TUDOR MUŞATESCU
SCRIERI
TEATRU (1)
S*A     BIBLIOTECA. ^
i s e s
EDITURA    PENTRU LITERATURA
SOSESC DESEARĂ
COMEDIE ÎN TREI ACTE 1932
PERSOANELE
Olimpiu, un om de şaizeci de ani, cu ticuri şi cu redingotă. Vorbeşte larg, cu gesturi încete, de orator cinematografiat în ralanti.
Sacke, prieten vechi şi om de încredere. Secretar perpetuu, cu Leafă, al ligilor lui Olimpiu. Pasiunea lui unică este dulceaţa. Cu o singură condiţie însă: să nu fie de vişine.
Adelaida, verişoară de-al doilea, după nevastă, cu Olimpiu. Domnişoară de circa cincizeci de ani, fostă — pe vremuri — eleva, a pensionului Borck din Piteşti.
Aniţoara, nepoata lui Olimpiu, tot din partea nevestei.
O provincială cuminte, cu inima corectă ca un
as de cupă şi dulce ca o bucăţică de candel roz.
Fireşte, are numai douăzeci de ani. Putu, fiul lui Olimpiu. Student în drept, la... Sorbona... Mama Zinca, doica lui Puiu şi slugă-edec în casă. O
bâbuşcă sprintenă ca o veveriţă şi autohtonă ca
o mămăligă.
Un factor poştal (nu e nevoie să fie jucat de un actor. Se va împrumuta unul de Ia P.T.T.).
Piesa se desfăşoară, cu tustrele actele ei, într-un salon de casă veche, provincială, cu mobile de pluş roşu.
bibelouri şi tablouri demodate. în fund, intrarea principală, care dă pe un cerdac, ale cărui trepte coboară spre grădină. în dreapta intrării din fund — o fereastră. Lateral, stingă şi dreapta, e nevoie de patru uşi: una care dă în iatacul lui Olimpiu; alta — în odaia Anişoarei; cea de-a treia — în odaia lui Puiu, şi ultima e uşa care duce spre bucătărie. Directorul de scenă are libertatea să aranjeze după utilitate mobilierul şi să întrebuinţeze uşile. în evidenţă — în plan I dreapta — un ceas depere-te cu cuc. Dedesubt — un scăunaş de lemn, care serveşte lui Olimpiu ca să poată ajunge Ia ceas, dimineaţa, cînd îl întoarce. Acţiunea se petrece la Cîmpulung, în mai, cind — după cum se ştie — toate privighetorile cîntă şi toţi liliecii au înflorit.
actul r
SCENA 1
anisoara, olimpiu
(Tablou provincial. Sub lumina lămpii de plafon „cu gas", Anişoara lucrează, cuminte. Olimpiu se plimbă, cu Paşi mari, cu mîinile la spate, împreunate - strategic — sub pulpanele redingotei. E preocupat, aproape crunt. Trec citeva clipe în linişte. Nu se aude ăecit bătaia regulată a ceasornicului cu cuc şi muzica militară cîntind Valurile amorului la grădina publică. Cind publicul a încetat de a mai tuşi în sală, cucul din pendulă îşi face apariţia şi intonează de nouă ori: „Cucu". Olimpiu se opreşte în faţa ceasului, privindu-î fix şi confirmind cu capul fiecare anunţ al cucului. Cină cucul intra la loc, exclamă indignat:)
OLIMPIU: PoftimI Noua ceasuri trecutei (Anişoarei:) Dacă pînă la nouă şi un sfert nu vine, eu îi încui uşa. Să doarmă unde o şti. (Un timp.) La mine nu e hotel.
ANIŞOARA: Nu te mai supăra atîta, unchiule. Ai uitat că doctorul ţi-a spus ca n-ai voie să te superi seara?
OLIMPIU: Eu mă supăr cînd se prezintă ocaziunea, nu cînd vrea doctorul, chit că pentru asta trebuie să iau o linguriţă de iod mai mult. (Face cîţiva paşi.) Şi, mă rog dumitale, unde ar putea fi dusă? Nu cunoaşte pe nimeni în tot tîrgul nostru, şi în două zile, de cînd mi-a căzut pe cap, n-a avut timp, după judecata mea, să-şi facă cunoştinţe la care să stea pînă la ceasul ăsta!
9
ANl$OARA: Jucătorii de cărţi se împrietenesc ioarte repede, unchiule!
OLIMPIU: Ştiu eu. Ca şi cîinii. Numai ce umflă nările unul la altul, şi gata prieteşugul. (Un timp.) Ba nu, zău, asta mi-ar mai lipsi I Eu, fondatorul Ligii contra jocurilor de cărţi, să ţiu în casa mea o femeie care striveşte puricii de pe ele, pînă la nouă ceasuri noaptea! Hai-dade! (Un timp.) Nu i-aş îngădui niciodată treaba asta. (Alt timp.) Eu am o reputaţiune bine ştiută în tot cuprinsul oraşului şi judeţului nostru. (Mîndru, oricît:) Ba chiar pot să zic şi în judeţele limitrofe de primprejur.
ANIŞOARA: Adevărat. Dumneata ai o reputaţie de sfînt.
OLIMPIU: O am, şi o am pe drept cuvînt. (Statistic:) Nu beau, nu fumez, nu joc cărţi, nu citesc gazete, nu mă duc la teatru, nu mă duc la cinematograf, nu mă duc la cafenea, nu ţiu slujnică tînără în casă, nu mănînc carne, ţiu toate posturile şi merg, mă înţelegi dumneata, după calendarul cel vechi. Sînt preşedinte la toate ligile şi societăţile făcute de mine, sînt...
ANIŞOARA: Ştiu, unchiule. N-am eu lista? Numai că tanti n-a avut timp să afle toate astea în două zile, de cînd a venit.
OLTMPIU: Ba să mă ierţi dumneata. Am avut eu grijă s-o lămuresc despre toate, de cum a intrat în casa mea. I-am spus: „Dragă verişoară Adelaido! Te primesc la noi cu o condiţîune, şi anume: cît ăi sta, te rog să respecţi felul meu de trai, ideile şi principiurile mele de viaţa şi, mai presus de toate, reputaţiunea mea de om cu scaun la cap."
ANIŞOARA (amuzată): Şi tanti ce ţi-a răspuns cînd i-ai spus aşa?
OLIMPIU (solemn): Şi-a făcut semnul sfintei cruci. (Pauză, şi o clipă de reflecţie.) Şi te pomeneşti c-o pune-o Necuratul să mai vie şi nemîncată.
ANIŞOARA (se face că nu pricepe): Am avut eu grijă să-i opresc de mîncare.
OLIMPIU: Cine ţi-a dat voie să faci una ca asta? La mine nu e birt, ca să vie fiteşcare la masă cînd îi abate. Masa
se serveşte o singură dată şi la oră regulată, pentru toată lumea.
ANIŞOARA: Da, dar tanti nu avea de unde să ştie că...
OLIMPIU (i-o taie): Am avut eu grijă să i-o spui şi p-asta, nu te teme. „Dragă verişoară! Să ştii că noi ne punem la masă la douăsprezece punt — la prînz — şi la şapte punt, seara. Să ai grijă să vii la timp." (Cu satisfacţie:) Prin urmare, astă-seară verişoară Adelaida o să ţie oleacă de regim. Tot e dumneaei grasă ca o dropie. (Se opreşte în faţa pendulei, ca o ilustrare a celor spuse.) Mai sînt cinci minute, şi dacă nu vine, încui uşile şi o las pe din afară. (Se plimbă puţin.) Cînd a plecat de-acasă, nu ţi-a spus unde se duce?
ANIŞOARA: Mi-a spus că se duce să cumpere de la drogherie un pachet cu prafuri de purici.
OLIMPIU: Ce să facă cu el?
ANIŞOARA: Zicea ca toata noaptea n-a dormit din cauza puricilor.
OLIMPIU (indignai): Pu-u-ri-ci, în casa mea? în casa mea? E peste putinţă. Niciodată nu s-a pomenit, în casa asta, nici un fel de insecte, afară de moliile pe care le ştii. Pot să pui rămăşag că puricii ăştia de care vorbeşti i-a adus o dată cu ea, de acolo de unde a venit. E ştiut că Piteştiul e plin de purici.
ANIŞOARA: Rudele din partea nevestei aduc întotdeauna purici în casa bărbatului.
OLIMPIU: Ce vrei să zici cu expresiunea asta?
ANIŞOARA: E un proverb, unchiule.
(Se aude portiţa de la grădină, apoi paşi suind, repede, scările verandei. Olimpiu a ciulit urechile. în momentul in care intră Adelaida, cucul iese în balconul pendulei şi anunţă sfertul de ceas peste nouă: „Cucu!"...)
OLIMPIU (întoarce către el o privire haină, apoi, personal, cucului): Dacă n-ai fost în stare să ieşi cu un minut mai devreme, acuma marş înăuntru, spurcăciune...
(A intrat Adelaida.)
10
H
SCENA 2
0L.J-V1PIU, ANIŞOAItA, ADULAI DA
ADELAIDA: Bonsoir, fetelor!... (îşi sărută nepoata. Lui Olimpiu îi arde o pălmuia amicală pe obraz. El se fereşte, ultragiat.) Mă iertaţi c-am întîrziat cinci minute... (Expansivă:) Ah! Bar dacă aţi şti pentru ce am stat!... (îşi scoate pălăria şi se face comodă, cu gesturi tinereşti, cochete pe vremuri.) Cînd o să vă spui, o să rămîneţi cu gurile căscate. (Teatral:) Mă mărit, fetelor, închipuiţi-vă!...
OLLMPIU (consternat): Ce face?
ADELAIDA: Ce te uiţi aşa la mine? Ce? N-am dreptul să-mi
fac şi eu un viitor pe lumea asta? ANIŞOARA: Cu cine te măriţi, tanti?
ADELAIDA: Nu ştiu sigur. în orice caz, cu un bărbat bine.
Cam în vîrstă, fir-ar al dracului să fie, în schimb, însă,
putred de bogat. OLIMPIU: Dacă nu ţi-e cu supărare, spune-mi şi mie, cum
vine vorba asta, verişoară? ADELAIDA: Nix-pam-puf! După masă. Acuma mi-e foame... OLIMPIU: Cum adică, dumneata n-ai mincat pînă la ceasul
ăsta?
ADELAIDA: Ei, bravo! Cum era să mănînc, cînd ştiam că m-aşteptaţi cu masa? Eu, cînd nu viu, trimit vorbă, dragă, că sînt fată binecrescută. Nu degeaba m-a dat mama, de mică, Ia pension, la Borck.
OLIMPIU: îmi pare rău de educaţiunea dumitale, verişoară dragă, dar noi am mîncat de mult, fiindcă — după cum ţi-am spus — noi nu mîncăm niciodată mai tîrziu de şapte. Avem, mă-nţelegi dumneata, regulile noastre, din care nu putem ieşi ca să facem excepţiune.
ANIŞOARA (repede): Am avut eu grijă şi de dumneata. Unchiul mi-a spus să-ţi opresc de mîncare.
OLIMPIU (aruncă Anişoarei o privire asasină): Mda...
ADELAIDA: Vaaai! Dacă aş fi ştiut că va deranjez atîta, aş fi primit mai bine invitaţia subprefectului şi aş fi rămas la masă la ei, mai ales că au insistat atîta şi el, şi nevastă-sa.
OLIMPIU: De la subprefectul vii dumneata acuma?
12
ADELAIDA (înfiptă): închipuieşte-ţi! M-am dat cu guvernul! (Anişoarei:) Vai, ce oameni drăguţi! (Cu admiraţie:) Şi joacă, soro, şi el şi ea, aşa de frumos, de culant, încît, să-ţi spui drept, e o adevărată reverie să joci la masă cu ei.
OLIMPIU: Joacă? Ce joacă, rogu-te?
ADELAIDA: Da' ce nu joacă? Toate jocurile le joacă la perfecţie, (înflăcărată:) Santase\ ecarte, dardăr, piket, panţarolă, rams, tabinet... (Olimpiu îşi astupă urechile) garocoeur, rum, maus, pocher, şmendefer, bacara, brigi, mă rog, tot ce există. în casa lor e o splendoare, în fiecare odaie, două-trei măsuţe de cărţi. Parol dacă n-ai impresia că eşti la un club de lorzi engleji din Londra. Numai Tamisa mai lipseşte, sub ferestre, ca să arunci mucurile de ţigări în ea.
OLIMPIU: Şi dumneata ai stat pînă la ceasurile astea, să te uiţi la cartoforii ăia cum joacă?
ADELAIDA: Nu cumva crezi că mi-am luat şi ciorapul cu mine să lucrez? Am jucat, dragă...
OLIMPIU: Ai jucat dumneata în cărţi?...
ADELAIDA: Pe parola mea de onoare dacă te mint. Da' nu cine stie ce. Un pocheraş mic, familiar, la un pol, toţi în miză.
OLIMPIU (parcă toi nu-i vine să creadă): Ai jucat dumneata în cărţi?
ADELAIDA: Cînd îţi spun o dată, te rog să mă crezi, că sînt femeie în toată firea, nu sînt copil! Mă si jigneşti, zău.
OLIMPIU (îşi ascunde capul în palme): Ce mi-ai făcut, verişoară? (E dezolat.)
ADELAIDA (nu pricepe rostul acestei întrebări): Dar ce-ai, omule?
OLLMPIU (explozia de la fabrica de iaurt): Cum ce am? Ce-ai căutat dumneata să joci în cărţi la subprefect acasă? (Treptat se înfurie:) Ce-au să zică acum oamenii din tîrg care mă cunosc şi, mai cu seamă, membrii Ligii contra jocului de cărţi, al căreia preşedinte sînt, cînd o să afle că dumneata, care stai sub acelaşi acoperă-mînt cu mine, te duci şi joci în cărţile pe care, eu însumi, le-am afurisit şi am ars din ele două perechi, în şedinţa noastră din 23 aprilie curent?
ADELAIDA (a ascultat uimită): Ascultă, Olimpiu! Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios.
OLLMPIU (blesat): Ba vorbesc foarte serios, cucoană!
ADELAIDA: în primul rînd, te rog să nu mă faci pe mine „cucoană", atîta timp cît nu m-am căsătorit niciodată oficial pînă acum. Şi în al doilea rînd, te poftesc să nu-ţi iei cu mine aere d-astea, de proroc călcat pe coadă, că nu se prinde. (Mîinile în şolduri.) Cum îţi închipui tu, şi cu ce drept, că poţi să mă opreşti pe mine să joc cărţi, fiindcă ţi-a venit dumitale gust să le afuriseşti? Dacă ţi-ai închipuit că mă poţi pune pe mine sub tutelă, află că nu ţi-ai găsit omul. (Formidabilă:) Sînt majoră, domnule, ai priceput?
OLLMPIU (a fostprea mult pentru el, şi fiindcă e un om potolit, a asudat în secret): Mă rog, ia să ne înţelegem. N-am avut şi n-am de gînd să te cresc eu acuma pe dumneata şi nici nu vreau să-ţi cer socoteală de faptele dumitale. îadul şi cu toţi cei în el aflători or să se ocupe, la vreme, de cestiunea asta. Acum două zile însă, cînd ai venit, te-am primit cu anumite condiţiuni, pe care ţi le-am spus, limpede, dintru început. Acum văz că lucrurile s-au schimbat. Foarte bine. Nu-ţi place să trăieşti ca mine, drumul e slobod. Frai biliard! Dacă ai venit cu alte scopuri decît ale mele, să ştii, rogu-te, că, mîine de dimineaţă, ai tren la scara. Asta e, cucoană dragă.  (Iese, trîntind uşa.)
SCENA 3
ANIŞOARA, ADELAIDA
(Cele două femei se privesc un timp- Anişoara foarte jenată şi Adelaida indignată ca o precupeaţă condamnată pentru contravenţie privind ieşirea magistraţilor.)
ANIŞOARA (calină, nemulţumită de cele întîmplate, îşi ia mătuşa de gît): Ce rău îmi pare că pleci mîine, tăntico l
ADELAIDA: Cine pleacă mîine? Eu? Nici prin gînd nu-mi trece, fetiţa lui tanti. Sa poftească să mă dea afară, cu forţa, dacă-i dă mîna. (Teribilă:) ti smulg mustă-
ţile, pe onoarea mea. încă nu mă cunoaşteţi voi pe mine, dragilor. (Cruntă:) Şi pe dracul îl pui cu botul pe labe cînd mi-oipune mintea cu el. (Face cîţivapaşi.) Apropo! Spuneai că mi-ai oprit de mîncare. Mi-e o foame teribilă. (Se aşază. Un oftat.) Ah, draga mea, nici nu ştii ce fire curioasă am. Cum mă enervez puţin, mi se face o foame de crăp.
ANIŞOARA: Ţi-am oprit puţină friptură rece şi niţel compot. Am avut şi clătite, dar le-a mîncat unchiul pe toate, numai ca să nu-ţi rămîie dumitale...
ADELAIDA: Neam prost.
ANIŞOARA: îţi oprisem porţia mea, dar mi-a mîncat-o unchiul şi pe aia.
ADELAIDA: Cum se cunoaşte că te tragi din neamul nostru! Vin' la tanti să te pupe, nobleţea pamîntului. (0 sărută.)
ANIŞOARA: Uite, stai colea, că mă duc să-ţi aduc. Am ascuns tava în odaia mea. (Cu un surîs:) Mărfuri scăpate de la incendiu.
ADELAIDA: Bine că ţi-a dat în gînd s-o ascunzi, soro, că ăsta ar fi fost în stare sa mănînce şi tava, numai să nu-mi rămîie mie nimic. (Anişoara vrea să iasă.) întîişi întîi, dulceaţa Iui tanti, să-mi aduci ceva de băut, că mi-e o sete nemaipomenită. Vin aveţi?
ANIŞOARA: Nu se pomeneşte la noi în casă. Unchiul e preşedintele Ligii contra alcoolismului din oraşul nostru.
ADELAIDA: Taci, frate! Şi s-au găsit mulţi nebuni să se înscrie în liga asta?
ANIŞOARA: Sînt trei cu toţii: unul — bolnav de cancer la stomac, celălalt are piatră la rinichi, şi al treilea e unchiul. (Iese şi imediat se întoarce — din odaia ei — cu tava cu mîncare, Adelaida îşi pune şervetul, barbă-teste, şi începe să mănînce. Anişoara se aşază Ungă ea şi îşi reia lucrul.) De-abia aştept să termini masa, tanti, ca să-mi spui ce mi-ai făgăduit adineauri.
ADELAIDA: Ce ţi-am făgăduit?
ANIŞOARA: Apropo de măritişul dumitale. E serios? ADELAIDA (cu gura plină): îhîl
ANIŞOARA: A venit cineva să-ţi facă vreo propunere, să-ţi ceară mîna?
14
15
ADELAIDA: Aş! E şi mai sigur. (Cu o privire superioara:) Mi-a ghicit subprefectul în palmă că mă mărit...
ANIŞOARA (fâra entuziasm): Să dea Dumnezeu, tanti, să fie aşa.
ADELAIDA (mestecind): Şi ţi-o spui drept. Acum sînt hotă-rîtă să nu mai fac mofturi. (înghite.) Am început să mă cam fezandez.
ANIŞOARA (ca să zică ceva): Şi altceva ce ţi-a mai ghicit?
ADELAIDA: Tot.-Absolut tot! Mi-a spus că, de curînd, am fost bolnavă rău şi era cît p-aci să mor.
ANIŞOARA: Nu-mi aduc aminte să fi fost dumneata aşa de rău bolnavă, acuma de curînd.
ADELAIDA: Ei, cum nu-ţi aduci aminte, soro? N-am avut eu scarlatină, cînd eram de paisprezece ani, şi era să mor cînd mi-a ieşit roşeaţa? A! Da, stai, că uitasem... (începe compotul.) Mi-a mai ghicit una, care le întrece pe toate. Mi-a spus că, înainte de a veni Ia voi, am avut o decepţie mare de ordin sentimental.
ANIŞOARA: Şi e adevărat?
ADELAIDA: Ce, tu nu ştii? (Ca şi cum ar vorbi de războiul european.) Chestia cu maiorul care şedea la mine, la Piteşti?!
ANIŞOARA: Nu ştiu, tanti. Acum aud pentru întîia dată.
ADELAIDA: Cum se poate, ma chbre? A fost dată şi în jurnal.
ANIŞOARA (într-adevăr surprinsa): Da? N-am citit nimic.
ADELAIDA: Eee! Păi stai să-ţi spun, dacă e aşa... (Gura lumii:) Acum vreo două săptămîni, a apărut în jurnal că maiorul, chiriaşul meu, a fost scos la pensie, pe ziua de 1 mai, pentru limită de vîrstă.
ANIŞOARA: Şi?
ADELAIDA: Şi cînd am văzut eu una ca asta, l-am dat imediat afară din casă. înţelegi tu, că nu mai puteam să ţiu la mine un hodorog scos la pensie pe 1 mai, în toiul primăverii, cînd toată natura înverzeşte.
ANIŞOARA (amuzată): Foarte bine ai făcut, tanti.
ADELAIDA: Te cred. Şi acuma să vezi cum se combină lucrurile. Imediat ce s-a mutat rabla de la mine, am pus bilet de închiriat. N-am găsit decît un singur amator, tată de copii. Că parcă e un făcut: toţi chiriaşii au copii. Şi ăsta n-a vrut să ia decît casa întreagă, cu odaia mea cu tot. Ce era să fac? I-am închiriat casa toată pe un
15
an de zile. (Cu un surîs:) Acuma pricepi tu de ce-am venit eu la voi, aşa, pe nepusă masă. N-aveam încotro. Nu mai aveam unde să stau la Piteşti. Şi ca să plătesc chirie la alţii, eu, care sînt proprietară, nu face! E chestie de amor propriu. ANIŞOARA (zăpăcită): Prin urmare, ai de gînd să stai la noi un an de zile?
ADELAIDA (oftează): Eh! Nu se ştie dacă o să stau un an! ANIŞOARA: De ce, tanti?
ADELAIDA (dezolată): Contractul ăluia e cu drept de prelungire, aşa că se poate întîmpla să mă ţie şi doi ani la voi.
ANIŞOARA (în acelaşi timp amuzată şi îngrijorată): Ce-o să zică unchiul cînd o să afle, el, care crede ca o să pleci mîine de dimineaţă?
ADELAIDA: Parcă eu îl întreb ce zice? (Un timp.) Te pomeneşti că ne pune Dumnezeu mîna în cap şi ne mărităm amîndouă într-o zi, că eu aşa sînt: aduc noroc şi la alţii. (Grav:) Apropo, c-am şi uitat să te întreb: sînt ceva băieţi bine pe aici?
ANIŞOARA: Trebuie să fie. Eu însă nu cunosc pe nimeni.
ADELAIDA: Eşti o proastă. (A terminat compotul.) Eh, acuma o cafeluţă turcească ar face minuni de vitejie.
ANIŞOARA: Nu se bea cafea turcească la noi.
ADELAIDA: Nu cumva aţi făcut şi vreo ligă contra turcilor? (Se ridică.) Ai fost tu mămăligă, draga lui tanti, d-aia a făcut el atîtea ligi de cînd a rămas văduv. Dacă eram eu în locul tău, să nu-mi zici mie „tanti" dacă nu i le desfiinţam pe toate într-o săptămînă. (Un timp.) Na! Am uitat să-mi iau ţigării Tu nu fumezi?
ANIŞOARA: Eu? Mi-ar pune unchiul botniţă! (îşi ia tava şi iese.)
SCENA 4
ADELAIDA, OLIMPIU, ANIŞOARA
(După ieşirea Anişoarei, intră Olimpiu, în halat, cu Papuci de plslă încheiaţi cu catarame de şoşoni. în mină fine o cheie cît cheia raiului. Trece pe Ungă Adelaida,
17
privind ostentativ în altă parte, încuie uşa, încearcă ferestrele, apoi face lampa mică.)
ADELAIDA: Ai putea să fii mai politicos, domnule, şi să nu stingi lumina cînd vezi că mai e lume în salon.
OLIMPIU: Trenul de mîine pleacă la nouă ceasuri şi patruzeci de minute. Pînă atunci, suferă-mă şi dumneata aşa cum sînt. (Intră Anişoara.) Am încuiat eu peste tot, nepoată. Du-te şi tu acuma de te culca, nu mai sta ca un strigoi pînă la miezul nopţii. Dacă anumite persoane au poftă de taifas, n-au decît să şază de vorbă singure, că lună plină pe cer, slavă Domnului, este berechet. Noapte bună, nepoată.
ADELAIDA (se ridică): Urît mi-a fost de oamenii care n-au cei şaptezeci de ani de acasă. Pfffiu! Noapte bună, păpuşico. (Iese, demnă.)
ANIŞOARA: Noapte bună, unchiule. (îi sărută mîna, Olimpiu o sărută pe frunte.)
SCENA 5
OLIMPIU, ANIŞOARA, ADELAIDA, PUIU, ZINCA
(Rămas singur, Olimpiu, meticulos, încearcă din nou uşile, trage un fotoliu la loc, privind de cîteva ori, ca să fie exact pe locul unde trebuie, vrea să stingă lampa cu o ţeava de metal prin care suflă şi, neizbutind, se urcă pe scaun şi suflă în lampă, cu gura. Apoi intră în odaia lui. Scena rămîne în întuneric: o rază de lună se frînge in fereastră. Un timp. Se aude mai clar muzica militară din grădină, atacînd ultimele măsuri ale valsului început. Cînd termină ,,ram-pam-pam", cu finalul obişnuit tuturor muzicilor militare, se aude huruitul unei trăsuri care se opreşte la poartă. Alternativ urmează cîteva bătăi în uşa verandei. După puţini cineva încearcă uşa şi geamul, cu precauţiune, apoi cu enervare. Imediat, apare Anişoara. încremenită, rămîne albă de spaimă Ungă uşa ei, neîndrăznind să facă un pas sau să scoată un cuvînt. O nouă bătaie, mai tare. Apare Adelaida în uşa ei. Acelaşi joc. Se privesc o clipă îngrozite, apoi Anişoara şuieră cu sufletul pe buze:)
ANIŞOARA: Un hoţ la fereastră... îmi vine rău... ADELAIDA (vede umbră care se mişca): Sînt doi. Leşin... (0
nouă bătaie, puternică. Pe uşa de serviciu apare Zinca.
Acelaşi joc în trei.) Hoţii la fereastră... ZINCA: Aoleu, taci, că mi se moaie picerili...
(O ultimă bătaie desperată. Intră Olimpiu, înarmat cu un pistol enorm, sistem'48. Acelaşi joc, în patru.)
ADELAIDA (lui Olimpiu): O bandă de hoţi la fereastră.
OLIMPIU (cautâsăpară calm: în fond, e topit de frică): Ssst... Nici o mişcare... să-i aşteptăm să năvălească... (Nemişcaţi de parcă ar fi fost turnaţi în ceară, cîteşipatru, cei din scenă aşteaptă desfăşurarea evenimentelor. Deodată, la geamul de afară se aprinde o lampă electrică de buzunar, a cărei lumină se plimbă prin odaie.) Luminează ca să ne numere cîţi sîntem.
ADELAIDA: Eu plec, că nu sînt de-a casei.
OLIMPIU: Sssstl Nu se mişcă nimeni. Adică, nepoată, du-te şi te ascunde în pod. Eşti fată tînără şi cine ştie ce se poateîntîmpla... (O clipă.) Ascunde-te şi dumneata, verişoară... că, oricît, eşti femeie... Du-te-n pivniţă.
ADELAIDA: Ei aş! Ce-o fi să se întîmple, sa ni se întîmple la toţi. Eu' nu sînt laşă. Sînt Popească, domnule!
(Fereastra se deschide, forţată din afară. în lumina lămpii electrice de buzunar, intră pe fereastră un geamantan, apoi o valiză. în urma lor, o umbră sare fereastra şi intră
în scenă.)
PUIU: Uf!...
OLIMPIU (cu pistolul bracat): Stai! Mîinile sus! (Cînd pronunţă vorbele astea, Olimpiu e cel dintîi care ridică .mîinile cu pistol cu tot.) Nici o mişcare, că trag...
PUIU (punîndu-i lumina în ochi): Tată... eu sînt... Puiul
OLIMPIU (transfigurat): Copilul meu... (Se repede să-l îmbrăţişeze. Puiu schimbînd lumina ca să vadă cine mai e în cameră, Olimpiu greşeşte adresa şi o ia în braţe pe Adelaida.) Ptiul (Se scutură a silă, apoi îşi ia băiatul în braţe şi-l săruta.)
ADELAIDA: Mon petit... mon petit... (Acelaşi joc.)
ANIŞOARA: Puiule... (Rămîne emoţionată deoparte.)
ZINCA: Domnişorul meu... (Acelaşi joc.)
18
19
anişoara: Staţi să fac lumină... (Aprinde repede lampa, toţi sînt grămadă în jurul lut Puiu.)
puiu: Of! Bine că vă văd. Treceţi la pupat. Bine te-am găsit, tată. (Olimpiu îi întinde mina să i-o pupe, Puiu i-o strînge camaradereşte şi-l sărută pe obraz.) Tanti Adelaida... (0 sărută. Ea îl sărută „ţoc-ţoc".) Ce plăcere să te găsesc la noii (Olimpiu se strîmbâ, Adelaida surîde satisfăcută.) Anişoaro... Ce mare te-ai făcut în trei ani! (O sărută.) Uite şi mama Zinca... (O zguduie de umeri şi-i întinde mîna.) Doica mea... (Zinca se şterge la gură cu mîneca ei şi-i sărută mina.) Ei bravo, n-am ce zice. Frumoasă primire mi-aţi făcut! Cu luminile stinse, cu uşile ferecate şi cu revolverele întinse. Parcă aşteptaţi pe Capone, nu pe mine.
olimpiu: Dar de unde vrei să ne aşteptăm noi că vii, mă-n-ţelegi dumneata, taman astă-seară de la Paris?
PUIU: Cum? N-aţi primit telegrama?
olimpiu: N-am primit nimic...
adelaida (lui Olimpiu): Olimpiu, lasă pistolul ăla încolo,
să nu se întîmple o nenorocire... olimpiu; Nu-ţi fie frică, că nu e încărcat şi nici nu umblă... puiu: Atunci, de ce l-ai mai luat?
OLIMPIU: Ei, asta e! Ca să am o armă în mîna. Credeam că ne calcă hoţii. De unde să-mi dea mie în gînd că hoţul pe care îl aşteptăm să intre pe fereastră eşti tu?
puiu : Dacă n-aş fi intrat pe fereastră, rămâneam pe din afară. Am zgîlţîit uşile, am strigat, am bătut, ce era să fac?
anişoara (gospodină): Mamă Zinco, ia dumneata bagajele lui Puiu şi du-le... (Rămîne puţin încurcată.)
ZINCA: Unde să le duc? în odaia dumnealui nu şade domnişoara a mare?
olimpiu: Ce-are a face? Pînă mîine dimineaţă, cînd pleacă îndărăt la Piteşti, verişoară poate să doarmă şi aici, pe canapea, că nu moare.
puiu: Cum, tanti, e vorba să pleci mîine? Nu se poate. Acum, pentru că am venit eu, trebuie să mai stai.
olimpiu :Poate are treburile dumneaei.De ce s-o ţinem cu sila?
puiu: Parcă eu n-am avut treburile mele şi, cu toate astea, am venit tocmai de la Paris, ca să vă văd? (Către Zinca:) Lasă, mamă Zinco, bagajele mele aici, că în odaia asta o să dorm eu... Aşaal... (Ia bagajele.) Să le pu-
nem colea, ca să fie la îndemînă. (Caută în valiza mică.) Staţi, ca v-am adus cîte ceva de la Paris. (Scoate nişte lucruri şi vine cu ele.) Uite, tată, asta e pentru dumneata... Ultimul sistem. Seaprindeşi pe vînt... (Udă o brichetă.) olimpiu: Ce e asta?
puiu: O brichetă. Are şi un dispozitiv special pentru aprins luleaua. Să vezi... Apeşi aici... şi ţeava asta mică o bagi în ciubucul lulelei... Pricepi?
olimpiu: Foarte îţi mulţumesc de atenţie, dar eu nu ştii că nu fumez?
PUIU: Adevărat! Am uitat complet... Tiii!... Ce rău îmi pare... Nu e nimic! O întrebuinţezi ca bibelou... (Anişoarei:) Pentru tine am adus o carte, într-o ediţie rară... (I-o da.)
anişoara: Merci, Puiule... (Desface şi se uită.) A ! Madame Bovary... Nici nu ştii cîtă plăcere mi-ai făcut...
puiu: Şi aici am adus ceva pentru mama Zinca... (Desface şi scoate un aparat pentru surzi.) Ia uite colea. Cum îl pui aşa, în ureche, cum auzi la fel ca toată lumea... ştiam eu că eşti cam fudulă de ureche, mamă Zinco... (I-l dă.)
zinca (îl pune la ureche, toţi tac): Phiuuu! Zău că se aude mai bine. Sărut mîna şi să trăieşti, domnişoru meu.
puiu: Pentru dumneata, tanti, n-am nimic. Nu ştiam că eşti aici. A! Ia stai, că am ceva şi pentru dumneata... (Se duce la valiză şi vine cu un pachet de cărţi de joc.) O pereche de cărţi de joc englezeşti... (Olimpiu a înlemnit.) Nu sînt ele noi de tot, dar face să le iei, că se găsesc foarte rar. (I le dă.)
adelaida (pHvindu-le): Ah! Au şi gioligiocăr. (îl ia de gît şi-l sărută cu efuziune: ţoc-ţoc.) Sărut ochii, băiatul lui tantî...
puiu: Acum făgăduieşte-mi că nu mai pleci mîine şi că stai
o săptămînă de zile, pînă plec eu... olimpiu: Cum, numaî o săptămînă de zile ai de gînd să stai? puiu: Cel mult. Am venit numai să vă văd, că-mi era întîi
de toate dor, şi apoi vreau să aranjăm împreună oare^
care chestiuni urgente. olimpiu (bănuitor): Dar ce fel de cestiuni aşa de urgente
avem noi de aranjat împreună, încît să vii în persoană.
20
31
tocmai de la Paris, ca sa le rezolvăm? Puteai să-mi scrii, sa nu mai iei atîta osteneală şi să nu mai cheltuieşti atîta bănet cu trenul! PUIU: Am scris de nu ştiu cîte ori luna asta şi n-am primit răspunsul pe care îl aşteptam. De aceea am venit eu, personal.
OLIMPIU: Dacă cestiunile pe care ai de gînd să le discuţi cu mine sînt tot cele din scrisorile de care vorbeşti, apăi atunci află, dragul meu, că te-ai ostenit degeaba pînă aici. Singurul răspuns pe care aveam să ţi-1 dau ţi l-am dat o dată şi pentru totdeauna, cu poşta ..
PUIU (nerăbdător, stingherit): Nu vă supăraţi că vă rog să mă lăsaţi cîteva minute singur cu tata, dar aş vrea să pun, chiar acum, o chestiune la punct.
OLIMPIU: Om vorbi mîine de dimineaţă, că acuma e tîrziu, *■ ne apucă ziua. lacăte, zece ceasuri. (Priveşte pendula.)
PUIU: Nu, tată. E mai bine să ştim şi unul, şi altul anumite lucruri, chiar dc astă-seară, ca să ne putem gîndi bine la ele pînă mîine. Mă ierţi, tanti, dar... şi tu, Anişoaro.
ADELAIDA: Vedeţi-vă de treabă liniştiţi. Nici nu vă ocupaţi de noi.
PUIU:Mîineosă vă povestesc Iaamîndouăomulţimede lucruri.
ADELAIDA: Ah! Să ne spui toate misterele Parisului... (Anişoarei:) Hai, dulceaţa lui tanti, nu vezi că vor să ne dea afară?
ANIŞOARA (către Zinca, în cornet): Du-te şi te culcă, mamă Zinco. Am eu grijă să .aranjez tot ce trebuie pentru Puiu... (Iese, împreună cu Adelaida.)
ZINCA: Atunci, săru mîna, noapte bună şi somn uşure!
PUIU: Noapte bună, mamă Zinco.
(Zinca iese.)
SCENA 6
olimtiu, puiu
(0 clipă tatăl şi fiul se privesc în tăcere. Se spionează discret. Puiu aprinde o ţigară.)
OLIMPIU: Aruncă, rogu-te, ţigara. La mine în casă fumatul nu e îngăduit...
22
PUIU: Lasă glumele, tată.
OLIMPIU: Dacă n-arunci mai întîi ţigara, plec în iatacul meu.
PUIU (văzîttd ca nu glumeşte): Te pomeneşti că în lipsa mea ai înfiinţat şi vreo ligă contra fumatului!
OLIMPIU (august): Sînt preşedintele ei de onoare...
PUIU (un surîs): Atunci... domnule preşedinte, te rog să mă ierţi. (Caută o scrumieră ca s-arunce ţigara.)
OLIMPIU: Dă-o jos, că nu există scrumelniţă...
PUIU (se execută, apoi schimbă tonul): Cred că ai înţeles pentru ce-am venit de la Paris. (Pe ton filial:) îmi trebuie bani, tată, înţelegi, ne-a-pă-rat... Bani!
OLIMPIU (categoric): Lipseşte.
puiu: Poftim?
OLIMPIU (acelaşi joc): N-am nici un ban de dat. Ţi-am scris că, pînă la sfîrşitul studiilor, nu-ţi mai dau nici un ban, în afară de tainul ştiut. Mi-am dat cuvîntul meu de onoare, şi ştii foarte bine că eu am obiceiul să mi-1 ţiu.
PUIU (puţin enervat): Ştiu. încă de pe vremea cînd eram eu în ţară, erai preşedintele Ligii pentru respectarea onoarei. (Afectînd o seriozitate prea gravă pentru ca să fie sinceră:) Nu uita însă că, în afară de asta, eşti şi tatăl meu, şi că, în această calitate, trebuie să treci peste toate, chiar peste cuvîntul dumitale de onoare, pentru mine. (începe să joace „cartea" în tragic.) Gîn-deşte-te, tată, că nu mai sînt un copil; că îmi dau seama perfect de ce fac şi ce spun. Asta înseamnă că dacă am venit pînă aici ca să-ţi cer bani e că am fost con-strînss-o fac. (îl priveşte în ochi.) Ai înţeles? Constrîns. în drept, asta se numeşte dura lex, s'ed lex. (Observă efectul dictonului pe figura lui tată-sâu.) Onoarea mea este în joc. Şi dacă nu ca tată, cel puţin ca preşedinte al Ligii pentru respectarea onoarei eşti dator, trebuie, să faci totul ca să mă ajuţi să mi-o respect.
OLIMPIU (a cîntărit bine răspunsul): Nu eşti membru în liga noastră.
PUIU: Şi dacă eu, într-un moment de rătăcire, ca simplu particular, mi-am pus onoarea în joc, mi-am angajat-o, înseamnă că, atunci cînd m-am dezmeticit, s-o las să fie terfelită, în loc să caut să mi-o răscumpăr?
23
olimpiu: Răscumpăr-o, băiete, dacă ai cu ce. La ligă, noi n-avem fonduridecît pentru lemne şi chirie, iar eu n-am bani de dat pentru asemenea soi de negustorii.
puiu (recurge, în desperare de cauză, la mijloace extreme. Exact nu ştie nici el ce are să spună şi unde are să ajungă. Indiferent de mijloace, el vrea bani): Bagă bine de seamă, tata. Dacă într-o săptămînă nu am banii care-mi trebuie, se poate să încetez de a mai fi un om liber!
olimpiu: Păi eu ce vreau? Să te văd şi eu odată cu ocupaţie.
puiu: Nu glumi! Nu numai libertatea, dar şi viaţa mea e în discuţie. Dacă nu trimit imediat banii la Paris, eu nu pot suporta ruşinea unei arestări... şi atunci... (îşi compune o mutră plină de subînţelesuri tragice.)
olimpiu (nu se aştepta la atîta): E vorba să fii arestat? Şi cîţi bani ţi-ar trebui, rogu-te, ca să scapi?
puiu: La început, ceva mai mult. . două sute cincizeci de mii de lei... şi pe urmă, după cîteva zile, restul...
olimpiu (deja îngrozit): Adică?
puiu: Tot doua sute cincizeci de mii de lei.
olimpiu (e gata sâ-şi smulgă părul. Umbra de bunăvoinţă pe care a avut-o a dispărui complet): Cinci sute de mii de lei?? Dar ce-ai făcut cu suma asta enormă? Ce-ai putut cumpăra cu atîţia bani? Mormîntul lui Napoleon? Turnul lui Eiffel? Pe ce ai putut risipi cinci sute de mii de lei, başca ce-ai avut de la mine şi ce-ai mîncat înainte, banii lăsaţi de mamă-ta?
puiu: Pe ce? Vrei să ştii pe ce-am cheltuit? Am să-ţi spun imediat. în primul rînd, pe cursurile de la Universitate, apoi pe cărţile de studii, pe bibliotecile întregi, pe arhivele pe care a trebuit sa le cumpăr. Păi ce, dumneata crezi că la Paris merge ca la Bucureşti, să tai foile Ia trei cărţi şi s-ajungi licenţiat în drept? La Paris eşti obligat să citeşti tot ce s-a scris, în toate limbile din lume, relativ la materia pe care o înveţi. în afară de asta, am mai cheltuit pe casă, pe masă, pe îmbrac căminte, pe alte cărţi, de lectură, şi apoi, pe... diverse... (Observă mutra neînţelegătoare a lui Olimpiu.) Da, da, pe diverse!... Cele mai scumpe lucruri la Paris sînt diversele... Mii şi mii de diverse, mereu altele,mereu proaspete, mereu mai scumpe... Parisul fără diverse,
24
tată, este ca Bucureştiul nostru fără mititei... (Un timp.) Acum, spune şi dumneata dacă în condiţiunile astea poate cineva trăi din cincisprezece mii de lei pe lună, pe care mi-i dai. Şi atunci e simplu. Ca să pot să trăiesc modest, fiindcă dumneata nu-mi dădeai mai mult, a trebuit să mă împrumut, să dau dobînzi mari, să dau dobînzi la dobînzi şi procente la dobînda dobîn-zilor, s-ajung, într-un cuvînt, unde am ajuns. Dator, urmărit, ameninţat să-mi stric viitorul, să-mi risc poate viaţa, pentru lipsa unei meschine sume de bani... un fleac de cinci sute de mii de lei... un moft... (Cu o grimasă de suprem dispreţ:) E şi ridicol, zău...
olimpiu: Cinci sute de mii de lei un fleac? Un moft? Ascul-tă-1, sfinte Ilie!
puiu (enervat că socotelile nu-i ies aşa după cum se aştepta): Te rog, tată, să nu amesteci persoane particulare în discuţiile noastre familiare. Sfîntul Ilie să-şi vadă de treburile sale, acolo unde e, şi noi să ne vedem de ale noastre, aici unde sîntem. (Schimba macazul:) A! Dacă ar fi trăit biata mama, nu ajungeam aici. Ea ar fi înţeles numaidecît situaţia... Ar fi scos banii şi mi i-ar fi dat fără discuţie. Vezi? Uite de ce spui eu întotdeauna că mama a fost o femeie superioară...
olimpiu: Nu poţi să zici că şi cu n-am făcut şi nu fac pentru tine tot ceea ce un părinte cu scaun la cap e dator să facă pentru copilul lui!
puiu: Nu cumva eşti şi preşedintele oamenilor cu scaun la cap?
olimpiu (are un gînd): Ştii că la asta nu m-am gîndit?
puiu: Ia gîndeşte-te. O să fie o adevărată fabrică de mobile. (Patetic:) Şi în timp ce preşedintele ei o să-şi tapiseze fotoliul de la capul prezidenţial cu fel de fel de teorii morale, fiul lui o să mucezească pe seîndurile unui pat de puşcărie franţuzească!
olimpiu: Cum? Nu te arestează în ţară, dac-o fi să te aresteze? ...
puiu (bate cîmpii): Nu. Pentru că dacă n-o să pot trimite banii la timp, sînt ferm hotărît să mă întorc la Paris (un gest larg) şi să mă predau creditorilor. 0 să fiu j udecat, fireşte, conform dreptului ginţilor, de Con-siliul de război, condamnat în una-ni-mi-ta-te şi în-
25
chis. Şi unde? în Franţa, în ţara tuturor libertăţilor. (Are o idee nouă:) Mă mir cum simţul dumitale de patriot nu se revoltă la gîndul că un cetăţean român e silit să-şi trădeze ţara şi să facă puşcărie în altă ţară decît în România! Şi te mai lauzi că eşti preşedintele Ligii culturale. Eâ!... (Smuceşte un scaun şi se aşază dezgustat.)   Demagogie!...
OLIMPIU: Nu trage aşa fotoliul, rogu-te, că zgîrii scîndu-rile, şi de-abia le-am vopsit acum doi ani.
PUIU: Atîta timp cît mai sînt încă liber, dă-mi voie să mă bucur de libertate şi de toate plăcerile ei... (Aprinde o ţigară.)
OLIMPIU (ars): Aruncă ţigara, că te dezmoştenesc...
PUIU; Nu face să mă dezmoşteneşti pentru o ţigară. Şi apoi, şi să vrei să mă dezmoşteneşti, nu poţi, tată dragă. s (0 nouă idee:) Ştiu testamentul mamei pe dinafară. (începe să mintă:) E rugăciunea pe care o spun în fiecare noapte cînd mă culc şi în fiecare dimineaţă cînd mă scol. (Ca să cîştige timp:) Iar în nopţile cînd mi se întîmplă să mă culc numai dimineaţa, o' spun de două ori, ca să nu-mi pierd exerciţiul. (Olimpiu îl priveşte neîncrezător.) Vrei dovada? Poftim... (Pe un ton de grefier în exerciţiul funcţiunii:) „Astăzi, în 15 ale lunii ianuarie, eu, Niculina lonescu, în toată limpezimea minţilor mele şi nesilită de nimeni, scriu acest testament pentru ca, după moartea mea, să fie respectată voinţa mea aşa precum urmează. Două puncte: las cinci sute de mii de lei, în numerar, fiului meu adorat, Puiu, ca să facă ce-o vrea cu ei..."
OLIMPIU: Şi i-ai dat gata într-un an de zile...
PUIU: Pardon. Ei m-au dat gata pe mine. Mai departe... (Cu tonul lui:) Trec peste paragraful în care spune că restul întregii averi ţi-1 lasă dumitale pînă la moarte.
OLIMPIU (concesiv): Mă rog dumitale...
PUIU (mormăie ceva ca şi cum ar recapitula): Aşaaa... (Grefier:) „Oblig pe soţul meu să servească, pînă la sfîr-şitul vieţii lui, o leafă lunară fiului nostru Puiu..."
OLIMPIU (îi ia vorba din gură şi continuă imitîndu-i tonul şi gesturile): „A căreia sumă, însă, o va fixa soţul meu, potrivit judecăţii sale şi vremurilor care vor fi..." (Lui Puiu, pe tonul lui:) Eu o voi fixa...
PUIU: Da, dar potrivit timpurilor... (Ca să-l aiurească:) Clauza asta în drept se numeşte consecutio temporum, adică orice sumă se plăteşte la valoarea ei în lei aur...
OLIMPIU: S-o fi numind, nu zic nu. Da' mai zice acolo că şi „potrivit judecăţii mele", că adică eu să judec cîte parale face aurul...
PUIU: în sfîrşit, asta n-are nici o importanţă. Ţi-am spus-o aşa, numai ca principiu juridic. Să venim acum la ce ne interesează. La dezmoştenire... (Grefier:) „După moartea scumpului meu soţ, întreaga mea avere va trece asupra fiului nostru Puiu (rar şi apăsat, avocă-ţeşte), soţul meu neputînd, sub nici un motiv şi sub nici o formă, să înstrăineze sau să cheltuiască mai mult de jumătate din întreaga mea avere." (Pe ton obişnuit:) Aşadar, tată dragă, cu mai mult decît jumătate din averea rămasă de la mama, orice-ai face şi orice-aş face, tot nu poţi să mă dezmoşteneşti, cealaltă jumătate fiind a mea şi numai a mea.
OLIMPIU; Da, dar după moartea mea. Peste douăzeci-trei-zeci de ani. (Răspicat şi categoric:) Pînă atunci, dragă băiete, eşti silit să te mulţumeşti cu ce-ţi dau eu. Şi mai mult decît am zis că-ţi dau, nu pupi nici o firfirică... întîmple-se orice...
PUIU (caută altceva. Va epuiza toate mijloacele, doar va obţine banii de la bâtrîn): Ăsta e ultimul dumitale cuvînt?
OLIMPIU (neted): Ultimul şi cel de pe urmă...
PUIU:Bine... (Un timp.) îţi dai seama ce însemnează asta?
OLIMPIU (sincer): Vezi bine că-mi dau. înseamnă că ne putem duce fiteşcare la culcare.
PUIU (şi-a făcut planul): Perfect. Mai înseamnă însă şi altceva. Mai înseamnă că între noi doi s-a deschis, din acest moment, o prăpastie... Ei bine, pentru că dumneata m-ai adus aici, ai ţinut morţiş s-ajung aici, ţi-o declar că de astăzi înainte nu mă mai socotesc fiul dumitale. îmi iau toată independenţa, mă emancipez şi, fiindcă sînt deja major, mă ridic la rangul de orfan. (începe iarăşi să bată cîmpii:) Un orfan sui generis, e adevărat, dartotuşi orfan, şi în această nouă stare civilă te rog să iei act că nu mai am cu dumneata pe viitor decît... nu e aşa... relaţiuni comerciale.
26
27
OLIMPIU (nedumerit, între curiozitate şi mirare): Adică cum vine vorba asta?
PUIU (degajat şi explicit): „Infans conceptuspro nato habetur quoties de commodis ejus agitur." Aşa se numeşte în drept. (Olimpiu îl priveşte uluit.) E foarte simplu, tată! Să-ţi explic. (Cu bunăvoinţă:) Noiamîndoi sîn-tem asociaţi într-o întreprindere...
OLIMPIU: Ce întreprindere?
PUIU: Averea de la mama. Fiecare am adus în această întreprindere părţi egale. Dumneata—jumătatea pe care poţi s-o înstrăinezi, şi eu—jumătatea care o să-mi rămîie. în baza unui contract, în speţă testamentul mamei, dumneata eşti angajat să administrezi această avere a asociaţiei, sine die...
OLIMPIU (interesat oarecum): Ce-nseamnă, rogu-te, vorba asta de-o ziseşi la urmă?
PUIU: înseamnă că adică dumneata administrezi întreaga avere pînă la o dată neprevăzută, nefixată, nesigură...
OLIMPIU: Ba să mă ierţi dumneata. O administrez pînă Ia moartea mea, şi mai sigură dată ca asta nu cred să se mai găsească alta pe pămînt.
PUIU: De acord. Trebuie să recunoşti însă că, în calitatea mea de asociat cu parte egală, am şi drepturi egale, conform articolului 456 din codul civil, care sună (erudit): „Quod licet Jovi non Ucet bovi".
OLIMPIU (considerîndu-l cu melancolie): Măi băiete, mă! Mi se pare mie că ţie ţi-a sărit o doagă pe acolo pe unde ai umblat!
PUlUjYcM alt ton): Şi acum să trecem la partea practică a acestei discuţiuni. (Grav şi comercial:) Aş vrea, în calitatea mea de asociat la moştenire, să contractez de la asociaţia noastră un împrumut de cinci sute de mii de lei.
OLIMPIU: Aici ai vrut s-ajungi? Ei bine, ai greşit socotelile, băiete. Nu dau nici un ban, nici cu împrumut, nici altminterlea. Asta e.
PUIU: Perfect. Te înştiinţez însă că o să caut şi o să găsesc în altă parte.
OLIMPIU: Treaba dumitale.
PUIU: în cazul ăsta, aş vrea să văd şi eu cum stăm cu „soco-
telile", ca să văd ce garanţii pot să ofer şi pînă la ce sumă pot să mă ridic, conform legii cererii şi a ofertei.
OLIMPIU (ochi mari): Care socoteli, rogu-te?
PUIU (important şi degajat): în primul rînd socotelile mele personale.
OLIMPIU (măsurîndu-l, mai mult cu milă decît cu indignare): Socotelile dumitale personale ar fi mai bine să le laşi încurcate. Pe lîngă că ţi-ai mîncat tot ce-ai avut de la răposata, pe lîngă leafa pe care, de trei ani de zile, ţi-am dat-o regulat, îmi mai eşti dator o sumă de parale.
PUIU: Tocmai de asta vreau să ştiu exact cît îţi datorez, pentru ca, înainte de a mă întoarce la Paris, să-ţi plătesc totul, pînă la o centimă.
OLIMPIU (cu compătimire): Tu nu vezi că nu ştii ce vorbeşti, mă omule? Pînă acuma te-ai rugat de mine, în toate chipurile, ca să-ţi dau bani, şi acuma tot tu îţi dai ifose de bogătaş?
PUIU: Banii pe care ţi i-am cerut îi voi găsi în altă parte, de asta nu te îngriji. Cît despre cei pe care ţi-i datorez, ţi-i voi plăti chiar acuma.
OLIMPIU: Cu ce?
PUIU: Cu poliţe.
OLLMPIU: Cu poliţe?
PUIU: Fireşte. Cine mai plăteşte, în ziua de azi, cu bani gheaţă?
OLIMPIU: Poliţele fără gir nu fac două parale. Cine îţî girează poliţele?
PUIU (lichea): Oricine vrei. Imit perfect orice semnătură.
De la Rockefeller pînă la dumneata. N-ai decît să-ţi
alegi girantul... Eşti mulţumit? OLIMPIU: Nu-mi vine să cred urechilor cînd aud toate cîte
mi le spui. Mi-aş putea închipui chiar că eşti un om
căzut pe ultima treaptă a societăţii, un om necinstit.
Tu? Copilul meu, s-ajungi să-mi spui mie, în faţă, una
ca asta? Doamne! PUIU: Mai bine să afli de la mine decît de la alţii sau din
gazete.
OLIMPIU (l-a atins la ligă): Nu citesc gazete! (Treptat, de aci pînă la sfîrşitul scenei, toată indignarea şi amărăciunea, stăpînite pînă acum, se schimbă într-o furie, blîndă totuşi, care creşte şi se manifestă cu fiecare replică.)
26
29
Şi fiindcă am ajuns aici, te rog să încetezi de a mai vorbi cu mine cu asemenea vorbe nesocotite, că pe urmă îmi ies din ţîţmi şi fac ce n-am făcut în viaţa mea...
PUIU: Te pomeneşti că-mi dai banii...
OLIMPIU: Nu dau nimic. (Cu mîinile spre plafon:) Un copil să vorbească astfel tatălui său, e nemaipomenit...
PUIU: A, pardon. Să ne-nţelegem. Dacă vorbesc aşa, o fac numai în calitate de asociat şi de orfan. Dacă dumneata te-ai fi purtat cu mine ca un tată, aş fi ştiut să mă port şi eu cu dumneata ca un fiu.
OLIMPIU: Să-ţi dau bani cu nemiluita, cu lopata, să te îndop şi pe nas şi pc gură, asta înseamnă după dumneata, să mă port ca un tată?
PUIU: Fireşte... Legea contribuţiilor directe.
OLIMPIU: Să te încurajez eu, omul cel mai cumpătat din lume, cu banii mei, ca să duci mai departe viaţa nesocotită pe care o duci? Să fac eu toate astea cu bună-ştiinţă e peste puterea mea, băiete. Mută-ţi gindul.
PUIU: Dar cine te obligă să le faci cu buna-ştiinţă? Fă-te că nu ştii, şi gata!
OLIMPIU: Un alt părinte, în locul meu, n-ar fi stat nici o clipă la discuţie cu un dezmetic ca tine. Ţi-ar fi trîntit, de la început, uşa în nas şi ar fi plecat să se odihnească.
PUIU: Nu te-am ţinut cu sila.
OLIMPIU: Am vrut să văd şi eu pînă unde eşti în stare să ajungi. Te înştiinţez însă, fiindcă lucrurile au ajuns unde sînt, că din clipa asta nici eu nu mai sînt tatăl tău. Sînt şi eu orfan şi, de azi înainte, nu vreau să mai am cu dumneata altfel de socoteli decît de cele negustoreşti, fiindcă eşti cel mai stricat fiu pe care un părinte 1-a putut avea vreodată.
PUIU: Şi altceva?
OLIMPIU (furios, în felul lui): Că meriţi să-ţi spui o vorba care de la începutul acestei discuţiuni îmi tot umblă prin gură.
PUIU: Spune-o! Unde a mers mia, meargă şi suta. OLIMPIU (formidabil): Eşti un măgar. Asta e! (Iese, trîn-tind uşa.)
PUIU (se uită lung după el. Fizionomia i se schimbă, aerul de lichea cinică piere, dă replica fără intenţie de obrăznicie,
cu duioşie aproape): Bietul tată... (începe să se plimbe Prin odaie. E preocupat, se gîndeşte la bani, se aşază pc fotoliu şi aprinde o ţigară.)
(Din camera ei, intră Anişoara, ducînd în braţe tot ce trebuie pentru aşternut un pat: cearceaf, cuvertură etc. E palidă şi parcă abia îşi stăpîneşte plînsul.)
SCENA 7
PUIU, ANIŞOARA
PUIU: Tu nu te-ai culcat pînă acuma?
ANIŞOARA: Am aşteptat să terminaţi de discutat, ca să viu să-ţi fac patul.
PUIU (neatent): Şi cum ai ştiut atît de exact cînd am terminat noi de vorbit?
ANIŞOARA (nu ştie să mintă): N-am mai auzit zgomot, şi atunci mi-am închipuit...
PUIU (o priveşte): Mi se pare că ai ascultat la uşă! Aşa e? (în ochii Anişoarei s-a ivit o lacrimă.) Aaa! Aşa mă primiţi voi pe mine, după trei ani de despărţire? Tata fără bani, şi tu cu lacrimi? (îi mîngîie mîna.) Se poate? (Un timp.) Dar, în definitiv, nici nu te-am întrebat, de ce plîngi?
ANIŞOARA: Am auzit tot ce-aţi vorbit.
PUIU: Ei şi?
ANIŞOARA: Am auzit că ai nevoie de bani. De altminteri, am bănuit eu de la început că pentru asta ai venit. Şi tu ai crezut că unchiul are să-ţi dea?
PUIU: Eram convins. E prima dată în viaţa mea cînd socotelile mele dau greş.
.ANIŞOARA: Şi acuma ce ai de gînd să faci?
PUIU: Mă supun destinului. Dacă ai ascultat bine la uşă, ştii ce înseamnă asta. Mă voi întoarce la Paris să-mi ispăşesc fapta.
ANIŞOARA: Mai ai şi altceva de făcut.
PUIU: Ce? (Dintr-o dată curios:) Spune repede...
ANIŞOARA: Nu mai pleca îndărăt, rămîi aici. Unchiul n-o să te lase să fii arestat în casa lui.
30
31
PUIU (decepţionat): A, nu. Asta nu. Admit să fiu un om necinstit, dar un escroc fără onoare, nu!...
ANIŞOARA: Bine, dar ce-ai făcut atîta de grav?
PUIU: N-ai auzit? Avînd nevoie de bani şi negăsind pe nimeni care să mi-i dea, mi-am girat singur nişte poliţe.
ANIŞOARA: Şi de ce îţi trebuiau atît de neapărat banii, ca să faci pentru ei o faptă ca asta? Trebuie să fi avut un motiv foarte serios.
PUIU: De ce nu te faci tu judecător de instrucţie? îmi pui nişte întrebări!... (Un timp.) Vrei să ştii pentru ce mi-au trebuit banii? Iată. îi pierdusem, cu o zi înainte, Ia club. Era o datorie de onoare, ori datoriile de onoare nu se plătesc niciodată decît comiţînd o faptă urîtă, ca să faci rost de bani. Eşti mulţumită? (E enervat.)
ANIŞOARA: Acuma da, am priceput... Nu ştiam că joci şi cărţi. (E tristă, fiindcă realmente crede.)
PUIU (s-'a plictisit): Ei da! Joc şi cărţi. Şi nu numai atît. Fac tot ceea ce n-ar trebui să fac. Am toate viţiile posibile. Fac chefuri, fumez opium, joc tenis, iau cocaină, conduc maşina, dansez, înot, joc la curse, joc fotbal, joc şah, în sfîrşit, fac tot ceea ce în casa asta e socotit orgie, crimă şi catastrofă. Sînt un degenerat, un pervers, un imoral, un stricat, un escroc, într-un cuvint — sînt tot ce poate fi mai modern. (Ironic:) După cum vezi, Anişoaro dragă, nu-ţi mai rămîne nici ţie altceva de făcut decît să rupi orice relaţiuni cu mine şi să-mi trînteşti şi tu uşa-n nas, ca o demnă nepoată a unchiului tău. (Se plimbă agitat, Anişoara îl priveşte surprinsă şi jignita.)
ANIŞOARA (cu frumosul): De ce îmi vorbeşti aşa, Puiule? (Puiu se întoarce. Ea îl priveşte în ochi, senin.) Mie nu trebuie să-mi vorbeşti astfel. (Jenată că ea, cea dintîi, trebuie să aducă vorba despre ceea ce ti va spune:) Tu ştii că acum trei ani, cînd ai plecat la Paris, înainte de a ne despărţi, ţi-am făcut un jurămlnt...
PUIU (repede): Ce jurămînt?
ANIŞOARA (un pumn în inimă): Ai uitat?
PUIU: N-am uitat, însă nu-mi mai aduc bine aminte... (Observă privirea tristă a Anişoarei. Acum ştie tot.)
32
ANIŞOARA: Asta înseamnă că, de îndată ce-ai plecat de aici, nu te-ai mai gîndit de loc Ia ce-ai lăsat în urmă. (După o tăcere:) Şi totuşi, cînd mi-ai cerut să-ţi jur ceea ce ţi-am jurat, păreai sincer...
PUIU (ca să repare gafa): Dar te asigur, Anişoaro, că nu păream de loc... Eram sincer...
ANIŞOARA: Spui aşa, şi tu nici nu ştii despre ce este vorba. (Tristă:) Maibinesă numai vorbim de asta. (Se apucă să-i aştearnă patul. Puiu găseşte inutil ca să mai insiste. Pauză.) Te-ai schimbat mult în trei ani ăştia, Puiule!
PUIU: Ştiu. (Oftează.) Am plecat plin de franci, ca un burduf de brtnză, şi m-am întors găurit de datorii, ca o felie de şvaiţer.
ANIŞOARA: Numai la bani te gîndeşti.
PUIU: Fiindcă e singurul lucru pe care nu-1 am. (Un timp.) Şi într-o săptămînă trebuie să plătesc datoriile toate. (Alt timp.) Cinci sute de mii de lei.
ANIŞOARA: Poate găseşti să te împrumuţi la cineva, în oraş, la vreo bancă.
PUIU: Dar cine crezi tu că o să fie atît de prost şi să-mi dea — mie — bani, cînd toată lumea ştie că cel dintîi care ar putea să mi-i dea ar fi ţaţa?
ANIŞOARA: Şi dacă ai avea banii, cînd ar trebui să te întorci Ia Paris?...
PUIU: Dacă am banii, nu mai am nici un interes să mă-ntorc atît de curînd. îi trimit telegrafic, şi eu mai rămîn aici încă... aproape o lună... pînă la... (face o socoteală în gînd) pîna la... stai să-ţi spun exact... (scoate o agendă şi o consultă) pînă la 14 iulie...
ANIŞOARA (i-a urmărit încurcătura): De ce tocmai pînă la 14 iulie?
PUIU (precis): Fiindcă e sărbătoare naţională în Franţa şi nu pot să lipsesc.
ANIŞOARA (fără să vrea): Vrei să-1 rog eu pe unchiul?
PUIU: Nu, nu, nu, nu. (Un timp.) în orice caz, Anişoaro dragă, îţi mulţumesc pentru toată bunăvoinţa pe care mi-o arăţi. Adineauri te-am judecat cam repede. (îi ia mîna.) Iartă-mă. Credeam că te-ai schimbat şi tu după modelul tatii, trăind aicea cu el. Văd însă că tot mai ţii tu la mine un pic. Aşa e?
83
î — Muşatespu — scrieri, voi. j
ANIŞOARA: Şi dacă ar fi aşa?
PUIU: Mi-ar părea foarte bine. Ia spune... Mai ţii la mine? Un pic?
ANIŞOARA (un suris uşor): Poate...
PUIU: Nu e aşa că n-ai uitat tu de tot cele trei luni cît am stat împreună aici, în casa asta, înainte de plecarea mea la Paris?
ANIŞOARA: Nu, n-am uitat nimic, Puiule.
PUIU: Nici eu. (0 priveşte ca şi cum i s-ar fi luat brusc o ceaţă de pe ochi. E un alt Puiu, poate cel adevărat. Lîngă el, cu mîna ei într-a lui, Anişoara îl ascultă. în ochi i-au înflorit irişi albaştri.) Uite!... Eu mai ţiu minte. Plimbările noastre pe acolo, pe dealul Flămîndei... (Arată cu mîna departe, peste grădină.) Discuţiile noastre pe banca de mesteacăn, de colo, din grădină... (Scurtează gestul şi arată grădina.) Ceasurile petrecute pe verandă, colo... (Gestul mai scurt indică veranda.) Nopţile petrecute alături şi totuşi despărţiţi... Tu colo... (Gestul micşorat arată odaia ei.) Şi eu dincoace... (Acelaşi joc, spre odaia lui.) Veselia noastră risipită peste tot... (Gest circular, scurt.) Cărţile citite împreună... Madame Bovary, pe care începusem să ţi-o citesc cu voce tare... aici... (arată canapeaua) privirile noastre... (Se apropie de ea.) Prietenia noastră... (Li se ating obrajii.) Cea dintîî sărutare pe care mi-ai dat-o...
ANIŞOARA (furată de amintiri): Colea.... (Un gestUlial spre fotoliul de Ungă el.)
PUIU: Ţii minte cum sforăia tata în noaptea aia?
ANIŞOARA: Şi cum cînta privighetoarea în tufa de liliac din grădină?...
PUIU: Aşa e, că era prin mai, ca-n poezia lui Macedonski... Ca şi acuma...
ANIŞOARA (se desprinde de lîngă el): Astăzi se împlinesc trei
ani. E aniversarea. Vezi? Asta nu mai ţineai minte. PUIU: Niciodată n-am ţinut minte datele. D-aia am şi avut
întotdeauna trei la istorie. (Un timp.) Şi tu să nu-mi
spui nimic pînă acuma?! ANIŞOARA: Am văzut că eşti atît de preocupat cu altele...
(Un timp.) Noapte bună, Puiule...
34
PUIU: Pleci? (Un timp.) Noapte bună... (Anişoara, ieşind, îi aruncă o bezea pe care Puiu n-o vede, fiindcă şi-a îngropat fruntea în palme. După o clipă, Anişoara reintră şi se opreşte în uşă. E gata să se arunce în braţele lui şi nu ştie ce să facă. Puiu, simţindu-i prezenţa în odaie, ridică capul şi o priveşte.) Vrei să-mi spui ceva?
ANIŞOARA (o luptă scurtă): Da. Am uitat să-ţi spun să stingi lumina cînd te culci. (Iese, repede.)
PUIU (se ridică şi începe să-şi desfacă bagajele. Rînd pe rînd, scoate un aparat fotografic, pe care îl pune pe masă, apoi o pijama bleu, pe care o şi îmbracă. Scoate în cele din urmă un portret mare, într-o ramă brodată în motive româneşti): în sf îrşit! Iată-ne amîndoi... De două zile, de cînd am plecat, nu m-am uitat la tine, şi acum, ca să-ţi pot vorbi, trebuie să vorbesc singur. Dacă ai şti, Lolotte, cîte minciuni am spus pentru năsucul ăsta de franţuzoaică obraznică, numai ca să mă ţiu de cuvînt şi să-ţi trimit banii pe care ţi i-am făgăduit, ca să-ţi faci vilegiatura la Deauville — pînă la 14 iulie, cînd te aştept în odăiţa mea de pe Rue des Ecoles. Na... (Sărută fotografia.) Unde e tata, să mă vadă pupînd actriţe de varieteu pe fotoliul unde cugetă el la statute de ligi! (Pune fotografia la loc, se aude o bătaie în poartă. Ascultă puţin. Bătaia se repetă mai tare. Iese Pe verandă şi strigă:) Cine e acolo?
O VOCE: Poşta! O telegramă! Daţi mai repede, căeorgentă...
PUIU (iese în uşă): Poftim aici. încet, să nu te împiedici de scară... (Intră, urmat de factorul poştal.)
SCENA 8
PUIU,FACTORUL
FACTORUL: Săru'mîna, domnişorule... (Se descoperă.) Am adus o telegramă orgentă. Iscăliţi dumneavoastră re-cipisa. (îi dă un creion ca să iscălească.) Nu-1 mai muiaţi dumneavoastră în gură, că l-am muiat eu. (Puiu iscăleşte.) Să nu va supăraţi că v-am deranjat din somn
35
3*
ia ora asta şi n-am venit s-o aduc mîine dimineaţă, daf a fost dată orgentă şi n-am avut ce să mă fac, c-aşa e regula. Alte orgente le aducem imediat, şi p-alelante Ie-mpărţim o data cu scrisorile... PUIU (ii dă creionul şi recipisa, desface telegrama şi citeşte): „Sînt Curtici. Sosesc deseară cu trenul de zece. Sărutări. Puiu."
Cortina
actul ii
SCENA 1
OLIMPIU, ANIŞOARA
(Acelaşi decor, în plină dimineaţă. Pe canapea — aşternutul lui Puiu, pus de cu seară, e neatins.)
OLIMPIU (cocoţat pe scăunel, întoarce ceasul cu mare atenţie): Aşa! Am întors cucul! Asta e hrana Iui de dimineaţa, întorsul. (Coboară.) După cum dimineaţa hrana orătăniilor ie boabele de porumb. (Se uită cu afecţiune la cuc.)
ANIŞOARA (privind şi ea ceasul): Nu merge bine, unchiule. -(îşi Priveşte ceasul-brăţară.) La mine e opt jumătate, după Bărăţie.
OLIMPIU: Fugi d-acolo cu flecuşteţul ăla, nepoată. Ce, ăla e ceasornic? Ceasornicul, ca să fie el adevărat ceasornic, trebuie să aibă cuc, ca sa spuie cît e. Altmintrelea, e ca omul mut. Ştie, da' nu poate să spuie... (Un timp.) Strînge aşternutul, nepoată. N-o să stăm cu casa tabără pînă la prînz. (Anişoara începe să strîngă.) Dar unde-o fi stînd, dezmeticul, de ieri şi pînă acum? Ce-o fi putut să facă toată noaptea în tîrg, ca să nu dea pe-acasă de loc? (Untimp.) Şi nu vine niciSache, să-mi spuie unde e şi ce-a făcut toată noaptea...
ANIŞOARA: De unde poate să ştie domnul Sache asta?
OLIMPIU: Cum să nu ştie, de vreme ce l-am pus să-1 urmărească peste tot şi să vie să-mi spuie?
37
ANIŞOARA: De ce l-ai pus să-1 urmărească, unchiule?
OLIMPIU: Pentru că un părinte cu scaun la cap trebuie să ştie tot ce face copilul lui. Crede că eu nu ştiu că de trei zile, de cînd a venit, umblă zănatic, prin tot tîrgul, după bani? N-a rămas bancă să nu-i tocească pragul. Acuma umblă pe la cămătari. A dat vorbă că plăteşte dobinzi ca beizadelele, cui i-o da bani cu împrumut. Cinci sute de mii de lei! (Un timp.) O jumătate de milion şi mai bine. Aproape un milion în cap! Am avut eu însă grijă să iau măsuri ca să nu-i dea nimeni nici o santimă. Sache să trăiască! (Pauză.) Numai de nu i s-ar fi întîmplat vreo nenorocire! Cît e de sec, copilul ăsta e în stare să mi-o facă şi p-asta.
ANIŞOARA: Dacă i s-ar fi întîmplat ceva, n-ar fi venit domnul Sache să-ţi spuie?
OLIMPIU: Bine zici. Prin urmare tot ticălos e, dacă nu i s-a întîmplat nimic rău. (Pauză mai mare.) De multe ori, stau aşa şi mă gîndesc. Cui o fi semănînd copilul ăsta, aşa de zevzec? Numai cu matuşă-sa, cu verişoară Adelaida, poate să semene.
anişoara: Puiu nu e băiat rău, unchiule, e muncitor, inteligent, învaţă carte.
OLIMPIU: Bine-bine, nu le-a luat el toate de la verişoară Adelaida. A mai luat şi de la mine cîte ceva...
ANIŞOARA: Fireşte... (Iese cu aşternutul.)
SCENA 2
OLIMPIU, SACHE, ANIŞOARA
SACHE (urcă în vîrful picioarelor scările verandei. Are un aer important şi misterios. înainte de a intra, deşi îl vede pe Olimpiu în scenă, cercetează încăperea, ca să vadă dacă e cineva înăuntru. Cînd observă că Olimpiu l-a văzut, îşi face mîna pîlnie şi gîfîie): Nene!... Nene! Eşti singur?
OLIMPIU: Ei, bată-te, mă mai vezi cu cineva, de mă întrebi? SACHE (dîndu-i o mînă moale, ca de lăuză): Saltare şi frăţie! OLIMPIU: Bună, Sache. (Nerăbdător:) Ei? SACHE (grav): Nene, ştiu tot.
38
OLIMPIU: Ei? (Fiecare „ei" al lui Olimpiu are o intonaţie şi o mimică proprie, gradată ascendent.) Ia spune...
SACHE: întîi şi întîi, să-mi dai voie să şez, c-am venit într-o fugă şi mi s-a iuţit astmul. (Se aşază, răsuflă greu, îşi scoate batista, se tamponează pe frunte, îşi suflă nasul în ea şi apoi şi-o pune în jurul gîtului.) Pentru boala asta de astm, cea mai bună doctorie e să stai cu domiciliu în Bucureşti. Şi-ai să-ntrebi de ce. Fiindcă umbli şezînd, nene. (Olimpiu se impacientează.) Ţe duci la slujbă, iei tramvaiul; vii de la slujbă, tramvaiul la nas; te duci la o sendrofie, ţîşti! tramvaiul la scară; te duci la plimbare, te trage tramvaiele de mînecă, să te pui în ele; vii de la...
OLIMPIU: Lasă .tramvaiele, Sache, că nu pentru ca să vorbim de ele te-aşteptam eu ca pe un cireş copt. Ziseşi că ştii tot. Spune, ce ştii? Unde e băiatul? Ce-a făcut de ieri şi pînă acuma? Unde a stat?
SACHE: Stai să vezi, nene. Că nu e aşa lesne cum crezi dumneata... (Prevestitor:) Are muscă iapa, neneeeee...
OLIMPIU: Ei?
SACHE: Te-aş ruga, dacă nu e aşa mare deranj, d-un pahar cu apă rece. Mi s-a tăiat glasul de tot, din alergătura asta.
OLIMPIU (enervat, crapă uşa spre Anişoara şi strigă): Nepoată! Ada repede un pahar cu apă rece...
SACHE: De vişine nu iau, că mă balonează la stomac.
OLIMPIU (acelaşi joc): Şi pune şi un vîrf de linguriţă de şerbet de zmeură... (Lui Sache, răstit:) Unde e băiatul?
SACHE (luat de scurt): Unde e? E la chef la Digranda. Face chef în sala de cinematograf. (Se uită U manşeta pe care îşi are însemnată ordinea de idei şi, permanent, caută momentul ca să şi-o poată consulta.)
OLIMPIU (parcăplesnit cu ceva în cap): La chef la Digranda? în sala unde joacă cinematograful?
SACHE: Nu te enerva, nene, d-acuma. Dacă te iuţeşti aşa, numai pentru atîta lucru, ţi-o spui cu părere de rău că te-ameninţă oleacă de dambla. (Intră Anişoara. Scoate borcanul de dulceaţă din gura sobei şi iese cu el. După o clipă, revine cu laviţa cu dulceaţă. Cît ia Sache dulceaţa, Olimpiu îl sfîşie cu privirea.) Să trăieşti, domnişoară
39
Anişoaro, şi mersi. Aşa şerbet, mai zic şi eu. Făcut
din zmeură din Cîmpulung. ANIŞOARA: N-am avut şerbet de zmeură, domnule Sache, şi
ţi-am dat de vişine, că e proaspăt. (îşi ia tăviţa şi iese.) SACHE: Haiti! Şi l-am înghiţit pe tot. Samă ai pe suflet,
nene, dacă m-oi balona la stomac. OLIMPIU: Spune, omule, istoria, că-mi pierd răbdarea. Ai
luat şi dulceaţă, ai băut şi apă, ce mai vrei? Cafea n-am,
ei, comedia naibii! SACHE: Stai să vezi. Ieri, cînd a ieşit băiatul de acasă, m-am
luat după el, pîş, pîş, pînă-n centru. Acolo, în loc s-o
ia în altă parte, o ia, nene, drept la cinematografia
Digranda.
OLIMPIU (interesat de povestire, s-a liniştit): Ei?
SACHE: Acu, bine ştii, la noi cinematograful nu umblă decît de două ori pe săptămînă: sîmbăta şi duminica. Ieri, marţi I Măi să fie al dracului, îmi zic eu, şi dau să intru după el, să văz şi eu, ce fel de cinematograf o mai fi ăla, marţea? La uşă, hop! mă opreşte, ăsta, Sicposian, armeanu dă ţine cinematografu. „Invitatiunea, zice, că fără invitaţiune nu se poate intra în sală." „Da' ce e înăuntru?" mă mir eu, ca să-1 prinz. Şi ce crezi că-mi spune că e înăuntru?
OLIMPIU: Ei?
SACHE: întrunire, nene. întrunire. Ia care se intră numai cu invitaţiuni iscălite de fiu-tău, care a închiriat sala, pă cheltuiala lui, înadins, pentru treaba asta.
OLIMPIU: Ce tot spui, Sache? Te aud, te văd şi mi se pare că visez cu ochii deschişi.
SACHE (manşeta): Nu mă ţine de la mînă, că mă-ncurc.
OLIMPIU; Ei?
SACHE: Văzînd eu că nu e rost să mă lase Sicposian să intru prin bună înţelegere, ce era să fac? Am recurs, nene, la forţă. L-am forţat. L-am luat de piept, l-am tras deoparte într-un colţ...
OLIMPIU (minţind o pereche de palme): Şi dă-i...
SACHE: Şi dă-i două sute de lei... ca să mă lase să mă furişez la balcon. (Olimpiu face un gest spre buzunar.) Lasă, nene, că mi-i dai la urmă, cînd om încheia toate socotelile.
40
OLIMPIU: Oricum, eu crez ca te-ai cam pripit. Cu oleacă de tocmeală, te lăsa armeanul şi pă doi poli de parale. în sfîrşit. Ai dat, ducă-se. Zi-i mai departe, că te întrerupsei.
SACHE (manşeta): Eeee! Şi care va să zică, cum spusei, m-am urcat la balcon, de unde vedeam şi auzeam tot ce se petrece jos în sală.
OLIMPIU: Ei?
SACHE: Acu să te văd. Cine crezi dumneata că erau invitaţii
la întrunire? OLIMPIU: Ei?
SACHE: Cînd ţi-oi spune, rămîi încremenit. (într-adevăr, Olimpiu încremeneşte.) Toţi preşedinţii, vicepreşedinţii şi membrii ligilor noastre.
OLIMPIU (s-a muiat): Sache! Zi, rogu-te, nepoatei să-mi - dea un pahar cu apă, că mi s-a pus un nod în gît şi nu mai poci să strig.
SACHE: Eu zic, nene, să iei şi o dulceaţă. Zahărul face bine la cord, şi de, ce să zic, mai am cîteva de spus!
OLIMPIU: Bine, bine. Dacă zici dumneata, spune-i să-mi dea şi o linguriţă de dulceaţă.
SACHE (crapă uşa şi strigă): Domnişoară Anişoaro! Te roagă Olimpiu să aduci, iute de tot, două pahare cu apă şi două dulceţuri cu vîrf, da' să nu fie de vişine, că ne balonează la stomac. (îşi reia locul.) Eee! Şi care va să zică, cum spusei, toţi ai noştri, nene, protos la întrunire. Cum i-a văzut pe toţi în păr, fiul tău a declarat întrunirea deschisă şi s-a pus să le ţie un discurs.
OLIMPIU (stins): Ce le-a spus, Sache?
SACHE: Păi, a început pîn a le spune că întrunirea asta e făcută din dorinţa dumitale, avînd a le aduce la cunoştinţă oareşcare chestiuni foarte urgente...
OLIMPIU: îmi pică sîngele pe inimă. Taci oleacă, să mai răsuflu şi să-mi'viu în fire.
(Intră Anişoara, cu dulceaţa.)
SACHE: Ia bea oleacă de apşoară... (îi dă la gură să soarbă) Că-ţi trece...
ANIŞOARA: Unchiule, dacă nu te simţi bine, să chemăm doctorul...
OLIMPIU (sculurtnd din cap cu oroare): Nee...
4J
SACHE: Ce doctor? Daca avem apă, nu ne mai trebuie nimic. (Trece paharele cu apă în partea lui Olimpiu, apoi ia — iute — una din dulceţi.)
(Anişoara a ieşit.)
OLIMPIU (bea tot paharul cu apă): Zi-i mai departe, că m-am mai liniştit un pic. Spune-mi de ce i-a chemat, ce le-a îndrugat, spune-mi tot, tot, din fir în păr!
SACHE: Din nenorocire, nene, n-am putut să mai auz nimic. Mi-a căzut bastonul din mînă taman cînd era mai interesant şi m-am dat de gol că sînt acolo. Noroc că am putut să ies neobservat.
OLIMPIU: Da' şi tu prost, bre omule, c-aşa-mi vine să-ţi zic. Să-ţi cadă bastonul din mînă ca la ciungi. Ptiu!...
SACHE: Ce să mai vorbim degeaba? Am făcut-o, am făcut-o. Da' după ce m-a dat afară, crezi că m-am lăsat? Aş...
OLIMPIU (i-a venit inima la loc): Ei?
SACHE: Nu m-am lăsat nici mort.
OLIMPIU: Ei?
SACHE: M-am învîrtit de colo pînă colo, împrejurul cinematografului, pînă Ia unsprezece ceasuri noaptea...
OLIMPIU: Au stat membrii noştri neculcaţi pînă la unsprezece noaptea?
SACHE: Unsprezece ceasuri n-ar fi nimic. Dar au stat toată noaptea, şi dacă vrei să ştii, şi acuma sînt acolo, cu toţii.
OLIMPIU: Dă-mi paharul cu apă, că înnebunesc. (îi dă paharul, şi in timp ce Olimpiu soarbe din el, profită de ocazie şi ia şi a doua porţie de dulceaţă.)
SACHE (văzînd că Olimpiu are de gînd să bea tot paharul pînă la fund, îl opreşte, trăgîndu-l de mînă): Nu-1 bea tot, că acuma vine partea cea mai grozavă! (Manşeta.) Nene, ce să te mai iau pe ocolite? Mai bine să-ţi spui tot, dintr-o dată. (Formidabil:) Nene! Toate ligile noastre au fost desfiinţate azi-noapte. (Olimpiu a rămas cu paharul înlemnit în mînă.) Acuma poci să-1 bei tot. (îl ajută pe Olimpiu să bea.)
OLIMPIU (un timp, aprins oarecare puteri): Nu se poate una ca asta. Nu, nu, nu, nu poci să crez... nu e cu putinţă ca în cîteva ceasuri să strice un zevzec ceea ce am clădit eu într-o viaţă de om. Nu poci să crez, nu se poate!...
SACHE (manşeta): Daca vrei, jur... (Privindu-l fix, fără intenţia de a jura, în glumă.) Să n-am parte de ce văd înaintea ochilor dacă te minţ.
OLIMPIU: Da* de unde ştii dumneata ce s-a petrecut între ei, de vreme ce n-ai fost acolo?
SACHE: Parcă numai eu ştiu! Tot tîrgul ştie ce s-a întîmplat.
OLIMPIU: Dar ce s-a mai putut întîmpla? Spune odată, pentru Dumnezeu, tot ce ştii, isprăveşte, că mă ridic la ceruri, nu mai pot să rabd.
SACHE: Să vezi... (Trece la manşeta cealaltă.) Pe la zece, după ce s-a terminat cu discursurile, odată se ridică cortina, şi numai ce apare pe scenă, mă rog, ca la teatru poţi să zici, o masă întinsă, plină ţăst cu toate bunătăţile. Mezelărime... curcănime friptă, salate de bef, murături, purcelime Ia tavă, fiteşcare cu muşcata după ureche, brînzărime de toate naţiile, de la telemea pîn' la d-a' cu viermi, în sfîrşit, ce să-ţi mai spui, masă ca la palat cînd vine cavalerii lu Mihai Viteazu. „înainte de plecare, să-mi faceţi plăcerea să luăm o gustare împreună", zice fiu-tău de colo... 'oţ! Membrii noştri înlemnise cu ochii pă scenă. C-o fi, c-o păţi, cîr, mîr, . dă colea pînă colea, că dacă iei dumneata întîi iau şi eu p-ormă, că o dată la viaţa omului nu se face gaură în cer, una-alta, ce să-ţi spui, nene, nici n-au aşteptat să le mai zică o dată, şi s-au pus cu toţii la masă. întîi şi întîi le-a dat ţuică.
OLIMPIU: îndură-te, Doamne, şi omoară-mă de subit, să nu mai auz...
SACHE: P-ormă, mîncaruri. Mînca membrii noştri, nene, de parcă ieşise din spital. După aia, vin. întîi alb, p-ormă negru. După vin, pun-te pe fripturi. La urmă, după ce i-a tăvălit prin brînzeturi şi prin plăcinte, a început să bubuie şampania, de şi-a făcut şi membrii noştri o idee de cum trebuie să fi fost artileria la Verdun. în sfîrşit, ce mai tura-vura, pe la unu noaptea a venit şi lăutari. Pantilică cu tarafu. Şi dă-i cîntece... cuplete de la Tănase... şi da-i joc... ca la cumetrie... Şi cine crezi dumneata că juca ăl mai abitir, în fruntea sîrbii? Arse-nescu-Şchiopu, preşedintele Ligii contra dansului.
OLIMPIU (nu mai poate): Opreşte-te oleacă, Sache, şi zi-i, rogu-te, să mai aducă un pahar cu apă. (Privind far-
42
43
furioarele:) Dulceaţă nu mai iau, că văz că nu mi-a priit...
sache : Lasă, nene, c-aduc eu. Ce s-o mai deranjăm pe domnişoara Anişoara pentru un fleac de apă? (Iese pe uşa de serviciu şi revine c-o doniţă cu apă. Ia apă cu paharul din doniţă, ţinîndu-l graţios de buză, ca să nu-şi bage Prea mult degetele înăuntru.) Am adus mai multă, să fie...
(Olimpiu bea avid.)
OLIMPIU: Spune, Sache, nu mă cruţa, spune tot...
sache (manşeta): Ce să-ţi mai spui? într-un cuvînt, a fost o grozăvie... Adineauri, pe la şapte, cînd m-am dus să văz cu ochii mei, am rămas încremenit de ce-am văzut.
OLIMPIU: Ei?
sache: Istrătescu, preşedintele Ligii contra alcoolismului, e beat mort. Nici nu mai ştie cum îl cheamă. Şi nu numai atît. Dar de azi-noapte, de la trei, se jură că-şi vinde magazinul de luminări, cumpără vie şi deschide în centru bodegă cu vinuri proprii... (Olimpiu înghite repede un gît cu apă. Aşa va face pînă la sfîrşit, după fiecare „lovitură" nouă.') Cartojan, de la Nefumători, pufuie cu trabucu şi se laudă că deschide şi el simigerie dîn colacii de fum pă care-i face, de toate mărimile, de la d-ăi de mocinici, pînă la d-ăi cu susan. Nestorescu, de la Prostituţie, a declarat că azi se duce la Primărie şi se cununa cu slujnica din casă, cu care de fapt, zicea el, întreţine de trei ani de zile relaţiuni de concubinaj. Nae Văraru, de la Vegetarieni, a mîncat trei porţii de sarmale de porc şi — culmea — a luat, nene, picarbo-nat de sodă, în faţa tuturor. Iar Paveliu, preşedintele Ligii drept-credincioşilor cîmpulungeni, care clădeşte acuma, pe cheltuiala lui, biserica din Tabaci, s-a jurat pă dumnezeii mă-si că pune s-o dărîme şi face cafenea din cărămizi.
OLIMPIU (duce paharul la gură, dar nu mai poate să bea): Sache, stropeşte-mă c-oleacă de apă, că nu mai pot să beau... M-am umflat de tot, şi dacă mai beau un strop mă-nec...
sache (îl stropeşte cu apă, muindu-şi degetele în doniţă): Stai să te frec niţeluş pe tîmple, că frecatul e sfînt la dam-
bla... (începe să-t fricţioneze. în timpul acestei operaţii, aplecîndu-se asupra feţei lui Olimpiu, îi suflă fără să vrea în gură.)
OLIMPIU (sare ars): Sache, ia dă-te mai aproape de mine... (Sache se fereşte.) Mai aproape... (Acelaşi joc.) Uită-te bine la mine. Sache, ai ochii roşii! Eşti nedormit? N-ai dormit azi-noapte?
SACHE: Păi, cum crezi dumneata c-am putut da geană de geană, cînd îi ştiam pe toţi ai noştri la întrunire? Ce, eu n-am suflet în mine?
OLIMPIU: Ia mai suflă-^ni o dată, rogu-te, nu te feri. Nu sufla-năuntru, Sache!... (Sache îi suflă în gură cît poate el mai delicat,) Sache... miroşi a vin, Sache... Ai băut vin, Sache...
sache: Cine ştie, poate unde am stat niţel, acu' de dimineaţă, între ei, la chef, să fi prins cumva vreun pic de şmac. Altminteri nu-mi explic.
OLIMPIU (ameninţător): Ia mai suflă o dată.
sache (suflă graţios, de parcă îl sărută).
OLIMPIU: Ai băut şi tutun? (E indignat din cale-afară şi, treptat, îl cuprinde furia.) Piei din faţa mea, tră-dătorule... M-am luminat acuma. Ai fost la chef cu toţi ticăloşii ăilalţi. D-aia le stii atît de bine toate cîte s-au petrecut? (Alt timp.) Care va să zică, m-aţi trădat cu toţii? M-aţi lăsat singur? Mi-aţi distrus ligile cu purtarea voastră? Ei bine, fie şi aşa. Am să le fondez din nou, fără nici un membru. Modific statutele, le votez singur, şi gata!
sache: Nene, dă-mi voie un lucru. Nu m-ai pus dumneata să mă ţiu după băiat? Ce vrei să fac? A trebuit să mă duc, să răspunz la invitaţiune.
OLIMPIU: Ai avut invitaţiune? Prin urmare, cestiunea cu ăle două sute de lei date lui Sicposian ca să te lase să intri a fost minciună sfruntată, ca după ce-ţi baţi joc de mine să-mi mai iei şi banii pe deasupra? Bravo, Sache! Halal de prieteşug! Să-ţi fie ruşine obrazului...
sache: Nene, nu sînt vinovat. Băiatul...
OLIMPIU: Ştiu eu că el e capul tuturor răutăţilor. Ah! Dar fapta asta n-o lăs fără plată. Am să i-o plătesc cu vîrf şi îndesat. (îl priveşte cu dispreţ.) Mă miram eu de ce-ţi era aşa de sete, de mi-ai băut un hîrdău
44
de apa şi mi-ai mîncat un borcan de dulceaţă! îţi ardeau maţele de băutură!...
SACHE: Să mă bată Dumnezeu dacă...
OLIMPIU (tranşant): De prisos orice mi-ai spune. Am încheiat amîndoi toate socotelile. Lipseşte din faţa mea, alcoolicule de băutură...
sache: Nene, dă-mi voie să-ţi explic...
OLIMPIU: Să nu-mi explici nimic. M-aţi^lăsat singur, să vă fie de bine. O să rămîi singur. (Un pas spre Sache.) Am rămas singur. (Alt pas.) Sînt singur. (Încă un pas.) Nu v-aţi găsit omul. Şi fiindcă copilul meu a voit să mă lovească în tot ce am eu mai de preţ, în ligi, şi să-şi bată joc de mine, o să-i plătesc cu aceeaşi măsură, O să-mi bat eu joc de el. Satisfacţiunea asta n-o să i-o dau... (încet, un pas spre Sache.) Şi dumneata, ieşi pînă nu-mi ies en din ale mele. (Sache, ieşind, se încrucişează în pridvor cu Adelaida, care intră.) De necrezut! (Se plimbă şi zice de zece ori şi pe zece tonuri: „de necrezut".)
ADELAIDA (intrînd): Ce e de necrezut, şefule? (Un moment, Olimpiu are intenţia s-o sfîşie. Se stăpîneşte însă, iluminat de un gînd cu care încă luptă.)
SCENA 3
ADELAIHA, OLIMPIU
OLIMPIU (o priveşte lung. Are o idee): Verişoară, aş vrea să
te rog să-mi faci un bine. ADELAIDA: Taci, frate. Pînă acum ziceai că... OLIMPIU: Să lăsăm, verişoară, ce-am zis pînă acuma şi
unul, şi altul. Să ştergem cu buretele. ADELAIDA: Ce vrei de la mine?
OLIMPIU (din ce în ce mai încurcat): îţi spusei. Vreau să te rog să-mi faci un mare bine. Să mă ajuţi, mă-nţelegi dumneata, să ies cu faţa curată dintr-o mare încurcătură... Uite, nu ştiu cum să-ţi spui ca să mă subînţelegi mai bine. Aş vrea să-i dau, mă-nţelegi dumneata, lui fiu-meu o lecţiune pe care s-o ţie minte toată viaţa. De ieri de cînd n-a venit acasă, am aflat că şade'şi
benchetuieşte, în necazul meu, c-o ceată de nemernici. Ca pedeapsă pentru fapta asta, vreau, cînd s-o întoarce acasă, să mă găsească şi pe mine benchetuind. Să crează că şi eu de-ase ară şi pînă acum n-am făcut decît treaba asta.
ADELAIDA (uluită): Da' ce-ţi veni, soro?
OLIMPIU: Am eu socotelile mele.
ADELAIDA: Dar nu văd ce nevoie ai de mine.
OLIMPIU: Să-ţi spui, verişoară. Dacă aş face singur treaba asta, nici băiatul, nici nimeni nu m-ar crede c-am fost în stare s-o fac din capul meu. Pe cîtă vreme, dacă eşti şi dumneata amestecată, lesne poate să creadă că dumneata m-ai fi pus la cale, că m-ai răsucit pe deşte...
ADELAIDA: Dar ce sînt eu? Corupătoare de minori bătrîni?
OLIMPIU: Numai dumneata ai fi în stare să mă faci pe mine în stare să-mi calc în picioare principiile mele...
ADELAIDA: Şi de ce, mă rog, tocmai eu?
OLIMPIU: Fiindcă dumneata eşti cea mai stricată persoană din familie şi totodată cea mai deşteaptă.
ADELAIDA (segîndeşte): în sfîrşit! Recunoşti. Na, pupă mîna şi zi pardon!
OLIMPIU: Nu-mi stă în caracter să pup mîna decît la feţe bisericeşti.
ADELAIDA (o privire circulară): Eeee! Unde să punem noi masa?
OLIMPIU:   Ce masă, rogu-te?
ADELAIDA: Masa la care ţi-ai călcat statutele, la care am făcut chef de-aseară şi pînă acuma! Doar n-oi fi vrînd să creadă că am făcut chef de-a-n picioarele, ca birjarii. Trebuie să aşezăm o masă, care să semene a masă de chef. Ai tot ce trebuie? Vin, tutun, sifon?
OLIMPIU: De unde să am? Da' dacă zici dumneata c-aşa trebuie să facem, să trimitem pe Zinca fuga, în tîrg, să ne ia o litră de vin, un pac de tutun şi un sifon mic...
ADELAIDA: Cum o să faci chef, domnule, c-o litră de vin? Ce, vrei să fim ridicoli?
OLIMPIU: Păi de vreme ce nu facem lucru de-adevărat, eu zic că ne-ajunge...
ADELAIDA: Să nu zici nimic, şi să faci ce zic eu. (Se gîndeşte cu un deget, grav, pe buze.) Aşa. Va să zică masa o punem în odaia ta...
47
olimpiu: în odaia mea? Mai bine s-o punem aici, că în iatacul meu e prea de tot...
adelaida: E mai intim, nu pricepi? (Şi-a făcut complet planul.) Du-te imediat la cămară şi adă tot ce găseşti ca lucru de mîncare, tot ce ai. Trimite apoi la colţ să ia trei sticle de vin alb, bun, şi una de vin negru, înfundat.
olimpiu: Negru la ce ne mai trebuie dacă luăm d-ăl alb?
adelaida: Ca să pătăm faţa de masă, domnule... şi nu mă mai enerva cu atîtea întrebări. Nu vezi că-mi crapă inima de treabă? (Un timp.) Sticle goale ai?
olimpiu: Am prin pivniţă vreo cîteva... de alea de pui bulion în ele.
adelaida: Să le speli bine şi să Ie aduci sus. Pînă mă duc eu să mă schimb, să fie totul gata... Aoleu, uitasem... Să tai şi vreo cincizeci de trandafiri, să-i împrăştiem pe masă şi prin odaie... ca pe vremea romanilor...
olimpiu : A! Stai i Dacă e nevoie şi de flori, am eu ceva şi mai bun. Mi-a rămas în pod, de la cineva care nu i-am trimis-o, că nu merita, o coroană de mort, de toată frumuseţea...  Vrei s-o aduc s-o punem ca decoraţie?
adelaida: Coroane de mort într-un interior de chef? Olimpiule, nu te mai recunosc... ai nişte idei... ca Casanova, soro, nici mai mult, nici mai puţin...
olimpiu : Cine e persoana în cestiune?
adelaida: Un tip din istorie, nu-1 ştii tu. Ah! Ferice de cine a trăit pe vremea lui... (0 clipă visează.) în cinci minute să fie adus tot, că eu sînt gata. (Iese.)
(Olimpiu rămîne puţin pe gînduri; în sufletul lui de om cu scaun la cap se dă o luptă scurtă. în acelaşi" moment intră Anişoara, din odaia ei.)
SCENA 4
OLIMPIU, ANIŞOARA
olimpiu: Da' unde pleci, nepoată?
anişoara: Pînă la biserică, unchiule... să dau o leturghie. olimpiu: Bine, nepoată,., da' nu zăbovi mult...
43
anişoara: Mă-ntorc numaidecît.
olimpiu (a reflectat la ceva); Şi aprinde, rogu-te, o luminare şi pentru mine. Da' să fie mai măricică. D-a de patru lei...
anişoara: Da, unchiule... (Ies amîndoi — ea prin fund, el spre bucătărie.)
SCENA 5
ADELAIDA, OLIMPIU, ZINCA
(Scena rămîne goală un timp. Apoi Adelaida iese din odaia ei, îmbrăcată într-un capot tineresc, îndeajuns de ridicol şi destul de decoltat. Are în mînă o faţă de masă. Toată scena se petrece extrem de repede.)
adelaida (trecînd spre iatacul lui Olimpiu): Păcat de faţa asta de masă, că e de olandă şi trebuie s-o pătez cu vin... (Intră în iatac şi după o clipăiese. Dinspre cămară intră Olimpiu, ducînd pe braţe un vraf întreg de farfurii şi de crătiţi.) Ce-ai adus acolo?
olimpiu: Iahnie de fasole rece, vinete tocate, iofca... Nici la chefurile adevărate nu crez să se mănînce asemenea mîncări grele şi toate deodată...
adelaida: Bine, bine... du-le la masă... (Trece în odaia ei, Olimpiu intră la el, şi după puţin iese. în acelaşi moment, Adelaida intră din odaia ei cu paharele în mînă.)
olimpiu: Da' ce faci cu atîtea pahare, verişoară?
adelaida: Patru le spargem, şi din două bem... (Intră în iatac, Olimpiu iese. După o clipă, Adelaida revine în scenă, şi Olimpiu apare de la bucătărie, cu o mulţime de sticle goale în braţe.)
olimpiu: Am adus şi sticle goale... (Le miroase.) în asta a fost creolină, asta e de gaz... asta e a pentru analize...
adelaida: Nu e nimic, pune-le acolo, că tot nu bem din ele... (Acelaşi joc. Olimpiu intră în iatac, şi după puţin se întoarce iarăşi în scenă, cu un mănunchi de trandafiri. Intră şi Adelaida din odaia ei, cu un fel de castron în mînă.) N-ai im vas de flori în toată casa asta. Dă-i încoace, să-i pui aici... în castronul de sfeştanie...
49
(îi ia trandafirii din minaşi intră, urmată de Olimpiu, în iatac. Uşa rămîne deschisă, astfel că amîndoi se aud vorbind dinăuntru:) Sticlele goale bagă-le sub masă... Nu aşa... culcate, domle, în dezordine...
(Se aude zgomot de Pahare sparte.)
OLIMPIU: Păcat de bunătate de pahare... De ce le spargi, verişoară?
ADELAIDA: Ca să creez atmosfera... (Ies amîndoi din iatac
şi intra în scenă.) OLIMPIU: O să ne tăiem deştele în cioburi, o sa vezi... ADELAIDA: Ce ştii tu? (Oftează şi-şi dă ochii peste cap.)
La chefurile adevărate se manîncă şi sticlă pisată. OLIMPIU (privindu-şi din uşă iatacul): Trăii s-o mai văz şi
p-asta. (Adelaidei:) Toate ca toate, verişoară. Am
făcut tot ce mi-ai zis... acuma te rog şi eu să faci un
lucru  pentru mine. ADELAIDA: Ce doreşti?
OLIMPIU:   Pune-ţi,  rogu-te,  un pardesiu pe dumneata.
Prea e de tot jantilbocu ăla de l-ai îmbrăcat... ADELAIDA: Habar n-ai tu de botanică la femei. Haide...
haide... (îl împinge în iatac.)
(Vine Zinca, cu sticlele şi sifoanele in mină. Cînd să intre in iatac, se opreşte în Prag şi se cruceşte.)
ZINCA (se închină): Doamne-Dumnezeule, de n-aş fi cu clondirele astea în braţe aş face şi mătănii, zău... (Intră în iatac, Adelaida trece în odaia ei. Zinca iese repede şi fuge pe uşa de serviciu.) A-nnebunit unchiaşul... (O clipă Adelaida iese din odaia ei, cu o ţigară aprinsă în gura, traversează scena legănîndu-se ca o raţă leşească şi intră în iatac cîntînd fals:) „Zbori ca vîntul, troică dragă, peste cîmpul îngheţat",
(în aceeaşi clipă apare în fund Puiu. Intrigat, se ia după ea. Cînd ajunge în uşa iatacului, rămîne
tîmpit.)
PUIU: Vampirul din Dusseldorf... (Ezită o clipă, apoi se duce la masă, ia aparatul fotografic, revine în uşă şi, „ţac", trage o poză. Totul s-a petrecut într-o secundă.) Mersi. (Pleacă repede, se împiedică de un scaun şi face zgomot; imediat intră din iatac Olimpiu.)
50
OLIMPIU: Ai sosit, amice? Stai niţel,rogu-te, că viu nuînai-decît. (Reintră în iatac şi iese imediat cu o ţigară aprinsă în gură.) Stai niţel, c-avem de vorbit...
SCENA 6
PUIU, OLIMPIU
PUIU: Lasă pe altă dată. Acuma văd că eşti foarte ocupat... OLIMPIU: Mă priveşte...
PUIU: Mă rog... (Un timp. îl consideră:) Nu ştiam că în lipsa
mea din ţară ai făcut astfel de progrese... Felicitările
mele...  Vin,   tutun, flori... OLIMPIU (pe acelaşi ton): Da, da, da... vin, tutun, flori,
salată de vinete... iofca. PUIU: Chef în toată puterea cuvîntului. OLIMPIU (ţanţoş): Da! Chef în toată puterea cuvîntului.
Şi ce pofteşti, rogu-te? Keskevu? PUIU: Eu? Nu poftesc nimic. Constat, atîta tot. (Obser-
vîndu-i ţigara:) Vrei s-aprinzi? OLIMPIU: Crezi că mi-e frică de cineva s-aprinz? Sigur
c-aprinz, de vreme ce m-am dat la tutun... (Se apleacă
spre bricheta lui Puiu.) PUIU: întîi de toate, fă-mi plăcerea şi întoarce ţigara.
Ai pus-o de-a-ndaratelea...
(Olimpiu întoarce ţigara şi-o aprinde, trage un fum, se strtmbă tot şi o aruncă cit colo.)
OLIMPIU (confidenţial, ţigării): De capu-ţi! (Strănută.) PUIU: Noroc...
OLIMPIU (îşi reface aerul lui important): Aş putea şi eu să
ştiu de unde vii la ora asta acasă? PUIU (un surîs): Am fost la denie... OLIMPIU: Da? Şi ce fel de denie o fi asta, la două luni după
sfintele Paşti? PUIU: Poftim de vezi. (îi prezintă pulpanele hainei.) OLIMPIU (se uita): Ce va să zică asta?
PUIU: Ceară! Pete de ceară! Numai la denie se poate pica cineva cu ceară în halul ăsta. La denie sau la hotelurile din Cîmpulung.
SI
4*
OLIMPIU: N-âre niciuri amestec una cu alta..;
PUIU: Ba are, pentru ca, dormind la hotel, m-am picat cu ceara ca la denie. La unu se stinge lumina electrică şi-a trebuit să citesc toată noaptea la luminare...
OLIMPIU (tare pe piaţă): Ziiii, azi-noapte ai dormit la hotel, da?
PUIU: Fireşte... Doar nu era să dorm pe stradă... Aseară, cînd am venit acasă, ai binevoit să-mi închizi toate uşile, şi-atunci... ce era să fac? m-am supus, fără ctr-tire, regulelor dumitale de viaţă, şi m-am dus să mă culc la hotel...
OLIMPIU: Cum nu ţi se usucă limba în gură, mă băiete, cînd minţi cu atîta neobrăzare? Ştiu eu otelul la care ai dormit... şi ştiu şi de ce... într-uncuvînt, ştiu tot ce-ai făcut de-aseară şi pînă acuma... Nu mai încerca să mă legi pe mine la gard, ca nu se prinde.
PUIU (tace).
OLIMPIU (îşi aduce aminte că nu trebuiesâ arate că l-a costat fapta lui Puiu): Dar, după cum vezi, ai [cui semăna de-ai ieşit aşa de chefliu... Nici eu nu mi-am pierdut timpul degeaba, şi ce naşte din pisică e ştiut că şoareci mănîncă...
puiu: Văd şi eu că nu ţi-ai pierdut timpul de pomană. Te-ai ţinut strict de litera statutelor...
OLIMPIU (asta aştepta, ca să-i dea lovitura de graţie): în statutele fiteşcăreia din ligile noastre e un articol în care scrie, limpede, că fitece membru, o dată pe an, are voie să le calce şi să facă tot ce pofteşte... să bea... să fumeze... să joace... să se-nsoare... (Privindu-l cu mare satisfacţie şi încîntare de sine:) Cestiunea asta, mi se pare, n-ai ştiut-o cînd ai făcut invitaţiunile la întrunirea de la Digranda.   (Surîde superior.)
PUIU (afectînd o mare surprindere, deşi e puţin contrariat de cele auzite): Habar n-am de cele ce-mi spui... Cît priveşte articolul cu pricina, nu pot să fiu decît mulţumit că datorită lui, măcar o dată într-un an, ţi-ai - mai ieşit şi dumneata din statute şi te văd vesel şi bine dispus...
OLIMPIU (sinistru): îmi vine să joc, de vesel ce sînt. (Cu Poantă:) Ca Arsenescu-Şchiopu cînd aţi adus lăutarii...
PUIU (acelaşi joc): îţi repet pentru ultima dată că azi-noapte
am dormit la hotel şi că nici măcar nu ştiu cine e
domnul Arsenescu! OLIMPIU (văzînd aerul serios al lui Puiu, începe să îngheţe):
Măi băiete...! Nu mă mai fierbe şi tu... Ai fost sau n-ai
fost azi-noapte la Digranda? Spune-mi neted... PUIU: Ai cuvîntul meu de onoare că de la unsprezece, cînd
am plecat de aici, şi pînă acuma, n-am ieşit din hotel.
Am dormit buştean în camera numărul şapte... Stai...
îţi voi dovedi imediat. (Se caută în buzunar şi scoate
o hîrtie.) Poftim... OLIMPIU (îşi pune ochelarii): Ce e asta? PUIU: Citeşte şi vezi... (Olimpiu citeşte.) E buletinul pe care
orice client îl face cînd ia o cameră la hotel... Aşa e?
Camera numărul şapte? (Olimpiu parcă începe să se
convingă şi să se descompuie la figură.) Nici acuma nu
eşti convins? Ţi-am arătat petele de spermanţet de la
luminare, ţi-am arătat buletinul... OLIMPIU: Nu-mi'vine să crez...
PUIU: Nu crezi? Ei bine, am să-ţi dau cea mai zdrobitoare dovadă că azi-noapte am dormit la hotel... Contul e neplătit, îl plăteşti tu... (I-l dă.)
OLIMPIU (zăpăcit): Cuta, adică să mă fi minţit pe mine Sache?
PUIU: Dar ce ţi-a spus domnul Sache?
OLIMPIU (luînd o hotărîre bruscă şi mare): Ce mi-a spus, ce nu mi-a spus, dacă m-a minţit cu-adevărat, să mă bată Dumnezeu — na, că zic vorbă mare — dacă nu-mi spăl mîinele în sîngele lui, eu, care n-am omorît o muscă în viaţa mea. Am să-1 caut în tot tîrgul şi am să-1 aduc aici, ca să-1 pui de faţă. Mă duc şi la Digranda, mă duc şi Ia otel, mă duc peste tot, ca să aflu odată adevărul, să văz cu ochii mei şi să auz cu urechile mele, că înnebunesc... înnebunesc! (Trece ca o vijelie în odaia lui, apoi iese cu pălăria pe ceafă şi cu umbrela în mînă.)
ADELAIDA (intră după Olimpiu, îngreţoşată toata): Phiu! Dar tîmpita idee a avut, dragă, cu lecţia asta de dimineaţă. Am mîncat toată salata de vinete, pe stomacul gol, şi acuma mi s-a făcut rău de mor...
PUIU: Ce lecţie?...
52
ADELAIDA: Ţi-aş explica eu, dar mi-e greaţă din vinetele alea şi nu mai pot să stau de conversaţie. Mă duc să mă lungesc puţin în odaia mea, cu faţa în sus... (Iese.)
SCENA 7
PUIU, ANIŞOARA
ANIŞOARA (intră din fund): Ce-ai făcut azi-noapte? PUIU: Mi-am aranjat situaţia. ANIŞOARA: în ce fel? Ai găsit banii?
PUIU: Aş! în tot oraşul ăsta de imbecili nu s-a găsit nici unul care să aibă curajul să mi-i dea. Un oraş de laşi! Am căutat peste tot. La bănci, la văduve, la minori, la particulari, la negustori, degeaba! E un singur ovrei în tot oraşul, şi nici ăla n-a vrut să-mi dea... Probabil că s-a botezat în lipsa mea... Şi atunci, am pus şi eu bazele unei ligi... Liga pentru desfiinţarea ligilor... O vastă organizaţie, compusă dintr-un magnet, eu, şi dintr-un grăunte de pilitură de fier, Sache...
ANIŞOARA: Ce i-ai făcut?
PUIU: Nimic.. L-am atras spre mine, conform legii gravităţii. ANIŞOARA: Doamne! Ce-o să zică unchiul cînd o afla?
Omul lui de încredere! PUIU: Tata ştie... De aia, în acest moment, îl şi caută prin
oraş. Vrea să-1 omoare... ANIŞOARA: Unchiul?
PUIU: Da. E absolut hotărît să-1 omoare. De altminteri şi-a luat şi umbrela. Nu mai e, prin urmare, nici o şansă de scăpare...
ANIŞOARA: Şi pentru ce-ai făcut asta?
PUIU: Pentru ce? Dar tu nu înţelegi că eu am nevoie de un tată adevărat, nu de un preşedinte de ligi ridicole? De un tată pe care în calitatea mea de fiu să pot să-1 supăr, să-1 duc cu zăhărelul, să-i cer ce vreau? De un tată cum are toată lumea, în faţa căruia, în definitiv, la vîrsta mea, să pot să fumez o ţigară fără să risc să mă dezmoştenească... Uite, îţi garantez că dacă eu, în Ioc să fiu copilul lui, aş fi o ligă, aş avea imediat cei cinci sute de mii de lei pentru care îmi
bat capul de cînd am venit. Şi nici măcar nu mi i-ar trece în registrul meu de cheltuieli personale. Mi i-ar dona... Cînd a murit mama era preşedinte numai la trei ligi, acum e la peste douăzeci...
ANIŞOARA: Exagerezi... E numai la unsprezece.
PUIU: Mai bine zis, a fost, că s-au dus dracului toate...
ANIŞOARA: Cum s-au dus dracului?
PUIU: Uite aşa... Phuuui! învîrtindu-se. Aveam să-i plătesc tatei o datorie veche... Acum a venit timpul să i-o achit. Omul ăsta mi-a dat mie cîndva viaţa... De aceea, vreau să-1 învăţ cum se trăieşte...
ANIŞOARA: Uiţi, Puiule, că e tatăl tău şi prin urmare...
PUIU: Tata, tatăl meu? Ei aş! Tata e tată de ligi, dragă, nu e tată de copii. Surorile astea vitrege m-au scos pe mine din inima lui. De-aia le-am apucat şi eu de cozi şi le-am dat afară din casă. Ca să-mi reintru în drepturi. Şi fiindcă ele m-au lăsat orfan, sînt obligat să-mi fac acum un tată proaspăt, nou, modern, ultimul jurnal. De altminteri am şi început să mi-1 fac...
ANIŞOARA: Văd... Ai început să-1 superi...
PUIU: Ei, ce vrei? Astea sînt durerile facerii.
ANIŞOARA: Şi ce i-ai făcut?
PUIU: Eu nimic. Niciodată n-am fost în termeni mai buni ca astăzi... Sache 1-a înfuriat niţel... (Apare Sache pe verandă.) Uite-1 pe d-1 Sache... Vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă... Lasa-mă un moment cu el...
ANIŞOARA: Ce mutră are... (Priveşte pe Sache.)
PUIU: De condamnat la moarte! De altminteri am să-i comunic imediat sentinţa. (Anişoara iese.)
SCENA 8
PUIU, SACHE
SACHE (e descompus, nu dă bună ziua şi se aşază cu pălăria în cap pe un scaun): Ce mi-ai făcut, domnule Puiu? Olimpiu umblă turbat după mine să mă caute prin tîrg. Auzi, cică a luat şi birje ca să mă găsească mai iute. De 30 de ani de cînd ÎI cunosc nu l-am pomenit luînd birje. (Un timp.) De ce m-ai pus şi m-ai învă-
54
ţat să minţ? Nu e păcat să stric un prieteşug de-o viaţa întreagă pentru 5.000 de lei? Şi am prăpădit, pe deasupra, şi bunătate de manşete ca să scriu pe ele tot ce m-ai învăţat să spui... (Scoate manşetele.) Poftim! Ia-le, că nu mai am ce face cu ele. Şi mă arde pe gît vinul ăla pe care m-ai pus să-1 beau de dimineaţă şi ţigarea de tutun pe care mi-ai dat-o s-o fumez... (un timp; cu glasul stins:) Dacă nu e prea mare deranj te-aş ruga de-un pahar cu apă rece.
PUIU (crapă uşa spre bucătărie): Mamă Zinco, adu, te rog, un pahar cu apă rece...
SACHE (şi mai stins): Şi-o dulceaţă, dacă nu e cu supărare... da' să nu fie de vişine, că mă balonează la stomac...
PUIU: Şi o dulceaţă, mamă Zinco. (Vine lîngă Sache.) Domle Sache... te_ rog să n-ai nici o grijă, că nu ţi se întîmplă nimic. îmi iau eu toată răspunderea.
SACHE: în orice caz, am venit la dumneata ca să-ţi dau îndărăt cele cinci mii de lei pe care mi le-ai dat. Vreau să mi se ia o greutate de pe inimă... Cel puţin dacă l-am vîndut pe Olimpiu, să ştiu că l-am vîndut gratis, fără să iau o santimă...
PUIU: Vai de mine, domnule Sache, te rog să păstrezi banii, că mă jigneşti. Ce, eu ţi i-am dat ca. să te cumpăr? Se poate, dumneata, om inteligent, să crezi una ca asta? Păstrează-i, că mă supăr...
SACHE: Şi eu mă supăr dacă nu-i iei îndărăt. (Se caută în buzunar.) Uite, cinci mii de lei mi-ai dat, cinci îţi dau. (Scoate o poliţă.) Nu vreau să m-ating de ei. Poftim, te rog să-i iei...
PUIU: Domnule Sache, fă-mi te rog plăcerea şi ţine-i. Dă-i la săraci dacă vrei, dar ţine-i... De ce să nu faci o faptă bună dacă ai ocazia? (Puiu îi vîră cu sila poliţa în buzunar.)
SACHE: Bine, îi iau, cu condiţia, însă, ca să-i dau la săraci... (Scoate iarăşi poliţa.) Te-aş ruga însă să fii bun şi să-i scoţi dumneata de la bancă, că eu am fost adineauri, şi mie n-a vrut şă-mi primească poliţa. Zicea ăia că nu e în regulă, fiindcă n-are gir. (Intra Zinca cu dulceaţa.)
50
PUIU: Bine că mi-ai spus, domnule Sache, lasă că ţi-o încasez eu imediat.
(Sache a luat dulceaţa. Zinca iese.)
SACHE: Pricopsit aliment şi dulceaţa asta. Unge, mă rog, organismul omului cum unge păcura şurupurile maşinilor... (se ridică). Atunci, domnule Puiu, mai dau eu p-aici pentru afacerea cu poliţa, cînd s-o mai linişti oleacă apele... Deocamdată, pînă aranjezi dumneata cu Olimpiu, m-am gîndit să mă repez vreo două zile pînă^la Piteşti.
PUIU: Daf da. Foarte bine te-ai gîndit. Ai putea să pleci ■ chiar acuma cu trenul de dimineaţă că mai ai timp...
SACHE: Nu ştiu, domle Puiu, unde o să mai ajungem noi pensionarii cu criza asta. De trei luni de zile n-am văzut pensia în ochi... Uite acuma, cu plecatul ăsta la Piteşti. E lesne de plecat, dar are şi trenul regulile lui. Cere bilet, şi biletul cere bani şi statul se scarpină în cap şi te amînă cu pensioara...
PUIU: Dar cum îţi închipui c-am să te las să-ţi plăteşti dumneata trenul! Voiajul asta îl faci din cauza mea, nu de gustul dumitale... aşa că... Să-mi dai voie să suport eu cheltuielile de transport... O mie de lei îţi ajunge?
SACHE: P-ăştia, vezi, îi primesc că n-am ce mă face. însă cu o condiţiune. Să nu fie de danie. Să mi-i socoteşti despăgubire pentru perechea de manşete pe care le-am stricat în exerciţiul funcţiunii.
PUIU: Perfect... S-a făcut... (Se caută în portofel, apoi în toate buzunarele la rînd, cu mare discernămînt, deşi ştie că n-are nici un ban.) Numai că... mi se pare că n-am schimbat... (Grav şi convins.) Da, n-am schimbat! (Degajat.) N-am la mine decît o hirtie de 5.000 lei.
SACHE (suav): Nu face nimic, umblă şi aia... Unde pui că nici n-am văzut pînă acum hîrtiile astea. Am auzit că sînt mici şi îndesate ca nişte bibilici. (Şi ochii i se fac mici.)
PUIU: Nu, pe astan-o schimb nici mort. O ţiu ca porte-bonheur.
SACHE: Atunci, vine vorba că se cam încurcă socotelile cu Piteştii...
B7
PUIU: Am găsit!... (lese şi vine cu poşeta Adclaidei. Scoate un pumn de fise.) Ce-o fi cu fisele astea?
SACHE: Pă fisele astea se joacă în cărţi aici la noi. Le primeşte şi la cafenea, că umblă de cînd cu criza.
PUIU: Poftim, domnule Sache... (îi dă cîte o fisă.) O sută, două sute, trei sute, patru sute...
SACHE: Ce sute, domnule Puiule? Fiteşcare fisă face o turcească. Numai ale roşii sînt marghilomane. Cum văz eu, domnule Puiule, ai gust să te joci cu mine în nasturi. (Cîntârind fisele din palmă:) Şi încă d-ăi de plapumă...
PUIU (Marmoroş Blank): Ţi le răscumpăr eu cînd te-ntorci.
SACHE: Eu ca eu — dar trenul merge pe roate — nupă fise...
PUIU: Ah, am găsit. (Scoate o hîrtie de o mie.) Uite, domnule Sache;.. (I-o dă.) Priveşte şi dumneata unde ne-au dus ligile tatei. Pe dumneata pe drumuri, şi pe mine la oase. (îşi arată fisele din mînă.)
SACHE (din uşă): Ah! Nu-mi mai aduce aminte de Olimpiu, îmi vine să-ţi dau arvuna îndărăt... Să ne vedem sănătoşi, domnule Puiule... (Iese.)
ADELAIDA (intră vindecată şi în costum de ieşit la cărţi): N-ai văzut tu poşeta mea? ■
PUIU: Nu!
ADELAIDA: Unde dracu am pus-o, că adineauri o aveam... (O vede pe masă.) Şi aş fi jurai 'că o aveam în poală cînd mi s-a făcut rău. Bine că fuseşi tu aici, dulceaţa lui tanti, că altminteri putea să umble cineva la bani... (Iese cu poşeta.) Pa, dulciule!
SCENA 9
OLIMPIU, PUIU
(Intră. Olimpiu, cătrănit, se aşază pe scaun. Puiu ti lasă un timp, apoi se apropie de el.)
PUIU: Ei? Nu spui nimic? L-ai găsit pe Sache? OLIMPIU: Tot tîrgul l-am căutat şi n-a fost chip. Parcă a
intrat în gaură de şarpe. PUIU: La hotel ai fost, casă te convingi că am dormit acolo?
OLIMPIU: Am fost. PUIU: Şi?
* OLIMPIU: Am fost şi la Digranda, am fost peste tot... PUIU: Prin urmare te-ai convins că nu-i adevărat nimic din
ceea ce credeai? OLIMPIU: M-am convins şi m-am răsconvins. D-aia stau aşa şi mă gîndesc în toate chipurile. Ce interes a avut Sache să-mi toarne toate minciunile pe care mi le-a turnat?
PUIU: Nu ştiu nimic din ce ţi-a spus domnul Sache, dar cred că nu el e singurul vinovat în afacerea asta. Aş putea să jur că 1-a pus la cale cineva.
OLIMPIU (un fior): Cine să-1 puie?
PUIU: Ştiu şi eu?! Vreunul sau poate mai mulţi, sau poate
toţi membrii dumitale din ligi. OLIMPIU: Hm! Şi cu ce gînd?
* PUIU: Cu ce gînd? Cu gîndul să te scîrbească de ele şi să-ţi
ia locul la preşidenţie. OLIMPIU (cugetă adine): Nu-1 ştiu pe nici unul dintre ei
să fie taler cu două feţe. PUIU: Tot aşa ai crezut pînă şi de domnul Sache, şi-ai văzut
de ce-a fost în stare? OLIMPIU (atins la buba): Mare ticălos! Mare ticălos! Dar
nu-1 las eu aşa, cu una, cu două. Mîine am să convoc
comitetul general şi am să cer să fie dat afară pentru
totdeauna dintre noi. PUIU: Pentru ce?
OLIMPIU: Cum pentru ce? Pentru că şi-a bătut joc de mine şi de toţi membrii noştri. A spus pe socoteala lor lu-> cruri nemaipomenite. A minţit, călcînd, prin urmare,
ca un măgar statutele noastre.
PUIU: Păi, spuneai adineauri că fiecare membru are dreptul, o dată pe an, să calce statutele şi să facă ce vrea! Domnul Sache şi-a ales ziua de astăzi ca să le calce. Asta e tot.
OLIMPIU: Vorba aia am spus-o eu aşa, adineauri, c-aveam altă socoteală. în statutele noastre nu există însă nimic de felul ăsta. Cine le calcă o dată n-are ce mai căuta între noi.
PUIU: Aşa? Dar dacă domnul Sache s-ar duce în faţa comitetului general şi ar spune că dumneata ai chefuit toată noaptea?
88
59
OLIMPIU (sare ars): Cine a chefuit toată noaptea? Eu?
PUIU: Dumneata... Dumneata... în timp ce eu dormeam ca un înger la hotel, dumneata chefuiai.
OLIMPIU: Nu mă mai zgîndări şi tu cu cestiunea asta. Asta e un moft. Şi la urma urmei, de unde poate să ştie Sache ce-am făcut eu în casa mea, în iatacul meu?
PUIU: în timp ce dumneata te găseai la chef, în odaia dumitale, domnul Sache a fost aici...
OLIMPIU (înlemneşte): A fost Sache aici? Şi-a văzut?
PUIU: Da. Uşa iatacului era crăpată...
OLIMPIU (ca să-şi dea curaj): Ei, şi dacă a văzut? Cine o să-1 crează cînd o să spuie? Cu ce poate el dovedi că cele ce spune sînt adevărate?
PUIU: Cu ce? (Grav:) Cu fotografia pe care a luat-o din uşă. (Olimpiu holbează ochii. Puiu mimează tot ce spune.) Ş-a oprit o clipă, s-a uitat de jur împrejur, ca să se convingă că nu-1 vede nimeni, a zărit aparatul meu fotografic pe geamantan, 1-a luat... s-a apropiat de
*     uşă, şi „tac" un instantaneu!
OLIMPIU: De unde ştii toate astea?
PUIU (categoric): Chiar de la el. OLIMPIU: Da' cînd l-ai văzut?
PUIU: Adineauri, pe cînd dumneata îl căutai în oraş, a fost aici. Poţi s-o întrebi şi pe mama Zinca, că 1-a văzut cînd i-a servit dulceaţa.
OLIMPIU: Ce? A îndrăznit să mai ceară şi dulceaţă? Dar-ar Dumnezeu să se îmbolnăvească odată de diabet, ca să nu mai fie dulceaţa locuitorilor în primejdie...
PUIU: A venit, în legătură cu fotografia, să discute cu dumneata, îţi închipui, cred, că nu degeaba a iuat-o el.
OLIMPIU: Adică cum vine vorba asta?
PUIU: Mi-a spus că pleacă la Piteşti ca să developeze clişeul. Aicea n-a avut curajul să-1 dea la fotograf, de teamă sa nu i-1 luăm noi îndărăt cu forţa.
OLIMPIU: Şi nu l-ai strîns de gît?
PurU: Nu. Am crezut că e mult mai cuminte din partea mea să-I iau cu binişorul şi să-1 întreb ce are de gînd să facă cu fotografia.
OLIMPIU: Şi ce-a zis?
PUIU: E hotărît s-o publice în toate gazetele din oraş. OLIMPIU  (atins în moalele capului): Ce? Dumnezeule!
Cu ce ţi-am greşit, de mă-ncerci aşa? Să tipărească aşa ceva în gazete? Să mă vază lumea, care mă cunoaşte ca p-un cal breaz şi-mi ştie felul meu de trai, fotografiat cu ţigara în gură, între sticle de vin şi pahare sparte?
puiu: Şi e ceva şi mai grav decît atît. Alături [de dumneata e o cucoană îmbrăcată într-o toaletă foarte suspectă...
OLIMPIU (braţele spre cer): Capodul verişoarei Adelaida... Asta Ie pune vîrf Ia toate. Nu, nu, nu! Una ca asta nu se poate. Sînt în stare să fac orice, numai să împiedic pe ticălosul ăsta să mă facă de rîs şi să-mi distrugă reputaţiunea mea de om cu scaun la cap. Trebuie să-1 căutăm, să-1 găsim, să vorbim cu el...
PUIU: Imposibil! A plecat chiar adineauri, cu trenul de zece.
OLIMPIU: Mă duc la Piteşti după el, pe jos, cu procurorul... PUIU: Nu te pripi, tată, linişteşte-te... Am găsit eu o altă soluţie.
OLIMPIU: Spune-o repede, tăicuţule... PUIU: Uite, tată! Te rog să m-asculţi şi să judeci bine înainte de a-mi da un răspuns. Fac apel la scaunul dumitale de la cap. Ia loc şi aşteaptă un moment. (Iese şi se întoarce cu un pahar şi o cană de apă. Cînd vede apa, Olimpiu, care i-a urmărit toate mişcările, se îngrozeşte.) Gustă un pic de apă, ca să te linişteşti. OLIMPIU: Dacă mă iei de la început cu apă, am priceput... Iară m-aşteaptă o nenorocire... Cine ştie ce-o să se mai întîmple?! PUIU: N-o să ţi se întîmple nimic dacă ai să mă asculţi pe mine. Eu îţi vorbesc şi ca fiu, şi ca avocat. (Paşi.) Din discuţia mea cu domnul Sache, mi-am dat seama că el nu urmăreşte decît un singur lucru: să te scoată din fruntea ligilor, ca să-ţi ia locul el, sau un altul, din ordinul căruia lucrează. Şi, fireşte, lucrul acesta e foarte uşor, avînd în vedere dovada zdrobitoare pe care o posedă. Şi atunci, iată ce m-am gîndit eu! înainte ca Sache să se întoarcă de la Piteşti cu fotografia, dumneata demisionezi din toate ligile, de bunăvoie. OLIMPIU: Ce? Eşti nebun, măi băiete? Să plec eu de bunăvoie? Haida-de!... PUIU: E mai bine decît să pleci silit. Faci o scrisoare fru-
60
61
moaşa de adio şi te retragi, avmd nevoie de odihnă.
Ca românii în munţi, pe vremea năvălirilor barbare. OLIMPIU: Şi la ce o să-mi servească demisia? Năvălirile
barbare tot o să publice fotografia cu pricina. Nu, nu.
Nu se poate. E peste putinţă să demisionez. PUIU: Altă scăpare nu există.
OLIMPIU: Să-mi scriu eu demisia, cu mîna mea? Peste poate! PUIU: Dar n-ai nevoie s-o scrii cu mîna dumitale. Ţi-o
scriu eu, cu a mea... Haide, tată, hotărăşte-te... OLIMPIU: Da' nu pricepi, măi băiete, că în ligile astea eu
mi-am îngropat toate idealurile mele de om cu scaun
la cap?...
PUIU: Ştiu, tată. Trebuie totuşi să te hotărăşti. Altminteri te faci de rîsul oraşului întreg, cu scaun cu tot...
OLIMPIU: Bine, dar eu nu sînt vinovat cu nimic. Toată afacerea asta nu e decît o potriveală nenorocită, o fatalitate.
PUIU: Ştiu, tată. în faţa fatalităţii n-avem însă altceva de făcut decît să ne dăm demisia... Gîndeşte-te... Să apari în gazete, fotografiat lîngă o femeie în capot, într-un decor de orgie, presărat cu trandafiri.
OLIMPIU: Fir-ar ai dracului, Doamne iartă-mă, de trandafiri să fie, că mai bine aduceam eu coroana de mort, cum am zis dintru început.
PUIU: Orice părere de rău e de prisos. Ce s-a făcut, e făcut. Acuma nu trebuie să te gîndeşti decît la ce trebuie să faci. Haide. Nu mai sta pe gînduri. (Erudit:) Vita nostra brevis est...
OLIMPIU- Şi dacă dau demisia, eşti sigur că nemernicul o să ne dea poza îndărăt?
PUIU: îţi garantez. M-am înţeles cu el să-i telegrafiez c-ai demisionat, şi ăsta-searâ vine îndărăt şi-mi dă fotografia. Haide, tată, treci colea lîngă mine. (îl ia binişor şi-l aşază la masă, lîngă el.) Dictează-mi dumneata demisia...
OLIMPIU: Ce are să zică lumea?
PUIU: Oamenii judecă după împrejurări, ca mine, nu după precepte, ca dumneata. (Se pregăteşte să scrie.) Cui adresăm demisia?
OLIMPIU. Mie, că eu sînt preşedinte general.
PUIU: Comitetului, că dumneata eşti în concediu. Prin
urmare,  zicem:  „Domnule preşedinte..." OLIMPIU: Pune: „Onorate domnule preşedinte..." PUIU: Mă rog... (Scrie.) Dictează mai departe... OLIMPIU (cugetă).
PUIU (scrie): „Subsemnatul Olimpiu Ionescu, rentier, vă rog să binevoiţi a mă considera demisionat... (Olimpiu oftează şi scoate batista) din calitatea de preşedinte al tuturor ligilor din care fac parte. Motivele acestei demisii sînt:"
OLIMPIU: Ce motive? Eu n-am nici un motiv!
PUIU (scrie): „... sînt în legătură cu starea sănătăţii mele". Fii atent acuma, tată, că vine partea cea mai frumoasă... (Scrie.) „Doresc ca toate ligile înfiinţate de mine sa fie mai departe izvoare de lumină pentru cine o vrea să se adape din ele... Dumnezeu să vă ajute şi de aci mai încolo..." Gata... (Olimpiu e foarte emoţionat.) Iscăleşte...
OLIMPIU: Mai zî o dată de la început...
PUIU: Ce să mai pierdem timp? Nu mi-ai dictat-o dumneata? Iscăleşte şi lasă-mă să mă duc la poştă ca sa dau telegrama lui Sache... (îi dă stiloul: încet, cu ezitare, Olimpiu semnează.)
OLIMPIU: Poftim. (îşi ascunde ochii in batistă.) Fir-ai al dracului, Sache, să fii, astăzi şi mîine...
PUIU: Dă-mi voie să te sărut, tată. (îl ia de gtt şi-l sărută.) Şi acum alerg la poştă ca să-i dau domnului Sache vestea cea bună. (îşi ia pălăria şi iese.)
SCENA 10
OLIMPIU, ANIŞOARA, ZINCA
(Abătut, Olimpiu se aşază moale pe un scaun. Intră
Anişoara.)
ANIŞOARA: De ce eşti supărat, unchiule?
OLIMPIU: Nu mă întreba, nepoată. E o cestiune la care nu vreau să mă mai gîndesc. Am rămas orfan... Singur pe lume, ca ăsta din ceas. (Se uită la cuc.)
62
168
ANIŞOARA: Cum singur? Nu-1 ai pe Puiu... şi pe mine?. OLIMPIU: Atît noroc... Altmintrelea, nu ştiu, zău, ce m-aşj mai face.
(Intră Zinca cu o scrisoare in mină.)
ZINCA: O scrisoare pentru domnişorul meu- M-am întîlnit cu poştaru şi mi-a dat-o mie s-o aduc.
(Discrisoarea Anişoarei.) ANIŞOARA: E de Ia Paris. (Citind adresa.) ZINCA: Ah! Şi cum mai miroase a parfum! Ia te uită...
Numai cît am ţinut-o în sîn, şi miros ca o drogherie... (Face cu ochiul.) Trebuie să fie de la vreo creştină
d-alea de pe acolo de pe unde a fost, mînca-l-ar mama
să-1 mănînce de crai, că din laptele meu a supt. ANIŞOARA: Bine, mamă Zinco, lasă să i-o dau eu. ZINCA: Ba mai întîi s-o pui să stea între rufe, în şifonel,
ca să se împarfumeze şi ele oleacă. (Iese.) OLIMPIU: Ia dă-mi-o şi mie s-o miros, nepoată. (îşi pune
ochelarii, ca s-o miroase mai bine.) ANIŞOARA (ca să evite să i-o dea, o cîntăreşte in palmă):
După greutate pare să fie o scrisoare oficială. OLIMPIU: Parfumată^aşa, ca de Ia spiţerie? Tare m-aş
minuna! Ia dă-o încoace, s-o cîntăresc eu. ANIŞOARA: Vrei'să desfaci scrisoarea? Nu se poate, unchiule. OLIMPIU: Dă-mi-o, cînd îţi spun să mi-o dai... ANIŞOARA: Nu te supăra, dar nu pot să ţi-o dau. E adresată
lui Puiu şi nu i-o pot da decît lui. OLIMPIU: E, e, e, e... (0 apucă de mînă.) Dă scrisoarea
şi nu mă înfuria... ANIŞOARA:  Nu pot...
OLIMPIU: Dă-i drumul, că-ţi răsucesc mîna. (0 strînge.)
ANIŞOARA: Mă doare, unchiule... (0 strînge şi mai tare.) Mă doare... (Şi mai tare.) Au!... (Scrisoarea cade, Olimpiu o ia de jos, Anişoara îşi priveşte mina înroşită.)
OLIMPIU: Dacă eşti încăpăţînată, ce să-ţi fac? (îi pare rău de ce-a făcut.) Da cu oleacă de scuipat, că-ţi trece... (Se aşază, miroase plicul, bolboroseşte adresa, apoi desface.) Phiu, cum pute... (îşi şterge ochelarii, apoi îi pune la loc pe nas, scoate scrisoarea, o priveşte lung pe toate părţile. E stingherit. Anişoara a priceput. îl urmăreşte cu un surîs. Olimpiu repetă operaţia, apoi,
04
jenat, se decide.) Ia vezi, nepoată, ce scrie aici, că eu nu prea ştiu bine franţuzeşte. Şi ce-am mai ştiut, am uitat de tot. (îi dă scrisoarea. Anişoara ezită o clipă dacă s-o citească sau nu. E Prea curioasă să vadă de Ia cine e ca să poată rezista, deci, o parcurge în grabă. E lividă.) Ei? Nu zici nimic? De la cine e? Văzui că e iscălită Lolotte... (Olimpiu pronunţă Lolotte cum se scrie.)
ANIŞOARA (fulgerată, a luat o hotărîre): Da, chiar de la
domnul Lolotte este. OLIMPIU: Cine e ăsta?
ANIŞOARA: Ce, nu ştii? Nu ţi-a spus Puiu? (O clipă caută.) Domnul Lolotte e profesorul de drept roman al lui Puiu.
olimpiu: De unde vrei să ştiu? Ce, îmi spune mie vreodată băiatul ăsta ceva interesant? Şi îi scrie profesorul ăsta lui Puiu al nostru? Ce tot vorbeşti, frate?
ANIŞOARA: Poftim. (îipune scrisoarea sub nas.)
olimpiu (pisica în calendar): Da, da. Şi ce-î scrie, nepoată?
ANIŞOARA (cu ochii Pe scrisoare numai de formă, improvizează): îi scrie că a trecut foarte bine examenul de drept roman, că e sănătos, în sfîrşit, cam asta îi scrie...
olimpiu : E, la treaba asta, să-ţi spui drept, nu mă aşteptam. Ia treci colea lîngă mine, nepoată, şi citeşte-mi şi mie scrisoarea, toată, tare, ca s-o pricep şi eu cum se cuvine.
anişoara : Păi de ce să ţi-o mai citesc, unchiule? Dacă ţi-am spus tot ce scrie...
OLIMPIU: Nu, nu, nu, nu! Nici nu-ţi dai socoteală ce însemnează o scrisoare ca asta pentru o inimă de părinte. Vino colea, lîngă mine, şi vorbă cu vorbă să mi-o citeşti, sub ochii mei, şi sa mi-o spui pe româneşte. Măcar atîta mulţumire sa am şi eu de la copilul asta, care îmi face numai necazuri, (Anişoara, resemnată, trage scaunul de sub ceas şi se aşază lingă Olimpiu, astfel ca el sa poată urmări lectura scrisorii. Anişoara va căuta să fie cît mai sigură pe ce spune, ca să dea im* presta că traduce exact.) Da' de ce-ţi tremură scrisoarea în mînă, nepoată?
ANIŞOARA: De emoţie, unchiule. Nici pentru mine nu e
§5
puţin lucru să văd că Puiu are... asemenea succese. (Pleacă ochii pe scrisoare.)
olimpiu: Zi-i, nepoată!
anişoara (citeşte): „Mon trişor chiri..."
olimpiu: Adicăte?
anişoara: Scumpul meu elev...
olimpiu: Care vorbă, rogu-te, înseamnă elev?
anişoara: Tresor... mon tresor... elevul meu...
olimpiu: Aha... cu ocazia asta, îmi mai amintesc şi eu oleacă franţuzeasca pe care am învăţat-o, că, uite, sînt împrejurări, mă-nţelegi dumneata, cînd nu strică să ştii... Zi-i mai departe.
anişoara (citeşte): „Depuis un quari d'heure, notre cher Puiu est parti en Roumanie, pour m'envoyer l'argent qu'il m'a promis."
OLIMPIU: Nu da aşa repede, că pierd şirul.
anişoara: Să termin fraza, că altfel nu pot ca să traduc, în franţuzeşte înţelesul vine la urmă. (Citeşte.) „II est parti en Roumanie . Ies larmes aux yeux. II m'aime, l'imbicile, comme un fou." (Un timp de reflecţie.) Zice că doreşte ca...
olimpiu (îi taie vorba): Am priceput... că doreşte ca micile lui rînduleţe să-1 găsească pe Puiu nostru, în România, în cele mai plăcute momente ale vieţii! Aşa e? (Anişoara confirmă.) Expresia asta trebuie's-o fi luat francezii de la noi, de la români. Citeşte, nepoată...
anişoara (reia): „II m'aime, l'imbicile, et je le deteste. Je n'aime que toi."
olimpiu: Asta n-o mai pricep. E de-a lor sadea. Ce-n-semnează?
anişoara: Adică, ai trecut examenul foarte bine. olimpiu:  Brava  băiat!
ANIŞOARA (simte că nu mai poate duce jocul mai departe şi citeşte restul scrisorii precipitat): „A son dipart, Puiu ma jure de m'envoyer dans cinq jours soixante-mille francs, et des que j'aurai cette somme, je m'envolerai vers toi, ă Deauville, mon trişor, mon unique amour. T'embrasse eperdument, Lolotte..."
olimpiu (văzînd că Anişoara tace): Ei?
anişoara (revenind din visul de-o clipă la realitate): Da... Scrie că ar dori foarte mu?t să aibă veşti de la Puiu,
întreabă cemai e prin ţara, cu politica, cu recolta, cu criza... cam asta... olimpiu (arătîndu-i pe scrisoare): Aici, la P.S., n-ai citit. Ce zice?
anişoara (citeşte): „Je lui ai icrit aussi une lettre, qui sera porţie â la poşte en mime temps que celle-ci". în post-scriptum e ceva special pentru dumneata.
olimpiu: Ei, taci!
anişoara (îi arată vorbă cu vorbă): Da, da, uite... (Citeşte:) Te rog să feliciţi pe tatăl dumitale, despre care mi-ai vorbit atît de frumos, că are un fiu ca dumneata. (Epuizată.)
olimpiu: Prin urmare, în clipele lui de conversaţie particulară cu domnul Lolotte; oricît e de sec copilul ăsta, tot n-a putut să nu pomenească o vorba şi de mine. Vezi, nepoată? Asta e vocea sîngelui. (Se ridică şi se plimbă îngîndurat. )Num&i că, uite ce mă gîndesc eu! Pînă nu lămurim istoria aia cu banii, el nu trebuie să ştie nimic despre scrisoarea asta, ca nu cumva să-şi ia şi mai rău nasul la purtare.
anişoara: Din partea mea, unchiule, poţi să fii fără grijă. Eu în nici un caz n-am să-i spun. (După o gîndire:) Poate că ar fi mai bine să arzi scrisoarea. (1-6 dă.)
olimpiu: S-o arz? Cum îţi vine să spui una ca asta? O astfel de scrisoare se păstrează, ca un lucru de preţ, în hrisoavele fiteşcării familii. Şi, başca de asta, am eu socotelile mele secrete cu ea! Ştii care?
anişoara: Nu, fireşte.
olimpiu (un surîs în barbă): Am să-i fac un dar. Dar mai
încolo, nu acuma. anişoara: îi dai banii?
olimpiu: Tronc, Ilinco! Nici nu mă gîndesc la aşa ceva. Dar am să dau scrisoarea în tîrg, s-o înrămeze pe socoteala mea, şi cînd o fi gata, o agăţ colea-n salon, ca s-o vază toată lumea. Ce zici? Aşa e c-am adus-o bine din condei?
anişoara: Da, foarte bine. (Vrea să-l scape pe Puiu cu orice Preţ.) Aş vrea însă, unchiule, să contribui şi eu cu ceva la darul ăsta. Te rog să mă laşi pe mine să brodez rama. Nu-mi trebuie prea mult timp. în cîteva zile, pînă  pleacă Puiu, e gata.
dLIMpiu: Sine te-ai gîndit! firavă, nepoata! O brodezi frumos, în motive naţionale de-ale noastre, şi cu tricolorul franţuzesc jos... (Cucul iese şi anunţă jumătate de oră, cu o singură cîniare.) Cît zice că e ceasul?
ANIŞOARA: Zece şi jumătate.
OLIMpiţj: Eeee! S-a făcut va să zică şi vremea prînzului!... Mă duc oleacă să mă lungesc în iatacul meu, că mă doare capul... Cîte au fost pe el, săracul, de azi-dimineaţă şi pînă acuma! Noroc că e el cap tare şi rezistă... Altul mai şubred se făcea ţăndări pînă acuma. (Iese.)
SCENA 11
ANTŞOARA, ADELAIDA
(După ieşirea lui Olimpiu, Anişoara, care nu-şi mai poate stăpîni plînsul, se trînteşte pe un fotoliu. Plînsul ei e discret, amărM, fără nervi. Intră Adelaida. Cînd o vede pe Anişoara plîngînd, se repede la fa ca o cloşcă cuprinsă de panică.)
ADELAIDA: Ce este? Ce s-a întîmplat, dulceaţa lui tanti? După ce n-ai mîncat nimica pînă acuma, plîngi pe stomacul gol?
ANIŞOARA; Tanti, tanti... (Cade jos pe scaun, şi in acelaşi timp începe muzica la grădină: Marşul regimentului 1 geniu.)
ADELAIDA: Tocmai acum, cînd a început muzica marşul la grădină! Ptiu! L-auzi?... Tram-ta-ra-ram, ta-ra-ram... Tam-tam...
(începe să bată tactul după muzică, pînă ce cortina
se lasă.)
ACTUL II!
SCENA 1
ADELAIDA, ANIŞOARA
(Acelaşi decor. La ridicarea cortinei Anişoara şi Adelaida sînt în aceleaşi poziţii de la finele actului II. Anişoara a piîns pînă acuma.)
ADELAIDA (o „dorlotează"): Ia spune tu lui tanti, ce s-a întîmplat?... Te-ai certat cu prorocu?... Te doare ceva? (Pauză.) Spune-mi, dragă, nu mă face sa aştept, că nu e politicos.
ANIŞOARA (izbutind să nu mai lăcrimeze): N-am nimic, tanti dragă.
ADELAIDA: Ei, aş! Trebuie să ai tu ceva, dacă plîngi.
Hai, ia spune-i tu lui tanti, de ce plîngi? ANIŞOARA (cu parapon): Fiindcă sînt o proastă. ADELAIDA: Da' ce-ai făcut?  (Anişcara tace.) O prostie
mare? (Anişcara confirmă.)   în legătură cu tine? ANIŞOARA (ca să scape): T>â.
ADELAIDA (a şi combinat drama): Chestie de inimă? Nu? ANIŞOARA: Da.
ADELAIDA (urmărindu-şi ideea ei): Am priceput. îl iubeşti, te-a încîntat cu migdale amare, l-ai crezut, n-âţi avut răbdare pînă la cununie, şi-acuma vă încurcă iţele moştenitorul.
ANIŞOARA (o flacără): Vai, tanti, cum poţi să-ţi închipui aşa ceva?
ADELAIDA: Ei, asta e! Lucrurile astea sînt atît de naturale,
încît eu, una, nu mă scandalizez, Nuuu! ANIŞOARA: Da' nu e, tanti, ceea ce crezi dumneata. îţi jur. ADELAIDA: De mine nu trebuie să te ascunzi, dulceaţa
lui tanti. Eu sînt o fiinţă care admit tot... ANIŞOARA: Nu cred, tanti. Sînt lucruri pe care... ADELAIDA: Poat' să fie. Admit orice, mai dinainte. ANIŞOARA (simte că trebuie să-şi descarce cuiva inima):
Admiti orice? ADELAIDA: Pe tinereţea mea dacă te mint. ANIŞOARA: Admiţi dumneata ca o femeie, o fată, în sfîrşit,
care iubeşte pe cineva, să primească într-o zi, printr-o
simplă întîmplare, o scrisoare pe care o altă femeie
i-o trimite acelui cineva? ADELAIDA: Ei, bravo! De ce să nu admit? I-o bag în foc,
şi gata...
ANIŞOARA: Stai puţin. Scrisoarea asta e cea mai grozavă
dovadă că femeia care scrie şi pe care cl o iubeşte îl
minte şi-l înşală cu altul. ADELAIDA: Admit! Ba îmi face şi plăcere. ANIŞOARA: Ţi-ar face plăcere să vezi, să ştii că singura
preocupare a acestei femei nu c decît să-i toace banii
cu un altul?
ADELAIDA: Admit şi asta. Să-1 sature pe măgar să mai pască prin vecini.
ANIŞOARA: Dar gîndeşte-te, tanti, că el face tot ce-i sta în putinţă ca să stoarcă bani şi să-i trimită ei, ca să plece la băi cu celălalt... Admiţi dumneata asta?
ADELAIDA: Proştii trebuie să dea şi deştepţii să ia. Asta e evanghelia amorului... Şi persoana care a primit scrisoarea trebuie să i-o arate imediat tipului, ca să-i deschidă ochii.
ANIŞOARA: Da, dar femeia care a primit scrisoarea afe şi ea o inimă, o •mîndrîe, care o împiedică să-i spuie.
ADELAIDA: De ce?
ANIŞOARA: Fiindcă, deşi îl iubeşte, nu există nimic între
ei ca să-i dea dreptul... ADELAIDA (o întrerupe): Asta nu admit... ANIŞOARA (surprinsă): Ce?
ADELAIDA: Ca o femeie să iubească un bărbat Şi să nu existe nimic între ei. E inadmisibil.
70
ANIŞOARA (pe gînduri): Şi totuşi, e âşâ.
ADELAIDA (se uită lung la Anişoara, şi deodată, ilutninaiă ca un lampion veneţian căruia i s-a aprins brusc luminarea de dinăuntru, îşi dă o palmă peste frunte): Vai, dragă, mă uit Ia mine cum m-am prostit de cînd am venit de la Piteşti, la voi, în provincie. Abia acuma pricep. (O ia de gît.) Se poate, păpuşica lui tanti, să nu-mi spui tu mie nimic pînă acum? (O priveşte cu subînţeles.) Aşa ecă l-am ghicit pe mişel?
ANIŞOARA* (nu mai luptă): Da.
ADELAIDA: Care va să zică, d-asta îmi stă dumnealui pe la Paris? (E indignată.) Unde e scrisoarea pe care ai primit-o? Dă-mi-o repede, dulceaţa lui tanti, că mor de plăcere să citesc anonime.
ANIŞOARA: Nu e anonimă. E o scrisoare precisă, iscălită.
ADELAIDA: Şi cum o cheamă pe dulcinee?
ANIŞOARA: Lolotte.
ADELAIDA: Nume de cîine mox. Ad-o fuga, să citim scrisoarea. ANIŞOARA: N-o mai am. ADELAIDA: Ai şi pus-o pe foc?
ANIŞOARA: Nu. Mi-a luat-o unchiul şi a pus-o în casa de bani. M-a pus să i-o citesc şi să i-o traduc, vorbă cu vorbă. (Cu silă onestă:) îţi închipui ce situaţie? Tocmai eu să citesc astfel de scrisori!
ADELAIDA: Da' ce-i scrie, soro?
ANIŞOARA: Ce poate să scrie o neruşinata?
ADELAIDA: Ia spune, îngeraşul lui tanti!
ANIŞOARA: Judecă şi dumneata. Dar te rog să nu spui nici lui unchiu şi mai ales lui Puiu că ţi-am spus.
ADELAIDA: Cum îţi închipui c-am să mă apuc eu să vorbesc porcării cu el?
ANIŞOARA: Porcării n-ar fi nimic, tanti. Dar îi scrie orori, nu altceva.
ADELAIDA: Ei, lasă-mă! Spune mai repede, că plesnesc de curiozitate.
ANIŞOARA (câutînd să-şi amintească conţinutul scrisorii cît mai exact): începe aşa... „Scumpa mea comoară..." ADELAIDA: Mon chou, pe limba ei... ANIŞOARA: „Imbecilul de Puiu a plecat în România..." ADELAIDA: Cum adică imbecilul de Puiu?
fi
anişoara: Âi răbdare. (Reia:) „...şi mi-a jurat că în cinci zile îmi va trimite şaizeci de mii de franci. De îndată ce-mi vor sosi banii, voi zbura lîngă tine, ca să-i mîncăm împreună, la Deauville..." Ce spui, tanti, de asta?
adelaida: Cît face şaizeci de mii de franci în lei de-ai noştri?
anişoara: Aproape cinci sute de mii de lei. Exact cît îi trebuie acuma lui Puiu. Acuma ai priceput?
adelaida: Am priceput, da' nu înţeleg ce legătură e între Puiu nostru şi dobitocul de care vorbeşte dama în scrisoare.
anişoara: E una şi aceeaşi persoană. Domnişoara Lolotte are doi iubiţi! Unul care a plecat în România, ca să-i trimeată bani, şi altul care o aşteaptă la Deauville, ca să-i mănînce. Le-a scris la amîndoi dintr-o dată şi a încurcat adresele. Asta e tot. \
adelaida: Dar ce a zis Olimpiu, Prorocul, fericitul părinte, cînd a citit scrisoarea şi a văzut toate astea? Cred că şi-a smuls barba văzînd că fiu-său e atît de tîmpit.
anişoara: Unchiu n-a aflat nimic. I-am tradus altceva decît ce era scris în scrisoare.
adelaida: Ah, ce gest sublim! Vino sa te pupe tanti,, nobleţea pămîntului! (O sărută.) Da' să ştii că eu în locul tău nici moartă nu-1 lăsam pe Puiu să scape-cu una, cu două: că eu, draga mea, înţeleg amorul evreieşte! Ochi pentru ochi şi dinţi pentru dinte. ÎI. plesneam peste gură de-i săreau măselele. Auzi colo, eli să joace tontoroiul cu Lolottele dumnealui la Paris,, şi tu să mucegăieşti la Cîmpulung, cîrpindu-i ciorapii..
anişoara: Nu i-am cîrpit niciodată ciorapii, tanti, nu & adevărat!
adelaida: I-ai cîrpit, nu i-ai cîrpit, n-are importanţă.. O femeie care reproşează ceva unui bărbat trebuie să-i reproşeze întotdeauna şi chestia cu cîrpitul ciorapilor. Aşa e datina noastră femeiască.
anişoara: Dar eu nu am nici un drept să-i reproşez ceva. lui Puiu. Dragostea nu se face cu sila.
adelaida: Nu mă-nvăţa tu pe mine cum se face dragostea. Ştiu eu că trebuie şi niţele nazuri. Dar nazurile trebuie să le facem noi, nu mişeii de bărbaţi.
anişoara: Puiu nici nu se sinchiseşte de mine. Lui nu-i trebuie acuma decît bani, ca să-i trimeată Lolottei.
adelaida: Lolottei? Ăsta e pseudonim. Zi-i „cocotei", că e numele ei adevărat. (Teribilă:) Ah! Nici nu pot să-ţi spui cît urăsc eu categoria asta de femei!
anişoara: De ce să Ie urăşti, tanti? Nu strică ele.
adelaida: Ba strică. Şi le urăsc pentru că astea ne iau pîinea de la gură nouă, femeilor cinstite. Acuma eşti destul de mare, nu mai eşti copil, poţi să pricepi şi tu lucrurile astea. Uită-te şi tu în jurul tău, peste tot, în toată lumea. Ai să vezi că totdeauna cocotele au noroc de bărbaţi şi mulţi, şi buni. Ele au noroc. Femeile astea care nu au nimic sfînt, nimic curat în ele, astea care îşi înşală fără ruşine şi bărbat, şi prieten, şi amant, şi tot. Pe cînd tu, femeie cinstită, care nu ştii decît casa şi gospodăria, tu n-ai norocul lor, şi fiindcă eşti credincioasă şi cinstită, pe tine te înşală şi bărbat, şi amant, şi prieten, şi tot... (îmbătată de propria-t logică:) Păi, dreptate e asta? Ce tot îmi spui tu mie? Tu nici nu poţi să vorbeşti de lucruri de astea, fiindcă nu ai de unde să le ştii, eşti încă copil, draga lui tanti...
anişoara: E adevărat. Dar ce putem face noi, cele cinstite? Nu putem schimba nimic.
adelaida: Ba putem. Dar ne prosteşte cinstea. (Furioasă:) Sîntem prea moi. Asta e, dulceaţa lui tanti. Şi ce să mai vorbim de altele? Uite, cazul tău. Adineauri, cînd l-ai prins cu scrisoarea, în loc să-1 pedepseşti, te-ai sacrificat, ca o gîscă. Poftim, spune-mi şi mie. Fă-mă, te rog, să înţeleg, pentru ce ai făcut treaba asta? Ca să-i arăţi că-1 iubeşti, nu?
anişoara: Da.
adelaida: Tu nu vezi că trăieşti ca-n romane, păpuşica lui tanti? Cu teorii d-astea o să mori tuberculoasă la cincisprezece ani, ca Sarah Bernhardt în Dama cu camelii. Ţine minte ce-ţi spun eu. 0 să-i dea Olimpiu banii şi-o s-o şteargă să-i pape cu franţuzoaica, şi tu o sa rămîi să te plimbi, uscată ca moaştele sfintei Filof-teia, prin grădina publică din Cîmpulung.
anişoara: Lasă să-i dea. O să-i treacă lui odată dragostea
2a
73
asta pentru Lolotte. Dragostea plătită nu ţine nici- ] odată mult. O să înţeleagă el...
adelaida: Ţine minte vorba mea. Dragostea adevărată nu e pe subînţelese, e pe spuse de la obraz. Cînd eram ca tine, şi eu m-am opărit cu supă d-asta sentimentală, j şi parcă a fost un făcut, că d-atunci am suflat numai în iaurt. (Se uită la ceas.) Aoleu! Aproape unsprezece, mă duc să-mi scot pălăria, că mergem la masă...
ANIŞOARA: Te rog, tanti, nici o vorbă din tot ce-am discutat...
ADELAIDA (solemnă şi blesată): Nu mă cunoşti. în chestii d-astea, sînt lespede de mormînt cu litere cirilice deasupra. (Iese.)
SCENA 2
ANIŞOARA, PUIU, OLIMPIII '
(Anişoara, după puţin, intră in odaia ei. Din fund intră Puiu, vesel, exuberant)
PUIU: Tată... tată... (Olimpiu, din odaia lui, intră în scenă.)
Bucură-te, tată... OLIMPIU: Ce este?
PUIU: Ţi-a primit demisia... Sîntem scăpaţi! Astă-seară domnul Sache se va întoarce de la Piteşti şi, în sfîrşit, vom avea fotografia. (Observînd tristeţea lui Olimpiu:) De ce eşti trist, tată?
OLIMPIU (sincer): Mă gîndesc la viitorul meu. (Un timp.) Ce-am să mă fac eu fără ligile mele? Nepoata, ca mîine, o să se mărite, tu ai să pleci iarăşi, şi eu rămîn singur, între patru pereţi, fără altă treabă decît să dau grăunţe cucului, dimineaţa. (Face gestul cu care întoarce ceasul.)
PUIU: Să rămîi singur? D-aia crezi c-am consimţit [să-ţi dai demisia? Dumneata ai să mergi cu mine... Să vezi lumea... s-o cunoşti... Să vezi alte lucruri... alţi oameni, alte obiceiuri... alte ligi chiar. Să nu-ţi pară rău c-ai trăit degeaba.
OLIMPIU. Vrei să zici, prin urmare, ca să merg şi eu cu tine în străinătăţi?
74
puiu: Fireşte. Te iau la Paris.
olimpiu: Haida-de! E scump, băiete. Zece franci d-ai
noştri — un leu de-al lor... Nu face pentru mine, deşi
nu mai am scaun la cap... puiu: Te iau pe socoteala mea... în contul jumătăţii mele. olimpiu: Asta înseamnă că, başca cheltuiala mea, trebuie
să mai plătesc şi pentru tine. Să mai chibzuim, să ne
mai socotim, să vedem... (Şiret:) Dar dacă-o fi să
mă smintesc la bătrîneţe şi să plec în lume, la Paris,
făgăduieşte-mi şi mie un lucru. puiu: Cu cea mai mare plăcere. Ce lucru? olimpiu: Că ai să mă duci şi pe mine să fac cunoştinţă cu
Lolotte, să-i poci strînge mîna şi să~i mulţumesc că
mi-a deschis ochii asupra ta. puiu (trăsnit): Care Lolotte? olimpiu (şmecher): Lolotte... de la Paris. f*uiu (acelaşi joc): Da' de unde ştii dumneata de Lolotte
de la Paris? Ce vorbă e asta? olimpiu: Cum să nu ştiu, de vreme ce mi-a scris? puiu (stăpînindu-se cît poate): Dumitale? Ţi-a scris Lolotte
dumitale?
olimpiu: Lasă, lasă, nu te mai ascunde, că ştiu tot. puiu: Ce ştii?
olimpiu (paternei): Ştiu eu că în momentele voastre de intimitate nu te'-a răbdat inima şi i-ai vorbit şi de mine.
puiu: Ce? Tată, îţi jur că nu e adevărat.
olimpiu: Scrie în scrisoare, negru pe alb.
puiu: Te rog, adu-mi scrisoarea s-o văd şi eu, că nu înţeleg nimic. Cu siguranţă că, în lipsa mea, Lolotte a înnebunit de durere. Să-i dea în gînd să-ţi scrie dumitale, nu se poate explica decît printr-o criză de nervi.
olimpiu: La dreptul vorbind, ţie ţi-a venit scrisoarea. A primit-o nepoata adineauri.
puiu: Ah, Anişoara asta, care-şi vîră coada în toate! (Anişoara deschide uşa, ascultă puţin şi îşi bagă capul
la loc.)
olimpiu: Ea nu strică nimic. Eu am pus-p să-mi citească scrisoarea. Stai, că mă duc s-o aduc.
(Olimpiu iese, imediat intră Anişoara din odaia ei.)
75
puiu: Sigur. Ai ascultat la uşă. Ce casă! Ce familie!...
anişoara (repede de tot şi şoptit): Nu te da de gol. Unchiul *j crede că Lolotte e un profesor al tău de la Paris, care îţi scrie că te felicită pentru reuşita la examen.
puiu: Ce face?
anişoara (acelaşi joc): Aşa i-am tradus cu scrisoarea. (Iese repede.)
olimpiu (intră aproape mulţumit): Iacătă. Poftim scrisoarea şi nu mai fi atît de supărat c-am umblat la ea. Nici nu ştii ce bine ţi-a prins.
puiu (citeşte repede. Efectul scrisorii se vede, treptat, pe faţa lui, pînă cînd izbucneşte): Dumnezeule! Viperă otrăvită... Canalia!...
olimpiu: Cine, bre? (Uimit.)
puiu (nu se mai poate stăpîni): Cum cine? Lolotte! Cine vrei să fie altcineva? (Ca pentru el:) Şi eu, care i-am jertfit tot. Timp, familie, bani, studii... *
olimpiu (din uimire în uimire): I-ai jertfit studiile tale... lui Lolotte? Cum vine negustoria asta?
puiu (se reculege): Sigur că i-am jertfit, fiindcă n-am vrut să am, ca un idiot, alt profesor decît pe el. Numai cu el am învăţat, cînd puteam să am atîtea alte mii de profesori.
olimpiu: Mii zici?
PUIU: Mii, tată, zeci de mii... sute de mii... Parisul e plin numai de profesori d-ăştia... la fiecare colţ de stradă găseşti cîte unul...
olimpiu (nedumerit): Dar ce fel de profesor e domnul Lolotte ăsta? Nu e de la Universitate?
puiu: Da' de unde? ! E profesor particular. Dă lecţii numai acasă la el.
olimpiu: Eu credeam că înveţi la Universitate, nu în particular.
puiu: Sigur că învăţ la Universitate. Dar la Universitate
se învaţă numai ziua... olimpiu: Ei şi?
PUIU: Cu Lolotte făceam curs seral. Aşa am fost eu, silitor...
olimpiu: Tare mă minunez de cîte îmi spui. Mie, să-ţi spui drept, judecînd după scrisoarea asta, mi se pare că Lolotte trebuie să fie un om cu scaun la cap...
PUIU: Cu scaun e puţin! Cu canapea, tată, cu divan, şi
d-aia n-a urmărit decît să-mi mănînce banii... Ca să-şi cumpere şi vagon-lits.
olimpiu: în scrisoare nu scrie nimic de bani.
puiu: Nu scrie, e adevărat, dar eu, care ştiu ce poamă e Lolotte, eu citesc printre rînduri. Şi în definitiv, dă-1 dracului. La ce bun să mai discutăm chestiunea asta? Am s-o lămuresc eu singur, cînd mă-ntorc la Paris. Deocamdată... (Vrea să ruj>ă scrisoarea.)
olimpiu: N-o rupe, măi băiete. Lumea străină care ar putea s-o citească n-are de unde şti ce scrie printre rînduri...
puiu (modest): N-am nevoie de reclamă. (Rupe scrisoarea.) olimpiu: Atît cît îl cunosc eu din scrisoare, parcă-mi pare
rău de el, de ce să minţ...? Şi cît timp ai luat tu lecţii
cu el?...
puiu (oftează): Aproape un an şi jumătate. (Un timp.) Dar acum, ţi-o declar pe cuvîntul meu de onoare, m-am tămăduit de profesori particulari. De-aci încolo am să învăţ numai cu profesorii mei de la Universitate. (Un timp.) Eâ! Nici nu face să ne mai pierdem timpul vorbind despre asta... îmi dau şi eu demisia...
olimpiu: Cînd mă gîndesc la demisie, mă cuprinde o tristeţe, de parcă mi-a murit cineva.
puiu (privindu-l cu dragoste şi compătimire): Nu e nimic, tată! Ne-a murit la amîndoi cîte cineva. Să vezi însă ce bine o să petrecem noi în timpul doliului... Şi nici nu ştii ce bine o să ne completăm... îmi dai cîrji să mă sprijin, îţi dau aripi să zbori! în viaţa pc care o începem amîndoi, o să plecăm ca orbul şi cu ologul din poveste. Te iau în cîrcă ca să-mi arăţi drumul.
olimpiu: Numai să te încrezi în ochii mei şi să mergi pe drumul care ţi l-oi arăta...
puiu: Am să merg, dacă ai să te laşi dus de picioarele mele... (Un timp.) Astăzi s-o rogi pe Anişoara, tată, să puie flori pe masă. Vreau sa fim veseli, mulţumiţi, să ne simţim bine unii lîngă alţii. E prima masă pe care o luăm împreună, de cînd am venit. Şi cu voia dumitale, am să aduc din oraş un carton cu prăjituri, pentru masa de azi.
olimpiu: Şi eu, pentru ziua de azi... (ezită) fac trataţie cu trei sticle de vin alb... ca să le bem, şi una de vin
negrii, ca sâ pătăm faţa de masă cu el. Uite aşa. Cel puţin daca mi-a ieşit nume de chefliu, să fie şi oleacă de adevăr la mijloc. (Iese.) PUIU (priveşte lung după el, se duce şi desface aparatul fotografic, caută să scoată clişeul şi rămîne uimit); Şi nici măcar nu pusesem clişeul cînd am luat fotografia... (Un timp se gîndeşte, scoate rama din geamantan şi ia fotografia Lolottei. Aprinde o luminare, priveşte fotografia lung.) Cujumînarea te-am căutat, cu luminarea te expediez. (începe să ardă poza. Intră Anişoara, careul priveşte puţin.)
SCENA 3
puiu, anişoara
ANIŞOARA: Ce faci acolo, Puiule? PUIU: O ard pe rug. ANIŞOARA: Pe cine?
PUIU: Ultima prostie pe care am făcut-o. Gata. (Suflă luminarea.) Anişoaro... (Se apropie de ea şi îi ia mîinile.) Anişoaro... îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine şi îţi cer iertare pentru tot ce ţi-am făcut...
ANIŞOARA: Dar tu nu mi-ai făcut nimic. Puiule.
PUIU: Ba da. Şi acum cînd mă gîndesc, cînd mi-aduc aminte, mi-e ruşine. (Onest şi sincer:) Tot ce-am făcut pentru femeia aceea n-a fost decît ameţeala unui narcotic. Acum m-am dezmeticit. Din toată legătura mea cu ea, uite... n-a mai rămas decît puţină cenuşă... Şi să mă crezi, Anişoaro. Nu simt nici un pic de părere de rău. N-am decît o senzaţie groaznică de silă... (Un timp.) Ai fost bine inspirată cînd ai spus că Lolotte e un profesor al meu... Mi-a dat o lecţie pe care am s-o ţiu minte toată viaţa.
ANIŞOARA: Dacă te-aş judeca cinstit, ar trebui să-ţi dau dreptate.
PUIU: Şi-acuma, după tot ce ştii?...
ANIŞOARA: Ştiam de mult. Din clipa cînd ai venit am bă-„     nuit că toată povestea aia cu creditorii, cu poliţele
falsificate nu e decît o minciună, ca să poţi scoate bani
de la unchiu. Am simţit ca la mijloc trebuie să fie o
femeie, o Lolottă oarecare. PUIU (un timp, pe gînduri): Nici nu se putea să fie altfel...
Toţi bărbaţii avem în viaţa noastră cîte o Lolottă.
Cîte o Lolottă care, cu toate păcatele ei, are totuşi
ceva bun. (Privind-o:) Ne învaţă să ne deschidem
ochii şi să vă vedem pe voi, Anişoarele. ANIŞOARA: Atît de mult Ie datorăm? PUIU: Cînd sînteţi sincere cu voi şi vreţi să recunoaşteţi, da. ANIŞOARA: Şi ele nu ne datorează nimic? PUIU (glumind): Bijuteriile pe care le poartă în locul vostru. ANIŞOARA: Şi lacrimile pe care le plîngem... PUIU: Nu. Mai mult plîng ele decît voi. Pentru că cei care
Ie părăsesc pe ele nu se mai întorc niciodată... ANIŞOARA: Nici tu n-ai să te mai întorci? PUIU: Nu. Am să rămîn aici, lîngă tata, lîngă tine... lîngă
provincia mea. ANIŞOARA: Adevărat? PUIU: Da, Anişoaro.
ANIŞOARA: Şi studiile tale? Nu mai pleci să ţi le termini? PUIU: Numai plec decît cu o condiţie... rf ANIŞOARA: Care?
PUIU: Să plec însurat. Nu mă mai întorc la Paris decît însurat.
ANIŞOARA: Şi de ce ai luat hotărîrea asta, Puiule?
PUIU: Fiindcă nu vreau să mai plec la vie decît cu strugurii în batistă... (Se apropie de ea şi o priveşte clar în ochi.) Ce zici de ideea mea?
ANIŞOARA   (tulburată): Eu?...
PUIU: Tu. De răspunsul tău depind studiile mele. Numai
tu mă poţi face, cu un cuvînt, savant, sau analfabet.
Spune! Ce zici de ideea mea? Spune, Anişoaro! ANIŞOARA: Eu? Ce să zic? Tu ştii mai bine ca mine! O
găsesc foarte bună... puiu: Anişoaro... (0 înlănţuie.) Atunci... dă-mi un bob
de strugure, să-mi parfumez buzele... primul bob de
strugure... $ ANIŞOARA: Din via ta! (îl îmbrăţişează. 0 sărutare lungă.)
(Adelaida ţi Olimpiu intră amîndoi, în acelaşi timp,
fiecare din odaia lui. Se opresc în uşile respective. Olimpiu *
78
79
îţi pune ochelarii, Adelaida - lomionul. Li se pare că nu văd destul de bine.  Vâzînd că sărutarea se prelungeşte, Adelaida tuşeşte, Puiu şi Anişoara se despart.)
SCENA 4
puiu, anişoara, adelaida, olimpiu, zinca
OLIMPIU. Eşti răcită, verişoară Adelaido?
ADELAIDA: Eu? Să mă ferească Dumnezeu...
OLIMPIU: Păi, atunci de ce tuşeşti?
ADELAIDA: Eh! Mi s-a pus şi mie un nod în gîi...
OLIMPIU: înghite-1 repede, să nu te-neci. (Către Puiu:) Da' ce, logofete, pleci undeva, de vă pupaţi aşa, ca la despărţire?...
PUIU: Pentru moment ne sărutăm pentru că ne-am regăsit, tată. Mai tîrziu, o sa plec şi în călătorie... dar nu singur... Cu Anişoara şi cu dumneata... în cea mai frumoasă călătorie pe care o face un om în viaţă...
OLIMPIU: Despre ce călătorie e vorba?
ADELAjDA: Bate şaua ca să pricepi tu, nu vezi? Pleacă în voiaj „dă nos"! Ah, cum se iubesc, mînca-i-ar tanti de mormoloci... (Intră Zinca şi se opreşte în uşă.)
OLIMPIU: Se iubesc? Fără ştirea mea?
PUIU: Da, tată, ne iubim... şi de azi înainte şi cu ştirea dumitale...
ANIŞOARA: Ne iubim, unchiule... Vreau să ma mărit cu Puiu.
PUIU: O iubesc, tată... Da-mi-o... (E lîngă Olimpiu.) ANIŞOARA: Şi eu îl iubesc, unchiule... dă-mi-1... (E lîngă
el, in partea cealaltă.) OLIMPIU: Staţi! Staţi! Staţi! Staţi! Staţi puţin, să mă
dumiresc asupra unui lucru, nu mă luaţi repede,
că-mi pierz capul... ADELAIDA: Se iubesc, frate, n-auzi? OLIMPIU: Ba aud, că nu sînt surd,
ZINCA: Eu sînt surdă, şi tot am auzit şi fără ulceaua pe care
mi-a adus-o domnişorul meu... ADELAIDA: Ah! Oricft de surd ai fi, glasul dragpstei ţot se
aude.
ZINCA: Păi!
PUIU: Ştiu la ce te gîndeşti, tată. Faci socoteala în gînd, ca să vezi ce rudă sînt eu cu Anişoara. Nu te mai osteni, c-am calculat noi mai demult.
ANIŞOARA: Sîntem veri de-al patrulea, unchiule...
PUIU: Nici legea, nici biserica nu se opun la căsătoria noastră. De ce te-ai opune dumneata, care eşti obişnuit sale respecţi pe amî"două? Fa-ne fericiţi, tată... Dă-ne binecuvîntarea...
ADELAIDA: Ah! Dar ştii că eşti enervant? Da-le-o, domnule, nu-i mai face s-aştepte. Parc-ai fi tren, şi-i laşi să te-aştepte pe peron, cu geamantanele în mînă. Intră odată în staţie şi isprăveşte, drenzina dracului!
OLIMPIU; Dacă legea şi biserica nu se opun la căsătoria voastră... voie de la mine ca de la banu Ghica. (Amîndoi îi sărută miinile.)
PUIU: De azi înainte n-o sâ te mai desparţi de noi, tată. După nunta noastră, mergi cu noi în străinătate, şi după ce îmi termin eu studiile şi ne întoarcem acasă, sa vezi ce bine o săte simţi între noi, aici, unde vom începe cu toţii viaţa noastră cea nouă...
adelaida: Dacă e aşa, să ştiţi că vînd şi eu casa de la Piteşti şi mă mut definitiv la voi... r
PUIU: Bravo, tanti...
ADELAIDA: Pentru fericirea voastră fac şi sacrificiul ăsta. Noroc să dea Dumnezeu, copii. Şi ţie, dulceaţa lui tanti... (O sărută pe Anişcara.) Şi ţie, deşteptăciunea pămîntului! (Acelaşi joc cu Puiu. Se opreşte emoţionată în faţa lui Olimpiu.) Vino să te pup şi pe tine, că m-a luat dracu de emoţie, şi eu, cum mă emoţionez puţin, pup de omor... (îl sărută.) Să ne trăiască, Olimpică mamă...
OLIMPIU; Să dea Dumnezeu, verişoară...
(Seaudeun plîns, toţi se întorc.)
PUIU: Ce faci, mamă Zinco? Plîngi? ZINCA: De ce nu-i lăsaţi să se ia? OLIMPIU: Se ia... se ia...
(Rtd toţi.)
(Din fund intră Sache. E de nerecunoscut. Toţi îl privesc fără o vorbă.)
SI
SACHE (dezolat): Nene, am pierdut trenul! Taie-mâ, spîn-zură-mă, omoară-mă, fă-mi ce vrei, dar eu nu poci să trăiesc fără dumneata. Am venit să mă predau. (Cade pe un scaun, nu se simte bine.)
ANIŞOARA: Domnule Sache, ce ai? Nu te simţi bine? (Vine repede lîngă. el.)
SACHE: Mi s-a iuţit astmul... Mă sufoc...
ANIŞOARA: Puiule, aleargă repede după un doctor...
SACHE (îl opreşte cu un gest moale): Nu, nu, nu, nu. Nu-mi trebuie doctor. Dacă nu e prea mare deranj, v-aş ruga d-un pahar cu apa rece... şi-o linguriţă de dulceaţă...
OLIMPIU (către Zinca, care se pregăteşte sa plece pentru a-i aduce dulceaţa): Nu-i da de vişine... (0 opreşte cu un gest.)
SACHE (concesiv); Ba acuma poate să fie şi de vişine, că tot m-am balonat la stomac...
TITANIC VALS
COMEDIE ÎN TREI ACTE 19 32
Cortina
6*
PERSOANELE
Spiracke, funcţionar la Pr3focturâ. E un perecnaj compus din: familie, slujbă şi cumsecădenie. Are cincizeci de ani şi mai bine.
Dacia, .soţia lui. Cam de aceeaşi vîrstă. Conservată bine. Foarte voluntară, foarte activă, foarte nemulţumită şi foarte supusă marnei sale.
Chiriackiţa, soacra lui Spirache.
Sarmisegetuza, fiica lui Spirache, supranumită şi .,prinţesa familiei", douăzeci şi doi de ani.
Gena, fiica lui Spirache din prima căsătorie. Şchioapă
şi talentată la pictură.
Traian, băiatul cel mare al lui Spirache. A ajuns să strîngă pînă la douăzeci de ani trei clase de liceu.
Decebal, băiatul cel mic al lui Spirache. Doiaprozece ani.
Petre Dinu, funcţionar Ia poşta locală. Prepară dreptul
în particular. Are douăzeci şi patru de ani.
Statnatescu, căpitan de cavalerie.
Rădulescu Nercea, licenţiat în drept, fost magistrat, avocat. Preşedintele organizaţiei judeţene a partidului naţional-social.
Procopiu, avocat, coleg de şcoala cu Spirache,
Un vecin, ca toţi vecinii,
65
actul i
Interior de funcţionar la prefectură, cu leafă mică, copii mari şi soacră, prevăzută de ea însăşi în actul dotai. E un fel de salon-sufra-gerie, cu mobilier amestecat şi uzat. Un şevalet şi un balansoar aduc o notă de atelier. Pe lîngă masa de mîncare se mai găseşte un bufet cu geamuri, o canapea cu scaune desperecheate, o măsuţă etc. Direcţiunea de scenă, va distribui mobilierul şi îl va schimba după necesitate, păs-trînd nota de casă modestă, cu lucruri specifice interioarelor locuite de familii numeroase şi reduse să trăiască din leafă. Tablouri: Leâa cu gîscanul antic; Măria Sluari in închisoare; Un peisaj cu moară; cîteva „naturi moarte" şi „flori" pictate de Gena; Spirache în uniformă de sergent în rezervă, în campania din 1913 (după o fotografie mărită); bibelouri; un gramofon cu pîlnie verde; o maşină de cusut Singer; o scrumieră în formă de cizmă; un vas pirogravat; şi altele după necesitate şi în acelaşi gen. Intrările se vor fixa după indicaţiile directorului de scenă.
*
Tablou familial, în amurg; Spirache, retras într-un colţ, spre lumina ferestrei, citeşte ziarul; Dacia deapănă un scul de lînă roz, şi Decebal „îi ţine"; Chiriachiţa dă o pasenţă. în balansoar, Sarmisegeiuza (pe scurt Miza) îşi lustruieşte preocupată unghiile, cu „instrumentele" în poală; Traian moţăie, cu o ţigară lipită de buza inferioară, într-un colţ de masă; Gena, la bufet, cu spatele spre public, pregăteşte maşina
87
de spirt şi ceştile pentru cafea. Afară e încă soare şi linişte dulce de după-am:ază provincială.
SCENA 1
SPIRACHE, DACIA, CHIRIACHITA,   GENA, TRAIAN şi DECEBAL
(După ridicarea cortinei, „familia" îşi continuă un timp — colectiv — ocupaţiile individuale. Ziarul lui Spirache îşi întoarce pagina, mîna Daciei răsuceşte vertiginos bobinul sub ochii lui Decebal, atenţi să vadă „cît mai e de depănat din scul". Chiriachiţa înşiră ultimele cărţi, cu gesturi de preoteasă antică. Traian schiţează vag colaci de fum, ceştile de cafea zornăie pe bufet, pila de unghii yîcîie cu zgomotul ei specific... Cîteva clipe pauză ■■.)
chiriachiţa (îi cade o carte pe jos): Sarmisegetuza... Ia apleaca-te, maică, şi dă-mi vaietele de jos.
miza: Mamă-mare, te-am rugat de o sută de mii de ori pînă acuma să nu-mi mai zici Sarmisegetuza... Zi-mi Miza, cum îmi zice toată lumea. (Se apleacă în silă, Gena îi ia înainte şi ridică cartea.)
gena: Poftim... (îi dă cartea.)
chiriachiţa: Mersi, maică...
traian (care n-o prea „înghite" pe sorăsa): Puteai să te deranjezi mai repede, prinţeso, că nu ţi se deteriora silueta...
chiriachiţa: Eu ştiu că Sarmisegetuza te cheamă... Miza nu e nume de om... Miza, Liza, astea sînt nume de iepe, nu de fete de oameni cumsecade...
traian: Sigur... şi unde pui că numele ei vine de la cea mai mare cetate din istoria romanilor... (Declamînâ, ironic:) „La Sarmisegetuza stă mîndrul Decebal, cc-a-nfrînt popoare multe de jos şi de pe cal."
chiriachiţa: Ba să mă ierţi dumneata. Numele ei vine de la răposatul ta'to-mare, că el v-a botezat pe toţi.
TRAIAN: Da' ştiu că şi-a bătut joc de noi! (Arată pe fiecare din cei pe care îi numeşte.) Sarmisegetuza... Decebal... Traian... Pe mama... Dacia... Dacă mai aveam încă un frate... l-ar fi botezat Turnu-Roşu... că alt nume
propriu nu mai există din timpul luptelor cu dacii... (Un timp.) Parcă am fi familie de împărat roman, nu de funcţionar la Prefectură...
(Spirache ridică ochii de sub ochelari, ascultă o clipă despre ce este vorba, apoi reia lectura.)
chiriachiţa: Eh! Ta'to-mare a fost institutor, băiete, nu terchea-berchea ca voi... de vă botezaţi capiii Neacşu, Niţă, Costache şi ecţetera, nume d-astea oareşcare... (Tăcere un timp. Apoi, ca pentru ea:) Hm!... Auzi colo!... Miza!... (Alt timp.) Miza se pune la cărţi...
traian: Adică nu se pune, cum ai dumneata obiceiul...
DACIA (aspru): Traiane!...
traian: Mai ai mult de depănat, mamă, că vreau să-1
trimit pe puştiul să-mi ia neşte ţigări... decebal (prost-crescut): Dar ce, sînt sluga ta? Du-te şi
singur.
(Spirache se supără anonim că nu poate citi în linişte, şi treptat, numai pentru el, începe să zică: ţţ~ţţ-ţţ...)
tratan: Mă!... Acu te fac de urli pînă deseară... (îi arată Palma.)
decebal: Uite, mamă, Traian iară vrea să mă bată. spirache (cu blîndeţe): Lasă-1 în pace, Traiane. Tu eşti
mai mare... traian: Nu vezi ce obraznic e? gena: Ei şi? Spune-i tatii... Tu n-ai dreptul să-1 baţi. traian: Te rog să nu te-amesteci în istorie. Cînd Traian îl
bătea pe Decebal... nu îndrăznea sa se amestece în
ciorbă nici un popor de primprejur. decebal (oftează): Ah! Doamne! De ce nu m-a botezat
tata-mare pe mine Atila, să-i arăt eu lui... (Strînge
pumnii.)
GENA (deschizînd cutia de tablă fostă Suchard-cacao, în care line cafeaua): Mamă, nu mai e cafea decît pentru două ceşti...
dacia: Spirache, tu bei cafea? (Fără să aştepte răspunsul:)
Să nu-ţi facă rău la inimă... Spirache (în jurnal): Dacă faceţi, beau. miza: Beau şi eu una, mamă! Nu ştiu de unde îmi vine un
miros de ceapă. (Se strîmbă afectată a greaţă.)
88
89
TRAIAN: Cafeaua ei o beau eu, fiindcă „Mandea" [a mîncat: ceapa de unde îi vine mirosul^prinţesei....
DACIA (Chiriachiţei): Mamă, mai bei şi dumneata una? Ai băut cinci azi!...
CHIRIACHIŢA: Cum să nu beau? Mai e vorbă? Beau şi cincisprezece, că sînt supărată.
DACIA: Geno, fă atunci una pentru mama şi cealaltă pentru ei. (Arată pe Miza şi Traian.)
GENA: A zis tata că vrea să bea şi dumnealui.
CHIRIACHIŢA: Dumnealui să rabde... Cine vrea să bea cafea să cumpere. Asta e din litra cumpărată alaltăieri, din pensia mea.
SPIRACHE (strîns în el şi în jurnal): Nu e nimic, mamă-soacră, eu nu ţin să beau cafea... bea-o dumneata pe toată...
CHIRIACHIŢA (care nu aşteaptă decît momentul să se certe cu ginerele): Da' ce, sînt spartă, să beau o găleată de cafea? Te rog, să nu mă iei pe mine peste picior, că pe urmă, ştii... (privindu-l, sâ-l despice) sînt cam nărăvaşă...
DECEBAL (fără să-şi dea seama): Dă cu stîngul dindărăt! (Dacia imediat îi lipeşte o palmă. Decebal rămîne o clipă uimit, cu mîinile înţepenite pe firele de lînă, apoi începe să plîngă.) Ce dai în mine degeaba? (Plînge crescendo.)
SPIRACHE (lasă jurnalul, cu milă): De ce dai, dragă, în el? DACIA (tranşant şi apăsat): Fiindcă e obraznic cu mama,
şi te rog să nu te amesteci în educaţia copiilor... Ve-
zi-ţi de politica ta, acolo! CHIRIACHIŢA: Foarte bine i-a făcut că 1-a plesnit. Să nu mai
fie obraznic cu persoanele în vîrstă. DECEBAL: Dumneata ce te amesteci contra mea? Ce, eşti
mama mea? (Imediat, Miza îi dă o palmă. El urlă
mai tare.)
SPIRACHE: Ţţ! Acu tu ce mai dai în el? Ţţ! Ţţ! Ţţ!... MIZA: Nu vezi cum vorbeşte cu mama-mare? CHIRIACHIŢA: Aşa-i trebuie...
DECEBAL (Mizei): Ce dai în mine, fă Sarmisăgetato? TRAIAN ( îi dă o palmă „din vint"): Făxina!
(Decebal urlă mat tare.)
90
SPIRACHE (niţel enervat şi cu un ton care nu e al lui): Lă-saţi-1 în pace, Traiane, pentru Dumnezeu! N-a făcut copilul nimic...
CHIRIACHIŢA: Copilul obraznic trebuie plesnit peste gură de-o sută de ori pe zi.
I>ECEBAL (piîngînd): Bine zice tata că eşti pupăză bătrînă, fiindcă eşti mai cu moţ ca toţi. (Indignat, însuşi Spirache se ridică şi-i dă o palmă la spate. Decebal începe să urle ca din gură de şarpe.)
CHIRIACHIŢA (se ridică): Ce dai, domnule, în copil? (îl sfîşie cu ochii.) Ce, crezi că dacă l-ai făcut o dată, acum ai dreptul să-1 omori? (Ia de mînă pe Decebal, care, văzindu-se protejat, încetează să urle, mulţumindu-se numai să suspine.) Vin la maica-mare, puiul mamii... (îl mîngîie.) Taci cu maica-mare... Te-a lovit rău?
DECEBAL (minte): Da...
CHIRIACHIŢA: Unde, puiul mamii?
PECEBAL: Colea. (Arată popoul.)
CHIRIACHIŢA: Tot în cap îi dai! O să-1 zăpăceşti în bătaie... (Gena vine de la uufet cu cafelele pe tăviţă, vrea să lase una în dreptul lui Traian.) Dă-le încoace pe amîndouă, că sînt enervată... (I le serveşte.) Mai bine i-ai cumpăra o bicicletă, că i-ai făgăduit că-i iei dacă trece clasa...
SPIRACHE: întîi c-a rămas repetent... şi-al doilea, cu ce să-i iau? Leafa de-abia ne-ajunge să ne ţinem zilele...
CHIRIACHIŢA: Dacă ştiai că n-ai cu ce să-ţi ţii casa, nu trebuia să te-nsori a doua oara... şi să faci nouă copii, afară de dumneaei (arată pe Gena), pe care în căsătoria dintîi ai nimerit s-o faci... (Un timp, statistic;) Zece copii! Ca iepuroaicele... Mai mare ruşinea, zău,,,
SPIRACHE: Dacă aşa a vrut Dumnezeul,,.
CHIRIACHIŢA: Ei, aş! A vrut Dumnezeu?! Dumnezeu zice să faci copii, dar nu spune cîţi. Asta rămîne la filotimia omului.,. Noroc, Doamne iartă-mă, gă din zece nu-ţi mai trăiesc decît ăştia patru... Alminteri, nu ştiu ce te făceai...
TRAIAN: Deschideam pension particular...
spirache: Face omul ce poate, după împrejurări. De dimineaţă p£nă seara nu muncesc decît pentru ej,
91
CHIRIACHIŢA: Munceşti, dar munceşti încet. De-aia ai riM mas la coadă.
SPIRACHE: Pe ceilalţi îi avansează prefectul... Eu avansez singur.
CHIRrACHITA: Fă şi tu politică ! Nu sta ca proasta în oştire, j Văz că jurnalele le toceşti de nu mai poate omul să 1 facă nimic cu ele.
Spirache (sincer): N-am încredere în nici un partid.
CHIRIACHIŢA: Dar în cine ai încredere?
SPIRACHE: în Dumnezeu.!.
CHrRlACHIŢA: în nădejdea lui Dumnezeu, băiete, poţi s-aştepţi tu mult şi bine. Mai bine înscrie-te la averes-cani.
SPIRACHE: Nu c firea mea să fac politică... Prea aş face dreptate multă dac-aş avea putere... şi-aş muri asasinat. Aşa că n-am nici o nădejde de la nimeni.
chiriachiţa: Ţi-am mai spus eu... Singura nădejde e tot frate-tău, Tache... dacă nu cumva o avea şi ăla de gînd să trăiască o sută de ani.
f La auzul numelui lui Tache, toată familia devine atentă.)
MIZA: Pe cum a pornit-o, cred că trece suta... DACIA: Acum cîţi are exact, Spirache?
S?IR\CHE: Păi dacă cu am cincizeci şi ceva, şi el e mai mare cu douăzeci şi vreo cîţiva decît mine, înseamnă că are exact şaptezeci şi ceva de ani în cap... Cam p-aci...
CHIRIACHIŢA: Şi milioane tot cam pe-atîtea... Se vede că de cînd era în faşă a strîns în fiecare an cîte unul...
SPIRACHE (modest); Atîtea n-are... Dar pe jumătate şi poate şi mai bine, ca să nu exagerez, o să ne rămîie...
DACIA: Ah î'eînd mă gîndesc c-o să moştenim într-o zi atîta avere, îmi vine ameţeala.
CHIRIACHIŢA: De! numai'să v-o lase vouă...
SPIRACHE: Păi n-are cui s-o lase... Singurul lui moştenitor eu sînt, ca frate al lui şi de tată, şi de mamă.
DACIA: Numai să nu facă testament în favoarea altuia...
SPIRACHE: N-are cui să-i facă... Fiţi liniştiţi. Nouă o să ne rămîie. Vouă adică, că eu, ori cu bani, ori fără bani... tot gazeta aia o s-o citesc...
CHIRIACHIŢA; Ţe-ai interesat la tribunal dacă PU cumva...
SPIRACHE (îi taie vorba): Nu... nu... nu... Pînă acum trei zile, cînd a plecat la Ierusalim... 'mi-a spus el, cu gura lui, că n-a făcut testament... (Un timp.) Azi-noapte trebuie să se fi îmbarcat la Constanţa, pentru Constant inopo le...
CHIRIACHIŢA: Dar ce gust fistichiu, să se ducă la Ierusalim !
SPIRACHE: Vrea să se facă hagiu... era o veche dorinţă a lui...
CHIRIACHIŢA: Mai bine vă dădea vouă banii ăştia, pe care o să-i cheltuiască de pomană... (Cu ochii in tavan:) Eh! Da' poate tot răul e spre bine!... O avea Dumnezeu milă şi de voi şi l-o lua vreun curent pe vapor. Marea, de, e umedă, că e de apă, şi trage din toate părţile, că e deschisă vraişte...
DACIA: Ţi-ai găsit! Cumnatul Tache să răcească... Se păzeşte de răceală de e şi enervant, parol...
MIZA : De ce cobeşti, mamă? Parcă numai de răceală e vorba? Pe vapor se pot întîmplamulte...
(Pe stradă începe să se audă o flaşnetă, care cîntă Titai.ic-Vals. Treptat, etntecul se aude mai distinct; toţi ascultă, şi Traian începe să fredoneze.)
CHIRIACHIŢA: Ce cîntec e ăsta, Traiane, că parcă-1 ştiu şi eu. TRAIAN: Tiianic-Vals...   (Cîntă puţin cu vorbe:) „Pe-o
mare gentilă, pe-un blestemat ocean, se vede la o milă
un pachebot titan (bis)... Căpitanii Robertu şi cu
matrozii sare..." dacia: Ahă! Valsul ăsta e de pe vremea cînd s-a ciocnit
Titanicul cu gheţarii şi s-a scufundat în ocean...
(Pe gînduri:) Ăla zic şi eu naufragiu! MIZA: Splendidă catastrofă!
CHIRIACHIŢA: Ia deschide fereastra niţel, Traiane, să-1 auzim mai bine... (Traian deschide. Flaşneta tocmai trece prin dreptul casei. Melodia culminează, apoi, treptat, se stinge. Toţi urmăresc valsul pînă se pierde.) Ascultă, maică, pe Marea Neagră sînt gheţari?
G-ENA: De ce, mamă-mare?
CHIRIACHIŢA: Eh! Mă gîndesc şi eu, ca omul cu prevedere!... TRAIAN: M-am uitat la toate barometrele din oraş... Şi la
ăl de la gimnaziu, şi la ăl de la farmacie, şi la ăi de la j grădina publică... dacia: Ei?
traian: Toate arată furtună... Vînturi mari dinspre sud... chiriachiţa: Crivăţul! Ăsta e ăl care bate totdeauna de la sud...
spirache (care, înfundat în jurnal, a ascultat lotuşi cu multa jenă conversaţia): Doamne fereşte!... (Se-n-chină.)
chiriachiţa: De timp frumos! (Face şi ea o cruce, şi mai mare, şi mai cucernică.)
Spirache (se ridică, îşi împătureşte jurnalul şi vrea să-şi ia din cuierul în formă de coarne de bou ardelenesc pălăria. E o pălărie deteriorată de intemperii, cu panglica roasă, cu borurile pleoştite).
dacia: Unde te duci?
spirache: Mă duc puţin pînă la prefectură... Am uitat să
încui ceva în birou. dacia (către familie): Minte! Se duce să citească jurnalul în
grădina publică... Ce, nu ştiu eu? chiriachiţa (măsurîndu-l, în timp ce el îşi pune pălăria):
Cum dracu îţi mai vine să umbli cu pleaşca aia în
cap?
dacia: De trei luni de zile îi spun să-şi ia o pălărie nouă...
şi nu vrea. Cap gros. traian: E bună pentru iarnă, tată... s-o dai la-mblănit. miza. Zău, tată, ai putea să-ţi iei o pălărie ca lumea...
Gîndeşte-te.şi la noi! Sîntem fete mari! Ce zice lumea
cînd te vede cu treanţa aia în cap?... spirache: O pălărie nouă costă două-trei sute de lei... chiriachiţa (care aprinde o ţigară): Lasă-te de tutun şi
. fă econcmie... spirache: Dacă u e ruşine cu mine... o să umblu cu
capul gol... Tot e cald afară... CHIRIACHIŢA: Ai şi mutră să faci pe englezul... GENA (Ungă el): Dă-mî să ţi-o scutur puţin, tată... SPIRACHE (cu  o privire plină de iubire Pentru ea):
Lasă, tată, că nu m-alege nimeni... La revedere...
(Iese.)
SCENA 2
ACEIAŞI, [ără SPIRACHE
OACIA (strîngind ultimul căpeţel de lină pe bobin): Aşaa!
Bine c-a plecat, că ne ţinea de vorbă pe toţi, şi mie îmi
crapă inima de treabă. Vreau sa-ncep jerseul ăsta. TRAIAN: Fă-1 mai larg, ca să-1 poată purta amîndouă... MIZA: Mama mi 1-a promis mie... Ce te-amesteci tu? TRAIAN: Ţie ţi-a mai făcut unul, luna trecută. Acum e
rîndul Genei... GENA: Mie nu-mi trebuie, că eu nu ies în oraş, şi dacă
mi-o trebui îl iau pe-al ei cel vechi. MiZA: Ia nu mai face pe martira, ştii?... Vrei să pozezi
mereu în copil vitreg... GENA:Dacă sînt... (Ia ceştile şi le duce la bufet, de le pune
bine.)
CHIRTACHITA: Mi-a ieşit! (Explozie de bucurie.) Bucu-
raţi-vă... Mi-a ieşit pasenţa! DACIA (a terminat. Se întoarce pe scaun şi priveşte în cărţi):
Despre ce-ai dat, mamă?
(Decebal trece pe canapea, Ungă Chiriachifa, Misa vine şi ea in spatele lui Decebal. Stau roi deasupra cărţilor. Gena roboteşte la bufet.)
CHIRIACHIŢA: Despre cumnată-tău, Tache... în legătură cu drumul lui pe apă... Ne aşteaptă o veste pe drum de seară, cu dar de bani în casă şi bucurie mare de la drumul ăsta... (Privind cărţile cu afecţiune:) Ce e cu Tache, nu-i d-a bună!
DECEBAL: Cînd o muri unchiul Tache, eu îmi cumpăr din moştenirea mea o bicicletă cu frînă pe patru roţi.
traian: Şi eu mă las de fotbal şi m-apuc de ceva serios: curse de cai...
CtiiREACHlŢA: Te faci birjar?
TRAIAN: Nu! Mă fac Marghiloman!... îmi las favoriţi şi-mi cumpăr o herghelie de armăsari pursînge.
dacia (pe gînduri): Voi glumiţi, dar eu ma gîndesc serios... Ce-o să ne facem cînd ne-om pomeni dintr-o dată cu atîţia bani?
C'ECEBAL: întîi îi numărăm...
CHIRIACHIŢA: Lui bărbatu-tău îi cumperi o pălărie nouă
94
95
şi isprăveşti ca el. Pe urmă, vă mutaţi din cotineaţa asta. Vă faceţi o casă ca lumea... miza: O vilă.
traian: Ca să-ţi faci vilă trebuie să faci mai întîi şosea, ca să poţi avea vilă la şosea...
dacia: Ce-ar fi de vise rele să ne mutăm la Bucureşti?! (Rămîne cu gînd-ul aninat de o Cale a Victoriei imaginară.)
chiriachiţa: Sigur. Ca să nu va cunoască nimenea... Interesul e ca să rămîneţi aici, ca să crape tot tîrgul de necaz.,. Să-i stropiţi pe toţi din maşină. miza: Ce marcă vrei să ne luăm, mamă? chiriachiţa: Nu, nu... întîi să terminaţi cu casele, şi pe urma să vă gîndiţi la automobil... Eu zic să le faceţi cu două rînduri. Sus să staţi voi, şi jos să faceţi prăvălii de închiriat... gena: Să nu fie un pic de grădină? N-o să vrea tata. Visul Iui a fost să aibă o casă cu grădiniţă de flori în faţă, cu stupi de albine şi cu coteţ de porumbei... chiriachiţa: Parcă îl întreabă cineva pe tat-to... gena: Trebuie să-1 întrebe, că el e moştenitorul... chiriachiţa: Moştenitorii o să fim noi, ca el nu contează... Aşa sa faci, mamă, cum îţi spun eu... cu  două rînduri... ascultă-mă pe mine, că eu sînt femeie cu experienţă, nu te lua după capul lui bărbat-to, că-i fîlfîie porumbei înăuntru, nu vezi?. dacia; Las'că vedem noi, mamă! (Un timp de reverie.) Ah! de m-aş vedea odată singură, să am dormitorul meu de nuc, să nu-1 mai văd noaptea în cămaşă cu rîuri şi să nu-1 mai aud sforăind... miza: Şi eu îmi fac dormitor singură... şi-alături, o odaie
maaare de baie. chiriachiţa: Ce să faci cu ea? miza: Sâ-1 culc pe Pussy acolo. chiriachiţa  Cine e ăla?
MIZA: Căţelul pe care b să mi-1 cumpăr... Pussy mic şi dulţe... (Deodată i se face rău. Ameţeşte şi îşi duce mîna la frunte.) Ah! Gena! (Gena e cea dintîi care vine la ea.)
dacia (se scoală); Ce e, mamă, ce ai? Te-ai îngălbenit... (0 aşază pe scaunul ei.)
m
Miza (se forţează să fie calmă): Nimic... Mi-a venit puţină ameţeală...
chiriachiţa: Unde-a stat mereu buchinită cu capul în jos... dacia: Ei, aş!... De cîtva timp ai mereu ameţeli... De ce
nu te arăţi tu la un doctor? (0 priveşte îngrijată.) miza (se ridică): O să mă arăt... O să-mi treacă... (Trece în
stingă.) DACIA: Unde te duci?
miza: Să mă-mbrac. Trebuie să ies în oraş... (Iese, palidă, pe uşa din stingă.)
SCENA 3
CEI DINAINTE, afară de MIZA
dacia: Are ea ceva de la un timp încoace... E nervoasă, distrată... Ne-ascunde ceva... Astăzi, mai ales, ai văzut-o în ce hal a fost? Toată ziua a trăsnit şi a bufnit... şi tot cu ochii pe ceas...
chiriachiţa: Mai mult a stat cu ochii pe unghii... le-a pilit şi le-a răspilit, de parcă le-a avut de-un stînjen.
TRAIAN: Se uita la ceasul de la mînă, mamă-mare... Pui prinsoare pe armăsarii mei c-are un rendez-vous... şi cam bănuiesc eu cu cine... Cu monoclatul ăla de Gigi...
gena Nu e adevărat... Se duce la ceai la Angela Stroescu... E invitată de săptămînă trecută...
chiriachiţa: Ce modă a mai ieşit şi cu ceaiurile astea, ziua în nămiaza mare!... Pe vremea noastră ceaiul îl bea omul cînd era bolnav şi numai seara, înainte de culcare... înainte era doctorie, şi acum...
traian: E şmecherie.
chiriachiţa: Apăi tu judeci toată lumea după tine...
dacia : Cine ascultă în gura lui?... Mergi, mamă, pînă peste drum, la Simioneştile, să-ncercăm jerseul?...
chiriachiţa: Eu zic să iau şi „documentele", că poate învirtim ceva... (Ia cărţile pe tare le bagă în geanta care se află agăţată pe capul scaunului.) Simioneştile astea sînt nişte cartoforese de mi-e şi silă de ele...
dacia: Voi staţi acasă?...
traian: Da" ce sînt eu, cratiţă?... Am treabă în oraş...
97
7 — Muşatescu — Scrieri, voi. I
DACIA: Atunci, tu stai acasă, Geno, nu? 1
GENA; Da, mamă... 1
DACIA: Ai grijă tu de ăsta micu să-şi facă lecţiile, că deseară 1
îl ascult, şi dacă nu ştie, îl omor... Dar să nu-i mai faci |
tu problemele... să-1 laşi să şi le facă singur... La reve- I
dere... (Din prag:) Şi dacă vezi că întîrziem, pune I
masa şi fă focul la bucătărie, ca să fie tocana caldă... j
CHIRIACHIŢA: Să nu uiti să tai ceapa mărunt-mărunt... 1
GENA: Nu... nu... j
(Cele două ies.) ,1
SCENA   4 j
GENA, TRAIAN, DECEBAL, apoi MIZA 1
TRAIAN (se plantează în faţa oglinzii, la cuierul din dreapta, 1
înfund): Ia arde-mi tu neşte pudră alafonfe. 1
GENA: Hai dincolo, că am acolo de toate... şi pudră, şi 1
perie, şi colonie... Trebuie să te scutur pe haine, să 1
nu pleci aşa prin tîrg... Hai!... 1
(Ies amîndoi.   Decebal  rămîne  singur,   se   duce tiptil \
şi fură mucurile de ţigări din scrumieră. Sn momentul ]
cînd s-o şteargă, intră Miza, în ţinută de stradă. Decebal I
rămîne cu mucurile în mină.) J
MIZA: Să ştii că dacă te mai ţii după mine pe stradă, te 1
spui mamei că fumezi... (Reintră Gena şi Traian.)
Secătură!                                            ' ]
TRAIAN (din prag): Auleu ! Uite că uitam. Poţi să mă atingi 1
cu doi polidori?                                ' j
GENA: Nu mai am decît treizeci şi cinci de lei... j
TRAIAN: Ie buni şi aia... (Gena îi dă din buzunarul şorţului.) \
Abule. (întinde mîna.)
MIZA: Eu mă duc... La revedere... :
TRAIAN (privind-o): Ce te legeni aşa cînd umbli? Crezi 1
că eşti mai nobilă în felul ăsta? I
MIZA (ieşind, îi aruncă o privire plină de dispreţ): Idiotule... j
TRAIAN: Avem plăcerea să ieşim împreună, soru-meo! ]
MIZA (tresare): Ia te rog, ştii! Cu mine pe stradă n-ai să J
mergi. 1
98 j
TRAIAN: Nici nu ţiu... Pară să vfeău, am să te âcompaniez pînă la poartă. (Invitînd-o să iasă, cu un gest ironic de politeţe:) Poftiţi, vă rog, alteţă... (Pronunţă prost:) Apre vu'le deluj... Teşek... (Acelaşijoc.) „Silvuple..." „AU... pase... şarje... marş..." (Miza iese, furioasă.) Geno... deseară, dacă nu vin la masă, să nu m-aştepţi... (Un timp, îşi aşază cravata în oglindă.) Şi nu uita să-mi pui cheia la locul ştiut... Salve... (Iese.)
SCENA 5
DECEBAL,   ftENA, apoi DINU
DECEBAL (profită de ocazie şi pune la loc mucurile în scrumieră) .
GENA: Hai să ne facem lecţiile, că pe urmă am treabă...
(Se instalează amîndoi la masă.) Ce-ai mîine? DECEBAL: Mîine?... Am... am... am ora-ntîi cîntul, ora doua
gimnastica, ora treia caligrafia, şi după prînz am
desenul şi... şi... GENA: Şi mai ce? DECEBAL: Şi purtarea... GENA: Buni Dar poimîine ce ai? DECEBAL: Poimîine n-am nimic, că e duminică. GENA: Atunci, să ne facem lecţiile pentru luni... Ce v-a
dat la aritmetică? DECEBAL: Ne-a dat tot problemele alea pe care le-am mai
avut... GENA: Le-ai scris? DECEBAL: Da.
GENA: Ia dă caietul încoace, să vedem... (Decebal ii dă un
caiet.) Unde sînt scrise? DECEBAL: Pe caietul celălalt, că ăsta e nou. Ieri mi l-am
cumpărat. GENA: Şi cel vechi unde e? DECEBAL: L-am uitat la şcoală...
(Se aude o bătaiesfioasă în uşă.)
GENA: Cine e? (Se duce de deschide.) A! Domnu Dinu! (Se emoţionează.)
99
7*
DINU: Sărut mîna. Vă deranjez?
GENA: De loc... Poftiţi, domnule Dinu... (Cu un gest de cochetărie modestă, îşi scoate şorţul şi-l ascunde repede sub sulul canapelei.)
dinu (stingherit, nu poate ascunde ca tot ce spune e minciună şi ca adevăratul scop al vizitei sale e Miza): Am venit să spui numai două vorbe lui Traian şi plec...
gena: Traian a plecat în oraş...
dinu: De mult? Poate îl pot ajunge...
gena: Imposibil... A plecat de-un ceas...
decebal: Ăăăăăă ! Auzi că de un ceas! Nici de zece minute n-a plecat.
dinu: Nu v-a spus unde se duce?
gena: Nu...
dinu: Atunci, n-aş vrea să vă*deranjez... (Gest spre masa cu cărţi.)
gena: Nu ne deranjezi de loc... Tocmai terminasem sa ne facem lecţiile. (Decebal e radios.) Cred că Traian se-ntoarce dintr-un moment în altul...
decebal: Minte! A spus că nici nu vine la masă...
gena : N-ai auzit tu bine... Trebuie să vie... Ia Ioc, domnule Dinu...
dinu: Mulţumesc... (Se aşază.)
gena: îţi dau voie să te duci la joacă... Un ceas...
decebal: Şi lecţiile cînd mi le fac? Am ora-ntîi aritmetica, ora a doua istoria, ora a treia geografia, şi după masă am gramatica şi intuiţia...
gena: Lasă, lasă... nu mai fi aşa de silitor, să-ţi faci lecţiile de azi pentru luni... Pentru azi ai învăţat destul... Haiti | Zbugheo...
(Decebal iese.)
SCENA 6
gena, dinu (Un timp de jenă.)
dinu (s-a frămîntat mult pînă să pună întrebarea): Doamna
Necşulescu este acasă? gena: Mama? Nu... S-a dus cu mama-mare la vizită...
Sînt singură acasă.
dinu (decepţionat): Nici domnişoara Miza nu e acasă? gena: Dacă sînt numai eu singură, fireşte... dinu (fără să-şi dea seama că fiecare întrebare a lui e o strîn-gere de inimă pentru Gena): A ieşit probabil în oraş?... gena: E invitată la un ceai la Angela Stroescu. dinu (repede): Nu se poate...
gena: Poftim?
DINU (căutinâ să nu se dea de gol): Pe domnişoara Stroescu ara întîlnit-o adineauri, cînd veneam încoace... Am vorbit chiar cu dînsa. Se ducea la ceai la domnişoara Bageru...
gena: Poate că n-am înţeles eu bine...
dinu: Desigur... (Tăcere stînjenită. Fără să vrea, Dinu pune ochii pe tabloul care e ţe şevalet.)
gena: Te uiţi la zmîngălehle mele?
dinu: Nu... (Tresare.) Adică... vreau să spun că nu sînt zmîngăleli de loc... Faceţi din ce în ce mai multe progrese... (Abia acum priveşte pînza.) Da... da... reale progrese... Păcat că nw vă ocupaţi serios de pictura...
gena: Dar mă ocup serios...
dinu: E adevărat. Cu cît mă uit mai atent, cu atît îmi dau seama că aveţi dreptate să vă ocupaţi serios de pictură. (Gena îl priveşte şi-şi dă seama de zbaterea lui pentru a fi amabil şi a vorbi de lucruri care nu-t interesează.) Cînd va fi terminat tabloul ăsta, o să fie o minune... O adevărată opera de artă... (închide un ochi şi-l priveşte în expert.) Nu mai aveţi mult de lucru la el, nu?
gena: Mai am numai să-1 iscălesc...
DiNu (din gafă în gafă): Daa!... Adevărat!... Adevărat!...
Aveam impresia că nu e terminat la ochi... Nu ştiu, e
desigur un efect de lumină, dar de aici de unde stau
eu nu se vede decît un ochi... gena: Nici nu e nevoie de mai mult... E portretul unui
infirm... E un cerşetor chior... dinu (ca să scape); Am observat că aveţi predilecţie pentru...
(Se opreşte pe marginea gafei.) gena (l-a priceput); ...pentru infirmi, da... E şi natural.
Sînt fraţii mei de suferinţă... dinu: Exageraţi!...
100
101
GENA: Exagerez? De ce? Ce vrei să spui? (îl vede cît e de departe de discuţie... I-ar veni să plîngă şi să-l sfîşie sărutindu-l.)
dinu: Vreau să spun că...
gena: Că vorbeşti cu mine şi te gîndeşti cu totul la altceva...
sau... la altcineva... dinu: Nu... nu mă gîndesc la nimic... Mi-am adus aminte
numai că am o întîlnire de afaceri în oraş, la şapte
punct... şi acum e şapte trecute, aşa că... gena (cu subînţeles): Aşa că... nu-1 mai aştepţi pe Traian... dinu: îmi pare rău, dar mi-e imposibil... Vă rog să fiţi
bună şi să-i spuneţi... că l-am căutat şi nu l-am găsit...
(E foarte încurcat.) Sărut mîinile, duduie Geno... gena (cum de-şi mai ţine plînsul?): La revedere, domnule
Dinu... (îl conduce pînă spre ieşire.)
(In momentul cînd Dinu vrea să iasă, apare Miza în prag. Tablou.)
SCENA 7
gena, miza, dinu
MIZA (e deprimată. Are ochii în panică... Gena o priveşte cu atenţie şi îngrijorare); A!... Tocmai la dumneata mă gîndeam...
DINU (uluit): La mine?
MIZA: Da... la dumneata... îmi pare bine că te găsesc aici...
Dar mi se pare că tocmai vreai să pleci... DINU: Eu? Nuuu...
MrZA (coborînd): Dacă ai treabă, nu vreau să te reţin...
DINU: Se poate? N-am nici o treabă... Venisem numai să-1 văd pe Traian...
MIZA-. Ia loc, te rog, şi iartă-mă un moment. (Iese, stingă.) (Foarte stînjenii. Dinu se aşază. Observă pe Gena, care nu-şi poate ascunde o tristeţe mare. Vrea să-i spună ceva, se căzneşte, dar nu găseşte cuvîntul potrivit. E o scenă mută, cave durează penibil cîteva clipe.)
DINU (găseşte scăparea în tablou, pe care începe să-l privească): E foarte frumos, într-adevăr... (Fără să-i răspundă,
102
Gena iese, ca să nu izbucnească in piîns în faţa lui.
Imediat reintră Miza, care şi-a scos pălăria.) miza: Te-a lăsat singur? dinu: o! Nu face nimic!...
miza: îmi pare bine că s-a simţit să ne lase singuri. Voiam să-ţi vorbesc între patru ochi.
SCENA 8
DINU, MIZA
(Cîteva clipe de tăcere reglementare unei discuţiuni care se anunţă serioasă. Miza parcă îşi face un plan mintal, la care n-a avut timp să se gîndească îndeajuns. Dinu aşteaptă, încordat, bun, gata să consimtă orice, numai să poată fi mai mult lîngă ea.)
miza: Dinule, sînt hotărîtă să-ţi vorbesc deschis... Să-ţi vorbesc eu întîi... Pentru asta am nevoie de sinceritate... şi de curaj... Sinceritate din partea ta, curaj din partea mea...
dinu: Te-asigur, duduie Miza, că în ceea ce mă priveşte... miza: Ştiu... De aceea (a găsit cum să înceapă) te rog să-mi
răspunzi sincer pentru ce ai venit azi la noi. dinu: Ca să-l văd pe Traian...
miza: Numai pentru asta?... A fost vorba să fii sincer. dinu: Mărturisesc că mai am şi alt motiv. . miza: Care?
(Scena, de aci încolo, se va petrece repede de tot.)
dinu miza dinu mixa
: Vrei să-ţi spun eu?
(agăţat de gura ei): Da... . Ei bine, ai venit ca să mă vezi pe mine... aşa cum cauţi să mă vezi în fiecare zi... de un an, de cînd am impresia ca nu-ţi sînt indiferentă... Traian e un pre text... Pe Traian îl iubeşti fiindcă e fratele meu, nu? dinu (va prinde din ce în ce curaj): Da... Miza : Şi strada noastră ţi se pare cea mai frumoasă din oraş
103
şi treci de o sută de ori pe ea... fiindcă pe strada asta este casa unde stau eu... aşa este? DINU: Da... da...
MIZA: Şi casa noastră, aşa dărăpănată cum e... ţi se pare un palat, fiindcă între zidurile ei locuiesc eu, nu? DiNU:Da...Da...Da...
MIZA: Şi eu sînt fata cea mai frumoasă din lume, cea mai deşteaptă de pe pămînt, cea mai aleasă, cea mai perfectă fiindcă...
DINU: Da... Da...  Da... Da...
MIZA: Fiindcă ce?.... N-am spus nimic...
DINU: Fiindcă te iubesc, iată, fiindcă te iubesc... (Exaltat:) De un an şi jumătate, sufletul meu prins în mrejele iubirii...
MIZA (i-o taie): Ştiu, Dinule!... Ştiu tot! Ştiu şi chestia cu mrejele, ştiu şi chestia cu suferinţa, cu nopţile albe, cu gîndurile negre, înţeleg că mă iubeşti, înţeleg că tot ceea ce faci de un an de zile este numai în legătură cu mine şi pentru mine... înţeleg tot, afară de un singur lucru...
DINU: Care?
MIZA: Pentru ce niciodată nu mi-ai spus nimic?... Pentru ce de atîta timp te mulţumeşti să mă priveşti şi taci ?...
DINU: Pentru că n-am îndrăznit să... n-am avut cuvinte să...
MIZA: în viaţă trebuie să îndrăzneşti totdeauna şi mai ales să ai totdeauna cuvinte... Eşti un om în toată firea, şi eu nu mai sînt un copil...
DINU: Eşti o zînă!... (0 contempla ca atare.)
MIZA: Da, Dinule...! Dar o zînă care împlineşte douăzeci de ani şi n-are poftă să rămîie zînă nemăritată fiindcă Făt-Frumos e timid şi nu-ndrăzneşte să-i ceară mîna...
DINU: Cum, adică... Dumneata consimţi să... Doamne!... Duduie Mizo! Mărturisesc că la fericirea asta nu m-aş fi aşteptat... Niciodată n-aş fi sperat să ajung atît de repede clipa asta mare, unică, solemnă... (zăpăcit) şi nici măcar nu sînt îmbrăcat pentru aşa ceva...
MIZA: Nu e nimic... Astă-seară.chiar, după masă, la nouă, te îmbraci în costum şi te prezinţi părinţilor mei, ca să le ceri oficial mîna mea... Eu ţi-o acord de pe acum... (îi întinde mîna, Dinu i-o sărută.)
DtNU: Duduie Miza... Duduie Miza... Duduie Miza... (li acoperă mîinile de sărutări.) Mulţumesc.. Mulţumesc...
MIZA: Ai putea să-ncepi să mă tutuieşti...
DINU: Nu pot... e prea mult... toate dintr-o dată... pe neaşteptate... Nu pot...
MIZA: Trebuie să te obişnuieşti. (C-o privire de foc:) Sper că n-ai să-mi zici „dumneavoastră" şi în noaptea nunţii...
DINU: Nu... nu... în noaptea nunţii am să te tutuiesc... am să-ţi zic „dumneata". (îi sărută mîinile iarăşi.) Dumneata... Dumneata... Dumneata...
MIZA (îndepărtîndu-l): Acum... scumpul meu logodnic... du-te la bărbier, ca să te faci gigea pentru deseară... Am şi eu nevoie să stau o clipă liniştită, după atîtea emoţii... Ce vrei? Nu e prea uşor pentru o femeie... să vorbească ea cea dintîi...
DINU: Dacă n-ai fi vorbit... cine ştie... dragostea mea ar fi rămas poate o taină... pentru totdeauna...
MIZA (alintîndu-l): Mutulică!...
DINU: Şi dacă ai şti totuşi cît de mult am vorbit singur!... MIZA (lingă el)': Hai... sărută-mă şi pleacă... (Se răsuceşte
vrej sub buzele lui, pînă ce Dinu o ia în braţe şi-o sărută
pe gură. în acest moment intră Gena, căre, împietrită,se
opreşte lîngă uşă.) DINU (se desprinde brusc să plece. Ieşind): Pe deseară... pe
deseară...
SCENA 9
GENA, MIZA
MIZA: Ştii că nu sărută rău de loc blegul ăsta?... Foc sub cenuşă... (Un UmP, Gena nu pcaie face nici o mişcare, nu poate scoate nici un sunet.) Nenorocitul!
GENA: Fericitul, vrei să zici...
(Miza se aşază pe banchetă.)
MIZA: Ba nu, nenorocitul...
GENA: De ce? (Rămîne toată scena în picioare.)
MIZA (simplu): îl iau de bărbat!
C-HNA (palidă, parcă se clatină): Glumeşti...
104
MIZA: De loc. Asta-seara mă va cere, oficial, în căsătorie...
(Toată scena se petrece pe două tonuri: unul degajat, impertinent, al Mizei, celălalt închis, muncit, dezolat,
al Genei.)
GENA: Cum? Adevărat? Vrei să te măriţi cu Dinu? MIZA: Sînt silită...
GENA: Cine te poate sili să te măriţi cu un om pe carenu-1
iubeşti, pe care pînă azi nu-1 puteai suferi? MIZA: Cine? Soarta!...
GENA: Dar ce ţi s-a întîmplat? Ce ţi-a făcut „ţie" soarta? MIZA: Nimic grav... Nici măcar important: trebuie să mă
mărit... repede de tot... pînă nu e prea tîrziu... Acum
ai înţeles?
GENA (consternata): Doamne!... Ai înnebunit? MIZA: Te înşeli! De-abia acuma mi-am venit în minţi... GENA: Tu? Âi făcut tu asta? Ai putut tu să faci asta? ' MIZA: Dacă-1 iubeam!... (îşi priveşte unghiile, ca şi cum în
luciul lor ar vedea imaginea celui iubit.) GENA: Şi nenorocirea ţi s-a întîmplat de mult? MIZA: Cu oarecare aproximaţie, sper că peste şase luni să
vă tratez cu un nepot... Ce fericire o să fie în familie! GENA: Nu se poate... îţi baţi joc de mine... MIZA: Vorbesc foarte serios...
GENA (ca şi cum ar dezlega brusc un joc de cuvinte încrucişate): De-aia nu mai scoţi tu centura de pe tine... de-aia te păzeşti atîta... ameţelile...! Şi el... omul acela... tatăl copilului ştie?... I-ai spus?
MIZA: Te cred!
GENA: Şi ce zice? Ce măsuri înţelege sa ia? MIZA: Si-a cerut mutarea din garnizoană... GENA : Aa! E ofiţer?!
MIZA: Mai rău! E locotenent... Adineauri am fost la el... de-acolo viu... vream să-i cer o explicaţie... să decidem într-un fel...
GENA: Şi?...
MIZA: în locul lui am găsit o scrisoare... Azi-dîmineaţă a plecat... Nu mai era acasă decît ordonanţa... cu calul şi bagajele...
GENA: Bine, dar e obligat să se căsătorească imediat cu tine...
MIZA: E obligat? De cine?
GENA: De conştiinţa lui de om...
MIZA: N-are...'
GENA: Atunci, trebuie să-J oblige superiorii lui... Colonelul, comandantul regimentului... MIZA: E tat-so!... GENA: Cum? Gigi?...
MIZA: Gigi... (Un timp.) E drăguţ, nu?...
GENA: Tu glumeşti, şt eu tremur toată... Mă mir că mai
poţi să surîzi! Ce-o să zică familia... tata... oraşul?
Eu, în locul tău, m-aş omorî... MIZA: Am găsit o pedeapsa mult mai grea... Mă mărit. Mă
mărit cu Dinu... GENA: Cu Dinu?... Nu se poate... Nu ştii ce vorbeşti...
E imposibil... MIZA: De ce?... GENA: Nu-1 iubeşti...
MIZA: Nu fi proastă... Tu nu pricepi că mie îmi trebuie un bărbat care să-mă iubească el, nu pe care să-I iubesc eu?... Şi acela, singurul la îndemînă, e Dinu... El, care mă iubeşte atît de mult, încît va putea trece fără să bage de seamă peste anumite „mici amănunte... de detaliu".
GENA: Şi copilul?
MIZA: Va fi al lui...
GENA: Fără să ştie că nu e?
MIZA: Ce? Nu s-au mai văzut copii născuţi în şapte luni,
avînd totuşi nouă? GENA; Dar e monstruos ceea ce vrei să faci! E o crimă să
înşeli pe un om care n-are altă vină decît aceea că te
iubeşte ca un nebun, ca un prost... MIZA: Şi Gigi a făcut cu mine o crimă, fără să am altă vină
decît aceea că l-am iubit... că-1 iubesc încă... ca o
nebună... ca o proastă... GENA (neştiind ce să mai zică): Nu se poate, Miza... N-ai
să faci asta... tu eşti o fată bună... nu e drept să te
răzbuni pe Dinu... (Cade pe canapea.) MIZA : Dar nu mă răzbun pe el şi e foarte drept pentru amîn-
doi... (Gena se scoală.) Judecă şi tu puţin... Dinu mă
iubeşte... Va fi fericit să fiu a lui... Va fi o răsplată
pentru el... eu îl iubesc pe celălalt... va fi deci o nen -
:06
107
rocire pentru mine să fiu nevasta lui Dinu... o pedeapsă...
gena: Nu... nu... nu se poate... Dinu are să-nţejeagă...
are să-şi dea seama... are să se revolte.,. MIZA: Va fi degeaba... Nu ţiu să fiu decît o zi nevasta lui,,. GENA (dintr^o dată, ia o hotărire bruscă. $e scoală); Şi dacă
eu am să mă duc să-i spun,., să-l previu... (E o coardă
întinsă.)
MIZA (atentă, observă pentru prima dată figura „clara" a Genei): Dar ce-ai tu cu Dinu? îl aperi parca ai fi soră cu el, nu cu mine!
GENA: Ei da. -. H apăr,.. şi-am să-l apăr pînă la ultimul pic de puteTe...
MIZA: în clipa cînd îi vei spune... îmi voi zbura creierii... GENA: Miza... Miza... Nu spune asta. Nu mă pune să aleg între tine şi el... Fie-ţi milă de mine... Tu nu-nţelegi că-1 iubesc?... Că-1 iubesc ca o desperată... de un an şi jumătate de cînd l-am cunoscut... MIZA: Exact de cînd mă iubeşte el pe mine... GENA: Ştiu... am ştiut de la început... Dar nu m-a interesat lucrul acesta pînă acum... Nici o clipă nu mi-a trecut prin minte ca aş putea fi vreodată pentru el altceva decît o infirmă... M-am mulţumit sa-1 iubesc de departe... numai cu gîndul... Dar acum, acum cînd îmi dau seama de primejdia în care se află, cînd îl văd pe marginile prăpastiei în care vrei să-l arunci, cum aş mai putea rămîne indiferentă?... Spune tu, cum?... Judeca şi judecă-mă... MIZA: Tu te gîndeşti numai la tine. Dar eu? Eu? Eu ce vrei să fac? Să fac un copil, nu?... Fată mare, 'cu copil mic, asta vrei s-ajung? GENA (a luat o decizie gravă): Nu... n-ai s-ajungi... îţi iau eu copilul...
MIZA: Ei, şi ce rezolvi cu asta? Mama copilului e cea care îl
naşte... Nu cea care-1 creşte. GENA:"Pentru toată lumea, îl nasc eu... (Spune replica cu
convingere.) MIZA (surîde): Ce, ţi-a sărit o doagă?
GENA: Nu... Vorbesc foarte serios... Plecăm imediat amîn-dbţiă, undeva, Ia ţară... fără să ne ştie nimeni unde, fără să ne cunoască nimeni... Stăm acolo pînă se naşte
108
copilul... Şi atunci, declar copilul Ia primărie ca al meu... martori mincinoşi se găsesc oricînd... şi ra-mîn eu cu el... mama lui... Tu te-ntorci acasă... ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, şi îţi jur că nimeni nu va şti niciodată taina care ne leagă... Lumea va şti că eu am un copil, şi tu îţi vei reface tinereţea şi viaţa... fără s-o mai distrugi pe a lui Dinu... (E epuizată. Cade pe banchetă.) Viaţa... nu contează... pentru o infirmă ca mine... Voi fi fericită s-o închin
copilului tău... MIZA (pe care propunerea a interesat-o practic): Şi cu ce
trăim atîtea luni de zile la ţară? Oricît, costă bani, şi
noi n-avem o sută de lei în casă! GENA: Eu am ceva economii... Poate mai vînd înainte de
plecare un tablou, două. O să-mi mai trimeată şi tata...
sînt sigură că îmi va trimite... MIZA: Şi acasă ce spunem?
GENA: Spunem că avem nevoie de aer de munte... MIZA: Fleacuri... nu ne crede nimeni... GENA: Atunci... spunem, pur şi simplu, adevărul. MIZA: Care?  (O priveşte fix.)
GENA: Că sînt însărcinată şi vreau să plec din oraş pînă nasc... Tu te oferi să mergi cu mine... să m-ajuţi... ca o soră devotată...
MIZA: Eşti tu în stare să faci asta pentru mine? (Se aşază lîngă ea şi-i pune mina pe umeri.) Să mă scapi?
GENA: Da... Va scap pe amîndoi...
MIZA: M-aş fi mirat să fii tu în stare de un sacrificiu numai pentru mine... (Se scoală.) Măcar din recunoştinţa să mi-o fi spus...
GENA: Recunoştinţă pentru ce?
MIZA: Pentru că renunţ la Dinu... Ţi-1 las...
GENA: Nu mi-1 laşi mic... Viaţa mea, de azi înainte, nu-mi mai aparţine... Nu mai e a mea...
MIZA: Dar a cui?
GENA: A copilului nostru...
(Intră Spirache. Poartă pe cap o pălărie nouă. de pluş, şi în mînă — o pungă de ţiplă, în care se găseşte pălăria cea veche.)
109
SCENA 10
miza, gena, spirache
(S-a întunecat binişor, ji de-aci pînă la sftrşit se va întuneca bine de tot.)
sf1rache: Bună seara... (E mulţumit şi jenat totuşi că are
pălărie nouă.) MIZA: Bună seara, tată... (Iese.)
SPIRACHE: Dar ce are? Iar are ameţeli? O văd schimbată la faţă!
GENA: Nu... E numai obosită... Aaaa! Dar ce văd? Ţi-ai luat pălărie nouă?... S-o porţi sănătos... (E încîntată că pălăria lui Spirache i-a dat un prilej să schimbe vorba.)
SPIRACHE -. îţi place? (I-o prezintă.) GENA: E foarte frumoasă... Cît ai dat pe ea? SPIRACHE: Mult... Mult, şi m-am şi păcălit... GENA: Cum te-ai păcălit?'
SPIRACHE: Cum mă păcălesc eu totdeauna... M-am dus la Măgeanu, de unde cumpăr cu de douăzeci de ani... Mă cunoaşte, c-am luat cinci pălării în intervalul ăstade la el... Mi-am făcut socoteala, prin urmare, c-o sa mă servească bine... E? Cît crezi că mi-a luat pe ea?... (Aşteaptă un răspuns care nu vine.) Patru sute de lei...
GENA: Phiuuu... Enorm!...
SPIRACHE: Enorm, neenorm... Ce era să fac? Am luat-o... Ca să scap de gura voastră...
GENA: Eh! Nu e nimic... Sa fii dumneata sănătos... (Degajează stînga.)
SPIRACHE: Cum nu e nimic? Este! Fiindcă trei case mai sus, la Stănciulescu, am văzut una la fel, cu trei sute de lei... Sa-mi vie nebunie, nu alta... îndărăt nu mai puteam s-o duc, c-o ajustasem pe capul meu...
GENA: Te superi degeaba! Acu ai luat-o, te-ai păcălit, gata...! (Glumeşte ca să-l îmbuneze:) Eşti bun de cinste...
SPIRACHE: Am făcut şi cinste, dă-o-ncolo de cinste... ce, crezi c-am scăpat? Cum am trecut de Stănciulescu, amărît cum eram, hop! mă-ntîlnesc cu Tănăsescu de laFisc şi cu Savian de la Măsuri şi greutăţi... „Eeee...
110
S-o porţi sănătos, nene Spirache... zice... trebuie s-o uzi imediat, că-i putrezeşte catifeaua." Ce era să fac? M-am dus cu ei la aperitive şi-am dat o sută de lei în cap... Eu am mîncat numai o măslină... din toată afacerea... Dar ce mi-e mai necaz e căJ în loc să mă încurajeze de pălărie, mai rău m-au descurajat... GENA: Cum asta?
SPIRACHE: M-au întrebat cît am dat pe ea... şi eu ce m-am gîndit? Dacă le spui c-am dat patru sute la Măgeanu, cînd se găseşte cu trei sute, la fel, la Stănciulescu, o să zică ăia că sînt prost... Şi-atunci, ca să scap, le-am spus c-am dat numai trei sute de lei...
GENA: Ei şi?
SPIRACHE: Şi Tănăsescu a început numaidecît cu gura: „Tiiiiii! Te-ai ars, nene Spirache... Te-a păcălit... De la cine-ai luat-o?" „De la Stănciulescu", zic. „E! Păi vezi? Să mergi cu mine la Măgeanu, şi dacă nu iei aceeaşi pălărie cu două sute de lei, sa nu-mi zici mie Tănăsescule..."
(Intră Miza.)
GENA: Miza, şi-a luat tata pălărie... Uite ce bine-î vine... MIZA (privind): Hm!... Nu e urîtă... Cam demodată...
Dar, însfîrşit, tot are fason de pălărie... Cît ai dat pe ea? SPIRACHE (uitîndu-se complice la Gena): Două sute de lei...
Am găsit o ocazie... Altminteri n-o luam fără patru
sute...
MIZA: Ce ocazie?... Cu banii ăştia puteai s-o iei noua... Nu face nici o sută de lei... Te-a păcălit... Şi-a bătut joc de dumneata. De la cine ai luat-o?
SPIRACHE (nuştie ce să mai zică): De la Măgeanu...
MIZA: Păi sigur. Dacă te duci să iei de la Măgeanu... Singurul pălărier bun e Stănciulescu...
(Intră Dacia.)
SCENA 11
CEI DINAINTE, DACIA, CHIRlACHIŢA
DACIA (intrînd): Bine c-a dat Dumnezeu! Ei, aşa da! Unde să scriu că te-ai hotărît să-ţi iei pălărie?!... (îl
111
contemplă.) Şi să ştii că nu-ţi vine chiar aşa de rău... Vezi? Aşa-mi place să fiii Ghigăl şi simţit...
spirache'(încîntat): îmi pare bine că-ţi place şi eşti mulţumită !
DACIA: Cît ai dat pe ea?
spirache (dezolat, priveşte tind la Gena, cînd la Miza): O sută de Iei... dragă, adevărată pomană...
DACIA: Ei, asta e! Unde vezi tu că e pomană?... Nu e pomană de loc... E chiar foarte scumpă... De la cine-ai luat-o?
spirache (acelaşi joc): De la Stănchilescu... El vinde cel mai ieftin.
dacia: Stănciulescu e un speculant ordinar. Trebuia s-o
iei de la Măgeanu... spirache: Eh, acuma pentru un pol, doi... dacia: Sigur. Că noi avem fabrică de bani... Treaba ta!
Să vezi ce-o să zică mama cînd o sa audă c-ai dat
atîţia bani pe pălărie... (Intră tocmai şi Chiriackiţa.)
Mamă!... Şi-a luat Spirache pălărie... chiriachiţa: Ei taci! (îl priveşte.) dacia: Nu-i vine rău şi nu e urîtă, să ştii... chiriachiţa (trece la el): E verde, sau mi se pare mie?...
Ia aprinde lumina, maică...
(Gena aprinde.)
spirache (ca să-i facă plăcere): Verde... verde...
chiriachiţa: E, cum îţi vine, om bătrîn, c-o casă de copii, să umbli cu pălărie verde în cap?... Asta e pălărie de crai... (Fulgerîndu-!:) Şi cît ai dat pe ea?
spirache (dezolat, ca sa scape): Gratis, mamă-soacră... Gratis! Mi-a dat-o subprefectul, de la frate-său, advocatul, care a murit săptămînă trecută... Da' e nouă de tot... Defunctul nici n-a avut vreme s-o poarte, c-a murit prin surprindere...
chiriachiţa: Ptiu! Bată-te Dumnezeu, Doamne iartă-mă, c-aşa-mi vine să-ţi zic... Trebuie să fii tu care să-ţi închipui că eu o să-ţi permit să porţi pălăriile morţilor... Să nu te prind cu ea în cap, că te dau afară din casă...
SCENA 12
aceiaşi, tea [an
traian (din fund, ca o furtună, intră fluturînd un jurnal): Uraaaa! Veste bună!... Veste bună!... (Toţi îl privesc uluiţi, întrebători.) S-a-necat unchiul Tache... (Triumfător:) Catastrofa de pe Marea Neagră... (Agită ziarul.)
s.'irache (se repede şi-i ia ziarul): Vorbeşti prostii, măi băiete.
traian: Citeşte...  (îi arată locul pe „ediţia specială".)
(Familia întreagă ascultă consternata.)
spirache (cu glas din ce în ce mai stins, cu mimică din ce în ce mai scăzută): „Vaporul Tracia, plecat ieri din Constanţa în cursă regulată pentru Coustantinopole, fiind surprins de-o groaznică furtună, a naufragiat azi-noapte la orele 2,30—la zece mile depărtare de intrarea în Bosfor... Douăzeci şi nouă de pasageri, ale căror nume le dăm mai jos, şi-au găsit moartea în valuri... Cum s-a întîmplat nenorocirea..."
CHIRIACHIŢA: Lasă amănuntele, că le citim pe urmă... Să vedem principalul... Pe lista morţilor...
traian: E-al zecilea trecut... Tache G. Necşulescu... (îi arată peste umăr numele, pe listă.) ■
spirache (citeşte mecanic lista morţilor. După ce bolboroseşte cîteva nume, din ce în ce mai ininteligibil, jurnalul îi cade din mînă): Dumnezeu să-l ierte! (îşi face cruce, scoale batista şi se aşază pe banchetă, cu capul ascuns în mîini. E un moment de reală emoţie.) (Un timp, tăcere. A  trecut moartea prin apropiere.)
chiriachiţa: Ehe! Cărţile mele nu mint niciodată... (Apoi, cucernic:) Dumnezeu să-l ierte!...
gena (lîngă Spirache): Linişteşte-te, tată...
dacia (acelaşi joc): S-a-ntîmplat... S-a-ntîmplat! Ce putem noi face?... Era om bătrîn... a trăit destul... E păcat, sigur... dar ce, noi n-o să murim?...
113
CHIRlACHIŢA: Poate că şi pălăria lui de mort a fost un semn...
a tras a moarte... DACIA (cu reproş): Mamă!... Hai, Spirache... Ridică-te,
dragă... Nu mai sta aşa, că-ţi vine sîngelc în cap...
Hai, fii om de înţeles şi scoală-te. Trebuie să pui
masa...   (Nici acest argument nurl convinge.) Hai,
Gena... Pune masa.
(Traian răsuceşte o ţigară. Gena, cu ochii plînşi, trece la bufet şi scoale farfuriile teanc. Cind trece pe Ungă Miza, aceasta îi şopteşte:)
miza: Gena, acum avem bani destui... O să plecăm în străinătate amîndouă... Norocul tău, să vezi Parisul...
(Gena nu răspunde- Vn timp, linişte deplină. Apoi, din sens invers începe să se audă flaşneta care se-ntoarce, cîntînd Titanic-Vals. Treptat, o dată cu melodia, care creşte, o groază se întipăreşte pe toate feţele. Parcă „familia" s-a trezit brusc, veghind la câpătîiul unui mort. Melodia se aude distinct.)
MIZA: Titanic-Vals...
CHIRlACHIŢA; Traiane... închide fereastra, maică... să nu-1
mai aud... Nu ştiu de ce, acum mi se pare că sună altfel
decît adineauri... spirache (ridică capul): Fiindcă acuma e un mort între
noi...  (Se ridică şi îşi ia pălăria.) DACIA (cu blîndeţe): Unde te mai duci iară? SPIRACHE: Mă duc pină la prefectură, să mă interesez,
poate au mai venit veşti... să vedem ce trebuie să fac..
Poate trebuie să mă duc eu acolo... să-1 aduc... DACIA: Nu-1 poţi aduce din fundul mării. CHIRlACHIŢA: Mai bine du-te şi vezi dacă e deschis la
Măgeanu sau la Stănciulescu... să-ţi iei o pălărie tare...
c-acuma eşti în doliu... eşti şi tu cineva, şi n-o să umbli
mîine  pe  stradă cu pleaşca   asta de isprăvnicel
în cap.
TRAIAN: Hai, tată, că merg şi eu cu dumneata... Pînă ne întoarcem, tocmai o sa fie masa gata. (lesedupă Spirache.)
SCENA 13
CEI DINAINTE, afiira rte SPIRACHE şi TRAIAN
(Bunica, mama} şi fata se privesc cu înţeles şi nu-şi dau seama ce le-o fi oprind să nu sară de bucurie. Gena rîndu-isşte pentru masă.)
DACIA : Eh! Cine ştie, dac-ar fi ştiut să-noate, poate scăpa... CHIRlACHIŢA. Chiar aşa, tot n-ar fi putut sa scape... Nu-1
ţinea apa deasupra ! O sută de oca greutate ! Păi uite-te,
o pietricică n-are nici o suta de grame, şi cade la fund...
darmite ditai omul!... DACIA: Şi nu ştiu dacă oi avea ceva de doliu pînă mîine...
Pentru cumnat se pune doliu mare, mamă, nu? CHIRlACHIŢA: Depinde de cumnat... Tu... pui... că merită...
Hai să căutam pe la mine prin cufere... ca trebuie
sa găsim ceva... Cîţi am îngropat eu pînă acum!
(Ieşind, după Dacia:) Dric să fi fost, şi nu-ngropam
mai mulţi.
SCENA 14
&ENA, MIZA, apot DF.CEBAL şi DINU
decebal (intră repede): A venit Dinu... c-un buchet oi dc
flori, uite p-atîta, în mînă... mtza (după un schimb de priviri cu Gena): Spune-i că nu
sîntem acasă... GENA: Nu se face sa-1 laşi să plece aşa...
miza: Primeste-1 tu... gena: Şi ce să-i spui?
miza: Ce pofteşti... Decebal, vino-ncoace.(Iese cu Decebal.)
(Imediat se aud bătăi în uşă.)
gena: Intră...
(Dinu intră, emoţionat, gătit.)
114
115
SCENA 15
GENA, DINU
DINU: Bună seara... Duduie Geno... (Privind în sus:) Mi se pare c-am venit prea devreme...
GENA: E adevărat... Te-ai grăbit niţel... cum era şi natural... Tocmai voiam însă să-ţi trimitem vorbă să nu mai vii astă-seară...
DINU (în fata aerului ei încurcat, începe să se descompună): Poftim?
GENA: Miza... voia să te roage s-6 ierţi că nu te poate primi astă-seară... Ni s-a întîmplat' o nenorocire... N-ai auzit în oraş?
DINU: Nu... Viu direct de-acasă... Dar ce este?
GENA: S-a-necat fratele tatei... Unchiul Tache... care a plecat .zilele trecute spre Ierusalim...
DINU (nu ştie ce să zică): Cum se poate?... Se ştie sigur?
GENA: I-am citit numele în jurnal, pe lista morţilor...
DINU: Ţţ... ţţ... ţţ...
GENA: Aşa că vezi.V. nu trebuie să fii neliniştit... E vorba numai de o amînare...
DINU: N-aş putea să schimb numai două vorbe cu domnişoara Miza?
GENA: îţi închipui că dacă ar fi putut... ţi-ar fi ieşit ea înainte... nu m-arfi trimis pe mine...E într-un hal de nervi... plînsă... amărîtă... Ştii cît e de impresionabilă...
DINU: Atunci...
GENA: Atunci... nu e aşa?... lucrurile rămîn pentru un timp pe loc... Fiind în doliu... logodna va fi animată, nunta — tot aşa... (Pauză.) Nu fi aşa de trist... domnule Dinu... e vorba de o simplă amînare...
DINU (rămtne încremenit, cu ochii în gol. Se uită la Gena, apoi la buchet, nu ştie ce să facă cu el): Atunci...
GENA (salvîndu-l): Pune-1 aci, pe masă, i-1 dau eu cînd s-o linişti.
DINU (U pune, se uită lung spre uşa Mizei şi se îndreaptă spre ieşire, cu o mare tristeţe în suflet şi p& figură). (Gena rămîne cu ochii pe flori, se clatină ţi cade cu capul pe ele, piîngînd încet.)
Cortina
ACTUL II
Un hol-salon, în. noua casă a lui Spirache, Un perfect prost-gust. Vizibil, tabloul în ulei al unchiului defunct, în locul portretuluî-fo-tografie din actul I. Un aparat de radio. Dispoziţia mobilelor şi ieşirilor priveşte direcţia de scenă.. înfund, trebuie să fie o uşă care.se deschide pe un balcon (apartamentul se găseşte Ia etaj), deasupra străzii principale, pe care se află situat imobilul. A trecut un an şi e
zece dimineaţa.
SCENA 1
CHIRlACIIltA, DACIA,apoiMIZA
(La ridicarea cortinei, aparatul de radio e în funcţiune. Se transmite slujba de la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti. Instalată comod lingă aparat, Ckiriachiţa, foarte cucernică, ascultă slujba şi dă — bineînţeles — in cărţi. E îmbrăcată într-o robe de chambre somptuoasă şi aproape ridiculă. Cîteva clipe nu se aude decît muzica... Cind preotul va zice „Doamne miluieşte", Chiriachiţa va avea grijă să se închine cu mare smerenie. Intră Dacia, într-o toaletă asemănătoare, ca lux şi lipsă de gust, cu a mamei sale.)
dacia (aruncă o privire spre pendulă): Vai de mine... Zece, şi n-am făcut nimic pînă acuma... Prost obicei şi ăsta,
117
să faci baie în fiecare dimineaţă... îţi trece timpul fărâ să bagi de seamă. chiriachiţa: Sssst... Nu vorbi în timpul slujbei. A ieşit popa cu sfintele daruri... nu vezi? (Gest spre aparatul de radio.)
dacia: Parcă de popii dumilale îmi arde mie acuma?... (Urcă la balcon.)
chiriachiţa : Nu e vorba d-ăştia... (Arată cărţile.) Eu vorbesc de cei de la Domniţa Bălaşa, din Bucureşti...
dacia: Zău, mamă, de ce nu te duci la biserică, în oraş, dacă vrei s-asculţi slujba... cînd îmi crapă inima de treabă?
chiriachiţa: Ce nevoie am să stau în fum de lumînări, în miros de tămîie... să mă-nghesui cu toate mitocăn-cile, cînd pot foarte bine s-ascult slujba de-aîci...
dacia: Facînd pasenţe...
chiriachiţa (plină de mister): Ei, dac-ai şti tu de ce dau! dacia (dintr-o dată interesată): De ce dai? chiriachiţa: Dau să vedem dacă s-alege Spirache deputat...
DACIA (se aşază lîngă masă): Prea te grăbeşti şi dumneata! Deocamdată nici nu e pus pe listă... Acuma, la zece, la clubul partidului se întruneşte comitetul care fixează candidaturile... Cred că Nercea o să izbutească să-l puie şi pe Spirache al patrulea pe listă...
chiriachiţa: Aşa l-am pomenit... tot la coadă... Opreşte slujba, dragă, că e păcat să stăm de vorbă în biserică... (Dacia opreşte aparatul.) Cu cît te-ai înţeles cu Nercea, aseară, cînd ai fost la el?
dac ta (revine la masă, se aşază): Cu trei sute de mii... plus cheltuielile de propagandă.
chiriachiţa: Zi, cinci sute de mii cu totul...
DACIA: Cinci sute de mii de lei să fie, numai să-l văd odată deputat, că numai aşa îl pot convinge să ne mutăm la Bucureşti, să ieşim odată din tîrgul ăsta de provincie... unde nici n-ai ce face cu banii...
chiriachiţa: Dar daca îl pune pe listă şi tot nu s-alege, cc te faci?
dacia: Imposibil... Guvernul ia patru locuri sigur... ; chiriachiţa: ţ)acă mi-o ieşi mie pasenţa, ia, dacă nu,
poate sa se dea guvernul şi peste cap, sa fure şi tirneie, să bată şi lumea... tot degeaba! Ies ceilalţi!... dacia (se scoală): Ia. nu mai cobi şi dumneata, mamă... Aşa te-am pomenit! Tot cu răul înainte... Parca ai fi mama lui Spirache, nu mama mea. (Un t-imp.) Pînă cînd o veni Nercea cu răspunsul, simt că-nnebunesc... N-am astîmpăr... nu pot să fac nimic... şi-am nişte nervi!)!
chiriachiţa: Ia niţel urodonal, şi te linişteşte...
dacia: Tţ! Bromural, mamă! Urodonalul nu e pentru nervi... Ai un obicei să-ncurci medicamentele, de parcă am fi tot săraci şi n-am fi văzut în ochi decît bicarbonat de sodă...
(Intră Miza.)
MIZA (are în braţe un căţel): Bună dimineaţa!... (Vorbeşte
alintat ca un copil:) Zi bună dimineaţa lui maman...
(ia o lăbuţă şi i-o dă Daciei) şi lui grande-maman...
(Acelaşi joc.) chiriachiţa (aspru): Marş, tu! miza: Ia te rog, vorbeşte frumos cu Pussy. chiriachiţa: Pupă-te în bot cu el cît pofteşti, dar pe mine
te rog să mă slăbeşti cu jigodia... miza: Ai vrea! Jigodie de la Paris!... Probabil că nu-ţi
iese pasenţa, de-aia eşti în duşi răi... Dar-ar Dumnezeu
să ţi  se-nchidă... Nâ! chiriachiţa: Dacă mi s-o-nchide   mie pasenţa, vi se
închid şi vouă drumurile spre Bucureşti. miza (dintr-o dată respectuoasă): A! Pardon! Nu ştiam că
dai de tata...
chiriachiţa: Ce să ştii tu? Eu trebuie să vă port de grijă la toţi, cu cărţile mele, săracele! Tu ştii numai să-ţi faci unghiile şi să-ţi duci zăvodul cu maşina ca să-i dai pricomigdale şi să latre lumea la cofetărie...
miza (pupă căţelul): Zăvodul mamii, fumos   şi dulţe.
chiriachiţa (îngreţoşată toată): îmm!... Mînca-i-ai coada!...
miza: Ia te rog, ştii...
dacia (care nu se ocupă decît de gîndurile ei): De ce o fi întîrziind atîta Nercea?
118
11!)
MIZA: Aşa e, că azi trebuie să ne-aducă rezultatul. (Devine serioasă şi preocupată.) Trebuie să fie discuţif aprinse la club... Ce crezi, tata o să aibă pe cineva contra lui?
CHIRlACHIŢA: Ei, asta e! Cum să n'-aibă? El de-abia a intrat în politică, şi gata, se şi înfige la deputăţie... Fireşte că alţii, care sînt mai vechi în partid, au şi ei pretenţii...
MIZA: Bine, dar ce-a făcut tata singur pentru oraş şi judeţ, într-un an de zile, n-a făcut partidul de cînd exista: şcoli... spital... biserici reparate... donaţii... ajutoare... Mi-a mîncat cel puţin cîteva milioane din zestre...
DACIA: Păi d-aîa l-am lăsat, ca să-şi facă popularitate, s-ajungă şi el cineva... (Oftează.) Eh!... Să-1 văd eu deputat, şi ne scoatem noi paguba.
CHIRlACHIŢA: Greu să-1 convingi pe bărbatu-tău să facă afaceri...
DACIA: Parcă îl pune cineva să le facă el? Afacerile or să le facă alţii... EI n-are decît să-nchidă ochii şi sa-ntindă mîna... ca orbii.
CHIRlACHIŢA: Cum vine vorba, parlamentul ăsta c un fel de Vatră Luminoasă?
DACIA: Ar fi... dacă n-ar fi opoziţia...
CHIRlACHIŢA: De ce, soro?
DACIA: Fiindcă opoziţia are mai mulţi ochi decît trebuie!
Asta e partea proastă, mamă! Cum orbesc ăi de vin
la putere, le mai iese cîte o pereche de ochi ălor de
trec în opoziţie... CHIRlACHIŢA:  îm!...  îm!... am înţeles... D-aia rămîn
chiori ăi de nu fac politică. MIZA (căţelului, alintînău-l): Auzi, Pussy mic, tu să nu faci
politică, că orbeşti, şi tu eşti mic, şi mumos, şi dulţe,
şi căţel... (Se scoală.) A propos! Vream să te întreb
ceva, mamă, şi am uitat... DACIA: Ei?
MIZA: Ce-nseamnă cînd visezi mănuşi de piele? DACIA: Ai visat tu?... MIZA: Toată noaptea...
CHIRlACHIŢA; Să-ţi spun eu, că ea nu ştie. înseamnă c-o sa treacă hingherii pe stradă pe la noi şî-o s-avem
doliu mare în familie... (Se uită semnificativ spre căţel.)
(Miza se aşază pe canapea.)
SCENA 2
CEI DINAINTE,TRAIAN
TRAIAN (intră repede, dinspre oraş, in costum de călărie, cu cravaşa în mină): Salut!
DACIA (repede); Ei? Ce s-aude prin tîrg? Ai aflat ceva interesant?
TRAIAN: O! ye! Am aflat ceva pe care cînd o să vi-1 spui
o să cădeţi jos... dacia: I-a pus candidatura lui tat-to... tr-uan: Nein ! Am aflat unde e Gena.
(Tăcere... Miza imediat se schimbă la faţă.)
CHIRlACHIŢA: Ei, taci!
TRAIAN: Parol doner! Adineauri cînd mă întorceam de la
antrenament, cu Titanic... CHIRlACHIŢA: Cu cine?
traian: Cu Titanic... Scumpul meu armăsar, care va cîştiga
Derbyul în curînd. CHIRlACHIŢA: Lasă gloaba şi spune... ce-ai aflat? traian: Gloabă? Uiţi că m-a costat optzeci de mii de lei,
plus transportul de la Londra pînă aici...
(Miza se scoală.)
dacia: îţi interzic să vorbeşti de Gena... Numele acestei
creaturi n-are voie să-1 rostească nimeni în casa asta. traian: Oricît, e şi ea rudă cu noi... DACIA: Fata lui bărbatu-meu nu e nici un fel de rudă cu
mine şi cu copiii mei... (Ca pentru ea:) Ruda cu mine?!
Phu! Ipocrita aia care a îndrăznit să facă copii fără
ştirea noastră... (Coboară extrema stîngă. Mizei nu-i
convine de toc discuţia.) TRAIAN: întît că n-a făcut copii, ci un copil... unul singur...
şi al doilea, nu era să-ţi ceară voie să-1 facă, fiindcă
nu i-ai fi dat...
120
121
dacia (tranşantă): Asupra capitolului asta, am încheiat-o, o dată pentru totdeauna. Creatura asta e moartă pentru mine! Ruşinea pe care ne-a făcut-o, tocmai cînd ajun- | sesem s-avem şi noi un rang în societate, n-am să i-o iert niciodată... A fost o ticăloasă, care ne-a înşelat pe toţi... Cine ar fi crezut că tocmai şchioapa familiei să fie mai iute de picior decît toţi?
MIZA: Mamă... Te rog... Nu e frumos să vorbeşti aşa...
DACIA: Tu nu interveni să-i ţii parte. Pe tine te-am năpăstuit totdeauna din cauza ei... Tu poate aveai mai multe drepturi să faci ceea ce a făcut ea, că erai mai mică, mai fără experienţă, şi cu toate astea ai ştiut să rămîi o fată cinstită... Mă mir cum nu ţi-a fost silă să te sacrifici şi să stai opt luni de zile cu ea la Paris... ca s-o îngrijeşti ca o martiră!
CHIRIACHIŢA : Noroc c~a fost să se întîmple nenorocirea o dată cu moartea lui Tache, ca s-avem bani şi să poată pleca în străinătate... Altminteri, ar fi trebuit s-o ţinem în casă cu noi... să naştem cu toatele la un loc... să ne ştie tot oraşul...
DACIA : Şi ce crezi, c-acuma n-a aflat lumea că e fugită de-a-casă fiindcă are un copil?
TRAIAN: De unde să afle?
DACIA: Se află, domnule, se află...
traianMă rog, de unde era să afle?
DACIA. în primul rînd de la noi... Ce, crezi că există ceva mai afurisit decît gura lumii?...
miza (se ridică şi îşi ia căţelul): Hai, Pussy, să mergem în odaie la noi, că pe mămica o doare puţin capul. (Iese.)
DACIA (privind după ea): Credeţi c-o doare capul? Aş ! Pleacă ca să nu ne mai audă vorbind! N-ati văzut că, desi am interzis să se vorbească despre Gena în casă, în fiecare zi cînd se deschide discuţia, ca pleacă în odaia ei?
TRAIAN: Astea sînt fiţe... Prea face şi ea pe nobila de la Ursuline... La douăzeci şi unu dc ani, nu mai merge...
DACIA: Ba eu o înţeleg, mititica mamii! E jenant pentru ea s-audă vorbindu-se despre copii din flori...
CHIRIACHIŢA: Ia lăsaţi prostiile-ncolo şi spune, maică, ce ai auzit? Unde e?
TRAIAN: La Tîrgoviştc... Acolo s-a stabilit...
DACIA: La doi paşi de noi! Ca să ne sfideze, ce crezi?! Ca să
putem auzi mai bine cum îi orăcăie bastardul. CHIRIACHIŢA: Cine ţi-a spus?
TRAIAN: A văzut-o cineva dc la noi din oraş... A recu-noscut-o, s-a luat după ea... şi a văzut unde stă...
DACIA: Netrebnica! La Tîrgovişte şi-a găsit să stea?... (Se scoală.) în ochii lumii. în loc să se ascundă în fundul pămîntului şi să n-o vadă nimeni... Ah ! Dacă s-o alege Spirache deputat, pui s-o expulzeze...
(Intra servitoarea prin dreapta.)
SCENA 3
CEI DINAINTE, SERVITOAREA, put.Ii] VECINUL
SERVITOAREA: Conită... a venit... vecinul... ştiţi, ăla... de...
DACIA: Ce mai vrea iară?
VECINUL (intră): Sărut mîna... cucoană...
DACIA (rece): Ce e, domnule Chivu?...
(Servitoarea iese.)
VECINUL: Mă scuzaţi de deranj... dar am venit... că... iară
mi s-a întîmplat o nenorocire familiară... DACIA: Ţi-a murit cineva?
VECINUL: Da! O gîscă!... Mi-a călcat-o adineauri domnişorul Decebal cu bicicleta... Asta e a şasea pe care mi-o omoară săptămînă asta... Una mai am, că şapte au fost toate... Dar asta pe care mi-a asasinat-o azi, ce să spui, mai rar aşa gîscă grasă, frumoasă, deşteaptă şi cu ou-n...
DACtA: De ce nu le ţii închise în curte?
vecinul: Păi în curte le ţiu, păcatele mele, că d-aia mi le şi omoară, că „n-are" pe unde fugi... Dumnealui vine în curte cu bicicleta şi nu se lasă pînă nu omoară una... Zice că face curse de obstacole...
DACIA: Păi dumneata de ce-1 laşi?
VECINUL: Vai de mine, cucoană... Ce pot să-i fac? Să-l dau afară din curte... cînd ştiu cine e şi al cui e? Se poate? Chestie de cherestea! (îşi bale obrazul.)
122
123
DACIA: Da-i o sută de lei, Traiane...
CHIRlACHIŢA: O sută de lei o gîscă! Dar ce, e păun? Dă-ij nouăzeci şi cinci de lei.
VECINUL: îmi pare rău, coană-mare, că vă tocmiţi... pentru o bagatelă dc cinci lei... Sîntem în casă de oameni... nu la piaţă...
TRAIAN: Uite o sută de lei, domnule Chivu... (îi dă, urcă. la balcon.)
CHIRlACHIŢA: Da' să ştii, vecine, că pe viitor să nu mai ţii gîşte, că nu mai dau un leu... Ia şi dumneata alte orătănii, mai ieftine... pui de găină, boboci... pisici...
VECINUL: Sărut mina, cucoană... (Vrea să plece.)
DACIA (are o idee): Domnule Chivu... dumneata votezi la Camera, mi se pare..,
VECINUL: Da.
DACIA: Bagă de seamă să ne dai votul... Ca vecin al nostru... E vorba să candideze şi bărbatu-meu...
VECINUL: Am cam auzit eu ceva prin tîrg... că... de... transpiră!... (Şiret:) Numai că voturile... ie oleacă mai scumpe decît gîştele...
DACIA: Lasă-lasă... că ne înţelegem noi...
VECINUL (ieşind): N-am eu grijă... nu... (A ieşit.)
SCENA 4
CEI DINAINTE, DECEBAL, apoi SERVITOAREA
DECEBAL (intră din stingă, fund. E cu părul zburlit şi asudat. A re pantaloni lungi, cu agrafe de biciclist la glezne) : Sărut mîna...
TRAIAN (îi dă o pălmuţă, repede): Eeee! Uite şi uliul!...
DECEBAL: Ce dai, mă, ce dai? Ce, eşti nebun? (Apropiin-du-se de' Dacia:) Uite, mamă, cum dă în mine degeaba. ..
DACIA (îl lipeşte): Na... una! Zece trebuie să-ţi dea. Na... na... gîste... (îl lipeşte mereu pe unde poate) gîşte... gîşte...
DECEBAL (urlînd): Maică-mare!..
CHIRlACHIŢA: Piei din faţa mea, criminalule... (îi dă şt ea una.)
TRAIAN: Şterge-o... (Se face că da.) D\CIA: Ieşi! (Vrea să dea.) CHIRlACHIŢA:  Marş!  (Acelaşi joc.)
(Decebal iese urgent, dreapta, fugind şi urlînd. în uşă dă peste servitoare, care tocmai intra.)
SERVITOAREA (îi dă un vînt): Ce, nu vezi pe unde umbli?.., (îşi reia aerul de slugă.) Coniţă... a venit domnul care v-am spus că m-a ciupit atunci cînd a mai fost la dumneavoastră.
DACIA: Nercea! în sfîrşit!... Pofteşte-1 imediat. (Servitoarea iese.) Lăsaţi'-mă singură, vă rog... (Urcă Ut balcon.)
CHIRlACHIŢA: Să ştii că-ţi aduce veste bună! Mi-a ieşit pasenţa... Hai, Traiane, să te fac un tabinet... pe un pol... (Trece extrema stingă, iese.)
TKAIAN: Nu joc pe bani... Joc pe un sac de ovăz... pentru Titanic... (Ieşind după Ckiriachiţa:) Calul meu nu trăieşte decît din cărţi... de aia o să ajungă un as...
SCENA 5
DACIA, RĂDTjnESCU-NERCEA
servitoare a (introduce pe Nercea din dreapta, apoi iese). nercea (afabil, grăbit şi, cînd stă jos, niţel afectat, puţin
fanfaron, oleacă pedant): Scumpă doamnă... Succes
pe toată linia... (îi sărută mîna galant.) dacia (emoţionată): Vai, domnule Rădulescu, nu ştiu cum
să-ţi mulţumesc... Nercea' Luaţi loc... (Ea se aşaza pe canapea, supusă.) Să
vă explic...
dacia: Te rog... (îi indică un scaun în faţa ei.)
nrrcea: îmi permiteţi să ram în în picioare... Nu pot vorbi niciodată politică stînd jos... Politica, scumpă doamnă, e o meserie care se practică numai în picioare. Vin de la club şi sînţ în.măsură să vă anunţ că bărbatul dumneavoastră^ distinsul nostru amic şi vechiul meu prieten, nenea Spirache, a fost pus al patrulea pe lista candidaţilor noştri pentru Cameră... Vă rog să primiţi felicitările mele.  (Face un compliment.)
124
125
dacia: Eu ar trebui să te felicit pe dumneata... E opera: dumitale...
nekcea: E adevărat că lucrul n-a fost tocmai uşor şi, fără falsă modestie, trebuie să recunosc că timp de a oră, cît a durat discuţia, a trebuit să dau dovadă de multă dibăcie politica...
dacia: Vai! Şi tot timpul ăsta a trebuit să stai în picioare!...
nekcea: Ba am stat şi pe scaun... însă tot în picioare, ca să-mi pot impune mai bine punctul de vedere... în politică, scumpa doamnă, ca să-ţi impui un punct de vedere, trebuie să fii cel puţin c-o palmă mai sus decît adversarii. De aceea, în genere, marii oratori politici vorbesc din balconul clubului şi de aceea s-a inventat tribuna, care este o mobilă eminamente...
DACIA (completează, recunoscînd expresia pe care a auzit-o ori de cîte ori a fost vorba de România): ...agricola...
nercea; Nu... politică... Eminamente agricolă este numai Ronrânia... Dar să revenim la oile noastre, adică la nenea Spirache...
DACIA: Bine îi zici... Oaie să H fost mamă-sa, şi n-ar fi ieşit mai bleg... (Se scutură a silă.) Phuuu!...
nercea: Cum spuneam... am avut   mult   dc luptat... De la început, cupi am rostit numele lui nenea Spirache, s-au ridicat obiectiuni de tot felul... dacia: Desigur, în privinţa trecutului... nercea: Ceea ce nu m-a împiedicat să demonstrez că nenea
Spirache poate să fie un excelent om de viitor... dacia: S-or mai fi legat şi de...
nercea: Aţi ghicit... De nepregâtirea politică a clientului
nostru. DACIA. Şi ce-aţi spus?
nercea: E aşa de simplu... Am spus că politica e o curtezană bătrînă şi viţioasă, care are nevoie permanent de oameni virgini... ^
Dacia (îl întrerupe): Numai să nu-şi fi închipuit aia cine ştie ce despre el... Mai ales cum e Spirache lasă-mă să te las...
nercea: M-aţi înţeles greşit... Era vorba de oameniAjŞr-gini politiceşte... De energii neepuizate în căsnicii şi concubinaje de partide... Ca să-i conving, a trebuit să ţiu un întreg curs de ginecologie politică... Dar
obiecţiunea cea mai grea a fost alta... S-a susţinut că bărbatul dumneavoastră... pe lingă calităţi indiscutabile, are un defect capital! dacia: Ce defect?
nercea: E moale... moale... moale..'.!
DACIA: Aşa e... Ce e al lui, e-al lui... E moale...
nercea: Dar ce adică, elasticul nu c moale? Totul e sa ştii să-l întinzi, ca să-l transformi în praştie, ca s-azvîrle piatra în capul lui Goliath... în sfîrşit, ce să vă mai spun, toate obiecţiunile ridicate au fost spulberate pe rînd, şi în cele din urmă comitetul judeţean a aprobat în unanimitate candidatura lui nenea Spirache... Mai ales cînd am anunţat că pentru sudarea legăturii dintre el şi partid donează cinci sute de mii de lei organizaţiei judeţene, argumentul asta a determinat succesul final...
dacia: Cinci sute de mii?! Parcă vorbisem că nu e nevoie să donez decît trei sute de mii de lei.
NERCEA: Cu regret a trebuit să majorez donaţia, ca să obţin unanimitatea... Fără această mică inflaţie, riscam să pierd partida...
dacia: în sfîrşit!... N-are nici o importanţă... Bine că s-a făcut. (Un timp.) în cazul ăsta, trebuie să vă dau o poliţă pentru încă două sute de mii de lei.
nercea (glumind): Plus timbrele. (Serios:) Politica, scumpă doamnă, are legile ei fixe... ca cele ale gravităţii universale... Ca să fructifici, trebuie să depui. Va rog să fiţi sigură, însă, că în ceea ce mă priveşte personal, numai convingerea că fac un bine partidului, judeţului şi ţarii m-a făcut să susţin cu atîta căldură cauza lui nenea Spirache...
DACIA: O! Despre asta sînt sigură... nici nu mai e nevoie să-mi spui... Şi te rog să crezi că îţi rămîn recunoscătoare... De această alegere depinde liniştea şi fericirea unei familii întregi.., (Un timp.) Te rog să mă ierţi un moment..; sa trimit pe băiatul meu să-mi cumpere o poliţă... în slugi n-am încredere. Mi-e să nu-i spuie lui bărbatu-meu... şi să afle tot ce-am aranjat noi...
nercea: Nu vă deranjaţi. întîmplarea face să am la-nde-mînă tot ce ne trebuie... Un om politic care umblă fără poliţe şi timbre de petiţii în buzunare... înseamnă
126
127
că nu-şi cunoaşte misiunea... (Scoate o poliţă.) Sem-j naţi dumneavoastră... aici... aşaaa... suma... data şi' adresa...
DACIA (semnînd): Acum am învăţat meşteşugul... Am iscălit
atîtea poliţe de la moartea lui cumnatu-meu... NERCEA: Ce om!
DACIA: Adevărat!... A muncit o viaţă întreagă ca o albină...
NERCEA (iuind poliţa pe care i-o întinde Dacia); Ca să-i mănînce partidul nostru... miereaî... Mercif... (O vîră în buzunar. Se aranjează la haină şi se îmbăto-şaza.) Aşaaa!... Vă rog să mă iertaţi că sînt nevoit să renunţ la plăcerea de-a mai sta cu dumneavoastră... dâr... după cum ştiţi, după şedinţa... de la care am plecat pentru a vă aduce vestea cea bună... avem o întrunire publică ca să anunţăm mulţimii numele candidaţilor noştri... (îşi priveşte ceasul.) Cred că ajung tocmai la timp, ca să-mi ţin discursul...
DACIA: O! Atunci nu te mai reţiu nici o clipă... (Se scoală.) Nu vreau să întîrziezi din cauza mea... 1
NERCEA: Cîteva minute de întîrziere sînt necesare... Politica, scumpă doamnă, e o meserie în care, cînd nu te aşteaptă nimeni, trebuie să te duci cu un ceas mai devreme, şi cînd eşti aşteptat — cel puţin cu un minut mai tîrziu...  Sărut mîna... (Iese, dreapta.)
SCENA 6
DACIA, CHIRlACHIŢA. MIZA. TRAIAN
DACIA (de îndată ce a ieşit Nercea, izbucneşte fericită, alergînd pe la uşile tuturor): Mamă! Traiane! Mizo! Copii! (Cei chemaţi intră unul după altul, pe uşi diverse.) Veniţi repede...  S-a făcut!  Spirache e candidat!
miza: Eşti sigură?
DACIA: Mi-a spus Nercea rezultatul. E al patrulea pe listă!
în sfîrşit! (Exuberantă:) Trăiesc cea mai fericită zi
din viaţa mea... Mai fericită chiar decît cînd a murit
cumnatul Tache... CHIRlACHIŢA: Zecele meu de cupă, săracul!... (Trece.)
E! (0 pupă.) Sa ne trăiască, şi la mai mare!...
128
Ţi-am spus eu că o să ai noroc cu carul în viaţă! ^v Te-ai născut cu căiţă...
miza: Să bem şampanie...
DACIA: Da... da... să bem şampanie... (Sună, intră servitoarea, din stînga.) Măria! Adu pahare şi o sticlă de şampanie din cămară... TRAIAN: Frapeaz-o la cişmea...
MIZA: Ce fericit trebuie să fie tata... în al nouălea cer... N-a
visat el în viaţa lui s-ajungă deputat. DACIA: Parcă era nevoie să viseze el? Am avut noi grijă să visam pentru el... şi uite, ne-a ajutat Dumnezeu să ne vedem visul cu ochii... CHIRlACHIŢA: Stai... stai... că încă nu I-a ales... DACIA: Alegerea e un moft. Totul e să fie pe listă... De rest
are grijă guvernul... MIZA: Am auzit c-or să fie alegeri libere... DACIA: Sigur că da! Libere! Adică să voteze fiecare cu cine
vrea, şi din urna să iasă cine trebuie. CHIRlACHIŢA: Cît mai avem pînă la alegeri? DACIA: O lună...
MIZA; Atunci, trebuie să mergem amîndoua la Bucureşti,
să ne găsim casă din vreme. DACIA; Eu am treabă, nu pot sa mă mişc d-aici... (Solemnă şi deja preocupată:) Intru-n propagandă. Te duci tu, Traiane...
traian: Eu n-am vreme de căutat casa. De-abia o să am
timp sa caut un grajd pentru mine. CHIRlACHIŢA : Ce, ai de gînd să stai în grajd? tratan: Nu eu... Eu o să locuiesc în tribuna proprietarilor, la hipodrom. în grajd o să stea Titanic... Mie îmi aranjez o garsonieră teribilă, şi lui — o grajdieră „pă cinste". Să necheze toţi armăsarii de pe turf de invidie... (Nechează.)
(Intră servitoarea, cu o sticlă de şampanie şi cu pahare.) DACIA:  Desfă-o, Traiane...
(Traian ia sticla s-o desfacă, cu gesturi de cunoscător. Toată familia aşteaptă ieşirea dopului, asiupîndu-şi ■urechile cu mîna. După o aşteptare încordată, dopul iese
fîsiind.)
CH[rtachtţa (plesnind din buze): Ptruţ!
139
9 — Mugatescu — sprlerl, vqI. I
TRAIAN (începe să toarne în pahare): E trezită!
CHIRlACHIŢA: Parcă şampania se bea vreodată proaspătă sau ca să simţi vreun gust? 0 bei aşa, de plan, s-d simţi acolo, udă în gură... Principalul e să scrie pe sticlă şampanie... (S-au umplut paharele.) E! Să trăieşti, maică! Spor şi berechet sa ne dea Dumnezeu! (O pupă cu elan.)
DACIA: Să trăieşti şi dumneata, mamă... (o pupă) ca să te bucuri cu noi.
MIZA:  Trăiască Bucureştiul!
TRAIAN: Ura! (Ia un pahar şi-l dă servitoarei, care a rămas Ungă uşă.) Na şi ţie. Mărio, un pahar... (Apoi ne-chează ca un armăsar.)
SERVITOAREA:  Să  trăiască şi conaşul...
(în acest moment de entuziasm general intră Spirache. E abătut, trist şi descompus, de tise face milă.)
DECEBAL: Trăiască si tata! Ura!
scena 7
aceiaşi, spirache
TRAIAN (focos): Uite-1... Tam-tam-tam-tam-tam-ti-ta-ti... (Chita arpegiu cunoscut.) Ura!...
DACIA (se repede înaintea lui, exuberanta): Spirache... Spirache... vino să te... (Se opreşte în faţa aerului lui dus.) Dar ce ai, dragă, nu ti-e bine?
CHIRlACHIŢA; Emoţia, soro... Dă-i' niţel urodonal...
MIZA: Ce ai, tată, eşti galben...
SPIRACHE: N-am nimic... (Se aşazâ.)
DACIA: Ce-ai, dragă?... Eşti bolnav?... Mă nelinişteşti... Mărio, adu-mi cutia de bromural de dincolo, să fie aici, că poate îmi vine rău... (E într-adevăr îngrijată.)
(Servitoarea iese.)
TRAIAN (acelaşi joc): Ce e, tată?
CHIRTACHIŢA: Mă Spirache, mă!... (Toţi sînt lingă el, cu figuri în panică.) Iă spune! Ce e cu tine? Ce ţi s-a întîmplat?
spirache: O nenorocire... (E dezolat.)
TOŢI: Ce e? Spune!
130
SlTRACHE: M-au pus mişeii[candidat! (Hămine cu ochii în gol, epuizat.)
SERVITOAREA (reintră cu bromuralul): Am adus bromura-
lul, coniţă... DACIA: Ieşi afara cu el, că nu-mi mai trebuie...
(Servttourea iese în stînga, nedumerită că familia s-a înveselit subit.)
CHIRlACHIŢA: Asta e nenorocirea care ţi s-a întîmplat? TRAIAN: Face farse...
SPIRACHE: Nu fac nici o farsă. (Sincer:) Vă dau cuvîntul meu de onoare că e adevărat. Adineauri, la unsprezece... am fost pus candidat pe lista guvernului... al patrulea...
CHIRlACHIŢA: Te pomeneşti că vreai să te puie întîiul? SPIRACHE: Nu, mamă-soacră. Nu vreau sa fiu nici întîiul,
nici al patrulea... nici al nouălea... nu vreau să fiu de
loc... asta e... DACIA: Ce, nu eşti în toate minţile? SPIRACHE: Ba dâ!
MIZA: Şi noi, care ne bucuram... Care beam şampanie în
onoarea dumitale. dacia: Ia te rog să isprăveşti cu fasoanele astea... în loc
să sări în sus de bucurie că ţi s-a făcut onoarea asta,
la care nici nu te-ai fi gîndit vreodată în viaţa ta...
ţi-ai luat o mutră de martir, de parcă ţi s-ar fi înecat
corăbiile... (Degajează dreapta.) CHIRlACHIŢA: Nu mai vorbiţi de înecat corăbiile, că iară
îşi aduce aminte de frate-său Tache şi-l jeleşte o săptă-
mînă...
SPIRACHE: Voi nu mă înţelegeţi pe mine!
DACIA: Siiigur... Tu eşti'filozof... Cine mai e ca tine?!
spirache : Nu sînt filozof... sînt numai un om cumsecade... şi asta... voi n-o puteţi înţelege... De-alminteri nimeni nu m-a înţeles niciodată în familia mea... Afară de.„ (ezita) de... cineva care, din nenorocire, trebuie să stea departe de mine...
DACIA: Fireşte... fii-ta...
spirache: Da. Ea  m-a înţeles totdeauna...
dacia: Te poftesc să nu mai vorbeşti de netrebnica aia în faţa mea şi a copiilor mei, într-o zi mare ca asta...
131
9*
SPIRACHE: E copilul meii...
CHIRIACHIŢA: Deh!... Copil cu copii!
MIZA: Lăsaţi-o în pace, mamă-mare... De ce vreţi s-o ponegriţi în faţa tatii?... Ştiţi bine că, dintre noi toţi, Gena a fost slăbiciunea lui totdeauna...
DACIA: Ştiu... Ştiu... Dacă ai fi făcut tu ceea ce a făcut ea, nici numele nu ti l-ar mai fi pomenit...
SPIRACHE: Nu se stie... '
TRAIAN: I-e mai milă de ea, fiindcă e infirmă...
DACIA (explozie): Infirmă! Infirmă! Mă omorîţi că e infirmă ! Infirme de astea de fac copii ca oamenii întregi n-au dreptul la milă... (Trece în fund.)
SPIRACHE: Poate că, tocmai fiindcă era infirmă, a greşit... Ce putea ea s-aştepte de la viaţă?
DACIA: Ce-am aşteptat şi noi! Moştenirea de la frate-tău Tache. (Coboară către el.) Cînd eşti bogată nu-ţi mai numără nimenea picioarele. Poţi'să ai unul, poţi să ai patru, se găseşte totdeauna un om de condiţie care să te ia de nevastă şi să intri în rîndul oamenilor cu fruntea sus...
SPIRACHE: E bine să fim mai îngăduitori...
DACIA: Eşti îngăduitor... fiindcă şi tu eşti infirm, ca şi ea...
SPIRACHE (un surîs uşor): Eu sînt infirm?
DACIA: Prostia e cea mai mare infirmitate de pe lume...
SPIRACHE: Şi, mă rog, de ce sînt eu prost?!
DACIA: Pentru că eşti ca o cîrpă... moale... şi oamenii moi sînt proşti... Acum ştii? (Tremură de enervare ca o gelatină.)
SPIRACHE: E-adevărat... sînt moale... Dar dacă aşa e felul meu- să fiu, ce să fac?
DACIA: Ce să faci? Nimic! Să Iaşi pe alţii să facă pentru tine... Elasticul nu c moale? Şi fiindcă tu eşti gumilastic, o să te-ntindem noi; cu de un cap, şi mama de celălalt...
CHIRIACHIŢA: Bravo, maică... Să-l facem praştie... SPIRACHp;: O să speriaţi vrăbiile cu mine, asta o să faceţi. DACIA: O să vezi tu pe cine speriem... Deocamdată să te văd eu deputat...
(Spirache se întunecă din nou.)
SPIRACHE (ferm. Pe un ton neîntrebuinţat pînă acum): Nu primesc candidatura!... (Bate cu pumnii în el însuşi.)
DACIA: Ce, eşti nebun?...
CHIRIACHIŢA: Vino-ţi în fire, omule...
MIZA: Nu se poate să faci una ca asta, papa...
TRAIAN: Fii serios, Hamlet!...
DECEBAL: Fă-te praştie, tată.
SPIRACHE (acelaşi joc, se ridică): Nu primesc candidatura, aţi înţeles? (Privind cu o privire hotărîtă:) Pînă acum am făcut tot ceea ce aţi vrut voi. De cînd a murit frate-meu Tache şi-am început o altfel de viaţă, aţi făcut din mine ce-aţi poftit. V-am lăsat să vă îndepliniţi într-un an tot ceea ce aţi visat într-o viaţă întreagă de sărăcie... Aşa am socotit eu că e drept... Toţi v-aţi făcut toate gusturile... Tu te-ai mutat din casă şi ţi-ai făcut dormitor singură... mama-soacră, la fel...' Miza şi-a cumpărat automobil  şi căţel... Dumnealui —. cai de curse... ăsta micu... bicicletă... (Cu dispreţ:) Eu însumi...   mi-am cumpărat pălărie tare, numai să vă fac plăcerea voastră... V-am dat bani cît aţi vrut... Cînd cu nenorocirea Genei... n-am zis nimic cînd aţi hotărît să n-o mai primim în casă... deşi poate — în sufletul meu — eu judecam altfel... V-am lăsat să mă băgaţi în toate societăţile de binefacere, deşi ştiam că sînt primit pentru banii pe care îi dădeam...' Mi-am dat demisia din slujbă, ca să vă mulţumesc pe voi... V-am ascultat şi am intrat în politică, ca să scap de gura .voastră... m-am înscris în partidul pe care mi l-aţi ales voi, deşi era tocmai cel pe care îl dispreţuiam mai mult... (revoltat) am luat urodonal fără să am nimic la rinichi... opt flacoane într-un an de zile... numai ca să fiţi voi mulţumiţi... Am făcut tot ce mi-aţi cerut, tot ce mi-aţi spus... N-am protestat niciodată, nu m-am supărat niciodată... dar acuma, nu mai merge... să ştiţi... Să vă intre bine în cap... Nu primesc să fiu candidat... pentru nimic în lume... nu primesc, şi pace... DACIA (cu binişorul): De ce, omule, dc ce?... Spune, de ce? Care e motivul pentru care nu vrei să primeşti?...
132
t?3
SPIRACHE: Care e motivul? (Definitiv:) Mi-e frică că m-aleg, asta e!
DACIA: E, nu, zău, că e nebun... e nebun... e dement... I-a sărit o doagă... nu e în toate minţile... e alienat...
CHIRlACHIŢA: Stai... stai niţel... potoleşte-te... N-o lua repede... Poate are omul planurile lui... Să discutăm... să vedem... (Lui Spirache, pe un ion dulce ca mierea de mai:) Mă Sptrică, mă! Zici că ţî-e frică că te-alegi? Bun! Ia spune-ne însă şi nouă, de ce ţi-e frică să tc-alegi?
SPIRACHE: Pentru că nu pot sa mint pe nimeni, mama-soacră! Pentru că a face politică astăzi înseamnă a amăgi ştiind că amăgeşti... înseamnă a lua.., ştiind că nu poţi sa dai îndărăt. Ca să fii deputat... trebuie să ceri votul alegătorilor... votul pentru care trebuie să le dai ceva în schimb...
CHIRlACHIŢA: Mofturi... Nici n-ai nevoie să le ceri votul, pentru că o să fie alegeri libere... Votează fiecare cu cine vrea, şi din urnă iese cine trebuie...
SPIRACHE: Tocmai... de asta mi-e frică şi mie... să mă pomenesc deputat fără să am nici un merit... fără să fi făcut nimic în viaţa mea care să-mi dea dreptul să ajung într-o demnitate atît de mare ca asta... Nu... Nu... Mamă-soacră... nu se poate... Eu nu pot să primesc... Şi mă mir cui i-a dat în cap ideea asta, să mă puie pe mine pe listă... aşa, dintr-o dată... fără să ştiu, fără să rog pe nimeni?! Ăştia care învîrtesc politica în judeţ, douăzeci de ani de zile, cît am fost funcţionar... de-abia dacă mi-au răspuns la bună ziua... Şi-acum, aşa, dintr-o dată... mă ridică la ranguri pe care nu le-am visat! (Reflexiv:) Trebuie să fie ceva la mijloc...
DACIA: Dar e foarte uşor de ghicit!  Tu nu mai eşti astăzi
„nea Spirache de la Prefectură"! SPIRACHE: Dar cine sînt? DACIA: Eşti „domnul Spiridon Xecşulescu". DECEDAI.:' Eşti un cineva !
SPIRACHE: ş'i ce diferenţă este, mă rog, între unul şi altul? DACIA: Cincizeci de milioane, pe care le-ai moştenit... CHIRlACHIŢA: Banii, băiete, sînt ca treptele scării... Cu cît ai mai mulţi, cu atît eşti mai sus şi te vezi mai bine.
MIZA: Şi apoi, nu uita, papa, că ai făcut atîtea lucruri pentru oraş, ai ajutat atîta lume...
TRAIAN: Acuma nu mai eşti un „pîrlit de funcţionar", eşti un „mare filantrop".
DACIA: Sigur că da. Şi judeţul, şi oraşul, şi lumea pe care ai ajutat-o vor astăzi să-ţi arate recunoştinţa pentru tot ce ai făcut. De aceea te-au pus candidat...
SPIRACHE: Ehe! Dacă m-ar fi pus cînd eram slujbaş Li Prefectură... era cu totul altceva...
dacia: Sigur! Atunci ai fi primit...
spirache (reflectînd); Nu! De primit, tot nu primeam.
Dar cel puţin mi-ar fi făcut onoare propunerea...
Acuma, candidatura asta mă umileşte... mă jigneşte...
mă insultă... dacia: Şi cu toate astea, ai s-o'primeşti! spirache: Cine mă poate obliga?... dacia (privindu-lfix, implacabil, definitiv): Eu! spirache (ca şi cum pînă acum ar fi uitat de existenţa ei
şi îşi aduce dintr-o dată aminte): Tu? CHIRlACHIŢA (cu aceeaşi privire ca a Daciei, o arată): Ea! MIZA (acelaşi joc): Mama! TRAIAN (acelaşi joc): Noi!...
(Sub privirile lor, Spirache are o lumină ciudată în ochi-■.
o lumină care pătrunde in fiecare, fără să ardă... numai să lumineze.)
SPIRACHE: Voi? (îi priveşte un timp... Lumina din ochi capătă — treptat — o strălucire plină de înţelesuri... apoi devine fixă, kohîrîtă, ca o flacără imobilă deasupra unei comori ascunse.) Voi?... Toţi contra mea?... Iarăşi? Mereu? V-aţi unit ca să-mi distrugeţi liniştea, cîtă bruma mai am... să-mi tulburaţi zilele, cîte bruma mi-au mai rămas... Dacă nu v-aş cunoaşte, dacă n-aş şti că sînteţi ai mei... mi s-ar părea că-mi sînteţi duşmani... Ei bine... dacă e aşa... dacă voi vă opuneţi... ştiu ce-mi mai rămîne de făcut.
CHIRlACHIŢA: Să nu cumva să le sinucizi, că te omor...
DACIA: Ne ameninţi? Ne ameninţi tu pe noi?... îndrăzneşti?
spirache: De!... V-ameninţ... Văd că vreţi luptă... Bine... Fie... O să ne luptăm.,. Fiecare cu mijloacele lui.
134
135
DACIA: Crezi că ne intimidezi cu aere de astea de Napoleon!
N-ai decît să te lupţi cu mine, dacă-ţi dă mîna. Sînt
gata să primesc... Dar să ştii că divorţez imediat.
îmi iau copiii, pe mama, tot, şi plec în lume... N-ai
decît să-ţi chemi pe fii-ta şi nepotul, ca să-ţi ţie de
urît... Şi-acuma, poţi să începi lupta, poftimî' Aştept!
(Se aşază dîrză.) SPIRACHE (se uită la ea, la ceilalţi, şi parcă la el): Am
să-ncep, nu te teme... DACIA: Nu fi laş! Spune cel puţin cum începi, ce-ai de gînd
să faci... ca să pot să mă apăr!... SPIRACHE (calm): Mă duc la club ca să spui că primesc
sa-mi pui candidatura. DACIA (tăcere dintr-o dată): Ticălosule... Şi eu, care stau
şi cred ca o proastă tot ce-mi spui tu pînă acuma...
Vino să te pup! (îl pupă.) Vai, cît eşti de diplomat!...
Cum se cunoaşte că ai intrat în politică... E! Aşa îmi
place sa te văd! Să trăieşti! (îl mai pupa o dată.) CHIRlACHIŢA (veselă): Şi să-ţi vie mintea la cap. (îl ciocane
în frunte.)
DACIA (admirativ): Are el! Da' n-a avut unde să facă uz de ea pînă acuma... Ia să-1 vezi cînd o fi în parlament... Haiti!... Du-te repede la club... să nu-şi închipuie partidul cine ştie ce...
MIZA: Şi fii vesel, papa... vesel... vesel... (rîde.)
CHIRlACHIŢA: Uite-aşa, ca noi...
(Rid toţi... Spirache suride.)
DACIA (contempiînâu-l): Păcat că n-avem un fotograf!... SPIRACHE (iese cu acelaşi surîs plin de taină, escortat, pînă la uşă, de alaiul familiei).
scena 8
CEI DINAINTE, fără SPIRACHE
DACIA: Vai, ce spaimă mi-a tras! Ce crezi? Cît e de zurliu,
era-n stare să ne-o facă şi p-asta... CHIRlACHIŢA: Eu, una, l-am crezut... Şi ca să mă lege pe
mine cineva la gard, trebuie să fie perfid, nu glumă...
Asta e om primejdios, ascultă-mă pe mine... Greu să ştie cineva ce se petrece în sufletul Iui...
DACIA: Aş! Eu citesc în el ca într-o gazetă...
MIZA: Bine c-a fost cum a fost... Of! Am avut nişte emoţii... (Se uită la ceas.) Unsprezece trecute, şi eu încă nu i-am făcut baie lui Pussy... Mergi,' mamă-mare, să-mi ajuţi?...
CHIRlACHIŢA: Cînd i-ei da un hap... să mă chemi... că viu cu plăcere... (Miza iese.) Mă duc şi eu să mă lungesc puţin, că m-am ostenit cu politica asta, de parcă am tras la ham...
DACIA: Duceţi-vă... duceţi-vă! Vă invidiez că prteţi avea un pic de linişte... Pentru mine de-abia de-acuma începe osteneala adevărată...
(Chiriachiţa iese.)
TRAIAN: în cazul ăsta, mă duc şi eu să dau o raită pe la grajd... Hai, uliule... (îl ia pe Decebal şi iese prin stînga.)
scena s
DACIA, SERVITOAREA
DACIA (rămasă singură, se plantează în faţa unei oglinzi şi se contemplă): Cum îmbătrîneşte de repede politica...
(Intră servitoarea, din dreapta.)
SERVITOAREA (îi dă o carte de vizită): Coniţă, a venit un
domn... îl caută pe conaşu... DACIA: Emilian Procopiu... Advocat... Pofteşte-1 imediat
şi nu-mi mai aduce bromuralul... (Servitoarea iese prin
dreapta.) Nu e chip să iau o casetă azi, şi pace... O
să mă neurastenizez...
scena 10
DACIA, PROCOPIU
PROCOPIU (inirînd): Bună dimineaţa... madam Necşulescu... DACIA: Bună dimineaţa... domnule Procopiu... Ce plăcere
136
137
să te văd pef la noi... după atîta vreme... Credeam că ne-ai uitat de tot... (Gîndindu-se:) Nu ne-am mai văzut de la moartea lui bietu cumnatu-meu... (ti face semn să stea pe fotoliul din stingă, ea stă pe fotoliul de la perete.) PROCOPIU: Esact!
DACIA.: Cînd trăia el ne vedeam mai des. PROCOPIU: Era şi natural... în calitate de advocat al lui... aveam ocazia să ne întîlnhu mai des... fiindcă veneaţi să-l vedeţi în fiecare zi... DACIA: Ne-a fost foarte drag la toţi... şi moartea lui a fost
o groaznica lovitură pentru noi... PROCOPIU: Cred însă că moştenirea pe care v-a lăsat-o...
a putut să vă mai îndulcească puţin regretele... DACIA: A!... Te-nşeli... Chiar dacă ar fi fost sărac lipit şi nu ne-ar fi lăsat o centimă, tot aşa l-am fi iubit şi îngrijit... pînă în ultima clipă... PROCOPIU: Nu mă îndoiesc... De-altminteri şi defunctul era convins că tot ceea ce făceaţi pentru el n-avea la bază nici un pic de interes si era numai din pură afecţiune... DACIA: Crezi?
PROCOPIU: Mi-a făcut confidenţe...
DACIA: Ştii că eram chiar geloşi pe dumneata. Te iubea mai
mult decît pe noi toţi... PROCOPIU: Un om avar şi bogat îşi iubeşte totdeauna mai mult advocatul decît rudele... (Un timp.) Dar Spirache... nu e acasă? DACIA: Ai să-i vorbeşti ceva?... PROCOPIU: Da... Am să-i fac o comunicare. DACIA: Cred că nu e ceva grav!...
PROCOPIU:  Grav,  nu... Poate, într-o măsură oarecare,
neplăcut... De aceea am venit personal. DACIA: Dar ce este?... Spune-mi, te rog, despre ce este
vorba?... Intre mine şi Spirache nu există secrete. PROCOPIU: Mărturisesc că-mi vine greu să vă refuz... DACIA: Nu mă chinui, te rog... Spune-mi ce este... simt
c-o să am o criză de nervi. PROCOPIU (cu un uşor zîmbet, numai de el înţeles): Ei bine,
fie...
DACIA: Da... (Toată e o ureche ciulită.)
138
PROCOPIU (pe un ton juridic): Anul trecut, la moartea fratelui său, în lipsă de alţi moştenitori şi neexistînd nici un testament, Spirache a rămas legalmente moştenitorul întregii averi a defunctului...
DACIA: Da.
PROCOPIU: Ei bine, astăzi există un testament... Un testament care se află în mîinile mele şi prin care defunctul Tache Necşulescu lasă întreaga sa avere... primului nepot care se va naşte după moartea sa... (Dacia holbează ochii şi îngălbeneşte.) Ori, cum în momentul de faţă — după informaţiile mele — există un nepot al testatorului în persoana copilului fiicei soţului dumitale... Gena, domiciliată actualmente în Tîrgovişte, strada Eliade Rădulescu numărul 14, înseamnă' că această avere aparţine micului dumneavoastră nepoţel, şi pînă la majorat — mamei sale... ca tutoare legală ... Aşa stînd lucrurile... am crezut de a mea datorie ca înainte de a preda testamentul tribunalului, pentru punerea în posesie a moştenitorului legal, să aduc Ia cunoştinţa lui Spirache această nouă situaţie, care, după cum spuneam, deşi nu e gravă, e totuşi destul de neplăcută...
DACIA: E, acuma, adevărat că mă găseşte o criză de nervi...
PROCOPIU: Păstrează-ţi calmul, madame Necşulescu... altminteri mă faci să regret că ţi-am spus dumitale în loc să spui lui Spirache, care,ca bărbat... ce se află...
DACIA: A! Nu! Nu! Te rog, te implor, să nu-i spui nimic lui Spirache. Daca ţii la el, la fericirea lui, nu-i spune o veste ca asta, tocmai acuma, cînd are nevoie de toată liniştea, în vederea alegerilor... Dacă testamentul se găseşte în mîinile dumitale... cred că ne poţi acorda un răgaz... ca să ne putem lua şi noi măsuri... înţelegi şi dumneata că nu e puţin lucru să te găseşti dintr-o dată cu toate planurile şi socotelile încurcate... să te pomeneşti din senin... sărac lipit...
PROCOPIU: Bine, dar averea rămîne tot în familie...
DACIA: Ah! Dac-ai şti... dac-ai şti.,, ce groaznic e pentru un părinte s-ajungă la mîna copiilor... Dar cum? Cum a mai ieşit testamentul ăsta? De unde a apărut?
PROCOPIU: L-am găsit în nişte hîrtii vechi, pe care defunctul mi le-a încredinţat spre păstrare, şi despre care
139
uitasem complet... Azi-dimineaţă am dat peste el... în fundul unui sertar.
DACIA: Nici de pe lumea cealaltă nu ne lasă in pace?... De aia l-am urît şi n-am putut să-1 sufăr cît a trăit, că prea a fost inimă pestriţă... faţă dc noi... Ce ghinion... Ce ghinion... (E dezolată.) Te rog, domnule Procopiu... fie-ţi milă de o mamă nenorocită... Nu citi testamentul... fă-te că nu l-ai găsit...
PROCOPIU: E imposibil, madame Necşulescu... Justiţia trebuie să-şi facă datoria... Totuşi, avînd în vedere situaţia specială a cazului în care ne găsim... îţi făgăduiesc că voi păstra treizeci de zile... secretul testamentului...
DACIA: îţi mulţumesc... îţi mulţumesc, şi încă o dată te rog, nici un cuvînt lui Spirache... El, mai ales, nu trebuie să ştie nimic... în treizeci de zile astea îmi aranjez eu lucrurile cum e mai bine... îl voi pregăti... ca să poată primi mai uşor lovitura...
PROCOPIU: Sîntem înţeleşi... (Se ridică.) La revedere... madame Necşulescu... şi linişte... linişte multă.
DACIA: Cum să-ţi mulţumesc?
PROCOPIU (spre uşă): Făgăduindu-mi că în aceste treizeci de zile nu vej uita că eşti soţia celui mai cumsecade dintre cetăţenii acestui oraş... (Iese.)
scena 11
DACIA, apoi CHIRlACHIŢA, ai>oi MlZA
DACIA (ramîne înţepenită în picioare... Nu ştie cesă facă...).
(întră Chiriachiţa.)
CHIRlACHIŢA (din prag): A plecat? (îi vede figura descompusă.) Ce ai, soro? DACIA; Simt că înnebunesc...
(Intră Miza, aferată.) MIZA: Maman... ştii ce m-am gîndît eu, ă propos dc... (îi
vede mutra desperată şi se întrerupe:) Dar ce ai? DACIA: Nu pot să spui... (Cade pe scaun.) CHIRIACHIŢA: Ei, asta e!... MIZA: Cum? Nu poţi să ne spui „nouă"!...
dacia: Nu pot! Am jurat să ţiu secretul... chiriachiţa. Care secret?
dacia: Numai insistaţi degeaba... că nu pot... E imposibil...
să vă spun... Imposibil... (Brusc:) Sîntem săraci...
săraci... Aţi înţeles?... Asta e... chiriachiţa: Puşche pe limbă... (Se lasă pe un scaun,
stînga.) MIZA: Vai! (Acelaşi joc.)
(Dacia se ridică.)
dacia   (răvăşită...  enervată):  Sîntem săraci... sărace....
Bestia de Tachc a făcut testament... L-a găsit hodoro-
gul ăla de Procopiu, în nişte hîrţoage vechi... A fost
aici să-mi spuie... miza: Doamne! Quel coup degrâce... chiriachiţa: Şi cui i-a lăsat averea? dacia: Primului nepot care se va naşte după moartea lui,
adică... copilului Genei... miza: Copilul Genei? (Dă un ţipăt mic şi leşină în fotoliu.
Cele două femei aleargă să aducă medicamente. Una
dintr-o parte, cealaltă din alta parte... Dacia se întoarce
cu eterul, Chiriachiţa — cu flaconul de urodonal... pe
care i-l dă la nas să-l miroase.) dacia (în nervi): Ah! Mamă, fugi de-aici cu urodonalul,
că ţi-1 fac praf... (îi dă eter. Apoi amîndouă încep
să o frece pe mîini.)
(Deodată, pe stradă începe să se audă rumoare... muzică... arate ■. - Cele două femei întorc capul spre stradă si ascultă, cu mîinile teşinatei în mîinile lor. însăşi Miza... deschide ochii şi ascultă parcă cu ei.-. Zgomotul se apropie creseînd.) chiriachiţa: Ce-o fi?
i xacia: Manifestaţie...  întrunirea de-adineauri!
(Uratele se apropie şi încep să se distingă, printre muzici
şi hărmălaie, strigăte: „Trăiască candidatul nostru, domnul Spiridon Necşulescu!"... „Trăiască nea Spirache!"... „Ural"... „Trăiască democraţia.'"... „Ai noştri ca brazii!"... Manifestaţia se opreşte sub balcon, clocotind... Se aude din ce în ce mai repede şi mai puternic: ...„Trăiască nea Spirache... Trăiască"... etc. ... etc. ... Cele două femei îşi pierd capul.)
140
141
DACIA: Şi Spirache, care nu e acasă!... Ce ne facem? CHIRIACHIŢA: Deschide uşile balconului... Trebuie să ieşim, I
să ne vadă... Mizo... Trezeşte-te, maică... C-a venit
manifestaţia... (Se aude: „Trăiască nea Spirache".)
I-auzi cum ne cheamă... MIZA: Nu pot să ies în halul ăsta... (Se ridica.) DACIA: N-avem timp... haide... Auzi cum ne aclamă...
(Se aud afară aclamaţii.) Hai, mamă, ieşi dumneata
întîi, că eşti mai bătrînă... CHIRIACHIŢA: Ba ieşi tu, că eşti mai deşteaptă... MIZA (se aranjează repede); Mă duc să-l iau pe Pussy... că
şi el face parte din familie... Să vadă şi el cum îl aclamă
poporul... (Intră în odaia ei şi revine cu Pussy în
braţe.)
Dacia (îşi compune un surîs fericit şi penibil. Emoţionată, păşeşte în balcon... După ea — Ckiriachiţa, şi apoi Miza, cu căţelul în braţe... La apariţia lor, mulţimea izbucneşte furtunos în urale. Spirache e chemat insistent... „Trăiască omul poporului"... etc. Fericite, topite, cele trei femei surîd graţios şi se înclină ca nişte chibritelniţe cu cap mobil... Entuziasmul mulţimii şi uratele familiei continuă un timp. Apoi, din dreapta, planul II, apare Spirache, cu aerul lui modest de totdeauna... E jenat de faptul că îşi aude numele strigat din stradă... Se aşază pe un fotoliu din dreapta, în faţă, şi îşi astupă urechile cu amîndouâ mîinile, încovoiat sub urale si sub cortină, care parcă îi cade în spate.)
actul IU
Acelaşi decor din actul II. A trecut o lună. La ridicarea cortinei, doica — îmbrăcată în alb — plimbă de la un capăt la celălalt al scenei uk căruţ, In care se află „copilulGenei". Căruţul e împopoţonat vizibil cu funde albastre şi dantele. în tot timpul acestei plimbări, jos. în stradă, sub ferestre, trece flaşneta din actul I, cîntînd Titanic-Vals... E o scenă mută. Pe ritmul valsului care aminteşte moartea unchiului, doica plimbă căruciorul moştenitorului.
scena 1
dacia, chiriachiţa. doica
DACIA (intră din fund, stînga, abia păşind pe vîrful picioarelor... Exagerează dorinţa dea nuface zgomot) : Doarme? (Vorbeşte Pe şoptite.)
doica (cu voce normală): Doarme!...
DACIA (acelaşi joc): Sssssst!... Vorbeşte încet,că-1 deştepţi... DOICA: Nu se mai deşteaptă el acu', coniţă... Puteţi să
zbieraţi cît vreţi. DACIA (cu reproş): Doico!... (Dă perdeluţele căruciorului
la o parte şi agaţă funda bleu cu care a venit în mînă.)
Dacă te-o-ntreba coniţa, să-i spui că eu am pus-o...
(Dinspre odaia ei, intră Chiriachiţa, cu o bonetă cu
143
panglicuţe bleu în mină.) Sssssst! Mamă! încet, frate, J
că-1 deştepţi. |
CHIRIACHIŢA: Doarme? j DACIA (în extaz, afectată): Ca un îngeraş.
(Doica iese, neobservată.)
CHIRIACHIŢA: Vreau să-i încerc boneţica asta... i-am terminat-o... (Flaşneta ajunge în dreptul casei, şi valsul se aude mai tare — un moment, apoi dispare, scăzînd.) Auzi? îi cîntă marşul lui nen-so Tache... Parcă ar şti şi flaşnetarul... că astăzi îl moşteneşte oficial... \
DACIA (reintrînd în adevăratele ei preocupări): Ah! Mamă, 1 de-aş vedea trecută odată şi ziua de azi... Astăzi şi .: alegerile... Astăzi şi citirea testamentului, şi nu mai am nici un pic de bromural... Am trimis la farmacie, > şi e închis peste tot...
CHIRIACHIŢA: Ia şi tu un pic de bicarbonat de soda... Parcă înainte cînd eram săraci... nu luam bicarbonat de soda pentru orice fel de suferinţă... şi pentru nervi, şi pentru dureri de cap, şi pentru stomac... Dă-I încolo de bromural.
DACIA (care n-a ascultat): Ţţ! Şi Traian nu mai vine de loc să-mi spuie cum merge votarea...
CHIRIACHIŢA: Da' Spirache unde e?
DACIA: La alegeri... Ce? Mai poate da cineva ochii cu el?
îl tîrăsc ăia peste tot, pe la toate localurile de votare,
ca pe moaştele sfintei Filofteia... (Se uită puţin la
copil.) Phu!... Urît el... CHIRIACHIŢA: Leit mă-sa... ] DACIA (coniempiînd copilul): Cine s-a găsit să ne moşte- 1
nească nouă averea... cincizeci sî-atîtea de milionase... chiriachiţa: Ei, draga mea!... Nimic nu e mai al dracului
pe lumea asta ca norocul altuia... (îi pune scufiţa.)
Mi s-au aburit ochelarii lucrînd să-i isprăvesc scufiţa
pentru azi...
DACIA: Şi mă-sa nici nu visează de el... De cînd am adus-o de la Tîrgovişte — ca să ne luăm bine cu ea, în vederea testamentului — parcă trăieşte pe altă lume... Nu-i place nimic din tot ce-i dăm... n-o impresionează nimic din tot ce facem pentru ea... Cînd o cauţi, plînge şi se uită spre gară... Parcă tot aşteaptă pe cineva.
%
CHIRIACHIŢA: O fi aşteptînd, ce crezi?! Parcă 1-a făcut singură? O fi avînd şi ea pe cine să aştepte... ~~ p     DACIA: Dinu să fie?
CHIRIACHIŢA: M-am gîndit şi eu, dar parcă tot nu-mi vine să cred... Ăla nu era în stare, cînd era aici Ia Poştă, să desfacă o scrisoare, darmite să facă un copil... Şi-apoi, nu ţii minte că în anul trecut — pe vremea cînd s-a întîmplat chestia — era mort după Miza noastră? DACIA; Mi-e teamă ca ăsta să nu fi fost un plan subţire ca să-şi facă vînt toată ziua, bună ziua pe la noi... pentru Gena. Şi apoi, nu, zău, mamă... prea se potrivesc bine toate!... Cum am aflat noi nenorocirea şi au plecat fetele la Paris ca să nască, cum a cerut şi Dinu mutarea din oraş, şi-a şters-o la Tîrgovişte... Şi Gena, unde-a găsit ea, dm toată ţara asta, loc să se stabilească? La Tîrgovişte, unde se mutase şi Dinu... Şi ► cine era toată ziua, bună ziua pe la ea pe acasă? Dinu!
Aşa că, să mă ierte Dumnezeu, dar pentru mine e cu ochi şi cu sprîncene... Eu pe el îl bănuiesc... (Dă din nou perdelufele la o parte.) Şi ia uite-te... vino mai aproape şi uite-te... Nu ţi se pare că snamenia asta seamănă la gură cu el?... Aşa... în formă de rît...? CHIRIACHIŢA (neconvinsă): Nu! Mai repede poţi să zici că seamănă cu el aşa, ca fason general... de om! (Un timp.) E! Dar n-ai tu nici o grijă... O aflu eu şi p-asta... DACIA: Sa nu te apuci să vorbeşti cumva prin tîrg... CHIRlACHIŢA: Eu? îmi pare rău! Cînd eu am cărţile mele, ce, mai am eu nevoie să mai întreb pe-altcineva?... Mă şi jigneşti, zău!... (întră doica.) Unde-1 duci?
■ (Doica ia căruţul.)
doica: îl duc în odaie la el... că s-a aerisit destul pînă acuma...  (Iese cu căruciorul.)
CHIRIACHIŢA (după doică): Du-1 sănătoasă, că nu ştiu de ce mi-o fi aşa de negru... Dacă n-ar intra astăzi în moştenire... stiu eu unde l-aş duce... La Leagănul Sfînta Ecaterina din Bucureşti... că acolo ecasa copiilor fără indentitate...
DACIA: Bine zici.,, dar de!... Ce să facem? Trebuie să ne luăm bine cu ea... că altminteri... ne-ntoarcem cu toţii la coada tigaii.
145
10
CHIRIACHIŢA: Da' unde-au ieşit fetele amîndouă?.,. Le-am văzut acum un ceas pe fereastră, plecînd cu maşina!... DACIA: S-au dus la biserică...
CHIRIACHIŢA: Ce le-a găsit să se ducă Ia biserică în zi de lucru?!,..
DACIA: Pentru tat-so! Să dea un acatist pentru reuşita Iui la alegeri... aşa, ca o atenţie,..
CHIRIACHIŢA: Şi ăla micu unde e?...
DACIA: Decebal? Tot pentru tat-so aleargă,  mititelul... umblă prin tîrg cu bicicleta şî-mparte manifeste...
CHIRIACHIŢA: Parcăvăzcă pînă deseară o să avem de plătit douăzeci-treizeci de perechi de gîşte...
DACIA: Nu e nimic... Numai Spirache sa iasă... Să-l văd eu ales... Deşi Nercea mi-a spus de dimineaţă că votarea merge strună şi alegerea e sigură, pînă deseară cînd s-or deschide urnele... mi se pare o veşnicie... (Se aude claxonul maşinii.) Mi se pare că s-au întors fetele. (Se uită -pe geam.) Da!... Ele sînt. Cum se cunoaşte că sînt vitrege... A noastră parcă e-o căprioară, şi cealaltă parcă e-o oaie... (Coboară revenind de la geam.) Dar parcă, oricît, de cînd a făcut copilul, tot s-a mai fasonat... S-a făcut mai drăguţă, s-a mai netezit la faţă...
CHIRIACHIŢA: E! Astea sînt minunile naturii, maică! N-ai văzut? Para pergamuta se coace şi se frăgezeşte după ce-o culegi... Dragostea face pe om mai frumos..,
DACIA: Ce-o să fie Miza noastră cînd s-o mărita şi-o cunoaşte tainele iubirii!... (îsi împreună mîinile a extaz.)
CHIRIACHIŢA: Splendoare!...
DACIA: Minune...
(Intră fetele.)
scena 2
dacia, chiriachiţa, gena, miza (Miza e veseli. Se cunoaşte că abia poate stăpinî o bucurie gata să izbucnească. Dimpotrivă,  Gena e pradă unei tristeţi totale.)
MIZA: Bun găsitul, cucoanelor... GENA: Sărut mîna...
146
DACIA (exuberanta, mat ales faţă de Gena): Bonjur, fetele mamii... E? Ce se aude prin oraş?... Ieşim, sau nu ieşim la alegeri?
MIZA: Brrr! E o lume imposibilă!... Ţărănime... poliţie... armată... gură-cască... Mi-am stricat claxonul sunînd...
CHIRIACHIŢA: Aşa e, de, alegeri libere. Se-ndeasă toţi nebunii să voteze.
DACIA: Dar curentul cum e? Sînt speranţe?
MIZA: Nici nu se mai discută... Iese guvernul sigur... Peste tot sînt numai afişe de-ale guvernului... Ceilalţi parcă nici n-ar exista...
(Gena s-a aşezat. în toiul conversaţiei, fetele tşi scot pălăriile, mănuşile etc.) DACIA: Ce ai, Genuliţo? Nu te simţi bine? GENA: Ba da, mamă, mă simt foarte bine... Sînt puţin
obosită... atîta tot. CHIRIACHIŢA: Ia s-o tragă maica-mare puţin dc aplecate.
(0 freacă pe mîini.) Ptiuu!... Ia te uită ce de noduri! DACIA: Vrei să-ţi facă mama un ceai bun, cu rom...? GENA: Merci, mamă, nu...
CHIRIACHIŢA (se scoală): Da' să-ţi facă maica-mare o cafeluţă turcească cum ştie ea, cu caimacul de un lat de mînă...?
GENA (jenată de-atîtea atenţii pe care nu şi le poale explica, ea, care nu ştie nimic de testament): Vai, mamă-mare... mulţumesc... nu te deranja pentru mine... nu iau nimic...
DACIA: O dulceaţă de prune verzi tot iei tu, ca să nu mă refuzi...
GENA: Zău, mamă, sînteţi prea drăguţe... Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc... De cînd m-am întors acasă, mă ţineţi ca pe o prinţesă... îmi faceţi toate gusturile, nu mă lăsaţi să v-ajut la nimic... Poate de aia sînt şi atît de obosită... unde nu muncesc...
DACIA: Lasă, fetiţa mea, că ţi-o fi ajungînd cît ai muncit cînd eram săraci... Acum ai şi tu dreptul să te odihneşti... să fii mulţumită, să răsufli... Şi dacă nu vrei să te menajezi pentru tine, trebuie, cel puţin, să te menajezi pentru splendoarea aia de copil pe care îl ai... Dac-ai şti cum l-am admirat adineauri!... îmi venea să-l mănînc, nu altceva.
147
10*
CHIRIACHIŢA: Şi maica-mare i-a făcut o boneţică de toată frumuseţea...
DACIA: Şi eu i-am pus o fundă mare, ca să aibă treisprezece cu toatele, şi să nu ni-1 deoache lumea...
GENA: Sînt atît de fericită că-1 iubiţi! (Se uită spre Miza.)
DACIA: Şi de ce sa nu-1 iubim? Nu e al nostru, al tuturor?... Tot ce-avem noi azi... nu e şi al lui... şi tot ce-o să aibă el mîine n-o să fie şi al nostru?...
GENA (cuunsurîs); El n-are, mititelul, decît drăgălăşenia.
CHIRIACHIŢA: Ne mulţumim şi cu atît... pentru un moment... (Dacia o fulgeră cu o privire.)
DACIA: Cînd mă gîndesc acum ce proaste am fost că nc-am luat după gura lui tat-to şi v-am lăsat să staţi departe de noi, atîtea luni, îmi vine să mă iau la palme...
GENA: Vai, mamă, cum poţi să spui aşa ceva!...
CHIRIACHIŢA: Ce-a fost, a fost... să nu mai vorbim... (Stă în stînga, la faţă.) Bine că l-am convins să cedeze şi sîntem acuma la un loc cu toţii, mulţumiţi şî uniţi. Asta e principalul.
GENA: Adevărat... îmi pare rău însă că-1 văd pe tata parcă nemulţumit că mă aflu aici...
DACIA: E! Ce vrei tu, dragă? în privinţa ta, el a fost cel mai înverşunat dintre toţi. Recunosc — că mie nu mi-e ruşine de faptele melc — că nici nouă nu ne-a prea venit bine la început... E! Am judecat însă cu sînge rece şi-am zis: s-a-ntîmplat, s-a-ntîmplat!... Să fie într-un ceas bun! N-o să-i tăiem acuma gîtul pentru asta... El, nu! Că ruşinea asta n-are să ţi-o ierte niciodată... că aşa şi pe dincolo, în sfîrşit, pricepi tu... Eu l-am înţeles însă şi pe tat-to! Lui nu-i venea bine faţă de noi, fiindcă tu erai copilul lui personal, şi-1 durea în amorul Iui propriu de părinte că tocmai tu, adică... să faci... MIZA: Ah, mamă! (Enervată:) Bar ce rost mai au toate astea acuma? Ai un obicei de a aduce totdeauna în discuţie lucruri care nu ne fac plăcere nici unuia dintre noi... Ştii bine că şi-atunci cînd Gena nu era aici, eu nu luam parte niciodată la astfel de discuţiuni... DACIA': Fiindcă tu ai vrut totdeauna să te iei bine pe lîngă ea... Noi sîntem mai sincere... Spunem şi răul, şi binele...
CHIRIACHIŢA: Nu sîntem talere cu două feţe...
GENA: Ştiu c-aţi fost buni cu toţii, mamă-mare... Altminteri n-aş fi fost acuma aici, între dumneavoastră. Eu n-am să mă plîng de nimeni şi de nimic... şi recunosc ca singura vinovată în această chestiune am fost numai eu... şi de aceea numai pe mine mă acuz...
DACIA: Ia nu te mai acuza şi tu, draga mea, toată ziua! Pcrcă-ai fi neam de procuror, zău aşa! Parcă numai ţie ţi s-a întîmplat! Eu, una, de cînd am început să fac politică feminista, sînt pentru libertatea absolută a femeii!... Fiecare face ce vrea şi cu cine vrea...
CHIRIACHIŢA: Pozetiv! înainte, fetele, fiindcă erau prea naive, se măritau ca nişte proaste, azi, fiindcă nu mai sînt naive, se mărită ca nişte deştepte! CI! (Plesneşte limba de cerul gurii.) Altă lume, alte obiceiuri... Eh! Dac-aş fi ştiut eu c-am să trăiesc sa văd aeroplane cu retirată şi s-ascult slujba de la Mitropolie la radium... nu mă mai măritam eu cu răposatul, fată de optsprezece ani, nepupată nici măcar pe frunte. Ei! Şi dacă am fost cum am fost, cu ce m-am ales la el? Tot cu ce  mă alegeam  şi dacă nu eram!...  Asta e, dragele mele... (Se ridică.) Mă duc să vă fac cîte-o cafeluţă... Unde-ai pus spirtul denaturat, mamă? DACIA: Nu mai e nici un strop în toata casa, fă şi dumneata cu apă de colonia, că e Măria Farina şi arde... (Chiriachiţa iese în stînga.) Vă las şi eu un minut, fetelor, pînă face mama cafeaua... Mă duc să dau o raită prin bucătărie, că deseară cred c-o s-avem masă mare, şi cu nebunele astea de bucătărese de la Bucureşti nu poţi fi sigura că ştiu să pregătească o masă — d-alea, ştii! — ca la noi, în provincie. (Iese.)
scena 3
miza, oena (Un timp, cele două surori tac.)
MIZA: La ce te gîndeşti, Gena? (Vine spre ea.) GENA: E ciudat! De-adineauri, din clipa cînd am semnat la tribunal că-ţi dau copilul de suflet... simt un gol...
148
149
o nelinişte în inimă... Poate unde mă obişnuisem cu copilaşul şi cu ideea că-1 am. Atîta timp cît am fost mama copilului tău, îmi creasem o viaţă în legătură cu asta... şi poate un alt suflet... Acuma... Deodată, pe negîndite... totul se schimbă.
MIZA: Tu nu-nţelegi că eram datoare să fac asta pentru tine? E îngrozitor pentru o mama să trăiască departe de copilul ei, mai ales în condiţiunile speciale în care mă aflam eu...
GENA: îmi închipui, Miza, şi te-nţeleg foarte bine. Credeam însă că ceea ce era făcut nu se va mai putea desface...
MIZA: Cît crezi ca m-am chinuit pînă să găsesc soluţia? M-am gîndit însă că aşa cum ne-am bătut joc de legi atunci cînd ai putut să devii mama unui copil care nu era al tău, ne putem bate joc încă o dată de ele, ca să dregem ce-am stricat. Şi—atunci—am găsit soluţia înfierii...
GENA: Recunosc că ideea ta a fost ingenioasă... Şi cred că poţi fi mulţumită. Eu nu m-am opus. Am făcut tot ceea ce mi-ai cerut... Am mers la tribunal... am iscălit hîrtii, şi iată-te redevenită şi oficial mama copilului tău...
MIZA: Şi sînt de două ori fericită. întîi pentru că mi l-am redobîndit, şi al doilea fiindcă mi-am descărcat conştiinţa de o povară, dîndu-ţi ţie libertatea... libertatea de care am impresia că aveai atîta nevoie, mai ales de la un timp încoace... (Privire semnificativa.)
GENA: Ce vrei să zici?
MIZA (insinuantă): Ce, crezi că atunci cînd am fost la Tîrgovişte, ca să te aduc acasă, şi-am găsit pe Dinu la tine, mi-a fost greu să ghicesc de ce te hotărîseşi să te stabileşti acolo? Crezi că n-am înţeles ce-nsemna portretul acela pentru care Dinu ţi-a pozat în fiecare zi, timp de o lună? Am priceput destul de bine, Gena. Atît de bine încît mi-am dat seama că nu mai am dreptul să te ţin nici o clipă legată de jurămîntul ce mi-1 tăcuseşi... şi atunci, ca să te scap... m-am hotărît să-mi adopt propriul meu copil...
GENA: Uiţi însă că dacă în faţa legii este astăzi'al tău, pentru toata lumea mama lui tot eu rămîn, şi încă o mamă care şi-a dat copilul de suflet, fără nici un fel de rao-
150
tive... De-aia m-am hotărît să plec iarăşi de-acasă... Prezenţa mea în mijlocul vostru ar fi o provocare continuă...
MIZA: De ce nu spui drept... că dacă te-ai hotărît să pleci,
ai făcut-o cu totul din alte motive... GENA: Ce motive?
MIZA: Ca să te duci după Dinu... (Considerind-o cu un surîs cîntărit fie buze ca o nhnedă în palmă:) Mi se pare de altminteri... că sînteţi de acord...
GENA: Ce vrei să zici?...
MIZA: Că şi Dinu s-a vindecat de vechea lui suferinţă...
şi, aşa cum se-ntîmplă de obicei... s-a amorezat dc
sora de caritate... GENA: Dacă ar fi aşa cum spui tu, nu văd ce l-ar împiedica
pe Dinu să vie aici... MIZA: Poate... teama de a-şi reaminti anumite lucruri... GENA: Da... Aşa cred şi eu... Venirea Iui ar fi fost o dovadă
— singura dovadă...că s-a vindecat... că nu te mai
iubeşte... Dar n-a venit... (Tristă:) Şi nici nu cred să
mai vie.
MIZA (maternelă şi competentă): Poate că nu s-a putut deplasa... De cînd şi-a luat licenţa şi a intrat în magistratură nu mai poate fi atît de liber ca pe vremea cînd era la Poştă... (Se scoală, trece în stînga.)
GENA: De opt zile e în concediu de vară... aşa că...
MIZA: Prea le iei şi tu pe toate în tragic. Mai aşteaptă... concediile de vară sînt de treizeci de zile... Mai are timp să vie...
GENA: Dac-ar fi fost să vie... venea din primul ceas...
(Intrăservitoarea, dindreapta.)
scena 4
servitoarea, gena, miza
SERVITOAREA (Genei): Domnişoară... vă caută un domn... GENA (îngheţată, se scoală): Pe mine? SERVITOAREA: A spus că-1 cheamă domnul George Dinu... din Tîrgovişte.
(Gena e gata să se  prăbuşească. Misa o Priveşte tăios.)
151
MIZA: Pofteşte-1... (Gena avea tocmai un gest de ezitare. Servitoarea iese.) Eu mă retrag... ca să nu-1 tulbur... (Iese.)
scena 5
GENA, DINU
(Dinu intră. E intimidat. Gena e pradă unei puternice emoţii .Gheaţa se va rupe cu încetul.)
GENA: Ce surpriză... (Face un pas înaintea luisi-i da mîna.
I-o sărută... O clipă grea.) DINU: Nu te aşteptai să viu? (O priveşte lung.) GENA: La început, da... Pe urmă... am crezut... că nici nu
te-ai putut gîndi la asta... DINU: De ce?
GENA: Ştiu eu? Ocupaţii... obligaţiuni mai importante...
nevoia de odihnă... DINU: Bine, dar cînd ne-am despărţit la Tîrgovişte, îţi
făgăduisem că am să vin să te văd... şi iată-mâ, m-am
ţinut de cuvint... GENA: îţi mulţumesc... (Se aşază la masa, înfund.) DINU: După ce-ai plecat... m-am simţit atît de singur...
atît de străin... (îşi frăm'intă colţul hainei între degete,
parcă ar frămînla o bucăţică dc inimă.) GENA: Şi dumneata?
DINU : Fireşte. Mă obişnuisem să te văd zilnic... în afară de dumneata să nu vorbesc cu nimeni... să nu mă duc la nimeni... să nu cunosc pe nimeni...
GENA: Şi totuşi ai ezitat, opt zile, pînă să te hotărăşti să vii... (Gest la Dinu.) Nu încerca să protestezi. Te înţeleg atît de bine... Aici nu eram numai eu singură... ca la Tîrgovişte.
DINU: Ştiam că ai să te gîndeşti la asta... şi tocmai de-aia mi-a fost teamă sa viu... am ezitat...
GENA: Şi nu regreţi c-ai venit?
DINU (privind~o): Ba da!... Pentru că te găsesc schimbată, duduie Geno... Poate să fie regăsirea cu familia... viaţa nouă de aici... decorul nou... (Priveşte înjur.)
GENA: Te-nşeli, Dinule!... Nicăieri şi niciodată în viaţa mea nu m-am simţit mai bine ca în odăiţa de Ia Tîrgovişte... şi cea mai bună dovadă e că, de cînd sînt aici, i-am simţit lipsa... M-am simţit şi eu singură şi străină fără odăiţa mea şi fără dumneata.
DINU: Adevărat?
GENA: Nu te-am minţit niciodată pînă acuma...
Dl NU: Ştiu! Şi de aceea aş vrea să te rog să-mi răspunzi
sincer la o întrebare... cu care am venit pe buze. gena: Spune-o.
DINU: Familia dumitale ştie că ne vedeam atît de des la
Tîrgovişte? GENA: Fireşte. DINU: De unde a aflat?
GENA: De la mine... (îl priveşte loial în ochi.) DINU; Şi ce-au zis?
GENA: Nu ştiu! Mie nu mi-au spus nimic... Dar dumneata ce-ai zis cînd m-ai văzut întîi la Tîrgovişte?
DINU: Eu?  (încurcat:) Mi-a făcut plăcere.
GENA (incereînd să-şi verifice neliniştea ei sufletească): Poate unde îţi aducea aminte de trecut... de oraşul nostru... de toate cîte te legau dc cl...
dinu: Nu, duduie Geno! (Hotărît să dezvăluie o taină care îl apasă:) în seara cînd am venit să cer mîna sorei dumitale — acum un an — şi cînd mi-ai ieşit înainte să-mi spui că nu mă poate primi, am înţeles că totul s-a sfîrşit... definitiv...iremediabil... O dată cu averea care intrase în casa dumneavoastră cu cinci minute înaintea mea, mi-am dat seama că dragostea mea a fost aruncată la uşă, alături de toate amintirile sărăciei!... Şi poate mai bine c-a fost aşa... Am suferit mult... e adevărat... Mai ales după ce-aţi plecat amîn-două în străinătate, oraşul mi s-a părut pustiu... viaţa mea — goală... lumea — batjocoritoare... De aceea mi-am cerut mutarea... Oriunde, numai acolo nu. Aşa am ajuns la Tîrgovişte... şi aşa am trăit pînă în clipa cînd te-am întîlnit şi-am aflat că te stabiliseşi în acelaşi oraş... gena (încearcă o carte): Poate că n-a fost o simplă întîmpla-re, şi-am venit într-adins, ştiind că te voi găsi acolo...
DINU: De ce-ţi baţi joc de mine? (E departe de adevăr.)
152
153
GENA (a înţeles): Glumesc numai, Dinule.-. (E tristă deodată.) Ai fost foarte bun cn mine în tot timpul acela şi îţi mulţumesc.
DINU:' Bun?
GENA: Ai fost singurul om care nu te-ai revoltat cînd ai;
auzit ce mi se întîmplase... DINU (cu reproş): Domnişoară Geno... GENA (apropiittdu-se pe altă parte de obiectul ei): Domnişoară cn flăcău de patru luni... aproape   de luat în
armată...  (A glumii spelb.) DINU: Nici  nu pari altceva decît o domnişoară care face
pe dădaca unui nepoţel. GENA (tresare): Ce te face să crezi asta? DINU: Aerul dumitale copilăros... gesturile stîngace... GENA (glumeşte): Aşa e totdeauna la primul copil... la al
doilea o să fiu mai pricepută... (iarăşi tristă) dacă o
să mai am vreodată un copil... DINU: Şi de ce să n-ai? Orice rana se poate închide, orice
viaţă se poate reface... Ai să uiţi... ai să te măriţi...
să-ncepi o viaţă nouă... GENA (surîde amar): Da... da... am să uit... am să mă
mărit...
DINU: De cc surîzi şi ai aerul ăsta neîncrezător? Sînt chiar vorbele dumitale... Cele pe care mi le spuneai mie la început... Şi-ai avut dreptate... Eu, unul, am uitat... Din ziua cînd ai venit dumneata la Tîrgovişte şi pînă ai plecat, mi-am simţit viaţa refăcută... m-am simţit altul... Din tot ce-a fost nu mi-a rămas decît amintirea...
GENA: La dumneata e cu totul altceva... DINU: De ce? Amîndoi am iubit şi amîndoi am suferit deopotrivă. Ba mi se pare chiar în acelaşi timp. GENA: Da... în acelaşi timp...
DINU: Şi amîndoi ne-am găsit, la un moment dat, părăsiţi
de cei pe care îi iubeam... singuri... GENA: Eu n-am rămas singură. Mi-a rămas copilul! Vezi
dar că poveştile noaslre de iubire se aseamănă numai
pînă la un punct. DINU: Făgăduieşte-mi că dacă ai să te măriţi... GENA: Nu vorbi prostii, Dinule... Eu n-am să mă mărit
niciodată...  (Trece cu o privire dezolată, sinceră şi
154
tivita cu lacrimi.) Cine şi-ar lega viaţa de o fiinţă dc două ori infirmă; şchioapă şi cu copil? (Aşteaptă un cuvtnt... e agăţată dc gura lui... Dinu tace... Gena, în faţa tăcerii lui, se schimbă la faţă.) Vezi că taci? (0 îneacă plînsul.) Vezi ca nu găseşti nimic de spus? (Crescendo în emoţia ei:) Vezi că am dreptate? (Acelaşi joc.) Vezi, Dinule? Vezi că viaţa mea e zdrobită? ... (Acelaşi joc.) Vezi?... Vezi?... Spune... Cine?... Cine?... Cine?... (Cu unghiile sufletului îşi zgirie zidul propriei ei dureri.)
DINU (grav): Eu! Geno!...
GENA (spasm de groază. Se scoală): Tu?
DINU (cald): Eu, Geno!
GENA; Tu? Tu? Tu? !... (Durerea ei este la culme.) Nu trebuia să-mi spui asta, Dinule... Nu trebuia să-mi arăţi că ţt-e milă de mine... tocmai tu... singurul meu prieten... Tu nu înţelegi că din clipa asta trebuie să tc pierd? Nu-ţi dai seama că numai cu un singur cuvînt mi-ai luat tot ce mai aveam pe lume?
DINU (încurcat, emoţionat, decis totuşi): Dar, Geno... Geno... pentru Dumnezeu! N-ai dreptate, greşeşti... linişteş-te-te, nu m-ai înţeles...
GENA: Ba te-am înţeles! Ţi-a fost milă de mine pentru că n-ai ştiut ce să-mî răspunzi...
DINU: Nu, Geno! Nu e adevărat. Dacă ţi-am spus „eu", e că aşa mi-a dictat inima, şi dacă am ezitat înainte de a rosti cuvîntul care îmi stătea pe buze, am făcut-o numai pentru că mi-a fost teamă să nu fie spus prea devreme. (Gena îl ascultă cu ochi mari, în care, treptat, nădejdea începe să licăre, ca o pupilă nouă.) Şi apoi, nu ştiam dacă şi tu, dacă şi rana ta c vindecată. N-aş fi vrut să începem o viaţă noua cu suflete convalescente... De aceea am ezitat... Crede-mă, Gena...
GENA (ce repede zvîntă ochii şi înseninează faţa fericirea !); Adevărat? E adevărat ce-mi spui? Te-ai mai gîndit vreodată Ia toate astea? Te-ai mai gîndit vreodată pînă acuma că aş putea fi într-o zi soţia ta?
DINU: De cîte ori n-am adormit pînă acum cu gîndul ăsta!
GENA: Dinule! Te-ai gîndit bine? Sînt aşa cum sînt! Şi-am avut un copil!
155
DiNU: Ai avut?... Avem!... Va fi al meu ca şi al tău... GENA: Doamne... Dac-ai şti... dac-ai şti... dac-ai şti...
(Se aruncă în braţele   lui.   Îmbrăţişare  l-ungă. Intră doica, dinspre odaia copilului, din stingă.)
DINU (un timp): Aş vrea să vorbesc cu mama ta... despre... cununie... N-aş vrea să întîrziem mult... că ne-aşteapta porumbeii în Piaţa San-Marco... La Veneţia...
GENA: Astă-seară ne logodim... Vorbesc eu pentru amîndoi...
DINU: Atunci...
GENA: Pe deseară... Vii la masa la noi... {îi întinde mina,
Dinu i-o sărută.) DINU: La revedere... şi sărutări micuţului... din partea
mea... (Gena îl petrece cu un surîs. Dinu iese, dreapta,
plan îl.)
scena 6
miza, gena, servitoarea
MIZA (intrind din stingă, plan îl. Cu maliţia înnăscută): E? Pe cînd sînt domnişoară de onoare la nunta ta?... Trebuie să mă îngrijesc din vreme de toalete. (Rîde.)
GENA: De ce rîzi?
MIZA: Mă gîndesc Ia mutra lui Dinu după nuntă. Cum e el om cumsecade, o să creadă că s-a însurat cu Maica Domnului...
SERVITOAREA (din dreapta, plan II): Domnişoară... Un ofiţer vrea să vorbească imediat cu dumneavoastră... MIZA: Un ofiţer? Cum e?
SERVITOAREA: Pudrat rău si cu ochelari numai la un ochi... MIZA: Gigi! E cu putinţă?... (Emoţionată.) GENA (imitînd gestul Mizei la anunţarea lui Dinu); Pofteşte-1 ... SERVITOAREA (iese).
MIZA: Sînt emoţionată? (N-aşteaptă răspunsul.) N-aş vrea să fiu de Ioc... Aş vrea să par rece... indiferentă...
GENA: Scoate-ti inima din piept... Si ai să izbuteşti... (lese.)
156
scena i
miza, gigi
MIZA (vizibil neliniştită, se aşaza într-un fotoliu, într-o poziţie cît se poate de degajată, compunîndu-şi o atitudine cît mai modernă şi mai indiferentă. Izbuteşte exact contrariul.)
GIGI (se opreşte la uşă, e în mare ţinută): Miza!... Eu sînt! MTZA (face pe surprinsa): A! Dumneata?! Ce surpriză! GIGI: Plăcută, nu? Mă primeşti?...
MIZA: Nu pot decît să te dau afară din casă sau sa te invit să iei loc. Alege.
GIGI (se aşază): Merci... (Ea se joacă cu un colţ de broderie, el suceşte mereu gîtul, ca şi cum i-ar fi intrat o muscă între guler şi piele. Un timp.) Am venit, ca să zic aşa, într-o vizită oficială... Se vede, nu?... (Se priveşte.)
MIZA (aruneînd o privire prin care nu se poate abţine să recunoască că Gigi „e bine"): A! Da!... Parcă eşti la 10 Mai... îţi mai lipseşte calul...
GIGI (mîndru): Am venit cu el...
MIZA: Nu cumva l-ai lăsat să aştepte singur în antreu... Pofteşte-1 încoace.
GIGT (rîde): E bună... L-am adus cu mine în oraş... (Un timp. O priveşte şiret.) Am fost mutat îndărăt în garnizoană; după cererea mea...
MIZA: Şi de ce ai cerut să te muţi înapoi în garnizoană?
GIGI (serios): Pentru a repara o greşeală care — de un an de zile — mi-apasă conştiinţa mea de om şi onoarea mea de militar...
MIZA: Ce vrei să spui? Fii clar, te rog...
GIGI: Am venit să mă-nsor cu tine...
MIZA: Fără să mă-ntrebi dacă vreau?... (îl priveşte superioară.) Ce crezi, că acum mai sînt fată... ca sa mai fac numai ce vrei tu?... Adio, băiete...
GIGI: Tocmai vreau să-ţi spun... să-ţi explic...
MIZA: Să-mi explici ce? Că atunci cînd mă ştiai aşa cum mă ştiai ai fugit de răspundere, ca un laş? Asta o ştiu mai bine decît dumneata, domnule locotenent Stama-tescu.
GrGI: Pardon... M-a făcut căpitan... (îi arată tresa de la epolei.)
157
miza (tristă): Vaaail... Cînd? gigi: Pe-ntîi aprilie...
miza: Va să zică nu mai eşti nici măcar locotenent? gigi: îţi pare rău?...
MIZA: Mie?... Hm... Mi-e indiferent... Şi general să fit, puţin îmi pasă... Tot nu mai poţi să fii locotenent...
gigi (serios, deodată): Miza... nu-ţi bate joc de mine... Ştiu, ai dreptate... Am fost un laş... Dar ce crezi, că eu?... Babacii! Ăl bătrîn m-a mutat din garnizoană, şi a bătrână a zis că mă dezmoşteneştc dacă mă-nsor cu tine...
miza : Şi-acuma?
gigi: Sînt certat cu ei... (Serios şi sincer:) Din cauza ta... Un an de zile n-am făcut decît să-mi pledez cauza... să-i rog... Dacă n-au vrut, m-am supărat... Era să mă-mpuşc şi-n piept, deasupra inimii, ca să le trag o spaimă... Şi acum sâ-i vezi cum umblă după mine să se-mpace.
miza: Chiar dacă te-ai însura cu mine?
GIGI: Mai ales... Fiindcă acum ai franci, şi ei nu-ţi găseau alt cusur decît că erai săracă... Aşa că...
miza- Ce?
GIGI: Nici Ia nuntă nu-i chem... MIZA: La care nuntă? GIGI: La nunta noastră!
miza : Eşti aşa de sigur că te iau? Pe ce te bazezi?
gigi: Pc dragostea mea... Pentru că, dacă ai dreptul să ma acuzi de procedee, n-ai dreptul să te legi dc dragostea mea... Ştii cît te-am iubit... şi cîte scrisori fără răspuns ţi-am scris de cînd... am plecat... Şi daca n-ai vrut să-mi scrii nimic de tine, erai obligată să-mi scrii cel puţin de copil, dc... copilul nostru... de copilul meu...
miza: Ce te interesa copilul... de vreme ce ai plecat înainte
ca să se nască? gigi: Cum sa nu mă intereseze?... Tu stii ce va să zică să
fie cineva tată... să sinriă că e tată?... miza: Nu! Ştiu însă în schimb ce va să zică să fie cineva
mamă.
C.lGl: Noroc că s-au găsit alţii mai cu inimă decît tine, care
să-mi spuie ce face copilul. MjZA (atentă, neliniştită): Care alţii? GIGI: Nenea Spirache. MIZA: Ce? (Holbează ochii.)
GiGI (senin): Dacă am văzut că tu nu-mi răspunzi, nici cît ai stat la Paris, nici cînd te-ai întors... i-am scris lui... îl ştiam om bun şi înţelegător... I-am mărturisit tot... I-am spus că vei naşte un copil care e al meu... că nu sînt un laş, cum spui tu, şi că n-aştept decît clipa să pot veni ca să te iau... să vă iau...
MIZA (îngrozită): Ai făcut tu asta?!
GIGI: Ehe! Şi încă de cînd...
MIZA: Şi tata ce ţi-a răspuns?
GIGI: Mi-a răspuns că sînt un om cumsecade, că mititelul e
sănătos, că tu mă aştepţi... Ce om e nenea Spirache...
Să-I pui la brăţară ca un porte-bonheur ! MtZA: Va să zică tata a ştiut că eu am un copil? GIGI: Păi cum ai fi vrut sa nu ştie?... Unde era să-l ascunzi? MIZA; Taci... Taci... Taci... Tu nu ştii nimic... (Se aşază...
Nedumerit, Gigi se uită în ochii ei, care pentru prima
oară se umplu de lacrimi.) GIGI: De ce plîngi?
MIZA: De mila tatei... (Pauză grea. Miza e cufundată în gîn-durile ei.)
GIGI (ezită mult pînă să pună întrebarea care de mult ii stă
pe buze): Cu cine seamănă copilul? MIZA (îl ia de mînă): Vino să-l vezi...
GiGI: Am adus nişte chestii pentru el... (Scoate din buzunar cîteva jucării pentru copii mici.) Şi asta pentru tine... (Desface dinlr-o foiţă un inel pe care i-l pune pe deget.) Inelul nostru de nuntă... (Dîndu-i ei jucăriile:) Să i le dai tu... că pe mine nu mă cunoaşte... Şi poate ca nu le primeşte. (A fost sincer şi emoţionat.)
MIZA: 0 să te recunoască, n-ai grijă... (Au ajuns la uşa din stingă, plan II.) P-aici... (Gigise opreşte in prag. Scoate batista, lăcrimează... se privesc ochi în ochi.) Să vezi ce deştept e!...
GIGI (între lacrimi): Dragul tatii!...
MIZA; Nu te-am văzut niciodată plîngînd pînă acuma...
15A
159
GIGI: Fiindcă n-am plîns decît de trei ori în viaţa mea: întîi, cînd mi-a murit calul... al doilea, cînd am plecat de aici fără bună ziua... şi al treilea, acuma... (Intră, urmat de Miza.)
scena 8
dacia,  chiriachiţa, procopiu, servitoarea
(Un moment scena c goală. Apoi servitoarea intră, introducând pe avocatul Procopiu.)
SERVITOAREA: Poftiţi de luaţi loc... că mă duc să-i spui coniţii...
PROCOPIU: Mulţumesc... (Rămîne în picioare.)
(Servitoarea iese, stingă, fund. După puţin apare Dacia, urmată de Chiriachiţa.)
DACIA: Bună ziua, domnule Procopiu... (îi dă mîna.)
CHIRIACHIŢA (dîndu-i mîna): Tocmai vă aşteptam...
PROCOPIU: Mă mir. Termenul convenit expiră mîine. Am venit însă eu mai devreme, pentru că...
DACIA: Nu face nimic dacă ni se întîmplă ceea ce trebuie să ni se întîmple, c-o zi mai înainte...
CHIRIACHIŢA: Ori azi, ori mîine, tot un drac...
DACIA: Eh! Ce să facem? Aşa a vrut Dumnezeu!...
CHIRIACHIŢA: procopsitu de cumnată-tu a vrut, nu Dumnezeu, că el a făcut testamentul... D-aia era mai bine înainte, cînd nu ştiau oamenii carte... Nu mai scriau toată ziua, bună ziua testamente...
PROCOPIU: îmi daţi voie sa vă explic motivele venirii mele?...
CHIRIACHIŢA: Ce să ne mai fierbi cu explicatul... Deschide-1 şi isprăveşte... Uite, să chem şi fetele... s-auză şi ele... Mizo!... (Cheamă.)
DACIA: Pe Gena las-o, mamă. Are timp destul să afle şi pe urmă.
MIZA (intrînd prin stînga): M-ai chemat? A! Domnul avocat Procopiu... Bine aţi venit... Vă aşteptam mîine...
PROCOPIU: Tocmai spuneam doamnelor că am venit cu o zi mai devreme.
160
MIZA (amabilă, radioasă): Nu trebuie sa vă scuzaţi. Pentru noi... legea e lege... Aţi fost prea gentil că ne-aţi acordat şi termenul ăsta de graţie... (Se aşază sigură pe ea. E atentă, compiezantă şi interior feficiiă.)
PROCOPIU: Vă amintiţi că acum o lună de zile am fost pus personal în posesia unui testament... Buuun!...
CHIRIACHIŢA: Bun o fi pentru dumneata... dar pentru noi...
MIZA (cu reproş): Mamă-mare... Domnul Procopiu vrea să ne spuie ceva. Sa-1 ascultăm...
PROCOPIU: Vreau să spun că în timpul pe care vi l-am acordat pentru a vă putea aranja anumite chestiuni familiare, care nu mă privesc, am făcut şi eu cercetările mele discrete... Or, datorită acestor cercetări am putut afla lucruri foarte interesante pentru dumneavoastră...
CHIRIACHIŢA: Ei taci!
PROCOPIU: Atît de interesante, încît azi am căpătat certitudinea că testamentul ce se găseşte în păstrarea mea... estco mistificare... este un act fals... şi prin consecinţă... nul...
(Miza înlemneşte, cele două femei se înseninează.)
DACIA: Şi atunci?
PROCOPIU: Atunci, averea rămîne mai departe moştenitorului legal, adică... DACIA: Nouă...
PROCOPIU: Moştenitorul legal este numai Spirache. CHIRIACHIŢA: O fi el legal, cum zici, acolo la dumneata,
Ia tribunal, dar aicea... legale sîntem noi... DACIA (observînd figura Mizei): Dar ce-i, maică?... Nu te
simţi bine?
CHIRIACHIŢA: N-are nimic... I s-a făcut rău de bucurie... Că i se face omului rău şi de bucurie... nu numai de supărare...
MIZA (stăpînită): N-am nimic... Nu vă ocupaţi de mine...
Am avut azi atîtea emoţii... Atîtea surprize... PROCOPIU, (privind-o): Cred că asta este una din cele mai
agreabile... domnişoară! MIZA: într-adevăr.
PROCOPIU: Iată dar, doamnelor, de ce m-am grăbit să viu înainte de termen. Prea era bună vestea, ca sa vă las să mai aşteptaţi o zi.
161
11 -- Muşatescu — Scrieri, voi. I
DACIA: îţi mulţumesc, domnule Procopiu... Dac-ai şti cît bine ne-ai făcut!...
PROCOPIU: Nu mi-am făcut decît datoria. (Se ridică.) Şi sînt mulţumit că lucrurile au ieşit aşa. în meseria noastră ne creăm foarte des antipatii.
CHIRIACHIŢA: Drept să-ţi spui, că pînă adineauri... Phiuuuu!... îmi venea... (Gest de sucii gîtul.) Acuma însă, mi-eşti foarte simpatic...
PROCOPIU: E reciproc.
CHIRIACHIŢA: Mercit...
DACIA: Dar cine credeţi c-a putut face falsul? (Se gîndeşte la Gena.)
PROCOPIU: Cercetările mele sînt în curs. Testamentul a fost introdus în sertarele mele de o mînă foarte puţin dibace.
DACIA: Eu cam bănuiesc cine a putut avea interes... PROCOPIU: Şi eu!... în nici un caz însă — va asigur — nu e vorba de o femeie... La bună vedere... (Iese.)
scena 9
servitoarea, dacia, miza, chiriachiţa, doica
DACIA: îmi vine să joc... îmi vine să joc... Am scăpat... E!
Ce ziceţi de norocul care a dat peste noi... CHIRIACHIŢA: Zecele meu de cupă, săracul! Dar de bani în
casa, cu bucurie, pe drum de seară... (Un timp.) Să
ştiţi, fetelor, că noi cîteştrele sîntem născute în zodia
porcului...
(Intră doica.)
DOICA: Coană-mare, s-a sculat copilul. DACIA: Şi ce pofteşti?
DOICA: Aţi spus că vreţi să veniţi să vedeţi cînd îi dau să sugă.
DACIA: Eu? Ia slăbeşte-mă, te rog! Auzi obrăznicie! (Iese
doica.) Nu, zău, s-a obrăznicit într-un hal... CHIRIACHIŢA: Cine? Doica?
DACIA: Aş! Spurcăciunea aia de copil... Auzi? Să mă cheme să-l văz cum suge!...
(Intră servitoarea, stingă — fund.)
162
SERVITOAREA: Coană-măre, va roagă domnişoara Gena sa-i daţi cafeaua neagră s-o duc în odaia dumneaei.
CHIRIACHIŢA: Da' ce sînt eu, eunuc, să-i duc cafeaua la nas? N-are decît să se ducă la cafenea, dacă are poftă de cafea... Phea!... Asta 1-a întrecut pe fii-so, cu suptul...
DACIA: Lasă, c-o să-i aranjez eu pe-amîndoi...
MIZA (dreapta): N-ai să aranjezi pe nimeni...
DACIA: Ce zici?
MIZA: Pînă adineauri... cînd aveaţi nevoie de Gena şi de copil... nu ştiaţi cum să vă guduraţi mai bine pe lîngă amîndoi... Şi-acuma... fiindcă averea nu mai e a lor... începeţi iară... persecuţiile... Nu e frumos, mamă...
DACIA: Să nii-mi dai tu mie lecţii... N-am nici un fel de obligaţie pentru Gena... Nu e copilul meu... e copilul lui tat-to... şi cu atît mai puţin am obligaţii faţă de bastardul cu care mi-a venit în braţe...
MIZA: Bastardul cu care a venit în braţe e copilul meu... Auzi?... Copilul meu... Şi Gena e o martiră... osfîntă... care era să-şi zdrobească viaţa pentru fericirea mea... Nu ea a născut copilul la Paris... Auzi? Nu ea... Eu!... Eu!... Ea numai mi 1-a luat... să mi-1 crească... ca să mă scape pe mine... ca să sufere cît a suferit... ca să îndure cît a îndurat... Iată adevărul... Şi acuma... poftim, mai dă-i afară din casă... pe amîndoi...
(Cele două femei rămîn consternate.)
l*iaciA: Doamne-Dumnezeule! E cu putinţă?
MIZA: A fost! Da! Pînă acuma. Dar de azi înainte nu va mai fi. (C-o privire de mamă:) Mi-am luat copilul îndărăt... De azi înainte e-al meu, auzi? Al meu, al meu, numai al meu... (Tandră:) E băiatul mamei lui... (Strînge la piept un copil imaginar.) Şi mămica are să-l iubească de azi înainte mult, mult de tot... Atît de mult, încît el are s-o ierte că a putut să stea fără el atîta timp... (pe acelaşi ton) şi are s-o ierte şi pe mama-mare că 1-a persecutat degeaba... şi pe bunica...
CHIRIACHIŢA (neted); Eu nu l-am persecutat. Pardon!... N-am putut să-l sufăr!... Mă rog... Asta e altceva... Acuma însă lucrurile se schimbă... de vreme ce i-am aflat indentitatea...
163
11'
DACIA: Te aud, te văd, şi parca tot nu-mi vine să cred c-ăi fost tu în stare să faci una ca asta...
CHIRIACHIŢA: E! Parcă numai ea a făcut... Nu ziceai tu adineauri că fetele să facă ce vrea şi cu cine vrea?
DACIA: Da, dar vorbeam de fetele altora...
CHIRIACHIŢA: Da' de ce să fie ale altora mai breze decît a noastră?!... Ori ai început şi tu ca bărbatu-tău, să tragi a pagubă?... (Un timp.) Aşa e civilizaţia, soro, ce vrei să faci?
DACIA (Mizei): Să te ascunzi tu de mine?!
MIZA: Ce era să fac?____Mi-era frică de tata... Ştiam că pe
Gena o StO ierte mai uşor decît pe mine, fiindcă ea era slăbiciunea lui... Dac-ai şti cît am suferit... Ai vedea că mi-am ispăşit greşeala... (Dupăun timp:) Iartă-mă, mamă!... Dacă nu pentru mine... pentru nepotul dumitale... că acuma e nepotul dumitale... primul dumitale nepot... Şi el nu e vinovat cu nimic în toată afacerea asta...
DACIA (după o clipă de gîndire, învinsă): Cu copilul n-am nimic... . .
(Intră doica.)
DOICA: Plînge, coană-mare, după dumneata... Nu vrea să sugă dacă nu te vede lîngă el...
(Dacia ezită puţin.)
DACIA: Mînca-l-ar maica-mare să-l mănînce... de pui mic.»
MIZA: Să nu te sperii dacă ai să găseşti lîngă leagăn un ofiţer... E tatăl copilului şi logodnicul meu...
DACIA: Doamne... Doamne... Astea sînt misterele Parisului, nu altceva... (Iese repede după doică.)
CHIRIACHIŢA: Mă văzui şi străbunică... Vin' la maica-mare să te pupe... (o sărută) şi Iasă, c-o să fie bine. (Intră Gena.) Bine c-ai venit, că tocmai voiam să-ţi aduc cafeluţa...
GENA: Vai, mamă-mare, nu te deranja dumneata... N-a înţeles servitoarea ce-am vrut să zic...
CHIRIACHIŢA: Dacă am eu poftă să te servesc?... (C-o privire într-adevăr tandră:) Să ştii... pentru ce-am aflat azi... am să-ţi dau şi ţie în cărţi... (E cea mai mare dovadă de afecţiune pe care poate s-o dea. Iese.)
scena 10
miza, gena
MIZA (transfigurată, se uită lung la Gena): Gena, taina noastră s-a sfîrşit... Am spus tot... (Vine Ungă ea.) Pentru tot ce-ai făcut pentru mine nu pot să-ţi mulţumesc decît într-un singur fel... (Grav, îi ia mîna si i-o sărută.)
GENA: Miza!... Vai!... Te rog... (îşi retrage mîna.)
MIZA: Mîna ta trebuie să fie o aripă de înger, care s-a schimbat în om...
(Intră Chiriachiţa, cu ceşcuţa decafea.)
scena 11
gena, miza, chiriachiţa, dacia
CHIRIACHIŢA (pune cafeaua pe masă, lîngăGena): Iei bani... maică!... Ia uite cum mi s-a vărsat!...
(Miza urcă.)-
DACIA (vine dinspre odaia unde e copilul): Care va să zică, de astea mi-ai fost? (Cuunsurîs;) Nu vă e ruşine să vă fie, să mă păcăliţi voi pe mine? ! Să-mi ascundeţi adevărul atîta timp?... Ce bine o să-i pară lui Spirache cînd o auzi... că n-a fost copilul tău!...
MIZA: Tata ştie!...
DACIA: Ştie Spirache?
GENA: Ştie tata? Nu se poate!
MIZA: E singurul care a ştiut de la început... afară de noi două...
CHIRIACHIŢA: De-aia făcea el pe filozoful? DACIA: I-aţi spus voi?
MIZA: Nu! 1-a scris Gigi... I-a mărturisit totul, şi tata a înţeles că copilul Genei nu poate fi decît al meu.
DACIA: Auzi, mişelul? ! Şi mie să nu-mi spuie nimic?Asta n-am să i-o iert niciodată... Să se ferească de mine?! Ce ipocrit!
MIZA: Nu s-a ascuns... A vrut numai să fie linişte în casă.
Cît trebuie să fi suferit, săracul, ca să poată să tacă!,,. CHIRIACHIŢA: Şi tu, care-1 bănuiai pe Dinu!,...
164
163
MIZA: Dinu va fi totuşi tatăl unui copil, al Genei, dar al unui copil care se va naşte peste un an... peste doi... mai tîrziu...
DACIA: Ce vorbă e asta?
GENA: Dinu a fost adineauri aici... Ne-am logodit...
DACIA (Chiriachiţei): E, vezi că tot am avut eu dreptate?
GENA: Mi-am permis sa-1 chem astă-seară la masă.
DACIA: Şi eu l-am poftit pe Gigi. (Ridica mîinile în sus.) Doi gineri dintr-o dată... Ce zi. Doamne! Ce zi!... Şi alegerile care trebuie să se termine... dintr-o clipă în alta... (Pe ginduri:) Nevastă de deputat... bogata şi de două ori soacră... toate într-o zi... Şi n-am un pic de bromural...
MIZA: Gigi a rămas la copil?
DACIA: Nu. A plecat pe din dos... Zicea că se duce să se-m-pace cu părinţii...
(Intră Troian, ca o furtună.)
scena 12
miza, gena. traian, dacia, chiriachiţa
TRAIAN (uluit, strigă): Mamăâaăă! E nebun! Pe onoarea mea dacă n-a-nnebunit subit...
DACIA: Cine, frate?
TRAIAN: Cum cine? Tata...
DACIA: Spirache? Dar ce-a făcut?
TRAIAN: Adineauri... a vorbit... a ţinut un discurs...
CHIRIACHIŢA (îl opreşte cu un gest): Am priceput... Mai bine îl făcea Dumnezeu mut...
TRAIAN: Ce mut? Ce mut? Mai bine nu-1 mai făcea de loc.
DACIA: Dar ce-a spus, omule, pentru Dumnezeu!
TRAIAN: Să vezi! De azi de dimineaţă, de cînd a început votarea, îl roagă toţi candidaţii... partizanii... Nercea... în sfîrşit, toţi... „Zi-i şi dumneata numai două vorbe, nene Spirache, să vază alegătorii că nu eşti mut!" Aş! Nici n-a vrut să audă... Că el nu e orator... că nu vrea sa siluiască voinţa alegătorilor... prostii de-ale lui... Peste tot, la toate localurile de votare din judeţ şi din oraş pe unde am cutreierat, vorbeau ceilalţi
166
pentru el şi-1 arătau cu mîna ca la moşi: „Set animo selbatic amporti de fore de Congo posesion Jranse..."
CHIRlACHIŢA: Lasă, domnule, moşii şi spune...
TRAIAN: Ai răbdare... să vezi... Adineauri, cînd ne duceam cu toţi ai noştri spre club, ne-ntîlnim cu un grup de alegători... peste o mie de alegători, din vreo cinci-şase comune dimprejur... ma rog, ca la vreo două pogoane de oameni, care se duceau la vot. Şi deodată, fără să bage de seamă nimeni, tata o şterge de lîngă noi, şi ţîşti! apare în balconul clubului. îşi scoate pălăria, se şterge pe frunte cu dosul palmei...
DACIA: Şi i-am dat azi batistă de olandă curată...
TRAIAN: Şi-ncepe să ţie un discurs... „Fraţilor! zice, viu în faţa voastră pentru prima dată, ca să vă rog să m-ascul-taţi..."
CHIRIACHIŢA: Pînă aci nu e aşa de ritu.
TRAIAN: Stai niţel!... „N-am să vă spui... — zice — decît
două cuvinte..." DACIA: Slab... slab... fără convingere... TRAIAN: „Si-aceste două vorbe sînt: vă rog să nu mă
votaţi'!..."
t
(Tablou.)
TRAIAN (continuă volubil şi indignat): „Să nu mă votaţi — zice — fiindcă nu merit să intru în parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am sa pot să fac. De ce să vă mint şi să vă înşel buna voastră credinţă?..." Şi, mă rog, pe tonul ăsta, dă-i şi dă-i, de credeam că-nnebunesc şi eu... că el, ce să vă spui, cred c-a-nnebunit de-a binelea...
DACIA (explozie, deşi e leşinată aproape): A-nnebunit cu siguranţă... Alminteri nu-mi explic... Auzi colo? Candidat care să ceară alegătorilor să nu-1 voteze! Asta nu s-a mai pomenit de cînd e lumea... S-a făcut de rîs... S-a făcut de rîs... S-a făcut de rîs... Mi-a stricat toată ziua de azi... toată bucuria...
CHIRIACHIŢA: Asul meu de pică, săracul... Necaz la zi mare.
DACIA: Şi ăia ce-au zis? Lumea? Alegătorii?...
TRAIAN: Nu ştiu, că n-am mai putut să stau pînă la urmă... Trebuie să-i fi luat Ia bătaie...
167
DACia : Ah! Bine mi-rar părea să-l vad cu capul umflat de cucuie... Să se sature de discursuri...
chiriachiţa; Nu mai pupă el deputăţie...
dacia: Te cred. Care e prostu ăla să-ţi dea votul cu sila... (Agitată:) Ce să mă fac? După ce m-am zbătut atîta, după ce am cheltuit atîtea parale... în loc să avem şi noi o mulţumire... am ajuns de rîsul lumii. E nemaipomenit!... Nemaipomenit... Dac-aş avea o putere, l-aş omorî!... L-aş strînge de gît cu mîinile mele... (Intră Spirache, e asudat, totuşi senin, cu o mare satisfacţie întipărită pe figură.)
scena 13
csi dinţii* spirache
DACIA (văztndu-l): Ce-ai făcut, nemernicule? Ce-ai făcut? Ce ne-ai făcut?
SPIRACHE (îi priveşte pe toţi, la rînd. Toţi sînt ostili. Numai Gena nu este): Ce să fac? Ţi-am făcut gustul şi am ţinut un discurs... Şi nu aşa, fitecui. La peste o mie de alegători. ., Ah! Ce să spui? E admirabil să te vezi ascultat de o mulţime atît de impunătoare... să-ţi dai seama că vorbele tale pătrund dintr-o dată în atîtea urechi, în atîţia creieri... şi poate, în atîtea inimi...
chiriachiţa (vorbeşte ea, fiindcă Dacia nu mai are glas): Mă mir că nu s-au tăvălit pe jos de rîs.
spirache: De ce sa se tăvălească? Pentru că le-am vorbit sincer... cinstit... omeneşte?... -
dacia (explodează): Nu pentru asta. Pentru că ai fost ridicol... pentru că ai făcut ceea ce nimeni, nici un candidat de pe lume, n-a îndrăznit să facă pînă acuma...
SPIRACHE: Adică să spuie adevărul? Să le ceară să nu fie votat?
dacia: Fii pe pace... Nici n-au să te voteze... te-ai şters pe
bot de deputăţie... SPIRACHE: Asta şi vreau.
dacia: Atunci, pentru ce-am făcut tot ceea ce am făcut?
Pentru ce m-am chinuit şi m-am luptat atîta? SPIRACHE: Te-ai luptat tu?
16B
DACIA: Ca o leoaică... Numai ca să te văd odată ieşit din rîndul anonimilor... să te văd odată... cineva...
spirache: Dar ce, aşa cum sînt, eu sînt nimeni?
chiriachiţa (un gest a Pagubă): Ba eşti, n-ai mai fi fost să fii'....
DACIA: Şi iată rezultatul sforţărilor mele... ai stricat într-o clipă, cu o prostie, cu o nebunie... tot ceea ce noi ceilalţi clădisem... de atîta timp... cu atîta trudă...
chiriachiţa: Şi cu atîta cheltuială!
spirache (holbînd ochii): Cheltuială ca să ajungjeu deputat? Nu-nţeleg...
dacia: Nu-nţelegi fiindcă nu mai eşti în toate minţile... tu nu vezi? Cu un gest nesocotit ai distrus atîtea planuri, atîtea speranţe, atîtea visuri.
spirache (încruntat oarecum): Ale cui visuri, ale cui speranţe, ale cui planuri, mă rog? (Gest al mîinilor, ca şi cum ar întreba cu ele.)
dacia: Ale mele... ale lor... ale noastre... (Gesturi succesive.)
spirache: Da... dar am şi eu planurile mele, visurile mele... speranţele mele! îmi pare rău că nu se potrivesc cu ale voastre... Am fi fost atît de fericiţi...
dacia: Ştiu eu visurile tale... Le cunosc... Ştiu că vrei să rămîi aici, în provincie... să creştem pui de găină... s-avem stupi de albine şi coteţe de porumbei...
spirache: Şi ce, n-ar fi bine? Ce poate fi mai frumos şi mai bun în viaţă decît o familie unită... cu soacră, cu copii, cu gineri şi cu nepoţi... trăind într-un colţ de lume numai cu bucuriile ei mici, aşa cum sînt ele, fără să rîvnească lucruri care n-ar face decît s-o zbuciume şi s-o fârîmiţeze... Eu aşa judec... Familia şi liniştea în casă sînt cele mai bune lucruri pe care le-a dat Dumnezeu pe pămînt... Şi numai pentru gîndul ăsta... m-am luptat cu voi şi sînt fericit că v-am biruit... (îi priveşte.) Uite, vă văd pe toţi la un loc, strînşi în jurul meu... A trebuit să fac multe pentru ca să v-adun... Dar să ştiţi că de azi înainte... nu vă mai las să vă risipiţi... Vreau să mor cu voi toţi în jurul căpătîiului şi să dea Dumnezeu să fiţi cîţi mai mulţi şi din ce în ce mai mici! (Cu gestul mîngîie capete imaginare de nepoţi în regresie aritmetică.) Dacă v-am supărat pentru ca sa-mi ajung sco-
169
pul... să mă [iertaţi!... Tu mai ales. Dacic-... şi tu, Geno... Pe voi două v-am mîhnit mai mult... Pe tine (Genei) pentru că te-am lăsat să suferi pentru o vină care nu era a ta... şi pe tine fiindcă ţi-am daţ emoţii cu testamentul... (Priveşte fie Dacia.) DACIA: Cum? Ştii şi de testament?..,
SPIRACHE (formidabil): Eu l-am falsificat... Eu... Eu... Nu ca să-ţi fac ţie un rău... ci ca să-mi pot aduce copilul şi nepotul în casă fără certuri, în linişte, cum îmi place mie... Ştiam că, odată aci, lucrurile se vor aranja singure. .. Pentru că sîngele apă nu se face, oricît s-ar grămădi în inimi şi le-ar face să se urască între ele... într-un moment oarecare... Şi voi să mă iertaţi (tuturor) că n-am vrut să fiu deputat... nu e o meserie potrivită pentru un om ca mine...
CHIRIACHIŢA: Mă Spirică! Tu ai fi fost bun de apostol... mă!
SPIRACHE: Mă flatezi... mamă-soacră... şi este pentru prima dată, de cînd ne cunoaştem...
(Intră Nercea.)
scena 14
aceiaşi, nercea
NERCEA (intră în goană... E vesel, exuberant, alergînd spre Spirache): Nene Spirache, nene Spirache... Dă-mi voie sătepup... Ai fost piramidal... (flpupă.) Piramidal... Imediat după discurs te-am căutat să te felicit şi nu te-am găsit... Dispăruseşi! Am aflat că eşti aici şi am venit într-o fugă... Ai fost extraordinar... Iertaţi-mă, vă rog, că nu v-am dat nici bună ziua... dar sînt' emoţionat ... (Către toţi:) Mai rar am văzut un atît de grandios debut politic... Atîta fineţă... atîta tact... (Spirache epurşisimplu tîmpit.) Să spui drept, nu mă aşteptam la atîta din partea unui debutant... Ştiam că eşti un om de mare valoare, dar, mărturisesc, nu ştiam că eşti în acelaşi timp şi un geniu politic în stare latentă... Să trăieşti, nene Spirache... (îlpupăiar.) Să ne trăieşti... Să vă trăiască...
DACIA (care, ca şi întreaga familie, n-a ştiut dacă Nercea vorbeşte serios, sau îşi bate joc de Spirache): Crezi că discursul lui Spirache a fost, într-adevăr, la înălţimea aşteptărilor?
NERCEA: Le-a depăşit, stimată doamnă... Discursul maestrului Spirache... a fost pur şi simplu „o lovitură", o bombă căzută în tabăra duşmană tocmai la momentul oportun, pentru că, cu tot optimismul meu, trebuie să recunosc că succesul nostru în alegeri era aproape compromis... Rezultatele din judeţ erau dezastruoase... în schimb, oraşul mergea şi mai prost... aşa că pînă adineauri... socoteam lupta pierdută, eşecul definitiv... şi iată că salvarea noastră a venit tocmai de unde ne aşteptam mai puţin...
chiriachiţa: De la Spirache...
NERCEA: Exact!... De Ia Spirache... Discursul pe care 1-a rostit adineauri a avut darul să creeze un curent nemaipomenit... Alegătorii au pornit Ia vot în delir şi, în acest moment, ultimele buletine cad în urne, în favoarea noastră... succesul este asigurat... Partidul nostru e victorios, şi nenea Spirache... e ales...
CHIRIACHIŢA: Zecele meu de cupă, săracul... bucurie la zi mare, de la crai de ghindă... (Arată spre Spirache:) El... Spirache al nostru, săracul!...
DACIA: Bine... dar eu nu pricep, domnule Rădulescu, cum un discurs prin care oratorul cere alegătorilor să nu-1 voteze a putut avea un efect absolut contrariu...
NERCEA: Tocmai aici a fost marea artă a lui nenea Spirache, stimată doamnă... Cerînd alegătorilor să nu-1 voteze... spunîndu-Ie că nu merită să fie deputat... le-a căpătat încrederea: „Iată un om sincer!" şi-au zis, şi curentul s-a format imediat... în noutatea acestui discurs... stă marea inspiraţie a oratorului... Adevăraţii oameni politici au momente de-astea... de inspiraţie subită... Dacă Napoleon n-avea inspiraţie să puie de-a-ndara-tele tunurile la asediul de la Toulon, istoria Franţei ar fi rămas pe Ioc, şi poate regele Ludovic al XVI-lea ar fi domnit şi azi!!! (Privindu-l pe Spirache în admiraţie:) Cu asemenea talent, nene Spirache, mergi sigur pe banca ministerială... ascultă-mă pe mine, care sînt geambaş de miniştri!...
170
171
SPIRACHE; îţi mulţumesc, domnule Rădulescu... şi pentru că azi petrec o zi mare în viaţa mea... îţi fac o făgă-duială solemnă... în ziua cînd oi ajunge şi ministru, mă spînzur cu cureaua de la pantaloni de cuiul lămpii de la Prezidenţia de Consiliu...
(Rîsete.)
scena ULTIMĂ
SERVITOAREA, cei dinainte, FOTO graful
SERVITOAREA: Coniţă, a venit un fotograf...
(Toţi se uită nedumeri fi.)
NERCEA: Eu l-am chemat... ca să avem prima fotografie a lui nenea Spirache în calitate de deputat... Cheamă-1 înăuntru, fetico...
(Servitoarea iese.)
DACIA: Cum tc gîndeşti la toate, domnule Rădulescu!... NERCEA: în politică, marea artă, scumpă doamnă, este să te gîndeşti la toate înainte, şi la nimic după...
(Intră fotograful.)
FOTOGRAFUL: Sărut mîinile... Salut, şi la mai mare, coane Spirache...
NERCEA (visător): „Coane Spirache"! Cum creează de repede poporul numele de antologie ale bărbaţilor politici... Petre Carp a rămas „Conu Petrache"...Kogălniceanu — „Conu Mihalache"... Nenea Spirache... va rămîne „Conu Spirache"...
SPIRACHE: Eu nu mă fotografiez, drăguţă...
FOTOGRAFUL (instalîndu-şi aparatul pe trepied); Se poate? Coane Spirache? De ce să vă duceţi la „Julietta" la Bucureşti şi să nu ne încurajaţi pe noi... artiştii locali, care, de... am dat şi noi un vot...1
DACIA: Trebuie să te fotografiezi, Spirache...       f *
CHIRIACHIŢA: Hai, hai, nu mai face nazuri...
SPIRACHE: Nu... nu... nu... Nu m-am fotografiat de cînd mi-au trebuit două poze pentru biletul de populaţie...
172
MIZA: Hai, tata, fotografiază-te... GENA: Acum... ai intrat în horă, trebuie să joci!... FOTOGRAFUL: Facem una de faţă... una trois-quarts, şi una de profil.
SPIRACHE: Nu... nu... Lasă pe altă dată... Deocamdată nici
nu s-a dat rezultatul la alegeri... NERCEA: De-asta fii fără grijă... Eşti ales I DACIA: Ştii ce? Hai să ne fotografiem cu toţii... SPIRACHE: Nu... nu... nuuuuu...
DACIA: Nu vrei să te fotografiezi cu „familia"? Tu, care ziceai adineauri... că familia aşa... că familia pe dincolo... MIZA: Hai, tată, fă-ne plăcerea asta...
SPIRACHE: Bine... dar numai cu voi... Cu dumnealui nu!
(Arată pe Nercea.) DACIA (deschide uşa): Decebal!... Decebal \... (Către ceilalţi:)
Să fim cu toţii... SPIRACHE: Păcat că nu sînt şi ginerii... amîndoi...
DACIA: Şi asta o ştii?
SPIRACHE: Parcă nu i-am trimes eu aici... pe fiecare pe rînd...
(Intră Decebal.)
FOTOGRAFUL (îiaşază): îmi daţi voie... un moment... (Priveşte încăperea.) Aşaaaa!... Poftiţi dumneavoastră aici... (0 ia pe Chiriachiţa şi o aşază pe un scaun în centru.) Conu Spirache în dreapta... (îl aşază pe scaun.) Coniţa... în stingă... (îi contemplă.) Prima generaţie... Buuuun... Acum a doua generaţie... Dacă-mi permiteţi , duduie... (0 conduce pe Gena în spate, în picioare.) Şi'dumneavoastră... alături. (Acelaşi joc cu Miza.) Mata... (lui Traian) între surioare... Buun. Acum, a treia generaţie... DACIA: Să stea pe genunchii luitat-so! (E vorba de Decebal.) FOTOGRAFUL: Nu... nu... (Contemplă.) Ia stai mata colea în faţă... (îl aşază cu picioarele încrucişate în faţa grupului, pe covor.) Aşaaa!... Bun... Un moment! (Trec cu joc de scenă cînd la grup, cind la aparat... Vizea;.ă sub crepul negru, cu exclamaţiile profesionale:) Aşa! Perfect! Capul puţin mai sus... o iiiideee mai la dreapta... (Pînă cînd aranjează grupul, trece un timp. Cînd e gata de tot, trece la aparat şi îşi ia poziţia de operat.) Aaaacuma... ochii la mine... priviţi aici... Duduie,
173
mata, capul puţin mai sus... Gataaa!... acuma... una... două...
CHIRIACHIŢA: Zi „păsărică", c-alminteri clipesc...
(Pe stradă începe să se audă flaşneta cu Titanic Vals.)
SPIRACHE: Un moment, te rog... (Pleacă de la locul lui şi, sub privirile tuturor, care îl urmăresc, desprinde portretul lui Tacke din cui şi îl fixează în spatele grupului... apoi, în tăcerea generală, intra în odaia copilului, de unde vine mînînd căruţul... // aşază la grup.) Acuma sîntem cu toţii... Dă-i drumul, drăguţă! (Se aşază.)
NERCEA (privind): Iată o familie fericită... E prima dată în viaţa mea cînd regret că sînt celibatar...
FOTOGRAFUL (reface poziţiile şi trece la aparat): Aşaaaa... ochii la mine, vă rog... un moment... Un moment, vă rog... Un-a... do-uă... trei... Merci... (închide capacul obiectivului şi cortina cade.)
PERSOANELE
Decebal Sp. Necşulescu lorgu Langaăa, socrul lui Troian Necşulescu, fratele lui Decebal Generalul Stamatescu, din cavalerie Platan Stamalescu, fiul său Bibi Damian Amilie, soţia lui Decebal Miza General Stamalescu Nina Damian Un comisar Doctorul Fane 1
Pişlicâţ aZen^ elf*torali Mitzi, dactilografă Manole, servitor Ana, servitoare
ACTUL I
SCENA 1
decebal, langada
(La ridicarea cortinei, Decebal e în picioare, in spatele biroului său, într-o atitudine indignată de orator întrerupt. Poartă o strigătoare cravată roşie. Pe fotoliul din fata biroului, Langada pare turtit sub avalanşa argumentelor, ce — pînă acum — i-'au fost servite; turtit, dar nu convins. Langada e tipul„capşistului" din generaţia de aur a acestei cafenele, îmbrăcat după ultimul jurnal de la sfîrşitul veacului al XIK-lea (pantalonii pepit, haină de alpaga neagră, jiletcă şi ghetre albe), cu ultimele fire de păr cănit —întinse, cosmetic, peste chelie, pentru realizarea unei Problematice cărări — poartă la butonieră vestigiile unei rozele a Coroanei României, şi la cravată —o impunătoare perlă falsă. Monoclul îi atîrnă, pe piept, prins de clasicul şnur negru.)
DECEBAL (pe tonul omului „călare pe situaţie" şi decis să scurteze o discuţie mai demult începută): Aşa, domnule so-cru-meu! (îl contemplă, o clipă, cu ochi de geambaş în exerciţiul funcţiunii:) Fiindcă văd că prin metafore nu ne înţelegem, să le zicem lucrurilor pe numele lor de botez.
LANGADA (concesiv şi hotărîi dinainte sa nu se lase convins): Mă rogî... Liber, băiete...
179
12*
DECEBAL (se umfla şi tşt subliniază vorbeU cu unul din degetele eliberate din buzunarele vestei): Dumneata reprezinţi o clasă socială în ultimă generaţie: cafeneaua!,.. (Langada încearcă un gest de protestare, pe care Decebal îl anulează scurt, cu un altul mai energic.) Pardon, eu vorbesc! (Revine la tonul „doctrinar" dinainte:) Dumneata eşti exponentul tipic al unui exemplar social pe cale de dispariţie: cioclovina. (Jocul gesturilor se repetă, gradat progresiv.) N-am terminat! (Revine la tonul prim:) Faci parte dintr-o categorie de privilegiaţi care au băut destul sîngele acestei ţări.
LANGADA (se decide şi, în sfirşit, întrerupe): Eu n-am băut în viaţa mea decît şvarţ. (Categoric:) Te poftesc să nu insinuezi...
DECEBAL (prompt): Da... da!... Dar şvarţ făcut din sudoarea proletarilor...
LANGADA (cu o grimasă de silă): îh! (Gest să scuipe.)
DECEBAL (burghez, dintr-o dată): Nu scuipa pe parchet, te rog, că astăzi l-am lustruit... Scuipă pe covor... (Reia tonul oratoric:) Sau, mai bine, scuipă-ţi în sîn, fiindcă ceasul marilor prefaceri sociale se apropie. (Hipnoii-zîndu-l:) Nu simţi, domnule, că aţi început să vă descompuneţi?
LANGADA (mirat, sincer): Cine, mon cher? Eu?
DECEBAL: Dumneata!... Dumneata şi toţi cei la fel cu dumneata... Priveşte-te în oglindă!... Vei vedea că ai ajuns mai rău decît „umbra lui Hamlet". (Instinctiv, Langada a scos din buzunar o oglinjoară, şi-a pus monoclul şi se priveşte oarecum îngrijorai.)
LANGADA (nedumerit): E-eu? De ce?
DECEBAL (în mintea căruia povestea prinţului nebun a rămas confuză): Pentru ca în aia nu era putred decît ceva, - pe cîtă vreme în dumneata e putred totul... (Trece la birou.)
LANGADA (în oglindă); Eă!... E din ficat!... (Pune oglinjoara la loc.) Cînd spui eu ca eşti demagog... (I-a „zis-o".)
DECEBAL (se zbîrleşte ca o mustaţă): Demagog!! Ce~nseamnă, te rog, demagog?... (Aşteaptă răspunsul cu mîinile încrucişate pe piept.)
LANGADA (cu un efort): Clănţău! Asta înseamnă!
180
DECEBAL (mestecînd seminţe imaginare între maxilarele strin-se): Adică?...
LANGADA: Adică... (Langada are un debit limitat. Ori de cîte ori vrea sâ-şi cristalizeze gîndirea intr-o „formulă", nu găseşte cuvintele potrivite. De aceea, recurge la un „verbiaj" propriu; adică, la o serie de cuvinte, în majoritate interjecţii, care ~ deşi fără vreun raport logic intre ele -- izbutesc totuşi să exprime — sau mai exact să sugereze — ceea ce gîndeşte.)
DECEBAL (acelaşi ton): Adică?
LANGADA: Adică un om care dintr-un fleac de cutare şi cutare (pronunţă „cutare şi cutare" scăzut, ca Pentru o noţiune mică, lipsită de importanţă) face ditai cutare şi cutare! (Umflă pe „cutare şi cutare" gata să crape, ca un balon în care se pompează prea mult hidrogen.)
DECEBAL (cu un surîs de aâîncă şi compătimitoare înţelegere): Cu alte cuvinte, adică, un om care dintr-o pietricică la ficatul dumitale face o stîncă Ia ficaţii omenirii, nu?
LANGADA (care a imitat, cu buzele, tot ce-a spus Decebal): Exact! Numai ca să poată ţine el discursuri, din vîrful ei...
DECEBAL (privindu-l fix, tăios şi dispreţuitor): Ştii unde ar trebui să te trimet eu pe dumneata acuma?
LANGADA (fără intenţie de glumă): La Karlsbad. E cel mai bun loc pentru bolile de ficat...
DECEBAL: Nu la Karlsbad, domnule!... La ateliere. Ia furnale, în mine, în porturi, ca să înveţi ce e aia muncă, suferinţă, mizerie, şi pe urmă să vii să vorbeşti de demagogie. (Cu emfază:) Noi, ăştia, demagogii — cum ne numiţi dumneavoastră, stîlpii de cafenea şi arcadele de club — nu sîntem altceva decît gurile prin care proletariatul îşi ţipă durerea înăbuşită...
LANGADA: Vrei să spui ca pentru asta te-ai înscris, alaltăieri, la socialişti? Lasă, că-ţi cunosc eu obiceiul: cum ţi se pare că e rost să pui mîna pe un scaun de deputat... cum îţi schimbi convingerile politice şi... cravata...
DECEBAL (cu milă): Cît eşti de naiv! Păi, dumneata îţi în^-chipui că a face politică înseamnă a mucezi în cadrele unui partid oarecare? (Cu un surîs superior:) Dar politica e ca moda, domnule socru-meu! Evoluează, se schimbă, se preface. Şi după Cum modei îi eşti fidel
181
schimbînd-o, tot aşa şi fidelitatea în politică nu e decît o nesfîrşită serie de adultere. (Se autovaccinează cu ftto-pria-i vervă:) De aceea, adevăratul om politic trebuie să fie numai amantul unei convingeri, şi niciodată bărbatul ei...
LANGADA: Pe vremea lui Petre Carp... noi... eram bărbaţi...
DECEBAL: De aia aţi fost totdeauna încornoraţi de adversari. (Se aşază.)
LANGADA (scapă sensul politic al conversaţiei, sub presiunea amintirilor conjugale): Inexact! în viaţa mea n-am fost încornorat de adversari... Numai de prieteni!... Şi nu de unul... De toţi!
DECEBAL: Ce-ţi spun eu, şi la ce te gîndeşti dumneata... Mă mir la ce mai pierd timpul să discut, cînd rezultatul nu poate fi decît unul! (Categoric:) Ai să te înscrii la socialişti... alături de mine...
LANGADA: Eu?... Jamais de la vie!... Nu ma-nscriu, domnule, nu! Nu, nu şi nu!... Ai înţeles? Nu!...
DECEBAL: Nu?
LANGADA: Nu, domnule, nu!... Aia e! (Se ridică.)
DECEBAL: Vorbeşti ca la cafenea... Degeaba...
LANGADA: Pardon. La cafenea nu vorbesc degeaba. Plătesc ca să vorbesc.
DECEBAL: Adică plătesc eu, cu leafa pe care — de trei ani, de cînd sînt ginerele dumitale — ţi-o servesc regulat, pentru ca să poţi perora, zilnic, contra vederilor mele politice şi planurilor mele de viitor.
LANGADA (decis să se răfuiască „o dată pentru totdeauna"); Nu m-ai făcut tu liberal cînd eram conservator?
DECEBAL: Pentru că interesele statului cereau ca familia mea să fie în acel moment liberală.
LANGADA: Dar ţărănist de ce m-ai făcut cînd eram averes-can?
DECEBAL: Pentru că, din toată ţara asta, nu era să fim numai noi în opoziţie, cînd toată lumea era la putere.
LANGADA: Da... dar vezi că tu ai schimbat partidele, şi eu m-am făcut derîs. Aia!... Numai pot să scot o vorbă. Nici la cafenea, nici la club... nicăieri. 0 viaţă întreagă, cît am fost conservator, toată lumea nu mi-a zis decît „coane lorgule". Acuma, de cînd ai intrat
182
dumneata în familie şi m-ai zăpăcit cu noile curente politice, cînd îmi zice lumea „şobolan", cînd „friptu-rist", cînd „tehnician", cînd cutare şi cutare, pînă o să-mi ies odată din sărite şi o sa le dau tuturora cu monoclul în cap, ca să-şi aducă aminte că mă cheamă Iorgu Langada, de profesiune mare proprietar expropriat ...
DECEBAL: Fost mare proprietar expropriat... Fiindcă în prezent... unica dumitale profesiune de la care mai ai vreun venit... sînt eu. De aceea, trebuie să-ţi menajezi această sursă de venituri...
LANGADA: Nu mă fac, domnule, socialist. Scurt. înţelegi?
DECEBAL: Şi cu toate astea (tranşant), începînd chiar de astăzi, 1 Mai, ziua muncii, cafenelele şi cluburile au să te audă proslăvind noua orientare politică a ginerelui dumitale. Aia!...
LANGADA: Nu mă fac socialist... scurt şi cuprinzător... Nu
mă fac...
DECEBAL: Şi de ce, mă rog? Pentru că ai învăţat, de mic, să vorbeşti franţuzeşte prost şi să nu mănînci peşte cu cuţitul de friptură?
LANGADA: Mofturi...
DECEBAL (se înflăcărează): Pentru că ţi se pare „jenant" să te obişnuieşti cu ideea că nu mai există trîntori sociali şi că ţara asta trebuie să fie a albinelor care muncesc pentru ea?... (Se bate în piept.)
LANGADA (cugesturi enervate): Mofturi... Mofturi... Vorbe...
DECEBAL: Atunci, de ce? Pentru că ai moştenit patru mii de fălci de pamînt, pe care le-ai mîncat numai cu două maxilare?
LANGADA: Nu, domnule... nu de asta...
DECEBAL (jucînd strîns); Atunci? (îl devastează cu privirea.)
LANGADA (superb şi definitiv): Pentru că nu vreau să port cravată roşie. Aia!
DECEBAL: Şi totuşi, astă-seară ai să mergi la „balul muncii" cu cravată roşie la gît, pentru ca tovarăşii să mă vadă în mijlocul lor, alături de Amelie şi de dumneata, şi să-şi dea seama că în familia mea diferenţele de clasă au dispărut. Acuma pricepi de ce ţin atît de mult să te faci socialist?
LANGADA: Pricep, dar refuz.
183
DECEBAL: Biiiiineeee!... (Un timp. Pe alt ton, de stâpin, admonestând servitorul:) Te înştiinţez însă că începînd din acest moment îti reduc leafa cu...
LANGADA: Cu cit?
DECEBAL: Pentru moment, numai cu sută la sută.
LANGADA (are o criză de boierie): Aşa? Ei bine, domnule, află că n-am nevoie de leafa dumitale şi că, decît să mă fac socialist, mai bine m-apuc de muncă. (Tragic:) Am două mîini... mă voi hrăni cu ele. O să învăţ bridge... (îşi pune pălăria, pe care o ţinea pe genunchi.) Şi dacă (cu glas scăzut) n-o să am carte şi-o să mor de foame, prefer — de o mie de ori — să mă văd mort cu tichie de fir în cap decît viu cu cravată roşie la gît. Aia \ (Iese, demn şi indignat.)
scena 2
amelie. decebal
AMELIE (intră dinspre odaia ei, în momentul în care Langada dispare. E în ţinută de ieşit): Da' unde a plecat papa, aşa de supărat?
DECEBAL: La muncă I Vrea să se facă profesor de bridge.
AMELIE: Iară v-aţi certat?
DECEBAL: Dacă e încăpăţînat şi refuză... I-am tăiat leafa,
ca să-1 pedepsesc... AMELIE: N-ai ştiut tu cum să-1 iei... Pauvre papa!... DECEBAL: Ei aş! Am încercat în toate felurile... AMEXJE (care nu ia lucrul prea în serios): în orice caz, nu
poţi să-1 laşi fără un ban de buzunar. Dă-i o amendă,
şi gata.
DECEBAL: Eu nu iau lucrurile astea în glumă...
AMELIE (cu poantă): Şi'nici eu nu pot să le iau în serios. (Calină dintr-o dată:) Ei?.., Discursul e gata?... Mi se pare c-avern puţină emoţie...
DECEBAL: Emoţie?... Parcă e primul discurs pe care-1 ţiu la un congres politic... Nu uita că sînt fiul lui Spirache Necşulescu, care a rămas celebru în istoria politică a ţării prin unicul discurs pe care 1-a ţinut în viaţă...
AMELIE: Ca Arvers cu sonetul... (Se uită la ceas.) La cît trebuie să fii la congres?
184
DECEBAL: Peste o jumătate de ceas.
AMELIE: Atunci, poţi să mă conduci pînă la croitoreasă. Trebuie să văd cum mi-a ieşit rochia cea roşie, pentru „balul muncii" de astă-seară.
DECEBAL: 0 să fii un adevărat incendiu de mătase...
AMELIE (cu un surîs): Şi nu ţi-e teamă că o să mă propag?
DECEBAL: N-am nici o grijă.'Unde Minimax păzeşte, focul nu se răspîndeşte... (Se bate uşor şi galant m piept.)
SERVITOAREA (intră): Conaşule, a venit fratele dumneavoastră. ..
DECEBAL: Ce vrea? (E nemulţumit.) Spune-i că nu sînt acasă. SERVITOAREA: Cu plăcere i-aş spune, conaşule, dar eu nu
pot să mint. DECEBAL (nedumerit): Ce face? SERVITOAREA: Sînt adventistă, conaşule... AMEIJE: Pofteşte pe domnul Traian, Ana!...
(Servitoarea iese.)
DECEBAL: Aaaa?... Dragă, te rog s-o dai afară imediat. Să angajezi altă servitoare. Ortodoxă, catolică, inochen-tistă, cum o fi, numai să ştie să mintă, că la mine e casă de om politic, dragă, nu de profet...
(Servitoarea introduce pe Traian. E cărunt, slab. îmbrăcat neglijent şi neîngrijit.)
SCENA 3
DECEBAL, TRAIAN, puţin AMELIE
TRAIAN: Bună ziua, cumnaţică... Vă deranjez? AMELIE: De loc. Eu tocmai plecam... DECEBAL: Şi eu sînt foarte grăbit, te previn... TRAIAN: Nu te reţin mult...
AMELIE: Atunci... Au revoir, chiri... şi succes... (îi dă mîna.) La revedere, cumnate... (Nu-i dă mîna.) Vă las în plină istorie... Traian şi Decebal! (Iese.)
TRAIAN: N-am să-ţi spun decît un singur cuvînt...
DECEBAL (ursuz): îl ştiu. Unul, dar la plural; bani!
TRAIAN: Nu! Un gir.
185
DECEBAL: E acelaşi lucru, citit de-a-ndoaselea! Nu dau.
M-am tămăduit de autografe... Nu mai dau autografe.
Eu nu sînt artist de film. TRAIAN: E vorba de o sumă neînsemnată. Zece mii de lei. DECEBAL: Chiar însemnată să fie... şi tot nu dau... Nu mai
dau! Lipseşte!... TRAIAN: Ce vrei să fac dacă am nevoie? La cine să mă duc? DECEBAL: La ăia care ţi-au mîncat averea. La caii de la hipodrom. Să te împrumute ei. TRAIAN: Dacă n-am suma asta, mîine ma dă proprietarul
afară din casă... rămîn în stradă. DECEBAL: De! Dacă îţi făceai o casă pentru tine, în loc să
faci zece grajduri sistematice pentru gloabe, n-ajungeai
acuma, din proprietar, bici. TRAIAN: A fost singura mea pasiune... DECEBAL: Una... dar bună. TRAIAN: Am avut şi ghinion.
DECEBAL: Ei aş! N-ai avut cap. Nu vezi că din noi toţi numai tu ai ajuns pe drumuri? Miza e nevastă de general... Gena — de preşedinte de tribunal... Eu... n-am nevoie să mă laud singur... Ce-am avut noi mai mult decît tine?
TRAIAN: A fost o fatalitate...
DECEBAL: De ce n-ai învăţat carte?
TRAIAN: Tu mă întrebi asta? Tu, care rămîneai repetent în fiecare clasă de cîte două-trei ori!
DECEBAL: Eu? Păi eu rămîneam repetent intenţionat, ca să pot aprofunda mai bine materiile... Dar voi nu price-peaţi asta... Voi mă băteaţi... toţi!... Chiar şi colo — uite — în tabloul ăsta... (gest spre „tabloul familiei" din perete) în care s-a imortalizat cea mai mare zi din istoria familiei noastre — ziua cînd s-a ales tata deputat din greşeală — sînt cu ochii umflaţi de plîns... în momentele alea de fericire, eu a trebuit să-mi încasez porţia de bătaie... Şi cine mă altoise mai tare? Tu...
TRAIAN: Bine... dar atunci erai un copil, şi eu, ca frate mai mare...
DECEBAL: Nu trebuie să te scuzi... Bătaia asta m-a oţelit... M-a făcut să-mi deschid ochii asupra mea. Să mă descopăr. E singurul lucru pentru care îţi sînt recunoscător...
traian: Dacă într-adevăr vrei să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de mine... fă-mi şi acest ultim serviciu pe care ţi-1 cer acum... N-am cui să cer. Miza ştii bine că n-avrutsă-mi dea niciodată... Zice c-a intrat în conversiune... Gena... mi-ar da... dar nu mai are de unde.
decebal: Fiindcă ai avut grijă s-o ruinezi la timp.
traian: Şi cu toate astea — deşi e săracă din cauza mea. şi deşi nu e soră bună cu mine, ca voi — ea singură are grijă de mine... Uite, şi hainele astea de pe mine sînt tot de la ea.
decebal: Un costum de haine vechi îţi dau oricînd, cu plăcere... dar bani, nu. Pentru că banii te duci şi-i pierzi acolo unde ţi-ai pierdut toată averea. Şi mîine ai să vii iarăşi şi-ai să-mi ceri alţii, şi treaba asta n-o să se mai s'fîrşească niciodată... (Detecti-viceşte:) Crezi că nu ştiu care e chiria pe care trebuie s-o plăteşti mîine? (Ia o gazetă de pe birou.) Uite, să-ţi arăt. (îi arată un reportaj de pe pagina sportivă.) Derbyul după masă... (Traian pleacă fruntea, a pagubă.) Vezi, dragă frate-meu, că ne cunoaştem bine?
traian: Astăzi cîştig sigur. Am pronosticuri precise, şi deseară o să-ţi aduc banii îndărăt. De ce să nu-mi dai posibilitatea să cîştig o pîine prin muncă cinstită?... Ce-nseamnă zece mii de lei la tine? Ce e la tine zece mii de lei? (Un timp. Nu ştie ce argumente sa mai găsească ca să-l înduplece.) Dacă îmi faci serviciul ăsta, o să fac propagandă pentru tine. Tot hipodromul o să te voteze.
decebal: N-am nevoie de voturile cailor! Inutil să insişti... (Se uită la ceas.) La revedere...
traian (pe un ton de ameninţare): Prin urmare, nu vrei să-mi dai?
decebal: Nu... N-are mama, că ţi-ar da!
traian: Biiiineee!...  (Un timp.) O să mi-o plăteşti
scump, ţine minte. decebal: Ce-o să-mi faci? O să-mi dai foc casei? traian: Nu te bucura degeaba. Ştiu eă e asigurată cu
mult mai mult decît face. DECEBAL: Atunci, ce? Mă asasinezi?
186
187
TRAIAN: Cît eşti de reclamagiu, ştiu că ţi-ar face plăcere...
(Decis:) Arivistule... demagogule... parvenitule...
(A ajuns, pe replici, la ieşire.) DECEBAL: Ieşi afară... Ieşi afara, imediat, din casa mea...
decavatule, lichea, escrocule...
(în timp ce Traian iese prin fund, Nina apare în uşa dinspre odaia AmSiiei.)
scena 4
nina,decebal
NINA: Nu s-ar putea spune ca nu discutaţi ca fraţii... DECEBAL (%% iese înainte): Oo! Ce plăcere... NINA: Dar ce ai?
DECEBAL: M-a enervat puţin măgarul de frate-meu... NINA (cu un surîs): Merci'l Nu iau loc! DECEBAL (confuz, îi oferă un scaun): Iartă-ma... NINA (se aşază pe canapea): Mă ierţi că stau cu faţa
în spatele tău... (Se întoarce.) DECEBAL: Am voie să m-aşez lîngă tine? (Gaffeur:)
Nevastă-mea nu e acasă. NINA: Ştiu. Am trecut doar prin odaia ei... (Decebal vrea
să se aşeze lîngă ea.) Nu... te rog... Stai la distanţă,
ca avem lucruri serioase de vorbit. DECEBAL: în legătură cu?
NINA: Cu congresul la care trebuie să fii peste un sfert de ceas...
DECEBAL: E!
NINA: Vin de la clubul nostru! Am informaţii sigure că
ţi se pregăteşte o primire ostilă. DECEBAL: De către cine?
NINA: De către unii din membrii comitetului, care nu văd cu ochi buni intrarea ta în partid... Nu ştiu cine a bătut toba prin cafenele şi prin cluburi ca înscrierea ta la ei e numai trambulina de pe care vrei să sari mai repede în parlament...
DECEBAL: Asta e socru-meu!... Rabla d.e şocru-meu...
NINA: Ei sau un altul, n-are nici o importanţă... Faptul există... S-au aflat şi sumele de bani pe care le-ai dat...
decebal: Cine le-a aflat?
nina: Ei, asta e! Adversarii. Partizanii le cunoşteau doar...
decebal: Şi cine e şeful răzvrătiţilor?.., nina: Marinescu, Talpă, cine să fie?! decebal: Cît cere ca să-şi ia tălpăşiţa de la întrunire? nina: Nu ştiu... Mult, în orice caz... decebal: Poate dacă mă mai tocmesc, mai lasă ceva... nina: Nu cred. Asta are preţuri fixe, ca [la Caleries Lafa-yette.
decebal (desface casa de bani): în cazul ăsta, nu strică să mă înarmez cu un teanc de argumente convingătoare.. (Ia un teanc de bani.) Acuma pot să m-aşez lîngă tine?...
nina: Mai ai timp? (Priveşte ceasul.)
decebal: Pentru tine, oricît şi oricînd... (îi ia mîna.) Nina!... Tu mai bine ca oricine ştii ce importanţă are ziua de astăzi pentru mine... Ei bine, înainte de a mă arunca în luptă, vreau să-ţi pui o întrebare.,. Cît ai de gînd să mă mai fierbi?
nina (cochetează): Ţi-am spus. Pînă în ziua cînd mă voi decide...
decebal: Bine, dar nu-ţi dai seama că orice răbdare are o margine?...
nina (filozofic): Tu ştii că eu mi-am mai înşelat bărbatul o dată... eşti singurul om care ştie acest lucru... decebal: Şi ce e cu asta?
nina: Ei, ce vrei tu? Nimic nu e mai greu pentru noi, femeile, decît să ne înşelăm bărbatul a doua oară... Prima dată, cînd sîntem cinstite, e mult mai uşor... pe urmă însă, după ce ne ardem cu supă... trebuie să suflăm şi în iaurt... (Suflă asupra lui, apoi se htr-joneşte lîngă el, provocatoare.) îmm!... Lapte covăsit ce eşti!...
decebal (o prinde in braţe); Nina!... (Vrea s-o sărute.)
nina: Nu... nu... nu... O să te murdăreşti cu ruj... La revedere... Mă duc puţin în recunoaştere Ia Ministerul de Interne...  Paaa!...   (Iese, cu  o bezea.)
m
189
DECEBAL (priveşte o clipă după ea, bleg, nedumerit,.* Se redresează, închide casa de bani, iese spre odaia lui...)
(Se aude- o sonerie sbirnîind prelung. După puţin, intră Miza, urmată de Platou şi de Manele, cu valizele. Miza are un căţel în braţe, Platon -- un altul.)
scena 5
miza, platon, decebal. manole
MIZA (lui Mano le); Cine e mazurca asta care a ieşit cînd intram noi?
PLATON: Maman... Parles-pas comme-ca avec Ies domes-
iiques, je Ven prie... MIZA.: Toi, tais-toi, parce que c'est moi qui t'ai fait toi. Non pas toi, moi... ai înţeles...?  (Lui Manole:) Cine era cocoşneaţa, băiatule?,.. MANOLE:  Coniţa Nina...  Prietena  coniţei noastre... MIZA: Aha! Dar noi ştii cine sîntem? MANOLE: Nu ştiu... că sint de curînd în serviciu... MIZA: E! Eu sînt sora lui stăpînu-tău... Doamna general Stamatescu, din cavalerie, şi dumnealui e băiatul meu... conaşul Platon... MANOLE (onest): îmi pare bine de cunoştinţă... Mă duc
să-i spun lui domnu c-aţi venit. MIZA (supărata): Mă mir că nu dai şi mîna cunoi, dacă-ţi
pare atît de bine! Dar cucoana nu e acasă?... MANOLE: Nu... este în oraş... MIZA; Haide!... Trap...
(Manole lasă valizele şi iese.)
PLATON: Vorbeşti cu servitorii lui nenea Decebal de parcă ai vorbi cu ordonanţele tatei...
MIZA: întîi de toate, ordonanţele lui tat-to nu sînt ale lui, ci ale mele, şi al doilea, nu-ţi permit să-mi faci mie observaţii... mucosule...
(Intră Decebal.)
scena 6
miza, platon, puţin decebal
DECEBAL (aferat,  cu pălăria pe cap, grăbit); Aaaa...
ce „surpriză pe neaşteptate"...   (Vrea s-o sărute.) MIZA: Nu mă pupa, că fac creţuri... DECEBAL: Şi tu faci creţuri, mă?... (îl sărută pe Platon.)
Dar ce v-a venit să picaţi aşa, din senin?... MIZA (deodată tragică):  Stamatescu   mă înşală!... DECEBAL (oarecum surprins): Nu se poate!... MIZA: Ba da, şi... îţi închipui că, de îndată ce-am aflat,
n-am mai stat o clipă pe gînduri, mi-am luat copilul
de mînă şi am fugit.
(Copilul aprinde o ţigară.) DECEBAL (care nu ştie cum să scape mai repede): Aaa?t..«
Bun!... Bine că nu  s-a întîmplat  nimica grav.
Credeam că e cineva din voi bolnav... Şi cînd plecaţi
înapoi?... MIZA: Niciodată...
DECEBAL: Buuuun!... Perfect!... Atunci, va mai găsesc aici cînd mă întorc... Să vedem ce c de făcut... Acuma... vă cer iertare, dar trebuie să plec... de-altminteri, dintr-o clipă într-alta trebuie să se întoarcă şi Am^He... La revedere şi scuzaţi-mă, copii... (Iese, repede.)
MIZA (după un timp): Ce ai încremenit aşa? Pune căţelul jos, că oboseşte stînd în braţe... (Platon se execută, apoi se aşază pe fotoliu.) Ţi-am spus să nu te aşezi niciodată jos cînd eu sînt în picioare... (Se ridică.) Acuma poţi să stai... (Se aşază şi el.) Scoală-te şi sună să vie servitorii... (Platon se execută.) De cîte ori ai sunat?
PLATON: O dată. (Se aşază.)
MIZA: Sună de mai multe ori, ca să vie toţi.
(Platon se execută. Intră Manole şi servitoarea.)
SERVITOAREA: Ce doreşte doamna?
MIZA: Mişcă şi ia valizele astea şi du-le în odaia noastră... (Vorbind îşi scoate pălăria, mănuşile etc. şi le depozitează în braţele servitoarei.) Şi dumneata ia căţeii şi du-te de-i plimbă puţin prin grădină... Trebuie
190
191
să le fi amorţit picioarele în tren. Dar să ai grijă
să nu-i ţii cumva în curent, că te bag la carceră.,.
(Manole ia căţeii de lesa.) Şi dumneata, după ce duci
valizele, să ne aduci două dulceţe... SERVITOAREA: Să nu vă supăraţi, coniţă, dar nu pot să
va servesc dulceaţă... MIZA: N-aveţi?
SERVITOAREA: Ba da... Dar eu nu pot să pun mîna pe nimic fără voia coniţei. Sînt adventistă!
MIZA: Daaa! De ce nu te-ai călugărit atuncea, în loc să te bagi la stăpîn? Ehe! La mine ar trebui să fii în serviciu. în două zile te trec la catolicism, de nu te vezi! Haiti! Vedeţi-vă de treabă... nu staţi la taifas cu musafirii... (Servitorii ies.) Cum se cunoaşte că e casă de civil... Nimenea nu face instrucţie aici... (Platon aprinde o altă ţigară.) Cîte ţigări ai fumat azi?
PLATON: Patru...
MIZA: Dă-mi porttigaretul să văd.
PLATON: Poftim. '(UI dă.)
MIZA (ia o ţigară, Platon i-o aprinde): Al avut zece, şi mai ai... una... două... trei... patru... cinci... Lipsesc cinci, de ce minţi?
PLATON: Cinci, cu a care o ai în gură...
MIZA: A, da...
PLATON: Vezi? Totdeauna faci aşa... Niciodată nu mă crezi pecuvînt... Uiţi că am douăzeci şi trei de ani!...
MIZA: Pentru mine n-ai nici un an... nici nu te-am născut!... Eşti copilul meu, şi atîta tot.
PLATON: Bine, dar nu mai sînt copil. Trebuie să te gîndeşti că într-o zi n-ai să mă mai poţi ţine legat de fustele dumitale. Şi ce-ai să te faci atunci?..,
MIZA: Am să te omor cu mîinile mele. Juraţii m-achită, că e vorba de crimă pasională. îl iau pe Radu Rosetti...
PLATON (care e, vag, student la drept): Ei aş! Crima pasionalăI E pruncucidere toată ziua...
MIZA; Ia nu mai face pe pruncu... Ştii, că mi-e şi greaţă!... Măgar mare de douăzeci şi cinci de ani... (Intra din fund Amelie.) E, nu, zău, că mă revolţi:..
192
scena 7
miza, platon. amelie
MIZA (îi iese înainte): Bine ai venit, draga mea... Ce plăcere să te văd... (O sărută.) N-ai nici o grijă, că nu faci creţuri... Creţurile se fac numai din pupătură de bărbat...
PLATON: Bonjour, Amelie... (îi sărută mîna.)
AMELIE: Dar ce e cu voi, aşa, pe neanunţate?
MIZA (iarăşi tragică): Stamatescu mă-nşală!...
AMELIE: Ei aş!...
MIZA: întreabă copilul, să-ţi spuie el...
PLATON: Eu nu ştiu nimic... Mi-ai spus să plec cu tine...
am plecat, şi atît!... MIZA: Mă înşală, ma cherel... AMELIE: De unde ştii?
MIZA: Am să-ţi spun imediat... (Lai Platon:) Tu du-te şi te joacă prin curte... Avem de vorbit lucruri care nu sînt pentru copii...
(Amâlie între timp se face comodă.)
AMELIE: Platon, copil? La douăzeci şi trei de ani... Phu...
MIZA (lui Platon): Ai auzit [ce-am spus? (Platon iese, resemnat.) Dragă, eu îmi cresc copilul aşa cum cred eu de cuviinţă... Mai bine să vorbim de tat-so...
amelie: Ia spune... (Se aşază.)
MIZA: Mă-nşală, dragă...
AMELIE: Cu cine?
MIZA: Nu ştiu... L-am prins aseară la „balul garnizoanei"...
Şi culmea! Balul a fost dat sub patronajul meu...
Dă-ţi şi tu seama cît e de canalie! Să mă înşele sub
patronajul meu... AMELIE: Ai dovezi precise? MIZA: Am văzut cu ochii mei... AMELIE: Cum, în plin bal?...
MIZA: Nu, frate! Azi-dimineaţă la patru, cînd ne-am întors acasă...
AMELIE: Cum? Te-a-nşelat în casa voastră,  alături de
tine şi de băiatul vostru? Miza : Nu ştiu unde m-a-nşelat, dar şt iu că l-am prins acasă...
AMELIE: Cum?
193
13 — Muţatescu — Scrieri, voi. ţ
MIZA (tragică): A adormit înaintea mea. închipuieşte-ţU...
Ce vrei mai grozava dovada că mă înşelase...' AMELIE: Nu pricep...
MIZA: Cum nu pricepi? Dar e simplu ca lumina zilei... Un bărbat care îndrăzneşte să adoarmă înaintea ne-vesti-si după douăzeci şi patru de ani de căsnicie, în care timp a adormit totdeauna în urma ei, înseamnă că a început s-o înşele...
AMELIE: Tu vorbeşti serios?
MIZA: Păi tu nu vezi c-am fugit de-acasă? (începe să povestească, întretăindu-se de suspine:) Am crezut întîi că se preface că doarme, ca să-mi facă o farsă... L-am strigat să vie să-mi desfacă rochia la spate... Gicule!... Gicule!... Gicule!... din ce în ce mai tare. Iar nimic! Am pus mîna pe el, l-am zgîlţîit... Nimic. Tot nu-mi venea să cred... (Crescendo:) Desperată, m-am agăţat de ultima speranţă. L-am înţepat cu broşa. Nici nu s-a clintit. Atunci, într-o clipă, mi-am dat seama... am înţeles totul... Dormea, bestia!... Şi încă cum? îmbrăcat... Aşa cum se lungise pe canapea... vezi tu cît mă înşelase? într-o secundă, mi-am strîns cîteva lucruşoare... mi-am sculat copilul... şi-am fugit la gară... Şi închipuieşte-ţi! în momentul cînd eu plecam din casă pentru totdeauna, ca o nenorocită, cu copilaşul de mînă, el începuse să sforăie. îşi visa metresele...
AMELIE: Dar bine, dragă, oricît de exagerată te ştiu eu pe tine, nu admit că-ţi pot trece prin cap asemenea prostii. E ridicol să fugi de-acasă şi să-ţi părăseşti bărbatul pentru simplul motiv că — după o noapte de bal — şi-a permis să adoarmă înaintea ta...
MIZA: Bărbatul n-are dreptul să adoarmă înaintea nevestei decît o singură dată în viaţă: cînd moare.
AMELIE: Cei mai mulţi bărbaţi nu fac decît să doarmă tot timpul lîngă soţiile lor...
MIZA: Se poate... dar femeile care tolerează asemenea bărbaţi nu sînt femei. Sînt saltele.
AMELIE: Şi-acum ce-ai de gînd să faci?
MIZA: Să mă divorţez... De-aia am şi venit la voi... ca să am un rost pînă termin divorţul...
194
AMELIE: Nici un tribunal din lume h-o să te divorţeze pentru un motiv ca al tău.
MIZA: Cer şedinţă secretă ca să-mi expun argumentele pe şleau... De-altminteri cred că el o să ceară divorţul înaintea mea, pentru că i-am părăsit domiciliul...
AMELIE: Ştie de cc-ai plecat?
MIZA: I-am lăsat o scrisoare pe măsuţa de noapte... ca
să afle... cînd s-o deştepta... AMELIE: Tot copil ai rămas, Miza...
(Intră Manole.)
scena 8
AMET.IE, MIZA, DAMIAN, MANOLE
MANOLE: Coniţă, domnul Damian... AMELIE (are o tresărire): Pofteşte-1... MIZA: Cine e ăsta?
AMELIE: Soţul unei bune prietene de ale mele... Nina... MIZA: E civil?
AMELIE: Da! E avocat... Da' de ce-ntrebi?
MIZA: Fiindcă mi s-a acrit de militari... Să nu mai văd uniformă în ochi... (Intră Bebe Damian, introdus de Manole.) Că fac conjunctivită imediat!...
DAMIAN: Sărut mîna... Amelie!...
AMELIE: Bonjour, Bebe\.. Vino să te prezint sorei bărbatului
meu... (Prezintă:) Domnul BeT>c Damian... Doamna
general Stamatescu... MIZA: Din cavalerie... Enchantee, mor.sieur... DAMIAN: De mime, madame. Nina n-a venit încă? AMELIE: Nu. Era vorba să vie?... DAMIAN: Ne-am dat întîlnire la voi, ca să fim de faţă la
întoarcerea lui Decebal... Să-1 sărbătorim c-o ţuică de
Muscel, din judeţul lui de baştină. miza: Soţia dumitale ieşea cînd intram eu... foarte nostimă
damă... Felicitările mele... DAMIAN: Sînt onorat, doamnă... pentru „nostimă". AMELIE: Probabil că negăsind pe nimeni s-a dus să dea o
raită prin oraş... şi se-ntoarce...
195
13*
MIZA: Decebal era acasă... A plecat imediat după dinsa.., M-am mirat chiar de ce n-au ieşit împreună...
DAMIAN (care a prins „fineţea Mizei"); Pentru că n-aveau acelaşi drum, doamnă... Soţia mea mergea, probabil, către Lipscani... Iar soţul doamnei... direct spre... Dealul Mitropoliei.
MIZA (nedumerită): Ce să caute în Dealul Mitropoliei?
AMELIE: E vorba să intre în parlament...
MIZA (un timp): Va să zică i-a intrat şi ăstuia în cap s-ajungă deputat?
AMELIE (uşor ironică): Vocea sîngelui, dragă, ce vrei? (Intră Platon, cu cei doi căţei în lesă.)
SCENA 9
cei dinainte, platon
PLATON: Maman / Muky a început să strănute. Aici la Bucureşti e prea mult praf în aer. Trebuie s-o ducem la Sinaia...
MIZA (în panică): Numai de n-ar fi răcit. Deseară să-mi aduci aminte să Ie dau cîte o aspirină şi-un ceai fierbinte.
DAMIAN (ironic): Se spune că pentru răceală vinul fiert cu
scorţişoară e neîntrecut... MIZA (n-a prins ironia): Vai! Cum o să le dau alcool? Se
enervează, şi pc urmă latră toată noaptea. Iar mîine
o să-i doară în gît, că nu le-am operat încă amigdalele.
De-abia au intrat în convalescenţă... DAMIAN: Dar ce-au avut? MIZA:   Tuse  măgărească... AMELIE: Cum se poate? De unde au luat-o? PLATON. De la un prieten al nostru... MIZA: Nu e adevărat. Au luat-o de la liceu... Sînt cincizeci
de cazuri printre elevi... Numai eu ştiu ce-am păţit
cu ei... (Arată căţeii.) PLATON: Şi eu cu ea! (Arată pe mamâ-sa.) MIZA: A!... Iartă-mâ... domnule Damian... Am uitat să-ţi
prezint pe băieţaşul meu... (Damian se uită amuzat la
„băieţaş".) Platon!... Dă mîna cu domnul!
DAMIAN (dînd mîna lui Platon): îmi pare foarte bine... MIZA: îl cheamă Platon... DAMIAN; Un nume splendid...
MIZA: Eu i l-am ales... E singurul care i se potrivea atunci...
DAMIAN: E indiscret să vă întreb dc ce?
MIZA; Pentru că atunci cînd l-am făcut mă iubeam platonic cu tat-so... (Cu ochii peste cap:) El era locotenent, şi eu fetiţă de şcoală... Eâ! Tempi passatti... (Se ridică.) Ma chere... Vrei să fii drăguţă un moment şi să-mi arăţi care e odaia mea?... Am rămas aşa cum am venit din'tren... Mă ierţi, domnule Damian, că te lăsăm singur o secundă...
DAMIAN: Nu face nimic, doamnă... Vă rog.
MIZA: O să-ţi ţie Platon de urît... Să vezi cc simpatic e în societate.'., (lese, împreuna cu Amelie, care priveşte semnificativ pe Damian.)
SCENA 10
DAMIAN, PLATON puţin, apoi AMELIE
DAMIAN: Cîţi ani ai, domnule Platon?
PLATON: Depinde! După maman, cînd cad la examen sînt măgar marc de douăzeci şi trei de ani, şi cînd mă uit după o femeie, sînt mucos de cincisprezece ani...
DAMIAN: Trebuie sa te iubească foarte mult mama dumitale!
PLATON: Atît de mult, încît — mărturisesc — deseori mi-a venit ideea să rămîn orfan.
DAMIAN: Şi generalul te iubeşte tot atît de mult?
PLATON: Cu papa sînt prieten.
DAMIAN:  Şi,  probabil, aliat...
PLATON: Da... dar alianţa noastră contra mamei înseamnă tot atît cît ar însemna alianţa Letoniei cu Estonia împotriva Amcricii   de   Nord...
(Intră Amilie.)
AMELIE (lui Platon): Te-aşteaptă Miza, are treabă cu tine... PLATON: Probabil ca să-mi dea untura de peşte, ca se apropie ora mesei, (lese.)
196
197
AMELIE (privind după el): Uite, aşa îl terorizează de cînd 1-a născut... Bietul băiat...
DAMIAN: Ar trebui s-o faceţi să-nţeleagă că în felul ăsta îşi nenoroceşte odrasla..,
AMELIE; O mamă nu-nţelege niciodată lucrurile astea.
DAMIAN: Bine, dar înainte de-a fi mamă, e femeie...
AMELIE: Aici e nenorocirea... Miza a fost mamă înainte de a fi femeie... aşa că...
DAMIAN (o întrerupe şi face un pas inspirat către ea): Amelie... Crezi că n-avem altceva mai bun de discutat decît chestii de puericultura? Nu-ţi dai seama că fiecare clipă pe care o pierdem înseamnă pentru mine... (Gest de învăluire.)
AMELIE: Nu... nu... nu... nu... S-a isprăvit... Chiar şi cu tentativele. Nu mai sîntem singuri în casa... Trebuie să fim prevăzători... Şi te rog să termini cu obiceiul ăsta de a-mi face o declaraţie de dragoste de îndată ce sîntem o clipă singuri împreună... Miza te poate surprinde în orice moment... Platon — la fel!...
DAMIAN: Atunci, nu-mi mai rămîne decît o singură nădejde...
AMELIE: Care?
DAMIAN: Să vii tu Ia mine. Ştii doar că am închiriat o garsonieră care te-aşteaptă de trei luni cu uşile deschise.
AMELIE: Asta nu! Nici prin minte să nu-ţi treacă aşa ceva.
Nu uita că sînt încă o femeie cinstită. DAMIAN; Cinstită faţă de bărbatul tău, şi tocmai de aceea
cu atît mai infidelă faţă de mine... AMfeLlE: Ce logică specială...
DAMIAN: De îndrăgostit! (Gest s-o cuprindă.) Amelie, trebuie să te hotărăşti. De şase luni de zile, de cînd ţi-am mărturisit dragostea mea... te porţi cu mine exact ca madame general Stamatescu, din cavalerie, cu fiu-său. Mă tratezi ca pe un licean, şi încă... unul anemic... Trebuie sa mă mulţumesc cu strîngeri de mîna, cu priviri şi conversaţii meteorologice. înţelege şi tu că regimul ăsta lactat nu mai poate dura. (Patetic:) Mi-e foame, AmeTîe! Mi-e foame de dragoste... de dragoste multă, bună, completă, fără regim.
AMELIE (amuzată uşor): Nu, Bebe, nu se poate... Nu forţa lucrurile.,, Lasă timpul să facă ceea ce trebuie,.. Nu
uita ca cel mai greu lucru pentru o femeie este sâ-şi aleagă momentul cînd să-şi înşele bărbatul... fiindcă chiar dacă o femeie este hotărîtă dinainte să-1 înşele... are nevoie totuşi de un pretext... Pentru conştiinţă... DAMIAN: Aştepţi poate sa te înşele el întîi, ca să ai un pretext...
AMELIE; Asta n-are s-o facă niciodată... Mă adoră... DAMIAN: Dar dacă totuşi ar face-o? AMELIE: O! Atunci... l-aş înşela imediat... DAMIAN: Biiine... bagă de seamă că mi-ai făgăduit... AMELIE-. Ce?
DAMIAN: Că în ziua cînd te va înşela...
AMELIE: Da! Poţi deschide uşile garsonierei tale. (Se aude
un claxon, apoi zgomotul puternic al unei maşini care
intră în curte.) Ce-o fi? (Se duce şi se uită pe geam.)
Un automobil... cu crucea roşie pe el... a intrat în
curte...
DAMIAN; Trebuie să fie un transport de congresişti din provincie... întîrziaţi.
AMELIE (la geam): Aş ! E generalul... A venit cu Salvarea să-şi ia nevasta acasă... (Repede:) Vino... vino... Cred că e mai bine să-i punem, de la început, faţă-n faţă... (îl ia de mină şi iese.)
(După un timp intră Misa, care se aude în culise spu-nînd: „Cine poate sa mă caute pe mine Ia ora asta?"... în acelaşi timp... intră generalul Stamatescu. E civil.)
scena 11
miza, GENERALUL, puţin PLATON
GENERALUL (cu braţele întinse): Mizo!... Mizulino dragă! Ce-nseamnă asta, pentru Dumnezeu?!
MIZA (înfiptă şi tivită): Ieşi de bunăvoie, sau chem ordonanţele, să te dea afară!...
GENERALUL: De ce, dragă, de ce? Ce-ai cu mine? (Un timp. Vede aerul ostil-al Mizei, care bate din picior.) Ce-am făcut? Unde e băiatul, să-mi explice el...
MIZA ; L-am tăiat bucăţi, l-am pus într-un cufăr şi l-am expediat în străinătate. Nu mai ai copil...
198
19»
PLATON (intră); Bonjour, papa... Dar cu ce-ai venit aşâ de repede?...
GENERALUL: Cu ambulanţa brigăzii, tăicuţule... că n-aveam nici un tren pînă după masă şi alte maşini gratis n-am găsit... Dar ce e cu voi?
MIZA (lui Platon, care se pregăteşte să vorbească): Nici o vorbă, te rog. Imediat să te duci în odaia ta... Copiii n-au voie să asiste la discuţiile dintre părinţi...
GENERALUL: Ba pardon! Are să stea aici şi să asculte... întîi pentru că nu mai e copil, şi al doilea pentru că eu nu am nimic de ascuns...
MIZA (autoritară): Platon... Am spus să te duci în odaia ta...
GENERALUL: Nu mă lăsa singur, tăicuţule... (Se duce lîngă Platon şi-t ia de umăr.)
MIZA: Nu pune mîna pe copilul meu...
GENERALUL: Ce, eu n-am nici un drept asupra lui?
MIZA: N-ai! Fiindcă tribunalul o să mi-1 dea mie...
GENERALUL: Care tribunal?
MIZA: Ăla care o să pronunţe divorţul în favoarea mea... GENERALUL: Ce? Tu vorbeşti serios? Dragă... Tu nu vezi
că e vorba de un malentendu? MIZA: Nu mai există nici un malentendu. (Fioroasă:) Te-am
înţepat cu broşa de patru ori şi n-ai mişcat... prin
urmare e clar. GENERALUL (e uluit); Care ac? Care divorţ? Ce-ai cu mine?
Ce ţi-am făcut? De ce-ai fugit de-acasă? Lămureş-
te-mă şi pe mine,  că-nnebunesc. (Scoate biletul'.)
Ce e cu biletul ăsta, pe care l-am găsit pe măsuţa de
noapte?... Nu pricep nimic!... Nu ştiu nimic!...' MIZA (cu dispreţ): Taaaci... Vulpe bătrîrîă... GENERALUL: Te rog să-ţi masori expresiile în faţa copilului.
Sînt cuvinte pe care copiii nu trebuie să le audă din
gura părinţilor. MIZA: Care copil? E măgar mare de douăzeci şi trei de ani...
Acum poate să afle tot... să ştie tot... ca să vadă şi el
care din noi amîndoi este adevărata lui mamă! GENERALUL:  Eu ! MIZA: Tu-U? GENERALUL: Da... eu...
PLATON: Uite ce este. Pînă cînd stabiliţi care din voi amîndoi e mama mea, mie îmi daţi voie să mă retrag.
200
(Privinâu-i pe rînd, cu o îndrăzneală provocatoare:) Sînt prea copil ca să vă pot lua în serios şi nu sînt nici destul de măgar ca să vă iau în glumă. (Şi-a pus o ţigară în gură.) Au plaisir... (Aprinde şi iese.)
MIZA: Iată roadele educaţiei pe care i-ai dat-o... Mie să-mi fi făcut o obrăznicie ca asta, îl plesneam de nu se vedea... (Cu silă:) Ahhh!... Cum îţi seamănă... la impertinenţe... Se cunoaşte că e al tău...
GENERALUL: Al me-eu? Nu te vezi în el? Firea ta leită..; Neamul lui Necşulescu, de la prefectură...
MIZA: Nu-ţi permit să te legi de familia mea... Eu ţi-arn. spus vreodată că tat-to-mare a fost copil de trupa şi că la primărie, în loc de tată, a fost declarat cu semn de întrebare?
GENERALUL: Tata-mare a făcut şcoala militară de la Bistriţa.
MIZA: Da! A-nvăţat carte pe plută...
GENERALUL: în orice caz, el nu zice mozică şi picar-bonat, cum ziceau alţii, din alte familii mai nobile... Şi nici ariopian.
MlZA:'Nu zicea, fiindcă nici nu existau aeroplane pe vremea lui... Se ducea lumea la Paris cu tramvaiul cu cai... Nu vezi cît eşti de pătimaş? Falsifici şi istoria, numai să-mi ponegreşti familia şi pe mine... (E aproape să plîngă.) Doamne! Cum oi fi putut să trăiesc douăzeci şi atîţia de ani cu un monstru ca tine?! Piei din faţa mea... Pleacă... Du-te... să nu tc mai văd... Du-te la alea cu care m-ai înşelat...
GENERALUL: Cine te-a-nşelat? Eu?!
MIZA (deodată îşi încarcă acumulatorii cu demnitate): Sta-
matescule, nu fi cinic, că sînt în stare de crimă...
(Un pas spre el.) Cum cine m-a-nşelat? Tu... tu...
Dumneata, ăsta care stai în faţa mea ca o mironosiţă...
(Cu o grimasă de scîrbă:) Nu vezi că tot îţi mai e
somn şi-acuma? Boccaccio!... GENERALUL: Te aud, te văd şi nu ştiu ce să cred... Unul
din noi doi însă trebuie să fie nebun. Asta e precis... MIZA: Mă mai şi insulţi acuma? După ce ţi-ai bătut joc
de mine... de casa mea... de copilaşul ăla nevinovat?...
Ah! Ce păcat c-a murit mama şi n-am pe mîna cui
BlBLluTLCA
201
sâ te dani Aşa e cînd rămîn bărbaţii fără soacră!
îşi fac de cap!... GENERALUL (este „au bout de patience"): Dar ce-am făcut,
pentru numele lui Dumnezeu? Ce-am făcut? Cine
ţi-a spus că te-am înşelat?... MIZA (formidabilă); Tu.
GENERALUL (mutră mai tîmpită nu s-a văzut): Cînd?!!! MIZA: Azi-noapte. GENERALUL: Cînd azi-noapte? ! MIZA:  Azi-noapte,  cînd dormeai... GENERALUL: Am vorbit în somn?
MIZA: Mai rău. Ai tăcut! Erai atît de ostenit, încît nici nu mai puteai să vorbeşti...
GENERALUL: Şi ce-are a face dormitul cu înşelatul?
MIZA: Asta ai s-o afli dumneata la tribunal, în şedinţa secretă...
GENERALUL: Miza... draga mea... fetiţo dragă... (întrebuinţează cel mai dulce şi mai dezolat ton din lume:) Fii calmă, te rog, numai o clipă, şi ascultă-mă... Nu ştiu dacă ţi-a spus cineva ceva... nu ştiu dacă am vorbit în somn ori nu... Nu ştiu ce-ai să spui tu în şedinţa secretă... ştiu numai un singur lucru... că nu te-am înşelat niciodată în viaţa mea... (Sincer:) Cum era să te înşel, cînd te-ai ţinut totdeauna gaie după mine? Unde? La regiment, cu caii? Cu cine? La manevre, cu tunurile? Gîndeşte-te că n-am lipsit o secundă de Ungă tine fără să ştii unde sînt şi ce fac! (Culminant:) Somnambul nu m-am ştiut, ca să ies noaptea pe fereastră şi să umblu pe acoperişuri după pisici... Dar dacă crezi tu că am putut s-o fac şi p-asta... bine... O să mă arăt la un doctor să mă vindece... Nu mă poţi face însă responsabil de lucruri pe care le-am făcut inconştient. Şi dacă te-am înşelat în felul ăsta... îţi jur că n-a fost decît o mişcare reflexă... (Marital şi sincer:) E păcat de viaţa noastră... s-o stricăm pentru o prostie... Gîndeşte-tc la casa noastră... la copilul nostru... căţeii noştri...
MIZA (deja puţin înmuiată): De ce ai adormit azi-noapte înaintea mea? . *
GENERALUL: Şt iu, eu? Probabil oi fi fost obosit de la bal...
MIZA: De ce să f ii obosit ? Ce, ai arat ? Ai treierat? Ai tăiat lemne?
GENERALUL: Nu... dar am dansat cotilionul ăla care a trebuit să-1 comand... Am băut şi un pahar cu şampanie mai mult... Mă strîngeau şi cizmele, fir-ar ale dracului să fie...
MIZA: De cîte ori în viaţa ta ai adormit înaintea mea?
GENERALUL: Niciodată... (Liric:) Cum era să adorm, cînd ştiam că vii tu?
MIZA: Şi azi-noapte de ce ai uitat?
GENERALUL (după o gîndire matură, cu un gest dezolat): Amnezie, dragă. Altminteri nu-mi explic... (Un timp.) Iartă-mă, Miza... Iartă-mă... Vrei să-ţi cer iertare în genunchi? (Ar fi gata s-o facă şi p-asta.) N-am să mai adorm niciodată... Pînă la sfîrşitul vieţii am să stau de planton lîngă tine... Miza... spune-mi că mă iubeşti. (Vine lîngă ea cu braţele deschise.)
MEZA: Te iubesc, mizerabile... Te iubesc şi d-aia te urăsc! Te iubesc la fel ca acum douăzeci şi patru de ani... Cînd am venit pentru prima oară la tine... ţii minte? LaCîmpulung... pe strada Fraţii Goleşti, numărul 10... în ziua de 10 Mai... după paradă... Ah! Ce parfumat erai! Mişelule!...
GENERALUL: Numai că pe atunci eram locotenent proaspăt, şi acum sînt general vechi...
MIZA: Ce mă priveşte? Eu nu te-am înaintat în grad. (îi cade fleaşcă în braţe.)
(Intră Plafon.)
PLATON (din uşă): M-am luminat. Amîndoi sînteţi mamele
mele... Iar m-am învîrtit! ... MIZA: Pupă-1 repede pe tăticul şi zi-i pardon... PLATON: Dar ce i-am făcut1
MIZA: L-ai lăsat singur acasă şi-ai fugit cu mine... Neruşi-natule!... (Platon îl sărută.)
GENERALUL: Şi pe maman... ca să te ierte pentru obrăznicia de-adineauri...   (O sărută.)
MIZA (cu admiraţie): Mînca-l-ar mama de îngeraş... Cum îţi seamănă... Firea ta bună...
GENERALUL (acelaşi joc): 'Ei aş! Neamul lui nenea Spirache; săracul!...
(Intră Langada, foarte aferat...   poartă o cravata roşie strigătoare.)
202
203
SCENA 12
CEI DINAINTE> LANGADA,   apoi   AMELIE   şi 'DAMIAN, SERVITORII
LANGADA: O! ce surpriză, ce surpriza!... (Fuge de la unul la altul.) Chăre madame... (îi pupă mîna galant.) Mon general... (îi- strînge mîna afabil.) Jeune homme... (îl bate paternal pe umăr.) Ma parole d'honneur, parc-aţi dat cu bobii, astăzi o s-avem cutare şi cutare în familie... Viu de la congres... Decebal e extraordinar... (Deschide uşa şi cheamă:) Amelie... Amelie...
GENERALUL (Mizei): Ce congres, dragă?
MIZA: Umbla iar după deputăţie, şi probabil că de data asta a nimerit-o...
(Intră Amelie şi Damian.)
LANGADA: Amelie... L-am lăsat pe Decebal vorbind...
E pur şi simplu extraordinar... Nu ştiu cine i-o fi
făcut discursul, dar e extraordinar... AMELIE: Voyons, papa...
LANGADA: Lasă, frate, că sîntem între noi... Am venit acasă înainte, ca să-i pregătim o primire triumfală...
DAMIAN: Congresiştii l-au primit bine?
LANGADA: Aaa!... Aplauze!... Ovaţii... Cutare şi cutare... Fluierături... tot...
MIZA: Şi fluierături?
LANGADA: Vorba vine... Entuziasm, frate... De la primele cuvinte a început să ne cucerească. Cel dintîi m-a cucerit pe mine...
AMELIE: Te-a văzut că crai acolo?
LANGADA: Te cred... Uite aşa îi făceam cu cravata... (Agită cravata.) Să dai ordin să puie mai multe tacî-muri la masă, că poate vine şi cu cîţiva fruntaşi... şi flori!... Trebuie să-i primim cu flori...
DAMIAN: Să ne împărţim atribuţiile... Eu mă ofer să mă ocup cu vinul... (Lui Amelie:) Unde sînt cheile de la pivniţă, doamnă?
AMELIE: Sînt încuiate în cămară...
DAMIAN: Şi cheia de la cămară unde-o pot găsi?
AMELIE; în armoar la mine.
204
.DAMIAN: Atunci, vă rog sa-mi daţi cheia de la armoar... AMELIE: Ah!-... De azi-dimineaţă o caut şi nu ştiu unde-am
pus-o... Papa... tu să te ocupi, te rog, de aperitive...
telefonează la băcănie... (Sună de mai multe ori.) MIZA: Eu îţi ajut la sufragerie...
GENERALUL: Şi eu, dacă pot fi de vreun folos, sînt la dispoziţie...
MIZA (giugiulindu-lde bărbie): Tu odihneşte-te, mamă scurn-pă, că eşti obosit de pe drum şi iarăşi o s-adormi deseară o dată cu găinile...
(Intră servitorii.)
AMELIE: Ana... pui masa pentru... cîţi sîntem, frate, cu
toţii... noi doi... voi trei, cinci... papa... LANGADA; Şapte...
AMEI/.E: Şase... nu mă-ncurca... Nina şi Bebe... opt!... MIZA:  Poftim...  Sîntem treisprezece la masă... Dragă,
parcă e un făcut! De cîte ori sînt musafiri la masă,
trebuie să fie treisprezece... AMELIE: Pune douăsprezece tacîmuri... Repede... SERVITOAREA: Da, coniţă... (Iese.)
AMELIE (lui Manole): Tu taie trandafiri din grădină...
şi pune-i în vaze... MANOLE: Am înţeles. (Iese.)
AMELIE: Hai, Miza, vii?... Papa, nu uita de băcănie...
(Miza şt Amilie ies.)
PLATON: Ar trebui şi niţică muzică... DAMIAN: Patefonul... Trebuie să găsim noi un marş prir-tre plăci...
(Platon începe să caute.) GENERALUL: Lasă, că găsesc eu... ca la marşuri, slavă
Domnului...  am o ureche...  şi cum o veni, ţac...
îi şi dau drumul... Să nu zic că stau degeaba cînd toată
lumea munceşte... DAMIAN: Atunci, haidem la pivniţă, să spargem uşa...
(Damian şi Platon ies.) LANGADA  (la automat): Alo...   Dragomir?... Dă-mi te rog pe domnul Ilie... Tu eşti, Ilie?... Aici Langada... Bonjour, dragă... (Generalul începe să încerce plăcile. Pwwe.'Cac'est Paris.) Te rog să-mi trimiţi repede acasă...
205
GENERALUL (scoate placa): Nu merge... (Caută o alta.)
LANGADA: ...Două kilograme de icre moi... Cinci cutii de omar... Două kilograme de şuncă... (Generalul pune Dunărea albastră, căreia ii bate tactul.) Şvaiţer...
AMELIE (traversînd scena, aferată): Fir-ar a naibii să fie de cheie.
MIZA (apărind in uşă, în sens opus, cu un şorţ alb): Eu zic să nu scoţi argintăria a bună, dragă... La mesele politice dispar totdeauna linguriţele.  (Au ieşit, împreună.)
GENERALUL (schimbăplaca): Nici asta nu merge... (Caută o alta.)
LANGADA (urlînd la telefon): Phuu! Mai ales dacă acum zici
că a ieşit din cuptor, un purcel la tavă face minuni...
Şi căpşuni, sigur... GENERALUL: Aha! Marşul Regimentului unu geniu... ia
să-1 vedem... (Pune placa.) LANGADA: Şampanie numai douăzeci şi cinci de sticle...
nuuu... nu e nuntă, dragă. E o masă intimă, proletară... MANOLE (intră cu un braţ de flori, pe care le distribuie otova...
cu aere însă de specialist). LANGADA: Ce? N-aud!... Opreşte, generale, niţel, că nu
mai înţeleg nimic.   (Opreşte.)  Da... da... sigur...
Treci la contul lui ginere-meu... Aşa, dragă... merci...
Sa trăieşti.,, dar repede... repede de tot... (închide
telefonul.)
(Manole, după o ultimă privire superioară şi o retuşa doctă a florilor, u:se.)
scena 13
GENERALUL, LANGADA, apoi MIZA, AMELIE, DAMIAN şi PLATON
(în ordinea replicilor; la urmă  Decebal, doctorul, partizanii.)
GENERALUL: Orice te ştiam, afară de socialist... LANGADA: Şi cu toate astea, singurul partid... care... GENERALUL: E, n-ăi fi vrînd să-mi faci acuma apologia
socialismului... Nu admit! Dumneata, boier din tată-n
fiu...
LANGADA: Da... da... eu... eu...! Şi ştii de ce te miri?
206
Fiindcă nu-ti dai osteneală să înţelegi... GENERALUL: Ce să înţeleg?
LANGADA: Cum stă chestia, domnule... cu cutare şi cutare... (Privindu-l, aşa cum făcuse Decebal cu el, caută să-şi amintească replicile acestuia:) Ai fost la ateliere? La furnale? La magazie? La mine? în porturi? în cutare şi cutare? N-ai fost! Ei! Du-te, şi ai să vezi ce e aia muncă, suferinţă şi cutare... (Cu un pas îndărăt:) Nu vezi că aţi început să putreziţi ca Danemarca, cu Shakespeare cu tot?...
GENERALUL: Te văzui şi demagog...
LANGADA (strîngindu-şi amintirile cu greu): Ei bine, noi ăştia, demagogii, cum ne numiţi dumneavoastră, canapelele de cafenea şi gangurile de club, nu sîntem altceva decît gurile prin care proletarii... proletariatul... îşi ţipa durerea înăbuşită...
GENERALUL: Fugi, nene, de-acolo! Proletariatul îşi ţipă durerea de cînd lumea...
LANGADA: Ce mă priveşte? Eu azi am aflat...
GENERALUL: Şi imediat ti-ai pus gura la dispoziţie... Bravo, cucoane Iorgule, şi la mai mare... Să te văd haut-parleur...
(Intră Misa-)
MIZA: Unde e copilul?
GENERALUL: în pivniţă, să ajute la vin... MIZA: Vai! Stă de atîta timp în aerul ăla închis!
(Intră Amilie.)
AMfeLlE: Ia uitaţi-vă în ce hal a aranjat florile... (începe
să le aranjeze ea, în vaze.) Ai telefonat, papa"? LANGADA: Totul e în regulă...
(Intră Damian.)
DAMIAN: Sticlele de vin sînt Ia gheaţa şi n-aşteaptă decît
un semn ca să-si arunce pălăriile în aer. MIZA: Da' băiatul unde e?
DAMIAN: A rămas în bucătărie să-şi spele mîinile... Mrz.A: Te pomeneşti că se spală cu cine ştie ce săpun şi se
umple de boli. (Iese.) DAMIAN (lîngă Amelie): Pot să te ajut? AMELIE: Da.,, la vaza asta şi pune-o pe birou...
307
DAMIAN (încet): Te iubesc! Inima mea... AMELIE (dindu-i vaza); Vezi să n-o spargi...
(Intră Platon, urmat de Miza,  în panică continuă.)
PLATON (bine dispus); Amelie! Aveţi nişte vinuri... Pe onoarea mea... ăla negru, mai ales... ce zici, B£b6!...
DAMIAN (şoptit); Sssst! Că te aude America de Nord!...
PLATON: Indiferent!... M-a mirosit!... Şi la urma urmei... sînt major...
MIZA (lîngă general. Misterioasă şi îngrozită): A băut!... şi închipuieşte-ţi că l-am prins uitîndu-se languros la servitoare... (Cavernoasă:) Noroc că e adventistă. (Se aude. zgomot de maşini, claxoane ele. Cei prezenţi sar la ferestre.)
LANGADA : Au venit... ei sînt... în două maşini... MIZA: O să fim treisprezece, să vezi... GENERALUL: îl aduc pe sus... pe braţe... bravo lui!... LANGADA: Să-i ieşim înainte cu urale... Fii gata cu marşul, generale...
(Generalul trece la post. Toţi se organizează în stingă şi în dreapta uşii.) MIZA (dindu-i un buchet lui Platon): Să i le oferi tu. PLATON: Să spui şi o poezie? (Afectînd:) „Căţeluşule, să-mi spui Unde-i laptele, vezi, nu-i..." (în momentul cind uşa e împinsă din afară, generalul dă drumul marşului, urale... Cel dintîi intră doctorul, apoi Decebal, dus pe braţe de patru partizani... E cadaveric, descompus, aproape  leşinat. E legat la cap. Stupoare generală, o secundă. Amilie dă un ţipăt.)
AMELIE: L-au asasinat! (Se repede asupra lui Decebal.) LANGADA: Opreşte marşul, generale... pune unul funebru!,.. MIZA (lingă Decebal, alarmată): Decebal... Decebal... DOCTORUL (în timp ce Decebal e aşezat pe canapea); Nu
vă neliniştiţi... nu e nimic... Absolut nimic... Eu sînt
medic.
GENERALUL; Dar ce s-a întîmplat?... LANGADA: E mort? MIZA: L-au împuşcat?
(Toţi se strîng în jurul lui Decebal.)
208
DOCTORUL: Nu, doamnă! Numai l-au bătut... Cîţiva derbedei... O agresiune mîrşavă şi din fericire neizbutită... Bătăuşii au fost prinşi...
MIZA (doctorului): Păi, el e obişnuit cu bătaia de mic... Uite-1 şi colo, pe blazonul familiei. (Arată tabloul.) Tot bătut e...
AMJsLiE: Doctore, te rog, spune-mi adevărul...
DOCTORUL: Repet, doamnă, nu e nimic... Puţină spaimă şi cîteva zgîrieturi...
LANGADA: Dar de ce tace? Cînd tace el, c semn rău...
MIZA: L-o fi plesnit peste gură.
DOCTORUL: A fost lovit prin surprindere, şi pînă să-şi dea seama de ce i se întîmplă — cum era şi firesc — a leşinat... în cîteva minute însă, îşi va reveni complet... cu noi a vorbit tot timpul pe drum... Sărut mîna, doamnă... şi fiţi liniştită... (Se înclină.)
DECEBAL (care a ascultat fot): îţi mulţumesc, doctore. (îi întinde afectat o mină moale, ca de lăuză.)
DOCTORUL: La revedere, domnule Necşulescu... Şi nici o grijă... (Iese, urmat de cei care au adus pe Decebal.)
(O clipă, tăcere respectuoasă în jurul pacientului.)
DECEBAL (farseur): Dragii mei... (îi pipăie pe toţi cu mîna.)
Am stropit cu sînge cea mai frumoasă zi din viaţa mea... AMELIE: Ţi-au spart capul? DECEBAL: Nu... mi-a curs din nas... MIZA: Dar de ce te-au bătut?
DECEBAL: Ca sa mă suprime... să mă scoată din luptă... Aaaa!... Dar acum sînt mai îndîrjit ca niciodată! (Se ridică pe jumătate.) Ţineţi minte vorba mea. De astăzi înainte socialismul începe să trăiască cu
adevărat...
AMELIE: Cum? Nu te-au bătut socialiştii?
DECEBAL: Da'de unde?! Ei m-au primit cu elan, cu entuziasm, cu frenezie... M-a bătut guvernul... cu bătăuşi plătiţi special pentru asta!...
MIZA: Dar ce-are guvernul cu tine?
DECEBAL: A simţit ca intrarea mea în luptă — pe faţă — e o lovitură mortală pentru el. Şi atunci a decis să mă trimeată pe lumea cealaltă.
amelie (un fior de groază): Op!
M
miza-: Nu era mai bine pe vremea tatei? Plăteai şi te-alegeai!
(Intră Manole,)
MANOLE: Conaşule, a venit un comisar. Vrea să vorbească
numaidecît cu dumneavoastră. DECEBAL: Lăsaţi-mă singur, vă rog... să vedem ce vrea. LANGADA: Trebuie să fie pentru anchetă... AMELIE: Numai să nu te oboseşti, dragul meu... DECEBAL (se ridică de tot): Un om ca mine nu oboseşte
niciodată...
MIZA (generalului); Vezi? şi bătut, şi tot nu oboseşte! (Amiliei:) Fericită femeie trebuie să fii, draga mea... Hai, Platon... (Iese cu Platon.)
DAMIAN: Nu vrei să rămîn eu cu tine?
DECEBAL: Nu... Mulţumesc... Duceţi-vă la masă... Viu şi eu numaidecît...
(Intră servitoarea ■)
SERVITOAREA: A venit un băiat cu un pachet de la băcănie şi cu nişte sticle... LANGADA: Bine... S-aştepte, că viu...
(Ies toţi, în ordine.)
SCENA 14
DECEBAL, COMISARUL
M\NOLE (introduce pe comisar). COMISARUL: Am onoarea să vă salut. DECEBAL (important): Ce este?
comisarul: Am venit la dumneavoastră spre a vă aduce la cunoştinţă că cei doi indivizi care au săvîrşit odiosul atentat asupra dumneavoastră — cu toate presiunile pe care le-am făcut asupra corpurilor lor — refuză să facă vreo declaraţie, declarîndu-ne că nu voiesc să declare adevărul decît în faţa dumneavoastră singur. Drept care, ştiind că vă găsiţi în situaţie imobilară în pat, i-am adus aci, rugîndu-vă să binevoiţi a dispune...
DECEBAL: Să nu fie un truc pentru ca — o dată în faţa mea—; să încerce din nou s| mă suprime.,,
?î0
comisarul: Imposibil. îi  aduc în faţa dumneavoastră
legaţi şi pui gardieni la uşi... decebal: Nu că mi-e frică pentru mine... dar viaţa mea
nu-mi mai aparţine... E-a ţării şi n-am dreptul să i-o
iau... Pe garanţia dumitale îi primesc. comisarul: Vă rog să aveţi toată încrederea... Eu l-am prins
şi pe Tata Moşu... decebal: Atunci, să vie... (Se încordează tot.) A propos...
ca măsură de prevedere, lasă-mi, te rog, revolverul
dumitale...
comisarul: Cu plăcere... (Secate din buzunar un revolver şi i-l dă.) Puteţi să şi trageţi, că nu e încărcat... îl ţiu aşa, ca bibelou. (Iese.)
(Singur, Decebal îşi compune o atitudine marţială. Imediat, comisarul reintră, urmat de doi gardieni publici, care duc pe .atentatori" legaţi unul de altul, cu. mîinile la spate şi plini de vînătăi.)
SCENA 15
DECEBAL, FANE, PIŞLICA, puţin COMISARUL şi GARDIENII, apoi TRAIAN
gardienii:   Să   trăit i!...
comisarul: Lăsaţi-i aci şi treceţi la uşi... unul colo şi celălalt dincolo... (Gardienii ies.) Aici păzesc eu... (Lui Decebal:) Cîndaveţi nevoie de mine, mă sunaţi odată lung. Aştept sub sonerie,.. (Iese.)
DECEBAL: Aşadar, dumneavoastră sînteţi criminalii...
PIŞLICĂ: Da,'noi sîntem, să trăiţi...
decebal: Şi de ce aţi vrut să mă omorîţi? Ce v-am făcut eu
dumneavoastră? pişlicĂ: Cu dumneavoastră noi n-avem nimic... A fost o
eroare  din greşeală. fane: Noi am avut ordin să batem pe altul, şi am greşit
adresa... Ne-a păcălit un şmecher... decebal: De la cine aţi avut ordin?
(Cei doi se privesc semnificativ şi se înţeleg.)
pişlică: De la „oamenii noştri". (Lui Fane:) Dă-te, fra-te-rneu, mai.încolo, că n-am loc... Ce te bagi aşa în mine?...
311
14*
FANE: Daca ne-au făcut surori sioneze... ce sa fac?
decebal: Şi pe cine aţi vrut să bateţi în locul meu?
pişlică: Păi... am vrut să batem pe ăsta... pe domnul Marinescu-Talpă.
FANE : Şi noi, cum nu-1 cunoaştem bine, am rugat pe un şmecher să ni-1 arate care'e dumnealui la figură..."
decebal: Ei?
fane: Şi şmecherul ne-a tras de limbă că ce-avem cu domnul Marinescu, şi după ce i-am spus ne-a luat la un rînd de coneace... şi ne-a spus că şi cl vrea să-l bată... fără nici o pretenţie la parte...
decebal: Şi?
pişltcă: Şi-aşa... cînd a fost la adică ne-a arătat pe dumneavoastră... aşa că noi ne-am făcut datoria în conştiinţă faţă de dumneavoastră din greşeală, care nici' n-am avut nimic cu persoana dumneavoastră.
FANE: Şi de-aceea am spus la poliţie că degeaba ne bate, că noi nu vrem să spunem adevărul decît în faţa dumneavoastră, precum ca să ştiţi că noi n-avem nici o preten-ţ ie de la dumneavoastră.
PIŞLICĂ: S-a greşit... s-a greşit...
fane: Greşeala e de la Dumnezeu... Dacă-1 băteam pe ăl de trebuia, da... atunci eram vinovaţi... dar aşa... De ce să ne bată pc noi pentru o greşeală?...
decebal: îl cunoaşteţi pe individul care v-a indus în eroare?
(Intră Traian, din stînga.)
fane: Uite-1... El e!... Taman la pont s-a prezentat... Noroc, Nae...
(Traian înlemneşte.) decebal: Cine e dumnealui?
PIŞLICĂ: Şmecherul cu coniacele... Da' e băiat bun, săracul...
Uite, a venit să se predea de bunăvoie, ca complice... decebal: Cum? Omul acesta e individul care m-a arătat
pe mine în locul lui Marinescu? Uitaţi-vă bine la el... fane: Păi ce, avem orbul găinilor?... Spune, şefule, singur,
că nu crede.,. Decebal (lui Traian): Cunoşti pe oamenii aceştia? traian: De unde să-i cunosc? Nu i-am văzut în viaţa mea...
Da' ce vor?
FANE: Ce vrem? Să spui adevărul, asta vrem... Adică pe noi de ce să ne umple de cucuie... la poliţie, şi pe tine nu?
PIŞLICĂ: N-am lucrat cu toţii? Acum să împărţim cîştiguL FANE (lui Pişlicâ, confidenţial): Taci, mă, că el a zis că
n-are nici o pretenţie Ia parte... TRAIAN (lui Decebal, degajat): Probabil că mă confundă cu
cineva...
FANE: Cine te confundă, mă? Noi?
PIŞLICĂ (are o idee): Noi dovedim că spunem adevărul. TRAIAN: Dovediţi.   (Vrea să surîdă degajat, dar surîde verde.)
PIŞLICĂ (lui Decebal): Poftiţi dumneavoastră să vă suflam în gură cu toţii, să vedeţi că mirosim la fel, a coniac... Că doar dintr-o sticlă am băut cu toţii...
FANE (lui Pislică}: Brava, Nae... Să sufle dacă îi dă mîna...
DECEBAL (lui Pislică): Suflă. (Face o grimasă.) Suflă... (Suflăşi Fane, acelaşi joc.) Acuma suflă şi dumneata... (Traian se derobeasă.)
TRAIAN: Ei aş! Nu mă pretez la asemenea înscenări... DECEBAL (autoritar): Suflă! (Traian face un pas spre uşă.)
N-ai să ieşi de-aici pînă nu sufli... FANE: Să sufle!.. nşLiCĂ: Noi de ce-am suflat?...
DECEBAL (acelaşi joc): Suflă... N-auzi? (Traian îi dă un brînci. Decebal cade pe birou şi apasă inconştient soneria...)
(Comisarul apare în uşă, în momentul în care Traian vrea să iasă pe acolo.)
COMISARUL: Ordin!
DECEBAL (recules): Arestează-1 şi p-ăsta. E complicele dumnealor...
(Comisarul pune mina pe Traian şi îi pune minotele.)
TRAIAN ; Rău îmi pare că nu ţi-am tras cel puţin mai bine... Dar lasă ! Ne mai întîlnim noi... domnule deputat Nec-. şulescu...
( Comisarul fluieră scurt, intră gardienii.) COMISARUL: înhaţă-i!... Şi p-ăsta proaspătul.., (Gardienii pun mîna pe cei trei.)
212
213
fane (lui Traian): Cu noi ţi-ai găsit, şefule, să te pui la şmecherii?
pişlică: Ai fost prost că n-ai suflat... c-ai băut ţuică pe
urmă şi ţi-a luat mirosul de coniac. un gardian: Gara... că ţi-o trimit la dentist...
(Cei trei ies inghioldiţi de gardieni.)
comisarul: Au făcut declaraţii complete, nu?
decebal: Senzaţionale! Am să le comunic direct Ministerului de Interne...
comisarul: Şi cu noul arestat ce facem? Pare de familie mai bună şi mi se pare că vă cunoştea mai demult.
decebal. Da... E un fost servitor al meu... dat afară din cauza beţiei...
comisarul: Atunci îi aplic şi lui constituţia... conform legii?
(Suride cu subînţeles.) decebal (ferm): Pînă la ultimul paragraf. comisarul: Am înţeles. Am onoarea să vă salut.   (Ceea ce face şi iese.)
SCENA 16
decebal, nina
DECEBAL (se aşază într-un fotoliu şi, neatent, îşi pipăie cucuiele. întră Nina pe uşa pe care intrase Traian. Se apropie tiptil, îi acoperă ochii cu mîna. Decebal îi pipăie mîna): Socru-meu!...
nina (venind în faţa lui): Merci!...
decebal: Nina! Tu? La tine mă gîndeam...
nina: Ssssst! Să nu ne-audă nimeni. Am fost la uşă şi am auzit tot... Imediat trebuie să telefonezi la poliţie şi să intervii ca să pui în libertate atît cei doi bătăuşi, cît şi pe Traian...
decebal: Asta niciodată...
nina: Taci şi-ascultă! (Misterioasă, grăbită:) Vin de la Ministerul de Interne cu o misiune. Bătaia ta a făcut o senzaţie enormă. Prietenii tăi politici au protestat pînă Ia Palat... Tot Bucureştiul fierbe... Ediţiile speciale sînt gata să apară. In acest moment eşti omul
cel mai important din Capitală... E cazul deci să speculezi norocul ăsta, care ţi-a venit din senin... decebal: Şi ce să fac?
nina: Demisionezi imediat de la socialişti şi treci cu guvernul...
decebal(sare):Dareo nebunie ceea ce^mi ceri... Imposi1-bil...
nina: Ministrul de interne nu aşteaptă decît un singur cuvînt... Gindeşte-te: la socialişti nu eşti sigur de alegere... Dacă treGi cu guvernul, ţi se garantează un loc de deputat... cap de listă într-un oraş de provincie... într-o lună eşti în parlament...
decebal: Nu înţeleg ce interes poate avea guvernul să-mi propuie aşa ceva.
nina: Dar e simplu, dragul meu! Guvernul şi-a luat sarcina să facă alegeri libere... Şi dacă de la prima întrunire fruntaşii au început să fie bătuţi, situaţia lui e compromisă... Avîndu-te adversar, bătaia ta se speculează, i se dau proporţii, i se face atmosferă... Fiind cu ei... bătaia ta nu mai rămîne decît un fapt divers, izolat, fără importanţă...
decebal: Nu ...nu... nu... In orice caz, nu pot da un răspuns imediat... Să mă mai gîndesc... să reflectez... Să-mi întreb conştiinţa...
nina: Nu e timp de fleacuri. Dacă lăsăm timpul să treacă, măcar cîteva ore, se va afla că ai fost bătut din greşeală, că n-ai nici măcar acest merit, şi-atenei, în loc de martir politic... devii ridicol... De aia. ţi-am spus că trebuie să liberezi imediat pe arestaţi... Le dai libertatea, în schimbul tăcerii... Haide... hotărăsfce-te...
decebal: Bine... dar...
nina: Nu te juca cu norocul, că nu-ţi vine de dpuă ori în viaţă... Ai trecut prin atîtea partide, ce-o să fie dacă mai treci într-unui?
decebal: Da... dar vezi că ăsta e ultimul...
nina: Ei aş! Parcă nu poţi reintra în cele din care ai plecat... Haide, Decebal... Âi încredere în m%e... N-ai spus tii că eu sînt steaua ta cea bună? Şi cu c?t mai sus te ridici tu... ţine minte, cu atît devin eu raai... casatoare...
decebal: Nina...
nina (îl sărută): La mai mare, domnule deputat.
214
2J5
DECEBAL: M-ai murdărit de roşu. (âe şterge, orb, cu mina.) NINA: N-ai nici o grijă... acum nu se mai ia... Mă duc să
duc răspunsul ministrului... Nu uita să telefonezi Ia
poliţie... pentru Traian... (Iese.)
ACTUL II
scena ULTIMĂ
DECEBAL, apoi   MIZA,   DAMIAN,   PLATON, LANGADA, GENERALUL, AMELIE
(Rămas singur, Decebal cade o clipă pe gînduri... apoi se ridică în picioare şi se întinde... Cu gesturi tnoi, scoate cravata de la gît... o priveşte lung şi-o baga în buzunar. în uşă apare Miza.)
MIZA: Putem veni? DECEBAL: Da... da...
MIZA: Pentru ziua de azi ţi-am făcut o surpriză. (Strigă în culise.) Veniţi... veniţi... copii... (Intră toţi pe rînd, afară de Amâlie.) Aşaaa! Acuma toată lumea închide ochii pînă număr eu... trei... (Toţi se conformă. Generalului:) Vezi să n-adormi iar! cît ţii ochii închişi. Una... două... trei...
(Deschid ochii. La mijloc, în faţa lui Decebal, a apărut Amâlie, într-o superbă toaletă de seară, roşie. Face o Piruetă in faţa lui Decebal, apoi o reverenţă.)
LANGADA: Să mai zici că în familia ta diferenţele de clasa
n-au dispărut!... (Agită cravata roşie de la gît.) DECEBAL: Ce e asta?
AMELIE: Rochia cea roşie, pentru „balul muncii" de deseară.
Cred că e mai socialistă decît partidul întreg... (îi
flutură volanele.) DECEBAL: Dă-o la vopsit...   (Nedumerire generală.) Şi
dumneata, rupe-ţi cravata... AMELIE: De ce?
DECEBAL (umflat): Pentru că adineauri am trecut la ţărănişti... (Langada cade pe primul fotoliu.) Ţara a vrut-o, şi ţara ştie totdeauna ce. vrea...
LANGADA: Aia e!
Cortina
SCENA 1
PLATON, DACTILOGRAFA, iNTÎIUL ALEGATOR, AL DOILEA ALEGATOR, din cind In cind MANOLE
(La ridicarea cortinei, Platon, aşezat la biroul lui de secretar al domnului deputat Decebal Sp. Necşulescu, „rezolvă" lucrările zilei, ajutat de domnişoara Mitzi, dactilografa, în faţa lui, întîiul alegător citeşte, mormăind, un
imprimat.)
PLATON (alegătorului): Ai terminat? ÎNTÎIUL ALEGĂTOR: Da... PLATON (solemn): Juri? ÎNTÎIUL ALEGĂTOR: Jur.
PLATON: Semnează si pune data. (întîiul alegător se execută şi-i înmînează hîrtia.) Aşa!... Bun! Unde e jumătatea dumitale?
ÎMTÎIUL ALEGĂTOR (se scotoceşte în „portofel" şi-i da jumătatea unei hîrtii de cinci sute de lei): Poftiţi!... (Platon priveşte jumătatea în zare.) Nu e falsificată, că m-am uitat eu cînd mi-a dat-o domnul deputat întîi, înainte să votez...
PLATON (lui Mitzi, pe ton de funcţionar superior): Numărul 11544, domnişoară, seria 734...
MITZI (cătttînd într-un teanc de jumătăţi de hîrtii de cinci sute): Un-sprezece... mii... cinci su-te... patru-zeci şi pa-tru... (0 găseşte, lipeşte cele două jumătăţi în
217
aşa fel ca publicai să observe operaţia, şi dă hîrtia t«* trcagă omului.) Poftim...
(tntîiul alegător priveşte şi el hîrtia în zare.)
PLATON: La ce te uiţi?
ÎNTÎIUL ALEGATOR: Mă uit să nu fie falşă jumătatea pe care mi-aţi dat-o dumneavoastră acuma. (S-a uitat bine şi pe-o parte, şi pe alta.) E-n regulă!... Să trăiţi...
PLATON: Bună ziua. (Sună pe birou, apare Manole, în livrea de aprod.) Să vie următorul...
(Manole iese. Foarte gravi, Platon şi Mitzi se sărută, fără să spună un cuvtnt, fără nici un gest preliminar. Sărutarea lor are ceva solemn şi comic prin seriozitatea ei. Intră al doilea alegător.)
AL DOILEA ALEGĂTOR (e niţeluş afumat, dezinvolt şi cu poftă de vorbă): Să trăiţi... domnule deputat, cu întreaga familie...
PLATON: Nu sînt eu domnul deputat... Eu sînt numai secretarul domnului deputat... Ce? Nici nu ştii pe cine ai votat?
AL DOILEA ALEGĂTOR: Ce să mai ştiu, domnule, că eu — să fie al dracu — am votat cu ochii închişi.
PLATON: Cum te cheamă pe dumneata?
AL DOILEA ALEGĂTOR: Căldăruşe Vasile... să trăiţi...
MITZI (caută pe listă la litera C): Cănuţă Niculaie..'. Cărămidă Ion... Cucu Petre... Calmau Iancu... Călarasu Eftimie... CăldăruşeVasile... (Lui Platon:) Este!...
PLATON: Ştii carte?
AL DOILEA ALEGĂTOR: Ştiu. Dar de atîta timp de cînd am ieşit din şcoală — să fie al dracu — am uitat de tot. Mai ştiu numai să mă iscălesc cu deştiu...
PLATON: Bine şi-aşa... Ai să semnezi întîi foaia asta de ju-rămînt pe care am să ţi-o citesc eu, şi pe urmă primeşti banii... (Ia o foaie şi citeşte:) „Subsemnatul... Căldăruşe Vasile (scrie numele pe spaţiul gol) jur că am votat lista numărul 1 avînd în frunte pe domnul Decebal Sp. Necşulescu, nesilit de nimeni şi convins că-mi fac numai datoria către tară. Asa să-mi ajute Dumnezeu." Juri?
AL DOILEA ALEGĂTOR (cu ochii la teancul de jumătăţi de cinci sute): Jur!
pluton (dîndu-i foaia de jurămînt): Semnează şi pune data... mitzi: Pune degetul aici. (Alegătorul se conformă.) platon (luînd foaia): Bun!... Unde e jumătatea dumitale? AL doilea alegător: Păi, dumneaei a rămas acasă cu copiii...
platon: Nu... nu... Banii... banii... jumătatea de la cinci sute de lei...
AL doilea alegător: 'Ceam că mă-ntrebaţi de jumătatea de-acasă, care m-am vîndut toată viaţa pentru ea...
PLATON (lui Mitzi): Numărul 1781... seria 0415.
MITZI (acelaşi joc dc mai înainte, caută jumătatea mormâind numărul, apoi lipeşte biletul de bancă şi i-l dă): Poftim...
al doilea alegător: Sărut mîna (compliment lui Mitzi) şi să trăiţi... Şi cînd mai aveţi nevoie, sînt la orden. Bani să fie, că voturile — să fie al dracu' — ie pe toate cărările. (Iese.)
(Mitzi şi Platon se sărută.)
scena 2
cei dinainte, decebal
DECEBAL (intră): Mai e cineva?
PLATON: Nimeni. Pentru azi am terminat... cu poporul.
DECEBAL (trecînd spre biroul lui): Domnişoară, te rog, corespondenţa. (Se aşază, Mitzi îi dă corespondenţa, jurnale, imprimate, scrisori etc.)
MITZI: Mai aveţi nevoie de mine, domnule deputat? Aş avea puţină treabă în oraş.
DECEBAL: Da...  da...  te poţi  duce, domnişoară.
t'LATON: Unchiule, mă duc şi eu. (Minţind cam neîndemânatic:) M-a rugat mama să ies cu ea în oraş, pînă la croitor. Trebuie să comandăm paltoane la căţei.
DECEBAL: Du-te, dragă, de ce nu? ! Nu mai am nici o treabă cu tine. Vii direct Ia Camera. (Se cufundă in „curier", caută cu degete nerăbdătoare „ceva" ^e ca,re-X găseşte: e o scrisoare mov.)
MlTZi: Bună ziua.
216
21«
PLATON: Au revoir, unchiule!... DECEBAL (preocupat): La revedere...
(Cei doi ies. înainte însă de a părăsi complet încăperea, văzînd că nu sîni observaţi, se sărută cu aceeaşi solemnitate de pînă acum.)
SCENA 3
decebal, damian
DECEBAL (desface, nu fără emoţie, scrisoarea şi începe s-o citească avid.)
(Intră Damian.)
DAMIAN: Te deranjez?
DECEBAL (fără convingere): Nuuu!
DAMIAN: Mi se pare ca citeai ceva.
DECEBAL (acelaşi joc): A! Nimic important! O scrisoare politică... (0 ascunde in sertar.) Ai să-mi spui ceva?
DAMIAN: Da! Şi încă ceva foarte important pentru tine.
DECEBAL (fărn interes):.^i, taci! Ia spune...
DAMIAN: Trebuie să ştii de la început că misiunea mea c foarte delicată şi că numai în baza prieteniei care ne leagă am consimţit să fac oficiul de mijlocitor între tine şi o terţă persoană, dc care vom vorbi imediat.
DECEBAL (cu un gest aproape categoric); în afaceri, dragă, nu mă bag. Nu de altceva, dar nu e încă momentul. N-am încă destulă popularitate, şi nu sînt încă destul de tare în partid ca să mă pot lansa... Cînd o să fiu ministru, da!... Putem sta de vorbă. De ce afacere e vorba?
DAMIAN: Stai puţin, frate...
decebal: Dacă e vorba de afaceri de astea de care învîrtcsc deputaţii... îţi răceşti gura degeaba... să ştii... eu nu sînt omul sa mă bucur la doi Iei acuma, cînd pot sa  iau  cinci  mai  tîrziu...
DAMIAN: Da' nu e vorba de nici un fel de afacere,.. pariam* n-tară... E vorba de una pur şi simplu sentimentală. (Cu un aer plin de el:) Sînt trimisul unei femei,
DECEBAL: Ce femeie?
220
pAMIAN: N-o cunoşti.
uECEBAL: Şi ce vrea de la mine?
damian (insinuant): Ce poate sa vrea o femeie îndrăgos^
tită de la ojnul pe care îl iubeşte? pECEBAL: îndrăgostită?! (Se aşază bine pe scaun.) Ce tot
vorbeşti, mă?! damian: Da! îndrăgostită! Şi încă cum! Ca o nebună...
Praf!...
DECEBAL (îi face plăcere ca aude aşa ceva, totuşi modest): Fugi, mă, d-acolo... Ia spune, cine e? Deşi nu mă interesează, m-ai făcut curios.
DAMIAN: Mi-am dat cuvîntul de onoare că nu-i spui numele. Vrea să rămîie anonimă pînă mîine seară la douăsprezece, cînd te aşteaptă la ea. în strada Florilor numărul 8.
DECEBAL (are o tresărire): Anonimă?!... Hm!.,. (Un timp.) Şi de unde mă cunoaşte pe mine?
damian: De la parlament. Te-a văzut prima dată acum trei luni, cînd ai vorbit la mesaj, şi de atunci vine regulat la şedinţele Camerei, ca să te vadă, şi mai ales să te audă. (Cu un surîs de flaterie:) Ai început să calci pe urmele lui Gambetta, şefule... Cucereşti femeile cu discursurile...
DECEBAL (din acest moment începe să-şi piardă stăpînirea de sine. Este într-adevăr interesai): Ia stai, stai niţel... Zici că mă cunoaşte de trei luni?
DAMIAN (care a şi uitat ce-a spus): Da... Cam aşa ceva...
DECEBAL (urmărind o idee care începe sa crească în el): Asta ar fi extraordinar!
DAMIAN: Ce? (E rîndul lui sa fie nedumerit.)
DECEBAL (după o reflecţie): Ea e! Ea trebuie să fie!
DAMIAN (acelaşi joc); Cine, frate?
DECEBAL: Nu ştiu... N-o cunosc... Tot ce pot să-ţi spui e că femeia asta a făcut să vibreze în mine o coardă nebănuită... Scrisorile ei...
damian (care nu mai pricepe nimic): Cum, ţi-a scris şi scrisori? !!
DECEBAL: De trei luni, în fiecare săptămînă primesc cîte o scrisoare de Ia ea... Cîtc o scrisoare mov, pe care o aştept cu înfrigurarea adolescentului care aşteaptă primul bileţel de dragoste... Mă mir că nu m-am umplut încă de coşi şi că vocea nu mi-a intrat în schim-
221
bare... Uite! Şi adineauri, cfnd ai venit tii, asta înce*! pusem să citesc, scrisoarea ei de azi. (O scoate din ser-' tar şi i-o arată.) Uite-o! (I-o dă la nas.) Miroase-o, să vezi şi tu cît mă iubeşte! DAMIAN (complet aiurit): Bine, dar... DECEBAL: Mă, Damiene, nu puteai sa-nii aduci o veste mai bună ca asta... îmi vine să te pup, pe onoarea, mea, şi ai să mă-ntrebi de ce... (Gest de nedumerire '] Ia Damian, pe care Decebal îl trece cu vederea.) Pentru că tu nu ştii ce-nseamnă femeia asta pentru mine! ] Am cunoscut milioane de femei în viaţa mea... Ei bine, nici una, înţelegi, nici una n-a ştiut să-mi pă- : trunda mai teribil în suflet decît mi-a pătruns asta. DAMIAN: Cum văd, eşti amorezat bine. DECEBAL: Lulea, mă, lulea! Tun! Ce n-am făcut pînă acum ca s-o descoper? Cît n-am rugat-o să iasă din umbră... să-mi spaie cine e! A fost degeaba, n-am putut £-0 conving pînă azi. DAMIAN: Prin urmare îi scrii şi tu?
DECEBAL: Te cred. îi răspund la fiecare scrisoare, la poste-restante. Am făcut cercetări şi acolo, şi tot n-am putut s-o aflu. Niciodată nu vine aceeaşi persoană să ridice scrisorile.
DAMIAN (în mintea căruia a şi încolţit un plan): Dacă ai şti
ce splendoare de femeie e! DECEBAL: Da' tu de unde o cunoşti? DAMIAN (minţind): O cunosc de mult, din copilărie...
Am fost ca fraţii pînă s-a măritat. DECEBAL: A! E măritată!... înţeleg de ce n-a vrut să iasă din umbră atîta timp. Cît trebuie să fi luptat cu ca, săraca, pînă să se hotărască! Şi zici că c frumoasă, mă? DAMIAN: Ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap! DECEBAL: înaltă? DAMIAN: Trestiei DECEBAL: Ce fel de ochi are? DAMIAN: Moderni... Cu sprîncenele smulse. DECEBAL: Brună? DAMIAN: A fost. DECEBAL: Blondă?
DAMIAN: Adineauri cînd m-am despărţit de ea era blondă. 222
Pînă la douăsprezece, mîine seară, n-aş putea însă să-ţi garantez cum o găseşti.
DECEBAL: Şi-acolo, în strada Florilor, unde trebuie să ne-ntîlnim, cine stă?
DAMIAN: Nimeni. E o garsonieră a mea, pe care i-am pus-o, adică „v-am pus-o", la dispoziţie.
DECEBAL: Merci f Eşti foarte drăguţ. Dar ce faci cu garsoniera de obicei?
DAMIAN: Am închiriat-o ca să oftez în ea... I-am aburit ferestrele oftînd...
DKCEBAL (cu un suris complice de înţelegere): Va să zică...
şi tu, mă?!
DAMlÂN: Şi eu... Şi eu! Dar cu o deosebire. Eu n-am norocul tău. Femeia pe care-o iubesc eu nici nu-mi scrie, nici n-are de gînd să vină la mine. De şase luni mă amînă în fiecare zi.
DKCEBAL: Şi n-ai întrebat-o pînă cînd are de gînd să te tot amîne?
DAMIAN: Ba da. Pînă în ziua cînd se va convinge că o în-
sală bărbatu-său. DECEBAL: A! Şi-a ta e măritată? DAMIAN: Da! Cu un dobitoc!
DECEBAL: Eeee.' Dobitocii au noroc de femei de-astea...
(Se uită la ceas:) Phiu! Trebuie să zbor la bancă. Am
şedinţa consiliului de administraţie. Mergi? DAMIAN. Mai rămîn. Am vorbit cu Nina să vina să mă ia. DECEBAL: Eu, într-o jumătate de ceas, mă întorc. (Se
ridică.) Atunci, cum rămîne cu chestia de mîine
seara? O conduci tu pînă acolo? DAMIAN: N-ai nevoie de nimeni. La unsprezece jumătate
iei o maşină şi te duci direct. Intră ca la tine acasă.
Uite şi cheia. (Desprinde o cheiţă de la lanţul de chei
şi i-o dă.)
DECEBAL: Dacă ai şti cît sînt de fericit, mă Damiene!...
(Bătmdu-l pe umăr, cu compasiune:) îmi pare rău de
tine că nu poţi fi la fel. DAMIAN: Ce să fac? îmi vine să-mi dau una în cap, îţi
spui drept.
DECEBAL: Nu lua şi tu lucrurile atît de tragic. Ai niţică răbdare. Poate, cine ştie, s-o hotărî, dobitocul, să-şi înşele nevasta, şi-atunci...
323
s
DAMIAN: O! Atunci...
DECEBAL: O să trebuie să-mi iau şi eu o garsonieră ca să te servesc... (îi face o bezea.) Pa... (Şi iese.)
scena 4
damian, amelie
DAMIAN (se duce Ia uşa Iui Amelie, încintat, exuberant, şi o strigă): Amelie! Amelie! Vino repede, repede! (Amelie apare, puţin surprinsă.) Amelie, bucură-te. Am o veste mare pentru tine...
AMELIE: Ce s-a-ntîmplat?
DAMIAN: Bărbatu-tău te-nşală... E, ce zici, eşti mulţumită?
AMELIE (încremeneşte pe loc): Nu se poate... Imposibil! DAMIAN: Ba da.
AMELIE: Minţi! Cine ştie ce-ai născocit, crezînd că astfel
mă vei decide să-ţi cad în braţe. DAMIAN: Nu mi-ai spus tu că n-aştepţi decît un pretext?...
Ei bine, acuma ai o mie de pretexte... Ia loc, te reg,
şi ascultă, să-ţi explic. AMELIE (rămîne în picioare): N-am nevoie de explicaţii.
Vreau dovada. Dovada palpabilă... DAMIAN: Dovada palpabilă n-o poţi avea decît mîine seară
la douăsprezece, în strada Florilor numărul 8. Acolo
vei găsi pe soţul tău în braţele unei femei. AMELIE: Nu... nu... nu se poate.
DAMIAN: Regret că trebuie să te dezamăgesc, dar Decebal era decis de mult să te-nşele. La rîndul lui, şi el n-aştepta decît un pretext. Ei bine, eu n-am făcut altceva decît să-i servesc şi lui acest pretext.
AMEIJE: Regele pretextelor... Ia spune-mi... ce-ai făcut?...
DAMIAN: Nimic altceva decît un comision din partea unei doamne, care-1 invită pentru mîine seară, la douăsprezece, la o conferinţă politica, în doi...
AMELIE: Cine-i această doamnă? Trebuie să-mi spui imediat, altminteri refuz să te mai ascult.
DAMIAN: Cine e n-are nici o importanţă. Nu te gîndi cumva c-ar fi vreo femeie de lume, ori măcar o femeie îndră-
224
gostită de el. Nu ! E pur şi simplu una din acele femei care nu pierde nimic daca petrece o noapte în tovărăşia unui bărbat.
-\MELIE: înţeleg... înţeleg... (Cu silă:) Ai plătit-o tu. Ai închiriat-o pentru o seară, ca pe o limuziră, ca să momeşti cu ea slăbiciunea unui biet bărbat. (Cu privire mîndră:) Şi asta numeşti tu dovada că mă-nşală?!
DAMIAN: Dar nu-ţi dai seama că, cu cît mai puţin importantă e femeia, cu atît mai mare e dovada că soţul tău te-nşală? Un om care e în stare s-alerge la prima chemare a unei femei pe care nici măcar nu o cunoaşte, înseamnă că-n orice clipă e predispus să calce legile căsniciei şi că nu aşteaptă pentru asta decît ocazia. Ceea ce am avut de demonstrat.
AMELIE: Nu mi-ai demonstrat nimic. Eu nu numesc asta înşelăciune. E prea mare cuvîntul şi prea puţin importantă greşeala.
DAMIAN: Aşa? Ei bine, atunci află că femeia de care vorbim reprezintă în ochii soţului tău cu totul altceva decît divertismentul îngăduit de principiile tale maritale. De trei luni de zile, domnul Decebal întreţine o corespondenţă amoroasă (Amelie tresare) cu o adoratoare necunoscută...
AMELIE (repede): De unde ştii tu asta?
DAMIAN: De unde ştiu? Vei vedea. Iată! (Desface sertarul de la biroul lui Decebal şi scoate scrisoarea mov.) Poftim ! (I-o dă.) Ultima scrisoare!... Primită azi. Adineauri!
(Amilie parcurge scrisoarea cu un zîmbet.)
AMELIE: Şi ce vrei să spui cu asta?
DAMIAN (deconcertat): Cum ce vreau să spui?!
AMELIE: Ei bine, îi scrie o femeie, şi încă îi scrie foarte frumos. Unde vezi dovada că mă-nşală?!...
DAMIAN: în faptul că prin nu ştiu ce confuzie petrecută în capul lui Decebal, e convins că mîine la douăsprezece, în strada Florilor numărul 8, în locul femeii plătite de mine, îl aşteaptă zîna lui din scrisoare, hotărîta-n sfîrşit să i 'se înfăţişeze nudă, dezbrăcată de voalurile anonimatului.
AMELIE (dă un ţipăt pe care nu-l poate opri): Asta nu. Asta nu se va întîmpla niciodată.
225
15 — Muşatescu — Scrieri, voi. I
damian (nu mai pricepe nimic): Da' ce te priveşte pe tine( dacă e una sau cealaltă? Faptul va exista. Adulterul -va fi consumat. (Declamator:) Căci ce importă sticla, dacă te-mbeţi din ea! Şi de vreme ce te-nşală, lucrul e simplu: ai cîştigat partida.
amelie: Am cîştigat? Eu?
damian: Fireşte. Ai pretextul care-ţi trebuia ca să te decizi. Amelie! în clipa asta mare, hotărîtoare pentru viitorul tău de femeie cinstită, simt că trebuie să-ţi vorbesc... Să-ţi reamintesc că inima mea îţi stă de şase luni la picioare şi-aşteaptă.
amelie (a luat o hotărîre): Bine. Să ştii că dacă-1 prind mîine seară, poţi să-ţi ridici inima şi s-o pui la loc.
damian: Aşadar, eşti hotărîtă să te duci şi să-l prinzi?
amelie: E singurul mod de a mă convinge că mi-ai spus adevărul. (Cuseriozitate:) Spune-mi adresa exactă unde trebuie să se întîlnească. Ai zis parcă strada Florilor...
damian: Numărul 8.
amelie: La ce oră e fixată întîlnirea?
damian: Decebal va fi acolo la unsprezece jumătate. Preopinenta vine la douăsprezece.
amelie: Perfect! Voi avea grijă ca să ajung la timp.
damian (cîntârind aerul ei grav): Sper că n-ai intenţia să faci scandal.
amelie: Şi eu îmi închipui că n-ai pretenţia să mă înveţi ceea ce trebuie să fac de aci înainte. Rolul tău s-a sfîrşit. (Pe alt ton:) Acum te rog să mă laşi singură... Am nevoie să fiu absolut singură.
damian: înţeleg... înţeleg, Amelie... (Cu un oftat imens:) Şi-atunci, mîine seară, cu ajutorul lui Dumnezeu... (Se uită la ea languros, cu subînţelesuri lubrice.)
amelie: La revedere. (îi întoarce spatele şi iese.)
scena 5
damian, nina
(Niţel dezorientat, Damian se hotărăşte să iasă. în acelaşi moment intră nevastă-sa, Nina.)
nina: Oh! Ce plăcere! Doar în casa altora să ne mai întîlnim în tete-ă-tete. Dar ce cauţi aici? Te credeam la societate.
damian: Am trecut cinci minute, să vorbesc cu Decebal!
NiNA: Cred că n-ai făcut imprudenţa să aduci vorba despre afacerea cu textilele.
damian: Nuu! Tu nu ştii că în chestiile mele personale eu nu m-amestec niciodată? Le ştiu doar în mîini bune. (I le sărută.) -
NINA (tandră): Dragul meu, dac-ai şti cîte fac pentru fericirea noastră! Cîte planuri, cîte intrigi, cîte combinaţii... (Cu un oftat uşor:) Cîte sacrificii chiar numai să te văd şi pe tine odată aşa cum te-am visat întotdeauna: cineva... Un om cu situaţie... cu nume... cu avere... Nu există om politic, fost, viitor, sau actual ministru care să nu mă cunoască, nu există minister sau autoritate în care să n-am oamenii mei..
damian (giugiulind-o): Nu degeaba-ţi spun gazetele „a doua damă voalată".
nina: Tot e mai bine să trec drept damă voalată decît drept femeie fără perdea. Şi să nu crezi că mi-e uşor întotdeauna! Gîndeşte-te că unica armă cu care răzbat peste tot e numai biată frumuseţea asta a mea. Vezi tu, Bebe, eu ar fi trebuit să fiu bărbat.
damian: N-ai fi făcut nici o pricopseală. Ai fi ajuns cel mult ca mine. Adică bărbatul unei femei frumoase, cu trecere în ministere.
NINA: Şi dac-ai şti cît sînt de obosită! Am atîta trecere, încît am început să mă trec şi eu.
damian: Dac-o plesnim cu textilele, cu primul tren după încasarea şperţului pleci să te odihneşti o lună în străinătate.
NINA: Numai că am impresia că Decebal o să se lase greu.
damian: Bine, dar nu uita că tu l-ai făcut ceea ce este... E creaţia ta. E obligat deci să nu-ţi refuze nimic.
XINA: Ştiu, ştiu! Numai că între Decebal cel care era şi cel de astăzi e o mare deosebire: nu numai că n-a făcut nici o afacere, dar s-a impus şi şi-a creat o popularitate imensă, tocmai printr-o integritate fără pereche şi o cinste revoltătoare.
damian: în definitiv, dacă face nazuri, îi dăm şi lui.
NINA: Dacă pun chestia aşa, e pierdută dinainte. Niciodată nu e bine să-i oferi unui hoţ ceva. Trebuie să-i laşi
226
227
totdeauna inipresia că fură el. Altminteri îl iei drept
om cinstit şi-1 jigneşti. damian: Vorbeşti ca din carte, pe onoarea mea! nina: O carte pe care dc la un timp ai cam neglijat s-o
răsfoieşti.
damian (fals): Nina, dar cum poţi să spui asta, cînd ştii bine că gîndul meu e numai la tine, că singura mea preocupare eşti tu?!
NINA: Taci, afemeiatule! (îl ia de gît şi-l sărută, aproape de gura lui, privinâu-l fix în ochi.) Mă! Uită-te la mine bine. în ziua cînd mă vei înşela, sînt văduvă, auzi? Vă-du-vă!... Vă-du-vă!... (îl sărută din nou lung. Langada apare în uşa din dreapta şi îi priveşte o clipă.)
scena 6
LANGADA, NINA, DAMIAN, apoi -MIZA, GENERALUL Si AMELIE
langada (e gătit turcă pentru ieşit în oraş): Pardon de expresie, da* ştiu că vă pupaţi! Parcă aţi avea automat în gură.
(Damian şi Nina se desprind.)
damian: Iartă-ne, coane Iorgule, dar sîntem după o discuţie gravă!
nina: Şi ca la orice discuţie, ne-a luat gura pe dinainte.
Dumneata trebuie să pricepi lucrurile astea! langada: Le-oi fi priceput şi eu altădată, cînd eram mai
cutare şi cutare. Acuma gura nu-mi mai serveşte decît
să mănînc cu ea. nina: Da' unde te duci, mă rog, aşa de gătit? Te pomeneşti
c-ai vreun rendez-vousl... langada : Am. De treizeci de ani, am — în fiecare zi —
întîlnire cu aceeaşi femeie. nina: E indiscret să te-ntreb cine e? langada: Boieroaică de naştere, dar cam neam prost de
meserie. nina: Amuzant.
langada: E născută „Capsa" şi e de meserie „cafenea".
(Intră din fund Miza şi generalul.) Eeee! Uite si generalul nostru cu statul-major după el. » MIZA: Coane Iorgule, nu te da la mine, că imediat îţi declar război.
langada: Nimic. Eu sînt pentru dezarmare. miza (Ninei): Bonjour, fetiţa dulce. (0 pupă cu zgomot: ioc, ţoc.)
generalul  (în acelaşi timp): Sărut mîna, coniţă. miza (lui Damian); Bonjour, tinere de vanilie! damian (Mizei): Coană Mizo, omul dumitale. langada: Auzi, generale, nu zici nimic? damian (generalului): Coane Gicule, să trăieşti! miza (lui Langada, glumind): Hai să-ţi dau mîna, deşi sînt
supărată pe dumneata. langada (acelaşi ton de glume): Hai să ţi-o sărut, deşi
mi-o dai cu mănuşa! (îi sărută mîna galant.) generalul (lui Langada): Coane Iorgule, salutare şi
frăţie.
langada: Bonjour, mon vieuxf How do you do...? generalul: îm! Ceac-pac. Amestecat.
(Terminînd cu stringente de mină, se face o clipă de tăcere generală, de care Miza profită pentru a întreba.)
MIZA: Dar copilul unde e?
langada: Trebuie să fie cu unchi-so, la datorie.
MIZA : Mînca-l-ar mama să-1 mănînce, cît munceşte! Şi Decebal ăsta, mî-I aleargă de parc-ar fi comisionar, nu secretar dc deputat. (Generalului:) Gicule, să ai grijă, mamă, să-i cumpărăm glicerofosfat. S-a anemiat, mititelul, de tot.
(Intră Amilie.)
amelie (surprinsă dezagreabil): Ce de lume, ce de lume!
Şi eu să nu ştiu nimic ! Vreţi să stăm aici, sau mergem
dincolo, la mine? miza: Unde-o fi, dragă! Că tot cafeluţa aia neagră o s-o
luăm.
DAMIAN (surprinzind o privire rea a lui Amelie): Pe mine ma
iertaţi, dar trebuie să plec. LANGADA:' Bravo. încotro mergi? DAMIAN: Spre Arcul dc triumf.
i-angapa: Perfect!-.. Atunci, mă laşi pe mine la Capsa.
228
229
Mai ai doi paşi pînă la Arcul de triumf... iei maşina, nu?
DAMIAN: Desigur!
LANGADA: Şi-n doi, ne trece timpul mai repede pe drum...
Mai ales că, de trei zile, caut unul căruia să-i explic
şi să mă priceapă de ce sînt contra conversiunii. DAMIAN: Pe mine m-ai găsit rău, coane Iorgule, fiindcă şi
eu sînt tot contra. LANGADA: Aaa! Da' nu ştii teoria mea... DAMIAN  (către asistenţă): Sărut mîinile... La revedere. LANGADA (acelaşi joc, îşi şi pune o mănuşă): Mes amis,
au plaisir.   (Iese, împreună cu Damian.)
scena 7
amelie, miza, generalul, nina (0 clipă tăcere. Toţi au aere de sindrofie.)
MIZA: Tu de ce nu te-ai dus cu ei în oraş? Mori în fustele cucoanelor.
GENERALUL: Păi n-am ştiut, dragă, că-ţi face plăcere, că mă duceam. Da' pot să-i ajung.
MIZA: Acuma lasă. N-ai vrut să te duci de la început, ce să-ţi fac? Pe urmă sa nu vii să spui că nu te las eu.
GENERALUL: îi ajung, dragă, numaidecît.
MIZA: Lasă, mai stai şi cu noi, că nu mori. Uite, aşa face totdeauna, dragele mele. El aşa, el altminteri. N-am văzut om mai nehotărît de cînd sînt. (Brusc, către Nina:) Ce mai faci, coniţă mumoasă?
NINA: Merci, bine, dar dumneata? Zău, madam Stama-tescu, de cînd v-aţi mutat la Bucureşti, ai mai întinerit cu zece ani.
MIZA: în schimb Stamatescu a mai îmbătrînit cu cincisprezece. Uite-te la el... Parc-ar fi general de corp de armată.
NINA (privind complezent pe general); Da' de unde?! Şi
domnul general arată foarte bine! GENERALUL: Doar de la dumneata, coniţă, dacă mai au4
şi eu o vorbă bună...
230
MIZA: Ia nu mai face pe martirul! (îl fulgeră c-o privire.)
Somnambulule! NINA: Ce, dormi mult, domnule general? MIZA: Aş! Nu doarme mult, dar doarme cînd nu trebuie. GENERALUL: Să vezi ce se întîmplă, coniţă. Oamenii Ia vîrsta mea iau în general medicamente ca să doarmă. Ei bine, eu sînt, cred, unicul om de pe pămînt care iau medicamente ca să nu dorm.  D-aia mi-am stricat şi rostul, şi-am ajuns s-adorm cînd nu trebuie. MIZA: N-a adormit pe cal la parada de 10 Mai, privind defilarea? Şi era lîngă muzica militară, dragă, închipui-ţi-vă! Â fost însă destul să-l strig eu o dată din tribună: Stamatescule! că s-a şi deşteptat. GENERALUL (jenat): Nu dormeam... i s-a părut ei... Mă bătea soarele în ochi... C-aşa e în provincie, de 10 Mai. Totdeauna cînd primeşti defilarea, trebuie să te bată soarele în ochi, şi prefectul judeţului la cap. MIZA (Amiliei): Da' tu la ce te gîndeşti, de stai aşa visătoare?! Parc-ai fi Miss România la fotograf. AMELIE: Nu vă ocupaţi de mine, mă doare puţin capul. MIZA: Da* Decebal cu Platon unde-or fi? AMELIE: Ştiu eu? La Cameră probabil. MIZA (un gest de silă): Ah! Iar aude copilul porcării. (Alt
ton:) De ce te doare capul, dragă? NINA: Ia un piramidon, ma chere... MIZA: Ce piramidon? Testa! îţi ia durerea cu mîna... GENERALUL: Nimic nu e mai bun ca Nanu-Muscel. AMELIE: O să-mi treacă!... Nu e nimic... MIZA: Ăi fi răcit niţel.. (Fără să aştepte răspuns:) Ia deseară
două aspirine, şi pînă mîine eşti gata. NINA: Sau mai bine fă-ţi o fricţiune bună cu alcool. GENERALUL: Nu face două parale. Pentru răceală, singurul remediu bun... ventuzele: douăzeci pe piept şi douăzeci pe spate! Nu puneam noi, la regiment, şi la cai? Şi calul, cînd răceşte, s-a isprăvit cu el! Nici doctorul de oameni nu-1 mai scapă. MIZA: Ai junghiuri în ureche? AMELIE: Parcă.
-MIZA: E! Nevralgie, nu spui eu? Te-a tras vreun curent de undeva. Fă ce spui eu, şi te vindeci numaidecît. Ia un sîmbure de măslină, înfierbîntă-1 bine în untde-
231
lemn încins, înveleşte-1 în puţina vată — sau dacă n-ai vată, într-o cîrpă curată — şi pune-1 cu penseta de smuls sprîncenele în urechea care te doare. NINA: De ce cu penseta?
MIZA; Ca să nu. te arză la degete. (Ameliei:) Te culci pe urmă pe urechea aia, şi pînă a doua zi nu mai ai nimic. Păi n-am păţit cu cu căţeii? La un moment dat, credeam că Muky rămîne surda! A! Dar apropo de cîini, să vedeţi ce-am păţit eu o dată cu Stamatescu. Ţii minte, Gicule? Avea el un cîine... un lup... o splendoare...
(Se aude telefonul.)
AMELIE (la telefon): Aloo!... Da... Tu eşti, Platon? Aici Amelie... Nu!... Decebal nu-i acasă.
(Miza holbează ochii.)
MIZA: Va să zică. nu e cu Decebal? Ia dă-mi-1 mie Ia telefon. (Se substituie la receptor şi caută să imite glasul Amiliei:) Da, frate, da... aici e Amelie. Cum? îl roagă mama pe Decebal să-i trimeată imediat cinci mii de lei? Care xnanră? Miza? Nu poate să iasă din casă că e bolnavă? ... Treizeci şi nouă de grade?! Ce tot spui, frate? Şi tata a plecat în provincie? Da' de unde telefonezi?... De acasă?... Dc lîngă patul mamei?! Dar cu cine voibeşti acolo?... Aud o voce de femeie! Cu mama vorbeşti?... Cu mine?... Cu mine?... Mizerabile... (E ^prea mult pentru ea, receptorul îi scapă din mină.) Sta matescule, ţine-mă, că-mi vine rău. (Cade în braţele feti Stamatescu, care, ţinind-o cu o mînă, abia mai poate cu mîna cealaltă sa ia receptorul şi să continue.)
GENERALUL (la telefon): închide telefonul şi du-te imediat de te sinucide. Cu cine vorbeşti?... Cu generalul Stamatescu, din cavalerie! (închide telefonul.)
MIZA: Stamatescule, desfă-mă la gît şiîmpuşcă-mă. (Sinistră:) Are o> metresă.
GENERALUL: Miza draga, stai, fetiţo, nu leşina pînă nu ştim exact «ce ai. (0 bate pe mtini.)
NINA '(acelaşi joc:): Madame Stamatescu, fii cuminte!...
AMELIE (acelaşi joc): Miza, linişteşte-te... (Către ceilalţi:) S-o ducem la mine în odaie, să stea puţin lungită.
(Sună, intră Manole.) Manole, pune mîna şi ajută pe domnul general, s-o ducem pe coniţa dincolo, că i-a venit rău.
miza (zbătîndu-se în braţele celor doi care-o transportă): Lăsaţi-mă.., daţt-mi drumul... Mă duc s-o mănînc...
(Ies toţi. Intră Decebal, un moment scena e goală. Generalul reintră în scenă terasat, cu un prosop în »tînă.)
scena 8
GENERALUL, DECEBAL, puţin MANO LI'-
DECEBAL: De ce ai mutra asta de un stînjen? GENERALUL: Miza... I-a venit rău... E sus, la Amelie... DECEBAL: Ce s-a întîmplat?
GENERALUL: A înşelat-o fiul... cu altă femeie... Mă duc la
bucătărie să ud prosopul ăsta. (Iese.)
(Decebal se duce să vadă ce face Miza. O clipă, scena goală, intră Manole.) MANOLE (traversind scena): Grea al dracului! (Iese.) GENERALUL (reintră cu prosopul ud în mina, se întretaie
cu Decebal, care revine): Ce face? DECEBAL: îm.' Nu e nimic! Să stea puţin liniştită şi o să-i
treacă. Nu mai fi aşa speriat, că n-o să ai noroc să
rămîi văduv.
GENERALUL: Nu sînt speriat de ea... sînt speriat cînd mă gîndesc la Platon... Mi-e milă de canalia aia de copilaş! (Iese.)
scena 9
decebal, nina
(Decebal se aşază la birou şi începe să răsfoiască printre hîrtii. Un timp. Apoi Nina vine dinspre apartamentul lui
Amilie.)
Nina : Bine că te găsesc singur. Am să-ţi spun lucruri importante.
232
233
DECEBAL (rece); Ia loc.
njna (se aşază): Am fost la ministrul comerţului. în ches-j tiunea   dc care ţi-am vorbit, totul e aranjat. La; articolul 57 din legea asupra importului textilelor, tu: propui amendamentul asta. (îi dă o foaie de Mrtie.) E scris chiar de mîna ministrului.
DECEBAL (dupăce a citit): Bine, dar dacă se admite amendamentul ăsta, se pot face — sub oblăduirea legii — afaceri imense, de zeci de milioane.
NINA: Şi ce, le faci tu?
DECEBAL: Da' ce sînt eu, să fac afaceri pentru alţii? NINA: Faci pentru mine.
DECEBAL: Nu văd ce amestec poţi avea tu în chestia importului de textile! NINA: Cum ce amestec pot avea?! Bărbatu-meu va fi admi-nistrator-delegat al societăţii care se va înfiinţa pentru a obţine concesiunea importului de textile... fireşte, dacă amendamentul va fi admis. Gîndeşte-te că avem amîndoi obligaţiuni faţă de el. DECEBAL: Eu n-am nici o obligaţiune faţă de bărbatul tău. NINA: Cînd de trei luni de zile i-ai luat nevasta, cred că ai cel puţin o obligaţiune morală... (Misterioasă, văzind că Decebal e dispus să refuze:) Ştii că am impresia că a cam început să ne bănuiască. Şi, înţelegi, un scandal public n-ar fi de loc convenabil pentru tine. DECEBAL: Dacă n-are altă treabă decît să stea în sufletul
nostru, sigur c-o să afle într-o zi. NINA: Tocmai d-aia. Trebuie să-i găsim o treabă, o ocupaţie, să aibă ceva de făcut. Consiliul ăsta de administraţie i-ar răpi tot timpul. Am putea să fim liberi, complet liberi. Totul nu depinde decît de tine. (Cochetând:) Fericirea noastră, cum vezi, stă numai într-un simplu amendament. DECEBAL: îmi pare bine c-ai adus vorba întîi tu de chestiunea asta, pentru că şi eu voiam să-ţi vorbesc. Cred că cea mai bună soluţie pentru amîndoi este să... să mai rărim puţin întîluirile!... poate chiar, nu-i aşa, să le întrerupam de tot, pentru un timp oarecare. NINA (îl spintecă cu privirea): Cu alte cuvinte, ruptură. Domnul deputat s-a plictisit şi vrea să-şi recapete libertatea. Ei bine, dragul meu, nu. Nu ţi-ai găsit
234
femeia pentru asta. Vom continua să fim şi mai departe ceea ce sîntem unul pentru altul, şi dacă va fi să se întîmple un scandal, vom trage consecinţele împreună, tot aşa cum am împărţit şi avantajele. Sigur. Ţie-ţi vine uşor. M-am plictisit, mi-e frică de scandal, la revedere. Dar eu? ! Eu ce fac? !...
DECEBAL: Redevii o femeie cinstită.
\INA: Pentru nimic în lume! Prefer de-o mic de ori scandalul.
DECEBAL: îţi convine. Te cred! Un scandal de soiul ăsta nu-ţi poate face decît reclamă. (Ca şi cum ar citi într-o gazetă;) Domnul deputat Necşulescu, prins în-flagrant delict cu soţia domnului Berie Damian, advocat fără procese.
NINA: Nu uita că eu te-am făcut ceea ce eşti.
DECEBAL: Acuma nu mai mi-e teamă. Nici de tine, nici de
frate-meu, de nici unul din cei care-mi ştiţi secretul.
N-aveţi decît să spuneţi c-am fost bătut din greşeală.
Ei şi?! Acuma însemn ceva prin mine însumi. Am
dovedit-o cu vîrf şi îndesat în parlament. NINA: Fiindcă ţi-am făcut eu atmosferă. DECEBAL: Mi-am creat popularitate.
NINA: Plătindu-ţi voturile, după ideea mea, cu jumătăţi de hîrtii de cinci sute.
DECEBAL: M-am impus prin calităţile mele, ori de cîte ori mi s-a prezentat ocazia. Pentru că mie nu-mi trebuie decît ocazia, ca să arăt ce pot. N-are nici o importanţă dacă această ocazie mi s-a prezentat din greşeală. Totul e că nu m-am dezminţit pe urmă. Aşa că, din acest punct de vedere, şi tu, şi ceilalţi puteţi să faceţi ce vreţi. M-am săturat de ameninţările voastre.
nina: Cum te păcăleşti! Tu nu-ţi dai seama că eşti nimeni, prin tine însuţi? Că dacă ai ajuns ceea ce eşti, e pentru că am vrut eu s-ajungi? Că e suficient să spun un singur cuvînt pentru ca să te transformi în ceea ce eşti? într-un „Eseu" oarecare, ambiţios şi arivist, trecut prin toate partidele, muiat în toate doctrinele şi intrat dintr-o eroare în parlament! (Privindu-l c-o răutate exclusiv feminină:) Escule, nu te juca cu mine, că am să-ţi dau originea politică pe faţă, şi-atunci ai să răspunzi cine eşti şi de unde vii.
DECEBAL: Ai spus-o tu.  Viu  dintr-o familie imensă de' „Eşti":  „Popeşti",  „Vasileşti",   „Ioneşti", „DumiJ treşti", „Georgeşti", „Kecşuleşti" şi alţi „Eşti", ţinuţi" fără pîine de moravurile politice ale unei ţări eminamente agricole. Ei bine, azi viu să-mi revendic partea mea, să intru în pîinea după care atîtea generaţii de „Eşti" au făcut zîmbre. Nu mă interesează mijloacele prin care am ajuns şi vreau să ajung!... Ştiu numai că în mine simt chemarea nelămurită a măririi, şi asta e forţa care m-ajută să calc peste toate piedicile, să înving toate dificultăţile.
NINA: Nu e forţă. E inconştienţa tipică a parvenitului, şi dacă vei ajunge vreodată acolo unde rîvneşti, să ştii că numai prin ea ai ajuns.
DECEBAL: Fie şi aşa, doamnă. (Definitiv:) Numai să fie: „Eseu" nu se dă îndărăt de la nimic.
NINA: îmi place că-ţi faci aproape un titlu de nobleţe din „Eseu" ăsta.
DECEBAL: Am şi de ce. în familia mea n-a existat niciodată nici un „Eanu". Sînt deci un „Eseu" pursînge.
NINA (şuierat, cu dispreţ): Eşti o canalie, asta eşti! Să ţi-o spui eu în faţă. Ai s-o mai auzi, desigur, de multe ori, dar niciodată, să ştii, nu-ţi va spune nimeni cuvîntul ăsta cu atîta voluptate cum ţi-1 spun eu acum: Canalie ! Şi pentru că eşti atît de tare, domnule „Eseu", înainte de a lupta cu un guvern şi înainte de-a cuceri o ţară, te previu că va trebui să învingi o femeie... O simplă femeie. (Se ridică, coarda întinsă la maximum:) Astăzi chiar, soţul meu şi Amelie vor şti ceea ce a fost între noi.
DECEBAL: N-ai să faci asta, te opresc.
NINA: Cu ce drept?
DECEBAL: Dacă nu cu altul, cu cel pe care mi-1 dă forţa. NINA: Ce-ai să-mi faci? Parveniţii nu ştiu să tragă cu revolverul !
(Se cintăresc o clipă amîndoi şi, cu intuiţia specifică a oamenilor de structura lor sufletească, îşi dau seama că a se lupta unul cu altul înseamnă a se distruge reciproc,)
DECEBAL (pe tonul unui om care tratează o afacere): în definitiv, ce vrei de la mine? Să jucăm cărţile pe faţă!,,.
NINA: Ceea ce mi-ai făgăduit: dragostea ta (cu un surîs perfid) şi apoi, amendamentul.
DECEBAL: Bine, sînt de acord, însă cu o condiţie: să alegi ori una, ori alta.
NlNA: Bănuiam c-ai să-mi propui alegerea. Ei bine, am ales. Astăzi după masă propui amendamentul. Nu uita. La articolul 57.
DECEBAL: Am ordinul scris la mine. (Scoate hîrtia.) Şi unde pui că are en-tete-vl Prezidenţiei de Consiliu?!
NINA: Cînd mi-a scris-o ministrul eram în cabinetul premierului. A luat o foaie pe care a găsit-o Ia îndemînăpebirou.
DECEBAL (visînd deasupra hîrtiei): Da, da. Sîntem înţeleşi. La revedere! (Nina face cîţiva paşi spre ieşire. Decebal se grăbeşte să iasă de la birou spre a o conduce. Nina surîde.) De ce rîzi?
NINA: Primul semn de ruptură oficială. Te-ai deranjat să mă conduci. (Iese.)
scena 10
DECEBAL, apoi TRAIAN"
DECEBAL (priveşte lung foaia de hîrtie cu care a rămas în mînă. Cugetă la ceva. O mai priveşte iarăşi. Surîde unui gînd numai de el întrezărit. Mai ezită puţin, apoi se decide. Ia telefonul): Aloo... Domnişoară! Dă-mi, te rog, Prezidenţia Consiliului de Miniştri. (în aşteptare, fără să vrea, duce o mînă la spate, mimînd gestul familiar al lui Napoleon.) Aloo!... Prezidenţia Consiliului de Miniştri?... Aici deputatul Necşulescu... Dă-mi te rog cabinetul domnului prim-ministru. (Un timp.) Aloo!... Domnul preşedinte al consiliului? Am onoarea să vă. salut, domnule prim-ministru!... Aci deputatul Decebal Necşulescu... Da... voi fi cît se poate de scurt... Domnule prim-ministru... aş dori să vă vorbesc imediat într-o chestiune foarte gravă, de care depinde în
236
237
acest moment situaţia guvernului... Nu... nu... nu... nu exagerez de loc... (Cu vorbe umflate:) Am aci dovada, negru pe alb, că unul din membrii guvernului-conduce — din chiar cabinetul domniei-voastre dc lucru — o bandă de misiţi care realizează beneficii enorme, bătîndu-şi joc de legi şi de ţară... Cred că singura soluţie momentană este ca ministrul compromis să demisioneze imediat. înainte de a mă duce la Cameră, unde sînt hotărît să dau lucrurile pe faţa, cu ocazia discuţiunii la legea pentru importul textilelor, vă rog să-mi faceţi onoarea de a mă primi. Da... da... perfect... în zece minute sînt la dumneavoastră. Am onoarea... (închide telefonul şi surîde fericit sieşi.) (Intră Traian.)
TRAtAN: Ce? Te-a mai bătut iarăşi cineva de eşti aşa de vesel? (E bine îmbrăcat, vorbeşte degajat, chiar impertinent.)
DECEBAL   (tăios): N-am timp de tine acuma. TRAIAN: Taci, frate! DECEBAL: Ce vrei?
TRAIAN (tare pe situaţie): Bani vreau. Franci! Şi încă mul-ticei...
DECEBAL: Nu mai dau nici o centimă, înţelegi? Destul mă storci de trei luni de zile.
TRAIAN: Nu da, dragă!... Ce, te sileşte cineva? Dar de aici mă duc direct la gazete să dau un interviu în privinţa alegerii tale în parlament. Fane şi cu Pişlică, naşii tăi electorali, or să fie îneîntaţi să-şi vadă mutra în jurnal, alături de ata. Cei trei cavaleri ai apocalipsului.
DECEBAL: Fă ce vrei... du-te unde vrei... Am isprăvit şi cu tine... M-am săturat de şantaje... Nu mai dau nimic... nimănui! (Ameninţător:) Mîine o să vă tîrîţi la picioarele mele ca nişte viermi... Toţi ăştia care mă furaţi de trei luni de zile. Ţine minte ce spui eu!
TRAIAN; Mîine o să mă cauţi acasă şi n-am să te pot primi.
DECEBAL: 0 să vedem care din noi o să caute pe celălalt... mîine.   (Iese, repede.)
238
scena 11
traian, amelie, GENERALUL, apoi PLATON şi mitzi
amelie (intră).
TRAIAN: Bună ziua, Amelie, dar ce are Gambetta? Mi se pare că iar îl mănîncă la rădăcina părului şi i s-a făcut de cucuie.
amelie: Dar ce s-a întîmplat?
traian: Ştiu şi eu? Am venit să-mi dea nişte bani, în contul meu, şi-a început să zbiere Ia mine din senin, deşi eu i-am cerut cu frumosul.
AMELIE: îi ceri tu frumos, e adevărat, dar îi ceri des.
TRAIAN: S-a scumpit teribil ovăzul, draga mea.
amelie: Consumă şi tu fîn!
TRAIAN: Calul meu nu mănîncă fîn, să-1 tai. E cal de curse,
nu vacă cu lapte. amelie: Apropo... Ştii că e şi Miza aici! E lungită la mine
în odaie... Ne-a tras o spaimă adineauri... A leşinat! traian: Iar s-a divorţat de Stamatescu? amelie: Nu. L-a surprins pe Platon cu o femeie. Vino şi
tu s-o vezi... să-i mai spui o vorbă. Poate aşa, cu toţii,
să izbutim s-o mai calmăm. traian (sceptic): Ce s-o calmăm noi?! Acelaşi lucru dac-am
vrea să stingem Vezuviul cu un pahar cu apă! (Spre
ieşire:) Dar povesteşte-mi şi mie, cum s-a întîmplat? amelie: Să vezi...
(Au ieşit... O clipă, scena goală, apoi intră Mitzi şi Platon cu figuri cadaverice. Se opresc în mijlocul scenei şi, fără un cuvînt, se sărută cu solemnitatea obişnuită- Apoi Mitzi trece la biroul ei, şi Platon ta biroul lui. Un timp. Fiecare se gîndeşie la ceva.)
mitzi (cavernoasă): Tu crezi că te omoară? platon (bas profund): Da!
MiTzi: De ce nu vrei mai bine să fugi, pînă îi trece furia?
platon: Mă găseşte şi-n fundul pămîntului. (Cu un oftat de jale:) Mai bine am să-i mărturisesc totul.
MiTzi: De mine să n-ai nici o grijă. Dacă ţi se fntîmplă ţie ceva, te urmez imediat. Mi-am cumpărat mangal din vreme, că ştiam eu ca tot aici o să ajungem cu o mamă ca mă-ta. (0 clipă pe gtnduri:) Drama din Ca-
239
pitală... Doi îndrăgostiţi mor unul după altul... O mamă îşi asasinează copilul. Iubita îl urmează cu mangal...
platon (după o reflecţie): Vezi? Daca nu era chestia cu telefonul... nu s-ar fi întîmplat nimic între noi. Am fi rămas şi mai departe cuminţi... Dar aşa, tot muream! (Tandru:) Mitzi, îţi pare rău de ce-ai făcut?
mitzi: Nu!... Cel puţin, să nu zic c-am trăit fără să cunosc secretele iubirii...
platon: Numai mama ne-a aruncat unul în braţele celuilalt.
mitzi: Si ce bine era... Păcat!...
platon: Păcat?! De ce?!
mitzi: Pentru că a fost ultima oară.
(Se aud voci.)
platon (încremeneşte): Auzi-i... Ei sînt... Mitzi, mai bine
du-te... să nu vezi... mitzi: Hai să fugim... avem încă timp... De ce ţii morţiş
sa te predai?
PLATON (dezolat): Pentru că nu pot altfel... Mi-e frică de ea... Sînt laş... laş... laş...
mitzi: Atunci, rămîn lîngă tine. Ce ne e scris, în frunte ne e pus. (Aşteaptă amîndoi palizi, ţepeni, ca două manechine de ceară.)
(IntrăMim repede. Amelie, generalul şi Traian, după ea.) MIZA (văzîndu-l pe Platon): Uite-1! (Se repede la el ca o leoaică, îl ia de gît şi-l strînge. Mitzi dă un ţipăt şi îşi astupă ochii.) Mînca-l-ar mama sa-1 mănînce de băiat dulce şimic. (îl sărută de-l înnebuneşte.) Cum am putut eu să-l bănuiesc pe el c-ar fi în stare să-mi facă una ca asta?!
(Platon e pur şi simplu Hmpit. Mitzi la fel. Amelie îi face semne neînţelese lui Platon.) PLATON: Maman !
generalul (Mizei): Nu ţi-am spus eu să ai răbdare şi să nu leşini pînă nu aflam exact cum stă chestia?
MJZA: Da' de unde să-mi închipui eu că dumnealui... (arată pe Traian) se apucă să-m i facă farse?...
traian (repede, ca să priceapă Platon): Da' nu ţi-am făcut ţie, dragă, că te ştiam cum eşti. Lui Amelie am vrut
240
să-i fac. N-am chemat-o pe ea la telefon? Am vrut să vedem dacă, la o eventuală nevoie, aş putea obţine cinci mii de lei de la ea, printr-o stratagemă. De unde să-mi închipui eu că tu eşti la Amelie, c-o să treci în locul ei la telefon şi că dintr-o simplă glumă de-a mea o să iasă o dăndănaie ca asta? !
PLATON: Aaaa! Acum înţeleg. Te-ai dat drept mine la telefon, şi mama a crezut?!
GENERALUL: Am crezut  şi eu, de ce să mint?
AMELIE: Toţi am crezut.
TRAIAN: Numai eu n-aş fi crezut.
MIZA (lui Platon): Dragul mamei, drag! (Iar îl bagă într-o serie de pupături.) Cum nu mi-am dat eu seama că nu putea să fie el... că băiatul meu e cuminte... că nu minte pe mămica lui... Şi că el e încă mic, ca să umble după femei...
PLATON: Ce? Era vorba şi de femei? Ei nu, că asta e culmea!
(Acuma a prins nas.) MIZA (lui Traian): Apropo, dar tu cu cine vorbeai? TRAIAN: Ei asta e! acuma n-ăi fi vrînd să-mi interzici şi
mie să umblu după femei?... Vorbeam cu gazda... MIZA (cu reproş): Te rog, nu uita că e copilul de faţă! (Ame-
liei;) Şi-am leşinat rău, dragă? GENERALUL: Un sfert de ceas te-am bătut pînă să-ţi revii. MIZA: Ai îndrăznit să dai în mine? (Generalul cască plictisit.)
Nu căsca, Stamatescule, că eşti în societate, pentru
Dumnezeu!
GENERALUL: Păi doar în societate de mai pot şi eu căsca.
Că acasă nu e chip. MIZA (are o idee); Ia staţi, dragă, niţel, cîţi sîntem? Unu —
doi — trei — patru...  Ştiţi că sîntem numai bine
pentru un pocheraş?... GENERALUL: Nu joc cu tine, că nu pui miza. MIZA: Haide, haide... O dată m-ai prins şi tu că n-am pus-o,
şi mî-ai scos sufletul din mine. (Lui Amilie:) Jucăm,
dragă? La cinci lei. AMELIE (resemnată): Dacă vreţi voi... Hai să trecem jos,
în salonaş...
MIZA: Nu, nu, nu, că sînt multe oglinzi şi-mi vede Stamatescu cartea. Mai bine în sufragerie. Hai! Să lăsăm şi copiii ăştia să-şi vadă de treabă. (Lui Plafon:)
241
16
Dă-i o guriţă mămicăi ca să prindă o chintă roaiala. (Generalului:) Şi pentru că astăzi tat-to a îndrăznit să te bănuiască pe nedrept, are să-ţi plătească din solda lui un costum de haine, pe care ţi-1 fac eu cadou.
AMELIE: Miza, înainte de a ne aşeza la joc, vă rog un lucru: promite-mi că nu vă certaţi. Nu de altceva, dar ştii cum mă doare capul...
MIZA: Eu nu mă cert dacă nu mă provoacă.
GENERALUL: Şi eu nu mă cert nici cînd mă provoci.
TRAIAN: Atunci, e în regulă. Haide.
(Miza, Amelie şi generalul ies.) PLATON (se repede la Traian, care a rămas mai în urmă): îţi mulţumesc, nene Traiane. M-ai scăpat de la moarte. MITZI (timidă): Şi eu vă mulţumesc! TRAIAN: Dumneata?! De ce?'
(Milzi pleacă ochii.) PLATON: Păi... ea este... gazda cu care vorbeai... TRAIAN: Aşa! ... Felicitările mele. N-ai gust prost de loc. MITZI: Sînteţi foarte amabil.
VOCEA MIZEI (din sufragerie): Vii, Traiane, odată, c-am dat
cărţile?! TRAIAN:'Viu, viu! (Iese.)
scena 12
MITZI, PLATON, apoi DECEBAL, pe urma MIZA, AMELIE, GENERALUL, TRAIAN
PLATON (exuberant, se repede la Mitzi, o ia în braţe, o sărută cu o veselie contrară gravităţii de pînă acum şi se învîr-teşte cu ea prin încăpere): Cine ar fi crezut că tocmai mama o să-mi arunce în braţe cea dintîi femeie din viaţa mea?!
(Intră Decebal, ca o furtună.)
DECEBAL (e lac de sudoare, prăpădit de emoţie. Din toată făptura lui bombată de satisfacţie se degajă un aer de triumf): Pupaţi-vă, copii. Pupaţi-vă!... Sînt ministru! (Strigă:) Amelie! Amelie, veniţi... (Cei chemaţi
242
intra cU cărţile în mină, Traian rămîne mai departe.) Dragii mei, sînt ministru, sînt ministru, sînt ministru!
MIZA: Ce, eşti nebun?
DECEBAL (vorbind precipitat); Viu de la preşedintele consiliului... ministrul comerţului şi-a dat demisia telefonic, şi-n locul lui am fost numit eu. Mîine dimineaţă depun jurămîntul. Şampanie... vreau să bem şampanie... să curgă valuri de şampanie... să ne spălăm pe mîini cu şampanie! (Sună, intră Manole.) Şampanie !
MIZA: Să trăieşti, mă, şi la mai mare! (îl pupă: ţoc, ţoc.) GENERALUL: Decebal dragă, n-am cuvinte la îndemînă
...emoţia în acest moment este prea mare ca să mă
exprim.
MIZA: Cum o să te exprimi, dacă dormi cu vorba în gură?
Pupa-1 şi isprăveşte, Adormirea Maicii Domnului. GENERALUL (îl pupă cu gravitate): Să trăieşti, scumpul
meu cumnat! PLATON: Să trăieşti, unchiule!
MIZA (lui Decebal, arătînd pe Platon): Să-ţi trăiască şeful de cabinet!
MITZI (modest): Să trăiţi, domnule ministru!
DECEBAL (lui Traian); Vino de mă pupă, domnule, am
uitat tot! TRAIAN: Ura, frate-meu, să trăieşti! DECEBAL (lui Amelie): Tu nu-mi spui nimic? AMELIE: Ba da! Să trăieşti, Decebal! (îi întinde mîna, pe
care Decebal i-o sărută surprins.) MEZA (lui Amelie); De ce eşti aşa de înfiptă, dragă? Ce,
ti-ai si luat aere de ministreasa? DECEBAL (tamponîndu-se cu batista): Dragii mei, va las
un moment, mă duc o clipă la mine, sus, să mă schimb. MIZA: De emoţie, ce crezi?! DECEBAL (iese.)
GENERALUL: De cînd l-am cunoscut am ştiut că în ăsta e stofă de ministru!
MIZA (lui Amelie): E! Acum trebuie să te ocupi de toalete: o să mergi la recepţii, la legaţii, la Palat. O să-ţi recomand croitoreasa mea.
PLATON: Maman, o să-mi trebuie şi mie un frac.
243
MIZA: Ba" ce, eşti subsecretar de stat?... Şefii de cabinet umbla m smoching.
(Manole desface uşile sufrageriei; se aud pocnind dopurile de şampanie. Aproape dînd în nas, intră Langada, c-o figură în panică.)
ACTUL III
scena ultimă
CEI DINAINTE, LANGADA, apoi DECEBAL
LANGADA: Fraţilor, am o noutate extraordinara! Cînd v-oi spune-o, o sa vă vina rău! (Toţi îl ascultă.) E criză de guvern şi, ce mai cutare şi cutare... (misterios) se şopteşte, din sorginte sigură, ca Decebal va fi ministru. (Decebal a apărui în uşă şi surîde superior.) Să trăieşti, domnule ministru!
MIZA: Uite, domnule, ce poate ajunge un om dintr-o bătaie !
Cortina
în aceeaşi seara. Mare recepţie Ia Decebal, pentru sărbătorirea evenimentului, în scenă — un hol. în fund — un salon în care se dansează. Stînga şi dreapta — alte încăperi ale casei, pe care direcţia de scenă, le va determina după utilitate (bufet, sufragerie, biroul lui Decebal). Orchestră, lumină multă, lux, animaţie. Sînt orele aproape unsprezece seara. La ridicarea cortinei orchestra cîntă un tango. Se văd perechile ilansînd. De la bufet se aud rîsete şi voci. Atmosferă dc petrecere şi bună dispoziţie. Doamnele sînt în rochii de seară, domnii — în frac. Singur Platon e în smoching, şi Mitzi — într-o rochie drăguţă, dar cu mîneci şi modestă. în tot timpul figuraţiei — invitaţi, care trec spre bufet venind de Ia dans şi invers. Direcţia de scenă va utiliza figuraţia
ad libitum.
scena 1
langada, traian, platon, miza, generalul, amelie, decebal
LANGADA (se plimbă singur in scenă, preocupat, cu o foaie de hîrtie în mînă, pe care are scris discursul ce urmează să-l ţie mai tîrziu. Cînd citeşte pe foaie îşi pune ochelarii, cînd recită îşi scoate ochelarii şi pune în locul lor monoclul. Recitind, cu morga de orator); Doamnelor
245
şi domnilor... Astă-seară ne-am adunat aci pentru ca să sărbătorim un eveniment... un eveniment... un eveniment... (Se poticneşte. Scoate monoclul, pune ochelarii şi citeşte pe foaie:) Un eveniment de-o importanţă capitală, atît pentru noi, cei care ne aflăm aci, cît şi pentru întreaga ţară, care se află afară. (Scoate ochelarii şi-i înlocuieşte cu monoclul. Recită:) Un eveniment de-o importanţă capitală... (Mormăie restul pînă la sfîrşit.) Ştiu. (Recită:) într-adevăr... (Iar se Poticneşte, scoate monoclul şi pune ochelarii, citeşte:) Un eveniment de-o importanţă capitală... cutare şi cutare... care se află afară...'într-adevăr...
(Intră Traian.)
TRAIAN (e niţel grizat şi fumează o impunătoare ţigară de foi): Ce faci, coane Iorgule, înveţi poezii?
LANGADA: Nu, mon cher... Revăd niţel discursul ăla. îl ştiam adineauri perfect, şi cu cît s-apropie ora cînd trebuie să-l ţiu, nu ştiu ce am de nu mai mi-aduc aminte o iotă.
TRAIAN: De ce nu-1 citeşti?
LANGADA: Ei aş?! Cum o să citesc?! (Cu emfază;) Toată viaţa mea am improvizat... Da' tu nu dansezi?...
TRAIAN: Nu! Prefer să mă distrez la bufet... Hai să te tratez cu un pahar de şampanie. Fac cinste... Poate-ţi revine memoria...
LANGADA: Nu beau înainte de discurs, să mă tai! Oratorii şi primadonele n-au voie să puie nimic în gură înainte să se producă. Ce, tu nu ştii atîta lucru?
TRAIAN: Ştiu... da' nu te credeam primadonă. Eu mă duc să-mi dreg niţel coardele cu sacîz. (Iese, cu un gest, spre bufet.)
PLATON (intră din fund, cu Mitzi): Nene Iorgule, te caută Amelie. Vrea să-ţi spuie ceva imediat. E în odaia ei. LANGADA: Ce mai vrea şi ea, frate, tocmai acuma? Uite...
(gest spre pendulă) se apropie ora, şi n-am învăţat
încă nimic.
PLATON: Du-te repede, eu atîta-ţi spui, că e grav. (Lan-gada iese burzuluit. Rămaşi singuri, cei doi se sărută cu foc.) Doar aşa să ne mai putem săruta şi noi astă-scară. D-un ceas nu se mişcă Tutankamon'de aici, (Intră
246
Amelie, din direcţie opusa celei pe care a ieşit Langada.) Amelie! Te caută nenea Iorgu. Are să-ţi spuie ceva important de tot...
AMELIE: Ce-o mai fi vrînd iară, cînd am atîta treabă? (Iese ridicind din umeri.)
PLATON (privind după ea): Du-te, că vă-ntîlniţi sigur. (Iar se sărută cu Mitzi.)
MITZI: Eşti nebun! Expediezi toată lumea.
PLATON: Fiindcă nu mă interesezi decît tu! Haiti! Se întoarce Iorgu, s-o ştergem! (Dispar în fund, la dans.)
LANGADA (care intră în acelaşi timp cu Decebal, din direcţii diferite): N-ai văzut pe Amelie?
DECEBAL: Pe ea o caut şi eu. (Priveşte spre pendulă, aşa cum va face tot timpul.)
GENERALUL (ieşind de la bufet): Dragă, vă caută Amelie.
DECEBAL: Unde e? Gicule, fii drăguţ şi deranjează-te tu, că eşti mai bătrîn, şi spune-i să vie aici.
GENERALUL: Cum nu, dragă, cu plăcere. (Iese.)
MIZA (intrînd de la dans): Nu l-aţi văzut, frate, pe Stamatescu? îl caut de-un sfert de ceas peste tot. Nu mi-e de altceva, da' mi-e frică c-a adormit pe undeva şi mă face de rîs.
DECEBAL: Uite, acuma s-a dus după Amelie.
MIZA: E! Dacă umblă pe picioare, nu e nici o primejdie. (Vrea să plece, se întoarce din drum.) Apropo. Ia ascultă, Decebal, Mioanţa aia cu care dansează Platon al meu e dactilografa ta, sau mi se pare mie?
DECEBAL: Da!
MIZA: Şi ce caută aici, între noi?! Cine-a poftit-o? DECEBAL: Eu, dragă. Să petreacă şi ea o seară în lumea
mare... E foarte cuminte, foarte drăguţă şi foarte la
locul ei.
MIZA: Hm! Mie mi se pare cam libertină. N-ai văzut? Tot timpul se ţine după copil. Şi eu cînd i-oi înfige o dată mîna în păr, o las modernă la ceafă,
AMELIE (intră Langada): Ce e, papa? Ce treabă ai cu mine?
LANGADA: Eu? N-am nici o treabă. Tu m-ai chemat.
(Intră generalul.)
GENERALUL: Uite-o, frate! (Arată pe Amelie.) Şi voi o căutaţi peste tot.
247
langada: Dacă aveţi nevoie de mine, să ştiţi că mă găsiţi în pod, aici n-am un pic de linişte nicăieri. (Iese.)
(Orchestra începe un vals de factură antebelică.)
miza: Stamatescule, haide de mă valsează. (Se apropie
de el în paşi de dans.) generalul: De-abia ne-am ridicat de la masă, draga
mea... Mai tîrziu puţin, cu plăcere. miza: Ai să dansezi cînd îmi vine mie, nu cînd poţi tu...
Haide (îl ia de braţ şi-l Urăşte.) Să nu mai zic o dată.
(Au ieşit spre salonul de dans.)
SCENA 2
AMELIE, DECEBAL, apoi NINA, DAMIAN
amelie: Da' ce-o fi cu Nina şi cu Damian de n-au venit pînă acuma? Ţie nu ţi se pare curios?
decebal (fără interes): Or fi avînd socotelile lor.
amelie: Oricît, dar tocmai astă-seară să lipsească? (Manole introduce din stînga pe Nina şi Damian.) Ei nu, asta e bună! Tocmai de voi vorbeam. Ne-ntrebam de ce întîrziaţi atîta.
nina: Era să nu viu de loc, draga mea. Am o migrenă în-spăimîntătoare. Dacă nu insista Bebe să venim, spui drept, eu as fi rămas acasă.
amelie: Nu mă feliciţi?
nina: A! Adevărat! Iartă-mă! Sînt atît de buimăcită... Să-ţi trăiască ministrul. (Aruncă o privire tăioasă lui Decebal.)
damian (lui Decebal): Felicitările mele, excelenţă.
decebal: Vă mulţumesc din suflet, dragii mei. Felicitările voastre îmi fac cu atît mai mare plăcere, cu cît ştiu că sînt sincere. (întoarce privirea Ntnei.)
amelle (luînd braţul Ninei): Daca vrei să te aranjezi puţin, în odaia mea găseşti tot ce-ţi trebuie.
nina: Nu te ocupa de mine, te rog. Vezi-ţi de ceilalţi musafiri... Eu ştiu rostul, că sînt de-a casei. (Contraataca vizual pe Decebal.)
AMELIE: Atunci, te las, ma ckâre. (Un gest drăguţ.) A tout ă l'heure...
(Nrna'trece spre odaia Ameliei.)
SCENA 3
DECEBAL, DAMIAN
damian (într-un fotoliu, c-o ţigară): Toate noroacele pe tine: ieri ai pus mîna pe cel mai bănos portofoliu din guvern, şi astă-seară ai să pui mîna pe cea mai frumoasă femeie din Bucureşti! (începînd să mintă:) Ştii că, imediat ce-a aflat că ai intrat în guvern, persoana mi-a telefonat că amînă întâlnirea. Spunea că îi e frică să n-o intimidezi. Un om atît de tare ca tine!
decebal: Dar tu nu i-ai spus că la ea nu mă duc ca om de stat, ci pur şi simplu ca om, dezbrăcat de glorie şi onoruri....
damian: Dar ce nu i-am spus pînă am putut s-o conving... Aşa că, te-aşteaptă... fericitule...
decebal: îţi mulţumesc, dragul meu... îţi mulţumesc, şi-ţi răinîn îndatorat. Dacă crezi ca pot face şi eu ceva pentru tine ca să te vezi şi tu tot atît de fericit cum sînţ eu în clipa asta, îţi stau* Ia dispoziţie. Poţi să contezi pe mine... deşi nu sînt atît de priceput ca tine la femei.
damian: Eşti prea drăguţ, Decebal. Sper însă că lucrurile au să se aranjeze şi pentru mine. Poate chiar astă-seară.
decebal: E! Păi în cazul  ăsta, să fie într-un ceas bun.
(îi strînge mîna, se uită la pendulă.) Unsprezece şi
zece! Mai am puţin, şi-o şterg. damian: Da' ce-o să zică invitaţii că pleci aşa?... decebal: Am aranjat să-mi dea cineva un telefon din oraş
la unsprezece şi douăzeci, ca să mă cheme urgent la
un consiliu de miniştri. în faţa acestui argument,
nimeni n-o să aibă nimic de zis.
(Intră Platon şi Mitzi.)
248
249
scena 4
CEI DINAINTE, PLATON ?i MITZI
PLATON: Unchiule, domnul vicepreşedinte al Senatului vrea să-ţi spuie ceva. E la bufet, cu secretarul general de la interne.
DECEBAL (lui Damian): Mă ierţi un moment...
PLATON: AI Domnul Damian. Bine că te găsesc, şefule. Mi-a spus Amelie că, dacă te văd, să te trimit s-o inviţi la dans... Dar repede, pînă nu termină muzica valsul. Ea adoră valsul.
DAMIAN: Am zburat, (lese repede.)
(Plafon şi Mitzi, fireşte, se sărută.) MITZI: Tu n-o să scapi astă-seară nebătut. PLATON: Bate-n lemn repede. Măcar de m-ar bate cineva,
s-ajung şi eu ministru! (O mai sărută o dată.) Hai
să te fac o şampanie la bufet. MITZI: Ah! Mi s-a făcut silă de atîta şampanie. Aş bea un
şpriţ... să simt şi eu de petrecere. (Ies spre bufet.)
(Dinspre odaia lui Amelie, intră Nina, care se aşază pe un fotoliu şi aprinde o ţigară. Decebal iese de la bufet.)
scena 5
nina, decebal
DECEBAL: Singură?... NINA: Te aşteptam. DECEBAL: Pe mine? De ce?
NINA: Ca să-ţi mulţumesc pentru amendamentul pe care l-ai propus ieri la Cameră. Eşti într-adevăr un om de onoare, n-am ce zice.
DECEBAL: Mă mir că tu, care ai un cap politic... nu-ţi dai seama că singurul lucru pe care puteam să-l fac astăzi era cel pe care l-am făcut. Dacă m-aş fi dus la Cameră şi aş fi propus amendamentul, în clipa asta n-ai mai fi avut în faţa ta un ministru.
NINA: într-adevăr... Trebuie să recunosc c-ai fost foarte abil. M-ai biruit cu propriile mele arme. Elevul şi-a
250
întrecut maestrul...  Felicitările mele!
DECEBAL: Astă-seară sînt atît de fericit, că nu vreau să te aud vorbindu-mi pe tonul ăsta. Ştiu, m-am purtat cu tine mizerabil... Ei bine, voi căuta sa repar tot răul pe care ţi l-am făcut.
NINA: E ireparabil! începînd de astăzi îmi socotesc cariera politică terminată. Dama voalată a fost învinsă. Nu-i mai rămîne, dar, decît să-şi arunce voalurile şi să redevie o femeie oarecare. în definitiv, poate mi-ai făcut un serviciu... Pentru care însă nu-ţi mulţumesc.
DECEBAL: Şi totuşi sper că, în curînd, ai să-mi mulţumeşti. M-am hotărît să-l fac pe Damian secretar general ia Ministerul Comerţului. Ce zici? „Eseu" nu e chiar atît de canalie pe cît pare.
NINA: O! Nu! E chiar mărinimos. Ei bine, domnule ministru, în numele soţului meu, refuz onoarea care i se face.
DECEBAL: Nu poţi refuza tu în locul lui. NINA: Ba da! De vreme ce oferta mi s-a făcut mie... DECEBAL: Ei bine, în cazul ăsta, am sa-i vorbesc lui. NINA: Zadarnic! Te-asigur că nu va primi.
(Intră Miza şi generalul, din sala de dans.)
scena 6
MIZA. GENERALUL, NINA, DECEBAL, PLATON
MIZA (topită de căldură): Uf! M-a dansat Stamatescu ca-n vremurile normale. Nu mai pot de cald. (Se aşază.)
DECEBAL: Du-te şi te răcoreşte la bufet.
MIZA: Da. Ca eu am patru plămîni, ca tine! (îşi face vint cu evantaiul Ninei.) Mata nu dansezi, coniţă?
NINA: Dacă nu mă invita nimeni...
GENERALUL (galant): Pentru un vals, sînt oricînd la dispoziţia dumneavoastră. Cu dansurile alealalte, leşinate, nu mă-mpac. Eu sînt cavalerist... Nu pot să dansez... Nu pot să dansez decît în buestru. (Face paşi sprinteni. Către Miza:) Tu permets, ma chirie?
MIZA: Je t'en prie... (Cu un gest de silă-') Voie la dum-
251
neata ca la banul Ghica. (Nina iese la braţul pe care i generalul i-l prezintă afabil.) îl văzuşi? Cu mine face | pe ostenitul, şi cu sufrageta numai decît se-nfige. Al dracului e osul de bărbat! (Un timp.) Da' ce e juna aşa de pamîntie astă-seară?
DECEBAL: Ştiu eu?! Mi se pare ca are migrenă.
MIZA: Dacă are migrenă să stea acasă şi să-şi puie felii de cartofi la cap, nu să vie la petrecere. (Decebal se uita la ceas.) Da' ce tot te uiţi la ceas? Ţi-e frică că pierzi vreun tren?
DECEBAL: Nu... Mai trebuie să vie cineva... un coleg de
guvern, şi văd ca întîrzie. MIZA: Ştii că-n definitiv putea şi primul-ministru să se
simtă şi să vie să te felicite, să ne cunoască şi pe noi...
că acuma, de... o să fim obligaţi sa ne împrietenim. DECEBAL (ca să scape- de ea): Mă ierţi, dragă, uite, îmi face
semn vicepreşedintele Senatului. (Iese.)
(Platon apare singur şi inspectează încăperea, apoi intră, după ce, cu un gest, a oprit-o pe Mitzi in culise.)
PLATON: Maman! Te cheamă unchiul Decebal, imediat. Vrea să-ţi spuie ceva grav. E în biroul lui.
MIZA: Cum o să mă cheme Decebal? ! Acum m-am despărţit de el!...
PLATON: Ah, ce zăpăcit sînt! Auzi şi eu, unchiul! Amelie te cheamă!
MIZA: Păi spune aşa. (Se ridică. Cînd trece lîngă el, îl ia de bărbie.) Ia dă-i tu un pussy lui mama ta, că astă-seară aproape nu te-a văzut de loc. (îlsărută: ţoc, ţoc.) Apropo! Să nu te prind că mai dansezi cu midineta aia...
PLATON: Unchiul mi-a dat ordin să dansez cu ea.
MIZA: Unchiu-tău să facă bine să dea ordine miniştrilor dumnealui, nu copiilor mei, că pe urmă, mie odată-mi sare muştarul şi mă dau la guvern. (Pipăindu-l la gît:) Uite ce transpirat eşti. Hait, ascultă pe mămica ta şi du-te sus în dormitor şi stai o jumătate de ceas lungit pe canapea, că pe urmă te trimit acasă, Ne-am înţeles?
>
PLATON: Da, maman. (Miza iese. Imediat, Platon se duce şi o trage pe Mitzi in scenă. Se sărută.) De data asta era
să mi se înfunde. (Are o idee.) Stai! Mama m-a trimes să stau lungit sus o jumătate de ceas. Exact cît ne trebuie sâ ardem un tur cu maşina la şosea. (0 ia de mină si  iese  cu  ea.)
scena 7
AMELIE, DECEBAL
(O clipă,scena goală. Sună telefonul. Amelie, care in/ră dinspre bufet, se duce Ia telefon.)
AMELIE (la telefon): Alo... Da! Aici c doamna Necşulescu... Bună seara, domnule... Da, da... Bine... Am să-i comunic îndată. Bună seara... (Agaţă receptorul.)
(Intră Decebal, dinspre biroul lui.)
DECEBAL: A telefonat cineva? Parcă am auzit sunînd!
AMELIE (serioasă): Da! Directorul de cabinet al primului-ministru... Te cheamă imediat la prezidenţie. Aveţi un consiliu de noapte.
DECEBAL (făcînd pe surprinsul): Consiliu de miniştri noaptea? Ce, — au înnebunit?! Trebuie să se petreacă ceva
grav. AMELIE; Probabil.
DECEBAL: Da, da, da! Bănuiesc eu ce e. Se discută probabil măsurile pe care trebuie să le luăm în legătură cu greva dc la manufactura de tutun. Nu se mai astîm-pără odată şi socialiştii ăştia. în loc să-şi fumeze ţigările, se ţin de greve. Parcă văd că iar îi facem leoarcă.
AMELIE: Altădată te-ai fi revoltat, şi acuma rîzi.
DECEBAL: Altădată nu eram ministru, draga mea. (Privind pendula:) Eu cred că ar fi maibine s-o şterg englezeşte, să nu stricăm petrecerea. (Degajat:) într-un ceas sînt îndărăt... Sigur!
AMELIE: De unde ştii atît de sigur cînd te întorci?
DECEBAL: Un consiliu de noapte nu ţine mai mult decît un ceas.
AMELIE: Depinde de consiliu. Unele ţin pînă dimineaţa, mai ales cele care încep de la douăsprezece încolo.
253
253
DECEBAL; Sînt dezolat dacă o să fiu obligat să stau pînă dimineaţa. Totul nu depinde decit de natura consiliului. Aş fi fost îneîntat să-mi petrec prima noapte ministerială aici, cu voi, între ai mei. Dar ţara nu-şi menajează niciodată oamenii puşi s-o conducă.
AMELIE (nu se mai poate abţine şi surîde): Săracii de voi! (Accentuează surîsul.)
decebal: De ce rîzi?
amelie: Eşti atît de amuzant cînd te cere ţara! (Rîde crescendo.)
decebal: Isprăveşte cu rîsul ăsta. Mă enervează.
AMELIE: Patriotul'e! (Rîde.)
decebal: Amelie, nu mai rîde, te rog.
amelie. Nu pot. Nu pot. (Acelaşi joc.)
decebal (încă o privire spre pendulă): Bine! Ai să-mi explici mîine ce-a-nsemnat rîsul ăsta.
AMELIE: De ce mîine? îţi pot explica şi acum.
decebal: Da! Dar acum ştii bine că minutele îmi sînt numărate.
amelie: De cine?
decebal: De cei care m-aşteaptă la consiliu. Nu pot începe
şedinţa fără mine. amelie: Cred şi eu, ar fi unica şedinţă în felul ăsta. Un
consiliu de miniştri fără miniştri. decebal: Ce vrei să zici?
amelie (pe acelaşi ton, uşor, neallerat): Că eşti ridicol, tu
nu vezi? decebal. Ridicol?! Pentru ce?!
amelie: Pentru că un om atît de stăpîn pe tine, atît de puternic între bărbaţi, îţi pierzi cumpătul de-ndată ce o femeie, oricare ar fi ea, îşi pune mintea cu tine.
DECEBAL: Nu pricep unde vrei să baţi.
amelie: Tu nu vezi că ştiu tot?
decebal: Ce ştii? Tot nu înseamnă nimic. Precizează.
amelie: Ştiu că astă-seară n-ai nici un consiliu, că ţi-ai aranjat o convorbire Ia telefon să poţi pleca de aici la unsprezece jumătate, pentru a te duce în strada Florilor numărul 8, unde te aşteaptă o femeie misterioasă, cu care eşti în corespondenţă de trei luni de zile.
decebal (a transpirat subit): De unde ştii tu toate astea?
254
AMELIE: Chiar de la ea. A venit şi mi-a mărturisit totul. Astă-seară chiar.
(Decebal se îngălbeneşte progresiv.)
decebal (lugubru): Unde? amelie (serafic): Aici!
decebal (crescendo): Cum? Femeia aceasta, în acest moment, e în casa noastră? amelie: Desigur!
decebal: Amelie! îmi dau seama că sînt absurd... Că ceea ce fac acum fată de tine e un lucru de neiertat, dar dorinţa de a şti cine e această femeie e mai mare decît judecata mea. Vreau s-o văd, înţelegi, o singură dată numai, şi-ţi jur că va fi ultima. (Aproape im-plorînd-o:) Unde e?
amelie: Caut-o! I-ai scris de atîtea ori că de ai vedea-o pe stradă ai recunoaşte-o dintr-o mie. Acum e în casa ta. Ghiceşte-o.
decebal (fâcînd un calcul mintal): Nu văd în nici una din toate femeile care se găsesc în acest moment în casa noastră pe cea care ar putea să fie ea.
amelie: Dar ce aTe atît de deosebit de celelalte?
decebal: Nu ştiu, nu ştiu cum să-ţi spun... cum să-ţi explic... ca'să pricepi mai bine. Uite, de exemplu are ceea ce îţi lipseşte ţie pentru a fi o soţie ideala pentru mine.
amelie (nu poate reţine un surîs uşor); Adică? decebal: Ştiu eu?... Bunăvoinţa pe care tu n-ai vrut să
mi-o arăţi ca să-mi scuzi defectele şi să-mi menajezi
ambiţiile.
AMELIE: Poate dacă ţi-ai fi deschis sufletul şi în faţa mea, cum ţi l-ai deschis în scrisorile ei, aş fi putut să te cunosc şi eu mai bine şi să-mi dau seama... de lipsurile mele.
decebal: Vezi tu, Amelie, am să-ţi fac o mărturisire. Tu m-ai intimidat totdeauna pe mine, şi asta pentru că în faţa ta niciodată nu am putut să-mi uit originea.
amelie: Dar n-am făcut nimic niciodată ca să ţi-o reamintesc. *»
decebal: Ba da, ba da... fără să vrei... O observaţie Ia masă că mănînc brînză cu cuţitul... o remarcă în faţa şoferului că mă urc în maşină înaintea ta... mi-o
255
aminteau mai mult decît dacă mi-ai fi spus de-a dreptul... parvenit!
AMELIE: Nu te-aş fi crezut niciodată atît de sensibil.
DECEBAL: Nici o sensibilitate nu e mai trează decît aceea a omului care vrea cu orice preţ să-şi uite originea. Nu pentru că se jenează de ea, ci pentru că-i atîrna ca o piatră de picioare. (Cu un ion nou, de om slăfiîn pe el:) Oamenii ca mine nu sînt de nicăieri şi nu sînt ai nimănui. N-au stare civilă. N-au trecut... Numai viitor.
AMELIE: Dar ce fel de om eşti tu??
DECEBAL: Un om hotărît s-ajungă cu orice chip cît mai sus şi cît mai repede. De aceea nu-mi aleg niciodată mijloacele.. . (Revine la tonul obişnuit:) Dar pentru asta am şi eu nevoie de un singur lucru: de încredere în mine. Iată de ce scrisorile acestei femei au avut în viaţa mea importanţa pe care-o au. Mi-au redat tot ceea ce pierdeam lîngă tine: această încredere în mine... (lin timp.) De aceea ţin atît de mult s-o cunosc, ca să-i mulţumesc.
AMELIE: Aveam impresia ca te duceai la rendez-vous cu
alte intenţii... DECEBAL: Nu e' adevărat!
AMEXIE: Ba da. Fiindcă unei femei căreia îi datorezi atît nu i se mulţumeşte într-o garsonieră pusă la dispoziţie de un prieten comun, la miezul nopţii. (Cu un surîs:) Pentru asta a şi renunţat să mai vie astă-seară şi m-a însărcinat pe mine să te înştiinţez.
DECEBAL (uluit): Iartă-mă... dar nu pricep de loc. Amelie, tu... tu, tu ce rol joci în toată afacerea asta?
AMELIE: Joc două şi în acelaşi timp... Pe-al ei şi pe-al meu.
DECEBAL (cască oc-hii); Cum? E cu putinţă? Amelie! Amelie! Tu eşti, tu eşti corespondenta mea anonimă? Doamne, cît sînt de dobitoc... (Exagerează surprinderea, scon-tînd-o în favoarea lui:) Draga mea Amelie... Nobila mea Amelie... Sfînta mea Amelie... (Cu un gest teatral, deşi în fond oarecum- sincer, ii cade la picioare într-o poză de prosternare.)
256
scena 8
amelie, miza, decebal
MIZA (intrînd): Da' ce faci, ma chire, acolo? îl scarpini Ia ceafă?
(Decebal se ridică imediat, degajat.) DECEBAL: îi făceam o declaraţie de dragoste... AMELIE: Nu e adevărat... Caută ceva pe )os..'. DECEBAL (galant): Pierdusem o perla... şi-am regăsit-o...
(Privire spre Amelie, plină de înţelesuri.) MiZA: Bine, dragă... trîmeţi să mă cheme în birou şi mă faci
sa aştept ca o caraghioasă. Am refuzat şi-un dans din
cauza ta.
AMELIE: Eu n-am trimis pe nimeni să te cheme. MIZA: Ei  aş! Mi-a spus copilul, şi copilul meu nu minte niciodată.
DECEBAL: Da' ce, e adventist? Şi pe mine m-a trimes f iu-tău adineauri să vorbesc cu vicepreşedintele Senatului, şi ăla plecase de un ceas, că e anemic, şi la unsprezece trebuie să fie în pat.
MIZA: Cum plecase? Că acum cinci minute m-ai lăsat singură aici, fiindcă ţi-a făcut semn că vrea să-ţi vorbească! Vezi cum aruncaţi degeaba vina pe copil? (Intră generalul.)
GENERALUL: Da' unde-i băiatul, dragă, că nu-I văd nicăieri.
MIZA: L-am trimis să stea lungit o jumătate de ceas, sus, în dormitor, că era transpirat.
GENERALUL: Bine de el! M-aş duce să mă lungesc şi eu numai cinci minute. (CaireMiza:) Nu, nu mi-e somn... da' parcă am niţică palpitaţie.
MIZA: Cine te pune să dansezi, cînd ştii că suferi de palpitaţie? !
AMELIE: Sînt atîtea cucoane drăguţe aici... îi dă şi lui inima brînci.
MIZA: Dumnealui n-are inimă, are cord. Şi cordul cînd i-o da brînci, îi şi facem funeralii naţionale.
AMELIE: Hai, Gicule, să-ţi dau puţin iod rece, să te linişteşti. (Gest spre bufet.)
MIZA: Ce iod, nici cu cianură de potasiu nu se mai linişteşte
257
17 — Muşateecu — Scrieri, voi. I
ăsta. (Se ridică.) Merg şi eu cu voi, că mi-o foame de plesnesc.
AMELIE: Hai! (Lui Decebal:) Şi nu mai fi atît de supărat că s-a contramandat consiliul de miniştri.
DECEBAL (pe acelaşi ton): Nu s-a contramandat, te-nşeli! Nu se mai ţine însă la prezidenţie... se ţine la noi acasă.
AMELIE: Norocul socialiştilor, să scape de baie. (Iese, după Miza şi general.)
scena 9
decebal, damian
DAMIAN (intrînd în panica, cu ochii pe ceasul de la mină): Ce faci, frate? E douăsprezece fără ceva! Te credeam plecat! Te aşteaptă femeia. Nu se face una ca asta!
DECEBAL: Lasă s-aştepte pînă o face scurtă. (Se aşază marţial pe fotoliu si aprinde o ţigară.)
DAMIAN (nedumerit): Ce-nseamnă asta?!
DECEBAL (superior); Ei, cum? Tu ai luat-o în serios?!
DAMIAN: Ce?
DECEBAL: Cu chestia întîlnirii de astă-seară. DAMIAN: Ei asta e, sigur!
DECEBAL: păi bine, mă, eu sînt om să umblu noaptea prin
garsonierele prietenilor, ca să mă întîlnesc cu toate
aventurierele din lumea asta? DAMIAN: Dragă, nu mai Înţeleg nimic. Mărturisesc că.., DECEBAL: Eu am crezut că e vorba de-o glumă. (Ultragiat:)
Altminteri nici nu mă pretam. DAMIAN (trecînd la ceea ce îl interesează pe el): Va să zică,
nu vrei să-ţi înşeli nevasta? DECEBAL: Nici prin gînd nu-mi trece. Amelie e femeie de
înşelat? Şi eu sînt omul care s-o înşel la prima ocazie?
2^ău... Nu credeam că ai asemenea opinii despre mine!
Mă cunoşti de atîţia ani! Ce dracu! DAMIAN (enervat, fără să se mai poată stăpîni): Nu eşti
bărbat, dragă, ascultă-mă pe mine. Ţi-e frică de nevas-r
tă-ta, ăsta e adevărul. Eşti laş... scurt. DECEBAL: Las?! De ce?!
358
£>AMIAN: Pentru că numai un laş poate sa scape din mîna o ocazie ca a ta!
DECEBAL: Sau un soţ care-şi adoră nevasta!
DAMIAN: Biinel Treaba ta! Mie puţin îmi pasă. Am .'ă-i telefonez să nu mai vie, şi gata! (Ca şi cum ar vrea să-şi justifice enervarea:) Eu, dragă, am vrut să-ţi fac un serviciu, atîta tot. Dacă tu eşti prost şi ai superstiţii conjugale, te priveşte.
DECEBAL: Am impresia că-ţi pare ţie mai rău decît ar trebui să-mi pară mie!
DAMIAN: Sigur că-mi pare. Fiindcă tu mă descurajezi şi pe mine. Aşa... Cînd ştiam că şi tu îţi înşeli nevasta, îmi venea şi mie mai uşor s-o-nşcl pe-a mea. Nu-mi eşti prieten adevărat, să ştii.
DECEBAL: De ce?! Eu nu-mi retrag, în ceea ce priveşte persoana care te interesează, sprijinul pe care ti l-am făgăduit.
DAMIAN: Foarte mulţumesc. (îl ia gura pe dinainte:) Singurul sprijin pe care puteai să mi-1 dai era s-o-nşeli pe AmeTie.
DECEBAL: Nu văd legătura.
DAMIAN: Cum n-o vezi?! Ştiind că tu o înşeli pe Amelie, aş fi avut şi eu un stimulent s-o-nşel pe Nina. Eu sînt un om fără iniţiativă, am însă un extraordinar spirit de imitaţie.
DECEBAL: îmi pare rău că în cazul ăsta nu-ţi pot fi de nici un folos.
DAMIAN: Mare noroc are nevastă-mca! (Curegret:) îi rămîn
credincios fără să vreau... din cauza ta! DECEBAL: Sînt îneîntat. îi datoram de mult o reparaţie. DAMIAN: Reparaţie? Tu, Ninei?
DECEBAL: E cel mai potrivit cuvînt. Fiindcă pe de o parte
i-am stricat căsnicia, şi pe de altă parte i-o reclădesc. DAMIAN: Tu?! Ne-ai stricat căsnicia?! Nu te-nţeleg de loc. DECEBAL: Şi e foarte simplu. Angrenînd-o în viaţa mea
politică, am făcut-o să se depărteze oarecum de tine... DAMIAN: Fugi, măăă... Nu mai face pc pastorul german cu
mine. De predici îmi arde mie acuma? (Ca pentru el:)
Şi ce bine le aranjasem toate! DECEBAL: Dar eu ! DAMIAN: Tu ce-ai aranjat?
259
DECEBAL: Chestia cu scrisorile! (Făcînd pe şiretul:) Ştii a cui era scrisoarea pe care ţi-am arătat-o?
DAMIAN: Apropo...! Aşa-i... (îl priveşte întrebător.)
DECEBAL: A lui Platon, mă!... A lui nepotu-meu... Am tot văzut că primeşte mereu scrisori pe adresa mea, şi azi am desfăcut una, ca să văd cum îsi mai scriu ăştia din generaţia de azi. (Superior:) Şi tu m-ai crezut, hai? Uită-te la mine: Am eu fason de om care ţine corespondenţă amoroasă cu femei necunoscute?
DAMIAN (privindu-l atent): Adevărat! N-ai!
DECEBAL: Lucrurile astea nu mai sînt pentru oameni de vîrsta noastră. Sînt pentru ei... Pentru cei de după noi... Pentru generaţia lui Platon...
DAMIAN: Ai dreptate. De-aci încolo trebuie să ne hotărîm să le pasăm cartea. (Un timp de reflecţie:) Mîine dau drumul la garsonieră. *
DECEBAL: Apropo... Să-ţi dau cheia, c-o uit la mine. (îi dă cheiţa.)
DAMIAN (privind cheiţa): Nu-mi pare rău decît că am plătit chiria pe douăsprezece luni înainte... Din care am oftat şase, şi la şase trebuie să renunţ. Zece mii de lei pe lună! (Un timp:) Am oftat de şaizeci de mii de lei.
DECEBAL: Puteai să-ţi cumperi un motor din banii ăştia, să-ţi ţie locul. (Are o idee:) Ştii ce? Hai să facem o afacere... închiriază-mi mie garsoniera ta, şi te despăgubesc.
DAMIAN: Ce să faci cu ea?
DECEBAL: Vreau să-i fac un cadou Mizei mîine, că e ziua ei. Şi îi dau lui fiu-său garsoniera, ca să nu mai umble de mînă cu Mitzi pe străzi... că vin ploile şi, vorba ei, răceşte copilul.
DAMIAN: S-a făcut. (îi dă cheiţa îndărăt.) Ăsta ştiu că n-are să aibă timp de oftat înăuntru.
DECEBAL: Şi ca să nu mai ai nici tu timp de oftat pe din afară, ştii ce m-am gîndit eu? (îl priveşte triumfător.) Să te fac secretar general la ministerul meu... la comerţ. Eşti singurul om în care pot avea încredere c-o să-mi pot aplica liniştit (cu un surts) programul meu de lucru.
DAMIAN (transfigurat): Decebal, vorbeşti serios?
DECEBAL: în chestiile politice nu glumesc, ca în cele de
garsoniere. Primeşti? DAMIAN: Mai e vorbă? ! (întinzîndu-i mîna:) Nu ştiu cum
să-ţi mulţumesc! Domnule ministru, puteţi conta pe
mine.
(Intră Traian, binişor băut.)
scena 10
traian, decebal, damian, miza
TRAIAN (intră de la bufet, agăţat de braţul Mizei, Cînd a intrat bine în scenă, ti lasă braţul şi, depărtîndu-se la un pas de ea, o contemplă atent): Mizo... n-am ştiut pînă acuma... că mai am o soră geamănă cu tine... Vă văd două... Şi la fel... de antipatice...
MIZA (cu un gest de silă, către ceilalţi): Vai, dragă. E în stare de ebrietate.
TRAIAN: Ştii de ce m-am îmbătat? Fiindcă-mi miroase fracul a benzină şi-mi face greaţă... Fracul ăsta nu l-am mai pus de cînd a pierdut Titanic derbyul... şi astă-seară l-am spălat cu benzină uşoară în onoarea luifrate-meu.
DECEBAL: Du-te mai bine şi te culcă. Ai să te faci de rîs.
TRAIAN: Euuu?! (Se clatină.) Păi ce, eu sînt ministru? (Lui Damian:) Damiene... dă-mi voie un lucru... Ai o nevastă pe cinste... Nu te uita la mine aşa... că eu nu sînt crai... vorbesc în general... Eu nu mă ocup de femei... Am caii mei... (Mizei, privind-o iarăşi atent:) Mizo, tu eşti două... daţi-va la o parte amîndouă... că mă lovesc de tine... (Vrea să treacă, clătinîndu-se.)
MIZA (lui Decebal): Să-i aducă o trăsură, să-l trimitem
acasă.
TRAIAN: Nu merg cu trăsura decît dacă are cai de curse Ia ham.
DECEBAL: Haide, haide... Vino-ncoace cu mine, să te răcoreşti... (îl ia de braţ să-l scoată.)
TRAIAN: Rău am ajuns!... Mă văzui la braţ şi cu miniştrii... (Se   mai opreşte o dată lîngă uşă.) Mizo, să-i spui
260
261
soră-tei gemene complimente de la mine... Orevoa f (Decebal îl scoate spre birou.) DAMIAN: Coană Mizo, astă-seară n-am avut plăcerea să dansez cu dumneata... (îi face un compliment de invitaţie.)
MIZA: Bine că te-ai simţit în stîrşit să mă inviţi! (îi ia braţul.) Te previu, însă (îi face ochi dulci), că dacă mă strîngi în braţe tare... te spui lui Stamatescu...
DAMIAN: Vai de mine, coană Mizo...
MIZA: Las* că te ştiu eu cît eşti de donjuan... da' cu mine nu merge... sînt mai tare ca Bastilia... (Cînd să iasă, intră Nina.)
SCENA 11
DAMIAN, NINA, putfn MIZA
NINA: Bebe!... Un moment, te rog. Vreau să-ţi spun ceva.
DAMIAN (cu un gest spre Miza): Imediat ce terminăm dansul, sînt al tău.
NINA; O! Pardon! Nu ştiam că vă duceţi la dans.
MIZA (înfipt): Nu face nimica... vorbiţi... vorbiţi... Tocmai eram obosită... că sînt sătulă de dans... N-am stat un minut neangajată. (Iese prin fund, marţială.)
DAMIAN (alergînd încîntat spre Nina): Nina, Nina!... Sînt secretar general la Comerţ. Decebal mi-a dat o dovadă de adevărata prietenie.
NINA (rece): Tocmai de-aia te căutam să-ţi vorbesc. (Pri-vindu-l fix:) Cred că n-ai primit!
DAMIAN (surprins): De ce să nu primesc?
NINA: Pentru că nu trebuie să primeşti nimic de la Decebal, înţelegi?
DAMIAN: Bine, dar e o situaţie importantă... Este ceea ce am visat atîta vreme, O să fiu şi eu cineva... o să am un nume... o să fac şi eu avere. Şi unde pui că am satisfacţia să dobîndesc toate astea fără sprijinul tău... Numai pentru calităţile mele.
NINA: Numai pentru una din calităţile tale. Aceea de a fi soţul meu.
DAMIAN: Nu pricep.
NINA (imobilă, calmă): Decebal a fost amantul meu. Acum
ai priceput, cred. DAMIAN: Tu menls ! Tu? Tu? Tu? (îşi scutură capul in mîini.) NINA: Pentru tine. M-am sacrificat...
DAMIAN (îşi pierde controlul): Nemernice, nemernico...
NINA: Fără scene în casă străină, te rog. Acasă la noi, îţi stau la dispoziţie pentru restul de calificative. Deocamdată, du-te şi comunică domnului ministru al comerţului că refuzi onoarea pe care ţi-a făcut-o. Apoi vino să mă iei... să mergem. Te aştept aci.
DAMIAN: Am să-1 omor. (Vrea să plece.)
NINA (îl reţine cu un gest): N-ai să spui nici un cuvînt despre ceea ce ai aflat acuma. Refuzi, şi-atît. Să fim bine înţeleşi.
9 t
(Damian iese, clătinîndu-se. Nina aprinde o ţigară. Intră Amilie, de la bufet.)
SCENA 12
AMELIE, NINA
AMELIE: Cum se face de-ai rămas singură în atîta lume? NINA: Intenţionat. Mi-aştept bărbatul ca să plecăm. AMELIE: De-acuma? De ce?!
NINA: După cele ce s-au petrecut adineauri între mine şi el^
nu mai putem rămîne un minut în casa voastră. AMELIE: V-aţi certat?
nina (cu o răutate specifică femeilor părăsite): Nu... ne-am făcut confidenţe... Nu ne mai văzusem de mult în doi... şi-am profitat de prima ocazie.
AMELIE: Ce fel de confidenţe?
NINA; Fără prea mare importanţă. I-am mărturisit că l-am înşelat cu bărbatu-tău. (Aşteaptă ca lovitura pe care a dat-o s-o prăvălească pe Amelie. Aceasta însă se mulţumeşte să surîdâ.)
AMELIE! Ştiam de mult, Nina. .
NINA (deconcertată): Ştiai? Şi-ai tolerat să te înşele cu mine sub ochii tăi?! Curios! Te credeam o femeie mîndră.
AMEXiE: Şi eu pe tine la fel. Tonul pe care-mi vorbeşti îmi dovedeşte însă contrariul.
(Un timp.)
263
263
NINA (dezarmata şi regretând ceea ce a făcut): Nu mai merit
prietenia ta. Ţi-am necinstit casa, în care m-ai primit
cu atîta dragoste. AMELIE: Nu eşti tu de vină. Mi s-ar fi putut întîmpla şi
mie acelaşi lucru... Şi soţul tău a fost îndrăgostit de
mine. NINA: B£be7 !
amelie: Da! Şi dacă n-am ajuns acolo unde ai ajuns tu cu Decebal, e pentru că între noi două a fost o mică deosebire.
nina: Care?
AMELIE (cu un surîs): Eu n-am făcut politică. NINA: Ei şi?!
AMfiLIE: Am rămas de aceea mai ataşată căminului meu... NINA: Păcat că nu faci şi tu politică... Măcar feministă. AMELIE: Fac... feminină. Cred că e cea mai indicată pentru noi... femeile.
NINA: Ai dreptate. Acum îmi dau seama c-am fost o proastă. Pentru un om pe care-1 adoram, m-am dat unuia care nu mă interesa... Şi-acuma i-am pierdut pe amîndoi. (Cu un accent de sinceritate;) Ce rău îmi pare c-am cedat unui moment de furie, şi-am mărturisit totul lui Bebe\.. îl cunosc, nu mă va ierta niciodată. Sînto nenorocită, Amelie.
AMELIE: Nu încă. Poţi redeveni cînd vrei fericită, cu un singur cuvînt, fără să ceri iertarea soţului tău.
NINA: Cum asta?
amelie: Retractezi mărturisirea... Nu i-o poţi dovedi cu nimic... El — cu atît mai puţin... Şi-atunci, vei vedea, îţi va cere tot el iertare... Că te-a crezut... (Se văd venind Decebal şi Damian.) Să fim vesele... Să nu le dăm satisfacţia că ne-au putut face să suferim.
scena 13
amelie, nina, damian, decebal
decebal: Nina, fac apel la judecata ta şi te rog să ne fii arbitru. (Are un ton de glumă.) Acest domn, după ce primeşte adineauri să fie secretarul meu general, vine acuma cu o mutră de un cot şi-mi spune că refuză.
NINA: Ei aş! Cum o sâ refuze?! încrederea pe care î-o araţi
nu poate decît să-l onoreze. damian (furios); Cum? Tu spui asta? ! îndrăzneşti să crezi
că, după cele ce s-au petrecut între voi, mai pot primi
ceva de la această canalie?!... amelie: Dar ce e tonul ăsta, B6be?!
damian: Ei bine, profit de faptul că sîntem cîteşipatru la un loc, ca să dau adevărul pe faţă. (Tragic:) Amelie...
(Amilie pufneşte de rîs.J
amelie: Ştiu, ştiu! (Privindu-l amuzată:) E posibil să crezi asemenea copilării?
(Stupoare generală.)
damian: Ce copilării? Nu ştii ce vreau să-ţi spun! amelie (cu o privire spre Decebal): Ba da! Ba da!... că Nina şi cu Decebal... aşa şi pe dincolo... (Rîde iarăşi.) damian: De unde ştii?
amelie: De la mine. Eu ţi-am pus farsa Ia cale. (Rîde
iarăşi.) damian (înlemnit): Farsă?!
nina (a priceput jocul lui Amelie): Uitaţi-vă la el cum a
rămas. (începe să rîdă şi ea.) decebal (acelaşi joc): Prost eşti, mă! (începe să rîdă şi el.) amelie (lui Damian, drăguţ): Nu fi supărat, B6be, am
vrut să vedem dacă ţii mai mult la Nina decît la postul
de secretar general. (Ninei:) Fericito!
(Rid toţi.)
damian (îi priveşte pe rînd, se înseninează treptat, cucerit de ilaritatea generală): Mi-aţi făcut-o! (Rîde şi el.)
(Un timp rid toţi.)
decebal (în criză de rîs): Să-ţi laşi cioc, Damiene. nina (printre hohote, piaptănă o barbă improvizată): Barbă, barbă!
(Intră Miza, ca o furtună, urmată de generat, pe jumătate adormit.)
264
265
SCENA 14
CEI DINAINTE, MIZA,   GENERALUL, apoi PLATON
MIZA: Staţi! Staţi... Nu mai rîdeţi, că vă omor! (Se face linişte.) A dispărut copilul! A fugit cu comunista aia pe care ai invitat-o aici... I-a văzut Majiole pl.ecîa.d cu maşina voastră.
DAMIAN: Cu bagaje?
MIZA: Probabil. (începînd să povestească, în panică:) M-am dus sus, unde ştiam că se odihneşte... Zic: poate o fi adormit, mititelul, şi să-1 învelesc. Cînd colo, în locul lui găsesc pe bestia de Stamatescu sforăind. (îl aţ_at&.) Uite-1 ! Uitaţi-vă la el! Şi-acuma doarme, în clipa cînd fiu-său cutreieră lumea cu Matta-Hary după el.
(Intră Platon in goană.)
PLATON (alarmat): Veniţi cu toţii... A murit nenea ţorgu în pivniţă, cu discursul în mînă. (Panică, exclamaţii, toţi ies alergînd. Rămas singur, Platon o aduce de mînă pe Mitzi din culise.) O viaţă are omul... vino să te pup cu riscul ei. (0 sărută, apoi dispar.)
scena 15
LANGADA, TRAIAN, apoi TOŢI CEILALŢI, a^ară de PLATON şi MITZI
(O clipă,scena goală. Topit de emoţie, intră Langada, c& discursulin mină. Repetă de cîteva ori gesturile cţtochelarii şi monoclul, parcurgînd discursul în gînd.)
LANGADA (luîndu-şipoziţia de orator): „Doamnelor şi dpm-nilor..."
(Intră Traian de la bufet aproape turtă.)
TRAIAN: Eeeee!... Saltare, coane Iorgule! Nu te-am văzut
de ieri... Tot la poeziile alea citeşti? LANGADA: Lasă-mă, nene, în pace, nu mă ţine de mînă,
tocmai acuma... TRAIAN: Crezi că dacă sînteţi doi... mi-e frică de tine?
Nu mă cunoşti. Eu am caii mei şi n-am nevoie
de...  (Demn:) Orevoa!...   O piezi!...   (Reintră la bufet.)
(Toţi ceilalţi revin înscena, grupîndu-se în jurul lui lorgu, cu exclamaţiile de rigoare:
„Uite-1... uite-1... Papa... Iorgule... Tată... Coane Iorgule... Nene   Langada...")
DECEBAL: Şi-a bătut copilul joc de noi... Aşa ne trebuie, dacă ne luăm după gura lui.
MIZA: Ah! Ce spiritual e! Mînca-l-ar mama să-1 mănînce!
LANGADA (lui Amelie): Ce facem, dragă, cu discursul? E aproape douăsprezece!
AMELIE: Să chemăm lumea, şi gata! (Confidenţial:) Ai grijă, papa, să nu cumva să te-ncurci. E blazonul nostru în joc.
LANGADA: N-ai nici o grijă. Nu m-am încurcat eu cînd era să vorbesc la înmormîntarea lui Petre Carp, şi-o să mă  încurc  acum?!
(Amilie trece înfund. Semnal de orchestră. Invitaţii intră înscena din toate părţile. Rumoare... Comentarii: Cc este? De ce i-a chemat?... Cînd publicul s-a grupat, Langada îşi face loc.seurcăpe tr ep te. E primit cu aplauze.)
VOCI: S-auzim! S-auzim !
LANGADA (extrem de emoţionat, îşi pune, de cîteva ori pe rînd, cînd ochelarii, cînd monoclul. Se decide, în sfîrşit, şi păstrează monoclul, uitîndu-se pe discurs prin ochelarii care-i ţine în mînă. Decebal îşi compune o atitudine modestă şi demnă în acelaşi timp): Doamnelor şi domnilor, astă-seară ne-am adunat aci pentru ca să sărbătorim un eveniment de-o importanţă capitală atît pentru noi, cei care sîntem înăuntru, cît şi pentru ţara, care este afară. (Bravo / Bravo.' Aplauze.) într-adevăr... scumpul meu ginere şi iubitul nostru prieten, Decebal Sp. Necşulescu, a fost numit astăzi după-amiază ministru al comerţului. (Aplauze, strigăte, urale, ovaţii... Arpegii în orchestră.) Plecat de jos, dintf-o familie modestă, dar onorabilă...
(Decebal şopteşte ceva la urechea lui Damian, care trece . Ungă Langada şi-i şopteşte la rindul său.)
267
DAMIAN: Treci peste biografie...
LANGADA (continuînd):... Trecem peste biografie, căci timpul e bani. Plecat dintr-o familie de pîrliţi, zic... a ajuns, numai prin muncă şi calităţile lui alese, să ocupe astăzi unul din cele mai importante ministere ale noastre. (Acelaşi joc, ovaţii, urale, arpegii etc.) într-adevăr. Ministerul Comerţului este centrul de gravitate în jurul căruia se învîrtesc toate afacerile importante ale ţării. (Acelaşi joc, Decebal cu Damian.)
DAMIAN (la urechea lui Langada): Treci peste afaceri... Vino la concluzie, că se trezeşte şampania.
LANGADA: Trecînd însă peste afaceri, de care e prematur să vorbim, să venim la concluzie, care nu poate fi decît una, şi anume: să strigăm din fundul inimilor noastre: trăiască noul ministru al comerţului... Trăiască Decebal Sp. Necşulescu!
(Entuziasmul ajunge la culme, strigăte de „Trăiască", ovaţii etc, etc. Decebal trece în locul lui Langada, care a coborit, şi primeşte felicitări, şi, cu gesturi tutelare, izbuteşte să restabilească liniştea, care devine completă în momentul cînd, umflîndu-se în pene, e gata să înceapă a vorbi.)
DECEBAL (tuşeşte de cîteva ori... în tăcerea generală, sună telefonul): Aloo... Da!... Da, eu!... Chiar ministrul comerţului e la telefon... Bună seara, domnule prim-ministru... Poftim? (începe să îngălbenească treptat.) Poftim?! Ce face...?! Cînd?... Adineauri?... (E aproape bolnav de icter:) Vă salut! (Agaţăreceptorul.) Doamnelor şi domnilor, mi s-a comunicat o veste neaşteptată. Guvernul a demisionat adineauri... în clipa asta nu mai sînt ministru. (Rumoare, mişcare etc, Decebal reflectează o clipă, apoi, din nou plin de el, restabileşte liniştea şi concentrează atenţia asupra lui.) Daţi-mi voie... (Manole, cum aude asta, îşi scoate mănuşile albe.) Am spus că nu mai sînt ministru."Ei bine, doamnelor şi domnilor, daţi-mi voie să vă spui că sînt cel dintîi care să mă bucur că nu mai sînt ministru, că nu mai fac parte dintr-un guvern care, neputîndu-se menţine la putere, da cea mai autentică dovadă că e incapabil de guvernare! (Aplauze etc. ...Răspicat:) Or, ţara are nevoie, în aceste momente, de grea cumpănă pentru ea,
deunpartidnou... înfrunteacăruiasăfieunsingur şef, care să-şi poată lua oricînd răspunderea unei guvernări binefăcătoare. Ei bine, doamnelor şi domnilor, acest partid am să-l fac eu, şi îl declar întemeiat chiar din această clipă. E vorba de partidul „naţional libe-ral-tărănesc"! Să trăiască!
(Ovaţii pe care Decebal abia le poate potoli. Ovaţiile ajung la culme, strigăte, urale, arpegii in orchestră. Langada îşi face loc către trepte şi izbuteşte cu greu să restabilească liniştea.)
SCENA ULTIMĂ
LANGADA: Scumpul meu ginere şi domnule preşedinte, sînt cel mai fericit om că ţi-ai făcut partidul tău: fiindcă din acesta, cel puţin, n-ai să mai poţi Tugi niciodată...
Cortina
268
VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ
COMEDIE ÎN 3 ACTE 1937
PERSOANELE
Alexandru Manea, romancier, patruzeci şi patru de ani.
Gogu Panait, filozof particular, şaizeci de ani.
MUică Dumitrescu, vînzător la Cartea Românească, secţia literatură, douăzeci şi trei de ani.
Manole, servitorul lui Manea, duşman de moarte al luminii care arde degeaba, cincizeci de ani.
Bibi Cristian, „şoz". Un monoclu, o cărare, un frac, treizeci de ani şi-atît.
Măria Panait, zisă. la domiciliu Doruleţ, vînzâtoare la magazinul de bijuterii Knappe et Comp., optsprezece ani.
Na talia Panait, mama ei, cincizeci şi patru da ani.
Fanta, sora mare. A avut „noroc" în viaţă. Treizeci şi doi de ani,
Elvira, are treizeci şi şase de ani, zice ea. Replica feminină a lui Bibi Cristian.
Un copil cu sorcova.
ACTUL I
TABLOUL I
Cabinetul de lucru al lui Manea. Mare, larg, luminos, luxos. Sobrietate căutată. Numai mobile necesare: o masă de lucru, un divan — cu
0 singură pernă pe el — , două fotolii. Foarte puţine tablouri. Cîteva piedestale, cu bronzuri. Bibliotecă redusă. Numai două vase de flori; unul — pe masa de lucru (cu trandafiri galbeni), altul — lîngă divan (cu garoafe ,,negre"). Covoare grandioase în stilul mobilierului — care poate fi, deopotrivă, modern sau vechi. O lampă cu picior, lingă divan. Alta, mică, pe masa de lucru. Lumină indirectă. Radio. Calo-
1 ifer. Totuşi, un şemineu în carepîlpîie focul. O măsuţă pentru maşina descris. Ferestre mari, fără draperii — numai cu perdele. Nici un bibelou inutil, nici o notă de „dezordine estetică". O perfectă ordine şi curăţenie. Intrare, fund. Uşi: planul I, dreapta, spre doimitor; în stingă, planul II, o singură uşă, spre salon. La ridicarea cortinei, odaia e în întuneric. Nu luminează decît focul din cămin, al cărui joc de flăcări se plimbă pe mobile, inegal şi pitoresc. De asemenea, foarte redus, cadranul aparatului de radio, care este in funcţiune. E tocmai o pauză de cîteva clipe. Se aude semnalul postului de radiodifuziune din Bucureşti: ta, tii, ta, ta, ta, ti, ta,ti, ta... Apoi vocea spicherului, care anunţă: „Domnul profesor universitar Năstăsescu-Hrisov a vorbit despre datinele şi obiceiurile de Anul Nou. Urmează colinde pentru noaptea Anului Nou, executate de corul de copii al şcoalelor primare din Capitală." încă o clipă, de tăcere. Apoi se aude corul de copii, la radio, cîntînd cu glasuri mici, dulci şi evocatoare, o colindă:
Florile sînt dalbe,
01 Lerui, Lenţi, Doamne... etc. ...etc. ...
273
18"
Focul pîlplie In cămin. Dupâ prima strofa, intra — din sufragerie —
MANOLE.
MANOLE (aprinde lampa. Primul comutator e lingă uşa sufrageriei. Fără să dea o importanţă specială corului, trece — solemn — prin scenă, ducind, agăţat de umerar, fracul stăpînului său. Cînd ajunge la uşa dormitorului, bate şi intră fără să aştepte răspunsul, avînd grijă sa stingă lumina. Lîngă uşa dormitorului este un alt comutator, şi amîndouă acţionează plafoniera. Corul cîntă mai departe.  După puţin,  Manole intră din dormitor. Aprinde lumina. Trece şi iese, prin sufragerie, stingînd lumina înainte de a ieşi. După o clipă reintră, aprinde. Se duce la şemineu şi pune o buturugă pe foc. Stinge şi iese din nou, aprinde şi ia receptorul): Alo! Da!... Un moment... vă rog...   (Se duce şi opreşte aparatul de radio.) Alo!... Da!... Un moment, vă rog... (Pune receptorul alături, se duce la uşa dormitorului şi bate.) Conaşule!... Coniţă!... (Iese în sufragerie.) ALEXANDRU (intră. E în cămaşă de frac şi cravată albă. Pantaloni de frac. în picioare are pantofi de casă, şi pe cap — o plasă de păr): Alo!... Da... Sînt aproape gata... Bine!... Sun şi aştept jos. Mai ai maximum zece minute? Perfect! Atunci, viu peste o jumătate de ceas, ca să nu aştept un ceas în maşină. E unsprezece şi un sfert... (Se uită la ceas.) Sînt sigur că nici nu ai început sa te fardezi... Aa! Ai început de la cinci? Bun, bun. Atunci, avem şanse s-ajungem la timp... Ce zici? Cine? Cristian? (De unde, pînă acum, avea aerul mulţumit, se-ntunecă numaidecît. Tonul de „ba-dlnaj" dispare brusc.) Mă rog, mă rog... Nu e nimic, nu face nimic. Nu mai merg eu, şi-atîta tot. Nu, nu, nu, nu, Elvira!... Orice explicaţie e de prisos... Ţi-am spus clar: dacă vine el la Madeleine, nu vin eu...Fireşte... sigur... nu puteai să-i pretinzi! De acord: în casa ei, invită — de Reveion — pe cine vrea. Nu, nu, e inutil... Te duci tu singură. Ei aş! Parca e prima dată... N-ai decît să telefonezi cuiva să vie să te ia. Chiar lui Cristian. De ce nu? 0 să fie încîntat. Şi eu de asemenea. Şi eu la fel. Nu e nevoie să ţipi, că aud perfect. Bine, de acord... Sînt gelos, dacă zici tu. Să
276
nu vorbim de motive. în definitiv, nu e momentul să ne certăm. Nu pot să mă cert la telefon. Tu, sigur.-Tu poţi să te cerţi oricum... Şi prin radio. Ceartă să fie. Nu mai insista, Elvira. Nu s-a putut altfel, nu mai merg, şi gata. Păi asta spun şi eu! Să te duci... să te amuzi... Eu nu mai ies. Nu mă duc nicăieri. Ştiu eu? O să primesc colindători... o să citesc... o să mă culc... Nu găseşti că „măgar" e o expresie puţin cam exagerată?... E, da! Aşa da! „Idiot" mai merge. Aaa-aaa-aaa-a! Dacă te-ai decis să răguşeşti, închid telefonul, să ştii! Vreau să fii în voce astă-seară... Mais nonf Ecoute... Cest inutile de faire des fautes de francais. Tu peux parfaitement crier en roumainf... Da, da, da, da, da, da, da... Eşti liberă să faci ce vrei... absolut liberă... Dansează, flirtează... da, da, da!... Cu cine vrei... da, da, da! Repet: cu cine vrei... da, da... A, nu, nu! nu, te rog... Nu admit să vorbeşti pe tonnl ăsta. Nu! Nu, nu, nu, dragă, nu!... Sub nici un motiv, nu! Nu, nu şi nu!... Poftim... (Trînteşie receptorul şi iese, în dormitor. Pe ultima replică a apărut Manole. Cînd ajunge lingă telefon, acesta sună.) manole  (ia receptorul): Alo!...  (Alexandru reapare in uşă.) M-a făcut dobitoc şi-a-nchis... Cred că a fost o eroare din greşeală! alexandru (surîzînd): Probabil!... Ascultă, Manole!...
MANOLE: Poftiţi!
alexandru: Nu mai ies astă-seară. manole (surprins): Cum aţi spus?
alexandru: Am spus că nu mai ies astă-seară in oraş. manole (un timp): Şi rămîneţi acasă?
alexandru: Dacă nu ies în oraş, tu ce crezi? (E lotuşi
niţel nervos.) Manole. (după un timp): Hm.' alexandru: Ce e?
manole: Nimic, conaşule... Mă gîndeam că, de opt ani de cînd sînt la dumneavoastră, e prima dată cînd facem Revelionul amîndoi...
ALEXANDRII: De opt ani? Cred că e prima dată în viaţa mea cînd îl fac singur. Dă-mi haina de casă... (Se aşază.)
MANOLE; Dacă nu mai ieşiţi, ar fi bine să schimbaţi şi
377
pantalonii, conaşule. Păcat de dungă să se consume singură prin casă.
ALEXANDRU: Mi-e lene să mă schimb! (îşi trece mîna pe obraz.) Ce rău îmi pare că m-am bărbierit... .Mîine aş fi avut obrazul odihnit. E o mare satisfacţie să poţi sta — o zi pe an, măcar — nebărbierit... Am ceva de mîncare?
MANOLE: Cum să nu? ! Şuncă, friptură de curcan rece, brîn...
.ALEXANDRU:  Destul, destul.
M\NOLE: Doriţi să mîncati acum, sau aşteptaţi Revelionul? ALEXANDRU: N-aştept nimic...
MANOLE: Da, conaşule... (Vrea să plece în sufragerie.) ALEXANDRU: Ascultă! Nu mai pune masa în sufragerie...
Pune-mi un tacîm aici, pe măsuţa asta, la gura sobei... MVNOLE: De băut ce doriţi? Vin, bere?... ALEXANDRU: Un ceai fierbinte.
MANOLE: Am înţeles. (Pleacă spre sufragerie, se opreşte o clipă.)
ALEXANDRU: Şi daca mai sună telefonul... (Se îndreaptă
spre dormitor.) MANOLE; Da. Iau eu asupra mea.
ALEXANDRU: Spui că am ieşit şi n-am lăsat nici o vorba.
Dă drumul la radio. (Manole se îndreaptă spre aparat.)
Dacă e vreo conferinţă, opreşti... M\NOLE (pune aparatul în funcţiune. E tot un colind.) ALEXANDRU (după ce a ascultat o clipă, visător): Manole!
Mai ninge afară? MVNOLE: Nu ştiu, conaşule! Să mă uit. ALEXANDRU (ieşind in dormitor); Uitâ-te, şi să vii să-mi spui! MANOLE: Da, conaşule. (Stinge lumina şi iese.)
(Corul copiilor continuă.)
ALEXANDRU (uşa dormitorului a rămas deschisă. După o clipă, Alexandru intră. Şi-a pus pijamaua groasă de interior. Se aşază într-un fotoliu la gura sobei şi ascultă, cu capul pe spate. Aprinde o ţigară leneş. 0 fauză mare. Se aude, foarte discret, soneria de la intrare.)
MANOLE (intră din stînga şi aprinde. Trece înfund): Conaşule ! A venit cineva de la bijutier şi vrea să vă dea ceva, dumneavoastră personal.
ALEXANDRU: A, da! Colierul... Să vină-ncoace.
MANOLE: Da. (Iese. După puţin se reîntoarce, itrmînd pe Măria.) Poftim dumneata aici... (O introduce prin fund. Aprinde lumina şi iese prin sufragerie.)
MARiA (se opreşte lîngă uşă): Bună seara! (A îngheţat toată de frig. E îmbrăcata modest, dar drăguţ. Palton de stofă cu guleraş de blană ieftină, mănuşi de lînă, fular şi beretă la fel.)
ALEXANDRU (se ridica): Bună seara, domnişoară! Poftim... (Gest să se apropie.)
MARJA: Nu pot, că sînt cu şoşonii.
ALEXANDRU: Nu face nimic. (Nu mai insistă însă. Măria
rămîne pe loc.) MARIA: Nu ştiam că o să mă poftiţi în casă... aici. (Se uită
spre şoşoni. AU ton, profesional:) Sînt de la magazinul
Knappe...
ALEXANDRU (privind-o în treacăt): Atunci, mi se pare că ne cunoaştem.
MARIA: O! Pe dumneavoastră cine nu vă cunoaşte?! Pe mine poate m-aţi văzut, aşa... prin magazin. Am adus colierul. (Scoate mănuşile, se caută minuţios şi scoate din corsaj o cutiuţă, pe care t-o întinde.) Am ascuns-o bine, ca să n-o pierd... Două sute de mii de lei sînt bani! (în timp ce Alexandru desface cutiuţa din ambalaj:) Domnul Knappe vă roagă săvl iertaţi că vi-1 trimite aşa de tîrziu, dar abia acum s-a închis magazinul şi n-am putut sa plec mai devreme.
.ALEXANDRU (cu politeţe uzuală): Vai, dar de ce te-ai deranjat dumneata? (Opreşte aparatul de radio.)
MARIA: Fiindcă în altcineva n-ayea încredere. Şi-apoi, şi eu stau tot în cartierul ăsta.
ALEXANDRU (ca să zică ceva): Da? Unde?
MARIA (încurcată): Aşaaaa! în direcţia asta! (Face un gest vag.)
ALEXANDRU (n-a fost atent): Destul de central. MARIA (surtzînd): Foarte central. De unde se termină linia
de tramvai, mai am zece minute pînă acasă, pe jos. ALEXANDRU: Şi nu ţi-e urît să- te duci singură? MARIA: Ba da... Seara, cîteodată, cînd întîrzii la magazin,
mi-e foarte urît. Dar am sistemul meu. ALEXANDRU: Da? (Nu e atent la ce spune ea.) -MARIA: Da! C-o staţie înainte de a mă da jos din tramvai,
278
279
iac ochi dulci unui bărbat mai in vîrstă. Şi-atunci el se ţine după mine pînă acasă... şi mă conduce fără să ştie. Ăştia în vîrstă sînt cei mai copii.
ALEXANDRU (privind colierul): Foarte frumos!
MĂRIA: Nu e întotdeauna chiar aşa de frumos. Uneori nu se mulţumesc numai să se ţină după mine... Se simt obligaţi să-mi facă fel de fel de complimente. Ba, uneori, s-a întîmplat să mă apuce şi de braţ. (Bagă de seamă că A lexandru nu ascultă, şi atunci priveşte şi ea colierul.) Ah! E splendid! (Se uită admirativ la colier.)
ALEXANDRU: Da, desigur. Depinde însă şi cine te apucă...
MĂRIA: Poftim?
ALEXANDRU: Zic, depinde însă şi cine te apucă de braţ...
MĂRIA (surîde jenată): A, nuuuu... Eu spuneam de colier că e splendid. (îl scoate din cutiuţă şi i-l dă lui Alexandru.)
ALEXANDRU (îl ridică pe degete şi-l contempla): într-adevăr!
MĂRIA (îl priveşte şi ea): Dar şi două sute de mii de lei...
ALEXANDRU (făcînd un comentar pentru el şi adresîndu-i-se numai fiindcă, întîmpiător, e acolo): Dumneata nu crezi, domnişoară, că banii au mai puţină distincţie decît pietrele preţioase?
MĂRIA (simplu şi vioi): Ba da, fiindcă banul e mai mult al bărbaţilor, şi pietrele preţioase — ale femeilor.
ALEXANDRU (se uită la ea mirat şi, oricît, interesat).
MĂRIA: Aţi spus chiar dumneavoastră în ultimul dumneavoastră roman: (citează) „O femeie cu geanta plină de bancnote e dizgraţioasă, şi un bărbat cu briliante pe degete e respingător".
ALEXANDRU (din mirare în mirare, E agreabil surprins de citat. Se uită la ea, pentru ea.)
MĂRIA (îi întîlneşte privirea şi i-o suportă onorabil, fericită copilăreşte că a putut „cita" în faţa maestrului ceva din opera lui).
ALEXANDRU: Dumneata ai citit ultimul meu roman? MĂRIA: Ultimul? Le-am cititpetoate. (Untimp.) Dumneavoastră sînteţi autorul meu favorit. ALEXANDRU (un zîmbet); Aşa?
MĂRIA: Asta nu înseamnă, însă, că sînteţi un scriitor pentru vînzătoarele de magazin, deşi foarte multe
dintre noi citim mai mult decît clienţii pe care îi servim; ALEXANDRU: Ştiu, domnişoară. (Un alt ton:) Şi dorinţa
noastră, a scriitorilor, e să fim citiţi. De cine, e o
chestiune ori prea secundară, ori prea complicată. MĂRIA (care aşteaptă de mult să-i spună asta): Am şi un
autograf de la dumneavoastră. ALEXANDRU: Un autograf? De la mine? MĂRIA: Da! De la Ziua cărţii, cînd aţi semnat pe ultimul
dumneavoastră roman. ALEXANDRU: A, da! Şi ce ţi-am scris?
MĂRIA (iarăşi citează): „O amintire banală, pentru doi ochi neobişnuit de frumoşi".
.ALEXANDRU (cu un suris); Ai ochii chiar atît de frumoşi?
MĂRIA: Aş! Aţi scris dumneavoastră aşa, ca să vă aflaţi în treabă. (îşi dă seama că a luat-o gura pe dinainte.) Dar, oricît, mie tot mi-a făcut plăcere. La cîte nu veţi fi scris dumneavoastră că au ochii frumoşi, fără ca să observaţi dacă au măcar ochi... Ştiu eu că scriitorii vin la Ziua cărţii cu autografele „improvizate" de acasă.
ALEXANDRU (amuzat): Te asigur că eu nu mi le pregătesc niciodată.
MĂRIA: Se poate, dar nu cred!...
ALEXANDRU (tot amuzat): Mă rog!...
MARlA: De exemplu, de unde era să ştiţi dumneavoastră că aveam ochi frumoşi, cînd nici nu v-aţi uitat la mine? Mi-aţi cerut cartea pe care o cumpărasem şi mi-aţi scris, aşa, repede, dintr-o dată, vorbind cu cineva care era alături... ta... ta-ta-ta-ta-ta... Gata! Se cunoştea că e învăţat pe dinafară. (Un timp.) Fac prinsoare că şi-acum, deşi staţi cu mine de vorbă de un sfert de ceas, tot nu ştiţi ce fel de ochi am.
ALEXANDRU: Ba dai Albaştri... Şi exact ca în autograf.
Măria (neîndrăznind să creadă); Adică? Neobişnuit de frumoşi?
ALEXANDRU: Da... adică neobişnuit de frumoşi. (0 priveşte în ochi.)
Măria (îşi pierde „aplombul". Nu ştie ce să mai zică. Ca să-şi dea o conienenţă, face un pas spire şemineu, apoi încă unul, şi întinde mîinile spre flăcări): Ce cald e aici la dumneavoastră!
280
281
ALEXANDRU (care a urmărit-o, dînâu-şi seama -   exact — de încurcătura ei): Dacă ţi se pare atît de cald, de ce, te apropii de soba?
măria (simplu): Fiindcă mie, cînd mi-e cald rău, mă ii cu frig.
ALEXANDRU: Nu vrei să scoţi haina cîteva minute? Să nu răceşti cînd ieşi afara.
MARIA: O nu... mulţumesc... Trebuie să plec. (îşi regăseşte, cu greu, tonul fir esc şi priza asupra ei. Pauză.) Atunci...! dacă  n-aveţi nimic de zis de colier, îmi semnaţi dumneavoastră bonul ăsta de primire... (îşi caută în poşetă şi i-l dă.) Aici... unde scrie „Semnătura pri-: mitorului". (îi arată locul, cu degetul.)
ALEXANDRU (ia bonul, se duce la birou, aprinde lampa mică şi îşi pune ochelarii.. Se aşază să iscălească. Măria ii, urmăreşte fiecare mişcare, fără să poată ascunde fericirea ca se găseşte, pentru cîteva. clipe, în intimitatea lui): Ia spune-mi, domnişoara cu ochi frumoşi, unde faci Reveionul în seara asta?
MARIA (onest): în pat.
ALEXANDRU (iscălind): Cum se poate? O fată tînără şi drăguţă ca dumneata trebuie să petreacă... să fie invi- j tată... să se amuze cu prietenii... între cunoştinţele 1 dumitale trebuie să fii delicioasă.
MARIA (atinsă): Vă mulţumesc de compliment. Mai sînt însă şi prin alte părţi.
ALEXANDRU (n-a băgat de seamă c-a ofensat-o. Se ridică de la birou şi vine cu bonul spre ea); Domnişoară cu ochi frumoşi...
MARIA: Mă cheamă Măria... Tata a vrut să-mi puie numele
Miozotis, dar a renunţat, că nu ştia naşul să zică.
Acasă îmi spune însă altfel. ALEXANDRU: Cum? , MARIA: N-are importanţă. Şi la magazin mi se spune Mary.. 1 ALEXANDRU: Nu poţi să-mi spui cum îţi zice acasă? MARIA: Ba da.,. (Supărată. încă de adineauri:) Dar ăla
e nume particular, şi la dumneavoastră mă găsesc
în interes de serviciu. ALEXANDRU (cu o privire la bonul pe care ea îl ţine încă în
mînă): Bine, dar acuma chestiunile de serviciu s-au
terminat.
MARIA: în cazul ăsta, trebuie să plec.
ALEXANDRU (vrînd să înceapă ceva): Domnişoară Mary... MARIA: Nu-mi mai spuneţi aşa, că aici nu sînt la magazin. ALEXANDRU: Dar cum să-ţi spun?
MARIA:  Domnişoară Panait,  sau numai „domnişoară",
că e mai uşor de ţinut minte. ALEXANDRU: Ei bine, domnişoară Panait... MARIA: Poftim...
ALEXANDRU: Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru că te-ai ostenit să-mi aduci dumneata personal colierul şi mărturisesc că nu ştiu cum...
MARIA (încremenind la gîndul că Alexandru ar vrea să-i dea un bacşiş): Din contră, eu trebuie să vă mulţumesc, că — datorită colierului — am avut ocazia să viu aici... să stau de vorbă cu dumneavoastră, plus că am cîştigat şi o mie de lei.
ALEXANDRU :' Cum aşa?
MARIA (încurcată): Fiindcă am cîştigat prinsoarea. ALEXANDRU: Prinsoarea?
MARIA: Da. Am făcut prinsoare cu fetele, cu colegele mele, pe o mie de lei, din leafa viitoare, că eu am să vă cunosc personal înainte de sfîrşitul anului... Şi azi sîntem în 31 decembrie.
ALEXANDRU (interesat); Şi cînd aţi făcut prinsoarea asta? MARIA: Cînd aţi fost Ia magazin şi aţi comandat colierul. ALEXANDRU: Prin urmare, faptul că mi l-ai adus dumneata
nu e o simplă întîmplare? MARIA: Da' de unde?! Eu m-am rugat de domnul Knappe
să mă trimeată pe mine, şi cum in mine avea încredere,
m-a trimis.
ALEXANDRU (cu un suris): Mai ales că stai şi în cartierul ăsta...
MARIA (repede): Da' de unde?! Stau tocma' în partea cealaltă a oraşului.
ALEXANDRU: Aşadar, ai cîştigat prinsoarea... Şi dacă nu ma găseai acasă?
maria: Pierdeam o mie de lei.
ALEXANDRU: Şi ţi-ar fi părut rău?
MARIA: De bani,'nu.
ALEXANDRU: Atunci de ce?
MARIA: Aşa...  (caută o expresie salvatoare) în general.
282
283
ALEXANDRU (o priveşte lung, interesat. De data asta, subi privirea lui, Măria pleacă ochii): Sînt foarte mulfe| ţumit, domnişoară Mary, că m-ai găsit acasă.
MĂRIA: Pentru că am cîştigat o mie de Iei?
ALEXANDRU: Nu.
MĂRIA: Atunci, de ce?
ALEXANDRU: Aşa, în general. (Pauză. Surîde. Surîde şi ea.)
MĂRIA (nuştie cesă maifacă. Pune bonul bine, îşi pune mănuşile, îşi răsuceşte fularul): Trebuie să plec...
ALEXANDRU: Eşti grăbită?
MĂRIA: Nu, dar nu vreau să vă reţin... Văd că vă pregătiţi să vă duceţi în oraş... la Reveion... (gest spre cravata de frac).
ALEXANDRU: Eu? Nici nu mă gîndesc.
MĂRIA: Credeam. Fiindcă sînteţi îmbrăcat în frac.
ALEXANDRU: Da, într-adevăr! Aveam intenţia să ies. Datorită însă unui amănunt, am renunţat.
MĂRIA: Dar important trebuie să fi fost amănuntul acela! (Se face gata de plecare.)
ALEXANDRU: Crezi?
MĂRIA: De vreme ce rămîneţi acasă, am impresia că vreţi
să vă răzbunaţi. ALEXANDRU: Să mă răzbun? Pe cine? MĂRIA: Pe amănunt.
ALEXANDRU: Nu, domnişoară. Dar eu, ca şi dumneata, vreau să-mi petrec Reveionul în pat, sau mai bine zis colea, Ia gura sobei.
MĂRIA: E foarte poetic... noaptea Anului Nou... foc în sobă... afară ninge...
ALEXANDRU: Ninge?
MĂRIA: Oho!
ALEXANDRU (aproape copilăros): Ce bine-mi pare... MĂRIA: Vă place mult cînd ninge?
ALEXANDRU: Enorm. Şi mai ales într-o noapte ca asta. N'ifl= soarea îi măreşte farmecul, o poetizează.
MĂRIA: Probabil că o să vă inspiraţi şi o să scriţi...
ALEXANDRU: Daca aş fi în stare să scriu versuri, poate..,
MĂRIA: N-aţi scris versuri niciodată?
ALEXANDRU: Ascultă, domnişoară! Nu cumva eşti vreun reporter, deghizat într-o fată de magazin, cu ajutorul domnului Knappe?
MĂRIA: Păi adineauri spuneaţi că mă cunoaşteţi... sau a fost şi asta tot ca ochii din autograf. (Face, copilăreşte, un gest de „bărbiereală".)
ALEXANDRU: Nu ştiu ce-a fost, domnişoară, nici cu autograful, nici cu ce-am spus adineauri. Ceea ce ştiu însă exact este că prezenţa dumitale, aici, într-o noapte ca asta, Ia o oră atît de tîrzie... este un lucru extrem de... de... de pitoresc...
MĂRIA: Poate chiar un subiect.
ALEXANDRU: Poate şi un subiect. în orice caz, un moment deosebit într-o existenţă uniformă.
MANOLE (intră impingînd un cărucior, pe care a pregătit totul pentru pus masa. Se uită mirat, numai pentru el, cînd vede că fata se află încă acolo. începe să descarce căruciorul pe măsuţa de lingă şemineu).
ALEXANDRU (pe care intrarea lui Manole l-a întrerupt şi îl stînjeneşte, tace o clipă, apoi, privind masa, are o idee): Domnişoară Mary, o să te rog să-mi faci o favoare...
MĂRIA: Eu? Cu multă plăcere... numai să...
(Manole a terminat, între acestea, de pus pe masă an tacîm. Iese cu căruciorul.)
ALEXANDRU: Mi-ai spus că astă-seară eşti singură. MĂRIA: Da.
ALEXANDRU: Te rog să-mi faci plăcerea şi sa iei masa cu
mine. (Gest spre mîncare.) MĂRIA (ultragiată niţel, cu toată bucuria care o inundă):
Domnule Manea... ALEXANDRU: Uite colea, la gura sobei... să începem anul
care vine împreună şi să bem o cupă de şampanie în
cinstea lui.
MĂRIA: Domnule Manea... Nu ştiu ce să cred... nu ştiu ce să vă răspund.
ALEXANDRU: în seara asta, a tuturor bucuriilor, şi dumneata, şi eu sîntem fiecare singuri...
MĂRIA: Si credeţi c-o să fim mai mulţi dacă sîntem amîndoi?
ALEXANDRU: Să încercăm.
Măria: Vă mulţumesc foarte mult, dar, vedeţi... ALEXANDRU: Aşteptăm să vie Anul Nou, şi apoi te condu pînă la poarta dumitale. (Cu un suris:) 0 să ţin eu.
284
285
în seara asta, locul domnului în vîrstă, din tramvai. Haide, scoate-ţi mănuşile şi fularul, şi bereta, şi şoşonii.
MARIA: A! Nu! (Are un moment de panică.) Şoşonii nu!
ALEXANDRU: Bine! Şoşonii nu! Şi aşazâ-te colea, în fotoliu... Ca şi cum m-ai cunoaşte de mult... ca şi cum aş fi un prieten al dumitale mai mare... o rudă... un frate... un tată chiar.
MARIA (privindu-l oarecum domesticită): Tată? N-aveţi fason de tată...
ALEXANDRU: Hai, domnişoară Mary... MARIA (privindu-şi şoşonii): Nu, nu se poate. E imposibil, în orice caz, vă mulţumesc foarte mult pentru că... nu m-aş fi aşteptat în viaţa mea să am... să fiu... deşi va spun drept... am avut o presimţire că în noaptea'asta o să mi se întîmple ceva mare, ceva de necrezut... O bucurie. Şi mi-e cald!... (îşi deschide puţin gulerul.)
ALEXANDRU (tu un surîs): Atunci, treci lîngă sobă să te răcoreşti... Aşadar, nu vrei?
MARIA: Nu pot...
ALEXANDRU: îmi pare foarte rău.
MARIA: Şi mie, vă rog să credeţi... Dar e imposibil...
ALEXANDRU: Ce păcat! (Intră Manole cu căruciorul, cu restul de serviciu.) Strînge, Manole..,
MANOLE (contrariat): Nu mai luaţi masa acasă?
ALEXANDRU: Nu.
MANOLE: Să va pregătesc iarăşi fracul? ALEXANDRU: Nu...
MANOLE: Am înţeles. (Stringe tot pe cărucior şi iese nedumerit.)
MARIA (după o pauză care s-a făcut la ieşirea lui Manole): De ce nu mai mîncaţi?
ALEXANDRU: Fiindcă mă bucuram la gîndul c-o să mănînc cu dumneata... şi acuma o să-mi fie foarte urît singur... (A spus jumătate serios, jumătate în glumă.) N-aş vrea însă... domnişoară, să ai un moment impresia că invitaţia mea a însemnat altceva decît...
MARIA: Un capriciu de scriitor, ştiu...
ALEXANDRU : Poate. întîmplarea care te-a adus aici... faptul că pentru prima dată în viaţa mea mă găsesc singur, într-o noapte ca asta... tinereţea... farmecul dumitale...
286
senzaţia asta de pace, aş zice luminoasă, pe care mi-o dă prezenţa dumitale, toate astea... Te rog să mă ierţi că am insistat... M-am gîndit numai la mulţumirea mea...
MART A: O!...
ALEXANDRU: Nu m-am întrebat dacă şi dumitale îţi va face tot atîta plăcere să-ţi petreci noaptea de Reveion cu mine.
MARIA (se uită drept şi cu curaj în ochii lui. Privirea ei, surîsul ei, crisparea pură a întregii ei fiinţe constituie o mărturisire.)
MANOLE (intra din sufragerie).
MARIA (cu un efort care-i depăşeşte timiditatea): Pssst! Gar-con! Pune doua tacîmuri la masă... (Rămîne interzisă de curajul ei.)
MANOLE (o priveşte contrariat).
ALEXANDRU (surîde atît cit să n-o jignească. El a înţeles tot de se petrece în ea şi că formula chelnăr cască, adresată lui Manole, este de o savuroasă puritate); N-auzi ce spune domnişoara? Pune două tacîmuri la masă...
MANOLE: Am înţeles, conaşule... (Iese ofensat.)
MARIA (a rămas dreaptă sub privirea recunoscătoare a lui Alexandru): Să mă iertaţi c-am dat eu ordin servitorului dumneavoastră... dar nu era aşa cum spuneaţi... şi--, şi m-am enervat...
ALEXANDRU: îţi mulţumesc, domnişoara..,
MARIA (scoţîndu~şi bereta); Doruleţ. Aşa mi se zice în partid cular.' Doruleţ m-am botezat eu singură, cînd am fost bolnavă de scarlatlnă şi mă plictiseam închisă în casă... (Tot ceea ce face, tot ceea ce spune trebuie să rămîie —-deşi degajai — absolut copilăresc. Nu trebuie să pară nici o clipă decît ceea ce este în adevăr, adică o fată cu-, minte, care, vrînd să-şi învingă timiditatea, sare cîte-*.
odată peste cal.) ALEXANDRU: Doruleţ... E drăguţ... (Vine să-i ţie haina.)
îmi dai voie să-ţi ajut? (0 ajută.) MARIA: Mulţumesc... (Rămîne cu ochii la şoşoni.) A! Am
uitat! '
ALEXANDRU: Ce s-a întîmplat? (E cu lucrurile ei pe braţ,
gata să le pună pe un scaun.) MARIA: Şoşonji!
ALEXANDRU: Iarăşi şoşonii... Ce e cu şoşonii ăştia? MĂRIA: Nu pot să-i scot, e imposibil... ALEXANDRU: Sînt strimţi?
MĂRIA (minţind): Da. Şi dacă mi-i scot, nu mai pot să mi-i pun la loc.
ALEXANDRU: Nu face nimic. Poţi să stai cu ei... Presupunem că eşti încălţata cu cizmuliţe ruseşti...
(Intră Manole cu căruciorul. E mai încărcai. Ca de două persoane. începe să pună masa.)
MĂRIA (lui Manole): îmi dai voie să-ţi ajut şi eu?
MANOLE (de-aicî încolo Manolese va uita, ori de cîte ori îi va veni bine, la şoşonii Măriei, cu o mutră nedumerita); Mulţumesc...nuenevoie,domnişoară. (Privindu-işoşonii:) Doriţi să vă scot şoşonii?
MĂRIA: Nu, mulţumesc... Nu mi-i scot niciodată in casă.
(Sună telefonul.)
MANOLE (demn): Lăsaţi să mă facă pe mine, conaşule... (Ia receptorul.)
ALEXANDRU: Dă-mi-1 mie. (Manole îi trece receptorul.) Şi vezi de masă.
MANOLE (trece la masă, pune tacîmurile şi, cind e gata, iese).
ALEXANDRU: Alo! (Din privirea şi atitudinea lui se vede că e hotărît s-o repeadă Pe Elvira.) Alo!... Da... da... casa Manea... Chiar eu sînt la telefon. Bună seara, domnule Knappe. Colierul...? E foarte frumos... Mulţumesc, asemenea. La mulţi ani... Cine? Domnişoara care 1-a adus?
MĂRIA: Spuneţi c-am plecat imediat.
ALEXANDRU: A plecat imediat... Mă rog... Bună seara. (închide telefonul. Măria e foarte stingherită.) Parcă spuneai că domnul Knappe are încredere în dumneata. Văd că se interesează — şi încă insistent — dacă am primit colierul.
MĂRIA (o flacără): Asta afost, aşa, ca să intre în vorbă.
ALEXANDRU: Aa! îl interesa mai mult dacă ai plecat de aici... Iartă-mă. Am fost indiscret fără să vreau...
MĂRIA (din ce în ce mai stingherită): Nu face nimic... însă nu e ce credeţi...
258
ALEXANDRU: Dar nu cred nimic... (Fără voia lui, incidentul l-a contrariat puţin.) MĂRIA (ezită puţin): Am furat colierul... ALEXANDRU (ars); Poftim?
MĂRIA: L-am rugat să mi-1 dea mie să vi-1 aduc... şi n-a vrut... I s-a părut, probabil, suspect că insist prea mult... şi atunci...
ALEXANDRU (atent): Da...
MARIA-. Şi atunci l-am furat... (0 spune cu delicioasă naivitate.) I-am lăsat un bilet că l-am furat ca să-l aduc aici... şi, probabil, a telefonat ca să se convingă...!
ALEXANDRU: Dacă l-ai adus...
MĂRIA: Şi de-asta...
ALEXANDRU: Cum „şi" de asta?
MĂRIA (nu ştie dacă trebuie să spună „tot"): Ştiţi, pe mine mă tachinează fetele la magazin cu dumneavoastră. ALEXANDRU: Cu mine? De cînd?
MĂRIA: De atunci, de la Ziua cărţii. Le-am spus că v-am
văzut, că mi-aţi dat un autograf, şi... ALEXANDRU: Şi?...
MĂRIA: Şi-a aflat şi domnul Knappe. Şi m-a tachinat şi el. Mai mult decît fetele... Şi-astă-seară, cînd a văzut că-1 rog atît de mult să mă trimită pe mine cu colierul dumneavoastră, a fost... a fost chiar obraznic.
ALEXANDRU (din nedumerire în nedumerire); Ce ţi-a spus?
MĂRIA: E! Chestii! I-am răspuns însă şi eu cu o obrăznicie, şi atunci n-a mai vrut să mă trimeată pe mine cu colierul... A spus că el e de meserie bijutier, nu...
ALEXANDRU: Aha...
MĂRIA: Şi de-aia s-a interesat dacă am plecat imediat...
ALEXANDRU (cu o intonaţie prietenească): Vai, vai, vai!... (0 mîngîie pe păr uşor.) Cîte neplăceri pentru curiozitatea de a cunoaşte un scriitor şi pentru ambiţia de a cîştiga o prinsoare...
MĂRIA: N-am făcut nici o prinsoare cu nimeni...
.ALEXANDRU: Bine, dar chiar dumneata mi-ai spus adineauri...
MĂRIA: M-am „bărbierit"... ALEXANDRU: Cum? MĂRIA: Am minţit...
289
19 — Muţalţ»*u — Scrieri, voi. X
ALEXANDRU: De ce? MĂRIA: Aşa!...
(Intră Manole cu platourile de şuncă, curcan etc. Le pune pe masă.)
MANOLE: Conaşule, mai lucraţi la birou? ALEXANDRU: Nu, de ce?
MANOLE: Să nu ardă lumina degeaba... (Stinge lampa mică, iese.)
ALEXANDRU (degajează): E maniac... Nu poate sa sufere
să ardă lumina fără rost... MĂRIA (examinează încăperea). ALEXANDRU: La ce te uiţi?
MĂRIA: La interiorul dumneavoastră. (Continuă jocul.) .ALEXANDRU (reintră Manole. Aduce ceşti pentru ceai): Nu
mai trebuie ceai, aduci o sticlă cu şampanie... MANOLE; Am înţeles. (Iese cu veştile.) MĂRIA: Aicea lucraţi? (Se opreşte la masa de lucru.) .ALEXANDRU: De obicei, da.
MARTA (privind masa, în continuarea unui inventar pe care îl face în gînd): ...şi flori!
ALEXANDRU: Singura mea superstiţie, ca să zic aşa. Nu pot să lucrez fără cîţiva trandafiri pe masă...
MĂRIA; Şi mie îmi plac florile. Am acasă, în odaia mea, două ghivece cu muşcate şi unul cu garoafe albe... Alaltăieri mi-a înflorit un boboc... (Arâtînd un portret al EIvitei:) Asta cine e? Cine e aici?
ALEXANDRU: Unde? (Se apropie şi se uită, deşi a văzut bine.)
MANOLE (intră cu şampania în frapiera plină de zăpadă).
MĂRIA: Aici!
MANOLE (întoarce capul mirat şi iese).
ALEXANDRU (care a văzut privirea lui Manole, oarecum de
reproş): O cunoştinţă. 0 prietenă. MĂRIA: Prietena dumitale? Ce frumoasă e!... ALEXANDRU: Da. E o fotografie reuşită. (O clipă de tăcere.) MĂRIA (degajează siînga, acelaşi joc). ALEXANDRU (aprinde o ţigară). MANOLE (solemn, termină de pus masa). MĂRIA (se apropie de Alexandru): N-aveţi o fotografie de
cînd eraţi mic? ALEXANDRU: Nu. Dar de ce?
290
MANOLE (trece la vasul cu flori roşii de pe masa de lîngă birou, îl pune pe masa de mîncare, aruncă o privire de control general şi iese).
MĂRIA: Eu cunosc caracterul omului după mutra pe care o are în fotografiile din copilărie...
ALEXANDRU: Şi te interesează „caracterul" meu?...
MĂRIA: îmhîîî!
ALEXANDRU (după un timp): îmi pare foarte bine c-ai rămas cu mine, domnişoară Panait.
MĂRIA (e oprită în faţa unui tablou): Puteţi să-mi ziceţi Do-ruleţ...
ALEXANDRU: Ei bravo !
MANOLE (intră. Şi-a pus haina albă şi mănuşile. Anunţă
grav): Conaşule, poftiţi la masă... ALEXANDRU (privind ceasul): Adevărat... e douăsprezece
fără cinci... poftim... MĂRIA: Mulţumesc...
ALEXANDRU: Unde stai? (Gest spre scaune.)
MĂRIA (zăpăcită, neatentă): Calea Plevnei 251... (Observă gestul lui.) A, credeam că... (Rîde.) Unde-o fi... Dumneavoastră?
ALEXANDRU: Lîngă dumneata...
MĂRIA (se aşază): Aşa!
ALEXANDRU (se aşază şi el): Aşaaa!... (Pauză.) Va să zică
stai în Plevnei? MĂRIA: Da...
ALEXANDRU: Păi, adineauri spuneai că stai în cartierul
ăsta, şi aici sîntem în bulevardul Ferdinand... MĂRIA: Am minţit... ALEXANDRU: Iarăşi? MĂRIA: Păi sigur..'.
MANOLE: Să dau drumul la radio, conaşule? ALEXANDRU (Măriei): Vrei? MĂRIA: Da! Sigur...
MANOLE (se duce şi dă drumul aparatului. Se aude acelaşi semnal de pauză de la începutul tabloului).
VOCEA SPICHERULUI: „Cînd va bate gongul, va fi ora douăsprezece" .
(Semnalul de pauză continuă.) MĂRIA (surîde şi aşteaptă): La mine e fără un minut.
291
1&"
ALEXANDRU (aceiaşi joc): La mine, fără două. (îşi potrivesc
ceasurile.) MARIA: Sînteţi în urmă.
ALEXANDRU: Poate mergi dumneata înainte.
MARIA: în orice caz, sîntem la distanţă mică unul de altul...
MANOLE (se uită crispat la radio).
VOCEA SPICHERULUI: „Atenţiune"...
(Se stinge lumina peste tot, chiar şi în cadranul de la radio. Întuneric complet, tăcere deplină, în timp ce gongul începe să bată cele douăsprezece lovituri ale finelui de an şi de
tablou.)
MANOLE: Bine că dă Dumnezeu de se mai stinge lumina şi singură cîteodată!
Cortina
TABLOUL II
Acelaşi decor. Două ore mai tîrziu. E aprinsă numai lampa cu picior, de lîngă divan. Măria şi Alexandru sînt tot la masă. Se cunoaşte că între ei, datorită discuţiei de pînă acum, ori poate şampaniei, s-a stabilit o oarecare intimitate. Rezervată totuşi.
MARIA (a băut şi nu e obişnuită. Se bagă de seamă. Trage cu desperare dintr-o ţigară care nu arde şi pe care nu ştie s-o ţie bine în mînă, deşi vrea să-şi dea aere de fumătoare mare): Iară mi s-a stins...
ALEXANDRU (scoate bricheta): Aprinde alta.
MARIA; Dar de ce s-aprind alta?
ALEXANDRU: Fiindcă o ţigară pe care o aprinzi de mai multe ori nu mai e bună.
MARIA: Dar n-am aprins-o decît de două ori...
ALEXANDRU (oferind bricheta aprinsă): Şi cu asta... patru.
MARIA: Mulţumesc. (Trage din ţigara aprinsă.)
ALEXANDRU: Mai vrei un pahar de şampanie?
MARIA (face pe grozava): Cum să nu... Eu beau de sting... „Ţiu" cît vreau şi nu mă cunosc niciodată... (Degajată:) Cîte sticle am băut pînă acum? Trei, patru?
ALEXANDRU: Una singură...
MARIA: Una? Imposibil!... ALEXANDRU: Serios! Una!
MARIA (fanfaroană): Atunci, am băut-o singură... Eu ştiu ce pot să beau.
ALEXANDRU: Uite, acum începem pe a doua...
MARIA: Mai ai, că poate ne mai trebuie?
ALEXANDRU: Mai am. (îi toarnă.) Asta o să fie mai bună, că e mai rece. Stă de-un ceas în frapieră.
MARIA: Mie nu-mi place rece, îmi place dulce. (Lui Alexandru, care i-a umplut paharul:) Mulţumesc.
ALEXANDRU (închină): Noroc!
MARIA: Nu se zice „noroc". Astă-seară se zice „la mulţi ani!".
ALEXANDRU: Adevărat! (închină din nou:) La mulţi ani!
MARIA (banal şi copilăreşte, sub aerul de gravitate pe care si-l impune, urează cum ştie ea): Anul nou cu fericire şi noroc! (Ridică paharul.) Spor şi berechet! (Bea pînă la fund.) Pf-pf-pf-pf! (Un fior.) Da' rece e! (A uitat ce spunea adineauri.) Să spun drept? Mie, din toate băuturile de pe lume, îmi place — cel mai mult şi mai mult — cafeaua cu lapte... Să ştii că dacă mă cherche-lesc, fac urît de tot.
ALEXANDRU: Da? Cum adică?
MARIA: Adorm imediat. (Cască discret.)
ALEXANDRU: Atunci, nu-ţi mai dau să bei...
MARIA: Ba da. Vreau să beau. Fiindcă astă-seară mă simt bine... mă simt aşa de bine... sînt fericită... Nu ştiu de ce, dar sînt fericită de tot. (Un timp. Se lasă pe speteaza fotoliului şi închide ochii o clipă.) Foarte fericită ! (A It timp.) Pe dumneata nu te întristează noaptea Anului Nou?
ALEXANDRU: Din contră. în noaptea asta trebuie să ne închipuim că, o dată cu anul care începe, o să se schimbe ceva în viaţa noastră... Să se schimbe în mai bine...
MARIA: Pe mine m-a întristat întotdeauna pînă acuma... Mă făcea să mă simt singură, mică... îmi venea să plec pe străzi şi să colind la fiecare fereastră luminată. Mi-era dor de'mine cînd eram mică... de traista pe care mi-o făcea mama, din faţă de saltea ruptă... de ghetuţele cu nasturi din colţul sobei, pe care Moş Crăciun mi le umplea cu de toate... cu bomboane, cu'rochiţe, cu păpuşi, în vis, bineînţeles! (Rămîne pe gînduri.) Şi toată noap-
292
393
tea mi se părea că trec sănii cn clopoţei prin cer. (Alt timp.) Astă-seară e prima dată cînd'nu sînt tristă... (Ca pentru ea:) Am început Anul Nou atît de frumos, atît de neaşteptat! (0 pauză.) Pe onoarea mea dacă îmi vine să cred că sînt aici... ALEXANDRU: De ce?
MĂRIA: Păi ce, e de crezut?... în casa dumneavoastră... cu dumneata... Stăm de vorbă... (Surîde:) Eu cu dumneata. Nici în visurile mele cele mai secrete nu mă gîn-deam c-o să pot trăi vreodată clipa asta...
ALEXANDRU (un surîs): Va să zică te-ai mai gîndit la mine şi altă dată?
MĂRIA (sincer): Oho! Să fiţi dumneata sănătos de cîte ori.
Ştiţi cînd v-am văzut prima oară eu pe dumneavoastră
„în carne şi oase"? ALEXANDRU: La Ziua cărţii!
MĂRIA: Nu, la Festivalul scriitorilor. La Ateneu... Aţi ţinut o conferinţă despre romanul românesc.
ALEXANDRU: Şi cum ţi s-a părut?
MĂRIA: Eraţi mai bine ca în fotografii.
ALEXANDRU: A, nu, nu, nu eu! întrebam de conferinţă.
MĂRIA: Să vă spun drept, n-am auzit-o, că ascultam prea atent.
ALEXANDRU: Cum vine asta?
MARTA: Ascultam cum vorbiţi şi n-am înţeles ce-ati spus. ALEXANDRU: Aha!
MĂRIA (şampania creşte în efect): E, chestii!
ALEXANDRU: Mă rog. (Prins din ce în ce mai mult, deşi în el stăruie un gînd Parcă potrivnic:) Şi zi... mă cunoşteai din fotografii. (N-o întreabă din cabotinism şi nici din curiozitate, ci dintr-un sentiment care le depăşeşte pe amîn-două.)
MĂRIA: Am un maldăr acasă. Tăiate din reviste, din jurnale...
ALEXANDRU: Cîtă cinste...
MĂRIA: A ! Trebuie să fiţi obişnuit. Cîte mii de admiratoare n-or fi tăiat, ca şi mine, fotografia dumitale din reviste şi din jurnale?!
ALEXANDRU: Asta se întîmplă cu artiştii din film. Un scriitor nu se bucură de atîta trecere în ochii publicului,
MĂRIA: Nu mai faceţi pe modestul, că ştiu eu!... Cîte milioane de scrisori primiţi pe zi?...
ALEXANDRU: Eu? Foarte rar, cîte una...
MARlA: Fiindcă pe celelalte le aruncaţi, probabil, la coş, necitite?
ALEXANDRU: Le citesc pe toate. Şi le păstrez pe toate. MĂRIA: Da? (Se emoţionează şi, ca să-şi dea o contenenţă, vrea
să tragă din ţigară.) Iară s-a stins. ALEXANDRU  (ii 'dă foc). MĂRIA: Mulţumesc. (Caută ceva cu privirea.) ALEXANDRU (observînd-o): Vrei ceva? MARJA (încurcată): Da... da... (A găsit.) Mai vreau un pic
de şampanie... (Cască uşor.) ALEXANDRU: O s-adormi.... MĂRIA: Nu e nimic. Ştiu c-o să visez frumos. ALEXANDRU (toarnă în pahar). MĂRIA (închină).
ALEXANDRU (acelaşi joc): La mulţi ani!
MĂRIA (sinceră în urare): Cînd ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum! (Bea.) Ultimul! (Un frison.) Probabil că s-a mai răcit şi gheaţa, că şampania e ceva!!! E şi mai rece acum. Parcă am băut frig cu spumă. Vai, ce ameţită sînt... (Cască lung, apoi, brusc:) De ce nu mi-ai răspuns niciodată Ia scrisori?
ALEXANDRU: Poftim?
MARJA: Lasă, c-ai auzit dumneata ce-am zis. Măcar un rînd,
că nu mureai. ALEXANDRU: Mi-ai scris dumneata mie? MĂRIA: Treizeci şi patru de scrisori... ALEXANDRU: Aaa!... (Ştie de ce e vorba.) MĂRIA: Nişte plicuri maari... mari,şi cu un scris aşa, mic,
miiic!
ALEXANDRU (realmente şi agreabil surprins): Dumneata eşti Doruleţ?!
MĂRIA: Da, eu sînt. Doruleţ cu părul creţ. Ăsta e pseudonim mul meu.
ALEXANDRU: Domnişoară Doruleţ... dumneata eşti o cutie cu surprize...
MĂRIA (luînd o prăjitură); Şi dumneata — un bufet cu bunătăţi.
ALEXANDRU: Aşadar, dumneata eşti Doruleţ.
294
295
MARIA: în persoană.
.ALEXANDRU: Nu mă aşteptam ca o fata atît de tînără... atît
de... de... MARIA: De... de mai cum?
ALEXANDRU: Atît de drăguţă ca dumneata... să scrie nişte
scrisori aşa de frumoase. MARTA: Şi le-am scris de-a dreptul, fără „concept". ALEXANDRU: De obicei, numai femeile urîte scriu scrisori
frumoase.
MARIA: Aa! De-aia nu mi-ai răspans? Ai crezut că sînt urîtă?
ALEXANDRU: Nu răspund niciodată la scrisori de-astea... Dar dacă aş fi bănuit, dacă aş fi ştiut că sînt de la dumneata, ţi-aş fi răspuns.
MARIA: Da? (Se deschide toată într-o privire.)
ALEXANDRU (liniştit, convins)•: Da...
MARIA (curiozitatea e mai tare ca bucuria, sau poate e numai o consecinţă a ei): Şi ce mi-ai fi scris?
ALEXANDRU (oarecum încurcat): Ştiu şi eu?! Că îmi pare bine pentru că îmi citeşti cărţile... că sînt mulţumit fiindcă te gîndeşti atît la mine... Că ai talent literar... Sau, poate, ţi-aş fi scris că nu cred nimic din tot ce-mi spui în scrisorile dumitale.
MARIA: Atunci, mai bine că nu mi-aţi răspuns. (Se uită la ceasul-brâţară de la mînă.) Vai! Trei aproape! (Cu un surîs deja somnoros:) Ce repede trece timpul cu dumneata... Cînd te gîndeşti că sînt aici de anul trecut... (Trage inutil din ţigara stinsă.)
ALEXANDRU (dîndu-i foc): Vrei să aprinzi?
MARIA: Mulţumesc.  (Aprinde.) Da' proaste ţigări!
ALEXANDRU: Nu sînt ele de vină dacă se sting.
MARIA: Dar cine?
ALEXANDRU: Dumneata!
MARIA: Eu? (E foarte mirată.)
ALEXANDRU: Da. Fiindcă nu ştii să fumezi.
MARIA (iarăşifanfaroanâ); Poate! Fiindcă, de obicei, fumez cu luleaua,
ALEXANDRU: Atunci, se explică.
MARIA: Ce se explică?...
ALEXANDRU: De ce, în loc să tragi, sufli şi stingi ţigara. MARIA: Cum suflu? (Experimentează.) Aha!... (A tras un
296
fum bun, se îneacă Uşor, tuşeşte.) Am tras în piept. De-aia suflam, fiindcă nu vreau să trag în piept.
ALEXANDRU: Ai face mai bine să nu fumezi de loc.
MARIA: Eu fără tutun sînt desfiinţată!... Şi pe urmă, astă-seară am să trag şi în piept... am să fac de toate... să vorbesc tot timpul, să beau. îmi vine să şi cînt, dar n-am voce... Vrei să vezi? (Fredonează totuşi ceva.)
ALEXANDRU: Ba ai voce foarte drăguţă...
MARIA; Eh! Un firicel acolo! Să n-aud decît eu cînd cînt. Atît! Mai vreau un pic de şampanie.
ALEXANDRU (o serveşte şi îşi pune şi lui).
MARIA: Mersi. (Soarbe.) Ah! Dacă ai şti ce fericită sînt!
ALEXANDRU: Adevărat?
MARIA (cu buzele în pahar): îmbin! (Aprobă din cap.) ALEXANDRU: Pot să te întreb de ce?
MARIA: Dumneata nu eşti fericit cînd ţi se-mplineşte ceva? ALEXANDRU: Şi ce ţi s-a-mplinit astă-seară? MARIA: Nu spun, că mă pui într-un roman... ALEXANDRU: Mă faci curios, Doruleţ... MARIA: Cum mi-ai zis? (I-a făcut foarte multă plăcere.) ALEXANDRU: Doruleţ... (Un surîs.) Cu pseudonimul... Te superi?
MARIA (plină de bucurie): Nu! între scriitori, merge! ALEXANDRU: Şi tot nu-mi spui?
MARIA: Ba da. (Repede, recitativ, fără pic de expresie:) Uite, visul meu, de un an de zile, de cînd... (Se opreşte.) Nu, nu pot să spun.
ALEXANDRU: De cînd ce?
MARIA: De cînd... am citit prima carte de-a dumitale... a fost să vă cunosc personal; să vă vorbesc o singură dată, şi uite-mă... Sînt aici... V-am cunoscut... vorbim... Adică vorbesc eu tot timpul, că dumneata nu spui nimic. Parc-ai fi de la filmul mut.
ALEXANDRU: Prefer să te-ascult.
MARIA: Deşi n-am făcut chef niciodată, pot să-ţi spun — precis — că eu vorbesc mult numai cînd sînt chefuită.
.ALEXANDRU: Păi te lăudai că faci tot timpul nişte beţii!
MARIA (prinsă, vrea să o dreagă): A! Da! Beţii, da, dar nu chefuri... E o diferenţă. Cum ai zice, de exemplu, ghete şi pantofi. Nu e totuna, deşi e tot aia...
297
ALEXANDRU; Ia spune-mi, Doruleţ, de ce spui numai minciuni?
MĂRIA: Eu? N-am minţit în viaţa mea.
ALEXANDRU: Asta e cea mai mare minciună din toate pe
care mi le-ai spus pînă acum. MĂRIA: Dumneata confunzi minciuna cu altceva. ALEXANDRU: Cu ce?
MĂRIA (pe acelaşi ton important de la aceeaşi replică); E, chestii!
ALEXANDRU: Ia să luăm noi „chestiile" astea pe rînd... Mi-ai spus că te-a trimis domnul Knappe cu colierul, si nu era adevărat.
MĂRIA: De unde poţi să ştii? Asta ţi-am spus-o tot eu.
ALEXANDRU: Mi-ai spus că ai făcut prinsoare cu colegele dumitale, pe o mie de lei, şi-a fost simplă invenţie...
MĂRIA: Da, invenţie, dar n-a fost minciună...
ALEXANDRU: Te-ai lăudat că eşti fumătoare pasionată. Mi-ai vorbit de pipe, de lulele, de narghilele, şi eu sînt sigur că astă-seară ai fumat cea dintîi ţigară în viaţa dumitale.
MĂRIA: Nu e adevărat. A doua... Cea dintîi am fumat-o înainte de a veni aici, ca să am curaj...
ALEXANDRU: Mi-ai spus c-ai făcut mii de chefuri, c-ai băgat sub masă mii de băutori serioşi şi, de la primul pahar de şampanie, ţi s-au închis ochii de somn...
MĂRIA: Aşa beau eu. Cu ochii închişi!... Ca somnambulii...
ALEXANDRU: în două ceasuri de cînd stăm de vorbă amîndoi, la gura sobei, nu ştiu dacă ai spus un cuvînt adevărat... Ai vrut să mă convingi că eşti o fată emancipată, poate chiar şi mai mult decît atît, că pentru dumneata viaţa şi oamenii nu mai au nici un secret... că la dumneata, de exemplu, faptul că bei o sticlă de şampanie, noaptea, cu un bărbat pe care-1 cunoşti de-un ceas, e un lucru obişnuit...
MĂRIA (uşor răzbită de şampanie, sau poate de mulţumire, ridică ochii mari spre el): Şi nu se cunoaşte?
ALEXANDRU: De ce spui atîtea minciuni, Doruleţ?
MĂRIA: Ca să pot spune mai uşor adevărul... aşa/printre minciuni.
ALEXANDRU: Şi, în acelaşi timp, să nu mai creadă nimeni
mel...Uite,eunumaicredcăeadevărată nici povestea cu autograful.
MĂRIA (atentă, agăţată de buzele lui, n-a observat că ţigara s-a consumat, uitată în mînă, şi a ajuns la deget): Au! (Tresare speriată şi aruncă ţigara.)
ALEXANDRU: Ce este?
MĂRIA (îşi suge degetul): Ţigara... m-a ars... Vezi? Am fumat-o cum m-ai învăţat dumneata... Trag în piept şi mă ard la deget. (îi întinde degetul.) Uite ce rău m-am ars.
ALEXANDRU (îi ia degetul şi i-l examinează).
MĂRIA: Nu dau cu lac niciodată pe unghii... Nu e serios! (îşi retrage, jenată, mîna.)
ALEXANDRU: Să-ţi aduc ceva gras să te ungi?
MĂRIA: Nu, lăsaţi, că-mi trece... îl moi puţin în şampanie, şi gata... (Ceea ce şi face, avînd grijă să sugă mereu degetul şi să-l moaie mereu în cupă.) Ce bună e cînd o bei cu degetul!... (0 privire la ceas.) Ah! Şi trebuie să plec... Cred că e mai tîrziu decît adineauri... Ce-o fi zi-cînd mama, sărăcuţa? La ea mă gîndesc mai mult, că tata se sinchiseşte mai puţin.
ALEXANDRU: Ce e tatăl dumitale?
MĂRIA: Filozof...
ALEXANDRU: ?
MĂRIA: A fost funcţionar şi, de cînd 1-a scos la pensie, s-a făcut filozof. (Un timp.) Cam filozof a fostei întotdeauna... dar acum are timp mai mult de pierdu^, şi profită.
ALEXANDRU: Cine te iubeşte mai mult? MĂRIA: Mama... Mamapemine, şi tatapesoramea.PeFanţa. ALEXANDRU: Si dumneata pe cine iubeşti mai mult? MĂRIA: Eu? (Se uită la el.) Din lume, sau din familia mea? ALEXANDRU:  Din lume.
MĂRIA: Din lume, mă priveşte personal, şi din familia mea pe toti la fel... Şi pe mama mai mult... (Un timp.) Trebuie să fie şi Milică la noi... dacă n-o fi plecat după mine, să mă caute...
ALEXANDRU: Cine e Milică?
MĂRIA (repede): Fratele meu. (Un timp.) O mai fi ningînd afară?
ALEXANDRU (se ridică şi se duce spre fereastră): Să vedem.
298
299
(îşi lipeşte fruntea de geam şi priveşte afară, cu mîinile streşini laterale.) Da, ninge, dar nu se vede bine, din cauza luminii.
maria: S-o sting?
alexandru: Dacă vrei...
MARIA (întinde mîna spre lampa cu picior, care se găseşte între fotoliu şi divan).
alexandru (stinge înaintea ei. încăperea rămîne în întuneric. Se vede cum ninge afară.)
maria: Vai, ce frumos e!
alexandru: Minunat!...
maria: Şi e aşa de bine să stai la gura sobei, într-un fotoliu în care încapi toată t (Se cuibăreşte cu picioarele în fotoliu.) Pot să mă sui cu şoşonii? Sînt curaţi!...
alexandru: Te rog. Ca la dumneata acasă. '
maria: Pardon. La mine acasă nu stau cu şoşonii, că nu e grajd. Stau în papuci... în papucii mei... (S-a cuibărit.) Ah! Ce bine e! (Se uită spre fereastră un timp.) Să stai aşa şi să te uiţi cum ninge afară. (Un timp priveşte ninsoarea.) Mi se pare că trăiesc un basm... (îşi reazemă capul de speteaza fotoliului.)
alexandru (se aşază la locul lui).
maria (de aici pînă la sfîrşitul scenei, somnul o va cuprinde treptat-treptat, şi vocea îi va scădea, ca un cîntec care se depărtează. începe să fie între vis şi viaţă. Se aud clopoţeii unei sănii care trece): Auzi? O sanie. Trebuie să fie Moş Crăciun în ea! (Surîde la gîndul ăsta, amuzată, copilăreşte.) Se duce să se plimbe la Şosea? (Un timp.) I Şi mîine tot oraşul o să fie alb, şi peste tot o să miroasă | a mandarine... (Un timp.) Mîine... Mîine totul o să mi se pară un vis... un vis dintr-o noapte de iarnă... (Se cutremură uşor.) Să nu crezi că dorm... Mai stau puţin, şi pe urmă plec... (Alt timp.) Mai stau aşa puţin, să mă uit bine la toate... (Se uită la fiecare lucru pe care îl citează.) La odaia asta, mare ca la teatru... La masa de lucru cu trandafiri galbeni îh vas, că — altminteri — nu pot să scriu... La focul ăsta, care s-a stins încet în sobă... la dumneata, care fumezi şi tragi în piept... (Repede duce la gură degetul ars.) Au! Cum mă doare! (Şuţ sărută.) La zăpada. de-afar&.... la. fo-
300
toliul ăsta... (Rămîne un timp dusă pe ginduri.) E foarte frumoasă iubita dumitale, să ştii!... alexandru: Cine?
maria: Fotografia de pe birou. Nu mi-e necaz c-o ţii acolo, dar mi-e necaz că te uiţi la ea cînd lucrezi... Trebuie s-o iubeşti foarte mult.
alexandru: Poftim?
maria (aude numai ce spune ea): Poţi să spui ce vrei, că eu stiu tot, şi pe mine mă lasă absolut indiferentă... Zău dacă nu mă lasă indiferentă... Eu îmi iau acuma rămas bun de la tot, şi pe urmă plec... (Un timp.) Mă duc. O să am atîtea de scris, în noaptea asta, în jurnalul meu... îmi scriu jurnalul, ştii? (Un timp.) Şi fac şi versuri... Diferite poezii. Am şi publicat...
alexandru (încet, ca să nu-i tulbure gîndurile): Da?
maria (din ce în ce mai prinsă de somn): îmhîîî! La „Primii paşi", în Adevărul literar. (0 pauză mare. Apoi începe să declame, încet, fără patos, rar, legănat:)
„...Să simt pe fruntea mea curată Cînd somnul vine să m-ajungă .0 mînă dragă, adorată Şi mîngîierea ei prelungă..."
Asta e dintr-o poezie de-a mea... dedicată cuiva... ştiu eu cui... (închide ochii bine.) E frumos, nu? alexandru: Foarte frumos.
maria: „.. .0 mînă dragă, adorată şi mîngîierea ei prelungă." Partea asta îmi place mie cel mai mult. Parcă e de Eminescu. Să nu crezi c-am adormit. Nu-ţi fie frică... mai stau numai un pic, şi plec. (0 pauză mare.) Mă duc acasă... PIevnei251... E aşa de bine aici în fotoliu! Aş putea să şi dorm... Dar şi patul meu de-acasă e bun. Şi am un puişor de pernă, moale... Lăcrimel îl cheamă... Toate lucrurile mele de acasă au cîte un nume... Pe ăsta îl cheamă Lăcrimel, fiindcă îl am special pentru plîns. Ca să nu mă vadă Miau. Ştii cine e Miau? E pisica mea. Adică, de fapt, e cotoi, dar tot pisică e... (Surîde.) Hm! Ce curios! Toţi cotoii sînt pisici, dar nu toate pisicile sînt cotoi. Mi se pare că mi-e cam somn... (Se face mică în fotoliu şi se lasă somnului, care o învinge.)
301
^     BIBLIOTECA v>
ALEXANDRU (o lasă puţin, pînă i se pare ca a alipit, apoi se duce.şi se aşază pe braţul fotoliului ei. îi ridică uşor capul şi i-l sprijină pe umărul lui. Apoi o mîngîie uşor pe frunte).
MĂRIA (n-a deschis ochii, dar a simţit tot şi s-a lăsat aşa, somnului, destinului, sau — pur şi simplu — lui Alexandru).
ALEXANDRU (are o privire nouă in ochi. E parcă întinerit, strălucitor, surîde, peste somnul ei, peste gîndurile lui, peste clipe, peste tot. Se aude undeva un cor. Cînd s-a convins că doarme, aprinde lampa şi sună.)
MANOLE (intră).
ALEXANDRU: Sssssssst! Nu face zgomot... Doarme! (Vorbeşte şoptit, dar nu exagerat;) Adu un pled şi puişorul meu de pernă.
MANOLE (iese).
ALEXANDRU (îngenunche pe covor şi-i scoate şoşonii). MANOLE (a avut grijă să aprindă şi să stingă lumina cînd a
intrat din dormitor. Aduce pledul şi pernuţa.) ALEXANDRU (priveşte cu un surîs picioarele Măriei, care au
apărut din şoşoni încălţate cu pantofi de magazin, gen
papuci).
MANOLE (observă); D-aia nu vrea să scoată şoşonii! N-are
nici ghete în picioare. ALEXANDRU: Adu papucii pe care îi are coniţa Elvira aici.
(Manole face un pas să plece.) Adică nu! Adu papucii
mei. (Manole acelaşi joc.) Iastai... stai... patul e făcut? MANOLE: Nu, conaşule. Să-l fac pentru două persoane? ALEXANDRU (aspru): Nu! Ajută-mi s-o duc în dormitor
(cu intenţie) pe domnişoara. MANOLE (gest s-ajute).
ALEXANDRU: Stai! Lasă... (Ia în braţe, ca pe un fulg, pe
Măria.) Dar ştiu că doarme... MANOLE (mergînd după el, cu pledul şi perna): Nu-i prieşte
şampania!...
(Ies, amîndoi, in dormitor şi lasă uşa deschisă. Se aud vorbind de acolo.)
ALEXANDRU: Stinge lampa.
MANOLE (bucuros şi grăbit): Imediat...
ALEXANDRU; Şi aprinde lampa mică...
302
MANOLE (trist): Da. (Jocul de lumini s-a observai.)
ALEXANDRU (intră din dormitor, urmat de Manole, care aşteaptă ordine); Poţi să te duci să te culci, Manole...
MANOLE (se pregăteşte să siringă masa),
ALEXANDRU: Lasă, lasă! Strîngi mîine dimineaţă. (Se uită pe masă.) Unde e cartea aia groasă, pe care am adus-o eu astăzi la prînz din bibliotecă?
MANOLE: Am dus-o la Ioc, conaşule. Să mă duc s-o aduc?
ALEXANDRU: Nu, mă duc eu... (Iese, spre bibliotecă.)
MANOLE (aşteaptă pînă se asigură că Alexandru s-a depărtat, se apropie de măsuţă, îşi toarnă — repede — un pahar de şampanie. închină, în oglinda din perete): Să trăieşti, coane Manole, şi cele dorite... La mulţi ani! (Bea duşcă, apoi iese, ştergîndu-se cu mîna la gură... „delicat".)
ALEXANDRU (revine din bibliotecă cu o carte groasă. Se duce la dormitor, împinge puţin uşa, care nu e închisă complet, priveşte cu un surîs somnul Măriei, apoi se duce la birou, se aşază, desface cartea şi vrea să citească. Dar ochii i se duc dincolo de carte).
ELVIRA (intră în rochie de seară, cu blana desfăcută şi cu un fişiu pe cap. Foarte elegantă. îi sticlesc puţin ochii. E agitată şi volubilă. Se cunoaşte că vine de la Reveion). ALEXANDRU (o clipă surprins, îşi recapătă calmul. Se ridică
şi o întîmpină). ELVIRA: Bonsoir, Alexandru... (Vine şi se bagă cu fruntea sub buzele lui, ca s-o sărute.) Ce zici de surpriza asta? ALEXANDRU: Mă pregătesc s-o savurez pe de-a-ntregul... ELVIRA: Mai întîi de toate, ai putea să-mi spui „la mulţi ani!"...
ALEXANDRU: La mulţi ani, Elvira! ELVIRA: Nu mă săruţi? Eşti supărat pe mine? ALEXANDRU: Eu? N-aş avea nici un motiv. ELVTRATNu mai eşti gelos? (Surîde.) ALEXANDRU: Nu mai sînt... ELVIRA: Atunci, îmbracă-te repede şi hai... ALEXANDRU: Unde?
ELVIRA: La Melody. Ne aşteaptă toată banda acolo. ALEXANDRU: Nu, Elvira.'.. Nu merg.
b03
elvira: Cum? După ce m-am deranjat cu, personal, sa viu să te iau?
alexandru: Eşti foarte drăguţă, dar mi-e imposibil să
merg. elvira: De ce?
alexandru (liniştit): Nu sînt singur... elvira (nedumerită): Cum nu eşti singur?.,. alexandru: Am un musafir. elvira (acelaşi joc): Unde e?
alexandru (un gest spre dormitor cu capul): Doarme.
ELVIRA: Cine e?... (Se uită la el... observă deodată masa, apoi lucrurile Măriei. Se duce, se convinge că sînt ale unei femei, ia bereta Măriei în mină şi i-o arată.) Alex! Ce e asta?
alexandru (calm): Tu nu vezi? O beretă...
elvira (palidă, stăpinindu-se însă); Cine e femeia asta?
alexandru: O fată!
elvira: O fată? Şi unde e?
alexandru: în dormitor.
elvira (un gest spre dormitor).
alexandru: Nu[ Te rog... O deştepţi din somn.
elvira (deşi a renunţat să se mai ducă la dormitor); Şi?
alexandru: De-abia' a adormit...
elvira (o izbucnire de indignare): Mă mir ce mă reţine să
nu te iau la palme. alexandru: Probabil mănuşile. elvira: Nu meriţi să mă port cu tine cu mănuşi. alexandru: Atunci, scoate-ţi-le. elvira (un pas spre el): Ce caută aici femeia asta? alexandru: A venit să-mi aducă ceva de la bijutier... elvira (are presimţirea c~ar putea-o interesa direct): Ce? alexandru: O factură... elvira : O factură? Pentru ce? alexandru: Ca s-o achit... elvira: Prin urmare, o vînzatoart de magazin? alexandru: Da. Şi mi s-a părut amuzant s-o invit să facă
Reveionul cu mine... Asta e tot. elvira (privind în detaliu): Văd!... Aţi supat... aţi băut
şampanie... alexandru: Ca de Reveion...
elvira (privindu-t în albul ochilor): Alex, nu ţi-e ruşine?
304
alexandru: Nu văd de ce...
ELVIRA: Aici? în casa noastră?
alexandru, (rectificînd uşor): în casa mea.
elvira (ridicînd tonul): Dar casa esteşiamea. Casa amantului meu e şi casa mea, înţelegi? Şi dacă într-o seară viu pe neaşteptate, nu-nseamnă că trebuie să găsesc aci prima femeie de stradă pe care ai întîlnit-o.
ALEXANDRU: Respectă-mi, te rog, invitaţii.
elvira (nervi): Tu dacă ai găsi în patul meu un băiat de prăvălie l-ai respecta??.,. Tu trebuie să mă respecţi pe mine... Sate gîndeşti că am o cheie a mea şi că pot intra aici orieînd...
alexandru: Dar nu mă deranjează de loc c-ai venit...
KLVTRA (face cîţiva paşi, apoi se-ntoarce spre el): Va să zică ai vrut să te răzbuni, pentru astă-seară. Frumos! Originală răzbunare! Şi demnă de un om ca tine.
alexandru: A fost o simplă întîmplare... elvira: Fără detalii, te rog...
alexandru: Nu sînt detalii. în noaptea asta s-au întîmplat lucruri serioase.
elvira: îmi închipui. (Gest spre dormitor.)
alexandru: Da, dar tu nu poţi să judeci decît după aparenţe. Restul mă simt obligat să ţi-1 semnalez eu.
elvira: Nu te mai osteni. Sînt deplin lămurită. De-alt-minteri, nici n-o sa te mai reţin... Nu vreau să tulbur prea mult „idila"... (Se duce la telefon.) îmi dai voie?...
alexandru (pune telefonul în priză): Te rog... elvira (caută un număr, îl formează). alexandru (aprinde o ţigară).
ELVIRA (la telefon): Aloi Melody? Aici doamna Marian. Bună seara, Jean! Fii te rog bun şi comunică domnului Bebe Cristian că-1 rog să vie imediat c-o maşină, să mă ia de la domnul Manea... Mulţumesc... (închide.)
alexandru: Puteam să te conduc eu...
elvira: Cum o să-ţi laşi invitaţii să doarmă singuri? (Scoate o ţigară.)
alexandru (se duce să-i dea foc).
elvjra: Mersi. (Aprinde de la bricheta ei.) Te rog să mă suporţi numai cîteva minute, pînă vine Cristian!
3Q5
Z0
(Fumează.) Te-aş fi scutit şi de asta, dar nu pot intra
singură Ia ora asta într-un bar. ALEXANDRU: Dacă vrei un pahar de şampanie... ELVIRA: Mulţumesc. Nu consum resturi niciodată. (Pauză.
privinâu-l cu un surîs maliţios.) Ce caraghios eşti în
situaţia asta! ALEXANDRU: în ce situaţie? ELVIRA: Aşa... între mine şi invitata ta... ALEXANDRU (după un timp): Ştii că îmi pare bine că
s-a întîmplat aşa?... ELVIRA (atentă): Ce vrei să spui?
ALEXANDRU: Situaţia în care ne găsim îmi uşurează... unele lucruri pe care vream să ţi le spun mai demult...
ELVIRA: Hm! (Un fum.) Devine interesant!... Aştept!...
ALEXANDRU (un timp); Elvira, vreau sa ne despărţim.
ELVIRA (surîde): Asta mi-o spui mereu de trei ani, de cînd sîntem împreună.
ALEXANDRU: Fiindcă am gîndît-o în fiecare zi...
ELVIRA: Probabil că iar ai o criză de gelozie!
ALEXANDRU: Nu, am o criză de personalitate!
ELVIRA: Tiens... (Plată:) Şi cum îţi vine cînd te-apucă?
ALEXANDRU: Sînt unele lucruri pe care tu n-ai să le pricepi ^ niciodată.
ELVIRA: Aşa cum le pricepeţi voi, bărbaţii, nu? ALEXANDRU: Inteligenţa şi sensibilitatea ta sînt numai
pentru anumite cerinţe. ELVIRA: Daca vrei să-mi spui o necuviinţă, spune-mi-o cel
puţin elegant. Ştii că, de mai multă vreme, am început
să am impresia că te plictisesc. ALEXANDRU (ca pentru el): Da... poate că ăsta e cuvîntul
exact... M-am plictisit. Şi nu numai de tine. De voi
toti.
ELVIRA: Care „noi"?
ALEXANDRU: Voi ăştia în mijlocul cărora trăiesc. Voi, „relaţiile" de fiecare zi... Şi în special voi, femeile din lumea mea. Tu şi altele ca tine. Toate. Voi astea, ondulaţiile permanente ale vieţii.
ELVIRA: Te rog să nu te legi de prietenele mele.
ALEXANDRU: Metraj şi parfum!
ELVIRA: Nu putem să umblăm tot timpul goale.
ALEXANDRU: începeţi ziua la coafor...
m
ELVIRA: Cine ne decoafeazâ?
ALEXANDRU: Şi-o terminaţi la dancing,
ELVIRA: Ca să aveţi voi cu cine dansa.
ALEXANDRU: între timp, filme şi amanţi.
ELVIRA: Amanţi ca amanţi. Tot se mai găsesc. Dar filme
bune nu mai vin de loc. ALEXANDRU: Şi încolo, nimic, nimic, nimic. ELVIRA   (imilindu-l ironică);  Nimic... nimic... nimic... ALEXANDRU: Căldura unei prezenţe, a unei tovărăşii de
care un om are atîta nevoie în viaţă, sau în căminul
lui, o aduceţi numai în pat. ELVIRA: în casă e calorifer.
ALEXANDRU: Trăiţi numai pentru ceilalţi, permanent pregătite pentru următorul.
ELVIRA: Eram sigură că pînă la urmă o să ajungi la Cristian.
ALEXANDRU: Uite, vezi, fata asta care doarme dincolo.,.
ELVIRA (schimbînd tonul): Te rog, ştii! Comparaţii între mine şi... invitatele dumitale de pe stradă nu permit. Prefer să-mi spui sincer: Dragă, a venit fata asta aici... eram singur... eram gelos... eram turbat... Am vrut să mă răzbun, sau să mă amuz — mie mi-e egal — i-am dat o sticlă de şampanie ş>o mie de lei, şi gata! Dar să îndrăzneşti să... Nici nu mă recunosc ce calmă sînt... (Fierbe.)
ALEXANDRU: Poate eşti numai indiferentă.
ELVIRA: Nici o femeie nu rămîne indiferentă cînd e înşelată.
ALEXANDRU: O femeie care iubeşte. ELVIRA: Orice femeie.
ALEXANDRU: Şi-apoi, nu e cazul. Nu te-am înşelat. ELVIRA: Am venit prea devreme?
ALEXANDRU: Puteai să vii orieînd. (Sună telefonul.) îmi
dai voie... (Se duce spre telefon.) IÎLVIRA: Mă rog...
ALEXANDRU: Alo!... Da! Un moment. (Trece receptorul Elvirei.) E pentru tine.
ELVIRA: Alo!... Da... Nu e acolo?... Da... bine... Atunci, cum se-ntoarce, spune-i, te rog, că-1 aştept... (îşi aduce aminte de ceva:) Alo! Alo! (Constată că a-nehis.)
307
în definitiv, puteam sâ-i spun să vie oricine din banda să mă ia...
ALEXANDRU: Dacă poţi să te lipseşti de plăcerea de a fi condusă de Cristian la Melody, îţi stau la dispoziţie.
ELVIRA: Bine... să mergem atunci... (Vede cutiuţa cu colierul de perle, care a rămas pe birou.) Ce e asta? (îl ridică.)
ALEXANDRU: Nimic. Un colier...
ELVIRA: Aaa! Colierul pe care mi l-ai făgăduit de ziua mea...
mi-1 dai acuma, de Anul Nou? Vai, ce frumos e!... (Şi-l
Pune ta gît.) Vrei să mi-1 închei? ALEXANDRU (trece în spatele ei şi încheie colierul). ELVIRA: Sper că sînt veritabile. (Pipăie perlele.) Merci.
(Pe  tonul ei obişnuit:) Să vezi cum o să moară
Madeleine cînd m-o vedea cu el. Eşti gata? ALEXANDRU: O clipă numai, să-mi iau blana... ELVIRA: Peste haina de casă?
ALEXANDRU: Dacă te conduc numai pînă la intrare...
ELVIRA: Sper că mă conduci pînă la masă... Pînă la uşă puteam să ma duc şi singură.
ALEXANDRU: Ai dreptate... (Iese, în dormitor.)
ELVIRA (se duce la scaunul cu lucrurile Măriei şi le inventariază cu dezgust şi totuşi cu gelozie).
ALEXANDRU (revine din dormitor şi iese, fund).
ELVIRA (nu poate rezista curiozităţii. Se duce la uşa dormitorului, o deschide şi se uită.)
ALEXANDRU (apare, fund, cu blana pe el): Sînt gata. (Observă pe Elvira.)
ELVIRA (trecînd spre uşă): Infectă e, ce să-ţi spun!...
ALEXANDRU (făcîndu-i loc să iasă): E adorabilă!...
ELVIRA (trăgînâu-şi în sus trena rochiei): Vezi să nu mă calci pe coadă... (Iese.)
ALEXANDRU (o urmează).
(O clipă scena rămîne goală.)
MANOLE (care, e cert, a ascultat la uşă, intră. Se duce la uşa dormitorului, să se asigure că Măria doarme): Tun! (Stinge lămpile mari, ramînînd aprinsă numai cea de pe birou. Se duce la masă, se serveşte c-o ţigara, . o aprinde şi se aşază in fotoliu. îşi toarnă un pahar de şampanie. închină:) Să trăieşti, nene Manole 1 (Se
uita într-o oglinjoară de buzunar.) Şi sărbători fericite! (Bea şi aude soneria de la intrare. Stinge ţigara, se şterge „delicat" la gură cu mîneca şi iese. Se aude din vestiar:) Acu' a plecat, coane Cristian, cu coniţa Elvira... (Intră, urmat de Cristian.)
CRISTIAN (e făcut binişor. Cu jobenul pe ceafă, cu fularul pus „aiurea" şi c-o ţigară, căreia —- zadarnic — se căzneşte să-i dea foc, de la o brichetă care nu se aprinde).
MANOLE (îl serveşte): Nici de cinci minute n-au plecat...
CRISTIAN: Va să zică s-au împăcat?...
MANOLE: Nu ştiu ce-o ieşi din mărgelele pe care i le-a dat, acuma, la urmă... Dar de unde o fi aflat coniţa Elvira ca e „persoana" la noi?
CRISTIAN: Care persoană?
MANOLE (face cu ochiul spre dormitor): Cu care 1-a prins pe conaşul.
CRISTIAN: Ce? L-a prins Elvira pe Alex...? (Se amuză.)
MANOLE: N-aţi ştiut? Păi de-aia v-a telefonat să veniţi s-o luaţi... Ca să-i facă rîcă lui conaşul... că-1 ştie gelos pe dumneavoastră. Adică... înţelegeţi cum vine. Chit, ori balenă. Si persoana a rămas aici.
CRISTIAN: Da? (Se uită spre dormitor.)
MANOLE: I-a dat conaşul să bea şampanie şi nu e-nvăţată. Neam prost. E de-alea de şpriţ...
CRISTIAN: Dar cine e asta? Eu o ştiu?...
MANOLE: Nu... Nu e din alea de le ştiţi dumneavoastră! Asta e categorie inferioară... E vînzătoare Ia bijutier... La Knappe... Şi se vede că, în ziua cînd s-a dus conaşul acolo de-a comandat mărgelele, i-a spus să i le-aducă ea, personal. Mă-ntelegeti dumneavoastră...
CRISTIAN: Cel puţin e drăguţă?
MANOLE: Şi tinerică de tot..'. Se vede c-a-nceput viaţa de curînd, că nici să fumeze nu ştie... Dar ca toalete stă foarte slab... Nici.pantofi n-are în picioare. Are nişte sărăcii de cipici.
CRISTIAN: Trebuie să fie frumuşică de tot atunci...
MANOLE: Da... dar e un gen aşa... necopt... care mie nu-mi place.
CRISTIAN: Şi «e face acuma?
MANOLE: Doarme... buştean... Vreţi s-o vedeţi?
CRISTIAN:.Nu... lasă,., sa nu se jeneze.,,
308
309
MANOLE: Ce să se jeneze, că habar n-are... Poţi să tai lemne pe ea...
CRISTIAN (în mintea căruia încolţeşte un gînd): Mai e şampanie acolo?
MANOLE: Este... (îi toarnă în pahar.)
CRISTIAN (bea).
MANOLE: Să trăiţi, coane Cristian, şi cele dorite! CRISTIAN: Mercif... Tu poti să te duci, Manole... MANOLE: Păi...
CRISTIAN: Eu îl aştept pe stăpînu-tău, pînă se-ntoarce. MANOLE: Cum doriţi dumneavoastră... Să vă fac o cafea, ceva?
CRISTIAN: Ce cafea, mă? Cine bea cafea de Reveion? De
Revelion se bea şampanie. MANOLE: E bună, că e rece al dracului... CRISTIAN   (surîde): De unde ştii?
MANOLE: Păi... am pus mîna pe sticlă... cînd v-am servit... Dacă vă plictisiţi singur, pot să vă tin eu de conversaţie...
CRISTIAN: Nu... nu... Du-te şi te culcă... MANOLE: Noapte bună şi să trăiţi... CRISTIAN: Noapte buna, Manole... MANOLE (iese).
CRISTIAN (singur. Aprinde o ţigară, aşteaptă puţin, apoi se convinge că Manole s-a dus să se culce. încuie uşa dinspre Manole şi din fund. în trecere, observa lucrurile Măriei. Se uită la ele, pe rînd): Hm! (Surîde. Desface geanta şi scotoceşte, scoţînd în pumn lucrurile, uzate. Pudrieră, pieptene, ruj, batistă etc. Găseşte o carte de vizită, citeşte:) Măria Panait... funcţionară particulară... Plev-nei 251... La arhivă. (Bagă cartea de vizită în buzunar. Pune totul în geantă, la loc. Reflectează o clipă.) Două mii de lei, că o dată e Anul Nou... (Bagă, vizibil, două mii de lei în geantă. Se opreşte la masă şi mai bea un pahar. Se vede că-l ajunge băutura... Stinge lumina, întuneric complet. Se vede cum ninge pe fereastră. Traversează scena, încet. Nu se vede decît ochiul ţigării aprinse, care se-ndreaptă spre dormitor. Cînd ajunge la uşa dormitorului se opreşte o clipă, ezita, apoi împinge uşa puţin. Aruncă ţigara, care cade — ca o stea — pe covor. îi striveşte -licărul cu piciorul şi începe să im~
310
pingă uşa dormitorului, care se deschide treptat şi paralel cu cortina care cade. în sufragerie, o pendulă bate trei.)
Cortina
TABLOUL III
Acasă la Măria. Interior îngrijit şi sărac, la periferie. E un fel de sufragerie careserveşte şi de odaie de primire, şi de odaie de stat toată ziua. în centru — o masă cu scaune. Un bufet cu geamuri, sobă de tuci cu burlan. Lucruri uzate şi necesare. Intrarea în fund, printr-un geamlîc mic, care da în curte. O pendulă care trebuie să arate, vizibil, ora. Foc la sobă, candela aprinsă, sub icoană. Uşa din dreapta dă spre dormitorul soţilor Panait. în sufragerie,într-un colţ, pierdut printre poliţe şi etajere cu cărţi, divănaşul Măriei. La ridicarea cortinei, Natalia stă la masă. E plînsă, îngrijorată, are în faţă o ceaşcă de cafea cu fundul în sus, pentru ghicit. De asemenea, un ciur cu bobi deasupra Panait stă pe un scaun, la gura sobei, şi răsuceşte tabietliu o ţigară din tabacherea de tablă. E preocupat. Pendula bate trei lovituri imediat ce s-a Tidicat cortina.
PANAIT (întoarce capul spre pendulă şi nu zice nimic. Se uită la ceasul lui, îl compară cu pendula): Trei şi zece... (Convins); Să ştii că ori ceasul meu, ori pendula merge înainte. (îşi pune ceasul la loc.)
NATALLA: Ma mir, că pendula am potrivit-o azi-dimineaţă după ceasul tău.
panait (aprinde ţigara la gura sobei): E, atunci se vede treaba c-a luat-o timpul înainte.
NATALIA (dă în cărţi, oftînd cu fiecare pe care o pune, pe masă, în talon, 0 pauză): Nu ne dă rău, Gheorghe Zău dacă ne dă rău! Nici nouă, nici ei... Nu ne dă rău!..
PANAIT: E, atunci, e bine... (Uşor ironic.)
NATALIA (deasupra cărţilor): Uite... bucurie la zi mare, cu vorbe bune şi dar de bani, în casă... (Un timp, contemplă, doctă, cărţile.) Ne dă bine, Gheorghe...
PANAIT: Bine să dea Dumnezeu...
NATALIA: Pe mine nu m-au minţit niciodată cărţile.
311
panait: O fi fost alţi pereche...
natalia: De, ştiu şi eu?! Să mă uit şi în cafea. (întoarce
ceaşca şi se uită cu atenţie.) panait: Bobii ce zice? (Gest spre ciur.) I-ai consultat? natalia: Tot aşa şi ei... (Privind ceaşca:) Nu ne dă rău,
Gheorghe... panait: Mă rog... S-aşteptăm să fie bine... natalia: S-asteptăm. Altceva ce putem face?! (Oftează.) panait (se ridică, se duce la bufet, deschide partea de sus,
scoate un clondir şi îşi toarnă o ceaşcă de ţuică). natalia: Nu mai bea, Gogule, atît. O'să-ţi fie rău la cord,
mai tîrziu.
panait (bea o duşcă): Fiindcă nu mi-am băut porţia devreme. (Revenind pe scaun:) M-am rezervat! (Apăsat:) Pentru Reveion. (Se aşază şi imită fe Natalia:) „Măcar astă-seară, că e noaptea Anului Nou, vino şi tu treaz acasă, Gheorghe, sa bei un pahar cu mine şi cu copiii şi să facem Reveionul în familie..." (Un timp.) Familie, copii, eâ!...
natalia: De... A mare nu vrea să ştie de noi...
panait: Şi-a mică, nu ştim noi de ea...
natalia (fiindcă a venit din nou vorba de Măria): Numai de nu i s-ar fi întîmplat nimica rău. Doamne fereşte...
panait: Ce te mai rogi lui Dumnezeu, dacă ti-a dat bine în cafea?
natalia: Să nu vie ea acasă pînă la ceasul ăsta! (Un timp.) In orice caz, să ştii. Gogule, să nu zici nimic cînd o veni. E prima dată cînd i se întîmplă şi ei să-ntîrzie.
PANAIT: Dar eu nu zic niciodată nimic. Şi cînd s-a întîmplat să nu vie Fanta prima dată acasă, tot nimic n-am zis.
natalia: Bine, ea era alt soi de copil. Puteai să-i zici... panait: O fi fost alt soi, dar a ajuns bine... E cucoană, cu
bani, cu slugi, cu automobil, cu de toate... natalia: Dar fără cununie.
panait: Păi, tu dac-ai fost cu mine cu cununie cu ce te-ai ales?
NATALIA: Decît zece inele pe degete, mai bine o singură verighetă.
panait: Nu se ştie ce e mai bine. Părerile ie împărţite,
312
Şi pe urmă, căsătoria... Eu, ce mai încoace şi-n-colo, sînt contra.
natalia: După treizeci de ani de căsnicie, Gogule?
panait: Păi d-aia sînt contra.
natalia: Bravo! Că mi-o spui taman acu', la zi mare... panait: Ţi-o spun acuma că veni vorba... Dar eu nu sînt
contra căsătoriei noastre; eu sînt contra căsătoriei
altora... natalia: Cum vine asta?
panait: N-ai văzut doctori care îţi spun, cu ţigara în gură, să te laşi de tutun? Fanta a fost copil practic, socotit... A ştiut să umble cu picioarele pe pămînt, d-aia nu mai umblă acuma pe jos. Nu făcea poezii pe toate peti-cile de hîrtie, nu umbla cu capul în nori şi nu citea, toată ziua, cărţi, romane... furate de Milică de la librărie. C-o să-î prindă şi pe ăsta odată, n-ai nici o grijă...
natalia: Milică nu fură, Gheorghe. Aduce. Are şi el dreptul la o carte, două, gratis, din cînd în cînd, că destul vinde toată ziua din ele. (Un timp.) Tu nu poţi să-l suferi fiindcă o iubeşte pe Măria.
panait: Neam de neamul meu nu ne-am iubit între neamuri.
natalia: Păi ce rudă mai vine Măria cu Milică, dacă tu ai fost văr al doilea cu tat-so?
panait: Nu ştiu. Dar eu n-am fete de iubit.
natalia: Da, dar ai fată de măritat... Milică vrea s-o ia de nevastă.
panait: De luat e lesne, dar de ţinut e greu. Cu ce-o s-o ţie? Femeia se hrăneşte cu poezii numai cînd e fată, Cînd se mărită, trebuie să-i dai proză...
natalia: Milică are leafă bună. E vorba să i-o mai mărească.
panait: Cînd se măreşte leafa bărbatului, se măreşte şi nevoile femeii... Leafa se măreşte cu un leu, pretenţiile nevestii — cu patru. Aşa ca leafa cînd se măreşte devine mai mică. (Se duce la bufet şi repetă operaţia cu ţuica.)
natalia: Zău, Gheorghe, nu mai bea... Mai bine culcă-te...
panajt: Treaz? Păi cum vrei să adorm treaz?
natalia (oftează): Ah! Ce om cumsecade ai fi fost tu dacă n-aveai viţiul ăsta!
panait: Fiecare viţiu trebuie să aibă, şi el, cîte un om cumsecade al lui. (A băut, se întoarce la scaun.)
NATALIA: Păi tu la toate le găseşti coadă...
(Pauză.)
PANAIT: Mai bine culcă-te tu, ca eşti mai debilă.. NATALIA; Parcă pot să-nchid ochii pînă nu vine fata...*:
(Un timp.) Cine ştie unde s-o fi dus, pe undeva, cui
băieţi, cu fete si n-o fi avut prin cine să ne trimită vorbă .1 PANAIT: Ei, lasă, ca dacă mai facem o fată ne punem telefon. NATALIA (ii muncă o privire ofensată): Fericită fire ţi-a dat
Dumnezeu!  îţi mai arde de glumă... PANAIT: Gluma e singurul lucru serios din viaţă... Gluma şi
sărăcia.
NATALIA: Sărăcia... adevărat!
PANAIT: Ăsta zic şi eu viţiu! Cînd îl ai, nu te mai scapi de |
el o viaţă întreagă. NATALIA (se ridică): N-ai văzut tu unde mi-am pas ochelarii? PANAIT: Mă mir de ce ăi mai fi purtînd tu ochelari! Ca să-i
cauţi, cu ochii liberi, toată ziua. NATALIA (căutînd): Adineauri am umblat cu ei în mînă!... ] PANAIT: Cu ochelarii se umblă pe nas, nu în mînă... NATALIA: Und' te-oi fi găsit, Doamne, aşa de filozof? PANAIT: La botez la nen-to Mihalache, nu tii minte? NATALIA (ajunge, căutînd, în dreapta ferestrei, unde se găsesc
ghivecele cu muşcate si garoafe): Hiii! (Speriata.) PANAIT: Ce e? Ai călcat pe 'ei? NATALIA: Vaaaai! Ia te uită! PANAIT: Ce e, frate?
NATALIA: Ştii că azi-dimineată înflorise garoafa... PANAIT: Ei şi!...
NATALIA: Ia te uită... s-a rupt... (Ridică de alături de ghiveci o garoafă albă.) Ce rău o să-i pară Măriei... Atît a îngrijit-o... şi-a aşteptat să înflorească. Şi ce albă e... ca de zăpadă proaspătă.
PANAIT: Ştiu eu cine a făcut treaba asta... Azi, după prînz, cînd ai scos ghivecele în geamlîc, ai lăsat uşa deschisă şi-am găsit porcul lui Georgescu cu rîtul în ele.
NATALIA: Lua-l-ar hingherii sa-1 ia... că prea e stricător...
PANAIT: Hingherii ia cîini, nu porci...
NATALIA: E, acum controlează-mă Ia toate alea... că de gramatica ta îmi arde... (Ia un pahar şi toarnă apă, să pună floarea în el.)
MCLICĂ (pe ultimele replici, a intrat în geamlîc. E nins, îşi scoate galoşii, se scutură. Na talia şi Panait tresar la auzul paşilor.)
XATALlA: Am crezut că e fata...
PANAIT: Muşcă-ţi limba, că vine supărată şi ne ceartă c-am aşteptat-o.
MLLICĂ (intră in scenă): Săru' mîna. Am fost peste tot, tanti Natalio. Am căutat-o peste tot. Nu e nicăieri, nici la... (Vede mutra supărată a Nataliei şi aerul plictisit al lui Panait): Dai ce este? Ce s-a întîmplat?
NATALIA: Ne-a mîncat porcul floarea, Mitică... (Pune Paharul cu garoafa în el pe mescioara de lîngă divanul Măriei.)
Cortina
314
ACTUL II
TABLOUL IV
Acelaşi decor din tabloul II, actul I. E şapte şi jumătate dimineaţa. Nu s-a schimbat nimic. Numai focul din cămin e reaprins vioi. Alexandru, tot în frac, stă pe un fotoliu şi fumează. E niţel obosit, după noaptea pierdută.
MANOLE (intră c-o cafea neagră. O pune pe măsuţă. Alexandru ii mulţumeşte cu un gest. Sună telefonul. Alexandru ii face semn să răspundă. Manole răspunde prinir-un gest complice şi ia telefonul); Nu, coniţă, N-a venit pînă acuma acasă... Poftiţi?... Daa... persoana a plecat de mult... (Se uită spre dormitor.) Vai de mine! Cum o sa vă mint? Eu, personal, i-am adus taxiul, cu mîna mea... (Supus:) Sărut mîna... (închide.)
ALEXANDRU: Cît e ceasul?
MANOLE (se apropie, se uită la ceasul de la vestă): Opt fără zece.
ALEXANDRU (soarbe din cafea).
MANOLE (are chef de vorbă): Asta e a cincea cafea pe care
aţi băut-o pînă acuma... ALEXANDRU (tace, e preocupat). MANOLE: Sînteţi inervat, conaşule.,. ALEXANDRU: Da, sînt inervat. MANOLE: Unde n-aţi dormit toată noaptea.,, ALEXANDRU; Probabil.
3J6
MANOLE: Ce-o să-mi facă mie coniţa Elvira cînd o mai veni pe aici!
ALEXANDRU: Coniţa Elvira poate că n-o să mai vie pe aici... MANOLE: De loc? '(Satisfăcut.) ALEXANDRU (cu un surîs de bucurie): Te bucuri? MANOLE: Vai, conaşule, cum o să-mi permit? (Ca scuză.)
Şi în orice caz, eu mă bucur la bucătărie, ALEXANDRU: Am observat că ţie nu ţi-a plăcut nici una din
coniţele mele.
MANOLE: Fiindcă — să mă iertaţi că sînt cam sincer — mie mi-ar plăcea o coniţa care să fie mai altfel... ALEXANDRU: Cum adică?
MANOLE: Care să fie adică, aşaaa... stăpînă! Şi singură... să n-am nevoie s-o mint la telefon. Vedeţi, eu, unde n-am familie, sînt foarte familist de compunerea mea...
ALEXANDRU: De ce nu te-ai însurat, dacă e aşa?
MANOLE: Fiindcă am făcut şi eu, tot ca dumneavoastră. Azi una... niiine alta... Un an cu Tanda, altul cu Manda... Mi-a trecut timpul printre servitoare. Că eu am fost modest şi-am lucrat numai în breasla mea... Şi, cu atîtea fete-n casă, am rămas pe drumuri şi, din atîtea bucătărese, o s-ajung să n-am ce mînca, la bătrîneţe. De copii nici nu mai vorbesc!... Am muncit, toata viaţa, pentru alţii.
ALEXANDRU (pe gînduri): Cînd mă gîndesc că şi eu aş fi putut să am copii mari!...
MANOLE: Ee! Dumneavoastră mai aveţi timp, dar mie mi-a trecut vremea... Şi, p-ormă, dumneavoastră tot aţi făcut ceva pe lume. Cărţi.
ALEXANDRU (cu un surîs); Patruzeci de romane...
MANOLE: De cîţi ani sînteţi, exact, conaşule, dacă nu va supăraţi?
ALEXANDRU: De patruzeci şi patru, Manole...
MANOLE: Phiuuuuu!... Va să zică aţi început să scriţi de
la patru ani. Anul şi cartea... (Sună telefonul.) Alo!
Nu, coniţă... Tot n-a venit, vă spun pe onoarea mea...
Saru'mîinile!... (închide.) N-are somn nici coniţa
Elvira, de loc... ALEXANDRU (tace, cu un surîs).
MANOLE (un timp, interesat şi neîncrezător): Şi sirios, conaşule, că nu mai vine pe la noi?
ALEXANDRU: Nu... MANOLE: Aha... Numai aşa... dă telefoane!... (Cu ochii spre^
dormitor:) Din cauza... (Face semn spre dormitor.)\ ALEXANDRU (tace). \ MANOLE: Tocmai mă miram. Se-mplinesc trei ani... şi
dumneavoastră la un an schimbaţi de obicei... ALEXANDRU (şi-a terminat de sorbit cafeaua). MANOLE: pot s-o iau? (Gest spre ceaşcă.) ALEXANDRU: Da!... MANOLE (strînge); Mai doriţi ceva? ALEXANDRU: Da... Fă-mi o cafea. MANOLE: încă una?
ALEXANDRU: Da. Dar să mi-o faci dublă... MANOLE (nemulţumit, iese).
MĂRIA (crapă uşa dormitorului, încet, vira capul, apoi intră cu papucii lui A lexandru în picioare şi încă somnoroasă, în ochii ei şi în atitudinea ei întreagă se vede o fericire completă, pe care numai un vis împlinit o poate da).
ALEXANDRU (se bucură sincer): Ai făcut ochi, Doruleţ?-MARiA: Da... dar mici... ALEXANDRU: Bună dimineaţa... MARIA: Bună dimineaţa... ALEXANDRU: Ai dormit bine?
MARIA (înamorată): Nu ştiu dacă am dormit, sau numai am visat... dar ştiu c-a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea...
ALEXANDRU: Serios?
MARIA (cu curaj): Asta n-a fost o noapte, a fost o mie şi una de nopţi.
ALEXANDRU (fireşte, departe de sensul cuvintelor ei): Sînt încîntat. Şi-mi pare bine că nu te-am sculat. Dormeai atît de cuminte, atît de frumos, că n-am îndrăznit.
MARIA: Eram atît de fericită!
ALEXANDRU: Dar e vorba acuma, ce spunem acasă? MARIA: Acasă? Ah! Da, că mai am şi casă!! Ce să spunem?
O minciună! ALEXANDRU: Bine, asta e sigur. Dar care? MARIA: O spunem pe aia cu „am dormit la o prietenă". ALEXANDRU: Ai o prietenă pe care poţi să contezi? MARIA: N-am.
ALEXANDRU: Atunci? (E amuzat.)
MARIA (ridică din umeri); Spunem că am dormit la poliţie...
ALEXANDRU: La poliţie?
MARIA: Da! Că m-a găsit, noaptea, vardistul, pe stradă,
şi m-a luat. ALEXANDRU: Cine te crede?!
MARIA: Atunci, ce să spun? O să spun că am fost la sora
mamei şi am dormit noaptea acolo. ALEXANDRU: Unde stă sora mamei tale? MARIA: La Olteniţa. Spun că am plecat cu un tren şi m-am
întors cu altul. Olteniţa e la doi paşi... ALEXANDRU: Da, pe hartă... Şi pe urmă, cum o să te
creadă?...
MARIA: Pe mine mă crede totdeauna, fiindcă n-am minţit niciodată acasă. Eu mint numai în oraş... Nu e bună minciuna cu Olteniţa? (Pleacă plimbîndu-se).
ALEXANDRU: Nu! E prea gogonată.
MARIA: Atunci, să găsim alta mai turtită... (Se gîndeşte profund.)
ALEXANDRU: Dar dacă ai spune adevărul? MARIA (pe care o umple bucuria): Adevărul? ALEXANDRU: Da! Că ai dormit aici, la mine... MARIA: Ar zice că mint. Ar fi singurul lucru pe care nu l-ar crede...
ALEXANDRU: Şi dacă aş veni eu să-l confirm? MARIA (o explozie de bucurie): Dumneata? ALEXANDRU  (se uită la ea, surprins, mirat). MARIA: Ai fi în stare să faci dumneata asta? ALEXANDRU: Ca să te scap de o neplăcere... MARIA: Ca să mă scapi de o neplăcere?... ALEXANDRU: Sigur. Mai ales că neplăcerea asta e şi din cauza mea.
MARIA: Nu din cauza dumitale. Nu e adevărat. Din cauza
mea. Eu am vrut să rămîn. ALEXANDRU: Şi dacă n-aş fi insistat eu? -MARIA: Chiar şi cînd n-ai mai fi insistat. (Sună telefonul.) Că
n-ai insistat dumneata să adorm. A insistat şampania. ALEXANDRU (ezită).
MARiA (convinsă că ezită din cauza ei); Poţi să-i răspunzi,
că eu nu sînt o fire geloasă. ALEXANDRU   (cap).
318:
MANOLE (iniră, se duce direct la aparat): Alo, n-a venit, co-
niţa, n-a venit. Să-mi sară ochii dacă vă mint. (Smerit:,
Sărut mîinile... (închide.) MARIA: O să-ţi sară, ca ai minţit. -a MANOLE: Nu e nimic. îmi pune conaşul alţii de sticlăj
Tot nu mai văd bine cu ăştia. (Iese.) MARIA: De ce-i spui mereu că nu eşti acasă? ALEXANDRU: Dar de unde ştii că spun „mereu" că nu sînt
acasă?
MARIA: Fiindcă am auzit „mereu".
ALEXANDRU: Nu dormeai?
MARIA: Nu! Ah! Cît o să am de scris în jurnalul meu astăzi... (Copilăroasă:) Dar de ce eşti tot în frac?...
ALEXANDRU: Fiindcă mi-am lăsat haina de casă, azi-noapte, în odaia în care dormeai.
MARIA (convinsă): A!... da... Dar de ce n-ai venit sa ţi-o iei?
ALEXANDRU: N-am vrut să te deştept din somn.
MARIA: Şi-ai stat aşa, toată noaptea, în frac, ca chelnerii?
ALEXANDRU (ezitînd dacă să-i spuie adevărul): Da... am dormit pe fotoliul ăla.
MARIA: Apropo! Cînd am adormit eu azi-noapte?
ALEXANDRU: Pe la două...
MARIA: Şi unde eram cînd am adormit?... Nu eram aici? ALEXANDRU: Da... ai adormit spunînd poezii. MARIA: Pe care ţi-am spus-o?
ALEXANDRU: Una foarte frumoasă... care parcă era de Eminescu...
MARIA (convinsă): A, da! O ştiu. (Citează.) „Să simt pe fruntea mea curată etc." (A spus strofa fără nici o intonaţie şi repede ca pe o lecţie.) Şi pe urmă, cum am ajuns dincolo?
ALEXANDRU: Ai zburat, pe sus, pînă acolo...
MARIA: Să-ti spun drept,nu m-am mai îmbătat aşa de rău din 1928...
ALEXANDRU: De cînd? MARIA: Din 1928...
ALEXANDRU: Păi cîţi ani aveai în 1928? MARIA: Doi ani!
ALEXANDRU: Şi ce-ai băut de te-ai îmbătat? MARTA: Nimic. Eram răcită şi mi-a pus mama, seara, ţuică în cap... M-am făcut praf... şi toată noaptea m-am
320
visat mireasă... Hm! (Rîde amuzată.) Şi, vezi?... Mi s-a împlinit visul de-atunci... Şi astă-seară am băut şi m-am visat mireasă... ALEXANDRU: Ştii ce se zice, că nu e bine cînd te visezi mireasă.
MARIA (toată o lumină): Da' de unde?!.., E perfect... Spune-mi! Am vorbit ceva în somn?
ALEXANDRU: Nu ştiu... nu te-am auzit...
MARIA: Eu, să spun drept, nu-mi aduc aminte de nimic... (Jenată:) Nu, chiar de nimic de tot. E aşa de bine s-adormi visînd şi să te deştepţi în vis şi pe urina iarăşi să adormi... şi să visezi... şi să se amestece, pe urmă, somnul cu viaţa şi visul cu realitatea... şi să se-ncurce tot... într-o pînză subţire... şi să se-nfăşoare într-o ceaţă uşoară...
ALEXANDRU: Eu cred, Doruleţ, că nici acuma nu te-ai deşteptat bine din somn.
MARIA: Hai, pe cît... Pe o sută de lei... banii jos... întrea-bă-mă orice, şi dacă nu-ţi răspund... ai cîştigat...
ALEXANDRU: Da? E! Răspunde-mi atunci, ce spui acasă?
MARIA (deodată atenta): Adevărat! Ce spun acasă? (Se întristează şi are un fior.) Vai! Cînd ma gîndesc să mă duc acasă îmi vine să mă culc la loc.
ALEXANDRU: N-ai fi de părere să merg cu dumneata?
MARIA: Şi ce sa spui?
ALEXANDRU: Ce s-a întîmplat!
MARIA (repede alarmată): Nu... nu... nu... nu se poate. După ce n-am dormit azi-noapte acasă, să mai spun şi că am dormit la un bărbat, ar însemna...
ALEXANDRU: Ce-ar însemna?
MARIA: Ai mîncat vreodată gămălii de chibrituri topite în
spirt? ALEXANDRU: Nu!
MARIA: E! Asta înseamnă. La noi în familie se mănîncă foarte des, mai ales în împrejurări de astea. N-am păţit cu sora mea? Prima noapte cînd a lipsit de-acasă a mîncat două cutii de gămălii de chibrituri...
ALEXANDRU: Sora dumitale?
MARIA: Nuuu... Mama! Ea mănîncă pentru toată familia. Că la noi, cînd e vreo nenorocire în casă, n-ai cu ce să-ţi mai aprinzi o ţigară.
821
21 — Muşatescu — Scrieri, voi. I
ALEXANDRU: Bine, dar o să-i explic mamei dumitale cum s-au petrecut lucrurile. ,
MARIA : Degeaba... Ea n-o să-nţeleagă ca mine şi ca dumnea- | ta... Ea nu e literată, ca noi...
ALEXANDRU: Atunci, ce e de făcut? ,
MARIA: Lasă, că o să găsesc eu singura ceva... îmi vine | mie, în tramvai. Mie cele mai grozave idei îmi vin în tramvai. Cred că din cauza electricităţii. (Se uită la ceas.) Phuuu! Opt şi jumătate! (E îngrozită.) Doamne, ce-o fi pe ăi de-acasă?... Or fi crezînd c-am murit...
ALEXANDRU: Nu e nimic. Cînd or să te vadă;rhv'bună
stare, or să se liniştească. MARIArNumai să fi avut grijă tatasă ascundă chibriturile.,
(Un timp.) Va să zică, sînt la dumneata de zece cea- j
suri. Şi tot nu mă îndur să plec. ALEXANDRU (tandru): Am impresia""căr*,eşti aici... de-o
veşnicie...
MARTA: Cu alte cuvinte, m-am cam eternizat... ALEXANRDU: Aş vrea să nu mai pleci... MARTA: Zău?
ALEXANDRU: O să mi se pară atît de pustie casa... MARIA: Nu e nimica... Daca vrei... mai viu şi altă dată...
Mai tîrziu... Ce faci după masă, pe la cinci? ALEXANDRU: Te aştept la un ceai... MARIA: Cu rom?
ALEXANDRU: Cu rom mult... Colea, la gura sobei... MARTA: Ab! Ce bun e!... Pîine cu unt ai?... ALEXANDRU:   Da... ■ MARIA: Dacă n-ai, nu-i nimic... aduc eu de-acasă... Ster- |
pelesc din dulap... Noi avem destul, că am luat de
sărbători o litra, ALEXANDRU: Doruleţ... rm vreau să pleci. MARIA: Tjite! Facem o convenţie... Mai stau pînă la nouă,
şi pe urmă plec... Mă duc acasă să mă bată, şi Ia cinci
viu... (Un timp.) Dar să ştii că găsesc că ziua eşti
foarte rece cu mine... ALEXANDRU:Cum?
MARIA: poate că nu mă mai placi la lumina... ALEXANDRU: Eşti delicioasă... MARTA: Si mă placi?
ALEXANDRU: Mult de tot...
MARIA: Să se facă aşa cine minte? (îndoaie degetul.) ALEXANDRU: Să se facă!
MARIA: Fă-te, atunci... Un bărbat care place o femeie mult
de tot nu stă aşa de demn. ALEXANDRU (nu se dumireşte de loc): Bineeee... MARIA: Parcă ai sta de vorbă cu Academia Română, nu
cu mine... ALEXANDRU: Nu te mai recunosc... MARIA: Dacă m-am schimbat ... în somn... ALEXANDRU:  în ce fel?
MARIA: Sînt atît de fericită... acuma... şi eram atît de tristă cînd eram aici...
ALEXANDRU: Şi cine a fost zîna care a operat schimbarea asta?
MARIA (privindu-l în ochi, cu dragoste, cu supunere, cu recunoştinţă, cu candoare): Dumneata.
ALEXANDRU (cap).
MARIA (observă clipa lui de ezitare): Şi acum îţi pare rău... ALEXANDRU: Mie? Din contră... sînt fericit... MARIA: Nu-mi mai spune aşa... că stric convenţia şi nu mai plec nici la nouă. (Repede:) înţeapă-mă c-un ac... ALEXANDRU: De ce?
MARIA: Ca să mă conving... că m-am deşteptat din somn... ca tot ceea ce s-a întîmplat cu mine, de aseară şi pînă acum... nu e vis... Ah! Aş vrea să-ţi spun ceva şi n-am curaj...
ALEXANDRU: Cum se poate... o fată atît de curajoasă...
MARIA: Nu... nu... nu... nu pot... Lasă, că-ţi scriu şi îţi aduc scrisoarea după masa... E un secret pe care îl ştiu numai eu... şi pe care, acum, după noaptea de azi-noapte, nu mai pot să-l ţiu... (Cu un efort, vrind să evite adevărul şi totuşi să-l spună:) Mi-eşti foarte simpatic.
ALEXANDRU (încîntat de copilăria şi farmecul ei): Ei bine...
sînt atît de surprins de indiscreţia asta, încît mă simt
dator să-ţi fac şi eu una, imediat... MARIA (numai ochi): Da... ALEXANDRU: Ştiam...
MARIA:  Vezi? (Se ridică.) Acum te ţii măreţi De aia e
322
323
bine să-şi  ţie femeile secretele pentru ele... Dar
dacă ţi-aş fi spus că te iubesc? ALEXANDRU:  Doruleţ... MARIA: Bine c-am tăcut la timp. ALEXANDRU: Adevărat... că mă iubeşti? MARIA (surprinsă): Nu ştii?
ALEXANDRU:  Da... poate... dar nu-mi vine să cred...
MARIA: Cum nu-ţi vine să crezi? (Se strînge în ea.)
ALEXANDRU: E greu de crezut în dragostea unei fete de şaptesprezece ani.
MARIA: Ce dovadă vrei mai mare? Faptul că am venit aşa cum am venit... că am rămas toată noaptea aici, la dumneata...
ALEXANDRU (discută chestiunea din punct âe vedere general): Desigur, Doruleţ, astea toate pot constitui o dovadă de simpatie... de încredere... de dragoste însă nu... De aici şi pînă la dragoste... (Un gest larg.)
MARIA (îngheţata); De dragoste nu?
ALEXANDRU (brutal, fără să bănuiască): Sigur că nu! Ce amestec poate avea dragostea în faptul că într-o noapte... o femeie...
MARIA (abia îngînînd): O... o fată... ALEXANDRU (pe tonul lui de discuţie): O femeie, o fată e acelaşi lucru în speţă... (Reia:) Doarme în casa unui bărbat... (Observă figura ei,   albă ca varul.) Dar ce-ai, Doruleţ? Ce-ai rămas aşa? MARIA: Nimic... ascultam ce spui...
ALEXANDRU: Dar nu spun numai eu... nu e o părere a mea... e un lucru prea elementar ca să mai poată fi pus în discuţie. Sînt o mie şi unul de motive — în afară de dragoste — care pot decide o femeie... sau o fată să rămîie o noapte în casa unui bărbat... să petreacă la el... sau chiar cu el...
MARJA: Ce motive?
ALEXANDRU: Phul (Gest larg.) Ştiu şi eu?! întîmplarea... curiozitatea... capriciul... plictiseala... ambiţia... viţiul,., mai ştiu eu... răzbunarea... gelozia... (A găsit ceva mai bun, âe aceea accentuează:) Interesul. Mai ales interesul...
MARIA: Crezi dumneata? (Pierdută.)
ALEXANDRU: Cu toată convingerea.
MARIA (care a primit fiecare vorbă a lui ca un pumn în inimă) ; Da... se poate... (încearcă să surîdă, deşi abia mai poate lupta cu lacrimile.)
ALEXANDRU (ocupat de ceea ce spunea, n-a observat pină acum că Măria abia se mai ţine pe picioare): Ce e? :\Eşti palidă de tot!... Nu te simţi bine? (E sincer îngrijorat. 0 sprijină de el. îi ia mîinile.) Uite ce mîini reci ai... (0 aşază pe fotoliu.) Vezi ce păţeşte cine bea „cu ochii închişi, ca somnambulii"?... Să-ţi dau un coniac? Stai cuminte acolo... (Se duce în sufragerie.)
MARIA (se ridică, se duce la scaunul unde sînt lucrurile, şi cînd vrea să-şi ia batista din geantă, să-şi şteargă lacrimile, găseşte cele două mii de lei puse de Cristian. Scoate banii şi încremeneşte cu ei în mînă. Nici măcar nu poate să urle. Pune banii la loc. Se aşază pe marginea scaunului, unde sînt lucrurile ei, ca să nu cadă.)
ALEXANDRU (intră cu un coniac pe o tâviţâ): Gata... (I-l dă.)
MARIA (îl respinge); Mulţumesc, nu mai e nevoie, mi-a trecut... (Se ridică şi începe să se îmbrace.)
ALEXANDRU: Ce e cu tine?... Mă nelinişteşti.
MARIA: Nimic... aşa păţeşte cine bea. (Surîde:) Trebuie sa plec.
ALEXANDRU: Cum o să pleci aşa?...
MARIA: Afară, Ia aer, o să-mi treacă. (Caută să pară veselă.) ALEXANDRU: Nu te las să pleci decît cu o singură condiţie...
Te conduc eu... MARJA: Nu, te rog... Lasă-ină să plec singură, aşa cum am
venit.
ALEXANDRU: Bine, dar e absurd... cînd nu te simţi bine... MARIA: E o idee a mea...
ALEXANDRU: N-ai dreptul să ai idei... Aici nu eşti în tramvai...
MARIA (încearcă să surîdă): Atunci,., e un gust al meu... (Se apleacă ca să-şi pună şoşonii. Pînă adineauri comice, în papucii lui Alexandru picioarele ei sînt acum moi şi triste, ca ale unei păpuşi căreia i s-au rupt articulaţiile.)
ALEXANDRU: A!  Nu. Eu ţi i-am scos... eu fi-i pun... (Se apleacă.)
324
125
maria (îl lasă să-i Pună şoşonii, ca sa poată plînge deasupra lui. Lacrimi de gheaţă, amârîte, umile.)
alexandru (tuîndu-i un picior în mînă): Neverosimil de mic... şi îngheţat... (Ia şi pe celălalt.) Uite, şi-ăsta la fel... (I-a pus şoşonii, se ridică.) Doruleţ! De ce plîngi?
maria: Fiindcă e Anul Nou.
alexandru: Ei şi?
maria: Aşa plîng eu totdeauna de Anul Nou... alexandru: Bine, dar... astăzi... eşti fericită... maria: Ei şi? De fericire crezi că nu plînge nimeni? (Ride sub lacrimi.)
alexandru  (neîncrezător): Mă bucur că pleci de aici
fericită, Doruleţ... (îi ţine haina.) maria (îşi pune o mănuşă); Poţi să fii convins de asta...
Plec de aici fericită... chiar dacă aş  şti că nu
mă mai   întorc niciodată. alexandru: Să trimit să-ţi aducă o maşină... maria: Nu... vreau să fac cîţiva paşi prin zăpada, pînă la
staţia de tramvai... alexandru: Cine ştie, poate îţi mai vine vreo idee... maria (încercînd să glumească): Nu... ultima mea idee din
tramvai a fost să viu aici... La revedere... alexandru (o reţine): Am să-ţi cer o favoare... maria: Care?
.ALEXANDRU: Să te sărut. Aşa, pe lumină... cu ochii deschişi... in plină zi...
maria: Poftim!... (îi întinde mutriţa.)
alexandru: Mi-eşti foarte dragă, Doruleţ!... (0 sărută pe frunte.)
maria (sub sărutarea lui, scoale hîrfiile de bancă pe care le băgase, ghemotoc, în buzunar şi le lasă sacadă jos).
alexandru (după Măria, care s-a smuls şi a fugit): La cinci... Doruleţ... sănu uiţi... (Priveşte o clipă după ea, îi face cu mîna, apoi închide uşa şi revine în scenă. Sună. E mulţumit, fericit, transfigurat.)
MANOLE (intră).
alexandru: Manole! Dă-mi o cafea... şi să nu mă deranjeze nimeni... (C-o privire spre telefon:) Ştii cine e „nimeni"?
MANOLE: Da, conaşule... Nu vă culcaţi niţel?
alexandru: Ba da!
manole: Păi atunci de ce mai beţi cafea? (Vede banii pe
jos.) Aţi pierdut două mii de Iei... alexandru: Eu? N-am avut bani la mine... manole: Nici eu...
alexandru: Curios, poate i-o fi pierdut domnişoara. manole. Ori conaşul Cristian. alexandru: Cum? manole: Conaşul Cristian...
alexandru: Cînd era să-i piardă conaşul Cristian? manole: Azi-noapte, cînd a fost aici... alexandru: Ce?
manole: Poate o fi vrut să mi-i lase mie, bacşiş... pe jos...
Ori i-o fî căzut din buzunar, că era cam cu chef... alexandru: A fost domnul Cristian azi-noapte aici? manole: Păi nu v-aţi întîlnit cu dumnealui? alexandru: Unde,' domnule?
manole: Aici... A venit s-o ia pe coniţa Elvira... Şi dumneavoastră tocmai plecaserăţi, cu dumneaei. Şi-a zis că vă aşteaptă pînă vă-ntoarceţi... că i-am spus că veniţi imediat...
alexandru (agitat de o presimţire): Şi cînd a plecat?
manole: Nu ştiu, conaşule... că eu m-am dus să mă culc...
alexandru: Ascultă, Manole... Domnul Cristian a ştiut ca e domnişoara aici?
manole (văzînd figura congestionată a lui Alexandru, dă îndărăt): Păi... de... ştiu eu... i-o fi văzut lucrurile pe scaun...
alexandru: Tu nu i-ai spus nimic...
manole: Eu?... Păi ce zor aveam eu sa-i spui?... (Nu are
curaj să se uite în ochii lui Alexandru.) alexandru: Manole, uită-te bine în ochii mei... manole: Da, conaşule...
alexandru: Domnul Cristian, va să zică, a ştiut că e cineva în dormitor?
manole: Pai... eu cred c-a-nţeles dumnealui... că nu e aşa de prost.
alexandru: Şi pe tine nu te-a-ntrebat nimic?
manole: Ba..! a vrut să mă tragă dumnealui de limbă...
alexandru: Şi ce i-ai spus?
manole (pleacă ochii): I-am spus părerea mea...
326
327
ALEXANDRU: Care?
MANOLE: Că mă mir ce v-a găsit să primiţi fn casă toatî sărăciile.
ALEXANDRU (a înţeles tot; gata să izbucnească): Ieşi... MANOLE: Conaşule, vă rog, eu... ^ ALEXANDRU: Ieşi... să nu te mai vad în ochi... să pleci ditf»
casa mea... (Se repede la el.) Nici nu ştii ce-ai făcut,
ticălosuleî... MANOLE: Conaşule... eu...
ALEXANDRU (furios): Spune tot... că te strîng de gît... ce
s-a întîmplat în lipsa mea aici? MANOLE: Nu ştiu, conaşule...
ALEXANDRU: Spune, n-auzi? , MANOLE: După ce am plecat să mă culc şi dumnealui aj rămas aici să v-aştepte... (Alexandru ti da puţin dru- f mul de gît, ea să poată vorbi) mi s-a părut că văd lumina j aprinsă în salon... şi-am venit aici... şi... (Se opreşte.) ALEXANDRU: Şi?
MANOLE: Nu mai era decît blana şi jobenul... că domnul Cristian era înăuntru... (Gest spre dormitor.)
ALEXANDRU: Şi de ce nu mi-ai spus pînă acuma?,..
MANOLE: Credeam că e cu ştirea dumneavoastră... cum s-a mai întîmplat şi altă dată...
ALEXANDRU (îl strînge iarăşi de gît); De ce i-aî spus că e domnişoara aici?... De ce l-ai lăsat singur? (Cu fiecare frază îl zguduie.) Pentru un pol... pentru o sută?... Pentru două mii de lei... Tîlharule!...
MANOLE (sufocat): Conaşule... iertaţi-mă... nu mi-a dat nimic...
ALEXANDRU: Ştii ce-ai făcut, nemernicule?... (îl zguduie.) Ştii ce-ai făcut? (îl dă afară dintr-o smucitură.) Biata ^ fată! Biata fată! (Face un număr âe telefon.) Alo! ,| Alo!... Casa Cristian?,.. Ascultă, Dumitre... Da, eu I sînt... Stăpînu-tău e acasă? N-a venit? Bine... (în- I chide, face alt număr.) Alo! Alo! Elvira... te deran- | jez? de-abia te-ai întors acasă?... De unde îţi telefonez? De la mine de-acasă... poţi să mă primeşti pentru cîteva minute la tine? Bun! Bine... Viu imediat... a şî dacă e Cristian acolo, reţine-1, te rog... La revedere... 1 (închide şi trece în dormitor. Imediat, telefonul sună | de cîteva ori. Manole apare, o dată cu Alexandru.)! |
328
MANOLE (la telefon): Coniţa Elvira?... Nu, comţă... Cona-şul nu s-a întors pînă acuma acasă... Să mă bată Dumnezeu dacă vă mint... (încremeneşte şi astupă receptorul cu mina; lui Alexandru:) M-a-njurat de mamă... (La telefon:) Sărut mîinile. (închide.)
Cortina
TABLOUL V
La Elvira acasă, a doua zi, pe la unsprezece dimineaţa. Interior modern, elegant, de femeie obişnuită să risipească bani si să primească multe cadouri. De-aceea, poate, lipseşte o linie în gustul cu care earar.-jată încăperea. Un divan mare, fotolii, telefon, calorifer. Uşi după utilitate. O fereastră mare, deasupra Bucureştiului (apartamentul e la etaj, într-un blochaus). Pe fereastră—peisaj de iarnă citadină şi proaspătă. Vizibil, pe o mobilă, portretul lui Alexandru. Foarte multe fotografii de ale Elvirei, în toate poziţiile. în fund, un hol mic, din care se intră în apartament. Aci, în hol, se află şi uşa de intrare. într-un vas — flori de local, cu care Elvira s-a întors azi-noapte. La ridicarea cortinei, Elvira stă pe un fotoliu şi fumează. Alexandru se plimbă. Fumează şi el de asemenea. Se cunoaşte, din atitudinea lor, că discută
de mult.
ELVIRA (ţinuta şi figura ei se resimt din cauza nopţii pierdute. E niţel decoafaiă, mototolită, străvezie. Şi pare batrînă sub fardul pus des şi în pripă).
ALEXANDRU: Dar tu nu-nţelegi că era vorba de-o fată...
ELVIRA: II ne faut jurer de rien...
ALEXANDRU: O fată, Elvira!... Un copil... pe care l-am oprit în casa mea... ca sa-i stric viaţa... ca sa-i rup inima... (Răspunde propriilor lui gînduri:) E inadmisibil să ucizi cu un gest tot ce e mai curat şi mai sfînt într-un om! Copilăria... Acelaşi lucru dacă ai strivi un fluture cu un bolovan... Ticălosul!...
ELVIRA (cu un surîs): Şi acum îl cauţi pe Cristian, pentru ce?
alexandru : Nici nu mă mai gîndesc la Cristian, de-un ceas, de cînd sînt aici, de vorbă cu tine...
329
ELVIRA: Adică de cînd vorbeşti singur...
ALEXANDRU: Mi s-au lămurit gîndurile... văd limpede...
înţeleg clar totul... ELVIRA: Tot e bine că înţelegi tu ce spui... ALEXANDRU   (urmărind un gînd);  Da... Da...  eu sînt
vinovatul... eu singur... ELVIRA: Parcă spuneai că e Cristian... ALEXANDRU: Da' de unde... El n-are nici un amestec şi
nici o răspundere... Fiindcă fata asta... înţelegi tu...
mie mi s-a dat... nu lui Cristian... ELVIRA: Cînd? După ce-a plecat el?
ALEXANDRU: Nu... chiar în clipa cînd a fosta lui. Fiindcă nu importă în braţele cui a fost, ci cui i s-a dat, în ale cui braţe.
ELVIRA: Eşti nebun...
ALEXANDRU'- Nu! Sînt un om care judecă limpede, cinstit, dezbrăcat de egoism şi de orgoliul lui de mascul... Fiindcă tu nu-ţi dai seama... că în viaţa unei fete care iubeşte e o clipă hotărîtoare, unică... Clipa cînd înţelege să facă ultima dovadă de dragoste omului ales... sa dea iubirii suprema ofrandă...
ELVIRA: Ei, şi ce e cu asta?
ALEXANDRU: E o clipă în care judecata închide ochii. ELVIRA: Şi femeia la fel.
ALEXANDRU: E o clipă de extaz... de uitare totală, în cuprinsul căreia nu licăre decît un singur gînd: dragostea, şi în care nu trăieşte decît o imagine: el! Omul iubit... Şi în clipa aceea, realitatea încetează de a mai exista, formele îşi şterg conturul, totul e nepre-cis... e o ceaţă dumnezeiască, în care totul se estompează, se pierde, dispare...
ELVIRA: Cum ai dispărut şi tu de nu te-ai mai văzut...
ALEXANDRU: Nu! Cum a dispărut Cristian... adică realitatea strictă... De-aceea, în braţele lui. Măria a fost a mea, înţelegi? Fiindcă eu am fost acolo şi mai prezent decît realitatea, proiectat din însăşi fiinţa ei, care mi se da întreagă...
elvira (privindu-l cu compătimire): Tu scrii, sau vorbeşti acuma?
ALEXANDRU: îţi explic şi îmi explic şi mie în acelaşi timp.
(Un timp.) Acum, cînd îmi dau seama de tot... cînd ştiu monstruozitatea care s-a petrecut azi-noapte în casa mea... ELVIRA: în contul tău, adică...
ALEXANDRU: înţeleg plînsul ei de azi-dimineaţă, sfîşierea inimioarei aceleia, în care fiecare vorbă a mea lovea ca un pumn...
ELVIRA: Poate era mai bine s-o dai afară în palme, de la-nceput...
ALEXANDRU (privind-o): Nu... nu... Fata asta nu poate rămîne aşa... acuma, cînd ştiu... cînd înţeleg... cînd judec...
ELVIRA: Te pomeneşti că vrei s-o iei de nevastă... ALEXANDRU: Vreau'numai să-i redau încrederea în viaţă,
să-i readuc în ochi lumina care trebuie să vadă oamenii
buni şi viaţa frumoasă. Are optsprezece ani!... ELVIRA: Minte!... trebuie să aibă mai mult... Şi, în orice
caz, optsprezece ani ai ei şi cu patruzeci şi cinci ai
tăi, ai putea să-i fii tată... ALEXANDRU: E un lucru care nu mi-a scăpat nici o clipa
din vedere.
ELVIRA (un timp reflexiv): Şi tu adică... susţii că fata aia
crede că tu ai fost în locul lui Cristian... ALEXANDRU: Nici nu poate să creadă altfel. ELVIRA: Bine-a zis cine-a zis că toţi scriitorii sînt nebuni... ALEXANDRU: Prostia asta n-a spus-o nimeni şi o citează
toţi...
ELVIRA- Care toti?
ALEXANDRU: Toţi cei care n-aduc în discuţie altă contribuţie decît gura...
ELVIRA: Cred că nu faci aluzie la mine.
ALEXANDRU: Nu. Fiindcă nădăjduiesc că tu ai înţeles perfect ce am vrut să zic...
ELVIRA: Sigur că am înţeles. Eşti gelos pe Cristian, din cauza mea... Şi toată povestea asta ai făcut-o ca să te poţi certa cu el fără să-i spui motivul adevărat... Fiindcă eşti vanitos şi gelos...
ALEXANDRU: Sînt gelos pe logica ta...
ELVIRA: Logica mea e foarte logică, să ştii... Tot ce-ai făcut
330
331
de aseară şi pînă acuma... tot ce mi-ai Spus în timpul acesta nu e decît o criză de gelozie...
ALEXANDRU: E, tocmai d-aia... cred că e mai bine să lichidăm definitiv.
ELVIRA: Ce?
ALEXANDRU: Legătura noastră... să ne despărţim... ELVIRA; Aşa, fără nici un fel de scandal? ALEXANDRU: Aşa cum se despart doi oameni care n-ar mai
avea să-şi spună dc-aici înainte decît — cel mult —
grosolănii...
ELVIRA.: Şi tu îţi închipui că scapi de mine aşa... ca Ia teatru cînd trebuie să înceapă scena cealaltă? Mă pisezi doua ceasuri cu teorii, acuma după chef mă insulţi... îmi faci o scenă de gelozie, şi gata. Ai terminat cu mine.
ALEXANDRU: Nul Cu tine n-am terminat. S-a sfîrşit pur şi simplu.
ELVIRA: Lasă-mă, domnule, cu nuanţele cînd mă cert... 1 Bine! Ne despărţim. N-am nici o pretenţie... nu-ţi 1 fac nici un reproş. Sînt prea mîndră pentru asta.'.. -\ Absolut nici un reproş. Mi-ai mîncat anii cei mai frumoşi din viaţă. Trei ani împliniţi...
-ALEXANDRU: De cînd te cunosc n-ai împlinit nici unul.
ELVIRA: M-ai compromis, fiindcă a crezut „lumea" că sînt amorezată de tine....şi o femeie ca mine n-are dreptul să fie amorezată... Ai îndepărtat, cu gelozia ta, toate posibilităţile celelalte... (furioasă) m-ai făcut ondula-ţie permanentă... m-ai chinuit... M-ai obligat să-ţi citesc toate cărţile... îţi dai seama ce înseamnă patruzeci de volume, pentru o singură femeie, în trei ani?
ALEXANDRU (surîde).
ELVIRA: M-ai înşelat cu cine ai vrut... cînd ai vrut... dar nu ţi-am spus nimic, fiindcă erau prietenele mele... Dar acuma?... Acuma?... Asta n-am să ţi-o iert... Mîine, tot Bucureştiul o să afle că mi-ai preferat o vînzătoare\le magazin... Sînt umilită... discreditată...
ALEXANDRU: Elvira, te asigur că...
ELVIRA: A! Bun! Să văd cu ce m-asiguri.
ALEXANDRU: Te asigur... că mîine Bucureştiul nu va şti nimic, dacă nu vei avea tu grijă să-l înştiinţezi...
ELVIRA: Dar ce sînt eu, telefon?
332
ALEXANDRU: Nu... dar ai...
ELVIRA: Ei bine, dacă e aşa... să dăm cărţile pe faţă...
Află că sîntem chit. ALEXANDRU: Nu înţeleg.
ELVIRA: Te-am înşelat şi eu o dată, cu unul dintr-un magazin... şi tot de bijuterii... ALEXANDRU: Un vînzător?...
ELVIRA: Nu... Un francez de la legaţie... Cumpăra un inel
şi mi-a plăcut enorm... ALEXANDRU: Inelul?
ELVIRA: Nu... tipul... I-am spus să-mi telefoneze, şi gata.
M-am dus... ALEXANDRU; La rendez-vous?...
ELVIRA.: Nu! La el acasă. Tot nu fusesem în Franţa pînă atunci.
ALEXANDRU: Cu puţină răbdare, o să vizitezi toată Europă...
ELVIRA: Nu vreau să-mi bat capul să-ţi răspund. ALEXANDRU; Farmecul tău e să răspunzi fără bătaie de cap. ELVIRA: Farmecele mele nu te mai interesează. ALEXANDRU: Am trecut mîna... ELVIRA: Ai pierdut mîna...
ALEXANDRU: Cum vrei tu... Şi-aşa, şi altminteri, partida e terminată. (Se duce spre biroul ei.)
ELVIRA: Fiindcă vreau eu s-o termin.
ALEXANDRU: Atunci, să-i punem punct. (Scoate un carnet de cecuri şi scrie.)
ELVIRA (cu maliţie): Ce curios! N-aş fi crezut niciodată că n-o să fiu emoţionată de loc în clipa cînd o să ne despart im.
ALEXANDRU; Nici n-ai avea de ce. Oamenii de afaceri nu se emoţionează cînd se despart. Şi legătura noastră n-a fost decît o afacere mondenă.
ELVIRA (ironică): Oricît.. Ar fi totuşi obligatoriu să fim „profund mişcaţi"... Sîntem doi amanţi care se despart.
ALEXANDRU: Te-nşeli. Doi asociaţi care lichidează... ELVIRA: Tu, şi amant! Phu!... Dacă n-ai fi avut reputaţia ta de scriitor.
ALEXANDRU: Tu cînd eşti rea, parcă ai fi îmbrăcată prost. ELVIRA: Ce-ai scris acolo?
333
23 — Muşatescu — Scrieri, voi. I
ALEXANDRU: Un cec. (Nu i-l dă.) ELVIRA: Poate crezi că n-am să-1 primesc. ALEXANDRU: Ai face o mare greşeală. E în regulă. (I-l\ dă.)
ELVIRA (se uită discret): Observă că nici nu mă uit ce-ai| scris.
ALEXANDRU: Poţi însă să te uiţi cît. ELVIRA (după ce a văzut): Nu sînt curioasă. Cinci sute de | mii de lei?
ALEXANDRU: îţi făgăduisem, după sărbători, un voiaj în
străinătate... ELVIRA: Cred că n-o să-1 fac singură. ALEXANDRU: îţi doresc o companie agreabilă. ELVIRA (se duce şi închide cecul într-un sertar): Ştii că mai j
ai să-mi dai cinci mii două sute de lei, de ieri de la|
prînz... Mi-am luat geanta aia pe care îţi spusesem să.ij
mi-o iei...
ALEXANDRU (îndreptîndu-se spre uşă): O să ţi-i trimit!
prin poştă. ' l
ELVIRA: Ai putea măcar acuma, Ia despărţire, să fii mai!
puţin măgar... Bar ce sînt eu, studentă, să-mi trimiţii
banii prin poştă? ALEXANDRU: Am glumit... O-să ţi-i trimit prin servitor.
Acum n-am la mine. La revedere, Elviro. ELVIRA (fără să-i dea mîna): Adio... ALEXANDRU (trece în holul cel mic).
ELVIRA (după el): Tu n-ai să înţelegi niciodată sufletul unei femei.
ALEXANDRU (cu blana pe el, aproape de uşă): Las această | sarcină măgarului următor...
(Sună telefonul.)
ELVIRA: Trebuie să fie Cristian. Mă ierţi... (Alexandru j aşteaptă. Elvira, repede, la telefon.) Alo... Nu, domnule!... E greşeală. (închide.) ALEXANDRU (văzînd gestul Elvirei să-l conducă): Nu te |
deranja, te rog, să mă conduci... ELVIRA (demnă); Nu te conduc... te concediez... Ca să stii ALEXANDRU: Am luat act... Ca să afli... (Iese.) ' ELVIRA (după o pauză, atît cît îi trebuie ca să se asigure că Alexandru s-a depărtat, face un număr de telefon): |
Alo! Alo!... Cristian? Bonjour... Eu sînt... Da! A plecat acuma. Aş!... Nici prin gînd nu i-a dat că eu ţi-am telefonat să nu vii. (Cu un surîs:) Dac-ai şti de ce vrea să te întîlnească... Ghici... Pentru chestia de azi-noapte... de la el de-acasă... cu fiinţa aia care era la el... A aflat că tu... (Un timp.) Ce? (începe să rîdă.) Serios? (Creşte jocul.) E, asta e culmea!... Culmea... (Rîde tare.) Asta a fost tot? O sărutare? (Culminează:) Cum să nu rîd, că e tordant, ma parole d'honneur. Da... dragă... el a crezut că... da... că tu şi cu... sigur... Să-1 fi auzit ce prostii spunea...Fată... crimă... fluturi morţi... Bolovani în cap... (Rîde.) Vrea s-o ia de nevastă... pe onoarea mea!... Să-i facă trusou... să-i ia profesoară de franceză... Vai, dragă, tîmpiţi sînteţi voi, bărbaţii... quand vous vous y met-tez... Sigur că da... a vrut să-1 şantajeze ca să-i stoarcă banii. Şi el, generosul, de colo... Cc sa ne despărţim? L-am dat afară imediat! Nu mai puteam eu să-1 suport demult, dar acuma,., după chestia asta... îţi închipui ... Oui, c'est vrai! Trei ani... Nici un trencheoat nu se poarta atîta vreme... Vaaai! Dac-ai şti ce scenă mi-a făcut! Penibilă... S-a rugat... să-1 iert, a plîns... şi-a smuls părul din cap... mi-a căzut în genunchi... şi la urmă mi-a spus că se împuşcă... A scos revolverul... De-abia am putut să-1 conving să nu se împuşte... I-am spus că se face de rîs şi nu mai poate scoate capul, pe urmă, în lume... Ah! Cristian!... Dac-ai şti ce bine e să te simţi liberă... liberă... liberă... să ştii că poţi să te încurci imediat cu cine vrei... Alo! Ce faci tu astăzi la dejun... Eşti liber şi tu? Ce coincidenţă, tu! Atunci, vino la mine... Entendu, cheri?... pa... te aştept... (închide. Se ridică, ia fotografia lui Alexandru de la locul de onoare... apoi ia fotografia lui Cristian, de pe etajeră, şi o Pune la locul de onoare. Deschide uşa şi vorbeşte cu servitoarea, veselă:) Anna... Anna... Să faci pui cu ciuperci, că vine domnul Cristian la dejun... şi e mîncarea lui favorită!... Şi dă-mi drumul Ia baie... (Se întinde, că altminteri se întinde scena şi nu mai cade la timp.)
Cortina
334
ACTUL III
TABLOUL VI
Acasă la Măria, în aceeaşi dimineaţa, pe la zece. La ridicarea cortinei, Panait e cu sticla la gură, pe locul lui favorit, la gura sobei. Natalia, l la masă, dă o pasienţă. Milică, cu pălăria pe genunchi, stă — pe un 1 scaun — între ei. Se cunoaşte că a venit de curînd. Toţi trei au priviri de oameni care au vegheat. Un cor de copii cîntă în curte cu glasuri îngheţate nearmonice şi pitoreşti.
CORUL:
„Lămîiţă portocală. Noi sîntem copii de şcoală, Ne daţi, ne dati ori nu ne dati..."
PANAIT (pune sticla pe colţul bufetului).
CORUL (tace. După o pauză, reîncepe):
„Anul ferice, cu bucurie, Să vă dea Domnul tot ce doriţi" (etc, etc).
PANAIT (răsuceşte o ţigară şi o aprinde de la gura sobei, apoi vine spre masă): Uite, Natalio... Dă-le. copiilor un leu din partea mea... Văd că te faci că nu-i auzi... şi ţi-am dat o sută de lei să ai pentru colindători.
NATALIA: Lasă, că dau din capital... (Se ridică, îşi pune o broboadă, scoate un leu din buzunarul jerseului şi iese
în geamlîc. După o clipă revine, în timp ce corul cîntă depărtîndu-se.) CORUL:
„Mulţi ani trăiască. Mulţi ani trăiască, La mulţi ani..."
NATALIA (reluîndu-şi locul): La magazin ai fost, Milică? MILICĂ: Am fost... şi-am vorbit cu paznicul... NATALIA: Şi?
MILICĂ: Mi-a spus că de la prăvălie a plecat aseară pe la
zece... NATALIA: Singură?
MILICĂ: Singură... A vorbit chiar cu el, că i-a dat un pol
bacşiş pentru sărbători. NATALIA: Eu cred că tot la Fanta s-o fi dus şi-o fi luat-o cu
ea undeva.
MILICĂ: Am mai telefonat şi la ea, adineauri, şi tot nu s-a întors acasă.
NATALIA: Ei, atunci tot amîndouă trebuie să fie undeva, în tîrg... Dacă la poliţie nu se ştie nimic, dacă la spital nu e...
PANAIT: Dacă la morgă nu e...
NATALIA: Doamne fereşte!
PANAIT: Poate o fi plecat în străinătate... (Pune ţigara în ţigaretă.)
NATALIA (îi aruncă o privire de reproş): Unde ar putea să fie?
MILICĂ: Nu ştiu. în orice caz... eu mă duc s-o mai caut... Mă duc peste tot... în tot Bucureştiul. Trebuie s-o găsesc...
PANAIT: Vine ea şi singură... cînd i s-o face dor de noi...
MILICĂ; Ce vorbă e asta, nene Gogule?
PANAIT: De om cu scaun la cap, drăguţă...
MILICĂ (în picioare): Cum adică, dumneata crezi că...
PANAIT: Nu cred nimic, băiete. Ştiu însă că fiecare om are pe lumea asta un singur lucru cu adevărat al lui: viaţa. Să facă, prin urmare, fiecare ce vrea cu ea... Cu o singură condiţie: să-i fie bine. Şi ca să-i fie bine, omul trebuie, mai întîi de toate, să scape de sărăcie... Cum-necum... nu mă priveşte...
336
337
NATALIA: Vorbeşti prostii, Gheorghe... se cunoaşte ca vor-jj beşti din sticlă. <
PANAIT (punîndafectuos mîna pe sticlă): Asta e şcoala mea...4 (Lui Milică:) Lumea se împarte în două: săraci şi| bogaţi. Alte clase sociale nu mai există. Prost, deş-1 tept, muncitor, trîntor, hoţ ori cinstit... mofturi...! Cu bani cumperi de toate... şi minte, şi cinste, şi| tot ce vrei...
MILICĂ: Nu e chiar aşa, nene Gogule... .„ PANAIT: Lasă, nu mă învăţa tu pe mine cum e!... cine spune | că e fericit că 1-a făcut maică-sa deştept şi mănîncă | la trei zile o dată, nu ştie ce vorbeşte... Cum nu ştie | ce vorbeşte nici cel care se chinuie pe pămînt aştep- i tînd sa trăiască bine pe lumea ailaltă... (Se uilăţ spre Natalia, îşi ia sticla şi mai trage un gît.) Eu n-am citit cărţi, ca dumneata, domnule Milică, dar m-am , uitat la viaţă. A mea şi a altora, că se aseamănă toate între ele... De unde vii? Nu ştie nimeni să spuie, că; venim pe lume muţi, şi cînd începem să vorbim nu ne mai aducem aminte... Unde ne ducem? Iar nu ştim, că nu s-a întors nimeni să ne spuie... Aşa că... oricum ai suci-o, tot la vorba mea vii. Nu ştim de * unde, nu ştim de ce, nu ştim încotro... Ştim numai că \ am început într-o zi şi că o să sfîrşim în alta... Şi 1 între astea avem oleacă de timp... Ca ăia de la circ J de umblă pe sîrmă între doi stîlpi... noi umblăm pe | sîrmă între două neştiuturi... Totul e să-ţi ţii echili- | brul. Şi bogatul are bani să-şi cumpere umbrelă, să-şi ia papuci care sa alunece, şi praf de cretă să dea pe ei, şi muzică, să-i cînte cînd umblă, şi plasă, dedesubt, , să-l prindă dac-o cădea... Şi se plimbă pe sîrmă ca J pe Calea Victoriei...  fără risc. Dar  săracul, care J n-are cu ce să-şi iade nici unele, îşi taie talpa goală pe sîrmăşi bălăbăne din mîini încoa' şi-ncolo — pînă-şi pierde echilibrul si cade fără să aibă cine-1 prinde. (Bea.)
MILICĂ (erudit): Asta e o concepţie materialistă a vieţii, nene Gogule...
PANAIT: Poţi să-i zici tu cum vrei... că tot nu se schimbă... MILICĂ: Oricît, mai e şi sufletul... PANAIT: Sufletul? Vai de sufletul lui!
MILICĂ: 0 fiinţă îşi poate găsi fericirea şi în altceva decît în bogăţie...
PANAIT; Lasă, că ştiu eu unde baţi... cu concepţia asta... Unde să-şi găsească fericirea? într-o odaie cu chirie, cu un fel de mîncare la masă, cu copilul bolnav de pojar în copaie, cu proprietarul la uşă, cu Fiscul la fereastră, cu U.C.B.-ul pe sală şi cu Percepţia pe acoperiş? Mofturi, drăguţă! Cărţi de alea de furi tu de la librărie... (Bea.)
MILICĂ: Pardon, nene Gogule, eu nu fur. Le cumpăr în contul meu. (Fălos:) Cumpăr hrana sufletească, în cont. Şi apoi, nu în toate gospodăriile e obligatoriu să bată fiscul la uşă şi să fie copii bolnavi de pojar.
PANAIT: Dacă nu e pojar, e scarlatină, şi tot aia e... (Sentenţios:) Copilul care nu suferă de boale molipsitoare nu e sănătos.
MILICĂ: Slavă Domnului! O lume întreagă trăieşte şi fără bogăţie...
PANAIT: Una c să trăieşti ca să te afli în treabă, şi alta e
să trăieşti cum trebuie. Eu am trăit prost, şi de aia
copiii mei vreau să trăiască bine... NATALIA: Lasă-1, Milică. Pe el nu poţi să-l scoţi din ale
lui. Du-te mai bine şi caută şi tu, mai interesează-te... MILICĂ: Am să telefonez la domnul Knappe acasă... Am
să mă duc şi la colegele ei. NATALIA: Du-te, maică, peste tot... Trebuie să dăm de ea...
că, uite, mi-a ieşit şi pasienţa... Şi-am dat-o pe-a
mai grea! Oftica! MtLICĂ: Atunci, sărut mîna. Mă duc şi viu numaidecît.
(Se întoarce din drum.) Tanti Nataliţo... (Se codeşte:)
Dă-mi te rog, dumneata, un pol împrumut, că am
plecat în grabă de acasă şi nu mi-am luat portofelul
la mine... N-am de telefon... NATALIA: Na, maică... (îi dă din buzunar un pol.) PANAIT (în timp ce-i da): Bagă sufletul în aparat, mă, şi
vorbeşte. O să vezi că nici o fisă de telefon nu face... MILICĂ: Sărut mîna. (Iese: se vede cum se încrucişează rw
Fanta, care vine. 0 salută vizibil pentru public, vorbeşte,
gcsticulînd, o clipă tu ca, apoi salută şi iar pleacă.) FANTA (intră în geamlîc şi iar se opreşte. Apoi apasă niţel
338
339
uşa şi vira capul): Tată, vino te rog şi ajută-mi niţel să-mi scot şoşonii. NATALI A (ducindu-se spre ea): Cum o să vie tat-to, om bă-
trîn, şi să-ţi ajute ţie să-ţi scoţi şoşonii?! PANAIT (încet, Nataliei): Lasă, frate, nu-ncepe... FANTA (şi i-a scos; intra complet în scenă. E elegantă, frumoasă şi parfumată): Ei, şi ce mă iei în primire de la uşă? îţi verşi focul pe mine fiindcă nu ţi-a venit odrasla acasă? NATALIA: De unde ştii că n-a venit? A fost la tine? FANTA: La mine, de unde? Mi-a spus Milică... M-am întîl-nit cu el în curte. (Lui Panait:) Tot aşa vine ăsta pe aici toată ziua, bună ziua?... NATALIA: El vine mai des ca alţii să ne vadă... FANTA: A! Vine să vă vadă!... Vine după Măria... (Alt ton:) Uite! V-am adus niţele icre negre, că mi-a rămas de alaltăieri... Nişte ţigări, străine, pentru dumneata... (Lui Panait;) Mi-a trimis cineva o cutie, şi eu nu fumez de astea. Nişte ciorapi pentru dumneata... (Nataliei:) c-am primit cadou o duzină, şi ăştia sînt cu ochiurile sărite (pune pachetele pe masă), şi lui Mary i-am adus o rochie de vară... PANAIT: Bine-ai făcut, că tot e cald afară de crapă pietrele...
(începe să desfacă.) NATALIA: Nu trebuia să te osteneşti... La noi eşti binevenită şi cu mîna goală. MARIA (a apărut, neobservată, în geamlîc, caută sa fie vesela, dar nu izbuteşte. E lividă, îngheţată, abia se ţine pe picioare. Toţi o privesc cînd intră. Caută să fie degajată): Sărut mîna. NATALIA (bucuroasă totuşi, puţin rezervată sub bucurie):
Bună dimineaţa, mamă... PANAIT: Bună dimineaţa...
(Pauză grea, ostentativă.)
MARIA (neşiiind ce să facă, ce să-spună, cum să-nceapă, a rămas în uşă): La mulţi ani... (Face un pas fără ţintă precisă.)
NATALIA: Să dea Dumnezeu...
PANAIT (tace).
340
FANTA (acelaşi joc. îşi dă importanţă de membru marcant' af familiei.)
MARIA (du^ă o pauză, din ce în ce mai încurcată): Am
înlîrziat niţel... PANAIT: Da, niţel. MARIA: Vă rog să mă iertaţi, dar...
FANTA (tutelară); Unde ai fost pînă acuma, domnişoară? MARIA (ca-să cîştige timp şi, redresată, oricît, in faţa tonu--
lui de sora mai mare): Cînd rn-o întreba-mama, o să-i
răspund.
PANAIT; Păi uite că te-ntreabă mă-ta,.. (Se uită la Natalia.j NATALIA (tace).
FANTA: Poftim! Te-ntreabă mama... (Se uită la mamă-sa.) NATALIA; Am fost foarte îngrijoraţi... da' bine c-ai venit
şi nu ţi s-a întîmplat nimic... MARIA (repede): Nu, nu mi s-a întîmplat nimic... ce era
să mi se întîmple? Dar... aseară... de Reveion... pm
avut mai mult de lucru la magazin şi.., FANTA: Şi ai stat acolo pînă acuma...? MARIA (n-a găsit încă minciuna): Nu, n-am stat pînă acuma.
Am spus eu c-am stat pînă acuma? PANAIT: Atunci, de unde vii? MARIA: Să vezi, tată... PANAIT: Te-am întrebat de unde vii acuma. MARIA: De unde viu acuma? (E fcar te încurcată.) Acum
viu de la Şosea... PANAIT; De la Şosea?
MARIA: Da! Am umblat un ceas întreg prin zăpadă. PANAIT: Şi pînă aGum un ceas, cîr.d te-ai dus la Şosea, unde ai stat?
MARIA (repede): La Angela... FANTA: Care Angela? PANAIT: Cine e aia Angela?
MARIA (minte cu greu între ei-, fiindcă îi e ruşine): E o colegă de-a mea de la magazin... Trebuie s-o ştiţi şi dumneavoastră. Fata aia blonda care nu vine niciodată pe aici.
PANAIT: Şi ce ai căutat tu acolo?
MARIA: N-am căutat nimica... dar aseară, pe la unsprezece, după ce-am terminat la magazin, m-a invitat să merg
34]
o jumătate de ceas la ea... că merg toate fetele... şî
m-am dus şi eu... PANAIT: De la prăvălie ai plecat cn ea? MARIA: Am plecat cu toatele...
PANAIT: Aha' (Privind spre Natalia:) Şi pe urmă ce-ai făcut?
MARIA: Ne-am dus la ca, şi acolo ne-a tratat cu... (îşi aminteşte menu-w/ de la Alexandru) şuncă şi de-ăla de tremură... cu curcan rece... cu... Ne-a dat şi şampanie... Asta h fost, că ne-a dat şi şampanie...
FANTA: Dar de unde avea o biată vînzătoare de magazin şampanie ca să vă dea la toate?
MARIA: De la fratele ei, care are băcănie... I-a trimis două sticle de Anul Nou... Şi le-am băut... Eu am băut mai mult ca toate... fiindcă era dulce şi rece,..
PANAIT: Şi?
MARIA: Şi mi s-a făcut somn...
FANTA: Aha! şi ai dormit pînă acum?
MARIA: Da! întîi m-am lungit niţel... numai cinci minute, că eram turtă de tot... (Face gest că era ameţită.) Şi m-a prins somnul. Şi Angela, ca o proastă, nu m-a sculat... Zice că i-a fost milă... şi cînd m-a trezit, era dimineaţă... Asta a fost... tată.
FANTA: Curios! După atîta somn, să ai mutra asta nedormită. Tc-ai uitat în oglindă să vezi în ce hal arăţi?
MARIA (instinctiv se uită în oglindă): Ba, pardon, arăt foarte bine.
NATALIA: E ştiut că niciodată nu poţi să te odihneşti bine
în pat străin. FANTA: In pat străin cum o să te odihneşti?... MARIA (a-nţehs. Sare): Fanta! Ce vrei să zici? PANAIT: Vrea să zică că minţi! Aseară ai plecat singură de
la prăvălie... I-a spus paznicul lui Milică... MARIA: Paznicul?...
PANAIT: I-ai dat şi douăzeci de lei cînd ai plecat... (Un timp.) Despre partea mea, fată dragă, fă cc vrei... O să dormi toată viaţa cum ţi-i aşterne.
FANTA: Cum ţi-ai aşternut adică azi-noapte, „la Angela"!
MARIA: Dar r.u e ce-ţi închipui tu !... (Ţipă aproape la Fanta:) Nu e adevărat cc credeţi şi nu spuneţi... nu
342
e adevărat, mamă... crede-mă, tată... Am fost la Angela... am dormit la Angela...
MILICĂ (care a intrat pe replică neobservat): Minţi!... (Toţi se întorc spre el.) Minţi... minţi,.. N-ai dormit la Angela... Acum am vorbit, la telefon, cu frate-său băcanul... Angela a fost azi-noapte la el... Au făcut Reveionul acolo, cu toţii... Angela e şi acuma acolo, dacă vrei sa ştii. Am vorbit şi cu ea. (Stupoare. Măria rămîne încremenită, cn ochii fit şi.) Ai plecat aseară de la magazin înaintea tuturora. Ea mi-a spus"1 cu gura ei... ea mi-a spus.
NATALIA (a înlemnit, cu ochii la Măria).
PANAIT (o priveşte, clâtinind din cap).
FANTA (surîde superior).
AULICĂ (a rămas, furios, la uşă).
MARIA (în mijlocul lor, a rămas dreaptă, fixă, .pierdută). NATALIA (agăţată de ultima nădejde): Adevărat, maică,
ce spune Milică? MARIA (confirmă din cap). PANAIT: Ai minţit? MARIA (acelaşi joc).
FANTA (curioasă mai mult pentru ea); Si unde ai fost?
MARIA (nu răspunde).
PANAIT: Unde ai fost, domnişoară?
NATALIA: Unde ai fost. mamă?
MILICĂ: Unde ai fost, Mary?
FANTA: Unde ai fost, nenorocito?
MARIA (încolţită din toate părţile, Pleacă capul şi tace).
NATALIA (se uită lung la Măria, înţelege. Biruită, se lasă pe un scaun, & un moment de linişte teribilă, în care o mărturisire nu şi-ar -mai avea nici un rost).
PANAIT (lui Milică): Dumneata mai fă bunătate şi mai du-te ' si pe-acasă. Rude-rude, dar nu faci parte din familie.
MiLtCĂ: Nici nu mai vreau să fac parte dintr-o. astfel de familie. (Jignit, aruncă o ultimă privire de desperat Măriei şi iese.)
NATALIA (în tăcerea generală se ridică şi, ca să evite situaţia, caută o ieşire): Gogule... da-mi cutia de chibrituri.
MARIA (cu un ţipăt): Mamă...
PANAIT (placid): Ce să faci cu ele?
343
NATALIA: Să fac locul la bucătărie.
PANAIT: Bine... du-te, că-ţi aduc eu.
NATALIA (face un pas spre uşă).
MARiA (face un pas spre ea): Mamă...
NATALIA (simplu, amărîtă, onest): Mamă? Mai bine nu ţi-aş mai fi fost. (lese.)
PANAIT (se asigură că Natalia a ieşit. Apoi ia un scăunel şi se urcă pe el ca să ajungă pînă deasupra bufetului, de unde ia o cutie de chibrituri dintr-un pachetmare, coborînd): Nc-o făcuşi de Anul Nou. Foarte-ţi mulţumesc de atenţie, (lese.)
MARIA (un pas spre el): Tată...
FANTA (aşteaptă sa plece Panait, apoi se uită fix la soră-sa): 'Ofiţer?
MARIA (nu se dumireşte bine de la început).
FANţA: Nu mai e nevoie să-mi spui unde ai fost azi-noapte...
Ai dormit la un bărbat... MARIA (confirmă din cap). FANŢA: Te-am întrebat dacă-i ofiţer. MARIA (neagă din cap). FANŢA -. Avocat? MARIA (acelaşi joc). FANŢA: Inginer? MARIA (acelaşi joc). FANŢA: Doctor? MARIA (acelaşi joc). FANŢA: Moşier? MARIA (acelaşi joc,. FANŢA: Bancher? MARiA (acelaşi joc). FANŢA: Funcţionar? MARIA (acelaşi joc). FANŢA: petrolist? MARIA (acelaşi joc). FANŢA: Rentier? MARIA (acelaşi joc). FANŢA (a-nşirat tot MARIA: Nu...
FANŢA: Atunci, cc dracu e? N-are nici o meserie? MARIA (tace). FANŢA: Nu vrei să spui?
344
ce cunoştea ea ca profesie): Evreu?
MARIA: Ba da. FANŢA: Ce e?
MARIA (cedează greu): E un bărbat.
FANŢA: Da? Ce tot spui, frate? Uite, numai la asta nu mă
aşteptam. MARIA: E un bărbat foarte bine... FANŢA: Altă meserie n-are? MARIA: Ba da. Scrie...
FANŢA (alarmată la gîndul c-ar putea fi vorba de un dactilograf): Scrie? Ce scrie?
MARIA: Cărţi, romane, piese de teatru...
FANŢA: Am înţeles. Poet! (Nemulţumită:) Aha! Un poet îţi mai lipsea... Ăştia n-au după ce bea apă.
MARIA: E bogat... Are şi fecior...
FANŢA: Trebuie să aibă avere de la părinţi atunci...
MARIA: E un om în vîrstă, Fanta!
FANŢA: Cum în vîrstă? Poet în vîrstă nu există... Poeţii n-au timp să îmbătrînească. Ori mor tineri, ori se lasă de meserie.
MARIA:.E un om în toată firea...
FANŢA: E, „dacă" băiatul e-n vîrstă, se schimbă situaţia...
MARIA: Nu se mai poate schimba nimic...
FANŢA: Va să zică... gata? (Pe gîndul ei.)
MARIA: Gata! (Pe gîndul ei.)
FANŢA (după un timp): Şiiii... îl iubeşti?
MARIA (gravă): Ce amestec poate avea dragostea în faptul că într-o noapte o femeie sau o fată — că e totuna în speţă — doarme în casa unui bărbat?
FANŢA: Ce spui? Ce, ai înnebunit?
MARIA: Parcă spun numai eu? E un lucru prea elementar
ca să poată fi pus în discuţie... FANŢA: Atunci, ce-ai căutat Ia el?
MARIA: Sînt un milion de motive care pot decide o femeie sau o fată să petreacă o noapte cu un bărbat şi să doarmă Ia el.
FANŢA: Ei aş! Nu există decît un singur motiv.
MARIA: Ba, pardon. Să ţi le spun eu. (Repede, ca la şcoala:) Curiozitatea, capriciul, viţiul, ambiţia, gelozia, plictiseala şi interesul...
FANŢA: Şi pe tine care din ele te-a determinat să faci ce-ai făcut?
345
MARIA: Pe mine? Nici unul din toate astea. Mi-a venit aşa, o idee, în tramvaiul paisprezece, cînd mă duceam la magazin.
FANTA: Şi ce-ai de gînd să faci acum? Te muţi Ia el? MARIA: Ce?
FANTA: Te pomeneşti ca c şi însurat.
MARIA: Nu e însurat, dar e ca şi însurat.
FANTA: Cu cine?
maria: Cu una de pe birou.
FANTA: Atunci? îţi ia un apartament în oraş?
MARIA: Mie?
FANTA: Cred că-ţi dai seama că în condiţiile astea nu mai
poţi sta acasă. MARIA: 'De ce?
FANTA. Dacă te-ai compromis tu, nu trebuie să ne compromit! pc toţi.
MARIA: Dar tot ce a fost între noi a fost si s-a sfîrşit azi-
noapte. FANTA: Ce, eşti nebună?
MARIA: Nu, dar asta n-ai s-o înţelegi nici tu, nici el... FANTA: Ce?
MARIA: C-a fost un vis, şi visele nu durează decît o noapte...
„Visul unei nopţi de iarnă"... FANTA (se uita la ea, nedumerită).
MARIA (pe gînduri): Tu ştii ce e aia o clipă de fericire, Fanta? De fericire întreagă, desâvîrşită? E puţin, dar e enorm.
fanta: Lasă, ca cunosc eu fericirea asta... în orice caz, omul ăsta are obligaţiuni pentru tine... care derivă din...
MARIA: N-are nici o obligaţiune... Eu m-am dus, singură, la el... Eu am vrut tot... Fiindcă îl iubeam... Fiindcă îl iubesc şi acum, cu toate că nu m-a înţeles... cu toate că m-a umilit... cu toate că n-am să-l mai văd niciodată.
FANTA: Ce? A, nu, fetiţo! Dacă tu eşti proastă, mai sîntem şi noi pe aici, că eşti minoră... Un hodorog care abuzează de naivitatea unei fete trebuie să se ocupe de ea... Scrie şi-n codul penal...
MARIA: Dar n-a abuzat de nimic... Din contra! Eu am abuzat de naivitatea lui!
FANTA (holbează ochii): Ascultă, Mary! Tu-ţi dai seama ce vorbeşti?
MARIA: Sigur că-mi dau... Eu m-am legat de el întîi şi-ntîi... cînd i-am spus versurile şi-am adormit în fotoliu... (Alt ton:) Eh! Ce bine era!... Orice femeie adormea în locul meu. (0 pauză şi o clipă de mare tristeţe.) Fanta! Dacă ai şti cît sînt de nenorocită...
F\NŢA: Aşa e întotdeauna a doua zi... îţi pare rău de ce-ai făcut?
MARIA' Nu-mi pare rău din cauza mea... îmi pare rău din
cauza lor. (Gest spre părinţi.) i ANTA: La ei trebuia să te gîndeşti înainte... Ne-ai făcut
de rîs tot neamul... maria: Şi ce să mă fac acum? Unde să mă duc? fanta: Treaba ta. Du-te la Angela, de unde ai venit. maria (se aşază la masă, nenorocită, şi începe să plîngă încet.
Cu capul in m'xini); Doamne! Doamne! Doamne! FANTA: Tîrziu, fetiţo! De ce nu te-ai gîndit mai înainte?
(începe să se pregătească de plecare.) NATALIA (crapă uşa): Ştefanio!... Te cheamă tat-io niţel... MARIA (ridică capul): Mamă!
natalia (din uşă): Nu-mi zice aşa. Eu nu mai am copii!
(închide uşa cu o oarecare violenţă.) fanta: Merci... (Măriei, ieşind:) Consiliu de familie îmi
trebuie mie acum?... maria (singura, se ridică după o clipă, îşi şterge ochii, care
rămin totuşi înlăcrimaţi, şi priveşte î« gol, gîndindu-se
la ceva grav).
MlLiCĂ (intră, are ceva schimbat în toată atitudinea lui şi mai ales în privire, în comic. A băut); Eu... N-am să-ţi spun decît două cuvinte...
MARIA (îl priveşte şi tace).
MILICĂ: Poftim. (Se apropie cu gura de ea.)
MARIA. Miroşi a ţuica...
MILTCĂ: A patru ţuici, te-nşeli...
maria: De ce-ai băut?...
MrLICĂ: Pentru că ştiu...
MARIA: Ce?
Milică : Tot. (Definitiv.) maria (tresare).
346
34?
MILICĂ: Ştiu unde ai fost azi-noapte... MARIA (se uită la el). MILICĂ: Ai fost la Alexandru Manea... MARIA (arsă): De unde ştii?
MILTCĂ: Mi-a spus Angela, la telefon, de-adineauri, dar n-am vrut să te dau de gol faţă de nenea Gogu... Te-ai dus să-i duci un colier... ai ţinut tu să te duci... Te-ai certat şi cu Knappe...
MARIA: Taci...
MILICĂ: De ce să tac? Acum îmi explic eu de cc îmi cereai cărţile lui Manea de îndată ce apăreau... De ce îi tăiai fotografiile din reviste... Acum înţeleg eu că autograful de la Ziua cărţii nu era dat aşa, de ocazie. Eraţi înţeleşi. Vă cunoşteaţi de mult... Vă băteaţi joc de mine în contumacie...
MARIA (se uita la el, cu o umbră de surîs): Milica!,..
MILICĂ; De ăştia mi-ai fost, kir Maneo? Bine!... Şi eu, care l-am lansat, că dacă nu-i scoteam eu cărţile în frunte crezi că vindea vreuna?... N-are pic de talent!... Negustor de maculatură în cîte zece ediţii. Lasă, că mai vine dumnealui pe la noi pe la librărie... Mai dau eu ochi cu el o data în viaţa mea!... Cum îl văd, îi trag două perechi de palme de se răsuceşte în loc...
PANAIT (tuşeşte de dincolo... Intra... Cunoscător, umflă nările spre Milică, care se apropie de el): ...Eeee... lume nouă...
MILICĂ: Toate-s vechi şi nouă toate...
PANAIT: la vino încoace niţel, subşefule...
MILICĂ (se apropie).
PANAIT: Ia suflă-mi în gură un moment... MILICĂ (se codeşte).
PANAIT: Hai... hai... nu te codi... suflă... MIMICĂ (aspiră discret).
PANAIT; Nu sufla înăuntru, că te-am dovedit... miroşi a
ţuică... a ţuica mea... MILICĂ; Pardon, nene Gogule...
PANAIT (controlînd la sticlă): Mi-ai umblat la iligzir. Nu te ştiam cu nărav de dimineaţă. Lipseşte din faţa mea...
MILICĂ: N-am băut de la dumneata... Am băut la Pândele, pe din dos...
PANAIT: Ai băut polul de telefon... Ai băut fisili.
MILICĂ: Sînt amărît, nene Gogule...
PANAIT: Dar ce ţi s-a întîmplat?... Ţi s-a înecat corăbiile
cu marfă? MILICĂ: Am fost rănit la suflet...
PANAIT: E! Atunci, du-te repede acasă şi te pansează, să
nu obrinteşti. MARIA: Tată...
PANAIT: Să pici din ochii mei! (A luat ceva din bufet. 0 farfurie de exemplu, lese.)
MILICĂ; Are dreptate, nu mai am ce căuta aici.
MARI \ (în tot timpul cît a sfat Panait în scenă, a încercat să prindă o cit de mică privire de la el. Panait, insă, s-a făcut că nici n-o vede); Şi tu mă părăseşti? Şi tu, singurul meu prieten, singurul care ar fi putut să mă-n-ţeleagă?
MILICĂ: Ce să-nţeleg? Că am crezut în tine ca un bou... MARIA ■ Milică..'
MILICĂ . Că eşti şi tu la fel ca şi toate celelalte? Foarte mulţumesc.'.. Am înţeles...' m-am lămurit... (îşi pune pălăria.) Tot Eminescu, saracu, avea dreptate... ( Declamă:)
„N-am ştiut că-i tot aceea De te reazimi de o umbră, Sau de crezi ce-a zis femeia".
Şi să nu crezi că sufăr... Pămîntul e plin de femei... mai ales d-astea ca tine... Unde te duci, unde te-ntorci, numai femei... femei... femei... (începe să cînte, ieşind:) Femeia, eterna poveste... MARIA (rămîne singură... După un timp, îşi şterge lacrimile, pe care le va suge însă in tot timpul celor ce urmează; vine la mijlocul scenei. A luat o hotărîre mare... Se duce la divanul ei... se ui/ă cu o privire de inventar la toate lucrurile ei... Scoate dinir-un sertar un portofel. Se uită, astfel ca să vadă şi publicul, la cele cîteva mii de lei pe care le are in el. Eccncmiile ei. Ia o fcaie de hîrtie şi scrie pe ea): Scumpilor mei părinţi, ca să plătească'restanţa la fisc... (Pune portofelul peste hîrtie, pe masă. îşi scoate apoi inelul din deget şi scrie pe altă hîrtie:) Surioarei mele... (Pune inelul peste hîrtie... Desprinde fotografia ei din perete, scrie:) Pentru Milică.
348
349
{Acelaşi joc... Ia cele două păpuşi de stofă ţi scrie:) Pentru Lenuţa, fata spălătoresei noastre. (Reflectează puţin, apoi ia ghiveciul cu garoafe, îl pune pe masă şi scrie pe un bilet, pe care îl pune între jlori:) „Lui!" (Apoi ia un teanc cu romanele Im Alexandru. Scrie:) ...Aceste volume... se vor îngropa o dată cu mine... (Pune biletul deasupra, apoi., gravă, pune un scaun la bufet, se urcă pe el şi ia pachetul cu cutii de chibrituri... Ta şi sticla de ţuică şi se aşază la masă. începe să plîngă de mila ei şi să bage gămălii de chibrituri, pe care le rupe. in sticlă. Pc stradă trece o flaşnetă, care cîntă Cînd eram copîî odată. Muzica dispare o dată cu intrarea lui Alexandru.) ALEXANDRU (intră neobservat, se opreşte o clipă, îşi dă seama
de ce sc in timp td şi se repede la ca): Doruleţ... MARIA (se   ridică, încă zăpăcită de ceea ce vrea — cu toata seriozitatea — să facă):  Dumneata?...   (Se uită la averea „Uitată" din jurul ci... Ar vrea să poată ascunde totul, totul, dinlr-o dată. Se mulţumeşte numai să ghe-motoceascâ biletul pe care scrie „Lui".) ALEXANDRU: Doruleţ... ce vrei să faci? MARIA: Eu?... Nimic... Mă jucam...
ALEXANDRU; Copiii nu trebuie să se joace de-a moartea niciodată... (O ia de umeri, o întoarce spre el şi-o priveşte în ochi.) O fată ca tine, care are înaintea ei toate drumurile fericirii deschise... pentru care viaţa nu şi-a spus încă ultimul cuvînt...
MARIA: Ce ştiî dumneata?
ALEXANDRU: Ştiu că aşa trebuie să fie, aşa e drept să fie...
(Un timp.) Doruleţ, vrei să fii soţia mea? MARIA; Eu? !  (Rămîne încremenită.) ALEXANDRU: Tu, Doruleţ!...
MARIA (după un timp): A... da... înţeleg!... Ţi-e mila de mine. Nu, domnule Manea... îţi mulţumesc... Nu vreau să fiu soţia dumitale. (0 biruie lacrimile.) N-am nevoie să mă mărit din filantropie...
.ALEXANDRU: Dar bine, după ce s-a petrecut între noi noaptea trecută...
MARIA: Dacă e trecută, ce să mai vorbim de ea... Passe indefini... sau, mai pe româneşte, gata! Acuma e ziuă... acuma s-a isprăvit..,
350
ALEXANDRU: Bine, dar cred ca am şi eu un cuvînt <le spus în chestiunea asta...
MARIA: Dumneata mi-ai spus tot ceea ce aveai de spus. Am găsit în geantă.
ALEXANDRU : Gestul cu banii... e o neînţelegere pe care am scăpat din vedere să ţi-o explic la timp... Banii ăia ţi-i pusesem în geantă... la început... cînd ai venit... cînd nu erai pentru mine decît o fată străină, care mi-a făcut un serviciu, şi pe care nu ştiam cum să-l răsplătesc, între noi s-au întîmplat însă, azi-noapte, lucruri atît de frumoase... de mari... de neaşteptate...
MARIA: Dar ce s-a întîmplat azi-noapte între noi?
.ALEXANDRU:  Ai uitat?
MARIA: Nu, dar nu mi-aduc aminte.
ALEXANDRU: Aşa de repede uiţi?
MARIA: Aşa uităm noi, femeile... Dc azi pînă mîine. Şi ce spunem şi ce facem. Ăsta e hazul nostru...
ALEXANDRU (privind-o): Adevărat!... Chiar cînd vă-noata ochii In lacrimi...
MARIA: Mie? Pardon!
ALEXANDRU: TJită-te în oglinda, să vezi cum îţi lucesc. MARIA (minte): Fiindcă am băut o sticlă de ţuică... Ce
şampanie? Ţuică! Asta e băutură de mine... Rachiu
de drojdie... şaizeci de grade... ALEXANDRU: Şaizeci de grade?
MARIA (cu ochii pe sticlă): Pune-i termometrul dacă nu crezi.
ALEXANDRU: Şi de cc-ai băut? MARIA: Ca să 'uit. ALEXANDRU: Ce?
MARIA: Ce ţi-am spus c-am uitat.
ALEXANDRU: Tu crezi că e aşa de uşor să uiţi un lucru atît de important ca cel care s-a petrecut între noi?
MARIA: Important? Pentru dumneata? De ce?... Pentru dumneata a fost un lucru obişnuit. Trebuie să ai atîtea adoratoare...
ALEXANDRU: Eu?
MARIA: Păi sigur! Ca eşti cineva... Eşti frumos... ALEXANDRU: Eu?
MARIA: Ştiu şi cîte aluniţe ai pe faţă... (Se uită un pic la el „cu ochii ei adevăraţi"). în sfîrşit!... Cînd am zis
3si
„frumos"... poate am exagerat... Da' frumuşel eşti! (Se uită.) De pici... Aşa că... nu mă mir să fi făcut şi altele ce-am făcut eu... Am venit aşa, din senin... Ţi s-a părut amuzant să mă opreşti la masă, sau ştiu eu, literar: un domn în frac... face Reveîonul c-o vînzâtoare de magazin. .ALEXANDRU: Doruleţ...
MARIA: Ai fost gentil!,.. Ai fost drăguţ... şi totul s-a petrecut ca-n romane. Niţică conversaţie, un pic de şampanie şi două mii de lei în geantă, „ca să-mi cumpăr, mîine, ceva"...
ALEXANDRU: Ai dreptate... Mă simt vinovat...
MARIA: ...fiindcă îţi închipui că tot ce ţi-am spus azi-noapte e adevărat... fiindcă m-ai luat, probabil. în serios şi-ai crezut că te iubesc... că sufăr... Fugi, domnule, de-acolo! Mi-am făcut un gust cu dumneata, şi atîta! Un capriciu!
ALEXANDRU (nu crede o vorbă): Da, dar... eu n-am optsprezece ani, Doruleţ!... La vîrstă mea, sint lucruri pc care eu nu Ic mai pot lua în glumă.
MARIA,- Fiindcă nu eşti serios...
ALEXANDRU: Adevărat!... Ar fi trebuit să-ţi vorbesc serios
astăzi, înainte de a te lăsa să pleci... MARIA: Şi de ce n-ai făcut-o?
ALEXANDRU: Pentru că n-aş fi putut vorbi deschis... Fiindcă
nu eram un om liber, Doruleţ... MARIA: Nu-nţeleg...
ALEXANDRU: Uito, Doruleţ!... După plecarea ta... am fost
la Elvira... MARIA: Elvira?
ALEXANDRU: Da!... „Aia" căreia i-ai făcut cioc şi mustăţi pe fotografie.
MARIA; Eu?... Se poate, dar nu mai ţin minte! Şi-n orice caz, să nu crezi c-aveam ceva cu ea... Cine ştie cum m-am jucat, din neatenţie, cu fotografia... Puteam să-i scot şi ochii de exemplu... dar n-am avut ac...
ALEXANDRU: Cred c-ai înţeles ce-nseamnă Elvira în viaţa mea... Ea era balul... vitrina... jazul... partida de bridge... într-un cuvînt, era viaţa pe care o trăiam... A mea, fără să-mi aparţie... Viaţa pe care am trăit-o
3'52
din obicei... din lene... din plictiseală!... Alături de ca... alături de ceilalţi şi, mai ales, alături de mine...
MARIA: Va să zică ai venit la mine să vorbeşti de ea?
ALEXANDRU: Am venit fiindcă sînt un om liber... Un om care a lichidat o existenţă şi care se pregăteşte să înceapă o alta...
MARIA: Şi cc tc-a făcut să iei hctărîrea asta?
ALEXANDRU: Noaptea pe care am petrecut-o cu tine, Doruleţ...
MARIA: Poftim?
ALEXANDRU Azi-noapte, în mintea mea... în sufletul meu... s-a produs o revelaţie...
MARIA : O ce?
ALEXANDRU: Vezi tu, Doruleţ, azi-noapte, cind stam în faţa ta şi te mirai că tac... nu ştiu de ce am înţeles, dintr-o dată, cît poate să doară lipsa unui cămin... Ce-nseamnă prezenţa unei tovarăşe de viaţă... Mi-am dat seama cît de zadarnic am trăit. Mi-am dat seama că în fond n-am fost fericit niciodată, fiindcă n-am iubit niciodată...
MARIA: Dumneata n-ai iubit?
ALEXANDRU: Aşa cum înţeleg iubirea acuma, nu... şi asta e revelaţia de care îţi vorbeam... Azi-noapte, o dată cu tine, a intrat în casa mea iubirea.
MARIA: Cu şoşonii în picioare?
ALEXANDRU: O aşteptam! Te aşteptam. Dincolo de fapte, dincolo de voinţă, peste logică şi peste oameni. Te presimţeam. Bănuiam că într-o zi o să vii şi te aşteptam fără să-mi dau seama că te aştept...
MARIA (nedumerită, fericită — mai mult din instinct decît din înţelegere): Şi en. care credeam că ţi-am făcut o surpriză... Dacă aş fi ştiut că mă aşteptai, aş fi venit mai demult...
ALEXANDRU; Ai venit la timp...
MARIA: Poftim?
ALEXANDRU: Vezi dar... că nu de milă... ţi-am spus cc
ţi-am spus adineauri... MARIA (toată o lumină): Ce mi-ai spus? ALEXANDRU: Că-mi eşti dragă, Doruleţ... că vreau să fii
soţia mea... (Se apropie de ea.) MARIA (îi cade în braţe): Maestre!... Maestre!... Maestre!...
35»
(Sărutare lungă.) Ah! Dar ştiu că pupi, cînd eşti însurat ...
ALEXANDRU  ( mîngîind-o): Fata mea...  Femeia mea...
femeia mea... MARIA: Femeia ta...
ALEXANDRU: Nu ! Tu nu eşti femeie... Tu eşti o fetiţă căreia îi lipsesc numai aripi ca să se transforme în înger...
MARIA (în extaz): Ah! Ce frumos mi-ai zis partea asta... Trebuie să tc mai sărut o dată! Trebuie !... (îl sărută; alt ton:) Eşti fericit?
ALEXANDRU: Da...
MARIA: Ce grav ai spus „da"!
ALEXANDRU: Pentru că ţi-am răspuns serios...
MARIA: Şi eu sînt fericită, dar nu pot să fiu serioasă.
ALEXANDRU: Tu trebuie să fii numai fericită...
MARIA: Ah ! E o fericire să fii fericită, (Se repede şi deschide uşa în dreapta, violent.) Mamă! Mamă! 'Mamă!... (Ţipă. Tablou vivant, în cadrul uşii. Fanta, în genunchi, privea pe gaura cheii. Panait, rezemat de canat, cu ţigara aprinsă, asculta, Natalia însăşi făcea acelaşi lucru, cu mai multă discreţie. Cînd se deschide uşa, pe figurile tor — trei surîsuri: invidios, al Fantei; mulţumit, al Uii Panait, şi fericit, al Nataliei. Măria încremeneşte, în faţa lor. Alexandru surîde. Fanta se ridică jenată, Panait şi Natalia rămîn aşa, rezemaţi în stingă şi dreapta canatului. Măria, cu un gest de maîtresse de maison:^ Familia mea!... (Apoi, maiestuoasă:) Soţul şi bărbatul meu!... (îl ia de braţ pe Alexandru; toată o lumină: se repede la toţi şi-i prezintă;) Tata... mama... surioara mea, mai mare... Nu e aşa că sînt drăgălaşi?
ALEXANDRU (sărutind mîna Nataliei): Sărut mîna, doamnă...
NATALIA: Mulţumesc... (îşi trage mîna repede.) ALEXANDRU (sărutind mina Fantei): Conită... FANŢA: Enchantee/... '
ALEXANDRU  (strînge mina lui Panait):  îmi pare bine,
domnule Panait. PANAIT: Aşijderea, domnule...
ALEXANDRU (face un pas spre Panait): Domnule Panait!... 1 Eşti mirat, desigur, de faptul că mă aflu în casa dumi-
tale, într-o calitate pe care Doruleţ ţi-a adus-o atît de... spontan la cunoştinţă... într-adevăr, dorinţa mea cea mai mare este să fiu şi cu asentimentul dumitale „soţul şi bărbatul" ei.
MARIA (Fantei): Vai, tu!... Mă cere... (E în extaz.)
PANAIT: Domnule dragă!... Mai întîi şi-ntîi de toate, eu nu mă mir de nimic!... De cînd s-a inventat radio şi-am auzit eu pe PIcvnii lăutarii dc la Tokio, mi-am zis că nu mai am dreptul să mă mir de nimic. Şi-al doilea, de ce să facem două lucruri pentru aceeaşi treabă? Dacă Măria vrea să te ia... voie dc la noi ca de la banul Ghica... Cu o condiţie însă: să fie bine...
NATALIA (face un semn Măriei).
MARIA (se apropie şi ascultă ce-i spune Natalia, la ureche):
Da... da... (Cam aferată.) PANAIT (un timp): Fata nu e grozavă... dar e fată bună,
să ştii.
NATALIA: E foarte „bună"... Gheorghe... nu vorbi cu păcat... ALEXANDRU: E un înger...
PANAIT: Bine zici... că tot timpul umblă cu capul prin nori... îi lipseşte simţul practic al vieţii... înţelegi dumneata...
ALEXANDRU: E atît de tînără...
PANAIT: Tînără... tînără, mă rog! Dar omul trebuie să aibă şi un scop practic în viaţă... Ea toată ziua, ori făcea poezii, ori citea terfeloagele alea dc acolo.
ALEXANDRU (cu o privire spre cărţi): Toate romanele mele.
PANAIT: Dumneata i le-ai dat?
ALEXANDRU: Nu, eu le-am scris...
PANAIT (mirat).
NATALIA (încremenită de surpriză): Cum? PANAIT: Va să zică, dumneata eşti... ALEXANDRU: Da... (Surîde.)
NATALIA: Manea. Ăla din jurnale. C-aţi fost si ieri... cu fotografie! Ai văzut... cărţile mele, Gogule?! (E fericită.)
PANAIT: Mi se pare c-am citit de curînd c-o să fiţi primit la
Academie. ALEXANDRU: Se poate...
PANAIT: Eu, să-ţi spun drept, n-aş primi în locul dumitale... ALEXANDRU: De ce?
354
355
J7ANATT: Ce e aia nemuritor? Daca nu mori nîciodatâ, atunci la ce bun să mai trăieşti? (După un timp:) la te uită, domnule, ce-a dat din ea!... (Priveşte spre odaia pe unde a ieşit Măria.) Domnule! Da'... te-ai gîndit bine ce faci?
alexandru: M-am gîndit foarte bine... panait: E, atunci, din partea noastră, să fie într-un ceas bun...
alexandru: Vă mulţumesc.
panait: Şampanie n-am. Să te cinstesc c-o gustare...
natalia: Am spus eu, Gogule!... S-a dus Măria...
alexandru: Sînt convins c-o să trăim bine cu toţii...
PANAIT: Cu ea_ să trăieşti bine... că noi... (Spre Natalia;) Dumneaei şi cu mine... nu sîntem membri ai Academiei... Mîine-poimîne plecăm în străinătate... (Gest spre plafon.) Tot n-am trecut noi vama niciodată...
natalia: O sâ trecem vămile văzduhului...
PANAIT: Numai să ne lase să trecem şi un clondir de ţuică peste vămi. Altă pretenţie n-am...
elvira (apare în uşă): Bună ziua...
ALEXANDRU (o vede, rămîne extrem de surprins).
panait (tot surprins, dar mai puţin şi altfel.) Sărut mîna...
elvira: Alex... am să-ţi vorbesc ceva, foarte urgent... (E într-adevăr precipitată în tot ce spune.)
PANAIT (binevoitor): Ma rog, mă rog, despre noi... (Gest sâ plece.)
ALEXANDRU: Puteţi să staţi...
elvira (tresare): Vreau să-ţi vorbesc, imediat...
ALEXANDRU (aproape brutal): Ce cauţi aici?
elvira : Am venit să te salvez, înainte de a te angaja într-o prostie. Eşti victima unei mistificării, a unui şantaj ordinar...
alexandru: Nu-nţeleg...
elvira; Mi-ai spus că trebuie să te desparţi de mine.., ca să poţi fi un om liber şi să'oferi domnişoarei care a fost azi-noapte la tine...
panait (Nataiiei): Atunci... el e Angela...
ELVIRA; ...orice fel dc reparaţie... pentru „crima" petrecută în casa ta...
alexandru: Da... şi?
elvira: Ei bine, azî-rk>âpte nu s-â petrecut nici o „crimă"
în casa ta. alexandru: Ce?
elvira: Adineauri a venit Cristian la mine... I-am spus tot şi a început să rîdă cu hohote... Singura crimă pe care â comis-o a fost o sărutare pe care i-a răpit-o „victimei" în somn. Şi asta, fiindcă era beat... M-aş fi mirat şi eu să-i placă o femeie ca asta... El c om cu gust...
alexandru (începînd să se lumineze); Elvira!... Adevărat?...
ELVIRA: Pe onoarea mea... Cristian e indignat c-ai putut să-l crezi în stare de o impoliteţe ca asta, c-o vînzâtoare de magazin... O fata de prăvălie, vorba aceea.
alexandru (se duce la sticla de ţuică): Ei, acuma să ştiţi că mă-mbăt şi eu. Praf mă fac...
elvira: De ce?
alexandru : De fericire, Elvira...
elvira: Cred şi eu! Numai mie trebuie să-mi mulţumeşti că te-am scăpat.
\lexandru: De cel mai groaznic coşmar... Da!... îţi mulţumesc, Elvira...
elvira: Sper că nu mai ai nici un motiv „serios" să ne despărţim.
alexandru: Ba da, Elvira!... Am cel mai serios motiv
din Iunie... Mă-nsor. elvira; Tu? Cu cinei alexandru: Cu „victima", Elvira... elvira: ...Nu-nţeleg...
alexandru: Dar e aşa de clar... Elvira... Dacă eu am vrut să mă-nsor cu ea „aşa", cum aş putea să nu mă însor cu ea „altminteri"? ! Nu trebuie să regreţi... Cristian e un băiat-drăguţ...
elvira: N-ai nevoie să mă consolezi... te rog să mă ierţi că te-am deranjat... (gest spre uşă) în familie...
maria (intră cu tava cu aperitive într-o mînă, şi în alta au paharele. Deschide uşa cu spatele şi intră aţa.)
elvira: Phu!... Parcă te văd peste un an de zile...
maria (o aude, lasă laviţele pe bufet şi se întoarce spre ea).
ELVrRA (n-a observat-o); ...Neras... gras... cu cravata roasă la nod...
maria (o priveşte alarmată. Se uită la Alexandru şi întreabă
356
prin gesturi daca într-adevăr este Elvira, schiţind cioc
şi mustăţi.) alexandru (confirmă discret, cu un surîs). elvira. (continua): ...Cu pete de sos pe vestă... cu unghiile
neîngrijite şi cu genunchi la pantaloni... maria: Măcar să ştii să-i calci dumneata pantalonii, cu
dungă, ca mine... elvira (tresare): A!... (Se uită la ea.) Probabil... (Lui
A lexandru:)   Logodnica  dumitale?... maria: în persoană... (Se uită atentă la ea.) elvira: Felicitările mele, domnişoară... maria: Merci, asemenea...
elvira (se încheie la mănuşi): Alexandru Manea... „familist" t
ALEXANDRU (privind spre Măria): Alexandru Manea...
fericit... elvira: O să faci burtă... alexandru: Nu e obligatoriu...
elvira: Fericirea h\ căsnicie creşte burta; o dată pe an femeii şi în fiecare zi bărbatului... Adio! (Iese, furlan-disindu-se.) Bună ziua.
maria (lui Alexandru după o pauză, tarecum jenată): Ştii că nu e aşa frumoasă ca în fotografie?
alexandru: Ţi-am spus...
maria: Observa ca nici nu te întreb de ce a venit. alexandru: Doruleţ... Doruleţ... (îi ia mîna şi vrea s-o atragă spre el.)
MARIA: Nu mi ţine de mînă acuma, că am treabă. (Ia tava
cu aperitive. Fanta ia altă tavă, Natalia ia păhărelele
şi vrea să puie ţuică.) PANAIT: Pardon... (Opreşte cu un gest.) Stai!... (Se duce sa
caute la bufet.) maria (prezentînd tăviţa lui Alexandru): Ce vrei? Icre
negre, ştiu icre roşii? Avem şi icre negTc!!... alexandru: Tu ce vrei? maria: Eu? Şorici.  (Se serveşte.)
panait: Ascultă, Natalio... Aveam ascunsă aici o sticlă de ţuică de pc vremea lui Ion-vodă cel Cumplit .O pusesem bine ca s-o am cînd oi intra în agonie... să plec cu sufletul împăcat... Unde e?
natalia: E în fund, după borcanul cu magiun...
milică (intră, e băut bine, are un aer grav şi decis).
panait: Eee, bine-ai venit, cavalere... mi-era dor să te văd, că nu te-am mai văzut de mult. (A găsit sticla.) Ai mirosit a ţuică bună, hoţulc...
milică (demn); Nene Gogule... Pot sâ vorbe:-c ceva serios cu dumneata?
M.ARIA (lui Alexandru): Pe Milică îl cunoşti?
alexandru : Da... Mi se pare că ne cunoaştem de undeva...
PANAIT: Se vede treaba că din calendar... Asta e martie din post. Ia zi, mă, ce-ai să-mi spui?... (începe să destupe cu tirbuşonul, Milică tace.) Ei, ti-a pierit graiul?
milică: Nene Gogule... am onoarea să cer mîna Măriei. panait (punind in păhărele); Cere-i-o, neică!... Numai să
ţi-o dea bărbată-so!... MILICĂ: Nu înţeleg ce vrei să spui... Da... Salut, maestre...
(Fanţa serveşte ţuica.)
PANAIT; Lasă, mă Milică!... Ce să te însori tu cu nevestele altora?... (Se uită la Alexandru.) îţi găsesc eu ţie o fată... că tu eşti băiat bun la urma urmei... dar ai partea asta, că vii prea des... şi-n orice caz, să ştii că e foarte frumos ce-ai făcut. Eşti un cavaler medieval şi, ca răsplată, hai să-ţi dau şi ţie o ţuică d-asta de pe vremea năvălirilor barbare şi vino să te pup. (îl Pupă.) îmi place că ai venit şi tu o dată tîrziu...
milică: Cum? Măria se mărită cu... (Se luminează de bucurie.) E, bravo... la aşa final nu m-aşteptam... E superb.
alexandru: Ce final?
milică: La romanul meu.
alexandru: Da? Scrii un roman?...
maria: Autobiografic.
milică: Şi sfîrşitul era banal... Eroii se îuşurau... A:>a, e
altfel. A la Dostoievski. alexandru: E! Cînd o fi gata, îţi promit să-ţi scriu o
prefaţă şi tc recomand unui editor. maria: Te-ai învirtit. milică: Maestre! Aşa e şi mai frumos. panait (cu paharul): L, copii \ Noroc şi ziua dc azi Ia mulţi
358
359
ani! (Toţi ridică paharele.) Să trăiţi cu toţii. O mie de ani. Numai cu o singură condiţie: să fie bine!
MARIA (lui Alexandru); Ce-a vrut aia? De ce-a venit?
ALEXANDRU: Ca să-mi aducă cel mai frumos cadou de nuntă...
MARIA (se duce la paharul cu garoafa): Uite! (la garoafa.) Ieri, cînd am plecat de acasă, am rupt-o din glastră ca sa ţi-o aduc, şi pe urmă m-am răzgîndit... Dar se vede că tot a ta a fost să fie... (I-o pune la butonieră.)
( De afară se aude un cor de copii.)
CORUL:
„Anul ferice Cu bucurie
Să vă dea Domnul tot ce doriţi..." (etc.) UN COPIL (apare în uşă.) PANAIT: Ce e, mă irmilic?
COPILUL (peltic): Primissi sssorcova? (Are o sorcovă şi un năsuc degerat ca de înger sărac.)
CUPRINS
Sosesc deseară...........................' 3
Titanic Vals............................ ??
____ 175
...Eseu .................................
Visul unei nopţi de iarnă ................ 271
Cortina