OMER I L I A D A TRADUCERE DE GEORGE MURNU BUDAPESTA, INSTITUTUL DE ARTE GRAFiCE SI EDITUI'Ă „LUCEAFĂRUL" MDCCCCVI. BIBLIOTECA SCRIITORILOR --- .. STRĂINI, I. BUDAPESTA, 1906. OMER I L I A D A DOUĂSPREZECE CÎNTURÎ TRADUSE ÎN VERSURI D E GEORGE MURNU. CU ILUSTRAŢII. QUEGLI E OMERO POETA SOVRANO. Dante. BUDAPESTA, INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE ŞI EDITURĂ „LUCEAFĂRUL" 1906. Editura Institutului de arte grafice «Luceafărul». Toate drepturile rezervate. — Reproducerea este oprită. — PREFAŢA. ... Câ astăzi poezia nu se găseşte nici măcar în versurile poeţilor şi că numai un Omer a fost în lume. M. Cogălniceanu. Cultura e nobleţă şi tărie, şi cel lipsit de dînsa e neluat în samă sau despreţuit ca neputincios şi de rînd. Prin cultură se înalţă şi se împodobeşte nu numai omul sufletesc şi fizic, ci şi tot ce este în preajma lui cu viaţă ori neînsufleţit. Ce se poate spune despre individ, se aplică şi la o naţiune. însăşi patria poporului cult poartă răsfrîngerea frumuseţii şi luminii izvorîte din vrednicia şi mărirea fiilor ei. Acesta e cuvîntul că aproape de peste două mii de ani toată aristocraţia spiritului însetoşată de izvorul ştiinţiî stă sub farmecul operei lui Omer şi-a luiPla-ton şi nu încetează de-a îndrepta inima şi ochii cătră ţara, ale cărei monumente culturale hrănesc pînă astăzi sufletele noastre şi ne încălzesc pentru idealul eî, unul din cele mai preţuite bunuri moştenite de omenire. Cultul pentru bătrîna Eladă, „mama înţelepciunii", a fost viu şi înviorător în toate vremile şi ţările, care au făptuit ceva mare, şi el nu se va stinge niciodată pînă cînd fumegă şi stă în picioare altarul frumosului şi al binelui. Dar dacă soarele civilizaţiei europene a răsărit din binecuvîntatul pămînt al Elinilor, strălucitoarele-î zori sînt de bună samă cele două poeme de-o măreţie şi desăvîrşire neîntrecută, care poartă şi împărtăşesc din veac în veac vrăjitul nume şi cu el gloria neperitoare a lui Omer. Negreşit, piramidele şi templele Faraonilor „sînt gîndiri arhitectonici de-o grozavă măreţie", dar ceea ce ele întipăresc inimeî noastre nu se va putea semui nici cînd cu acea simţire înălţătoare şi liniştită ce ne insuflă Partenonul, întruparea în marmură pentelică a măsurii şi armoniei. Impunătoare şi vrednice de mirare sînt de-asemenea uriaşele epopee sanscrite Ma-habharata şi Râmayana, dar prin disproporţia şi ciudăţenia lor ne par respingătoare şi chiar monstruoase alături de Iliada şi Odisea, care sînt atît de simple, de limpezi şi rotunde. VIII însă de-o apologie nu are nevoe Omer. Veacurile l-au cunoscut de părinte şi împărat al poeţilor, şi abia e o glorie poetică, ai cărei lauri, să fi fost mai puţin disputaţi ca laurii neveştejiţi de pe fruntea lui. Astă^ încă, cu toate cele vre-o trei mii de ani ce ne despart de lumea în care a vieţuit şi-a făcut să răsune maestoasa, bărbăteasca-i liră, Omer e tot atît de vrednic de cetit, de studiat şi de admirat, şi în multe privinţî tot atît de bun povăţuitor ca şi desfătător povestaş al trecutului şi — cu un cuvînt — tot atît de clasic cum a fost şi înaintea erei creştine, cînd tinerimea elină şi romană nu avea mai bun şi luminat crescător şi dascăl decît pe bătrînul, pe orbul cîntăreţal străvechii legende. Studiile asupra lui măresc bogata literatură ce s’a născut din iubirea şi admirarea lui, traducerile se înmulţesc şi se răspîndesc la toate neamurile, şi nimeni nu îndrăzneşte a-i tăgădui sceptrul de suveran pe Olimpul poeziei. însuşi marele Goethe a fost mulţumit cu cinstea de-a fi recunoscut ca un urmaş a lui Omer ca un „Omerid“. Deci a studia şi a tălmăci pe un asemenea poet se poate socoti ca o datorie pentru orice naţiune conştientă şi cinstitoare de sine. Pentru acest cuvînt de mai mulţi ani încoace i-am închinat toată vremea liberă şi am căutat din răsputeri să-l îm-^ brac în graiul atît de cald şi duios al neamului nostru. Că popularizarea lui nu este peste putinţă, ne încredinţează pildele nemuritoare ce ni le dă istoria literatureî. Cine n’a auzit de cea dintîi vestită traducere a lui Omer făcută acum vre-o două sute .de-ani de poetul englez Pope precum şi de traducerea şi mai vestită a lui I. H. Voss, care s’a bucurat de soarta celor mai strălucite opere originale ale literaturii germane ? Un Omer românesc e cu atît mai trebuincios, cu cît ca popor tinăr şi abia sănătos îndrumat spre înălţimile artei, noi avem nevoie de toate modelele recunoscute ca bune, care ne-ar feri să cădem în păcatele popoarelor îmbătrînite. Ca dreptar a slujit Omer şi altor neamuri mai mari şi mai înaintate decît noi. învăţaţii germani nu se sfiesc a mărturisi, că „poezia americă a dat nobleţă formei şi adevărul simţirii la a doua epocă de înflorire a literaturii lor naţionaleStudiile noi arată cît de adînci şi binefăcătoare au fost asupra acestei literaturi înrîuririle unui Omer şi în genere ale capodoperilor eline ; clasicii germani sînt doar plini de reminiscenţe antice. Lucru puţin de mirat, căci ei — genii de mîna întîî — urmăreau „cugetările regine", ceea ce-î silea să umble pe culmi, iară culmile îşi au rădăcinile în clasici păgînî. Scriitorii de astăzi, inspiraţi în mare parte de contimporani, al căror cerc de concepţie e de multeorî prea îngust, uită IX ţelurile mari şi se perd în labirintul unei lunii mărunte. Cum o literatură poate fi înaltă şi totodată naţională, o învăţăm îndeobşte dela Elin! şi ’ndeosebî — pentru poezie — dela Omer. O asemenea temă de discuţie fiind la ordinea zile! la no!, cred că cunoştinţa de aproape a celui maî clasic dintre poeţi, nu poate aduce decît folos. Cît despre principiile ce m’au călăuzit la împămîntenirea acestuia, ele rees din însăşi lucrarea mea şi nu găsesc de trebuinţă să stărui asupra lor cu dinadins. Pentru o ma! bună-’nţelegere însă ţin ca măcar în treacăt să ating pe unele din ele. în primul rînd a fost întrebarea: ce limbă românească se cuvine la o asemenea traducere ? Principiul din fericire, a fost statornicit de mult, de junimea literară. Odisea dlui I. Caragiani e o dovadă: limba poporului român în toată curăţenia e! s’a părut ca singurul organ ma! nemerit a traduce o poezie, care — cu toate că e fără îndoială de origină li- „ terară, căci totul în ea este artă — are unele laturi care o apropie de poezia populară. Am căutat dar — şi aceasta mi-a făcut greutăţi, pe care nu le-au cunoscut traducători! în limbile culte — să mă ţin în cadrul celui ma! curat grai românesc. Acesta însă nu se dobîndeşte decît din contactul direct cu poporul şi cu cele ma! bune scrieri ale noastre începînd cu înşişi cronicari!. Am ales ceea ce mi s’a părut maî estetic. Dacă ic!-colo m’am pus în primejdia de-a păreâ arhaic şi ma! ales purist, e că, maî întî! aveam de tradus pe Omer, deci pe autorul cel maî bâtrîn al Europei, şi apoi fiindcă nu am găsit un răspuns mal bun la feluritele întrebări ce mi s’au pus în decursul lucrării. De altfel, cu toată bunăvoinţa mea. n’am putut întrebuinţa decît foarte rar cîte un neologizm; am stat pe gîndurî chiar faţă de cuvîntul „curaj“, cu toate că e deplin încetăţenit. Nu sînt de vină eu, dacă poezia omerică-românească nu l-a putut mistui. Alegerea limbii prin urmare mi-a fost dictată de subiect. O greutate mare sporită din această pricină mi-a dat-o românizarea vestitelor epitete ornative ale poetului, căci trebue să mărturisesc, că în adjective e cea maî mare sărăcie a lirnbe! româneşti (se înţelege cînd vrem s’o păzim de promiscuitatea e! cu vocabularul franţuzesc). Aş fi putut trece uşor peste ele, dar atunci aş! fi zmuls din fiinţa lui Omer una din cele ma! caracteristice ale Iu! podoabe. A căuta în el miezul fiecărui cuvînt, a-1 tălmăci vers cu vers redînd cît se poate mai multe din nuanţele Iu! şi în genere a-! da poezia în graiul nostru pe înţelesul tuturor fără parafrazare şi fără pedantizm — iată în ce am gîndit că mi-ar sta rolul de traducător. Idealul meu de-a vedea pe Omer aşa cum mi-a X răsunat auzului aproape din copilărie, a făcut să ţin cu sfinţenie la exametrul lui, ritmul plin şi larg, singura matcă încăpătoare, în care poate curge liniştită şi îndemînatică Dunărea poeziei ome-rice. Exemplul german m’a sprijinit in această hotărîre cu atît mai mult, cu cît prozodia limbeî române t de-o mlădiere şi felurime care înfrece nu numai pe acea a limbeî germane, ci şi a celor maî mufie limbi culte. Limba germană e în genere iambică şi deci puţin făcută pentru versuri dactilice — dovadă că metrul acesta a devenit tot maî rar la scriitorii germanî, deşi le-a dat unele din cele maî frumoase opere literare. Nu mai vorbesc de limba engleză şi cu atît maî puţin de cea franceză, al căreî accent covîrşitor anapestic o face neputincioasă de-a reda frumuseţa versului omeric (anapestul fiind opusul dactilului). Adevărată limbă dactilică e cea ungurească. Limba italiană, stingherită de tradiţia literară, nu sufere versul lung şi e silită să recurgă veşnic la endecasilabul moştenit, a căruî monotonie oboseşte pînă la urmă. De aceste scăderi limba noastră e scutită, şi libertatea eî în metrică ne poate fi un titlu de mîndrie. Ea îşî poate însuşi cu înlesnire maî toate formele poeziei — ^îartoră e literatura noastră de pînă acum. Din toate numai exaftetrul se pare a fi cel maî rebel. E drept că el, cu caracteru-i pronunţat clasic, anevoe ar putea deveni cu totul popular, dar aceasta nu trebue să ne împedice de-a căuta să-l cîştigăm desăvîrşit, cel puţin pentru traduceri; să luăm pildă dela metricianiî germanî, care ţin morţiş la universalitatea limbeî lor naţionale. Adoptarea exametruluî nu poate fi însă îndreptăţită decît numai.cu condiţia ca să nu siluiască legile limbeî noastre, ci să-î lase mersul regulat, firesc în rostirea cugetării, ceea ce totuşî nu presupune în-\ depărtarea oricărei meşteşugirî, căci meşteşugit e ori care vers. Ştiu însă din experienţă că aceasta nu e lucru uşor, maî ales cînd e vorba de-a interpreta în mod conştiincios autori clasici, la cari bogăţia lexică, puterea de expresie şi condensarea ideii ajunge la o înălţime, în faţa căreia toate limbile moderne — exceptînd pînă la un punct limba germană, care şi-a păstrat mai bine caracterul ei sintetic — îşî perd cumpătul şi — ca să mă servesc de vorba lui Schopenhauer — par nişte „jargoane". Redarea formei şi fondului omeric cu mijloacele de care dispune pînă acum limba noastră, e dar de sine înţeles o problemă din cele maî grele. Dacă voi fi dezlegat-o cît de puţin mulţumitor, aceasta o voi datori bunătăţii acestei limbi, după cum cu drept ne spune Costache Conache, întîiul talent de tra-aducător al literaturii noastre, şi cu deosebire comorilor poetice aie poporului român. Cea mai bună răsplată pentru silinţa ce-mi XI dau ca să ajung Ia un bun capăt, ar fi recunoaşterea cinstei cu care am lucrat, căci ea mi-a cerut jertfe de vreme, pe care nu oricine e bucuros să le facă. Cel ce va compara întîia formă, sub care s’a tipărit această traducere în „Convorbiri Literare", cu cea înfăţişată acum, va vedea că ea a fost supusă unor prefaceri şi îmbunătăţiri, care de multeorî a fost o desăvîrşită prelucrare. Mulţumită dragostei pentru artă a generosului meu editor am făcut ca lucrarea de faţă să aibă şi un interes curat artistic dînd cititorilor ina! multe din vestitele ilustraţii omerice după pictorul german Preller, chipul ideal a lui Omer precum şi 12 frize anume reproduse după cele mai frumoase originale greceşti. Totodată, pentruca şi cei profani de studiile clasice să poată pricepe Iliada, pe lingă explicările respective ce am dat la fiecare pagină, am adăugat şi o introducere privitoare la războiul troian, din care Omer şi-a luat subiectul. * Introducere LA FAPTELE POVESTITE ÎN ILIADA. Vf I * Iliada (cuvîntul vine dela Ilios, al doilea nume al oraşului Troia) cuprinde numai o parte din războiul troian, care a dăinuit zece ani şi s’a sfîrşit cu dărîmarea acestui oraş. Războiul acesta, precum ne spun cei vechi, s’ar fi întîmplat cu vr’o 1200 de ani înainte de Hristos şi prin urmare cu vr’o 300 de ani înainte de vremea cînd se zice c’a trăit Omer. Cu tot vălul legendar sub care ni-1 înfăţişează poeţii, se pare că el nu-î lipsit de un adevăr istoric. Părerea cea mai răspîndită este, că într’însul se găseşte răsunetul unor lupte îndelungate ce vor fi avut Elinii cu popoarele străine, cînd aii descălecat în ţara acestora, adică pe coastele apusene ale Asieî-mici (colonizările aceste au avut loc cam între veacul al 14-lea şi 12-lea înainte de era noastră şi la ele vor fi luat parte cele mai multe triburi eline, cu toate că istoria numeşte numai pe Eolieni, populaţie dela nordul Greciei, şi pe lonietiii din părţile centrale ale ei). Mai tîrziu, cînd adevăratele fapte războinice s’au întunecat în amintirea oamenilor, poezia epică (întîia formă literară elină) dezvoltată între aceşti colonişti în apropierea unor popoare cu o cultură mai veche (ca Frigii, Misii, Liziî), prelucrînd liber bogatul material al tradiţiilor locale caşi ale celor aduse din ţara-mumă, ati făcut din povestea acestei descălecări o singură mare expediţie a tuturor Elinilor. Istoria de sigur nu devine poezie decît numai dacă în-tîmplările povestite de ea izvorăsc din nesecata fîntînă a cînte-cului, din patimile ce prin vina-î proprie sau mijlocirea ursitei frămîntă inima omenească; în locul intereselor generale şi deci abstracte, politice sau naţionale ce vor fi dat prilejul războiului, poeţii au născocit pricini cu totul omeneşti din cele mai interesante şi mişcătoare, punînd astfel povestirilor lor o teme- XVI lie neclintită de veacuri. Războiul troian, după ei', n’a foststîrnit de pricinile obişnuite ale războaielor, ci numai şi numai de răpirea prea frumoasei Elena cje cătfă Paris, fiul regelui dinTroia. Această întîmplare însă stă în legătură cu alta mai veche, pe care de asemenea trebue s’o cunoaştem pentru a înţelege rostul celei dintîî. E vorba de mult slăvită nuntă a viteazului Peleu (tatăl lui Ahile, cel mai mare viteaz cîntat de Omer) cu zeiţa Tetis, una din Nereide, adică din fiicele bunului şi cumintelui Nereu, zeu al mării. Ca părtaşi Ia această fericită sărbare venit-au zeii şi zeiţele din Olimp1) aducînd fel de fel de nepreţuite daruri pentru miri. în fruntea lor era atotputernicul Zeus (Jupiter, Joe), tatăl zeilor şi al oamenilor, fiul vicleanului Crotios (Saturn), zeul fruntaş, care cu tunetele şi trăsnetele sale zgudue cerul şi pă-mîntul. Alăturea de ei era prea-mărita lui soţie Hera (Junona), „cea cu ochii mari ca de taur“, zeiţa care pune la cale şi ocroteşte căsnicia. Urma după dînsa fiica bărbată şi deapururea fecioară a lui Zeus, Palas Atene (Minerva) cea născută, întreagă şi înarmată, din capul tatălui ei ca zeiţa înţelepciunii, a ştiinţii şi a artelor, a lucrărilor femeeştî — a torsului şi ţesutului — şi totodată a războiului făcut cu chibzuinţă şi^rînduială, şi nu ne-orînduit şi sălbatic ca acela al fratelui eî zeul Ares (Marte). Au mai luat parte la nuntă şi Febos („curatul, luminosul,“) Apoloti, fiul frumos de minune a lui Zeus şi al zeiţei Leta (Latona), zeui soarelui, ale cărui săgeţi caşi arşiţele dătătoare de boliştî şi razele curăţătoare de molimî, nemerind de departe, insuflă groază şi recunoştinţă omenirii şi o înduplecă să se închine neîntrecutului arcaş din Olimp, ca unui apărător şi mîntuitor de rele. Alăturea de el sora lui Artemis (Diana), zeiţa neprihănită a vînătoarei, ale cărei săgeţi caşi ale fratelui eî gemen nu se îndreptează numai asupra fiarelor pădurii, ci uneori şi asupra oamenilor şi mai ales asupra femeilor. După dînşiî venit-a şovîlcăind şi Efestos (Vulcan), fiul lui Zeus şi al Herei, zeul focului, zidarul şi fierarul Olimpuluî. ocrotitorul meşteşugurilor. Alăturea de el strălucea soţia lui, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, zimbitoarea Afrodite (Venus, Venera), fiica lui Zeus şi-a zeiţii Dione (după altă poveste ea era născută din spumele mării, „Anadyomene", şi avea de bărbat pe Ares). Alături de cei mai mari răsăria şi zeul cu plete negre Poseidon (Neptun), fratele mai tînăr a lui Zeus, stăpînito-rul mării, care cuprinde şi sprijină sau cutremură pămîntul şi 1) Oliinpul e ccl mai înalt munte al Greciei (el se află la hotarele dintre Tesalia şi Macedonia şi are o înălţime de 2973 metri deasupra mării) şi pe vîrful lui se credea că locuesc zeii ca ’ntr’o cetate ţinînd în mîna lor cîrma lumii. XVII străbate apele cu carul, iar cu furca luî (tridentul), îngrozitoarea-î armă, izbind în mînie valurile răscoală furtunile, care scufundă corăbiile, potopesc ţările şi îngroapă cetăţile în sînul mării. Alaiul zeilor îl întregiau apoi sora lui Demetra (Ceres), zeiţa roadelor pămîntuluî, Dionisos (Bachus), zeul Hermes (Mercur) şi zeiţa Iris, amîndoî vestitor! a! zeilor. Şi într’un cuvlnt, nimeni din zeî nu lipsia decît numai Eris, zeiţa certei, discordia, care, fireşte, în această zi de veselie şi înţelegere deplină nu putea să fie poftită la nuntă. Eris atunci, supărată, s’a gîndit să-şi răzbune pentru această jignire şi luînd un măr de aur, pe care a scris cuvintele „celei mai frumoase", s’a apropiat de muntele Pelion (în Tesalia), unde erau adunaţi nuntaşii şi l-a aruncat în mijlocul lor. Fiecare din cele trei zeiţe mari, Hera, Atene şi Af-rodite, care erau de faţă, voiau să aibă mărul, ca aşa să li se recunoască întîietatea frumuseţii. Nici un zeu nu îndrăzni să dea mărul uneia din ele, şi la porunca lui Zeus, zeiţele au foşţ conduse de cătră Hermes, zeul călăuz, la tînărul Paris, care era cel mai frumos între muritori. El păştea turmele tatălui săâ Priam pe văile muntelui troian Ida, cînd zeiţele i s’au înfăţişat orbitoare de frumuseţe şi măreţie. Hermes linişti pe voinicul speriat şi-î întinse mărul, ca el să-l îmbie celei mai frumoase dintr’însele. In vremea asta, ca să-l cîştige în partea ei, Hera îi făgădueşte că-i va da o împărăţie, Atene îi jurueşte slavă războinică, iar Afrodite îi dă nădejdea că va avea pe cea mai frumoasă femee. Tînărul judecător, auzind aceste, n’a stat la gîn-duri, ci s’a grăbit să dea mărul celei din urmă. Dar femeia făgăduită n’o capătă ca păstor, ci ca fecior de împărat. La o serbare făcută în Troia de cătră tatăl său Priam, căruia îi slujia fără a se cunoaşte între dînşiî, aduce el însuşi dela turma lui pe cel mai frumos ,.taur, pe care împăratul Priam l-a pus ca preţ al luptelor de întrecere ce aveau să se dea cu prilejul acesta. La luptele acestea a luat parte şi păstorul Paris, care s’a arătat atît de vînjos şi vrednic, încît a biruit pe toţi fraţii săi. Şi; pe cînd aceştia de pizmă şi ură pe dînsul voiau să-l omoare, căci îl ţineau de străin, mijloceşte sora lor, prevestitoarea Casan-dra, şi-î împacă descoperindu-le că Paris li-e frate. Priam şi nevasta lui Ecabe (Ecuba), bucuroşi că-şî regăsesc fiul perdut, îl. primesc cu drag în cetate, cu toată împotrivirea Casandrei, care prevedea că Paris va aduce nefericirea patriei luî. Ajuns în pa-laturî şi recunoscut ca fecior de împărat, Paris acum, povăţuit fiind de Afrodite, îşi pregăţeşte o corabie cu care apucă drum ui spre Elada (Grecia), unde pe atunci trăia cea mai frumoasă femee Eldna, soţia luî Menelau, craiul din Laconia şi fiica lui Tin- XVIII dar şi al Ledel, dar născută din legătura acesteia cu Zeus. Menelau îl primeşte prieteneşte pe Paris Ia curtea lui din Amicle (lîngă Sparta) şi fără măcar a bănui gîndul oaspeluî său, el porneşte în vremea asta război cu Creta, insula învecinată. Dar frumosul străin, pe care Afrodita îl dăruise cu toate farmecile, cîştigă inima slabă a Elenei şi o hotâreşte să-şi lase bărbatul şi fiica ei Ermiona şi să plece cu dînsul la Troia. Şi astfel părechea iubită, purtată de corabie cu o minunată repejune, ajunge la cetatea de scaun a împăratului Priam. Dar călcarea dreptului de ospeţie şi ruşinea adusă familiei lui Menelau au umplut de înverşunare pe toţi domnitorii din Grecia, şi dorinţa lor de-a se răzbuna i-au unit sub acelaş steag. După poveştile de mai tîrziu ei erau îndatoraţi să^a parte la război după legătura ce făcuseră ca peţitori ai Elenei înainte ca aceasta să dea mina lui Menelau. Domnii sau craii Greciei, care acum purtau numele de^^gos ^şi_Ahaia, se întruniră sub zidurile portului Aulis sau Aiilida^jdin faţa insulei Eubea, avînd sub porunca lor 100,000 de oşteni şi 1186 corăbii. Cap al tuturora a fost ales cel mai mare CTaî al Greciei, Asa- . memnon, fratele lui Menelau şi fiul lui Atreu (de-aicî şi numirea ~TuT~Cte trizî, adică fii ai lui Atreu). El ţinea pe Clitemnestra, sora Elenei, şi-avea domnia în Pelopones, iar scaunul lui era în cetatea Migena. Întîiul intre viteji era Ahile Peleiades sau fiul lui Peleu, domnitorul în Ftia (un ţinut în sudul Tesalieî); el ducea pe oştenii săi numiţi Mirmidoni. Pe lîngă el era vicleanul Odiseu (Ulise, Ulixes) bărbatul credincios al Penelopeî şi tatăl lui Tele-mahos ; acest viteaz aducea pe Kefaleni şi domnia în insula Itaca. Pe lîngă dînşii era bătrînul Nestor, fiul lui Neleu, craiul, din cetatea Pilos (în Mesena), oratorul cel mai bun şi sfetnicul cel mai înţelept al oştirii. Apoi veneau cei doi Aias (Aiaciî, latin. Ajax), unul fiul lui Oileu (Oilidul) din ţara Locrida, mai mic de statură, dar cel mai iute de picior după Abile şi un destoinic azvîrlitor de lance ; iar al doilea Aias cel mare, fiul lui Telamon, care era fratele lui Peleu, craiul Salaminei; acesta era cel mai viteaz după Ahile. Viteaz a fost şi fratele acestuia Teucros, cel mai bun arcaş între eroi. Unul dintre cei mai viteji a fost şi Diome.de fiul lui Tideu, (Tidide), care nu se temea să-şi îndrepte lancea şi ’n zeii ce-au luat parte la război. Şi ’nsfîrşit venea şi craiul insulei Creta Ido-meneu ce avea de tată pe Deucalion, fiul vestitului crai al Cretei Minos, care se trăgea dela Zeus (despre căpeteniile şi corăbiile Aheilor v. mai amănunţit cîntul al II-lea; vers. 494—760). în Aulida ei sînt siliţi să stea mai multă vreme, căci vîn-turile încetaseră să bată şi flota nu putea merge pe mare. Calhas, prorocul şi preotul oştirii, descopere la urmă pricina răului, care XIX venia din supărarea zeiţei Artemis jignită de craiul Agamemnon. Acesta hotăreşte să împace pe zeiţă, jertfind pe iubita-i fiică Ifigenia. Insă Artemis avu milă de nevinovata copilă şi de aceia o înlocui pe jertfelnic cu o căprioară, iar pe ea o duse departe în Taurida, unde ca preoteasă îşî îi. hină viaţa la templul zeiţiî. Acum ne mai fiind vr’o pedecă, corăbiile pornesc pe mare şi ’n curînd ajung la ţărmurile ţăreî troene, unde îşî aşază tabăra în chip statornic. Cetatea Troia sau Jlios (mai tîrziu Ilion) se afla în peninsula Troada, o ţară de la nord-vestul Asieî-micî, care spre miază-noapte se mărginia cu Elespontul (strîmtoarea Dar-danelelor) şi spre sud cu golful Adramition, deasupra insulei Lesbos. Ea era depărtată abia cu vr’o doî km. de la mare şi era aşezată pe o culme care stăpîneşte cîmpia troiană, udată de Scamandru şi Simois, cele două rîurî coborîte din muntele Ida, «care apără despre iniază-zi această cîmpie, ridicîndu-şî vîrfurile (între care unul e Gargaron) pînă la o înălţime de 1170 m. Pe colina cetăţueî oraşului, numită Pergamos, se afla^ templul Atenei şi al altor zeităţi, precum şi palatele lui Priam şi ale fiilor săî Ector şi Paris. Cetatea era încunjurată cu puternice ziduri întărite cu turnuri înalte şi străbătute de mai multe porţi, dintre care Omer numeşte numai porţile Skee. Troia, precum am pomenit, erastăpînită de craiul Priam, dar acesta era prea bătrîn ca să fi putut lua parte la războiu. Deci el stetea în oraş şi privia de la turnuri desfăşurările oştilor pe care nu putea să le ajute decît numai cu sfatul. In capul oştilor lui era fiul său Eeţor, bărbatul Andromahei, cel mai viteaz Troian. Pe e ___ Anhise şi al Afroditei, căpetenia Dardanilor, tot un neam de Troeni, locuitori la poalele muntelui Ida. La aceştia se adăuagă mai multe oştiri aliate; biină-oaţă Licit (din~ ţai^. Licia, la sudul Asiei-micî), conduşi de^ulaucos şi de Sarpedon, jiul lui Zeus; Liciî troeni cu căpeteniaToT^rtdaros, fearte~îhdemănatic arcaş; Tracii conduşi de Acamas şi ’nsfîrşit Paflagonii şi neamul lor Frigii din Asia-mică şi Peoniî din Macedonia, (v. cîntul al II-lea, vers. 816—877). La început Aheii (sau Argiii sau Danaiî cum se numesc la Omer Elinii), vrînd a se înţelege cu Troenii, pe cale paşnică, au trimis la aceştia ca sol pe Menelau şi pe Odiseu şi au cerut să le dea înapoi pe Elena; dar Troenii, mai ales la stăruinţa lui Paris, ati respins propunerea lor şi războiul nu s’a putut încun-jura. Aheii au împresurat cetatea şi au început s’o bată din toate laturile. Norocul Troenilor a fost că la împresurare n’a putut lua parte întreagă oştirea lui Agamemnon ; din lipsă de Elenos şi Paris, precum XX hrană ea era silită să se împrăştie prin împrejurimi, unde se deda la prădarea şi pustiirea cetăţilor troene. Aâ trecut nouă anî în ac*est chip fără ca Aheiî să poată ajunge la ţintă. Greutatea cuceririi venia maî puţin de la Troenî, care abia erau a zecea parte din duşmanii lor, cît mai cu samă de la mulţimea oştilor aliate. Troia nu cade decît în al zecelea an. O parte din epizoadele acestui an sînt cîntate în Iliada. Ele se mărginesc în 51 de zile. Subiectul Uiadeî este mînia lui Ahile pricinuită de cearta ce avu cu Agamemnon şi retragerea lui din tabăra Ahei-lor; luptele ce urmează cu Troenii din îndemnul lui Agamemnon, înşelat de Zeus, care voia rodobîndirea cinstei lui Ahile; înfrîn-gerea repeţită a Aheilor, cu tot ajutorul ce avaeu de la zeiţele interesate Hera şi Atene • - ca înciudate pe Troenî din pricina lui Paris — precum şi de la Poseidon (pe Troieni îi ajutau Apo-lon şi Ares şi chiar Afrodite); participarea lui Patroclu la războiu şi omorul acestuia de cătră Ector; împăcarea lui Ahile cu Agamemnon şi răzbunare de cătră Ahile a prietenului său Patroclu prin omorul lui Ector. Poema sfîrşeşte povestind bocirea şi înmormîntarea acestui din urmă. CÎNTUL ÎNTÎÎ Cuprinsul. Preotul Hrise, veiynd sâ-şi răscumpere fiica robită Hriseis, •e respins cu ocară de stâpînul ei Agamemnon. Apolon, la ruga preotului săfl, îl răzbună trimiţînd ciuma în tabăra Aheilor. Aflîndu-se pricina răului prin Calhas, Agamemnon se învoieşte să înapoieze pe Hriseis, darul de cinste ce-î făcuse oştirea, în schimb însă ia lui Ahile pe Briseis şi stîrneşte cearta cu el. Mînia şi retragerea lui Anile din tabără. Tetis, mama luî, îl mîngăe şi-î făgădueşte ajutor. înapoiarea fiicei lui Hrise şi ’mpăcarea lui Apolon. Tetis mijloceşte pe lîngâ Zeus şi-l înduplecă să dea Troenilor biruinţa pînă cînd Aheiî vor mulţumi pe Ahile. Hera, care ţine la Ahei, supărată de-aceasta, .se ceartă cu soţul ei Zeus. Fiul lor Hefest îi împacă pe amîndoi. Poseidon. Apolon. Artemis. Afrodite. Eros. ZEITĂŢI ELINE. (După friza despre răsărit a Partenonuluî. I. Muză, tu cîntă-mi a lui Peleiades Ahile mînie Nenorocită ce-Aheilor mii de amaruri aduse; Suflete multe şi tari de viteji azvîrlit-a lui Hades Pradă făcîndu-le trupul la cînî şi la feluri de paseri, 5. Şi ’ndeplinită fu voia lu! Zeus, de cînd Agamemnon, Craiul născut din Atreu, şi dumnezeescul Ahile S’au despărţit după sfada ’nvrăjbită ce-a fost între dînşiî. Care fu zeul ce-i puse pe eî să s’apuce de sfadă? Fiul lui Zeus şi-al Leteî, Apolon. în ciuda-î pe craiul, io. Bolişte amarnică dete şi oastea ’ncepuse să-î piară, jj Căci cutezat-a pe preotul Hrise să ’nfrunte Agamemnon, Cînd cuviosul venit-a la repezi corăbii ahee 3. Hades e un alt nume a luî Pluton, zeul iadului. 6. Atreu, dela care Agamemnon are şi numele de Atride ca şi fratele său Menelau, a fost rege în Micena, capitala Argosu-luî; el era fiul lui Pelops (dela care se trage numele de Pelo-ponez), iar acesta era fiul lui Tantal, a cărui pedeapsă în iad a rămas proverbială. Dumnezeescul îi zice luî Ahile ca şi tuturor crailor sau domnitorilor ca unii ce se credeau de origină divină. 12. La corăbii înseamnă la tabăra Aheilor, căci ei îşi aveau tabăra lîngă corăbii, pe ţărmul mării. — 4 — Vrînd să răscumpere fata-î cu mare mulţime de daruri. Cîrja-aurită purtînd şi semnele zeului Febos, 15. Vajnicul săgetător, el tot se ruga de-aheime Dar mai cu samă de Atrizî, cei doi căpitani aî oştirii; „Voi căpitani şi ceilalţi Aheî cu frumoase pulpare, Dare-ar puternicii zei, care şed pe-a Olimpuluî culme, Troia uşor să luaţi şi cu bine s’ajungeţi acasă! 20. Dar dezrobiţi pe iubita-mi copilă primind aste daruri, Dacă vă temeţi de fiul lui Zeus, de-arcaşul Apolon.“ /a sta vorbi, şi cu toţii strigau învoindu-se Aheiî S’aibă ruşine de preot primindu-i măreţele daruri. Nu i-a plăcut lui Atrid Agamemnon îndemnul acesta 25. Şi ’njositor îl respinse pe preot dînd aspră poruncă: „Vezi, o moşnege, să nu te găsesc la scobite corăbii Ori zăbovindu-te acum ori calea făcîndu-ţî întoarsă; Mi-î că-ţî va fi de prisos toiagul şi-a zeului semne. Nu voi pe ea s’o slobod: ba chiar cărunţi-va ’n robie 30. Tocmai în Argos acasă la mine, de ţară-i departe, Pînza ţesînd la război şi la patu-mi slujind ca părtaşă. Du-te dar, nu mă ’ndîrji, dacă teafăr doreşti să poţi merge!a Astfel a zis; şi bătrînul de teamă-i ascultă porunca. Merse ’n tăcere pe prund spre marea cea mult vuetoare, 35. Unde deoparte el stînd, zicea rugător cătră Domnul, Zeul Apolon, născutul din Leta, pletoasa zeiţă: „Tu cel cu arcul de-argint, tu paznic al Hrisei, Sminteus, Care vîrtos ocroteşti Tenedos şi Kila preasfîntă, Dacă voind să te bucuri, cînd-va ridicat-am vr’un templu, -40. Ori îţi am ars îngrăşatele coapse de capre şi tauri, 13. Fata lui Hrises, numită Hriseis, era luată ca roabă de cătră Aheî în urma cuceririlor ce făcuseră în Troada şi dăruită de ei lui Agamemnon. 14. Semnele erau o cunună de laur împletită cu panglici albe de lînă; ea era purtată de Hrise ca unul care cerea ajutor şi stetea sub apărarea zeului Apolon. 37. Hrisa era un vechi oraş troian cu un templu închinat lui Apolon, unde Hrise slujia ca preot. — Sminteus îl numeşte pe zeu ori dela oraşul troian Sminte, unde el avea un templu, ori dela cuvîntul sminthos, şoarece de cîmp care, ca şi alte animale ce trăesc sub pămînt, era un simbol al prorocieî. După alţii Sminteus înseamnă ucigător de şoareci, fie pentrucă Apolon a scăpat odinioară pe preoţi de şoareci, sau fiindcă apăra pe oameni de plaga şoarecilor de cîmp. Ruga-mi ascultă şi-o singură numai dorinţă ’mplineşte-mi: Stropii de lacrimi cu-a tale săgeţi să-mi plătiască Danaii.* Astfel în rug’ a vorbit; auzitu-l-a Febos Apolon, Şi mînios s’a grăbit să coboare-a Olimpului vîrfuri, 45- Arcul pe umeri avînd şi tolba cea bine ’nvălită. Lung zingăniră pe umăr săgeţile, cînd supăratul Zeu a pornit, arătîndu-se ’n mersu-i asemenea nopţii. Stete departe de vase şi ’ndat’ azv iii o săgeată: Vuetul arcului cel de argint aşa groaznic răsună! 50- El mai întîi a lovit în catîrii şi cîniî cei sprinteni, Dar mai pe urmă şi ’n oaste lăsat-a săgeţi ascuţite, Şi-astfel în şir îndesite ardeau ale morţilor ruguri. Nouă mari zile zburau săgeţile lui prin oştire, Dar într’a zecea la sfat Abile poftit-a poporul: 55- Gîndul acesta-i dăduse zeiţa cu braţele albe, Hera, ’ngrijată fiind că oier de urgie Danaii. Dacă s’au strîns laolaltă şi-a fost întocmit’ adunarea, Scoală-se Ahile cel bun de picior şi vorbeşte întîiul : „Fără ispravă socot, o Atride, că noi ne-om întoarce 60- Calea luînd înapoi, de putea-vom scăpa de peire, Căci deopotrivă şi ciuma ne bîntue acum, şi războiul. Hai să ’ntrebăm un proroc, un preot ori chiar şi pe unul Meşter de vise tâlmaci — doar şi visele vin dela Zeus — Care să spună de unde-i atîta necaz pe Apolon ? 65. Ceartă-ne oare dorind juruite prinoase şi jertfe, Au doar mireazma de fripte miioare şi capre alese El dobîndind, ar voi dela noi să-şi întoarcă urgia.44 Zise şi ’ndată şezu ; dar iată se scoală ’ntre dînşii Fiul lui Testor, întîiul fruntaş al prorocilor, Calhas, 70- Cel ce ştia cîte au fost mai demult, cîte sînt, cîte fi-vor, Care şi vasele ahee spre Troia pe mări îndreptase Numai cu darul ghicirii, cu care-1 cinstise Apolon. Bine priindu-le dînsul, aşa cuvîntează şi zice: „Tu-mi porunceşti, o iubite a lui Zeus, Ahile, să-ţi tălcuiu 75. Care-î năcazul lui Febos, departe din arc ţintitorul ? Eu îţi voi spune ; ia seama la vorbă şi jură-mi tu mie, 38. Tencdcs e o insulă mită in faţa Troeî. Kilo era un oraş asiatic. 6 Că ’ntr’adevăr o să saî pentru mine cu fapta şi graiul, Căci supăra-voî, socot, pe cel care ’n oastea din Argos Domn e mai mare ca toţi, şi de care cu toţii ascultă. ( 80. Birue craiu ’n mînie pe omul ce-î stă sub poruncă; j' i Ciuda-î, măcar că vremelnic înfrînă şi-o ’năduşă ’n Colcăe totuşi în piept şi, cît de tîrziu, izbucneşte Crud răzbunîndu-şf. Dar tu te socoate, de vrei să mă mîntuî." Numai decît îî răspunde şi-î zice şoimanul Ahile: 85. „Haide, cutează şi spune ce ştii din a zeilor gîndurî, Căci pe Apolon mă jur, pe fini iubit a lui Zeus, Cărui rugîndu-te, Calhas, Danailor taine dezvălui: Pînă ce eu maî trăiesc şi văd pe pămînt, lîng’ aceste Vase-adîncate, nici unul din toat’ aheimea de faţă oo. Nu va putea să te-atingă cu braţul, nici chiar Agamemnon; Care ’ntre domnii Aheî se făleşte că-î cel mai de frunte". Şi ’nsufleţit a răspuns prorocul cel fără prihană: „Nici nu ne ceartă dorind juruite prinoase şi jertfe, Ci supăratu-î de preot, că ’n cinste-1 lovi Agamemnon, 05. Nu dezrobi pe copilă, nici daruri primi dela dînsul. De-asta cumplitul arcaş necazuri ne-a dat şi-o să dee, Nici o să ’ntoarcă din tabăr’ argie blăstemul oeiriî, Pînăce tatălui nu vom trimite pe mîndra copilă Făr’ de răscumpăr şi daruri, şi nu-î vom aduce la Hrisa ioo. Jertfa spăşiriî; aşa ’ndupleca-vom pe zeu îmbunîndu-1." Zise şi ’ndată şezu; dar iată se scoală ’ntre dînşiî Plin de mîhnire şi ciudă viteazul Atrid Agamemnon; Mintea-i cu totului tot cuprinsă de negrele gîndurî Şi de mînie aprinşi ca focul îî scîntee ochii. 105. Aspru dintîî cătră Calhas privind, se răsti domnitorul: „Calhas, tu cobe, nici cînd nu-mî spui o prielnică vorbă; Răul plăcutu-ţi-a pururi, şi pururi menit-aî a rele,j/ Nici aî rostit oarecînd şi nici săvîrşit-aî vr’un bine; Chiar şi acuma ghicind, Danailor spui tuturora no. Cumcă de-aceea necazuri ne dete cumplit-ţintitorul, Numai căci eu am respins bogatul răscumpăr al fetii. Drept e că-mî place maî mult să stee cu mine ’mpreună Fata lui Hrise, fiindu-mî maî dragă decît Clitemnestra, Dreapta-mî soţie din Argos; doar nu-î maî pe jos ca femee De pricepută, de harnică ce-î şi de ’naltă şi mîndră. 115. 7 Totuşi voî da-o ’napoî la părinţi, dacâ-f asta mai bine. Vreau mîntuirea poporului meu şi mă tem să nu peară. Iute gătiţi-mî o altă răsplată, ca nu cumva singur Eu între Aheî fără dar să rămîn — care nici se cuvine. 120. Bine cu toţii vedeţi, ce scumpă răsplată voî perde.“ Dar îl întîmpin’ atunci şi-î zice şoimanul Ahile: „Crai prea-slăvite Agamemnon, tu peste măsură de lacom, De-unde şi cum inimoşii Aheî să maî dee răsplată? Multe de-a obştii comori nicăirî nu cunoaştem ascunse ; 125. Cîte-am prădat în surpate cetăţi împărţitu-le-am toate, Nici nu se cade pe-aceste ’napoî să le ceară poporul. Dă pe femee de-acum şi ’mpacă pe zeu, iar Aheiî Te-or dărui întreit şi ’mpătrit, dacă bun va fi Zeus Să pustiim a lui Priam cetate cu trainice ziduri." 130. Dar ridicîndu-se a zis puternicul crai Agamemnon : „Nu-mî fii atît de viclean cît eşti de voinic, o Ahile, Tu cel cu chipul de zeu, căcî n’o să mă biruî cu vorba, Nici vei putea să mă ’nşelî. Vrei tu s’aî răsplată, şi singur Eu să fiu numai lipsit, de stărui să dau pe femee? 135. Doar dac' Aheiî cqî prea inimoşi' mi-or alege pe alta După dorinţă-mî făcînd, pe una de-o samă cu dînsa. Însu-mî, de nu mi-or da ei, mă voî duce să iau dela tine Darul cu sila! de nu, dela Aias orî chiar şi din cortul Lui Odiseu, şi las’ să se mînie de-asta oricine. i40. însă de-acestea las grija pe urmă, cînd iar chibzui-vom. Hai dar acuma să ’mpingem în mare-o corabie neagră, Punem într’însa vîslaşiî degrabă şi jertfa spăşiriî, Şi să pornim pe Hriseis, pe fata cea mîndră la faţă; Iară ca sfetnic un singur bărbat rînduiala păziască, 145. Aias orî Idomeneu orî craiul mărit Odiseus, Orî Peleiade, tu cel maî grozav de cît toţî căpitanii Jertfe s’aducî îmbunînd pe izbăvitorul Apolon." Crunt pe sub gene privind, răspunse şoimanul Ahile: „Vai, tu făţarnice craiu, tu cel dezbrăcat de ruşine, 150. Cum să se ’nduplece Aheiî plecaţi la poruncile tale Drumuri să bată sau zdravăn la luptă să stea cu duşmanii ? N’am venit eu supărat pe Troeniî cei vrednicî în arme, Vrînd a mă bate pe-aicî; doar nu mi-s Troeniî de vină, Nicî herghelii mi-au răpit cîndva, nici cirezi de-ale mele, 8 155- Nici în al Ftiei pămînt roditor, a bărbaţilor ţară, Nu mi-au stricat vr’un ogor, căci multe sînt stăvili la mijloc Munţii cu umbre pe văi şi marea cu clocot de valuri. Dară pe tine-am urmat, obraznice, ca să te bucuri Că-1 răzbunăm de Troeni pe Menelau precum şi pe tine, *160. Cel necinstit! Ci de asta nu-ţi pasă şi n’ai nici o grijă, Ba mă şi-ameninţi acum să iei dela mine răsplata, Rodul atîtor sudori şi darul de cinste al oştirii. Eu nici-odată la fel cu tine n’am parte de daruri, Cînd e surpată de-Ahei vr’o tare cetate din Troia. 165. Ba din potrivă, de greul cel mult în năvalnica luptă Ştiu numai braţele mele; pe cînd la ’mpărţire tu capeţi Cea mai bogată din prăzi, iar eu, mulţumit cu puţinul, Cătră corăbii mă ’ntorc sfîrşit de bătăi şi de trudă. Plec dar în Ftia, căci mai de folos îmi e ’ntorsul acasă 170. Pe ’ncovoiate corăbii. Nu cred că jignindu-mă ’n cinste Lesne tu singur aici grămădi-vei cîştiguri şi-avere.“ Dar îl întîmpin’ atunci al oştilor domn Agamemnon : „Cară-te dar, dac’ atît eşti grăbit. Eu nici cînd cu rug; ^ Nu-ţi voi cădea să rămîi; mai sînt îîngă mine şi alţii ***♦' 175 Cinstea să-mi dee, şi ’ntîiul e Zeus a-tot-înţeleptul. Nu mi-e nici unul din îraii măriţi mai urît decît tine; Pofta te mînă mereu spre sfezi şi războaie şi lupte. ' Iară de eşti un viteaz, vr’un zeu vitejia ţi-a dat-o. Ia-ţi pe tovarăşi cu-a tale corăbii şi ’ntoarnă-te acasă iso Şi Mirmidonilor tăi porunceşte. Habar n’am de tine Şi de-a ta furie oarbă; dar am să te-ameninţ eu astfel: Pentrucă Febos Apolon îmi cere pe fata lui Hrise, Eu în corabie acum cu tovarăşii mei voi trimite-o; Singur apoi mă voi duce la tine, din cort să-ţi iau darul, 185 Pe ’mbujorata lui Brise copilă, să ştii cu ’nadinsul Cît covîrşesc pe ceilalţi, şi să tremure cel ce cu mine Una s’ar crede ’n puteri şi cutează ’mpotrivă să-mi stee.“ Astfel a zis, iar Ahile, de ciudă răzbit, îşi simţeşte Inima ’n pieptul păros clătinată ’n părere ’ndoită: 190 Sau dela coapsă pe loc cuţitul tăios să şi-l zmulgă Să ’ndepărteze pe cei dimprejur şi să ’njunghe pe-Atride, Ori supărarea să-şi curme şi capăt să pue pornirii. Tocmai cînd aste gîndiri frămîntâ şi mintea-î şi pieptul, 195 200 205 210 215 220 225 9 Sabia-i mare cînd scoate din teacă, năpraznic Atene Vine din cer ca trimisă de Hera cea albă la braţe, Care purta pentru ei aceiaşi iubire şi grijă. Stete la spate-i şi prinse de părul bălan pe Ahile, Lui arătîndu-se numai şi-ascunsă fiind tuturora. El se întoarse uimit şi de-odată văzu pe zeiţa Palas Atene: din ochi ea groaznic îi fulgeră ’n faţă. Vorbe ce zboară rostind, viteazul acest-fel îi zice : „Ce mi-aî venit, o născuto din Zeus, de scut purtătorul? Oare să vezi cum obraznic Atrid Agamemnon mă ’nfruntă ? Una ţi-oiu spune, şi-mi pare că vorba mea fi-va’mplinită: Capu-şî va pierde curînd cu neînfrînata-i trufie!" Dar lui Ahile a grăit Atena cu ochi de văpae : „Eu am venit din Olimp voind să-ţi alin supărarea, Dacă m’asculţî; trimisu-m’a Hera cea albă la braţe, Care de voi amîndcî îngrijeşte cu-aceiaşi iubire. Pune gîlceviî sfirşit şi sabia *lasă-ţî în teacă Numai cu vorba, cum poţi, tu ceartă-! pe el şi-ocăreşte-lr Căci jurui-voiu acum şi ’mplinită va fi juruinţa: Cinste primi-vei odată de treiori atîta cît darul Pentru ocara de azi; deci rabdă şi dă-ne ascultare." Zise la rîndu-i atunci Ahile cel iute ca şoimul: „Cade-se a voastre porunci cu drept a păzi, o zeiţă, Oricît de mare mi-ar fi supărarea, căci asta mai bine-î: Zeii ascultă mai mult pe omul ce lor se supune." Zise. Minerul de-argint cu mîna cea grea îl apasă, Marele paloş în teacă şi-l pune şi-ascultă cuvîntul Zînei Atene; iar dînsa se duce ’napoi între zeii Cei din Olimp, la palatul lui Zeus, de scut purtătorul. Dar Peleiadc din nou amarnic începe să-l mustre Şi-l ocăreşte pe-Atrid şi nu-şi potoleşte necazul: „Tu beţivan, tu obraz de dulău, sperios caşi cerbul! Nici cu oştirea făţiş la luptă să ieşi cutezat-ai, Nici să te-aţii pînditor alături de cei mai de frunte 202. De scut purtătorul se numeşte Zeus ca purtător al egidei care era un scut meşteşugit de Efestos; el era împodobit cu ciucuri şi acoperit cu chipuri îngrozitoare. 227. A se pune la pîndă pentru a lovi pe duşman era lucru de mare cinste la cei vechi; această părere nu s’a schimbat decît pe timpul cavalerilor medievali. 230 235 240 245 250 255 260 10 între Dana!; tu socoţî că ’n asta-î primejdia morţii. Doar îţi prieşte maî bine să stai tu în tabăra largă Şi să despoî de-a lui dar pe cine-ţi grăeşte ’mpotrivă. Craiu mîncător de norod, căci tu eşti stăpîn pe netrebnici! Astfel ocara-ţî de-acum, ţi-ar fi cea din urmă în viaţă. Iată-ţî aduc la ştiinţă şi-ţi jur cu sfinţenie mare. Jur pe toiagul acesta ce n’o să maî dee vr’odată Frunze şi ramuri, de cînd la munte se rupse din trunchiu-î; Nici înflori-va, căci barda ciuntitu-i-a coajă şi frunze; Care toiag în sobor e purtat de bărbaţi în Ahaia La ’ndeplinirea dreptăţii şi-a legilor date de Zeus; Şi jurămîntul amar o să-ţî fie: veni-va o vreme Cînd dup’ Ahile Danaiî cu toţi vor jeli şi vor plînge, însă, cu toată mîhnirea, tu nu veî putea ’n bătălie Lor să le-ajuţî, cînd pica-va mulţimea strivită de brati1’ Ucigător a lui Ector; ba chiar te va roade necazul, ^ Căci ruşinat-aî acum pe cel maî viteaz din Ahaia.u Zice şi-apoî la pămînt de ciudă trînteşte toiagul, Care-î cu ţinte de aur bătut, şi s’aşază pe scaun. Stă ’nvierşunat deopotrivă şi-Atrid. Dar atuncî se ridică Nestor cu farmec în graiu, vorbitorul cel meşter din Pilos Căruî din rost îî curgea maî dulce ca mierea cuvîntul. Domn el în Pilos fiind, văzuse stingîndu-se două Neamurî de oameni ce au fost născute, crescute sub dînsul Iară bătrînul acuma domnia peste neamul al treilea; Bine priindu-le dînsul aşa cuvîntează şi zice: „Vai ce durere şi jale cuprinde pămîntul ahaic! Cum veseli-se-va Priam acum şi feciorii lui Priam ! Şi-o să tresalte voios tot neamul duşmanilor noştri, Cînd o să afle că voi începurăţî asemenea sfadă, Voi ce sînteţî între Aheî maî mari şi la sfat şi ’n bătae! Dar ascultaţi amîndoî: maî tineri sînteţî decît mine: Căci maî de mult ca tovarăş fuseî cu bărbaţi maî de samă Chiar decît voî, şi niciunul n’a fost cu dispreţ cătră mine. 231. Craiu mîncător de norod, fiindcă răpeşte bunurile poporului; aici Ahile se socoteşte ca supus a luî Agamemnon. 234. Toiagul acesta, se înţelege cîrja purtată de crainici, pe care Ahile o ia în acest minut din mîna unuia din eî pentru a face jurămîntul. 11 N’am maî văzut, nici vedea-voiu pe lume bărbaţi deopotrivă Cu Piritoos de pildă, cu Drias, păstor de popoare, Orî cu Keneu, cu Exadiu, cu cel cît un zeu Polifemos, 265 Orî cu Egide Teseu, un nemuritor în făptură. N’au vieţuit pe pămînt viteji mai puternici ca dînşii, Foarte puternici au fost şi luptat-au cu ceî maî puternici; Chiar şi cu fiare din munţi, pe care cumplit le stîrpiră. Eu ca tovarăş a lor plecat-am la luptă din Pilos, 270 Din depărtata mea ţară, căci eî m’au chemat dela sine. JVTam războit singuratic şi eu ; dar cu ei, ortomaniî, N’ar fi fost azî pe pămînt niciunul în stare să lupte. Totuşi deapururî păziau a mele poveţe şi sfaturi. Haide şi voi ascultaţi, căci este maî bun’ ascultarea. 275 Tu Agmemnon, oricît eşti de tare, să nu-î iei femeia; Lasă-i-o; din început Danăiî cu ea-1 dăruiră. Nu maî căta, o Ahile, şi tu să te hărţuî cu craiul. N’a fost vr’odată de-asemenea cinste părtaş un al doilea Craiu de toiag purtător, dăruit cu mărire de Zeus. 280 Dacă tu eşti un viteaz şi de aî pe-o zeiţă de mamă, El e maî mare, fiind domnitor pe maî multă oştire, Hai potoleşte-ţî necazul, Atride; eu rogu-te însumi, Lasă-ţî mînia de-acum şi cruţă pe-Ahile viteazul Care ’n grozavul războiu tuturora e turn de-apărare !“ 285 Zise lui Nestrv la rîndu-î al oştilor domn Agamemnon : „Sfîntă dreptate grăit-aî în totul, cinstite bătrîne; Dară de toţi maî pe sus vrea omul acesta să fie, Vrea să ’nfrîneze pe toţi şi la toţi să-şî întindă domnia, Dînd tuturora porunci, dar n’o să-l asculte niciunul. 290 Dacă războinic pe el făcutu-l-au zeiî ceî veşnici, Datu-i-au oare şi voia să ’ncarce pe alţii de-ocară ?“ Vorba curmîndu-î atunci slăvitul Ahile-î răspunde: „S’ar cuveni ’ntr’adevăr să-mî zică mişel şi netrebnic, Dacă pleca-m’aş zmerit şi-orbeşte la tot ce mi-aî spune. 263. Piritoos, Drias, Keneu, Exadiu sînt domni şi eroi de aî Lapiţilor, o populaţie din Tesalia vestită pentru lupta de nimicire ce a dus-o cu Centaurii. 265. Teseu Fgide, fiul lui Egeu, regele Atenei, a fost unul din ceî maî vestiţi eroi mitici ai Greciei, şi a luptat de asemenea împreună cu Centaurii. 12 295 j Altora tu rîndueşte, dar mie să nu-mi daî poruncă; ' Nu m’oiu pleca nicidecum, vezi bine, poruncilor tale. Iată-ţi adaog o vorbă, şi-aceasta tu pune-ţi-o ’n minte : Braţele nu mai ridic să mă ’ncaer cu tine sau altul Pentru femee, căci dată-î de voi şi de voi e răpită. 300 însă din tot ce mai am la corabia neagră şi iute Nu vei putea să-mî răpeşti nimic cu putere şi silă. Haide, pofteşte şi cearcă, de vrei ca să vadă cu toţii: Sîngele-ţî negru curînd ţişni-va din laturea lănciî.“ Astfel cu grele cuvinte ei doi se sfădiră ’ntre dînşii 305 Şi ridicîndu-se au spart adunarea pe lingă corăbii. Merse Ahile spre corturi şi vase tot una de nalte Oastea-i cu sine luînd şi pe Menetiade Patroclu. Iar Agamemnon împinse spre larg o corabie iute, Puse vîslaşi douăzeci înăuntru şi jertfa spăşiriî 3,0 Pentru Apolon, si-aduse pe fata chipoas’a lui Hrise ; Iar căpitanul corăbii a «fost Odiseu iscusitul. Dînşii în urmă porniră pe umeda mării cărare, Oştile ’ndeamn’ Agamemnon atunci să se curăţe ’n bae; Trupul îşi spală cu toţii şi zoile ’n mare le-aruncă. 315 Şi lui Apolon închină jertfiri, ecatombe depline Numai din capre şi boi lîngă marea în veci mişcătoare; Iară prinosul la cer ajungea ’n rotocoale de fumuri. Asta prin tabără atunci lucrau. Iar Atrid Agmemnon Nu vrea sfădirea să curme, ci duşmănind pe Ahile, m iute se ’ntoarse zicînd lui Taltibiu şi lui Euribate, Crainicii lui amîndoi, ca slugi deopotrivă de harnici : 268. Fiare de munţi. Unii înţeleg centaurii; că Omer cunoştea forma lor jumătate cal, jumătate om, aşa cum apare în poezia de mai tîrziă, nu reese din aceste cuvinte. 307. Patroclu Menetiade („fiul lui Menetin“), soţul lui Ahile, crescuse împreună cu acesta şi ca prietenul lui cel mai iubit venise cu el la Troia ca al doilea căpitan al Mirmidonilor. 313. Baia servia pentru a se spăla de prihănirea lor pricinuită de vina lui Agamemnon, care vină a fost pedepsită cu ciumă din partea zeului. 315.Ecatomba era la început o jertfă de o sută de boi; mai pe urmă însă cuvîntul însemna orice jertfire mai mare sărbătorească. Vorba „deplin“ se înţelege cu privire la însuşirea animalelor jertfite, care trebuiau să nu fie cu metehne, ci sănătoase şi depline la trup. Hrise pe ţărmul mării (Cîntul I, 33—35). 13 „Mergeţi la cortul pe unde-î viteazul născut din Peleus ; Vreau să-mî aduceţi de mînă luînd pe copila lu Brise Cea cu obrajii frumoşi. De nu vrea cumva să vi-o dee, 325 Eu cu mai mulţi mă voiu duce s’o zmulg şi mai rău o să-î fie !“ Asta zicînd îi trimise şi straşnic le dete poruncă. Eî fără voe păşind lîngă marea^în veci tulburată La Mirmidoni au sosit, la sălaşul de vase şi corturi, Unde-! aflară pe el lîngă cort şi corabia-î neagră. 330 N’a fost de fel bucuros văzîndu-î Ahile pe dînşiî; Steteră crainicii dar stăpîniţi de ruşine şi teamă Faţă de el, şi nimic nu ziseră nici întrebară. Dar înţelese viteazul şi-acestea vorbi cătră dînşiî: „Bine-aţi venit, voi crainici soliţi de bărbaţi şi de Zeus l 335 Haideţi aproape; nu voi, ci Atrid Agmemnon de vină-î; El doar la mine pe voi v’a trimis după fata lui Brise. Scoate-o tu dară din cort, mărite Patrocle, şi dă-o Celor doi crainici s’o ducă. Dar martori să-mi fie naintea. Prea-fericiţilor zei, tuturor muritorilor oameni 340 Şi-a nemilosului craiu, dac’ar fi oarecînd să mai fie Iarăşi nevoe de mine să apăr de crincena moarte Oştile lui! Negreşit, el turbă ’n pornirea-i nebună; Mintea-î orbită nu poate să vadă ’napoi şi ’nainte Ce fel Ia vase, feriţi de primejdii, lupta-vor Aheii.“ 345 Astfel a zis; şi pe soţul iubit îl ascultă Patroclu. Pe ’mbujorata Briseis el scoase din cort şi o dete Celor doi crainici s’o ducă; deci eî s’au întors la corăbii,, Dînsa cu silă-i urma ; iar Ahile, lăsînd pe tovarăşi, Merse deoparte şi stete cu ochii în lacrimi, pe ţărmul 350 Mării cărunte, privind pustiul întinselor ape. Braţele apoi ridicînd, ferbinte se roagă de Tetis: 323. Copila lui Brise sau Briseis era femeia roabă a lui Ahile, primită de el ca dar dela oştire, caşi Hriseis de Agamemnon. 334. Crainicul sau heroldul care sta în slujba stăpînitorilor fie ca slujitor al lor, fie ca mijlocitor pentru feluritele trebi publice, avea un caracter sacru (era nu numai vestitor al bărbaţilor, ci şi a lui Zeus ca trimis al regilor, care erau viţă din Zeus); pentru aceasta el era inviolabil. 350. Căruntă se numeşte marea pentru spuma ce albeşte creştetele valurilor. G. Murnu: „Iliada“. 2 14 „Mamă, de vreme ce zile puţine-mî dăduşî, din născare, Cinste măcar să-mi fi dat deajuns împăratul olimpic, Carele tună ’n văzduh; dar astăzi el nu mă cinsteşte 355 Cît de puţin, ci mă ’nfruntă prin marele domn Agmemnon, Care răpitu-mi-a darul şi-l are ’ntr'a luî stăpînire. Asta vorbit-a plîngînd; şi-aude cinstita luî mamă Stînd în al mărilor fund, pe lîngă bătrînul eî tată. Iute ca negura iese zeiţa din undele albe, 360 Vine şi şade naintea feciorului eî care plînge Şi-l netezeşte cu mîna şi zice cu drag lui Abile: \ „Ce plîngî, tu fătul meu scump? Ce jale te-ajunse pe tine? Spune-mî şi nu-mî tăinui, căci vreau să ’mpărţim pipărai e*. Zise, din greu suspinînd, viteazul cel bun de picioa/e: 365 . „Ştii tu, şi ce să-ţi mai spun în zadar cunoscuta poveste? 1 Fost-am la Teba, cetatea cea sfîntă a luî Aetion; Noi am prădat-o şi-adus-am în tabără prăzile toate, Care feciorii Aheilor bine ’ntre eî le ’mpărţiră, Dînd luî Atrid Agamemnon pe mîndra la faţă Hriseis. * 370 Tatăl eî Hrise slujind arcaşului meşter Apolon, Singur venit-a spre tabăra noastră, ia repezi corăbii, Vrînd să răscumpere fata-î cu mare mulţime de daruri. Preoiu ’n mînă purtînd pe toiagul de aur cununa Zeului Febos Apolon, de-Aheî se ruga deopotrivă, 375 Dar mai cu samă de-Atrizî, cei doi căpitani aî oştirii. Rug’ auzindu-î cu toţii strigau învoindu-se Aheiî S’aibă ruşine de preot primindu-î măreţele daruri. Nu i-a plăcut luî Atrid Agamemnon îndemnul acesta, Şi ’njositor îl respinge pe preot cu aspră poruncă. 380 Plin de mînie se ’ntoarse bătrînul, şi ruga-i rostită Zeul Apolon ascultă, căci drag îi era slujitorul. El în Aheî îşi îndreaptă lovirile grele, şi pururi 352. Tetis zeiţa, mama luî Ahile, părăsise pe tatăl acestuia Peleu, chiar dela începutul războiului troian, şi acum şedea tot în palatul din adîncul mării, pe lîngă tatăl eî Nereu („bătrînul măriî“) cu cele 59 de surori ale eî. Ahile ştia dela mama luî că-î era scris o viaţă glorioasă, dar scurtă,^ ori una lipsită de glorie, >dar îndelungată. (V. Cîntul X, 410 şi u?m.) 366. Nu e vorba de cunoscutul oraş din Beoţia (Grecia), ci de Teba care se află în Azia-mică, nu departe de Troia sub muntele Placos, o ramură a muntelui Ida, şi era locuită de Cilici, al căror craiu era Aetion, tatăl Andromaheî, soţia luî Ector. 15 Moartea sporia în popor şi săgeţile ’n tabăr’ahee Tot vîjîiau pretutindeni. Dar Calhas prorocul, 385 Bine ştiind, ne-a vestit ce cugetă arcaşul olimpic. Eu sfătuit-am întîi pe zeu să ’mbunăm cu grăbire; Ins’ Agamemnon se supăr’ atunci şi sculîndu-se iute Ca un tiran m’ameninţă cu vorba ce-acum împlinită-î: Pus-au Ahei cei ageri pe fată ’n corabia neagră 390 Şi 0*" petrecut-o la Hrisa şi jertfe i-au dus lui Apolon. Iară pe fata lui Brise, pe care mi-o deteră Aheiî, Crainici de Atride trimişi acuma din cort mi-o luară. Insă, tu mamă, de poţi, ajută şi apără-tî fiul ; Repede dute ’n Olimp şi-acolo te roagă de Zeus, 395 Dacă-î făcuşi oarecînd vr’un bine cu fapta ori graiul. Doar în palat părintesc auzitu-te-am însumi adese Cum te mîndriai povestind că pe Zeus cel negru de nouri Singură tu între zei îl ferişi de năpastă şi-ocară, Cînd năzuiră cu lanţuri odată să-l ferece zeii 400 Hera, Poseidon şi Palas Atene. Dar tu, o zeiţă, Grabnică 'naltul Olimp ai suit, şi pe Zeus din fiare Desferecat-ai chemînd pe cel cu o sută de braţe, Căruia zeii îi zic Briareu şi Egeon bărbaţii, Şi covîrşeşte ’n puteri, uriaşul, pe tată-său însuşi. 405 El de vîrtute fălos, se puse pe lîngă Cronion. Zeii văzîndu-1, de spaimă ’ngroziţi, părăsiră-a lor planuri. Aste-aminteşte-i căzînd în genunchi şi te roagă de dînsul, Dacă voeşte cumva pe Troeni să-î ajute ’n bătae Şi să înfrîngâ pe-Ahei la corăbii pe marginea mării 410 Măcelărindu-î, ca toţi de-a lor craiu să se bucure Aheiî, Şi rătăcirea să-şi vadă puternicul domn Agamemnon, C’a ruşinat.!a corăbii pe cel mai viteaz din Ahaia.“ Tetis, cu ochii în lacrimi, duios îi grăi lui Ahile: „Vai, o copile, de ce te născui şi crescui pentru rele ? 415 Bine-ar fi fost să rămîi neatins şi neplîns la corăbii, Căci numărate sînt zilele tale şi scurt îţi e veacul: 402- -3. Ecatonhirii, centimaniî, cei cu o sută de braţe şi cu cinzeci de capete erau trei, Egeon-Briareu, Cotos şi Gies; fiind împotriva tatălui lor Uranos au fost înlănţuiţi şi aruncaţi de acesta în fundul pămîntului. 405. Cronion îi zice lui Zeus ca fiu a lui Cronos. 3* 16 Scris e să mori fără vreme şi cei mai de plîns între oameni, Căci într’o zodie rea te născui în palatele noastre. Iată pe ’naltul, în veci troenitul Olimp mă voiu duce 420 Fulgerătorului Zeus să-î spun, dacă vrea să m’asculte. Tu maî rămîî Ungă repezi corăbii, şi ţine mînia Şi supărarea pe-Ahei, şi lupia ’ncetează cu totul. Zeus purcese de ieri şi se duse ’n ospeţe cu zeii Peste Okeanos la bunul şi-alesul popor etiopic. 425 Iarăşi veni-va ’n Olimp în ziua de-a douăspreze^ Cînd mă voiu duce în casa cu pragul de-aram’ a'V.\ Şi-o să mă rog în genunchi căzîndu-î, şi cred să-l îndO Asta i-a zis şi s’a dus părăsind pe Ahile Mult supărat de Briseis cea mîndru cu brîul încinsă, 430 Care cu sila luată i-a fost. — Odiseu într’aceia S’apropiase de Hrisa ducînd spăşitoarele jertfe. Dacă ’n limanul adînc alaiul soseşte la urmă, Oamenii pînzele strîng şi ie aşează ’n corabia neagră Razemă iute catargul de furcă dînd drumul la funii 435 * Şi ’naintează vâslind spre mal la popasul corăbii, Lasă cătuşa ’n afund şi leagă frînghiî de pripoane. Dînşiî apoi se coboară cu toţii ia marginea mării, Scot spăşitoarele jertfe a lui Febos Apolon arcaşul, Scot şi pe dalba Hriseis din vasul, pe mări plutitorul; 440 Iar pe copilă spre-altar ducînd Odiseu, înţeleptul, Tatălui ei cel iubit o încrede şi astfel îi zice: „Hrises, aici mă trimise al oştilor craiu Agamemnon, Fiica-ţî iubită s’aduc şi să ’nchin spăşitoare jertfire Pentru Danaî, domolind mînia lui Febos Apolon, 445 Care prin oaste ne-aduse necazuri şi gemete multe.“ Asta zicînd Odiseu i-o dete, şi vesel bătrînul Fata-i primit-a cu drag. Şi ’ndată, pe rînd, dup’olaltă, Lîngă frumosul altar aşaz’ ale zeului jertfe ; 424. Okeanos, Oceanul la Omer e marele rîti al lumei, care cuprinde de jur împrejur pămînţ*;l şi marea, şi din care se credea că izvorau toate apele mării, rîurilor şi izvoarelor. Din el răsă-riau şi în el se scufundau soarele, luna şi stelele. Cucernicul popor al Etiopilor (oameni cu faţa arsă), pentru care zeii aveau o deosebită dragoste, locuia in vecinătatea acestui rîu. 17 Mînile-şî spală pe urmă şi orzul cu toţi! ridică; 450 Preotul Hrise se roagă şi strigă cu braţele ’ntinse: „Tu cel -cu arcul de-argint, m’ascultă, tu paznic al Hriseî, Care vîrtos ocroteşti Tenedos şi Kila cea sfîntă, Cum şi ’nainte cînd ruga rostit-am mi-aî dat ascultare, Căci şi pe mine-ai cinstit şi aspru pe-Aheî pedepsit-aî, 455 Iată şi-acuma te rog, împlineşte-mî această dorinţă; Mîntue ’ndată pe-Ahei şi păzeşte-î de neagra urgie.“ Zise, şi ruga voios auzitu-i-a Febos Apolon. Dupăce dînşiî se roagă şi orzul presară ’ntre coarne, . Vitele ’njunghe, grumazul sucindu-le, şi le jupoaie, 460 Coapsele ’ndată desprind şi le ’nfăşură apoi în grăsime Pături în două făcînd, deasupra pun carnea cea crudă. Despicăturî cuviosul aprinde şi toarnă vin negru ; Tineri alături de el stau gata cu furcile ’n mînă. Dupăce coapsele-au ars şi toţi au gustat măruntae, 465 Carnea rămasă tăindu-o felii şi ’n frigări petrecînd-o, Dînşiî cu grije o frig şi ’n urmă o scot din jăratec. Cînd isprăviră cu toate deplin şi ospăţul fu gata, Benchetuiau, şi-ospăta din belşug fiecare dintr’înşiî. Cînd mai pe urmă cu toţi potoliră şi sete şi foame, 470 Cănile pînă la vîrf cu vin le umplură flăcăii" Şi tuturor în pahare turnau ca să ’nceapă ’nchinarea. Astfel Aheiî pe zeu îmblînzind, cîtu-î ziua de mare, Cîntec măreţ îî cîntau şi de-apururî slăviau pe Apolon, Izbăvitorul de rău ; el sta cu plăcere-auzindu-î. 475 Soarele apoi asfinţind şi lăsîndu-se amurgul de seară, Dînşiî cu toţi adormiră pe lîng’ a corăbiî otgoane. Cînd Aurora cu degete trandafirii răsărit-a, Calea pe mare apucau să se ’ntoarcă spre tabăr’ ahee, Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise, 480 Şi ridicară catargul şi ’ntinseră pînzele albe, 449. Fiecare din cei ce luau parte la jertfire, lua din coşul aşezat pe pămînt cîte un pumn de orz şi-l presăra între coarnele viteî ce era de înjunghiat, în timpul rugăciunii. 460. Bucăţile de carne tăiate dela coapsă şi acoperite cu grăsime erau arse în onoarea zeului; în vremea aceasta preotul turna vin pe bucăţile ce ardeau şi care erau ţinute de tineri în furci cu cîte cinci dinţi ca să nu cadă de pe jertfelnic. Măruntaiele erau fripte şi mîncate numai decît după jerfire. 18 Care bătute de vînt se umflau; iar sub talpa corăbii Străbătătoare ’n adînc, vuiau răscolitele valuri. Vasul uşor lunecînd pe ape făcutu-şi-a drumul. Cînd au sosit pe la tabăra larg’ a oştirii danae, 485 Dînşiî corabia neagră ’mpingînd-o spre mal o dădură Peste grămada de prund şi lungiră sub dînsa proptele. Merseră ’n urmă şi eî răzleţi pe la vase şi corturi. Dar, stăpînit de necaz, tot sta lîngă repezi corăbii Dumnezeescul Ahile cel neîntrecut la picioare. 490 Nu maî urma nicî-de-cum la sfatul ce ’nalţă bărbaţii, Nici la război, ci pe loc stătea mistuindu-se ’n sine, Dornic în suflet fiind de valma şi larma bătăii. Cînd s’a ivit Aurora în ora de-a douăsprezecea, Veşnicii zei spre Olimp laolaltă cu toţii porniră, 495 Zeus fiindu-le ’n frunte. Dar Tetis nu-şî uită de ruga Fiului, ci răsărind din afundurî pe undele mării, Mînecă ’ndată spre-a cerului boltă şi sue Olimpul. Singur îl află pe Zeus ce bubue adînc în văzduhuri Stînd pe-a Olimpuluî culme, pe cea mai înaltă din toate. 500 Cade ’nainte-î zmerit şi cu stînga luîndu-î genunchii, Iară cu dreapta pe el sub bărbie apucîndu-1, zeiţa Astfel se roagă şi zice ’mpăratuluî Zeus Cronion: „Dacă ’ntre zei oare-eînd slujitu-ţi-am, Zeus părinte, Fie cu vorba ori fapta, ’mplineşte-mî această dorinţă: sos Cinste dă fiului meu care-î scris între oameni să fie Cel mai puţin trăitor şi pe care ’mpăratul Atride L-a ruşinat maî acum, căci silnic luatu-i-a darul. Tu dar înalţă-1, olimpice zeus a-tot-înţelepte! Fă ca Troeniî pe-Aheî să birue pînă ce-Aheiî 510 Cinste arăta-vor feciorului meu şi spori-i-vor mărirea." Zise; dar Zeus, stăpînul pe nouri, nimic nu răspunse. Stete ’n tăcere ’ndelung, iar Tetis precum s’apucase, Astfel a stat încleştată şi iară vorbi rugătoare: „Spune-mî cuvînt cu temei şi-arată-mî un semn de ’nvoire 515 Ori mă respinge, tu n’aî doar vr’o teamă, căci vreau să ştiu bine Cît de lipsită de cinste sînt eu între zeî şi zeiţe." Foarte mîhnindu-se Zeus, al norilor domn, îî răspunse: „Groaznic va fi, de vei face să intru în vrajbă cu Hera, Cînd mă va scoate din fire rostindu-mî cuvinte de-ocară. 520 225 530 535 540 545 550 555 19 Doar şi aşa între zeii ceî nemuritori mă tot ceartă Şi mă defaimă mereu, că-i ajut pe Troenî la bătae. Dar depărtează-te-acum, căci poate să prindă de veste; Eu îngriji-voi curînd să fac după cum ţi-î dorinţa. Iată, ca tu să mă crezi, eu capul pleca-voî nainte: Cea mai puternică-î asta ’ntre mine şi zeî chezăşie; Ne ’nşelător şi cu totul statornic şi-urmat de ’mplinire-î Tot ce voi spune cînd-va şi ’ntări-voî cu semnul acesta." Zise, şi semn a făcut din negre sprîncene Cronion; Dumnezeeştile-î plete din creştetul cel fără moarte S’au revărsat ca un val, şi-a vuit de cutremur Olimpul. După-ce ei s’au vorbit, s’au dus despărţindu-se: Tetis Din luminosul Olimp sărit-a de-adreptu! în mare; Zeus întrat-a ’n palatu-i, iar zeii cu toţi împreună S’au ridicat înaintea părintelui lor de pe tronuri Spre ’ntîmpinare, căci n’au îndrăznit să-î aştepte sosirea. El s’a grăbit să se-aşeze pe scaun. Dar Hera, zărindu-1, Bine ştiut-a de sfatul ce fuse ’ntre dînsul şi Tetis Cea cu picioare argintii, copila bătrînului mării. Dînsa pe loc s’a răstit şi-a prins să se certe cu Zeus: „Spune-mi, cu care din zei, chibzuit-ai tu iarăşi, viclene ? Pururi plăcere-ai avut cînd tu eşti departe de mine Planuri ascunse la cale să pui; dar din tainele tale Tu niciodată nimic n’ai vrut să-mi descoperi şi mie." Dar îi întoarse cuvîntul al lumii şi-al zeilor tată: „Hero, nu trage nădejde ca toate gîndirile mele Tu să le ştii; îţi va fi cu-anevoe, deşi-mi eşti soţie. Ce se cuvine s’auzi, tu singură ’ntîî vei cunoaşte, Fără ca altul ori-care din zei şi din oameni s’o ştie. Ceia ce însă voiu eu să fac făr’ a zeilor ştire, Cată să nu prea mă ’ntrebi şi să nu cercetezi cu-amănuntul." Hera ochioasa, slăvită zeiţă, răspunse lui Zeus: „Ce fel de vorbă mi-ai spus, tu foarte haine Cronion ? Nici întrebatu-te-am eu şi nici iscoditu-te-am tare; Ba din potrivă, tu cugeţi în tihnă şi faci după voe. Inima-mi tremură însă grozav, că ’nşela-te-va Tetis Cea cu picioare argintii, copila bătrînului mării, Care venit-a din zori, şi-a căzut la picioarele tale. Pare că chiar într’adins te-ai legat să cinsteşti pe Ahile 20 Şi o mulţime de-Aheî să perzi pentru el la corăbii/4 560 Vorba-Î întîmpin’atuncî zicînd furtunatecul Zeus: „Tu ticăloaso, mereu cu prepusuri îmi stai pînditoare, însă la nici o ispravă n’ajungî; ba chiar şi mai tare Fi-veî urită de mine, şi-aceasta mai rău o să-ţi fie. Dacă-i aşa precum zici, să ştii că aşa mi-i plăcerea. 565 Hai dară molcom aşază-te ’n scaun şi-ascultă-mi porunca. Nu ţi-ar mai fi de-ajutor toţi zeii ce-i poartă Olimpul, Cînd oi veni şi-oi întinde la tine ne ’nfrîntele-mî braţe.“ Zise. Fiori au cuprins pe Hera, ochioasa zeiţă, Molcom în scaun şezu, dar cu inima frîntă de ciudă. 570 Jalnic oftară toţi zeii cereşti în palatul lui Zeus, Numai Efestos vestitu ’ntre meşteri, luat-a cuvîntul Vrînd pe-a sa mamă să ’mbune, pe Hera cu braţele albe: „Lucru cu totul de plîns şi nesuferit o să fie Dac’amîndoi pentru oameni aşa veţi urma sfădălia 575 Zarvă ’ntre zei aducînd ; şi ’n urmă se duce şi gustul Pentru bogatul ospăţ, de ’ndată ce birue răul. Dar sfătuiesc eu pe mama, deşi e destul de cuminte, Blînd să se poarte pe voia lui Zeus, iubitul meu tată, Cheful să nu ne mai strice cu zgomotul certelor sale. 580 Dac’ar voi să se prindă cu noi trîznitorul olimpic, Ne-ar şi zvîrli de pe tronuri, căci el e cu mult mai puternic. Insă tu ia-1 cu frumosul şi spune-i cuvinte blajine: Numai decît ne va fi ’ndurător împăratul olimpic/4 Asta vorbi şi pe loc, repezindu-se, mamei întinse 585 Cupa cu torţi îndoite, şi-adaose apoi cătră dînsa: „Fii cu răbdare şi ’ndură, o mamă, deşi necăjită, Inima-mi plînge de dragă ce-mi eşti, de te văd toropită. Nu voiu putea să-ţi ajut, cu toată nespusa-mi durere, Căci e amar, cînd te pui în potrivă-î, stăpînul olimpic. 590 Doar încercat-am odată şi-am vrut să te apăr de dînsul: El m’a luat de picior şi-azvîrlit de pe pragul din ceruri, Fost-am purtat cît e ziua de mare, şi numai spre seară Bietul, căzut-am în Lemnos, şi-abia era suflet în mine; 590—4. După o legendă de mai tîrziu Efestos (Vulcan) şchiopăta din pricina acestei căderi în Lemnos. Mitul acesta stă în legătură cu natura vulcanică a insulei. Sintienii erau cei dinţii locuitori din Lemnos. 21 Cum am picat la pămînt, de jos m’au luat SintieniT.“ 595 Zise, şi ast’ auzind zimbi cea cu braţele albe Şi din a fiului mină primi zimbitoare paharul. Dînsul apoi începu dela dreapta pe rînd în pahare Zeilor dulce nectar sa toarne din cana cea plină. Prinseră ’n hohote lungi a rîde toţi zeii ferice 6oo Cum îl văzură pe el şovăind şi trudindu-se 'n sală. Astfel cu toţii din zorile zilei şi pînă ’nspre sară Benchetuiau, şi-ospăta din belşug fiecare dintr’înşii. Cîntec frumos le cînta şi Apolon din lira-î măiastră; Muzele-asemeni cu farmec în viers le cîntau dup’olaltă. 605 Cînd mai tîrziu asfinţi strălucita lumină de soare, Zeii s’au dus fiecare grăbit să se culce ’n iatacuri, Pe-unde vestitu ’ntre meşteri Efest cel cu braţe vîrtoase Case zidi fiecărui cu mult iscusita lui minte. Merse şi fulgerătorul, olimpicul Zeus în patu-i, 6io Unde, cînd este cuprins de dulcele somn, odihneşte; Colo suind adormi lîngă Hera cu tronul de aur. 603—4. Apolon era şi zeu al cîntăriî şi conducea corul muzelor. CINTUL AL DOILEA. Cuprinsul: Zeus, dorind să răzbune pc Ahile, hotâreşte, printr'un vis amăgitor, pe Agamemnon să înceapă lupta. Acesta se sfătueşte cu căpeteniile şi vrea să pună oştirea la încercare. Deci în adunarea ce urmează spune tuturor părerea lui că e mai bine să se întoarcă cu toţii în ţară. Oştirea se împrăştie cu chiote de bucurie şi se pregăteşte de plecare. Odiseu, îndemnat de zeiţa Atene, se împotriveşte şi chiarnă din nou poporul la adunare. Tersit stărue pentru întoarcere şi ocăreşte pe Agamemnon. Odiseu pedepseşte pe Tersit şi înduplecă oastea spre luptă. Sfatul lui Nestor şi răspunsul lui Agamemnon. După ospătare şi închinare de jertfe oastea s’aşază la rînd şi porneşte la bătae. Catalogul oştilor şi corăbiilor ahee. Iris vesteşte pe Troeni de apropierea Aheilor. Numirea oştilor trocne şi-a tovarăşilor lor de luptă. I Luptătorii întorcîndu-se. (Dupâ o pictură antică.) II. Toţi peste noapte dormiau şi zeii ceilalţi şi bărbaţii, Războitoriî din car; doar Zeus, lipsit de plăcerea Somnului, sta gînditor, căci el plănuia în tot chipul Cum ar cinsti pe Ahile şi-ar perde pe-Aheî la corăbii. 5 Cel mai cu cale din toate la urmă părutu-i-a gîndul, Vis momitor să trimită din cer luî Atrid Agamemnon. Visul la sine chemînd, îî zise cuvinte ce zboară: „Du-te, tu Vis momitor, la repezi corăbii ahee Şi furişîndu-te ’n cortul, în care-î Atrid Agamemnon, io Spune-Î întocmai şi toate pe rînd după cum mi-e porunca; Iute să ’ntrarme pe toţi oştenii pletoşi din Ahaia, Vreme-î să darme-a luî Priam cetate cu largile uliţî. Zeii ce şed în Olimp de-acum împăcaţi între dînşiî Cugetă toţi la un fel, căci lesne-î făcu s’o asculte 15 Hera cu rug le eî, şi perduţi-s acuma Troeniî.“ Asta-î vorbi, iară Visul s’a dus auzindu-î porunca. El într’o clip’a sosit la repezi corăbii ahee, Unde găsit-a sub cort dormind pe-Agamemnon Atride: Somnul cu farmecu-î sfînt în juru-î plutia ca un nour. 20 Stete la capu-î asemenea celui născut din Neleus, Nestor, pe care ’ntre sfetnici mai tare cinstia Agamemnon Şi ’mprumutîndu-î făptura zeescul trimis îî vorbeşte : 25 30 35 40 45 50 55 $0 26 „Dormi, tu fecior lui Atreu, viteazul de cai strunitorul ? Nu-î dat să doarmă ’ndelung bărbatului cel ce domneşte, Cărui se ’ncrede norodul cu grijile lui de tot felul. Seamă ia repede acum, sînt solul trimisul de Zeus Care, măcar că-î departe, cu milă ’ngrijeşte de tine. El poruncit-a să ’ntrarmî pletoşiî Aheî pin’ la unul, Vreme-î să ieî a lui Priam cetate cu largile uliţî. Zeii ce şed în Olimp de-acuma ’nţeleşî între dînşiî Cugetă toţi la un fel, căci lesne-î făcu s’o asculte Hera cu rugile ei, şi-acum pe Troenî ameninţă Zeus, dar bine păstrează-ţî în minte ferind de uitare Vorbele-aceste, cînd tu părăsi-veî odihna cea dulce.“ Asta zicîndu-î s’a dus şi ’n cort a lăsat pe-Agamemnon Singur în sine gîndind la fapte ce n’aveau să fie. Ce mai copil! a crezut că el într’o zi cuceri-va Mîndrul oraş, neştiind de planul ascuns a lui Zeus. Căci mai erau de adaos şi vaete multe şi-amarurî Pentru Aheî şi Troenî prin luptele grele şi crunte. El se deşteaptă din somn şi glasul ceresc îî răsună; Deci se ridică pe loc şi-şî pune cămaşa cea moale, Nouă şi mîndră, şi mantia mare şi-aruncă pe dînsul Şi-o frumuseţe de-opincî înoadă pe albe picioare, Pala cu ţinte de-argint îşi prinde pe urină de umăr Şi apucînd părintescu-î toiag cel deapururea trainic Merge spre vase, la oastea de-Aheî cea cu zale de-aramă. Tocmaî suia şi-Auror’a Olimpului piscuri înalte, Nemuritorilor zei şi lui Zeus lumina vestindu-şî. Craiul atunci a zorit pe crainici cu glasul puternic Iute să cheme la sfat pe oşteniî pletoşî din Ahaia; Crainicii dar au crăinit şi ’n pripă se strînseră-Aheiî. Sfatul întîî a ţinut Agamemnon cu cei maî de frunte Lîngă corabia neagr’ a lui Nestor, voivodul din Pilos. Deci adunîndu-î la sfat rostit-a ’nţeleapta-î părere: „Vorb’ auziţî-mî, prietini! Venit-a în noaptea cea sfîntă Visul din cer, cînd dormiam: în totul aidoma Nestor; Dînsul era şi la stat şi la chip şi la ’ntreaga-î făptură. Dupâce-mî stete la creştet îmî zise cuvintele-aceste : Dormi, tu fecior lui Atreu viteazul, de caî strunitorul ? Nu-î dat să doarmă ’ndelung bărbatului cel cel ce domneşte, Cărui se ’ncrede norodul cu grijile lui de tot felul. Seamă ia repede acum: sînt solul trimisul de Zeus Care, măcar că-i departe, cu milă ’ngrijeşte de tine. 63 El poruncit-a să ’ntrarmi pletoşii Aheî pin’ la unul, Vreme-î să iei a lui Priam cetate cu largile uliţî. Zeii ce şed în Olimp de-acuma ’nţeleşi între dînşii Cugetă toţi la un fel, căci lesne-î făcu s’o asculte Hera cu rugile ei şi-acum pe Troeni i-ameninţă 70 Zeus; tu asta păstrează-ţi în minte. La vorbele-aceste El mistuitu-s’a ’n zbor, şi dulcele somn mi se duse. Hai să vedem de se poate pe-Ahei sâ-î gătim de bătae; Eu mai întîî, ca ’mpărat, îi voiu pune pe ei ia cercare, Şi porunci-voiu să plece cu vasele bine vîslite, 75 însă voi toţi pretutindeni cătaţi să le-aţineţi cărarea.‘; Zise şi ’n urmă şezu. Din scaun sculîndu-se Nestor Cel din Neleus născut, stăpînul prundosului Pilos Bine priindu-le, a zis cuvintele aceste-adunării: „Dragi căpetenii şi sfetnici înalţi ai oştirii din Argos, 80 Dacă vr’un altul ar fi povestit despre visul acesta, Noi am fi zis că-î minciună şi faţ’ am îi’ntorsdela dînsul; Dar e visat de-un viteaz care-î capul puterii ahee. Hai să vedem de se poate pe-Ahei să-î pornim ia bătae.u Asta bătrînul a zis şi din sfat ridicatu-s’a ’ntîiul. 85 Craii cu toţi, purtătorii de schiptru, urmînd pe păstorul Gloatelor s’au ridicat, şi venia cu grăbire poporul. Tocmai cum roiuri de-albine ce zboară ’mbulzite cu vuet Preînoindu-se furnică ’ntr’una din stînca scobită Şi ca ciorchine de struguri s’aşază pe flori primăvara, 90 Unele flutur’-aici cu grămada şi altele colo; Astfel oştenii atunci roind din corăbii şi corturi Se ’nghesuiau şi glotiş curgeau pe-adîncitele ţărmuri Cătră sobor; iară Vestea, de Zeus trimisă, grăbindu-i Se ’nflăcăra între ei, şi la urmă se strînse poporul. 95 Dar se mişcau ne’ncetat şi pămîntul gemea sub povara Gloatelor, cînd s’aşezau, căci era ’nvălmăşaîă, iar nouă Crainici oprindu-î la dînşii strigau şi cătau să aline Zgomotul lor ca s’asculte pe craii, purceşii din Zeus. însă cu greu domolindu-se oştile ’n şir s’aşezară îoo Vuetul lor potolind, şi-atuncî s’a sculat Agamemnon, 28 Schiptrul în mînă ţinînd — un schiptru lucrat de Efestos Care ’mpăratuluî Zeus, feciorul lui Cronos, îl dete; Zeus îl dete lui Hermes, al zeilor sol, călăuzul; Hermes, olimpicul domn, călăreţului Pelops îl dete: jos Pelops apoi luî Atreu, vestitul păstor de popoare, Care murind îl lăsă luî Tieste, bogatul în turme, Iară Tieste la rîndu-î îl dete să-l poarte-Agamemnon, Domn ca să fie mulţimii de-ostroave şi ’ntregului Argos. Ei dar cu schiptrul în mînă vorbi cătră oastea din faţă: no „Dragii mei tineri voinici Danai, slujitori ai luî Ares, Prea ’ncătuşatu-m’a ’n lanţul osîndeî născutul din Cronos, Crudul! Întîî juruit-a prin semne că nu m’oiu întoarce Fără să spulber cetatea cea bine zidit’ a luî Priam. însă acum hotărî să mă ’nşele cumplit, şi mă ’ndeamnă 155 Plin de ruşine spre Argos să plec după perdere multă. Astfel e vrerea şi pofta luî Zeus a-tot-ţiitoru 1, Care ’ntăritele culmi a multor cetăţi prăbuşit-a Şi prăbuşi-va mereu, căci nebiruit e ’n putere. Vai, ce ruşine s’ajungă ’n auzul urmaşilor noştri i2o Cumcă zadarnic Aheiî, popor aşa mult, aşa tare, Ani îndelungi au luptat şi dat-au războiu cu protivnicî Mult mai puţini decît ei, dacă n’au izbîndit pin’ la urmă. Căcî bunăoară de-ar vrea după pace Troeniî şi-Aheiî Numărul lor ca să ştim şi numărul nostru să ştie, 125 Şi la un loc de s’ar strînge Troeniî cîţi s’află ’n cetate, Noi de ne-am pune cu toţii în cete ’mpărţiţî cîte zece, Iar fiecare Troian s’ar face paharnicul nostru, Multe de-a noastre zecimi vor fi de-un paharnic lipsite — Iată cît eu socotesc că ’ntrecem la număr duşmanii 130 Cei din cetate, din Troia; dar dînşiî mai au de-ajutoare Oaste din multe oraşe, bărbaţi care luptă cu lancea Şi dela ţel cu putere m’abat şi mă ’mpedecă ’ntr’una Troia să pot cuceri şi să surp a eî falnice ziduri. Nouă sînt anii trecuţi cu voia prea ’naltuluî Zeus, i:« Putrede-s vasele-acum şi-otgoanele toate slăbite 106. Tieste era fratele luî Atreu. 110. „Slujitori aî lui Ares" în înţeles de războinici. Asemenea „iubit de Ares" arată însuşirea de viteaz al acelui ce poartă această calificare. Filoctet pe insula Lemnos. (Cîntul II. 716 şi urm.) \ Şi ’ndepărtare tînjind tot stau aşteptîndu-ne-acasă Dragii copii şi nevestele noastre dorite, iar lucrul Care ne-aduse pe-aicî tot neisprăvit ne rămîne. Dec! vă supuneţi cu toţii la vorba ce eu vă voiu spune: 140 Hai să fugim cu corăbii cu tot spre iubita-ne ţară, Nu mai e chip să luăm întinsa cetate-a lui Priarn." Zise, şi ’n inimă dorul de ducă trezi tuturora Celor ce parte făceau din gloată şi nu-i ştiau planul. Pusu-s’au dar în mişcare ca nişte puternice valuri J45 Cînd pe noianul Icaric le tulbură austrul şi vîntul Din răsărit, slobozindu-se repezi din norii lui Zeus; Ori caşi vîntul de-apus cînd iute s’aruncă ’n vîrtejurî Peste bogatele ţarini şi toat’ arătura răstoarnă; Astfel atunci s’a mişcat soborul, şi repezi cu chiot jso Toţi spre corăbii fugiau; ca un nour plutia peste dînşiî Praful sculat de sub tălpi, şi ’ndemn îşî dedeau în de sine Vase s’apuce, cu zor să le ’mpingă spre marea cea sfîntă. Şanţuri au prins să desfunde, proptele trăgeau de sub vase Şi bucuroşi că se ’ntorc, umpleau cu-a lor strigăt văzduhul. J55 Şi ’ndeplinit ar fi fost întorsul în ciuda ursitei, îns’a luî Zeus soţie grăi cătră Palas Atene: „Fiic’a ’nzelatului Zeus, ne ’nfrîntă zeiţă, vaî mie! Oare pleca-vor Aheiî acasă ’n iubita lor ţară Fug’ apucînd în corăbii pe latele spete-ale mării, 360 Şi ’ntru mărirea lui Priam şi-a neamului său părăsi-vor E! pe Elena din Argos, din pricina cărei perirâ Mulţi dintre dînşiî la Troia, departe de scumpa lor ţară ? Dar te repede la oastea de-Aheî cea cu zale de-aramă Şi mi-î opreşte pe loc fiecărui vorbind cu blîndeţe, 365 Nu ’ngădui să împingă spre mare ’ncujbate corăbii." Zise, şi-Atene din ochi scînteind îi ascultă cuvîntul. Deci repezindu-se-atunci porni din olimpice vîrfuri Şi ’ntr’o clipită sosi la repezi corăbii ahee, Unde găsi pe-Odiseu, potriva luî Zeus la minte; no Sta ’n nemişcare rievrînd să s’atingă de bine-podita-i 146. Noianul Icaric adecă marea icarianâf aşa numită după Icaria, o insulă de lîngă Samos; ea era adeseori cercetată de furtuni. G. Murnu: „Iliada“. a Neagră corabie, peptu-i fiind stăpîniî de niîhnire; Zîna din ochi fulgerînd s’apropie ’ndată şi-î zice : „Tu iscusite Odiseu, tu singe zeesc din Laerte, Oare pleca-veţi' aşa înapoi spre iubita-vâ ţară 175 Fuga ;oc niare-apucînd în vaseie bine vîslite, Şi ’ntru mărirea lui Priam şi-a neamului său părăsi-veţi Voi pe Elena din Argos, din pricina cărei periră Mulţi din ai voştri la Troia, departe de scumpa-vă ţară? Du-te dar repede-aeum prin oaste, şi tară de preget iso Ţine-o pe loc şi la toţi vorbeşte cuvinte blajine ; Nu ’ngădui să se ’mpingă ne mare ’ncujbate corăbii/4 Zise, iar el pricepu după glas că e graiul zeiţii, Repede-aleargă zvîriind veşmîntu-î, pe care-! ridică Crainicul itacian Evribate ce ’n urmâ-i păşeşte. 185 El înainte eşind lui Atride, luă dela dînsul Schiptrul deapururea trainic, şi ’n niînă cu dînsul purcese Cătrâ corăbii la oastea de-Ahei cea cu zale de-aramă. Cînd înainte-î vedea căpetenii şi oameni de frunte, Numai decît îi opria şi zicea tuturor cu blîndeţe : 190 „Nu stă, sărmane, frumos să fugi tremurînd ca mişeii, Hai dar tu însuţi rămîî şi pe alţii opreşte din fugă. Nu ştii tu bine ce gînduri avut-a vorbind Agamemnon : El îi încearcă pe-Ahei, dar curînd o să-i certe pe dînşii. Nici n’auziră cu toţii ce vorbă rosti ’n adunare; 195 Mi-i să nu-şi verse mînia pe voi, o bărbaţi din Adiaia. Gînduri înalte doar cugetă craiul, a zeilor viţă, Cinstea-i purcede din Zeus şi-î drag înţeleptului Zeus.“ Iar pe oşteanul de rînd ce ’n faţă-î da fuga cu ţipăt, El îl lovia cu toiagul şi-aşa euvînta cătră dînsul : 200 „Stăi, tu neroade, pe loc şi ascultă mai bine cuvîntul Celor mai mari decît tine; oştean tu mişel şi nevoinic, Care nimic nu plăteşti la sfat şi nimic în războaie. Nu deopotrivă pe-aicî cu toţii domni-vor Aheiî, Mulţi să domniască ’ntr’o ţară e rău ; numai unul să fie 205 Domnul, şi numai acel ce fiul vicleanului Cronos L-a dăruit cu toiag şi cu legi ca să-şi cîrmuie neamul." Asta grăi Odiseu ca un craiu, şi din nou spre-adunare Toţi înapoi năzuiau; răsunau şi corăbii şi corturi, Cum văluroasele volburi a mării cea mult vuitoare 31 210 Urlă izbindu-se ’n ţărm, cînd ferbe ’n adîncurl noianul. Locului stcte la urmă poporul întreg în tăcere; Numai un singur, Tersit, răcnia fără cumpăt la vorbă. Dînsul era priceput la multe bîrfelî ruşinoase, Gata de zarvă deşartă şi necuvenită cu craii, 215 Cînd socotia că la rîs prin asta pe-Ahei o să ’ntarte. Cel mai pocit era el în oastea venită sub Troia: încrucişat la priviri, beteag de-un picior şi cu umeri Strîmbî şi la peptu-î aduşi; ţuguiu râsăria peste umeri Creştetul lui, şi abia nişte fire de pâr pe-a lui creştet. 220 Mult urîcios lui Ahile şi lui Ociiseu era dînsul — Doar cu aceştia se tot hărţuia, — dar acum pe-Agamemnon El tabăra cu batjocuri puternic ţipînd ; iar Aheiî Stau împrejur supăraţi şi cu straşnică ciudă pe dînsul. insă cu strigăte mari el tot îl mustra pe-Agamemnon : 225 „Ce te mai jălui şi ce vrei, tu cel din Atreus născute ? Corturi ai pline de-aramă şi ai tu aşişderea ’n corturi Multe şi-alese femei dăruite de noi luptătorii Ţie ’nainte de toţi, cînd luăm vr’o cetate duşmană. Ori îţi lipseşte comoara de aur cu care Troeniî, 230 Doinolitoriî de cai, s’ar grăbi să-şi răscumpere fiii, Care-s în lanţuri aduşi de mine sau chiar şi de altul ? Ori îţi lipseşte-o femee cu ea să petreci îndrăgind-o Şi osebit pentru tine s’o ţii? Dar nu se cuvine Tu, căpitanul, să duci pe bărbaţii Ahei la peire. 235 Voi moleşiţi şi netrebnici! mueri, nu bărbaţi din Ahaia ! Haide ’n corăbii să mergem în ţară lăsînd pe acesta Singur în Troia, de-a sale dobînzî să se bucure 'n tihnă, Numai să vadă de-i sîntem ori nu de-ajutor în bătae; El care-acuma pe-Ahile, viteaz mai de seamă ca dînsul, 240 L-a ruşinat, căci în cort el ţine răsplata-i răpită. Dar lăsător şi de fiere lipsit e cu totul Ahile, Altfel acum ţi-ar fi fost, Atride, ocara din urmă.“ Asta zicea dojenind pe-al oastei păstor Agamemnon ; Dar îl ajunse grăbit Odiseu cel cu neamul din Zeus, 245 Crunt pe sub gene privind aşa-1 străşnicia cu mustrarea: „Nesocotite flecar, oricît eştHa vorbă de meşter, Mîntue ! Nu te mai prinde', Tersite, tu singur cu craii; Nu e, vezi-bine, nici unul mai negru la suflet ca tine 32 Intre oştenii veniţi împreună cu-Atriziî la Troia. 250 Deci se cuvine să nu porţi prin gură-ţî al crailor nume, Nici să-î defaimî şi ’nadins să te pui pentru ’ntorsul în ţară. Nu ştim aevea deplin cum trebile-aceste urma-vor — Oare cu bine orî fără noroc înapoi ne-om întoarce. De-asta tu azî pe-Agamemnon Atride, pe domnul oştirii 2bj Stai ponosind că vitejii Dana! îl încarcă cu daruri Şi supărîndu-1 în faţ’ adunării cu-a tale batjocuri. Dar te-ameninţ cu o vorbă ce fi-va pe loc împlinită: Dacă te-oiu prinde, Tersite, tot astfel eşindu-ţî din minte, Capul să nu şi-l mai poarte pe umeri atunci Odiseus, 260 Nici să mă cheme maî mult părintele lu! Telemahos, Dacă eu nu te despoiu de haine-apucîndu-te ’ndată Şi dezbrăcîi.du-te chiar de cămaşa ce-ascunde ruşinea, Nu te-oiu goni dela sfatul oştirii la repezi corăbii, Unde tu jalnic vei plînge lovit şi stîlcit în bătae.“ 265 Zise şi-apoî l-a pocnit pe umăr şi ’n spate cu schiptrul. El s’a plecat şi din ochi plînsorî îî curgeau ca pîrae, Gheb sîngeros i-a crescut pe spate, pe unde-1 lovise Schiptrul de aur; atunci şezut-a ’ngheţat de cutremur Şi buimăcit de durere îşî şterse obrazul de lacrimi. 270 Rîseră-Aheiî cu haz de dînsul, cu toată mîhnirea, Şi-unul spre altul privind ziceau între eî despre asta: „Doamne, că mii de frumoase isprăvi a făcut Odiseus, Orî înţelepte poveţe ne-a dat orî aprinse războiul; Dar o minune e fapta ce-acum între-Aheî săvîrşit-a 275 Gura ’nchizîndu-î acestui bărbat bîrfitor şi obraznic. N’o să-l maî mîne, ce-î drept, de-acum îndrăzneaţă lui fire Să cicăliască pe crai jignindu-î cu vorbe de-ocară.“ Astfel a zis şi cu schiptrul în mînă se scoar Odiseus Cel prădător de cetăţi, şi-alăturî la fel cu un crainic 280 Fulger’ Atene din ochi şi ’ndeamnă să tacă poporul, Pentruca ’ntîiele rîndurî de-Aheî caşi cele din urmă Graiul s’audă şi seamă să-şî dee de-a craiului vorbă. El sănătos cugetînd din graiu cumpăneşte şi zice : „Tu împărate Atrid Agamemnon, Aheiî vor astăzi 285 Cel maî de hulă s’ajungî între toţi muritorii din lume, Nici nu se ţin de tocmeala ce singuri făcură cu tine Cun.că pe-aicea venind din Argos, de cai păşunatul, 33 Nu s’or întoarce făr’ numai de surpă cetatea luî Priam. Tocmai ca pruncii plăpînzi ori tocmai ca nişte vădane 290 Ei se jelesc şi se plîng dorindu-şi întorsul în ţară. Drept e că ’n urmă scîrbit să câţi înapoi a te ’ntoarce; Omul de-o lună lipsind de-acasă, de lîngă femee, Sufere ’n vasul cel bine vîslit, dacă-1 bat în cărare Ernî cu viforniţe grele şi mări vînzolite de vînturî, 295 Dar-mi-te noi ce pe-aici zăbavnici stăm vreme de nouă Ani rotitori. Deci nu bănuesc că se chinue-Aheiî Lîngă boltitele vase; dar totuşi ar fi cu ruşine Dînşiî atîta s’adaste şi-apoî cu deşert să se ’ntoarne. Ia ’ngăduiţi şi mai staţi, prieteni, puţin să cunoaştem 300 Dac’ adevărul cumva prevestitu-ne-a Calhas prorocul. Bine v’aduceţi aminte de-o pildă, căci fuseră-ţî martori Toţi cei de faţă cîţi nu v’au răpit perzătoarele iezme. Par’că-î deunăzi, cînd vasele-ahee s’au strîns în Aulida, Pacoste ’n ele ducînd luî Priam şi celor din Troia. 305 Jur-împrejur la un şipot jertfiam pe altarele sfinte Nemuritorilor jertfe depline de boi, sub platanul Mîndru, de unde curgea din izvor aşa limpede apă. Groaznic atunci o minune, balaur cu spetele roşii, Ochilor noştri s’arată trimis de olimpicul Zeus. 310 El din altar dedesupt eşind s’a suit în platanul, Unde pe cea mai înaltă din crengi, zgribulite sub frunze, Stau împreună ’ntr’un cuib piscuind vrăbiuţe plăpînde Opt erau toate la număr şi nouă cu vrabia mumă. El înghiţi puişorii ce jalnic ţipau la vedere-î; 3io Muma rotindu-se ’n jur plîngea dup’ odraslele sale, Dar învîrtindu-se el de arip’ a prins şi pe dînsa. Dupăce fiar’a ’nghiţit şi puii şi vrabia mumă, Zeul ce ’n faţă ne-o scoase printr’însa făcu o minune, Căci prefăcută fu ’n stană de fiul vicleanului Cronos. 320 Noi am rămas înlemniţi la faptă privind cu mirare. Astfel de straşnice semne curmat-au jertfirile noastre. Calhas atuncea ne-a zis tîlcuind ale zeilor gînduri: Ce ’nmărmurirăţî aşa, o războinici pletoşî din Ahaia ? Zeus a-tot-înţeleptul ne-a dat o năpraznică veste 325 Despre-o tîrzie ’ntîmplare urmată de-o veşnică slavă. Tocmai cum fiar’ a ’nghiţit o vrabie şi puişorii — 34 Opt păsărele golaşe ’mpreună cu vrabia mamă — Astfel în vremuri şi noi tot atîtea vom duce războiul, Iar în al zecelea an lua-vom întinsa cetate. 330 Asta fu vorba lui Callias şi iată ’mplinitu-s’au toate. Hai dar rămîneţî aici cu toţii, feciori din Ahaia, Pînă ce noi cuceri-vom măreaţ’a luî Priam cetate.“ Zise, iar ei chiotiră vîrtos, şi grozav răsunară I Vasele lor împrejur de strigătul gloatei ahee. 335 Toţi lăudară cuvîntul măritului domn Odiseus. i Nestor atunci, călăreţul destoinic, luat-a cuvîntul : „Doamne, că tare sînteţi de-o seamă cu pruncii la sfaturi, Fragezii prunci care n’au vr’o grijă de trebiîe luptei. Unde-s a noastre ’nvoeli? Jurămintele unde ni-s oare? 340 Arză-le focul atunci hotărîrî şi ’nţelegeri făcute, Strînsu! de mîni şi ’nchinatele vinuri, chezăşii credinţii! Căci ne tot batem cu vorbe de clacă şi n’avem putinţă Să iscodim un tertip, cu toată ’ndelunga zăbavă. Hai Agamemnon, tu iar ca ’nainte, cu vrerea ne’nfrîntă, 345 Pune-te ’n frunte şi du pe Ahei la bătaia cea cruntă. Lasă pe unul, pe doi ca să piară, pe cei ce deoparte Stau osebiţi de Danai plănuind — fără spor Ie-a fi planul — Calea s’apuce spre Argos nainte de-a şti dacă Zeus, împlătoşatul, minţit-a cumva ’n juruinţele sale, 350 însă ’nvoirea ne-a dat prea-tarele fiu a lui Cronos Tocmai în ziua cînd oştile noastre-au intrat în corăbii Moarte şi spulber ducînd cu sine ’n poporul din Troia, Căci fulgerat-a la dreapta vădind o prielnică piază. Nu mai grăbiască din voi nici-unul întorsul acasă, 355 Pînă ce ’n dragoste nu se va da cu-o femee din Troia Drept răzbunare de lungul necaz şi de plînsul Elenii, însă de-î unul ce moare de dor înapoi să se ’ntoarne. Pas dar, atingă-şi corabia neagră şi bine-vîslită, Dacă voeşte să-şi vadă curînd nenorocul şi moartea. 300 Bine şi tu chibzueşte, ’mpărate, şi pe-altul ascultă; Nu-i nicidecum de prisos cuvîntul ce eu îţi voiu spune : Tu pe oşteni rîndueşte-i acum după neam şi ’nrudire, Neamul pe neam să s’ajute la luptă şi ruda pe rudă. Asta făcînd, Agamemnon, şi dac’ asculta-vor Aheii, 305 Şti-vei tu cine ’ntre domni şi cine-i prin gloate nevrednic, — 6o — Cum şi pe cel ce-î viteaz, căci ei osebit se vor bate ; Şti-vei şi dacă din cer menit e să nu ieî cetatea, Ori că bărbaţii ni-s slabi şi nepricepuţi în războaie.“ Zise lui Nestor atunci puternicul domn Agamemnon : 370 „Tu negreşit că la sfat îî birui pe-Ahei, o bătrîne. Zeus părinte, tu Palas Atene şi tu, o Apolon, De-aşi fi avut între-Aheî doar zece asemenea sfetnici! Cît de uşor ar fi fost răpusă cetatea lui Priam, Lesne luată fiind şi prădată de-a noastră putere. 375 însă necazuri ne-a dat furtunosul fecior a lui Cronos Zeus, căci el m’a împins la zadarnică sfadă şi vrajbă. Doar pentr’o fată şi eu şi-Ahile cu grele cuvinte Ne ’nduşmănirâm şi chiar dela mine porni supărarea, însă de fi-voiu unit în cuget vr’odată cu dînsul, 3eo N’o să ’ntîrzie peirea Troenilor nici o minută. Haideţi acum să gustăm, ca ’n urmă să ’ncepem războiul. Suliţa bine s’ascută şi pavăza dreagă-şi cu toţii, Hrană să dea din belşug la caii cei iuţi de picioare, Bine să-şi vadă de care şi grija de luptă să poarte, 38o Pentruca ’n ziua de azi să gătim cu izbîndă războiul. N’o să ’nceteze bătaia nici chiar pe-o clipită de vreme Pînăce noaptea veni-va s’opriască din harţă oştenii. Spatele, peptul ori-cui asuda-va de greul curelii Străjuitoruiui scut şi cu lancea trudi-se-va braţul, 390 Şi ’năduşi-vor şi caii de trasul măestrelor care. Dacă pe vr’unu.î voiu prinde râznit de pe cîmpul de iuptă Şi năzuind să rămîe oe-aicî la boltite corăbii, Jur că nimica nu-1 scapă ca pradă la cîni şi la vulturi." Zise şi-Aheii vîrtos dau strigăt urlînd caşi valuri, 395 Care de vînt răscolite se sfarmă pe ’naltele ţărmuri, Pe-unde răsar nişte stîncî bătute pe veci de talazuri, Cînd dimpotrivă venind se ’nviforă feluri de vînturi. Grabnic oştenii atunci s’au dus risipiţi la corăbii. Focuri aprins-au în corturi şi toţi au gustat din merinde. 400 Nemuritorilor zei fiecare jertfi pentru sine Şi i-a rugat să-i feriască de moarte la ’ncleştetul crîncen. Craiul Atrid Agamemnon aduse ca jertfă un taur, Bou încălat de cinci ani, lui Zeus a-tot-ţiitorul. El a poftit la ospăţ pe ’ntîii la sfat şi la luptă, 405 410 415 420 425 430 435 440 36 Cel mai în frunte pe Nestor, pe Idomeneu dup’ aceia, Pe-Aias cei doi şi pe cel din Tideus născut Diomede, Şase cu cel deopotrivă cu zei! la minte-Odiseus. Numai Menelau, războinicul craiu, a venit dela sine, Cînd a ştiut de jertfirea ’nchinată de fratele-î, craiul. Jertfa cu toţi ocoliră şi orzul din coş ridicară, Craiul Atride a ’nceput să se roage cu vorbele-aceste: „Zeus prea-’nalte, slăvite, stăpîn peste nori şi văzduhuri, Soarele nu-1 asfinţi şi nu mal trimite amurgul Fără ca ’ntîl să dobor la pămînt a lui Priam palaturî Negre ’năuntru de fum şi-a lui porţi să se mistue ’n flăcări, Fără ca ’ntîî zdrenţuind cu lancea peptarul lui Ector Peptu-I de moarte să ’mpung şi ’mpreajmă-î un pîlc de tovarăşi Colea prin colb tăvăliţi să muşte din ţărnă cu dinţii." Zise, dar nu i-a ’mplinit dorinţa născutul din Cronos; El a primit a lor jertfe, dar cazna măritu-le-a foarte. După rostitele rugi şi-a orzului sfînt presărare, Vitele ’njunghe, grumazul sucindu-le, şi le jupoaie Coapsele ’n grabă desprind şi le ’nfăşur apoi în grăsime Pături în două făcînd, deasupra pun carnea cea crudă. Focuri aprind şi le ard pe trunchiuri ciuntite de frunze Şi pe jăratec prăjesc măruntaele ’nfipte ’n frigare. Dupăce coapsele-au ars şi toţi au gustat măruntae, Carnea rămasă tăind-o felii şi ’n frigări petrecînd-o Dînşiî cu grijă o frig şi la urmă o scot din jăratec. Cînd isprăviră cu toate deplin şi ospăţul fu gata, Benchetuiau, şi-ospăta din belşug fiecare dintr’înşiî. Cînd mai pe urmă cu toţi potoliră şi sete şi foame, Vorba deschise ’ntre el călăreţul cumintele Nestor: „Tu prea măritule domn al oştirii, Atrid Agamemnon, Vremea să nu ne mal perdem cu vorba şi nici să mal punem Pedecă lucrului nostru, la care ne ’ndeamnă şi zeul. Strige dar crainicii toţi degrabă prin tabăr’ ahee Şi ’n adunare să cheme poporul pe lîngă corăbii. Hal împreună şi noi prin tabăra mare să mergem Numai decît să ’nteţim mal iute bătaia cea cruntă." Zise, şi vorb’ascultînd al oştilor craiu Agamemnon Dete poruncă pe loc vîrtos strigătorilor crainici Iute să strige chemînd pletoşil Aheî la bătae. 37 Crainicii dară strigau, şi ’n pripă se strînser’ Aheiî. 445 Craii măriţi pe Atride ’nsoţind năvăliră să ’mpartâ Armia ’n cete. Din ochi fulgerînd între dînşiî Atene Scutul îşi poartă, odor ce cruţă şi moarte şi vreme, Căruia-î flutură ’n jur o sută de ciucuri de aur, Bine ’mpletit fiecare cu preţul de-o sută de tauri. 450 Grabnică, scutul mişcînd, ca fulgerul trece prin oaste Şi-o ’mbărbăteazâ la mers şi ’n peptu-i măreşte virtutea Neîncetat să dea zor şi să nu mai slăbiască din luptă. Deci le era mai plăcut războiul decît a se ’ntoarce Pe ’ncovoiate corăbii în drag’ a părinţilor ţară. 455 Tocmai cum lacomul foc pe ’naltele plaiuri aprinde Codrul întins şi-aruncă departe-a vîlvorilor zare, Falnicul luciu din haina de-aram’ a purceselor armii Strălucitor în văzduh se ’nalţă şi-ajunge la ceruri. Tocmai precum uneori mulţimea de paseri ce zboară — 460 Desele cîrdurî de gîşti, cocoare ori lebezî gîtoase — Pe-ambele maluri la rîul Caistru, în lunci asiene Unde şi unde zburînd şi voios, fîlfîind din aripe, Lărmuitoare s’aşază, şi cîmpul de zgomot răsună; Astfel şi multele gloate eşind din corăbii şi corturi 465 Lîngă Scamandru se ’ntind, şi greu frămîntat de picioare Şi de copite izbit tot durdue groaznic pămîntui. Lîngă Scamandru pe cîmpul cu flori şi pe verzile-i maluri, Stat-au puzderii ca frunza şi floarea ce dă ’n primăvară. Tocmai ca roiuri nespuse de muşti îmbulzite cu vuet, 470 Care pe ’mpreajmă la stîna cu turme foiesc rătăcite , în primăvară zburînd prin vasele pline cu lapte ; V Tot aşa mulţi pe cîmpie pletoşii voinici din Ahaia Stau în şiraguri acum şi ard pe Troenî să doboare. Cum cîteodată căprarii din turme ce pasc răzleţite 475 Lesne-a lor capre aleg cînd s’au mestecat la păşune; Astfel la dreapta, la stîng’ aşezau pe oşteni căpitanii Şi-î pregătiau de războiu. La mijloc Atrid Agamemnon Sta cu privirea şi capul ca fulgerătorul Cronion, Tocmai ca Ares.la şold şi la pept caşi zeul Poseidon. 480 Cum în cireadă pe cîmp cu mult covîrşeşte un taur Fruntea măreţ ridicînd din mijlocul vacilor strînse — Tocmai aşa l-a făcut şi Zeus atunci pe-Agamemnon -- 38 — Mare să pară ’ntre mulţi şi sâ fie-a vitejilor frunte. Spuneţi, o muze, voi care şedeţi pe-a Oiimpului culme, 485 Voi doar zeiţe sînteţi şi ca martore totul cunoaşteţi — Veştile noi auzim, dar faptele nu le cunoaştem — Spuneţi-mi, care ’ntre-Ahei erau căpitanii şi craii ? N’aşi fi putut povesti şi numi pe bărbaţi cîte unul, Date fiindu-mi acum chiar rosturi şi limbi înzecite, 4-.«o Glas oţelit de puternic precum şi plâmîni de aramă Dac’ a lui Zeus copile de sus, de pe vîrfu! olimpic, Muzele n’ar pomeni de mulţimea oştită sub Troia. Spune-voiu dar de corăbii precum şi de-a lor căpetenii. Peste Beoţi pe deoparte domnia Penelaos şi Leitos, 4‘»5 Argesilaos, apoi Protoenor alături de Claniu. Unii erau din Hiria, iar alţii din Auiis stîncoasa, Din Eteonos cu imiiie ponoare, din Shoinos şi Scolos, Din Micaiesos cu locuri de joc, din Tespeia şi Graia, Alţii din Harma erau, din Eiiesiu, apoi din Eritre, wi Şi din Eicon erau, din Peteon precum şi din Hile, Din Ocaîea, din mîndru ziditul oraş Medeona, Caşi din Tisbe bogata ’n porumbi, din Eutresis, din Cope, Din Coroneia, din cel cu erbosul ţinut Haîiartos; Alţii apoi din Platea şi alţii erau şi din Glisa, >>> Din Hipotebe, din mîndra cetate erau deopotrivă Şi din Onhestos cei sfînt cu-a zeului dalbă dumbravă. Şi din Mideia precum şi din Arne cea rodnică ’n struguri Şi din oraşul hotarnic Antedon şi Nisa cea sîîntă. Dînşii vîslit-au cinzecî de corăbii, şi ’n fieşte-care 5io Tineri Beoţi au venit de douăorî zece şi-o sută. Cei cu sâlaşu ’n Aspledon şi ’n Orhomenos Minianul Domni pe îalmeu şi-Ascalafos aveau, pe feciorii lui Ares, Din Astiohe născuţi la curtea lui Actor Azide: Ea, ruşinoasă copilă, suită ’n iatac să se culce 5i5 Fost-a cuprinsă pe-ascuns de braţele tari a lui Ares. Dînşii veniră vîslind cinzecî de scobite corăbii. Capii oştirii din Fokis erau Epistrofos şi Shediu 494—761 : Aceste versuri alcâtuesc ,,catalogul“ corăbiilor, al oştilor şi căpeteniilor aliee. 39 Cei odrăsliţî din Ifitos, viteazul născut din Naubolos. Din Kiparisos o parte erau şi din Piton stîncosul, 520 Alţii din Daulis, din Crisa cea sfîntă şi din Panopea. Din Iampolis, din Anenioreia, şi-alături de dînşii Alţii erau dela malul Kefisuluî sfînt, şi în urmă Locuitori din Lilea, de unde-obîrşeşte Kefisul; Negre corăbii cu toate de patru-orî zece vîsliră. 525 Capii lor harnici la rînd aşezau a Foceilor cete, Care la stingă steteau pe lingă Beoţi în bătae. Iară al Locrilor craiu fu Aias cel iute, Oilidul, Care de stat era mic, nu mare ca Aias Telamon, Mult mai mărunt decît el şi ’n zale de in era dînsul, 530 Dară ’ntre-Ahei şi Elini întîiu ’n zvîrlire cu lancea. Locrii veniră din Kinos, din Opus şi din Caliaros, Parte din Bisa, din Scorfe precum şi din mîndra Augeia, Parte erau dela rîul Boagriu, din Troniu, din Târfe. Aias aduse de patru-orî zece ’negrite corăbii 535 Pline de Locrii din faţa ostrovului sfînt Eubea. Cei din ostrovul Eubea cu furia ’n suflet Abanţiî Din Eretria, din Halkis, din rodnica ’n struguri Istia, Din ţărmureanul Kerintos, din Dios cu ’naltele ziduri Şi din cetatea Caristos şi cei cu sălaşul în Stira -540 Dînşii în frunte-au avut pe-a lui Ares urmaş Elefenor-Cel din Halcodon născut, maî-marele Abanţilor aprigi. Iuţi şi cu pletele ’n spate-1 urmară pe dînsul Abanţii Plini de războinic avînt şi pururi cu suliţi întinse, Gat’ a străpunge prin zale de-aram’ a vrăjmaşilor pepturi ; 545- Eî au venit cu de patru-orî zece ’negrite corăbii. Fost-au pe urmă bărbaţi din Atena, frumoasa cetate, Unde domni Erehteu, viteazul crescut de Atene, Fiica lui Zeus, şi care născut din mînoasa ţărînă Fuse de-Atene aşezat ca zeu în bogatul ei templu, 550 Unde jertfire de boi şi berbeci, încheindu-se anul, Lui ca prinos îi aduc feciorii cetăţii Atena. Craiul acestor era Menesteu, din Peteos născutul; N’a fost ca el pe. pămînt nici-unul atîta de vrednic Caii să pue la rînd şi oastea ’narmată cu scuturi, 555 Poate doar Nestor. căci el era mai în vrîstă ca dînsul; Negre corăbii cinzeci aduse şi-acesta la Troia. 40 Douăsprezece corăbii asemeni veniră cu Aias Din Salamina; el stete cu-aî lui lingă oştile-Atenei. Iară oştenii din Argos, din Tirins cea tare prin ziduri, 560 Din Ermione şi-Asine, aşezata pe-a ţărmului sinurî, Din Eiona, Trizena şi rodnica ’n vii Epidauros Caşi Aheiî din Mases şi ce! din ostrovul Egina Sub Diomede cel bun la războaie veniră la Troia, Alţii sub fiul vestitului craiu Capaneus, Stenelos, 565 Alţii sub cel ca un zeu, al treilea fruntaş, Evrialos Cel din Mekiste născut, nepot lui Talaios voivodul. Dar ca maî mare aveau pe voinicul Tidid Diomede, Care aduse cu el optzeci de zmolite corăbii. Iară oştenii cîţî fură din mîndra cetate Mikcne 570 Şi din bogatul Corint, din bine zidita Cleone Şi din oraşul Orneia precum şi din dalb’ Aretira, Din Sikiona cea ’ntîî stăpînită de craiul Adrastos, Din Gonoesa zidita pe-o culme din Iperesia, Cei din Pelene precum şi din buna cetate Egion 575 Caşi din tot Egialos şi cei de prin larga Elice Fură ’ntr’o sută de vase aduşi de Atrid Agamemnon, Domnul atîtor popoare nespus de vînjoase şi mîndre; Dînsul în luciu veşmînt de-aramă pornit-a ’nainte, Plin de mărire şi cel mai ales din aleşii războinici, 580 însuşi viteaz el fiind şi domn peste gloate mai multe. Locuitorii din plaiul rîpos şi-adîncat Lakedemon, Unii din Paris şi Mese bogata ’n porumbi şi din Sparta Şi din oraşul Briseia precum şi din dalb’ Augeia Şi din Amicle şi Elos, ziditul pe marginea mării, 585 Şi-alţiî alături de eî din cetatea Oitilos şi Laas, Fură ’n şaizeci de corăbii aduşi de-a lui frate Menelau, Cutezătoru ’n războiu, dar eî osebit se ’nglotiră. Craiul Menelau atunci bizuindu-se ’n marea-î virtute Tot înteţindu-î la harţă păşia ’nflăcărat între dinşiî 590 Foarte dorit să răzbune amarul şi plînsul Elenei. Locuitorii din Pilos şi cei din frumoasa Arena Şi-alţiî din Trion, oraş lîng’ Alfeios; din falnicul Aipi, Din Kiparises, din Amfigeneia şi cei din Pteleos Şi din Dorios, şi Elos - pe unde în cale-1 opriră 595 Muzele darul cîntăriî luînd luî Tamiris Tracul 41 Din Oihalia venind, dela Oihalianul Evritos; El s’a fălit că le-a ’ntrece prin cînt de s’ar prinde cu dînsul Muzele, fiice-a lui Zeus Cronion, de scut purtătorul; Zinele atunci l-au orbit de necaz şi răpitu-i-au darul âoo Cîntuluî dumnezeesc făcîndu-1 să-şî uite de liră —; Dînşil cu toţii erau sub porunca lui Nestor bătrînul, Care le-aduse de nouă-orî zece scobite corăbii. Locuitorii Arcazî de sub plaiul înalt al Kilenei — Despre mormîntul Epitic, — oştenii ce luptă deaproape f-05 Din Orhomenos cu turme de oi, din cetatea Feneos Şi din Stratia, din Ripe şi-Enispe bătuta de vînturî Şi din Tegeia precum şi din mîndrul oraş Mantinea, Din Parasia şi cei din cetatea Stimfelos — cu toţii Fură ’n şaizeci de corăbii aduşi de-Agapenor viteazul 6io Cel din Ancaios născut, şi mulţi mai erau în tot vasul Oameni puternici Arcazî, destoinici în portul de arme; Craiul Atrid Agamemnon acestora însuşi le dete Vase cu laviţe tari să meargă pe negrele ape Neştiutori ei fiind, muntenii, de mersul pe mare. 6i5 Cei din Buprasiu apoi şi din ţara cea sfîntă Elida, Care se ’ntinde ’ncepînd cu oraşul hotarnic Mirsinos, Pin’ la Hirmina şi-Olenica stîncă şi-oraşul Aleisiu — Patru bărbaţi au avut ca domni, fiecare cu zece Repezi corăbii şi mulţi mai fură Epeii din ele. 620 Unii din ei sub porunca lui Talpis şi-a lui Amfimahos, Cei din Evrit şi Cteatos născuţi, nepoţii lui Actor; Alţii ' ♦'au sub Diores, feciorul lui Amarinkeus; Şi PoIl mos al patrulea domn, ca un zeii în făptură, Lui Agastenos fecior cu neamul din craiul Augia. 625 Cei din ostroave apoi, din Dulihiu şi-Ehinele sfinte Care se află aşezate pe marea din dreptul Elidei, Domn au avut în războiu pe Meges, un fulger în luptă; El se născu din Fileu, călăreţul iubit a lui Zeus; Meges odată ’nciudat pe tată-său merse ’n Dulihiu. 630 Dînsul aduse cu el de patru ori zece corăbii. Subt Odiseu au venit inimoşii bărbaţi Kefaleniî Cei din Itake, din muntele cel păduratic Neritos; Din Crokileia o parte, şi alţii din asprul Egilips, Cei din ostrovul Zakintos precum şi din Samos de-aproape, 42 *635 Şi din uscatul din faţă, din ţărmul de-alungul Elideî. Eî ascultau de-Odiseu, potriva luî Zeus la minte, Care venit-a cu douăsprezece ’nroşite corăbii. Toas, fecior lui Andremon, veni aducînd pe Etolii Cei din Olenos, din Pleuron, apoi din cetatea Pilene 640 Şi dela mare, din Halkis şi cei din stîncosul Calidon — Nu mai trăiau căpitanii născuţi din viteazul Oineus, Mort de demult, şi murise pe-atuncî Meleagru bălanul; De-asta Etolii ca domn îşi alesei acuma pe Toas, Carele-aduse de patru ori zece zmolite corăbii. 645 Vrednicul Idomeneu mîna pe oştenii din Creta Cei cu sălaşul în Cnosos şi ’n Gortis temeinicu ’n ziduri, Cei din Miletos precum şi din Lictos, din albul Licastos, Şi din oraşele mari şi bogate Ritios şi Festos. Şi-alţii în urmă din Creta, din cea cu o sută oraşe. 650 Idomeneu cel vestit în războaie le-a fost căpitanul, Şi Merione leit ucigaşul bărbaţilor, Ares; Dînşii avură cu eî optzeci de zmolite corăbii. Iar Eraclidul viteaz Tlepolemos cel aprig şi mare Nouă corăbii aduse cu oameni războinici din Rodos; 655 Eî locuiau în ostrovul acesta în trei împărţindu-1, în Ielisos, în Lindos şi ’n alba cetate Cameiros. Domnul acestora, vrednicu ’n lupta de lănci Tlepolemos Fuse născut luî Eracle din Astioheia, pe care El a răpit din Efir’ aşezata la rîul Seleis, 660 Cînd cucerit-a din mini viteze cetăţi o mulţime. Dacă viteazul mai mare crescu în palatul puternic, Numai decît a ucis pe unchiu-său, fratele mamei, Pe ’mbătrînitul atunci Likimniu, sămînţa luî Ares; Iute corăbii făcu şi-aducînd o grămadă de oameni, 665 Dînsul pe mare cu fug’ a scăpat de primejdia morţii, Căci se temu de nepoţii şi fiii ce-avut-a Eracle; După necazuri şi lungi pribegirî poposit-a în Rodos Şi cucerindu-1, il dete la trei seminţii osebite, Care sînt scumpe lui Zeus, stăpînul pe zei şi pe oameni; 670 De-asta nespuse avuţii dăruitu-le-a fiul luî Cronos. Trei de-o potrivă corăbii aduse Nireu dela Sime, Carele avu de părinţi pe-Aglaia şi craiul Haropos. Dintre oştenii Danai veniţi cu Atrizii la Troia 43 Cel maî frumos era el după neîntrecutul Ahile, i)75 Dar de putere lipsit şi urmat de oştire puţină. Cei din Nisiros apoi, din Crapatos, din Casos, din Coos, Unde domnia Evripilos, şi cei din ostroave Calidne Stau sub porunca vitejilor tineri Feidipos şi Antifos, Ambii născuţi din Tesalos, un domn odrăslit din Eracle; G80 Dînşiî cu vase treizeci au venit să se bată la Troia. Iară bărbaţi! oşteni veniţi din pelazgicul Argos, Ce! din Alipe, din Alos, apoi şi din Trahis şi Ftia, Locuitori! cetăţi! femeilor mîndre Elada, Căror Aheî le ziceau, Mirmidon! şi Elin! deopotrivă — 685 Fură ’n cinzecî de corăbi! aduşî de Ahile la Troia. Dînşiî lăsaser’ acuma războiul cel plin de durere, Ne ma! avînd pe nici unul în frunte, să-î ducă ’n şiraguri; Sprintenul, dumnezeescul Ahile şedea la corăbii Mult supărat, că răpită-! fusese pletoasa Briseis, 690 Cea priimită de el ca dar pentru marea-î trudire, Cînd cucerit-a Lirnesos şi Teba cu zidurî înalte, Şi toropit-a do! mar! voinic! Epistrofos şi Mines, Ambii născuţi din Evenos, un era! odrăslit din Serepiti; Şade Ahile mîhnit, dar curînd ridica-se-va dînsul. 695 Ce! din Filake pe urmă, din mult înfloritul Pirasos, Unde-î dumbrava Demetreî, din Iton cu oile multe Şi de la ţărmul din Antron şi ce! din erbosul Pteleos, Fură la luptă mînaţ! de războinicul Protesilaos, Cît vieţuit-a; dar el se stinse sub neagră ţărînă, 700 Şi sfâşiată de-amar nevasta-! rămase ’n Filake, Casa-î abia ’nfiripată fiind; un Dardan îl ucise Cînd a sărit din corabie ’ntîiul pe ţărmul din Troia. Oastea-î avea domnitor, dar tot îşî doria căpitanul; Ea rînduită era de Podarkes, urmaşul lu! Ares 705 Os din Ificlos, fecior lu! Filacos, bogatul în turme, Frate maî tînăr de an! al craiului Protesilaos. Fost-au războinicul Protesilaos maî mare de vrîstă, Dar şi maî vrednic în luptă; drept care oşteni! de-apururî Doru-î duceau, deşi e! pe altul avut-au în frunte; 7io Dînşiî veniră în negre corăbi! de patru or! zece. Locuitori! din Fere, de-aproape de lacul Boibeis, Ce! din Glafire, din Boibe, din bineziditul lolcos 44 Fost-au în zece şi una corăbii aduşi de Eumelos, Cel din Admetos născut de Alkeste, a femeilor zină, 715 Cea mai frumoasă din fetele avute de craiul Pelias. Cei din Metone şi cei din oraşul vecin Taumakia, Din Meliboia, precum şi oştenii din asprul Olizon Domn au avut pe dibaciul arcaş Filoctet, care duse Şapte corăbii la fel, cu cinzeci de vîzlaşi fiecare, 720 Meşteri cu toţii deprinşi vîrtos să se bată cu arcul. Dar Filoctet a rămas în chinuri amarnice ’n Lemnos; Colo-! lăsar’ Aheiî muncit de o rană cumplită, Căci de-un şarpe prea rău el fuse muşcat, şi de-aceea Stete ’ndelung pătimind la Lemnos; dar iată Danaiî, 725 Dela corăbii curînd aminte de el şi-or aduce. Oastea-i îl jindue-acum, măcar că-î un altul în locu-i; Ea rînduită-î de Medon, copilul din flori a lui Oiles Cel pâdător de cetăţi; el mamă avut-a pe Rene. Locuitorii din Trica şi cei din Itome stîncoasa, 730 Din Oihalia, oraşul ce fu stăpînit de Evritos, Vrednici stăpînî au avut pe vindecătorii oştirii Cei din Asclepiu născuţi amîndoi, Podalir şi Mahaon; Dînşii adus-au cu ei treizeci de scobite corăbii. Cei din Ormeniu şi dinspre Iperia, şipotul mîndru, 735 Cei din Asteriu şi cei din Titanos cu albele ziduri, Sub Evripilos veniră, viteazul născut din Evemon, Carele aduse de patru ori zece zmolite corăbii. Cei din Argisa pe urmă, şi cei din cetatea Qirtone, Cei din Elone, din Orte, din Oloosona cea albă 740 Domn au avut pe bărbatul luptaciu Polipoite, feciorul Lui Piritou, care a fost sămînţă din veşnicul Zeus; Iar pe viteaz îl născu Ipodamia mîndra, vestita, Cînd Piritou a bătut pe Centauri, păroasele fiare, Şi i-a gonit de pe plaiul Pelion spre neamul eticic; 745 El de tovarăş avînd pe-a lui Ares urmaş Leonteus, Fiul bărbatului prea inimos Keneide Koronos; Doar patruzeci de corăbii avu Polipoite cu dînsul. Vase-a mînat şi Goneu de două ori zece şi două, El Enieniî din Kifos a dus şi Perebii războinici 750 Tocmai din preajma Dodonei, din ţara cu ernile grele, Şi-alţii apoi dela malul plăcutului rîu Titaresiu, 45 Care ’n Peneios îşi varsă frumos curgătoarele unde; însă vîrteju-î de argint nu-şi mestecă el cu Peneios, Ci caoleiul pluteşte deasupra şi curge cu dînsul; 755 Doară purcede din Stix, fiorosul şivoiu al jurării. Domn au avut pe Protou, fecior lui Tentredon, Magneţii Cel dela rîul Peneios precum şi din mult pădurosul Munte Pelion. Protou viteazul cel bun de picioare Duse cu sine de patru orî zece zmolite corăbii. 760 Iată cîţi fură la vase ’ntre Aheî căpitanii şi craii. Care războinic ori cal, acum povesteşte-mi, o muză, Fu mai puternic prin oastea cea dusă de-Atrizi la bătae ? Feretiades Eumelos avut-a, mînate de dînsul, Cele mai falnice iepe ca paseri de repezi la fugă, 765 Toate de-o vrîstă, tot una la păr şi tot una de nalte ; Zeul Apolon, arcaşul păscutu-le-a doar' în Pereia — Iepe amîndouă erau, dar spaim’aruncau în războaie. Aias Telamon pe toţi căpitanii ’ntrecu ’n vitejie Cît a mocnit de necaz departe de tabăr’.Ahile, 770 Carele întîiul a fost caşi roibiî ce-i traseră carul; însă stetea el acum la corăbii ce umblă pe mare Ros de mînie pe-a oştilor domn Agememnon Atride. Cete din armia lui petreceau lîngă marginea mării, Unii cu discul zvîrlind şi alţii cu lancea şi arcul. 775 Iară la carăle lor acuma steteau telegarii Şi la trifoiu tot rodeau şi la ţelini crescute prin zmîrcuri. Carăle bine ’nvălite stau trase ’n domneştile corturi Şi doritori de viteazul lor crai rătăciau căpitanii dnde şi unde prin tabără singuri, departe de luptă. 780 Oştile ’n urmă pornesc ca pîrjol ce-ar aprinde pămîntul; Dudue cîmpul şi geme la fel ca în clipa cînd Zeus, Plin de mînie răzbubue muntele Arima, în jurul Lui Tifoeu, căci pe acolo-î, se zice, culcat uriaşul. Astfel, de tropot atunci, tot urlă puternic pămîntul, 785 Cînd luptătorii străbat cu paşii lor repezi cîmpia. 783. Tifoeu sau Tifon era o straşnică dihanie, întruparea focului de sub pămînt, care izbucneşte cu prilejul cutremurelor şi erupţiilor vulcanice; se credea că el era domolit de trăznetele lui Zeus în ţara Arimilor (Cilicia, Asia mică), unde stătea îngropat sub munte. G. Murnu: „Iliada*. 4 790 795 800 805 810 815 820 46 Sol a lui Zeus, de scut purtătorul, trimisă fu Iris; Iute ca vîntul sosi la Troenî cu o jalnică veste. Iară Troeniî, bătrîn! şi tineri, la curtea lui Priam Stau adunaţi în sobor şi ţineau cuvîntări între dînşiî. Stîndu-le aproape a ’nceput a vorbi zburătoarea zeiţă, Sămănătoare la glas cu fiul lui Priam Poliţe, Care ’n iuţeală ’ncrezut pîndia ca o strajă pe vîrful Unei înalte movile, mormîntul lui moş Aisiete, Gata să afle cînd da-vor Anei! năvală spre dînşiî. Chipul acestui luînd grăi zburătoarea zeiţă: „Drag ţi-î să ’nşir! la poveşti, o bătrîne,ca ’n vremea de pace Dusă de mult, dar iată că nu mai slăbeşte războiul. Foarte adese-am- intrat prin luptele date de oameni; N’am maî văzut ca acum duşmani aşa mulţi şi războinici. Tocmai ca frunza de mulţi, ca nisipul pe marginea mării, Şesul străbat şi tot vin spre cetate cu setea ’ncleştăriî. Ector, pe tine ’ntradins te mîn şi-ţî dau astă poruncă: Sînt în oraşul Iu! Priam atîţia tovarăşi de arme, Oameni cu grai felurit din neamuri şi ţări osebite; Tot căpitanul acuma să ’ndemne supusa lui oaste, Pue-şî la rînd pămînteni! şi ducă-! degrabă ’n bătae.“ Zise, iar Ector pe loc pricepe că zina-î vorbise ; Sfatul închee curînd şi-aleargă cu toţii la arme, Porţile toate deschid şi-afară s’avîntă poporul Valmeş, pedeştri, călări, şi groaznic răsună pămîntul. Este îndreptul cetăţi! un deal; răsărit este dînsul Şi ’n depărtare de cîmp şi bătut de cărări pe costişe, Dealul Batiea-1 numesc bărbaţi! din Troia, iar zei! Nemuritor! „Mormîntul Mirine! cea repede ’n salturi." Colo pe deal cu tovarăşi! lor se ’nglotiră Troeniî. Marele Ector, din coif clătitorul, născutul din Priam, Oaste! troene fu cap, şi-avea sub poruncă popoare Peste măsură de tar! şi de multe, dorite de suliţî. Peste Dardan! stăpînit-a pe urmă viteazul Enea Cel de frumoas’ Afrodite născut şi de craiul Anhise, Zina ’ndrăgită fiind de-acesta prin bungetul Idei. 816. De aici se începe catalogul oştirilor troene şi ajunge pînă la sfîrşitul cîntuluî al II-lea. 825 830 835 840 845 850 855 860 47 Antenorizil erau lui Enea tovarăşi: Acamas Şi Arhelohos, dibaci amîndoî în tot felul de lupte. Cei ce erau din Zeleia, din capătul muntelui Ida, Oameni cu rost şi-adăpaţî din apa cea neagră Esepos De-a lui Licaon fecior ascultau, de Pandaros viteazul Cel arătos, dăruit cu arcul de însuşi Apolon. Cei din ţinutul Apesos şi din Adresteia oraşul, Cei din Pitia şi cei dela muntele ’nalt al Tereiî, Pe-Amfiu cu zale de in şi pe-Adrastos avut-au în frunte, Fiii Iul Merops acel din Percote ce fuse ’n ghicire Neîntrecut şi-şî oprise feciorii să meargă ’n războiul, Secerătorul de vieţi, dar;n’au vrut s’audă voinicii, Duşi spre peire fiind de zînele negre-ale morţii. Cei din Percote precum şi din jurul lui Pactiu, din Sestos Şi din oraşul Abidos şi cei de prin falnic’ Arisbe Fură spre Troia mînaţî de Asiu, fecior lu! Irtacos; Cap de războinici purtat de caii cei mari şi sălbateci, El din oraşul Arisbe veni, dela rîul Seleis. Iar a Pelasgilor neamuri deprinse la lupta cu suliţî, Care erau din mînosul pămînt al cetăţii Larisa, Le stăpîniau Ipotou şi urmaşul lui Ares, Pilaios, Ambii odrasle a lu! Letos, fecior lui Tentamos Pelasgul. Peirus viteazul apoi şi Acamas mînat-au pe Tracii Cîţî ^u-a lui maluri cuprinde puternicu ’n val Elespontul. Peste Uconiî cei meşteri în lupta de suliţî, domnit-a Fiul zeesculuî Keas, Eufemos nepot lui Trizenos. Iară pe-arcaşiî Peonî Pirehmes îi duse la Troia Din depărtatul Amidon venind, despre rîul Axios, Care cu ape nespus de frumoase ’nrodeşte pămîntul. Iar Pilemene, părosul la pept, din pămîntul enetic, Unde catîriî sălbateci trăesc, a mînat Paflagoniî Cei din Kitoron alături cu ceî din oraşul Sesamos, Care la rîul Parfeniu zidiseră mîndre locaşuri; Din Eritinele ’nalte şi din Egialos şi Cromna. Iar Alizonilor domni au fost Epistrofiu şi Oditi; Eî de departe au venit, din Alibe, de unde-î^ărgintul. Hromis aduse pe Misî cu soţu-î Eunom ghicitorul, Carele n’a mai putut cu daru-î se scape de moarte, Căci de Ahile, nepot lui Eacos, zdrobit el se stinse 4* 48 Bietul în rîu, unde-Ahile răpuse şi pe-alţii din Troia. Forkis fu domn peste Frigi şi Ascaniti, un zeu în făptură Eî de departe au venit din Ascania, dornici de luptă. Peste Meoni stăpîniau Antifos şi Meste, feciorii 865 Lui Talemene născuţi de zîna din lacul Gigaia; Ei au adus pe Meoni, pe cei de sub muntele Tmolos. Nastes la lupt’ a mînat pe Carii cei aspri la limbă Care ’n Milet locuiau şi-a Ftirilor coaste ’nverzite Şi pe la rîul Meandru şi muntele nalt al Micalei; 870 Nastes pe ei îi ducea şi Amfimahos, feciori lui Nomion; Mari, străluciţi amîndoî şi Nastes era şi Amfimahos, Care ca fată gătit cu aur la luptă purcese, Prostul! dar nu l-a ferit avuţia de straşnică moarte; Fost-a în rîu toropit de viteazul năvalnic Ahile, 875 Dupăce fuse întîî prădat de podoaba de aur. Glaucos, alesul bărbat, şi Sarpedon adus-au pe Licii Din depărtare venind, din părţile rîuluî Xantos. CÎNTUL AL TREILEA Cuprinsul: Cele două oştiri se apropie una de alta. în faţa lui Menelau Paris se dă înapoi. La mustrarea luî Ector el propune un duel cu Menelau pentru Elena. Ector vesteşte tuturor propunerea lui Paris şi tocmeala e primită de Menelau. Elena la turn. Descrierea cîtorva din căpeteniile Aheilor. Duelul. Paris e scăpat de Afrodite. Elena şi Paris la curtea IordinTroia. Aga-merîinon declară biruitor pe Menelau şi cere dela Troeni să dea înapoi pe Elena. III. Dupăce stat-au la rînd fiecare cu-a lor căpetenii, Iute au purces înainte cu chiu şi cu ţipăt Troeniî; Ţipă sub cerul cel larg tot astfel un stol de cucoare, Care de iarnă fugind şi gonite de ploi nesfîrşite 5 Peste-al oceanului val cu strigăte zboară departe, Unde-ame.^»v al Piticilor neam cu omor şi peire, Şi năpădindu-I din zori îî hărţue ’n straşnică luptă. Numai Aheiî mocniţi veneau răsuflînd vitejie Gata să-şi dee ajutor apărindu-se unii pe alţii, io Cum de pe munte un vînt lăţeşte o negură deasă, Rea pentru turme, dar hoţilor mai priitoare ca noaptea; Beznă-i şi-atîta zăreşti cît bate o piatr’ azvîrlită — Tocmai aşa s’a sculat vîrtejul de colb de pe urma Celor porniţi, cînd au prins nâval’ a străbate cîmpia. 6. Piticii sau Pigmeii („oameni cît un pumn“) se credea că trăiau spre sudul discului pămîntesc şi anume dincolo de marele rîu Okeanos care încinge pămîntul; ei, după poveste, erau în tot anul omorîţi de cucoare. In fond va fi o ştire obscură despre piticele populaţii de Negri din Africa, din care aşa numiţii Akka (1 m. 5 înalţi) sînt cunoscuţi astăzi prin descrierile călătorului Schweinfurth. 15 20 25 30 35 40 45 50 52 Cînd se apropie uni! de alţii apoi spre ciocnire, Iată, frumos ca un zeu, la Troenî se arată în frunte Paris c’o piele de pardos în spate, cu pala şi arcul Cel cîrjoiat, şi ’nvîrtind două suliţî cu vîrful de-aramă, El pe fruntaşi! din rîndul Aheilor pare că-î chiamă Singur! să stee peptiş cu dînsul în luptă cumplită. Cînd îl văzu pe voinic Menelau cel bun de războaie Cum înaintea oştiri! mergea cu paşi mar! de mîndrie, S’a ’nveselit ca un leu ce dă peste-o pradă ma! mare Cînd nemereşte un cerb cu coarne, or! capre de munte Şi e flămînd; el o sfîşie hulpav, măcar că pe dînsul Zdraveni flăcăi şi năvalnic! dulăi fără teamă-1 alungă; Tocmai aşa la vederea Iu! Paris viteazul Menelau S’a bucurat c’ar putea să-ş! răzbune pe el, vinovatul; Dec! înarma a sărit deodată din caru-î spre dînsul. Falnicul Paris atuncî, pe-acesta văzîndu-1 în şirul Oaste! din frunte ivit, cuprins fără voe de spaimă, Numai decît, ca să scape de el, a dosit-o prin gloată. Cum pe pripoare la munţi, de ’ntîmpinî un şarpe balaur Pasul înlătur! izbeşti, căcî groaza te-apucă zărindu-l Şi te întorc! înapoi cu galbăn obraz de cutremur; Tocmai aşa se întoarse în gloata Troenilor Paris Cel ca un zeu de frumos, cînd el s’a temut de Atride. Ector văzîndu-1 a prins să-l mustre cu grele cuvinte: „Mîrşave, chip de viteaz, turbat al muerilor lotru! Zile de n’a! fi avut, or! măcar de peria! fără nuntă! Ast’aş fi vrut, şi ce mult ar fi fost tuturor cu dobîndă Astfel decît de ocară să fi! şi batjocura lumi!! Iată, pletoşiî Aheî cu drept izbucni-vor în hohot, Căci te crezură viteaz fără seamăn, văzînd frumuseţa Chipului tău ; dar ţi-î braţul şi sufletul stors de vîrtute. Totuş mişel cum a! fost, luîndu-ţî pe buni! tovarăş!, Cale-aşa lung’a! bătut în corăbii pe măr! plutitoare, Şi pripăşit la străin! mi-aduseş! din ţări depărtate Mîndra femee de-aproape ’nrudită cu oameni războinici, Greu osîndindu-ţî părinţi! şi neamul întreg şi cetatea, Doar ca duşmani! să rîdă de no! şi s’ajung! de ruşine! N’a! putea oare cu arma să ’nfrunţ! pe viteazul Menelau ? Şti-ve! tu cărui voinic răpit-a! nevasta în floare. 53 Geab’ ar fi darul cîntăriî şi zestrea ce-ţî dete Afrodite, 55 Părul şi chipul frumos, de-aî sta răsturnat în ţărînă. Prea sînt Troeniî fricoşi; de mult în veşminte de piatră Eî se cădea să te ’mbrace, plătindu-ţî păcatele grele.u Dar de cuvînt la mustrare-î întîmpină falnicul Paris: „Ector, dojana ţi-a fost cu temeiu şi deplină dreptate, 60 însă deapururî la suflet eşti crud ca securea tăioasă, Care ’n tulpina de lemn răzbate, cînd harnicul meşter Bîrnele pentru corăbii lucrează sporindu-şî avîntul; Neîmblînzit într’atîta e vajnicul suflet în tine. Nu ’nvinui drăgostoasele daruri ce-mî dete Afrodite, 65 Zîna de aur; nu-s doar de zvîrlit aste daruri de cinste Date de zei, dară volnic de nimeni nicick J dobîndite. însă de vrei să mă vezi cumva încleştat la b *ae, Haide pe loc îmi opreşte pe-Aheî şi Troenî de-a se bate; Eu între armii atunci mă prind cu viteazul Menelau, 70 Pentru Elena şi-averile-î toate să-mî măsur tăria. Care din doi covîrşind în puteri noroci-l-va izbînda, El cu femeia şi-averile eî să se ’ntoarne acasă. Voi laolaltă cu jertfe ’ntărind legături de prietini, Unii spre rodnica Troe vă ’ntoarceţî, iar alţi în Argos, 75 Plinul de cai şi ’n Ahaia, pămîntul femeilor mîndre.u Zise, iar Ector se bucură foarte de spusa lui Paris. Merge ’ntre armii grăbit şi cu suliţa prinsă de mijloc Cetele ’mpedecă ’n drum, iar ele cu toate stătură. Numai pletoşiî Aheî ţintind mai departe cu arcul 80 Nu încetau să-l împroaşte cu ploi de săgeţi şi de pietre. Dar glăsuit-a prelung al oştilor domn Agamemnon : „Staţi, o Argiî, conteniţi din arc, o feciori din Ahaia! Gata de vorbă stă Ector, viteazul din coif clătitorul.44 Zise şi-Aheiî pe loc se opriră şi molcom tăcură. 85 Ector acest fel atunci vorbi învrăjbitelor armii: „Daţi ascultare, Troenî şi Aheî cu frumoase pulpare; Vreau a vă spune tocmeala lui Paris, pricina ’nvrăjbiriî. Dînsul îndeamnă pe toţi Troeniî şi-Aheiî cîţî luptă Armele mîndre pe mult roditorul pâmînt să aşeze; 90 El între armii apoi cu Menelau cel bun de războae Pentru Elena şi-averile eî să-şî încerce tăria. Care din doi covîrşi-va ’n puteri şi avea-va izbînda, 54 El cu femeia şi-averile eî să se ’ntoarne acasă; Noi ceialalţi cu jertfiri încheem legături de prieteni." 95 Zise, şi steteră toţi în tăcere şi ’n linişte adîncă. Dar a eşit între eî şi asta vorbit-a Menelau: „Daţi-mî şi mie ascultare, căci sufletul meu maî cu seamă Sufăr’ amarul. Socot că s’apropie acum despărţirea Dintre oştenii Troenî şi Danaî după multele rele 100 Ce-aţî pătimit pentru mine din sfada pornită de Paris. Piară din noî amîndoî acel ce ursit e să piară! Iară ceilalţi ca prietini despartă-se cît maî degrabă. Hai dar, aduceţi-mî voi un miel alb şi o neagră mioară, Târnei şi soarelui jertfă; noî altul jertfi-vom lui Zeus. 105 Vină şi Priam cu jertfe să ’nchee ’ntre noî legătura — El, căci obraznicî, semeţi şi necredincioşi îî sînt fiii — Nimeni cumva să nu calce tocmeala-apărată de Zeus. Flutură mintea cea tînără ’n veci nestatornică ’n gîndurî, Dar mijlocind un bătrîn care vede ’napoî şi ’nainte no Lucrul, deoparte şi de-alta, se ’ncheagă vîrtos maî cu cale." Asta grăi; bucuroşî auziră Troeniî şi-Aheiî Plini de nădejde să curme războiul, izvorul dureriî. Caii ’şî-opriră la rînd, din care săriră vitejii, Armele scoaser’ apoi şi ’ndată pe jos le-aşezară ii5 Lîngă olaltă; puţin era cîmpul rămas între armiî. Eetor apoi a trimis doi crainici la Troia ’n cetate Numai decît să-î aducă şi miei şi pe Priam să cheme. Şi Agamemnon, puternicul craiu, pe Taltibiu trimise Cătră scobite corăbii un miel poruncindu-î s’aducă; 120 Iară Taltibiu grăbit se duse auzindu-î porunca. Iris intr’asta ca sol veni la frumoasa Elena; Zîna la chip semăna Laodikeî, cumnata Elenei, Cea maî chipoasă din fetele craiului Priam, soţia Lui Elicaon, un prinţ născut de viteazul Antenor. 125 Dînsa ’n odae găsi pe Elena ţesînd pînzătura-î Roşie, mare, ’ndoită, pe care erau înflorite Chipuri din luptele grele ce-Aheiî duceau cu Troeniî, Numaî de dragul acesteî femei la îndemnul lui Ares. Iris cea iute la mers s’apropie astfel cu vorba : m „Haide, nevastă, să vezi minuni ce făcură Troeniî, Domolitoriî de caî şi-Aheiî cu dalbe pulpare, 135 140 145 150 155 160 165 55 Care, de arme doriţi, pornit-au războiu între dînşiî Şi pe cîmpie-au adus potopul de lacrimi şi sînge. Luptelor capăt au pus şi-acum odihnesc în tăcere: Lăncile ’nfipt-au în ţărnă şi stau răzemaţî de-a lor scuturL Numai Menelau cel vrednic în arme şi soţul tău Paris Singuri cu suliţe lungi pentru tine ’n curînd se vor bate. Cine-o să birue-acum numi-te-va scumpă soţie." Zise, şi vorbele ei ca o vrajă treziră în peptu-î Dorul să-şi vadă întîiul bărbat şi părinţii şi ţara. Şi-acoperindu-se ’ndată cu vălul cel alb ca zăpada, S’a repezit din cămară cu ochii în lacrimi duioase. N’a fost *a singurăv ’n drum, ci urmată de slujnice două: Etra, copila lui Pites, precum şi ochioasa Climene; Ele sosiră curînd la zidul cu Porţile Skee. Stau împrejurul lui Priam bătrîniî Timoites şi Pantus, Clitiu şi Lampos, apoi Iketa v \ sămînţa lui Ares, Şi ’ncă vr’o doi deopotrivă ’nţ. 'epţî, Ucalegon şi-Antenor; Sfat între dînşiî ţineau în turn peste Porţile Skee, Oameni bătrînî şi scutiţi de războiu, dar în rostul vorbirii Meşteri ca roiul de greerî ce stînd pe copac în pădure Lărmue blînd, şi ’mprejur vrăjită răsună pădurea; Astfel acolo şedeau şi capii din Troia la sfaturi. EI pe Elena văzînd cum vine spre ’naltele turnuri, Numai decît au şoptit şi-au zis de uimire ’ntre dînşi: „Nu e păcat că Troeniî şi-Aheiî cu mîndre pulpare Patimi îndură de mult şi pier pentru astă femee: Tare aduce la chip cu zînele nemuritoare, însă, deşi e frumoasă, întoarne-se acasă ’n corăbii, Să ’ndepărteze a noastră peire şi-a fiilor noştri." Asta şi-au zis, iară Priam în glas a chemat pe Elena: „Vino, tu dragă copilă, şi ’n faţă-mi aşază-te aproape, Vezi-ţî bărbatul întî! şi prietenii, rudele tale; Nu-mî eşti tu doar vinovată, ci singuri de vină mi-s zeii, Dînşiî mi-aduseră ’ncoace războiul, izvorul durerii. Vezi tu pe cel ce s’arată întîî, uriaşul războinic ? Cine e oare ’ntre Aheî, un om aşa falnic şi mare ? X 145. Porţile Skee: singura eşire din cetate amintită de Omer; se mal numesc şi „porţile dardanice" ; cfr. Cîntul al 5-lea, v. 789. 56 Şi-alţiî cu creştetul lor se ’nalţă mai tare ca dînsul; N’am văzut însă bărbat mai mîndru şi vrednic de cinste. 170 El întru toate s’arată măreţ ca un craiu în putere." Zise lui Priam atunci Elen’, a femeilor zină: „Mult mi-e ruşine, o dragul meu socru, şi tremur ’nainte-ţî; Bine-ar fi fost să fi stins viaţa-mi o moarte cumplită, Cînd m’am luat după fiu-ţi lăsîndu-mi şi casa şi neamul 175 Şi pe copila mea crudă şi-a mele tovarăşe scumpe! N’a fost aceasta să fie, şi ’n plînsuri mă mistui de jale. Dar rn’oiu grăbi să răspund la toate ’ntrebările tale. Ăsta-i Atrid Agamemnon, puternicul domn al oştirii, Ce-î deopotrivă un craiu destoinic şi-un mare războinic, 180 Mie nemernicei fostul cumnat, dacă fost-a vr’odată." Asta i-a zis, iară Priam strigat-a cuprins de mirare: „O fericite Agamemnon tu plin de noroc şi de daruri, Cît e de multă oştirea plecată'poruncilor tale! Fost-am pe vremuri în Frigia, ţara bogată ’n podgorii; 185 Mulţi Frigienî am văzut împreună cu caii lor repezi — A lui Otreus popor şi-a luî Migdon cel una cu zeii, Care erau tăbărîţi atunci pe Sangarice maluri; Căci socotit ca tovarăş de luptă eram între dînşii Tocmai pe cînd au venit hordii de bărbate Amazoane. 190 Totuş eî n’au fost atîţia la număr ca astăzi Aheiî". Cînd a văzut pe Odiseu dup’aceia bătrînul întreabă; „Cine-î şi-acela prin gloate? Mai spune-mî, tu fata mea dragă. Nu e mai mare la stat ca însuşi Atrid Agamemnon; 184. Frigia cuprindea la început întreg interiorul apusean al Asiei mici şi chiar Misia cu Troada pînă la Elespont — numele părţii din urmă era Frigia mică; dar mai tîrziu prin ea se înţelege numai ţara centrală din Asia mică. (Jnul din rîurile ce o străbăteau se numia Sangarios. Otreus, cumnatul lui Priam, şi Migdon erau regii Frigieî. 189. Amazoanele erau după poveşti un popor războinic de femei, care locuia în Capadocia (ţara dintre Marea Neagră, Paflagonia, Frigia, Cilicia şi Armenia). Ele nu suferiau bărbaţi în ţara lor şi aveau legătură numai cu Gargarenii, vecinii lor. Pe băeţii ce năşteau cu eî îi omorau sau îi predau la părinţii lor şi nu păstrau decît fete, pe care le învăţau meşteşugul războiului. Ele au întreprins multe expediţii în diferite ţări. Aici e amintită expediţia lor în Frigia, unde Priam a luptat cu ele dînd ajutor neamurilor sale. 195 200 205 210 215 220 225 57 Ochilo ~>tuşi s’arată mai lat şi la pept şi la spate. Armele pe mînosul pămînt părăsit-a viteazul, Şi ca berbecele acuma colind’a bărbaţilor rîndurî; Eu îl aseamăn pe dînsul la mers cu lănosul berbece, Care străbate prin turma cea ’ntinsă a oilor albe.“ Zise luî Priam din nou Elena, copila lu! Zeus: „E din Laerte născutul, e craiul isteţ Odiseus, Cel ce crescu în stîncosul pămînt din ostrovul Itaca, In viclenii de tot felul ştiut şi bogat în poveţe.“ Repede adaogă atunci cumintele sfetnic Antenor: „Cu adevărat, nemerită ţi-e vorba ce-ai spus, o femeie! Căci mai de mult pe la noi veni Odiseus măritul Sol pemru tine trimis cu Menelau cel vrednic în arme. Oaspeţi îmi fur’amîndoî şi steteră ’n gazdă la mine; Djcî le cunosc şi făptura şi mintea cea plină de sfaturi. Cînd au intrat mai pe urmă cu noi în soborul din Troia, Stînd în picioare, Menelau vedeai că-1 întrece din umeri, Dacă şedeau, Odiseus părea mai măreţ la vedere. Cînd apucar’ a vorbi amîndoî şi părerile a-şi spune, Grabnic la vorbă, Menelau trecea mai uşor peste toate; Scurt cuvînta, dar cu rostul deplin, căci nu e vorbăreţ Şi ’mpletecit la cuvînt, deşi e mai tînăr de vrîstă. Dar ridicîndu-se craiul cel prea iscusit Odiseus, Drept a stătut şi cu ochii plecaţi, cu privirea ţintită; N’a mai mişcat înapoi toi^ 1 M nici înainte, Ci ’nţepenit în pămînt îl ţinu ca şi omul bezmetic; Poate-aî fi zis că-i nebun sau crunt de vr’o mare mînie. însă pe urmă cînd prinse puternicu-i glas să răsune, Vorbele-i line de-au prins a se-aşterne ca fulgi de zăpadă., Nimenea n’ar fi putut să se ’ntreacă la vorbă cu dînsul. De-asta noi nu ne mirarăm atuncea făptura văzîndu-î.“ Priam întreabă din nou, eînd vede la urmă pe Aias: „Cine e oare cellalt, bărbat aşa zdravăn şi mare, 201. Itaca, insula în care domnia Odiseu, face parte din insulele mării ioniene, care se află spre apus de Grecia. 235—236. Castor şi Polux (elineşte Pplydeukes), Tindarizii sau Dioscurii, erau fiii Ledei, Polux născut' cu Zeus, iar Castor cu Tindar. După moarte au fost îndumnezeiţi şi adoraţi atît la Elini cît şi la Romani ca zeităţi ocrotitoare. Numele lor designează astăzi constelaţia Gemenilor. 230 235 240 245 250 255 260 265 58 Care de ’nalt şi spătos e ’ntîiul în tabăr’ ahee ?“ Zise-a femeilor zină ’mbrăcată în rochia cea lungă: „Dînsul e trupeşul Aias, Aheilor turn de tărie; Idomeneu al Cretanilor craiu ca un zeu stă alături, Iar împrejuru-î se ’nşiră şi stau căpetenii cretane; Războitorul Menelau adese primitu-i-a ’n gazdă, Cînd de departe, din Creta veneau la palatele noastre. Iată, în faţă-mî eu văd pe Ahei! cu ochi de văpae; Lesne-aş putea să-î cunosc, ba chiar şi pe nume i-aş spune; Nu mai văd însă pe doi căpitani aî oştirii, pe Castor, Bun călăreţ, şi pe Polux ce ştie a se bate cu pumnii: Dragii mei fraţi, amînctoî născuţi din o mamă cu mine. N’au părăsit cu ceilalţi frumosul pămînt Lakedemon ? Or! că pe-aicî au venit în vase pe mări plutitoare, Şi ’n vitejeasca bătae nici-cum nu se ’ndură să intre, Căci auzi-vor atîtea ocări şi ponoase de mine.w Zise, iar dînşiî zăceau sub ţărna, vistiernicul vieţii, Stinşi mai de mult în iubitul pămînt părintesc Lakedemon. Crainicii ’ntr’asta veniau din cetate cu-a zeilor jertfe: Mieii şi vinul, al cîmpuluî rod, în burdufuri de capră. Unul din crainici, Ideu, purta într’o mînă ulciorul Cel lucitor şi ’n cealaltă ducea nişte cupe de aur. Dînsul se duse la craiul bătrîn şi ’ncepu să’l îndemne: „Scoală-te tu, prea-măritule Priam! Te chiamă fruntaşii Cei dela oştile noastre cu cei dela tabăr' ahee. Hai te coboară la cîmp tocmeala să ’ncheî între dînşiî: Paris, feciorul tău drag, şi Menelau cel bun de războae Pentru Elen' amîndoî cu suliţe lungi se vor bate. Biruitorul lua-va femeea şi-averea-î cu dînsul. Noi ceialalţî ♦dup’aceea făcînd legături de prietini Unii spre rodnica Troia ne ’ntoarcem, iar alţii spre Argos, Plinul de cai şi ’n Ahaia, pămîntul femeilor mîndre.“ Zise, iar craiul bătrîn, pătruns de fiori, porunceşte Slugilor caii să ’nhame, şi ’ndată ’mplinită-î porunca. Priam întîî s’a urcat şi hăţul a tras cătră sine; Dupăce-apoî s’a suit şi Antenor în carul cel mîndru, Dînşiî plecară prin Skee dînd zor telegarilor repezi. Cînd mai pe urmă sosiră la oastea troiană şi-ahee, Eî pe mînosul pămînt din car amîndoî coborîră, 59 Şi ’naintară pe jos şi-ajunseră ’n mijlocul oastei. Repede atunci s’a sculat să-î întîmpine Atrid Agamemnon Şi Odiseus sfătosul; iar crainicii toţi laolaltă Jertfele lor aduceau şi vin mestecau în ulcioare, 270 Crailor apă turnau pe mînî să se spele cu toţii. Iute Agamemnon atunci îşi zmulge din teacă cuţitul Cel atîrnat pe la şold alături de pala cea lungă, Şi din al mieilor creştet rătează şuviţe de lînă, Care de crainici se ’mpart la Troeni! şi-Aheiî de frunte. 275 Prinse-Agamemnon apoi să se roage cu braţele ’ntinse: „Zeus părinte, prea ’nalte, slăvite stăpîn peste Ida! Soare tu cel care totul cuprinzi cu privirea şi-auzul, Tu, o Pămînte, voi Rîuri şi voi ceî puternici în iaduri, Ce pedepsiţi pe cei morţi, dacă ’n viaţă ei strîmb se jurară, 280 Voi ne fiţi martori acum şi păziţi jurămintele noastre! Dacă la luptă cumva pe Menelau răpune-va Paris, El să rămîe stăpînul Elenei şi-averilor scumpe; Noi ceialalţi să ne ’ntoarcem pe mare plutind în corăbii, însă de-1 culcă bălanul Menelau pe falnicul Paris, 285 Dee Troenii atunci pe Elena şi-averile-i toate, Dee-ne aşişderea cît se cuvine-a războiului plată, Doar ca şi celor de-apoi pedeapsa spre pildă să fie. Despăgubiri de războiu nevrînd să plătească cu bine Priam şi fiii lui Priam, dt ^tă ce mort va fi Paris, 290 Eu mai departe cu ei mă voiu bate spre-a lor pedepsire. Nu mă voiu duce ’napoî pînă nu voiu sfîrşi cu războiul." Zise; apoi cu tăişul de-aramă înjunghe el mieii. Şi-i slobozeşte pe * iar ei se tot zbat din picioare Pînă ce viaţa îşi pîv'd, căci puterea luatu-le-a junghiul. 295 Vin din ulcioare luînd drept paos îl toarnă pe ţărnă, Zeilor veşnici înalţă rugări, tuturora se ’nchină. Şi-unul din mijlocul lor rosteşte cuvintele aceste: „Zeus prea ’nalte, slăvite, voi zeilor cei fără moarte, Care din noi cuteza-va să calce tocmeala făcută, 300 Peară cu creerul scurs întocmai ca vinul de faţă, El şi odraslele lui, iar nevasta saA moară ’n robie." Zise, dar n’a fost de fel rugarea-î primită de Zeus. Priam, nepot lui Dardan, după asta grăi adunării: „Daţi ascultare Troeni şi Ahei cu frumoase pulpare! 305 310 315 320 325 330 335 340 60 Eu mă voiu duce ’napoi la Troia, bătuta de vînturi, Greu mi-i în faţă să văd bătaia ce-acum se va ’ncinge între feciorul meu drag şi Menelau cel bun de războae; Ştie doar fiul luî Cronos şi zeii ceilalţi deopotrivă, Care din doi e ursit să-şi afle pe-aicea sfîrşitul." Zise, şi mieii ’njunghiaţi şi-i pune ’n teleagă bătrînul Priam, pe urmă şi hăţul îşi trage spre sine; Numai decît şi Antenor se sue în carul cel mîndru, Şi amîndoi se întoarnă la Troia pe calea bătută. Ector, feciorul luî Priam, atunci şi-Odiseus măritul Măsur’ al luptei hotar, şi repede ’n coiful de-aramă Sorţul aruncă, şi scutură coiful, voind ca să ştie Care din ambii voinici va ’ncepe să bată cu lancea. Zeilor ruga şi ’ndreaptă poporul şi braţele ’ntinde Şi-unul din mijlocul lor rosteşte cuvintele aceste: „Zeus părinte, prea 'nalte, slăvite stăpîn peste lda! Care-i din ei amîndoi pricina ’nvrăjbirii grozave Fă tu să cadă zdrobit şi 'ndată să-l mistue iadul, Iar legătura ’ntre noi şi iubirea pe veci să rămîe.“ Zise; iar Ector, din coif clătitorul, cu faţa întoarsă Clatină coiful, şi sorţul lui Paris sărit-a dintr’însul. Oştile stat-au pe rînd, şi-avea fie-care pe-alături Caii cei mîndri la trup şi armele cele ’nflorite. Prinse pe urmă frumoasele-î arme să ’mbrace pe dînsul Falnicul Paris, zeescul bărbat al pletoasei Elene; Pulpele ’nfăşură ’ntîi cu măestre pulpare de-aramă Prinse cu sponce de-argint; apoi, ca să-şi apere pieptul, El şi-l încinge cu platoşa fratelui tînăr Licaon; Platoşa-i vine turnată pe trup, şi de umăr şi-atîrnă Pala de-aramă cu ţinte de argint, şi de jos el ridică Marele-î, ţapănul scut, şi ’n urmă pe capu-i puternic Luciul coif cel cu creastă din părul de cal şi-l aşază; Creasta din coif, tremurată de vînt, fîlfăia ’ngrozitoare. Zdravăna-i suliţ-apucă şi lesne o mînue dînsul. Tocmai aşa s’a gătit la rîndu-i şi craiul Menelau. Astfel apoi înarmaţi în tabăra lui fiecare, Ei între-Ahei şi Troeni împotrivă păşind se iviră, Şi s’au privit aşa crunt, cît spaima răzbi pe Troenii Domolitorii de cai şi pe-Aheii cu mîndre pulpare. 61 Dînşiî apoi în hotaru ’nsemnat lîng’ olaltă stătură 345 Lăncile mari răsucind şi straşnic aprinşi de mînie. Suliţa lungă dintîî zburat-a din mîna lui Paris, Şi-a nemerit pe Menelau în scutul, deplin rotunzitul; N’a fost de dînsa străpuns, căci ea pe la vîrf, de tăria Scutului, s’a ’ncovoiat. Menelau cu arma la rîndu-î 350 Tabăr’ asupra-î atunci şi acest fel se roagă lui Zeus: „Zeus părinte, tu fă să ’mî răzbun pe acel care ’ntîul Rău mi-a făcut, doborînd cu mîna-mî pe falnicul Paris, Pentruca ’n vremea de apoi orî-cine să tremure ’n lume Cînd va jigni un bărbat ce ’n gazdă cu drag îl primeşte/4 355 Zise, şi suliţa mare ’nvîrtind, o zvîrli cu putere, Bine l-ajunse pe el în scutul deplin rotunzitul: Prin sclipitorul său scut străbate puternica lance, Trece ascuţişul prin el în platoşa mult măiestrită Şi-alunecînd spre deşerturî, îî rupe cămaşa de zale;. 360 Paris se pleacă pe loc şi scapă de neagra urgie. Pala-î cu ţinte de argint zmulgînd după asta Menelau lute-o ridică, şi ’n creastă pe coiful luî Paris izbind-o Sfarmă-se ’n două şi ’n trei, şi ţăndurî îî cade din mînă. Geme viteazul privind spre cer şi aşa cuvîntează: 365 „Doamne tu Zeus, nu-î altul mai rău între zei decît tine ? Geaba gîndiî să ’mî răzbun plătind mişelia luî Paris; Sabia ’n mînă ’mî s’a frînt lovindu-1, şi suliţa lungă Mi-am repezit-o ’n zadar, "ăcî nu mi-1 străpunse de moarte." Zise; şi îrdată sărind de ci.i îl înhaţă pe Paris 370 Şi întorcîndu-1, a prins să-l tragă spre tabăr’ ahee: Gingaşu-î gît ar fi rupt cureaua cea bine ’nflorită Care-î sta prinsă de coif şi trecută sub alba bărbie; Şi-astfel ar fi dobîn/ espusa plăcere-a izbîndeî. Repede însă văzînd brodite, copila luî Zeus, 375 Rupse cureaua din pielea puternic ucisului taur. Coiful crestat a rămas luî Menelau în mîna cea grasă, Şi cu vîrtej l-a zvîrlit spre Aheiî cu mîndre pulpare; Veseli tovarăşii luî de jos îl luară la dînşiî. Totuş Atride ’napoî s’avîntă şi vrea să-l doboare 380 Lăncii dînd zbor; dar pe loc Afrodite răpeşte pe Paris Şi ca o zină ’l ridică uşor, şi ’nvefindu-l în nouri Zboară ’n cetate şi ’l pune ’n iatacul cel plin de mirezme* G. Murnu: „Iliada*. 5 385 390 395 400 405 410 415 02 Singur’ apoi Afrodite s’a dus pe Elena să cheme Şi-a nemerit-o la turn, între multe femei dela Troia. Dumnezeescul ei văl deodată-î atinse clătindu-1 Zina schimbată la chip în femeea cea veche de zile, Care din slugile ei era mai iubită de dînsa Lânuri frumoase torcînd pe vremea cînd sta ’n Lakedemon. Chipul acesta luînd îî zise slăvit’ Afrodite: „Haide cu mine curînd; acasă te chiamă bărbatul. Dînsul în patul frumos acuma te-aşteaptă ’n odae Strălucitor de găteli şi mîndreţe. Nici nu poţi cunoaşte Dacă din luptă e ’ntors ori stă să pornească la horă Ori că abia e din horă desprins şi-odihneşte ’n odae.l< Asta ’î vorbi, şi Elena se uită la ea tulburată; Dar după gîtul frumos de minune şi al peptuluî farmec Şi-ochiî ceî blînd lucitori în urmă ghicind pe zeiţă, Stă ’nmărmurită privindu-o şi-î zice cuvintele aceste: „Nemilostivo, ce oare pofteşti ispitindu-mă iarăş ? Au mai departe gîndeştî sâ mă porţi în oraşe bogate, Colo prin Frigia ori în Meonia cea fermecată, Dacă din neamul de-acolo tot astfel ţi-e drag oarecine? Oare, căci fostu-mî bărbat învinse pe falnicul Paris Şi ’î doritor păcătoasa ’î femee să-şî ducă cu sine -De-asta ’nainte ’mî răsaî şi-mî umbli cu gîndurî viclene ? Du-te dar, stai lîngă Paris şi-ţî uită cărarea de zînă! Paşii să nu-ţî mai îndrepţi înapoi pe-a Olimpuluî culme, Şi necăjindu-te ’n preajmă-î pe vecî îl păzeşte de aproape Pînă ce dînsul va face nevastă sau roabă din tine! Nu mai pot eu să mă ’ntorn: ar fi şi păcat pentru mine Patu-î de-acuma să ’mpart; femeile toate din Troia M’ar defăima pentru asta, şi mult mi-î amarul din suflet." Dar supărată-î răspunde zicîndu-î zeiţ’ Afrodite: „Nu mă ’ndîrji, ticăloaso, căci pot să te las în mînie, Multa-mî iubire de-acum s’o schimb în urgie mai multă Şi să încaer pe Aheî şi Troenî la o straşnică sfadă, 401. Meonia e numele maîvechiu al Lidieî, ţara mărgenită spre miază noapte de Misia, la răsărit de Frigia, la sud de Caria şi la apus de Marea Egee. Locuitorii eî, Meoniî, s’au numit mai tîrziu Lizi. 420 425 430 435 440 445 450 63 Cărei tu jertfă să cazi perind de grozavă peire.“ Zise, şi team’ a cuprins pe fiica lui Zeus Elena; Strălucitoare sub vălul cel alb se coboară tăcută Printre femei pe furiş, înainte-î avînd pe-Afrodite. Cînd mai pe urmă sosiră la curtea cea dalb’ a lui Paris, Slugile eî s’au grăbit să-şî cate de trebî fiecare, Iar prea mărita femee s’a dus în odaia cea ’naltă. Iute un scaun luînd Afrodite cea blînd zîmbitoare Singură ’1 poartă ’n iatac şi-l pune ’naintea luî Paris. Fiica luî Zeus Elena pe scaun nevrînd se aşază, Şi-ochiî ’ntorcînd dela el cu vorbe ’l împunge şi-î zice: „Iată-te ’ntors din războiu. Mai bine pereai tu acolo, Cînd cu voinicul, întîiu-mî bărbat, te-aî încins la bătae! Tu te mîndreaî înainte că ’ntrecî pe viteazul Menelau Şi în putere şi ’n braţe precum şi în lupta de suliţi. Du-te şi ’ntartă din nou pe înfricoşatul Menelau Şi te măsoară cu el. Ba mai bine povaţa ’mî ascultă, Curmă ’ţî tu pofta nebună de harţă şi nu te maî prinde Singur în luptă peptişă de-acum cu bălanul Menalau; Mi-e să nu cazi în curînd străpuns de outernica-î lance.“ Paris la vorbele aceste se scoală ’mpotrivă şi zice: „Nu m’amărî aşa mult cu aspre dojeni, o femee. Biruitor de ’î Menelau, e doar cu-ajutorul Atenei; Dar va veni şi-al meu rînd, căci ne-ajută şi nouă. Hai amîndoî să gustăm plăcerea iubirii maî bine; Dragostea nu m’a cuprins vr-odată*cu-atîta putere, Nicî chiar întîî cînd fugind din plaiul frumos Lakedemon După răpire noî duşi pe vase ce marea despică Ne-am drăgostit împr^mă departe ’n ostrovul Cranae. Iată maî tare eu ard'-'-i mă birue dulcea dorinţă." Zise, şi ’ndată spre pat se duse urmat de soţie. Cînd amîndoî odihneau în patul frumos făuritul, Aprig Menelau Atride prin gloate umbla ca o fiară Şi căuta pretutindeni să vadă pe falnicul Paris. Dar din oştenii Troenî şi din soţii de arme nicî unul N’a maî putut luî Menelau pe dusul^djuşman să-i arate; 445. Cranae e o insulă la sudul Grecieî, lingă Laconia (azi Maratonisi). Alţii o identifică cu insula Elena lîngă Atica. 5* 64 Nici nu l-ar fi tăinuit de drag oarecine văzîndu-1, Căci tuturora scîrbos li era deopotrivă cu moartea. 453 Deci a grăit cătră eî împăratul Atrid Agamemnon: „Daţi ascultare, TroenI şi Dardanî şi tovarăşi de arme! Biruitorul vădit e craiul războinic Menelau. Daţi-ne dar pe Elena din Argos şi averea ’î cu dînsa; Daţi pe deasupra şi plata războiului cît se cuvine, 460 Doar ca şi celor de-apoî pedeapsa spre pildă să fie.“ Asta ’mpăratul a zis şi-Aheil ceilalţi se ’nvoiră. CINTUL AL PATRULEA Cuprinsul: Sfatul zeilor. Zeus se ’nvoeşte cu Hera să strice învoiala dintre Ahei şi Troeni. Pandaros, la îndemnul Atenei, săgetează şi răneşte pe Menelau. Teama lui Agamemnon. Mahaon vindecă pe Menelau. Pregătirea şi reînceperea războiului. Agamemnon cutreeră oastea sa şi o îndeamnă la luptă. Purcederea armiilor şi împreunată lor ciocnire. LUPTĂTORI TROENI. După sculpturi de nnrnuiră antice. (La stînga im arcaş cu arcul distins şi cu tolba cic săgeţi atîrnată la şold şi cu coiful barbar pe cap, la dreapta un luptător cu pumnalul în mînă). IV. Zeii la sfaturi cu Zeus şedeau pe podele de aur. Hebe slăvită la mijloc păşind îi cinstia cu nectarul; Ei închinau laolaltă şi beau din potire de aur Ochii la vale aţintind spre cîmpul oraşului Troia. 5 Zeus îndată s’a pus dup’aceea să ’ntarte pe Hera Şi hnbolditoare cuvinte rostind, îi zicea pe de lături: „Zinele, care tot stau de '^or lui Menelau, sînt două; Hera slăvită în Argos şf''^rotitoarea Atene. Dar mulţumite sînt ele să-l vadă pe el de departe ; io Doar Afrodite cea blînd-zimbitoare de-al său îngrijeşte Veşnic în preajmă-i umblînd şi păzindu-1 de secerea morţii; Chiar mai acum l-a scăpat cînd fuse pe pragul peirii. Biruitor este totuş Menelau cel vrednic în arme. Deci chibzuimu-ne toţi ce trebue acum să urmeze : 15 Oare din nou vom începe războiul şi crîncena luptă 2. Hebe, lat. Juventas, personificarea eternei tinereţi, e fiicciliu Zeus şi a Herei, slujitoarea zeilor. Aici e amintită de Onier ca paharnică. 68 Ori încheem legături de iubire ’ntre ambele neamuri. Dacă ne place cumva tuturora părerea din urmă, Stee temeinică ’n ziduri a craiului Priam cetate, Iară Menelau să-şî ia înapoi pe Elena din Argos." 20 Zise, dar Hera şi-Atene răspuns-au cu murmur de ciudă ; Steteră-aproape, hrănind Troenilor cugete rele. Palas tăcu şi nu zise nimica, deşi ea pe Zeus S’a supărat, şi era stăpînită de neagră mînie; Hera, ea singură ’ndată zbucni de necaz biruită: 25 „Ce fel de vorbă mi-aî spus, Cronion, tu foarte haine ? Vrei tu să-mî faci fără rost şi zadarnică munca să-mî fie Cum şi atîtea trudirî cu sudori ? Ostenitu-mi-am caii Armii s’adun împotriva lui Priam şi-odraslelor sale; Fă precum ştii, dar nici-unul din zei n’o să-ţî dea învoire." 30 Mult oţerîndu-se Zeus, de nori strîngătorul, îi zise: „Vai îndrăcito! Ce rău într’atîta făcutu-ţi-a Priam Şi a lui Priam feciori, că-mî eşti aşa tare ’ndîrjită, Troia de vrei să doborî şi să spulberi clădiri strălucite? Chip de-ar fi numai să intri pe porţile 'naltelor ziduri 35 Şi să-l înghiţi tu pe Priam de crud şi pe fiii lui Priam Şi pe Troeniî ceilalţi, c’aşa potoli-ţi-aî turbarea! Fă tu cum vrei, numai vezi ca pe urmă din astă gîlceavă Sfada cumva între noî amîndoî să nu fie mai mare. Eu îţi voiu spune o vorbă şi ’n minte tu ’nseamnă-ţi-o bine : 40 Dacă vr’odată şi eu dori-voiu să surp o cetate, Care va fi locuită de oameni ce dragi îţi sînt ţie, Pedecî să nu-mî puî de fel, ci lasă-mă ’n furie slobod ; lată, deşi fără voe, şi eu îţi voi da învoirea. Căci din oraşele care-s sub ceru ’nstelat şi sub soare 45 De muritori pămîntenî locuite, mai scump decît toate Inimeî mele mi-a fost llionul, oraşul puternic, Priam şi neamul lui Priam cel bun în bătaia cu suliţî. Nu rni-au lăsat eî nicicînd altarul lipsit de prinoase Şi de jertfiri şi de paos ce nouă ni-s date spre cinste.“ 50 Hera, zeiţa cu ochi ca de taur, la rîndu-î răspunse: „Trei din cetăţi pămîntene mi-s peste măsură de scumpe: \19. Elena din Argos sau Argiva se numeşte frumoasa Elena ca fiind din Sparta, capitala Laconieî, care pe atunci făcea parte din ţara Argos. 69 Argos şi Sparta, la fel şi Mikene cu largile uliţî. Surpă-le aceste, de fi-vor de ttfi oropsite de tine; Nici înainte-le sta-voiu şi nici te-oiu opri ’n hotărîre. ■55 Chiar de m’aş pune din pizmă cumva înadins să te ’mpedec, N’oiu izbuti la nimic: tu eşti decît mine maî tare. Totuş acuma nu-î drept să-mi faci străduinţa deşartă; Doară sînt zină şi eu, şi neamul cu-al tău mi-e tot unul; Tată mi-e Cronos vicleanul şi sînt o zeiţă fruntaşă, ■60 Mare prin naştere sînt şi fiindcă mă chiamă soţia Marelui Zeus; tu zeilor doar porunceşti tuturora. Haî ne supunem într’asta-ascultîndu-ne unul pe altul, Eu pe deoparte pe tine, tu iară pe mine, şi-urma-vor Nemuritorii ceilalţi. Curînd porunceşte-î Atenei >65 Să se coboare la Troia pe cîmp unde-i groaznica luptă, Şi pe Troenî ispitească să calce tocmeala făcută, Vrajba să ’nceapă lovind pe-Aheiî cel beţi de izbîndă." Vorbele eî ascultînd al lumii şi-al zeilor tată Numai decîr s’a întors şi a zis cătră Palas Atene: 70 „Repede aleargă şi du-te la oastea troiană şi-ahee Şi pe Troenî ispiteşte să calce tocmeala făcută, Vrajba să ’nceapă lovind pe-Aheii cei . ^ de izbîndă.“ Asta zicînd a zorit pe Atene ce atîta dorise. Zina de sus din Olimp deodată sărit-a la vale. 75 Caşi o stea luminoasă ce fiul vicleanului Cronos Ori la vîslaşî de corăbii trimite ca semn ori la taberi Mari de popoare — iar steaua revarsă mulţime de raze; — Tocmai aşa spre pămînt zvîrlitu-s’a Palas Atene 52. Argos, aici e oraş îm.ţ Oos, în care era scaunul lui Dio-mede; el era învecinat cu Mikene (Micena), capitala ţării în care domnia Agamemnon. In urma descoperirilor făcute de arheologul german Schliemanr., Micena e astăzi celebră şi dela ea se trage numele de civilizaţia micenianâ, care cuprinde o întreagă epocă preistorică a Elinilor din miia a doua înainte de Hristos. 58.. Hera era sora lui Zeus (căsătoria fratelui cu o soră nu era oprită la Greci). Tatăl lor comun dar era Cronos (Saturn), care ţinea iarăşi pe sora lui Rea; tatăl acestora a fost Uranos („cerul"), iar mama Gaia („Terra"). Cronos a detronat pe tatăl său, cel dintîi stăpînitor al universului, atacîndu-1 în chip viclean, de aici şi calificativul său de „viclean". Pe Cronos îl răstoarnă %de pe tronul Olimpului fiul săti Zeus, care întemeiază astfel o domnie statornică. 80 85 90 95 100 105 110 70 Şi-a răsărit între armii; de groază ’nlemniră Troenii, Domolitorii de cai şi-Aheii cu dalbe pulpare. Şi-uniT spre alţii ziceau privindu-se atunci cu mirare : „Iară pe semne va ’ncepe războiul şi crîncena luptă Sau legătura de pace ’ntre ambele armii va pune Zeus ce cîrmue ’n veci războaele date de oameni." Asta ziceau între ei Troenu şi-Aheii; iar zina Iute prin oastea troiană grăbindu-se asemenea ’n totul Lui Laodocos, voinic luptător odrăstit din Antenor, Tot căuta pe Pandaros, viteazul de-o seamă cu zeii. Pe-a lui Licaon ales şi puternic fecior îl~găseşte Printre vitezele cete-ale oaste! păzite de scuturi, Care-1 urmau de departe, venind dela rîul Esepos. Stîndu-î aproape, cuvinte ce zboară-î vorbeşte zeiţa: „Oare asculta-veî, Pandare, voinice născut din Licaon ? Haide cutează şi ’ndreaptă săgeata cea iute ’n Menelau; Dela Troenî dobîndi-vei curînd mulţumire şi slavă Şi ’ndeosebi dela Paris, fecioru ’mpâratului Priam, Care cu daruri bogate ’mbia-te-va cît mai de grabă, Cînd pe Menelau Atride lipsit de suflare o să-l vază Pus ca să ardă pe rug în urma săgeţilor tale. Hai dar, ocheşte cu arcul acum pe măritul Menelau Dupăce ’ntîi lui Apoion arcaşul, odrasla luminei, juriu că jertfă măreaţă de miei timpurii vei aduce, Cînd te-i întoarce acasă ’n oraşul temeinic Zeleia.a Zise zeiţa, şi el se ’ndupiecă ’n mintea-i nebună. Grabnic apuc’ a lui arc: făcut era neted din coarne De-un căprior săltăreţ, pe care eşind de sub stîncă, El îl chiti oare-cînd şi ’n pept cu săgeata-1 împunse De-unde stătea pînditor, şi pe spa(e-l trînti el pe stîncă. Coarnele lui răsărite din creştet de şaisprece palme Meşterul lor le-a lucrat şi ’mbinat-a frumos pe-amîndouă 88. Pandaros, fiul lui Licaon, mare arcaş, avea sub porunca luî, ca aliat al Troenilor pe Licii Troeni cei dela poalele muntelui Ida, lingă Troia. Aici era şi rîul Esepos. 101. „Născut din lumină" îi zice lui Apoion ca personificare a luminei. Acest înţeles al cuvîntuluî tradus de mine e cel primitiv ; el ar mai putea fi tradus şi „Licianul“, adecă Apoion cel adorat în Licia, ceea ce-ar fi o răstălmăcire populară. 115 120 125 130 135 71 Şi netezindu-le ’n totul, le-a strîns în verigă de aur. Arcul acesta destinde Pandaros şi-l sprijină tare Jos aplecîndu-1. Prietenii luî ţineau scutul în faţă-î, Căci se temeau să nu sară voinicii feciori din Ahaia Fără ca el să fi tras din arc în viteazul Menelau. Tolba-î apoi deschizînd el scoate degrabă săgeata Cea ’ntraripată şi nouă, de negre dureri dătătoare. Numai decît potrivi veninoasa săgeată pe coardă Şi jurui lui Apolon arcaşul, odrasla lumineî, Că strălucită jertfire de miei timpurii va aduce, Cînd se va ’ntoarce ’napoî în cetatea cea tare Zeleia. Trage deodat’ apucînd crestătura şi vîna de taur; Struna de sînu-i s’apropie, fierul de arc; şi cînd arcul Mare, rotat se destinde, răsun’ atunci cornul, iar struna Sbîrnăe ’ndată vîrtos şi sare-ascuţita săgeată, Dornică ’n zboru-i nebun s’ajungă mai repede ’n gloată. Nu te-au uitat, o Menelau, pe tine prea rnult-fericiţiî Nemuritori, mai întîî prădalnica fat’ a luî Zeus; Dînsa ’nainte punîndu-se abate ascuţita săgeată. Şi dela trupu-î aşa fel o ’nlătură, locmaî cum mama Dela copilul ei blînd adormit depărte. ^ă o muscă. Palas împinse săgeata pe unde cu copc^ de aur Brîu! se ’nchee şi platoşa stă îndoită cu dînsul. La ’nchee tură în brîu alunecă boldul amarnic, Trece în brîul bogat înflorit şi sub dînsul pătrunde Platoşa mult îrăestritâ; şi paznicul pielii, colanul Care mai tare-1 feria în războiu apărîndu-1 de suliţî, El şi pe-acela-1 străpunse cu vîrful săgeţii amare. 122 -123. Săgeata avea do>,.? crestături sau tăeturî, din care cea de desupt se răzima pe su ună („vînă de taur“), iar cea de sus înlesnia apăsarea lunecoasei săgeţi cu degetul arătător şi cel mijlociu, pe cînd struna era trasă cu partea de dinainte a policarului. Fierul este aici vîrful de fier al săgeţii. Cornul se numeşte arcul, pentrucă e făcut din corn. 133—136. Brîul: o cingătoare îmbrăcată în metal, care, încătă-rămată pe partea din afară la marginea de jos a platoşei, apăra părţile slabe ale corpului şi dedea totodată mai mare tărie capătului plăcilor de metal, din care era alcătuită platoşa. Colanul, un brîu şi mai lat, ferecat cu aramă, era purtat sub armatură deasupra tuniceî (hiton); partea de sus era acoperită de platdşă, iar cea de jos atîrna liberă. 72 Numai deasupra de tot zdrelind a bărbatului piele 140 Repede prinse din rană sâ-î şirue sîngele negru. Cum e vopsit de-o femee din neamul meonic sau carie Fildeşu ’n purpur, găteală ce poartă pe fălci telegarii — El e păstrat în cămară, dar mulţi călăreţi îl duc jindul; Şi de ’mpăraţî e doar vrednic odorul ce stă deopotrivă, Roibuluî mîndră podoabă şi fală acelui ce-1 mînă; 145 Astfel cu sînge vopsit au fost, o viteze Menelau, Bine-crescutele-ţl şolduri şi glezne şi pulpele tale. Stete de spaimă cuprins al oştilor domn Agamemnon, Sîngele-I negru văzînd cum curge şiroae din rană; Stete de spaimă cuprins şi vrednicu-î frate Menelau, 150 Dară şi nodul săgeţii zărind şi cîrligele afară, Prinse din nou bărbăţie şi inimă ’n pieptu-î viteazul. Insă din greu suspinînd cu tovarăşii săi împreună, Mînile-I strînse zicînd puternicul craiîi Agamemnon: „Oare spre moarte-ţl, iubitul meu frate, făcui legătura 155 Şi te pusei cu Troenil să lupţi înainte-ne singur? Iată cum el te loviră şi sfînta credinţă călcară! Nu e zadarnic juratul cuvîntşi a mieilor sînge, Strînsul de mînî şi ’nchinatele vinuri, chezăşii tocmelii. Dacă de-aceasta pe loc nu-î bate ’mpăratu! olimpic, 160 Dar pedepsi-i-va pe urmă şi scump vor plăti-o Troenil, Capul el înşil perzînd şi nevestele lor şi feciorii! Mintea şi inima pururea-ml spun şi nimic nu mă ’nşală: Fi-va o vreme cînd Troia cea sfîntă peri-va din lume, Priam el însuşi şi neamul luî Priam în lănci iscusitul. 165 Zeus, născutul din Cronos, înaltul stăpîn în văzduhuri, însuşi atunci va mişca împotrivă-le pavăza-î neagră De-astă ’nşelare ’nciudat, şi nu va lipsi să-şî răzbune. Dar dela tine, o Menelau, avea-voiu adîncă mîhnire, Dacă muri-veî acum urmîndu-ţl ursita vieţii. 141. Meonic din Meonia, iar carie din Caria, ţara despre sud a părţii apusene a Asiei-micî, în faţa Mării Egee mărgenită despre miază-noapte de Lidia (Meonia), despre răsărit de Frigia şi Licia. 151. Nodul prin care era legat ascuţişul metalic al săgeţii cu trestia. Fiecare săgeată avea două cîrlige sau căngi, cu care se acăţa în chip de ghiară de carnea celor ce erau ochiţi. 170 175 180 185 190 195 200 73 Plin de ruşine ’n setoasele plaiuri din Argos voiu merge,. Căci năzui-vor curînd spre ţara iubită Danaii Şi ’ntru mărirea lui Priam şi-a neamului său o să lase Vaî, pe Elena din Argos, iar oasele tale zăcea-vor Putrede-aicea pe cîmp, măcar că nimic nu făcurăm. Iar din semeţii Troenî oare-cine sărind pe mormîntul Fratelui meu cel slăvit, cu rîs dup’aceia va zice: Fie c’aşa pretutindeni mînia să-şi verse-Agamemnon Caşi acum cînd zadarnic şi-aduse oştirea la Troia; El se întoarse ’napoî şi ’n ţară cu dînsul îşi duse Goale corăbii, în urmă lăsînd pe voinicul Menelau. Asta grăi-va şi-atunci mai bine mă ’nghită pămîntul.“ Insă din graiu întărindu-1, îi zise bălanul Menelau: „Te ’mbărbătează şi nu băga frică ’n poporul ahaic; Nu mă străpunse de moarte săgeat’ ascuţită, căci brîul Cel sclipitor mă păzi mai întîi, şi ’ndoită sub dînsul Platoş’ apoi şi colanu;i lucratul de meşterii fauri." Ast’ auzind a răspun. zicîndu-î Atrid Agamemnon: „Dare-ar norocul să fie turn zici, o iubite Menelau! Vindecătoru ’ngriji-va de rană şi-asupra-î va pune Leacuri alese ce-alină pe loc suferinţele-amare.“ Zice şi ’ndată pe-un crainic zeesc, pe Taltibiu trimite: „Du-te Taltibie ’n grabă şi cheamă-1 încoa pe Mahaon^ Cel ce născut e din lecuitorul cel vrednic Asclepiu, Iute să vie să caute-acum de viteazul Menelau, Care-î rănit de vr’»'n meşter arcaş din oştirea troiană Ori dela Licii, sp; * auda lor şi a noastră durere." Zise, iar crainicul vorb’ auzindu-î voios se supuse. Merse dar iute prin oastea danae cea bine ’nzelată Unde căta pe Mahaon. Văzutu-l-a ’n urmă pe dînsul Printre vitezele cete de oameni cu paveze ’n spate Care-1 urmară din Trica, din ţara-î de cai păşunată. 171. Setos e numit Argos, pentrucă şesul aceste! ţări despre răsărit suferă de secetă; de aici şi legenda despre apeductele meşteşugite ale luî Danaos, reprezentantul mitic al Danailorahaici. 200. Mahaon (împreună cu Podalir) era doftorul oştirii Ahei-lor. El e fiul luî Asclepiă („Asclepiad"), care maî tîrziti e adorat de Elin! ca zeu al medicineî (la Romani trece sub numele dc Esculap). 205 210 215 220 225 230 235 74 Stîndu-i aproape, cuvinte ce zboară-i grăi lui Mahaon : „Asclepiade, tu hai! Te chiam’ Agamemnon stăpînul, Tu să ’ngrijeşti de Menelau, viteazul născut din Atreus, Care-î rănit de un meşter arcaş din oştirea troiană Ori dela Licit, spre lauda lui şi a noastră durere." Asta îi zise, şi inima ’ndată-i sări lui Mahaon; El cu Taltibiu atunci porniră prin tabăr’ ahee. Cum au sosit pe la locul, pe unde s’afla săgetatul Şi-unde pe ’mpreajmă venind cu toţii oştenii de frunte Roată s’au strîns — iar în mijlocul lor ca un zeu sta Menelau — Din cheutori dela brîu Mahaon îi trase săgeata, Rupse-ascuţitele-î căngi cînd o scoase cu mîna din rană; Brîul măestru apoi desfăcu şi degrabă-i desprinse Platoşa pusă sub el şi colanul, lucratul de fauri. Locul apoi nemerind pe unde săgeata-1 împunse Sîngele-i stoarse şi puse, destoinicul, leacuri uşoare Tatălui său hărăzite de Hiron fiindu-i prieten. Tocmai cînd ei se trudiau îngrijind de viteazul Menelau, Prins-au să vie a-Troenilor cete-apărate de scuturi; Arme-apucară din nou Danaii setoşi de bătae. N’aî fi văzut pirotind pe craiul mărit Agamemnon, Nici îndosindu-se acuma şi nici şovăind a se bate, Ci fără preget zorind spre lupte ce ’nalţă bărbaţii. Deci şi-a lăsat telegarii cu caru ’nflorit în aramă; Ei sforăiau de departe pe cînd îi strunia Evrimedon, Vrednicul lui Ptolemeos fecior şi nepot lui Pireos. Lui porunci într’adins să-i oprească ori unde ar fi dînsul, Cînd pe mulţimea de-oştenî rînduind obosit o să fie. El dar pedestru ’ncepu să colinde-a bărbaţilor rînduri; Şi-unde vedea că dau zor Aheii cu caii cei repezi, Stîndu-le aproape, ’ncepea să-î îndemne cu vorbele aceste: „Nu mai slăbiţi, o Ahei, în năvalnica voastră tărie! N’o să-i ajute părintele Zeus pe cei care ’nşală. Vulturi mînca-vor de-acuma din tînărul trup al acelor Care greşiră întîi şi jurata credinţă călcară, 219. Hiron, centaurul înţelept de pe muntele Pelion (în Tesalia) a fost după poveşti cel dintîî doctor al Elinilor şi un vestit educator al tinerimeî din vremea eroică. Leacurile erau burueni uscate presărate pe răni. 76 Iar pe nevestele lor precum şi pe pruncii lor fragezi Cînd cuceri-vom cetatea-î vom duce cu noi în corăbii.“ Iară pe ceice vedea părăsind urgisita bătae, Tare-î mustra mînios răstindu-se aşa tuturora: „Nu vi-î ruşine, Argiî ? Fricoşilor, buni doar de gură ! Ce-mî staţi acolo ’mpietriţ! de teamă ca puii de ciute Care trudindu-se dup’ alergare pe ’ntinsa cîmpie, Nu mai pot merge şi stau cu totul sleiţi de putere? Ce ’ncremenirăţ! întocmai şi voi, de nu staţi de bătae? Ori aşteptaţi mai aproape să vie Troeniî, pe prundul Mării cărunte, la dalbele cozi ale vaselor noastre, Poate ca voî să vedeţi dacă Zeus vă ’ntinde a lui mînă?“ Astfel pe toţi rînduind mergea între cete ’mpăratul; Şi la Cretanî a sosit umblînd prin a oaste! desime. Dînşit sub aprigul Idomeneu se gătiaiî să se ’ncleşte. Idomeneu sta în şirul întîî ca . ;streţu ’n vîrtute. Iar Merione da zor la cetele cele din urmă. Ves?l aruncă privirea la dînşiî Atrid Agamemnon Şi căpetenie! lor rostit-a cuvinte blajine : „Dintre Danaiî cu iuţi telegar! maî pe sus doar pe tine, Idomeneu, te cinstesc şi ’n lupte şi ’n trebî de tot felul Cum şi la mese, la care fruntaşi! din tabăr’ ahee Mestecă vin lucitor în ulcioare şi-şi toarnă spre cinste. Insă pe cînd căpitani! ceilalţi la ospăţ îşî beau partea După măsură, deapururea plin îţî stă ţie păharul Tot ca şi mie, şi bea! dintr’însul oricînd a! plăcere. Ha! dar la luptă şi-arată-te aşa cum a! fost înainte!“ ^apul Cretanilofc aneneu, lui Atrid îî răspunse: „ET îţ! \To7u li, T^gamemnon, cu totul statornic tovarăş Cum juruit-am întîî şi datu-mi-am ţie cuvîntul; Tu pe ceilalţi din pletoşiî Aheî înteţeşte-! la harţă Numaî decît să luptăm, câcî au rupt legătura Troeniî. Nu le rămîne de-acum fără numai amar şi peire; Eî doar întîî au greşit şi eî au călcat jurămîntul!“ Asta i-a zis, iar Atride voios a păşit maî departe. 260. Elini! beau de obiceiu vinul amestecat cu apă, în deobşte 3 părţî apă şi una sau două părţi vin ; după eî, numaî barbari! beau vinul neamestecat. 76 Merse la Aias cel doi umblînd prin a oasteî desime; Dînşiî porniau la bătae urmaţi de un nor de pedeştri. Tocmai ca norul văzut de păstor undeva de pe-o culme: 275 Dus este dînsul de vînt şi ’ntins peste apele mării Şi ’n depărtare fiind s’arată mai negru ca zmoala Peste noianuri plutind şi ’n sînu-i purtînd vijelia, Tremură ’n faţă-i păstorul şi-şi mînă sub peşteră turma; Tocmai aşa cu părechea făloşilor Aias spre luptă 280 Negre ’ndesite a voinicilor rînduri, odrasle a lui Zeus, înaintau nemişcate ţinînd a lor scuturi şi suliţi. Vesel acum şi la ei s’a uitat Agamemnon Atride Şi-amînduror a strigat şi-a zis zburătoare cuvinte: „Aias voinici căpitani în oastea ’nzelată din Argos, 285 Vouă, socot, nici de cum nu vă trebue ’ndemn şi poruncă; Voi dela sine destul îmi siliţi să se bată poporul. Dare-ar şi Zeus şi Palas Atene şi Febos Apolon, Inimă s’aibă ca voi prin tabără toţi căpitanii! Iute ar cădea spulberată cetatea ’mpăratuluî Priam 290 Lesne luată fiind şi stricată de mînile noastre." / Asta zicînd, a plecat dela ei şi pornit-a spre alţii. Dat-a de Nesţor în drum, de sfetnicul meşter din Pilos, • Care aşeza pe tovarăşii Iui şi-î mîna spre bătae. Stau împrejuru-i înaltul Pelagon şi Hromiu şi-Alastor, 295 Emon aşişderea, craiul şi Bias, păstor de popoare. Nestor întîi aşeza călăreţii cu cai şi cu care, Iar după ei o grămadă de buni pedestraşi, ca să fie Zid la războiu; pe cei slabi la urmă i-a împins pe la mijloc, Silnic măcar să se bată, nevrînd a se bate de voe. 300 El porunci mai întîi călărimei şi-î dete povaţă Caii să ’nfrîne la mers şi să nu dea în gloată de-a valma: „Ori cît ar pune temeiu pe sine şi-ar şti călăritul, Nimeni să nu mai alerge răzleţ ca să ’nfrîngă duşmanii, Nici să se dea înapoi, căci pururea slab o să fie. 305 Cine din caru-î pe drum vrăjmaşele care ’ntîlneşte Lancea să întindă lovind, căci asta-î prieşte mai bine, Numai voinţa şi gîndul acesta punîndu-şi în suflet, Oamenii cei de demult surpau şi oraşe şi ziduri." Asta zicea îndemnînd bătrînul călit la războaie. 310 Vesel privi şi la el împăratul Atrid Agamemnon 77 Şi minunîndu-se a zis luî Nestor cuvinte ce zboară: „O, de-ar fi fost, o bătrîne, cum eşti tu la inimă verde, Sdravăn să fii şi la trup şi genunchii uşor să te poarte! Dar, ca pe toţi, bătrîneţa te-apasă. Ce bine ar fi totuş 315 Altul să-ţi ducă povara de ani, iară tu să fii tînăr!“ Dar călăreţul, cumintele Nestor la rîndu-i răspunse: „Ce-aş mai dori, o Atride, şi eu să fiu astăzi acelaş Ca mai de mult cînd ucis-am pe falnicul Ereftalion! Insă la oameni nu toate ’mpreună le deteră zeii. 320 Tînăr eram pe atunci, dar azi bătrîneţa m’ajunse. Totuşi voiu merge prin oaste şi tot voiu mîna-o la luptă Doar cu porunci şi cu sfaturi, căci asta ° dat bătrîneţii. Lănci mînui-vor oştenii mai tineri şi toţi iui +ătorii Cei decît mine mai tari şi care se bizue ’ntr’înşii.“ 325 Asta vorbi, iar Atrid^ voios a păşit mai departe. Pe-a luî Peteos fecior Meneşte, de cai strunitorul, El îl găsi cu voinicii oşteni ai cetăţii Atena. Craiul sfătos Odiseu pe aproape stătea, iar în preajmă-î Stau fără grijă ’nşiraţi Kefaleniî cei tari de virtute, 330 ISfu auziseră ei a luptaşilor strigăte ’n faţă, Căci se porniseră abia îmbulzindu-se ’n gloate Troenii, Domolitoriî de cai, şi-Aheii; iar dînşiî deoparte Mai aşteptau vre o trîmbă de-ai lor să le treacă ’nainte Cătră duşmani năvălind, ca pc "rmă să ’nceapă bătaia. 335 Cum îi văzu nemişcaţi împărat* arid Agamemnon, Prinse să-î certe pe ei şi aşa se răsti cu mînie: „Fiu al măritului domn Peteos şi tu Odiseus, Neîntrecute în rău vicleşug, fără saţ la cîştigurî, Ce staţi departe de luptă pitiţi şi-adăstaţi voi pe alţii? 340 Amînduror vi se cade să mergeţi în capul oştirii La ’ncăerările aprinse amîndoî să vă bateţi tot una: Voi doar răspundeţi întîî chemărilor mele la mese Care sînt date de-Aheî în cinstea mai marilor*, nouă, 330. Kefaleniî, supuşii luî Odiseă; în sine ei sînt locuitorii celei mai mari insule din marea ioniană spre apusul Greciei, numită la Omef Same sau Samos, pe cînd mai tîrziu se numeşte Kefa-lenia (astăzi Kefalonia), lat. Cefallenia. Ea era despărţită de Itaca, patria luî Odiseă, numai de o strîmtoare. G. Murnu: „Iliada“. 6 345 350 355 360 365 370 375 78 Cînd din alese fripturi vă ’mbuibaţi şi vă place din cupe Vin ca şi mierea de dulce să beţi amîndoî după vrere. Ce bucuroşi aţi fi totuş acum, de v’ar trece înainte Zece şiraguri de-Ahei spre a ’ncepe bătaia cea cruntă!“ Dar Odiseu cel isteţ încreţind din sprîncene răspunde: „Ce fel de vorbă scăpat-aî din gură-ţî, Atrid Agamemnon? Zici că fugim de războiu ? Dar cînd cu Troenii din care Noi ne vom prinde curînd şi fi-va în toiu vălmăşagul, Dacă pofteşti dup’aceea şi-ţi pasă ’ntr’atîta, vedea-vei Tu pe părintele lui Telemah încleştîndu-se ’n frunte Cu călăreţii Troeni; ci în vînt ţi-i acuma cuvîntul.“ Zise, dar spusa-i cu zimbet întîmpin’ Atrid Agamemnon, Cum îl văzu necăjit şi astfel întoarce vorbirea: ,,Os din Laerte, mărite şi prea iscusite Odiseus, Nici nu te mustru mai mult şi nici te silesc cu porunca; Ştiu doar că nu-mi eşti duşman ; din potrivă, tu ai pentru mine Gînduri prielnice numai şi una sîntem în părere. Hai dar, acum de s’a zis vr’un rău, mai pe urmă căta-vom Răul să-l dregem, ci dare-ar în vînt să-l împrăştie zeiî!“ Asf a vorbit şi lăsîndu-i îndat’a pornit cătră alţii. Dete pe drum de-oţelitul războinic Tidid Diomede, Care stătea între cai în teleaga cea bine ’ntărită Lîngă tovarăşul său Stenelos a lui Capaneus. Cum îl văzu Agamemnon, a prins şi pe-acesta să-l certe Şi-astfel, cu vorbe ce zboară, la el se răsti împăratul: „Fiu al voinicului domn Tideus, de cai strunitorul! Ce stai aşa tupilat şi te uiţi pînditor între rîndurî? Nu i-a plăcut lui Tideus nici cînd să se pitule în luptă, Ci să se bată ’naintea oştenilor săi cu duşmanii. Spun doar acei ce-1 văzură la lucru; eu n’am fost de faţă, Nici îl văzui, dar poveste-î c’a fost mai bărbat decît alţii: Paşnic odată ca oaspe ’n Mikene s’a dus cu viteazul 354. Telemah e fiul lui Odiseu. El joacă rol numai în Odisea. Numele lui a slujit ca titlu al unei vestite cărţi a scriitorului francez Fenelon. 370. Tideă Etolul, bine cunoscut din legendele eroice, a fost fiul lui Oineu (Oinide) din Calidon, oraş în Etolia, ţinut în partea despre apus a Greciei. Refugindu-se în Argos, la curtea regelui Adrastos, a luat de soţie pe fiica acestuia şi cu ea a născut pe Diomede. 79 Cel ca un zeu Polinike vrînd oameni de arme s’adune — Căci se oştiser’ atunci in potriva puternice» Tebe. Mult se rugau să le dee tovarăşi aleşi de-ajutorare; Cei din Mikene stau gata să dee ascultîndu-le ’ndemnul, 380 Insă-î întoarse Cronion vădind neprielnice semne. Dacă plecat-au de-acolo şi-au mers cu oştirea ’nainte Pînă la rîul Esepos, mănosul în stuhurî şi ’n iarbă, Sol pentru pace-au trimis pe Tideus Aheiî la Teba. Dînsul acolo s’a dus şi-a dat de Cadmeî o mulţime, 385 Cînd ospătau în palatul vînjosuluî craiu Eteocle. Singur era şi străin prin mulţii nepoţi a lui Cadmos, Totuş a stat inimos călăreţul destoinic Tideus, Şi i-a chemat să se ’ntreacă la joc şi-v Qşit întru toate Biruitor — într’atîta î-a fost ajutorul Aten*. . 390 De-asta pe el necăjiţi Cadmeiî, de cai bolditoriî, Cînd să se ’ntoarcă Tideus, îî puseră ’n cale la pîndă Cinzecî de oameni voinici, cu doi căpitani şi anume Maion feciorul lui Emon, bărbat deopotrivă cu zeii Şi-a lui Autofon fecior Polifonte cel dat la războaie; 395 Straşnică moarte au avut şi eî, căci pe toţi îi ucise. Numai pe Maion, urmînd ale zeilor semne, Tideus Viu l-a lăsat să se ’ntoarne, ca vestea peiriî s’aducă. Astfel Etolul Tideus a fost, dar feciorul său astăzi Este mai slab în războiu şi de gură mai tare.“ 400 Zise, dar nu i-a răspuns vi 7 .^ul Tidid Diomede Vrînd să cinstească mustrarea ’mpăratuluî vrednic de cinste. Numai Stenelos, a lui Capaneus fecior, îl răspunse: „Nu mai minţi, Agamemnon, cînd ştii să grăeştî adevărul; Nouă ni-î fală c’am fost cu mult mai viteji ca părinţii. 405 Povăţuiţi de-ale zeilor semne, ajutaţi şi de Zeus, 377. Polinike e fiul luî Edip, făcut celebru de poeţii tragici elin!. După moartea luî Edip, Polinike provoacă războiul în potriva fratelui său Eteocle, care ocupase tronul Tebeî. La acest războiu au luat parte alătur! de el alţi şase domnitor! din Grecia (de aicî şi numirea „expediţia celor şapte împotriva Tebeî"). Intre aceşt! şapte eroî a fost şi Tideu, tatăl luî Diomede. înainte de-a începe lupta, Tideu a fost trimis ca sol la Eteocle ca să ceară tronul pentru Polinike; dar el fiind refuzat a provocat la duel pe mulţi Tebanî, şi i-a învins pe toţi. Omer numeşte pe T^ban! Cadmeî (sau Cadmeenî), ca fiind de origină dela Cadmos Fenicianul, în-temeetorul Tebeî, capitala Beoţieî. 6* 80 Noi cucerirăm al Tebei oraş cel cu porţile şapte, Chiar de minarăm popor mai puţin sub un zid mai puternic. Hula şi nelegiuirea adusei a lor prăpădire; Deci pe aî noştri părinţi nu-î pune 'ntr'asemenea cinste." 410 Crunt la Stenelos privind a zis oţelitul Tidide: „Taci, tu fîrtate, şi nu mai vorbi, ci ascultă-mî cuvîntul: Nu mă mai supăr de fel pe al oştilor domn Agamemnon Că 'mbărbătează la luptă pe-Aheiî cu mîndre pulpare, Căci doar a luî va fi slava la urmă cînd eî zdrumeca-vor 415 Oastea duşmană şi-or sparge-ale Troeî temeinice ziduri; Mare şi jalea-î va fi, dac’aicea peri-vor Aheiî; Hai dar şi noi să gîndim la năvalnica noastră tărie." Zice şi sare din car cu armele toate pe dînsul. Groaznic aram’ a 'nceput să zornăe asupra-î cînd craiul 420 S'a repezit; şi pe cel mai bărbat l-ar fi prins un cutremur. Cum cătră ţărm zgomotos, de vîntul de-apus răscolite, Repezi şi dese pornesc dup'olaltă ale mării talazuri; Ele se 'nalţă pe largurî întîî, şi venind cu putere Gem cînd se sfarmă de stîncî şi se 'ncovăe 'nalte la maluri,. 425 Şi pe uscat risipindu-se 'mproaşcă săratele spume; Tot aşa des dup' olaltă pornesc a Danailor cete, Grabnic, întins la războiu; şi 'ndeamnă pe-aî lor fiecare Din căpetenii, şi toţi 'naintează tăcuţi, cît aî crede C'astă nespusă mulţime cu rost amuţit îî urmează; 430 Molcom tăcuţi şi cu team' ascultîndu-şî a lor căpetenii Toţi se tot mişcă 'nainte cu arme 'nflorite şi lucii. Cum şi în ţarcul durat de oerul, bogatul în turme, Nenumăratele oî, cînd laptele alb li se mulge, Behăe 'ntrun' auzind din ţarc ale mieilor glasuri; 435 Strigă tot astfel atunci şi Troeniî în tabăra 'ntinsă, Nu deopotrivă cu toţii în graiu şi în chipul strigării, Ci mestecate sînt feluri de limbi şi bărbaţi de tot neamul. 410. Intre ceî şapte eroi care au luat parte la expediţia cea dintîî în contra Tebei (a doua se numeşte expediţia epigonilor,, fiii acelora) afară de Polinike şi Tideu maî era Capaneu, tatăl luî Stenelos, şi Adrastos, socrul luî Polinike şi a luî Tideu. Eî aâ perit cu toţii afară de Adrastos din pricina neevlavieî lor faţă de zei. Cînd Capaneu s’a suit pe zidurile Tebeî, a strigat „că nu se teme nici de fulgerul lui Zeus“; dar acesta l-a trăsnit şi a făcut, să se împrăştie armata aliată. 440 445 450 455 460 465 470 81 Ares pe unii stîrneşte şi Palas Atene pe alţii, Teama şi Groaza şi Vrajba cea pururi cu inim’ aprinsă Care-i tovarăşă scumpă şi soră lui Ares cel crîncen. Din început ea răsare puţină, pe urmă tot creşte Pînă ce capul de cer îşi razemă şi-umblă pe ţărnă — Dînsa se poartă mereu prin mijlocul lor şi sădeşte Sfadă la fel între toţi şi măreşte al bărbaţilor vaer. Dacă şiraguri păşind s’apropie unii de alţii, Iute se ’ncaeră paveze, lănci şi puteri şi războinici Tari în veşminte de aramă. Şi cînd se izbesc între ele, Sună cu vuet prelung mulţimea de scuturi boltite. Gemete-auzi laolaltă şi chiot de fală prin valma Celor ce mor şi omoară; de sînge scăldat e pămîntul. Cum şivoesc de pe munte potrivnice rîuri la vale Şi ’n curmătură puhoiul de ape şi-l varsă ’n amestec; Ele din mari obîrşii se răped în rîpoasele-adîncuri, Cît a lor clocot departe pe munţi îl aude păstorul — Astfel era ’n bătălie şi urletul lor şi ciocnirea. Iată, întîi Antiloh a ucis la Troenî pe voinicul înaintaş Ehepolos, fecior lui Talisiu. Pe-acesta El nemeritu-l-a ’ntîiul în coiful păros, şi în frunte Suliţa lui l-a împuns; trecu dar în os ascuţişul Moartea-i grăbind; iară el cu ochii cuprinşi de ’ntunerec S’a prăbuşit ca un turn în mijlocul crîncenii lupte. Grabnic atuncea de jos îl luă'de picior Elefenor Din Halcodonte născutul, fruntaşul Abanţilor aprigi; El din bătaia de lănci afară ’ncepu să-l tîrască Vrînd ca să-l prade mai iute, . ^r scurtă i-a fost străduinţa, Căci inimosul Agenor văzînd f'*eşte pe mortul, Suliţa ’n coaste i-a ’nfipt cînd el \ plecase lăsîndu-şi Coastele ’n vază sub scut, şi trupuf ii frînse cu lancea. Sufietu-T astfel s’a dus, şi ’n juru-i se ’ncinse măcelul Intre A hei şi Troenî; ca haite de lupi laolaltă S’au năpustit şi bărbat cu bărbat se izbiau între dînşii. 440. Teama şi groaza (Deimos şi Fobos), sînt odraslele lui Ares, zeul războiului; Vrajba (Eris) eo zeitate a luptelor. Aceste zeităţi nu aparţin vre-uneia din cele două tabere luptătoare, ci sînt numai întrupări ale simţirilor şi patimilor ce frămîntau ini-mele amînduror părţilor. 464. Despre Abanţî v. Cantul al 3-lea, vers. 536 şi urm. 475 480 485 490 495 500 505 510 82 Aias fecior lui Telamon apoi a strivit pe-Antemidul Zis Simoisiu, un verde flăcău. Oare-cînd a lui mamă S’a coborît de pe Ida şi lîngă Simois pe maluri Zilele-î dete, cînd fu cu părinţii să vad’a lor turmă. De-asta ’1 chema Simoisiu. El n’a maî putut să plătească Grija ce dragii părinţi îî purtară, căci scurt îi fu veacul, Bietul fiind secerat de arma viteazului Aias. El maî întîî l-a lovit în pept, la gurguiul din dreapta; Dincolo vîrful de aramă i-ajunse trecîndu-î în umăr. S’a prăvălit la pămînt flăcăul întocmai ca plopul, Care cu netedul trunchiu şi numai la creştet cu ramuri Mare crescut-a pe umedul şes al live ii întinse; Insă cu fer sclipitor îl tae rotarul şi-l s,trpă Viînd să-l îndoae făcîndu-1 obezi pentru dalba-î teleagă — Plopul pe-al rîuluî mal căzut vestejindu-se zace; Pe Simoisiu tot astfel cu suliţa-î lucie-1 culcă Aias măritul atunci. Dar mîndru ’narmatul Antifos, Fiul lui Priam, pe acesta-1 ochi cu o lance-ascuţită; Nu-1 nemeri şi în locu-T lovi în deşerturî pe Leucos, Tocmai cînd el începuse departe să tîrăeleşul; Mortul îî cade din mînă şi el se răstoarnă pe dînsul. Tare de moartea viteazului soţ supărat Odiseus Merse prin şirul întîî strălucind în veştminte de-âramă Şi-apropiindu-se foarte şi bine chitind, azvîrlit-a Lucia-î lance; din faţă ’napoî se dădură Troeniî Cînd au văzut-o, dar n’a fost în gol a viteazului ţintă; Căci nemeri ’n Democoon, copilul din flori a lui Priam Cel ce veni din Abidos, din ţara sirepelor epe. Tocmai în tîmplă pe acesta-1 lovi Odiseu în mînie, Şi-l răzbătu pîn’ la tîmpla cealalt’ ascuţişul de aramă; Fiul lui Priam atunci cu ochii cuprinşi de ’ntunerec Cade bufnind, şi prelung răsun' armătura pe dînsul. Datu-s’a ’nlăturî oştirea din frunte şi falnicul Ector. Lung chiotiră Danaiî şi morţii răpiră spre dînşiî Şi ’naintară vîrtos. Dar ciuda îl prinde pe-Apolon, Dacă văzu din Pergamos, şi astfel Troenilor strigă* „Iureş nainte, Troenî voi ceîce struniţi telegarii! Nu maî fugiţi de Argiî, nici fer nu li-î pielea, nicî piatră, Ca în a voastre loviri să rabde tăioasele arămuri. 83 Nici se mai baie feciorul zeiţei pletoase, Ahile; El şi acum la corăbii îşi mistue amarul mînieî.“ Zise de sus, din cetate, năpraznicul Febos Apolon. Insă copila luî Zeus, Atene cea foarte slăvită 515 Merse să ’ndemne pe-Aheî orî-unde slăbiau în bătae. Pe-Amarinkide Diores atunci osînditu-l’a soarta, Căci pe la glesne, la pulpa cea dreaptă de moarte-1 ajunse C’un bolovan ascuţit feciorul luî Imbrasos Pirus Care în capul oştirii de Traci doborîse din Enos, 520 Iar nemilosul petroiu sfărmatu-i-a ’ndat’ amîndouă Vinele şi-osul; în colb căzut-a pe spate Diores Ambele-î braţe ’ntinzînd degeaba spre dragii tovarăşi Cînd îşî da duhul; căci cum l-a lovit, alergat-a la dînsul Pirus, în pîntece lancea i-a ’nfipt, şi din el se vărsară 525 Jos măruntaele luî şi noaptea pe ochi i se puse. Toas Etolul grăbit se ’ntoarse cu lancea spre Pirus Şi nemerindu-1 în pept, arama-î străpunse plămîniî. Merse pe urmă la el şi dupăce zdravăna-î lance Zmulse din peptu-î, îşî scoase cuţitul tăios şi lovindu-1 530 Toas îl spintec'atunci pe Pirus şi-î curmă suflarea. Armele n’a mai putut să-î prade, căci soţii luî Pirus Tracii moţaţî îl încinseră ’ndată cu lungile suliţî. Cît era Toas de mare şi plin de vîrtute şi fală, Tot fu de dînşiî respins şi silit ca să plece cu teamă. 535 Astfel în pulbere au stat lungiţi ling' olaltă Diores, Capul Epeilor cei îmbrăcaţi în aramă şi domnul Tracilor; iar împrejur o groază de oameni per*ră. N’ar fi putut să se plîngă d ^ crul oştenilor nimeni, Dacă venind la războiu ar fi st ti tut pîn’ la mijloc 540 Fără să fie atins cumva de săgeţî \ de suliţî, Dus el de Atene fiind cu pază în tbiu ’ncleştăriî, Căci o grămadă de Aheî şi Troenî au căzut pe cîmpie Doar într'o zi, şi prin colb pe spate zăceau lîng’ olaltă. 517. Diores, fiul lui Amarinkeu, e căpetenia Epeilor, populaţie din Elida, ţinutul din apusul Peloponezului. El adusese cu dînsul 10 corăbii ia Troia. 527. Toas, fiul luî Andremon, e regele şi conducătorul Etolilor între Aheî. CÎNTUL AL CINCILEA Cuprinsul: Diomede, întărit de zeiţa Atene, înaintează biruitor. Pan-•daros îl răneşte cu arcul, dar el dobîndind puteri nouă reîncepe războiul cu mai multă furie. Pandaros şi Enea vin împotriva lui, dar Diomede omoară pe cel dintîi. ^rodiţ^încercînd_ a_şcăpa j?e_ Enea, e _rănită de Diomede. Ea pleacă în Olimp. Apojon scapă pe Enea şi stârneşte pe "Âres asupra lui Diomede. Ares şi Ector îmbărbătează pe Troeni şi resping pe Ahei. Hera şi Atene se coboară din Olimp şi sprijină pe cei din urrnâ. Diomede ajutat de Atene răneşte pe Ares şi îl sileşte să plece în Olimp. Hera şi Atene se întorc la locuinţele lor. LUPTĂTORI AHF.I După sculpturi de marmoră antice. (La dreapta un arcaş îngenunchiat, cu arcul în mînă şi cu coiful pe cap. La mijloc un lîncer cu lancea în mină şi la stînga un oştean căzut, cu vîrful suliţei împlîntat în piept.) V. Inimă plină de-avînt şi puteri lui Tid.id Diomede Datu-i-a Palas Alene prin tabără vrînd să se ’nalţe El mai pe sus de Aheî şi să capete ’naltă mărire. Pară nestinsă pe coif şi pe scuAţ îi aprinse zeiţa 5 Tocmai ca Rariţa ’n cer cînd e toamna răsare Mai luminos strălucind, dacă er ’n Ocean e scăldată; Astfel ardea şi văpaia pe cap şi\ 'e umăr aprinsă, Cînd repezit a fost el pe unde fe*oea vălmăşagul. Fost-a ’n poporul troian ca preot slujind lui Efestos io Dares, om tare şi-avut, şi-avea doi feciori, pajdeos Şi pe Fegeu, amîndoî dibaci în tot felul de luptă. Ruptu-s’au eî din aî lor şi fug’ au pornit spre Tidide; Dînşiî cu carul mergeau, iar el năvălit-a pedestru. Cînd mai aproape-au sosit şi stau să se bată ’ntre dînşiî, 15 Suli a lungă Fegeu întîî slobozi ’n Diomede Dar ferecatul eî bold uşor îi trecu pe la stîngul Umăr, şi nu-1 nimeri. Dac’apoî s’a izbit Diomede, 88 Cătră Fegeu, în deşert nu-î vîjăe lancea din niînă, Căci pe la mijloc în pept îl ajunse din car prăvălindu-1. 20 Grabnic Ideos s’a ’ntors lăsîndu-şî măiastră teleagă, Nebizuindu-se fratelui mort să-î străjue trupul. Nu maî scăpa nici-de-cum şi dînsul de neagra urgie, Insă Efestos milos, păzitu-l-a ’n ceaţă ’nvălindu-l, Vrînd ca durerea deplin să nu frîngă pe Dares bătrînul. 25 Caii acestor' apoi gonind neînfrîntul Tidide Datu-i-a soţilor săi la vase-adîncate să-î ducă. Cînd inimoşii Troenî văzură pe fiii lui Dares Pe-unul fugind, iar pe altul ucis lîngă dalba-î teleagă, Tare s’apriuseră toţi. Şi-a zis^cea cu ochii de fulger, 30 Palas Atene, de mm' apucînd pe vifornicul Ares: ^Crfrrcene Ares, tu biciul oraşelor, pacostea lumii! N’om părăsi pe Troenî şi pe-Aheî încleştaţi laolaltă, Darea izbîndeî lăsînd-o pe samă părintelui Zeus? Haide ’napoî să pornim, fugind de-a luî Zeus mînie.“ 35 Asta i-a zis şi din luptă l-a scos pe vifornicul Ares. Dînsul a stat dup’aceea pe ’nalt-ţărmuitul Scamandru. Birue-atuncî pe Troenî Danaiî, şi-alor căpetenii Cîte-un protivnic ucid. Intîî împăratul Atride Pe-Odiu cel mare, stăpîn pe-Alizonî, îl tnnti din teleagă. 40 Tocmai cînd Odiu s’a ’ntors să fugă, el iute-î împlîntă Suliţa ’n spatele luî între umeri şi peptu-î străpunge; Cade viteazul bufnind şi-î zurue-arama pe dînsul. Idomeneu a răpus pe fiul luî Boros Meonul, Festos, la Troia venit din Târne, din rodnica ţară. 45 El, luptătorul vestit, îî împunse cu suliţa lungă Umăru ’n dreapta, cînd Festos era să se urce ’n teleagă. Deci a căzut de pe car, cuprins de o jalnică noapte. Soţii viteazului craiu apoi îl prădară pe dînsul. Fiul luî Strofiu, acel priceput la vînaturî, Scamandriu, 50 Cade de-o lasce-ascuţită răzbit de Menelau Atride — El vînătorul cel bun, învăţat de zeiţa Artemis Bine s’aţinte tot felul de fiare crescute prin codri: Nu mi-1 ajută de-acum nici meştera ’n arcuri Artemis, Nici săgetat ui departe, din care pe toţi covîrşise: 55 Căci lăudatul lăncer Menelau fecior luî Atreus Cînd a dosit-o în faţă-î Scamandriu, puternic împlîntă 60 65 70 75 80 85 90 95 89 Suliţa 'n spatele lui între umeri, şi peptu-î străpunge; Cade Scamandriu pe brîncî şi-î zurue-arama pe dînsul. Şi Merione-a strivit pe fiul luî Armon, Fereclos, Care cu mîna ştia să lucreze tot felul de lucruri Meşteşugite, căci drag era foarte zeiţei Atene. El şi lui Paris durase corăbii tot una de 'nalte, Izvoditoare de rău — căci lui şi Troenilor fură Relelor cap — neştiind a zeilor planuri ascunse. Tocmai pe-acesta din goan’ apucîndu-1 atunci Merione Repede 'n bucă la dreapta-1 lovi, şi-ascuţişul de-aramă Crud în beşic'a pătruns, şi sub os i-a trecut înainte; Geme Fereclos şi cade 'n genunchi cutropit de 'ntunerec. Mege şi el a răpus pe Pedeos, pe care Antenor, Nelegiuit îl născu, dar Teano, măreaţa femee, Ca pe un fiu cu iubire-1 crescu mulţumindu-şî bărbatul. Mege Filide, vestitul în lupte de lănci, năpădindu-1 lute-1 împunge sub cap, cerbicea cu arma răzbindu-î: Vîrful de-aramă prin dinţi străbate şi limba-î rătează; Cade pe ţărnă Pedeos muşcînd din arama cea rece. Iar Evripil a ochit pe măreţul Ipsenor, feciorul Lui Dolopion, bărbat inimos care fu luî Scamandru Preot în Troia, cinstit de norod d » otrivă cu zeii. Falnicul E;vemonid Evripil apucîn ^e Ipsenor Cînd înainte-î a prins să fugă, puternic împlîntă Sabia 'n umărul luî şi ţapănul braţ îi rătează; Deci sîngerat la pămînt i-alunecă braţul, iar noaptea Morţii şi-a silnicii sorţi i-acopei7 zarea vederii. Astfel acum se trudiau aceştia '\ ferberea luptei Numai viteazul Tidid nu ştii în v > parte se bate. Oare-î alături de-Aheî, ori în mijlocul oasteî troene? Aprig s'avîntă pe cîmp ca rîul sporit de şivoae, Care sălbatec curgînd potopeşte şi rupe zăgazuri; Nici nu mai pot să-l împedece-a podului tari stăvilare, Nici să-l oprească vr'un gard pe luncile bine ’nverzite, Cînd de năprazn' a venit în urma furtuneî luî Zeus, Stau dup' aceea culcate-o grămadă de mîndre ogoare: Astfel în faţă-î abate Tidid a Troenilor cete Slabe' mpotrivă-î fiind, orî-cîte-s de multe şi dese. Dacâ-1 văzu arătosul viteaz, din Licaon născutul, 100 105 110 115 120 125 130 90 Cum se răpede pe cîmp şi ’mprăştie ’n faţă-î oştirea, Arcul sucit îşi struneşte deodată şi trage dintr’însul In răpezitul Tidid, şi ’n umărul drept îl chiteşte, Intre-ale platoşei plăci. Săgeta-î amarnică ’mpunge Carnea, prin umăr trecînd, şi haina cu sînge-i stropeşte. Dete dar strigăt prelung şi zise chiposul Pandaros: „Iureş nainte, războinici Troenî, călăreţi fără samăn! Cel mai viteaz din Aheî e rănit. Lovitura-mi cea tare Nu va putea să o rabde mai mult, dacă dreptu-i c’ Apolon Fiul lui Zeus aici din al Licieî plaiu mă trimise." Zise fălos, dar Tidid nu moare lovit de-o săgeată. Dînsul înlături s’a dat şi-oprindu-se ’n faţa telegeî Chiamă pe soţu-î Stenelos, pe care-1 născu Capaneus: „Repede saî din teleagă şi vino, prietene, ’ncoace, Iute din umeri să-mi scoţi amarnic înfipta săgeată." Asta i-a zis, şi din car Stenelos îndată s’aruncă, Merge la el şi din umăr îî scoate săgeata ce zboară, Sînge ţîşneşte pe loc din haina cea bine ’mpletită. Roagă-se-apoi Diomede cel vajnic în valma bătăii: „Neîmblînzită copil’ a luî Zeus, de scut purtătorul! Dacă vr’odată ne-aî stat prielnică ’n ferberea luptei Mie şi tatălui meu, tu iară prieşte-mi Atene. Fă tu pe-acela s’omor şi lancea s’ajungă la ţintă, Căci nemeritu-m’a ’ntîî şi-acum se mîndreşte şi zice Cum că eu n’am să mai văd a soarelui dalbă lumină." Asta rugîndu-se-a zis; auzitu-l’a Palas Atene, Trupu-i făcut-a uşor şi braţele lui şi genunchii Şi-a cuvîntat cătră el venindu-î cu totul aproape: „Hai Diomede, de-acuma cuteaz’a lupta cu Troeniî, Căci părinteasca tărie în peptu-ţi am pus-o şi fi-veî Ne ’nfricoşat ca Tideu, călăreţul, de scut clătitorul. Ţi-am ridicat de pe ochi întunerecul care-î la oameni, Bine să fii dumerit de te prinzi cu bărbaţii sau zeii. Deci dacă vine pe-aici vr’un zeu să te cerce la luptă, Nu căuta să te ’ncaerî peptiş cu nici unul din zeii. Nemuritori, ci de vezi pe-Afrodite, copila lui Zeus, Amestecată ’n războiu, loveşte-o cu arm’ ascuţită." Asta zicîndu-i s’a dus Atene cu ochii de fulger, Iar Diomede s’a ’ntors din nou prin oştenii din frunte. 91 135 Sufletu-î fuse şi ’ntîî arzător cu Troeniî să lupte; Rîvna-1 aprinde de-acum de trei ori pe atît, ca pe leul . Care s'azvîrle pe cîmp în ocolul lînoaselor turme; Fără să-l poată răpune abia de-1 juleşte păstorul, Furia-î doar înteţind, dar necutezînd să-l înfrunte 140 Ţarcul înfundă grăbit şi se sperie turma pustie; Oile-atuncî grămădite cad jertfe polog la olaltă, Şi 'nverşunată e fiara şi sare din strunga cea 'naltă — Tocmai aşa în Troenî sălbatec se 'ndeasă Tidide. Culcă dintîî pe Astinou şi pe capul de oaste Ipiron, 145 Pe-unul în pept la gurguiu cu lancea de-aramă-1 împunge, Pe-altul cu paloşul mare de-alungul în umăr lovindu-1 La 'ncheeturî, din grumaz şi din spate tot umăru-î rupse. Morţi părăsindu-î apoi sări la Polid şi la Abas, Fiii lui Evridamante bătrînul, tîlmaciul de visuri; 150 Visele n'a tîlcuit bătrînul cînd fiii plecară, De-asta perir’amîndoî cosiţi de vînjosul Tidide. Merge pe urmă spre Xantos şi Toon, tîrziele-odrasle A lui Fenop care jalnic se mistue 'n zile bătrîne: N'are pe-al treilea fecior să-l lase moştean pe avere, 155 lute-î doboară pe dînşiî Tidid şi suflarea le curmă Amînduror, de rămîne moşneagul cu plîns şi cu jale: Nu-şî va primi pe feciori în viaţă venind dela luptă Şi pe la rude va fi nevoit să-şî împart' avuţia. Doi maî omoară, pe Hromiu şi-Ehemon, feciori de-a luîPriam, 160 A luî Dardanos nepot, cînd stau într'un car împreună. Tocmai ca leul ce sare în ciurdă pe-o juncă sau taur Ghiara-î de 'nfige prin ceafă, pe cînd păşunează 'n pădure ; Sare tot astfel voinicul născut din Tideu, şi-î răstoarnă Pe-ambiî cu sila din car i 'ndată le prad' armătura; 165 Soţilor caii pe urmă i-a dat spre corăbii să-i mîne. Dacă-1 văzu risipind a Troenilor rîndurî, Enea Merge grăbit în războiu, -prin groaznicul clatin de suliţî S'afle pe cel de-o măsură cu zeii născut din Licaon. Cînd dup'aceea-1 găsi pe voinicul şi-alesul Pandaros, no Repede-oprindu-se 'n faţâ-î acest-fel îi zice Enea: „Unde, Pandare, ţi-e arcul şi-a tale săgeţi zburătoare Şi-unde ţi-e vaza ce nu e pe-aicî întrecută de nimerii, Care şi 'n Licia însăşi nu-î unul s'o poată întrece ? 175 180 185 190 195 200 205 210 92 Mînile 'nalţă spre Zeus şi dă cu săgeata ’n bărbatul Ce covîrşeşte pe-aicî şi pagubă multă ne-aduse Fără ’ncetare zdrobind puterile-atîtor războinici. Mi-e să nu fie vr'un zeu supărat pe a noastră oştire Pentru lipsite jertfiri, că-î amar cînd se mînie zeii." Vorba-î întoarse măreţul Pandaros, fecior lui Licaon: „Tu căpitan al oştirii troene, bun sfetnic Enea! Eu pe acela-1 găsesc leit oţelitul Tidide, Căci îl cunosc de pe scut şi pe coiful cu creasta ’mpătrită Şi telegarii îî văd; de-î zeu îns' aeve, eu nu ştiu. Iară de-i tocmai, cum cred, călitu ’n războiu Diomede, Numai de-un zeu sprijinit, el poate într’atît să turbeze. Umerii învăluind prin nouri aproape-î stă zeul, Care pe-aiurea mi-a ’ntors săgeata ce dat-am într’însul, Căci mai acum îl ochii din arc şi în umăr la dreapta, Colo ’ntr’a platoşei plăci a intrat ascuţişul săgeţii; Chiar socotii că pe el în iad l-am zvîrlit pe vecie, Totuş eu nu l-am ucis; vr'un zeu dar ne stă cu mînie. Şi-uite, că nu mi-s pe-aicî telegarii şi carele mele, Ca să mă urc, ci s’află departe ’n palat la Licaon, Unsprece care frumoase şi nouă, abia ’ntruchipate, Şi-acoperite sînt ele cu scoarţe, şi-apoî la tot carul Stau telegarii părechî, hrăniţi cu orz alb şi alace. Ce-a maî vorbit cătră mine bătrînul războinic Licaon Cînd mă gătiam să pornesc din bine-ziditele-mi case; Povăţuitu-m'a el să umblu de-apururî pe care Cînd voiu mîna pe Troenî prin focul aprinselor lupte. N’am vrut povaţa-î s’ascult. Ce bine făceam ascultîndu-1 ! Caii cruţat-am, de teamă să nu le lipsească nutreţul, Dacă ’n cetate am fi închişi; erau doar deprinşi cu belşugul. Deci părăsindu-î acasă, pedestru venit-am la Troia Numai în arc bizuit, dar nu vrea nici el să m’ajute. L-am îndreptat adineaori spre doi neprieteni de frunte, Unul născut din Tideu, celalt din Atreu, şi făcut-am Sînge să curgă din ei ca doar să s’aprindă maî tare. Vezi, în ceas rău, din cuer desprinsu-mi-am arcul în ziua, Cînd de departe pornit-am spre Ilion fermecătorul Lîngă Troenî să mă ’ncaer de dragul mărituluî Ector. Insă de-o fi să mă ’ntorc şi cu ochiî să-mî văd vreodată 93 Ţara iubită, nevasta şi casa cea mare şi ’naltă, Capul cu sabia atunci să-mi tae pe loc oare-cine, 215 Dacă cu arcul nu frîng şi ’ndată nu-1 leapăd în para Focului strălucitor, căci el în zadar mă ’nsoţeşte." Dar căpitanul troian Enea grăi luî Pandaros: „Nu mai vorbi aşa fel. Nici nu va fi chip din potrivă Pînă ce noi amîndoi eşindu-i nainte cu carul 220 Nu vom căta pe Tidid să-l înfrîngem cu armele noastre; Hai dar, în caru-mi tu urcă-te ’n grabă să vezi feleşagul Mîndrilor cai a lui Tros, cum ei se pricep pe cîmpie Goană să dea în duşmani ca vîntul de iuţi şi să fugă. Ei spre cetate zburînd scăpa-ne-vor, chiar dacă Zeus 225 Lui Diomede Tidide din nou îi va da biruinţă. Haide, primeşte curînd lucioasele hăţuri şi biciul, Eu în teleagă mă suiu duşmanul să ’ntîmpin cu arma, Ori mi-1 întîmpină tu, telegarii lăsîndu-mi în seamă.“ Insă măreţul viteaz Pandaros a zis lui Enea: 230 „Ţine, prietene, frîul şi mînă tu însu-ţi fugarii, Căci arcuita te eagă vor duce-o mai bine sub biciul Unui stăpîn cunoscut, dacă noi am fugi de Tidide. Mi-e să nu stee ’ndărătnici de spaimă, nevrînd să ne poarte Din bătălie ’napoi, de dorul poruncilor tale 235 Şi repezindu-se atunci Tidid pe-amîndoî să ne piarză Şi să ne prade şi caii cei nedespicaţi la copită. Mînă-ţi tu dar înainte cum ştii telegarii şi carul, Eu priimi-l-voiu cu lancea, cînd el va veni împotrivă." Asta vorbir’ amîndoi şi ’n caru ’nflorit se suiră, 240 Grabnici apoi spre Tidid zoriau telegarii cei repezi. Cînd îi văzu de departe venind strălucitul Stenelos Iute cu vorbe ce zboară grăi şi vesti pe tovarăş : „Tu Diomede Tidide, mult scumpe tu inimei mele, Iată doi zdraveni bărbaţi care ard să se bată cu tine, 245 Nebiruiţi în puteri; întîiul, Pandaros, e meşter Săgetător şi vestit ca născut din Licaon, şi-al doilea Este Enea vestit deopotrivă, căci are de tată 222. Tros, nepot a luî Dardanos şi străbun a lui Priam, e tatăl luî Ganimede, cel mai frumos între oameni, pe care Zeus l-a răpit în cer spre a-1 face nemuritorul său paharnic. Ca răsplată Zeus a dat lui Tros caii, despre care e vorba mai la vale. G. Murau: „Iliada". 7 250 255 260 265 270 275 280 94 Tocmai pe dîrzul Anhise şi mamă pe zin’ Afrodite. Haî dar ’napoî să ne tragem cu carul şi-opreşte-ţî avîntul, Nu da prin oastea din frunte orbiş, că-ţî primejdui viaţa." Crunt pe sub gene privind îl zice vînjosul Tidide: „Nu mai vorbi de fugit, căci nu vei putea să mă ’nduplecî; Din bătălie să fug ori de teamă cumva să mă pitul Firea mea nu-î nicidecum; nu-mî şovăe încă vîrtutea. Preget în car să mă suiu. La dînşiî chiar astfel pedestru, M’oiu repezi, căci să tremur nu ’ngădue Palas Atene. N’o să-î mai ducă ’napoî ferindu-î de braţele noastre Caii cei iuţi de picior, măcar de scăpa-ne-va unul. Dar îţi voiu spune o vorbă şi ’n minte tu ’nseamnă-ţi-o bine : Dacă voiu fi dăruit cu slavă de-Atene sfătoasa Pe-ambiî bărbaţi să-î omor, tu caii aceştia repezi Colea-î opreşte prinzînd la marginea carului frîul, Şi repezindu-te apoi la caii ce mînă Enea Fuga spre-aî noştri să-î duci din mijlocul oaste! troene. Doar îs prăsiţi din sirepiî ce Zeus în nori tunătorul Pe Ganimede răpind, lui Tros îî dădu ca răsplată, Cel mal puternici fifricl din caii ce fură sub soare. Craiul Anhise furat-a prăsilă din eî fără ştirea Lui Laomedon, unindu-şî cu epele lui armăsarii. Ele din sîngele lor mînzî şase-î fătară la curte, Patru din eî a păstrat şi crescut-a în grajduri Anhise, Iară pe-aceştia ce ’mprăştie groază-î dădu lui Enea. Dacă noi pradă-î luăm, avea-vom înaltă mărire." Asta vorbiră ’ntre eî vitejii. Dar iată, spre dînşiî, Iute duşmanii veniau grăbind telegarii cei repezi. Vorba ’nceput-a dintîî de-aproape măreţul Pandaros: „Tu oţelite viteze, tu os din măritul Tideus! Drept e că nu te trîntiî la pămînt cu săgeat’ ascuţită; Iară cu suliţa' acum cerca-voiu să văd de te-ajunge." Zise, şi suliţa mare rotind o azvîrle la dînsul, Şi-l nemereşte la scut; al suliţei bold de aramă Scutul în zbor îî răzbi şi-aproape de platoş’ ajunse. Dete dar strigăt prelung de fală măreţul Pandaros: 269. Laomedon, tatăl lui Priam şi nepotul lui Tros, dela care eî a moştenit caii dăruiţi de Zeus. 285 290 295 300 305 310 315 320 95 „Iată-te-acuma străpuns în deşerturî. Nu cred că putea-veî Mult s’o mai duci de acum, şi ce slavă îmi deteşî prin moarte!“ Ne ’nfiorat îî răspunse vînjosul Tidid Diomede: „Ţinta greşită ţi-a fost. Dar nu veţi avea voi astîmpăr Pînă ce unul din doi nu cade zdrobit ca să ’mbuibe Pe-Ares, de răni răbdătorul, cu sîngele-î scurs pe cîmpie.“ Zise, şi lancea zvîrli; iar Atene cu mîna-î o ’ndreaptă Tocmai la nas lîngă ochiu de-î trece prin dinţi de zăpadă, Limba-î rătează arama puternică din rădăcină Şi pe la capul bărbiei răsare subţire-ascuţişul. Cade Pandaros din car, şi armele-î dalbe şi lucii Zurue straşnic pe el. înlături feriră de spaimă Sprintenii cai; şi-acolo el perde putere şi viaţă. Sare Enea din car cu lancea ’narmat şi cu scutul, Teamă fiindu-î că trupul din faţă răpi-vor Aheiî. Deci ocoleşte pe mort ca un leu ce se birue ’n sine, Ţine nainte-T şi lancea şi scutul rotund apărîndu-1, Gata s’omoare pe cel ce păşi-va spre mortul tovarăş, Groaznic urlînd. Dar Tidide de jos ridicat-a cu mîna Un bolovan uriaş ce n’ar fi putut să-l urnească Doi muritori de acum ; dar dînsul uşor învîrtindu-1, Singur atunci l-a izbit pe Enea în partea pe unde Coapsa se ’mbucă cu şoldul — şi care cotile se chiamă; Osul acolo strivit-a şi vinele lui amîndouă, Şi-a spărcuit a luî piele cu asprul petroiu. Iar Enea Cade pe ţărnă ’n genunchi proptindu-se ’n mîna-î cărnoasă, Şi-un întunerec adînc ca noaptea i-acopere ochii. Dus ar fi fost negreşit şi el, căpitanul Enea, Insă deodată-1 văzu AfroditeV'copila luî Zeus, Care pe el îl născu îndrăgind pe oerul Anhise. Zîna pe scumpul eî fiu cu braţe de-omăt îl cuprinse Dupăce ea l-a ’nvelit în cutele hainei strălucii, Bun adăpost de loviri, nu care cumva să-l împungă Vr’un călăreţ din Ahaia şi viaţa să-şî piardă feciorul. Astfel pe fiul eî drag zeiţa-1 fură din bătae. Iată, Stenelos atunci aminte şi-aduse de vorba Ce-î poruncise Tidid Diomede cel bun de războae. Caii cei tari de copită departe de fierberea lupteî El ’şi-î opreşte prinzînd la marginea carului frîul; 7* 325 330 335 340 345 350 355 96 Şi ’naintînd câtră caii cei netezi aduşi de Enea, Dela Troeni i-a gonit spre Aheii cu niîndre pulpare; Datu-i-a lui Deipiîos — cinstia doar viteazul pe-acesta Dintre tovarăşi mai mult, căci dragi îşi erau deopotrivă — Caii să mine spre vase boltite. Pe urmă Stenelos Iute suindu-se ’n car luă sclipitoarele hăţuri, Şi telegarii cei tari de copită porni spre Tidide Inviforat._ Diomede gonia într’aceea cu arma Şi-ameninţa pe-Afrodite ştiind-o că-î slabă de fire — Nu-Î doar zeiţă din cele ce duc pe bărbaţi la războae, Nici surpătoarea de ziduri Enio, nici Palas Atene; Dînsul în valmeşul toiu din goană ’n sfîrşit o ajunse. Repede atunci s’a întins voinicul născut din Tideus Şi năvălind, i-a împuns cu suliţa gingaşa mînă, La ’ncheetura din palmă; în piele-a întrat ascuţişul Prin strălucitul veşmînt ţesut de frumoasele Graţii. Numai decît a ’nceput să curgă zeescul ei sînge — Sucul ce curge uşor din a zeilor rane, căci zeii Mi beau nici vin lucitor, nu gustă bucate şi pîne, De-asta lipsiţi-s de sînge şi nemuritori ei se chiamă. Tare ţipînd Afrodite lăsat-a să-i cadă feciorul. Insă pe el l-a păzit în braţe luîndu-1 Apolon Şi ’nvăluindu-l în nori, nu care cumva să-l împungă Vr’un călăreţ din Ahaia şi viaţa să-şi piarză voinicul. Cştră zeiţ’ a strigat puternic atunci Diomede: „Fugi, tu copila lui Zeus, din crîncene lupte şi-omoruri! Nu ţi-e destul că înşeli nişte biete femei păcătoase ? Dacă războae cutreeri, hei iată, de-acum tremura-veî Prinsă de groază, cînd chiar de departe-auzi-vei războiul.u Zise, iar zîna s’a dus ameţită de-amarul durerii. Vinteşa Iris a prins’o şi-a scos-o din deasa mulţime, învineţită de chin şi cu mîna ’nroşită de sînge. Ea pe năvalnicul Ares găsit-a la stînga bătăii, Unde cu caii stătea şi cu suliţa ’n taină prin nouri. Cade la fratele-i drag şi ferbinte se roagă să-î dee Carul şi sprintenii cai ce poartă fruntare de aur : 333. Enio, lat. Bellona, e personificarea furiei războinice, pe cînd Atene reprezintă chibzuinţă şi ordinea, cu care sînt duse războaele prin inteligenţa omului. 97 „Du-mă, o frate iubit, oii lasă-mi tu carul cu caii 360 Iute să merg în Olimp, uncie sînt ale zeilor case. Straşnic mă chinue rana ce ’n luptă-mi făcu Diomede, Un muritor care-acum ar putea să se bată cu Zeus.“ Zise, şi Ares i-a dat doi zmei cu fruntare de aur; Zîna ’n teleagă s’a pus cu sufletul plin de mîhnire.-365 Iris alături a stat şi luînd sclipitoarele hăţuri, Caii pocnit-a din biciu, iar ei au zburat cu plăcere ; Repede au fost în Olimp, pe culmea de zei locuită. Iris cea iute ca vîntul acolo-şî opri telegarii: Ea dela car îî deshamă şi-ambrozică hrană Ie ’rnbie,. 379 Iar Afrodite ’n genunchi s’aruncă la mama-i Dione, Care văzînd-o cu drag îşi cuprinse în braţe copila Şi netezind-o cu mîna, mirată o ’ntreabă şi zice: „Care din zeii cereşti, copilo, făcutu-ţi-a asta Fără temeiu, caşi cînd tu rele făcut-ai pe faţă ?“ 375 Galeşa zîn’ Afrodite răspunse plîngîndu-se mamei: „Cel din Tideus născut mă răni, Diomede trufaşul, Căci pe ascuns îmi răpii din luptă pe fiul Enea, Care mi-e foarte iubit, mai tare ca toţi muritorii. Nu se mai măsură ’n crunta bătae Troenii şi-Aheii, 380 Nemuritorii acum la harţă s’au prins cu Danaii.“ Dar îî vorbi mîngăios Dione, mărita ’ntre zîne: „Inimă prinde, copilo, şi rabdă, măcar că te doare. Mulţi din olimpicii zei ca tine de mult pătimiră De muritori, între ei făcîndu-şî amaruri grozave. 385 Ares întîi suferi cînd odraslele lui Aloeus, Otos şi-acel Efialt în straşnice fiare-1 legară. Vreme ’ndelung’ a zăcut în temniţa neagră de-aramă; Şi prăpădit ar fi fost el, zeul setos de măceluri, 370. Dione după Omer e mama Afroditei (la oracolul din Do-dona Dione era adorată ca soţie a lui Zeus ; dela ea provine numirea Iuno latinească a Herel) pe cînd după Esiod Afrodite se naşte din spuma mării. 374. Pe fată, adică în faţa tuturor, în vileag, coram populo; căci după moravurile eline activitatea femeii se mărgenea în casă. 385. Otos şi Efialt, fiii lui Aloeu („Aloazii* sau „Aloizii“), fiul zeului mării Poseidon, după poveştile de mai tîrziu, au prins pe Ares şi l-au legat, făcînd astfel pe placul Afroditei, căci el de pizmă omoiise pe "Adonis, iubitul acestei zeiţe. 98 Dac’ a lor vitregă mamă, nespus de frumoas’ Aribea 390 Nu da de ştire luî Hermes: acesta furat-a pe Ares, Care ’ncepuse a se stinge muncit de răstriştea robirii. Her’ a păţit-o cînd fiul puternic a luî Amfitrion Sînul eî drept nemeri c’o săgeată în trei vîrfuită; Nesuferite dureri zeiţa simţi dup* aceea. 395 Marele Hades şi el suferi săgetat într’o vreme Tot de acelaş bărbat, Eracle, sămînţa luî Zeus; Dînsul la poarta din iad îl răni şi-l supuse durerii. Hades venit-a pe 'naltul Olimp, la palatul luî Zeus, Inim, avînd obidită de caznă şi-amar, căci săgeata 400 Umăru-î zdravăn pătrunse de nu maî putea de durere. Peon cu leacuri uşoare încet presărate pe rană L-a vindecat; muritor din fire doar nu era dînsul. Om ticălos şi hain şi nelegiuit e ori-cine, Cînd se ridică cu arma şi vatămă zeiî olimpici. 405 Numaî Atene l-a ’mpins pe-acela să-ţî stea împotrivă. Nu-şî maî dă seamă viteazul născut din Tideus, nebunul, Că vieţueşte puţin bărbatul ce luptă cu zeiî. Nici pe genunchî gîngurind copiii săi tată i-ar zice, Cînd se va ’ntoarce la vatră din grele bătăi şi măceluri. 410 Cugete dar Diomede, ori-cît de puternic se simte, i Poate cu vr’unul maî tare ca tine să lupte — şi-atuncea Vaî de femeea cuminte, născuta de craiul Adrastos Egialea, bărbata nevastă a luî Diomede! ..Cum deştepta-va pe-aî săi în casă cu jalnicul gemet, 415 Dornic pe soţu-î bocind, pe cel maî viteaz din Ahaia!“ Zice şi-î şterge cu mîna tot sîngele eî de pe mînă, Iute-î se vindecă rana şi crudele chinuri s’alină. Palas Atene şi Hera văzînd pe rănit’ Afrodite Prins-au pe Zeus s’aţîţe şi-au zis cîrtitoare cuvinte, 420 Vorba ’nceput-a întîî cea cu ochii de fulger, Atene : 392. Fiul luî Amfitrion se numeşte Erele (Ercule), deşi adevă-ralul său tată se credea că era Zeus; de aici ura neîmpăcată cu care Hera l-a urmărit pe Eracle din copilărie pînă la moarte. EI a săgetat pe Hera ca să-şî răzbune. 395. Eracle a rănit cu săgeata pe Hades sau Pluton, zeul iadului, cu prilejul răpirii Cerberului din iad, cînd zeul voia să-l oprească dela această faptă. 401. Peon era doctorul zeilor în Olimp. 425 430 435 440 445 450 455 99 „Oare de ceeace spune-voiu eu supăra-te-veî, tată ? Zeu c’ Afrodite silind pe vr’una din fetele-ahee După Troenî a fugi, căci ea după e! nebuneşte, Cînd să dezmerde pe fata gătită frumos din Ahaia Mina cea mică şi-a ’mpuns, umblînd la vr’o sponcă de aur.“ Asta i-a zis; a zimbit al lumii şi-al zeilor tată, Şi pe-aurit’ Afrodite chemînd o învaţă şi zice: „Nu a războiului trebî, tu fata mea, date sînt ţie, Grija ta fie mereu legăturile dragi ale nunţii; Date-s acele în sama Iui Ares cel iute şi-Atene!.“ Zeii aşa cuvîntau şi vorba schimbau între dînşiî; Dar spre Enea năval’ a pornit Diomede viteazul Aprig, deşi a ştiut că-1 străjue însuşi Apolon. Nesocotia şi pe marele zeu şi doria să doboare Numai decît pe voinic şi să-î prade slăvitele arme. Deci a sărit de vr’o trei ori asupra-! turbat să-l răpue, Dar îî răzgudue luciul scut de vr’o trei orî Apolon. Cînd de al patrulea iară sări ca un zeu de puternic, Zise strigînd fioros la dînsul arcaşul Apolon: „Bine ia sama, Tidide, şi ’n lături fereşte! Cu zeii Nu căta una să fii, căci nu-s deopotrivă cu neamul Nemuritorilor zei bărbaţii, făpturi pămîntene.“ Asta vorbi, iar Tidide se trase doi paşi mai în urmă Cutremurat de mînia lui Febos Apolon, arcaşul. Zeul apoi pe Enea îl duse din gloată departe Tocmai în sfîntul Pergamos, pe unde-î zidiseră templul. Leta în largu-î altar şi meştera ’n arcuri Artemis L-au lecuit amîndouă curînd şi mai tare-1 făcură. Dar plăzmuit-a ’n războiu Apolon un chip cu ’nadinsul; Chipul aidom’ a fost Enea la faţă şi ’n arme. Prinseră dar să se bată ’mprejuru-î Troeniî şi-Ahei! Crîncen izbindu-se ’n piept cu paveze mari şi rotunde, Toate din piele de bou, şi cu scuturi mai mici şi uşoare. Febos Apolon atunci a zis furiosului Ares: „Cruntule Ares, tu biciul oraşelor, pacostea lumii! Nu vii, din mijlocul lupte! să ’nlătur! pe-acest Diomede, Care ’ndîrjindu-se-acum şi lu! Zeus ar sta împotrivă ? Dînsul întîî a rănit pe zîn’ Afrodite la mînă, Chiar şi la mine pe urmă sări ca un zţn de puternic.“ 460 465 470 475 480 485 490 495 100 Asta zicîndu-î a stat pe culmea cetăţii Pergamos. Dar între cete păşind azmuţa pe Troenî sîngerosul Ares leit căpetenia Tracilor, iutele-Acamas. Şi-asta zicea îndemnînd pe fiii măriţi a lui Priam : „Voi aî luî Priam feciori, pînă cînd oare ’n chipul acesta Nepăsători veţi lăsa pe-Aheî să ne pearză poporul ? Au aştepta-veţ! s’ajungă la porţile mîndre-a cetăţii? Mort e bărbatul pe care-1 cinstiam ca pe falnicul Ector, Craiul Enea pe care-1 născu inimosul Anhise. Haide din creştetul crunt să scoatem pe bunul tovarăş!“ Asta vorbit-a şi-a dat bărbăţie şi-avînt tuturora. Prinse să certe vîrtos pe Ector într’asta Sarpedon: „Ector, au unde s’a dus vitejia ce-aveaî înainte ? Tu ne spuneai că şi ’n lipsă de oşti şi de soţi la bătae Numai de fraţi şi cumnaţi ajutat o să mîntuî cetatea. Insă eu nu pot vedea nicăirî măcar unul dintr’înşiî, Stau tupilaţ! ca dulăii cînd leul la mijloc răsare. No! singuratec! ne batem, deşi vă sîntem ajutoare ; Iată, eu unul pe voî să v’ajut am venit de departe, Tocmai din Licia, ţara din părţile rîulu! Xantos. Colo ’mî lăsa! pe copil un prunc, şi pe draga femee Şi o grămadă de-aver! dorite de cel care n’are. Armia ’m! totuş îndemn la luptă şi stăruiu eu însu-mî La ’ncăerărî cu duşmanul, măcar că eu n’am pe aproape Bunuri să-mî prade Danaiî or! neamuri să-mî ia în robie. Insă tu sta! nemişcat, nicî sprijin! la trudă pe oameni Tare să stea şi să scape femeile lor de peire. Mie mi-e teamă că prinşi ca ’n mreajă ce totul cuprinde Jertfă şi pradă cădea-veţ! în mîna vrăjmaşilor voştri, Care pe urmă curînd strica-vor a voastră cetate. Trebue tu să ’ngrijeşt! de aceste şi ziua şi noaptea Şi să te rog! de tovarăşi! tăî şi de-a lor căpetenii Lupta să ducă mereu şi să-ţ! cruţe mustrările grele.“ Zise, şi Ector atunci de vorbă muşcat ca de-un şarpe Iute sărit-a din car cu toat’ armătura pe dînsul. Suliţa el răsucind prin oaste s’a dus pretutindeni Şi-a ’nflăcărat pe oşteni, şi straşnică luptă se ’ncinse. Eî vîrtejindu-se atunci Aheilor se ’mpotriviră, Steteră des înglotiţi Danaiî şi nu se temură. 101 Cum cîte-odată un vînt prin arie spulberă pleava 500 Dacă se vîntură griul, cînd zîna bălae Demetra Hoaspa şi-alege de roadă la iuţea bătae de vînturi; Locul albeşte sub maidărî de pleavă — tot astfel Aheiî, Cînd s’au întors înapoi şi-au prins să s’amestece iarăşi, Pînă la creştet albiră sub praful, pe care ’ntre dînşiî 505 Caii în trap îl sculau pin’ l-a cerului boltă de-aramă. Braţele tari întindeau să se ’ncleşte. iar aprigul Ares Lupta cu noapte umbrind se tot năpustia pretutindeni Şi sprijinia pe Troenî, făcînd după voia lui Febos, Zeul cu paloş de aur, căci el îl rugase pe dînsuî 5io Să ’mbărbăteze pe eî de cum oblicise că dusă-î Palas Atene şi nu mai ajută oştirii danae. Febos Apoion atunci din templu-î avut lui Enea Drumul îi dete şi ’n suflet îi puse mai mare tărie. El se ivi la Troenî prin oaste, şi fură ei veseli 515 Cînd pe Enea-i văzură venind, şi că viu e şi teafăr Şi de vîrtute tot plin; dar nu-1 cercetară pe dînsuî: N’aveau odihnă de grija trezită de-Apolon şi Ares, Secerătorul de vieţi, şi de Vrajba cea pururi aprinsă. Aias vitejii cei doi, Odiseu şi Tidid Diomede 520 La ’ncăerare ’nteţiau pe Danai; eî stau bărbăteşte Ne ’nfricoşaţi de năpada şi sila puterii duşmane. Stau nemişcaţi ca şi nourii mari ce născutul din Cronos, Cînd liniştit e văzduhul, adese ’i aşază statornic Peste ’nălţimea de munţi, pe cînd adormit e turbatul 525 Crivăţ şi ceata cumplitelor vînturi ce nourii negri Şuerătoare suflînd îi împrăştie încoace şi ’ncolo: Tocmai aşa pe Troenî adăstau fără spaimă Danail. Iar Agamemnon umblînd prin gloate ’i zoria cu porunca: „Fiţi, o prieteni, bărbaţi şi puneţi în piept vitejie! 530 Cinstea păziţi laolaltă siiindu-vă ’n luptele grele; Nu mor, ci scapă mai mulţi, cînd cinstea păzesc între dînşiî. Nu se cîştigă puteri de-apârare şi slavă prin fugă." Zise, şi lancea zvîrlind străpunse pe Deicoonta, 500, Demetra, lat. Ceres, zeiţa roadelor pămîntului, a cerealelor ; e numită bălae, adică cu părul bălan, după culoarea grînelor coapte, precum Poseidon (Neptun) e numit *7,cel cu părul negru" după culoarea apelor mării, al căror zeu este. 535 540 545 550 555 560 565 102 înaintaşul voinic şi tovarăşul drag luî Enea; Fiu a lui Pergas fu el, cinstit de Troeni ca feciorii Craiului Priam, de bun ce a fost ca războinic în frunte. Tocmai în pavăză craiul Atrid îl ajunse pe dînsul, Ne ’mpedecată prin el străbate ascuţita ’î aramă, Şi-alunecîndu-î la brîu în pîntec îî trece la vale; Cade voinicul bufnind şi zurue arama pe dînsul. Dar şi Enea pe cîmp ucise doi oameni de frunte Cei de Diode născuţi amîndoî, Orsilohos şi Creton. Tatăl acestor’ a fost în Fere cea bine zidită Om cu belşug de avuţii şi cu neamul din rîul Alfeios, Care prin ţara Pilenilor curge în albie lată. Rîul născu pe-Orsiîohos, stăpîn pe mulţime de oameni, Care pe urm’ a născut pe ne ’nfricoşatul Diode, Iară Diocle-a născut doî fii, pe-Orsilohos şi Creton ; Gemeni erau şi ştiuţi amîndoî în tot felul de lupte. Tineri aceştia fiind, urmară pe negre corăbii Oastea din Argos la Ilion cel cu fugarii cei mîndri, Vrînd de Troenî să răzbune pe fraţii Atrizî, pe Menelau Şi pe-Agamemnon, dar ceasul peiriî acolo-î ajunse. Cum o păreche de lei care s’află pe-a munţilor culme Unde cu muma crescură ’n desişul adîncilor codri; Lacomi răpesc şi sfâşie mulţime de boi şi oî grase, Staulul multor golind, pînă cînd istoviţi de putere Cad sub povara de lănci zvîrlite de braţe vînoase; Astfel atuncea şi ei, răzbiţi amîndoî de Enea S’au prăvălit la pămînt ca brazii cei nalţî în pădure. Milă de-oşteniî căzuţî avut-a Menelau viteazul; Deci a eşit înainte în haine de-aramă lucioasă Suliţa tot răsucind şi cu inim’ aprinsă de Ares, Care voit-a pe el să-l culce cu braţul Enea. Cum îl zări Antiloh, feciorul măritului Nestor, Merse prin şirul întîî după el; tremura să nu piară Craiul Menelau cumva şi deşert să nu fie războiul. Cînd ascuţitele lănci şi braţele ei ridicară Gata fiind amîndoî în furia lor să se bată, 566—7. Căci dacă peria .Menelau, era perdut şi scopul războiului troian, care fusese început numai pentru el. 103 570 lute-Antiloh a venit aproape de craiul Menelau. Oricît a fost de războinic, Enea se trase deoparte Cum a văzut că stăteau laolalt’ amîndoî luptătorii. Eî dup’ aceea pe morţi tîrau înspre tabăr’ ahee; După ce-apoî pe aceştia ’n mînă i-au dat la tovarăşi, 575 S'au repezit înapoi să se ’ncaere ’n oastea din frunte, lată, căzut-a întîî Pilemene, potriva lui Ares, Capul vitezei oştiri paflagone păzite de scuturi. Cel din Atreus născut, Menelau bun meşter în suliţî Cînd se opri lîngă el, andreaua ’î străpunse la umăr. 580 Iar Antiloh a lovit pe Midon, de cai mînătorul, Cel din Atimniu născut; cînd carul coti să se ’ntoarcă, Tocmai la mijloc în cot c’un greu bolovan nemerindu-1, Frînele ’î albe de fildeş în colb îî căzură din mînă; Deci a sărit Antiloh şi-î sparse cu sabia tîmpla. 585 Midon atunci, horcăind, din trainicul car se răstoarnă Jos peste cap şi prin colb îşi îngroapă şi creştet şi umăr; Astfel o vreme stă el adîncit în nisipul cîmpiieî Pînă ce-i leapadă jos din urmă zvîrlind telegarii, Cînd îi pocneşte din biciu spre-Aheî Antilohos gonindu-î. 590 Cum îi văzu pe-amîndoî, năvăli între rîndurî la dînşii Ector răcnind; îl urmau a Troenilor gloate viteze. Ares pe toţi îî mîna şi temuta zeiţă Enio; Dînsa ducea vălmăşala ’ntre toţi însetată de sînge. Ares cumplitul cu mîna rotind o năpraznică lance 595 Ba se purta înainte, ba ’n urma viteazului Ector, Cînd Diomede-1 văzu, deodată-1 cuprinse fiorul. Cum oarecine, mergînd pe-o ’ntinsă cîmpie, s’opreşte Nedumerit pe la rîul ce repede curge spre mare; Vede cum spumegă undele ’n clocot şi ’ndată s’abate— oOO Astfel înlături se dă Diomede şi zice oştirii: „Prea ne mirăm, o prieteni, că falnicul Ector s’arată Bun la zvîrlirea de lănci şi cutezător la războae; Veşnic un zeu doar îî umblă pe-aproape şi-l scapă de moarte. Iată şi-acuma pe-alăturî ca un muritor îî stă Ares. 605 Hai dar mereu înapoi, ci tot spre duşmani cu privirea! Nu mai doriţi ca nebunii vîrtos să vă bateţi cu zeii." Zise Tidid, iar Troenil s’apropie ’ntr’yjia de dînşiî. Seceră Ector atunci doî tineri dibaci la războae, 610 615 620 625 630 635 640 104 Cînd iuruşiau cu teleag’ amîndoî Anhial şi Meneşte. Milă de dînşiî i-a fost înaltului Aias Telamon Şi-apropiindu-se foarte, cu suliţa culcă pe Amfiu Cel din Selagos născut, care-a fost cu lăcaşul în Pesos, Tare bogat în aven şi ogoare. Dar soarta-1 împinse Craiului Priam şi fiilor lui să ’e-ajute îa Troia. Aias Telamon atunci chititu-l-a ’n brîul de pază, Şi spintecat el fiind de suliţa-î lungă, cu bufnet S’a prăbuşit ia pămînt. Zvîrlitu-s’a marele Aias Gata de pradă la el. O ploaie de lănci sclipitoare L-a ’ntîmpinat; în zadar, căci steteră ’n scutu-i înfipte. El sub picior apăsînd pe mort şi-a tras cu putere Lancea de-aramă din trup; dar n’a mai putut să desprindă Alta din dalbe găteli: lovirile tot se ’ndesiră, Şi se temu să nu-şi apere mortul mai tare Troenii Care şi mulţi şi voinici cu lăncile ’i stau împotrivă. Cît a fost Aias de mare şi plin de vîrtute şi fală, Tot fu de dînşiî respins şi silit a se trage cu teamă. Astfel aceştia tot se trudiau în cumplitul incaer; lată pe-un craiu Eraclid, Tlepolemos, om trupeş şi tare, Soarta la luptă l-a ’mpins cu dumnezeescul Sarpedon. Cînd cu mînie au venit mai aproape şi stau să se bată Ambii — nepotul şi fiu! lui Zeus, stăpînul furtunei, Vorba pe loc începu Tlepolemos aceste zicîndu-î: „Tu eşti al Licilor domn, o Sarpedon ? Ce vînt mi te-aduse Oare pe-aici să te-ascunzi şi mişelnic să tremuri de arme ? Mint cei ce spun că tu eşti odrasla prea-marelui Zeus. Mult îţi lipseşte să fii tot una ’n puteri cu bărbaţii Cei din semînţa lui Zeus născuţi în trecutele vremuri. Altfel cu totul se zice că fostu-mi-a tatăl Eracle, Ne ’nfricoşat la războiu şi aprig la fire ca leul; El şi pe-aici a venit oare-cînd ca să capete caii 640. Laomecion, regele troian, căruia au slujit zeii Apolon şi Poseidon, a refuzat să dea acestora răsplata făgăduită pentru slujba lor, din care pricină zeii i-au trimis un monstru marin. Laomedon făgădueşte caii moşteniţi dela Tros (vezi vers. 222) aceluia care va ucide monstrul. Eracle împlineşte această faptă, dar Laomedon îi dă nişte cai de rînd în locul celor făgăduiţi. Supărat de călcarea cuvîntuluî, Eracle a încunjurat şi a luat Troia cu ajutorul cîtorva tovarăşi şi îndeosebi a lui Telamon, tatăl lui Aias. Tot neamul lui Laomedon a căzut jertfă răzbunării lui şi n’a fost cruţat decît numai fiul său Priam. 105 Lui Laomedon cu oameni puţini şi cu şase corăbii; Troia uşor a luat şi pustii a lăsat a ei uliţî. Dar vlăguit îmi eşti tu şi poporul îţi duci la peire; Nici nu-mî închipuiţi ca tu ce) venit din a Licieî ţară i>45 Oastea din Troia să poţi ajuta ori-şi-cît ai fi zdravăn. Astăzi, de mine zdrobit, vei trece pe-a iadului poartă." Insă al Licilor craiu Sarpedon îi zise ’mpotrivă: „O Tlepoîeme, e drept că Eracle a luat Ilionul, Şi l-a surpat de prostia măritului craiu Laomedon, 050 Care, deşi !-a slujit, dar greu îl jigni cu mustrarea; Nu vru să dee a lui cai pentru care veni de departe. Ţie ’ţi spun eu: dela mine pe-aicî tu găsi-veî peirea Şi nenorocul pe loc; acum doborît de-a mea lance, Sufletul iadului da-veî şi mie-a izbîndei mărire." 655 Zise Sarpedon, şi lancea de frasin a ’ntins Tlepolemos Grabnic în sus, şi din mînî deodată le zboară ’mpotrivă Lăncile lungi. In cerbice dintîî îl ajunse Sarpedon Pe Tlepolemos: amarnic acolo se ’nfipse-ascuţişul; Deci ca o noapte cernită cuprinsu-i-a zarea vederii. 660 Iar pe Sarpedon în coapsă la stînga-1 ochi Tlepolemos; Lacom al suliţei bold prin coapsă-î îndată pătrunse Osul abia scrijelind; de moarte feritu-l-a Zeus. Iute Sarpedon atunci purtat de măreţii tovarăşi Fu depărtat de războiu, dar lancea pe drum la tîrîre 665 Rău îl muncia, şi nici unul n’a stat să ia samă la dînsul, Lancea să-î zmulgă din şold ca să poată fi dus pe picioare -Grabnici atîta erau în lupta cea dată ’mprejuru-î. Pe Tlepolemos la fel Aheiî cu mîndre pulpare Din bătălie l-au scos. Dar cum îl văzu Odiseus, 670 Cutezătorul, o mare dorinţă de-omor îl cuprinse. Sta socotindu-se ’ntîî cu inima lui şi cu gîndul: Oare să meargă întins spre fiul lui Zeus Sarpedon, Au din a Licilor oaste pe mulţi să secere dînsul ? N’a fost atuncea menit pe fiul voinic a lui Zeus, 675 Dîrzul viteaz Odiseu să-l culce cu-aram’ ascuţită. Sufletul dar îi întoarse Atene spre-a Ecilor gloată, Şi-a doborît pe Coiranos întîî, pe Alastor, pe Hromiu Şi pe Alcandru, pe Haliu, apoi pe Pritan şi Noemon. Şi-ar fi culcat la pămînt din ei o mai mare mulţime, ' 680 685 690 695 700 705 710 715 106 Insă de grabă-1 văzu încoifatul, puternicul Ector, Care ’n veşmînt lucitor de aram’ a eşit înainte Şi-a ’nfricoşat pe Dana!. Voios lîngă sine văzîndu-1, Zise cu jalnice vorbe Sarpedon, odrasla lui Zeus: „Nu ’ngădui să ajung Aheilor pradă, o Ector! Dă-mî tu mai iute ajutor; măcar într’a voastră cetate Duhul pe urmă să-m! dau, de nu mi-a fost scris a mă’ntoarce Casele mele să văd în drag’ a părinţilor ţară, Să ’nveselesc pe copilul meu scump şi iubita-mî soţie." Zise; iar Ector, din coif clătitorul, nimic nu răspunse; Ci ’nflăcărat năvăli mai departe spre-Aheî, ca să-î dee Cît mai degrabă ’napoî şi pe mulţi să omoare dintr’înşiî. Iar pe măreţul Sarpedon îl puseră ’nalţi! tovarăşi Sub minunatul stejar închinat furtunosului Zeus. Lancea de frasin îi scoase pe urmă din coapsa cea stîngă Unul dintr’înşiî, voinicul Pelagon. Atuncea, deodată, Sufletu ’ncepe să-l lase şi-o ceaţă-î întunecă ochii; Totuş răsuflă din nou, şi-a vîntulu! lin’ adiere Viaţa-i cu totul perdută încet învioară şi ’nvie. Oastea din Argos acum hărţuită de Ector şi Ares Nici purcedea înapoi să fugă spre negre corăbii, Nici cuteza să dea piept cu Troeniî, ci numai pe ’ncetul Tot se trăgeau, oblicind că Ares era între dînşiî. Oare pe cine trăznit-a întîî şi pe cine la urmă Ector, odrasla lui Priam şi Ares cu pieptul de-aramă ? Cade şi marele Teutra şi-Oreste, de ca! pleznitorul, Trehos Etolul războinic; aşişderea şi Enomaos, Fiul lu! Enop Elenos şi falnic-încinsul Oresbiu, Care la Hile trăia îngrijind de-avuţia-î cea mare Locuitor lîngă placul Kefisis, vecin şi cu alţi! Mulţi din Beoţî, care sînt stăpînî pe mănoase ţinuturi. Hera, zeiţa cu braţele albe, văzîndu-î pe dînşiî Cum risipiau pe Dana! prin valma cea crîncen’ a luptei, Iute la Palas Atene se ’ntoarse cu vorbe ce zboară: „Neîmblînzito, tu fiic’ a lu! Zeus, de scut mişcătorul, Va! în zadar o să fie făgada ce-am dat lu! Menelau Că pustii-va cetatea lu! Priam şi-apo! se va /ntoarce, Dacă lăsa-vom aşa să turbeze urgelnicul Ares. Haide şi no! să gîndim la năvalnica noastră putere." 107 Astfel î! zise, şi ager’ Atene ascultînd-o se duse. 720 Grabnică dar a ’nhămat doi zmei cu fruntare de aur Hera fruntaşa zeiţă, născuta din marele Cronos. lut: şi Hebe la car cu al csieî fier potrivit-a Roate rotunde de-aramă cu spiţe de două orî patru. Veşnice, de-aur durate-s obezile lor, şi deasupra 725 Bine ’ntărite stau cercuri de-aramă, minunea vederii. Suluri de-argint pe deoparte şi alta lucesc între roate; Podul telegiî se ’ntinde ’mpletit din argint şi din aur Şi ferecat e pe margini cu cercuri de-aramă ’ndoite. Oiştea ’n faţă e toată de-argint. De-al eî capăt zeiţa 730 Jugul măestrude aur legă şi pe dînsul ea puse Mîndre pieptare aurite, iar caii ceî iuţi de picioare Hera îî duse sub jug, dorită de harţă şi ’ncaer. Dar şi Atene, copila lui Zeus de scut clătitorul, lute-a desprins în iatac părintesc şi lăsat-a să-î curgă 735 Rochia ’nflorită frumos şi ţesută cu harnica-î mînă; Puse cămaşa de-aram’ a lui Zeus, stăpînul furtuneî, Şi-armele toate luînd se găti de războiul amarnic. Ea-şî azvîrli peste umăr o straşnică pavăză ’n ciucuri: Spaima de jur împrejur îi era ’ncolăcitâ drept şarpe, 740 Vrajba năuntru, Tăria şi Goana cea mult fioroasă Şi ’nfricoşatul şi groaznicul cap al scîrboaseî dihănii Gorgo la mijloc era ’nchipuit ca un semn a lui Zeus. Puse şi-un coif încrestat cu patru gurgue de aur. Ce ’nchipuia luptători din o sută oraşe pe dînsu). 745 Şi ’n strălucitul eî car se sui spriginită de-o lance Mare şi grea şi vîrtoasă, cu care-a bărbaţilor rîndurî Fulgeră, cînd mănioasă-î născuta din tatăl puternic. Sprintenă Hera pe urmă din biciu a pleznit telegarii; Poarta deodată cu bufnet în cer s’a deschis dela sine: 750 Străjue Orele-acolo şi cerul cel mare şi-Olimpul; Lor le e dat a deschide şi-a închide desimea de nouri. Zînele mers-au pe poartă din pleaznă zorind telegarii. t: 750. Orele, zeiţele anotimpurilor, se credea în epoca de după Omer că sînt trei, pentrucă Elinii de obiceiu socotiau numai trei anotimpuri: primăvara, vara şi iarna; mai tîrziu erau chiar patru la număr. Omer ni le arată ca slujitoare a lui Zeus şi cu deosebire ca portăriţe ale Olimpuluî. 755 760 765 770 775 780 785 108 Eîe pe Zeus departe de zeî nemeritu-l-au singur Stînd pe-a Olimpului culme, pe cea mai înaltă din toate. Hera cu braţele albe oprind telegarii pe-aproape, Zise prea 'naltului Zeus şi-aşa începu să-l întrebe: „Cum nu te mîniî, Părinte, de-aceste cruzimi a luî Ares ? Ce fel şi ce de bărbaţi ucis-a prin oştile ahee Fără pricină şi drept! Mi-e jale de ei, dar Apolon, Zeul cu arcul de-argint, şi-Afrodite se bucură ’n tihnă Pe-Ares stirnind, pe nebunul ce calcă şi legi şi dreptate. Fi-veî tu, Doamne, cumva mînios, dacă eu cuteza-voiu Pe-Ares iovindu-1 amar să-l scot cu ruşine din luptă ?“ Datu-i-a voe şi-a zis stăpînul umbroşilor nouri: „Du-te şi scoală ’mpotrivă-i pe-Atene prădalnica zînă, Ea se pricepe mal bine să-I dea lovituri dureroase.“ Asta i-a zis, şi-auzit-a voios cea cu braţele albe, Caii pleznit-a din biciu, iar ei au zburat cu plăcere Sus între negrul pămînt şi-a cerului boltă cu stele. Cît e cuprinsul ce omul îl vede cu ochii în zare Cînd de pe-o culme se uită pe apele negre-ale mării — Tocmai atîta deodată săltau nechezînd telegarii. Cînd dup’aceea sosiră la Troia şi fură pe malul, Unde Simois şi-amestecă valul cu rîul Scamandru, Hera cu braţele albe din fugă-şi-opri telegarii, îi deshămă dela car şi-i ascunse în negura deasă; Scoase Simois atunci şi le dete păşuni de-ambrozie. Zînele-apoi cu păşit de sfioşi porumbei se grăbiră Pline de rîvnă fiind oştirea cfenae s’ajute. Cînd au ajuns amîndouă pe unde stăteau la bătae Cei mai viteji şi mai mulţi alături de craiul Tidide, Toţi deopotrivă cu leii ce mistue carnea de crudă Ori ca sălbatecii vieri care nu mai slăbesc în putere — Zîna cu braţele albe deodată se-opreşte şi strigă Tocmai ca Stentor, oşteanul vînjos şi cu glasul de-aramă ; Parcă cinzeci de bărbaţi strigau din puternica-i gură; „Vai ce ruşine, o mîrşavi Ahei, voi viteji doar cu chipul! 785. Stentor se zice că a fost un Trac sau un Arcadşi că şi-a găsit moartea luîndu-se la întrecere cu zeul Hermesprin puterea glasului. 109 Pînă ce-alâturî de voi luptat-a măritul Ahile Nu mai eşiau din dardanice porţi niciodată Troenii, 790 Numai fiindcă ei toţi tremurau de năpraznica-î lance ; Iată-i acum depărtaţi de cetate se bat la corăbii." Asta le zise, şi-aprinse la toţi bărbăţia şi-avîntul. Palas Atene din ochi fulgerînd a zburat la Tidide. Dîns’ a găsit pe viteaz aproape de cai şi de care 795 Rana-î făcută din arc de Pandaros în vînt răcorindu-şi, Căci năduşeli îl munciau sub larga curea dela scutu-î Cel cu podoabe de cercuri, şi braţu-i de chin amorţise. Sus e! cureaua ţiind ştergea ’ntunecatul său sînge. Zîna de-al cailor jug se razemă şi-asta-i vorbeşte : 800 „Cît de puţin lui Tideu la arme îi seamănă fiul ! Fost-a o palmă de om Tideu, dară bun la războae. Chiar cînd opritu-l-am eu a se prinde la ’ntrecere dînsul Şi-a străluci vitejind, căci fără de-Ahei se dusese Singur la Teba ca sol între mulţii nepoţi ai lui Cadmos — 805 L-am sfătuit în zadar tihnit în palat s’ospăteze; El, inimosul bărbat, la fel cum fusese ’nainte, Prinse a chema pe Cadmeî şi la luptă ’ntru toate-i învinse Lesne pe toţi: într’atîta i-am fost de-ajutor la nevoe. Iată şi ţie tot astfel îţi stau şi te apăr deaproape. 8io Şi-ţi poruncesc înadins să te ’ncaeri cu oastea din Troia. însă ori truda de multa năvală slăbitu-ţi-a trupul Ori mi te ţine pe loc mişeleasca codire şi frică — Nu eşti tu os din Oinidul Tideu, încercatul în arme." Vorba-î întoarse zicînd voinicul Tidid Diomede : 8i5 „Eti te cunosc, o zeiţă, tu fiica ’nzelatuiui Zeus, De-ast’ apriat îţi voiu spune şi nu-ţi voiu ascunde-adevărul. Nici nu mă ţine pe loc mişeleasca codire şi frică, Numai mi-e gîndul mereu la porunca cea dată de tine; Nu m’ai lăsat să mă prind peptiş cu nici-unul din zeii 820 Cei fericiţi, doar de văd pe-Afrodite, copila lui Zeus, Parte luînd la războiu, s’o împung cu aranţ’ ascuţită. De-asta mă dau înapoi cu teamă şi dat-am poruncă Oştilor toate-adunîndu-se ’ncet să se ’nghesue ’ncoace, Căci cunoscut-am că lupta-i acum cîrmuită de Ares." 825 Dar în potrivă i-a zis Atene cu ochii de fulger: „Tu Diomede Tidide, prea scumpe tu inimei mele! G. Murnu: „Iliacla“. 8 110 Nu te mai teme de Ares, nici de-altul ori-care din zeii Nemuritori, căci alături îţi stau sprijinindu-te foarte. Mînă spre dînsul întîî fugarii ceî tari de copită, 830 Bate-1 de-aproape şi nu te sfii de vifornicul Ares, Un zvînturatec, nebun, şi în veci răutate ’ntrupată, Care dintîî s’a legat zicînd cătră mine şi Hera Că sprijini-va pe-Aheî şi lovi-se-va doar cu Troeniî; însă uitat-a pe-Aheî şi-acuma ’nhăitat e cu dînşiî.“ 835 Asta vorbi, şi pe urmă cu mm’ apucînd pe Stenelos Ea îl brînci de pe car; degrab’ azvîrlitu-s-a dînsul. Aprig' apoi s’a suit alături de craiul Tidide, Osia cea de stejar grozav scîrţiit-a de greul înfricoşatei zeiţe şi-al unui fruntaş !a războae. 840 Biciul apucă pripită şi frînele Palas Atene, Mînă spre Ares întîî sirepiî ceî buni de picioare; Ares atunci omora pe-un oştean cît un brad, pe Perifas, Cel maî şoiman din Etoli, arătosul fecior a lui Ohes. Cînd sîngeratecul zeu îi strivia pe Perifas, Atene 845 Cuşma lui Hades şi-a pus să n’o vadă puternicul Ares. Zeul urgelnic atunci văzînd pe măritul Tidide, lute-a lăsat pe înaltul Perifas în târnă, pe locul Unde lovitu-l-a ’ntîî curmîndu-î a vieţii suflare; Fuga pe urm’ a pornit spre Tidide, de caî strunitorul. 350 Cînd dup’aceea grăbiţi se apropie unul de altul, Ares întîî s’opinti şi cu suliţa ’ndată se ’ntinse Peste-a fugarilor hamuri şi jug, şi turba să-l omoare. Suliţa-Î prinse de vîrf Atene cu ochiî de fulger Şi dela car înapoi o ’mpinse, puterea slăbindu-î. 855 Cînd Diomede viteazul apoi repezit-a spre Ares Lancea de-aramă, pe loc Atene a înfipt’o într’însui, Jos în deşerturî, adînc, pe unde-î colanul de-aramă. Dupăce-acolo-I răni, sfîşiind a lut piele frumoasă, 845. Cuşma lui Hades era o expresie proverbială {Hades însemnează „nevăzutul'4), întrebuinţată pentru cine se face nevăzut de alţii, ceva analog este aşa numita Nebelkappc sau Tarnkappe în eposul vechiu german. 860 865 870 875 880 885 890 895 111 Suliţa trase ’napoi. Răcnit-a puternicul Ares Cît ar ţipa dintr’odată ’n războiu pin’ \a nouă sau zece Mii de bărbaţi luptători, cînd setea de harţă s’aprinde. Stat-au de groază ’nlemniţî oştenii Troeni şi Aheiî Toţi tremurînd: aşa groaznic fu răcnetul cruntului Ares. Cum se arată 'negrit de-a norilor noapte văzduhul Cînd dup' o arşiţă grea se ridică un vînt de furtună; Astfel păru lui Tidide şi zeul încins în aramă, Ares, cînd el s’a suit spre-a cerului boltă prin nouri. Iute sosi pe-al Olimpului creştet, al zeilor scaun, Unde cu suflet mîhnit a stat îîngă Zeus Cronion; Sîngele-i dumnezeesc arăta cum îi curge din rană Şi tînguindu-se el zicea supărat cătră dînsul: „Cum nu te mîniî, o tată, cînd vezi grozăviile aceste ? Cele mai crude dureri pătimirăm noi zeii deapururî Noi înde noi duşmăniţi, de dragul bărbaţilor numai. Lupta ni-i toată cu tine, căci tu mi-ai făcut pe-o nebună Şi prăpădită de fată ce tot făr-de-legi iscodeşte. Nemuritorii ceilalţi ce şed pe-a Olimpului culme Ţie se pleacă zmeriţî şi toţi închinămu-ne ţie; Numai pe dînsa nu vrei s’o astîmperi cu graiul sau fapta, Ci după voe mi-o laşi, urgisita, fiindu-ţi copilă. Dînsa e zîna ce-acum pe semeţul Tidid Diomede La ’ncăerare turbată cu cei făr de moarte-1 împinse. El mai întîi a rănit în palmă pe zîn’ Afrodite, Dar şi la mine pe urmă sări ca un zeu de puternic; Numai picioarele-mî iuţi mă scăpară; căci altfel, acolo, Răul din urmă păţiam în mormanul scîrboaselor hoituri Ori, de trăiam, aş fi fost nevolnic în urma lovirii." Dar îl priveşte pieziş şi-i zice stăpînul furtuneî: „Nu-mi sta 'nainte scîncind, tu cel zvînturat şi sălbatec! Mai urîcios în Olimp nu-mi este nici-unul ca tinev Tu eşti mereu îndrăgit de certe, bătăi şi războae. Nesuferit de amarnic şi neîmblînzit eşti la fire Tocmai ca Hera, ca mama-ţi ce-abia pot struni-o cu vorba. Urma poveţelor ei, gîndesc, e păţania aceasta. Totuş eu nu mă îndur să te las suferinţelor pradă: Tu eşti cu mine de-un neam, căci mie născutu-te-a Hera. Dacă vr’un altul în cer ţi-ar fi dat urgisita viaţă, 8* 112 Prâpăstuit aî fi fost de mult mai afund ca Titanii.“ Astfel îl zise şi dete poruncă să-l vindece Peon. 900 El presurîndu-î atunci pe rană prielnice leacuri Iar l-a făcut sănătos, căci fără de moarte e zeul. Iute cum laptele alb cu suc de zmochin se încheagă Cînd cu grăbire-1 clăteşti, cu toate că el curgătoru-i; Repede aşa pe năvalnicul Ares îl vindecă Peon. 905 Hebe pe dînsul apoi l-a spălat şi gătitu-l-a mîndru ; El strălucind de putere s’a pus lîngă Zeus Cronion. Tocmai atunci s’au întors spre curţile marelui Zeus Hera, slăvită în Argos şi ocrotitoarea Atene, Dupăce ele au oprit măcelul hainului Ares. 898. Titanii erau fiii lui Uranos şi a zeiţei Gaia. De ură în contra lor Uranos i-a aruncat în Tartar. Titanul Cronos şi-a răzbunat pe tatăl său, detronîndu-1 şi liberînd pe Titani. Mai tîrziu Cronos ajutat de Titani (de „Ciclopi" şi „Ecatonhiri", „cei cu o sută de braţe") a luptat cu fiul său Zeus, care era ajutat de ceilalţi zei olimpici. Lupta aceasta se numeşte a Titanilor (Titano-mahia). Zeus biruind pe Titani i-a zvîrlit în Tartar, „care e atîta de jos dedesuptul pămîntuluî, pecît e pămîntul dedesuptul cerului" (Cîntul 8-lea, vers. 10 şi urm.). CINTUL AL ŞASELEA Cuprinsul: Războiul urmează fără de zei în paguba Troenilor. Ector se duce în cetate şi îndeamnă pe mama lui Ecabe să se roage Ia templul Atenei. Întîlnirea luî Diomede cu Glaucos. Ector şi Ecabe. Rugile femeilor din Troia. Ector chiamă pe Paris şi-şi ia rămas bun dela soţia luî Andro-mahe. Paris se ’ntoarce cu Ector la bătălie. Palat omeric. Reconstruire după Ch. Chipiez. VI. Singuri acum au rămas la luptă Troeniî şi-Aheiî. Neîncetate pe cîmp urmau încleştările crunte; Lănci ferecate zburau repezite de-oparte şi de-alta între Simois şi undele repezi a rîuluî Xantos. 5 Aias Telamon întîî, meterezul oştirii ahee, Rupse-a Troenilor gloată şi soţilor zare deschise, Cînd tăvăli la pămînt pe-al Tracilor domn, pe Acamas Cel din Evsoros născut, om tare de vînă şi mare. El nemerindu-1 întîî în creasta din coif, îî înfipse io Suliţa ’n frunte; prin os răzbi ascuţişul de-aramă, Şi peste ochi i se puse deodată ’ntunerecul morţii. Iar Diomede cel aprig apoi toropi pe-a lui Teutras Fiu, pe Axilos acel din oraşul temeinic Arisbe. 4. Simois şi Xantos, cele două rîurî care străbăteau cîmpia din Troia. Xantos e al doilea nume al rîuluî Scamandru, provenit dela culoarea apelor luî (Xanthos bălaiu, gălbuiu ; cfr. flavus dat bunăoară Tibrului). 13. Arisbe era unul din cele cinci oraşe maî însemnate din Troia. 11(3 Om cu prisos de-avuţii ~i de oameni iubit el fusese, 15 Căci cu sălaşul în cale fiind, ospăta pe oricine; însă din Oaspeţii lui nu-1 scapă de moarte nici-unul Dîndu-î acum ajutor, şi-î curmă suflarea Tidide Lui şi fîrtatuluî său Calesiu ce-a fost mînătoru! Cailor lui dela car, şi perir’ amîndoi sub ţarină. 20 Iar Evrial a culcat pe Ofeltiu atunci şi pe Dresos, Şi-a năvălit la Esep şi Pedasos, feciorii naiadei Abarbarea, năcuţî cu alesul bărbat Bucolion; Iar Bucolion a fost a măritului craiu Laomedon Cel mai în vîrstă copil zămislit din ascunsă iubire. 25 Turma de oî păstorind Bucolion iubit-a pe zînă, Care din dragostea luî născut-a pe dînşii — doi gemeni, Căror acum le-a strivit mădularele zdravene, dalbe Mekistead Evrial şi apoi le-a răpit armătura. Şi Polipoite cel dat la războiu a zdrobit pe-Astialos, 30 Iar pe Pidit din Percote cu lancea de-aramă-1 întinse Laertiad Odiseu, şi Teucros apoi pe-Aretaon. Şi-a ’nsuliţat pe Ableros oşteanul voinic Antilohos, Fiul luî Nestor; apoi Agamemnon a frînt pe Elatos, Care şedea ’n prăvălatul Pedasos, aproape de rîul 35 Lin curgător Satniois. Din fugă-1 izbi pe Filacos Leitos viteazul, apoi Evripilos trînti pe Melantiu. Iată, pe-Adrastos atunci Menelau cel bun de războae Prinse de viu: telegarii, de spaimă fugind pe cîmpie, ’Şi ’mpleteciră ’n tufiş prin crengi arcuita teleagă 40 Şi-oiştea ’n faţă rupînd, luară ei vînt spre cetate, Pe-unde şi caii ceilalţi fugiau speriaţi de bătae. Iar luptătorul, de dînşii purtat, lunecînd lîngă roată Cade pe brîncî şi cu faţa prin ţărnă, de muşcă pămîntul. Dar îl ajunge Menelau Atride cu suliţa lungă. 21. Naiadele erau zînele apelor de uscat; Abarbarea era una din ele. Zînele mării se numiau Nereide, ale Oceanului Oceanide. 23. Despre Laomedon v. cîntul 5, 269. 30. Percote vechiu oraş în Misia între Abidos şi Lampsacos, astăzi Bergas. Asemenea Pedasos; Satniois un rîu în Misia. 36. Leitos rege din Beoţia. Luase parte şi între Argonauţi. 37. Acest Adrastos nu e numit decît numai aici. Nu trebue con f undat cu vestitul rege din Siciona. 45 50 55 60 65 70 75 117 Roagă-se-Adrastos de el, şi-i zice apudndu-î genunchii: „Zilele cruţă-mi, Atride, şi cît se cuvine primi-veî, Tata-I bogat, şi la dînsul odoare găseşti o grămadă: Are şi aur şi-aramă şi fier ce cu greu se lucrează. El o să-ţî dee din toate o mare grămadă de daruri, Cînd o să afle câ-s viu şi trăesc la corăbii ahee.u Asta i-a zis; şi mişcat, voia să-l asculte Menelau ; Gata era să-l predea slujitorului său ca să-l ducă Rob la corăbii ahee; dar iată, grăbit Agamemnon Ese ’nainte-i ţipînd şi răstindu-se astfel la dînsul: „Ce ţi-e, sărmane Menelau, de cruţi pe duşmani într’atîta ? Oare frumos se purtară cînd fost-au acasă la tine? Nimeni acum să nu fugă de moarte năpraznică! Nimeni Nu ne mai scape din mîni! Nici pruncii’ ce ’n sînu-i îl poartă Mama nici el să nu scape, ci toţi şi cu totul, deavalma, Peară din Troia pe loc fără urmă şi cinstea ’ngropăriî!u Fratelui asta zicîndu-î viteazul întorsu-i-a gîndul, Căci cu dreptate a vorbit. Menelau atunci pe Adrastos Iute cu mîna l-a ’mpins; iar Atrid Agamemnon cu ciudă L-a prăvălit în deşerturî lovindu-1, apoi cu piciorul Zdravăn în pieptu-î călcînd îşi zmulse măzdracul de frasin. Nestor într’asta pe-Ahei îndemna şi zicea cu glas mare: „Dragi luptători din Ahaia, voinici slujitori a lui Ares! Nimeni acum după prăzi alergînd înapoi să nu stee Lacom cît poate mai multe să ducă cu el la corăbii, Ci pe duşmani să ucidem, şi-apoî pe ’ndelete şi ’n tihnă Voi despoia-veţi pe cei care fi-vor căzuţi pe cîmpie.“ Asta le zise, şi-aprinse la toţi bărbăţia şi-avîntul. Şi cotropiţi de Danai Troenii din nou spre cetate Fug’ ar fi dat înapoi cu totul sfîrşiţi de putere, Dac’ a lui Priam fecior, Elenos prorocul de frunte, 48. Fierul ce cu greu se lucrează, pentrucă abia se introdusese în epoca omerică şi întrebuinţarea lui era puţin cunoscută. 56. Face aluzie la purtarea lui Paris cînd s’a dus ca oaspe la Menelau şi i-a răpit femeea călcînd dreptul sfînt al ospeţiei. 75. Elenos, unul din cei 50 de fii ai lui Priam, se impune ca sfetnic din pricina darului său de-a ghici după zborul de paseri şi a proroci viitorul. Vezi cîntul 7, 44 şi urm., unde el împărtăşeşte lui Ector hotărîrî de ale zeilor. 118 Nu s’ar fi dus la Enea şi Ector aşa să-î înveţe: ,,Vouă grăesc, o Enea şi Ector, căci voi mai cu samă Grijă purtaţi de Troenî şi de Liciî — sînteţî doar întîiî Cînd vă sumeteţî la trebî, de-i vorba de sfat ori de luptă — bo Staţi, şi ’nainte la porţi de grabă mergînd pretutindeni, Ţineţi oştenii, ca ’n braţe cumva la femei să nu cadă, Dîndu-se tot înapoi, şi să rîdă duşmanii de dînşiî. Dupăce gloatele toate veţi fi ’mbărbătat la bătae, Noi stărui-vom aici şi ne-om bate vîrtos cu Danaiî, 85 Cît ar fi greul de mult — nevoia de-acum ne sileşte; însă, tu Ector, dă fuga ’n cetate la scumpa-ne mamă, Spune-î s’adune curînd fruntaşe femei dela Troia în cetăţue la templul Atenei cu ochii albaştri. Dupăce poarta locaşului sfînt va deschide cu cheea, ;K) Vălul ce ea socoti-va că-T cel mai frumos şi maî mare Şi decît toate mai scump, de-acasă cu sine luîndu-1, Ea pe genunchi să-l aşeze la chipul pletoasei Atene, Şi să maî jurue-apoî o jertfă de douăsprezece Junei cu păr luciu, nepuse la jug, de cumva se îndură 95 Zîna de-a noastre femei şi de prunci şi de ’ntreaga cetate Şi-are s’alunge departe de Troia pe-acel Diomede, Hărţuitorul sălbetec ce ’mprăştie grozile morţii. El mi se pare ’ntre Aheî, că-î cel maî grozav în putere. Nu ne temurăm atîta de-Ahile, a bărbaţilor frunte, îoo Cel ce se z*ee din zînă purces; dar acesta turbat e Peste măsură, şi nimeni nu poate ’nainte să-î stee.“ Zise, şi Ector voios ascultă frăţeştile sfaturi; Iute s’aruncă din car cu toat’ armătura pe ciînsul. Lance-ascuţită rotind prin oaste da zor pretutindeni 105 Şi ’mbărbăta pe Troenî; şi-o straşnică luptă s’aprinse. Se ’nvîrtejiră Troeniî şi-Aheilor steteră ’n faţă. Decî s’abătură pe loc şi de-omor se lăsară Danaiî, Căci le păru că un zeu venit-a din cerul cu stele 81. E vorba de nevestele lor, de mamele şi surorile lor, care cum vedem din vers. 238, acelaş cînt, eşiau afară de Porţile Skee. 90. Vălul — aşa numitul peplos, haina de căpetenie, cu care se îmbrăcau femeile eline. El trebuia aşezat pe genunchii chipului zeiţei, adică aî unei statui de lemn scobit, care înfăţişa pe zeiţă şezînd (un idol primitiv al cultului antic). 119 în ajutor la Troenî şi că de-asta se ’ntoarseră dînşiî. uo Ector cu strigăte mari a prins să-şî îndemne oştirea: „Tari de virtute Troenî, voi falnici tovarăşi ai noştri! Fiţi, o prieteni, bărbaţi, şi-apăraţi-v’acum bărbăteşte Cît voiu lipsi, căci la Troia voiu merge să spun şi la sfetnici Şi la femeile noastre s’alerge la temple cu toţii, 115 Rugă să ’nalţe la zeî şi să jurue jertfe măreţe." Zise, şi ’ndată s’a dus viteazu ’ncoifat; iar în mersu-î Peste-a lui spate apărat se bătea dela ceafă la glezne Pielea chenarului negru din pavăza-î mare, boltită. Glaucos, a lui Ipolohos fecior, şi Tidid Diomede 120 Iată se ’ntîmpină ’n mijlocul luptei şi ard a se bate. Cînd se apropie crunţi şi stau să se ’ncingă la luptă, Vorba începe zicînd Diomede, vîrtos strigătorul: „Care ţi-e neamul şi cine eşti tu, o prietene, spune-mî? Nu te văzui nicăirî în războiu dătător de mărire. 125 Dar întrecut-aî pe toţi acuma cu-a ta îndrăzneală, Dac’ aî venit să daî piept cu vajnica-mî suliţă lungă. Vai de părinţii acelor ce vin să-mî înfrunte puterea! Dacă din cer te cobori şi eşti vre un zeu fără moarte, Spune-mî; cu zeii cereşti eu n’aş vrea puterea să-mî măsur. 130 Nici a luî Drias fecior, voinicul Licurgos odată Nu maî trăi, cînd se puse în vrajbă cu zeiî olimpici. El urmări oarecînd pe sfintele coaste-ale Nişei Zînele-doice-a chefosuluî Bacchus, iar ele de teamă Beţele şi-au lăpădat la pămînt, că le-ajunse cu boldul 117—118. Era dar -- aşa cum se arată în monumentele mice-niene — un scut în formă ovală, adîncată, care, pornind dela cele două capete ale umărului ajungea pînă la picioare. El era atîrnat de o curea trecută în jurul umărului stîng şi purtat fie de această curea, fie de toarta dinăuntru a scutului („canon") Acum scutul luî Ector atîrna de curea pe spatele luî, în vreme ce el mergea la Troia. 130. Licurgy un rege în Tracia, care s’a împotrivit la introducerea în ţara luî a cultului zeului Dionisos (Bacchus). Acesta era fiul luî Zeus şi al Semeleî şi ca copil a fost încredinţat nimfelor din pădurile Niseî (dela care a primit numele de Dionisos) ca să fie crescut într’o peşteră de acolo. Nisa era un loc — dacă n’a fost cu totul fantastic — aflător în Beoţia; maî tîrziu se credea că se află în Tracia (ca în cazul de faţă), în Arabia, în India etc. Beţele (thyrsos, tirs) purtate de zînele crescătoare ale luî Bacchus erau de trestie şi aveau în vîrful lor frunze de viţă sau ederă. 135 140 145 150 155 160 120 Ucigătorul Lieurg; şi Bacchus, gonit deopotrivă, S’a cufundat în al mării talaz, de primitu-l-a ’n braţe Tetis pe el tremurînd, căci straşnică spaim’ avu zeul De-ameninţările lui. Dar zeii ce ’n tihnă duc traiul S’au supărat pe Lieurg, şi-orbitu-l-a fiul lui Cronos. Nici vieţuit-a mai mult, de cum oropsitu-l-au zeii. N’aş vrea dar eu să mă bat cu zeii cei pururi ferice, însă de eşti din bărbaţii hrăniţi cu-a pămîntuluî roadă, Vin’ maî încoace să-ţf vezi mal repede-a morţii hotare.u Zise la rîndu-î a lui Ipolohos fecior ca un soare: „Ce mă întrebi tu de neam, făloase Tidid Diomede ? Cum e cu frunzele aşa-î şi cu neamul sărmanilor oameni. Unele vîntul le-aşterne pe jos, iar pe altele codrul Face din nou să răsară pe ramuri cînd dă ’n primăvară. Tocmai şi neamul de oameni pe rînd se tot naşte şi moare. Iară de vrei ca să afli şi-aceea ce ’ntrebi, o viteze, Şi să-mî cunoşti obîrşia ce-mi este de mulţi cunoscută: Nalţă-se ’n Argos, păscutul de cai, o cetate Efira; Cel mal viclean muritor acolo trăit-a: Sisifos. Tatăl acestui a fost Eol, şi Glaucos, fecioru-I; Fiul lui Glaucos apoi fu vrednicul Belerofonte. Dînsul a fost dăruit de zel cu plăcuta vîrtute Şi frumuseţe. Dar Proitos îl puse gînd rău, şi de-aceea El îl goni dela dînsul, din ţară, fiind mal puternic între Argiî, căci schiptruluî său îl supuse Cronion. Antia, mîndra nevast’ a lui Proitos, de patirn’ aprinsă, Vru să s’apropie ’n taină de el. Dar Belerofonte, Inimă bună şi tare, învinse ispita femeii. Dînsa lui Proitos atunci aşa-fel îî zise minţindu-î: 152—155. Efira după antici ar fi vechiul nume al Corintului. SisifoSy fiul lui Eol (eponimul Eolienilor), e regele şi întemeietorul acestui oraş. Viclenia şi răutatea lui se referă la caracterul cu totul negustoresc al oraşului zidit de dînsul. Felul pedepsei la care a fost supus Sisif de cătră zel în iad — de-a ridica pînă pe culmea unul munte o stîncă ce aluneca mereu la vale ca s’o ridice iar şi iar pînă în vecie — e necunoscută lui Omer. Belerofonte s’a numit aşa, fiindcă a omorît pe corintianul Beleros. După acest omor el s’a refugiat la curtea lui Proitos, rege în Argos, şi servia sub acesta („Cronion îl supusese schiptruluî său,“ "adecă a lui Proitos). 121 „Mori tu, o Proite, acum ori omoară-mî pe Belerofonte! 165 Dragoste silnic’ a vrut cu mine să facă mişelul.'“ Zise, şi ciuda l-a prins pe craiu auzindu-î cuvîntul; Dar s’a ferit să-l omoare, de teama mustrării de cuget. Deci în Likia-i trimise cu semne de rău vestitoare, Semne mărunte de-omor pe ’ndoite tăbliţî scrijelate; 170 Socrului său porunci să !e-arâte voind ca să-l pearză. Bine de zei ocrotit, se duse ’n Likia viteazul. Cînd a sosit în a Licilor ţară udată de Xantos, Craiul acolo voios l-a cinstit cu ospeţe de nouă Zile, şi jertfe de nouă juncani a făcut pe altare. i75 Iar într’a zecea din zile, cînd rumene zori răsăriră, El a ’ntrebat pe voinic şi semne-a cerut ca să vază Ce fel de sarcină-î dete iubitul său ginere Proitos. Cînd a primit cele două tăbliţe cu semnele morţii, l-a poruncit să omoare întîi îndrăcită Himeră, 180 Care din zei se trăgea şi era fioroasă lighioană: Leu înainte, în dos un balaur şi capră la mijloc, Groaznic din gură pufnind cu flăcări de foc arzătoare. Dar în cereşti arătări bizuindu-se el o ucise. 168—9. îndoite tăbliţî: adică diptydia, două plăci de lemn cer-uite, care se puteau închide, ca să nu fie ştiut de purtătorul lor cuprinsul semnelor scrijelate într’însele ; semnele mărunte de omor, prin care adică Proitos însărcina pe socrul său ca să pearză pe Belerofonte. Că se cunoştea scrisul în epoca miceniană, e azî un fapt constatat din descoperirile arheologice (ieroglife şi semne lineare); aici însă avem numai o indicaţie vagă, din care nu putem deduce cu siguranţă că autorul cunoştea scrisul. Pasajul acesta a fost foarte mult discutat în chestia omerică. 172—175. Xantos e rîul, care izvora la hotarele dintre Licia şi Pisidia (sudul Asiei mici) şi străbătea prin mijlocul Licieî o mare cîmpie, care şi-a luat numele dela rîu. Regele Licieî, la care e primit Belerofonte se numia Iobates. Cifra de nouă şi zece e o formulă poetică a lui Omer. Adevărul e că un oaspe nu era întrebat de găzduitorul său decît numai dupăce era găzduit o vreme oarecare. Aici regele a făcut în cinstea eroului un ospăţ mare, fiindcă acesta venia dela ginerele său. 179. Himera monstru născut — după Esiod — de Tifaon şi Ehidna. Omer (v. cîntul 16,328 -9) zice că a fost crescută de Amisodaros, regele Cariei şi era pacostea oamenilor. Locuinţa eî era pusă în diferite locuri (în Frigia, Libia, Egipet, India etc.) Unii au văzut în ea un fenomen vulcanic ca şi în generatorul eî Tifaus sau Tifaon (v. cîntul 2,781.) 122 Şi cu vestiţii Solim!, ai doilea, luptat’a viteazul, 185 Luptă crezută de el maî grea decît toate în lume; Iară şi-al treilea luptînd ucise bărbate Amazoane. Craiul pe urmă la ’ntors întinsu-i-a cursă vicleană : Dupăce-alese pe cei mai bărbaţi din întreaga lui ţară, Dînsul îi puse la pîndă; dar nu se întoarse nici-unul: 190 Neprihănitul fecior a lui Glaucos pe toţi îî răpuse. Craiu ’nţelese, că el e de-a zeilor 'naltă semînţă; Deci lîngă sine la curte-1 opri şi pe fiică-sa-î dete. Cinstea crăească pe urmă cu el împărţi pe din două; Licii-î dădură moşie, pămînt osebit întru toate, 195 Mîndră livadă cu pomi şi cîmp roditor ca să-l are. Trei fii avut-a nevasta viteazului Belerofonte: Pe Ipolohos, pe Laodameia şi-apoi pe Isandru. Laodameia ’ndrăgită fiind de cumintele Zeus, A odrăslit pe Sarpedon, oştean ca un zeu în putere. 200 Dar şi acesta la urmă, de cum duşmănitu-l-au zeii. Pe-a lui Aîeius cîmpie stingher şi pustiu rătăcit-a, Păsuri de om ocolind cu sufletul ros de durere. Ares, setosul de sînge apoi prăpădi pe Isandru Cînd se bătea cu vestiţii Solimî, şi de ciudă Artemis, 205 Zîna ce scîntee ’n aur, ucise pe Laodameia. Iar Ipolohos mi-e tată şi-ţî spun că mă trag dela dînsul: El mă trimise la Troia şi-mî dete ’nadins o povaţă, Veşnic întîiul să fiu şi ’n toate să birui pe-oricine; Nu de ruşine să-mî fac al părinţilor neam, care-mî stete 2io Cel maî de frunte ’n Efira precum şi ’n Likia cea largă. Iată din ce fel de neam şi de sînge purced cu mîndrie.“ Astfel îî zise, şi vesel fu craiul Tidid Diomede; Suliţa ’nfipse deodată ’n mînosul pămînt şi cu graiul Prietenos dup' aceea vorbi căpitanului Glaucos: 184. Solimiiy unul din popoarele primitive ce-au locuit peninsula sudică a Asiei mici, Licia. 186. Despre Amazoane v. cîntul 3 189. 201. Despre o cîmpie Alems vorbeşte Erodot VI, 95. 204. Artemis (Diana) cu săgeţile ei ce lovesc fără greş ucide femei (vezi în acelaş cînt vers. 428) — aşa se explică de antici moartea subită a femeilor. Artemis e zîna ce „scîntee în aur'4 ca întruparea luneî. 215 220 225 230 235 240 245 123 „Vezi tu aevea îmi eşti părintescul şi vechiul prieten ! Căci prea-măritul Oineu a primit şi cinstit-a ca oaspe Trei săptămînî oare-cînd pe Belerofonte viteazul. Daruri frumoase schimbară ca semn de-ospeţie ’ntre dînşii: Moşu-mî Oineu dăruit-a un brîu sclipitor de porfiră, Belerofonte, o cupă de aur cu torţi îndoite. Cupa şi-acum o păstrez; plecînd, am lăsat-o acasă. Nu mai ţin minte pe tata Tideus; în fragedă vîrstă M’a părăsit, cînd periră la Teba luptîndu-se Aheiî. Fi-veî tu dară de-acuma prin Argos iubitul meu oaspe, Eu voiu fi oaspele tău în Likia, de-oiu merge pe-acolo. Deci ne ferim în de noi să ne batem în gloată orî singuri. Mie destui mi-s Troeniî ceilalţi şi-a lor falnici tovarăşi: Pot să dobor pe oricine-mî dau zeii şi eu i-oiu ajunge, Ţie-s Aheiî de-ajuns: omoară pe cine putea-veî. Armele dar să schimbăm între noi, ca pe-aicea să ştie Toţi, că ne leagă de-acum ospeţia părinţilor noştri/1 Astfel au zis amîndoi şi sârit-au îndată din care, Veseli de mînă s’au strîns şi datu-şi-au semn de credinţă. Zeus atuncea pe Glaucos orbi, de-a schimbat cu Tidide Daruri, luînd a lui arme de-aramă cu preţ doar de nouă Boî şi dînd armele-î scumpe aurite de-o sută de tauri. Ector într’asta sosi la stejar lîngă porţile Skee: Iute-aiergară la el neveste şi fete din Troia, Care de care să ’ntrebe de fraţi, de feciori şi de rude Şi de bărbaţi; dar poruncă le dete la toate de-a rîndui Zeii să roage; iar multe plecau copleşite de jale. Ector ajunse pe urmă la curtea cea mîndr’ a lui Priam; Curtea-î avea netezite pridvoare cu stîlpî, şi ’năuntru Lîngă olaltă cinzecî de iatacuri, cu toate zidite Numai din piatră cioplită; şi ’n astea dormiau a lui Priam Fii, odihnindu-se alături de-a lor legiuite neveste. 221. Diomede zice că nu-şî aduce aminte de tatăl său Tideu, căci era mic cînd acesta a perit la împresurarea Tebeî; dela el prin urmare, mai ales că Diornede crescuse la bunicul său Oineu. n’a putut avea amănunte despre ospeţia amintită aici; puţinul cît ştie l-a aflat dela Oineu. 224. Zeus îl orbi pe Glaucos, adecă Glaucos s’a prostit făcînd schimbul acesta de arme. 250 255 260 265 270 275 280 285 124 Altele ’rr dreptul acestora stau, în aceeaş ogradă, Douăsprezece iatacuri durate din netedă piatră, Toate ’nşirate pe rînd; şi ’n ele dormiau a lui Priam Gineri alături de-a lor ruşinoase, cinstite neveste. Iată, luî Ector îi ese blajina şi darnica-î mamă, Cînd să se ducă Ia cea mai frumoasă din fiici Laodike ; Mîna-î cuprinde cu drag şi astfel începe să-i zică: „Ce-aî părăsit sîngerosul războiu şi-aî venit, o copile! Rău ne mai supăr’ acuma luptîndu-se ’n jur pe la ziduri Mult blăstemaţiî Aheî, şi poate dorinţa te mînă Braţele tale să 'nalţi lui Zeus pe dealul cetăţii. Dar maî rămîî să-ţî aduc vin luciu mai dulce ca mierea Zeilor nemuritori să închini caşi tatălui Zeus, Lor maî întîî, şi apoi bînd, şi ţie-ţî va fi cu priinţă. Vinul, cînd eşti obosit, vîrtos îţi sporeşte tăria, Căci istovit eşti de trudă pe-aî tăi apărînd de primejdii." Marele Ector, din coif clătitorul, atunci îi răspunse: „Nu mă ’mbia cu pahar de vin dulce, o mamă cinstită, Trupul să nu mi-l înmoi şi să pierd vîrtoşia şi-avîntul. Vin lucitor să închin luî Zeus cu mîna mînjită Tare mă tem; nici se poate, luî Zeus, umbritul în nouri, Rug’ a rosti, cînd pătat e trupul de praf şi de sînge. Du-te tu însă la templul Atenei, prădalnica zînă, Strînge acolo fruntaşe femei cu prinoase şi jertfe. Vălul ţesut care-î cel mai frumos înflorit şi maî mare Şi decît toate maî scump din cîte păstrezi în cămară. Tu pe genunchi îl aşază la chipul pletoasei Atene Şi jurueşte-î apoî junei dalbe, la jug nesupuse Douăsprezece pe-altar, de-ar fi să se ’ndure zeiţa S’apere a noastre femei şi copiii şi ’ntreagă cetatea Şi să alunge departe de Troia pe-acel Diomede, Hărţuitorul sălbatec ce ’mprăştie grozile morţii. Du-te dar, mamă, la templul Atenei, prădalnica zînă; Eu mă voiu duce la Paris să-l chem la războiu, dacă dînsul Vrea să-mi asculte povaţa; mai bine ’nghiţi-l-ar pămîntul! Pacoste mare prin el a dat împăratul olimpic, Tatălui Priam măritul şi fiilor săi şi cetăţii. Doamne, vedea-l-aş pe el coborîndu-se ’n umbra lui Hades t Doar aş putea să mai uit mîhnirea şi scîrba vieţii." Ector îşi ia rămas bun dela soţia lui. (Cîntul VI, 390 şi urm.) 125 Zise, iar mama-î ducîndu-se ’n casă trimise pe fete, Slugile ei, de chemau fruntaşe femei în cetate. Dînsa ’n cămara cu dulce miros coborîtu-s’a ’ndată; Văluri acolo erau frumos zugrăvite ’n tot felul, 290 Lucrul de mîn’ a femeilor Sidoniene ce-aduse Chipeşul Paris din Sidon, pe apele ’ntinse ale mării, Tocmai pe unde venise cu fata lui Zeus Elena. Unul din astea Ecabe-1 alese să’l ducă zeiţei, Cel mai frumos înflorit, mai scump şi mai mare ca toate; 295 Strălucitor ca o stea îl păstrau tăinuit pe sub văluri. Dînsa cu el a pornit şi multe femei o ’nsoţiră. Cînd au sosit pe colina cetăţii la templul Atenei, Poarta cea ’naltă deschise frumoasa la faţă Teano Cea din Kiseus născută, ce-a fost lui Antenor soţie; 300 Ea preoteasă era de Troeni rînduită la templu. Braţele lor au întins cu toate bocindu-se Atenei; Vălul pe urmă luînd preoteasa cea mîndră Teano Lin pe genunchi îl aşterne la chipul pletoasei zeiţe, Roagă-se apoi şi urează născutei din marele Zeus: 305 „Sfîntă zeiţă, tu stîlp al cetăţii, coroană ’ntre zîne! Frînge tu suliţa lui Diomede, şi chiar pe el însuşi Fă-mi-1 să cază pe brînci înainte la porţile Skee! jertfe de tinere junei nepuse la jug, strălucite. Douăsprezece pe-altar ţi-om aduce, de-ai milă şi mîntui 310 Bietele a Troii femei şi pruncii şi-a noastră cetate.“ Zise, dar ruga-i a fost respinsă de Palas Atene. Pînă ce ele să roage pe-a marelui Zeus copilă, Ector în grabă s’a dus la casa cea mîndr’ a lui Paris, Care fusese de mult zidită de el cu zidarii 315 Cei mai isteţi între meşterii vremii din rodnica Troe. Dînşii odae au făcut şi sală şi curte lui Paris Lîng’ a lui Priam palat şi-a lui Ector pe dealul cetăţii. Ector, iubitul lui Zeus, în cas’ a intrat cu o lance Lungă de unsprece coţi, înainte ţiind lucitorul 320 Vîrf din aramă făcut şi încins c’o verigă de aur. 316. Prin odae (thcilamos) se înţelege încăperea destinată pentru femei, haremul iar prin sală (donul sau megaron) locuinţa bărbaţilor. Aceste două încăperi împreună cu curtea eraupărţile de căpetenie ale locuinţei domneşti din vremea lui Omer. Q. Murnu: „Iliada". 9 126 El în odae-1 găsi îngrijind de măestrele-i arme, Tot căuta pipăind ba platca, ba arcul, ba scutul. Iară Elena din Argos şedea între slugile casei Şi le da zor la vătaîe să ţese podoabe măreţe. 325 Ector pe Paris văzînd, îl mustră cu vorbe de-ocară: „Tu ticăloase, nu-T bună mînia ce-aT pus pe oştire; Ea se tot bate în preajma cetăţii şi 'naltelor ziduii Şi-Î spărcuită mereu, şi doar pentru tine-î războiul Care ne 'ncinse cu foc. Mai bine aî certa tu pe altul, 330 Cînd l-ai vedea părăsind cumplit' a războiului valmă. Haî dar, să n'ardă curînd cetatea 'n pîrjolul peirii!“ Paris cu chipul de zeu la vorbele fratelui zise: „Ector, mustrarea ţi-a fost cu temeiu şi deplină dreptate, De-asta eu vreau să-ţi răspund ; ia sama tu dar şi m’ascultă. 335 Nu de mînie şi ciudă pe oaste rămas-am acasă, Ci hotărîsem mai mult să stau cufundat în durere. Dar mai acum mi-a vorbit nevasta, şi vorbele-î blînde ^ M’au notărît să pornesc la războiu ; dar cred şi eu însu-mî Că mai cuminte-i aşa, căci statornică nu-î biruinţa. 340 Hai dar aşteaptă puţin să-mi pun vitejeasc’ armătură, Ori mi te du ; după tine venind, te-oiu ajunge din urmă". Zise; iar Ector, din coif clătitorul, nimic nu răspunse, însă cu farmec în graiu Elena vorbi cătră Ector: „Scumpe cumnat urgisitei femei şi-urzitoarei de rele! 345 Bine-ar fi fost dacă 'n ziua cînd fui odrâslită de mama Un viforatic vîrtei mă ducea în prăpăstii de munte Ori mă zvîrlea peste valuri în marea ce fierbe cu clocot! Valul m’ar fi înghiţit înainte de-aceste păcate, însă de vremece zeii această răstrişte 'mi meniră, 350 Soţul măcar să-mi fi fost un om mai de treabă ca dînsul, Care să ştie de-a lumeî nespuse huliri şi batjocuri. N’a fost la minte întreg vr'odată şi nici o să fie, 326. Din mustrarea ce face Ector lui Paris reese, că el nu ştie nimic despre mtntuirea celui din urmă prin mijlocirea Afroditeî; el presupune numai că Paris, care de altfel e recunoscut şi de el ca vrednic, s’a retras numai de mînia ce avea pe Troeniîcare îl urau (cf. cîntul 3, 454). 336. „Sn stau cufundat în durere“ se înţelege pentru înfrîngerea ce a suferit din Partea lui Menelaiî. 127 De-asta şi cred că primi-va curînd cuvenita răsplată. Hai tu, cumnate, pofteşte şi intră, pe scaun te-aşază 355 Tare vei fi obosit de-atîta războinică trudă Numai din vina lui Paris şi-a mea, o sfruntată femee, Cărora datu-ne-a Zeus în lume o jalnică soartă, Veacului celui de apoi s’ajungem de rîs şi poveste!“ Marele Ector, din coif clătitorul, la asta-î răspunse: 360 „Cît m’ai pofti de cu drag, tu n’aî să mă ’ndupleci, Eleno; Inima-mi tot mă grăbeşte să-mi dau mai curînd ajutorul Oştilor mele ce dornic în luptă mi-aşteaptă sosirea. Dar mai zoreşte pe Paris şi însuşi silească-se acuma, Cît mă găsesc în cetate, să-mi easă mai repede ’n cale. 365 Eu am să intru acasă la mine să văd înnodată Oamenii mei şi copilul meu fraged şi draga-mi soţie; Nu ştiu de-acum, înturna-mă-voiu oare din luptă la dînşiî Ori cu-a duşmanilor braţe curînd prăpădi-mă-vor zeiî.“ Asta i-a zis, şi plecînd viteazul măreţ-încoifatul 370 Intr’o minut' a sosit la curtea-î cea bine-ziditâ. însă lipsea din odae nevasta-i, bălaia Andromahe, Căci se dusese cu fiul şi slujnica-i bine-gătită Şi s’aşezase la turn cu plîns şi cu vaete-amare. Neîntîlnindu-şî acasă. nevasta cea plină de daruri 375 Ector oprindu-se ’n prag, zicea cătră slugile sale: „Fetelor, spuneţi-mî drept şi nu-mî tăinuiţi adevărul, Unde s’a dus Andromahe cea dalbă lăsîndu-şî odaia? Poate cumva la surori au chiar la cumnatele mele? Ori a plecat cu femeile noastre la templul Atenei 380 Parte la rugă să ia şi să ’mbune pe straşnica zînă ?“ Zise lui Ector atunci mult harnica lui chelăriţă: „Dacă ’nadins porunceşti, stăpîne, să-ţi spun adevărul, Află că nu-î la surori şi nici la cumnatele-ţi mîndre, Nici a plecat cu pletoase Troene la templul Atenei 385 Parte la rugă să ia şi să ’mbune pe straşnica zînă; Ci s’a grăbit să se ducă la turn, auzind că Troenii Sînt cotropiţi de duşmani şi că birue ’n totul Aheii. 373. Andromahe s’a dus la turn, se înţelege la turnul dela Porţile Skee, de unde se vedea în faţă ca într’o panoramă desfăşurarea luptelor. Ea era îngrijată de soarta bărbatului eî şi a Troenilor şi voia şă-şî dee seamă singură de starea lor. 390 395 400 405 410 415 128 Dînsa luîndu-şî copilul şi-o fată cu ea ca să-l poarte,. Tocmai acum a pornit spre ziduri în grabă nebună.“ Asta i-a zis cheîăriţa; iar Ector napoi se răpede Iară pe unde a venit, prin bine-poditele uliţi. Trece prin marea cetate şi, cînd să apuce în dreptul Porţilor Skee, pe unde era să se ’ntoarcă la luptă, Grabnic aleargă ’nainte-i bogat înzestrata-î soţie Alb’ Andromahe, copila măritului domn Aetion, Care trăise în Teba !a poalele muntelui Placos Cel păduros şi fuse stăpînul poporului Cilic; El pe copilă-şî dăduse lui Ector, oşteanul puternic. Dînsa eşitu-i-a ’n drum însoţită de-o fată de casă, Care la sînu-i purta pe iubitul copil a lui Ector, Prunc fără grijă, voios, asemenea stelei frumoase. Ector pe el îl numise Scamandriu, ceilalţi Astianax, Străjuitorul, căci Ector fu singura straj' a cetăţii. Tatăl, văzîndu-şi copilul, zîmbit-a de drag în tăcere, Iar Andromahe aproape-i stătu podidită de lacrimi, Mîna-î cuprinse cu dor şi pe nume chemîndu-1 îi zise: „Inima ta te va pierde, sărmane ; şi n’ai măcar milă De copilaşul tău prunc şi de mine, o biată femee. Văduvă fi-voiu curînd, căci iată, curînd te-or ucide Toţi repezindu-se asupra-ţî Aheii; şi dacă te-oiu pierde, Fi-mi-ar mai bine să intru ’n pămînt, căci n’o să-mî rămîe Altă nădejde şi rază, cînd tu veî muri, fără numai Negre dureri. Că nici tata-mi trăeşte, nici mama cinstită. Ştii că pe tata de mult îl ucise viteazul Ahile, Cînd a luat a poporului Cilic bogată cetate, Teba cu 'naltele porţi; răpusu-l-a el pe Aetion, 395. Aetion era rege în Teba din Asia-mică în Cilicia, la poalele muntelui Placos, care se presupune că era o prelungire a muntelui Ida. Această Tebă a fost cucerită de Ahile (v. mai jos vers. 415). 402. Scamandriu se numia copilul lui Ector dela rîul Scamandru, iar Astianax (asty = cetate, anax ~strâjuitor)y în cinstea tatălui său care era cel mai mare apărător al cetăţii, al patriei sale. 416. Ahile a cruţat leşul lui Aetion şi nu i-a refuzat îngroparea cu toată cinstea cuvenită, un contrast faţă de purtarea lui la căderea lui Ector. Cremaţiunea şi ridicarea unei movile pe cenuşa mortului era obişnuita înmormîntare omerică. Sădirea ulmilor făcută dinadins pentru cinstirea răposatului e atribuită nimfelor de munte (Orestiadelor). 420 425 430 435 440 445 129 Inima-î nu l-a lăsat să-î prade măestrele arme. Arsu-i-a trupul gătit cu toat’ armătura, şi-asupra-î Măgură el a 'nălţat; şi ulmi îi sădiră în preajmă Zînele munţilor, fetele împlătoşatuluî Zeus. Şapte la număr au fost voinicii mei fraţi în palate; Toţi într’o zi săgetaţi coborît-au în noaptea lui Hades: lutele Ahile ’î ucise cînd ei îşi mînau la păşune Ciurda chiloşilor boi şi turmele oilor albe. Iară pe mama ce-a fost crăiasă sub codrii lui Placos El împreună cu alte dobînzî o aduse la Troia; N'o dezrobi fără numai primind o grămadă de daruri, Dar în sălaş părintesc răpuse Artemis cu arcul. Tu-mî eşti dar, Ector, şi tată şi mamă cinstită şi frate, Tu-mî eşti bărbatul în floare. Deci hai şi te ’ndură deţine, Colo la turnul înalt rămîî, ca să nu-ţî laşi în urmă Fiul de tată lipsit şi văduvă biata-ţî femee. Oastea-ţî opreşte pe lîngă zmochinul sălbatec, pe unde Lesne se urcă ’n cetate şi zidul se bate mai lesne; Căci pe acolo venind de trei orî cercat-au vitejii, Idomeneu prea-vestitul şi Aias cei doi cu oştirea, Ambii Atrizî cu ai lor şi craiul născut din Tideus, Orî că le-o spuse vrTin bun ştiutor de-ale zeilor taine Sau că şi inima lor la asta-î zoreşte şi ’ndeamnă.“ Marele Ector, din coif mişcătorul, îî zise la rîndu-î: „Grijile aceste mă bat şi pe mine, o femee; dar straşnic M’aş ruşina de Troenî şi Troene ce tîrîe haina, Dac’ aş fugi de războiu şi-aş sta tupilat ca mişelul. Nu sînt la asta pornit, căci eu m'am deprins să fiu pururi Vrednic în luptă şi 'n capul Troenilor tot să mă 'ncaer, Numai să sprijin a tatălui meu şi-a mea 'naltă mărire. Bine ştiu totuş — mi-o spune şi mintea şi inima 'ntr'una: Are să fie o vreme, cînd Troia cea sfîntă peri-va, Priam, şi el şi poporul în lănci iscusitului Priam. 433. „Zmochinul sălbatec'1, era însemnat prin vîrsta şi mărimea lui şi se afla aproape de cetate, pe o înălţime. La zidirea cetăţii Troia de cătră cel doi zei Poseidon şi Apolon se credea, după legendele de mai tîrziu, că partea zidului despre zmochin era făcută de un muritor, de Eac, şi de aceea era mai slabă la atacuri. 450 455 460 465 470 475 480 130 Nu de durerea Troenilor însă mă doare ’ntr’atîta, Nici de-a părinţilor mei, a Ecabeî şi-a craiului Priam, Nici de-a iubiţilor fraţi care, cîtu-s de mulţi şi de zdravenî, Tot o să cadă prin colb sub arma duşmanilor noştri; Cît mai cu seamă de tin-e cînd plînsă răpi-te-va vr’unul Dintre oştenii Aheî şi tîrî-te-va ’n neagra robie. Dusă prin Argos veî ţese ascultînd de porunca stăpîneî Şi din Iperia sau din Meseis căra-veî tu apă Fără să vrei, ci silită fiind de cumplita nevoe; Cînd oarecine, văzînd plînsorile tale, va zice: Iată femeia lui Ector, războinicul cel mai de frunte între voinicii Troenî în cruntul războiţi dela Troia. Asta va zice şi ’n inimă-ţi nouă dureri se vor naşte, Căci va lipsi un bărbat să-ţi scuture jugul robiei. Dar să mă soarbă mormîntul nainte s’ajungă ’n auzu-mî Plînsul şi vaetul tău, cînd dusă veî fi în robie." Zise şi braţele ’ntinse spre fiu-său falnicul Ector, Dar copilaşul pe sînul femeii cea mîndru încinsă Iute se ’ntoarse ţipînd, de spaimă lovit la vederea Tatălui cel cu veşmîntul de-aramă şi creasta din coada Lungă de cal, care ’n coif mereu fîlfîia ’ngrozitoare. Rîse şi tatăl iubit şi mama-i cinstită văzîndu-L Coiful îndată luînd din creştetu-î falnicul Ector Pusu-l-a repede jos, de-a stat orbitor de sclipire. Şi sărutîndu-şî copilul şi-apoî legănîndu-i în braţe, Rugă rosti cătră Zeus şi zeii ceilalţi deopotrivă: „Nemuritorilor zei, voî faceţi-mî fiul s’ajungă Cel mai slăvit la Troenî, întocmai ca mine, tot astfel Vrednic în arme să fie şi ’n Troia domnească puternic! Cînd se va ’ntoarce din luptă, mirat oare-cine să zică : „E mai viteaz decît tatăl!“ S’aducă şi prăzi sîngerate Dela duşmanul ucis, să se bucure sufletul mamiî!“ Zise şi ’n braţele scumpei femei încrezu copilaşul; Dînsa la sînu-î cel plin de mireazmă-1 primi şi-l cuprinse Dulce cu lacrimî rîzînd. Iar Ector, privind-o cu milă 457. Iperia, izvor în Tesalia, iar Meseis în Laconia. Locuitorii din Farsala (Tesalia) ţineau că amîndouă aceste izvoare se aflaă lîngă oraşul lor. Poeţiî de mai tîrziu înfâţişeau pe Andromahe cu adevărat purtînd apă. 131 485 Şi netezind-o frumos, îî zise cuvintele aceste : „Inima nu-ţî amărî fără cumpăt, săracă femee : Nimenea, dacă nu-î scris, viaţa nu-mî poate răpune, Căci de poruncile soarteî nu poate să scape nici-unul, Fie voinic orî mişel, odată ce ’n lume se naşte. 490 Hai dar întoarnă-te acasă şi cată-ţî de trebile tale; Vezi de războiu şi de furcă şi ’ndeamnă pe slugi ca să fie Sîrguitoare la trebî, şi las' că de arme şi luptă Grijă purta-vor bărbaţii din Troia şi eu doar în frunte." Zise, şi coiful cu creasta păroasă luîndu-şî viteazul 495 S’a ’ndepărtat; iar femeea pornind să se ducă la curte, Faţa mereu întorcea înapoi năpădită de lacrimi. Dînsa degrab’ a sosit la curtea frumoas’ a lui Ector— Cel ce doboară bărbaţi, şi-acolo găsit-a pe multe ‘Slujnice, care văzînd-o cu toate ’ncepură să plîngă; 500 Ele cu zile jăleau pe Ector acasă la dînsul: N’aveau nădejde de-acum, că el se va ’ntoarce din luptă Zmuls din puterea şi mîna duşmanilor săi din Ahaia. Nu zăbovi îndelung nici Paris în casele-î ’nalte; Dupăce puse armătura lucioasă de-aramă ’nflorită, 505 Fuga porni în cetate ’ncrezut în picioarele-î repezi. Cum odihnindu-se ’n grajd, cînd orzul îî este nutreţul, Rupe căpăstrul un cal şi ’n tropot s’aşterne cîmpieî, Căci e deprins să se scalde la rîu în frumoasele valuri: Fuge cu fală, şi capul şi-l poartă pe sus, şi pe umăr 5io Flutură coama-i în vînt; el mîndru de-a lui frumuseţe Sprinten se saltă şi merge în pajiştea lui cunoscută; Tocmai şi Paris, feciorul lu! Priam, porni din Pergamos Strălucitor ca un soare ’n găteli, coborîndu-se vesel Din cetăţue purtat de picioarele-î repezi. Şi ’ndată 515 Dete de fratele-î Ector, în clipa cînd sta să se ’ntoarcă Tocmai din locul, pe unde stătu cu nevasta-î de vorbă. Paris cu chipul de zeu îî apucă nainte şi-î zice: „Prea te opreşte zăbava-mî cu toată grăbirea-ţî, o frate; Nu m’am silit ca să vin la vreme precum porunciseşi." 520 Dar îl întîmpină blînd viteazul, din coif mişcătorul: 512. Porni din Pergamos, adică de pe acropolă, unde se găsea palatul lui, ducîndu-se spre Porţile Skee, pe unde avea să meargă cu Ector pe cîmpul de luptă. 132 „Nimenea, drept judecind isprăvile armelor tale, Nu te-ar putea ’nvinui, o iubite, că doară eşti vrednic. Dar te leneştî înadins şi nu vrei, de sîngeră 'n mine Inima, tot auzind ce rău te defaimă Troeniî; 525 Şi cu dreptate, căci multă li-î truda ce au pentru tine. Totuş să mergem, căci bune-ar fi toate de-ar fi să ne-ajute Zeus pe noi, ca în cinstea cereştilor zei fără moarte Slobod păhar să ’nchinăm voioşi în palatele noastre, Cînd alunga-vom pe mîndriî Aheî din hotarele ţării." CINTUL AL ŞAPTELEA, Cuprinsul: întoarcerea lui Ector şi Paris la luptă. Troenii se apără cu izbîndă. înţelegerea lui Apolon cu Atene. Ector chiamă Ia duel pe cel mai viteaz între Aheî. Teama Aheilor şi cuvîntarea lui Nestor. Nouă viteji vor să se bată cu Ector. Sorţul cade asupra lui Aias. Duelul lui cu Ector e întrerupt de noapte. Nestor propune Aheilor o pace de răgaz cu Troenii pentru îngroparea morţilor şi întărirea lagărului aha ic. Antenor propune Troenilor să înapoeze pe Elena. Paris respinge propunerea lui. Un crainic, trimis a .’^ua zi de Priam, inchee pacea de răgaz şi înlesneşte îngroparea morţilor de amîndouă părţile. Aheii îşi întăresc lagărul cu şanţuri şi ziduri şi supără pe Poseidon. Zeus arată semne rele Aheilor. PALAS ATENE, înarmată ca scutul şi cu lancea, între luptători. După sculpturi antice. VII. Astfel a zis, şi pe poart’ a eşit repezindu-se Ector. Fratele-î Paris alături a mers, şi erau deopotrivă Şi-unul şi altul aprins să s’apuce de luptă vitează. Cum e prielnicul vint stîrnit de un zeu după voia 5 Bieţilor corăbierî care ’ntruna cu netede vîsle Marea despică plutind şi frînt de-obosire li-î trupul; Astfel ivitu-s’au eî Troenilor dornici de dînşiî. Paris ucise pe fiul măritului crai Areîtoos, Sălăşluitul în Arne, Meneştiu, pe care Areîtoos io Ce! purtător de măciucă cu Filomedusa-1 născuse. Ector cu suliţa ’n ceafă lovi pe Eioneu sub chenarul Coifului mîndru de-aramă, şi-T frînse trupeasca tărie. Glaucos, a lui Ipolohos fecior, căpitan peste Liciî, Suliţa ’n crîncenă goană zvîrlind, nemerit-a în umăr 15 Pe-a lui Dexios vlăstar, Ifinou, cînd acesta dirt a caru-î 9. Arne o cetate în Beoţia ; unii o identifică cu impunătoarele ruine din epoca miceniană, numite acum Gulaş, care se află la capătul despre răsărit al Copaideî. 20 25 30 35 40 45 136 Dete-se jos, şi-a căzut la pămînt istovit de putere. Dacă din cer a văzut cu ochii de flacăr’ Atene Oştile-ahee perind în valmă de cleştete crunte, Iute din naltul Olimp zbură spre puternica Troe. Dar a zărit-o de sus, din dealul Perganios, Apolon Şi s'a zvîrlit înainte-î voind să învingă Troeniî. Cînd la stejar amîndoî protivniciî zei se ’ntîlniră, Zise întîî a lui Zeus fecior, domnitoriil Apolon: „Care ţi-e iar năzuinţa, tu fiic’ a 'nălţatului Zeus, De-aî coborît din Olimp grăbită de inima-ţî tare? Vrei tu Aheilor poate să daî schimbătoarea izbîndă ? Ştiu eu că n’aî nicî-decum de moartea Troenilor milă. Vorba-mî ascultă măcar — ce-ţi spun doar e mult mai cu cale: Facem acu să ’nceleze cumplita vărsare de sînge. Mîne pe urmă din nou să înceap’ a se bate ’ntre dînşiî Pînă ce-Aheiî de rîpă vor da Ilionul, căci vouă Zînelor bine vă pare s’o pierdeţi această cetate.“ Zise lui Febos Apolon, Atene cu ochii albaştri: „Fie, tu meştere ţinteş; eu însă-mî, cu gîndul acesta, M’am coborît din Olimp la oastea troiană şi-ahee. Ce fel tu însă gîndeştî că-î chip să curmăm bătălia ?u Numai decît a răspuns feciorul lui Zeus Apolon: „Hai să ’nteţim oţelita putere-a viteazului Ector, Doar va chema din AheT pe oare-cine, ca numai cu unul Singur acum să se măsure ’n mult fioroasa bătae. Plini de uimire Danaiî cu lucii pulpare de-aramă Pe-unul de-aî lor o să ’ndemne ia luptă cu falnicul Ector.w Zice şi zîna cu ochi luminoşi îî ascultă cuvîntul. Fiul lui Priam Elenos, în minte-auzindu-ie sfatul Zeilor nemuritori, cînd eî amîndoî se vorbiră, Iute la Eclor s’a dus, şi stîndu-î aproape grăit-a: 20. Apolon, după cîntul 5, 460, se aşezase la cetăţuia Perganios, şi de aici acum întîmpină pe Atene. Teama lui a fost ca nu cumva aceasta, prin amestecul eî, să hotărască lupta în favorul Aheilor. 22. E tot aceiaş stejar frumos şi înalt (adese-orî amintit în Iliada) care era închinat lui Zeus şi se afla aproape de porţile Skee. 44. Despre Elenos v. cîntul 6, 76. 50 55 00 65 70 75 80 137 „Ector, fecior a lui Priam, tu cel înţelept ca şi Zeus, Oare vei vrea să m’ascuiţî? Tu eşti doar iubitul meu frate. Fă să ’nceteze din luptă cu toţii, Troenil i-Aheiî; Şi pe întîiul viteaz din rîndul Aheilor chiamă, Singur cu el să te măsuri în mult fioroasa bătae. Nu ţi-e doar încă menit sfîrşitul, nici jalnică soartă; Ast’ auzii maî acum că zeiî ’ntre dînşiî vorbiră." Zise, iar Ector adine se bucură spus’ auzindu-î. Merge ’ntre armii grăbit şi cu suliţa prinsă de mijloc Cetele ţine pe loc, şi ’ndată stătură Troeniî. Dar şi pe-Aheiî cu dalbe pulpare-î opri Agamemnon. Febos cu arcul de-argint într’asta şi Palas Atene S’au aşezat, de păreau la chip unor pajuri asemeni, Sus pe stejarul înalt a lui Zeus, de scut purtătorul. Dînşiî cătau bucuros la bărbaţii, a căror şireagurî Dese stăteau — o pădure de coifuri, de lănci şi de scuturi. Ca vălurele lăţite pe mare de vîntul furtuneî Care-i pornit de curînd, de se ’ntunecă marea sub ele — Tocmai atîta de des sta ’n şiruri deoparte şi alta Oastea pe cîmp. Iară Ector acestea zicea între dînşiî : „Daţi ascultare, Troenî şi Aheî cu frumoase pulpare, Vreau un cuvînt să vă spun dup’ a inimeî mele poruncă. Nu vru ’mplinirea tocmelii Cronion înalt-domnitorul, Ci duşmănos câtră unii şi alţii ne ’mpinge la arme Pînă-ce sau cuceri-veţî cumva Ilionul puternic Sau veţi peri lîng’ a voastre corăbii, pe mări plutitoare. Cei maî de frunte viteji din toat’ aheimea-s de faţă. Care dintr’înşiî se bizue singur să lupte cu mine, Easă din rîndurî acum şi vină ’mpotriva lui Ector. Asta mi-î însă ’nvoiala şi Zeus ne fie ca martor: Dacă strivi-mă-va el cu suliţa lungă de-aramă, Armele-mî prade şi ducă-le-apoî la boltite corăbiî, Celor de-acasă doar trupul să-inî dee, ca’n urmă Troeniî Jalnici femei şi bărbaţi, după moarte, pe rug să mi-1 ardă. Dar dacă eu îl răpun şi Apolon îmi dă biruinţă, 69. E vorba de învoiala ce s’a făcut de cătră amîndouă tabe-rile cu prilejul duelului dintre Menelau şi Paris şi care a fost stricată din partea Troenilor. 85 90 95 100 105 110 115 138 Toat’ armătura-! luînd o voiu duce în Troia ’n cetate, Şi-oiu atîrna-o la templul Iu! Febos Apolon arcaşul; Iar al lu! trup îl voiu da la frumoasele voastre corăbii Grija ’ngropării să-î poarte pletoşiî Aheî, şi pe maluri La Elespontul întins, spre cinste mormînt să-î înalţe. Zice-va ’n vremea de-apoî oare-cine, cînd negre talazuri Bate-va ’n faţă-î pe vasul cu multe şireagurî de vîsle: Iată mormîntul acelui perit mai de mult, luptătorul Care căzut-a în luptă vitează cu falnicul Ector. Asta va zice cîndva, şi slava mea veşnică fi-va.“ Zise şi-Aheiî cu toţi! rămaseră ’n linişte-adîncă; Teamă le-a fost a primi şi ruşine-a-i respinge chemarea. Dar se sculă în sfîrşit şi ’ncepu să vorbiască Menelau Ceartă rostind şi ocară cu grele suspinurî din suflet: „Lăudăroşilor, voi! Muerî, nu bărbaţi din Ahaia! Fi-va ruşine cu drept, nespus de cumplită ruşine, Dacă nici unul din vo! n’ar sta să se bată cu Ector. Ci vă prefaceţ! maî bine cu toţii în ţărnă şi ’n apă Colo pe loc, unde staţi fără suflet şi fala măririi! Eu mă gătesc să mă prind cu el, căci norocul izbîndei Pururea sus atîrnat stă ’n mînile zeilor veşnici." Asta vorbit-a, şi-a prins să ’mbrace frumoasele-î arme. Ţie sosit ţi-ar fi fost, o Menelau, sfîrşitul vieţii: Ector acum te-ar fi stins, fiind maî puternic ca tine; Insă pe loc au sărit să-l ’mpedice-Aheii de frunte, însuşi Atrid Agamemnon, acel cu maî mare domnie, Repede-1 prinse de dreapta şi-i zise cuvintele-aceste: „Vino-ţi în fire, mărite Menelau ! Nu-ţî trebue ţie Faptă nebună să ’ncercî; dar rabdă cu toată mîhnirea. Nu căuta să te apuci cu unul maî tare ca tine, Ce-î şi de alţii temut, cu Ector feciorul lui Priam. Se ’nfiora să-l înfrunte în lupta cea plină de slavă însuşi Ahile, cu toate că el e maî tare ca dînsul. Hai dar întoarnă-te-acum şi stăî între mulţii tovarăşi; Las’ că trimite-vor pe-altui Aheii ’mpotriva lui Ector. Care, cu toate că-i fără de teamă şi saţ la războae, Tot va fi el bucuros să-şi plece în tihnă genunchii, 85. Mai tîrziu se arătau în adevăr pe ţărmul Elespontuluî (Dar-danele) tumulii lui Aias, aluî Ahile, a lui Patroclu şi Antilohos. 120 125 130 135 140 145 139 Dacă scăpa-va din crudul război şi din cleştetul crîncen.“ Fratelui asta zicînd, viteazul întorsu-i-a gîndul, Căci cu dreptate-a vorbit. Se supune Menelau, şi veseli Soţii apoi i-au desprins de pe umeri frumoasele arme. Scoală-se Nestor atunci şi-Aheilor asta vorbeşte: „Vai, ce durere şi jale cuprinde poporul ahaic ! Mult ar mai geme bătrînul Peleu, călăreţul destoinic, Al Mirmidonilor craiu vestit la vorbiri şi la sfaturi, Care cînd-va bucuros cercetîndu-m’ acasă la dînsul, Tot întreba de-obîrşia şi neamul vitejilor noştri, De-ar auzi că ei stau tupilaţi înaintea lui Ector! Braţele el şi-ar întinde spre cer să se roage ferbinte, Doar ar putea să coboare mai iute în noaptea veciei! Doamne tu Zeus, tu Palas Atene şi Febos Apolon, Tînăr de-aş fi ca de mult, cînd pe rîul cel iute Keladon Se ’ncăerau cu Pilenii Arcazii cei meşteri la suliţi Strînşî lîngă Feia sub ziduri în prejmetul apei Iardanos. Ereutalion era la duşmani ca un zeu în putere Şi se lupta între ei cu armele lui Areîtoos, Craiu-Areîtoos, slăvitul viteaz, purtătorul de ghioagă — Cum îi ziceau , şi bărbaţi şi femei care-s falnic încinse. Nu se slujia doar în luptă de arc şi de suliţă lungă, Ci cu măciuca de fer spărgea bărbăteştile rîndurî. Dar vicleneşte şi nu cu puterea, Licurg, îl ucise La o strîmtoare, pe unde cu greu îi slujia buzduganul. Colo în strîmta cărare Licurg apucîndu-i nainte Lancea-Î înfipse în mijloc, şi fu răsturnat Areîtoos. Armele-Î, darul lui Ares, ca pradă luîndu-î viteazul însuşi apoi le purta pretutindeni în luptele grele. 127—128. Întîlnirea lui Peleu cu Nestor a avut loc înaintea războiului, cînd cel din urmă a fost trimis împreună cu Odiseu în Ftia, ca să hotărască pe Ahile să ia parte la războiu. 133. şi urm. Arcazii sau Arcadienii, locuitorii Arcadieî, ţinutul central, cel mai muntos al Peloponezuluî. Feia, un port la sudul Elideî, ţinutul cel mai despre apus din Peloponezul, lîngă rîul Iardanos. Keladon se presupune a fi un afluent al acestuia. Pilenii lui Nestor vemau din Pilos, un port în Mesenia, spre sud-vest. 136. Ereutalion, viteazul arcadian în slujba lui Licurg, regele Beoţieî, e amintit în cîntul 4, 319. Acest Licurg nu trebue confundat cu celalt Licurg, despre care a fost vorba în cîntul 6, 130. 150 155 160 165 170 175 180 140 Cînd mai pe urmă Licurg bătrîn în palatu-î ajunse, Ereutalion, ca bun slujitor, le primi să le poarte. Dînsul cu ele încins chema pe viteji la bătae; Toţi tremurau îngroziţi şi nimeni nu-î sta împotrivă. Eu cutezat-am atunci să es înainte-î, eu singur Nepăsător de primejdii, deşi între-aî noştri maî tînăr. Prinsu-m’am dară cu el şi-Atene mi-a dat biruinţă, Şi-am toropit un bărbat nespus de puternic şi mare: Lat cît o namilă ’ntins se zbătea la pămînt uriaşul! Dac' aş fi iară voinic şi verde cum fost-am odată, Cum s’ar afla între-Aheî potrivnicul marelui Ector! Cei mai de frunte viteji din toaf Aheimea-s de faţă, Nimenea totuş voios nu sare ’naintea lui Ector.“ Astfel bătrînu-i certa, şi din ei ridicatu-s’au nouă. Cel mai întîî a sărit al oastei păstor Agamemnon Şi după el s’a zvîrlit viteazul Tidid Diomede, Aias cei doi luptători ferecaţi în tăria năvalei; Idomeneu dup’aceea, şi soţu-î iubit Merione Care era ca şi Ares acel ce omoară bărbaţii; Evemonid Evripil arătosul, şi-alăturea Toas Cel din Andremon născut şi-apoî Odiseu prea-măritul. Dînşii cu toţii voiau să se prindă la luptă cu Ector; Dar le vorbi călăreţul Gereniu, cumintele Nestor: „Sorţul acum aruncaţi, ca unul din voi să se-aieagă; El o să bucure mult pe mîndriî feciori din Ahaia Şi ’nveseli-se-va ’n sine şi el, de putea-va să scape Teafăr acuma de crudul războiu şi de ’ncaerul crîncen.“ Astfel a zis, şi ’nsemnînd fiecare un sorţ dup’aceea Ei îl aruncă în coiful măritului craiu Agamemnon. Armia prinse la zei să se roage cu braţele ’ntinse Şi-asta zicea oare-cine privind cătr’ a cerului boltă: „Zeus părinte, fă sorţul să cadă lui Aias Telamon, Lui Diomede, ori craiului cel din bogata Mikene!“ 171. Hotărîrea sorţului e socotită ca venind dela zei; de aceea urmează după ea rugăciunea oştirii. 180. Mikene (Micena) era, pe lîngă Orhomenos din Beoţia, cea mai bogată din cetăţile vremii eroice. Descoperirile celebre făcute de arheologul Schliemann dovedesc că adjectivul lui Omer („bogata în aur“) se întemeiază pe o stare adevărată din trecut. 141 Ziseră; coiful mişcînd cu mina cumintele Nestor, Sorţul luî Aias din el sări, tuturora pe voe. Deci pretutindeni un crainic îi. deasa mulţime ducîndu-1 Prinse vitejilor crai să-l arate, pornind dela dreapta; 185 Nu-1 cunoscu şi pe rînd fie-care din ei îl respinse. Dacă prin gloată s’a dus mai departe şi-ajunse la Aias, Care-aruncatu-l-a ’n coif făcîndu-î un semn pe deasupra, Mîna şi ’ntinse viteazul, iar crainicul sorţul îî dete. El cunoscu a luî semn şi ’ndată fu vesel la faţă. 190 Sorţul pe jos la picioare ’1 zvîrli şi grăi tuturora: „Sorţul acesta i-al meu, o prietini, şi însu-mi mă bucur, Inima-mî crede că eu birui-voiu pe falnicul Ector. Haide, voi rugă rostiţi împăratului Zeus Cronion, Pînă ce eu îmbrăca-voiu acuma vitezele arme. 195 Ruga ’ntre voî pe tăcute rostiţi, să n’auză Troienii Ori glăsuiţi-o făţiş, căci n’am nici o teamă de nimeni. Ori-cît ar vrea dinadins, nu-î unul din loc să m’abată Prin meşteşug de războiu ori silnic; nu cred doar că’n arme Neştiutor într’atît m’a născut şi crescut Salamina." 200 Zise, şi toţi se rugau împăratului Zeus Cronion Şi-asta în rugă ziceau cu privirea spre cer aţintită: „Zeus părinte, tu ’nalte, slăvite stăpîn peste Ida, Fă tu să birue Aias şi dă-î strălucirea izbîndeî. Drag de ţi-e însă şi Ector, şi grijă de porţi şi de dînsul, 205 Amînduror deopotrivă le ’mparte putere şi slavă." Asta ziceau pe cînd Aias punea sclipitoarele-î arme. După ce dînsul pe toate la urmă frumos şi le ’ncinse, Iute porni, şi la mers părea ca năpraznicul Ares, Care se poartă ’n prigoana bărbaţilor, cînd îi aprinde 210 Zeus la luptă pe eî prin vrajba de vieţi cositoare. Astfel şi el uriaşul, al armiei zid de-apărare, Merse ’nainte cu zimbet în faţa-î sălbatec de cruntă, Suliţa lungă rotind şi-umblînd cu paşi mari de mîndrie. 184. Crainicul umblă de la dreapta la stînga, pentru-ca să le fie spre bine. 195. Aias spune oştirii să se roage pe tăcute, fiindcă cuvintele cobitoare, rugăciunile din potrivă, sau părerile neprielnice ale duşmanilor puteau slăbi rostul rugăciunii. 199. Salamina, patria lui Aias, fiul luî Telamon. Salamina e o insulă în golful saronic, în faţa Atenei. Q. Murnu: „Iliada“. 10 142 Inima soţilor lui creştea de plăcere văzîndu-1, 215 Iar pe Troenî i-a trecut prin trup un cutremur de ghiaţă. Prinse de team’ a se zbate şi inima ’n pieptul lui Ector, Insă zadarnic: el nu ma! putea să s’ascundă de frică Dîndu-se ’n gloată ’napoî, căci e! de la sine ’l chemase. Iată ’î se apropie Aias, şi 'nalt ca un turn îi e scutul, 220 Care din piei a boi şapte cu-aramă '1 lucrase Tihios Cel mai isteţ curelar ce trăise vr’odată în Hile; Luciul scut i-a lucrat de minune din pieile-a şapte Boi încălaţî, pe deasupra cu-aramă vîrtos ferecîndu-1. Scutul acesta ţinînd la piept înainte ’i viteazul 225 Şi-ameninţînd a grăit luî Ector cu totul de-aproape: „Ector, acuma cunoaşte-veî bine luptîndu-te singur Ce fel de oameni viteji mai au între dînşiî Danaiî, Nenumărînd pe-acel leu, de bărbaţi strivitorul Abile. Dînsul acum la corăbii boltite, pe mări plutitoare, 230 Şade cuprins de mînie pe-al oastei păstor Agamemnon. Dar şi ’ntre noî sînt de-aceia ce pot să te ’nfrunte cu arma, Şi ’ncă sînt mulţi. Insă haide şi ’ncepe lovitul şi harţa !u Marele Ector, din coif mişcătorul, răspunse la rîndu-î: „Aias, fecior luî Telamon, mărite stăpîn de popoare, 235 Nu mă cerca tu la fel cum cerci pe copilul cel firav Sau pe o slabă femee ce nu se pricepe la luptă. Eu îs deplin ştiutor de-a bărbaţilor sfezî şi măceluri. Ştiu doar la dreapta şi ştiu şi la stînga să port argăsitul Scut, şi de dînsul păzit să mă bat cu ne ’nfrîntă putere. 240 Ştiu să dau buzna cu carul în valma de cai şi de care, Ştiu şi pe jos să mă prind în hora cumplitului Ares. Insă eu nu voiu să dau în tine, viteaz aşa mare, Vr’o lovitură pe-ascuns, ci pe faţă de pot să te biruî“. 219. Scutul luî Aias aici e ca şi a luî Ector în cîntul 6, 117. Cetatea Hile se afla în Beoţia, probabil lîngă lacul actual Likeri (lîngă Copaida). Scutul lui Aias care joacă un oarecare rol în Iliada este atît de legat cu amintirea eroului, încît fiul său s’a numit după el Eurisakes („cel cu scutul mare"), iară Salamina împodobia cu el monedele sale. 242. Ector îşi curmă cuvîntul numai decît şi trece la faptă, ca să nu treziască bănuiala în Aias, a cărui vrednicie o recunoaşte, că el dinadins lungeşte vorba pentru-ca în vremea asta să descopere vr’un gol, vr’o parte neferită de arme, ca să atace „pe ascuns", adică cu şiretenie. 143 Zise, şi-apoî răsucind zvîr!i a luî suliţă lungă, 245 Şi nimeri în de piele puternicul scut a lui Aias Tocmai deasupra de tot prin pătur’a opta de-aramă. Şase din pături le rupse iovindu-le straşnic' aramă Şi ’nţepeni într’a şaptea din piei. Dar pe urmă şi Aias, Nobilă viţă din Zeus, aruncă năstruşnica-î lance 250 Şi nimereşte pe loc în scutul rotund a luî Ector. Prin lucitorul său scut străbate năprasnica lance, Trece cu vîrful apoi în platoşa-i mult măestriîă Şi-alunecînd spre deşerturî îî rupe cămaşa de zale; Pleacă-se Ector atunci şi scapă de neagra urgie. 255 Dar cu nepreget luînd amîndoî lungăreţele suliţî, S’au năpustit ca şi leii ce mistue carnea de crudă Ori ca sălbatecii vieri ce nu maî slăbesc în putere. Fiul luî Priam întîî la mijloc izbitu-i-a scutul, Făr' a-1 răzbate; căci, dînd de aramă, ’ndoitu-s’a vîrful. 260 Aias la rîndu-î, sărind, în pavăză-î dete cu lancea Şi-o răzbătu zguduind înapoi pe năvalnicul Ector; Ceafa-î atinse tăind, şi sînge ţîşnitu-i-a negru. Nu sta din lupt’a luî Priam fecior, ci cu toată rănirea, Repede ’n lături ferind, cu mîna cărnoasă ridică 265 Un bolovan ce pe cîmp sta mare şi negru şi aspru, Şi slobozindu-1 apoi spre Aias, loveşte în scutu-î Straşnic de piele de bou, şi zingăne-arama pe dînsul. Aias atunci apucînd o piatră maî grea şi ’nvîrtind-o, Numaî-decît a izbit-o cu toată nespusa-î putere. 270 Scutul luî Ector a spart cu steiul cît piatra de moară Şi l-a rănit în genunchi; iar Ector căzut-a pe spate, Dar sprijinindu-se ’n scut, ci ’ngrab ridicatu-l-a Febos. Eî ar fi prins a se bate cu săbii în luptă de-aproape, Dacă doi crainici, doi soli trimişi de bărbaţi şi de Zeus, 275 N’ar fi venit repeziţi dela oaste de-oparte şi de-alta, Oameni cuminţi amîndoî, Ideos precum şi Taltibiu. Dînşii toiagu ’ntre eî au ţinut, şi vorbit-a Ideos, Crainicul cel ştiutor de multe ’nţelepte poveţe: „Dragii mei fii, conteniţi din luptă şi nu vă maî bateţi. 259. Arama scutului, care a nimicit aici puterea loviturii, era o placă rotundă, maî groasă, cu care era prevăzut mijlocul de afară al scutului şi care servea la pararea atacurilor duşmane. io 280 285 290 295 300 305 310 144 Zeus, al norilor domn, la fel amîndoî vă iubeşte ; Ambii războinici sînteţî, cunoaştem aceasta cu toţii. Iată de-acuma-i amurg, se cade să ştim şi de noapte.* Aias Telamon atunci aşa cuvînta lui Ideos: „Spuneţi lui Ector, Idee, aceasta să-mi zică el însuşi; El doar pe cei mai de frunte viteji îi stîrni la bătae, Facă ’nceputul, şi eu voios voiu urma după dînsul." Marele Ector, din coif clătitorul, acestuia zise: „Aias, de vreme ce zeii ţi-au dat şi puteri şi mărime Şi ’nţelepciune, de eşti întîiul în lupta de suliţi Printre Aheî, să sfîrşim acum bătălia cea cruntă. Mîne pe urmă din nou lupta-ne-vom, pînă ce zeii Vor hotărî despărţirea dînd unora slava izbîndei. Iată de-acuma-î amurg, se cade să ştim şi de noapte. Numai aşa ’nveseli-vei pe-Aheiî ce şed la corăbii, Dar mai cu samă pe-aî tăi şi oastea venită cu tine. Astfel şi eu, de mă ’ntorc în marea cetate-a lui Priam Voiu bucura pe Troenî şi Troene ce tîrîe haina, Care se vor închina pentru mine-adunate la templu. Hai dar acu ne cinstim la olaltă cu daruri măreţe, Pentru-c’aşa oarecine din ambele taberî să zică: Vrajba ce seceră vieţi i-a pus pe-amîndoi să se bată,. Dar, împăcaţi între ei, părăsiră la urmă bătaia." Astfel îi zise şi-un paloş cu ţinte de-argint îi întinse Cu săbierul cel bine croit şi cu teaca ’mpreună. Brîu porfiriu lucitor îi dete şi Aias la rîndu-i; Şi despărţindu-se, unul se duse la tabăr’ ahee, Iară celalt la Troenî; voioşi îl primiră pe dînsul, Dacă văzură că viu şi teafăr la dînşii se ’ntoarce Ector scăpat de puterea şi mîna ne’nfrînt’ a lui Aias. Ei spre cetate ’1 duceau şi-abia mai credeau că trăieşte. 303—305. Minerul paloşului avea ţinte de-argint, care băteafc la ochi, din pricina colorii închise a mînerului făcut din os sau din lemn. După legendele ulterioare, acesta e paloşul cu care mat tîrziu s’a sinucis Aias, pe cînd „brîul" dăruit lui Ector de Aias i-a servit lui Ahile ca să lege leşul lui Ector de carul său, cînd l-a tîrît împrejurul mormîntului lui Patroclu. Săbierul (baudrier) era din piele „bine croită", ferecată cu metal, dupăcum se arată din repeţita lui caracterizare („de aur sau de argint"). Brîul era încătărămat pe partea din afară la marginea de jos a platoşei, (cf. cîntul 5, 133). 315 320 325 330 335 340 345 145 Dar şi pe Aias Aheiî ’n duium îl duceau cătră cortul Lui Agamemnon, şi vesel era de izbîndă viteazul. Cînd dup’aceea, sosind la corturi, intrară la dînsul, Craiu Agamemnon, în cinste le dete să ’njunghie un taur, Bou de cinci ani, închinîndu-1 a-tot-ţiitoruluî Zeus. Harnici apoi îl jupiră şi ’n multe bucăţi despicîndu-1, Carnea tăiară felii şi frumos în frigări o trecură, Bine o fripseră toată şi-o traser’ apoi din jăratec. Cînd isprăviră ’n sfîrşit cu toate, şi-ospăţul gătiră, Eî ospătau, şi avea deopotrivă mertic fie-care. Lungul al boului arm îl dete lui Aias, cinstindu-1 Marele domn Agamemnon, viteazul născut din Atreus. Cînd şi-alinară pe urmă cu toţii şi sete şi foame, Prinse întîi între eî să-şî spună gîndirea bătrînul Nestor, al căruia sfat fu cel mai cuminte deapururî, El sănătos cugetînd, vorbi adunării şi zise; „Tu Agamemnon şi voi ceilalţi căpitani aî oştirii, Mulţi din oştenii pletoşî din Ahaia pe cîmp ne periră. Aprigul Ares stropi ’ntunecatul lor sînge pe malul Limpedeî ape Scamandru, şi sufletu ’n iad le trimise. De-asta tu mîne din zori se cade să curmi bătălia; Noi adunîndu-ne-apoi pe morţi să-î aducem în care Trase de boi şi catîrî, şi-aicî împreună să-î ardem Lîngă corăbii, ca oasele lor fie-cine să poată Duce cu sine la fii, cînd o fi să ne ’ntoarcem acasă, Şi să ’nălţăm dup’aceia la rug tuturor o movilă, Numai un singur mormînt, şi iute ’nainte să facem Ziduri cu turnuri înalte, adăpost pentru noi şi corăbii; Şi la tot turnul apoi porţi mari şi vîrtos îmbinate, Cale prin ele deajuns pentru carele noastre să fie. Şi să săpăm lîngă zid un şanţ maî adînc pe afară, Şanţul săpat împrejur va putea să opriască duşmanii, Cînd cu tărie venind cotropi-ne-vor eî, inimoşii." Zise şi craii cu toţi lăudară povaţa lui Nestor. în cetăţue pe deal şi Troenii făceau adunare 334. Acest vers şi următorul erau respinse de cei vechi ca străine de text; ele conţin o contrazicere fată de propunerea lui Nestor de-a „arde osemintele celor morţi şi de-a ridica un mormînt comun". Odată ce osemintele erau arse şi amestecate cu celelalte, cum le mai puteau deosebi şi lua cu dînşii? 350 355 360 365 370 375 380 146 Straşnică, plină de zgomot, la poarta măritului Priam. Vorba dintîî începu înţeleptul Antenor şi zise: „Daţi ascultare, Troeni, Dardan! şi tovarăşi de arme: Vreau să vă spun un cuvînt precum mă povăţue mintea.. Haide acum pe Elena şi-averea ’î cu ea împreună S’o ’napoiem Ia Atrizî, ca s’o ducă; jurata credinţă Noi am călcat şi ’nzadar ne batem, căci n’o să ne fie Spre fericire de-acum, dacă nu vrem să facem noî asta.“ Zise, şi ’ndată şezu; dar pe loc se sculă între dînşiî Falnicul Paris, bărbatul Elenei cea ’n plete bogată, Şi la bătrînul Antenor aşa se răsti de mînie: „Nu după poftă ’mî vorbeşti dînd astfel de sfat, o Antenor. Ştii tu şi altă povaţă mai bună să spui decît asta. Dacă tu însă ’nadins grăit-aî cuvîntul acesta, Drept e că minţile-atuncî luatu-ţi-au zeii cu totul! Dar cuvînta-voiu eu însumi Troenilor şi-una voiu spune Fără de ’ncunjur acum: Danailor nu dau femeea; Numai averea ce-adus-am acasă cu dînsa din Argos Toată sînt gata s’o dau, ba chiar să sporesc dela mine.* Zise şi ’ndată şezu; dar pe loc se sculă între dînşiî Priam, nepot luî Dardanos, întreg ca şi zeii la minte; El sănătos cugetînd, aceste vorbi adunării: „Daţi ascultare, Troenî, Dardanî şi tovarăşi aî noştri,. Vorba ce eu vă voiu spune i-a inimeî mele dorinţă. Ca şi ’nainte voi mergeţi acum şi cinaţi în cetate Şi la păzire gîndiţî, şi cu toţii mereu să vegheze. Mînece mîne din zori Ideos să meargă la vase Luî Agamemnon să spue şi frateluî său, luî Menelau, Vorba rostită de fiul meu Paris, pricina ’nvrăjbiriî; Şi-adăugîndu-le-apoî ca măsură cuminte, să ’ntrebe Dac’ar voi să ’ncetăm cu luptele, pînă vom arde Morţii; pe urmă din nou război-ne-vom pînă ce zeii Vor hotărî despărţirea dînd unora slava izbîndeî.“ Asta vorbi; iară eî voios îi ascultă cuvîntul. Oastea în cete ’mpărţită prin tabăr’ a prins să cineze. Iar dimineaţă porni la corăbii să meargă Ideos; 346. Adunarea Troenilor se ţinea la „poarta luî Priam“, adică a palatului regal, unde, după obiceiul oriental, regele judecă pri-cinele dreptăţii (cfr. expresia „Sublima Poartă'^. 385 390 395 400 405 410 415 147 Dînsul la sfat îî găsi pe Danaî, slujitori! Iu! Ares, Tocmai la coada corăbiei luî Agamemnon Atride. Crainicul cel strigător stătu între e! şi le zise: „Voi din Atreus născuţi şi vo! căpitan! din Ahaia, Priam acum şi ceilalţi fruntaş! a! norodului nostru Mi-au poruncit să vă spun — de poftiţi şi vă place şi vouă — Vorba grăită de Paris, pricina războiului nostru; Toat' a femei! avere ce 'n vase-adîncate din Argos Dînsul aduse la Troia — ma! bine perea înainte! — Gata-î s'o dee, ba chiar şi cu alta de-a lu! s'o sporiască. Dar a slăvitulu! craiu Menelaos dreaptă soţie Nu vrea s'o dee 'napoî, deşi îl îndeamnă Troeniî. Ma! îmi dădură poruncă pe vo! să vă 'ntreb dup'aceea, Dac'aţî voi să 'ncetăm cu luptele pînă vom arde Morţi!; pe urmă din nou război-ne-vom pînă ce zei! Vor hotărî despărţirea dînd unora slava izbînde!.“ Asta le-a zis şi cu toţi! rămaseră 'n linişte-adîncă, Dar ma! pe urmă vorbi inimosul Tidid Diomede: „Nu ma! primiască nici unul acum avuţia luî Paris, Nic! pe Elena, căci chiar şi-a pruncului minte pricepe Că ’mpresuraţi-s acum Troeniî de mreaja peiriî!“ Asta le zise, şi-Aheiî 'nvoindu-se toţî chiuiră Plin! de mirare auzind ce spuse viteazul Tidide. Craiu Agamemnon atunci aşa cuvînta luî Ideos: „Iac’ auzit-aî cuvîntul Aheilor însuţi, Idee, Cum cătră tine răspund; plăcut mi-e şi mie răspunsul. Cît despre oameni! morţi, de loc nu împiedec să-î ardem; Nu e nimic de cruţat, cînd vorba-! de-a morţilor trupuri! Cade-se ’ndată ce mor cu foc să 'mpăcăm a lor umbre. Iată, iau martor pe Zeus al Here! bărbat, tunătorul!“ Zise şi schiptrul apoi spre ze! a 'nălţat Agamemnon, Grabnic Ideos atunci se 'ntoarse la deal în cetate, Unde steteau în sobor Troeniî, Dardani! şi soţii. Toţi adunaţi aşteptau pe crainicul lor ca să vie. Dînsul în urmă venind, 'şi-a spus adunări! solia 411. Prin cuvintele acestea, Agamemnon primind propunerea cu privire la îngroparea morţilor, se leagă sărbătoreşte că se va ţinea de cuvînt; ridicarea sceptruluî cătră ze! e întărirea externă a jurămîntuluî său. 420 425 430 435 440 445 450 148 Stîndu-le ’n mijloc, iar ei se gătiră cu multă grăbire Unii să care la leşuri, iar alţii la trunchiuri de lemne, Dar şi Aheiî la fel se tot îndemnau la corăbii Leşuri s’aducă şi eî şi sarcini de lemne să care. Prinse şi soarele-atunci pe cîmp să-şi reverse lumina; El cătră cer se suia părăsind a oceanului valuri Lin curgătoare şi-adîncî, iar eî se ’ntîlniau laolaltă. Dar era greu între morţi a cunoaşte pe-aî lor fie-care; De-asta de sînge şi praf îi spălau, şi aşa cunoscîndu-î Dînşiî cu lacrimi ferbinţî în căruţe-aşezau a lor trupuri. Marele Priam să plîngă ’i opria, dară eî în tăcere Morţii pe rug aşezau cu inima frîntă de jale; După ce-i arseră, dînşiî plecară pe urmă la Troia. Nu mai puţin se munciau şi-Aheii cu mîndre pulpare; Morţii pe ruguri puneau cu sufletul plin de mîhnire, După ce-i arseră, dînşiî se duser’ apoi la corăbii. încă ’nainte de zori, cînd noaptea cu ziua se ’ngînă, Oaste de-Ahei într’ales se strînse la rug, şi de grabă Prinse să ’nalţe în jurul cenuşeî de morţi o movilă, Numai un singur mormînt; oştenii făcură pe urmă Ziduri cu turnuri înalte, adăpost pentru eî şi corăbii, Şi la tot turnul apoi porţi mari şi vîrtos îmbinate, Cale prin ele de-ajuns să aib’ a lor care de luptă; Iară pe-aproape de zid, dealungul, săpară ei şanţul Mare şi larg şi adînc, şi parii într’însul bătură. Astfel atuncea lucrau pletoşii oşteni din Ahaia. Zeii la sfat aşezaţi lîngă Zeus ce fulgeră ’n nouri Se ’nminunau de măreaţa zidire, de-Ahei ridicată. Vorba ’nceput-a Poseidon acel care mişcă pămîntul: „Zeus părinte, e oare pe ’ntinsul pămînt oare-cine Care de-acuma la zei să ’ncreadă simţirea-î şi gîndul ? Nu vezi tu iarăş acolo pletoşii oşteni din Ahaia? Dînşiî un zid ridicară la vase cu şanţ şi părcane Fără ca zeilor jertfe alese nainte să ’nchine. Merge-va zidului vestea departe cît soarele-ajunge 423. „Ei“, adică Aheiî şi Troenii, care umblau pe cîmp ca să care pe morţi. 455 460 465 470 475 480 149 Şi-o să se uite de zidul ce eu împreună cu-Apolon Lui Laomedon muncind făcut-am în preajma cetăţii." Mult oţerîndu-se Zeus, al norilor domn, îî răspunse: „Ce fel grăit-ai, tu zeu prea tare ce zgudui pămîntul ? Gîndul acest’ ar putea să cutremure numai pe zeul Cel ce se simte cu mult mai slab de vîrtute ca tine. Ins’ a ta slavă trăi-va cît soarele ’mprăştie raze. Haî dar, tu lasă-i acum; ci după războiu cînd Aheiî Au să se ’ntoarcă ’napoî pe corăbii în scumpa-le ţară, Sparge-le zidul întreg şi cufundă-1 în apele mării; Ţărmul întins dup’aceea cu prund îl acopere iarăş, Urmă din marele zid pe-acolo să nu mai rămîe.“ Zeii acestea ziceau şi-aşa se vorbiau între dînşiî. Soarele-apuse pe urmă şi zidul Aheiî gătiră, Boî înjunghiară la corturi şi-apoî s’aşezară la cină. Iată, ’ncărcate cu vin din Lemnos venind poposiră Multe corăbii la mal; trimise erau de Euneos, Al Ipsipileî fecior născut cu viteazul Iason. El a trimis osebit ca dar la corăbii s’aducă Vedre o mie de vin lui Menelau şi lui Agamemnon. Vin neguţau la corăbii pletoşiî feciori din Ahaia Unii cu fier lucitor şi alţii în schimb cu aramă, Alţii cu-a vitelor piei precum şi cu vitele înseşi Şi-alţii cu oameni robiţi, şi masă bogată făcură. Stau peste noapte pe urmă voinicii pletoşi din Ahaia Şi chefuiau; la fel în cetate cu-aî lor şi Troeniî. însă cumintele Zeus gînd rău le-a purtat pîn’ în ziuă Groaznic în nouri tunînd, şi galbeni de teamă Danaii Vinul turnau la pămînt din cupe, şi nu bea nicî-unul Fără să ’nchine o parte lui Zeus a-tot-ţiitorul; Dar adormiră la urmă primind ale somnului daruri. 452. Zidul cetăţii Troia era, după legendă, făcut de Poseidon şi de Apolon, care au fost puşi de Zeus ca pedeapsă pentru o vină a lor să slujiască lui Laomedon, regele Troei: dar în cîntul 21, 441 şi urm. se spune că la ziduri a "lucrat numai Poseidon, pe cîtă vreme Apolon păştea cireada de boî a regelui. 469. Iason cunoscut după legende ca conducător al Argonauţilor. Ipsipile era copila unui rege din Lemnos. Această insulă era acum colonizată de tribul elin al Minienilor. CINTUL AL OPTULEA Cuprinsul: Zeus cuvîntează cătră zei şi-î opreşte de-a lua parte la războiu; apoi pleacă spre Ida. Lupta fiind nehotărîtă, el cîntăreşte soarta lăzboitorilor şi meneşte a rău Aheilor. Fuga acestora. Diomede în luptă cu Ector apărînd pe Nestor. Ector îşi îndreaptă armia şi caii şi dă goană Aheilor. Agamemnon deznădăjduit, ocăreşte pe Ahei şi se roagă de Zeus; acesta, de milă, îi trimite un bon n prielnic. Aheii înaintează din nou. Vitejia lui Teucros, care apoi e rănit de Ector. Aheii dau dosul iară, şi Hera cu Atene se gătesc să-î ajute; dar Zeus trimite pe Iris şi le opreşte pe Ioc. Zeus se întoarce la Olimp şi rîde de încercarea zeiţelor. La venirea nopţii Troeniî ţin sfat; Ector cuvîntează şi ia măsuri de pază împotriva Aheilor. ^M[gjJE^[[g]fajreJjai^i ŞIIBHXtiE Carul cu patru cai şi minatorul. (După un vas pictat, antic.) VIII. Cînd Aurora în văl şofraniu luminase pămîntul, Zeus ce fulgeră ’n nori făcu adunare cu zeii Sus pe-a Olimpuluî culme, pe cea mai înaltă din toate. Prinse pe urm’a vorbi şi-auziau cuvîntarea’i cu toţii: 5 „Zei şi zeiţe, plecaţi-v’auzul la tot ce voiu spune, Ceea ce eu vă vorbesc i-a inimeî mele dorinţă. Nimeni acuma din cei din Olimp, fie zeu, orî zeiţă, Nu mai cuteze să-mi calce porunca, ci toţi la olaltă, Una să-mi fiţi, să sfîrşesc mai iute lucrarea ’ncepută. io Dacă vedea-voiu că vr’unul din zei pe furiş se desparte Şi-umblă s’ajute vr’o oaste din cele ’ncleştate la Troia, El se va ’ntoarce ’n Olimp bătut şi făcut de ocară, Ori de ’l voiu prinde, zvîrli-l-voiu în bezna Tartarului negru, Colo departe de tot, sub pămînt, în prăpastie-adîncă, 15 Temniţa oarbă cu poarta de fier şi cu pragul de-aramă, 1 11 1. Culoarea şofranie ca şi cea purpurie era foarte preţuită în Orient ca expresie a luminei şi a măreţiei. Epitetul omeric arată o înrîurire orientală ca şi cea din cîntul 20, 4 2. E o adunare extraordinară deosebită de obişnuitele adunărî ale zeilor, care erau ţinute în palatul lui Zeus. 11. Zeus nu spune care e anume „lucrarea ’i începută". E vorba de împlinirea făgăduekiî ce el a dat zeiţei Tetis ca să redee cinstea lui Ahile. 154 Jos într’alîta sub iad pe cît pe sub cer e pămîntul. Şti-va pe urmă cît eu pe toţi vă întrec în putere. Haide poftim şi cercaţi, o zeî, ca să ştiţi fie-care : Dac’ atîrna-veţ! un lanţ de aur de-a cerului boltă 20 Şi vă veţi prinde de el cu toţii, voî zei şi zeiţe, Nu veţi putea la pămînt din cer să mă trageţi pe mine, Cel mai înalt domnitor, cu toată strădania voastră. Dar de m’oiu pune ’ntr’adins eu singur şi trage-voiu lanţul, Sus vă voiu zmulge spre cer cu pămîntul şi mările toate; 25 Lanţul lega-voiu de jur împrejur de-a Olimpuluî culme Şi voiu lăsa plutitor să spînzure totul în aer! Iată cît eu covîrşesc în putere bărbaţi! şi zeii." Zise, iar dînşi! rămaseră toţi cufundaţi în tăcere, Plin! de uimire auzind cumplitele vorbe-a luî Zeus. so Dar ma! pe urm’ a răspuns Atene cu ochi! albaştri: „Fiu a lu! Cronos, al nostru părinte, tu vîrful puterii! Bine cunoaştem şi no! că ’n tine-î tăria ne ’nfrîntă, Insă ni-e jale de bieţii Dana!, de oşteni! războinic!, Care loviţi de năpastă tot pier pe cîmpia din Troia. 35 Dar de războiu ne-om feri negreşit, dac’ aşa ţi-e porunca, Numai cu sfatul î! vom sprijini, poate bine le-ar prinde; Ni-î să nu piară cu toţii, căci tu ’nverşunat eşti pe dînşi!.“ Zîne! zimbind a răspuns furtunosul fecior a luî Cronos: „Tu Tritogenio, fiica mea scumpă, să n’aî nicîoteamă; 40 Nu spun eu ţie ’ntr’adins, tu’mî eşti doar tot una de dragă.“ Zise şi duse sub hamuri do! zmeî cu copite de-aramă 13. Tartarul (ca persoană e zeul eterului şi a pămîntului) aici e o parte deosebită din cele treî care alcătuiau universul. Ma! tîrziu însă Tartarul era o altă numire a iadului. El era închipuit ca o închisoare sub-pămînteană în felul acelora ce erau la Atena şi în alte părţi din Grecia. 21. Icoana e împrumutată de la jocul trageri! a două părţi potrivnice; pentru a o înţelege trebue să presupunem, că Zeus ar sta în cer unde ar fi legat" capătul de sus al lanţului atîrnător, iar zei! pe Olimp, unde ar"fi ajuns celalt capăt al lanţului, şi precum aceştia trebuiau să doboare pe Zeus împreună cu cerul*, aşa şi Zeus trebuia să ridice în slavă pe zeî împreună cu pămîntul, din a cărui suprafaţă plană ca a unu! disc se înălţa Olimpul. 39. Tritogenia se numeşte Atene dela numele Triton, un rîu din Beoţia, unde zeiţa era adorată din vremile cele ma! vechi; templul eî trebue să fi fost pe locul unde acest rîu se vărsa în lacul Copaida şi unde era un oraş cu numele Atena. 155 Aprigi în zbor şi făloşî în podoaba de coame aurite. Haine de aur îşi puse şi bine ’mpletitul din aur Biciu dup’ aceea luînd şi ’n caru-î suindu-se Zeus, 45 Zmeii plesnit-a dip biciu, iar ei au zburat cu plăcere Jos între negrul pămînt şi-a cerului boltă cu stele. Repede-ajunse pe Ida, bogata ’n izvoare şi ’n fiare, Sus pe Gargaron, pe unde-î e templul şi-î fumeg’ altarul. Zmeii acolo ’şi-opri al lumii şi-al zeilor tată 50 Şi deshămîndu-i apoi, într’o negură deasă ’i ascunse. Strălucitor de mărire şezu pe-o ’nălţime şi dînsul Ochii ţintmd la oraşul troian şi la vaseîe-ahee. Lingă dorăbiî pletoşiî Aheî din merinde luară Grabnici în corturi; apbi se gătiră cu arme viteze. 55 Dar şi oştenii Troenî alergară la arme ’n cetate, Şi deşi mult maî puţini, stau gata să ’nceapă războiul Pentru copii şi femei, căci fost-au siliţi de nevoe. Porţile toate-au deschis, şi curgeau pedestrime şi care, Cît răsuna durduind de trap şi de zgomot pămîntul. 60 Dacă şiraguri păşind s’apropie unii de alţii, Iute se ’ncaeră paveze, lănci şi puteri de războinici Implătoşaţî în aramă. Şi cînd se izbesc între dînşiî Sună cu vuet prelung mulţimea de scuturi boltite. Gemete-auzi laolaltă şi chiot de fală prin valma 65 Celor ce mor şi omoară; de sînge scăldat e pămîntul. Cît mai era dimineaţă şi ’n creştere ziua cea sfîntâ Oştile tot se loveau, şi deapururi cădeau luptătorii; Dar maî pe urmă cînd soarele ’n cruce deasupra-le-ajunse, Cumpăna-î de-aur destinse cu mîna ’i olimpicul tată, 70 Două din sorţile jalnicei morţi pe-a ei talgere puse: Soarta Troeniîor una şi alt’ a oştirii din Argos; Cumpăna prinse de mijloc, iar talgerul cel cu ursita Oastei ahee atîrna înspre ţărna cea mult roditoare; Talgerul oastei troene spre cer se urca, din potrivă. 48. Gargaron, partea centrală a muntelui Ida(pînăla 1750 ni.), înfăţişază o vedere deplină peste toată cîmpia troiană. 66. Ziua şi noaptea e numită sfîntâ, fiindcă perindarea zilei şi a nopţii e socotită ca lucrarea unei puteri dumnezeeşti. 70. Idea ursitei (Moira) la Omer nu este tocmai lămurită; uneori această putere se crede a fi deopotrivă cu aceea a zeilor, alteori superioară. Aici Zeus hotăreşte soarta celor două taberi. 75 80 85 90 95 100 105 156 Zeus atuncea din Ida ’ncepu ’ngrozitor să tot tune: Fulgerul lui şerpui între Aheî, care ’ndată văzîndu-1 înmărmuriră pe loc şi galbeni stătură de groază. Nu îndrăzneau să se bată şi Idomeneu şi-Agamemnon, Nici cutezau să mai stea împotrivă războinicii Aias. Nestor, ahaicul turn, el singur în luptă rămase, însă de silă, fiind-că rănit îi fusese fugarul Dintr’o săgeat’ a lui Paris, bărbatul pletoasei Elene. El nemeritu-l-a ’n creştet, la cap, unde calului creşte Şuviţa coamei întîî şi lovirea-î urmată de moarte. Boldul în creer întrînd a săltat de durere fugarul, Şi tăvălindu-se jos făcu să s’amestece caii. Cînd a sărit din teleagă bătrînul să tae frînghia Calului cel lăturaş, năpădiră sirepiî lui Ector Repezi acolo prin goană mînaţî de el însuşi, de Ector Cel îndrăzneţ. Şi era în primejdie viaţa lui Nestor; Insă deodată ’1 văzu Diomede vîrtos strigătorul Şi ’ngrozitor a ţipat zorind pe-Odiseu la bătae: „Laertiad Odiseu, tu 'nalte şi prea iscusite, Oare ’ncotro ai dosit-o şi fugi ca mişelul în gloată? Vezi nu cumva să te ’mpungă duşmanul cu suliţa ’n spate; Stă! s’alungăm dela bietul bătrîn pe bărbatul sălbatec." Astfel îî zise, dar nu-1 asculta Odiseu încercatul, Ci neoprit alerga spre boltite corăbii ahee. Singur Tidide rămas, da fuga prin oastea din frunte. Caii oprindu-i în faţa telegiî bătrînului Nestor Prinse să strige la el şi zise cuvinte ce zboară: „Cît eşti de mult necăjit de oştenii cei tineri, bătrîne; Tu din putere-aî slăbit, căci greu bătrîneţa te-apasă. Slab e şi-al tău vizitiu şi zăbavnicî îţî sînt telegarii. Urcă-te dar mai curînd în caru-mî, să vezi cum e felul 80. Nestor e numit „turnul, adăpostul Aheilor“, nu pentru vitejie, căci era prea bătrîn pentru aceasta, ci numaî pentru înţelepciunea sfaturilor cu care conducea războiul. 88. Calul lovit era un cal lăturaş, adecă un cal de rezervă, care de obiceiă însoţia carul luptătorilor. El tăvălindu-se jos a împiedicat mersul celor doî telegari de la carul luî Nestor. Ca să se dezbare de dînsul, bătrînul trebuia să tae frînghia cu care era legat de car. Hera, Palas Atene şi Iris. (Cîntul VIII. 392 şi urm.) 157 Mîndrilor roibi a lui Tros, ce bine-s deprinşi pe cîmpie j Goană să dea în duşmani ca vîntul de iuţi ori să fugă. Eu îî răpii lu! Enea, acel care ’mprăştie groază. Las’ pe tovarăşi s& cate de-ai tăi, iară noi pe ai noştri no Să-î sumuţăiif spre vitejii Troeni, ca să ştie şi Ector Dacă şi suliţa-mi poate s’aducă omor şi urgie." Zise; şi n’a pregetat să-l asculte cumintele Nestor. Iar de-ai bătrînului cai tovarăşii lui îngrijiră, Unul Sîenelos, om zdravăn, şi Evrimedonte voinicul. 115 Iute cei doi căpitani se puseră ’n car la Tidide. Nestor în pripă luînd în mînă lucioasele hăţuri Dete cu biciul în cai, care ’ndat’ au şi fost lîngă Ector! Grabnic acesta venind, cu lancea-1 ochi Diomede ; Nu nemeri pe-a lui Priam fecior, ci p’ Eniopeus 120 Cel din Tebaios născut, ce-a fost vizitiu a lui Ector; Dînsul în piept l-a chitit,, cînd el îşi mîna telegarii; Bietul căzut-a din car, şi ’n lături de spaimă feriră Sprintenii cai, iară el perdut-a putere şi viaţă. Ci de-a lui moarte durere grozavă-1 cuprinse pe Ector; 125 El pe tovarăşul mort, cu toată mîhnirea, lăsîndu-1 Jos la pămînt, căuta pe un alt mînător de teleagă. Cailor nu le-a lipsit îndelung vizitiul, căci iute Pe-a lui Ifitos fecior, pe aprigul Arheptolemos Ector în cale-i aflînd, i-a dat ale cailor hăţuri. 130 Pacoste mare-ar fi fi fost şi straşnic omor dup’aceea, Şi caşi oile ’n ţarc era să se strîngă Troenii Toţi în cetate ’mbulziţi; dar văzutu-i-a Zeus din munte Şi bubuind,a zvîrlit fioros lucitorul său fulger, Care-a căzut înaintea sirepilor lui Diomede. 135 Flacără groaznic’ atunci a zbucnit din aprinsa pucioasă; înfricoşaţi telegarii sub car amîndoî se pitiră. Nestor îndată din mîni a scăpat sclipitoarele hăţuri Şi, de cutremur cuprins, zicea îndemnînd pe Tidide: „Mînă la fugă napoi telegarii cei tari de copită! 140 Nu vezi tu oare că nu ne mai vine ajutor dela Zeus? 106. Despre caii lui Tros v. cîntul 5, 221—-223. 135. Mirosul de pucioasă ce va fi răspîndit arsura fulgerului a dat naştere acestei păreri (cfr. cîntul 14, 415). G. Murnu: „Iliada". 11 145 150 155 160 165 170 175 158 Azi a luî Cronos fecior izbîndă dă numai lui Ector. Da-ne-va mîne şi nouă la fel, dac’ ar vrea să ne dee. Nimeni în lume nu poate a luî Zeus gîndire să schimbe Cît de puternic ar fi; pe toţi doar îî birue Zeus." Dar Diomede, vîrtos strigătorul, răspunse luî Nestor: „Vorbele tale, bătrîne, sînt toate frumoase şi drepte; Dar mă munceşte un gînd şi ’n suflet amar mă maî doare; Zice-va Ector odată vorbind la Troenî cu mîndrie: Eu l-am gonit la corăbiî pe craiul Tidid Diomede. Asta va zice fălos şi-atuncî înghiţi-m’ar pămîntul!“ Dar îî vorbi împotrivă bătrînul, cumintele Nestor: „Alei, ce vorbă mi-aî spus, tu os din voinicul Tideus! Chiar de va zice că eştî fricos şi lipsit de vîrtute, Dar niciodată n’or crede oştenii Troenî şi Dardaniî Şi maî ales a Troenilor nenorocite neveste, Cărora tu le-aî trîntit la pămînt pe bărbaţii în floare." Zise, şi caii ceî buni de copită-î întoarse la fugă Iute prin valmă ’napoî; dar cu vuet grozav după dînşiî Ector şi oastea-î au prins să toarne lovirî nemiloase. Marele Ector apoi striga după eî cu putere: „Mult te cinstiau, o Tidid Diomede, pe tine Danaiî, Dîndu-ţî şi locul de frunte şi carne şi pline pahare, Cinstea vei perde de-acum; căcî iată, te-asemenî femeiî. Cară-te, mîrşave tu ! Eu nu ’ndărăptez înainte-ţî. Geaba! Pe ziduri tu nu te maî sui, şi femei de-ale noastre Roabe nu duci la corăbii; maî iute ţi-oiu pune eu capul." Astfel a zis; între două păreri şovăi Diomede: Caii să ’ntoarcă napoî şi să stea împotriva luî Ector. Asta prin minte şi inim’ atuncî îî trecu luî Tidide, Insă de trei ori din munte tunat-a mintosul Cronion, Semn că Troenilor dă biruinţa cea nestătătoare. Ector cu strigăt prelung a prins să-şî întarte oştirea: „Liciî, Troenî şi Dardanî, voi buni luptători de aproape, Fiţî, o prieteni, bărbaţi şi gîndiţî la năvalnică luptă. Ştiu că-mî vrea binele Zeus acum şi mi-a dat biruinţă, Naltă mărire mi-a dat şi-Aheilor numai înfrîngerî. Nişte nebuni! In zadar s’au căznit să înalţe-a lor ziduri Şubrede şi de nimic; doar n’o să mă ’mpedice ’n cale: Peste adîncul lor şanţ eu lesne sări-voiu cu caii; 180 185 190 195 200 205 210 / 159 Cînd dup’aceea sosi-voiu la tabăra lor, la corăbii, Grijă s’aveţî fiecare de foc arzător, cu tăciunii Foc sâ dau vaselor lor şi-apoî să-i omor şi pe dînşii, Cînd tremura-vor buimaci de fumul eşit din corăbii." Zise, şi-apoî telegarii aşa începu să-şî îndemne: „Tu pintenogule, murgule, şargule şi tu bălane! Hai răsplătiţi-mî acum prea marea ’ngrijire ce-avurătî Odinioară, cînd fata măritului craiu Aetion Vouă plăcutul nutreţ înainte v’a pus şi ea însăşi Vin v’a turnat, dac’avurăţi voi poftă, maî repede vouă Chiar decît mie, măcar că eu îs bărbatul eî tmăr. Haide cu mine ’mpreună daţi zor să luăm dela Neştor Scutul frumos de minune, căci slava şi ’n cer îî ajunse, Doar ferecat e cu aur şi scutul şi torţile sale; Şi de pe trupul viteazului craiu Diomede să zmulgem Platoş’ atît de măiestru lucrată de zeul Efestos. 'Dacă pe-acestea prăda-vom, aş trage nădejde c’ Aheiî Chiar astă noapte cu toţii fugi-vor în repezi corăbii." Zise mîndrindu-se el; pe loc tresări de mînie Hera pe tronu-î ceresc şi-umplu de cutremur Olimpul. Zeului mare Poseidon apoi supărată ea zise: „Vaî, tu puternice zeu, care zgudui pămîntul, cum oare Inima nu ţi se frînge, cînd pier pe cîmpie Dartaiî, Eî care ţie ţi-aduc în oraşul Elike şi ’n Eghe Darurî frumoase şi multe ? Fă dar ca să birue ’n luptă. Dac’am voi dinadins noi toţi care ţinem la dînşiî Să ’nlăturăm pe Troenî şi piedici să punem lui Zeus, Singur acesta pe muntele Ida şi-ar plînge norocul." Dar mişcătorul pămîntului plin de necaz îî răspunse: „Ce fel grăit-ai, o Hero, tu cea îndrăzneaţă la limbă? N’aş vrea noi zeii ceilalţi să ’ncepem cu Zeus Cronion Sfadă nebună, căci el e neîntrecut în putere." Astea şi-acestfel atunci vorbir’ amîndoi între dînşii. 185. Ector numeşte patru cai; dar deoarece carele luptătorilor eraă trase numai de doi, trebue să presupunem că ceilalţi doi erau cai de rezervă. 202. Elike (Helike) vechia capitală a ţinutului Ahaia, unde era slăvit Poseidon Eliconios; templul de acolo era al tribului Ahei-lor. Eghe (Aigai), oraş în Ahaia; vestit de asemenea prin cultul zeului Poseidon. n* 215 220 225 230 235 240 160 Cît era locul întins dela zidul cu şanţ la corăbii Plin era numai de cai şi de armii păzite de scuturi, Care se tot grămădiau, căci asemenea iutelui Ares Ector din urmă-î zoria dăruit cu mărire de Zeus. Vasele dînsul atunci ar fi ars, dară Hera slăvită Nu se grăbia sâ-1 întarte pe craiul Atrid Agamemnon Iute să ’ndemne pe-Aheî, cînd prinse şi el să se mişte. Merse viteazul grăbit spre vase şi corturi ahee; Mantia-i roşie, mare ţiind-o cu mîna cea plină Stete pe-a lui Odiseu corabie neagră şi lată, Care la mijloc în tabăr’ a fost, să-l audă deoparte Şi-alfa oştirii, de sus dela cortul lut Aias Telamon Pin’ la Ahile, căci eî la capăt aveau a lor vase: Doar se puteau bizui în tăria de suflet şi braţe. Zise de-acolo cu glas ce pătrunse prin armia ’ntreagă: „Nu vii ruşine, Dana!, nemernici, bărbaţi doar cu chipul ? Unde-s făloasele vorbe, că sîntem viteji fără seamăn Cum voi fuduli şi deşerţi în Lemnos ziceaţi într’o vreme, Cînd cu friptura cornoşilor boi vă ’mbuibaţî, şi cînd lacomi Vinul din cănile pline cu ochi vă tot beaţi pe ’ndelete ? V'aţi lăudat că duşmani cîte-o sută şi două veţi bate Fieşte-cine ’n războiu, dar nu mai plătiţi voi cît unul Ector. măcar, care vasele-acuma curînd ne va arde! Oare, tu Doamne,-ai lovit şi lipsit-af de slava cea ’naltă Pe-unul din craii puternici atît de amar ca pe mine? Dar nicî-odată ’n corăbii cu multe şiraguri de vîsle Nu-ţi ocolii strălucitul altar, cînd venit-am încoace, Ba şi grăsime şi coapse de boi îţi jertfii pretutindeni, Dornic odată să surp ale Troeî temeinice ziduri. Dar împlineşte-mi încalţe o singură numai dorinţă: Fă măcar noi să putem fugi, să scăpăm de peire, Nu ’ngădui nici-de-cum pe Ahei să-i omoare Troenii.“ 221. Agamemnon şi-a luat în mină mantia (care nu făcea parte din portul de războiţi) ca un fel de semnal, ca să atragă asupra sa luarea aminte a luptătorilor. 222—6. După acest pasaj reese, că tabăra Aheilor ocupa pe ţărmul mării un loc semicircular şi anume dela Sigeion pînă la Roition, cele două promontorii lîngă care se aflau oştile celor doi eroi numiţi aici. In mijlocul acestui semicerc era trasă corabia lui Odiseu. 161 l 245 Zise, iar tatăl ceresc cu milă se ’ntoarse la plînsu-î; Făgădui dar oştirea să-î scape, de moarte ferind-o. Mute trimise un semn mai bun decît toate, un vultur tate ţinea ’ncătuşat în ghiare un puiu de cerboaică; Lîngă măreţul altar lăsat-a el puiul să-î cadă, 250 Unde Danaiî jertfiau a-tot-vestitoruluî Zeus. Pasărea cum au văzut-o venind dela Zeus, săriră Toţi maî aprins la Troeni şi-şî aduser’ aminte de luptă. Fost-au Aheiî prea mulţi, dar nicî-unul din eî înainte N’ar fi putut să se laude-acum ca Tidide in goana 255 Cailor şi ’n săritura de şanţ şi ’n puterea luptăriî. El înainte de toţi doborî pe-Agelaos Troianul, Fiul voinic a lui Fradmon, cînd dete cu carul să fugă. Suliţa ’n spatele ’ntors între umeri adînc îî înfipse Pieptu-î îndată răzbind; de moarte lovit Agelaos 260 Cade cu bufnet din* car şi zurue arama pe dînsul. ,După Tidid, Agamemnon urma şi Meneîau, Atrizii; Aias pe urmă, ceî doi ferecaţi în tăria năvaleî, Idomeneu şi alături de el mînătorul telegiî, Ucigătorului Ares asemenea ’n tot, Merione; 265 Şi-a lui Evemon fecior, fălosul oştean Evripilos, Teucros, al noulea, arcul strunind a venit dup’aceea. Dînsul se puse sub scutul viteazului Aias Telamon; Pavăza-î Aias înlături dedea, şi războinicul Teucros, Bine din arcu-i ochind, lovia cîte unu! în gloată. 270 Cînd săgetatul duşman pica la pămînt fără suflet, El ca şi fiul sub poalele mamei se da înspre Aias, Care sub luciul scut mereu îl lua ’n apărare. Cine fu ’ntîî răsturnat de arcul voinicului Teucros? Ormenos cel maî întîi, apoi Orsiloh şi-Ofeleste; 247. Vulturul, paserea favorită aluî Zeus, e totodată prevestirea cea maî sigură a lui. AtotvestitorenumitZeus.căcielera zeul prevestirilor, al oracolelor şi-al semnelor. Altarul lui se afla probabil în faţa corăbiei lui Odiseu, unde se ţineau şi adunările şi se judecau pricinele oştirii. 266. Teucros, fratele de altă mamă a lui Aias, fiul lui Telamon; d era cel maî bun arcaş al Aheilor. Mama lui a fost Esione, fiica regelui troian Laomedon, care fusese dobindită ca răsplată de Telamon din partea lui Eracle, cînd acesta înainte de războiul troian bătuse pe tatăl ei Laomedon şi luase Troia. Omer zice lui Teucros „nelegiuit" ca fiind născut cu o femee nelegitimă şi nu ca Aia s care era născut cu soţia lui legitimă Eriboiâ sau Periboia. 275 280 285 290 295 300 305 162 Daîtor pe urmă şi Hromiu şi cel ca un zeu Licofonte Şi Melanipos şi-a lui Poliemon fecior Amopaon; Toţi dup’ olaltă căzură pe ţărna cea mult-roditoare. Vesel văzu Agamemnon, al oştilor domn, pe viteazul Teucros din straşnicul arc risipind a Troenilor cete. Fuga se duse la el şi stîndu-î aproape îî zise: „Teucre, tu suflete scump, căpitane, tu os din Telamon, Bate tot astfel şi fii mîndria oştirii danae Şi-a lui Telamon părintele-ţî, care, deşi te născuse Nelegiuit, de copil te crescu îngrijindu-te-acasă. Fie că el e departe, tu numele ’nalţă-î în slavă. Ţie-ţî spun eu un cuvînt ce-aeve ’mplinit o să fie: Dac’ ajuta-mă-vor Zeus, de scut purtătorul, şi-Atene Pînă la urmă să surp a Troenilor mîndră cetate, Tu după mine întîiul primi-veî răsplata de cinste Ori un triped osebit, ori doi telegari cu teleaga Sau ca părtaşă la pat o femee din cele robite.u Dar lui Atrid a răspuns aşa negreşelnicul Teucros: „Prea luminate Agamemnon, de ce mă zoreşti tu pe mine, Cînd mă tot străduiu şi eu ? Doar nu încetez a mă bate După putinţă; de cînd pe duşmani îî gonirăm spre ziduri, Eu după dînşiî m’aţin şi culc la pămînt cîte unul. Opt ascuţite săgeţi pe rînd aruncat-am în gloată; Toate pătrunsei adînc în trupul vitejilor tineri! Doar pe-acel cîne turbat, pe Ector, eu nu-1 pot ajunge." Asta vorbi, şi-a zvîrlit o nouă săgeată din strună Drept în puternicul Ector, şi tare-a dorit să-l omoare. Nu-1 nemeri, ci lovi pe alesul oştean Qorgition, Fiul voinic a lui Priam, şi ’n piept cu săgeata-1 împunse. Dînsul avut-a de mamă pe Castianira, femeea Cea din Esime, ce-a fost frumoasă la chip ca o zînă. Cum la o parte s’apleacă o floare de mac în grădină, împovărată de rod şi bătută de ploi primăvara — 290. Triped era un vas cu trei picioare, un fel de pirostie încoronată cu o căldare cu torţî, în care se încălzia apă, se amesteca vinul cu apă, şi care deci servia ca premiu la jocuri. 295. Spre zidurile cetăţii Troia. 305. Esime, oraş în Tracia. Gorgition nu e amintit decît numai aici. El era fiu nelegitim a luî Priam. 163 Astfel, de coif apăsată, căzu şi-a voinicului frunte. Teucros cu pizmă din nou da drumul săgeţii să zboare 310 Marăş asupra lui Ector, şi tare doria să-l omoare. Dăr, abătută de-Apolon, săgeata-î n’ ajunse la ţintă, Ci nemeri pe hăţarul lui Ector, pe Arheptolemos, Cînd nă&uia îndrăzneţ spre luptă, şi ’n piept îl împunse. El lunecat-a din car; de spaimă se deteră ’n lături 315 Sprintenii cai, iar din el se stinse putere şi viaţă. Ci de-a lui moarte durere grozavă-1 cuprinse pe Ector ; [>ecî pe tovarăşul mort lăsat-a, cu toată mîhnirea, Şi pe Kebrion, un frate de-a lui, a chemat de aproape Caii să-i hăţue-atunci; el n’a pregetat să-l asculte. 320 Ector apoi s’a zvîrlit deodată din caru-i străluciu, Groaznic urlînd; şi de jos a luat un pietroiu cît o stîncă Şi cătră Teucros întins porni ’nflăcărat să-l izbiască. Scoase şi-acesta grăbit săgeata-î amară din tolbă Şi-o potrivi el pe arc; dar Ector, în clipa cînd Teucros 325 Struna-i distinse spre umărul drept ca să tragă într’însul, Iute cu piatra-1 izbi în andreaua din umăr, pe unde Pieptul de gît se desparte şi rana-î urmată de moarte. Arcul îi rupse, şi ’ndat’ amorţi ’ncheetura-i la mînă; El a căzut în genunchi şi din mînă scăpatu-i-a arcul. 330 Aias văzîndu-1 atunci, nu stete-o minută pe gînduri, Ci se grăbi spre-ajutor şi-i ascunse cu pavăza trupul. Doi dup’aceea din soţii lui Teucros în spate luîndu-1, Unul Mekiste, fecior a lui Ehiu şi ’naltul Alastor, Iute-1 duceau la corăbii, cînd Teucros ofta de durere. 335 Dar întărit-a din nou pe Troeni împăratul olimpic Şi înspre şanţul adînc au împins a Danailor gloate. Ector în frunte semeţ păşia încrezut în putere-i, Ca un dulău care-adulmecă iute mistreţul ori leul Şi după fiară s’aţine mereu, şi cînd ea cotigeşte, 340 El se avîntă şi-o tot încolţeşte în bucă şi ’n coapse; Astfel şi Ector gonia pe Ahei, şi pe cel mai din urmă El îl trîntia la pămînt, şi fugiau fără cumpăt Aheii. Cînd dup’aceea, fugind, trecură părcanul şi şanţul Dupăce mulţi au perit răzbiţi de-a Troenilor arme, 345 Steteră ’n urmă pe loc şi făcură popas la corăbii. Unii pe alţii se tot îndemnau, şi cu braţele ’ntinse 164 Zeilor tare strigînd se rugau tuturor deopotrivă; Caii frumos-încomaţî rotia pretutindenea Ector, Crunt ca urgelnicul Ares, ca Gorgo de crunt la privire. 350 Hera cea albă văzu pe Ahe! şi-avu milă de dînşiî, De-asta cu vorbe ce zboară se ’ntoarse pe loc spre Atene: „Vai şi amar, o copiî’a lui Zeus de scut purtătorul! N’o să ne pese de-Aheî nici chiar în clipita din urmă ? Năpăstuiţi de o vitregă soartă ei pier la lovirea 355 Numai a unui bărbat, a lui Ector, odrasla lui Priam. Nesuferit e; nu vezi? potopitu-i-a ’n rele turbatul!“ Numai decît a răspuns zeiţa cu ochii albaştri: „El ar peri negreşit şi toată turbarea-î cu dînsul, Chiar pe pămîntul părinţilor săi l-ar întinde Danaiî, 360 Insă mi-e tata nebun şi prins de turbare ca dînsul. Răul, el pururi nedrept stă ’n calea dorinţelor mele, Uită ce-adese-am scăpat de patimi pe fiu-î Eracle, Cînd Euristeu mai de mult la muncile grele-1 supuse; Plînsu-i Eracle mereu spre cer îndrepta, iară Zeus 365 Nu trimitea decît numai pe mine s’ajut pe fecioru-î. Cum nu ştiusem acestea în mult priceputa mea minte, Cînd Euristeu îl trimise la iad, să-î aducă din beznă Cînele, paznicul rău la poarta cumplitului Hades! N’ar fi putut să mai scape de-a Stixuluî grabnice valuri. 370 Zeus acum mă urăşte şi-î face pe voe zeiţei Tetis, căci ea la genunchi i-a căzut şi rugatu-l’a foarte Cinste să dea lui Ahile cel pustietor de oraşe. Las’ că el tot părinteşte’mî va zice iubită copilă, Hai dar găteşte tu caii cei nedespicaţi la copită, 349. Gorgo, Gorgona. Din acest pasaj se vede că încă din epoca lui Omer Gorgoneion era reprezentat ca o mască cu ochii holbaţi şi înfiorători (artiştii îl reprezintau mai tîrziu pe scutul lui Zeus). 363. Euristeu, regele din Micena, era vărul lui Eracle, care se născuse dir? Zeus şi din muritoarea Alcmene. Eracle într’o furie a lui ucide pe fiii săi; pentru spăşirea. acestei crime oracolul din Delfi îl povăţueşte să robiască de bună voe. In acest scop el se duce la Euristeu, iar acesta îl supune la cele 12 munci, adică îl însărcinează să-î facă douăsprezece slujbe din cele mai grele; unul din ele era şi aducerea din iad a Cerberului, cinele cu trei capete, care păzia la poarta iadului. Eracle nu le-a putut îndeplini decît prin ajutorul tatălui său Zeus. Stixul e rîul cel mai năvalnic al iadului. 375 380 385 390 395 400 405 165 Pînă ce eu mă cobor în cămara părintelui Zeus; Armefe-mi pun şi pornim la războiu, ca să văd dacă Ector Cel cu strălucirii coif, voios o să fie pe urmă Cînd amîndouă RT luptă ivi-ne-vom noi între rîndurî. Ce de Troeni cu grăsimea şi trupul curînd o să ’mbuibe Cînî şi vulturi, cînd pica-vor pe lîngâ corăbii ahee!“ Zise, şi Hera, zeiţa cu braţe de-omăt, se supuse. Grabnică dar a ’nhămat doi zmei cu fruntare de aur Hera, zeiţa fruntaşă, născută din marele Cronos. Dar şi Atene, copila lui Zeus, de scut purtătorul, Iute ’n iatac părintesc a desprins şi lăsat-a să-î curgă Rochia ’nflorită frumos şi ţesută cu harnica-i mînă; Puse în locu-i veşmîntul lui Zeus, stăpînul furtunei, Şi-armele-î toate luînd se găti de războiul amarnic. Şi ’n luminosul ei car se sui sprijinită de-o lance Mare şi grea şi vîrtoasă, cu care-a vitejilor rîndurî Fulgeră, cînd mînioasă-i născuta din tatăl puternic. Spriiltenă Hera pe urmă din biciu a pocnit telegarii; Poarta deodată cu bufnet în cer s’a deschis dela sine: Străjue Orele-acolo şi cerul cel mare şi-Olimpul; Lor li e dat a deschide şi-a ’nchide desimea de nouri. Zînele mers-au pe poartă din pleaznă zorind telegarii. Dar le văzu de pe Ida şi mult necăjindu-se Zeus, Sol le trimise pe zîna cu aripi de aur, pe Iris: „Du-te, tu Iris, curînd şi le ’ntoarce ’nainte să vie. Nu le-o fi moale cînd noi în de noi vom începe războiul. Ceea ce spune-voiu eu aeve ’mplinit o să fie: Cînd voiu trăzni, ologi-le-voiu caii cei iuţi de picioare, Carul le-oiu sparge şi jos trînti-le-voiu chiar şi pe ele. Curge-vor ani rotitori o zecime şi tot nu vor trece Rănile lor: aşa tare vor fi fulgerate de mine. Vreau ca să ştie Atene, ce rău e cînd luptă cu tatăl, # 385. In locul peplosiilaî, haina lungă ce ajungea pînă la picioare, Atene pune hitonul lui Zeus, adică'veşmîntuf cel scurt al luptătorilor. Peplosul era încătărămat la piept; zeiţa a desprins sponcile şi haina i-a lunecat ioc. 389—396 v. cîntul 5, 745 752. 398. Iris, zeiţa curier, poartă aripi de aur. E singura zeitate înaripată ia Onier. 410 415 420 425 430 435 440 445 166 Nu mi-e atîta de mult necazul şi ciuda pe Hera, Ea doar la ori-şi-ce spun se pune mereu de pricină.u Zise, şi vinteşa Iris la ele porni cu solia; Iute spre 'naltul Olimp se duse din muntele Ida. Tocmai la poartă 'naintea Olimpuluî plin de ponoare Dînsa pe drum le opri şi le spuse-a lui Zeus poruncă: „Oare 'ncotro vă pornirăţi şi ce nebunie vă prinse? Nu vă îngădue Zeus pe-Aheî s'ajutaţî la bătae. Dînsul aşa v’ameninţă şi-aeve 'mplini-va ce spune: Cînd va trăzni, ologi-vă-va caii cei iuţi de picioare Şi ţînduri-vă-va carul şi voi veţi cădea răsturnate. Curge-vor ani rotitori o zecime şi tot nu vor trece Rănile voastre, aşa tare veţi fi fulgerate de dînsul. Şti-vei atunci, o Atene, ce rău-î a te pune cu tatăl. N'are 'ntr'atîta de mult necaz şi mînie pe Hera, Ea doar la tot ce vorbeşte se pune mereu de pricină; Dar tu obraznico, neruşinato, tu fi-veî haină, De-î cuteza să ridici spre Zeus năpraznica-ţî lance." Asta grăindu-le Iris se duse mai iute ca vîntul. Hera, temîndu-se-atunci a zis cătră Palas Atene: „Vai, tu copil' a lui Zeus, nu vreau mai departe, de dragul: Unor bărbaţi muritori, să ne punem la luptă cu Zeus. Las' dar pe unii să peară 'n războiu şi să vieţue alţii După noroc. Numai Zeus, cum vrea şi găseşte cu cale, Intre Danaî şi Troeni hotărască precum se şi cade." Zise, şi caii cei tari de copită 'napoi îşi întoarse. Orele-atunci dela carul zeiţelor mari deshămară Caii cei netezi la păr şi-î legară de iesle măreţe, Carul apoi sprijiniră de mult-lucitorul părete. Hera şi-Atene s'au dus la zei, şi pe jilţuri de aur S’au aşezat, dară sufletul lor era plin de mîhnire. Zeus dînd cailor goană din carul cu roţi strălucite Merse din Ida 'n Olimp să stee la sfaturi cu zeii. Caii lui Zeus desprinse Poseidon ce mişcă pămîntul, Carul îi puse 'n podiş şi trase pe el coviltirul. Stete pe tronu-i de aur Cronion, în cer tunătorul, Iar sub picioare-i a prins să tremure cerul şi-Olimpul. Singure Hera şi-Atene deoparte de Zeus stătură, Nu-1 întrebară pe el şi nimic nu putură să-i spue. 167 Dar înţelese-a lui Cronos fecior şi grăi cătră ele: „Ce staţi aşa necăjite, tu Hero şi Palas Atene? Nu trudirăţi de-ajuns în lupta cea plină de slavă, Doar veţi zdrobi pe Troeniî ce voi prigoniţi cu turbare? 450 Dar înzadar, căci atîta-i puterea-mi în piept şi în braţe! Nu vor putea nicidecum s’o ’nfrîngă toţi zeii olimpici. Dar-mi-te voi, ale căror picioare au prins să se ’ndoae Fără să fi ’ntîmpinat războiul şi-a lui grozăvie. Dar apriat vă voiu spune ce-aeve era să se ’ntîmple: 455 Voi în teleagă lovite de trăznet fiind amîndouă, Nu v’aţi fi ’ntors în Olimp la veşnicul zeilor scaun." Zise; dar Hera şi-Atene răspuns-au cu murmur de ciudă : Stat-au aproape, hrănind Troenilor cugete rele. Palas tăcu şi nu zise nimica, deşi ea pe Zeus 460 S’a supărat, şi era stăpînită de neagră mînie. Hera, ea singură ’ndată zbucni de necaz biruită: „Ce fel de vorbă mi-ai spus, tu prea ’nfricoşate Cronion ? Bine cunoaştem şi noi, că nu eşti tu slab de vîrtute; Insă ni-e jale de bieţii Danaî, de oştenii războinici, 465 Care loviţi de năpastă tot pier pe cîmpia din Troia. Dar de războiu ne-om feri negreşit, dac’aşa ţi-e porunca; Numai cu sfatul îi vom sprijini, poate bine le-ar prinde: Ni-Î să nu peară cu toţii, căci tu ’nverşunat eşti pe dînşiî." Vijeliosul fecior a lui Cronos aşa î! răspunse: 470 „Lasă că mine din zori, o Hero ochioaso, slăvito, Tu vei vedea, dacă-ţi place şi vrei, pe puternicul Zeus Mai nemilos risipind oştirea cea multă din Argos. Nu va ’nceta să se lupte cu dînşii feciorul lui Priam Pînâ ce n’o să se ’nalţe la vase şoimanul Ahile, 475 Şi-asta în ziua cînd ei se vor bate în dos la corăbii Pentru căzutul Patroclu, în cea mai cumplită strîmtoare. Astfel de mine-i menit. Nu-mi pasă de-a ta supărare Dacă fugind peste mări şi pămînturi departe vei merge, Pînă la marginea lumii, pe unde-i Iapetos şi Cronos, 480 Zeii ce nu se mai bucură nici de-ale soarelui raze, 479. Iapetos, tatăl luî Prometeu şi a lui Atlas şi Cronos (Saturn), tatăl lui Zeus, sînt la Omer reprezintanţii de căpetenie ai Titanilor aruncaţi şi închişi în Tartar de cătră Zeus. 485 490 495 500 505 510 515 168 Nici de-adierea de vînt, căci afund îî cuprinde Tartarul; Chiar şi acolo sosind rătăcită, de-a ta supărare N’o să-mî mai pese de fel, căci de-obraznică n’a! tu pereche." Zise, dar Hera cu braţe de-omăt nimic nu răspunse. Soarele cel luminos apuse ’n ocean dup' aceea; Noaptea cea neagră-aducînd după el pe mănoasa cîmpie. Soarele-apuse, dar n’a fost pe voia oştirii troene, Pentru Dana! fu de trei or! dorit întunerecul nopţii. Falnicul Ector atunci făcu să s’adune Troeniî Lîngă vultoarea lu! Xantos, departe de vase ducîndu-î, Unde văzuse că locul e gol de-a oştenilor leşuri. Dîndu-se jos de pe care Troeniî stătură s’asculte Vorba lu! Ector, iubitul lu! Zeus; purta el o lance Lungă de unsprece coţi, cu vîrf ascuţit de aramă, Care frumos strălucia ’mpodobit c’o verigă de aur. Şi sprijinindu-se ’n lance, vorbit-a Troenilor Ector: „Vorb’ auziţi-mî, Troen! şi Dardanî şi voi falnic! tovarăşi! Eu socoti! că de-acum pologi-vom pe-Aheî la corăbiî Şi ne-om întoarce cu slavă la Troia ce vîntul o bate. Dar întunerecul nopţi! venind, a scăpat de peire — El maî cu samă pe-Aheî şi vasele lor de pe ţărmuri. Ha! dar acuma să facem precum ne povăţue noaptea, Cina dintî! să gătim; dec! ha! deshămaţî dela care Cai! ce! netezi la păr şi ’n faţă le puneţî nutreţul, Repede-apo! din oraş o! grase şi bo! să v’aduceţî, Vin ca şi mierea de dulce ’n burdufuri şi pîne de-acasă; Alţi! alerge s’adune ’n păduri o mulţime de lemne, Focuri s’aprindem şi pînă spre zori, cît e noaptea de mare, Arză grămada de focuri şi para la cer să le-ajungă; Mi-e că cerca-vor pletoşi! Aheî pe ’ntunerec să fugă Vasele lor îndreptînd pe spetele larg! ale mări!. Nu voiu să intre cumva fără luptă şi trudă ’n corăbiî, Ci şi acasă de-amarul loviri! să sîngere uniî, Dacă vor fi săgetaţî or! împunşi de o lance-ascuţită, Cînd vor sări în corăbiî; să tremure cine va ’ncepe Jalnica luptă cu no! Troeniî, de ca! strunitoriî. Crainici! drag! lu! Cronion acum în cetate să strige, Tineri! feţi şi bătrîniî cărunţi să se pue de pază Sus pe la turnuri, de zeî ridicate în jurul cetăţi!; ' — 169 - 520 Iară femeile slabe de înger foc mare s’aprindă Toate la vetrele lor; şi statornică pază să fie, Nu cumva oastea lipsind să intre iscoade ’n cetate. Fie cum eu poruncesc, o Troenilor aprigi în luptă! Spusu-v’am ceeace acum folosi-ne-va nouă, iar mîne 525 Da-vă-voiu altă poruncă, Troenî călăreţi fără seamăn. Plin de nădejde mă rog la zeii ceilalţi şi la Zeus Să ’nlăturăm pe Aheî, acest neam încănit şi obraznic, Care spre moarte purtat e de soartă pe negre corăbii. Noi cei din tabăr’ acu să veghem cît e noaptea de mare ; 530 Mîne sculîndu-ne ’n zori şi luîndu-ne armele lucii, Crîncena luptă să ’ncepem apoi în boltite corăbii. Şti-voiu atunci dacă el, războinicul craiu Diomede, Dela corăbii spre ziduri goni-mă-va sau din potrivă, Eu o să-l culc şi-o să-î prad armătura mînjită de sînge. 535 Mînî va cunoaşte ce poate, cînd el va veni să-mî înfrunte Suliţa ’ntinsă; dar cred că în şirul întîi al oştirii El o să cadă străpuns, şi ’mpreajmă-î un pîlc de tovarăşi, Mîne cînd soarele ’n cer răsări-va. De-aş fi aşa sigur Nemuritor şi deapururea tînăr în zilele mele, 540 Cinste să am pe cît are şi Palas Atene şi-Apolon, Cum va fi ziua de-acum prăpădul oştirii danae.“ Ector aceste vorbi, şi cu chiot primiră Troeniî. Ei telegarii, sub jug asudaţi, s’au grăbit să deshame Şi de telegile lor fiecare să-i lege cu frîul. 545 Repede-apoi din cetate şi-aduseră boi şi oi grase, Vin caşi mierea de dulce şi pîne de-acasă ’ngrijiră Toţi să-şi aducă degrab’ şi să care-o mulţime de lemne. Nemuritorilor zei închinară ei jertfe depline: Vîntul urca înspre cer plăcuta mireazm’ a friptureî. 550 Nu era însă primită de zeii cei pururi ferice ; N’o suferiau, căci nespus de uiit le era Ilionul, Priam precum şi poporul în lănci iscusitului Priam. Plini de mîndrie voinicii Troenî, împărţindu-se ’n trîmbe, Stau peste noapte păzind, şi-ardeau o mulţime de focuri. 555 Cum străluceşte ’n senin mîndreţa de stele în jurul Lunii ce ’mprăştie raze, cînd dorm a văzduhului vînturî; Culmile-atunci şi-ale munţilor piscuri şi văile toate Es la lumină, şi ’n cer nesfîrşit se deschide văzduhul; 170 Stelele toate se văd, de se bucură ’n sine păstorul — 560 Tot aşa dese şi multe păreau între vase şi Xantos Vetrele-aprinse ’naintea cetăţii de oastea troiană. Focuri o mie pe cîmp ardeau, şi steteau la tot focul Cîte cinzecî de oşteni veghind cît e noaptea de mare. Iar telegarii rodiau orz alb şi alac la tot carul 565 Şi aşteptau să răsar' Aurora pe tronul cel mîndru. CÎNTUL AL NOULEA, Cuprinsul: Aheii în mare strîmtorare fiind, se sfătuesc în adunare. Againemnon îndeamnă oastea la fugă, dar se împotrivesc Diomede şi Nestor. Se pune strajă la şanţ ca să vegheze noaptea şi se ţine sfat între căpetenii. Nestor propune împăcarea lui Agamemnon cu Ahile. Propunerea e primită. Odiseu, Fenix şi Aias sînt trimişi la Ahile ca mijlocitori. Acesta-i primeşte şi-i ospătează. Odiseu ia cel dintîi cuvîntul, dar Ahile respinge propunerea şi darurile lui Agamemnon. Fenix caută de asemenea să înduplece pe viteaz, dar el rămîne neclintit în hotărîrea lui. Solii, afară de Fenix, se întorc înapoi şi aduc răspunsul lui Ahile. Diomede îndeamnă pe Ahei să urmeze cu războiul, şi oastea se învoeşte. Lupca în preajma luptătorului căzut. (După o pictură pe vas antic.) IX. Astfel Troeniî atunci veghiau străjuind, iar Aheiî Stau îngheţaţi de cutremur, tovarăşul fuge! grozave; Jale nespus’ a cuprins pe toţi căpitani! din Argos. Tocmai cum marea cea plină de peşti vînzolită-î devîntur! 5 Din mează-noapte şi-apus ce bat din a Tracieî plaiuri, Cînd de năprazn’ati venit, şi ’nalţă-se negre talazuri Maldăr! de erburî din ape zvîrlind peste ţărmurî afară — Tot aşa mult se zbăteau sfîşiate ale-Aheilor piepturi. Craiti Agamemnon cu inima strînsă de-o mare durere io Tot alerga poruncind vîrtos strigătorilor crainic! Oastea s’adune la sfat, anume poftind pe tot insul Fără strigare ; chiar el da zor între domni! de frunte. Toţi cu mîhnire şedeau în sobor; între e! Agamemnon Sta în picioare plîngînd, iar plînsu-î curgea ca izvorul, 15 Care-ş! prelinge din rîpa de stînc! mohorîtele-î unde; Şi-asta viteazul, din greu suspinînd, a vorbit adunări!: „Drag! căpetenii şi sfetnic! înalţ! a! oştiri! din Argos, Prea ’ncătuşatu-m’a ’n lanţul osînde! născutul din Cronos, Crudul! El doar se ’nvoise prin semne, că nu m’oiti întoarce 20 Fără să spulber întîî cetatea cea tare-a Iu! Priam. însă de-acum hotărî să mă ’nşele cumplit, şi mă ’ndeamnă Plin de ruşine spre Argos să plec după pierdere multă. Astfel e voia şi pofta lu! Zeus a-tot-ţiitorul, Care ’ntăritele culm! a multor cetăţi prăbuşit-a 5. Prin Tracia se înţelege toată ţara ce se află la mează-noapte despre marea Egee. G. Murnu: nHiadaw. 12 174 25 Şi prăbuşi-va mereu, căci nebiruit e ’n putere. Haî dar cu toţii să facem acuma ce eu vă voiu spune: Las' să fugim cu corăbii cu tot spre iubita-ne ţară; • Nu mai e chip să luăm cetatea cu largile uiiţi.“ Asta le zise, şi toţi au rămas cufundaţi în tăcere 30 Şi-au amuţit îndelung de mare mîhnire Danaii. Dar mar mai tîrziu începu cuvîntarea bărbatul Tidide: „Craiu-Agamemnon, întîi cu tine m’oiu pune la sfadă După dreptate, căci prost ai vorbit, şi să nu mi te nunii. Tu defăimîndu-mi întîi vitejia ’naintea oştirii 35 Zisu-mi-ai neputincios şi nevrednic; aceste cuvinte Bine-s ştiute de-Ahei, de cei mai bătrîni şi de tineri. Numai un dar ai primit dela fiul vicleanului Cronos, Schiptrul îţi dete să fii mai mare ca noi în domnie; Nu-ţi dărui vitejia, în care stă culmea puterii. 40 Nenorocite, tu crezi că oştenii Ahei la războae Sînt precum zici într’atîta lipsiţi de tărie şi vlagă ? Dacă grăbit eşti tu însă de-un dor neînvins de-a te ’ntoarce, Du-te! Deschisă ţi-e calea şi-ţi stau înşirate pe ţărmuri Multele tale corăbii, cu care-aî venit din Mikene. 45 Dar rămînea-vor ceilalţi din Aheii pletoşi şi s’or bate Pînă ce Troia peri-va cu totul. Iar dacă şi dînşii ViVau pe corăbii să fugă cumva spre iubita-le ţară, Eu’cu Stenelos şi-ai mei vom duce nainte războiul, Pînă ce Troia surpa-vom; un zeu doar aici ne trimise." 50 Asta grăi, şi cu toţii zbucniră în chiot Aheii Plini de mirare-auzind pe Tidide, de cai strunitorul. Nestor atunci, călăreţul, se scoală ’ntre ei şi vorbeşte: „Tu din Tideu odrăslite, şi ’n arme tu vrednic eşti foarte, Dar şi la sfaturi eşti fără pereche ’ntre soţii de-o vîrstă. 55 N’o să-ţi defaime vorbirea niciunul din capii de faţă, Nici o să ’ntoarcă răspuns, dar neisprăvit ţi-e cuvîntul. Tînăr eşti încă, ba chiar putere-ai să-mi fii tu feciorul Cel mai din urmă născut; chibzuită ţi-e totuş vorbirea între mai marii Ahei, căci vorbele tale sînt drepte. 60 Eu îns’ acuma ca unul ce sînt mai în vîrstă ca tine, Am să vorbesc şi să ’ncheiu cuvîntarea; şi nu va fi unul Vorba să-mi poată deszice, nici craiul Atrid Agamemnon. Necinstitor de-a lui neam, de legi şi de casă-î tot omul, 65 70 75 80 85 90 95 100 175 Care ’ntre-ai lui pămînteni pofteşte vărsarea de sînge. Hai îns’ acuma să facem precum ne povăţue noaptea; Cina curînd să gătim, şi străjî să s’aşeze spre pază Fieştecare la loc, afară de zid, unde-î şanţul. Asta-î porunca ce dau celor tineri; pe urmă tu însuţi Pune-te ’n frunte, Agamemnon, doar tu eşti stăpîn tuturora. Cheamă la masă pe sfetnicii tăî — căci se cade din parte-ţî; Corturi atîtea ţi-s pline de vinul ce vasele noastre Zilnic pe marea cea largă ’ţi-aduc din a Tracilor ţară, Şi-ai la ospeţe de toate, căci multora eşti cfafhnitorul. Nu vei urma ’n adunare făr’ numai pe cel ce dă sfatul Mai înţelept, căci Aheilor sfatul ales şi cuminte Tare le trebue-acum, cînd aproape de vase-s duşmanii Focuri atîte-au aprins — şi cine se bucură de-asta? Noaptea de faţă ori pierde cu totul ori mîntue oastea." Zise, iar ei cu plăcere-1 aud şi-î ascultă cuvîntul. Iute eşiră ’narmaţî străjerii de noapte în jurul Lui Trasimed, a lui Nestor fecior, căpitan de oştire; Merser’ alături de el şi-a lui Ares odrasle, Ascalafos Şi Ialmen, Merione, Afareu, Deipiros voinicul Şi Licomede, slăvit a lui Creion fecior, cu-a lui ceată. Şapte erau căpetenii de străjî,. şi-avea fiecare Tineri o sută cu suliţe lungi înarmaţi «deopotrivă. Iute ducîndu-se eî, între ziduri şi şanţ s’aşezară; Colo şi-aprinseră foc şi de cină-şi găti fiecare. Iar Agamemnon luînd pe sfetnicii lui laolaltă Dusu-i-a ’n cort, unde-o masă bogată le puse ’nainte; Mînile eî întindeau la bucatele gata din faţă. Cînd şi-alinară la urmă. cu toţii şi sete şi foame, Prinse întîi între ei să-şi spună gîndirea bătrînul Nestor, al căruia sfat fu cei mai ct^ minte deapururi; El sănătos cugetînd, aceste vorbi adunării: „Prea luminate tu domn al oştirii,_Atrid Agamemnon, Eu voiu încep? cu tine, sfîrşi-voiu cu tine, căci multor Gloate tu eşti împărat şi datu-ţi-a Zeus în mînă Schiptru de domn şi de jude, cu care tu poţi să le cîrmui. Trebue dar cuvîntări să ţii şi s’asculţi, şi chiar sfatul Altuia tu să ’mplineşti, cînd vre-unul vorbind dela sine Spune ceva de folos; doar spusa-î atîrnă de tine. 12 176 Iată, eu ţie vorbi-voiu cum cred că e foarte cu cale. Nimenea nu va găsi o mai bună gîncîire vr’odată 105 Caşi aceea gîndită ele mine şi-acum şi nainte, Cînd, o slăvite, te-a! dus şi luat-a! cu sila din cortul Celui născut din Peleu, mîniosul, pe fata Iul Brise, Fără de-a noastră ’nvoire; eu tare stătu! cătră tine Vrînd dela rău să le-abat; dar vai! biruit de trufie, 110 Tu pe bărbatul de frunte, pe care şi zeii-1 cinstiră, L-aî necinstit, căci luatu-i-a! darul oştirii. Dar haide, Vreme-i şi-acum să gîndim cum noi pe viteaz îmbuna-vom Şi cîştiga-vom cu daruri plăcute şi vorbe blajine.“ Zise lui Nestor atunci al oştilor domn Agamemnon: ii5 „Foarte cu drept arătat-a! păcatele mele, o bătrîne! Păcătuit-am, nici eu nu zic altfel; oşti multe plăteşte Numai un singur bărbat, cînd domnul ceresc îl iubeşte. Iată cum el îl răzbună prin pierderea cetelor noastre ! Insă fiindcă greşit-am urmînd ticăloasa mea minte, 120 Iară voesc să mă ’mpac şi să-i dau o grămadă de daruri. Dalbele daruri eu voiu să le spun tuturora pe faţă: Şapte tripedur! nepuse pe foc şi taîantur! de aur Zece, şi luci! căldări douăzeci şi de două or! şase Zdraveni fugari, care-avură la jocuri răsplata izbîndeî. 125 N’ar fi sărac de pămînt oarecine şi nici întru lipsa ScumpulU aur, cînd numai atîta putere-ar să aibă Cît dobînură la joc fugari! ce! tar! de copită. Da-voiu şi şapte femei de măiestre lucrări ştiutoare, Lesbice fete, pe care cînd el luă falnicul Lesbos, 130 Eu le-alesei, că ’ntreceau în mîndreţe femeile toate. Astea i-oiu da; pe deasupra şi-aceea pe care-am răpit-o, Fata lu! Brise. Şi fac jurămînt cu sfinţenie mare Cumcă eu nu mă ’ndrăgi! cu dînsa, nici fu! împreună Cum la femei şi bărbaţi din fire e dat ca să fie. 135 Astea cu toate urma-vor pe loc, iară dacă pe urmă Face-vor zeii ca ’ntinsa cetate-a lu! Priam să cadă, Poate cu aur şi-aramă destulă el vasu-î să ’ncarce, Cînd o să ’mpartă prădatele-aver! între sine Danaiî. El douăzeci să-ş! aleagă din fetele roabe din Troia, mo Care ma! mîndre vor fi după cea ma! frumoasă, Elena. Cînd vom ajunge ’n Ahaicul Argos, mănoasa-ne ţară, 145 150 155 160 165 170 177 Ginere eu îl voiu face şi drag îmi va fi cît Qreste, Fiu-mi din urmă născut şi crescut în prisos de-avuţie. Trei în palatul meu trainic în Argos sînt fiicele mele, E Hrisotemis, apoî Laodike şi Ifianasa. Una pe care-ar dori nepeţită cu daruri s’o iee Şi la Peleus acasă s’o ducă. Eu da-voî ca zestre Bunuri atîtea cît nimeni n’a dat unei fiicT măritînd-o. Şepte frumos aşezate cetăţi îi ue* da lîng’aceste : lre bogată ’n păşuni, Cardamile precum şi Enope Fere cea sfîntă şi-oraşul cu ’ntinseie pajişti Anteia, Cea cu podgorii Pedasos precum şi frumoasa Epeia — Toate pe-aproape de ţărm, vecine prundosuîui Pilos. Locuitorii avuţi prin turme de oi şi de vite Ca pe un zeu cu tot felul de daruri cinsti-I-vor deapururî, Şi-î vor aduce ca semn de plecare şi dâjdii bogate. Astea-î voiu da ca răsplată cînd el o să-şi lase mînia. Las’ să se moaie, căci neîmblînzit, fără milă-i dcar Hades, De-asta pe el între zei mai tare-1 urăsc muritorii. Plece-se mie, căci eu mai mare-s aici în domnie Şi-am precăderea că sînt cu mult mai în vîrstă ca dînsul.“ Zisu-i-a Nestc-r atunci, bătrînui voijjjp şi cu minte: „Tu prearnăritule Atrid, al oştilor domn Agamemnon, Daruri acuma deajuns lui Ahiie sînt astea din parte-ţî, Hai dar din mijlocul nostrut pe-ales nişte soli să trimitem Numai decît să se ducă la cortul, în care-î Ahiie. Iată, chiar eu voiu aiege pe soli, iară ei să m’asculte: Fenix, iubitul (TTZeus, păşiască naintea soliei, Aias cel mare şi craiu Odiseu sâ-î fie tovarăşi; Iară din crainici urmeze pe ei Euribate şi-Odios. I 141. Ahaicul Argeş, toată ţara lui Agamemnon în Peloponez şi în genere Peloponezul, spre deosebire de Argosuhpelasgic din Grecia despre mează-noapte (v. Cîntul II, vers 681) 145. Tragicii greci cunosc numai pe Electra şi Ifigenia. Sofocle cunoaşte şi pe Ifianasa. 150. Aceste cetăţi trebuesc socotite ca posesiuni particulare ale lui Agamemnon, primite de el ca parte de pradă la cucerirea ţării. 168. Fenix, educatorul lui Abile, apare aici pentru întîiadată. E greu de explicat prezenţa lui la cortul lui Agamemnon, deoarece prin legăturile lui de-aproape cu Abile el trebuia să fie alături de acesta şi nu cu Agamemnon. 175 180 185 190 195 200 178 Apă turnaţi-ne-acuma pe mînî şi să tacă poporul, Rugă să facem lui Zeus Cronion, de noi să se ’ndure."-Asta bătrînul a zis şi sfatu-î plăcu tuturora. Crainicii apă turnară pe-a crailor mînî să se spele; Cănile pline cu vin aducînd dup’aceea feciorii Le-au împărţit tuturor să ’nceapă din cupe să ’nchine. După ce eî păosară dinţii şi băură pe voe, Solii porniră din cortul măritului crai Agamemnon. Multe poveţe le-a dat călăreţul, cumintele Nestor, Ochii ţintind la tustrei, la craiu Odiseu mai cu samă, Chip eî să cate pe neîntrecutul Ahile să ’mbune. Merseră solii pe marginea mării cea plină de valuri, Rugă ferbinte rostind lui Poseidon ce mişcă pămîntul, Ca să-î ajute să ’nfrîng’ a viteazului mare trufie. Cînd au sosit unde stau Mirmidonii cu vase şi corturi, Eî l-au găsit petrecînd cu cîntecul dulce din lira-î Cea cu căluşul de-argint şi cu mîndre podoabe, prădată Mai de demult, cînd a luî Aetion oraş risipise ; Fapte viteze cînta veselindu-se-Ahile din liră. Singur în faţă-î Patroclu şedea şi-aştepta în tăcere Pînă să mîntue cîntecul său Eacidul Ahile. Solii păşiră spre cort avînd pe-Odiseus în frunte Şi se opriră nainte-î. Ahile sări de uimire Lira-î în mînă ţinînd şi pe loc părăsi a luî scaun. Cum îi văzu, se sculă şi Patroclu deodată ’n picioare. Numai decît priimindu-î Ahile cel iute ca şoimul Zise: „Noroc, o fîrtaţî; de vr’o mare nevoe venirăţî Voi ce, cu toată mînia, maî dragi îmi sînteţî în oştire. “ Asta slăvitul Ahile grăind îî aduse sub cortu-î Şi ’n stacojiile scoarţe pe jeţ îî pofti ca să şadă. V Repede-apoî porunci luî Patroclu, fiindu-î aproape: „Adu-ne ’ncoace să bem în cană maî mare, Patrocle, Mestecă vinul şi fă-1 maî tare şi dă cîte-o cupă ; Cei maî iubiţî din prieteni sînt oaspeţi acasă la mine.“ 171. Spălatul nunilor şi porunca de a păstra linişte poporul, erau semne de pregătirea unei rugăciuni sărbătoreşti. 203. In obişnuitul amestec al vinului cu apă, Ahile, de bucurie, se roagă să pue mai puţină apă în vin, pentru ca acesta să fie maî tare. 179 205 „Astfel a zis şi Patroclu voios s’a supus, iar Ahile Iute cogeamite fund aşezînd la lumina din vatră, Puse pe el o spinare de oae şi una de capră, Puse şi spatele plin de grăsime-a ’ngrăşatului mascur. Automedonte-i ţinea, şi tăia strălucitul Ahile 210 Şi ’nfeliind-o frumos o trecea în frigări dup’aceea. Grabnic apoase foc mare Patroclu, un zeu în făptură. Cînd mistuit era focul de tot şi se stinse văpaia, Jarul apoi scormoli şi frigările-asupra-î întinse Şi presurîndu-le sare, el prinse pe furci să le ’ntoarcă. 215 După ce friptă fu carnea şi-apoi răsturnată pe masă, Pînea ’n frumoase panere luînd, o ’mpărţi tuturora Cel din Menetiu născut, iar Ahile le dete friptura. Dînsul în urmă de partea ceealalf aşezîndu-se’n dreptul Luî Odiseu, a ’ndemnat mai întîi pe Patroclu să ’nchine, 220 Zeilor jertfe, iar el felii arunca în jăratec; Mînile-apoi întindeau la bucatele gata din faţă. Dupăce ei potoliră cu totului foame şi sete, Aias făcutu-i-a semn lui Fenix. Văzu Odiseus Şi, cu paharul umplut, ură lui Ahile şi zise: 225 „Fii sănătos, o Ahile. Dar nu după mese bogate Ducem noi jindul în casa 'nălţatului craiu Agamemnon, Cum şi acunia pe-aicî; mereu doar ne stau la ’ndemînă Multe bucate. Deci nu la dorite ospeţe ni-i gîndul, Ci tremurăm, o slăvite, văzînd o grozavă peire : 23(T^Nu se mai ştie de-acum, scăpa-vor a noastre corăbii Au vor peri, dacă nu vii degrab înarmat spre bătae. Tabăr’ aproape de zid şi de vasele noastre făcură Mult inimoşii Troeni şi vestiţii tovarăşi de arme. Focuri în tabăr’ aprins-au ^grămadă şi mîne — zic dînşiî — 235 N’o să mai stee pe loc, ci îovi-vor şi negre corăbii. Fulgeră Zeus în cer şi le-arată prielnice semne. Ector în capul oştirii, semeţ de-a sa multă putere, Tare se ’nverşun’ acum bizuindu-se ’n Zeus şi ’nfruntă Zei şi bărbaţi de-opotrivă, cuprins de-o nespusă turbare. 240 Roagă-se el şi de-a zorilor zîn’a-şî grăbi răsăritul 220. Patroclu aruncă în foc felii de carne crudă ca prinos pentru zeî. 245 250 255 260 265 270 275 180 Şi ameninţă să tae ale vaselor creste din coadă, Vasele ’n lacomul foc să ardă şi ’n preajmă-i la urmă Oastea de-Aheî buimăcită de fum să ne-o spărcue toată. Straşnic în suflet mă tem, ca nu cumva zeif s’asculte Ameninţările lui şi menit să ne fie sfîrşitul Tocmaî la Troia, departe de Argos, de cai păşunatul. Haî dar te scoală, deşi e tîrziu, dacă vrei pe Danaiî Cei chinuiţi, de-a duşmanilor oarbă năpadă să-î mîntuî. Însuţî amar mai pe urmă veî plînge; dar nu se găseşte Chip să tămădui un rău săvîrşit. Deci cît maî de vreme, Cugetă ce fel pe-Aheî de pacoste acum apăra-vei. Datu-ţi-a bună povaţă şi tatăl Peleu, o iubite, Cînd te trimise din Ftia la craiu-Agamemnon zicîndu-ţi: Fiule, daţî-vor Atene şi Hera tărie să birui Dacă pe voe le-ar fi, dar a inimeî tale trufie Tu stăpîneşte-ţi-o ’n piept, căci dragostea este maî bună. Curmă şi sfada cea rău făcătoare, de vrei tu maî bine Cinstea să-ţî fie sporită de-Aheî, de bătrînî şi de tineri. Asta bătrînul ţi-a spus, povaţa-î tu îns’aî uitat-o. Haî încetează şi-acum şi lasă mînia cea neagră. Desmîniindu-te, daruri deajuns o să-ţî dee Agamemnon. Ia dar aminte şi-ascultă, căci eu îţi voi spune dearîndul Ce fel de daruri în cort jurui Agamemnon să-ţi dee. Şapte tripedurî nepuse pe foc, şi talanturî de aur Zece şi lucii căldări douăzeci, şi de douăorî zece Zdraveni fugari, care-avură la jocuri răsplata izbîndeî. N’ar fi sărac de pămînt oarecine şi nici întru lipsa Scumpului aur, cînd numai atîta putere-ar să aibă Cît dobîndiră la jocuri sirepii cei tari de copită. Da-ţî-va şi şapte femei de măestre lucrări ştiutoare, Lesbice fete, pe care cînd falnicul Lesbos luat-aî, El le-a ales, că ’ntreceau în mîndreţe femeile toate. Astea-ţi-va da; pe deasupra şi-aceea răpită de dînsul, Fata lui Brise, şi tare se jură că el laolaltă N’a fost cu ea nicidecum şi n’a drăgostit-o pe dînsa Cum la femei şi bărbaţi din fire e dat ca să fie. 241. Crestele aceste, care alcătuiau capătul pupei, erau meşteşugite din lemn scobit. Expresia înseamnă că „duşmani! se vor face cu totul stăpîni pe corăbii". 18i Astea cu toate urma-vor pe loc; iară dacă pe urmă Face-vor zeii să cadă oraşul întins a lui Priam, Vasul încarcă-ţî atunci cu scule de aramă şi aur, 280 Cînd o să ’mpartă prădatele-averî între sine Danaii. însuţi apoi să-ţi alegi douăzeci din Troianele roabe, Care mai mîndre vor fi după cea mai frumoasă Elena. Cînd vom ajunge ’n Ahaicul Argos, mănoasa-ne ţară, Ginere el te va face şi drag îi vei fi cît Oreste, 285 Fiu-i din urmă născut şi crescut în prisos de-avuţie. Trei în palatul lui trainic în Argos sînt fiicele sale, E Hrisotemis, apoi Laodike şi Ifianasa. Una, pe care-ai dori, nepeţită eu daruri lua-vei Şi la Peleus acasă vei duce-o; el da-va ca zestre 290 Bunuri atîtea cît nimeni n’a dat unei fiicî maritînd-o. Şapte oraşe zidite frumos va mai da lîng’ aceste: Ire bogata ’n păşuni, Cardamile precum şi Enope, Fere prea sfînta şi-oraşul cu ’ntinsele pajişti Anteia, Cea cu podgorii Pedasos precum şi frumoasa Epeia, 295 Toate pe-aproape de ţărm, vecine prundosului Pilos. Locuitorii avuţi prin turme de oi şi de vite Ca pe un zeu te-or cinsti pe tine cu feluri de daruri Şi-ţi vor aduce ca semn de plecare şi dăjdii bogate. Iată cu cîte ’mbia-te-va el, dacă-ţi laşi supărarea. 300 Dacă ţi-e nesuferit cu totul Atrid Agamemnon, El şi cu toate-a lui daruri, aibî milă tu ’ncalte de-Aheii, Care se chinue ’n tabăr’ acum; închina-se-vor ţie Ca la un zeu, căci slavă prea mare la ei dobîndi-vei, Dacă pe Ector omori, cînd el în turbarea-î cumplită 305 Te-ar năpădi; doar el spune că nimenea nu e ca dînsul Intre vitejii Aheî, care fost-au aduşi de corăbii." Dar îi răspunse zicîndu-i Ahile cel iute ca şoimul: „Mult iscusite Odiseu, tu Laertiade mărite, Trebue numai decît să vă spun fără ’ncunjur părerea-mi, 310 Tocmai aceea ce cuget şi cum isprăvi-se-va lucrul, Doar ca să nu m’asurziţî tăbărîndu-mî în preajmă cu toţii; Căci deopotrivă cu-a iadului poartă urăsc pe bărbatul, Carele una vorbeşte şi tăinue ’n sufletu-î alta. Eu cuvînta-voiă acum ce-mi pare că-î foarte cu cale. 315 N’o să mă ’nduplece, cred, nici craiu Agamemnon, nici altul 320 325 330 335 340 345 350 182 Dintre Danaî, căci la voi nu văd mulţumire nici-una Faţă de cel ce vîrtos se luptă mereu cu duşmanii. Din răsputeri de te baţi ori şezi, deopotrivă ţi-e partea Şi-una e cinstea ce ’mparte bărbatul viteaz şi mişelul. Moare şi cel ce de multe fu harnic la fel cu cel trîndav,. Nici un folos n’am avut, măcar că ’nduraî suferinţe, Traiul fiindu-mî în veci zbuciumat în primejdia luptei. Cum puişorilor fără de aripi o pasăre ’mbie Hrana ce ’n pliscu-î a prins, iar dînsa cu răul s’aiege — Tocmai şi eu petrecu! o mulţime de nopţi nedormite Şi străbătu! în războinică trudă doar zile de sînge Pentru femeile voastre mereu încleştat cu duşmanii. Douăsprezece oraşe prăda! cu-ale mele corăbii, Unsprece numai pedestru luptîndu-mă ’n rodnica Troe; Multe şi scumpe comori am strîns din oraşele toate, Dar le-am adus şi pe toate le-am dat lu! Atrid Agamemnon,. Lui care tot înapoî stătea lîngă repezi corăbii. El le-a luat, mai puţine a ’mpărţit şi oprit-a ma! multe; Parte-a ma! dat ca răsplată la era! şi la toţi căpitanii. E! neatinse şi-acum le păstrează la cort; numai mie El mi-o răpi, şi rămîne stăpîn pe femeea-mî iubită. Dragostea-! fie de bine! Dar ce să luptăm cu Troeni! No! ce! din Argos? Şi ce-ş! ma! aduse pe-aicî adwfiate Oştile craiul Atrid? Nu de dragui Elene! pletoase? Au între toţi muritori! iubescu-ş! femeile singur! Ce! din ^refl odrăsliţi? Dar omul cel bun şi cuminte Dragoste poartă şi grijă de-a Iu!; tot asemenea dînsa Dragă şi mie mi-a fost din suflet, măcar că fu roabă. Insă de vreme ce el m’a ’nşelat şi răpitu-mi-a darul, Nu mă ma!cerce, cînd bine-1 cunosc: neclintit rămînea-voiu.. Dar chibzuiască-se el cu crai! ceilalţi şi cu tine, Craiu Odiseu, şi să cate de foc a lu! vase să scape; Lucruri atîtea bag-seam’ a făcut fără mine-Agamemnon; Zidul întîî a durat şi de-alungui acestuia şanţul Mare şi larg a săpat şi apoi l-a ’ntărit cu părcane. Stavilă totuş nu poate să pue puteri! lu! Ector Cel ce doboară barbaţî. Cînd eu mă trudiam cu Aheiî, Nu ma! sta Ector să lupte departe de zidul cetăţii, Ci s’aţinea la stejar şi aproape de porţile Skee. 355 360 365 370 375 380 183 Singur acolo cîndva m’aştepta, dar abia la năvală El mi-a scăpat; ci de-acum nevrînd să mă ’ncaer cu dînsul, Mine lui Zeus şi zeilor jertfe ’nchinînd tuturora, Vasele-mT bine ’ncărcate cu prăzi voiu împinge spre mare. însuţi vedea-veî atunci, de vrei şi de-ţî pasă de-aceasta, Cum Elespontul, bogatul în peşti, din zori despica-vor Vasele-mi toate şi ’n ele bărbaţii dînd zor la vîslire. Dacă ne-ajută pe drum Poseidon ce mişcă pămîntul, Chiar în a treia zi fi-vom în Ftia, mănoasa-ne ţară. Ce mai averi părăsii, cînd soarta-mi încoace mă ’mpinse! Altele-aduce-voiu însă, şi aur şi roşie-aramă, Fier lucitor şi femei încinse frumos, care toate Partea din pradă mi-au fost; dar darul ce dînsul îmi dete, Mi-l-a luat înapoi ruşinîndu-mă craiul Atride, Căruia toate cum eu vi le spun să le spuneţi pe faţă, Bine s’o ştie şi-Aheiî ceilalţi să-i cuprindă mînia, Dacă mai umblă cumva între ei şi pe altul să ’nşele, Neruşinat el deapururi fiind. Dar n’o să cuteze Neobrăzatul măcar să se uite la mine în faţă. Nu mai iau parte cu el la sfaturi şi nici la bătae, El m’amăgi şi-şi făcu un păcat; niciodată de-acuma Vorbele-i n’o să mă poată zmomi; e destul pentru dînsul, Care-se ’n pace, căci mintea-i luă Dumnezeu înţeleptul. Scîrbă mi-e doar de-a lui daruri, cît firul de păr nu le preţui, Chiar de mi-ar da înzecit şi de două ori zece mai multe, Cîte şi-acum slăpîneşte şi cîte de-acum va mai strînge ; Chiar de mi-ar da tot ce are Orhomenos şi Teba ’n Egipet, Unde-adunate prin case se află comorile lumii — 381. Orhomenos din Beoţia (mai era un Orhomenos şi în Ar-cadia), care înainte de războiul troian ajunsese la o înaltă înflorire sub domnia Minienilor. Bogăţia lui ne-o arată mormîntul cu cupolă în formă de stup, numit „tezaurul lui Minias“, care se păstrează în ruine pînă astăzi. Teba, despre care e vorba aici, e capitala Egiptului de sus, vestită în jumătatea mileniului al doilea înainte de Hristos prin averile, prin mărimea şi măreţia clădirilor sale. li zice „cu o sută de porţi", cifră rotundă pentru a arăta mulţimea porţilor şi deci mărimea oraşului; asemenea Creta, tot pentru acelaş cuvînt, e numită „cea cu o sută oraşe" (v. cîntul 2, 649.) Numărul dat de poet arată întreaga putere militară, de care dispunea oraşul. La cei 20.000 de oşteni pedeştri trebue să adăogăm şi cei 10.000 de mînători de care de războiu, care erau trase de 20.000 de telegari (socotindu-î cîte doi la tot carul). 184 Teba cu-o sută de porţi, pe care bărbaţi două sute Es dintr'odată cu cal şi telegi osebit pe oricare; 385 Chiar de mi-ar da bogăţii cît este nisipul şi colbul, Nu va putea nici aşa să mă ’nduplece-Atrid Agameinnon Pînă ce nu mi-ar plăti pe deplin dureroasa ruşine. Fiică de-a luî Agamemnon nu iau nici decum de soţie, Chiar de-ar întrece la chip cumva pe-aurit’ Afrodite 390 Şi ’n hărnicie mi-ar fi deopotrivă cu Palas Atene, N'o voiu lua nici atunci. Din Aheî să-şî aleagă pe altul, Care-1 se cade maî mult şi-i de viţă maî naltă ca mine, Dacă scăpa-mă-vor zeii şi-acasă voiu merge cu bine, Tata Peleu dup’aceea găsi-va nevastă să-mî dee. 395 Cîte femei de-ale noastre nu s'află ’n Elada şi ’n Ftia, Fete de oameni fruntaşi şi de domni păzitori de oraşe! Eti din aceste, de vreau, mi-aleg de nevastă pe una. Inim’ acolo vîrtos mă îndeamnă mereu a mă duce Dreaptă soţie să-mî iau şi de tot potrivită cu mine, 400 Şi să mă bucur de-averea ce-a strîns-o bătrînul Peleus. Nu cumpăneşte cît viaţa-mî nimic: nici averile toate Care se spune că Troia, bogatul oraş,tdobîndise Cît petrecut-a în pace nainte să vie Danaiî; Nici bogăţia cea ’nchisă la templul cu pragul de piatră, 405 Cel închinat luî Apolon arcaşul în Pito stîncosul. Boiî şi oile grase pot fi cîştigate ca pradă Şi-agonisiţî cu sudoarea pot fi doar şi caî şi tripedurî; Sufletul omului însă nu-î chip înapoî a se ’ntoarce Orî cîştigat orî răpit, cînd scapă din străjile gurii. 410 Tetis zeiţa cu talp’ argintie, ca mamă mi-a spus-o: Sorţi îndoite mă poartă pe căi osebite spre moarte. Dacă la Troia pe-aicî voiu sta şi m’oiu bate ’mprejuru-î Scris e să nu mă întorn, dar slava-mî în veac o să fie. Dacă sosi-voiu acasă cumva în iubita mea ţară, 415 Slava cea 'naltă voiu pierde, dar lungî vor fi zilele mele; N’o să mă ’ntîmpene-atuncî prea repede ceasul din urmă. Dar aş putea sfătui şi pe alţiî, şi una le-aş spune: 405. Pito numeşte Omer oracolul Delfi ce se află pe coasta despre mează-noapte a muntelui Parnas. Bogăţia lui venia dela comorile strînse acolo ca daruri din partea credincioşilor. 420 425 430 435 440 445 450 185 Calea s’apuce napoî; voi nu veţi putea să răpuneţî Ilion cel prăvălat, căci Zeus ce tună n văzduhuri Braţul asupra-î a ’ntins şi inimă prins-au duşmanii. Dar vă întoarceţi acum şi capilor oaste! ahee Spuneţi solia — căci asta e slujba de cinste la sfetnici — Mintea să-şi pue la sfat şi să ia o măsură mal bună, Care să scape şi vasele lor şi poporul ahaic Din adîncate corăbii. Aceia ce dînşiî gîndiră Nu li-î de nici-un folos, căci eu îmî ţiu încă necazul. Fenix aici să rămînă cu noi împreună să doarmă ; Vreau în corăbii tovarăş să-mi fie la ’ntorsul în ţară Mîne de-ar fi bucuros, căci nu-1 iau deasila cu mine." Asta le zise, iar eî cu toţi amuţiră 'n tăcere Plini de uimire auzind, căci straşnică-! fu cuvîntarea. Dar mai pe urmă grăi călăreţul destoinic, bătrînul Fenix cu calde plînsorl, căci teamă i-a fost de corăbii: „Dacă tu ’n minte ţi-aî pus să pleci, luminatule-Ahile, Şi nicidecum nu mal vrei s’abaţl de la repezi corăbii Pustietorul pârjol fiind stăpînit de mînie, Cum, o copile, aş putea să rămîn fără tine eu singur? Ţie mă dete bătrînul Peleu, călăreţul, în ziua Cînd te trimise din Ftia la craiul Atrid Agamemnon. încă erai un copil necercat în obşteasca bătae Şi ’n cuvîntărl de sobor, prin care se 'nalţă bărbaţii. De-asta cu tine trimisu-m’a el să te ’nvăţ cu ’nadinsul Meşter la vorbă să fii şi vrednic la fapte. Deci n’aş vrea, Fătul meă drag, părăsit să fiti într’o doară de tine, Chiar dacă însuşi un zeu mi-ar da juruinţa vr’odată, Că-mî va lua bătrîneţa făcîndu-mă tînăr în floare, Cum mai fusei în Elada, pămîntul femeilor mîndre, Cînd o lăsa! şi fugii, după sfada cu tatăl Amintor, Care de dragul ibovnicei lui se ’nciudase pe mine. Tata, de ea îndrăgit, oropsia pe sărmana-î soţie; Mama mereu îmî cădea în genunchi cu ferbinte rugare S’o ’ndrăgostesc pe aceea, ca ea pe bătrîn să-l urască. Eu ascultînd o făcui; dar îndată simţitu-m’a dînsul 447. Elada omerică nu înseamnă ca mai tîrziti Grecia, ci partea despre meazănoapte a Greciei şi anume pămîntul locuit de Mirmidonii lui Ahile. Era şi un oraş cu acelaş nume (v. cîntul 2,683) 455 460 465 470 475 480 485 186 Şi blăstemîndu-mă greu s’a rugat fioroaselor Furii Pînă la moarte să nu văd odraslă născută din mine Stîndu-mi în braţe; şi vezi, blăstemu ’mplinitu-i-au zeii, Hades, stăpînul în iad, şi amarnica Persefoneia. Eu mă gîndiam să-l omor cu arm’ ascuţită de-aramă, Dar supărarea mi-a ’ntors vre-un zeu amintindu-mî de zvonul, Care s’ar face ’n popor şi de-ocările grele-ale lumii; Teamă mi-era între-Ahei să mă chem ucigaş ere părinte. Dar dup' aceea mi-a fost lehamite acasă la dînsul Eu să maî stau cîtă vreme bătrînul fierbea de mînie. Rudele-mi însă şi-aî meî stăruiau cătră mine, şi-adese Mă ’mpresurau rugători oprindu-m’ acolo la dînsul. Multe oî grase şi boî cu păr lins şi cu mersul agale Eî înjunghiaţi, şi-o grămadă de porci cu belşug de 'grăsime Puşi la frigări îî pîrliau la foc şi-i frigeau pe jăratec. Doamne, ce vin maî băură din chiupuri la tata mesenii! Nouă nopţi mari odihniră cu toţii alături de mine; Paza schimbau între eî, şi nicî nu mai stinseră focul, Unu ’n pridvorul din curtea cea bine-apărată de ziduri, Altu ’naintea iatacului meu, lîngă uşă, în tindă. Dar în sfîrşit, cînd veni întunerecul nopţii a zecea, Rupt-am atunci a iatacului uşă vîrtos întărită. Eu am eşit şi sărit-am apoi peste zidul ogrăzii, *+ Lesne pe paznicii mei înşelînd şi pe slugile roabe. Şi am fugit prin Elada cea mare şi ’ntinsă, departe, Pînă sosit-am în Ftia cea rodnic’, a turmelor mamă, La domnitorul Peleu. Acesta primitu-m’a bine Şi m’a iubit cum un tată iubeşte pe fiul său însuşi, Singurul fiu şi născut maî tîrziu în prisos de-avuţie. Datu-mi-a dînsul deajuns averi şi popor spre domnie, Şi pe Dolopî stăpînind locuit-am la marginea Ftieî, Şi te-am crescut aşa mare, ca zeii de falnic Ahile. Drag tu din suflet mi-ai fost, căci n’aveai plăcere cu altul 454. Invoca Furiile, pentrucă acestea erau păzitoarele dreptului familiei •, ele locuiau în iad. 457. Hades şi Persefoneia (sau Persefone, lat. Proserpina, zeiţa iadului şi soţia lui Hades) răspund în locul Furiilor precum în vers. 572 Furia apare în locul lui Hades şi al Persefoneî — de unde se vede că rolul lor era încă nelămurit în credinţa de atunci. 187 Pe la ospeţe să mergi oii acasă să guşti din bucate Pînă ce nu te puneam pe genunchi şi, ţinîndu-te ’n braţe, Nu te inbiam cu felii de friptură şi vin să te saturi. .490 Haina la pieptu-mî de cîte-oii tu mi-aî stropit-o cu vinul, Care din gură-1 vărsai in mult necăjita pruncie! Nenumărate păţanii şi trude-am răbdat pentru tine, Numai cu gîndul că zeii din mine stîrpiră semînţa. De-asta pe tine, viteaz de-o seamă cu zeii Ahile, 495 Fiu te făcui să mă aperi cînd-va de primejdie mare. Deci domoleşte în tine mîndria; nu trebue, Ahile, Inimă crudă să al; se mlădie ’n urmă şi zeii, Care-s mal vrednici, mai mari şi mai tari decît noi pămînteniî. Doar şi pe el cu prinoase şi daruri plăcute şi jertfe 500 Şi cu ’nchinare de vin îî pot cîştiga muritorii Prin rugăciunile lor, cînd cad în greşeli şi ’n păcate. Sînt şi zeiţe-ale ruge! născute din marele Zeus; Ele se uită pieziş şi-au faţa zbîrcită şi-s şchioape Şi ’ngrijorate din urmă mereu însoţesc Rătăcirea: 505 Zînă vînjoasă-î aceasta şi iute la mers, şi de-aceea Rugile toate le ’ntrece vîrtos şi străbate pămîntul, Rău omenirii făcînd, dar Rugile vindecă răul. Cine se teme de-acestea cînd vin mal aproape de dînsul, Mult foloseşte, rugarea-i fiind ascultată de ele. 5io Dacă le ’nfruntă cumva şi ’ndărătnic în poară se pune, Ele la Zeus se duc şi ’l roag’ a lăsa Rătăcirea Iute să-l pască din urmă pe Rugi să răzbune lovindu-1. Deci, o Ahile, cinsteşte pe-aceste copile-a lui Zeus, Căror şi alţii ca tine viteji cu zmerire se ’nchină. 515 Dacă ’mpăratul Atrid n’ar vrea să te ’mbie cu daruri Şi-alte să-ţi jurue-apoi, ci ar fierbe mereu de mînie, Nu mai veniam să te ’ndemn, ca tu părăsindu-ţî necazul Oştile noastre s’ajuţi, deşi au nevoe. Dar dînsul Multe-ţî dă ţie pe loc şi altele-ţi jurue încă, 520 Şi să te roage trimise la tine tot oameni de frunte, 502. Zeiţele rugei şi a pocăinţei, Rugile, ca şi Rătăcirea (minţeî), zeiţă care împinge pe om la păcat şi deci la peire (vers. 511), sînt numai o alegorie. Rugile sînt „şchioape" şi Rătăcirea „iute la mers", pentrucă cu cît omul ajunge încet la pocăinţă, cu atît mai repede e orbit de patimă. 525 530 535 540 545 550 555 188 Care-s de dînsul aleşi; prieteni aî tăî, o Ahile, Cel maî iubiţi din Argiî. Să nu faci tu dar de ruşine Drumul şi rugile lor; pîn’acum îţi fu dreaptă mînia. Astfel ne spune povestea c’au fost înainte vitejiî, Cînd vr’o mînie cumplită pe eî i-apuca în războae. Dînşiî uşor se ’mpăcau cu daruri şi vorbe blajine. Iată c’aminte mi-aduc de-o faptă din cele ’ntîmplate Nu de curînd, ci de mult şi vi-o spun tuturor, o prietenL Luptă Cureţi! duceau cu Etoli! ce! dîrz! la războaie Şi s’omorau între dînşiî în jurul cetăţi! Calidon. Unii, Etoli!, închişi păziau a lor mîndră cetate, Iară Cureţi! doriau cu arma s’o ia şi s’o prade. Zîna cu tronul de aur, Artemis, le-a dat nenorocul Numaî de ciudă pe-Oîneu, care nu-î adusese prinoa$e> Holdele Iu! secerînd; toţi zei! primiseră jertfe, Numaî pe-a marelui Zeus copilă uitase or! poate Nici nu gîndise la dînsa de fel, şi-î fu mare păcatul. Dec! supărată pe el zeiţa ce mînue arcul Iute-î trimise un vier colţat, o năpraznică fiară, Care ’nnădită pe cîmp mult rău î! făcea lui Oîneus, Căcî dobora o mulţime de arbor! înalţ! din adîncurî Cu rădăcină cu tot stricîndu-le mana de roade. Dar Meleagru, fecior Iu! Oîneus, ucise gliganul Dupăce-a strîns vînătorî şi-ogar! din maî multe oraşe. Nu se putea să-l ucidă bărbaţi maî puţini: aşa mare Fiară era, şi pe mulţi ea puse pe jalnice ruguri. Insă zeiţ’a stîrnit mult zgomot de ceartă şi zarvă Intre bărbaţii Cureţi şi Etolii cei aprigi la luptă Pentru păroas’ a mistreţului piele şi-a lui căpăţină. Cît se bătu în războiu viteazul ales Meleagru Rău pătimiră Cureţii, de nu maî puteau să ’mpresoare Zidul cetăţii Calidon, cu toat’ a lor mare mulţime. Dar Meleagru la urmă fu prins de mînia ce-aprinde Chiar şi pe alţii, cu toate că-s oameni cu mintea întreagă-Dînsul cu inima ’n clocot de ciudă pe mama-î Altea 529. Cureţii locuiau în Pleuron, un oraş din Etolia, iar Etolit în Calidon, capitala Etolieî. Regele Etolilor era Oineu, din care s’a născut Tideu, tatăl lui Diomede. 189 Sta huzurind la nevasta-i cea mîndră la chip Cleopatre, Fata Marpesei ce-a fost a lui Evenos gingaşă fiică. Tată-i fu Idas, bărbat mai tare ca toţi pămîntenii Cei de demult, căci el şi asupra lui Febos Apolon 560 Arcul întinse de dragul sulegetei sale mirese, Care de tatăl şi mama-î cinstită, cînd fost-a la dînşii, Fu poreclit' Alcione, căci mama-i, de jale cuprinsă, Tot se văita ca şi paserea cea tînguioas’ alcionul, Cînd ea răpită i-a fost de ţinteşul Febos Apolon. 565 Sta Meleagru la ea mistuindu-şi amarul mîniei Mult supărat de blăstemele mamei, cînd ea de mîhnire Că-î omorîse un frate ’n războiu, ruga pe toţi zeii Neîncetat, şi izbind cu mîna puternic pămîntul, Jalnic, cu sînul stropit de lacrimi, chema ’ngenunchiatâ 570 Zeii din iad, Persefone cumplita şi Hades, să curme Viaţa feciorului ei. Auzit-a rugarea-i din umbra Iadului Furia, zîna cea neîmpăcată la fire, Zgomot şi urlet pe loc stîrnit-a la porţi, la Calidon; Turnuri lovite trozniau. Şi-au prins de viteaz să se roage 575 Capii Etoli trimiţînd pe preoţii cei mai cu vază Şi ’ntr’ajutor îl chemau juruindu-î o mare răsplată: Pe-unde e foarte mănoasă cîmpia cetăţii Calidon, Dînşii acolo-î ziceau să-şi aleagă frumoasă moşie, Loc de pogoane cinzeci, jumătate din el pentru vie, 580 Iar jumătatea cealaltă să-i fie pămînt de-arătură. Mult stăruia călăreţul Oineus, bătrînul său tată, Stîndu-î în pragul iatacului său cel înalt, şi uşorii Tot zguduind din ţîţîni, ruga în genunchi pe fecioru-î. Mult se rugati şi surorile lui şi-a lui mamă cinstită. 562. Femeiuşcă pasării alcionul, cînd îşi pierde bărbătuşul saE puiul, nu încetează de a-şi rosti jalea prin glasuri plîngătoare. Numirea copiilor după starea sufletească a părinţilor nu e rară la Elini. 564. Apolon „răpeşte în sus“ pe Marpesa, pe care Mesenianul Idas o luase ca nevastă din Etolia întocmai precum Zeus a ridicat în Olimp pe Ganimede. 568. La invocarea zeilor cereşti Elinii ridicau mînile spre cer, la invocarea zeilor mării întindeau mînile spre mare, iar cînd se rugaă de zeii iadului se aruncau la pămînt şi loviaă cu mînile ţărîna ca şi cînd era locuinţa lor. 574. Turnurile acestea se ridicau la fiecate poartă a cetăţii. G. Murnu: „Iliada*. ÎS I 190 :585 Totuş el tare le sta împotrivă, măcar că şi soţii Ceî mai iubiţi şi mai scumpi atît se rugau să-! asculte. N’a fost putinţă şi chip să ’nduplece inima-! dînşiî, Pînă ce n’au început Cureţi! să bată ’n cămară-!, După-ce zidul urcară şi-aprinseră toată cetatea. 590 Cade bocindu-se-atunc! şi-l roagă pe el Cleopatre, Falnic încinsa-î nevastă, şi-î numără relele toate, Care pe oameni lovesc, cînd oraşul le calcă duşmani!: Uni! ucid pe bărbaţî şi cetatea prefac în cenuşă, Alţi! copii! robesc şi femeile ’ncinse pe coapse. 595 Inima lu! tresărind la auzul atîtor amaruri, Strălucitoarele-! arme a ’ncins şi s’a dus la bătae, Şi-a mîntuit pe Etol! de ziua cea neagr’ a peiriî Numaî de sine-ascultînd; de-aceea nu-î deteră daruri Multe şi-atît de frumoase, deşi i-a scăpat de primejdii. ■600 Cată să n’a! tu asemenea gînd şi să nu mi te ’mpingă Zei! la asta, iubite; ar fi doar ma! rău, de-apăra-veî Vasele ’n flacărî fiind, ci ia îmbiatele daruri Şi te grăbeşte să vi!; ca pe-un zeu te-ar slăvi doar Aheiî. Dacă la urmă, de daruri lipsit, veî îrtPPpe măcelul, ■605 Nu-ţ! va fi cinstea tot una, măcar de-a! respinge duşmani!." Vorba-! întîmpin’ atunci Ahile cel iute ca şoimul: „Tată moş Fenix, din Zeus purcese, nu-mî trebue mie Astă mărire; socot că cinste eu am dela Zeus Şi-o să ma! am la corăbii mereu cîtă vreme-m! rămîne 16io Suflet în piept şi tăria genunchilor mei mă ma! poartă. Dar îţ! voiu spune o vorbă şi ’n minte tu ’nseamnă-ţi-o bine : Inima nu-mî tulbura cu a tale bocirî şi jălani! Vrînd lu! Atride să plac!. Nu trebue-atîta pe dînsul Tu să-l iubeşti, dacă vre! ca iubirea să nu-m! schimb în ură. 6i5 Bine-î cu mine să ’nfrunţ! pe-acel ce pe mine mă ’nfruntă. Fi! tu cît mine ca domn şi aib! jumătatea din cinste-mî. Ducă-şî solia ceilalţi. Rămîî tu, şi ’n patul cel moale Culcă-te-acolo, şi-apo! cînd ivi-se-vor zorile mîne, Vom chibzui dacă ’n Troia ma! stăm ori acasă ne’ntoarcem." «20 Zise, şi semn lu! Patroclu tăcut î! făcu din sprîncene Pat cu de toate s’aştearnă lu! Fenix, ca doar ma! de grabă V Eî să gîndiască să plece din cort. Dar acestora zise Aias Telamon atunci, viteazul ae-o seamă cu zeii: 19i „Mult iscusite Odiseu, tu Laertiade mărite, 625 Mergem! Degeaba ni-i drumul acesta, căci vorba-ne nu cred S’aibă doritul sfîrşit; noi trebue cît mai degrabă Vestea, deşi-î neplăcută, s’o ducem oştirii danae, Care şi-acuma tot şade-aşteptînd. Ahile, vezî-bine, Fără de milă, sălbatec ajunse de-atîta trufie, 630 Răul, şi nu se îndură de dragul acestor prieteni, Care-1 cinstiau la corăbii cum nu mai cinstiră pe nimeni. Crudul! Dar chiar dela un ucigaş oarecine primeşte Plata spăşiriî, cînd el un fiu orî un frate-î ucide, Şi-astfel rămîne ’ntre-aî lui ucigaşul plătind o avere ; 635 Inima lui de bărbat şi-astîmpăr’ atunci primitorul Răscumpărării de sînge. Dar neîmblînzită, haină Inimă puseră zeii în tine, şi numai de dragul Unei femei, cînd şapte cu totul alese-ţi dăm ţie Şi-alte mai multe comori. Deci fii tu milos, o Ahile, 640 Şi cinstitor de-a ta casă; trimisu-ne-au doară Danaii Şi-oaspeţi la tine sîntem şi ne credem mai multdecît alţii Cei mai iubiţi şi mai scumpi prieteni ai tăi din Ahaia.“ Vorba-î întoarse lui Aias Ahile cel bun de picioare: „Aias tu os din Telamon, slăvite stăpîn de popoare, 645 Intru cîtva mi-ai părut că din inimă spus-aî cuvîntul. Pieptul îmi colcăe însă de dud’ aducîndu-mi aminte Cum Agamemnon Atrid m’a făcut de batjocură ’n faţa Oastei întregi ca pe un venetic, necinstit între oameni. Mergeţi acum şi le duceţi ca veste răspunsul acesta : 650 N’oiu hotărî să iau parte vr’odată la crîncena luptă Pînă ce falnicul Ector, odrasla cercatului Priam, Măcelărind pe Argii şi arzîndu-le vasele negre, Nu va veni unde stau Mirmidonii la vase şi ’n corturi. Dar între cort şi corabia-mi neagră sînt sigur că Ector <655 Sta-va deodată pe loc, oricît e pornit spre bătae.“ Zise, iar dînşii luînd pahare cu torţi îndoite Au închinat; apoi duşi de-Odiseu s’au întors la corăbii. Dete Patroclu atunci poruncă la soţi şi la slujnici 648. Veneticul, adecă străinul aşezat într’un oraş, putea deveni posesor de pămînt, dar era lipsit de drepturile şi onorurile unui cetăţean şi suferia tot felul de jigniri şi insulte. 3* 660 665 670 675 680 685 690 695 192 Numai decît să-î aştearnă un pat cu de toate lui Fenix; Slugile i-au ascultat porunca şi ’n pat aşternut-au Pernă şi gingaşă pînză de in şi o piele miţoasă; Fenix, acolo culcat, aştepta dimineaţa cea sfîntă. Dar şi Ahile-a dormit sub cortul înfipt cu tărie; Lîngă viteaz s’a culcat o femee din Lesbos adusă, îmbujorata la chip Diomede, copila luî Forbas. Pusu-s’a ’n partea cealaltă Patroclu, şi-alături de dînsul Ifis încinsă frumos, pe care i-a dat-o Ahile, Cînd a bătut p’ Enieu şi-a luat prăvălatecul Skiros. Dacă trimişii sosiră la corturi, la craiul Atride, Capii Aheî răsărind le urau cu pahare de aur Şi ’mpresurîndu-i îi tot întrebau. Intre ei Agamemnon, Domnul oştirii, eşit-a întîî şi ’nceput-a să ’ntrebe : „Mult lăudate Odiseu, a neamului nostru mîndrie, Spune-mi, voeşte să ’nlăture focul duşman de la vase Au nici-de-cum şi-şî păstrează necazul în inima-î mîndră ?" Dar îi răspunse măritul viteaz Odiseu, răbduriul: „Tu prea slăvitule Atrid, al oştilor domn Agamemnon, Dînsul nu vrea să-şi potoale necazul, ba chiar se ’ndîrjeşte Tot mai vîrtos, şi cu daruri cu tot te respinge pe tine. El te îndeamnă să chibzui cu sfetnicii tei şi să cauţi Chip ca să mîntuî acum poporul şi vasele-ahee, Şi ne-ameninţă din parte-î, că mîne cînd zori răsări-vor Bine poditele-i vase-arcuite va ’mpinge spre mare. Şi tuturor celorlalţi un sfat el le dă să urmeze: Marea s’apuce ’napoi; nu crede că noi cuceri-vom Troia zidită pe deal, căci Zeus ce tună ’n văzduhuri Braţul asupra-î a ’ntins şi inimă prins-au duşmanii. Asta ne-a zis, o pot spune şi cei care ’mi fură tovarăşi, Aias şi crainicii noştri, cuminţi amîndoî deopotrivă. Fenix, de el îndemnat, acolo rămase să doarmă, Vrea în corăbii tovarăş să-i fie la ’ntorsul în ţară, Mîne de-ar fi bucuros, căci nu vrea să-l iee cu sila." Asta vorbit-a şi toţi au rămas cufundaţi în tăcere Plini de uimire auzind, căci straşnică-i fu cuvîntarea. Stat-au tăcuţi îndelung de mare mîhnire Danaii, 668. Skiros, o insulă stîncoasă la nord-estul Eubeii. 193 Dar a grăit mai tîrziu Diomede, vîrtos strigătorul: „Tu prea slăvitule Atrid, al oştilor domn Agamemnon, Mult mai cu cale-ar fi fost de nu te rugai de Ahile Dîndu-î mulţimea de daruri; şi-aşa el trufaş e din fire; 700 Tu l-ai făcut ca să fie cu mult mai semeţ decît fuse. Insă mai bine-1 lăsăm în voe, de vrea să se ducă Ori să rămîe, căci numai atunci se va ’ncinge la luptă, Cînd o să fie de sine ’ndemnat ori un zeu o să-l mîne. Hai dar să facem cu toţii aceea ce eu vă voiu spune: 705 Mergeţi acum să dormiţi; ci ’ntî! mulţumiţi-vă pofta Vin şi bucate gustînd, căci asta-î curaj şi putere. Mîne cînd zorile-apoî răsări-vor cu degete roşii, Mînă grăbit dela vase nainte călări şi pedeştri Şi ’mbărbătează pe-Aheî şi-avîntă-te însuţi în frunte.“ 7io Astfel a zis, şi strigară ’nvoindu-se toţi căpitanii Plini de mirare auzind pe Tidide, de caî strunitorul. Zeilor jertfe ’nchinînd se duseră dînşiî în corturi, Unde la urm’ adormiră primind ale somnului daruri. CINTUL AL ZECELEA Cuprinsul: Agamemnon, neputînd dormi de grijă, noaptea deşteaptă pe Menelau şi pe foţi capii Aheî şi întăreşte şanţul cu strajă. Apoi se ţine sfat şi se hotâreşte a se trimite Diomede şi Odiseu ca iscoade la tabăra duşmană. In aceiaşi vreme Ector trimite pe Dolon să iscodiască pe Ahei, dar pe drum e prins de cei doi trimişi ai acestora; Dolon, temîndu-şi zilele,trădează aşezarea taberei troene şi dă amănunte despre craiul Resos, de curînd venit din Tracia; totuş el e ucis de Diomede. Acesta cu Odiseâ se strecoară apoi pînă la Resos, pe care Diomede îl omoară cu alţi doisprezece tovarăşi, pe cînd Odiseu ia cu sine caii mîndri ai craiului ucis. La îndemnul Atenei cei doi viteji, care erau în primejdie, se grăbesc a se întoarce la corăbii, unde ajung teferi. Plecarea eroului la războiţi. (După un vas antic.) X. Lîngă corăbii culcaţi maî-mariî oştirii ahee Noaptea cu toţi! dormeau robiţi de plăcerea odihnei. Numai pe-al oaste! păstor Agamemnon Atride nu-1 fură Dulce-prielnicul somn, căci îl bate mulţimea de gîndurî. 5 Tocmai cum fulgeră des bărbatul pletoase! zeiţe Hera, stîrnind un potop de ploaie sau grindină multă Or! şi ninsoare, cînd albul omăt troeneşte cîmpia; Sau deschizînd uriaşul gîtlej al războiului crîncen — Tot aşa des suspina împăratul, şi grele suspinur! io Inima-! tot frămîntau, şi-un tremur tot trupu-î pătrunse. Cînd se uita la Troen! pe şes, îl umpleau de uimire Multele focurî duşmane ce-ardeau înaintea cetăţii, Zgomotul lor şi cîntarea şi zisul dii. naiu şi din fluer; Cînd dup’aceea căta spre oastea şi vasele-ahee, 15 Zmocurî de păr de pe cap zmulgea plîngător cătră Zeus Cel din Olimp şi vîrtos gemea din bărbatul lu! suflet. Cel mai cu cale din toate la urmă părutu-i-a gîndul Iute s’alerge la Nestor, întîiul bărbat al oştirii, Doar va putea să înjghebe un plan potrivit de minune, 20 Care să mîntue-acum de pacoste ’ntreag’ Aheime. Dec! ridieîndu-se ’n cort cămaşa de lînă ’şi ’mbracă Bine şi 'noadă mîndreţa de-opincî la picioarele-! dalbe, Zvîrle pe dînsul a leului piele roşatică, mare, Lungă de-ajunge la tălpi; ia suliţ’ apoi şi porneşte. 25 Nu mai puţin tremura în patu-î Menelau şi somnul Nu-1 ma! fura nicî pe el, de grijă cumva să nu peară Oastea din Argos venită la Troia pe apele mării, 30 35 40 45 50 55 60 65 198 Numai din pricina iui să se bată ’n războiu vitejeşte. Spatele-î largi a ’nvălit cu-o piele vîrstată de pardos; El dup’aceea luînd un coif cercuit în aramă Pusu-l’a ’ndată pe cap, şi cu suliţa ’n mîna-î cărnoasă Merse să scoale din somn pe fratele-î, cel mai de frunte Domn peste-Aheî şi cinstit de norod deopotrivă cu zeii. El îl găseşte prinzînd podoaba de arme pe umeri Tocmai la coada corăbii. Voios de venire-î fu craiul. Vorba ’nceput-a întîî Menelau cel vrednic în arme: „Ce te ’narmezî tu aşa, o iubitul meu frate? Ce grabă-î? Vrei din aî tăi la Troeni pe vr’unul să mînî ca iscoadă? Tare mă tem că nici-unul din eî nu s’ar prinde la asta, Singur acum la duşmani ducîndu-se ’n noaptea cea sfîntă Să-T iscodiască ’nadins, căci mare i-ar fi cutezarea.“ Dar îi răspunse zicînd al oştilor domn Agamemnon: „Una ne trebue-acum, o frate slăvite Menelau, Sfatul ce poate sluji să găsim adăpost şi scăpare Vaselor şi-armieî noastre, căci Zeus mutatu-şi-a gîndul: ltiima-I trage mai mult spre jertfele-aduse de Ector. N’am mai văzut de cînd sînt şi nici auzit-am vr’odată Cumcă un singur bărbat într’o singură zi aşa multe Rele-a făcut ca acum Danailor dragul lui Zeus Ector, măcar că el nu e sămînţă de zeu ori de zînă. Vreme ’ndelungă, socot, cu amar aminti-şî-vor Aheiî Relele ce-au pătimit dela Ector — atîtea-s de multe! Du-te tu însă şi chiamă pe Idomeneu şi pe Aias Iute la vase-alergînd, iar eu mă voiu duce la Nestor, Craiul mărit, să-î dau zor să se scoale, de vrea ca să vie Ceata puternic’a străjiî să sprijine dîndu-î poruncă. Lui s’ar supune mai mult, căci cel ce conduce străjerii Fiul său este şi soţul lui Idomemneu, Merione, Cărora noî bucuros a taberiî pază ’ncrezurăm.“ Zise la rîndu-î atunci Menelau cel bun de războae: „Ce fel tu însă mă ’nveţî şi mă ’ndemnî ca să fac, o iubite ? Sta-voiu acolo ’mpreună cu eî aşteptîndu-ţî venirea Ori după tine s’alerg, de ’ndată ce da-voiu poruncă ?“ Fratelui zise din nou al oştilor domn Agamemnon: „Stai tu acolo; mă tem că noî rătăci-ne-vom poate Noaptea prin oaste păşind, că ’n tabără căile-s multe. 70 75 80 85 90 95 100 105 199 Strigă orî-unde vei trece silind pe oşteni să vegheze; Tu pe tot insul anume să-l chemi după neam şi părinte, Cinste vădind tuturor şi mîndru să nu fii cu nimeni. Dar să dăm zor şi noi înşine-acum, dacă datu-ne-a Zeus Nouă din faşe ’ntr’atîta să ducem povara osîndei." Asta grăi şi trimise pe frate-său bine ’nvăţîndu-l. Craiul apoi s’a grăbit spre capul de armie Nestor. Lîngă corabia neagră, la cort îl găsi ’n aşternutul Moale dormind, iar aproape-î stăteau măestritele arme: Pavăza, suliţe două şi coiful cel plin de sclipire Şi săbierul cu feluri de feţe, pe care-1 încinse El cînd adese cu oastea jpornind la războiu şîngeratic Armele lui îmbrăca, nesupus bătrîneţelor grelei ^ Capul atunci ridicînd şi ’n cot rezemîndu-se Nestor Lui Agamemnon Atrid zicea întrebîndu-1 acest fel: „Cine eşti tu care singur în tabără printre corăbii Noaptea, cînd toţi odihnesc, îmi horhăî aşa pe ’ntunerec? Umbli cumva după vr’unul din paznici ori caţîvr’un tovarăş? Spune-mi; să nu mi te-apropiî tăcut — ce treabă te mînă ?“ Repede-î dete răspuns al oştilor domn Agamemnon : „Neleiade tu Nestor, Aheilor mare mîndrie, Află că eu sînt Atrid Agamemnon, sortitul de Zeus Numai necazuri să ’ndur, mai mult decît alţii, de-apururî, Cît îmi rămîne răsuflet în piept şi mă poartă genunchii. Umblu aşa rătăcind pe ’ntunerec, căci nu mă mai prinde Dulcele somn şi mă doare cum luptă şi sufer’ Aheii. Straşnic mă tem pentru bieţii Danai şi mi-e liniştea dusă, Par’că-s din fire eşit şi se zbate să sară din mine Sufletul: astfel de team’ a pătruns mădularele-mi toate. Dacă te bate vr’un gînd şi nu te mai prinde nici somnul Mergem de vale, la strajă, de vrei să vedem împreună Dacă străjerii, sleiţi de-atîta nesomn şi trudire, Nu adormiră cumva şi uitară cu totul de pază. Iată pe-aproape s’aţin duşmanii, şi nu ştim aeve, Poate că chiar astă noapte cerca-vor cu noi a se bate.u Numai decît i-a răspuns călăreţul, cumintele Nestor: „Tu al voinicilor craiu, măritule Atrid Agamemnon, Nu tot ce Ector doreşte şi cuget’ acum împlini-va Fiul mintos a lui Cronos, ba-mi pare că chiar din potrivă 200 Cumcă mai multe nevoi îl vor bate pe el, cînd Ahile Infricoşata-î mînie lăsa-va vr’odată cu totul. Eu te-oiu urma bucuros, deci haî să trezim şi pe alţii, Pe Odiseu, pe vestitul în lupta cu lănci Diomede, no Pe-Aias cel iute precum şi pe Mege cel tare de vînă. Dar oarecine să meargă şi pe-alţiî să cheme, pe Aias Cel ca un zeu de viteaz şi pe Idomeneu domnitorul. Nu sînt aproape de tot cu vasele, prea sînt departe. Dar pe Menelau, măcar că mi-e drag şi e vrednic de cinste, 115 L-aş dojeni şi să nu-mî bănueştî — apriato voiu spune,— Pentrucă doarme lăsîndu-te singur aşa să te strădui. El trebuia înadins să se roage de toţi căpitanii Fără să cruţe-ostenelî, căci mare nevoe ne-ajunse.“ Zise la rîndu-î atunci lui Nestor Atrid Agamemnon: 120 „însumi oricînd aş fi zis să-l muştri, cinstite bătrîne, Căci lăsător e din fire şi preget’ adese la muncă. Nu doar că nu se pricepe şi n’are spre asta plăcere, Ci se tot uită la mine şi-aşteaptă din parte-mî îndemnul. Insă de vreme trezindu-se-acum a venit să mă ’ntrebe; 125 Eu l-am trimis înainte să cheme pe cei ce tu cauţi. Dar să pornim! Intîlni-i-vom îndată pe dînşiî în dreptul Porţii, la strajă; acolo poruncă le-am dat să s’adune.“ Lui Agamemnon a zis călăreţul Gerenios Nestor: „N’o să se mînie nimeni aşa, ci cu toţi o s’asculte 130 Sfatul şi vorba-î, cînd el zori-va pe-Aheî la bătae.“ Asta grăi, şi pe trup cămaşa de lînă ’şi ’mbracă, * Bine-şî ’noadă mîndreţa de-opincî la picioarele-î dalbe >Şi pe la umăr cu sponci’şi ’nchee o mantie roşe, ^ Largă, frumos îndoită pe el şi cu miţe-atîrnate. 135 Ţapăna-î lance cu vîrf de aramă luînd dup’ aceeea, Merse la vase grăbit prin mijlocul oasteî ahee. Colo dintîî pe-Odiseu cel una cu Zeus la minte Iute din somn a trezit călăreţul Gerenios Nestor. Glasu-î, cînd el a strigat, pe loc la ureche-î ajunse. 140 Sare viteazul din cort răstindu-se astfel la dînşiî: „Ce mai umblaţi făr’ astîmpăr în tabără printre corăbii Singuri în tainica noapte? Ce zor aşa mare v’ajunse?“ Dar îl întîmpin’ atunci călăreţul Gerenios Nestor: „Mult iscusite Odiseu, tu Laertiade mărite, 145 150 155 160 165 170 175 180 201 Nu fiî pe noi mînios, căci greu ne-a lovit nenorocul. Vino şi tu să trezim şi pe-alţiî datori să ne dee Sfatul, de trebue-acum să fugim ori să stăm de bătae." Asta le zise ; şi ’n cortu-î pe loc Odiseu iscusitul Scutu ’nflorit îşi aruncă pe spate şi-aleargă cu dînşiî După Tidid Diomede, pe care ’narmat îl găsiră Stînd adormit lîngă cort, şi-alăturî deoparte şi de-alta Soţii cu scutul sub cap dormeau, şi-a lor suliţî aproape Stau cu mînerul înfipt în pămînt. Scînteiâ la lumină Toate-a lor vîrfurî de-aramă ca fulgerul» tatălui Zeus. Sta Diomede culcat pe-o piele de taur sălbatec, Iară sub capu-î întins era un covor de minune. Nestor aproape venind îl trezi cu piciorul mişcîndu-1 Şi-asta viteazului zise dînd zor şi făcîndu-î mustrare: „Scoală-te tu, Diomede; ce horăî cît noaptea-î de mare ? N’auzî tu oare c’aicî pe tăpşan se opriră Troeniî, Lîngă corăbii, şi-o palmă de loc ne desparte de dînşiî?" Asta-î vorbi, şi Tidid deodată din somn se repede Şi cuvîntează cu glas rostindu-le vorbe ce zboară: „Rău eşti, bătrîne. Nicicînd nu mîntuî cu trebile tale. Nu erau oare ’ntre Aheî prin tabără alţii mai tineri Care s’alerge la crai pretutindeni acum să-î deştepte ? Nedoborît de strădăniî şi-amarnic îmi eşti, o bătrîne!" Dar îî răspunse zicînd călăreţul Gerenios Nestor: „Vorbele cîte mi-aî spus, o fătul meu, drepte sînt toate. Am şi copii, şi sînt unul şi unul, şi-oştenî o mulţime, Care puteau negreşit s’alerge la crai ca să-î cheme ; Insă năpasta căzută pe-Aheî e nespus de grovavă. Iată în tabără toţi se găsesc într’o cumpănă mare; Nu ştiu, scăpa-vor acum ori pieri-vor de-o moarte cumplită. Dar te răpede la Aias cel bun de picior şi la Mege, Scoală-î din somn—căci tu eştî maî tînăr-de-aî milă de mine." Zise, iar el a zvîrlit pe umeri a leului piele, Roibă şi largă şi mare; şi lancea luîndu-şî în mînă, Iute-a purces şi pe cei ce-a trezit îî aduse cu sine. Cînd căpitanii sosiră ’mpreună la ceata de paznici, Nu maî găsiră dormind pe nimeni dintr’înşiî acolo, Ci laolaltă cu toţii veghiau înarmaţi deopotrivă. Tocmai cum turma din ţarc cu straşnică pază dulăii 185 190 195 200 205 210 215 220 202 Tot ocolesc, dac’aud de-o năpraznică fiară ce vine Dinspre pădure din munţi şi tare prin preajmă răsună Larma de oameni şi cînî, dela care pierdut este somnul — Astfel atunci a pierit şi somnul blajin de pe ochii Celor ce ’n noaptea cea tristă veghiau, căci toţi spre cîmpie Faţa ’ntorceau, bănuind că Troeni! veni-vor spre dînşiî. Veseli văzîndu-î bătrînul începe curaj să le dee Şi cuvîntează cu glas rostindu-le vorbe ce zboară: „Bine păziţi-mî aşa, o copii, să nu fure pe nimeni Somnul, de nu vreţi să fim de rîsul duşmanilor noştri.a Zise, şi ’ndată sări peste şanţ; alături de dînsul Merseră craii Aheî, care fură chemaţi să se-adune. l-au însoţit Merione şi falnicul fiu a luî Nestor, Care aşişderea fură chemaţi să ia parte la sfaturi. După ce şanţul trecură cu toţii, şezură pe locul, Care la mijloc era ’ntre mormane de trupuri căzute Gol, şi de unde ’napoî se trăsese puternicul Ector, Cînd dup’omorul de-Ahei îl ajunse ’ntunerecul nopţii. Eî aşezîndu-se-acolo ţineau cuvîntărî între dînşiî. Vorba începe întîî călăreţul Gerenios Nestor: „Nu-î, o prieteni, nici unul din voi care plin de tărie Pin’ la trufaşii Troenî prin beznă se bizue a merge, Dintre duşmani măcar unul, din oaste răznit, să ucidă; Ori dela dînşiî prinzînd de veste cumva să ne spue Ce chibzuesc laolaltă Troeniî: vreau eî să maî stee Lîngă corăbiî, departe de-aî lor? Sau vor spre cetate Numaî atunci să ia drumu ’napoî cînd peri-vor Aheiî? Dînsul aceste să afle şi ’n urmă la noi să se ’ntoarne Teafăr. O cît de înaltă mărire sub soare-1 aşteaptă Printre ceilalţi muritori şi ce dar preţuit dobîndi-va! Noî domnitorii cu toţî, stăpîniî acestor corăbiî, Veseli îî vom dărui fie-care-osebit cîte-o oaie Neagră cu miel, o răsplată ce n’are ’ntre daruri pereche, Iar la ospeţe şi chefuri el pururi primit o să fie.“ Astfel a zis; şi cu toţii au stat cufundaţi în tăcere. Dar Diomede cel bun de războiu a vorbit adunării: „Nestor, pe mine mă ’ndeamnă şi mintea şi firea-mî bărbată, Voiu să mă furiş în oastea vecin' a duşmanilor noştri. Insă de-ar vrea un al doilea bărbat ca tovarăş să vie, 203 225 230 235 240 .245 250 255 .260 Eu m’aş încrede maî bine şi-aş fi cu mai mare ’ndrăzneală. Dacă la drumuri sînt doi, maî vede nainte doar unul Ceea ce e de folos; dar singur, şi chiar dacă vede, Mintea-î gîndeşte maî greu şi slabă-î a luî hotărîre." Asta grăi, şi maî mulţi voiau să-l urmeze pe dînsul: Aias cei doî, slujitorii luî Ares, voiau deopotrivă, Şi Merione voia şi maî mult a luî Nestor odraslă; Cel din Atreus născut Menelau, vestitul războinic, Şi Odiseu răbduriul voia să se furişe ’n gloată, Inima ’n pieptu-î fiind deapururea cutezătoare. Dar mijlocit-a zicînd, al oştilor domn Agamemnon: „Tu Diomede Tidid, prea scumpe tu inimeî mele, Cată s’alegî ca tovarăş pe cel ce ţi-î voia, pe ’ntîiul Dintre iviţii vitejî, căci mulţi vor tovarăş să-ţî fie. Tu nicidecum să nu laşi de ruşine pe vr’unul maî vrednic Şi de ruşine s’alegî pe unul maî slab ca tovarăş; Nu-î lua neamul în samă, de-î chiar maî de neam decît tine." Asta el zise, cu teamă gîndind la bălanul Menelau. Dar cuvîntează din nou Diomede, vîrtos-strigătorul: „Dacă doriţi înadins eu însumi s’aleg pe tovarăş, Cum pot eu oare să uit pe craiul slăvit Odiseus, Care la orice primejdii cu mintea şi firea-î bărbată Gata-î să ’ntreacă pe toţi, şi pe care-1 iubeşte şi-Atene? Dacă ’nsoţi-mă-va el, prin foc şi potop de vom trece, Tot ne-om întoarce ’napoî, căcî ştiu că ’n pricepere-î unul." Zise la rîndu-î atunci Odiseus cel plin de răbdare: „Nu voiu nici laudă multă, nici ceartă din parte-ţî, Tidide, Tu cuvîntezî unor oameni ce ştiu despre cine e vorba; Dar să purcedem, căcî noaptea-î grăbită şi ziua ne-apucă, Stelele iată s’au dus, şi trecut-au maî mult decît două Părţî ale nopţiî şi nu ne rămîne făr’ numai o parte." Asta vorbir’ amîndoî, şi ’ncinseră straşnice arme. Nenfricoşatu ’n războiu Trasimede dădu luî Tidide Scutul şi paloşul său, căcî a luî rămăsese la vase, Puse viteazul pe creştetu-î coiful din piele de taur Fără de creastă şi zimţî, căciulă războinică joasă, Bună să apere capul voinicilor tineri în luptă. Iar Merione o tolbă, un arc şi o sabie-î dete Luî Odiseu, care-aşişderea puse pe creştetu-î coiful 265 270 275 280 285 290 204 Cel din o piele de bou, legat înlăuntru cu multe Bine ’ntărite curele. Colţi albi de mistreţi, în afară, Mîndru-î steteau şi cu mult meşteşug potriviţi lîng’olaltă Pe-ambele laturi de coif, şi pîsr aşezată la mijloc. Coiful acesta-1 răpi Autolicos cîndva lui Amintor Cel din Eleon, călcînd sălaşu-î cu trainice ziduri; Lui Amfidama ce-a fost din Kitera l-a dat în Scandeia, Iar Amfidama l-a dat ca semn de-ospeţie lui Molos, Care feciorului său Merione l-a dat ca să-l poarte; Pus de-Odiseus acum, el bine-î acopere capul. Dupăce dînşiî atunci încinseră vajnice arme, Iute porniră lăsînd în urmă pe toţi căpitanii. Iată de-adreapta, pe-aproape de drum, un bîtlan le trimise Palas Atene, iar dînşiî nimic nu văzură cu ochii, Beznă ’ntunerec fiind, doar al paserii glas auziră. Vesel de semnul acesta ’ncepu Odiseu să se roage: „Ruga mî-ascultă, născuto din Zeus, de scut purtătorul, Care la orice prilej m’ajuţî şi la care mi-e gîndul Cînd mă pornesc, ocroteşte-mă iarăş vîrtos, o Atene. Fă să ne ’ntoarcem cu bine ’napoî la slăvite corăbii, După vr’o mare ispravă ce-ar pune vrăjmaşii pe gîndurî.“ Roagă-se-apoî şi Tidid Diomede cel vrednic în arme: „Dă-mî tu şi mie-ascultare, o faf a lui Zeus, ne’nfrînto! Şi mă ’nsoţeşte precum pe tata Tideu însoţit-aî, Cînd mai de mult ca sol al Aheilor merse la Teba Pe ’mplătoşaţiî Aheî lăsînd lîng’ Asopos pe maluri; Paşnică vorb’ aducea la Tebanî, a lui Cadmos odrasle, însă la ’ntors a făcut vitejii aşa mari şi cumplite Numai cu-al tău ajutor, priitoare fiindu-î, o zîno. Astfel acuma cu drag te-apropie stîndu-mî de pază; 266. Autolicos era bunicul lui Odiseu din partea mamei, cu locuinţa la Parnas. Amintor, fiul luî Ormenos, nu e tot una cu tatăl luî Fenix numit în cîntul 9, vers. 448. Eleon, oraş în Beoţia. 268. Scandeia, un port în Kitera (Citera), astăzi Cerigo, insulă între Peloponez şi Creta. 274. Grecii, la ghicitul după zborul paserilor, îşî îndreptau privirea spre meazănoapte, unde era Olimpul, locaşul zeilor; arătările ce veniau dela dreapta despre răsărit erau socotite de dînşiî ca vestitoare de bine, ca în împrejurarea de faţă. Afară de Zeus numai Apolon şi Atena puteau trimite semne. Dolon. (Cîntul X.) / 205 Eu închina-ţi-voiu la rîndu-mî o tînără juncă fruntoasă, Nedomolită ce încă la jug nu o puse plugarul. Pe-asta ca jertfă ţi-oiu da ’mpodobind a ei coarne cu aur." 295 Astfel în rugă ziceau, şi-auzitu-i-a Palas Atene. Dupăce ei s’au rugat copilei prea 'naltului Zeus, S’au repezit ca doi leî şi-au mers pe ’ntunerecul nopţii Pe-unde fusese măcelul, prin leşuri şi arme şi sînge. Nu da nici Ector răgaz Troenilor somnul să guste, 300 Ci 'n adunare la sfat împreună chema pe vitejii, Care erau la Troeni mai mari căpetenii şi sfetnici. Dupăce dînsul îi cheamă, un plan înţelept potriveşte: „Cine pe-o mare răsplată s'ar prinde la capăt să ducă Ceeace spune-voiu eu? Mulţămit o să fie cu darul; 305 Da-i-voiu un car şi doi cai ce flutură mîndru din coamă, Cei mai aleşi telegari dela repezi corăbii ahee, Dacă, vrînd nume slăvit să-şi capete, el cuteza-va Lîngă corăbii să meargă pe-ascuns ca să prindă de veste: Oare mai stau priveghind şi-acum la corăbii Aheii, 3io Ori, de lovirile noastre cu totul zdrobiţi în bătae, Cuget' acum să ia fuga pe mare, nevrînd să mai stee Noaptea de strajă, fiind istoviţi de grozava lor trudă?" Astfr1 a zis, şi cu toţii au stat cufundaţi în tăcere. Fost-a la ei un bărbat, unul Dolon, fecior lui Eumede, 3i5 Crainic zeesc, şi bogat era el în aramă şi 'n aur, Slut întru toate la chip, dar neîntrecut de picioare; Singurul frate ’ntre cinci surori la părinţi era dînsul. Dolon acesta lui Ector în faţa Troenilor zise: „Inima şi bărbăţia pe mine mă ’ndeamnă, o Ector, 320 Să mă reped la corăbii şi-acolo să aflu ce-ţî place. Nalţă tu însă toiagul în sus şi jură că-mi dărui Mîndra pereche de cai cu caru ’nflorit în aramă, Care prin tabără poartă pe-alesul viteaz, pe Ahile. Nu-ţi voiu sluji de prisos ca iscoadă, ci după dorinţă. 325 Eu spre duşmani voiu păşi, pînă cînd voiu ajunge la vasul Lui Agamemnon, pe unde fruntaşii făcînd adunare Sta-vor la sfat chibzuind, de-i fuga mai bună sau lupta." Zise, iar Ector luînd toiagul făcu jurămîntul: „Iată iau martor pe-al Herei bărbat, care tună 'n văzduhuri, 330 Nu va fi nici un Troian purtat de-a lui cai şi teleagă; G. Murnu: „Iliada". 14 335 340 345 350 355 360 365 206 Numai tu singur îţi juruiţi pe veci să te bucuri de dînşiî.“ Asta jură înzadar şi zori de plecare pe Dolon; Arcul sucit ridicînd el iute şi-l puse pe spate, S’acoperi pe deasupra cu-a leului piele căruntă, Capu-şî vîrî într’o piele de dihor, şi-o lance-ascuţită Dolon luînd, o porni spre corăbii. Dar n’a fost să vie Dinspre corăbii ’napoî, răspuns să-î aducă luî Ector. Dînsul abia părăsise mulţimea de oameni şi care Calea de^sîrg__apucînd, şi ’ndată-l zări pe ’ntunerec Craiul slăvit Odiseu şi asta şopti luî Tidide: „Tu Diomede, s’apropie unul din oaslea duşmană; Nu ştiu de vine cumva ca iscoadă la vasele noastre Ori să despoae vr’un leş de-a oştenilor care periră. Dar să lăsăm puţintel să s’apropie ’ntîî pe cîmpie, Numai decît dup’aceea, zvîrlindu-ne-asupra-î, îl prindem Mult mai uşor. Dacă însă cumva din picior ne va ’ntrece, Noi să-l gonim spre corăbii, departe de oastea duşmană, Dîndu-î cu suliţa zor să nu scape fugind spre cetate." Asta ziceau, şi cîrmind din cale ’ntre morţi se culcară. Nepriceputul de Dolon grăbit a trecut înainte; Cînd depărtatu-s’a el ca de-o brazdă ce trag într’un singur Suflet cătîriî — căci eî îs mai buni decît boii la trasul Plugului celui vîrtos pe cîmpurî, în ţelin’ adîncă — Dînşiî dau fuga spre Dolon. El stete-auzind tropăitul, Căci socoti că veniau tovarăşi de-aî luî să-l întoarne După vr’o nouă poruncă din partea viteazului Ector. Cînd depărtaţi ca de-un zvîrlet de suliţî erau — nicî atîta, El cunoscu pe duşmani şi repede-o rupse la fugă Paşii iuţind, iară eî năval s’aţineau după dînsul. Tocmai ca nişte copoi colţoşî şi deprinşi la vînaturî, Care se iau dup' un cerb sau epure, goană-î dau pururi Prin păduroasele văi, el ţipă şi-aleargă ’nainte; Astfel Tidid şi-Odiseu cel pustiitor de oraşe Tot alungau pe duşman, din oastea troiană rupîndu-1. Cînd spre corăbii fugind fu Dolon s’ajungă la strajă, Palas Atene cu nouă vîrtute-1 umplu pe Tidide Vrînd ca niciunul din mîndru ’narmaţiî voinicî din Ahaia Fală să-şî facă lovind pe Dolon nainte de dînsul. Deci se repede cu lancea zicînd Diomede viteazul: 370 375 380 385 390 395 400 405 207 „Stai, ori cu lancea te ’inpung. Nu tocmai din mînile mele Vreme ’ndelungă putea-veî să scapi fără moarte cumplită." Zise şi lancea zvîrlind, el nu-1 nemeri cu ’nadinsul; Lancea cu vîrf ascuţit a trecut peste dreptul lui umăr Şi ’nţepenit-a pe loc; opritu-s’a Dolon în tremur Şi dîrdăind — căci au prins să-î clănţăne dinţii din gură — Galben de spaimă, iar ei gîfîind îl ajunseră ’ndată Şi-l apucară de mînî. Dar Dolon cu lacrimi le zise: „Nu mă ucideţi, eu zilele vreau dela voi să-mî răscumpăr, Am eu $ i aur şi-aramă şi fier ce cu greu se lucrează, Tata v’ar da din aceste o mare mulţime de daruri, Dac’ auzi-va că eu sînt viu la corăbii ahee.“ Dar îl întîmpin’ atunci zicînd Odiseu iscusitul : „Fii liniştit şi să nu mi te tulbure teama de moarte; Numai atît la ’ntrebare să-mî spui, dar curat adevărul: Unde-aî pornit-o din tabără singur aşa spre corăbii Noaptea pe-acest întunerec, cînd oamenii dorm în odihnă? Vrut-aî să prazi vre un leş de-a celor căzuţi pe cîmpie? Ori te trimise-a lui Priam fecior la boltite corăbii Să iscodeşti pe Aheî deamăruntul ? Sau viî dela tine ?“ Dolon atunci a răspuns de teamă cuprins de cutremur: „Ector mă scoase din minţi cu multe cuvinte vrăjite; El juruit-a să-mî dee teleaga ’nflorită ’n aramă Şi telegarii ceî iuţi ce poartă pe-alesul Ahile, Dacă m’aş prinde să merg acum pe ’ntunerecul nopţii Şi de duşmani să m’apropiu şi-aşa iscodindu-î să aflu Dac' a lor repezi corăbii Aheiî păzesc ca ’nainte Ori, în bătae zdrobiţi cu totul de braţele noastre, Cuget' acuma să plece pe mare, nevrînd să mai stee Noaptea de strajă, fiind istoviţi de grozava lor trudă." Dar a zîmbit Odiseu sfătosul şi zise lui Dolon: „Eî, că la daruri prea mar! rîvnit-aî voind telegarii Unui viteaz Eacid! Dar dînşiî cu greu şi-anevoe Fi-vor de-un alt muritor mînaţî şi struniţi la războae Numai afară de-Ahile, născutul din mamă zeiţă. Insă răspunde-mi la toate şi spune-mi curat adevărul: Unde lăsat-ai plecînd căpetenia voastră, pe Ector? Unde sînt armele lui şi unde i-e carul cu caii? Cum e cu paza şi locul de mas al oştirii troene? 14* 410 415 420 425 430 435 440 208 Ce sfătuesc între dînşiî Troeniî? Vreau ei să mai stee Lîngă corăbii, departe de-ai lor, sau vor spre cetate Numai atunci să ia drumu ’napoi, cînd peri-vor Aheii?" Dolon, fecior lui Eumede, răspunse şi zise la rîndu-i: „Iată la toate răspuns ţi-oiu da şi ţi-oiu spune-adevărul; Ector chemat-a pe sfetnici şi ţine cu eî adunare Lîngă mormîntul înaltului Ilos, departe de vîlvă. Despre vegherea ce ’ntrebî, să ştii că nici unii de-ai noştri Nu sînt acum nicăirî să străjue oştile noastre; Dar la tot focul aprins Troeniî ce-au grijă de asta Stau priveghind şi mereu între dînşiî se ’ndeamnă la pază. Numai tovarăşii lor, care fură chemaţi de departe, Dorm în odihnă şi lasă Troenilor paza mulţimii; Nu li sînt doară pe-aproape femeile lor şi copiii." Iarăşi lui Dolon a zis Odiseu cel cu multe tertipuri: „Dorm eî de-avalma cumva cu Troeniî, de cai strunitoriî, Ori depărtaţi de Troeni? Răspunde, să ştiu de-amăruntui. Dolon, fecior lui Eumede, din nou le răspunse şi zise: „Şi-asta ţi-oiu spune deplin şi ’ntocmai precum i-adevărul. Carii se află spre ţărm şi Peonii cu strîmbele arcuri, Dumnezeeştii Pelasgî, Cauconiî precum şi Lelegii; Licii căzură prin sorţ spre Timbra şi Misii războinici, Frigii, voinici călăreţi, şi Meonii ce luptă în care. Insă de ce mă ’ntrebaţî, iscodind deamăruntul aceste? Dacă doriţi înadins în tabăra noastri a pătrunde, Iată, veniţi de curînd, la capăt departe sînt Tracii; Resos li-i craiul, feciorul lui Eioneu, şi-i acolo. Caii văzutu-i-am -eu: n’au seamăn de mari şi de mîndri, Albi ca zăpada sînt ei şi la fugă mai repezi ca vîntul. Şi ’mpodobit îi e carul cu aur şi-argint, şi mai are Arme aurii uriaşe ce par la privit o minune. Nici nu le şade frumos muritorilor oameni să poarte Armele-aceste, ci zeilor numai cei fără de moarte. Insă pe mine la repezi corăbii acum să mă duceţi, 428—431. Despre feluritele neamuri, din care era alcătuită oastea ajutătoare a Troenilor, vezi întrocl. p. XIX şi cîntul 2 vers 840 şi urm., unde însă lipsesc Lelegii şi Cauconiî, două puţin cunoscute neamuri din Asia mică şi din Grecia, care sînt pomenite şi mai tîrziu de istorie. Timbra, o cetate aşezată înăuntrul ţării troene. 445 450 455 460 465 470 475 480 209 Ori, părăsindu-m’aicî legat cu puternice lanţuri, Drumul urmaţi înainte de vreţi a vedea cu ’nadinsul, Dacă sînt spuse cu drept cuvintele-mî orî dimpotrivă." Crunt îl priveşte şi zice bărbatul Tidid Diomede: „Nu te ’nşela socotind că fuga scăpa-te-va, Dolon, Chiar de vestitu-ne-ai drept, cînd eşti tu în mînile noastre. Dacă noi drumul îţi dăm pe plată lăsîndu-te slobod, Tu veî veni negreşit mai pe urmă la vasele-ahee, Orî ca iscoadă umblînd, ori chiar ca potrivnic în luptă. Dacă cu lancea străpuns de mine-ţî vei pierde viaţa, N’o să maî fii dup’aceea spre paguba oştilor noastre." Zise, şi Dolon era de bărbie să-l prindă cu mîna Vrînd să se roage de el, dar sare cu pala Tidide Şi ’n beregată-î lovind, răteaz’ a lui vine-amîndouă: Capul i-alunecă ’n colb şi bîlbîe încă din gură. Coiful din piele de dihor luatu-î-au dînşiî din creştet Cum şi cojocul de lup şi arcu ’ncordat şi-a luî lance. Craiul mărit Odiseu ridicîndu-le-atuncea pe toate Astfel a zis rugător zeiţei prădalnice Atene: „Zîno, te bucură de-astea. Pe tine dintîi între zeii Nemuritori din Olimp te chemăm; prielnică iarăşi Tu ocroteşte-ne calea spre-a Tracilor care şi corturi." Dînsul aşa glăsuind ridic’a lui prăzi şi le-aruncă Peste-un tufiş, şi ca semn de departe văzut pe deasupra-i Puse-un mănunchiu de mlădiţe şi trestii ce rupse dintr’însul, Locul voind a cunoaşte la ’ntors pe ’ntunerecul nopţii; Dînşiî apoi naintară prin arme şi chiaguri de sînge Pînă sosiră curînd la cetele Tracilor, care Rupţi de trudire dormeau şi-alături aveau pe ţărînă Armele lor lucitoare aşezate frumos în trei rînduri. Caii aproape legaţi steteau cîte doi la tot carul, Resos dormea pe la mijloc, iar caii cei iuţi de picioare Stau priponiţi de pieptarul telegei aproape de dînsul. Numai decît Odiseu îl arată văzîndu-1 în faţă: „Tu Diomede, acesta-î bărbatul şi-acolo sînt caii Cei despre care vorbitu-ne-a Dolon, de noi omorîtul. Hai dar şi-arată-ţi acum vitejia; nici nu se cuvine Ţie ’narmat în odihnă să stai. Deci caii dezleagă Ori tu pe oameni ucide şi lasă pe sama mea caii." 485 490 495 500 505 510 515 210 Zise, iar el întărit de Atene cu ochii albaştri Moartea lăţit-a ’mprejur, şi groaznic a prins să s’audă Gemetul celor loviţi, şi de sînge roşit-a pămîntul. Cum uneori într’o turmă de capre sau oî nepăzite Leul năvalnic s’abate cu gîndul să sfîşie totul; S’a năpustit şi Tidide la Traci şi ucis-a dintr’înşii Zece şi ’n urmă vr’o doi, iar craiul sfătos Odiseus, Cînd pe-oarecine Tidid lovindu-1 cu sabia-1 culcă, Iute luînd de picior pe mort îl tîrăşte deoparte Numai de una ’ngrijind, să treacă uşor între leşuri Caii cei mîndri la păr şi să nu li se sperie dînşii, Cînd ar umbla peste morţi, căci n’au fost deprinşi cu omorul. Dacă la craiu a sosit pe urmă viteazul Tidide, Zilele dulci îi scurtă şi la morţi mai adaose unul. Craiul gemut-a din greu, căci noaptea îî stete la creştet Visul cel rău, Diomede, din sfatul zeiţei Atene.. Iar Odiseu a desprins fugarii cei tari de copită Şi de curele deolaltă icgîndu-i, îi scoase din gloată Iute pleznindu-i din arc, căci dînsul uitase s’aducă Strălucitorul său biciu din carul, frumos înfloritul. Tot şuera Odiseu şi semn îi făcea lui Tidide; El mai rămase gîndind la o faptă cu totu ’ndrăzneaţă: Carul de rud’ apucînd cu mîndrele arme ditr’însul, Singur din oaste să-l scoată trăgînd ori pe spate să-l ducă Ori să doboare pe loc din Traci o mai mare mulţime. Tocmai cînd astea prin minte-î treceau, se ivi de năpraznă Palas Atene şi zise slăvitului craiu Diomede: „Hai, o bărbate Tidid, gîndeşte-te acum sp.e corăbii Calea s’apucî înapoi, să nu mi te ’ntorci de nevoe, Dacă trezi-va vr’un zeu pe Troeni şi te-ar pune pe fugă.“ Zise, iar el cunoscu după glas că-î vorbeşte zeiţa. Repede ’n car se sui, iar caii mînaţî de tovarăş Zboară sub pleazna din arc spre repezi corăbii ahee. Neadormitul Apolon, cu arcul de-argint înarmatul, Cum a văzut pe Atene din urmă ’nsoţind pe Tidide, 501. De caii lui Resos atîrna soarta Troii: adecă se credea că. dacă eî ar fi gustat hrană sau ar fi băut apă din Xantos laTroia, oraşul n’ar fi rămas necucerit; de aceea Resos e omorît şi caii lui fură luaţi de cei doi Aheî. 520 525 530 535 540 545 505 555 211 Iute, pe ea supărat, pătruns’a prin oastea troiană, Şi deşteptat-a din somn pe-al Tracilor domn Ipocoon, Bunul nepot a lui Resos. El sare din pat, şi cînd vede Golul în partea, pe unde steteau telegari! ce! sprinteni* Şi ’nfricoşatul omor şi pe oameni în zbuciumul morţii, Geme din suflet şi-ş! chiamă pe nume iubiţi! tovarăşi. Larmă grozavă şi ţipăt atuncî a zbucnit în oştire, Cînd năvăliră Troeni! glotiş şi văzură urgia Ce-au săvîrşit-o viteji! plecaţî la boltite corăbii. Dacă sosir’ amîndo! la răpusa iscoad’ a Iu! Ector, Cai! ce! iuţi de picior opri Odiseu înţeleptul. Dîndu-se jos Diomede şi-aflînd sîngerat’ armătură, Lu! Odiseu a întins’o şi-apo! s’a suit în teleagă. El îndemnat-a din biciu; voios au zburat telegari! Înaintînd spre corăbii, pe unde doreau ca să fie. Nestor întîî auzi tropotitul şi-Aheilor zise: „Drag! căpetenii şi sfetnic! înalţ! a! oştiri! din Argos, Oare vă mint, or! vă spun adevăr ? Bucuria mă ’ndeamnă, Iată un tropot de ca! pripiţi îmî loveşte auzul. Doamne, de-ar fi Odiseu şi voinicul Tidid Diomede, Cai! ce! iuţi de picior să mîne spre no! dela Troia! însă mi-e teamă grozav că viteji! aceştia de frunte Rău pătimi-vor încinşi de valu ’nglotiri! troene." Nu isprăvise cuvîntul şi iată viteji! sosiră. Datu-s’au jos amîndo! din car. Veselindu-se Aheiî Toţi cu urări de sosire-î primeau şi cu vorbe frumoase. Prinse întîî a ’ntreba călăreţul Gerenios Nestor: „Spune-mî, slăvite Odiseu, tu a neamuluî mare mîndrie, Cum aţ! răpit aceşti caî? Pătruns-aţ! în oastea duşmană Or! dăruitu-i-au vouă vr’un zeu nemerindu-vă ’n cale,? Tare s’aseamănă eî cu-a soarelui mîndră lumină. Doar mă tot bat cu Troeni! şi eu, şi aici la corăbii N’am stat degeaba, cred eu, deşi sînt bătrîn ca războinic; Totuş eu n’am cunoscut şi văzut fugar! deopotrivă. Dar socotesc că vi-î dete vr’un zeu întîlnindu-vă ’n cale, Căci pe-amîndoî vă iubeşte la fel furtunatecul Zeus Şi-ager’ Atene, născuta din Zeus, de scut purtătorul." Dar îl întîmpin’ atunci din graiu Odiseu iscusitul: „Neleiade tu Nestor, Aheilor fală nespusă, 212 Numai să vrea dumnezeu, că şi-alţiî mai chipeşi ca dînşiî Ne-ar hărăzi el uşor, căci el covîrşeşte ’n putere. Caii aceştia de care tu ’ntrebî, o cinstite bătrîne, Tracii abia i-au adus; Tidide ucisu-le-a craiul, 560 Zece şi ’n urmă vr’o doi tovarăşi aleşi îî răpuse, Dupăce noi omorîsem întîî lîngă tabăra noastră Pe-unul ce fuse trimis de maî-mariî Troenî şi de Ector Noaptea ca iscoditor al oştilor noastre să fie.“ Zise şi ’n hohot rîzînd, mîna peste şanţ telegarii. 565 Veseli în urmă-le Aheiî ceilalţi după ei alergară. Dînşiî la trainicul cort a luî Diomede sosiră, Caii legară de iesle cu bine-croite curele; Stau odihnindu-se acolo pe-alăturî aî luî Diomede Cai caşi vîntul de iuţî şi mîncau din mieroasele grîne. 570 Puse în dosul corăbii atunci Odiseu pe-a luî Dolon Crunt' armătură, ’ienită s’o ’nchine zeiţei Atene. Ambiî pe urm' au intrat să se scalde în apele măriî; Multă sudoare-au spălat pe pulpî, pe grumaz şi pe coapse. Dupăce ’n unda cea vînăt’ a măriî de multa sudoare 575 Trupul spălatu-şi-au eî şi-arsura şi-au stins în răcoare, S’au curăţit peste tot îmbăindu-se ’n căzî netezite. Astfel în urmă cu trupul curat şi frecat cu oleiul Dînşiî la masă a’au pus, şi ’n cupe turnîndu-şî vin dulce, Prins-au din plinul ulcior să ’nchine cucernic Ateneî. CÎNTUL AL UNSPREZECELEA Cuprinsul: Vrajba, trimisă de Zeus, aţîţă la luptă pe Aheî. Agamemnon se înarmează şi începe războiul. Vitejiile lui. Zeus prin Iris porunceşte lui Ector să se feriască de Agamemnon pînă cînd acesta va fi rănit. Agamemnon omoară pe Ifidamas, dar în urmă rănit de Coon părăseşte bătălia. Ector înaintează biruitor, dar se dă înapoi, lovit fiind de Diomede; acesta e rănit de Paris şi se retrage. Odiseu, rămas singur, e încins de Troeni; Ia urmă rănit, e scăpat de Menelau şi de Aias. Pe aripa stîngă Mahaon, rănit de Paris, e dus de Nestor la tăbără. Evripilos e asemenea rănit. Ahile vă-zînd pe Mahaon cînd Nestor îl duce rănit, trimite pe Patroclu să întrebe de el. Nestor descrie lui Patroclu primejdia în care se găsesc Aheii şi-l îndeamnă să hotărască pe Ahile să le vie în ajutor. Patroclu, la întoarcere, întîlneşte pe rănitul Evripilos şi, cuprins de milă, îl duce în cort şi-l vindecă. Erou căzut răzimîndu-se de scut. (După o statue de marmură). XI. Cînd Aurora din pat dela prea înălţatul Titonos Lin s’a sculat ca lumină s’aducă la zei şi la oameni, Zeus din cer a trimis la repezi corăbii ahee Vrajba, zeiţă haină ce poart’ a războiului semne. 5 Dînsa pe-a luî Odiseu pieptoasă corabie neagră Stete, căci vasul la mijloc era şi puteau s’o audă Ambele-a taberei părţi dela oastea luî Aias Telamon Pin’ la AhiL, ale căror corăbii stau trase la margenî, Căci bizuitu-s’au ei în tăria de suflet şi braţe; io Prinse de-acolo să strige grozav de-ascuţit şi de tare, Multă vîrtute ’nsufiînd oştenilor cei din Ahaia, Vrînd să se bată mereu şi măcelul să dăinue ’ntruna. 1. Aurora, zeiţa dimineţii, e soţia lui Titonos, fiul regelui Lao-medon, pe care ea, din dragoste răpindu-1, I-a făcut "nemuritor prin mijlocirea lui Zeus. 4. Vrajba (Eris, Discordia, v. pag. XVII; asemenea cîntul IV, 440) „poartă semnele războiului", adecă egida, scutul înfiorător şi indestructibil a lui Zeus, care era lucrat de Efestos şi avea închipuite pe dînsul fel de fel de dihănii sperietoare. Acelaş scut e purtat şi de Palas Atene (v. cîntul V, 738). 216 Oştile-au prins mai cu drag să lupte decît a se ’ntoarce Vase boltite vîslind pe mare spre scumpa-le ţară. 15 Iute cu strigăt şi craiu-Agamemnon silitu-şi-a oastea Arme să ’ncingă, şi el s’a gătit în strălucie aramă. Pulpele ’ntîi a ’mbracat în mîndre de-aramă pulpare Bine ’ncheiate cu sponci de argint la picior pe îa glezne, Pieptul şi spatele-apoi a ’nvelit cu o platoşă tare 20 Ce-i dărui mai de mult Kinires ca semn de-ospeţie, Căci şi la Kipros, la el, zvon mare s’a dus, că Danaii Gata erau să porniască la Troia plutind pe corăbii; De-asta ’mpăratuluî el, ca să placă, făcutu-i-a darul. Platoşa-î fost-a cu zece fâşii din oţelul cel negru, 25 Din cositor douăzeci şi douăsprezece din aur. Negri bal jri spre gît eşind cîte trei pe de lături, Se ’ncovoiau şi păreau curcubee ce fiul lui Cronos, Zeus, a pus între nori ca semn muritorilor oameni. Dînsul de umăr şi-a prins o sabie mult lucitoare 30 Şi ţintuită cu aur în teac’ argintată şi prinsă De-un săbier de curele frumos înflorite cu aur. S’acoperi dup’ aceea cu-o pavăză meşteşugită Şi ’mpodobită ’mprejur cu cercuri de-aramă vr’o zece Şi douăzeci de cocoaşe ce albe sclipiau, făurite 35 Din cositor, şi la mijloc din negru oţel era una; Şi ’ncununată-i fu dînsa cu capul Gorgonei cea cruntă Şi ’nfricoşată ’n priviri, şi ’n jur era Fuga şi Spaima. Iar scutierul i-a fost de-argint, şi pe el un balaur Negru era ’nchipuit cum şerpue şi răsuceşte 40 Capete trei ce erau din singurul gît răsărite. Puse pe urmă un coif cu patru metalice creste; Coada din părul de cal pe coif fîlfîia ’ngrozitoare, 20. Kinires la Omer numai aici amintit; în poveşti e cunoscut ca întîiul rege al insulei Kipros; el a fost cel dinţii preot al Afroditei şi a dat naştere neamului preoţesc al Kinirazilor. 24. Ca bază platoşa aceasta trebue să fi avut o pătură de bronz, în care erau incrustate, ca înfrumuseţare, felurite plăci de metalurî cu colori deosebite. 37. Descrierea podoabelor ce purta pavăza e nedesluşită; e greu să ne închipuim cum erau aşezate pe suprafaţa ei figurile Gorgonei, a Fugei şi a Spaimei cu cele 2Î de cocoaşe de metal (bosses). 45 50 55 60 65 70 75 80 217 Prinse şi două lănci tari ascuţite cu vîrful de-aramă Ce străluciau, de părea că la cer strălucirea le-ajunge. Tunete-atunci bubuiau dela Palas Atene şi Hera, Cinste vădind împăratului cel din bogata Mikene. iute poruncă dădu vizitiului său fiecare Caii s’opriască la şanţ şi ’n rînduri acolo să-i ţie; Dînşiî cu toţii apoi înarmaţi năvăliră pedeştri ; Prinse dar zgomot adînc nainte de zori să răsune. Repede-ajunseră ei la şanţ şi se puseră ’n rînduri, Dar şi telegile lor sosiră curînd, iară Zeus Straşnică zarvă ’ntre ei a stîrnit, şi de sus din văzduhuri Picuri de sînge-a lăsat, căci zeul în minte-şi pusese Multe vieţi de viteji s’arunce în noaptea lui Hades. S’au înglotit şi Troeniî atunci pe tăpşanul cîmpiei; Marele Ector în frunte le-a fost, Polidamas alesul, Cel caşi zeii cinstit de Troenî, căpitanul Enea, Şi-a lui Antenor feciori, voinici deopotrivă, Polibos, Naltul Agenor şi-Acamas ce fost-a de-o samă cu zeii. Ector cu scutul rotund mergea între ei, înainte. Tocmai cum steaua din zodia cînelui ese din nouri Strălucitoare şi iar prin nourii negri se pierde — Ector acum la codaşi, acum prin oştirea din frunte Tot s’arăta poruncind, şi ’n haina cea mîndră de-aramă El strălucia ca un fulger în neagra furtun’ a lui Zeus. Tocmai cum şirul de-argaţi păşind din potrivnice laturi Seceră brazde ’n ogorul de grîu sau de orz pe pămîntul Unui bogat moşier şi dese poloage se lasă; Astfel Troeniî şi-Aheiî se tot omorau între dînşiî Nemaî gîndindu-se-acum la fuga cea plină de rele. Fruntea semeţ ridicau luptînd şi dau goană ca lupii. Vrajba ce ’mprăştie vaer căta ’nveselită la dînşiî, Singură ea dintre zei mestecat’ alerga ’n bătălie. Nemuritorii ceilalţi nu fură de faţă, ci ’n tihnă Steteră ’n casele lor, în locul pe unde tot zeul Dalbe palate zidise pe ’nalt’ a Olimpului culme. Dînşiî dau vina cu toţii lui Zeus, stăpînul furtunei, Care voia la Troenî să dee izbînda şi slava. Zeus, de fel nepăsîndu-î de asta, se trase deoparte Şi singuratec a stat; de-acolo fălos de mărire 85 90 95 100 105 110 115 118 Dînsul la Troia pe cîmp căuta, şi vedea la corăbii Arme de-aramă lucind şi oameni ce mor şi omoară. Cît era soarele ’n cer şi ’n creştere ziua cea sfîntă Tot maî vîrtos se loviau între ei, şi cădeau luptătorii. Cînd se găteşte de prînz bărbatul ce lemne despică Harnic pe-o vale de munţi şi greu îi e braţul de trudă Arborii mari doborînd, şi de muncă sătul e lemnarul, Căci stăpîneşte simţirea-i o poftă de-o hrană plăcută — Rupseră zdravăn atunci vrăjmaşele gloate Danaii, Toţi laolaltă silindu-se ’n rîndurî. Întîî Agamemnon Dat-a năvală şi-a ’ntins la pămînt pe fruntaşul Bienor Şi pe tovarăşul lui, pe-Oileus, de cai mînătorul, Care sărise din car şi viteazului stete ’mpoîrivă. însă cu suliţa ’n frunte deodată-1 izbi Agamemnon; Nu l-a putut apăra cozorocul cel neted de-aramă, Lancea pătrunse la os prin el, şi ţîşnit-a dintr’însul Creerul tot, şi cu toată năvala, trîntit fu Oîleus. Dar Agamemnon, al oasteî păstor, pe-amîndoî părăsindu-î Unde cu piept dezgolit zăceau jăfuiţi de-armătură, Grabnic, omor cugetînd, porni cătră Isos şi-Antifos, Doi de-ai lui Priam feciori — legiuit era unul, iar altul Nelegiuit — şi ’n teleagă mergeau; vizitiu era Isos Şi luptător prea-vestitul Antifos. Pe ei, cînd odată Turma de oi îşi păşteau pe coastele Idei prinzîndu-i, Pusu-i-a ’n lanţuri Ahile, dar drumul le dete prin daruri. Pe-unul acuma, puternicul craiu Agamemnon Atride Peste gurguiu pe la piept îl însuliţă, iar pe Antifos Jos îl doboară din car, la ureche cu pala lovindu-1; Repede ’n urmă s’a dus să-i zmulgă făloasele arme, Căci cunoscut-a că-s ei; îi văzuse la repezi corăbii, Cînd de pe Ida robiţi i-aduse şoimanul Ahile. Tocmai ca leul cînd intră ’n culcuşul cerboaicei fugare, Aprig în zdravenii colţi şi ’n crudele-i ghiare de-apucă Puii, uşor îi striveşte şi frageda viaţă le farmă; Muma nici poate cumva să le-ajute, oricîtu-î de-aproape, Doară-î ea însăşi atunci de-o straşnică spaimă pătrunsă, 86—89. Aceste versuri alcătuesc o perifrază poetică, prin care autorul exprimă miezul zilei. 120 125 130 135 140 145 150 155 219 De-asta ia fuga de-odată ’n păduri şi răzbate desişuri Şi se zoreşte şi-asudă la goana năstruşnicei fiare — Astfel, din partea Troenilor, nimeni de moarte pe dînşiî Nu-î apăra, căci fugeau şi dînşiî de oastea din Argos. Iată Pisandros acum şi dîrzul oştean Ipolohos, Ambii născuţi de un domn Antimahos, acel ce bogate Daruri primind dela Paris mai mult decît alţii la troia, Nu vru ’napoî pe Elena să dea lui Menelau bălanul. Tocmai pe eî amîndoî Agamemnon acum îî ajunse, Cînd se purtau în teleagă şi-opreau telegarii ceî repezi; Dar lucitoarele hăţuri din mînî le scăpase, şi caii S’au înturnat speriaţi; ca leul asupră-le Atride S’a repezit, iară eî zmeriţî, îl rugau din teleagă: „Prinde-ne, Atride, de vii şi cît se cuvine primi-veî, Are belşug de-avuţiî ascunse la el Antimahos, Maldărî de aur şi-aramă şi fier care greu se lucrează. Da-ţî-va părintele nostru o mare răsplată din ele, Cînd o să afle că ’n viaţă suntem la corăbii ahee“. Astfel, cu lacrimi în ochi, grăiră ’mpăratuluî dînşiî Vorbe duioase şi dulci, dar neîmpăcat fu răspunsul: „Dacă pe voi vă născu Antimahos, în lupte călitul, Care ’n sobor mişeleşte silea pe TroenL cînd Menelau Cu Odiseu prea-măritul venise la Troia ’n solie, Fratele ’mî drag să omoare spre-a nu se întoarce ’n Ahaia, Iată plăti-veţî acum păcatul părintelui vostru." Zise, şi ’ndată răzbind lui Pisandru cu suliţa pieptul Jos îl împinge din car, iar el se răstoarnă pe spate. Cînd Ipolohos a vrut să sară, ’l ucise Agamemnon ; Braţele ’n urmă ciuntind şi tăindu-î cu sabia gîtul, Trupu-î brîncit-a, de-a mers ca un sul rotitor în mulţime. Leşul apoi părăsi, şi unde fu gloata mai deasă Merse orbiş; după el urmau a Danailor rîndurî. Moarte pedeştri grăbiau în pedeştri siliţi să ia fuga, Carele ’n care, cînd eî dau buzna cu arme de-aramă. Pulbere-atuncî s’a sculat din cîmpul bătut de copite Durduitoare de caî, dar craiul fAtrid Agamemnon Dîndu-le Aheitor zor culca pe duşmanî urmărindu-î. Cum, dacă lacomul foc ce cade ’ntr’o deasă pădure Dus de vîrtejul de vînt şi ’ndată lăţit pretutindeni, 160 165 170 175 180 185 190 195 220 Bungetul din rădăcini tot surpă ’n urgia vîlvoriî; Tocmai aşa pe Troenî doboară din fugă ’mpăratul Creştetul lor retezind; caî mulţi dar cu coamele ’nvoalte Care deşerte trăgeau duruind pe cîmpia de luptă, Dornici de-a lor vizitii ortomani ce zăceau pe ţărînă, Mult mai doriţi negreşit de vulturi decît de neveste. Zeus feri doar pe Ector de rană, de colb şi de-omorul Cel de bărbaţi şi de-a sîngeluî val şi de valma bătăii; Dar îl gonea împăratul, pe-Aheî înteţind pe-o părere, Iară Troenii fugeau spre mormîntul bătrînului Ilos, Neam lui Dardan, şi-alergau pe cîmp la zmochinul sălbatec, Cătră cetate ţintind. Cu strigăte mari Agamemnon Tot i-alunga, şi-a lor sînge stropiau neînvinsele-i braţe. Numai cînd ei au sosit la stejar şi la Porţile Skee, Prins-au să stee pe loc aşteptîndu-se unii pe alţii. Dînşiî aşa pe cîmpie fugeau ca o mare cireadă, Care se sperie toată, cînd noaptea se furişă leul; Numai o singură vită răzleaţă găseşte peirea, El de grumaz apucînd-o cu zdravenii colţi o sfîşie, Sîngele hulpav îi soarbe şi ’nfulic’ a ei măruntae; Astfel din urmă da goană viteazul Atrid Agamemnon Pururi pe cel mai din coadă zdrobind, şi fugeau ei deapururî. Mulţi mai căzură din car pe brîncî sau pe spate sub arma Lui Agamemnon, căci el i-apuca răpezit ca vîrtejul. Cînd la cetate s’ajungă Troenii sub naltele ziduri, Iată coboară din cer al lumii şi-al zeilor tată Pe-una din culmile muntelui Ida cel plin de izvoare; Dinsul cu fulgeru ’n mînă s’aşază şi ’ndeamnă pe Iris, Zîna cu aripi de aur, să meargă la Troia ’n solie: „Zboară, tu Iris, şi spune lui Ector cuvîntul acesta: Pînă ce el va vedea pe-al oastei păstor Agamemnon Grabnic în frunte păşind şi cetele ’n cale rărindu-i, Dee-se veşnic înlături şi numai oştirea să ’ntarte Neîncetat pe duşman să hărţue ’n crîncena luptă. Cînd Agamemnon, împuns de-o suliţă ori de-o săgeată, Repede ’n car va sări, eu da-voiu tărie lui Ector Să ’nainteze mereu spre vasele bine-podite, Biruitor pînă soarele apune şi vine ’ntunerec." Astfel îi zise; iar vinteşa Iris voios auzindu-1, 200 205 210 215 220 225 230 221 Fuga purcese din munţi, din Ida, spre oastea din Troia. Zîna pe nobilul Ector, feciorul cercatului Priam, Lîngă teleagă şi cai întîlni singuratec deoparte. Iris cea uite ca vîntul, oprindu-se-alături, îî zise: „Ector, fecior a lui Priam, tu cel înţelept caşi Zeus, Tatăl ceresc mă trimise la tine cu graiul acesta : Pînă ce tu vei vedea pe-al oasteî păstor Agamemnon Grabnic în frunte păşind şi rărind a Troenilor cete Pururi în lături să feri şi numai oştirea-ţî întartă Neîncetat pe duşmani se hărţue ’n crîncena luptă. Cînd Agamemnon, împuns de suliţă ori de săgeată, Iute sări-va î:i car, atunci o să-ţî dee tărie Plin de izhmda s’ajungi la vasele bine-podite Pînă spre s:.ră, cînd soaiele-apune şi vine ’ntunerec.“ Vorbele-acccle zicînd sc duce mult sprintena Iris. Ector atunci în:i mat din car năvălit-a deodată, Lance-ascuţită rotind prin tabăr’a mers pretutindeni Şi-a ’mbărbătat pe Troen! trezind fioroasă bătae. Iară se ’ntoarseră eî. şi-Aheilor steteră ’n faţă, Ci-I sprijiniră ’ndesite şiraguri de-Aheî fără spaimă. Harţa se ’ncepe din nou şi se ’ncaeră, iar Agamemnon Tabără ’n frunte, voind să ’ntreacă pe toţi în putere. Spuneţi-mî, Muzelor, voi cu sălaşul pe vîrful olimpic, Cine dintîî împotrivă-! eşi lui Atrid Agamemnon Ori din vitejii Troenî ori chiar din vestiţii tovarăşi? A lui Antenor fecior Ifidamas, om zdravăn şi mare, Cel din al Tracieî plaiu roditor şi bogat în păşune. El a crescut pe copil acasă la Kises, la tatăl Mamei, acel ce-a născut pe Teano, chipoasa femee. Cînd pe copil l-au ajuns apoi tinereţele mîndre, Kises oprindu-1 acolo, pe-o fiică i-a dat de soţie. Insă abia el nuntirea-şi găti, şi cu vase boltite Douăsprezece-a plecat, auzind că veniră Danaiî. Dar părăsi a lui vase tot una de ’nalte ’n Percote Şi cu oştirea pedestru veni să se bată la Troia. El dar eşi să-l întîmpine-acum pe Atrid Agamemnon. Cînd amîndoi au venit aproape şi-au prins să se bată, Nu-1 nemeri Agamemnon, căci lancea-î trecu pe delături. Dar Ifidamas atunci la brîu sub pieptar îl ajunse, 15 224 305 Cum, dacă vîntul de-apus, venind cu putere de vifor, Bate şi ’mprăştie norii ce austrul alb îî ticsise: Mii de crescute talazuri răstoarnă şi spume tot zvîntă Viforul cel mînios, care vîntură ’ntinderea mării — Capete-atîtea picau secerate de arma lui Ector. 310 Pacoste mare-ar fi fost şi fapte nespus de grozave Şi ’nghesuiţî s’ar fi strîns fugind la corăbii Aheiî, Dar Odiseu a strigat pe loc lui Tidid Diomede: „Ce-am păţit oare, Tidid, că uitarăm de tot vitejia ? Vino,'prietene, ’ncoace şi stai lingă mine, căci mare 315 Fi-va ruşinea, cînd Ector cuprinde-va tabăra noastră." Dar îi răspunse zicînd voinicul Tidid Diomede: „Sta-voiu cu tine să ’nfrunt duşmanii, ci vreme puţină Fi-vom acum de-ajutor, cacî vai, furtunatecul Zeus Nu ne dă nouă, ci numai Troenilor slava izbîndeî." 320 Zise, şi ’ndată din car trînti la pămînt pe Timbreos Insuliţîndu-1 în piept la stînga, pe cînd Odiseus Grabnic ucise pe-a lui vizitiu, pe novacul Molion. Dupăce jos i-aă lăsat s’odihniască pe veci de bătae, S’ati îndîrjit amîndoî în gloată răzbind; ca mistreţii 325 Cînd cu o mare ’ndrăzneală se ’ndeasă ’n ogarii ceî sprinteni* EI înapoi năvălind culcau pe Troenî, iar Aheiî Veseli au prirft să răsufle de goana slăvituluî Ector. Deteră dînşiî de-un car şi de doî căpitani de oştire, Fiii lui Merops acel din Percote ce-a fost în ghicire 330 Neîntrecut şi-î oprise pe eî de-a porni la războiul Mistuitor de bărbaţi, dar n’au vrut s’asculte voinicii, Duşi spre peire fiind de negrele zîne-ale morţii; Cel din Tideu odrăslit Diomede vestitul războinic, Vieţile lor risipind, podoaba de arme le zmulse; 335 Frînt de-Odisefi a căzut Iperohos, apoi Ipodamos. Zeus întrasta din Ida privind, a făcut bătălia Dreaptă să fie ’ntre taberî, şi toţi se băteau cu turbare. Lui Agastrofos, fecior a lui Priam, atunci Diomede Lancea vîrîtu-i-a ’n şold, căci n’avea pe-aproape Agastrofos 340 Caii spre fugă ’napoî — atît de bezmetic fusese. 306. Alb e numit austrul ca aducător de senin (d. albuş Notus a lui Oraţifi). 225 Caii acum vizitiul departe-î mina, şi pedestru Dînsul în frunte lupta căpiat pîn’ ce moartea-1 ajunse. Ector ochind pe-amindoi între şiruri, asupra-!e zboară Straşnic urlînd, şi-l urmau pripite-a Troenilor trîmbe. 345 Cutremurat la vedere-î, Tidide cel bun de războaie Zise fîrtatuluî său Odiseu, care sta lîngă dînsul; „Iată peirea. Spre noi s’avîntă puternicul Ector, Dar să ne-oprim şi pe loc să stăm nemişcaţi împotrivă." Zice, şi-apoi răsucind zlWătue suliţa-î lungă 350 Şi fără greş nemereşte chitindu-1 la cap, pe la vîrfu! Coifului său,ci arama răsaltă lovită de-aramă, Pielea-i frumoasă cruţînd, căci fost-a păzită de coiful Cel cu trei pături şi ochi, primit dela Febos Apclon. Ector, împins înapoi departe, s’amestecă ’n gloată, 355 Unde şi cade ’n genunchi proptindu-se ’n mîna-î cărnoasă: Negru ’ntunerec atunci i-acopere zarea vederii. Insă pe cînd Diomede în fugă urma repejunea Lăncii prin oastea din faţă, pe unde ’n pămînt i se ’nfipse,. Ector în fire-şi veni, şi sărind înapoi în teleagă, 360 El în desime s’a ’ntors şi fugit-a de neagra urgie. Dar după el se răpede cu lancea Tidide zicîndu-î: „Iară de moarte, tu cîne,-ai scăpat. Şi ţi-a fost nenorocul Chiar la un pas, dar şi-acum te mîntue Febos Apolon, Cărui tu poţi să te rogi, cînd intri ’n bătaia de suliţi. 365 Dar doborî-te-voifi efl ori-cît de tîrzifi te voiu prinde, Dacă şi mie vr’un zeii cumva ’n ajutor o să-mi vie. Totuşi acum voiţi ucide pe alţii, pe care brodi-voifi." Zise, şi dete să prade pe vrednicul fifl a luIPriam. Paris întrasta, bărbatul Elenei cea mîndră la plete, 370 Se sprijini de un stîlp la mormîntul, movila 'nălţată Unui fruntaş de demult, lui Ilos, nepot lui Dardanos, Şi-arcul întinse ţintind în craiul Tidid Diomede. Tocmai cînd el ridica de pe mortul viteaz Agastrofos Platoşa pusă pe piept şi pavăza-i prinsă de umăr 375 Şi-apăsătorul său coif, spre sine dînd arcul, îl trase 353. Coiful acesta era făcut din trei pături de metal aşa cum arftă coifurile descoperite la săpăturile din Olimpia: adecă din o f ătură mai groasă, căptuşită dinăuntru şi din afară cu cîte o pătură mai subţire. Ochii eraţi găurile de peste cozoroc. 226 Şi nemeri — căt! pururi i-a fost fără greş săgetarea — Talpa piciorului drept; prin ea străbătut-a săgeata Şi s’a băgat în pâmînt. Şi-a rîs hohotind cu plăcere El dela pindă eşind şi fălos a grăit lui Tidide: 9*o „Tu eşti rănit, şi zadarnică nu-mî fu săgeata. Ce bine Dacă din zile-ţî scurtam, lovindu-te greu în deşerturl! Numai aşa era chip să răsufle de rele Troeniî, Care de tine se tem ca mehăitoarele capre, Cînd le alungă un lefi." Dar zise Tidid fără teamă: 385 „Tu păunaş mueratic, viteaz doar în fală şi ’n arcuri! Dacă la luptă făţişă cu arm’ al cerca să te măsuri, Nu ţi-ar sluji la nimic săgeţile tale şi arcul. Geaba te lauzi acum, abia m’al zdrelit pe la talpă; Mi-e caşi cînd m’ar lovi o femee şi-un prunc fără minte. 980 Slabă-I lovirea bărbatului celui mişel şi netrebnic ; Altfel e însă din parte-mî: orl-cît pe-oarecine-aş atinge, Veşnic lovirea-mi în carne-I pătrunde şi ir.cartea-î grăbeşte, Văduvă-I plînge nevasta şi jalnic îşi rupe obrajii, Fiii sărmani îl rămîn, iar el putrezeşte pe cîmpul 385 Roşu de sînge ’ntre vulturi mal mulţi ca femei bocitoare." Astfel a zis, dar aproape-I veni Odisefi, şi ’nainte-I Stete păzindu-1; Tidid, la spate-i şezu şi din talpă) Acul săgeţii a scos, şi-amară durere-1 străpunse. Iute urcîndu-se ’n car zori pe tovarăş să mîne <00 Cătră corăbii ’napol, fiind biruit de durere. Singur atunci a rămas Odiseus vestitu ’n războae, Nici un tovarăş nu-I stete pe-alături, ci toţi îl fugiră. Deci a oftat de mthnire şi-a zis cătră firea-I bărbată: „Ce mă voifi face ? Val mie 1 Să [fug, să mă tem de mulţime? 405 Mare-ar fi răul, dar fi-va mal mare să cad în robie Singur, cînd Zeus pe toţi Danaii silit-a la fugă. Insă de ce stau în sine grăind aste vorbe deşerte? Ştifi doar că numai mişeii purced înapoi dela luptă. Cine-I aevea viteaz, dator e mal tare să stee 410 Neşovăit la războiiî, de este lovit ori loveşte." Pînă ce mintea i-a fost de-aceste gindiri frămîntată, S’apropiară de el în cete duşmanii cu scuturi Şi ’mpresurară pe craifi, aducîndu-şl la mijloc năpasta. Tocmai precum la vînat, cînd oamenii zdraveni şi-ogari! 227 415 Goană daă unul mistreţ ce ese din fundul pădurii Colţii seî albi ascuţind fioros între fălcile-! strîmbe; DînşiI asupra-î s’asvîrl, mistreţul tot crişcă cu dinţii, Dar vînătoriî ţin piept, deşi ’nfricoşată e fiara — Astfel atunci pe-Odisefi, pe dragul lui Zeus, Troenil 420 Toţi îl loviau, dar dînsul pe vrednicul Deiopite Repede ’nsuliţă ’ntîî pe la umăr cu lance-ascuţită, Culcă pe urmă pe Toon, apoi pe voinicul Enomos. Cînd dup’ aceea din car a vrut Hersidamas să sară, L-a spintecat Odiseu şi pe el sub a scutului boltă, 425 Şi prăvălit Hersidamas cuprinse ţărîna cu pumnul. El a lăsat pe cel morţi şi ’ndată lovit-a pe Harops, Frate de-o mamă cu nobilul Socos, fecior lui Ipasos. Socos, cu chipul de zefi, lui Harops venind să-I ajute, S’apropife de viteaz şi-I zise cuvintele-aceste: 420 „Mult lăudate Odiseu, om tare viclean şi strădalnic, Ori lăuda-te-vel azi cu noi cel născuţi din Ipasos C’al prăpădit şi prădat doi oameni de soiul acesta, Ori vel peri străbătut de-a suliţei mele tărie." Asta-î fu vorba, şi ’n scutul rotat îl împunse voinicul: 435 Prin lucitorul săii scut răzbit-a năpraznica-I lance, Care în clip’ a trecut prin platoşa cea ’mpodobită, Pielea la coastele lui sfîşiind. Dar Palas Atene Nu ’ngădui ’n măruntae să ’mplînte-ascuţişul de-aramă; Şi pricepu Odisefi, că nu-I fu de moarte lovirea. 440 Dîndu-se dar înapoi, lui Socos acest fel îi zise: „Hei tu sărmane, amar ţi se-apropie-acuma sfîrşitul; Drept e că tu m’aî făcut să curm cu Troenil bătaia, Dar te asigur în schimb că moartea şi neagra ursită Astăzi te paşte pe-aicl; răpus de puternica-ml lance, 445 Sufletul iadului da-vel, şi mie mărirea izbîndeî." Zise, iar Socos grăbit se ’ntoarse ’napoî ca să fugă, Insă deodată l-a ’mpuns cu lancea la mijloc în spate, Cînd a dosit-o ’ngrozit, şi ’n pieptu-i răzbi ascuţişul. El a căzut răbufnind, şi-a zis Odiseus cu fală: 450 „Socos fecior lui Ipasos, voinicul de cal sirunitorul, Tu eşti de moarte lovit, degeab’ al cătat să te mîntul. Nefericite, părintele tău şi-a ta mamă cinstită Pleoapele nu-ţl vor închide murind, ci prădalnice paseri 228 Te-or sfîşia şi în preajmă voios îţi. vor bate din aripi. 455 Dacă mor eu, îngriji-vor măriţii Aheî să mă ’ngroape." Asta vorbi Odiseu şi lancea vîrtoas’ a luî Socos Scoase din scutu-î rotund şi de unde în trupu-f intrase, Sînge din rană ţîşni şi ’ndată durerea-1 pătrunse. Cînd inimoşii Troenî pe el sîngerat îl văzură 460 Se ’ntărîtau între eî şi droaie porniră spre dînsul. Dar Odiseu s'a întors înapoi şi striga pe tovarăşi, Tare cît poate să strige un om, ţipat-a de trei ori; Glasul de trei ori atunci i-aude viteazul MeneLiu. Zice dar numaidecît lui Aias, fiindu-î aproape: 465 „Craiu odrăslite din zei, mărite tu Aias Telamon, Strigătul luî Odiseu mi-ajunse ’n ureche; ce-î oare? Samăn' a glas de bărbat ce singur se bate. Pe semne, Calea-î Troeniî tăind, îl încinseră ’n straşnică luptă. Hai dar să mergem în toiu s’apărăm pe tovarăş de moarte 470 Mi-e, singuratic fiind, să nu piară cumva între dînşiî, El un viteaz, căci amar după dînsul ar plînge Danaiî.“ Zice, şi pleacă ’nsoţit de Aias cel mare ca zeiî. Iute-1 găsiră pe el cînd tocmai din urmă Troeniî Goană-î dădeau gîfîind cum roibiî şacali pe la munte 475 Dau cornoratuluî cerb, pe care uşcr vînătcrul L-a săgetat, dar el fuge, şi fuga de dînsul îl scapă Cît maî e sîrigele-î cald şi pot să mi-1 poaite genunchii; Insă pe urmă,’cînd el de-amarul săgeţiî slăbeşte, Lacom! de carne şacalii pe plaiu, într’o luncă umbroasă, 480 Prind să-l înhape, dar nenorocirea i-aduce în cale Leul hrăpăreţ, de-ălungă şacalii şi sfîşie cerbul ; Tocmai aşa îl goniau pe-Odiseu cel isteţ şi destoinic Mulţi şi puternici Troenî, dar dînsul cu Suliţa ’ri mînă Tot năpustindu-se ’n eî s’apăra de primejdia morţii. 485 Aias în urmă venind cu pavăza 'naltă ca turnul Stete pe-alăturî de el; de spaimă fugiră ^Troeniî Care ’ncotro, iar Menelau luîndu-1 îl scoase din valmă Pînă ce-aproape de el vizitiul i-aduse teleaga. Aias apoi s'a izbit în Troenî şi-a' ucis pe Doriclos, 490 Fiul din flori a luî Priam; răpus fu de el şi Panddcos, Repede-apoî şi Lisandru precum şi Pilart şi Pirasos. Tocmai ca rîul ce creşte din sloiuri topite pe mun'e 229 Şi prididit de puhoiul furtuneî pe cîmp se coboară, Mulţi, laolaltă stejari surpaţi şi molizi o grămadă 495 Duce răpind şi-un morman de nomol tăvăleşte la mare; Astfel şi falnicul Aias din urmă gonia pe cîmpie, Ca! şi bărbaţi doborînd de-a valma, dar fără ca Ector Încă să-î prindă de ştire; lupta doar în aripa stîngă Lîngă Scamandru pe mal. Acolo mai mult ca orî-unde, 500 Capete moarte cădeau şi vuet grozav se stîrnise Lîngă războinicul Idomeneu şi marele Nestor. Ector în laturi aceast’alerga, şi cu .carul şi lancea El săvîrşia grozăvii rărind a Danailor cete. . Nu s’ar fi dat înapoi măriţii.Aheî, dacă Paris, sos Soţul Elenei cea mîndră !a plete, ivindu-se ’n luptă N’ar fi curmat vitejia păstorului oastei Mahaon Umăru ’n dreapta-i chitind cu săgeata-i în trei vîrfuită. Frica-î cuprinse pe-Aheî, oricît de cu suflet stătură, Căci se temeau că de-or pierde bătaia, peri-va Mahaon. 510 Zise dar Idomeneu degrabă măritului Nestor: „Neleiade tu Nestor, a neamului mare mîndrie, Haide tu urcă-te ’n car şi sue-se-alăturî Mahaon, Caii sileşte şi cît mai curînd la corăbii aleargă; Preţue oameni mai mulţi un om care vindecă oameni, Tae săgeata -din răni şi-alină cu leacuri durerea." Zise, iar Nestor atunci, voios auzindu-î cuvîntul, . Repede ’n car se sui; şi-urcîndu-se-alăturî de dînsul Ştete Mahaon, feciorul alesului doctor Asclepiu. . Deteră cailor biciu, iar. caii zburară ca vîntul 520 Cătră scobite corăbii; acolo-î fu ţinta s’ajungă. Dar Kebrione, văzînd că Troeniî fugiau în risipă, Iute ducîndu-se-atunci la Ector, aşa-i cuvîntează: „Ector, pe cînd amîndoi ne batem aici cu Danaii, Tocmai la capul celalt al luptei cea plină de vaer 525 Fug în risipă Troeniî de-avalma şi oameni şi care. Aias Telamon îi vînturi acum, ştiu bine că-i dînsul: Poartă pe umeri o pavăză mare; deci hai într’acolo Caii şi noi să pornim; acolo, mai mult ca ori-unde, 506. Despre Mahaon, meşterul vindecător al oştirii Aheilor, v. cîntul IV, kOO 230 Crîncenă harţă s’aprinse şi toţi, călăreţi şi pedeştri, 530 Tot se omoară ’ntre ei, şi larma-î nespusă, cumplită." După ce ast’ a grăit, cu bicifi pocnitor îşi îndeamnă Caii cu părul frumos, care ’ndat’ auzind pleznitura, Repede carul purtau dînd razna prin scuturi şi leşuri Intre Danaî şi Troeni. In cale-î roşit-a desînge 535 Osia toată de jos şi pieptarul din faţa telegii, Căci ale roatelor cercuri şi-a cailor repezi copite Picuri de sînge stropiau. Prin gloată rîvni să s’arunce Ector, de rupse-a bărbaţilor rîndurî şi-aduse ’mbulzire Straşnică printre Danaî, cu lancea mereu hărţuindu-I, 540 Şi ’nainta iuruşind spre toate-a Danailor cete Cu bolovanii cei mari, cu lancea şi sabia ’n mînă; Numai de Aias fugia în războiţi, să nu-1 bănue Zeus, Dacă cu el s’ar fi prins, cu unul mai tare ca dînsul. Tatăl, în cer domnitorul, făcu să se sperie Aias: 545 Stete o clipă ’nlemnit, dar scutul zvîrlindu-şi în spate Prinse să fugă spre oaste ’napoi pînditor ca o fiară, Veşnic în preajmă-i chitind şi păşind înainte pe ’ncetul. Tocmai cum roibului lefi, departe de-ocolul de vite, Tot îi dafi zor şi-l alungă dulăi şi bărbaţi dela ţară, 550 EI peste noapte veghind nu-1 las’a gusta din grăsimea Boilor strînşi în ocol; dar el îndrăgindu-Ie carnea Tabără ’ntins; înzadar, căci zdravene mîni îndrăzneţe Des îl împroaşcă pe el cu suliţi şi torţi arzătoare, Şi, cît e leul de-aprins, în urmă slăbeşte de teamă 555 Şi cu mîhnire se duce ’nsfîrşit cînd se crapă de ziuă — Astfel şi Aias s’a dus cu silă şi multă mîhnire Dintre duşmani, căci el tremura pentru vasele-ahee. Cum cerbicosul asin silind pc copiii ce-1 mînă, Intră ’n ogor, deşi multe ciomege i-afi spart pe spinare, 560 intră şi strică bogatele grîne; deasurda copiii Dafi cu ciomegile ’n el, căci slabi ei fiind de virtute, Nu-1 pot urni fără numai cu greii, cînd sătul e de hrană — Astfel era în războifi şi trupeşul Aias Telamon, Cînd inimoşii Troeni şi nenumăraţii tovarăşi, 5® Scutul izbindu-I cu lănci, îl tot alungafi dela dînşii. Aias la rîndu-I, acu ’nsufleţit de puterea năvaleî, Iute se ’ntoarnă iezind a Troenilor cete bărbate 231 Şi strunitoare de cal, acu o porneşte Ia fugă; El îi opreşte po toţi de-a merge Ia repezi corăbii, 570 Şi ’ntre Aheî şi Troenî s’avîntă merefl şi s’aţine; Iar ascuţitele lănci zvîrlite de mînl îndrăzneţe Parte spre el năzuind, se ’nfipseră ’n pavăza-î mare, Cele mal multe, nainte ca trupul cel alb să-I atingă, Steteră ţapene ’n drum, dorind să se ’mbuibe din carne-I. 575 Cînd strălucitul voinic Evripilos, fecior lui Evemon, Pe-Aias văzu copleşit de ploaia zvîrlitelor arme, Repede merse la el; dînd zbor unei lănci sclipitoare El nemeri pe un domn, a lui Fausiu fecior Apisaon, Tocmai sub coastă ’n ficat şi-î tăie într’o clipă genunchii, 580 Sare pe loc Evripil din umăr să-I zmulg’ armătura. Paris cu chipul de zeu văzîndu-I în faţă pe Aias Armele lui Apisaon răpind, fără preget destinde Arcul într’însul ochind şi ’n coapsă la stînga-1 ajunge; Trestia dată din arc se rupe şi-l ustură ’n coapsă, 585 Deci ca să scape de rău el dîndu-se ’n lături în oaste Strigă, şi glasu-i vîrtos răsună prin tabăr’ ahee: „Dragi căpetenii şi crai şi sfetnici aî oastel din Argos, Staţi şi vă ’ntoarceţî ’napoî s’apăraţî de primejdia morţi! Pe-Aias acum cotropit de loviri; anevoe să scape 590 Din vălmăşeala ce fierbe cumplit, ci puterea vă puneţi Toţi împrejurul viteazului Aias, fecior lui Telamon." Asta rănit Evripilos a zis, şi-aproape de dînsul Stat-afl cu toţii venind; cu scuturi plecate pe umeri Lăncile lor ridicaă. Nainte eşindu-le Aias, 985 iar la bătae s’a dus cu tovarăşii săi împreună. Astfel în chipul văpăii de foc îşi dau harţă vitejii; Iată pe Nestor atunci din luptă-1 duceau năduşite Epele lui ce purtaâ şi pe capul de oaste Mahaon. L-a cunoscut de departe şoimanul Ahile văzîndu-I, 980 De-unde stetea pe podişul din coada pieptoasel corăbii Şi căuta la năprazna şi fuga cea plină de vaet; Repede dar a strigat de sus, din corabie, dînsul Cătră Patroclu, prietenul săfl, care ’n cort auzindu-1 600. Ahile privia spre luptă dela coada corăbieţ („pupă"), căci corăbiile erau Întoarse de partea asta spre uscat. 232 S’a • repezit caşî Ares — de unde ’i se trase şi răul, 605 Şi-a întrebat pe viteaz, voinicul născut din Menetiu: „Ce mă pofteşti, o Abile, ce strigi şi mă cauţi pe mine?" Iutele-Âhile voios fîrtatuluî său îî răspunse: „Inimeî mele prea scumpe, tu Menetiade mărite, Cred că Danaiî acum rugători mi-or cădea la picioare, 6io Nesuferită nevoe, bag-seama, i-ajunse pe dînşiî. Dute, tu dragul lui Zeus Patrocle, şi ’ntreabă pe Nestor Cine-î acolo rănitul pe care-1 aduce din luptă? El după spate s’arată leit căpitanul Mahaon Cel din Asciepiu născut, dar nu l-am văzut şi la faţă, 615 Căci telegarii cei iuţi trecură ’nainte ca vîntul.“ Asta grăi, şi Patroclu, supus auziridu-î porunca, Fuga porni să se ducă la vase, la corturi ahee. Cînd dup’aceea la cort sosit-au Mahaon şi Nestor, S’aă coborît de pe car pe ţărna cea mult roditoare, 620 Şi-a deshărriat Evrimedon, a lor vizitiu, telegarii Ceî dela carul luî Nestor; iar eî îşi uscau de sudoare Hainele stînd lingă mare pe ţărm la suflarea de vînturî. Dar se întoarseră ’n urmă la cort şi pe scaun şezură, . Iar de băut le găti Ecamede, pletoasa femee,* 625 Roaba ce-aduse' bâtrînul de mult din* ostrovul Tenedos Cel jăfuit de Ahile; a luî Arsirioos copilă Dată de oaste' luî Nestor, căci el era ’ntîiul la sfaturi. Dînsa le-aşâză ynainte 6 masă cu negre picioare Netedă, meşteşugită ; pe masă ea puse panerul 630 Cel de aramă, şi ’n el o ceapă dînd gust băuturii, Proaspătă miere şi orz uluit să-l închine zeiţei. Puse aproape şi-o cupă, de: Nestor adusă de-acasă; Mîndră era şi cu ţinte de aur, cu torţî Mpătrite, 604. Prin jumătatea din urmă a acestui vers se înţelege, că de aici e începutul amestecului lui Patroclu la luptă, ceeace însfîr-şit îî pricinueşte peirea. 632. Forma acestei cupe a luî Nestor, vestită în vechime, nu se poate hotărî bine după descrierea luî Omer. Se pare că cele patru torţf ale ei vor fi aşezate una deasupra alteia păreche, dela pîntecele cupei în sus, precum se arată la unele vase antice păstrate pînă astăzi. Cele opt porumbiţe de aur — cîte d^uă la fiecare toartă — erau întoarse una cătră alta şi păreau 'că ciugulesc din seminţe de pe păimnt. 635 640 645 650 655 660 665 233 Cărora ’n jur cîte doi porumbei, ca podoabă de aur, Stau ciugulind, şi era sprijinită pe două picioare. Altul abia de pe masă cu-o mînă putea s’o ridice Plină fiind, dar Nestor acum o purta cu ’nlesnire. Prinde să mestece ’ntr’ însă femeea cu chipul de zînă Vinul din părţile Pramneî cu brînza de capre, fărmată Cu-o râzătoare de-aramă, şi presură albă făină; Mestecătura. gătind, pofteşte bărbaţii să bee. Dacă dintr’îns’ au băut alinîndu-şi a setei arsură, Dînşii de vorbă steteau şi aşa petreceau împreună. Iată Patroclos atunci ca un zeu li se-arată la uşă; Sare din scaunul cel netezit, dacă-1 vede bătrînul, Mîna-i apucă şi ’n cort îl duce şi-i spune să şadă. Nu se ’nvoi să rămîe Patroclu, ci zise ’mpotrivă; „Nu e de stat, lpminate bătrîne, şi n’aî să mă ’ndupleci, Căci de temut şi cinstit e cel care-aici mă trimise S’aflu pe cine duceai în teleagă rănit; dar şi însumi Eu îl cunosc, doar văd pe Mahaon, păstorul de oaste. Deci mă voiu duce ’napoî, de ştire să dau lui Ahile; Bine tu ştii, o slăvite, ce-amarnic de fire e dînsul, Gata-i să ’nvinue chiar şi pe cine-i lipsit de vr’o vină.“ Dar îi adaog’ atunci cumintele, nobilul Nestor: „Oare de ce-i tîngueşte Ahile ’ntr’atîta pe-Aheii Care-s loviţi de duşmani? Nici ştie ce mare-î răstriştea Ce-a copleşit ale noastre oştiri: luptaşii de frunte Zac la corăbii răniţi cu toţii din arcuri şi suliţi;. E săgetat şi viteazul născut din Tideu, Diomede, E ’nsuliţat şi-Odiseu, vestitu ’n bătăi, şi-Agamemnon Şi din săgeată e ’mpuns în coapsă, şi. biet Evripilos; Din bătălie-adusei eu însumi acuma pe-acesta, Rău nemerit de-o săgeată zvîrlită din arc. Dar Ahile N’are, măcar că-i viteaz, nici grijă de-aî noştri, nici milă. Ori mai aşteaptă minutul, cînd flăcări de foc mistui-vor Vasele noastre pe ţărm, cu ţoală 'ndîrjita-ne luptă, Pînă ce înşine fi-vom răpuşi cîte unul ? Ah* unde-i Multa vîrtute ce-avură cîndva mlădioasele-mi braţe? / 641. Mestecătura aceasta se numeşte la Omer chichion, cuvînt împrumutat de noi dela Grecii fanarioţi cu înţelesul de încurcătură 670 675 680 685 690 695 700 234 Tînăr acum de-aş fi fost tot astfel, deplin în putere, Cum într’o vreme de mult, cînd no! ne băteam cu Eleiî Pentru răpire de bo! şi eâ răpuse! pe voinicul Itimoneus, a luî Iperohos vlăstar din Elida. Furtul am vrut a-mî răstoarce. Cînd stete să-ş! apere boii, Eâ dintr’odată-1 izbi! cu suliţa ’n şirul din faţă; El a căzut şi ’n risip’ au fugit a ţăranilor cete. Pradă nespus de bogată făcurăm atuncî pe cîmpie: Cinzecî de turme de bo! răpit-am şi o! mai atîtea Şi-altele-atîtea de porc! şi de capre răzleţe ’n păşune. Din ergheliî am răpit laolaltă vre-o sută şi cinzecî Iepe bălane, şi multe din ele de mînzî erau supte. Turmele-aceste din şes după asta pe loc le mînarăm Noaptea ’n cetate, în Pilos. Şi tata Neleus fu vesel, Căcî norocit aşa mult ca tînăr fuse! în bătae; Crainici! prinser’a douazi ’n zor! a crăini să s’adune Oameni! cîţî păgubiseră ’n sfada cu ţara Elideî. Strînsu-s’au dară fruntaşi! Pilenî şi ’ncepură să ’mpartă Prada — doar fost-au la mulţi dator! cu averea Epeiî, Şi rămăsesem puţin! de răul acestora ’n Pilos. Mult ne stricase cu cîtă-va vreme ’nainte Eracle, Cînd cu putere veni şi răpuse-a voinicilor floare. Douăsprezece odrasle crescuse prea bunul Neleus, Singur în viaţă eram; ceilalţi î! perise cu toţi!. De-asta fălindu-se-atunci şi-armaţ! în aramă Epeiî Nelegiuiri uneltiau şi-au prins să s’arate obraznic!. Tata bătrînul o turmă de bo! şi de o! îş! alese, Sute de capete trei fiecare, luă şi păstori!, Căci suferişe grozav din partea ElideT ce! sfinte. Biruitor! telegar! el patru la joc trimisese, Dar îî opriră cu care cu tot, cînd era să se ’ncure Pentru un singur triped; la curte-î opri pentru sine, Craiul Augias gonind vizitiul cuprins de mîhnire. 671. Ele! sînt numiţi numai aici locuitorii ţinutului Elida din 1 partea apuseană a Peloponezului; maî jos eî poartă numele de Epeî. / 702. Augias e vestitul rege al Elideî, ale cărui grajduri umplute de gunoiu timp de 30 de an! de 3000 de boî a! săi, fură curăţite de Eracle (Ercule) într'o singură zi cu apele rîuluî Alfeti. 235 Deci de ocară ’nciudat şi de faptele acestea, bătrînul Mare mulţime de prăzi luă pentru sine, şi dete W5 Obştii cealaltă s’o ’mpartă, ca parte să aibă tot insul Astă ’mpărţire făcurăm întîi şi pe urmă ’n cetate Jertfe ’nchinarăm la zel. Dar în ziua a treia Epeil Toţi laolaltă spre noi cu năvală ’şî mînafi telegarii Tari de copită, glotiş; cu dînşil erau Molioniî 7io Încă copil amîndol şi puţin pricepuţi la bătae. Trion e 'naltă cetate şi-î sus pe un deal prăvălatec Lîngă Alfeos pe mal, departe de Pilos prundosul; Astă cetate ’ncingînd, Epeil voiafi s’o dărîme. Insă abia străbătură cîmpia, şi Palas Atene 715 Noaptea venind din Olimp grăbită ne ’ndeamnă şi spune Armele noi s’apudtm, şi Lesne fu oastea s’adune Plină de rîvnă fiind spre luptă. Dar singur pe mine Tata Neleti mă opri să iafi parte şi caii mi-ascunse; El socotise că eu nu-s încă făcut pe războae. 720 Totuş, măcar că pe jos m’am bătut, arătatu-m’am vrednic Printre oştenii călări, ajutat de poveţele-Ateneî. Este un rîâ Minieîos ce-şî varsă vîltorile ’n mare Lîngă Arene; acolo sosind călăreţii din Pilos AQ aşteptat răsăritul, şi ’ncet au venit şi pedeştril. 125 Noi înarmaţi am pornit de-acolo cu toată puterea Şi-am poposit spre amiazl la rîul cel limpede-AIfeos. Jertfe frumoase făcut-am a-tot-ţiitorulul Zeus, Cîte un boii lui Alfeos jertfit-am, apoi lui Poseidon, Iară Atenei cu ochii albaştri o juncă din turmă. 7» Dupăce ’n tabăr’ apoi împărţindu-ne ’n cete cinarăm, Noi ne culcarăm atunci pe ambele-a rîulul maluri, Armele-asupră-ne-avînd. Epeil ’ndrăzneţî naintară Şi ’mpresurară Trionul şi gata eraii să-l dărîme; Deteră însă dintîl de-o crînceiiă, trudnică muncă. 735 Cînd luminoase spre cer se urcau ale soarelui raze, Ne ’ncăerarăm rugîndu-ne Atenei şi tatălui Zeus 709. Molioniî numiţi i/iul Cteatos, celalt Euritos eraii fiii lui Actor, fratele lui Augias (la vers. 751, mal jos, el sînt numiţi fii al lui Poseidon); numele lor de Molionl il aveau dela mama lor Molione. 728. S’a adus jertfă şi lui Alfeos, rîul socotit aici ca zeitate* 740 745 750 755 760 765 770 236 Dacă la urmă ’ncepu ’ntre Epeî şi Pilenî bătălia, Eu maî întîî am ucis un voinic, pe războinicul Muliu Şi-am găbuit a lui car. £1 ginere-a fost lui Augias; Cea mai în vîrstă din fete-î ţinea — pe bălan' Agamede* Care ştia buruene de leac cîte creşte pămîntul. Cum l-am izbit de aproape cu lancea frumos ferecată, Dînsul în colb a căzut,* iar eu repezit la teleagă Mers-am în şirul întîî. Şi-au rupt-o la fugă Epeiî Care ’ncotro îngroziţi cînd mort îl văzură pe Muliu, Al călărimeî stăpîn, care ’ri arme fusese de frunte. Eu năvălit-am atunci ca neagra furtună de iute: Cinzecî de care prinsei, şi bărbaţii deoparte şi alta Doî la tot carul, de mine trîntiţî, muşcară din ţărnă. Morţi ar fi fost şi-a lui Actor feciori amîndoî, Molioniî, Dac’ al lor tată, stăpînul Poseidon ce mişcă pămîntul, Nu-Î ridica din râzboiu învălindu-î în negură deasă. Datu-le-a Zeus atunci Pilenilor mare izbîndă Şi pe duşmani alungarăm departe pe ’ntinsa cîmpie Tot omorîndu-î pe drum şi luîndu-le armt_ mîndre Pînă ce ’n care-am ajuns la Buprasiu, mînosul în grîne, Şi la Olenica stîncă, pe unde-î, se zice, movila Lui Alesion; pe loc fu oastea oprită de-Atene. Colo culcat-am‘ pe cel maî din urmă duşman, iar Aheiî Dela Buprasiu mînară ’napoî telegarii ceî repezî, Toţî mulţămit’ aducînd părintelui Zeus şi mie. Iată cum eu între oameni am fost, dacă fost-am vre-odată I Numai Ahile se bucură singur de-a luî vitejie. Mult va maî plînge pe urmă, socot, de peri-vor Aheiî. Bună povaţă Menetiu ţi-a dat, o prietene, ’n ziua Cînd te uimise din Ftia la Troia ’nsoţind pe-Agamemnon. Eu şi măritul meu soţ Odiseu auzit-le-am bine Toate cuvintele luî, căci fost-am în tindă la dînsul; Oaste-adunînd colindam Ahaia cea mult roditoare Pui' am sosit la Peleu în curtea-î cea bine-zidită, Unde era şi viteazul Menetiu la el, şi Ahile 756. Buprasiu, o parte din Elida ; stînca Olenică şi Alesion se înţeleg aicî locuri dela hotarele despre meazănoapte ale Llide!, pe cînd după cîntul II, 615 şi urm. ele se presupun a fi în laturea despre meazăzi a Elideî. f 237 Sta împreună cu tine. Cinstitul Peleu, călăreţul, Singur în curte pe-altarul luî Zeus, străfulgerătorul, Coapsele grase de bou închina şi din cupa-î de aur 775 Paos de vin lucitor turna în aprinsele jertfe. Voi împreună gătiaţî friptura de bou, cînd deodată Noi am intrat în pridvor. Ahile mirat se răpede, Iute ’năuntru ne duce de mînă, să stăm ne pofteşte Şi ca la oaspeţi flămînzî, ne ’mbie cu daruri bogate. 780 Dupăce noi din belşug mîncarăm apoi, şi băurăm, Eu începui să vă ’ndemn cu noî să veniţi la bătae; Gata mi-aţî fost amîndoî, şi datu-v’au sfaturi părinţii; Povăţuit-a Peleu pe fiul Ahile, zicîndu-î Veşnic să fie viteaz şi ’n toate pe toţi să-î întreacă. 785 Fiul luî Actor, Menetiu,~aşa ţş-a ’nvăţat şi pe tine: Fătul meu drag, după neanr Ahile-Î mal mare ca tine, Insă de vîrstă-1 întrecî; iăr dacă te bate ’n putere, Ţie cuvinte ’nţelepte se cade să-î spui şi cu sfaturi, Blînd totdeauna să-l duci, iar el o s’asculte spre bine. 790 Asta ’nvăţatu-te-a el, dar tu aî „uitat. Măcar spune Cît mai e vreme şi-acum luî Ahile, de vrea să ne-asculte. Ce ştii, se poate ca zeii s’ajute cumva să-l îndupleci, De-1 sfătueştî; de folos e sfatfil rostit de-un prieten. Dacă viteazul se teme cumva de vr’o rea prorocire, 795 Care din partea luî Zeus i-a spus-o cinstita luî mamă, El să te lase pe tine, Patrocle, să viî cu p/oporul Cel Mirmidon ca s’aducî într’aî noştri lumina nădejdii. Dee-ţî şi armele-î mîndre, cu ele să viî şă te ’ncaerî; Poate, cu el de te-asemenî, napoî se vOr trage Troeniî soo Şi-ati să răsufle de-amar voinicii oşteni din Ahaia, Orî-cît ar fi de puţină odihna de greul luptăriî. Voî pe duşmanii trudiţi uşor cu puteri odihnite Da-veţî înlături spre deal de-aicî, dela vase şi corturi." Nestor aşa i-a vorbit; mişcat de cuvinte, Patroclu 805 Printre corăbii dînd fuga s’a dus la viteazul Ahile. Dar mai încolo, ^înd el grăbindu-se-ajunse în dreptul Vaselor lui Odiseii, unde Aheiî ţineau adunare Şi chibzuiau, şi pe unde ’nălţaseră altarele sfinte, — Iată eşitu-i-a ’n drum măritul viteaz Evripilos 8io Cel din Evemon născut. Venia săgetat pe la coapsă G. Murau: «Jliada‘ 16 238 Şovăitor din războiu; îi curgeau de pe cap, de pe umăr Dese sudori şi mereu pica din amarnica-î rană Sîngele negru, dar el. sta rece şi tare de fire. Milă-1 cuprinse văzîndu-1 aşa inimosul Patroclu 815 Şi-astfel, de ciudă oftînd, rosti zburătoare cuvinte: „Vai ticăloşi căpitani şi sfetnici ai oasteî danae, Scrisu-vi-î dară departe de-aî voştri iubiţi şi de ţară Sprintenii cînî să hrăniţi din alba-vă carne la Troia! Spune-mî tu însă, viteze din sînge zeesc Evripile, 820 Oare ţinea-vor Aheii la luptă cu aprigul Ector Ori, biruiţi de Troenî, peri-vor curînd la corăbii ?“ Dete răspuns lui Patroclu rănitul voinic Evripilos: „Nu mai e chip de-apărare de-acum, o mărite Patrocle, Pentru Dana!; negreşit cădea-vor la negre corăbii. 825 iată prin tabără toţi maî-mariî din fruntea oştirii Zac de-a Troenilor mîni răniţi cu săgeţi şi cu suliţi, Iară duşmanii mereu se 'nalţă şi cresc în putere. Dar mîntueşte-m’ acum şi mă du la corabia neagră, Tae-mi săgeata din şold şi spală cu apă ’ncropită 830 Sîngele negru şi-alină-mi durerea punîndu-mî pe rană Leacuri uşoare precum te ’nvăţase să vindeci Ahile, Care-a ’nvăţat dela Hiron, centaurul cel mai cu minte. Vrednicii vraci Podalir şi Mahaon nu-i chip să-mi ajute, Unul îmi pare că zace în cort; rănit e şi dînsul 835 Şi-are nevoe acum el însuşi de-un doctor măestru, Iară cellalt pe cîmpie mai sprijin’ aprinsa bătae.“ Lui Evripilos a zis îndată voinicul Patroclu: „Cum e mai bine şi ce-i de făcut, Evripile viteze? Trebue doar să dau fuga să spun lui Ahile cuvîntul, S40 Care mi-i dat ca povaţă de Nestor, a neamului strajă. Totuş eu n’o să te las să te chinui de-amarnica rană.“ Zise şi-apoî de sub piept luînd pe rănitul tovarăş Dusu-l-a ’n cort; un prieten văzîndu-1, o piele i-aşterne; După ce-1 culcă pe el, Patroclu tăindu-î din carne 845 Scoate săgeata din şold şi-i spală cu apă ’ncropitâ Sîngele negru, şi-î pune frecînd rădăcina’! amară, Mulcomitoare de chin, care numai decît îi alină Orice dureri, căci rana-i usucă şi sîngele-opreşte. CÎNTUL AL DOUĂSPREZECELEA Cuprinsul: Troenii la zidul Aheilor ; soartea acestui zid după căderea Troii. Troenii se gătesc de luptă. Polidamas îi sfătueşte să se coboare din cale şi să se bată pedeştri; ei ascultă şi se împart în cinci trupe. Asiu singur cu ai lui încearcă să între cu carul pe poartă, dar e respins de Polipoite şi Leonteu. Speriat de un semn Polidamas propune retragerea Tro-enilor; Ector îl ocăreşte şi merge înainte. Aheii se bat din răsputeri; cei doi Aias mai mult decât toţi. Sarpedon şi Glaucos ajung la zid în capul Licilor; Menesteu chiamă pe cei doi Aias să-i ajute în potriva lor; Sarpedon face o spărtură la zid. Cei doi Aias înlătură pe Sarpedon, şi lupta şovăe. Dar la urmă Ector izbind o poartă cu o piatră mare, o sparge şi deschide drum Troenilor în tabără. LUPTA DELA ZIDURI. (După o friză antică din \i.; xv. Astfel atunci Evripil a fost vindecat de viteazul Cel din Menetiu născut, cînd tot se băteau pe cîmpie Gloate de-Ahel şi Troeni. Dar n'aveau de-apururi s’aţie Drumul atîtor duşmani Danaiî cu zidul năpraznic 5 Ce-1 ridicară pe ţărm spre-a fi adăpost la corăbii Şi-l întăriră cu şanţ, căci n’au fost aduse de dînşii Jertfe măreţe la zei să le mîntue vasele repezi Şi bogăţia de prăzi; deci nu se zidise cu voia Zeilor nemuritori, şi de-asta-i fu şubred temeiul, io Pînă ce ’n viaţă fu Ector şi-Ahile ferbea de mînie, Iar a ’mpăratulul Priam cetate stetea neclintită, Stete şi marele zid al Aheilor drept, în picioare; Cînd mai pe urmă căzură vitejii de frunte din Troia, Parte Danaii pe cîmp se stinseră, parte scăpară, 15 Iar în al zecelea an luînd a lui Priam cetate, Biruitori pe corăbii s’afi dus spre iubita-le ţară; lată, Poseidon ati/.ici şi-Apolon gîndiră să surpe Zidul înalt, aducînd asupra.-! potopul de rîuri, Care coboară din Ida, din munţi, şi se ’mprăştie ’n mare: 20 Resos alături cu Rodiu, Caresos, apoi Eptaporos, 242 Dumnezeescul Scamandru, Esepos, Granicos, Simois — Pe-unde căzuseră ’n colb o groază de scuturi şi coifuri Şi de bărbaţi jumătate-de-zeî. Dela apele aceste, Gurile-Apolon a ’ntors şi făcut-a să curgă spre ţărmuri;; 25 Nouă mari zile curgeau spre zid şi ploua din văzduhuri Zeus, degrabă dorind să prăbuşe zidul în mare. Cel ce clăteşte pămîntul, Poseidon, cu furca-î în mînă Merge întîî şi ’n adînc scufundă zidirile toate, Bîrne şi mari bolovani ce-abia le-aşezaser’ Aheiî; 30 Curăţă repede malul năvalnicei mări Elespontul Şi cu nisipuri acopere iarăşi întinderea-î mare, Dupăce zidul e spart; şi ’ntoarce-ale apelor cursuri Iar pe cîmpie ’napoî, în albia lor de ’nainte. Asta fusese menit să facă Poseidon şi Apolom 35 După războiu; dar acum e’n toiu vălmăşala şi lupta Lîngă puternicul zid. Troznesc dup’olaltă izbite Grinzile turnului nalt. Bătuţi dar de biciul lui Zeus Stau’îmbulzindu-se-Aheiî închişi la boltite corăbii, Căci tremurau de viteazul ce ’mprăştie spaima, de Ector> 40 Carele-acum ca şi ’ntîî lupta cu putere de vifor. Cum uneori un mistreţ ori leu ce se bizue ’n sine Tot se roteşte ’ntre cînî şi buni vînătorî, şi-î înfruntă; Geaba se ’nşiră cu toţii făcîndu-se roată bărbaţii Şi ’mpotrivindu-se merg, şi-asupra-î o ploae de suliţî 45 Zboară la el; nicidecum de spaimă şi frică nu ştie Inima luî, dar curajul în urmă i-aduce peirea; Tot se aruncă vîrtej cercînd a bărbaţilor rîndurî Şi-orî încotro-î năpădeşte, uşor le tot sparge şiragul— Tocmaî şi Ector atunci prin gloată s’avîntă şi ’ntartă 50 Armia luî peste şanţ să sară; dar caii ceî repezi Nu cutezau, ci sfioşi steteau pe-ale şanţului margini Şi- ’ngrozitor nechezau de fric’ adîncimiî din faţă. 20--21. Afară de Scamandru, de Simois şi de Esepos, celelalte-rîurî obîrşite din Ida sînt numaî aici numite în Omer. Esepos (astăzi Gonenceai) se varsă lîngă Kyzicos în marea Propontideî e amintit în cîntul II., 825; IV, 91. Resos e un afluent a lui. Granicos. 27. Furca (tridentul) era arma, cu care Poseidon răscolia valurile mării şi făcea revărsări de ape şi cutremure (v. şi p. XVIII),. 55 60 65 70 75 80 85 90 243 Nici să s’azvîrle de-odată puteau, nici lesne să treacă Nu era chip, căci rupte cădeau pe de-oparte şi alta Coastele luî şi de-asupra pe muche-î steteau împlîntate Şiruri de pari ascuţiţi ce-Aheiî bătuseră ’n preajmă, Mari şi îndesiţi ei fiind să le stee deapururi de pază ; Foarte cu greu i-ar fi rupt teleaga cea bine ’nrotată Trasă de cai; de-aceea gîndiau să răzbată pedeştri. Dar Polidamas s’a dus şi-a zis inimosului Ector: „Ector şi voi căpetenii mai mari la Troenî şi tovarăşi, l-o nebunie pe şanţ să dăm telegarii ce! repezi; Prea e cu greu de trecut, căci iată, bătute-s pe dînsul Şiruri de pari ascuţiţi şi-alături ati zidul Aheiî. Nu-î chip aici coborînd să stăm să ne batem în care, Locul e ’ngust şi mă tem să nu ne respingă duşmanii: Dacă pe-Aheî, cum se pare, voeşte cu totul să-î sfarme Zeus ce tună prin nori şi numai pe noi să ne-ajute, Vreau doar în clipă şi eu, cu mare ruşine şi-ocară Oastea duşmană pe-aicî să peară, departe de Argos. Dar de va fi să se ’ntoarcă şi iară pora-se-va goana Dinspre corăbii şi ’n şanţ cădea-vom luînd-o la fugă, N’o să se ’ntoarne din noi nici-unul în Troia ’n cetate Veste să ducă măcar că perirăm de armele-ahee. De-asta mai bine-ascultăm de o vorbă ce eu vă voiu spune: Las’ vizitiii să ’nfrîne pe marginea şanţului caii; Noi împreună ceilalţi, luîndu-ne armele ’n mînă, Mergem în urma luî Ector buluc; împotrivă-ne-Aheiî N’o să mai stee, de-î drept c’aproape li-î ceasul peiriî.“ Asta vorbi, şi luî Ector plăcu sănătoasa povaţă. Repede dar a sărit din car înarmatul războinic, Nu mai stătură ’n telegî Troeniî ceilalţi din oştire, Ci s’aruncară cu toţi după pilda măritului Ector; Ziseră dînşiî apoî vizitiului lor fie-care Caii să ’nfrîne la şanţ şi ’n rîndurî acolo să-î ţie. Eî împărţindu-se-atuncî şi gătindu-se pentru bătae, Cinci înglotirî au făcut şi-au mers dup’ a lor căpetenii. Unii cu Ector s’au dus şi cu bunul oştean Polidamas, Armia cea mai vitează şi multă ce-ardea de dorinţa Zidul a sparge şi-a bate pe-Aheî la boltite corăbiî. Şi Kebrione venia după eî, căci pe altul lăsase 95 100 105 110 115 120 125 130 244 Ector, pe unul mai slab, în urmă să-i mine teleaga. Paris ducea înglotirea cealalt’, Alcatou şi Agenor; Peste a treia sta domn Deifobos, om mare ca zeii Şi Priamidul Elen. Mergea împreună şi Asiu, A luî Irtacos fecior, pe care l-aduseră roibiî Aprigi şi mari din Arisbe, venind dela rîul Seleis. Pîlcul al patrulea ’n frunte’! avea pe Enea, viteazul Cel din Anhise născut; îl urmau Arhelohos şi-Acamas, A luî Antenor feciori dibaci în tot felul de luptă; Iar pe vestiţii tovarăşi de arme îi duse Sarpedon, Glaucos i-a fost ajutor şi războinicul Asteropeos. El şi-î alese ca soţi; î! părură maî tari decît alţi!, Dar maî puţin decît ei, căci n’avea potrivă Sarpedon. Dupăce şiruri s’au strîns sub paza măestrelor scuturi, Dînşii purceser’ aprinşi la luptă, cu gînd că duşmanii N’o să maî stee vîrtos, ci fi-vor înfrînţi la corăbii. Astfel oştenii Troeni şi vestiţii tovarăşi de arme Sfatul alesului domn Polidamas cu toţii urmară; Doar îndărăpnicul Asiu din capii oştirii el singur N’a vrut acolo pe loc să-şi lase mînarul şi caii, Ci s’a grăbit să se ’ndrepte cu ei înspre repezi corăbii, Nesocotitul! Dar n’a fost să ’ncunjure sorţile grele Şi de teleagă-i purtat, dela vase ’napoi să se ’nioarne Vesel la Troia, bătuta de vînt; căci el înainte Fuse cu lancea străpuns de Idomeneu, strălucitul Luî Deucalion vlăstar; aşa-i fu ursita cea neagră. S’a repezit spre corăbii la stînga, pe unde Aheiî Calea de ’ntoarcere-aveau venind pe cîmpie călare. El pe acolo cu carul trecu, şi-ale porţii canaturi N’au fost în faţă-î închise, nici tras fu zăvorul cel mare. Porţile Aheiî deschise ţineau, ca să scape prin ele . Cei ce fugiau din războiu căutînd adăpost la corăbii. El ca un fulger deadreptul a mers, şi venia după dînsul Oastea-i puternic ţipînd, căci ei socotiau că Danaii N’o să mai stee vîrtos, ci fi-vor înfrînţi la corăbii. Nişte nebuni! Căci la porţi găsiră doi oameni de frunte, Fiii cu pieptul de-oţel ai Lapiţilor, oameni războinici; Unul era Polipoîte, fiu zdravăn a luî Piritoos, Iară celalt Leonteu, aidoma crîncenul Ares. 245 Dînşiî stătură la porţi de straj’ amîndoî înainte; Astfel se 'nalţă pe munţi stejarii cu creştete 'nalte, Care cu 'ntinse şi mari rădăcini încleştetaţî în adîncurî, Rabdă şi ploae şi vînt ce-i zgudue zilele toate — 135 Tocmai şi dînşiî atunci, ştiindu-şi în mînă tăria, Fără de spaim’ adăstau să s'apropie trupeşul Asiu. Cînd a lui Asiu oşteni cu paveze tari ridicate Drept spre temeinicul zid cu chiote mari naintară Pe-Asiu urmînd ca pe domn, pe Iamenos precum şi pe-Oreste no Şi pe-Asiades Acamas, pe Toon, apoi p’ Enomaos; Cîtăva vreme Lapiţiî năuntru sub zid azmuţară Gloata de-Ahei, s’alerge spre-a taberii lor apărare. Cum au văzut că Troenii spre zid fără preget aleargă, Iară Danaii cu ţipăt de spaimă tot fug spre corăbii, 145 Dînşiî atunci năvălind, se 'ncaeră 'n faţa intrării. Tocmai ca nişte mistreţi ce-ades îi întîmpină 'n munte Ceata de oameni şi haita ce vine spre dînşiî cu zgomot; Fiarele dîndu-se 'n lături dărăpănă 'n preajmă pădurea, Arborii din rădăcină zmuncind dau scrîşnet sălbatec 150 Pînă ce unul străpuns de-o suliţă-şi pierde suflarea -Sună tot astfel la pieptul oştenilor platca de-aramă Cînd e pleznită de lănci; din greu doar luptau împotrivă Ambii Lapiţî cu încredere 'n sine şi 'n cei de pe ziduri; Pietre mereu răsturnau de sus, din vîrtoasele turnuri 150 Şi-şî apărau şi vieaţă şi corturi şi repezi corăbii. Cum cîte-odată din cer cad fulgii de albă zăpadă, Care, cînd silnicul vînt dă goană umbroşilor nouri, Pururi grămadă s'aştern pe ţărna cea mult roditoare; Tot aşa dese curgeau lovituri dela unii şi alţii. 150 Şi nemerite fiind de mari bolovani şi de pietre Surd răsunau zingănind şi coifuri şi scuturi rotunde. Geme din suflet adînc şi 'n coapsă izbindu-se Asiu, A lui lrtacos fecior, acest fel huleşte de ciudă: „Prea iubitor de minciună şi tu eşti, o Zeus părinte! 165 Nici îmi dăduse prin gînd c' Aheii putea-vor să ţie Piept înaintea virtuţii şi braţelor noastre ne ’nvinse. Tocmai cum roiul de-albine sau viespi mişcătoare din mijloc, Care sălaşul în cale şi-l fac în vr’o lătur' a stîncei, Nu-şi părăsesc locuinţa scobită, ci stau împotrivă- 170 175 180 185 190 195 200 205 246 Şi ’n vînătoriî vrăjmaşi se ’ndeasă şi-şî apără puii; Astfel, măcar că sînt doi, nici eî dela porţi a se trage Nu vor, nainte să fie ucişi ori să cadă ’n robie." Zise; dar nu s’a putut să ’nduplece mintea lui Zeus, Care lui Ector a vrut să dea biruinţă şi slavă. Oastea cealaltă se ’ncaer’ acum la o altă intrare. Greu e să spun ca un zeu de-amăruntul isprăvile toate, Căci pretutindeni atunci la zidul de piatră s’aprinse Groaznic al harţelor foc; de silă, cu toată durerea, Vasele-Aheiî păziau. Pătrunşi deopotrivă de jale Fură şi zeii cîţî stat-au de partea oştirii danae. Lupta Lapiţiî urmau şi crîncenă fu ’ncăerarea. Dar Polipoîte voinicul, a luî Piritoos odraslă, Suliţa ’nfipse vîrtos luî Damasos în coiful de-aramă, Ne ’mpedecată de coif a lăncii aram' ascuţită Osul pe loc r-a împuns şi ’n clipă zburîndu-î din frunte Creerul tot, îl turti la pămînt domolindu-î avîntul. El pe Ormenos apoi şi pe Pilon acolo-î răpuse. Şi Leonteu, o mlădiţ’ a luî Ares, pe-a luî Antimahos Fiu Ipomahos în brîu îl chiti şi-l ucise cu lancea. Pala tăioasă grăbit pe urmă şi-o zmulse din teacă Şi la duşmani năvălind, se prinse la luptă pieptişă. Pe Antifate întîî îl ajunge şi-l culcă pe spate, Dar şi pe-Orestes, apoi pe Iamenos precum şi pe Menon Jos pe mînosul pămînt îî răstoarnă pe toţi laolaltă. Pînă să prade pe morţî de armele luciî Lapiţiî, Iată, veniră voinicii luî Ector şi-a luî Polidamas, Armia cea maî aleasă şi multă ce-ardea de dorinţa Zidul să surpe şi ’n foc să spulbere vasele-ahee. Insă deodată s’opriră la şanţ şi stătură pe gîndurî; Tocmai cînd eî năzuiau să-l sară, venit-a un vultur Sus zburător şi la stîng’ a lăsat a Troenilor rîndurî; Vulturu ’n ghiare purta sîngerat un şarpe balaur, Care zbătîndu-se viu sta încă cu pasărea ’n luptă Pînă ce ’n urmă ’napoî spre piept îşi încovăe gîtul Şi-l nemereşte ’n grumaz; iar vulturu ’nvins de durere Iute-1 azvîrle departe, de-alunecă ’n mijlocul oasteî Şi după asta. ţipînd, el zboară deodată cu vîntul. Se ’nfiorară Troeniî cînd eî de năpraznă văzură 247 Şarpele cel sclipitor, semn rău ce trimisu-le-a Zeus. 210 Zise lui Ector atunci aproape venind Polidamas: „Tu ’n adunare mă tot ocăreşti şi mă ’nvinuî, o Ector, Dacă frumos sfătuesc. E drept, nicidecum nu se cade Cel ce-î supus osebită părere să aibă la sfaturi Şi ’n bătălii, ci cuvine-se doar să-ţi măriască tăria. 215 Iată, eu totuş îţi spun ce cuget că este mai bine: Nu mai păşim înainte să batem pe-Aheî la corăbii. Asta mă tem că va fi şi cu noi, dacă drept e că semnul Nouă din cer ne-a venit, cînd şanţul am vrut ca să trecem Vulturu ’n slăvi zburător la stînga lăsîndu-ne oastea, 220 Viu, sîngerat un balaur purta pe sub dînsul în ghiare, Insă deodată-1 zvîrli, înainte s’ajungă la cuibul Puilor săi, unde el voia să-l aducă de hrană. Astfel acuma şi noi, de rupem cu toată puterea Zidul şi porţile-acestea şi-Aheiî respinşi o să fie, £25 Rău ne-om întoarce ’napoi de la vase pe drumul acesta, Căci părăsi-vom o groază de oameni, pe care Danaii Au să-î doboare cu pizmă luptîndu-se pentru corăbii. Astfel ar fi tîlcuit prorocul ce ştie de rostul Semnelor celor de sus, şi de care norodul ascultă." 230 Ector, din coif clătinînd, sălbatec privindu-1 îi zise: „Nici o plăcere nu-mi fac, Polidama, cuvintele tale; Ştii tu mai bine să cugeţi de cum cuvîntatu-mi-ai mie. 'Dacă ţi-e doar înadins să-mi ţii o aşa cuvîntare, «Zeii atunci negreşit cu totul orbitu-ţi-au mintea; 235 De-asta mă faci ca să uit izbînda ce-mi fu prevestită Şi juruită prin semne de Zeus adînc-tunătorul Şi să mă iau după zborul de paseri cu aripi întinse ? Nici cu privirea mă ’ntorc spre ele şi nici le duc grijă Ori îşi ia zbcrul la dreapta, de unde lumina răsare, 240 Ori se îndreaptă, la stînga, pe unde-i apusul de soare. Noi s’ascultăm de porunca şi voia prea 'naltului Zeus, Carele singur e domn, stăpîn peste zei, peste oameni. Una-i porunca mai şfîntă de sus: să-ţi aperi pămîntul. Ce stai tu dar tremurînd de harţa şi valma cea cruntă ? 245 Chiar dacă-i scris să perim cu toţii aici la corăbii Noi războindu-ne-acum* tu n’ai să te temi că peri-veî; Nu dai vrăjmaşului piept şi nu eşti doar aprig în luptă. 248 Dacă tu însă cumva la ’ncleştare păşi-vei în lături Şi căuta-vei acum cu graiul s’abaţi pe-oarecine, 250 Suliţa ’n coaste-ţî împlînt şi ’ndată ţi-î viaţa perdută." Asta grăind înainte porni, şi-l urmară Troenii Îngrozitor chiotind. Dar Zeus ce fulgeră ’n nouri Iute din Ida din munţi strîrni vijelie ce-aduse Praf orbitor la corăbii; de teamă ’nlemniră Danaii, 255 Cum pricepură că Zeus lui Ector dă slava izbîndei. Deci bizuindu-se ’n ei şi ’n piaza cea bună, Troenii Tot se munciau să dărîme-a Danailor ziduri înalte. Grinzi dela turnuri trăgeau, dau jos a lor tari pălimare, Stîlpiî ce stau răsăriţi şi pe care-î puseser’ Aheii 260 Turnul afară ’ntărind, cu pîrghii cătau să răstoarne Şi-î zguduiau, socotind că rupe-vor zidul ahaic. Dar în zadar, căci Aheii de loc nu se deteră ’nlăturî, Ci pălimarele lor îngrădind cu scuturi de piele Dau de pe ele ’n duşmani, cînd ei alergau pe sub ziduri. 265 Aias atunci, amîndoi, pretutindeni umblau pela turnuri, Tot porunciau şi treziati în Aheî bărbăţie la luptă: Dînşii acum cu blîndeţe, acum cuvîntau cu asprime, Cînd pe-oarecine vedeau că-i prea lăsător şi zăbavnic: „Staţi, o prietini Aheî, şi cei mai de frunte în arme 270 Şi mijlocii şi codaşi - doar nu sînt tot una cu toţii Prin bătălii — căci acuma e dat tuturor să se lupte. Inşi-vă bine o ştiţi, şi să nu mi se ’ntoarcă nici-unul Cătră corăbii, ci glasul acelui ce mînă s’asculte, Şi vă siliţi înainte şi daţi-vă ’ndemn laolaltă, 275 Doar ajuta-ne-va Zeus olimpicul, fulgerătorul, Să dovedim pe duşmani şi să-î dăm înapoi spre cetate." Astfel cu strigăte tari siliau pe Aheî la bătae. Cum se coboară din cer puzderii de fulgi de zăpadă Iarna cînd Zeus a-tot-înţeleptul începe să ningă, 280 Lumii s’arate voind ce poate de sus să trimită; Vîntul alină şi ninge deapururl, de-acopere ’ntruna Crestele munţilor nalţi şi culmile lor răsărite, Cîmpii cei verzi de trifoi precum şi mînoasele ţarini; Neaua s’aşterne ’n limanuri, pe marginea mării cărunte, 285 Unde-î topită de val, dar toate-a uscatului laturi Sînt troenite de tot, cînd cerul mînia-şî revarsă — 290 295 300 305 310 315 320 325 249 De se tot astfel la porţi zburau din o parte şi alta Pietrele, cînd se loviau între dînşiî Troeniî şi-Aheii; Surd răsunau de troznirî şi de vuet izbitele ziduri. N’ar fi fost vrednici acum Troenii şi falnicul Ector Porţile mari dela zid şi zăvoarele lungi să le strice, Dacă Sarpedon, zorit de Zeus, cumintele-i tată, N’ar fi sărit în Ahei ca leul la boii cei netezi. Iute nainte-i a ’ntins el scutul rotund şi puternic, Bine ’n aramă bătut — lucrat era scutul de-un faur, Care piei multe şi dese de boi înăuntru-i cususe Şi-l ferecase frumos cu dungi lungăreţe de aur. Scutul nainte ţinînd şi rotind o păreche de suliţi, Tabără ’ntocmaî ca leul crescut în pădure prin munte, Care de carne flămînd şi ’mpins de năstruşnica-i fire, Intră în staulul bine ’ngrădit şi în turmă s’aruncă; Dînsul, măcar că de-aproape-1 întîmpin’ acolo păstorii, Care cu lănci înarmaţi îşi apără turma cu cîniî, Fără cercare nu pleacă de frică ’ndărăt dela staul Pînă ce nu*se răpede s'apuce vre una din vite Ori pînă nu e rănit cu o lance de-o mînă dibace — Astfel atunci ca un zeu a fost îndemnat şi Sarpedon Zidufsă sue grăbit şi-a zidului creste să rumpă.. Repede zise lui Glăucos, a lui Ipolohos odraslă: ^„Glăucos, de ce în Likia pe noi ne cinstiră ’ntr’atîta, Datu-ne-au locul întî, friptură şi pline pahare Şi ca la zeii slăviţi la noi fiecare se uită ? Oare dece stăpînim la Xantos o 'ntinsă moşie, Mîndră şi plină de pomi şi bogată ’n tot felul de roade ? Trebue dar fără teamă să stăm între Liciî din frunte Şi ’n arzătorul războiu să mergem cu toată puterea. Zice-vor Liciî atunci aşa mulţumiţi între dînşiî: „Ţara de-a crailor noştri domnie ni-i plină de slavă; Nu îndeşert ospătează oi grase şi gustă din vinul Cel mai gustos şi mai bun, doar vrednici în arme ni-s craii; Ei între Liciî din frunte se luptă mereu cu duşmanii." Dacă măcar, o iubite, scăpaţi de războiul acesta, Dat ne-ar fi nouă să fim tot tineri şi fără de moarte, N’aş fi eşit a mă bate nici eu în şiragul din faţă, Nici aş fi stat să te ’ndemn pe tine spre slava bătăii; 250 însă ştiind că ’n o mie de feluri ne paşte ursita Morţii, de care ferire şi fugă nu-î scris nimănuia, Haidem, ori noî vom da slavă ori da-ne-vor alţii." Zise, şi Glaucos voios îndemnului său se supuse, 33) Şi ’naintar’ amîndoî cu-a Licilor armie mare. Dar îi văzu Menesteu şi ’ndată fiorul îl prinse: Eî cătră turna-î veniau primejdie mare-aducîndu-î; Deci căuta înspre-Aheî pela zid ca să vadă, nu-î vr’unul Din căpitani, pe tovarăşii lui de urgie să-î scape. 335 Vede pe Aias, pe cei fără saţ la răboiu, şi pe-alături Vede pe Teucros, oşteanul ce-abia de la cortu-î venise, Dar anevoe strigarea-î putea să străbată la dînşii — Mare ’ntr’atîta fu zvonul şi larma, că ’n cer ajunsese, Cînd se ciocniau laolaltă şi scuturi şi coifuri păroase 340 Şi se izbiau zăvorîtele porţi ; Troeniî dau zdravăn Şi cu putere cercau să le spargă şi ’n ele să intre. Iute pe crainicul său, pe Toote, la Aias trimise: „Du-te degrabă, zeescule crainic, şi chiamă pe Aias. Vie şi Aias celalt; în eî e nădejdea-ne toată. 345 Vezi, într’acoace curînd s’apropie straşnic omorul, Tabăr’ asupra-ne-acum aî Licilor domni, care pururi Iuţî şi năvalnici au fost în luptele cele grozave. Dacă şi dînşiî acolo se ’ncinser’ acum la bătae, Aias să vie măcar, viteazul născut din Telamon, 350 Vie şi Teucros cu el, războinicul meşter în arcuri." Zise, şi crainicul lui cu drag îl ascultă şi-aleargă Iute sub zidul Aheilor cei cu veşmîntul de-aramă. Şi-apropiindu-se el de Aias, îndată le zise: „Aias, voi doî căpitani aî oasteî viteze din Argos, 355 Roagă-se craiul mărit Menesteu şi vă ’ndeamnă să mergeţi 128. Despre Lapiţi v. cîntul I, nota 263. Piritou, fiul lui Zeus, rege al Lapiţilor şi prietenul cel mal bun al lui Teseu, regele Ateneî, e unul din personajele cele mai cunoscute ale miturilor eline: la nunta lui cu Ipodamia s’a întîmplat vestita luptă Intre Lapiţi şi Centauri. Fiul său Polipoite împreună cu Leonteti, domn în Gyrtone din Tesalia, unul din peţitorii Elenei, adusese Ia Troia 40 de corăbii (v. cîntul II, 738 şi urm.) 319. Prin „craii noştri“ se înţelege Glaucos şi Sarpedon, ceea ce înseamnă că ţara Licia, străbătută de rîul Xantos, era în acelaş timp stăpînită de doi regi; se ştie de altfel că amîndoî se trăgeau dela eroul Belerofonte (v. cîntul VI, 196.). 360 365 370 375 380 385 390 251 Colo la dînsul, să-î daţî trudiriî puţin’ alinare. Numai decît să veniţi: în voi e nădăjdea-ne toată, Căci pe acolo curînd s’apropie straşnic omorul, Tabăr’ asupra-ne-acum ai Licilor crai, care pururi Iuţi şi năvalnici au fost în luptele cele grozave. Dacă şi-aici e ’nteţit războiul şi-i crîncenă luptă, Aias să vie măcar, viteazul născut din Telamon, Vie şi Teucros cu el, războinicul meşter în arcurî.“ Zise, şi marele Aias fu gata s’asculte chemarea Şi spre tovarăşu-î drag se ’ntoarse cu vorbe ce zboară: „Aias Oîlide, voi staţi cu vrednicul domn Licomede Şi pe Danaî sprijiniţi cu toată virtutea să lupte; Eu mă voi duce pe-acolo să 'ntîmpin cu arma duşmanii. Cum voi fi dat ajutor, îndată ’napoi m’oî întoarce". Asta zicîndu-le Aias Telamon se duse degrabă; Merse şi fratele-î Teucros acel din un tată cu dînsul. Arcu-i în spate purtînd porni după el şi Pandion. Cînd pela turnul măritului craiu Menesteus sosiră, Dînşii întrară sub zid la vreme, cînd mare fu greul. Dar spre a zidului zimţi zburau ca şi viforul negru Vajnicii domni sub a căror poruncă stau Liciî la luptă. Se ’ncăerau laolaltă, şi urlet a prins să răsune. Aias Telamon întîi trînti la pămînt pe bărbatul Mare la suflet Epicle, ce-a fost lui Sarpedon tovarăş. Dînsul o piatră cu muchi ascuţite-apucînd dela ziduri, Unde stetea pe de-asupra de tot — bolovan aşa mare, Cît luptătorul de azi, de-ar fi cît de zdravăn şi tînăr, N’ar fi putut de pe jos să-l mişte; dar el ridicîndu-1 Sus, l-a izbit pe-a lui coif, cît oasele capului toate l-a zdrumicat; iar Epicle, ca omul ce ’n mare s’aruncă, Cade din turnul înalt, şi viaţa-î se curmă din oase. Teucros pe urmă ţintind din arc a rănit pe feciorul Lui Ipolohos, pe Glaucos, în braţul eşit la iveală Cînd năvălise la turn, şi-l făcu să ’nceteze bătaia. Glaucos sărit-a napoi dela zid, să nu vază Danaii Că-î săgetat şi din asta cumva să nu-şî facă mîndrie. Sama deodată luînd Sarpedon, că Glaucos se duse, Mare i-a fost supărarea, dar n’ a dat uitării războiul; Dupăce lancea vîrî în Alcmeon, feciorul lui Testor, 252 395 Zmulse arama din el, şi tras de-atoi sulimAlcmeon Cade pe brînci, şi pe trup îi zorrJe mîn®ele arme. Dar cu vînjoasele mînî zmuncin^pălinvwl Sarpedon Şi zguduindu-1, întreg îl răstoarnă, descopere zidul Şi-astfel de-asupra pe zid deschide mulţimei cărare. 400 Teucros şi Aias atunci cu arma-1 ajunseră; unul Chiar îl împunse la piept în lucioasa podoab’a cureliî Ocrotitorului scut; dar Zeus de moarte-şi păzeşte Fiul Sarpedon, nevrînd să cadă ’n război la corăbii. Aias la el repezit, îi insuliţă scutul, în care 405 Lancea-i pătrunde ’n adînc şi-l împinge, cînd sare la dînsuh Dete-se ’n lături puţin Sarpedon, dar, el dela ziduri Nu vru să plece de tot, vrăjit de nădejdea izbîndei. Deci se^ntoarse chemînd a Licilor cete viteze: ^iidîojr^ce/vă codiţi şi nu mergeţi năvală nainte? 410 Cîraş^iPae bărbat cu toate că rupt este zidul, Singur e greu să răzbesc şi cale să-mi fac spre corăbii; Hai după mine, nu poate doar unul ce poate mulţimea.* Zise, iar ei tremurînd de porunca ce dînsul le dete, Se ’nghesuiră mai mult în preajma stăpînului sfetnic. 4i5 Dar şi Aheii sub zid au prins să ’ntăriască mai bine Gloatele lor şi cumplită părea străduirea cea cruntă. Nici ale Licilor cete viteze puteau să dărîme Zidul ahaic şi drum să-şi facă pe ţărm la corăbii, Nici luptătorii Danai dela zid să respingă pe Liciî 420 Nu izbutiau nicidecum, odată ce ei se ’nnădiră. Cum pe la ţară doi inşi se ’neaeră pentru hotare Şi cu măsurile ’n mînă pe-a lor de-o potrivă moşie Staâ într’o palmă de loc şi se bat pe dreptate s’o’mpărtă— Numai de-a zidului creste, tot astfel, opriţi luptătorii 425 Ambelor armii de sus de pe vîrfuri lovindu-se ’n piepturi,. Sfarmă şi paveze ’n zbor şi scuturi rotunde de piele. Ce de oşteni au rănit pe trup nemiloasele-arămurî! Unii cînd spatele gol uitau a păzi la dosire, Alţii cînd pavăza lor era străbătută de suliţi. 430 Şi pretutindeni atunci, şi streşini de ziduri şi turnuri Ude de sînge erau, ţîşnit din o parte şi alta. Totuşi la fugă pe-Ahei să ’nduplece nu mai putură, Ci după cum o femee de treabă, năimită la muncă, 253 Lîna ’ntr’un taler punînd, greutatea într’altul, ridică 435 Cumpăna drept, ca să-şî crească copiii din plata-î săracă, Tocmaî aşa într’o cumpănă dreaptă stătu bătălia, Pînă ce Zeus a dat mărire mai naltă lui Ector; Zidul ahaic întîiul a spart, şi deodată viteazul Tare cît el a putut strigat-a s’audă cu toţii: 440 «Iureş nainte, Troenî; daţi jos, dărîmati-le zidul Şi repezindu-vă puneţî tăciuni! aprinşi la corăbii !M Dînsul aşa îndemna pe Troenî; auzindu-î cuvîntul Top năzuiaă împreună spre zid, şi cu lăncile ’n mînă EI s’opintiaîi şi grăpiş urcau ale zidului streşini. 445 Prinse şi Ector de jos o piatră mal groasă ce ’n dreptul Porţii stetea, ascuţită la vîrf — un pietroiu aşa mare, Cît laolaltă doi inşi din gloată, chiar cel mal puternici Din muritorii de azi, anevoie puteau să-l ridice, Vrînd să-l aşeze pe car, dar el azvîrlitu-l-a singur: 450 Fiul vicleanului Cronos uşor îl făcu pentru dînsul. Cum cîte-odată cu-o mîril luînd a berbecului piele, Lesne o poartă păstorul şi-I pare puţină povară, Astfel şi Ector luînd purta bolovanul spre scîndurî, Naltele a porţii canaturi vîrtos îmbinate ’ntre ele, 455 Căci amîndouă fuseseră ’nchise cu două zăvoare, Care ’mpotrivă mergeau şi c’un singur lăcat cu tărie. Stete pe-aproape de tot şi ’ntinse picioarele zdravăn Vrînd cu putere-a lovi, şi-l izbi pela mijlocul porţii: Sparge uşorii de-oparte şi de-alta, şi greu bolovanul 460 Cade ’năuntru, iar poarta trozneşte grozav, şi zăvorul Sfarmă-se atunci; se ’mprăştie scîndurî încoace şi ’ncolo Ţăndurî, cînd el a izbit. Se ’nviforă falnicul Ector Tocmaî ca noaptea la chip, şi-î fulgeră haina de-aramă Straşnic de jur împrejur, şi părechea de suliţî ce poartă. 465 N'ar fi putut- - doar afară de-un zeu —- să-l înfrunte nicî-unul, Cînd cu privirea de foc pe poartă zvîrlitu-s’a dînsul. Iute spre oaste s’a 'ntors şi chema pe Troenî ca să intre Zidul sărind, şi Troeniî voios ascultau de poruncă. Zidul săriră grăbiţi, iar alţii potop năvăliră •70 Chiar şi pe porţile tari. Spre vase cu spaimă Danaiî Toţi apucau şi huia ’ngrozitor, nesfîrşit vălmăşagul. 17 Greşeli de tipar Pag. 12, vers. 319 Intre „cl“ şi „duşmănind14 să se adaugă cuvlntul «tot». Pag. 81, vers. 446 In loc de «puteri şi războinici», ceteşte «puteri de războinici» Pag. 95, vers. 299 nu «birue», ci «blzue». Pag. 100, vers. 469 nu «creştetul» ci «cleştelui». Pag. 129 vers. 428 se va adăuga „o14,înaintea cuvtntulnl „răpuse44 •A 4