şi le scrie.
10 martie
Pro domo
Nu sînt sănătos, fără să fiu bolnav. E cea mai gravă maladie.
C-da 5.670 coaLa 51
65
Fapte diverse
Astă-seară, prietenul lui Annie — Romnovaky — şi-a sărbătorit, acasă, la noi (cu prietenii şi invitaţii lui), patruzeci de ani.
Cred că 1-a costat mai mult „sărbătorirea" decît vîrsta pe care a împlinit-o.
16 martie
Primăvara se simte peste tot şi nu se vede nicăieri. E ca un prunc care a început să zvîcnească în pîntecul mamei, existent, dar încă nereal.
★
Lacul : vopsea cu mănuşi „glacee".
★
Ori de cîte ori sînt „serios", am o poftă nebună, după aceea, să mă distrez pe contul meu.
★
Paradoxul este, în felul lui, o foarte înaintată şi subţire filosofic
N-am mai scris „literatură" de două săptămîni, din respect pentru lipsa mea de inspiraţie.
★
Astă-seară pe la şase şi jumătate, entre chien et loxiv (după o „neieşire gripală" de cinci zile, din casă) am pornit-o spre Şosea, ca să-mi plimb singurătatea, cu fularul răsucit la gît şi cu mîinile adîncite, gînditor, în buzunarele „demiului". De la „Capul Podului" unde capitulează, sub cizmele de iuft ale agenţilor de circulaţie, asfalturile citadine ale metropolei, primăvara a început să-şi semnaleze prezenţa pe alei, ca o ceaţă insinuantă şi amabilă, ameţită de propriile-i culturi de violete, cu parfum literar şi petale nedumerite de velur subţire.
66
Crengile teilor îşi strîngeau — crepuscular — vastele singurătăţi la piept şi, în marea linişte a îmbrăţişării dintre ramuri, se auzeau, parcă, mugurii de mîine, pocnind anonim şi stilat sub năvala albă a florilor lăuntrice.
Mi-am interzis să mă gîndesc la ceva anume, pînă la prima bancă, pe care,. ajungînd-o, m-am făcut totuşi că n-o observ. Aşa cum am făcut şi cu a doua şi cu a treia şi cu toate celelalte, care-şi odihneau melancoliile tatuate şi poleite de luna plină care răsărea — rece şi somptuoasă — dinspre „Lacuri". A fost o plimbare „truverâ" şi aproape nocturnă de-a lungul căreia am circulat, înfăşurat în mine însumi, ca într-o pelerină romantică.
Luna s-a urcat cu mine în autobuz, la aceeaşi staţie.
Păzeşte-ţi capul de curent şi mintea de curente.
★
— Ce-ai mîncat aseară, barde ?
— La cantină, cartofi şi, pe urmă, în drum spre casă, stele.
★
Singura infracţiune pe care am comis-o faţă de legile zilei este că nu mi-am declarat aurul din mine şi l-am dosit.
★
Aş fi curios să ştiu dacă peştii, cînd mănîncă un om, au tacîmuri speciale „de om", cum avem noi tac'îmuri speciale pentru peşte.
★
în general, icrele negre mai mult se comentează, decît se mănîncă.
★
Icrele negre : moruni şi nisetri mici, în doliu mare după ei.
67
De cînd a început să împrimăvăreze, mi-e dor de iarna viitoare.
*
îmi behăie stomacul după un miel de primăvară.
Au început să iasă mieii. Numai din mă-sa, însă, La măcelării se vînd fulgi de ovăz.
Istoria nu se scrie. Se dictează.
Ştiu eu că istoria se repetă. Dar cu alţii care pot să constate că s-a repetat.
Nu mi-e teamă de moarte. Dar nici nu pot să spun că mi-e absolut indiferentă.
★
Mă încăpăţînez să trăiesc, numai din curiozitatea de ,a vedea ce ar fi putut să se întîmple după ce aş fi murit.
în aceeaşi oglindă — cînd mă privesc — îmi văd, alternativ, ori duşmanul meu de moarte, ori marele meu prieten de viaţă.
M-am distrus cu propriile mele tîrnăcoape, ca să mă reclădesc cum vreau eu (după planurile mele personale) din fostele mele cărămizi. Şi, asta, ca să pot locui comod şi să mă simt bine în mine însumi.
★
Nu mai vreau să lupt cu viaţa, că nu e leală pe ring. Pune piedică, ca pe maidan.
68
★ •
Viaţa visează adevărat numai pe maidanele lumii.
★
Bancherii mor, în majoritatea cazurilor, de cord, fiindcă nu iau în consideraţie decît pulsul pieţii şi tensiunea Bursei, negiijîndu-le pe-ale lor.
★
Pe vremuri — în studenţia mea — unul, Embiricos, mare armator şi „ecşportator" din Brăila sau Galaţi, primind o telegramă prin care i se anunţa reuşita unei afaceri fabuloase, a murit de bucurie, cu telegrama în mînă, drept care, la înmormîntarea lui, toată lumea s-a prăpădit de rîs.
★
Parfumul: „memoriile" florilor galante şi „jurnalul" florilor oneste.
★
Parfumul: rapsodul florilor necîntate.
Nu vizitaţi niciodată teascurile unei „fabrici" de parfum. Acolo e abatorul florilor.
★
Parfumul nu miroase niciodată a o singură floare. Chiar cînd este extras din aceleaşi flori, miroase a mai multe altele, nedumerite asupra originii lor etnice.
★
— De ce te „parfumezi", Mache, pă corp ?
— Ca să îmi put şi a altcevaşilea decît a mine !
★
Apa de „Colonia" : parfum crescut la orfelinat. Miroase a părinţi absenţi.
69
★
Apa de „Colonia" a făcut parfumul să încrunte din sprîncene şi să se concentreze asupra propriei lui probleme.
E destul să-ţi pui o picătură de parfum sub nas, pentru ca să ţi se pară că toată lumea miroase bine.
★
Am „adorat" parfumurile, fiindcă le-am descifrat înţelesul, nu compoziţia.
★
Parfumul se naşte, trăieşte şi moare, ca omul. Dar ce frumos miroase flaconul gol la înmormîntarea ultimului strop din el.
★
Primul meu parfum „provincial" (aveam şaisprezece ani? cînd mi-am cumpărat întîiul flacon) se numea Bois sacre, fabricantul Gueldy. Şi cînd m-am parfumat pentru întîia oară (pe cravată, după urechi, pe reverurile vestonului şi la ceafă) cu el, în vederea rendes-vous-ului pe care îl aveam pe Gruiul nins^ sub copleşitoarea iarnă cîm-pulungeană, Zoica, de cum i-am strecurat braţul sub „bră-ţuc", ca să ne ningă „la braţ", mi-a spus aşa :
— Tu ai ceva foarte schimbat .azi ! (Şi m-a adulmecat cu nările.) Nu mai miroşi a tine. Miroşi a drogherie î
— M-am parfumat, am răspuns eu vexat. Şi e un parfum foarte bun ! ...Gueldy ! Bois Sacre / ...
— O fi, a replicat ea, dar cînd te mai întîlneşti cu mine, să nu te mai „dai" cu el. Parcă merg cu un tub de pastă de dinţi la braţ.
Ofensa m-a îngheţat integral. Am tăcut, cu mîna jignită pe braţul ei, mergînd năuci prin ninsoare.
— Phiu ! Dar infect e! a mai adăugat ea, după ce ne-am oprit o clipă să ne sărutăm, întregi, drepţi, ninşi şi lipiţi de la şoşoni pînă la căciulite.
Şi totuşi, în aceeaşi seară, în patul meu de îndrăgostit, urmele parfumului rămase pe mine, mie mi-au mi-
70
roşit a ea, a Zoica Mirea. A sărutarea noastră, lungă cit noi, lipiţi şi încleştaţi în visul cald şi umed al buzelor, sub vîrtejul dumnezeiesc şi oblu al zăpezilor năuce.
★
Al doilea şi ultimul parfum al meu se numeşte Cuir de Russie. L-am adoptat adult şi l-am păstrat pînă azi, bătrîn. Şi n-o să-1 schimb, pînă — cine ştie cînd. — defunct.
Ultimul flacon l-am „epuizat" astă-vară şi, actualmente, nu se mai poate găsi altul pe piaţă. Şi totuşi, e destul să mă gîndesc la el, ca să-mi miroasă bine. Fiindcă, dacă ultimii stropi mi s-au evaporat de pe haine, de pe batiste, de pe pijamale şi de pe piele, mi-ai rămas, totuşi, îmbibat, ă jamais, în cutele amintirii. Şi „aia" îşi păstrează parfumul etern, cum îşi păstrează o rochie de bunica opoponaxul veşnic, în corsajul sinilor de altădată.
★
Niciodată nu mi-e teamă de „ziua de mîine". Am atî-ţia „ieri" la cămară !!!
★
— Vaai, cum v-aţi schimbat, maestre ! Era nici să nu vă recunosc.
— Am îmbătrînit chiar atît de mult, de cînd nu ne-am mai văzut ?
— Da de unde! Arătaţi foarte bine.. V-aţi schimbat însă numai puţin în rău.
★
De cîtva timp recitesc pe Voltaire „complet" şi mă indignez, în sinea mea, de norocul pe care l-au avut unii „confraţi" să trăiască pe vremea cînd au trăit.
Phiuu ! Ce mai Voltaire aş fi ajuns eu, dacă trăiam pe vremea lui, dar cu condiţia să fi putut scrie cum ştiu eu, azi.
★
Voltaire a avut toate defectele omului de rînd şi o singură calitate a omului excepţional : geniul.
71
★
Se spune (şi dacă nu se spune, spun eu) că una din amantele lui Ludovic al XlV-lea, observîndu-1 fără perucă, „la aşternut", ,ar fi exclamat:
— Vai, Sire ! Şi eu care credeam că peruca Majestăţii Voastre e naturală !
Acum treizeci de. ani (pardon de expresie!) am început să scriu cu Camil Petrescu o piesă : Secretul para-doxelor. (Al cărei manuscris l-am pierdut eu, în rapidul „Constanţa — Bucureşti".) Îmi propun să reiau acest titlu, căruia să-i anexez un alt subiect, din cel vechi nemaia-mintindu-mi aproape nimic. Bineînţeles, piesa asta o voi scrie fără Camil, ca şi cea pierdută, pe care o scrisesem (două acte) în „strînsă" colaborare.
17 martie
Pro domo
Azi a fost sîmbăta Sf. Teodor, onomastica mea. Am sărbătorit-o seara — cu Dinu, Pompa şi Irina"— într-o caldă şi somptuoasă mizerie viticolă şi alimentară. In schimb, s-a făcut o adevărată risipă (orgie chiar, i-aş zice) literară, care a culminat prin mărturisirile poetice ,ale celor mai vechi amici ai mei.
însemnări
Ploaia : apă desculţă, lipăincl pe trotuarele oraşului.
Cînd îţi bănuiam sînii sub bluză, puteam să jur; că sînt numai doi. După ce i-am mîngîiat, m-am convins că fusesem nedrept cu ei. Erau mult mai numeroşi.
72
★
In zilele acestea pregătitoare de primăvară se simte ofensiva viitoare a florilor şi se afirmă hotărîrea mea de a mă preda — sub iureşul lor — fără luptă.
★
Trăiesc complet în afară de „marile" evenimente politice ale momentului, în care istoria lumii îşi pregăteşte o ediţie complet nouă, sau una veche revăzută şi chiar adăugită.
O voi citi după apariţie — şi într-un caz şi în altul — bineînţeles, dacă atunci mă voi mai putea număra printre cititorii ei.
★
Adevărata tinereţe a bărbatului începe imediat după ce a trecut, şi a femeii se sfîrşeşte mult mai tîrziu, după ce s-a isprăvit.
★
Transcriere după un Caiet de însemnări, găsit la arhivă :
Bucureşti, 31 ianuarie 1949
Nu mai ţin minte de cînd nu mi-am mai scris „jurnalul", ca să-i zic aşa, deşi numai zilnic, jurnalier, n-a fost. Am impresia că ultimele pagini le-am scris astă-toamnă, la vie. Mă tenta, poate, ca să „îndeplinesc" a»~ ceste notiţe, totdeauna nocturne, şi „agenda" de birou, mare, cu datele tipărite şi filele de hîrtie bună, agendă care se află, totdeauna, la îndemînă, pe biroul meu. Era un fel de invitaţie tacită a imprimatului care mă determina, de cele mai multe ori, să-1 deschid la pagina cu ziua menţionată deasupra şi să scriu — numai pentru plăcerea de a răspunde acestei invitaţii — tot 'ce-am scris pînă acuma, fără coadă şi, mai ales, fără cap (al meu, nu al manuscrisului). Nu-mi propun niciodată să însemn în aceste pagini, pe care le reiau (pînă cînd ?), ceva anu-
73
me. Nu vreau să fac în ele nici cronica veacului şi, mai ales, nici literatură, ca unul care — nu e aşa — sînt de meserie. Nu ştiu nici eu exact de ce scriu, cînd scriu şi de ce nu mai scriu, cînd nu mai scriu. Mă gîndesc, poate, că dincolo de scrisul meu profesional (pe care l-am părăsit totalmente de cîtva timp) simt — ca un boboc ele nufăr care dă buzna, la capătul lujerului, crispat în cătuşele lui lichide — nevoia .să sparg apele convenţionale ale meseriei mele şi să notez ceva, pentru mine personal, pentru hronicul vieţii mele de „simplu muritor", care, în marea şi totala lui singurătate, simte nevoia (totuşi o simte) să vorbească cu cineva. Măcar... în scris.
Dracul ştie care o fi adevărul, care o fi resortul intim, şurubul secret care — strîngîndu-se ori desucindu-se — mă face, cîteodată, să iau tocul în mînă şi să notez — în pagini ca astea — tot ce scapă din vîrful peniţei.
Presimt (şi e logic să fie aşa) că n-o să trăiesc pînă cînd băiatul meu o să ajungă vîrsta ochilor care văd singuri, a minţii care judecă fără Frăulein şi a paşilor care susţin — ei înşişi — propriul lor mers în viaţă. Şi-atunci îmi zic că scriu, poate, pentru ochii de mai tîrziu ai băiatului meu. Pentru ochii pe care n-o să-i mai văd şi care, cîteodată, poate, vor rămîne ■— mari şi sticloşi — în fumul amintirii mele.
Băiatul meu vreau să mă cunoască, să mă descifreze, măcar din rîndurile astea, în litera cărora — în fiecare literă a vorbelor care le înfiripă — a bătut inima mea. Vreau să mă desluşească şi să mă închege — clacă asta o să-1 intereseze — din orice şi din toate, aşa cum am fost eu „de-adevărat". Şi însemnările mele din aceste pagini răzleţe îl pot ajuta mult. Mai mult chiar decît amintirile cu care va rămîne după mine.
în el, în puiul acesta, mi-am pus tot ce-am avut mai de preţ din marea, modesta şi anonima mea comoară. Este sa/e-ul pe care îl las lumii şi vieţii, cu tot ce am putut să agonisesc mai bun, mai ales şi mai curat din mine. E darul cel mai important pe care îl fac vieţii pe care am cinstit-o şi oamenilor ei pe care i-am iubit, pe toţi laolaltă şi deopotrivă.
74
Băiatul meu e cîntecul meu moral de lebădă, într-o transcriere muzicală de Debussy.
Şi dacă nu mă opresc şi continui să scriu despre băiatul meu şi însemnătatea lui în viaţa unui înamorat de toate stelele, sînt sigur că mă apucă dimineaţa, fără să fi început să spun ceva...
Şi acuma, trebuie să-mi menajez somnul. Nopţile, adică. Trebuie, şi nu ştie nimeni din jurul meu, să încep să mi le dorm. Să dau ghidului năuc şi trupului istovit odihna de care, neapărat, are nevoie ca să „dureze" cît mai mult tăticul. Tăticul care e foarte bolnav, foarte ostenit şi mai singur decît un lac — noaptea şi iarna — într-un vîrf de iezer.
Sînt hotărît să mă îngrijesc cu doctori şi medicamente, ca să lămuresc şi să combat răul pe care îl simt în mine, întreg. Cu „moralul" lupt eu singur. Cu restul, treaba doctorilor. Eu le pun „hoitul" la dispoziţie, decis să mă conform, ba chiar să mă şi supun...
1 februarie 1949
De cîtva timp (mi-a făcut stiloul „figura" şi nu pot să sufăr „murdăria" sub nici o formă, deci scriu rîndurile mai rare, ca să întorc pagina mai repede) mi-am propus să-mi reiau activitatea la masa de lucru (activitate întreruptă o bună bucată de vreme) la diverse date, pe care mi le fixam singur şi pe care, mărturisesc, nu le-am respectat. (Lucru care mi se întîmplă pentru prima dată în lunga mea „carieră" profesională.) Motivele care au determinat aceste amînări sînt diverse şi, în mare pante, cunoscute de către subsemnatul. Ele, dînsele, le-aş zice, pot face oricînd obiectul unei „cărţi" de sine stătătoare. O carte a zădărniciei, a renunţării, a plictiselii şi a atîtor altele care se înscriu obligatoriu în contemporan şi pe care brutalitatea fermă şi dezarmantă a acestuia le determină.
în „marile" şi intimele mele ceasuri de singurătate şi „autointervievare", trecute — inert şi condamnabile — în berjera mea de lîngă fereastră, cu ochii la masa de lucru fără stăpîn şi la caietele mele, de pe aceasta, uitate sub
75
chitanţele de apă, de fisc, de lumină şi de alte multe asemenea *ejusdem farinae, mi-am făcut aspre reproşuri şi mi-am adresat, răspicat, amare şi vexatorii acuzaţii. Ca să mă conving să reiau tocul, mi-am ţinut lungi şi (cred) foarte interesante prelegeri. Am pus — ca un strateg — pe o hartă de birou, faţă în faţă, batalioanele respective de argumente contrarii. Am dat şi lupte. Am avut morţi şi răniţi, am avut ofensive şi retrageri, dar niciodată n-am avut o victorie liniştită, care să-mi permită să încep însorita reconstrucţie din fostele umbre şi ruine.
Strategul din berjeră, strategul la pensie, sau — mai exact spus — strategul „deblocat", scos din odăjdiile uniformei în care slujea şi smuls de guler din faţa hărţilor de creaţie deasupra cărora îşi roade, în fiecare seară şi ziuă, coatele sufletului, se trezea dimineaţa, înţepenit în fumul aceloraşi ţigări şi aceloraşi nedumeriri.
Tocul rămînea mai departe util pentru socotelile coş-niţei şi pentru semnatul „chitanţelor" trimise prealabil acolo unde sunau banii mei munciţi, chitanţe care, de cele mai multe ori, se întorceau acasă, cu un cuvînt de scuză, ori de făgăduială pentru un „mai tîrziu", totdeauna nefixat în timp.
Şi, totuşi, după multe şi multe şi foarte multe nopţi „la berjeră", punînd faţă în faţă viaţa şi moartea (să nu te sperie cuvintele, Bobită, dacă le citeşti vreodată, căci aşa era), ocolindu-mi gîndurile şi păzindu-mă să dau ochii cu inima, am decis să reiau tocul. Să încerc să mă re-obişnuiesc cu el, asemenea unui picior bolnav care a stat multă vreme în gips şi în cîrji şi care începe ■— vrea să înceapă — să atingă din nou pămîntul.
Drept care — căci amănuntele determină, după părerea mea, marile „înfăptuiri" — luni 31 ianuarie, adică ieri, mi-am pus deşteptătorul să sune la ora 8 dimineaţa, deşi mă culcasem (am avut şedinţă de noapte „la berjeră") numai cu două ceasuri înainte.
Şi deşteptătorul şi-a făcut datoria. A sunat la opt. Din pîclele somnului trudnic şi din fantasmele visurilor care nu mă cruţă în nici o noapte, m-am desprins, recunosc, greu de tot. Veneam de foarte departe, tîrît ca un orb, ori un năuc, de mîna deşteptătorului.
76
S-a deşteptat, odată cu mine sau poate înaintea mea, şi Kitty.
— Te duci undeva ? m-a întrebat, îngînată şi ea, între somn şi deşteptător.
— Da, am răspuns, sărind eroic direct în papucii de casă de lîngă pat. Mă duc în turnul meu de fildeş ! Şi fiindcă Kitty, cum era şi firesc pentru somnul ei totdeauna agitat (pentru veghile mele nocturne) şi puţin (pentru osteneala ei diurnă) nu înţelegea bine, închizînd toată problema în parantezele unui admirabil şi devotat surîs, m-am simţit dator să precizez (mai mult pentru mine decît pentru ea): începîncl de astăzi, luni 31 ianuarie 1949 mă reapuc de scris. Je remonte dans ma tour d'ivoire,
Mi-am făcut un program ele lucru pe care, „coute que cotite", am să-1 respect. (N.B. Mi se întîmplă foarte des să mă exprim în franţuzeşte, odată cu limba mea maternă. Aceasta, din două motive : întîi, fiindcă cele două limbi sînt surori şi al doilea, fiindcă le mînuiesc pe amîn-două la perfecţie. Şi mai am ceva de precizat, tot în această paranteză, şi anume : deşi ştiu că [...] poeţii „au coborît demult din turnul lor de ivoriu" şi că asemenea „turnuri" nu mai au dreptul să existe [...], mi-am permis, totuşi, să întrebuinţez această formulă damnată şi perimată, cu impresia personală — rostind-o — că mînecile cămăşii pe care o îmbrăcam se transformau în aripi albe (pardon de expresie, cămaşa era de mătase albă, o ultimă cămaşă de mătase albă) şi că — în porumbarul pieptului meu — se auzea zvîcnet de aripi gata să-şi fluture batistele de atîta timp prizoniere, în cinstea întoarcerii mele din neprecise şi sumbre străinătăţi la masa mea de lucru, cu filele odihnite, şi dimineaţa jucîndu-şi sînii gjoi şi odihniţi în ferestre.
Kitty nu mi-a răspuns. Ochii ei mari, buni, conjugali şi frumoşi şi-au ascuns stînjeneii de velur negru sub pleoapele îngenate, ca să-i agite mai departe vîntul, neliniştea şi basmul bogat al visului...
M-am îmbrăcat încet (cu „eternul" meu chandaiî) şi-am coborît în odaia mea de lucru, cu file albe, cu linişte lungă (căci aşa este odaia) şi cu soare, rece şi limpede, rotunjit pe bibelouri, încrustat în aurul cărţilor legate şi
77
înrămat în cadrele tablourilor, exact acolo unde ar fi trebuit să-i fie locul.
M-am aşezat la „birou"... Mi-am pregătit ţigările, mi-am ascuţit creioanele (deşi nu scriu cu ele niciodată, le ascut numai), mi-am băut cafeaua turcească, fierbinte cum îmi place mie, mi-am pus cerneală în călimară şi în clipa cînd, adunat dintre tîmple, am vrut să scriu prima vorbă pe hîrtie, a sunat telefonul în oficiu. Şi, în acelaşi timp, a sunat şi de la poartă.
Eu nu răspund mai niciodată la telefon. Şi, cu atît mai puţin, mă duc să deschid poarta. (La noi e totdeauna încuiată.) Am aşteptat, însă, şi eu, şi tocul, să ne spună Johanna (bucătăreasa) cine cheamă şi cine a venit. Dar, ce s-o mai lungesc ? (Şi, crede-mă, Bobită, că nu fac „spirite", ca să nu te întristezi tu cînd o să citeşti, dacă o să citeşti.) La prima repriză, la poartă a fost „apa" si la telefon „fiscul" (un funcţionar amabil care îmi atrăgea atenţia că azi e ultima zi pentru plata nu ştiu cărui impozit. Impozit pe oare dacă nu-1 plăteşti, eşti pasibil de ocnă. Apa costa 1 30-0 lei şi impozitul 8 100. Şi eu aveam în buzunar 160 lei. Şi-atunci, Bobită dragă, spune şi tu, cum era să fac ? Nici chiar Butuc, cel mai prost elev la aritmetică din clasa I „elementară", n-ar fi putut să greşească o adunare în asa fel, încît 1 300 şi cu 8 100 să facă i60 de lei.
Ala cu apa mi-a lăsat o ameninţare : că dacă mîîne, cînd vine din nou, n-o plătesc, ne-o închide. Cum ştii şi tu, ne-a mai închis-o de-atîtea ori [...] Celălalt, funcţionarul binecrescut, mi-a spus aşa (prin Johanna, că eu nu m-am clintit de la „masa de lucru") : „Să-i spui mata, maestrului, că trebuie să plătească pînă azi, la ora 1,30". Şi a închis telefonul.
Eu am luat act de amîndouă „invitaţiile" şi am aprins o ţigară. Nu te mint, Bobită !
Iarăşi a sunat în faţă şi (parcă ar fi fost vorbite soneriile) în acelaşi timp, telefonul.
Cred că am surîs, în primul moment. Dar dacă tu, cu minutele tale ele crin, mi-ai fi pipăit surîsul ele pe buze, cred că te-ai fi speriat.
Tata avea surîsul rece, ca de mort.
78
Şi iarăşi Johanna s-a dus la poartă, şi apoi a răspuns la telefon. Acuma, însă, se schimbaseră lucrurile : la poartă era lumina (2 820 lei) şi la telefon proprietarul (10.000 de lei pe luna asta, încheiată la 20 ianuarie, afară de restanţele celelalte).
Buuuunnn !...
Dacă nu plătesc lumina mîine, cînd mai trece iarăşi încasatorul, mi-o taie. Proprietarul nu m-a ameninţat cu nimic. (Nu poate, dealtminteri, după lege.) I-a spus, numai, Johannei că mă roagă să-i trimit oricît (că e bătrîn şi nici cartofi prăjiţi nu mai are pentru dejun). Că să-mi fie milă, fiindcă niciodată nu m-a plictisit şi totdeauna a înţeles „situaţia". (Aşa este.)
M-am gîndit imediat să-i trimit lui 160 de lei ai mei. Pentru cartofi prăjiţi şi pîine şi un pachet de ţigări ar ajunge... Dar a sunat imediat lăptăreasa... Şi pe urmă găzarul... Şi pe urmă băiatul cu sifoanele. Aşa cum este în fiecare luni rostul într-o gospodărie de oameni care îşi muncesc greu pîinea şi pot să răspundă oricînd de unde o au, cînd este, şi de ce nu o ,au, cînd lipseşte.
Şi nu mai ştiu cine a sunat, dragă Bobită. Nici ce-a mai vrut fiecare. Dar ştiu că a sunat, şi a sunat tot timpul. Am rugat-o pe Johanna să spună ea ce vrea, ce poate. Să nu supere oamenii care îşi cereau dreptul lor şi pe care — ţine minte, băiatule — nu din vina mea nu puteam să li—1 dau.
Şi — într-acestea — soarele primei mele dimineţi de întoarcere la masa de lucru s-a sleit în ferestre, a îngheţat în bibelouri şi lumina i-a rămas moartă în rame. Paginile mele, filele mele albe, atît de dorite, de visate şi de luptate „cu mine însumi" au rămas nişte hîrtii albe, străine, sub fruntea mea aplecată peste ele. Şi tocul, ca un semn de întrebare negru, mi-a îngenuncheat învins intre degete...
Cînd „mi-a venit rău", tu, puiul meu, care m-ai luat primul în braţe, erai la masă. Venise prînzul şi vestea că mi se furaseră banii ■— drepturile mele de autor, pîinea noastră pentru o săptămînă — de la teatrul „Măria Filotti", unde se joacă acuma piesa şi existenţa mea. Am ieşit, după ce mi-a dat Muty cardiazol şi am crezut că mă simt în putere, ca o năvală pe uşă. Dacă ajungeam la tea-
79
tru (şi mai bine că n-am ajuns), cred că primul gît al oricăruia din tagma aia de hoţi şi de porci, primul gît care mi s-ar fi desluşit înaintea mîinilor, l-aş fi strîns pînă l-aş fi subţiat ca pe o gumă cu care te joci. Dar paşii nu m-au dus decît pînă în grădiniţa de lîngă noi. Acolo am căzut pe bancă şi am stat pînă cînd — luptîn-du-mă cu răul din mine, zguduindu-mă de umeri cu voinţa mea de a trăi, valid, pentru tine, mi-am revenit. Şi dacă m-am putut întoarce acasă, asta a fost numai opera ta. Şi dacă, de-acum încolo, după semnalul „la sonette d'allarme" al crizei de azi, o să-mi îngrijesc foarte atent inima bolnavă şi nervii rupţi, e iarăşi opera ta, fiindcă tu eşti platnic bun, băieţaşul tatii. Ţi-am dat viaţă, ca să mă ajuţi să trăiesc...
Şi-acuma mă despart de tine „personal", ca să încerc să mă apropii de ceea ce am avut de gînd să notez, astă-seară, aici. (Despre ziua de ieri n-aş fi vrut să vorbesc niciodată cu nimeni. Nici chiar cu tine. Dar m-a luat gura pe dinainte.)
Prin urmare (pentru mine, prin urmare), să trec la ziua de astăzi (şi, totuşi, dacă îmi aduc aminte cînd voi fi mai bine dispus, nu strică să notez toată ziua şi noaptea ele luni 31 spre marţi 1 februarie — ce clate, domnule, parcă ar fi vorba de domnia lui Ştefan cel Mare, 1456— 1504 — nu ştiu dacă urcarea pe tron e exactă) astăzi, adică marţi 1 februarie, mi-am permis să dorm, la ora opt dimineaţa, pentru motivul binecuvîntat că m-am culcat la şase. (Am scris pînă la această oră, în dMşmănie, dar tot am scris, şi aceasta, după ziua ele luni, constituie o mare, o imensă biruinţă a scriitorului asupra omului, uzat, dărîmat.)
Kitty, la această oră (8 dimineaţa) se sculase să plece „la lapte". (Asta înseamnă la Teatrul Naţional, unde, în loc să joace, distribuie lapte, la centrul respectiv, copiilor salariaţilor din teatru.)
M-am trezit (trebuie să-mi repar stiloul că îmi face mereu pete şi mă scoate din răbdări, mai ales că sugativa, în loc să le sugă, le întinde) bătut pe umerii pijamalei, cu toate menajamentele, de Johanna.
— Ce este ?
80
— Proprietarul. E jos în birou şi vrea să vă vorbească numaidecît.
Grav,..
„Telegrama" Johannei m-a făcut să sar din tristul şi efemerul meu aşternut. Cea de-a doua zi a „turnului de fildeş" începea. Bref (dar cîte sînt pînă la acest „bref"), proprietarul avea nevoie de cinci mii de lei. Mare, urgentă şi neamînabilă. Plîngea.
— De la cine să cer ? Numai dumneata mă poţi scăpa ! Cum să nu scapi un om căruia ai să-i dai ?
— Johanno ! Ia Universul şi cheamă unul din ăia cu „Azi, cumpăr" şi scoate costumul meu bleumarin din dulap. Sub cinci mii de lei nu-1 clai... E ştofă englezească, e neîntors, nepurtat aproape şi făcut de Gică Hristescu. Numai furniturile fac banii ăştia.
Şi cînd, peste un ceas ,Johanna negocia cu negustorul de haine vechi, în bucătărie, în timp ce proprietarul aştepta prăbuşit în mucul ţigării, în birou, a sunat iarăşi cineva la poartă.
— O scrisoare din partea Societăţii Scriitorilor Români. Urgentă. Cu răspuns...
Servitoarea mi-a adus-o sus, unde mă refugiasem, pînă se termina tîrgul cu hainele. Scrisoarea aceasta o transcriu aici ca document, nu ca indiscreţie. Iat-o :
„Misivă ad-hoc
Maestrului Tudor Muşatescu
I
Făcîndu-ţi cunoscut, maestre, Nefericirile-mi terestre, Sînt sigur că vei fi divin Şi că mă liei scăpa de chin.
II
In primul rînd, neapărat Nevoie am să-mi „iau" un pat,
C-&a 5G70 coala §
81
In seara asta, undeva, Adică, a-Z... închiria.
III
Şi-apoi, în al doilea rînd, Cum sînt, de zile-ntregi, flămînd, Nevoie am să mă hrănesc, Cu cît ar fi un prînz... popesc.
IV
Am scris pe şleau, călcîndu-mi jena,
Fii generos, ca un Mecena,
Cu mine, bardul decadent,
Te rog, fii prompt şi fii urgent.
Dem. Bassarabeanuu.
Deci: telalul cu costumul meu bleumarin în bucătărie, proprietarul în birou şi bătrînul bard „decadent", cu foamea în ochi, la poartă.
Ce te faci, Ghincule ?
Vinzi cu cinci mii de lei bunătate de costum, nepurtat, dai patru mii şi cinci sute proprietarului şi cinci sute de lei truverului agăţat cu inima şi cu foamea de zăbrelele porţii.
Dar pe dumneata, domnule Muşatescu, te-a întrebat cineva dacă ai rămas în pungă cu treizeci şi şase de lei, să-ţi cumperi un pachet de ţigări „Mărăşeşti" ? Sau ai cumpărat — cum n-ai făcut niciodată în viaţă — numai cinci? De nouă lei. Nouă din cei zece pe care ţi i-a dat rest, de la piaţă, bucătăreasa ?
Mai mare ruşinea, maestre Muşatescu, să te urci tocmai acuma dans votre tour d'ivoirie, cînd n-ai nici măcar o ţigară, să faci din ea norişori ca de Grigorescu, pe cerul inspiraţiei tale.
Şi, fiindcă veni vorba de Grigorescu, fac aici un ie-gămînt. Deşi nu sînt pictor ca el, am să zugrăvesc şi eu boi... Şi ce boi ! Şi cîţi boi !
82
Dar, ca să-i cuprind pe toţi, mi-ar trebui o cireada de cărţi. Aşa că nu este exclus ca din turnul de fildeş să cobor et plus vite que ga în oborul inspiraţiei.
2 februarie 1949
Mă simt din ce în ce mai bolnav. Mai mult moralmente decît altfel, sau altfel, mai mult decît moralmente. Nu ştiu exact. Mă doare, deopotrivă, şi carnea, şi sufletul. Şi „mintea". (Sper ca aceasta să nu fie cea ele pe urmă a românului, nici mintea celui mai de pe urmă român.)
Consecvent cu cele ce mi-am propus, am început să mă „caut". Rezultatele definitive le voi menţiona aici, la momentul oportun. Deocamdată „tatonăm". Şi eu, şi medicii. (Sper că pînă în cele din urmă să aljungem la. o înţelegere.)
în orice caz, angoişşa (aşa numesc eu o anumită stare, totdeauna cu rezultate amare, care mă supune şi moralmente, şi fiziceşte, de cîte ori se produce) a pus stăpînire pe mine.
întotdeauna, starea aceasta, de alarmă interioară şi de apatie fizică, s-a produs, pînă acum, înaintea unor în-tîmplări şi evenimente tragice. înaintea bolilor, a morţilor şi a „loviturilor" care clatină mai mult decît dor...
Nu pot s-o înving cu nici un chip. Vine, îşi face datoria şi dispare. Medicamentele nu au nici un fel de influenţă asupra ei. Şi nici oamenii. Şi nici propriile-mi eforturi de a o înlătura. Aşa că... aştept.
în seara asta (noaptea asta, adică) nici nu lucrez, nici nu mă culc, nici nu citesc. Fumez numai şi, ca un ceasornic care nu mai merge, mă afund în berjeră şi îmi încrucişez minutarele pe piept. M-am predat, cu tot mecanismul meu savant şi complicat, în faţa celui mai mare şi incult ceasornicar: Timpul. Şi a ibovnicii lui de totdeauna : noaptea.
83
Vineri 4 II 1949
Pentru însemnările din seara aceasta o să cobor din damnatul meu turn de fildeş, ca să mă ocup de lucruri foarte, foarte, pămînteşti.
1. După două zile de cercetări radiologice (sau „sco-pice", sau „grafice", nu ştiu precis cum le zice) am ajuns la confirmarea unei bănuieli laice a mele : Bobită are apendicită şi trebuie operat. Sigur, lucrul acesta nu prezintă nici o importanţă, nici pentru medicii lui, nici pentru alţi părinţi (nu ai lui, bineînţeles), nici pentru rude, nici pentru nimenea... Operaţie uşoară, necesară, mai bine să i-o faci de-acuma etc, etc, et pataîi et pătata! Sînt de acord cu toţi şi cu toate. Dar nu pot să nu fiu de acord, măcar din deferentă, şi cu mine, care nu sînt decît un umil, şi modest, şi prost, şi disperat tată. Un tată care, dincolo de toate argumentele şi raţiunile, ştie că un cuţit trebuie să spintece, în curînd, carnea fiului său. Că în ceasurile premergătoare acestei operaţii şi în minutele cit va dura (sper să fie cît mai puţine), acest tată nu este sigur că se va putea menţine cu capul întreg şi cu inima vie.
Nădăjduiesc, însă, că aşa cum s-a întîmplat şi la prima operaţie a băiatului meu, cînd i s-au extirpat amigclalele, Kitty — marea forţă a slăbiciunii mele — va şti să mă puie în faţa unui fapt împlinit. Bine împlinit. Altminteri...
Dar băiatul meu — tot după ultimele foi de analiză — nu are numai apendicită. Are şi tenie. O tenie „mai mică", se pare. Ceva între limbrici şi ea. Nu ştiu cum îi zice. Şi-atunci, nu-i putem administra medicamentele respective, înainte de operaţie, dacă totul este aşa cum l-am relatat eu. Dar unii medici susţin că „apendicita" băiatului este o consecinţă a viermilor intestinali, şi că nu trebuie operat, ci vindecat în primul rînd de aceştia.
Mîine fac un consult, fiindcă bietul meu cap a ajuns — întru acestea — să mă incomodeze ca ceva de prisos.
2. Kitty, de azi-noapte, e victima unei intoxicaţii destul de grave. Alte dureri, alţi doctori, alte nelinişti.
Se pare că acum, noaptea, s-a liniştit şi nu mai suferă. Adineauri, cînd m-am urcat s-o văd, aţipise. -jE^a superbă în somn. Ca un crin mare, adormit în aşternuturi.
84
Am deschis şi uşa de-alături, de la băiat. Dormea şi el. Un crin mic, adormit în propriul lui parfum.
De cu vreme, ştiind că, eventual, va fi operat, m-a consolat :
— Tăticule... tu nici nu trebuie să ştii cînd mă „taie"'.. Te trezeşti cu mine gata operat. Că operaţia asta este uni moft. Şi, pe urmă, vreau şi eu să văd cum este cînd eşti adormit.
Acuma, crinii mei bolnavi dorm. Sper că soarele, care1 le bate în ferestre dimineaţa (sînt spre răsărit, mari şi' ultimele zile sînt de plină primăvară), îi va găsi învioraţi: şi cu parfumurile proaspete. Sănătatea lor este răsplata imensei mele osteneli de a-i grădinari ca pe nişte flori fără de pereche. Şi parfumul lor este semnul victoriei mele de grădinar, maniac şi sclav al florilor lui.
3. Am fost la înmormîntarea lui Nicu Cocea. (Mai exact „nenea Nicuu, fiindcă — deşi vechi şi buni prieteni — riu l-am tutuit niciodată.)
Nu se poate să mă mărginesc numai la această simplă „informaţie" a notiţelor mele. Nu mi-aş ierta acest lucru niciodată, cu toată osteneala care abia mă mai menţine deasupra acestor pagini.
Aşadar, a murit nenea Nicu... Această sănătate care — pîriă acum două luni — părea inatacabilă, a sucombat sub pumnii intimi şi rebifaţi, în sfîrşit, ai celor doi rinichi.: S-a stins -— odată cu coma uremică — una dintre cele mai autentice „verve" ale secolului şi ale neamului. A înţepenit un condei de mare gazetar, sau un m<are condei de gazetar. N-a dispărut, odată cu el, nici un mare romancier, nici un deosebit autor dramatic ; şi în roman, şi în teatru, Cocea n-a fost nici la înălţimea lui, nici a „genului": A debutat, şi unul, şi altul, prea matur ca să mai aibă timp să înveţe secretele intime şi concludente ale meseriei de autor dramatic şi de romancier. A năvălit, în ambele genuri, numai cu talentul, cu inteligenţa, cu spiritul de observaţie şi cu dorinţa — fatală — de a începe ceva odată cu el însuşi. Primul lui roman Poet şi poetă, „damnat" atunci cînd a fost publicat (avea 18 ani şi a fost prefaţat de Galaction, care, pe atunci, ne-fiind popit, seamna Pişculescu) a fost mult superior celor
85
de maturitate. Avea scuza tinereţii şi a debutului, de mină cu vîrsta şi cu traista visurilor, ca un rucsac în spinare. în orice caz, Cocea a început, a dus şi a sfîrşit ceva cum trebuie : o viaţă, un om şi o carieră. Toate trei deosebite flagrant şi total de ale celorlalţi vieţi, figuri şi cariere ! Banale, logice şi — aşa privite — neinteresante.
Cu Nicu Cocea a murit un ultim gascon, un mare trubadur şi o mare rudă a lui Francois Villon.
Şi un foarte drag şi preţuit contemporan al meu, căruia îi spun aici, fiindcă la cimitir m-am jenat: — Noapte bună, nene Nicule, şi pe curînd la eterna şuetă!
14 II 1949
Notez o „veste" pe care mi-a adus-o astăzi, după-a-miază, nepotul meu, Gaby Paparizu.
A auzit la radio anunţîndu-se „Les spectacles de Paris", chestie care nu-1 interesa şi căreia nu i-a acordat nici o atenţie specială.
„...comedie de Tudor Muşatescu (desigur, scris .acolo Toudor Mouchatesco).
N-a auzit titlul piesei, nici teatrul în care se joacă în acest moment.
Deşi am multe piese „promise" la Paris spre a fi — de mult — reprezentate (Madona, Le huiftieme peche, Le professeur de frangais, Le songe d'une nuit d'hiver etc.) cred că e vorba de Sărută-mă imediat, o prelucrare după un scenariu de nu ştiu cine, pe care a jucat-o Doina Mis-sir în Bucureşti şi pe care mi-a cerut-o pentru Paris, unde se află actualmente „refugiată". I-am trimis textul prin mama sa — franceză de origine — care a venit să mi-1 solicite „insistent", acum două luni circa, înainte de a, părăsi şi ea ţara.
Cum ştiu că actorii români au, actualmente, o stagiune a lor la Paris, bănuiesc că acesta este secretul co-municăriii auzite de Paparizu, la radio. Eu, unul, nu ştiu nimic în această privinţă.
A murit (am văzut azi în ziare) Ştefan Pop, fostul meu director din clasa a VUI-a a liceului „Sfîntul Sava". Bun
86
prieten cu tatăl meu şi latinist, ca şi el, mi-a fost şi mie — în puţinul timp cît i-am fost şcolar — un foarte calci şi înţelegător superior.
Şi rîndurile de faţă constituie floarea pe care nu i-o voi duce la mormînt şi pe care — în luminoasa lui amintire — o presez în aceste pagini.
22 II 1949
Astăzi a fost ziua mea de naştere şi, deci, „La vîrsta asta", trebuie să fiu „serios" şi să mă abţin de la orice comentariu, avînd în vedere că pe aceste pagini mi-am propus să nu las să cadă nici o lacrimă.
1 martie 1949
Noaptea asta mi-am terminat lucrul („taşa", cum spune Bobită) mai devreme ca de obicei. (Asta însemnează, pur şi simplu, că n-am mai avut „chef" de scris, deşi ştiu precis că am în permanenţă enorme cantităţi din această substanţă, în mine.) Am depus, deci, armele şi, ca omiil fără ocupaţie, mi-am adus aminte de caieţelul ăsta. Drept care7 nu ştiu ce-o să urmeze. Dacă m-aş apuca „acuma" de confidenţe serioase, în legătură cu ultima săptămînă (cu zilele rupte din calendar şi înghesuite cu duşmănie în scrumiera cu apă de pe biroul meu), neapărat ar însemna că trebuie să încep să scriu un roman. Or, am spus că n-am chef de lucru şi nu vreau să mă contrazic Ia interval de cîteva rînduri. De aceea, notez în amintirea acestei memorabile săptămîni, cîteva fapte :
1. Mama s-a mutat, pentru cîteva zile la mine, cu tot cortegiul ei de lumini şi umbre, ele îndoieli şi nedumeriri. A venit „îmbibată" şi amărîtă de „drama" care se desfăşoară (şi nu se rezolvă) în casa fratqlui meu, unde a stat atît de mult, tocmai în nădejdea că prezenţa ei ar putea fi determinantă, în această privinţă.
2. Turneul meu cu A murit Bubi a fost „respins" de Direcţia Teatrelor. De ce ? Cum ? Alte întrebări nu au
87
importanţă. Am rămas din nou (şi pentru a cita oară ?) pe drumuri, cum se zice obişnuit, turneul acesta fiind, pînă la noi dispoziţiuni (care or fi puţind fi acelea, rămîne de văzut) unica mea posibilitate de cîştig.. Ca de obicei, n-am protestat, n-am întrebat, n-am „intervenit". Am înghiţit, tot ca de obicei, un nod mai mult. Un nod care, de data aceasta şi mai mult ca niciodată, îmi stă în gît şi se încăpăţînează să-şi prelungească acolo „sejour-ul".
Notez, cu prilejul acestei „tragedii" (şi profesionale şi altfel) un divertisment. Iancovescu, primul şi principalul interpret al' piesei — care, şi el, ca şi mine, îşi legase solid şi cu unicul nod posibil soarta materială de acest turneu — s-a angajat, cu începere de mîine-seară, cînd debutează la Circul Antonio, care dă spectacole, actualmente, la „Eforie". Se pare că rolul lui va fi acela al unui „conferenţiar" care prezintă numerele din program. Nu l-am văzut de-o săptămînă (tot săptămîna asta frumoasă şi nu ştiu exact). Fireşte, angajamentul acesta este —-înainte de toate —- protestatar (aşa cred eu). Şi — sem-nîndu-1 şi începînd de mîine seară traducîndu-1 în fapt — Iancovescu îmi dovedeşte (a cîta oară?) că, dincolo de anii lui, „superbii lui ani", cum îi place să zică (şi are dreptate) a rămas de o imperială tinereţe şi de o naivitate biblică. Ceea ce, clealtminteri, face farmecul cotidian al acestui mare om de teatru, de lume, şi de „Ev-Mediu" contemporan (pardon de anacronism) şi de „mare", neegalat prieten — viu şi admirabil — sub indestructibila şi impecabila lui armură de umor, care niciodată, totuşi, nu coboară pînă la resentiment şi nici nu se ridică pînă la cusururi.
Mă voi duce. (dacă o să am cu ce) să asist la „debutul" lui în circ. Şi dacă, după această „premieră", o să-mi aduc aminte să scriu ceva aici, cu siguranţă că nu voi neglija să pomenesc de planurile noastre -— vechi şi de-acuma — în legătură cu Voules-vous jouer avec mân a lui Achard, cu Fraţii Zemgano, a lui şi-a mea (după cei 2 Goncourt), cu ultimea mea propunere pentru un număr clovnesc, la circ (în care să joc şi eu) şi de atîtea altele care ne leagă în amintirea atîtor proiecte închinate circului. Adică, într-un punct de vedere, al „Teatrului sim-
88
plificat pînă la extrema lui complicaţie", cum îi zic eu (şi nu „ultima rafinărie", cum zice Iancovescu).
3. Apropo de Iancovescu, notez că tot în săptămîna asta a patimilor mele (adică imediat după ce s-au terminat cele 126 spectacole cu Bubi) tînărul în chestie şi-a întrerupt vizitele, zilnice şi nocturne la mine, ba chiar şi relaţiunile, pînă la un punct...
Şi iar.nu întreb de ce, nu comentez şi nu „intervin". Ştiu însă (nu ştiu de ce ştiu atît de sigur) că „nebunul" îşi va relua în curînd locul ele cinste pe tabla de şajh. a indestructibilei noastre amiciţii. Poate, unde astăzi e aniversarea morţii lui Creangă (50 de ani) şi el nu îşi aminteşte, „zevzec" cum îl ştiu la cifre, că în acelaşi * an de doliu mare al literelor române (1889) a murit şi Emţ-nescu.
Emiriescu şi prietenul din bojdeuca cu visuri de la „Borta rece", cu Cotnar şi „Olimpul" cu ghirlande identice, puse pe frunţile asemenea.
Creangă, şi Eminescu !... Ce prietenie! Ce fulgere! sfidînd —■ braţ la braţ — negurile cerurilor şi minţilor de-atunci...
Şi-n timp ce eu sînt cu el aici, măgarul ăsta de Iancovescu crede că e singur cu „Capsa" în mijlocul „ălora" cu care o fi acolo.
Şi după această scenă de „gelozie", să trec şi la ultimul punct demn de notat, în cadrul săptămînii mele „mari".
4. Kitty!... Dar trebuie să mă conving odată că „aşa e ea" şi că nu trebuie — în maldărul de crini pe care prezenţa ei i-a aruncat în viaţa mea — să caut tainele pămîntului din care au crescut. Şi — supremul meu omagiu pentru parfumul lor de totdeauna — este să închei, cu atît, capitolul ei din săptămîna asta.
Şi mai am de adăugat ceva, în concluzia acestor rîn-duri, ceva care aparţine exclusiv zilei de azi, 1 martie :
Din ultima şi unica sută de lei am cumpărat cinci mărţişoare „a un pol", că de rest v-aduce „noroc", de pe stradă. Unul pentru mama, altul pentru Gînclac (soacra-mea, căreia i-am găsit chiar un „gîndac"), altul pentru
89
Kitty, unul lui Bobită şi ultimul pentru Johanna, bucătăreasa.
Lui Annie, care nu e sensibilă la „atenţiile de un pol bucata", şi de teamă să nu mi-1 refuze (aşa e ea) i-a dăruit Kitty un mărţişor de aur din vechea şi — constat — inepuizabila ei colecţie.
2 martie 1949
Toată dimineaţa — dimineaţa pentru mine începe la 11 — am alergat după bani. După banii mei, să ne-nţele-gem. Ştiam — fără să-mi spună şi convinsă că nu sînt în cunoştinţă de cauză — că „rezervele lui Kitty mai pot face faţă ultimei obligaţiuni „de piaţă" pentru mîine. în cifre, această tragedie comună se traduce prin suma de lei cinci sute pe care ştiam că îi mai „posedă". Declar aici, în aceste mărturisiri, că niciodată n-am fost mai hotărît să fac „rost" de bani. Se punea problema de unde ? [...] Să mă împrumut ? Nu ştiu să cer şi nu ştiu de la cine! Şi mă întreb care din cunoştinţele mele apropiate şi care să merite onoarea acestei „atenţii" (eu socotesc — foarte serios — că dacă mă împrumut de la un prieten îl disting, prin aceasta, cu un ordin al amiciţiei, de proporţii egale cu „Ordinul jartierei"), mi-ar fi putut satisface cererea?
Singura soluţie era să vînd, din nou, ceva... Şi cum hainele sînt articolele cele mai căutate şi cumpărătorii se prezintă, prompt, la domiciliu, pentru achiziţionare, am deschis, adică am întors Universul la rubrica „Cumpărări", de la „Mica publicitate". Vreau să „mărit" unul din cele patru costume care mi-au mai rămas „fete mari". Dar, spre surprinderea mea, tot şirul de „amatori" din capul rubricii, toţi „Alo ! Cumpăr cu bani", „Azi trimitem în două minute personal stilat, domiciliu" etc, erau dispăruţi. [...]
Ultima mea nădejde, aşadar, se găsea spulberată, costumul maro (moştenit de la tata şi „ajustat" în consecinţă) s-a văzut silit să rămînă mai departe în dulap [...]
.90
15 mai 1949
Duc de cîteva săptămîni cea mai „neagră" mizerie materială. Nu cîştig (nici n-am de unde) nici un ban şi nici nu „întrezăresc" nici o perspectivă de viitor.
Toate încercările, toate „concesiile" (care, fireşte, n-au mers niciodată pînă la capitulare şi la.negarea totală a profesiunii mele şi a stelelor care — implicit şi voluntar — trebuie să-i licăre pe bolta sub care se desfăşoară) .au eşuat.
Corăbii sparte de acelaşi mal al imposturii [...] şi al ignoranţei care străjuieşte ţărmul [...]
încep să mă obişnuiesc să „mor de foame"... Şi dacă aş fi singur, dacă n-aş avea răspunderea celor din jurul meu, am impresia că „nu m-as simţi rău". Dar asa ? Aşa ? [..,]
îmi pare rău pentru obrăjorii neprihăniţi ai băiatului meu, de pe care au dispărut rozele sănătăţii, pentru admirabila zbatere a lui Kitty (care, oarecum, ne întreţine singură) şi pentru toţi îngerii din mine care îşi strîng la piepturi —- ca o ultimă apărare, caldă — aripile moleşite de inaniţie şi de lipsa „cerului de totdeauna", către care orice zbor este interzis şi imposibil.
Mă gîndesc (serios de tot) la formula ligheanului cu mangal în jurul căruia să adun pe toţi care îmi sînt dragi şi fac parte integrantă din „mine" (şi fizic, şi moral). Să fac lumina mică, să aprind cărbunii şi — în primele lor răsuflări de moarte :— să încep şă citesc „puiului" cuibărit în braţele mele o poveste, peste rîndurile cărţii pe care s-a ţiu deschisă în mînă. Povestea o ştiu, dar de unde curajul s-o încep ?
28 mai 1949
Nici nu-mi vine să cred că mă regăsesc iarăşi deasupra păginuţelor astea lineate.
Vin atîta de departe ! Biet „erou" scăpat teafăr din finalul unei tragedii vii, prin nu ştiu ce minune.
Ultimele mele două săptămîni au fost cu doliu la poartă. La poarta vieţii mele. în jurul meu, al căminului meu şi al luminii lui, demne şi paşnice, au zburat perma-
91
nent, în timpul acesta şi în cercuri din ce în ce mai strînse, îngerii negri ai dezolării şi ai morţii. Şi, în tot timpul acesta, am stat încremenit în timp,v pe talgerul unei pendule căreia i se înţepenesc, brusc, rotiţele. Nu pot să dau, nici să-mi dau detalii.
îmi aduc .aminte că odată, în copilărie, mergeam cu trăsura cu „patru cai înaintaşi" la Dîmbovicioara : mama, tata, noi doi, băieţii (pe capră) şi servitoarea (pe „scăunel"), chircită între pleduri, coşuri cumîncare, termosuri şi sticle cu vin. Trăsura intrase pe „defileu". Tata, cu panamaua dată pe ceafă, cînta (aşa cum cînta el totdeauna, cînd era mulţumit). Mama surîdea de sub voaluri dimineţii de munte, peisajului, nouă, servitoarei, coşurilor cu provizii, într-un cuvînt, fericirii ei întregi, adu- ' nată într-o trăsură care mergea la pas, în susul • apei şi parcă în susul vieţii. Noi mînam caii. Eu de un hăţ, frate-meu de celălalt: Vizitiul (ce frumos mirosea a fîn) îşi răsucea o ţigară din tabacherea de mucava, iar Măria Bugheânca, servitoarea, asculta parcă cu ochii şi cu sfîr-curile pieptului ei îndrăgostit, rural, de un „capelmaistru" din muzica Reg. 30 infanterie1 (îl chema Gognea şi cînta la „clanaret") cînteciil muscelenesc al tatii :
Măria neichii, Mărie,
Să-ţi faci iie, caşoie (n-am ştiut niciodată ce înseamnă cuvîntul acesta şi nici nu ştiu dacă, cum l-am înregistrat, eu, este exact).
Să-mi fii dragă numai mie.
Şi, deodată, în liniştea aceea totală, semeaţă aş putea zice, a stîncilor încremenite trufaş în eternitate, s-a auzit. parcă un scrîşnet frînt în măruntaiele munţilor, şi-apoi torentul uscat al unui urlet de stîncă care se rostogoleşte la vale, peste altele, trosnind brazii şi adunînd după ea o trenă de colţuri de piatră frînte.
Şi cînd blocul de stîncă a bufnit în şosea, la> cî$va metri în faţa trăsurii noastre, într-un nor de praf de var, alburiu şi înecăcios, caii — toţi patru ■— au cabrat. în hamuri, oiştea trăsurii s-a frînt ca o surcică şi trăsura noastră s-a proptit — ca printr-un miracol, neatinsă — de parapetul de fier al şoselei.
92
Scăpaţi, vorba aceea, numai cu spaima, ne-am regăsit, intacţi cu toţii, albi de var şi ele groază. Blocul de stîncă, barînd drumul spre mai departe, era parcă cald, aburind, ca o bucată de carne ruptă proaspăt dintr-un trup lovit.
Aşa am impresia că s-a întîmplat şi cu „trăsura vieţii mele" de-acum (în care aveam tot, ca şi tata pe vremuri), angajată pe defileul singuratic şi modest al existenţei mele actuale... De undeva, din marele anonimat al stîn-cilor vieţii, s-a rostogolit — din senin — un bolovan înainte... Gata s-o atingă, s-o strivească, cu tot ce era în-tr-însa...
De aceea, încă ameţit, nu de ce s-a întîmplat, ci de ceea ce ar fi putut să se întîmple, mă mulţumesc cu a-ceastă rapidă şi succintă însemnare, pe lespedea care închide mormîntul acestor două ultime săptămîni. Şi — de mină cu viaţa — ca un convalescent după o boală grea, pornesc, din nou, mai departe.
29 mai 1949
Consecvent cu noul meu program de „redresare" personală (al cîtelea, oare, de pînă acum şi cîte, oare, îi vor mai urma de-acum înainte?) voi căuta să evit, în aceste notiţe, orice „relaţiuni" cu trecutul apropiat.
1 iunie 1949
Băiatul meu a împlinit, azi, opt ani. Un roman ar fi puţin, ca întindere, să descriu pe celelalte care s-au petrecut în mine (şi desigur în Kitty) prealaJDil acestei aniversări, scumpe nouă. Cea mai scumpă nouă şi, în ceea ce o priveşte pe Kitty, cred, unica.
Ziua băiatului nostru a fost decretată, odată cu naşterea lui atît ele pasional şi dincolo de orice închipuire aşteptată, ca un fel de „sărbătoare naţională", unică, a vieţii noastre, a inimilor noastre şi a visurilor nemărturisite şi totuşi clare care ne-au unit destinele şi drumurile atît de diverse în exisfpnta fiecăruia şi datorită, în primul rînd, acesteia.
93
Ziua băiatului nostru a fost — /xlată cu fiecare anişor pe care îl împlinea şi cu fiecare lumînărică de ceară albă care se adăuga pe „turta" (efectiv torta) tradiţionala — o aniversare mai mult şi mai departe a „căsniciei"* mele cu Kitty. A acestei ciudate, romantice (pînă la neverosimil) şi admirabile tovărăşii de viaţă, începută dintr-o glumă a destinului, glumă care s-a dovedit — pînă la urmă — o foarte reuşită şi serioasă poveste de viaţă. Fac o remarcă aici. Socotesc destul de importantă pentru „determinantele" fizice ale „creaţiei" autorului. Astă-seară mi s-a stricat lampa de birou. Slavă Domnului! Becul e bun. Mai am patru în toată casa. Din această cauză, scriu ia o măsuţă în faţa unui fotoliu care are un bec bun deasupra. Nu stau bine nici pe fotoliu, nu ajung cum trebuie nici la măsuţa de scris, şi lumina din spate, de sus, îmi vine pe hîrtie altfel de cum eram obişnuit. Rezultatul : nu pot să mă exprim în scris cum vreau. Îmi dau seams că stilul meu obişnuit se exprimă alterat. Gîndurile îmi stau prost, ca şi mine, ideile îmi vin la neîndemînă, ca şi măsuţa, iar „inspiraţia" — căci fără Dînsa (cu D mare) nu scriu niciodată — mă luminează prost şi neamical, ca şi becul din spate.
într-un cuvînt, nu mă simt în „largul" meu. Am impresia că sînt mutat de astăzi într-o casă căreia — necu-noscîndu-i bine uşile — nimeresc pe terasă, cînd vreau să mă duc la bucătărie şi în baie, cînd vreau să trec în birou.
în lunga mea carieră de scriitor, înainte de toate, rapid şi necusurgiu, am scris în toate locurile, în toate „climatele'4 şi în toate condiţiile, pînă acum. Probabil că nu mă interesa prea mult direct ceea ce aveam de spus şi — iarăşi probabil — tinereţea condeiului meu de-atunci n-avea timp de „reflecţii" prealabile, de „comodităţi" speciale şi de subtilităţi, care, în traducere onestă şi neliterară, şe numesc hachiţe. Acuma, însă, cînd sînt angrenat, total şi direct, în şabacul acestor rînduri, scrise în ceasuri de odihnă, de singurătate, de tîrziu şi de alean, cum sînt scrise cusăturile ţărănoilor, cu acul, prin urechile căruia gîndul se petrece şi se coase odată cu firul de mătase, îmi dau seama că gîndul şi vîrsta, şi mîna, şi „inspiraţia" mea
94
au nevoie — ca să se ajute între ele — de „colţul" (cum spun fetele mari din provincie capătului lor de, dâvagi din odăile personale — în sfîrşit personale) în care s-au obişnuit să „oficieze". Şi aş zice „de climatul", de „decorul" şi de condiţia fizică în care s-au familiarizat.
Reîntors, nu fără „serioase" eforturi din excursia de plăcere va acestei paranteze, să revin la ziua de azi. A lui Bobită şi a ultimului şi celui mai de preţ roman al meu pe care am vrut să-1 trăiesc, în loc să-1 scriu, cu riscul chiar de a renunţa la legitimele mele drepturi de autor. [...]
De „sărbătoarea naţională" a ultimului meu capitol de viaţă (şi cel mai cald, şi cel mai drag) eram obişnuiţi să respectăm „un program oficial" al paradei fericirii noastre, centrate din două părţi (diferite total ca expresie curentă, dar cu egală putere şi dragoste aidoma) în jurul lui Bobită, simbolul unităţii noastre naţionale (conjugale, adică). Steagul pe care vieţile noastre şi-au jurat reciproc credinţă, sufletul născut din îmbrăţişarea sufletelor noastre, astăzi îngenuncheate şi amărîte, şi poate goaîe, sub lumina lilială şi adorată a propriei lor creaţii.
Programul acesta „oficial", cum am spus mai sus, un program, totuşi, modest, cu tot cortegiul Iui de surprize, cadouri şi agremente oferite tuturor prietenilor dragului sărbătorit (şi, în continuare, după retragerea fără torţe a micilor invitaţi, oferit copiilor mari, adică nouă, părinţi, rude şi prieteni), anul acesta — pentru prima oară în opt ani — nu a putut fi, nici pe departe, realizat. Ne-am zbătut, şi eu, şi Kitty, am gonit după bani, am vrut să vindem (pînă şi ochelarii mei de soare care, se pare, constituie o piesă rară), ne-am umilit la ghişeele oare ne erau datoare, la „telelii" care ne preţuiau hainele şi covoarele şi alte obiecte casnice, ne-am strîns braţul pe străzi (şi pleoapele, acasă, pe ochi), am făcut, am încercat şi am suportat tot, pentru ca, pînă la urmă, să ne găsim, rupţi de oboseală şi sanctificaţi de ofense, constrînşi să facem ceea ce am făcut: o paradă fără defilare, o sărbătoare naţională fără steaguri şi o retragere cu torţe fără făclii şi muzici militare.
E lesne, cred, de înţeles, că nu lipsa materială care a determinat trista şi săraca sărbătorire a celei mai mari
95
zile din viaţă — a mea şi a fericirii mele — este lucrul care m-ia durut şi mă doare, ca un pumnal înfipt în suflarea mea... Mă dor, însă, întrebările care se adună, categoric şi mustrătoare, în faţa gindurilor mele : De ce ? Cine e de vină ? Nu te simţi cu nimic vinovat că ai căzut pînă aici ?
Şi e şi mai lesne de înţeles de ce — sub pumnii acestor întrebări care încep să curgă, droaie, pe mine — îmi plec capul, mi-1 ascund între mîinile pe oare mi le simt ude şi sărate şi le rabd grindina, care mi se înteţeşte pe cap şi pe spinare.
Şi cu cit pumnii cad pe mine mai adinei, mai grei şi mai groşi, cu atît, parcă, mă simt mai drept şi mai uşurat, sub năvala lor.
9 iunie 1949
Azi-noapte (8 iunie) după o mare şi tristă, şi „sfîşie-toare" pauză (şi lungă) în viaţa şi în meseria mea, mi-am reluat tocul în mînă şi manuscrisul în faţă. (Manuscrisul piesei Icre negtfe, lăsat în părăsire după actul prim, nu mai ţin minte cînd.)
Am scris o jumătate de act »al doilea (prost) pînă la şase dimineaţa, fără întrerupere. Important, însă, este nu ce şi cum am scris. Este numai că am scris. Că mîna ostenită şi inertă pînă acuma, a reînceput să meargă iarăşi — rapid şi precis — de-a lungul paginilor, sub controlul atent (dar nu cine ştie ce) al gîndurilor şi — hai să zic vorbă mare — a „inspiraţiei", care m-a părăsit de-atîta vreme, ca o amantă infidelă plecată în vilegiatură, fără ştirea mea.
Recitind ceea ce am scris astă-seară, constat că „fai trop donne ou trop plein de mon coeur".
Drept care, începutul actului se va reface, odată, sper, cu autorul său, pentru stabilirea unui raport echitabil între ambele părţi ale problemului.
Actul este prea gras, şi eu sub greutatea mea obişnuită. Deci, o să mai iau de la el şi o să încerc să mai
96
pun ia mine. (N.B. Am slăbit 11 kilograme în două luni, şi actul are 28 de pagini în şase ore.)
Dar şi aceste fapte „măreţe", fapte de arme, au ilustrat intervalul de timp de cînd nu m-am mai „exprimat" aici. Azi, de exemplu, am vîndut al şaselea şi ultimul covor de dimensiuni mici. Vînzîncl, între altele şi covoare, am crezut că pot să duc viaţa cu preşul. M-am înşelat, însă. Nici măcar s-o zăpăcesc nu izbutesc. Şi, mîine, pentru piaţă, tot ce pot să dau bucătăresei este o singură replică : N-am î...
„Et, tout va pour le mieux dans le meilleur des mondes posible", cum spunea — mi se pare — distinsul meu amic şi defunct, Voltaire.
(Oare, mă întorc şi zic, şi-o fi vîndut şi dînsul niscaiva covoare ? Sau pe vremea lui se cumpărau numai punctele de vedere ?)
27 martie 1951
Pro domo
N-am mai scris, în atîtea zile (şi nopţi) din cauza frigului. Ni s-a terminat păcura, tocmai cîncl primăvara de pînă acuma (înşelătoare precum e dînsa) şi-a amintit că e prematură şi-a revenit, brusc, la zero grade. Or, dacă gerurile logice ale iernii le suport cu stoicism, la masa de scris, în nopţile mele albe (ca şi scrîşnetul lor) frigu-^ rile acestea nepermise (şi, oarecum, nesincere) de primăvară care revine asupra ei însăşi, îmi îngheaţă vorbele pe buzele gîndului şi toată „căldura mea interioară" se face lapoviţă morală, pînă în vîrful creionului, care nu poate scrie cu mănuşile în mîini şi cu gulerul ridicat peste grafit.
Astă-seară scriu, tot la zero grade (afară), fiindcă ne-a sosit păcura, de dimineaţă, în rezervor. De aceea, din cauza căldurii din casă, mi-e teamă că, în seara asta, gîndu-rile mele au să umble pe manuscris în pijama şi şpicherul lor, creionul, să nu le prezinte programul, în izmene, dacă nu chiar în c... gol.
C-da 5670 coala T
97
★
Aplieîndu-mi (de cele mai multe ori, cu premeditare) „teoria" mea, în ceea ce priveşte „nepornografia pornografiei în expresie" (fireşte, numai cînd aceasta exprimă mai exact, mai plastic, mai „psihologic" etc. ideea) constat că, de foarte multe ori, în aceste notiţe am remuşcări „etice", imediat după satisfacţia sadico-literară pe care o înregistrez cînd mă exprim pe şleau, consecvent cu mine însumi, ca autor al pomenitei teorii.
Şi — în afară de remuşcări — mai am şi impresia (senzaţia i-aş zice, mai exact) paradoxală, că vrînd să mă exprim „pe numele de botez al vorbelor", acestea apar, totuşi, voite, în cu totul alt sens decît al „teoriei" mele, formulată şi susţinută pînă acum numai în practică.
★
Şi fiindcă mă găsesc încă la rubrica Pro domo şi fiindcă de mult n-am mai pomenit nimic „direct" în legătură cu viaţa mea din ultimul timp, menţionez acum că totul e ca şi înainte... Nu s-a schimbat nimic, decît un teanc de file rupte din calendar. Aceleaşi lipsuri — neînsemnate şi uriaşe — aceeaşi activitate stereotipă şi dezolantă, în cotidian, aceleaşi zbateri totale, ale mele şi ale lui Kitty, cu miros de sfîrşit, zbateri ca ale peştilor azvîrliţi pe uscat, o clipă sau mai multe, pentru ca în ziua „ultimă" (sau aproape) să le urmeze satisfacţiile răcoritoare şi anestezice (din punct de vedere al memoriei de moment) ale saltului salvator, la loc, în apă, în aşteptarea noilor pescuiri şi „sejour-uri" pe uscat.
Şi aceeaşi dragoste care ne netezeşte cutele de pe frunţi, ne usucă vorbele rele (şi „grele") pe buze, care ne face mai buni şi mai resemnaţi. Dragostea pentru băiatul nostru. Pentru soarele ăsta mic şi cu strungăreaţă, care ne răsare, în fiecare dimineaţă, în ochi (cînd pleacă la şcoală) şi ne apune seara, în braţe, cînd se culcă.
Fapte diverse
A murit Valjean. Am aflat abia după două săptămîni de la înhumare. „Maestrul" barei de pe vremuri, con-
98
fratele meu mai mare de ani şi prietenul meu de-o vîrsta cu mine. A fost, înainte de toate, un causeur. Pe urmă, celelalte : dramaturg, prozator, advocat mare, director general al teatrelor etc. Un causeur rar şi, să zic aişa, „cult" în materie. Fiecare causerie ,a lui era o pledoarie la bară — a umorului, în special — după cum fiecare pledoarie a lui, la bară, era o causerie umoristică, printre texte de legi şi ^instanţe" juridice.
Valjean a fost şi o inimă. O inimă care, sînt sigur, semăna la „fason" cu el. Rotofeie, bună, caldă, surîză-toare, cu puţină burtă şi cu ochi de caolin şiret, scînteie-tori de inteligenţă oblică, deasupra mustăţilor de mandarin retras la ţară.
Nu ştiu cine mi-a spus (din „sorginte" sigură) că a, murit — anonim, uitat şi singur — de beţie. („Viţiu" la care „căzuse" în ultimul timp.) L-am cunoscut prea bine şi am fost prea prieteni (şi de masă) în ultimul timp, ca să pot crede aşa ceva...
Nu ! Valjean liu putea să moară de beţie, niciodată. S-ar putea, însă, să se fi sinucis cu vin. Ast^, da! Şi! numai asta !
Am început să lucrez „intens" (cu Ionel Lazaroneanu în colaborare) la piesa noastră Dimitrie Cantemir, pe care ne-a comandat-o Teatrul Municipal. Deşi discuţiile în jurul scenariului prezentat au fost „foarte serioase" şi interesul directorilor teatrului şi colectivului de resort, foarte „vădit", deşi am. căzut de acord şi contractul se pregăteşte în acest moment (ca şi avansul legal şi respectiv, prin urmare) eu, totuşi, sper — pînă la urmă — tot într-un „chiul". Ar fi şi păcat să se strice „noua tradiţie" în teatru. Dar, chiar dacă mi-1 vor trage cei de Ia teatru mie, eu n-am să-1 trag lui Cantemir şi tot îl scriu pînă la ultima replică, de dragul subiectului şi al lui Lazaroneanu.
★
Mi-a fătat pisica trei şoareci orbi. Şi unul dintre ei este -alb (seamănă, desigur, cu unul din taţi) cum sînt cei
99
care scot planete de tînăr şi de fată mare, din cutia cu destin a caterincilor, cu proprietarul ori chior, ori cu picior de lemn.
însemnări
Cînd furtuna e supărată, tună şi fulgeră din te miri ce.
★
Suspinele femeilor sînt ţipete călugărite.
Aş fi curios să ştiu cîţi muguri şi-au pocnit florile în noaptea asta. Nu ca să-i număr. Ci ca să-i sărut pe toţi.
★
Aţi privit vreodată mugurii care sînt gata să plesnească ? Fiecare parcă are sub surtuc un înger alb, căruia abia îi mai poate stăpîni aripile...
★
Sînii primăverii nu au sfîrcuri. Numai muguri.
★
Cu fiecare primăvară care se repetă, îmi dau seama cît ele identic e omul.
★
Anotimpurile: cele patru operaţii matematice ale timpului.
★
Singura variaţie — în faţa gîndului fix al morţii — sînt anotimpurile.
Totdeauna am impresia că iarna e înmormîntată de primăvară. Şi niciodată că vara îngroapă primăvara, ori că toamna înhumează vara. De ce ? N-aş putea să precizez!
100
★
Iarna este cel mai singur dintre anotimpuri.
De multă vreme, în afară de „notiţele" acestea (fără cap şi fără coadă, fără premeditare şi fără obiectiv, romantice ori vulgare {...]) şi de obligaţiunile mele profesio-nale-scriitoriceşti, n-am mai scris nimic la „operele" mele de longue haleine, începute pentru, peste şi din viaţă, cu maturitatea jumătăţii de veac pe care am parcurs-o pînă azi şi cu „experienţa", „disciplina" şi „ponderea" pe care treizeci de ani de literatură, profesată zi de zi, o implică, în faţa acestor „opere" ale mele (pe care, în gînd — pe liniile lor mari şi uneori, chiar intime — le ştiu pe dinafară) pe care le gîndesc, le coc, Ie frămiînt (trebuie să scriu întîi „frămînt" şi pe urmă „coc") de atîţia ani de zile, în faţa operelor mele, zic, în curs ele „oficiere" (căci, în felul meu, eu „oficiez", cînd scriu), opere în care am vrut să-mi însemn — matur — trecerea mea scriitoricească prin viaţă, mîna mea rămîne ţeapănă, condeiul rece, pagina străină şi gîndul — gîndul acela care îşi bate aripile impalpabile, atrase în jurul propriei lor lumini, deasupra fiecărei vorbe a scriitorului, la masa lui de lucru — îmi este absent.
Nu mai cred în mine şi în opera mfea ? Niciodată ! Cred, din contra, mai mult ca niciodată. Sînt hotărît abia să „debutez" în operele mele de maturitate. Atunci, de ce nu mai am curajul (ori „atracţia", chemarea, ori puterea, ori slăbiciunea) să le redeschid paginile, părăsite fără motiv şi fără explicaţii, nici pentru ele, nici pentru mine ? Cine mă împiedică ? Ce, mai bine zis ? Eu, în ceea ce priveşte opera mea, am fost un incestuos... Opera mea s-a născut din mine şi eu am trăit cu ea. Numai cu ea. Numai pentru ea... Viaţa pe care i-am elat-o, m-a ajutat, m-a „determinat" să o trăiesc pe-a mea.
înainte de mînuţa actuală şi adorată a copilului meu şi de mîna tandră, prietenă şi înţeleaptă a lui Kitty, mîna operei mele mi-a smuls de nenumărate ori revolverul de ia tîmplă şi mi-a spart paharul cu otravă, în timp ce-1 duceam spre gură. Am trăit — cît am fost singur pe lume
101
— numai pentru ea, ca o consecinţă a ei. Ca o obligaţie, pot spune... Şi după ce n-am mai fost singur şi în casa mea au bătut, alături de-.a mea, alte inimi şi inimioare, tot opera mea a rămas ctitorul şi climatul sub semnul căreia s-a întemeiat căminul meu şi şi-a trăit lumina, căldura şi fericirea lui. Atunci ? Atunci, cine (iarăşi mai bine zis ce) mă ţine departe de marea mea ursită şi „dominantă", în viaţă ?
Iată întrebări şi probleme la care îmi propun să răspund, totuşi, într-o carte şi care, desigur, nu îşi aveau nici locul, nici rostul în cadrul acestor notiţe, al căror scop este ele a nu avea nici un rost, după cum — vorba lui Jarry — „idealul unui om fără ideal este ca să aibă puţin ideal", şi care „notiţe" — cum spune Johan Rictus —> „ca sent la merde et Ies lilasu.
Primăvara, în provincie, cei dintîi lilieci înfloresc în curtea domnişoarelor bătrîne, şi primele fire de ceapă verde răsar pe straturile din grădinile fetelor măritate în cursul anului.
★
Laleaua n-are parfum. Dar are corp!...
★
Mărgări tarelui rîde cu lacrimi.
★
Primii ghiocei parcă nu sînt de adevărat. Şi ultimii parcă sînt împăiaţi.
★
Toţi macii poartă monoclu. Chiar în grîu.
★
Numai boii cred că macii din lucerna sînt cereale.
102
Primele „cîrciumărese" de primăvară — la ţară —* parcă stau în c... pe marginea straturilor şi se spală pe picioare cu apă de soare rece.
în toate florile, ziua, e un pic de clar de lună uitat de azi-noapte şi, noaptea, un strop de soare rătăcit de azi-dimineaţă.
Vitele se înşală cînd îşi închipuie că pasc florile de cîmp. Le ofensează numai.
Am văzut o dată, la noi, la moşie, un bou cu un smoc de margarete în gură. Şi, nu ştiu de ce, mi-a făcut impresia — netă — că mănîncă o îngheţată de lămîie. Poate unde îi atîrnau, cleioase, din gură, balele strepezite de amurg.
★
N-am nevoie de flori la înmormîntarea mea, fiindcă plec cu toate grădinile mele în mine.
★
„Grădina lui Dumnezeu14 ţi se pare mare, numai cînd te uiţi de sus la ea.
★
Stil: într-o zi, admirabil de plicticoasă, a plouat îngrozitor de distractiv.
★
Sclavul tot sclav rămîne, chiar dacă lanţurile îi sînt de aur.
★
Lanţurile nu se desfac. Se rup.
103
Grădina de pe terasă (săpată, greblată, vopsită etc.) aşteaptă să-i cumpăr şi florile. (Evenimentul se va produce mîine, cînd iau leafa.) Voi avea, deci, o nouă varietate de flori pe terasă : flori de leafă.
Două lucruri n-am putut să fac niciodată : politică şi traforaj.
★
Acum, „recitesc" ca să mă informez. Şi pe cînd „citeam", îmi mai închipuiam că mă cultiv.
★
Cînd ţi se spune că eşti scriitor de viitor, să ştii că ai trecut de mult pe lîngă el.
★
Micile mele tristeţi depăşesc dimensiunile lumii.
★
Criticul literar : „Hai, tată, să-ţi arăt pe unde m-a făcut mama".
★
Cînd te-njură criticii, editorul a şi pus ediţia a Il-a sub tipar.
Oaia, către critic : „Mă, căpuşă, care trăieşti din lina mea ! Mă aştepţi să făt iarăşi, ca să-mi mănînci mielul fript ? Dar la tîrlă ai fost ? La strungă te-a dat ? La „berbece" ai pătimit ? Nici cioban n-ai fost, să-ţi aud măcar trişca în singurătăţile mele. Atunci, ce cauţi în stîna stelelor mele ? Ai fost vreodată „la vale" cu mine, ca să-mi cunoşti zădufurile şi ploile, arse şi încîlcite, în lînă ? Ai. păscut, alături de mine, iarba puţină şi sălcie a tristeţilor prăfuite, spre Dunăre, ori chiciura de iarbă rece şi tare a luminişurilor de pe munţi ? Ai gîndit, ai răbdat şi ai
104
suferit, ca mine, între lapoviţe de soare şi geruri de lună plină ? Atunci, cu ce drept te încîlceşti, căpuşă, în lîna mea, cînd e gata tunsă sau e pînză bătută. Şi cine eşti tu ? Cine ? Cine ? Cine ?
★
Florile îşi scriu jurnalul şi fluturii memoriile.
★
Dintre toate florile de primăvară, cele mai indicate să se apuce de literatură mi se par violetele. Şi sînt sigur că nu vor vedea chiar totul în albastru.
★
Fătălăul florilor : trandafirul (că e şi „roză", în acelaşi timp).
★
Garoafele cumpărate pe stradă sînt ţigănci. Luate de-la florărie, sînt gitane.
★
Florile, în vaze, se ofilesc de dorul straturilor.
★
Protestul florilor culese este însuşi parfumul lor..
★
Cînd spui că ai cules flori, minţi. Le-ai asasinat, bestie, cu premeditare.
Parfumul garoafelor are şolduri. Al mimozelor, numai; sîni.
★
Să ştiţi că n-am murit de cord. Numai de inimos ce-am fost.
105
Orice crin susţine că Burbonii au fost nişte rude ale lui de neam prost.
★
Toate crizantemele se nasc la sfîrşitul vieţii.
Chiparoasele : serviciul alb de pompe funebre ale florilor.
Chiparoasele duhnesc a parfum...
Şi morţii adie a chiparoase.
Fracul bujorilor : un vas de pămînt smălţuit ; şi rochia de seară a violetelor : un cristal de „Laliwue", subţire şi transparent.
Sînt unii care, cînd îşi pun o floare la butonieră, parcă li se vede c...
Trandafirii înţeapă ca să dea subiecte fabuliştilor şi să furnizeze „cugetări" literaţilor. Altminteri, n-au nici un fel de interes.
Nu toţi trandafirii cu coadă lungă sînt binecrescuţi.
A doua limbă maternă a fiecărui om din orice ţară : limbajul florilor.
★
în limbajul florilor, punctuaţia o pune numai cel ca-re-1 primeşte. Nu cel care îl emite.
106
Frăulein Else m-a învăţat limba germană. Mademoi-selle Francine, limba franceză ; tata, limba latină ; Miss Macige Mouldaun, limba engleză ; Ramiro Ortiz, italiana. Şi Grădina Publică din Cîmpulung m-a învăţat „limbajul florilor", cu care m-am înţeles şi m-am explicat, perfect, în orice ţară prin care am trecut.
28 martie
De cînd ne-a sosit păcura, s-a încălzit vremea în casă.
★
Ce tristă ţi s-ar părea prima rîndunică, dacă ai şti că o vezi în ultima primăvară !
★
Pe1 casa vecinului a sosit barza, la cuibul de anu,l trecut. Am salutat-o de pe terasă, ca pe o cunoştinţă şi nu mi-a răspuns. Probabil că era fi-sa şi nu mă mai,ţine minte.
★
în superba dimineaţă de astăzi, mi-am plimbat inima, în talie, prin Cişmigiu.
★
Primăvara nu vine. Izbucneşte.
★
Am văzut primul liliac alb înflorit. Parcă era plin cu îngeri.
★
în fiecare copil, am impresia că e ceva din băieţaşul meu... Şi, în el, mi se pare că e ceva din toţi copiii cei'alţi.
107
★
Sufăr cînd văd că băiatul mi se face mai mare decît braţele. L-aş fi vrut toată viaţa pe măsura lor.
★
După ce îmi ţin băiatul o clipă în braţe şi pleacă, toată ziua mi-e frig între ele.
★
De la Bobită
Vorbeam amîndoi „serios", înainte de dejun :
— Tăticu ! (Aşa îmi spune acuma.) Dragostea ta pentru mine are margini ?
— Nu.
— A mea pentru tine are... Şi de la marginile ei încolo,, eu nu te mai iubesc. Te ador.
Şi nu m-am împuşcat, imediat, ca un tîmpit, ca să fi fost sigur că am murit „în culmea fericirii".
Tot de la el:
— Tăticu ! Jules Verne a avut copii ?
— Nu ştiu ? Dar de ce mă întrebi ?
— 'Fiindcă eu cred că trebuie să fi avut.
— De ce ?
— Că, de dragul lor, ca să iiu-i lase orfani, n-a „îndrăznit" să facă nici o călătorie de-a lui, cle-adevărat, şi le-a făcut pe toate de-acasă, în gînd. (I-am explicat că Jules Verne a călătorit mult, totuşi, şi de-adevărat.)
★
Şi tot el:
De „ziua mea", după ce m-a sărutat, dimineaţa, cum a deschis ochişorii :
— Ştii, tăticu, că mie nu-mi place niciodată cînd e ziua ta de naştere.
— De ce ?
— Fiindcă ştiu că împlineşti, mereu, cîte un an mai mult.
— Şi ?
108
— Şi-aşa... nu ştiu cum... parcă simt că te depărtezi de mine şi-mi vine să plîng...
Şi-a fugit repede, cu două lacrimi mici înflorite în ochi. Restul le-am plîns eu. Şi mari !
Ajunge o singură lacrimă pentru naufragiul unei inimi.
★
Femeile nu naufragiază niciodată pe propriile lor oceane de lacrimi. Se menţin pe linia de plutire.
★
Lacrimile bărbatului sînt cu barbă şi ale femeii cu
scop.
Lacrimile femeilor plînse în public sînt totdeauna îmbrăcate în ţinută de ieşit în oraş.
★
Femeile părăsite plîng numai în societate.
★
Lacrimile femeii părăsite sînt, în primul rînd, literare. Şi, pe urmă, om vedea !
★
Un bărbat care plînge singur, trebuie să-şi zboare creierii, înainte de a-şi şterge ochii.
★
Vara, sufletul face plajă la lună plină.
★
Cred că afecţiunea mării pentru vapoare nu e niciodată sinceră.
109
Aş vrea să fiu, pe ocean, într-o copaie şi mă uit cum naufragiază un transatlantic.
★
Vapoarele au cucerit mările, dar nu le-au învins.
★
Marea pluteşte totuşi pe deasupra vapoarelor...
★
A fost atîta primăvară astăzi, încît ghiozdanul băiatului meu, cînd s-a întors de la şcoală, era plin de lene. Cărţile le uitase în pupitru.
★
Am văzut prima rîndunică din anul acesta. Era foarte grăbită, fiindcă îşi căuta casă pe strada noastră.
★
Aş vrea să am pe terasă (sub streaşină casei) un cuib de rîndunele, ca să-mi povestească, seara, impresii de călătorie şi să-mi ciripească note de drum.
★
Barza parcă are picioare de împrumut, şi cocostîrcul proteze proprii.
Nu mai cuget demult. Prefer să mă gîndesc, fiindcă asta nu mă angajează la nimic.
★
„Cugetarea" trebuie să iasă în lume în fracul cuvintelor, nu în izmenele lor. (Ca asta, de exemplu.)
★
Poţi să cugeti şi în c... gol, cu condiţia să te exprimi bine îmbrăcat.
110
Cei mai sociabili oameni sînt cerşetorii. întind mîna la toată lumea...
— Mare mincinos eşti, mă !
— Aş ! Mă prefac ! Sînt mult mai mare decît crezi tu.
N-am mai minţit, de cînd spun vorba asta.
Marea artă a minciunii stă în verosimilul ei...
Mincinoşii se împart în două mari categorii : eu şi ceilalţi.
Minciuna e o a doua viaţă a omului. Poate chiar cea pe care ar fi vrut s-o trăiască de-adevărat.
în anemia vieţii, minciuna e un tonic puternic.
Minte-mă ! Dar minte-mă de-adevărat !
*
Minciuna, în ea însăşi, poate să fie un perfect adevăr, în circulaţia ei, însă, e un adevăr care a greşit adresa intenţionat.
— Eu n-am minţit niciodată, în viaţa mea...
— Afară de data asta.
Femeile mint clin lipsă de fantezie si bărbatfi d|in exces.
111
Minciuna femeii este interesată şi a bărbatului comică.
★
Adevărata minciună trebuie să fie spontană.
Minciuna premeditată nu mai aparţine fanteziei, ci caracterului.
Decît să minţi bine, mai bine spune adevărul prost. Femeia minte şi oglinda.
Cine n-a minţit niciodată în viaţă, nu cunoaşte decît tristeţea adevărului.
Minciuna nu trebuie să poarte niciodată doliu după ea.
★
Minciuna e sora cocoşată si nemăritată a vieţii.
Minciuna iese în fiecare zi în oraş, în timp ce adevărul stă mai mult acasă...
La plajă, minciuna face băi de mare, iar adevărul de nămol.
Aş vrea să fiu o masă de cafenea, la care doi mincinoşi îşi povestesc viaţa.
112
Adevăratul mincinos îţi spune adevărul în spate şi minciuna, verde, în faţă.
★
Singurul meu regret sincer, din „cariera" mea ele mincinos, este că n-am putut să mă mint şi pe mine niciodată.
★
— Să fie al dracului, dacă te mint, na ! Dracul (apărînd) :
— Poftim, coane ! Cu ce doriţi să vă iau, pe jos sau cu taxiul ?
★
Trebuie să fi răsărit luna dincolo ele jaluzele. Simt că ■îmi vine să scriu versuri.
★
Poeţii apun pe mesele de scris, în zori.
★
Prima mea odă închinată soarelui am scris-o tot într-o noapte cu lună.
Admir soarele şi prefer luna.
★
Lumina soarelui încălzeşte şi căldura lunii luminează.
★
Dacă soarele e monoclul zilei, luna este face-ă-main-ul nopţii.
Soarele preferă reuniunile sportive şi luna seratele literare.
C-cia i3670 coala 6
113
Vara, la mare, cu soarele am raporturi numai de piele. Cu luna le am de inimă.
Zilele fără soare sînt la fel de scurte. Dar nopţile fără lună sînt nemăsurat de lungi...
Primele mele versuri le-am scris cu tocul muiat întreg într-un pic de lună plină.
★
La lumina soarelui n-am putut să scriu decît cărţi-poş-tale ilustrate. Restul operelor mele e scris pe lună.
★
La moartea mea aş vrea să am funeralii de lună plină.
★
Cu soarele stai de vorbă. Cu luna îţi faci confidenţe.
30 martie
Pro domo
Mi-am dat demisia din calitatea de redactor-prim al revistei Urzica. Pierd douăzeci şi două de mii de lei, sigure, pe lună, dar cîştig, în schimb, douăzeci şi două de mii de gînduri probabile pe zi.
★
Cînd mizeria îşi arată colţii, marea înţelepciune este să te faci dentistul ei de casă.
★
După lovitura „materială" a demisiei mele, casa mea parcă s-a redresat moralmente. Totdeauna îţi e mai puţin frig în casă, cînd ştii că afară este un ger inevitabil.
114
★
De cînd cu zilele astea de primăvară, băiatul nostru îi preferă lui schwester strada şi nouă, părinţilor, maidanele. Dar, în timpul „liber", cred că tot pe noi ne iubeşte mai mult, ca locuri virane.
Numai cînd te plesneşte mîna unei femei, îţi dai seama cît ar fi putut să te mîngîie.
★
în fiecare mînă pe care ţi-o întinde o femeie e şi un pic de caşcaval la care ştie că te-ai întinde.
2 aprilie
Ieri, 1 aprilie, n-am scris nimic, într-adins, ca să nu se creadă că ar fi fost de păcăleală.
Fapte diverse
Ieri am fost „la o gustare" (foarte bine pregătită) la Dida şi Charlot Calimachi. A mai fost Aclerca cu soţia lui, Sanda Movilă. O după-amiază — prelungită pînă la zece seara — foarte „literară" şi agreabilă. Două actriţe (Dida şi Kitty), 6 poetă (Sanda Movilă) şi trei scriitori (de tonuri şi potente diferite), noi.
Am hotărît (noi, bărbaţii) să începem, de mîine, o piesă istorică, în colaborare : Ion Vodă cel Cumplit (Adică, Calimachi = Nea Ion ; Aderca ■= Vodă, şi eu... Cel Cumplit... în meserie.) '
Ce-ar fi dacă noi, ceitrei autori viitori ai lui Ion Vodă cel Cumplit, vom fi ucişi de public, după premieră, legaţi de coada a patru cămile. Cred că m-aş prăpădi de rîs de mutra lui Calimachi, care, desigur, ar spune : „Oh! Le jpublic ! Quel chameau !
115
Calimachi e un imens poet, nescris încă.
însemnări
Nu mai trăiesc demult în viaţă. Mai circul prin ea, din cînd în cînd.
Am văzut un mort care părea „plin de viaţă". Şi eu semăn a mort, în plină existenţă.
In primele nopţi de primăvară ninge cu violete reci. De aceea, zorile lor parcă se deschid peste zăpezi de catifele vinete.
★
Azi m-am plimbat cu bicicleta lui fiu-meu, ca să-i dovedesc că orgoliul meu încă mai pedalează.
★
Gîndul nu are repaus duminical.
★
In fiecare duminică, viaţa îşi face o poză â la minut, cu cîte un recrut de mînă.
■*
Toate duminicile de primăvară umblă cu ochelari de soare, chiar dacă plouă peste ele ca toamna.
★
Cînd îţi înfloreşte primul pom în curte, chiar şi nevasta ţi-o iubeşti cu flori de zarzăr la butoniera dorinţei.
Încep să-mi dau seama că viaţa mea începe să se termine în... notiţe. (Asta e „notă informativă" pentru mine).
116
★
— Atenţie, „maestre" ! După ultima piesă o să înceapă lumea să-ţi spună „coane".
★
— Goane ! Eşti ameninţat grav ! O să-neeapă „una lume" să-ţi spună „maestre", dacă nu te reculegi, cît mai e vreme.
Adevărata istorie a lumii fticepe din clipa cînd te-aî născut. După moarte, sînt numai zvonuri...
★
Nici un împărat nu m-a depăşit. Eu am domnit, cît viaţa, ca un despot peste incalculabile popoare de gîn-duri.
★
în viaţa mea n-am înşelat nici o femeie. Cel mult, ne-am păcălit reciproc.
★
• Tragedia finală a unei actriţe stă în acelaşi trup cu care a făcut farse pe vremuri şi drame pe timpuri.
★
Femeia se: răzbună pe pielea ei.
★
Fiecare pom înflorit e o poezie — pe rime date — pe care n-am scris-o, de frică să nu-i compromit imaginile de pe crengi.
★
Primăvara o iubesc de la fereastră. Vara, de pe terasă. Toamna, din circiumă şi iarna, de la gura sobei.
★
Toate nopţile îşi pierd vremea pînă dimineaţa.
117
★
Toate nopţile sînt bolnave de insomnii.
★
îmi place somnul de după-amiază. Şi-1 bag în mă-sa ; e ăla do veci.
5 mai
O lună şi mai bine de cînd mi-am: părăsit „notiţele". Am fost enorm de ocupat... cu lenea.
★
Lenea creează. Dacă nu altceva, măcar leneşi. Lenea este marea siestă a gîndurilor.
Munca e o datorie şi lenea o virtute.
★
Ca să vă daţi seama cît e de greu ca să fii un perfect leneş, număraţi-i pe ceilalţi şi calculaţi proporţia.
★
Sînd spui cuvîntul „lene", parcă te întinzi pe el ca într-un chaise-longue.
★
Am muncit enorm, ca să-mi ciştig'lenea zilnică.
★
Am ostenit de lene. Trebuie să mă apuc de muncă, ca să mă odihnesc.
★
Nu e adevărat că lenea e „cucoană mare". E numai „fată bună".
118
Lenea depăşeşte dimensiunile timpului.
+
Lenea n-a avut niciodată calendar de perete sau agendă de buzunar. De telefon, ce să mai vorbfen ? Nici nu ştie că s-a inventat.
Cînd plouă, lenea nu-şi deschide umbrela. Stă aşa!
★
Lenea s-a lăsat de tutun, fiindcă n-avea cine să-i puie ţigara în gură.
★
Lenea nu e nici un fel de rudă cu trîndăvia.
★
Tnndăvia e Vne de neam prost. Lene neproduc-ivâ
★
li vorbeam lui Bobită despre lene, pe tonul celor de mai sus. (Vai, ce tată denaturat!) La început, surîdea amuzat. Apoi a devenit atent, serios şi, în cele din urmă, preocupat. Concluzia a fost următoarea :
— Tati, ştiu eu de ce mă „duci" tu pe mine cu „teorii" de-astea de-ale tale şi despre ce vrei să mă convingi cu asta! E, află că mie tot nu mi-e lene să mă joc. Dar dacă vrei să-ţi fac plăcere, mîine nu mă duc la şcoală şi „te fac" o lene pe terasă !
Călugăriţele din mînăstirea verde a salcîmului de peste drum şi-au expus dantelele de Bruges pe ramurile înflorite.
Cînd înfloreso saleîmii, îmi aduo aminte, totdeauna, de Barbu Delavrancea. El mi-a prezentat, personal, cei dîn-
119
tîi salcîmi, îri Bunicul din cartea de citire de clasa a IlI-a primară.
★
Am citit o carte care „mi-a plăcut14 enorm : La viciile femme (şan dame) des rues, de Gheon. Am găsit-o — cu filele netăiate — în rămăşiţele pămînteşti ale bibliotecii mele, scoasă la mezat. (Auzisem, probabil, despre ea, pe vremuri, cînd a apărut, drept care o cumpărasem.) Şi — tot în luna asta de lene — am citit o admirabilă piesă de teatru, nejucată şi inedită „Ţ. F." (Ţara Fericirii") de unul, Tudor Muşatescu.
Omagiul meu recunoscător ambilor autori.
Auzite la bodeguţa din Popa Tatu :
— Aşa că, degeaba insişti, dragă Gogule, că nu mă convingi. Nu mă lupt cu morile de vînt, că face curent din aripi şi mă trage !
—■ Nea: Victore (Victor Chirea e unul din patroni), mai am ceva de plată ?
— Un cinzec.
— Care vine ?
— Nu ! Ăsta pe care l-ai băut acuma...
— E-n regulă... Atunci mai dă-mi unul si sîntem chit.
Mi-e dor de o duminică la ţară. O duminică îmbrăcată în costum naţional, cu maramă de soare subţire pe cap, şi qu şabace de flori de cîmp bătute pe ie. Şi cu curii tari şi reavăni sub fotă, cu dealurile strînse în cingătoa-rea de fir arîului care le înconjoară. Şi cu busuioc crud, strivit pe macii creţi din sfîrcul ţîţelor de piatră dulce.
— Dumneata, ca autor dramatic, ce crezi că e viaţa, maestre ?
120
— O tragedie.
— De ce ?
— Fiindcă toate personagiile ei mor pînă Ia urmă.
— De ce nu mâi scriţi teatru, maestre ?
■— De unde ştii dumneata că nu mai scriu ?
— Fiindcă n-am mai văzut nimic de dumneavoastră.
— Adevărat ! Şi, la sertar, nu dau bilete de favoare...
— Tu ai vrea să mori ?
— Nu ! Dar de ce mă întrebi ?
— Fac o anchetă printre prieteni.
— Şi tocmai cu mine te-ai găsit s-o începi ?
— Nu eşti primul.
— Las' că ştiu eu ! Aşa ne spui la toţi, să ne consolezi, după ce ne-ai cobit la fiecare cel dinţii.
★
După zece volume de poezii, maestrul Radu Rosetti ne-a citit încă una. Se numea Ultimile mele versuri şi a apărut, acum patruzeci de ani, în primul său volum.
★
Cred în toate minciunile poeţilor şi în nici unul din adevărurile filozofilor.
★
In fiecare noapte, adorm cu o carte pe piept şi dimineaţa sînt fericit că nu i-am visat sfîrşitul. Asta înseamnă că am dormit civil, nu profesional.
★
E foarte uşor să fii Ovidiu, cînd ştii latineşte din familie.
★
PhiuuUi! Ce „clasic" aş fi fost eu astăzi, dacă mă năşteam înainte de Cristos.
121.
★
Aş vrea să mor bătrîn. Nu senil.
Senilul e un bătrîn mort mai de mult.
★
De cînd s-au „inventat" avioanele de pasageri, umblu numai cu birja.
★
Plecase spre Şosea să se sinucidă. Într-un buzunar avea revolverul şi în celălalt scrisorile către familie şi autorităţi. (Rog a nu mi se face autopsia... Iertaţi-mă de neplăcerea pe care v-o produc etc.)
în dreptul Ministerului de Externe — cum traversa piaţa, absent, năuc şi obsedat de gîndul morţii — era cît p-aci să-1 calce un automobil. Şoferul a stopat brusc. El, ca o fiară, s-a repezit în gîtul lui şi şi-a înfipt adîne mîinile — prin fereastră — gata să-1 sugrume. Şi ce credeţi că spunea ?...
—- Viaţa ! Era să-mi iei viaţa, criminalule !
★
Mi-e dor de-o „dragoste nenorocită". De-o ultimă dragoste nenorocită. Să sufăr, s-o visez noaptea şi s-o caut ziua; s-o pîndesc „întîmplător" pe drumul pe care trece obişnuit şi să nu treacă, tocmai atunci, fiindcă a luat-o pe altă parte ; să-i scriu scrisori la care să nu-mi răspundă ; să fiu gelos pe văru-său primar cu care se duce la cinematograf (la altul clecît cel la care m-am dus eu ca „s-o văd") ; să-mi dea rendez-vous în Grădina Botanică şi să nu vie, cînd pe toate băncile se pupă alţii ; să nu cumpere revista, exact în ziua în care a apărut în ea o poezie de-a mea, scrisă în cinstea ei ; să comande orchestrei, la „ceai dansant", numai valsuri, fiindcă eu nu ştiu decît tango ; să-mi spună „ironic" că m-a văzut cu „una" de braţ, pe stradă, exact în ziua cînd n-am ieşit din casă, că mă durea în gît; mă rog, să-mi facă tot ceea ce constituie tragicul şi sublimul cortegiu de amănunte
122
al unei „dragoste nenorocite". Şi după ce, în sfîrşit, am izbutit — într-o seară, cînd am condus-o pînă la poartă — să-i sărut buzele (evitînd s-o apuc de talie), să-mi tri-meată vorbă, a doua zi, prin frate-său mai mic (aliatul meu, care m-a costat cofetării întregi de prăjituri), că „mă roagă s-o înţeleg, dar se logodeşte duminică cu ăla cu care o văzusem eu într-o zi, şi-mi jurase că nu este absolut nimic între ei". Dar unde mai am eu norocul, fericirea ridiculă şi dumnezeiască şi tonică a unei ultime „dragoste nenorocite" ? Vorba aia, m-au distrus „sufleteşte" succesele la femei. (După afirmaţia din „concluzie", s-ar putea crede că sînt un „înfumurat". Nu ! Sînt numai un năpăstuit al şansei, un martir al baftei, un mucenic al împrejurărilor. Adică, am fost! Actualmente, Ies neiges d'ăutan etant completement fondues".)
★
Am pe masa mea de lucru un vas de flori (fin, înalt, subţire, ca un „domn bine" într-un frac de cristal) cu cinci narcise în el. Toate cinci şi-au pus bluze albe, scrobite şi fuste verzi ,rjade". Şi s-^au parfumat pe decolteuri (şi după urechi) cu un parfum care miroase a copilăria mea (la ţară, la .Dîrmoneşti, în timpul deniilor) şi al cărui nume nu l-am ştiut niciodată. Are în el {...] ceva din salonul „din faţă", cînd era mama în rochie de olandă albă şi aranja florile în vase ; ceva din tutunul „Bectimis" al lui tata-mare, cînd desfăcea cutia pe foişor, şi din parfumul dantelelor violete de la gîtul şi mînecile „mămăi-ţei" ; ceva din fuiorul bărbii lui popa Costache, cînd ne săruta şi ne ştergea pe crăvătici cu ea, ca un prosop de cînepă aspră (cînd venea la „tabinet", la tata-mare); ceva din batista curată a tatii (făcută „iepure" — numai urechile lui adică — în buzunarul hainei de la piept) ; ceva din şi din cîte n-are cîte ceva... Aşa că, încefpînd dijn seara astă, parfumul anonim al narciselor va purta. — totdeauna ,pentru mine — un nume în care intră vagi, distilate fumuri de depărtare, toate celelalte şi anume „suvenir" (nu Souvenir):
323
Azi-dimineaţă lebedele îşi plimbau triremele albe -pe apa odihnită a lacului din Cişmigiu. Din cauza asia, cînd. primul cunoscut mi-a spus „noroc", eu i-am răsouns „Ave!"
Cînd ai condei, poţi să scrii şi cu tibişiruL
*
Aştept primul fluture pe terasă, ca să nu-I prind şi să-i pun toate florile la dispoziţie.
Am început să-mi „organizez" terasa, în vederea.condamnării mele de trei luni la soare.
★
De zece ani, de cînd s-a născut Bobită, şi îl „citesc", l-am învăţat pe dinafară. De-acum încolo, însă, vine greul. Marea lectură. Trebuie să-1 citesc şi pe dinăuntru. • (Pînă la zece ani l-am „citit". De-acum încolo trebuie să-I „descifrez.)
i'o s-nai
Calul : mezeluri reconstituite.
Găina : rasol cu pene.
Vaca : doica adulţilor.
Cînd începe gîsca să facă gît, se numeşte lebădă.
★
Soarele : monoclu în ochiul cerului.
124
Pro domo
Tocmai 3 iulie
Prin urmare, două luni aproape ele cînd n-am mai deschis — nici ziua, nici noaptea — „registrul44 tragicelor, sau tandrelor, sau liricelor, sau săltăreţelor mele nă-zbitii de gînd şi de stil.
Dacă există „vinovaţi44 pentru această „gravă abatere44 de la ultimele mele „îndeletniciri44 literare, în contemporan (sau „pseudoliterare44, cum sînt, aici), declar că nu fac parte dintre ei, deşi îi cunosc (pe fiecare în parte şi pe toţi la un loc), nu-i numesc şi nu-i acuz.
De „maximas" non curat petor (maximas, fireşte, ca joc de cuvinte în legătură cu potentaţii maximi ai momentului).
Important este că, totuşi, dincolo de „ei44 şi pesiie mine, revin (pentru cît timp nu ştiu) în intimitatea velină şi liniată comercial, a acestor pagini de registru (şi oarecum de înregistrare).
Ca să spun, ce ? (Mai ales în acest „pro domo44, cap de rubrică al fostelor mele însemnări regulate.) Că n-am avut „timp44 să scriu? Aş minţi flagrant., Niciodată nu mi-am pierdut vremea, mai conştient de pagubă, cal în atîta timp liber pe care l-am avut la dispoziţie în aceste două luni de cînd nu mi-am mai „onorat44 jurnalul cu nici un rînd.
Ca să spun că „starea mea sufletească44 m-a împiedicat „să mă adun44 în vîrful creionului, „spre a mă exprima44, jurnalier sau „pe sărite44, în cadrul însemnărilor mele, iarăşi aş minţi. (Dar mai puţin.) Ca să afirm că „n-am avut inspiraţie44, aş spune un neadevăr. (Eu am totdeauna „inspiraţie*', cînd mă decid să-mi „vie44.) Să spun, de asemenea, că n-aş fi avut ce să scriu, ar fi şi această „afirmaţie4, o mistificare. Atunci de ce n-am mai scris nimic ele două luni ? De ce n-am mai simţit, în acest timp, nevoia pe care altă dată o simţeam, aproape seral, de a „aşterne44 (pardon de expresie, pentru termenul „semănătorist44) pe hîrtie gîndurile mele, adunate ad-hoc în şedinţele ele lucru ale „divanului44 meu desuet şi personal ?
125
De ce de la 6 mai şi pînă azi, 3 iulie, n-am mai „notat14 nimic pe aceste file? Lene? Silă ? Dezgust faţă de „faptele" petrecute între timp ? Plictiseală ? Inspiraţie moleşită de căldurile estivale şi de restricţiile (termenul, din punct de vedere material, este modest) care le-au însoţit ? Nu !
Nu ! Nu ! Şi nu ! Şi încă o dată nu, ca să fiu şi mai precis.
N-am mai scris (ca să fiu sincer) fiindcă, în fiecare seară, m-am culcat devreme (ca să închei o zi; rrtfai repede) şi în fiecare dimineaţă m-am sculat cît mai tîrziu, din aceleaşi motive. (Ca să scurtez o zi, cît mai mult.)
Trăiesc într-un somn voit şi insomnie involuntară, noaptea (cea mai „epuizatoare" poziţie nocturnă a omului care se culcă în aşteptarea insomniilor) şi între somnolenţă nevrută şi veghe voluntară, ziua.
Cucăi (cum s-ar zice „olteneşte44), cînd nu trebuie şi sînt de „priveghi44 (cum s-ar spune pe munteneşte), cînd nu e necesar.
Din cauza aceasta, a acestei „toropeli44 morale şi altfel („anapoda44 ar fi termenul care i se cuvine mai exact), toropeală care are determinantele ei (prealabile, „en gros" şi cotidiene, „en detail") persoana şi „personalitatea" mea se află, deopotrivă, convalescente, ambele fiind internate în vastul şi neorganizatul, şi incompetentul sanatoriu al clipelor de faţă. Noroc că „natura44 lucrează, mai ales pentru pacienţii care cred în ea (ca şi mine) mult mai mult, în forţa ei „curativă44 şi empirică, decît în dezolanta şi docta incompetenţă a doctorilor, care cred că toate bolile lumii, şi ale oamenilor ei, se pot vindeca după prescripţiile unui unic şi arbitrar manual de medicină.
La 1 iunie, Bobită a împlinit zece ani de viaţă şi are tot atîţia de fericire (pe de marginile ei.)
Fapte diverse
La 3 iunie, am cununat pe Andreana, fiica nevestii lui frate-meu şi de două ori „nepoata" mea. Fiindcă frate-
126
meu a crescut-o (fata a refuzat — mîndră cum e — la timp, adopţiunea propusă de frate-meu) şi „tată-său de fapt" e vărul meu de-al doilea.
Cred că e unicul caz „de pe lume" cînd naşul s-a împrumutat cu bani de la mireasă, ca să aibă cu ce să facă faţă cheltuielilor cununiei.
Andreaua („Andrei" cum îi spunem toţi) este una clin puţinele fete (rude sau altfel) pe care eu le preţuiesc. Mi-a fost dragă, de cînd era de doi ani şi sînt foarte mulţumit că mă iubeşte acuma, la bătrîneţe (a mea, fireşte).
Fata asta a ştiut să-şi plătească totdeauna poliţele. A fost, la biserica Boteanu, o nuntă „ca-n vremuri normale". Mireasa, Kitty şi Măriuţa erau „superbe", de la pălăriile specialn făcute de Georges (un mare talent, excepţional, „de modisto", cum îi zice Kitty) şi sub imprimeurile d'autant, rafistolate pentru „eveniment" de croitorese anonime, clar foarte „dotate". Tot Cîmpulungiil — exilat sau aflător incidental în Bucureşti — a fost prezent la ceremonia religioasă, într-o emoţionantă şi jerpelită solidaritate.
★
Aperitiv întîmplător, cu Radu Rosetti. (Eu îi spun „nene Radule", şi el mie „maestre".) Superbă bătrîneţe ! (Cred că apropie optzeci de ani.) Şi mintea, şi hazul, şi „fizicul" nealterate. S-ar spune, un om îmbălsămat din viaţă cu propriile substanţe chimice. Păcat că se va incinera. (Este unul din membrii fondatori ai Soc. „Cenuşa" — Crematoriul de stat, de azi —--şi datorită lui mă găsesc şi eu printre primii „incinerabili" de-acum aproape treizeci de ani.)
Şi cred că amîndoi — după suprema ardere — ne vom păstra, totuşi, „mumiile" morale în „piramidele" particulare ale celor care ne-au cunoscut.
Memento
Trebuie să scriu „mult" — sînt obligat — despre prietenul meu drag, Hipolit Mârzescu (actualmente, şaptezeci şi doi de ani de viaţă şi şase de „Angor Pectoris").
127
Una din cele mai pitoreşti şi scăpărătoare inteligenţe pe care le-am întîlnit în... parcurs. Un om de o rară fineţe (din toate punctele de vedere), de o subţire si „vastă" cultură de „nespecialitate" şi un „caracter" de beton armat. Conversaţia lui este „fără egal", din punctul ei de vedere. Mizer, nemîncat (vestimentar cîrpit de el însuşi din ultimele şi distinsele lui petice), omul acesta — Hi-polit al meu, vetustul şi inegalabilul meu prieten, şi-a lăsat barbă, ca să facă economie de bărbier, sacrificîndu-şi „fizionomia" celebră, pentru un fel în plus la ospătărie, în fostele zile de ras — îmi face impresia unui steag, din cele ale armiilor de pe vremuri, care, deşi căzut în luptă, în mîna duşmanului, se simte totuşi liber, numai din foşnetul intim al propriilor sale falduri şi acvile captive, dar neîngenuncheate.
Hipolit (Ipolit, cum îşi spune el) Mârzescu şi-a vîndut hainele şi cămăşile, dar şi-a păstrat fireturile, cu riscul de a le purta, pînă la urmă, pe pielea goală.
★
— Nu mă crezi, iubito, că te iubesc ?
— Nu.
— Atunci, îmbracă-te, să nu răceşti.
4 iulie
Terasa mea s-a „ordinărit". Are prea multe flori.
★
Cînd te simţi uscat sufleteşte, udă-ţi florile din grădină.
Cînd îmi ud florile, sînt în armistiţiu cu restul vieţii.
Detest pe aproapele meu, ca pe mine însumi.
★
Biblia ne învaţă să fim proşti, clar fericiţi.
128
Citeşte Biblia, dacă n-ai recitit-o încă.
+
Cel mai „vîndut" autor pe piaţa mondială a fost autorul Bibliei.
+
Ultima ediţie a Bibliei nu se va tipări niciodată.
★
Biblia : viaţa romanţată a lui Dumnezeu.
★
Dumnezeu nu şi-a găsit încă autorul pentru continuarea Bibliei, de-acolo de uncie a rămas.
+•
Dacă i-aş lua un interviu lui Dumnezeu, prima întrebare pe care i-aş pune-o ar fi următoarea : „Dumneavoastră, credeţi în Dumneavoastră ?"
★
Florile fără parfum sînt domnişoarele bătrîne ale grădinilor.
Cea mai frumoasă origine o au copiii din flori.
★
Am întrebat-o într-o zi pe mama :
— Domnişoară ! (Aşa îi spun eu obişnuit.) Ce-ai simţit tu, în prima clipă cînd m-ai născut pe mine?
— Că m-am împăcat cu taică-tău. (în ajunul naşterii mele se certaseră, fiindcă el vrea „băiat" şi mama „fată".)
Mama e un deliciu gras.
C-da 5670 coala 9 129
*
Anecdotă:
Unul a-nnebunit. Şi nebunia consta în faptul (ce doct mă exprim) că era convins că el e un şoarece. Fireşte, familia 1-a dus la balamuc şi după tratamentul respectiv — vindecat complet — a fost chemat în biroul medicului şef al balamucului, înainte cu un sfert de ceas de a fi pus în libertate.
— E! Dom'le Cutare (1-a întîmpinat doctorul), îmi pare bine că te-ai făcut sănătos şi că ne părăseşti astăzi.
— Şi mie, dom'le doctor. Şi profit de ocazie, ca, să vă mulţumesc încă o dată pentru grija, tratamentul şi condiţiile admirabile în care etc, etc.
— Nu ne-am făcut decît datoria... etc, etc.
— înainte însă de a pleca, dom'le doctor, aş vrea să vă fac o ultimă rugăminte. Să vă cer un ultim serviciu.
— Care ?
— Vă rog să-mi eliberaţi un certificat oficial, prin care să adeveriţi că eu nu sînt şoarece.
Doctorul s-a uitat la el, de jos pînă sus (ori invers, că nu am fost de faţă la scenă) şi văzîndu-1 că nu glumeşte, a început să rîdă.
— Păi, dumneata ştii mai bine ca mine că acuma nu mai eşti şoarece.
— Ştiu, dom'le doctor, şi totuşi vă rog să-mi daţi un certificat că nu sînt şoarece.
— De ce ? Ce să faci cu el ?
— Aşa, ca să-1 am, la un caz de nevoie, pentru pisici.
Nu eu îmi trăiesc viaţa. Astăzi mă trăieşte ea pe mine.
★
Vai! ce-aş putea să mă îmbogăţesc, în viitor, dacă aş seri despre sărăcia mea de-acum...
★
Altă anecdotă (auzită şi atribuită lui Furculescu, unul din „marii" matematicieni — ori ingineri — ai timpului său) :
130
Foarte bogat şi tobă de carte, Furcuiescu, întors în ţară, după studiile terminate strălucit în Apus (eu notez anecdota autentică, aşa cum mi s-a povestit de către îancu Rozman-Botoşahi), faţă de lipsa de înţelegere a „autorităţilor competinteu, care nu luau în consideraţie propunerile lui de „civilizare" în domeniul în care se pricepea, s-a hotărît să-şi înfăptuiască „planurile" în favoarea ţării, pe propriile-i mijloace. Şi a-nceput să facă poduri, canalizări, irigaţii, uzine etc, etc
Alarmată, familia (Furcuiescu nu avea copii, fiind „becher") s-a hotărît să-1 pună sub „consiliu judiciar". Şi şperţuind pe magistratul de resort, gras (şperţui, nu magistratul), 1-â adus pe Furcuiescu în faţa instanţei, „familia" fiind înarmată cu o tîrlă de avocaţi de mîna-ntîi (şi plătiţi „clasa una").
Furcuiescu s-a prezentat fără advocat. Şi, în loc de pledoarie, a cerut permisiunea instanţei să povestească ■—■ în apărarea sa — o fabulă. I s-a dat cuvîntul :
— Onorată instanţă (a început el). într-o zi, o cioară s-a luat la ceartă cu o privighetoare, cioara pretinzînd că ea cînta mai frumos decît privighetoarea. Cu toată modestia ei nativă, privighetoarea n-a admis afirmaţia, sus-ţinînd că ea cîntă mai frumos decît cioara provocatoare.
Şi-atunci, au făcut prinsoare „pe să-i scoată ochii celeilalte, cea care va pierde pariul" şi-au ales drept arbitru pe un porc, care tocmai trecea pe-acolo, în toiul discuţiei. Porcul a primit onoarea, grohăind de satisfacţie şi privighetoarea a început să cînte. Frumos, cum nu mai cîntase niciodată.
La fel şi cioara, cîncl i-a venit rîndul. A croncănit cît a putut ea mai frumos. Şi porcul a dat sentinţa : „Cioara cîntă mai frumos."
Imediat s-a trecut la „executarea" pariului lor. Dar, înainte ca cioara să-i scoată ochii, din ochişorii privighetorii au lunecat două lacrimi mari pe penele obrajilor : „Să nu crezi, cioaro, că plîng fiindcă o să-mi pierd ochii, a zis privighetoarea. Am pierdut prinsoarea, am pierdut-o. Plîng, însă, fiindcă m-a judecat un porc."
Şi Furcuiescu a fost pus sub interdicţie.
îr.i
16 iulie
îi cer scuze Franţei că am lipsit din Paris (şi din motive binecuvîntate) la sărbătoarea ei naţională de alaltăieri.
★
O „mare" cugetaMune:
„Spaţiul" e static şi „timpul" dinamic. (Explicaţia: „spaţiul" stă şi „timpul" trece.)
★
Scriu atît de rar în „registrul" acesta, fiindcă, în ultimul timp, nu mai am absolut nici o treabă care să-mi dea răgazul să mă ocup şi de altceva.
★
Pe cei care o merită, gloria îi învaţă să fie modeşti, după ea. Pe cei care „au obţinut-o", îi face îndrăzneţi, iar cei cărora li s-a oferit, pur şi simplu, sînt ridiculii ei â jamais.
★
Mi-e dor de talentul meu, care — de-acolo de unde-o fi — nu vrea să-mi mai scrie nici un rînd.
★
Talentul meu are domiciliul forţat în mine.
Vai de scriitorul care munceşte ca o vită pe ogoare improprii...
Ultimele mele recolte literare sînt adevărate minuni ale naturii. Culeg din. ce n-am semănat.
★
Mi-am fost, toată viaţa, atît de simpatic, încît mă mai suport şi azi.
132
îmi mărturisesc vîrsta, fiindcă îmi dă mîna să mţă creadă „auditorii44 că sînt mai mic.
Fapte diverse
Era să moară, dintr-o embolie, sculptorul şi amicul meu din copilărie (şi de azi) Constantin Baraschi. Trecutul meu a trăit o zi grea de tot.
Un ceas agreabil, pe stradă, cu Radu Rosetti. Parcă era o ghitară veche cu toate coardele feţii zbîrcite. Şi tot cînta.. domnule !
Pro domo
După, şi după, şi după. Şi. fără, şi fără, şi făra. ,în sfîrşit, Kitty şi Bobită au plecat, duminică de dimineaţă, la Eforie, pentru o lună. A fost cea mai „însorită44 dimineaţă morală a mea, din ultimul meu calendar de resort. Am rămas singur, bolnav şi fără un ban (tustrele „ipostazele44, fireşte, nemărturisite), dar „fericit44 de parcă aş fi avut ficatul nou, punga doldora şi pe ei amîndoi lîngă mine. Aici sau „acolo44, indiferent.
Mă simt foarte „tată44 şi foarte „soţ44, şi foarte mîndru ca om că îi ştiu acolo, la mare, ia soare, la odihnă (mai mult decît binemeritată, în ceea ce o priveşte pe admirabila mea Kitty), în timp ce eu mă pot bucura — seara, pe terasa mea toridă şi înflorită — de imensa bucurie şi satisfacţie de a-i visa fericiţi, oarecum şi cu modestul şi durerosul meu concurs.
★
Azi am primit o primă şi lungă scrisoare de la Kitty, plină de soarele ei propriu şi de scoicile caligrafice ale lui Bobită.
133
însemnări
— Voi ce faceţi de „vilegiatură", Dumitrescu ?
— Dragă, am aranjat perfect. Nevastă-mea s-a dus la Marea Neagră şi eu am rămas la „Mica Blondă".
★
Numai pasagerii se îneacă. Vapoarele naufragiază.
★
Farurile clin porturi sînt inventate de femei. Fac cu ochiul, noaptea, vapoarelor, ca să le ademenească.
★
Toate geamandurile urlă binevoitor.
★
Dacă m-aş apuca vreodată să scriu despre „mările" mele, cred că aş muri înecat în pagini, ca. în valuri.
★
N-am vrut să învăţ să înot, ca să nu-şi închipuie marea că aş fi putut să-mi imaginez vreodată că mă socotesc, cît de cît, mai presus decît ea.
★
Secretul mării nu se usucă niciodată.
★
Cînd marea e pe gînduri, are hulă.
★
îmi place orgoliul cu care vapoarele plutesc sigure peste naufrăgii probabile.
★
Naufragiile : gafele mărilor.
134
Matematicianul (dar convins) :
— Ştii de ce nu se pot număra exact toţi peştii mărilor ? Fiindcă nu se înmulţesc după tabla de logaritmi.
Valurile: şi-a bătut marea albuşurile de ou, în adînc.
Valurile : dantele ude, lucrate la trident.
De cîte ori culeg scoici la mare, aş vrea să aud în ele oile behăind la stînă, pe munte.
Fiecare scoică se naşte în cosciugul ei.
Se zice că în fiecare scoică — cînd o duci la ureche — vîjîie marea. Inexact. Vîjîie literatura.
Pasiunea mea pentru mare s-a manifestat numai de pe uscat.
★
„Ador" numai „accesoriile" mării, ca să zic aşa. (Porturi, ambarcaţiuni, pescari, climă, nisipuri, scoici etc, etc.) Pe ea, personal, o stimez numai ca pe o mamă, căreia îi sărut mîna, ori de cîte ori mă duc „în curtea lor" ca să mă joc cu copiii ei.
★
Dragostea mea pentru mare nu cunoaşte margini. Dar cunoaşte ţărmuri.
★
I De la patru ani începînd, n-am lipsit de la „mare" decît în două cazuri de forţă majoră : războiul din 1916—
135
1918 şi celălalt — tot război — din 1941—1944. Totuşi marea a fost cu mine în permanenţă.
N-am suferit niciodată mai mult, decît la prima „excursie de plăcere" făcută la Constanţa, cu vaporul „Regele Carol", cînd aveam zece ani. Şi asta fiindcă n-am putut să vărs şi eu ca ceilalţi pasageri. Ori măcar ca „muzica militară a Reg. 34 infanterie" care cînta pe punte şi vărsa în instrumente în timpul dansului. Şi flautistul ! Ah ! Flautistul! N-o să-1 uit niciodată cum îşi umpluse găurile flautului din propria lui substanţă, vărsîncl, ca să zic aşa, în triluri.
Răul de mare e un rău special. Mi-e rău, la gîndul că ar putea să-mi fie rău. Dar mal de mer n-am avut niciodată. Numai de „înălţime". Mal d'hauteur. Probabil, fiindcă sînt „auteur", am şi rău aferent înălţimilor.
Prima călătorie „serioasă" pe mare am făcut-o cu un bun şi mai vîrstnic (mult mai vîrstnic) prieten al meu, Le vienx bougre, cum îi spuneam. (Alias, comandorul Tăutu.) Un fel de Pierre Loti autohton, fără talent literar, frumos, distins, homme ă femmes, „causeur" atît cît-îi trebuia unui comandant de vas (şi poate şi mai mult) şi mai ales — mai ales şi dincolo de toate — „marinaros". Cu toate ale lor, admirabile şi specifice, ale „marinarilor1'. De la pipă pînă la pupă.
M-a luat, într-o noapte — la douăsprezece — de la Constanţa (după o cină împreună) la Istanbul. Fără bani, fără paşaport, fără nimic. Numai „pe răspunderea" lui. (Eu eram „lojat" pentru sezon la Carmen-Sylva şi venisem, în trecere, la Constanţa.)
De la plecare şi pînă la sosire, n-am ieşit din salonaşul vasului unde am jucat bridge, cu el şi cu alţi doi marinari „foarte drăguţi". Şi, fireşte, am băut tot timpul. Eu, coniac franţuzesc şi ei şampanie „franceză" (Cordon rouge). Mie, bineînţeles, îmi era teamă să n-am „rău de.
136
mare" şi, deci, aveam „răul meu", căruia i-aş spune „mal d'attendre le mal". La Istanbul, Le vieux bougre m-a predat (el avînd o escală limitată, căci era în drum spre Alexandria ■— Marsilia — etc.) comandantului vasului românesc „Principesa" (şi nu mai ştiu cum), care era căpitanul sau comandorul Negru (dacă îmi amintesc bine). Un marinar înalt, cult şi extrem de „domn". Un pic „preţios" în debit. Bineînţeles, după ce mi-a aranjat situaţia „paşapor-tară" şi mi-a împrumutat bani, buluc, pentru cele două zile pe care aveam să le petrec la Istanbul, pînă la plecarea „Principesei" spre Constanţa.
Două zile astea — cu toată bunăvoinţa comandorului Negru şi a altor marinari români care voiau să mă „piloteze" în Istanbul — n-am ieşit din hotel şi din restaurantul de dedesubt (unde era şi cabaret, de la unsprezece încolo), de frica gîndului reîntoarcerii. Nu-mi ardea de nimic. Nu vream să „vizitez" pe nimeni. Vream, pe scurt, „acasă", pe uscat. Şi presimţirile mele s-au adeverit. A dracului corabie ca „Principesa" asta, numai Ia „vapoarele" pentru Capri am mai văzut. Avea „tangaj", deşi marea n-avea nimic. Şi iarăşi am jucat bridge şi am băut (whisky, de data asta) în sufragerioara din burta vasului.
Şi iarăşi am fost obiectul de tachinării ale marinarilor parteneri de joc de pe bord şi al foarte reduşilor pasageri de pe vas. (Mi se pare că „Principesa" nu era „tocmai" un vas de pasageri.) In sfîrşit, cînd am ancorat la Constanţa şi m-am dat jos pe uscat (era dimineaţa pe la şapte), mi s-a întîmplat ceva cum nu mai mi s-a întîmplat în viaţa mea. Cum am pus piciorul pe uscat, deşi nu eram beat deloc (dealtminteri, ca să se ştie, pînă azi, 16 iulie 1951,. n-am fost beat niciodată), am căzut în c..., pe ţărm., cu picioarele moi, rîzînd singur (şi ridicul) de propria mea situaţie. Eram ca o pijama căzută pe jos, fără om în ea. A trebuit să mă las condus, pe sus, la trăsură, de un locotenent de marină, de pe ţărm (al cărui nume îmi scapă) care mă cunoştea, şi de unul, Albert Manuah, pasager pe-vas cu mine, proprietar al tripourilor din Varna, Constanţa şi al unora din Bucureşti — evreu spaniol, cetăţean bulgar şi un om „delicios şi pitoresc" cu care m-am împrietenit şi am rămas foarte prieten, pînă la dispariţia
137
sa (din tară ori din viată, nu stiu) întîmplată prin anii 1935—1936.
Şi abia după ce am ajuns în camera mea (de la vila „Grigoroviţa", la Carmen-Sylva), pe la zece dimineaţa, am avut în patul meu primul şi adevăratul mal de m\er din viaţă. Şi ultimul pînă în prezent.
★
Sînt un mare amator de peşti. Să-i mănînc, nu să-i pescuiesc, ca amicul meu H. Polizu de la Teatrul Naţional, care este pescar vestit, priceput şi pasionat, dar care nu-şi mănîncă niciodată pasiunea, fiind amator de prins nu de mîncat.
Cea mai mare satisfacţie a lui Polizu (de mai sus) este să se fure singur la cîntar. Pune degetul în tipsia cu peştele, ca să i se pară mai mare „exemplarul" pescuit. (Asta rni-a spus-o nevastă-sa.)
★
Ori de cîte ori revăd marea, mă cert din prima zi cu ea şi nu-i mai spun nici un cuvînt pînă la plecare. Mă răzbun, pe urmă, la uscat, cînd, tot ce aş fi vrut să-i spun în faţă, îi scriu — discret — în versuri.
★
Cele mai „frumoase" versuri ale mele despre mare le-am scris pe munte, la o mie de metri altitudine „deasupra ei".
Mie îmi vîjîie în permanenţă marea în urechi, deşi nu sînt o scoică, ci numai un amant al ei.
★
Cred că cea mai vastă şi mai izbutită „imagine" a mării a găsit-o Eminescu : „Mişcătoarea mărilor singurătate". Te poţi îneca în ea (mai ales dacă e şi o lună plină deasupra, cu certitudine că dispari, aşa cum îi stă bine
138
sinucisului serios), anonim, discret şi definitiv. Ca un parfum care îşi evaporă stropul ultim şi solitar, în grandioasa ei indiferenţă lichidă.
★
Oceanele : mări obeze.
★
Celebritatea : trecerea „din oficiu" a talentului la pensie.
★
Niciodată ultima carte a unui scriitor celebru n-o poate egala pe cea care i-a conferit celebritatea.
★
în clipa în care spui „am fost celebru", înseamnă, implicit, că recunoşti că n-ar fi trebuit să fii.
★
Ca să-mi dovedeşti că îţi meriţi celebritatea, scoate şi uiltima ta operă în tot atît de multe şdiţii în cfte ţi-a apărut prima.
★
Ca să fii celebru, ai nevoie de talent, de noroc şi de editori fără ghinion.
17 iulie
Muncesc pentru tristeţea de a-mi cîştiga pîinea ocazională, pe care cred că o meritam gratuită, zilnic.
★
Toată existenţa mea (povestită de mine) n-ar fi decît o foarte amuzantă culegere de basme triste.
139
Basmul meu l-am trăit numai pentru bucuria copiilor din mine. De cînd ,am un băiat „de-adevărat", nu mai ştiu decît o singură poveste : pe a lui.
★
Mă gîndesc (deşi nu mai notez aici) la moarte, în fiecare zi (ca să nu spun în fiecare ceas). Ca să mi se pară că o aşteptam, dacă o veni prin surprindere şi să nu-i dau satisfacţia că „m-a pus cumva în încurcătură".
Vreau să trăiesc cu încăpăţînare, numai ca să-1 privez pe băiatul meu de clipa în care va trebui să afle că am murit (pînă nu împlineşte măcar cincisprezece ani). A sa că cinci ani de viaţă de ,a mea îi mai are siguri.
Adevăratul înţeles al cuvîntului „dor" nu-1 pricep decît străinii, fiindcă şi-1 imaginează (fiind intraductibil).
★
Cea mai tragică carte de vizită, astăzi, ar fi a mea, dacă mi-aş tipări-o :
„Tudor Muşatescu — fost scriitor —" E mai tragică chiar decît a Iui Dinu Frumuşanu, pe care ar trebui să scrie :
„Dinu Frumuşanu — fost frumos —".
Cînd mă lupt cu somnul, sînt fericit dacă mă biruie.
★
— Taci !
— De ce ?
— Fiindcă vreau să mai stăm niţel de vorbă.
140
★
Deunăzi, m-a-ntrebat Bobită :
— Tată ! Cine a realizat cea mai mare viteză din lume?
— Pe ce distanţă ? l-am întrebat.
— O sută ele metri plat. (Consulta o revistă sportivă.)
— Tot gîndul, 'tăicuţule !
M-a privit profund dezgustat şi mi-a replicat :
— Ea ! Io (eu) fac sport şi tu bancuri. De-aia ai început să faci burtă !
Şi, „jignindu-mă", m-a lăsat aşa „cu burtă" şi şi-a reluat lectura sportivă — colăcel şi cu mîna sprijin la tîm-plă — pe divanul clin sufragerie unde a avut loc acest „colocviu".
★
Am impresia că terasa noastră urăşte toate florile de pe ea. E, desigur, vechea duşmănie dintre beton şi petunii.
★
Cînd ud florile de pe terasă, sînt convins că le ţin conferinţe despre apă.
M-am convins că florile mele de pe terasă mă cunosc personal. Dovadă că, dimineaţa, cînd mă văd, ele nu mă latră ca Puc (căţeluşul pe care mi 1-a lăsat în pensiune Radu Costăchescu şi care doarme între ele), ci mă afumă cu parfumul leturghiilor intime.
★
Cînd ud florile de pe terasă, după o zi toridă, mă răcoresc, în primul rînd, pe mine.
★
într-o seară, o „cucoană" care a fost la mine pe terasă (Irina Giuriade) a rîs de florile mele. N-a observat, însă, că tot timpul cît a mai stat acolo, după asta, toate florile s-au răzbunat şi şi-au rînjit parfumul la ea.
141
Parfumul florilor urîte are ceva „inteligent" în el. Şi „ochi frumoşi", fără discuţie.
★
Florile fără parfum au corp frumos. Exact ca „cineva", cine ştiu eu şi despre care am crezut, cîndva, că o să-mi parfumeze viaţa, dintr-o gravă eroare de botanică sentimentală. A mea, nu a ei.
★
Fiecare floare pe care o arborez la butonieră, e numai sentinela grădinilor pe care le port în mine.
2! iulie
Astă-seară, i-am trimes lui Kitty, la Eforie, pentru Bobită, o jumătate de kilogram de unt. (Prin Radu Costă-chescu. [...]
Creionul cu care scriu (L. § C. Hardmuth „Koh-I-Noor" 1500 F) m-a costat o sută cinci zeci de lei „noi". Dumnealui fiind „din vechi".
★
Acum, la sfîrşitul iubirilor, aştept, în sfîrşit şi prima mea dragoste.
★
Altădată, cînd mă plimbam mult „în sînul naturii", mă dureau tălpile. (Le am foarte sensibile.) Acuma mă doare pămîntul pe care îl calc sub ele. Ce dracu o mai fi şi asta ?
★
Sînt „în plină vilegiatură". Fac plajă, noaptea, pe nisipul rece şi liniat de lună al acestor file de registru.
142
în acest moment, luna (aproape'plină) este exact deasupra mea. (Mă aflu pe terasă.) Ei şi! Parcă eu de cîte ori n-am fost mai presus decît ea ? Şi, totuşi, pînă mi s-o slei (din motive de forţă majoră) mîna pe manuscris (nădăjduiesc să mor scriind), n-o să mă socotesc „chit" cu ea. O să-i rămîn dator şi „post-mortem", faţă de cît mi-a oferit benevol şi de cît i-am restituit „constrîns" de obligaţiile mele literare.
Primele buze pe care le-am sărutat, erau reci de emoţia mea.
Ce bine de chiorul ăla pe care l-am văzut, azi, în faţa bisericii Sf. Iosif. Vede numai jumătate din ceea ce se întîmplă.
★
Cînd fiu-meu era mic şi îi duceam ţucalul la pătuc, mă simţeam mîndru ca un amiral de vas de noapte.
★
Mă bucur cînd simt sub creion ultima filă din acest „registru". Să se termine odată şi cu el. Nu de altceva,, dar ca să încep altul nou.
★
A-nceput să răpăie ploaia afară. Noaptea îşi bate darabanele cu beţe ude, peste care se încruntă tutelar sprinceana de plutonier-major a unui fulger pilit de furtună.
★
A tunat şi nu s-a adunat nimeni.
Nu ştiu cît ţin la mine, dar — judecind chestiunea adine — îmi dau seama că, fără mine, n-aş putea trăi.
Tot gol sînt, şi îmbrăcat în frac.
★
Niciodată nu mă simt mai bine îmbrăcat, decît atunci cînd sînt la piele.
Doamnelor ! Nu vă mototoliţi „nudul", că nu se mai poate călca niciodată.
Nota Bene
Acest „registru", început la 22 iulie 1951, mi-a fost „oferit" de doamna Pic Ferechide (pe care nu am plăcerea s-o cunosc personal) prin fiul său Sandu, de la care a aflat că — în lipsă de hîrtie bună — scriu pe „registre".
$e pare că acest „livre de comptes" i-a fost dăruit doamnei Ferechide cu ocazia căsătoriei sale, acum nu ştiu cîte zeci de ani.
Drept care îi mulţumesc aici, pe prima lui pagina.
22 iulie
„Cînd ucizi, nu trebuie să te gîndeşti la «curtea cu juri», că-ţi tremură mîna". (Aşa îmi spunea un amic oare, vrînd să împuşte pe soacră-sa, în bucătărie, a nimerit lăp-tăreasa, care tocmai intra. Justiţia 1-a achitat, ca şi soacră-sa, dealtminteri, care, după un an de la proces, 1-a făcut să se spînzure în magazia de lemne.)
★
Vara face plajă pe terasă, alături de mine, goi amîndoi şi cu coapsele despicate spre soare, într-o dogoritoare şi lilială promiscuitate.
★
Furtunile de vară : crizele ei de nervi.
144
într-un fost acvariu — rătăcit pe terasă (e mic şi cu geamurile plesnite) a răsărit o pătlăgea roşie şi bastardă. (In acvariul ăsta Kitty pusese pămînt şi sădise o /muşcată cu părinţi legitimi.)
„Roşia44 are, deocamdată (căci mai face încă flori), nouă pătlăgele, grase, tîrtoşe şi sănătoase, cu şoldurile doldora de soare şi cu obrajii rumeni ca ai siliştencelor, după horă, cînd le aburesc ţîţele şi li se încing creţurile cizmuli-ţelor de plăcere estivală şi din cauză „ghe duminecă, mă rog frumos44.
24 iulie
Am mai spus — în alte caiete ale acestor însemnări şi în repetate rînduri (şi nu ca o scuză, în raport cu „calitatea44 celor scrise) că, în cadrul lor (nepremeditat, strict intim şi riguros personal), scriu tot ce-mi „trăsneşte44 prin cap, în clipa (ori în ceasurile) cînd încep să le „redactez44, cu nădejdea că, poate, o să-mi „fulgere44 — clin cînd în cînd — şi cîte „ceva44 care să merite (măcar în zigzag) onoarea anonimă şi imensă a luminii care 1-a produs.
★
Cel mai simplu lucru e să fii prolix.
★
Uneori e foarte clar de ce te exprimi prolix.
în toate cuvintele, eu aud întîi înţelesul şi pe urmă •sunetul.
Ce frumos sună şirurile de zurgălăi ale amintirilor, cînd aleargă cu ele la gît iarna.
C-da 5670 coala flO
145
★
Nu sînt încă convins dacă nu cumva sînt mai prost decît cred, ori mult mai deştept decît mă aşteptam. (îmi închipui.)
★
Marea tragedie a prostului este atunci cînd face pe deşteptul. Parcă plouă pe el din propriile lui averse.
★
Prostul nu trebuie să salute deşteptăciunea, ci să se descopere în faţa ei.
★
Nimeni nu se crede mai inteligent ca prostul convins.
★
Prostul nu se descoperă. Se divulgă.
★
Prostia este de familie tot atît de bună ca şi -inteligenţa. Şi deşi „surori siameze" ale „naturii" (creaţiei), purtătorii uneia şi alteia nu sînt fraţi gemeni. Şi cu toate că sînt nedespărţiţi — în circulaţia vieţii — n-au nimic comun împreună. Pardon ! Au capul !
★
De cînd am început să scriu cu ochelari (de presbit), am impresia că sînt foarte departe de ceea ce scriu.
★
Crede tot ce-ţi spune prostul. Din punctul lui de vedere, el spune numai adevărul.
★
Nu te crede în deştepţi, cînd fac pe proştii. Sînt mult mai primejdioşi decît proştii care fac pe deştepţii.
146
Toate „prostiile" pe care le scriu, sînt numai pentru deştepţi.
★
Am recitit recent Le rire. Cartea lui Bergson despre rîs. Şi-abia după ce am terminat-o, am zîmbit.
★
Umorul nu trebuie să aibă frontiere. Numai limite.
★
Am avut un prieten de tinereţe (făcea Silvicultura îa Politehnică) căruia îi gîlgîiau dinţii de rîs, ori ele cîte ori ne anunţa că are de gînd să ne spună o anecdotă.
Asta era hazul lui.
★
La toate premierele pieselor mele, criticilor (care m-au „înjurat" totdeauna) le clănţăneau dinţii de rîs.
★
Mai tare ca umorul nu este decît lipsa de haz.
★
N-am rîs niciodată de „spiritele" confraţilor mei umorişti, din respect pentru ele.
★
Testamentul meu ca umorist : „Hazul meu vă aparţine".
★
Cititorii fără haz să nu citească cărţi de umor. Numai de geografie.
★
Umorul: haz cu studii la bază.
★
Multe mirese se căsătoresc, fără să-şi aibă inima invitată la ceremonie.
147
Ca să ai umor, pînă la urmă, trebuie să te naşti cu haz de la început.
Umorul este un licenţiat în haz.
Vai de umoristul care nu mai ,are nici un haz.
★
Din fostul tău umor trebuie să trăiască numai ceilalţi.
★
Umoristul, ca să izbutească în carieră, trebuie să lupte ca să ajungă de rîsul lumii.
★
Nu rîdeţi de umorişti cînd nu vor ei, că se supără şi nu mai au nici un haz.
★
Lumea e de-o vîrsta cu mine, fiindcă ne-am născut simultan şi o să murim împreună.
★
Toţi cei care se vor naşte după mine, sînt ca şi morţi pentru subsemnatul.
★
Morţii au un avantaj asupra celor vii. Că habar nu mai au de ei, în timp ce aceştia şi-i amintesc mereu.
★
Aş fi vrut să am orgoliul de a muri cînd vreau eu. Dar de moarte bună.
*•
Scriitorul prost, după moarte, e pomenit de familie. Cel mare e citat de omenire.
148
★
„ftiărele scriitor" a fost atît de egoist în viaţă, încît la moarte şi-a luat şi opera cu el.
★
Strălucirii agresive a diamantului, îi prefer discreţia ternă a platinei.
A fost ca platina. Niciodată n-a avut fason de metal preţios.
Platina îşi are valoarea şi strălucirea înăuntru.
Dacă aurul ar .avea parfum, ar mirosi a zaraf.
Ce neînsemnate sîht furtunile cerului faţă de micile mele plictiseli.
Dacă scazi un fulger dintr-un trăznet, rămîne un tunet celibatar.
Era o femeie destul de inteligentă, ca să nu se observe că e proastă.
Am citit,-cândva, că există o specie de arbori asasini (în BoiTaeo, mi se pare). O altă specie de plante criminale am descoperit-o eu, pe terasa mea. E vorba de banalele noastre zorele.
Crescute printre petunii, se încolăcesc pe tulpina lor, ca nişte şerpi cu inele strînse, şi cînd ajung la gîtul florilor le sugrumă pur şi simplu. Petuniile mor imediat, se usucă, în timp ce zorelele asasine îşi înaintează şerpii pe victimele de-âlături.
149
Şi n-am descoperit un caz izolat. Un strat întreg de cazuri. Drept care, vinovatele au fost judecate şi spînzu-rate imediat de sforile lor, ca să li se ridice mai uşor sufletele colorate la cerurile terasei.
Căţelul meu latră fulgerele. I se pare, probabil, că profitînd de ploaie vor să intre noaptea în curte şi să fure ceva, luminîndu-şi drumul cu lanterna electrică pe care o sting şi o aprind mereu.
★
In copilărie, cînd fulgera, mă închinam ; cînd tuna, îmi băgăm degetele în urechi şi cînd trăznea- mă băgăm sub pat. Acuma, cînd e furtună, trăznesc şi fulger eu.
30 iulie
Cîntecul a creeat notele muzicale. Nu ele cîntecul.
★
Spune, scriitorule, cu opt cuvinte, tot ce spune muzica cu opt note.
★
Cea mai vastă experienţă a graiului lumii are numai opt note. (Sau : este octava.)
★
Nu, nu, hotărît. Nu mai sînt om de amurg. De la patruzeci, şi cinci de ani încolo, a început să mă întristeze. E-a-devărat, amurgurile mă întristau şi cînd aveam douăzeci de ani. Dar ce optimistă tristeţe !
★
Vara, amurgul citadin miroase a asfalt cosit. Tălăngile vacilor, în amurg, spun versuri de Goşfcuc.
150
Luna : (după furtună) tortă de fulgere.
15 septembrie
Pseudonimul meu de scriitor este „om". Şi n-am mai notat nimic aici, de-atîta amar de vreme (şi ce amară vreme), fiindcă, în timpul acesta, am fost numai pseudonim.
Din cauza lipsurilor materiale, într-o lună şi jumătate mi-a scăzut pseudonimul cu patru kilograme.
Mizeria îmi pune silueta la punct, în vederea ultimului meu aspect din viaţă.
Mi s-a spus de multe ori că am „fumuri". Cred şi eu. Cu atîtea arderi interioare !
★
Fumul focului sacru se numeşte literatură. Şi, deci, şi în privinţa asta, bătrînul proverb rămîne valabil: Pînă nu faci foc, nu iese fum.
Pro domo
Bobită a început azi şcoala. A patra (a patra !) primară !
Aseară mi-am îmbrăcat cărţile lui, caietele etc. Mi-am ascuţit creioanele (cu ascuţitoarea nouă), mi-am pregătit „penarul", cu toc, gumă şi peniţe noi, şi astăzi de dimineaţă am plecat amîndoi la şcoală, deşi eu am rămas acasă.
— Ştii ce greu mi s-a părut astăzi ghiozdanul ? mi-a spus Bobită, cînd s-a întors, la prînz.
— Cred şi eu ! (i-am răspuns). Fiindcă eram şi eu în el, dar nu m-ai observat tu !
151
— Tată! De ce „pâri" (eu eram) atît de obosit ? (m-a întrebat băiatul, cînd s-a întors de la şcoală şi mi-a năvălit în birou, numai soare, numai ochi şi numai piersici calde în obraji).
— Fiindcă, în prima ta zi de şcoală după vacanţa mare, eu n-am niciodată recreaţie.
De-o săptămîna „vechiul meu gît" şi-a luat din nou nasul la purtare. Durerea, nemărturisită şi „înghiţită" (la propriu), luînd proporţii alarmante (cu tot cortegiul ei de neplăceri „otorinolaringologice", plus insomniile şi sufo-caţiile şi palpitaţiile şi toate „aţiile" pe care le determină) am consultat un specialist bun, pe nepotul meu, doctorul Mircea Tănăseanu. După ce a ascultat din nou toată balada gîtului meu (şi a fost numai nas gît şi urechi), m-a examinat, cu competenţă, cu dragoste (că mă iubeşte), cu atenţie (şi cu lampa în frunte).
Rezultatul: laringită, faringită, traheită şi bronşită tabagică cronică. Şi toate astea, încă o dată, acute şi parcă (parcă) şi ceva în plus. (Nu grav, dar cam suspect.) Un fel de hipertrofie a ţesutului, în stînga. Neimportantă, însă.
— Deocamdată, nene (doctorul îmi zice „nene", tot ca acum treizeci de ani), trebuie să faci un tratament cu „aerosol" (nişte pompări în gît cu o soluţie de penicilină şi streptomicină, făcute cu un aparat special şi de ultimă invenţie. Ca şi tratamentul acesta americănesc). Pe urmă, vii la mine să-ţi fac o anestezie mare, cu cocaină, fiindcă eşti hipersensibil în. gît şi nu pot să văd bine, că nu „stai" — şi vedem noi atunce'a ce avem de făcut. Dar nu trebuie să te' alarmezi. Nu e nimic grav. Şi mai ales nici vorbă de cancer, cum crezi d-ta !"
Şi totuşi cred, simt că am cancer în gît, aşa 'cum bănuiesc de mult şi amîn să mă conving oficial. Şi clacă va fi aşa, cam prin martie 1952, aceste însemnări vor rămîne fără redactor.
152
Deocamdată, mîine la 91/?, încep tratamentul „miraculos" cu aerosol la doctorul Mişu .Griinspau, amicul meu şi soţul Măriei Botta.
★
Fireşte, de-o săptămîna, de cînd sînt „în criză acutău> de ce am în gît, nu mai fumez, nu mai beau alcool şi nu mai scot nici o vorbă. Şi în zilele astea însorite de toamnă, dulce şi totală, ca în cărţile noastre de citire de pe vremuri şi în nopţile astea, tandre şi vaste, cu lună plină (astă-seară complet plină), către orele mele tîrzii, cînd mă culc, am impresia — rece şi clară ■— că nu sînt decît un orfan de soare şi de lună.
Şi bolnav de gîlci, pe deasupra !
Astăzi după-masă mi-am plimbat „cancerul" la „lacuri". Vreau să-1 obişnuiesc cu apa, în vederea Sty-xului.
★
A murit tante Sophie, sora mai mare a mamei. Cea mai dragă şi mai „dulce" şi mai „adorabilă" dintre toate „fantele" din lume. Din lumea copilăriei mele, mai ales. îi voi "„consacra*4 un capitol special în paginile acestea. Dar vreau să-1 scriu fără lacrimi şi fără patos. Rîzînd şi simplu, curri a trăit ea, ca un hohot mare de rîs, în jurul nostru şi al vieţii.
însemnări
Mutra jignită a tunurilor, cînd defilează pe asfalt la paradă. Ai impresia că fiecare dintre ele se jenează că e tun.
în marea linişte a tunului înainte să tragă, parcă joacă o partidă de şah, pe tăcute şi cu forţe egale, ţipătul alb al victoriei şi scrîşnetul negru al înfrîngerii.
153
★
Vorbele tunului conving pe duşman pe teren, mai sigur decît bombele diplomaţilor la conferinţe.
Ţeava tunului trebuie să reflecteze şi în timp de pace.
Tunurile Rgt. 1 Artilerie Grea, din Craiova, unde mi-am făcut stagiul militar de slt. de rezervă (tunuri vechi, de 150 mm, „sistem Pazvante"), erau trase ele cîte opt boi fiecare.
— Şi cu sublocotenentul de rezervă, nouă ! Ca-n „Pe-neş Curcanul", ne-a felicitat generalul Paşalega, în inspecţie, după prima „tragere" a bateriei din care făceam şi eu, pardon de expresie, parte.
Am întîlnit în H. de Montherlant (Le diable du bien?) o „imagine" care îmi pare rău că nu e de mine. Iat-o (tradusă din memorie) : „Marea cu valurile creţe, ca un c... de elefant!"
Dacă, după cum „sper", cancerul meu de gît se va dovedi o realitate, făgăduiesc — în aceste pagini — ştiinţei, o descriere amănunţită şi zilnică a evoluţiei bolii (şi din punct de vedere medical şi din punct de vedere psihologic) pe tot timpul celor şase luni cît durează, obişnuit, executarea pacientului.
★
Singura operaţie căreia m-aş supune pentru jwobabilul meu cancer în gît, ar fi ghilotina. Nu de-alta, dar prea mi-a fost dragă — în lectură — Revoluţia franceză.
★
Dialog istoric :
— L-am visat azi-noapte pe Ludovic al XVII-lea stînd pe tron, în sala oglinzilor.
154
— Mă ! Tu şi în vis ori minţi, ori eşti incult.
— De ce ?
— Fiindcă Ludovic al XVII-lea n-a stat niciodată pe tron.
— Ei si ? Parcă eu am numărat al cîtelea era. O fi fost al XlX-lea.
★
Ludovic al XIH-lea (singur la masă, către şambelan):
— Mai cheamă pe cineva, fiindcă nu pot să mănînc singur.
— Sînteţi treisprezece la masă !
★
Amintirile beţivului sînt numai resentimente.
★
Cînd scriu cu creionul, am impresia că n-am condei. Rugăciunea poetului:
— Dă-mi aripi, Doamne ! Dar să fie de curcan la tavă şi să vezi ce pot să zbor peste manuscrisele nemîncate.
★
Zăpada de martie sulemeneşte numai străzile.
★
Poeţii graşi sînt neverosimili.
★
Abia după moartea marelui poet a aflat lumea că sq şi născuse.
★
în nopţile de vară senine fac indigestii de stele.
★
Nu ştiu ce distanţă este de la mine pînă la cer, dar, în orice caz, şi de la „dînsul" pînă la mine e tot atît.
155
„Marele" tău mister — femeie — nu e decît un cortegiu de secrete mărunte.
Din toate femeile care au trecut prin viaţa mea, mă obsedează numai una singură : cea viitoare.
★
Nici grîul pe holdă nu miroase a franzelă, nici franzela pe masă nu miroase a cîmp. Astea sînt zvonuri de-ale scriitorilor.
La cărţi, de cîte ori îmi vine un as de cupă, îmi bate inima.
Şi anul acesta mi-am petrecut vilegiatura pe terasă. Cu marea, rezumată la dimensiunile bazinului de sub duş (un metru pătrat suprafaţă, douăzeci şi cinci cm adîn-cime), şi cu muntele, închipuit în verdele adînc al viţei sălbatice şi în regiunea de deal al zorelelor cu verdele mai cordial şi mai deschis. Marea şi muntele meu se află faţă în faţă, la o distanţă de nouă metri („fenomen" inexistent, pe cît ştiu, în geografia lumii). Prin urmare, am avut nouă metri de vilegiatură între munte şi mare. Chaise-lon-gue-ul (mai bine scriam şezlong), de culoare „sabie" bătut de soare, mi-a furnizat nisipul torid al plăjilor inaccesibile. Iar peria cu coadă pentru măturat terasa, alpenstock-ul (mai bine scriam „alpănştocul") necesar ascensiunilor montagnarde. La mijlocul drumului dintre munte şi mare, sub o copioasă umbrelă roşie, se afla masa mea de lucru. Adică domiciliul meu citadin, bucureştean.
Or, cine a mai putut realiza — cu toate perfecţiunile civilizaţiei — marea mea vilegiatură ? Dimineaţa, între 6—9, duş, plajă (între petunii), lectură etc. De la 9—11, acasă, în Bucureşti, la masa de lucru. De la 11—13, pe alt şezlong (am scris, în sfîrşit, corect) munte, umbră, răcoare, foşnet de vegetaţii agitate de briză etc. Şi imediat, de la 13—14, pentru controlul celor scrise, din nou în
156
Bucureşti, la masa mea de lucru. După-masă şi după somn, între 5—7, alternînd, la discreţie, între munte şi mare, erau orele rezervate „compătimirii" celor care, „ca nişte nenorociţi", se aflau ori la munte ori la mare şi în nici un caz — oriunde s-ar fi (aflat — nu şi la masa ţorvde lucru în acelaşi timp.
Singurii „nenorociţi" pe care nu i-am compătimit în programul vilegiaturii mele au fost celelalte două suflete şi vieţi ale mele : Kitty şi Bobită, care se aflau — spre gloria mea modestă şi marea mea uşurare — efectijv, la mare.
Şi cînd s-au întors, prăjiţi şi voinici, mi-au adus-o (marea) într-o sticlă, care se află şi acum pe masa mea de lucru, cu nisipul căzut la fund şi, în sfîrşit, cu valurile liniştite şi comprimate sub dop. Şi mi-au mai adus şi un mănunchi de „imortele" dobrogene (se află într-un vas de pămînt, precum se cuvine, tot pe biroul meu), imortele modeste, cu albastrul sărat şi decolorat de Soare şi cu vuietul matinal al mării înainte de răsărit, închis ori în petale, ori în imaginaţia mea.
Cocoşii habar n-au cînd se face ziuă. Ca dovadă, al meu, care cîntă la trei după-amiaza de se spajrge şi dimineaţa doarme ca o bestie, pînă la opt, cînd îl scol să-i dau boabe. Respectiv, micul dejun.
Sînt mult mai liniştit decît boala mea. Şi, de necaz, ea face febră.
Azi, ia lacuri, o barcă mi-a dat cu tifla ele- pînză din larg.
★
De cînd n-am mai văzut marea, mi-o imaginez. Dar e mult mai frumoasă ea. E inimaginabilă în realitate.
157
20 septembrie
însemnări
Parfumul trebuie să miroasă a femeie. Nu femeia a parfum.
★
Parfumul vorbeşte (se exprimă) prin nări.
★
Ah ! Ce fericit o să fie bărbatu-tău, cînd o să afle că mă înşel cu tine.
★
Ca să trăieşti mult, trebuie să ştii să mori în fiecare zi.
★
în ziua cînd mi s-a născut băiatul, mi-am vîndut revolverul.
27 septembrie
însemnări
Calul sifonarului nostru avea azi o fundă în breton. Şi parcă toată toamna dimineţii de septembrie spre sfîrşit. se înnodase, umedă şi pleoştită, în ea.
★
în noaptea de nuntă, miresele nu se dau, se supun.
★
De cînd a-nceput toamna, „gheţarul" nostru nu m>ai trînteşte blocul de gheaţă la poartă, fără să te înştiinţeze că 1-a adus. Sună, ca să te roage să vii şi să-1 iei.
★
„Nici n-aveţi idee ce mă-nfierbîntă gheaţa asta !" spunea astă-vară gheţarul nostru, cînd ne-o căra la domiciliu.
158
★
Ce caldă e gheaţa, cînd se rupe între Ea şi El într-o seajră de iarnă cu viscol şi cu cîte douăzeci de ani, în buzunar, de fiecare.
Toamna de anul acesta a venit atît de violent, încît frunzele au început să cadă după sosirea ei, galbene de invidie că le-o luase înainte.
Toamna asta nu mai am nici un pic de primăvară în mine ! Sînt, deci, un sezon mort în contemporan.
5 octombrie
Pro domo
„Treburi", treburi, treburi ! Nopţi, nopţi, nopţi ! (pierdute pe manuscrise). Zori, zori, zori, care mă găsesc —. mai vînăt decît ele — la masa de lucru, naufragiat în file ca o mare înecată prin absurd în propriile sale valuri.
★
Am „comenzi" (profesionale) multe, grămădite şi cerute în timp record. Avînd în vedere că în treizeci ele ani de „meserie" mi-am făcut din nopţile mele zile, am început, acuma, să încerc să-mi transform şi zilele care mi-au mai rămas în nopţi.
Cu alte cuvinte, vai de zilele mele şi de nopţile lor. Şi de „laurii mei" pe care nu numai că nu mai pot să dorm, dar asupra cărora trebuie să veghez!... Vorba lui Tache Farfuriei e : „Şi din această dilemă nu putem ieşi. Am zis !"
★
Toamnă ! Frig ! Burniţă ! Fulare cu nodul umed strîns dimineaţa la gîturile care îşi patronează, clătinîndu-se şi culcate pe labe, în reveruri, plasele de bumbac pescăresc, în drum spre piaţă.
159
In sfîrşit! Călcîile goale ale femeilor, dospite de caniculă şi „amenajate" cu lama de ras („a nouă", subtilizată clin maşina bărbatului) au început să-şi acopere tragedia clermică, sub şosete de confecţiune proprie.
Copiii de şcoală au făcut primele pete de cerneală pe caietele noi ale clasei în care au rămas, ori au trecut.
Căţeii mei actuali — Fram şi Dagobert — ambii de sex masculin şi de rasă incertă, care trăiesc prima lor toamnă canină, au înţeles să renunţe la „animozităţi" şi — evitînd părţile fără covor ale casei — s-au culcat, unul peste altul, ca nişte plăpumi reciproce.
Iar în „grădina publică" a capului meu au început să cadă — pe aleile ei pustii şi inactuale — primele frunze galbene de gînd, primele imagini veştede de toamnă nouă şi ultimele petale din ultimii mei trandafiri, în aşteptarea — vană şi plumburie — a trubadurilor obişnuiţi, şi morţi deocamdată în raclele lor de sticlă străvezie, asemenea fetei de împărat din poveste, înţepată cu fusul blestemului în palma ei nevinovată.
★
„Cancerul" meu din gît reflectează, ca şi doctorii care l-au văzut pînă acum. Nu-mi mai fac nici un fel de tratament, pînă cînd gîtul şi doctorii nu cad de acord asupra datei decesului. Al meu, sau al lui.
însemnări
E atîta toamnă .afară, că parc-a descins dintr-o poezie a mea de tinereţe, respectînd ordinea strofelor.
★
Sînt atît de sărac, încît — vorba lui Vlahuţă (pe limba mea), „nu ele moarte mă cutremur, ci de-nmormînta-rea ei".
★
Mi-a fost atît de dragă şi ele aproape toamna, încît, încă de la primele mele versuri, din tinereţe, n-am putut „s-o cînt" decît în rime îmbrăţişate.
j (30
Pentru poeţi, toamna a fost totdeauna manuscris, nu anotimp.
★
Somnul: al cincilea anotimp.
★
Poetul care moare toamna, a fost un prozator ratat.
★
Adevăraţii poeţi nu mor niciodată. Se nasc, numai, din cînd în cînd.
★
Dacă primul meu volum de versuri n-a fost decît un maldăr de viori sparte, să afle — cine mi-a scos vorba asta — că strunele lor au rămas intacte la mine.
★
Fiecare poezie de-a mea avea lavalieră la gît.
Talentul nu ştie să scrie. Dictează numai. De scris, scrie numai poetul, după dictarea lui.
★
1 Ehe ! Să nu fi avut eu talent, ce departe ai.fi foslj acuma, d-ta, iubite confrate î
★
Florile asudă numai rouă.
Aţi văzut vreodată o floare de cîmp cum se uită la „simplonul" care trece pe lîngă ea ?
„Fluturele, nu minte niciodată", îmi spunea o. floare bătrînă. Zboară, numai.
C-da 5670 coala 11 161
Fluturii : ofiţerii de cavalerie ai florilor. („Roşiorii" florilor.)
Nu florile visează fluturi. Ci ei visează flori.
Cum termină de „flirtat" c-o floare din lumea mare, fluturele îşi strînge aripile pe-o frunză de brustur, să şi le odihnească.
„ — Ea ! Numai aripi de el! spunea o floare bătrînă despre un fluture care o ocolise.
Nu striviţi fluturii cu bolovani şi nu împuşcaţi tigrii cu ace de cap.
— Cu cîţi bani îmi vinzi aripile ?
— Mă confunzi, şefule ! Eu sînt fluture, nu sînt găină.
Orice fluture se învîrteşte mai mult în jurul unei ga-zorniţe aprinse (cu sticlă de lampă nr. 11) decît în jurul celei mai frumoase orhidee. Secretul şi tragedia acestei atitudini îi aparţin.
Toate florile de ţară au ibovnici de la oraş.
Dacă am „cîntat" atîtea flori în poeziile mele, am fă-cut-o numai pentru parfumul versurilor din ierbar.
Cum să nu fie triste florile de cîmp, cînd ştiu că într-o zi le va cosi cineva, ca să le rumege mai tîrziu cine .ştie ce bou de pe lumea asta.
162
★
Parfumul florilor de oraş se miroase. Al celor de cîmp se descifrează.
Luna plină e prea conştientă de ea însăşi. De aceea o prefer cînd e spartă. Mi se pare că are dificultăţi materiale.
10 octombrie
Pro domo
Toată familia mea e în viaţă. Şi eu, deasemeni. Şi totuşi, cînd ne întîlnim la un loc, avem impresia că sîn-tem proprii noştri strigoi. Şi de aceea ne retragem, fără comentarii, fiecare în mormîntul odăii lui, înainte de miezul nopţii.
★
„Cancerul meu din gît" merge spre binele... lui.
★
Nu-mi mai îngrijesc „racul" din gît, fiindcă ştiu că racul trebuie să dea înapoi.
★
Băiatul meu a desenat prima lui hartă a României. Şi n-ar fi nimic că a vărsat sticla de cerneală pe caietul de desen, dar a vărsat şi Oltul în Tisa.
★
îmi menţin temperatura căminului şi fără calorifer. (Este defect, în timp ce eu funcţionez perfect.)
însemnări
în lupta cu viaţa, înving numai cei care ştiu să capituleze.
163
★
Am o găină. Şi clin cauza plictiselii se găinăţează singură, de parc-ar fi trei.
Găina mea e neagră şi cu creastă albă. Parc-ar fi la bal mascat, în domino negru şi cu mască de dantelă albă. O vom tăia, deci, de carnaval.
Probabil că găina mea a visat azi-noapte diferiţi cocoşi, fiindcă mi-a făcut de dimineaţă un ou nedumerit de propria lui realitate.
Nu mai scriu despre găini, să le tai!
★
De la Mitică cetire :
— Duduie Constanţa ! Aş vrea să te invit pentru cîteva zile în portul cu acelaşi nume.
— Imposibil, că nu mă lasă...
— Cine?
— Mamaia !...
★
Lupt. cu toamna din toate puterile ca să n-o înving.
N-au început încă ploile de toamnă. Li se presimte, însă, apropierea din igrasia ochilor de văduve în amurg şi din coada zmeielor turcaleţe încolăcită jilav pe melancolia lungă a sîrmelor de telegraf.
Toamna : anotimpul cel mai intim al poetului.
Azi (parcă era ieri, anul trecut) am scos muşcatele ele pe terasă. Petuniile rezistă încă, absurd, în aşteptarea ul-
164
timelor raze de soare. Ale tuturor razelor de soare. E tragic (ori eroic) cum florile astea nu înţeleg că sînt datoare să moară. Cel puţin pe terasa noastră a cărei melancolie logică n-o mai tulburam, din respect.
★
Băiatul meu a plîns azi, cînd s-au scos muşcatele de pe terasă. Încă o „vacanţă mare4' care i-a trecut la pod, în ghivece.
★
Azi-dimineaţă m-am plimbat două ceasuri pe străzi. Şi cînd m-am întors acasă, n-am ştiut să spun pe unde am fost. Probabil că mă plimbaseră străzile pe mine, două ceasuri.
★
Nu-mi plac toamnele bogate. Numai cele ruinate.
★
Aş vrea să văd toamna mergînd cu umbrelă sub propriile ei ploi. Şi jur că nu mai scriu nici o vorbă despre ea după asta.
Am scris (şi voi mai seri) despre noroaiele toamnei, desculţ, fără galoşi la inspiraţie.
14 octombrie
Mi-e dor ca să-mi mai fie dor o dată. Indiferent de cine, sau de ce. (Mi-e dor de niţel dor.)
★
De cîte ori mă uit în oglindă, îmi prefer ideea pe care o am despre mine în lipsa ei.
165
15 octombrie
Pro domo
Toată vara caloriferul nostru a funcţionat perfect. Cum a început însă frigul de toamnă, s-a defectat admirabil!
Am mult de lucru, profesional. Nu însă'lucrări, ci „lucrături" literare.
Sînt complet afon. Cancerul din gît nu-mi mai dă voie, prin urmare, să mai vorbesc despre el. Vrea să mă „aibă" fără replică. (Sau : fără comentarii.)
De cînd cu frigul şi cu lipsa de calorifer, am început să ne încălzim în casă prin „fricţiuni interne".
însemnări
Femeile îşi declară vîrsta în „primăveri", şi bărbaţii în „toamne". Cochetărie, din ambele părţi.
★
Trista căldură a florilor de toamnă împăiate cu soare rece.
★
Soarele cu dinţi rînjeşte cald.
★
Noaptea, obloanele casei mele au început să dîrdîie de frig la ferestre.
★
Unul a murit la Polul Nord cu 40 de-grade febră ; şi altul, la Ecuator, a decedat de friguri. Şi mai sînt încă oameni serioşi care se ocupă cu logica !
166
★
Am văzut un urs alb la menajerie. Avea ochi galbeni de miere rece şi blană albă de zăpadă caldă, ţesălată (scărmănată) la darac.
★
Imaginaţi-vă tragedia din ochii unui urs polar căruia „un admirator" îi oferă un coş cu zmeură. Şi închipuiţi-vă mutra unui urs autohton care găseşte un fagure de foci într-un stup de miere.
★
„Cea mai bună masă a mea — povestea un urs polar — a fost harta unui explorator pe care l-am găsit degerat printre gheţari. El n-avea absolut nici un gust".
★
Urşii polari dîrdîie numai de cald.
★
Moartea nu cunoaşte pe nimeni „personal".
★
Tragedia solemnă a unui rege care a murit ca ultimul dintre supuşii săi.
Numai viaţa face diferenţe între oameni. Moartea îi
egalizează.
★
Mor în fiecare zi şi nu m-am născut decît într-una. Păi dreptate e asta ?
★
Cînd te dai vieţii prea de timpuriu, te ia moartea mult mai devreme.
167
Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. între ele bagă intrigi viaţa.
5 noiembrie
Femeia este o enigmă care spune tot.
Pro domo
Cred că e cazul să-mi fac un „cheminee", ca să-mi încălzesc căminul.
Lucrez. Nu ştiu însă precis dacă mă lucrez pe mine sau pe alţii.
★
Materialmente, stau excepţional de bine, de cînd am început să nu mai stau atît de nemaipomenit de prost.
•ir
Băiatul meu a început să-mi miroasă a prieten. Şi, în acelaşi timp, eu să-i put a tată.
însemnări
Din Cid-ul vieţii mele : „Le malheiir, n'attend point le nombre des cuinees".
Toamna toţi copacii îşi fac radiografia şi florile testamentul.
Scriitorul mare nu este responsabil decît de „restul" carierei lui. De începutul ei, niciodată.
168
★
Cel mai important lucru din cariera unui autor dramatic este a doua piesă.
Adevăratul debut al autorului dramatic de succes este a doua piesă.
De cîte ori mă opresc şi mă uit la castorul captiv din Cişmigiu, am impresia că-şi roade inima, în vîrful labelor.
*
Nu vorbi ursului alb despre Polul nord decît între patru ochi, ca să nu vă daţi de gol că amîndoi nu ştiţi nimic despre subiect.
Proverbele şi zicătorile trebuie să .aibă o circulaţie „regională'4 şi limitată, ca să nu se transforme în gafe. De exemplu, spune d-ta, dacă-ţi convine, cînd vrfcf- să te apropii de Polul nord, „în sfîrşit, bine că s-a rupt gheaţa între noi".
Astăzi toamna vindea dovleci — cu căruţa — pe strada noastră.
Fapte diverse
A murit, acum două săptămîni, Ghiţă Danielopol — ofticos şi beţiv — la spitalul din Baloteşti. Am aflat după ce a fost înmormîntat acolo, singur şi mizer, ca ultimul dintre năpăstuiţii vieţii. Şi — pentru cei aproape patruzeci de ani de prietenie, care ne-au legat, pentru nopţile şi zilele, şi ceasurile, şi anii pe care i-am (şi le-am) batjocorit împreună — smerit în faţa cavernelor pulmonare şi ale „cinzecurilor" solitare, care l-au răpus, ridic şi beau, în clipa asta, şuierată în adîncul nopţii, ca un semnal de alarmă, cel mai cald şi tragic pahar de drojdie pe care
169
l-am băut în viaţa mea. Dumnezeu să te ierte (şi m-aş întreba de ce ?), „Coane Gulă" ! Şi să ştii (aşa cum mai poţi să ştii tu de acum încolo) că în racla ta mizeră şi anonimă ai îngropat, alăturea de stîrvul tău, uşurat întru Domnul, şi un pic din inima mea, încă vie şi cu doliu mare la porţile ei din faţă.
7 noiembrie
însemnări
Fantezia : nebunie sănătoasă tun.
★
De cîte ori călătoresc într-un rapid, gîndul meu umblă cu diligenta.
Aţi obs!ervat ce triste sînt, toamna, iniţialele tatuate cu briceagul pe bănci, vara, în grădinile publice ?
Lebedele : gîşte „collet monte'6.
Nu toate gîştele care fac gît sînt lebede.
Toate lebedele ar vrea să se numească Leda.
Lebedele pe uscat nu mai trebuie citate în literatură. (Sînt în afară de literatură.)
★
In fiecare toamnă îmi place să mă simt şi puţin ofticos. Dar numai în sinea mea.
★
în „caietele44 mele, toamna fac conserve de imagini pentru viitoarele mele cămări de iarnă.
170
Nu mai am nici un pic de talent... de ascuns.
★
Nu ştiu de ce, cînd aud despre cineva că e becher, am impresia că trebuie să fie şi matur.
★
De cîte ori mă gîndesc „serios" la opera mea literară, îmi dau seama că nici n-am sfîrşit încă să mă apuc de scris.
★
Cînd te-apuci de scris, trebuie să ai talent. Cînd scrii, trebuie să ai stil, şi după ce-ai terminat, trebuie să ai răbdare.
N-am avut niciodată confraţi, în carieră. Am avut ori „maeştri", ori discipoli.
★
Cînd crezi că literatura începe de la tine, e firesc să sfîrşeşti izolat.
★
Scriitorul trebuie să trăiască în concubinaj cu viaţa. Cu condiţia însă să nu trăiască prost.
★
Scriitorul nu trebuie să fie părtinitor cu „eroii" lui. Şi, mai ales, să nu facă compromisuri. „Asasinului" nu trebuie să-i pună aripi de înger pe umeri, şi „îngerului" nu trebuie să-i dea cuţitul în mină.
★
Fiecare om este un ucigaş, cînd îşi omoară timpul.
★
Timpul, dacă-1 pierzi, te pierde.
171
Marea artă a femeii este să vină la vreme şi să plece la timp.
★
N-am avut duşmani, în carieră. Numai pseudonime.
★
Taci, dacă vrei să înţeleg exact ce doreşti să spui. (Taci, că te pricep mai bine.)
★
De fiecare Sfîntul Gheorghe, am gust să mă cheme Dumitru.
★
Ehe ! Dacă aş fi avut eu încredere în mine, n-ar mai fi fost nevoie să am în ceilalţi.
★
Da ! Ca scriitor oricîncl sînt gata să mă înţpart ,,Ja lume". Dar cu drepturi de autor. (Contra cost.)
★
Cititorule ! Cel mai preţios drept de autor al? meu este atunci cînd ştiu că nu m-ai cumpărat... degeaba.
★
Cum să nu fac jocuri de cuvinte, dacă mă joc cu ele ?
★
Am văzut un cîrd de berze plecînd. Parcă îmi făcea cerul cu batista, după vastul lui peron albastru.
★
Tristeţea paralelă a şinelor de tren, într-o gară mică, după ce a trecut prin ea ultimul „personal" în amurg.
172
★
Pulsul trist al unei inimi amărîte n-are nici o legătură cu medicina.
★
Dorul nu se vede la radiografia inimii.
8 noiembrie
însemnări
Nevasta : N-ai decît să vorbeşti şi tu, cînd tuşesc eu.
★
In plimbarea de azi-dimineaţă la Cişmigiu am observat că era o mare afluenţă de lume singură.
★
Omul acesta a făcut toate ocolurile posibile, ca să poată avea o linie dreaptă în viaţă.
★
Lacrimile adevărate nu se şterg niciodată cu batistă curată.
★
„Pasărea albastră" nu e domestică, dar poate fi.
★
Nu te insult, fiindcă înseamnă că, implicit, recunosc că exişti.
★
Azi a fost ziua de naştere a lui frate-meu. Ce bine îmi pare că mama a mai împlinit încă un an.
★
Pot să scriu şi pe genunchi, cînd am capul deasupra.
173
Aş avea atîtea de spus, încît n-am cui.
★
Soarele de toamnă poartă pardesiurile noastre de primăvară.
★
Cînd m-am întors astă-seară acasă, am constatat că pe cer era chenzină de lună. (Adică era jumătate de lună. Precizez pentru cei care nu sînt funcţionari.)
★
Moartea nu te învinge. Te predă.
★
Deunăzi m-am visat mort şi am fost „dezolat" cînd m-am deşteptat din somn. De-abia mă obişnuisem cu ideea.
★
După ce voi termina de scris ultimul meu roman, mă apuc imediat de următorul.
★
Meeerg aşa prin pagini, ca ciobanul cu turma de vorbe după el. Şi cu criticii înaintea turmei, fireşte.
Sînt în stare să mă las de scris, numai ca să creadă criticii că nu mai pot să debutez din nou.
★
Debutez cînd vreau, dar numai în literatură.
★
Cînd îmi voi da sufletul, să ştiţi că asta n-a fost ultima mea suflare, ci ultima mea replică.
174
Admir sinucigaşii, fiindcă n-au vrut să moară în rate^
★
Prefer să fiu bolnav cu certitudine, decît un sănătos probabil.
★
Se spune : „sînt sănătos tun". De ce nu, „sînt sănătos mitralieră", sau „submarin", sau altă armă nouă de luptă?
★
Sînt sănătos de crapi.
★
Am boală să fiu sănătos.
★
Am o sănătate de fier... vechi.
Vii degeaba la înmormîntarea mea. Nu mai pot să văd că te bucuri.
De cînd am cincizeci de ani, am început să simt vîrsta prietenilor de aceeaşi etate.
★
— Cine ar fi crezut acum cincizeci de ani că astăzi o să împlinesc patruzeci ? spunea madam Cutare, cu ocazia aniversării ei de o jumătate de veac.
★
Opera mea a fost întotdeauna mai matură decît mine.
★
Dorul : pulsul (viaţa) particular (ă) al inimii.
175
Pentru medicină, dorul este o afecţiune empirică a inimii. (Clandestină. Ca a moaşelor care îşi exercită profesiunea fără diplomă legală.)
Domiciliul legal al dorului meu nu e în inimă. E în provincie.
★
Provincia te învaţă să nu ştii să iubeşti în capitală.
★
Viaţa face tot ce poate, ca să desfiinţeze dorul de ea.
★
Dorul: parfumul inimii de cîmp.
★
Dorul nu peţeşte femei. Numai iubite.
★
Ah, ce dor îmi era să scriu despre el î
Cînd te „arde" dorul, tăciunii lui sînt albaştri de depărtare şi mocniţi sub spuză rece ele lună veche.
Dorul nu bate la uşi, numai la ferestre.
★
Dorul umblă gol şi prin viscol şi nu răceşte niciodată, în parcurs.
★
Dimineaţa dorul are cearcăne la ochi.
176
Dorul pleacă din odaie abia după ce ai închis bine uşa cu cheia.
★
Dorul nu aleargă. Ajunge.
Fapte diverse
Bobită (e tot bolnăvior) a terminat de citit primul volum din Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Cu ochii plini de lacrimi, mi-a spus :
— Am plîns „rău". Nu trebuia să-1 omoare pe moş Gheorghe de la volumul întîi. Ce ? „Murea" dacă-1 mai lăsa să trăiască „niţel" şi în volumul al doilea ? Să-i spui din partea mea lui nenea Ionel, „ca cititor", c-a fost nedrept cu el!
întîmplarea a făcut să mă întîlnesc, tot azi, cu Teodoreanu, la o ţuică, la „Iulică". (O bodeguţă, pe lîngă mine, la care „oficiez" în prezent, cînd am odăjdii în buzunar şi unde ne întîlnim deseori amîndoi.) I-am spus „comisionul" lui fiu-meu.
Şi Ionel m-a însărcinat să-i comunic următoarele :
— Măi, Bobită ! Dacă ştiam că într-o zi o să exişti tu şi o să-mi citeşti cartea, şi o să-mi spui ce mi-ai spus prin „cinele" ista di taică-tău, îl lăsam pe moş Gheorghe să nu mai moară niciodată. Dar, totuşi, tare bini mi-o părut cînd am auzit că l-ai plîns tu. De-acum încolo o să-i fie, în pagini, ţărîna şi mai uşoară !
L-am întîlnit pe „vechiul" meu Horia Furtună. Slăbit şi decimat ele boli (diabet, mi se pare, şi ulcer) n-a mai rămas decît un trist şi zbîrcit calambur al propriului său aspect. Mi-e drag mult şi demult şi ne-am propus să ne întîlnim într-o seară, ca să-mi citească „ultimele" (oare presimte „ceva" ?) lui versuri. Aştept această seară şi „ultimele" lui versuri, pe care din toată inima le doresc să nu fie şi cele din urmă.
C-cla 5870 coala 12
177
P. S. Ochii lui, astăzi, erau foşti albaştri, ca nişte stîn-jenei decoloraţi în apa stătută a vasului de Sevres, pe care viaţa a uitat s-o mai împrospăteze, indiferent de calitatea lui.
★
Gîndindu-mă la Horia Furtună, îmi vine să mp. întreb : oare eu cîte pagini p să mai trăiesc ? Fiindcă noi, scriitorii, ne socotim viaţa în pagini, nu în zile, ca muritorii de rînd.
★
Vreau să fac o serie de „pelerinaje" la cimitirele oraşului, ca să văd cine n-a mai murit dintre cunoscuţi.
Dacă mi-aş trimite sufletul „să-mi facă piaţa", sînt sigur că ar cumpăra pentru masă numai flori de la ţigănci.
9 noiembrie
Pro domo. însemnări. Fapte diverse. Artificii pentru pomul meu de Crăciun.
Mă scuzaţi. Mi-e somn !
24 noiembrie
Pro domo
Mîine e sfînta Ecaterina. Ziua lui Kitty. N-am nici un ban. Adică, mint. Am un „galben" vechi. Pe mine, la faţă. Dar nu mai pot să-i ofer un asemenea cadou demonetizat demult în ochii ei.
178
★
De-aproape o lună, locuim toţi ai casei la mine, jos. Reparaţia caloriferului nu e încă gata. (Ne costă, pînă acuma, peste 20.000 lei.) Am adus aragazul din bucătărie la mine în birou (care este „adiacent" cu sufrageria). Ne încălzim la cele „două cuptoare şi patru ochiuri" ale aragazului, care funcţionează în permanenţă. Şi gătim, şi dormim, şi ne „facem nervi" toţi, în aceeaşi încăpere. Şi trăim.
Ceea ce, cred, nu e numai în funcţie de aragaz.
însemnări
Fericirea zgîrcitului : să aibă mult mai mult decît n-are nevoie.
Covoarele nu m-au dus niciodată cu preşul.
M-am întîlnit cu Victor Eftimiu la „Caviar".
El: Ce mai faci, Leule ?
Eu: Im ! Bolnav !
El: Dar de ce suferi ?
Eu: De talent! (El rîde. După o clipă.) Dar tu ce mai faci?
El: Slavă Domnului! Sănătos tun ! (Şi, după ce îşi plăteşte suta de grame de icre negre, la casă.) Asta; e bună de scris, mă !
Şi probabil că amîndoi am notat-o în „jurnalele" noastre. El, însă, cu replicile schimbate.
— Şi zice că „maestrul" scrie greu ?
— Da' de unde ? Se forţează perfect, să scrie uşor.
★
„Să n-ai încredere în nimeni şi toţi să creadă în tine44. Asta este deviza unui excroc perfect, îmi spunea altul, care ratase în carieră.
179
Nu te uita în oglindă decît atunci cînd eşti sigur că te poţi recunoaşte.
Singurul meu merit, în viaţă eşti tu, iubito!
★
Chiar cînd ajunge în cîrji, talentul nu trebuie să întindă mîna la alţii. (E pe picioarele lui.)
Să nu ne mai strîngem mîna, fiindcă ori mi-o murdăreşti, ori nu ţi-o întind.
— Sînt ostenit, din ce în ce mai ostenit!
— De ce, mă ?
— Dacă sînt „infatigabil" ?
Nu mi-e necaz că mi-a spart şase pahare, cînd a răsturnat tava. Dar erau din cele „incasabile".
★
Toamna ele acuma, prelungită pînă azi, caldă uneori, un pic umedă, parcă e o primăvară căreia i s-a luat tot sîngele pentru o transfuzie nereuşită.
★
Anul acesta „ploile de toamnă" s-au amînat pentru poeţii viitori.
★
Deseori — în ultimul timp — am impresia netă că nu mai trăiesc... et que je jais semblant de vivre.
Ehe, paraliticule ! Ce-o să mai alergi tu după viaţa asta, aşa cum o trăieşti, pe lumea cealaltă.
180
Orbul din piaţa „Matache Măcelarii", căruia îi dau cinci lei, dimineaţa, cînd mă duc la piaţă :
— Mulţumesc ! Dar ce ? Aţi fost bolnav ? Nu v-arn mai „văzut" de vreo trei zile !
„A murit si «bietul» Napoleon Bonaparte!" zicea în 1821 Ludovic al XVIII.
★
Ce scurt e inventarul vieţii, cînd te apuci să-1 faci \
★
.,. .N-o să. mor „împăcat" cu nimenea. Nici chiar cu mine însumi.
★
; Nu vreau să mor. Nu ca să mai trăiesc. Dar ca să mai rid......
★
Cei care au rîs în viaţă (şi de ea), umoriştii adică, trebuie să fie îngropaţi acoperiţi. Ca să nu li se vadă „surîsul" din urmă, fiindcă ar anula pe toate celelalte dinainte:' •
Mortul'trebuie să fie demn, că o dată are ocazia în viaţă ca să fie în cosciug.
★
Cînd nu ţi-e dor de nimeni şi de nimic, poţi să te îm-puşti fără nici un regret, fiindcă,muriseşi înainte.
★
; Sînt mult mai singur decît Dumnezeu. (Marele singur în,eternitate.) Fiindcă el e singur cu barbă, şi eu singur cu cioc.
181
Mi-a plăcut de unul care a scris despre .„nemurire" pină în ziua cînd a decedat.
★
Toţi filosofii au (şi au avut) neveste urîte. De-aia nu vor (şi n-au vrut) să vadă viaţa aşa ciim este în realitate.
★
Dacă viaţa se vede cu ochii liberi, ca ce să mi-o mai arăţi d-ta cum este ?
★
Cine comentează viaţa în scris; ttiâi pierde o bună parte din ea cu transcrisul.
★
Nu există o singură viaţă. Numai vieţi care încep şi se sfîrşesc în fiecare zi, ca foile de calendar rupte.
★
După fiecare somn, mă inai nasc încă o dată.
17 decembrie
însemnări
Ah ! Ce frumos aş fi putut să vorbesc, dacă n-aş fi ştiut să scriu.
„Notiţele" din registrul acesta înaintează foarte încet. Poate unde îmi dau seama că e cazul să mă grăbesc.
Ultimele cuvinte din viaţă (spre sfîrşitul ei firesc) îşi depăşesc „conţinutul". In loc să exprime ceva vag, evocă mult mai mult şi precis.
★
Pînă acuma, băiatul meu are media zece la toate materiile. Bravo mie !
însemnări
Au căzut primii fulgi. Şi e prima dată cînd am aflat treaba asta de la alţii.
Sînt un rob integral al libertăţii totale.
De cînd am atîtea gînduri în minte, mi-e capul vraişte.
Vara debutează în fiecare an, ca artistele de varieteu, în fiecare seară.
De cînd mă duşmănesc de moarte, am renunţat să mă mai pîndesc la toate cotiturile vieţii cu cuţitul în mînă. Nu că mi-e teamă de mine. Dar mi-e scîrbă să-mi înjun-ghii propriul meu stîrv.
★
în zece ani de cînd sîntem împreună, nu te-am minţit niciodată, iubito. Iţi jur că acuma e prima dată cînd te mint.
Ninge ! Ei şi ? Plouă ! Ei şi ? E senin ! Ei şi ? E un ger groaznic ! Şi dacă ? E cald şi frumos afară î Şi dacă ?
22 decembrie
Pro domo
Scriu în pat, dimineaţa, în a cincea zi de boală gravă cum ştiu cei ai casei şi cei care au auzit de la ei (ca şi
183
doctorii prieteni, consultaţi telefonic de Kitty). Ani refuzat să fiu văzut de doctori, şi indicaţiile transmise despre feliil cum s-a manifestat boala mea au fost cele furnizate de mine lui Kitty. Boala mea a fost, atunci cînd mi-am provocat-o, foarte simplă. în noaptea de 15 spre 16 decembrie, la ora 1,30, m-am sinucis, acasă la noi, prin otrăvire, în patul meu, şi am adormit, aşa cum era prevăzut, imediat şi de veci.
Seara, după ce am încasat nişte bani de dimineaţă şi din care mi-am păstrat strictul necesar „planului" meu, l-am invitat pe Bobită la un mic restaurant de lîngă noi, unde dorea de mult să mănînce en gargons.
Din nefericire, n-am putut să stăm numai noi singuri, aşa cum îmi propusesem şi-a trebuit să acceptăm tovărăşia unor prieteni : Mircea Manolescu, Toto Niculescu (spaima Piteştilor), Mihai Cameniţă etc. (îi pomenesc, fiindcă ar fi trebuit să fie „ultimii" convivi cu care am stat în viaţă.)
Bobită s-a distrat admirabil cu ei şi reciproc.;. Eu am băut drojdie şi-am tăcut ca să nu se observe că mă forţez să fac conversaţie şi ca să pot să aud mereu glasul băieţaşului meu, să-i văd ochii, gesturile, surîsul, ca să pot pleca cu cît mai multe din ele. De două ori, nu mi-am putut opri lacrimile pe care le-au observat toţi (şi personalul localului) şi care au fost atribuite „cîntecului" meu pe care mi-1 cînta, necomandat special, Moise, lăutarul. La unu am plecat la braţ cu băiatul. Fulguia. El fredona.
— De .ce-ai plîns, tăticule, la masă? Spune de-adevărat.
— Din cauza cîntecului.
— Nu e adevărat. Tu plîngi mereu, de cîtva timp, ce eu nu ştiu că ţi-ai slăbit nervii ?
în sfîrşit, acasă ne-am mai cinstit cu un păhărel amîn-doi. Mi-a spus noapte bună, l-am sărutat o dată, încă o dată şi cînd am auzit uşa de la odaia lui închizîndu-se, am înghiţit, cu ultimul pahar, ceea ce trebuia. Repede, expeditiv, „să se termine mai repede". Apoi m-am trîntit îmbrăcat. Mă întrerup că urcă cineva scara. Dealtminteri, cred că restul e destul de clar.
18.4
28 martie
Diplomatul ! — E clar că nu mai e nimic limpede.
5 mai
Pro domo
Azi am terminat „romanul" pe care l-am „tăcut" pînă acuma, roman început după „sinuciderea" mea ridicolă, de la 17 decembrie. De aceea, încerc să reiau aceste însemnări, dacă, totuşi, voi mai putea.
Mă întorc, în aceste pagini, foarte de departe şi ,cu foarte multe lipsuri „din mine" la cîntar. Dar, chiar din trunchiurile copacilor retezate de trăsnet şi care, totuşi,, se mai ţin legate cu o aşchie de rădăcini, „le printemps fleurit quand meme". Şi cum sîntem în mai (un mai exuberant ca niciodată şi violent în izbucnirea lui, rapidă şi. virilă), mă încred în primăvara de afară, cu toată bunăvoinţa vreascurilor care mi-au mai rămas înăuntru.
★
Autorul „romanului" meu (pomenit mai sus) n-am fost. eu. Dar îl iscălesc „en toutes lettres".
însemnări
(N. B. Fapteţe diverse le sar deocamdată, fiindcă au fost atîtea, încît mă simt ostenit numai la gîndul că ar
185>
trebui să mi le reamintesc. Aşadar (să mai încerc, dar cu .ce teamă !), cîteva „însemnări".
Pot să judec toate „delictele" lumii în proprie instanţa, .„cazierul" meu fiind viaţa.
Ce titlu frumos pentru un judecător al vieţii : licenţiat in păcatele ei şi doctor în visurile dumisale.
★
Toţi nelicenţiaţii în geografie cred că la Polul Sud e cald, după cum toţi neduşii la Operă sînt convinşi că au văzut Tosca.
A înflorit din nou salcîmul de la numărul 28, de peste drum de casa mea. Am constatat asta, cu o dioptrie mai mult la ochelari.
★
In primăvara asta, pe strada mea n-a murit nici unul dintre tuberculoşii ei. Şi-au amînat, probabil, candidaturile pînă la toamnă.
Nu mă întreba unde mă duc şi nici de unde viu. Şi, mai ales, nu mă întreba unde o să mă opresc. Nu-mi place să mint.
De cîte ori înfloreşte liliacul, îmi aduc aminte de Ma-cedonski şi de bietele lui privighetori literare.
★
Duminica, în grădina „domnişoarelor bătrîne", liliacul alb pare decolorat şi cel „mauve" vopsit. Iar canarii din coliviile scoase afară, deasupra uşii de la antreu, împăiaţi,
,186
Nu m-am judecat niciodată, fiindcă la toate „înfăţişările" am preferat să cer „termene".
Eu nu judec oamenii. Ii înregistrez.
Ori de cîte ori mi s-au judecat „operele", publicul a fost apărătorul meu din oficiu.
Prima (şi singura dată) cînd am fost „jurat" (era vorba de un soţ care îşi omorîse nevasta din gelozie), am cerut cea mai mare pedeapsă pentru acuzat. Şi ianume, să fie obligat să mai comită o nouă crimă după achitare.
Probabil că Dumnezeu a aflat că cred în el. Altminteri nu-nţeleg de ce nu-1 mai interesez.
+
în clipa cînd eram convins că mor, nu m-am gîndit la Dumnezeu. M-am gîndit numai la băiatul meu.
Tu să taci, cînd vorbesc eu ; şi cînd scriu, să citeşti. Restul mă priveşte pe mine.
★
Au apărut lalelele. Toate îmbrăcate în rochii de mar-chizetă cumpărată pe puncte... de soare.
★
Cele mai mari eforturi de inteligenţă le-am făcut a-tunci cînd am vrut să fac pe prostul.
★
Mi-e imposibil să-ţi explic de ce eşti prost. Şi, totuşi, ştiu perfect.
187
Talentul meu n-a murit, iubiţi ciocli ! Nu se mai mişcă însă (nu mai circulă), paralizat fiind în propriul lui cărucior.
Să precizăm : nu am fost detronat. Am abdicat din literatură, în defavoarea ei.
Cele patru puncte cardinale ale vieţii mele azi : Kitty r Bobită, masa mea de lucru şi nouăzeci şi unu de bani pe zi pentru raţia legală de pîine. Restul, „bancuri" !
Mă cunoşti numai atît de aproximativ, cititorule, fiindcă nu mi-ai citit încă volumele viitoare.
Prezentul: trecutul viitorului.
Viitorul: furnizor de tempi passcitti.
Trecutul : viitor la pensie.
Cred că prima rîndunică pe care am văzut-o primăvara asta, era, de fapt, a doua !
Tir
In fiecare primăvară cînd vin rîndunelele, pesimistul fredonează : „Vezi, rîndunelele se duc".
★
— Plec !
— Unde ?
— Nu ştiu !
— Bravo ! Asta zic şi eu călătorie de agrement,
188
Sînt scriitori (şi încă mulţi) pe care n-am putut să-i înţeleg ! Nu din ceea ce au scris, ci de ce au scris ?
★
Cum moare un scriitor, cum se nasc zece critici. Intre confraţi:
— La apariţia ultimului meu volum, m-au lăudat doisprezece critici.
— Probabil că erau de duzină.
★
„Greşelile tinereţii" nu le scuzi şi nu le ierţi decît a-tunci cînd nu mai eşti de vîrsta lor.
★
Criticul :
— Dă-mi mîna şi să uităm că ţi-am înjurat piesa atît de crunt cu ocazia jubileului de două sute cincizeci de spectacole ! Trebuie, însă, să recunoşti şi tu că am avut dreptate. N-a fost o piesă ele succes.
N-am provocat la duel pe nici unul dintre „criticii" mei, fiindcă nu puteam să încrucişez sabia cu frigarea.
Stînieneii : vînătăile tandre ale primăverii molestată de zefir.
Aripile poeţilor sînt, îndeobşte, roase în coate.
7 mai
Nu înseamnă că ai iubit mult, fiindcă ai iubit des.
189
Francezii au inventat două lucruri care vor rămîne eterne : vodevilul şi ghilotina.
24 decembrie
Astă-seară băiatul meu a împlinit al unsprezecelea pom de Crăciun.
Ultima mea carte de vizită :
Tudor Muşatescu, Brad ! Fost pom de Crăciun.
Care va să zică, n-am mai scris aci din 7 mai, precum văzui mai sus. Mă-ntreb unde am fost atîta timp ? Ce-am făcut ? Ce-am avut cu mine de m-am persecutat opt luni ? Iată atîtea întrebări cărora nu le pot da astă-seară decît un singur răspuns : din mai şi pînă azi am fost ocupat cu pregătirea pomului de Crăciun. Altceva nu îmi- mai amintesc nimic. Dar absolut nimic.
Cînd încep să gătesc pomul de Crăciun, îmi vine să-mi pun pantaloni scurţi.
Primii colindători care m-au vizitat astă-seară, i-am imaginat.
Cu cît gîndul e mai subţire, cu atît se rupe mai greu.
1953
10 ianuarie
Am luat iarăşi hotărîrea (a citea) să „redactez" regulat aceste însemnări, odată cu începerea Noului an, căutînd — pe lîngă „chestiile" mele personale şi oarecum beletristice — să le dau şi un caracter informativ, în legătură cu mişcarea şi nemişcarea literară şi artistică, cu oamenii şi neoamenii ei, cu morţii şi cu viii (şi cu morţii în viaţă, căci ie şi de-ăştia) etc. etc. Şi asta, pentru ca fiul meu, căruia sînt „închinate" exclusiv toate însemnările mele, să fie cît mai „documentat" asupra ultimilor ani pe care încep să-i trăiesc. (Repet, pentru fiul meu, că toate „memoriile" mele nu sînt destinate publicării lor postume, ci — printre unele fapte contemporane cu mine — sînt numai jucării ale minţii mele, fabricate („fabricate" e un fel de a spune) pentru ceasurile cînd eu nu voi mai fi şi cînd, eventual, va vrea să mai stea de vorbă cu amintirea mea. (Şi-aci o lacrimă îmi veni. Una mică şi fierbinte,, cum se cuvine unui părinte.)
Necrolog 1952
Horia Furtună
(I-am presimţit moartea exact, într-o notiţă din însemnările mele.) Prieten cu ochi tandri şi albaştri, ca sufletul Iui. Şi lăcrimoşi. Un truver gras, cu măruntaiele mîncate de cancer şi cu sufletul ros de îngeri.
191
Un mare humor liric şi un imens lirism neumoristic.
Jongler extrem de abil cu vorbele. Deci, mare (foarte mare) „calamburgist".
Un exemplu : Pe vremea cînd scria Păcală, ne aflam amîndoi la cafenea la „Capsa", la un „schwartz cu şuietă". Hop ! Scarlat Froda (care se afla în primele seri ele miere cu Leny Caler, cu care se „încurcase" de vreo săptămînă).
— Ce mai lucrezi, Horia ? îl întreabă Froda.
— Ce să lucrez ? — zice Furtună. Eu lucrez Păcală şi tu lucrezi „Pă Caler". [...]
Corneliu Moldovanu
O potentă minoră în tot ce-a scris şi a făcut. Un binecrescut în boema lui. (Era o „generaţie"", dacă nu două înaintea mea şi un boem în „scorţoşenia" noastră de mai tîrziu.) în ultimii ani, slăbit de boală, de necazuri materiale şi morale, avea un cap de mort. Un craniu pur şi simplu, sub pălărie.
Şi, cu toate astea, în cosciug avea un cap de om viu, cu toate că nici el, nici opera lui nu vor trăi, în moarte.
La înmormîntarea lui, s-au întîmplat două lucruri care merită să fie menţionate :
A) Lîngă capela de la Bellu se. află mormîntul lui A. de Herz. Stînd de vorbă pe o bancă cu Arghezi (pe care îi revedeam „sănătos" şi „fercheş", după o lungă întrerupere), mi-am adus aminte de Herz.
— Vrei să-i vezi mormîntul ? l-am întrebat pe Arghezi.
— Nu, că eu nu vream să-1 văd nici pe el, cînd trăia, mi-a răspuns „maestrul" cinicilor. Nici nu ştiu cînd a trăit, aşa că nu recunosc nici măcar că e mort.
Totuşi, eu m-am dus, alături, la mormîntul lui Herz. (Nu sînt de aceeaşi părere literară cu Arghezi, în ceea ce îl priveşte pe defunct.) Şi-acolo am văzut un lucru admirabil. De la crucea lui Herz (pe care se mai vede numai un „rz" aproximativ) şi peste tot mormîntul lui părăginit se-ntihdea o pînză de păianjen, deasă şi. întinsă ca un hamac, legat cu celălalt capăt de portiţa grilajului. Nicăieri, la alte morminte din jur, n-am mai văzut (căci am
192
verificat) ceva similar. Oare pînza de păianjen să fi fost an omagiu postum (şi al cui) peste mormîntul celui care ă scris Păianjenul ?
I-am chemat pe Arghezi şi pe alţii, să le arăt „coincidenţa".
— Dar nu e nici o coincidenţă, dragă Muşatescule, mi-a explicat — subţire şi binevoitor — Maestrul. Numai că păianjenul mi se pare mult prea mare pentru musca din mormînt 1
B) Printre cei care veniseră la înmormîntarea lui Cor-neliu Moldovanu se afla şi Mihai Tican (cunoscutul spaniol, scriitor de limbă română şi şi mai cunoscutul scriitor român de limbă spaniolă).
în momentul cînd cioclii scoteau cosciugul lui Cor-neliu din capelă, pe poarta cimitirului intra convoiul altui defunct. Tican se afla în grup cu Agepsina Macri, cu Kitty şi alţii şi altele.
— Uite şi pe Arghezi, a spus Agepsina, arătînd pe „Maestrul", care se afla într-un grup alături de ea (Grup în care mă aflam şi eu, la braţ cu Arghezi.) Tican, care nu-i văzuse niciodată pe Arghezi pînă atunci, s-a apropiat de noi (repet, eram la braţ) şi adresîndu-mi-se mie :
— Uite şi pe bietul Arghezi ! Şi cu degetul mi-a arătat convoiul mortului care se îndrepta spre capelă. Şi-a a-dăugat : Probabil că de-aia a-ntîrziat slujba lui Corneiiu, ca să-i îngroape pe amîndoi împreună !
Arghezi s-a făcut stacojiu şi în ochi i s-a aprins licărul ăla rău şi „genial" care îl caracterizează cînd vrea să fie „dulce".
— Dar dumneavoastră cine sînteţi ? s-a adresat el lui Tican ?
Cu gura pe jumătate, am făcut prezentarea.
— A ! Nu-1 cunoşti, maestre ? Asta e Mihai Tican.
■ — Daaa ? S-a minunat piţigăiat Arghezi. în orice caz, eu tot îl... pe mă-sa, fiindcă aşa eram hotărît dinainte să-1 cunosc.
Xjrhiţă Hărsu
Gazetar abil, vagamente literat propriu-zis, amic vechi,
e-da 5670 coala 13
193
vioi. Ştia mai mult să asculte decît să povestească, drept care ena un foarte agreabil compagnon de „şuietă".
A murit, vorba cumnatei lui, de „concluzie intestinală". Concluzie firească, dealtminteri, fiindcă era un mare min-cău. La înmormîntarea lui am revăzut toate „suvenirurile" din fosta redacţie a Universului, unde Hârsu „combătuse" destoinic şi anonim în ultimii lui ani de activitate gazetărească.
Papa Vogt
Nici acuma nu ştiu cum îl chema exact, deşi îl cunoşteam de douăzeci şi cinci de ani. Nici acuma nu ştiu exact ce-a fost la „Opera română". Instrumentist sau cîntăreţ. Ştiu că era „pensionar" al ei, că era un om fin, manierat, destul ele citit pentru un muzicant, o incontestabilă „fire de artist" şi că juca prost bridge, Dumnezeu să-1 ierte !
*
Băzu Cantacuzino
Deşi nu mi-a fost prieten şi n-a avut nici în clin nici în mînecă cu „arta" (decît, poate, prin fosta lui nevastă, Nadia Herăscu, o actriţă mediocră, pe care am încercat s-o ajut în cariera ei din România, fără rezultate mulţumitoare, dar — după gustul altora — o femeie excepţional de frumoasă, carieră în care se pare că a ajuns „vedetă", nu ştiu prin ce meleaguri), deşi, zic, Bâzu nu mi-a fost prieten, ci numai un îndelung cunoscut, îi însemn moartea aici, fiindcă, totuşi, a murit cu aripi, deşi nu din cele ale noastre, ale celor născuţi cu ele.
Aflu că a căzut cu un avion ele pasageri pe care îl pilota în Elveţia. Şi el, polisportivul şi omul tuturor recordurilor, a izbutit şi în această ultimă exhibiţie un ultim record. A ucis patruzeci şi opt de pasageri, toţi care se aflau în avion, cifră neînregistrată pînă acum, Supă cum se pare, în analele catastrofelor aeriene.
194
★
Vasilina Ştefănescu
Mama lui Mireea Ştefănescu. Cosciugul iram scos din casă noi trei, „sfînta şi admirabila treime a tinereţii noastre". Mircea, Anestin şi cu mine. Şi un al patrulea, mai nou între noi, Radu Costăchescu.
Şi parcă, ducînd racla pînă la „duba" din poartă, duceam — întinsă, moartă, liniştită şi serafică — pe mîini toată tinereţea studenţiei şi debuturilor noastre „în toate", îmbrăcată în rochie de tafta defunctă, peste ceara puţină, albă şi sfîntă, a trupului ei fără greutate.
Căci „Madam Ştefănescu" a făcut parte din tinereţea aia a noastră, pe care a înţeles-o în toate ale ei, căreia a ştiut să-i surîdă totdeuna peste noroaie şi pe care a „patronat-o" chiar, pentru garoafele albe pe care a ştiut să le bănuiască boboci în sufletele noastre de-acum treizeci de ani.
Pro domo
Incepînd din noiembrie, două din piesele mele care au fost „reconsiderate" — Eseu şi Titanic vals — se joacă în diverse teatre de stat din provincie, cu un succes „înspăimântător". [...] Se pare că mă ameninţă „drepturi de autor, serioase de tot", de pretutindeni unde se joacă. Deocamdată, deşi au trecut două luni de la diversele premiere, nu am primit nici un ban. (Teatrele ele stat trimit drepturile la Banca de stat, unde banii fac nu ştiu cît timp carantină, probabil ca să nu aibă microbi, după aceea Banca de stat înaintează banii la Fondul literar, unde fac altă carantină, probabil să nu aducă alţi microbi de î/a Banca de stat şi, în sfîrşit, Fondul literar îi plăteşte cînd crede „dînsul" de cuviinţă.)
In orice caz, eu îmi aştept bănuţii cu răbdare de benedictin şi cu afecţiune de părinte. Şi mă asigur, după fiecare zi de aşteptare în plus, că la mine n-au să facă nici un fel de carantină. Eu nu-i ţin mult, fiindcă banul e făcut să circule, tot aşa cum rîndunelele sînt făcute să emigreze iarna spre alte ţări mai calde.
195
★
Am muncit mult, de cînd n-am mai scris aici. Mult de tot. Şi am şi cîştigat. Puţin de tot. Totuşi destul, pentru ca „condiţia" mea (şi respectiv „a noastră") să se îmbunătăţească simţitor. Foarte simţitor. Dar ce nesimţitor trebuie să fii pentru asta ?
★ .;
De la revelion, mama e la mine. Mă bate la cap (cu dragostea) şi eu o bat la belotă (cu cartea). Şi ne înţelegem de minune, mai ales cînd începe să ningă afară.
Kitty a fost mutată, de la 1 septembrie, la Teatrul Ciuleşti, în cadrul unor „mişcări" care s-au „operat" (am zis bine „operat") în Teatrul Naţional. Este o nedreptate flagrantă care a costat-o enorm şi care — pe cei care au făcut-o — o să-i coste scump. Sper că foarte curînd se va reîntoarce la Naţionalul ei şi ne va readuce în casă surîsul care ne lipseşte şi fără care, cu toate eforturile ei de a se domina şi „ascunde", seamănă cu o păpuşă mare şi tristă, şi frumoasă, şi spartă.
I-am cumpărat lui Bobită o pereche de cizme „superbe". (Cizmele de călărie ale Irinei Giuriade.) Patru sute de lei. (însemn preţul ca o curiozitate pentru mai tîrziu. Pentru acuma, destul de mare sumă.) Visul lui de ani de zile era să aibă o pereche de cizme. Deci, i-am cumpărat incă un vis, pe care, totuşi, o să-1 calce în picioare.
★
Nu e o „butadă". în prima seară cînd i-am cumpărat cizmele, Bobită a dormit cu ele în pat. (Nu în picioare, precum ar fi dorit.) Şi a doua zi de dimineaţă mi-a spus că a visat: „Tati, unde se făcea că era aşa, ca o pădure şi eu mergeam pe o potecă singur şi eram desculţ şi mergeam aşa, încet, ca pe ouă, fiindcă mă strîngeau picioarele". Textual.
De cînd e mama la mine, îmi fac lecţiile regulat. Adică treburile.
196
Numai de cînd îl am pe Bobită, mi-am dat seama cît trebuia să-1 iubesc pe tata.
însemnări
— Dar Leii a cîţi ani să aibă, tu ?
— Nu ştiu exact, că e mai mare ca mine. în orice caz, întreab-o anul viitor, ca să nu-ţi spună decît cu zece ani mai puţin.
★
— Ascultă, Silvia ! Or tu eşti mai mare ca mine, că erai cu trei .ani înaintea mea la pension ?
— Eu ? Fugi de-acolo că confunzi, ma chere. Cu trei ani înaintea ta era soră-mea.
— Ei, aş ! Tu erai... îmi amintesc figura ta perfect.
— Da' de unde ! Era soră-mea... Dar semănăm fiindcă sîntem gemene.
★
— Nu ştiam că ai o soră geamănă !
— Nici n-aveai de unde. Că ea e născută în provincie şi eu la Bucureşti.
— Ce zici, dragă, de ploaia asta, în decembrie ?
— în orice caz, nu e obligatoriu c-o să ningă în august, din cauza ei.
Lumea se împarte în două : eu şi ea.
Vieţii nu trebuie să-i ceri nimic, ci să-i revendici tot.
Nici nu ştiţi cît sînge are sufletul şi cît ele puţin suflet are sîngele.
197
Cuţitele intră în inimi şi ghimpii în suflete.
★
Iară mă joc cu vorbele. Dacă mă plictisesc cu gîndurile.
★
O vorbă mai scumpă decît toate : aur.
★
Am văzut azi o muscă cu picioarele prinse în farfurioara cu dulceaţă şi mi-am adus aminte de madam Moloiu din Cîmpulung, cînd vrea să treacă noroiul din faţa casei lui Irimiroiu, unde era poftită la cărţi, în octombrie.
Sufletul ? Geamul sub care înfloresc iarna florile din sera inimii. Şi vara, plasa în care aleargă inima după fluturi.
★
Dacă m-.ar fi întrebat cineva ce vreau să mă nasc, i-aş fi răspuns : trîntore într-un stup de albine.
★
Albinele nu fac niciodată mierea pentru ele.
Albinele nu sînt harnice. Sînt maniace, că fac mierea din obişnuinţă.
Toate albinele au acelaşi tic. Să facă miere.
★
Cunosc perfidia albinei. Mierea pe buze şi acul în c.,.
★
Cartea lui Maeterlinck despre Viaţa albinelor nu se poate numi o carte. E un fagure literar.
198
Cred în minuni, de cînd le fac eu cu un pol în piaţă şi mîncăm şapte persoane din el.
★
Personalităţile mănîncă la banchete şi persoanele acasă.
★
La banchete se mănîncă pentru două ziiile. (Sau : şi pentru a doua zi.) Fireşte, cînd eşti invitat.
★
Nu puteam să ajung mai „mare" decît am ajuns, că mă depăşeam.
★
Un locotenent nu poate să „dea" mai mult decît poate să dea un locotenent. Altminteri, e ori impostor, ori căpitan.
Imaginile, în literatură, anulează personalitatea tip a vieţii. Comparaţiile i-o consolidează.
★
Cine scrie fără „imagini", este textier de film mut.
Numai imaginile poeţilor au salvat viaţa în literatură.
★
De cîte ori moare un poet, rămîne o floare (o stea) văduvă.
★
Toţi poeţii (nemîncaţii gîndului) iau masa la cantina de stele.
199
Dacă ucideţi poeţii lumii, o să începeţi să puţiţî a voi înşivă.
Poeţii vor exista întotdeauna, ca un parfum anonim şi sărac în jurul vieţii, ca să-i scuze duhoarea.
Toate stîrvurile voastre vii, poeţii pot să vi le scuze sau să vi le înjunghie cu o singură rimă.
La moartea poetului a asistat numai el.
★
Luna a fost lansată de poeţi şi soarele de astronomi,
Cum a putut să moară sărac ? Poetul ăsta avea doar rime bogate !
★
Mă, sută de kilograme de maţe şi de seu şi. sută de milioane de bani, în valuta în care trăieşti acolo, şi de ori unde ai fi; mă, stîrv cu amante albe şi cu două cărţi de joc în mînă, în cazinourile de pe malul mărilor de pretutindeni; mă, blană de samur şi cămaşă de mătase peste şorici ; mă, îmbuibatule care-ţi rîgîi, pe lîngă trabuc, „colonialele şi delicatesele" „dineurilor" şi „supeurilor" şi „prînzurilor" zilnice ; mă, rob al lanţurilor tale de aur, cotidiane, — află că eu, care n-am nici măcar un caiet de dictando în care să-mi scriu versurile şi cînteceie, şi romanele, şi piesele de teatru, şi gîndurile tăvălite prin pulberea stelelor, prin toate florile libere ale pămîntului şi spălate prin toate limpezimile sărace şi gratuite ale minţii — mă, nenorocitule, te compătimesc ! Fiindcă tu vei muri ca şi mine, şi cu toate că nu am trăit la fel, vei puţi aidoma.
200
Numai că pentru mine moartea va fi o uşurare, şi pentru tine o pedeapsă. Că tu ştii ce laşi şi ce pierzi, şi de ce te desparţi, şi ce regreţi, iar eu nu am decît un buzunar de stele furate de pe cer, pe care le zvîrl altora de după mine, ca să se joace cu ele pe foi de hîrtie, cum m-am jucat şi eu — gol şi singur, şi anonim — pentru bucuria inimilor puţine şi adevărate. Şi ţie ţărîna îţi va fi grea ca şi hoitul, pe cîtă vreme eu mă voi subţia şi mă voi înălţa din mine însumi, drept, ca un fum călător, spre imensa şi eterna linişte a nedumeririlor cîntate şi albastre,
★
Criticilor mei:
Ştiţi care va fi diferenţa între voi şi mine, după moartea noastră ? Voi veţi avea „monumente", şi eu „statuie".
Gloria e o celebritate nemăritată.
Domnişoara bătrînă : vioară fără arcuş, în cutie proprie.
Cînd se purtau ghete cu nasturi, toate femeile păreau domnişoare bătrîne, la picioare.
Numai unul ca mine ar fi putut să-mi scrie „viaţa romanţată". Ar fi trebuit însă să şi doarmă cu mine, ca să nu piardă ce vorbesc în somn. Că aş fi ştiut eu ce să spun. pentru posteritate, făcîncl pe adormitul.
Verva e fata hazului crescută la pension.
Umoristul este un licenţiat în haz.
Umorul ? Haz la frigider.
201
Umorul este haz naturalizat englez.
★
Dacă scazi hazul din umor, rămîne unul care spune o anecdotă de la care ştie numai poanta.
★
Tot hazul lui în viată a fost că n-a avut umor.
Nici o „soartă" nu e mai tragică decît ,a umoristului. Trebuie să aibă haz si cînd n-are.
Cînd rîde, omul parcă îşi deschide geamurile.
★
Rîsul e tonic. De acord. Dar nu cînd îl provoci tu.
★
Sînt un om atît de leal, încît rîd şi de hazurile mele.
Numai hazul altora (al confraţilor) mi-a confirmat calitatea de umorist.
Omul care rîde cu gura pe jumătate, e numai jumătate de om.
Nu poţi să baţi un om care rîde.
★
înainte de a începe să vorbească, copilul rîde. Ăsta e primul lui contact cu viaţa şi primul lui semn de recunoaştere a ei. Şi totuşi nimeni nu s-a gîndit „serios" la asta, deşi este precis că rîsul este un înaintaş al graiului şi, deci, trebuie tratat, cultivat şi educat ca atare, în evo-
202
Luţia „făpturii omeneşti". Păcat că nu mai trăiesc încă o viaţă, ca să am timp să scriu o carte „savantă" despre asta. Cel puţin, să se prăpădească „învăţaţii" de rîs.
★
Cînd te scoli rîzînd dimineaţa, poţi să sari micul dejun.
★
Un om care nu rîde, e singur. Un popor care nu rîde, e izolat.
Robespierre, care n-a zîmbit niciodată în public, sînt sigur că rîdea singur acasă, la comoditate. Altminteri, ar fi fost ghilotinat cu mult înainte.
★
Regii n-au nici un haz. Dovadă, bufonii de pe vremuri şi prim-miniştri de azi, de care nu se pot lipsi.
★
Cînd mă uit în oglindă, văd doi umorişti.
★
Dacă scazi hazul din umor, rămîne un spirit prost.
★
Nu e totuna să scrii cu haz şi despre haz. Dovadă Le rire al lui Bergson. Rar carte mai nesărată.
★
N-am înţeles niciodată de ce unui umorist i se cere să aibă sare. Dar ce, ocnaşilor li se pretinde să aibă umor?
★
Toată viaţa am rîs cu gura altora. (Şi asta e definiţia umoristului.)
203
12 ianuarie
Azi am întîlnit o sută de cunoscuţi, dar n-am văzut pe „nimeni" între ei.
Nici n-aveţi idee ce poate să muşte ştirbul ăsta de critic. Şi singurul dinte pe care îl mai posedă, îl are contra mea.
+
E păcat, domnule critic dramatic, cînd ai atît de frumoşi dinţi în faţă, să muşti numai de dos.
★
Poeţii sînt ca pisicile. Mănîncă şoareci în public şi visează canari, în intimitate.
★
Ori de cîte ori începe să ningă, mă bulgăresc puţin în mine.
★
Pînă acum, la cincizeci de ani, n-am „păşit" încă în. viaţă. Numai am trecut.
★
De ia cincizeci de ani încolo, viaţa nu se mai trăieşte. Se retrăieşte.
★
Sînt mult mai bătrîn decît mine. (Adevărata bătrîneţe este atunci cînd începi să fii mult mai în vîrsta decît tine.)
★
Tinere! Nu te întreba niciodată pe care drum s-o iei în viaţă. întreabă-te pe care să n-o iei.
204
Constat clin scrisul confraţilor „tineri umorişti", că sînt un bunic al umorului contemporan. Replicile mele au început să aibă nepoţi, care nu-mi poartă însă numele.
★
Este impresionant (altul ar fi scris „revoltător") cîţi şi cît au furat — s-a furat şi se fură încă ■— din „opera" mea (umoristică mai ales). Mă citesc în cărţile altora, mă ascult la radio, sub pseudonim („monoloagele" spuse cu atîta talent de Tomazian nu sînt decît Poste-restant-uvl de-ale mele, prelucrate — şi nici măcar atît — de o cireada de confraţi de toate, vîrstele), îmi aud „bancurile"*, povestite mie, ca aparţinînd altora, asist la „şuiete" pe care le dau alţii, povestind întîmplări din viaţa mea, ca ale lor (reproduse după mine) etc, etc.
Şi totuşi, mă ştiu atît de bogat, încît stau mereu cu casa de bani deschisă la îndemîna tuturor apaşilor care vor s-o viziteze, atunci cînd li se pare că eu dorm, sau lipsesc cle-acasâ.
+
De cînd sînt bolnav, îmi dau seama că mă apropii de moarte cu paşi nesiguri.
Ce tristă o să fie masa mea de lucru în ziua înmor-mîntării mele î
+
La moartea mea vor rămîne două văduve : Kitty şi masa mea de lucru. Şi cloi orfani : Bobită şi stiloul.
★
Acasă, de cîte ori simt că mor, ies in oraş.
★
Mie nu poate să-mi sune niciodată ceasul, fiindcă n-am.
Necrolog
Am uitat — probabil fiindcă mi-a fost cel mai drag şi moartea lui m-a „costat" cel mai mult — să trec în rîndul morţilor pomeniţi alaltăieri în aceste însemnări, pe Ion Aurel Maican. Pe „Vetruvius" (cum îi ziceam eu şi cu Iancovescu), [...] „Le vache qui rit" (cum îi spuneam eu, fiindcă semăna cu vaca după capacul cunoscutei brinze franţuzeşti, cu acelaşi „titlu") pe prietenul bun şi vechi, pe colaboratorul şi „subalternul" meu din toate teatrele întemeiate şi conduse de mine şi în care mi-a fost permanent alături, pe unul din cei mai harnici şi tenaci, şi pricepuţi zidari (şi chiar arhitecţi pot spune) al clădirei — zbuciumate şi nedumerite — a teatrului nostru contemporan.
Nu e locul să spun aici, ceea ce a însemnat Maican în teatrul românesc, fost şi actual. O voi face în cadrul cărţii pe care mi-am propus s-o scriu cîndva (clacă o să mai am vreme) despre Oamenii de teatru pe care i-am cunoscut şi în care Maican, după cum i se cuvine, va avea un capitol închinat lui — amplu şi documentat — situat între mine şi Sică Alexandrescu.
Aci şi acum — însemnările acestea intime fiind destinate, după cum am mai spus-o, exclusiv copilului meu, care şi-a trăit copilăria cu Maican în casa, la masa şi în viaţa noastră — îi consemn numai moartea (imbecilă, la 62 de ani, după doi ani de chinuri) şi lacrimile pe care le am în ochi, deasupra scrisului, lacrimi pe care amintirea lui şi prietenia noastră le merită şiroi.
★
A fost foarte lungă ţigara pe care am fumat-o după ce am scris ele moartea lui Maican. Şi amărîtă.
Aud, în clipa asta, cocoşul nostru (noul nostru cocoş) cîntînd din pivniţă, unde se află închis, împreună cu cele patru cadîne pestriţe şi moţate pe care le posedăm. De reţinut : vinul (cele cîteva sticle care ne-au rămas nebăute
206
de la revelion) îl ţinem în coteţ, în curte (ca să fie ia „rece" şi să nu-1 fure lăptăreasa dimineaţa, cînd vine), iar găinile, fireşte, în pivniţă (ca să nu degere afară, în coteţ).
Mă rog ! Ca în gospodăria unui umorist care se respectă !
Nu de moarte mă cutremur, ci de parastasul ei.
Nu pot să sufăr să mi se atribuie „spiritele" altora, cînd sînt proaste.
La toate piesele de succes ale altora am primit şi eu felicitări, după premieră.
Niciodată nu primeşti atîtea telefoane de felicitări — de la confraţi — ca după o premieră căzută.
Noi, confraţii, ne iubim sincer, numai pînă ne spunem „la revedere".
★
Recunosc că m-am „ars" şi eu o dată în viaţă. Atunci cînd o să mă incinerez.
★
Ce singură o să rămînă lumea după moartea mea !
★
Din tot ce-ai scris în viaţă, poţi să fii sigur că după moartea ta va rămîne un singur lucru valabil : pensia ne-vesti-ti, de la „scriitori".
Vrei să te tămăduieşti de scris ? Ori citeşte-te, ori ci-teşte-mă.
207
Din toate scrisorile pe care le primeam pe vremuri de la „admiratori", reţin una (pe care o şi păstrez în arhivă) şi care sună, aproximativ, aşa (numai „forma este aproximativă, „fondul" e textual) :
„Domnule Muşatescu,
Am citit şi eu, prin bunăvoinţa unei prieten,e, căci altminteri nu mă ocup cu cărţi, avînd cu totul alte ocupaţi (fără doi „i", îmi amintesc exact asta), bucata în care v'aţi alegat {a-legat) de viaţa mea intimă, redînd-o în acea bucată, numai cu numele schimbate, dar cu faptul ihdentic (in-dentic) şi deci vizîndu-mă personal clar totuşi, cine v'a informat despre acest fapt, v'a informat greşit, căci mai întîi acesta nu s'a petrecut în 1929 ei în 1927, actualmente fiind complect („ct") împăcată cu soţul meu şi al doilea, persoana cu care precizaţi că m'a prins fotografiindu-mă nudă acasă la el, nu era de la fisc cum ziceţi în batjocură ci de cu totul altă categorie socială şi un bărbat foarte bine. Şi plus că clişeul făcut de soţul meu n-a putut să fie văzut de soţia acelei persoane, el nefiind însurat. Aşa că atunci cînd vreţi să vă alegaţi în cărţile Dvs. sau alte fascicole de viaţa femeilor cinstite, ar fi mai bine să vă informaţi mai exact cum a fost şi să nu mai aruncaţi piatra mîncînd acest c... pe nedrept. O admiratoare."
Schiţa cu pricina relata un adulter, în provincie, şi era integral „inventată" de mine. Dar aşa se scrie istoria... şi se creează istoriile.
★
Taci, dacă vrei să înţeleg exact ce vrei să spui.
Cînd taci, îţi rămîne inima singură acasă.
*
Ieri arn aflat că lumina are o viteză mai mare ca sunetul. Ei şi ?
208
Greşeala ta e că ai scris întîi romanul şi pe urmă ai căutat un editor. Dacă găseai întîi editorul şi pe urm/ă scriai romanul, era cu totul altceva.
N-am auzit „cîntecul lebedei" decît în romane.
Lebăda, pe uscat, parcă umblă în tîrlici.
★
Lebăda : atîta gît pentru un singur cîntec î
★
Lebăda : gîscă cu particulă. (Von gîscă.)
★
De cînd s-a întruchipat Jupiter în lebădă, toate femeile au rămas gîşte.
★
Inima mea mi-o poartă băiatul meu.
★
Mă întreb, de multe ori, „pînă unde" îmi iubesc copilul. Dar nici gîndul nu poate ajunge pînă acolo şi se predă în parcurs.
Dar de ce eu să cred în Dumnezeu şi el în mine nu ?
'Nu da vieţii nimic. la-i tot.
Moartea nu va lua, o clată cu mine, decît un cadavru vechi.
C-da 5610 coala 14
209
Să nu ridici tonul, în viaţă, decît atunci cînd ai hani în buzunar.
Cînd n-ai tălpi la ghete, stai ca şi cum ai avea, şi atunci nu se mai observă.
16 ianuarie
Pro domo
A venit iarna „serioasă". Ger alb peste zăpezile virgine din parcurile pe care „le-am vizitat". Şi în timp ce Bobită, cu cizmele cele noi, patinează prin faţa ferestrelor de la care îl privesc „foarte tată", inima mea — neobservată de nimeni — se dă cu tîrlia, pe coasta de la Broz, din Cîmpulungul copilăriei mele.
Ca în anecdote. Cu rezervorul „bine asortat" cu păcură (adunată cu prevedere şi cu „mari sacrificii" din vreme), ni s-a stricat caloriferul. Vrînd să telefonez, am constatat că mi s-a oprit telefonul. (Ori s-a stricat, fiindcă, întîm-plător, e plătit la timp.) Kitty s-a întors de la Fondul literar, unde se dusese să încaseze nişte „foarte mulţi bani" (drepturile mele de autor, din provincie, neplătite de circa trei luni), fără un ban (Banca de stat n-a predat sumele sosite Fondului literar) şi căţelul meu Dago (respectiv Dagobert) mi-a mîncat articolul scris pentru „Centenarul Teatrului Naţional" (a căzut pe jos de pe masa de lucru), în timp ce curierul de la „Scriitori", unde trebuia să-1 trimit, suna la poartă.
*
Un comunicat meteorologic oficial — dat publicităţii acum o lună — anunţa „un ger neobişnuit, între 16—26 ianuarie. (Intre 25—40 de grade sub zero.) Cumnată-mea, Mariuţa, care a fost azi la noi, mi-a spus că a aflat „din sorginte sigură", că gerul s-a amînat.
210
★
De cînd nu mai vreau să văd pe nimeni, am impresia că toată lumea se uită la mine.
★
Pentru „timpurile de astăzi" (cum le zice mama) cîştig — cu drepturile de autor de la Eseu şi Titanic, care „rup" provincia, în teatrele de stat şi turneele lor, phis alte drepturi de la grămezile de piese pe care le confecţionez la cerere, (numai „la cerere") diferitelor instituţii care mi le solicită — sume pe care, în raport cu cîştigurile normale ale altora, le pot numi astronomice. Probabil că din cauza asta nici nu le văd în ochi, deocamdată.
★
Sufăr, cînd am să dau şi nu pot, şi plesnesc, cînd am să iau şi nu mi se dă.
★
Astăzi nu mă mai jenez de datorii. Mi-e ruşine numai de cît am de luat.
★
De cînd mi se joacă piesele şi cîştig atîta, fără să mi se dea nimic, mă aflu în cea mai bogată lipsă din viaţa mea.
E mai bine să n-ai deloc, decît să ai de luat mult.
★
De cînd am de luat atîţia bani, în fiecare noapte visez c-o să-i încasez în visul următor.
★
In casă cald şi armonie. S-a reparat, pentru moment, şi caloriferul, şi liniştea casei. Reparaţia caloriferului a costat un pol şi a liniştii, douăzeci de nopţi albe.
211
★
Fiindcă „zilele mele" sînt cam la fel cu toatele, notez, aci, pe cea ele azi, începînd de ,azi-noapte.
La 12 noaptea (fiindcă eram ostenit şi m-am culcat odată cu găinile) m-am „băgat în pat44, cu Shakespeare în mînă. (Pe care îl citesc, da capo al fine, pentru a nu ştiu cîta oară.) Eu dorm ca iepurii. Nu ştiu cînd am adormit, la care scenă din Coriolan, dar m-am deşteptat la 3. Am reluat lectura. Dar nu Coriolan. A doua carte de „chevet" şi anume Histoires pour Ies Parisiens. La 5, cînd m-am deşteptat din nou, am reluat Coriolan şi am adormit buştean (nu cred că numai din cauza lui) pînă la 7, cînd a sunat „Junghausul44 meu de buzunar, deşteptarea lui Kitty. De la 7 la 8, îmbrăcarea, ceaiul de sunătoare, joaca cu Dagobert şi Fram (căţeii mei care au ora lor de joacă cu mine, în fiecare dimineaţă) şi pe urmă pasenţele, ca să văd dacă încasez azi vreun han de undeva. (Mi s-au închis toate, în paranteză, drept care nici n-am încasat nimic.) La 8V2, odată cu plecarea lui Kitty la repetiţie, am ieşit şi eu „la piaţă44 (ca să văd dacă se găsesc picioare de vacă pentru piftie, noi avînd numai de porc).
La 9V2, m-am întors acasă, fără picioare dc vacă. Numai cu ale mele. A urmat apoi „vizita44 obişnuită, sus, la mama şi la Bobită (în timpul căreia Annie „face44 odaia mea de jos). Lecţiile cu Bobită (şi nu ştiu nimic la matematică, dar învăţ „sur le vif"), apoi belota cu mama, pînă la 11. De La 11 la 1, masa mea de lucru, cu treburie ei scriitoriceşti, publice sau particulare, după cum am sau n-am „comenzi44.
La unu, plimbare „prin zăpezi44 în Cişmigiu (şi e superb, măgarul, în hermină bătută în spic de soare) pînă ia două, cînd, după un popas de durata unui cinzec de ţuică bătrînă, băut în picioare, Ia „Nectar44, a urmat masa, cu agrementele şi dezagrementele ei obişnuite. Pe urmă, cartea în mînă (de data asta : Pagini din istoria teatrului românesc, de Franga) şi „nani44 pînă la 3.30. (Fiindcă, a-tunci cînd n-am altceva „obligatoriu44 de făcut, îmi place „să mă dau un pic44 în fiecare după masă). De la 3.30 pînă la 7.30 am „oficiat44 din nou la masa de lucru, de la care nu lipsesc niciodată, în nici o zi, indiferent de ce „oficiez"
212
la ea. Căci vorba lui Caragiale (adică a lui Farfuride) : „Eu, am, n-am procese, la 12 punct, trecute, fix, sunt la Tribunal". De la 7.30 la 8.30, plimbare (în fiecare zi alta, pe cît se poate). Cea de astă-seară, încîntătoare. Ger, zăpadă, copii cu săniuţe. Chiar şi —■ raritate — o sanie militară, trecînd cu doi ofiţeri în fund şi un leat pe capră, pe Ştirbei-Vodă, cu zurgălăi la gît, Ga în „timpurile normale". La 9, masa de seară (de la care mama lipseşte, fiindcă nu mănîncă seara decît o cafea cu lapte, care i se serveşte sus). Pînă la 10,30 (în timp ce se strînge masa jos), controlul lecţiilor lui Bobită şi legiuita belotă cu mama.
Apoi, noapte bună, şi jos... La masa de lucru, unde mă aflu şi acum — ca în aproape fiecare noapte — şi unde, după ce am transcris o piesă într-un act, Edilii de altă dată (scrisă acum două nopţi) şi am revăzut altă piesă într-un act, Ne-a aplicat constituţia, mă aflu încă în prezent, adică la 6 dimineaţa, făcîndu-mi „datoria" pe care mi-am impus-o — de la 1 ianuarie 1953 — faţă de aceste file — documentare, informative şi absolut inutile, cred, pentru cel căruia îi sînt destinate şi care doarme cu toţi îngerii mei în braţe, în pătucul lui de sus.
Şi mîine va fi o zi la fel — poate, cu mici modificări de program — şi va fi şi ea, ca şi cea de astăzi şi ca toate zilele mele de totdeauna, cotidiene, oneste, şi banale, mîn-ji'tă, totuşi, în toate amănuntele ei, de gîndurile mele „particulare" şi privită — peste mine, oamenii şi întîmplările ei — de ochii mei ceilalţi, pe care nu mi-i ştie nimeni şi cu care văd numai eu. Şi la oare încă nu port ochelari cu patru dioptrii, ca la ăştia cu care scriu acum:.
Însemnări
Auzită azi-climineaţă, în Cişmigiu, între doi „pensionari" (după „aspect"), pe băncile de lîngă Pavilionul ele ape minerale.
— Ce mai faci, mă ? Dar, ce ? Ai fost bolnav ele n-ai murit pînă acuma ?
213
De cîte ori fac o „anecdotă" originală, am impresia că am mai citit-o, scrisă ele alţii. Şi de cîte ori citesc una de alţii, mi se pare că e scrisă de mine, mai de mult.
+
Sufăr, pentru că n-am de ce.
Toate cărţile pe care le-am scris — înainte de cincizeci de ani, mi se par cu pantaloni scurţi,
★
Totdeauna mi s-a părut că — multe mucuri de ţigări, înghesuite într-o scrumieră — miroase sau a şantan, sau a revoluţie.
★
Ultima ţigară este cea de care nu te poţi lăs,a niciodată, cînd vrei să renunţi la tutun.
Toată viaţa am ocolit femeile, numai ca să le constrîng să mă ia pe departe.
★
Maturitatea e cea dintîi tinereţe a minţii.
Eu şi cînd „cuget", parcă glumesc. Dar nu mi se pare niciodată că glumesc, cînd cuget.
Toţi oamenii ar trebui să fie gemeni, ca să fie fraţi.
★
— lartă-mă că nu ţi-am reţinut numele, domnule Po-peseu !
214
Un scriitor adevărat are atîtea de spus, încît ar trebui să fie nemuritor în viaţă, nu după moarte.
Cînd să scriu despre viaţa tuturor, cînd n-am decît una, personală ?
Ca să trăiască în timp, scriitorul trebuie să aibă vreme.
Unui scriitor nu trebuie „puţin să-i pese" de ceea ce va rămîne după el din opera sa. Trebuie să-i pese ori mult, ori deloc.
—■ Lasă domnule ! Nu-mi mai exagera d-ta meritele poeţilor. Ce ? Parcă lumea n-a iubit şi înainte de Emi-nescu ?
— Da, dar fără concursul lui!
19 ianuarie
Necrolog
Am aflat că a murit „Nenea Bulfu" (alias, Romuald Bulfinsky), acum două zile. încă un prieten (şi ce prieten!) din „garda veche" a tinereţii mele şi încă un mare (si ia propriu şi la figurat) slujitor al teatrului (şi ce slujitor î), care îşi regulează drepturile la pensie eternă. Deşi cu aproape treizeci de ani mai în vîrsta decît mine (cred că avea aproape optzeci) mi-a fost un prieten intim şi tineresc. De o „ebluisantă" tinereţe, pînă în ultimii ani, cînd evenimentele ne-au despărţit. (A fost numit director ? la Craiova, prin 45—46). Fost bărbat al Miţei Ciucu-reseu (o altă „bătrînă" şi actriţă „imensă", care m-a cinstit cu calda şi savuroasa ei prietenie, pînă la moartea ei, chiar şi după divorţul de Bulfu, care, „smintindu-se la bătrîneţe"      după cum zicea ea — se recăsătorise cu o
215
tînără şi vagă poetă, Pienaru), „nenea Bulfu" mi-a fost şi cumătru. (I-am botezat un nepot, copil al celui mai mare dintre cei trei băieţi. ai lui, pe care; îi avea din prima căsătorie.)
Notez aci o întîmplare din cariera lui Bulfinsky, care dovedeşte maraa lui dragoste de teatru şi „respectul" pe care, totdeauna, i 1-a purtat. Fiindcă, înainte de toate şi dincolo de meşteşug şi de talent, Bulfinsky ,a respectat teatrul şi meseria actorului, pe care — chiar dacă n-o numea, pentru oricine, artă — o socotaa, pentru toţi slujitorii scenei, menire, sau, cel puţin, chemare.
Jucam, pe vremea co-direcţiei mele cu Sică Alexan-drescu, „Floarea de lamiita", la „Comedia", comedia de răsunător succes a lui Mirabeau, în versiunea mea românească.
în timpul actului cloi, am primit la teatru o telegramă care anunţa sinuciderea fiului lui Bulfinsky, la Sibiu, unde urma să termine şcoala de cavalerie. Fireşte, imediat după lăsarea cortinei, i-am adus la cunoştinţă vestea tragică, propunînd să oprim spectacolul, pentru un motiv oarecare, să restituim costul biletelor, astfel ca Bulfu să. poată pleca imediat la Sibiu. (Avea un tren — ne interesaserăm noi la gară ■— peste o oră.)
Bulfinsky a refuzat net, cu toate insistenţele noastre. Şi uriaşul, adunîndu-se în el însuşi din prăbuşirea care îl zguduia în hohote pe masa lui de grimă, din cabină, a intrat în scenă, la semnalul soneriei, şi a jucat actul al treilea — cel mai de comedie din toată piesa.— fără să trădeze, cu nimic tragedia pe care sufletul lui de părinte, trăsnit în creştetul inimii, o juca în acelaşi timp.
Fapte diverse
Astă-seară, după şase ani de cînd n-am mai asistat la nici un fel de spectacol, am fost la Operă, unde ansamblul Naţionalului din Iaşi a prezentat Coana Chiriţa, a lui Alecsandri, cu Miluţă Gheorghiu — în travesti — în rolul titular. In unicul antract, am fost recunoscut (ori, poate, descoperit) în colţul în care mă aflam şi pot spune (nu ştiu dacă cu orgoliu sau cu tristeţe) că ,am fost „obiectul"
216
unui adevărat pelerinaj din partea tuturor (sau aproape) „teatraliştilor", care se aflau la premiera merituosului ansamblu ieşan. Am revăzut, cu deosebită bucurie, pe Victor Bumbeşti, regizorul spectacolului, fost grav accidentat,, acum doi ani, la Petroşani. Şi, în timp ce pe scenă se desfăşura tandra stupiditate dramatică a bardului de la Mirceşti, am mai revăzut, în gînd, şi pe „Chiriţa" mea, din glorioasa seară a premierei mele, la Naţionalul de-acum zece ani. Eheh ! „Fugaces ani labuntur /"...
După douăzeci de ani de la premierele respective de la Naţional, Eseu şi Titanic vals triumfă, tinere şi viguroase, pe scenele teatrelor de stat din Iaşi, Bacău, Timişoara, Braşov, Arad, Petroşani, Reşiţa, Turda, Lupeni, Piteşti etc. Le urmăresc de departe succesul, cu inima plină, de părinteşti drepturi de autor...
însemnări
Vorbe de pomană La restaurant :
— Dă-mi un şalău rasol, te rog. Dar e proaspăt ? Parcă chelnerul o să spună :
— Nu !... E stricat, coane.
— Fă-ne patru cafele. Mie „subţire-dulce".
— Mie fără zahăr mult.
— A mea fiartă bine şi cu ochi de şarpe. —■ Şi mie cu caimacul gros. Chelnerul (la bucătărie) :
— Arde patru cafele mari, de la cazan.
— Alo ! Casa „Cutare" ?
— Greşeală, doamnă.
— Dar ce număr e acolo ?
— Ce vă priveşte, dacă nu-1 căutaţi pe-ăsta ?
217
La piaţă:
— Cum se poate ? Cinci lei kg de mere ? Am găsit alături mai frumoase, cu patru lei.
— Păi, du-te şi ia de-acolo, cocoană.
20 ianuarie
Mă nelinişteşte, din ce în ce mai „alarmant", starea de nervi a lui Kitty. Istovită, de dimineaţa pînă seara, zilnic între repetiţii, „şedinţe" şi treburi deputăţeşti raionale, adorata mea actriţă, mamă, soţie şi deputată (am premeditat „ordinea" calificativelor) vrea, în marea ei dorinţă de a se devota pînă la capătul puterilor pentru toţi ai căminului nostru, să facă tot şi pentru toţi, să fie peste tot şi totdeauna, să mulţumească pe toţi şi oricînd, şi oricine ar fi. N-o pot convinge, cu nici un argument, să se adune, să se odihnească, să renunţe măcar la o parte din toate cîte le face, şi pe care ar vrea mai mult să le facă într-o zi, în fiecare zi, pentru noi „ai casei" şi pentru toţi ceilalţi ai meseriei şi deputăţiei ei. Ea, personal, a rămas la ultima „periferie" a preocupărilor, pentru ea însăşi.
Şi totuşi, dincolo de toate trudele şi de toate neglijenţele ei „cosmetico-vestimentare", ca să le zic aşa, frumuseţea ei — perfectă, altieră şi biruitoare —îşi „epanui-sează" rozele admirabile, zilnice, uşor cărunte şi mereu mai adine parfumate, ca o horbotă involuntară şi mereu nouă de trandafiri proaspeţi, înfloriţi te miri cum şi prin ce „miracol" din tija ei semeaţă, ostenită şi cu rădăcini provizorii şi efemere în toate pămînturile din vasta, binevoitoarea şi sacrificata ei circulaţie, nedumerită şi pitorească, pe sol.
★
Astăzi, mama m-a bătut la „pichet", fără să mă las. Dă, Doamne, să n-am carte şi să mă bată şi mîine, prin propriile ei mijloace. Şi totdeauna, pînă la ultima ei... carte.
Cred că Bobită mă iubeşte atît de mult, încît nu are
★
curajul să-mi mărturisească, cît.
B[ eumw a pup ap 'ţmpsuooaj es 'tunoajBO ^ţ;nqzŢ uiy mine, „atmosfera", ultima noastră atmosferă familială, din 1944, în timpul bombardamentelor. Adică : mama e la mine, frate-meu şi cu ai lui vin zilnic s-o vadă, „ai mei" sînt toţi, în păr, şi pe tata îl visez cu noi în fiecare noapte. Ne mai lipsesc numai „alarmele aeriene", sau cum dracul ie zicea pe vremea aia, pentru ca „atmosfera" să fie complet completă.
însemnări
E curios cum sculptorii nu se exprimă niciodată plastic. (Mi-a dat astă-seară Bar,aschi un telefon.)
Mai plastic descriu eu o „mutră", decît să sculpteze orice sculptor o vorbă.
★
Una din diferenţele dintre literatură şi sculptură : Scrisul poate fi statuar, dar statuia, literară, niciodată.
★
N-am păr în cap, cîţi chei ,am văzut în viaţa mea.
★
Chelul trebuie să aibă orgoliul lipsei.
★
In general, toţi cheii despică firul în patru.
Nu e cuviincios să discuţi cu un chel, de-a fir a păr.
219
Toţi cheii ar vrea să fie „dix-hiiitieme siecle". Că, pe atunci, se purtau peruci.
★
Nu-i vorbi chelului de perucă.
★
Nesinceritatea este peruca care ascunde chelia unul caracter.
★
Chelul pretinde că părul altora e nehigieriic.
★
La banchetul cheilor, au fost cu toţii, in păr.
★
Cînd chelul are coşmaruri, visează noaptea că-şi face-freza.
★
Şi chelului i se poate face părul măciucă.
★
Chelul cu perucă, în viaţă, călătoreşte cu paşaport fals (la cap).
★
Chelul nu poate să aibă decît păduchi de corp.
Cînd scoţi peruca unui chel într-un salon, se simte mai: prost decît dacă ar fi rămas în c... gol.
★
Cînd începe să crească părul chelului, se face perucă..
★
Peruca : proteza chelului.
220
Şi, totuşi, scriind despre ei, nu mi-a rămas pagina cheală.
★
Nu lua şchiopul peste picior şi chelul în răspăr.
★
Dialog între doi chei:
— Mă rog ! în istorie sînt atîţia regi şi împăraţi care •au fost chei.
■— Da ! Dar ăia purtau peste chelie coroană, nu căciulă, drăguţă.
Ce uşor şi frumos te poţi juca cu vorbele, cu condiţia să nu le umfii prea tare, fiindcă, atunci, plesnesc ca baloanele de săpun.
■*-
Marea artă a scriitorului e să cunoască dimensiunea cuvintelor.
într-o vorbă nu trebuie să intre decît atît cît poate să încapă. Altminteri, e vorbă goală.
Cea mai bogată vorbă din lume : tot. Şi cea mai săracă : nimic.
în afaceri, nu uita că „ceva" e mult mai mult decît nimic.
„Sentinţele" moraliştilor de totdeauna au condamnat numai oameni nejudecaţi.
★
Cînd un scriitor ştie ce scrie şi cititorul înţelege ce a citit, se numeşte literatură ; cînd scriitorul înţelege ce-a
221
scris şi cititorul nu pricepe ce-a citit, se numeşte filo-sofie ; iar cînd nici scriitorul nu ştie ce-a scris, nici cititorul nu înţelege ce a citit, se numeşte metafizică.
★
Cuget pe negîndite.
*
Adevărata personalitate a umoristului se autentifică numai atunci cînd hazul lui începe să aparţină altora.
Unul din cele mai bune „spirite" ale mele a fost atunci cînd mi-am dat cuvîntul de onoare că n-am haz. Şi de-a-tunci mi-a ieşit vorba că am umor sec.
★
Umorul sec este hipotensiv.
★
Hazul e desculţ şi umorul cu „guetres".
Nu scriu tragedii, de frică să nu mor şi eu la urmă.
Cel mai trist gen dramatic e comedia căzută.
★
Cînd scrii farse, să nu le faci teatrului. Să le faci publicului.
★
Am scris cincizeci de farse pentru public, dar nu i-am făcut nici una.
Cel mai greu „gen" de teatru e cel uşor. De cîte ori scriu o farsă sau o comedie „buffă", mă gîndesc Ia „ăla" (nu-mi amintesc cine a fost, dar a existat) care a făcut o
222
vioară din beţe de chibrituri arse. Şi care, totuşi, avea sunetul unui Stradivarius.
★
Nu există gen de teatru inferior. Există numai autori dramatici proşti.
Necrolog
Aseară, la Operă, am aflat că a murit D'Ayol (Cass-van, pe numele lui adevărat). Actor de comedie eşuat în cuplet de scenă periferică şi cupletist de „clasă mareu e>-şuat în roluri obscure de comedie, D'Ayol — care a avut voga lui, pe timpul lui Nitta-Jo — era un om de treabă, subţire şi, în felul lui, (era să zic „genul") foarte talentat, la „bază". Nu şi-a găsit, însă, niciodată momentul potrivit, în tonul şi climatul căruia să se încetăţenească, pentru un drum profesional, lung, precis şi evolutiv. A fost mai mult decît „El" şi mai puţin decît putea să fie.
In timpul prigoanei legionare, cînd nu mai avea „voe" să joace, l-am angajat „şef de control" la teatrul „meu" din Sărindar. (Atribuţii administrative erau încă îngăduite evreilor, în teatre). A fost primul controlor-şef care a primit publicul într-un frac impecabil, cu maniere „occidentale" şi cu o talmudică şi albastră resemnare în ochii lui de aceeaşi culoare. (Stilul „foileton" ,al frazei este voit.) Şi niciodată nu mi-a fost mai prieten — în ceea ce mă priveşte — decît în timpul cîncl mi-a fost salariat şi subaltern.
D'Ayol e tatăl (a fost, adică) al actriţei Joujou Pave-lescu, cu a cărei mamă, Nataliţa, a fost căsătorit. A fost fratele Sarinei Cassvan (imemoriala mea prietenă şi fostă soţie a lui Ion Pas) şi a lui T'Ayol, alt actor de mare talent, fost şi el angajat într-unui din fostele mele teatre (Teatrul vesel, în palatul Eforiei, distrus complet de incendiu, în 1936 sau 1935, nu mai ştiu exact) şi frate cu Nestor Cassvan, unul dintre primii cinematografişti români, fost şi el administratorul meu „camuflat", la revista Mitică, tot pe timpul ruşinoasei prigoane legionare.
223
Să-1 ierte Dumnezeu ! Al lui, sau al meu, îmi este absolut egal. Şi, fireşte, dacă o avea de ce să-1 ierte, fiindcă, om,ul, chiar dacă n-a făcut bine ceea ce a(/făcut, nu se poate spune nici că a făcut rău. A făcut ce-a putut şi, mai ales, ceea ce a crezut el că ar putea face... Dar, onest, discret şi leal, ca nimeni altul, în ameţitoarea şi necru-ţătoarea noastră meserie, a celor „din teatru".
★
Constat, de cînd am „reluat" redactarea acestor însemnări, că de fiecare dată cînd scriu, am de pomenit un mort, din profesie. Fie mai vechi, fie recent. Încet, încet — aher sicher — se răresc cadrele, şi ale înaintaşilor, şi ale „generaţiei" mele.
La fel ca la masa noastră familială, de sărbători...
Am început — în ordinea vîrstei — să mă apropii de „capul mesei", în fiecare an cu un scaun-două. mai mult. Mai am cîteva şi gata. Iau „şefia" de cabinet în anticamera morţii. (Am scris-o cu „m" mic, intenţionat, din totală lipsă de consideraţie.)
Nu de moarte mă cutremur, ci de inevitabilul ei. (Să mă scuze Vlahuţă, că îl parafrazez atît de des.)
Pe mine, moartea nu mă va cosi niciodată... fiindcă am intenţia să mor toamna.
Moartea ar fi foarte agreabilă, clacă n-ar fi eternă.
Cînd faci cunoştinţă cu moartea, să nu-i întinzi mîna. Şi prezintă-te cu alt nume.
Cînd mă gîndesc că, totuşi, o să trebuie să mor într-o zi, de bătrîneţe, mă fac cu un an mai mic.
224
★ ....."~ -------------
Femeile îşi micşorează vîrsta, ca să aibă iluzia că mor înainte de termen.
★
Femeile nu sînt niciodată destui de tinere pentru ele.
★
Femeia îşi fardează vîrsta.
s Nimic mai trist decît o fostă femeie, care se priveşte goală în oglindă.
★
Femeia îşi ascunde vîrsta şi cînd o chemi la spiritism. Ca dovadă, Măria Tereza mi-a spus mie, personal, că e cu un secol mai mică.
★
Vîrsta femeii nu se întreabă. Se scade clin oficiu.
+
Nici o femeie n-a murit la vîrsta pe care a ,avut-o in viaţă.
★
Femeia se face mai mică, pentru ca să crească în ochii bărbatului.
Şi la o sută de ani femeia îşi amînă „centenarul", ca s-o creadă vecinii de nouăzeci şi nouă.
★
Nimeni nu minte mai calculat ca trupul femeii.
Nici o femeie nu se dă definitiv unui bărbat. I se împrumută temporar.
C-da 5670 coala 15 225
*
Orice femeie goală îşi arată, întîi de toate, poşeta cea nouă.
*
Femeile ştiu mai exact decît noi, ce vrem de la eîe.
*
Cîndva (în 1940, ori 4) am „prelucrat" pentru teatrul de pe Lipscani, care purta numele meu, o farsă franţuzească (nu mai ştiu de cine), care se numea Un monsîeur qui se regrette. Eu i-am zis, pe româneşte, îmi pare rău de mine, şi cred că acest titlu este cel mai potrivit azi, pentru surîzătoarea tragedie care a fost — dincolo ele înţelegerea celorlalţi, streini şi apropiaţi — toată povestea vieţii mele adevărate. Da î Îmi pare rău de mine! Şi încă cum ! De crap !
23 ianuarie
Se sărbătoreşte oficial Centenarul Teatrului Naţional. Cred că este o eroare de calcul. Douăzeci şi cinci de ani din suta. lui, îmi aparţin, aproape exclusiv, mie, nesârbă-toritul!
*
Scena Teatrului Naţional — din 1932 şi pînă în 1943 — a fost una din „sucursalele" mele dramatice. Păcat că, în două rînduri (Chestiuni familiale şi Blockhaus), băieţii de prăvălie de acolo n-au prezentat cum trebuia marfa pe care o serveau. Dar, totuşi, s-a consumat pînă la epuizare.
*
Primul meu mare succes dramatic l-am înregistrat a-tunci cînd mi-am rupt — pînă la ultima filă — cea dintîi piesă de teatru. Fiindcă, începînd de a doua zi, -iii îpc să fiu un autor dramatic căzut, eram unul nejucat încă.
226
★
Prima mea piesă de teatru jucată, Panţarola (Teatrui Mic, 1928) ,a fost a 25-a pe care am scris-o. Dar, după iea, n-am mai aruncat nici una la coş. învăţasem un lucru capital, în carieră. Şi anume, să-mi resping piesele.
Dacă Teatrul Naţional, al cărui Centenar se sărbătoreşte de zece zile, cu toată deferenta şi amploarea oficială — care, din acest punct de vedere, merită toată lauda —■ şi-ar povesti sincer viaţa lui atît de zbuciumată, tragică şi totuşi artistică, ar recunoaşte — cu marea lui cumse-cădenie şi lealitate — că în ultimul lui pătrar de veac a trăit „în comandită simplă" cu mine. Adică, el a pus munca, şi eu capitalul. Şi ne-am îmbogăţit amîndoi. Şi de glorie, şi de bani, şi de duşmani..
★
în ultimii douăzeci şi cinci de ani, firma Teatrului Naţional s-a menţinut pe frontispiciu, bătută, în primul rînd, în cuiele mele dramatice. Şi jur că astea nu sînt deîpc piroane.
Sînt una din puţinele rude în viaţă ale Centenarului Teatrului Naţional; Dar fiindcă acesta se sărbătoreşte „oficial", noi, ăştia, „particolerii", fireşte, n-avem ce căuta la praznicul elogiilor. Drepturile de autor ni le-am luat ia timp.
Caragiale a ridicat teatrul românesc la rangul de teatru propriu-zis.
★
E foarte lesne să ai, în 1953, talentul iui Vasiîe Aîec-sandri, de-acum o sută de ani !
★
în o sută de ani, literatura şi arta românească a alergat atît pînă să ajungă cot la cot (ori aproape) cu celelalte
227
literaturi şi arte „civilizate", încît acuma gîfîie, în loc să respire.
★
18 secole, românii n-au ştiut să citească. Şi de scris, au ştiut să scrie numai pagini de istorie.
★
Neamul românesc şi-a scris istoria fără să cunoască slovele.
★
După 1900, literatura română a dat şase clase într-un an.
★
Marele merit al literaturii româneşti este că s-a deşteptat —după 18 secole de somn — ca şi cum ar fi dormit avîndu-le, cînd s-a culcat.
Nouă, scriitorilor de la 1900 încoace, ne revine marele merit de a fi făcut să se uite tot ce-a fost sau n-a fost înainte.
★
Astăzi, arta şi literatura românească îşi face stagiul în efemer sau în eternitate, cot la cot cu contingentele de vîrsta ale „apusului", deşi pînă acum o sută de ani armata se recruta, la noi, cu arcanul.
Intr-o sută de ani, literatura românească şi-a plătit toate datoriile trecutului. Ba, acum, mai dă şi cu dobîndă foştilor creditori.
★
Cu cîteva importante excepţii (mă gîndesc la Eftimiu, Herz, Sorbul) după uluitoarea apariţie a lui Caragiale, care aparţine secolului trecut, adevărata literatură dramatică
228
românească (depăşind arta singulară şi „ridicîndu-se" pînă la rangul de profesie) a început să existe nu|mai după 1928, cînd autorii dramatici, în loc să plătească ca să li se joace piesele, sau să renunţe la drepturile de autor (Ottescu Niculae, Tătărescu Gh. etc.) au început să primească „comenzi14. Fiindcă, e clar şi etern, cînd comanzi ceva, înseamnă că-ţi trebuie. Şi, deci, cînd a început să se comande „teatru original", înseamnă că devenise, implicit, un „articol de consum" care se cerea pe piaţă.
★
Publicul îngăduie, dar nu iartă.
★
Am intrat în teatru singur. Dar, după aia, n-am mai putut să ies din cauza publicului (aglomeraţiei).
★
Totdeauna, am cointeresat publicul, în piesele mele.
Nu se scrie teatru pentru locurile goale.
★
Lese-drameîe (nu ştiu dacă am scris corect nemţeşte) trebuie să se citească, nu să se joace.
★
Nu admit, în teatru, nici o lege în afară de ale lui. După cum, apei, nu-i admit decît H20, prc 3ria ei formulă chimică, care o creează şi o legitimează c i atare, atît în circulaţia cît şi în rosturile ei veşnice.
★
Teatrul trebuie să rămînă acelaşi, chiar dacă spectatorii se schimbă.
★
Cît există viaţă, teatrul va trăi în c ontul ei.
229
Teatrul trebuie să trăiască etern vieţile trecătoare ale tuturor.
Istoria vieţilor vieţii, trăite sau imaginate, se scrie şi se şterge în fiecare zi, pe scena tuturor teatrelor lumii.
★
Teatrul va fi contemporan cu ultima zi a lumii.
★
Teatrul te face să trăieşti şi vieţile altora.
Vino la teatru, dacă vrei să te uiţi sau să te regăseşti.
★
Cine a „inventat" teatrul, a iubit oamenii sinceri.
Chiar dacă ai rîs cu lacrimi la un spectacol, de ce eşti trist (că eşti) după ce se lasă cortina ? Nu cumva, pentru că eşti obligat să te reintegrezi — între stal şi graderobă — în propria ta fericire sau „personalitate" ?
Niciodată cinematografia n-o să ucidă teatrul, după cum, niciodat?, praful de ouă nu va ucide găina.
Teatrul şi i inematograful nu pot să aibă nimic comun : cel mult, sped itorii.
★
Cinematograful, cu toate perfecţiunile sale prezente şi eventuale (sonorizare, regie, culoare etc), nu va putea înlocui niciodată teatrul. Pentru că, între pînză şi scenă, va rămîne totdeauna diferenţa dintre cadavru şi vieţuitoare.
230
Teatrul este istoria animată a vieţilor pe care am fi putut să le trăim, sau pe care trebuie să le evităm. (Să nu Ie fi trăit.) Şi a vieţilor noastre curente, rezumate în trei acte şi două ore, pe înţelesul tuturor şi al nostru.
De la teatru totdeauna pleci cu regretul de a nu fi decît tu însuţi. (Aşa cum eşti.)
La teatru, orice spectator se simte „cineva" faţă de cei oare n-au venit.
Nici autorul nu ştie cită realitate poate fi în piesele lui „utopiste".
Teatrul te face contemporan, deopotrivă, cu viaţa (cu realitatea) şi cu legenda.
Viaţa îşi scrie memoriile şi visurile în piesele de teatru.
Teatrul îţi spune, tot ce are de spus, în faţă.
Cartea e în mîinile tale. Teatrul te are în mîinile lui.
Eu m-am născut autor dramatic, aşa cum se nasc unii cocoşaţi. Se vede că de-aia am avut „bossă".
★
Mi-am iubit meseria, fiindcă şi ea a... corespuns.
★
« Niciodată n-am fost mai trist ca în serile de premieră ale „marilor" mele succese teatrale. Poate unde aveam,
231
„în mod subconştient", senzaţia (e o simplă bănuială a mea) că „noul născut" de pe scenă era, totuşi, un mort în plus pentru mine.
N-am murit eu, la treizeci de ani, de sc&rlatină. Şi-o să mor, acum, de modestie ?
Modestia nu e decît perfidie crescută la pension.
★
Să mă ierte Dumnezeu că sînt nepoliticos cu Dînsul,. dar — în primul rînd — cred tot în mine.
N-aş vrea să mor, înainte de a-mi fi încheiat toate socotelile cu viaţa. (Celor care rămîn.)
Dumnezeu e necesar proştilor şi indispensabil nouă. celorlalţi, după ce ne prostim.
Dacă aş şti eu sigur că există Dumnezeu, să fiu măgarr dacă nu m-aş duce în fiecare zi la biserică.
★
Niciodată n-am putut să mă înalţ pînă Ia Dumnezeu,, fiindcă niciodată nu mi-a făcut cinstea să se coboare pînă la mine.
Dumnezeul meu are unsprezece ani şi opt luni, e în clasa V-a elementară şi îl cheamă Bobită. Dar, pentru el, sînt în stare să cred şi în celălalt, ceva mai în etate.
Adevărata lume e în mine. Restul, numai rude de departe.
232
N-am „închinat" nimic teatrului. Din contra. El mi-a pus mie cruce, de cîţiva ani încoace.
De cîte ori îmi fac analiza sîngelui, mi-e teama să nu-mi dea „teatru" la rezultat.
Cred că aş fi fost un mare actor, clacă aş fi putut juca teatru, aşa cum îl scriu.
Nu recunosc nici un autor dramatic — ă travers Ies-siecles — pe care n-aş fi putut să-1 egalez. (Dacă nu să-1 întrec.) Fireşte, după ce l-am citit.
*
Sînt atît de bogat în „carieră", încît sînt sigur că niciodată n-o să pot da tot. (N-o să mi se poată fura tot.)
★
în teatru m-am dăruit contra cost.
27 ianuarie-
însemnări
Sînt cuvinte care ar trebui să roşească de ceea ce spun.
•*-
Mai bine, vorba lui Pirandello, „şase personaje în căutarea unui autor", decît, vorba dramaturgiei noastre contemporane, „şaizeci de autori în căutarea unui personaj".
Cea dintîi întîlnire între un autor dramatic şi personajul principal al viitoarei lui piese se lasă totdeauna cu beţie... de cuvinte.
233
*
Cînd termini o piesă de teatru, trebuie să revezi actul prim, să refaci pe-al doilea şi să rescrii pe ultimul. Şi dacă piesa e în patru acte, pe al patrulea să-1 tai.
După ce termini de scris o poezie, îţi vine să bei un pahar de şampanie. După ce termini o piesă de teatru, îţi vine să bei o sticlă de coniac, şi după ce termini un roman, îţi vine să iei o baie.
Fiecare autor dramatic trebuie să înveţe de Ia sciţii cum să scrie piesele ca el însuşi.
★
Marele merit al unui autor dramatic este atunci cînd „secretul meseriei" lui devine public, dar îi rămîne personal.
★
Autorul dramatic trebuie să aibă două lucruri în profesie : finalurile de acte şi finalul de carieră.
★
Niciodată n-am fost aplaudat „la rampă". Numai pe scenă.
★
Am reţinut — din multe altele — trei „ieşiri la rampă" ale confraţilor mei. A lui Sabaru (la piesa Cain), pe care nu 1-a chemat nimeni, a lui Camil Petrescu (la Suflete tari), care s-a chemat singur, şi ale lui Ef timiu, care, la toate premierele lui, intră „la aplauze", chiar dacă, în-tîmplător, i s-a înlocuit piesa pe afiş, în ultimul moment.
★
Cei mai mulţi autori dramatici ies la aplauze, fiindcă au scris piesele, de clacă.
234
Am avut şi critici sinceri. De exemplu, pe mine.
★
Am citit, totdeauna, toate criticile care s-au scris despre „operele" mele, de toate genurile. Dar niciodată nu m-au enervat, cît au enervat „operele" mele pe critici. Ca o dovadă, nu le-am răspuns decît,, cel mult, cu cîte o nouă lucrare.
★
Autorul dramatic, dacă e un părinte bun, trebuie să-şi dea talentul la meserie, nu la... şcoală literară.
★
Talentul fără meserie e mai rău ca meseria fără talent.
★
Nici „om simplu", dar nici „simplu om", în civil şi nici „soldat prost", sau „prost soldat", în armată, dacă vrei să fii „gradat" în civilie şi „cineva" în armată.
★
Ce lungă e calea de mijloc între două linii drepte ! Pro domo
Capitolul „sănătate" devine, din nou, alarmant. Mi s-a semnalat recent un apropiat emfizem pulmonar. Ficatul a-nceput să nu mai fie un organ „de foie". Mă trădează. Tensiunea (15/10) şi-a deplasat echilibrul; gîtul gîfîie cu paşi repezi spre astm ; nervii îşi menţin (mai redusă, oarecum) comica lor „agorafobie".
încolo, mulţumesc lui Dumnezeu, sănătos tun ! (Am uitat să trec, la rînd, aorta uşor mărită şi unele dureri de stomac cu toate semnalmentele unui ulcer, mai vechi ori mai nou. Şi plus malaria cronică şi chino-rezistenţa.)
235
★
M-am hotărît să reiau hotărîrea de anul trecut şi după ce îmi fac „toate" analizele, prescrise de atunci, să mă „arăt" la un doctor. Hotărîrea fiind luată, mai rămîne să mă decid cînd o pun în aplicare.
Nici unul din remediile mele, verificate şi personale, nu mai „prinde" şi nu mai e eficace. (Nici vinul negru fiert, la junghiuri, nici ţuica rece, la dureri de stomac, nici tutunul, la „chintele" de tuse, ş.a.m.d.) Singurul care îmi mai face bine (aproximativ) la toate, e cîte un pahar de vin bun, din cînd în cînd. Eh ! dacă s-ar mai găsi coniac franţuzesc sau whisky, ar fi cu totul altceva. Dar importul „medicamentelor" din străinătate nu este îngăduit.
★
Kitty a avut alaltăieri un accident care, sper, nu se va solda, pînă la urmă, cu o fractură a gleznei. Ar fi neconsolată să stea (Doamne fereşte !) cu un picior în gips, ea care toată viaţa a fost pe picioarele ei.
Bobită e în pat cu o uşoară răceală. I-am jucat numeroase „piquete" şi „bellote" (ultimul joc pe care 1-a învăţat de la mama, care — şi ea — e destul de serios răcită) şi, vorba lui, „l-am bătut de m-a omorît". E curios cum, într-o casă atît de sănătoasă ca a noastră, putem fi toţi bolnavi, în aceeaşi zi.
însemnări
De ce să mă vindece doctorul, cînd m-am îmbolnăvit singur ? Ce strică el ?
— Mare noroc ai, şefule î De cînd eşti cu glezna în gips, nu mai poate nimeni să te ia peste picior !
236
Proştii se deosebesc numai între ci. Faţă de ceilalţi, sînt identici.
★
Prostia e internaţională. Ca aerul.
★
Prostul nu mănîncă creieri la restaurant, ca să nu creadă lumea că n-are (că duce lipsă).
★
Fericirea prostului e că n-are cu ce să judece pe deştepţi.
★
Cînd eşti prost, să nu-ţi faci cărţi de vizită.
★
Prostul nu recunoaşte că este, fiindcă n-are de unde să ştie.
★
Toţi oamenii sînt de aceeaşi culoare, la sînge. Chiar şi cei cu sîngele albastru.
★
Şi proştii au nobilii şi supuşii lor.
★
Dacă s-,ar gîndi un deştept să facă un partid al proştilor, ar avea o imensă popularitate în alegeri.
★
Prostia nu se vindecă nici cu trepanaţie.
★
Cînd scriu despre proşti, nu rîd de ei. îi comemorez.
237
Satisfacţia unui savant care face autopsia unui prost notoriu, în clipa cînd zice : „Şi-acum, în sfîrşit, să scoatem si creierul!"
Prostul se naşte repetent la creieri. (Cu creierii repetenţi.)
Se pare că prostia nu este în funcţiune numai de creieri. Dar ce-i pasă prostului de ce e în funcţiune, dacă lui îi funcţionează perfect.
★
Să nu dispreţuim proştii. Datorită lor ne remarcăm.
★
Proştii au şi ei nătărăii lor, după cum avem şi noi proştii noştri.
★
Cînd se visează deştept, prostul are coşmaruri.
★
Prostul e mărginit şi prostia nelimitată.
★
Prostul n-are nevoie de deşteptăciunea ta.
★
Proştii trebuie să ne fie necesari, fiindcă sînt inevitabili.
★
Proştilor le vine prost numai capul, chiar cînd pălăria le sade bine.
★
Mintea prostului circulă în jurul ei însăşi.
238
Ce puteam să scriu despre proşti, altceva decît prostii ? JPro domo
De cînd sufăr de agorafobie (maladie de care nu ştiu dacă am pomenit pînă acuma şi de care am luat cunoştinţă, precis şi oficial, în mai, anul trecut),, am încetat plimbările mele, pe străzi periferice şi parcurile de la marginea capitalei. Plimbările acestea — cu toată trena lor de „gînduri", incidente pe parcurs, .observaţii „sur le vif" etc. — îmi lipsesc enorm. Mă simt deposedat cu brutalitate de acel „superflu44 de care vorbeşte Pirandello în ciudata şi admirabila lui carte On tourne. „Superflu44 în climatul căruia — intim, variat şi pitoresc — mă simţeam, în mine însumi, ca la mine acasă. Şi asta nu e puţin lucru. Am impresia că mi s-au spart tocmai ochelarii cu care vedeam mai bine şi ale căror lentile unice sînt, fireşte, de neînlocuit. Circul — după treburi sau capricii mici şi limitate ca şi distanţele — numai în jurul domiciliului şi fără complicaţii de străzi şi mai ales de pieţe. Evit zgomotele vieţii, în ampla lor desfăşurare zilnică, pe marile artere ale Metropolei şi, în general, toate zgomotele (chiar şi ale bufetelor de stat „cu clienţi44, în care intru din cînd în cînd, să mă „deservesc44 — ăsta e termenul oficial pentru a servi — cu un „amalfi44, băutura mea actuală preferată. Fiindcă mi-am făcut următoarea socoteală. Ţuica, nota 3 (din 10), vermutul, tot 3 (din 10). Ţuică plus vermut, respectiv, „amalfi44, fac 6. Deci, în loc de două băuturi de „nota 344, beau una de nota 6. Şi mediocru e mult mai mult decît prost. Evit şi oamenii. Şi — încet, încet — îmi dau seama că încep să mă evit şi pe mine, cu propriile mele artere de circulaţie, cu proprii mei oameni şi cu propriile mele zgomote. Într-un cuvînt, cu propria mea viaţă interioară cu care mi-am dublat totdeauna existenţa publică şi cu care m-am apărat de rest, ca şi cu un scut invincibil... Dar cînd scutul începe să cedeze, înseamnă că mîna centurionului a început să slăbească pe mîner. Şi-atunci, lupta începe să fie pierdută, începe să fie, deci, ultima.
239
— Am atîtea boli, doctore, încît nu mai sînt uri simplu pacient pentru dumneata. Sînt o policlinică !
— Fugi, domnule, că n-ai nici o boală. Ai cincizeci de ani, ăsta e diagnosticul tău adevărat ! mă „încuraja" un cunoscut.
— Tocmai asta mă nelinişteşte, i-am răspuns. Eu am cincizeci de ani şi bolile mele sînt tinere. Unele, nou-năs-cute, chiar. Şi, deci, e logic ca ele să se dezvolte, în timp
eu să mă reduc".
Nu mi-e teamă de boli. Numai de convalescenţele lor ■■— compromisurile astea inutile, dintre fostul şi viitorul deces.
La vîrsta mea, am dreptul să fiu bolnav. Dar nu mai am timp.
★
Logica morţii e absurdă la orice vîrsta.
Toată viaţa ai plictiseli cu moartea. Noroc că după ultima rămîi indiferent.
De la cincizeci de ani încolo, am început să mă iau bine cu Moartea. O scriu numai cu „m" mare.
★
La 29 ianuarie avem o zi mare în casă. Ne-a anunţat ele la Fondul literar că mi-au sosit o parte din drepturile de autor, de pe noiembrie şi că ni se vor plăti. (Se pare că e vorba de o sumă destul de importantă. Circa .10.000 de lei, deocamdată.) Ne-am pregătit, incorpore, listele.de cumpărături de toate felurile şi toţi aşteptăm, fără să ne
240
mărturisim — fiecare cu emoţia şi visul lui — marea clipă a devastării banilor. Kitty visează cearceafuri pentru casă şi haine pentru toţi, afară de ea. Mama visează porc pentru bietul frate-meu (care nu şi-a putut cumpăra anul ăsta şi căruia îi voi „împrumuta" eu — căci altfel nu primeşte — bani să-şi ia). Annie visează cămara plină cu „de toate" ; Mally visează tot ce visăm noi la un loc ; Bobită visează — oh ! cîte nu visează el—iar eu visez să mă văd cu toţi la masă, numărîncl banii şi repartizîndu-i pe capitole şi liste, după visul fiecăruia. Căci nu există bucurie mai mare, mai adîncă şi mai egoistă decît să poţi împlini visul tuturor, mai ales cînd ăsta e şi visul tău unic şi cel mai... visat.
Cine a spus că banul nu te face fericit a minţit. Te face," dar numai atît cît îl ai.
O fi ea trecătoare „fericirea banului", dar e bună.
★
Cu banii, o să-mi cumpăr în primul rînd liniştea, pînă ce îi cheltuiesc.
Totdeauna am avut grija zilei de mîine. Astăzi o am pe cea a zilei de poimîine. Că atunci încasez banii.
★
Banii de poimîine sînt pentru zilele de mîine.
★
Afară e un ger de trosnesc lemnele... în sobă. (Zice bogatul.)
★
Un sfat pentru cei cu pietre la rinichi sau la ficat. Să stea fără foc, pînă le crapă pietrele de ger.
C»-da /5670 coala .l.G
241
Pe sub fereastra mea se dau pe gheaţă copiii cartierului. Şi ori de cîte ori cade cîte unul, mă uit dacă nu cumva m-am zgîriat la genunchi.
Pentru mine, Bobită patinează mult mai frumos decît el.
★
Dacă vom mai avea zăpadă, o să-i fac lui Bobită, pe terasă, un om care să semene cu mine. Nu de alta, dar ca să mă topesc şi-aşa după el.
★
Aş vrea să ningă, pînă cînd Bobită o să vrea „iarbă verde".
★
Ori de cîte ori mă recunosc în umorul lui Bobită (şi ocaziile sînt multiple şi zilnice), n-am impresia că mă reproduce, ci că mă continuă.
★
Dacă tot ce-am făcut în viaţa mea a avut umor, atunci, Bobită e cea mai reuşită poantă a mea, fără discuţie.
★
Băiatului meu nu-i place să înveţe, atît cît îi place să afle şi să ştie.
★
îi vorbesc — deopotrivă şi cu aceeaşi căldură —. şi despre florile şi despre bălăriile vieţii. Şi despre duhorile şi despre parfumurile ei. Vreau să iubească egal şi să privească cu aceeaşi ochi şi limpezimile cerului — în criză de senin — şi nodurile pămîntului, mereu noi şi mereu altele, în marea lui zbatere. Să preţuiască şi luna, şi vaca, şi spada, şi mătura.
Să ia viaţa în piept, dar cu creştetul lui deasupra şi cu picioarele în pămîntul ei, altul sub fiecare pas. Să în-
242
teleagă fiara şi omul, deopotrivă. Să se bucure de puţin, la fel ca şi de tot. Şi cînd îi va veni şi lui ceasul — care aş vrea să nu-i sune niciodată — să-şi aducă aminte de „tăticuţul" lui de pe vremuri şi să spună : „Tată ! M-ai învăţat să încerc să fiu fericit, şi dacă n-am fost, e că nu te-am ascultat".
Băiatul meu îmi e atît de drag, încît am început să ţin şi la mine, de cînd l-am făcut.
Fiul meu mi-a dat viaţa.
★
La 1 iunie 1941, orele 11,25 dimineaţa, în istoria vieţii mele s-au petrecut, simultan, două evenimente capitale. S-a născut fiul meu şi m-am renăscut eu.
Somnul meu are o sucursală. Sus, în odaia băiatului, la picioarele lui, în pătuc.
★
Dorm propriu-zis pînă la marele somn.
★
Oricît aş fi de nedormit, jur că niciodată nu mi-e somn de veci.
★
Omul care spune că îşi doreşte moartea, minte ca să facă impresie.
★
Moartea te găseşte mai sigur la sanatoriu (la spital).
★
Foarte puţini oameni mor „în oraş". Dacă ceilalţi sînt proşti şi stau acasă !
243
Pro domo
29 ianuarie
Da, azi am încasat „banii". Mulţi (pentru cît eram de o-bişnuiţi cu puţin) şi atît de aşteptaţi. Dar în loc să stau la masa din sufragerie (că e lungă cît o masă de consiliu de administraţie), cu toţi ai mei împrejur şi să „numărăm" banii, ca să-i repartizăm pe „persoane" şi „capitole", stau acum singur (că scriu pe ea) şi număr clipele pînă mîine, cînd va veni doctorul să vadă ce are sau ce n-are Bobită, care s-a deşteptat din somn, la unu noaptea, cu frison şi 39 de grade. Aşa au fost totdeauna „marile mele bucurii, în viaţă". Izbite în creştet, prin surprindere, de o mînă care mă duşmăneşte demult (cleşi n-are de ce) şi pe care, chiar clacă ar fi a lui Dumnezeu (şi mai ales a lui), aş fi în stare — dacă aş avea-o în mînă ■— s-o muşc pînă la sînge şi s-o fărîm ca pe un pumn de macaroane.
De cîte ori copilul meu este bolnav, Dumnezeu e un măgar.
Nici nu ştiu exact ce scriu, ce vreau să scriu. Scriu astă-seară ca să-mi „mobilez" noaptea cu ceva şi să treacă mai repede, pînă la „temperatura" de dimineaţă a băiatului. Şi, mai ales, scriu ca să-mi ocup mîinile şi să nu mă strîng — prematur şi poate inutil — cu ele de gît, aşa cum simt că „îmi vine".
în noaptea asta de veghe (grea şi amară pentru mine) nu există decît un singur „idol" în faţa căruia pot să mă prostern sau să mă revolt : termometrul. Şi nu doresc decît să mă tîrăsc, ca un sclav bicisnic şi recunoscător, la picioarele lui, pentru crunta bătaie de inimă pe care mi-a dat-o acum două ceasuri.
Mă uit la ceas. Patru dimineaţa. Băiatul, bolnav, e sus cu Kitty şi cu schwester Annie. Eu — nemaiavînd dreptul
244
să-1 „deranjez" — sînt singur jos, la mine, în odaia mea de lucru. Mai sînt patru secole, pînă mîine dimineaţă, la opt, cînd va veni doctorul să-1 examineze. Patru secole pe care le voi trăi, totuşi, cu inima moartă în panica stîrvului viu şi dezolat.
★
Dacă mi-ar muri băiatul, situaţia mea e foarte limpede şi, poate, de aceea sînt foarte calm şi „atît" de stăpîn pe mine. După şase săptămîni, lui o să i se facă parastas de sase i săptămîni, si mie de sase săptămîni si-o secundă. Eclar?
; Coane Dumnezeu ! De ce te răzbuni pe copii? Dacă ai "'.■■deva cu mine, loveşte-mă personal, direct! Dumneata ce-ai spune dacă, eventual, avînd şi eu să-ţi reproşez ceva, aş începe, în prealabil, să-ţi bolnăvesc îngerii ? Şi, totuşi, tpt dumneata ai fi în avantaj. Fiindcă dumneata ai un cer plin de îngeri şi eu am un singur înger sub cerul dumitale,
*
Doamne ! Nu te juca cu sănătatea copilului meu. Că vin în rai, imediat după el — dacă mi-1 iei ;— şi escaladez zidurile (ca să nu mai fiu obligat să fac coadă în faţa cheii lui Sf. Petru, pentru a intra onest, pe poartă) şi mă răzbun,. Mă răzbun, groaznic,; ca să te doară în eternitate. Şi ştii cum ? Iţi prezint băiatul pe care mi l-ai luat. Atît. Şi; va fi suficient pentru ca să te demasc, odată pentru totdeauna, în faţa celor care s-au încăpăţînat, omeneşte, pentru ca să creadă dumnezeieşte în milenara şi impalpabila ţa realitate şi impostură.
De jos de ia mine şi pînă la camera băiatului, la etaj sînt douăzeci şi trei de trepte pe care — în noaptea asta —- inima: mea bolnavă le urcă şi le coboară, totuşi, din cinci în cinci minute. Probabil că de-aia îmi bate atît de tare, cînd îmi revine la sediu.
245
Cred în Dumnezeu numai cînd îmi e copilul bolnav grav. Ca să-1 linguşesc, pînă vine doctorul.
★
Dacă Dumnezeu credea în mine, era cu totul altceva, în ceea ce ne priveşte „filosofic" pe amîndoi.
★
într-o după-amiază cu soare de miere de mai, cu umbră tolănită sub copaci şi scăpată printre frunzele lor ca nişte „schweitzere" brune şi tremurătoare (în jurul găurilor) aşternute pe pămînt, mă plimbam în grădina publică din Cîmpulung, cu Bobită. (Avea patru ani. Adică aveam amîndoi cîte patru ani fiecare, eu fiind numai puţin mai dezvoltat ca aspect, dar ca minte aidoma.) M-a întrebat:
— Taty î De ce fac pomii umbră ?
Ca să evit o.explicaţie prea complicată pentru vîrsta lui, i-am răspuns.
— Se fotografiază şi ei, cum ne fotografiem şi noi. Umbra e fotografia lor nedevelopată.
— Ce e ala nedevelopată ?
— Adică neretuşată de fotograf. ■— Ce e aia neretuşată ?
— Adică necorectătă de fotograf. Lăsată aşa cum a
ieşit pe poză.
— Şi cine fotografiază pomii de le iese umbra nere-tuşatâ ?
— Soarele, tăticule ! Pe noi, ne fotografiază Baraghin (un fotograf din Cîmpulung) cu „Leica" şi pe ei soarele. Dar noi ieşim mult mai bine în poze decît pomii. Fiindcă soarele, nu e aşa, e un fel de fotograf amator al pomilor, nu ca Baraghin, care...
— Ce-i aia amator ?
— Adică, cineva care face un lucru în diletant, fără să fie de meserie.
— Ce e aia diletant ?
246
— Ţi-am spus. Cineva care nu e de meseria pe care o face şi pe care o practică numai de plăcere. De plăcere pentru el.
— Ce e aia o practică ?
— Adică o face...
— îmhî ! (Şi după un timpişor.) Va să zică, tu eşti tăticul meu diletant.
— De ce ?
— Fiindcă tu „faci" pe tăticul meu, aşa, de plăcerea ta.
— Eu nu fac pe tăticul tău. Sînt.
— Nu eşti. Tu nu eşti tăticul meu de-adevărat.
— Dar atunci, dacă nu sînt eu, cine e ?
— Baraghin ! Că el ,are practică...
*
Ce încet trece timpul, cînd îl aştepţi să treacă şi ce repede, cînd ai vrea să stea pe loc.
★
în noaptea asta număr clipele, ca un condamnat zilele de puşcărie. Şi, ca şi zilele lui, clipele mele au gratii dincolo de care nu pot să evadez.
Dacă viaţa are ceva de împărţit cu mine, admit să-mi spintece burta sau să mă împuşte în creştet. Dar nu permit nici măcar să-mi zgîrîie băiatul.
★
Şi iacă-tă cum s-a soldat prima mea zi de „bogăţie" după şase ani (şase ani am zis !) de famină. Băiatul meu are tot 39 de grade, ca pe vremea cînd eram săraci. Şi în timp ce, sus, el arde agitat şi cu ionatanele febrei în obraji, banii noştri, banii bucuriei noastre colective de azi, se răcesc în sertare, singuri, inutili, nuli şi neaveniţi. Şi morţi. Şi neinteresanţi. Şi fără scop în viaţă (în viaţa lor), şi fără căldura mîinilor pe care le destinasem să-i socotească, să-i slăvească şi să-i împartă şi care, acum, se agită tandre, triste şi imens de sărace, printre medicamente, icoane şi ţigări aprinse una de la alta.
247
S-a făcut 6 dimineaţa şi frig. Nici nu ştiu ce-am scris şi habar n-am dacă, totuşi, printre plimbări de-a.lungul odăii, ascultări discrete la capul scării, ca să aud zgomotele „de sus" şi maldăre de ţigări fumate pe jumătate, o să mai scriu ceva. Nu premeditez.. Mai sînt două ore pînă la 8, cînd o să vină doctorul. Nu ştiu cu ce o să le mai pot umple sau anestezia şi pe astea. Şi deşi doctorul Aurel Stroe stă cu casa lipită de a noastră, sigur că mi se va părea că va face două poşte de la.poarta lui pînă la a mea, la 8, peste două ceasuri, cînd îl aştept.
★
In noaptea asta, viaţa mea e în concediu de neodihnă.
★
Cînd îmi e băiatul bolnav, parcă am demisionat din viaţă, pînă se face bine.
1 februarie
Pro domo
Bobită a avut o „uşoară" congestie pulmonară („uşoară" pentru el, dar foarte grea pentru mine), datorită unui fel de gripă, care, spun doctorii, circulă în prezent.
Acuma, după „consulturi", „peniciline" etc, este convalescent. Mie, însă, boala lui nu mi-a trecut încă şi o duc — anonim şi covîrşit — aşa cum pot, pe picioare, dacă aceste andrele de împletit paşi se mai pot bucura de prestanţa geamănă a acestui nume propriu.
★
Se pare că şi mama a luat gripa „de tip nou" a iui Bobită. Sîntem, cu toţi ochii casei, pe ea. Fiindcă, la şaptezeci şi cinci de ani ai ei, nu mai cred îh penicilina pe care ne-am pregătit-o la domiciliu, pentru orice eventualitate.
248
Aflu că a murit Pik Ferekide, soţul donatoarei acestui „registru". Nu ştiu exact ce-a făcut sau ce n-a făcut în viaţă. Totuşi, pentru puţinul cît ne-am cunoscut, îi prezint respectoasele mele condoleanţe, cu ocazia decesului.
Nu ştiu de unde s-a aflat că „am bani mulţi" de alaltăieri. Dar, desigur, s-a aflat de undeva, fiindcă, altminteri, nu-mi explic cum se face că, unde mă duc, mă în-tîlnesc cu „prieteni" pe care nu i-am văzut de ani de zile şi care — toţi — au de primit bani peste cîteva zile şi dacă, „pînă atunci", aş putea etc... Am dat tuturor, n-am refuzat pe nimeni, în amintirea zilelor — foarte lungi şi recente ■— cînd nici eu n-aveam un leu, dar nu ceream nimănui din cei pe care îi ştiam că au şi cu care am făcut toate eforturile ca nu cumva să-i întîlnesc... întîmplător.
Dau tuturor celor care mă „tapează" (şi încă cum), pentru plăcerea de a-i face să creadă că tot mai există „fraieri". Fiindcă „fraierul" este o specie umană, care, pentru binele omenirii de pretutindeni, nu trebuie să dispară niciodată complet. Ca iluzia !
★
M-am întîlnit la „Nestor" (azi „Cofetăria Republicii", cred) cu Gicu Vraca. (Am pentru el o deosebită „slăbiciune" prietenească şi o foarte controlată şi atentă preţuire artistică, „atît cît mă pricep eu în teatru".)
Era, ca de obicei, frumos (în viril, cu patina vîrstei vizibilă, dar în avantajul lui), elegant — tzre ă qiiatre. epingles — şi peremptoriu, aşa cum e el şi ştie că-i „sade" bine. S-a informat, cald, despre Kitty, despre Boby, despre mine (ca sănătate şi etc.) şi-apoi m-a „atacat" şi profesional.
— Dar tu ce mai scrii ?
— Teatru ! i-am răspuns.
Şi, tot el, după o clipă de „meditaţie".
249
— Vorha ta ! Teatru ! Că dacă şi tu m-ai fi întrebat, pe mine ce mai joc, ţi-aş fi răspuns tot atît de prompt : teatru. Şi, strîngîndu-mi mîna, discret: Sau, cu alte cuvinte, „zexe", dragă Tudorică. Şi, împotriva părerii mele, mai susţin unii că Gicu Vraca n-are umor. Şi, încă, primejdios.
★
Şi fiindcă veni vorba de Vraca...
Eu îl socotesc un „mare" actor, instinctual, ca să zic aşa. Înţelege rolul, fără să-1 priceapă, dacă pot spune astfel (vorba lui Farfuride). Interpretează, temperamental şi precis, fără să fie de acord cu părerile lui despre piesă, ori despre rol. Cariera lui de actor a fost, totdeauna, în «contradicţie cu punctele de vedere ale domnului Vraca particularul... Şi totuşi, pe scenă, a fost totdeauna de perfect acord cu rolul, chiar cînd, în afara ei, s-a găsit în totală discordanţă. In afară de scenă, vede (n-ar mai vedea) într-un fel şi judecă tot aşa. Odată, însă, intrat în rol (în spectacol, mai precis) renunţă „fără să-şi dea seama" şi fără să „capituleze" şi izbuteşte să se exprime internaţional, în limba lui maternă.
★
Ehe ! Ce m-ar fi citit românii, dacă mă năşteam1 eu scriitor francez.
★
Pentru un scriitor contemporan, literatura „clasică" nu trebuie să aibă decît o valoare... informativă, şi nu documentară.
Nu imitaţi „clasicii". Depăşiţi-i, dacă vă dă mîna !
E o bibliotecă în care am citit în fiecare zi, ca să-i pot dărui într-o zi, sau adăuga în timp, şi volumele mele. Şi anume, viaţa.
250
Numai cînd înţelegi bine Moartea, pricepi perfect de ce trebuie să-ţi trăieşti cu disperare fiecare zi.
Toate femeile de vîtfsta mea aiu împlinit, demult, ,zece ani mai puţin.
13 iunie
Altă precuvîntare
M-am uitat înapoi şi am constatat că de la 1 februarie n-am mai deschis acest ceaslov şi n-am mai notat nimic în el. Mă întreb de ce şi nu ştiu ce să-mi răspund. Probabil că n-am mai avut „chef" — în patru luni şi mai bine, astea care au trecut — să mă mai joc cu vorbele, nici cu gîndurile, nici cu „faptele" vieţii mele de care, precum se ştie, mă ocup, exclusiv, în aceste însemnări. Dar, şi mai probabil, cred că mi-a fost lene. Lene, pînă să-mi ascut chiar şi creionul. Şi nu o lene din cele cunoscute obişnuit sub acest nume şi explicate ca atare în dicţionar... O lene proprie (ca să nu zic originală), crescută din mine însumi, din propria mea substanţă actuală şi întinsă, în toate colţurile şi încheieturile mele trupeşti şi morale, ca o pînză de păianjen într-o casă pustie. Am fost, pot spune (şi sînt încă), propriul meu păianjen. Mă pîndesc, întins, subţire, dintre toate ungherele sufletului şi cotloanele trupului, să cad în propriile mele fire şi să mă mă-nînc — solitar şi satisfăcut — pînă cînd deasupra golului care va rămîne din mine se va prăbuşi, gras şi lipsit de sprijin, păianjenul care m-a mîncat, aşa cum şi-ar fi mişcat, inversînd mitologia, copiii pe Saturn. „Ca tournera mal", ar zice acum, dacă ar citi ce-am scris, dragul meu răposat întru calambur, Horia Furtună.)
Pro domo
Nu ştiu dacă am însemnat aci (nu recitesc niciodată ce-am scris în urmă, sau, în orice caz, numai în cazuri sau
251
„momente" excepţionale) că am fost declarat, oficial, „autor dramatic clasic al R.P.R. şi că, în această calitate, se joacă, încă din noiembrie, două dintre piesele mele „reconsiderate" : Titanic vals şi Eseu.
Succesul pe care ambele îl obţin, de-atunci şi pînă azi, în mai toate teatrele de stat din provincie (y compris turneele lor, ale tuturor) este „monstru". (Fără să fiu „modest", mă jenez, totuşi, s-o spun, dar aşa este. „Monstru", literalmente.) Şi, fireşte, succesul aduce bani. Bani „grei" faţă de putinţa de cîştig a celui mai bine salariat dintre oamenii muncii de azi. Din nenorocire, însă, din motive pe care nu le cunosc şi nici nu vreau să le aflu, nu mi se - plătesc la timp. (De la 2 mai şi pînă azi n-am încasat de la Fondul literar, prin care primesc banii „obligatoriu", nici un leu, deşi am peste zece mii de lei ele luat, bani „vărsaţi" de teatrele respective. Plus alte sume care au sosit şi sosesc mereu între timp şi pe care nu le cunosc, fiindcă nu mă interesez dinainte.)
Din cauza asta (a ammărilor de azi pe mîine şi a implicitei amînări a proiectelor mele în legătură cu aceşti bani), mi-am distrus (repet, distrus) nervii. Ce bruma mai aveam din ei.
Aşa. că mă gîndesc în fiecare zi, cu tandreţe de amantă, la bogatele zile ale fostei mele sărăcii lucii. Fiindcă,, pe atunci, visam banii pe care îi cîştig azi (şi visul este tonic şi tacit), iar azi bombăn şi mă dau de „ceasul morţii^ că îi am.
într-un cuvîiit, sînt un om bogat, care îşi înjură amarnic averea şi îşi plînge zilnic fosta sărăcie.
Kitty a plecat la 1 iunie, pentru cincisprezece zile, în turneu. (Era vorba să stea patruzeci şi cinci.) M-am opus de la început şi, cu cîteva zile înainte de plecare, i-am anulat „obligaţia profesională" de a se duce. A vrut, totuşi, să plece astea cincisprezece zile, ca să nu-i dea „peste nas" directorului ei şi să-şi pericliteze „situaţia" la teatru etc, etc. N-am admis, dar nici nu m-am mai opus. Ea, înainte de toate, îşi iubeşte meseria şi, din „motive binecuvîntate", nu vrea să şi-o piardă. (Eu nu uit că, ani ele zile, am trăit „sigur" numai din leafa ei, pe care şi-o
252
apără „pentru noi", nu pentru ea). Cu toate că înţeleg perfect punctul ei de vedere (cu care, însă, nu sînt de acord în întregime), în acest turneu nu trebuia şi nu era obligată să plece. Nu-i voi face, după întoarcere, nici un reproş. Dar să afle (dacă o va afla vreodată, din aceste pagini) că la vioara „căsniciei" noastre — pentru armonia căreia ne-am luptat eroic amîndoi, atîţia ani de zile ■— o coardă, pe care a întins-o la maximum şi care ar fi fost logic să plesnească, s-a menţinut, totuşi, pe căluş. Şi, prin-tr-un paradox, pe care numai coardele viorilor sentimentale pot să-1 justifice, tot logic, în loc să crape, s-a destins. Şi nimenea, nici chiar eu, cred că n-o să-i mai pot face nimic... „Vioara noastră" — datorită acestui turneu — va cînta de-acum încolo cu o coardă mai puţin, care nu va putea fi nici înlocuită, nici reparată. Nici de mine şi, mai ales, de ea, care a riscat-o pe proprie răspundere... muzicală.
La 22 februarie 1953 am mai împlinit un an. De prăbuşire.
Cine nu poate, în viaţă, să stea singur pe propriile lui picioare, se duce de-a dura printre ale celorlalţi.
îmi pare rău că astă-seară am reluat aceste însemnări. Am impresia că sînt secretarul meu, însărcinat să-mi redacteze corespondenţa gîndurilor, fiindcă pe mine mă doare capul şi m-am dus să mă'lungesc pe un' divan, pentru zece ani, ori zece minute.
★
Anul ăsta, Bobită (clasa V-a elementară) s-a „prostit" flagrant, la carte. în schimb, însă, a făcut progrese enorme la puturoşenie. Şi cînd mă gîndesc că, totuşi, a ieşit tot „premiant", mă prăpădesc ele rîs, în sinea mea, de ce trebuie să fi răspuns ceilalţi colegi ai lui la examene.
★
Băiatul meu îmi admiră şi îmi recunoaşte inteligenţa sincer, numai atunci cînd vede că fac pe prostul cu ei. în restul timpului, mă tratează de La egal la egal.
★
Marii profesori de viaţă sînt morţii. Şi lumea, în loc să le urmeze cursurile, se mulţumeşte numai să le urmeze cortegiile.
De cîte ori am nevoie de o porţie de viaţă, intru în primul cimitir care îmi e în drum.
★
Toţi morţii „de moarte bună" sînt melancolici. Numai cei care au murit prin surprindere, arată veseli în coşciug.
★
Cine urinează pe flori, îşi bate şi copiii acasă.
★
Totdeauna, la oficierea „serviciului divin", numai rudele compromit „solemnul prestigiu al defunctului", vor-bindu-i sau jelindu-1 familiar. (Morţii nu se mai „tutuiesc".)
★
Orice mort are o identitate precisă. E mort. Adică e „cineva" prin el însuşi. Indiferent cum îl cheamă pe Buletinul de populaţie.
★
Pînă în ziua înmormîntării, tuturor morţilor li se recunoaşte că au avut dreptate în timpul vieţii.
★
în coşciug, toţi proştii au mutre de savanţi şi toţi savanţii, de proşti.
254
Cînd se-ngroapă un prost, tace tot pămîntul, ca să nu-i dea prilej de vorbă şi să-1 pună în situaţii delicate.
In ziua înmormîntării, toţi morţii au fost oameni cumsecade în viaţă !
Astă-seară iară mă joc cu moartea. Numai de nu i s-ar face şi ei de joacă cu mine. Ca să fim chit. (Adică, să mă achite.)
★
Morţii avuţi, din provincie, au un ultim merit pămîn-tesc. Că — în ziua înmormîntării — nu mai cîntă muzica militară la „Grădina publică".
★
In provincie, la înmormântarea celibatarilor, muzica militară e totdeauna angajată la o nuntă şi nu poate să vină la înmormîntare.
La orice înmormîntare, cei mai „îndureraţi" sînt cerşetorii de la uşa bisericii sau de la poarta cimitirului.
★
Cînd încep să miroasă rudele a eter, totdeauna mi se pare că mortul din coşciug începe să mişte din nări, fiindcă nu-i suportă mirosul.
★
Am cunoscut un om urît. Nu urît. Hidos ! Respingător cle-1 ocoleau borţoasele pe stradă. Şi cînd a murit şi mă uitam la el, în coşciug, în timpul ceremoniei funebre, jur că era frumuşel de pica.
★
Afirm — după o vastă experienţă în materie — că nu există român fără haz. Fără umor, da.
255
Dacă pe lîngă umor englezii ar mai fi avut şi haz, ca românii, rămîneau francezii fără spirit.
„Spiritul" francezilor e haz de-al nostru crescut la un pension de-al lor.
Hazul nemţilor este că n-au absolut nici un haz.
Un popor care în loc să rîdă, rînjeşte, îşi prevesteşte propriul lui craniu în timp.
Rîsul îngraşă istoria.
Cine n-a ştiut să rîdă în viaţă, moare cu buzele tivite şi arată rău în coşciug.
Funcţionarul care rîde, parcă-şi ia în fiecare zi leafa.
Rîzi de viaţă, dacă nu vrei să rîdă ea de tine.
Numai rîsul m-a salvat de la toate tentativele mele de sinucidere. Că de-aia m-am şi făcut de rîs cu ele.
*
Aş vrea să mai trăiesc, atît cît să am timp să scriu o ,,biblie" a rîsului. Şi sînt sigur că dacă aş scri-o, lumea ar începe să creadă într-o religie nouă (şi, poate, la început ciudată), care, totuşi, ar apropia-o mult mai repede, mai sincer şi mai cald. de Dumnezeu, decît toate vechile şi noile testamente şi a „corecturilor" pe marginea lor, ale tuturor „formatorilor" şi „reformatorilor" unei sigure re-
256
cunoaşteri. A lui „bietul" Dumnezeu. Care ne trebuie, chiar dacă nu există. Care este puterea uriaşă creată pentru vasta şi eterna şi omeneasca noastră slăbiciune.
Puterea lui Dumnezeu e făcută din slăbiciunea noastră. Şi dacă, după trecerea noastră vie prin viaţa pe care nu ştim cine ne-a dat-o, o fi să ne aşezăm, totuşi, „de-a dreapta propriei noastre invenţii", adică a lui Dumnezeu, am ştiut să rîdem şi de el, şi de noi, pe pămînt şi o să fie, pe lumea cealaltă, o petrecere generală. Şi o bună dispoziţie eternă, după cea pasageră pe care rîsul ne-a în-iesnit-o pe pămînt, ajutîndu-ne să putem urca — cu voie bună — toate golgotele lui şi să ne răstignim, zîmbind. pe crucile propriilor noastre pătimiri şi zădărnicii coti-diane. (Cred că m-am exprimat destul de neclar faţă de ceea ce am vrut să spun foarte limpede.)
20 iunie
însemnări
Alexandru Macedonski. a lansat trandafirii în poezia românească. Dar i-a lansat prost. (Fanaţi.)
Dacă nu găsiţi pe alţii la îndemînă, rîdeţi de voi înşivă, în oglindă, dimineaţa, şi veţi avea o zi bună.
Atît timp cît rîzi — indiferent de motiv — eşti .fericit, dar total nefericit, pentru durata egală de timp a rîsului.
Rîsul prelungeşte viaţa şi îngraşă clientul.
Oamenii prea slabi n-au ştiut să rîdă la.timp. (în perioada de creştere.)
*
Dacă trandafirii ar citi versurile lui Macedonski, ar cere, cu tot respectul, să fie schimbaţi în garoafe. :.
C-da 5670 coala H<7
257
Trandafirii au ţepi ca să-şi înconjure parfumul cu sîrmă ghimpată.
Cînd tai un trandafir, închide ochii şi deschide nările. Ca să ţi se pară că miroşi mai puţin a călău, în clipa aceea.
Parfumul florilor culese este o rudă săracă (de. departe) a celor rămase pe aceeaşi tulpină.
★
Femeia care are mai multe calităţi decît defecte, .ajunge domnişoară bătrînă în capitală, sau profesoară de pian în provincie.
22 iunie
Pro domo
De cînd s-a întors din turneu, Kitty e foarte „nervoasă". Nu ne mai „gobează" pe nici unul din casă. Ca pe nişte oraşe clin provincie în care nu s-a făcut „reţetă".
Mîine e vorba să plec la Cîmpulung, ca să duc şi să instalez acolo pe Bobită cu schwester. (Sînt foarte alarmat din cauza epidemiei de paralizie infantilă, care bîntuie în capitală.) N-am mai fost de şase ani (ele la moartea tatii) în oraşul meu de naştere, de viaţă primă şi, desigur, de moarte. (Că acolo, voi lăsa cu limbă de moarte, să fiu, pardon de expresie, îngropat.) Şi am emoţii. Emoţii că n-o să mai regăsesc în el nimic din ce-am lăsat şi că el n-o să mai recunoască în mine nimic din ce-a trimis în lume.
Toate bolile mele — mulţumesc lui Dumnezeu — sînt din ce în ce mai bine.
258
★
Merg drept şi leal în faţa morţii, de care am certitudinea că rnă apropii rapid. Şi aştept, bărbăteşte, clipa cînd, în sfîrşit, o s-o pot înşfăca în braţe, ca să mă trîntească la pămînt.
Atîta m-am obişnuit cu ideea morţii mele apropiate, încît am început să mă plictisesc că mai trăiesc.
★
în tot pocherul existenţei mele, am tras multe cacial-male vieţii. Cu moartea, însă, nu e nimic de făcut. Totdeauna are carte mai mare şi „servită de la mină".
Gîndul morţii nu mă înspăimântă. Mă umileşte numai.
23 iunie
Pro domo
Plecarea la Cîmpulung s-a amînat pentru mîine, fiindcă avizul telefonic pe care l-am dat gazdei lui Bobită n-a putut fi transmis în 48 de ore şi — după cum mi s-a comunicat de la „Telefoane" — „persoana nu s-a prezentat". Păi cum dracul era să se prezinte, dacă n-o chemase nimeni ?
★
în odaia lui Bobită — devastată de preparativele plecării, miroase de ieri a călătorie. Adică a valize ele piele, a colonie vărsată peste cireşi şi a găină rece.
★
Cînd mă gîndesc că Bobită pleacă, îmi vine să mănînc toate biletele de tren de pe lume.
259
Nota Bene
10 septembrie
Neavînd acest „registru" cu mine pe timpul verii (din care cea mai mare parte am petrecut-o la Cîmpulung), voi transcrie, aci, altă dată şi „retrospectiv", însemnările pe care le-am făcut în acel timp pe diverse alte caiete şi file ocazionale. Fireşte, dacă mi s-o părea că am timp şi, mai ales, dacă o să am chef de „scriptologie".
Necroloage
Ieri, 9 septembrie, la 3 p.m. a fost incinerat „Hypolit" (aşa semna el) Mârzescu, în vîrsta de 72 de ani.
La 7 septembrie, dimineaţa, a telefonat la mine, în lipsa mea (nu-mi mai telefonase de mai bine de un an) şi vorbind cu Kitty, a rugat-o, să mă roage, la rîndul ei, să nu mai plec la Braşov a doua zi (era vorba într-adevăr să plec şi Hypolit, după cum am aflat ulterior, ştia asta de la Frumuşanu), că are să-mi comunice ceva urgent şi important ,între 5—7 p.m., cînd va veni la mine, avînd în vedere că urmează să plece din Bucureşti pentru un timp mai îndelungat.
L-am aşteptat şi n-a venit. în cursul nopţii, a murit. Eu sînt convins că s-a sinucis, mai ales că ştiam de la el că are o sticluţă cu „şianurî de potasă, pusî bini pentru orişi eventualităţi". Alţii spun că a murit în urma unei crize de „angor pectoris", maladie de care suferea de mult. Oricum, Hypolit a murit. Şi, odată cu el, a murit unul dintre ultimii Abenceragi ai boieriei româneşti. O inteligenţă scintillante, cum spun italienii şi un caracter bleu-blanc, de maximum de carate cunoscute, în materie. Şi, în plus, cu toată diferenţa de „vîrsta" (cum zicea tot el), unul
dintre cei mai dragi prieteni ai mei din ultimul timp şi de totdeauna.
260
Acum două săptămîni a murit Lulu Fălcoianu. Tot de inimă, ca Hypolit şi tot „fulgerător44, ca şi el. Un alt prieten, de alt gen însă şi cu mult mai vechi în timp şi, desigur, în spaţiu, cînd ne-om revedea cu toţii în Cîmpiile Elisee, dacă o fi să ne mai revedem vreodată, precum nu credem nici unul, dar sperăm cu toţii.
1954
24 August (1954, însă)
Va să zică, un an şi mai bine de cînd am întrerupt aceste „însemnări". Şi le-am întrerupt, fiindcă, într-o seară, anul trecut, răsfoind întîmplător (şi pentru prima dată) unul din „registrele" în care Ie consemnez, mi-am dat seama că, ceea ce făceam eu în aceste însemnări, nu era nici pe departe ceea ce îmi propusesem să fac. Şi-a-tunci, m-am hotărît să le „sistez". Ceea ce am şi făcut. (Şi rău am făcut, totuşi.)
Astă-seară le reiau, cu intermitenţele pe care de- pe acuma le bănuiesc şi pe care mi le doresc cît mai rare. Fiindcă, în fond, eu, care am avut în toată viaţa mea de pînă acum cîţiva ani (nu spun cîţi, cifră însemnată) ceea ce se numeşte obişnuit „conversaţie", nemaiavînd nici ce, nici cu cine să vorbesc, simt totuşi nevoia să vorbesc, din cînd în cînd, singur. Şi e mai bine, cînd ajungi în asemenea situaţii delicate, să nu vorbeşti tare pe stradă, ci să te exprimi, acasă, pe tăcute, cu plaivasul.
Căci, după părerea mea, cea mai mare conversaţie de pe lume o are tăcerea elocventă, iar cea mai limbută „persoană" de pe pămînt este „peana" scriitorului, în exerciţiul funcţiunii. Sau (cum ar fi putut să zică, oricînd, Tache Farfuride al lui Caragiale, aflîndu-se în situaţia mea) „Să fim prolicşi, domnilor, dacă vrem să fim clari — primesc ■— şi să fim clari — primesc — atunci cînd vrem să fim eminamente prolicşi. Am zis !"
262
Pro domo
Mîine, la orele 3,30, post meridian, se întoarce în Bucureşti fiul meu, domnul Bogdan T. Muşatescu, după a doua lună de vilegiatură, petrecută cu schwester Annie la Cîmpulung. (Prima lună a petrecut-o cu Kitty la mare.)
Şi tot mîine, acelaşi domn, îşi sărbătoreşte onomastica, (îl cheamă şi Alexandru, ca pe tata, şi din lipsă de Sf. Bogdan în calendar îi sărbătorim onomastica la Sf. Alexandru, respectiv „Căderea Grivitei", adică 30 august. (Dar nu 1877.)
Deşi „evenimentul" m-a găsit într-o foarte gravă „jenă" financiară („organele plătitoare" de care depind încasările mele, amînînclu-şi, prin surprindere, obligaţiile pecuniare), totuşi, toate cele „aferente" atît primirii cum se cuvine a sărbătoritului cît şi sărbătoririi în sine, se află onorabil pregătite, datorită atît „concursului" lui Kitty cît şi ale eforturilor (căci eforturi au fost) mele. Drept care, în noaptea aceasta, în casa noastră din Luigi Cazzavillan 33, două inimi • -or bate mai tare ca do obicei, împreună, deşi totuşi separat (a lui Kitty bate la etaj şi a mea la parter) şi patru ochi (doi căprui, la etaj şi alţi doi, verzi, la parter) sînt sigur că vor veghea, îngemănaţi de bucurii identice, deasupra aceleiaşi aşteptări. Şi mîine, la 3.30, pe peronul Gării de Nord lumea ar putea să vadă, dacă ar avea ochi speciali şi timp de pierdut, la sosirea trenului de Cîmpulung, pe cei mai caraghioşi şi fericiţi părinţi din lume, întreeîndu-se care să vadă mai întîi mînuţa adorată fîliîind spre ei, în cadrul unei ferestre care se apropie pe peron.
Phiuuuu ! Cîte s-au întîmplat în viaţa mea, în .anul ăsta în care nu s-a petrecut nimic.
★
în fiecare an, cînd reîncep şcolile, sînt în aceeaşi clasă cu băiatul meu. Şi, anul ăsta — sîntem într-a 7-a elementară, fostă a treia de liceu — sînt fericit că o să ne cumpărăm şi compasuri.
263
însemnări
De cînd sînt bogat şi am „de toate", îmi prisoseşte sărăcia altora.
*
Azi am văzut un cai — unicul — căzut de la o trăsură, în stradă. Cu toate ajutoarele trecătorilor şi ale birjarului, calul nu se mai putea scula. Se vedea că, de bătrîneţe, de foame, de boală, nu ştiu de ce, calul trebuia să moară, acolo unde a căzut, în ham, la datorie. Şi în timp ce birjarul înjura şi-1 bătea ca să se ridice, cu codirişca biciului, în ochii calului — vineţi, albăstrii şi cu ^pe sleite, ca guşa de porumbel — se citea, se citea limpede, repet, disperarea că moare şi parcă îşi cerea iertare că, forţat de împrejurări, îşi lasă stăpînul cu birja văduvă, în drum.
★
„Cea mai mare tragedie a unui om, domnule Tudorel (îmi spunea Codică de la Cîmpulung, anul trecut) este să fii mort în viaţă, înainte de a deceda oficii. Căci atunci nu mai eşti decît propriu tău strigoi, care, în loc să se retragă frumos în mormăit, la doşpe, rămîne prin cîrciumi după miezul nopţii, spre a bea în neştire şi a nu mai ţine nici un fel de hram în viaţă şi în societate. Aşa că, ţine minte vorba mea, fericie de cei care ştie să moară la timp. îţi vorbesc din propia mea experienţă „dă mort veicki". (Codică a murit „oficial" iarna trecută, de cord, pe masa unui bufet de stat, la ora închiderii.)
30 august
Pro domo
Conform „noului plan" pe care mi l-am propus de ieri, de cînd am reluat redactarea (mereu ezit cum să le numesc), mă rog, „notiţe" să le zicem, voi proceda „cronologic" în parcursul unei zile şi, fireşte, a nopţii respective.
Aşadar, azi, ia 10 dimineaţa, au fost la mine Fănică ■Cristodulo şi N. Dumbravă, cu care lucrez, în colaborare, un „Radio-magazin", pe care „mi-am luat angajamentul"
264
să-1 scriu în colectiv, încă de acum două luni. Amîndoi, colaboratori foarte agreabili, talentaţi şi disciplinaţi la lucru. Dar amîndoi inteligenţi pînă la media de trecere şi agramaţi pînă la tandreţe.
Nu am intenţia nici o clipă să-i „vexez" sau să-i „subestimez" cumva, prin această prezentare, care, fără să fie, desigur, un compliment, este totuşi, în felul ei, o lealţă preţuire. Bineînţeles, la „scara" respectivă.
Deşi ştiam că „trenul lui Bobită" soseşte la 3.36, am fost în gară la 2 fără cinci, ca nu cumva să întîrzii, în cazul cînd trenul ar sosi cu două ore înainte. Trenul a sosit însă cu un ceas întîrziere, supraîncărcat, ca pe vremea refugiului. La „garnitura" de Cîmpulung, vagonul declasa I şi a Il-a (unicul şi pe care îl cunoşteam), lipsă. Numai vagoane de clasa a IlI-a şi, în coada trenului, cîteva vagoane de vite. Aşa zisele „bou-vagon".
Bobită, nicăieri! Am cercetat compartiment cu compartiment, am dricuit peronul de la un cap la altul, am fluierat „semnalul nostru" (Fi-fo-fi-fo !). Nimic ! Peronul se golea între timp şi tot mai aşteptam să-i apară de undeva „mutrişcoanţa" fericită că mă vede şi să-i aud strigătul de bucurie pe care i-1 cunosc atît de bine, cînd mă revede după o absenţă cît de scurtă chiar. Dar Bobită nu venise.
A.m plecat spre casă, bătrîn dintr-o dată, încovoiat, gol pe dinăuntru. Un baston cu om... Nici nu-mi venea să mă mai întorc acasă, unde aştepta masa şi casa, înflorate în cinstea lui. Şi dacă totuşi m-am întors, m-au dus paşii, fără ştirea şi fără autorizaţia mea. Şi cînd am ajuns, Bobită mă aştepta cocoţat pe fereastra sufrageriei dinspre-stradă, mînjit de zmeură de munte la gură şi cu mîinile negre de nuci muscelene.
Venise, ca şi ceilalţi călători de clasa I şi a Il-a, într-unui din „bou-vagoanele" în care pasagerii de clasa î şi a Il-a, fuseseră transbordaţi din vagonul lor, în gara. Cîmpulung, fiindcă se adăugaseră trenului două vagoane cu tineret care se întorcea din „tabără" şi se strica „tonajul" garniturii. Drept care,, s-a scos vagonul de cl. I şi a Il-a pur şi simplu, clienţii cu biletele respective au fost trecuţi la „bou-vagon" şi „tabăra" le-a luat locul în
265
„tonaj". Autorul acestei năzbîtii feroviare (şi „năzbîtie" e un calificativ galant, fiindcă sînt eu bine dispus că, totuşi, mi-a sosit băiatul) fiind tovarăşul-şef al staţiei Cîmpulung, bine cunoscut şi din alte împrejurări şi apreciat pentru spiritul său de iniţiativă şi uşurinţa cu care ştie să rezolve toate „problemele" profesionale, mai ales cînd e vorba şi de-un bou şi de nişte vagoane.
★
Spre seară, după „masa sărbătorească" de la care Kitty a lipsit, avînd repetiţie, am făcut o vizită mamei. Bobită, lac de sărutări, a povestit, mama, baltă de emoţie, a ascultat şi eu, autorul material al acestui imens de tandru duel familial, am cîntat la pian, în odaia de alături, pentru ca toată scena să aibă şi cuvenitul fond muzical. Şi-am cîntat numai „bucăţile" care îi plac mamei şi pe care, în calitate de primă profesoară de pian a mea, m-a învăţat să ie cînt, acum patruzeci şi cinci de ani. Am zis, patruzeci şi cinci.
3 septembrie
Pro domo
Băiatul meu „am" început şcoala. Sîntem într-a şaptea elementară. El pe dinăuntrul şcolii, şi eu pe dinafară ei. Dar, oricît, tot sîntem colegi de local.
Sînt alarmat (alarmat e puţin zis) de „starea" lui Kitty. Roabă „incoruptibilă" a meseriei ei, excepţional (şi exagerat) ele devotată acesteia, nevrînd să urmeze sfaturile mele, „bine judecate şi chiar calculate", „fata mea cea mare" îşi riscă viaţa, ca să putem trăi. Ca să putem trăi noi, adică, copiii ei „cei mici". Respectiv, soacră-mea, eu, schwester şi Bobi. Şi, Grâce ă Dieu, deocamdată, „noi copiii" nu avem nevoie de sacrificiile ei şi (iarăşi deocamdată, de aproape doi ani, adică) „noii, copiii" (reprezentaţi prin mine, ca şef al lor) cîştigăm (din nou, deocamdată) pe lună, cît {şi chiar mai mult, uneori) cîştigă ea
266
într-un an, din acest salariu pentru care se umileşte, se sacrifică şi, mai ales, se consumă, spre marea mea dezolare şl, să fiu sincer, nedumerire. Totală nedumerire.
★
Sînt convins că Kitty nu m-a iubit niciodată. Şi marele ei merit (şi, poate, imensul ei sacrificiu) este că (şi iarăşi sînt convins) a vrut să mă iubească totdeauna. Ceea ce, după mine, înseamnă mult mai mult. (Şi este mult mai meritoriu şi, poate, mult mai trist pentru ea, personal.) Fiindcă cred că nimic nu este mai trist şi mai lăudabil în acelaşi timp, decît fluturele cu aripile arse, care, din tragicele şi duioasele lui restanţe, n-a mai putut să zboare (şi cu ce eforturi) decît pînă la prima floare („şi ofilită") care i-a ieşit în cale. Poate că drama aripilor arse, ateri-zînd, în ultimul lor efort spre zbor, pe scrumul unei flori cu parfumul în agonie, „ar fi un foarte frumos subiect de piesă de teatru. Un subiect pe care, însă, eu unul, nu l-aş „ataca" niciodată, fiindcă niciodată „teatrul meu" n-a fost autobiografic chiar în asemenea hal.
Nu ştiu cine a spus că „viaţa este cotidiană". (în orice caz, nu putea s-o spună decît ori eu, ori un francez care a avut şansa să se nască înaintea mea. Cum au avut-o mulţi, dealtminteri. Şi francezi, şi de alte naţii). E-ade-vărat î Şi „viaţa noastră" e cotidiană. Cu o adăugire, însă. A noastră, deşi cotidiană, are totdeauna „ieri" şi nu are niciodată „mîine".
Fapte diverse
De un an şi mai bine, de cînd am întrerupt aceste „notiţe", nu îmi mai amintesc (căci memoria, în prezent, m-a lăsat definitiv) dacă am „pomenit" aci pe toţi morţii „afiliaţi" profesiei sau inimei mele. Aşa că, dacă mă repet în legătură cu vreunul din ei, socotesc „repetirea" ca un parastas oficiat omagial, laic şi dincolo de date calendaristice.
După Mihai Popescu, a murit Puiu Maximilian.
267
După Puiu Maximilian, G. Baldovin. După el, Ştefania Zotoviceanu şi generalul Manolache. Şi ultimul pe care l-am dus la groapă (căci pe ăsta l-am dus) a fost Timică.
Şi-acum să-i „pomenesc" aci pe rînd, aşa cum i-am în-şirat.
★
Puiu Maximilian
A fost fiul (din prima căsătorie cu o „celebră" artistă de operetă, evreică, şi al cărei nume, totuşi, în acest moment, îmi scapă) lui V. Maximilian, bătrînul (are, cred, acum, peste 70 de ani), dragul, preţuitul meu prieten, interpret şi „angajat" al fostelor mele teatre.
Nici nu ştiam că acest „fiu" există (era sublocotenent în Rgt. 5 Vlaşca), cînd tată-său, Max (precizez aici că pe V. Maximilian nu îl cheamă Vasile, cum crede toată lumea, ci Valdemar, cum ştim foarte puţini) a venit să mă roage (eram inspector general al teatrelor, cl. I şi, din oficiu, preşedinte al comisiei de admitere a „textierilor" — recte, autori de texte pentru muzici) să „protejez" pe fiul său Puiu, la examenul ce urma să se ţină la „Soc. Compozitorilor români", pentru admiterea iui ca „textier". Mi-a explicat (deşi nu mai era nevoie de nici o explicaţie) „bătrînul" meu amic şi interpret, Maximilian, (a jucat rolul principal din piesa mea Sosesc deseară, la Teatrul „Regina Măria", şi din turneul în care se afla cu Iancovescu, şi unde a citit piesa pe care i-o dădusem la plecare, mi-a „telegrafiat" următoarele — citez din memorie, dar, cred, textual : „Am citit şi voi juca cea mai bună comedie românească scrisă de la Caragiale pînă la d-ta. Maximilian) şi zic, fiindcă paranteza a fost cam copioasă, Maximilian mi-a explicat şi m-a rugat să-i protejez „băiatul", despre a cărui existenţă, repet, nici nu ştiam.
Şi n-am avut nevoie de nici un fel de ingerinţă sau presiune la „comisie". Textele tînărului Puiu Maximilian (care fusese „reformat" din armată, pentru un furt care, ulterior, s-a dovedit a fi fost numai o copilărie) îl treceau singure la examenul pe care 1-a trecut, cum era şi firesc, cu „brio".
De-aici a plecat „cariera" lui în teatru. „Carieră" demnă de consemnat şi în aceste foarte parcimonioase notiţe
263
(in ceea ce priveşte elogiile) şi despre care nu e locul să insist aci. Dar e cazul — fiindcă Puiu Maximilian, deşi mai mic de ani decît mine, mi-a fost totuşi contemporan în teatru (şi angajat, şi colaborator, şi „duşman") să-mi consemnez părerea mea „teatrală" (căci alta nici nu şi-ar avea rost) despre el. lat-o :
Puiu Maximilian n-a avut caracter, clar a avut talent. Caracter deloc, talent cu duiumul. A fost incult, dar a avut fantezie cultă. Şi-a învăţat „meseria" după ureche şi a profesat-o „pe note". Autor, actor, director de scenă (şi chiar de teatru) peste tot pe unde a trecut, indiferent de titulatură şi tot ceea ce a făcut (indiferent de calitate) îmi dă dreptul să-1 consemnez aci cu un singur calificativ; un animator.
Şi năpraznica lui moarte (urmată foarte curînd de a surorii sale „bune") şi nemeritata lui moarte a lăsat un .gol de neînlocuit în genul de teatru în care se „specializase". Un gol mare şi care cu greu se va umple.
★
Ştefania Zotoviceanu
(îl săr pe Baldovin, fiindcă am impresia că am scris deja despre el.) Din punct de vedere teatral, nici n-ar merita s-o pomenesc aici. N-a avut nici un pic ele talent ca „autoare dramatică", iar în toate calităţile oficiale pe care le-a „ocupat" în teatru (şi-a avut multe şi importante) nu s-a dovedit decît o viperă (cu venin ieftin), o invidioasă (cu mijloace de exteriorizare ale acestui nobil sentiment, şi mai ieftine) şi o nedemnă şi „otrăvită" consoră a confraţilor săi întru dramaturgie. Drept care, în nunyele lor (şi dacă, „potrivelnici" cum sînt dumnealor, n-o să fie de acord cu mine), în numele meu personal, nu vreau să-i fie „ţărîna uşoară" (măcar în aceste pagini) şi nu vreau, sub nici un motiv (creştin sau altfel), să „odihnească în pace". Din contra.
Aş vrea ca pe lumea cealaltă — acolo unde se află momentan — să audă la „Radio-Iad" că piesele noastre, ale autorilor dramatici pe care ni le-a respins cînd avea cheia Raiului teatral în mîini, se bucură astăzi de un mare succes de public, de presă şi de casă. Mai ales, de casă.
269
Că de-aia plesnea cînd ni le respingea. Ca să nu cîştigăm noi, cînd ea, cu piesele ei, n-ar fi luat nici măcar „de pe jos". Nu sînt „rău" (cum, desigur, s-ar putea crede, după cele scrise mai sus, despre o moartă). Sînt numai un „cronicar" onest al timpului meu. (Mie, personal, nu mi-a respins nici o piesă şi, în această calitate, socotesc moartea acestei impostoare în teatru ca,o uşurare-pentru literatura dramatică românească de după' 23 August, pe care — cu ură, cu calcul, cu defăimare şi cu o neistovită tenacitate — a ţinut-o în loc, a umilit-o şi a derutat-o.
*
Generalul Manolache
A murit fără să ştie nimeni, aşa cum, dealtminteri, a şi trăit în literatură. Personal, cumsecade şi moldovean. N-a supărat pe nimeni, nici cu scrisul lui, nici în alt fel. Şi a dispărut ca şi tot ceea ce a scris. Fără să ştie nimeni.
L-am cunoscut bine, foarte bine şi totdeauna l-am preferat „operelor" sale. Le depăşea. Fost „şef al justiţiei militare" (militar de carieră şi apoi „jurist" în militărie), generalul Manolache a fost un om politicos, blajin (uneori în-cercînd „cu orice preţ" să aibă şi vervă şi umor în conversaţie, lucru la care ţinea foarte mult) şi, mai ales, un mare îndrăgostit ele literatură. Sentiment onorabil care 1-a şi atras spre această ispititoare şi, aparent, uşoară, meserie, în ierarhia căreia, totuşi, cu toată bunăvoinţa „şefilor" şi cu toată „destoinicia" lui, el — generalul Manolache — n-a putut înainta în grad decît pînă la gradul de caporal.
Nu pot să spun că generalul Manolache n-a avut .o onorabilă predispoziţie pentru literatură (în toate „genurile" pe care le-a atacat). Tot ceea ce a scris (proză, teatru) cu cele mai lăudabile intenţii şi cu cea mai onestă realizare stilistică, rămîne, totuşi, un remarcabil efort personal „spre artă" şi altceva nimic mai mult. Absolut nimic.
Am ajuns, în sfîrşit, la Timică. La dragul şi vechiul, şi „incomparabilul" meu prieten şi fost (oare de cîte ori ?) angajat în teatrele mele, ori „interpret" al pieselor mele,
270
în teatrele altora. (Cînd zic „incomparabilul" Timică, mă gîndesc, fireşte, cu totul pe altă linie, la „incoruptibilul" Robespierre.)
Dacă aş vrea să notez aici măcar o „mică parte" a amintirilor din „vasta, calda şi pitoreasca44 mea prietenie cu Timică, nu mi-ar ajunge, cred, toate filele pe care le pipăi, nescrise, din acest registru. însemn, totuşi, că dintre toţi actorii care mi-au fost „prieteni" (şi n-am avut mulţi) şi cu toată diferenţa de vîrsta dintre noi (avea 69 de ani cînd a murit, şi eu 52, tot atunci), Timică mi-a fost unul dintre cei mai dragi şi mai statornici actori ai mei. Şi, hai să spun „adevărul adevărat" (că acuma nu mai poate profita de el) şi unul dintre cei mai „preferaţi" actori ai mei. Ceea ce, pentru un director de teatru (cum i-afm fost eu lui) şi pentru un autor dramatic (cum am fost eu pentru el), poate constitui o slăbiciune. O foarte gravă slăbiciune, faţă de legile „tari" ale teatrului adevărat. Pe care, totuşi, am izbutit să-1 facem împreună, în numeroase rin-duri, datorită tocmai „slăbiciunii" mele şi „tăriei" lui de a nu mi-o dezvălui. (Sau, poate, de a mi-o răsplăti.) Timică nu a excelat niciodată prin inteligenţă. Nici în viaţă, nici pe scenă. A suplinit-o, însă, pe scenă, prin talent (şi printr-un nemaipomenit „instinct" de. teatru, cum zicem noi, „teoreticienii" lui) şi, în viaţă, printr-o permanentă şi impunătoare bonomie — a lui proprie — şi care, de multe ori, depăşea prin umor de circumstanţă (şi, la el, nativ) şi prin „rezervă tactică" „inteligenţele" noastre, dezlănţuite fără control la atacul donchişotesc al morilor de vînt ocazionale.
Timică a ştiut să tacă, ceea ce „simţea" că nu poate să spună „cum trebe" (trebuie, adică, dar el zicea „trebe") şi a ştiut să spună (în felul lui pitoresc de a se exprima) ceea ce credea el, că „trebe" spus. Şi, în concluzie, dacă întreaga mea viaţă teatrală aş compara-o cu o uriaşă bucată de schweitzer în curs de preparaţie, Moartea (am scris cu „M" mare, omagial) iui Timică a rotunjit în ea una dintre cele mai mari şi mai dezolate găuri.
Cugetare canină: Dintre toate legumele de pe lume, mie îmi place salatră !
271
Pro domo
3 noiembrie 1954
Şi, după cum se vede, de la 5 septembrie şi pînă astăzi, cu toate bunele mele intenţii (consemnate chiar şi „oficial", în numeroase împrejurări din trecutul acestor pagini), iară nu am mai „compus" nimic în prezentul registru. Şi, eu singur, zău că nu-mi dau seama de ce ?Timp, slavă Domnului ! am avut berechet de pierdut. (A nu se uita că : timpul, dacă-1 pierzi, te pierde.)
Terasa, pe care am „oficiat" din primele zile de primăvară şi pînă acum cîteva zile, cînd, după primele burniţe de toamnă, i-am închis stagiunea de vară, a fost, anul ăsta, mai înflorită, mai parfumată şi mai propice pentru inspiraţie ca niciodată ! Neplăceri materiale, mă rog, n-am avut chiar atît de importante, încît să-mi taie pofta de scris... Şi-atunci, mă întreb (şi, oarecum, chiar alarmat) de ce am întrerupt iarăşi aceste însemnări cu care eram obişnuit să petrec în tete-ă-tete atîtea ceasuri agreabile, atît diurne cît şi (mai ales) nocturne ?
Lene ? Nici pomeneală de aşa ceva. Anul ăsta am avut (pe terasa unde, ca de obicei, mi-am petrecut îndelungă vilegiatură) o neobosită activitate estivală. Plictiseală ? Să mă fi plictisit, oare, chiar şi de mine, într-atîta ? Şi nici măcar să nu-mi dau seama ele asta ? Nu-mi vine să cred. Lipsă de „inspiraţie" ? Dar ce, parcă pînă acum, de atîţia ani, de cînd umplu caiete peste caiete şi registre peste registre, cu jucăriile astea, ale mele, am avut vreodată ceea ce se cheamă — în termeni tehnici — „inspiraţie ? Vorbe !
Şi nici prea bolnav n-am fost, ca să pot atribui, onest, această „depresiune" — hai să-i zic literară — tonte pro-portion gardee, unei deficienţe fizice !
Atunci, de ce n-am mai scris ? (Activitatea mea lite-raro-profesională desfăşurată în acest timp, mi-a lăsat destulă vreme liberă ca să fac ce vreau cu ea.) Şi-atunci, clacă nimic „valabil" nu m-a împiedicat (şi nici măcar nu m-a indispus), atunci, de ce, totuşi, n-am scris şi, lăfăindu-mă între duş şi soare — pe terasă — am lăsat „registrul" ăsta să mucezească, moralmente, la răcoare, în sertarul lui din biroul meu de la parter ? De ce ? De ce ? Şi iarăşi, şi de o mie de ori, de ce ?
272
Nu cumva, între timp, oi fi îmbătrînit pe nebăgate de seamă şi, subconştient, m-oi fi gîndit că după această pauză ar cam fi cazul să mă las, la vîrsta mea — şi literară, şi altfel ■— de zburdălniciile „morfologice" de pînă acum şi să încep să transform (cu încetul, aşa cum se face oţetul în proverb) viitoarele mele „însemnări" de pînă acum (ca să zic aşa) în nişte „memorii" adevărate şi, eventual, chiar utile, din foarte multe puncte de vedere, viitorilor „istoriografi" ai generaţiei mele literare (şi ale altor generaţii din urma sau dinaintea mea) sau poate, chiar, a jumătăţii ăştia de secol cu care sînt de aceeaşi vîrsta (un pic, doar, mai mare el) şi cu care sînt contemporan „de clasă", tot aşa cum am fost „de bancă", la „Şcoala primară de băieţi, nr. 2 "(deşi majoritatea dintre noi eram „numărul 1", ca băieţi) din Cîmpulungul copilăriei mele, cu Titi Baraschi (astăzi „artist al poporului", în R.P.R.) sau cu Luigi Fe-rolli, băiatul tocilarului, vecin cu noi (astăzi nisip, în nu mai ştiu care parte a Abisiniei, unde a căzut „la datorie", în timpul „gloriosului război" dus de răposatul ziarist Mussolini — cu avioane, tancuri, paraşutişti şi altele, ejus-dem farinae — împotriva unui pumn de eroi despuiaţi sau, cel mult, în c... gol şi numai atunci cînd se îmbrăcau în „mare ţinută" şi care s-au împotrivit armatelor „du-caie", ale pomenitului gazetar — rudă bună, de sînge, cu celebra scroafă care s-a urcat în copac, în zicătoarele noastre româneşti —• numai cu admirabilul lor patriotism şi cu marea şi naţionala lor inimă, goală toată, ca şi pielea. E, dar ce însemnătate puteau să aibă toate astea, cînd era vorba ca, la sfîrşitul acestui triumfal război — al tancului în luptă „dreaptă" cu praştia — regele Italiei — ultimul cacaştir cu chipiu al Casei de Savoia — să-şi mai adauge la palmaresul său heraldic, pe lîngă titlul „istoric" de „ţu-călar" al lui Mussolini şi pe acela, şi mai istoric, de „Împărat al Abisiniei").
Paranteza asta atît de amplă am făcut-o numai fiindcă mi-am adus aminte — luîndu-mi creionul pe dinainte — de Luigi Ferolli, „talianul" cu picioarele goale şi cu dinţii cariaţi, cu care mi-am împărţit zi de zi cei clintii ani ai copilăriei mele cîmpulungene. „Talianul", care, seara, după ce adormea tată-său — ori ostenit, ori beat — îi lua
•C-da 5670 coala ;!8
273
armonica „din cui", fără să „simptă", venea cu ea binişor în curte la noi, se aşeza — brun, atent şi crăcit — pe prima treaptă de piatră a „scării noastre din faţă" şi începea să cînte, acompaniindu-se din gură, cu vocea lui caldă şi mică de tenorino nemîncat, cel puţin de la prînz... (Că erau cinci copii în casă la Cezarino Ferolli şi o singură tocilă „pe piaţă", care trebuia, ea singură şi şleampătă cum era, să-i hrănească pe toţi şapte, din cele cîteva bri-cege sau cuţite de bucătărie şi de masă, sau, din cînd în cînd, chiar clin cîte un satîr, pe care cîmpulungenii, giu-merţi cum sînt ei, i le aduceau la ascuţit, numai în cazuri disperate, cînd li se ştirbea „gura" pînă la refuz şi nu le mai puteau utiliza.)
Eu mă aşezam pe treapta de piatră, lîngă el şi—I ascultam cum cîntă. După cîteva minute, mama deschidea discret fereastra de la odaia ei care da spre curte şi asculta şi ea. Ba, chiar — de cele mai multe ori — venea şi Mihai, frate-meu, să asculte, plin de unsoare pe mîini şi lăsîndu-şi pentru un sfert de ceas — întinse pe o bucată de fostă muşama de masă — şuruburile, „piesele" şi sculele bicicletei lui, marea „Alcion", la care meşterea în fiecare seară, după ce ne ridicam de la masă şi îşi termina lecţiile, indiferent dacă era sau nu era stricată. Şi fiindcă a venit vorba de el (şi sînt bucuros că mi l-am amintit şi i-am „consemnat" măcar cîteva rînduri, aici), nu pot să nu mă întreb şi nu pot să înţeleg — şi niciodată, dealt-minteri, n-o să pot înţelege, deşi, totuşi, se pare că ar fi foarte clare — de ce a trebuit să moară Luigi Ferolli, prietenul copilăriei mele, amestecat cu sîngele lui, umil şi nehrănit bine niciodată, în nisipurile toride şi fluturătoare ale Abisiniei ? Ale Africii... Ce-a căutat Luigi Ferolli a-colo ? El, care, eu unul pot să jur, nici măcar nu ştia unde e Abisinia... De Africa, nu garantez î S-ar putea să-şi mai fi amintit vag, din timpul cînd învăţam „geografia lumii" cu domnul Ganea, că există undeva în lumea asta un continent care se numeşte Africa ! Dar ce-a căutat el acolo ? Ce legătură a fost între el şi această Africă, cunoscută numai, şi eventual, din Atlasul de S. Mehedinţi ? Cine 1-a trimis acolo ca să-şi găsească moartea, împuţit de căldură^ lihnit de foame şi înnebunit de sete ?
274
Cine răspunde şi în faţa cui ? Şi cînd, în sfîrşit, vor trebui să răspundă o dată — şi să ispăşească, odată pentru totdeauna — cei care au trimis la moarte pe Luigi Ferolîi şi pe toţi Luigi Ferolli din toată lumea asta ? Cine sînt criminalii ăştia care dispun de viaţa noastră şi ne asasinează cînd şi cum vor ? Şi cu ce drept ? De ce viaţa noastră contează mai puţin decît a lor ? Cine sînt ei şi cine noi ? în clipa în care se nasc, toţi oamenii de pe lume sînt egali între ei şi viaţa le aparţine, deopotrivă, tuturor... Ca aerul, sau ca lumina soarelui. Şi-atunci, după care logică, după care judecată, după care lege a vieţii însăşi, unii au dreptul să ia viaţa altora ?
Nu, nu, Luigi Ferolli ! Cred că şi tu, ca şi atîţia alţii din Italia ta şi de pretutindeni din lumea asta, ai făcut o mare greşală, atunci cînd ai consimţit — fiindcă ai consimţit din laşitate sau din lipsă de judecată — să te duci la moarte în Abisinia, pentru ca clin gloria survului tău şi al altora ca tine să mai poată ţine un discurs, din nu ştiu care balcon istoric al Romei şi să se bată — eroic şi triumfător — cu pumnii în piepţii apretaţi ai cămăşii negre — evoluată şi ea, şi tot „istoric", de la stambă la mătase pură, seta pura, cum îi ziceţi voi — un fost gazetar sifilitic, tare din cauza slăbiciunii voastre, şi un rege decrepit, căcat de orgoliu în tulvurii cu vipuşcă, fiindcă pe el, rege de neam şi de meserie, 1-a ridicat sluga cu ciucure negru la comanacul de dricar, cum erau ai noştri clin Cîmpulung, la rangul de împărat. Adică exact aşa cum făceau vizitii de meserie — din copilăria noastră — cînd lăsau odraslele boierilor să se urce pe capra trăsurii ca să creadă că „mînă caii", plescăind din gură să-i îndemne, deşi, în realitate, hăţurile le ţineau tot ei.
Şi, cu aceste spuse şi amestecate (aşa cum le spun şi le amestec eu, atunci cînd vreau să fiu foarte clar), închid paranteza pe care am deschis-o amintirii (şi memoriei) tale, ca două bnaţe, care, după ce au încercat în van să se transforme în aripi — măcar pentru cîteva clipe — se închid şi se împreunează, resemnate şi totuşi dîrze, pe piept.
★
Sînt bolnav, bolnav, şi bolnav. Ei şi ? Să fiu sănătos !
275
Eu n-am să mor niciodată cu zile. Numai cu nopţi. Necrolog
A murit doctorul (vecinul meu „de casă lipită cu a lui", „nenea doctorul" lui Bobită şi ■— deşi de curîncl — foarte bunul meu prieten) Aurel Stroe. Am fost la înmormîn-tare, la „Sf. Vineri". Şi rău am făcut! Oameni ca el nu trebuie să-i vezi cum intră în pămînt, nici chiar cînd sînt morţi. „Somn uşure, nenea dotolu !" Şi să ştii că după dumneata o să port doliu la braţul inimii, totdeauna.
Azi (cu ocazia înmormîntării doctorului Stroe, la cimitirul „Sf. Vineri") m-am dus să-i fac o vizită la mormînt şi bunului meu prieten Timică. Şi nu ştiu de ce, cum o fi fost ea pusă (ori eu dispus), mi s-a părut că pînă şi crucea lui avea haz... post-mortem. Şi parcă-mi făcea cu ochiul.
*
Azi, la cimitirul „Sf. Vineri", am fost — în vizită de curtoazie — la mormintele tuturor celor din meseria mea, şi pentru amintirea fiecăruia dintre ei am avut cîte o clipă — mare şi onestă — de regret şi de adîncă tristeţe. Şi, deşi ploua şi era frig şi umezeală, la mormîntul maestrului Nottara m-am descoperit, totuşi. Şi lîngă piatra lui funerară nu m-am simţit deloc trist. M-am simţit, nu ştiu de ce, mîndru !
De cîte ori mă întîlnea, maestrul Nottara (care ţinea foarte mult la mine şi simţeam) mă saluta el întîi şi îmi spunea, stereotip, aşa :
— Dragă domnule Muşatescu, vetustul d-tale prieten te salută şi se bucură că te vede ! Şi după ce mă descopeream pînă ia pămînt, ca în faţa nimănui altuia şi îi strîngeam mîna — ca de pergament viu — pe care mi-o întindea, adăuga, tot „stereotip" :   Ia spune-mi, te rog,
276
„drăguţe maestre44, ce surprize noi ne mai pregăteşti ? Ce „lovituri amuzante44, â la Muşatescu, ne mai dai ? E ? Şi, într-o zi, nu ştiu ce mi-a venit şi i-ram răspuns :
— Scriu o dramă, maestre.
Şi, deodată, maestrul s-a făcut „borş44. Şi foarte serios. A bătut nervos de cîteva ori cu bastonul în asfalt ■— ne aflam în faţa intrării Teatrului Naţional, de pe Cîmpi-neanu — şi mi-a răspuns (reproduc absolut textual, fi-indă tot ce spunea el „băgăm la cap44, ca să ţiu minte) :
— A, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, şi nu, iubite domnule Muşatescu. Asta să n-o faci niciodată. Lasă pe alţii netalentaţi să scrie drame. Fiindcă „dramele44 se pot scrie şi fără talent... Dar comediile niciodată ! Ascultă-mă pe mine, care, te rog să mă crezi, „am păscut ceva furaje", în aproape cincizeci de ani de teatru. Nu, nu, nu, nu ! Sub nici un motiv, nu ! Dacă vrei să crezi în sfatul unui om de teatru foarte vechi şi „călit în războaie44... Adică, ce călit ? Ros, decimat, ruginit... Comme de juste d'ailleurs, la vîrsta mea... Dumneta (aşa zicea : dumneta nu dumneata) eşti născut să scrii numai comedii... Comedii care să înveţe lumea să vie la teatru, pentru ca, în primul rînd, să înveţe pe unde să intre. Că, trebuie să ţi-o spun cu regret, spectatorii noştri nu ştiu încă pe unde se intră la Teatrul Naţional. Şi apoi nu uita ce-a păţit şi „amicul44 d-tale Caragiale, cînd s-a apucat să scrie drame... Niciodată nu s-a pomenit ca o astfel de „Năpastă44 să cadă pe capul unui autor. Şi nu că piesa, dragă Doamne ! ar fţ fost rea. Eu unul pot spune, din contra ! Dar înţălegi dumneta, iubite tinere Muşatescu, de ce a căzut Năpasta ?
— Nu, maestre !
—■ E, păi vezi ! Să-ţi spun eu, că eu, mîine-poimîine, o să trec ca apa, şi dumneavoastră, pietrele tinere, o să rămîneţi. Năpasta a căzut, dragul meu domn, fiindcă „publicul44 n-a vrut să vadă „drame44 de la Caragiale. N-a vrut şi pace î De la el se aştepta numai la comedii... Şi cînd a vrut să tragă chiulul publicului şi să-i dea drame, vorba aia, a buclarisit-o. Chiar el, Caragiale ! Aşa că dumneta, care eşti cunoscut şi te-ai remarcat ca un autor de comedie, nu trebuie să cazi în aceeaşi greşeală în care a căzut — şi tot din ambiţie — şi ilustrul d-tale înaintaş şi al
277
cărui urmaş — în linie directă — s-ar părea, şi pe drept cuvînt pînă acum, că eşti, sau, dacă nu eşti încă, ai putea fi, sigur, în viitor !
Şi totuşi nu l-am ascultat pe marele şi iubitul meu prieten, şi maestru Nottara, şi-am scris şi „drame", care s-au transformat, după premierele respective, în adevărate tragedii... De „presă", însă ! De „cronică şi cabală dramatică". Publicul, însă, a ţinut cu mine totuşi şi-a venit, cu aceleaşi reţete „rase", şi la dramele ca şi la comediile mele.
Drept care, la prima ocazie, maestrul Nottara m-a oprit pe stradă şi mi-a spus :
— Să nu crezi, dragă Muşatescule (şi-a fost atunci prima dată cînd, oarecum, m-a tutuit, el fiind de o extremă politeţă şi „boierie" în felul în care se exprima), că am uitat cumva ceea ce mi-am îngăduit să-ţi spun acum cîtva timp şi menţin tot ce-am spus. Totuşi, dragul meu, trebuie să fac „mea culpa". Fiindcă, pe lîngă talent, nu ştiam că ai şi atîta meşteşug teatral... Or, după părerea rnea, comediile d-tale le-ai scris numai cu talent, iar dramele numai cu meşteşug. Or, părerea mea de „modest" slujitor al teatrului, de o jumătate de veac, este că, un adevărat autor dramatic — cum sînt convins că eşti dumneta — trebuie să scrie comediile cu meşteşug şi dramele cu talent... dacă e dibaci !
13 noiembrie
Pro domo
Am terminat două comedii şi-o hartă în culori. Comediile se numesc Burtă-Verde şi Prir.iăvara, iar harta „Deltk Dunării".
Comediile, conform contractelor pe care le-am avut (clar contractele stipulează şi alţii mă aranjează), sînt pentru Teatrul C.F.R. (Burtă-Verde) şi Primăvara, comme de just, pentru Teatrul Tineretului. Iar harta e pentru Bobită. Că de cînd m-am dezvăţat să mai scriu teatru, am
început să învăţ geografia de a VH-a elemantară, cu fiu-meu.
278
Am terminat de tradus, tot zilele astea. Le mariage force, a lui Moliere. (Pentru Editura de stat. Comandă, mă rog !)
Şi, vorba aia, m-am distrat lucrînd, ca la teatru ! Dar ca la teatru adevărat, să ne înţelegem !
★
Mi-am întocmit un „succint" plan de lucru, pentru viitor. Sper că primii cincizeci de ani, de acum încolo, îmi vor fi suficienţi ca să-1 realizez, măcar într-o rr^ică măsură.
★
De cînd nu mă mai ocup deloc de bolile pe care le am, stau perfect cu sănătatea. Vorba amicului Codică, „figura" mea cîmpulungeană :
— D-le î Ştii din ce se trag toate bolile ? Din termometru, cînd îl pui ! Ia nu-1 pune şi să vezi, mai ai vreun pic de febră ?
însemnări
Care o fi mirosul natural al parfumului ?
★
Căsnicia lor ar merge ca pe roate. Dacă ar avea.
★
Toamna, gutuile sînt fructe cu zestre.
+
Am văzut pe acoperişul garajului din curtea vecinului meu, domnu' Falk, un dovleac, recoltă proprie, pus la soare să se coacă. Şi nici pînă acum nu pot să-mi dau seama cu capul căruia dintre criticii mei seamănă mai bine. Aştept să-1 spargă domnu' Falk, că, poate, după seminţele dinăuntru, să mă lămuresc mai uşor.
279
Azi-dimineaţă a căzut prima brumă „de Bruges" peste florile de pe terasă. Pe geamurile de la ferestre era „de Valanciennes".
★
Toamna a descins şi pe strada noastră. Miroase a lemne tăiate şi a ghiozdane de muşama, noi.
★
în fiecare toamnă, cînd mi se scoate paltonul de la naftalină, mi se pare că sînt un pic mai adus din umeri.
★
Despre noua ortografie a limbii române s-a scris foarte mult bine, dar tot cu ortografia veche.
Dialoguri:
v— Că dacă ne-ncăpăţînăm să fim retrograzi, iubite maestre, însemnează, ce ? Că mergem înainte, sau că dăm îndărăt ?
— Nu î Că stăm pe loc, dragul meu !
— Ai auzit de „inerţia mişcării" ?
— Dar tu de „viteza şederii" ? Şi al treilea, intrîncl în vorbă :
— E, uite, vedeţi, de-aia sîntem noi statici ! C-o luăm totdeauna prea repede.
— Ţine minte vorba mea. Un gram de aur cîntăreşte mai mult decît un kilogram de tinichea !
— Cîntărea, iubitule ! Se vede că nu cunoşti preţurile pieţii !
28(?
însemnări
în fiecare bec electric, se .află arestat un pic din marele secret al naturii.
★
Florile cumpărate creează atmosferă, iar cele primite, obligaţii.
★
Florile de cîmp culese, mor fericite de omagiul care li se aduce.
Nu iubesc grădinile. Numai florile personal.
★
Pensionarul care trece acum pe sub ferestrele mele, prin burniţă, merge aşa de încet, fiindcă, probabil, îşi face socoteala ce trebuie să nu facă cu pensia pe care a luat-o azi.
★
Pensionarii : viaţa ia „passe indefini".
★
Am iubit totdeauna pensionarii, fiindcă au inventat cafenelele de provincie şi înmormîntările cu un singur popă.
★
Pensionarii nu se tem atît de moarte, cît ele faptul că datorită ei îşi pierd pensia.
în ziua cînd îşi ia pensia, orice pensionar are impresia că-şi ia prima leafă, după ce a fost numit din' nou în slujbă.
281.
Pensionarii nu mor propriu-zis. Ies, numai, la moarte, tot aşa de legal cum au ieşit şi la pensie.
★
Pentru un funcţionar, pensia e cea dinţii lovitură pe care o poate da „statului", pe faţă.
★
în general, casierii la pensie nu-şi socotesc niciodată barzii la ghişeu, ca să nu-şi jignească colegii în activitate. Iar cei care îi numără, ştiu ei ceva.
*■
La înmormîntarea unui pensionar, după dric sînt următorii defuncţi, neieşiţi încă la „sorţi".
★
Ori de cîte ori moare un pensionar, ceilalţi sînt convinşi că „a murit cu zile".
★
în prima zi de pensie, pensionarul se deşteaptă dimineaţa mai devreme ca de obicei.
★
In prima zi de pensie, cîncl se uită la neveste, toţi pensionarii au mutre de văduvi.
★
Nu există pe lume nici un fel de pălărie care să-i vie bine unui fost ofiţer, cînd se îmbracă civil, în prima zi de pensie !
★
Cel mai greu moment din viaţa unui pensionar este clipa cînd predă urmaşului cheile de la birou şi nu poate să le scoată mai repede de pe inelul cu celelalte.
282
Prima cumpărătură „personală" a unui pensionar este, în general, un roman de dragoste, indiferent autorul. Numai să fie „gros". (Romanul, nu autorul.)
★
Una din primele mele poezii „de tinereţe" (eram în liceu şi e publicată în Vitrinele toamnei) se numea Pensionarii. Probabil că una din ultimele pe care le voi scrie „la pensie", se va numi Liceenii.
★
Din toată fosta lor „carieră", pensionarii au mai mult amintiri decît activitate.
★
Dacă toţi pensionarii — de pretutindeni unde au activat — şi-ar scrie sincer şi exact memoriile, istoria contemporană n-ar mai avea nevoie de istorie. Numai de editori.
Pensionarii de azi au condus, efectiv, toate ţările de ieri. (Indiferent de regimuri, de guverne, de reforme etc.)
Nimănui nu-i vin mai bine şoşonii decît pensionarului.
★
Cred că vata a fost inventată, în primul rînd, pentru urechile pensionarilor.
★
Toţi pensionarii fură la cărţi şi mută greşit la table.
In provincie, cînd vezi că un pensionar ia birjă, să ştii că îl duce birjarul gratis acasă.
283
Nu există pensionar care să nu fi furat, în activitate,,, măcar două peniţe „Klaps", o gumă „Ideal" şi un bloc-no-tes cu en-tete-ul instituţiei.
După prima zi de pensie, toţi pensionarii — chiar dacă au fost generali de tancuri sau consilieri de casaţie — se apucă de grădinărie. Şi, în primul rînd, în prima dimineaţă, udă florile de pe prispă sau din antreiaş cu apă adusă din curte, în ibricul de la lavoar.
Numai după ce îi iese bărbatul la pensie, nevasta constată că ştia şi pînă acuma să cate găinile de ouă şi ficuşii de „purici verzi".
★
în prima săptămînă de „libertate", în fiecare pensionar se trezesc la viaţă următoarele personaje, pînă acuma nebănuite :
Luni : Un copil ele ţîţă care doarme toată ziua.
Marţi: Un copilaş de doi anişori care se minunează dc tot ce vede şi care face cunoştinţă personală cu arbori, flori, gîze, pasări, orătănii, case, străzi, oameni, vehicule...
Miercuri: Un băieţaş de clasa I primară care începe să silabisească titlurile cu literă mare ale jurnalului lăsat de taică-său pe masă.
Joi: Un licean care fumează, prima ţigară, în vacanţa mare, cu uşa deschisă la comoditate.
Vineri: Un recrut care încremeneşte în drum, cu mîinile adîncite, pasional şi strategic, în buzunarele pantalonilor, privind picioarele goale şi urgente ale unei sluj-nicuţe durdulii pe care a trimis-o coniţa să ia ceva din tîrg.'
Sîmbătă: Un celibatar care, de la fereastra cafenelii clin centru, priveşte — cu ochi judicios şi negrăbit — toate „partidele" posibile, care trec în sus şi în jos pe bulevardul din faţă.
284
Duminica : Un om de vîrsta lui care s-a decis ca de acum încolo să se ducă în fiecare dimineaţă la biserică.
★
La moartea oricărui pensionar, sughiţe statul, că-1 pomeneşte în scripte.
V-aţi gîndit vreodată la „tragedia" pensionarului care începe să constate că, în fiecare zi ele lucru, e tot duminică ?
★
Pensia nu face nici două parale, faţă de cît costă plictiseala.
★
în primele nopţi, toţi pensionarii visează că au mult de lucru... Şi dimineaţa se deşteaptă extenuaţi de somn.
11 decembrie
Jfro domo
Mama şi-a luat „reşedinţa de iarnă" la mine. (Vine după Sfîntul Mihail, ziua lui frate-meu, şi se întoarce la ei după Sfinţii Constantin şi Elena, ziua ei.) Aproape de optzeci de ani, joacă belotă (şi „orice joc") fără ochelari şi coase şi împleteşte, la fel. Are o memorie perfectă şi o „minte" clară, ca la douăzeci de ani. în legătură cu optzeci de ani, nu are decît vîrsta şi, poate, un pic, spatele, care a-nceput să se aplece spre pămînt. Fiindcă toată ziua — zice ea — stau ghemuită, ori pe lucru, ori pe carte, ori pe cărţi". Şi adaugă : „Că şi la asta a trebuit să-mi semeni. Ai început şi tu să te gheboşeşti, ca şi mine !"
★
Am terminat (demult) Burtă-Verde şi Primăvara, ultimele mele comedii (pînă acuma, fireşte) şi sînt foarte mulţumit de ele, dar de mine nu. Lectura pieselor durează
285
însă — pe sub toate furcile caudine pe sub care trebuie să treacă — mai mult decît a durat scrisul lor. Dar eu m-am obişnuit să am răbdare, şi cînd nu mai am tutun. Am mai tradus încă „un Moliere : Les jourberies de Sca-pzn. Bun, băiatul! Bun de tot! Şi cred că, virgulă, ca autor dramatic, promite ! Promite să mai dureze încă vreo cîteva mii de ani !
Aseară, după o lungă întrerupere, Iancovescu a cinat la noi şi „ne-am conversat" pînă la patru dimineaţa, timp în care am deschis, pe rînd, numeroase teatre, am făcut repertorii şi distribuţii, am avut căderi şi succese şi, peste toate, am avut (şi împreună, şi separat) o foarte mare (şi de gală) seară de teatru adevărat.
Ţinuta de ceremonie : doliu mare.
Cînd fură oaia, lupul şi-a făcut datoria de cetăţean şi de tată de familie.
1955
22 februarie
Azi, pe stil vechi, am împlinit cincizeci şi doi de ani.
Notez „evenimentul", fiindcă tot azi am încheiat pace cu familia mea, asupra războiului de douăzeci de ani, în legătură cu această vîrsta. După acte, sînt născut în 1902. Frate-meu, care este arhiva şi notariatul, şi calendarul familiei, susţine că sînt născut în 1903 şi că copia actului meu de naştere este greşită. Mama, care pînă acuma era de aceeaşi părere cu mine, a capitulat şi ,a trecut de partea lui Mihai. Deci, am împlinit cincizeci şi doi de ani, azi.
Mulţi înapoi să-mi dea Dumnezeu i
★
Din decembrie, anul trecut cînd am însemnat aci ultimele rînduri consemnate, n-am mai vrut să continui (ca de atîtea alte ori, dealtfel) aceste însemnări. Şi-acuma, ca şi în alte daţi, tot din aceleaşi motive, pe care, cred, le-am pomenit clar în trecutul acestor pagini. Şi dacă astă-seară le reiau, totuşi, o fac tot din aceleaşi motive pentru care am spus că le reiau şi altă dată, tot în trecutul acestor pagini. Şi dacă din nou o să le întrerup şi iarăşi o să le mai reiau, în viitor, o să fie tot din aceleaşi motive pentru care, şi în trecut, le-am mai întrerupt şi le-am mai reluat. Und so weiter...
287
Necrolog
A murit, acum cîteva zile, Sonia Clucerii. De cancer. (Eu îi spuneam aşa : „Sonio, chiar dacă ai cancer, cum crezi tu, spune-i «rac», că poate dă îndărăt". Şi rîdea, săraca, pe patul spitalului — ultimul ei pat — de-i şiruiau lacrimile pe foştii obraji.
Deşi ştiam cu precizie că va muri (după operaţia care i s-a făcut, a fost „închisă" la loc, medicul operant consta-tînd un cancer generalizat, „tipic"), totuşi, clipa în care moartea ei a devenit o realitate — cu oră şi cîteva minute, precizate în timp — m-a impresionat adînc, brutal, ca o noutate tragică.
Sonia Cluceru mi-a fost, întîi, „nimeni", pe urmă, interpreta majorităţii pieselor şi succeselor mele (şi ale ei) de la Naţional (Titanic vals, Eseu, Chestiuni familiale, Coana Chiriţa) şi, în cele din urmă (şi pînă la urmă) o bună şi caldă prietenă. [...]
★
La înmormîntarea Soniei Cluceru l-am întîlnit (cu aceeaşi căciulită rotundă, ca un caşcaval de Corbi, de la mine, din Muscel, pusă peste pletele albe de iremediabil trubadur) pe marele, dragul şi iubitul meu amic Radu Rosetti (are 81—82 de ani). Prieten intim al Soniei (ca şi mine) şi nelipsit de la „celebrele" mese pe care le pregătea gospodăreşte şi ni le oferea de patru ori pe an, mu-a luat braţul şi, fără glumă (deşi e glumeţ) şi cu lacrimile răcite în colţul pleoapelor (începuse să ningă), mi-a spus :
— Muşatică dragă... Cu Sonia a dispărut cea mai mare actriţă de comedie contemporană şi cea mai mare făcătoare de sarmale din toate timpurile !
*
[...] Sigur, „ostracizarea" mea — totală, oficială şi organizată — din literatură, mă lasă din nou fără nici o posibilitate de cîştig din „meseria" mea... Piesele „vechi" (clasice, mă rog, ca şi mine) au fost scoase din repertoriile tuturor teatrelor. Cele noi (Burtă-Verde şi Primăvara), supuse la „modificări" inacceptabile. La Radio, la edituri,
288
la reviste, porţile mi-au fost închise. Nimeni nu-mi mai cere colaborarea, sub nici o formă. Am fost destituit (în mod „ocult", ca să zic aşa) din literatură. Atîta cîtă bruma o făceam...
Şi atunci, fireşte, m-am gîndit la o altă meserie care să fie, în acelaşi timp, şi o sursă de cîştig... Şi clin toate pe care le-am inventariat „ca posibile" — în lungile mele ceasuri de reflecţie — am ajuns, pînă la urmă, la următoarea soluţie : „Ce-ar fi, dacă m-aş apuca de scris ?"
însemnări
Nu mi-e teamă de mizerie ! Mi-e scîrbă !
★
Cu sărăcia am stat la masă şi am dormit fără cearceafuri în pat. N-am ieşit însă niciodată cu ea la braţ pe stradă.
★
Dacă aş şti că sărăcia îi îngraşă pe cei care mi-au „procurat-o", aş vrea să fiu şi mai sărac, ca să-i îngraş clin ea pînă crapă.
★
Dialog în faţa „Consignaţiei" :
— Cît o fi ceasul ?
— Depinde ce marcă este !
★
Visul meu („mon reve familier", cum zicea Verlaine) de totdeauna a fost să trăiesc la Paris cu dorul Cîmpu-iungului şi să mor la Cîmpulung de dorul Parisului.
★
Am iubit Parisul mai mult decît pe tata, cînd eram în Cîmpulung.
C-da 5670 coala 19
289
*
Parisul, toamna, pe ploaie. Un Cîmpulung niţel mai mare şi mai ud. Aproape cît Piteştii...
O ! Ce mic eram în nopţile studenţiei, cînd mă simţeam mai imens decît Parisul.
Cînd faci cunoştinţă personală cu Parisul, nu e nevoie să te prezinţi. Fiindcă el nu cunoaşte niciodată pe nimeni personal. Recunoaşte numai, uneori, pe cîte unii, din auzite.
Nopţile Parisului i-au asigurat zilele.
Numai noaptea, Parisul e un oraş cu particulă („dea Paris, adică). Ziua e mîrlan.
Cele mai frumoase zile din viaţa mea mi le-au dat nopţile Parisului.
Mă uitam într-o noapte de pe Pont Saint-Michel in Sena. Şi, jur, că nu ştiu de ce mi-a venit, aşa, un gust fistichiu să mă sinucid, aruncîndu-mă în ea. Probabil, influenţa şansonetelor franţuzeşti pe care mi le cîntase mama, la pian şi con voce, în copilărie.
Pe sub poduri, Sena nu curge. Reflectează în valuri.
290
1956
29 martie
O mică lămurire... editorială
Abia azi, acest registru îmi revine în posesie, după o îndelungată călătorie, nedorită şi neprevăzută ele mine.
Puţinele „însemnări" făcute în lipsa lui, au fost consemnate în cîteva caiete de dictando, care poartă — pe filele respective — datele de rigoare şi care sînt trecute, cronologic, alături de celelalte caiete şi registre mai vîrst-nice. -    , ■
Drept care, „însemnările" mele, de azi încolo, vor continua (dacă vor mai continua) în aceste pagini următoare şi regăsite.
★
Necrolog
Sîmbăta trecută, ",a" murit, în urma unei tumori canceroase la creier, Grigoraş Dinicu, băiatul lui Grigoraş Di-nicu „celebrul".
Era pianist (onorabil), beţiv (inveterat) şi prost (stnă-lucitor).
In ultimul timp, scrisese o „viaţă romanţată" a iui tai-că-său, pe care i-am citit-o şi pe care aveam intenţia s-o refac eu, gratuit, în amintirea lui. taică-său.
A lăsat trei copii pe drumuri, dintre care cel mai mic, o fetiţă de 4—5 ani, este de o inteligenţă scăpărătoare şi pe care, nefericitul, o adora şi — ori de cîte ori venea cu ea la mine — îmi spunea, cînd îl complimentam asupra in-
291
teligenţei şi vioiciunii copilitei : „Maestre, nea Tudorică ! Să nu te superi, că ai fost cel mai bun prieten al lui tăticu şi îţi vorbesc ca unui tată «ales». Asta ne va depăşi pe toţi de pe lume ca inteligenţă. Şi, pardon de expresie, şi chiar pe dumneatale, ca să fiu absolutamente sincer".
★
în timpul dezgheţului, soarele dogoare la periferie cu pantalonii suflecaţi la glezne.
Nu-mi pare rău că am capitulat şi m-am dus la pictorul Miitzner (luat pe sus de el şi de Baraschi).
Sînt treizeci de ani şi mai bine, de cînd nu am mai intrat în casa lui Miitzner. (Respectiv, casa familiei Maniu, Plantelor 50, unde au locuit şi au trăit, Rodica, soţia lui Miitzner ; Adrian, vechiul, subtilul, ciudatul şi veşnicul meu prieten ; Horia şi Mitică, fraţii lor, demult defuncţi.)
Foarte aproape de casa Maniu, din str. Plantelor 50, am locuit şi eu cîţiva ani, cred că între 1925—1927—1928, pe Sf. Ştefan 18, într-o garsonieră — pe atunci foarte luxoasă (hali, „01", cum zicea colonelul de aţă, Geofg'escu, proprietarul, dormitor şi „baie turcească". Mi-o găsise Adrian, ca să fim mai aproape unul de altul, şi viaţa ei romanţată va constitui unul dintre cele mai bogate capitole în romanul meu Străzile, dacă îl voi scrie vreodată. Dar să revin în Plantelor 50... Un subsol (sau demi-sol) întunecos, ruinat, umed, vechi, şleampăt...
Aici locuiesc, astăzi, pictorii Rodica Maniu şi soţul ei Miitzner, precum şi poetul Adrian Maniu. La beci, în timp ce noii stăpîni ai imobilului „ie repartizaţi deasupra" (dar, ca să fac un joc de cuvinte ocazional, „mai presus", însă, decît cei de jos, n-o să-i poată repartiza nimeni şi niciodată). Miitzner mi-a mărturisit că are şaptezeci de ani împliniţi şi pe care îi poartă în condiţiuni optime. Rodica, care e mai mare decît Adrian (el tare şaize şi nouă de ani), parcă-arfi o jupîniţă pictată de ea însăşi, îmbrăcată însă în civil şi animată, qa atare, printre troace, cioburi, zdrenţe şi vechituri, absolut deplasat şi întîmplător.
Ceasul (poate chiar două ceasuri pe care le-am petrecut la masa lor, cu icre de ştiucă, cu friptură de ied, cu ciorbă
292
de nu ştiu ce — eu n-am mîncat decît un castravecior murat — şi cu bucătăreasă de treizeci de ani, în casă, nu în etate, numită Măria, din Sopîrliţa-Romanaţi) a fost foarte cald, foarte evocator şi mai ales „foarte artistic" (chiar în afara atelierelor respective pe care le-am „vizitat" într-o adevărată goană). Excepţional de artistic. Exclusiv artistic. Dureros de artistic, chiar. Şi nemaipomenit de subţire, printre tăcerile nepremeditate şi nestrategice şi care n-au putut să ne facă decît cinste. Şi separat şi in corpore. Nu ştiu cum m-aş fi putut exprima altfel — poate mai clar, mai „pe şleau" — cînd eu vreau să spun şi să afirm că tot timpul noi, toţi cinci (era şi Adrian cu noi), n-am făcut să vorbim decît despre artă (artă clin aia cu A), fără să spunem, totuşi, nici un cuvînt despre ce vorbeam.
Eu cred că soţii (căsătoriţi de treizeci ele ani împliniţi) Rodica Maniu şi Miitzner sînt — amîncloi, şi în egală măsură — doi mari pictori, nu numai ai ţării noastre, ci ai veacului nostru, şi oricînd sînt gata să discut cu oricare competenţă, fie ea de profesie, fie ea oficială, de orice calibru artistic s-ar afla şi de ori unde ar fi, să discut, zic, să argumentez şi să dovedesc „ştiinţific" (şi „după toate regulile artei") că afirmaţia mea este perfect întemeiată.
Rodica Maniu şi Miitzner — cu tehnici, şcoli, obiective, preocupări, posibilităţi şi mijloace artistice de exprimare plastică, categoric diferite — au totuşi comune, identice, siameze chiar, aş putea zice, cu riscul de a comite un aparent pleonasm, marile daruri şi investiri ale celor aleşi să zugrăvească, pentru eternitate (şi, implicit, documentar) mari îetopiseţi în culori ai lumii.
De aceea, Rodica Maniu şi Miitzner sînt, fiecare cu mijloacele lui, dar, totuşi, amîndoi deopotrivă, doi poeţi ai subiectelor, doi rapsozi ai culorilor, doi ingineri ai desenului şi doi amanţi pătimaşi ai luminii. Şi uneori chiar doi codoşi inveteraţi ai acesteia, în comerţul său (în înţelesul franţuzesc al cuvîntului), cu pînzele, cu pensulele şi cu vopselele...
Şi dacă din cele înşirate în mare viteză, aici, nu se va înţelege nimic, n-are absolut nici o importanţă.
Eu, unul, ştiu perfect, absolut tot ceea ce am vrut să spun. :
293
Acum trei zile, în, sfîrşit (zic în sfîrşit, pentru el), în cursul nopţii, a murit Tabu. după două luni de chinuri.
L-am îngrijit ca pe un om (cred că, în fond, chiar şi era un om deghizat în cîine lup) cu tot ceea ce competenţa veterinară a tuturor medicilor-universitari şi renumiţi din Bucureşti a putut să contribuie la acest deces. Niciodată, pînă astăzi (şi am avut în viaţa mea de.„cîinar" celebru zeci de cîini şi de decese canine), n-am. regretat un cîine, cum l-am regretat şi îl regret încă pe ăsta. Fără să vreau să fac jocuri de cuvinte, afirm că nu ştiu cît de omeneşte o fi suferit el, dar ştiu, în schimb, că eu am suferit ca un cîine. Cîineşte. L-am plîns, l-am „jelit", mai bine zis, pînă la jenă faţă de mine însumi. Şi l-am îngropat, contra cost, în grădina coşmeliei de peste drum.
De pe terasa pe care am început s-o pregătesc pentru vară, îi văd mormîntul cu pietre mari deasupra, ori de cîte ori, fără să vreau, îmi scapă ochii, peste balustradă, într-acolo. Şi crede-mă cine-o vrea „ridicul", sau „exagerat", sau cum o vrea să-mi. zică, dar eu. ştiu şi simt că, totuşi — dincolo de judecata cruntă — un pic, un strop, o bătaie cel puţin din inima mea de om, este îngropată acolo, odată cu el şi cu ghioceii — primii ghiocei din anul acesta — cu care i-am umplut, ca unui om, groapa.
Tabu — afară de Kara şi Fram, cei doi căţei pe care îi mai am — va rămîne ultimul cîine pe care l-am avut în viaţa mea.
Duminică 15 aprilie, la biserica „Sfinţi", de pe Calea Moşilor (şi unde Mihăiţă, frate-meu* este „cîntăreţ bisericesc" şi „tenor prim" în cor, ca orice doctor în drept de la Paris, care se respectă cum trebuie în R.P.R.) a avut loc parastasul de zece ani de la moartea tatii (15 aprilie 1946).
A fost foarte mare afluenţă de rude, de cîmpulungeni şi de musceleni de toate vîrstele. Intre 90 şi 3 ani. Şi, dincolo de asta, a mai fost şi altceva. Ceva care — în biserica arhiplină —■ pornea din toate inimile, spontan, şi se solidariza — imaterial dar hotărît — fără deosebire de
294
fostele crezuri politice şi divergenţe locale, în jurul amintirii clare şi masive a tatălui meu.
Am certitudinea că — în clipele acelea cînd se oficia slujba, într-o atmosferă de sobră şi elevată solemnitate — amintirea fostului Cîmpulung al cîmpulungenilor şi a fostului Muscel al muscelenilor se identifica total cu amintirea, fizică chiar, a tatii.
Cred că toţi şi-1 aminteau ! îl re vedeau... îl regretau şi — fără gesturi, fără vorbe — îl asigurau, in corpore, că cîmpulungenii lui n-au pierit încă, cum n-a pierit încă şi nici nu va pieri vreodată nici Muscelul şi cu toţi mus-celenii lui.
1957
23 decembrie
Nota Bene
Însemnările pe care le transcriu mai jos, au fost notate — alături de altele care încă îmi lipsesc — pe diferite caiete şi file, prezentul registru fiindu-mi „absent", din motive tehnice, pînă ieri, cînd a revenit în posesia mea.
Prima zi de primăvară : toată ziua a mirosit în cartier a cufăr vechi şi-a naftalină. Iar seara a mirosit a toporaşi şi-a domnişoare.
★
Nimeni nu-şi pierde vremea, pînă la secundă, mai organizat decît ceasornicul.
Vîrsta exactă a omului se calculează după anii pe care îi mai are de trăit.
Nimeni nu moare cu asentimentul său. Nici chiar sinucigaşii, care mor numai cu concursul lor.
★
Limba mea adevărată este cea formată numai din cuvintele pe care nu le-am spus. (Pe care era să le spun.)
296
Romanul psihologic: confesiune proprie, la persoana a IlI-a.
★
Diferenţa între gîscă şi lebădă este exact aceea dintre sifon şi pulverizator.
★
Cînd aud pe unii vorbindu-mi, tăcerea mea se încarcă pe sub masă — decis şi discret — ca revolverul.
★
Melancolia se măsoară în ţigări.
★
Cea mai gravă melancolie este aceea care provine din nici un fel de motiv.
★
Tristeţea : melancolie care simte că îi vine să scrie versuri.
★
Anul acesta, din cauza primăverii timpurii, pomii au înflorit extrauterin.
★
Buruienile : flori fugite de-acasă şi ajunse pe drumuri.
De cînd a început să facă burtă, nu mai poate să audă, cînd se cîntă la cimpoi.
★
Mă gîndesc cum i-ar sta lui Dumnezeu, dacă în loc de nimb ar purta basc.
■*-
Tac, ca să ţi se pară că te ascult.
297
N-am văzut nici un mort pe care să-1 avantajeze coşciugul.
★
în ziua decesului său, marelui orator i s-a arborat doliu la gură.
★
Parfumul, noaptea : trena florilor în rochii de seară.
★
De ce se zice blană de brad, dar stinghie de vulpe nu ?
★
Nu mănînc carne de cal, fiindcă am impresia că a călărit chelnerul pe ea pînă să mi-o aducă.
★
Nemurirea durează pînă la deces.
★
Doliu la Academie : a încetat din viaţă un nemuritor.
★
Unele cuvinte circulă în frac, altele în izmene.
Ofiţerul: un cuvînt în uniformă.
★
Despre toamnă nu e obligatoriu să scrii numai cu cuvinte veştede.
★
Azi am treabă să nu fac nimic.
★
îmbrăcămintea cea mai greu de purtat e pielea goală.
298
Beţivii respectă apa : nici nu se ating de ea.
★
Apa de băut miroase a excursie.
★
„Panseurile" le-am inventat pe negîndite.
Puiul de cioară : o cocoşată cu ghete bărbăteşti în picioare.
Cînd obiceiul începe să aibă tabiete, devine manie.
Mai presus decît el însuşi, ca un plop.
★
în amurgul de toamnă o pisică cenuşie trecea strada, ca o coadă cu scurteică de fum.
★
Cîteva unelte :
Cleştele este unealta cea mai mincinoasă : taie numai piroane.
Ciocanul e pisălog : bate la cap.
Cînd se ceartă sculele de tîmplărie, rindeaua netezeşte totdeauna lucrurile.
★
Toate drumurile spre casă trec pe la bodegă.
★
Nici o tragedie nu poate egala drama unei comedii căzute.
299
— Cum poţi să spui că n-ai scris nici o tragedie ? Dar ultima comedie care ţi-a căzut, ce-a fost ?
★
Actorii mari determină marile repertorii.
★
închide gura, că-ţi intră frigul în cramă.
Pompierul beţiv bea de stinge.
★
Culmea culinară : să găteşti o varză călită în războaie.
Tocmai cei care nu mănîncă, înghit mai multe...
★
Nu ştiu de ce, cred că — din punct de vedere al inteligenţei — crinul e tenorul florilor.
★
Florile fără parfum n-au caracter.
★
Adevăratul incult nu citeşte nici măcar în el. Respect holdele de grîu, dar iubesc straturile de flori.
Am încă o memorie prea bună, ca să pot începe să-mi scriu amintirile.
„Memoriile" sînt, dealtfel, numai amintiri care îţi convin.
300
Mi-am strivit duşmanii cu tocul, nu cu potcoava.
★
N-am crezut niciodată în nimeni, afară de duşmani.
Regretaţi-mă, duşmani ! Mai rar aşa adversar.
De cînd tac, am început să mă aud mult mai bine. (Să fiu auzit mult mai bine.)
N-aş fi crezut c-o să se vorbească atît despre tăcerea
mea.
Nu tac ! îmi măsor, numai, cuvintele pe dedesubt.
★
Un tînăr confrate, căruia i-am făcut un important serviciu, a venit să-mi mulţumească. Emoţionat, făcea eforturi să-şi găsească cuvintele. Am vrut să-1 scap din încurcătură :
— Nu te mai căzni, dragul meu, să cauţi cuvintele pe care ai vrea să le ai la îndemînă... înţeleg tot ce vrei să-mi spui,;. Ghicesc toate cuvintele care nu-ţi vin.
— Nu cred, maestre, că le puteţi ghici. (Şi ajungînd la capătul efortului.) V-am adus un curcan, maestre ! De la tata, de la ţară. Asta vream să vă spun. Şi l-am lăsat la bucătărie.
★
Nu sufăr că mi-am pierdut vocea. Principalul este să se audă ce scriu.
★
De cînd nu mai am glas, unii au început să mă atace cu voce tare.
-O' \ 301
1 aprilie
Azi-dimineaţă am stat două ore (agreabile, „culte" şi „subţiri") de vorbă cu Ion Barbu (alias, Dan Barbilian).
A împlinit azi 63 de ani, după „stil vechi", cum mi-a declarat.
Am vorbit, înviind din morţi Cîmpulungul şi pe cîmpu-lungenii copilăriilor noastre, începînd cu moaşa Reghina (care ne-a moşit pe amîndoi, la interval de şapte ani) şi terminînd cu tata, pe care Barbilian 1-a avut profesor la gimnaziul „Dinicu Golescu", din Cîmpulung. „O ! Ce profesor ! O ! Cît de profesor ! Tatăl tău este cea mai latină şi luminoasă figură dintre ale tuturor profesorilor mei, de totdeauna şi de pretutindeni".)
In clipa cînd mă pregăteam să plec, a venit (în barul de la Athenee Palace, unde ne aflam) o foarte cucoană, tînără, brună, burniţată de ploaie şi cu un mănunchi de violete ude în mînă. Le aducea, pentru ziua lui, poetului, cu care avea întîlnire. Ne-am amintit, stanţe pede (deşi stam pe scaune) diferite versuri despre violete, de poeţi francezi. Doamna brună a citat chiar o strofă. Mi se pare, din Rodenbach.
— Ia spuneţi, (a ce seamănă mănunchiul ăsta de violete ude ? ne-a întrebat doamna...
— A o mică primăvară legată încă în „sflori", a răspuns Barbilian.
— E un citat ? 1-a întrebat doamna.
— Nu ! E o banalitate înfiorătoare şi ocazională, a răspuns poetul Jocului secund.
Cunosc omul de la prima vedere. Dar după impresia pe care nu mi-o face.
Omul are trei vîrste : nevîrstnic, matur şi trecut. Sau : necopt, copt şi răscopt.
Fiecare an care moare de revelion, mi se pare o necuviinţă directă la adresa mea.
302
Cunosc mult mai bine pe toţi anonimii lumii, decît pe unui singur dintre cunoscuţii mei personali.
Dimineţile de iarnă au ceva de slujnice de provincie, care se deşteaptă — nepieptătate şi slinoase — ca să facă focul în odaia copiilor.
★
Pe filele calendarelor din copilărie, zilele de iarnă nu trec. Alunecă !
★
Nopţile de iarnă sînt foarte vorbă lungă.
★
Iarna lupii nu mai mănîncă acasă. Ies la restaurant. Adică, la om.
★
Adevăraţii strămoşi ai cîinilor sînt oamenii.
★
Primul cîine lup a fost un compromis între codru şi demimondene.
★
Porcul mistreţ are un dinte contra orişicui.
★
Mai bine fără domiciliu, decît cu locuinţă de veci.
★
— De ce n-ai fost la înmormîntarea lui X ?
— Fiindcă nu-mi place să-mi văd adversarii la pă-mînt, de-aia.
Vara : primăvară întoarsă din voiaj de nuntă.
303
Vara : primăvara la treizeci de ani (Le printemps de 30 ans, cum ar fi zis Balzac.)
★
Girafa este un animal mult mai presus decît ea însăşi.
★
Nu toate gîştele care fac gît sînt lebede.
★
Cu cît ştiu că mă apropii mai mult de moarte, cu atît m-am hotărît s-o ţin mai la distanţă.
Aş vrea să mor dimineaţa, pentru ca să se ştie că şi treaba asta am făcut-o tot la lumina zilei.
Vreau să fiu înmormîntat într-o duminică, ca să mă. întîlnesc cu nunţi, în drum spre cimitir.
★
în definitiv, mor cu un singur regret. Acela că am trăit numai ca s-ajung aici.
★
Moartea e tot atît de cotidiană ca şi viaţa, de vreme ce poţi să mori în fiecare zi, la fel cum trăieşti.
Ce păcat că în curîncl (foarte curînd), cînd voi face cunoştinţă cu moartea, n-o să mai am cuvinte să-i spun în faţă părerea mea despre ea... M-aş mulţumi, însă, şi cu-n pic de salivă.
★
Moartea mă deranjează mai mult decît mă înspăimîntă.
304
★
Urăsc moartea, fiindcă trebuie să mă supun fără replică. Tocmai eu, ditai dramaturgul î
în fond, toţi oamenii nu sînt decît nişte muribunzi.
★
Viaţa viitoare moare odată cu clientul.
★
Aş vrea să mor lucid, ca să văd cum arată „ultima suflare".
★
Cîntă terasa în gramofonul zorelelor.
★
Nu pot să-mi încrucişez spada cu moartea. Cu coasa nu ştiu să mă duelez.
S-a scuturat ultimul trandafir de pe terasă... AzL, marţi, treisprezece.
■*-
După fiecare trandafir care moare, rămîn cîteva picături de rouă văduve.
★
Soarele, toamna, se scoală prea de dimineaţă. De-aia, pe la patru, moţăie pe terasă cu genele margaretelor toropite de somn.
★
Cel mai mare nu este cel mai înalt, ci acela care iese deasupra.
★
Vulpea e şireată numai pentru găini.
C-da 5670 coala 20 305
Vulpea a intrat în mai multe fabule decît coteţe. '
★
Astăzi soarele de toamnă a răsărit, prima dată, în pulover de ceaţă tricotată.
★
Toamna, florile (dumitriţele) care înfloresc pe morminte, seamănă a rude sărace.
★
Nu e adevărat că bătrînii se obişnuiesc, treptat, cu ideea morţii. Ei caută să se obişnuiască numai cu frica de moarte.
★
Cînd voi începe să mă descompun, nu ştiu de ce, am impresia că o să put frumos.
★
Nu va putrezi nimic din ce rămîne după mine.
★
Nimic nu e mai trist, decît un mormînt proaspăt în prima lui seară de cimitir.
★
Nu ştiu dacă am meritat să trăiesc. Sînt sigur, însă, că n-aş fi meritat să mor.
★
Nu mă cutremur de veşnicia morţii, ca răposatul meu confrate Vlahuţă. Mă cutremur numai de imbecilitatea ei. (Necuviinţa ei.)
★
Cred că lebedele, plutind noaptea pe lacuri violetate de lună, au inventat primele porţelanuri de Sevres.
306
Aman şi-a pictat secolul în mărime naturală. = Tablourile lui Aman nu vorbesc. Recită.
De cînd ştiu că am cancer la gît, îi zic „rac" (ca ţăranii), că doar-doar o să dea îndărăt.
Poeţii primăverii mor, de preferat, toamna.
★
Azi-dimineaţă,, pe terasă,, toamna şi^a pus toţi cerceluşii din glastre. ,la: urechi şi ultima garoafă în decolteul despicat de soare.
★
Aman a pictat ţăranii în culori boiereşti.
Adevăratele caterinci trebuie fabricate de la început vechi.
Cu proştii, trebuie să fii atent ca şi cu baligile. Fereş-te-te să calci în ele.
Greu de dus în spate o femeie uşoară.
Parisul se deşteaptă din somn noaptea.
★
Iubesc două oraşe : Cîmpulungul în care m-am născut şi Parisul în care am deschis ochii.
Parisul nu se vizitează. Se revede.
307
Notă biografică :
Sînt născut la Cîmpulung (Muscel), în 1903 şi renăscut la Paris (Seine et Oise), în 1925.
Nicăieri nu plouă mai provincial ca la Paris, toamna.
Nu că vreau să sfidez soarele. Dar mi-ajunge un ciob de geam afumat, ca să-1 privesc drept în faţă.
Primăvara îmi mînjeşte toată ziua geamurile cu şomo-ioage ude de soare. Noroc că mi le şterge tot ea, noaptea, cu un burete de lună, măi mult ori mai puţin plină.
Nu vreau să mor, pînă nu termin de trăit.
ARTIFICII PENTRU POMUL MEU DE CRĂCIUN
Nu există proşti, fiindcă nu-i remarc.
Prostul e un deştept scopit de creieri.
Hazul prostului te obligă să-i dai chetă.
Deşteptul, cînd se prosteşte, are haz. Prostul cînd se deşteaptă, are consecinţe.
Bărbatul prost îţi sare în ochi. Femeia proastă îţi sare în braţe.
Prostia : deşteptăciune infirmă din naştere.
★
Prostul are cocoaşă şi deşteptul „bossă",
★
>în ţara lor, proştii nu admit turişti. E singura lor deşteptăciune.
311
Prostia : creieri cu intermediari excluşi.
Prostul aude tot şi restul îl înţelege pe jumătate.
★
E mai greu să faci pe prostul, decît să fii.
★
Gafele proştilor sînt mărturisiri de credinţă.
Deştepţii circulă şi proştii mişună.
E mult mai grav să facă prostul pe deşteptul, decît deşteptul să se prostească.
Deşteptul află că e deştept de la el, prostul află de la alţii că e prost.
Cea mai proastă femeie este aceea care vrea să facă pe deşteaptă.
Aş face pe prostul, dar mi-e frică să nu mă obişnuiesc.
— Nu se mai poate, maestre... Mi-au pus proştii ştreangul de gît...
— Şi de ce n-ai profitat de ocazie, dacă erai deştept.
★
Femeile sînt de două sexe... al doilea fiind „domnişoare bătrîne".
★
La nunta mea m-am distrat atît de bine pe contul meu, de parcă se însura altul.
312
★
Pe terasa noastră au căzut toate frunzele. E momentul» cred, să încep să fac băi de toamnă, cum făceam „de soare", astâ-vară.
★
Mai sînt, încă, pe terasă petunii care înfloresc ici-colo. Probabil, sînt „centenarele" lor. Sau amintirile viitoare,
★
Dimineaţa, pomii îşi încălzesc mîinile la soare... Noaptea şi le bagă în fundul buzunarelor, răcite de lună.
★
Marile confidente ale adolescenţilor : verişoarele primare ziua, şi luna plină noaptea.
Coarnele încornoraţilor nu împung. Se resemnează:
★
Spune-i unui cerb „încornorat" şi-ţi răspunde fericit: „Mersi-de compliment!" Dar ia spune-i şi lui Dumitrescu că e încornorat şi să vezi ce-ţi zice.
Femeia e totdeauna convinsă că-şi înşală amantul cu bărbatul.
★
■— Nu trebuie să suferi, dragă Costică, că te-a înşelat nevastă-ta. Fii tare,
— Mersi, asemenea.
★
—-Domnule, ascultă-mă pe mine ! Cînd te înşală nevasta, cea mai bună soluţie e să te faci că habar n-ai.
— De unde ştii ?
313
★
— Dragă, recunosc, am fost un mizerabil. Te-am înşelat cu nevastă-ta... Iartă-mă ! Să nu zdrobim o prietenie de douăzeci de ani ca a noastră, pentru un asemenea fleac.
— Da, dar fleacul era al meu.
★
Răsărit de soare. Toamna a tăiat un bou cu coarne de aur în auroră. Şi sîngele lui — roşu şi grate —< îşi mugeşte zvîcnetul proaspăt peste şorţurile de parlagii ale norilor, pătate de sîngele uscat ale altor răsărituri.
— Cred că n-ai păr în cap, maestre, cîte femei trebuie să fi iubit.
— Şi-acuma, am început să chelesc^ de vreo doi-trei ani.
★
Scriitorii se împart în două categorii : de tiraj şi de triaj. Ceilalţi sînt clasici.
★
Lupa nu măreşte singură. Numai cu concursul ochiului.
★
Ochii privesc, ochelarii văd.
★
Bărbatul începe de la cap, şi femeia ele la picioare.
★
Amantul e „bărbat", exact în clipele cînd bărbatul nu e amant. Asta e şansa lui şi ghinionul tău.
★
Cîncl femeia spune „plec îndărăt la mama", înseamnă că i s-a făcut dor de unul din curte cu cameră cu chirie, care o iubea în secret.
314
Marea artă a actorului, pe scenă, este să plîngă fals toată scena şi să-şi şteargă, sincer, lacrimile la ieşire.
*•
Scriitorii nu îmbătrînesc. Se uzează.
★
Scriitorii clasici sînt, totdeauna, contemporani şi, foarte rar, scriitorii contemporani sînt clasici.
★
Fumul ţigării mele, la sfîrşit de scris, dimineaţa : nori vineţi de familie, pentru răsăritul negru al soarelui din stilourile mele...
★
Cele mai luminoase răsărituri le-am scos din cerneală.
Eu şi stiloul : sclavul şi lanţul. Nu ştiu însă sigur dacă nu cumva eu sînt lanţul şi el e omul meu.
★
Cînd nu dau în nimeni, totdeauna scrisul mă doare.
★
Din toate iubirile mele, singura mea dragoste mare am ^st eu.
★
Cînd femeia tace, pune-i imediat termometrul.
★
Femeile nu pot să vorbească într-o viaţă, cît poate să facă un bărbat într-o clipă.
★
Totdeauna bărbatul are trecut şi femeia... viitor.
315
Dragostea nu se desparte niciodată... Ambiţia, însă, totdeauna...
Toamna, în toate răsăriturile ele soare, parcă se sinucid curtezane bătrîne cu bijuteriile la pensie.
★
Ultimele flori de toairmă nu se uita niciodată pe fereastra casei... Numai pe vitrinile florăriilor...
★
Am văzut, de dimineaţă, pe o doamnă — fanată şi distinsă— cu un „Fox sîrmos" în lesă şi cu un trandafir galben la piept. Şi nu ştiu de ce mi-a venit să mă gîndeso: ce-ar fi dacă doamna asta ar duce trandafirul galben în lesă şi ar purta căţelul, prins cu ac de siguranţă, la rever.
★
Ciorile : aluniţele iernii.
In fabule, animalul cel mai deştept trebuie să fie omul.
★
Nu ştiu dacă La Fontaine a fost însurat. Dar sînt sigur că nevastă-sa n-a purtat blană de nici un animal, la gît,. fiindcă âr fi sugrumat-o.
★
Fabuliştii fac animalele deştepte, ca să le arate oamenilor că sînt proşti.
★
Prima condiţie a unui autor de fabule : să nu facă animalele mai deştepte decît autorul. t ■»
Morala fabulei „reduce44 animalele la rangul de om.
316
E inutil să-mi măsor cuvintele, dacă nu-mi calculez gîndurile, înainte de a le scrie.
Hai să tăcem un ceas, unul în braţele altuia. Să vezi ce conversaţie interminabilă avem.
Cînd eşti goală, te îmbrac cu imagini. Şi cînd eşti îmbrăcată, te dezbrac în imaginaţie.
★
Cel dintîi sărut e mai rece clecît buzele care îl împreună,
★
Primul sărut ţi-1 dă iubita, şi ultimul nevasta.
Mă uit la ceas, ca să văd orele exacte la care îmi pierd vremea.
★
Primul sărut sfîrşeşte iubita şi începe femeia. Toamna : vară văduvă.
★
Toamna îşi scrie memoriile cu ploile, primăvara, cu apă de ploaie.
Ploile toamnei : elegii ude.
★
Anotimpurile nu se cunosc personal. Iarna : doliu alb.
317
Toamna, pămîntul umblă neras.
Zăpada nu putea fi decît albă, fiindcă albul e o culoare rece.
★
Prostia mă-ngheaţă mai rău decît gerul.
★
Ochii femeii îndrăgostite : un binoclu care măreşte calităţile si micşorează defectele iubitului.
Dacă ninsoarea ar fi fost neagră, nu s-ar mai fi putut face oameni de zăpadă cu ochi de cărbune. Sau ar fi ieşit orbi.
în iernile cu zăpezi negre, toţi corbii ar trebui să fie albi.
Am văzut o înmormîntare de ciori... Murise un amurg de iarnă în provincie.
★
Soarele iarna : crizantema cu dinţi La butoniera cerului.
★
Focul se aprinde şi incendiul izbucneşte. De aceea primul se stinge, iar al doilea se localizează.
★
Incendiul: foc permanent.
★
Cînd se uită în oglindă, pisica mea vede canari.
318
Am spart o oglindă în oare te priveai, f iindcăj de cînd ne-am despărţit, te vedeam numai pe tine în ea. Ţi-am păstrat, însă, toate cioburile amintirii intacte.
★
Cînd eşti împărat, nu e nici o scofală să faci Codul lui Napoleon. Dacă aş fi fost eu în locul lui, putea, tot aşa de bine, să se cheme „Codul lui Tudorică"...
★
La balurile mascate, m-am dus totdeauna cu propria mască şi niciodată n-a ghicit nimeni cine se ascunde sub ea.
★
Să nu mai aud de celebritate.; Astăzi am ochiuri de raţă pe spanac şi aş vrea să le mănînc, ca orice om de rînd.
★
Poeţii au lansat greierii în literatură şi prozatorii furnicile.
★
Toate cărţile altora pe care le citesc, sînt convins că aş fi putut să le scriu şi eu la fel. Pe-ale mele, însă, sînt tot atît de convins că nu le-ar putea scrie nimeni, niciodată. Asta, în termeni tehnici, s-ar chema — oarecum — personalitate. Un fel de personalitate, să ne înţelegem...
★
Cea din urmă dragoste nu e niciodată ultima, ci următoarea.
★
Marea tragedie a încornoratului nu constă în faptul că 1-a înşelat nevasta. Ci pentru că ştie şi ăla cu care 1-a înşelat.
319
Cînd o femeie îşi înşală bărbatul, totdeauna are im-presia că-1 pedepseşte. Chiar dacă nu are de ce.
★
Cînd se lamentează „prietenelor" c-o înşeală bărbatul, expresiile femeii sînt în jupon şi cu mîinile în şold.
★
Singurele mele „nopţi pierdute" sînt cele pe care le-am dormit.
★
Cînd nu-ţi convine visul, zici că a fost coşmar.
Cînd scrie despre regi, halatul de casă al scriitorului devine hlamidă.
Scriitorul : furnizorul de ceruri albastre sau neguri morale, pentru marile vacanţe pe care cititorul şi le acordă într-un ceas de lectură.
Scriitorul trebuie întîi să citească viaţa şi pe urmă s-o scrie „pe scurt", pentru cititorii ei... (hu ai lui).
★
Fără contribuţia „grandioasă" a scriitorilor, viaţa ar fi rămas ca-un spectacol în care sînt numai interpreţi şi nici un spectator.
★
Scriitorii au înlocuit soarele în zilele cenuşii ale pă-mîntului.
Nu depinde decît de carte,, pentru ca cel care: o citeşte să se transforme din cititor în adept.
320
Niciodată n-am scris cărţile mele pentru mine. Că eu le.ştiam. Le aveam, ştiute, în mine, înainte de a le scrie. Le-am scris, totdeauna, pentru alţii. Ca să citească, ceva, şi despre ei.
Eu nu scriu niciodată. Transcriu, totdeauna. Fiindcă „operele" mele le scriu în minte, le citesc, apoi, în gînd, şi tocmai după aceea le transcriu pe caiete.
Cartea scriitorului a învăţat pe om să citească în el.
★
Scriitorii sînt cei dintîi reporteri care au stat de vorbă, intim, cu viaţa, pentru „pagina I" a tuturor gazetelor lumii.
★
Viaţa e abonată la un singur ziar : „timpul".
Scriitorii au tradus viaţa în-toate limbile pămîntului.
★
Pămîntul a învăţat carte de la scriitori.
★
De cîte ori e frig în casă, mă gîndesc la Africa...
Cînd funcţionează caloriferul, cel mai cald „continent" de pe lume e odaia mea.
★
Toţ pămîntul poate să încapă într-o singură odaie. Cînd e camera de lucru a unui scriitor.
C-da 5670 coala 211 321
Marile mele călătorii în lume le-am făcut pe Scaun. Şi cînd le-am „efectuat" într-un fotoliu, mi s-a părut că ?5le călătoresc" în clasa I a vapoarelor şi a trenurilor „Pull-mann".
Am fost şi eu o dată infirm. Cînd mi s-a. rupt piciorul unui vers.
★
Picioarele din versurile poeţilor adevăraţi nu merg niciodată cu proteză. Numai cu prozodie.
*
Ia-mă peste un singur picior al versurilor mele, dacă poţi;
Picioarele versurilor nu se pot încălţa decît, cel mult, cu imagini.
Talentul, ca să ajungă meserie, trebuie să fie, Ia început, vocaţie.
Scriitorii sînt adevăraţii şi eternii „preoţi" ai sufletelor. Ei, însă, nu „slujesc", ci „oficiază".
★
O limbă universală : limbajul florilor.
★
Parfumul este prizonierul propriului său flacon. De aceea, cum scapă de dop, evadează.
★
Din florile grădinilor mele anonime ţi-am trimis un mănunchi de versuri, ca să le porţi la corsajul inimii. Şi
322
tu le-ai pus într-un pahar cu apă, pe bufetul din sufragerie.
Ori de cîte ori nevestele primesc un buchet anonim de flori toţi bărbaţii devin ierbivori.
• ★
Cugetare conjugală: Numai de-ar face buchetul pe "care 1-a primit nevastă-mea, polul pe care l-am dat comisionarului care mi le-a adus.
Aţi văzut mutra unui bărbat privind primul buchet de flori pe care 1-a primit, anonim, nevastă-sa ? Aşa „natură moartă" cred că n-a pictat nici un pictor, pînă azi.
★ ,
Florile altora put, totdeauna, în odaia nevestii.
O floare laşă ^„Nu mă uita!" Şi una bravă : Uită-mă !... (Asta însă nu există, deocamdată.)
Florile nu.se.culeg. Şe asasinează.
„Floarea de lămîiţă" a miresii face, totdeauna, baie de aburi în ziua nunţii.
Cred că dacă, în locul unui buchet de garoafe, ţi-aş fi dat un mănunchi de flori.de stil, nici măcar bacşiş nu i-ai fi dat comisionarului, :
★
Mi-am văzut, în cel mai frumos vas din salon, toate florile pe care ţi le-am trimis. Aia, însă, pe care o purtai la răspîntia sinilor, nu era de la mine...
323
Ultima mea dorinţă: Cînd oi muri, să mi se pună la butonieră o floare de stil.
La înmormîntarea mea, nu primesc coroane. Numai cununi. Şi ţin să amintesc, în treacăt, că florile mele favorite sînt frunzele de laur.
Regii morţi par că nu sînt „de-ădevărat". Seamănă cu aghiotanţii lor.
★
Am văzut doi patriarhi morţi... în coşciugele respective şi ortodoxe nu mai rămăsese din ei decît mitrele şi odăjdiile, cu bărbi reci, ţepene, deasupra. Probabil, trupurile lor se şi înălţaseră „La ceruri", ca să n-aibă te miri ce risc pămîntesc la înmormîntare.
m ■
Pe omul care a greşit prima dată, femeia îl face, toată viaţa, păcătos.
Poţi să fii mai scurt decît unii, dar mult mai presus decît ei.
înălţimea omului se măsoară cu metrul numai la recrutare, în restul vieţii, numai cu micimile lui.
Dacă aş avea impresia că un singur rînd din cele pe
care le scriu aici „miroase" a filozofie, l-aş afuma cu „Papier d'Armenie".
★
Filozofia este noaptea judecăţii. în care aceasta ori doarme, ori are insomnii, ori visează.
324
Noaptea dă sfaturi, şi ziua idei. Siesta, numai păreri.
Orice scriitor poate fi „rege" la masa lui de lucru. Dar monarhii n-au putut fi niciodată scriitori, la birourile lor de regi... Şi cînd au încercat să scrie, au făcut-o la mese particulare.
Pe altarul mesei mele de lucru slujesc numai eu ! Şi numai pentru necredincioşi.
Dacă ajung în rai, mă las de scris. Literatura mea nu se potriveşte cu „gustul" cititorilor de acolo. Deschid mai bine un şantan de îngeri şi literatura mea va fi citită, fără să mai fie scrisă.
N-am reţinut nici o definiţie a „artei", de frică, ori să nu-i corespund, ori s-o contrazic — fără să vreau — ca. pe mama.
Şi cea mai „proastă" carte e, totuşi, un concurs dat literaturii.
★
In fiecare om există un cititor. Dar cum nu toţi oamenii sînt la fel, şi cărţile pe care le citesc trebuie să fie felurite.
★
Talentul se naşte învăţat gata. Restul e numai un „cod de maniere" potrivit timpului.
★
Talentul nu doarme niciodată, Dovadă că — la ora asta — eu scriu prostii, în loc să sforăi odihne. ,
325
De talentul unui scriitor nu scapă nici editorii.
■A-
Cînd mi s-a jucat prima piesă în Bucureşti, în 1926 (Panţarola la „Teatrul Mic", fusesem „jucat" înainte în „provincie", la Craiova şi la Paris), m-am aplaudat din stal, la rînd şi la fel cu ceilalţi spectatori. Nu mă cucerise succesul piesei, ci talentul autorului, văzut pe dedesubtul acesteia.
Primul meu succes în teatru a zăpăcit criticii şi m-a „deszăpăcit" pe mine.
M-am născut cu teatrul în mine, cum se nasc unii cu o cocoaşă în spinare... Am avut „bossa" teatrului, adică.
★
Nici la galere nu se munceşte ca la menţinerea gloriei.
Gloria te face solemn. îţi pune joben pe capul talentului.
★
Erai atît de „mic", cînd ai ajuns celebru, încît ai rămas o mică celebritate toată viaţa.
★
Scriitorul îşi face celebritatea la masa de lucru, şi şi-o compromite în „pomenirile" ei din ziare.
★
De la vîrsta mea încolo, omul nu mai are visuri. Numai proiecte.
326
De cîte ori am şedinţă plenară cu visuri, dacă n-o prezidează o sticlă cu vin, adoarme toată asistenţa cu capul pe aripi.
★
— Unde umbli pînă la ora asta, domnule Suflet ?
— Am fost pînă la o creşe de copii...
— Şi?
— Şi am întîrziat, ca să mă uit la ei cum dorm î
★
Am un trandafir galben pe masă, pe care mi 1-a dat o cucoană, de dimineaţă... Mai birie murea în altă parte, ca să nu fiu obligat să-i fac eu funeraliile.
★
Amintirile falsifică, totdeauna, „adevărul istoric". Fac tristeţile mai adinei şi bucuriile mai vesele, cînd le reeditează.
Amintirile : un coş, printre vechiturile din pod, în care regăseşti dantelele rochiilor de altădată... Şi tot dantele, cînd sînt chiar de la rochiile de doliu ale trecutului.
Amintirile trăiesc numai după moarte.
★
Amintirile se nasc moarte cu anticipaţie.
Amintirile unora se numesc remuşcări.
Amintirea : grădina vie a florilor presate. . Ceaţa se importă de la Londra, ca să fie veritabilă.
:327
în ceaţă, şi obezii par fantome. Dar duble.
în ceaţă e inutil să faci eforturi ca să vezi. Să fii foarte mulţumit, dacă poţi măcar să desluşeşti.
*
Constat că iarna a început să-şi ascundă vîrsta. Face pe toamna.
★
La un ceai al anotimpurilor, iarna şi-a dat „parola ei de onoare" că n-are părul alb. Şi-1 vopseşte, numai, în alb, pentru sezon.
Ceaţa te minte în faţă.
în ceaţă, toţi curcanii înfoiaţi pot să treacă drept păuni.
în ceaţă, toţi bărbaţii sînt îmbrăcaţi la fel şi toate femeile sînt de aceeaşi vîrsta.
★
în orice trăsură care trece cu coşul ridicat prin ceaţa străzilor, sînt convins că se duce acasă un subiect de roman.
★
Ceaţă pe cheiurile sufletului... Nici un gînd nu mai părăseşte portul. Toate — ca nişte vapoare legate cu lanţuri proprii şi luminate cu ecleraj personal — rămîn ancorate la chei, pe tenebrele umede şi agitate ale apelor, care le zbat, ori le leagănă pe loc.
★
în ceţurile Londrei, n-am făcut niciodată pe românul. Dar, în ale Bucureştiului fac, totdeauna, pe englezul.
★
Şi despre ceaţă se poate scrie clar.
Ceaţa peste dragoste se numeşte melancolie !... Şi atîta cît ţine, totul e nedesluşit în ea. Chiar şi bătăile inimii se aud numai ca nişte siluete sonore şi cenuşii ale lor.
★
Am întîlnit o înmormîntare, în ceaţă. Cortegiul trecea — tragic, mut şi prudent — pe pîsla udă a asfaltului. Parcă nici nu avansa şi se tîra pe Bulevard — în sens invers, pe sub ele — ca un „tapis roulant", fără zgomot. M-am oprit pe marginea trotuarului şi l-am aşteptat să treacă. Ori eu, ori el... Şi-am avut impresia clară că mortul din coşciug trebuie să fie umed şi cu galoşi inutili în picioare, iar rudele care îl urmează, dezmoştenite şi „în ciorapi", după dric... Luminile din felinarele, indiferente şi înclinate, ale cioclilor, păreau pictate în flăcări de ulei rece pe interiorul geamurilor, iar cei patru cai de la carul funebru păreau ceaţa însăşi, care trage la dric, deghizată în cai, cu pampoane de tarhiduci de operetă în creştet (jumulite la recuzită) şi cu fracuri de subprefecţi (păstrate de cînd erau gineri) ducîndu-se, în patru labe, prin ploaia unei duminici provinciale spre „Balul anual al Prefecturii" din sala Cercului Militar.
Un cortegiu funerar care trece prin ceaţă, te face să aprinzi toate luminile din lămpi, cînd ajungi acasă. Chiar şi becul de „15 lumini" din pivniţă.
★
Ceaţa se menţine peste capitală. Toate femeile au voalete cenuşii peste faţă, bărbaţii doliu mare la pălării şi toţi caii de la vehicule par cai de dric în exerciţiul funcţiunii.
★
In ceaţă, numai popii seamănă tot a popi.
329
Opera scriitorului adevărat nu trebuie să fie niciodată de aceeaşi vîrsta cu el. Trebuie să fie mult mai mare „de ani" decît autorul ei.
★
Nu mă bărbieresc niciodată duminica. După şase zile de ras, e ziua de odihnă a obrazului, ca a lui Dumnezeu.
★.
Briciul meu „profesional" mă bărbiereşte numai pe mine. Pe alţii îi rade.
★
Am purtat barbă anul trecut (şi a doua în viaţa mea), fiindcă preferam să arăt ca un bătrîn încă tînăr, diepît ca un tînăr îmbătrînit. Şi mi-am ras-o, fiindcă era prea albă, pentru ca teoria mea să mai fie verosimilă.
★
„Vai ce interesant îţi stă cu barbă", mi-a spus o cucoană. Şi după ce mi-a cîntărit bine noua „fizionomie" : i5Dar şi cînd erai ras, îţi venea tot aşa de prost!"
★
Cînd faţa vrea să-ţi facă „farse", să nu-ţi laşi barbă, că e 6 tragedie care trebuie zilnic pieptănată.
★
Cînd bărbile actorilor — pe scenă — sînt inutile, şi ale spectatorilor din sală par de prisos.
★
Mi-am lăsat barbă, ca un ultim control literar. Vreau să văd dacă mai „dă" ceva din mine...
★
în zilele mele, femeile au avut nopţile lor.
— Mie-mi spui ? A „lu" Georgescu nu stă la fereastră, ca să privească. Ci ca s-o vadă cineva care trece pe stradă, măcar din cînd în cînd.
Ferestrele : ochiul prin care Provincia îşi priveşte propria viaţă.
★
în ziua în care moare o femeie tînără, în provincie, toate nevestele în etate sînt foarte atente cu bărbaţii lor, chiar dacă vin la masă tîrziu şi cu „aperitivele în nas".
Plictiseala îşi are domiciliul legal în provincie.
Fiecare oraş de provincie se crede o metropolă nedreptăţită.
„Memoriile sentimentale" ale oraşelor de provincie le scriu fetele. Ale metropolelor, demimondenele.
★
Cînd eşti tîrg de provincie, te culci devreme, ca să poţi visa cît mai multe capitale.
Dramele provinciei sînt romane. Ale capitalei, „fapte diverse".
Viaţa se desfăşoară în marile ei adevăruri numai între oameni puţini. Adică, în provincie!... în metropole, unde sînt oameni mulţi, se împrăştie.
Viaţa trăieşte numai în provincie. Cum se mută în capitală, se numeşte existenţă.
331
De cînd ştiu că trăiesc pentru băiatul meu, simt şi eu, în sfîrşit, că am început să exist pentru mine.
★
Cum să nu fiu egoist, dacă sînt singur ?
★
Sînt zile în care trăieşti cît în ani de-a rîndul. Şi ani de-a rîndul în care n-ai trăit nici măcar cît într-o singură zi.
★
Timpul nu distruge. Şterge.
★
Cenuşa istoriei nu se păstrează în urne. Ci în manuale.
★
Toate marile armate ale lumii au murit Ia frontierele altora.
★
Drumul istoriei îl croiesc „trecătorii" ei.
★
Lumea, de cînd există, n-a putut fi niciodată, în totalitatea ei, nici măcar a lui Dumnezeu. Cum ar putea fi vreodată a unui singur om ?
★
Religiile oamenilor n-au fost niciodată şi credinţele lor.
★
Toate tentativele de asasinat, nereuşite, împotriva lui Dumnezeu, nu i-au făcut decît reclamă şi l-au readus la ordinea zilei... Dumnezeu, ca să dispară, nu trebuie, prin urmare, asasinat. Trebuie lăsat să moară de moarte bună şi de bătrîneţe înaintată.
332
Ateii trăiesc numai din existenţa lui Dumnezeu.
Cînd istoria se uită înapoi, nu vrea să atragă privirile, ci atenţia.
Frontierele lumii se scriu cu sînge şi se iscălesc, cu cerneală.
★
Am deschis un pic fereastra şi nu pot să-mi dau seama exact dacă ceaţa de pe stradă a intrat la mine în odaie, sau clacă fumul meu de ţigară din odaie a făcut ceaţă pe stradă.
Trandafirii de toamnă şi-au căptuşit, parcă, petalele cu ceva mai gros, ca să nu le dîrdîie parfumul în vitrinele florăriilor îngheţate.
★
Noaptea unii mănîncă pe stradă seminţe. Eu sparg cu totul altceva în dinţi, din fişicul meu cu stele.
★
Nu mă simt superior nimănui, dar nici egal cu fiecare.
★
Dragostea mea pentru masa mea de lucru devine pasiune, după ce mă ridic de la ea.
★
în iernile tinereţilor mele umblam cu inima în pijama. Acuma trebuie să dau pijamaua la îmblănit.
Cînd sînt singur, nu-mi lipseşte nimeni de lîngă mine.
333
★
Nu mă întreb niciodată cîte zile mai am de trăit, ci cîte pagini aş mai avea de scris.
★
Cînd scriu, nu-mi menajez personajele. Numai cititorii.
★
Cititorii sau spectatorii mei au fost prezenţi, totdeauna, în jurul mesei mele de scris.
— Am auzit că esti bolnav de inimă. Dar ce ai ?
— Cord!
— Domnule doctor!... Să vă spun drept, eu nu am fost niciodată bolnav în viaţa mea. Acum şase luni, însă, mi s-a întîmplat să mă îndrăgostesc de-o fată de douăzeci de ani, care vrea să ia pe altul. Şi, de-atunci; mă simt foarte rău^ la inimă... Mă doare, am palpitaţii...
— Ce vîrstă ai dumneata ?
— Cincizeci şi cinci de ani. Aşa că de-aia am venit la dumneavoastră, ca specialist să mă consultaţi la inimă şi să mă: învăţaţi ce să fac.
— E foarte simplu, domnul meu ! Ăla să ia fata imediat şi dumneata să iei iod, urgent. Iar eu nu-ţi iau decît onorariul pentru o singură consultaţie, că de altele nu mai ai nevoie. Şi, pe viitor, dacă te-o mai supăra inima, chiar pentru „fete" mai în vîrstă, să nu mai vii la doctor, să te duci la „peţitor".
în inima unui celibatar de şaizeci de ani se plimbă numai „partide" de cincisprezece.
Crapul mare te satură numai cînd îl vezi. Ciortanul, nici după ce-1 mănînci.
334
Mănuşile albe implică unghiile curate dedesubt. Contravenienţii ori au furat mănuşile, ori şi-ău mascat mîinile.
★
Pumnul dat de o mînă în mănuşă albă, mai mulţ ofensează decît doare...
La primikl meu duel aveam o poftă nebună să trag în martori.
Primul meu duel s-a soldat în favoarea adversarului. L-am rănit numai la umăr, deşi el mă rănise în suflet.
Onoarea studenţilor din Heidelberg nu e decît o serie de cicatrici.
Inutil să mă minţi, şefule ! Sînt un precursor.
Femeia te minte Ia, început, ca să vadă dacă o crezi... După aceea te minte toată viaţa, ca să-ţi menajeze slăbiciunea.
★
Spiritul meu împuiază ca iepuroaicele. Toată vremea face spirite mai mici decît el.
★
In străinătate am avut spirit; în ţară, numai haz. Iar „humor" am avut numai în gazetele care n-au ştiut cum se zice la „vervă" pe româneşte.
★
„Humorul" românesc : să ai haz ca alţii, cînd scrii ca tine.
Cînd mi-a apărut primul volum de versuri lirice, critica mi-a găsit calităţi de umorist; după primul volum de humor m-a declarat romancier. La primul roman m-a uns autor dramatic şi după prima piesă de teatru s-a fixat definitiv asupra mea : eram poet liric.
★
Tot ceea ce am scris pînă azi, îmi place mult mai puţin decît restul pe care am de gînd să-1 scriu.
Am cunoscut un „model" celebru în vechiul Mont-martre al Parisului. Era o fată cu un trup atît de frumos, încît l-au apreciat toţi pictorii din cartier, fără să mai aibă timp să-1 picteze nici unul.
Cînd începe să mi se stingă ţigara în mînă, e primul semn că trebuie să apun şi eu.
★
Cînd sînt singur, totdeauna mi se pare că sînt mai înalt decît ceilalţi şi mai scurt decît mine.
Un titlu de carte pentru copii : Guliver în ţara tăticilor.
Zîmbetului perfid i-am preferat totdeauna rînjetul leal.
★
De cîte ori mă doare capul, mă alarmez pentru rest. Fără cap nu mai am ce face cu mine.
★
Nu mă lupt cu boala. Mă lupt cu sănătatea.
336
Adevărata durere a femeilor este atunci cînd plîng fără să fie bărbaţii acasă, ca să le vadă şi să le întrebe de ce.
Azi-noapte am dormit un mic somn de veci, fiindcă m-am visat mort.
Cînd te visezi mort, nu te deştepţi din somn. Inviezi !
Uneori sînt atît de absent, încît am impresia că trebuie să sun „în fată" ca să mă interesez dacă sînt acasă.
Prostul îşi dă părerea cu cotul.
★
Superstiţiosul:
— îţi garantez că mîine se schimbă vremea.
— De unde ştii ?...
— Porcul meu a umblat cu paiul în gură.
— Ai porc ?
— Nu. Am visat azi-noapte că aveam unul î
-k
Făţărnicia : peruca frizată pentru cheliile de caracter.
★
Şampania :
1. Demimondena băuturilor.
2. Vin cu rochie de seară.
3. Frig cu spumă împrejur.
între un butoi de bere proaspătă şi o damigeana de vin vechi, prefer un păhărel de coniac excelent.
C-da ;>670 coala 22
337
Dacă trimiţi ţuţca sărşi ţaca studiile la Oxfofcl, se' întoarce whisky.
**■
Vinul îşi scrie istoria în butoaie şi şi-o trăieşte in cîrciumi. ; ?- f;
Prunele nu trebuie să aibă gust de ţuică. Ţuica, însă, este obligată să aibă gust de prună.
★
Dacă dai „leacul" la învăţătură, se întoarce în sat remediu.
Distinguo : Iarba se coseşte şi „ierburile" se culeg.
Tinere ! Cînd iubeşti o femeie cu treizeci de ani mai mare ca tine, să taci ca un peşte.
Băiatul meu aşteaptă zăpada. Şi eu păcura, ca sâ-i" poată ninge lui mai frumos.
★
Caloriferul stins mi se pare mai rece decît frigiderul în funcţiune.
★
De sfîntul Teodor aş vrea să fiu trecut în cartea de telefon la „Ion".
338
Transcriu după o filă găsită întâmplător : Actorul mare st poate strînge, fără risc, ca să încapă într-un rol mic. Pe cîtă vreme actorul mic, dacă se umflă ca să uţnple.un rol rnare, plesneşte, şi e păcat de rol,
Părerea publicuiui desprp p piesă de teatru o schimbi^; mai repede un vecin de stal, la spectacol, decît o „cronică dramatică" citită a doua zi, lă domiciliu.
Cînd te laudă,, criticul; ape aerul cărţi face oramabili-tate ; cînd te-njură, un serviciu:; Oare oamenii aceştia nu sînt sinceri niciodată ?
„Cronica dramatică" trebuie să fie stilată ca un frac, ascţiţiţă ca o sjabie. şi girată ca o poliţă.,
O „cronică dramatică" e un atentat. Toate la un ioc, o conspiraţie.  , ri ,
★
Scrie dumneata o piesă proastă ca a mea şi citeşte-ţi pe urmă cronica pe care ai scris-o despre ea.
•*
Criticul dramatic e ca arbitrul de fotbal... Actorii joacă, publicul aclamă şi el fluieră.
In fiecare critic dramatic, la premiere, îşi roade unghiile un autor dramatic nejucat încă.
★
Cînd ţi se repetă o piesă de teatru, împrieteneşte-te cu sufleorul şi supără-te cu interpreţii, pînă după premieră.
339
Să nu crezi în aplauzele pe care nu le auzi.
★
Există o lege a compensaţiei în teatru. Piesele bune sînt jucate prost, cele mediocre sînt jucate bine, iar cele proaste sînt jucate excelent. Asta ar fi şi o explicaţie a marelui număr de piese proaste care se scriu.
★
Cea mai bună situaţie a unui autor dramatic e să aibă o piesă ne jucată, despre care se spune că e „grozavă14. E ca şi cum ar fi amantul unei femei „superbe", pe care, însă, n-a văzut-o încă nimeni cum arată.
Primele eclipse în căsnicie se produc în luna de miere.
★
In orice „picollo" dospeşte un chelner, surîde un maître d'hotel şi face burtă un patron de restaurant.
★
Să fim obligaţi femeilor care ne iubesc şi recunoscători celor care ne ignorează.
★
în viaţa unei femei sînt două momente mari : primul sărut şi ultimul amant.
Mici satisfacţii:
• Să te salute „vardistul" ele la poarta unui minister.
® Să-ţi spună gazda — la o masă cu musafiri — că ştii să desfaci căpăţîna de miel.
★
• Să ai o „ediţie specială" în mînă, cînd toată lumea aleargă după ea.
340
• Să fii la braţ cu o femeie superbă şi să te întîlneşti cufpsta ta nevastă pe stradă. (Asta însă e o „mare" nu „mică" satisfacţie.)
★
• Într-un restaurant să te invite chelnerul să iei ioc la o masă pe care scrie „Rezervat" şi pe care n-ai reţinut-o în prealabil.
★
Mici plictiseli:
• Să spui unui chelner pe nume şi el să ţi se adreseze cu alt nume decît al tău.
★
• Să bagi un leu într-un cîntar automat care nu funcţionează.
• Să cureţi un măr în furculiţă şi să-ţi cadă jos cînd e gata.
★
• Să strigi : „Taxi !" şi să fie maşină de casă.
★
: •. Să găseşti pe jos un pol şi să constaţi că tot ţie îţi căzuse.
★
• Să te doară un clinte şi cînd ajungi la dentist să sune altul înaintea ta.
★
• Să fii ministru şi să te întrebe cineva cu ce te ocupi.
★
— Ascultă, mizerio ! Nu te-ai plictisit „de mine" ?
— De-abia m-am obişnuit cu tine, mamy !...
341
— Mai vezi şi de altul, drăguţă...
— Bucuros!... De cine, ele exemplu?   ; 4,
8; am tăcut: M-am preferat tot pe mine.;fŞi.;e^f m-a înţeles şi mi-a apreciat gestul... Şi, c^ dovadă; -c4e-atunci şi-a dublai „atenţiile" faţă de mine.
* Cinci îmi spăl rufele amintirii, nti-mî-ajung frîftghiile
de gind, pe care le întind ca să se usuce:;     ' '
★
Cinci inima lumii are palpitaţii,, acestea se numesc^ ştiinţific, evenimente. .•>••- "
Am trăit atît ele puţin în viaţă, încît mă şi jşnfez să spun.'
★
Viaţa e unică numai:pentru propti. Deştepţii o,,triuesc întreit.
Fulgerele şi.-trăznetele :; ortografia-jfiirtunjlor. ;yt *
Fiecare om,este autorul...propriului,, său. rpmaip Scriitorii nu sînt decît „secretari particulari" indiscreţi ai fiecăruia dintre ei.
.    *   >:,.:* /<; •
M-am întrebat de multe ori ce-aş fi * putut să:*fiu în viaţă, dacă nu eram scriitor? Astă-seară am găsit răspunsul pentru prima dată : numai un mare scriitor.
★
, Cred. că viaţa, trăieşte, totdeauna, îri. oameni, şi niciodată oamenii. în viaţă. Ei trec, :nurr$i, prin, :pa.:-
:.:4.J
Fiiozofia: Toţ aia şi tot. aia, cu. alte doctorate, şi alţi editori.
Editorul se socoteşte totdeauna prezent ia opera autorului Ca cioclul la o îhmormîhtare, care îşi închipuie că mergînd în fruntea cortegiului ia şi parte la durerea familiei. t
Cinci editorul îţi scrie prefaţa la primul volum, poţi să fii sigur că vei avea şi a doua ediţie. Nu pentru cartea ta, pentru prefaţa'lui.'- 4  ; v. < 1
★
Dacă editurile ar fi conduse de scriitori, n-ar mai apărea nici b carte ţ>e lume. <" '   * * ^j ? < ;
★
Majoritatea cărţilor mele le-am scris şi le-aim tipărit pe cont propriii;-Şi;: oarecum,;rîn contul ^cititorilor. •
Am ;ne«tinţat.demult: să mai lupt cu viaţa. Nu e/leală. Pune piedici.
9
★
Să nu te lupţi cu viaţa, că lupta nu e egală. Tu dai iu ea cu tine şi ea în tine, tot cu tine.
Cînd te-nşală femeia, zice că ţi-a făcut o farsă. Cînd o ; ÂnsŞeU, însa, îţi face o tragedie.
In noaptea asta aş vrea^ să se sinucidă o fată pentru mine, dar să nu aflu.
*-
M-am arestat în suflet. Vizitele interzise.
Trebuie să-mi denunţ cordul, pentru port ilegal de inimă.
Decît colţi de lapte, mai bine dinţi puşi.
Muşc, fiindcă n-am dinţi. Ce-aş fi muşcat cu surîsurile, dacă aveam !
Şi în „gura lumii" trebuie să fie, pînă la urmă, o măsea a mintii.
Omului ăstuia i-au căzut dinţii, fiindcă n-a rîs niciodată cu er.
E, moşule ! Cîţi dinţi mai ai contra mea ?
★
Am o singură calitate tare : slăbiciunea celorlalţi.
Toate femeile goale sînt surori siameze.
In patul conjugal, bărbatul sforăie şi nevasta regretă.
Aş fi în stare să te şi iubesc, dacă aş fi sigur că eşti ultima femeie din viata mea.
— Ah ! Ce fluture de noapte a fost şi Dumitrescu ăsta!
— Şi acuma ce face ?
— Molii!
344
O presimţire albă : o să ningă.
★
Ceaţa : Intrigă ţesută între lumina zilei şi amurg.
★
Cînd mi-ai strîns mîna, arri simţit că aveai nişte mănuşi foarte sincere.
★
Cînd ţi se pare că sînt prost, mă prefac. Iar cîncl mă crezi foarte inteligent, te prefaci tu că nu eşti prost.
Nici lumina n-a creat ochii, nici ochii n-au descoperit lumina. Toate relaţiunile dintre ei sînt pur convenţionale.
Dicţionarul nu e cult. E bine informat.
★
Vai, cît de bătrînă o să fie fata asta?"
★
Marea tristeţe a iernii este atunci cînd începe să treacă.
★
Ah ! Cu cîtă căldură aşteaptă copiii gerurile iernii.
★
Stau în mine ca într-un fotoliu în care mi-e lene chiar să şi moţăi.
★
— Nu mă mai recunoaşteţi, domnule Muşatescu !
— Vai de mine, eoniţă. Cum te-am văzut, te-am recunoscut imediat.
— După ce ?
345
— După picioare. Aveai nişte picioare superbe, care nu se pot uita.
Or, cîţi ani aveam,,acum două zile?
Azi-noapte mi-am: visat inima. Şi unde . se făcea că bătea...
Cqşmarul meu este.că nu mai pot să. visez... ;
★
Sînt scriitori care se nasc în clipa cînd închid ochii .pentru totdeauna.
Cea mai scurtă viaţă : să-te naşti mort.
Un filozof cînd se duce cu coşul la piaţă, nu cumpără vinete ca să le mănânce^; ci ca şă le explice „teoria, limburilor" din ele.
★
Dacă aş fi foarte bogat, mi-aş cumpăra un „filozof" să mă joc cu el de-a : „Hai să fim serioşi" !
★
Filozofii au determinat „fericirea" să fugă de-acasă, de la părinţi, şi-să ajungă, pînă la urmă, femeie.de strada.
-*
De cîte ori mi-e dor de mine, îmi scriu cîte un roman.
★'
Nu te naşti „inteligent". Ajungi. Dacă nu te naşti însă „deştept", nu mai poţi să ajungi inteligent niciodată.
,>4t.)
Cultura : ;nemţoaică la inteligenţă.
★
Numai Dumnezeu poartă'nimb. Credincioşii, pălării.
Luna se joacă de-a „v-aţi ascunselea" după nori, dar nu cu norii, cu poeţii numai şi cu îndrăgostiţii.
Nemuritorii : fotografii ,;â la minut" în albumul veşniciei
★
Nu admit să mor, fiindcă nu recunosc că am trăit.
Adevărata poftă de viaţă îţi vine la sfîrşitul ei.
Toţi spun,'la o anutmită^ virstă : ^
— Ah ! Dacă m-aş naşte încă o dată, cu „experienţa" pe care q am acum !
— Nu s-ar mai juca nici un copil cu tine, în Cişmigiu, la irn ani, le răspund eu, foarte convins de ce spun.
★
Numai cei care trăiesc prost, se întreabă ce este viaţa.
★
N-am avut „greutăţi" în viaţă şi nici „dificultăţii. Toate au fost numai „plictiseli".
Recordul vitezii îl va deţine — cit lumea — gînduL
★
Nu mă depăşesc, ca să nu fiu pe urmă invidios pe rnine.
347
Am văzut viaţa în pijama, ori de cîte ori m-am sculat din somn înaintea ei.
★
De cînd sînt ştirb, nu mai pot să sparg stelele în dinţi. Le înghit întregi, de frică să nu le morfolesc în gingii.
★
Sîntem două miliarde de oameni pe pămînt. Atunci de ce dracul om fi atît de singuri ?
★
O idee bine clocită trebuie să facă adepţi, nu puL
★
Cînd cloceşti o idee, nu e obligatoriu să miroasă a ouă stricate.
★
Astăzi, prima ploaie de primăvară, înainte de Crăciun... Sper că de Paşte o să ieşim la iarbă verde, cu sania.
★
Cînd n-ai nici un ban de Crăciun, eşti obligat şă-1 sărbătoreşti gratis.
în amurg. Lacul se plimbă în gondole de ceaţă.
★
Am văzut o fată rîzînd. Parcă avea un pian deschis în gură.
★
Amurgul de toamnă umblă totdeauna îmbrăcat în jachetă şi cu pălărie tare.
Iarna, umbrelele de soare sînt bolnave de friguri.
348
S-au ciocnit, în ceaţă, două maşini. Şaizeci de cai putere morţi şi un singur şofer rănit.
Cînd n-ai un leu în buzunar, banul nu mai circulă. Lipseşte.
Invidie scriitoricească :
— Am citit un roman admirabil, clar nu ţin minte nici cum îi zice, nici de cine e. Păcat că am uitat editura în care a apărut, că-ţi spuneam să-1 cumperi.
★
Toată ziua cerul şi-a spălat norii ca pe nişte rufe şi acuma le-a întins, la lună, să se usuce.
★
— Ce-nseamnă cînd visezi perle, cherie ?
— Că trebuie să-mi cumperi un colier, iubitule.
Nu cred în opera mea. Sînt numai convins de ea.
Mila e un sentiment fără nici un fel de cultură.
Dacă sufletul ar avea parfum, cred că ar mirosi tot a el.
Dragostea vine în galop şi dispare în vîrful picioarelor.
Ca să mi se pară orice vin bun. mă gîndesc că . aş îi putut să beau altul şi mai prost.
Florile de iarnă n-au nici un pic de primăvară în ele
Sera unei grădini.: clocitoare de flori.
★
La hingheri, remuşcarea latră.
★
Bărbaţii la gît au laringită şi femeile perle.
-*-
Primăvara se bea în cupe de liliac.
Cînd marea are crize de nervi, singurele ei piluie calmante sînt vapoarele pe care le înghite.
★
Trenul e prizonierul propriilor şine. Cînd vrea scape de ele, deraiază.
★
Ca să masori distanţele, trebuie să le străbaţi.
Aţi observat ce trist este un gălbenuş de ou spart pe stradă, duminica ?
Cînd am poftă de icre negre, îmi lasă gura doliu...
Am mîncat atîtea icre negre, încît mai vreau.
★
Aş vrea ca fiecare masă a mea să fie în doliu, cu condiţia să poarte la braţ o banderolă de icre negre.
Doliul mare al peştilor : icrele negre.
350
Am scris o piesă cu titlul Icre negre. I l-am schimbat însă, de teamă să nu mi-o mănînee criticii, pînă la ultimul bob.
La Muzeul de Ştiinţe Naturale, alături de .alţi vizitatori, a intrat şi o pisică. Şi la ce credeţi că se uita, copleşită de admiraţie şi de visuri ? La un şoarece împăiat.
★
Cruzime : unui leu, în cuşcă, la menajerie, să-i oferi o carte despre junglă.
★
Cînd moare o pisică, şoarecii au sărbătoare legală.
★
Rugăciunea zilnică a unei girafe : „Dă, Doamne, să nu mă bolnăvesc de amigdalită".
★
Şi visul ei cel mai scump. „Să nu-i puie dresorul guler scrobit dacă, cumva, ajunge artistă la circ".
★
Girafa este cel mai presus dintre animale.
★
Leul a fost ales „regele animalelor" de fabulişti, nu de enoriaşi.
★
Maimuţele : intrigile junglei.
★
Tigrul mănîncă elefanţi, de necaz că e rudă cu pisicile care preferă şoarecii.
3M
Rîsul nu rîde. Rînjeşte la cei care i-au scos vorba asta.
★
Veveriţa : coada care sparge alune în dinţi.
★
Aspectul regal al leului nu-i justifică coroana. După cum coroana regilor noştri nu le-a justificat, niciodată, leii...
In fiecare noapte, vulpile visează găini şi poeţii editori.
★
Nimeni nu ştie să mănînce mai frumos o găină, decît vulpea...
★
Vulpea ştie totdeauna sigur unde e coteţul. Nu ştie, însă, cam pe unde ar putea fi şi stăpînul lui.
în judecata ei intimă vulpea nu recunoaşte că fură găinile. Zice că le cucereşte.
Am văzut trecînd pe stradă o cucoană cu o vulpe roşie la gît şi c-o găină vie în braţe. Nici nu bănuia, fireşte, că duce o tragedie încolăcită pe spate şi o imensă satisfacţie nejumulită, ghemuită în braţe.
★
Domnului Vulpescu îi mor toate găinile de frică, pînă s-o decide să-şi schimbe numele.
Nu ştiu dacă vulpea este inteligentă. Dar mutră are.
De cînd i-a rupt coada ursului, la pescuit, în baltă, vulpea ispăşeşte prin propria-i coadă, în vitrină, pe uscat.
★
Privighetoarea cîntă mai frumos decît alte păsări, fiindcă suferă, probabil, mai mult decît ele.
★
Privighetoarea cîntă, de predilecţie, în liniştea nopţii, ca să i se audă cîntecul mai bine în megafonul tăcerii.
★
In gîtlejul fiecărei privighetori, face „vocalize" de înaltă şcoală o primadonă celebră, şi-i întoarce paginile partiturii inima unei fete de optspezece ani, anonimă şi îndrăgostită.
★
Ninge ? Nu ! Cerul îşi pune pămîntul la naftalină, pentru iarnă:
★
Cînd începe să ningă pentru prima dată, aş vrea să nu mai contenească niciodată, ca să nu-mi strice „atmosfera".
★
Intre „Ele":
— Şi după ce te-ai despărţit de el, ai suferit mult ?
— îngrozitor, tu ! Trei săptămîni am fost între viaţă şi moarte, pînă m-am decis să mi-1 scot.
— Din suflet ?
— Ce suflet, tu ? Din burtă !... Că „apendicul" e în burtă, nu în suflet!
★
Mai bine o viaţă întreagă brad sărac, pe munte, decît pom de Crăciun împopoţonat, cîteva zile, la oraş.
c-da 5670 coala 23 ; 353
Vai de bradul care ajunge să-şi puie pe cartea de vizită : „Fost pom de Crăciun".
k
Vara nu lupt cu soarele. E prea tare pentru mine.
★
Omul deştept cumpără vara gheaţă şi iarna soare.
★
Sînt mult mai deştept decît cred alţii şi mult mai puţin decît îmi închipuiesc eu.
Am găsit reţeta infailibilă împotriva descurajării. O baie fierbinte înainte de culcare şi-o sticlă de bere rece, la deşteptat. Asta, fireşte, pînă mi s-o descuraja reţeta.
★
Oceanele : mări parvenite.
★
Apa mărilor este permanentă, fiindcă nu se bea.
★
Dacă oceanele ar fi de vin, continentele ar pluti între ele pe două cărări.
★
în ziua cînd o să mă conving că luna se poate vizita ca şi pămîntul, o şterg din toate poeziile mele.
★
Luna a debutat în literatură, ca şi primul poet, la „coşul redacţiei".
★
Cumpăr o litră de lună plină, să-mi spăl gîndurile pe
jos.
354
★
Era atît de zgîrcit, încît noaptea lătra. în curte, ca să facă economie de cîine.
★
Se zice că nu e bine să te arate lumea cu degetul, pe stradă. Nu e adevărat. Pe mine m-a arătat ieri un tînăr şi i-a spus altuia: „Ăla e Tudor Muşatescu!" Şi m-am simţit foarte bine.
Am scris un nou roman în gînd şi-am să-I editez tot acolo.
★
Cînd se înmormîntează un scriitor, caii ele la dric au parcă mutre de intelectuali.
★
Tu să taci, mai ales cînd nu vorbesc eu...
★
Cînd m-am sinucis prima dată „din dragoste", mi-am luat toate măsurile să nu mor, fiindcă, în fond, m-am sinucis ca să vadă „ea".
★
M-am sinucis de trei ori în viaţa mea... A patra oară, singura soluţie va fi să mă asasinez, ca să-mi reuşească.
★
De cînd am scris un articol contra superstiţiilor, mi s-au jignit strigoii. Nu mai umblă noaptea prin mine ca somnambulii, ci se culcă seara, devreme, ca pensionarii, pe ploaie.
ir
Poetul cu burtă e ca privighetoarea însărcinată.
355
Toate privighetorile sînt fete mari. După măritiş, se schimbă în ciocănitori.
★
Am suflet de vînzare. Numai „la negru", însă.
★
Ocupaţia mea este preocuparea.
★
Marea viteză a mersului nu este fuga. Este întrecerea.
★
Gîndul nu se întoarce niciodată la start...
Adevăratul „concediu de odihnă" al artistului este numai atunci cînd nu mai invidiază pe nimeni.
★
De cînd scrie, peniţa stiloului meu a făcut bătături de aur.
★
Femeile plîng pe moment. Bărbaţii, retrospectiv.
Tăcerea: marea simfonie afonă a melodiilor lunii.
★
Cînd ia cuvîntul tăcerea, singurătăţile aplaudă în picioare.
Tăcerile mele au avut totdeauna conversaţie.
Discursurile marilor oratori, citite, sînt ca sobele din saloane în care iarna nu se mai face foc.
356
Opera literară a oratorului se citează aproximativ şi se citeşte din memorie.
Oratorii care improvizează îşi au cariera scrisă de-a-casă.
Cele trei faze ale judecăţii : necoaptă, coaptă şi răscoaptă.
★
Cele trei faze ale dragostei : prematură, matură şi prea matură.
★
Cele trei faze ale inimii : suflet, inimă albastră şi cord.
★
Toată maturitatea bărbatului nu este decît o lungă adolescenţă.
★
Femeia nu are maturitate. Are numai vîrsta.
★
Ce bătrîne sînt cîntecele copilăriei şi ce tinere sînt cele „din bătrîniu !
ir
In marile parfumuri sînt depunerile modeste şi anonime ale florilor mici.
Nu mă tem de lupi, cînd am o cutie de chibrituri la mine. Mă tem, însă, cînd sînt numai cu puşca.
357
Am stat odată — în cursul unei vînători — între patru ochi cu un lup. Şi, deşi eu eram în pom şi el la rădăcină, nu ştiu de ce, dar parcă tot el mă privea de la înălţime.
Cîinele lup e un fel de subsecretar de stat. Nici lup plin, nici cîine sadea.
La prima mea vînătoare de lupi, la Schitul „Ciocanul", în Muscel, am împuşcat un călugăr în culion. Dar îl chema Evghenie Lupu şi eu n-am tras decît în partea a cloua din ei... Noroc că n-aveam puşcă cu două ţevi „asupra" mea.
Iepurele : minciună vînătorească, cu urechi gogonate.
★
Eleganţa vulpilor care pleacă, îmblănite, prin zăpada proaspătă a pădurii spre coteţele satului vecin. Parcă s-ar duce la prezicătoare.
★
Oare grădinile îşi vor fi regretînd, toamna, florile ? Sau poartă doliu după ele numai aşa, de suprafaţă ?
★
Noaptea florile dorm goale puşcă.
Dacă băiatul meu ar şti cît îl iubesc, ar trebui să mă pună „la colţ", fiindcă nu sînt cuminte pentru viitorul lui.
★
Măgarul nu se supără cînd îi spui „măgar" lui. Plesneşte, însă, cînd îi spui măgar lui stăpînă-său.
★
Oamenii au inventat incinerarea, ca să ardă şi ei, o dată, moartea.
358
Scînteile : „pointele" focului.
★
Cunosc oameni care — de cînd s-a scufundat „Titanicul" — nu se mai plimbă nici cu barca în Cişmigiu, iarna, de frica gheţarilor...
★
Nu-mi plac vapoarele, fiindcă merg pe apă. A ! Dacă oceanele şi mările ar fi de vin, nu mi-ar fi frică, pentru că, la un caz de naufragiu, aş putea să mă descurc.
★
Unii citesc ca să le treacă timpul, şi altora le trece timpul citind.
★
Ori de cîte ori mi-e dor să citesc o carte bună, scriu un roman nou.
★
Fabulă:
Un mărăcine se ceartă cu o tufă :
El: Tu ştii cine sînt eu ? Sînt Banul Mărăcine !
Ea: Ptruţ ! Şi eu, Tufă de Veneţia !
★
Ultimul meu cuvînt aş vrea să moară înaintea mea, ca să nu stric solemnitatea momentului.
★
j    Nu ofer dulceaţă decît musafirilor cu carii dentare.
i
★
Cînd mă uit în oglindă, face ape, de necaz.
★
Lenea : chaise-longue-ul trîndăviei.
359
★
Nimic nu mă odihneşte mai mult decît cînd visez câ dorm.
★
Nu pot s-adorm, de frică să nu vie cineva şi să-mi strice somnul.
★
De cînd nu mai pot să vorbesc, scriu şi cu gîtul.
★
Nu ştiu să ghicesc în palmă. Dar ghicesc perfect în strîngerea de mînă.
★
Umbrela nu se cere împrumut, cînd plouă.
Coroana de mort : serviciul de pompe funebre al florilor.
„Regrete eterne". Cum o să regreţi „etern", cînd viaţa ţi-e măsurată ?
Cioclii : amiralii colivei.
Coliva : ultimul omagiu al lanurilor de grîu fiert.
Dricul ridică pe defunct la rangul de sărbătorit.
★
Cînd eşti cu pălăria pe capacul coşciugului, toată lumea ţi-o salută. Şi cînd o purtai pe cap, nimeni aproape nu-i răspundea la bună ziua.
360
Prestigiul mortului e, oarecum, rece.
★
In sfîrşit, după douăzeci şi cinci de ani de slujbă la Prefectură, a trebuit să fii mort, ca să te salute şi pe tine, o dată, Prefectul.
★
Numai „scumpii dispăruţi" se îngroapă cu clasa I.
★
Toţi „zdrobiţii de durerea după faire-part, se reconstituie întregi la deschiderea testamentului defunctului.
★
Ultima satisfacţie a „îndureratei familii" este să constate că „ce frumos arătai mort".
★
Văduvele sincere se remărită după cloi ani. Cele „neconsolate", după şase luni.
★
Din pledoaria unui avocat, la un divorţ : — Cum poate soţul, domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, să invoce ca motiv de divorţ nepotrivirea de caracter, cînd nici dînsul, nici soţia dînsului nu posedă aşa ceva.
+
Fluturii : „gărgăunii" florilor nemăritate.
★
Seara, florile îşi pun voalete de lună.
★
Noaptea, parfumul florilor circulă în rochie deseară, cu decolteurile reci de lună.
361
Toţi fluturii mor copii mici.
★
înţeleg să moară un om. Dar un creier ?
Ori de cîte ori le tai cocoşul, toate găinile ouă singure, ca să-şi dovedească urna alteia că n-au avut relaţii personale cu el.
Ori de cîte ori îmi sună ceasul deşteptător, am impresia că are creasta de cocoş peste minutare.
Prima sărutare are, mai totdeauna, un parfum de „grădină publică" în ea.
Am ascultat foarte mult Wagner, dar am auzit enorm de puţin.
Prima şi durabila piedică în drumul brutal şi definitiv al muzicii lui Wagner au constituit-o urechile latine ale secolului.
★
Marile succese ale lui Wagner au fost eşecurile, după cum marea forţă a cascadelor o constituie propriile lor căderi de apă.
★
Muzica lui Wagner : cea mai uriaşă debandadă revoluţionară a sunetelor organizate.
★
Muzica lui Wagner zbiară numai pentru cei tari de urechi.
362
Wagner a ars şi luminat pe rugul propriilor sale „incendii muzicale".
★
Wagner, cel dintîi, a electrificat sunetele.
Wagner : Marea furtună a sunetelor Ca să mişte pămîntul, a trebuit să tune, să fulgere, şi să trăznească peste romanţele lui de pînă atunci.
★
Muzica lui Wagner îmi impune. A celorlalţi mă dispune.
★
Wagner : Guliver în ţara compozitorilor.
★
La „muzica lui Wagner" mă duc ca la biserică. Nu cred în Dumnezeu, dar îmi place cum slujeşte popa, în numele lui.
★
Wagner : autor dramatic al sunetelor.
★
Wagner s-a născut contemporan cu secolul următor.
★
Wagner : ecoul uriaş al propriilor sale stînci.
★
Toate „melodiile" lui Wagner îşi cîntă „ariile", după ce s-au sinucis în partituri.
Cea mai mare ambiţie a cocoşului 'este să se plimbe într-o trăsură „pe cauciuc" şi cu clapon pe capră.
363
Fazanul : Maharajahul găinilor.
★
Fazanul îşi justifică existenţa cu penele sale. Şi cocoşul cu ouăle găinilor.
★
Cocoşul calcă găinile în salopetă. Fazanul, cu toată garderoba pe el.
★
Cocoşul sălbatic : haiducul găinilor.
★
Iepurele are urechi mari, ca să audă bine cînd fuge.
★
Reflecţia unui iepure : „Dom'le ! Dacă copoii fug mai repede decît noi, atunci de ce nu se fac ei iepuri şi noi vînători ?"
★
Cea mai penibilă situaţie a „umoristului" este atunci cînd îi povesteşte cineva o anecdotă de-a lui şi îl întreabă dacă „o ştie".
Am făcut atîtea „anecdote", încît nu mai ştiu cum mă mai cheamă, cînd sînt „citat".
★
Ultimul meu pseudonim sub care sînt sigur că nu mă mai poate recunoaşte nimeni : Tudor Muşatescu.
★
Fericit autorul de tragedii. Omoară pe scenă tot, ca să trăiască el pe afiş.
364
Să nu porţi pălărie „tare" peste un cap la fel, fiindcă fie o să-ţi vie rău şi altora o să le vie bine.
Proştii sînt inofensivi, cînd au de-a face cu un deştept. Intre ei, însă, devin agresivi, fiindcă fiecare vrea să fie mai deştept decît celălalt.
Cînd moare un prost, ceilalţi, care rămîn, se simt un pic mai deştepţi.
Prostul îşi dă seama că e prost şi atunci suprema lui inteligenţă (şi unica) este ca să „facă pe prostul", ca să-1 creadă lumea că se preface.
★
Şi proştii au subalternii lor.
★
N-am nici un merit că m-a făcut mama deştept. Singurul meu merit este că am observat la timp treaba asta şi mi^am luat măsuri de precauţiune.
Pămîntul aşteaptă zăpada, cu buzele crăpate de soare rece.
Adevărata dragoste nu se naşte cînd începe. Ulterior.
Poţi să-i dai şi cu zorile în cap, că tot nu răsare ni-« mic.
★
Nu ştiu dacă am umor pentru alţii. Pentru mijne, însă, mă amuz perfect.
I 365
Chiar cînd întind mîna la drumul mare al mascrisu-lui, nu cerşesc, cu gestul. Mă orientez.
★
— Toată ziua îi trimite flori logodnicii.
— Cred şi eu ! Dacă e o grădină de băiat.
Cea mai mare minciună : imaginaţia. Şi toată lumea o crede.
★
Toţi îngerii sînt de genul masculin. Probabil că se înmulţesc prin aripi.
★
— Ce este azi, luni sau marţi ?
— Ţt! E plata luminii.
★
Despre un „însărcinat cu afaceri44 :
— Omul acesta a fost toată viaţa însărcinat şi n-a născut, niciodată, nimic.
★
Tot ceea ce mai doresc astăzi de la viaţă, este să nu îmi mai tuşească copilul.
★
Nu înţeleg cum au putut să scrie atîţia poeţi, ne-mîncaţi ? Cînd ţi-e burta goală, parcă ai în tine o mandolină spartă.
★
Dacă aş fi avut calendar de perete, foaia zilei de astăzi nici n-aş fi rupt-o. Fiindcă n-am trăit-o ! A trăit ea singură.
366
Şi cînd te gîndeşti că omul acesta îşi pune în fiecare seară în pahar admirabilul său surîs de a doua zi i
★
Prietena mea, doamna X. vorbeşte cu indigo. Cum înregistrează ceva, reproduce imediat...
★
— Doamna Y. e o femeia de zahăr.
— Înţeleg, atuncea, de ce o „sfecleşte" atît de des.
Concertele Filarmonicei se ascultă cu urechile şi se înţeleg cu programul din mînă.
★
Păsărelele ? Conversaţia pădurilor !
Numai cine nu are unul acasă, vrea să se aşeze pe balansoarul de pe terasa altuia. Este cel mai incomod scaun de stat de vorbă. Şi nici pentru lectură nu e bun. Este un scaun pentru tăcut. De aceea femeile se ridică de pe el, de îndată ce se aşază.
★
Concertul de gramofoane mici al zorelelor înflorite !
— Dar de cînd nu mai ai ceas ?
— De cînd mi-am pierdut busola !
•*
Umorul este de două feluri : cel pe care îl ai şi cel care îţi lipseşte.
★
Hazul ? Li se pare, unora, c-ar fi un fel ele umor de la ţară.
367
încearcă, dumneata, să faci „spirite uşoare" şi ai să vezi cît e de greu.
★
Un spirit, vine la masa de scris. Nu se invită.
★
Ce imens „subiect" e viaţa, dacă nu l-au epuizat încă toţi scriitorii lumii.
★
Subiectele sînt permanente. Numai autorii sînt trecători.
★
Un confrate, îmi spunea, după o premieră de-a mea, de succes :
— Ah ! Ce n-aş da să-mi cadă şi mie o piesă ca asta!
★
— Cînd ai premiera piesei tale ?
— La 25, luna asta.
— Aha ! Va să zică cade într-o marţi.
★
— Tu cînd scrii ? Dimineaţa sau seara ?
— De dimineaţă pînă seara !
★
M-am hotărît să mă las de teatru şi să scriu romane, numai ca să nu mi se mai ceară bilete de favoare.
★
— Ce mai faci, „maître" ? (mă întreabă o cucoană frumoasă).
— Mă gîndesc ce fericit aş fi, dacă ţi-aş puteai -răspunde : Bine, maîtresse■!...
36.8
Fost primar, fost prefect, fost senator, fost subsecretar de stat, fost ministru etc. Omul acesta este mai mult fost.
— Nu ştiu de ce azi mi se pare că toate femeile au ciorchini de struguri copţi sub corsaje.
— Probabil, fiindcă ai vizitat „Ies vignes da Seigneur".
★
— Mi se pare că v-am cunoscut personal undeva, maestre ? Probabil astă-vară, la băi, la Govora.
— N-am fost în viaţa mea la Govora.
— Atunci, probabil că vă confund cu dumneavoastră.
★
Un apus de soare la marginea Capitalei. Pe sub depărtarea văpăilor crepusculare aveai impresia că trebuie să năvălească tătarii.
Astă-seară avem lună turcească. Semilună, adică.
★
Nu-mi place să stau de vorbă cu oameni ipocriţi, fiindcă am fi prea între noi şi n-ar mai avea nimeni nici un haz.
★
Nu ştiu cine a spus (poate chiar eu) că, la război, curajul nu e decît o fugă înainte.
★
Sînt împotriva războiului, fiindcă nu-mi place să mor în uniformă. Nu e comod.
★
Dacă îmi ia viaţa cine mi-a dat-o (şi cine, eventual, ar putea să aibă dreptul), comite o crimă aspru pedepsită de lege. Cu ce drept să mi-o ia, atunci, alţii, fără nici o răspundere în faţa legilor ?
C-da 5BT0 coala 24 369
Patria ? E a mea în primul rînd şi pe urmă a dumitale, care îmi explici acest lucru.
La (atac, fiecare soldat e convins că va cădea celălalt. Altfel, războaiele n-ar fi decît un schimb de prizonieri.
— Nu-ţi dau voie să spui despre confraţii tăi că sînt cîini! mi-a spus cîinele meu într-o seară. Noi sîntem mult mai umani.
— îţi plac femeile ?
— Toate, afară de nevastă-ta !
— Asta vream să ştiu ! Acuma sînt liniştit, craiule !
Cînd eram bogat, îmi „plăteam", deseori, o zi de mizerie. Astăzi m-aş împrumuta bucuros cu o zi de belşug.
Eu iubesc omul, nu oamenii. Bujorul ? Vătaful garoafelor !
Aşa cum dormea, întins pe spate şi cu mîinile lipite pe piept (împreunate), parcă făcea repetiţie de coşciug. (E vorba de un actor.)
★
Nu ştiu de ce, am impresia că nu Sylvia Fulda merge ca o raţă leşească, şi că toate raţele leşeşti merg ca Sylvia Fulda.
Recunosc că prefer să miroşi „a tine", dar după ce te-ai parfumat cu „Chanel"...
370
★
Se pare că între un parfum şi pielea femeii care îl întrebuinţează trebuie să fie — totdeauna — o perfectă înţelegere. Eu prefer cearta dintre parfumul tău şi pielea ta... Fiindcă din „discuţie" rezultă un parfum nou, în care tu îţi topeşti esenţa, în timp ce el îşi evaporează personalitatea.
Am trecut azi pe lîngă o casă pe zidul căreia era agăţată o tăbliţă, pe care scria, mare : „Sunaţi ! Cîine rău în curte!" Poarta casei era deschisă vraişte şi, în pragul ei, o pisică privea — stînd în c... — trecătorii.
Eu ştiu precis cînd a-nceput prima zi de toamnă, fiindcă — totdeauna — simt nevoia să scriu despre ea.
Sînt pălării care nu se potrivesc pe orice cap. Sînt, însă, şi capete pe care se potriveşte orice pălărie.
★
N-am purtat niciodată pălărie. Am purtat numai cap.
Păunul ? Un curcan cum s-ar picta el însuşi.
★
— Ce mai faci ?
— Mulţumesc, tu ?
Şi între aceste întrebări de toată ziua, există, poate, un roman excepţional. Chiar şi două, eventual.
Conopida ? Varză ciupită de vărsat.
★
Să nu strivim fluturii cu bolovani, dar nici să nu îm-puşcăm urşii cu ace de gămălie.
371
★
Seară ! Plouă ! într-o trăsură cu coşul ridicat am văzut două picioare care se duceau singure acasă.
★
— Mă iubeşti ?
— Un moment că sună cineva în faţă, şi-ţi spun pe urmă.
★
— Mămico ! Cînd eram eu de cinci ani, tu cîţi aveai ?
— Douăzeci şi cinci, puiule...
— Dar cînd am fost de şase ?
— Douăzeci şi patru... Fiindcă, vîrsta, cu cît creşte la copii, cu atît scade la mămici.
Copilul de şase ani rămîne pe gînduri şi socoteşte atent pe degetele mînjite de cerneala primei clase primare. A-poi, foarte serios...
•— Va să zică, cînd eu o să am cincisprezece ani, o să fiu de-aceeaşi vîrsta cu tine... (Şi după altă reflecţie şi socoteală pe degete.) Şi cînd eu o să am treizeci de ani, tu n-o să mai ai nici unul. Deci n-o să mai fii pe lumea asta. Şi, zicînd, copilul matematic începu să urle de durere anticipată.
★
Astă-seară, Dumnezeu a făcut în ceaunul cerului o mămăligă mare cu mălai de lux. Şi-a răsturnat-o pe un taler de senin, ca să se sature toţi poeţii pămîntului de lună plină.
Zice el:
— Toată viaţa eu am fost consecvent cu mine însumi î (Şi e solemn, şi convins, şi fălos, de ceea ce spune.)
Zice celălalt:
— Ai avut ghinion ! Măcar o cît de mică inconsecvenţă şi tot ar fi fost ceva.
372
Cînd fulgeră, înseamnă că bricheta lui Dumnezeu nu mai are benzină şi scapără piatra singură.
Noi ne gîndim la moarte o viaţă întreagă şi ei îi ajunge o singură clipă să se gîndească la unul din noi. Păi, dreptate e asta ?
Prefer să mă urăşti, decît să mă compătimeşti ! Ura e un adversar de talia mea, compătimirea, de talia neves-te-mi.
Discreţia temă a platinei şi suprema ei sclipire interioară, iată un subiect pentru un bijutier de romane.
O păpuşă îşi deschide ochii ca să şi-i arate, nu ca să vadă cu ei.
Ce e aia „ochi frumoşi" ? După care manual ? După ce criterii se pot cataloga ? Cine e prostul care ar fi putut să fie părintele acestei teorii. Toţi ochii sînt frumoşi, cînd îţi plac. Indiferent dacă sînt de femeie, de pisică sau de tigru împăiat.
Cum îţi spune cineva despre o femeie pe care n-o cunoşti că este foarte inteligentă şi că are ochi frumoşi, să ştii că e scurtă, citită şi cu picioare groase.
— Mi se pare că ne-am mai cunoscut cîndva, maestre ?
— Eu pe dumneata, sau dumneata pe mine ?
★
Nu sînt încă dumirit, dacă — vara — femeile poartă rochii de fluturi, sau fluturii aripe de „imprime". Ca să
373
mă conving, ar trebui ca, în aceeaşi clipă, să prind un fluture şi să dezbrac o femeie...
Femeia nu trebuie atinsă nici cu o singură floare. De acord. Trebuie atinsă cu buchete întregi de flori.
★
Apa ? Văduva vinului !
★
Păunul este locotenentul de roşiorifal gîşteior din curte. Pregătiri pentru nebunie
Pentru ziua pe care o presimt foarte apropiată, cînd voi înnebuni, doresc un singur lucru : să nu: cumva să mă cred — în nebunia mea — în toate minţile.
★
Din clipa cînd înebunesc (cu un singur „n"), n-are voie să mai încerce să mă vindece nimeni. Este prima clauză testamentară a unei vieţi de luciditate.
★ •
Nu veniţi să mă „vizitaţi" lâ balamuc. O să v a compătimesc că sînteţi încă sănătoşi.
★
Prevăzător cum sînt, mă pregătesc „meticulos" pentru nebunie. Mi-am aranjat toate treburile, t Mai. am numai să-mi clepun bricheta la C.F.R., că ultima locomotivă pe care o mai am în buzunar a deraiat la fitil.
Ce-ar fi ca în clipa asta, cînd ridtez aceste „panseuri" despre nebunie, să fiu într-adevăr nebun şi nebunia mea să fie tocmai că mă cred în toate minţile. .
374
In prima mea seară de balamuc am să dau un bal mascat, în cinstea lui Iisus Christos. Şi o să mă costumez în fluviu, ca să-1 duc şi eu pe el măcar o dată cu Iordanul.
— Copilul meu este cel mai inteligent copil din lume. Este unic.
— Şi-al meu, la fel! Mai ales ăsta pe care-1 aştept să se nască.
★
— Nevastă-mea este o femeie unică pe lume. Jur !
— Nu e nevoie, te cred. Şi-a mea, la fel.
— Bravo ! în cazul ăsta, înseamnă că sînt două unice pe lume.
— Şi cu noi, care recunoaştem, patru unici pe lume, în total.
Lumea este singură. Numai locuitorii ei.sînt la plural.
Toată viaţa, nevastă-sa i-a purtat sîmbetele, cînd, de fapt, ei s-au căsătorit într-o duminică.
★
— Dragă î Dă-mi, te rog, o sută de lei „schimbat" pînă mîine, că n-am decît o hîrtie de-o mie de lei şi ăştia de la restaurant n-au să mi-o schimbe.
—r îţi dau nouă sute de lei, că atîta am şi îţi rămjn eu dator o sută pînă mîine.
— Mersi! Lasă că o schimb în altă parte.
★
— Bă ! Vezi tu palatul ăsta ? (Şi măturătorul de stradă întinse mîna cu măturoiul înspre impunătoarea clădire a balamucului.)
— Da!
— E ! Aici, în palatul ăsta, am stat eu cinci ani.
375
— Dar ce-ai fost nebun ?
— Eu? Nebun eşti tu ! Eu am fost Mitropolit Primat.
Nebunul numărul 73 de la salonul „împăraţi" nu vrea să mănînce usturoi, de frică să nu înghită un căţel.
—. Tu de cînd ai intrat la noi, la balamuc ?
— Dar ce, aicea e balamuc ?
—■ A, pardon ! Nu ştiam că ai aflat că sîntem în tramvaiul 15 !
★
— Ascultă, şefule ! Cu ce ocazie pe la noi, prin balamuc ?
— Eu sînt numai în trecere. Am venit să-ţi ofer portofoliul Finanţelor în guvernul meu. Pînă mîine, la şase, trebuie să-mi dai răspunsul.
— Care mîine ? Aici, la noi, nu există nici ieri, nici mîine ! Există numai „azi".
— (Cu mare compătimire): Te-ai vindecat, nenoroci-tule ! Ai început să ai noţiunea timpului.
Epitaf:
în sfîrşit ! V-am făcut gustul şi tac ca un mormînt. Altul :
Aici odihneşte Tudor Muşatescii, autor dramatic. Şi dedesubt: Aşa a fost piesa !
★
Piaţa sub ploaie
Orgii de pătlăgele roşii cu bucile plesnite de soare.
★
Grămezi de vinete, ca nişte granate la rebut, cu focoasele desfăcute.
376
Ceapa : Turle de biserici moscovite, înşirate pe funii.
★
Pe umerii unui ţăran, trece un regiment de arpagic cu chivărele de dragoni lustruite de ploaie.
★
Ardeii graşi şi-au desfăcut curelele de la burtă.
★
Verzele bătrîne s-au aşezat în c... sub fuste, ca pe marginea unei săli de circiumă unde „tineretul" dansează.
★
Am cumpărat un morcov, ca să-mi pun o cană roşie ia butoiul de vin de-acasă.
★
Uite şi babele pieţii: conopidele cu buze tivite şi o-brajii zbîrciţi. Parcă clevetesc nişte gulii de-alături.
★
Verzele roşii şi-au pus rochiile ele catifea, pentru borcane.
★
Căţeii ăştia de usturoi, latră ?
★
— Dar precupeţul ăla gras şi chel, din spatele tarabei goale, de ce nu vinde nimic ?
— E dovleac turcesc, domnule, nu e negustor.
★
Văd de departe, prin burniţă, o ţigancă de Aman, cu tulpan roşu şi cu un mănunchi de dumitriţe albe, culcat pe braţe... Cînd mă apropii, observ că dumitriţele din braţe erau un purcel de lapte, alb. Purcelul guiţă. Ţiganca îl
377
scarpină la ceafă... Tace... Cum nu-1 mai scarpină, începe să guiţe iarăşi.
— I-o fi foame, îi zic eu.., Sau o fi presimţind tava şi cuptorul.
— Aş !. zice ţiganca. Aber n-are el de-aşa ceva... Dar îi place, al ciorilor, să-1 scarpin eu...
O ţigancă, cu un şirag de perle veritabile în gură, vinde şiruri de mărgele din cocă vopsită, pe braţ.
O altă ţigancă vinde ace de cap, păpuşele nude de piatră, piepteni, ţignale cu gură de crapi, cocoşei de tablă care cîntă dacă le sufli sub coadă, „vereghete" şi alte nimicuri...
— Coconaşule ! Ia şi mie o oglinjoară ca să te uiţi în ea, că eşti băiat frumos.
Şi am luat-o. Ba, la primul colţ de stradă, m-am şi uitat în ea, ca să-i fac plăcere.
★
Pe şoseaua naţională : Ciobanul sub sarică umblă parcă singur, cu toate oile în spinare.
★
Toate oile au pe spinări cîte un cioban în sarică, tolănit pe-o rînă.
în arşiţă, m-am şters cu cîmpul pe faţă, ca cu un ştergar de cînepă uscat.
De cîte ori văd curcubeul, mi se pare că ori. are. o culoare mai mult, ori una mai puţin decît ştiu eu.
★
Puri cele enervează şi păduchele umileşte.
378
în dimineţile de toamnă, cînd soarele se luptă cu norii de ploaie pînă la urmă mă biruie somnul pe mine.
★
Totdeauna, la o masă de douăsprezece persoane, cineva are impresia că sînt treisprezece. în realitate, sînt numai unsprezece.
în copilăria mea, la Cîmpulung venea numai un singur tren pe zi. Dacă birjarii în circiuma de-alături, uitau ora de sosire, trăsurile din staţie porneau singure la gară.
Recordul l-au bătut caii lui Moise birjarul. Moise îm-bătîndu-se la gară, birja a plecat fără el, goa,lă, şi s-a oprit la „Hotel Regal", ca şi cum ar fi dus un client.
Eu le-aş fi dat doi lei cailor, ca să le plătesc cursa.
★
Somnul ? O moarte în pijama.
★
— Nu vă bucuraţi ! Nu mi-âm frînt aripile, iubiţi confraţi ! Mi le-am strîns numai, ca să-mi încălzesc zborurile viitoare.
★
Racul nu merge îndărăt ci de-a-ndaratelea. Dar asta nu trebuie s-o afle fabuliştii.
★
Azi-noapte cerul a avut sindrofie de lună.
★
Vorbesc în scris, dar nu scriu... vorbe.
★
A murit sub un pom, pe furtună, trăznit. Şi nu era, săracul !
379
— Bine, tinere, dumneata eşti convins că ai talent ?' Dar ce te faci cu ceilalţi ?
— Aţi citit manuscrisul meu, maestre ?
— Eu, în locul dumitale, as orefera să-ti răsnund „nu"!
— Noroc, maestre !
— N-am, iubitule !
— Dumneata ce crezi? Intre piele şi săpun, care e mai avantajat ?
— Cel care se spală.
Prima sărutare e şi cea din urmă, în felul ei.
După prima sărutare nu vine niciodată a doua. Vin celelalte.
Cea dintîi sărutare are un parfum special. Miroase a apă de gură, din două pahare.
Nu sînt sigur dacă atunci cînd cîinii latră la lună, nu declamă versuri, pe limba lor.
★
Legende pentru un album cu ilustraţii:
— De ce gen este cuvîntul „căsătorie",- Dumitrescuîe ?
— De ambigen, domnule profesor. Că se compune jumătate din femeie şi jumătate din bărbat.
★
— Eşti un prost !
— Dac-aş fi, nu mi-ai spune-o în faţă, că te ştiu om binecrescut.
380
★
— Ştii că am fost îndrăgostit de dumneata, acum treizeci de ani. Erai cea mai frumoasă fată din oraş...
— Ooo !... Să mă vezi acuma.
★
— I-am văzut caseta cu bijuterii, ma chere. Toate sînt veritabile.
— Cred şi eu î Aşa e cînd ai fost toată viaţa falsă.
★
La bărbier, clientul care nu se simte bine :
— Un pahar cu apă, te rog.
— De cap, sau de colonie ?
— Lilly ! Ce fericit sînt că te văd...
— Mă cheamă, Tanti, Mişule dragă... Ai uitat...
— Şi tu la fel... Pe mine nu mă cheamă Mişu, mă cheamă Vasilică.
— Atunci să ştii că ne confundăm.
★
— Va să zică, nu poţi să-mi dai nimic ?
— Ba da ! Un telefon, cînd o să am bani de dat cu împrumut.
— Auzi, tu ? Jenny pretinde că dacă o muri se duce drept în rai.
— Şi tu crezi ce spune ? Aseară n-a spus că se duce la denie şi-a fost la Costel acasă ?
Copilul la băcănie (cu banii în mînă) :
— Cît costă, vă rog, de cincizeci de lei şuncă ?
★
— Garson ! E rece şpriţul ?
— La gheaţă.
— Bun ! Dă-mi atunci o ţuică fiartă.
381
★
■— Să-mi faci, te rog, o cafea turcească, cui ochpi de şarpe.
— Ochi de şarpe avem, coane. Numai cafea turcească lipseşte.
Ceartă:
— Mă !
— Ta!
— Ştii că azi-noapte mi-au fugit porumbeii ?
— Probabil că erau porumbei călători.
— Da de unde ! Ieri îmi veniseră de la vecini.
Ehe ! Cîte „anecdote" bune n-am făcut eu şi mi le-au povestit prost alţii, ca „autentice".
Papagalul : paletă cu cioc.
Dacă animalele ar începe subit să vorbească, care sînt primele cuvinte pe care le-ar spune ?
Pisica : „Unde sînt cheile de la cămară ?"
Cotoiul: „Eşti bun, te rog, să-mi arăţi cum se desface uşiţa de la colivia canarilor ?"
Clinele : „Latră fericirea în mine, stăpîne, că pot să-ţi spun şi eu omu-omu, aşa cum îmi spui tu mie cuţu-cuţu".
Găina: „Ce mi-a trebuit mie grai omenesc ? De cînd cotcodăcesc ca oamenii, în loc de ouă am făcut conversaţie".
Gîsca : „Ah, madam Popescu ! Nici nu ştii cît poţi să mă enervezi, cînd mergi la fel ca mine. Şi, mai ales, cînd îţi pui labele de lac, cu tocuri înalte.
Măgarul : „Cine zice, ăla e !"
Porcul: „Dă-mi o varză, şefule, s-o mănînc cu carne de om".
382
Calul: „Cînd e prima alergare de curse de oameni ?" Iepurele : — Vă rog! Repede un doctor de nas, gît şi urechi.
— De ce ?
— Ca să taie nasul copoilor ,să sucească gîtul vînă-torilor şi să-mi taie urechile, ca să nu mă m(ai cunosc ce sînt.
Raţa : „Fir-ai al dracului să fii de cocoş ! O dată nu m-ai călcat şi pe mine, cînd eram văduvă !u
Papagalul : „Uite, mă, că începui să vorbesc şi ca orătăniile !"
Curcanul: „Care mai îndrăzneşte să dea piept cu miney varză călită îl fac !"
Taurul: „Care eşti, mă, toreador, dintre voi ?" Oaia : „Beeeee !"
Capra: „Unde stă, vă rog, domnul Ion Creangă? Aş vrea să-i fac o vizită de curtoazie".
Păunul : „O spălătorie chimică, vă rog ! M-a murdărit un măgar de curcan pe pene. Aşa e cînd îţi dai coate cu rudele sărace".
Puiul de găină mic : „Vreau un ou de ciocolată, din alea de Paşte, ca să-mi văd şi eu statuia în el".
Corbul: „Mă scuzaţi, un moment! Mă duc pînă la mormîntul lui Lafontaine, să depun un găinaţ pe el".
Vulpea : „Cît o fi kilogramul de struguri copţi ?"
Ursul : „Unde se distribuie miere, vă rog ? Aş vrea să fac şi eu puţină coadă".
Lupul: „Cînd m-am travestit eu, mă, măgarilor, în bunică, şi-am mîncat pe Scufiţa Roşie ?"
Maimuţa : „Vreau la menajerie ! Vreau la menajerie, ca să mă distrez pe contul oamenilor".
Leul: „Aş dori adresa şoarecelui care m-a muşcat de coadă cînd eram bolnav".
Tigrul : „Pis, pis, pis ! Să vie toate neamurile mele proaste încoace, că am să le spun ceva... De «Rîs» le fac !"
Crapul: „Îmi fac acasă o piscină plină cu saramură, ca să fac pluta pe spate în ea, cu ţigară de foi în gură".
Girafa : „Un guler tare, vă rog !"
Calul: „Aş vrea să-mi iau o trăsură cu doi birjari murgi".
383
Cocoşul : „Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte î Lipseşte o găină".
Barza : „Aş dori să mă fac schwester /"
Privighetoarea : „Bine că pot să vorbesc şi eu două vorbe, fără să cînt".
Cioara : „Mare brînză că pot să vorbesc ! La iarnă, parcă văd că iarăşi o să croncăn de foame".
Pantera : „Dacă ar fi fost să mă mărit cu un om, pe unul singur l-aş fi luat : pe Kipling. Chiar dacă ar fi trebuit să mă vopsesc şi să mă fac neagră de dragul lui."
Ursul alb polar : „Garson ! Un ceai fierbinte, te rog, şi o tartină de explorator cu miere".
Balena : „Cîntă-mi, te rog, Car a piccina !"
Mierla : „Care fluieri, mă, a pagubă, fiindcă mă auzi pe mine vorbind o dată ?"
Pescăruşul: „Mă iertaţi că n-am timp de vorbă. Vine un vapor!"
Boul: „Limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească".
Albina : „E ! Acuma, că ne-a venit grai omenesc, haideţi să ne vedem fiecare de treabă".
★
Din jurnalul unui iepure bătrîn
— Ehe, măi nepoate ! Să-ţi spun o păţanie grozavă din tinereţile mele... Eram într-o zi la o vînătoare de copoi...
★
îmi place o femeie cît de decoltată. Numai să nu fie goală... puşcă !
★
Nu m-aş însura niciodată cu o italiancă, fiindcă cele mai multe dintre ele se numesc... Alice.
★
Dacă vrei să ajungi la destinaţie, să nu fugi niciodată... glonţ î
384
Nimeni nu sărută mai bine ca un bărbat care are buză de iepure.
★
Măslinele au fost importate din Grecia, ca persecuţie rasială împotriva noastră.
Mie nu mi-a fost niciodată frică de vînători. Cum vedeam unul, mă prefăceam că sînt porc mistreţ şi nici că-1 mai vedeam.
★
Nu e bine să fugărim copoii. Am avut un nepot. care a fugărit odată doi copoi şi, pînă la urmă, a căzut mort de oboseală.
La iarnă o să-mi fac o haină de vulpe cu guler de di-hor, ca să nu-mi fie rece cînd m-oi duce la vînătoare de lupi.
Nu mănînc carne de lup. Nu că n-aş putea să' mi-o procur cînd vreau, dar carnea de lup pute a oaie.
★
în familia noastră, nouă nu ne-a fost niciodată frică de vînător. Fiindcă bunicul a fost iepure mistreţ şi ma-ma-mare puşcă cu două ţevi.
în familia noastră, din moşi strămoşi, nu există nici o pată de mîncare de iepure.
★
Un adevărat iepure se îmbracă elegant acasă la el, nu se „găteşte" prin bucătăriile altora.
C-da 5670 coala 25 ;385
Nu vă încurcaţi cu bucătărese, că vă mănîncă fripţi!
Nu mănînc om ,deşi sînt membru al Asociaţiei Iepurilor Vînători.
★
— Fraţilor!... Să bem, să jucăm cărţi, să facem tot ce este împotriva moralei, pentru că atunci cînd vom cădea victime vînătorilor să vadă că sîntem nişte iepuri stricaţi!
★
Am muşcat odată un vînător de ţeava puştii, de am rupt coperta revistei ilustrate pe care se afla desenat la pîndă, cu doi copoi alături.
Iepurii de casă ? Nobili ajunşi la coteţ.
★
Cel mai dulce cuvînt de pe lume este „varză".
Visul meu a fost să am în sufragerie un vînător împăiat.
Suport vînătorul, dar detest copoiul şi mă enervează puşca.
★
Să ne alerge vînătorii, dacă pot, şi să ne împuşte copoii, dacă le dă mîna. Aşa, mersi!
★
Un iepure care este împuşcat într-o holdă cu varză, este un erou căzut la datorie...
★
Din tată în fiu, în familia mea, am fost militari de carieră. Toţi am ajuns căciuli de roşiori.
386
Intră în. vizuina «mea, domnule vînător, dacă ai curaj. Nu mă aştepta ca-iin laş în pădure.
★
Tata-mare purta la laba din faţă un inel făcut dintr-o alice.
★
Din şaptezeci şi Şapte de fraţi cîţi am fost cu toţii, unul singur n-a învăţat carte şi a ajuns la... tavă.
★
S-au prostit şi lupii ăştia ! Şi-au trimis copii la oraş, ca să înveţe carte la „Facultatea de cîini lupu şi să iasă poliţişti.
★
Noi nu rie ţiriem măreţi cum se ţin vulpile faţă de noi, dar, în orice caz, în nici o vitrină de cofetărie n-am văzut, de Paşti, vulpi de ciocolată...
★
Vulpile sînt şirete numai în fabule. Încolo, au umplut magazinele de blănuri, cu: şiretenia lor.
★
Şi pielea de pe ele şi-o dau vulpile astea, numai să ajungă la orăş_ parvenite !
★
Dacă am dormi şi noi şase luni pe an, ca urşii, sigur că ne-am îngraşă ca şi ei.
★
Cum, să nu pot eu să-mi întorc ochii unde vreau, că nu mă lasă gîtul, fiindcă e ţeapăn ? Aşa că, mai bine lipsă, decît lup !
Ml
Azi-noapte am avut un coşmar groaznic. Se făcea că dorm pe un pat de puşcă şi poştaşul striga la uşa vizuinei că mi-a adus „Revista vînătorilor". Şi nevastă-mea, de-a-lături, lătra, de parcă visa copoi în somn. Noroc, cînd m-am deşteptat, că aveam cutioara cu pilule de varză pe măsuţa de noapte şi m-am liniştit...
Miere ? Vezi de altul! Mă confunzi cu un urs şi mă jigneşti.
★
Sînt păsări care zboară, chiar dacă îşi rup vinele inimii.
Canarul: Un gălbenuş de ou cu triluri.
★
.. Cînţecul canarilor se aude bine numai cînd sînt, îii colivie.
★
Cel mai frumos cuvînt de pe lume este „tată". Atunci cînd îl spui tu copilului tău.
★
Cînd eram copil, vream să mă duc în străinătate ca să vizitez izvorul de Apă de Colonia.
★
Să nu întrebi niciodată pe un om bănuitor ce mai face bunica lui. O să-şi închipuie imediat că vrei să duci vorba, pe departe, de mama mă-sii.
★
Un drum pe care nu e bine să-1 baţi des este Calea Laptelui. Devine Calea „Laptelui Bătut".
★
:-— Cîte cămăşi mai ai ? — Una. Pe a nefericitului.
388
Cămaşa fericitului are piepţii scrobiţi.
Zgarda: gulerul tare al clinilor.
★
Gulerul tare : zgarda bărbaţilor.
★
N-am avut critici, pentru că nu i-am citit. Iar cei pe care i-am citit întîmplător nu erau critici.
La prima piesă de succes criticul te laudă, ca să se împăuneze că el te-a lansat; la a doua îţi dă sfaturi, ca să arate că e intim cu tine; la a treia te laudă, ca să-ţi ceară bilet de favoare, şi dacă îl refuzi o singură dată, te înjură pînă la sfîrşitul vieţii.
Cometele : păunii cerului.
★
Rău n-am fost niciodată. Nu mai sînt însă bun. Am rămas numai generos.
★
Cîţi nu se bat o viaţă întreagă pentru ca să primească^ la urmă, nişte „palme44 academice.
★
Cîţi nu scriu, pînă la moarte, despre nemurire ?
★
Lună pe mare. Aş vrea să fiu un vapor şi să-i spintec tainele cu lumina ei în catarge.
★
Nu stric eu, dacă nu vezi decoraţia pe care nu o am la butonieră.
Aş vrea să scriu o carte în care să pot imagina femeia pe care n-am iubit-o cu gîndul.
★
Cele mai frumoase femei le-am văzut cu ochii închişi.
★
Noaptea nu începe cînd se lasă, ci cînd începi s-o simţi.
★
Mă simt cîine numai atunci cînd mă încolăcesc în propria-mi căldură.
★
în întuneric trăieşte — luminoasă — o a doua lume.
★
Şi întunericul are luminile lui, du nu cum ziua are umbrele ei.
★
Cele mai frumoase peisaje de călătorie le am \ Tzut din odaia mea de lucru.
★
Nimic nu e mai trist decît să citeşti 6 carte de burate cînd eşti la regim.
★
Nu ştiu de ce, dacă s-ar însura un trandafir cu o roză, mi s-ar părea că este o mezalianţă pentru ea.
★
Timpul trece, dar nu dispare.
Trecutul vine şi fără să-1 chemi la spiritism...
390
Cînd trecutul tace, poate că te menajează...
Cine a spus că trecutul e mort, n-a ştiut ce vorbeşte. E numai viaţă în el.
Veşnicia nu se poate măsura nici cu gîndul.
★
Cum să încerc să definesc „clipa", cînd trec cincisprezece numai pînă înmoi tocul în călimară ?
Dă-mi o clipă din cele care au trqcut şi îţi dau în schimb pe toate cele viitoare.
Dacă s-ar cere gîndului paşaport la fiecare frontieră, am muri toţi de plictiseală.
M-am întrebat de multe ori care e floarea mea preferată şi, în sfîrşit, m-am decis : florile.
în prima ploaie de toamnă, toate florile din Cişmigiu şi-au pus fulgarinele...
★
Ceaţă : cerul face baie de aburi reci.
Aşa cum mergea, paralelă cu linia ferată, poteca de ţară părea o fată desculţă care merge alături de frate-său încălţat, ca să-1 conducă pînă la gară.
★
Cea mai adîncă toamnă e în ochii boilor, vara, pe arşiţă.
391
Viaţa : schimb de cuvinte între două tăceri.
Ce se face un mut, dacă vrea să lase ceva cu limbă de moarte ?
★
Cocoşul : un trib de piei roşii într-o coadă.
★
Ghinionul: norocul altora.
★
Ghinion : îţi regăseşti umbrela uitată în tramvai şi, cînd te întorci acasă, constaţi că, în timpul cît ai fost după e , ţi s-a furat portofelul cu pensia luată în ziua aia.
★
Cîinele meu a început să vorbească. Cînd vreau să-i pun hamul şi să-1 iau la plimbare zice : ham-ham !
★
Toamna s-a lungit pe bănci şi se coace la soare, cu mîinile sub cap şi cu ochii pe jumătate închişi...
★
Gîndul nu zboară. Parcurge.
Cînd plec de acasă, am totdeauna grijă să-mi iau cu mine două lucruri : spiritul de observaţie şi buletinul de identitate.
Dacă mi-aş pune în cap spirite, le-aş face foarte bune... Din nenorocire, însă, cînd îmi vin, sînt gata făcute.
392
★
Nu mă plictisesc niciodată singur, pentru că sînt în compania mea.
★
De cîte ori trec pe lîngă o birjă cu un cal, îmi vine să mă opresc şi să-1 întreb pe birjar unde e celălalt.
★
Nu-mi place să mă plimb în birjă cu un singur cal. Mi s-ar părea că îmi cîntă cineva cu o singură mînă la pian.
★
N-am fost niciodată mîncăcios şi nu mi-a plăcut nici o mîncare îndeosebi. Un lucru însă am mîncat toată viaţa cu plăcere : banii.
★
Cele trei mari „stări" ale omului : viu, mort, mort de viu.
în ziua cînd a apărut becul electric, toate sticlele de lampă cu gaz au plesnit... de necaz.
★
Un adevărat mincinos trebuie să aibă două calităţi : inspiraţie şi memorie.
★
Amintirea : pelerinaj de unul singur la propriul tău mormînt.
★
Sufletul : un imponderabil cu mare greutate.
Ţigara : tocul cu care scriu cu fum în aer... tot ceea ce trec pe urmă cu cerneală pe hîrtie.
393
Ploaia lipăie cu picioarele goale pe trotuar, sub ferestre, ca o fetiţă desculţă, adăpostită sub streaşină casei.
★
Oricărei cărţi îi prefer, totdeauna, lectura ei.
★
Sînt cărţi pe care după ce le-ai citit rămîi în ele, izolat în timp şi de realităţi, ca într-o strană de biserică după ce s-a terminat slujba.
M-a întrebat, nu ştiu cine, mai de mult, în cadrul unei anchete „printre scriitorii noştri", care sînt cele trei cărţi pe care le-aş lua cu mine, dacă ar fi să trăiesc singur pe o insulă, pînă la sfîrşitul vieţii. Nu mai ţin minte ce am răspuns atunci. Acuma, însă, aş răspunde aşa : N-aş lua trei cărţi, ci trei caiete, cerneală şi toc.
★
Cărţile, în ediţiile de lux, pierd din intimitatea lor cu cititorul.
★
Nu există arte minore, ci numai artişti mici.
★
Arta este majoră din clipa în care se naşte, şi toată viaţa este de aceeaşi vîrsta.
★
Operele de artă sînt pietrele kilometrice, pe parcursul omenirii, în timp.
★
Am atîta de scris, încît n-am timp să mă recitesc.
★
Aştept nopţile lungi, ca să fiu cît mai scurt în scris.
394
Ciorile : corbi ajunşi în mizerie.
Fabulă
O muscă a rămas, din eroare, în carlinga unui aeroplan care şi-a luat zborul... Şi, în timpul acesta, se gîn-dea : „Extraordinar, ce aripi mi-au crescut dintr-o dată"!
Cariera lui în teatru a fost de o monotonie exasperantă. I-au căzut toate piesele.
N-am învăţat nimic de la Shakespeare, fiindcă Shake-speare nu se învaţă, se ascultă.
*
Unui actor care învaţă rolul în întregirile dar îl pricepe pe jumătate, prefer un actor care învaţă rolul pe sfert, dar îl pricepe în întregime.
La premierele lui, autorul dramatic trebuie să urmărească publicul, nu piesa.
— Ce instrument muzical vă place cel mai mult, maestre Muşatescu ?
— Gongul!
★
într-o seară, la unul din teatrele mele, ,am intrat în cuşca, sufleurului, în locul acestuia, bolnav. A fost prima dată în viaţa mea cînd am urmărit un spectacol fără să suflu un cuvînt.
★
Mai repede oamenii compromit cuvintele, decît cuvintele pe oameni.
395
★
Înjurătura, în substanţa ei, e mai mult comică decît trivială. Trivial e numai felul în care înjuri.
— Şi pămîntul are legi cărora trebuie să se supună.
— Da! Dar pămîntul se „învîrteşte", domnule judecător !
Cele mai lungi zile sînt acelea în care te gîndeşti că a doua zi n-ai nimic de făcut.
Trenul : şarpe ieşit la drum.... de fier.
Octombrie : precupeaţă de fructe.
într-o seară de toamnă, cînd nu plouă, am impresia că nu e adevărat.
Lupul: cîine fără patru clase primare.
Hiena este un animal care dezgroapă morţii, pentru a-i mînca de vii.
Anecdotă : spirit cu sifon.
Se spune despre suflet că ar fi „frumos", „urît", „de artist", „nobil", „murdar", „deschis" etc, etc. Prin urmare, nu mai încape nici o îndoială că sufletul nu numai că există, dar se şi vecie cu ochiul liber.
*
Marea : infinit intrat la apă.
396
Toamna, fiecare frunză veştedă aşteaptă un strop de ploaie, ca să creadă poeţii, a doua zi, c-a plîns.
★
Subiect de piesă : Un om care nu trăieşte în realităţi, dar in care trăiesc toate realităţile.
★
N-aş vrea să existe viaţa viitoare, numai ca să nu-mi mai amintesc de asta prezentă.
Pentru un ipohondru şi sănătatea e o maladie.
— Se spune că ofticoşii mor toamna şi primăvara...
— Atunci, Costică tot impostor ,a fost.
— De ce ?
— A murit astă-vară de oftică.
★
Cele mai groaznice visuri sînt cele din care te deştepţi fericit.
★
Totdeauna am preferat coşmarul, visului, după ce m-am deşteptat din somn.
Cea mai trudnică meserie este a inimii. Nici măcar repaus duminical n-are.
★
Şi în Metropole, ploile, toamna, rămîn tot provinciale.
★
Dărăscu : gondolierul picturii româneşti.
397
Dărăscu : lagunele îi astupă lacunele.
★
Dărăscu : un decent al culorilor. Şi pe cele nude le îmbracă în pijama.
★
Nu există scriitor bătrîn. Există numai scriitori în vîrsta.
★
Vîrsta scriitorului trebuie să fie, totdeauna, mai mică decît a operei sale.
★
Sînt scriitori care au trăit o sută de ani fără să fie viabili.
★
Sînt cuvinte care au voce ca tenorul. Altele care au numai culoare, ca tablourile şi cele mai multe au numai buletin de identitate, ca oamenii.
Fiecare cuvînt seamănă cu un clopoţel. Sună după cum îl agiţi, iar diversitatea lui infinită de sunete este în legătură, deopotrivă, cu propria lui substanţă şi cu mîna care îl mişcă, cu o intenţie sau alta, într-un scop sau în altul.
★
Urtele cuvinte te îngheaţă şi la plus 40 de grade.
★
Toate artele vorbesc. Numai poezia declamă.
39$
★
Am impresia că există o diferenţă între vorbă şi cu-vînt. în primul rînd, de sex. Şi apoi, vorba parcă e doica de Ia ţară la care sug cuvintele de la oraş.
★
Cuvîntul este apogeul creaţiei şi marea ei abilitate. Fără el nici nu s-ar fi vorbit de ea.
★
Eu, din cuvintele scrisului meu, vreau să fac curcubeie mici peste marile ploi ale oamenilor.
★
Uneori mă tem de cuvinte. Parcă încarc cu ele o frază ca pe un revolver.
★
Cuvintele nu zboară ! Astea sînt vorbe.
★
Pentru un cîine, oamenii cînd vorbesc, s-ar putea să latre.
Fraza : o familie cu copii mulţi şi fiecare de altă profesie.
Nu ştiu dacă am iubit vreodată, cu adevărat, în viaţa mea. Dar de suferit, am suferit de parcă iubeam.
Dragostea noastră, a oamenilor de cincizeci de ani, e foarte primejdioasă pentru cei cîţiva ani care ne roai rămîn.
★
Omul e totdeauna prea tînăr pentru ultima dragoste-
399'
Sînt gelos pe trecutul meu, ele parcă ar fi al altuia.
★
Trecutul nu restituie. Reaminteşte.
★
Trecutul fură, fără să fie hoţ. E un fel de cleptomanie ,a fiecăruia.
★
Iarna aş vrea să fiu seră de flori, dar să nu mi le culeagă nimeni.
★
Peştele nu trebuie să fie gură cască.
★
Cînd plouă afară, toamna, scriu şi noaptea, de frică să nu-mi prindă tocul mucegai.
★
Singurele „provizii de iarnă" pe care am putut să le fac : am pus visuri la pivniţă şi subiecte de piese la murat.
★
în nopţi de-astea cu ploaie, orice femeie se cucereşte cu o umbrelă.
Eu mă gîndesc aproape în fiecare zi la Paris. Dacă Parisul s-ar gîndi măcar o singură dată la mine, i-aş rămîne, tot eu, îndatorat pentru restul zilelor.
★
Iubesc Franţa ca pe prima mea guvernantă. Şi Parisul, ca pe cel dintîi prieten cu care am stat de gît, în prima noapte acolo, £ără să-1 cunosc personal.
400
★
La Paris, cum se înserează începe să şe lumineze de ziuă.
★
Nimeni nu vede luna la Paris... Răsare numai în provincie.
★
Nu ştiu unde ,arta mea încetează de a mai fi meserie, şi nici unde meseria mea începe să fie artă.
★
Nu mă jenez cînd fac meşteşug în artă şi nici nu mă îngîmf, cînd fac artă din meşteşug.
★
Am văzut o generăleasă moartă. Avea buzele tivite de necaz că nu poate să clevetească subalterenele în grad din asistenţă.
★
Fiecare înmormîntare la care asist mi se pare un fel de repetiţie pentru propria mea ceremonie.
★
La înmormîntările altora asist. La a mea o să particip.
★
La înmormîntarea mea, popii nu vor fi plătiţi. De ce să nu mă slujească gratis, dacă am trăit de pomană.
★
Popii lungesc sau scurtează slujba la înmormîntări, în raport cu numărul persoanelor din asistenţă.
Plata popii, după slujba unui mort, e întotdeauna cu doliu la mînă, şi, uneori, cu lacrimi pe ţinută.
C-da 5670 coala 26 401'
Cea mai adîncă săpătură de pe lume e groapa mortului, în doi metri îl bagă pînă în „fundul pămîntului".
Vierul care îţi vorbeşte treaz de cules, a băut la altă vie.
+
Vinul trăieşte trei vieţi: must, tulburel şi nou. Are însă numai o singură vîrsta : vechi!
★
Vinul nou e ca şi copilul mic. Merge în patru labe,, cine îl bea.
★
Vinul vechi mă face ca nou.
La vie, după cules. Beam vin nou cu Ioana, şi vechea ei amintire fierbea în mine.
★
Două băuturi alese : apa proaspătă şi vinul vechi.
★
Crăiţele înfloreau totdeauna după plecarea noastră de la vie. Ca să rămînă singure cu flăcăii din sat şi cu casă la dispoziţie.
★
Bunicii renasc în nepoţi şi se şfîrşesc în copii.
★
De cînd nu-mi mai socotesc nopţile, sînt sigur că am zilele numărate.
402
Mi-e aşa de frig, că şi „călduroasele felicitări" le-aş fi primit tot cu mănuşi în mînă.
★
Iarna nu mai am mîini. Am numai mănuşi.
Cred că în cap, eu, în loc de creier, am aparate de gimnastică. Altminteri, n-aş putea să fac tumbe de gînd.
Nu sînt rău. Nu mai sînt însă bun.
★
Zăpada berzelor : Dumnezeu îşi scutură puiul de pernă.
★
După prima dragoste defunctă, toate celelalte sînt postume.
★
Or, care dintre voi aţi fost prima mea dragoste ?
★
Nu mai am nici un toc. Mai am însă condei.
★
Ori de cîte ori baţi un cui, cleştele face zîmbre.
Cînd un bec electric se duce la bal mascat, se costumează în luminare de spermanţet.
Prin toate nopţile cu lună din viaţa mea am trecut, în cele cu ploaie am stat.
Toamna, în fiecare strop de ploaie e un gînd care plouă.
403
Toamna, gîndurile nu se udă de ploaie. Se pătrund numai de ea.
Am citit pe o cruce numele unui prieten mort acum trei ani. Mi-a făcut multă plăcere să văd ce mai face. Nu mai ştiam nimic despre el, de cîţiva ani.
Pe mine să nu încercaţi să mă plîngeţi. Se poate în-tîmpla să vă fie de adevărat.
Mie să nu-mi puneţi pe capacul coşciugului pălărie. Ori joben, ori basc.
★
„Veşnica pomenire" e cel mai frumos tango al moştenitorilor.
Inima mea bate ca să-ţi răspundă ţie „intră".
★
La douăzeci de ani, cînd te doare inima, nu te vindecă doctorul. Numai iubita. De la cincizeci de ani încolo, nu te mai vindecă nici doctorul... Numai Dumnezeu.
★
Dacă aş avea două inimi, tot pe tine te-aş fi iubit cu amindouă, prima mea dragoste.
★
Acum, înainte să întreb cît e ceasul, trebuie să mă interesez mai întîi în ce an sîntem.
★
Dacă o să mor de inimă, ţin să se ştie că n-am ;f ost cardiac. Am fost inimos.
404
PţZoua/ Vă daţi seama cîte milioane de picuri intră într-o singură vorbă ,asta : plouă ?
Toamna moare de plictiseală.
★
.Primăvara are ceva de anotimp provizoriu.
★
Cînd apa vrea să se uite în oglindă, îngheaţă deasupra.
.....Vulpea îşi girează capul din fabule cu co.ade din vi-irjne.,,.
Chiar dacă ar învăţa franţuzeşte, raţa tot „mac-mac"
Măgarul: iepure bolnav de elefantiazis.
Iepurele : două urechi pe, patru picioare.
Febra nu mă încălzeşte. Mă înfierbîntă. • '
Cîrid am febră, totul mă lasă rece.
Cînd te simţi bolnav şi mai ai un minut pînă să-ţi scoţi termometrul de la subţioară, în minutul acesta încetezi de a mai fi bolnav. Eşti numai laş.
Aş vrea ca febr,a mea să fie la termometrul altuia.
405
Cînd scriu în pat şi pe genunchi, ca acum, scriu prost, dar bine.
★
Febra înalţă pe om în termometru.
"*
E cumplit cînd un doctor este bolnav şi se simte client.
★
Chem doctorul ca să-mi spună de ce nu sufăr.
★
Un bun doctor, înainte să „consulte", intervievează. Ca un bun reporter care, după ce a „sondat" materialul respectiv, pune concluziile determinate de acesta.
★
Un doctor care îţi spune „precis" ce ai cînd te consultă, trebuia să se facă inginer.
Sînt mai mulţi bolnavi decîţ maladii..
★
Sînt atîtea maladii pe lume, încât pămîntul nu posedă-destui clienţi pentru ele.
★
Diagnosticul medicului nu se pune pentru; pacient. * Pentru rude.
Cel mai bun doctor e cel care te-a făcut bine.
★
Marii medici ,au nevoie la începutul carierei de pacienţi mari, şi după aceea de bolnavi inexistenţi.
406
Un mare medic nu ştie nimic mai mult decît unul mediocru. Deduce însă de două ori cît el.
Medicina fără farmacie este la fel ca unul care ar vrea să înoate într-un bazin fără apă.
In clipa cînd „taie", chirurgul încetează de a mai fi medic. E un explorator.
Medicina adevărată se învaţă pe cadavre.
Boala ştie mai mult decît doctorul.
Cel mai penibil moment pentru un doctor : clipa cînd primeşte din partea familiei în doliu onorariul pentru clientul care a murit.
Doctorii nu omoară bolnavii. îi amînă.
— Gîţi morţi ai avut luna asta, doctore ?
— Nici unul. _ ?
— Am fost în concediu.
— Doctore, eşti drăguţ să-mi dai o consultaţie ?
— Cu mare plăcere !
— La ce medic să mă duc să mă consulte cum trebuie?
★
La percheziţia făcută lui Fane Cuţit-Moacă, zis Mielu, mnoscu+ul hoţ de buzunare, s-au găsit asupra sa un acor-
407
deon, o butelie de aragaz, un covor persan, două biciclete precum şi numeroase obiecte alimentare, ca conserve, 5 kg. săpun de rufe, un sac cu ciment şi o ladă cuie de ulucă.
Fiind găsit mort la locuinţa sa, sinucigaşului i s-au dat primele îngrijiri de către Pruncu, de la „Salvare".
★
Luînd foc de la flăcările ce izbucniseră cu putere, incendiul s-a propagat vertiginos pînă în pivniţa imobilului. Pagubele sînt neînsemnate, proprietarii imobilului ale-gîndu-se numai cu spaima.
★
Lovit de trăznet:
în timpul ploii torenţiale de ieri, individul V. Colţoiu a decedat trăznit de băutură, în timp ce se afla .adăpostit £ub un pom; •
★
Dramă familială :
Nemaiputînd suporta bătăile şi insultele zilnice ale soţului său, nenorocita femeie şi-a pus capă zilelor, fugind la părinţi.
★
La locul crimei s-au găsit cele două arme ale fiorosului asasin... Un revolver plin de sînge pe lamă şi un briceag cu toate cele şase gloanţe trase.
★
Alunecînd pe gheaţă, bătrîna Adelaida Pdpescu, care ■.şi-a fracturat ambele picioare şi o mînă, ieri în 14 septembrie, roagă pe binevoitorii care au condus-o la spital să-i restituie umbrela ce i-a dispărut în timpul accidentului, fiind o amintire de familie cu mîner de fildeş, fiind purtător de noroc.
408
★
Aflîndu-se într-o cofetărie, două tinere au fost acostate de doi indivizi, care, după ce le-a turnat cloroform în cataif, pentru a le adormi orice bănuială, au fost ademenite la domiciliul acestora, pe un maidan viran, unde, după cele de rigoare, au fost abandonate desculţe, fără poşete şi cu cîte un ghemotoc de jurnal în gură.
Cu ocazia împlinirii a o sută de ,ani, bătrînul centenar Dumitrache Pripitu a sărbătorit şi cincizeci de ani de la moartea soţiei sale, datorită căreia a putut să trăiască pînă Ia această vîrsta înaintată.
Jucîndu-se cu ,arma de vînătoare a stăpînului său care se afla pe masă, o pisică a atins cocosul cu laba şi arma descărcîndu-se a ucis mortal canarul din colivie. Ca urmare a acestei fapte, pisica ,a scăpat teafără, fiind dată imediat la împăiat de stăpînul său, pentru ca — pe viitor — să se înveţe minte şi să nu se mai joace cu arme de foc,
ADDENDA
NOTA
Nu cred că mai e nevoie, dar precizez aici că — în ultimă instanţă — am hotărît ca „fresca" me,a de romane, <al căror scenariu este schiţat de mult şi al căror „material" este şi se adună mereu, aşişderea, să fie o „viaţă romanţată" a unei jumătăţi a veacului cu qare sînt contemporan. Omul (poate eu sau altul) care se naşte odată cu veacul, îi scrie biografia (şi poate n-o scrie) la jumătatea lui. Tot ceea ce de atîţia ani de zile „plănuiesc" eu pentru această serie de romane, care, de cînd le-am gîndit, erau îndreptate spre o mărturie în veac, se poate încorpora — valabil şi perfect — în noul titlu al „istoriei mele particulare" în contemporan.
Eu nu sînt, fireşte, obligatoriu eu. Eu, în cadrul acestor douăzeci de volume, sînt un exemplar comun, născut, crescut şi, eventual, ucis în pămîntul şi climatul secolului meu.
Viaţa secolului meu, secol cle-o vîrsta cu mine, este, implicit, şi a noastră, a celor de-o vîrsta cu el. In mine — care va fi, din punct de vedere tehnic, personajul principal al operei — va trai, se va agita, se va exprim,a etc, etc. tot cortegiul „fraţilor" de vîrsta şi, deci, ele generaţie ai veacului.
Ce ne-a dat şi ce i-am dat în cincizeci de ani ? El mai are de trăit obligatoriu cincizeci. Noi, cîţi ? Ce-a făcut cu morţii noştri ? (Veacul e coleg de şcoală cu noi.) Ce-o să facă cu viii ? Care sînt „fazele" prin care a trecut el şi
413
care prin care am trecut noi ? Petele de sînge care i-au pus muşcate la butoniera anilor — a unor ani — au folosit ori vor folosi la ceva şi cuiva ? Cui ?
Veacul, în cărţile mele, trebuie să trăiască simplu, ca un om. De aceea, eroul meu îl va reprezenta, cu toate ale lui, onest, informat şi ajuns la cincizeci de ani (ca şi veacul), autorizat să-i „ceară socoteală", sau, cel puţin, să-i ceară explicaţii. Sau, măcar, să-i ia un interviu retrospectiv şi documentar. Aşa cum luam eu pe vremuri, la Rampa, marilor proeminenţe ale artei şi scrisului contemporan, sub titlul De vorbă cu „Cutare", despre el şi despre alţii.
Ultimul meu interviu vreau să fie ăsta : De vorba cu sec. XX, despre el şi despre alţii. Cînd o să mă apuc, însă, serios de lucru ? Mi se pare că „veacul" mă sabotează, şi prin mijloacele lui cotidiene încearcă să mă pună în imposibilitatea să-i scriu prima jumătate ,a vieţii.
Dar „preopinentul" se înşeală, dacă îşi face aceste socoteli. Trecutul e al meu, iar viitorul îi aparţine. Sîntem, deci, „kif-kif".
(Septembrie 1948)
STRĂZILE DINTRE DOUĂ VIEŢI
(Roman)
Deşi am mai notat undeva această idee (mi se pare în „Mementto", caietul II), revin cu precizări :
Romanul cu titlul de mai sus, sau cu un altul avînd acelaşi înţeles {Străzile, de exemplu, deşi titlul acesta ar generaliza subiectul, înglobînd — în desfăşurarea romanului — toate străzile pe care a locuit un om şi-o viaţă, pe cîtă vreme „străzile dintre două vieţi" ar îngloba — repet cuvîntul intenţionat — numai străzile pe care, omul şi viaţa, au trăit între două etape de viaţă, deci într-o anume perioadă), se poate încorpora, valabil, în ciclul de romane pe care vreau să-1 scriu, sub titlul tutelar de Suvenir din Cîmpulung.
In acest caz, volumele respective ale ciclului ar fi următoarele :
I. Cum intrai, erau trandafiri...
(Adică, prima parte a copilăriei mele, cuprinsă între naştere şi intrarea în liceu.)
II. Suvenir din Cîmpulung
(Adică, prima parte a adolescenţei — cuvîntul, termenul adică, nu este exact — între 11 si 15 ani, pînă la războiul din 1916—1918)
III. Războiul cu pantaloni scurţi (sau alt titlu) (Volumul cuprinde perioada dintre 1916 şi întoarcerea cu ausweiss la Cîmpulung, în mai 1918. A se controla memoriile şi scriptele.)
415
IV. „Jurnalul meu" (între ghilimele).
(Perioada 1918—1920, pînă la plecarea la studii, în Bucureşti.)
V. Străzile (sau Primele străzi)
(Volumul cuprinde primii ani de capitală, de studenţie, de tinereţe si de trîntă cu viata, pînă la plecarea în armată. 1920—1924.)
VI. Şi dacă vine inamicul, ce te faci ? (Stagiul'militar. 1924—1925.)
VII. Promite, băiatul...
(1925—1929, pînă la căsătoria mea cu Edith. Nu mai ştiu anul cînd s-a produs. A se verifica scriptele şi memoria.)
VIII. Montmartre
(Se înţelege de la sine, despre ce va fi vorba. 1928—29— 1931.)'
IX. Suferinţele bătrînului Werther (1931—1935. Marele dezmăţ.)
X. La mijlocul drumului
(1935—1937. Capitolul Remy Oculeanu şi „mările" respective.)
XI. Cimitirul cartoforilor
(1937—1938. A nu se uita „Coasta cu Babe", viaţa în teatru etc. Ioan Vodă cel Cumplit.)
XII. Alte străzi
{Wilson 13. Atena 3. I. G. Duca 4. Spiru Haret 7. Car-men-Sylva 3.)
XIII. Puiul
(1941—1944. Războiul cu pantaloni lungi.)
XIV. Ultima stradă (1944—1948)
XV. Cip
(De la 1948 încolo)
Post-scriptum
Toată această serie ele romane, susceptibilă de modificări în parcurs (Direcţiunea îşi rezervă drepturile de a schimba numerele din program), are intenţia de a constitui istoria unei vieţi, aşa cum s-ar scrie istoria unei ţări sau a unui popor. Deşi construite pe date autobiografice
416
(şi s-ar putea să menţin eroul la persoana I), această serie de romane, această frescă a unei vieţi, basoreliefată pe capitolele ei principale, din cincizeci de ani, aşa cum a avut în realitate, trebuie să aibă şi în transpunerea ei în literatură mari şi indiscutabile legături cu viaţa colectivă a lumii.
Eroul — chiar dacă voi fi eu — trebuie tratat pe marile lui linii omeneşti. Nu trebuie să fie un caz singular de clinică literară ori psihologică. Este un om luat la în-tîmplare, dintre toţi ceilalţi care îi seamănă şi mărturisit, în cincisprezece volume, pentru cei care l-au cunoscut, se recunosc în el şi se vor mai recunoaşte. (Cred că am izbutit să fiu perfect prolix, deşi planul lucrării şi obiectivele ei sînt foarte clare în mintea mea. Se vede treaba că îmi merge mîna mai repede decît poate ea şi mai încet decît dictează gîndul.)
„Lecţia viitoare" vom mai reveni asupra acestei chestiuni, care trebuie să însemne — în realizarea ei practică — adevăratul meu debut ca „romancier". Ca romancier matur, fireşte. Că, altminteri, mi-am făcut datoria, la timp.
C-da 5670 coala 27
417
AMINTIRI
7.
SUVENIR DIN CÎMPULUNG
Capitolul I
Cum intrai, erau doi trandafiri...
Unul galben, de culoarea lămîei coapte şi altul de culoarea ceaiului „Colonial" 1. Amîndoi străjuiau — în stingă şi în dreapta — treptele scării de piatră de Albeşti, care duceau la „uşa din faţă", cu geamuri de cristal brumat, între ramele de stejar lustruit şi cu ivăr greu de metal, pe care, zadarnic, în vremea aceea, mîinile mele se întindeau să-1 ajungă.
în ambele părţi ale uşii de intrare erau ferestrele dinspre stradă, cîte două de fiecare parte, ferestrele de sub perdelele cărora apărea, din cînd în cînd, discret şi totdeauna pieptănat, capul mamei, ca să-mi urmărească jocul în grădiniţa casei sau, pur şi simplu, ca să-mi surîdă, mulţumită că mă are, că mă vede acolo, la trîntă cu soarele, cu florile, cu gîzele, cu zăpezile, sau cu puşcoaceie confecţionate din crengile furate din socul domnului Bu-gheanu, vecinul nostru.
Casa în care m-am născut eu — casa noastră — era o casă veche, provincială, cu odăi mari şi multe, înşirate simetric pe laturile unui coridor care o străbătea drept, de la un cap la altul. îmi aduc aminte că scuturatul covorului „tuns", care acoperea coridorul ăsta (şi care, în corpul principal al casei, se numea „antreu", iar în dreptul odăilor noastre, ale celor doi băieţi, „antreiaş", şi la
1 Mai ţineţi minte cutiile acelea de tablă argintie, îmbrăcate în hîrtie portocalie şi cu o duriţă de carton deasupra ?
418
dependinţe, „foişor"), constituia una din marile probleme ale menajului. Nu putea fi niciodată scos afară ca să fie bătut, întins în curtea din dos pe frînghia de rufe, numai de către cele două slujnice permanente. Se făcea apel fie la servitoarea lui madam Jugureanu, vecina din dreapta, fie la Didina Costea, vecina din stingă. (E curios cum, întotdeauna, cînd ceri ceva unui vecin — un lucru, o informaţie sau un serviciu — îl ceri numai femeii or casei. Niciodată nu spui : „Du-te la domnul cutare şi roa-gă-1 să-mi împrumute rîşniţa de cafea, sau să-mi spună cît e ceasul la dumnealui că al nostru a stat, sau să întrebi cum se mai simte doamna astăzi şi ce temperatură are". Totdeauna trimeţi la madam cutare, deşi ştii că, în general, femeile sînt mult mai puţin îndatoritoare.) Va să zică, două servitoare nu reuşeau să scuture covorul. Ba, uneori, se chema şi cîte un om de pe stradă.
M-am oprit la covorul ăsta, fiindcă primii ani ai copilăriei mele au fost foarte strîns legaţi de covoarele casei, de la prima explorare făcută cle-a busiiea, în direcţia sobei, pe covorul de iută din odaia noastră (eram doi copii în casă), covoarele persane, spunea mama, nu sînt bune în odăile copiilor, fiindcă ţin praf, şi pînă la covorul cel mare din salon (de cîte ori i-am numărat ghirlandele de trandafiri !) pe care citeam lungit, fiindcă acolo nu era mai niciodată nimeni să mă tulbure, povestea dulce a lordului Fontleroy, sau trista copilărie a iui Jack. (Ah ? Cum îl uram pe amantul mamă-sii ! D'Argenteuil, mi se pare că-1 chema.) Covorul din antreu reprezenta pentru mine ceea ce reprezenta maidanul pentru alţii copii de vîrsta mea, crescuţi liber şi mai puţin „corcoliţi". (Cum erau copiii lui Freolli, tocilarul : Luigi, Giovani, Pasqua-lino şi Manole ; sau Baboi al moaşei Tănăseasca ; sau Gulie al lui Cristescu de la casierie ; sau Ţăpoi al lui Du-mitrică de la Prefectură ; sau Uriaşul al nu mai ştiu cui era ; Birşa, Tirlică, Limbric şi atîţia alţii cărora nu le-am ştiut niciodată decît poreclele.) Aşadar, covorul acesta era pentru mine maidanul casei... în primul rînd, pentru că era lung, puteam să-1 alerg în viteză de la un capăt la altul, sau să-1 străbat în viraje cu bicicleta mea cu trei roate. Apoi, pe el puteam să fac arşici, bile, să joc
419
„răzbaterea" cu mingea de pieie (costa optzeci de bani la Şcoala de meserii, pe comandă), sau să mă joc „de-a Zece Mai", defilîncl pe Ducipal (băţul meu cu cap de cal, fără urechi, fără coamă, fără ochi şi fără bot). într-un cuvînt, să mă joc, la fel ca ceilalţi copii de pe maidanele adevărate, pe care le visam, totuşi, noaptea, nesfîrşite, cu bălăriile calde, de soare, şi cu cerul ca un toporaş uriaş, înflorit deasupra, printre casele învecinate.
Pe atunci aveam patru ,ani aproape şi primele mele amintiri încep de atunci. Nu sînt multe din ele clare. Le aleg, totuşi, pe cele care le am limpezi înaintea ochilor.
Redactarea acestor amintiri riguros exacte şi — in forma aceasta — nedestinate publicităţii (nu fiindcă sînt „riguros exacte44, ci pentru că sînt „exclusiv personale44) am început-o în seara de 11 februarie 1949, în Bucureşti, la domiciliul meu din strada Luigi Cazzavillan 33.
PARTEA I
Veliţii boieri
Scrisoare fiului meu:
Puiul tatii,
Tot ceea ce va cuprinde acest caiet, să ştii că este scris numai pentru tine.
Din clipa cînd te-ai născut tu (aveam aproape patruzeci de ani atunci), odată cu imensa şi indescriptibila bucurie de a te fi văzut o „realitate", în braţele doctoriţei care mi te-a prezentat — o garoafă vie, roză şi nedumerită, în scutecele albeM ale tale şi ale duminicii aceleia imperiale, de iunie — s-a născut în sufletul meu, uluit de existenţa ta, o grijă, o cută. adîncă pe fruntea, totdeauna atentă, a gîndurilor mele de viaţă. O grijă care a crescut treptat cu tine, ca o soră geamănă, o cută care s-a adîn-
42Î
cit, tot aşa, fiecare din voi crescînd, fireşte, în sensuri diferite. Tu în sus şi ele în adine...
Acuma, cînd, mă apuc eu să scriu, ai şapte ani şi jumătate, cit grija din gînd şi cuta mea de pe frunte. Dar fiindcă nu ştiu cit timp veţi mai putea, creşte împreună, fiecare în felul vostru, m-am gîndit să-ţi scriu „cartea" ăsta. Fiindcă, pentru tine, paginile acestea vreau să fie paginile unei cărţi, din care dacă n-o să ai nimic de învăţat, o să ai, totuşi, ceva de aflat. Povestea unei rude foarte bune a ta. Poate, a celei mai bune şi apropiate din-tre toate rudele tale : viaţa din care te-ai născut...
Dar 'nu ţi-am spus limpede care a fost, care este şi acuma grija mea de-o vîrstă cu tine şi nici de ce — de şapte ani şi jumătate încoace — pe fruntea mea (sînt mîn-dru şi fericit că o ai mare ca şi mâne) s-a adîncit, cum spuneam, cuta aceea pe care degetuţele tale, de cînd, erai mic de tot, se căzneau, cu puterea gingaşă a primăverii lor, dacă. nu s-o astupe, ca pe un şanţ de iarnă peste care troienesc florile mărului înflorit alături, dar, cel puţin, s-o netezească, ca zefirul o undă, fiindcă „aşa" spuneai: „Tată, tu pari supărat întotdeauna".
Grija mea, puiul tatii (şi cuta ei, marcată pe frunte ca foaia de temperatură a unui bolnav, pe tăblia patului de suferinţă), era, este, că n-o să trăiesc pînă te faci tu mare. Om ! Om în măsură să înţelegi tot ceea ce aş fi vrut so.-ţi povestesc într-o noapte, sau în mai multe... Să te iau în biroul meu, să te aşez în fotoliul din faţa mesei mele de lucru, să-ţi ofer o ţigară bună (să ştii că te las să fumezi, cînd o să-ţi placă să te apuci de tutun), un coniac franţuzesc (aşa cum mi-a plăcut mie) şi cu ochii mei bătrîni — sleiţi de fericire sub lumina ochilor tăi — să încep povestea pe care aş fi vrut să ţi-o spun şi pe care trebuie s-o ştii... Fiindcă tu, înainte de a fi fiul meu şi al mamei tale, eşti fiul acestei poveşti, pe carie am, trăit-o ca pe o viaţă adevărată.
Şi fiindcă acuma, mai mult ca niciodată, sînt încredinţat că ceasul acesta — al marii mărturisiri pe care ţi-o â.atorez — nu mă va ajunge niciodată, m-am gîndit să-ţi spun de pe acuma, drept, cinstit, şi „demn", cum am fost totdeauna şi o să fiu pînă la ultimul suspin (sînt sigur că
422
va fi, şi acesta, tot pentru tine), basmul vieţii pe care aş fi vrut să ţi-l povestesc prin viu grai, într-o noapte sau în mai multe.
Aşadar, mă uit la fotoliul din faţa mesei mele de lucru (în care ne jucăm noi de-a „ce, mă, ce ?"), mi te imaginez flăcău, la vîrsta tuturor înţelegerilor, îţi ofer o ţigară şi un păhărel de coniac franţuzesc, îmi şterg cu mîneca surtucului lacrimile astea pe care nu pot să le opresc acuma (şi sînt calde şi triste ca inima mea) şi, cu ochii în ochii tăi, încep:
— Uite cum a fost, puiule !
Ştiu din spusele mamei, că în februarie 1903, cînd m-am născut eu, a fost o iarnă groaznică. (Şi, desigur, superbă, ca toate iernile „groaznice" de-acum patruzeci şi şase de ani, din toate tîrgurile de munte, ale provinciei.)
Deşi, la 22 ale lunii, stil vechi, cînd m-am născut eu, iarna ar fi trebuit să fie pe sfîrşite (apăruseră, fără îndoială, mărţişoarele, în vitrinele magazinelor de pe strada Negru-Vodă — strada principală a Cîmpulungului meu natal), gerul, troienele şi ninsoarea se menţineau, cu veleităţi de eternitate. Nu ştiu clacă din cauza asta (sau din altele, care scapă amintirilor mamei, de la care sînt informat, în materie) m-am născut „răcit". Atît ele răcit, încît existenţa mea se găsea condamnată de toate competenţele adunate la căpătîiul meu (medici, rude, babe. prietene cu experienţă etc.) la o foarte scurtă trecere dintre cele două neanturi ale vieţii omeneşti.
In dragostea ei amărîtă (şi, poate, în dorinţa ei de a încerca orice, ca să mă soape), mama a vrut să nu mor nebotezat. Şi — în nestrămutata ei credinţă — a făcut un ultim şi exasperat apel la Dumnezeu, reprezentat în localitate prin persoana părintelui Nae Pătrăşescu de la Biserica Domnească, din „eparhia" căreia, strada şi familia noastră, făceau parte. (Strada pe care m-am născut eu se numea Veliţii boieri, mai tîrziu, Gheorghe Lazăr, si casa noastră avea nr. 1.) Popa Pătrăşescu a venit imediat, cu oclăjdiile sul pe braţ şi cu cristelniţa în spinarea ori în
424
braţele dascălului (nu ştiu exact, că n-am văzut cu ochii mei). S-au cumpărat urgent (de la Broz, lumînărarul, că altul nu era) cele strict necesare botezului şi în timp ce viaţa mea scădea din ce în ce mai moleşită, în leagănul din faţa sobei cu olane s-a organizat — în timp record şi tristeţe imensă — ceremonia botezului unui copilaş muribund.
In graba, însă, cu care treaba asta a fost pusă la cale,, cei ai casei (mama, slugile, poate o rudă, două de prin apropiere ; tata nu ştiu dacă — ocupat cum era, dimineaţa la şcoală şi la tribunal — a asistat la botezul meu) au scăpat din vedere un lucru capital: nu aveam naş. N-avea cine să mă boteze... Şi-atunci, goarnele unei companii din Reg. 30 de infanterie — care se întorcea de la instrucţie de pe platoul Gruiului — au răsunat sub ferestre, în fruntea companiei, în primul ei rînd, adică, vărul primar al mamei, care îşi făcea stagiul de „teterist".. Mama a ieşit în capul scării de la uşa din faţă şi lţ-a strigat. Comandantul companiei a înclinat, de pe oal, omagial, sabia către mama şi, fără să înţeleagă prea bine semnele pe care i le făcea mama şi faptul că un soldat părăsea flancul drept în care se afla, şi-a continuat drumul, în sunetul trompeţilor, proiectat, la fel de sonor, în crupa, calului său, cu pas de infanterist.
Pînă să se dezmeticească bine, naşul meu, domnul Nicolae Vlădescu (fost toată viaţa, mai tîrziu, medicul şef al Sanatoriului de tuberculoşi de la Bisericani şi mare specialist în pneumotorax), m-a luat în braţe, sub privirea blajină şi ortodoxă a părintelui Pătrăşescu, care s-a şi grăbit să dea „drumul" slujbei. Cred că aveam două săptămîni cînd am fost botezat, şi rezultatul acestui botez (spun asta, ca să-i fac plăcere mamei) se vede... Au trecut patruzeci şi şase de ani de-atunci şi, Saient sauj, încep să îmi scriu, oarecum, „memoriile".
Chestia asta (nu te superi, măicuţo) cu botezul care mi-a salvat viaţa, îmi aminteşte o întîmplare mai recentă.. Acum şapte, opt ani — nu mai ţin minte exact — un fost actor al Naţionalului, actualmente regizor, Ciocîlteu îl cheamă, a găsit pe stradă, într-o noapte, un copil: o fetiţă. A venit la mine, ştiindu-mă  „inimă bună" şi m-a
425.
rugat să i-o botez. Am acceptat cu multă plăcere şi cum aceasta era primul copil pe care urma să-1 botez împreună cu Kitty (de cununat, cununasem deja pe Paul Mira-covici, pe Mircea Ştefănescu, pe Dorimedont Sireteanu, pe Sergiu Dumitrescu, pe Ionel Lazaroneanu, toţi însă — fini şi fine — sterpi, pînă în clipa de faţă). Kitty, inimă de aur, şi camaradă desăvîrştiă cum este ea, a şi început să pregătească „litiera" viitoarei finişoare, al cărei botez trebuia să aibe loc peste două săptămîni.
Botezul a fost „fixat" să se desfăşoare pe scena Teatrului Naţional, şi numele fetiţei a fost hotărît de mine : Tudcriţa.
în dimineaţa sorocită „ceremoniei", constat cu surprindere că scena Teatrului Naţional este împodobită cu „recuzită" ca la zile mari. în fundul scenei, o m'asă cu peste o sută de taoîmuri, întinsă şi străjuită de chelnerii restaurantului „Continental". Nu mai pomenesc de „adierile" culinare care veneau din culisele transformate „ad-hoc" într-un bufet discret şi copios. Interesîndu-mă, am aflat că actorii Teatrului Naţional au făcut o listă de „subscripţie" pentru „finanţarea" botezului şi că directorul Naţionalului — bunul meu prieten literar şi altminteri, afară de politică — Liviu Rebreanu, a hotărît ca botezul Tudoriţei — decretată „fină" a Naţionalului — să se săvîrşească cu toate onorurile obişnuite ale casei.
Imediat — atent şi grijuliu cum sînt eu — am hotărît, văzînd noile condiţiuni ale botezului, ca Rebreanu, în calitate de director şi, deci, amfitrion al Naţionalului, să ţină copilul în braţe ; Marioara Voiculescu, în numele actorilor care contribuiseră la „subscripţie" (şi, fireşte, şi a celor care trăseseră chiulul, strategic) să fie a doua naşă, iar eu — în numele meu, personal — să rămîn cel de-al treilea naş. Propunerea mea a fost acceptată bucuros, şi de Rebreanu, şi de Voiculeasca.
Şi ceremonia a început, oficiată de unul dintre cei mai ortodocşi, culţi şi agreabili preoţi pe care i-am cunoscut, popa Dron.
Am uitat să spun că, înainte de începerea ceremoniei, avusesem (şi nu ştiu cum venise vorba) o „discuţie" cu popa Dron (discuţie „deşteaptă" şi amuzantă pentru cei
423
din jur) cu privire la „ateismul" meu, pe care părintele Dron îl ironiza „agreabil", deşi eu nu-1 cunoşteam în „forma'*-în care popa mi-1 punea în spinare. (Asemenea „discuţii"4 mai avusesem de multe ori cu părintele Dron şi totdeauna îl lăsasem să aibă impresia că „m-a răzbit", cum însuşi spunea.)
Rebreanu ţinea copilul în braţe, Marioara Voiculescu, în dreapta lui — frumoasă,   maestoasă   şi „maternelă"
— îi surîdea august, în scutece, iar eu căutam în asistenţă ochişorii băiatului meu, invitat special de părinţii ocazionali ai Tudoriţei şi pierdut — mic cum era — numai pentru o clipă, însă, printre fustele şi pantalonii asistenţei, grămădită în jurul mesei rituale, la primul apel al începutului ceremoniei.
Nu mă interesa, ca să fiu sincer, decît „mutriţa" lui. îl vedeam între maică-sa şi Annie („schwestera", care 1-a crescut de la trei luni şi pe care o are şi azi, cînd a început s-o mai crească şi el, clin punct de vedere „savoir vivre"), cu ochii (parcă erau cuiburi din care privesc miraţi pui catifelaţi şi negri de rîndunici) ţintiţi spre cazan (cristelniţa, adică), urmărind toate mişcările preotului şi toată „mizanscena" botezului.
Popa Dron, faţă de o asistenţă atît de „selectă", îşi dezvăluia cabotinul de sub odăjdii. „Juca" taina botezului ca un perfect şi talentat actor al ortodoxiei şi în preliminariile melodice ale slujbei întrebuinţa (cu destul trac, deahminteri) glasul lui „particular", care vrea să depăşească pe celelalte şapte, fără ca, în acelaşi timp, să le ignore.
Deodată, însă, văd că Rebreanu se apleacă alarmat deasupra scutecelor din braţe. (Despre copil, aproape că nu putea fi vorba, fiindcă nu cîntărea nici două kg. şi la înfăţişare era ceva mai mult decît respingător. Un mon-struieţ negru, zbîrcit.şi cu ochii închişi, parcă atunci scos dintr-un borcan cu spirt, dintr-un institut de specialitate.) întoarce apoi capul — în blinda lui figură, speriată brusc
— spre Voiouleasca şi spune încet şi în cantonadă, cum spunem noi în teatru :
— A murit copilul...
Aud şi mă uit imediat la scutece. Voiculeasca, de asemenea, într-adevăr, vietatea de-acolo, gătită în primele
427
şi respectivele „piese" din litiera lui Kitty, părea inanimată. Un boţ de carne neagră, boţit sub scufiţa de dantelă, cu fundă roşie, ca să nu se deoache. Din buzele strînse curgea o zeamă groasă şi galbenă, pe „bărbiţa" brodată „de mînă" de maica Liza (o venerabilă bătrînă, despre care voi mai vorbi şi căreia Kitty îi dăduse să lucreze unele din lucrurile finişoarei).
Rebreanu — neştiind ce să facă, în primul moment de panică — legăna mereu, convins şi delicios de stîngăcie, copilul, sub privirile experte ale Voiculeschii (fostă, la rîndul ei, mamă, şi ce mamă !...) şi retrase imediat de la locul sinistrului spre ale mele.
In sfîrşit, ce să mai lungesc vorba, tot eu amj găsit, soluţia salvatoare. Am făcut un semn cît am putut mai discret lui schwesier Annie (specialistă, cu şcoală in materie de sugaci), semnul a fost interceptat de Kitty şi de alte „competenţe" nemărturisite în materie de „puericultura" ale Naţionalului, şi după o rapidă examinare a defunctei din scutece — care, totuşi, trăia — s-a hotărît ca, scurtîndu-se slujba preliminară băii în cristelniţă, copilul să fie botezat, ca să nu moară, cumva, păgîn... (Oarecum, se repeta — cu mai puţin fast — cazul meu.)
Drept care, părintele Dron, pus urgent în cunoştinţă de cauză, a luat copilul din braţele lui Rebreanu şi fără ca măcar să-i mai astupe cum trebuie nasul şi urechile —-fiind decretat mort, de toate competenţele constituite în comitet — 1-a scufundat de trei ori (poate chiar ele patru ori, din cauza emoţiei) în căldarea cu apă.
Şi-atunci, miracolul s-a împlinit... (Ca si în cazul meu, dacă stai să judeci mai adînc.) Odată scos clin apă, copilaşul a început să orăcăie, ajutat dumnezeieşte, pentru reuşita efectelor sonore, de admirabila acustică a sălii Naţionalului. Obrajii vineţi s-au colorat „omeneşti", ochişorii s-au deschis, biruind păianjenii morţii dintre pleoape şi, în bucuria colectivă a asistenţei (căci zvonul se răspîn-clise repede), taina botezului s-a oficiat normal pînă la sfîrşit, însoţită ele zbieretele pline de viaţă ale finişoarei mele...
— Vezi, maestre dragă, mi-a zis atunci, abia evadat din odăjdii, părintele Dron. Adineauri, cînd vorbeam des-
428
pre Dumnezeu, aveai aerul că nu crezi în minunile lui. Uite, acumia, Dumnezeu ţi-a pus una sub ochi, ca să te convingă. Ai văzut, cred, că de-ndată ce Duhul Sfînt s-a pogorit asupra copilului, acesta a revenit ia viaţă. Duhul a făcut minunea !
-— Nu „duhul", părinte, a făcut minunea! Duşul! Sfîntul duş, nu sfîntul Duh !
Şi, în ilaritatea generală, am ciocnit cu părintele primul şpriţ în sănătatea noii creştine, lăsînd în litigiu cele •două forţe, în conflict ideologic : Duhul şi Duşul.
Şi-aşaaaa !... Am fost, prin urmare, botezat în pripă, fără cuvenita solemnitate obişnuită, ca să nu mor nebotezat Mama susţine că imediat după botez am început să mă simt mai bine, să mă înviorez şi să accept sînul doicii mele, numita Veta (de care voi avea ocazia să mai pomenesc în cursul acestor pagini, dacă o să ajung să le termin vreodată, aşa cum mi-am propus, adică pînă în ziua cînd le-am început.)
Cum necum, de ce de nece, fapt este că m-am făcut sănătos şi-am reintrat în viaţă, cu toată impetuozitatea şi cu toate prerogativele mele de copil.
Se pare (după spusele mamei, confirmate de rude şi de cunoştinţe) că am fost, de la început, ceea ce se numeşte un „copil foarte precoce". Adică, m-am ridicat copăcei şi-am pornit pe propriile-mi picioruşe, mult mai de timpuriu decît era regula — tradiţională şi ştiinţifică — a noastră, a copiilor de ţîţă. Tot aşa am procedat şi cu limba română. Am început s-o vorbesc destul de inteligibil, ia o vîrsta la care alţi colegi de etate nu izbutesc să spună nici măcar „mamă". Vorbele — de la început, de cînd am prins să le rostesc — le-am spus nepocite. Mamei i-am spus mamă, calului, cal, cocoşului, cocoş şi-aşa mai departe.
Din micile şi multiplele manifestări ale afirmării mele „ca persoană", aşadar, m-am dovedit, încă din primul ,an al existenţei mele (susţine mama), un bun cunoscător al limbii şi gramaticii române (după cum pretind că am rămas pînă azi.) în plus, un copil foarte vioi, „adînc" cunos-
429
cător al problemelor mele de existenţă (după cum voi dovedi mai jos) şi foarte hotărît să-mi apăr şi să-mi revendic, împotriva oricui, drepturile prunciei mele. în sprijinul celor afirmate mai sus, voi cita două exemple — împrejurări, mai bine zis — rămase de pomină în familia noastră. (în limbajul curent al familiei se zicea, despre acestea, „exemple... clasice".) îată-le :
Mama, ca orice mămică la vîrsta ei, avea, de multe ori, dorinţa legitimă să mă „alăpteze" şi ea,: deşi, din motive binecuvîntate, îmi luam cele şase mese, în douăzeci şi patru de ore, la sînul (ori sînii) doicii mele, Veta. Această schimbare — de restaurant, ca să zic aşa — întîmpina o cruntă opoziţie din partea mea. Nu vream să sug decît de la Veta. Şi numai cu anumite atracţii în timpul cola-ţiuniior respective : mărgelele şi tulpanul doicii. Mărge-gelele, să mă joc cu ele în timpul ospăţului, numărin-du-le, fără preocupări de aritmetică, cum numără călugării bătrîni mătăniile, şi tulpanul să-1 văd numai. Şi numai acelaşi tulpan. Adică unul albastru deschis. Ca şi cum — după cum îmi spunea mama — „dacă nu era Veta îmbrobodită într-o fîşie de cer, dumitale nu-ţi tihnea mîncarea pămîntească".
Pentru aceste considerente, disperată că de la sinul ei mă încăpăţînam să refuz să mă alimentez, mama a imaginat o stratagemă. S-a legat într-o zi cu tulpanul doicii la cap, şi-a pus mărgelele ei la gît şi m-a l*uat( în braţe, să mă alăpteze şi ea măcar „o dată în viaţa ei".
Ii trec acuma cuvîntul mamei, relatînd cît mai exact cu putinţă „comunicatul oficial" (de-atîtea ori repetat cle-atunci) al acestei bătălii.
— Cum te-am luat în braţe, ţi-ai pironit ochii pe tulpan, privindu-1 lung, nedumerit. Pe urmă, mi-ai apucat şiragul ele mărgele de la gît, cu minutele amîndouă. Şi-ai tras de el, pînă l-ai rupt... Cu necaz, parcă... Cu furie... După aceea, te-ai agăţat cu mîinile de marginile tui panului care îmi atîrnau pe piept, şi-ai început să tragi de ele, urlînd, cum nu mai plînseseşi niciodată. Şi nu te-ai potolit, pînă nu te-<a luat Veta în braţe. Că, de mic, nu era chip să te păcălească nimeni.
430
(Din acest punct de vedere, fără să am intenţia să contrazic cu nimic „maternelele" amintiri ale mamei, cred că ea s-a înşelat. De foarte multe ori, în viaţa mea de mai tîrziu, m-au amăgit tulpanele schimbate şi mărgelele subtilizate. Dar, despre acestea, cînd va veni vorba, la timpul lor.)
A doua întîmplare s-a petrecut — pe cît se pare — pe cînd mă aflam în jurul vîrstei de un an. In odaia noastră, a copiilor, fratele meu „avea musafiri". Adică băieţaşi şi fetiţe de patru-cinci ani, ca şi el... Eu mă aflam, fireşte, în pătuţul meu de fier, cu plasa ridicată ca măsură de prudenţă, avînd în vedere că în diverse împrejurări prealabile — animat permanent de dorinţa mea de expansiune teritorială, dincolo de fruntariile patului cu tăblii de fier vopsite cu alb şi străjuite de ghirlande de îngeraşi dolofani şi trandafirii — avusesem ghinionul să cad din pat, luînd astfel contact cu dureroasa realitate a duşumelelor.
Copiii ceilalţi se jucau de-a „ascunselea". Unul din ei ieşea afară din odaie trecînd în odaia de musafiri care era alăturea, şi ceilalţi se ascundeau în odaia noastră, care era mare cît un salon şi prevăzută eu fel de fel de atribute, prielnic unui cît mai inventiv şi sigur camuflaj. Draperii grele de brocard verde (cu flori galbenie, azvîr-lite în mănunchiuri, brodate în relief, peste ele) la cele trei ferestre,, dulapuri de rufe şi de hăinuţe, etajere cu jucării, paturi cu subpaturi bine ascunse de cuverturile de deasupra, cu franjurile atîrnînd pînă jos, şi aşa mai departe...
Unul din copii, în timp ce toţi ceilalţi sje ascunseseră banal, în primele locuri găsite la îndemînă, a avut ideea ingenioasă să-şi găsească o ascunzătoare specială. A luat un scăunel, 1-a transportat sub cuierul de care se aflau agăţate diverse lucruri uzuale şi vestimentare ale „lui" Fraulein a noastră (o nemţoaică înaltă cu chip de ogarcă, cu tocuri joase la ghetele cu nasturi şi cu fafţa albă şi zbîrcită de parcă era făcută din foi de strudel uscate), s-a urcat-pe el şi de-acolo s-a băgat, pe dedesubt, într-unui clin capoateleei ele finetă înflorită... Fireşte, după ce s-a strigat in cor por e „gata" şi găsitorul a venit clin odaia
431
de-alături, toţi ascunşii au fost descoperiţi cu cea mai mare uşurinţă, fiecare jucător cunoscînd tot atît de bine ca şi ceilalţi toate ascunzătorile odăii... Numai cel din capotul lui Fraiilein rămînea intruvabil, spre nemulţumirea şi ilaritatea colectivă a celor descoperiţi. Cum regula jocului nu permitea ca cinieva să se ascundă în altă parte decît în odaia noastră, e lesne de închipuit necazul celui care îşi căuta — fără succes — ultimul client al jocului. Cel care trebuia să-1 găsească era, întîmplător, tocmai fratele meu, care, epuizînd toate mijloacele de investigaţie şi enervat de rîsul triumfător al celorlalţi^ se pregătea tocmai să înceapă să plîngă de ciudă. Şi-atunci, zice letopiseţul familiei, am intervenit eu. Cantitatea neglijentă, arestată în ţarcul pătucului cu îngeraşi la frontiere.
Am început întîi să ţip ca din gură de şarpe, ca să atrag atenţia asupra mea... Pe urmă, neputînd să mînuiesc graiul omenesc, conform dorinţei pe care o manifestam printr-o serie de sunete ininteligibile, am început să arăt cu mîna în direcţia cuierului lui Fraiilein, care, la auzul primei mele serii de ţipete, lăsase ceaiurile pe care le pregătea pentru copii în sufragerie şi alergase lîngă mine... Şi nu m-am mulţumit numai să arăt cuierul, bolborosind ceea ce aş fi vrut să spun, cu ambele mîini întinse către el. Ca să-mi ilustrez şi mai precis expunerea, am apucat-o pe Fraiilein cu o mînă de capotul cu care era îmbrăcată şi cu cealaltă am continuat să indic cuierul. A văzut scăunaşul sub cuier şi ceva mişcîncl în interiorul unuia din capoatele ei. I-a atras discret atenţia lui frate-meu (pe nemţeşte, ca să nu priceapă ceilalţi copii) şi acesta, triumfător, a descoperit pe eroul întîmplării, agăţat în cuier.
„Evenimentul" acesta, ca şi cel cu tulpanul şi mărgelele Vetei, a fost povestit, comentat, înflorat (desigur), cum se cuvine şi, pînă la urmă, înscris — ca o mare dovadă de precocitate — în istoria copilăriei mele, aşa cum fiecare copil are înscrise atîtea semne similare în istoria copilăriei lui, de aceşti dumnezeieşti, tandri şi e-terni cronicari părtinitori care au fost, sînt şi vor fi, întotdeauna, toate mămicile de pe lume.
432
Aşadar, luînd de bună „istoria", am fost, încă din primul an al vieţii mele, declarat drept un copil precoce. (Şi toată copilăria mea, şi chiar toată tinereţea mea, a trebuit să suport — din punctul meu de vedere, ca o ofensă — această permanentă calificare. Am fost un copil precoce, am fost un adolescent precoce, am fost un tînăr precoce şi, cum era şi firesc, am ajuns, pînă la urmă şi un bătrîn precoce.)
Dar s-o luăm „apostoleşte", cum spunea tata-mare, cînd avea prea multe de spus dintr-o dată.
Primii trei ani ai copilăriei mele — cu foarte mici excepţii — sînt neclari în amintirile mamei şi cum amintirile mele personale din acest timp îmi lipsesc, voi treqe peste ei, şi de-iaici încolo voi povesti numai amintirile mele. Fiindcă, prima mea amintire limpede, de-atunci datează. De cînd aveam trei ani.
într-o dimineaţă de august (şi văd limpede tot soarele nostru de munte, curat, spălat parcă pe faţă cu apă proaspătă, zbucnind în ferestre, dintre draperiile trase de Frâu-lein), mama a intrat în odaia noastră, cteşi nu era ora obişnuită la care trebuia să fim sculaţi. Noi, însă, şi eu şi fra-te-meu — parcă agitaţi de o presimţire — eram cu ochii deschişi de mult, în pătucurile respective. Nu vorbisem nimic unul cu altul, deşi fiecare observasem că celălalt nu doarme. Şi după Fraulein, care a tras draperiile şi ne-a băgat soarele în odaie, a intrat imediat mama...
Nu ştiu dacă era tristă, dacă avea ochii plînşi sau dacă paşii ei —■ întotdeauna fini, aerieni parcă — se clătinau în drumul lor, scurt şi moale, peste covorul clin mijlocul odăii noastre. Ştiu numai că m-a luat în braţe din patul meu şi m-a mutat în patul lui frate-meu Mihai. Apoi ne-a luat în braţe pe amîndoi şi ne-a spus aşa :
— Pe fratele vostru, azi-noapte, l-au luat îngerii, copii... Voi trebuie să fiţi foarte cuminţi, să ascultaţi pe Fraulein, fiindcă atuncea cînd îngerii intră într-o casă ca să ia un copil mic, în casa aceea trebuie să fie o mare linişte.,..
— Dar ele ce l-au luat îngerii ? a întrebat, aproape .agresiv, frate-meu, în timp ce eu eram ca într-un fel de extaz.
C-da 5670 coala 2-8
433
— Ca să-1 facă şi pe el îngeraş, ca şi ei, a răspuns mama.
Şi-atunci, frate-meu s-a înălţat tot, în picioare, cît era de mare, în cămaşa lungă de noapte (şi în clipa aceea mi s-a părut că e mai înalt ca niciodată), şi-ia înfipt minutele, calde încă de somn, în umerii mamei, care şedea dulce şi prăbuşită pe margirnea patului, şi-a zis :
— Minţi ! A murit! Eu ştiu că era bolnav şi nenea Petre (doctorul Vişoianu care îl îngrijea) a spus de ieri că Sandu o să moară... Şi eu ştiu că Sandu a murit, fiindcă am visat eu azi-noapte. Şi s-a prăbuşit tot în braţele mamei, într-un hohot de plîns. Şi mama, cu el în braţe, a început să plîngă şi ea, de se zgîlţîia pătucul cu ei, lipiţi aşa unul ele altul. Şi-atunci, am început să plîng şi eu, ridicat între perne, singur, aşa cum am plîns întotdeauna, lîngă plînsul celorlalţi.
Atunci a intrat în odaie tata. Dar nu mai era drept, frumos, ca de obicei. Părea bătrîn şi adus de umeri.
— Eleno ! Te-am rugat să fiţi cuminţi, a zis el, şi-a ieşit imediat pe uşă.
Dar eu am auzit hohotul lui de plîns grav, ca de orgă, depărtîndu-se de-a lungul antreului.
Numai Frăulein nu plîngea. S-a apropiat, înaltă, dreaptă şi uscată, de mama şi-a început să vorbească cu ea franţuzeşte, ca să nu pricepem noi. Nu ştiu de ce aveam impresia, după sunetul vorbelor, că o ceartă. Şi mama s-a ridicat imediat de pe pat. Şi-a şters ochii cu o batistă udă pe cane o avea de mult mototol în podul palmei, şi-a ieşit,, fără să se mai uite la noi.
După un ceas — în timp ce clopotele începuseră să bată la Biserica Domnească de peste drum — ammd'oi, îmbrăcaţi în hăinuţele bleumarin (desigur, ca să fie de culoare închisă), ieşeam pe poarta casei noastre, unde, în dreapta şi în stînga ei, fluturau două steaguri albe.
— Ce e asta, Frăulein ? am întrebat eu.
— Asta aripa de la înger care luat pe Sandu, mi-a-răspuns Frăulein, aproape cu duşmănie.
Mihai, frate-meu, tăcea... S-a uitat la steaguri şi s-a adresat lui Toma, vardistul pe care îl aveam Ia poartă.
434
(Tata era pe vremea aceea primar şi avea vardist la poartă.)
— Dar de ce a pus două steaguri, Tomo, că Sandu a murit singur ?
Toma, cu un aer. mai important ca de obicei (murise doar un copil de-al primarului, în poarta căruia era „dă servici") şi vrînd să ne ascundă adevărul (aşa cum, desigur, fusese învăţat) i-a răspuns :
— N-a murit nimeni, domnişorule ! Steagurile astea s-au pus fiindcă mîine e 10 Mai.
— Acuma, în august ? a zis frate-meu. Şi Toma, oarecum încurcat :
— Da, domnişorule... că mai avem un 10 Mai şi acuma, în august. Aşa e ordinul lui tăticu.... lui domnu primar.
Frăulein, ca să curme conversaţia, i-a dat lui Toma valiza pe care o avea în mînă (niciodată pînă acuma, cînd plecam dimineaţa la plimbare în parc, Fraiilein nu lua vreo valiză de-acasă), ne-a luat de mînă şi am plecat... Noi cu ea înainte, şi Toma cu valiza după noi. Dar, la primul colţ al străzii, în loc s-o luăm drept înainte pe drumul obişnuit spre parc, am luat-o la dreapta, pe ulicioară... Căci, pentru două zile, ne mutam la sora vitregă a mamei, la tanti Pia. Eu nu ştiam atunci (sau poate că ştiam-, dar nu ţiu minte că ştiam) că am un frate mai mic. Nici acum nu mi-1 amintesc, ca şi cum nu l-aş fi văzut niciodată. Il ştiu după fotografii şi povestea vieţii lui mici (avea doi ani, cînd a murit) şi a morţii lui nedrepte (1-a intoxicat doica, dîndu-i să mănînce, la Bîlci — celebrul bîlci al Sf. Ilie, din oraşul nostru — un bulgăre de floricele de porumb, lipite între ele cu miere vopsită cu anilină, ca să pară mai atrăgătoare) am aflat-o mult mai tîrziu. Iar faptul că „îl luaseră îngerii", cum îmi spusese mama, în cuvintele căreia credeam fără rezerve, mi se părea un lucru admirabil pentru tel. Eram aproape invidios că îngerii îl preferaseră pe el şi nu mă luaseră pe mine în cerul lor cu orchestre roze (aşa cum le aveam zugrăvite pe tăbliile patului) şi cu grădini întotdeauna înflorite.
435
Cît priveşte „moartea" de care vorbise frate-meu; cuvîntul acesta era fără vreun înţeles pentru mine. Ştiam numai foarte vag că e o persoană cu care nu e bine să ai de-a face.
Frate-meu, insă, cum era în clasa I primară, ştia cine e asta şi ştia că îngerii care îl luaseră pe Sandu nu sînt cei de pe tăblia pătucurilor noastre. De aceea păşea cu capul în pămînt şi ochii lui erau sticloşi şi trişti ca două lacrimi mairi şi zvîntate.
La colţ, lîngă ulicioară, ne-a ieşit înainte madam Char-lotta (era o nemţoaică grasă, roşie ca un parizer, cumsecade şi cu gîtul strîmb, de parcă îi bătuse cineva capul cu un cui, din greşeală, într-o parte. Avea un atelier de tricotaj şi un amant la toba mare a muzicii militare a Reg. 30 infanterie).
— Ce mai faci ? 1-a întrebat pe frate-meu.
— Mulţumesc, bine ! A murit fratele meu cel mic, a răspuns el, mîndru parcă de calitatea lui de frate al unui mort.
— Chind ? a zis madam Charlotta, dîndu-şi o palmă peste falcă, de parcă ar fi vrut să şi-o îndrepte la loc.
Şi Frăulein, foarte importantă, la rîndul ei, a început să-i dea toate detaliile pe nemţeşte, în timp ce Toma saluta cu adînc respect trăsura primăriei, care trecea goală înspre casa noastră, cu Murgoci pe capră. (Murgoci ăsta era cel mai voinic vizitiu dintre pompierii oraşului. Şi cum caii primăriei şi cu trăsurile ei se ţineau la cazarma pompierilor, în toate împrejurările solemne, în care trăsura primăriei, pe cauciuc, îşi avea vreo întrebuinţare, Murgoci — cu o solemnitate în plus — mîna caii, în uniformă de gală şi cu mînuşi de aţă albă în mîini.)
„Grădiniţa Primăriei" era un petec de pămînt triunghiular, împrejmuit cu un gard verde, făcut din panouri de sîrmă răsucită şi împletită în pătrăţele. De ce îi spunea „Grădiniţa Primăriei", nu înţeleg nici astăzi. Era situată la un kilometru distanţă de primăria oraşului şi nici măcar nu era proprietatea acesteia. Aparţinea lui Petre Gră-dişteanu, un boier spîn, scurticel, celibatar şi totdeauna
436
cu pălărie demi-joben, care îşi avea, peste drum de ea, hotelul cu acelaşi nume şi casa lui bătrînească, în mijlocul unei grădini, reputată prin miile de crini care înfloreau primăvara pe ronduri şi pe marginea aleilor, parfumînd pînă departe cartierul, în adîncul nopţilor înstelate de mai provincial.
Iubind copiii (creştea, dealtminteri, doi copii de suflet), scurticelul cu suflet romantic şi cu viaţa lui de burlac bătrîn, închinată crinilor şi deniilor de la care nu lipsea niciodată, făcuse grădiniţa asta pentru copii. Ii aşternuse aleile cu nisip mult, ca să se poată umple găleţile de tablă clin el, pentru făcut „cozonaci" şi „forme", îi umpluse straturile de flori, alese şi felurite, ca să fie înflorită pînă în pragul iernii^ o dăruise cu trei bănci de mesteacăn alb şi — în mijloc — îi făcuse un havuz alimentat de la cişmea cu o pompă de-alături, pe a,'pa căruia să poată pluti în voie, legănate de vălureie reci, corăbiile ele hîrtie sau vaporaşele de tablă ale copiilor, sub supravegherea unui Cupidon bucălat şi nud, care, cocoţat pe cîţiva bolovani în centrul bazinului, îşi lăsase arcul pe umăr şi tolba cu săgeţi la spate, ca să-şi facă, în voie şi în permanenţă, necesităţile chiar în apă. Sau, poate, ca să facă vălureie pentru bărcile copiilor... (Asta, însă, n-o ştiu precis decît două persoane : Dumnezeu şi Petre Gră-dişteanu.)
Frăulein se aşezase pe banca dinspre strada principală a oraşului,' strada Negru-Vodă. Din coşuleţul de lucru, „riecessaire"' cum îi spunea ea, scosese o etamină pe care „umplea" cu mătăsuri de culori diferite petalele unor flori de origine şi naţionalitate neprecisă. Noi, eu şi frate-meu, ne jucam în nisip. El, atent, serios, aşa cum îi era firea, făcea case, începîndu-le de la temelie, iar eu, „precoce", cum mă decretase familia, vream să le fac mai întîi acoperişul.
Era patru după-amiaza... Oraşul toropit de căldură nu-şi deschisese încă jaluzelele trase la ferestre pentru răcoarea somnului de după-masă. Pe cele trei străzi care înconjurau grădiniţa nu trecea aproape nimeni. Numai din eînd în cînd, la cişmeaua din faţa ei, veneau servitoare cunoscute să-şi umple doniţele cu apă.
437
La.berăria „Port-Artur" de sub „Hotel Regal" venise umbra. Chelnerii ridicau streaşină de pînză în ciungi albe şi roşii, seîrţîind la manivele. Pe trotuarul din faţă se scoteau primele mese. Un negustor de îngheţată, Cată (cine nu-1 cunoştea) îşi oprise „duba" albastră, pe două roate, la marginea grăcliniţii, iar un copil desculţ şi zbîr-lit îşi lingea, alături, cu gesturi de ceremonie, îngheţata „de cinci", servită pe fundul unui păhărel gros (paharul plin era de zece), cu gura mult mai largă decît guriţa lui. Şi-atunci au început să răsune dinspre Bulevard — ca din depărtările toropite ale unui pustiu — sunetele grave, lente, ale muzicii militare.
— Soldaţii ! am zis eu, aruncînd lopăţica în nisip şi alergînd la poarta grădiniţei.
— Nu e muzică de soldaţi, a zis frate-meu, părăsin-du-şi şi el temeliile casei începute. E muzică de mort.
Fraiilein şi-a strîns lucrul în neeessaire, ne-a şters mîinile de nisip, ne-a aranjat părul sub pălărioarele de pai, pe care ni le-a pus cuviincios pe capete, ne-a aranjat guleraşele de la hainele bleumarin (de două zile nu ne mai îmbrăca decît cu astea) şi, parcă îndreptată toată de o frigare ce i s-a şi înălţat pe dinăuntru, ne-a comandat scurt:
— Jetzt nihe, bitte /...
De două zile, de cînd stăm la tanti Pia, uitasem aproape că îngerii ne vizitaseră casa ca să ne ia pe Sandu. Ni se spusese că mama şi cu tata au plecat la Piteşti, la tanti Sofia, o altă soră a mamei şi de-aia stăm la t^nti Pia, pînă se întorc ei. Şi viaţa noastră, în aceste două zile, se desfăşurase normal, ca şi mai înainte.
. Numai că astăzi — ca niciodată — Frăulein nu ne culcase după-masa şi ne adusese aici, în grădiniţă, încă de la trei şi jumătate. Acum, muzica militară se auzea „tare de tot". înseamnă că trecuse de Bulevard şi că se apropia. La ferestrele caselor se ridicau transperantele şi pe pri-chiciul lor se aşezau oameni în coate. în uşile prăvăliilor apăruseră patronii şi ucenicii. Clopotele de la Domneasca începuseră să sune... Şi parcă tot oraşul se trezea, la sunetul lor, clin somnul lui ele după-amiază...
438
Noi stam unul lingă altul în poarta grădiniţei şi aşteptam. Frăulein era în spatele nostru. Dreaptă, înaltă, nemişcată, solemnă. Şi-ncet, încet, cortegiul alb s-a apropiat şi a început să treacă... întîi, doi călăreţi cu pelerine albe şi cu chivăre de argint pe cap. Pe urmă, alţi oameni pe jos, îmbrăcaţi tot în alb şi cu coifuri cu pene albe, pur-tînd steaguri din vîrful cărora se legănau icoane de pînză cu ciucuri de aur. Apoi alţi oameni albi purtînd tăvi cu ceva presărat cu zahăr mult deasupra şi cu lumânărele galbene înfipte înăuntru... Caii aveau batiste albe legate la ureche şi mergeau la pas, la fel cu oamenii.
— Acuma, în genunchi! ne-a comandat Frăulein, din spate. Şi-amîndoi, ţinîndu-ne de mînă, am îngenuncheat în poarta grădiniţei, pe un petec de gazon. Mîna lui frate-meu o simţeam rece, dar nu rece ca iarna cînd umbla fără mănuşi. Un altfel de rece, care îţi făcea frică. A mea era caldă... O simţeam cum arde într-a lui. Şi mai simţeam că-mi vine să plîng, dar nu din ochi, de undeva din adîn-cul meu, din mine întreg.
Atunci au apărut caii îmbrăcaţi în alb şi cu pamipoane de fulgi albi în creştete... Şi pe urmă un maldăr de flori de toate felurile, care mergea pe patru roate mari. Şi în vîrful florilor era un om alb, cu licorn de amiral. Şi în spatele florilor era tata. Singur, cu capul în josţ..; Dar mergea drept şi era tot frumos, cum îl ştiam eu... Şi după el o mulţime de domni negri, cu pălăriile în mînă, care mergeau tăcuţi, unii lîngă alţii, de parcă nu s-ar fi cunoscut între ei. După domni a venit muzica militară, cîn-tînd încet, în pas cu florile pe care le trăgeau cei şase cai albi. Şi deodată, după ce a trecut şi muzica, la geamul unui cupeu negru şi lucios, o mînă cu mănuşă neagră a ridicat un văl negru şi am văzut faţa mamei. Albă, cum nu l-o văzusem niciodată. Se uita spre noi, ca şi cum ar fi ştiut că trebuie să fim acolo şi vrea să vadă dacă sîntem. Şi eram. Două mogîldeţe în hăinuţe bleumarin, care îşi strîngeau minutele — una gheaţă si alta flacără — îngenuncheate pe un petec de iarbă verde, prin faţa căruia, sub un maldăr de flori, trecea ceva al lor, ceva rupt din ei de implacabila şi marea absurditate care îşi etala cortegiul, fîlfîindu-şi batistele albe şi lugubre, la urechile cailor...
439
Cupeul mamei trecuse de mult... Trecuseră şi celelalte trăsuri în care vedeam rude şi figuri cunoscute. Trecuse tot şi noi eram tot acolo şi tot aşa... Acum trecea Caţă cu îngheţata lui pe roate vopsite albastru... Clopotele de la Domnească nu mai sunau... începuseră, în schimb, altele, mai de din jos, de la mînăstire...
Oare Frăulein ne uitase acolo? Eu vream să mă joc mai departe, în nisip. într-adevăr, Frăulein ne uitase, pentru o clipă. Atît doar cît să-şi şteargă ochii ei fără expresie, cu batista de olandă curată, din necessaire.
Şi cînd ne-am ridicat, frate-meu mi-a spus aşa :
— Eu nu mă mai joc astăzi.
— De ce ? l-am întrebat.
— Fiindcă Sandu a murit de-adevărat. L-am văzut, eu trecînd adineauri printre flori. Dar nu ştiu sigur care era dintre ele...
în casa noastră de la Cîmpulung, ultima noastră casă, se mai află, desigur, şi-acuma (dar cine ştie în ce colţ, „pus binea) un tablou mare, cît să încăpem noi, copiii, în mărime naturală, pe el, reprodus în Italia în culori şi, fireşte, mărit după o fotografie făcută la Speek, primul fotograf al Cîmpulungului, în 1908 ; în ziua de Sf. Petru şi Pavel, cînd, în vremea aceea, avea loc în toate şcolile împărţirea premiilor pentru anul şcolar trecut şi, implicit, începerea vacanţei. Vacanţa mare !
Amintirea acestei zile şi a .acestei fotografii o am foarte limpede în minte. Ziua a început aşa :
De dimineaţă de tot, madam Ştefănescu, noua noastră guvernantă (o cucoană de neam bun, grasă, cu părul alb şi totdeauna bine pieptănată, ca o perucă permanentă ; cu soţul fost funcţionar superior la un minister din Bucureşti — închis pentru fraude — era frumos, beţiv şi cartofor ; cu amîndoi copiii morţi — împreună — din aceeaşi scarlatină), ne-a sculat la şapte dimineaţa.
După ce ne-am spălat, ca de-obicei, „pînă la brîuu, în ligheanul mare de faianţă, cu marchiz şi marchiză zmăl-ţuiţi pe fund, într-o graţioasă figură de menuet, lighean care ni se lua de pe lavoar şi ni se punea pe un scăunel,
440
ca să ajungem mai bine, după ce ne-a dat la amîndoi rufe curate din dulapul comun, care mirosea a sulfină ori de cîte ori i se deschideau uşile lăcuite cu alb, ne-a pus hainele cele noi, pe care nu le îmbrăcasem încă. Erau două costumase de soie-ecrue, fine şi de culoarea îngheţatei de alune. Ni le cumpărase mama de la magazinul „Ruleta" din Bucureşti, magazin de unde ne cumpăra, de obicei, tot ce ne trebuia şi, bineînţeles, tot ce era mai fin, mai „frumos", mai scump. Ne-a dat, apoi, ciorăpiori noi, albi, cu găurele, ghete noi (galbene, de piele fină şi încheiate cu nasturi pînă sus, căci erau „înalte"), ne-a pus 'la gît. gulere albe, lungi, scrobite şi între muchiile lor imaculate ne-a înnodat cravate roşii, de mătase scumpă şi aeriană,., în funde învoalte şi impecabile, aşa cum ştiau să le facă totdeauna, degetele ei fine (că madam Ştefănescu avea. nişte degete ca de icoană) şi înţepate la burice de acele cu care toată ziua ne „racomoda" lenjeria şi, în lipsă, broda feţe de mese şi şerveţele, ca să-i verse invitaţii mamei ceaiurile şi cafelele negre pe ele.
Pe urmă, ne-a pieptănat. Adică numai pe frate-meu,. fiindcă eu eram tuns cu maşina nr. 3, ca pedeapsă fiindcă nu stătusem cuminte la bărbier, ca să-mi potrivească bretonul, arcuit ca un cozoroc pe frunte. (Pedeapsa fusese decretată de tata, spre marea dezolare a mamei, care a plîns cînd a văzut că mă întorc „pocit" de la bărbier.)
După ce am fost gata, ne-iam făcut rugăciunea în faţa icoanei din odaia noastră, pe care scria — în josul sfinţilor numeroşi de pe ea — şi mai scrie şi astăzi : „Această sfîntă icoană este singura moştenire pe care o am de la răposaţii mei părinţi, preotul Ioan Muşat şi Safta preoteasa".
Ne-am dus apoi în sufragerie, să ne luăm cafeaua cu lapte. Acest lucru constituia un eveniment şi o atenţie deosebită, în ceea ce ne privea, avînd în vedere că noi, în mod obişnuit, ne luam cafeaua cu lapte în odaia noastră, în sufragerie, în capul mesei enorme, tata scria ceva pe nişte coaie de hîrtie ministeriale. Desigur, un act juridic, fiindcă Pană Tomescu — Pănuţă cum îi spuneaiT; noi — îi dicta după o ciornă pe care o avea în mînă şi pe care, după necesităţi, o apropia sau o depărta de oche-
441.
larii lui cu lănţic, încălecaţi comic pe vîrful nasului cîrn şi cu un neg deasupra, ca o muscă lipită în permanenţă acolo.
Cînd tata scria sau citea, sau vorbea cu cineva, noi nu îl întrerupeam niciodată. Nu la fel procedam însă şi cu Pănuţă, pe care ori de cîte ori îl găseam scriind în biroul tatii, îi săream în spate sau din faţă pe genunchi, ca să-i prindem musca de pe nas...
Ne-am aşezat, aşadar, cuminţi, la locurile noastre. Madam Ştefănescu ne-a legat, în tăcere, bărbiţele de gît, şi imediat — la apelul soneriei care atîrna din tavan deasupra mesei — Iuli, bucătăreasa, a venit cu cratiţa cu lapte fierbinte. Atunci a intrat şi mama în sufragerie. Era îmbrăcată într-o rochie albă de dantelă, cu o pălărie mare de pai pe cap — ca o bezea răsucită în voaluri — cu sacoşa albă atîrnată cu şnur lung de degetul unei mîini (a-vea mitene de dantelă subţire în amîndouă) şi sub braţul -mîinii celeilalte cu umbreluţa de dantelă albă, pe al cărei mîner de fildeş erau încrustate cîteva floricele de mio-zotis...
— Gata ? ne-a întrebat mama, sărutîndu-ne pe frunte uşor, ca să nu ne strice freza. Pe a lui frate-meu, adică, fiindcă eu... Dar şi pe mine m-a sărutat tot aşa, fiindcă, desigur, în ochii ei mama nu vrea să mă vadă „pocit" de. ravagiile maşinei nr. 3, cu care Răţoi, bărbierul „meu" de la frizeria lui Odică Tiliceanu, îmi nimicise, pentru prima dată şi categoric, buclele în apele cărora mîna mamei avea de multe ori obiceiul să adoarmă ca o zînă albă, care visează goală, sub undele prietene şi calme ale unui colţ secret de mare..
— Imediat, a spus tata, crezînd că întrebarea i se a-dresează lui. Mai am două vorbe şi-am terminat. Şi, ca şi cum ar fi vrut să se scuze : E un act de vînzare foarte important.
Musca de pe nasul lui Pănuţă se uita parcă în ochelari, în fiecare sticlă pe rînd, ca între două oglinzi cu momeli identice...
Madam Ştefănescu ne ungea franzeluţele cu unt presat, adus de la Şcoala Normală (care avea vaci şi fermă şi un elveţian specialist în materie). Pe fiecare durtţă de
•442
unt era cîte un trifoi în relief, şi noi ne uitajm (era un joc obişnuit (al nostru) a cărui petală cade mai întîi sub cuţitul ei. Mama se aşezase la locui ei obişnuit. Adică lingă scaunul lui frate-meu. îi luase ceaşca cu cafea cu lapte şi deşi madam Ştefănescu îi amestecase zahărul la fel ca şi mie, mama i-1 mai amesteca, totuşi. Ca să nu rămînă pe fundul ceştii şi pentru ca să fie mai dulce cafeaua lui cu lapte.
Ştiam, simţeam, observasem — toate trei la un loc — din o puzderie de amănunte şi din mai multe întîmplări ^mai mari" că mama îl iubeşte mai mult pe fr(atele meu. Că se ocupă mai mult de el... Şi nu mai mult... Nu ştiu cum să spun... Mai cald !... Şi cînd îl privea pe el, îl privea altfel. Avea, parcă, altă lumină în ochi. Cînd se uita Ia ei — ea singură crezînd că eu nu observ — sau cînd îi spunea el ceva şi îl asculta, aveam impresia că, în ochii mamei, înfloresc parcă toporaşi, deşi ochiii ei erau albaştri ca doi toporaşi... Cînd se uita la mine însă, sau cînd îi spuneam ceva., ochii ei rămîneau numai aşa cum îi avea. Fără toporaşi în ei... înfloriţi atunci pentru mine special, cum înfloreau pentru frate-meu...
Şi, curios, asta era singura împrejurare în care nu eram invidios pe frate-meu, aşa cum eram în altele, în care el — ca mai mare — era preferat sau băgat în seamă înaintea mea. Nu eram invidios, dar sufeream. Sufeream adînc, anonim, sincer. De fiecare dată cînd observam preferinţa mamei pentru el (şi nu îmi scăpa niciodată), a-veam aproape un fel de dureroasă satisfacţie. Că eu aveam dreptate, adică. Că nu mi se părea întîmplător, ceea ce mi se părea. Şi-atunci inima mi se făcea mică şi mi se strîngea în propria-i căldură şi mîngîiere, ca un copil o-ropsit care se chirceşte cu genunchii la gură şi cu minutele cruce pe piept, ca să i se pară că aşa îi este mai cald- şi că,' adunat în el însuşi, e mai puţin singur. Şi eu o adoram pe mama. Eram îndrăgostit de ea, mai bine zis. Ca oricare dintre îndrăgostiţii mari. îi urmăream — în mica, tiranica şi permanenta mea pîndă de îndrăgostit anonim — fiecare pas, fiecare gest. îi ascultam — chiar de la uşi şi de la toate perdelele complice — fiecare cuvînt. îi uram prietenii care o îndepărtau de mine, eram gelos
443
pe tot ceea ce o preocupa în afară de mine şi, de multe ori, cînd suferinţele mele liliputane luau proporţii anormale pentru o inimă de îndrăgostit, recurgeam Ia ultimul şi supremul argument : mă prefăceam bolnav. Atunci ştiam că mama nu mai are ochi, şi mîini, şi cuvinte decît pentru mine. Puteau să sune cît vor musafirii la uşa din faţă, putea să-i povestească frate-meu ce vrea, toporaşii din ochii mamei nu mai înfloreau, atunci, decît pentru mine. îmi era foarte ruşine că o mint şi îmi era .foarte milă de ea că o sperii. Dar trebuia, totuşi, să mă.îmbolnăvesc din cînd în cîncl, pentru ca să am putere să sufăr mai departe, cînd mă făceam sănătos.
— Gata a zis tata, uitîndu-se la ceasul lui de aur din buzunarul din stingă, al vestei. Ajungem tocmai la timp,, dacă luăm o trăsură !
Şi în timp ce Pănuţă ştergea tocul pe un strop de sugătoare şi punea actele şi hîrtiile în servietă, Iuli, chemată în grabă, alerga peste drum să strige două trăsuri din staţie... în prima ne-am aşezat noi, mama şi cu tata în fund, iar eu cu Mihai pe scăunel. în cealaltă, Pănuţă cu maclam Ştefănescu. Pănuţă cu servieta pe genunchi şi madam Ştefănescu cu pardesiurile noastre în poală. Şi între ei doi, ca un stîlp de frontieră, cu capul încovoiat pe linia de delimitare, umbrela de ploaie.
Gînd am intrat în sala festivă a Şcolii de băieţi nr. ly unde avea loc în fiecare an împărţirea premiilor, clasa (căci o clasă era) era plină pînă la refuz... Părinţii şi. rudele elevilor de la toate şcolile primare de băieţi din oraş (trei la număr) stăteau înghesuiţi şi cuminţi în băncile lungi şi tărcate cu tatuaje făcute cu bricegele sau cu peniţele. Şi păreau şi ei nişte elevi, cu mutre de repetenţi îmbă-trîniţi pe băncile şcoli. în faţa băncilor, erau puse cîteva rânduri de scaune, din cele cu fundul de pai .împletit,, împrumutate pentru circumstanţă de la cofetăria „Salve", pe care luaseră loc oficialităţile oraşului şi cu familiile lor.. Tata, fiind tot primar, locurile noastre erau „rezervate". Numai două, însă, deşi „noi" eram trei : tata, mama şi cu mine, care, nefiind elev la şcoală, eram totuşi membru die
familie, de prezenţa căruia — mă gîndeam eu — ar î\ trebuit să se ţină cont.
Frate-meu, mtîmpinat cu zîmbetele celor de pe scaune şi din bănci, galben de emoţie, ca şi hainele lui de soie-e-crue, a trecut repede în grupul elevilor de clasa a IV-a, din care făcea parte. Şi numai cînd a ajuns acolo, între colegii lui, în atmosfera lui, sîngele i-a revenit în obraji. Am văzut că mama îl urmărise clin ochi tot timpul... Şi în clipa cîncl 1-a văzut la locul lui, în primul rînd ai clasei a IV-a, ochii lor s-au întîlnit... Mama avea iarăşi toporaşi în ai ei.
între acestea, cu mine ,a început cearta — prin semne
— între tata şi mama. El vrea să stau lîngă el, în picioare; mama vrea să mă ia lîngă ea.
Tras cînd într-o parte, de unul, cînd în cealaltă, de altul, m-am mutat'de cîteva ori de colo pînă colo. Pînă cînd directorul şcolii, care observase desigur situaţia, a luat scaunul de la catedră şi a venit să mi-1 ofere. Ba, ceva mai mult, m-a luat în braţe şi m-a aşezat — ca pe un pachet — pe el. Orgoliul meu era pe deplin satisfăcut, în schimb, mama şi cu tata îşi făceau din ochi semne reciproce de reproş, care, în traducerea mea, însemnau aceiaşi lucru, adică : „Vezi ? Dacă-1 lăsai lîngă mine, cum am zis eu, nu se mai deranja Meleescu (directorul şcolii) să ne dea scaunul de la catedră".
Dar pe mine nu mă interesa discuţia optică dintre tata ■şi mama. Pe mine mă interesa clasa ele şcoală în care intrasem pentru prima dată. Băncile, tabla, catedra împodobită cu flori şi cu brad, planşele de pe pereţi, cu maţe de oameni fără cap, cu animale pe care nu le cunoşteam, hărţile cu continente de pămînt zbîrcit între apele albastre ale oceanelor — ca rufele noastre, la spălat, cîncl plutesc pe apele de scrobeală clin copaie — mă interesa tot oraşul acela de părinţi, îmbrăcaţi ca ele 10 Mai, înghesuit în bănci şi, mai ales. mă interesau copiii, înşiraţi pe clase
— în haine de sărbătoare — în spatele catedrei, cu pro" fesorii si profesoarele în faţă, aşteptînd cu ochii îngrijoraţi (ca ,ai lui frate-meu care ştia că e premiant), sau senini (ca ai lui Frolli, băiatul tocilarului italian de lîngă noi, care ştia că rămăsese repetent), mă interesa muzica
445
militară pe care o văzusem cînd am intrat în curtea şcolii şi — peste toţi şi toate — mă interesau toporaşii mereu înfloriţi din ochii mamei, privindu-şi fiul clin primuî rmâ. al clasei a IV-a primară... Şi mîinile ei fine şi dragi cu care îi făcea mereu semn din mitenele de dantelă, să-şi îndrepte cravata deranjată, de la guler, în timp ce a mea, desfăcută din nod, îmi atîrna toată pe piept, ca zdrenţele unui steag învins.
★
— Muşatescu Al. Mihai, media 10. Premiul în iii cu cunună, al Şcolii de băieţi nr. 2. Premiant de onoare al şcolilor primare din oraş...
Cuvintele directorului s-au pierdut în ropotul ele a-plauze al mulţimii. Se auzeau de peste tot strigăte de „bravo", în timp ce muzica militară din curte ataca, forte, arpegiile omagiale : Ta-ta-ta-ti-ti-ta-ta. Ca printr-o ceaţă — dar o ceaţă bună, ca aceea dinaintea somnului, cinci eşti ostenit — l-am văzut pe frate-meu apropiindu-se de catedra cu ghirlande de brad şi cu domnul Melcescu crescut brusc, ca o sperietoare cu haine negre, dintre flori, cu braţele deschise pînă în vîrful manşetelor rotunde şi scrobite, care îi ieşiseră din mîneci şi în capătul cărora licăreau doi butoni de aur, mari cît nişte nasturi de manta ofiţerească.
Simţeam că inima îmi bate să-mi spargă pieptul... Mi se părea că în paşii fratelui meu se împletesc, gemeni, proprii mei paşi. Simţeam că ceva cald se ridică din mine şi mi se apropie de ochi, ca un ţipăt de buze, un ţipăt pe care trebuie să-1 strigi, iar în păienjenişul lacrimilor scurte şi uşurătoare care mi-au umplut ochii am văzut pe domnul Melcescu cum îi pune lui Mihai o coroană verde pe cap şi cum îi prinde pe piept o medalie galbenă. Pe urmă i-am văzut braţele încărcate de cărţi şi de cutii şi în timp ce aplauzele şi strigătele de „bravo" deveniseră asurzitoare, acoperind aproape alămurile muzicii militare din curte, am văzut ochii mamei. Toporaşii lor erau uzi, ca şi cum i-ar fi stropit cu rouă proaspătă... Iar în ochii tatei, albaştri ca şi ai mei, mi s-a părut că văd, parqă, un cer albastru, încremenit peste munţii Rucărului, aşa
446
cum îl văzusem anul trecut, în măruntaiele căruia se simt7 însă — orgolioase şi anonime ■— fîlfîielile aripilor de vulturi care îi cutreieră nemărturisitele adîncuri.
Şi încă o dată mai mult, plînsul meu — fără explicaţii şi fără interpretări — ,a picurat, singur şi anonim, pe hăinuţele mele de soie-ecrue.
*
Domnul Speek era, după cum am mai spus, primul fotograf al oraşului. Dealtminteri, atelierul lui se şi numea „Foto-Artistic". Nici astăzi nu ştiu exact de ce naţie era. Aşa cum mi-1 amintesc, însă, ras, roşcovan, totdeauna bine îmbrăcat, cu maniere exagerat de politicoase si cu un accent care îmi amintea de prima mea guvernantă ■— trebuie să fi fost neamţ. Şi lucrul nu e de mirare, avînd în vedere că şi cel de-al doilea fotograf din oraş era tot neamţ. Adică, nemţoaică. O chema Cecillia Cavallar şi, pe vremea de care vorbesc eu, în atelierul ei se fotografiau mai mult ţăranii din împrejurimile oraşului, cînd veneau la bîlciul Sf. Ilie, la „Ispas", sau la tîrgurile săp-tămînale. Din oraş, la „Cavallar" se fotografiau mai mult cetăţenii modeşti, negustorimea şi mahalagii. „Protipendada" — cu nunţile, balurile, botezurile şi evenimentele ei familiale, demne de a fi imortalizate pentru arhivele de familie — „lucra" numai la domnul Speek.
Cînd am intrat noi în atelier, domnul Speek — care fusese la serbarea pentru împărţirea premiilor, într-o circumspectă recunoaştere — parcă ne aştepta. Ne-a întâmpinat din uşă, ploconindu-se (atît cît se apleca el) în felicitări şi complimente, adresate părinţilor mei şi lui frate-meu, personal. Pe mine m-a trecut complet cu vederea. (Am remarcat însă, şi răzbunarea mea a fost că niciodată n-am mai vrut, cînd depindeam de alţii şi nici nu m-am gîndit, cînd depindeam de mine, să mă fotografiez în altă parte decît la Cavallar.
Poate că din cauza acestei manifeste lipse de atenţie sau, poate, din cauza emoţiilor prin care trecusem, m-am opus să mă fotografiez .Frate-meu era deja instalat în picioare, în fundul atelierului, lîngă un fotoliu imitaţie
447
Louis XV, cu coroana pe cap şi cu medalia pe piept. Pe acest fotoliu trebuia să stau eu. Şi n-am vrut.
N-am vrut, şi n-am vrut, şi n-am vrut. Nici domnul Speek, nici mama, cu invitaţiile lor .amabile şi cu promisiunile lor ocazionale, n-au putut să mă convingă. Pînă cînd tata, enervat de încăpăţînarea mea, a găsit singurul argument convingător. Mi-a tras o palmă. Prima palmă pe care mi-a tras-o pînă atunci.
Drept care, pe fotografia care a „imortalizat" acest moment am ieşit tuns chilug cu nr. 3 şi cu ochii nezvîn-taţi încă bine de lacrimi, ghemuit mai mult în amărăciunea mea personală decît în fotoliul lui Speek, ca o vietate adusă din pădure la oraş, alături de frate-meu -— modest şi cuminte în gloria lui — cu coroana pe braţ, cu decoraţia pe piept şi cu ochii lui „silitori" îndreptaţi, deopotrivă, spre toporaşii mamei, spre vulturii tatei şi spre păsărică domnului Speek, care, dispărut complet sub postavul lui negru şi profesional ne-o promitea mereu, gata să zbucnească spre noi, dintre lentilele şi şuruburile aparatului.
Fotografia aceasta, despre a cărei istorie îmi amintesc, după cum s-a văzut, foarte limpede, a avut o mare Importanţă în viaţa mea. O importanţă, în aparenţă, documentară şi ilariantă, pentru membrii familiei şi prietenii •ei (şi pentru tata, în special, după cum se va vedea) şi o alta, în fond, gravă şi concludentă, pentru mine. (După cum, iarăşi, se va vedea mai tîrziu.)
Fapt este că după ce a ieşit, „retuşată" şi în douăsprezece exemplare, din camera obscură a atelierului lui Speek (exemplare care au fost distribuite celor mai apropiaţi membrii ai familiei, în saloanele cărora şi, de preferinţă, pe pianele respective, am văzut-o întotdeauna, încadrată în diferite feluri de rame — florentină, de piele roşu închis, cu încrustaţii de aur, ca Ia tanti Lucia, sora mai mică a mamei, din Piteşti şi „artista" familiei ; pirogra-vată ca la tanti Pia, sora vitregă a mamei, din Cîmpulung, sărăcită între timp ; ori brodată în motive naţionale, ca la tanti Sophie, sora mamei, mai mare, din Pi-
448
teşti — fotografia aceasta, împreună cu cele două „capete" de profil ale părinţilor mei, au fost trimise în Italia, la Veneţia, la un celebru specialist în materie, al cărui nume îmi scapă (fiindcă, de cîte ori auzeam vorbindu-se despre el, i se spunea „celebru" şi, deci, mulţi ani ele zile am fost convins că artistul veneţian se numeşte domnul Celebru), unde au fost mărite, cum spuneam, în mărime naturală, colorate, şi după ce au fost încadrate, toate trei, în rame grele, late şi încărcate cu ciubucării aurite, şi-au luat locul, de cinste murală, în biroul tatei. Noi, copiii, ia mijloc în spatele biroului, şi tata şi cu mama, în părţi, uitîndu-se unul la altul, din profilurile respective, şi amîndoi întîlnindu-şi privirile la mijloc, adică exact asupra noastră 1.
: 1 Mementto : Tata. Mama. Tata-mare. Bunica. Şi-apoi, riâ fotografie, din nou.
C-da 5670 coala 29 449
„SUVENIR DIN CÎMPULUNG'
Pe paharul „ele dinţiu, pe care îl păstrez într-un colţ în vitrina din sufragerie, ascuns printre cristaluri ca o rudă săracă la sindrofie, Cîmpulungul copilăriei mele s-a adunat tot sub cerul albastru al pozei cu ramă lunguiaţă „suflată" cu aur subţire, sub o inscripţie rondă şi lămuritorul : „Suvenir din Cîmpulung'4. Turlele Bisericii Domneşti (de unde începe „vederea") abia mai au acoperişuri. Am impresia că trebuie să plouă înăuntru, peste sfinţi şi peste lespezi. (Şi peste Ion Aga Filipescu, hagiu, negustor şi cei mai cumsecade om al tîrgului, care nu lipsea niciodată de la biserica de peste drum de prăvălia lui de luminări şi, mic aşa cum era şi cu mîinile împreunate cucernic peste piept, ca un mort în picioare, ţi se părea ca o strană mai mult, în şir cu celelalte.)
Uite şi clopotniţa... Mă uit la firida care a mai rămas din fereastra de pe pahar şi parcă mă văd cu bărbia rezemată de molozul prichiciului (nu ajungeam mai sus, pe vremea aceea), privind în faţă, estompată în ceaţa amurgului, chivără de piatră a Mateiaşului, cu soarele apusului bătut în faţă, ca o stemă de platină ternă, cu toată lumina ascunsă în măruntaie.
Or, cîţi eram pe vremea aceea cei care aveam curajul şi încuviinţarea tacită a părintelui Nae Pătrăşescu să ne urcăm „la discreţie" în clopotniţa plină de păianjeni, de legende şi de fum de ţigară?... Birşa, Baboi, Tirlică, Gulie, Ombea, Meke, Limbric, Uriaşul, Găinuşe, Cacaştir,
450
Aiachiose şi alţii, cărora nu le ştiam atunci decît poreclele... Dar spaima moaşei Reghina, care sta peste drum de biserică şi care — tot într-un ,amurg ca ăsta — a văzut ieşind fum pe toate ferestrele clopotniţei şi a anunţat pompierii de sub comanda căpitanului Manolescu (unul mic, îndesat şi bonom, care semăna leit cu popa de cupă din cărţile noastre de tabinet). Şi a venit căpitanul Manolescu cu pompa „a mare" (o mîna Murgoci, un ardelean imens şi cu mîinile cît maiul de rufe), cu sacalele şi cu trîmbiţa lui Buzatu, care, de pe scara pompei, anunţa focul, îndemnînd pe cetăţeni să se dea la o parte din drumul cailor în galop şi cu şuierăturile prelungi ale gardiştilor intraţi în panică mare că „arde la Domnească". Venise şi primarul. Tata, săracul. Şi cînd ne-am dat jos din clopotniţă, duhnind a tutun ca nişte bucătărese, şi cîncl lucrurile s-au lămurit, Doamne ! ce rîs a fost în tot oraşul. Fiindcă, pe vremea aceea, dacă rîdea primarul, trebuia să rîdă toată urbea. Moaşa Reghina a avut o criză de ficat din cauza supărării, iar bietul căpitanul Manolescu, în-torcîndu-se cu pompele la pas, se jura, de pe capră, în gura mare, pe „Pastele dumnezeilor mă-sii", că nu mai scoate pompele,, chiar clacă o arde şi casa lui de zestre.
De la Biserica Domneasca în sus, lăsînd deoparte, în planul I, vila „lu Paul", cu turnuri, turnuleţe şi balcoane de stejar sculptat, şi casa domnului Jugureanu (fost medic sublocotenent voluntar în armata franceză, la 1870, si căzut prizonier — după cum însuşi spunea — o dată cu împăratul, la Sedan, de o parte şi de alta a fotografiei se întindea centrul oraşului, cu prăvăliile pe ambele părţi, cu trotuarele curate, şi cu o birjă, oprită în soare, în dreptul restaurantului „La Carpaţi", parcă în aşteptarea unui client întîrziat.
Mă uit şi mi le reamintesc pe toate : Uite „Foto Artistic", unde ne ducea tata în ziua de Sf. Petru şi Paveî, cînd se împărţeau premiile, să ne fotografieze — pe mine şi pe frate-meu mai mare — cu coroanele pe braţ şi cu medaliile prinse cu funduliţe , tricolore pe pieptul bluzelor de soie-ecrue... Uite „Trandafirul Roşu", magazinul lui Andrei Ologescu, de unde ne cumpăra mama ghete cu nasturi şi molton pentru halatele de iarnă ; uite libră-
45*
ria lui Gheorghe Vasilescu, cu cutiile pline de bile colorate şi de poze puse pe tejghea, imediat la intrare. Cărţile de şcoală, caietele, ascuţitoarele şi sticluţele cu. cerneală „Ţinte" veneau mai în fund. Pe tejghea ejra „momeala". Şi cred că Gheorghe Vasilescu a fost singurul librar din lume care a avut ideea să vîndă arşice în prăvălie. Cumpăra mioalele şi caprele direct de la măcelar, ie spăla şi le vopsea frumos cu „analină", în diferite culori, apoi da „ichiurile" la fierar să i le plumbuiască. Şi tot de la fierarii de pe strada „francezilor" (cartierul ţigănesc, astăzi dispărut, cu lăutarii, cu potcovarii şi cu pirandele lui), cumpăra calupurile de fier cu care ne gio-lăream la „armean", la „şiciubei" sau la „om cu gaură".
în capul străzii, iată şi Bărăţia (celebrul monument istoric local, unul din multele, dealtfel, construit în sec. al XIH-lea de Cavalerii Teutoni), cu turnul ei ascuţit şi cu ceasul strîns sub pleoapa acoperişului, ca un monoclu cti cadran în ochiul unui ghiuj bătrîn. Şi, imediat în dreapta, întins pe labe ca un cîine bătrîn, la soare, apare bulevardul Pardon, toropit de căldura zilei de vară în care a fost luată fotografia reprodusă pe pahar, între cele două şiruri de castani, sub care moţăie — ca nişte pensionari la ora siestei — băncile verzi, tatuate de amintiri şi de iniţiale...
Obiectivul fotografului n-a putut prinde mai mult, căci s-a izbit de zidurile albe ale primăriei, împodobite cu găietane de ciubucărie neagră, ca nişte cioareci de pandur.
BOMBONARII
îmi amintesc de fotoliul în care mă adunam ca uri căţeluş de casă, încolăcit în propria mea căldură, cînd povestea bunicul, seara, după-masă, fel de fel de amintiri despre oameni, locuri şi întîmplări. Mi se părea că, stînd în braţele fotoliului de plus, cu franjuri pînă în pămînt, nu jriă mai observă nimeni şi groaznicul, deprimantul şi cotidianul „la culcare", rostit de mama, în timp ce şorţul scrobit al doamnei Ştefănescu (o cucoană scăpătată,
452
care şedea la noi şi — alături de cămară şi de rufe — avea în sarcină şi grija noastră) apărea în uşă, ca o pată mare şi albă, cu braţele încrucişate pe piept, parcă vrînd să evite cele trei rînduri de guşi care cădeau, ca treptele scării noastre din faţă, din ce în ce mai mari, pînă între buzunarele de la piept ale şorţului în care se aflau în permanenţă chibriturile, degetarul, acele de cusut şi fotografia fiului ei, mort într-un accident de cale ferată.
Cînd începea bunicul (şi parcă totdeauna începea la fel) : „Acum vreo patruzeci de ani, pe cîncl eram, făceam şi dregeam", cifra asta mi se părea imensă. „Acum patruzeci de ani" mi se părea mai departe chiar decît începutul lumii... Mă trăgeam cît mai adînc în adîncimea fotoliului, ca să-mi iau distanţa să pot „vedea" mai bine pînă la. „acum patruzeci de ani". Aşa cum te dai înapoi ca să poţi vedea mai bine şi mai de departe un peisaj oarecare. S-acuma, iată, a venit rîndul meu să pot spune, să pot scrie, rece, senin şi cu inima plină de o tulburătoare duioşie... Acum patruzeci de ani...
Da ! Acum patruzeci de ani, printre ulucile Şcolii primare ele băieţi, nr. 2, soarele curat al dimineţilor de munte în primele zile de septembrie, cînd începea şcoala, întindea sub ferestrele clasei noastre un grătar de aur şi-atunci ştiam că trebuie să sune „de recreaţie". Şi clopoţelul lui nea Dănilă Ştefan, servitorul şcolii, pornea dinspre cancelarie, urca scara la etajul de sus, apoi cobora şi creştea la maximum în dreptul clasei noastre, pentru ca, după primul cot al coridorului, să dispară înfundat în buzunarul minteanului de postav negru, alături de tabache-rea de mucava, cu „Căderea Redutei Griviţa nr. 1", zugrăvită pe poza de pe capac.
Primele amintiri ale copiilor se leagă, întotdeauna, de primele bomboane, iar cei dintîi prieteni ale căror amintiri nu se şterg niciodată sînt, „fireşte" bombonarii. Ai noştri erau trei. Cu tarabele întinse pe nişte picioare de lemn, ca ale scăunelelor de pictor, ne aşteptau recreaţiile, după ulucile şcolii, momindu-ne cu toate bunătăţile : co-coşei, halviţă, caramele ruseşti, susan, găleţi, corăbioare, bomboane spirtoase, turtă dulce, stafide, sultanine, năut, roşcove şi aşa mai departe. Aii, turcul, avea în plus braga,
453
rahat şi halva turcească. Pe bombonarul meu îl chema Nae. Era negustor serios, fiindcă avea şi prăvălie stabilă., instalată peste drum de poarta şcolii, într-una din şandramalele primăriei ,în care,; la Sfîntul Ilie, se instala bîlciul cel mare al oraşului. Şi-apoi era al meu, pentru că avea bunul obicei să-mi dea „pe cont", pînă cînd — datorită vreunei sărbători deosebite ■— puteam să fac rost de bani şi să-i plătesc „cinstit". Ultima datorie şi cea mai mare, care se ridicase la suma de un leu şi douăzeci, nu i-am mai plătit-o, însă, niciodată. După o vacanţă de Crăciun, în timpul căreia Moş-ajunul, sorcova şi subvenţiile secrete ale tătii-mari îmi umpluseră buzunarele de „franci de un leu", cînd m-am întors de la şcoală, dugheana lui Nae era închisă. Am auzit vag, printre ceilalţi bombo-mari, că Nae a răcit şi e bolnav grav în spitalul d.e la Racoviţa, de unde era de fel. Pe urmă, n-am mai auzit nimic. Şi, într-o zi, tîrnăcoapele primăriei au dărîmat şandramaua din care o femeie cu bariş negru a scos ultima rămăşiţă a fostului „Magazin cu coloniale şi delicatese" : un cîntar ruginit cu care a plecat în braţe, încovoiată, căutînd zadarnic să-i echilibreze talgerele deplasate în mers.
Am pomenit mai adineauri de Aii, turcul, acesta — care semăna leit cu Ioan Vodă cel Cumplit din cartea de citire, minus fesul — era cel mai bătrîn din „colonia" turcească a oraşului. Ca şi în multe alte oraşe ale ţării, la Cîmpulung se afla o asemenea colonie, stabilită de pe vremea războiului de la '77, cînd foarte mulţi dintre prizonierii otomani au rămas în oraşele unde fuseseră surghiuniţi. ,
Colonia turcească a Cîmpulungului număra foarte mulţi membri şi poseda o bragagerie proprie, în centrul oraşului, în Tabaci ; două chioşcuri de desfacere braga şi zaharicale, în piaţă ; plus sumedenie de turci ambulanţi, preumblîndu-şi coşurile într-o mînă şi doniţele cu braga în alta, de-a lungul străzilor lăturalnice, a maidanelor cu copii şi a cîmpurilor de exerciţii ale soldaţilor din Reg. 30 Infanterie, de pe platoul Gruiului. Incet-încet, turcii a-ceştia ai copilăriei au dispărut, o dată cu bătrînii oraşului. Din ultimii descendenţi, unul, tot Aii îl chema, a deschis
454
de curînd, pe drumul gării, o bragagerie şi cofetărie modernă. Dar bătrînul de astăzi nu mai poartă fes. L-a înlocuit cu o „caschetă" de postav gri, pe care o poartă dată „la oţie" pe ceafă, ca să nu se mototolească bucla brună de pe frunte, răsucită artistic cu fierul de frezat.
★
Cofetăriile importante ale oraşului erau trei şi anume : „Dîmboviţa" (renumită în îngheţată de vanilie), „Port-Ar -tur", al lui Spirea Bumbulici şi cofetăria „Salve", a lui Tudose Popesou.
La aceste cofetării, care se întreceau în „specialităţi" — în pateuri şi plăcinte calde, dimineaţa; în sarailii, brîn-zoaic^ şi cornuri, după-amiaza — sc aduna întreg oraşul: iarna, în saloanele cu sobe de tuci în mijloc şi var/a^ la mesele scoase între leandri, pe trotuare stropite cu op-turi de apă proaspătă. Aici, la Tudose, era şi cartierul general al protipendadei, drept care şi prăjiturile costau cu cinci parale mai mult decît în altă parte, adică cincisprezece bani bucata, sau, „la carton", şapte la un leu. Aci oficia şi celebrul bufon local, Solomon Iapă, al cărui nume adevărat nu l-am cunoscut niciodată.
Pripăşit pe lîngă unul dintre „boierii" timpului, Gote lorgulescu, cu barba vopsită în verde, Solomon Iapă îşi risipea spiritele, de dimineaţa pînă seara, spre hazul tuturor, comandînd în neştire dulceţuri, prăjituri, cafele şi lichioruri, pînă cînd, seara, adormea — beat şi balonat — pe canapelele cofetăriei, de unde Moise birjarul avea ordin de la domnul Gote să vină şi să-i ducă gratuit pînă la domiciliu.
Solomon Iapă ăsta nu vorbea decît în versuri. îmi aduc aminte că o dată, fiind şi eu de fa/ţă, s-a adresat bunicului meu cu următoarele versuri, luîndu-i plăcinta cu cremă din farfurioară :
Priveşte această prăjitură. Cum o introduc în gură...
Tata-mare i-a oferit atunci o tavă cu treizeci de plăcinte cu cremă, cu condiţia să le mănînce pe toate, pe nerăsuflate, şi cinci lei pe deasupra.
455
Cînd l-am văzut cum înfulecă prăjiturile una după alta, cum din două înghiţituri dispar din tavă, în hazul general al (asistenţei, am început să plîng. Solomon Iapă a mîncat toate prăjiturile, a cerut două pahare cu apă şi, după ce le-a băut, a început să strîngă frimiturile de pe haină şi să le mănînce şi pe alea...
Tata-mare ,a pltăit prinsoarea şi, enervat că pierduse şi tot succesul — la început al lui — trecuse de partea adversarului, i-a spus că dacă mai mănîncă zece plăcinte îi dă douăzeci de lei şi un costum de haine. La care Solomon Iapă a răspuns în ilaritatea generală :
Una nu mai mănînc, nepoate, Că le dau retur pe toate.
DINASTII MUZICALE
Dacă în cofetăriile oraşului, lumea „mondenă" a timpului — în primul rînd cucoanele — petreceau, zilnic, cîteva ceasuri de agrement, nu .acelaşi lucru pot spune despre „bărbaţii" Cîmpulungului, care erau (au rămas pînă azi) împăraţi în două mari categorii : pensionarii şi chefliii.
Cei dintîi îşi aveau sediul la cafeneaua Dimaehe, situată pe o latură a bulevardului Pardon şi, alături, ia cafeneaua „Central" de sub conducerea vestitului cafegiu Misac, un armean mititel, jovial şi afemeiat, care ■— scăpătat pînă la urmă ■— ajunsese client în propria lui cafenea, trecută sub altă conducere şi spunea, ori de cîte ori avea ocazia să-1 asculte cineva : „Muierile m-a distrus. Astea femei este ca omizi. Cînd am fost imer şi verde mi-a mîncat frunzele toate şi acuma, cînd sunt bătrîn şi uscat, nici una nu şe mai urca pe mine".
în cafenelele acestea era un fel de anticameră a morţii. Deşi vechii cîmpulungeni trăiau mult şi mureau rar,, ca papagalii, deşi stagiul la cafenea însemna pentru fiecare, limpede, o apropiere către obştescul sfîrşit, pînă la urmă toţi capitulau, veneau aici, la ultimele cefeluţe
456
băute la fereastra mare dinspre stradă, sau la ultimele-partide de preferans ori dardăr. judecate la mesele din fund, cu chibiţi cuminţi în jur şi colivii cu canari deasupra.
Şi cînd dricul trecea prin faţa cafenelei lui Dimache,. ducînd pe vreunul dintre ei către ultimul popas de pe dealul Flămîndei, era o tradiţie ca să se opresacă, cîteva clipe, pentru un ultim adio, în faţa uşii intrării, unde cei rămaşi se descopereau tăcuţi şi solemni, însemnînd o cruce tremurată pe pieptul redingotelor curăţate cu ciuin.
Ceilalţi, chefliii, îşi începeau activitatea la or,ai aperitivului, la cele două mari băcănii ale timpului : Alec-sandru A. Alecse şi Tache Niculescu. Cutia de icre negre era şase lei. Batogul, lacherda, caracatiţa, laixul şi alte „delicatese" nu lipseau niciodată. Vinul era bun, din „viile proprii" şi ţuica... ele Muscel.
în aceste condiţiuni, nu era zi de la Dumnezeu ca să nu se încurce cutare sau cutare grup de prieteni. Fie că er.a ziua unuia, fie că un altul cîştigase un proces, fie că altuia îi născuse nevasta un băiat (toţi cîmpulungenii doreau să aibă numai băieţi), se găsea totdeauna un pretext ele petrecere în „odăiţele din fund" ale cîrciumarilor, totdeauna pregătiţi pentru musafiri de cursă lungă. Cei--pici, Piţigoi, Niţă al Vetii, Pahal, Tomescu din Tabaci,. Prestavu şi alţii au fost martori, ba chiar participanţi ai celor mai vestite chefuri, dinainte de războiul din 1916.
(După aceea, locul tuturor 1-a luat faimosul Alecse Viscol, regele fripturilor, ,a cărui reputaţie s-a întins — în cîţiva ani de zile — în întreaga ţară.)
Imediat ce se decidea cheful, birjarii oraşului porneau în galop în diferite direcţii şi, deşi cu trăsurile goale, răspundeau la orice apel „ocupat".
Asta însemna că sînt trimeşi să ducă la nevestele respective bileţelele ele scuze ale „domnilor", că nu pot veni la masă. Apoi, cu coşurile ridicate, porneau către cartierele mărginaşe ale oraşului, unde locuiau lăutarii.
Ba, uneori, se mai opreau şi prin faţa vreunei case mai centrale, din gangul căreia apărea repede şi cu fişiul tras peste faţă cîte o cucoană vioaie, grăbită şi, în genere, fără stare civilă precisă.
457
Lăutarii Cîmpulungului, din timpuri „imemoriale" şi pînă astăzi, îşi trag originea din trei familii. Dinastii, le-aş putea zice, avînd în vedere succesiunea la arcuş, trecută cu sfinţenie din tată în fiu : Creţu, Pantilică şi Macaron.
Cel mai bătrîn din familia Creţu are, astăzi, optzeci de ani, un singur dinte în faiţă şi mai cîntă, din cînd, în cînd „obligata" în coada tarafului familial, care numără peste treizeci de lăutari : băieţi, gineri, nepoţi, cumnaţi, veri şi aşa mai departe.
Din Măcaroni, pe numele lor adevărat Netotu, mai trăiesc doi băieţi — Ion, care a făcut şi un an de conservator pe vremuri, şi colegul meu de şcoală primară şi de bancă, Netotu Ilie, un admirabil ţambalagiu, cu care „mă sărbătoresc", ori de cîte ori îmi pot permite un răgaz de cîteva zile în urbea mea natală.
Trăieşte şi Pantilică şi cîntă tot în fruntea unui taraf de familie. Trebuie să aibă peste şaptezeci de ani şi el. Şi astăzi e frumos, drept şi staroste al lăutarilor locali. Celebritatea şi-a dobîndit-o prin cîntecele naţionale pe care le cînta ca nimeni altul şi marea lui mîndrie este de a fi fost „pus în plăci" de către o echipă de cercetători ai folclorului muzical, care a fost acum cîţiva ani şi prin Cîmpulung.
Pantilică a fost lăutarul tatălui meu, din tinereţe şi a Cîmpulungului, de cincizeci de ani încoace nefiind casă în care să nu fi cîntat la evenimentele de familie şi chef la care să nu fi luat parte, împreună cu tovarăşul lui nedespărţit, Iancu Ţambalagiul.
Pantilică a fost lăutarul tatălui meu, din tinereţe şi pînă în ultimele lui zile, încheiate senin, îh săptămîna mare a Paştelui trecut. Cu puţin înainte, într-una din zilele, foarte rare, cînd îmi vorbea de moartea lui pe care şi-o bănuia apropiată, tata mi-a spus că în seara înmor-mîntării lui, după ce toată lumea se va retrage acasă şi cimitirul va rămîne pustiu, să-i făgăduiesc că-1 pun pe Pantilică să-i cînte în surdină, lîngă mormînt, cîntecul lui de petrecere favorit : Stai, lupe, nu mă mînca !
Bineînţeles, din cei care însoţeau pe tata pînă la locul de mare odihnă, nu putea lipsi Pantilică. După termina-
458
rea ceremoniei, l-am luat cle-o parte şi i-am spus să plece c-o trăsură şi să-şi aducă vioara, pentru ,a îndeplini una din ultimele dorinţe ale dragului nostru dispărut.
Cînd a auzit că trebuie să cînte, Pantilică s-a uitat adînc în ochii mei şi, lăsînd să-i lunece înoet pe obraji două lacrimi groase şi oneste, mi-a răspuns, simplu şi hotărît :
— Să nu vă supăraţi, domnule Tudorel, dar nu cînt!
— De ce ? l-am întrebat, oarecum surprins.
Pantilică a stat o clipă pe gînduri, înainte să-mi răspundă. O clipă în care, desigur, în amintirea lui, tata a apărut viu şi vesel, în capul cutărei mese de petrecere, sau cutărui „brîuleţ pe opt". Ochii i s-au umplut de lacrimi şi cu vocea sugrumată de emoţie mi-a spus un singur cuvînt. Unul, dar care spunea tot :
— Nu poci !
GRĂDINILE
Pentru cît e de mic, Cîmpulungul poate fi socotit drept unul din orăşelele noastre de provincie care are cele mai multe parcuri şi grădini. In total, sînt şase : Parcul Văli-măreanu (pe ale cărui lacuri, secate astăzi, pluteau pe vremuri bărci şi idile) ; Parcul Ştefănescu (cu aleile albe şerpuind printre brazi, cu chioşcuri de mesteacăn alb, cu bănci pitoreşti şi aerul tare mirosind a răşină şi a „inii aiaţie") ; Parcul Mirea (proprietate particulară a unuia dintre cei mai bătrîni cetăţeni ai Cîmpulungului, domnul Apostol Mirea, care apropie nouăzeci de ani şi e drept şi ţanţoş ca oricare dintre brazii lui) ; Parcul Drăghiceanu, cel mai mare din toate, fost proprietatea vestitului inginer Matei Drăghiceanu, mort mai anii trecuţi, la aproape o sută de ani, vîrsta la care mai călărea, urcîndu-se singur în şa şi colindînd, fără însoţitor, platoul Gruiului ; Parcul Băilor Eforiei Kreţulescu şi Grădina Publică a oraşului.
459
Despre acestea două din urmă se cuvine să spun o vorbă mai mult.
Parcul Băilor este aşezat pe malul Rîului Tîrgului, între brazi enormi şi stejari seculari, înconjurînd instalaţia băilor de aer comprimat şi hidroterapie, una dintre cele mai perfecţionate şi moderne din ţară... acum treizeci de ani, băi care atrăgeau, vara, mii de vizitatori, dîncl Cîmpulungului climateric o reputaţie pe care nu şi-o mai păstrează astăzi.
Dimineaţa, muzica militară cînta aici. Pe aleile umbrite, cu ferigi enorme pe margini, printre rondurile de flori de toate culorile şi pîrîiaşele cu apă rece (pe care pluteau legate cu sfoară, ca să nu-mi scape în „Rîul cel mare", bărcile cu pînză ale copilăriei mele), în jurul lacului (pe care plutea o singură barcă, pe numele ei, scris cu ulei alb : Constanţa) şi al bazinelor de piatră (din mijlocul cărora cupidonii ele marmoră făceau pipi pe vizitatori) roia în toate direcţiile o lume veselă, sănătoasă şi exuberantă.
Doamne şi domnişoare îmbrăcate în alb şi în culori deschise ca ale dimineţii ascultau — la adăpostul pălăriilor largi de pai, cu suivez-moi-uvi, sau al umbreluţelor de dantelă — conversaţiile banale sau galante ale domnilor cu panamale şi pantaloni de dril, sau ale ofiţerilor cu chipiuri şi mănuşi albe de „Peau ele Suecle".
Pe locul de crochet se angajau partide nesfîrşite, pasionate, cu cortegiul lor de spectatori, admirînd loviturile de maestră ale domnişoarei Vera Kreţulescu, care „cro-ca" ele la zece metri, sau amuzîndu-se ele incompetenţa lui Ionel Nicolau, care, leneş şi grăsuliu, n-a izbutit în viaţa lui să treacă „cloşa".
La bufetul cu mesele aşezate la umbra brazilor se serveau pateuri şi plăcinte calde, sandviciuri cu icre negre şi de Manciuria, chifteluţe şi gogoşi â la minut şi alte bunătăţi, dintre care nu lipseau, cînd sirena prelungă a băilor anunţa ora douăsprezece, păstrăvii prăjiţi în mălai sau în untdelemn „Puget."
In parcul acesta, ajuns astăzi o paragină si o ruină, în după-amiezile de toamnă, cînd locul vizitatorilor pe alei îl luau frunzele îngălbenite, troienind aleile şi rondurile
460
pustii, pe una dintre cele mai discrete bănci, ascunsă între ferigi şi între toporaşi de toamnă, se putea vedea, în fiecare după-masă, acum treizeci de ani — scriitorul acestor rînduri, aplecat deasupra unui caiet ele versuri, pe care, sub protecţia funerară ,a unei lavaliere romantice, îşi însemna, în alexandrine, primele decepţii sentimentale...
Tot aici, în parcul acesta şi numai în adîncul toamnelor provinciale, venea să-şi scandeze cu voce tare, pe aleile fără ţintă, traducerile din Racine, blîndul, iubitul, delicatul şi de prea timpuriu dispărutul meu prieten, confrate şi concetăţean, poetul Dimitrie Nanu...
Aici venea, cu pardesiul lui lung, „popesc", cu pălăria neagră, de „membre de Pinstitut", cu barba duhovnicească, crescută pînă la jumătatea pieptului şi cu mîinile la spate, răsucind în permanenţă, între degetele mereu nervoase, zece monede de cîte zece bani, profesorul Gheorghe Şapcaliu, unul dintre cei mai mari dascăli ai timpurilor noastre, un imens şi ciudat învăţat, un categoric şi impresionant modest şi singuratic.
Lîngă el îşi tîra paşii mărunţi prietenul lui nedespărţit, profesorul Dimitrie Scurei, o altă figură culturală a Cîmpulungului şi a ţării conşcolar al lui Eminescu şi profesor vestit în învăţămînul normal.
Noi, ăştia patru, eram ultimii prieteni ai parculţui pustiit de toamnă şi văduvit de valsurile estivale ale muzicii militare. Deşi diferenţa de vîrsta era importantă, amintirea mea se mîndreşte de atenţia şi prietenia cu care aceşti oameni m-au cinstit.
★
.... Grădina Publică — supranumită şi Grădina „Mersi", din motive care se vor vedea mai jos — e situată în centrul oraşului, vizavi de celebrul bulevard „Pardon".
Aci, muzica militară cîntă după-amiaza şi serile după__ masă. Pavilionul destinat acestei muzici, situat la început în mijlocul grădinii, a fost mutat la marginea dinspre bulevard, pentru ca muzica să fie .auzită, deopotri-
461
vă, şi de „promenorii" din grădină şi de cei de pe bulevard.
Cu alte cuvinte, după cum spunea primarul sub care s-a efectuat operaţia, cu un singur glonte împuşcăm doi iepuri şi copoiul".
în grădina publică aveau loc faimoasele „bătăi de confeti", organizate de diversele societăţi de binefacere ale timpului, cu tot cortegiul lor de tombole, licitaţii, grătare speciale, regine, ale serbării (care primeau în dar „un frumos obiect pirogravat) şi doamne îmbrăcate in costum „de preferat" naţional.
Sub lampioanele de foiţă colorată, agăţate de sîrmele întinse peste tot în grădină, în sunetele muzicii militare (care, la bătăile de confetii se muta — fără chioşc — în fundul grădinii, ca să n-o asculte şi cei care rămîneau pe bulevard şi nu plăteau ca să intre la serbare) şi ale tarafurilor de lăutari, lumea forfotea în sus şi în jos, aruncîndu-şi, cît mai abil şi mai şmechereşte posibil (adică în ochi sau în gură), pumnii de confeti scoşi din pungile fără fund... (Fără fund, fiindcă, atunci cînd se goleau, erau umplute din nou cu confeti adunate de pe jos, „la întuneric". Şi-atunci, domnişoara oaire primea în plină figură omagiul hîrtiuţelor colorate, pline de praf şi de nisip, trebuia să răspundă „mersi", ele unde şi numele grădinii de care pomeneam mai sus...)
Fratele bun al Grădinii Publice, bulevardul Pardon (cum se mai numeşte încă şi astăzi) şi-a tras porecla de la înghesuiala care se află, în permanenţă pe întinsul iui, obligîndu-te să ceri „pardon" la fiecare pas.
Pe ambele părţi ale bulevardului, în serile de vară cu orgii de lună plină, toate localurile îşi scoteau mesele pe trotuare şi pe jumătăţile din strada respectivă, aşezîn-du-şi — în capetele dinspre ganguri — tarafurile cu lăutari, cu cîntăreaţa ţigancă, în frunte, cu o garoafă la ureche...
Caţă, alunarul, alb ca un iaurt, în unifortma lui de clril, trecea printre mesele cu bere galbenă, dueîndu-şi pe braţ, ca un trofeu, coşul cu alune sărate şi fişicuri de alune americane.
462
Şi viaţa, viaţa aceea paşnică şi bună a tîrgurilor de provincie, toropite de vară şi inundate de lună, viaţa care a dispărut odată cu lavalierele noastre, se adîncea cît mai mult în nopţile Cîmpulungului, sub protecţia metalică a protectorului lui, Negru Vodă, împietrit în eternitate şi în capătul bulevardului, pe soclul lui de piatră de Albeşti, pînă cînd se aprindeau, mici şi momitoare, primele luminiţe de noapte lungă la circiuma lui Călugărul, unde servea o fată cu ochii ca peruzelele şi cu paşi sprinteni de ciută speriată.
Mi se pare că o chema Salomia...
NOTA PENTRU „SUVENIR DIN CÎMPULUNG'
Astă-seară (26 iunie 1948) mi-am adus aminte — nu ştiu cum a venit vorba — de un „tip" cîmpulungean, pe care îl uitasem complet. Drept care, mi-1 notez aici, ca să-1 am „în vedere" la momentul oportun.
E vorba de Savu „Măcelarul" (îl chema Savu Pante-limon). Am fost colegi de liceu, nu de clasă, cu fiul său, astăzi colonel dr. Pantelimonescu, iar nevastă-sa, rămasă văduvă, o femeie foarte întreprinzătoare şi, pînă la un punct, ridiculă, a ţinut, ani de zile, cinematograful „Cu-lea", singurul din oraş.
Alt cuplu de menţionat „negreşit" : Culea (căpitanul) şi „Madam Culea", nevastă-sa, care a fost, într-adevăr, una dintre cele mai populare şi pitoreşti figuri ale oraşului. Era un pic nebună, enorm de ridiculă, făcea un lux exorbitant şi, după moartea soţului, a trăit 10—15 ani într-o permanentă criză de, hai să-i zic, „demenţă erotică". (Mai exact, obsesie erotică.) Era mătuşa surorilor Anastase, fete care au o legătură strînsă cu prima mea copilărie, fiind rude cu Marioara Mihăescu. (Un capitol pe care îl uitasem, de asemenea, complet.)
Să revin la Savu Măcelarul. Savu ăsta era „decanul" măcelarilor din Cîmpulung. Abatorul îi aparţinea, oare-
■cum. Eu mă duceam foarte des la abator ca să-mi dea măcelarii şi, în primul rînd, Savu, arşicile ele la capre (chiar capre se numeau). Arşicile de la vitele celelalte nu erau bune de joc, fiind enorm de mari.
în realitatea mea de „băiat al lu domnu Muşatescu" (cînd primar, cînd prefect, cînd deputat şi — peste) şi dincolo de toate — domnu' Alexandru, cea mai populară şi mai iubită „figură" a oraşului) mă duceam la abator şi eram primit să asist la tăiere. Mă duceam ca să-mi dea măcelarii arşicile calde, dezghiocate din oasele respective, imediat după „împărţirea vitelor".
Savu avea o singură plăcere şi dexteritate. El, personal, ucidea vitele. Nu cu „cuiul" sau cuţitul, cum era obişnuit. Le trăznea cu un ciocan în spate („la nodul vital"), cu atîta precizie şi vigoare încît vitele sacrificate erau scutite de agonie. Se prăbuşeau imediat, inerte şi greoaie, pe „ţimentul" aproximativ al abatorului.
După această „operaţie", executată „solemn şi cotidian" de Savu, acesta lăsa pe ceilalţi parlagii — toţi subalternii lui— să continue treaba şi se ducea la cafenea, la „Mi-sac" (pe Bulevard). O cafenea ele clasa a Il-a. Acolo se apuca să joace ceva. Nu mai ştiu exact ce : table, tabinet, dardăr... (Tăierea avea loc zilnic, la ora 4 p. m.)
Pe la 6—7 seara, căruţele cu carne (nişte căruţe cu cai) treceau de la abator spre piaţă. Dar treceau — obligatoriu — prin faţa cafenelei unde „juca" Savu. Cu a-ceastă ocazie (vitele tăiate erau agăţate de nişte cîrlige bătute pe interiorul pereţilor înalţi ai căruţelor), .Savu .„controla" marfa care a ieşit din abator. O evalua, o calcula din ochi, în zgomotoasa şi scurta ei trecere prin faţa lui.
Apoi termina partida şi pleca la piaţă. Aici, Savu redevenea el însuşi. Marele artist al „disecării" şi marele cunoscător al preferinţelor clienţilor. Ştia exact ce-i" place fiecărui client şi cît ia obişnuit. Cîntărea şi punea deoparte „preferinţa" fiecăruia, astfel că — seara orii dimineaţa, cînd servitoarea respectivului, sau respectivul însuşi se prezenta la „scaun" — Savu lua, fără ezitare, din maldărul de pachete înfăşurate în hîrtie galbenă, groasă, de împachetat (de culoarea tutunului) pachetul
464
care trebuia. Respectivul nu controla niciodată conţinutul. Plătea şi pleca.
Cînd era cîte o onomastică care se sărbătorea (eu ştiu pe-a lui nenea George Vlădescu), ştia din ajun că „are primire" şi a doua zi slujnica lua un pachet mai voluminos.
Alta amintire
La o „kermesă" (bătaie cu confeti se numea, în termenii de atunci), care avea loc în Grădina Publică, Savu n-a vrut să cumpere (venise cu nevasta) decît două bilete de 1 leu fiecare. (Erau bilete de 2 lei şi de 1 leu.) Doamna din Societatea de binefacere, în beneficiul căreia se da chermeza, ştiindu-1 om bogat, n-a vrut să-1 lase să ia bilete de cîte un leu. L-a „înfruntat", cum ar veni, şi Savu, stă-pîn pe el şi pe banii lui, a plecat de la poarta grădinii, renunţînd la serbare şi s-a dus, peste drum, la berăria „Port-Ârtur". Fireşte, s-a pilit (cu circa 10—15 halbe) şi pe urmă a plecat acasă. El locuia în capătul de sus — dinspre periferie — al Grădinii Publice. Acolo, era o poartă mare păzită pînă la 12 noaptea (cînd erau „serbări" în grădină) de un vardist. După ora 12 se da drumul „gratis", şi porţile de peste tot se deschideau larg.
Ca să se răzbune pe doamna din Societate care îi făcuse „fasonul" la intrare, Savu a dat drumul în grădină la cei zece „mopşi" pe care îi avea (nişte fiare hidoase), avînd grijă să-i frece cu ardei iute sub coadă, pe fiecare.
Fapt este că liota de mopşi — înnebuniţi de usturime — au spintecat grădina, de sus în jos, în goană, băgînd spaima în petrecăreţii care o umpleau pînă la refuz. Dacă găseau un obstacol în cale (cum a fost o „sîrbă" care se încinsese în faţa chioşcului unde cînta muzica militară), îşi arătau colţii, mîrîind şi urlînd.
A fost o panică de neclescris. Mopşii, odată scăpaţi din Grădina Publică, au ieşit pe Bulevard şi — in corpore — au luat-o la goană către mahalaua de nord a oraşului, Scheiul, speriind lumea care se întorcea spre case şi chiar •caii unei trăsuri care venea în sens invers.
C-da ;5670 coala 3U
465
Tras la răspundere pentru cele petrecute (era poliţai Titu Giurea — iarăşi unul pe care să nu-1 uit), Savu a declarat serafic :
— Păi, de la 12 nu e intrarea liberă, pentru toată lumea, generală ? Şi dacă nu m-am putut duce eu şi cu Stela (aşa o chema pe soţia lui), i-am lăsat să se ducă măcar dînşii, ca să-mi spuie şi mie cum a fost.
*
Alt „Savu-ism"
Prin 1912—1913, Savu şi-a cumpărat o maşină. Un automobil a cărui marcă n-o mai ţin minte. Cred că era, totuşi, un „Ford".
Bineînţeles, după ce a învăţat meseria de la Calangiu
— singurul şofer automobilist şi expert în materie, din oraş — Savu şi-o conducea singur. Şi se întîmplau două lucruri :
Sau maşina mergea (şi Savu îi suna „sirena" şi „trompeta" degeaba, ca să se ştie că trece el) şi-atunci cei zece mopşi alergau, cu limbile scoase şi cu dinţii crispaţi, după ea — unii pe-o parte, alţii pe-alta şi Glonţ în frunte. (Aşa se numea cîinele lui preferat, care îl însoţeai totdeauna. Şi la nunţi, şi la înmormîntări, şi la cinematograf chiar.)
Sau maşina se oprea, de obicei, în centrul oraşului. Mopşii, în acest caz, se aşezau în c..., în jurul maşinii. Savu rămînea neclintit la volan, pînă cînd vardistul din punctul respecţiv izbutea să adune o liotă de derbedei şi de ţigani, care împingeau maşina — cu Savu ţanţoş la volan
— pînă la atelierul lui Calangiu, care, se pare, i-o repara într-adins ca să se strice, fiindcă îl dăduse afară din postul de şofer.
DE-O VÎRSTA CU VEACUL
RÂZBOIUL CU PANTALONI SCURŢI
Cap. I. Veniţi viteji l
— Rucăr. Mobilizarea. Plecarea trupelor. întoarcerea. Primul atac aerian.
Cap. II. Viitorii morţi defilează
Trecerea trupelor prin Cîmpulung. Plecarea Reg. 70 în Dobrogea. Comunicat oficial nr. 1. Plin sezon. Hărţile cu steguleţele de hîrtie ale ofensivei. Primii răniţi. Strategia cafenelelor. învîrtitul. Spitalul 80. Heinze Carol. Cercetaşii duc 9 prizonieri.
Cap. III. Războiul steguleţelor
Chipiul de la 77. Turtucaia. încep să se mute steguleţele înapoi. împuşcaţi în mînă prin pîine. Bejania începe. A plecat Zoiqa...
Cap. IV. Hai leliţă în deal la vie
Refugiul la vie. Trăsura lui Florian. Aliaţii de carton. Puşca cu alice. Tocălia lui Vasile. Sanda, Frusina, Anica, Colette. Trenurile. Pleacă tata. Veniţi, primul tren. „La frileuse" a lui Rodin. Funeraliile lui „Mutu". Ultimul bombardament. Bucureşti (Puia, unt presat, Intim-club). Plecarea spre Iasi (Gara, grasa din tren, I.P.S.S.)
Cap. V.       Strada Sf. Teodor
Cap. VI.      Medy Finkelştein
Cap. VII.    Strada Hotin 1
Cap. VIII. Caietul de dictando (...avea o sută de file,
scoarţele etc, etc.) Cap. IX. Ausweîss
467
Cap. X.       „Teritoriul ocupat"
Cap. XI.      Hotel Grădişteanu
Cap. XII.    „Allons, enfants de la {patrie"
Sfîrşitul volumului II.
Memento : Găleata cu lături.
Capitolul I : Veniţi viteji
14 august 1916
Trăsura lui Ghică urca la pas panta Mateiaşului. Era o trăsură de ţară, mică, cu şină de fier şi trasă de doi căluţi de munte —Costică şi Leana, pe numele lor de botez — pe care popa Niculae, fratele tatii, ne-o trimisese de la Rucăr, să ne ia din Cîmpulung.
Dimineaţa de august, cu cer albastru, limpede şi răcorit, ca apa de iezer, îşi întindea maramele subţiri peste dealurile cu fîneţi coapte de soare şi odihnite de lună, netezindu-le borangicul pe dealuri şi sfîşiindu-1, ici-colo, în acele pilcurilor ele brazi care începeau să se ivească în urcuş. înapoi, către oraşul de la marginea căruia începusem să urcăm ele vreun ceas şi mai bine, şi înainte, spre vîrful Mateiaşului, crescut ca un cucui uriaş în creştetul drumului spre Rucăr, coborau şi urcau serpentinele drumului alb şi pietros, ca nişte brîie trase cu creta în jurul dealurilor, cînd verzi deschis, ca şopîrlele tinere, în soare, cînd verzi închis, ca frunza de nuc bătrînă, în umbră.
Eu stam pe capră (cu şapca de liceean pusă de-a-ndăra-telea, ca să nu-mi ia cozorocul vederea). Mama, cu pălăria de pai şi cu voaleta înnodată sub bărbie, ca/ să-şi ferească „tenul" de praf, şi cu tata, cu panamaua prinsă cu şiret negru de cheotoarea hainei, ca să riu i-o ia vîntul „la vale", stau în fund. Ghică se dăduse jos de pe capră; ca sâ uşureze greutatea trăsurii, la urcuş, şi mergea pe lîngă trăsură, în partea dinspre tata, cu biciuşca într-o mînă şi cu mîna cealaltă sprijinită de inelul ele tuci de lîngă capra trăsurii, destinat felinarului,, pe care trăsura lui Ghică Busuioc nu-1 avusese niciodată.
Ghică Busuioc era un om mărunţel, vînjos şi îndesat, jumătate în cioareci, jumătatea cealaltă în cojocul braşo-venesc cu înflorituri de lînică colorată ia cheotorile nasturilor şi la clespicăturile buzunarelor. Pe cap avea o
468
pălăriuţă neagră „ţuţuienească", încinsă cu găetan multicolor şi decolorat, din funda căruia se înălţa, semnificativă, ca o pană de stitar la pălăria unui vînător, o floare veche de Edelweiss, cu petale cenuşii de fetru natural şi stamine galbene de coton-perle vegetal. în picioare purta opinci musceleneşti, cu ciocurile întoarse şi ascuţite, de parcă ar fi fost două topoare încălţate agresiv, cu tăişurile în sus....
Veteran din războiul de la '77, în cursul căruia făcuse (ca toţi „curcanii" din vitezele noastre regimente, de dorobanţi de linie) diferite şi numeroase „minuni de vitejie44.. Ghică Busuioc — în crîncenul iureş final care a adus în dar ţarului Alexandru al ruşilor, din partea modeştilor dorobanţi români, în ziua de 30 august 1877, ziua onomastica a măriei sale, reduta Griviţa nr. 1 — fusese grav rănit. Dar, printr-o nefericită „ironie a soarteiu, păgîha schijă de obuz îl atinsese adînc într-una din cele două mşi cărnoase şi inavuabile părţi ale unei alte părţi, tot atît de inavuabilă, a spatelui. Şi nu că Ghică ar fi întors, Doamne fereşte ! spatele spre inamic, în năvala atacului, dar,, fără; să ştie cum şi să-şi dea seama de ce, acolo 1-a ajuns şi i-a sfîrtecat în carne macră mult blestemata aia de schija. Drept care, despre orice îi place lui Ghică s;ă-i-yorbeşti," în legătură cu războiul de ia „şap-şap", a-fară de locul unde a fost rănit. Şi., dacă, totuşi, vreun glumeţ sau.vreun neprevenit îl întreabă unde a fost rănit (adică In ce parte a corpului), Ghică răspunde invariabil:
Gri viţa"!.
.. Dat: fiindcă veni vorba de. capitularea redutei Griviţa nr. 1, îmi amintesc de o cromolitogr.afie pe care — toată copilăria şi adolescenţa mea cîmpulungeană — am văzut-o „ca. ornament decorativ" (cum zicea însuşi patronul) în circiuma, vestită prin vinurile şi fripturile ei, a lui Alecse (cu „cs", nu „x") Viscol, unul din cei mai reputaţi meşteri ai grătarului românesc, dintre 1918—194'0. Cromolitogra-fîai se afla în" salonul „Birtului economic" al lui Viscol (o magherniţă de seînduri, situată între gura pieţii şi „o-bdrului de vite" — parcă ar mai fi şi altfel de obor ? — din Cîmpulurig), agăţată pe peretele dinspre sobă, dedesubtul „Tăierii capului lui C. Brâncoveanu" — o altă
469
cromolitografie cu mult mai mare şi mai tragică, din cauza capetelor de coconi, blonde şi însingerate, rostogolite la picioarele gîdelui.
„Căderea redutei Gri viţa nr. 1" reprezenta, în culori, fireşte, faza finală a atacului decisiv al dorobanţilor români, ajunşi pe parapetele temutei redute otomane, în încrîncenarea supremă a victoriei.
Dar constat că de pe capra trăsurii lui Ghică Busuioc, unde mă aflam cu cîteva pagini mai înainte, şi pe oare am lăsat-o urcînd la pas mărunt serpentina de calcar a drumului spre vîrful Mateiaşului, am ajuns, din vorbă în vorbă, tocmai la parapetele fostei redute de la Griviţa după o scurtă trecere, cu miros de grătar şi cimbru ars, prin „salonul" cîrciumii lui Alecse Viscol. Şi, totuşi, înainte de a-mi lua locul pe capră şi a-mi îndesa pe ceafă şapca de liceean — pentru reveria respectivă — voi povesti, fiindcă tot a fost vorba de el (şi, desigur, va mai fi în drumul lung al acestor pagini) moartea lui, întîm-plată în 1942, în timpul ultimului război, pe care l-am făcut tot ca spectator, ca şi pe celălalt dinaintea lui.
Citeam, într-o dimineaţă, Universul. Şi începusem lectura cu penultima pagină, pe care zilnic se înşirau, sub cruciuliţe negre şi tragice, grămezi de anunţuri mortuare — pe coloane întregi — ale celor morţi pe front şi printre care, din cînd în cînd, se mai strecurau — aproape jenate — şi unele anunţuri ale civililor răposaţi la domiciliu, de bătrîneţe, de boli incurabile, sau scurte şi grele suferinţe, sau — şi mai frecvent — în urma „criminalului atac aerian al avioanelor inamice, din ziua de...".
„Mort la datorie" era, fireşte, formula obişnuită şi lapidară, care însoţea numele fiecărui ostaş căzut pe front, alături de numele „zdrobiţilor de durere", sau „în veci neconsolaţilor" respectivi...
Şi iată că — în ziua aceea — parcurgînd lista nesfîrşită a nefericiţilor şi nevinovaţilor „morţi la datorie", văd un anunţ mortuar care mă îngheaţă : „In veci nemmgîiaţi etc, etc, anunţă etc, etc, moartea dragului şi etc, etc, Alecse Viscol, comerciant, mort la datorie, în ziua de... la Drăgăşani Vîlcea".
470
Am avut un moment de sinceră şi reală durere... Am recitit anunţul... Clar. Alecse Viscol murise. Vechiul, „bă-trînul", faimosul şi pitorescul meu prieten şi concetăţean. Dar de ce murise „la datorie44 ? Il ştiam (avea cincizeci de ani trecuţi) nemobilizabil. ll văzusem „civil44, cu două săptămîni înainte, la Cîmpulung. Şi dacă, totuşi, murise „la datorie44 şi, deci, fusese mobilizat între timp, de unde şi pînă unde „datorie44 la Drăgăşani, în Vîlcea, cînd frontul era la dracu-n praznic.
Am dat o telegramă familiei şi am tăiat anunţul din ziar, trecîndu-1 la „arhiva44 mea, secţia „relicve44, cum am botezat-o eu. Şi după trei zile, ducîndu-mă la Cîmpulung, m-am întîlnit cu Victoraş, băiatul lui, pe stradă... I-am prezentat legitimele condoleanţe şi după aceea i-am cerut obişnuitele detalii, datorită cărora am aflat că Alecse Viscol murise în urma unei crize de cord, într-o pivniţă din Drăgăşani, încercînd unul din vinurile pe care venise să le cumpere direct de la sursă, aşa culn obişnuia. Şi murise lîngă butoi, cu căniţa de pămînt, „probă44, în mînă. Adică „la datorie44, cum, în mod foarte logic şi convins, înţelesese familia să-i anunţe decesul şi cum, desigur, observase de la anunţurile de morţi pe front, ,„că se obişnuia actualmente44, cum îmi explica Victoraş, răspunzînd întrebărilor mele.
Şi cu astea spuse, îmi reiau locul pe capra trăsurii lui Ghică Busuioc, în ziua de 14 august 1916.
— Ascultă Ghică, zice tata, la voi, la Rucăr, e armată multă.
— Ie, dom'le Alisande (adică Alexandre, în termeni musceleni). Ie trupe berechet. Toate casili ie pline dă soldaţi băgaţi în fortiruire. Şi-acu, dă vro cinci-şase zile în-coa, a-nceput să vie alţii, mereu, afară de ăle care eria şi oare lucrează sus la Posadă, la tranşeili dă le tot face şi le mojmondeşte dă un an şi mai bine, acolo... C-a-ngăurit dracului munţii dă tot, cu şanţuri, cu gropi şi cu parii dă-i pune pentru sîrmă ghimpată. Az-noapte a venit pă ;(os, pă valea Dîmboviţii, şi Reg. 22 din Tîrgovişte. Da nu s-a cantonat la noi, că nu mai avea unde. S-a dus în sus, spre vamă,, la Giuvala... Şi-a trecut, tot p-acolo, cu două zile înainte, şi un regiment dă obuzere dă antilerie, venit
471
de la Bucureşti, mi se pare, că 6 Antilerie clin Piteşti e de-o lună la noi în comună, cu domnul colonel Rizeanu, comandant. Muscelean de-al nostru, d-acilea, din Cîmpulung. Da băiat bun, dă ce să zic!... Bun şi drept, şi „corect", dom'le Alisande, dă ce să zic, deşi ca religie de caracter dumnealui e cam mox la figură. Ce ia dă la locuitori, plăteşte... Cu oamenii ăilanţi ■— că ie şi unii.din ei mai ,ai dracului — să poartă foarte perfect şi popular. Dar cu domnii ofiţeri ai lui, din reghement, i-a băgat în draci. E foarte sever... I-a zmeit cu disciplina.
Trăsurica se opreşte singură, fiindcă Leana şi Costică, vechi cunoscători ai drumului, vor să răsufle un pic, înainte de a se angaja pe ultim(ui piept de deal, pînă la circiuma Iul Solomon, situată pe şosea în capătul urcuşului de la jumătatea drumului spre Rucăr. Ghică le adresează un „ptru-ptru" tardiv şi profită de cele cîteva minute de odihnă, ca să-şi răsucească o ţigară din tabachera de mucava, pe capacul căreia se află poza 1 Alteţei Saiq Regale, Principesa Mâţiâ, moştenitoarea tronului, în uniformă de colonel comandant al Reg. 4 roşiori, cu fustă albă şi lungă, cu dolman cu brandenburguri şi cu căciulă de iepure pusă cochet şi totuşi ostăşeşte peste părul blond arămiu, ca mătasea de porumb după ce a dat ştiuletele în copt.
Tata nu fumează. în schimb, fumez eu, pe furiş (şi totuşi cu ştirea lui.tacită) şi-aş da multul cu multul să-mi -aprind o ţigară şi să trag din ea, măcar cu jumătate din „suptul" cu care trage Ghică dintr-a lui. Dar, deocamdată, nu se poate..N-am fumat niciodată pînă acuma, nici în faţa. tatii, nici a mamei... Numai în spatele lor... Mă consolez însă cu gîndul că odată ajunşi sus, ia Solomon, voi putea aprinde.o ţigară „Intim-olub" (căci cle-alea fumez),- în cadrul „necesităţilor" inerente oricărei halte ele cincisprezece minute, la drum.
. După ce şi-au consumat porţia regulamentară de ■„răsuflat*', Costică şi Leana schimbă o privire de înţelegere, umedă şi neagră, din ochii ca murele plouate şi pornesc din nou la drum. Tot singuri şi resemnaţi în căpestre. Hamurile le ţin eu., nu ca să-i mîn, ci ca să nu cadă pe jos
472
Ghică îşi dă cu un bobirnac— ca un sîmbure de cireaşă zbucnit dintre degete — pălăria pe ceafă, îşi ştergi cu mîneca cămăşii fruntea de pergament, trage un fum adînc din ţigară (şi pe care eu i-1 sorb din ochi) şi porneşte încet, în pas cu caii.
— Dar dumneavoastră, dom'le Alisande, ce credeţi despre evenimentele astea care să aude cu războiul ?
Tata îşi ia vocea lui potrivită de preşedinte al „Ligii Culturale" şi de conservator „încarnat" şi-i răspunde, fără umbră de şovăială :
— Eu cred că vom intra foarte curînd în război... Şi trebuie să intrăm. Dealtminteri, sînt convins că la Consiliul de coroană care se ţine chiar în acest moment...
1 Nu mai aud, nici nu mai ascult ce spune... Fără să vrea, Ghică mi-a suflat un fum amplu drept pe dedesubtul nasului, şi cu nările adîncite în ele înşile şi.cu gura: deschisă — prudent, dar totuşi a extaz — am izbutit să „absorb" ultimul pic răsfirat din trecerea lui diafană, puturoasă şi albastră. Şi îl trag în piept, adînc, bărbă-teşte, „vechi în meserie", surîzînd superior pe sub mustăţile pe care nu le am, la adresa tatii. La adresa mamei nu, fiindcă eâ moţăie liric sub voaluri, ostenită de aerul tare, de hurducăturile trăsurii şi de sculatul la 5 dimineaţa, pentru „lucrările de finisaj" ale. preparărilor plecării în excursie, fiindcă sînt cele mai multe şi, deşi cele mai mici, sînt întotdeauna cele mai importante. Şi, pe urmă, sînt convins că mama n-are nimic contra, fiindcă eu ştiu că şi ea ştie că fumez şi nu-mi zice nimic. (Adică o singură dată mi-a făcut o „uşoară aluzie", clar pe ton mai mult de ironie decît de observaţie.. Acum o lună, cînd am avut amigdalită şi cînd — badijonîndu-mă în gît cu tinctură de. iod — mi-a spus aşa : „Nu ştiu ce are tintura asta de, iod, dar mi se pare că miroase sticla a tutun. Ţie, nu?" „Mie,, nu î" i-ăm răspuns şi-am căscat .gura la badi-jonaj, mai mare şi mai binevoitor ca. niciodată.)
Fumul de la ţigara lui Ghică s-a dus, vorba, aia, ca fumul. Şi odată cu el s-a dus şi marea clipă de fericire clandestină, cu modestele ei rămăşiţe pămînteşti, eliminate evlavios, ca o rugăciune intimă, rostită discret, pe nări...
473
— Şi eu crez, dom'le Alisande, că se face răzbel Şi iute dă tot... Că dacă n-ar fi aşa, atunci ca ce chestie dă situaţie ar veni atîta armată şi s-ar condensa pă frontelă... Ehe ! Eu, unul, ştiu ce e aia răzbel... Că doar l-am făcut în '77, fir-ar mă-sa lui a dracului, să fie î... E rău al ciorilor, dom'le Alisande !
— Mi se pare că ai fost şi rănit, interveni candidă mama.
— Da, la Griviţa, coniţă, răspunde Ghică repede şi schimbă vorba.
— E rău, Ghică, e-adevărat. Dar e un rău necesar. In situaţia politică în care se găseşte Europa astăzi, noi românii, cinstiţi şi conştienţi, nu mai putem, nu avem dreptul să stăm în neutralitate, cu mîinile încrucişate nici pe redingote, nici pe tunici, nici pe sumane. Noi avem un ideal naţional „milenar" de realizat şi o misiune istorică de îndeplinit azi. Altminteri, mîine, la masa verde a păcii, nu numai că nu vom avea cuvînt, dar vom fi consideraţi şi trataţi aşa cum vom merita să fim, ca nişte laşi, dacă nu ca nişte trădători ai sufletului şi neamului românesc. Un popor conştient îşi realizează idealurile naţionale cu jertfe, chiar sîngeroase şi dureroase cum vor fi cele ale războiului, căci aşa vor fi, nu cu cutrăriile politice ale celor care au puterea în mînă azi, şi nici cu afacerile scandaloase ale samsarilor şi bancherilor neutralităţii, patronaţi de guvern şi cumpăraţi — cu conştiinţe cu tot — de banii diplomaţilor, spionilor şi agenţilor nemţi.
Şi îşi încheie peroraţia cu un<a din acele fraze clare, lapidar cuprinzătoare, care îi stabiliseră demult reputaţia de „orator naţionalist" :
— Inima românească, Ghică dragă, trebuie să bată în pieptul neamului, nu în buzunarele lui. Asta este.
Ghică, care, între timp, rămăsese cu gura căscată şi ştirbă, atît a admiraţie cît şi a totală „de aceeaşi părere", scuipă mucul ţigării, răcit pe buza de jos, şi zise convins, spîn şi patriot. (Am uitat că Ghică Busuioc era şi spîn, motiv pentru care i se spunea, în sat, „bărbosul".)
— Aşa e, dom'le Alisande!... Foarte bine aţi vorbit, tot ce-aţi spus. Aşa că să fie s-o luăm din loc şi „şo pă ei", ce mai încoa şi-ncoace !
474
Costică şi Leana se opriră singuri în faţa cîrciumii lui Solomon, situată pe platoul de iarbă grasă şi verde, umbrit de scoruşi moşnegi şi încărcaţi de mărgele roşii din partea dinspre Vîrful Mateiaşului şi de brazi tineri, în partea dinspre Valea Dîmboviţei, care se vedea în străfundul perspectivei, învăluit în ceaţa tulbure şi călduţă a soarelui de munte, abia ridicat „de-o suliţă" peste vîrful statuar, sumbru şi teşit într-o parte, al Căpitanului, curgîncl încîlcit printre malurile de prund, ca un fir de beteală subţire şi creaţă.
De-aici, de la circiuma lui Solomon, începe coborîşul spre Dragoslavele şi pînă la Rucăr...
CîINII MEI
(Schiţe vesele)
PREFAŢĂ
Adineauri i-am dus mîncarea lui Haiduc, mîncare pe care o aduc zilnic de la restaurantul unde mănînc şi unde am „oamenii mei", oare îmi strîng toate delicatesele „haiduceşti" de pe lume; oase de la diferite mîncări calde şi reci; zgîrciuri de la rasoluri, grase şi lucioase ca melcii proaspeţi scoşi din cochilii, pîine amestecată cu toate sosurile picante şi sleite pe farfurii cu monograma H. T. R., adică „Hanul turistic Rucăr", şi resturi de fripturi asortate cu cele de grătar rece şi gust de mangal mocnit.
Adică tot ceea ce Haiduc nu mănîncă — în afară de luna în care, în fiecare an, vin eu lai Rucăr — în asemenea cantităţi gustoase şi industriale, meniul lui obişnuit — aşa cum se cuvine cîinilor ciobăneşti — fiind alcătuit pe bază de mămăligă rece şi friptură caldă.
Haiduc e frumos. Foarte frumos. Mare cît un măgar adolescent şi lăţos ca un berbec cu lîna dată la darac şi prevăzut, în frunte, c-o pată neagră, care seamănă cu America de Sud, şi spre coadă cu o altă pată asemănătoare la culoare, care seamănă cu Barbu Delavrancea, fie-i cenuşa binecuvîntată.
După ce mi-am terminat funcţia de ospătar, am intrat în „salonul" în care scriu şi dau pasenţe în fiecare zi, o cameră cam de şapte metri pe opt, cu pereţii acoperiţi complet, fireşte, cu excepţia uşii şi a celor două ferestre, de un covor românesc, lat de trei metri şi jumătate, împodobit spre plafon cu peste o sută de şervete şi ştergare,
476
fiecare cu suta lui de ani proprie şi colbăită între fluturi de „aor" vetust şi minuni de arnici brodate, de degete boante, evlavioase şi cuminţi.
Afară ploua, aşa cum plouă la munte, în mijlocul lui august, ca toamna, la început. Era frig şi ,apa urgentă a rîuşorului care trece pe sub ferestrele mele — imitînd parcă susurul ploii — îşi grăbea murmurul orizontal spre braţele Dîmboviţei, în care se varsă, la cîteva sute de metri mai departe, spre Dragoslavele.
Din cînd în cînd, nepotrivit cu monotonia ploii, cîte un fulger îşi scapără amnarul dinspre Păpuşa, urmat de tunete înfundate, ca nişte bolovani uriaşi înfăşuraţi în pîslă şi rostogoliţi pe rîpele nevăzute ale cerului.
De pe terasa acoperită a „Hanului turistic" de peste drum — „Motel", cum i se mai spune —se auzeau cîntece de dragoste, de „of" şi de lume, de la o masă cu întîrziaţi localnici la un pahar de „tărie". (Nicăieri ca aici n-am văzut gusturi mai diverse, în ceea ce priveşte băutura. Fiecare consumator bea altceva — de la „Fernet" la prăş-tină — oricare din ei fiind convins că „băutura lui preferată" e superioară celorlalte. De îmbătat, însă, se îmbată toţi la fel, pînă la urmă, cîncl sosesc şi dispreţuitele baterii cu „vinul casei", pentru spălarea gîturilor de. o-travă.)
Un „acordeonist" ■— unul, Sile, cu ochi de majolică şi piele de „de culoarea corbului" — îi acompania la „is-trument", cu mîini jucăuşe ca nişte peri de veveriţă tuciurii, care se aleargă pe clapele de fildeş ştirb, excitate de foalele burduşite, care se închid şi se deschid, la propria lor comandă.
în fiecare seară, înainte de a trece la masa de scris, am obiceiul să aprind focul în soba de zid cu olane şi fronton, ca o faţadă de teatru în miniatură. Fiindcă eu nu fac focul pentru că e frig afară. îl fac numai ca să-1 aud cum duduie. Şi cînd începe să duduie, mă aşez într-un fotoliu alături şi fumez o ţigară, în fumul căreia încetez de a mai trăi, pentru ca să retrăiesc.
Aşadar, am aprins focul, cu ziare stropite cu spirt denaturat şi cu cîteva lemne subţiri şi uscate, deasupra. Şi — în cîteva minute — focul a început să duduie, de parcă
477
era ascunsă în sobă tanti Matilda Filipeasca, cînd îl lua la rapangheli, bîlbîită cum era, pe nenea Victor, barba-tu-său, fiindcă i se „scurgeau ochii după toate putorile", cînd se ducea în oraş, la berărie, la Buţănescu.
Iată însă că, în seara asta, fumînd la gura sobei, n-am mai evadat din viaţă şi m-am gîndit contemporan la micile întîmplări ale zilei, încheiată cu masa servită lui Haiduc.
Şi gîndul meu s-a oprit o clipă la el (am uitat să spun că numitul Haiduc e cîinele de curte şi de pază al gazdelor mele), apoi gîndul mi s-a dus la cîinii mei, Tîriicâ (astfel numit, pentru că l-am luat acum doi ani direct de la tîrlă) şi Kama (de la Kamadeva, lupoaică de provenienţă, zice-se, indiană) rămaşi orfani de mine la Bucureşti şi, pe urmă, nu ştiu de ce, poate prin asociaţie de idei, sau, poate, prin asociaţie de cîini, m-am gîndit la toţi cîinii pe care i-am avut în viaţa mea, subscrisul fiind o recunoscută „căzătură" la cîini.
Şi-atunci, ce mi-am zis, odată cu ţigara stinsă şi aruncată în sobă : în fond, de ce n-aş seri o carte închinată lor ? Mai ales că, aproape toţi, n-au fost nişte cîini obişnuiţi. Fiecare a avut o existenţă deosebită, plină de întîmplări, de aventuri chiar, de cele mai multe ori vesele şi cîteodată tragice...
Şi-apoi însăşi viaţa mea, de la cinci ani, cînd am fost posesorul primului cîine personal şi pînă azi, spre sfîr-şitul ei, cînd mai am pe ultimii doi, a fost, ca să zic aşa, un fel de viaţă romanţată trăită printre ei, fiecare căţel sau dulău constituind un episod corcit sau de rasă al acesteia.
Şi astfel s-a născut ceea ce urmează :
URSEI
Primul meu căţel a fost un urs. Aveam cinci ani şi de cîteva zile eram bolnav de „gîlci". Stam în vîrful patului, cu gîtul înfăşurat într-un „prişniţ" lat cît un chimir de
478
baci şi răsfoiam o carte cu poze, ca un fel de mică grădină zoologică, în care puteam să prind fluturii cu mîna, să mîngîi elefanţii pe trompă, sau să călăresc, cu degetele încălecate Ga nişte picioare, un cal roib, mare cît toată pagina albumului.
într-o dimineaţă, a intrat mama în odaie.
Avea în braţe, înfăşurat într-un prosop (ca să n-o cinstească, cumva, pe bluză) un căţel de ciocolată zbîrlită, gras ca un bursuc şi cu doi ochişori ca de sticlă nedumerită.
— Ia uite ce-are mama în braţe ?
— Un căţel ! am zis eu bucuros şi competent.
— Da, un căţel, dacă zici tu.
— Dă-mi-1 ! E-al meu î
— Dacă o să fii cuminte şi o să laşi pe nenea doctoru' să te şteargă un pic în gît, cu lămîie.
— Nu vreau să mă „bodogăneze" în gît. (Adică (badi-joneze, cum zicea nenea doctorul, ca să nu pricep eu şi să mă „ducă" cu o lingură de argint, pînă îmi căsca gura, ca pe a mamei, la dentist.)
— Atunci nu-ţi dau pe Ursei ! Deocamdată îl duc la bucătărie, să-1 spălăm frumos, să-1 pieptănăm şi să-1 facem gigea, ca să te joci cu el, dacă stai frumos să te hadi-joneze numai un piiiic mic de tot.
— Şi dacă nu vreau să stau şi închid gura ?
— Atunci îl dau pe Ursei lui Mihăiţă. (Mihăiţă era fratele meu, cu trei ani mai mare, motiv pentru care eram gelos pe el şi nu puteam să-1 sufăr, pentru că scotea limba la mine, după care îmi zicea „cacaştir" şi fugea, ca, nu cumva să-i dau cu ceva în cap, de necaz.)
— Ursei îl cheamă pe căţel ?
— Da, că el e un pui mic de căţel de la munte şi seamănă a ursuleţ.
— Muşcă ?
— Acuma nu. Dar cînd or să-i crească şi lui dinţi-şorii cum ţi-au crescut ţie, o să muşte. Fiindcă el e căţel sălbatic şi o să aibă colţi.
— Şi-o să-1 duci la dentist să-i „pombleze" colţii, cum ţi i-a plombat pe-ai tăi.
479
— Nu ! Atunci o să vie. un om de la ţară să-1 ia şi să-1 ducă înapoi la munte, în pădure, lîngă mămica lui.
— Nu vreau să se ducă înapoi în pădure, c-o să-1 mă-nînce lupul, ca pe bunicuţa Iu' Scufiţa Roşie.
— N-o să-1 mănince, că el o să fie mai puternic.
— Şi cînd vine .nenea doctorul ?
— Acuma, înainte de prînz.
— Atuncea dă-mi pe Ursei, ca să stau cu el în br^ţe, cînd mi-o băga lingura în gît.
— Mai întîi să-1 dichisesc şi pe urmă ţi—1 aduc.
Cînd mi-au trecut gîlcile, eram deja prieten la toartă cu Ursei, deşi aflasem între timp că e pui de urs, nu căţel. Bineînţeles, aflasem de la frate-meu.
— Prost eşti, mă ! A rîs mama de tine şi te-a păcălit ca să te badijoneze doctorul în gît... Eu, de cum 1-a adus Ghică pădurarul — ăla de 1-a scăpat tata la proces, cînd a furat lemne din pădure — am cunoscut imediat că e urs, nu cîine...
— Daaaa, ai cunoscut... pe dracul.
— Sigur că da. Mai întîi că n-are coadă. Şi, pe urmă, că, în loc să latre, mormăie. Şi mirosea şi-a pisică moartă aruncată pe prundul gîrlei. Şi să ştii că dacă mai zici pe „dracul", te spui mamei, că n-avem voie să-1 zicem...
— E ! Şi clacă e urs, ce ? O să-1 iubesc şi mai mult, că e al meu şi numai eu am ursuleţ în loc de căţel, să mă joc.
în clipa aceea, a apărut, ţuguiată printre buze, limba lui frate-meu. După care a urmat nelipsitul, cumplitul şi sfîşietorul „cacaştir" !
★
Şi vremea a trecut ca gîlcile şi-a venit vara adevărată. (Pe Ursei mi-1 adusese anul trecut, spre. sfîrşitul lui august.)
Vara aceea cîmpulungeană, cînd oraşul întreg se transforma într-.o grădină înflorită, sub jocuri de umfcrâ şj. soare, stropită de ploi ca nişte bice repezite cu plesne de
480
argint călduţ în vîrfuri şi .acoperită, noaptea, cu marame subţiri de lună.
Vara cu bîlciul de Sfîntul Ilie şi cu „plezirişti" veniţi după un pic de răcoare sănătoasă, din toate părţile ţării, cu slujnici şi copii, cu doamne tinere, albe şi subţiri, sub umbreluţele de dantelă, sau cu neveste obeze şi năduşite sub evantaie, crăpînd de căldură în corsetele strînse inutil şi pînă la refuz...
Venise vara, una din acele veri pe care, mai tîrziu, „devenind" poet, am „cîntat-o" în versuri.
Şi-odată cu vara, joaca noastră — a mea şi a lui Ursei — s-a mutat în grădină. Tumbele de pe covoare s-au mutat pe iarbă verde. Jocul nostru zilnic „De-a hoţii şi varcliştii" — Ursei era hoţul, că şi în realitate domnia sa avea obiceiul să fure, ori de cîte ori avea ocazia, ghemele de lînă ale mamei, pesmeciori şi migdale din bufetul din sufragerie, cîrpele de praf uitate o clipă de servitoare pe mobile şi pe care le morfolea în gingii, cum morfoleau americanii batoane de chawing-goom, pînă le făcea gîţe, creioane, cutii de chibrituri şi alte articole de l(arg sau de redus consum, de pe vremea cînd ne jucam în casă — s-a mutat în grădină. Eu eram vardistul, deşi ştiam sigur locurile uncie se ascundea hoţul (sub fotoliile de pluş cu franjuri, prin reţeaua cărora i se vedeau doar ochişorii ca două măsline căzute pe jos), mă prefăceam că-1 caut prin cu totul alte ascunzişuri, el rotindu-şi măslinele „Volo", cîncl la dreapta^ cînd la stînga, ca să mă urmărească şi cîncl, în sfîrşit, îl descopeream şi îl tîram de labe afară din vizuină, Ursei îmi apuca mîna şi mi-o rodea între gingiile ştirbe. Şi niciodată n-am ştiut dacă mi-o rodea de necaz sau de recunoştinţă că l-am găsit.
Aci, în fundul grădinii, Ursei a făcut cunoştinţă, din-tr-o dată, cu o lume cu totul nouă. în afară de orătăniile din curtea de păsări, pe care le mai văzuse pe fereastră, sau din braţele mele cînd stăteam pe foişor (Ursei n-avea voie să iasă în curte, iar „necesităţile" şi le făcea în magazia de lemne, adiacentă casei, într-o fostă lădiţă de portocale, de unde i se strîngea, într-un sac, tot ce făcea solid — mama pretinzînd că din asemenea material se prepară pentru băut nu ştiu ce leac miraculos şi suveran
,C-da 5670 coala 31
481
pentru nu ştiu care boală nevindecabilă cu reţete medicale), aci, zic, în fundul curţii, în grădina cu pomi fructiferi, Ursei a descoperit — parcă atras de o chemare ol-factică nevăzută — trei vietăţi ciudate şi care nu semănau nici pe departe cu vreuna din cele pe care le cunoscuse pînă atunci.
Una era un vultur, uriaş şi trist, cu aripile îndoliate şi lăsate în berna, după piscurile lui solitare şi după cerul vast şi albastru al cărui stăpîn fusese. Legat de coteţul lui „sistematic" cu un lanţ gros care se termina la capătul celălalt cu o cătuşă strînsă pe un picior. Pe Ţuri (de la vul-turi), căci aşa îl chema, ni-1 adusese un cioban (şi el scăpat de ocnă de tata la Curtea cu juraţi, după ce îşi omorîse ibovnica din Fundata, surprinsă, pe neaşteptate, în braţele unui jandarm „în termen" — el tînăr şi chipeş în uniformă, ea trupeşă şi fără „suflet la aşternut", în casă). Il adusese ca să se joace băiatul (respectiv, frate-meu), fiindcă îl întrebase, după ce scăpase de osîndă, ce să-i aducă de la munte. Şi Mihăiţă răspunsese convins: „un vultur şi-un miel".
Şi, bineînţeles,, ciobanul îi făcuse gustul, mielul devenind stufat, şi vulturul captiv.
Ţuri era şchiop, ca nevasta lui domnu' Istrătescu de la „Măsuri şi greutăţi", căci fusese rănit la picior în timpul luptei cînd a fost capturat; era trist, de parcă ar fi mîn-cat numai colivă şi era blînd, venind, şontîc-şontîc, cînd ai casei îl chemau să-1 mîngîie sau să-i dea mîncare.
Celelalte două vietăţi — legate şi ele de coteţe, dar, în loc de cătuşe la picior, cu zgărzi de curea groasă la gît — erau doi cîini mari, lăţoşi şi resemnaţi. Numai noaptea li se dedea drumul din lanţ, pentru paza casei şi pentru motivul, binemeritat, că noaptea coteţele de păsări erau închise şi dumnealor nu le-ar fi putut smotoci pensionarele ■— uneori pînă la deces — ori de cîte ori scăpau, aşa cum obişnuiau, uneori, în timpul zilei.
Lăbuş (frate-meu îi spunea tot Abuş, ca pe vremea' cînd nu-i putea spune altfel) era un cîine de diverse rase, imposibil de identificat în amănunt. Il găsise, cu trei ani în urmă, Profira bucătăreasa, plouat, răpănos, plin de păr lipsă, scîncind într-un colţ de casă, desperat şi încolăcit
482
în propria lui catastrofă. Iubitoare de animale, ca şi noi, îl adusese acasă, îl hrănise cu lăptic cald şi—1 unsese, cu răbdare şi cu fel de fel de alifii, pînă făcuse din el un căţelandru frumos — caraghios la fason şi foc de deştept, cum era „Cinci urechi44 (că cinci avea; două normale şi trei mai mici, crescute pe lobul urechii stingi), bietul Bu-gulescu, colegul meu de şcoală de mai tîrziu, mort de oftică şi de beţie, la douăzeci de ani. Şi ultima lui glumă a fost că a murit „de subit44, la Cercul de recrutare, ieşind de la vizita medicală, unde fusese clasificat ca „bun pentru artilerie44.
Gabilan, celălalt cîine, era un fel de Saint-BernarcU corcit cu nu se ştie ce alt „Sfînt44 canin şi autohton (dacă vreai ca mama „să nu te mai vadă în ochi44, era destul să-i spui că Gabilan era corcitură), ll primise, de ziua ei, pe cînd era „domnişoară44 la pensionul „Borck44 din Bucureşti, şi cînd se măritase îl luase cu ea de zestre, deşi nu era prevăzut în foaia dotată, alături de „trusăul44 făcut la Viena. Acum, Gabilan era bătrîn, miop şi plictisit. Şi haimana, pe deasupra, fiindcă — de îndată ce scăpa din lanţ şi găsea poarta deschisă — o zbughea drept la cofetăriile din centru, înşirate una lîngă alta, ca să cerşească prăjituri şi fursecuri pe la mese, toată lumea făcînd „tra-ţie44, fiindcă îl cunoştea şi se lăsa mîngîiat de oricine. Dar plăcerea lui cea mai mare era, vara, îngheţata. O porţie întreagă, răsturnată clin paharul cu picior, pe trotuar, dispărea dintr-o singură aruncătură de limbă, fiind în stare să consume conţinutul tuturor şerbetierelor din laboratoarele de resort.
în primele clipe cînd a dat ochii cu asemenea arătări, ca din basmele pentru puii de urs, junele meu prieten a înlemnit. A rămas un pic pironit locului, apoi a şters-o la fugă, parcă cu nădragii tîrîş şi s-a isfacuns sub ciucurii fotoliului clin salon, de uncie — cu toate invitaţiile şi rugăminţile — nu l-am putut convinge să iasă.
Atunci a apărut mama cu o sticluţă în mînă, astupată cu cauciuc roşu ca un biberon. S-a aplecat şi i-a plimbat-o, o dată numai, de-a lungul ciucurilor. Dintr-un singur salt, Ursei a fost afară, numai ochi excitaţi şi lipsă de
483
coadă agitată, nu ştiu exact dacă de plăcere sau de slugărnicie...
Mama i-a dat sticluţa „în mînă", iar el, apueînd-o cu ambele picioare din faţă, a început să bea, jucînd pe loc, comic şi încîntător.
Conţinutul acelei sticluţe pe care o cunoştea bine era marea, totala lui pasiune : miere topită în apă călduţă.
★
Grădina şi toată curtea cu subîmpărţirile ei — cu excepţia celor trei coteţe pe care le evita, fricos şi stracegic — nu mai avea nici un fel de secret pentru Ursei. Cunoştea toate tufele de dalii, toate boschetele de trandafiri, de ghimpii cărora nici nu se sinchisea, evita să calce peste straturile de flori, preferind aleile, bea apă de la cişmea din troaca de piatră veşnic plină, cotrobăia prin gîrliciul pivniţei, cînd găsea chepengul deschis şi, mai ales, se ridica în două labe: pe grilajul porţii, ca să urmărească trecătorii şi s-o ia lâ goană — urgent şi ciulit — cînd trecea cîte o trăsură. Cît priveşte lădiţa lui de portocale, ca să zic aşa, din magazia de lemne, nu-1 mai interesa demult, preferind, în locul ei, Sînul naturii.
Totuşi, „par aquitde consecience", în fiecajre zi, la ora ştiută, îşi lua poziţia obişnuită şi se prefăcea că se „deserveşte" reglementar, spre hazul tuturor şi bucuria recunoscătoare a pacienţilor mamei.
Ah ! cît ar fi vrut Ursei să intre numai puţiiiintel de tot în curtea păsărilor şi să se joace numai un piiiicuşor cu ele ! Dar poarta era întotdeauna zăvorită cu grijă, Ursei mulţumindu-se să privească numai printre uluci, aşa cum privesc viţeii la barieră, cînd trece acceleratul.
Dar, tocmai spre sfîrşitul verii:
Sosi şi ziua de atac, Cea zi de sînge udă.
Nu ştiu cine — în orice caz, nu cineva de-ai casei — a lăsat portiţa de la curtea păsărilor deschisă şi nimeni n-a ştiut cînd şi de unde s-a repezit Ursei să-şi jumulească visul cu ochii. într-o clipă, văzduhul s-a umplut de cotcodăceli, de cloncănit de curcani şi de blesteme de
484
două, jupîneasa a început să strîngă masa, cîntînd, cu vocea ei de orb italian care se acompaniază la armonică :
— Aseară-n grădină Mi-a spus o vecină, Căci cu altul Tu te-ai sărutat.
Of ! Pentru tine, Fifi, am să mor, Pentru tine eu nu mai mă-nsor, Că ca tinh-n lumea mare Nu găsesc asemănare. Jur chiar pe onoarea mea !
Iar Profira — care avea obicei să ia achiu în fiecare seară — înjura crătiţele de pe maşină, ba de smalţul mă-sii, ba de capacul lui tat-so, ba de născătoarea lui ele cuptor, cu cine 1-a făcut cu tot, „arde-l-ar focu, cum m-a ars pe mine, de-am făcut băşică la deşte".
Profitîncl că toată lumea era ocupată, m-am strecurat tiptil pînă la magazia de lemne. Era întuneric beznă. Numai ochi lui Ursei — spăsit şi culqat pe lăbuţe pe sacul care i se aşternuse — sticleau ca doi tăciuni, cu faţete verzi, cafenii şi galbene de stras. M-am ciucit lîngă el şi-am început să-1 mîngîi şi să-1 consolez, atît cît vocabularul de care dispuneam, în 1907, îmi permitea.
Ursei, tremurînd încă din cauza evenimentelor recente, a început să mă lingă ca un căţel adevărat şi, la un moment dat, mi-a luat mîna în gură, ca pe-o chiflă. Mi-am tras-o repede înapoi, de-abia stăpînîndu-mă să nu dau un chiot de bucurie.
Lui Ursei începuseră să-i iasă colţii.
— Ce facem, Eleno, cu ursul băiatului ? Am auzit că î-au ieşit colţii.
— Era şi normal...
— Normal-nenormal, vorba e ce facem cu jivina ? Că n-o să mai ţinem fiare sălbatice în casă ! Eu zic să trimit vorbă lui Costeci pădurarul să vie să-1 ia îndărăt şi să-i dea drumul în pădure, sau să facă ce pofteşte cu el.
486
— Nu, Cos teci o să-1 trimită la ursari şi o să-1 chinuiască pe tablă încinsă, ca să-1 înveţe să joace. Şi-apoi, copilul o să sufere îngrozitor...
— Las' că-i trece. La vîrsta lui, se uită uşor... Şi-apoi de, draga mea... Cînd 1-a adus, ţi-am spus să nu-1 luăm... Dracul a mai văzut să-i faci căţel din urs ?
— Era bolnav, mititelul, şi-am vrut să-i fac o bucurie. De cînd dorea el să aibă un căţeluş.
— Bine că nu i-ai dat un pui de elefant sau de girafă. Tot erau ăia cu circul, de bîlciul Sf. Ilie, astă-vară, în oraş, cînd ne-a adus Costeci ursul. A, ia stai ! Mi-a venit o idee !... O să vorbesc cu un dresor de-ăştia de animale, de la circ şi să i-1 dăruiesc lui. Să-1 dreseze, să-1 facă artist, ca să aibe „omul" o „meserie".
— Şi ăştia chinuie animalele, pînă le dresează.
— Da' de unde!... Tu n-ai văzut că tot timpul le dă zahăr şi miere, cum îi dai şi tu ? Precis, aşa o să fac. Şi tu, vezi prin coconeturile alea ale tale, dacă nu poţi să-i faci rost copilului de-un căţel, vreo şarlă de-alea cu clopoţel la gît şi cu fundă la zgardă... Să vezi cum se consolează imediat.
— Alexandre ! Să-1 mai ţinem măcar pînă pleacă circul cu bîlciul, să se mai joace copilul cu el, că. deocamdată, nu e primejdios. Nu poate să muşte.
— In cazul ăsta, nu-1 mai ţine în magazie, ca pe-un borfaş la temniţă. A făcut-o, a făcut-o, gata !... „Instinctul" lui firesc era să jumulească orătăniile, nu să facă clătite cu dulceaţă în bucătărie... Vorba latinului : Si natu-ram ducem segnemur, nunguam aberabimus. (Tata era şi profesor de latină, pe lîngă advocat.)
■— Tradu-mi, te rog...
— Adică : „Dacă ne lăsăm conduşi de legile naturii, nu ne vom rătăci — nu vom greşi niciodată". Ţi-am tradus liber, ca să înţelegi mai uşor.
— Mersi ! Adică, aşa cum îţi traduc eu ţie din franţuzeşte, nu ?
Discuţia asta am auzit-o, fără să vreau, a doua seară după arestarea lui Ursei.
Tata şi mama erau în biroul lui. El cu actele, ea cu lucrul.
487
Pentru ei, eu ar fi trebuit să dorm de mult... Dar nu puteam închide ochii, gîndul meu fiind numai la magazia de lemne şi la peticul de sac pe care dîrdîia tot timpul prietenul meu întemniţat.
Şi-atunci mi-a venit o idee grozavă şi calmantă. Cre-zîndu-mi părinţii culcaţi, m-am dat jos din pat şi cu picioarele goale m-am dus să fur o coală de hîrtie ministerială din biroul tatei, ca să-i scriu o scrisoare lui Ursei, deşi nu ştiam să fac decît pe A şi pe I mare. Auzind vorbă în birou şi, mai ales, despre ce era vorba, mi-api lipit urechea de uşă şi-am ascultat. Prima uşă din viaţa mea la care am ascultat, din seria nenumăratelor uşi cu urechi de mai tîrziu.
A doua zi, Ursei a fost pus în libertate pe cauţiune, aceasta fiind depusă în fosta ladă de portocale, spre bucuria terapeutică a mamei şi salvarea atîtor vieţi, altfel compromise iremedibil.
Ursei nu mai avea dreptul să iasă în curte, decît legat de un pom, la umbră... De aceea, treptat, îşi reluase o mutriţă mai liniştită, începînd chiar să se joace, atît cît îi îngăduia frînghia cu care era legat.
Prefera net să fie în casă, unde îşi avea — „din copilărie" — colţişoarele lui, draperiile de la ferestre legate cu ciucuri mari cît perele pergamute, franjurile lui de la fotolii şi odaia mea, unde avea obicei să se joace cu „cuburile" care ajunseseră fără o poză pe ele şi cu muchiile roase de parcă erau pilite cu raşpelul.
★
Intr-o zi, mama avea o „şedinţă" de maus, în salon.. Ursei, fiindcă ploua — şi cînd ploua îi plăcea să se cuibărească în fotoliul său şi să moţăie, cu lăbuţele strînse sub el, de părea o pernă cafenie şi miţoasă de coton-perle — îşi ocupase locui.
Tanti Lilica Moroianu, nevasta iui Cioară-Moartă (şi multă vreme n-am înţeles de ce pe ea o chema Moroianu şi pe nenea Costică, bărbatu-său, Cioară-Moartă) era grasă cît şapte dropii puse una peste alta. Două sub bluză şi cinci sub fustă. (Tata zicea că are un hîrdău de curi.) Era. foarte mioapă şi purta ochelari de doctor, cu lănţic de*
488
aur. Din această cauză, neobservînd că fotoliul lui Ursei este ocupat de proprietar, s-a aşezat, ca un balot de saltele, deasupra lui.
A urmat un mormăit disperat şi prelung. însoţit de un ţipăt înţăglat, ca de precupeaţă căreia un copil i-a „şparlit" un măr din grămadă. Tanti Lilica a ţîşnit de parcă ar fi avut un arc acolo unde zicea tata la plural, iar Ursei, scăpat de sub piatra de moară căzută din senin asupra lui, a rupt-o la fugă, oprindu-se drept în mijlocul lădiţei de portocale din magazie, pentru a se reculege.
Sărăcuţul de el, tremura de spaimă ca aspicul în farfurie şi — în legitimă apărare fiind — o muşcase pe tanti Lilica de balenele de la corset.
Şi — deşi muşcată de urs — victima ţipa ca din gură de şarpe.
Domnul chel, cu cizme, cu mustăţile cănite şi cu pălărie tare, ca o jumătate de pepene în doliu, pusă pe vîrful capului, m-a salutat ceremonios, de parcă aş fi fost tata.
— Domnul Muşatescu este acasă ?
Figura domnului ăsta parcă îmi era cunoscută de undeva, în orice caz, din prima clipă cînd l-am văzut intrînd în curte, mi-a fost antipatic. De-aia l-am minţit şi eu.
— Nu ! Tata e la tribunal... A spus că nici să nu-l aşteptăm cu masa, că are procese multe.
Geamurile de la biroul tatei erau deschise. A apărut la fereastră, a surîs amical ca unei cunoştinţe domnului care îl saluta ca pe mine adineauri şi 1-a poftit în birou...
— Fiul meu mă şi credea plecat la tribunal, unde,, îiitr-adevăr, am multe procese azi. Dar un sfert de ceas. ne-ajunge să stăm de vorbă.
Cu două zile înainte, aflasem că mama trebuia să plece' ia Piteşti, la sora ei care se pregătea să nască. Aşa că, a doua zi după vizita domnului cu mustăţile cănite, nu m-a surprins deloc „surpriza" pe care mi-o făcea mama.
— Fiindcă ai fost cuminte şi n-ai mai turnat cerneală, pe caietele ele şcoală ale lui frate-tău, te iau cu mine la Piteşti. Să te „plimb" cu trenul, ca să te joci cu Valeria şi cu Radu, să vă duceţi la Trivale, să...
439
N-a mai putut să continuie şirul de plăceri care mă aşteptau la Piteşti, pentru că îi astupasem gura cu sărutări „din cele mai dulci pe lume", încheiate cu o declaraţie de dragoste solemnă şi precară.
— Te iubesc cel mai mult de pe lume, mămico ! De-un metru !
(Cînd ne calculam mărimea sentimentelor de iubire, aveam măsurătorile noastre personale, care începeau de la „atîtica" — echivalent cu lungimea unei unghii ■—, creşteau pînă la „atîta" — egal cu un deget întins —, apoi pînă la „cît pot eu" — cam 25—30 de centimetri —, ca să se termine cu „maximu' maximului", respectiv un metru linear, plus adagiul „cel mai mult de pe lume".)
Şi — în timp ce a doua zi mama şi cu mine ne călătoream spre tanti Sofia (tanti Sofia fiind totuna cu Pi-teştiul), eu în picioare la fereastra compartimentului şi mama cu nelipsitul ei lucru în poală, plus un roman de Paul Bourget alături — Ursei al meu, cu o zgardă de fier la gît, legată cu lanţ, părăsea curtea noastră şi a lui, pentru totdeauna, ducîndu-se cu domnul la circ şi împotri-vindu-se din toate puterile să urmeze pe domnul cu mustăţile cănite, care îl trăgea tîrîş pe trotuarul încins de soare şi plin de şotroane strîmbe, desenate cu crete de mîini grăbite să înceapă jocul picioarelor.
Ursei plecase pentru o nouă viaţă.
Tanti Sofia a născut un băiat, eu am primit în dar o cutie cu roşiori de plumb cu tunici de purpură strînse peste pantalonii albi cu găietane negre, tata ne-a aşteptat la gară cu trăsura şi — în drum spre casă — în timp ce stam pe scăunel cu cutia de soldaţi pe genunchi, tata i-a spus mamei, ca un lucru fără vreo importanţă deosebită, că Ursei e „cam" bolnav.
— Dar ce-are ? s-a interesat mama, prefăcîndu-se îngrijorată, mai mult decît trebuia.
—■ I-a dat tîmpita aia de Profira nişte corcoduşe necoapte şi-a făcut dezinterie, bietul „băiat".
— Ai chemat veterinarul ?
490
— Imediat... Şi-a spus că, fără să fie ceva grav, e nevoie să-1 ducem la spital.
— Şi l-ai dus ? am sărit eu, căzînclu-mi cutia cu soldaţi de pe genunchi.
— Sigur că l-am dus. Cu trăsura !
— Şi cînd se face bine ?
— Ştiu şi eu ? Dezinteriile astea, mai ales la urşi, durează. In orice caz, o lună cel puţin, n-are voie să se dea jos din pat.
— li ţine-n pat ca pe oameni ?
— Nu, tăticule ! I-a făcut un pătuc special pentru el.
— Şi-acuma Ursei nu mai e acasă ?
— Nu fii prost! Cum o să mai fie acasă, dacă e „internat" la spital ?...
Mi-am pus capul pe genunchii mamei şi-am început să hohotesc.
Şi, deşi nu vedeam nimic, eram sigur că şi mama plîn-ge deasupra mea.
★
Sînt dureri pe care nici „la rece", cînd ţi le reaminteşti după o viaţă întreagă, nu le poţi descrie cu intensitatea şi căldura cu care le-ai trăit.
în primele zile după plecarea lui Ursei, abia am putut să mănînc, cu toate rugăminţile mamei şi ameninţă-irile tatii. De peste tot, din curte, din grădină, din salon, din odaia mea şi clin magazia de lemne (deşi fosta ladă de portocale dispăruse strategic), apărea Ursei !... Cu mu-triţia lui deşteaptă şi cu ochii în permanentă cercetare, cu giumbuşlucurile şi tumbele lui, cu „hoţii şi vardiştii", din care „hoţul" dispăruse pentru totdeauna (simţisem clar că corcoduşele, spitalul, pătucul lui de-acolo, doctorul, toţi, toate nu erau decît minciuni, care să-mi ascundă mie adevărul — tragic şi simplu — că Ursei dispăruse, şi din curtea noastră, şi din viaţa mea.
Noaptea îl visam, şi cînd nu dormeam, îmi udam perna de lacrimi, astfel că mama a trebuit să mă culce în patul ei.
491
Odată, într-o noapte, am auzit-o pe mama spuriîn-du-i tatii :
— Alexandre ! A slăbit copilul îngrozitor.
— Să te saturi de pui de urşi!... Cheamă doctorul să-i dea un tonic, deşi nişte curele la „Lilica Moroianu" i-ar face mult mai bine.
(La noi în casă, şi chiar în oraş printre cunoştinţele noastre, cuvîntul la care vrea să-mi tragă tata cîteva curele nu-1 mai pronunţa nimeni. I se spunea „Lilica Moroianu". Vă închipuiţi ce rîs a fost, cînd o prietenă de-a mamei i-a spus la plecare : „Şi dacă o vezi pe Lilica Moroianu, spune-i multe, multe sărutări din partea mea!")
*
De-atunci, în toată copilăria mea şi pînă astăzi, la bătrîneţe, am iubit urşii. Toţi urşii de pe lume şi, mai ales, puii lor.
Urseii tofologi şi parcă încălţaţi cu şoşonii descheiaţi ai lui tat-so. Oriunde i-am văzut, în cuşti zăbrelite de menajerii, dresaţi pe scări şi pe biciclete, în arene de circuri, în libertate relativă în grădini zoologice, căţărîn-du-se pe pomi artificiali şi făcînd tumbe de bucurie la ora mesei, jucînd în două picioare în bîlciuri, în ritmul dairelelor, cu belciuge de nas şi lanţuri ruginite de gît puse de ursari, ca să nu scape cumva în asistenţă ; peste tot şi ori de cîte ori am văzut un pui de urs captiv, mi-am adus aminte de Ursei al meu, de primul meu „căţel", născut într-o vizuină de pădure, în miros de calcar şi de cetini, ca să se joace în prima lui copilărie „de-a hoţii şi vardiştii" şi să-şi facă necesităţile într-o fostă lădiţă de mandarine, cu şipcile încheiate tocmai sub soarele a-prins al Siciliei.
Şi-acum, încheind povestea lui Ursei, de pe vremea cînd lui începuseră să-i dea colţii şi mie să-mi zică frate-meu „cacaştir" (şi-acum parcă îmi e necaz, cînd îmi aduc aminte !), o să vă povestesc o întîmplare petrecută acum cîţiva ani, la Rucăr.
Aici, în fiecare duminică e zi ele tîrg. Încă înainte de a se crăpa de ziuă, tarabele de beton pustiu în timpul săptămînii, ale pieţei locale, se acopăr — aşternute pe
492
ştergare curate şi înflorite de arniciuri colorate — cu toate bunătăţile şi frumuseţile pe care rucărenii le fac cu mîinile lor dacice, de cînd s-au pomenit pe aceste minunate şi fără pereche meleaguri : brînză de coşuleţ învelită în scoarţă de brad cu miros de pădure şi de răşină, burdufi cu brînză de iarnă, mirosind a sarică şi a mămăliguţă prăjită, caşcavaluri afumate, rotunde, înalte şi mari cît un comanac de călugăriţă, ţuică de prune albe, rachiu de afine şi „oţet negru" (făcut numai din prune tomnatice), mînzaci, juniei şi purcei1.
CUISU
Cel de-al doilea căţel al meu, personal, nu mai era pui de urs, ci un căţel adevărat. Nimeni n-ar fi putut preciza cărei rase îi aparţinea, dar sînt convins că dacă ar fi avut voce omenească şi şi-ar fi strigat într-o zi „tatăl", s-ar fi adunat la poartă toţi cîinii din cartier.
L-am găsit într-o după-amiază de vară — cînd mă duceam cu alţi „navigatori" de vîrsta mea, colegi de clasa întîi primară, să călărim pe seînduri de brad, furate din stera de cherestea „pentru duşumele" a lui Săvuicu, un morar care îşi făcea case „propi" alăturea de moară — scheunînd pe prundul gîrlei, unde vreo riverană îl aruncase, de milă să nu-1 înece, să moară mai bine de foame.
Mi l-am însuşit imediat, am renunţat pe loc la concursul de duşumele din ziua aceea şi cu el' în/velit în frunze de brusture, ca să nu mă pice la un cot pe haină, i-am luat în braţe şi, triumfător, m-am întors acasă.
— Am un căţel!
Tata citea ziarele sosite la prînz cu trenul de douăsprezece. Mama număra nu ştiu ce cu vîrful igliţei, la interminabila ei dantelă.
— Uite-1, dacă nu mă credeţi.
1 Manuscris neterminat (n. e.).
493
Şi, din foile de brustur, am dezvelit căţelul, care îmi adormise în braţe, tresărind din cînd în cînd, ca omul care visează urît.
— Cine ţi-a dat, mă jagardeaua asta ? Parcă e chi-ţoran...
Mama, mai binevoitoare, 1-a privit o clipă, apoi a surîs.
— Da urît e, drăguţul de el!
într-adevăr, Fulga (aşa îmi botezasem căţelul în gînd,, după numele unui vestit tîlhar la drumul mare, al timpului) era foarte urît. Avea bot de chiţoran, cum bine zisese tata, ochii urduroşi şi saşii, ca Stănescu I. Proco-pie de la noi din clasă, coadă pleoştită ca de cal de lemn şi picioare Bidermayer, ca de baset. N-avea nimic frumos, în afară de ochii verzi şi catifelaţi, ca două caise de dulceaţă.
— Şi ce-ai de gînd să faci cu javra ? m-a jignit din nou tata.
— Să-1 iubesc.
— Mă rog ! N-ai decît să-1 iubeşti unde vrei î în curte,, în pod, în pivniţă, în magazie, unde pofteşti. Dar să nu te prind cu şarla prin casă (iară m-a jignit tata cu „şarla"), că-1 iau de coadă şi-1 arunc peste Turnul de la mînăstire.
— Deocamdată, du-te la Cleopatra (Crilopatca, cum îşi zicea ea) şi roag-o frumos să-1 spele bine de tot cu apă şi cu săpun. Şi spune-i c-o rog şi eu.
(în locul Profirei, care ne părăsise cu unul Caţă, care vindea pe la berării alune şi fisticuri sărate, aveam acum pe Crilopatca, bucătăreasă mult mai bătrînă şi mai beţivă decît înaintaşa ei).
★
Peste un ceas, Fulga era de nerecunoscut.
îmbăiat, pieptănat, hrănit cu o strachină cu lapte,, dormea — somnul fericiţilor — pe culcuşul făcut de Crilopatca sub maşina de gătit. Că şi ea iubea cîinii şi toate animalele de pe faţa pămîntului, ca şi noi, toţi ai case.
Rucăr, 10 august 1970
494
CUPRINS
Notă asupra ediţiei............. .   . 5
PAGINI DE JURNAL
1951.................9
1952 ...................185
1953 .................191
1954 ..................262
1955 ......... .287
1956 ......... . .291
1957 . ....... . -296.
ARTIFICII PENTRU POMUL MEU DE CRĂCIUN: ADDENDA
StraZile   dintre   două   vieţi 41a
Amintiri...... .   . .
„Suvenir din Cîmpulung"....... .450
Notă pentru „Suvenir din Cîmpulung" .... 463
De-o vîrsta cu veacul   . ...... .467
C îinii   m ei.............. .   . 476
495'^
Lector : VICTOR IOVA Tehnoredactor : ELENA CALUGĂRU
Bun de tipar : 31.X..19S4 Coli ed. 18,93 Coli tipar 31
Tiparul executat sub comanda nr. 5670 la întreprinderea Poligrafică Galaţi B-dul George Coşbuc nr. 223 A Republica Socialistă România