[5] MOŞU VASILE când eram în cea din urmă clasă a şcoalei primare din Satulungul Săcelelor şi în întâiele clase ale şcoalei secundare din Braşov, abia apucam să ne trecem exa­ menele de sfârşit de 'an, ca să mergem câteva rude şi prieteni, camarazi de şcoală cam de aceeaşi vârstă cu toţii, să petrecem o parte din vacanţa cea mare în Podurile Saşilor. Era un munte de Ţara Românească, la care ajungeam cam după zece-douăsprezece cea­ suri de călărie, socotind şi popasul de vreo două cea­ suri bune ce-l făceam sus pe muntele SIon, care se găsea ceva peste jumătatea drumului ce trebuia să-I facem până să ajungem la destinaţie. Podurile Saşilor serveau. vara din vremile cele mai depărtate de păşunat turmele de oi ale Mocanilor săceleni şi fără îndoială că acest munte trebue să fi fost păscut odinioară şi de caii şi vacile sterpe ale Saşilor din Ţara Bârsei, dela cari şi-a luat pe semne numele de Podurile Saşilor. De vreo cincizeci de ani aproape - socotind vre­ mea dintre anii 1880 şi 1890 de când vorbesc,-, muntele acesta şi cu alţi vreo trei, patru de prinprejur, între cari Muşiţa şi Podurile de Jos, erau arendaţi de moşu Vasile Gologan, - unul din cei şase fraţi: Marin, Ion (Nică), Gheorghe, Radu şi Alexe, toţi gospodari de frunte din Satulung, cu turme numeroase de oi) [6] 6 CARTEA SATULUI cu cirezi de vaci şi boi şi cu herghelii de cai pe care le tineau în Tara Românească. In acesti munti îsi ave� mosu V �sile cele vreo patru stâni de mâ�ză�i încă din' tinereţe. Şi tot aici păşteau dela Sfântu Gheorghe şi până la Sântă-Măria Mică şi cârlanii (mioare şi berbecuţi) şi sterpele, când după aceea se întorceau la câmp pe Bărăganu sau în Bălţile Dunării pentru iernat. In Podurile Saşilor mai avea moşu Vasile de prin anii 1840 vestita lui căşerie unde se fabrica « renumitul caşcaval de Penteleu », cu care bătrânul gospodar în­ zestra băcăniile mai de seamă din Bucureşti, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Buzău, Braşov şi de pe aiurea. Dar mosu Vasile mai trimetea marfa lui câteodată, mai rar: şi prin unele oraşe mai depărtate din Moldova, dar în cantităti mult mai mici si totdeauna cu ram­ burs, - după �e începuse a umbÎa în ţară trenurile -, căci nu-i plăcea bătrânului să aibă cârcote cu negu­ storii din acele părţi, mai mult străini. Şi-apoi cum­ părătorii din Moldova îi erau şi mai peste mână. Pe când în Bucureşti, Ploieşti, Buzău şi în celelalte oraşe amintite din Muntenia, avea clienţi vechi, -mulţi din ei tot mocani de pe la Săcele, aşezaţi de multă vreme ca negustori prin părţile acelea. Pe aceştia îi vizita adeseori sau el, sau fiul său Marin. Marin ăl mare; cum îi zicea lumea, căci era un uriaş de om. Voinic si chipes si cu niste mâini, de te-ar fI frânt în ele ... U n gin�r� al acestuia, A. Enescu, a cumpărat - sunt de atunci vreo patruzeci de ani - dela Principesa Alexandrina Ion Ghica (care a murit mai deunăzi la vârsta mai d'o sută de ani), moşia Larga cu trupu­ rile din judeţul Ialomiţa de vreo nouă mii de pogoane [7] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE7 '\ - cu O sută de lei pogonul -, pe care o ţinuse mai înainte cu arendă. Pe această moşie pe care este aşe­ zată gara I văneşti - şi care mai toată a fost după războiu împărţită la ţărani, A. Enescu a făcut agri­ cultură în mare până acum câţiva ani când a murit, lăsând după el o avere însemnată. Una din fetele lui este măritată după un preţuit pictor polonez (con­ tele M.) şi trăieşte astăzi la Paris. Tot în Ialomiţa, lângă Ciulniţa, un fiu al lui Marin ăl mare, Ion G., ajuns şi el proprietar mare, a făcut vreo treizeci de ani agricultură întinsă, până acum câţiva ani când a murit şi dânsul. Un urmaş al lui, Marinel (căci e mai mititel de statură, de nu i-ar fi ajuns lui bunicu­ său nici până la subţioară), - li duce mai departe . . mesena cu pncepere. . Mai spre sfârşitul vieţii moşu Vasile îşi luase de tovarăş pe acest fiu al său, fiindcă măritând o droaie de fete si însurând atâtia feciori, averea-i se mai subţiase. El stătea o buni parte din vară sus la munte ca îndrumător şi povăţuitor al baciului Nicolae Stă­ nicel din Râşnovul Braşovului (un nepot d'ai acestuia, inginer, este astăzi proprietarul ş: conducătorul unei fabrici mari de oxgen din Braşov) şi al celor vreo şapte, opt căşari şi oameni de serviciu, mai toţi din Râşnov şi ei. Baciu Stănicel era meşter mare în fabri­ carea caşcavalului. Nu oricine poate să pregătească acest minunat articol alimentar, pe care-l găseşti mai în toate băcăniile mai de dai Doamne. Se cere dim­ potrivă un meşteşug deosebit şi o deprindere şi prac­ tică încercată pentru fabricarea lui. Ca să fie bun, spunea bătrânul, lucrul cel mai greu era să fie bine frământat, când porneşti la facerea lui. Şi mai cu [8] 8 CARTEA SATULUI seamă să stii să-I nimeresti bine din sare. Aici este pe lângă celelalte, tot' secr�tul reuşitei. Apoi căşarii şi cu baciul Nicolae mesteru ăl mare, când îl frământau în cele două crinte di� lemn de teiu, nu trebuia, zicea d ânsul, să stoarcă prea mult untul din caşul crud dospit, ca să rămână caşcavalul moale, gras şi gustos. Ca să-I poată frământa, oamenii turnau peste caşul crud dospit apă fierbinte, şi-apoi îl munceau vârtos câte un ceas şi două, întorcându-I p'o parte şi pe alta tocmai ca pe aluatul de pâine. Când era gata fră­ mântat, meşterii-I puneau apoi în formele goale de tinichea albă, care purtau la o parte iniţialele stăpâ­ nului. Mai de mult în litere cirilice. Mai încoace în litere latine: V. M. G. Iar când fiul său Marin ajun­ sese tovarăşul bătrânului, unele tipare mai purtau şi initialele acestuia: M. V. G. 'Mosu Vasile fusese însurat de trei ori, si tot a mai trăit si' văduv vreo douăzeci si cinci de ani, Avusese cu cele trei neveste douăzeci' şi patru de copii, din cari numai cu cea din urmă şaptesprezece. I-au trăit vreo doisprezece. A măritat şase fete, şi-a însurat cin ci feciori tot unul şi unul. Fetei celei mari, frumoasă ca o zână, când a venit s'o ceară fiul al patrulea al de curând răposatului Radu Fioreanu, fruntaş între fruntaşii Săceleni, neam de răzeşi de dincolo din Ţară, -- moşu Vasile ar fi fost în stare, de bucuria şi mândria ce le-a simţit cu acest prilej, să dea zestre Mariuţii jumătate din avere. Şi era chiabur bătr ânul. Avea avere frumoasă pe Bărăgan în Ţară, unde-şi ţineau avutul mai toţi gospodarii mari şi mici din Săcelele Braşovului pe acele vremuri. Avea turme de cinci, şase mii de oi [9] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE <} î numai ţigăi, cum creşteau toţi gospodarii săceleni. Două, trei sute de cai în herghelie şi cirezi de vaci şi boi, - rasă de Ardeal cu coarnele mari - ca la patru sute de capete. Şi-a dat zestre Mariuţii (sunt d'atunci aproape nouăzeci de ani), - cinci sute de galbeni, cinci sute de oi, patruzeci de vaci şi treizeci de iepe de prăsilă. Apoi haine scumpe: rochii fru-· moase de atlas de mătase. Gheordie de mătase cu tanele. Scurteici două de postav şi de mătase cu plimbul una de jder şi alta de samur. Tivilichie de mătase cu plimbul de tanele (veveriţă de Siberia) şi cu flori cele din fir de aur cusute pe spate şi pe piept ca nişte stele. Era aceasta o haină orientală croită pe talie, fără mâneci şi căptuşită cu mătase roşie, albastră, galbenă sau verde. O purtau în vremurile vechi îm-· părătesele şi prinţesele din Bizanţ. Căci Românii săceleni erau, - după cum spun unii scriitori ca Ni­ colae Densusianu şi Ovid Densusianu, - în parte de viţă macedoneni. Mai erau în zestrea Mariuţii trei perechi de pumni cu cusături în alesături bătr âne din fir de aur. Apoi ştergare de îmbrobod t de borangic albe ca zăpada şi subţiri ca pânza de păianjen, cu floricele minunate alese din ţesut, la cele două căpătâie. Le şedea tare bine nevestelor tinere, când se îmbrobodeau, făcând să le cadă arătos pe spate cele două capete înflorite. Iar mijlocul mara mei cu câmpul limpede acoperea capul peste gimbirul de coloare închisă, presărat cu cerculeţe mărunte, colorate fiecare cu roşu amestecat. cu vânăt, verde şi cu galben. Peste gimbir era petrecut. la mijloc un posomant ţesut în fir de aur, ale cărui căpătâie ca şi coada gimbirului, - cu un conciu În. [10] 10 CARTEA SATULUI ceafă, - atârnau la spate, făcând un efect minunat printre firele delicate ale maramei. La gât purta Ma­ riuţa o cruciuliţă de aur c'un mărgăritar la mijloc, ghisoare roşii de mărgean, trei şiruri de mărgăritare mărunte şi-un gheordan de şaisprezece galbeni. Dar toate aceste podoabe, bine înţeles, nu le punea d' odată. De obiceiu şirele de mărgăritare le purta cu cruciu­ liţa sau cu gheordanul. Ghisoarele de mărgean cu crucea. Sub cămasa de simizet, - ale cărei mâneci erau strânse la capăt în pumnii cusuţi în alesături de fir de aur de care vorbeam mai sus, - purta o cămăşuţă fină de in de boltă. Peste iia de simizet avea pieptarul de mătase în diferite colori, ca si rochia strânsă în talie, căzând în jos în falduri bogate. Câteodată avea dela brâu în jos, peste rochie, şi-un şorţ lat, tot de mătase. Pieptarul Săcelencelor avea de jur împrejur şi în jurul umerilor o plantică de mătase Înflorită în diferite colori. Iar al celor tinere de curând măritate, - un posomant ca şi cel pe care şi-l puneau pe cap pe sub maramă. Bogatele aveau mai multe rânduri de astfel de podoabe şi de rochii scumpe. In picioare purtau pantofi şi cismuliţe de piele de ied în coloare neagră, galbenă sau roşie. Cele galbene, mai ales, erau de toată frumuseţea. Le-am mai apucat fiind copil, sunt peste �incizeci de ani de atunci. Ce bine le sedea femeilor tinere si fetelor cu ele! Multă vreme Săcelencele 'au purtat peste pieptar brâul de argint încheiat cu pafta de aur sau de argint, de care atârna un lănţişor, care avea la capăt un ban de aur sau de argint. • [11] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE II '1 Peste rochie purtau vara tivilichia, haina bizantină atât de arătoasă, care cădea până la genunchi. Tinerele, căci cele mai bătrâne n'o mai îmbrăcau, - o purtau numai primăvara, vara şi toamna la sărbători mari. La Paşti, la Rusalii şi la Sânta-Mărie, la nunţi şi la ospeţe. Iarna femeile purtau ghebe negre sau vinete cu plimbul de piele de vulpe sau de hârşie neagră de miel. Cele bogate gheordia sau du lama de postav sau de mătase, căptuşite cu piei de bursuc sau de miei fumurii şi cu plimbul de jder sau de samur. Când vedeai, vara mai ales, câteva femei mergând alături unele de altele, îmbrăcate în haine d'astea scumpe, şi îmbrobodite cu marame, ţi se părea că sunt z âne din poveşti. Toate aceste lucruri se găseau în zestrea Mariuţii, şi altele pe lângă ele. Foiţe de lână ţigae ţesute în casă în vărgi regulate de diferite colori şi câteva co­ voare cu alesături vechi româneşti de pus pe jos. De asemenea ţoluri mai groase, cu vărgi de două-trei degete de late, în colori diferite care se puneau pe lăzile de Braşov. Şi pentru ca să nu se uite tradiţia din bătrâni, mai primise în zestre şi o fotă şi o sarică lăţoasă albă din lână ţurcană, pentru ca să-şi aducă aminte de costumele pe care le purtau înaintaşele cu zeci de ani mai înainte si mai mult, iar unele bătrâne le mai purtau şi pe vremea ei. Pentru paturi primise macaturi de pânză de in înălbit de boltă. Şi macaturi de lână ţigae, ţesute în casă, în alesături frumoase româneşti şi d'o singură coloare, care se făceau prin partea locului mai tot­ deauna vinete, verzi sau vişinii. Perini cu fultuce de pânză deasă de boltă albastră închisă sau roşie. Mai [12] CARTEA SATULUI rar galbenă ori altfel. Perinile erau îmbrăcate peste fultuce în feţe de pânză de in fină înălbită, cu cusături cu găurele brodate la un capăt (broderiile englezeşti de astăzi), prin care se vedea coloarea fultucelor. Când un bogat îşi mărita o fată în acea vreme de belşug, care nu se va mai întoarce niciodată, îşi des­ chidea larg punga plină de galbeni. Căci la Mocanii săceleni în vremurile bune de odinioară, mai numai această monetă umbla. Moşu Vasile îşi purta socotelile întinselor lui da­ raveri, mai numai cu răbojul. Puţina carte ce-o învă­ ţase în copilărie în şcoala din satul nostru, cum învă­ tase si ceilalti frati ai lui, o uitase. Acestia din urmă însă nu toţi,' căci' Nică şi Alexe ştiau d�stul de bine scrie şi ceti. In Satulungul Săcelelor ca şi în Răşinari, în Miercurea Sibiului, în Haţeg şi prin alte câteva localităţi mai răsărite din Ardeal - în satele libere ­ se găseau şco ale primare din suta a şaptesprezecea şi poate şi mai de demult. Foarte mulţi din strămoşii noştri săceleni ştiau carte. Astăzi avem în Satulung vreo douăsprezece şcoale: patru primare.. patru gră­ diniţe de copii, una profesională, una de economie, una de ucenici şi un gimnaziu inferior. Acestea toate numai şcoli româneşti, afară de cele minoritare. Mi-aduc aminte cu câtă mândrie ne vorbea răpo­ satul meu dascăl Ion Petricu, care era şi dirigintele şco alei primare din Satulung din sus, - căci mai era o şcoală primară românească ortodoxă şi în Satulung, în jos, -- şi care studiase pedagogia la Universitatea din Praga, -- de vechimea şcoalei noastre din Satu­ lungul Săcelelor. (Petric era tatăl fostului profesor de chimie dela Universitatea din Bucureşti de acum [13] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 13 vreo treizeci şi cinci de ani, fost elev al D-rului Istrati). El făcea cu noi lecţii în clasa a patra şi a cincea a scoalei primare si când ne vorbea de vechimea şco alei noastre româneşti din Satulung, ni se umplea inima de voie bună si de mândrie. Tare ne bucuram noi scolarii când acest învătător al nostru ne ducea la lecţia de geografie primăvara prin Mai şi toamna în Septemvrie pe dealurile - pleşuve p'atunci din faţa satului -, Ciocleanu şi Plopişul şi ne lămurea lecţia arătându-ne în gesturi largi toată frumuseţea Ţării Bârsei cu satele gospodăreşti în care se făcea şi atunci ca şi azi o agricultură şi economie de vite model. Cu stupinile Braşovului între care se găseau şi numeroase proprietăţi d'ale Săcelenilor bogaţi, cum era aceea de vreo 40 de holde a lui Nică Gologan - bunicul con­ sulului general al României din Londra, d-l G. Go­ logan, aşezat în Anglia de vreo patruzeci de ani. A lui Nicolae Pană tot p'atât de mare, a lui Golea şi a altor Mocani d'ai nostri. Tot din vârful Ciocieanului şi Plopişului vedeam noi cUIŢl se desfăşoară la picioarele noastre satele Să­ celelor ICU casele gospodăreşti şi cu cele douăzeci de biserici din care zece ortodoxe d'ale noastre şi cele­ lalte minoritare protestante şi catolice. ... ... La căşeria din Podurile Saşilor, - munte pe care moşu Vasile îl ţinea în arendă de multe zeci de ani, împreună cu alţi munţi de prin prejur dela Eforia Spitalelor din Bucureşti, - vreo cincisprezece pro­ prietari de turme de oi, aduceau în fiecare dimineaţă, - cam două luni si J' umătate în fiecare an, - casul , , [14] 14 CARTEA SATULUI proaspăt dela vreo. douăzeci de stâni. T'ârlaşii înce­ peau a-l aduce după înţărcatul mieilor, cam dela zi întâiu de Mai, - şi până la Sfântul Ilie. Căci din această primă producţie de lapte şi de caş, se pregătea toată cantitatea de caşcaval din Podurile Saşilor, - cam la cincizeci de mii de kilograme şi câte odată chiar mai mult, care se punea pe urmă în vânzare. Casul dulce adus dela stâni, se tine a câteva zile într'o magazie de bârne până dădea 'în dospit. După ce dospea îl prelucrau căşarii, frământându-l vârtos în cele două crinte, sub conducerea baciului Nicolae Stănicel, care era în serviciul moşului Vasile de patru­ zeci de ani. Acest bătrân din Râsnov ne făcuse multe pozne nouă băieţilor, rude d'ale moşului Vasile, când veneam vara în vacanţă să petrecem câte două, trei săptămâni în Podurile Saşilor. După ce meşterii isprăveau caşul de frământat, ei îl rupeau în bucăţi, - cum ai rupe aluatul de pâine, înainte de a-l vârcolui şi a-l băga cu lopata în cuptor. Fiecare bucată o cocoloşeau bine în mâini, întorcând-o p'o parte şi pe alta, aşezând-o apoi în tiparele ovale de caşcaval cu iniţialele stăpânului. Căci marca mo­ şului Vasile era foarte bine preţuită şi căutată pe piaţă. Caşcavalului astfel format îi dădeau apoi puţină sare grunjoasă p'amândouă părţile, împungându-l din loc în loc c'o sulă, ca să-�i tragă atâta sare câtă-i tre­ buia. După ce-l ţineau câteva zile pe scândurile acelea, îl întorceau zilnic pe partea cealaltă, până se mai întărea. Il scoteau pe urmă din tipare şi-l aşezau într'un uluc cu zăr sărat potrivit, unde-l mai ţineau câteva zile până se săra deajuns. După ce-l scoteau din ulucul cu saramură, îl întindeau pe scânduri [15] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE IS -, curate într'una din magazii, până se sbicea. După ce se sbicea cât trebuia, meşterii căşari îl aşezau în başal­ male de câte cinci bucăţi, cum e rostul lui. După aceea aşezau başalmalele în magazia cea mare, făcută din bârne de brad cioplite, dar nelutuite. Magazia era căptuşită pe dinăuntru cu ramuri verzi de fag şi de brad înfrunzite, prin care străbătea răcoarea d'afară, dar nu puteau pătrunde muştele Înăuntru. Aşezat astfel în başalmale şi aerisit tot timpul cât era nevoie, caşcavalul era lăsat apoi să se odihnească două-trei săptămâni, până prindea pe coaje o uşoară mucegăială. Atunci el era copt cum e mai bine şi numai bun de pus în consumaţie. Cărăuşi găureni din satele vecine: Trăisteni, Te­ şila, Secărie, Brebu veneau de pe la începutul lui Iunie cu caii lor mărunţisă încarce lăzile cu caşcaval, spre a le transporta la gara Comarnic. Fiecare ladă cuprindea câte două başalmale, când caşcavelele erau mai mari, şi câte trei când ele erau mai mici. Fiecare găurean încărca câte doi cai şi unii cari aveau, chiar şi câte trei. De fiecare cal încărcat se plătea în acea vreme câte doi lei şi doi lei şi jumătate pentru trans­ portul mărfii până la Comarnic, de unde lăzi le se expediau apoi cu trenul în toate părţile ţării. Chirigiii erau ospătaţi bine la plecare de stăpân. Caii la rândul lor se săturau de iarbă prin jurul căşeriei, şi pe la popasurile ce le mai făceau până să ajungă cu lăzile la gară. Astfel chirigiii câştigau cele aproape trei luni cât ţineau transporturile astea, cam două sute de lei aur de fiecare cal, sau cam şapte mii de lei de azi, sumă ce nu era de loc de dispreţuit pentru o familie ţărănească. Toamna la despărţire moşu Vasile mai [16] 16 CARTEA SATULUI dădea chirigiilor peste plata aceasta şi câte puţină dulceaţă: brânză, urdă, caş afumat, unt topit şi câte-un ştenduleţ de lapte gros, ca să aibă. peste iarnă. Dar chirigiii mai scoteau bani. buni şi din cele câteva mii de ocale de unt topit ce se scurgea din caş la frământatul caşcavalului El era trimis pe la diferiţi cofetari din Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Braşov şi de pe aiurea, care-l plăteau cu trei şi peste trei lei ocaua veche. Ca să dea untului o faţă mai frumoasă galbenă, şi să-I facă mai gustos, meşterii căşari, îndrumaţi de stăpânul lor, puneau în fiecare cazan, când topeau untul, câte o lopăţică sau două de mălaiu bun proaspăt si zeama dela douăzeci până la treizeci de morcovi rasi. , După ce se termina cam pe la începutul lui Sep­ temvrie de transportat toată marfa, cu untul dimpreună - pe care-l expedia la clienţi în tinichele albe mari de câte şaizeci până la şaptezeci de litri fiecare, - se strângeau cu grije toate sculele şi uneltele de fabricat caşcavalul. Crinte, uluce, vase, căldări, cazanu ăl mare, tipare, puţinul mobilier, toată scândurăria, uşile şi ferestrele dela căşerie, dela magazii şi dela camera spaţioasă de locuit a stăpânului, care se' transportau la Trăisteni, unde erau păstrate pe o plată bună de Stanciu chirigiul, - omul de încredere al bătrânului,­ până în primăvara viitoare, când începea iar fabricarea cascavalului, odată cu sosirea mosului Vasile si a oa­ m�nilor de serviciu din- Ardeal în 'Podurile Saşilor. Dar harnicul gospodar care era moşul Vasile nu se odihnea de loc. După ce se înapoia din Poduri la gospodăria din Săcele, îşi punea lucrurile la rost pentru iarnă, îşi termina fel de fel de daraveri ce le mai avea pe la Braşov, Bucureşti şi p'aiurea. Cerceta [17] GEORGE MOROIANU:CHIPURI DIN SĂCELE 17 Î regulat biserica, Duminicile şi sărbătorile, şi în ace­ leaşi zile strângea bucuros pe ai lui în juru-i. Apoi cam pe la sfârşitul lui Decemvrie sau în primele zile din Ianuarie se transporta în Săcuime, în co­ mitatul Trei-Scaunelor. Aici începea din întâia ju­ mătate a lui Ianuarie o nouă fabricatie de cascaval de iarnă şi de primăvară în comuna Ait�-Mare, unde-şi avea de mult o aşezare în acest scop. Aita-Mare era ca" şi azi un sat întins gospodăresc, locuit în mare parte de Români maghiarizaţi, cari ca toţi Ro- . rnânii de pretutindeni erau economi de vite şi mai ales de oi. Acesti Români ca si ceilalti din satele vecine, îşi întocmeau astfel lucrurile, ca �ile lor să se prăsească pe la Sfântul N eculai. Mieii îi vindeau pe preţuri bune de Crăciun şi Anul nou în Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, când apoi moşu Vasile începea din nou fabricarea caşcavalului, cu ajutorul aceloraşi pricepuţi si harnici mesteri din Râsnov în cap cu bătrânul baciu Nicolae. ' , Caşul proaspăt. din lapte de oi şi câte puţin din lapte de bivoliţă, din care erau multe prin partea locului, - i-l puneau la îndemână, pe un preţ ceva mai mare ca cei cu stânile din munţi varav--> aceşti Români săcuizaţi din Aita-Mare, Aita-Mică, Ozun, Chichiş, Belin şi alte sate şi cătune dimprejur, harnici şi cinstiţi, cari îşi pierduseră limba, dar îşi păstraseră -credinta strămosească, Am mers si eu de câteva ori p'acolo cu sania cu trei cai şi �âteodată cu patru înaintaşi cu clopote la gât ca să se sperie lupii de hărmălaia ce-o făceau, străbătând pe gerul aspru cei vreo trei zeci si cinci de kilometri si mai bine, ce despărţeau Săc�lele noastre de aceste părţi de loc. 2 .:f1. O l.r [18] CARTEA SATULUI Cu acele prilejuri mă duceam din când în când cu mosu Vasile - om evlavios si cu frica lui Dum­ nezeu. '- Duminicile si sărbăto;ile la biserica româ­ nească din Be1in sau l� cea din Chichiş. Porneam cu sania si Într' o altă sanie veneau si oamenii de serviciu cu ba�iu Neculai Stănicel în frunte, dintre cari unul sau doi se aşezau tot în sania noastră, unul pe lingura saniei totdeauna, dacă n'aveau loc cu toţii în cealaltă. Preoţii dela aceste biserici slujeau Liturghia în limba românească, după ritul nostru ortodox. Numai după ce ei încheiau serviciul dumnezeesc, dând binecuvân­ tarea celor de faţă, s'adresau poporenilor ţinându-le în ungureşte câte o predică. Atunci numai mi-am dat eu seama în mintea mea fragedă de băiat de zece ori unsprezece ani, câţi aveam când m'am dus întâia oară prin părţi e acelea, că era ceva straniu, ceva neobişnuit cu acesti Români, cari îsi făceau cruce ca si noi, se închin�u cum ne închina� şi noi; iar un grup dintre ei dădea chiar răspunsurile la cuvintele. preotului din altar, cântând româneşte: Doamne milueşte-ne, Tie Doamne, precum şi celelalte răspunsuri liturgice. După iesirea din biserică si în Belin ca si în Chichiş, câţiva bătrâni cunoscuţi de-'ai moşului Vasile, cari ii trimeteau caşul la căşerie, s'au apropiat de noi dân­ du-ne binete în româneste si vorbind cu mosu Vasile destul de bine limba noastră. Alţii mai tineri, cari ne înconjurau, se uitau lung la noi fără să spună o vorbă. Atunci moşu Vasile privindu-mă drept în ochi îmi zise: «Vezi tu, mă băiete, toţi ăştia pe care i-ai văzut în biserică, sunt Români ca şi noi, se roagă lui Dumnezeu cum' ne rugăm şi noi, dar mai toţi în limba ungurească. Căci rumâneste nu mai stie , , \ [19] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE decât câte-un bătrân, după cum i-ai auzit şi tu mai adineauri pe ăşti câţiva, cari vorgheau cu mine. Ăştia mai tineri, nu-şi mai cunosc limba. Şi ce e mai, grozav, ei nu se mai înteleg nici cu părintii si nici cu mosii lor decât în ungureşte. . • • «Vezi tu, băiatule, stăpânirea asta maşteră, care le-a luat şcolile, şi i-a silit să meargă la şcoala ungu­ rească, i-a făcut să-si chiarză limba. Ei nu sunt ca ăi de pe la noi. Şi noi Românii din Săcele, trăim ame­ stecaţi cu Săcui, dar Ciangăii dela noi ştiu toţi mai ca si noi rumâneste }). Mult m'a izbit împrejurarea asta, şi cele ce mi le-a spus atunci moşu Vasile. Niciodată nu mi-a ieşit cu totul din inimă durerea pe care am simţit-o eu atunci, şi pe care trebue s'o fi simţit şi aceşti fraţi ai noştri, cari cei mai tineri nu se mai puteau înţelege cu moşii şi cu părinţii lor în limba noastră. Nu odată mi-am adus aminte cu mulţi ani mai târziu, când trăiam ca student în ţările străine, şi chiar după aceea, de scena din Belinul Treiscaunelor, şi de cea din biserica din Chichiş, - care era ceva mai departe de Aita-Mare, şi la care, - după cum spuneam mai sus,- moşu Vasile mă dusese de asemenea de câteva ori. Şi unde văzusem tot aceleasi scene ca si în biserica din Belin. Acum abia în ceasul al doisprezecelea Românii, şi mai ales capii autorităţilor noastre de Stat, chemate să vegheze la buna orânduire a treburilor şi marilor in­ terese ale naţiunii noastre, au început a se desmeteci, în urma alarmei date de unii oameni înţelegători şi luminaţi din sânul neamului nostru: profesori, în­ văţători, preoţi şi ziarişti din oraşele din Săcuime. Chemate astfel la datorie autorităţile noastre în frunte 2* [20] 20 CARTEA SATULUI cu metropoliile noastre din Sibiu şi Blaj şi cu Mi­ nisterul Educaţiei Naţionale din Bucureşti, au pornit să ia unele măsuri de îndreptare, căci popii şi no­ tarii unguri de prin Săcuime, au urmat şi după Unire să maghiarizeze cu puterea pe ai noştri, spre cea mai mare rusine a noastră a tuturor ... Prin şcoală şi biserică, prin preoţi şi învăţători destoinici şi cu duhul apostolic, prin societăţi culturale, prin muzica, portul şi jocurile noastre naţionale, pe care trebue să le reînviem şi să le răspândim puternic prin acele părţi, noi Românii trebue să recâştigăm într'o generaţie de timp, aceea ce a fost al nostru. Noi nu vrem nimica dela ei. Noi vrem numai ceea ce prin nelegiuiri şi silnicie ni s'a răpit de neamul, care .a vrut. cu orice preţ să se Întărească şi să sporească pe soco­ teala neamurilor conlocuitoare, şi mai cu seamă pe-a celui românesc. * * * Dar să ne reintoarcem acum la ceea ce se petrecea în Aita-Mare. Cascavalul ce-l făcea în acest sat, - vreo douăzeci şi cinci până la treizeci de mii de kilograme, precum şi untul ce rămânea dela fabri­ carea lui, îl desfăcea moşu Vasile în Braşov şi Bucu­ reşti, şi-o cantitate mai mică în Sfântu Gheorghe. Odată pe săptămână, Lunea, era târg la Sângiors, - cum îi ziceam noi Românii acestui oraş din Să­ cuime. Şi vreo două luni de-a-rândul ne duceam la acest târg, cum ne. duceam şi Vinerile la Braşov, - pentru desfacerea caşcavalului. La Sângiors ne duceam cu o căruţă cu leagăn destul de mare cu trei cai, a lui Neculai Teleanu, chirigiu harnic şi cu rost \ [21] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 21. din satul nostru, de origine din Teliu, de unde lŞl luase şi numele. Ii plătea bătrânul pentru drumu 1 ăsta cam de patruzeci de kilometri cinci fiorini valută austriacă, cum li se zicea acestor bani. Cam patru sute cincizeci de lei de azi. Neculai 'Teleanu venea să ne ia pe toţi de-acasă când se crăpa de ziuă. Şi chiar mai de vreme ca să ajungem în târg la timp. Aceasta se petrecea în fiecare an dela începutul lui Martie până în întâile zile ale lui Mai. Căci înainte de mijlocul lui Florar toată marfa trebuia vândută, deoarece pe la mijlocul ace­ leiaşi luni începeau pregătirile pentru fabricarea celui­ lalt caşcaval, de vară şide toamnă, din Podurile Saşilor. La Sângiors moşu Vasile lua totdeauna cu dânsul pe câte un nepot, pe mine sau pe văru-meu Ion al lui Nenea Marin ăl mare, mort acum câţiva ani ca proprietar mare la Ciulniţa. Câteodată ne lua pe amândoi. Noi ştiam câteva vorbe unguresti din cele din urmă două clase ale şcoalei primare, în care mi­ nistrul maghiar Trefort - de obârşie francez - intro­ dusese de vreo doi ani (în 1879) limba ungurească, în ciuda protestărilor Românilor ardeleni şi bănăţeni. Căci şcoalele noastre confesionale de toate categoriile, erau ţinute din averea bisericilor româneşti şi de po­ poreni. Cu atât cât ştiam ungureşte, era de ajuns ca să ne descurcăm cu cumpărătorii unguri. Aceştia ne întrebau pe limba lor: ({ No, hogh adyj a sajtot?» - adică pe româneşte: cu cât vindeţi caşcavalul, sau mai bine zis caşul, căci se pare că Ungurii n'au un cuvânt propriu pentru caşcaval. Preţul era pe kilo­ gram, bineînţeles. Noi răspundeam cu cincizeci sau ceva peste cincizeci de creiţari, - după cum hotăra [22] CARTEA SATULUI mosu Vasile. Cincizeci .de creitari -erau cam cincizeci de 'lei din zilele noastre. Căci acesta era preţul de atunci, �- mai tot ca şi astăzi -, al acestui articol aşa de căutat şi preţuit din băcăniile noastre. In târg moşu Vasile, care nu ştia nicio boabă un­ gureşte, se tot învârtea pe lângă noi, mai schimbând câteun cuvânt cu chirigiul, mai spunându-ne şi nouă câte ceva, mai strângându-şi cureaua de deasupra brâului alb frumos cu care era încins. Sau mai potri­ vindu-si cămasa curată totdeauna si mai ridicându-si din câ�d în �ând cioarecii albi frumosi, croiti mai larg dedimie fină din Săcele din lâna' ţigae, 'cari îl prindeau bine pe ghetele negre din picioare, dându-i o înfătisare mai tinerească. Căci deh, la vârsta de aproape , optzeci de ani cât avea moşneagul atunci, se mai lăsau şi bieţii ci oareci câte puţintel în jos, sau poate mai mult i se părea că se lasă. Mosu Vasile era foarte multumit de noi că ne des­ curcam' destul de bine cu Ungurii cumpărători, şi că putea să-şi vândă marfa. I se părea că cine ştie cât pricepem noi ungureşte, - cu toate c' abia .Încurcam câteva vorbe, - lui care nu ştia nici apă cum se zice pe limba lui Arpad. Bătrânu ne îngrijea bine când eram la drum cu dânsul. La amiaz chirigiul Teleanu rămânea lângă căruţă şi vindea el, până..ne ducea moşneagul la un birt bun gospodăresc, unde ne ospăta cu supă caldă, cu tocană d'aia papricată ungurească şi cu friptură, când ne mai trebuia, Ne dădea să gustăm şi câte-o jumătate de pahar de vin, dar nu mai mult, Nici el nu bea niciodată mai mult de trei pahare. Era un om [23] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 23 cumpătat. D'aia a şi trăit nouăzeci de ani, fără să fi încărunţit de tot. Pentru osteneala şi drumurile noastre, care erau la vârsta noastră de copii, adevărate bucurii, - moşu Vasile ne dădea totdeauna câteva băncuţe de argint cu chipul lui Franz J osef, de câte zece şi douăzeci de creitari. Erau bani multi acestia acum cincizeci de ani.' Noi puneam băncuţele l� biscăn, unde mai puneam şi mărunţiş de aramă, piese de câte un creiţar şi dutci. O dutcă era patru creiţari şi era un ban urît. Căci de când eram copii nevârstnici, rudele când veneau în zilele de sărbători pe la noi, sau când plecau bărbaţii în Ţară pe la târle şi alte daraveri d'ale lor, ne dădeau asemenea monete. Când se umplea biscănul îl spărgeam, şi tare ne bucuram, de cei. câţiva fiorini, ce-i găseam în el. Când eram mai mici ne cumpăram pe bani « boboanţe ». Când eram mai răsăriţi şi mer­ geam la şcoală, caiete, cărţi şi alte lucruri folositoare. * * * Dar moşu Vasile mai făcea parale bune şi din alte daraveri şi negoaţe ce le învârtea. De când era mai tânăr, şi până îmbătrânise, dânsul aducea toamna câte două, trei mii de botoaşe grase la Săcele, pe care le tăia la zalhanaua din marginea Satulungului din spre câmp, ceva mai spre Braşov dela gara tramvaiului de azi. Erau oi bătrâne din turmele lui si berbeci bătrâni _. mai puţini -, cari nu mai erati. de nicio treabă. Erau printre aceste botoaşe, multe, foarte multe şi de cumpărat, căci era om negustor os bătrânul. In fiecare toamnă în copilăria noastră şi a părinţilor noştri, şi poate şi mai de demult, Mocanii bogaţi aduceau din [24] CARTEA SATULUI Ţară mii şi mii de asemenea botoaşe, pe care le tăiau la zalhanaua din Satulung şi la o altă zalhana de lângă D ârste. Se tăiau la aceste zalhanale în fiecare toamnă, şi mai ales la cea din Satulung, câte treizeci, patruzeci de mii de oi bătrâne din acestea şi poate şi mai .multe. Iar cu produsele lor se făcea un comerţ foarte în­ semnat. Pe când Mocanii săceleni erau în floare, toţi din cele şapte comune ale Săcelelor: Satulung, Cernatu, Turcheşiu, Baciu, Zizin, Tărlungeni şi Purcăreni, aveau împreună peste şapte-opt sute de mii de oi, dacă nu si mai multe. Erau cei mai mari oieri ai tării, înteleg ai Tării Românesti, căci aici îsi aveau ei 'avu­ tui lor. La' munte erau aduse numai o' parte mai mică din ele în fiecare primăvară. Celelalte vărau xlincolo la câmp şi la baltă. Erau târlaşi în Săcele cari aveau turme de patru, cinci, şase, şapte mii de oi şi peste. ,Şi până prin anii 1860 când s'au secularizat moşiile mănăstire şti şi s'a făcut întâia împroprietărire a ţăra­ nilor sub Cuza-Vodă; fiind încă păşuni din belşug în Ţara Românească, numeroşi Mocani din Săcele mai aveau pe lângă oi şi câte o sută, două 'şi trei sute de cai în herghelie şi tot pe atâtea vite mari cornute" şi unii şi mai multe. Un Mocan bogat, moş Vlad Şeitan (urmaşi de-ai lui sunt azi prin Dobrogea), poreclit Muscalu, căci trăise cu turmele, cirezile şi hergheliile lui prin Basarabia şi Rusia, - ajunsese să aibă Înainte de asta cu vreo sută de ani, o herghelie de opt sute de cai. Ca un împărat, după cum vedeţi. Şi poate că sunt unii împăraţi şi regi cari ar dori să aibă p'atâţia. Moş Vlad Şeitan a rămas de pomenire ÎFl. părţile noastre ... Acest mare gospodar din Săcele, pe care \ [25] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 25 l-am apucat şi eu copil, a trăit o sută cinci ani şi orbise sprebătrâneţele adânci.Pare că-I văd ca azi, iarna, când ne săniam copiii, stând pe lei cioara de sub straşina acoperită cu şindrilă dela poarta casei lui din deal, îmbrăcat cu cojocul cel mare, sau cu antiriul alb înflorit cu găitane negre peste cojocel când era mai călduţ. Cu o căciulă mare fumurie, răzimat într'o bâtă sdravănă de lemn de corn. Se uita prelung în dreapta şi în stânga cu ochii lui turburi, ascultând hărmălaia copiilor, cari se dădeau cu săniuţele şi cu « tălpile ». Tot în acelaşi loc îl vedeam pe bătrânul Muscalu şi primăvara - căci toată petrecerea bietului moşneag era să şadă la poartă -, când mergeau copiii cu coşuleţe şi cu beţe de alun înflorite după ouă roşii pe la neamuri. El şedea veşnic pe leicioara lui, acum îmbrăcat mai uşor cu zăbun şi laibăr de dimie neagră şi pe cap cu pălărie lată în străşini. Când moş Vlad era în toată puterea bogăţiei lui, el şi femeia lui nu-şi sfârşeau niciodată rugăciunea lor de seara si de dimineata, fără să-si facă la urmă trei cruci m�ri zicând: <: Miia, Doamne, miia », Adică să le ajute Dumnezeu să, ajungă să vadă o mie de cai în hergheliile lor. Ar mai fi multe de spus despre hergheliile lui moş Vlad Şeitan Muscalu şi despre gospodăria lui, dar ca să nu pierdem şirul povestirii noastre, să ne întoarcem la botoaşele mo­ şului Vasile, şi ale altor mari gospodari din Săcele, cari aduceau toamna oi bătrâne spre a fi tăiate, şi să vedem ce se mai petrecea cu ele. Doamne, ce dârvală mai era în jurul acelor zalha­ nale! Câte treizeci, patru zeci de oameni erau prinşi atunci tot acel timp de dimineaţa până seara cu tăiatul [26] CARTEA SATULUI oilor. Negustori dela Braşov veneau tot la două, trei zile de cumpărau măţăria curăţată, coarnele dela ber­ beci şi unghiile pe care le întrebuinţau în industriile braşovene de coarde de vioare, de piepteni şi de nasturi. Ciangăi din partea locului veneau în fiecare zi cu carele cu butoaie mari în ele, ca să care la câmp gunoiul şi sângele, cu care îngrăşau pământul de pe holde. Căci aceşti Ciangăi din Săcele or fi având ei şi unele metehne, dar sunt oameni harnici şi buni plugari, deoarece mai numai ei se ocupă azi cu această frumoasă îndeletnicire prin partea locului. De ase­ menea oamenii din jur şi din colţurile mai depărtate ale Săcelelor, veneau în număr mare să se aprovizio­ neze pentru iarnă cu carne, pe care o cumpărau pe nimica toată, şi cei mai săraci o căpătau şi mai pe de geaba, când era multă. Ei sărau această carne şi-o puneau în putinele pe iarnă spre păstrare. Stăpânii turmelor care erau aduse spre tăiere, opreau pentru ei muşchii, pe care-i păstrau săraţi la butoaie, mai şi vânzând din ei. De asemenea opreau pentru dânşii limbile, pe care le afumau, împărţind din ele ca şi din carne la rude, la prieteni, şi totdeauna preoţilor şi dască1ilor dela şcolile din sat. Puţini ştiu poate că limbile de oaie sunt cele mai gustoase. Tot timpul cât ţinea tăierea, săracii dimprejur erau miluiţi din belşug. Pieile de oi după ce se svântau, se dădeau parte din ele la argăsitori. Se făceau din ele cojoace mari, cojocele şi pieptare înflorite cu amici de diferite colori pentru bărbaţi. Şi se căptuşeau cu ele ghebele băr­ baţilor şi femeilor. Dar cea mai mare parte se 'smultureau, adică se smulgea lâna de pe ele, care se \ [27] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 27 vindea spălătorilor de lână din Braşov. Aşa numeau economii de vite din Săcele pe negustorii braşoveni, Greci ori Români macedoneni, cari le cumpărau lâna şi miţele. Aceştia, după ce spălau aceste produse, le vindeau la rândul lor fabricanţilor de postav şi de pălării din localitate, din Sighişoara, Sibiu şi de pe aiurea. Mulţi din aceşti negustori au făcut averi mari }. Aceste simple si miscătoare cuvinte le-a rostit mitropolitul - cu vocea adânc mişcată - în faţa marilor boieri moldoveni, cari, pe când vorbea, se ridicaseră cu toţii în picioare, încli­ nându-se uşor în faţa marelui lor Arhipăstor ... Cetind într' o zi această povestire moşului Vasile şi oamenilor lui, au ascultat-o. şi ei cu ochii umezi, uitându-se lung unii la alţii. Ce deosebire este între această mare pildă de iubire şi respect faţă de mama care ţi-a dat vieaţă şi te-a crescut adeseori în trude si necazuri, si purtarea atâtora, cărora le este ruşine de părinţii lor, 'când aceştia au rămas la o stare socială mai modestă. In privinţa aceasta mi-aduc aminte de o întâmplare, pe care mi-au povestit-o nişte prieteni din Bucureşti acum câţiva ani. Era vorba de un oarecare funcţionar public sau particular, tot una, căci de atunci a ajuns şi profesor. El avea într'o z,i chemaţi la masă câţiva oaspeţi mai simandicoşi. Cum n'avea întâmplător atunci servitoare, mama lui, o fe­ meie modestă şi vrednică, dar care-şi câştiga pâinea cea de toate zilele cu lucrul mânilor, muncind pe la unii şi pe la alţii de dimineaţa până seara, a fost pusă dânsa să gătească şi să servească la masă în acea zi. Ca să nu bage de seamă cei oaspeţi, că femeia modestă legată cu tulpan la cap, era chiar mama lui, el îi vorbea cu fel de fel de vorbe nepotrivite şi lipsite de orice res- [73] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 73 pect şi iubire părintească, zicându-i: « Hei, babo, ia 'n vezi de serveşte bine, dă-i mai repede », şi alte vorbe crude deal de astea. Şi câţi ca ăsta în societatea noastră, născuţi inimi sterpe, fără frica lui Dumnezeu şi lipsiţi de orice iubire de oameni. Şi mai ales fără respectul de părinţi în sufletul lor uscat ... * * * In anul cel din urmă, când am mai petrecut vreo cincisprezece zile cu tovarăşii mei din copilărie în Podurile Sasilor cu mosu Vasile, a avut loc acolo sus la munte o 'serbare fru�oasă şi rară, ca şi care poate că nu avusese loc niciodată în mijlocul codrilor mândri din Carpaţii noştri. Sărbătoarea aceea a rămas vie în amintirea mea. Din anul acela noi, tinerii « studenţi » dela şcolile din Braşov, nici nu ne-am mai dus vara să petrecem câtva timp în Podurile Saşilor. Căci moşu Vasile după ce încheiase 86 de ani, s'a retras cu totul în Satulungul Săcelelor, ca să-şi petreacă liniştit restul zilelor, mergând la biserică si căutându-si de suflet. S'a retras după o muncă stă�uitoare de peste şaizeci de ani în agricultură, în economia de vite - de oi mai Cu seamă - şi în fabricarea şi negoţul cu caş­ caval, care-l făcuse cunoscut în mari depărtări şi cu care-şi câştigase şi o avere frumoasă. - Cum spuneam, în vara aceea în Iulie, când am mai petrecut câtva timp în Podurile Saşilor, a avut loc acolo în mijlocul codrilor bătr�ni, o slujbă religioasă, prilejuită de sfinţirea unei cruci. Fiul mai mic al moşului Vasile anume Ştefan, care se aşezase ca atâţia Săceleni şi alţi Mărgineni din Ar­ deal, în Dobrogea, după ce această provincie fusese [74] CARTEA SATULUI alipită în 1878 la România, şi unde el făcea agricultură şi negoţ, - i-a trimis bătrânului o cruce mare de lemn de teiu, frumos vopsită în cafeniu, cu marginile aurite şi la mijloc cu chipul Maichii Domnului cu Pruncul în brate. Aici îsi avusese mosu Vasile căseria lui de peste �incizeci de ani. Şi stân�le de oi var� tot aici şi în alţi munţi cu păşuni bogate dimprejur. Ii trimesese crucea cu rugămintea s'o sfinţească şi s'o aşeze undeva în Podurile Saşilor, unde va crede şi dânsul mai po­ trivit. Fiul acesta al mosului Vasile fusese si el de copil şi flăcăiandru ades�ori prin aceste loc�ri fru­ moase. Ce bucurie mare i-a pricinuit bunului bătrân darul acesta neaşteptat al fiului său, ca om credincios si cu frica lui Dumnezeu cum era. El a hotărît să aseze Crucea pe o ridicătură dintre Dinţeasa şi Doftan� şi să facă o adevărată sărbătoare cu prilejul sfinţirii ei în ziua de Sfântu Pantelimon. Tot atunci voia să mai facă şi un parastas pentru morţii lui, - chiar acolo în mijlocul codrilor sălbatici. In scopul acesta bunul bătrân a trimis din vreme un cuvânt prin Stanciu preoţilor din satele apropiate: Trăistenii, Secăria, Teşila, Brebu şi chiar din Comar­ nic, - toti cunoscuti buni ai mosului Vasile, - spu­ nându-le' să facă cum or şti, aşa c� pe ziua sorocită să fie cu toţii în Poduri împreună cu dascălii lor, cu că­ delniţi, cărţi sfinte şi cu toate cele trebuincioase pen­ tru slujba dumnezeiască. Pentrucă aveau să facă sfinţirea crucii şi să slujească şi parastasul pentru sufletul răpo­ saţilor lui. Toţi preoţii au făgăduit cu bucurie că la ziua hotărîtă pentru o aşa de frumoasă faptă creşti­ nească, se vor afla cu toţii la faţa locului. Pe urmă preoţii cari cunosteau bunătatea de suflet si dărnicia mosului , " \ [75] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 75 Vasile, îşi dădeau seama că pe lângă împlinirea dato­ riei mai făceau şi o plimbare sănătoasă până în acea regiune minunată. Şi pe deasupra ei ştiau că, pe lângă masa îmbelşugată dela umbra copacilor, care-i aştepta, şi de care toţi erau bucuroşi după drumul lung şi obositor ce trebuia să-I facă, nu se vor întoarce ei chiar aşa cu mâna goală. Apoi vor mai sta de vorbă şi cu moşneagul, pe care toţi îl cunoşteau şi-l aveau drag. Din vreme s'au făcut toate celelalte pregătiri. S'a trimis vorbă tuturor stăpânilor de stâni din munţii apropiaţi: Muşiţa, Podurile de Jos, Doamnele, Piciorul Caprei, Orlatu, Piciorul lui Ţârcă, SIonul, Cucioaia, Ceuşoaia, Orjogoaia şi alţii de al căror nume nu-mi mai aduc aminte. Stăpânii stânilor din toţi aceşti munti trimeteau casul dulce la căseria mosului Vasile. Toţi' aceştia erau poftiţi să vie în' ziua Sfântului Pan­ telimon să cinstească cu fiinţa lor slujba sfinţirii crucii şi a parastasului. - ... Apoi moşu Vasile a dat po­ runcă oamenilor de serviciu să pregătească, -la um­ bra unui fag stufos din preajma căşeriei, - din scân­ duri de brad de care erau destule, o masă lungă pentru vreo treizeci-patruzeci de oaspeţi. Masa să fie Încon­ jurată de scânduri aşezate pe ţăruşi pe care să se poată şedea. Nevasta lui Stanciu chirigiul a adus din vreme din sat feţe de masă de pânză creaţă şi câteva ştergare lungi, care să servească drept şervete, - căci un şter­ gar ajungea la patru-cinci oaspeţi să se şteargă. Moşu Vasile avea şi el uneltele şi sculele trebuincioase pentru masă, dar numai pentru noi. Nevasta lui Stanciu, Zamfira, o femeie harnică şi curăţică, a mai adus din timp din Trăisteni cu căruţa, - căci era între sat şi Poduri şi un drum de căruţă, mai rău, - blide, talere [76] CARTEA SATULUI de lemn mai mari şi mai mici, precum şi alte lucruri trebuincioase pentru ospăţ. Cu trei zile înainte mosu Vasile trimisese doi oa­ meni călări la Săcele, s'ad�că un sac cu pâini coapte proaspete, colaci pentru parastas şi' două ruduri de salam din Brasov. Oamenii trimisi s'au înapoiat cu toate aceste lu'cruri în ajunul sfântului Pantelimon. Tot atunci sosise şi polobocul cu vin dela un cunoscut negustor de vinuri din Comarnic al bătrânului, şi-o ploscă cu ţuică de vreo trei oca. Căşarilor le-a poruncit moşneagul, ca în ajunul sfinţirii să prindă peşte din cele două gârle Doftana şi Valea Neagră cât vor putea. Ciobanilor lui, cari umblau tot în Podurile Saşilor cu un cârd de vreo opt sute de mânzări pe care le mai ţinea numai de dragul lor, - atâtea mai avea bătrânul din turrnele-i de odinioară, .; - le-a trimis vorbă să vie unul din ei devale la căşerie cu trei miei sugari din cei mai graşi. Când a venit seara ciobanul cu mieii, stăpânul i-a dat porunca următoare: « Mâne dimineaţă să-i tai, să le scoţi măruntaiele, lăsând pieile pe ei. Să-i speli frumos pe dinăuntru în Valea Neagră, fără să le uzi blănile şi să le ştergi carnea c' o cârpă curată. Să le dai sare şi puţin piper, înfigându-i binişor, din, loc în loc, cu vârful cuţitului din teaca-ţi dela brâu, ca să intre sarea în ei. Să-i pui apoi la răcoare până mai târziu în colo, când or mai fi două-trei ceasuri, până să se aşeze lumea la masă. Atunci să pui fiecare miel într' o frigare sdravănă, după ce le-ai cusut mai întâiu pieile la loc. Aşezi apoi frigările la jarul dela uri foc bun făcut din vreme pe câte doi ţăruşi mai înăltuţi, ca să nu-i ajungă focul prea cu zorul. Pe urmă să ai grije să învârteşti încetişor frigările mereu, \ [77] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 77 până o începe să se prindă din blana mieilor o coaje în toată legea. Să ridici apoi frigările de pe ţăruşi. Să dai jarul la o parte. Să sapi o leacă în vatra focului şi pe pământul fierbinte să aşezi mieii, trăgând spuza peste ei. Să-i laşi acolo să se mai coacă, stând fierbinţi până or fi aduşi la masă. Iată, mă băiete, cum se frig mieii haiduceşte, ca să ştiţi şi voi când veţi ajunge stăpâni şi veţi avea târlele voastre de oi, cum să pre­ gătiţi o friptură gustoasă după care să vă lase gura apă ». Toate s'au făcut la timp după poruncă. In aceeaşi zi a ajunului sfinţirii au sosit şi oamenii de serviciu ai bătrânului, cari toată ziua moşmonise prin Valea Neagrăşi Doftana după peşte, aducând cu ei tin gă­ van mare de păstrăvi şi sglăvoace. Oamenii trimişi peste hotar acasă în Ardeal, au sosit şi ei pe înserate cu pânea, colacii şi salamul. In dimineaţa Sfântului Pantelimon, au început a sosi oaspeţii în frunte cu preoţii, şase la număr din cele cinci sate amintite. Ei erau însoţiţi de dascălii lor, cari luaseră cu dânşii toate cele cerute pentru ser­ viciul sfânt: Odăjdii, cărţi sfinte, cădelniţe, cruci din altar, neuitând s'aducă cu ei şi două şomoioage de busuioc ... Mocanii proprietarii stânelor din munţii vecini, ve­ niţi în număr mare, erau îmbrăcaţi toţi de sărbătoare cu cămăşi albe curate şi cu cioareci tot aşa, de dimie din lână ţigae cari cădeau bine pe ghetele negre. Cu laibăre de postav vânăt de boltă, sau negre de dimie de casă. La mijloc încinşi cu brâie galbene ori albe .de lână ţesute în casă, peste care era petrecută o curea de trei degete de lată de piele neagră, iar a unora de lac. Câţiva erau În­ cinşi cu chimire. Pe cap aveau toţi pălării de pâslă late în [78] CARTEA SATULUI străşini, de sub care la cei mai bătrâni le atârna la ceafă chica strămosilor Daci. Pălăria, mai ales la cei mai tineri, era adusăo leacă mai pe spate, ştii cum lestăteamai bine. Ciobanii mai răsăriţi, - căci veniseră câţiva şi din aceştia - purtau căciuli negre sau fumurii. Toţi cu opinci în picioare petrecute pe deasupra glesnei cu nojiţe negre, încinşi fiind peste şale cu curele ţin­ tuite si numai câtiva cu chimire. La brâu avea fiecare de o parte fluerul; iar de cealaltă teaca cu cuţitul. Toată ceata asta a pornit apoi încet spre poalele Dinţesei, minunata poiană înconjurată de codri bătrâni, unde s'aşezase crucea lui Ştefan, trecând Valea Neagră peste punte. Când te uitai la dânşii mai din depărtare, ţi se părea că ai în faţa ochilor o vedenie din poveşti ... Ajunşi la cruce, au aşezat numaidecât pe masa cu pânzătură albă, ce se găsea în faţa ei, coliva făcută de Zamfira, colacul mare rotund, cu o cruce tot din aluat la o margine. Iar la mijlocul mesei un găvan nou nouţ plin cu apă, care avea să fie sfinţită. Lângă găvan un sfesnic cu lumânare în el, si cele două mănunchiuri din' fire de busuioc. Preoţii' au început a-şi îmbrăca sfintele odăj dii. Doi băieţi mai mărunţi, din cei cari dădeau oile în strungă, ţineau cădelniţele pline cu jar. fierbinte, din care se înălţa fumul de smirnă şi tă­ mâie. Slujba a început în faţa tuturor oamenilor cu capul descoperit, pe care-I plecau toţi uşor spre crucea scăl­ dată în razele soarelui unei minunate zile senine din luna lui Cuptor. S'a slujit mai Întâi parastasul. Cântau toţi în cor, iar preoţii se rugau duios pentru sufletele răposaţilor stăpânului. Şi avea morţi o mulţime moşu Vasile: Cele trei soţii, părinţii, fraţii şi cei treisprezece , \ [79] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 79 copii, - din cei douăzeci şi patru, - pe cari i-i dă­ duse Dumnezeu. Numele lor erau rostite jalnic de preoţii slujitori, după un pomelnic, pe care-l dictase de cu seară mosu Vasile unuia din noi. Când s'a cetit molitva de deslegate, toată lumea cu lumânările aprinse în mâni, a îngenunchiat în faţa mesei, făcându-şi fie­ care semnul crucii şi zicând după preoţi, când aceştia se rugau: « Şi le iartă lor, Doamne, orice au greşit în. viaţă cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu gândul.îşi odihneşte, Doamne, sufletele lor, unde toţi drepţii se odihnesc. In loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspi­ narea, şi unde este vie aţă fără de sfârşit ... », Când preoţii au început a întona jalnic: « Veşnica lor pomenire », toţi s'au ridicat în sus, apucând câţiva din ei împreună cu preoţii şi cu moşu Vasile tava cu colivă, săltând-o încetişor pentru sufletul răposaţilor în murmurul ultimelor rugăciuni, al frunzişului din codrii împrejmuitori şi al apei din Doftana ... Era o linişte odihnitoare în toată împrejurimea îmbrăcată în măreţe păduri seculare. Roiuri de muscu­ liţe se învârteau deasupra noastră în aerul fierbinte. Din când în când mici stoluri de turturele şi de po­ rumbei sălbatici, spintecau văzduhul trecând peste' Doftana de partea cealaltă a pădurii. Sus în slava cerului albastru vulturii, ce-şi aveau cuiburile pe piscu­ rile dimprejur, pluteau a lene deasupra noastră. Afară de rugile jalnice ale preoţilor, nimic nu turbura această linişte dumnezeiască ce ne înconjura, afară de susurul apelor Doftanei şi de dăngănitul cu chemări de departe: al tălăngilor cârdului de mânzări, care cobora agale de pe Dinţeasa spre locul unde ne găseam. [80] 80 CARTEA SATUL VI A început apoi slujba a doua pentru sfinţirea crucii, slujbă ce s'a făcut tot aşa de simţit şi de mişcător ca şi cea de adineaurea, după ritul atât de impunător al . bisericei noastre ortodoxe. Preoţii cădelniţau pe rând împrejurul mesei şi în faţa crucii înclinându-se. Iar când unul din ei a cetit Evanghelia dela Ioan cu scăl­ dătoarea oilor, toţi au căzut în genunchi făcându-şi semnul crucii. După cetirea Evangheliei, toţi preoţii în cor au chemat puterea Duhului Sfânt, rostind cu­ vintele cu adânc tâlc crestinesc; « Si acum trimite, , , Doamne, puterea prea Sfântului şi de viaţă făcăto­ rului Tău Duh, carele sfinţeşte toate să sfinţească şi apa aceasta, ca să fie de tămăduire sufletelor şi trupurilor ce se vor împărtăşi dintr'însa ». Şi pe când rosteau cu toţii rugăciunea aceasta, unul din preoţi a făcut cu trei degete dela mâna dreaptă, de trei ori semnul crucii în apa din găvan, repetând cuvintele de mai sus. Iar la sfârşitul slujbei toţi preoţii au cântat în cor imnul bisericesc, care se cântă după sfinţirea apei; « Mântu­ eşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moşte­ nirea Ta. Biruinţă Regelui nostru asupra protivnicilor dărueşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău ».. Mai toti cei de fată eram Români din Transilvania. Şi nimănui nu i .. a 'trecut în acea clipă prin minte că Regele Ferdinand, Intregitorul de Ţară şi următoru la Tron al Marelui Rege, Carol al României întemeie­ torul şi organizatorul, - pentru a căruia biruinţă împotriva potrivnicilor, ne rugam cu toţii la Dumne­ zeu, -va porni după treizeci de ani războiu de liberare de sub stăpânirea străină, a Românilor din Ardeal. Mari şi nepătrunse sunt minunile Tale, Doamne! \ \ [81] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 81 După cântarea imnului cu care s'a încheiat slujba dumnezeiască, doi din preoţi au luat mănunchiurile de busuioc, le-au înmuiat în apa sfinţită, strop ind cu ele crucea şi lumea roată dimprejur. S'au Întors pe urmă către cei de faţă, botezând pe fiecare pe rând, începând cu moşu Vasile. Fiecare săruta crucea pe care o adusese cu sine doi din preoţi, şi săruta după obiceiul din satele noastre şi mâna preotului botezător. După ce au sfârşit de botezat pe toţi cei de faţă, preoţii s'au îndreptat cu şomoioagele de busuioc proaspăt În­ muiate în apa din găvan către cârdul de mânzări, care tocmai sosise devale lângă noi, strop ind în gesturi largi şi pe acesta, şi botezând şi pe ciobani. Toţi cei de faţă s'au îndreptat după aceea spre că­ şerie, unde masa era de mult întinsă. Preoţii, după ce au desbrăcat odăjdiile, s'au aşezat în capul mesei împreună cu moşu Vasile, iar toţi ceilalţi alături la rând unul lângă altul în jurul mesei până la capătul celălalt al ei. La un semn al bătrânului toti s'au ridicat. Preotul cel mai bătrân a zis « Tatăl nostru » şi, bine­ cuvântând mâncarea şi băutura, s'au aşezat iarăşi cu toţii jos, - după ce mai întâi fiecare şi-a făcut cu toată cuviinţa semnul crucii. Au început apoi a mânca cu pofta ce ţi-o dă nu numai aerul înviorător de munte, dar şi drumul lung şi obositor, ce-l făcuseră cei mai mulţi dintre oaspeţi. Masa s'a început cu salamul şi caşcavalul după un ve chiu obiceiu al nunţilor din Săcele, care mai demult, până nu se boierise lumea, se făceau vara la mesele Întinse la umbra pomilor din grădini, - cu vestitele sarmale săceleneşti, cu orez şofrănit cu carne (pilaf turcesc), cu fripturi şi alte bunătăţuri. Iar nu la birturi 6 [82] 8z CARTEA SATULUI ca astăzi, unde se dau bani mulţi şi nu se mai mă­ nâncă aşa de bine ca pe vremuri în gospodăriile celor cari însurau si măritau. - Iarna se făceau nuntile în casele socrilo�. - După salam şi caşcaval au urmat păstrăvii fripţi în spuză şi sglăvoacele prăjite în unt. S'au mai servit oapeţilor şi câteva orătănii fripte, din câte s'au mai găsit la căşerie. La urmă de tot a venit mâncarea de nădejde. Cei trei miei sug ari fripţi hai­ duceşte, au fost aduşi pe trei cârpătoare mari, din care două au fost aşezate la cele două capete ale mesei, iar al treilea la mijloc. Trei inşi cu câte-o Iopăţică lată în mână, a bătut fiecare câte unul din sugaci, până ce a căzut coaja de pe ei, lăsând aburul cald şi dulce să străbată printre comeseni, atingându-le nă­ rile, spre a le mări şi mai mult pofta de mâncare. Căci cu toţii au mărturisit, că în vieaţa lor nu mai mâncaseră o friptură de miel aşa de dulce şi gustoasă, ca şi pe asta friptă haiduceşte. In timpul ospăţului musafirii moşului Vasile se întreţineau voioşi unii cu alţii despre daraverilelor gospodăreşti. Trei flăcăi turnau din când în când din trei urcioare vinul spumos în paharele preoţilor şi al moşului Vasile, iar celorlalţi în bardace. Căci, moşneagul îngrijise de cu vreme să aibă pentru fiecare câte unul, ca să şi-l ducă cu el de amintire, primindu-l, împreună cu o lumânare la plecare şi c'un colac din cei aduşi dela Săcele, ca, să fie daţi de pomană pentru sufletul răposaţilor bătrânului. Şi pe când oaspeţii bunului moşneag se ospătau cu poftă, închinând cu toţii pentru sănătatea şi lun­ gimea zilelor lui, - câţiva ciobani şezând turceşte mai cât colea sub un copac, cântau de zor fiecare pe rând '\ \ l> 1 t , I I [83] GEORGE MOROIANU; CHIPURI DIN SĂCELE 83 din fluier si din caval doine si alte melodii frumoase de-ale noastre strămosesti al căror ecou străbătea duios adâncul codrilor ce �e' înconjurau. Căci cu acestea şi cu credinţa neclintită în Dumnezeu, Neamul nostru românesc a străbătut asprele vijelii ale veacurilor. 6* [84] DUMNEZEU NU BATE CU BAŢUL Mamez·. Intr' o după amiază de iarnă, Ana din Anini se întorcea ostenită de la judecătoria din sat, unde fusese să jure într'un proces ce tatăl ei, Ion Lungu, om rău şi lacom, îl avea cu Maria Brăduleasa, femeie harnică, cinstită şi gazdă bună. Bărbatul Mariei, Gheorghe Vrânceanu, cunoscut în sat mai mult sub numele de Gheorghe Bradu, cum îl poreclise lumea, căci era chipeş şi voinic ca un brad, murise pe la Sânt Ilie în Ţară pe Bărăganu, la târla de oi, pe care din păcate o avusese anu ăla în tovărăşie cu Ion Lungu, şi cu ginerele acestuia Radu, bărbatul Anei din Anini. Procesul Între Maria Brăduleasa şi Ion Lungu se iscase din pricină că la Gheorghe Bradu nu se găsise după moarte niciun ban. Maria ştia că bărbatu-său vânduse pe la Ispas mieii şi mai târziu şi lâna de pe o grămadă de oi. Căci Gheorghe era printre târlaşii de frunte, şi bănuia că nu se' poate să fi sfinţit banii lui Gheorghe numai aşa ca din senin. Numai Ion trebue să le fi făcut ce le-a făcut, mai cu seamă că el era cunoscut în tot satul ca om lacom şi-apucător. S'a luat Maria mai întâiu cu binele pe lângă Ion, doar de-o scoate banii. Il luă ea cu fel de fel de vorbe: \ [85] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE .8.5 ba că să-si aducă aminte că are copii si el, ba că Dumne- , . , zeu n'ajută ălui de mănâncă strădania altuia, şi aşa mai încolo. Toate vorbele ei fură în zadar, căci hoţul de Ion se jura pe toţi sfinţii de-o fi luat el vreun ban dela Gheorghe. Destul că Maria văzând că cu buna n'o scoate la niciun căpătâiu, a dat pe Ion în judecată, chemând ca martori pe Ana din Anini şi pe Radu bărbatul ei. Amândoi fuseseră fată la târlă când bietul Gheorghe îşi dăduse sufletul. . Işi zicea Maria: dacă lacomul de Ion o să tăgă­ duiască mereu, poate fie-sa Ana şi gineri-său Radu n'au să jure ei strâmb, dându-şi sufletul necuratului pentru nişte spurcaţi de bani. .. Sărmana Maria uita, că greu i-ar fi venit bietii Anii, să dea de gol pe tată­ său, după ce el apucase să tăgăduiască odată. Cum intră în casă, Ana îşi aruncă du lama din spinare si luându-si furca în brâu dădu să toarcă. Dar abia apucase să sucească câteva fire pe fusul care-i cădea mereu din mână, şi deodată aruncându-şi furca căzu gânditoare cu capul Între mâini: « Doamne, taică, ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut? >} oftă ea din adâncul inimii. Şi de-atunci nu era nici dimineaţă nici seară, în care să nu vezi pe Ana la biserică, închinându-se cu evlavie înaintea icoanei Maichii Domnului. Seara ea nu se mai culca niciodată fără să aprinză mai întâi tămâie şi să zică palacrisul. . . . De când cu jurământul devenise mai îngrijorată, era tot tristă şi nu mai prea ieşea prin lume, Tot satul vorbea de întâmplarea asta şi lumea, văzând schim­ barea ce se făcuse în Ana din Anini, nici nu se mai îndoia că ea jurase strâmb. [86] 86 CARTEA SATULUI - « O vedea ea săraca », îşi ziceau babele din sat, « doar Dumnezeu nu bate cu bătuI » si fel de fel de , , vorbe de-alde astea. * * * Era în ziua de ajunul Crăciunului, un ger de scâr­ ţâia zăpada. In casa Anii din Anini era o ropoteală şi-o gură ca în târg. Ea tăiase porcu şi chemase pe câteva vecine să-i ajute unele la facerea cârnaţilor, altele la frământatul şi facerea colacilor pentru sfintele sărbători. La zile d'astea, Ana cocea totdeauna o gră­ madă de colaci de dulce şi mai ales de post. Ea avea fine multe şi trebuia să le dea îndărăt - după obiceiul locului - colaci de post la plocoanele pe care acestea i le aduceau de sărbătorile Crăciunului. Ana din Anini trăia singură în casă. « Omu-i » era pe vremea asta în Ţară la târlă. Ea-l aştepta să vie pe la Bobotează. Trebuia să jure şi el în nenorocitul ăla de proces al socru-său cu Maria Brăduleasa. Singurul băiat pe care-l avea, Niţică, sfârşise de câţiva ani şcoala din sat şi trecuse la oraş, spre a în­ văţa mai departe. Mamă-sa îl aştepta să vie chiar în acea zi, ca să petreacă după obiceiu vacanţa Crăciu­ nului în casa părintească. Ana era mândră şi fericită de 'Nitică al ei si cu drent cuvânt, căci era băiat asezat, cu purtări bune şi învăţa bine. ' După ce isprăvise de făcut cârnaţii şi cârtaboşii, .cari sedeau acum însiruiti pe prăjina din cămară, si 'după 'ce scoaseră col�cii r'umeni din cuptor, umplând cu ei două troei bune, Ana-şi chemă vecinele în tindă ea după osteneală să le şi cinstească, dându-le câte-un păhărel de rachiu şi câte ceva de imbucat. Cea mai \. [87] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 87 bătrână dintre ele, lelea Stana, luând păhărelul cu rachiul de secară, închină zicând: « Dumnezeu să ne bucure, Anico, şi să ne-ajute s'ajungem ziua de azi şi p'a de mâne la mulţi ani. Dumnezeu să-I aducă sănătos şi pe Radu. .. şi pe Niţică, drăguţu mamii }), adause cât de colea una din vecine. - Nici n'apucară bine nevestele noastre să înghită rachiul din pahar, că uşa se deschise şi Niţică intră sgriburit în casă, ţinând în mână o legătură în care pusese câteva rufe de spălat şi nişte ulcele pe care maică-sa i le trimesese peste săptămână cu d'ale mâncării. Mai avea el în legătură şi câteva cărţi pe care şi le luase să înveţe peste vacanţă. Cum intră în casă băiatul, după ce zise « bună ziua », puse legătura pe-un scaun, apoi dădu să sărute mâna, mai întâi maică-si, şi pe urmă la toate care erau cu dânsa, începând cu cea mai bătrână. « Dum­ nezeu s'te cinstească, gura mamii; Dumnezeu să-ţi dea minte şi noroc, băi atu mamii » ... ; şi fiecare căuta să mulţumească lui Niţică cu câte-o vorbă fru­ moasă. - « Nu ţi-a fost frig pe drum, băiatu mamii P » îl întrebă Ana. - « Ba mi-a fost, c'am venit cu caii ăia răi ai lui Neica Bucur, şi-avea căruţa plină de neveste care fuseseră cu dimie la Braşeu, aşa c'abia ne-a târît pân'aci }). - «Fă-i un ceaiu de muşeţel, Anico », zise una din vecine care se pregăteau acum să plece, « şi dă-i băia­ tului să se încălzească drăguţu, iar dăseară când s'o culca să-I învelesti bine s'asude. - Acu rămâneti să- nătosi! }) - « Muitămim dumneavoastră ». ' , , [88] 88 CARTEA SATULUI Ana puse numaidecât apă la foc. Până să se facă ceaiul, Niţică s'a aşezat lângă soba cu cuptoruş ca să se mai Încălzească. El se văita de cap şi de şale. Faţa-i era aprinsă ca jeraticul. « Dragu mamii, asta nu-i d'abună », zise Ana, dân­ du-i căniţa cu ceaiul fierbinte în care picase şi puţin rom. Băiatul bău ceaiul şi se puse pe pat să se mai odihnească. A stat aşa până seara fără să ceară nici de mâncare, şi fără să iasă pe-afară să vadă ce mai e prin prejurul casei, cum făcea altădată. Maică-sa il îmbia mereu cu de mâncare, dar el nu voia să ia nimic, zicând că nu-i e foame. « Las' mamă, c'oiu mânca mâne bucate de dulce; şi până mâne să vezi că are să-mi treacă ». Către seară începură a veni colindătorii, dar Ana parcă nici nu-i auzea de îngrijată ce era. Ce bucurie era pe ea altădată în seara asta sfântă. Totdeauna lăsa poarta deschisă până târziu ca să vie s'o colinde. Niţică al ei, când era mai mic, abia apuca şi el să vie seara de Crăciun, ca să meargă cu ceilalţi băieţi din sat la colindat. De astădată Ana închise poarta de vreme, ca să n'o mai turbure nimeni.' La vreo două ceasuri din noapte Niţică spuse că-i' e somn. Se desbrăcă şi se culcă după ce mai Întâi s'a închinat. Ana îi mai dădu un ceaiu, şi-l învăli cu plapoma, peste care mai puse şi-o ghebă grea blănită ca să se încălzească bine si s'asude. Băiatul adormi repede. ' Afară era frig de crăpau pietrele. Zăpada mare care căzuse Înainte cu câteva zile se întărise de ger, şi scârţâia sgomotos sub roatele carelor cu lemne, dela pădure, pe care le-apucase noaptea pe drum. Pe uliţi se mai \ [89] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 8� auzeau din când în când chiotele şi strigătele de bu­ curie ale celor din urmă colindători, cari se Întor­ ceau acasă cu creiţari în buzunare şi cu trăistile pline de mere, de nuci şi de colăcei, Cerul era senin şi razele lunei aproape pline izbeau câmpul alb de ză­ padă, făcându-l să strălucească ca tot atâtea mii,fşi milioane de pietre nestimate. Linistea tainică si sfântă. a nopţii de Crăciun se întindea di� ce în ce mai mult deasupra satului. Luminile se stingeau una câte una din toate casele, si în cele mai multe din ferestre nu se mai zăreau acum decât galbenele raze ale candelelor ce ardeau înaintea sfintelor icoane. Ana tot nu se culcase. Ea mai avea să-şi spele vasele, căci urmau trei zile de sărbători, când nu se lucra, şi să-şi mai spele şi părul capului cu apă par­ fumată cu flori de fân, după cum se cuvine în ajunul unei sărbători mari ca Naşterea Domnului. După ce-şi puse toate ale casei în rânduială şi după ce se isprăvi de leşiat, Ana mai turnă puţin untdelemn în candela care ardea la icoana Sf. Nicolae « din Casa a mare », ca să ţină până a doua zi la ieşirea din biserică. Pe urmă umplu tămâierul cu jar, peste care aruncă câteva sgrăbunţe de smirnă, şi începu a tămâia prin toată odaia, având grije să învârtească tămâieru] de câteva ori şi deasupra băiatului. Zise apoi pala­ crisul în genunchi, se închină şi stingând lumânarea se culcă si ea. Dar �ici n'apucase bine s'aţâpească, şi de-odată se trezi în urletul prelung şi cobitor al unui câine din vecini. Ana ca trăznită sări din pat, aprinse lumânarea, se uită la Niţică să vadă cum doarme, îi pipăi fruntea, care-i ardea ca focul, luă ştergarul dela cuiu, îl înmuie [90] CARTEA SATULUI la un capăt în apă rece şi-i şterse binişor fruntea şi faţa lui Niţică, anume ca să se mai revenească. Apoi turnă într'un pahar pe jumătate cu apă untdelemn,deasupra căruia puse o plută cu fitil de bumbac, pe care-l aprinse în loc de candelă, stinse lumânarea şi se culcă din nou. Ii era parcă frică Anii să se mai culce prin întunerec. Dar nu mai putea s'adoarmă. Urletul câinelui, grozav o speriase. Ea-şi aducea aminte de vorbele din bătrâni, care spun că totdeauna când urlă câinele, urlă a pustiu, şi .că atunci ori se întâmplă un foc undeva, on moare cineva. Amintirea asta o întristă pe Ana şi mai mult. Ea îşi făcea fel de fel de închipuiri, una mai groaznică decât alta, ştii ca atunci când omul nu poate dormi şi gândurile lui umblă forfota în toate părţile. .. 1 se părea că vede pe fiul ei mort, şi mulţimea de femei venind cu lumânare şi jelindu-l. Parc'auzea tristul sunet al clopotelor vestind satului moartea lui Niţică, Parcă se vedea plângându-şi copilul: singura ei mân­ drie şi mângâiere, unica ei nădejde la zile de bătrâneţe. In lupta cu. somnul şi sub greutatea năbu­ şitoare a acestor vedenii, pe Ana o podidiră lacrimile., « Cum să-mi moară mie băiatul meu ăl cuminte, tocmai acum când îl scosesem din necaz, şi după ce mai avea să înveţe numai câţiva ani până să isprăvească şi să mă pot bucura şi eu de el! » Durerea şi groaza Anei mai creşteau şi când îşi aducea aminte de procesul tatălui ei cu Maria Brădu­ leasa. şi de jurmântul mincinos ce-l făcuse înaintea judecăţii, spre a scăpa de ruşine pe tatăl ei. Cuvintele: « Dumnezeu nu bate cu băţul » pe care femeile din sat \ [91] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 91 - zicătoare şi apăsate la vorbă cum sunt -, şi le repetau mereu de când cu jurământul, nu-i mai ieşeau din cap. Trudită de aceste gânduri şi de durerea inimii, Ana se întorcea mereu în pat pe o parte şi pe alta, fără să poată adormi. Din când în când se mai scula să-şi arunce ochii asupra băiatului care dela o vreme începu a geme. Sau să pună câte-un lemn pe foc, pentru ca oala cu sarmale ce corcăia a lene să nu înceteze din fiert. Intr'un târziu cocoşii începură a cânta şi Ana se mai înveseli puţin, că în curând avea să se facă ziuă. De-ar fi ştiut ea că are să petreacă o noapte aşa de tristă şi de trudită, ar fi chemat vreo vecină să se culce la dânsa, ca să nu se chinuiască singură toată noaptea făcându-şi fel de fel de gânduri. Primele bătăi în toaca de fier a bisericii din apro­ piere vesteau locuitorilor satului ziua Naşterii Mântui­ torului, chemându-i la slujba de dimineaţă. Ana se coborî din pat, se spălă, se închină şi ieşi să vadă ce mai e pe-afară ... Se făcea ziuă. Găinile începură a sări de pe crăn­ gile prunilor din curte, alergând flămânde către stă­ pâna lor. Raţele ieşeau măcăind din coteţ, iar gâştile din şopron începură a da şi ele semne de vieaţă. Cu toatele făceau un concert asurzitor. -- Ana intră mai Întâi în grajd să dea fân la cele două capre, care împreună cu păsările din curte şi cu o pisică erau singura ei lume în lipsa lui Radu şi a lui Niţică de-acasă. Dădu şi la păsări de mâncare şi după ce descuie poarta intră în casă, aşteptând să se trezească Niţică. [92] 92 CARTEA SATVL VI Clopotele dela biserică sunau a treia oară, semn că slujba de dimineaţă se sfârşise, Nevestele care fuseseră la utrenie începură a ieşi rânduri, rânduri din biserică. Una din vecinele care-i ajutase Anii în ajun, lelea Stana Dărăvaşca, nevăzând-o la biserică, pe ea, care de câtăva vreme nu lipsea niciodată, se abătu pe la dânsa zicându-si că trebue să fie ceva, mai cu seamă că-i stia si băi;tul cam bolnav. ..', « Bună dimineaţa, Anico ». - « Multămim dumitale, lele Stano; bine c'ai venit, că tocmai eram să trimit pe cineva după dum­ neata să te cheme. Aş vrea să-ţi dau să dai popii o liturghie, să-mi pomenească băiatul, că eu nu mă pot duce la biserică. _. Uite ce păcate au căzut pe mine. Toată noaptea n'am putut închide ochii de grijă şi de inimă rea. Apoi a mai început şi un blestemat de câine de prin vecini să urle, de mi se părea că se cufundă pământul cu mine, nu altceva. - Vezi puţin şi d-ta, lele Stano, cum îi mai e băiatului?» - Arde ca focul si-asudă sufletul mamii », zise bătrâna, ' - « Peste noapte l-am mai şters pe faţa c'un prosop înmuiat în apă rece ca să se mai răcorească. .. Parcă aşa mi-e de frică, lele Stano ». - « Nu-ţi mai hie, dulceo, că bun e Dumnezeu, - o să-i treacă lui ». - « N'ar hi ghine să-i descânţi şi d-ta puţin, lele Stano, poate să se mai uşureze l i - « Că ghine zici. Văd că jar în sobă aveţi. Aleargă "iute-Ia vale şi adu un bărdăcel cu apă. Dar vezi s'o iei de-a'ndoasele si să, nu vorbesti cu nimeni nici când te-i duce, nici 'când te-i întoarce, c'apoi nu e leacul », \ [93] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 93 Ana alergă repede la vâlcelul din poartă, luă apa şi i-o aduse lelii Stanii. Băiatul tocmai se trezi din somn si ceru de băut. « Stai că-ţi dau numaidecât, gura m�mii », zise lelea Stana. Apoi bătrâna luă cu un cuţit cărbuni din sobă, aruncându-i unul câte unul în bărdăcelul cu apă. După fiecare cărbune, dânsa făcea cu cuţitul semnul crucii deasupra apei, bolborosind încet descântecul şi zicând : « Fugi deochi dintre ochi « Dintre ochi, dintre sprâncene ... ». -, La auzul sfârâitului cărbunilor motanul, care dormea sub gura sobii, s'a deşteptat întinzându-se şi căscând. După ce isprăvi de descântat, lelea Stana se apropie de patul lui Niţică dându-i să bea de trei ori şi să se spele cu apă d'aia pe frunte, pe ochi şi pe pântece, iar apa rămasă în bărdăcel o dădu Anii s'o verse pe ţâţânile dela poartă, ori pe vreun câine sau pisică, pentrucă altfel nu era leacul. La biserică toca de liturghie, şi ce frumos şi pre- 1 ung toca, cum numai la sărbătorile mari auzi tocând. Femeile începură a lua drumul bisericii, toate imbro­ bodite cu ştergare de borangic albe ca zăpada, peste care erau legate cu cârpe de lână, căci era frig. Multe din ele erau îmbrăcate cu dulămi de mătase cu plimbul de jder şi de samur. Cele mai sărace aveau ghebe cu vulpe şi bătrânele cu hârşie neagră pe di­ nainte şi pe la gât. Bărbaţii erau încălţaţi cu cisme şi purtau cioareci şi cămăşi albe, fiind îmbrăcaţi pe deasupra cu ghebe vinete de postav de boltă sau de dimie neagră de Săcele, blănite cu piei de miei şi [94] 94 CARTEA SATULUI de cârlani. Pe cap aveau căciuli negre ori fumurii.' Singuri câţiva moşnegi se mai zăreau în mulţime cari mai purtau peste cojocel sau peste zăbunul blănit cu piei de miel, - frumosul antiriu înflorit cu găi­ tane negre din vremurile de demult. Cum ar fi vrut şi Ana să meargă la biserică cu Niţică, să-I vază lumea. Doamne, drag îi era când era copil mai răsărit în şcoala primară, să-I audă zicând Tatăl Nostru si Credeul în biserică! De când era la scoala din B�asov cetise de câteva ori si Apostolul, şi toată lumea rămăsese cu gura căscată de glasul frumos şi tânguios al băiatului Anii din Anini. Când pleca dela biserică, toate femeile se uitau după dânsul şoptindu-şi : « Ce mai drag de băiat, cum o s'o bucure Dumnezeu pe mă-sa ». - Dar geaba, dacă n'are omul parte! După ieşirea din biserică, copiii începură a veni cu Naşterea şi cu Steaua. La cei mai mulţi, Ana le dădea câte ceva, fără să-i lase să cânte, căci numai i-ar fi făcut rău băiatului auzindu-i. La masă Niţică, ce abia se ţinea pe scaun, luă de câteva ori dintr'un bulz pe care i-l făcuse maică-sa, mâncă o sarmală şi-o bucăţică de lipie făcută cu OH pe deasupra. Dar mâncarea nu i-a căzut bine, căci după masă a avut vărsături si a trebuit să se culce iar. Seara Ana a chem�t pe lele a Stana ca să doarmă la dânsa, căci nu voia să mai petreacă o noapte ca cea trecută. Inainte de culcare i-au pus lui Niţică aluat acru amestecat cu ceapă în capul pieptului şi la cap, ca să-i mai tragă fierbinţelile. Dar cu toate doctoriile şi descântecele lor, lui Nitică îi mergea tot mai rău si slăbea văzând cu . , \ [95] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 95 ochii. In cele din urmă Ana hotărî să cheme pe doc­ torul satului, care a cam înfruntat-o că l-a chemat aşa de târziu. Medicul a găsit că bolnavul avea lin­ goare, şi-i dădu grije Anii ca să fie cu cea .mai mare băgare de seamă, şi să nu cumva să iasă din ceea ce i-o rândui el, că boala asta e o boală grea ... Apoi îi hotărî odihnă desăvârşită, îl opri dela orice fel de mâncare câteva zile, iar de băut să nu i se dea decât apă stătută în casă, în care să înmoaie mai întâiu pâine prăjită. Necazurile si suferintele Anei numai acum înce­ pură. Ziua şi noaptea stătea ea la căpătâiul bolnavului priveghindu-l, iar candela dela icoana Sf. Nicolae nu se mai stingea. Zilele treceau si lui Nitică îi era tot mai rău. Ce n'ar fi dat biată Ana să-s'i vadă băiatul însănătosit. Nici rugile desperate ale ei, nici liturghiile, ri'ajutau nimic. Boala-şi făcuse cursul cu o repeziciune uimi­ toare, stingând încetul cu încetul faţa vioaie de odi­ nioară a lui Niţică, şi omorînd orice nădejde în inima Anii. Biata femeie se istovise si ea de-atâta suferintă a bietului băiat şi de nopţile ei nedormite. ' Mai erau trei zile până în Bobotează şi Radu nu mai venea. Ana vedea că pentru băiat nu mai era nicio scăpare şi grozav ar fi durut-o ca tată-său să nu-l poată apuca' cu zile. Ea trimise pe cineva din vecini la poştă să « bată » o depeşă lui Radu, vestindu-l despre boala grea a fiului lor. Slăbise bietu Niţică în cele zece zile de când bolea, de nu-l mai cunoşteai. Şi cum să nu slăbească amărîtul de el, că nu mânca nimic si vărsa într'una. Mare caznă trebue să fi fost pe el, că 'ziua şi noaptea nu mai avea [96] CARTEA SATULUI astâmpăr .în pat de. durere şi de fierbinţeală. Rău' trebue să-I fi ars la inimă că, Doamne, cum striga să i se dea apă rece. Cu toate că doctorul o oprise, biata Ana îi aducea din când în când, dându-i-I mai mult pe furiş câte-un pahar cu apă rece, zicându-şi, că dacă o vrea Dum­ nezeu să-i moară, să n'o mustre cugetul că nu i-a dat să-şi potolească focul ce ardea într'însul. Şi apuca atunci Niţică paharul cu amândouă mânile, sor­ bindu-l cu ochii în ochii mă-sii, care nu-şi putea stăpâni plânsul. '*' * * Afară vremea se încălzise de câteva zile şi zăpada groasă care acoperea pământul se subţiase într'atât, încât pe coastele ondulate ale dealurilor pleşuve din faţa satului, se vedeau pe ici, pe colea brazde negre. Era o moină ne mai pomenită în preajma Bobotezei. Piţigoii înşelaţi de razele primăvăratice ale soarelui, începură a ţiui fără vreme printre crăngile arborilor, iar ciocârlanii săltau veseli prin uliţi, căutând grăunţe prin gunoiul din urma carelor. In ajunul Bobotezei era o şleapăiţă cum nu mai fusese de nu se tinea minte. Preotul umbla în ziua aceea cu botezul prin sat. Pe la Ana, care nu şedea prea departe de biserică, trecu de dimineaţă. Ea primi pe preot şi pe băieţii ce-I-însoţeau cu căldăruşa cu apă sfinţită şi cântând cu glas tare: «( In Iordan botezându­ Te Tu, Doamne, Inchinarea Treimii s'a arătat », în .casa a mare, unde-i aştepta pe-o farfurioară de pe masă un ban de argint şi alături pe-o tavă un caşcaval. - Preotul Întrebă \de sănătatea lui Niţică... « Haaai \ -\ \ , \ .. [97] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 97 de mi-l botează şi pe el, Neică Pări.l!te, .c� pân' la van� Dumnezeu stie» zise Ana cu ochii plini de lacrămi. , , Apoi ea rugă pe preot să vie să-I spovedească şi să-I gr�jească, îndată ce va isprăvi de umblat cu botezul pnn sat. Către amiaz sosi şi Radu. Bietul om, cum a primit depeşa a şi plecat, n'a mai stat deloc pe gânduri. Unde era băiatul lui de altădată, voios şi sprinten ca un pris­ nel, care de câte ori venea din Ţară, alerga în cale-i spre a-i săruta mâna, şi a-i lua desagii să-i aducă în casă. Radu privi cu o adâncă înduioşare faţa galbenă şi slăbită a lui Niţică, ce abia putu să ia mâna rece a taică-său si s'o ducă tremurând la buze. «Ce faci tu, dragu taichii? .. » Dar Niţică abia răspunse cu un gemet prelung şi subţire şi c' o întorsătură de ochi sfâsietoare. '- « Ce păcate să fie astea, Ano, pe care le tragem noi acum ?» zise Radu întorcându-se către nevastă-sa; şi ochii lor se întâlniră într'o lungă şi dureroasă pri­ vire, în care parcă-şi spuneau unul altuia tot trecutul lor, toate greşalele lor, speranţele ce le legaseră de Nitică si soarta care-i astepta. 'Căt;e seară veni preotul să spovedească şi să cu­ minece băiatul. Lelea Stana, care de a doua zi de Cră­ ciun nu se mai deslipise de lângă Ana, spuse preotului să trimită să-i aducă si cartea ca să cetească bolnavului şi de ieşirea sufletului, că i se părea ei că nu mai avea mult. Şi bătrâna cam cunoştea, căci la mulţi şi multe le închisese ea ochii în vieată-i. Pe la miezul nopţii, băiatul începu a se uita ţintă în grindă, zâmbind parcă unor vedenii care i s'ar fi arătat. « Sunt îngerii care-l chiamă, drăguţu », spunea 7 [98] 98 CARTEA SATULUI lelea Stana. Altă dată îşi Întorcea speriat privirea că� tre cei cari erau lângă dânsul, căutând să-şi ascundă faţa între perini, ca şi cum ar fi văzut ceva ce-l În­ grozea. «Moaaartea, moaartea, mânca-o-ar corghii, uite cum fuge de ea sufletul mamii », zise bătrâna, ce­ rând Anii să-i puie lumânările la îndemână. In lupta asta desnădăjduită dintre vieaţă şi moarte o duse Niţică până după ce s'a făcut ziuă, când se mai linişti puţin. Incet, încet începu el a se aşeza Între perini, întinzându-şi domol mâinile şi picioarele cu­ prinse de răceala morţii şi cu ochii stinşi, pe jumătate închişi, începu a trage rar şi adânc. Lelea Stana aprinse lumânările de ceară galbenă dela candela care ardea pe-un scaun la căpătâiul bolnavului, şi i le puse în amândouă mâinile, ţinân­ du-i-le mai un ceas. «Ce minune să fie asta? » zise bătrâna dela o vreme. La multi am tinut lumânările murind, dar parcă n'am văzut pe nimeni să moară aşa de greu. Uite, bietul băiat, de când trage şi nu poate muri. De ce s'o fi căsnind atâta un suflet tânăr si nevinovat ca al lui? , - «Anico, luaţi saltirea şi mai cetiţi, ca să-I uşu­ reze Dumnezeu ». Cuvintele lelii Stanii o săgetară pe Ana la inimă. Ea-şi aduse iar aminte de jurământul blestemat. -« Vezi, îşi zise ea, pedeapsa lui Dumnezeu, şi ce vinovat e el amanil de mine, pentru păcatul meu? ». Ana luă psaltirea şi îngenunche înaintea icoanei � rugându-se, iar Radu zicea mereu psalmul pe care-l ştia din copilărie: « Milueşte-mă, Dumnezeule după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale ... ». \ , \ [99] GEORGE MOROIANU: CHIPliRI DIN SĂCELE99 Trecuse binişor de amiaz, când Niţică şi-a dat sufle­ tul în mijlocul bocetelor sfâşietoare ale celor din casă. Cine ar putea descrie întunerecul ce se lăsase acum în sufletul Anii, şi jalea adâncă ce se vedea pretutin­ deni în casa ca si în curtea ei. Vestea morţii' lui Niţică se răspândi ca fulgerul în tot satul înainte de ruperea clopotelor. Femeile din apropiere şi din depărtare alergară triste să vadă mortul. .. « Dulce Doamne, mult e topit, ce foc o fi fost pe el », îşi ziceau ele ştergându-şi lacrămile. Până seara Nitică fu scăldat, îmbrăcat în hainele cele mai frumoas� şi aşezat în cosciug, pe care-l pu­ seră pe două scaune în {< casa a mare ». Pe masă, în partea capului, ardea o candelă între două sfeşnice cu lumânări aprinse. Iar la picioare erau două sfeşnice mari din biserică. Inmormântarea se hotărî pe a doua zi de Sf. Ioan după ieşirea din biserică. Tot satul a ţinut să meargă cu lumânare la mort. Şiruri de oameni şi mai ales de femei intrau şi ieşeau cu ochii plânsi dela Ana din Anini. Si cine n'ar fi plâns auzind pe Ana cu câtă duioşie şi cu ce vorbe aşezate îşi plângea băiatul? .. « Scoală, scumpul mamii, şi nevăcuitul mamii. Cum nu ţi-a fost milă să te duci şi să ne laşi aşa pustii? - De ce te-ai îndurat de noi amarul de mine? .. ». Fiecare vorbă parcă era ruptă din inima ei. Plângea biată Ana cu-atâta jale şi foc, că toate femeile care-i umpleau casa se înnecau în plâns. In neţărmurita ei durere, Ana chema pe măsa, moartă de mult - zicându-i să-i iasă lui Nitică înainte şi să-i arate drumurile, căci e tânăr să nu se 'rătăcească. 7" [100] 100 CARTEA SATULUI Radu şedea şi el pe'-un,scaun lângă sicriu, plângând înfundat şi ştergându-şi ochii c'o basma galbenă. A doua zi de Sf. Ion, după ieşirea din biserică, sunetul jalnic al clopotului celui mare, vestea popo­ renilor înmorrnântarea. Cu toată şleapăiţa şi nin­ soarea de-afară, lumea nu mai încăpea în casa şi în curtea Anii din Anini. Prohodul început de cei doi preoţi ai satului în casă trebuia să se sfârsească la biserică. Când ducătorii cari purtau la umăr b�smale frumoase de lână ridicară mortul să-I ducă, Ana desnădăjduită striga înnecân­ du-se: « Nu mi-l luaţi, nu mi-l luaţi, fie-vă milă de mine si nu mi-l luati >}. La' biserică tot s�tul. Preoţii slujitori îmbrăcaţi în odăjdii strălucitoare se coborau pe rând dela altar, cădelniţând în jurul sicriului şi rugându-se pentru iertarea păcatelor şi pentru odihna sufletului răposatului. Şi ce mai cazanie i-a spus preotul cel mai bătrân lui Niţică! Toată biserica era sguduită. Către sfârşitul slujbei unul din preoţi, pentru a vărsa puţin balsam de alinare pe inima rănită a Anei şi a lui Radu, deschise cartea morţilor şi ceti cu glas' tare: « Care desfătare lumească rămâne neîmpreunată cu grija şi care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra şi decât visurile mai înşelătoare; Intr'o clipeală pe toate acestea moartea le apucă », - Nici aceste cuvinte de o dum­ nezeiască înălţare şi înviorare nu potoliră durerea şi lacrămile Anei. Ea şedea cu capul în mâna-i rezemată de sicriu şi cu ochii pironiţi la faţa sarbădă a lui Niţică. [101] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 101 - « Doamne, Doamne, îşi zicea ea: Ce m'oiu face eu fără băiatul meu? » Şi în minutul acela îşi reaminti ea tot ce avea de gând să facă cu Niţică dacă i l-ar fi ţinut Dumnezeu ... O clipă Ana parcă-l ştia dus departe la învăţături mai înalte, de unde abia apuca să vie ca să se bucure şi să se mân­ drească cu el. Dar vedenia asta înşelătoare nu ţinu decât o clipă, căci de-odată fu chemată la cruda stare de-atunci de glasul obosit al dascălului, care cânta jalnic: « Veniţi, fraţilor, să dăm mortului cea din urmă sărutare, căci iată ne despărţim ». Ana tresări şi începu a plânge cu hohot. Lumea se strecura pe lângă sicriu sărutând ico­ niţa cu chipul Sf. Ion de pe pieptul lui Niţică şi pu­ nând câte un ban în tipsia de-alături. Mai toţi sărutau si obrazul mortului. Ana si cu Radu si-au luat cei din �rmă rămas bun dela băi�tul lor săr�tându-1 prelung pe frunte. Preoţii dădură cea din urmă binecuvântare, stro­ pind mortul cu vin şi cântând jalnicul: « Veşnica lui pomenire ». Ducătorii scoaseră sicriul din biserică si-l coborîră în mormânt în ţipetele sfâşietoare ale Anei, care-şi striga în deşert băiatul ... Toată lumea plecase din curtea bisericii, numai Ana nu se mai deslipea de lângă mormânt. Câteva bătrâne, printre care credincioasa ei vecină lelea Stana, o luară cu binişorul spunându-i să nu mai plângă atât, că-i si păcat. « Linisteste-te acum si-ti întăreste inima, îi �iseră ele, că aşa � voit Dumn:ez'eu ». ' [102] IVAŞCA Dumnezeu s'o ierte pe lelea Biţa 1 vaşca, că ce bătrână bună mai era! Parc'o văd si-acuma cu fata-i numa 'ncreţituri, şi totdeauna veselă, cu bărbia-i 'as­ cuţită, cu ochii vii şi albă toată. Era de mult bătrână, când ajunsesem şi eu la vârsta dela care ţine minte omul. Şi sfătoasă mai era, Doamne. Ştia să spuie din vremurile de demult, cum n'am mai auzit pe nimeni spunând. Ea fusese vecina noastră cea mai săritoare, şi fe­ meea de credinţă a bunică-mii, - căci ea-i ţinuse în braţe mai pe toţi copiii, şi pe-ai noştri până la mine. Cam dela ea aflam eu tot ce fusese mai de mult prin cu­ prinsurile noastre. Bunicu şi bunica muriseră de mult, eu n'apucasem pe niciunul şi bătrânei grozav îi plăcea să povestească de pe vremea lor. De câte ori o prindeam singură pe-acasă, ori venea la noi cu furca, ori să ne-ajute la câte-o treabă, la câte ceva, mă ţineam lipcă după dânsa, că tare-mi era dragă vorba ei cuminte si-asezată, Vara mai ales, nu mai puteam de bucurie' când mama întindea peste noapte pânzele în curte, ori lăsa să se usuce dimiile, căci' pe 1 vaşca o chema să se culce la noi pe iarba verde ca să le păzească. Atunci de cu vreme m'ascun­ de am ca să nu mă găsească mama, şi cum îşi aşternea \ \ \ [103] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 1°3 bătrâna, hop şi eu din câte-un colţ în preajma ei. Ştiam eu bine câte poveşti şi lucruri frumoase din vremile vechi avea ea la săcuşor ... Dorm ai nostri de mult si toate-au amutit în îm­ prejurimi, departe doar se mai aude din când în când câte-un câine lătrând. Numai bătrâna noastră vecină spunea, spunea într'una. Ar fi fost în stare să povestească zile şi nopţi întregi. Când ajungea la câte-un bălaur mâncător de oameni, ori la sgripţuroaicele urîte şi rele de mama focului, închideam ochii şi mă făceam ghem de frică la spinarea ei. Către sfârşit îşi păstra bătrâna câte-o poveste mai blândă, ca să m'adoarmă. Atunci nu mai era vorba nici de smei năpraznici, nici de bălauri cu douăsprezece capete, nici de sgrip­ ţuroaice, atunci îmi dăpăna cu evlavie minunile lui Dumnezeu şi-ale Sfântului Petru când umblau pe pământ. .. Fermecătoare era bătrâna Ivasca atunci când În- cepea aspune din vremea ei. ' Numai ce-o auzeai : he, hei, gura mamii, mult era lumea veselă şi bună pe vremea mea Ş1 cum trăia de îndestulată. Şi cum n' ar fi fost, că pe-atunci nu erau atâtea nevoi ca azi, si nu iesise atâtea fleacuri şi drăcii. Pe când m'am măritat eu,' nu erau nevestele asa întotonate ca acu. Pe-atunci aveau sarică de mi­ reasă, 'în'călţau cisme galbene ori roşii şi purtau fotă, Numai ale mai bogate şi mai de neam aveau şi rochii de mătase, gheordie, ori dulamă, -- tivilichie, - blă­ nuri scumpe şi brâuri de aur ori de argint. Dar azi [104] 1°4 CARTEA SATULUI nu vezi că rucio «vai-de-ea » nu se mai mărită fără mătase şi fără scurteică şi dulamă cu plimbul de jder şi de samur. D'aia au ajuns bieţii oameni de nu mai pot lega două 'n tei. . Şi pe-atunci gospodarii noştri stăteau bine, erau cheaburi, nu ca azi. Ce oi, ce cai şi ce de mai cirezi de vaci şi boi aveau! Cine mai era în Ţară ca Mocanii noştri? Bărăganul, Basarabia şi-atâtea plaiuri de din­ colo de hotar, erau pline de turmele, cirezile şi her­ gheliile lor. Parcă aud şi azi sunetul clopotelor dela boii, vacile şi caii ce treceau vara pe la târguri. Dulce Doamne, ce de cai şi ce de vaci şi boi se mai învâr­ te au şi prin cuprinsul ăsta al dumneavoastră! Tot boi d'ăia mari, boi d'ai lui Hier, cum le zicea, -laţi în piept şi cu coarnele cât pe colo, de le izbeau de amândoi stâlpii dela poartă, cât era de largă, când intrau în curte. Parcă-l văd pe moşu-tău Radu, Dumnezeu să-I ierte, cum se uita dus încolo spre· malu bisericii, cu palma straşină deasupra ochilor; când ştia că vin alde finu-său Boantă şi Niţă Brescanu, scutarii lui cei mai credincioşi, cu caii din Macovei, din Fleaşca şi din Gropării şi cu vacile şi boii dela. Brateş, să-i ducă la târguI Prejmerului ori al Cohal-. mului şi Înăuntru departe. Ii râdea mustaţa când Îşi măsura din ochi avutul. Turme, cirezi şi herghelii întregi treceau în fiecare an, în vremea târgurilor de ţară, p'aici pe dinaintea- porţii. Aveau oamenii pe-atunci, dragu mamii, că era. altfel lumea: mai cu frica lui Dumnezeu, mai milo­ stivă, şi mai cu dreptate. Mi-aduc aminte de neica. Radu, că niciodată nu se culca fără să cerească psal­ tirea până noaptea târziu. Şi ce de pomeni şi milo- [105] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE IOS stenii mai făcea! La zile mari, mai ales la Crăciun - când era acasă, eu, cu slugile din curte, o săptă­ mână întreagă căram cu sania şi cu coniţa mălaiu, lemne, carne, brânză şi alte bunătăţuri pe la câte femei sărace şi cu copii erau p'aici. Şi numai noaptea ne mâna, ca nu cumva să ne vadă cineva, ştii, cum zice la Sfânta Evanghelie: să nu ştie stânga ce face dreapta. Da ce să-ţi mai spun de praznicile ce le făcea în tot anul la Sfântu Vasile, la împăraţii Constantin şi Elena, la Sfânta Maria si la Sfântu Neculai. Tii, ce mai era pe noi, vecinele 'la zile d'alea. Ce mai ropote cu alde soră-mea Bunoae, cu lele a Ţica lui Voiculeţ, - omu ei fusese tot p'aici pe la dumneavoastră scutar, îl omorîse Sechelii în zaveră, - cu Zoriloae, cu lelea Chiva Sgărioae şi cu altele de prinprejur. Leica Marica, Dumnezeu s'o ierte, cu câte-o săptămână înainte ne chema de cerneam, şi de puneam oalele în rânduială pentru fiertu bucatelor. Zilele alea era o învălmăşeală şi-un tămbălău prin curtea şi prin casele astea, ca la nuntă. Unele frământam, altele cărau lemne, unele vârcoluiau, altele scoteau pâinea şi colacii din cuptor � altele tocau carnea si făceau sarmalele. Altele iară rânduiau carnea, spălau şi şofrăneau orezul pentru pilaf. Apoi după ce toate erau puse în rânduială, ne mai dădeam si noi la odihnă. Dar ce fel de odihnă, că toată noaptea spuneam la poveşti şi la năzbâtii, râ­ de am şi petreceam. Vin în pimniţă era destul şi după ce-i făceam treaba, leica Marica, Dumnezeu s'o odih­ nească, ne dădea de gustam, - şi ne mai luam şi noi când ne trebuia. Când nu era neica Radu acasă la prasnice d'astea, mai ales vara, chemam şi noi câte-un. [106] I06 CARTEA SATULUI lăutar din sat? şi-apoi cât e' curtea asta de mare, ţineţi-vă picioare, - nu mai ştiai praznic era, ori nuntă ... . . . Dar când era dânsu acasă, cine-ar fi îndrăznit? ... Aşa era p'atunci, gura mamii, - şi ce bine mai era! , \ [107] MARIA BACIULUI Maestrului Alexandru Vlahuţâ Inaltă, neagră şi uscăţivă, cu mâinile scorojite de munca aspră, de vânt şi de soare: o spuză de copii şi nevoile cele multe o îmbătr ânise înainte de vreme. Fusese slujnica cinstită şi credincioasă a mosului Vasile de pe uliţa Mică, care-o şi înzestrase, mări­ tând-o după Radu Baciu, unul din cei mai voinici ciobani din târla lui. Cioban de nădejde pentru iernile grele mai ales, când turmele trebuiau să fie hrănite şi adăpate la vreme, şi să fie ferite de asprimea gerului năpraznic de pe Bărăgan şi de Crivăţul care le învăl­ măşea, dacă nu era rânduite din timp în saielele şi după perdelele ocrotitoare. Tocmai de aceea stăpânul îl răsplăti se nu numai cu toată încrederea lui, dar şi cu o simbrie de douăsprezece oi anual, pe lângă seu­ tirea celorlalte de orice cheltuială, din care Radu îşi agonisese o turmă frumoasă de oi ţigăi până la însu­ rătoarea lui cu Maria. Ceea ce numai rar de tot se vedea, - căci simbria ciobanilor celor mai destoinici în acea vreme nu trecea de şapte sau opt oi anual, de hrană si îmbrăcăminte. Stăpânul pe dânsa o lăsase în zaveră, să-i păzească casa. Căci dânsul trecuse cu toţi ai lui dincolo peste hotar în Ţară, până aveau să se mai potolească lucru- [108] 108 CARTEA SATULUI rile, Te cuprindeau fiori, când o auzeai povestind de cele trei zile de groază, pe care le petrecuse ghemuită într'un colţ din podul casei moşului Vasile, nemâncată şi nedormită, pe când cetele răsculaţilor unguri cu­ treerau satul în sus şi în jos, jefuind godpodăriile mai de seamă şi omorînd pe câţi Români le ieşeau în cale. Spărseseră Ungurii şi casa moşului Vasile, cărând în suliţi burduşi de brânză, partale de slănini afumate si bunătate decascavaluri. Podul casei nu fusese atins. de furia năvălitorilor, şi Maria Baciului scăpase dela o moarte sigură numai cu spaima. Când îşi aducea aminte de vremea aceea numai ce-o vedeai înduio­ şindu-se şi oftând adânc. Apoi, uitându-se în sus, îsi făcea semnul crucii si multumea lui Dumnezeu c', o ferise de-o moarte năpraznică, cu toate că nici de vieaţă nu prea avea ea la ce să fie bucuroasă. In ade­ văr că ea fusese numai de necazuri în lume. Dar deh, se vede c'asa-i fusese scris. In tinereţe îşi avusese şi ea cuprinsul ei, şi dusese o vieaţă mai îndestulată. Radu Baciu era stăpânul unei târle frumoase în Ţară pe Bărăgan, lângă Dor-Mărunt. Pe-atunci casa lor nu cunoştea lipsa. Dar tihna şi bună starea au fost pentru ei, aşa, mai mult o amă­ geală, căci o vreme cumplită de iarnă îi lăsă în câteva zile săraci lipiţi pământului, şi răpuse şi pe bietul Baciu. Era pe la sfârşitul lui Faur, când târlaşii aşteptau să se îndulcească vremea, ca să priiască mieluşeilor, ce în curând aveau să salte veseli în mijlocul turmelor scoase cu multe trude şi cheltueli din greutăţile iernii. Dar, în loc de soare şi de vreme bună, lumea se pomeni aşa de-odată c'un vânt năpraznic şi rece de-ţi \ \ \ [109] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 109 îngheţa inima. O săptămână întreagă ţinu Crivăţul, iar gerul ce venise cu el, prinse-a îngheţa apa scursă din zăpada ce se topise, făcând din nemărginitul şes al Bărăganului pustiu o nemărginită faţă de sticlă. Pe-alocurea, zăpada ce căzuse în clipele de odihnă ale vântului se îngrămădi se în troiene cât munţii. Turmele erau luate de furia viforului şi purtate în neştire Îm­ preună cu ciobanii lor. Saelele, perdelele şi adăpoastele de tot felul se făcuseră una cu pământul. Orbite de zăpada care se îngrămădea din cele patru colţuri ale lumii, spre a se risipi iarăşi, cârduri întregi de oi, cirezi de vaci şi boi şi herghelii de cai mândri se duceau nebune, spre a-şi găsi moartea în valurile Borcii si ale Dunării. Min'te de om nu mai pomenise aşa vreme grozavă. Sute de păstori,' cari în desnădejdea lor, alergau să Întoarcă turmele dela pierzare, înlemneau pe câmp. Câini pierduţi de turme şi turbaţi de urgia vremii se dădeau acum la stăpânii lor. Haite de lupi, goniţi de frig şi de foame, din stufăriile bălţi lor fugeau zăpă­ ciţi încoace şi încolo, umplând văzduhul cu urletele lor. Cârduri de corbi şi de vulturi înnegreau cerul, dând târcoale trupurilor de oameni şi de vite. Doamne, multă lume rămase săracă şi obidită, pe urma acelei mânii a cerului! Ce de oameni si ce de vite se prăpădiră! ' * * * De-atunci văduvea si Maria Baciului. Sărmana femeie rămăsese din gazdă bună ce era numai cu câr­ dul de copii şi cu lucrul mânilor. Muncea din greu de dimineaţa şi până noaptea târziu, alergând fără [110] IlO CARTEA SATULLI preget în dreapta şi în stânga, ca să agonisească câte ceva pentru gurile cele multe care îi cereau de mân­ care. In zilele de târg, Lunea la Cernatu şi Vinerea când era târg la Braşov, o vedeam des de dimineaţă, de pe fereastra odăiţii din dreapta a casei noastre, cum cobora în paşi greoi malul bisericii, încrosniată cu fel de fel de bulendre pe care le ducea să le vândă. Căpătâie de dimie, piei nesmulturite, pojiţe, că­ măşi, cioareci, ghebe şi zăbune vechi, mai câte-o scur­ teică tocită, câte-un androc purtat şi te miri ce alte boarfe şi lucruri de nimic, erau marfa Mariei. Toate femeile din sat care aveau câte-o rămăsită de marfă nevândută, sau câte-o buleandră ce nu 'mai era de nicio treabă, Mariei Baciului le dădea, ca să se cureţe de ele. Toată ziulica stătea biata femeie în târg, mai mult flămândă decât mâncată, îndurând vara căldu­ rile moleşitoare şi iarna gerul de foc, schimbându-se de pe-un picior pe altul ca să nu degere. Cu toată vieata ei chinuită si amărîtă, nimeni n'a auzit-o niciodată 'pe Maria Baciului cârtind împotriva lui Dumnezeu sau a oamenilor. N'ar fi fost ea în stare, Doamne fereşte, să pizmuiască pe cineva, fiindcă avea avere si trăia mai înlesnit decât dânsa. Ea-si suferea soarta cu o răbdare mucenicească şi privea toate cele ce întâlnea în vieaţă ca o voinţă a Celui de sus. Se du­ sese pomina de blândeţea şi de bunătatea de inimă a acestei femei. Pâne amarnic agonistă au mâncat băieţii Mariei până au mai răsărit. Când s'au făcut mari, i-a trimis. în Ţară la treabă: ,pe unii ciobani la oi şi pe alţii pe a prăvălii. Două fete, le-a măritat şi pe ele tot în Ţară, \ \ I 1 [111] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE III după două gazde bune. Apoi, într'o bună dimineaţă, de dorul copiilor şi sătulă de-a tot purta în spinare . bulendrele satului, a trecut şi ea graniţa, ca să trăiască mai bine pe lângă ai ei, lăsându-şi casa pustie şi-o mândreţe de grădină de sub Plopiş, pradă la ăi copii din sat. Dar soarta care-o prigonea n'a lăsat-o să se bucure vreme mai îndelungată de o vieaţă mai dulce, căci într' o zi din săptămâna a luminată se Iăţi vestea în sat c'a murit în ziua de Pasti la una din fetele ei. « Fie, că la mare zi ;. murit! Dumnezeu s'o ierte », îşi z.ceau bătrânele din partea locului la auzul clopo­ telor; « nejudecată are să meargă în raiu, biata Maria », Iar altele: « Apoi câte-a mai tras amărîta, în vieaţă-i, dacă nici ea n'o vedea faţa lui Cristos, nu ştiu zău care-om vedea-o! ». [112] CALŢUNA Cine nu cunoştea pe leI ea Maria Droaina, baba cea mai ursuză si soacra cea mai cicălitoare din sat? Unde te întorce�i numai de ea dădeai. Toată ziulica . o vedeai pe drumuri, cu poalele în brâu, cu coada gimbirului lăţită pe spinare ca o foaie de brustur, c'un caier cât o mătăhuză în furcă şi c'un măr sau c'un cartof în vârful fusului drept prisneI: sfâr, sfâr, sfâr, fără niciun spor, căci abia avea timp să se uite lung aşa ne tam ne sam la câţi treceau pe uliţă. Cum ar fi şi putut ea toarce mergând în sus şi în jos. - Umbla desculţă de când se lua zăpada şi până toamna târziu când pământul mai începea să îngheţe. Dar . papucii-i avea totdeauna cu dânsa agăţaţi de băierile şorţului ori de furcă. In ăst chip nimeni nu-i putea spune că n'ar avea cu ce să se încalţe. Dar aşa-i plăcea Ielii Mariei să umble şi greu ar fi scos-o cineva dintr' ale ei. Lumea-i mai zicea şiCălţuna, din pricină că după ce purta o pereche de cisme toată iarna şi chiar câte două ierni de-a-rândul, când se desprimăvăra, le tăia carâmbul jos, şi căputele, cărâmbii cum se zice prin partea locului, îi folosea la câte-o Duminică şi sărbătoare mai mare când umbla si ca încăltată si când mergea la \biserică. ' .. \. [113] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 113 Nu era din vreun neam de oameni răi lelea Maria - din vreun neam prost cum se zice -, dar femeie mai ciudată, mai dârză şi mai neisprăvită ca ea, nu era alta pe lume. - Se măritase după un om cum se cade, priceput şi bun gospodar. Dar ce folos, că ea nu tinea nicio seamă de bărbat. Casa ei nu era în rândul lumii, că lelea Maria în loc să stea şi să-şi vadă de vatră, de dimineaţa până seara, lua satul în crucis si 'n curmezis, purtând minciunile din use în uşe. C� fel de lucru' putea să fie al ei, când umbia cu el de colo până colo? Nici tors, nici îndrugat, nici tesut cum se cade si nici o treabă la vremea ei. Din pricina asta şi dimiiÎe pe care le ţesea pentru vânzare erau ca vai de ele: cupite, lăbărţate şi numai lotu­ roaie, ca orice lucru făcut pe apucate.· Când se ducea la târg cu ele îi era ruşine să le scoată din sac. Pe când celelalte temei le întorceau pe-ale lor pe o parte şi pe alta, arătându-le şi lăudându-le la negustori, ea sta do sită cu marfa la coada târgului, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de ea. De se întâmpla să se vândă mai cu zorul, bine de bine, că le făcea şi ea vânt la ale ei. Dacă nu, cu săptămânile şi cu lunile bătea drumul târgurilor până să se cureţe de ele. Aşa fusese lele a Maria Droaina de când se pome­ nise pe lume şi aşa s'a petrecut. Avusese doi copii: o fată leită ea, şi-un fecior. Când i-a venit vremea să-I însoare, a umblat tot satul până să-i găsească o mireasă. După multă alergătură îşi găsi lelea Maria Droaina în sfârşit o noră. Biată Stana Munteanu, asa o chema, ce-o mai văi căra lumea, când a auzit că' ia pe feciorul Călţunii. Nu atât din pricina lui, cât mai ales dintr'a măsii, că 8 [114] II4 CARTEA SATULUI toţi ştiau ce poamă bună era... «Numai de geaba s' a închinat săraca », îşi ziceau toţi ... - « O vedea ea, amărîta, în ce casă a intrat. Că cine n'a văzut pe dracu, să se uite la Călţuna ». . Si asa a fost cum a zis lumea. Cun� s'a văzut cu noră în casă, lelea Maria a si început să-şi alerge gura prin vecini: că-i de nimică, că dac'ar fi după ea, nu i-ar plăcea decât să doarmă şi să mănânce bine, şi toată ziua ar şedea ca o ami­ roană fără să facă nimic. Iar când e vorba de lucru nu se pricepe la nicio treabă. .. nici în pornojii nu stie să calce cum trebue. , Apoi ce să mai zic de zilele fripte pe care i le făcea bietei noră-sa acasă în toată bună vremea. Nici mân­ carea nu-i tihnea bietei femei! ... Fierbea si ea câte ceva mai bun de mâncare câteodată, soacră-sa avea grije să-i arunce te miri ce în oală ca să nu mai poată mânca. Noaptea când se Întorcea după drumuri, po­ trivea aşa ca să găsească pe Stana culcată, şi-apoi tiptil, apropiindu-se de patul ei numai ce începea s'o sgâlţâie şi s'o ocărască cum îi venea la gură, că de ce se culcă şi doarme ca un buştean, fără s'o aştepte pe d ânsa, c'aşa stă bine unei nurori cum se cade .. : Se făcuse biata Stana ca o stafie de traiul rău ce-l ducea cu împeliţata aia de bătrână. Să fi fost alta în locu-i, de mult şi-ar fi luat lumea în cap. Dar ea cu toate suferintele tot supusă si răbdătoare era. Isi căta de treburi şi pe sOcU:ră-sa � lăsa într'ale ei. Dar r= lelea Maria Droaina tocmai răbdarea asta o scotea din ţâţâni, îndârjind-o şi mai rău împotriva noră-si, - Nu stia ce să-i mai facă bietei Stane, ca s'o scâr- , bească de casă şi s'o vadă luând câmpii ... \ \ [115] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE lIS Intr'o după amiaz numai ce-i trăzni prin cap leIii Mariei să se suie în podul casei, când credea că n'o vede nimeni, şi s'aştepte acolo până noaptea târziu, ca să sperie pe noră-sa. - Stana nu era atunci acasă. Când se întoarse către seară, aţâpi focul în vatră ca să-şi gătească ceva de mâncare, şi până una alta puse ceaunul de mămăligă şi-o oală cu lapte la fiert. După ce se încinse focul bine, mai ieşi prin curte dându-se după una, după alta. - Lelea Maria, care asculta din pod toate mişcările noră-si şi vedea de sus prin gura ursoaicei cum ardea focul în vatră şi tot ce era prin­ prejur, întinse de-odată cât putu mai mult mâna pe cotlon în jos, făcând vânt unui taler rotund de lemn drept în mijlocul ceaun ului ... Când se întoarse Stana de-afară apa era în clocote, şi în mijlocul ceaunului talerul se'nvârtea de mama focului ... Până să-şi dea seama că ce putea să fie, auzi deo­ dată în pod ca un plesnet de gâteje când le frângi, apoi o foşnitură, urmată numaidecât de sunetul În­ năbuşit al unui butoiu gol. Pe urmă dăngănitul unui clopot dogit şi paşi apăsaţi ce se mişcau de colo până colo, trânteli, buşeli şi în sfârşit o miaunătură lungă şi plângătoare de cotoiu prins de coadă. .. Cuprinsă de spaimă, singură cum era şi tremurând ca varga, Stana abia se mai putu târî până în uşa tinzii. Aici, adunându-şi toate puterile, prinse a răcni cât o luă gura: «Săriţi, nu mă lăsaţi, săriţi oameni buni ... ». Vecina de din sus; Susana Târna, o femeie bărbată şi curajoasă, auzind strigătul de groază al vecinei ei, sări numaidecât stoborul, care le despărţea curtea, şi merse să vadă ce este. - După ce-şi mai veni puţin 8* [116] 06 CARTEA SATULUI în fire, galbenă la faţă şi clănţănind din dinţi, Stana îi povesti cu vorbe înnecate tot ce se petrecuse dela întoarcerea ei pe înserate acasă dela rude, unde fusese după amiaz la vorbă cu furca şi caierul de tors ... Ii povesti spaima ce-o cuprinse văzând talerul de lemn învârtindu-se în ceaunul de mămăligă care fierbea în c1ocote când ea se Întorsese din curte, unde iesise să vadă dacă toate sunt la rostul lor, si ca să mai ad�că şi nişte lemne pentru focul din : vatră. Dar mai cu seamă groaza ei când a auzit hodorogeala din pod şi miaunătura de pisică ... « Nu-ţi mai fie deloc, dulceo, că n'a fost nimeni în pod decât spurcata de soacră-ta ... Ascultă ce-ţi spui eu, numai ea a fost, necurata, n'ar mai răbda-o ăl de sus pe faţa pământului! ... Pe Înserate am văzut-o eu printre stobor cum se suia în pod. Dar cine ar fi crezut că ar avea gânduri d'astea blestemate? .. Ea a fost, şi nimenea altu » ••• Apoi Susana ieşi binişor afară şi se duse de luă scara dela uşa podului. «Acu să te văd eu şiş că bă­ trână, pe unde o să mi te dai jos? » Şi intră în casă. După ce încui ară uşa dela tindă - unde se petre­ cuse toată daravera asta, cele două femei au rămas împreună, Susana Târna ascultând pe vecină-sa Stana povestindu-i toate neajunsurile pe care i le făcea zilnic soacra ei lele a Maria Droaina. De dormit n'au mai putut dormi, căci somnul le sărise la amândouă din întâmplarea asta. Când era aproape să se crape de ziuă, auziră iar ceva bâjbâind prin pod. Iar Susana din culcuş: « O auzi, Stănico P, o auzi? Nu vrea s'o apuce cântatul [117] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN sĂ CELE II? i I '1' j I I cocosilor. .. O să vezi tu acusi ce-o să păţească în­ corn�rata! Are să pomenească �âte zile-o mai avea ... ». Cele două vecine nici nu-şi isprăviră bine cuvântul, şi de-odată un bufnit greu şi-un vaiet înfundat şi prelung, ce s'auzea în curte, le făcură să sară din aşternut. Aprind repede o lumânare şi ies amândouă afară. Când colo, ce să le vadă ochii?: Ielea Maria zăcea grămadă sub gura podului: « Tii, ucigă-te crq­ cea, drace! i) ,- si făcându-si amândouă cruce: « D-ta erai a cu taleru ,� ceaun, care suna clopotele dogite şi care făcea ca pisicile în pod? - Nu ţi-e ruşine şi păcat de Dumnezeu, femeie bătrână, să stai d' ase­ menea fapte! - Vezi că nu te-a răbdat Christos»? Un cuvânt nu răspunse Călţuna la mustrările celor două femei; ea se uita doar aşa prostită în ochii lor. O duseră apoi în casă pe-un ţol, - căci singură nu se mai putu ridica. Dintr'asta i s'a şi tras apoi lelii Mariei. [118] PARINTELE RADU Părintele Radu Popea fusese unul din preoţii cu carte din Ţara Bârsei şi ca student în drept la Cluj, hrănise cu însufleţire a tinereţii lui, - împreună cu alţi tineri români de ispravă din acel timp - flăcările revoluţiei române din r848. Părintele Radu fusese în acel an de redeşteptare naţională, la vârsta numai de douăzeci si unu de ani, unul din Tribunii lui Avram Iancu în �rmatele de pe Târnave. Mai fuseseră Tri­ buni d'ai lui Iancu şi alţi tineri din Săcele colegi d'ai lui Radu Popea, cum au fost fratele său Neagoe Po­ pea (episcopul de mai târziu al Caransebeşului şi membru al Academiei Române). Neagoe Popeea fu- � sese Tribunul Branului. Apoi Aprianu (Oprea) Moroianu, mort în Viena la r 855, Tribun tot, pe Târnave şi dânsul, precum şi Constantin Secăreanu, ajuns mai târziu un priceput avocat din Braşov. Din­ tr'o vreme cu ei şi coleg la Cluj şi mai târziu la Uni­ versitatea din Viena fusese şi Ion Raţiu din Turda, Tribun pe Târnave "şi el, şi conducătorul Memoran­ diştilor dela r892, care în Iunie acel an s'a dus cu jalba Românilor ardeleni la împăratul din Viena, care însă nu l-a primit, spre uimirea Românilor şi a lumii intregi. \ \ \ [119] GEORGE MOROIANU; CHIPURI DIN SĂCELEII9 Părintele Radu a avut asa zicând două vieti. Una a întâiei sale tinereţi plină de' avânt şi însufleţire' pentru tot ce putea să ajute cu un ceas mai de vreme la re­ deşteptarea şi mântuirea neamului nostru asuprit. Iar cealaltă, mai potolită, după ce fusese numit de episcopul Şaguna prin anii 1850 ca preot la parohia bisericii Sfintei Adormiri, la care servea ca preot şi tatăl său, părintele Neagoe, de pe la 1825. In Satulung mai este şi o a doua biserică ortodoxă, a sfinţilor Ar­ hangheli, numită biserica veche. Parohia noastră a bisericii Sf. Adormiri trecea - şi cu toată împuţinarea populaţiei de vreo cincizeci de ani încoace -, mai trece şi azi ca una din cele mai bogate din Ardeal. După ce şi-a sfârşit studiile secundare pe care le-a urmat la gimnaziul romano-catolic din Braşov, unde au funcţionat pe vremuri ca profesori şi Mureşenii Iacob şi Andrei (cel dintâi şi ca director), precum şi la gimnaziul din Blaj, şi după ce a absolvit şi teologia la Sibiu, s'a înscris ca student la Facultatea juridică din Cluj, - unde mai avea de colegi pe toţi cei amintiti mai sus si numerosi alti tineri Români ardeleni, bănăţeni şi �ngureni.' , In adevăr, mai erau înscrişi la drept şi la filosofie la Cluj şi alţi vreo treizeci de tineri români din diferite ţinuturi ale Ardealului şi de prin părţile ungurene. Unii din ei cu constiinta natională mult mai scăzută, - cum povesteşte' mai târziu episcopul Popea în cartea sa {< Memorialul lui Şaguna », - şi cari abia stiau ceva româneste. Căci cei mai multi din acestia aveau răul obiceiu acasă la ei, de unde veneau, să vor­ bească Între ei şi în familiile lor numai ungureşte. Tinerii cari veneau din jurul Braşovului, din Ţara [120] 120 CARTEA SATULUI Bârsei, vorbeau dimpotrivă o limbă neaoşe româ­ nească, de să-i fi tot ascultat, cât de frumos vorbeau. Se ştie că Românii din această parte a Ardealului, Săcelenii şi Brănenii, dar mai ales Săcelenii, erau pe vremuri între cei mai mari oieri ai ţării. Ei trăiau de veacuri cu turmele, cirezile şi hergheliile lor în vechile Principate Muntenia şi Moldova. Ei vorbeau cu toţii limba frumoasă care se vorbea în aceste două provincii ale Daciei. Dar pe lângă tinerii din Braşov şi din jurul Braşovului, mai erau la Cluj şi alţi studenţi din jurul Sibiului şi de pe la Blaj, cari şi aceştia vorbeau frumos româneste. Printre acestia din urmă erau Alexandru Pop (cei care-şi schimb�se numele chiar acolo în Cluj în Papiu Ilarian), fraţii gemeni Zaheu şi Iosif Hodoş (tatăl scriitorului Ion Gorun), cari au avut, cu cei mai sus amintiţi, un rost conducător între tinerii studenţi români din Cluj din acea vreme. Unii dintre ei, cum spuneam mai sus, aveau conştiinţa naţională amorţită, şi vorbeau rău sau nu vorbeau aproape deloc limba noastră strămosească. Pe acestia au căutat Brasovenii şi cu ceştialalţi �ă-i aducă aşa �icând la calea pocăinţii, insuflându-le idealul naţional, îndemându-i să-şi cin­ stească limba si să învete a o vorbi cum se cade ... O vieaţă activă a început atunci să ia fiinţă între tinerii universitari români din Cluj. Convinşi că nu­ mai printr'un spirit de unire naţională şi printr'o muncă stăruitoare culturală românească, tineretul ro­ mân se va putea pregăti temeinic, pentru ca mai târziu să poată conduce cu folos trebile neamului. nostru asuprit, universitarii noştri din Cluj întemeiară la 1846 o societate de lectură în care să-şi cultive limba si datinile strămosesti. Dar ei mai vorbeau în , \ ' , \ \ [121] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 121 această societate şi despre treburi politice şi sociale şi făceau planuri cum să lucreze mai bine ca să ducă la liman biata noastră naţie necăjită şi nedreptăţită de-un neam străin. Presedintele de onoare al societătii era Alexandru BohăteÎ - fiindcă era cel mai vârstnic dintre ei. Bohătel a fost mai târziu unul din secretarii Adunării naţionale dela Blaj din 1848, iar preşedintele activ al ei, fratele mai mare al părintelui Radu anume N eagoe Popea, episcopul de mai apoi al Caransebeşului şi membru al Academiei Române. Neagoe Popea Îm­ preună cu Al. Papiu Ilarian ales secretar, erau sufletul acestei asociatiuni tineresti. Odată cu întemeierea so­ cietăţii, tinerii noştri au î�temeiat şi o revistă periodică scrisă cu mâna şi întitulată « Zorile », care umbla cu pază printre dânşii, Revista cuprindea în coloanele ei chestii literare şi sociale, punând la cale în acelaşi timp fel de fel de lucrări de interes social, cultural şi naţional. . In frământarea de gânduri stârnită de societatea nou Întemeiată şi de revista « Zorile », tinerii studenţi români îsi dădeau din ce în ce mai mult seamă de rostul 10; la şcolile înalte din Cluj şi de chemarea fru­ moasă pe care aveau s'o îndeplinească mai târziu în sânul naţiunii române. Astfel, cu prilejul morţii unuia din tinerii studenţi români din Cluj, ei au hotărît s'o rupă cu trecutul, şi unul din ei să vorbească la groapa celui răposat în limba româ­ nească. Până atunci nu se mai văzuse aşa ceva, căci mai înainte Românii trebuiau să vorbească pentru cei răposaţi ai lor numai ungureşte. Zis şi făcut. Tinerii noştri însărcinară pe preşedintele lor Neagoe Popea [122] să rostească vorbirea de moarte la groapa colegului .lor răposat. ToţiRomânii s'au dus în grup la cimitir, şi când, după binecuvântarea preotului român, Neagoe Popea a rostit cu glas tare cele dintâi cuvinte româ­ neşti de rămas bun dela cel .adorrnit în Domnul, de-odată din sânul studenţilor maghiari, cari şi ei erau în oarecare număr de fată la înmormântarea camara­ dului lor român, - s'a ridicat un strigăt puternic Îm­ potriva celui care a cutezat să vorbească româneşte. Iar după protestare a urmat şi o bătaie în toată regula Între dânşii, căci Ungurii s'au aruncat fără zăbavă asupra vorbitorului voind să-I lovească cu pumnii şi cu bastoanele. Dar Radu Popea, cu Aprianu Moro­ ianu, cu Papiu Ilarian, - care deşi mic de statură era vârtos, şi la asemenea incăerări lovea cu străşnicie cu pumnul, aşa că-I ştiau toţi de frică şi se temeau de el, - şi cu alţi câţiva colegi, au făcut numaidecât zid de apărare cu piepturile lor în jurul vorbitorului; aşa încât pe acesta nu l-au ajuns loviturile de beţe şi de pumni ale studenţilor unguri înfuriaţi. Ele au fost în­ casate numai de cei cari I-au apărat. Despre toate aceste întâmplări din timpul studen­ ţiei lor dela Cluj, nu odată ne-a vorbit nouă tinerilor universitari din Săcele venerabilul şi simpaticul epi­ scop Nicolae Popea, când venea vara la Satulung să-şi vadă familia. Toate aceste întâmplări se petreceau în preajma anului I848. Guvernator sau Cancelar al Ardealului, cum i se mai zicea, era pe atunci baronul Samuil Iosika de obârşie Român din Banat, strănepot al unui Cneaz român' din jurul Caransebeşului. El era pus în cunoştinţă despre discuţiile aprinse, cu un cuprins 1) I f.l22 CARTEA SATULUI \ [123] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SACELE 123 politic, cari aveau loc aproape zilnic între studenţii români şi maghiari. Cei dintâi rostind cu tărie dreptul 'naţiunii române de a ajunge la libertate. Ei cereau ştergerea hatârurilor din trecut de care până atunci nu se folosiseră decât Ungurii, Saşii şi Săcuii. Cei­ lalţi, adică tinerii maghiari cereau, amărîţii de ei, ca nimic să nu se schimbe din ceea ce fusese mai înainte. Ei voiau mai înainte de toate unirea Transilvaniei cu Ungaria, ştiind că atunci drepturile lor vor dăinui mai "departe. Iată deci care erau gândurile şi simţirile tineretului -celor două naţii română şi maghiară în preajma anului uedeşteptării popoarelor. Baronul Iosika, care, cum spuneam, cunoştea fră­ rnântările si discutiile dintre tinerii români si unguri, şi-a pus d� gând �ă mai potolească neînţelegerile din­ tre ei. In scopul acesta el a dat, într'o seară dela finele anului 1847, o masă urmată de o serată în casele sale, poftind la el pe cei vreo treizeci de studenţi români 'Şi tot pe atâţia studenţi unguri. I-a primit pe toţi cu toată băgarea de seamă şi bunăvoinţa şi i-a ospătat împărăteşte. Oaspeţii au stat mult în saloanele Can­ celarului Ardealului, intreţinându-se foarte viu între ei si între dânsii si stăpânul casei. , , , Când au intrat tinerii noştri români în saloanele ,guvernatorului, ei au fost izbiţi de minunatul mo­ bilier, - mai ales dacă ne gândim că bieţii noştri studenţi locuiau în Cluj în case modeste, - apoi de bogăţia bibliotecii alcătuită din mulţime de cărţi fru­ mos legate în piele şi aşezate în numeroase rafturi. Nu mai puţin s'au minunat ei de numeroasele tablouri [124] 124 CARTEA SATULUI care împodobeau pereţii camerelor şi mai ales tablou­ rile din bibliotecă, vederi şi multe portrete în uleiu de-ale înaintaşilor baronului, Între cari se găsea şi strămoşul îndepărtat al lui Iosika, - un chip frumos de Român, care purta costumul Cnejilor români din Banatul de odinioară. După ce s'a isprăvit masa, baronul Iosika şi-a trecut oaspeţii iar în bibliotecă, unde a avut loc un schimb de păreri din cele mai vioae toată seara Între Cancelarul Ardealului şi tinerii români şi unguri. S'a vorbit despre lucruri cari frământau pe atunci tine­ retul celor două popoare. Şi Cancelarul, care, cum spuneam, cunoştea neînţelegerile dintre studenţii un­ guri şi români, a căutat să-i mai potolească sfătuind pe tinerii maghiari să fie mai cu grijă şi mai împăciui­ tori cu Românii. Iar Românilor le-a spus să fie şi ei la rândul lor mai puţin porniţi şi nu atât de neîngă­ duitori faţă de camarazii lor unguri. La sfaturile acestea s'a ridicat de-odată ca ars Papiu Ilarian şi îndreptându-se către baronul Iosika i-a spus: « Măria ta, nu dorim pacea pe care ne-o daţi, pentrucă în schimb aşteptaţi dela noi să ne lepădăm de naţiona­ litatea noastră si de neatârnarea Ardealului. Nu vom face acest lucru niciodată, pentrucă Ardealul a fost şi este ţară. românească, nu numai prin cea mai mare parte din populaţia de jos, ci şi prin cea mai mare parte din aristocraţia lui care la începutul ei a fost aproape întreagă românească. Dovada acestei spuse a mele este chiar chipul în costum românesc al stră­ mosului Măriei tale, pe care ni l-ai arătat mai înainte 1). 'Baronul Iosika a recunoscut că într'adevăr familia lui este de obârşie românească, « dar că toţi Românii, \ \ \ [125] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 125 a vorbit mai departe Cancelarul, câţi s'au contopit cu clasa conducătoare ungurească, au ajuns la frumoase rosturi sociale şi politice. Şi că, din acest punct de vedere, ei nu pot fi decât recunoscători naţiunii ma­ ghiare ». Atunci Radu Popea - o fire cam iute şi neiertătoare, nu s'a putut stăpâni fără să răspundă la rândul lui baronului Iosika, şi încă într'un ton puţin cam apăsat cum îi era firea. « Mă mir, zise el, că tocmai Măria ta, care nu-ţi tăgădueşti obârşia românească, poţi vorbi despre recunoştinţă. Rog răspunde Măria ta deschis, ce recunoştinţă ai putut avea Măria ta şi familia Măriei tale, pentrucă strămoşul Măriei tale, Cancelarul Ardealului, Ştefan Iosika, a fost ucis la Sătmar de către Principele Sigismund Bathory, aşa cum stie toată lumea c'a fost ucis? Sau Măria ta a uitat' �cările ce i s'au adus de către Unguri fratelui Măriei tale, baronul Ion Iosika, pe timpul când era guvernator, strigându-i-se cu dispreţ în faţă, că este « Valah »? Şi pentru ca batjocura să fie şi mai mare, punându-i-se la cale noaptea în faţa locuinţei un tărăboiu drăcesc cu muzică de fluiere ciobănesti, cu , scopul de a arăta lumii izvorul din ciobani al fami­ liei dumneavoastră? Aceeaşi punere la cale duşmă­ noasă tot cu fluiere ciobăneşti, precum ştiţi, s'a făcut şi sub geamurile Cancelarului Alexie Nopcea », Cuvintele lui Radu Popea au adus o adâncă sgu­ duire asupra lui Iosika, care a rămas câteva clipite într'o tăcere care-i dădea de gândit, din care, când a ieşit, a căutat să schimbe vorba repezindu-se la biblio­ tecă şi luând dintr'un raft o carte, pe care întinzând-o Românilor îi întrebă cu un aer convingător, dacă o [126] CARTEA SATULUI cunosc? - Era « Istoria pentru începuturile Români­ lor în Dacia » de .Petru Maior. «( Cunoaşteţi această carte şi ştiţi ce se spune într'insa ? » - « Dar Măria ta cereşti si româneste? » îl întrebară Românii într'un glas! , , « Că pricep sau nu şi româneşte, asta este o altă: întrebare, răspunse baronul. Dar să-mi răspundeţi mai bine la ce v' am întrebat eu. Stiti sau nu stiti ce se spune în această carte? " , , Papiu Ilarian gata şi iute la răspuns spuse Cance­ larului Iosika următoarele: « Cartea aceasta este diploma de boierie a strălucitei înrudiri romane a. poporului român, şi ceea ce se spune în ea este o înterneiere istorică a drepturilor, pe care le-a smuls în folosul său clasa dumneavoastră conducătoare, si , pe care astăzi le cerem în numele vechimii noastre în această ţară. Şi le cerem şi în numele drepturilor fireşti' ale popoarelor, pe care firea le-a zămislit aceleaşi pen� tru toţi ». - « Dar aici ce scrie? » îl întrerupse de-odată Sa-· muil Iosika, deschizând cartea la o pagină Însemnată mai înainte cu o panglică albastră. Era, pagina 140 şi următoarea unde deschisese baronul, şi unde erau subliniate cu cerneală mai dinainte, - Iosika aştep­ tându-se pe semne la această discuţie pe temă naţio­ nală cu tinerii Români, - următoarele cuvinte: « Nicio strâmbătate nu s'a făcut cândva neamului românesc de către neamul unguresc >} (pagina 140). - « De unde neamul românesc, precum niciodată nu au pă­ timit nicio nedreptate de către neamul unguresc, aşa cu acelaşi mărit neam unguresc trebue pururea adâncă pace, după constituţia patriei, cu cucerire să ţină, şi \ \ [127] 1 , I , I 1 -j GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE în linişte, dela care atârnă fericirea, să trăiască, supu­ nându-se fiestecarele cu credincioasă ascultare Dom­ nilor si mai �arilor săi >}. « I�tă deci ce spune cel mai mare istoric al Româ­ nilor în legătură cu familiile româneşti, care apro­ piindu-se de Unguri, au ajuns în trecut la rosturi atât de strălucite în Ungaria, şi despre cari Petru Maior aminteşte şi pe pagina dinainte a acestei cărţi» (pag. 139). .> Dar Papiu Ilarian nevrând să rămână baronului ungur dator cu nimic, i-a răspuns repede: « Petru Maior a fost preot şi nu jurist, şi nu şi-a dat silinţa să pătrundă adevăratul înţeles al constituţiei ungureşti cuprins pe scurt în Aprobate şi Compilate, care năzuiau la desfiintarea neamului românesc. Pre­ ţuirea pe care şi-o putea îngădui un preot pe vremea lui Petru Maior, nu se mai potriveşte cu chemarea vremurilor de astăzi şi cu starea de deşteptare a nea­ mului românesc, iar constituţia nu este Sfânta Scrip­ tură, ci o lucrare omenească, pe care oricât s'ar Îm­ potrivi o clasă de oameni interesaţi, o va schimba puterea împrejurărilor. Cât despre Românii cari s'au făcut una si în trecut si cari se fac una si azi cu interesele străinilor, pentru 'noi, - ca toţi renegaţii, ei sunt mai răi decât sovinistii dumneavoastră, cari totusi au o îndreptăţire': preamărirea sentimentului na­ tional ». , Cuvintele acestea şi mai 'ales vorba « renegat >} au făcut o impresie turburătoare asupra Cancelarului Ar­ dealului, care simţindu-se oarecum cu musca pe căciulă, - el care se trăgea dintr'un neam de Români get beget, s'a făcut roşu ca racul. [128] CARTEA SATULUI Atunci Radu Popea, care era un tânăr cetit şi cunoscător al trecutului istoric al Transilvaniei, cre­ zând că mai indulceşte puţin părerea lăsată de cu­ vintele lui Papiu Ilarian, şi luându-se după gazdă, scoase şi el o carte pe care o zărise pe rafturile biblio­ tecii lui Iosika. Era cartea istoricului maghiar Forgach scrisă în latineşte, în care acesta vorbea de întâmplările din Ardeal din mijlocul secolului al şaisprezecelea, şi mai cu seamă cu cele ce se petreceau la curtea princi­ pelui Ardealului Ion Sigismund. Intorcându-se către Iosika, care fusese cam strâm­ torat în propria lui casă de vorbele aprinse ale tinerilor români, cari neştiind prea multă diplomaţie spuneau aspru acestui nobil ungur, în ale cărui vine curgea sângele viteaz al cnejilor români de odinioară - ade­ vărul în faţă, -- Radu Popea, crezând că mai uşu- . rează oarecum starea, cam încurcată, în care se pusese Iosika, şi amintind pe departe felul cum se purtaseră Ungurii sau Românii cari îşi părăsiseră odinioară limba, legea şi naţionalitatea în schimbul unor drepturi personale, el se Îndreptă către Cancelar zicându-i: « Ce zici Măria ta, care de sigur cunoşti cartea lui For­ gach, de ocările ce le aruncă acesta, asupra celor mai de seamă oameni ai vremii, numai pentrucă au fost Români, cum au fost Ştefan Mailat, stăpânul Fă­ gărasului si cei doi sfetnici si îndrumători ai Princi­ pelui do�nitor din Ardeal 'Ion Sigismund : Mihail Csaky şi Gaspar B6 kes , acesta din urmă fiind chiar candidat foarte serios la tronul Ardealului? Forgach nu cruţă nici chiar pe ocrotitorul şi binefăcătorul său, Arhiepiscopul din Strigoniu şi Cancelarul din acel timp al Ungariei Nicolae Olah (Românul), de viţă \ \ [129] GEORGE MOROIANU: CHIPURI PIN SĂCELE 129 din neamul voevozilor din Ţara Românească. Şi toate aceste ocări numai pentrucă au fost Români, că toţi au fost, după cuvântul lui Forgach, de origină « umilă », din neam de « păstori », Lucrurile se cam încâlciseră si sfatul n'ar mai fi putut fi dus mai departe în felui cum urmase până atunci. Cel mai Încurcat şi de sigur oarecum jignit în sentimentele lui de bărbătia cu care Românii îsi rosteau ideile lor naţionale, era fără îndoială Canc�­ larul Iosika, care ridicându-se de pe scaun se întoarse către tinerii săi oaspeţi, spunându-le că deocamdată nu mai are nimic de zis, căci pentru ziua aceea s'a vorbit destul. De încheiere Iosika şi-a arătat dorinţa către oaspeţii săi ca să-i mai întâlnească, dar pe viitor ei să fie cu purtări şi simţiri mai bune unii faţă de alţii. Spunându-le că ei au în mânile lor viitorul celor două naţii, baronul i-a sfătuit să fie mai îngăduitori Între dânşii, să înveţe a se cunoaşte mai bine unii pe alţii. Iar în ce priveşte pricinile ciocnirilor şi neînţele­ gerilor dintre d-voastră, sfârşi Iosika, - lăsaţi des­ legarea lor în sarcina vremii şi a întâmplărilor ce vor veni, căci numai ele le vor limpezi şi vor arăta de partea cui este dreptatea 1). 1) Cele povestite până aici sunt cuprinse în diferite publicaţii istorice, între care în Părţi alese din (' Istoria Transilvaniei» de G. Bariţiu, în «Note despre întâmplările coritimporane 1) de Ion Cav. de Puşcariu, dar mai în amănunt se găsesc în (' Memorialul lui Şaguna 1) de Nicolae Popea, apărut în 1889, unde le cetisem de mult, dar le mai auzisem şi din gura venerabilului autor precum şi a părintelui Radu când se întâlneau cu toţii vara la Săcele, unde povesteau bucuros din anii lor tineri, când trăi­ seră cu toţii aceste întâmplări în care se oglindeau durerile din trecut şi năzuinţele de viitor ale neamului nostru asuprit din Ardeal. Ele vor ispiti şi pe oamenii cari vor veni după noi - Toate aceste amănunte 9 [130] 13° CARTEA SATULUI Din ziua aceea Cancelarul Iosika, - cu toate că arătase dorinţa de a se mai întâlni în casele sale cu tinerii celor două naţii, s'a ferit Însă ca de altceva, să-i mai cheme la dânsul. Românii au iesit dela el convinşi fiind că dreptatea era de partea lo�. Intâmplările din Cluj de care vorbim mai sus şi la care după cum am văzut luaseră o parte foarte vie fraţii Neagoe şi Radu Popea, trebue să fi fost adeseori frământate cu prilejul întâlnirilor dintre ei, care aveau loc în fiecare vară în casa părintească din Satulungul Săcelelor, asezată în fata bisericii Sfintei Adormiri si în fata Grădinii Domn'esti - azi Parcul Preot Vict�r Popea. Aci veneau toţi' fraţii cari se răzleţiseră dela căminul părintesc lângă care rămăseseră numai Radu şi Victor Popea, preot şi el la biserica noastră. Ve­ neau din Ţară unde făceau agricultură Întinsă Oprea­ Octavian Popea, şi Alexe Popea, dela Braşov Ioan Popea, inimosul nostru dascăl dela şcolile lui Şaguna, iar dela Sibiu si mai târziu dela Caransebes venea Nicolae Popea, �el mai strălucit dintre ei, căci fusese ani îndelungaţi ca Vicar General al Metropoliei Ar­ dealului -- mâna dreaptă a Mitropolitului Andrei Şaguna şi a urmaşilor lui: Mitropoliţii I vaşcovici şi Miron Romanul. Neculai Popea a ajuns apoi în r889 episcop al Caransebeşului şi ceva mai târziu membru lămuritoare despre vieaţa tinerilor Români din şcolile înalte din Cluj din preajma anului r848, au fost împrospătare acum câţiva ani de tânărul Marius Sulică, fiul profesorului N. Sulică din T'ârgu-Mureş, care le-a strâns 'într'o broşură (Al. Papiu Ilarian,-notiţe despre dânsul şi despre­ Nic, şi Radu Popea), ' lămuriri pe care le-a întregit cu notiţe şi amintiri rămase după părintele Radu şi ceilalţi membri ai familiei Popea, tânărul Sulică, fiind strănepotul după mama lui al lui Radu Popea. Ele mi-au servit şi mie în această parte curat istorică a povestirii .mele , I \ l I 1 [131] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 131 al Academiei Române. Veneau aceşti fraţi legaţi strâns sufleteşte între dânşii să vadă pe venerabila lor mamă, preoteasa Voica Popea, care a trăit nouăzeci de ani, şi la vârsta de optzeci de ani fusese faţă în cate­ drala din Sibiu la hirotonisirea fiului ei Nicolae ca episcop al Caransebeşului. Aici în casa părintească din Satulung din faţa bi­ sericii se întâlneau cu totii între Sântămării. Ei ieseau zilnic toti sase fratii voinici ca brazii - afară de Alexe care era' �ai mărunţel - şi mergeau la plimbare în Grădina Domnească din faţa casei părinteşti, străbă­ tând spre seară câte două ceasuri şi mai mult în sus şi în jos poteca dintre cele două izvoare care şerpuiau în lunea minunată a Grădinii Domneşti, aducând apa din Gârcinul nostru spre Hărmanul Braşovului şi spre inima satului nostru. Ei vorbeau Între dânşii despre pricini locale şi de familie, dar mai ales despre atâtea treburi naţionale, care erau mereu la ordinea zilei în ţara în care neamul nostru asuprit ducea o luptă aspră pentru limbă şi libertate. In schimbul acesta de păreri - ne spunea părintele Victor - cel mai tânăr dintre dânşii, pe care noi tineretul îl apropiam mai mult, ­ ei îsi reaminteau cu duiosie de anii lor tineri petrecuti la şcolile înalte din Clu] , şi de neuitata serată dela Cancelarul Iosika, cu ciocnirile însufleţire pe care le avuseseră atunci pe chestia naţională şi a viitorului neamului nostru, cu magnatul ungur. Aceasta fusese lumea şi gândurile în care petrecuse părintele Radu la şcolile înalte din Cluj. Iar după re­ voluţie dânsul s'a mai oprit şi pe la Viena unde a dus mai departe studiul dreptului şi al filosofiei, apoi s'a întors la Satulung prin anii 1851 sau 52, când a fost 9* [132] 132 CARTEA SATULUI numit de episcopul Şaguna ca al treilea preot la bise­ rica noastră, care alcătuia pe atunci cea dintâi parohie din Ardeal. * * * Aici în satul lui de naştere, el a început o nouă vie aţă închinată cu totul chemării, pe care i-o încredin­ ţase vestitul episcop ortodox de atunci al Transilva­ niei, adică bisericii şi şcoalei noastre din Satulung din sus, căci mai era o şcoală românească şi în Satul ung din jos, la biserica veche. Această şcoală a noastră dăi­ nuia din suta a şaptesprezecea, după cum ne spunea cu mândrie dascălul nostru Ion Petricu, care făcuse pe­ dagogia la Universitatea din Praga. Ion Petricu era tatăl răposatului profesor de chimie Ion Petricu dela Facultatea de stiinte din Bucuresti. Se stie că scoala românească din Ardeal stătea în cea mai strân'să legătură cu biserica noastră, care o şi sprijinea - pe timpul stăpânirii maghiare - cu dania jertfelnică a credincioşilor ei. Dar părintele Radu mai era printre cei vreo cincisprezece preoţi ortodocşi din Săcele şi printre cei vreo douăzeci şi mai bine de învăţători de ai noştri, cel mai cu trecere re­ prezentant şi apărător al intereselor noastre naţionale româneşti - ca om mai cu carte ce era - şi pe care le apăra cu tărie în adunările comunale, în cele ale comitatului Braşov, (cum se numeau judeţele în vechea Transilvanie) şi pretutindeni unde se simţea nevoie. La casina istorică română din Brasov - care si-a ser bat mai anii trecuţi centenarul faţă fiind Regele nostru Carol al II-lea, - unde nu se ducea lumea .numai ca să bea câte-o cafea neagră după masă sau \ \ [133] .i 1 GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE să joace câte-o partidă de biliard, sau şi de cărţi câte­ dată, dar şi ca să vorbească despre pricinile noastre naţionale, pe care nu le puteai vorbi aşa deschis ori şi unde, - părintele Radu era o figură cunoscută şi plăcută tuturor. Vinerile când fiind târg săptămânal în Braşov, veneau aici numeroşi preoţi şi învăţători din Ţara Bârsei, cari cei mai mulţi se întâlneau la casină şi politizau ... * * * Om venerabil, respectat de toţi, aşezat la vorbă şi cu sfaturi bune şi sănătoase, părintele Radu în biserică era cucernic şi făcea o slujbă de ţi-era mai mare dragul s'o asculţi. Avea un glas sonor şi tânguios şi când cetea Sfânta Evanghelie era o smerenie şi o evlavie printre credincioşi cum rar se vede prin bisericile noastre. Nu era Duminică, nici sărbătoare, în care să n'auzi, mai ales pe bătrâne, zicând la ieşirea din biserică: {< Dulce Doamne, ce mai slujbă frumoasă face popa Radu ăsta al nostru, simţi că-ţi merge la inimă. S'o tot asculti!. .. Dumnezeu drăgutu să ni-l , , ţină! >} ••• Prin cuvioşia lui, prin faţa lui măreaţă, prin vrednicia cu care ştia să se arate în lume, precum şi prin întreaga lui viaţă cinstită şi cucernică, el insuflase un adânc respect şi o neţărmurită dragoste şi încredere popo­ renilor, aşa că oricine avea câte-un necaz mai întâiu la el se ducea să-si dea focul dela inimă si să se sfă­ tuiască. Nimeni nu ieşea nemângâiat dela dânsul, Dacă nu totdeauna cu ajutoare în bani - pentru cei lipsiţi, că deh, deşi cu oarecare dare de mână, părintele, [134] 134 CARTEA SATULUI avea pe lângă copii şi alte nevoi ale lui, - dar tot­ deauna cu o vorbă bună şi înţeleaptă ieşită din inimă. Numai ce-l auzeai: « Pune nădejdea în Dumnezeu, finică, ori finule, că el e bun şi drept şi nu te lasă la necaz ». .. Era atâta căldură şi dragoste creştinească în vorbele lui că nu se putea să nu ajungă drept la inimă pe cei cari le-ascultau .. Aşa era părintele Radu. Se preoţise la vreo trei ani după revoluţie - după cum spuneam mai sus, şi slujea la biserica cea nouă din satul nostru, împreună cu tatăl său părintele Neagoe Popea şi cu părintele Ioniţă Martinovici. Acesta din urmă om foarte deştept şi mândru, dar tare iute din fire. Il supărau grozav Ciangăii şi Ţiganii, cari treceau pe dinaintea casei Sfintiei Sale din drumul cel mare tălălăind si lărmuind , , cât îi luau gura fără să se ruşineze, cum aveau obiceiul să facă pe vremuri. Părintele îi punea la locul lor pe­ depsindu-i câte-odată cu străşnicie, căci îl ştiau toţi de frică. Până mai acum douăzeci, treizeci de ani, erau mulţi printre ei, cari îşi aduceau aminte de vremea când părintele Ioniţă îi prindea - când se făceau vinovaţi de asemenea fapte - şi-i închidea drept pedeapsă, în grajd cu vitele ... Părintele Ioniţă nu prea vedea cu ochi buni pe părintele Radu. Nu de alta, dar mai ales se gândea că de-aci înainte trebuia să mai împartă nu numai cu părintele Neagoe, ci şi-cu fiul acestuia, nou venit la biserica noastră, liturghiile şi alte chicuşuri bisericeşti. Parohia noastră număra pe-atunci printre credincioşii ei p,e gospodarii cei mai de frunte din Ardeal, - căci în Săcele erau în acea vreme sute de economi de vite cu turme de-mii dJ oi ţigăi, cu herghelii bogate de cai \ \ \ [135] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 135 şi cu cirezi de vaci şi boi, pe care le ţineau în Ţara Românească. Asa că la această biserică a noastră ar fi putut sluji un număr şi mai mare de preoţi de câţi erau, şi toţi ar fi putut trăi îndestulaţi. Totuşi un fel de răceală, de duşmănie ascunsă aproape aş putea spune, se puse încetul cu încetul între aceşti slujitori ai altarului, care pornea mai ales dela părintele Ioniţă. Aceasta nu intârzie să izbucnească într'o bună zi chiar in biserică. O seamă dintre parohieni îi dădură în glas părin­ telui Ion Martinovici, si dacă i-ai fi Întrebat nici ei n'ar fi prea ştiut să spună pentru ce. Poate fiindcă pe părintele Ioniţă îl ştiau mai de mult. Destul că părintele Radu rnâhnit cum era cu drept cuvânt, într'o Dumi­ nică auzind murmure în biserică, apăru de-odată în uşile împărăteşti şi aruncând o privire fulgerătoare asupra celor vinovaţi, le strigă cu o voce desluşită 'şi apăsată: « Nu vă este teamă, că vă pedepseşte Dum­ nezeu de sus ?i) ••• Toate capetele se plecară ruşinate, şi mulţi ar fi intrat în pământ dacă ar fi putut. Niciun murmur nu se mai auzi. Sgomotul unei ploi care începuse a cădea cam după ce intrase lumea în biserică, se înteţi aşa pe neaşteptate cu fulgere şi trăznete, că poporenii dinăuntru rămas eră înmărmuriţi... După sfârşitul slujbei, lumea se strecură încet din biserică, şi văzând vremea tare, toţi îşi făceau cruce şoptind: « A fost 0cat. .. Simtiti cum miroasă a pucioasă? ., Asta-i un "''TIn dela 'Dumnezeu! ... He, hei, părintele Radu e om '- di � D '{re 111ta ... », e-1ab,·u. a'\ pacea şi buna înţelegere n' au mai fost tu ur \. 1 � "b" dO hi "'u ta vreme 111 iserica 111 paro la [136] 1 • f I CARTEA SATULUI noastră, şi la câţiva ani după aceea s'a petrecut şi pă­ rintele Ion. Părintele Ion era tatăl marelui băcan din Bucureşti, Martinovici, de prin anii 1860. Băcănia lui era în strada Carol şi era una din cele mai bogate din Bucu­ resti, având o mare clientelă. Toti boierii si Curtea D�mnească cumpărau dela dânsui. El ajunsese Ia o mare avere. Mulţumită acestei împrejurări, Martino­ viei a întemeiat acum vreo optzeci de ani în Bucureşti o mare fabrică de uleiuri vegetale, - prima fabrică de acest fel în Ţara Românească. In această fabrică şi-a pus 1\1artinovici aproape întreaga lui avere pe care a şi pierdut-o aproape în întregime în această întreprindere. El a dovedit Însă multă inimă, arătând o mare putere de înnoire pentru acele vremi; însuşiri în care Mocanii săceleni - cari au făcut mult pentru ridicarea economică şi naţională a Ţării Româneşti, _ s'au deosebit din timpurile cele mai depărtate. Fiul părintelui Ion l\1artinovici nefiind un specialist în fabricarea uleiurilor vegetale, străinii pe cari şi i-a adus să conducă întreprinderea l-au ruinat; şi în cu­ rând el a trebuit să se desfacă de ea, cu toate milioanele pe care le pusese într'însa. Fabrica a fost cumpărată' pe nimica toată - din fericire tot de un Român _, . de bătrânul Assan, tatăl fraţilor George şi Vasile Assan. Cel dintâi din cei doi fraţi, a avut un rost de seamă în desvoltarea "comerţului bucureştean, fiind multă vreme un harnic preşedinte al Camerei de Industrie şi Comerţ din Bucureşti şi câtva timp mi­ nistru al Indu(:;trid şi Comerţului. Vasile Assan era inginer de meserie �i a condus până la moarte fa- \ [137] GEORGE MOROIANU: CHIPtJRI DIN SĂCELE 137 brica aceasta, căreia amândoi i-au dat o mare desvol­ tare. Ea mai dăinueste si azi. , , Un fiu al acestui Martinovici, întemeietorul fabricei de care vorbesc, fiu pe care îl chema Constantin sau tot Ion, nu-mi mai aduc aminte, primise o creştere îngrijită. Tatăl său cu dare de mână cum era, îl tri­ mesese la Viena, Paris şi Londra să facă studii eco­ nomice, să înveţe limbile străine şi să urmeze o prac­ tică comercială în câteva case mari de pe acolo. Vorbea bine franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte. Era un om voinic, cam mare, de-o desăvârşită cinste, de-o rară 'gingăşie de suflet şi bunătate de inimă. Era o plăcere să stai de vorbă cu omul acesta. A mai condus şi el câtăva vreme marea, băcănie din strada Carol a tatălui său, unde este astăzi, mi se pare, băcănia Ritz. Bun şi darnic din fire şi-a deschis punga larg la toţi câţi îi cereau ajutoare, fie că meritau, fie câte-odată şi celor ce nu meritau, până ce aproape s'a ruinat şi el. Iar comertul lui a fost concurat cu străsnicie de atâtia străini, ca�i s'au aciuat în Bucureştii noştri spre sfâr­ şitul veacului trecut, şi mai ales în vremile mai din­ coace. Martinovici fiul s'a desfăcut şi el de prăvălia lui, care în decurs de vreo saizeci de ani avusese un , rost de frunte între cele asemănătoare din capitala ţării. Iar el spre vârsta mai coaptă a fost chemat de o mare casă de comerţ din Gabroveni, să-i poarte corespondenţa cu străinătatea şi să-i supravegheze so­ cotelile. Aceasta ca o laudă şi recunoştinţă pentru tot ce făcuse părintele său pentru comerţul şi industria românească, şi ca o preţuire deosebită pentru fru- [138] CARTEA SATULUI moasele lui cunoştinţe de limbi străine, de practică comercială Şl pentru caracterul său mai deosebit. * * Dar să ne întoarcem la părintele Radu şi la paro­ hienii pe cari îi păstorea. Părintele Radu venise cu idei nouă dela învăţătură, şi ar fi dorit să facă şi el câte ceva mai de seamă pentru consătenii lui. Ii ză­ cea la inimă viitorul şcoalelor româneşti, care se întreţineau pe atunci din jertfele poporului nostru, şi pe care i-ar fi plăcut să le vadă înaintând. Ar fi voit să vadă mai ales şcoala dela biserica noastră (căci mai era o şcoală română ortodoxă şi pe lângă cealaltă biserică românească din Satulung, - a Sfinţilor Ar­ hangheli) - ridicându-se mai sus decât celelalte. Şi avea dreptate să gândească astfel, pentrucă lucrul acesta n'ar fi fost prea greu, Mocanii noştri din Săcele bucurându-se în acel timp de o stare materială din cele mai înfloritoare. De aceea s'a hotărît el să cheme într'o zi după ieşirea din biserică pe fruntaşii din partea locului la o adunare ca să le vorbească despre pricina care îi Încălzea inima. Strânşi laolaltă cei mai răsăriţi dintre poporeni, - cu ajutorul cărora chibzuia el că va izbuti în bunele lui gânduri, - tânărul preot le vorbi din toată inima spunându-le despre buna stare a naţiilor din străină­ tăţile depărtate, despre tet ce văzuse el că se făcuse prin acele ţări pentru înaintarea şi bunăstarea popo­ rului. El îi mai desluşi că pe lângă biserică, mai ales şcoala a fost aceea, care a ridicat din întunerec la lumină şi bună stare pe oamenii de pe acele meleaguri depărtate, arătându-le calea cea adevărată, care \ [139] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 1:',9 duce la fericirea vremelnică şi la cea după moarte ... - « Şcoală, şcoală în lege ne trebue nouă Românilor, le spunea părintele Radu, unde să meargă deopotrivă fetele si băietii nostri ca să se lumineze ». Nu-i plăcea >părint�lui mai ales faptul că pe-atunci fetele nu prea erau date la şcoală. In tot cazul cele care cer­ cetau şcoala erau puţin numeroase, alături de băieţii cari se înscriau în număr mult mai mare. Şi el tocmai aici voia să bată. Ar fi dorit părintele să vadă şi pe fetele din satul lui împinse mai mult către şcoală şi lumină. {< Ca s'avem mame bune şi înţelepte şi gos­ podine harnice, - le-a mai spus părintele Radu oa­ menilor pe care-i adunase împreună, - trebue să ne dăm fetele la scoală în număr cât mai mare, nu ca până acum. A�a cum facem si cu băietii nostri. S'a­ jutăm deci cu' cât putem fie�are din �oi, c� să mai mărim şcoala pe care o avem azi, - sau să zidim una nouă - sporindu-i şi fondul, spre a avea învăţători destoinici cari să ne lumineze copiii. Şi pentru a ajunge la această bună faptă, nădejdea este numai la noi Românii, - noi Între noi trebue să ne ajutăm pentru treaba aceasta românească, pentrucă stăpânirea străină sub care trăim nu ajută şcolile româneşti. Pe-ale noastre noi trebue să le tinem din strădania noastră. Şi, slavă Domnului, că in vremea de acum lucrul acesta este uşor cu putinţă, căci economii noştri din satele Săcelelor sunt foarte bine înstăriti. Atâtia dintre ei au dincolo în Ţara Românească tu�me n�meroase de mii si mii de oi tigăi. Apoi cirezi de vaci si boi si mulţi dintre ei mai ;u şi herghelii de cai mândri, di� cari aduc în fiecare an sute şi mii de capete ca să le desfacă pe la târgurile din Ardeal. Să daţi deci cu [140] CARTEA SATULUI toţii după puterea fiecăruia ca să facem o ispravă bună ». Vorbise părintele Radu din toată inima, şi nici nu se mai îndoia că lucrurile aveau să iasă aşa după cum dorea el, şi după cum cerea şi interesul obştesc. Dar tocmai când dânsul aştepta îngrijorat să vadă ce ur­ mare de faptă va avea străduinţa lui pentru binele consătenilor săi, - iată că se ridică de-odată, -luân­ du-i vorba din gură-moş Nică Gologan, unul din bogătaşii satului, mare econom de vite şi proprietar de pământ, cu turme numeroase dincolo peste hotar> harnic şi bun gospodar, care strânsese o avere însem­ nată. Poate şi pentru marea lui bogăţie, dar oleacă şi din fire era cam trufaş, căci preţuia lumea mai numai după averea ce-o avea fiecare, încolo să fi fost cineva cu stemă în frunte nici nu-l cresta. Şi cu o gură mare cât pe colo, uitându-se drept la părintele Radu, îi zise: « Dar ce părinte, şcoală le trebue fetelor noastre? ... - ... Să-si vadă de furcă si de războiu, , , acolo-i treaba lor!... Ce să facă ele cu cartea? .. . . . Doar să Înveţe a scrie răvăşele pe la tineri .... Nici cei mai mulţi dintre noi ăştia nu prea ştim toţi carte, .. şi, slavă lui Dumnezeu, că învârtim treburi mari pe . dincolo prin Ţara Românească, ţinem moşii întinse, stăpânim târle mari şi facem şi negoaţe şi fel de fel de daraveri, uite mai mult cu răbojul decât cu potcoa­ ve le ăstea de slove pe care le cunoaştem prea puţini dintre noi! » ••• V orba lui moş Nică Gologan a pătruns adânc în sufletul celor de faţă, căci cei mai mulţi dintre ei tot cam ca dânsul judecau, Iar părintele Radu mâhnit \ \ [141] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 141 de această ieşire neaşteptată a bătrânului, a simţit c'a rămas bătut în ziua aia. Curând după întâmplarea asta, moş Nică Gologan, unul din vechii arendaşi ai Postelnicului Nicu Băleanu, - dela care tine a de multă vreme cu arendă o mosie mare « Căzăneştii » de pe Bărăgan, - îmbrăcat 'în lungu-i antiriu alb de dimie, înflorit cu găitane negre, cu pălăria lată in străşini, cum se purta pe vremuri, şi cu punga plină de galbeni ascunsă la loc bun, pleca cu 01 acul la Bucureşti, să numere câştiul boierului, care avea frumosul obiceiu să oprească pe arendaşul lui la masă, la prilejuri d'astea, ca să mai audă de pe « dincolo », - « Hei, ce mai este nou pe la d-voastră prin Săcele, jupâne Nică? », întrebă boierul pe moşneag, când se asezară la cafea. , - « Ce să fie, cocoane Nicule, toate ar fi bune, răspunse bătrânul Gologan, dar a venit acum de cu­ rând si s'a asezat în sat - ca preot la biserica noa­ stră, -' un spurcat de popă, tot Mocan de-ai noştri din Săcele de neam - fiul părintelui Neagoe Popeea tot dela biserica noastră -, care a fost înăuntru de­ parte pe la învăţături. Şi nici una, nici două, vrea să ne facă fetele cocoane, şi mai multe nu », - Şi începu apoi moş Ni că să-şi verse focul dela inimă şi s'aşeze pe părintele Radu cum se pricepu el mai bine. Băleanu-l lăsă până ce sfârşi, şi pe urmă uitându-se lung şi puţin cam mustrător la dânsul îi zise: « Păi bine jupâne Nică, nu vezi d-ta că pe omul ăsta numai Dumnezeu vi l-a trimis? - Asta-i om de inimă şi cu gânduri aşa de bune pentru d-voastră. - El numai [142] I42 CARTEA SATULUI binele vi-l vrea. -- Când te vei duce acasă, cât de colo să-ti iei pălăria înaintea lui. Si asa să facă toti paro­ hie�ii lui. - După cât văd eu din cele ce-mi spui. preotul Popeea e un om nepreţuit, pe care trebue să-i cinstiţi cu toţii şi să-I ajutaţi în vrerile lui! Nu să-i puneţi piedeci ... ». Zis şi făcut, căci cuvintele marelui şi bogatului boier erau sfinte pentru moş Nică. Când după câtăva vreme se nemeri iar între ai lui în Satulung, tot la o adunare ca cea din rândul trecut, - căci părintele Radu folosindu-se de prilejul lipsei din sat a bătrânului, - a strâns iar împrejurul lui pe fruntaşii biserici, ca să le vorbească din nou şi să le pună la inimă pricina şco alei lor, la care el ţinea aşa de mult. - Dar care nu-i fu mirarea, când zări şi pe moş Nică Între cei de faţă. - Neavând încotro, pă­ rintele îşi luă inima în dinţi, şi începu iar, parcă şi mai călduros ca rândul trecut, - deşi cu sufletul cam îndoit -, să le vorbească şi să-i convingă, aşteptând îngrijorat cum se va sfârşi această strădanie a lui. Dar nici nu-şi isprăvi bine cuvântul şi moş Ni că Go­ logan se ridică deodată - de rândul acesta cu faţa mai senină si mai veselă ca rândul trecut, - si făcând un gest mare: « Fraţilor, zise el, bine a vorbit părintele Radu, Dumnezeu să ni-l ţie. Aşa să facem cum ne învaţă Sfinţia Sa, căci numai spre binele şi folosul nostru şi al copiilor noştri are să fie ». - Şi scoţând punga doldora de bani: « Iată eu dau dela mine o sută de galbeni şi poruncesc şi fiilor mei să dea fiecare câte douăzeci si cinci. Avea sase feciori toti însurati şi cât brazii de voinici, cad erau şi ei de faţă ia adunare .. [143] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 143 Aceştia când au auzit propunerea tatălui lor, şi mai ales porunca respicată ce le-o dăduse, se cam codeau, şi n'ar fi vrut bucuros să dea, spunând cu toţii mai încet ca s'audă numai bătrânul: « N'avem taică », Dar moşneagul, care nu era obişnuit să i se treacă peste cuvânt, se încruntă de-odată la ei spunându-le: « Haideţi, nu mai trăncăniţi, că ştiu eu ce-aveţi şi ce n'aveţi. Scoateţi numai punga şi plătiţi, căci eu n'o să mai am copii de dat la şcoală, dar voi aveţi cu toţii ». Şi cei şase Gologani, ne mai zicând nici cârc, scoaseră fiecare punga şi împliniră porunca tatălui lor. Toţi se uitară lung unul la altul, şi nu le venea să creadă ce le văzură ochii. Schimbarea la faţă a lui moş Nică îi uimise pe toţi. Dar cel mai bucuros de ceea ce se întâmplase a fost tot părintele Radu. Mai ales după ce bătr ânul, într'o zi fiind într'o stare bună sufletească, i-a povestit cam cum ajunsese treaba,_ după călătoria lui la Bucureşti ... * * * Primăvara şi vara Părintele Radu petrecea o bună parte din zi în grădina sa de vreo douazeci de holde­ de sub Cioclean. De aici aveai o vedere din cele mai încântătoare pe tot întinsul frumoasei şi bogatei Ţări. a Bârsei, cu sate mari gospodăreşti, cu zecile de mii de holde lucrate minunat, ca nicăiri poate în altă parte a Ardealului, şi cu Stupinile Braşovului cu pă­ mântul cel mai roditor din toată împrejuriînea. De­ parte de tot, în fund, se văd din grădină Munţii Har-- [144] 144 CARTEA SATULUI ghitei, care vestesc ploaie când creştetul lor e Încu­ nunat de nori ... Părintele, după ce se desprimăvăra, curăţa pomii de frunzele uscate, - care ascundeau ouăle de omizi, şi înlătura şi ramurile uscate de pe ei. Mai târziu, când venea vremea altoitului, altoia zeci şi sute de pomişori de toate felurile. Păcat numai de truda Sfinţiei Sale, că pământul din grădină era lutos şi deci sărac, aşa că pomilor nu le mergea prea bine,erau mai mult chirciţi. Dar mulţumită grijei mari de fiecare zi ce-o punea pentru cultivarea şi îngrijirea lor, tot căpăta dânsul oarecare recolte de tot felul de fructe: mere, pere, prune şi mai în vară cireşe şi vişine. Apoi oare­ care cantităţi de fân - căci otava din pricina sărăciei pământului, nu se prea făcea ca prin alte l}. După părintele Radu urmă la cuvânt dirigintele scoalei Ion Petric, care ar fi vrut să schimbe puţin impresia lăsată de cuvintele cam tari ale părintelui \ \ [167] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 167 Radu. Dar el nu ştia mai nimic ungureşte, căci făcuse pedagogia la Universitatea din Praga. Ştia deci nem­ ţeşte şi ceheşte. Ingăimă el câteva cuvinte de salut la adresa ministrului, dar într'o ungurească ca vai de lume, aşa încât ministrul la urmă mai mult plictisit. decât bucuros de salutul ce i se făcea într'o astfel de ungurească stricată, făcu un semn către învăţător, zi­ cându-i : « E bine, e bine, dar vezi pe viitor să înveţi ceva mai bine ungureşte, pentrucă un învăţător din Ungaria trebue să ştie limba Statului ». Au intrat apoi în clădirea şcolii, ministrul făcând să i se traducă inscripţia de pe marmura roşie de deasupra uşii de intrare în şcoală: « Luminează-te şi vei fi, Voieşte şi vei putea ». Trefort a văzut sălile de cursuri ale scoalei, a aruncat o ochire în grădina acesteia plină de po­ mişori altoiţi, de flori şi de legume, a ieşit cu însoţi­ torul şi salutând destul de rece pe cei de faţă, s'a urcat în trăsură plecând din Satulung poate nu toc­ mai încântat de firea Românilor din acest colt al Ardealului, care nu se încovoia asa cu una cu două, cum nu s'a prea încovoiat niciodată. * * * Părintele Radu a slujit la biserica noastră până a ajuns la cincizeci de ani, împreună cu tatăl său părin­ tele N eagoe. Şi pe urmă vreo douăzeci şi cinci de ani până la finea veacului trecut când a murit, împreună cu fratele său mai mic părintele Victor, frumos, înalt ca un brad, de se sălta cu capul peste toţi ceilalţi preoţi ai Săcelelor, când se găseau câte odată cu toţii la vreo adunare. Părintele Victor mai era si un minu- , [168] 168 CARTEA SATULUI nat povestitor din trecutul Săcelelor·- pe care-l cu­ nostea bine de tot -- cum rar se vede. 'Cei doi preoţi serveau cu rându1.Unul o săptămână şi celălalt altă săptămână. Era o înţelegere frăţească şi adevărat pilduitoare între aceşti doi fraţi slujitori ai altarului. - La sărbători mari, la Crăciun, la Paşti, la Rusalii şi la Sfântă-Mărie slujeau de obiceiu în bise­ rică amândoi, fiindcă la zile d'astea slujba dumne­ zeiască era mai lungă si mai încărcată. Credinciosii erau miruiţi şi, cum pe-atunci ei erau foarte n�­ meroşi, preoţii trebuiau să se ajute unul pe altul ca serviciul dumnezeesc să se poată isprăvi la timp. Amândoi, şi Radu şi Victor, aveau un glas sonor şi tânguios, de-ţi era mai mare dragul să-i asculţi cum ce­ teau Evanghelia în mijlocul unei adânci tăceri. Căci doar atâta timp se mai păstra liniştea deplină în biserica noa­ stră cât cetea preotul Evanghelia şi când ieşea cu Da­ rurile. Incolo, mulţi dintre poporeni vorbeau ca la ei acasă - dacă nu si chiar asa de tare -', si-si isprăveau câte-odată si uneie .darave�i ce le aveau' î�tre dânsii. Dar mai al�s femeile, care steteau mai departe de altar, erau şi sunt în parte şi astăzi de o ciudăţenie puţin de laudă. In loc să stea frumos şi să se roage cu gândul la Dumnezeu, multe din ele se mişcau şi se mai mişcă şi azi, întorcându-se una către alta, vorbind şi tălmăcind, nu totdeauna prietenos, hainele vecinelor sau ale celor care intrau în biserică. Obiceiul acesta rău nu l-a putut stârpi cu totul nici până azi preoţii noştri. Câte-odată mai de mult în copilăria mea, mi-aduc aminte cât se supărau bieţii preoţi de vor­ băria asta din biserică. Părintele Radu, care era mai zicător şi mai iute de fire, deschidea câte-odată uşa \ \ \ [169] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 169 altarului uitându-se cu asprime la oamenii cari spo­ rovăiau fără niciun rost între dânşii, făcându-le semn să tacă, şi spunându-le chiar să păstreze mai multă bunăcuviinţă în timpul slujbei. Apoi arunca de departe câte-o căutătură dojenitoare şi femeilor, care nu ştiau să-şi pună lacăt la gură nici măcar în ceasul cât în biserică se făcea o slujbă aşa de frumoasă ... Odată chiar, părintele supărat peste măsură, s'a dus între ele şi le-a mustrat aspru de tot pentru răul obi­ ceiu, rugându-le ca mai bine să stea acasă dacă nu se pot ţine dela vorbă nici în timpul serviciului dumnezeesc ... Ieşirea aceasta a părintelui Radu a avut o urmare bună, căci multă vreme liniştea a fost mai bine păstrată în biserică. Nici bărbaţii, nici femeile n'au mai cutezat să vorbească în sfântul locaş, şi încă .aşa de sgomotos între dânsii. In privinţa acestor obiceiuri urîte, mi-aduc aminte de ce mi-a povestit într'o zi părintele Victor că i se întâmplase bătrânului său tată, părintelui Neagoe. Acesta mergând într' o Duminecă către seară la bise­ rică, spre a sluji vecernia, zăreşte în uşa tindărăului două femei, Întoarse cu faţa cătră intrarea în bise­ rică, şi care dădeau din mâini, vorbind destul de tare între ele ca să audă şi dânsul, despre nunta fetei unei vecine a lor, care se cununase chiar în acea zi. Doamne, ce mai ieşea din gura lor. - {< Ai văzut, dulceo, - spunea una dintre ele către cealaltă- cum era îmbrăcată? - Cădea ainele de pe ea. Dar ce să mai zic de ălelante? - Avea neste chicioare strâmbe ca râşchitoarele şi groase ca do�ă şteanduri. Mâni1e ca putineele, schinarea ca o troacă de chită. Capu cât [170] 17° CARTEA SATULUI un ciubăr, iar ăla cât ăl de călugăr .». şi,... « Şi .. , şi ce mai avea, fleoarţelor? - se răsti de-odată la ele, popa Neagoe, când s'a apropiat. Nu vă e ruşine să vă tineti de clevete d'astea, în loc să intrati cu toată cu­ viinţa în biserică şi să vă rugaţi cu gândul la Dumne­ zeu ... ». Speriate şi ruşinate au şters-o amândouă din faţa lui, iuţind pasul. Una a putut sfinţi cu totul din ochii părintelui Neagoe, iar cealaltă împiedecându-se, a căzut cât era de lungă peste morminte ... Duminicile, în timpul serviciului dumnezeesc, câtorva băieţi mai răsăriţi - Între opt şi zece ani­ li se îngăduia să intre în altar să fie de puţin ajutor preotului slujitor, dându-i cădelniţa, apă caldă, adu­ când jar şi mai făcându-i mici treburi cât ţinea slujba. Părintele Radu mai ales nu lăsa pe oricine să intre în altar. Şi cu drept cuvânt, căci pe o măsuţă din stânga altarului cum intrai, erau totdeauna gră­ măjoare de bani mărunţi adunaţi dela liturghii. Erau chiar mulţi, căci femeile foarte credincioase de altfel, dădeau cele mai multe dintre ele liturghii Duminicile şi sărbătorile şi acestea se plăteau la noi, unde erau gospodari mai cuprinşi, mai mult ca în alte părţi. Din pricina asta, dar poate şi din alte pricini, bătrânul. preot supunea la un fel de control pe aceşti băieţi. Aceasta mi-am închipuit-o eu din cele ce urmează: Odată am văzut pe părintele luând o lădiţă cu pache­ ţele cu smirnă şi tămâi-e, pe care femeile le înmânau părintelui la parastase şi când îi dădeau liturghii, aşa că în câteva săptămâni se adunau o grămadă de ase­ menea pacheţele. După ce a luat lădiţa de pe un scaun a chemat pe băiatul Valeriu Nistor şi i-a spus să des­ facă toate pacheţelele, dând hârtia la o parte. Băiatul \ [171] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCEI E 171 a împlinit porunca şi s'a dat la o parte. Altă dată bătrânul preot a chemat pe un alt băiat, anume pe Vasile al Năstoafii. Si i-a dat si lui să facă aceeasi treabă, dar după ce ;, sfârşit l-a 'luat frumos de mân'ă şi deschiz ându-i uşa altarului i-a spus: « Tu să nu mai vii prin altar ». - Peste câteva săptămâni, după ce faimoasa lădiţă se umpluse iar cu pacheţele de smirnă şi tămâie, preotul s'a întors la mine să desfac pacheţelele. Zis şi făcut. Când am ajuns la fundul lădiţii am dat într'un pacheţel de o băncuţă de argint de douăzeci de creiţari cu chipul împăratului. Cum am zărit-o i-am întins-o părintelui Radu, zicând: ,< Iată ce am găsit, neică Părinte! » Bine, bine, zise el cu nepăsare. Pune-o colea pe masă, şi strânge hârtiile ca să le ducă clisierul afară când s'a încheia slujba ». - Valeriu Nistor, când am venit lângă dânsul, a început a râde, spunându-mi: « Şi eu găsisem o băn­ cuţă într'un pacheţel din fundul lăzii, dar n'am vrut să vă spun vouă nimic, după ce i-am dat-o şi eu Neichii Părintelui, că poate vreunul din noi avea să cadă în capcană .». Atunci am dat noi cu socoteala că bietul Vasile al Năstoafii o fi lăcomit la bani ca să-si cumpere bomboane, şi aşa s'a întâmplat ca părintele Radu să-i spună să nu mai dea prin altar. Era şiret bătrânul ... * * * In noaptea de Paşti venea la biserica noastră lume de pe" lume. Este adevărat că şi credincioşi erau mulţi atunci în parohia noastră ca şi în toate cele zece parohii ortodoxe din Săcele. Dar la noi în Satulung erau cu deosebire mulţi, căci la cele două şcoli primare din satul [172] CARTEA SATUL VI nostru urmam şcoala în acel timp peste cinci sute de copii. Abia prin anii 1880 au început Mocanii noştri să plece în ţara veche în număr mai mare. Ei s'au dus mai toţi în Dobrogea după alipirea ei la România, unde se găsesc azi în număr mare coborîtorii lor, şi la a cărei românizare şi civilizare au pus mâna şi ei în bună parte. Urmaşii acestor Români săceleni au azi în provincia de peste Dunăre locuri de frunte în vieaţa socială, politică şi culturală. - Dar nu numai în Dobrogea, ci mulţi Săceleni s'au aşezat din timpuri mult mai depărtate ca negustori în diferite oraşe ale ţării - mai ales în Muntenia, unde se mai găsesc şi azi într'un număr însemnat. Până la războiu ei se găseau în unele oraşe - cum era de pildă Brăila, Ploieşti, etc., într'un număr foarte mare. In Brăila erau în preajma războiului de întregire peste două sute de firme ale Românilor săceleni. Azi abia dacă mai sunt vreo douăzeci-treizeci. Păcat că cei chemati n'au ajutat după războiu pe aceşti oameni harnici cu �redite si alte înlesniri si să nu-i fi lăsat să se ruineze fiind în­ locuiţi cu atâtia venetici, străini de sângele nostru, cari slăbesc, în loc să Întărească vatra curată a neamului românesc .. o Veneau Pe timpul părintelui Radu şi mai vin până azi la biserica noastră ca să asculte slujba frumoasă după ritul ortodox în noaptea şi în ziua Invierii mulţi din Ţara Românească, de cei cari aveau rude prin satele noastre. Veneau să petreacă câteva zile la începutul primăverii în familie la neamuri, dar mai veneau unii şi de dorul vestitelor sarmale săceleneşti, care se pre­ găteau la asemenea prilejuri în toate casele româneşti. Era mai de mult o zicală pe la noi: să mănânci pâine I \ [173] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 173 din Codlea (unde se făcea şi poate se mai face o pâine minunată) cu sarmale din Săcele şi să bei apă din Prejmer, unde sunt izvoare reci de-ţi înghiaţă dinţii. - Dar mai veneau la biserica noastră ca să asculte pe părintele Radu şi multe Săcuence din sat (care erau de legea catolică şi luterană). Ele erau chiar foarte evlavioase, dădeau liturghii, unele din ele luau Paştile de-a-valma cu noi şi se cuminecau. Azi Ungu­ roaicele nu mai vin în noaptea Invierii în număr aşa de mare la biserica noastră ca mai de mult. Se vede că au şi Ungurii din aceste părţi preoţi mai la înălţime cari îi ţin pe-ai lor în bisericile proprii. Azi Ungu­ roaicele mai vin si la Pasti - unele dintre ele - dar mai ales vin la Bobotează când se sfinţeşte apa, ca să-şi ducă şi ele acasă ... Cu prilejul zilelor de Paşti biserica se curăţa cu cea mai mare grije. Sfeşnicele, candelele toate de argint precum şi policandrele frumoase se curăţau vârtos, şi noaptea la lumina lor şi a sutelor de lumâ­ nări străluceau ca în poveşti. Zugrăveala bisericii noastre făcută de îndemânaticul şi atât de preţuitul pictor ardelean Mişu Popp şi de pictorul italian Airoldi (acesta a lucrat numai chenarele, iar Mişu Popp a făcut singur minunatele chipuri), este una din cele mai frumoase din toată ţara. A fost făcută înainte cu şaptezeci de ani cu cheltuiala gospodarilor noştri. A costat vreo treizeci de mii de galbeni şi s'a lucrat la ea aproape cinci ani. Pentru frumuseţea picturii ei, biserca noastră, care, când intri în ea îţi lasă părerea unei catedrale, a fost trecută între mo­ numentele istorice. [174] 174 CARTEA SATULUI In noaptea Sfintei Invieri se scotea dela locul ei şi se aşeza în mijlocul bisericii prea. frumoasa icoană arătând Invierea Domnului, care era tot lucrarea lui Mişu Popp, pe care un Mocan bogat Niţă Bancotă (zis şi Mişoicu) i-o plătise pictorului cu mai multe sute de galbeni împărăteşti, ca s'o facă întocmai ca pe cea zugrăvită de el sus pe bolta dinlăuntrul bisericii, şi care împreună cu întreaga pictură stoarce uimirea tuturor oaspeţilor acestui sfânt locaş de închinare. Icoana, rotundă- fixată pe un piedestal zdravăn - este înconjurată de o ramă cu raze aurite, printre care sunt aşezate douăzeci de candele cu vasele pentru untdelemn de sticlă în coloare roşie, galbenă şi albastră, care mu�ţumesc minunat ochiul şi sufletul, când sunt apnnse. . Ce adâncă evlavie cuprindea pe toţi credincioşii când părintele Radu cu fratele său preotul Victor, îmbrăcaţi în cele mai frumoase şi mai scumpe odăjdii, ieşeau în noaptea Invierii la unul după miezul nopţii în uşile împărăteşti cu lumânările aprinse, strigând credincioşilor: « Veniţi de luaţi lumină », şi cântând cu glas răsunător: « Christos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morrnânturi vieaţă dăruindu-le ». Şi mai târziu către încheierea ser­ viciului dumnezeesc, când ei se coborau dela altar spre Icoana Invierii din mijlocul bisericii, proslăvind Invierea Domnului şi 'eântâ.nd cu caldă supunere şi duioşie versete le acestei proslăviri din care răsar aceste atât de adânc grăitoare cuvinte: « Veniţi să ne bucurăm şi să ne veselim de învierea Domnului cea de a treia zi... şi iertând toate pentru Inviere, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pre noi ... », cuvinte \ �I , tll � I [175] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 175 cu adevărat sguduitoare de inimi, care răsar din mă­ reata învătătură a Mântuitorului ... , , Când preoţii cântau cu glas tare: « Christos a înviat », toate clopotele sunau într'o dungă, şi vreo douăzeci de flăcăi cari aşteptau în curtea bisericii: trăgeau din pistoale unul după altul în cinstea In­ vierii, - de răsuna până în pădurile mai depărtate. Toată lumea se veselea. La toţi li se umplea sufletul de bucurie la sărbătoarea asta mare, cea mai mare din toate sărbătorile Bisericii creştine. Când Paştile cădeau mai târziu, mai în plină pri­ măvară în preajma Sfântului Gheorghe după calen­ darul vechiu, cum era pe-atunci, holdele şi livezile erau înverzite. Intâii brebenei râdeau printre firele' fragede de iarbă ca şi atâtea mii şi mii de flori albastre, galbene şi roşii, care se deschid la cele dintâi raze ale soarelui /de primăvară, ne bucurau ochii şi făceau să ne tresalte inima de mulţumire. Copiii eram îmbrăcaţi atunci în hainele cele mai frumoase, făcute din tot felul de stofe colorate de lână. ţigae, unele mai frumoase decât altele. Toate erau tesute de mânile harnice si îndemânatice ale mamelor si surorilor noastre. Băietii între sase si zece, unspre­ �ece ani de cu vreme î�ainte d� Paşti ne îngrijeam să avem câte-un băţ de alun înflorit pe care ni-l în­ floream singuri c'o dibăcie pe care astăzi n'am mai fi. în stare s'o împlinim. Apoi a doua zi de Paşti ne du­ ceam după ouă roşii prin sat pe la rude şi vecine. Fiecare strângeam câte treizeci-patruzeci de ouă şi chiar şi mai multe, roşii şi încondeiate. Unele aşa de: frumos incondeiate, cum azi nu le mai ştiu face. [176] CARTEA SATULUI Când soarele strălucea pe cer în zilele senine din aceste sărbători, noi copiii sburdam de bucurie pe dealurile din faţa Satulungului, pleşuve în copilăria mea, azi îmbrăcate în mândre păduri de brad. Nemai sbenguiam destul, până ne oboseam şi prin grădinile caselor noastre, dar mai cu seamă prin Grădina Dom­ nească, - azi în parte prefăcută în Parcul Victor Popea (ceteşte Popeea), - care se întindeau în faţa bisericii până departe în marginea miilor de holde r ă- sărite din lunea Ţării Bârsei. Aici adunam flori din belşug şi ne înduioşeam la trilurile ciocârliilor care se ridicau cu zecile din holde în slava cerului albastru, înălţând şi ele imnuri de mărire lui Dumnezeu pentru marea zi a Invierii Domnului şi pentru lumea asta at ât de frumoasă pe care el a făcut-o pentru noi oamenii, ", cari nu ştim să ne bucurăm în deajuns de ea. * * * Asa era în copilăria noastră adâncă si este si azi satul 'minunat în care am văzut lumina �ilei ca ;tâtia alţi Români de-aici, răspândiţi azi pe toate meleagurile ţării noastre şi mai cu seamă în Muntenia şi Dobrogea înnumăr mai mare. Umbrit acest, sat de munţi mândri şi bogat îmbrăcaţi de pe coastele cărora se desfăşoară una din priveliştele cele mai frumoase pe care ni le înfătisează în atâtea tinuturi tara noastră. Sat cu ape cristaline, cu păduri bătrâne' în care ursul dom­ neşte ca la el acasă, cu case răsărite mai toate de piatră şi cărămidă, cu porţi frumoase româneşti din care fostul prim-ministru Ionel Brătianu şi-a luat una de model pentru poarta vilei lui dela Predeal, cu oameni muncitori, .cu Români şi Românce cad nu mai au \ \ [177] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 177 starea materială Înfloritoare de odinioară. Cu Românce mai ales care trudesc în împrejurări grele în industria lor casnică de ţesături atât de felurite în care pregătesc stofe frumoase şi trainice din lână ţigae şi unele se în­ deletnicesc cu ţesutul atât de migălos al maramelor din borangic, d'o rară frumuseţe şi gingăşie cunoscute şi răspândite azi în toate ţinuturile ţării. Cu biserici . măreţe, din care unele înlăuntrul lor îţi lasă părerea unor adevărate catedrale. Satul, în sfârşit, la a cărui una din biserici din" apropierea casei părinteşti, ne duceam copiii de când eram mititei Duminicile şi sărbătorile să ne rugăm lui Dumnezeu din inimi cu­ rate si nevinovate. . . Aici la această biserică a noastră slujea de mult mângâietor părintele Radu, - vreme îndelungată alături de venerabilul său tată părintele Neagoe, şi de fratele său Victor Popea. . Trecuse prin multe în vieaţă părintele Radu şi ca mulţi alţii îşi avusese şi el slăbiciunile, bucuriile şi du­ rerile lui. Văduvise aproape patruzeci de ani, şi nu e uşor lucru pentru un preot, mai ales cu copii,-căci avea vreo cinci - unul din ei Duţu făcea gazetărie la Bucureşti, scria la Timpul şi era prieten cu Eminescu-, să ducă singur zeci de ani greutăţile casei. Dar ca om dintr'o bucată ce era, el le-a îndurat pe toate cu cre­ ştinească împăcare. Nimeni nu l-a auzit niciodată tân­ guindu-se din aceste pricini. Nimeni nu i-a văzut o la­ crimă. Văzuse multe nenorociri în lunga sa păstorire bunul părinte, care în anii r866 şi r873, când satele noastre au fost bântuite de holeră, care a secerat multă lume de pe la noi, a stat de straje spovedind şi cuminecând pe, aceşti năpăstuiţi de soartă şi du­ cându-i la groapă după obiceiul creştinesc, Le stră- 12 [178] CARTEA SATULUI bătuse pe toate fără o sguduire prea mare a sufletului lui. O singură dată în vieaţa lui către bătrâneţe, a fost biruit si el de durere ... Era' într' o seară posomorîtă de toamnă în timpul studenţiei mele. O mână blestemată omorîse pe ginerele lui, - notarul satului, - om cumsecade, cinstit şi bun chivernisitor al averii obşteşti. Satul nostru e un bogat sat cu vreo treisprezece mii de holde de păduri de fag şi brad şi de păşuni în munţi. Fiindcă era un om curat şi ştiuse să gospodărească atât de bine avutul public, şi fiindcă ţinea lucrurile de scurt, nelăsându-l la îndemâna unora şi altora - lacomi şi apucători, ­ cum se găsesc atâţia printre gospodarii multor sate, cărora le place să se întindă la asemenea bunuri, ciu­ pind din ele mai pe ascuns, sau mai păstrând anumite forme la vedere legale. Ginerele părintelui' Radu pu­ sese rânduială în acest avut al satului nostru, ceea ce i -a atras recunoştinţa oamenilor de omenie, dar n'a prea venit la socoteală acelora dintre localnici, cari se simţeau cu musca pe căciulă, cărora le plăcea să co­ telească prin pădurile satului, jegmănindu-Ie în taină sau cu ajutorul vreunui slujbaş fără conştiinţă, cum vedem că se întâmplă de-atâtea ori şi în zilele noastre. Fiindcă nu mai lăsa pe jefuitori să ciupească noaptea din pădurile obştei, ei aşa să vede c'au jurat să se răzbune pe acest slujbaş omenos, căci- într'o bună zi din Octomvrie a anului 1893, notarul Ion Găvruş­ întorcându-se cam târziu dela cancclaria comunală pe--o vreme întunecată de tot, un ucigaş ascuns după o salcie şi făcut cu funingine pe faţă -l-a pândit, când a trecut vălcelul dintre biserică şi casa părintelui Radu cu care locuia împreună, -- şi când i-a venit \ \ \ [179] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE l79 la îndemână a tras două focuri de revolver în acest om al datoriei, făcându-se apoi nevăzut. Bietul notar s'a prăbuşit la pământ, şi cu toată truda pusă de doi medici aduşi în grabă din Braşov, el n'a mai putut fi mântuit. După două zile a murit în chinuri mari, lăsând în urma lui cinci copii - mai toţi mărunţei - şi o văduvă nemângâiată, lovită drept în inimă, căci amândoi soţii se înţelegeau de minune între ei. După câţiva ani l-a urmat şi ea peste Râul cel Mare de unde nu mai este reîntoarcere. Iar bietul părintele Radu a simţit cât a mai trăit această grea şi nemeritată lovitură a sorţii, care a frânt fericirea fiicei sale Valeria pe care o iubea aşa de mult şi a aruncat în adâncă obidă atâtea suflete nevinovate. Crima aceasta a făcut atunci în satul nostru o mare vâlvă, înduiosind si răsvrătind toate inimile si toate sufletele. In �reo �ută de ani si mai bine nu' se mai întâmplase prin satele noastre' o aşa faptă pedepsită şi de legile omeneşti şi osândită şi de biserică. După desluşirile ce le-a dat răposatul notar până a nu-şi pierde cunoştinţa judecătorului de instrucţie şi procurorului tribunalului din Braşov, cari veniseră la faţa locului să cerceteze cazul, şi după felul cum el descrisese persoana ucigaşului, care fusese un om mai în vârstă, mai înalt şi mai greoiu ceva la mişcări, numele lui îl şopteau toate gurile din sat. Ceea ce a fost însă şi mai grozav, s'a întâmplat că bătrânul bănuit de uciderea notarului, a căzut nu mult după această împrejurare greu bolnav la pat în care a zăcut mult timp fără să se mai ridice. Când şi-a simţit sfârşitul ar.roape, a chemat pe preot să-I spovedească şi să-I îm­ părtăşească. Dar nu l-a chemat, cum s'ar fi cuvenit; pe 12* [180] 1.80 CARTEA SATULTJI preotul Victor care era de rând l'a biserică, ci l-a chemat pe părintele Radu, care a stat îndelung în casa celui bolnav. Toată lumea a bănuit după toate aceste semne, şi după toată înfăţişarea bătrânului duhovnic, frânt de durere şi de oboseală sufletească, atunci când a iesit dela dânsul, că bolnavul îi mărtu­ risise păcatul. Ia� dacă aceasta aşa o fi fost cum a bă­ nuit lumea sau nu, niciodată părintele Radu n'a dat nimănui, prin niciun semn, prin nicio vorbă, nici dreaptă nici pe ocolite, să înţeleagă aşa ceva. El a înghi­ tit mărturisirea asa cum o fi fost făcută, ascunzând-o in fundul suflet�lui lui, căci taina celui ce murea era asa de strânsă cu una din cele mai mari taine, - aceea a' mărturisirii aşa de mult grăitoare, - a credinţei noas­ tre creştine ortodoxe aproape de două ori milenară ... După două zile când îl duceau la groapă pe cel ucis mişeleşte, - în mijlocul unei mulţimi numeroase şi adânc întristate, - nepoţii părintelui, toţi mărunţei, se ţineau speriaţi de reverenda bunicului, ţipând jalnic după tatăl lor. Strigătul de durere al micilor orfani îl covârşi pe bietul bătrân. El care în lunga lui păsto­ rire privise de-atâtea ori moartea şi durerea în faţă, fără să lăcrămeze, căci aşa este, se vede scris preoţilor, să mângâie şi s'aline durerile altora, dar nu să plângă, de astă dată nu se mai putu conteni. Văzând durerea sfâşietoare a fiicei sale de care era atât de legat sufle­ teşte şi care-şi înghiţea suferinţa noduri, noduri, fără să zică.o vorbă, precum şi suspinele micuţilor ce-l Încon­ jurau, el îşi duse mâna la tâmple, suspinând de câteva ori cu amar. .. Şiroaie de lacrimi îi udau faţa, stre­ curându-se ca mărgăritarele pe barba lui căruntă. Atunci l-a văzut lumea întâia oară plângând. \ I \ [181] LELEA NUTA Voinică, deşteaptă, chipeşă şi arătoasă, cu faţa albă ca zăpada, cu umerii obrazului bătând în roşu tran­ dafiriu, cu ochii negri ca mura câmpului, cu părul aşijderea. Să fi tot avut patruzeci de ani, când răsă­ risem şi eu ca un copil de şapte-opt ani, de când omul începe a ţine minte şi a-şi da seama, de cele ce se petrec în juru-i. Ar fi fost ea şi mai frumoasă, dacă ar fi fost trăită mai bine, şi n'ar fi muncit din greu de dimineaţa până seara târziu- pentru pânea cea de toate zilele. Scărmănând la lână, făcând în pieptenei, - pentru urzeala şi bătătura dimiilor albe, şi mai rare ori negre, cu care se îmbrăcau Mocanii săceleni, pentru ştofele frumoase colorate cu care se îmbrăcau copiii din partea locului şi alţii cari purtau haine nem­ ţeşti. Apoi pentru urzeala ţolurilor vărgate în diferite colori, ce se cuprindeau în zestrea tinerelor fete, când se măritau. Se mai torcea (căci pe-atunci nu se aduse­ seră la sate maşinile de tors ca azi) şi îndruga şi pentru iţarii de codină ţesu ţi în două iţe, precum şi pentru sumedenia de sărici din lână ţurcană, cu care economii de vite din Săcele îşi îmbrăcau iarna ciobanii. Cu acestea se mai făcea şi un negoţ foarte însemnat pe la târgurile de ţară de prin judeţele Ialomiţa, Buzău, Prahova, Ilfov, Brăila şi altele din Tara Românească. [182] CARTEA SATULUI Cu dimia de lână ţigae ce prisosea peste nevoile satelor noastre, se făcea de asemenea un mare negoţ pe piaţa Braşovului şi pe la târgurile de peste munţi unde se duceau cu această marfă, .precum şi cu sări ci şi cu ţoluri, numeroşi mamulari 1) şi mamulăriţe din Săcele. In zilele de Vineri, când se ţinea târgul săptă­ mânal al Braşovului, - şi de două ori pe an primă­ vara şi toamna, Joia, la târgul de ţară zeci şi sute de gospodine din cele şapte comune ale Săcelelor (Satu­ lung, Cernatu, Turcheşiu, Baciu, Zizin, Tărlungeni şi Purcăreni), veneau cu dimiile la târg. Ele se înşirui au în două rânduri paralele, pe Uliţa Castelului de astăzi sau mai târziu pe Uliţa Neagră, întinzându-şi marfa şi Iăudând-o care mai de care negustorilor armeni şi evrei, veniţi în număr mare din diferite părţi ale Ar­ dealului şi din Ţară, ca să le-o cumpere. Aceştia o desfăceau pe urmă, mai ales în ţinuturile săcueşti şi săcuizate ale Treiscaunelor, Ciucului, Mureşului şi Odorheiului, ai căror locuitori se îmbrăcau pe vremuri, si în parte se mai îmbracă si astăzi cu dimia din aceste sate ale noastre. ' Dar în Brasov mai era si un mare negustor român, Tache Stănesdu. El cumpăra în fiecare an mari can­ tităţi de dimie din Săcele, şi cumpăra mai totdeauna aproape tot ce rămânea necumpărat de negustorii străini. Stănescu desfăcea această marfă la o mare prăvălie a lui din Ploieşti, căci el era de fel de acolo din Ţară. Se aşezase şi se căsătorise la Braşov, 1) ,Mamularii şi mamulăriţele erau negustori şi negustoriţe din Săcele cari se duceau la târgurile de ţară din România cu marfă ieşită din industria casnică din Săcele precum: dimii, stofe de haine, sărici, ţoluri, ghebe din dimie .. Târgurile la care mergeau aceşti negustori erau mai ales vestitele târguri dela Călăraşi şi Slobozia din jud. Ialomiţa. \ \ [183] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 183 pentru trebile-i negustoreşti, ajungând unul din cei mai mari neguţători de pe această piaţă. La această prăvălie a lui din Ploieşti, trimetea Tache Stănescu an de an zeci de mii de coţi din această marfă căutată foarte mult şi dincolo de munţi şi câştigând multe pa­ rale pe urma ei. Acest Tache Stănescu avusese zece dacă nu chiar doisprezece copii, căsnicindu-i pe toţi bine. Unul din ei, Tăchiţă, contimporan al meu la şcolile din Braşov, vânător pătimaş şi medic priceput dela Universitatea din Viena, a murit la datorie pe frontul Moldovei în războiul cel mare pentru între­ girea neamului. Tache Stănescu îşi ridicase o casă boierească (azi hotel Continental), în Strada Castelului, cam în fata bătrânului Sfat al orasului din Piata Unirii. Vara el trăia cu familia lui la Tus�ad, - min�nata sta­ ţiune balneară şi climaterică din' judeţul Ciuc. Pentru înfrumuseţarea acestei staţiuni, Stănescu a, cheltuit mulţi bani. Drept recunoştinţă autorităţile locale i-au ridicat o piatră de amintire, batezând şi un parc al staţiunii cu numele lui. Dar să mă întorc la lelea Nuţa. Ea trăia cu mama ei bătrână, lelea Bita 1 vaşca, alături de noi într' o căsuţă de lemn bătrână, bătrână, - cu ferestre mici cu dru­ guri de fier, cari se deschideau pentru aerisire. Casa se cufundase în parte în pământ de greutatea anilor ce trecuseră peste ea. Trebuia să-ţi pleci capul, ca să nu ţi-I loveşti de pragul de sus al uşii, când intrai în tinda-i scundă, muruită pe jos cu lut ca şi camera din stânga, dinspre drumul ăl mare, {< casa mare» cum i se zice. La stânga spre răsărit în « casa mare », atârna o icoană veche, zugrăvită pe sticlă, deasupra căreia era [184] CARTEA SATULUI candela de cositor, care s'aprindea totdeauna Sâmbătă seara şi în ajunul sărbătorilor. Pe jos erau foiţe colorate, de lână, ţesute în casă .. In blidarele înflorate, cari înconjurau odaia pe sub grinzile afumate, se vedeau câteva tipsii tot de cositor. Iar de desubtul lor în cuie de lemn, atârnau pe ici" pe colea câteva năstrape, - căniţe frumoase de sticlă de coloarea norilor cu cercuri vinete şi cărămizii. Din astea se găseau multe în diferite mărimi în casele mai bogate. In mijlocul odăii era o masă acoperită cu o pânzătură albă de bumbac ţesută în casă, în alesături frumoase. In colţ la dreapta era patul de lemn vopsit, acoperit cu o foiţă de lână vărgată, ţesută tot în casă. La capul patului erau două periniîmbrăcate în feţe colorate. Iar la stânga odăii, lângă perete o laiţă în­ florită ca şi blidarul, în care se amestecau galbenul cu verdele şi vânătul cu roşuI. Aşa se înfăţişa şi dulăpiorul de după uşe (parsechiul, cum îi zic localnicii), în care se păstrau străchinile de lut înflorite - şi unele răz­ leţe de porcelan căpătate la sărbătorile Rusaliilor de pe la finele bătrânei. Mai erau în dulăpior câteva bar­ dace, pahare mai mari şi mai mici, căniţe de apă ca­ fenii cu gâtuI albastru, câte-o tăviţă, linguri de metal galben şi de lemn cu coadele frumos încrestate şi alte alea ce se întrebuinţau numai la mesele dela zile.mari, la Crăciun si la Pasti. Atunci s'adunau la bătrâna ru­ dele : feciori, fete, gineri, numeroşi şi puzderie de ne­ poţi, ca să stea cu toţii la masă cu lelea Biţa 1 vaşca� vestită în tot satul prin duioşia cu care ştia să pove­ stească din vremurile de demult. In colţul din stânga, cum intrai în tindă era vatra cu cotlon, pe care se gă­ te au bucatele în tigăi de tuei, smălţuite, cu trei picioare, \ [185] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 185 şi în oale de pământ. In unghiu era ciaonul de mămă­ ligă pe pirostrae. Fumul se ducea în pod pe gura cotlonului. Tot în tindă mai erau un pat destul de încăpător, un dulăpior, o măsuţă joasă în colţul dinspre cămară, pe care se mânca, două scaune, iar deasupra uşii din spre curte, atârna o icoană veche. Aici se punea iarna şi războiul de ţesut, aşa încât bietele gazde, în timpul cât se ţesea, abia dacă mai găseau câte-un locşor pe unde să se strecoare şi să se întoarcă. In partea dreaptă din spre grădină era cămara, mai mică decât tinda. In ea se ţineau troaca de pită, lada cu mălaiu, putina cu varză iarna, - vara era în şop. Apoi slănina şi carnea de porc, când puteau tăia şi ele câte unul de Crăciun. Pe-o prăjină ce-atârna în fund de două sfori legate de grindă, erau agăţate jurebii de tort de lână, - albe şi vopsite în diferite colori,­ pentru bătătura şi urzeala dimiilor, săricilor şi ţolurilor. Intr'un colţ îngrămădite: râschitoare, vârtelniţa, spete pentru pânză şi dimie, iţe, vătale, fuscei, cele două suluri ale războiului, pornojiile, roata de indrugat, furci de tors, piepteneii şi pieptenii cei mari de scăr­ mănat lâna de sărici. In sfârsit într' o trochită: mo­ soare şi ţevi cu şi fără fire pe' ele, fuse de tors, drugi de îndrugat cu mâna, prisnele, suveici şi zimţi pentru ţesutul pânzei. In fundul curţii era grajdul, în care se adăposteau capra, care le hrănea vara - şi caii bărbaţilor; când veneau şi ei din Ţară, mai rar, căci mai tot pe dincolo îşi făceau vacul. Lipit de grajd, sub acelaşi acoperiş era şopul c'o sobiţă de zid în fund spre stânga, cu table de tuciu pe care se fierbeau bucatele. La () [186] \ \ parte era un pat încăpător din scânduri albe, date la rindea. La capătul lui o măsuţă scundă la care se mânca, copiii în picioare, ceilalţi şezând jos pe leicioare. Tot acolea trei-patru leicioare, iar lângă sobă o laviţă scurtă pe care erau cele două bote în care se căra apa. Aceasta era adusă pe sulinare de pe Cioclean la « ţâpul » cu crep de adăpat vitele din faţa casei Părintelui Radu Popea. Răzimat de perete din spre răsărit, era războiul crăcănat de ţesut săricile şi ţol urile, la care se lucra pe vremuri toată primăvara şi-o parte bună din vară. Două ţesătoare harnice, care lucrau din zorii zilei şi până seara, puteau ţese mai două sărici într' o zi, căci bătătura pentru ele, îndrugată cu mâna era groasă şi mai spornică la ţesut. Ţesutul ţolu­ lurilor mergea însă mai greu, căci urzeala şi bătătura lor erau mai fine, şi ele se ţeseau în vărgi regulate de diferite colori... După un bun obiceiu străvechiu torturile erau vopsite de gospodinele noastre acasă, numai cu vopseli din ierburi, mult mai trainice decât cele ce se fac astăzi cu fel de fel de prafuri de prin bolte. Şi lelea Nuţa era meşteră mare în d'alde astea. Negrul îl făcea ea, ca şi celelalte femei din partea lo­ cului din coaje de anin, întărită cu piatră acră. Vânătul închis, frumos si trainic, de n'avea moarte, îl făcea cu lolachiu topit î;" usuc. Il făcea în oale mari de-o fer­ delă şi de două - ca să încapă cât mai multe cănuri în ele. Tortul - cănurile se ţineau în aceste oale câte patru şi cinci săptămâni, când era mai friguleţ, până ce se întărea bine vopseau a pe ele. Cănurile se sco­ teau din oală la patru, cinci zile, se storceau şi se întindeau la soare, iar în oală se mai adăuga lolachiu. Galbenul îl făceau femeile noastre cu droc, - o floare 186 CARTEA SATULUI [187] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 187 -aurie ce se găsea pe toate dealurile dimprejur, - multe din ele pleşuve în copilăria mea, căci oamenii din sat stârpiseră de mult pădurile de pe ele, fiindu-le mai la îndemână. Se mai făcea galbenul şi cu foi de ceapă. Cafeniul îl făceau cu frunze de nuc, şi din cojile verzi ce se desghiocau de pe nuci, când se coceau. Roşul îl făceau din sovârf, din frunze şi flori de meri pădureţi, cu care se roşeau şi se mai roşesc până azi atât de frumos ouăle de Pasti. Primăvara şi vara până încolo aproape de Vinerea Mare, toată gospodăria lelii Nuţii se muta în şop. Acolo se lucra, acolo se mânca şi tot în şop dormeau toţi ai casei. In şop primeau şi vizitele rudelor, vecinelor şi cunoştinţelor, care veneau cu lucrul: unele cu furca de tors, în brâu, altele cu caier de îndrugat, cu furca ori cu roata; unele cu lână de scărmănat ; altele mai rar chiar cu cusutul. Şi-apoi să le fi tot ascultat cum le mai torcea gura! Cele mai neînsemnate întâmplări din sat le scărmănau, intorcându-le pe-o parte şi pe alta, ju­ decându-le si tălmăcindu-le fiecare în felul ei. Ba că cutare femei� si-a măritat fata si nu i-a dat zestrea ce i-o făgăduise,' făcându-le trai� rău tinerilor. Ba că Maria cutare şi-a adus o noră în casă, o mototoală, o aia de curg hainele de pe ea, care nu ştie să facă nimic mai de dai Doamne. Nici cu vătala nu ştie cum să tragă, ori cum să calce în pornojii. S'a bucurat şi ea la o ţâră de zestre. Parcă ce greu i-o fi lui fiu-său ăla ca s'o mănânce. Că se pricepe el bine. Căci doar s'au văzut aici la noi zestruri mari de sute de oi, de cai si , vaci cu ghiotura, - când Mocanii noştri aveau aşa de multe şi de mulţi pe dincolo prin Ţară, - şi de bani câţi vrei. Dar mi-te nimica toată, ia, acolea patru .. [188] 188 CARTEA SATULUI zeci-cincizeci de oiţe, d'ale imbrăcămintei şi pe dea> supra câteva miişoare de « frangi », cari abia te ştergi pe la gură cu ei. .. Şi aşa de dimineaţa până seara - când plecau cu toatele pe la ale lor, - ele judecau tot satul, ca a doua zi s'o ia iar dela început. Când începea ţesutul săricilor şi al:ţolurilor, noi copiii veneam la timp potrivit dela joc şi ne aciuam împrejurul războiului, când săricile şi ţolurile tre­ buiau să fie tăiate de pe războiu, spre a fi trimise la vâltoare şi la dârstari 1) ca să le scoată perii. Chiteam 1) Lămuriri. Vâltoarea sau vâltorile - căci mai de mult erau multe -, se găseau pe apa Timişului, Ia Dârstele Braşovului, pe canalul ce duce spre Braşov apa acestui r âuleţ). Erau făcute din blăni înalte de lemn de fag prinse puternic în pământ pe fundul apei şi legate între ele ca să nu se desfacă de puterea curentului de apă ce curgea în ele. .Fundul vâl­ torilor era căptuşit cu scânduri ca să nu intre nisipul şi nămolul în să­ rici şi în ţol uri când erau date la vâltoare. Apa cădea cu putere în vâl­ toare dintr'un scoc care era la oarecare înălţime deasupra ei, făcând să se 'nvârtească de mama focului săricile şi ţol urile ce se găseau într'însa. Vâltorile pentru sărici erau căptuşite pe demărgini cu mărăcini, cari scoteau perii albi frumoşi şi mătăsoşi din ele în urma învârtiturilor foarte repezi la care săricile erau supuse de puternicul curent de apă ce curgea peste ele. Vâltorile pentru ţoluri erau fără mărăcini. Vâltoarea nu făcea decât să mai îngroaşe puţintel ţoluriJe încheg ându-Ie firele de urzeală şi bă­ tătură, aşa cum se întâmplă şi cu dimiile când sunt date la piuă. Atât săricilor cât şi ţolurilor - când erau tăiate de pe războiu, li se lăsau şi la partea de sus şi la cea de jos firele din urzeală, cari se 'nnodau de două ori pentru ca să nu se desfacă bătătura din ele. Apoi înainte de a fi date la vâltoare cele două capete se 'mpreunau pe lungimea lor, înno­ dându-se ţorţcrii din partea de sus cu cei din partea de jos, aşa că părul lung şi mătăsos se scotea numai de pe-o parte a lor. Săricile destinate ciobanilorvdupă ee erau scoase din vâltoare - unde se 'nvârteau câteva zile în rând până erau gata, - şi după ce se svântau, erau croite făcându-li-se mâneci largi şi un fel de guler. Ele at ârnau până la pământ. Bine înţeles că înainte de a fi croite săricilor li se desnodau mai întâiu ţorţorii. Când iernile erau aspre ciobanii mai purtau sub sărici cojocele scurte de piei', de miel. Ţolurile se puneau pe lăzile de Braşov, în care mai de mult se ţineau hainele gospodinei. Cele mai sărace se 'nvăleau cu ele noaptea în loc de' plapornă. ' [189] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 189 totdeauna, să nu cumva să lipsim de-acolo, ca să ne dea uţa. Când sărici1e şi ţolurile erau date jos de pe războiu şi întinse cât erau de late în mijlocul şopului, noi ştrengar ii de copii, ne aşezam pe ele drept la mijloc câte unul, iar cei mai mărunţei, chiar şi câte doi. Cele două ţesătoare apucau atunci vârtos de cele două capete, şi ne ridicau în sus, hălţănându-ne de mai multe ori la dreapta şi la stânga şi spunând: « Uţa, uţa cu căruţa », iar noi ne făceam ghem la mij­ locul săricii, plini de bucurie, ca şi cum cine ştie ce călătorie lungă am fi făcut prin aer acele câteva clipite. Dar şi înfioraţi puţin de oarecare teamă, ca nu cumva să ne rostogolim jos din straiu în timpul hălţănării ... După ce toată ceata era dată uţa, ne căram de-acolo, căutându-ne de treabă. Adică ce treabă? căci toată ziulica de vară cât era de lungă, alergam şi ne sben­ guiam prin Grădina Domnească, prin grădinile noastre, pe dealurile pleşuve de deasupra satului, - azi toate acoperite cu păduri de brad. Ne scăldam de câte două, trei ori pe zi, când făceam aceasta în cele două izvoare, ce şerpuiau prin iarba Înflorită a Grădinei Domneşti, în ale căror unde, spun bătrânii, săltau mai de mult păstrăvii, când satul nu era aşa de mare ca acum. Unul din izvoare ducea apa din Gârcinul nostru prin sat, iar ce­ lălalt peste câmp prin satul române-săsesc din apropiere, Hărman. Căci acest sat al judeţului Braşov, n'are altă apă curgătoare din care să-şi adape vitele foarte numeroase, mai ales la Saşi, gospodarii cocoloşiţi până de curând ai vechei stăpâniri, mai bogaţi decât Românii. Căci aceştia trăiseră veacuri de asuprire mai numai pe la marginile satelor săseşti, până când ai noştri i-au învins cu puterea lor de vie aţă şi cu numărul mare de copii, răzbind cu [190] CARTEA SATULUI timpul şi Înlăuntrul lor. Ne mal duceam să ne scăl­ dăm şi pe mai departe spre pădure la Gârcin, în capul satului din spre răsărit. Sau la Tăr1ungul cu apa cri­ stalină, ce izvorăşte sgomotos pe trei guri din Ciucaş, munte mare deasupra Satulungului. De pe coama lui ai o privire măreaţă peste tot întinsul bogatei Ţări a Bârsei şi mai departe încolo, spre inima Ardealului. Tăr1ungul cu apa limpede şi ochiuri verzui în care saltă păstrăvii, - curge repede spre Valea Neagră, cu care se varsă în Olt, de-a-lungul Ştireiului - dea­ lul de deasupra Tăr1ungenilor - cu brazii răsfiraţi pe coamă, şi cu sumedenie de Iazuri de fân pe coaste. Ciuca noastră, când erau zile senine, calde cu soare, că mai toată ziua nu mai dădeam pe-acasă. Lelea Nuţa era ajutată la ţesut de sora ei mai mica, lelea Stanca, care nu era asa de frumoasă ca soră-sa. Lelea Stanca slujise la noi' vreo şase ani în tinereţe. Era o femeie mai greoaie. Nu avea sprinteneala soră­ sei. Nici aşa deşteaptă nu era ca ea. Părinţii îi făcuseră şi ei o căscioară sub straşina casei noastre, acoperită cu şindrilă, cu două camere şi-o tindă, podite cu scân­ duri. Era măritată cu Gheorghe Ardeleanu din Buşteni de neam, poreclit şi Verdeaţă, care fusese în tinereţe vreo douăzeci de ani herghelegiu la bunicu Radu şi la tatăl meu, până s'au mai ţinut hergheliile bogate ale Săcelenilor din Ţara Românească. Căci după prima împroprietărire a ţăranilor de sub Cuza-Vodă, păşu­ nile întinse de odinioară se mai împuţinase. Ce de minunăţii ne mai povestea moş Gheorghe Ardeleanu despre felul cum îşi îngrijeau ai noştri hergheliile de cai mai ales în timpul iernii pe moşiile de pe Bărăgan dintre Buzău şi Braila: MacoveiuI sau Macoveanca \ \ \ [191] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 191 .- moşie de patruzeci şi şase de mii de pogoane, Sur­ dila-Găiseni cu Brateşul şi altele, pe care bunicu Radu le ţinea cu arendă dela Bibescu - Vodă, dela mănăstirea Surdila-Găiseni si dela diferiti boieri din tară! Ne spunea moş Gheorghe cum plimbau herghelegiii caii de colo până colo prin gerul năpraznic, zile şi săptă­ mâni întregi, până se mai domolea vremea. Ii mâna de dindărăt de-a-călare, cu bice lungi de zece, doi- " sprezece coţi, unele, cu plumburi în vârf. Oamenii plesneau din ele cu străşnicie, mânând caii printre cotoarele uscate de colilie, înalte de abia se mai ve­ deau din ele calul si călăretul. Nu-i odihnea decât atâta, cât să le dea de mâncare şi să-i adape ... Lelea Stanca avea o droae de copii, toţi negricioşi, cari veniseră pe lume unul după altul. Cei doi din urmă Stai cu şi cu Ţica fuseseră gemeni. Ii crescuse pe-amân­ doi cât au fost mici într'un leagăn de stofă de lână pentru saci, alb cu negru. Leagănul era agăţat de-o grindă din odaia dinainte. Doamne, ce mai trăgea cu ei amărîta de femee! Toată ziulica mai mult plângeau decât dormeau. Ca să -i mai amortească ea le dădea mac cu lapte. ' Vara îi vedeai pe toţi aceşti copilaşi înşiruiţi unul după altul, desculţi şi mai toţi în capul gol. Cu co­ diţele cămăşilor « sortite », ieşite din pantalonaşi, sbur­ dând încoace şi încolo, prin curte, prin grădină, pe drumul ăl mare, unde strigau cu alţi băieţi din sat, cât îi luau gura după Evreii, cari treceau câte odată cu boccelele cu mărunţişuri pe la noi: « Slănină pe cruce, Jidanul s'o 'mbuce », Aceştia se luau după ei, iar dracii de copii fugeau din calea lor, cât îi ţineau picioarele, ca să nu-i ajungă şi să-i scarmene. Vai ce cruzi sunt [192] CARTEA SATULUI copiii! Intr'o zi unul d.in aceşti Evrei, alergând după cârdul de copii, numai ce s'a împiedecat sărmanul,· şi căzând cât era de lung; i s'a desfăcut bocceaua,· risipindu-i-se mărunţişurile din ea prin praf. Iar ble­ stemaţii de băieţi de sus de pe stoborul Grădinei Dom­ neşti, unde erau acum în siguranţă, băteau din palme strâmbându-se la el. După ce se oboseau de-alergătură şi de bătăi între ei, când nu aveau cu cine cu alţii, venea toată crila în jurul mamei lor scâncind şi smâr­ cuindu-se că le este foame. Deşi mai era mult până la zece şi jumătate-unsprezece, când mâncau cu toţii de amiaz. Lelea Stanca lua atunci un vătraiu lătăreţ, care-i servea la multe de toate prin curte şi grădină. Şi la lucruri mai curate şi la mai puţin curate. Trecea vătraiul prin foc, întorcându-l pe faţă şi pe dos, punea în el o mână de brânză ori de urdă, ţinea vătraiul câteva clipite deasupra jarului la gura sobei, până se topea brânza şi urda de pe el. Apoi îl întindea la copii, cari se aruncau ca lupii asupră-i c'o bucăţică de mă­ măligă ori de pâine. După cum apucau, sau după cum �. aveau. Şi aci-ţi svântau, cum ai clipi din ochi, tot ce era în el. Ba mai şi ţipa câte unul de -durere, - seu­ turându-şi degetele de arsuri, - căci vătraiul era încă fierbinte. Ei scăpau atunci din mâini şi fărâma de mâncare pe care voiau s'o îmbuce, - aruncându-se apoi asupră-i, - până să bage ei de seamă, găinile care ciuguleau în jucul 10L Bărbatul lelii Nuţii - molâiu şi cam nătăvălos­ era moş Neculai Gheorghiţă, căruia lumea, cam bat-. jocuroasă, îi zicea şi besoiul, căci era Oltean din Ţara Făgăraşului. Noi copiii îi ziceam şi Ciuculină, pentrucă avea obiceiul să apuce pe băieţi de părul din vârful \ [193] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 193 capului, să-i salte pe picioarele lui, şi să le spuie câteva vorbe care începeau aşa: «Ciucu Ciuculină, la . fântâna cu tină », şi altele care nu mi le mai aduc aminte ... Moş Neculai fusese şi el cioban şi herghe­ legiu pe la ai noştri. Stătea mai tot pe dincolo prin Ţară. Avuseseră trei feciori, pe Ioan, pe Neculai şi pe Matei cel mai mic. Cei doi mai mari plecaseră de mici în Basarabia ciobani la oi, şi pe la alte treburi. Se şi însuraseră pe-acolo, şi pe-acolo au şi rămas şi s' au prăpădit. Biata lelea N uţa ce-i mai jelea căinindu-i, ştiindu-i aşa departe înstrăinaţi. Ea se ducea mai în fiecare vară să-i cerceteze, trecând pe la Leova în Basarabia, ca să-i vadă cum trudesc din greu pentru p âinea cea de toate zilele. Când se Întorcea acasă de peste Prut, ne povestea şi nouă despre oamenii de pe acolo şi despre atâţia Mocani şi Ţuţuieni mărgineni d'ai noştri din Ardeal, cari erau cu târlele de oi prin partea locului, unde se găseau păşuni mai din belşug. Dela o vreme, după ce mai îmbătrânise şi dânsa, nu se mai ducea pe la ei. Le mai scria şi scriau şi ei prin câte cineva, foarte rar. Se mai văita doar din pricina lor câte odată, până ce aproape i-a uitat. Rămăsese lelea Nuţa numai cu băiatul cel din urmă, cu prisnea. Matei, era de-o seamă cu mine. Ne jucam împreună, când mă lăsa mama, căci nu-i venea la socoteală să mă vadă toată ziua umblând cranga în sus şi în jos prin satul nostru fără de sfârşit, fără niciun căpătâiu, cum făceau mai toţi băieţii de .. seama mea. Şi mie-mi părea tare rău că nu puteam fi tot timpul cu ei la drăcii. Ce se mai necăjea biata lelea Nuţa, că Matei al ei, mai niciodată nu era acasă la vremea mesei. Când era 13 [194] 194 CARTEA SATULUI mâncarea gata, numai ce-o auzeai strigându-l din poartă, sau din fundul grădinii: «Mateuuuţă, mă, Mateuuuţă ». Şi-l striga mereu până când răsărea de undeva. «Bată-te trăznetu să te bată, dar pe unde mi-ai umblat iar haimana? .. ». Altă dată îi zicea: « Bată-te bătăilii să te bată, că toată ziua umbli droaina pe ăle uliţi, fără niciun căpătâiu ». Apoi, când s'a­ propia i se înmuia inima şi nu-l bătea. Numai rar îl mai atingea cu furca din br âu, când îşi mai ieşea si ea din fire. , Matei fusese colegul meu de şcoală în clasa întâia primară, în care l-am şi lăsat. Doamne, ce frică avea el când îl asculta dascălul, mai ales la aritmetică, cu care nu se împăca deloc. Când îl scotea la tablă, das­ călul nostru Alexe Frateş (era de loc din Prejmer, fiul preotului, şi când episcopul academician Neculai Po­ pea, Mocan din Satulung şi el, ajunsese în capul die­ cezei Caransebeşului la 1889, l-a dus cu dânsul în Banat ca secretar al P. S. Sale), - când îl scotea zic la tablă, ca să răspundă, Matei se ţinea cu mâna de pântece, văitându-se cât îl lua gura: «Mă doare « iiimăna », mă doare iimăna », şi dascălul neavând încotro, îl lăsa să plece., Alexe Frateş galben negricios la faţă, slab şi co­ cârjit, c'un nas mare ascuţit şi cu mărul lui Adam dela gât, mare cât o nucă, era cam aspru la fire, fiindcă era bolnăvicios. Pe ,băietii neastâmpărati îi ardea c'un băţ de trestie, şi ne trăgea la palmă cu �l. Şi, Doamne, cum mai ustura! Pe c'ei lenesi îi întindea si pe bancă şi le trăgea cu vergaşu. Ce 'chelăIăială er� atunci în clasă! Altfel era un învătător care ne lămurea frumos si învăţam bine cu dâns�l. El şedea în gazdă chiar ia [195] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 195 lelea Nuţa. Plătea vreo doi sau trei fiorini pe lună cu spălatu, dar fără cost; nici n'ar fi putut plăti mai mult, căci toată leafa lui era de vreo 25 sau 30 de fiori ni pe lună. Avea acuma lelea Nuta o casă nouă cu odăite fru­ moase şi luminoase, în iocul celei vechi pe care am descris-o mai sus, şi în care locuise atâta timp îm­ preună cu mama ei bătrână. I-o ridicase Ghiţă lem­ naru, un om gras, burtos şi mustăcios. Acest meşter român, i-a făcut lelii Nuţii o casă în lege, cu temelie de piatră, cu pivniţă, c'un baldachin deasupra uşii de intrare, c'un cuvânt o casă mai gospodărească. Dar maistrul Ghiţă de bine ce-o isprăvise, s'a spânzurat . curând după aceea într'o bună dimineaţă fără să ştie lumea pentru ce anume? Ştirea venise ca un trăznet în sat, că nu se mai întâmplase pe la noi, ca un Român, care se ştie ce mult ţine la legea noastră creştină orto­ doxă, să-şi curme singur vieaţa. Era şi este privit ca un păcat mare acest lucru, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Printre Ceangăi erau mai de mult din acei, cari te miri din ce, numai ce auzeai că şi-au făcut seamă Dar mai ales luau astfel de hotărîri grozave când li se prăpădea din vite şi mai cu seamă când le ardea şura cu bucate. Cam iuţi din fire şi bătăioşi, ei sunt oameni foarte răi de pagubă. In copilăria mea aproape nu era an să nu se spân­ zure câte un Ceangău din aceste pricini. Mai de mult îşi puneau adeseori foc ei înşişi unii la alţii, avându-şi casele şi şurele asigurate, aşa fel că azi nu ştiu dacă or mai fi în Săcele atâtea şuri acoperite cu paie, câte degete .la o mână. Azi nu mai vezi în satele noastre decât suri de zid şi de scânduri acoperite cu ţiglă. Şi mai toate 13* [196] CARTEA SATULUI sunt ale Ceangăilor, căci al lor este şi pământul. Fiindcă Românii cari l-au avut pe vremuri în partea cea mai mare în stăpânirea lor, neştiind să-I preţuiască, l-au lăsat c' o vinovată usurintă să cadă în mâinile acestora. Ceangăii, trebuie' s'o spunem spre lauda lor, au ştiut să preţuiască mai bine pământul decât Ro­ mânii, şi l-au muncit totdeauna vârtos. Ei sunt oa­ meni nespus de muncitori, aşa de muncitori - cum spunea un medic din Săcele, doctorul Păiş, care avea mulţi Ceangăi printre clienţii lui, - că aceşti oameni muncesc până se strâmbă. Dela două ore din noapte, ei pleacă la pădure cu carul cu boi după lemne, şi după masă sunt înapoi cu carul încărcat. Asemenea şi în timpul coasei şi facerii fânului, precum şi la lucrul câmpului, se duc cu noaptea în cap. Cu puţină me­ rinde în traistă: pită, ceapă şi slănină, ei muncesc din greu toată ziua, vara şi iarna. Aşa s'au înstărit ei, şi şi-au păstrat pământul, sporindu-l încă prin cumpărări dela Români. Aceştia li-l vindeau de multe ori pe ascuns, fie de ruşine, fie poate unii din ei şi din răutate, ca să nu mai ajungă alţi Români mai înstăriţi la el. E trist, dar adevărat. Era mândră lelea Nuţa de casa ei cu trei odăi largi podite cu scânduri, cu uşi mai înalte, cu ferestre lumi­ noase, cu druguri de fier. Cu grinzi frumos încrestate, cu leatul pus pe cea din mijloc din odaia dinainte. Era mândră fiindcă Q clădise din munca-i trudnică de peste douăzeci de ani. Dar şi cu bunul ei simţ practic de femeie păstrătoare, care lega fiecare ban cu zece aţe. Era prevăzătoare şi chivernisitoare, şi se ştie că cine-şi chiverniseşte temeinic aceea ce are, cine-i păstrător, acela e bogat. Ea câştigase şi pusese ceva de-o parte, \ \ \. [197] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 197 nu numai din ţesutul săricilor şi ţolurilor pe seama unora şi altora de pe la noi, şi de prin satele vecine. Nu numai din vânzarea unuia ori a două teancuri de dimie făcută din lână de cumpărat, şi din puţina lână din slujit, ce i-o mai trimetea din când În când moş Neculai din Ţară, dar îşi mai agonisise părăluţe bune şi din oarecari negoaţe pe care le făcea. Astfel ea ştia să lucreze din diferite materii un săpun alb, frumos mirositor, care făcea pielea moale şi netedă ca mătasea. Când mă trimetea mama să cumpăr câte unul - plă­ tindu-l o băncuţă -- numai ce-o auzeai din când în când pe lele a Nuţa spunându-mi : « Dumnezeu să-i ierte păcatele, şi să-i odihnească oasele cocoanei Ţ'âr­ culeasa, mătuşe-ta, care m'a învăţat să fac săpunul ăsta după ce venise din năuntru de departe, unde­ fusese si stătuse mai multi ani cu fetele ei la învătă­ turi, ---.: c'am câştigat bi�e din el. Dar vezi, « gura mamii », am câştigat, poate şi mai bine, din neşte alea pe care mă învăţase să le fac o cocoană dela Bucureşti, care venea vara p'aici prin Săcele pe la rude », Dar lelea Nuţa s'a ferit să spună ce anume erau « alea »? Mai târziu când m'am făcut mai mare, am înţeles că « alea » erau nişte alifii, nişte dresuri, pe care, buna noastră' vecină le pregătea cu multă îndemânare moşmonind ceasuri întregi lângă sobă şi mestecând mereu Într'o. tigae cu diferite drăcii din care ieşeau apoi dresurile. Astea le vindea ea mai scump, aşa mai pe ascuns, la fetele şi nevestele tinere mai urîtele, ca să se « facă» cu ele pe obraz. Dar banii cei mai mulţi îi câştigase lelea Nuţa din negoţul cu borangic, din care ştergăresele din Purcărenii Săcelelor stiau să teasă marame asa de minunate cu " , [198] CARTEA SATULUI câmpullimpede sau.fin vărgat, frumos înflorite la cele două căpătâie. Ele cădeau arătos pe umeri şi pe spate la femeile care ştiau să se imbrobodească în lege. Aceste marame sau ştergare de imbrobodit, erau sub­ ţiri ca pânza de păianjen şi albe ca zăpada. Cu toate că firele de borangic tors de ţăran cele de dincolo din Ţară, de unde el era adus, nu erau lipsite de oarecare noduleţe, cari îl făceau mai migălos la ţesut şi mai puţin trainic. Târziu de tot, după războiul cel mare, aceste sârguincioase Românce au adus câtva timp bo­ rangic şi din Italia, cu firul mai regulat, fără noduleţe, si deci mai usor de tesut. De altfel aceste mestere femei, care �ai înai�te vreme îşi desfăceau acesee produse ieşite din mâinile lor atât de iscusite mai numai în partea locului şi în Şcheii Braşovului, căci si Schiaucele se îmbrobodeau tot cu asemenea ster- , , gare, numai ceva mai bătute, mai groscioare, - astăzi le desfac în cantităţi însemnate şi în multe judeţe din Moldova şi Muntenia, ca Muscel, Argeş, Gorj, Dolj, Buzău, Râmnicu-Sărat, Putna, Bacău, Roman, Brăila şi pe aiurea, unde sunt foarte căutate şi preţuite. Lo­ calnicele din Săcele şi Schiaucele din Braşov, poartă şi ele astăzi tot mai puţin aceste gingaşe marame, nu ca mai de mult, când la sărbători iarna şi vara, femeile mergeau numai îmbrobodite la biserică. Azi şi-au schi­ monosit cu totul portul Borangicul alb îl aducea. lelea N uţa dela Ploieşti, unde ajungea de câteva ori pe an în căruţa vreunui gospodar, care se ducea la târla de oi ce-o avea în Ţară, Sau mai ajungea; dar atunci mai puţin înlesnit, în vârful carului cu marfă al vreunui mamular sau ma- .mulăriţă, care ducea dimii, ghebe şi sări ci de vânzare \ \ \ [199] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SACELE 199 la târgurile de ţară de dincolo de munţi. Toate aceste care şi căruţe cu marfă treceau pe la Ploieşti. Ea se . ducea cu căruţe d'astea ca să cruţe doi-trei fiorini, căci oamenii cari o transportau, nu-i luau de obiceiu nimic. Sau dacă-i luau, ia, acolea, o nimica toată. Când n'avea prilejuri d'astea, se ducea cu « carul de' . foc », cum botezaseră cei de pe la noi întâia oară trenul, după ce el şi-a făcut apariţia. Căci legătura de cale ferată Între Austro-Ungaria si Tara Românească , , pe la Predeal, s'a făcut numai în timpul copilăriei mele între anii 1870 şi 1880. Noi copiii de patru-cinci ani, cari nu văzusem încă trenul, ne închipuiam în mintea noastră proastă, că acest « car de foc », trebuia să fie tot aşa ceva ca şi căruţele din sat, doar că oiştia lor ardea, mergând singure pe drum. Şi numai după ce mai târziu când eram mai răsăriti l-am văzut si noi la podul Timişului dela Dârste alergând gâfâind spre Ţară, ne-am dumirit ... Dela Ploiesti aducea lelea Nuta mai multe ocale vechi de borangic în fiecare an. ii plătea cu şaizeci până la optzeci de lei ocaua. Borangicu îl desfăcea pe la ştergărese, care veneau odată sau de două ori pe lună dela Purcăreni la Satul ung şi în satele vecine, aşteptând cu marfa lor în faţa bisericilor româneşti, ca s'o ofere la ieşirea dela liturghie, femeilor care . , voiau s o cumpere. Ştergarele pentru nevestele tinere erau cu câmpul limpede şi ţesute din firele cele mai subţiri. Cele pentru femeile mai în vârstă se ţeseau din fire ceva mai pline, iar câmpul era vărgat descior cu aţă albă răsucită de bumbac ori de mătase. Cele două căpătâie ale lor, erau Înflorite cu fel de fel de alesături delicate [200] 200 CARTEA SATULUI din fel de fel de flori de aţă sau mătase albă, peo lun­ gime mai d'un cot. Erau Între aceste flori multe din bătrâni, ca « Şetranca », cu trandafirul ăl mare Între ţesătură. « Şetrăncuţa », care se lucra tot ca cea dintâi, cu deosebirea că Între tesături se întrebuinta crinul sau trandafirul schienesc, - mai mic decât' celălalt. « Crinul », format din nişte crăcuţe pentru Înfrumuse­ ţare Întocmai ca ale crinului. Apoi « Cornul », « Floarea a Cusută i (o floricică mică cu fire mai puţine şi rare cu trei ochiuri), « Suveicuţa », - floare mititică de tot c'un ochiuleţ într'o parte şi în cealaltă c'un arc.­ « Floarea Bătrână », lucrată cu un ochiu mare la un capăt, isprăvindu-se la celălalt cu două căpătâie pe patru şi şase fire. Mai erau şi mai sunt împodobite frumoasele marame săcelene cu « Sâmburaşul i>, o floare mică pe fire puţine şi la o depărtare de-o muche de deget una de alta, cu « Puişorul », floare În formă de stea, cu « 1 văraşul )> şi cu multe altele ... In timpurile mai dincoace, aceste iscusite şi dibace ţesătoare de marame, au mai născocit şi alte flori şi floricele cu care împodobesc maramele, unele din ele având forma leită cu a celor ce le găsim În câmpiile şi munţii noştri, cum este Floarea Reginei. Mai amin-­ tesc câteva din ele numai pentru ciudăţenia numelui lor cum sunt: « Răsucita mică », « Răsucita mare », floare cu un ochiuleţ, « Bobii », floare mică făcută din nouă bobi mărunţi, « Căndeluşa }), şi-or mai fi si altele asemenea ... , După ce-şi desfăceau marfa, Purcărencele se du­ ceau la lelea Nuţa şi-şi alegeau atâtea sculuri de bo­ rangic de câte aveau nevoie. Le cumpărau mai pe bani gata, mai pe aşteptate, cum puteau şi ele, căci toate \ \ \ [201] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 201 erau femei cinstite şi cu treabă bună, care plăteau îndată ce intrau în bani. Dar odată pe săptămână, sau la două săptămâni, se ducea şi lelea Nuţa cu marfă la Purcăreni, ca să mai desfacă din ea, şi să mai şi încaseze din ceea ce-i da­ torau unele şi altele. Primăvara şi vara, ea făcea bucuros drumul pe jos, căci se ducea pe câmp printre holdele înverzite, şi spre toamnă printre ele aurii. Incrucişând câmpul printre lanuri, ajungea mai repede la Purcă­ reni ca pe şosea. La Tei trecea pe punte apa Tărlun­ gului - fioroasă când venea mare din ploi. Când făcea drumul peste câmp, era întovărăşită totdeauna. de-o căţea credincioasă, pe care-o chema Luica. Avea botul lunguiat, nişte urechi mari cât pe colo, părul lins pe trup şi-o coadă mare stufoasă. Luica păzea pe lelea Nuţa şi de câini şi de oameni câteodată. Căci cum se apropia cineva - chiar cu gândul cel mai bun, de negustoreasa noastră, - Luica numai ce se oprea lo­ cului, începând a mârâi şi a lătra pe măsură ce străinul înainta. Lelea Nuţa străbătea de obiceiu, câmpul pe vreme frumoasă, cu furca în brâu, sfârâind tot timpul din fusul cu prisnel. Legătura cu borangic o avea atâr­ nată de furcă. Dacă ea nu se întâlnea cu nimeni pe drum cât se găsea printre holde, atunci era bine. Dar dacă se întâmpla care cumva să-i iasă în cale vreun Ceangău - (căci pământurile din Săcele sunt azi mai toate în mâinile acestora, - pentrucă Mocanii noştri prea încrezători în economia de oi, foarte înfloritoare mai demult, dar o lecuţă şi pentrucă nu le prea plăcea să le lucreze, le-au tot Înstrăinat pe ale lor), - atunci era bucluc. .. Căci Ceangăul - superstiţios şi el, - nici una nici două, dădea să-i scoată femeii furca din brâu [202] 202 CARTEA SATULUI şi să i-o rupă. Căci zicea el că « nu-i slobod să umble nimeni printre holde torcând, că se întorc şi bucatele ». Pe când neica Ianos se sfădea cu lele a Nuta, Luica lătra de mama focului, dându-se lael să-I 'rupă, nu altceva. Se făcea din întâlnirea asta o hărmălae de s'auzea până în sat. Luica era o căţea bărbată. Dormea noaptea, iarna pe gerul de foc, pe prispa casei bătrâneşti, în faţa uşii tinzii, pe-un sac ve chiu de lână. Iar vara la uşa şopului, unde dormea stăpâna. Ea mârâia şi lătra la cel mai mic sgomot. Şi sgomot, slavă Domnului, era destul, căci casa era aşezată pe drumul cel mare, pe care toată bună vremea, iarna, vara, curgeau carele în sus şi în jos, aducând lemne din pădure şi fân din Iazuri. Peste zi, vara, căţeaua se ţinea lip că după copiii lelei Stanchii prin curte şi grădină, jucându-se cu ei, rostogolindu-se cu dânşii în iarba verde de printre pomi, şi curăţind câteodată - numai cât ai clipi din ochi, - câte ceva ce copiii cei mai mărunţei lăsau să le scape pe jos în urma lor ... Intre copiii Ielei Stanchii, era şi Ştefan cel mijlociu, care şedea toată ziua cu degetul în gură, sugându-l de foc. Apucase năravu de când fusese mic, şi nu-l desbărase mă-sa. Nu-si lăsase obiceiul, nici când se făcuse hăt mare, de-l' trimise ai lui la oi în Ţară. Când venea pe-acasă dela oi numai ce-l vedeai iar cu degetul sugându-l. NOi îi ziceam sugaciu, şi râdeam de el. El se rusina. Mai târziu încolo tot râzând lumea de el, s'a lăsat apoi de acest nărav. Fratele mai mare al lui Ştefan, Ghiţă Ardeleanu, cel mai deştept şi mai bun de gură dintre toţi, îşi făcuse cătănia în Viena. Apoi să-I fi tot auzit cum povestea, \ \ \ [203] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 203 cui voia să-I asculte, despre frumuseţea marelui oraş împărătesc. Despre palatul împăratului, unde fusese şi el de gardă câte odată. Şi de curţile alea împărăteşti fără de sfârsit. De străzile frumoase cu casele înalte de abia ajungeai cu ochii în vârful lor. De trăsurile strălucitoare, unele cu cai înaintaşi, şi cu nişte ăia pe capră, cari mânau caii, îmbrăcaţi în haine numai cu sireturi de aur .. , Ghiţă Ardeleanu căpătase o hibă la UIl picior, din­ tr'o întâmplare ce-o avusese în timpul cât cătănise la Viena. Când s'a liberat, stăpânirea austriacă îi dăduse o pensioară de câţiva fiorini pe lună, ca o răsplată şi despăgubire. Doamne, cât era de mândru pe pensia ce i-o făcuse « Impăratul », când s'a înapoiat acasă la ai lui! Spunea la toţi c'o mare mulţumire, şi cu oare­ care fală. Parcă ar fi avut o pensie de mii de fiorini. După ce s'a făcut Unirea, s'a luptat din răsputeri să i-o recunoască si-ai nostri, si-a izbutit. Acum bătrân şi încă destul de verde şi de' sdravăn, - şi tot bun de gură ca în tinereţe, - îi prinde şi lui bine. Are măcar d'un tutun ... Lelea Nuţa cât a trăit a apucat două revoluţii. Pe cea din 1848, când năpădiseră Sechelii în Săcele, je­ fuind gospodăriile româneşti, pe cele bogate mai ales, si omorînd o seamă de Români ce le iesiseră în cale. Cei mai mulţi de pe-aici, spunea ea, au fugit atunci în grabă dincolo în Ţară, cu ce au apucat să ia cu ei. « Ne-am dus pe Praova, spunea dânsa, prin satele de sub munte. La Predeal, Azuga, Buşteni, Comarnic şi mai departe încolo spre Breaza şi Câmpina, adăpo­ stindu-ne în curţile oamenilor, şi pân case. Erau miloşi, ne-au primit şi ne-au ajutat cu ce-au putut. Căci noi [204] 204 CARTEA SATULUI fugisem în faţa primejdiei, ăi mai mulţi numai cu ce era pe noi. Unii din noi mai necăjiţi, puţină merinde luaserăm cu noi, căci de, cine ştie ce belşug, nu prea aveam nici pe-acasă. Cei mai gazde, cu târle pe Bărăgan, prin Baltă, spre Buzău, Brăilă, şi-au trimis scutarii şi le-au adus de toate. Ei n'au cunoscut lipsa. Dar Dum­ nezeu drăguţu, nu ne-a lăsat nici pe noi! « După ce cătanele împăratului rusesc s'au coborît spre Braşeu şi încolo Înăuntrul Ardealului, şi după ce-au potolit răscoala Sechelilor, ne-am Întors şi noi la vetrele noastre. Doamne, ce prăpăd 1 N'am mai găsit mai nimic pân gospodăriile noastre. Dar Dumnezeu ne-a ajutat. Ne-am incropit Încetul cu încetul iar câte ceva, începându-ne din nou vieaţa de necazuri şi de griji, de care numai moartea o să ne scape ». Când mă făcusem mare si veneam vara din străi­ nătate dela studiu, să-mi petrec vacanţa în casa părin­ tească, lele a Nuţa venea pe la noi şi mă întreba, - acum cu oarecare sfială, - că « ce e şi cum e p'acolo, pânăun­ tru departe, pe unde hălăduieşti, domnule Gheorghiţă? - Oamenii sunt tot ca pe la noi? - Cum li-i portul, şi ce limbă vorghesc? - Dar cu ale mâncării te-ai obiş­ nuit? Mâncaţi şi p'acolo sarmale, bulz, tocană, pancoş si ciorbe d'astea bune românesti cu leustean si cim­ bru? - Sunt şi p'acolo l'/locani cu oi ca pân 'părţile noastre? - Dar cu hainele, scumpe sunt? - Câte zile faci d'acolo pân'aici Cu trinu? -- Dulce Doamne, ce de bani ăi hi mai dând! » Şi fel de fel de întrebări d'alde astea, la care răspundeam şi eu cum mă price­ peam mai bine, pe înţelesul ei. Apoi începea .bătrâna să-mi toarcă din vremurile de demult. Doamne, ce bine mai semăna în astea cu [205] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 205 mama ei, bătrâna I vaşca, vestită în tot satul de felul ferm�cător cum ştia să povestească din vremurile vechi. Numai ce-o auzeai pe lelea Nuta: « He, hei, gura mam i, câte-am mai trăit, si-am mai văzut si eu de când sunt pe lume 1 Şi cum s;au trecut toate: Parcă n'au mai fost. Uite aici în {< casa mare », sedea mai toată vremea moşul d-tale, - Dumneeeze� să-I ierte.-­ Dimineţile mai în fiteşcare zi, mergea în Braşeu. După ce se intorcea, mânca de prânz. Iar după masă se odihnea câte un chic. Apoi se punea la treabă. Scria toată după amiaza, şi noaptea până târziu după miezul nopţii la masa asta mare de stejar, sub policandrul cu lumânări de ceară, c'avea stupi mulţi în grădina de pe Vale, şi numai din ceara lor dădea de-i făcea lumâ­ nările. Era om cu ştiinţă mare de carte, şi cu socoteală. Avea o grămadă de « potrocoale » lungi şi înguste, în care-şi făcea socotelilii. C' avea daraveri mari pe dincolo pân Ţara Românească. Avea târle multe. Ţinea v'o trei moşii mari cu arendă pe care mai dădea suhaturi şi multor economi d'ai noştri, cari nu puteau lua şi ei de pe la boieri. Apoi ce de lume mai venea p'aiei, pân casele ăstea ale dumneavostră! Ce de domni de dincolo din Ţară, şi dela Braşeu 1 ». {< Mi-aduc aminte când s'a însurat ande neică-tău Ion, cu fata lui Zaharia Pârvu. Vai, mult era frumoasă! Dar fusese cam betegoasă, că răcise rău mergând mereu pe dincolo pân Ţară şi n'a trăit mult sărmana. Au făcut o nuntă mare ca în poveşti, Pusese multe mese pe sub pomii din grădina casei bătrâneşti, şi dincolo peste drum, în grădina casei ce-o făcuse anul ăla pentru tineri. Ce de domni veniseră la nuntă din Braseu si , , [206] 206 CARTEA SATULUI din Tara Românească! Venise si VIădica din Buzău c'o galească cu patru cai înaintaşi. Avea alături de el p'un călugăr tinerel. Vlădica 1) zicea lumea că era pretin bun cu mosul d-tale. A vrut să dea si Prea Sfinti a Sa , . , , binecuvântarea tinerilor. « Apoi, ce mai petrecere la nunta aia! Ce bucate din belşug! Ce sarmale, ce urezuri cu carne de vacă, de gâscă şi de raţă, ce fripturi şi ce mai vinuri! Era pimniţa asta a dumneavostră plină de butoaie. Aducea din Ţară toamna şi primăvara cu carele. Trimetea o grămadă pe la prietenii din Braşeu şi popa N eagoe căpăta totdeauna un butoiu. Mi-aduc aminte de nunta aia, că eram fată răsărită, de treisprezece ani. Atunci în anul ăla am început să slujesc aici în casa asta. Eu serveam la masă pe stăpâni. După masă şi peste zi, buna d-tale avea obiceiul de fuma, şi tare era supărat dumnealui din pricina asta. Că nicio femeie nu mai era prin părţile noastre, care să tragă cu ţigara. Ea singură era p'aici, care avea obiceiul ăsta. Dar nu fuma niciodată între oameni. Fuma pân curte când era mai singură. Sau în căscioara din fund, unde sedea mai toată ziua cu biblia si saltirea dinainte. Că �i dânsa stia carte bună. Luas; obiceiul fumatului în Ţara Românească, unde fumau toate femeile de neam, şi unde buna d-tale petrecea cu lunile. Ce nu i-ar fi dat moşul d-tale să se lase de tăbac! Ce telegari vineţi îi adusese dirr- herghelie, patru înaintaşi, ca să se plimbe cu trăsura unde i-o plăcea, şi ce nu i-ar fi mai dat! Dar n'a fost chip să se lase de tăbac. 1) Vlădica era episcopul cărturar Chesarie, al Buzăului, iar diaconul ce-l însoţea nu era altul decât IoSif Naniescu milostivul şi jertfelnicul Mitropolit al Moldovei de mai târziu ... [207] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 207 Vezi dumniata, moşul d-tale nu fuma, dar COp1l1 toţi fumau ca nişte Turci. Şi neica Duţu, şi neica . Ioniţă, şi neica Ilie. Aveau cu toţii nişte ciubuce lungi cât pe colo, din care trăgeau toată bună vremea. Să obişnuise aşa, n'aveai ce le face. ar hi sămănat cu maică-sa. «Dar ce să-ţi spun când a murit stăpânu! Era la vreo două săptămâni după Sânchetru. Avea nişte locuri de fân dincoace şi dincolo de Şanţ, unde-şi tundeau primăvara Mocanii noştri oilii, când le duceau la munte. S'a dus într'o zi călare să vadă ce-i p'acolo. Avea în grajdiu totdeauna patru cai, doi de trăsură şi doi de călărit. Şi ce cai, Doamne, mult mergeau fru­ mos în buiestru! S'a dus, cum zic, să vadă de nişte oameni, pe care-i pusese să cosească, că-i plăcea să meargă singur, să vadă şi să controleze toate cu ochii dumnealui. Cu toate c'avea destule ajutoare pe lângă el, şi când era în Săcele avea totdeauna şi-un scut ar pe lângă dânsu. Şi l-a apucat atunci o ploaie mare, rece cu chiatră. L-a făcut leoarcă pân' acasă. Răcise rău. Toţi doftorii din Braşeu, n'au mai avut ce-i face. Când a simţit că moare a chemat pe popa Neagoe de l-a spovedit şi l-a precestuit. Apoi a făcut să vie aici în casă toţi datornicii pe cari îi avea în sat. Toţi ăştia mai rămăsese să-i răspundă câte ceva pentru suhaturile ce li le dădea pe moşiile ce ţinea dânsu cu arendă. Şi poate că le-o fi mai făcut şi alte înlesniri, ca o� cu. stare ce era, şi cu suflet bun, că n'asuprea pe rumeni. «Doamne, ce jale mare era aici în casă, când le-a spus el la oameni de faţă cu părintele N eagoe, că le artă datoriile la toţi! Le-a iertat multe mii de zloţi [208] 208 CARTEA SATULUI d'argint. Şi în faţa popii a blestemat pe oricare din urmasi, ce-ar cuteza să mai ceară câte ceva dela acesti oameni necăjiţi, dintre cari unii aveau câte-o dro�ie de copii. Iar zapisele au fost rupte şi arse toate în soba asta mare de tuciu, ca nimeni să nu mai dea de urma lor. Cum plângeau unele femei, şi cum se rugau toţi la Dumnezeu, în faţa acestei icoane mari a Maichii Dom­ nului, ca să-I întărească şi să-i dea sănătate, să le rr.ai facă bine. Părintelui Neagoe i-a spus că la copii le-a lăsat diată. Şi că le-a rămas destul, ca să trăiască mul­ ţumiţi şi îndestulaţi, făcând şi ei bine în jurul lor. Căci ce turme de oi, ce herghelii de cai şi ce de mai cirezi de vaci şi boi avea dincolo în Ţară! Unde mai pui şi-atâtea gropi de bucate, şi munţi hamnici, Zănoaga de lângă Teşila şi Tigăile Mici de deasupra mănăstirii Cheia, căreia-i făcuse destule danii când a fost zidită, miluind şi pe călugării din ea! Multe au avut d'aici din casa dumneavostră şi călugării dela Cheia şi călugăriţele dela mănăstirea de maici de pe Te1eajen. Buna d-tale punea în fiecare vară să se ţeasă două războaie de pânză, şi două de dimie neagră mai subţirică pentru haine călugăreşti, Erau atâţia în mănăstire şi ăi mai mulţi săraci. Pe mulţi îi îmbrăca. Şi din pânză din ştofă mai dădea şi la călugăriţele de care spuneam. Apoi povestea lumea că i-a rămas şi bani destui, să-i fi măsurat cu ferdela , .. Şi pe urmă destule holde şi Iazuri si aici în sat. Stii sura aia mare a dumneavostră, pe care ai 'apucat-o cân'd erai copil. Te speriai când te uitai la dânsa, cu grajdiul de ghivoliţe şi de vaci de subt ea în spre curţea noastră. Dar cât era de mare nu încăpeau în ea toate bucatele şi fânul. Mai punea şi 'n a de peste drum a lui neica Ioniţă şi la neică-tău Duţu pe Vale. \ \ \ [209] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 209 « Dar vezi, domnule Gheorghiţă, s'au dus mai toate, de parcă n'au mai fost. Că şi casele astea frumoase bătrânesti cu ziduri de cetate, numai hărnicia si mintea maichii�ti le-a păstrat. Că după ce rămăsese' văduvă, ce i le-a mai tot cerut părintele Radu să le schimbe cu ale lui si să-i mai dea ceva. Dar n'a vrut. Le-a , păstrat pentru copii, că mai numai astea mai rămăsese dn ce fusese mai demult. Se subţiase mult averea ... Că vezi d-ta, domnule Gheorghiţă, cam aşa se în­ tâmplă când nu prea este unire între fraţi. .. Copiii i-au semănat în multe mosului d-tale, dar niciunul n'a fost tocmai asa ca dumn�alui. Când mă uit la d-ta, parcă-l văd pe dânsu. Doamne, cum îi sameni de bine la chip şi la mers. Numai să-ţi dea Dumnezeu drăguţu si mintea si norocul lui ... , « La trei zile după ce a iertat datoriile a murit creştineşte. Ce jale, ce durere, ce plânsete erau p'aici! Cum a închis ochii slugile din curte au pornit călări, prin satele astea dimprejur, să cheme pe preoţi la Înmormântare. S'a dus la Marcos si Budila, la Teliu şi Măieruş, la Prejmer şi pe unde 'm:ai făcuse răposatul câte-un bine, câte-o fântână, câte-un « ţâp >), mai câte-o danie la biserică. In sfârşit pân satele de unde îşi aducea ciobanii, slugile şi pe câte-un scutar. Că scutari avea v'o zece. Apoi unul din oameni s'a dus şi la mănăstirea Cheia, s'aducă pe stareţu, ca să-I slu­ jească şi el în rând cu ceilalţi preoţi şi cu « pătrupopu >) Braşeului, Popazu. Erau douăzeci şi doi în rând, îm­ brăcaţi în odăjdii frumoase, toţi cu lumânări aprinse infăşurate în şervete albe, că era bătrân. Buna d-tale legase la fiteşcare preot în colţul şervetului câte cinci galbeni împărăteşti, bani mulţi pe vremea aia. Aşa l-au [210] :410· CARTEA SATULUI slujit în biserică. Şi l-au îngropat în faţa tindărului, cam la dreapta, în sunetul clopotelor tuturor bisericilor de pe-aICI. « Apoi i-a făcut o pomană mare, cocând v'o zece cuptoare de chită şi de colaci. Două oale de sarmale de câte trei ferdele le-a pus la fiert. Urez bun cu carne, păsări şi miei sugari, aduşi dela munte fripţi În cup­ torul de chită. Le-a dat la toţi ăi lipsiţi de mâncare şi câte-un colac, o pâne şi-o lumânare. Alor care l-au petre­ cut la groapă, le-a Întins mesele în grădină pe subt pomi, că era o zi frumoasă cu soare din luna lui Cuptor. « Unchiu-tău Oprea, la care amândoi părinţii "ţineau ca la ochii din cap, era dus Înăuntru departe la învăţă­ tură. Se dusese acolo numaidecât după revoluţie, mi-aduc ghine aminte, că slujeam aici în casă de v' o şase ani. A plecat la drum cu vaporul din Brăilă. Se mai dusese acolo la şcoli şi alţi feciori de gazde bune de pe la noi, cum era al lui Pârlea, care ieşise doftor, şi care era să ia de nevastă pe mătuşe-ta Ţâr­ culeasa, care rămăsese văduvă după Gheorghe Ţ'ârcă, tânără de tot numai de douăzeci si doi de ani cu două fete. A fost şi ea cu ele acolo departe prin străinătăţi pe la învăţături. Ce-a mai cheltuit de bani! Una din ele Eliza, vai mult cânta frumos din lăută! A dat d'alea, nu ştiu cum le zice, unde s'aduna lume multă, şi le cânta. Le-a cântar pân Braşeu, pân Sibghii, pân Bucureşti şi p'aiusea. Povesteau ele p'aici, că mai cântase şi 'nnăuntru departe pe unde învăţase. Ba Într' o vară când a venit să stea aici la dumneavostră cu bărbatu­ său, ne cânta şi nouă. Se oprea lumea pe drum, s'o asculte, aşa frumos cânta. Ne cânta şi de joc. Intr' o \ \ \ [211] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 2II Duminecă erau aici mai multe adunate. Ale dumnea­ voastră, Aurelia, Maricuţa, Octavia lu neică-tău Ioniţă si câteva neveste tinere. Era si maica, Dumnezeu s'o ierte, şedea colea într'un colţ p'un scaun. Şi când a început cocoana Eliza să cânte o Lezească cu-atâta foc, toată lumea s'a prins în joc. Până şi ghiata maica ne mai putând răbda, cât era de bătrână, a sărit şi ea d'odată de pe scaun şi s'a prins lângă ălelante, învârtindu-se de mai multe ori, până a căzut grămadă între ele. .. A fost un râs mare, dar ne-am şi speriat că se loise la cap ... Dar n'a fost nimic ... «Cocoana Ţârculeasa nu se deslipea niciodată de fata asta a ei. O însoţea pătutindeni, unde se ducea. După ce s'a întors din străinătăţi, a fost mai de multe ori la Bucuresti cu dânsa ca să cânte, să dea d'aIea, unde s'aduna lume multă, cum spuneam. Plecau amân­ două din Braşeu des de dimineaţă cu delejanţu şi peste noapte poposeau la Ploeşti. Erau găzduite la Gheorghe Radovici, negustor mare şi moşier. Era tot Mocan d'ai noştri din Satulung. Lor le zicea - până nu plecase de pe aici, Cârstoloveanu. El mai trăieşte. E frate cu leica Păuna din Cernatu, care-i mai d'o sută de ani. O cunoşti, că în toată dimineaţa trece p'aici cu furca în brâu ca o sfârlează. Merge la fata ei din sus a lui Ion Gologan, - Ion Tăpălagă, cum îi zice. Dela Ploeşti călătoarele noastre, plecau a doua zi dimineaţa tot cu delejanţu spre Bucureşti. Dintr'un drum d'astea i s'a tras şi ghetii cocoanii. Au plecat amândouă Într' o toamnă după Vinerea Mare, iar la Bucureşti. Era frig. A răcit rău şi s'a bolnăvit. Nici nu şi-a mai venit în hire. Dup'un an a murit, jelită de toţi, şi tânără de tot, c'abia era de patruzeci de ani. [212] 212 CARTEA SATULUI ••• « Şi cum spuneam cu Domnu Oprea mai era de pe la noi la învăţătură afară d'al1ui Pârlea, al lui Mărtin dela biserica veche, frate cu părintele Ioniţă Martino­ viei dela biserica noastră. Apoi ai lui Ţârcă din Cer­ natu, Neagoe al părintelui Neagoe Popea, care-i vlă­ dică. Unul d'ai lui Găitan care s'a făcut procator. Şi-or hi mai fost şi alţii, că erau mulţi bogaţi p'aici. « Dar să nu-mi uit cuvântu. Bună-ta văzând că doftorii nu-i mai pot face nimic răposatului, i-a bătut lui Domnu Oprea o depeşe, chemându-l de grabă acasă. Ieşise de curând depeşilii. Doamne, ce minune o mai hi şi asta să se ducă vorba 'n depărtări aşa de mari pe sârmă! . ,{(Şi-a venit bietul om, dar nu l-a mai apucat cu zile. Sosise a doua zi după Înmormântare. Că ştii d-ta, drumu-i lung d'acolo. Şi trinu mi mergea atunci decât pân' la mijlocul ţării, de unde trebuia să vie cu de1ejanţu. Şi n'a mai putut ajunge la vreme. Dulce Doamne, ce s'a mai ciudit. Şi cum plângea cu şiroae de lacrămi, când s'a dus să se închine la mormânt. Şi avea şi pentru cine, că cine a mai avut aşa bun tată'! « Pe urmă a plecat în Ţară pe la moşiile pe care răposatu le ţinea cu arendă, ca să-şi vadă de avut, Îm­ preună cu ăilanţi fraţi. Iar după ce i-au făcut parastas de patruzeci de zile, a plecat din nou înăuntru la scoli. Dar dus a fost că nu s'a mai Întors sărmanu. Acolo s'a prăpădit Între străini. La v'o trei ani după ce plecase, a sosit o depeşe aici la dumneavoastră, înştiinţându-i moartea. Dulce Doamne, cum se sdro­ bea biata lei ca Marica, buna d-tale. Parcă mai mult ca după moartea bărbatului. Era mândria ei. Şi cu ce drag îl aştepta să vie dela învăţătură. Ca să hie şi el \ [213] GEORGE MOROIANU: CHIPURI DIN SĂCELE 213 un om cu vază mare p'aici pe la noi, ori pe dincolo pân Ţară... Că ştiu că părinţii cumpărase casă în Brăilă, unde voiau să-I facă procator. Ori poate şi în Bucureşti, unde moşul d-tale avea atâţia pretini. Dar să vede c'asa i-a fost scris. Fitesi cui ce-i e scris, în frunte-i pus, domnule Gheorghiţă! Numai Dumnezeu cu mila, că nimeni nu ştie, ce-i aduce ziua de mâne », Cluj - Satulungul Sâcelelor, I938.