ION MINULESCU
OPERE IV
PUBLICISTICĂ
Ediţie în grijitâ şi note de EMIL MANV
f\ ,oiiy fr)
SCRIITORI ROMANI
EDITURA MINERVA
Bucureşti,     19 83
ARTICOLE LITERARE
BCU-Litere
0154936
APRINDEŢI TORŢELE
Aprindeţi torţele să luminăm prezentul literar ! Prezentul literar ?... Iată-1 ! Cîţiva tineri care vorbesc şi citesc româneşte la fel cu ceilalţi, dar care voiesc să scrie altfel decît ei, au curajul ca ziua nămiaza mare să înfigă în mijlocul drumului un fanion şi adresîndu-se celorlalţi să le spună :
— Pînă aici este drumul vostru; de aici încolo, al nostru !
Cei mai mulţi, la început, vor rîde — rîsul a fost întotdeauna simptoma marilor înfrângeri. Mai tîriziu rîsul lor se va preface în strigăt, strigătul în tumult şi tumultul] va creşte. Cei mai mulţi vor ţine calea trecătorilor şi ameninţîndu-i le vor spune :
— Nu treceţi de partea cealaltă a drumului ! Nu vă încredeţi nemulţumiţilor, răzvrătiţilor, nebunilor... Şi aceştia vor fi aşa-zişii preoţi ai tradiţiei literare.
Cei mai puţini însă vor rămîne liniştiţi şi demnitatea a pregătit întotdeauna strălucitele victorii. Şi cei mai puţini adresîndu-se trecătorilor le vor spune :
— Rămîneţi de partea cealaltă a drumului, ori treceţi de partea ceastălaltă, ne este egal. Nu vă încredeţi însă îmbătrîniţilor, neputincioşilor, orbilor... Şi aceştia vor fi preoţii religiei de mîine.
Iată cine sunt unii şi cine sunt ceilalţi. Care va fi sfîrşitul luptei începută de mult — de acum 10 ani aproape.
Noi îl vedem ; ei îl ascund.
9
Cu toate acestea, este bine să se ştie 'de către toţi care se interesează de mersul literaturii în ţara noastră ce vor aceşti cîţiva tineri care au curajul să se rupă de gloată.
Ei nu sunt nici alchimişti căutători de pietre filoso-fale, nici inventatori moderni. Ei nu sunt decît expresia fatalelor legi ale evoluţiei. Ei nu caută lucruri noi, căci lucruri noi nu există. Ei nu caută decît formule noi pentru lucrurile vechi.
Pentru a-şi închipui o nouă artă ei zdrobesc...
Noroc însă că timpul, stăpînul nostru al tuturora — şi al celor care scriu şi al celor care ne cataloghează, nu ne uită niciodată şi, mai curînd ori mai tîrziu, pe fiecare din noi ne aşează în scaunul ce ni se cuvine.
Aprindeţi torţele !
Intraţi în templul literaturii pe poarta cea mare, nu pe porţile lăturalnice. Prosternaţi-vă în faţa morţilor de lîngă intrare. Dar atîta tot... Pe mormintele lor ard candele... Voi purtaţi în mîini torţe aprinse.
Pentru trecut ei nu au nici o dragoste. Pentru trecut nu pot avea decît respect. Dragostea însă şi-o rezervă pentru viitor.
Libertatea şi individualitatea în artă, părăsirea formulelor învăţate de la cei mai bătrîni, tendinţa spre ceea ce este nou, ciudat, bizar, chiar, ce nu extrage din viaţă decît părţile caracteristice, a da la o parte ceea ce este comun şi banal şi a nu da atenţie decît actelor prin care un om se deosebeşte de altul ; iată cîteva din principalele jaloane cu care cei cîţiva au curajul să-şi însemne calea lor.
Dacă tradiţia literară găseşte revoluţionară culoarea acestor jaloane, fie — noi o primim. Să nu se uite însă niciodată că crimele de care au fost acuzaţi scriitorii uitaţi sunt : conformismul, imitaţia şi supunerea oarbă regulelor de ieri. Ce s-ar fi făcut bunioară literatura franceză fără inovatori ?
In locul lui Ronsard am fi avut pe Ponthus de Thy-ard ; în locul lui Corneille, pe fratele său ; în locul lui Racine pe Campistron ; în locul lui Lamartine pe de La-prade ; în locul lui Victor Hugo pe Ponsard şi-n locul lui Verlaine pe Jean Aicard.
In literatura noastră mai săracă nu putem da decît un exemplu. Şi de ce ne-ar fi ruşine s-o spunem că în locul lui Eminescu am fi avut pe Samson Bodnărescu, pe care un mare critic al nostru, pe vremea aceea, îl sărbătorea cu acelaşi entuziasm ca şi pe marele nostru dispărut.
10
ARTHUR RIMBAUD
Jean-Nicolas-Artur Rimbaud, fiul unui căpitan din armata franceză, s-a născut în ziua de 20 octombrie a anului 1854 în orăşelul Charleville.
Tinereţea lui fuse una din cele mai zbuciumate pagini ce s-au putut scrie vreodată în viaţa unui om.
Prin anul 1870, după ce abia îşi sfîrşise liceul şi reuşise să-şi rimeze primele versuri, Rimbaud fuge de-acasă şi rătăceşte cîtva timp prin Paris, de unde este adus cu forţa înapoi. Dar odată ajuns acasă, dorul vagabondajului îl cuprinde din nou şi micul Rimbaud dispare pentru a doua oară.
De data asta îl vedem împrietenindu-se cu criticul Andre Gide. Acesta însă, după cîteva săptămîni, este nevoit să-1 dea afară din casă nemaiputîndu-i suporta caracterul şi apucăturile sale de adevărat voyou.
Nemaiavînd ce să mănînoe şi necunoscînd pe nimeni care să-1 poată ajuta, Rimbaud se angajează în trupele revoluţionare. După înfrîngerea lor însă se hotărăşte să se întoarcă iarăşi acasă — de data asta cu gîndul să ră-mînă.
In timpul acesta scrie faimoasa poemă Le Băteau ivre pe urma căreia angajează o corespondenţă cu Ver-laine şi iată-1 pornind din nou la Paris.
Aici, timp de zece luni, locuieşte acasă la Verlaine alte cîteva luni, acasă la Theodore de Banville, apoi într-un hotel din strada Racine şi, în fine, — graţie unei sume de bani împrumutată de la Verlaine — reuşeşte să-şi mobileze un apartament în strada Campagne-Premiere.
12
Nu stă însă mult aici. Intr-o bună dimineaţă îşi vinde tot ce are în casă şi porneşte cu Verlaine, mai întîi în Anglia, iar de aici în Belgia, unde, certîndu-se cu le pauvre Lelian se alege cu un glonţ de revolver în umăr. Verlaine este închis iar Rimbaud transportat la spitalul Saint Jean.
După ce se vindecă, fiind expulzat din Belgia, Rimbaud se întoarce din nou la Charleville, unde publică Une Saison en enfer — o autobiografie psihologică.
Abia însă îşi vede cartea apărută şi vagabondul porneşte din nou la drum.
De data asta se duce din nou la Londra unde face pe profesorul de limbă franceză şi unde pune la cale un voiaj în Orient.
în luna februarie a anului 1875 îl găsim la Stuttgart, în Germania, iar pe la sfîrşitul anului, în Italia.
Aici, găsindu-se în mare lipsă de bani, Rimbaud se hotărăşte să treacă în Spania şi să se angajeze ca soldat în armata carlistă. Dar după ce încasează arvuna, fuge şi se stabileşte din nou la Paris.
Se pare că uniformele multicolore deşteptaseră în el dragostea pentru armată, fiindcă de la Paris trece în Olanda şi se angajează într-un corp de armată colonială, care tocmai pornea spre Oceania. Dar abia debarcat în insula Java, Rimbaud dezertează, scapă cu mare greutate de urmăririle autorităţilor şi se angajează ca interpret pe un vapor englez care îl readuce în Europa.
Franţa însă nu-1 mai mulţumea. Trece deci în Suedia şi intră ca controlor în circul Loisset din Stockholm.
Credincios obiceiului său, Rimbaud părăseşte şi Suedia şi se îmbarcă pentru insula Cipru, de aici pleacă la Alexandria în Egipt, iar în luna martie a anului 1880 trece Canalul de Suez şi intră în golful de Aden unde debarcă pentru a se stabili în localitatea Harrar.
Din ziua aceea, Rimbaud nu avea să mai scrie nici un rînd. Literatul se transformase într-un fel de explo-rator-colonizator-negustor. Şi este bine să se ştie că Rimbaud fusese unul dintre cei dintîi europeni care vîndură abisinienilor armele cu care mai tîrziu aveau să se servească în războiul cu Italia.
13
După zece ani de negoţ, forţat de rana ce-o avea la piciorul drept, Rimbaud se îmbarcă pentru Europa — de data asta pentru ultima oară — şi ajuns la Marsilia, intră în spitalul de la Conception, unde, în urma opera-ţiunei, moare, în ziua de 10 noiembrie 1891.
Opera acestui mare precursor al poeziei de azi, în afară de proză, se reduce la aproape 1 000 de versuri. Ea este cuprinsă în trei volume principale : Une Saison en enfer, Les Hluminations, poeme în proză publicate pentru prima oară în revista La Vogue, sub îngrijirea lui Verlaine şi Le Reliquaire, un volum de versuri şi proză. Este drept însă că o bună parte din poeziile lui Rimbaud s-au pierdut.
S-a zis de mulţi că Rimbaud a fost o victimă a lui Baudelaire. Gustave Kahn spune că la vîrsta la care alţi copii abia încep să citească pe Robinson, Rimbaud sfîr-şise de cetit Les fleurs du ntal.
Versurile lui Baudelaire, a cărui influenţă se simte în primele încercări, născuseră în Rimbaud gustul pentru vagabondaj. Această influenţă nu o găsim decît în versurile lui scrise înainte de a avea 17 ani. Restul operei sale — un adevărat fenomen literar — este tot ce poate fi mai original.
Adeseori îl găsim atît de bizar, de obscur şi chiar de absurd, încît talentul lui Rimbaud mai mult ne interesează decît — ne place.
In schimb însă, găsim pagini cu adevărat incomparabile, pagini care, pentru mult timp încă, vor marca în literatura franceză cea mai înaltă culme pînă la care s-a ridicat poezia.
SUB CUPOLA NEMURIRII : DUILIU ZAMFIRESCU IN LOCUL LUI   OLLANESCU—ASCANIO.   PRIETENIA  DINTRE DUILIU ZAMFIRESCU si ASCANIO.  OPERA LITERARA  A NOULUI ACADEMICIAN
Academia Română i-a deschis porţile şi 1-a chemat în sinul ei. Şi Duiliu Zamfirescu i-a păşit pragul, primit pe de o parte de simpatiile colegilor lui de mîine, iar pe de alta, de aplauzele admiratorilor lui de ieri, de azi şi de totdeauna.
Noul academician ocupă scaunul mult regretatului Dimitrie Ollănescu-Ascanio, de care îl lega o neîntreruptă prietenie de 28 de ani. Nimeni dar, înaintea lui Duiliu Zamfirescu nu ar fi fost mai indicat să facă apologia predecesorului său.
Cei doi prieteni se cunoscuseră în anul 1885 pe cînd Ollănescu-Ascanio era secretarul general al Ministerului de Externe, iar Duiliu Zamfirescu intra prima oară în acest minister.
In anul 1892, în timpul primului nostru conflict cu Grecia, Ollănescu-Ascanio era ministru la Atena ; fiind îndemnat de către guvernul român, Duiliu Zamfirescu, pe atunci secretar al Il-lea la Legaţiunea română din Roma, fuse însărcinat să gireze afacerile, pînă la ruperea definitivă a relaţiunilor. Cu această ocazie, cei doi prieteni se întîlniră din nou şi îşi petrecură timpul într-o adevărată intimitate intelectuală, vizitînd, studiind de aproape monumentele Greciei de altădată, comuni-cîndu-şi unul altuia şi completîndu-şi impresiile artistice.
De atunci, cei doi prieteni au mai petrecut împreună în timpul Expoziţiei de la Paris şi în timpul vacanţelor. © voluminoasă corespondenţă completează restul. Dar, să revenim la opera lui Duiliu Zamfirescu.
15
între primele lucrări literare ale noului academician, şi între cele mai din urmă, există o mare diferenţă, desigur. Există însă acea diferenţă care în evoluţia literară a unui autor marchează paşi spre mai bine, spre desă-vîrşit.
întreaga operă a lui Duiliu Zamfirescu respiră o individualitate caldă, plină de pasiune, în care parcă s-au topit inspiraţiile şi sentimentele cele mai opuse — cele mai vechi cu cele mai moderne, cele mai personale cu cele mai universale.
în poezie şi mai cu seamă în primele poezii din volumul Fără titlu, Zamfirescu ni se prezintă ca cel mai înfocat romantic. în cele din urmă însă, — în Alte orizonturi, Imnuri păgîne şi Poezii nouă, deşi îmbibat încă de romantismul de altdată, Zamfirescu, prin conciziunea ideii şi desăvîrşirea formei, se apropie de poezia clasică.
Cu totul altul este în proză. în opera sa de căpetenie care nu poate fi decît seria de romane intitulată Comă-neştenii, Duiliu Zamfirescu urmăreşte dezvoltarea etică a lumii noastre în toată complexitatea ei cu boierii, ţăranii, militarii care au pregătit războiul, care s-au bătut şi care ne-au cucerit independenţa.
Păcat însă că din această serie nu au apărut pînă acum decît romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu şi In război. îndreptări n-au fost publicate încă în volum, iar Ceea ce nu se poate a fost întrerupt la jumătate.
O altă scriere importantă a lui Zamfirescu mai este [sic] acele extrem de interesante Scrisori romane, cele mai multe din ele scrise la Roma şi în care impresiunile artistice din Grecia, completate cu cele din Italia, fac din ele o reprezentaţie grafică a unor momente de psihologie românească, în care se oglindeşte trecutul omenirii.
S-a imputat, adesea lui Zamfirescu că nu este îndeajuns de român în operile sale — mult discutata chestiune a naţionalismului în artă. Este aceea o vină sau o calitate în literatură? Nu ştiu. Ceea ce ştiu însă este că în Ifigenia lui Goethe, în Faust sau în Elegiile romane nimic nu se află nemţesc decît faptul că impresiunile unei lumi romane au fost trăite şi exprimate de un suflet german. Psihologia unui popor cu atît va fi mai
<7
aproape de psihologia celorlalte popoare cu cît cel care o va expune va fi un om genial.
O bună parte din opera noului academician a fost tradusă şi în alte limbi. Aşa bunăoară în război a apărut în franţuzeşte într-un volum editat de Olendorff şi în italieneşte în foiletonul ziarului /I Popolo romano. Viaţa la tară, care de asemenea a fost tradusă în franţuzeşte, va începe să fie în curînd publicată în ziarul L'Indepen-dance Belge.
în general, deşi diferită, opera lui Zamfirescu ni se prezintă aproape egală ca valoare literară. Cei care l-au cetit l-au iubit. Celor care au întîrziat le rămîne ziua de mîine !...
i."->; 1.'*
16
ALBERT SAMAIN
I
Albert-Victor Samain s-a născut în oraşul Lille la 4 aprilie 1858. Neavînd mijloace cu ce să-şi continue studiile, Samain părăseşte liceul şi intră funcţionar într-o casă de bancă.
Cea mai mare parte din tinereţe şi-o petrece într-un mediu cu totul străin sufletului său şi absolut impropriu pentru dezvoltarea intelectuală a unui talent poetic atît de delicat.
Nemulţumit cu viaţa pe care o ducea în provincie, Samain părăseşte oraşul Lille şi se stabileşte la Paris, unde, mulţumită unei recomandaţiuni a romancierului Octave Feuillet, în anul 1882, reuşeşte să intre funcţionar la prefectură. Adevărata lui activitate literară începe din anul acesta.
Colaborează mai întîi la Chat noir, apoi la Scapin şi la urmă se stabileşte la Mercure de France, unde îşi publică cea mai mare parte din poemele care îi compun primul său volum : Au jardin de VInfante.
Fără să fi adus ceva nou în literatura nouă franceză, Samain, care este considerat ca cel mai pur verlainian, are marele merit de a fi unul din puţinii poeţi delicaţi, simpli şi sinceri.
Cu toate acestea, simplicitatea şi sinceritatea lui nu trebuiesc luate drept o stîngăcie. Samain era sincer nu fiindcă îşi mărturisea gîndurile intime, ci fiindcă mai înainte de a scrie se gîndea la tot ce avea de mărturisit.
Simplicitatea lui reiese tocmai din faptul că a ştiut să studieze arta versificaţiei pînă în cele mai mici amănunte.
Opera lui în general îţi aminteşte pe un Vigny umilit de o melancolie incontinuă şi dezbrăcat de orice retorism.
I s-a imputat lui Samain că a fost sclavul nuanţei verlainiene ; în schimb coloritul său, adeseori violent, de multe ori ne înfăţişează pe Samain ca un desăvîrşif artist. Opera lui se reduce la trei volume de versuri : Au jardin de VInfante, Charriot ă'or şi Aux flancs de vase şi un volum de povestiri : Contes.
Samain muri ftizie la 18  august  1900 în orăşelul
Magny-les-Hameaux.
18
„CHIPURI Şl SUFLETE" DE AL. CAZABAN Editura Minerva, 1908
O proză admirabilă, sugrumată de o copertă imposibilă !... între două lucruri care nu pot merge împreună. De ce ? Fiindcă în strimtul nostru cerc de cititori-cum-părători de cele mai multe ori coperta cărţii hotărăşte citirea autorului şi fiindcă numai mulţumită editorilor, acestor negustori cu pretenţii de artişti, mulţi dintre bunii noştri scriitori se văd ocoliţi de marele public, de acel public care are nevoie să fie pregătit cu totul în-tr-alt fel pentru a-i cunoaşte.
Să sperăm însă că Alexandru Cazaban, care nu este un nou-vehît în literatura românească, este îndestul de cunoscut marelui public şi că cei care i-au zărit noul volum se vor opri la ce vor găsi înăuntru, nu pe copertă.
Chipurile şi sufletele pe care Cazaban ni le descrie au marea calitate de a fi dintre acelea pe care dacă nu le-ai întîlnit, le poţi întîlni mîine, pe care le poţi recunoaşte cu uşurinţă şi mai cu seamă sunt dintre acelea pe care le poţi cu uşurinţă deosebi.
Autorul ni le prezintă cu o uimitoare preciziune de observator. Chipurile lui Cazaban nu se pot niciodată confunda. De ce ? Fiindcă în ele găsim tocmai ceea ce mulţi dintre prozatorii noştri neglijează sau se feresc să găsească. Găsim caracteristica prin care vînătorul, bunăoară, se deosebeşte de cîrciumar sau învăţătorul de copistul de clasa a IlI-a, găsim psihologia unor anume clase de oameni, această supremă orientare în deosebirea acelor despre care se spune că au gîndit sau că au fost ceva.
De cîtva timp, cea mai mare parte a scriitorilor şi cititorilor noştri se pasionează de literatura ţărănistă. Nuvele cu subiecte de la ţară are şi Cazaban. între unii şi alţii însă există o mare deosebire. Nuvelele lui Cazaban au o raţiune — aceea de a fi scrise nu pentru a-1 vîrî pe ţăran cu tot dinadinsul în literatură, ci pentru a concretiza anume momente din viaţa şi din felul de a fi al acelora pe care-i credem aşa de departe şi care totuşi sunt aşa de aproape de noi.
A seri nu-i mare lucru. A găsi ce trebuie să scrii este un talent. A şti însă să laşi la o parte ceea ce nu trebuie să scrii este o calitate. Calitatea asta o are şi Cazaban. Stilul lui concis şi sever îţi face impresia omului grăbit, care neavînd timp să-ţi vorbească îţi face doar un semn. Din semnul lui însă ai înţeles totul, fiindcă el însuşi ştie ce vrea să-ţi spună şi mai presus de toate ştie să te ferească a nu înţelege altceva.
Citiţi Două tabere, Firul de mătase, De sufletul Adinei... Nimic mai mult decît ceea ce trebuie. Şi ceea ce trebuie nici nu se caută, nici nu se împrumută... se cîş-tigă.
Dar Cazaban nu cunoaşte numai sufletele oamenilor. Vînător pasionat, prieten cu cîinii şi paserile (chiar cele de pradă), Cazaban a cetit odată în ochii unui şoim rănit aceeaşi dramă amară pe care ar fi trăit-o oricare alt dezmoştenit al soartei. Cu aripa frîntă, admirabila bucată cu care se începe volumul, este una din cele mai frumoase poeme în proză pe care le-am cetit în literatura noastră.
Chipurile şi sufletele lui Cazaban iată-le : nici înfiripări din ceea oe se aude, nici estompări din ceea ce se vede ; ci blocuri întregi cioplite cu grijă, atît cît trebuie, conturate de multe ori în mod brutal, conturate însă în forme adevărate, bine definite şi mai ales în forme rezistente vînturilor şi ploilor de mîine.
20
-COMETA" DE DIM. ANGHEL SI ŞT. O. IOSIF
Deschid o carte scrisă cu litere chirilice — o carte în care un cărturar din vremurile de demult căta să tălmăcească prostime! rostul stelelor cu tainele lumilor de dincolo de nori, şi în josul unei pagini pătate de mucigaiul zidurilor între care fusese adăpostită descifrez următoarea frază :
„..şi de se va arăta spre soare-răsare steaua cu coadă, semn este că sfîrşit vor lua toate năcazurile şi de atunci înainte în tihnă lumea se va afla".
De atunci şi pînă astăzi a trecut vreme îndelungată. De atunci şi pînă astăzi însă, în omenire, nimic extraordinar n-a intervenit pentru a schimba rostul cuvintelor în care tălmaciul de altădată căuta să închege adevărul, pe care cei dinainte şi cei după urma lui aveau să-1 dibuiască mult timp încă.
Şi astăzi, după două sute de ani şi mai bine, astăzi, cînd o nouă stea cu coadă se arată spre soare-răsare, inimile noastre, ale celor cîţiva care ne interesăm de rostul stelelor — nu al celor după cer, ci din literatură —, se umplu de o nespusă bucurie, cînd citind cuvintele cărturarului de atunci aşteptam ca „năcazurile să ieie sfîrşit" şi literatura noastră dramatică să-şi urmeze tihnită drumul ei spre mai bine.
Vorbesc de Cometa piesa d-lor Dim. Anghel şi St. O. Iosif, publicată în ultimele trei numere ale revistei Viaţa românească de la Iaşi.
Cometa soseşte la timp pentru a distruge falşa legendă, cum că noi n-am putea avea încă o literatură dramatică propriu-zisă şi că slabele noastre încercări
22
I
literare în această direcţie păcătuiesc într-atît încît nu pot fi reprezentate pe o scenă de teatru.
Cei care pînă mai ieri erau chemaţi să hotărască de soarta autorilor noştri dramatici sunt  primii vinovaţi.
Unii din cauza răutăţei, alţii din cauza nepriceperei au înlăturat tot ceea ce era bun, pentru a face loc la tot ceea ce era rău sau cel mult mediocru. Numai mulţumită acestui sistem nenorocit, legenda, cum că în ţara asta nimeni nu ar fi în stare să producă o bună piesă de teatru, a putut prinde rădăcini.
Şi din zi în zi, rădăcinile s-au înfipt în aşa fel în conştiinţa celor inconştienţi, încît astăzi chiar, nu ştim dacă o bună piesă românească ar fi în stare să schimbe cu totul greşitele convingeri ale celor mai mulţi. Literatura dramatică românească din zilele noastre a fost sugrumată la drumul mare de atotputernicii teatrului deveniţi călăi înainte de a fi judecători.
De data asta însă, în repertoriul alcătuit de noul director al teatrelor, vedem figurând şi Cometa d-lor Anghel şi Iosif.
Piesa este scrisă în versuri şi acţiunea se petrece în zilele noastre într-o familie din lumea mare, în lumea în care se petrece, se discută, flirtează şi de multe ori se recitează chiar versuri.
Nu voi insista asupra valoarei literare a piesei. Cei care cunoaştem versurile lui Anghel şi Iosif nu putem privi noua operă, decît drept un eveniment literar.
Dialogurile, aci vesele, aci triste, plutesc într-o atmosferă de ironie fină, voalată de multe ori, înţepătoare chiar, totdeauna însă spusă cu mult bun-simţ şi mai cu seamă cu multă artă.
Autorii nu s-au lăsat să fie ademeniţi de obişnuitele fraze lungi, greoaie şi goale pe care toată lumea le întrebuinţează fără a le găsi totuşi un sens bine definit, în dosul cuvintelor, ei n-au căutat numai ideile dar şi valoarea justă a ideilor. Iată de ce totul din piesă pare pus la locul lui, totul aranjat cu îngrijire, cu gust, şi cu artă, ca şi nişte bibelouri scumpe păstrate într-o casetă de cleştar.
23
1
Ca cei mai mulţi dintre contimporanii noştrii, Anghel şi Iosif par a fi fost conduşi de o formulă — ca să zicem aşa — care de cîţiva ani se repetă aproape zilnic în conversaţiile saloanelor noastre : II faut vivre sa vie şi autorii împrumută fiecărui personaj părticica lui de viaţă aparte, pe care trăind-o la fel cu toată lumea, o trăieşte totuşi atît de diferit unul de altul.
In piesa lui Anghel şi Iosif găsim un adevărat conflict nu numai de păreri şi de gusturi, dar şi de nă-zuinţi şi" de idealuri.
Din ciocnirea lor, o ciocnire bine studiată, autorii au reuşit să scoată nu efectele unui dezastru, ci ale unei victorii. Şi mulţumiţi de a fi cîştigat prima victorie contra realităţei vecinie îndîrjite, autorii fac apel la visurile lor gata să ne mîngîie oricînd şi oriunde.
Cometa nu-i decît povestea unui visător, a unui trubadur, a unui rătăcitor, a unei comete omeneşti, cari, în faţa fericirei, renunţă la restul voiajului şi îşi schimbă soarta cu aceea a celorlalte stele, de multe ori mai puţin luminoase, dar totdeauna aceleaşi!
CHARLES BAUDELAIRE
Se împlinesc astăzi 41 de ani de la moartea unui poet ciudat, şi totuşi mare, un poet pe opera căruia se broda mai întîi o legendă, se inventă apoi un proces, şi în urmă se crea în fine o nouă literatură.
Charles Baudelaire, — ce maître ă la fois doux et severe — cum îl numeşte Leon Claudel, se stinse în ziua de 31 august a anului 1867 la Paris, într-o odaie de spital — spitalul doctorului Emil Duval — o odaie albă şi simplă, ca toate odăile de spital, o odaie însă pe ai cărei pereţi, aduse de muribund, atîrnau două tablouri de Manet dintre care unul, o copie după celebra Ducesa de Alba a lui Goya.
Cine era cel care murea ne-o poate spune cu prisosinţă această supremă viziune pregătită de el însuşi, înainte de a închide ochii pentru totdeauna.
Bolnav de mai bine de un an de zile, în neputinţă de a mai vorbi, de a mai citi, de a mai scrie, de a mai gîndi poate, cel care scormonise nepătrunsul inimelor neînţelese, cel care cutreierase de la un capăt la altul coridoarele sucite şi întunecoase ale unei alte vieţi decît aceea pe care ne este dat s-o trăim, în ultimele zile ale vieţii sale, se mulţumea să-şi plimbe privirile obosite — funebrele reflexe ale unei gîndiri de elită — pe cele două pînze pe care marele său prieten reuşise poate să fixeze cîteva din multiplele aspecte ale acestui ideal pe care unii îl preţuim ca pe-o frumuseţe eternă, iar alţii, ca pe o fantasmagorie de-o clipă.
Născut la 9 aprilie 1821, dintr-un tată în vîrstă de 61 de ani şi dintr-o mamă în vîrstă de numai 34, autorul
25
acelor otrăvite Fleurs de mal, în parfumul cărora se asfixiase atîţia convalescenţi literari, timp de aproape o jumătate de secol fusese luat de contemporanii săi cînd drept un farceur iscusit, cînd drept un nebun amabil nu tocmai lipsit de meşteşugul versurilor corecte.
O singură mulţumire sufletească îi rămînea — aceea că puţinii săi admiratori se numeau Sainte-Beuve, Hip-polyte Taine, Barbey d'Aurevilly, Villiers de l'Isle Adam, Theophile Gautier, Charles Asselineau, Edouard Manet şi chiar acel semizeu la care se reducea toată poezia franceză — Victor Hugo — care într-un moment de entuziasm îi decretase meritul de a fi creat un nouveau frisson în literatura franceză.
Pe vremea aceea de complect monopol literar, cînd Lamartine îşi rezervase cerul, Victor Hugo pămîntul, Laprade pădurile, Musset pasiunea şi Gautier Spania, lui Baudelaire nu-i mai rămăsese decît să creeze ceva, să creeze o viaţă nouă în poezia franceză, o viaţă necunoscută de predecesorii lui, oricît de mari ar fi fost ei, o viaţă trăită de el însuşi cîndva, poate în anii tinereţei pe malurile Gangelui sau pe întinsul mărilor violete, poate în visurile de mai tîrziu — în dureroasele lui visuri ce-1 purtau spre acele femmes damnees, descoperite prin cine ştie ce Lesbos sau Citeră.
întreaga operă a poetului se reduce la un singur imn, un imn imens, o simfonie grozavă, în care se preamăreşte suferinţa. Suferinţa lui însă nu era aceeaşi ca a mizerabilului ce-şi pleacă fruntea neputincios de a-şi ridica ochii să vadă ce-i dincolo de suferinţă. Baudelaire era singurul poate căruia îi fusese dat să se iniţieze în secretele acestei sfinte suferinţe, în templul căreia oficia ca un stăpîn, ca un mare pontif, el, pentru el singur, în numele suferinţei şi în numele acelui frumos pentru mărirea căruia atîţia inşi au învăţat să sufere de la el.
Atît însă n-ar fi fost de ajuns... Baudelaire întinsese mîna tuturor marilor suferinzi ai secolului... Baudelaire profetizase pe Hector Berlioz, Richard Wagner şi Edouard Manet... Alături de literatura de azi, Baudelaire căutase încă de pe atunci să întroneze muzica şi pictura de azi...
Baudelaire era artistul profet, omul afară de lumea noastră, omul de paşii căruia se leagă progresul artei şi al omenirei !...
Şi astăzi, cînd se împlinesc 41 de ani de la moartea acestui maître ă la fois doux et severe, datoria noastră, a celor cîţiva care ne simţim atît de aproape şi totuşi aşa de departe de el, este să amintim celor care l-au uitat că astăzi, într-unui din cimitirurile Parisului, mănunchiul de credincioşi îşi pleacă genunchii pe marmora în care Jose de Charmoy 1-a culcat, ca şi străvechile eterne mumii egipţiene !...
26
ADMIRAŢII MERIDIONALE
că statuele oamenilor mari joacă de cîtva timp un rol foarte curios în mentalitatea modernă.
Această mentalitate, după cît se pare, va suferi în luna februarie cea mai grozavă ruşine. Palma i-o vor da meridionalii Franţei — cei care au citit opera lui Mistral, şi poate chiar mulţi dintre cei cari n-au cetit decît aventurile celebrului Tartarin din Tarascon al lui Alphonse Daudet.
Frederic Mistral — fala literaturei meridionale franceze, va cunoaşte în februarie viitor ceea ce, în timpurile noastre, marilor scriitori nu le mai este dat să cunoască.
Jurnalele franceze anunţă că cu ocazia aniversării a 50 de ani de la publicarea poemei Mireille, admiratorii poetului îi vor dezveli statuia pe care i-au ridicat-o în oraşul Arles.
Această statuă, Mistral o merită. Nimeni nu va gîndi contrarul — sunt sigur. Şi o merită cu atît mai mult cu cît sudul şi mai ales literatura regională franceză n-a dat pînă la Mistral nici un talent de valoare.
Ceea ce va părea însă curios şi ceea ce va stîrni desigur o umbră de gelozie printre marii literaţi ai Franţei va fi faptul că dintre ei toţi, Mistral singurul a avut norocul să asiste la dezvelirea propriei sale statui.
Mulţi scriitori mari nu-şi au încă statuele, deşi au murit de mult, şi uitarea li s-a întins nu numai pe morminte, ba chiar pe opere.
Mistral însă, meridionalul Mistral, asemenea unui împărat roman, mai fericit decît predecesorii săi, poate fi sigur de pe acum că atît timp cît va exista oraşul Arles, va exista şi el — podoabă a literaturei franceze şi podoabă a unei pieţi publice în care se vor aduna generaţiile viitoare, pentru a afla de la cele duse cine a fost domnul care le surîde din marmură...
Nu ştiu dacă — după cum se spune — statua unui artist ca şi a oricărui alt om de seamă ar reprezenta suprema manifestaţie a admiraţiei omeneşti. Constat însă
28
EDITORI ŞI EDITAŢI
Pînă mai acum cîţiva ani, cuvîntul editor era cel mult tolerat în limba română.
Această manifestaţie comercială nu fiinţa decît în înţelesul platonic al cuvîntului. Şi ca să nu greşesc aş putea adăuga că printre librarii noştri se formase chiar legenda că acela care ar fi voit să-şi grăbească falimentul n-avea decît să se facă editor de cărţi literare şi mai ales de poezii. ©, o !... Poezia în ţara noastră a fost totdeauna considerată ca a cincea roată la car.
în lipsa editorilor — şi editorii îşi motivau lipsa lor prin lipsa cititorilor — marii noştri visători fuseseră nevoiţi să apuce calea funcţionarismului. Şi iată cum, cu timpul, printre aceia care ar fi sperat onoarea să fie editaţi se formase o altă legendă, aceea a funcţionarilor superiori şi a simplilor copişti, care trebuiau să fie recrutaţi dintre literaţii ale căror merite prezentau mai multă sau mai puţină greutate.
La un moment dat însă, un cînt de nebunie se abate şi peste literatura noastră, distrugînd dintr-o singură suflare atît legenda editorilor cît şi legenda editaţilor.
Meseria de editor devine cel mai uşor mijloc de trai, iar aceea de literat editat visul de toate zilele al celor care încă nu gustaseră voluptatea de a-şi vedea numele expus într-o vitrină.
Editorii literari, mai ales, s-au înmulţit în aşa fel încît ar putea chiar forma o societate, cu preşedinte, vicepreşedinţi şi statute. A statua, de cele, mai multe ori, înseamnă a progresa şi progresul editorilor români ar însemna progresul literaturii române.
Editorii români însă, aşa cum se prezintă astăzi, răzleţi şi animaţi de cea mai acută colegofobie, riscă să fie taxaţi sau drept nişte copii naivi, sau drept nişte corupători de cinste literară.
Să mă explic.
Apare o carte nouă. Cel puţin titlul cărţii ne îndreptăţeşte să credem aceasta. Numele autorului, îndestul de cunoscut şi de apreciat, ne hotărăşte s-o cumpărăm. îi tăiem foile, o deschidem şi începem s-o citim. Şi ce găsim înăuntru ? Lucruri noi ? Nu. Lucruri vechi, republicate însă sub un titlu nou. Pentru ce oare această intenţionată inducere în eroare a publicului cititor ? Să fie o răzbunare în contra publicului necititor de ieri ? Şi cine este vinovatul ? Autorul care a profitat de naivitatea editorului strecurîndu-i lucruri deja publicate, sau editorul care n-a avut cîtuşi de puţin intenţia să cumpere literatură, ci numai un simplu nume literar ?... într-un caz sau într-altul publicul nu cere socoteala decît editorului.
Datoria editorilor ar fi deci să aibă pentru publicul cititor o altă consideraţie decît cea exprimată prin oferirea de volume cu titluri schimbate, iar literaţii noştri, literaţii care şi-au cîştigat un nume, ar fi bine să caute a şi-1 păstra mai repede într-o cutiuţă de muzeu decît în coşul unui oarecare precupeţ din piaţă.
30
UN PARC ÎN MIJLOCUL OGRĂZII
în urma furtunoaselor polemici literare stîrnite de cuvîntarea domnului Duiliu Zamfirescu, cu ocazia recepţiei sale în Academia Română, era de sperat ca, pe viitor cel puţin, controlul literar al bucăţilor trimise spre publicare să se facă în mod mai riguros, şi aceasta în interesul chiar al celor care, conducînd o revistă, sunt adepţi ai uneia sau alteia din cele două şcoli care au făcut obiectul nepotolitei încă furtuni literare. Ne-am înşelat însă. Convoiul de colaboratori benevoli îngroaşă din zi în zi mocirla literară, în care se simt aşa de bine, mai ales acum în timpul verii, o bună parte din cei care proclamă în mod zgomotos şi reciproc, pe la colţurile străzilor, falimentul sau succesul desăvîrşit al uneia din cele două şcoli.
Sunt unul din rarii cititori conştienţi ai revistelor noastre, cititori care urmăresc cu de-amănuntul ce se produce pe tărîmul literar, încredinţat că, în cazul cînd nu mai găsesc nimic instructiv, găsesc totdeauna ceva amuzant. Şi trebuie să mărturisesc că nimic nu poate fi mai amuzant — să mă ierte directorii Furnicii — decît anume poezii publicate în anumite reviste aşa-zise literare. Dar ascultaţi : poezia se numeşte Odată şi este iscălită de pseudonimul V. Poiană :
O casă mare şi frumoasă Era odată-n colţul străzii ; Avea perdele de mătasă Şi-un parc în mijlocul ogrăzii.
Citiţi bine vă rog : Un parc în mijlocul ogrăzii!
Dar pentru numele lui Dumnezeu, se poate o mai mare ofensă adusă bunului-simţ decît această nălucire literară a domnului Poiană !... Un parc în mijlocul ogrăzii vine tot aşa de bine ca şi cum ai fi zis bunăoară un munte Himalai sau un ocean Atlantic în mijlocul aceleiaşi ogrăzi care împrejmuia casa din colţul străzii şi care spre culme mai avea şi perdele de mătasă. Să recunoaştem însă că vina nu este a poetului, care desigur nu ştie ce înseamnă un parc, ci a directorului revistei care tolerează asemenea enormităţi în numele artei şi pentru ilustrarea curentului literar pe care nu-1 mai numesc.
32
„IL FUTURISMO"
Poetul   italian   F.   T.   Marinetti   pune  bazele unei
literare —
O nouă şcoală literară, la care pînă azi au aderat o mulţime de tineri scriitori aproape din toate ţările în care se scrie şi se gândeşte, se afirmă din zi în'zi ame-ninţînd să copleşească cu totul splendoarea vechilor ruini ale celorlalte şcoli.
Literatura, asemenea orcărei alte manifestaţiuni intelectuale, este supusă şi ea aceloraşi fireşti legi ale evo-luţiunei, şi şcolile literare se schimbă nu după bunul plac al cutărui sau cutărui nemulţumit, ci după necesităţile prezentului. O şcoală nouă se formează din personalitatea aşa-zişilor înaintaşi. Cei care continuă tradiţia şcolilor ce nu mai pot corespunde necesităţilor se numesc întîrziaţi şi formează ruinile vechilor şcoli.
E drept că ruinile unui palat de cele mai multe ori ne interesează mai mult chiar decît acelaşi palat reconstituit. Cînd ruinile lui însă se risipesc în aşa mod încît nu ne mai pot da o idee exactă de ceea ce au reprezentat altădată, ele nu mai sunt întrebuinţate decît la construirea noilor forme ale palatului viitor.
Călăuzit de această idee, şi animat de focul sacru pe care mulţimea nu-1 poate înţelege, fiindcă mulţimei nu îi este dat să se încălzească la el, d. F. T. Marinetti, directorul revistei internaţionale Poesia şi unul dintre cei mai de seamă scriitori ai Italiei (cu toate că scrie în limba franceză), a lansat un apel literar, prin care invită pe toţi cei care cred şi simt ca şi dînsul să se grupeze în jurul său, pentru înfăptuirea unei noi şcoli lite-
rare sau mai bine-zis a unei noi forme pentru exprimarea frumosului etern.
Această şcoală pe care poetul italian o numeşte „II futurismo" adică „Viitorismul" se rezumă în următoarele puncte :
1) Voim să cîntăm dragostea pentru pericol, obişnuinţa energiei şi a îndrăznelei.
2) Elementele esenţiale ale poeziei noastre sînt : curajul, îndrăzneala şi revolta.
3) Deoarece pînă azi literatura n-a preamărit decît imobilitatea gîndirei, extazul şi somnul, de azi înainte voim să celebrăm mişcarea agresivă, insomnia chinuitoare, pasul gimnastic, saltul periculos, palma şi lovitura de pumn.
4) Declarăm că splendoarea lumei s-a îmbogăţit cu o nouă frumuseţe : frumuseţea vitezei. Un automobil de curse ornat de tuburile lui asemenea unor şerpi explozivi... un automobil înroşit, ce pare a alerga pe vitralii, este mai frumos decît Victoria de la Samothrace.
5) Voim să cîntăm omul care ţine ghidonul a cărei tije ideală traversează pămîntul repezit el însuşi pe circuitul orbitei sale.
6) Pentru a mări explozia entuziastă a elementelor primordiale, trebuie ca poetul să se consume cu căldură, strălucire şi prodigalitate.
7) Nu există frumuseţe decît în luptă. Nu există nici un capo-de-operă fără caracter agresiv. Poezia trebuie să fie un asalt violent contra forţelor necunoscute pentru a le sili să îngenunche dinaintea omului.
8) Ne găsim pe promontoriul extrem al secolelor. La ce bun să privim în urma noastră, cînd datoria noastră este să distrugem lauda misterioasă a imposibilului ? Timpul şi spaţiul sunt moarte cu ziua de ieri. Noi trăim în absolut fiindcă am creat deja eterna viteză a omniprezenţei.
9) Vroim să glorificăm războiul — singura higiena a lumei — militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, frumoasele idei care omoară şi dezgustul pentru femeie.
34
35
10) Voim să dărâmăm muzeele, bibliotecile, să combatem moralismul, feminismul şi toate laşităţile oportuniste şi utilitare.
11) Voim să cîntăm marile mase de oameni agitate de muncă, de plăcere sau de revoltă, rasele multicolore şi polifonice al revoluţionarilor în marile capitale moderne, vibraţia nocturnă a arsenalelor şi a şantierelor sub lumina violentă a lunilor lor electrice, gările care înghit şerpii fumegînzi, uzinele suspendate de nori prin sforile lor de fum, podurile suspendate ca nişte gimnastici pe deasupra fluviilor inundate de soare ; pacheboturile ce se aventurează spre orizont, locomotivele care pi-fîiesc pe şine, asemenea unor cai enormi de oţel şi aburul aeroplanelor ale căror elice au ceva din balansările drapelelor şi aplauzele mulţime! entuziaste...
*
Iată noua şcoală literară, al cărui incendiar prospect a făcut de cîteva luni să curgă atâta cerneală şi mai ales atîta ironie la adresa tînărului scriitor italian.
Ceea ce i se impută şcoalei d-lui Marinetti este excesul.
Excesul oare nu este de cele mai multe ori factorul principal al evoluţiei. Oare un pas pe care îl facem înainte nu este un exces de mişcare ?
Viitoriştii — voi să numesc pe cei care au aderat la şcoala nouă — nu sunt ţinuţi însă să facă uz de toate capitolele noului catechism literar. Cei care au aderat au făcut-o fiindcă ei înşile, mai înainte de d. Marinetti, au gîndit poate acelaşi lucru.
Meritul poetului italian este acela de a fi avut curajul să-1 pună înaintea altora. Şi cum şcoala are drept scop tocmai preamărirea curajului, uşor se poate înţelege pentru ce el a fost spus.
In parte însă, incendiarul apel al d-lui Marinetti este binevenit.
D-sa are dreptate. Toţi suntem însetaţi de aer, de libertate şi de ceva mai nou !... Cît timp nu vom putea gîndi decît în strimtele cătuşe ale vechilor forme, nu vom putea respira altă atmosferă decît umeda atmosferă a carcerelor odioase...
Nu voi striga : jos carcerile, ci scoateţi din carceră pe toţi citi vor să cugete in afară de ele. Şi trebuie să mărturisim că cea mai mare parte dintre scriitorii de azi cugetă în umbra celor patru ziduri care constituie carcera zidită de către înaintaşi.
înaintaşii însă sunt morţi. Morţii n-au dreptul să împiedice pe vii de a-şi trăi viaţa aşa cum şi-o socotesc ei mai potrivită cerinţelor timpului.
Orcît de mare ar fi respectul nostru pentru morţi, el nu poate totuşi întrece respectul pentru noi înşine.
Respectul trecutului să-1 păstrăm în urnele funerare. Respectul prezentului să-1 sorbim din cupele de şampanie !...
Şi la acest banchet Marinetti invită pe cei cari vor să-1 urmeze. Masa este pusă. „II Futurismo" spumează şi se revarsă în valuri abundente, cuceritoare, victorioase !...
36
JEAN MOREAS
Ne dites pas. La vie est un joyeux festin Ou c'est d'un esprit sot, c'est d'une âme ., Sourtout ne dites point; Elle est malheur sans fin C'est d'un inauvais contrage et qui trop tot se lasse.
Iiiez comme au printemps s'agitent les rameux Pleurez comme la bise ou le flot sur la gr'eve Goutez tous les plaisirs et souffrez tous les maux Et dites : C'est beaucoup et c'est l'ombre d'un reve
Şi umbra visului înfiripat pe coastele Eladei s-a stins noaptea tîrziu, între pereţii albi ai ospiciului de la Saint-Mande.
Papadiamantopoulos moare, Jean Moreas însă va trăi. Şi va trăi, fiindcă nu-mi închipui ca cineva dintre contimporani, oricît de mari ar fi ei, să aibă curajul onoarei de a umple golul pe care anii îl vor păstra deschis de-a pururi pentru a arăta celor de mai tîrziu ce mare, ce puternic şi ce nobil a fost acest pelerin pasionat ale cărui Cantilene şi Stanţe se ridicau de pe Systole coastelor africane şi coborau în patul fatalului Aulis, în care Ifigenia lui Euripide trebuia să fie sacrificată zeilor, pentru ca vînturile favorabile să pornească din nou corăbiile greceşti spre Troia.
Grec de origină, Jean Moreas rămîne totuşi unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai spiritului francez în poezia nouă.
Venit de tînăr la Paris pentru a urma cursurile Facultăţii de drept, Moreas îşi schimbă colecţia de coduri
civile şi penale pe volumul lui Baudelaire. Din clipa aceea Franţa număra un poet maj mult. Mallarme îl îmbrăţişează cu dragoste, Verlaine îl aşează la dreapta sa, falanga celor tineri îl proclamă ca şef şi Moreas — descendentul unei familii de războinici — porneşte furtunos lupta contra vechilor formule de artă al oăror crepuscul sîngeros păta, cu ultimele lui priviri, cupolele Academiei şi Panteonului.
In anul 1886, ziarul Figaro publică manifestul în care Moreas expunea estetica şcoalei simboliste.
Literatura franceză însă număra pe vremea aceea atîţi întîrziaţi şi atîţi nedumeriţi, încît manifestul lui Moreas provocă o adevărată furtună în rîndurile celor pentru care un singur pahar de apă ar fi fost poate prea mult.
Victoria era însă asigurată. însufleţite de farmecul noilor dogme, sufletele celor tineri se alipeau de cei care porniseră spre orizonturile largi ale enormului semn de întrebare ce plutea dincolo de înţelesul meschinului vizual.
Era pe vremea cînd idolii falşi se prăbuşeau prin mediocritatea criminală a propriilor lor peştişori. Şi iconoclaştii se înmulţeau... şi idolii noi învestmîntaţi în purpura glorioasă a zilelor de mîine urcau majestuoşi piedestalele rămase goale.
In anul 1891, Moreas împreună cu Raymond de la Thailhede, Maurice du Plessys, Ernest Raynaud şi Charles Maurras fondează aşa-zisa şcoală romană.
Cu timpul însă, Moreas părăseşte versul liber pentru care luptase în primii ani ai activităţii sale poetice şi în care scrisese Le Pelerin passionne, volumul care avea să-1 consacre în literatura franceză.
Pentru cei care consacrările nu au valoare decît atunci cînd vin din partea altor consacraţi de mai înainte, vom reproduce aici cîteva din părerile celor mai autorizaţi contimporani ai săi.
Anatole France scria : „însufleţit de vechile romane cavalereşti, Jean Moreas pare a nu voi să cunoască zeii anticei Elade decît sub formele în care se reîntrupară Pe malurile Senei sau ale Loarei, în timpul Pleiadei.
38
39
Moreas este una din cele şapte stele ale noii Pleiade. Eu unul îl consider drept un Pierre Ronsard al simbolismului."
Emile Faguet adaugă : „Forma versurilor lui Moreas este admirabilă şi de o curăţenie absolut clasică, trădează gustul imaginilor juste şi darul de a le găsi fără nici un efort. Ea este manifestaţia unei inimi poetice, poate cea mai extraordinară din cele ce ne-au fost dat să cunoaştem de un şir de ani încoace".
Şi acum, după ce şi unii şi alţii cred că am, căzut de acord asupra valorii literare a celui dispărut, fie-ne permis a spune că golul lăsat de Moreas va rămîne de-a pururi deschis ! Poezia lui înseamnă un moment suprem în literatura contemporană, un moment după care trebuie să urmeze nu dezlănţuirea unei furtuni groaznice sau liniştea deplină a imaculatului scris. Furtuna a trecut... Seninul domneşte...
Dar, vai !... Moreas ca şi alţi mulţi a îndrăgit pe cei morţi şi a coborît treptele de granit spre Cîmpiile Elizee, prin care corbii nu croncănesc şi poeţii culeg ce-au semănat pe mult brăzdatul pămînt al celorlalte cîmpii.
Les morts m'ecoutent seuls, j'habite les tombeaux Jusqu'au bout je serai l'ennemi de moi-meme Ma gloire est aux ingrats, mon grain est aux corbeaux Sans recolter jamais, je laboure et je seme.
Je ne me plaidrai pas. Qu'importe l'Aquilon L'opprobe et le mepris, la face de Vin jure Puisque quand je le touche, 6 lyre d'Apolon Tu sonnes chaque fois plus savante et plus pure
JULES RENARD
Academia Goncourt este în doliu : cei zece au pierdut pe autorul celebrului Poil de Carotte
Celor care nu cunosc în întregime opera lui Jules Renard, nu le voi cere decît un singur lucru : să-şi amintească pe Suzanne Despre în rolul băieţaşului ou părul roşcat pe care Jules Renard 1-a botezat „Poil de Carotte". Dacă mai cunosc şi altceva, atît mai bine ; dacă nu, piesa aceasta şi mai ales romanul cu acelaşi nume sunt suficiente pentru a caracteriza în mod definitiv personalitatea artistică a unuia din cele mai puternice talente ale acestei proteice literaturi franceze.
Cu Jules Renard dispare nu un literat de seamă, dar ceva mai mult. Cu Jules Renard dispare scriitorul unic care adusese în literatura ţărei sale floarea rară pe care n-o întîlneşti în orice grădină şi pe care n-o poţi culege decît de la anume înălţimi, pînă unde nu le este dat decît la foarte puţini inşi să se urce.
Jules Renard creează distrugînd. Fraza sa este scurtă, solidă, definitivă. Ea exprimă în cîteva cuvinte atîtea lucruri văzute, dar mai ales simţite, încît pre-ciziunea şi strictul necesar, cu care Jules Renard îţi comunică impresiile sale, te fac de cele mai multe ori să crezi că într-un detaliu de nimic citeşti rezumatul unei descrieri de cîteva zeci de pagini.
Nimeni pînă azi n-a privit natura în complexitatea ei cu un ochi mai sintetic ca a lui Jules Renard. Descrierile sale sunt adevărate selecţiuni vizuale. Fără să forţeze realitatea, Renard n-a făcut decît să picteze tocmai ceea ce se găseşte sub pretinsa realitate pe care ţi-o dă un îndemănatec meşteşugar al condeiului. Arta lui Re-
41
nard consistă tocmai în înlăturarea acestui suveran vino încoa. Tablourile sale îţi par la început detaliile sau mai bine-zis schiţele, luate în grabă şi adunate pentru a servi drept documente unor anume momente la desăvârşirea marei opere neîncepută încă.
Greşeală enormă !... Schiţele lui Renard sînt tot atît de complecte ca să zicem aşa, ca însăşi operile definitive. Nu încercaţi să le întregiţi, căci mai mult decît a pus Renard în ele nu se poate pune.
Fără un antemergător propriu-zis în literatura franceză şi desigur, fără nici un epigon, Jules Renard va rămîne expresia curată a celui mai îndrăzneţ şi totuşi a celui mai blajin dintre iconoclaşti. Literatura sa sfărîmă toate formulele literare. Ea nesocoteşte construcţia clasică a nuvelei, ocoleşte situaţiile din care se pot scoate efecte şi întronează dispreţul pentru aşa-zisul subiect care se pretează a fi tratat. Şi Jules Renard tratează cu siguranţa omului primitiv natura, pe care, de mii de ani, nenumăratele genuri literare n-au reuşit totuşi s-o schimbe.
Iată ce s-ar putea spune pe scurt despre opera celui mai nou dintre cei zece nemuritori neoficiali ai Academiei Goncourt.
Născut la anul 1864 în orăşelul Châlons^sur-Mayenne, Jules Renard moare deci în vîrstă de 46 de ani.
Ca literat debuta prin a scrie versuri în revistele Zigzag, Le Decadent şi altele. In anul 1888 publică primul său volum ■—■ o plachetă de versuri intitulată Les Roses, care astăzi nu se mai găseşte. Adevăratele sale succese literare însă datează din anul 1890, cînd o bună parte din marii literaţi de azi ai Franţei se grupau în jurul lui Alfred Vallette care fonda Mercure de France. In acelaşi an Jules Renard publica Sourires pinces. Urmară apoi următoarele volume : Crime de village, L'Ecor-nifleur, care este un fel de roman, Coquecigrues, Deux fables sans morale, La lanterne sourde, Poil de Carotte, Le vigneron dans sa vigne etc.
în 1897 i se reprezintă piesa Le plaisir de rompre pe care mai tîrziu Comedia Franceză o înscrie în reper-
toriul ei. Poil de Carotte, capo-de-opera sa, se reprezintă de către Antoine în anul 1900, iar L'Invite în anul 1906 pe scena Teatrului Renaissance. Ultima sa piesă La Bigote a fost jucată la Odeon, acum un an, iar o altă piesă în trei acte L'Entete a rămas nesfîrşită.
Jules Renard era primarul oraşului Chitry-les-Mines încă din anul 1904 cînd începu să se manifeste şi în politică, susţinînd partidul radical.
în anul 1900 a fost făcut cavaler al Legiunii de onoare, iar la 31 octombrie 1907 membru al Academiei Goncourt în locul lui Huysmans.
•
Pentru ca cititorii noştri să-şi poată face o idee exactă de valoarea sa literară vom traduce cîteva pasajii din admirabilele sale Histoires naturelles care, pînă la un punct oarecare, caracterizează, mai bine ca orcare alt volum al său, felul în care Jules Renard înţelegea să-şi exteriorizeze gîndirile şi senzaţiile sale vizuale. Descrierile de mai jos, deşi diferite, sunt incontestabil trei dintre cele mai definitive schiţe asupr? cărora, după cum am spus mai sus, nu se mai poate reveni. în ele se oglindeşte întregul geniu al celui dispărut.
„FAUNUL
Căsătoria lui are loc cu siguranţă astăzi.
Dealtfel, căsătoria aceasta era aranjată pentru ziua de ieri. îmbrăcat în haine de gală, el era gata. Nu-şi aştepta decît logodnica. Ea însă n-a venit. Şi totuşi ea nu poate să întîrzie prea mult;..
încîntat, el se plimbă dîndu-şi aere de prinţ indian şi poartă cu sine toate bogatele cadouri de nuntă. Dragostea dă colorilor sale mai multă strălucire, iar moţul îi tremură ca o liră.
Logodnica însă nu soseşte.
Se urcă pe acoperiş şi priveşte spre soare, zvîrlind în aer strigătul său demonic : — Leon !... Leon !... Aşa îşi cheamă el logodnica.
42
43
Nu vede însă pe nimeni venind şi nimeni nu-i răspunde. Păsările din curte, obişnuite cu strigătul său, nici nu ridică măcar capul. Au ostenit şi ele admirînau-1. Şi el se coboară din nou în curte şi aşa-i de sigur de frumuseţea lui că nici nu e capabil să le poarte ură.
Căsătoria sa va avea loc desigur mîine.
Neştiind însă ce să facă tot restul zilei, el se îndreaptă spre scară şi urcă treptele cu pasul oficial ca şi cum ar fi urcat treptele unui templu. îşi ridică rochia cu trena încărcată de ochii ce nu s-au săturat s-o privească şi repetă ceremonia nunţei încă o dată.
FURNICILE
Fiecare din ele, seamănă cu cifra 3.
Şi multe mai sunt...
Sunt 33333333333... la inifinit.
Simt că adevărata mea familie ar trebui să-mi fie ei ! Ce repede aş uita-o pe cealaltă !... Cu încetul, arborii aceştia m-ar adopta şi pe mine. Pentru a merita aceasta însă, iată ce am învăţat :
Am învăţat ca şi ei să privesc norii ce trec. Am învăţat să rămîn veşnic pe loc. Şi aproape, am învăţat să tac."
*
Iată cum înţelegea să scrie Jules Renard. Proza lui poate fi opera unuia dintre cei mai mari poeţi ai Franţei — un poet căruia nu i-a trebuit nici cadenţa strofelor, nici potriveala rimelor şi nici un alt artificiu, ca să se măsoare piept la piept cu atotputernicul convenţionalism literar şi să iasă pe deplin biruitor.
O FAMILIE DE ARBORI
Nu-i întîlnesc decît după ce am traversat cîmpia arsă de soare.
Ei nu locuiesc la marginea drumului, din cauza zgomotului. Locuiesc cîmpiile necultivate şi în apropierea izvoarelor cunoscute numai de păsări.
De departe, ei par de nepătruns. Cu cît te apropii Insă, trunchiurile lor se desenează tot mai bine. Ei mă privesc cu multă băgare de seamă. E drept că alături de ei mă pot odihni şi răcori; observ însă cum mă privesc ciudat şi nu se prea încred în mine.
Ei trăiesc în familie, cei mai bătrîni la mijloc, iar cei mai tineri, aceia ale căror frunze abia au început să apară, în jurul lor fără să se depărteze prea mult.
Cînd mor, mor după foarte mult timp, iar pe morţi şi-i păstrează în picioare pînă se prefac în praf.
Asemenea unor orbi, ei se pipăie cu lungile lor ramuri ca şi cum ar voi să se asigure că sunt cu toţi la un loc. Cînd vîntul se încăpăţînează şi pare a voi să-i dezrădăcineze, ei fac gesturi pline de mînie. Intre ei însă nu se ceartă niciodată şi murmurul lor ejste totdeauna de acord.
44
D'ANNUNZIO ŞI MOREAS
In timp ce ilustrul poet italian reclamă cetăţenia li-terilor franceze cu noua sa piesă de teatru Martirul sfîn-tului Sebastian, un alt poet francez, de origină străină, primeşte, din partea patriei mume, unul din acele cadouri postume, destinate numai celor cari în timpul vieţii au fost „cineva".
Jean Moreas, marele poet francez de origină greacă, care, ca şi d'Annunzio, se expatria din ţara lui pentru a-şi închina Franţei şi literilor ei întreaga sa activitate artistică, va fi în curînd imortalizat în marmoră de către aceia cari, cunoscîndu-1 şi apreciindu-1, voiesc să-i păstreze imaginea de-a pururi vie şi nobilă, aşa după cum descendentul artiştilor-corsari ai Greciei de altă dată şi-a plimbat-o timp de aproape 30 de ani pe bulevardele şi terasele cafenelelor din Cartierul Latin.
în momentele aceste.a deci, de reculegere sufletească şi de supremă pietate părintească, Grecia n-a uitat că unul dintre fii ei, deşi înstrăinat de ani de zile, n-a încetat un singur moment de-a purta cu fală, în mijlocul cetăţei-lumină, numele eroic de atenian, unind astfel gloria antichităţei greceşti cu ultima expresie a civilizaţiei latine.
Şi Grecia şi-a adus aminte de vremurile de demult, de vremurile cînd zeii Olimpului erau tăiaţi în marmură de Pentelic, şi animată de acel sentiment sublim, pe care numai un părinte îl poate avea pentru fiul său, a ho-tărît ca din acelaşi munte sfinţit o bucată de marmoră albă şi imaculată, ca însăşi inspiraţia celui dispărut, să fie tăiată pentru a servi de imortalizarea figurei celui
[care] fiind deopotrivă şi grec şi francez a fost mai presus de toate un mare artist.
Un deputat grec a ridicat chestia în parlament şi parlamentul elin a hotărît cu unanimitate de voturi că Jean Moreas, mai mult decît oricare alt artist grec, merită această supremă şi postumă recunoştinţă din partea
patriei mume.
Autorul Pelerinului pasionat îşi va avea deci în oraşul în care a trăit, a visat şi a scris, statuia sa, asemenea tutulor acelora cari au ilustrat, cu prinosul gîndirilor lor, marea cetate a celei mai fără de asemănare literaturi din lume. Statuia sa va fi însă tăiată din marmora de Pentelic, din mamora munţilor patriei sale, în preajma cărora a văzut lumina zilei şi către care ochii lui zadarnic se îndreptau poate în ultimele momente ale vieţei.
Statuia lui Moreas şi piesa lui d'Annunzio, pe care întîmplarea le-a adus împreună la ordinea zilei, ne probează cu prisosinţă nu numai farmecul seducător al os-pitalităţei franceze, dar chiar însuşirea puternică pe care cultul limbei şi literaturei franceze o are asupra spiritelor înrudite cu geniul latin.
Nu ştim dacă d'Annunzio va renunţa pentru totdeauna la patria sa şi dacă primirea triumfală pe care i-au făcut-o parizienii va măguli îndeajuns amorul propriu al suceptibilului artist italian. D'Annunzio are însă un nume ilustru şi de data asta am putea spune că nu D'/\n-nunzio a cucerit cetatea luminei, ci Parisul 1-a cucerit pe dînsul.
Cu Moreas însă lucrurile stau cu totul altfel. Poetul grec s-a ridicat prin sine însuşi. Poezia lui Moreas, neînţeleasă şi condamnată în primii ani, a început cu timpul să se impună şi împreună cu toţi ceilalţi apostoli ai noilor formule de artă, Moreas a cucerit rînd pe rînd Parisul, şi Franţa, şi lumea întreagă.
Astăzi marmura de Pentelic imortalizează figura atenianului.
Dar mîine, marmura de Carrara va servi oare la aceeaşi imortalizare a poetului italian ?...
46
PAUL VERLAINE Cu prilejul dezvelire! monumentului din Grădina Luxemburg
După 15 ani, Grădina Luxemburg îl revede iarăşi. Noul venit cu care se măreşte numărul oamenilor de marmoră albă, cărora admiratorii le-au hotărît drept locuinţă de veci această grădină sacră a mult zbuciumatului lumeşte Cartier Latin, este acelaşi Paul Verlaine, care acum 15 ani se strecura pentru cea din urmă oară pe sub castanii desfrunziţi, obosit de viaţă şi chinuit de obsesia groaznică a unei „muze verzi".
După 15 ani dar, se face dreptate celui mai de seamă poet al vremurilor noastre — poetul legendar a cărui viaţă zbuciumată făcuse dintr-un suflet de elită un suflet de vagabond straniu, pe care, în ultimul timp, un simplu pat de spital îl îndestula mai mult decît toate peregri-naţiunile lui prin Franţa, Anglia, Belgia şi Olanda.
Adevărul este că o legendă s-a creat în jurul acestui om-enigmă, care dacă nu s-ar fi numit Verlaine, n-ar fi interesat pe nimeni, decît cel mult pe reporterii de fapte diverse ai ziarelor pariziene. După 15 ani însă, legenda a dispărut, iar Verlaine, rămînînd totuşi un personaj legendar, a fost aşezat în fine acolo unde trebuia să i se facă loc cu mult mai înainte.
Statuia lui Verlaine, inaugurată în Grădina Luxemburg, dumineca trecută, în prezenţa celei mai numeroase şi felurite asistenţe de artişti, printre cari ministrul Instrucţiei Publice şi preşedintele Senatului reprezentau în mod oficial guvernul şi parlamentul francez, ne probează cu prisosinţă nu dragostea, ci evlavia pe care generaţia
48
de azi — indiferent de vîrstă, poziţie sau condiţie socială — o are pentru cel dispărut acum 15 ani. De la musique avânt toute chose...
De la musique encore et toujours Que ton vers soit la chose envolee Qu'on sent qui fuit d'une âme en allee Vers d'autres cieux â d'autres amours.
Que ton vers soit la bonne aventure Eparse au vent crispe du matin...
Iată ce este versul lui Verlaine, acest poet extraordinar cu sufletul bizar şi naiv în acelaşi timp, care pe vremuri a fost comparat cu Villon de către cei cari nu-şi puteau încă da seama că Verlaine rămîne incomparabil în literatura mondială chiar.
Deşi nu mai era tînăr, Verlaine a continuat totuşi pînă în momentul morţei sale să fie sufletul poeziei tinere. Poeţii tineri l-au aclamat cei dintîi. Numele lui — — această împreunare de sonorităţi misterioase ca şi un ecou îndepărtat ce s-ar stinge într-un crepuscul de iulie — a fost mai întîi şoptit prin cîteva cenacluri literare, iar în urmă pronunţat în gura mare pînă ce Boemul din Cartierul Latin a dispărut pentru a face loc poetului universal.
Opera sa literară este un adevărat bazar de curiozităţi inapreciabile. După Poemes săturniens, Fetes galan-tes, La Bonne chanson, Jadis et naguere şi Romances-sans paroles, Verlaine face o adevărată risipă din darurile extraordinare ale unui geniu inegal care de la sublim coboară cu o repeziciune uimitoare pînă la obscur şi trivial, în volumul Sagesse, poetul se reculege ca şi un nou convertit ce se pregăteşte să stea de vorbă de acum înainte numai cu Dumnezeu.
Şi lucrul acesta ni-1 spune chiar poetul : Je ne me souviens plus
que du mal que j'ai fait... Dans tous le mouvements bizarres de ma vie
A»
De mes malheurs, selon
le moment et le lieu Des autres et de moi,
de la route suivie, Je n'ai rien retenu
que la bonte de Dieu.
în toată opera sa literară însă, Verlaine a rămas acelaşi discipol credincios lui Baudelaire şi Leconte de Lisle, de la care, după propriile sale mărturisiri, învăţase să fie profund, melodios şi mai presus de toate onest, atît în limbă cît şi în ritm.
*
Dacă viaţa lui a fost altfel de cum ar fi trebuit poate să fie viaţa unui mare poet, vina n-a fost nici a lui Verlaine, nici a celor care l-ar fi putut poate îndruma pe cît mai bine.
Sărmanul Lelian însă nu era născut să trăiască viaţa regulată a celor cu socoteli pentru ziua de mîine. El nu se simţea fericit decît atunci cînd respira cu putere nebunia vînturilor ce suflau din cele patru părţi ale lumei de boemi din mijlocul căreia nu s-a putut niciodată dezlipi. Victima unui caracter slab şi impulsiv în acelaşi timp, Verlaine cînta cu frenezia instinctivă a păsărilor pînă ce sărăcia sau boala îl îndreptau iarăşi spre spitalul în care şi-a petrecut aproape jumătate din viaţa sa.
Astăzi însă legenda tristei sale existenţe dispare cu totul în faţa măreţiei marmorei albe, din care figura sa, obosită ca şi în viaţă, apare curată şi eternă ca şi acea a unui păgîn convertit cu preţul unui lung şi dureros martirologiu.
ELOGIUL IMPERFECŢIEI
La cafeneaua unde se adună, după fiecare premieră, cei care se bucură de privilegiul intelectual de a hotărî asupra soartei pieselor şi mai ales asupra performanţei autorilor, se vorbea mai serile trecute, despre „perfecţia" şi „puritatea" unui autor nebănuit încă.
Din fericire, părerile nu erau unanime. Din nefericire însă, din toată această lungă şi pretenţioasă discuţie, eu unul n-am putut culege nici măcar rodul unui smochin uscat. Ceva mai mult chiar — din toţi privilegiaţii intelectuali ce se găseau de faţă, n-am găsit totuşi nici unul care să-mi poată spune, cam cu ce anume ar  aduce în artă,  aşa-zisa „perfecţie"  sau „puritate".
Ca să fiu complet, voi adăuga chiar un detaliu de puţină importanţă. Pentru a se face lumină deplină, s-a pus la contribuţie pînă chiar şi un citat din Jean Moreas care, după trei pahare de absint, se spune că ar fi exclamat : „în artă nu contează decît perfecţia".
Pentru a fi artist, dar, nimic mai simplu : caută mai
întîi să fii perfect.
Dar pentru numele lui Dumnezeu, ce înseamnă perfecţia ?
Aforismul lui Jean Moreas, repetat în momentele acelea de unul dintre cei mai autorizaţi tălmăcitori ai artei, nu proba nimic absolut, sau dacă vreţi, nu proba decît cel mult că „perfecţia" nu există.
E trist lucru, desigur, să faci elogiul imperfecţiei în
artă.
Cînd însă, aşa-zisa perfecţie nu-ţi lasă decît o impresie glacială şi adeseori chiar indiferentă, imperfecţia
51
intervine atunci fără să fie poftită şi, în ciuda esteţilor cu ochii la... spate, îşi plantează jaloanele pînă unde va trebui mai tîrziu să-şi rotească privirile cei care vor binevoi să-şi mute ochii în faţă.
Afirmaţia pe care o fac nu este nici îndrăzneaţă, nici glumeaţă. Scriitorii cei mari nu sunt preocupaţi în viaţă decît de ideea să fie cît mai imperfecţi posibil. In opera lor, scriitorii cei mari, în loc să se servească de limba pe care o au la îndemînă şi o posed la perfecţie, ei îşi pierd timpul să-şi tortureze stilul şi, punînd limba la noi eontribuţiuni, mutilează formula perfecţiei contimporane, pentru a obţine noi şi nebănuite imagini.
La francezi, Rbnsard, Racine, Baudelaire, Mallarme sunt imperfecţi faţă de Baif, Campistron, Coppee şi Jean Aicard, iar la noi Eminescu şi Macedonski sînt şi mai imperfecţi faţă de... îngăduiţi-mi însă pentru anonimii perfecţi să n-am decît omagii tacite.
E drept însă că în artă există două feluri de imper-fecţie. Una este a celor care nici nu contează ca artişti, iar alta a celor care furnizează mediocrităţile perfecte care nu întîrzie să apară totdeauna imediat după marii imperfecţi. Şi dacă nu mă înşel, perfecţia este totdeauna egală cu mediocritatea.
Idealul perfecţiei este de a te mulţumi cu ce ai. Or, mulţumindu-te cu ce ai, rişti ca cu timpul să rămîi fără nimic. Cu alte cuvinte „perfecţia" sărăceşte arta.
Imperfecţia, din contră, caută să adune motive noi, pe care, dacă premergătorii nu reuşesc întotdeauna să şi le aclimatizeze, epigonii, în schimb, le primesc cu braţele deschise şi le mînuiesc cu o adevărată îndemînare de maestru, tocmai din cauză că, odată descoperite de alţii, intră şi ele de drept în patrimoniul perfecţiei şi al mediocrităţii imediate.
Şi fiindcă la începutul discuţiei s-a făcut apel la un citat, fie-mi permis şi mie să aduc unul, dealtfel, tot aşa de inutil.
Gauguin zicea : „A desena nu înseamnă a desena bine." Şi mi se pare că Gauguin avea perfectă dreptate, fiindcă mai toţi marii desenatori debutează prin a-şi scandaliza profesorii cu libertatea desenului lor.
Transpuneţi acum expresia „a desena" la celelalte manifestaţiuni ale artei în general şi veţi obţine elogiul imperfecţiei, sau dacă cuvîntul „elogiu" vă înspăimîntă, atenuaţi-1 cu neputinţa de a proba că perfecţia există ca criteriu suveran în clasificarea operelor de artă.
O, nu ! Aşa-zisa perfecţie de azi nu este decît reflexul imperfecţiilor de ieri. Ea nu este decît o formulă scolastică, de la care un artist poate învăţa mult, — este drept —, dar din care nu trebuie să-ţi croieşti haina cotidiană, pentru a nu avea aerul unor figuranţi din Regele Lear, expuşi în piaţa Teatrului Naţional, ziua nămiaza mare, sub eticheta : La adevărata perfecţie a artei dramatice.
52
OBSESII CONTEMPORANE : EUGEN LOVINESCU
O privire de oaie şi o atitudine de melc. Şi mic, mic mic — mic dar nu microscopic, fiindcă microscopul îţi dă impresia mărimii. Mic fără nici o exagerare, fără nici o violentare de proporţii, fără nici o deplasare de contur, mic ca un „domn" oarecare, dar nu ca o insectă. întrupează micimea cotidiană în sacou englezesc şi cravată fantezie ; iar nu micimea inexprimabilă. O, nu... Lovinescu se găseşte la egală distanţă între cei doi poli ai infinitului, într-însul totul este exprimabil, limpede pînă la goliciune şi vizibil fără nici o urmă de mister, dar nu şi fără anume secrete. O singură notă discordantă în această armonioasă gamă de calităţi : absenţa totală a realităţii, fie de natură divină, omenească sau chiar infernală.
Nu este propriu-zis un „om", dar e ceea ce se botează un „domn" oarecare. Ar fi putut fi prefect de Suceava sau administrator financiar. Golul personalităţii sale nu se şifonează niciodată. Personaj discret, chiar mai mult decît discret. O, mediocritate nepătată, strălucire imaculată a nulităţii absolute !...
Drept culme, Lovinescu ştie şi gramatica. Nu are ceea ce se numeşte stilul său propriu. Posedă în schimb uşurinţa molipsitoare din manualele de „rezumate" literare — uşurinţă şi unii spun chiar, oarecare moralitate. Ce fără cusur este „Domnul"... Lovinescu !...
Cameleon de profesie, corect ca o pagină copiată de un maestru de caligrafie sau ca un quadrille dansat de un maestru de balet, Lovinescu e vecinie la ordinea zilei. Cumpănind lucrurile şi persoanele după importanţa pe
54
care o au în politică, în literatură, la universitate sau în redacţiile diferitelor cotidiane, el reuşeşte să treacă totdeauna drept mai mult decît este şi niciodată mai puţin decît pare a fi.
Ar strînge de gît cu uşurinţă o vrabie şi fără să-şi dea seama, s-ar preta la aceeaşi operaţie sangvină chiar cu un vultur. Inocenţa sa angelică nu capătă nici o nouă înfăţişare, fie că şi-o plimbă prin literatură, fie că şi-o riscă pe catedra universitară, fie că şi-o afişează în primele fotolii ale teatrelor, fie că şi-o expune în vitrina fotografilor... Orice ar face cu nimic nu se poate compromite ; iată un lucru de care este absolut incapabil. Iar dacă întîmplător ar asasina pe cineva, Lovinescu n-ar deveni criminal, decît de dragul mediocrităţii sale personale.
Ah !... fiţi pentru el orice aţi vrea, fiţi profeţi sau bandiţi, prezentaţi-vă acoperiţi de glorie sau de ruşine, Lovinescu vă va privi cu aceeaşi lipsă de interpretaţie vizuală ; cravata de la gît îi va rămîne neschimbată ea şi golul hastic din dosul frunţei şi în faţa voastră nu veţi avea decît aceeaşi veşnică statuie a mo-de-ra-ţi-ei.
Lovinescu e de-o blîndeţe exasperantă. Pe buzele sale nu va înflori niciodată altă expresie decît aceea a... comunului. Oricît vă veţi strădui, nu veţi putea, cu nici un chip, injecta în sertarul creierului nici noi adevăruri recunoscute, nici erezii nepatentate încă. Lovinescu este un borcan închis ermetic. Din el n-ar curge nimic, nici chiar atunci cînd şi l-ar sparge din imprudenţă.
Eterna sancta simplicitas trăieşte în el în uniforma adevărului. Monocromă, monotonă, monoformă, ea este mai mult decît impecabilă ; este oficială. Apariţia lui Lovinescu demonstrează necesitatea unui nou semn grafic : punctul de nedumerire.
I
[INSULA STRANIE...]
Insulă stranie şi enigmatică pe oceanul mort şi cotidian al reclamei ; fund de mare răzvrătit împotriva greutăţii plate care îl apasă... Cine va fi îndrăzneţul care scrutînd adîncurile va încerca să prindă sensul acestor izbucniri de viaţă şi cine va avea tăria să urmărească începutul faptelor în plămădirea lor dureroasă ?
Continentul, o ! îl cunoaştem acest continent pe care bunul-simţ nu va izbuti încă să-1 cucerească, pentru că arlechinadele şi cabotinajul nu l-au dezgustat; am respirat şi noi aerul mucegăit care nu păstra totuşi nimic din cinstea vremilor mai vechi ; am asistat şi noi la răsturnarea normalităţii şi la falsificarea bunelor tradiţii de lealitate ; pe dezorientarea nenorocită a unui public tînăr s-a ridicat gloria proaspătă a unor impostori şi s-a exploatat această situaţie prin complicitatea iresponsabilă a educatorilor oficiali ai gustului. Scara valorilor a fost oarecum inversată ; selecţiunea — pornind de la criterii nejustificate — s-a făcut în dispreţul măsurii juste ; pe timiditatea primilor  norociţi s-a altoit imprudenţa celor ce au venit în urmă ; iar ceea ce n-a putut să împlinească superficialitatea, a adăugat îndrăzneala.
Şi am sosit unde suntem astăzi; într-o situaţie pe care nu o poate îngădui toată lumea.
De bună seamă că şcoala aceasta perfidă, la care a fost chemat sufletul nostru, nu a reuşit să pervertească în el tot fondul de bunătate nevăzută şi ignorată.
De bună seamă că în cele mai adînci cute sufleteşti, atîţia vizionari cumpăniţi îşi păstrează entuziasmul lor întreg pentru o artă neprostituată şi autentică.
56
Şi atunci... Insula. Suntem în adevăr insularii dezgustaţi şi răzvrătiţi de larma seacă şi obraznică a celor de pe continent. Stăm nu numai departe de ţărmuri; stăm chiar deasupra apelor cari şi ele au fost turburate în claritatea lor firească. Insulă necunoscută, am apărut în dispreţul oricărei geografii literare pe ale cărei hărţi nu figurăm nici ca posibilitate şi poate chiar împotriva intenţiunilor ei. Nu suntem deci ţinuţi să luăm în seamă nici unul din canoanele acestei geografii.
Ceva mai mult : Ne-am răznit de restul lumii pentru că începusem să [ne] sufocăm în atmosfera aceea falsă şi negustorească. Drumurile vechi, bătute aşa de des de continentalii de care fugim, compromise prin însăşi această împrejurare, nu le mai putem, urma. Vrem să trăim, atunci ne trebuie o nouă formulă de viaţă ; şi vom găsi-o.
Nu urmărim o doctrină a activităţii noastre viitoare. Doctrinele vin la urmă ; ele se desprind din însuşi felul de a lucra al fiecăruia din nou şi sunt determinate de condiţiunile realităţii. Avem însă datoria să ne însemnăm o atitudine.
Nu mai credem în actualele formule şi nici în posibilitatea unei reabilitări a lor.
Înţelegem, prin urmare, să călcăm drumuri neumblate şi să născocim motive noi. Nu ne temem de singularitate, ci o căutăm. Vom fi probabil stîngaci şi grăbiţi; poate. Ne vom repeta sau ne vom contrazice ; da. Dar asta importă prea puţin.
Ne ridicăm pe însăşi necesitatea sufletească de singularizare ; explicăm această nevoie printr-o repulsie pentru nişte forme întinate şi prin ura dispreţuitoare împotriva unor impostori ;
...şi nădăjduim că ura aceasta, fecundă prin cinstea şi entuziasmul nostru, să ridice în noi puteri pe cari poate nu le-am bănuit încă.
POEŢII ŞI REFORMELE
POETUL BATRIN
Nu facem o glumă cînd împreunăm aceste două cuvinte, mai ales astăzi cînd prin reforme nu se înţelege decît reformele politice, propuse  de Partidul Liberal.
De obicei poeţii se ţin totdeauna departe de politică, şi cînd e vorba de reforme stau mai totdeauna deoparte, dat fiindcă în literatură, mai ales, purtătorii de cuvinte noi şi de aspiraţii triumfale sînt socotiţi drept farsori şi detracaţi.
Astăzi însă, vremurile şi noile necesităţi sociale par a fi încălcat pînă şi domeniile sancrosancte ale artei. Artiştii, visătorii şi cîntăreţii neamului nostru par a se fi deşteptat deodată din somnul celor care pînă mai ieri îi înconjura fără nici un interes, şi lirele au început să răsune nu pentru proslăvirea dragostei, nopţilor cu lună şi locurilor singuratice, dar pentru întronarea în poezie a noilor motive de artă, pe care aezii de mîine le vor găsi nu în iubirea femeilor divinizate, ci în iubirea celor mulţi, celor slabi şi celor nevoiaşi.
Chemarea poetului Oreste, publicată de confratele nostru Viitorul, este o pildă luminoasă de ceea ce poate simţi şi cînta un adevărat poet român astăzi, cînd sufletul întregului românism bate la unison şi cînd înfrăţirea supremă îşi fîlfîie aripa profetică pe deasupra suferinţelor şi mizeriilor de ieri.
Adevăraţii noştri poeţi  nu pot fi decît aceia care cîntă rostul vremurilor pe care le trăiesc!...
Poeţii nu îmbătrînesc niciodată. Amanţii muzelor trebuie, după expresia lui Eminescu, să rămînă „vecinie tineri şi ferice" aşa după cum a rămas Alecsandri pînă în momentul morţii şi după cum s-au stins cei mai mulţi dintre poeţii noştri tineri, deşi mai niciodată fericiţi.
Aceeaşi impresie o aveam şi noi pînă mai ieri despre dl. Duiliu Zamfirescu.
Cu ocazia solemnităţii împărţirii premiilor de către Academia Română însă am constatat cu părere de rău că tînărul amant al chitaristei Paula a început să îmbătrânească. E o constatare tristă care ne mîhneşte nespus de mult, mai ales că ne obişnuisem să vedem în poetul Duiliu Zamfirescu nu un academician de... rasă, ci o excepţie fericită printre nemuritorii noştri din Calea Victoriei.
Cum însă poezia nu trebuie să îmbătrînească niciodată, şi cum d-1 Duiliu Zamfirescu a început să dea probe că nu mai poate rămîne „veşnic tînăr şi ferice", în mod fatal trebuie să deducem că d-1 Duiliu Zamfirescu a început să renunţe şi la gloria de poet.
Declaraţia d-sale că un anume volum de versuri tre-buieşte premiat, cu atît mai mult cu cît el n-are nici un amestec cu aşa-zisul curent simbolist, constituie desigur expresia celui mai definitiv simptom de bătrîneţe în poezie.
Dacă gogoriţa simbolistă şi-a permis fantazia să în-spăimînte pînă şi pe d-1 Duiliu Zamfirescu, desigur că
58
59
această gogoriţă există cu adevărat în literautra română şi dacă există, temerea d-lui Zamfirescu devine inutilă, tot atît de inutilă ca şi necesitatea unei Academii în progresul intelectual al unei ţări.
Ziua de vineri a înregistrat un nou doliu în literatura românească de pînă mai ieri : d-1 Duiliu Zamfirescu a început să îmbătrînească.
LIBRARII ŞI AUTORII
Librarii noştri s-au întrunit într-un congres la Craiova, unde, conform formalităţilor oricărui congres din ţară ca şi din străinătate, s-au hotărît să înceapă lupta pentru îmbunătăţirea soartei lor şi-au avizat la măsurile necesare solidarităţii profesionale. E pentru prima dată cînd aud că librarii sînt nemulţumiţi de soarta lor şi mă mir cu atît mai mult cu cît pînă azi librarii îşi vedeau de afaceri în mod excelent şi nu simţeau cîtuşi de puţin necesitatea unui congres.
Dar fiindcă librarii se plîng, să-i cred pe cuvînt. Sunt dispus să merg chiar mai departe şi dacă este nevoie să se lanseze chiar o listă de subscripţie naţională pentru venirea în ajutorul acestor victime ale autorilor de cărţi.
După cîte am înţeles, din cele dezbătute la congresul de la Craiova, nenorocirea librarilor noştri se trage de la autori. Autorii se îmbogăţesc şi librarii sărăcesc. Procentul la sută din vînzarea poeziilor şi nuvelelor ce se acordă autorilor a adus pe bieţii librari la sapă de lemn...
Asta e prea mult...
Eu cred că la Craiova, simpaticii noştri librari au vrut să glumească pe seama reporterilor care trebuiau a doua zi să dea la ziar ceea ce auziseră cu o zi mai înainte discutîndu-se.
Să se pretindă că procentul ce se dă autorilor este prea mare, şi acest lucru să-1 spună cine ?... tocmai librarii şi editorii din ţară ; găsesc pur şi simplu o lipsă de omenie, ca să nu zic de bun-simţ. Slavă Domnului, avem librari în România pe care îi ştim cu toţii cum au început şi unde au ajuns. Şi avem şi autori pe care ia-
61
mai rncape îS foSdeTU gC'8'"* °Pera' ™
DOUA ANIVERSARI
Una — este drept — a trecut aproape nebăgată in seamă. In schimb pentru alta, se fac din vreme mari pregătiri atit în capitală cît şi în mai multe oraşe din ţară unde, pe lîngă diferitele comitete de iniţiativă, se asociază şi autorităţile.
Prima este aniversarea morţei lui Caragiale, a doua va fi aniversarea morţei lui Eminescu.
Amîndoi scriitorii au fost deopotrivă de mari, pentru a avea dreptul din cînd în cînd la o aniversare măcar dacă nu la ceva mai mult. Dacă una este admiraţia literară pentru un scriitor defunct, şi alta este respectul pentru omul dispărut.
Un confrate de la Iaşi se întrebă mirat pentru ce Societatea Scriitorilor Români, care se agită aşa de mult în vederea aniversarei lui Eminescu, a lăsat să treacă sub tăcere aniversarea morţei lui Caragiale.
N-am putea spune exact care a fost adevărata cauză. Mi-aduc aminte însă că defunctul Caragiale, cînd a fost invitat să facă parte din societate, a răspuns că : ..preferă preşedenţia societăţei chelnărilor" şi n-a intrat în societatea scriitorilor !
Refuzul acesta desigur nu 1-a exclus din literatura română. L-a exclus însă din inima celor care, după moarte, pe lîngă admiraţie i-ar fi închinat şi dragostea lor.
Două aniversări ?... Nu... O aniversare şi un fapt divers !...
63
EDITORII
Nu cei de ieri şi nici cei din alte ţări, din Occident de exemplu, dar cei de astăzi şi cei de la noi.
E cu totul şi cu totul altceva, dacă scriitorii au sau nu acum, pe căldurile acestea înăbuşitoare, cel puţin un bilet de tren de plăcere ca să răsufle pentru 24 de ore aerul curat de munte sau de mare... In schimb însă casele de editură au palate — şi stăpînii lor au vile la Sinaia sau Predeal şi-şi pot permite oricînd luxul unei şederi îndelungate la Constanţa.
Astăzi scriitorii nu scriu pentru cultivarea limbii şi sufletului românesc — se zbuciumă însă pe frigul grozav al iernii ca şi pe căldurile înăbuşitoare ale verii pentru folosul editorilor.
Un şvarţ „rece" la Terasă poate ţine foarte bine locul unui mazagran luat de cutare domn „proprietar" de casă de editură pe terasa unui „casino".
Scriitorii scriu însă şi pe căldura aceasta pentru că şi pe frigul iernii produceau pentru cultura românească banii albi cu care vilegiaturează editorul român.
Atîta tot.
Altădată editorul nu era negustorul de cărţi vechi ajuns librar cu nume pe piaţă, sau tipograful ajuns proprietarul unei vile la Sinaia sau Predeal...
Altădată în locul omului de afaceri „edita" iubitorul de artă, senin şi idealist ca şi cel mai pur dintre scriitori.
Aşa se face că întreaga noastră literatură de azi s-a comercializat — şi aşa se face că, pe cînd scriitorul ră-
mîne să răsufle aerul îmbâcsit al Bucureştiului, editorul lui se plimbă la munte.
Odinioară, „editorul", care nu era negustor, edita din dragoste pentru frumos şi pentru ca să poată trimite pe scriitorul pe care-1 edita în sanatoriul de care avea nevoie sau în spitalul unde trebuia să se caute...
Şi, desigur, e departe vremea aceea, în care V. G. Mor-ţun tipărea pe Eminescu într-o ediţie care, dacă nu era „completă", era totuşi făcută pentru ca să ajute pe un om doborît de boală şi pe scriitorul de pe urma căruia astăzi, cînd nu mai este, cîştigă negustorul...
64
PENTRU EMIL GARLEANU
SERBĂRILE S.S.R.
E drumul lung şi prăfuit. Deasupra, cerul încărcat îşi prăvăleşte norii ca nişte prapuri de doliu, prin care se străvede toarta cuielor de aur, ce par a ţintui un mausoleu închis pe veci.
în noaptea aceasta golul văzduhului pare enorm, iar din freamătul frunzelor, torturate de căldură, se desprind şoaptele unor suflete plutitoare în nemărginit, care se strigă şi se cunosc de mult.
în noaptea aceasta mă gîndesc la tine, călătorule grăbit, plecat prea de timpuriu, prieten al scurtelor clipe trăite laolaltă, mă gîndesc la lumea pe care ai îndrăgit-o, la lumea viselor şi idealurilor noastre.
Mîndru şi doritor de lumină, te-ai desprins dintre cei care te iubeau, în căutarea unui cer mai senin, a unor frunze mai verzi, a unor oîntece mai eterne.
Dacă în nemărginirea albastră, în care ai intrat, sînt flori şi ape limpezi, dacă cerul este în veci de peruzel», sufletul tău însetat de frumos nu va înceta să cînte. Şi atunci vei regăsi căsuţa de la ţară, cu florile pe care le iubeai, cu păsările Din lumea celor care nu cuvîntă, vei găsi toate motivele de care ţi-a vibrat simţirea, iar tîrziu, în nopţile umezi, cînd vei auzi tremurarea unor aripi, să ştii, călătorule timpuriu, că e amintirea noastră înaripată a celor care am rămas, amintirea etemă ce-o vom păstra celui mai drag dintre prietenii noştri şi celui mai grăbit călător, plecat în căutarea frumosului etern...
66
Scriitorii noştri nu se uită la căldură, sau mai bine-zis singura căldură de care cu adevărat se cred datori să ţină seama este numai căldura focului lor sacru.
Aşa se face că astăzi, în plină lună a lui Cuptor, cînd burghezul care se respectă stă în casă cu „perdelele lăsate" (dar nu la o masă de brad ca Eminescu) şi cu şpriţul rece la îndemînă, Societatea scriitorilor români dă serbări populare la Cişmigiu, serbări în care, pe lîngă arsenalul diferitelor distracţii obişnuite, publicul va avea rara ocazie să asculte şi citiri alese din scriitorii noştri clasici sau chiar din cei din viaţă.
în străinătate asemenea citiri se fac mai întotdeauna cînd se dau serbări în profitul unor alte bresle profesioniste decît aceea a literaţilor. La noi însă aşa ceva se întîmplă pentru prima oară.
Scriitorii noştri vor să ridice întrucîtva nivelul, ca să nu zicem moralul, acestor serbări aşa-zise „populare" şi pe lîngă distracţiile obişnuite, distracţii pe care dealtfel le putem întîlni în orice bîlci din ţară, să dea marelui şi feluritului public care va vizita grădina Cişmigiului şi ceva hrană intelectuală.
Ne place să credem, dar, că publicul nostru va aprecia după cum se cuvine această nobilă iniţiativă a scriitorilor români şi vor popula cît mai mult grădina Cişmigiului, unde vor asista la o adevărată serbare populară
67
şi naţională în acelaşi timp — sărbătorirea unor date din literatura română — ducînd cu ei amintirea plăcută a unor momente rare şi mulţumirea sufletească de a fi contribuit şi ei cu ceva la comemorarea morţii marelui Eminescu, pe care, dacă nu l-au citit încă, îl vor asculta prin gura altora, în grădina Cişmigiului.
De obicei sezonul cărţilor noi este toamna.
De data asta însă, evenimentele zilei sunt de aşa natură, că tiparul îmbrăţişează cu mult mai mult entuziasm o sută de ediţii speciale dintr-un cotidian oarecare, decît o singură carte nouă.
Niciodată n-am fost mai săraci de cărţi noi ca în toamna aceasta. Străinătatea nu ne mai trimite nimic din cauza războiului, iar scriitorii noştri, prudenţi ca întotdeauna, nu se aventurează să publice cărţi noi, pentru cititorii care nu mai caută noutăţi decît la rubrica „Ultima oră".
Vitrinele librăriilor au ajuns într-o stare de plîns — nişte adevărate muzee de antichităţi. Ţi-este mai mare jalea să te opreşti la geam. Anticarii de pe cheiul Dîmboviţei parcă ar fi mai bine asortaţi.
Totuşi o excepţie s-a produs. Să nu vorbim însă într-un ceas rău... Excepţia, deşi apare în toamna anului 1914, poartă pe copertă data anului 1915. Dar toate lucrurile îşi au explicaţia lor. Este un volum de critică literară, în care se dă o deosebită atenţie literaturii noi, sau cum o mai numesc unii, literatura pentru mai tîrziu. De ce atunci critica ar rămîne mai prejos ?... 1915 sau 1914. Criticile literare ale domnului Ion Trivale formează, pînă în prezent, singura excepţie posibilă în sterilitatea tipografică din toamna aceasta. E o lucrare de o necontestată valoare literară, cu atît mai indicată să apară în toamna aceasta, cu tot actul ei de naştere al
69
anului viitor, cu cît producţia propriu-zisă literară n-a ieşit încă din eclipsa ei totală.
Dar cum rubrica noastră nu ne îngăduie luxul unor recenzii literare, ne mulţumim deocamdată să menţionăm excepţia şi să salutăm apariţia primei „cărţi noi" din toamna aceasta.
ARTA ŞI RĂZBOIUL
Una din primele consecinţe ale războiului actual — deşi complect inutilă — a fost o generală revizuire a operelor artistice de origine germană, atît în Franţa cît şi în Anglia.
La Paris ca şi la Londra s-a hotărît ca toată muzica lui Wagner să fie exclusă de pe scena teatrelor. Tablourile maeştrilor germani au fost coborîte de pe pereţii muzeelor, iar Goethe, Schiller şi alţi autori clasici au fost scoşi din diferitele tratate didactice.
A fost desigur o răzbunare a momentului, de care astăzi, atît francezii cît şi englezii trebuie să zîmbească. A fost o copilărie motivată de impresia neaşteptată provocată de năvala germană în Belgia. Impresie care astăzi poate fi contrabalansată prin alte măsuri decît aceea a expulzărei operilor de artă.
In schimb trebuie să recunoaştem că de data asta, cel puţin, germanii au fost mai maturi la gîndire.
Teatrele Berlinului au continuat să joace pe autorii francezi, iar Teatrul Naţional din capitala imperiului a păstrat mai departe, în foyer-ul lui, statuia lui Moliere, care numai german nu poate fi considerat.
De asemenea toate pînzele lui Watteau, Claude Lor-rain, Gainsborough, Whistler şi alţi mari maeştri francezi şi englezi au continuat să locuiască aceleaşi camere de muzeu, înconjurate de acelaşi respect şi de aceeaşi admiraţie germană ca şi mai înainte de război.
Din faptul acesta, germanii şi-au făcut un punct de sprijin contra celor care îi acuză de barbarii. Şi trebuie
71
să recunoaştem că au avut dreptate. Războiul este una şi arta este alta.
Wagner nu este cu nimic vinovat de actualul război. Şi afară de aceasta, cum s-ar putea concepe marea operă de la Paris, fără un Parsijal, fără o Walkyrie şi aşa mai departe ?...
Ura francezilor contra artei germane nu va ţine însă decît foarte scurt timp. Toată lumea va înţelege că enervările momentului nu trăiesc decît momente numărate şi că mersul artei este mult mai victorios decît cea mai victorioasă armată...
POEZIA EROICA
Poezia eroică ne surîde din cutele drapelelor desfăşurate în vederea altor avînturi decît ale paşilor cadenţaţi, instruiţi numai pentru paradă.
Poezia eroică se trezeşte deşteptată în mod brusc de un zgomot banal, — o simplă imprudenţă diplomatică. Ea renaşte dintr-o necesitate sufletească, pînă mai ieri, exilată în cuprinsul destul de strimt, dealtfel, al celor cîteva antologii pentru uzul elevilor cari luau primul contact cu literatura propriu-zişă. Or, această necesitate —- trebuie s-o recunoaştem — avea cele mai puţine şanse de actualitate. Civilizaţia ultimelor decenii, cel puţin, ne dăduse cele mai formale asigurări în privinţa asta. 9 Poezia însă pare a nu fi tocmai o manifestaţie inte-
lectuală şi cu atît mai mult poezia eroică. Iconografia, dealtfel, ne-o probează îndeajuns.
Poezia este totdeauna reprezentată printr-o femeie frumoasă dar microcefală. Ochii îi sunt sau mari şi rotunzi ca banul, sau scobiţi după conturul unei coaje de migdală. Buzele rumene contrastează cu obrajii palizi. Părul îi acopere cu insistenţă fruntea ca şi cum ar voi să-i motiveze absenţa. In schimb sînii îi sînt întotdeauna bombaţi ca două mere de aur din grădina Hesperidelor, iar braţele, sau mai bine-zis degetele fine şi delicat cizelate, sînt tot atît de eterice ca şi corzile invizibile ale unui prototip de harfă, cu care poezia se prezintă totdeauna din teancul colecţiilor de estampe din toate timpurile.
Să nu ne mire dar faptul că poezia eroică îşi ia seama Şi, întorcîndu-se dintr-un voiaj mai lung decît un voiaj
73
de nuntă, ne zîmbeşte graţios ca o femeie fardată ce-şi răscumpără vîrstă înaintată prin valoarea necontestată a unui dinte de aur ce-i străluceşte profetic în ieslele buzelor sale profane.
Dar Bethleemul este în sărbătoare !...
S-a născut copilul pe care atotputernicii lumei nu-1 aşteptau şi nici nu-1 bănuiau.
Deschideţi dar porţile staulului... Deschideţi-le să intre lumina stelelor şi darurile bogate ale celor trei crai de la răsărit...
Aşa se petrecea însă acum una mie nouă sute cinspre-zece ani. Astăzi se deschid alte porţi. Astăzi se deschid vechile antologii şi se fac semne la colţul filelor în care versurile împrumută colorile tricolorului desfăşurat şi sunetul goarnelor de aramă sau al tunurilor de oţel.
Poezia eroică se ridică triumfătoare şi se scutură de dispreţul cu care o împroşcase un secol întreg de evoluţie literară. Ea îşi lasă deoparte tovarăşele rătăcite prin parcurile sentimentale în care inevitabilul lac nu mai serveşte decît ca subiect de nedumerire al lunei pline, tot atît de inutile ca şi el.
Poezia eroică îşi recapitulează în grabă lecţia pe care n-are s-o înveţe, dar are s-o predea celor care o aşteaptă nerăbdători ca şi cum n-ar fi cunoscut-o niciodată şi, strecurîndu-se nevăzută printre potourile de frontieră, împarte fiecăruia ceea ce ştie că numai un singur popor poate accepta.
Peste Rin strigă :
„Die Wacht am Rhein !..."
Dincolo de Vosges, îndeamnă :
„Allons enfants de la Patrie..."
Şi poate — cine ştie — timpul nu este prea îndepărtat cînd, abătîndu-se între Dunăre şi Carpaţi, va sfătui : „Deşteaptă-te, române..."
Şi aşa mai departe, poezia eroică găseşte în împrejurările de faţă ocazia binevenită pentru a se răzbuna de toate mizeriile, pe care, la un moment dat, creierul s-a crezut îndreptăţit să le facă inimei.
Sărmană inimă, din care ai izvorît şi tu barbar naiv Die Wacht am Rhein şi tu sălbatecă înfometată de liber-
74
tate Marseillaise şi tu vecinicule resemnat Deşteaptă-te, române...
Sărmană inimă, simbol nefericit al unui joc de cărţi savant, în care creierul nu te-a scos pînă azi niciodată cu atout '.
A fost de-ajuns însă o singură greşeală (cărţile, pe semne, nu fuseseră bine măsluite) şi jocul a început cu mai multă patimă dar şi cu mai puţină şiretenie. Inima ieşise iarăşi atout şi poezia eroică cîştiga din nou partida !...
Parcă-1 văd pe autorul lui Die Wacht am Rhein aşa cum mi-a rămas în minte dintr-o lectură de demult. Un funcţionar pipernicit de sărăcie şi de muncă stă la birou, cu un teanc de registre înainte şi cu ochii pironiţi în tavan. Din cînd în cînd, se apleacă spre o hîrtie cu însemnări cabalistice şi mai mult pe furiş, adaogă cîte un rînd nou de gotice...
— Hei, Becker, unde este partida lui Mayer!...
Subalternul sare de pe scaun ca acul din somn. Cine o fi Mayer ăsta, de care parcă nu mai auzise pînă atunci...
Sărmanul Becker... el era ocupat să scrie Die Wacht am Rhein.
Şi 1-a scris... L-a publicat şi a doua zi Prusia întreagă 1-a ştiut pe dinafară. Autorii muzicali s-au grăbit să-i găsească şi o melodie şi în graba lor i-au găsit două deodată. Dar ce folos!... Poezia lui Becker n-a avut parte de melodia căutată. Muzica ei nu este strigătul de alarmă al Marseillaisei. Muzica ei nu-i decît un acord cinstit de rugăciune, mîngîiere şi încurajare. Muzica ei nu este agresivă, nu este ceea ce ar fi trebuit să fie sau ceea ce a ştiut să fie Marseillaisa. Şi autorul ei n-a mai scris de-atunci nici un vers... Autorul poeziei Die Wacht am Rhein nu era... poet !...
Cîţiva ani mai nainte, Rouget de Lisle, căpitan în garnizoana Strasbourg, în urma invitaţiei domnului de Die-trich, primarul oraşului se hotărî să dea armatei de Rin un cîntec de război. Căpitanul francez era şi poet şi muzicant.
75
In Alsacia însă, cîntecul său nu plăcu. A trebuit să fie cîntat într-o seară, la un banchet militar din Marsilia pentru ca să se poată naşte adevărata Marseillaise. Dusă la Paris de către trupele din sud, ea fuse decretată Imn Naţional şi, am putea adăoga încă, stimulent al victoriilor viitoare. Trei luni mai tîrziu, un general scria guvernului : „Trimiteţi-mi o mie de soldaţi şi un singur exemplar din Marseillaise şi vă garantez victoria".
De atunci şi pînă azi, cu o scurtă excepţie sub al doilea Imperiu, Marseillaise n-a încetat o singură clipă să repete :
„Amouf sacre, de la Patrie
Conduits, soutiens nos bras vengeurs, ■
Liberte, liberte, cherie.
Combats avec tes defenseurs !..."
Şi ea reprezintă, pînă azi cel puţin, întruparea desă-vîrşită a poeziei eroice.
*
In lipsa unor amintiri mai îndepărtate sau a unor enciclopedii mai complexe, regret că nu pot da nici un amănunt asupra bătrînului nostru îndemn la redeşteptarea naţională.
Deşteaptă-te romane ne vine de peste Carpaţi, de unde dealtfel, ne vine aproape întreaga noastră poezie eroică, de acolo de unde, pe lîngă glasul de îmbărbătare al Tyrteilor noştri, se mai strecoară şi slabul ecou al dez-nădejdei celor care, neputînd ţine în mînă o liră, apucă din timp în timp securea sau torţa incendiară.
Poezia lui Andrei Mureşanu nu-i decît preludiul poeziei noastre eroice. în avîntul inspiraţiei lor, Avram Iancu sau Horia, Cloşca şi Crişan, deşi n-au fost poeţi, ne-au lăsat versuri mai eroice dacă nu mai frumoase decît ale lui Mureşanu. La noi, adevărata poezie eroică abia acum se plămăduieşte în umbră. După La arme a mult regretatului St. O. Iosif şi cele cîteva puternice semnale pentru ziua de mîine ale lui Octavian Goga, va urma desigur ceea ce pînă azi nimeni nu bănuieşte încă.
Poezia eroică, poezia condiţionată de pulsaţiile inimei, abia acum ne surîde şi nouă. Poezia de la 1877 n-a fost decît repetiţia generală a avîntului de mai tîrziu. Vul-tanii şi şoimanii lui Vasile Alecsandri îşi vor lua zborul spre munţii lor de origină, iar cîntăreţii tineri, privind pe urmele celor ce-i va îndemna „zburaţi şi voi" vor lăsa de-o parte tot bagajul lor literar de pînă atunci. Vor închide prin sertare toate aromatele Orientului şi rafinamentele Apusului, vor părăsi pentru un timp oarecare toate buclele de păr blond şi întreaga colecţie de ochi albaştri, negri sau căprui, vor înăbuşi cu o batistă parfumată toată gama accentelor minore prin care suferă manechinele de ambe sexe, şi lăsînd creierul să se odihnească, îşi vor îndrepta faima spre inimă pentru a-i număra bătăile.
Şi fără ca nimeni să bănuiască, poezia noastră eroică va naşte superbă şi poate chiar definitivă, din zăngăni-tul armelor, produs la timp de un lapsus al civilizaţiei noastre, lapsus regretabil pînă la un punct, dar necesar existenţei şi progresului aceleiaşi civilizaţii, chiar de la acel punct înainte...
*
Poezia eroică ?...
Iat-o : Poezia accidentelor sîngeroase şi neprevăzute, poezia disonanţelor necesare tocmai pentru valorificarea prea definitivelor armonii, poezia care nu urmează evoluţia, poezia care se prezintă şchiopătînd ca şi legendarul ei Tyrteu, poezia în fine, care hibernează ca şi urşii polari, ani de zile, secole întregi chiar, şi care într-o bună dimineaţă, o auzi ridicîndu-şi glasul ca şi Cocoşul care nu cîntă decît atunci cînd trebuie şi anume cînd se ivesc zorile... unor vremuri mai noi.
76
60 DE ANI DE LA MOARTEA LUI GERARD DE NERVAL
Un înamorat al Orientului. Orientul de atunci şi Orientul de azi. Crepusculul unei faime istorice.
La 25 ianuarie s-au împlinit 60 de ani (cum trece vremea !...) de la moartea lui Gerard Nerval, un scriitor pe care ai săi l-au uitat de mult, dar pe care actualitatea îl dezgroapă după o jumătate de secol şi mai bine şi-1 aşează la masa în jurul cărei benchetuiesc cei care nu mai aşteaptă pe nimeni să vină... Adevărul este că Gerard de Nerval apare azi mai de actualitate decît oricînd, mai de actualitate chiar decît ultimii săi ani de viaţă, cînd nu mai trăia prin sine, ci numai prin legenda creată în jurul său. Zigzagurile timpului însă îşi permit adeseori fantezii pe care contimporanii nu şi le pot explica totdeauna cu aceeaşi uşurinţă cu care dau bunioară uitării pe cei care n-au năzuit niciodată la nemurire... Or, Gerard de Nerval era unul dintre aceştia. El a fost poate singurul scriitor mare al unei generaţii apuse, care nu s-a gîndit niciodată că cele scrise de el vor avea cîndva darul să-1 dezgroape din uitarea vinovată în care ai săi avuseseră grijă să-1 îngroape încă de pe vremea cînd se găsea în viaţă. înmormîntările acestea sunt mai practice şi mai puţin costisitoare. în schimb, simplicitatea ceremonialului de atunci îşi găseşte o largă compensare în fastul reînvierei de azi.
Cine este însă Gerard de Nerval ?
Este un scriitor de care antologiile vorbesc puţin şi a cărui operă trebuie căutată prin rafturile prăfuite ale anticarilor. Este scriitorul de care se spune că a trăit jumătate nebun şi a cărei moarte a servit subiect atîtor confraţi lipsiţi de imaginaţie şi poate chiar de talent. Este necunoscutul sinistru găsit într-o dimineaţă de iarnă
spînzurat de un felinar la poarta unei case din strada Vielle Lanterne, scriitorul care reuşise să înduioşeze cîţiva prieteni, scriitori şi ei, dar care n-avuseseră norocul să intereseze pe nici unul din cetitorii timpului său, cu toate că scrisese şi versuri şi proză şi mai ales cu toate că dăduse asupra Orientului cele mai formidabile pagini din literatura mondială.
Dacă mai este nevoie, vom adăuga că Gerard de Nerval este împreună cu Charles Baudelaire semănătorul acelor grăunţe miraculoase din care avea să crească mai tîrziu recolta aşa-zisei „şcoli simbolice", că este primul traducător în limba franceză al lui Faust, că este singurul contimporan al lui Goethe căruia olimpianul de la Wei-mar i-a scris : „Je ne suiş jamais si bien compris, qu'en vous lisant", că a fost cel mai bun prieten la Paris al marelui Heinrich Heine şi că astăzi, după o jumătate de secol şi mai bine, mahomedanii, cari ştiu franţuzeşte, cînd îi citesc Le voyage en Orient, aşa-zisele Nuits du Ramazzan sau L'Histoire de Balkis, reine du matin et du Soliman prince des genies, exclamă : „Pierre Loti este copilul lui... Gerard de Nerval !..."
Iată pentru ce, după 60 de ani, Gerard de Nerval este mai de actualitate decît toate paginile care se scriu astăzi despre Constatinopolul spre care sînt aţintite şi privirile şi tunurile flotei anglo-franceze.
Dar cîte nu se schimbă în 60 de ani!...-Ca să ne servim tot de un vers al lui Gerard de Nerval, vom spune că şi lucrurile şi oamenii se schimbă la fel, fiindcă din fiecare zid se desprinde o privire care te spionează şi în fiecare fiinţă obscură locuieşte un Dumnezeu ascuns.
Acelaşi Dumnezeu ascuns pare a fi locuit şi în Imperiul semilunei, al cărui aspect exterior Gerard de Nerval 1-a descris ca un adevărat maestru revelator, pe vremea cînd contimporanii săi confundau realitatea lumei mahomedane cu decorul exotic din O mie şi una de nopţi.
Astăzi însă conaţionalii lui Gerard de Nerval cînd îi recitesc paginile asupra Orientului (cîţi vor fi oare aceştia ?...) şi cînd asistă la desfăşurarea celei mai semnificative tragedii pe care numai sufletul unui Pierre Loti o
78
79
poate suporta, astăzi abia,.cei cari nu s-au pătruns, la timp, de simbolul unui sonet obscur pierdut într-un volum neglijat de antologii, vor înţelege ce înseamnă să clădeşti castele de nisip, să strîngi în braţe cadavre cu obrajii împurpuraţi cu rouge de theătre şi' dintr-o farsă de prost-gust să faci cel mai înălţător imn în cinstea celui mai mincinos miragiu ce a plutit vreodată în zarea Orientului plin de soare, de lene, de fanatism şi de nerecunoştinţa. :
Dar cum toate acestea sînt de natură eminamente umană şi cum istoria ne spune că omenirea îşi trage originea din Orient, de unde apoi s-a scurs spre Occident urriîînd pe pămînt acelaşi drum pe care soarele îl urmează pe cer, şi cum, în toate aceste ipostaze ale unui popor ajuns la vîrstă saturaţiei de sine însuşi, nu vedem decît eventuala icoană a tuturor popoarelor ce vor coborî în abisul deschis pe vremuri de o Tebă, un Babilon, un Ninive, o Troie şi aşa mâi departe, cum „totul*' de azi nu-i decît un fragment■-insignifiant din „totul" de ieri, tragedia care se desfăşoară azi în faţa intrărei Darda-nelelor, ca un epilog tragic al poemei admirativă din Voiajul in Orient al lui Gerard de Nerval, nu-i decît urmarea firească a acelui drum spre apus, spre care ne îndreaptă inconştientul pe toţi deopotrivă.
Şi iată cum după 60 de ani de lă moartea unui înamorat de Orient, orientalii protestează cu' aceleaşi glasuri sonore de guri de tun, contra prietenilor de altădată, pe care vremea nu le mai poate păstra şi vîrs'ta popoarelor nu le mai poate îngădui.
Şi totuşi dacă la Constantinopol se va mai găsi astăzi vreun cărturar modern care să păstreze printre multele sale volume de studiu şi cîteva pagini din Gerard de Nerval, apoi acela, de bună seamă, va fi singurul mahomedan care, amintindu-şi de spânzuratul de acum 60 de ani, va grăi înţelepţeşte, aşa cum acrie la Coran că: „adevăratul Orient a fost cel de atunci şi că soarele de azi nu-i decît privirea stinsă şi rugătoare cu care crepusculul rinei faime istorice concurează crepusculului unei zile de doliu..." '
POEZIA' '
Poezia este titlul unei reviste noi, al cărei coprins, ca de obicei, nu corespunde cîtuşi de puţin titlului şi ai cărei colaboratori, luaţi individual, reprezintă personalităţi de seamă, dar strînşi la un loc nu fac decît un mozaic grotesc de pete multicolore, rombice, octogonale sau orale pe un fond sugrumat de aur mat, care în cazul acesta ar reprezenta adevărata poezie.
Cum rubrica noastră nu este o rubrică literară, ci pur şi simplu una,de impresii, şi cum impresiile variază de la om la om, adică se balansează între falş şi aproximativ, nu vom insista aci decît asupra acelei părţi din co-prinsul revistei, care ne pare cu totul în contradicţie cu realitatea.
Unul din colaboratorii revistei, tînărul poet Const. Ţ. Stoika, şi-a propus să vorbească pe larg de ceilalţi colegi ai săi, să vorbească cu ceva mai multă convingere decît alţii, cu mai multe amănunte şi, dacă este posibil, chiar cu ceva mai multă autoritate.
Sarcina aceasta este foarte onorabilă. Dealtfel, noi sîntem dintre acei entuziaşti care tot mai credem în posibilitatea apariţiei unor noi Sainte-Beuve sau Ferdinand Brunetiere.
Primii poeţi de care se ocupă tînărul poet Stoika sunt răposatul Dim. Anghel şi ieşeanul Mihail Codreanu.
Articolele sînt scrise cu simpatie şi dacă nu ne înşelăm, chiar cu oarecare bătaie de cap. Nu înţelegem însă de ce autorul lor comite marea greşeală să compare pe Anghel cu poetul francez Maurice Rollinat iar pe Codreanu cu August Dorchain.
81
Iartă-ni-se această intervenţie inoportună poate. Dar cei cari au cetit pe Anghel cu dragostea cu care citeşti un poet francez şi cei. care cunosc poeziile lui Rollinat nu pot găsi intre cei doi pioni comparativi nici o asemănare, nici o înrudire şi nici o însufleţire măcar. E posibil să compari sufletul de adevărată floare de seră a lui Anghel cu sufletul putred de rezidii de canal a lui Rollinat ?... Oare personalitatea lui Rollinat constă în cele cîteva poezii lirice, care se pierd ca ceva neexistent în mijlocul expansiunei sale demonice de dezgustat învederat de viaţă şi de orice năzuinţă spre mai bine ?...
Dacă autorul articolului de mai sus ar fi citit mai multă literatură franceză şi nu s-ar fi oprit la prima carte de poezii franceze ce i-a ieşit în cale, ar fi găsit poate că Anghel al nostru are un adevărat frate în literatura franceză. Acesta însă nu este Rollinat, ci Henri Bataille... Or, poate d. Stoika nu ştie că Bataille a scris şi poezii. Şi încă ce poezii !...
Ei bine, cînd compari pe cineva cu altcineva, îl compari, mi se pare, ca să-1 ridici, iar nicidecum ca să-1 cobori. Bietul Codreanu !... Ce corespondent ilustru i-a găsit d. Stoika în literatura franceză !... Pe August Dorchain...
Regret că autorul citeşte pe Dorchain şi neglijează pe Bataille şi regret cu atît mai mult cu cît tînărul poet Stoika ar trebui să ştie că sînt anume poeţi morţi înainte de a fi închis ochii ca orice alt muritor comun. Domnul August Dorchain este unul dintre aceştia deşi n-a răposat încă. Cu totul altfel se prezintă cazul lui Rollinat care a putrezit de ani de zile. Dar nici unul nici altul nu sînt potriviţi pentru a fi comparaţi cu poeţii noştri după cum d. Stoika însuşi, credem, nu va fi niciodată aşa de slab de înger ca să se lase comparat cu Sainte-Beuve sau Brunetiere.
PERSONALITATEA ARTISTICA
Cuvintele acestea îmi evocă în minte un întreg trecut, cînd sufletul nostru, mînat de idealuri sociale şi estetice mai transcendente decît cele de azi, se încălzea la discuţiile înfierbîntate şi totuşi obiective asupra unor vremuri mai bune pentru întreaga omenire şi asupra problemelor estetice la ordinea zilei, nu numai la noi în ţară, dar şi pe aiurea. Vremurile mai bune n-au venit şi problemele estetice sunt încă în curs de rezolvore...
Cît de dezbătută era, de pildă, problema personalităţii artistice. Judecata estetică asupra unor opere de artă se referă numai Ia opera în sine şi la opera de artă considerată ca produs al unei personalităţi artistice ? Personalitatea artistică trebuie judecată numai aşa cum se oglindeşte în opera de artă sau şi după momentul, mediul şi rasa în care apare această personalitate ? Explică personalitatea opera de artă sau opera de artă ne face să întrevedem o personalitate artistică ? Acestea, şi multe altele erau întrebările ce ni le puneam fiecare şi nu aduceau niciodată la o unitate de înţelegere a tuturor conştiinţelor cari le dezbăteau.
Azi, aceleaşi probleme cer o rezolvare, mai ales în urma intervenţiei domnului Mihail Dragomirescu în polemica dintre d. Ion Trivale şi domnişoara Constanţa Marinescu asupra volumului Postumele lui Eminescu, lucrare de doctorat în litere a djrei Marinescu. Intervenţia aceasta a pus din nou în discuţie problema personalităţii artistice cu întreaga ei pleiadă de întrebări cu caracter secundar şi, în acelaşi timp, încearcă şi un răspuns.
83
D. Mihail Dragomirescu arată, în esenţă, că problema personalităţii artistice, întrucît prin această personalitate se înţelege una deosebită de cea omenească, se confundă cu însăşi opera de artă şi de aceea opera de artă poate lămuri, singură, personalitatea artistică, luată aşa cum se prezintă ea la un moment dat sau cum se dezvoltă în opera de artă. Personalitatea omenească n-are vreo valoare pentru judecarea fondului de idei şi sentimental al operei de artă.
Şi totuşi s-ar putea răspunde că fără cunoaşterea acestei personalităţi omeneşti, sentimentele şi ideile unui poet, chiar dacă sînt înţelese, nu-şi au explicarea.
în acest caz, revenim aproape la situaţia în care problema a fost lăsată de cîteva decenii...
POETUL MIHAIL CODREANU
Printre premianţii Academiei, din anul acesta, se află şi poetul Mihail Codreanu, autorul somptuosului volum de sonete, intitulat Statui.
în cazuri identice, se obicinuieşte să se felicite premianţii. Nu mă îndoiesc dealtfel că poetul Codreanu a şi primit telegramele de rigoare şi nenumăratele strîn-geri de mînă, a căror căldură, la multele, abia acum a cunoscut-o poate.
Eu însă, care n-am aşteptat să i se premieze volumul pentru a-1 felicita, ci mi-am permis să fac lucrul acesta pe măsură ce Statuele sale apăreau nu în volum ci în coloanele revistei Viaţa românească, eu de data asta mă voi abate din drumul exigenţelor unei vechi prietenii şi voi felicita numai Academia.
Socotesc dealtfel că atît unul cît şi alta le-a meritat cu prisosinţă : Codreanu, fiindcă a scris această minunată serie de sonete — statui calde reconstituite din ruina rece a unor visuri de artă spulberate şi ele ca orice lucru fragil — şi Academia fiindcă a ştiut să facă un gest rar, gestul pescuitorului de perle care nu se scufundă în mare pentru scoicile pline de nămol, ci pentru comoara ascunsă în ele.
Premiind pe Mihail Codreanu, Academia Română a înţeles desigur să-şi legitimeze în mod ferm existenţa şi în acelaşi timp să-şi repare o mulţime de nedreptăţi care-i copleşesc trecutul, dar de care bineînţeles nu nemuritorii trebuiesc fi făcuţi răspunzători ci oamenii ce continuă încă să trăiască sub haina şi titlul de nemuritor.
85
I
1
Şi Codreanu a fost premiat de Academie. Statuele sale n-au fost decît un pretext fericit. Ele sunt produsul unei firi de o delicateţă şi sensibilitate extremă, o fire însă pentru care exteriorizarea sa artistică îmbracă numai forma sa clasică a celei mai înalte şi mai definitive manifestaţii literare.
Atît mai bine dar dacă Academia a început să judece şi din punctul de vedere literar operile ce-i sunt prezentate pentru premiere.
Premierea lui Mihail Codreanu ne bucură şi ne îndri-tuieşte să întrevedem vremuri din ce în ce mai bune. Literatura şi mai ales poezia adevărată începe să-şi reclame şi ea dreptul la binevoitoarea atenţie a nemuritorilor. Codreanu păşeşte printre cei dintîi. Fie dar ca pasul lui să-1 ducă mai departe. Cupola nemurirei poate adăposti sub ea, după nevoie, oricît de mulţi scriitori s-ar găsi demni de ea.
CUM TREBUIE SA FIE ARTA
Titlul acesta a fost discutat îndelung. In esenţă el vrea să răspundă că arta poate fi sau naţională sau internaţională, sau numai într-un fel : naţională sau internaţională ; şi una şi alta nu se poate. Problema se discută pînă la dezlănţuirea războiului, fără să se ajungă la acel consensus al cunoştiinţelor, care să însemne un progres... Dar, a trecut aproape un an de cînd pe fronturile de luptă ale războiului european se decimează vieţile omeneşti cu sutele de mii, şi mintea omenească, deşi preocupată îndeosebi cu desfăşurarea războiului, a început totuşi să se preocupe mai mult şi de problemele de ştiinţă, artă, literatură şi filosofice. Trebuie să adaog că în chiar primele luni ale răboiului, literaţii, filosofii şi oamenii de ştiinţă se ocupau cu diversele probleme esenţiale şi ultime pe care şi le pune mintea noastră, se ocupau însă mai puţin. Şi, între diversele chestiuni reluate spre rezolvare, e şi aceea a artei naţionale, sau internaţionale. Problema se discută mai ales în Germania. Cei mai mulţi se declară pentru arta naţională. Poeţii şi literaţii, spun aceşti partizani ai artei naţionale — şi în fruntea lor e prof. dr. Cari Neumann de la Heidelberg — trebuie să găsească izvorul de inspiraţie nici în clasicismul antic, nici în clasicismul vremurilor mai noi, nici în arta franceză, — mai ales, fiindcă motivele de inspiraţie erau luate, mai întotdeauna din ceea ce această artă are mai inferior ca valoare artistică : motivele de inspiraţie, care sînt judecate cu asprime, chiar de către francezi. Poeţii, scriitorii şi artiştii trebuie să se inspire din
87
arta germană, din frumuseţea pămîntului german şi din măreţia sufletului german. Arta trebuie să fie naţională.
Credinţa aceasta îşi are fără îndoială explicaţia ei. In vremurile de azi cînd principiul naţional îşi cere cu atîta putere o valorificare cît mai intensă, — arta naţională trebuia să-şi găsească partizanii cei mai numeroşi.
Dar, în Germania, s-au găsit scriitori cari să se ridice în contra îngrădirii izvoarelor de inspiraţie ale poeţilor şi artiştilor. E adevărat : aceştia nu spun că arta trebuie să fie internaţională ; ei cer însă libertatea de inspiraţie pentru aceia cari vor să producă şi pot să producă opere de artă. Motivul de inspiraţie nu interesează ; totul e voloarea de artă a unei opere. Partizanii acestor păreri par a fi azi şi cei mai puţin numeroşi.
*
Problema e în discuţie încă...
însemn însă aci discuţia de azi din Germania asupra artei naţionale şi internaţionale, spre a arăta că preocupările dezinteresate revin la ordinea zilei, şi în plus pentru a arăta direcţiunea — naţională — către care, poate, se îndreaptă aceste preocupări...
VERSURI ŞI POEZIE
De bogăţia cantitativă a produselor noastre poetice n-avem — Doamne fereşte — ce să ne plîngem. Versuri pretutindeni berechet. Dar în afară de versurile — adevărate opere de artă — ale cîtorva, Vlahuţă şi Coşbuc în generaţia mai bătrînă, Goga, Cerna, St. O. Iosif, D. Anghel, Minulescu şi cu oarecare bunăvoinţă încă vreo cîţiva în generaţia mai tînără — de versurile cui ne mai reamintim trăind clipe de emoţii de artă ?
Şi cu toate acestea avem destule talente versificatoare. Explicarea acestei situaţiuni o dă d. N. Iorga în Drum drept, prin următoarele cuvinte adevărate şi nu nouă :
„...Azi de la unul, mîne de la altul. Tineri de talent fără îndoială. Au stăpânirea stilului poetic, au uneori şi delicateţă şi avînt. Versurile lor nu sunt mai rele decît ale altora, şi nu ale oricui, ci ale "celor mai buni. Le ceteşti cu plăcere ; şi pui la o parte ziarul sau revista, unde acele rînduri versificate s-au strecurat lîngă aspra proză care învaţă, care luptă, care muşcă. Păstrezi numele aceluia care a scris. E o recomandaţie pentru dînsul că e autorul : dacă-1 vei întîlni, vei avea un zîmbet anume pentru că a făcut acele bucăţi rimate.
De ele laolaltă îţi vei aduce aminte. îţi va rămîne impresia că ai regăsit în ele cutare suflet mai puternic cu care intraseşi însă şi în contact direct altă dată. Dar de nici una din aceste bucăţi nu-ţi vei aduce aminte îndeosebi."
Fiindcă atunci n-ar mai fi versuri, ar fi poezie, acea poezie care poate trăi fără rimă, fără vers chiar, ce zic ?
89
fără factură literară, care poate trăi ca fapt şi poate trăi ca viaţă.
Căci, în esenţă, toate aceste lucruri nu se deosebesc.
Şi dacă am sta să dăm o definiţie la ceea ce e prea misterios ca să înceapă exact în vreuna din ele, ei bine, poezii ar fi ceea ce, ca acţiune sau scris, creezi dincolo de marginile individualităţii tale, adăugind cu dînsa cuprinsul naturii. Aceea ce te întrece, te depăşeşte, te înlătură, ce permite deci să se vadă peste fiinţa ta adevăruri eterne, simţiri incomensurabile, ceea ce e pentru noi divin şi religos fiindcă ne înconjură fără a-1 putea domina.
Cît te vezi tu cu versul tău, cu meşteşugul tău, cu ambiţia ta care, oricît de distinsă, apare caricatural în comparaţie cu ceea ce vădit urmăreşti, atîta vreme criticul se mărgineşte a-ţi face un semn de prietenie. Căci mai la urma urmei, atîta merităm noi toţi, pentru orice am face.
Dincolo de aceasta, începe altceva : comunicarea sufletească între scriitor care nu mai apare astfel şi cititorul care a uitat de sine.
Aci e poezia.
Acei cari îşi spun poeţi, şi totuşi nu sunt, pot gîndi multă vreme la cuvintele acestea înţelepte.
Dacă se vor convinge de adevărul pe care îl închid, ar putea poate produce opere nemuritoare de care să-şi reamintească un lung şir de generaţiuni.
ROMANII DIN ARDEAL ŞI VASILE ALECSANDRI Cu prilejul celor 25 de ani de la moartea poetului
în numărul festiv al ziarului nostru apărut în ajunul zilei de 22 august cînd se împlinesc 25 de ani de la moartea poetului, printre altele, spuneam :
„Românii de pretutindeni îşi pleacă astăzi genunchii cu smerenie în faţa mormîntului care închide rămăşiţele pămînteşti ale lui Vasile Alecsandri".
Impunătorul pelerinaj de a doua zi ne-a arătat gradul de pietate cu care românii din Regat au ştiut să venereze memoria marelui bard naţional.
Astăzi, cînd primim şi foile româneşti de peste munţi, suntem în măsură să constatăm cu bucurie că memoria lui Vasile Alecsandri a găsit aceeaşi caldă veneraţie şi în Ardeal şi că românii de pretutindeni au îngenuncheat cu adevărat în faţa mormîntului de la Mirceşti.
Iată ce scrie bunioară cu această ocazie Gazeta Transilvaniei din Braşov :
„România sărbătoreşte astăzi amintirea şi opera lui Vasile Alecsandri, care a cîntat trecutul glorios şi redeşteptarea neamului românesc şi care a fost între cei dintîi cari, prin muncă uriaşă şi prin patriotism înţelept, au preschimbat principatele dunărene în România tînără a lui vodă Cuza.
Neamul românesc care acum luptă eroic sub steagurile lui Francisc Iosif I de Habsburg Lorena şi care, în zilele de pace, începînd cu primii ani de şcoală, s-a delectat citind versurile superbe ale lui Vasile Alecsandri, nu poate dori altceva azi, cînd fraţii lui serbează
91
memoria şi opera acestui mare poet, decît ca această serbare să însufleţească şi să umple cu înţelepciunea acelei generaţii de mari isprăvi sufletul armatei şi a celor ce astăzi conduc destinele ţărei româneşti."
Urările fraţilor de peste munţi ne măgulesc şi ne fortifică pentru susţinerea cu succes a luptei de mîine, a luptei pe care orice popor o duce fără încetare şi care vecinie este indecisă, oricîte victorii au putut fi obţinute în zilele de glorie ale trecutului.
Să luăm pildă dar viaţa admirabil utilizată în serviciul statului, din viaţa pe care bardul de la MirceştL a reuşit să clădească un monument cetăţenesc, demn şi de admiraţie şi de exemplu pentru viitor.
Astăzi dar, mai mult decît oricînd, marile jertfe şi patriotismul înţelept al generaţiei mari din care a .făcut parte şi Vasile Alecsandri, să ne servească de,îndrumare pe calea primejdiilor care ne pîndese din umbră.
Fie dar ca munca fără preget,, .cinstea curată, încrederea în. forţa vitală a neamului nostru şi .patriotismul adevărat să îndepărteze astăzi neînţelegerile şi neîncre-derile care s-au încuibat în mijlocul nostru, şi, în ziua. cînd ţara întreagă şi românii de:. pretutindeni sărbătoresc memoria lui Vasile Alecsandri, noi să ne luăm ca. lozincă viaţa, acestui mare poet şi patriot care s-a stins fericit pe pămîntul sfânt al Moldovei,-după ce şi-a făcut, totdeauna în mod admirabil şi cu prisosinţă, datoria către neam şi ţară.
POEZIA ORAŞELOR MARI
Poate câ n-ar fi tocmai momentul să vorbim de lucruri, cărora, de obicei, nu le prieşte decît atmosfera senină a unor vremuri normale.
Ne oprim totuşi asupra acestui subiect, la a cărui discuţie ne antrenează, pe de o parte, un-admirabil articol din revista Viaţa nouă, iar pe de alta, faptul că adevărata poezie a marilor oraşe nu s-a manifestat niciodată mai strălucit şi în mod mai definitiv ca în vremurile acestea de nervozitate acută.
în revista mai sus-citată, d. Pompiliu Păltînea dă-rîmă una din vechile legende ale inspiraţiei literare şi anume că adevărata poezie nu emană decît din sinul naturei, ca şi cum oraşele n-ar face şi ele parte din aceeaşi unică dar.proteică natură.
Oraşele, exclamă dînsul, cîţi n-au văzut în ele numai depravate şi sterile Sodome... Cîţi n-au blestemat, n-au dispreţuit monştrii aceştia moderni... Locaşuri respingătorii !... Oraşele... Locuri de ruşine, mizerii şi tortură... Infernuri pavate cu aur şi pătate cu sînge pe care focul zeilor capricioşi le cruţă... Oraşele... Nici aer, nici lumină, nici viaţă... Fug sufletele curate de atingerea lor, exodul muzelor este perpetuu. Ce inimă ar putea să bată pentru ele ? Ce liră ar fi în stare să vibreze ?... Oraşele... Eterni dezmoşteniţi osîndiţi la moarte — ceasul reabilitărei a sunat şi pentru voi... Să revizuim procesul pierdut şi să chemăm alte cunoştiinţe să vă judece... Oraşele... Nu închid şi ele un fragment de umanitate ? ...Nu alcătuiesc şi ele o parte din lume ? Nu se deşteaptă şi ele în zori pentru munca zilei ?...
93
Nu se frămîntă şi ele pentru o bucată de pîine, pentru puţină fericire ?... Copiii lor — speranţele noastre — nu ştiu şi ei să se joace şi să gîngureaseă ?... Oraşele... N-au şi ele fete frumoase, care ştiu să rîdă şi să îmbrăţişeze ?... Tinerii lor sînt mai puţin curajoşi în faţa vieţei ?... Cîte femei nu-şi aşteaptă seara soţii de ia ateliere, din birouri, cu masa întinsă şi croşeta în mînă ? ...Ce lumină veghează tîrziu în noapte în odaia cu pă-reţii de cărţi ?... Oraşele... în ce grădină cîntă muzica armoniei de vis ?. De ce toată lumea se descoperă la trecerea cortegiului acestuia în doliu ?... De unde se ridică în toiul zilei zgomotul acesta confuz ca respirarea mărei ?... Ard bisericile, casele, oraşul întreg ?... Nu... Este apoteoza crepusculului !... Ce părere enormă, sforăitoare pluteşte deasupra, în cerul senin, fără să dea din aripi, admirată de trecători, care o salută cu batista ?... Oraşele... Viaţă, frumuseţe, energie... Neobosite uzine, seducătoare muzee, multiple simboluri... Titanice fiinţe, lăsaţi-ne să vă admirăm faţa, să vă ascultăm pulsul, să vă surprindem gîndul... Voi sînteţi omenirea în mers, din voi se naşte umanitatea viitoare... Oraşele... Poeţi, acordaţi-vă lirele în cinstea lor, iar voi, zei nemuritori, întraripaţi-ne cîntecele, înălţaţi-ne pînă la ele...      . ..
Adevărul este că de cîţiva ani, de aproape două decenii, cîntăreţii frumosului şi-au îndreptat ochii spre oraşe, şi oraşele mai darnice ca niciodată le-au pus la îndemînă o întreagă şi adevărată comoară de inspiraţie, cu care poetul belgian Emile Verhaeren şi-a făcut poate cel dintîi intrarea triumfală în mijlocul publicului însetat de noile aspecte ale frumosului nespus încă în rime.
Verhaeren, care astăzi cîntă dezolaţia Flandrei inundată de necesităţile războiului, a cîntat ieri splendoarea oraşelor şi a monumentelor pe care naivii le credeau eterne.
Francis Jammes — lebăda de la Orthez, cum i se zice, după numele localităţei din sudul Franţei în care
trăieşte singuratec — a cîntat şi el oraşele care i-au atras privirile după ce ele rătăciseră îndelung pe cîm-piile pline de belşug[ul] unor vremuri cu adevărat patriarhale.
Paul Fort — prinţul poeţilor din Franţa — în al său Paris sentimental a cîntat Parisul sub multiplele lui aspecte de monstru unic, de monstru înspăimîntător şi totuşi blînd şi calm ca şi o fiinţă în pieptul căreia bate inima unui porumbel alb.
Henry de Regnier în faimoasa lui La cite des eaux cîntă tristeţea stranie şi evocatoare a fastuosului Ver-sailles de altă dată.
Tot el îşi îndreaptă ochii şi spre oraşul obscur în care s-a născut şi, sub titlul de Oraş francez, iată cum înfăptuieşte în versuri icoana grupului de case care îl obsedează :
...Aşa se vede oraşul. Sub două punţi arcate Un rîu domol se scurge Cu ape somnoroase, Iar arborii şoselei Sînt parcă de-o etate Cu turla ce priveşte Mirată peste case...
Iar mai departe :
Din viaţa-i monotonă De cînd se află-n lume Nici amintiri nu are, Nici zile mari, nici rost... E-un biet oraş ca altul, Obscur şi fără nume Şi tot aşa de-apururi, Va fi precum a fost...
Georges Rodenbach, Albert Samain şi alţi poeţi ai aşa-zisei generaţii noi au cîntat, pe rînd şi în strofe triumfale de splendori multiple, întreaga majestate a vieţei pe care numai marele oraşe o pot pune în adevărata ei lumină.
94
95
Vorbind însă de cîntăreţii oraşelor, nu trebuie să uităm pe marele Paul Verlaine, a cărui Nocturnă pariziană cutremură şi obsedează şi astăzi sufletul şi memoria celor care, cunoscînd Parisul în realitate, l-au regăsit în acel extraordinar panegiric al cetăţei eterne care astăzi poartă numele de Paris.
Se pare dar că „tot ce are umanitatea mai superior se concentrează în oraşe. Din cetăţile acestea ciclopice tumultoase scapă în fiecare zi cîte o rază de lumină asupra lumei, de aci va răsări odată soarele fericirei depline."
Şi autorul rîndurilor de mai sus are perfectă dreptate. Strigătul de altădată al d-lui JeansJaeques Rous-seau : „reîntoarcerea la natură" astăzi ar răsuna în pustiu...
LIMBA ROMANEASCA
Reflexii asupra unor serii de articole, asupra modului cum se scrie şi se vorbeşte româneşte
Procesul modului de a vorbi şi scrie româneşte se dezbate de multă vreme, fără a se fi putut totuşi ajunge la o sentinţă definitivă, o sentinţă de ultimă instanţă, care să pună capăt discuţiei în această privinţă.
Ienăchiţă Văcărescu în testamentul său literar, spunea :
Urmaşilor mei Văcăreşti, Las vouă moştenire, Creşterea limbei româneşti...
Urmaşii lui Văcărescu au fost însă atît de mulţi că, biata limbă românească, în loc să crească, a mai scăzut pe ici pe colo.
Să nu încriminăm pe nimeni însă. In creşterea ei, o limbă în mod fatal trebuie să piardă anume lest şi să se lepede de alte anume bibiluri pe care vremea le schimbă şi le transfigurează pînă la inutilitate.
Mult mai tîrziu, un alt poet, şi el tot un urmaş literar al primitivului Ienăchiţă Văcărescu, se entuziasma după cum urmează :
Mult e dulce şi frumoasă Limba ce-o vorbesc, Altă limbă armonioasă Ca ea nu găsim...
Acesta era Cezar Bolliac, unul din vechii scutieri ai limbei şi literaturei noastre care, ca un patriot şi scriitor ce era, sfîrşea elogiul limbei româneşti prin urmă-
97
torul îndemn înfrăţit de aproape cu un adevărat blestem :
Ah, vorbiţi, scriţi româneşte Pentru Dumnezeu !...
Adevărul este că dacă urmaşii lui Bolliac ar fi rămas la limba românească pe care o vorbea şi o scria el, astăzi n-am mai fi avut de păzit decît moştenirea unei momii solidificate de vreme, care ne-ar fi sterpezit dinţii şi ne-ar fi amărît gingiile.
Din fericire sfaturile înaintaşilor noştri n-au fost păzite decît în măsura posibilului şi conform cu evoluţia firească fără de care o limbă este menită să se stingă.
A respecta o limbă nu însemană a o îngrădi în anume formule strimte, din care un scriitor de seamă sau chiar un vorbitor de rînd n-ar avea voie să iasă. Nu. Se îngrădeşte ograda unei locuinţe fiindcă ea este proprietatea stăpînului. Dar limba este proprietatea poporului şi poporul are dreptul ca proprietar să facă schimbările ce crede de cuviinţă. Că ele nu convin unora este lucru firesc. Dar ele nu pot fi considerate ca dăunătoare decît atunci cînd sunt condamnate de cei mulţi, deşi prezenţa lor se datoreşte celor puţini, celor iniţiaţi în cultul limbei, aşa după cum numai un preot poate fi iniţiat în cultul religiei.
E drept însă că abuzuri se fac şi în privinţa limbei ca şi în orice altă manifestaţie din viaţă.
Cei care se ridică dar contra abuzurilor de limbă fac bine. şi atitudinea lor merită tot concursul celor mulţi.
Cei care se ridică însă contra noilor elemente, cu care se caută a se da o nouă vigoare limbei, fac rău şi contra lor trebuie să se ridice toţi cei care au început deja să simtă că frumuseţea unei limbi viabile este asemenea frumuseţei unui rîu ce curge şi nu se poate niciodată compara cu liniştea şi repaosul semnificativ al unui lac plin de nămol, de broaşte şi de flori de nufăr...
Dar procesul acesta poate să mai aibă nevoie şi de alte pledoarii. De prisos dar să ne mîngîiem cu iluzia că, în această priviniţă, noi am avut ultimul cuvînt.
20 DE ANI DE LA MOARTEA LUI PAUL VERLAINE
Zilele trecute s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui Paul Verlaine.
Nu ştiu dacă şi anul acesta, aniversarea morţii sale a îndrumat spre cimitirul Montparnasse acelaşi pios pelerinaj, care, de 20 ele ani, constituie una dintre cele mai protocolare tradiţii ale Cartierului Latin în care Verlaine a trăit şi a iubit, s-a îmbătat şi a scris versuri geniale, a coborît toate treptele mizeriei şi s-a înălţat pe cele mai senine culmi ale gloriei, pentru a lăsa după moarte cîteva volume eterne şi o întreagă bibliotecă de anecdote efemere asupra vieţii sale de boem.
Adevărul este că „sărmanul Lelian" în viaţă a fost cunoscut mai mult ca om decît ca poet.
După moartea sa însă, după ce obişnuiţii cafenelelor nu l-au mai văzut în compania nenumăratelor pahare de absint, cei care întîmplător ştiau că se cheamă Verlaine şi că este poet au început să se intereseze de opera fostului tovarăş de băutură. Cei care au înţeles cine fusese s-au descoperit în faţa scaunului rămas gol şi în cinstea celui plecat pentru totdeauna au golit paharul unic al admiraţiei postume, datorate celor care „printre ei fiind, ei nu i-au cunoscut". Ceilalţi însă, cei care nu ştiau să facă deosebirea dintre „muza verde" a poetului şi paharul de absint cotidian, au rămas nemişcaţi pe acelaşi scaun, în faţa aceloraşi mese de marmoră murdărite de scursoarea băuturei dar înnobilate de versurile poetului şi au continuat să se întrebe nedumeriţi : Pentru ce la moartea unui poet se face atîta vîlvă, pentru ce se golesc toate cafenelele din cartier şi mai
99
ales pentru ce se deranjează pînă şi ministrul artelor frumoase ?...
Astăzi Paul Verlaine este altul decît acela pe care îl cunoscuse acum 20 de ani Cartierul Latin. Astăzi Paul Verlaine nu mai este tînărul pe care Anatole France îl descria în fraza : „Cu capul gol, arămiu şi cocoşat ca o căldare veche, el pare vrăjitorul satului".
Nu. Vrăjitorul satului de acum 20 de ani a devenit azi vrăjitorul lumei întregi. El a murit pentru a pune capăt numai vieţei sale anecdotice. In schimb sufletul său s-a desprins din filele celor cîteva plachete de versuri şi s-a infiltrat adînc în stratele multe şi felurite ale poeziei timpului nostru, fie că este scrisă în limba franceză, fie că e o descriere strecurată prin fraudă în altă limbă.
Admiraţia pentru Verlaine, a mers atît de departe că în Germania, mai ales, s-au găsit critici care i-au contestat originea franceză reclamîndu-1 pentru com-plectarea Panteonului în care Goethe tronează în primul rînd.
Interesante bunioară sunt următoarele rînduri, pe care d. Hedwig Lachmann le publică în National Zeitung din 1893 :
„Paul Verlaine s-a născut la Metz. Inferioritatea cu totul germană, care palpită în cele mai multe din poeziile sale, confirmă semnificarea ce se atribuie influenţei locale asupra dezvoltărei artiştilor. Amestecul de rasă ale populaţiunei lorene ne permtie supoziţia că în vinele poetului curge şi sînge german. S-ar putea pretinde chiar că Verlaine este singurul poet francez care are, în versurile sale, acea intimitate profundă şi emoţionantă pe care germanul o consideră ca un semn particular al lirismului, la fel cum se găseşte de exemplu îri poeziile populare germane sau în poeziile lirice ale lui Goethe."
«•
Moartea unui poet însă are darul acesta de a produce o anume vîlvă pe care morţile altor oameni, fie
ei chiar mai iluştri în viaţă, n-o cunosc şi n-o vor cunoaşte nici de azi înainte.
Un om cînd moare înseamnă că a încetat de-a mai trăi. De cele mai multe ori însă moartea unui poet înseamnă tocmai data de la care el începe să trăiască cu adevărat.
Nu-i de mirare ca Verlaine după moarte să fie reclamat şi de alţii — el care în viaţă fusese repudiat aproape de toţi.
Puţinii care l-au iubit cu adevărat n-au putut face pentru el prea mare lucru. E drept că la groapă îşi dăduseră întîlnire foarte mulţi şi, în numele lor, Catulle Mendes a ţinut unul dintre cele mai înduioşătoare discursuri. Discursul lui Mendes însă nu-i decît o cerere deghizată de iertare cum este dealtfel şi spovedania lui Anatole France : „Noi n-am fost decît nişte farisei. Tu ai fost printre noi cel mai bun şi astăzi eşti cel mai fericit."
Toate acestea se petreceau însă acum 20 de ani.
Astăzi nu ştim care să fi fost fastul comemorărei morţei lui Paul Verlaine.
De la cimitirul Montparnasse şi pînă la frontul tran-şeelor din Şampania şi Alsacia e cale lungă. Ciracii lui Verlaine luptă azi pentru patrie şi păstrarea patrimoniului lui din care face parte şi poetul defunct, iar contimporanii şi tovarăşii săi de cafenea desigur că n-au aflat nici pînă azi că la 22 ianuarie s-au împlinit 20 de ani de la moartea clientului cu barba nepieptănată şi cu mîinile murdare şi ude de absint.
100
SCRISORILE LUI MUSSET
De cîţiva ani asistăm la manifestarea unei noi activităţi a spiritului omenesc — activitatea inutilităţii. De cîţiva ani, trebuinţa de a inventa numai lucruri inutile pare a se afirma ca cea mai de seamă caracteristică a timpurilor în care trăim.
Nu vroi să vorbesc nici de imperiul Saharei inventat de Jacques Lebaudy, nici de Polul Nord, cea mai recentă invenţie a lui Cook şi Peary. Deocamdată, serviciile, aduse omenirii de către aceşti eminenţi Prometei, fac parte din domeniul operetei şi, după cum se ştie, în teatrul modern, opereta nu mai are trecere.
Vroi să vorbesc însă de aşa-zisele scrisori de dragoste ale diferiţilor mari autori — scrisori pe care executorii testamentari sau alţi amatori de ocazie le descoperă sau chiar le inventează şi apoi le dau publicitate pentru a îmbogăţi literatura — zic ei, sau pentru a-şi face pur şi simplu reclamă — zicem noi.
Cazul cel mai recent, acela al celor 79 de scrisori ale lui Alfred de Musset, ne va arăta cu prisosinţă la ce se reduce aşa-zisa contribuţie la momentul literaturii franceze.
Scrisorile către o necunoscută — necunoscută pe care, la drept vorbind o cunoaştem cu toţii — scrisorile către doamna Paul de Musset deci, lăsate de ea înseşi a fi deschise după 30 de ani de la moartea lui Musset, vor vedea lumina publicităţii în ziua de 15 ianuarie. O mare revistă literară le-a cumpărat de la d. Troubat, însărcinat cu delicata operaţiune a violării cufăraşului în care se găseau.
D. Troubat deci ştim cam ce anume a putut cîştiga din vînzarea dreptului de publicaţie.
Ce-a cîştigat acum literatura franceză ?
Mai întîi e nevoie să ne întrebăm dacă suntem siguri că d-na de Musset le-a comunicat aşa cum i-au fost adresate, adică fără să fi omis din ele pasajele ce nu i-ar fi convenit.
Lucrul acesta este imposibil. Şi dacă mă veţi întreba de ce, voi răspunde : Prima serie a scrisorilor lui Musset adresate amantei sale George Sand au apărut în anul 1904. Ele fuseseră încredinţate de către romancieră lui Emile Ancoute, după ce fuseseră revăzute şi aranjate aşa cum trebuiau să fie prezentate marelui public. George Sand avea tot interesul ca din scrisorile lui Musset, cel puţin pentru generaţia viitoare, să nu reiasă cîtuşi de puţin în evidenţă nemulţumirile poetului faţă de dînsa. Şi iată pentru ce din prima serie a scrisorilor lui Musset, George Sand apare ca o amantă ideală. Sărmanul Musset nu se plînge niciodată şi totuşi femeia căreia îi erau adresate acele scrisori, avea pe conştiinţă trei vieţi : Musset, Chopin şi doctorul Pagello. Unde este scrisoarea în care poetul bolnav, în hotelul Danielii din Veneţia, se plînge că George Sand îşi oferea graţiile feminine doctorului Pietro Pagello, chiar în camera de alături ? Scrisoarea lipseşte, bineînţeles, George Sand n-a publicat decît pe acelea care i-au convenit.
Ca George Sand însă trebuia să fi fost şi d-na de Musset, cu atît mai mult, cu cît după încetarea rela-ţiunilor dintre ei, ea devenea cumnata fostului său amant.
Şi iată pentru ce scrisorile lui Musset, care au fost deschise zilele acestea cu atîtea bătăi de tobă mare, nu pot servi nici măcar celor care ar voi să scrie istoria celor doi amanţi.
In ceea ce priveşte valoarea lor literară, trebuie să mărturisim că e mică, judecîndu-le după cele publicate în 1904 şi din care nici una — afară de cea expediată din Baden —nu se ridica la înălţimea stilului şi gîn-dirii din celelalte opere ale poetului Nopţilor.
102
103
Să le fi schimbat oare George Sand într-atît, încît din ele să nu mai putem recunoaşte pe Musset ?... Cine ştie...
Deocamdată, constatăm cu părere de rău că în zilele noastre se face un adevărat abuz de indiscreţiuni literare. Tot ceea ce nu priveşte literatura decît pe foarte departe se trece sub etichetă literară şi, pe zi ce trece, sertarele poeţilor morţi sunt violate cu brutalitate, iar intimităţile lor din viaţă, afişate prin toate vitrinele librăriilor.
Iată aspectul pe care vremea noastră crede a-1 datora morţilor iluştri.
Cînd ne gîndim însă că asemenea binevoitori postumi se găsesc şi în ţara noastră, nu putem decît felicita pe d-1 Scurtu care, deşi de pe urma scrisorilor lui Eminescu n-a cîştigat atît ca dl. Troubat, în schimb, a izbutit să-1 compromită deopotrivă.
DUPA 31 DE ANI
S-au împlinit azi-noapte treizeci şi unu de ani de la moartea lui Costache A. Rosetti — Proteul epocei de regenerare a neamului românesc, olifantul ideilor democratice, pe care generaţiunea de la 1848 le vedea înflorind pentru prima dată în coprinsul gradinei para-finite, primul şi poate cel mai ilustru apostol al condeiului de toate zilele şi adevăratul părinte al presei româneşti, care în anul acesta ca şi în alţi ani îi prăz-nuieşte amintirea cu aceeaşi veneraţie cu care s-ar pleca în faţa propriului său trecut.
Timp de mai bine de 30 de ani, Costache Rosetti a trăit cu intensitatea unei vieţi colective închinate Patriei, drepturilor cetăţeneşti şi libertăţei de conştiinţă care, pe vremea aceea şi mai ales la noi în ţară, treceau drept nişte utopii ale timpului.
Gdată cu semnalul luptei, Costache Rosetti dădu şi primul exemplu. Lăpădîndu-se de titlurile şi prerogativele clasei boiereşti din care făcea parte, părintele presei româneşti îşi începu glorioasa carieră punîndu-şi numele pe o firmă comercială şi fundînd la 1848 ziarul Pruncul român.
După trei luni de zile însă, odată cu intrarea armatelor turco-ruseşti în ţară, ziarul lui Rosetti trebui să-şi înceteze apariţia, iar el să ia calea exilului, mulţumit totuşi de a fi reuşit în acest scurt timp să zguduie oarecum temeliile regimului pe care puterile străine voiau să-1 inaugureze în ţară. Opinia publică se deşteptase parcă din somnul ei de veacuri. Vechile şi neprescrip-
105
N. GANE
tibilele drepturi la viaţă şi independenţă naţională fluturau pe buzele şi în cugetul fiecărui român.
în străinătate, Rosetti conduse lupta prin ziarele franceze pînă în anul 1856 cînd îşi văzu visul în parte înfăptuit.
în anul 1857 apăru Românul de a cărei glorioasă activitate se leagă maturitatea politică a României de mai tîrziu.
Nelipsit de la postul său, ca şi un cîrmaci pe care nu-1 poate ademeni nici cîntecul valurilor, nici surîsul sirenelor, Rosetti conduse timp de 28 de ani barca neprihănitelor sale convingeri, ocolind ura, răutatea şi patimile omeneşti şi acostînd numai în portul legendarelor sacrificii şi înfăptuiri de cinste, abnegaţie, devotament şi iubire pentru cei mulţi şi nevoiaşi.
Iată pentru ce după 31 de ani, recunoştiinţa celor de azi pentru marele lor înaintaş nu s-a schimbat decît în proporţiile în care a crescut treptat cu intrarea în scenă a noilor mînuîtori ai condeiului.
Pentru cei de atunci, Costache Rosetti a fost aureola unei carieri năpăstuite. Pentru cei de azi Costache Rosetti rămîne simbolul aceleiaşi carieri de apostolat.
încă un bătrîn care a fost martorul începuturilor României de azi şi în acelaşi timp stîlp al ei, N. Gane, a dispărut răpit de Nemiloasa ce nu iartă nici pe aceia a căror minte îi face într^un fel nemuritori.
Nicolae Gane s-a născut în 1835 şi a trecut prin toate rangurile sociale. El a fost magistrat, avocat, om politic, parlamentar, primar al Iaşilor lui, ministru nu de lungă durată, preşedinte al Senatului, membru al Academiei şi şeful organizaţiei politice liberale din vechea capitală a Moldovei atît de iubită de acela pe care pentru veşnicie 1-a pierdut.
Interesant, desigur, pentru moravurile politice de la noi, şi mai ales pentru moravurile mai vechi de la noi, este faptul că fruntaşul liberal, N. Gane, a fost un junimist în literatură, în prima.fază a activităţei, şi acolo în mijlocul „Junimei", a debutat la Convorbiri literare cu nuvela Fluierul lui Ştefan.
Dealtfel literatura lui N. Gane este de formă junimistă căci în fond ceea ce admiră, ceea ce descrie, ceea ce adună acest Alecsandri al prozei noastre sunt scenele cîmpeneşti,  viaţa de la ţară, obiceiurile rustice.
în literatura populară, şi nu în cea cultă franceză ori germană, îşi găseşte N. Gane subiectele lui de inspiraţie. Piatra lui Osman, Comoara de pe Rarău, Duduca Bălaşa sunt nuvele ce dovedesc modul de a înţelege literatura românească a aceluia care a luptat şi în artă şi în politică, pentru întărirea sentimentului naţional şi conştiinţei româneşti.
107
Iar de la 1901 N. Gane s-a consacrat strîngerei în volume a multor amintiri de călătorie, ori de natură politică, bogat material pentru un biograf şi pentru un istoric al politicei noastre moderne.
In 1908 el a fost ales membru al Academiei Române, onoare ce consacră o viaţă întreagă dedicată muncei pe terenul culturei româneşti.
De notat, apoi, că de la N. Gane avem cea mai bună traducere în versuri a Infernului lui Dante.
O atare viaţă bogată în muncă rodnică s-a stins, rămînîndu-ne nouă şi celor ce vor veni după noi exemplul încurajator de ce se poate face, chiar într-un mediu neprielnic artei şi literaturei, cum era tocmai mediul în care a debutat N. Gane, atunci cînd sufletul e dornic de lumină şi inima ştie să palpite pentru ţară şi pentru neam !
Partidul Naţional-Liberal cinstit cu munca şi devotamentul lui N. Gane rămîne astfel profund îndurerat de moartea ilustrurarfiu al Iaşilor.
încă un bătrîn înţelept, încă o minte luminoasă şi un suflet de elită s-a dus, rărindu-se astfel rîndurile acelora cari au contribuit prin mintea şi cultura lor la făurirea României de azi !
în bruma pe care timpul o pune pe marile figuri, N. Gane va rămîne totuşi ca una dintre cele mai nobile şi mai înălţătoare din ţara noastră şi ca o personalitate politică, cu a cărui revendicare Partidul Liberal se poate pe drept mîndri.
REMY DE GOURMONT
Era pe vremea cînd, sărăcia şi romantismul curăţa-seră Cartierul Latin de ultimele vestigii ale „boemei". Moştenitorii direcţi ai lui Rodolph, Marcel, Schaunard şi Colline dispăruseră ca şi pretendenţii la tronul Franţei, iar cei cîţiva tineri răzleţi (în majoritate streini cu dare de mînă) încercau zadarnic să reînvie la Vachette, Pantheon şi Cluny les beaux jours d'autre fois ale cafenelei Momus.
Boem autentic nu mai rămăsese decît Bibi la puree a cărui apariţie fantomatică prin cafenele şi la Bullier provoca mai mult milă decît interes. Generaţiile noi socoteau că şi-au achitat în întregime poliţa de recunoştinţă faţă de autorul Vieţei de boem şi odată cu inaugurarea bustului din Grădina Luxemburg, Henry Murger fusese dat uitărei.
Privirile şi năzuinţele celor care abia duseseră pe Paul Verlaine la groapă se îndreptau de data asta, cînd spre monoclul şi mustăţile galice ale lui Henri de Reg-nier, pei care nu-1 puteai întîlni decît prin cartierele aristocrate de peste apă, cînd spre monoclul şi mustăţile levantine ale lui Jean Moreas, care celebra la cafeneaua Steinbach victoria neosimbolismului şi a şcoalei romane.
Amatorii de „Ultima oră" făceau mai ales vinerea popasuri îndelungate la Closerie des Lilas unde cei mai tineri se adunau în jurul lui Paul Fort (mai tîrziu „prinţ al poeţilor") iar cei cari practicau ştirile senzaţionale comentau în taină şi în grupuri restrânse La reine de Saint Pol Roux le Magnifique, autorul formidabilei La
109
Dame ă la jaulx care moştenise un castel feodal pe ţărmul mărei în Bretania şi părăsise Parisul pentru totdeauna.
Ca cei mai mulţi dintre compatrioţii mei de pe vremea aceea, eram şi eu un fel de mosafir al Şcoalei de drept unde, după multă bătaie de cap, reuşisem abia să-mi identific cei patru profesori din anul I.
într-o după-amiază de noiembrie (nu-mi mai aduc aminte ce recepţie academică era) aşteptam pe trotuar, în tovărăşia lui Maurice Magre, defilarea aşa-zişilor gros bonets. Cei mai mulţi trecuseră fără să deştepte în noi nici un entuziasm.   Tovarăşul  meu  era furios.
— Quelle quigne, vraiment !... şi după trecerea fiecărui nou personaj, encore un coup manque
La un moment dat, iată apărînd în faţa noastră un personaj de o modestie misterioasă. Bordurile neobişnuit de largi ale unei pălării de fetru cenuşiu îi ascundeau figura complect. Un şal cadrilat îi înfăşură gîtul, ridicîndu-se pe ceafă pînă sub bordurile pălăriei şi aco-perindu-i gura şi obrajii pînă sub vîrful nasului,' iar o pelerină de ploaie, lungă pînă peste genunchi, abia lăsa să i se ghicească prezenţa manilor şi mişcările corpului de manechin automat.
Maurice Magre tresări :
— Iată pe Duke of Portland !... Numele ăsta nu-mi spunea nimic.
— Englez ? îl întreb eu. Magre pufni în rîs.
— Heureusement non, mon ami... Francez şi încă tot ce poate fi mai francez... Normand pur-sînge... Este Remy de Gourmont... Dar ă propos, n-ai cetit pe Duke of Portland de Villiers de L'Isle Adam ?
I-am răspuns printr-un gest care putea să însemne şi „da" şi „nu" şi am schimbat vorba, fiindcă mi-era ruşine să spun că, în România, istoria literaturei franceze se sfîrşea cu Lamartine şi Victor Hugo.
Remy de Gourmont a trecut prin faţa Academiei ca prin faţa unui cimitir, în care nu intri decît în clipa cînd încetezi să mai exişti. Şi lucru curios — dintre atîţi „nemuritori" pe care îi văzusem intrînd la Institut
de France astăzi nu păstrez decît amintirea celui care trecuse, văzîndu-şi de drum ca orice alt parizian anonim, neintervievat încă de nici un ziarist şi neturburat de nici un reporter fotografic.
Abia a doua zi aflai cine fusese Duke of Portland şi cine era Remy de Gourmont.
Fantezia lui Villiers de L'Isle Adam contagiase parcă realitatea, şi tragedia ultimului lepros din lume fusese montată pe scena altui corp uman. Lordul englez o lăsase neterminată. Scriitorul francez o continua.
Remy de Gourmont!...
Iată cel mai de seamă, dacă nu chiar unicul animator al şcoalei simboliste — această dublă firmă literară a şcoalei decadente, pe care Anatole Baju, din lipsă de autoritate nu reuşise s-o impună, deşi avusese alături de el pe Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Jules Lafor-gue, Stuart Merrill, Rachilde, Georges Albert Aurier şi alţii.
Prezenţa lui în arena literară din vremea aceea, cînd se da lupta hotărîtoare între cele două mentalităţi de proporţii gigantice, poate fi asemănată cu apariţia lui Bliicher pe cîmpia de la Waterloo.
Una din primele sale cărţi Le Latin mystique este un fel de manifest cu care Remy de Gourmont îşi proclamă ruptura definitivă cu literatura clasică şi clişeele romantismului a cărui agonie părea că nu se mai sfîr-şeşte. în această lucrare de o arhitectură unică prin grandiozitatea ei neobişnuită pînă atunci, evul mediu este evocat cu toate rugăciunile şi lacrămile plînse la picioarele crucifixelor însîngerate. Ea este mai mult decît o carte — este o adevărată catedrală în care sfinţii Ambrosie, Bernard, Prudenţiu, Sidonius Apollinar şi sfînta Hildegarda îşi cîntă imnurile lor liturgice şi hipertrofia supremului aleluia.
Limba pentru Remy de Gourmont devine un adevărat vehicul al „Ideei" şi lucrul acesta începe să se
lll
no
observe încă din cele două Livres de masques care marchează prima etapă a evoluţiei sale.
In Proses moroses reia, parcă după o sută de ani, tragedia perversităţei sufleteşti şi a cărnei dornice şi lacomă de păcat, pe care Marchizul de Sade şi Choderlos de Laclos n-o putuseră nuanţa îndeajuns din cauza me-diocrităţei formelor în care se găsea limba franceză pe atunci.
Studiile sale asupra limbei latine din evul mediu îl conduc în mod firesc la consideraţiunile linguistice din volumele L'Esthetique de la langue frangaise, La Cul-ture des Idees şi Le Probleme du Style în care îşi justifică toate greşelile trecutului, pentru ca mai tîrziu în Promenades litteraires şi Promenades philosophiques — punctele culminante ale operei sale — să înceapă a se afirma ca constructor şi creator de valori.
In romanele sale Les chevaux de Diomede, Le songe d'une jemme, Une nuit au Luxemburg şi Un coeur virginal, stilul său curat, mlădios şi fluid împrumută personajelor atitudini de o mutuală căutare pentru a-şi înfrumuseţa realitatea vieţei  incomplectă  şi imperfectă.
Cu un pesimism amar şi plin de sarcasm, în Epilo-gues, Remy de Gourmont îşi zdrenţuieşte propriile sale păreri, credinţe şi cugetări. El se descoase pe sine însuşi, încearcă să descurce subtilităţile cele mai rafinate ale spiritului şi rezolvă toate contradicţiile cunoştinţelor omeneşti.
De la Sixtine unul din primele sale volume, pe care contimporanii îl salută oa pe un capo-de-operă (deşi autorul le era încă necunoscut) şi pînă la ultimele sale Dialogues din Mercure de France, Remy de Gourmont îşi identifică tot mai mult şi mai indiscutabil apropiata lui rudenie cerebrală cu marii enciclopedişti din secolul al XVIII. Poet, romancier, dramaturg, critic, filosof, gra-merian şi naturalist, Remy de Gourmont şi-a plimbat fastul curiozităţei sale intelectuale, de-a lungul celor mai variate bulevarde ale cunoştinţelor omeneşti.
Şi iată pentru ce astăzi, după douăzeci de ani, gîndul meu îngenunche parcă în faţa imaginei nebuloase care-trecuse pe lîngă mine la fel după cum Remy de Gourmont însuşi avea să se adreseze, doi ani mai tîrziu, Si-monei :
...met ton manteau et tes gros sabots noirs,
Nous irons comme en barque ă travers le brouillard...
Era într-o după-amiază de noiembrie. Şi academicienii Franţei de pe vremea aceea nu reuşiseră să risipească ceaţa de pe cheiul Voltaire, din care Remy de-Gourmont avea să-şi cristalizeze aureola de azi.
112
UN ROMAN POET
se ridică niciodată peste nivelul subiectului vizual şi nici nu se aventurează pînă spre adîncimile fatale de unde sufletul artistului nu se mai întreabă de ce origine este.
Or, marele merit al poetului este tocmai această atitudine dictată de cea mai perfectă conştiinţă artistică.
Alexandru Vlahuţă nu este un poet român, ci un român poet.
Poezia lui Alexandru Vlahuţă este expresia resemnării caracteristice sufletului românesc — o resemnare potolită, corectă şi demnă cu care orice naţiune normală şi disciplinată trebuie să întîmpine un act al fatalităţii.
Copacul eminescian făcea prea mare umbră în jurul lui şi prea îşi înfipsese adînc rădăcinile în pămînt, ca să mai poată fi clintit de veleitatea altor curente literare, afară de singurul care plutea în atmosferă pe vremea aceea. Cei veniţi după Eminescu trebuiau să se mulţumească dar numai cu puţinele pete de lumină scăpate neumbrite de frunzişul compact al marelui înaintaş. Totuşi, în sfera lui strict definită, opera lui Vlahuţă s-a dezvoltat modest, dar cu prestigiul neştirbit al unei perseverenţe de apostol naţional — produs caracteristic pământului şi atmosferei româneşti, cu a căror directă înrudire şi-a legitimat dealtfel şi prezenţa în literatura română.
Contimporan cu pictorul Grigorescu, poetul Vlahuţă a fost un admirabil interpret verbal al imaginei plastice cu care prietenul său colorist risipea din belşug senzaţiile unei convenţionale vieţi idilice româneşti.
In poezia lui Vlahuţă admirăm bogăţia variată a unei vitrine închinată exclusiv producţiei naţionale. Ea tronează în vîrful unui car cu fîn de curînd cosit, însufleţeşte firul de lînă pe care îl toarce ţăranca pe prispa casei şi dă glas fluierului cu care ciobănaşul îşi adoarme turma de oi, odată cu asfinţitul soarelui. Poezia lui pluteşte totdeauna în imediata vecinătate a pămîntului, nu
114
POPA DAMIAN STANOIU, DUHOVNICUL CELOR CARE PĂCĂTUIESC CU ÎNCHIPUIREA
Astă-primăvară...
Pe Bulevardul Academiei în fata vechiului sediu al S.S.R.-ului.
Nichifor Crainic şi cu mine ne încrucişăm cu un popă tînăr, ale cărui priviri piezişe se trudesc parcă să înlăture tentaţiile diavolului, care roiesc tot timpul în jurul nostru, mai ales pe trotuarele Bucureştilor. Un popă ca toţi popii tineri — o bărbuţă neagră, obrajii rumeni şi nişte buze senzuale ca ale unui fante mirean travestit într-un cleric de carnaval. Un popă pe care îl vedeam pentru prima oară şi pe care în clipa aceea mai ales, aproape nici nu-mi dam seama că-1 văd...
în schimb, însă, Crainic, păru încîntat de apariţia asta neaşteptată. Se desprinse brusc de lîngă mine şi oprindu-se în faţa popii, îi tăie drumul şi firul vizibilei sale preocupări de descătuşare lumească.
— Hei, părinte !... Ce te faci că nu mă vezi ?... Tocmai căutam să te-ntîlnesc, să te felicit pentru ultima bucată publicată în Gîndirea.
Apoi, adresîndu-se mai întâi mie :
— Uite-1 !... Ăsta e părintele Damian Stănoiu... Ai văzut ce lucruri nostime scrie ?...
Şi pe urmă popii :
— Şi ăsta-i Minulescu... Cred c-ai fi auzit şi de el... Popa nu ştiu dacă mă cunoştea mai de mult. Eu însă
mărturisesc că pînă atunci nu citisem' nimic de dînsul. E drept că auzisem de numele lui. Dar cum mi se spusese că e vorba de un popă, nu-i dădusem nici o atenţie, fiindcă pe vremea aceea, în afară de Gala Galaction, nu
mai admiteam nici un alt popă, scriitor. Bineînţeles că nu vorbesc de cei răspopiţi, care au nemerit-o mai bine slujind în diferite bisericuţe literare decît în Sfînta Biserică a lui Isus Cristos.
Deocamdată, dar, mă mărginesc numai să-i strîng mîna cu oarecare jenă şi să-i zîmbesc cu nevinovăţia candidă a unui diavol surprins de stariţa mănăstirii ascuns sub patul vreunei maici.
Pesemne însă că popa îmi ghicise gîndul, fiindcă-mi răspunse imediat cu aceeaşi privire convenţională, o privire însă cu mult mai meşteşugită care mă făcu să-mi dau seama că adevăratul diavol nu eram eu, ci el.
Şi de data asta, atît şi nimic mai mult.
«■
Aproape aceeaşi scenă însă avea să se petreacă din nou, după cîteva luni numai, şi anume astă-vară pe aleea băilor de la Malnaş, unde mă trimisese doctorul să mă curarisesc de artritism.
Şi iată cum, într-o bună dimineaţă, nu ştiu cum se face, dar îmi iese în cale iar un popă — acelaşi popă însă, pe care deocamdată nu-1 mai recunosc, dar care continuă să mă salute cu insistenţă şi zîmbete pline de mustrări duhovniceşti.
— Nu mă mai cunoşti... Eu sunt popa Damian Stănoiu.
— A, da !... Iartă-mă... Popa ăla care scrie nuvele nostime... Da, da... Mi-aduc aminte... Ştii că-mi place foarte mult cum scrie sfinţia-ta...
— Mulţumesc, dar acum nu-i vorba de nuvelele mele... Am scris o piesă de teatru.
— O piesă de teatru ?... Bravo, părinte... Să dea Dumnezeu s-o joci cu succes... Nu ca mine, cu scandal...
— O piesă din viaţa ţăranilor... © idilă mistică... Amănuntul acesta îmi strică toată buna dispoziţie
de după baie.
— Ai zis o piesă din viaţa ţăranilor?... De!... Ştiu şi eu ?... Poate să ai succes şi cu aşa ceva... Iartă-mă însă, dar pe mine mă interesează alte bazaconii în viaţă... Zău aşa !...
117
116
După acest schimb de păreri, probabil că alţii s-ar fi despărţit. Noi însă continuarăm să discutăm literatură. Or, din vorbă în vorbă, îmi dădui seama că popa care scria nuvele şi piese de teatru nu se sfătuise numai cu cărţile sfinte şi că diavolul, cînd vrea să ispitească pe omul slab şi amărît, nu i se arată decît în chip de cinstită faţă bisericească.
Şi de data asta, tot aşa. Atît şi nimic mai mult.
*
Zilele trecute am stat de vorbă pentru a treia oară cu părintele Damian Stănoiu. De data asta însă am stat de vorbă ceva mai mult. O noapte întreagă... N-am vorbit cu dînsul personal. E drept. Dar i-am cetit romanul Duhovnicul maicilor pe care s-a ostenit să mi-1 trimeată acasă. L-am citit din scoarţă în scoarţă, aşa cum nu mai citeşte nimeni astăzi literatură, şi mi-am dat seama (Doamne, iartă-mă !) că numai diavolii pot face lucruri frumoase şi artă adevărată.
Iartă-mă, sfinte părinte, că pînă azi n-am ştiut încă cine eşti.
Nu ştiu dacă eşti popă adevărat sau diavol. Eşti însă un mare scriitor. Şi-ţi spun lucrul acesta nu ca să-ţi fac plăcere sfinţiei-tale şi după cum spunea şi părintele Macarie, fiindcă aşa stă scris în canoanele noastre şi „du-pre a mea socotinţă".
Acest părinte Macarie al sfinţiei-tale, acest formidabil Don Quijote al bisericii de ieri, de azi şi de totdeauna, este cea mai frumoasă predică de amvon pe care ai ţinut-o în viaţă. O predică pe care nu ştiu cum au s-o judece şi ceilalţi fraţi ai d-tale întru Cristos, dar pe care eu ca simplu mirean am ascultat-o de la început pînă la sfîrşit cu aceeaşi evlavie cu care un muribund şi-ar fi primit sfînta împărtăşanie.
Părinte Damian Stănoiu, s-a sfîrşit... M-ai convertit... Sunt un păcătos. Aştept numai să-mi spui cîte mii de mătănii trebuie să fac...
Dacă toţi popii ar şti să vorbească şi să scrie ca sfin-ţia-ta, scriitorii noştri s-ar putea duce la biserică în fiecare duminică, să li se spovedească de păcatele din cursul săptămînii. Numai că, vezi — nici duhovnicii nici păcă-
toşii nu sunt la fel. Nu ştiu ce fel de morală vei fi vrut să tragi din ultima d-tale operă literară, fiindcă diavolii adevăraţi au altă morală decît a mucenicilor improvizaţi, îmi dau seama însă că scriitorii noştri, ca şi maicile d-tale de la mănăstirea Ibăneşti, la fel sunt de guralivi şi de păcătoşi, iar între părintele Macarie şi domnii Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu şi Ibrăileanu, ca să nu mai vorbim decît de cei mai de seamă duhovnici ai noştri, nu există altă diferenţă decît aceea a canoanelor după care pronunţă afurisenia.
Şi-acum, fiindcă mi-ai ieşit în cale ca un popă, ca să mă poţi ispiti mai tîrziu ca un diavol, îngăduie-mi te rog să nu te mai întreb ce eşti şi să te cred numai aşa cum îmi place mie să fii. Şi te mai rog ca, după ce vei sfîrşi cu spovedania maicilor din mănăstirea Ibăneşti, să-ţi dai osteneala să-mi serveşti şi mie, o dată măcar, de duhovnic, pentru mărturisirea unor păcate pe care numai sfinţia-ta cred că le poate da de rost.
Ce mare dreptate a avut Alonie, care după afirmaţia sfinţiei-tale, a zis : „De n-aş fi stricat tot, n-aş fi putut să mă zidesc".
118
GÎNDURI BUNE PENTRU PANAIT ISTRATE
Pe Panait Istrate nu l-am văzut decît o singură dată în viaţă. La Paris. Dar tot pe teritor românesc. In palatul legaţiunei noastre din capitala Franţei.
Nu ne cunoşteam încă nici unul nici altul. Dar numele meu, pronunţat întîmplător de un ataşat de legaţie, îl făcu să tresară cu o atenţie oarecum plină de simpatie.
— D-ta eşti ăla care scrii poezii ? Bravo, mă Minu-lescule... Să ştii că mie îmi plac... Eu sunt Panait Istrate.
La auzul numelui Panait Istrate tresării şi eu la fel. Reputaţia lui literară, de care se bucura pe întreaga piaţă mondială, îmi tăie însă orice cuvînt, şi mă mărginii să-i răspund şi eu tot aşa de scurt şi protocolar :
— Mulţumesc !... Dealtfel şi mie îmi place ce scrii d-ta. Numai că eu nu mai scriu versuri acum. Am scris un roman... Aşa ceva în genul d-tale.
Panait Istrate lăsă să-i scape un zîmbet plin de satisfacţie.
— Nu mai spune !... Dă-mi-1 şi mie să-1 citesc. Cine ştie ?... Poate reuşesc să ţi—1 plasez pe la vreun editor parizian... Are cine să ti-1 traducă sau să mă înham eu la el?...
Romanul era Roşu, galben şi albastru cu ale cărui drepturi de autor, încasate anticipat, îmi permisesem luxul unei călătorii la Paris în sărbătorile Crăciunului. Cum însă nu luasem cu mine decît un singur exemplar, destinat d-nului Aristide Blank, care pe vremea aceea finanţa Cultura naţională, care mă editase, îi promisei
un volum cu dedicaţie, dar numai după întoarcerea mea în ţară.
Nu ştiu dacă volumul acesta o fi ajuns în mîna lui Panait Istrate, fiindcă după ce-1 împodobisem cu cîteva cuvinte omagiale, rugasem editura să-1 trimită la Paris.
De atunci ne-am pierdut de urmă şi unul şi altul, li pierdusem adresa, şi la Bucureşti n-am găsit pe nimeni care să mi-o procure.
Eu totuşi l-am urmărit cu dragoste şi interes în toată evoluţia lui de scriitor şi vagabond sentimental. M-a impresionat mai ales convertirea lui răsunătoare şi neaşteptată după vizita făcută în Rusia Sovietică. Mai tîrziu am aflat că se stabilise la Galaţi. Dar aci mi-a fost imposibil să-1 găsesc într-o zi cînd întîmplător mă abătusem pentru cîteva ore în portul dunărean, din amintirile căruia, Panait Istrate îşi înfiripase filele care aveau să-1 facă cunoscut în toată lumea.
Astăzi aflu că e bolnav. Boala unui scriitor pe care îl simţi aproape de sufletul tău te îndurerează la fel şi pe tine. îi urez o grabnică şi complectă însănătoşire şi-i trimit odată cu aceste rînduri şi o caldă strîngere de mînă, cu multă prietenie şi tot atîta sinceră admiraţie.
120
„IUBITA DIN PARIS"
Aflu că Iubita din Paris a bunului meu prieten Horia Furtună a fost cinstită cu premiul „Regele Carol II" finanţat de Ministerul Instrucţiunii Publice.
Mă bucură „schimbarea la faţă" a Ministerului Instrucţiunii Publice, care hotărînd, în fine, să premieze şi o carte literară de artă pură, nu numai cărţi de literatură şcolară, s-a grăbit să serbeze această memorabilă dată, înaintea zilei de 6 august' cînd după calendarul creştin se serbează „schimbarea la faţă" a Domnului nostru Isus Cristos.
Apărută în vitrinele librăriilor, acum cîteva luni, Iubita din Paris a lui Horia Furtună sosea în România, la timp ca să ne scuture puţin de funinginea mofturilor şi pretenţiilor agresive, cu care pescuitorii în apele tulburi ale literaturii noastre reuşiseră să ne întunece ochii, ca să nu le mai putem aprecia valoarea pescuitului lor literar. Dovadă, majoritatea noilor-veniţi în literatura românească pe care-i surprinzi de la primele rînduri, în-locuindu-şi stiloul tradiţional cu undiţa ocazională.
Iubita din Paris a lui Horia Furtună n-are în ea nimic din eroinele aşa-ziselor romane adevărate, scrise după toate regulile ipocriziei noastre naţională, socială, politică sau literară. Ea nu este decît lumina centrală, a unei cărţi bine scrise, în jurul căreia gravitează toate musculiţele omeneşti care nu-şi dau seama că, apropiin-du-se prea mult, îşi ard aripile...
Iubita din Paris a lui Horia Furtună se numea Blanche. Iubitul ei însă, o mîngîia cu diminutivele : Blanchette, Blanchon, Chon şi Petit Chon, pe care dacă
122
ştii cum să-1 pronunţi în dialectul din Cartierul Latin, sună P'tit Chon.
„Obrazul ei — după cum ne spune autorul — era proaspăt parfumat ca un buchet de liliac, iar în ochii ei se ascuţea, ca un vîrf de pumnal, bucuria cu care începe viaţa noastră, atunci cînd ne sfîşiem clipele."
Dar chiar dacă s-ar fi numit altfel decît Blanche, Iubita din Paris a lui Horia Furtună ar fi fost, la fel, aceeaşi femeie, fiindcă „misterul din sufletul tuturor femeilor este mare, nu fiindcă este original, ci fiindcă este obscur".
Era fatal dar ca Blanche să nu poată juca rolul de iubita unui român la Paris decît cel mult un an — an pe care autorul ni-1 destăinuieşte cu o tristeţe sfîşietoare în două fraze magistrale : „E un an de cînd eram cu mine însumi, cu Blanche şi cu fericirea. Acum sunt singur şi fără nici o nădejde". Iată însă ce se petrecea pe vremea cînd fericirea le bătea in geam aproape zilnic : „Toată primăvara pariziană se refugiase în glasul Blan-chei. Sub razele verticale şi generale ale ploaiei, noi găsisem un adăpost pentru voioşia noastră. încrederea, tinereţea şi mulţumirea se amestecau în cerul pe care-1 respiram. Prietenia noastră era curată ca rugăciunea de dimineaţă şi mîndră ca o sfidare superbă, trimisă spre moartea inexistentă."
Şi totuşi, pe altă filă din carnetul său de note zilnice autorul mărturiseşte cu o sinceritate de adevărat înger : „Ca orice om îndrăgostit şi candidat la înşelare, începi să ai preocuparea primejdioasă de a pricepe Femeia. Fiindcă ai auzit că femeia este metafizică, nu vrei să crezi că femeia este numai fizică !"
Vina însă nu este a femeii, ci probabil tot a bărbatului, care pierde din vedere adevărul pe care autorul însuşi ni-1 dezvăluie printr-un ţipăt de alarmă, de cea mai spontană sinceritate : „Toate fericirile conspiră la înfrîngerea noastră".
Dar acest mare adevăr nu-1 vor înţelege decît aceia ca-e au cunoscut deziluzia cu care şi-au încheiat clipele cînd se credeau fericiţi. în schimb, vecinicii visători •— care, oricîte deziluzii ar fi avut în viaţă, nu se dau nici bătuţi, nici nu se declară măcar convinşi — nu vor
123
înţelege nimic din acest mare adevăr pe care Horia Furtună dealtfel încearcă să-1 facă înţeles prin aceste cîteva admirabile rînduri : „Cea mai mare greşeală este poezia, fiindcă este mai frumoasă decît realitatea, singura noastră sfătuitoare, pe care însă, n-o  ascultăm niciodată".
Şi continuînd spovedania sărmanului român torturat de amintirea iubitei lui de la Paris, Horia Furtună izbuteşte să înjghebeze admirabile pagini demne de a completa antologia de dragoste, la care colaborează aproape zilnic toţi romancierii noştri.
Citez numai cîteva pasagii, a căror originalitate te face să tresari, ca şi cum ţi-ai fi zărit răsfrînte într-o oglindă magică propriile tale amintiri triste şi convingeri definitive :
„Dragostea este de aceeaşi esenţă materială ca foamea. Amanţii şi poeţii n-au decît s-o divinizeze... O fac pe rizicul lor şi pentru plăcerea lor. Şi viaţa, la fel... este sfîntă, macabră şi plictisitoare, după cum se întîmplă... după cum vrei tu... sau după cum vrea Ea !..."
Apoi, ceva mai departe : „Pe lume totul este prea tîrziu... Prea tîrziu, lucrurile... prea tîrziu, sufletul şi iubirea... prea tîrziu, înţelegerea... prea tîrziu, recompensa, şi adesea chiar... prea tîrziu, însăşi moartea".
Să fim sinceri dar cu noi înşine şi să nu ne mai minţim cu victorii imaginare, fiindcă după cum bine spune tot Horia Furtună : „Sufletul nostru, în fiecare clipă, ne mărturiseşte cîte o fericire pierdută. Dacă n-ar fi aşa, omul n-ar şti că are suflet şi n-ar nădăjdui că ar mai putea fi şi alte fericiri. Nimeni nu i-ar mai spune cum am putea face din viaţa noastră o nesfîrşită bucurie. Mulţumirea ta n-o capeţi decît privind fără milă în tine însuţi... Numai depărtîndu-te de frumos, poţi înregistra adevărul."
Dar cîţi din sclavii frumosului mai au timp să caute adevărul, cînd minciuna vieţei cotidiene este aşa de dulce, că preferi să te împărtăşeşti mai curînd din otrăvită licoare decît din prospeţimea unei eventuale liberări. Horia Furtună crede că : „Omul liber este numai acela care se eliberează de trecut. Toate lanţurile noastre de azi sunt legate de o zi pe care am trăit-o odată. Dezrobirea trebuie să se înfăptuiască mai întîi în sufletul
124
nostru. Şi dacă suferim ori de cîte ori nu reuşim, vina este a noastră, care vrem să introducem ordine acolo unde nu există."
Ordinea, la care se face aluzie în rîndurile acestea, nu poate fi decît ordinea din inima femeii în general, iar în cazul de faţă, din inima acestei enigmatice Blanche, pe care românul care o iubise la Paris obişnuia s-a evoace în chipul rugăciunii Tatăl nostru astfel :
Fetiţa mea care eşti pe pămînt, Sfiinţească-se numele tău, Vie mîngîierea ta,
Precum în viaţă, aşa şi spre mormînt. Sărutul nostru cel de toate zilele Dă-mi-1 mie astăzi, Şi iartă-mi mie greşelile mele Cum îţi iert eu ţie frumuseţea ta, Şi du-mă cît mai des în ispită Şi mă izbăveşte de remuşcare Blanchon !...
Iată pentru ce spuneam că Iubita din Paris a lui Horia Furtună este o carte bine scrisă, pe care n-o poţi judeca şi savura decît aşa cum a ieşit din mintea şi inima autorului.
M-am ferit să spun că ar fi un roman propriu-zis, fiindcă un scriitor conştiincios ca Horia Furtună, chiar dacă ar fi fost chinuit de această idee fixă şi imperativă, nu cred să fi avut siguranţa că din stiloul lui ar mai fi putut ieşi şi altceva decît ce a ieşit...
„Romanul adevărat" nu este decît un accident. Şi accidentul acesta poate fi comentat în mod diferit după inteligenţa, sensibilitatea sau buna-credinţă a comentatorilor, care, fie că ar fi avut şi ei în viaţă acelaşi accident, fie că Dumnezeu i-ar fi ferit de „ceasul rău".
Romanul adevărat se aseamănă din toate punctele de vedere cu un gest de eroism.
Eroii adevăraţi nu pleacă niciodată la război cu convingerea că vor fi eroi. Devin eroi fără voia lor. Eroismul propriu-zis nu este decît lozul cel mare la o loterie, pe care pînă în momentul cînd îşi iese din urnă numărul tău, nu ştii dacă ai cîştigat sau te-ai curăţat...
125.
RÎNDURI PENTRU G. IBRÂILEANU
La fel cred că se petrece şi cu scriitorii de romane. Nu toate capodoperele literare trebuie să fie romane adevărate. O carte bine scrisă poate deştepta în sensibilitatea cetitorului voluptăţi mult mai excitante decît subiectul sau construcţia arhitectonică a unui text de aşa-zis „roman adevărat". Năzbîtiile literare n-adorm niciodată pe cetitori.
Cu un roman adevărat însă poţi cîteodată adormi, fie în patul tău de acasă sau în cel din hotel, fie în fo-telul tău din grădină sau pe banca vagonului de tren accelerat, în care încerci să-ţi scurtezi timpul care-ţi pare totdeauna prea lung ori de cîte ori voiajezi singur.
Pentru mine dar, o carte atît de evocatoare, deosebită de ale anonimilor deveniţi peste noapte scriitori mari, numai graţie reclamei comerciale a editorului sau a diferitelor clanuri literare, cartea bine scrisă a lui Horia Furtură a fost o adevărată revelaţie. Am întinerit fără să-mi dau seama că Iubita lui din Paris semăna ca două picături de lacrimi cu propriile mele iubite de la Paris.
Pentru mine dar o carte atît de evocatoare poate chiar fi un roman adevărat. Autorul ei n-a făcut pe fotograful ă la minute ci a rămas scriitorul creator â la longue. Nu l-au interesat nici mahalaua, nici cluburile cu joc de cărţi, nici fabricile, nici spitalele şi nici chiar morga pe care alţi autori de romane le trec în revistă sau mai bine-zis le standardizează după normele unor actualităţi efemere. Horia Furtună a scris altceva. A scris nu ce-a văzut, dar ce-a simţit. A scris ce rămîne... Şi Iubita din Paris va rămîne pentru noi toţi care i-am cetit-o, sau i-o vom ceti de azi încolo. Cuvîntul „Paris" nu trebuie să ne încurce, fiindcă în locul lui putem foarte bine introduce numele altor oraşe, chiar mult mai pline de umbră şi ceaţă decît „oraşul lumină" — oraşe în care însă, ne-am petrecut tinereţea şi am iubit pentru prima oară.
Iubita din Paris a lui Horia Furtună este iubita noastră a tuturor !
Cu ce cuvinte de binemeritată laudă postumă aş putea proslăvi memoria scumpului nostru Ibrăileanu, cînd mi-aduc aminte de enervarea pasivă şi spontană pe care defunctul pilot al revistei Viaţa românească şi-o manifesta faţă de credincioşii lui prieteni sau simplii colaboratori literari cînd depăşeau discreţia omagiului lor de admiraţie şi recunoştinţă ce-i datorau ?
Adevărul este că Ibrăileanu a avut darul să se facă iubit deopotrivă şi de cei care-1 vedeau aproape zilnic şi de cei împrăştiaţi prin ţară, dar cu suflete foarte aproape de al lui. Pentru aceştia din urmă, mai ales, Ibrăileanu era un fel de „Duh sfînt" pe care drept-cre-dincioşii, fără să-1 vadă vreodată, îl simt totuşi coborînd în mijlocul lor, ori de cîte ori îl invocă.
Pe Ibrăileanu însă nu era nevoie să-1 invoci, fiindcă îl puteai vedea ori de cîte ori aveai nevoie de el — fie la universitate, în orele lui de curs, fie la redacţia revistei Viaţa românească, în orele de întîlniri pentru cercetarea manuscriselor, fie în căsuţa lui albă şi discretă, ale cărei obloane de scînduri se deschideau cu plăcere, ori de cîte ori paşii vizitatorului neaşteptat produceau pe nisipul aleei din grădina lui patriarhală anume rezonanţe literare.
La universitate nu l-am căutat niciodată fiindcă eram prea bătrîn ca să-i mai fi putut fi elev. In schimb, l-am văzut o dată la redacţie, cînd hotărît să-i înmînez personal manuscrisul romanului meu Roşu, galben şi albastru după cetirea primelor capitole, am avut plăcuta surpriză să constat reciprocitatea bunelor sentimente de care
127
eram animaţi, fără să bănuim. Acasă, l-am găsit într-o noapte de toamnă cînd, fusesem însărcinat de ministrul de pe vremea aceea să-i duc personal adresa specială prin care era invitat să scrie o prefaţă şi să controleze textul poeziilor lui Eminescu, pentru o ediţie de lux, menită să apară chiar sub auspiciile ministerului. Noaptea aceea n-am s-o uit niciodată. A fost o noapte rară pe care o simţeam c-o trăim la fel şi eu şi el. E drept că Ibrăileanu s-a ţinut de cuvînt. A scris prefaţa promisă pe care ne-a trimis-o odată cu textul complet al poeziilor lui Eminescu, controlate după manuscrisele poetului, păstrate parte la Academie, parte prin alte biblioteci particulare. N-a avut însă norocul să-şi vadă înfăptuită această operă, căreia reuşise să-i facă chiar corecturile tipografice, fiindcă ministerul — din motive pe care nu ne este permis să le popularizăm — n-a mai publicat acest volum, cu care cultura românească s-ar fi putut mîndri chiar şi peste frontieră.
Tipograful căruia i se încredinţase cinstea înfăptuirii acestei podoabe literare româneşti: mi-a mărturisit cu durere că, în ultimele sale zile, Ibrăileanu îl întrebase printr-o scrisoare dacă i s-ar putea trimite pentru corectat şi „tabla de materie". Scrisoarea lui Ibrăileanu însă a rămas fără răspuns, fiindcă tipografului, probabil, i-a fost milă să-i mai facă sînge rău, mărturisindu-i adevărul.
Iată cine a fost Ibrăileanu şi cu cită conştiinţă căuta să-şi îndeplinească datoriile către cei care, deşi-1 socoteau demn de atenţia lor, uitau că specialitatea lui Ibrăileanu era să facă numai literatură, nu şi politică...
POEŢII Şl MARELE PUBLIC
Ce fericiţi sunt poeţii !...
Niciodată nu s-a vorbit mai mult despre poeţi şi niciodată nu li s-au întins mai multe mîini prieteneşti, cu toate că poeţii noştri niciodată n-au fost mai puţin poeţi ca în iarna asta.
Oare poeţii noştri au început să cîştige atîţia bani ca să-şi poată permite luxul să se lase de poezie ? Nu... Dar de cîtva timp, poetul şi poezia încep să se depărteze tot mai mult unul de altul. In schimb însă, pe zi ce trece, poeţii noştri se reabilitează tot mai solid în ochii marelui public, tocmai fiindcă s-au hotărît să nu mai fie poeţi.
Şi totuşi, poeţii rămîn aceiaşi copii ai nimănui de totdeauna. Ceea ce s-a schimbat în existenţa unui poet nu este decît felul de manifestaţie al celor pe cari noi ne obişnuiserăm să-i vedem scriind numai poezii...
Ce fericiţi sunt poeţii !
Şi sunt fericiţi, tocmai fiindcă de la un timp încoace, poeţii au renunţat să-şi mai reclame divinitatea originei lor, numai în baza celor cîteva rînduri ritmate sau rimate, mai mult sau mai puţin corect.
Da, da !... Astăzi pentru a fi poet n-ai absolută nevoie să scrii poezii, după cum a scrie poezii, chiar prin revistele literare en vogue, nu înseamnă numaidecît că eşti poet.
Adevărul este că, pînă mai ieri, poeţii noştri nu în-ţeleseseră încă adevărul că a fi poet înseamnă a fi poet
129
mare. Poeţii mici nu sunt poeţi. Sunt numai semne de întrebare.
Pentru a fi poet mare însă, rimele sunt de prisos. Astăzi, mai ales, se rimează cu foarte mare uşurinţă. Rima a ajuns o adevărată acrobaţie. Şi acrobaţii au marele avantaj de a place marelui public.
Păcat numai că marele public mai prezintă şi inconvenientul unei inteligenţi insuficiente pentru a aprecia un poet.
Dar cum acrobaţii nu pot fi totdeauna artişti adevăraţi, arta — care nu cere numaidecît o îndemînare acrobatică — se răzbună pe marele public, ţinîndu-1 totdeauna la o respectabilă distanţă de poeţii mari şi fă-cîndu-1 să se complacă numai în societatea poeţilor mici.
Iată pentru ce poeţii mari riscă să se strecoare necunoscuţi pe lîngă marele public — acest suveran absolut — pe care, cu cît încerci să-1 ocoleşti, cu atît mai mult îl simţi atrăgîndu-te ca un magnet, pentru a te dizolva în uniforma clacă de necunoscuţi.
Totuşi, pentru a împăca şi marele public, poeţii mari au recurs la un „truc". Trucul este şi el tot un fel de artă. Dovada ?... De cînd poeţii mari nu mai scriu poezii pentru marele public, acest insuportabil bloc de carne se simte foarte jenat ori de cîte ori se trezeşte în faţa unor poezii confecţionate altfel decît acelea pe care obişnuieşte să le citească chiar prin revistele literare en vogue.
Afirmaţia mea de mai sus că, de cîtva timp, „poetul şi poezia se depărtează tot mai mult una de alta" continuă să stea în picioare, ca un stîlp de telegraf, pe firele căruia nu se transmit decît veşti adevărate.
N-aş putea preciza cine pierde şi cine cîştigă, în această cursă plină de tot felul de periculoase obstacole literare. Dar dacă ar fi să alegem între un poet şi o poezie, cred că mai repede suntem dispuşi să procurăm pîinea de toate zilele unui poet „semn de întrebare" decît să îmbogăţim literatura naţională cu poezia unui mare poet, mort de foame...
Atît mai rău pentru marele public, şi atît mai bine pentru puţinii care nu se mai extaziază în faţa aşa-zisei : sancta simplicitas...
Ce fericiţi sunt poeţii !...
In iarna asta, mai ales, fericirea poeţilor bate recordul. Probabil că în iarna asta, n-aţi prea cetit nimic nou, mai de seamă. Ba chiar dacă întîmplător aţi fi cetit, mărturisiţi că n-aveţi curajul să vă mai aduceţi aminte ce aţi cetit. Uitarea se coboară la fel şi pe poeţii mari şi pe poeţii mici.
Nu vă alarmaţi însă, fiindcă poeţii — oricine ar fi ei — rămîn aceiaşi. Numai că astăzi, pentru a fi poet, nu mai ai nevoie să scrii poezii, ci să rogi pur şi simplu pe Dumnezeu să-ţi dea, nu talent, ci un pic de noroc, să poţi deveni prieten bun cu marele public. Atît şi nimic mai mult...
Trăiască deci marele public !... Trăiască acest mare public, posesor al celei mai elogioase calităţi, printre multele şi feluritele lui defecte...
Cum ?... N-o ghiciţi ?...
Este calitatea marelui public de a se împrieteni cu anume poeţi, de îndată ce aceşti „copii din flori ai lui Apolon" încep să-şi dea seama că a menaja amorul propriu al marelui public nu înseamnă a-i vinde, „sub cost", visele lor cotidiane, ci a-i procura pur şi simplu suprema iluzie că visele lui seamănă cu visele lor, ca două picături de apă, sau mai poetic, ca două boabe de rouă...
Ce fericiţi sunt poeţii !...
130
OCTAVIAN GOGA ŞI PASĂRILE CALATOARE
La cafeneaua Kiibler, în anul 1908, cînd abia apăruse primul meu volum de versuri Romanţe pentru mai tîrziu..., într-o zi de toamnă ploioasă, pe la orele şapte dimineaţa, cînd în cafenea singurii clienţi erau numai funcţionarii statului care se grăbeau să-şi bea capuţi-nerul mai înainte de a se duce la birou, Ilarie Chendi, unul din cei mai statornici clienţi ai lui papa Kiibler, iată-1 că intră mai radios ca niciodată, ţinînd după sine un tînăr blond cu ochi albaştri şi plini de încrederea unor grandioase începuturi la activitate literară.
Printre matinalii clienţi ai acestei faimoase cafenele, mă găseam întîmplător în ziua aceea şi eu, alături de Zaharia Bârsan, care locuia chiar la Hotel Imperial, deasupra cafenelei Kiibler, aşteptînd un client mai cu dare de mină să ne plătească ambele capuţinere, consumate pe credit.
Pe Ilarie Chendi îl cunoşteam de cîţiva ani. Colaboram chiar la revista lui Viaţa literară şi artistică. Tot aşa colabora şi Zaharia Bârsan. Eu însă, pe tînărul blond cu ochi mari şi rotunzi ca două monete de argint de pe vremea aceea, aveam să-1 cunosc abia în această dimineaţă de toamnă ploioasă — simbolul unei periclitate plecări din Ardealul subjugat şi al unei sosiri cu bine în regatul liber. Acest tînăr era Octavian Goga, al cărui nume îmi suna pentru prima oară în urechi. Zaharia Bârsan îmi dădu să înţeleg că el îl cunoscuse cu mult înaintea mea. Chendi deci nu-şi manifestă decît mediocra plăcere de a mi-1 fi recomandat numai mie, cu tot felul de zorzoane sentimentale şi cu urarea părintească,
de a continua să rămînem buni prieteni de condei, cît mai mult timp posibil.
In ziua aceea mi-am dat seama că preocuparea de" căpetenie a lui Chendi, pe viitor, avea să fie punerea în valoare cît mai rapidă a personalităţii naţionale a tînă-rului ardelean, care deocamdată nu era decît un poet începător ca şi mine.
Viitorul avea să realizeze aproape total împlinirea tuturor dorinţelor împăciuitoare ale celui mai temut critic literar de pe vremea aceea. Adevărul era că numai peste cîteva săptămîni, Goga îmi zicea Minule, iar eu îi ziceam Tavi. Relaţiile lui cu tot felul de personalităţi nu numai literare şi artistice, dar şi politice, mă incitau ca şi cum m-aş fi folosit şi eu, la fel, de aceleaşi relaţii, ca şi el, cel mai proaspăt prieten al meu. Deşi nu ne prea asemănăm în scris, eu totuşi admiram cu o adevărată emoţie dinamicele accente naţionale din mai toate poeziile sale, iar el continua să se distreze cît mai intens cu aşa-zisele „năzbîtii" din poeziile mele.
Tot aşa de adevărată era căderea noastră de acord mai totdeauna, graţie nu mie, ci lui Goga, care era extrem de împăciuitor, chiar atunci cînd părerile noastre se băteau cap în cap.
Chendi singur se amuza la fel, şi cînd trebuia să ia apărarea lui Goga, şi cînd era nevoit să-mi dea un pic de dreptate şi mie.
Intr-o noapte de petrecere intimă în subsolul faimosului local „La caru cu bere", Goga, de acord cu Chendi, ne declară celor de faţă că pusese la cale un concurs pentru cea mai reuşită poezie gen popular. Concurenţii aveau să-şi trimită opera sub anonimat, aşa ca premiantul să nu fie descoperit decît după ce poezia ar fi fost publicată în revista Viaţa literară şi artistică fără numele autorului. In felul acesta se menajau eventualele neplăceri ale diferiţilor autori ale căror manuscrise ar fi fost aruncate în coşul redacţiei.
Faptul că premiul fusese fixat la 500 de lei, ce aveau pe vremea aceea valoare cam 20 000 de lei din zilele noastre, mă hotărîse şi pe mine să „încerc marea cu degetul", confecţionînd o poezie populară, nu după reţeta
132
133
literaturii la modă pe vremea aceea, ci după ostracizată mea sensibilitate poetică.
După trei luni de zile însă, după ce se citiseră toate manuscrisele de către membrii juriului în plen — care nu erau decît Chendi şi Goga —, rezultatul concursului fusese ca şi nul, deoarece nici unul din anonimii concurenţi nu reuşi să dea producţiei sale acea prospeţime vecinică a poeziei noastre populare, fără vîrstă şi fără nume de autor.
Totuşi din nenumăratele şi feluritele discuţii care continuau să pasioneze cultul poeţilor din cafeneaua Kiibler, se căzu de acord asupra unui fapt adevărat, necontestat de nici una din taberele adverse. Acest fapt adevărat era constatarea juriului că obsesia poeziei populare continua să stăpînească, în cel mai înalt grad, sensibilitatea poetică chiar şi a celor mai potenţaţi nebuni literari. Totuşi această constatare nu putuse fi luată în consideraţie din cauza prea multor incursiuni de elemente streine în puritatea limbei noastre strămoşeşti pe care n-o găsim decît în poeziile noastre populare.
Intr-o zi, cînd ne aflam singuri la masă — eu şi Goga — nu ştiu cum şi care din noi a adus vorba de faimosul concurs pentru cea mai reuşită poezie populară de actualitate. Bine dispus ca mai totdeauna, Goga îmi destăinui că el personal găsise o realizare poetică populară, care i-a părut admirabilă, dar care, din păcate, conţinea două cuvinte străine — Dardanele şi Bosfor — care distonau atmosfera curat populară a poeziei, şi pe care Chendi nu. le putea înghiţi în ruptul capului.
Deşi ştiam că Dardanelele şi Bosforul nu puteau fi decît cuvintele mele, îndrăznii totuşi să-1 mai întreb şi de titlul poeziei pe care Goga mi-o lăudase sincer. Fără să bănuiască scopul întrebării mele, Goga se grăbi să-mi răspundă : Rînduri pentru paserile călătoare.
La început, cuvintele Dardanele şi Bosfor mă făcură să îngheţ, ca şi cum Goga ar fi pronunţat cuvintele Polul Nord şi Polul Sud. De data asta însă, cînd îmi răsună în urechi şi titlul poeziei, îmi veni să mă topesc de bucurie ca o luminare de ceară în noaptea învierii. Poezia care-i plăcuse lui Goga era poezia mea.
Şi totuşi bucuria mea n-ar fi avut nici un răsunet în sufletul celor chemaţi să mi-o admită publicată exact aşa cum fusese scrisă de mine, neciuntită de cele două cuvinte streine — jignire la care nici eu nu m-aş fi pretat pentru nimic în lume. Riscam deci să mă răcesc de Goga, cu a cărui bună părere despre mine mă mîndream. Ba ceva mai mult, ar fi trebuit să mă cert definitiv cu Chendi, care ar fi aflat că încerc din nou să-1 induc în eroare, după cum reuşisem altă dată să-mi public poezia Celei care minte ca o traducere după un papirus egiptean.
M-am resemnat deci ca orice „candidat ghinionist" şi mi-am ascuns poezia într-un sertar, hotărît să aştept momentul binevenit pentru a-i face cinstea să vadă lumina tiparului. Mărturisesc chiar că şi uitasem de această poezie. Dovadă că, deşi între timp mai publicasem şi volumul de versuri De vorbă cu mine însumi, nu-mi adusesem însă aminte că mai am şi o poezie inedită, inclusă în sertarul-mausoleu al atîtor hîrţoage defuncte. Abia mai tîrziu, după moartea lui Chendi, aflată din ziare, cînd mă găseam la Băile Malnaş, mi-a venit şi mie în minte posibilitatea de a învia o poezie pe care pînă atunci o socotisem moartă definitiv.
întors la Bucureşti pe la începutul lunii septembrie, m-am grăbit să scotocesc cu cea mai mare atenţie sertarul ţinut pînă atunci încuiat. Am avut norocul să-mi găsesc manuscrisul chitit în patru şi păstrat proaspăt într-un plic galben, pe care, nu ştiu din care motive, scrisesem cu cerneală roşie, frumoasa deviză a lui Pico de la Mirandola, urmată de butada tot atît de faimoasă a lui Voltaire :
„De omni re scibili et quibusdam aliis".
Adîncul înţeles al celor două fraze latine, care astăzi se scriu împreună deşi aparţin a doi autori, despărţiţi unul de altul de aproape 300 de ani, mi-a dat ghes să public şi eu poezia, întîmplă-se orice s-ar fi întîmplat, mai ales că poezia o dedicasem lui Goga, fără să-i fi cerut consimţămîntul.
134
135
O reproduc pentru curiozitatea celor cari întîmplător nu posedă încă opera mea poetică tipărită în complectul ei, de către Fundaţiile regale.
HÎNDUBI PENTRU PASERILE CALATOARE
C. Iui Octavian Goya
Frunză galbenă, uscată — Frunză ce-ai fost verde-odată, Şterge-ţi ochii de rugină, C-a intrat toamna-n grădină, Şi-a intrat ca o stăpînă Cu vîntul şi ploaia-n mînă !...
Primul stol de rîndunele
A pornit spre Dardanele...
Berzele desperecheate
Se-mpreună-n zbor şi ele,
Să pornească pe-nserate,
Tar triunghiul de cocori
Se-ntregeşte tot în zbor,
Să pornească tot în zbor,
Să pornească mîine-n zori
Spre Bosfor...
Frunză galbenă, uscată —
Frunză ce-ai fost verde-odată — "
De-a lungul şoselelor,
Pe tot largul apelor,
Şi din creasta munţilor
Pînă-n fundul văilor...
în vîrful copacilor
Au rămas doar ciorile
Să păzească morile —
Morile ce macină,
După vechea datină,
Zodia-nceputului
Cu păcatul trupului,
Şi rodul pămîntului,
Cu belşugul anilor,
Zilelor
Şi clipelor
Pentru cei flămînzi de soare Şi de «semne de-ntrebare» !...
Frunză galbenă, uscată,
Frunză ce-ai fost verde-odată,
Azi grădina Domnului
Nu mai este-a nimănui...
Au zburat din ea mai toate
Vietăţile aripate
Şi-au rămas doar ciorile —
Ciorile,
Surorile
Vînturilor,
Ploilor,
Grijilor,
Nevoilor,
Şi-ntunericilor !...
Au rămas să vămuiască
Cu pecetia domnească
După socotinţa lor
Soarta zburătoarelor...
Şi să-nchidă-ntre zăbrele
împletite din nuiele
Călătoarele rebele,
Ce-au pornit cu toate-n zbor,
Fără ştirea ciorilor,
Spre Bosfor
Şi Dardanele !...
Nu ştiu ce-o fi gîndit Goga cînd mi-a citit poezia publicată după trecerea atîtor ani de zile şi nici n-am căutat să aflu cam cum m-ar fi apostrofat, dacă întîm-plarea ar fi făcut să mai dăm ochii imediat după publicarea ei. Mai tîrziu însă, cînd aproape îi pierdusem urma, deoarece el se aruncase cu toată patima în braţele politicii, ne-am întîlnit în casa unui bun prieten al nostru amîndurora. Goga mi-a zîmbit doar cu aceeaşi bună dispoziţie pe care o cunoscusem pînă atunci numai pe buzele poetului, nu şi pe buzele omului politic, şi
136
137
legănîndu-şi capul ca o pseudo-mustrare, mi-a şoptit ca şi cînd n-ar fi vrut să fie auzit decît de mine singur :
— Sărmanul Chendi !... Dacă ar fi trăit, probabil că te-ar fi iertat şi el chiar atunci, la fel, după cum te iert eu, astăzi... „Dardanelele" şi „Bosforul" tău, ca să îne-bunească tot tineretul ardelean.
Atît şi nimic mai mult. în casa prietenului nostru se discuta mai mult politica zilei decît eternitatea unor fantezii poetice, chiar cînd ele ar fi fost semnate de Oc-tavian Goga...
PIERRE RONSARD ŞI MIHAIL EMINESCU
împerecherea numelor de mai sus va părea, desigur, foarte curioasă, mai ales celor care — cunoscînd opera poetului român ■— nu sunt totuşi străini nici de opera faimosului şef al Pleiadei franceze, precum nici ele marea distanţă de ani care îi separă pe amîndoi.
Timpul însă — „dascălul" nostru al tuturor — mai joacă de multe ori şi rolul arheologului conştient, care descoperă pentru cei în viaţă încă nu numai secretele intime ale poeţilor defuncţi, precum şi inscripţiile şterse de vînturi şi ploi de pe marmora monumentelor, ba chiar şi analogiile sufleteşti între anume dispăruţi — analogii, care, în ciuda timpului, le perpetuează şi gîn-direa şi simţirea şi aspiraţiile lor spre aşa-zisul „frumos etern".
O analogie identică între Pierre Ronsard şi Mihail Eminescu am descoperit-o mai anii trecuţi, cînd ziarele din Franţa anunţau că Societatea literară şi artistică din Touraine — leagănul de naştere al lui Pierre Ronsard — hotărîse să nu mai respecte dorinţa ilustrului lor compatriot de a nu i se ridica nici un monument, aşa după cum în fiecare ţară se obişnuieşte să se cinstească, după moarte, numele şi opera marilor artişti. Ziarele mai adăugau însă că această idee fusese îmbrăţişată cu un mare entuziasm de către toate cercurile intelectuale, unde Pierre Ronsard, după 350 de ani, tot mai are admiratori, chiar în zilele noastre.
Totuşi şi de data asta se repetase aceeaşi întrebare ca şi în alte daţi, dacă un monument ridicat lui Pierre Ronsard, n-ar fi constituit un act de impietate, faţă de
139
memoria marelui poet, care în testamentul său îşi exprimase dorinţa să nu se strice nici un bloc de marmoră scumpă, pentru a-i eterniza numele.
Aceeaşi dorinţă, dealtfel, Pierre Ronsard şi-o mai exprimă în timpul vieţii sale şi anume în următoarele versuri :
Je defends qu'0,1 vie rompe Des inarbres pour la pompe De vouloire mon tombeau Batir plus beau [...]
Mais bien, je veux qu'un arbre M'ombrage, au lieu d'un marbre — Arbre qui soit couvert Toujours de vert [...]
Oare între aceste două strofe ale lui Pierre Ronsard şi faimoasa poezie a lui Mihail Eminescu — Mai am un singur dor — nu există nici o asemănare ?
Eu cred că da ! Ba ceva mai mult, există şi o puternică analogie sufletească, pe care cred însă că-i de prisos s-o mai dovedesc. Mă voi mărgini numai să pun în faţă poezia lui Pierre Ronsard cu poezia lui Mihail Eminescu, lăsînd apoi cititorilor mei plăcuta sarcină de a trage ei singuri concluzia.
Să dăm cuvîntul şi lui Eminescu :
Nu vreau sicriu bogat, Făclie şi flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri...
iar mai departe :
Deasupră-mi teiul sfînt Să-şi scuture floarea !...
Cît ne priveşte pe noi, dorinţa lui Mihail Eminescu a fost îndeplinită. La mormîntul lui, un tei îşi scutură floarea în fiecare an, la fel, deşi în preajma cimitirului Belu nu se mai aud tălăngile, nici respiraţia senină a
140
întinselor ape, nici cîntecele de bucium şi nici luna care să alunece peste lungile vîrfuri de brad... care nu există...
în schimb însă, la căpătîiul poetului s-a plîns mult, mult de tot, iar epigonii i-au continuat plînsul în atîtea insipide volume de versuri, în faţa cărora volumaşul de versuri al lui Mihail Eminescu desigur că ar fi trebuit să şi roşească de ruşine, măcar coperta...
Ce vor face urmaşii lui Pierre Ronsard ?
Cu toate că numele şefului Pleiadei nu mai are nevoie de monument de marmoră ca să fie perpetuat..., totuşi monumentul lui a fost comandat unui mare sculptor francez...
Ce s-o mai fi întîmplat pe urmă nu ştiu. N-am avut ocazia să mai aflu nimic din ziarele franceze... îmi place să cred însă că monumentul lui Pierre Ronsard, dacă ar fi fost executat la timp, probabil că trebuie să fie ieşit clin dalta sculptorului francez mult mai frumos, mai artistic şi mai conform cu visele poetului, decît ar fi ieşit, poate, monumentul lui Mihail Eminescu pe care noi — românii — n-am găsit cu cale să i-1 ridicăm nici imediat, după moartea lui, nici măcar ceva mai tîrziu...
Se pare însă că aceasta este soarta marilor poeţi. Buna-credinţă a urmaşilor n-o punem niciodată la îndoială. Dovadă, Eminescu de la Iaşi, de la Constanţa, de la Oradea-Mare şi din parcul Dumbrăveni... Grandoarea înfăptuirii artistice însă a acestei onorabile bunăvoinţe, de cele mai multe ori, ^?^ătruitiy'cV Iti^poI, şi la francezi şi la români.
Cei care n-au voit să se odihnească decît în tovărăşia prietenească a unui tei sau alt arbore verde..., cei care n-au voit să se desfăşoare după moartea lor nici un fast şi nici un monument funebru sau comemorativ să dea prilej „mititeilor" de a se „lăuda ei însăşi", avînd aerul că-i preamăresc pe morţi., toţi aceştia, după moartea lor, vor avea satisfacţia postumă de a respira mai întîi diferitele parfumuri retorice sau elocvente, şi în urmă abea adevăratul parfum al florilor care — o singură dată
141
pe an — le vor săruta piatra funerară, cu alte buze, decît buzele celor care uită să mai vină, — măcar tot o singură dată pe an —, ca să-şi facă datoria faţă de morţii nemuritori...
Iată pentru ce am îndrăznit să fac împreunarea acestor două nume ilustre : Pierre Ronsard şi Mihail Eminescu.
DE  LA  „LUNA CĂRŢII"  La  „ANTOLOGIA PITORESCULUI
ROMÂNESC"
Sărbătorită pentru prima oară în primăvara anului 1933, aşa-zisa „Ziua cărţii" s-a repetat la fel patru primăveri de-a rîndul. Schimbîndu-şi apoi numele, mai întîi în „Săptămîna cărţii" şi, mai tîrziu, în „Luna cărţii", sărbătoarea cărţii a reuşit în fine să-şi tipărească personalitatea cu cerneală roşie în calendarul tradiţiilor noastre culturale.
Sărbătorirea acestui periodic eveniment cărturăresc, timp de 10 ani, n-ar trebui să se mai reia tot aşa după cum a decurs pînă în anul cînd a fost întreruptă brusc. Vreau să spun că n-ar trebui să se reducă numai la o eventuală nouă lansare pe piaţa literară a cărţilor proaspăt ieşite de sub teascurile tipografice... Eu cred că această aniversare trebuie pusă în valoare anual, dacă nu cu ceva mai multă amploare populară, măcar cu echivalentul acelor agresive „tobe, surle şi trompete" cu care aşa-zisele noutăţi ale zilei sunt impuse atenţiei marelui nostru public de cetitorii numai de ziare.
între timp, m-am întrebat şi — ca să mă pot controla mai bine — am mai întrebat şi pe alţi confraţi, dacă o carte care, la urma urmelor, nu este cu nimic mai prejos decît un ziar obişnuit n-ar merita şi ea, — dacă nu completă — cel puţin pe sfert, aceeaşi atenţie pe care ştiutorii de carte din România, o oferă ziarului lor favorit, indiferent de coloarea lor politică.
Cei mai mulţi mi-au răspuns categoric „nu" deşi raţionamentul lor era tot aşa de şubred şi insipid ca
143
orice noroi dintr-o ploaie trecătoare. Confraţii mei pretindeau că un ziar chiar mediocru, dar scris de mai mulţi ziarişti, pare la cetit mai atractiv chiar decît o carte remarcabilă, scrisă însă numai de un singur maestru al condeiului — autorul ei.
Raţionamentul lor, după cum se vede, era cu adevărat dezolant, fiindcă, la drept vorbind, pe cititorul român nu-1 interesează de obicei nici autorul cărţii, pe care n-o citeşte decît din simplă curiozitate, nici autorul articolului din ziarul lui favorit pe care îl citeşte din obişnuinţă. Il interesează numai faptul în sine — sau cum se obişnuieşte în limbajul curat — „faptul divers". Numai că graţie acestui simplu, dar diabolic „fapt divers", pîinea de toate zilele a intelectualului, care altădată era „cartea", astăzi este „ziarul" — deşi ziarul nu este decît copilul bastard al cărţii.
Eu totuşi, care nu mi-am pierdut încă nădejdea în mai bine, sunt sigur că, cu timpul, această rană purulentă a cărţii s-ar putea cicatriza — dar bineînţeles — numai atunci cînd scriitorii de cărţi vor înţelege că vremurile au evoluat şi că faimosul lor „turn de fildeş" de altădată a degenerat într-un hidos monument funerar şi atîta tot....
Revin deci la ideea care mă preocupă, pentru a încerca să mi-o pun pe picioare, deşi, de cînd tot stă închisă în sertar, aproape ologise. Ideea mea însă n-are decît o importanţă relativă, de a fi fost pusă în circulaţie înaintea altor idei, care venind mai tîrziu ar putea fi socotite mult mai rezonabile decît ideea mea.
întru cît mă priveşte pe mine, însă, declar că le aştept cu bucurie să sosească la rindul lor, cît mai multe posibil. Deocamdată totuşi, în lipsă de altceva mai bun, socotesc că datoria celor în drept să mă judece este să ia act mai întîi de ideea mea — după cum dealtfel spune şi francezul că Faute de mieux, on couche avec sa jemme.
Ideea mea ?... Iat-o !
Ca un fericit început al unui nou aspect de activitate culturală, propun ca pentru o nouă eventuală aniversare
de primăvară „Luna cărţii" să fie sărbătorită printr-o Antologie a pitorescului românesc la care toţi scriitorii de seamă să fie invitaţi a colabora cu întreaga lor prestanţă artistică şi personalitate spirituală, oricare ar fi punctul cardinal al ţării în care trăiesc în momentul de faţă, sau unde ar dori să-şi plaseze provizoriu insipraţia lor ad-hoc, necesară pentru o cît mai completă armonizare a celei mai variate colaborări colective.
Se înţelege de la sine că originalitatea acestei Antologii sui-generis va fi, în primul rînd, chiar cuprinsul ei — un mănunchi impresionant de amintiri personale, scoase de fiecare scriitor în parte, din sertarul intimităţilor lui sufleteşti. La drept vorbind, ele n-ar fi decît nişte nimicuri scumpe — de care însă -— în lungul vieţii tale, fie că eşti artist de seamă sau simplu om de rînd, te simţi totuşi legat din an în an, tot mai mult şi tot mai proaspăt, fie de locul tău natal, fie de felurite alte localităţi din restul ţării, pe unde ai avut norocul să poposeşti temporar sau vreme mai îndelungată.
Şi acum... Mă întreb care editură literară din România s-ar încumeta să ducă la bun sfîrşit această adevărată cheie de boltă a unei înfăptuiri naţionale de cultură ?
Ideal ar fi ca, de data asta cel puţin, editorii noştri să-şi dea mîna cu toţii pentru ca această primă Antologie a pitorescului românesc să poată apărea, din punct de vedere tehnic, tot atît de sui-generis, ca şi cuprinsul ei literar.
Mi-e teamă, însă, ca nu cumva, în ziua cînd vor veni în discuţie şi fondurile necesare pentru obţinerea acestei victorii culturale româneşti, editorii noştri să nu treacă cu buretele peste nobleţea titlului lor de „factori culturali" şi să rămînă aceiaşi admirabili negustori, pentru care, chiar cărţile propriei lor case de editură nu au alte rezonanţe decît a banilor pe care i-ar cîştiga, riscînd cît mai puţine cheltuieli.
Făcînd abstracţie totuşi de toate aceste meschine inconveniente de periferic ordin cultural, socotesc că apariţia unei asemenea Antologii, n-o poate patrona decît
144
145
autoritatea unei case de editură literară, dezbrăcată de orice interes material imediat.
Mă gîndesc — cu tot respectul ce-1 datorez acestui frumos „vis de primăvară" — în primul rînd, la editura Fundaţiilor regale pentru literatură şi artă şi la nevoie chiar la colaborarea indicată a actualului nostru Oficiu naţional de turism.
Deocamdată însă, eu nu fac decît pe „nebunul" din cunoscutul proverb românesc, care, după ce a azvîrlit o piatră în apă, trece mîna celor zece înţelepţi, singurii care i-ar putea-o scoate din apă. Numai că, proverbul ca şi gumelasticul se poate întinde la infinit, cu condiţia însă să nu plesnească. Şi dacă în anume cazuri „nebunul" trebuie să aştepte pînă la Kalendele greceşti, în alte cazuri, acelaşi „nebun" are norocul să fie luat în serios de către cei zece înţelepţi...
Şi atunci... în cazul acesta, ideea mea nu va mai fi numai „ideea mea", fiindcă odată înfăptuită ea va deveni trambulina oficială pentru cele mai interesante figuri de acrobaţie stilistică a tuturor confraţilor mei, care pînă astăzi, după a mea cunoştinţă, s-au exersat numai „cîte unul singur".
Să admitem însă —■ ca epilog — că minunea s-a produs.
„Felicitările noastre" pentru „Luna cărţii" care nu pot şti în care anume primăvară va împlini — iar nu mai pot şti cîţi ani anume. Ştiu că, după felicitările de rigoare, îi vom ura tradiţionalul „La mulţi ani".
Şi iată cum Antologia pitorescului românesc se va încetăţeni, în analele culturii noastre naţionale, cu cel mai complet, artistic, pitoresc şi elocvent elogiu, pe care scriitorii români au reuşit, în fine, o dată şi bine, să-1 închine în bloc pămîntului lor strămoşesc.
ARTICOLE ŞI CRONICI DRAMATICE
AUTORII DRAMATICI Şl PREMIERELE
Pentru un autor dramatic — oricît de simpatic ar fi marelui public — nu cred să existe emoţii mai puternice decît acelea pe care le încearcă în seara unei premiere. La noi, unde autorii sunt rari, premierele sunt şi mai rare. în alte ţări însă, premierele joacă rolul de adevărate evenimente artistice, indiferent dacă primirea publicului le transformă în triumfuri sau căderi ruşinoase. E drept că marele public se înşală de cele mai multe ori. în cîteva rînduri însă, cei chemaţi să hotărască de soarta unui artist nu s-au înşelat şi ei ?...
Dar nu despre aceasta aşi voi să vorbesc, ci despre emoţiile pe care marii autori dramatici, potrivit temperamentului lor, le simţeau în serile premierelor. Veselul autor francez Tristan Bernard le-a analizat cu mult spirit şi cu foarte juste comentarii.
Aşa bunioară, Dumas-tatăl, aştepta totdeauna să se ridice cortina şi în urmă se înfunda în cel mai apropiat restaurant , unde comanda atîtea feluri de bucate cîte acte avea noua piesă. Cei care cunosc piesele lui Dumas şi apetitul celebrului gastronom îşi pot închipui uşor ce dineuri copioase îşi oferea autorul Celor trei muşchetari.
Dumas-fiul stătea tot timpul în loja sa, iar între acte îşi rotea privirea asupra publicului, care se electriza numaidecît la vederea celui mai popular şi iubit literat de pe vremea aceia.
Victor Hugo sta în culise şi se ferea să dea ochi cu publicul mai înainte de-a fi chemat. După căderea Bur-gravilor, Hugo  a plecat acasă atît de supărat, încît a
149
uitat să-şi ia bună seara chiar de la prietenii săi cei mai intimi.
Lamartine, care asista la prima reprezentaţie a piesei sale Toussaint Louverture, o găsi atît de insipidă, încît preferă să se ducă la cafenea decît să aştepte sfîrşitul.
Paul de Kocfc sta într-un fotoliu de orchestră ca orice alt spectator, aplaudîndu-şi sau fluierîndu-şi piesa, după cum era primită de marele public. După cît se vede, Paul de Kock pare a fi cel mai raţional autor dramatic.
Casimir Delavigne nu asista niciodată la premiere. Autorul lui Ludovic al XIV se făcea că e bolnav şi ră-mînea acasă, unde afla de pe la prieteni soarta piesei.
Scribe sta într-un fotoliu de orchestră înconjurînd cu gesturi binevoitoare pe interpreţi.
Frangois Copee, în seara reprezentaţiei celebrului Le Passant, a început să plîngă şi s-a închis într-o lojă împreună cu sora sa. După reprezentaţie, voind să felicite pe Sarah Bernhardt, 1-a podidit plînsul din nou şi n-a putut să pronunţe nici un cuvînt. Iată unde te duce de multe ori şi un succes !...
Cel mai interesant dintre toţi pare a fi fost Rossini, care nu-şi părăsea niciodată bastonul din mînă şi care era gata să pocnească în cap pe prima persoană care i-ar fi spus pe faţă că nu-i place opera sa.
„MĂRUL",  DRAMA ÎN DOUA ACTE, DE ZAHARIA BÂRSAN
Mărturisesc că a doua premieră românească din actuala stagiune mi-a procurat mai multe emoţiuni estetice decît cea dintîi. Şi cu toate acestea, dacă nu între subiecte, între atmosferele în care se dezvăluiesc ambele piese este o mare asemănare.
Piesa d-lui Bârsan prezintă cîteva puternice calităţi care copleşesc micile defecte sau mai bine-zis micele scăpări din vedere. Mărul nu-i decît un simbol, un fericit simbol, prin care autorul caută să ne ascundă una din cele mai groaznice lovituri ale fatalităţii, căci nu mai încape nici o îndoială conflictul — între un tată degradat şi o familie împinsă spre prăpastie de viţiile unui om inconştient — nu se putea rezolva decît aşa precum numai fatalitatea ar fi putut să-şi spună ultimul cuvînt.
Acţiunea se petrece într-un orăşel din Transilvania. Marcu Gîmpea are trei copii şi o sută de mii de viţii — bea, joacă cărţi, fură, înşală şi se lasă să fie bătut de cîte ori este prins. Petre, fiul cel mai mare, om cu carte, poet şi ziarist cu vază, se întoarce acasă cu gîndul să muncească pentru luminarea şi ridicarea poporului. Spectacolul de acasă însă îl îngrozeşte. Pe tată-său nu-1 mai recunoaşte şi tată-său face întreaga familie de rîs. O luptă disperată se începe atunci între tată şi fiu. Cine va învinge ? Nu se poate şti. în asemenea ocaziuni nu se poate şti niciodată. în timpul acesta un prieten bun al lui Petre, Lucian, care iubeşte pe sora acestuia Mag-dalena, îşi găseşte într-o bună dimineaţă mărul din grădină tăiat de nişte răifăcători. Or,  mărul acesta avea
151
o deosebită importanţă pentru cele două familii, sub el îşi petrecuseră copilăria împreună cei doi prieteni şi cu distrugerea mărului se pierea parcă ceva din propriul lor trecut, din propria lor viaţă poate. Lucian obţine autorizaţia de a trage cu puşca în primul străin pe care-1 va prinde călcîndu-i grădina. Fatalitatea însă voise ca acest străin să fie tocmai Marcu, denaturatul părinte, care se ducea noaptea la Lucian să-i ceară bani ca să-şi plătească datoriile. Lucian sfîrşeşte dar cu o zi, dacă nu cu o clipă mai înainte, ceea ce era decis să facă însuşi Petre. Un paricid dar mai puţin şi poate doi fericiţi mai mult — Lucian şi Magdalena.
Acesta este subiectul — o icoană fidelă a atîtor scene pe care realitatea ni le oferă aproape zilnic.
Autorul, un meritos artist al teatrului nostru, ca om de meserie a ştiut să conducă acţiunea în mod firesc şi să-şi presare dialogurile cu cîteva fraze fericite printre care n-o pot uita pe cea a bătrânului părinte Miron : Cea mai mare fericire a mea ar fi atunci cînd n-aş mai trăi pentru mine singur, ci pentru toată lumea. Părintele Miron e plin de înţelepciune şi cu totul opus bătrînului Şoiman din Ultimul vlăstar.
Ceea ce nu mi-a plăcut însă în piesa d-lui Bârsan au fost cîteva scene naive, prea naive chiar. Şi o spun aceasta fiindcă autorul nu avea nevoie absolută de ele. Ar fi putut foarte bine lăsa să se înţeleagă ceea ce de multe ori o scenă nu numai că nu completează, dar distruge.
Luată în tot, Mărul face parte din piesele menite să reziste, ceea ce îi urez din toată lumea.
Rolul beţivului Marcu a fost jucat de d. Brezeanu cu o remarcabilă justeţe, fiindcă unui asemenea rol nu-i trebuie decît foarte puţin pentru a cădea în trivial. Pe Petru 1-a jucat d. Demetriade, conştiincios ca întotdeauna. O înduioşătoare Magdalena a fost d-na Bârsan, soţia autorului. Restul rolurilor : d-na Ciucurescu şi d-nii Ion Petrescu şi Athanasescu.
Spectacolul s-a început cu mult cunoscuta piesă a lui Al. Dumas-fiul O vizită. De data asta rolurile erau încredinţate d-nelor Demetriade, Leonescu şi d-lor Mano-lescu şi Livescu.
Fără cîteva gesturi, care ar fi trebuit să rămînă vecinie străine apucăturilor unor contese, d-na Demetriade a fost o admirabilă d-nă de Moranee.
D. Manolescu se afirmă din zi în zi. în ziua însă cînd d. Manolescu va fi mai puţin legat de scenă, va putea cu atît mai mult juca un rol de pretins Don Juan.
D. Livescu a fost potrivit cerinţei rolului — corect, ridicule et charmant — cum ar fi zis Verlaine.
152
TEATRUL ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Pompa cu care literaţii francezi din secolul al XX-lea conduceau la groapă un confrate a cărei activitate ilustra mai mult secolul al XlX-lea m-a făcut să mă gîndesc la simplicitatea cu care nu noi, dar de multe ori ei însăşi chiar au dus la groapă tocmai pe aceia a căror activitate a fost de natură a ilustra secole întregi.
Victorien Sardou, ultimul dramaturg francez al secolului XIX a cunoscut onorurile nu numai ale mulţimei dar şi ale armatei. Generalii francezi l-au salutat închi-nîndu-şi sabia iar drapelele franceze aplecîndu-şi culorile.
Un Augier sau un Alexandre Dumas-fils n-au cunoscut aceste onoruri şi cu toate acestea secolul în care trăim ne va spune peste puţin timp de cine îşi va aduce mai bine aminte : De cel dintîi sau de cel din urmă ?
Dintre toţi marii autori francezi, Victorien Sardou este singurul de care se poate spune, cu drept cuvînt, că n-a căutat să dea operei sale tenacitatea bronzului. Victorien Sardou a fost un meşteşugar grăbit — grăbit din cauza prea multor comenzi — şi, ca oricărui meşteşugar bun dar grăbit, nu i se poate cere mai mult decît ca opera sa să poată mulţumi — mişca şi amuza — mulţimea pentru care anume a fost făcută. Or, în această privinţă, lui Victorien Sardou nu i se poate nimic imputa.
Dacă s-ar fi trudit să facă ceva mai puţin conform cerinţelor marelui public, desigur că ultimul mare dramaturg al secolului trecut  n-ar fi  meritat  în secolul
acesta onorurile ce i s-au făcut. Cine ştie însă dacă secolele viitoare nu i le-ar fi dat cu prisosinţă ?
Dacă ne-am întreba ce va rămîne din arta dramatică a secolului XIX, nu ne va fi greu să găsim răspunsul : cîteva piese numai.
Ironia soartei însă a voit ca printre aceste cîteva piese să se numere tocmai opera lui Henry Becque cel care trăind n-a putut cîştiga cu piesele sale nici măcar o mie de franci şi care la moarte n-a fost salutat decît de un singur soldat francez — vărul său.
Nu, secolul al XlX-lea n-a fost secolul capodoperilor dramatice... Secolul XIX a fost secolul cabotinajului.
154
Tnfmrlf^h05" TRAGEDIE 1N 5 ACTE DE SCHILLER, TRADUSA DIN LIMBA GERMANA DE D. GEORGE COŞBUC
Admiratorii literaturii clasice germane nu pot fi decît încîntaţi de atenţiunea binemeritată dealtfel — pe care direcţia Teatrului nostru Naţional a dat-o piesei lui Schiller. în luna decembrie a anului acesta s-au împlinit 120 de ani de la prima reprezentaţie a lui Don Carlos şi dacă în calendarul nostru n-am fi avut o întîrziere de 13 zile, seara de 30 decembrie ar fi corespuns exact cu seara primii reprezentaţii.
Apărut în 1887 în formă de roman, după un an, Don Carlos fuse transformat în piesă de teatru, după insistenţele baronului Dalberg, directorul teatrului din Man-nheim.
Subiectul piesei nu este original. Schiller mărturiseşte că n-a consultat numai istoria, ci şi alte două opere care poartă acelaşi titlu şi care sunt datorite una lui Saint-Real şi alta lui Brantome, doi autori francezi. Aşa cum este prezentat însă, trebuie să recunoaştem că subiectul lui Don Carlos constituie cel mai dramatic episod pe care ni l-ar putea prezenta istoria.
Filip II este caracterizat în linii aşa de bine definite încît poate servi drept model celor mai groaznici tirani, pe care literatura dramatică a binevoit să-i împrumute istoriei. Alături de rege, ducele de Alba, acest personaj nedemn de-a purta un nume omenesc, formează cel mai nemerit pendant.
Nu vom spune însă acelaşi lucru despre Don Carlos şi Marchizul de Posa, cărora Schiller le-a dat suflete cu totul altele decît acelea pe care ni le-a transmis istoria.
156
Don Carlos era obraznic, crud şi orgolios ca şi tatăl său. Figura îi era strîmbă, părul roşcat, corpul slab şi mersul împiedicat de greutatea unui picior bolnav de reumatism. Era dar natural ca Schiller să se depărteze cît mai mult de adevăratul Don Carlos pentru a putea face din el eroul unei intrigi de dragoste. Acelaşi lucru 1-a făcut însă şi cu Marchizul de Posa, care, ca orce alt senior ce trăia la Curtea lui Filip, nu numai că nu putea fi pe faţă partizan al toleranţei şi al libertăţei, dar nici măcar prin minte nu este admisibil să-i fi trecut asemenea idei.
Aceasta ar fi prima şi poate singura învinuire ce se aduce piesei lui Schiller, caracterele sunt prea generale, prea lipsite de acea nuanţă de individualitate, atît de necesară teatrului. Să mai trecem cu vederea, de asemenea, peste cîteva situaţiuni neexplicabile ca : revolta de la Madrid şi prezenţa regelui în celula lui Don Carlos, şi piesa rămîne una din cele mai mari, mai umane, şi mai filantropice manifestări ale unui talent literar.
Jules Janin găseşte că Don Carlos a servit de inspiraţie şi model lui Victor Hugo pentru Ruy Blas.
Subiectul piesei se poate povesti în cîteva cuvinte : Elisabeta, fiica regelui Franţei, Enric II, părăseşte curtea veselă a tatălui său pentru a se căsători cu încruntatul Filip II. Don Carlos însă, infantul Spaniei, care la început fusese el logodit cu actuala sa mamă vitregă, continuă să-şi iubească logodnica şi în lipsă de altă mingî-iere să se destăinuiască Marchizului de Posa care îi face teorii filosofice pentru a-i îndepărta zadarnicele lui porniri. Filip II, pus în curent de către Ducele d'Alba, de cele ce se petrec, merge cu gelozia pînă acolo, încît hotărăşte să se debaraseze de fiul său, dîndu-1 pe mîna Inchiziţiei.
Moartea tânărului principe, care formează deznodă-mîntul piesei, aparţine dealtfel istoriei.
în acest episod dramatic, găsim o gamă de colori atît de completă , şi atît de bine armonizată — rochii de mătăsuri şi haine de preoţi inchizitori, cîntece religioase şi acorduri rătăcite de mandolină, mirosuri de trandafiri de Aranjuez şi mirosuri de smirnă şi de tămîie — încît fără
157
de voie, prima idee care ne vine în minte este imaginea acestei mărimi şi mizerii spaniole, care astăzi pare a aparţine mai mult legendei decît istoriei. Şi dacă în tot cursul piesei lui Schiller nu asistăm decît la îngenuncherea idealului de către fioroasa realitate, autorul ne lasă totuşi să înţelegem că mult aşteptata victorie nu va întîrzia să sosească — Marchizul de Posa nu-i decît ecoul lumei spaniole care mîine, poimîine, cu sabia în mînă avea să fure suveranului ceea ce, cît timp îi ceruse îngenuncheată, suveranul refuzase să-i dea. Aceasta e piesa.
Tradusă însă în româneşte, sau mai bine-zis în limba pe care d. Coşbuc o pretinde românească, piesa lui Schiller pierde prin aceea că nu poate fi urmărită în mod firesc. Mărturisesc că mie unuia mi-a trebuit o sforţare neobişnuită pînă acum pentru a putea înţelege rostul frazelor, parte chinuite, parte mutilate, parte caraghioase chiar, fraze cu care traducătorul pare că a voit în mod intenţionat să exaspereze atît pe actori cît şi pe bietul public care atîta amar de vreme a tot manifestat pentru dulcea limbă românească !... Şi lucrul acesta mă miră cu atît mai mult cu cît d. Coşbuc era dintre cei mai indicaţi ca să ne poată da o traducere justă, curată şi conformă tradiţiilor artei.
D-nii Nottara, Bulandra, Demetriade şi Soreanu, precum şi d-şoara Voiculescu sunt singurii care şi-au înţeles rolurile — vorbesc de rolurile principale. D. Stoian, mai ales, n-a fost cîtuşi de puţin inspirat de data asta, cobo-rînd autoritatea fiorosului Duce de Alba la servilismul unui lacheu oarecare. Dacă nu l-am fi văzut cu barba lui căruntă, aşa cum ni-1 arată istoria şi încărcat de nenumărate coloane şi panglici multicolore, l-am fi luat mai repede drept o marionetă, decît un sfetnic temut, care umpluse pe rînd de groază şi Madridul şi Spania şi Flandra.
Cît priveşte rolul reginei... Dar cine oare ar putea împrumuta d-şoarei Mihăilescu demnitatea şi fastul unei regine spaniole, cel puţin pentru reprezentaţiile viitoare !...
„VIFORUL", DRAMA ISTORICĂ IN 4 ACTE DE DL. B. ŞT. DELAVRANCEA
Viforul, a doua piesă din ciclul de trei piese, în care d. Barbu Ştefănescu-Delavrancea s-a hotărît să închege trei momente caracteristice din turburata istorie a Moldovei, s-a prezentat aseară într-o atmosferă tot atît de turbure a unui public de elită, dar cu păreri diferite. Piesa d-lui Delavrancea a stîrnit aceeaşi discuţie care promite să ţină desigur cam tot atît cît a ţinut şi aceea a Apusului de soare.
Dacă piesa ar fi fost iscălită de alt autor, discuţia s-ar fi potolit foarte repede — sunt sigur. D-1 Delavrancea se bucură însă de o reputaţie literară ce atrage după sine discuţii lungi şi momente de grea cumpănă.
Teatrul d-lui Delavrancea, aşa cum este înţeles de autor, nu poate fi înţeles la fel de toată lumea, şi mai ales de aceia care cer de la o piesă altceva decît o cinematografiere a unui pasaj din istorie. Să recunoaştem însă că în Viforul d. Delavrancea a ştiut să creeze momente dramatice cu efecte scenice mai potrivite teatrului din zilele noastre, vroi să zic că d. Delavrancea a avut o mînă mai fericită decît în Apus de soare. Scena ultimă din actul al IlI-lea este ceea ce se numeşte teatru. Restul rămîne o admirabilă poemă în proză, o descriere uriaşe a unui cataclism naţional pentru care d. Delavrancea a găsit adevărate cuvinte de aur. Vom asculta deci cu o deosebită mulţumire sufletească limba pe care autorul a pus-o în gura strămoşilor, de-acum cîteva sute de ani. Piesa lui d. Delavrancea ne va arăta două lu-
159
cruri : cît de frumoasă şi bogată poate fi limba noastră şi cît de sărac continuă să ne fie teatrul. Dar ce este Viforul ?
Ca orice ţară din lume, Moldova şi-a avut şi ea viforul ei. Ştefăniţă-Vodă, nepotul marelui şi sfîntului Ştefan, apărat de umbra uriaşă a bunicului său, caută să iasă de sub ea. Amintirea domnului de altădată însă este mai puternică decît voinţa domnului de acum şi, fiindcă nu se poate război cu umbra, se răzbună pe cei din jurul său, pe cei care au trăit în zilele de glorie ale marelui său bunic. Acesta este Viforul — un om jumătate nebun, jumătate îndrăzneţ şi laş şi de două ori canalie. Primul care cade victimă este Cătălin, fiul bătrînului hatman Arbore şi bărbatul Oanei, mătuşa Domnului. Apoi vine rîndul lui Arbore şi a celorlalţi boieri, iar în urmă de tot rîndul lui Ştefăniţă însăşi care moare otrăvit de Doamnă.
Pentru reprezentarea acestei piese, Teatrul Naţional a pus la dispoziţia autorului pe cei mai de seamă actori ai primei noastre scene de teatru.
Rolul lui Ştefăniţă a fost însă greşit încredinţat d-lui Liciu, căruia fără să-i găsim altă vină, suntem nevoiţi să recunoaştem că nu posedă calităţile cu care să întregească rolul. Şi în teatru tocmai personajele neîntregi la cap au nevoie de întregiri scenice. In schimb, d-nii Not-tara din rolul lui Arbore şi I. Petrescu din acela al vornicului Cărăbăţ au făcut adevărate creaţii de care va fi nevoie să se ţină seama de către cei ce vor veni mai tîrziu. D-na Tina Barbu în rolul Doamnei şi d-na Bârsan în rolul Oanei au fost două interprete ideale. D-na Bârsan mai ales ne-a împărtăşit de data asta emoţiile sincere şi profunde ale unei explozii de calităţi pe care pînă azi le întrevăzusem doară.
Uităm pe d. Brezeanu. Nu e vina noastră însă, ci a autorului, care, în dragostea pentru acest mare artist, a introdus în piesă un rol care deşi vesel a produs cea mai tristă impresie.
Dl. Brezeanu însă 1-a jucat cu aceeaşi bonomie naturală a Cetăţeanului turmentat, ceea ce probează că vinul
de pe vremea lui Ştefăniţă-Vodă producea aceleaşi efecte ca şi vinul din Scrisoarea pierdută.
Lucrurile acestea însă n-au împiedicat ca piesa sa aibă un succes desăvîrşit. .
A a 11 regale, principii moştenitori, care au asistat la reprezentaţia de aseară, au aplaudat-o cu aceeaşi căldură, pe 'care publicul a transformat-o în adevărate ovaţii.
160
SHAKESPEARE ŞI MAETERLINCK
Deşi aproape trei sute de ani îi despart, între teatrul unuia şi al altuia există atîta afinitate, că astăzi, după ce parcurgem întreaga gamă de genuri dramatice pe care unii le perindă din autor în autor, Shakespeare şi Mae-terlinck ne apar ca cei mai desăvîrşiţi reprezentanţi ai aşa-zisului Theatre de pensee.
Cine este Shakespeare ?
Este un om de geniu, care, ca să zicem aşa, tine recordul oamenilor furaţi, trădaţi şi insultaţi. Dacă s-ar face o listă a detractorilor autorului englezj începînd cu Voltaire şi sfîrşind cu Leon Tolstoi, nu ştim zău dacă un volum de 300 de pagini ar fi de ajuns. Cine nu 1-a tradus, cine nu 1-a adaptat şi cine nu i-a schilodit piesele ?
De la Ducis şi pînă la Jean Aicard, aproape toţi autorii francezi s-au încercat să-şi lege numele lor de acela al lui Shakespeare. De celelalte ţări nu mai vorbim. Spre ruşinea noastră însă trebuie să mărturisim că traducerile româneşti sunt tot atît de proaste ca şi cum piesa ar fi scrisă de traducător şi nu de Shakespeare. în privinţa aceasta avem mîngîierea că modeştii noştri traducători au comis aceeaşi greşeală ca şi nemuritorii din Academia Franceză.
Dar atîta n-ar fi ajuns. Astăzi lui Shakespeare i se contestă numele. Shakespeare nu mai este Shakespeare. D. Celestin Demblon, profesor de istoria şi literatura franceză la una din universităţile belgiene, pretinde că adevăratul nume al marelui dramaturg ar fi contele Roger Manners de Rutand.
Cei care şi-au pierdut capul alergînd după numele adevărat al lui Shakespeare probează că nu sunt în stare să facă altceva. Şi lucru cel mai bun de făcut ar fi fost să-i înţeleagă şi să-i pătrundă opera. „Ce ne importă numele cînd avem opera..."
Această frază nu o pot exclama decît englezii care îi au cu adevărat opera.
Noi nu i-o avem şi poate nu i-o vom avea niciodată. Şi ca noi sunt şi alţii, printre care, ca cei mai de seamă, citez pe francezi.
Remy de Gourmont afirmă, cu drept cuvînt, că de cînd se lucrează la piesele lui Shakespeare, pînă azi nimeni n-a reuşit să-i francizeze una măcar.
Hamlet care a fost tradus pentru Comedia Franceză cuprinde atîtea concesiuni pentru marele public, că piesa faţă de original apare cu totul desfigurată şi nedemnă de numele autorului.
Elucubraţiile care obţin în fiecare seară aplauze frenetice nu sunt în fond decît nişte tirade pompoase şi tri-viale-lucruri cari pentru marele public merg, desigur...
în 1839, Alfred de Vigny se revolta pe drept cuvînt contra neglijenţei pe care teatrul francez o arată faţă de colosul insular. Dar traducerile sale după Othello şi Shylock erau oare atît de conştiincioase pentru a da în limba franceză ideea justă despre opera lui Shakespeare ? Desigur să nu. Negustorul din Veneţia mai ales este absolut lipsit de relieful originalului. Versurile lui Vigny, confecţionate în stilul neoclasic al timpului, nu puteau reda cu fidelitate subtilităţile versului englez.
în zilele noastre Shakespeare a mai fost tradus de d-nii Pierre Lotti şi Emile Vedel (Regele Lear), de d. Louis de Gramont (Iulius Cesar), Marcel Schwob (Hamlet) şi Maurice Pottecher (Macbeth).
Dificultatea traducerilor însă constă în acea că nu se poate acomoda o operă străină gustului francez fără ca opera să nu poată pierde ceea ce capriciul gustului nu poate primi. Remy de Gourmont spune că opera lui Shakespeare prea încărcată de detalii nu mai corespunde mentalităţii noastre pentru care detaliile au devenit adevărate coşmare. Spiritul modern a redus complexitatea liniilor la linia cea mai simplă posibilă.
162
163
Această dificultate a fost învinsă în întregime de către Maurice Maeterlinck, care a tradus pe Macbeth şi 1-a reprezentat după cum se ştie chiar în mijlocul decorurilor în care autorul pretinde a se fi petrecut acţiunea.
Vechea şi minunata abaţie de la Saint-Wabdrille a servit de scenă de teatru în luna august pentru Macbeth.
Iată acum cum îşi motivează Maeterlinck traducerea şi cum crede că poate fi înţeles Shakespeare :
„Traducerea oferită publicului nu-i o traducere integrală din Macbeth. Ceva mai mult, ea nu este nici chiar o adaptaţie personală mai mult sau mai puţin arbitrară. Scrisă în vederea unei reprezentaţii determinate, n-am căutat decît să reproduc drama aşa cum se reprezintă in Anglia, unde există o tradiţie a teatrului shakespearian, o tradiţie fixată şi născută din forţa lucrurilor şi-a experienţei scenice.
Iată pentru ce am dezbrăcat poema de toate părţile îndoielnice, obscure şi parazite pentru a nu scoate în relief decît pe cele cu adevărat luminoase şi vii."
Macbeth deşi nu-i decît o umbră, deşi nu trăieşte atît de intens ca Hamlet şi regele Lear, acest personaj mutilat, ca să zicem aşa, este incontestabil cea mai tragică umbră din cîte au apărut pe scenă de la originile teatrului pînă în zilele noastre.
Şi-acum cine este Maeterlinck ?
Un alt om de geniu, descoperit de Octave Mirbeau, care şi el descoperise la întîmplare piesa Maleine al cărui autor necunoscut, pînă atunci, avea să devină celebru în urma faimosului  articol  publicat  în ziarul Figaro.
Bucureştenii, care n-o cunosc, cunosc în schimb o altă piesă de Maeterlinck : Monna Vanna, şi din aceasta cred că se poate face o idee exactă de geniul lui Maeterlinck, căci fără îndoială a-1 pune printre oamenii de talent ar fi prea puţin pentru un astfel de scriitor.
Ultima sa piesă L'Oiseau bleu, o feerie în cinci acte şi zece tablouri, s-a jucat aproape de 80 de ori la Moscova unde trebuie să mărturisim că există un cerc intelectual — cel din jurul revistei Balanţa — pentru care manifestaţiile artistice din străinătate le sunt tot atît de
familiare ca şi cum ele ar fi semnate de un Gorki, Au-dreev sau alţii autori ruşi la ordinea zilei.
Puţin cunoscută în Franţa, opera lui Maeterlinck ca1 şi opera lui Ibsen n-a avut parte să ţină afişul parizian decît cel mult două, trei seri. Dacă nu mă înşel, Jozelle este singura piesă a lui Maeterlinck care în 1903 s-a jucat de mai multe ori pe scena teatrului „Gymnase".
Şi cu toate acestea, L'Oiseau bleu tentase într-o vreme chiar pe Coquelin Aine. Maeterlinck însă refuzase net propunerea artistului francez de a-şi adapta feeria gustului marelui public.
Şi iată cum, gonită din Franţa, şi chiar din Belgia, L'Oiseau bleu avea să părăsească continentul pentru Anglia, unde era primită cu entuziasm de publicul familiarizat cu teatrul marelui Shakespeare, iar de acolo în Italia unde avea să obţină acelaşi meritat succes.
Această pasăre albastră este un fel de pasăre-chimeră. Doi copii — eroii piesei — Tyltil şi Mytil, se hotărăsc s-o prindă în urma sfatului unei zeiţe. Lumina le îndreaptă paşii spre Ţara visului. Voiajul începe din Ţara suvenirului. în ţara aceasta Tyltil şi Mytil îşi regăsesc părinţii şi fraţii morţi. Crezînd că au pus mîna pe pasărea albastră copiii prind o mierlă. A doua zi însă văd că pasărea lor este neagră şi îi dau drumul. De data asta pornesc spre Palatul Nopţei în care locuiesc boa-lele, catastrofele, misterele care frămîntă lumea, cîntecul privighetorilor, stelele şi păsările albastre. Lumina lunei îi conduce pînă în pădure. Aci, însă, sufletul copacilor ciopliţi de oameni se revoltă contra celor doi copii rătăciţi şi Tyltil cu Mytil abia scapă de răzbunarea pădurei odată cu revărsarea zorilor. Lumina soarelui le spune : Băgaţi bine de seamă că omul este nevoit să lupte el singur contra tuturor duşmanilor săi din lume.
în noaptea următoare intră într-un cimitir pentru a consulta morţii cu privire la pasărea albastră pe care voiesc s-o prindă. Aci însă, la intrarea lor, totul se schimbă ca prin farmec. Cimitirul, care în timpul zilei este atît de trist, noaptea se transformă într-o grădină minunată care dispare cu prima rază a dimineţei.
Copiii se ţin de mînă şi disperaţi de a nu fi întîlnit pe nimeni în drumul lor exclamă : Nu există morţi!...
164
165
Părăsesc deci şi cimitirul şi se îndreaptă spre Ţara viitorului unde găsesc pe copiii ce aveau a se naşte pre-gătindu-şi bagajele cu noile invenţii. Aci descoperă fericirea şi cele 33 de doftorii care prelungesc viaţa. Tot aci însă descoperă şi pasărea albastră. Ea însă se ascunde în cutele luminoase ale mantiei solare şi copiii n-au timp decît s-o zorească şi atîta tot. Odată cu noaptea, pasărea albastră îşi schimbă culoarea.
Şi atunci Tyltil începe să plîngă : „Ce să mă fac eu care n-am putut prinde pasărea albastră ? Pasărea suvenirului a devenit neagră, pasărea viitorului a devenit roşie, păsările nopţii au murit şi spre pădure mi-este frică să mă îndrept. Ce o să zică zeiţa cînd m-o vedea fără pasăre ?"
Lumina însă îi răspunde : „Am făcut ce am putut. Desigur că pasărea albastră nu există, sau, dacă există, ea îşi schimbă culoarea de cîte ori este închisă în colivie." Iar înainte de a-i părăsi, lumina le adaogă următoarele :
„Aduceţi-vă aminte că, în fiecare rază de lună, în fiecare stea ce surîde, în fiecare auroră ce apare la orizont, în fiecare lampă ce se aprinde şi în fiecare cugetare bună şi curată, eu şi numai eu vă vorbesc..."
Dar atunci care este cheia fericirii în viaţă ? Ea nu este aceeaşi pentru toată lumea. Opera lui Maeterlinck ne învaţă că ar fi o nebunie dacă am încerca să facem legi din sfărîmăturile nopţii care ne încătuşează gîndirile.
Maeterlinck nu întrevede posibilitatea fericirei omeneşti decît atunci cînd întunecimile atotstăpînitoare pa spiritul omenesc se vor risipi şi cînd privirile noastre se vor obişnui în fine să se îndrepte spre lumina spirituală.
Dar teatrul lui Maeterlinck, pentru cei din ziua de azi, apare tot atît de complicat ca şi teatrul lui Shakespeare pentru alt popor în afară de cel englez, în tradiţiile căruia tradiţia shakespeariană ţine un loc de frunte. Şi deşi 300 de ani îi despart, între ei se găseşte atîta afinitate, că împreunarea cuvintelor Shakespeare şi Maeterlinck pare cea mai firească din toate.
„MODELUL" (LA FEMME NUE), PIESĂ IN PATRU ACTE, DE D-NUL HENRY BATAILLE, TRADUSA DIN LIMBA FRANCEZĂ DE D-NUL GEORGE RANETTI
Dacă d-1 Henry Bataille ar fi fost un autor român, am fi putut spune, fără teamă, că stagiunea Teatrului nostru Naţional nu s-a deschis cu adevărat decît abea aseară. Modelul însă nu este decît o piesă tradusă, şi piesele străine prezintă inconvenientul de a nu putea deschide stagiunea unui Teatru Naţional, nici chiar atunci cînd sunt adevărate capo-de-operă.
Premiera de aseară a onorat după cum se cuvenea, şi în ţara noastră, nu numai numele unui mare autor străin, dar şi o întreagă şcoală dramatică, născută din refrenul omenesc al atîtor banale întîmplări cotidiene, pe care dacă unii autori le trec cu vederea este tocmai fiindcă n-au înţeles care este adevărata menire a teatrului.
La femme nue, pe care traducătorul a fost nevoit s-o prezinte în româneşte sub titlul de Modelul, reprezintă mai bine ca oricare altă piesă a d-lui Bataille caracteristica acestei şcoli al cărui punct de plecare este dragostea.
Ni se va spune însă că dragostea în teatru nu datează de la d. Bataille. Aşa este. Pe domnul Bataille însă nu-1 interesează dragostea de rînd, ci numai acea care împrumută masca unui despot pentru a ne distruge voinţa şi a ne transforma pe nedrept în vinovaţi cînd marele vinovat nu-i decît ea însăşi.
Să nu ne pierdem deci timpul încercînd să fim altfel de cum fatalitatea ne-a dat să fim.
167
Dragostea este singura armă cu care omul poate lupta contra singurătăţii. Ca şi o reacţiune sublimă, dragostea nu-i decît răzbunarea omului contra naturii.
Şi dacă sentimentul acesta a fost atacat şi înjosit mai întii de către religie, care i-a impus păcatul drept piedestal, şi în urmă de către societate, care i-a impus o întreagă serie de legi convenţionale, dragostea rămîne totuşi cel mai sublim instinct omenesc. Dragostea este strigătul de revoltă contra neantului propriei noastre vieţi. Ea singură ridică pe om mai presus de servitutile ce-i impun barierile atavismului, eredităţii şi legilor. Nenorocirea însă constă în aceea că dragostea moare ca oricare alt lucru. Şi dragostea moare independentă de voinţa noastră — ceea ce este mai trist ca orice altă tristeţe omenească.
Iată în ce termeni, dl. Bataille îşi sintetizează el însuşi filosofia teatrului său.
In teatru, Modelul d-lui Bataille nu reprezintă o idee nouă, ci o nouă îndrumare. In viaţa de toate zilele aceeaşi dramă se repetă veşnic, de cînd există femeia luxoasă şi frumoasă a cărei menire este să îngenuncheze fără milă pe oricare altă femeie ce n-ar putea-o întrece.
Să nu căutăm deci idei noi în La femme nue. Henry Bataille crede că rostul unei piese de teatru este cu totul altul decît a expune idei. Totul constă în a le sugera. Intr-o piesă de teatru dedesuptul fiecărei gîndiri trebuie să existe o urzeală filosofică, aşa după cum sub fiecare haină se ascunde cîte o căptuşeală. Ideile sunt pentru autor. Publicul nu trebuie să se folosească decît de rezultatul lor. Numai în cazul acesta personajele pot fi naturale, şi odată apărute pe scenă pot conduce piesa, fără să aibă aerul de a fi fost inventate anume, pentru ca autorul să poată demonstra ce şi-a pus în gînd.
Iată ce s-ar putea spune în puţine cuvinte de întreaga operă a d-lui Bataille.
Pentru a o face cunoscută publicului român, d. Pom-piliu Eliade a ales La femme nue şi bine a făcut. După cum am spus şi mai sus, Modelul caracterizează una din cele mai mari, mai comune şi totuşi mai nobile suferinţe omeneşti.
Pictorul Bernier, ajuns celebru mai mult graţie norocului decît talentului, începe cu timpul să se rătăcească de nevastă-sa — la femme nue — care îi servise de model şi cu care împărtăşise toate mizeriile vieţii de rapin. Prinţesa de Chabrun îl iubeşte şi Bernier este prea slab pentru a nu cădea în mrejele celei mai frumoase şi elegante femei din lumea mare. Capriciul pe care îl credea trecător se schimbă în dragoste adevărată, nevastă-sa află şi lupta începe desperată între femeia simplă şi femeia rafinată. De prisos să mai spunem care din două avea să fie victorioasă. Prinţesa îl cîştigă şi nevastă-sa îl pierde. Femeia simplă însă îl iubeşte mai mult decît a-1 lăsa să plece pentru totdeauna. Desperată de-a nu-1 mai putea avea singură, nevastă-sa încearcă să se sinucidă. Glonţul însă alunecă pe alături, şi în sala unui spital autorii acestei drame intime se în-tilnesc din nou şi se iartă reciproc ca nişte oameni ce nu şi-au greşit cu nimic, căci vinovatul cel mare nu este decît dragostea ce naşte şi moare independent de voinţa celor ce suferă sau fac pe alţii să sufere.
Nimic mai simplu, mai omenesc şi mai adevărat ca această aventură banală, începută într-un atelier sărac, plimbată prin saloanele somptuoase ale unei femei fatale şi sfîrşită în odaia albă a unui spital oarecare.
Şi cu toate acestea, piesa d-lui Bataille ni s-a părut cu mult prea sus de forţele artiştilor noştri.
D-ra Tina Barbu în rolul nevestei pictorului a avut momente în care a caracterizat de minune sufletul femeii simple. In întregimea lui, rolul acesta întrece puterile actuale ale artistei. D-ra Măria Filotti ne-a redat cu oarecare ezitare, dar totuşi îndeajuns de bine pe principesa de Chabrun. Dl. Aristide Demetriade, pe care îl revedem după o lipsă îndelungată, ne-a părut prea obosit pentru a suporta zbuciumul sufletesc pe care pictorul Bernier trebuia să-1 nuanţeze cu alte mijloace decît acelea de care dispunea artistul. D-nii Soreanu, Niculescu şi Sturdza s-au achitat în mod satisfăcător.
Un lucru însă asupra căruia sunt nevoit să insist este traducerea piesei. Cuvinte şi expresii ca : bocciu, şleam-
168
169
pătă, zarzavagioaică, în doi timpi şi trei mişcări, dulăul suspect şi altele, nu cadrează cîtuşi de puţin cu atmosfera piesei lui Bataille. Publicul rîdea cînd nu trebuia şi vina nu era nici a publicului, nici a artiştilor, nici a autorului. Pentru a putea însă traduce bine' pe Bataille dicţionarul nu-ţi este de-ajuns.
„OTHELLO" IN ROMÂNEŞTE, TRAGEDIA LUI SHAKESPEARE IN TRADUCEREA POETULUI D. NANU
Luna mai, luna florilor, luna tinereţei, luna dragostei şi, în România, luna lui Shakespeare, a avut norocul să vadă apărînd în anul acesta mai multe traduceri din marele dramaturg englez. A avut norocul, zic, fiindcă de data asta, cel puţin, ultima noutate a librăriilor, este şi o noutate literară. De obicei vitrinele pline de cărţi de tot felul, nu conţin decît foarte puţine cărţi în adevăratul înţeles al cuvîntului. Traducerea poetului D. Nanu însă este o carte, o lucrare de valoare, care va rămîne un model de efort intelectual, chiar dacă „notele" de la sfîrşitul ei vor provoca oarecare polemici.
Dar ce are să se întîmple nu ne interesează deocamdată. Principal este faptul că d. Nanu a tradus pe Othello cu dragostea fanatică a unui drept-credincios. Ca să te ocupi cu asemenea traducere astăzi, în condiţiunile în care se prezintă lucrarea d-lui Nanu, adică fără ca ea să-ţi fie comandată de Teatrul Naţional şi plătită 100 (una sută) lei de act, înseamnă a fi nu admirator al lui Shakespeare, ci un credincios fanatic, pentru care timpul, munca şi plictiselile inerente oricărei traduceri mai lungi nu joacă decît palidul rol al cuţitelor cu cari fachirii din India îşi mutilează corpul.
Traducătorul lui Othello are această supremă calitate — de a se pasiona de un lucru şi a-1 desăvîrşi fără multă gălăgie, ceea ce în lumea literară se cheamă fără reclamă. D. Nanu a tradus pe Othello într-o limbă românească de prima calitate, a rămas credincios textului, cu deosebire de mici excepţii pe care însuşi autorul le
171
recunoaşte, şi şi-a însoţit volumul de cuvenitele explica-ţiuni pentru ce n-a întrebuinţat alexandrinul care este solemn, tragic şi rigid, ci versul trohaic de 15—16 silabe care este mai primitor de variaţie ritmică.
Asupra punctului acesta, vor urma desigur polemicile de care vorbirăm mai sus şi pe care autorul însuşi le prevede.
Mărturisesc însă că pe mine versul traducerei mă lasă absolut rece. N-am citit pe Othello în original fiindcă nu ştiu englezeşte ; nu l-am citit nici chiar tradus în limba franceză fiindcă n-am avut timp. Ca orice român, însă, care se respectă, în trecerea mea prin Paris, l-am văzut reprezentat la Comedia Franceză, iar după 10 ani de zile cînd l-am recitit în traducerea d-lui Nanu, vă mărturisesc că nu m-am gîndit un singur moment dacă nu cumva alexandrinul ar fi fost mai potrivit decît trohaicul. Părerea mea personală este că o piesă de teatru poţi s-o scrii in orice fel de vers, dat fiindcă „frumosul" nu a fost monopolizat pînă acum de nici un fel de corset versificabil. Şi dacă confraţii mei, specialişti în arta dramatică, mi-ar da voie, nu m-aş codi un singur moment să afirm că o piesă frumoasă se poate scrie chiar în „versul liber".
Mă opresc aci însă, fiindcă nu vroi să fiu tocmai eu cel care deschide polemica pe care autorul o aşteaptă desigur, chiar în primele zile după apariţia cărţii.
Ţin să felicit pe traducător pentru plăcerea ce mi-a procurat de a gusta în româneşte pe Shakespeare — personaj legendar aproape în literatura dramatică, şi pentru unii din noi mai înspăimîntător chiar decît faimosul „Barbe bleue" şi mai ţin să-1 felicit pentru nobila şi demna atitudine literară pe care şi-o manifestă în următoarele rînduri pe care le adresează celor care ar voi să-i utilizeze traducerea pentru teatru :
„Din principiu eu nu prezint lucrările mele deoît publicului.
Sunt — în materie literară — împotriva petiţiunilor către autorităţile constituite ale statului şi cred că statul poate face decrete pentru funcţionari, nu însă şi pentru valorificarea talentelor. Un autor şi-a făcut îndeajuns datoria cînd şi-a tipărit opera şi a dat-o publicului. Cei
care, prin însăşi poziţia lor, au datoria să se pună în curent cu mişcarea literară dramatică, nu se înjosesc deloc dacă nu ar mai pretinde de la autor indelicateţea de solicitator, ci dimpotrivă ar cere ei autorului sau traducătorului învoirea să se folosească de opera ce sunt liberi s-o cîştige pentru repertoriul unui Teatru Naţional.
Dacă lucrarea e bună, prin aceasta îşi dau singuri un testinomiu de pricepere — cum de asemenea şi-ar da unul de nepricepere sau de neglijenţă, cînd ar ignora-o."
Aprob în totul pe d. Nanu şi-i urez să-şi vadă traducerea reprezentată cît mai curînd la Teatru Naţional, chiar dacă montarea ei ar costa ceva mai scump decît montarea pieselor Cocoşul negru sau Visul lui AU.
172
„TRANDAFIRII ROŞII" O NOUA LUCRARE DRAMATICĂ A LUI ZAHARIA BÂRSAN
Zaharia Bârsan a prezentat Teatrului Naţional o nouă lucrare dramatică. Ea se numeşte Trandafirii roşii şi dacă nu mă înşel ea a fost plămădită în tăcerea semnificativă în care iau fiinţă lucrurile destinate să trăiască mai mult decît intensitatea reclamei indispensabile succesului contimporan. Deşi n-a fost anunţată înainte de a fi primită de Teatrul Naţional, ba nici înainte de a fi sfîrşită, piesa lui Zaharia Bârsan va trăi cred excepţia fericită de a fi reprezentată fără a fi fost plimbată cu trei luni înainte prin toate coloanele ziarelor noastre.
Ea a fost citită mai zilele trecute, fără zgomot, aşa cum trebuie destăinuită lucrarea unui autor care îşi păstrează încă pudoarea valoarei lui literare, iar cei drept — aşa se afirmă — au şi luat măsurile necesare pentru punerea ei în repetiţie cît mai neîntîrziat.
Atît mai bine dar. De data asta, suntem de perfect acord şi cu lucrarea lui Zaharia Bârsan şi cu atitudinea loială pe care Teatrul Naţional o are pentru prima oară faţă de acest autor şi artist de seamă, care şi-a făcut din resemnare o adevărată virtute a vieţei lui de toate zilele.
Nu voi fi acuzat dar de prea multă părtinire faţă de un prieten vechi, cînd voi afirma că între autor şi personajul din piesă pe care eu îl cred „cel principal" există o mare asemănare, deşi acţiunea se petrece în lumea legendelor. Dar resemnarea de care astăzi zîmbim cu compătimirea falsă a crocodililor nu este oare şi ea un stigmat al vremurilor legendare ?...
...Era pe vremea cînd în grădinile împăraţilor ca şi în grădinile oamenilor de rînd nu creşteau decît trandafiri albi. Ursitoarele însă legaseră soarta fetei împăratului de fiinţa trandafirilor roşii. Şi împăratul era bă-trîn, duşmanii îi încălcau moşia, ginere frumos şi nobil se prezentase la curte, şi trandafirii roşii încă nu crescuseră în nici o grădină de pe pămînt. Vracii, trimişi să cutreiere lumea ca să găsească floarea de care depindea viaţa Lianei, se întorseseră toţi cu acelaşi răspuns pe buze şi cu aceeaşi deznădejde în suflet. Iată însă că într-o bună zi, se prezentă la curte un tînăr, un ucenic de grădinar şi tînărul acesta se leagă să aducă domniţei în fiecare zi trandafirul care încă nu crescuse pe lume. Nimeni nu ştia nici cine este, nici cum va putea să crească trandafiri roşii. Dar din ziua aceea domniţa avea în fiecare zi cîte un trandafir roşu şi pe zi ce trecea se înviora tot mai mult. într-o zi cînd duşmanii bătuseră ostile bătrînului împărat, tînărul grădinar întîrzie să aducă trandafirul roşu. Servitorii îl caută zadarnic. El dispăruse din palat. Seara însă apare, apare cu trandafirul mult aşteptat şi cu vestea că duşmanii fuseseră înfrînţi. Ginerile împăratului recunoaşte în el pe războinicul necunoscut care se aruncase cu furie în rîn-durile duşmanilor şi-i pusese pe goană. Şi cu toate acestea tînărul grădinar nu cere nici o recompensă. El continuă să aducă în fiecare zi trandafirul roşu pentru fata împăratului care se înviorează din zi în zi mai mult, fără să ia seama că pe zi ce trece tînărul grădinar devine tot mai palid şi abia de mai poate păşi de-a lungul aleelor gradinei. Iată sosită şi ziua nunţii. în ziua aceea trebuia să fie adus ultimul trandafir roşu. Tînărul grădinar îl aduce — darul lui de nuntă — dar în clipa în care îi oferă domniţei, el cade jos şi moare. Şi atunci minune mare se petrece în întreaga grădină a împăratului. Toţi trandafirii grădinii din alb se transformă în roşii. Cine să fi fost însă necunoscutul din moartea căruia aveau să nască în lume trandafiri roşii ? Bătrînul grădinar este singurul care ştie secretul. Era un fiu de împărat care iubea pe domniţă în taină şi, care pentru a-i salva viaţa, preferase să moară el, înroşind cu sîn-gele lui toţi' trandafirii albi  din grădina împăratului.
147
175
Iată subiectul legendei din care Zaharia Bârsan a făcut o piesă de teatru, aproape modernă, o piesă care n-are nimic din atmosfera jenantă a basmelor dramatizate şi care, jucată în alte costume decît cele impuse de epoca în care se petrece acţiunea, şi-ar evidenţia şi mai bine natura ei de lucrare dramatică, eroico-romantică, încheiată prin apoteoza unei preocupări ştiinţifice ultramoderne, aceea de a împrumuta florilor naturale colori artificiale. Nu-i nimic dar supranatural în resemnarea şi sacrificiul fiului de împărat transformat în grădinar. Şi dacă astăzi Iiothan obţine prin diferite substanţe chimice trandafiri albaştrii sau verzi, de ce oare nu i-ar fi fost îngăduit şi tînărului grădinar ad-hoc să poată obţine, cu preţul sîngelui său, trandafirii roşii necesari vieţei celei pe care o iubea, aşa cum, bineînţeles, astăzi nu se mai iubeşte. Legenda însă trebuie să-şi păstreze şi caracterul ei de ceva străin vremurilor noastre.
Să sperăm dar că „trandafirii roşii" vor înflori cît de curînd şi pe scena Teatrului nostru Naţional, unde. vor avea prilejul să învioreze nu numai direcţia şi autorul, dar mai ales publicul cam livid în ultimul timp.
„BUJOREŞTII"
Bujoreştii e o comedie care porneşte de la un fapt sumbru, înmormîntarea ultimului vlăstar bărbătesc din familia veche boierească Bujorescu, spre a trece prin momente comice, izvorîte din încăpăţînarea unui Bujo-resc de a nu-şi da fata decît aceluia care ar putea să-i perpetueze numele, şi să ajungă — după unele sfîşieri sufleteşti — la o încheiere în bine, aşa cum se întîmplă în totdeauna în comedie.
Pînă aci, totul e bine.
Dar Bujoreştii pornesc de la un fapt sumbru, care lasă o impresie deprimantă în sufletul spectatorului şi care nu se leagă prea necesar cu însăşi acţiunea pe care o desfăşoară ; deci după regulele dramatice, un fapt care îngreunează mai mult acţiunea piesei. Bujoreştii mai are două acte (II şi IV) care sau înseamnă o neavansare a acţiunii piesei sau complică acţiunea — deci după aceleaşi reguli, inutile. Ce mai rămîne atunci din Bujoreştii ? Cu toate acestea Bujoreştii, în chiar aceste acte inutile, şi fără a exagera în chiar faptul sumbru prin care această comedie îşi începe acţiunea, are frumuseţi de detaliu, are frumuseţi psihologice care se leagă, e adevărat, în mod incidental cu conflictul general, dar care trebuiesc admise.
Sunt în „Bujoreştii" o serie de tipuri, — o doamnă de onoare care spune oricui, fără a fi întrebată, că e prea ocupată cu recepţiunile ; un poet care îşi uită poeziile pe îndată ce le publică ; un farmacist, Amos, — să-i spunem şi noi astfel, că aşa îi spune toată lumea în urbea Huşilor şi aşa o cere şi el, Amos, — care îşi re-
177
liefează minunatele însuşiri sufleteşti în cadrul celor două acte inutile şi în cadrul celorlalte ; mai sunt în Bujoreştii scene frumoase ■— de pildă scena florilor din actul al III-lea — şi multe frumuseţi literare, care trebuie să ne facă să înlăturăm întrebarea : Ce mai rămîne atunci din Bujoreştii ?
Bujoreştii e un complex cu însuşiri şi defecte, — defecte socotite astfel fiindcă dramaturgia simplistă modernă voieşte în simplitatea ei şi o factură de piesă simplă ; trei acte, un moment culminant, tehnică. Piesele acestea, atît de simple, trăiesc mai întotdeauna şi mai toate prea puţină vreme. Ce que vives les roses... Faust trăieşte însă şi va trăi, fiindcă nu are o factură atît de simplă şi fiindcă are elemente frumoase dar inutile după dramaturgia modernă. Hamlet sau Macbeth trăiesc şi vor trăi, fiindcă nu au o factură simplă, fiindcă au elemente inutile...
Şi, Amos, păstrăm proporţiile, va trăi. Mai rămîne deci mult din Bujoreştii.
Comedia Bujoreştii e a d-lui Caton Theodorian.
MARIOARA VENTURA ÎN „DAMA CU CAMELII"
Marioara Ventura a jucat în Dama cu camelii, la Teatrul Naţional. Marioara Ventura n-a pus însă ceva din sufletul ei interpretînd pe Margueritte Gautier, aceea nenorocită depravată care găsise mijlocul cel mai sublim omenesc de a se reabilita nu numai în faţa contemporanilor ei, dar şi în aceea a tuturor generaţiilor viitoare care vor citi descrierea vieţei ei. Margueritte Gautier s-a reabilitat prin sacrificiul suprem pe care o fiinţă poate să-1 facă : renunţarea la singura dragoste adevărată, renunţarea la dragostea aceluia care văzuse într-însa un suflet curat şi dumnezeiesc. Ea renunţă la dragostea lui Armând Duval, pentru a putea face posibilă căsătoria sorei lui. Margueritte a dovedit astfel prin această renunţare că e mai mult decît sufletul cîntat de Lamar-tine în Grazielle, prin cuvintele următoare :
Aimer pour etre aime c'est de l'homme. Aimer pour aimer c'est de l'ange.
Ce putea atunci să adauge Marioara Ventura din sufletul şi sufletului acesta atît de întreg şi frumos !
Marioara Ventura i-a dat însă Marguerittei Gautier întreaga ei simţire, întreaga ei dragoste pentru Margueritte ; Margueritte Gautier a retrăit astfel aşa cum a fost în realitate, aşa cum ne-o descrie Al. Dumas sau Jules Janin. Marioara Ventura în Dama cu camelii a făcut în acest caz mai mult decît dacă i-ar fi adăugat ceva din sufletul ei ; i-a dat întregul ei suflet. Marioara Ventura a făcut astfel mai mult decît ar fi putut face marile artiste. Ea a trăit şi a reînviat pe Margueritte Gautier,
179
suferind toate nenorocirile „Damei cu camelii", toate deziluziile şi toate deşărtăciunile ei, dar şi toate bucuriile ei, bucurii amestecate, de cele mai multe ori, cu plînsul amar şi sfîşietor.
Şi astfel, Marioara Ventura, care n-a pus ceva din sufletul ei interpretînd rolul Marguerittei Gautier din Dama cu camelii, a făcut mai mult decît orice altă mare artistă : i-a dat Marguerittei tot sufletul ei, Domnişoara Marioara Ventura a fost întreagă Margueritte Gautier.
FESTIVALUL CARAGIALE — CENTENARUL PIESEI „SCRISOAREA PIERDUTA"
Un eveniment literar, menit să descreţească multe din frunţile celor îngrijoraţi de soarta operei lor după moarte, a fost de bună seamă festivalul Caragiale, pe care — simptom îmbucurător — şi publicul şi autorii noştri dramatici l-au primit cu aceeaşi entuziastă unitate de sentimente.
Săptămîna trecută Teatrul Naţional din capitală a reprezentat pentru a suta oară Scrisoarea pierdută, piesa lui Caragiale, care de 33 de ani îşi plimbă triumfătoare humorul ei sănătos de-a lungul ţării, înţepând în mod | discret pe unii din spectatori sau făcînd să rîdă cu ho-* hote pe alţii şi, fără să dea de bănuit nici unora nici altora că rolurile se pot uşor interveti, lasă în urma ei acel parfum vag de reminiscenţă plăcută, pe care în afară de o piesă de teatru, numai o femeie ţi—1 mai poate procura.
Această femeie dealtfel o găsim şi în piesa lui Caragiale. Nu-i decît una singură, una dar... bună, cum ar spune Cetăţeanul turmentat.
Coana Zoiţica nu este desigur femeia care să ne obsedeze viaţa ca o Manon Lescaut, o Damă cu camelii sau o Sapho. în schimb, ea este prototipul femeiei ideale pe care tinerii rătăciţi prin oraşele de provincie o caută şi azi ca şi ieri, şi aceasta nu fiindcă ar voi să pastişeze gloria lui Don Juan, dar fiindcă simt imperioasa nevoie ca în carnetul roz al intimităţilor, pe lîngă două, trei aventuri şubrede, să înscrie şi o trambulină solidă...
181
A trebuit să treacă 33 de ani, ca Scrisoarea pierdută să atingă a suta ei reprezentaţie pe scena primului nostru Teatru Naţional.
In conferinţa sa, d. Alexandru Brătescu-Voineşti, cînd a pronunţat numărul anilor care au trecut de la prima reprezentaţie pînă la cea din lunea trecută, a schiţat şi pe drept cuvînt, un surîs de ironie amestecat sau mai bine-zis îndulcit cu o bună parte de milă.
în sală desigur că erau prezenţi şi cei cărora li se adresa ironia şi cei cărora li se cuvenea mila.
în altă ţară după 33 de ani, piesa lui Caragiale s-ar fi reprezentat sau poate de o mie de ori sau nu s-ar fi reprezentat deloc.
De ce dar la noi să se fi petrecut într-alt fel decît aiurea ?...
Să nu se creadă că nemaifiindu-mi îngăduit să critic piesa, încerc să-mi critic ţara. Din contră. Această lungă trecere de timp este cu atît mai preţioasă pentru noi, cu cît ea demonstrează pe de o parte că opiniei publice de la noi îi trebuie aproximativ vîrstă „femeiei lui Bal-zac" pentru a consacra o capo-de-operă, iar pe de altă parte că România de la 1916 a rămas aceeaşi pitorească alcătuire de la 1883 cînd a scris Caragiale piesa.
Mi-aduc aminte că una din cele mai întemeiate critici ce se aduceau piesei Scrisoarea pierdută era aceea că nefiind o piesă de caractere, ci pur şi simplu o descriere de moravuri dintr-un anume timp şi ale unei anumite clase de oameni, ea nu va putea rezista multă vreme şi publicul, înstrăinat de vremurile pe care nu le apucase, nu o să mai găsească în ea decît interesul platonic pe care un colecţionar de lucruri vechi îl poartă monezilor de altădată sau argintăriei şi farfuriilor sparte.
După 33 de ani însă Scrisoarea pierdută a apărut pe scena Teatrului Naţional mai tînără, mai insinuantă şi poate mai „nouă" chiar decît în seara primei reprezentaţii.
Bătrînii vedeau în ea icoana propriului lor crepuscul. Tinerii însă, cei care nu apucaseră încă nici uniforma lui Pristanda, nici jobenul lui Farfuride, nici geamantanul lui Dandanache, lichenii de la galerie care traduc de nevoie pe Cid a lui Corneille şi plîng de bunăvoie la
Poliche al lui Bataille sau domnişoarele din lumea mare care nu se duc decît la L'Amoureuse sau la Fluturele de noapte, pentru că rîdeau cu poftă şi sorbeau cu nesaţ parfumul vremurilor noastre de altădată care nu mai mirosea a nimic din tot ceea ce ne înconjoară azi ?...
Poate tocmai fiindcă găseau că piesa lui Caragiale trebuia reprezentată de mai multe ori...
Şi verdictul de săptămîna trecută, mîngîind postum umbra marelui dispărut, descreţea în acelaşi timp multe din frunţile celor îngrijoraţi de soarta operei lor după moarte...
Festivalul Caragiale n-a fost un epilog, ci un preludiu.
182
FESTIVALUL ARISTIZZA ROMANESCU
îi vorbea însăşi Aristizza Romanescu şi cei cari astăzi nu mai pot avea norocul să-i asculte vocea vor avea in schimb satisfacţia de a fi contribuit, cu prezenţa şi mai ales cu sufletul lor, la sărbătorirea celei pentru care, în aceste momente, un asemenea festival constituie o nobilă răsplată şi o binemeritată mîngîiere.
Direcţia Teatrului Naţional din capitală a luat lăudabila iniţiativă de a închina Aristizzei Romanescu una din ultimele reprezentaţiuni din actuala stagiune.
într-o scrisoare adresată ziarelor, d. Al. Mavrodi, directorul general al Teatrelor, explică motivul pentru care publicul capitalei este invitat să contribuie la sărbătorirea marei noastre artiste naţionale, pe care o boală şi o vîrstă înaintată o ţine îndepărtată de scena pe care timp de 30 de ani neîntrerupţi a ilustrat-o cu prisosul neasemănatului său talent.
Acelaşi apel îl repetăm şi noi astăzi.
Dar mai este oare nevoie să amintim aci cine a fost şi continuă încă a fi pentru teatrul românesc Aristizza Romanescu ? Şi mai este oare necesar să adresăm publicului nostru apelul acesta, la care siguri suntem că va răspunde cu acea nobilă şi grabnică spontaneitate de care a dat probe ori de cîte ori a fost vorba de exprimarea marilor recunoştinţi anonime către iluştrii purtători ai dulcelui grai românesc ?...
Nu ne îndoim un singur moment că festivalul Aristizzei Romanescu, pe care Teatrul Naţional 1-a fixat pentru seara de 7 mai, va fi ceva mai mult decît o sărbătoare artistică. El va fi manifestaţia adevăratelor sentimente de dragoste şi admiraţie pe care publicul nostru n-a încetat un singur moment să le poarte marei noastre artiste. Prin el va vorbi amintirea vie a trecutului nu atît de îndepărtat, cînd, de pe scena Teatrului Naţional,
184
TEATRUL DE MÎINE
Titlul acestei reviste de teatru nu trebuie luat drept firma unui magazin specializat în vînzarea unor anume mărfuri, fiindcă „Teatrul de mîine" propriu-zis nu este pînă în momentul de faţă nici o formulă definită de artă, născută din alte năzuinţi intelectuale decît cele de ieri, ci pur şi simplu un deziderat.
Că mîine va exista şi un teatru altfel decît cel de azi nu mai încape îndoială. Dar care anume va fi acest teatru, nu-1 putem încă vedea oricît de savante ar fi proorocirile celor care, în loc să scrie piese de teatru mai bune, îşi pierd timpul cu catalogarea şi drămuirea celor pe care le găsesc proaste.
De obicei, pînă azi, de cîte ori s-a vorbit de „Teatru de mîine", s-a cerut concurs tot teatrului de ieri. S-au numărat bunăoară nume de autori mari, care — fie că au scris teatru pentru scenă, fie că au scris teatru pentru lectură — continuă să obsedeze încă şi azi sensibilitatea admirativă a unora din „pricepuţii" noştri în materie de teatru. S-a prognosticat bunăoară teatrul lui Ibsen, teatrul lui Maeterlinck, teatrul lui Paul Claudel, teatrul lui Bernard Shaw, teatru aşa-zis „bulevardier" francez, teatrul cu teză, teatrul cu foc bengal, teatrul cu lacrimi şi teatrul cu nu mai ştiu ce alte ingrediente de scenă. Fiecare şi-a etalat vastele sale cunoştinţi, nimeni însă nu a avut curajul să afirme că teatrul de mîine va fi [acesta] şi nu „Celalt".
Şi cu toate acestea teatrul de mîine există. N-aş putea spune dacă el a fost pus deja în scenă sau dacă se găseşte numai tipărit în volum, dacă trăieşte deocamdată
în cartoanele autorului sau numai în concepţia unui necunoscut pînă azi. Ştiu însă că el există, că trebuie să existe şi că publicul singur va fi chemat să spună „Acesta e teatrul de mîine, fiindcă acesta e teatrul pe care copiii şi strănepoţii noştri îl vor gusta la fel ca părinţii şi bunicii noştri".
Şi acum o mică paranteză. Să ne înţelegem asupra unui lucru : teatrul nu este propriu-zis o artă. El nu este nici literatură, nici pictură decorativă, nici figură oratorică. El este pur şi simplu meşteşugul de a acomoda frumosul altor arte cu bunul-simţ al vieţii de toate zilele, de imaginea căreia, teatrul n-ar trebui să se depărteze o singură clipă. Cazurile patologice, problemele sociale, conflictele morale, pledoariile in futurum, discursurile de catedră universitară şi acel grav şi pretenţios Quod erat demonstrandum nu sunt teatru. Teatrul este ceva mai puţin complicat şi mai mult înrudit cu viaţa comună. Teatrul este desfăşurarea fatală a vieţei cu întîmplările ei neprevăzute, pe care ziarele le înregistrează la rubrica „fapte diverse" şi care pot fi şi triste şi vesele şi tragice şi triviale.
Primele nu sunt decît motive subiect. Secundele însă sunt adevărata esenţă a teatrului.
Aşa fiind, „Teatrul de mîine" nu poate fi decît acelaşi teatru de ieri în care însă viaţa noastră se poate recunoaşte fără nici o pregătire specială, fără nici o sforţare intelectuală, şi aproape fără nici o îngrădire de subiect. Restul este teatru de sezon, teatru de modă, teatru de tranzacţie cu vremea sau mai bine-zis cu oamenii vremei.
Dar care este „Teatrul de mîine" ?
Mărturisesc că mi-e teamă să întrebuinţez titluri şi nume proprii. Aş putea afirma însă cu toată convingerea că teatrul de mîine nu este nici Bărbaţii Leontinei nici Secretarul general.
186
Compania dramatică Davila: „ÎNTRE CULISE" PIESA IN PATRU ACTE DE DL. HENRY   DE ROTH* SCHILD, TRADUSĂ DE DL. H. ST. STREITMAN
Pentru un început de stagiune reprezentarea piesei Intre culise constituie cea mai delicată atenţie pe care directorul unei companii dramatice ar fi putut-o avea faţă de propria sa persoană.
Piesa baronului de Rothschild este icoana fidelă a multelor mizerii intime pe care spectatorii nu le cunosc, fiindcă lor nu le este dat să vadă şi să cunoască decît ce se petrece pe scenă, ci nu şi printre culise.
Autorul a încercat — şi în parte a reuşit —■ să treacă în revistă diferitele aspecte sub care se poate prezenta un actor ca artist şi ca om. Şi cred că n-am să surprind pe nimeni dacă voi afirma că printre artişti, cei mai mari actori rămîn tot aceia care au învăţat mai întîi să fie oameni.
Baronul Rothschild trebuie să cunoască bine viaţa dintre culise, de vreme ce s-a încumetat să ne-o dezvăluie în plină lumină a rampei.
Actul al doilea mai ales este scris cu mult meşteşug. Ce păcat însă că piesa sfîrşeşte după tipicul mai mult decît enervant al lui PagZiacci sau La femme de Tha-barin.
Să vedem însă ce se petrece între culisele baronului de Rothschild.
D-na de Saint-Vanov, după ce-şi părăseşte bărbatul, devine amanta celebrului artist Claude Bourgueil, îşi schimbă numele în Madelena Grandier şi îmbrăţişează meseria omului care o făcuse fericită. Pentru o femeie din lumea mare, care este şi frumoasă şi inteligentă, teatrul nu mai are aproape nici un secret. Madelena de-
vine în curînd o artistă mare, atît de mare încît amantul său începe s-o urască de teamă a nu-i întuneca gloria. Ea nu-1 bănuieşte pentru că-1 iubeşte prea mult. Şi cum nu l-ar iubi cînd lui îi datora fericirea, viaţa toată chiar !
Cu ocazia unei repetiţiuni generale însă, autorul piesei o face să vadă ceea ce ei nu i-ar fi putut niciodată trece prin gînd. Bourgueil n-o mai iubea. Cel care o iniţiase într-ale teatrului şi-i deschisese porţile unei alte popularităţi decît aceea de femeie din lumea mare o ura fiindcă amanta lui îi furase mai mult decît dragostea — îi furase arta şi acum ameninţa să-i întunece şi gloria.
O ruptură era deci inevitabilă. Bourgueil o părăseşte după o scenă brutală în care artistul neglijează rolul omului şi-1 joacă numai pe acela al actorului.
Dar Madelena continuă să-1 iubească cu aceeaşi pasiune ca în ziua primei destăinuiri. Autorul piesei reuşeşte să-1 convingă pe Bourgueil ca să-şi mai vadă odată amanta şi aceasta sub pretext de a-1 ajuta la interpretarea unui rol.
Rolul este tragic : O amantă părăsită, după ce se convinge că amantul său a părăsit-o pentru totdeauna, se otrăveşte. Şi Madelena joacă rolul propriei sale vieţi. Bourgueil o respinge din nou. Amantul său continuă să rămînă pentru dînsa un simplu actor şi artista se otrăveşte cu adevărat jucînd pentru ultima oară rolul femeie i sub masca unui rol de actriţă.
La Paris, piesa aceasta a avut un succes dubios. La Bucureşti însă, graţie admirabilei interpretări, piesa baronului de Rothschild promite a face serie.
D-na Lucia Sturdza joacă roul Madelenei cu pasiunea stranie a unei femei pe care rampa n-a putut s-o schimbe decît cel puţin pentru aceia ce nu pot pricepe că teatrul nu este decît reflexul fidel al propriului nostru convenţionalism de toate zilele.
D-1 Tony Bulandra face din Bourgueil mai mult decît un mare artist, iar d-1 Davila în rolul bătrînului
188
189
actor Lemercier schiţează în cîteva atitudini întregul calvar al acestei meserii, a cărei aureolă începe în lumina rampei şi-a cărei agonie sfîrşeste între culise
Restul rolurilor au fost ţinute îa aceeaşi înălţime. Citam pe d-na Borgovan şi pe d-nii Bulfinsky, Storin Kamer şi Romano.
Teatrul Naţional: „CADRILUL"
Pentru prima oară Cadrilul comedie în trei acte de d. Liviu Rebreanu.
Subiectul piesei d-lui Rebreanu este simplu şi natural ca mai toate faptele diverse pe care ni le procură viaţa de toate zilele, în care preocupările sociale n-au încă timp să coboare din rafturile bibliotecilor, iar problemele de ordin psihologic nu îndrăznesc să ia fiinţă decît postum, după lăsarea cortinei.
Piesa d-lui Rebreanu este o comedie, fiindcă întîmplător cele două gloanţe trase în actul I nu nemeresc decît pereţii camerei unde se pune la cale dezonorarea pictorului Manole Stelian. Dacă însă gloanţele bărbatului ar fi nemerit pe confratele Grozea, comedia s-ar fi transformat pe loc în dramă şi Cadrilul d-lui Rebreanu ar fi devenit un adevărat „dans macabru". Noroc însă că autorul n-a urmărit vărsări de sînge nevinovat şi s-a mulţumit pur şi simplu să demonstreze că ridicolul este cea mai contagioasă boală din aşa-zisul sezon al dragostei.
La rîndul lui deci, pictorul Grozea trage în actul al treilea tot două gloanţe în confratele Stelian pe care îl prinde repetînd cu nevastă-sa aceeaşi scenă cu care debutase şi el în actul întîi. Şi comedia rămîne tot comedie şi de data asta, fiindcă gloanţele lui Grozea urmează bunul exemplu alor lui Stelian şi nu nemeresc nici ele decît pereţii aceleiaşi camere predestinate.
Iată pe scurt partenerii acestui cadril, care, trebuie să recunoaştem, că n-ar fi avut atît farmec, dacă n-ar fi fost condus de un adevărat maestru — criticul de
191
artă Toma Turbure căruia i se datoreşte aproape întregul succes al piesei.
D. Rebreanu însă cunoaşte prea bine cerinţele teatrului modern, pentru a-şi fi lipsit piesa de prezenţa acestui personaj împrumutat, bineînţeles, tot din viaţa de toate zilele.
Piesa d-lui Rebreanu, care este şi cronicar dramatic, confirmă talentul autorului şi garantează seriozitatea criticului. Construită solid, simetric şi arhitectonic, în afară de cele cîteva lungimi de prisos din actul întîi, ea este scrisă într-o limbă limpede şi corectă în care preţiozitatea frazei literare se democratizează după nevoile frazei vorbite.
în ceea ce priveşte interpretarea, d. Morţun poate fi socotit cu drept cuvînt ca primul colaborator al succesului serei. Pe zi ce trece, personalitatea acestui artist se desemnează tot mai mult. Complet degajat de orice convenţionalism scenic, jocul d-lui Morţun împrospătează obişnuita atmosferă de examen de conservator cu tipuri din viaţa reală pentru creaţia cărora talentul are nevoie şi de o inteligenţă specifică. D. Mărculescu se găseşte în plin progres şi tot mai la locul său.
Singur d. C. Toneanu a rămas în urmă. Vecinie cu rolurile neînvăţate, Toneanu-junior îşi caută salvarea în mărinimia lui Amos Bujorescu pe care îl introduce pe scenă prin contrabandă, chiar şi atunci cînd nu-şi are locul acolo. D-nele Aura Radovici şi Fany Rebreanu, mai cochete decît le-ar fi permis mijloacele de trai ale soţilor pictori, au creat mai repede două femei din lumea mare decît cea reprezentată de soţii lor. Cît priveşte pe d. Romano, d-sa este desigur cel mai bun şi mai... nobil din toţi servitorii primei noastre scene.
Teatrul Regina Măria: „REFUGIUL", PIESĂ IN TREI ACTE DE DL. DARIO NICCODEMI, TRADUSA DIN LIMBA FRANCEZA
Refugiul, conform credinţei generale, de vreme ce este tradusă din limba franceză, trebuie să fie o piesă bună. De data asta s-a potrivit ca piesa d-lui Dario Nic-codemi să fie chiar morală, fiindcă femeia care îşi înşală bărbatul este pedepsită după cum se cuvine, iar bărbatul înşelat îşi găseşte răsplata suferinţei sale mute, în dragostea ce-i arată logodnica amantului nevestei sale.
D. Tony Bulandra a jucat cu discreţia adevăratului om de lume pentru care suferinţa nu trebuie să cunoască decît manifestări înăbuşite, iar bucuria, expansiuni estompate. D. Brădescu, corect şi conştiincios ca totdeauna, iar d. N. Bulandra insuficient.
D-na Lucia Sturdza-Bulandra a găsit toate nuanţele necesare pentru a-şi colora rolul conceput într-o veci-nică gradaţie dramatică, iar d-şoara Almăjan a probat pentru a doua oară că talentul său merită ceva mai mult decît aprecieri binevoitoare.
în Refugiul însă a debutat şi o artistă necunoscută încă marelui nostru public. D-na Gina Sandri are, de bună seamă, foarte mult temperament. Păcat însă că defectul pronunţării este atît de accentuat încît creează efecte comice care o fac deocamdată inaptă pentru piesele jucate în limba românească. Trăind printre noi însă, d-na Sandri sunt sigur că se va aclimatiza şi cu pronunţarea corectă care dealtfel n-are nimic de a face cu talentul propriu-zis.
„POEZIA DEPĂRTĂRII", PIESĂ IN 4 ACTE DE D-L DUILIU ZAMFIRESCU
Direcţia Teatrului Naţional a hotărît reluarea piesei d-lui Duiliu Zamfirescu — ciudată coincidenţă — exact în ziua cînd autorului i se încredinţa portofoliul Ministerului de Externe. De ce abia acum şi nu mai devreme ? Răspunsul este foarte uşor. Fiindcă reprezentarea Poeziei depărtării constituie o frumoasă şi reuşită lovitură de teatru pe care de data asta n-o face autorul piesei, ci directorul teatrului...
Să lăsăm însă pe alţii să dezlege misterul culiselor directoriale şi să trecem la piesa d-lui Zamfirescu.
Poezia depărtării este mai mult o poemă dramatică în care artificiul teatrului nu apare decît în măsura necesităţii şi potrivit desfăşurării liniştite şi naturale a acţiunii extrem de discretă şi egal de intelectualizată. D. Duiliu Zamfirescu este un poet, ca să nu zicem un om de elită, care nu poate reliefa din frămîntările profane ale vieţii de toate zilele decît gusturile şi accentele care cadrează cu propria sa concepţie de viaţă. Aceasta nu însemnează însă că autorul încearcă să falsifice realitatea subiectului pe care şi-a propus să-1 expuie, ci pur şi simplu că se mărgineşte să împace adevărul cu frumosul şi meşteşugul teatrului cu darul talentului său ■literar.
O femeie măritată cu un bărbat mult mai în vîrstă decît ea află că acesta a săvîrşit un act condamnabil pe care nu voieşte să-1 recunoască deşi este ministru de Justiţie (probabil chiar în România). Un tînăr care o iubeşte şi căruia dînsa îi refuzase mîna o pune în posesia actului incriminat care îi pune bărbatul la adăpostul
oricărei bănuieli de necinste. Gestul acesta, în care dînsa nu citeşte decît reflexul unei dragoste constante şi dezinteresate, o apropie de acela pe care nu ştiuse şi nu voise să-1 preţuiască în primul moment. Bărbatul află şi reuşeşte să îndepărteze de lîngă nevastă-sa pe tînărul care începe să-i umbrească viaţa şi să-i pericliteze căsnicia. Depărtarea însă îl apropie şi mai mult. Poezia depărtării îl obsedează deopotrivă şi ochii care nu se mai văd în loc să se uite se doresc, se cheamă, şi se înlăcrimează cu mai multă patimă. în faţa fatalităţii, bărbatul se hotăreşte să cedeze şi iese din scenă puindu-şi capăt zilelor. Tînărul se întoarce. îndrăgostiţii de altădată nu mai sunt despărţiţi şi împiedicaţi de nimeni să se dea unul altuia. Revederea însă operează în amîndoi o schimbare nebănuită. Suprimarea depărtării din care se gîndeau unul la altul suprimase în acelaşi timp în sufletul lor şi poezia iubirii cu care se înşelaseră fără să-şi dea seama. Realitatea le schimbase sufletul la amîndoi deopotrivă şi din sufletul lor dispăruse pentru totdeauna minciuna iubirii poetizată de mirajul depărtării.
Iată piesa d-lui Duiliu Zamfirescu pe oare am revă-zut-o joi seara cu aceeaşi emoţie cu care am aplaudat-o în seara premierei dinaintea războiului. Ea este aceeaşi sau, mai bine-zis, ea nu şi-a pierdut nimic din valoarea pe care timpul o hărăzeşte operelor de artă cu mai multă competenţă decît competenţii primului moment.
Păcat însă că interpretarea actuală a avut de luptat cu amintirea zdrobitoare a primei sale interpretări infinit superioară. Vom spune totuşi că d. Bulfinsky a jucat cu amploare şi duioşie, că d-na Ana Luca a mers ca totdeauna sigură şi fără şovăială pe drumul talentului său plin de unitate şi că d-na Fudulescu, deşi insuficientă pentru rolul ce i se încredinţase, a reuşit totuşi să se achite în mod onorabil. Bine a fost de asemenea d. Barbelian plin de bonomie şi naivitate senilă şi cu totul deplasat d. Cosmin, a cărui rigiditate afectată a distrus fără milă unul din cele mai frumoase roluri din Poezia depărtării.
194
„PRĂPASTIA", DRAMĂ ÎN 4 ACTE, DE MIHAIL SORBUL
de păpuşi prevăzute cu toate resorturile necesare angrenajului destul de complicat al vieţii reale.
După Patima roşie, după Dezertorul şi în parte chiar după Răzbunarea reprezentată numai la Iaşi şi în provincie, Prăpastia statorniceşte, credem, în mod definitiv puternica personalitate dramatică a d-lui Mihail Sorbul şi unifică pentru totdeauna părerile răzleţe asupra preţiosului său aport în repertoriul teatrului nostru modern.
Prăpastia este cea mai elocventă mărturie a consecvenţei artistice cu care d. Sorbul tinde să-şi legitimeze concepţia personajelor sale ciudate, bolnave şi adeseori chiar suprafireşti. Aceasta înseamnă că în teatru, d. Sorbul prezintă înclinaţiuni foarte pronunţate întru aventură, că d-sa nu exploatează şi explorează sau, ca să ne facem mai bine înţeleşi, că nu se mulţumeşte a-şi alege materialul omenesc din selectarea colecţiei destul de bogate a semenilor săi şi se amuzează a-şi crea tipurile după o fantezie înrudită cînd cu patologia, cînd cu absurdul.
Personalitatea autorului însă este atît de puternică şi meşteşugul creaţiei este dus pînă la atîta perfecţie, că în piesele sale, deşi întîlnim numai oameni cu care facem pentru prima dată cunoştinţă, oameni care la început deşteaptă în noi oarecari bănuieli, graţie puterei de convingere a autorului sfîrşim prin a le întinde mîna, deşi prezenţa lor pe scenă, de cele mai multe ori, sparge formula îngăduinţei noastre din viaţa de toate zilele. In privinţa aceasta, d. Sorbul este un adevărat virtuos, iar în teatrul nostru modern, cel mai îndemînatic fabricant
„Prăpastia" este golul pe care o femeie din lumea bună îl simte deschizîndu-se în jurul ei şi împiedicînd-o să-şi trăiască viaţa. Măritată contra voinţei sale cu un om mai bătrîn ca ea, Xenia Dolfineanu îşi asasinează bărbatul cu ajutorul unui aventurier căruia, drept răsplată, trebuie să i se dea, dar pe care în ultimul moment îl ucide pentru a îngropa secretul crimei odată cu cei doi morţi. Xenia se înşeală însă, fiindcă servitorul Trifu intră în posesia unei scrisori din care reiese vinovăţia ei şi scăpată de obsesia bărbatului, Xenia devine de data asta sclava servitorului care nu tăinuieşte crima decît în speranţa că odată şi odată stăpîna ei i se va da şi lui.
în timpul acesta, întîmplarea face ca frumuseţea Xe-niei să pasioneze pe pictorul Vlad a cărui personalitate artistică erau tipurile de criminali. Fără să bănuiască totuşi că Xenia este şi ea tot o criminală, Vlad îi propune să-i facă portretul, mărturisindu-i în acelaşi moment dragostea lui. Pentru amîndoi, dragostea aceasta era un fel de colan de salvare ; pe el îl îndepărta de la obsesia figurilor de criminali iar pe ea o regenera, dîn-du-i părticica de fericire visată.
Servitorul Trifu însă veghează. El distruge portretul şi, sub ameninţarea denunţării, ordonă stăpînă-sii să se depărteze de pictor.
„Prăpastia" se deschide dar din nou. Zdrobită sufleteşte şi nemaiputînd suporta chinul tainei, Xenia sfîr-şeşte prin a mărturisi pictorului crima şi secretul scrisorii din posesia lui Trifu.
Vlad înţelege atunci că dragostea lui pentru Xenia nu era decît o nouă ipostază a fatalei sale atracţii către figura criminalilor şi se hotărăşte să rupă orice relaţii cu dînsa. Mai înainte de a face acest pas însă, Vlad reuşeşte să smulgă scrisoarea compromiţătoare de la Trifu şi i-o dă vinovatei.
Scăpată însă de tirania servitorului, Xenia se vede părăsită şi de ultima speranţă într-o dragoste fericită şi, într-un moment de supremă uitare de sine, soarbe
197
196
dintr-un pahar cu ceai otrăvit pe care îl pregătire lui Trifu. In modul acesta Xenia suprimă pentru totdeauna golul prăpastiei care o chinuia în viaţă. La rîndul lui, Vlad goleşte şi el restul paharului otrăvit şi amîndoi mor, unul în braţele celuilalt, în timp ce servitorul, buimăcit, se supune pentru ultima dată ordinului stăpînii sale stingînd lumina din momentul acela de prisos pentru cei doi muribunzi.
Povestită aşa pe scurt şi fără indicaţiile diferitelor alte persoane epizodice Prăpastia pare mai degrabă o înscenare cinematografică în care senzaţionalul alternează cînd cu situaţiuni de groază ultramoderne, cînd cu momente penibile de romantism demodat.
Toate acestea însă se desfăşoară cu atîta preciziune tehnică şi se leagă unele de altele cu o aşa perfectă cunoştinţă a meşteşugului, că aproape nici n-iai timpul să bănuieşti că aşa ceva nu s-a putut întâmpla decît în fantezia autorului. Din punctul acesta de vedere — abstracţie făcînd de actele stării civile ale fiecărui personaj în parte — Prăpastia este una din cele mai puternice realizări dramatice în teatrul românesc şi locul ei este alături de Patima roşie, nu înaintea ei însă, ci după...
In ce priveşte interpretarea, ea a fost mai presus de orice susceptibilitate critică.
D-na Ana Luca-Moldoveanu, cochetă, perversă şi pocăită, ne-a dat prilejul să-i apreciem o nouă latură a frumosului său talent. D-sa a reuşit să imprime rolului femeii criminale acel passe-partout cu care personajele de pe scenă se pot aventura cîteodată fără teamă şi în lumea obişnuită.
D-1. Valentineanu a jucat pe pictorul Vlad cu deplină maturitate a unui artist de seamă. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre d. Ciprian, care a compus rolul servitorului Trifu cu o inteligenţă egală concepţiei lui bizare. D. Morţun, în doctorul Bartolomeu a creat — banală constatare — încă unul din marile sale roluri, iar d-1 Livescu în rolul unui consilier de la Curtea de Apel a fost corect, tranşant şi admirabil.
Ansamblul a fost completat de d-na Aura Radovici şi de d-1. Cosmin, amîndoi deopotrivă de preţioşi rolurilor secundare pe care le-au jucat cu convingere caldă şi impresionantă.
Decorurile frumoase. Scena şedinţei de pictură însă a fost montată fals şi textul autorului n-a corespuns o singură clipă cu desfăşurarea vizuală a acţiunii.
198
..PKOMETEU", TRAGEDIE ÎN CINCI ACTE, DE VICTOR EFTIM1V
Potrivit unei înclinări sufleteşti pe care dealtfel şi-a manifestat-o odată cu debutul său în teatru, d. Victor Eftimiu împrumută pentru noua sa lucrare dramatică tot subiectul unei legende.
Fantezia şi uşurinţa de a versifica, sunt cele două calităţi de seamă cu care d. Eftimiu a reuşit după Inşi-ră-te mărgărite să fie consacrat autor de talent, iar după Cocoşul negru să fie pus în discuţia unui lung şi cicălitor proces asupra evoluţiei fireşti, pe care prietenii i-o acordau peste marginile realităţii, iar duşmanii i-n contestau cu desăvîrşire. In lipsa unui serios element de control, — fiindcă în afară de piesa istorică Ringala majoritatea celorlalte lucrări ale sale sunt scrise pe o treaptă inferioară literaturii dramatice propriu-zisă — Prometeu era aşteptat cu nerăbdare şi de unii şi de alţii. Prometeu avea să pună de acord diferitele păreri şi să fixeze în adevărata ei lumină nu atît valoarea piesei, cît mai ales valoarea autorului, extrem de fecund şi de proteic.
Concepţia piesei trebuie să recunoaştem că este grandioasă. Realizarea ei, cu mici excepţiuni, poate fi considerată ca fericită. Acţiunea este dusă cu pricepere şi efectele scenice, scoase la timp pentru a ne face să uităm slăbiciunea autorului pentru anume situaţii groteşti, care nu cadrează nici cu atmosfera generală a subiectului, nici cu calitatea fanteziei sale poetice.
Nu voi face greşeala să judec pe d. Victor Eftimiu comparîndu-1 cu clasicii care, ca şi dînsul, au tratat acelaşi subiect. Confruntările acestea nu-şi mai au locul astăzi cînd mentalitatea pigmeilor de altă dată a depăşit
pmă şi grandiozitatea ©limpului cu toţi zeii lui, iar sforile teatrului contimporan au devenit mai solide ca buzduganul lui Hercul, mai elastice ca cuvintele lui Apolo şi mai eficace ca fulgerele lui Zeus.
Şi nu trebuie să facem această greşală şi din alt punct de vedere. Dacă am înţeles bine intenţia d-lui Eftimiu, d-sa n-a voit să ne reprezinte dramatizarea modernă a povestei nefericitului Prometeu, pe care o putem găsi admirabil descrisă nu importă în ce tratat de Mitologie sau Enciclopedie universală, şi nu s-a servit de acest erou al antichităţii decît pentru a putea simboliza ingratitudinea omenirii faţă de binefăcătorii ei, în-cepînd cu Prometeu şi sfîrşind cu Crist; d-1 Eftimiu n-a voit să reediteze în versuri româneşti tragedia personală a primei năzuinţi spre lumină şi progres pe care antichitatea ne-a transmis-o cu fastul întregului ei patrimoniu de cultură şi fantezie şi cu legenda lui Prometeu metamorfozat în Crist, autorul a vrut să statornicească imperfecţiunea sufletului omenesc de-a lungul veacurilor. Adevărul n-a făcut decît să schimbe firma diferitelor aspecte ale omenirei. Sufletul însă a rămas acelaşi. între Prometeu şi Crist nu există decît deosebire de timp şi de decor. Crucea celui din urmă nu-i decît transformarea în lemn a stîncei pe care fusese ţintuit cel dintîi. Sufletul însă al primului om care gonise pe Prometeu de lîngă foc trebuia să-1 regăsim nealterat în sufletul colectiv al mulţimei care ceruse răstignirea lui Cristos.
Din punctul acesta de vedere, lucrarea d-lui Eftimiu reprezintă o nobilă şi preţioasă sforţare intelectuală fără de care trebuie să păstrăm dacă nu simpatia sincerităţii, cel puţin respectul bunului-simţ.
Nu cunosc motivele pentru care Prometeu al d-lui Eftimiu a trebuit să emigreze de la Teatrul Naţional la Teatrul Regina Măria. Reprezentîndu-1 însă, d. Bulandra a făcut un mare serviciu literaturii româneşti originale cu care a avut ocazia să înregistreze nu numai un succes de „casă" dar şi un succes moral care va cîntări foarte greu în dezvoltarea viitoare a activităţii sale ca director de trupă.
200
201
Interpretarea piesei n-a lăsat nimic de dorit. D-1 Tony Bulandra a făcut din Prometeu un adevărat olimpian rătăcit printre oameni. D-nii Brădescu în Hefaistos şi incomparabil superior în Satan, fraţii N. şi P. Bulandra în Zeus şi Delvechio în Than au realizat ansamblul ideal la care d-nele Ignătescu şi mai ales Gina Sandri au contribuit cu preţioasele lor calităţi de tragedie antică. De notat, de asemenea, că rareori versul românesc a fost spus cu mai mult respect şi mai multă căldură comunicativă ca în scenele actului I în care d. Tony Bulandra vorbeşte cu d-na Sandri.
Teatrul   Naţional:   „ODINIOARĂ",   CINCI ACTE IN VERSURI, DE I. C. ASLAN
Poemul dramatic al d-lui Aslan, cu care Teatrul Naţional îşi inaugurează premierele actualei stagiuni, nu corespunde decît în parte menirii acestei instituţii de stat şi de cultură românească. Dar fiindcă este vorba de o piesă originală, de opera unui începător care promite şi de un remarcabil efort de versificare a unor fantezii dramatice cu tîlc şi cu oarecare cunoştinţe tehnice, vom spune că Odinioară este binevenită pentru a completa repertoriul matineurilor, destinate unui, public aparte, pe care direcţia Teatrului Naţional trebuie să-1 aibă în vedere chiar cu preţul unei dureroase abdicări de la stricteţea programului artistic ce şi-a impus.
„Odinioară" tălmăceşte, ca să zicem aşa, un precept filosofic pe care autorul îl formulează în fraza : „Fericirea este totdeauna dincolo de ceea ce putem stăpîni" şi care la rîndul ei nu este decît o denaturare a unei alte cugetări a lui Chamfort care spune că „Fericirea nu este lucru uşor, deoarece este greu s-o găseşti în tine însuţi şi aproape imposibil s-o găseşti aiurea".
Aceste preţiozităţi introductive însă nu sunt decît nişte cochetării de începător care îşi închipuie că vitrina magazinului, cînd este bine asortată, poate salva goliciunea rafturilor din interior.
împăraţii, domniţele, feciorii de împărat, sfetnicii curţii şi bătrînii sfătoşi ai d-lui Aslan, îmbracă intenţiile autorului în costumele unei epoci fără dată şi în fraze cu subînţelesuri, care de multe ori depăşesc atmosfera acţiunii şi se transformă în iluzii transparente asupra evenimentelor zilei.
203
Cred însă că acest lucru constituie pentru poemul d-lui Aslan o scădere intelectuală deoarece pasagiile, care par introduse în intenţia de satiră socială, coboară interesul dezvoltării fireşti a acţiunii pînă la obişnuitele efecte ale calambururilor cotidiane cu care se presară discuţiile la cafenea şi „revistele" reprezentate în timpul verii.
Odinioară nu este nici o feerie, nici un basm popular, nici o legendă veche adaptată evenimentelor zilei, ci pur şi simplu „un subict oarecare" de piesă, transpus într-o epocă anonimă şi dezvoltat după oglindirea lui exactă în aceeaşi fatalitate a vieţii de ieri, de azi şi de totdeauna.
Acţiunea piesei, deşi îngreunată de cîteva scene inutile dar necesare completării celor cinci acte, este dusă cu multă îndemînare, ceea ce dovedeşte că autorul, care astăzi este debutant, mîine va putea deveni un excelent om de teatru. Deşi scrisă în versuri, Odinioară nu este opera unui poet propriu-zis, ci a unui corect versificator, în afară de pasagiul cu care Pajul Dor îşi justifică sacrificiul vieţii în favoarea lui Vrajă, versurile d-lui Aslan nu prezintă nici o însufleţire, nici o amploare, nici o gradaţie, nici o culminare.
Rămîne dar ca piesa să fie privită numai din punctul de vedere al încurajării pe care Teatrul Naţional trebuie s-o acorde autorilor tineri care promit şi care în cazul de faţă se motivează cu prisosinţă prin însăşi primirea călduroasă pe care marele public a făcut-o poemului dramatic al d-lui Aslan.
Interpretarea rolurilor principale a fost încredinţată d-nelor Măria Giurgea, care, după o absenţă îndelungată, reintră cu succes în graţia publicului care i-a păstrat aceeaşi neştirbită simpatie ; Eugenia Ciucurescu şi d-lor Ion Petraşcu, Mielu Constantinescu şi Aurel Atha-nasescu, care trebuie să recunoaştem că au contribuit în primul rînd la succesul piesei. în restul rolurilor episodice cităm pe d-ni Critico, Tîlvan, Melişescu, Barbel-lian, I. Dumitrescu şi d-na Cleo Pan-Cernăţeanu.
Teatrul Modern: „LA GLU", DRAMĂ IN CINCI ACTE, DE JEAN RICHEPIN, TRADUSĂ DE THEODOR SOLACOLU
Cu toată stima ce o port marelui autor al faimoasei La Chanson de gueux şi mai ales cu toată admiraţia ce mi-am manifestat în atîtea rînduri pentru artiştii de elită ai trupei Excelsior, nu pot spune totuşi că La Glu a fost o alegere fericită, atît din punctul de vedere al aportului ei artistic, cît şi al prilejului unei interpretări de seamă pe care ingratitudinea rolurilor o refuză din capul locului.
La Glu este o piesă mai mult decît mediocră, o piesă pe care un autor român n-ar fi îndrăznit să o semneze decît cu rizicul unei compromiteri definitive, dar pe care marele Richepin a extras-o din romanul său cu acelaşi nume, probabil într-un moment de slăbiciune omenească, pentru a o vedea expulzată de pe scenă chiar după primele ei reprezentaţii şi adaptată în urmă, mai fastuos chiar decît imaginaţia sa, unui film de cinematograf pe care însă artiştii noştri nu trebuie să-1 confunde cu teatrul propriu-zis.
Acţiunea romanului înfrumuseţează cu numeroasele descrieri pitoreşti ale Bretaniei plină de lumină şi culoare, transpusă pe scenă îşi pierde tot interesul, toată culoarea locală, toată puterea evocatoare, toată intensitatea conflictului dramatic şi aproape toată raţiunea de a fi reprezentată. Factura piesei miroase a mucigai, corurile şi figuraţia frizează grotescul unei operete vieneze de mîna a şaptea, personajele principale îşi topesc personalitatea într-o atmosferă înăbuşitoare de melodramă demodată şi din toată piesa nu rămîne decît două sau cel mult trei scene de adevărat interes dramatic, singu-
204
205
rele dealtfel în care d-na Elvira Popescu şi d-nii Storin şi Manolescu au avut prilejul să-şi motiveze prezenţa şi contribuţia talentului lor în piesa academicianului francez.
Abstracţie dar făcînd de aceste trei onorabile excepţii, reprezentarea piesei La Glu constituie o inutilitate flagrantă, atît pentru Excelsior, cît şi pentru publicul românesc.
In rolul femeii fatale pe care autorul o porecleşte „La Glu" fiindcă se aseamănă cu argila lipicioasă în care bărbaţii — tineri şi bătrîni — îşi periclitează şi averea şi onoarea şi viaţa, în rolul acesta factice construit din premise false şi din atitudini convenţionale, d-na Elvira Popescu a reuşit să compenseze absenţa coordonării diferitelor game sufleteşti, prin admirabilul său aspect exterior de o plasticitate plină de graţie feminină şi cochetărie pariziană.
Acesta este singurul bine ce se poate spune de interpretarea d-nei Elvira Popescu — această delicioasă Ray-mondă din Culcuşul miresei care n-a putut dărui femeii fatale a lui Richepin decît cel mult prilejul admiraţiei unor toalete tulburătoare.
D. Ion Manolescu a împrumutat rolului tot atît de ingrat al doctorului Cesombre prestigiul talentului său şi autoritatea unei personalităţii artistice semănate însă pe un pămînt sterp.
Singur d. Storin a reuşit să facă din rolul marinarului îndrăgostit o creaţie impresionantă şi aproape definitivă.
De la Nunta în revoluţie pe care d. Storin a jucat-o la Teatrul Naţional, d-sa n-a apărut niciodată într-o mai completă posesiune a preţioaselor sale resurse artistice.
Restul trupei : d-nele Aura Almăjan-Buzescu, Vecera Ionescu şi d-nii Lefter Chamel, Delvechio şi Popescu s-au achitat în mod onorabil înlăturînd, pe cît a fost posibil, căderea piesei, care ar fi constituit o înfrîngere nedreaptă pentru prestigiul artistic al trupei Excelsior.
Teatrul Regina Măria: „COCOŞUL NEGRU", FEERIE DRAMATICĂ ÎN CINCI ACTE ŞI ÎN VERSURI, DE VICTOR
EFTIMIU
D. Victor Eftimiu hotărînd să fie la Teatrul Naţional numai director şi nu şi autor dramatic, compania Bulandra i-a împrumutat Cocoşul negru pentru deschiderea stagiunii, debutînd astfel cu o piesă românească în versuri, care, deşi veche şi îndeajuns de cunoscută, a fost totuşi primită de public cu aceeaşi însufleţire ca şi o mult trîmbiţată noutate pariziană.
Faptul acesta dezminte legenda în cercurile noastre actoriceşti că piesele se judecă după originea lor şi confirmă încă o dată mai mult bunul-simţ artistic al publicului nostru care trebuie să recunoaştem că ştie să deosebească astăzi perfect o piesă bună românească de altă piesă proastă străină.
Reluarea piesei Cocoşul negru pe o scenă nouă, cu interpretare nouă, cu decoruri noi şi poate chiar şi cu un public nou, constituie un adevărat record artistic, mai ales astăzi cînd anii contează dublu şi cînd piesele de teatru îmbătrînesc mai curînd chiar decît autorii lor. Am constatat însă cu plăcere că piesa d-lui Eftimiu este tot atît de tînără ca şi acum zece ani şi că pe scena Teatrului Regina Măria, ea pare tot atît de nouă ca şi în seara premierei sale la Teatrul Naţional.
Montată minunat în cadrul unor decoruri cu adevărat artistice şi interpretată în ritmul vioi şi fără reticenţe al unui admirabil ansamblu, Cocoşul negru a dat prilej tînărului Bălţăţeanu, expulzat de la Teatrul Naţional, să-şi pună în evidenţă realele calităţi ale unui talent care desigur va merge mult mai departe decît realizarea obţinută în rolul Voievodului Nenoroc.
207
1
Creaţia d-lui Tony Bulandra în rolul Diavolului denotă maturitatea artistică a acestui actor unic în felul său, care şi-a modulat jocul cu o rară conştiinţă profesională căreia nu i-a lipsit nici omenescul scenei, nici satanismul fanteziei în care a fost conceput rolul.
D-na Gina Sandri în rolul Arhanghelului Mihail ne-a probat încă o dată mai mult că este una din puţinele noastre artiste care ştie să spună versuri pe scenă.
Restul rolurilor au fost ţinute de d-şoara Mihaela Costescu şi de d-nii Bărdescu, Petre şi Nicolae Bulandra, G. Iliescu şi M. Enescu, care, după cum am spus mai sus, au reuşit să forme?e un ansamblu minunat în care feeria d-lui Eftimiu promite să-şi reia pe scena Teatrului Regina Măria aceeaşi „vogă" populară de acum zece ani.
Teatrul   Naţional:    „SAPTÂMÎNA  LUMINATA" , PIESA ÎNTR-UN ACT, DE MIHAIL SAULESCU ŞI „AVARUL", COMEDIE IN CINCI ACTE, DE MOLIERE
Printr-o pioasă coincidenţă, piesa mult regretatului poet Săulescu vede pentru prima dată lumina rampei aproape în acelaşi timp în care — acum cinci ani — autorul ei cădea lovit în frunte de un glonţ duşman în primul rînd de tranşee de la Predeal.
Se cuvine dar ca odată cu punerea în valoare a acestui adevărat juvaer al literaturii noastre dramatice, să prăznuim în memoria unui erou, al cărui nume pînă ieri nu-1 mai pomenea decît o simplă cruce de brad, înfiptă ca şi multe altele în imediata apropiere a fostei frontiere.
Piesa lui Săulescu este brutala tălmăcire în faptă a unei vechi credinţe populare româneşti că Dumnezeu iartă toate „păcatele celor care mor în cursul săptămînii luminate". Subiectul este un simplu fapt divers. Expunerea lui însă este grandioasă şi realismul atmosferei în care se precipită acţiunea celor cîteva minute devine imposibil de suportat pentru spectatorul cu nervii slabi. Aş putea spune chiar că ea întrece în intensitate piesele lui Maurice Maeterlinck din „Ciclul Morţei" şi pe alocuri se ridică pînă la fatalismul primitiv al celor care îşi permiteau luxul să stea de vorbă cu zeii antichităţii.
în ultima noapte a săptămînii luminate, o mamă veghează la căpătîiul copilului său, care, după un şir de crime nepedepsite fusese în fine rănit de moarte şi el. Dintre cei doi, cine suferă mai mult ? Criminalul din cauza ranei mortale sau mama din cauza dragostei pentru fiul păcătos ?
Dacă fiu-său moare înainte de miezul nopţii, ea poate avea cel puţin mîngîierea că Dumnezeu îi va ierta toate
209
păcatele ; dacă moare mai tîrziu, însă, sufletul lui va merge în focul Gheenei. Dar criminalul nu-şi poate da sufletul fiindcă l-au ajuns blestemele satului, şi spectrele celor omorîţi de mîna lui îl chinuiesc şi-i întîrzie moartea. Singura lui scăpare dar este săptămîna luminată şi scăparea aceasta i-o înlesneşte chiar mamă-sa, care îl sugrumă cu propria ei mînă mai înainte de miezul nopţii.
Iată în cîteva cuvinte ce se poate vedea în obscuritatea unei căsuţe de ţară, în care ultimul muc de luminare se stinge odată cu gestul suprem al mamei şi, pe fereastra căreia, luna îşi aruncă singura mărturie a crimei izbăvitoare de păcate.
D-nele Anicuţa Cîrje-Vlădicescu şi Măria Luea au găsit nota justă pentru redarea celor două ţărănci turmentate de superstiţiile populare, iar d-nii Ion Sârbul — care ne-a amintit prea mult pe Ion din Năpasta — şi Orendy, au completat în mod fericit micul ansamblu al acestei mari şi preţioase producţii a literaturii noastre dramatice.
Restul rolurilor au fost interpretate de d. Pella, care a fost un admirabil bucătar şi un foarte autentic birjar, de d. Critico, care nu-şi învăţase rolul, ceea ce nu este permis într-o piesă de Moliere, de d-nii Mânu, Mielu Constantinescu, Romano etc. şi de d-rele Mărculescu, plină de humor şi de spontaneitate, Tantzi Bogdan, prea rigidă pentru o ingenuă şi Marioara Zimniceanu, al cărei preţios talent se adaptează de minune celor mai variate roluri ce i se încredinţează.
Regret însă că trebuie să remarc completa neglijenţă cu care a fost montat Avarul în costumul din epoca lui Ludovic al XV-lea şi în pantofi decoltaţi, cînd cel puţin aşa-zişii pantofi Moliere se pot controla şi prin vitrinele magazinelor de încălţăminte de pe Calea Victoriei.
Pentru noi, deocamdată, Avarul lui Moliere înseamnă împrospătarea uneia din cele mai mari creaţii ale d-lui Ion Brezeanu.
Fără nici o exageraţie şi fără a jigni cîtuşi de puţin amorul propriu al celor care au mai apărut sau vor apare în Harpagon, trebuie să i-ecunoaştem că Ion Brezeanu este şi rămîne cea mai înaltă expresie a personalităţii artistice pe care generozitatea unui mare talent o poate imprima acestui personaj din categoria entităţilor umane.
Ion Brezeanu îşi trăieşte rolul pînă în cele mai discrete subtilităţi ale noului suflet ce-şi împrumută. Vorba, gestul şi atitudinea cu care Brezeanu tălmăceşte morala dubioasă, şiretenia savantă, laşitatea sufletească şi obsesia ideii fixe cu care Moliere şi-a ornamentat personajul sunt coordonate parcă ritmului interior cu care originalul lui Harpagon poate păşi oricînd de pe scena teatrului în plină umanitate. Şi dacă respectul liniei cla- J sice nu a căzut încă în desuetudine, despre Harpagonul lui Brezeanu s-ar putea spune că este una din cele mai autentice cariatide ale Teatrului nostru Naţional.
210
„RAZVAN ŞI VIDRA", POEM DRAMATIC IN CINCI CINTURI, DE BOGDAN PETRICEICU-HASDEU
S-a spus că timpul este cel mai bun judecător al operi-lor de artă şi că aşa-zisul clasicism, de care se face atîta caz în cercurile scolastice, nu este decît un simplu stagiu. Un gen clasic propriu-zis nu există, după cum nu există nici scriitori sau artişti clasici atît timp cît se găsesc în viaţă. Clasic devii după moarte şi după o trecere anumită de timp cînd opera ta, indiferent genul sau maniera în care a fost concepută, reuşeşte să se impună atenţiei şi respectului generaţiilor viitoare, prin păstrarea caracterului ei inalterabil şi a personalităţei tot mai bine definite. Revizuirile, care se fac după o trecere de timp atît de către specialişti cît şi de marele public, nu pot atinge decît operile factice, care în momentul apariţiei lor reuşesc să impresioneze în mod favorabil simţul apreci-erei, graţie unor consideraţiuni cu totul altele decît cele care prezidează de obicei la judecata unei opere de artă.
Din punctul acesta de vedere Răzvan şi Vidra a lui Hasdeu poate fi luată ca exemplu şi ca măsură de comparaţie faţă de alte producţii literare care datînd din aceiaşi epocă, aspiră deopotrivă şi ele la acelaşi titlu de onoare.
Printre toate acestea Răzvan şi Vidra rămîne una din puţinele noastre opere cu adevărat clasice. Şi dreptul acesta i-1 dă jumătate de secol de cînd înfruntă cu bărbăţie atacurile din primele decenii şi pe an ce trece cîştigă tot mai mult admiraţia celor care nu mai pot fi bănuiţi că judecă cu parti pris sau cu lipsă de pricepere.
De cincizeci de ani, opera lui Hasdeu îşi păstrează tinereţea, vigoarea dramatică şi frumuseţea literară cu
212
care autorul înzestra prima lucrare serioasă de teatru, într-o epocă în care literatura noastră dibuia prin întuneric şi nu putea înainta decît de-a buşilea ca un copil.
Se cunoaşte trecutul anecdotic al piesei lui Hasdeu. Petre Carp, care înainte de a fi fost un mare om politic debutase prin a fi un mediocru critic de artă, judecase Răzvan şi Vidra mai mult prin prisma spiritului de castă din jurul Convorbirilor literare decît prin aceea a personalităţei sale literare. După dînsul — cel mai autorizat cuvînt pe vremea aceea — piesa lui Hasdeu era o operă mediocră, fără interes dramatic, fără valoare literară şi fără nici un respect istoric faţă de trecutul Moldovei şi de alcătuirea socială a prezentului din vremea aceea.
Aprecierile lui Petre Carp însă s-au volatilizat şi piesa lui Hasdeu a rămas. Criticul literar de pe vremea aceea a trebuit să se supună el însuşi la critica mult mai autorizată a generaţiilor viitoare şi să suporte timp îndelungat ironia aspră a autorului care-i publicase critica drept prefaţă unei a doua ediţii apărută în plină desfăşurare a triumfului ei pe scena Teatrului Naţional.
Adevărul este că Răzvan şi Vidra este una din podoabele literaturii noastre dramatice şi poate singura piesă de teatru a unei epoci literare, din care majoritatea producţiilor au dispărut pînă şi din manualele scolastice.
Ţiganul Răzvan, care ajungea domn al Moldovei graţie perseverării şi îndemnurilor vrăjite ale Vidrei, nu are noroc să fie aidoma împrumutat din istoria Moldovei pentru a reprezenta pe scenă oglinda vie a celei mai legitime năzuinţi omeneşti.
Vidra este sufletul şi voinţa. Răzvan este braţul şi forţa. Amîndoi se completează de minune, se întregesc, se înalţă, se culminează şi se prăbuşesc asemenea eroilor din antichitate, pe deasupra cărora plana acel „fatum" tragic şi în vecinătatea cărora zeii Olimpului jucau rolul modernelor noastre concepţii de bine şi de rău.
După cincizeci de ani dar, Răzvan şi Vidra poate fi numită cu drept cuvînt o piesă clasică românească.
213
Ca în totdeauna, dealtfel, opeTa lui Hasdeu a cunoscut şi de data asta cele mai complete onoruri ale primei noastre scene naţionale. Distribuţia n-a lăsat nimic de dorit, iar montarea, în măsura putinţei, a fost corectă şi impresionantă.
In Vidra, d-na Eugenia Ciucurescu şi-a regăsit vechiul său succes pe care pînă astăzi nu i 1-a disputat încă nimeni, iar d. Aristide Demetriade în Răzvan a ştiut ca de obicei să găsească notele juste pentru anunţarea unui rol plin de subtilităţi sufleteşti.
în rolul cerşetorului Tănase, d. Ion Petrescu este mai presus de orice apreciere. Dealtfel rolul acesta contează pentru bătrînul dar vecinie tînărul nostru artist ca unul din cele mai definitive creaţii ale sale.
Boierul Sbierea a fost jucat cu mult humor de d. Mir-cea Pella care nu ştim cum se face, dar cade totdeauna pe amintirea marilor creaţii ale răposatului Iancu Ni-culescu.
Plin de prestanţă şi de caracter istoric a fost d. Bul-finsky în rolul Hatmanului, iar d. Ion Dumitrescu corect în rolul vătafului.
D-nii Athanasescu şi Critico au jucat pe cei doi cavaleri polonezi cu o fericită nuanţare vex'bală şi fizică — amănunte caracteristice acestor roluri secundare dar totuşi pline de pitoresc.
Boierul Ganea a fost jucat de d. Tîlvan care de data asta n-a avut unde să-şi dea măsura frumosului său talent, iar d. Mânu, în rolul dascălului, şi-a pus şi mai mult în valoare virtuozitatea comicului său specific şi atît de necesar atmosferelor sumbre din piesele istorice.
Ansamblul corect ca de obicei.
Despre Pariziana lui Henry Becque care s-a reprezentat pentru prima dată vineri seară la Teatrul Regina Mana vom vorbi în numărul nostru de marţi.
Teatrul National: „NOAPTEA REGILOR", SAU „CE AŢI VROI", COMEDIE ÎN 5 ACTE ŞI 7 TABLOURI, DE WILLIAM SHAKESPEARE, TRADUSA DIN LIMBA ENGLEZA DE D. GIONI PERETZ
O piesă pe care marele Shakespeare pare a fi scris-o avînd în vedere matineurile şcolare ce aveau să fie născocite maî tîrziu. Noaptea regilor nu este propriu-zis o piesă, ci o înşiruire de scene comice, de multe ori exagerate pînă la aşa-zisele intrări clovneşti din zilele noastre. Scrisă pe comandă şi poate chiar fără nici o convingere şi tragere de inimă, ea nu ne aminteşte pe Shakespeare decît în pasajele Nebunului a cărui filo-sofie cotidiană poartă atît pecetea timpului cît şi a personalităţii autorului.
Reprezentarea acestei piese, în afară de montarea ei îngrijită, poate fi considerată mai mult ca un document dramatic decît ca o necesitate teatrală mai ales cînd nu ai la îndemînă actorii comici necesari pentru cerinţele unor roluri a căror interpretare nu suferă nici o tranzacţie. Din punctul acesta de vedere dar, putem spune că reprezentarea piesei Noaptea regilor constituie pentru Teatrul Naţional un adevărat tur de forţă deoarece una din cele mai bufe comedii ale epocei a fost jucată — în afară de mici excepţii — numai cu artişti de dramă şi tragedie.
Fără să fi fost dar ideală interpretarea a fost numai corectă şi aceasta graţie talentului personal al fiecărui actor în parte, care a salvat în măsura putinţei dezacordul flagrant dintre humorul natural indicat de rol şi veselia forţată a interpretului improvizat.
Aşa, bunioară, gravitatea d-nei- Ana Luca nu cadra cîtuşi de puţin cu rolul dulceag al Oliviei ; d. Valenti-neanu în rolul Nebunului a fost bine, într-atît cît d-sa
215
este un artist inteligent care a reuşit să dea jocului aparenţa convingerei, pe care însă aptitudinile sale fireşti o refuză din capul locului, d. Sârbu în rolul servitorului Fabio a fost de o veselie sinistră şi cu totul convenţională, iar d. Mărculescu, care a reuşit să facă din rolul intendentului Malvolio poate cea mai impresionantă creaţie a frumoasei sale activităţi artistice, n-a putut totuşi înlătura oarecare asperităţi foarte incomode pentru şira spinării care se îndoaie în ritmul grotescului caracteristic al rolului.
Singur d. Mânu a fost în elementul său, iar d. Bul-finsky, după modul cum a ştiut să domesticească cerbicia jovială a lui sir Toby, s-a impus ca cel mai indicat interpret al lui Falstaff din Nevestele vesele din Wind-sor.
D-ra Dorina Fudulescu a jucat travestită în bărbat fără convingerea sexului împrumutat şi aproape fără nici o urmă din entuziasmul şi graţia sexului sacrificat.
Ansamblul a fost complectat de d-nii Mielu Constan-tinescu, decorativ şi factice, N. Zira insuficient faţă de d-na Ana Luca, C. Duţulescu foarte bine în rolul corsarului, d-na Gusty care, cu toată veselia exagerată, a plăcut mult, şi de d-nii Tîlvan, Săvulescu, Baldovin, Meli-seanu, Sahighian, Muscan şi Mateescu.
Teatrul Regina Măria: „PARIZIANA", PIESA ÎN 3 ACTE DE HENRY BECQUE, TRADUSĂ DIN LIMBA FRANCEZA DE D. TH. SOLACOLU ŞI „RĂPOSATA MAMA CONIŢEI", COMEDIE ÎNTR-UN ACT, DE GEOR-GES FEYDEAU, TRADUSĂ DIN LIMBA FRANCEZA DE D. ADOLF DE HERZ
Pariziana lui Becque este considerată ca mama celor mai multe dintre piesele care formează în momentul de faţă repertorul modern al teatrului francez. Becque anunţă pe Porto-Riche şi încheie pentru totdeauna seria pieselor cu teză, din care Dumas-fiul îşi făcuse specialitatea celei de a doua epoci a activităţii sale teatrale. Pariziana este o piesă de avangardă care a cunoscut onoarea celor mai înverşunate discuţîuni, care a stîrnit polemici nesfîrşite ce aveau să continue pînă şi după moartea autorului şi care, astăzi chiar, tot mai păstrează un semn de întrebare, pe care autorul pare a-1 fi pus în piesă anume parcă să rămînă dator vecinie cu un răspuns.
Pariziana — Clotilda du Messnil — nu este o femeie oarecare, ci o entitate femenină pe care nu este nevoie s-o căutăm numaidecît la Paris, deoarece o putem găsi oriunde şi mai ales astăzi cînd piesa lui Becque, nemai-fiind o noutate de sezon, pare a fi rămas un adevărat etern. Bonomia, prostia, şiretenia sau filosofia practică a soţului, care nu ştie sau nu vrea să ştie nimic, a rămas'pînă astăzi chiar o adevărată problemă de psihologie domestică. Cît priveşte pe amantul Lafont nu-1 mai căutaţi aiurea fiindcă se răsfrînge în prima oglindă din faţa fiecărui spectator.
D-na Sturdza-Bulandra a jucat rolul Clotildei cu o preţiozitate de atitudini şi nuanţe pline de graţii şi subtilităţi feminine, care ne-a făcut să ne gîndim la adorabila Maman Colibri de altădată.
217
D. Brădescu prea a dat soţului parizian o aparenţă teutonă de provincie, iar d. Al. Mihăilescu, deşi nu părea indicat pentru rolul amantului, a ştiut totuşi să încadreze ridicolul vîrstei... serioase în accentele sincere şi calde ale unei porniri sufleteşti care i-au asigurat un mare succes.
Unde însă d. Mihăilescu a fost mai presus de orice apreciere şi unde trebuie să recunoaştem că ne stăpâneşte cu toată autoritatea talentului său plin de vervă şi de humor sănătos şi solid, a fost în actul lui Feydeau Răposata mama coniţei cu care s-a încheiat spectacolul.
Tot aci am regăsit şi pe d-şoara Marietta Rareş despre care am spune că a fost pur şi simplu delicioasă este desigur prea puţin. Ne întrebăm însă pentru ce Compania Bulandra arată pe d-şoara Rareş aşa de rar cînd ultimul său rol o desemnează ca pe o mare favorită a publicului ?
D-şoara Renee Annie a făcut din rolul unei servitoare prostuţe o adevărată creaţie ca să nu zicem un mic capo-d-operă de caricatură scenică, iar d. Iliescu, foarte corect în rolul servitorului, a completat ansamblul acestui act menit să descreţească multe frunţi şi să asigure Companiei Bulandra foarte multe reprezentaţii.
Teatrul  Naţional: „VLAICU-VODA", PIESA ÎN CINCI ACTE ŞI ÎN VERSURI, DE ALEXANDRU DAVILA
Iată o piesă pe care Teatrul Naţional o reprezintă aproape în fiecare an atît în capitală cît şi în turneu-rile lui prin provincie sau peste Carpaţi, o piesă pe care publicul o cunoaşte aproape pe de rost şi care totuşi este binevenită ori de cîte ori şi oriunde o anunţă afişul.
Adevărul este că Vlaicu-Vodă, atît ca valoare literară cît şi dramatică, stă deocamdată în fruntea pieselor noastre istorice şi dacă repertoriul Teatrului nostru Naţional se mândreşte cu ea, nu este mai puţin adevărat că şi publicul românesc o apreciază şi el, şi nu lipseşte niciodată s-o aplaude împrospătîndu-şi impresiile şi le-gitimîndu-şi emoţiile pe care le simţi numai în faţa unei opere de artă desăvîrşită.
Reluarea piesei a dat prilej vechilor ei interpreţi principali să-şi pună din nou în evidenţă calităţile artistice cu care au repurtat succesele care se confundă azi cu însăşi aureola piesei. Autoritatea severă a d-nei Constanţa Demetriade în doamna Clara, sinceritatea tranşantă şi primitivă a d-lui Ion Petrescu în spătarul Dra-gomir şi variaţia diferitelor nuanţe sufleteşti cu care d. Aristide Demetriade a ştiut să mascheze povara omului enigmă care se numea Vlaicu-Vodă formează triunghiul principal pe laturile căruia se bazează şi se desfăşoară întreagă acţiune. Din restul interpretării s-au remarcat d-nii Bulfinsky, Victor Antonescu, Critico, Mielu Constantinescu şi d-na Marioara Antonescu.
219
Teatrul Naţional: „BANII (LES AFFAIRES SONT LES AFFAIRES),  PIESA  IN TREI ACTE, DE OCTAVE MIRBEAU
Ca valoare literară, piesa lui Mirbeau nu se ridică aproape cu nimic deasupra faimoaselor sale romane şi povestiri cu caracter social, în care autorul pare a fi infiltrat veninul unui întreg şir de generaţii nedreptăţite, care îşi amînă revanşa sub mina resemnării şi a unei pseudoadaptări cu mediul din care îşi alege eroii.
Mirbeau are toate îndrăznelile pe care meşteşugul scrisului le poate permite unui om care ştie ce spune şi spune ce ştie.
Piesa Banii este rezervată răfuielii cu ariviştii marei finanţe, finanţa care înfloreşte pe mormintele celor căzuţi în lupta pentru pîinea de toate zilele, finanţa care nu poate trăi decît în mijlocul dezolării sufleteşti a celor care se robesc de bunăvoie celui mai tare şi care nu-şi poate răsfrînge strălucirea ei vinovată decît asupra ei însăşi, deoarece în jurul ei nu împrăştie decît lacrimi, ruine şi întuneric.
Izidor Lechat este o entitate socială pe care Mirbeau o aduce pe scenă pentru a o putea prezenta publicului în mod mai plastic şi degajat de toate preocupările şi scrupulele profesionale pe care, fie că marele public nu este încă destul de pregătit să le aprecieze, fie că realitatea lucrurilor nu le poate admite ca elemente integrante ale adevărului.
Acţiunea piesei este mai mult o desfăşurare cronologică a unor scene arbitrare în care autorul prezintă diferitele personagii cu ajutorul cărora şi-a propus să rezolve ecuaţia. Ea este simplă, spontană şi fulgerătoare. Omul care trăieşte pentru bani şi prin bani şi-a cal-
220
chiat sufletul după chipul şi asemănarea lor. Două nenorociri consecutive — plecarea fetei cu un amant şi moartea unicului fiu într-un accident de automobil — par a-1 fi făcut să se regăsească omeneşte faţă în faţă cu propriul său suflet. Tentativa unor escroci însă, care voiesc să profite de starea de plîns în care cred că l-au adus cele două lovituri sufleteşti şi încearcă să-1 ruleze într-o afacere de cîteva zeci de milioane, deşteaptă în bestia domesticită pentru o clipă atavismul sufletului financiarizat şi tatăl devine iar omul de afaceri — fără copil, este drept, în schimb însă cu cîteva zeci de milioane în plus.
Personajul acesta, în care Mirbeau a hipertrofiat toate stigmatele arivismului odios şi aproape neuman, a găsit în d. Romald Bulfinsky un interpret de o generozitate plastică mai presus chiar decît aşteptările noastre. D. Bulfinsky posedă toate calităţile cu care se poate umaniza pe scenă plăsmuirea fantastică a omului pe care Mirbeau 1-a aruncat în societatea noastră ca un adevărat aerolit scăpat dintr-o altă planetă. Fizicul şi volubilitatea sa, candoarea inconştienţei cu care îşi etalează în actul întîi conştiinţa forţei bazată pe averea ce o posedă fanfaronada şi reticenţele meschinei diplomaţii cotidiane din actul al doilea şi gradarea prăbuşirei cu care în actul al treilea crezi să se cufundă în neant, pentru a se întrupa însă din nou în acelaşi om de mai înainte, au dat impresia marelui public că în persoana şi jocul d-lui Bulfinsky trăieşte cu adevărat un Izidor Lechat.
In rolul Germainei, fiica lui Lechat, d-şoara Angela Luncescu a dovedit că frumosului său talent nu-i mai lipseşte decît oarecare disciplină scenică pentru a o consacra cu adevărat drept o mare artistă. D-şoara Luncescu posedă exact temperamentul personajului ce a întrupat. D-sa este spontană, impetuoasă^exuberantă şi sălbatecă, în actul întîi, a fost aproape absentă faţă de familia care n-o înţelegea şi de care se simţea străină. în actul al doilea, duioşia remuşcărilor din scena cu alesul ini-mei sale ne-a impresionat tocmai pentru convingerea cu care simţeam că este gata să-şi schimbe viaţa şi fami-
221
Ha. D-şoara Luncescu însă nu ştie sau nu poate să-şi menajeze vocea, aşa că revolta din actul al treilea, pe care a scandat-o ca pe un adevărat poem antic, deşi pornită din suflet, nu şi-a putut întinde ecoul deopotrivă pentru tot publicul din sală. Acestea nu sunt defecte fatale, ci simple scăpări din vedere trecătoare.
D-na Bulfinsky-Ciucurescu în rolul nevestei bancherului a marcat cu autoritate diferenţa dintre cei care trăiesc prin alţii şi cei care trăiesc prin ei înşişi. D-sa a fost o bătrînică simpatică şi patriarhală care îşi economiseşte cămara cu alimente, îşi admiră bărbatul, îşi ceartă copii şi îşi suspectează invitaţii.
în rolul marchizului de Porcelet, d-1 Livescu s-a găsit în largul său, interpretîndu-1 cu toată subtilitatea momentului critic, în faţa căruia trebuie să se plece şi morga aristocraţiei centenare dar ruinate.
Foarte justă a fost de asemenea şi interpretarea pe care d-1 Critico a dat-o lui Xavier Lechant, un specimen al educaţiei din familiile ariviste în care cinismul şi blazarea merg pînă la insensibilitate.
D-1 Aurel Athanasescu, Orendy, Mânu şi Duţulescu au completat ansamblul în mod onorabil.
Montarea a fost în general îngrijită, iar portretul lui Izidor Lechat, datorit pictorului Cornescu, a adus o notă nouă în preţiozitatea preocupărilor de artă decorativă pe care le observăm intensificîndu-se pe zi ce trece pe prima noastră scenă naţională.
Teatrul Regina Măria: „PĂIANJENUL", PIESA IN TREI ACTE, DE ADOLF DE HERZ
Dintre producţiile dramatice ale d-lui Herz, Păianjenul este singura care s-a reprezentat cu succes şi şi-a păstrat acelaşi prestigiu artistic ori de cîte ori a fost reluată. Adevărul este că Păianjenul este o piesă bine făcută şi bine scrisă, căreia nu i se poate reproşa, decît cel mult, cîteva calambururi şi spirite ieftine care ar merge mai repede într-o „revistă" oarecare decît într-o piesă de salon.
Subiectul nu este atît de interesant fiindcă el este reeditarea unei întîmplări identice tratată foarte pe larg şi de Roberto Bracco şi de alţi autori străini. Atmosfera însă, în care d. Herz face să evolueze acţiunea piesei sale, este admirabil pregătită. Personajele sunt pline de viaţă, şi mai ales scoase aidoma din bazarul omenesc prin care, de cele mai multe ori, trecem fără să ne dăm seama de ce vedem. D. Herz însă vede foarte bine, cunoaşte lumea nu numai după forma socială sub care se prezintă, dar şi în intimitatea ei sufletească şi, mai presus de toate, ştie să-şi aleagă elementele necesare, pentru reconstituirea în mic, dar în mod exact, a marei fresce  decorative care  a fost botezată  „Gura lumii".
Păianjenul este o văduvă tînără, frumoasă şi bogată pe care lumea o crede cînd aşa, cînd altfel, dar care în fond nu este decît o fecioară ce-şi trăieşte secretul vieţii sub masca unei frivolităţi convenţionale. Acest eşantion de văduvă-fecioară, care interesează pe bărbaţi şi exasperează pe femei, reprezintă scopul esenţial al comediei şi conduce admirabil situaţiunea spre un deznodămînt explicativ plin de intimitate şi armonie.
223
D-na Tantzi Cutava-Barozzi a compus, în mod inteligent mai mult decît intuitiv, povestea fecioarei originale, pe care a plimbat-o cu o fantezie bogată în mişcări nervoase şi atitudini plastice, prin diferite stări sufleteşti, accentuate şi nuanţate numai cu graţia sentimentalismului său de ingenuă.
D. Tony Bulandra în rolul lui Mirea Florini şi-a regăsit vechiul său succes, datorat elanului sufletesc cu care şi-a colorat totdeauna rolurile sale de prim-amorez.
In rolul unui bătrîn rătăcit printre tineri, d. A. Mi-hăiescu ă ştiut să armonizeze de minune humorul şi înţelepciunea vîrstei cu avîntul sufletului său de i'omantic întîrziat.
Tot aşa d-na Gina Sandri, într-un rol secundar de fată bătrînă, s-a remarcat prin prestanţa şi nobleţea atitudinilor sale cu care dovedeşte încă o dată că este chemată să creeze în teatrul românesc roluri de primă concepţie.
O interesantă siluetă plină de eleganţă a fost d-şoara Charlotte Brodier.
Ansamblul a fost complectat prin d-nele Ignătescu, Renee Annie, Lili Bulandra şi Cocărescu, care au format buchetul „leliţelor" din lumea... bună — pandant onorabil al celuilalt mănunchi de bîrfitori format din d-nii Iliescu, Bălţăţeanu, Enescu etc.
Ion Minulescu împreună cu Alexandru Macedoiiski.
Si i ?«•/
ti'" n
4At :
^ij^ c<M*t* jf* — d /rfVt ***** Jt*^»fc»/
«nomn; t*^***. &~ Mfc*«*^ ***■ «
f-vi. * *«+*f&i (YHMdMÎ1 7*^**** *   ***** *^f*-i/*
■4 * vvlv. , vwl* V tttjtt*. «<<i| V /t *u hr^   j« « jfc.
,i^y^< ^ ;        >*t«rf( *^vi**    w>**f & j^Aj y*v***
J^hV ***** *»A.   v- *• ****
A/
Manuscrisul unui articol despre St. O. Iosif.
Ion Minulescu în 1936.
Ion Minulescu — „Caricatură pentru mai tîrziu" de Adonis Popa.
Desen de Marcel Iancu (Viaţa literară, II, nr. 11, 24 ianuarie 1925).
Li
2i «priitei 9N. Exod
iii*/ ~~ &t **** î'wsk *' s*« "*«* fî.. ~ î«' .
x.,.,^ i< iSr^^f 4ni$ Â       — >
„Săptămîna Bucureştilor" — frontispiciul   rubricii semnate de Minulescu  în ziarul Viitorul.
Manuscrisul  unui arlicol publicai la rubrica „Săplămîna Bucureştilor
Proiectul de copertă (realizat de Minulescu) a volumului de publicistică netipărit Bucureştii tinereţei mele.
Ion Minulescu pe Calea Victoriei în 1937.
Ion Minulescu în faţa unei vitrine de pe Calea Victoriei.
-iu.*
"' '    ' ia fit ■
t C
*	
	
	
	Iplpli
> ».«	
Manuscrisul unei conferinţe despre Ilarie Chendi.
Teatrul Naţional: „TARTUFFE", COMEDIE IN CINCI ACTE, DE MOLIERE, TRADUSĂ IN ROMÂNEŞTE DE D. A. TOMA
în aşteptarea premierelor propriu-zise, Teatrul Naţional continuă seria mai mult sau mai puţin fericită a reluărilor. De data asta treb/uie să mărturisim că reluarea lui Tartuffe este tot atît de binevenită ca şi o premieră, fiindcă Moliere se bucură şi azi pe toate scenele din lume de anume privilegii pe care confraţii lui moderni i le acordă fără nici o discuţie.
împreună cu Mizantropul, cu Avarul, cu Burghezul gentilom, şi cu Femeile savante, Tartuffe este una din cele mai definitive creaţii de tipuri din epoca Regelui Soare cu care Moliere a îmbogăţit teatrul şi literatura franceză, fără să se gîndească o singură clipă la judecata posterităţii, ci numai la plăcerea pe care trebuia s-o procure Curţei, publicului şi lui însuşi. Modestul actor ambulant n-a bănuit niciodată că mai tîrziu vi fi consacrat ca cel mai reprezentativ meşteşugar al comediei umane şi n-a voit niciodată să creadă în sinceritatea lui Boileau, care, fiind întrebat de Ludovic al XlV-lea cine este cel mai mare scriitor al timpului, a răspuns : „Moliere, sire !"...
Dacă ni se permite totuşi a adăuga şi noi ceva la elocvenţa laconică a lui Boileau, vom, spune că opera marelui dramaturg francez nu constă numai în specularea cu succes a tuturor ipostazelor vieţii de pe vremea aceea, cu moravurile, gusturile, viţiile şi ipocriziile curente, ci mai ales în formarea limbii literare la care a contribuit prin stilul său clar, natural, energic şi elegant, calităţi pe care scriitorii anteriori nu le avusese deşi
225
reprezentau o cultură mai aleasă şi o orientare socială superioară cabotinului ambulant.
Moliere este primul om care a scris omeneşte fără să facă paradă de apostolatul sub gravitatea căruia îşi ascundeau lipsurile atîţia scriitori oficiali. El este primul om care a întrebuinţat condeiul ca să transpună pe hîrtie viaţa aşa cum era într-adevăr cu întregul cortegiu al pasiunilor şi al sentimentelor variabile după vîrstă şi sex. Moliere este duhovnicul misterios şi ocult al întregii societăţi franceze din vremea lui, în care calitate şi-a permis luxul nevinovat şi discret de a ierta extravaganţele tinereţei uşuratice şi a biciui pretenţiile bătrîneţei ridicule.
Să ne întoarcem însă la Tartuffe, la acest simbol al ipocriziei şi al falsei pravoslavnicii, cu care Moliere a avut foarte multe neplăceri. Primele Iui trei acte au fost jucate pentru prima dată la Versailles în faţa Curţei, la 12 mai 1664. Piesa complectă n-a fost jucată decît la 5 august 1667 la Paris, cînd a fost interzisă pe viitor atît de procurorul-general al regelui, cît şi de arhiepiscopul Parisului, care a blestemat pe toţi credincioşii care vor îndrăzni să asiste în secret la reprezentarea acestei blestemăţii în care se malmenează o preacinstită faţă bisericească.
Să lăsăm deoparte însă istoria anecdotică a lui Tartuffe care în primele reprezentaţiuni se numea Panulphe şi să ne ocupăm de reluarea lui pe scena Teatrului nostru Naţional.
Interpretul rolului titular a fost d. Ion Livescu, pe care mărturisim că l-am regăsit cu totul altul decît acum un an cînd 1-a jucat pantru prima dată. De data asta d-sa a reuşit să şlefuiască toate asperităţile de voce şi atitudini cu care acum un an se cam depărtase de la personalitatea reptiliană a rolului. Nu ştim dacă d. Livescu a ascultat sfaturile venite de aiurea sau numai de îndemnurile propriei sale convingeri. Ceea ce trebuie reţinut însă este faptul că d. Livescu ne-a dat anul acesta un Tartuffe autentic cu modulări de voce, cu variaţii de atitudini şi mai ales cu acele preţioase reticenţe sufle-
teşti pe care se reazămă întreaga concepţie a rolului. Mobilitatea figurei, care îi trăda ritmul sufletesc, a fost de o spontaneitate plină de precizie şi elocvenţă, ceea ce a contribuit în primul rînd la crearea acelei imperative atmosfere de ipocrizie alternată prin gesturi şi atitudini de aroganţă şi platitudine.
Foarte bine a fost de asemenea I. Sârbu în rolul lui Orgon sub a cărui perucă albă se simte mult mai la largul lui decît sub cuşma lui Mihai Viteazul.
D-na Ana Luca a jucat pe Elmira cu seninătatea conştiinţei femenine pe care a dovedit că o înţelege şi ştie s-o prezinte pe scenă cu toată autoritatea talentului său. Cît priveşte pe d-na Măria Ciucurescu-Bulfinsky în rolul Dorinei de prisos să-i mai aducem laude pentru una din cele mai vechi şi mai strălucite creaţii ale sale.
Restul artiştilor s-a achitat onorabil potrivit importanţei secundare a rolurilor. în special d-şoara Toto Io-nescu care ne-a dat o ingenuă mai mult pentru Cara- ■ giale decît pentru Moliere, d-na Mărculescu într-o bă-trînă maniacă şi plină de pitoresc, şi d-nii Valentineanu, Duţulescu şi Tîlvan în gentilomi francezi îmbrăcaţi întâmplător cu ce s-a găsit prin garderoba teatrului, adică unul în costumul epocei după marea revoluţie, altul în costum Ludovic al XV-lea şi ultimul în fine — supremă consolaţie — în costumul epocei contimporane lui Moliere şi Tartuffe.
226
Teatrul Naţional: „DOMNUL NOTAR", DRAMA IN TREI ACTE DE D. OCTAVIAN GOGA
Dacă piesa d-lui ministru al Artelor nu şi-ar fi păstrat neştirbit prestigiul ei de pe vremea cînd legaţiunea răposatei monarhii austro-ungare intervenea pe lîngă guvernul român să-i suspende reprezentaţiile atît pe scena Teatrului Naţional cît şi pe scenele din provincie, opinia publică ar fi înclinat să creadă că reluarea ei se dato-reşte mai mult poziţiei oficiale a autorului decît valoa-rei sale reale.
Din fericire, cazul se prezintă altfel. Domnul notar şi-a făcut reapariţia pe scena Teatrului Naţional cu fastul unei pioase comemorări, la care mărturisim că am luat parte nu numai cu amintirile trecutului, dar şi cu satisfacţia deplină a impresiilor proaspete pe care ni le-a procurat reluarea ei.
Deşi piesa d-lui Goga nu are un subiect propriu-zis, cu dezvoltarea lui firească şi cu gradarea acţiunei dramatice aşa cum se cere pentru legitimarea celor trei acte, ea este totuşi o admirabilă icoană a vieţei româneşti de sub clominaţiunea maghiară, pe care autorul ştie s-o îmbogăţească cu un adevărat lux de amănunte pitoreşti  şi caracteristicile perioadelor electorale.
D. Goga a îmbrăţişat în mod larg întreaga lume românească de psste Carpaţi, cu toată seninătatea virtuţilor ei strămoşeşti şi toată zgura păcatelor fatale oricărei înstrăinări de neam. în piesă nu apare nici un străin — afară de cîrciumarul evreu Caiafa — şi toată lumea este neaoş românească. Cu toate acestea, mulţi dintre cei care grăiesc limba strămoşească în piesa d-lui Goga nu pot fi socotiţi de români adevăraţi.
Autorul a fost categoric şi tranşant cu personajele pe care şi le-a ales. Fiecare din ele reprezintă o entitate sufletească şi, în fiecare, origina sîngelui se răsfrînge prin oglinda magică a vieţei de toate zilele pe care mediul oficial, condiţiunile de trai şi năzuinţele personale o colorează după puterea morală a fiecăruia individ în parte.
Notarul Traian Văleanu (d. Romald Bulfinsky) este un dezrădăcinat antipatic, tipul trădătorului de neam conştient, care nu are nici cel puţin scuza superficială a înaltei funcţiuni administrative pe care o ocupă la Budapesta candidatul guvernamental doctorul Ieronim Blezu (d. C. Duţulescu).
Mitruţ, pristavul satului (d. I. Brezeanu), este un mucalit nevoiaş, unealta nevinovată în mîna celor mai mari. în sufletul lui însă se petrece suprema taină a conver-tirei din ceasul al doisprezecelea.
Nicolae Borzea (d. Ion Petrescu) este stînea de granit care simbolizează de veacuri în Ardeal întregul nostru neam românesc. Foarte aproape înrudit cu el este şi preotul Solomon Nicoară (d. Ciprian) un alt păstrător al tradiţiei şi al sufletului românesc.
Toderaş (d. I. Mânu) reprezintă doina tineretului năpăstuit pînă şi în dragostea pentru  aleasa inimei lui.
Ana (d-na Ana Luca) este resemnarea sublimă cu care femeia română şi-a ridicat anonimatul pînă la pagina calendarului cu numele sfintelor martire, iar Otilia Sfe-tescu (d-na Măria Ciucurescu-Bulfinsky) este caricatura bucureşteană a femeii „vîntură-ţară", fără patrie şi fără origină, fără cinste şi fără pudoare, fără legitimare şi fără explicaţie.
După cum se vede rolurile principale au fost încredinţate unor actori de seamă asupra jocului cărora, credem că este de prisos să mai ne dăm părerea. Cît priveşte ansamblul, el a fost complectat în mod fericit de către d-nele Sonia şi Moisiu şi d-nii I. Demetrescu, Şa-highian, Zira, Romano şi alţii care s-au perindat prin decorurile patriarhale şi sugestive ale celor trei acte cu o vădită preocupare de condescendenţă artistică pentru autorul Domnului notar.
228
Teatrul Regina Măria: „HOŢII", PIESA ÎN 5 ACTE ŞI 11 TABLOURI, DE SCHILLER, TRADUSA DIN LIMBA GERMANA DE LIVIU REBREANU
Hoţii lui Schiller nu mai au nevoie de cronică dramatică. Despre această piesă s-a spus tot ce s-ar fi putut spune şi lucruri noi nu se mai pot găsi decît cel mult prin diferitele enciclopedii literare necunoscute marelui public.
Ceva nou se va putea spune totdeauna despre interpretarea principalelor roluri, din care parte sunt considerate ca nişte adevărate cantităţi dramatice.
Franz Moor, mai ales, a avut norocul să fie jucat de data asta de un actor al cărui talent în rolurile zise de compoziţie îl desemnau anume pentru această sarcină. Şi zic sarcină, fiindcă rolul lui Franz Moor este un fel de examen pe care nu-1 încearcă decît actorii ajunşi la oarecare maturitate artistică. D. Al. Mihăilescu a luptat cu bărbăţie şi a învins cu succes. D-sa a jucat rolul cu o conştiinţă plină de încăpăţînare şi a cucerit admiraţia tuturor celor care se îndoiau poate că l-ar putea vedea murind pe scenă cu aceeaşi generozitate caldă cu care stîrnea veselia generală în faimoasele sale creaţii de comedie.
D. Brădescu în bătrînul Moor a fost impresionant, sintetic şi concentrat pînă la adevărata concepţie clasică a rolului.
Cu totul opus însă a fost tînărul Karl Moor care a găsit în d. Tony Bulandra interpretul romantic, exuberant, tumultos şi pasionat care îşi schimbase porunca şi haina de brocart în mantaua de brigand a celui mai simpatic personaj care a urcat vreodată eşafodul.
La acest trio admirabil armonizat vom adăuga preţiosul aport artistic al d-nei Gina Sandri, care ne-a dat, cu aceeaşi uimitoare constanţă, plăcerea de-a o aprecia într-o nouă latură a talentului său. D-na Gina Sandri este o adevărată protee a teatrului nostru. în clasic şi în modern, în proză şi în vers, d-sa ştie să se plaseze totdeauna printre cei dintîi interpreţi şi de cele mai multe ori chiar în fruntea lor.
Ansamblul onorabil şi montarea îngrijită.
230
Teatrul Naţional: „REGELE LEAR", TRAGEDIE IN CINCI ACTE $1 11 TABLOURI DE W. SHAKESPEARE, TRADUSA ÎN ROMÂNEŞTE DE D-RA M. MILLER-VERGHY
Poetul clasic este supapa de siguranţă a teatrului modern. In el găsim punctele de reper ale întregei producţii contimporane şi tot cu el ne permitem putinţa de a ieşi la nevoie din cadrul şi atmosfera vieţei de toate zilele, pe care noi o trăim banalizînd-o pe cînd „ei" cei de demult ştiau s-o varieze la infinit, deşi mijloacele de care dispuneau par a fi fost cu totul inferioare celor de astăzi.
Shakespeare, mai ales, este binevenit oricînd, fiindcă — după cum ne spune programul oficial al Teatrului Naţional — piesele lui trădează o profundă cunoaştere a sufletului omenesc şi sunt realizate cu acel miraculos instinct teatral care face din Shakespeare una din cele mai uriaşe figuri de teatru ce s-au profilat vreodată pe firmamentul artei.
Este drept că opera marelui autor englez cuprinde foarte multe pasagii, pe care le putem lăsa deoparte fără nici o temere de a comite o aşa-zisă impietate. Fiecare monedă însă îşi are reversul ei. Şi oamenii de geniu au, mai mult decît orice mediocru, atîta bagaj inutil că se pot revizui, selecţiona şi chiar corija fără a-şi pierde nimic din strălucirea definitivă şi eternă a pietrei angulare pe care şi-au construit opera.
In schimb însă personajele shakespeariene sunt adevărate entităţi omeneşti, chiar atunci cînd depăşesc formula omenescului aşa cum îl concepem noi cei de azi.
Timpul le-a şlefuit ca pe nişte pietre preţioase a căror valoare nu constă în perfecţia metodelor întrebuinţate în atelier, ci în persistenţa apreciere! constante şi
a admiraţiei nealterate pe care generaţiile i le-au acordat, una după alta ca şi o adevărată moştenire de familie transmisă din tată în fiu.
Shakespeare este un primitiv rafinat pînă la gran-diozitate, un copil precoce care îşi împleteşte naivităţile vîrstei cu belşugul înţelepciunei unui sexagenar şi un uriaş aproape legendar care a bătătorit cele mai felurite drumuri ale vieţii, imprimîntiu-şi în ele urma paşilor atît de adînc, că astăzi ne este imposibil să ne aventurăm pe ele... fără să nu recunoaştem din capul locului că pe acolo a trecut şi Shakespeare.
Regele Lear este una din cele mai puternice creaţii dramatice ale sale. Nu este o tragedie individuală, ci un mănunchi întreg de dezastre sufleteşti, fiindcă dacă facem abstracţie de toate personajele care sfîrşesc prin moarte, spectatorii ghicesc treptat cu desfăşurarea acţi-unei că în sufletul protagoniştilor mor, cu mult mai înainte de ultima cădere a cortinei, credinţele, iluziile şi visele pe care autorul de atunci pare a sfătui pe spectatorii de azi să nu le mai nutrească zadarnic.
Subiectul principal ar putea fi „părinţii care cad victimă ingratitudinii copiilor lor". Şi fiindcă atît părinţii cît şi copiii au rămas aceiaşi şi azi ca şi atunci, piesa lui Shakespeare poate fi considerată oricînd de actualitate.
Reluarea Regelui Lear ne-a dat prilejul să regăsim pe d. Const. Nottara într-una din cele mai lucide creaţii ale sale. Bătrînul rege Lear a găsit pe scena Teatrului nostru Naţional un interpret ideal, a cărui autoritate personală se pleacă parcă în faţa generozităţii umane cu care d. Nottara a construit, a modelat, a colorat şi a nuanţat fiecare parcelă sufletească pe care legendarul personaj se coboară ca pe nişte trepte frînte spre golurile succesive ale deziluziei, nebuniei şi morţii.
în bunul şi tot atît de nefericitul conte de Gloster, d. Bulfinsky a fost impresionant pînă în cele mai amănunţite faţete ale rolului, o adevărată interpretare clasică cu multă economie în gesturi, dar cu un bogat debit sufletesc.
233
232
D. Ioan Brezeanu a apărut în rolul Bufonului, pre-sărind în acţiunea mohorîtă a piesei luminoasele sale accente de înţelepciune veselă şi practică.
D-na Constanţa Demetriade în Goneril şi d-na Eugenia Ciucurescu în Regan — cele două fiice ingrate — s-au completat cu prestigiul talentului lor şi cu amploarea unei perfidii egale, din care sufletul candid al Cordeliei, jucată de d-na Zizi Petrescu, are să răsară ca un crin în mijlocul unor tufe de mătrăgună.
Ansamblul a fost întregit în mod onorabil de A. Atha-nasescu, al cărui joc exagerat din actul furtunei însă 1-a îndepărtat de succesul binemeritat şi de d-nii M. Con-stantinescu, Ion Dumitrescu, A. Critico, C. Duţulescu, A. Barbelian, M. Melisescu şi alţi interpreţi corecţi ai altor roluri de mai puţină importanţă.
Teatrul Naţional: „SORANA", COMEDIE IN TREI ACTE, DE D-NII I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI Şl ADOLF DE HERZ
Sorana d-lor Brătescu-Voineşti şi A. de Herz şi-a avut epoca ei de celebritate, nu însă pe scena Teatrului Naţional unde se reprezintă pentru a doua oară, ci în coloanele diferitelor publicaţiuni, în care cei doi autori angajează cea mai violentă polemică cu privire la paternitatea piesei şi împărţirea sumei cu care fusese premiată. Un proces scandalos era chiar pe cale să izbucnească, deoarece d. Brătescu-Voineşti, după ce făcuse anume schimbări piesei, o tipărise din nou, fără să mai pună pe copertă şi numele colaboratorului său. Lucrurile însă — spre fericirea prestigiului moral al literaturii româneşti — s-au aranjat mai înainte ca tribunalul să se pronunţe de partea cui este dreptatea şi Sorana, după ce şi-a împăcat autorii, care rămăseseră totuşi certaţi cu opinia publică, a păşit din nou pe scena Teatrului Naţional.
Deşi modificată şi debarasată de lungimile inutile şi supărătoare ale primei versiuni, piesa d-lor Brătescu-Voineşti şi A. de Herz, nu s-a putut impune nici de data asta. Aceeaşi neîndemînare în prezentarea subiectului, aceleaşi zigzaguri în dezvoltarea acţiunii, aceeaşi lipsă de preciziune în explicarea diferitelor situaţiuni dramatice care oscilează între cel mai categoric arbitrar şi cea mai siropoasă naivitate. Admirabilul sacrificiu al femeii, care renunţă la propria sa fericire pentru a nu stingheri fericirea binefăcătorilor săi, încheie acţiunea celor trei acte, într-o atmosferă de completă indiferenţă, provocată desigur de anestezierea nervului dramatic pe care cei doi
235
autori nu l-au putut extinde cu folos în nici unul din momentele hotărîtoare ale acţiunii.
Parcelată însă ca o simplă bucată literară, Sorana evidenţiază aportul colaborării d-lui Brătescu-Voineşti, prin cîteva admirabile descrieri evocatoare ale unor stări sufleteşti de care ne simţim înrudiţi de aproape şi trădează humorul d-lui Herz, în cîteva scene vesele care ne-au descreţit frunţile şi ne-au dispus la încordarea atenţiei mai departe.
In schimb, interpretarea a fost cît se poate de bună. D-ra Ketty Ştefănescu, care juca pe Sorana într-un rol principal, promite a fi una din bunele noastre protagoniste. Deşi timidă şi vădit impresionată de primul său contact serios cu publicul, d-şoara Ştefănescu a dovedit totuşi că posedă calităţi reale care nu aşteaptă decît prilejul de a fi puse în valoare.
D-şoara Dorina Fudulescu s-a achitat în mod conştiincios de sarcina unui rol extrem de ingrat. D-şoara Elena Almăjan a fost spontană şi volubilă ca o adevărată fetiţă de şcoală, iar d-na Ecaterina Zimniceanu, corectă şi potrivită rolului său de femeie cuminte şi potolită.
Greul piesei însă a fost susţinut de d-nii Bulfinsky şi Valentineanu care au dat acţiunii amploarea convingerii lăuntrice de care avea nevoie, şi de d. Ion Morţun a cărui bonomie caldă şi francă a făcut mai multe fericite irupţiuni în monotonia acţiunii. într-un rol episodic d. Aurel Athanasescu a fost la locul său.
Teatrul Naţional: „DOMNIŞOARA IULIA", DRAMA ÎN DOUA EPISOADE, DE AUGUST STRINDBERG, TRADUSA DE D. EUGEN FILOTTI şi „ELECTRA", TRAGEDIE ÎNTR-UN ACT, DE HUGO VON HOFMANNSTAHL, TRADUSĂ DE D. EM. CIOMAC, MUZICA DE SCENA DE RICHARD STRAUSS, DECORURI SI COSTUME DE D. GEORGE POJEDAEFF
Personalitatea artistică a lui August Strindberg depăşeşte cadrul obişnuitelor noastre cronici informative, mai ales cînd este vorba de această faimoasă Domnişoară Iulia care, de 30 de ani şi mai bine, se încăpăţânează să ofenseze morala familiilor anonime şi să legitimeze îndrăzneala „ideei" în teatrul modern în care, de cele mai multe ori, arta este însă la remorca îndeletnicirilor comercializabile.
Reprezentarea ei pe scena Teatrului nostru Naţional poate fi socotită ca o lovitură de graţie în mijlocul unui liniştit şi inutil harem cu odalisce obosite şi cu eunuci inofensivi. Lovitura însă a fost dată cu adresă şi la timp pentru a purifica întrucîtva atmosfera oficialităţei rău interpretate şi ca atare impusă în numele unei tradiţii care nu există, pînă chiar şi acestor arene publice destinate dezvoltării sportului intelectual.
Domnişoara Iulia este culminarea brutalităţii vieţei noastre de toate zilele, pe care însă avem grija s-o trăim în dosul unor paravane de circumstanţă, chiar şi atunci cînd culegem mărgăritarele din noroi.
Realismul ei franc ne dezgustă din capul locului, fiindcă expansiunea sincerităţii în artă cedează totdeauna pasul ipocriziii inconştiente din viaţă. în schimb însă, preciziunea şi integritatea celor două caractere omeneşti care compun piesa lui Strindberg — femeia care tinde să se coboare şi bărbatul care aşteaptă să se urce — ne
237
entuziasmează şi, pentru un moment cel puţin, ne face să trecem cu vederea rigurozitatea dublei compatibilităţi dintre viaţă şi artă.
Rolul domnişoarei Iulia a fost jucat de o debutantă care ca şi piesa lui Strindberg a apărut pe scena Teatrului Naţional ca o adevărată surpriză. Domnişoara Dida Solomon este o artistă. Puternicul său temperament ii dă de pe acum chiar, posibilitatea să jongleze cu toate nuanţele sufleteşti din care se arlechinează rolul Iuliei. Poate că glasul său nu are încă amploarea necesară pentru a se pune de perfect acord cu stările sufleteşti corespunzătoare. în schimb însă jocul domnişoarei Dida Solomon denotă o inteligenţă specifică adaptabilă scenei şi atitudinile sale de femeie pătimaşă pînă la perversitate, inconştientă pînă la trivialitate şi resemnată pînă la halucinare, în care a dat dovadă că se poate ipostazia cu o virtuozitate de adevărată mare artistă, ne fac să-i prevedem cel mai frumos viitor.
Concentrat, masiv şi tranşant, expunîndu-şi cu fast brutalitatea originei şi afectînd cu multă pricepere cele cîteva nuanţe de duioşie falsă, d. Ciprian a jucat rolul servitorului Jean, cu siguranţă ce i-o dă formula înclinărilor sale artistice.
D-ra Sonia, în rolul servitoarei Cristina, a complectat în mod remarcabil ansamblul celor trei personaje din piesa lui Strindberg.
Il sfătuim dar să nu se oprească la Electra şi preţiosul aport artistic al d-lui Pojedaeff să-i servească de impuls şi pentru viitor.
Electra lui Hofmannstahl este o admirabilă adaptare modernă a clasicismului grec, în care liniile rigide sunt înlocuite prin curbe mai flexibile, şi frazele cu răsunet de bronz prin clincăte de clopoţei de argint. Autorii clasici erau cumpătaţi, gravi şi majestoşi. Autorii moderni sunt prodigi, nervoşi şi adesea groteşti. Cînd este realizat însă, frumosul rămîne acelaşi fiindcă mijloacele nu ne importă şi cu atît mai puţin măsurătoarea celebri-tăţei după numărul anilor. în urmă.
Rolul Electrei a fost încredinţat d-nei Macri-Eftimiu, care, graţie talentului şi inteligenţei sale scenice, a ştiut să rămînă în cadrul atmosferei clasice, uzînd de toate mijloacele şi exigenţele tehnicei şi mentalităţii moderne ale autorului.
Secondată admirabil de d-nele Cîrje-Vlădicescu şi Marioara Zimniceanu, care s-au dovedit excelente elemente pentru genul clasic, de d-nii Aurel Athanasescu şi Mielu Constantinescu, care au fost impresionabili în rolurile lui Creste şi Egist şi de întregul ansamblu completat prin d-nele Niculescu-Buda, Tina Ştefănescu, Kernbach, Criveţeanu, Cleo Pan şi d. Barbelian. Electra poate fi considerată ca una din cele mai reuşite reprezentaţii din stagiunea actuală.
Reprezentarea „Electrei" a lui Hofmannstahl în decorurile şi costumele noi ale pictorului Pogedaeff a fost un adevărat regal atît pentru public cît şi pentru instituţia în sine a Teatrului Naţional.
D. Victor Eftimiu poate fi mîndru că, printre alte inovaţiuni de ordin secundar, s-a gîndit să ne procure şi această nouă viziune de artă decorativă, în cadrul căreia acţiunea piesei lui Hofmannstahl se desfăşoară parcă mai plină, mai vie, mai adevărată şi lipsită aproape de tot convenţionalismul scenei cu care bătrînul nostru Teatru Naţional încearcă să camufleze realizările progresului de pe aiurea.
238
Teatrul  Liric:   „TANDREŢE"  DRAMA  ÎN TREI ACTE,  DE  HENRY  BATAILLE,   JUCATĂ  DE TRUPA EXCELSIOR
Ultima piesă a lui Henri Bataille dovedeşte decăderea producţiei dramatice a aşa-zişilor autori de „bulevard" şi comercializarea talentului celor mai mulţi dintre reprezentanţii teatrului modern francez, pe care ne obiş-nuiserăm să-i stimăm şi să-i iubim.
Mărturisim că pentru noi Tandreţe a fost cea mai dureroasă deziluzie. Autorul lui Polich şi al neuitatei Maman Colibri nu a împrumutat ultimei sale piese decât numele sau mai bine-zis acel frumos passe-partout al reclamei, graţie căruia un Bataille poate deschide porţile oricărui teatru de pe lume şi, cu atît mai mult, teatrelor din Bucureşti, unde buna creştere a publicului este infinit superioară culturei sale artistice.
Subiectul piesei lui Bataille îl cunoaştem din sfîrşitul pe care Sacha Guitry îl dă admirabilului său Veilleur de nuit. Ce diferenţă însă între spontaneitatea verbală şi preţiozitatea meşteşugului scenic al acestuia din urmă şi penibila desfăşurare de situaţiuni false, încîlcite şi groteşti prin care Bataille îşi plimbă eroii principali care, în afară de două sau trei scene, par a se scuza că nu mai au nimic nou şi interesant de spus. Goliciunea piesei este umplută cu scene de film cinematografic în care vedem săriri pe coardă, aparate fotografice, bicornuri de academicieni, copii de melodramă şi în fine chiar o foarte pronunţată reclamă  pentru  parfumurile  firmei  Arys !
Ceea ce ne întristează mai mult însă este că piesa a fost adusă de d-na Voiculescu, căreia ne permitem să-i adresăm aceeaşi frază pe care academicianul Bardac din Tandreţe o adresa Marthei :
,^Nu trebuia să joci în piesa lui Sergyll... Nu doar că d-ta nu ai fost bine... Dar piesa, piesa vezi, nu era făcută pentru d-ta."
Aceasta înseamnă că autoritatea talentului d-nei Voiculescu şi calda generozitate pe care şi-a cheltuit-o-inutil în această luptă cu sine însuşi nu au reuşit decât să dovedească încă o dată mai mult că marii artişti nu trebuie să intre în tranzacţii sentimentale cu piesele mediocre.
Tot atît de nepotrivit a fost şi d. Ion Manolescu în rolul academicianului şi tot atît de inutilă defilare fără rost a d-lor Storin, Toneanu, Popescu, Mânu etc.
Am remarcat totuşi apariţia unui debutant — d.Cha-pier — care, în rolul liceanului îndrăgostit, a schiţat cu inteligenţă o stare sufletească de o sensibilitate impresionantă.
Ansamblul a fost completat de d-nele Vecera, Pejour„ Nuţi Stănescu şi d-nii Lefter, Economu etc.
240
Teatrul Naţional: „TUDOR VLADIMIRESCU", PIESA ISTORICA tN CINCI ACTE, DE D. NICOLAE ÎORGA
D-na Tita Ştefănescu, în rolul Glogovencei, s-a remarcat prin discreţia şi nobleţea jocului său de femeie tînără şi bolnavă, iar d-nul Ciprian în rolul lui Tudor şi d-nii Victor Antonescu, Ion Dimitrescu, Săvulescu, Mărculescu, Romano, Mânu, Tîlvan şi alţii au contribuit în mod fericit la deplina reuşită a acestui spectacol de fine de stagiune cu care d-1 Iorga a încheiat sărbătorirea centenarului morţii lui Tudor Vladimirescu.
Cu totul altfel s-a prezentat Tudor Vladimirescu al d-lui Iorga. Fără să fie o piesă de teatru propriu-zis, lucrarea d-lui Iorga este fără îndoială cea mai reuşită realizare a sa în domeniul dramatic.
Am regăsit în Tudor Vladimirescu o admirabilă limbă românească pe care am ascultat-o cu cea mai sfîntă emoţie, mai ales cînd ne gîndeam la diferitele calvare pe care limba noastră este nevoită să le urce adesea, •chiar pe scena Teatrului Naţional. Preţiozitatea momentelor istorice pe care d-1 Iorga ni le înfăţişează în pitorescul acestei lumi dispărute înlocuieşte suficient acţiunea şi conflictul dramatic, pe care autorul abia dacă ne lasă să-i întrezărim în actul al treilea cînd se vorbeşte de moartea Glogovencei. Actul acesta însă este cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai complet şi cel mai dramatic. Figura Episcopului este demnă de o creaţie caragelească şi gama sufletească pe care o parcurge ideea fixă a lui Tudor, din momentul în care i se cîntă „Mugur mugurel", pînă ce primeşte binecuvîntarea Episcopului, este redată cu o măiestrie rară şi impresionantă în care nu se poate să nu recunoşti personalitatea calităţilor d-lui Iorga.
Am zis că Tudor Vladimirescu nu este o piesă de teatru aşa cum ne-am obişnuit să concepem noi teatrul şi mai ales teatrul istoric. în schimb piesa d-lui Iorga este o admirabilă lecţie istorică şi una din cele mai însufleţite manifestaţii artistice patriotice, pe care o asculţi cu entuziasm şi ţi-o aminteşti cu emoţie.
242
Teatrul Naţional:   „MOARTEA   CLEOPATREI", NARAŢIUNE DRAMATICA ÎN PATRU ACTE, DE D. MIHAIL PASCANU
S-a spus despre lucrarea d-lui Mihail Paşcanu că nu îndeplineşte nici una din condiţiunile tradiţionale pentru a fi putut rîvni la onoarea deschiderii unei stagiuni, mai ales la Teatrul Naţional, unde pînă astăzi, cel puţin, acest important moment cultural se sărbătorea sub auspiciile unor autori consacraţi. Obiecţiunea este justă fiindcă diferenţa între d. Paşcanu şi vechii crainici ai stagiunii : Alecsandri, Hasdeu, Caragiale, Delavrancea sau Davila este prea mare pentru a fi înglobată cu atîta uşurinţă în rubrica autorilor originali. Ceea ce ne miră însă este faptul că de trei ani de zile de cînd se vîntură prin sălile de repetiţie, nimeni dintre pontifii Teatrului Naţional nu şi-a dat seama că lucrarea d-lui Paşcanu, mai înainte de a fi fost indicată pentru deschiderea stagiunei, trebuia să fie judecată, dacă este sau nu reprezentabilă, cu preţul sacrificiilor excepţionale ce s-au făcut pentru ea.
Moartea Cleopatrei, după cum însuşi autorul o mărturiseşte, nu este o piesă de teatru, ci o simplă naraţiune ■dramatică, cu care, citind-o, poţi dovedi cel mult erudiţia autorului în materie de istorie, dar nicidecum aptitudini speciale pentru teatru. Ca primă lucrare dramatică, ea poate justifica anume circumstanţe atenuante autorului ; în nici un caz însă, ea nu-1 poate achita de vina de-a fi rămas aşa de departe, în urma tuturor celorlalte încercări dramatice originale, ba chiar şi celor tolerate ca mediocrităţi onorabile.
Moartea Cleopatrei nu are nici un conflict dramatic, nici o expunere a acţiunei, nici o construcţie arhitecto-
nică, nici o calitate de limbă măcar. Ea este pur şi simplu o desfăşurare cronologică a unor fapte cunoscute,, extrase cu sîrguinţă din diferiţii autori ai timpului şi dialogate cu o preţiozitate naivă şi grotească, pentru a fi transpuse  din filele  volumului  pe scena teatrului.
Atîta însă nu este de ajuns, sau, ca să fim mai pre-cişi, nu poate fi de ajuns pentru a fi reprezentată ca piesă de teatru.
în schimb însă, lucrarea d-lui Paşcanu s-a bucurat de o montare fastuoasă şi de o interpretare aristocrată — ca să zicem aşa. Rolul Cleopatrei a fost jucat de două mari artiste ale teatrului nostru : d-nele Măria Filotti şi Ana Luca. Pentru rolul "lui Marc Antoniu a fost angajat special d. Storin, iar marele nostru Iancu Brezeanu a figurat, pentru o clipă numai, într-un rol episodic, din care au ţîşnit primele scîntei de viaţă ale primului act. In general însă rolurile au fost ingrate chiar pentru apariţia decorativă şi impresionantă a d-nei Filotti sau pentru accentele profund sufleteşti ale d-nei Luca. D. Storin a trecut prin rol grăbit ca pe o pînză de cinematograf, iar d-şoara Marioara Zimniceanu, dublată de d-şoara Angela Luncescu, precum şi d-nii Aurel Atha-nasescu, Mielu Constantinescu, Critico, Victor Antonescu, I. Dimitrescu, Barbelian, Romano, Pella şi alţii au completat cu generozitate ansamblul nenumăratelor roluri, în care artistele şi artiştii se întreţineau în mod amabil ca şi clienţii  unui mare şi exotic local de petreceri.
Pusă în scenă de maestrul Nottara, Cleopatra şi-a dat obştescul sfîrşit în fastuosul decor cu care pictorul Traian Cornescu şi-a asigurat un succes infinit superior autorului piesei.
244
„CHEMAREA CODRULUI"
Chemarea codrului este, incontestabil, cea mai bună producţie dramatică a răposatului Diamandy. Şi este cea mai bună, nu fiindcă redeşteaptă în noi pitorescul emoţionant al unor vremuri apuse, cu întregul lor cortegiu de limbă, de datini şi de simţăminte strămoşeşti, ci fiindcă povestirea vitejească a lui Diamandy dramatizează puternic şi la timp toate momentele unei acţiuni iluminate de avîntul, spontaneitatea şi căldura lăuntrică. După atîţia ani Chemarea codrului răsună la fel, ca şi în vremea cînd autorului i-a plăcut s-o zmulgă din zborul unei fantezii fericite şi să ne-o arunce pentru prima oară pe scena Teatrului Naţional cu brutalitatea sinceră a unui ecou întîrziat, dar nealterat. Anca din Soveja şi Ioniţă Rădeanu nu sunt decît reminiscenţele unor entităţi româneşti, cari mai tîrziu aveau să îmbogăţească patrimoniul naţionalităţii noastre, încă de atunci, din vremurile fără dată istorică.
în rolul fecioarei din Soveja, d-na Măria Filotti şi-a regăsit unul din marile sale succese. Este rolul de care şi-a legat o bună parte din reputaţia sa artistică şi pe care astăzi, ca şi ieri, l-am retrăit cu aceeaşi emoţie sinceră, cu care artista a ştiut să-i identifice spontaneitatea sălbatică şi căldura lăuntrică, cu care autorul a înţeles să doteze acest prototip de femeie-bărbat. Alături de d-sa, d-na Lucia Sturdza-Bulandra, ca o adevărată apariţie din cronici, ne-a dovedit că Maman Colibri poate fi aceeaşi mare artistă şi în rolul episodic al unei prea cinstite feţe bisericeşti, iar d. Tony Bulandra, tînăr, zvelt, pripit în ale dragostei şi gata să tragă spada ori de cîte ori auzea buciumul de alarmă, ne-a dovedit că
nu a pierdut nimic din voiciunea caldă şi comunicativă cu care Pan-Ioniţă Rădeanu ne cucerise acum zece ani aproape. Se cuvine să remarcăm de asemenea nota justă pe care d-nii N. Bulandra şi Ion Constantiniu au ştiut, s-o pună în rolurile atît de pitoreşti ale celor doi boieri precum şi ansamblul admirabil la care în primul rînd au contribuit d-nele Tilia Holda, Renee Annie, Lily Bulandra, precum şi d-nii Bălţăţeanu, Calboreanu, N. Popescu şi mai ales d. Chiriş, în rolul dascălului grec.
Montarea însă nu poate fi mai îngrijită la Teatrul Regina Măria ? Noblesse oblige !...
246
"Teatrul Naţional:   „NEVESTELE   DOMNULUI PLEŞU'-; COMEDIE ÎN TREI ACTE, DE CATON THEODORIAN.
Pentru cei care urmăresc de aproape evoluţia literaturii dramatice originale şi fixarea personalităţii artistice a diferiţilor noştri autori de teatru, noua piesă a d-lui Caton Theodorian constituie o adevărată unitate de măsură, fiindcă, mai mult decît oricare alta din producţiile sale anterioare, ea îi pune autorului în valoare atît calităţile cît şi defectele.
Domnul Pleşu este frate bun cu Amos Bujorescu fiindcă amîndoi se strecoară prin viaţă cu aceeaşi discreţie sufletească, anonimă şi impersonală, care transformă timiditatea în umilinţă şi umilinţa în curată prostie. Eroii d-lui Caton Theodorian sunt deci de esenţă medio-eră. Dar — vorba Mîntuitorului — „fericiţi cei săraci cu duhul". Şi autorul pare a-şi fi pus în gînd să dovedească acest adevăr pe care majoritatea umanităţii contimporane îl taxează drept o eroare evanghelică.
Deşi fraţi buni, Pleşu se deosebeşte de Amos prin aceea că ultimul este un timid normal, pe cîtă vreme primul este un timid erotic. Deosebirea aceasta, din punctul de vedere teatral, avantajează pe Pleşu care posedă mai multe game sufleteşti şi radiază mai mult pitoresc în jurul său, —■ şi dacă vorbim de moralitate, este numai fiindcă piesa a fost reprezentată la Teatrul Naţional — avantajele sunt de partea lui Amos, care deşi mai anost, se pretează mai bine exigenţelor oficiale, pe care Teatrul Naţional le reclamă deopotrivă şi de la autori şi de la direcţie.. Sfîrşitul actului al doilea este pur şi simplu scandalos. Şi aceasta din vina autorului care insistă prea mult asupra situaţiei inevitabile pe care în loc s-o ate-
nueze, o hipertrofiază printr-o serie de trivialităţi, repetate în mod crescendo.
Să ne închipuim însă că piesa a fost reprezentată la una din grădinile de vară ale Bucureştilor şi ca atare s-o judecăm independent de cerinţele culturale ale Teatrului Naţional.
Una din marile calităţi ale d-lui Caton Theodorian este preţiozitatea cu care descoperă, studiază şi caracterizează mediul în care îşi plasează personajele, tipuri variate şi bine definite, pe care le simţim trăind în mod firesc chiar şi atunci cînd fantezia autorului le exagerează. Din punctul acesta de vedere, piesa d-lui Theodorian este cea mai exactă transpunere scenică a societăţii noastre mijlocii din care nu lipseşte nici clasicul tip al „craiului bătrîn", nici reprezentantul boierimii ruinate, care îşi vernisează gloria trecutului cu mijloacele de trai pe care i le procură ambiţia unei femei de a purta şi ea un nume mare.
Ceea ce însă d. Theodorian nu reuşeşte încă să ne dea este închegarea definitivă a acestui mozaic omenesc, în blocul unei acţiuni cu feţele geometrice regulate. Piesa domnului Theodorian îţi face impresia unei şosele pe care parii telegrafici se înşiră la infinit, fiecare la locul lui, solid fixaţi în pămînt şi prevăzuţi cu toate capu-şoanele de porţelan. Dar atît numai, fiindcă firele de telegraf nu au fost încă instalate, şi de-a lungul şoselei nu se aude zbîrnîitul curentului care însufleţeşte parii şi leagă cele două capete ale distanţei pe care au fost instalaţi.
Titlul piesei nu are nimic de-a face cu acţiunea ei.
Nevestele d-lui Pleşu nu există decît în amintirea personagiului principal, afară bineînţeles de aceea care urmează să fie a cincea la număr. Cît priveşte dezno-dămîntul piesei, el nu este pregătit în mod firesc şi se produce incidentul sau, mai bine-zis, aranjat anume de autor pentru a da prilej spectatorilor să uite cele petrecute în actul al doilea şi a putea recompensa virtutea după vechile reţete ale melodramei franceze. In schimb, atmosfera piesei este curat românească şi dacă întîmplător ne-am abate pe la Palatul de Justiţie, sunt sigur
248
249
că vom putea identifica aproape toate personajele piesei d-lui Caton Theodorian.
Interpretarea a fost încredinţată elementelor tinere ale Teatrului Naţional, care de data asta trebuie să recunoaştem că au fost la înălţimea marilor lor înaintaşi.
D-1 Ion Sârbu a făcut din Pleşu o creaţie care poate oricînd echivala cu o înaintare în grad. Bonomia sa din primul act, grotescul din actul al doilea şi umilinţa înduioşătoare, cu care şi-a pledat în actul al treilea focul inimii, au fost redate cu toată varietatea de nuanţe şi sinceritatea simţurilor de care trebuia să fie stăpînit, fie că încerca să-şi depărteze amintirea trecutelor nenorociri casnice, fie că cerşea perspectiva unui nou sclavaj.
In rolul tînărului ruinat, un personaj profund antipatic, dar admirabil zugrăvit, d-1 Critico a făcut un adevărat tour de forţă, storcind din el mai multă atmosferă simpatică decît şi-a închipuit poate chiar autorul.
D-1 Mânu a jucat cu verva sa cunoscută pe bătrînul muieratic, iar d-nii Tîlvan, Baldovin, Zira şi Romano, au completat ansamblul personagiilor bărbăteşti cu o virtuozitate rară care merită să fie recunoscută.
Rolul Marinei, care devine a cincea nevastă a d-lui Pleşu, a fost jucat de d-ra Marioara Zimniceanu, care fără îndoială, a ştiut să ocolească toate situaţiile ce-ar fi putut-o pune într-o lumină defavorabilă, reuşind să-şi păstreze demnitatea de femeie şi voinţa nestrămutată de-a ajunge acolo unde ţinteşte.
Admirabilă a fost de asemenea d-şoara Toto Ionescu în rolul unui băieţaş de o inteligenţă precoce, graţie căruia se leagă şi se dezleagă cele mai multe din sforile piesei.
Bine, d-na Mărculescu în rolul sacrificat al unei mahalagioaice geloase şi impresionantă apariţia din actul I a d-nei Niculescu-Buda în rolul doamnei proaspăt divorţată.
Montarea piesei datorită d-lui V. Enescu a fost corectă şi, în simplitatea ei, conformă gustului afectat în mediul social în care se petrece acţiunea.
•Teatrul Regina Măria: „BUNBURY", COMEDIE TRIVIALĂ  PENTRU  OAMENI  SERIOŞI.   TREI  ACTE  DE OSCAR
WILDE
Bunbury este apologia minciunii pe care Oscar Wilde •o socotea unica raţiune a artei. Bunbury nu există decît în practica imaginaţiei unui personaj modelat după „chipul şi asemănarea" autorului. Propriu-zis, piesa nu este decît un vodevil mediocru cu care însă Oscar Wilde pare a fi voit să dovedească importanţa cuvintelor după calitatea intelectuală a celor care le vorbesc. Aceasta înseamnă că pentru cei care cunosc adevărata operă literară a lui Wilde, Bunbury nu poate avea altă valoare decît exact aceea pe care i-a dat-o însuşi autorul cînd a intitulat-o „Comedie trivială pentru oamenii serioşi".
Ca orice atribuit omenesc însă, trivialitatea este şi ea foarte relativă. Şi în cazul de faţă, trivialitatea lui Wilde se reduce la cultul paradoxului şi al subtilităţilor estetice cu care acest Petronius ăl sensibilităţii moderne exasperase seriozitatea contimporanilor presaţi în filele seculare.
Să nu ne speriem deci de aparenţele exagerate ale vitrinei dramatice, care este o specialitate a humorului englez, şi din piesa lui Oscar Wilde să nu reţinem decît eleganţa stilului şi preţiozitatea manierei de a prezenta o situaţie delicată, pe care un alt autor poate ar fi lăsat-o să alunece pe panta adevăratei trivialităţi.
O operă de artă, oricît de superioară ar fi ea, este întotdeauna mai prejos decît autorul care i-a dat viaţă. Aceasta pare a fi dealtfel şi tălmăcirea mărturisirei lui Oscar Wilde că „întregul său geniu şi 1-a pus în viaţă, pe cîtă vreme în opera literară nu şi-a pus decît talentul".
251
Acelaşi lucru dealtfel îl putem spune şi despre Bunbury a cărei raţiune artistică nu poate fi alta decît ingeniozitatea vieţii imaginată de cei doi eroi ai piesei. Frazele nu fac decît să pună şi mai mult în evidenţă esenţa vieţii de toate zilele şi calitatea intelectuală a personajelor care, deşi ca toţi oamenii, se desprind totuşi din mijlocul lor, ca nişte diagnoze savante, cu care autorul îşi identifică parcă propria lui personalitate.
Oscar Wilde tratează un fapt divers cu preţiozitatea spirituală a unui madrigal şi, în glumele cu care îşi bate joc de oamenii prea serioşi, înlocuieşte trivialitatea cu fineţea unei formule de felicitare.
Interpretarea piesei s-a bucurat de un ansamblu demn de cel mai autentic Made in England.
D-nii Al. Mihalescu şi Tony Bulandra au format un. impresionant duo de tineri gentlemeni, în care exuberanţa vîrstei şi disciplina unei anume convenienţe sociale au fost colorate cu discreţia caracteristică mediului în care Wilde şi-a plasat personajele şi acţiunea piesei. Acelaşi lucru îl vom spune şi despre d-nele Tantzi Cutava-Barozzi şi Marietta Rareş care s-au întrecut în cochetăria lor ingenuă plină de spontaneitate şi naivităţi savante.
In rolul bătrînei institutoare, d-şoara Renee Annie a compus cu multă inteligenţă unul din cele mai pitoreşti şi mai caracteristice tipuri de comedie, pe care d. G. Iliescu cu humorul său natural şi ponderat 1-a secondat completîndu-1 în mod fericit.
Foarte bine a fost de asemenea şi d-na Crissenghi în rolul bătrînei din lumea mare, gravă, ipocrită, şireată, abilă şi grotească.
Montarea îngrijită şi... pauzele dintre acte, atît cît trebuiesc unui spectacol pentru a fi agreabil din toate punctele de vedere.
Teatrul Naţional: „NORA", PIESA IN TREI ACTE DE HENRIK IBSEN
Ibsen este un fel de „barcă de salvare" pentru tot felul de naufragiaţi teatrali. Cu teoriile sociale şi problemele sufleteşti tratate de acest adevărat călău al convenienţelor şi ipocriziei umane, se justifică toate absurdităţile epigonilor, iar cu piesele sale se reface orice directivă de activitate teatrală, care la un moment dat începe să se clatine.
Din punctul acesta de vedere, Ibsen poate fi considerat ca un autor ideal. El este binevenit oricînd, chiar şi pe scena unui teatru naţional cu veleităţi de şovinism cultural şi oricît de amare ne-ar părea pe alocuri situa-ţiunile prin care îşi plimbă eroii, ele sunt „pîinea cea de toate zilele" a marelui public, indiferent de educaţia lui dramatică, sau, mai bine-zis, de modul în care le acceptă — prin convingerea personală sau prin sugestia produsă de faima autorului.
Nora este una din cele mai caracteristice producţii ale teatrului ibsenian. Nora este femeia excepţională pe care nu o întîlnim în fiecare zi, dar pe care o recunoaştem parcă şi atunci chiar-cînd ştim bine că nu am cu-noscut-o niciodată.
Am putea spune chiar că Nora lui Ibsen este a ecuaţie nerezolvată încă, deşi sfîrşitul piesei pare categoric.
Raţiunea nordică însă, merge, de cele mai multe ori, mînă în mînă cu absurdul cotidian şi dacă Ibsen reuşeşte să ne convingă în timpul cît personajele lui îşi ple-pledează cauza, după sfîrşitul spectacolului  simţim că,
25S
de cele mai multe ori, nu triumfează argumentele autorului, ci abilitatea imperativă cu care am fost violentaţi.
Dar despre teatrul lui Ibsen şi în special despre Nora s-a scris aşa de mult, că ceva nou nu se mai poate spune.
Să ne mărginim deci la interpretarea piesei pe scena Teatrului nostru Naţional.
în rolul titular, d-na Agepsina Macri-Eftimiu a nuanţat, cu o inteligenţă remarcabilă şi într-un stil cu totul personal, întreaga varietate de stări sufleteşti pe care capriciul autorului pare a le fi acumulat în Nora, anume, pentru a exaspera pe interpretă şi a chinui pe spectator. D-na Eftimiu însă a luptat cu hotărîre şi a repurtat un succes tot atît de sincer ca şi emoţia caldă şi discretă cu care a ştiut să umanizeze spontaneitatea atîtor zigzaguri critice.
Dl. Aristide Demetriade a făcut din doctorul Ranck un impresionant Hamlet modern, cu care personjul lui Ibsen are, incontestabil, o mare înrudire cerebrală.
D-na Eugenia Ciucurescu şi d. Aurel Adamescu în rolurile Kristinei şi avocatului Helmer au fost corecţi şi au secondat în mod conştiincios, după importanţa rolului,, fluctuaţiile sufleteşti ale Norei.
Un tip însă de adevărat nordic — dacă, bineînţeles, tipurile lui Ibsen există şi în realitate — a fost d. Ciprian care, în rolul avocatului Krogstad, a reuşit să concentreze cu energie şi sobrietate neprevăzutul unei atmosfere stranii cu care interpretul s-a afirmat din nou ca unul din cei mai personali şi preţioşi actori ai noştri.
Piesa a fost pusă la punct de d. Gusty. Jocul actorilor însă, mai ales în actul I, a marcat un tempo prea lent, scoţînd în evidenţă inutilitatea unor dialoguri prea lungi.
DUPA LĂSAREA CORTINEI
„Dacă aşa-zisele stagiuni teatrale nu ar evolua după fantezia calendarului lor propriu, sfîrşitul anului bisericesc nu le-ar mutila ca pe clienţii mitologicului Procust, în patul căruia, călătorii din vechea Azzică trebuiau să-şi lase sau capul, sau picioarele. Exact acelaşi lucru însă se petrece şi cu stagiunile teatrale, cînd, după sfîrşitul unui an, încercăm să le facem bilanţul şi să le apreciem valoarea reprezentaţiilor cu care îşi legitimează rolul cultural. Stagiunile în curs, nu le putem judeca decît, cel mult, după ceea ce «promit», dar pe cele trecute de prisos să le mai dezgropăm cînd cultul morţilor se reduce astăzi la o cît mai grabnică şi imperativă uitare..."
Rîndurile acestea trebuiau să formeze începutul unui articol de sfîrşit de an, care n-a fost scris. Dacă le repet astăzi, după închiderea stagiunii, este pentru a motiva inutilitatea stilistică a unei priviri retrospective ce ar îmbrăţişa întreaga mişcare teatrală a stagiunii defuncte şi mai ales pentru a preveni pe cititorii acestor rînduri că pericolul obişnuitului pomelnic-reclamă este cu totul exclus.
Dintre toate manifestaţiile artistice teatrul este, de bună seamă, cel mai acceptabil medicament intelectual pentru marele public. Rămîne dar ca pontifii teatrului nostru să caute a fi cît mai la curent cu evoluţia lui firească şi să-i poleiască „pilula" în aşa fel, ca publicul să piardă noţiunea medicinii empirice şi a uzanţelor pri-
255
mitive cu care i se potolea pe vremuri setea primelor lui năzuinţi de artă.
Din nefericire însă, teatrul în România a rămas tot în epoca lui de piatră, o piatră care din cînd în cînd — este drept — prezintă şi oarecare faţete lustruite, dar care totuşi marchează încă foarte multă cale pînă la adevărata lui etapă mondială.
Dacă lăsăm la o parte orice meschină preocupare de ordin personal şi excludem din criteriul judecăţii noastre orice urmă de amor propriu, trebuie să recunoaştem că, pe cînd gustul publicului pentru teatru a evoluat în progresie geometrică, complexul elementelor constitutive ale teatrului propriu-zis nu au depăşit încă ritmul modestei şi greoaiei progresii aritmetice, în care s-a anchilozat terorizat de formula aşa-zisei tradiţii-oficiale, care de data asta echivalează cu cea mai candidă şi flagrantă incompetenţă.
Voiţi o dovadă ?... Iat-o.
De cîte ori se anunţă o nouă directivă oficială, sau o nouă întreprindere teatrală datorată iniţiativei private, publicul le salută cu entuziasm fiindcă publicul, după cum spusei mai sus, este doritor de orice noutate care i-ar putea satisface tendinţa lui spre necunoscut. Pe măsură însă ce publicul ia contact ou activitatea zgomotoaselor incompetinţe, entuziasmul descreşte sau dacă vreţi simpatia lui se reduce la proporţiile corecte dar meschine ale relaţiunilor fireşti dintre un client şi un furnizor oarecare. Teatrele particulare s-au dovedit neputincioase să prezinte publicului iniţiative sau înfăptuiri superioare Teatrului Naţional din sînul căruia s-au desprins toţi aşa-zişii conchistadori ai noilor formule teatrale. Iniţiativa particulară a fost, aşadar, nevoită să calce pe aceeaşi cale bătătorită de oficialitatea Teatrului Naţional şi cultul incompetenţii s-a statornicit cu solemnitate ridicolă a unei zile de 10 mai, sărbătorită în modesta reşedinţă a unei subprefecturi.
Pînă astăzi, cel puţin, noi nu avem un teatru de avant-garde în care să intrăm cu emoţia legitimă a realului semn de întrebare din dosul cortinei. Inovaţia şi progresul continuă să fie taxate ca articolele de' lux,
256
oprite să treacă frontiera de teamă să nu ne pericliteze valuta intelectuală a ţării şi teatrul propriu-zis pierde, din zi în zi, tot mai mult contactul cu arta pentru a se înfeoda cu totul cîştigului bănesc, singurul nostru criteriu cultural.
Iată adevăratul ideal artistic al mişcării noastre teatrale. Repertoriul ?... Preocuparea ridicolă a esteţilor de la cafenea... ! Montarea ?... Prilejul de a se găsi pete în soarele activităţii preistorice!... Ansamblul?... Pretenţiile absurde ale înstrăinaţilor de neam !... Şi aşa mai departe, cu traducerea suplimentelor teatrale din L'Il-lustration şi contribuţia exasperantă a vitrinelor cu mobile de pe Calea Victoriei, teatrele noastre continuă să facă educaţia artistică a publicului de după război care ocupă lojile de rangul I şi fotelurile de orchestră, cu aceeaşi fatalitate serală, cu care dimineaţa bunăoară, îşi reazimă coatele pe ghişeul unei case de schimb din strada Lipscani.
Cu mici excepţii, marele defect al teatrului în România este acela de a se fi pus cu totul la dispoziţia numai unei anume categorii de public — şi ceea ce este mai trist pentru prestigiul lui artistic — un public ciudat care frecventează teatrul nu ca să vadă, ci ca să se facă văzut.
Continuînd pe calea apucată, teatrul nostru riscă să iasă cu totul din sfera menirii lui culturale, transformîn-du-se într-un fel de local de petrecere pentru oamenii cu dare de mînă. De prisos să adaog că petrecerea cu cît este mai uşoară, cu atît este mai rentabilă şi că tirania acestor indezirabile majorităţi, se poate impune la infinit, atît timp cînt pontifii teatrului nostru nu vor avea în vedere decît rentabilitatea întreprinderii.
*
în străinătate, iniţiativa particulară a marcat totdeauna un pas înainte. La noi, lucrurile s-au pus pe trecut şi continuă să se petreacă altfel. Cu tot tradiţionalismul oficialităţii şi labirintul formalităţilor biurocratice, de bine de rău, Teatrul Naţional a numărat în cursul anului şi stagiunii trecute cîteva momente fericite, permiţîn-du-şi chiar cochetăria să se prezinte ca un adevărat
257
teatru de avant-garde. Cu toate păcatele direcţiunii trecute, nu mă pot opri să citez Electra lui Hofmannstahl şi Glauco al lui Morselli, prima montată de pictorul rus Pojedaeff şi a doua de pictorul român Cornescu cu frenezia unor adevărate apostolate artistice.
Am remarcat cu satisfacţie că publicul care pînă aici era obişnuit numai cu mobilele de „stil" de la Dattel-kremer, abatjour-urile colorate de la Djaburov şi covoarele turceşti de la Mazliach a acceptat noua viziune scenică mai uşor de cum se scontase, ceea ce dovedeşte că în artă publicul nostru are mai multe scrupule decît directorii de teatru şi că evoluţia gustului nu aşteaptă decît să fie violentată de cei care sunt în măsură s-o facă.
Din nefericire însă Teatrul Naţional cu o mînă ne-a dat şi cu alta ne-a luat. Nu vreau' să spun nimic de repertoriul celor două frînturi de stagiuni, fiindcă la Teatrul Naţional, mai ales repertoriul este o alcătuire de tranzac-ţiuni mai mult sau mai puţin sentimentale. Ceea ce este trist însă pentru prima noastră scenă, am văzut pe Moliere jucat în costume de bal mascat — femei în rochii „Ana de Austria" sau „Madame de Pompadour" şi bărbaţii în costume din epoca lui „Ludovic al XVI-lea" sau chiar a primului Imperiu, în cap cu tricornuri de bom-bardieri şi în picioare cu pantofi decoltaţi de frac, cînd, dacă nu altceva, dar pantofii „Moliere" cred că sînt cunoscuţi pînă şi de cizmarii noştri. Dar decorurile din Fîntîna Blanduziei care, cel puţin pentru sărbătorirea autorului ei, merita o montare mai îngrijită ?...
Să sperăm însă că pe viitor decorurile preistorice vor fi destinate alimentării caloriferului, iar economiile realizate la capitolul „combustibil" vor fi întrebuinţate pentru „schimbarea la faţă" a primei noastre scene naţionale.
Teatrul Regina Măria pe care soţii Bulandra îl conduc mai mult cu prestigiul talentului lor, decît cu preocuparea directivei artistice, a înregistrat totuşi cîteva excepţii onorabile, care l-au pus pentru un moment într-o altă lumină decît aceea a unei amintiri de teatru bulevardier parizian. Dacă nu aş aminti decît Cidul lui Cor-
neille şi încă ar fi de ajuns. Dar am satisfacţia să spun ceva mai mult. Reprezentaţiile montate de Karl-Heinz Martin au fost o adevărată sărbătoare pentru publicul nostru, doritor să ia şi el, măcar un contact tangenţial cu strălucita etapă a montărilor artistice, care preocupă în momentul de faţă Occidentul. Dacă la cele spuse, adaog piesele lui Oscar Wilde, Bernard Shaw, Henry Becque, Porto-Riche şi Francois de Curei iar ca piesă originală Mărgeluşul lui A. de Herz, cred că am dovedit cu prisosinţă fericitele excepţii pe care de data asta le-am aplaudat în mod sincer la Teatrul Regina Măria.
Teatrul Popular, născut în cursul anului trecut, ne-a făcut chiar din primele zile neplăcuta surpriză de a se prezenta cu totul altfel de cum ni-1 anunţase firma şi auspiciile Ligii Culturale sub care a luat fiinţă. E drept că localul în care se află instalat nu este cîtuşi de puţin adecvat activităţii unui adevărat teatru popular. Dar scuza localului nu poate îndreptăţi alcătuirea repertoriului care a bătut pînă şi recordul faimosului Micul dor de pe vremuri.
Don Vagmistre, Don Vagmistre !... Ce fatală îţi este vecinătatea Cişmigiului şi obsesia grădinii Sf. Gheorghe cu întregul lor cortegiu de public... popular !...
*
A mai rămas Teatrul Mic în care Elvira & Iancovescu şi-au găzduit cu brutalitatea unui „fapt divers" talentul şi marea simpatie de care se bucură deopotrivă atît în cercurile artistice cît şi în gloata anonimă.
Deşi „mic" teatrul acesta ar fi putut să fie cel mai „mare" din Bucureşti. Cînd zic „mare" nu înţeleg desigur nici dimensiunile scenei, nici numărul lojelor şi fotelurilor. Ar fi putut bunăoară să-şi asigure preţiozitatea unei plachete de lux, care deşi nu cuprinde decît 36 pagini de text, în schimb însă tiparul, ilustraţiile şi hîrtia de Japonia sau de Holanda „Van Gelder" sau „Verge pur fii Lafuma" determină pe cumpărător s-o prefere, chiar pentru un preţ superior, volumelor obişnuite de cîte două sau trei sute de pagini.
258
259
Se pare însă că conducătorii lui au inversat noţiunile diferitelor calificative încrustate pe blazonul întreprinderii lor artistice şi Teatrul Mic nu şi-a putut monta cele şase reprezentaţii decît în „cearceafurile" aceluiaşi „pat" prin care protagoniştii şi-au purtat numai formalităţile necesare pentru schimbarea numelor.
Sincer vorbind, cred că este timpul ca Teatrul Mic să-şi oprească aci activitatea primei lui stagiuni, rămî-nînd bineînţeles ca „patul" să fie scos la licitaţie...
Şi acum mai amintesc montarea Salomeii la Circul Sidoli, cu care trupa ambulantă a d-nei Marioara Voiculescu şi-a răscumpărat întreaga inutilitate a trecutei sale activităţi : cred că am spus tot ce s-ar putea spune despre teatrul românesc, după lăsarea cortinei, cînd publicul — asemenea unui sexagenar — începe să trăiască din amintiri, iar directorii teatrelor, din solemnitatea interviurilor şi promisiunilor aproximative pentru stagiunea viitoare.
Bineînţeles că nu pretind nimănui să se abată din drumul pe care a apucat, cu atît mai mult cu cît toate drumurile noastre teatrale duc spre aceeaşi ţintă. Mult m-aş bucura însă dacă întîmplător pe drumurile acestea, voi întîlni rătăcit un nou Sicambru, care ca şi al doilea Clovis se va lăsa convins că pe viitor trebuie „să ardă ce a adorat şi să adore ce a ars".
Teatrul Naţional: „SCRISOAREA PIERDUTA
Anul acesta, Teatrul Naţional şi-a permis cochetăria oficială (foarte aplaudată dealtfel) să deschidă stagiune cu O scrisoare pierdută.
Piesele istorice, rezervate pentru asemenea solemnităţi artistice, au fost nevoite să cedeze dreptul tradiţionalei lor întîietăţi, piesei lui Caragiale, care — vorba lui Caţavencu : „după lupte seculare care au durat aproape... patruzeci de ani" — a reuşit să împace preţiozitatea criticei pontificale cu simplicitatea bunului-simţ profan şi să pună de acord toată lumea asupra valorii sale dramatice.
Faptul acesta ne dispensează de sarcina cu care ne împovărează piesele originale, ne scuteşte de neplăcerile luxului de a avea cîteodată alte păreri decît ale autorilor şi, mai ales, ne economiseşte timpul pierdut în căutarea argumentelor inutile şi într-un caz şi într-altul. Nu voi reedita deci din belşugul aprecierilor cu care opera lui Caragiale şi în special Scrisoarea pierdută şi-au statornicit locul lor în dramatrugia românească, fiindcă ar însemna să banalizez un capo-d-operă, în jurul căruia nu se mai pot face decît cel mult rezerve de periferie literară.
Pentru comemorarea celor 10 ani de la moartea autorului, noua direcţie a Teatrului Naţional a căutat să acorde Scrisoarei pierdute nu numai cinstea deschiderii stagiunii, dar şi fastul unei interpretări şi montări ireproşabile.
Primul obiectiv a fost atins. Al doilea însă regret că nu pot fi de părerea celor care îşi închipuie că Scrisoa-
261
rea pierdută a fost jucată în costumele epocii. Cu excepţia rochiei coanei Zoiţica, din primele acte, a celor trei perechi de pantaloni largi cărora li se adăugase cîte un sous-pieds de circonstanţă şi a celor două jobene găsite probabil întîmplător prin garderoba Teatrului Naţional, costumele au fost de aceeaşi autenticitate modernă, ca şi ale oricărui alt provincial onorabil din zilele noastre. A retuşa nu însemnează a crea şi a repeta nu însemnează a inova. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre mobilierul primelor acte, lipsit de pitorescul caracteristic epocii, mai ales în orăşelul de provincie în care se petrece acţiunea şi unde, personal, am avut ocazia să găsesc interioare care să-mi sugereze epoca eroilor lui Caragiale, mai repede decît montarea de la Teatrul Naţional. Cît priveşte decorurile, deşi au fost „renovate complet", nu cred iarăşi ca ele să reprezinte ultimul cuvînt al mijloacelor scenice de care dispune prima noastră scenă naţională.
Interpretarea, în schimb, m-a răzbunat de toate aceste mici neplăceri ale promisiunii înfăptuită parţial numai.
Vorbind de interpreţi, nu ştiu dacă trebuie să încep cu Cetăţeanul turmentat al d-lui Ion Brezeanu, sau cu nenea Zaharia al d-lui Ion Petrescu, fiindcă jocul amîn-durora atinge deopotrivă perfecţia identificării actorului cu rolul. Iată doi interpreţi care pot pretinde cu adevărat că trăiesc în epoca personajelor din Scrisoarea pierdută şi pentru care diferenţa de timp nu este decît un fel de expropiere sentimentală a glorioasei lor activităţi teatrale.
Reapariţia d-lui Vasile Toneanu în rolul lui Farfuride mi-a împrospătat una din marile sale creaţii. D-1 Toneanu şi-a păstrat intacte verva, culoarea şi pitorescul acestui rol episodic, rămas de-acum în formula lui definitivă.
în rolul lui Nae Caţavencu, d-1 Mircea Pella a avut cîteva accente şi frazări fericite, cu care se poate plasa onorabil alături de amintirea ucigătoare a marelui Ion Niculescu.
Rolul poliţaiului Pristanda a fost încredinţat d-lui Ion Morţun. Mai este oare nevoie să adaog că humorul său
natural a străbătut cele patru acte cu impetuozitatea unei coloane vertebrale ?
Prefectul Tipătescu şi candidatul guvernamental Aga-miţă Dandanache şi-au găsit în d-nii Aurel Athanasescu şi Ion Mânu interpreţi corecţi şi aproape indispensabili unui ansamblu caragelesc.
Surpriza serei însă a fost d-na Măria Filotti în rolul coanei Zoiţica. Deşi avea de luptat cu creaţia obsedantă a d-nei Măria Ciucurescu, noua interpreta a dovedit — ca şi în Chemarea codrului dealtfel — că fineţele cochetăriei mondene nu sunt decît evoluţia firească a sufletului femenin primitiv. Succesul primei sale apariţii la Scrisoarea pierdută o clasează printre interpretele ideale ale lui Caragiale.
262
ARTICOLE DE ARTĂ PLASTICĂ
ÎN JURUL EXPOZIŢIEI LUI ISER
Domnul Ioan Nicoară îşi publică în Voinţa naţională impresiunile d-sale asupra expoziţiei lui Iser.
Pînă anii trecuţi nu se găsea nimeni să publice aşa ceva prin ziarele politice — şi era rău, bineînţeles. In schimb, astăzi se găsesc prea mulţi — şi iarăşi e rău.
De ce ? Fiindcă cetind impresiunile publicate de d. Ioan Nicoară, mi-a venit în gînd să-mi public şi eu impresiunile — nu însă asupra expoziţiei lui Iser, ci asupra articolului d-sale, cu toate că numele autorului pentru mine nu prezintă nici o garanţie artistică.
Este un obicei, şi obiceiul acesta este foarte vechi, ca intrarea dinilor în temple să fie oprită. Cîinii sunt nişte animale pe cît de inteligente, pe atît de ciudate. Or, cum templele sunt destinate cu totul pentru altceva decît întunecoasele colţuri de stradă cred că aţi priceput pentru ce bunul-simţ îmi impune ca în asemenea oca-ziuni să-ţi laşi cîinii acasă.
D. Nicoară însă, n-a ţinut seama de aceasta. A intrat în expoziţia lui Iser, şi... intenţionat ori din nepricepere şi-a însuşit ciudăţenia clinilor.
Faptul acesta mă miră cu atît mai mult cu cît autorul ne dă să înţelegem că d-sa cunoaşte foarte multe lucruri.
Mai întîi cunoaşte pe caricaturiştii miinchenezi (ca şi cum caricatura ar varia după oraşe nu după artişti). De la aceşti caricaturişti, autorul pretinde că Iser ar fi învăţat desenul şi compoziţia.
267
Ei bine, nu este adevărat, d-le Nicoară !
Desenul şi compoziţia se învaţă în şcoala de bele-arte şi numai atunci cînd ai talent. De la un alt artist nu poţi învăţa decît, cel mult, maniera în care lucrează.
Dar d. Nicoară mai cunoaşte încă ceva — un lucru pe care ni-1 prezintă cu fastuozitatea unei descoperiri personale — cunoaşte pictura lui Grigorescu.
Aşa !...
Şi vă mai miraţi d-le Nicoară că la Iser nu găsiţi tecnica largă şi culorile de lumină dumnezeiască ale lui Grigorescu.
Mie unuia mi se pare o totală lipsă de bun-simţ şi de pricepere, faptul că vorbind de opera unui caricaturist, oricare ar fi el, să amesteci şi numele unui Grigorescu, numai de dragul unei comparaţii.
Dacă vă trebuia numai decît un alt nume propriu decît al lui Iser, de ce nu v-aţi adresat bunioară carica-turiştilor pe care îi cunoaşteţi aşa de bine.
Aţi fi găsit un Heine, un Gulbransson, un Wilkie, un Bruno Paul, un Pascin (care dealtfel este tot un român), un Stern (alt român) şi atîţia alţii încă ale căror opere s-ar fi încadrat perfect în atmosfera articolului dv. Şi dacă aţi fi avut timp să treceţi frontiera Germaniei, aţi fi găsit cu siguranţă pe Toulouse-Lautrec sau pe Feli-cien-Rops, artişti cu ale căror opere, opera lui Iser este atît de înrudită.
Dar n-aţi făcut-o.
Şi n-aţi făcut-o fiindcă nu aţi avut mijloace — vroi să zic mijloace intelectuale, nu materiale.
Numai lucrările acestor artişti v-ar fi procurat mijloacele să vă convingeţi că Iser nu este un diavol de copil care se dă peste cap pentru a imita pe clovnii văzuţi la circ, ci un artist de elită, la care migăliturile tecnicei dispar în faţa originalităţei concepţiei.
Şi ca să nu vă las în nedumerire vă recomand : Loje într-un teatru (No. 43) Artistul (No. 24) şi Dansatoarea (No. 47).
Totuşi în mărinimia dv. de sfătuitor şi critic artistic, declaraţi că lăsaţi altora onoarea să laude cele 62 de guaşe din rotonda Ateneului.
Foarte frumos !...
După cum vedeţi, cu voia dv., mi-am asumat eu această onoare, pentru care vă mulţumesc.
268
„TINERIMEA ARTISTICA" Noua organizare a acestei societăţi
Desigur că în ziua cînd cineva se va hotărî să scrie o istorie a artelor în România, locul de frunte în această istorie îl va ocupa societatea „Tinerimea artistică". Şi într-adevăr de cîţiva ani, în lipsa unui salon oficial, afară de oarecari expoziţiuni individuale, expoziţiunile „Tine-rimei artistice" de la Ateneu sunt cele mai vizitate, cele mai apreciate, cele mai în măsură de a prepara gustul marelui public şi a purta acest nume.
Ne-a plăcut totdeauna să ne plîngem că suntem singura ţară în care artele stau pe loc. în fiecare zi se găsesc oameni mai mult sau mai puţini competenţi, cari să ne repete, cu aceeaşi adorabilă naivitate, că noi românii nu avem nici literatură, nici pictură, că n-avem nimic... nimic artistic, ce am putea opune manifestaţiilor similare din alte ţări. întru cît această afirmare este adevărată vom discuta mai la vale. Un lucru însă cu adevărat uimitor este acela că s-au găsit pricepuţi într-ale artei, cari să spună că cu moartea lui Grigorescu dispare singurul nostru pictor. Singurul ?
Părerea mea este cu totul alta. Părerea mea este că avem astăzi cîţiva tineri cari, departe de a se ţine de pulpana celor mai bătrîni, şi-ar putea oferi propria lor pulpană multor bătrîni. Şi dacă pentru un moment ne lipseşte un al doilea Grigorescu, mîine, poimîine vom avea cu siguranţă nu încă unul, ci mai mulţi. Cei cari astăzi îşi dibuiesc cărarea, mîine vor bătători-o în aşa fel încît cei rămaşi la răscruci nu vor mai ezita un singur moment pe care din ele să apuce. în artă nu există prea tîrziu. Mai curînd sau mai tîrziu este acelaşi lucru.
270
De cele mai multe ori la cei întîrziaţi găsim mai multă viaţă decît la cei sosiţi devreme, iar la cei incomplecţi mai multe calităţi decît la cei desăvîrşiţi. Vroiţi un exemplu ? Pictura modernă franceză.
Da să revenim la „Tinerimea artistică". Cei 12 însă, cari în ziua de 3 decembrie 1901 puneau bazele acestei societăţi, erau 12 tineri, aproape necunoscuţi de marele public, pe vremea aceea. Iniţiativa lor însemna un pas îndrăzneţ şi hotărîtor. Şi pasul s-a făcut sub auspiciile cele mai fericite. Publicul a început să fie pus în contact direct cu operile artiştilor noştri şi peste cîţiva ani, expoziţia anuală a „Tinerimei artistice" devenea cea mai importantă tribună artistică la care s-au afirmat talentele de astăzi.
A.s.r. principesa Măria primi să patroneze această societate nu numai cu numele, dar chiar cu lucrările sale, şi astăzi, „Tinerimea artistică", cu drept cuvînt, năzuieşte să ocupe locul de frunte în viitoarea istorie a artelor în România.
Luna trecută, comitetul societăţii a procedat la reînnoirea statutelor de acum 7 ani.
Pînă acum, „Tinerimea artistică" era compusă numai din artişti de profesie.
De data asta însă, prin modificarea statutelor, se prevede înscrierea ca membrii în societate a tuturor iubitorilor de artă. Expoziţiile „Tinerimei artistice" îşi vor deschide porţile largi tuturor pictorilor, sculptorilor, gravorilor şi arhitecţilor, fără deosebire. Principiul de bază al expoziţiuniior însă fiind selecţiunea, comitetul nu va admite să figureze în expoziţie decît lucrările de artă. Artiştii, cari pînă astăzi nu fac încă parte din societate decît ca simpli expozanţi, impunîndu-se prin calităţile lor, vor fi aleşi membrii societari. Ca mijloace de acţiune, în afară de expoziţiunile anuale şi participarea la expoziţiunile străine, societatea va mai organiza, pe viitor, expoziţiuni în oraşele principale din ţară şi expoziţiuni permanente în capitală, în scopul de a se strînge fondul necesar la construirea unui local propriu pentru expo-
271
ziţii. Pînă astăzi s-au strîns 10 mii de lei. Afară de aceasta, se va organiza loterii şi petreceri artistice, la cari membrii societăţii vor putea participa fără nici o altă plată afară de acea a cotizaţiei lunare.
Iată pe scurt tendinţele societăţii după noile ei statute.
EXPOZIŢIA VERONA De vorbă cu pictorul
Comitetul societăţii, care se alege pe cîte doi ani, se compune din d. G. Petraşcu, pictor, ca preşedinte şi d-nii Anastase Simu, Alexandru Davila, P. Capeleanu, Ipolit Strîmbulescu, Kimon Loghi şi ©scar Spaethe ca membri.
Ca membri de onoare au fost aleşi d-nii Spiru Haret ministrul Instrucţiunei Publice, Vasile Morţun ministrul Lucrărilor Publice, Take Ionescu, I. Kalinderu, Al. Vlahuţă şi Barbu Delavrancea.
Anul acesta expoziţiunea „Tinerimei artistice" se va deschide la 9 martie.
D. Ipolit Strîmbulescu, profesor la şcoala de bele-arte şi secretar al societăţei, a avut bunătatea să-mi dea oare-cari lămuriri în privinţa aceasta. Prima expoziţie a „Tinerimei artistice" cuprindea 12 expozanţi, membrii fondatori. Expoziţia de anul trecut cuprindea 87. După cum se vede, în şase ani numărul expozanţilor se întreise. Cîţi expozanţi vom avea anul acesta ? Expoziţia din martie ne va spune.
Constat însă că „Tinerimea artistică", din an în an, îşi măreşte prietenii şi devine o forţă în jurul căreia gravitează atîtea talente alese — talentele tinere, cari merg înainte, bătătorind potecile pînă mai ieri încîlcite.
Ne găsim în sezonul expoziţiunilor de pictură : la Ateneu, expoziţia Miitzner, în Bulevardul Academiei, expoziţia Verona, iar peste cîteva zile expoziţia anuală a „Tinerimei artistice"... Şi iată cum pentru bucureşteni, pictorii sunt primii vorbitori ai primăverei ....
Mărturisesc că am intrat în expoziţia Verona, numai cu gîndul de a-mi procura banala mulţumire sufletească, pe care dealtfel orcine şi-o poate găsi în faţa unui tablou oarecare, din nu importă ce expoziţie. Or, pentru mine, Verona este unul din puţinii care îmi procură această mulţumire, tocmai fiindcă — eu unul — văd într-însul un mare nemulţumit, un artist lipsit de memoria zilei de ieri, dar înarmat cu acel curaj pe care ţi-1 dă numai curiozitatea, voinţa şi dragostea de necunoscut — acel necunoscut pe care în artă, dacă îl poţi întrevedea de multe ori, în schimb de foarte puţine ori ţi-1 poţi apropia. Şi aceasta este tocmai nota nouă, cu care Verona vecinie se complectează şi se desăvîrşeşte.
Intîmplarea a făcut însă ca pictorul să fie de faţă, şi fără voia nici unuia dintre noi omul paletei să se schimbe în omul cuvîntului, iar amatorul de banale: mulţumiri sufleteşti, în interview-ovn\ de faţă.
Ne oprim în faţa Toamnei, tabloul cumpărat de ministrul Instrucţiunii Publice pentru Pinacoteca Statului — o lucrare, incontestabil de o reală valoare artistică.
In faţa Toamnei însă gestul şi privirea lui Verona îmi trădează o nemulţumire pe care o tăinuieşte de mult timp poate. Să fie oare nemulţumit de pînza pe care atîţia am admirat-o ? Nu...
27»
„Găsesc, îmi spunea el, că pentru a ne exprima — aproximativ chiar — asupra chestiunilor de artă, limba omenească de pînă azi este prea săracă".
Verona avea dreptate. De cîte ori nu ne-am înşelat noi înşine, trudindu-ne să explicăm în formule, unele mai chinuite decît altele, ceea ce sufletul singur este în stare şi în măsură să ni le explice sau să ni le tacă.
Arta nu se poate îngrădi în definiţii. Arta sparge orice formulă. Dar asupra acestui suprem control intelectual, îl voi lăsa pe Verona să vorbească :
„în general se socoteşte că Arta trebuie să exprime frumosul. Dar frumosul ce este ? Eu cred că un om — fie chiar lipsit de o anumită cultură, dacă posedă oarecare însuşiri intelectuale sau simple calităţi instinctive, simte, fără să-şi dea seama, că acest frumos este supus unor anumite legi divine. Or, aceste legi, mai presus de legile omeneşti, nu se pot nici stabili, nici explica, nici motiva.
Frumosul este atît de imens, încît el însuşi ni se prezintă în diferite feluri — de multe ori în feluri care se contrazic chiar — şi totuşi el rămîne acelaşi. Exemple : Fra Angelico şi Rembrandt sau Van Eyk şi Velâzquez.
Frumosul însă nu trăieşte forţat. Celor care şi-au făcut o concepţie, nu importă în ce fel, nu le este dat să-1 denatureze coborîndu-1 sau la o sentimentalitate bolnăvicioasă sau la o brută materialitate. Arta este tot aşa de schimbătoare ca şi viaţa. Pentru a fi artist însă îţi sunt indispensabile mai întîi individualitatea şi în urmă ceea ce românul numeşte aşa de bine — stofa."
Verona nu este numai un pictor de seamă, dar şi un causeur admirabil. Fiindcă reuşisem să-1 antrenez cu atîta succes, şi fiindcă ocaziunile pierdute se regăsesc cu foarte multă greutate, am profitat de bunele dispoziţii ale pictorului pentru a-i smulge părerile asupra marilor etape ale picturei de-a lungul veacurilor.
„Cu toate meritele colosale ale maeştrilor de altădată, găsesc că în Artă trebuiesc exprimate vecinie senzaţiuni noi. Cred că ne găsim la începutul unei ere noi în pictură. Pictura modernă, cu toate că nu găsesc cuvîntul adevărat, aş putea-o  totuşi numi  pictura instinctului.
Şi spre această pictură cred că mă îndrumează şi însuşirile mele. Pentru a ajunge această fază, însă arta
274
din secolul trecut (al XIX) a trebuit să treacă succesiv de la realism la plein air şi impresionism şi de-acolo, ca o ultimă expresie, la neo-idealism. Astăzi, principiul care domină şi pe care îl cred ca începutul unei mare ere în artă este : Pentru tine nu-i frumos decît ce-ai simţit adine şi instinctiv. Redă deci numai ceea ce inima sau instinctul tău a simţit şi nu ţine socoteală de nici una din mulţimea legilor făcută de aceia care cred că arta trebuie sau poate fi socotită ca orice alt lucru omenesc.
Cu un cuvînt nu ţine socoteală de legile cari vor să facă din tine robul vederilor înguste.
Astăzi menirea artistului este bine definită, ea nu se mai pretează la nici o discuţie : Artistul trebuie să fie sincer, orcare ar fi felul său de manifestaţie. In nici un caz artistului nu îi este permis să cadă în maimuţăria fără convingere. Şi cu toate acestea este întristător să vezi astăzi 90 la sută din artişti că se pretează acestui caz. Felul întrebuinţat este indiferent. Principal este numai ca convingerea intimă să nu fie tulburată de tehnica întrebuinţată. Iată de ce unui artist nu îi este permis să lucreze numai în baza celor învăţate, în baza celor academice, în baza celor văzute, simţite sau împrumutate de la alţii. Ţinînd însă seamă de instinctul său, artistul îşi poate afirma din ce în ce mai mult personalitatea, care în mod natural îl va duce spre aşa-zisul stilr or stilul este ultimul cuvînt în artă.
Să-ţi dau un exemplu cu lucrările mele. Priveşte Toamna sau Pădurarul. în aceste lucrări, cred că am lăsat departe faza prin care trecusem, faza de simplu naturalism. Convingerea mea puternică şi neclintită este că astăzi numai sînt influenţat decît de propriul meu instinct.
Sinceritatea mea o ghiceşti din aceste pînze, în care am pus nu superficialul pădurilor în timpul toamnei,, ci emoţia mea adîncă, emoţia mea curată pe care am simţit-o în faţa naturei. Arta care lasă pe spectator nepăsător n-are drept să existe. Vorbind de spectatori însă, fac abstracţie de  cei  răuvoitori...  Sugestivitatea unei
275
^emazea si fineţea instinctivă a Simţurilor!"
A 8-A EXPOZIŢIE A „TINERIMEI ARTISTICE"
Activitatea de pînă acum a „Tinerimei artistice". Rolul înt mişcarea noastră artistică. Evoluţia culturei noastre artistice.
Cîteva minute în urmă, Verona mă întrebă : — im... ce crezi de pictura mea ?
în ge"nerallaŞi ^ P" d_ta 11 Crezi desPre ^™
™ ?aC.ă+a,Ş fi,adăugat ceva mai mult, mi-as fi chinuit poate înţelesul şi mi-aş fi îngreunat răspunsul!
Sub înaltul patronaj al a.s.r. principesa Măria, se deschide astăzi la Ateneu a opta expoziţie a societăţei „Tinerimea artistică".
Or, în lipsa unui Salon oficial, expoziţiEe anuale ale „Tinerimei" sunt chemate să prezinte publicului amator cea mai complectă şi mai selectă manifestaţie a artei în ţara noastră.
Şi într-adevăr, timp de opt ani de zile „Tinerimea artistică", a avut de luptat nu numai contra indiferenţei marelui public, dar adeseori chiar în contra indiferenţei multora din proprii ei colegi.
Astăzi însă aceste obstacole au fost înlăturate, nume necunoscute încă vin să se adaoge la cele de ieri, numărul membrilor se înmulţeşte din an în an, expresia artei se întregeşte tot mai mult de la o expoziţie la alta şi „Tinerimea artistică", pe zi ce trece, devine o forţă creată în numele sfînt al artei de acei cari în decursul anilor nu s-au mulţumit numai s-o fondeze, dar, au mărit-o şi au impus-o.
Şi trebuie să mărturisim că „Tinerimea artistică" reprezintă astăzi nu numai locul de onoare în istoria artei noastre de pînă acum, dar mai reprezintă şi un puternic curent de cultură cetăţenească, ei celei dintîi fiindu-i dat să stabilească un contact mai intim între arta noastră şi marele public, pînă mai ieri cu totul străin de ceea ce era frumos.
Timp de opt ani de zile „Tinerimea artistică" a pregătit, şi ceva mai mult, am putea zice chiar că a disciplinat gustul marelui public.
277
Or, dacă n-ar fi făcut decît atîta, şi tot ar fi făcut îndeajuns.
De ce ?
Fiindcă ne-a plăcut totdeauna să ne plîngem că suntem singura ţară în care năzuinţele pentru frumos se înăbuşesc în atmosfera greoaie a cotidianelor mici preocupări, fiindcă ne-a plăcut totdeauna să ne plîngem că nu ne putem încălzi la idealuri mai înalte decît la meschinul ideal al zilei de mîine, fiindcă ne-a plăcut totdeauna să ne plîngem că n-avem artă, iar puţina umbră de artă cu care ne mîndrim nu-i decît o importaţie străină şi contrafăcută pentru a mulţumi ochii celor nepricepuţi şi a înlătura temerile celor ce ne bănuiesc, şi fiindcă mai totdeauna ne-a plăcut să tragem cu urechea la spusele celor storşi de energie, de speranţă şi de mai bine, la spusele celor cu totul străini de sufletele noastre, a acelora pe care niciodată nu-i vom tolera în intimitatea aspiraţiunilor noastre.
Dar dacă am greşit faţă de noi înşine, este timpul să ne refacem.
Prea tîrziu nu este niciodată ; cu atît mai mult, el nu există în artă. Mai curînd ori mai tîrziu este acelaşi lucru. Frumosul dacă trăieşte în timp, în schimb se măsoară în intensitate.
Şi dacă astăzi ne lipsesc cei care ar trebui să ne măsoare frumosul intelectualităţei noastre ceea ce ■— propriu-zis — vom pierde noi va fi cu atît mai mult cîştigat de alţii, cu atît mai mult cu cît alţii vor trăi prin noi înşine.
Cei care la expoziţia „Tinerimei artistice" vor veni cu gîndul că vor găsi un Frans Hals, un Velâzquez, un Rembrandt sau un Manet se vor înşela. Ei vor dovedi că nu cunosc rostul vremurilor. Căci datoria celor care vin mai în urmă este să păstreze pentru înaintaşi numai admiraţia, iar dragostea să şi-o rezerve numai pentru necunoscut. Adeseori întârziaţii sunt tot atît de bineve-
niţi ca şi cei sosiţi la timp, şi nu o singură dată în cei incomplecţi găsim calităţi mai uimitoare decît la cei de-săvîrşiţi.
Cei care vizitează expoziţia „Tinerimei artistice", fie ei dintre cei mulţi sau dintre cei puţini, fie ei modeşti începători sau rafinaţi, desăvîrşiţi în cunoştinţa artei., mai nainte de a se ridica pînă la satisfacerea complectă a unor năzuinţi estetice, potrivite diferitelor lor concepţii de artă, vor fi ţinuţi să se coboare mai întîi pînă la pătrunderea rolului pe care expoziţia „Tinerimei" îl îndeplineşte în armonia diferitelor activităţi ale unei societăţi care trăia afirmîndu-se din zi în zi mai mult-
Şi „Tinerimea artistică" poate fi mîndră de activitatea ei, mîndră ca tăcuta conştiinţă a acelor rîuri marr care fără să-şi turbure vreodată valurile, apele lor, pe zi ce trece, tîrăsc cu ele tot mai multe rupturi din maluri, şi uimesc mările şi oceanele cu majestatea cu care finitul se revarsă în infinit.
278
ÎN JURUL SALONULUI OFICIAL Alegerea juriului. Excluderea   membrilor   „Tinerimei ar titice-. Agitaţia artiştilor. A cui este vina' ? expune" d. Teodoru, secretarul general al Ministerului de Instrucţie.
Ziarul Viitorul a vorbit la timp despre iniţiativa pe care Ministerul de Instrucţie a luat-o anul acesta instituind odată pentru totdeauna un Salon oficial în care artiştii noştri, fie ei pictori, sculptori sau arhitecţi, îşi vor putea expune anual lucrările lor, dîndu-se în modul acesta şi marelui public posibilitatea de a se pune în curent cu manifestaţiile artistice din ţara noastră.
Ziua de ieri fusese aleasă pentru complectarea juriului care avea să primească şi mai tîrziu să premieze lucrările cele mai de valoare pentru care ministerul a oferit suma de 20 de mii de lei. Juriul, după cum se ştie, este compus parte din profesorii şcoalelor noastre de bele-arte care sunt numiţi de minister, şi parte din artiştii expozanţi aleşi prin votul tuturor expozanţilor declaranţi.
S-a întîmplat însă ieri că, în urma unei vechi animozităţi ce există între artiştii care formează mult cunoscuta societate „Tinerimea artistică" şi artiştii celorlalte societăţi, aceştia din urmă să se folosească de marele lor număr şi membrii „Tinerimei" să fie excluşi cu desăvîr-şire din juriu.
Juriul a fost complectat cu d-nii pictori D. Serafim, Pascali şi d-1 arhitect Remus Iliescu.
Fără a comenta meritele artistice ale sus-numiţilor artişti, recunoaştem totuşi că s-a făcut o mare nedreptate societăţei „Tinerimea artistică", cea mai veche societate artistică de la noi, căreia în timp de 8 ani de zile îi revine exclusiv meritul de a prepara gustul publicului nostru pentru artă.
280
în urma acestei neaşteptate şi nemeritate înfrîngeri, artiştii de la „Tinerimea artistică" au hotărit în unanimitate să-şi retragă lucrările de la Salonul oficial.
Am căutat să capăt oarecare informaţii în această privinţă de la membrii „Tinerimei artistice", care se agită cu drept cuvînt, şi-am aflat că vina cade în sarcina celor care au formulat regulamentul Salonului.
Iată ce mi s-a spus :
In regulament [se] spune că juriul se va complecta cu membrii votaţi de către expozanţii declaranţi.
Or această dispoziţie constituie un adevărat nonsens.
Expozanţii declaranţi sunt toţi artiştii cari şi-au trimis lucrările pentru a fi expuse dar care deocamdată nu sunt admişi să expună pînă ce nu se formează juriul care să le revadă lucrările. Ei bine, acest juriu, conform regulamentului, trebuie să fie complectat prin votul artiştilor din care cea mai mare parte desigur că nici nu vor fi admişi la Salon.
Iată unde rezidă nonsensul.
Un membru de la „Tinerimea artistică" mi-a declarat categoric că această alegere prezintă oarecare subsoluri asupra cărora nu vom insista. Tinerimea artistică însă este hotărîtă să nu se lase a fi judecată de nişte profesori de desen sau de caligrafie, care n-au nimic comun cu marea şi adevărata artă.
Am voit în cele din urmă să cunosc părerea unei persoane oficiale, cea mai autorizată să-mi dea lămuririle necesare în această chestie care se anunţă foarte palpitantă şi în măsură să pasioneze pe mulţi amatori de artă.
Am întîlnit la Ateneu pe d. Teodoru, secretarul-ge-neral al Ministerului de Instrucţie ; d-sa tocmai inspecta lucrările trimise de către artişti.
— Recunosc, mi-a spus d-sa, că „Tinerimei artistice" i s-a făcut o mare nedreptate de către chiar colegii ei. Trebuie însă să ne supunem votului care este sfînt. Voturile aduc cu ele mai totdeauna surprize neplăcute.
281
— „Tinerimea artistică" critică regulamentul.
— „Tinerimea artistică" are dreptate. Există în regulament într-adevăr o dispoziţie greşită pe care însă nu o vom putea-o îndrepta decît la anul. Vom căuta ca de data asta totul să se petreacă în aşa regulă şi dreptate încît nimeni să nu aibă motive de a fi nemulţumit.
— Dar dacă „Tinerimea" se retrage ?
— Nu se poate retrage fiindcă odată lucrările prezentate pentru a fi expuse la salon nu mai pot fi retrase decît în cazul cînd ele vor fi respinse de juriu.
— Şi dacă juriul va găsi cu cale ca lucrările celor de la „Tinerimea"...
— Mergeţi prea departe. Eu vă asigur că artiştii de la „Tinerimea" vor fi admişi după cum li se cuvine, vor avea în salon locurile tot aşa de bune ca şi alţii, şi la sfîrşit, premiile pe care le irierită.
— Să admitem însă că animozităţile vor merge aşa de departe încît...
— Iarăşi un lucru imposibil. Ştiu că există animozităţi, ştiu că rezultatul votului nu este cel natural, că s-au făcut ingerinţe şi chiar lucruri nu tocmai permise, dar aceasta nu este vina mea. Eu însă, care mă găsesc de drept în juriu şi care am dreptul la două voturi, nu voi lăsa să se facă nici cea mai mică nedreptate.
în minutul în care voi fi convins de aşa ceva, legea îmi mai dă dreptul să înaintez d-lui ministru un raport prin care să cer anularea celor hotărâte de juriu. Pînă atunci însă, „Tinerimea" n-are nici un motiv să se alarmeze. Vă asigur că totul se va petrece cum va fi mai bine şi la anul se va îndrepta tot ceea ce experienţa anului acesta va dovedi că trebuie îndreptat.
» "j Ieri seară, o comisie a „Tinerimei artistice" compusă din d-nii Strîmbulescu, Verona, Paciurea şi Spaethe s-a prezentat d-lui Teodoru cerînd sau anularea alegerei juriului de ieri, sau dreptul de a-şi retrage în corpore lucrările de la Salon.
D. secretar-general va da răspunsul astăzi dimineaţă.
SALONUL OFICIAL
Deşi inaugurat cu fastul oficial al unui monument menit să întrupeze şi să perpetueze în mintea viitorimei un moment solemn din viaţa unui popor, primul Salon oficial n-a avut darul să deştepte nici entuziasmul obişnuit în rindurile celor chemaţi, nici emoţii de artă mai alese în sufletele celor aleşi. Şi cu toate acestea, salonul promite a-şi repeta în fiecare an rolul de informator oficial al nivelului activităţei noastre artistice.
Dacă ne-ar fi permis să spunem adevărul asupra acestui flagrant insucces, adevărul acesta ar supăra desigur pe multă lume.
în primul rînd am supăra pe acei artişti cari nu caută prin muncă ca cel puţin să-şi ascundă văditele lacune de talent.
In al doilea rînd, am supăra pe aceia, care voind să facă un serviciu artiştilor noştri, s-ar simţi jigniţi în amorul lor propriu văzîndu-se lipsiţi de concursul binevoitoarelor complimente.
în al treilea rînd, am supăra pe acei cunoscători de artă, irezistibili judecători şi tîlmaci ale unor banale şi ieftine efecte vizuale pe care meşteşugul picturei le traduce bunioară printr-un apus de soare, gata să impresioneze pe cei amorezaţi, sau printr-o ireală ţărăncuţă curată şi pomădată în faţa căreia vibrează întregul aparat admirativ al intransigenţilor noştri naţionalişti.
în artă însă, există o limită bine definită pe care, chiar cei mai îndrăzneţi aventurieri, trecînd-o, ies din
283
sfera artei. Cu atît mai mult deci, ce am putea spune despre acei întîrziaţi care se zbat zadarnic să se apropie de ea şi totuşi rămîn aşa de departe încît nici nu pot vedea cam cîtă distanţă le mai rămîne de parcurs.
Şi iată de ce expozanţii din anul acesta au aerul unor bieţi naufragiaţi pe lîngă care zadarnic trec bărcile — nimeni nu le aruncă nici o centură de salvare.
Şi artiştii noştri continuă să plutească cu cele 200 de pînze la voia întîmplărei, din atelier la Ateneu, de la Ateneu în atelier şi aşa mai departe.
Din cînd în cînd, vocea revoltată a vreunuia dintre nemulţumiţi sau mai bine-zis dintre cei deprimaţi încearcă să protesteze cînd contra nepăsărei, oînd contra nepriceperei publicului nostru.
„N-avem public" este obişnuita formulă cu care se caută a se descoperi insuccesele celor care, pornind don-chişoteşte să cucerească uralele admiratorilor, nu se întorc acasă decît cu greutatea apăsătoare a surîsurilor de compătimire.
Nu, n-avem atîta public cît ar cere poate mulţimea iubitorilor de public şi n-avem nici publicul acela pe care l-ar dori cei cîţiva artişti pentru care publicul reprezintă cu totul altceva decît contingentul cumpărătorilor de lucruri cu firmă.
Şi cu toate acestea, părerea mea este că publicul pe care îl avem şi-ar îndeplini cu prisosinţă datoria lui, dacă şi artiştii noştri ar corespunde pe deplin nediscutatelor cerinţe de artă.
Francezul zice : II y a fagot et fagot... Să-mi fie deci permis a adăoga şi eu că la noi, mai ales, sunt artişti pe cari îi pipăim şi sunt şi artişti pe care... nu-i zărim, or cît de puternică ar fi lupta bunei noastre voinţe.
Să nu acuzăm deci publicul căruia nu-i putem cere nimic mai mult decît el însuşi ar putea pretinde artiştilor noştri...
iăt„ri de cei chemaţi să hotărască de soarta artiştilor, S privim cTde-amănuntul şi de aproape fiecare pinza ^ numeroşilor noştri conchistadori de lauri
Ceîoî care binevoiesc să ne însoţească in aceasta excSrsiune Sistică, le dăm întîlnire într-unui din apropiatele numere ale ziarului nostru.
Dar să intrăm în Salonul oficial, pe care un răuvoitor îl numea bazar de caritate, să ne frecăm la ochi ca nu cumva fără de voie să greşim în aprecierile noastre, şi
284
SALONUL OFICIAL Pictura
D. Mirea expune portretul unei doamne. D. Mirea dealtfel nu pictează decît femei frumoase. Sfintele după pereţii catedralei de la Constanţa vor servi pe viitor drept mărturie vie a frumosului feminin, în pictura română. Portretele d-lui Mirea sînt căutate şi admirate fără discuţie. în artă nu se discută decît gesturile largi ale celor care merg înainte cu riscul chiar de a nemulţumi credinţele estetice ale celor rămaşi în urmă. Or, nu acesta este cazul picturei d-lui Mirea. D-sa se bucură azi de un renume binemeritat. Este drept. Pictura d-sale însă respiră mai mult atmosfera de oboseală a celor de ieri, decît avîntul neurasteniei moderne. D. Mirea s-a oprit, odată de mult, în mijlocul drumului, şi din clipa aceea nu s-a mai interesat deloc cam pe ce anume piscuri de munte au ajuns excursioniştii picturei de azi.
D. Murnu cunoscut publicului mai mult ca desenator, expune un Sfîntu Gheorghe obosit desigur de cine ştie ce lupte cu balaurii. Ne-ar fi plăcut să vedem însă altceva de d. Murnu. Lucrările de atelier nu-ţi dau totdeauna valoarea justă a talentului.
D. Miitzner pictează efectele de lumină. Peisajiile sale nu sunt tocmai ceea ce numim noi un peisaj. Ele sunt mai mult nişte procese de tecnică trecute prin prisma personalităţei unui ochi de artist. Soarele din pînzele d-lui Miitzner este chiar soarele în faţa căruia ochii noştri se închid şi se deschid după trebuinţă.
D-sa pictează în plină lumină, afară la cîmp, cu colori roşii, verzi, albastre şi galbene, cu colorile pe care le găsim în natură la fiece pas şi pe care, cu toate aces-S86
tea, abia cu greu le tolerăm în peisaje deoarece nefastul atelier, cu lumina lui potrivită după cerinţele aparatelor de fotografie, ne-a sugrumat cu totul şi facultatea vizuală şi simţul realităţei. Pentru a vedea apropierea ce există între natură şi peisajiile d-lui Miitzner să nu stăm în Salon şi să ieşim afară.
D. Petraşcu pictează ă rebours cum s-ar zice. Peisajiile d-sale de zi, au lumina peisajiilor de noapte ; cît despre ale de noapte, nu mai vorbim. Ele sunt cu adevărat Infernul lui Dante.
Cu toate acestea pictura d-lui Petraşcu, foarte personală dealtfel, iese cu totul în afară din sfera strimtelor orizonturi în care se confecţionează de obicei peisajul românesc. D-1 Petraşcu însă nu poate place decît acelora care ca şi dînsul s-au obişnuit să privească natura prin ochii obosiţi ai noctambulilor de rasă. în peisajiile d-lui Petraşcu domneşte liniştea majestuoasă şi misterul acelor anume clipe în care arborii, bunioară, împrumută chipul oamenilor, iar oamenii pe acela al nălucilor.
D. Pascali expune portrete în ulei şi în pastel. Pastelurile sînt oribile. Cît despre portretul în ulei al d-lui C. C. Arion voi spune că nu te frapează decît prin cel mai complect conglomerat de defecte. Nimic, dar absolut nimic, nu-i pus la locul lui. O poziţie de fotograf de moşi, o coloare de pensionar al „Vetrei luminoase" şi un fond de anticărie modernă... iată ce-a reuşit să facă d-1 Pascali din simpatica şi nobila figură a d-lui Arion.
D. Pallady expune o singură pînză, una din cele mai bune din actualul salon. Pictura d-lui Pallady, discretă, sinceră şi nobilă, are ceva din seninătatea majestuoasă a frescurilor lui Puvis de Chavannes. D-sa înţelege de minune poezia singurătăţei, o simte cu intensitatea unui beduin rătăcit şi-o redă cu fastuozitate de necrezut a simplicităţei de linii şi colori.
D. Pallady priveşte natura în imensul ei, şi din acest imens, d-sa nu extrage decît chintesenţa primelor impresii cari sunt cele mai puternice şi cele mai proprii a fi transpuse în artă.
D .Costin Petrescu expune portrete şi cunoscutul său tablou alegoric, reprezentînd pe m.s. regele Carol pe cîmpul de luptă de la Plevna. Despre portretele d-lui Pe-
287
trescu voi spune acelaşi lucru ca şi despre portretele d-lui Mirea. Tabloul d-sale alegoric însă, care fără îndoială este cel mai voiajat tablou din cîte s-au expus vreodată la noi, ne aminteşte tabloul unui cunoscut pictor francez al cărui nume se găseşte pe buzele tuturor şi a cărui reproducere o întîlneşti în toate cîrciumile din Franţa. Nu ştiu dacă d. Costin Petrescu admiră pictura lui Detaille. Genul acesta de pictură nu mai impresionează astăzi decît pe cei naivi, şi năzuinţele artistice ale d-lui Petrescu sînt desigur cu mult mai înalte decît a fi oprite aci.
D. Poitevin, care s-a relevat publicului nostru prin admirabilele sale acvaforte, este unul din puţinii noştri artişti care au cunoscut onoarea de a fi cumpăraţi de către statul francez.
D. Poitevin a descoperit în marele şi clasicul Paris cîteva colţuri de pitoresc uimitor pe care le-a redat cu simplicitatea liniilor caracteristice unui ochi sigur şi unei mîini disciplinate. Cei care sunt familiarizaţi cu atmosfera Parisului nu pot să nu recunoască în acvafortele d-lui Poitevin vibraţiile acelei atmosferi intime care fac din Moulin de la Galette, locul de pelerinaj şi al celor mulţi şi al celor puţini. Şi d-1 Poitevin face parte dintre cei puţini.
D-şoara Popeea pe care o întîlnim pentru prima oară în saloanele noastre, expune un admirabil interior, menit s-o pună în rîndul celor mai de seamă artişti ai nostru. D-sa ne redă într-o rară măsură de tonalităţi farmecul straniu al acelor odăi cu storurile lăsate, prin care lumina zilei pătrunde sfioasă, desenînd pe covoare şi pe pereţi frînturi din cine ştie ce lungi poeme arabe. D-şoara Popeea va fi desigur binevenită printre noi ori de cîte ori va voi să ne mai trimeată asemenea pînze în care duioşia singurătăţei este tălmăcită cu artă şi cu bun-simţ.
D-1 Ştefan Popescu şi d-1 Mărculescu nu expun nimic, anul acesta.
In numărul de mîine vom continua.
SALONUL OFICIAL Pictura (urmare)
Domnul Dim. Serafim îmi face impresia unui avocat de mîna a şaptea, care tot interpretează un text de lege. Şi d-1 Serafim de mai bine de 10 ani interpretează acelaşi text de lege fără să reuşească a-i da de rost. E vorba de maniera lui Henner pe care profesorul de la şcoala de bele-arte din Bucureşti se munceşte s-o aplice obra-zurilor bronzate şi rumenite ale ţigăncilor de la noi. Cu toate acestea, pe vremuri d-1 Serafim a reuşit un obraz cu adevărat palid. In jurul Călugăriţei d-sale însă s-a făcut atîta foc de paie, încît nu mă pot opri de a aminti artistului că stofele oricît de scumpe ar fi ele, cînd sunt ţinute prea multă vreme în galantare, se decolorează de soare.
D. Ipolit Strîmbulescu dacă ar fi să-1 judecăm după ce expune, am avea de-a face cu unul dintre cei mai înverşunaţi naţionalişti. D-sa pictează tărăncile şi ciobanii cu o virtuozitate rară. Poezia rustică însă pare a-1 incinta într-atît, încît nu observă ce mult se depărtează de lacoma realitate pe care d-sa o idealizează cu totul în afară de sfera permisă idealizărei unui subiect în artă.
Ţăranii şi ciobanii d-lui Strîmbulescu sunt falşi sau cel mult sunt îmbrăcaţi în haine furnizate de societatea „Furnica" a cărei dărnicie nu cred să meargă pînă acolo. Pinacoteca noastră posedă cîteva pînze de d-1 Strîmbulescu de o reală valoare artistică. Pe acele însă d. Strîmbulescu le reneagă oare cu adevărat ?...
D-nul Jean Steriadi pictează cu răutatea oamenilor care nu văd natura decît sub aspectul ei brutal. Hamalii
289
d-lui Steriadi, cu obrazurile lor arse de soare şi brăzdate de adîncile urme ale unei munci încordate, te fac fără de voie să te gîndeşti la acea mulţime de dezmoşteniţi care mişună prin marile porturi, aci fără de lucru trintiţi la umbra nesfîrşitelor magazii, aci cu spinările încovoiate de greutatea încărcăturei vapoarelor gata de plecare. Acelaşi lucru l-am putea spune şi despre Vîn-zătoarele de dantele^ pe figura cărora artistul a pus răutatea anilor ce nu cruţă nici chiar figurile celor mai frumoase dintre ele. Pictura d-lui Steriadi ne interesează tocmai prin brutalitatea ei proprie transpunerei în artă a marilor scene din viaţă.
D. Al. Satmari expune peisagii, în care lumina serei gata să se topească în noapte unifică parcă spaţiul şi contopeşte într-o singură tonalitate nuanţele cerului cu ale întinderilor păduroase.
Liniile sale simple şi precise contribuiesc cu atît mai mult la desăvârşirea acestor momente indecise de lumină pentru care d. Satmari pare a avea o deosebită înclinare.
D-nul Theodorescu-Sion un luminist ca şi dl. Miitzner expune un admirabil peisaj de iarnă din care, cei nedumeriţi încă, ar putea să înveţe multe lucruri. Ar putea să înveţe, bunăoară, care este deosebirea ce există între peisajele lucrate în plein-air şi cele lucrate în atelier şi s-ar putea pătrunde de superioritatea primelor asupra celorlalte. Lăsaţi atelierul, d-lor... Natura e prea vastă şi lumina zilei prea rebelă pentru a putea fi încătuşată în cele patru ziduri strimte ale atelierului...
D-1 Nic. Vermont expune o schiţă reprezentînd co-borîrea după cruce. Trăim într-o vreme în care subiectele religioase nu mai corespund concepţiilor moderne în artă ; cu atît mai mult cu cît Renaşterea italiană a tranşat în mod definit cu pictura religioasă. Mai mult decît s-a făcut atunci nu se mai poate face. Totul nu este decît o repetare încătuşată în aceleaşi orizonturi — pe vremea aceea foarte largi ; este drept — astăzi însă strimte şi înăbuşitoare. Din fericire pentru noi însă, cunoaştem prea bine pictura d-lui Vermont pentru a ne opri la schiţa expusă de data asta.
D-1 Arthur Verona este un eseist. Nemulţumit de ce a reuşit să realizeze astăzi, încearcă pe mîine o nouă formulă în care şi-ar putea tălmăci impresiile sale asupra frumosului. D-sa nu se lasă îndrumat decît de propriul său instinct, se fereşte de curente şi de trecătoarele definiţii ale artei şi nu-şi datoreşte pînzele decît disciplinei propriilor săi ochi. Toamna pe care o expune de data asta este îndeajuns de cunoscută pentru a mai insista.
Iată cam ce se poate spune de pictura salonului actual. Am ales aci numai acele nume care au reuşit să-şi facă loc şi să se impună în anume cercuri artistice, fie dintre cele educate în doctrina tradiţiei, fie dintre cele ce şi-au accentuat deja năzuinţele pentru ceva mai nou...
Regretăm un singur lucru — acela de a fi nemulţumit cu aprecierile noastre pe câţiva dintre cei care am avut onoarea să-i prezentăm cititorilor noştri.
Să nu uităm însă că artiştii conştienţi de valoarea lor plutesc totdeauna pe deasupra aprecierilor venite de jos...
Aceste aprecieri însă, cînd sunt sincere şi personale ca cele de faţă, au meritul de a nu se coborî atît de jos, pînă acolo de unde începe precupeţirea cuvintelor mascate, silite sau făţarnice.
Intre-artişti şi marele public s-a dat şi se dă o luptă grozavă în care stratagemele, deşi nu sunt permise, sunt demascate mai totdeauna la timp.
Ne-am făcut deci datoria de luptători ce ne găsim faţă în faţă... Şi atîta tot...
într-un apropiat număr vom vorbi despre sculptura de la salon.
290
SALONUL OFICIAL Sculptura
După ce în trei numere anterioare ne-am ocupat de cele două sute şi mai bine de pînze ce formează pictura Salonului oficial, şi după ce, cu cea mai curată bunăvoinţă din lume, am dezlipit din acest conglomerat de culori puţinul ce merita această atenţie,, să ne oprim acum în rotonda Ateneului şi coborîndu-ne în lumea celor cîteva zeci de stane de piatră, cu aceeaşi bunăvoinţă de mai sus, să căutăm a face măcar o sumară selecţie de artă.
Celor care doresc să cunoască cu o clipă mai înainte impresiunea generală ce ţi-o dă secţia sculpturei, le vom spune că ea poate servi de admirabil pandant picturei din sălile vecine.
Aceeaşi lipsă de entuziasm şi de năzuinţi mai înalte şi aceeaşi complectă ignoranţă a frumosului răsare aproape din toată această meschină migălitură'a meşteşugului cu care zugravii şi cioplitorii de piatră au în anume momente iluzia de a-şi asimila însuşirile instinctive ale adevăraţilor artişti fie ei pictori sau sculptori.
Şi trebue să mărturisim cu cea mai sinceră părere de rău că sculptura de la Salon nu face altceva decît să desăvîrşească dezastrul picturei !...
Să ne ilustrăm însă constatările :
D. Bălăcescu, profesor la şcoala de bele-arte din Iaşi şi membru în juriu, expune tot felul de produse ale atelierului său.
* Lucrările profesorilor trebuiesc judecate într-altfel decît ale debutanţilor. Profesorii au avantajul de a se pronunţa în bine sau în rău cu altă greutate decît aceea
a profanilor şi, în cazul cînd nu pot forma o opinie definitivă asupra unei lucrări, sunt chemaţi a formula cel puţin o părere personală bazată pe lunga lor experienţă şi pe adînca lor cunoştinţă a meşteşugului.
Nu ştiu ce părere poate avea d-1 Bălăcescu despre sculptura confraţilor săi. Dealtfel, nici nu sunt atît de curios. Ceea ce ţin însă cu tot dinadinsul să aflu este ce părere are d. profesor Bălăcescu despre propriile sale lucrări.
Pentru salvarea prestigiului sculpturei însă îl vom dispensa şi de acest serviciu pe care i-1 vom face tot noi.
Sculptura d-sale este drept că aduce pe departe cu adevărata sculptură.
Busturile d-sale — piatră cioplită şi atîta tot; cît despre Leul d-sale, îmi face impresia unei enorme şi originale reclame americane cu care o fabrică de ciocolată, bunioară, şi-ar asigura medalia de aur la nu importă ce expoziţie internaţională din lume.
Apropiaţi-vă deci fără frică de leul d-1 Bălăcescu. Deşi pare a avea aerul furios, nu o să păţiţi absolut nimic. E tot aşa de blînd ca şi leii pe care îi vedem prin ilustraţii şi-i tot aşa de fals ca şi pielea unei pisici umplute şi împodobite cu barba şi mustăţile unui leu adevărat.
D. Brăncuşi, care nu expune decît de doi ani, -formează totuşi cel mai flagrant contrast alături de colegii săi. De o parte meşteşugul, de cealaltă parte arta; de o parte neputinţa, de cealaltă parte avîntul...
Şi deosebirea între unul şi ceilalţi este atît de mare, încît ar fi o adevărată naivitate din partea noastră, dacă am căuta s-o apreciem şi s-o precizăm acelora care poate încă n-o văd.
Să fim mai simpli — este vorba de acea deosebire care desparte, bunioară, marmora de stuc, şi aurul de metalul garantat.
Pentru mine unul, d. Brâncuşi este singurul sculptor de la noi, care a încercat şi a reuşit să rupă zăgazurile de ieri şi să se avînte pe drumul necunoscut multora încă.
Şi dacă am spune că Brâncuşi modelează sufletele şi nu formele ?... Priviţi capul său de copil. Este capul unui
252
293
copil desigur. Mai mult decît atît însă, el este capul tip al copilăriei întregi. Veţi căuta poate mult pînă să găsiţi copilul care a servit anume de model pictorului, şi poate nu veţi căuta deloc, fiindcă în copilul lui Brâncuşi palpită sufletul primului copil întâlnit în cale.
Să ne apropiem de lucrările d-lui Brâncuşi cu respectul cuvenit marilor înaintaşi. D-sa ne depăşeşte pe toţi !... Şi în sculpturile sale să nu căutăm nici imitaţia de carne nici imitaţia de ştofă. Credinţele acestea âu trecut deja în domeniul palavrelor. Marmora şi bronzul nu pot imita nici una nici alta. Ele rămîn ce sunt... Şi cu toate acestea, atît marmora cît şi bronzul se pretează la ceva mai mult, la exteriorizarea sufletului ce palpită încătuşat de carne şi ştofă. Şi iată pentru ce am spus că Brâncuşi modelează sufletele şi nu formele !...
D. Cristescu pare a se fi specializat în sculptura che-valină. Pînă la un punct oarecare, sculptura sa este interesantă, mai ales pentru amicii sinceri ai animalelor. Virtuozitatea sa însă ne face să ne gîndim la alte lipsuri ale artistului.
D. Filip Marin modelează conştiincios cîteva capete de expresie. Dar tot capete de expresie şi iar capete de expresie !... Trebuie să mărturisesc însă că între monumentele cu care d-1 Filip Marin a atentat la armonia gradinei episcopiei şi capetele de expresie de la Salon, schimbarea s-a făcut în bine.
D. Aristide Iliescu greoi, migălit, nesfîrşit şi prea mult... D-sa n-are nici o concepţie de artă. Face la fel ca toată lumea sau mai bine încearcă să facă la fel ca aceia cărora nu le poate da de rost.
D. Iordănescu este naiv ca un copil de 5 ani şi fastuos ca o păpuşe cu resort.
Sculptura d-sale pure a ne îmboldi şi a ne zice : „Priviţi-mă şi minunaţi-vă.  Ea sunt omul orchestră."
Şi într-adevăr, sculptura sa ne face impresia acelor muzicanţi ambulanţi italieni oare poartă în spinare o întreagă orchestră şi care cîntă deodată şi cu clarinetul şi cu toba şi cu ţimbalele şi cu gura şi cu mîinile şi cu picioarele... Cum însă asemenea orchestre nu reuşesc să ne dea decît o cacofonie de sunete stridente şi imperfecte, dar pretenţioase, tot aşa şi lucrările d-lui Iordă-
nescu nu reuşesc decît să ne obosească cu pretenţiile lor.
Modelul ideal pentru d-1 Iordănescu ar fi, desigur, o fiinţă cu 5 guri, 10 mîini şi 20 de picioare. In chipul acesta sculptorul ar putea modela într-o singură lucrare toate multiplele grimase şi crispări de degete posibile, şi ar fi sigur cel „puţin" că imparţialul jucător nu l-ar mai bănui cum că d-sa n-ar poseda meşteşugul de a reda tot ce se poate sau s-ar putea vedea cînd va.
Imnul orbilor mai ales ne face să fericim pe nefericiţii pensionari ai „Vetrei luminoase" care, de data asta cel puţin, se vor răzbuna contra noastră prin faptul că vor cunoaşte grupul d-lui Iordănescu numai din auzite şi nu şi din văzute !...
D. Mirea modelează cu oarecare graţie figurinele sale rustice. Păcat însă că n-a înţeles însă care este deosebirea între un bibelou de artă şi o statue, bunioară. Şi bibelourile sale au aerul unor statui în miniatură.
Pentru ce acest supterf ugiu ?
D. Pădurea este un artist-pustnic. D-sa gîndeşte şi lucrează în felul acelor anonimi singuratici pentru care natura n-are alt farmec decît acela al documentelor rare şi preţioase. Şi d. Paciurea care ştie ce caută nu găseşte în acest document decît aceea ce vrea.
Priviţi statuia unuia dintre cei doi bărbaţi care încadrează peştera cascadă de la Expoziţie. In spasmurile acestei dureroase pietrificări se zbate nu un corp, ci întreaga viaţă a unui îndrăgostit de eterna chimeră.
D. Paciurea este un artist discret... liniştit... şi senin.
D. Oscar Spaethe expune printre altele şi bustul m.s. regelui. Despre bustul acesta, expus şi la „Tinerimea artistică", s-a vorbit foarte mult. S-a vorbit nu însă de valoarea lui artistică ci de grozava disproporţie dintre cap şi trup.
Artistul pretinde a-1 fi lucrat după natură — lucru dealtfel cert ; estetica corpului omenesc însă refuză să admită această frapantă lipsă de proporţie.
Cui dar să-i dăm crezămînt ?... Artistului, desigur, care şi-a privit modelul mai de aproape decît noi, şi 1-a observat cu altă preciziune decît ochii noştri sunt în
294
295
stare să-1 prindă în trecerea totdeauna grăbită a trăsurei regale.
D. Fritz Storck, ca şi d. Paciurea, este unul dintre puţinii noştri artişti care pe lîngă meşteşug au învăţat să gîndească. Şi d. Storck gîndeşte mai totdeauna cu folos.
Busturile d-sale poartă mai totdeauna imprimat pe figuri ceva din reflexul adîncului lor sufletesc. Este o formulă banală desigur acest fel de a deosebi un lucru bun de un lucru rău. La d. Storck însă observaţia noastră este frapantă.
Sculptura sa conţine ceva din concretul şi masivul lucrărilor definitive. Bustul d-nei Cuţescu-Storck şi mai ales bustul ţigăncei sunt cele mai în măsură de a ne da nota justă şi personală a modului cum d-1 Storck înţelege şi întregeşte pitorescul unei figuri omeneşti.
Nu vom sfîrşi pînă a nu aminti aci şi numele d-şoa-relor Otilia Mihail, Lacasievici şi Goga care expun : prima lucrări în emaille; a doua, lucrări de metal bătut şi a treia admirabile desenuri ţărăneşti aplicate la vase de faianţă.
Pentru prestigiul sexului frumos în artă, încercările celor trei reprezentante constituie un frumos început pe care îl vom urmări desigur cu atenţie de cîte ori ni se va da acest prilej.
Iată cine, şi din ce se compune primul Salon oficial.
începuturile sînt grele ; de multe ori chiar ele sunt penibile. începuturile însă sînt mai totdeauna lăudabile.
Şi înjghebarea Salonului oficial pe cît a fost de lăudabilă pe atît a fost de penibilă pentru cei care nu se aşteptau la această contopire platonică de mulţi chemaţi şi de tot atîţi de mulţi aleşi.
PINACOTECILE NOASTRE
Citesc prin ziare că la anul, cu ocazia împlinirei a 50 de ani de la înfiinţarea şcoalei de bele-arte de la Iaşi, se va inaugura şi bustul primului director al acestei şcoli.
Să-mi daţi voie să trec cu vederea numele acestui prim director, precum şi numele sculptorului însărcinat să-i lucreze bustul.
Nici unul, nici altul n-au avut şi n-au de-a face nimic cu arta.
Ziarele însă ne aduc ştirea că cu aceeaşi ocazie se va edita şi un catalog complect de operile maeştrilor români şi străini ce compun pinacoteca de pe lîngă şcoala de bele-arte din Iaşi.
Dacă a trebuit atîta timp — şi ca să precizăm, vom spune 50 de ani — ca pinacoteca - de la Iaşi să aibă un catalog, ne putem lesne închipui ce se găseşte înăuntru.
Nu cunosc pinacoteca din a doua Capitală a ţărei; cunosc însă pinacoteca din Bucureşti, care nici ea n-are, sărmana !... un asemenea catalog, şi dacă îmi este îngăduit să fac o constatare este aceea că pinacotecile noastre au fost numite astfel, fiindcă astfel se numesc şi în străinătate. încolo, nimic asemănător.
Tablouri şi de o parte şi de alta... Maeştri străini şi maeştri naţionali şi de o parte şi de alta... Localuri anume şi de o parte şi de alta. Directori pricepuţi şi de o parte şi de alta...
Să încerce însă cineva să intre în pinacoteca din Bucureşti, după ce a vizitat pinacotecile de pe aiurea şi să binevoiască apoi a-mi spune cu ce impresie iese afară.
297
Aproape nu-ţi vine să crezi ochilor. Modul cum se'] prezintă pinacoteca noastră este oribil. f
Tablourile unele înghesuite într-altele (cîteva din eleL chiar aşezate pe scînduri şi proptite de perete), picturile 1 vechi alături de cele moderne, picturile bisericeşti alături de Grigorescu, iar faimoasele fusin-uri ale bietului Stăncescu te iau în primire de la uşe şi îţi strică toată buna dispoziţie pentru admirarea celor cîteva bucăţi mai de seamă din pinacotecă.
Să sperăm însă, că pînă la anul, odată cu împlinirea a 50 de ani de la înfiinţarea pinacotecei de la Iaşi, pinacoteca din Bucureşti îşi va scutura şi ea praful mult încercatelor tablouri şi, deşi n-are catalog, va avea cel puţin o sală mai mult şi un aranjament mai puţin înăbuşitor.
EXPOZIŢIA DERAIN-FORAIN-GALANIS-ISER
După cum am anunţat în ziua de 5 ale cor. se deschide în rotonda Ateneului Român expoziţia de pictură a d-lor Derain, Forain, Galanis cunoscuţi artişti francezi care expun pentru prima oară la noi în ţară alături de Iser, a cărui operă ne este îndeajuns de cunoscută pentru a o mai acompania cu binevoitoare cuvinte de circonstanţă.
D. Derain, unul dintre tinerii reprezentanţi ai noilor tendinţe în artă, ocupă în Franţa, printre cei cîţiva amatori şi cunoscători de elită, un loc de frunte alături de Matisse, Picasso etc.
D. Forain, îndeajuns de cunoscut chiar publicului nostru prin admirabilele scene din viaţa snobilor cu care ilustrează în fiecare săptămînă numărul de luni al ziarului parizian Le Figaro, este astăzi cel mai de seamă reprezentant al acelui spirit galic cu care îşi complec-tează maestrele sale trăsături de condei. Reputaţia lui Forain, dealtfel, nu datează nici de curînd nici pentru anume sectari în artă. Ea este universală. De prisos dar să mai insistam asupra ei.
D. Galanis, ale cărui desenuri pline de graţie şi spirit le întîlnim atît de des în filele principalelor ziare ilustrate franceze şi străine, este iarăşi unul dintre tinerii care fac onoare acestui gen de pictură care de la Toulouse-Lautrec a intrat pe poarta cea mare a adevăratei arte.
Expoziţia se va deschide peste cîteva zile la Ateneu, deci promite a fi una dintre cele mai de preţ manifes-taţiuni de artă ee s-au perindat în capitală.
299-
LA CE SERVESC CONTRASTELE Şl MAI ALES CONTRASTELE IN ARTA ? EXPOZIŢIILE DE PICTURA <s '. DE LA ATENEU : FORAIN-DERAIN-GALANIS-ISER !
într-una din săli, expoziţia Vermont-Grand.
Iar într-alta, expoziţia elevilor de la şcoala de bele-arte, ce concurează pentru bursa Grigorescu.
Mărturisiţi că un contrast mai izbitor nu s-ar fi putut organiza niciodată la Ateneul Român.
Astăzi însă, ne vom ocupa de prima manifestaţie a acestui contrast artistic, vom vorbi adică despre expoziţia d-lor Forain, Derain, Galanis şi Iser.
Vă plac contrastele ?
Răspundeţi da şi vă voi spune pentru ce.
Fără să am cîtuşi de puţin intenţia de a vă smulge cu sila un răspuns pentru care, în alte ocazii, aţi fi reclamat poate mai mult timp de gîndire, eu unul vă îndemn totuşi să răspundeţi totdeauna fără cea mai mică ezitare, ceea ce, de data asta, mă grăbesc să răspund eu pentru d-voastră.
Da... Ne plac contrastele fiindcă de cele mai multe ori contrastele singure ne mai pot scoate din monotonia cotidiană : ne plac contrastele fiindcă ele singure ne mai pot pune în adevărata lumină lucruri asupra cărora planează ucigătoarea îndoială, şi ne mai plac contrastele fiindcă ele singure sunt în măsură să ne valorifice titlurile, pe care de cele mai multe ori ne codim să le dăm unor anume manifestaţiuni artistice. Şi fiindcă arta cuprinde un teren atît de vast, din care parte este exploatat, iar parte, aşteaptă să fie, iată pentru ce contrastele în artă sunt binevenite, ori de cîte ori se prezintă.
Ateneul Român, care de ani de zile adăposteşte âtîtea contraste, ne va servi, de data asta, la lămurirea unei ajaceti — aş putea zice chiar misterioasă — care de două săptămîni continuă să servească drept subiect discuţiu-nilor tăinuite dintre specialiştii artelor plastice.
Astă-vară Salonul oficial ocupa aproape întregul etaj de jos al Ateneului Român. Astăzi însă este ocupat de trei expoziţiuni :
în rotundă avem expoziţia Forain-Derain-Galanisr-Iser.
îmi place să cred că cei care vizitează rotonda Ateneului cunosc pe Forain tot aşa de bine ca şi pe orcare alt artist de la noi. Reputaţia artistului francez este universală şi cei care mai au încă nevoie să capete şi alte desluşiri în privinţa lui, aceia nu le vor obţine de la mine.
Forain este prea cunoscut pentru a se mai găsi ceva de adăogat la multele cîte s-au spus pînă azi. Asupra lui Forain, deci, suntem de acord.
*
Iser însă, Galanis şi mai ales Derain au dat naştere unui adevărat conflict de aprecieri — aprecieri pe care eu unul le-am primit cu satisfacţie, fericit în fine că am ajuns şi noi să avem opinii — juste sau greşite — puţin mă importă.
Pe Iser îl cunoaştem.
Cînd a plecat la Paris, acum doi ani, gîndurile noastre, a celor încrezători în talentul lui, l-au întovărăşit cu aceeaşi dragoste cu care adeseori căutăm să înarmăm pe îndrăzneţii exploratori ai necunoscutului.
Dacă ne-am înşelat sau nu, aceasta n-o să ne-o spunem niciodată, fiindcă niciodată n-o să putem fi aşa de sinceri cu noi înşine, pentru a recunoaşte în opera unui artist ce se afirmă cam ce anume am scăpat din vedere.
Pentru a-1 judeca pe de-a-ntregul nu ne este de ajuns a-i recunoaşte o particularitate oarecare. Particularităţi foarte puternice găsim de multe ori şi dedesubtul artei. Ne trebuie deci ceva mai mult. Ne trebuiesc studiile preparatoare sau mai bine-zis acea maturitate ba-
300
301
zată pe manifestaţiunile din trecut şi orientările din prezent.
De cele mai multe ori — şi trebuie s-o mărturisesc fără înconjur — ne găsim pe o treaptă vădit inferioară operei de artă asupra cărei suntem chemaţi să ne dăm cuvîntul — şi cu toate acestea nu suntem nici primii veniţi, nici omul pe care îl iei de la coarnele plugului pentru a-1 face dictator. Nu. Dar mentalitatea noastră* atavismul nostru, obişnuinţa noastră de a judeca şi a compara insuficient şi mai ales falşa experienţă, pe care am căpătat-o din contactul operilor lucrate cu abilitate dar mediocre, ne împiedică să descoperim adevărata sursă a emoţiunei artistice, pe care — de prisos s-o mai spun — nu o putem simţi găsindu-ne în faţa unor lucruri ce ies cu totul din atmosfera modestului nostru bun-simţ artistic.
Graţia lui Galanis, bunioară, o graţie de convalescenţă feminină, ne atrage de la primul contact pe care îl luăm cu opera sa. Galanis însă mai este şi un priceput meşteşugar pentru care nu poate exista decît un singur fel de amatori.
Există artişti cari asemenea femeilor bătrîne, care totuşi nu vor să îmbătrînească, persistă în cochetăria abilitatei cu care şi-au cîştigat primele simpatii.
Galanis este unul dintre aceia.
Nu tot astfel însă este Iser sau Derain.
Deşi opuşi cu totul cu mijloace tehnice şi ea sursă de inspiraţie, Iser şi Derain ne aduc o nouă viziune, dînd la o parte întregul bitum pictural diluat de obicei în culori falşe şi superficiale.
Faţă de ceea ce cunoaştem, pictura cu care facem cunoştinţă azi formează cel mai flagrant contrast. Una condamnă pe alta şi viceversa.
Să nu ne întrebăm însă care este nevoia pentru care, în epoca noastră de virtuozitate uşoară, preferim expresia barbară a acestui primitivism.
Pentru un moment să ne mulţumim a constata că orientarea pozitivă a tinerei picturi tinde spre expresia decorativă care este cea mai înaltă spiritualizare a artei, fiind singura care domină cu adevărat mănunchiul acesta
de senzaţiuni colorate pe care le armonizează într-o concepţiune plastică.
Şi arta acestor doi din urmă mai ales tinde a pune în valoare absolută elementele esenţiale ale senzaţiunilor noastre colorate.
Iată pentru ce arta nouă nu ne poate lăsa indiferenţi.
Dacă nu voiţi a fi influenţaţi de ea, vă priveşte. Ră-mîne să faceţi ce vreţi şi să vreţi ce puteţi. Veţi recunoaşte însă că arta nouă vă procură orientaţii neprevăzute, graţie cărora apar însufleţiţii obscuri în care bate cumpăna îndoielei şi contrastele de ieri, de azi şi de totdeauna.
302
A X-A EXPOZIŢIE A „TINERIMII ARTISTICE"
A zecea expoziţie a „Tinerimei artistice" care şi-a deschis porţile dumineca trecută continuă, cu aceeaşi onorabilă aproximaţie, tradiţia inaugurată de cîţiva îndrăzneţi visători, într-o vreme nu tocmai îndepărtată, cînd asemenea manifestaţiuni colective nu numai că nu erau cunoscute, dar puteau fi socotite chiar dăunătoare bunului mers al societăţei.
Recunoaştem dar că în ceea ce priveşte dezvoltarea gustului artistic în ţară, „Tinerimea artistică" a jucat un mare rol. Ea este prima societate care s-a manifestat în mod periodic şi onorabil şi care pînă la un punct oarecare a reuşit să familiarizeze marele public cu noţiunea foarte vagă de artă.
Aceasta însă nu însemnează că pictura românească datează din ziua întemeierei societăţei „Tinerimea artistică". Dar noua societate a adus ceva nou în ţara noastră — a strîns la un loc talentele răzleţite şi neglijate şi a pus în evidenţă personalităţile de azi, impunînd pictura cromolitografiilor de pe vremuri şi deşteptînd în sufletul cîtorva bogătaşi năzuinţi mai înalte în ceea ce priveşte complectarea estetică a mobilierului lor.
*
Interesul cu care sunt cercetate azi expoziţiile noastre de pictură probează îndeajuns că publicul a început să-şi facă datoria. N-aş putea spune cu precizie dacă cumpărătorii satisfac ofertele artiştilor şi anume cîţi la sută dintre vizitatori sunt în măsură să facă deosebirea
dintre artă şi camelotă. Ceea ce pot afirma însă este faptul că de cîţiva ani, din snobism, sau dintr-un imperios imbold sufletesc, expoziţiile noastre de pictură sunt vizitate şi cercetate cu de-amănuntul de către o elită intelectuală, în mijlocul căreia adeseori se agită chiar chestii de competenţă în artă. Toată această stare de lucruri se datoreşte, după cum am mai spus, iniţiativei acestor cîţiva artişti cari, cu ajutorul presei şi stăruinţei lor personale, au reuşit să remorcheze marele public spre trandafiriul Eldorado al artei.
Rămîne acum însă să vedem dacă şi artiştii noştri corespund încrederei acestui public, creat anume prirt ei şi pentru ei.
Sunt lucruri pe cari de multe ori le laşi să fie trecute cu vederea, tocmai fiindcă sunt prea evidente. Şi în artă,, mai ales, multe adevăruri sunt tăcute. Dacă cele tăcute însă ar fi la înălţimea celor spuse, între unele şi altele s-ar putea stabili un oarecare echilibru, din care spiritele iniţiate ar putea deduce ceea ce trebuie şi anume cît trebuie. Din nefericire însă, la noi se petrec lucrurile cu totul într-altfel. Cei cari au darul priceperei nu-î au pe al expunerei şi invers. De la moartea lui Teodor Cornel, nu văd pe cel care ar năzui cu drept cuvînt onoarea de a-şi face duşmani printre artişti, rămînînd
totuşi cel mai bun prieten al lor.
*
La noi dările de seamă ale expoziţiilor sunt făcute de către poeţi, prozatori şi adeseori chiar de către oameni foarte cumsecade, dar şi foarte străini de meşteşugul artei. Poeţii scriu frumos, este drept. Poeţii însă; scriu cu o indulgenţă inexplicabilă. între artiştii noştri par a exista nu legături de breaslă, ci o adevărată legătură de familie. Se face abuz de bunăvoinţă şi în fraze alese se risipeşte atîta naivitate, că de multe ori uiţi că este vorba de o critică de artă şi-ţi place să crezi mai repede că citeşti o admirabilă poemă în proză sau o nuvelă cu subiectul luat din lumea pictorilor.
Dacă se întîmplă să găsim greşeli într-un peisaj, aruncăm totdeauna vina pe natură. Artiştii noştri sunt mai presus de a putea fi acuzaţi că n-au putut sau n-au
304
305
ştiut reproduce exact ceea ce au văzut. Şi cînd ne gîn-•dim că autorul suprem al universului nu este un debutant şi n-a greşit niciodată, ne vine adesea ori să surî-dem, dar să surîdem cu aceeaşi bunăvoinţă condamnabilă, cu care cutare foiletonist, vorbeşte de cutare artist.
Mai zilele trecute un pictor mi se destăinuia cu amărăciunea omului ruşinat de greşeala altuia. I-am obiectat că n-are nici un motiv să fie nemulţumit deoarece binevoitorul său prieten îl lăudase, şi el mi-a răspuns :
— Tocmai din cauza asta sunt plictisit. Oamenii ăştia, cînd laudă sau cînd înjură, trec orice margini. Dacă despre mine s-au spus atîtea, mă întreb ce mai rămîne să se spună despre un Da Vinci, Tizian, Velâz-•quez sau alţii ?...
Şi prietenul meu nu era dintre pictorii cari au nevoie numaidecât de bunăvoinţa experţilor noştri în artă...
Să revenim însă la „Tinerimea artistică".
După zece ani de manifestare periodică, societatea tinerilor noştri artişti, deveniţi mai mult sau mai puţin oameni maturi, se prezintă aproape cu aceleaşi subiecte. Printre multele mediocrităţi, expoziţiile răsar ca nişte adevărate flori exotice, menite să se ofilească la umbra deasă pe care plantele voluminoase o lasă în mod intenţionat să se împrăştie în jurul lor.
Pentru a nu cădea însă în acelaşi exces de limbaj, vom aduce membrilor de la „Tinerimea artistică" prieteneasca noastră învinuire, de a persista în vechile prejudecăţi de castă şi [de a] voi cu tot dinadinsul să circumscrie pictura numai la cîţiva favorizaţi ai statutelor societăţei.
Nu avem cîtuşi de puţin intenţia să somăm societatea -„Tinerimea artistică" de a se lăsa năpădită de nu importă ce prim venit.
Dar trebuie să recunoaştem că o societate artistică, oricît de mari ar fi membrii ei fondatori, nu va fi niciodată în măsură să ne dea ideea exactă a măreţiei, decît reînnoindu-se atît cu oamenii cît şi cu manifesta-ţiuni din afară.
Obosiţi de muncă şi de glorie, cei cunoscuţi ajung la un moment dat să nu mai poată corespunde cerinţelor pentru cari s-au agitat şi, ceva mai mult, chiar au învins cîţiva ani în urmă.
Domeniul artei este vast şi noii veniţi in artă, dacă nu sunt totdeauna bine primiţi, au în schimb darul de a deştepta curiozităţi pe cari înaintaşii lor sau nu le-au cunoscut niciodată, sau nu le mai cunosc de mult timp..
Odată excitat, gustul publicului evoluează împreună cu arta. Şi trebuie să recunoaştem că artiştii, cu cit sunt mai personali, cu atît evoluţia lor prezintă oarecare în-tîrziere faţă de noii veniţi.
Iată pentru ce datoria „Tinerimei artistice" ar fi să continue opera apostolatului artistic inaugurată acum 10 ani şi să caute pe zi ce trece să se reînnoiască, pentru a se spune că rămîne vecinie tînără, deschizînd cît mai largi porţile celor cari nu sunt animaţi deoît de aceleaşi idealuri, sub ocrotirea cărora ei înşile porniseră lupta acum zece ani.
Intr-un viitor număr, ne vom ocupa în parte de fiecare expozant. Pentru astăzi cităm numai numele d-lor Verona, Vermont, Ştefan Popescu, Pallady, Kimon Loghi,. Steriadi, Iser, Ressu, Hîrlescu etc.
Regretăm însă lipsa d-nei Cecilia Cuţescu-Storck şi a d-lor Luchian şi Petraşcu şi o regretăm cu atît mai mult, cu cît în momentul de faţă „Tinerimea artistică" are nevoie de întregiri iar nu de sciziuni, cu atît mai regretabile cu cît ele n-au nimic de-a face cu arta.
306
CATEDRALA
SALONUL DE TOAMNA
9 b
De trei zile, arta gotică şi omenirea au un capo-de-«operă mai puţin; istoria Franţei trebuie să renunţe la •o relicvă mai mult, iar drept-credincioşii, care în Franţa, anai ales, s-au împărţit atît de mult în ultimii ani, vor trece pe viitor cu inima strînsă de durere prin faţa rămăşiţelor de piatră dantelată care, pînă mai ieri, purtau in alcătuirea lor superbă numele de Catedrala din Reims.
Catedrala din Reims nu mai există, sau dacă mai există ceva din ea, restul a împrumutat acelaşi aspect •dureros pe care ţi—1 prezintă ruinele celebre pe care tîl-macii de meserie ţi le apoteozează cu aceleaşi fraze foanale dar rentabile.      * .
— Aici a fost pe vremuri vestita Palmyra...
— Aci sunt ruinele Acropolei...
— Aci se află Forul roman...
— Aci se ridica pînă în  anul  1914 Catedrala din Reims !...
Cum a dispărut această catedrală o va povesti istoria ■mai tîrziu.
Ţinem însă să spunem că cu dispariţia Catedralei din Reims, patrimoniul artistic ale omenirei întregi s-a micşorat ca să nu zicem „a sărăcit" cu ceea ce toate .averile din lume nu vor putea pune la loc.
Ştirea distrugerei Catedralei din Reims a fost un -coşmar oribil, poate cel mai chinuitor vis din cîte ne-a fost dat să ne chinuiască în timpul actualului război. Şi visul a fost adevărat !...
Să nădăjduim însă că el va fi cel din urmă. Zeii războiului trebuie să fie mulţumiţi de jertfele ce li s-a adus la Louvain şi Reims.
308
Nu s-a sfîrşit bine primăvara şi iată că auzim1 vor-bindu-se de proiectele pentru toamnă.
Cîteva zile după deschiderea expoziţiunei anuale a* societăţei „Tinerimea artistică" şi alte cîteva zile înainte-de deschiderea aşa-zisului Salon oficial iată că apare-prin ziare ştirea că o nouă societate artistică a fost înjghebată şi că pe lîngă expoziţiunile individuale şi cele două mari expoziţii colective, cu începere din anul acesta*, vom mai avea una în plus care va purta numele de Şablonul de toamnă.
De bună seamă că manifestaţiunile artistice, cu cît se înmulţesc, cu atît denotă ridicarea prestigiului dacă nu chiar a nivelului artei dintr-o ţară. Or,, la; noi unde* se spune că arta este încă în floare, un salon mai mult pe an înseamnă că arta dă probă mai mult că există..
Cine formează însă acest salon de toamnă ? Pictorii noi ? Nu.
El este format din aceiaşi membri ai fostelor societăţi artistice, societăţi care continuă să existe, continuă să se manifeste prin expoziţiuni anuale şi totuşi îşi permit şi fantezia să se desfacă în alte sucursale artistice, care,, comparate magazinelor cu sucursale, nu pot vedea nimic mai mult decît aceeaşi marfă.
Pentru ce se formează atunci o nouă societate ?
Pentru că în vechea societate, aricită libertate ar fir în alegerea membrilor şi expunerea operilor, există totuşi oarecare restricţiuni care nu convin deloc celor mai
309'
"tineri, celor care au plecat spre cuceririle de mîine, cu alte avînturi şi cu alte arme decît cei care, astăzi par a ii deja acolo unde năzuiseră să ajungă.
Un spirit de revoltă, dar un spirit de revoltă motivată domneşte astăzi în rîndurile artiştilor tineri cari, deşi înregimentaţi vechilor societăţi, se văd totuşi împiedicaţi <le a se manifesta în voie şi cu avîntul de care se simt animaţi.
Aşa se explică pentru ce din numărul membrilor noei societăţi artistice face parte chiar preşedintele actual al societăţei „Tinerimea artistică".
Noua societate, bunioară, nu va avea se zice nici preşedinte, nici juriu şi ea va fi formată din simplii membri care vor avea dreptul să expună ce vor şi cît vor, plus că se vor admite şi invitaţi dintre pictorii cari nu fac parte din noua societate.
Aşa concepută, noua societate are aerul unei adevărate republici artistice, pe care ne bucură s-o vedem înjghebată şi de la care aşteptăm pe curînd nu mani-festaţiuni artistice, rubricate ca socotelile din condicile oficiale, ci manifestaţiuni largi, independente de orice spirit de castă, şi însufleţite numai de personalitatea autorului lor.
Să aşteptăm dar Salonul de toamnă şi, după cum se obişnuieşte, să exclamăm şi noi ca cei bătrîni : „Să fie într-un ceas bun !"
RĂZBOIUL IN CARICATURA
Povestirile faptelor războiului „cel mare" de azi, saui arătarea situaţiunilor în care se află popoarele beligerante, prin mijlocul caricaturei, nu sunt „obictive" nicii nevinovate... Cu toate acestea ele sunt întotdeauna amuzante şi, pentru vremurile triste prin care trece întreaga omenire, contribuie adesea să ni se descreţească fruntea pentru cîteva clipe numai.
în ultimul număr din Le Rire găsim între altele următoarea caricatură : ea reprezintă Austro-Ungaria prin: Franz Joseph, ale cărui braţe şi picioare sunt tăiate,, Wilhelm, împăratul Germaniei, îi prezintă pergamentul spre a semna pacea ; în zadar, fiind fără mîini şi picioare, fiind dezmembrată, Austria n-are cum să semneze pacea. O caricatură austriacă, de pildă, reprezintă atacul! germanilor, austriacilor şi turcilor contra Rusiei. Rusia e înfăţişată printr-un om de zăpadă, cu un măturoi în mînă ; austriecii, germanii şi turcii aruncă cu bulgări de zăpadă într-însul.
Mai expresive sunt însă caricaturile de „actualitate"" ale englezilor. Răsfoindu-le am găsit istoria în „caricatură" — şi fără îndoială interpretarea engleză — a războiului de azi. Să răsfoim această istorie. Iată violarea teritoriului Belgiei. Westminster Gazette o reprezintă printr-o caricatură cu următorul titlu : Lupul şi mielul,-legenda e apoi următoarea : „Cum ţi-ai putut permite să strigi că te omor ?"
în Daily Express e altă caricatură cu menţiunea : „Pentru Kaiser şi Crucea de fier" şi care arată o împuşcătură a infanteriştilor germani contra bonelor şi căru-
311
«cioarelor de copii ; — o altă caricatură din People, reprezintă pe Wilhelm II, decorînd pe unul din amiralii săi : „Amirale, spune Kaiserul, vă confer această Cruce de fier pe care o veţi purta pe piet, pentru curagiul de ■care aţi dat dovadă poruncind să se mitralieze pe coasta engleză femei şi copii şi ceastălaltă cruce de fier pe care
0 veţi purta... pe aceia ce-aţi arătat vaselor engleze". Daily Mirror caricaturizează deghizările vasului Em-
den : faimosul crucişător a devenit succesiv un cuirasat franco-anglo-belgo-japonez, cu 10 coşuri şi aproape tot atîtea pavilioane, apoi o balenă, un şarpe de mare şi un iceberg.
Daily Graphic îşi rîde de profesorul, reprezentant al ^kulturei" germane : e gros şi gras, cu ochelari de aur, merge la război şi încearcă să surprindă adversarul ar-borînd, la chipiu, insigna Crucei Roşii şi ţinînd în mîna stingă drapelul alb al parlamentarului, iar în mîna dreaptă ţinînd cu teamă o puşcă ; geanta îi e plină de gloanţe dum-dum.
London Opinion reprezintă noii recruţi germani prin-tr-un bătrîn cu ochelari şi cu barbă albă : „Aide, îi spune sergentul de strada, la cazarmă". în London Mail, buldogul englez ţine de pantalon un neamţ şi mormăie între dinţi : „Nu-1 voi scăpa. Cu atît mai rău dacă operaţiunea costă scump sau e mai lungă". în Daily Graphic, se răspunde de către Lloyd George : „Aceasta înseamnă o cheltuială de 2 milioane livre pe zi". „Nu e scump, îi răspunde John Bull, dacă voim să nimicim militarismul german." John Bull ţine cu aer satisfăcut termometrele războiului ; cu mîna dreaptă acela al „nervului" asupra căruia veghează Lloyd George şi care arată 25 milioane de livre ; în mîna stingă e termometrul „muşchiului" care veghează atent pe lordul Kitchener şi se ridică pînă la
1 milion de oameni.
Sketck ne reprezintă un gentlemen strălucitor de elegant, în faţa toaletei, aplicîndu-şi pe un nas înroşit pentru întotdeauna de whisky şi soda o mare cantitate de pudră de orez. „Pentru a se păzi de zeppelinuri, subliniază caricatura, autorităţile britanice au ordonat stingerea tuturor felinarelor, lămpilor şi globurilor Regatului Unit. Iată un nobil lord care se conformează noilor regulamente !...
Din Punch: „Voiţi să vă angajaţi, spune unui bătrîn gras comandantul unui biurou de recrutare, dar n-aveţi talia reglementară." „Oh ! răspunde celalt, aş putea să mă prezint ca mascotă..." Evening Telegram reprezintă pe Kaiser în porumbel zburînd de-a lungul Germaniei : „De la Vistula la Meusa, de la Marea de Nord la Carpaţi, pe tot parcursul îşi pierde penele". în Daily Mirror: „Domnilor şi doamnelor, spune Willy, îmbrăcat ca luptător, veţi vedea cu cîtă uşurinţă vom traversa Calais şi Paris".
în fine, o caricatură rusă, în Novoie Vremia; ea arată clasa din 1932 din Germania la exerciţiu : un băieţaş de cinci ani, cu o cască în cap, spune cu seriozitate sorei mici, arătîndu-i un bătrîn : „Moşul şi cu mine suntem în acelaşi regiment".
*
Pildele despre caricaturile războiului, care să ne facă să mai rîdem puţin în vremurile noastre de înfrigurare generală, s-ar putea înmulţi la infinit, fiindcă humorul omenesc şi răutatea omenească se îmbină azi cu o fecunditate mai mare ca oricînd şi fiindcă istoria războiului în caricatură a fost povestită în timp de zece luni în icoane nenumărate, şi în cîte va mai fi povestită şi de aci încolo...
E de ajuns să relevăm numai cîteva din povestirile acestea spre a vedea ce înseamnă războiul în caricatură şi cum spuneam spre a mai rîde puţin, fără îndoială, cu nevinovăţie.
312
CLĂDIREA MODERNA Reflexii asupra ultimei expoziţii a şcoalei noastre de arhitectură
In vechiul local al „Panoramei" pe care edilitatea capitalei pare a-1 fi transformat într-un local de artă provizoriu pînă ce noul palat al Primăverei va lua fiinţă ca un fel de preludiu arhitectonic al măreţei construcţii ce-şi va întinde aripile sale pînă chiar pe locul unde se află această aşa-zisă „Panoramă", Şcoala de arhitectură din Bucureşti îşi adăposteşte a patra sa expoziţie anuală.
Mărturisesc că-i pentru prima oară cînd vizitez o expoziţie de arhitectură în ţara mea. Şi mărturisirea mea cred că nu va indigna pe nimeni, cînd voi adăoga că, în faţa diferitelor clădiri ce se ridică zilnic în Bucureşti, m-am deziluzionat într-atît încît am preferat să mă mint pe mine însumi şi să cred că Bucureştii n-au o şcoală de arhitectură.
Recunosc că m-am înşelat. Nu tăgăduiesc nici măcar ruşinea pe care am simţit-o în faţa primei expoziţii de arhitectură pe care o văd în ţara mea. Era ceva nebănuit, îmi închipui însă că ruşinea arhitecţilor nenumăratelor clădiri imunde, care populează Bucureştii, trebuie să fie şi mai mare, cînd văd cu cîtă artă şi bun-simţ se plămădeşte formula clădirei de mîine pe care actualii elevi ai şcoalei noastre de arhitectură o expun atît de luminos anul acesta.
Am văzut aci lucruri noi sau mai bine-zis formule noi pentru vechile clădiri ale Bucureştilor vecinie în transformare şi vecinie estropiat de cîte un membru. Am văzut aci o directivă artistică spre un scop sau mai bine-zis spre un ideal. Am văzut intenţia frumoasă a celui ce
314
caută spre a găsi şi m-a înfiorat aproape efortul celor care vedeau că au început să pună mina pe ceva.
Fără să mai facem caz de aşa-zisul „stil personal românesc" putem fi siguri că, mîine-poimîine, ţara va avea şi ea un stil de casă modernă confortabilă, igienică şi frumoasă, aşa după cum străinătatea ne trimite atîtea modele, modele însă pe care arhitecţii noştri, în complicitate cu proprietarii clădirilor ce trebuiesc să ridice, le falsifică, le deformează şi ni le redă sub forma oribilă a unor avortoni arhitectonici fără nici o raţiune, fără nici o preocupare de frumos sau de confort.
Generaţiile de mîine însă vor avea din plin ceea ce contimporanii acestor vremuri sterpe suferă că nu pot obţine decît cu mare greutate. Căci — să fim drepţi — elevii şcoalei de arhitectură de azi sunt ucenicii celor cîţiva mari arhitecţi ai noştri, pe care nu mai este nevoie să-i mai numim, oameni cu respect pentru meseria lor care înţeleg să facă operă durabilă şi care, neputîndu-se manifesta totdeauna după cum le dictează sufletul şi mintea, se mîngîie de vremea pierdută iniţiind elevii lor de la şcoala de arhitectură.
Generaţia de mîine dar, mai bună şi mai pregătită pentru a înţelege necesitatea clădirei moderne şi frumosul arhitectonic al unei adevărate clădiri, va oferi maeştrilor de mîine un cîmp mai vast de acţiune, şi Bucureştii, care de ani de zile se găsesc în plină transformare şi dezvoltare, va primi poate darul cel mai de preţ cu care se poate mîndri un oraş în ziua de azi.
începutul pare a fi fost făcut. Continuarea ne-o asigură actuala expoziţie a elevilor şcoalei noastre de arhitectură. Să-i felicităm şi dacă putem chiar să-i încura-jem. Printre ei sunt adevăraţi artişti şi cine ştie dacă Mansart-ul sau Garnier-ul nostru nu se află tot printre ei ?...
RĂZBOIUL ŞI OPERILE DE ARTA
Cu multe lucruri nu se împacă războiul: cu operile de artă însă se duşmăneşte într-atît, că războiul n-a devenit o barbarie decît în clipa în care a început să se atingă de operile de artă.
Se pare chiar că viaţa omului n-a fost niciodată socotită mai mult decît existenţa şi păstrarea intactă a unui monument de artă. Prima poate să dispară. Alţi oameni sunt gata totdeauna să ia locul luptătorilor căzuţi în primele rînduri. Al doilea însă, trebuie să rămînă în fiinţă pentru a face trecutul să vorbească prin glasul său mut dar totdeauna elocvent faţă de generaţiile viitoare.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu prilejul actualului război.
Protestările cele mari au fost îndreptate nu contra efectului dezastros al obuzelor de calibru mare, care semănau hecatombe omeneşti de-a lungul cîmpurilor scăldate în sînge, ci contra stricăciunilor pe care aceste obuze le aduceau operilor de artă care întîmplător se găseau în calea lor.
Măcelul de la Louvain n-a impresionat omenirea atît cît a revoltat-o incendierea celor cîteva monumente ale oraşului.
Acelaşi lucru s-a repetat şi cu faimoasa Catedrală de la Reims.
Astăzi însă, de o parte şi de alta, s-au luat întinse măsuri ca bombardările inamicului să nu mai poată primejdui operile de artă.
Tablourile au fost mutate din muzeele expuse bombardărilor iar statuele au fost îmbrăcate în adevărate piramide de saci de nisip care le apără de orice eventuală vizită a obuzelor inamice.
în Italia, mai ales, toată moştenirea artistică a trecutului a fost pusă la adăpost sigur. Cîteva documente fotografice m-au edificat pe deplin.
Faimoşii cai de bronz de la San Marco au fost puşi la loc sigur, iar campanila a fost căptuşită ca să zicem aşa — de un strat gros de saci cu nisip. Fîntîna lui Neptun din Bologna, sarcofagul Sfîntului Dominic şi mai ales mormîntul marelui Dante de la Ravenna au fost, de asemenea, ascunse sub aceleaşi căptuşeli trecătoare care o să le apere de gestul sacrilej al bombelor inamice.
*
Iată dar latura cea mai antipatică a războiului : atacarea operilor de artă. Pe luptător poţi să-1 suprimi fiindcă acelaşi gest îl poate face el dacă îl păsuieşti. Monumentul de artă însă trebuie respectat fiindcă şi el te respectă pe tine, fie că eşti stăpânul locului unde se află, fie că eşti năvălitorul mai tare care vrei să pui stăpînire pe el.
316
EXPOZIŢIA CORNESCU
Pictorul Traian Cornescu, foarte puţin cunoscut pînă azi în cercurile colecţionarilor noştri de artă, expune pentru prima oară o serie mai mare şi mai completă de tablouri în sala din Corabia, nr. 2.
Deşi este prima sa expoziţie, Cornescu realizează spre surpriza multora progrese pe care alţii nu şi le-au manifestat în mod vizibil, decît după un şir de ani îndelungaţi.
Cornescu este în acealaşi timp un începător şi un rutinat, un naiv şi un rafinat, un elev care pare a-şi dibui calea pe care trebuie să apuce şi un artist desăvârşit trecut deodată şi aproape în mod brusc prin toate etapele principale cu care evoluţia firească marchează manifestaţiile artistice într-un anumit timp de activitate.
înrudit sufleteşte cu pictura marelui nostru Luchian, Cornescu, mai tînăr şi mai modest, calcă totuşi cu hotă-^ rîre şi convingere pe calea predecesorului.
Nu facem această constatare pentru a explica unele particularităţi frapante din pictura lui Cornescu, ci pentru a-i aduce adevărata laudă ce i se cuvine, aceea de a fi înţeles frumosul aşa cum alţi artişti de vîrstă lui n-au avut încă posibilitatea lăuntrică de a-1 înţelege. El pictează însufleţit de o năzuinţă care împrumută proporţiile unui adevărat ideal în artă şi anume de năzuinţa de-a continua nu un gen de pictură caracterizat definitiv, ci o mentalitate aparte, un suflet complex şi totuşi uniform, a cărui definiţie profundă e greu de formulat mai ales în artă, dar ale căror exteriorizări le vezi imediat sau le ghiceşti oricît de modeste ar fi primele lui manifestări.
Cornescu calcă pe drumul sigur pe care se simte îndrumat de siguranţa talentului său şi de avantajele unei moşteniri artistice pe care — contrariu altor pictori — el n-o risipeşte decît în vederea unor noi şi solide realizări artistice.
Expoziţia lui Cornescu este o adevărată surpriză sau dacă voiţi o preţioasă revelaţie artistică de la care iniţiaţii nu mai aşteaptă decît cel mult dezvoltarea ei firească şi atîta tot.
în cele cîteva portrete expuse, Cornescu ne dezvăluie una din marile sale calităţi — aceea de a sintetiza expresia umană şi cu minimum de material pictural a realizat maximum de efect artistic. în scenele de interior, de asemenea, găsim un admirabil simţ de grupare a personajelor, o preocupare fericit realizată, a viziunei decorative, spaţiu suficient, aer din abundenţă şi mai ales acea dificilă cumpănire între resursele naturei şi mijloacele picturei, pe care Cornescu o găseşte fără eforturi mari, fără tradiţionala chinuire a subiectului şi a ochiului nedisciplinat încă.
în cîteva cuvinte am putea spune cele ce-am spus, în constatarea sinceră că, printre puţinii noştri artişti care pictează şi cu... creierul, Cornescu şi-a asigurat un loc de seamă.
318
ISER
Mărturisesc că mi-e greu să vorbesc de pictura lui Iser, fiindcă vechea prietenie ce mă leagă de artist mă sfătuieşte să nu profanez, în fraze banale şi pe înţelesul tuturor, intimitatea visului de artă comun, pe care delaţiunile postume l-ar putea coborî la nivelul unui obiect de vînzare.
Mi-e greu să vorbesc de pictura lui Iser, fiindcă a vorbi de ea aşa după cum se obişnuieşte, a căuta adică să-i măreşti valoarea pentru a-i asigura un curs onorabil pe piaţă, şi a face pe ciceronele nepoftit pentru lămurirea amatorilor de pictură nedumeriţi încă asupra intenţiilor artistului, ar însemna să devii — fără să fii — cronicar artistic sau, cu alte cuvinte, pedagog la un pension particular, fiindcă arta adevărată n-a urmat niciodată cursurile unei şcoli oficiale şi fiindcă de bine, de rău, în ţara noastră mai ales cei care i-au întins o mînă prietenească tot persoanele particulare au fost.
Dar fiindcă Iser pictează şi expune, fiindcă vinde şi stîrneşte cu pictura sa discuţiuni violente deşi foarte potolite şi discrete — fiindcă pictura lui sau place frenetic sau displace profund, fiindcă unii în faţa ei se descoperă, iar alţii îi întorc spatele, e bine să se ştie că această babilonie de aprecieri şi sentimente nu se datoreşte decît faptului nebănuit pînă azi că Iser nu este pictor. Nu. Iser nu este pictor, după cum dacă ar fi făcut muzică n-ar fi fost muzicant sau dacă ar fi făcut versuri n-ar fi fost poet.
Iser este numai un interpret.
Dacă explicaţia pare insuficientă, obscură sau pedantă, voi adăuga că Iser nu este pictor, fiindcă lui cu-
loarea şi desenul nu-i servesc decît spre a interpreta „adevărul" vieţii de toate zilele, acel unic adevăr suprem, care nu devine frumos decît prin voinţa, credinţa şi forţa artistului iar nu prin indulgenţa viţiată a publicului şi neputinţa meşteşugită a pictorului. Iser nu pictează frumos, fiindcă frumosul în artă nu-şi poate lega existenţa de banalitatea formulată de cei mulţi. Frumuseţea picturei lui Iser constă în francheţa ei brutală şi solidă, degajată de orice tocmeală cu natura şi mai ales de orice concesie faţă de marele public. Frumuseţea picturei lui Iser constă în preţiozitatea manierei de a şti să denunţe minciuna strecurată sub zaimful frumosului convenţional şi de a statornici adevărul artistic chiar în atmosfera acelei sancta simplicitas în numele căreia altădată se aprindeau ruguri pe pieţele publice.
Dar... aceste rînduri nu le scriu nici pentru Iser, nici pentru Flacăra, nici pentru pictori, nici pentru amatorii de artă. Le scriu pentru cei cîţiva inşi, cari — ciudată inutilitate — tocmai ei nu au nevoie să le citească.
320
MUZEUL KALINDERU
O interesantă colecţie de mobile vechi — ca să nu mai vorbim de preţioasele estampe — complectează bogăţia acestui patrimoniu artistic pe care statul cumpa-rîndu-1 de la moştenitorii defunctului Kalinderu 1-a pus la îndemîna marelui public. Pentru acest gest trebuie să-i rămînem recunoscători.
Muzeul Kalinderu a fost deschis zilele trecute marelui public, după ce bineînţeles a fost inventariat şi orînduit după cum se cuvine de către noul său custode, pictorul Jean Steriadi.
Vizitîndu-1 din nou, trebuie să mărturisim că printre ultimile achiziţiuni ale statului, Muzeul Kalinderu contează printre cele mai de seamă.
Publicul nostru, amator de o mai largă educaţie ar-tiscă, va avea pe viitor prilejul să găsească în coprinsul acestui muzeu izvoare suficiente pentru satisfacţia acestei nobile înclinări, pînă azi foarte puţin manifestată la noi.
Pinacoteca statului, instalată în momentul de faţă în Palatul Artelor din parcul Expoziţiei, nu se găseşte la îndemîna tutulor care ar dori s-o cerceteze mai des.
Muzeul Kalinderu ca dealtfel şi Muzeul Simu se găsesc în centrul capitalei şi, afară de aceasta, în admirabilele condiţiuni de a corespunde menirei lor educatoare în ceea ce priveşte gustul pentru frumos.
în noul muzeu, pe lîngă o colecţie cît se poate de completă a operei celor mai de seamă artişti din ţară, defunctul Kalinderu a adunat din străinătate tot ceea ce ne-ar fi putut pune mai repede şi mai complet în contact cu evoluţia artistică a diferitelor popoare.
Pictura italiană, franceză, spaniolă, flamandă şi olandeză este reprezentată în mod cît se poate de larg. De asemenea şi pictura germană şi engleză.
322
EXPOZIŢIA ISER
N-am vorbit pînă acum de expoziţia Iser pentru câ voiam ca valoarea ei să fie consfinţită mai întîi de bunul-simţ al publicului nostru amator de artă, în judecata căruia, de multe ori, se găsesc sentinţe tot atît de definitive ca şi ale celei mai autorizate critici artistice.
Ei bine, această sentinţă a fost pronunţată. De data asta, în fine, publicul este de acord cu critica. Iser este unul dintre cei mai mari pictori ai noştri — constatare banală — pentru acreditarea căreia, desigur că nu era nevoie de atîta trecere de timp.
Nu ştim dacă artistul resimte azi aceeaşi satisfacţie ca şi noi, care i-am scontat această victorie încă de acum 10-12 ani. Ştim însă că Iser este unul din puţinii noştri artişti care a trebuit să-şi croiască drumul „graţiei" publice, cu greutăţi care pe un altul în locul lui l-ar fi făcut să renunţe la luptă. Iser însă a continuat să păşească pe calea dictată de singura sa conştiinţă artistică pînă ce într-o bună zi a obţinut victoria, pe care, la drept vorbind, nici n-o mai urmărea deoarece ea îi săturase sufletul cu mult înainte de-a fi apreciat de marele public, prin convingerea intimă a celor cîţiva discreţi entuziaşti admiratori ai artei sale.
Pictura lui Iser reprezintă o formulă nouă în pictura românească. Ea nu este numai meşteşug propriu-zis. Ea este în acelaşi timp inteligenţă, simţire şi elocvenţă. Talentul lui Iser provoacă nedumerirea ciudată pe care n-o simţi decît într-o satisfacţie deplină. El se bazează pe interesul pus în „atitudinea tipică" şi pe „forma" în care artistul rezumă esenţialul. Atitudinea aceasta, deşi sur-
prinsă într-o anumită clipă, ea reprezintă totuşi „naturalul" general omenesc.
Controlaţi această definiţie observînd de aproape soldaţii, ţăranii şi tătarii lui Iser.
Cearta este un model de surprindere a atitudinilor. Gestul ţărancei este tot ce poate fi mai tipic în viaţa de toate zilele a ţăranilor noştri. Artistul a pătruns adînc psihologia acestor figuri necăjite la a căror masivă construcţie a adăogat o substanţă colorată de o rară fineţe, cu care a reuşit să facă din această compoziţie ceva cu adevărat monumental.
Bucata aceasta este poate cea mai bună compoziţie a lui Iser. Mă gîndesc chiar ce bine i-ar sta într-o pinacotecă a statului. Şi o spun aceasta nu numai cu toată convingerea mea personală, dar cu convingerea unanimă a tutulor celor educaţi să vadă într-o pictură ceva mai mult decît un simplu obiect destinat să astupe un gol de pe un zid oarecare.
De data asta se poate spune cu toată siguranţa că stilul lui Iser a ajuns la o putere decisivă de formulare.
Graţie tonului închis, posomorit, în care transpune toată goana celorlalte colori, Iser scoboară un aer de gravitate majestoasă peste picturile sale.
Soldaţii lui Iser, deşi poartă căşti franţuzeşti, ei reprezintă totuşi pe ţăranii noştri, pe adevăraţii ţărani strîns legaţi de pămîntul lor pe care au ştiut să-1 apere. Caracterizarea lor, deşi este dusă la extrem, ea n-a depăşit totuşi nici un moment marginea peste care s-ar fi înstrăinat tipul ţăranului nostru.
Acelaşi lucru s-ar putea spune, urmărind varietatea subiectului, despre peisajele şi naturele moarte ale lui Iser.
Destul numai să adăogăm că niciodată artistul n-a fost mai complet, mai unitar şi mai personal reprezentat ca în aceste aproape 300 de bucăţi — ulei, pastel, acuarelă şi desemn — care poartă modesta şi aproape timida firmă de Expoziţia Iser.
324
EXPOZIŢIILE DE LA MAISON D'ART
expuse de d-nii Troteanu, Pavelescu, Băeşu şi sculpturii* d-lui Schmidt.
Din zi în zi, expoziţiile artistice de la Maison d'Art par a denatura tot mai mult înţelesul calificativului cu care se împodobesc atît expoziţiile cît şi localul.
De data asta, mai ales, mediocritatea expoziţiilor de la Maison d'Art este pur şi simplu exasperantă. Ea dovedeşte completa lipsă de educaţie artistică şi mai ales îndrumările greşite care se dau elevilor de la şcoala de bele-arte, cari odată cu obţinerea diplomei (cu sau fără medalii) îşi schimbă parcă şi actul de naştere, prezen-tîndu-se publicului, cel puţin cu 50 de ani mai bătrîni decît sunt în realitate.
In artă mai ales, această senilitate precoce este dezastruoasă. Ea este o adevărată crimă deghizată pe care totuşi o greşită interpretare o „amorului propriu" profesoral o practică cu o perseverenţă diabolică de ani de 2ile. Ea sugrumă avînturile tineretului, încătuşează pornirile generoase în aceeaşi veche formulă scolastică echivalentă cu un adevărat „cerc viţios", generalizează miopia artistică şi asupra ochilor care ar putea vedea mai departe şi nivelează cu brutalitate toate personalităţile ce încearcă să se afirme şi gesturile de independenţă pe care arta, departe de a le condamna ca acte de răzvrătire, le impune ca dovezi palpabile de evoluţie.
Am constatat lucrul acesta cu prilejul Salonului de toamnă care (cu foarte mici excepţii) nu ne-a adus decît aceeaşi eternă reeditare a celor care de ani de zile promit mereu, fără să reuşească însă a se ridica pe propriile lor picioare şi îl constat şi de data asta, privind pînzele
D-l Troteanu pare a fi înţeles că ceea ce a făcut pînă astăzi nu are aproape nici o valoare, că trebuie să rupă odată cu dibuirile din trecut, să-şi dea seama că nu mai este elevul agreat de maestru şi să-şi completeze pictura cu ceva de la sine — acel ceva pe care profesorii nu pot şi nici nu trebuie să-1 pună pe pînza elevului. Năzuinţele sale sunt deocamdată frumoase şi, în cele trei încercări de panou decorativ, ne dovedeşte cu prisosinţă tragedia intimă pe care o trăieşte în efortul conştient de a se descătuşa de trecut. Păcat însă că d-sa nu este încă în măsură de a realiza nimic din viziunile care îl turmentează şi, în loc de un panou decorativ, ne dă aceeaşi pictură de şevalet, nu văzută în „mare" însă, ci transpusă numai pe o pînză de dimensiuni mari. D-1 Troteanu nu ştie încă ce trebuie să facă cu diferitele goluri pe care reuşeşte să le umple cu culoare şi nici cu cele trei sau patru manieri deosebite cu care îşi tratează personajele, natura moartă şi atmosfera de un convenţionalism falş şi pueril. D-sa nu posedă încă nici vederea unitară, nici mijloacele tecnice pentru realizarea unui miraj decorativ.
Ca simple încercări de atelier, cele trei panouri decorative pot face cinste artistului pe care îl ghicim chinuit de năzuinţa sinceră a unei personalizări vizionare. Ca realizări artistice însă, el nu depăşeşte stadiul primelor tatonări.
Pictura d-lui Pavelescu pare semnată de diferiţi autori sau mai bine-zis diferiţi începători care s-au luat la întrecere care să intre mai repede în gustul publicului semidoct.
Aştept dar rezultatul acestui efort de diletantism, periculos atît pentru publicul nepregătit cît şi pentru artistul improvizat.
326
327
D-l Băeşu mă uimeşte. De cîţiva ani, expoziţiile sale sunt aceleaşi. Nu se vede nici un pas mai departe, ceea ce înseamnă că artistul nu simte nevoia să vadă nimic nou în jurul său şi cu timpul va sfîrşi prin a nu se mai vedea nici pe sine însuşi. D-sa copiază, cu o virtuozitate de adevărat caligraf, un alfabet de mărimi şi colori diferite şi, cu aceeaşi îndemînare de copiat, se încăpăţînează să facă ziua la fel cu noaptea, capul uman la fel cu o vitrină devastată şi subiectul din natură la fel cu medicamentul ieşit din laboratorul unui farmacist. Pictura sa este pictura reţetelor medicinale.
Mă întreb dar la ce-i serveşte tinereţea şi îndemî-narea sa manuală dacă nu simte alte imbolduri decît ale modestului anonim paraclisier de ţară, care ştie pe de rost toate ceasloavele cu litere chirilice, dar nu-şi poate permite luxul să citească un singur rînd nici din Universul măcar.
Cît priveşte sculpturile şi acuarele d-lui Schmidt, cedez cuvîntul amatorilor de aşa-zise obiecte de artă, confecţionate pentru uzul vitrinelor şi saloanelor de la periferie.
EXPOZIŢIA PICTORILOR ISER ŞI PETRAŞCU
Iser
Trăind într-o epocă de mercantilism artistic şi de virtuozitate vulgarizată, ajunsă pînă la o adevărată acrobaţie coloristică, era natural ca arta lui Iser să rămînă cu totul izolată de restul producţiunilor noastre etichetate emfatic.
Printr-o experinţă falsă, căpătată prin abundenţa operelor îndemînatice dar mediocre şi desigur din cauza lipsei noastre de moştenire artistică, ne găsim oarecum stîngaci şi incapabili să asimilăm ceea ce arta lui Iser poate procura prin atitudinea sa pur spirituală. Iată-ne dar înarmaţi cu logica scolastică să-i răsturnăm „insesi-zabiluP' clipind nemulţumiţi din ochii cotidiani — obişnuiţi cu simpla formulă întemeiată pe acordul dintre mînă, linie şi culoare.
Opera lui Iser ce pare încă stîngace şi primitivă, aduce cu ea expansiunea unei largi sincerităţi şi mai ales o rară emoţiune plastică. O sonoritate gravă a desenului său îl izolează instictiv de orice realizare „corectă" şi, sustrăgîndu-se caligrafiei tipice de forme moderne, el sugerează printr-o barbară spontaneitate pulsul interior al vieţii, cu care se joacă personalitatea lui artistică. Acestui desen de căutare lăuntrică, Iser îi adaugă o emoţiune colorată, adesea brutală şi violentă, cu care sfidează, în izolarea lui, armonia materială şi tehnică independentă a celor corecţi.
Vibraţiile nobile ale unei vieţi de perpetuă mişcare se bat violent, spărgînd forma materială şi dispreţuind armonia cuminte a unei traduceri directe după natură —
329
iar de sub linia şi pasta lui ies sonorităţi şi tonuri pe care privirea „cea de toate zilele" nu le poate sesiza.
O sonoritate gravă se desprinde din întreaga înfăţişare a operei lui — dureros şi profund orchestrată — susţinînd o evoluţiune caracteristică circumferinţei izolatoare, în care s-a închis.
CONSTANTIN BRÂNCUŞI
Petraşcu
Romantic prin temperament şi printr-o vizualitate de un albastru cenuşiu, în care îşi traduce sensibilităţile, pictorul Petraşcu este unul din artiştii blazonaţi cu pecetea artei, într-o formulă individuală şi constantă.
Nu tinde la cercetări noi, ci, ca un nobil feudal, îşi plimbă cu acelaşi ochi şi în acelaşi gest peisajul investit cu calcismul şi culoarea lui proprie.
Conservator, nu al unor principii de artă, căpătate prin experienţa altora — ci închis în el ca-ntr-o conca-vitate opacă, Petraşcu îşi păstrează prisma colorată în tonuri de lună şi de noapte, şi prin această atitudine, el şi-a dobîndit singur „caracterul" personalităţii sale artistice.
Deşi, ca îndemînare, pare realist, el păstrează în puterea lui de traducere o notă sufletească — egală în senzaţie şi emoţie — de unde rezultă o „unitate" poetică în înţelesul ritmului şi al viziunii. Şi totuşi, Petraşcu ştie să fie sever, poezia lui e sobră şi de aici pictura lui se revelează superioară.
Izvorîtă din aceeaşi vecinică impresiune şi obsedată de învelişul natural al aceleiaşi culori, pictura lui Petraşcu rămîne, în evoluţiunea sa firească de desfacere materială, ceva asemănător vegetaţiilor constante.
Linia, la el, se confundă cu impresia colorată, şter-gîndu-se prin deplasarea firească a emoţiunii de unde a purces. Pictura românească a ultimului deceniu se reprezintă conştientă de valoarea artei, prin concepţia vecinie nouă şi cercetătoare a lui Iser şi prin popasul romantic şi individual al lui Petraşcu.
In „mişcare" şi în „statistică" se stabileşte astfel echilibrul „existenţei" noastre artistice.
Se spune că în ziua a şasea Dumnezeu a desăvîrşit creaţia, făcînd pe „om" după chipul şi asemănarea lui şi că în ziua a şaptea s-a odihnit...
Probabil că Dumnezeu în cele şase zile de lucru obosise aşa de mult că, de atunci şi pînă azi, n-a mai făcut nimic şi continuă să se odihnească.
Dar iată că, după cîteva mii de ani, un om cu numele de Constantin Brâncuşi, şi cu chipul aidoma ca al marelui Creator •— un ţăran din judeţul Gorj —, se hotărî să îndrepte rînduiala creaţiei divine, pe care maeştrii atîtor vremuri de înflorire artistică o copiaseră cu atîta îndemînare că aproape o stricaseră cu desăvîrşire.
Privind pietrele din fundul apelor străvezii şi coama munţilor din vecinătatea cerului, unde primul creator se refugiase pentru a nu mai da semne de viaţă, Constantin Brâncuşi îşi dădu seama că un „om" cioplit din piatră nu poate fi decît o piatră cu chip de om. înţelese dar că forma lutului nu este decît o simplă chestie de interpretare spirituală şi că Dumnezeu, făcînd pe om după chipul şi asemănarea sa, nu-i modelase numai trupul vremelnic, dar îi dăruise ceva şi din eternitatea propriului său suflet, fiindcă sufletul singur poate desăvârşi o creaţie.
Şi iată cum, treptat, opera unui om începu să depăşească, cu voinţă şi conştiinţă, cadrul creaţiei artistice profane, pentru a se confunda cu creaţia exemplarelor unice, sau mai bine-zis cu primele entităţi viabile care constituie opera creaţiei divine.
331
Mă feresc să spun că sculptorul Const. Brâncuşi este un artist. Poate că e ceva mai mult. Dar ce anume este rămîne să hotărască sensibilitatea omenirii de mîine şi nu concepţia artistică de azi.
Deşi începe şi sfîrşeşte cu aceeaşi literă a alfabetului, Arta nu începe niciodată de la un punct fix şi nu sfîrşeşte niciodată de unde a început. Dumnezeu n-a fost artist, ci numai un extraordinar furnizor de elemente artistice. Un peisaj de Cezanne e mult mai aproape de artă ca părticica de natură care i-a servit de model.
Un artist, dealtfel, trebuie să fie totdeauna elevul cuiva. Este o fatalitate de care nu ne putem descătuşa. Orice copil trebuie să aibă un tată. In artă însă există şi „copii din flori" sau, dacă această formulă juridico-populară vă pare prea trivială, există afinităţi spirituale cu anume înaintaşi, de opera cărora însă nu te poţi simţi legat, după cum numele tău personal nu are nici o legătură cu numele unui tată necunoscut.
La noi, mai ales, opera unui artist se judecă prin comparaţii, prin deducţii şi prin reproduceri din enciclopediile străine. Eşti bun fiindcă descinzi, adică semeni cu cutare mare artist, şi eşti prost fiindcă nu semeni cu nimeni, sau nu prea se vede cu cine anume ai putea semăna. Marelui public, mai ales, trebuie să-i explici totdeauna că pîinea albă se face din făină de grîu şi mămăliga din mălai de porumb.
Opera lui Const. Brâncuşi exclude însă pînă şi cea mai minuţioasă cercetare de ascendenţă artistică. Const. Brâncuşi nu este copalul nimănui, dar, dacă vreţi, el este „copilul din flori" al primului creator. Opera lui nu se aseamănă, nu se confundă şi nu se întregeşte cu nici una din formulele frumosului controlat, decretat şi etichetat în rafturile tradiţiei artistice. Noutatea operei lui Const. Brâncuşi nu este forma lututlui, ci entitatea viabilă pe care o dă realizărilor sale plastice. Iată pe Eva. Dar Eva era cu adevărat o femeie la fel ca cele din zilele noastre ?... Cine poate afirma lucrul acesta ? Ceea ce se ştie cu siguranţă este numai că Eva a avut o „gură" cu care a muşcat din fructul oprit şi un „sex" cu care a trebuit să-şi ispăşească păcatul. Or, Eva lui Const.
Brâncuşi are exact numai ceea ce se poate şti cu preci-ziune despre prima femeie.
Narcis era aşa de frumos că nu se mai putea sătura admirîndu-se în luciul lacului. Şi din chipul lui Narcis al lui Brâncuşi n-a mai rămas decît doi ochi enormi şi oribili, care aveau să grăbească deznodămîntul fatal.
Lebăda şi mai ales Cocoşul se identifică singuri. Prima se întregeşte parcă cu pămîntul rotund ca şi ea, iar al doilea se desprinde de pe soclul vieţii provizorii, ridi-cîndu-se spre soare, în ritmul elocvent al primului „Cut-cu-ri-gu !" Din Pasărea măiastră, pe care o cunoaştem într-o primă variantă, nu a mai rămas decît imperativul categoric al unui pîntec de zburătoare, care se înalţă la infinit pentru a se confunda cu însăşi infinitul.
Portretele lui de femei nu au nevoie să fie confruntate cu modelul. De la cel mai pe înţelesul tuturor şi pînă la cel care a fost comparat cu un phallus, Brâncuşi n-a văzut în chipul unei femei decît posibilitatea de a interpreta într-o formă plastică nouă însăşi raţiunea sexului femenin.
Const. Brâncuşi exclude din opera lui acordul frumosului cu utilul. Sculptura lui îţi place, sau nu-ţi place. Şi atîta tot...
Pentru ce ? Pentru că în artă, înclinaţiile sufleteşti au ceva din fatalitatea cu care te apropii de o anume femeie, pe care nu ştii niciodată de ce o preferi altora. Ochii, gura, nasul, statura, vorba sau mersul nu sunt decît simplele puncte de contact cu sensibilitatea noastră, pe care subconştientul din noi clădeşte edificiul convingerilor individuale sau colective. Preferinţa pentru o femeie sau o lucrare de artă nu se poate explica, fiindcă „a simţi" nu înseamnă „a demonstra" şi în artă, mai ales, algebra devine inutilă cînd demonstraţia n-a evoluat simultan cu simţul artistic. Femeia şi lucrările de artă exclud interogatoriul conştiinţei critice şi noţiunile de „bun" şi „rău" nu se aventurează niciodată pe treptele turnului special pe care s-a refugiat simţul cu care se percepe frumosul.
332
333
Sa nu facem confuzie între „bunul-simt" cotidian şi anumitul „simţ" special — singurul prin care se poate lua contact cu sculptura lui Const. Brâncuşi. Şi totuşi opera lui Constantin Brâncuşi este o simplă si firească îndeletnicire spirituală a unui ţăran român din iudetul Gorj.
TH. PALLADY
O culoare transparentă în care viziunea e revelată ca o răsfrîngere luminoasă ; o sensibilitate deosebită, acută ca o durere ; o unitate de expresie clară şi sinceră ca sinteza unei măşti — se unesc laolaltă pentru realizarea unei armonii spirituale — iată pictura de frescă a lui Pallady.
De ce orînduiesc în pictura de frescă pînzele sale expuse la „Arta română", cînd artistul n-a urmărit nici încadrarea unei legende, nici evocarea unei pagini istorice şi nici feeria vreunui peisagiu de basm ?
Intenţia autorului e departe să se includă într-o formulă, fie ea grandilocventă, cum este aceea a frescei, şi totuşi ceea ce pictura lui Pallady sugerează nu este altceva decît o viziune largă de aşezare în „scena umanităţii" a motivelor, pe care sensibilitatea lui le sesizează într-o plastică definitivă. Ideea e reală iar verbul e poezie : iată fresca.
Din contopirea acestor două elemente primordiale rezultă luminaţiunea spirituală în care pictorul îşi concretizează ideea.
într-o atitudine antică, ideile sale, deşi „realiste" (cînd spun idei înţeleg motive), îşi desluşesc ritmul interior — adesea dureros — printr-o senină expresiune de formă şi coloare. Pallady e nobil, clar nu prin acel aristocrat dispreţ de umanitate, ci printr-un avînt sufletesc cu care ştie să ridice „umilul" pînă la motivarea divină a creaţiunei.
în cadrul pînzelor sale nu aşează „principese" îndepărtate, ci fiinţe torturate de patimi şi dureri, însă stră-
335
bătute de otrăvi sociale, flori umilite şi dispreţuite, peisagii putrede de ploaie năpădite de mătrăgună.
Se coboară la materia ignobilă a naturei inutile, pentru ca ridicînd-o prin iluminaţia coloarei şi expresiunii, s-o purifice de incest şi putreziciune. De aici arta lui are şi o latură mistică şi ceva de generoasă umanitate, dibaci disimulată de atitudinea sa spectatoare. Zic atitudine spectatoare, fiindcă cercetarea motivului se leagă de cîntarea lui lăuntrică, fără nici o oboseală, ci prin-tr-o coordonare naturală, impusă de inconştient.
Ca Puvis de Chavannes, Pallady este un evocator de simboluri, este un visător care îşi colorează viziunile cu o umanitate nobilă. Prin această caracteristică a picturei sale şi prin afinitatea ce o are în fond cu inspira-ţiunea lui Chavannes, arta lui Pallady este consacrată frescei şi oricît de mică este pînza în care îşi dispune obiectul viziunei sale, ea sugerează frîntura unei lungi înlănţuiri de gesturi şi atitudini interioare, ea rămîne colţul smuls dintr-o metopă plastică în care simbolul alternează cu materia, printr-o caldă şi coordonatoare spiritualitate.
In arta noastră susţinută nu de colectivitatea monoton de mediocră şi banal de virtuoasă, ci de figuri reprezentative, de cîţiva izolaţi originali — Th. Pallady este unul din cei mai rari şi subtili poeţi-pictori, al cărui ritm — e jumătate mistic, jumătate realist, unul clin acei visători care fac artă ca să-şi realizeze cîntecul lăuntric, ce le obsedează fiinţa materială.
DUPA  INMORM1NTAREA  SCULPTORULUI PACIUREA
înmormîntarea mult regretatului sculptor Dimitrie Paciurea a cadrat de minune în fostul lui fel de viaţă. S-a făcut pe nesimţite, ca şi cum şi-ar fi comandat-o el însuşi. Nu ştiu cine i-o fi îndeplinit şi această ultimă dorinţă. Cei care l-am cunoscut de aproape, însă, ştim că Paciurea, toată viaţa lui, s-a ferit parcă să dea de ştire marelui public, că tot mai trăieşte şi continuă încă să lucreze pentru... „Regele Prusiei".
Ah !... Regele ăsta al Prusiei multe victime mai face, chiar după dispariţia lui...
Una din aceste victime a fost şi bietul Paciurea, a cărui activitate în domeniul plasticei, în afară de cîteva momente de spontană şi fericită realizare artistică, n-a fost decît un vecinie şi tumultuos zbucium lăuntric pentru perfecţionarea unor imagini, pe care creaţia divină, probabil, nu le definitivase.
Paciurea a fost un mare vizionar. Un vizionar anonim însă, fără firmă şi fără nici un fel de carte de vizită. A fost vînătorul unui acelaşi „semn de întrebare", cu care îşi perpetua obsesia pentru ce credea el că ar mai putea fi şi altfel decît în realitate.
Dovadă Titanul de la Parcul Carol, Sfinxul şi Războiul apoi Maica Domnului de la cimitirul Bellu şi mai ales toate nenumăratele lui Himere cu care reuşise să clatine echilibrul judecatei aşa-zişilor oameni cu mintea întreagă.
Şi totuşi Paciurea n-a fost un revoltat ca alţii. N-a fost nici măcar un artist zgomotos. A fost un timid, un
337
pudic, un concav, un resemnat. A fost un foarte ciudat instrument de plastică muzicală, un fel de fluier fermecat, în care însă nu putea cînta nimeni altul afară de el, un fluier care rămînea mut pentru toată lumea, şi nu devenea sonor decît pentru delectarea lui proprie.
Existenţa lui umană şi artistică se manifesta numai prin rezonanţe discrete pe care nu le puteau percepe decît urechile celor cu auzul extrem de fin.
Paciurea a fost unul din puţinii oameni pe care i-am cunoscut, care n-a căutat să facă niciodată în jurul lui uici umbră, nici lumină, nici linişte, nici zgomot. Alături de el, pe stradă, în tramvai, la cafenea, de la înălţimea catedrei de la şcoala de arte frumoase, sau de la nivelul unei mese de local de noapte, prin expoziţiile colegilor sau prin juriurile saloanelor oficiale, aveai impresia că iei contact mai curînd cu amintirea unui artist, şi nu cu artistul în persoană.
Persoana lui era ceva aproape absent. Vorbea puţin, vorbea rar, vorbea încet, vorbea ca omul în somn, vorbea ca pentru el însuşi, şi frazele lui semănau ca picăturile de apă cu Himerile lui plastice, pe care nu le puteai complecta cu nimic de la tine. Nici cu alte fraze, nici cu altfel de imaginaţie.
Paciurea nu-ţi da voluptatea discuţiei. Pe Paciurea nu-1 puteai pune în nici o formulă. Nu-1 puteai nici •contrazice, nici corecta, nici amplifica. Personalitatea lui umană mergea mînă în mînă cu personalitatea lui artistică. Şi amîndouă la un loc formau un ecou straniu, ecoul unei pledoarii pro domo în care orice alt timbru •de voce omenească, sau orice alt crez artistic ar fi distonat.
Iată însă că ecoul acesta s-a stins şi el. în jurul său s-a deschis un mare gol de tăcere, ca şi cum artistul şi omul s-ar fi împăcat pe vecinicie. Pledoaria s-a sfîrşit şi în cele clouă existenţe gemene n-au mai rămas decît obsesia unor imagini de Himere. Restul s-a mutat în altă lume. în lumea celor eterne. în lumea Himerelor adevărate.
SMStto luVeTZ, «Mi « * =1 «"ta. »
"'S^usoară si amintirea cit mai lungă, mai a,e, pentmaceia care de-abia acum Încep să-1 cunoască.
338
ICOANELE PE STICLA
Pe zi ce trece, icoanele pe sticlă pătrund tot mai adînc în gustul publicului amator de rarităţi în materie de artă rustică.
Pînă mai ieri, icoanele pe sticlă nu încîntau decît •ochii şi sentimentul religios al populaţiei româneşti din -ţinutul Făgăraşului, care pare a fi adevăratul leagăn al originei lor. Iconografii din Ardeal însă nu manifestau pentru pitorescul lor nici un fel de admiraţie, fie că erau prea familiarizaţi cu ele, fie că nu le dibuiseră încă adevărata lor valoare artistică. Se mulţumeau să le considere numai ca pe nişte naive şi hibride curiozităţi locale.
Probabil că la început, autorii lor — nişte bieţi maeştri iconari improvizaţi — încercau, în mod timid, să imite vitrourile colorate din ferestrele bisericilor catolice şi atîta tot. Cu timpul însă, deşi fără nici o serioasă pregătire artistică, aceşti iconari primitivi reuşesc totuşi să le zugrăvească cu cea mai autentică evlavie creştinească.
Odată cu apariţia lor în vechiul regat, acţiunile icoanelor pe sticlă încep să crească vertiginos. Pînă atunci — e drept — ele nu deşteptaseră decît atenţia cîtorva sensibilităţi de elită. Treptat, treptat,  însă, curiozităţi similare încep să se deştepte şi în preocupările oamenilor de ştiinţă. Şi iată cum, icoanele pe sticlă reuşesc, în fine, să fie considerate ca adevărate podoabe de artă Tustică, pentru ca azi să se bucure de marea cinste de a li se fi deschis chiar uşile muzeelor, ca o complectare 340
firească — deşi cam tîrzie — a patrimoniului nostru naţional.
Laborioasele cercetări de mai tîrziu, în jurul pitorescului rustic ce se desprinde din aceste icoane pictate pe sticlă, înlătură azi orice discuţie de prisos asupra valorii acestor admirabile compoziţii picturale, în a căror bogată varietate de subiecte religioase palpită cald sentimentul celei mai curate, mai virgine şi mai creştine inspiraţii artistice.
Adevărata lor oficializare se datoreşte Institutului social român al d-lui profesor Dimitrie Guşti, care, cu prilejul unei campanii iconografice prin ţinutul Făgăraşului, constată, pentru prima oară şi cu drept cuvînt, că problema icoanelor pictate pe sticlă trebuie privită şi studiată ca cea mai de seamă manifestare artistică în viaţa satelor noastre.
în acelaşi timp, se reuşeşte să se identifice chiar şi numele cîtorva zugravi de icoane pe sticlă, care ■— după spusele bătrinilor din ţinutul Făgăraşului ar fi trăit prin secolul trecut.
Dar pentru a putea fi înţelese, gustate şi admirate, icoanele pe sticlă trebuiesc văzute în original. E drept că în ultimul timp s-a reuşit a se obţine şi la noi, ca şi în alte ţări, reproduceri în culori perfect executate, graţie cărora poţi judeca adevărata valoare a originalului, fără prea multă bătaie de cap.
Ceea ce le face să se deosebească unele de altele nu este decît îndemînarea mai multă sau mai puţină a zugravului. în general însă, toate îţi par animate de acelaşi dublu sentiment — religios şi artistic.
Icoanele pe sticlă, aş putea afirma, sunt o adevărată sărbătoare a ochilor !... Misterul degajat din privirile sfinţilor pictaţi pe sticlă le dă parcă o strălucire aparte — strălucirea unor ochi plini de viaţă, care-ţi inspiră mai multă încredere în nemurirea sufletelor, decît obişnuitele priviri, mai totdeauna stinse, ale sfinţilor pictaţi pe lemn sau pe zid.
RÎNDURI PENTRU ISER
Pe Iser îl cunosc de atîţia ani că, dacă ar fi să-mi pun mintea în teasc, aş putea face din el eroul unui roman de cel puţin 200 de pagini. Deocamdată însă mă mărginesc la acest articolaş, pe care îl scriu — mărturisesc — cu teama de a fi bănuit că-mi laud mai mult prietenul decît artistul.
Adevărul este că toate marile prietenii nu se evidenţiază decît între beţivi şi... artişti. Beţivi, din fericire, nu suntem nici unul, nici altul. In schimb, îmi place să cred că în felul nostru amîndoi suntem artişti. Prietenia noastră deci face parte din a doua categorie — prietenia între artişti.
Pentru mine, Iser este un mare pictor, nu pentru că-mi este prieten, ci pentru că timp de patru decenii de cînd ne cunoaştem, nu mi-a dat niciodată prilejul să-1 mai văd şi altfel decît numai aşa, cum el înţelege să fie şi să rămînă vecinie — un pictor şi atîta tot. Eu mai adaug însă : un pictor mare... Un artist autentic... Nu ştiu dacă şi Iser are aceeaşi bună părere despre mine. Dar la ce bun să ştiu, cînd eu aştept de la el un portret, nu un articol de circumstanţă.
Deşi pe două terenuri diferite, concepţiile noastre despre artă se potrivesc totuşi aşa de bine, că dacă Dumnezeu ne-ar fi făcut două „vase comunicante", concepţiile noastre s-ar fi ridicat în noi la acelaşi nivel. Dovada o aveam zilnic. Fie că discutam în faţa unei mese de cafenea la Bucureşti sau la Paris, fie că repetam acelaşi lucru în locuinţa mea din strada Polonă sau în locuinţa lui din Avenue de Versailles, eu şi cu
342
Iser ne înţelegeam de minune şi, în ciuda oglinzilor care ne răsfrîng figurile tot mai schimbate din an în an, prietenia noastră rămînea aceeaşi. Ba ceva mai mult, desele lui absenţe din ţară, departe de a ne întrista, parcă ne apropiau însufleţindu-ne şi mai mult în lupta noastră pentru triumful frumosului. Tablourile lui Iser din casa mea şi volumele mele de versuri sau proză din biblioteca lui Iser ne mîngîiau cu iluzia că în momentele acelea, deşi departe unul de altul, amîndoi ne găsim totuşi faţă în faţă.
Mi-aduc aminte de primăvara în care Iser se întorcea de la Munchen. Elocventa tinereţe a talentului său, exteriorizată prin liniile unor caricaturi de un humor necunoscut pînă atunci în Bucureşti, ameninţa să strice buna dispoziţie artistică a surdo-muţilor, care-şi aveau cartierul general la cafeneaua Kiibler. Scandalul părea inevitabil. Ca să-1 evit la timp, mi-am luat inima în dinţi şi, trecînd pe faţă de partea lui Iser, am intrat în conflict aproape cu toţi clienţii cafenelei Kiibler, care nu ştiu cum se făcuse, dar deveniseră toţi deodată critici de artă. La un moment dat eram chiar să fim daţi afară din cafenea, dacă conflictul nu s-ar fi aplanat la timp, prin adoptarea de către ambele tabere de beligeranţi a unei formule împăciuitoare. Pe viitor dar, Iser trebuie să fie numai „caricaturist", nu şi „pictor" pro-priu-zis.
Iser, însă, care probabil socotea calificativul „caricaturist" un fel de capitis diminutio se hotărî într-o^ bună zi să sară pe furiş gardul grădinii în care pictura marilor noştri artişti de pe vremea aceea, în loc să înflorească, se ofilea din lipsa de soare şi meşteşug gră-dinăresc. Şi în ziua aceea, lucru nemaipomenit pînă atunci în ţara noastră, în care Andreescu nu exista încă pentru nimeni, iar Luchian trăgea să moară cu pensula legată de degetele-i uscate de boală, în ziua aceea zic, marele public începu să se intereseze de tablourile lui Iser, nu numai cu ochii, dar şi cu pungile pline ; Iser încetase de a mai fi numai „caricaturist". Devenise peste noapte „pictor adevărat".
După succesul primei lui expoziţii la Bucureşti, Iser îşi caută un nou izvor de inspiraţie în Cadrilaterul abia
343
alipit vechiului regat. Aci Iser descoperă, el cel dinţii, Silistra, apoi Balticul şi mai tîrziu toate acele pitoreşti cimitire turceşti, adăpostul cadînelor văduve, al căror bocet monoton ţinea isonul vîntului care le umfla şalvarii multicolori.
După războiul de întregire, Iser ne aduce de pe front imaginea vie şi de actualitate a soldatului român din tranşee, apoi speranţa unei apropiate însănătoşiri a răniţilor din spitale, şi, alături de ei, prezenţa doctorilor şi surorilor de caritate, cu care se întregea această extraordinară frescă de figuri smulse parcă din focul războiului adevărat, nu fabricate numai de fantezia pictorului în atelierul său.
Mai tîrziu, Iser ne aduce de la Curtea-de-Argeş armonia sălbatică a bîlciurilor rurale, cu toţi clienţii lor autentici, ţărani şi ţărance, cu obrajii arşi de soare şi mîinile subţiate şi înnegrite de munca pămîntului — o lume românească, cu totul alta decît a ciobănaşilor romantici şi a ţărăncuţelor sulemenite, pe care marele nostru Grigorescu, abia întors în ţară, le pictase cu ochii plini numai de amintirea „frumoaselor zile" de la Bar-bizon.
După ce în ţară dăduse Cezarului ce era al Cezarului, Iser plecă la Paris ca să încerce să dea şi lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu. Aci, pictează cheiurile Senei, terasele cafenelelor de pe marile bulevarde, interioarele localurilor de noapte cu noctambulii şi cu baletistele lor, şi toate capriciile divine ale acelor nuduri de femei, obişnuite să pozeze ca „modele" pictorilor obsedaţi de „piatra filosofală" a frumosului absolut.
Prima lui expoziţie, după anul petrecut la Paris, legitimează copilul născut din ultima lui expoziţie, din Bucureşti. Dar Iser nu stă pe loc, şi în anii următori îşi potoleşte setea talentului său de pictor în plină ascensiune, cu pitorescul peisajelor bretone, şi, mai ales, cu acea minunată Coastă de Azur, luminată de soare şi spiritualizată de admiraţia miilor de pictori veniţi de pe toată suprafaţa pămîntului.
Şi tot aşa, an după an, Iser îşi schimbă „motivele de sărbătoare ale ochilor" numai după calendarul hărţilor geografice. Popasurile lui încep chiar să se prelun-
gească. Sunt momente cînd uită că trebuie să se mai întoarcă şi acasă. Totuşi, după ce în Spania, mai ales, salută cu respect pe Goya, iar în Catedrala din Toledo / îngenunche cu pietate în faţa lui Greoo, Iser se întoarce la Bucureşti cu o nouă expoziţie, al cărei succes întrece chiar\ aşteptările marelui public. Despre spiritele de elită r|u mai vorbesc. In lunile de vacanţă din acel an, în birourile de voiaj din Bucureşti, nu s-au vîndut decît bilete de tren pentru Spania.
Şi acum, mă întreb, ca un prietin bun ce-i sunt, ce lucruri noi aş mai putea vedea în expoziţia pe care Iser o deschide peste cîteva zile ? De la un artist de talia lui Iser mă aştept la orice surpriză. Mi-este teamă totuşi că Iser îmi pregăteşte o surpriză artistică, mai presus de aşteptările mele. Bănuiesc însă un lucru, pe care Iser s-a ferit chiar să mi-1 sugereze. De la un prieten aşa bun m-aş fi aşteptat la ceva mai mult. în schimb, îmi rezerv şi eu plăcerea de a-i savura nedumerirea ce-i va produce cetirea acestor rînduri, pe care şi eu, tot ca el, m-am ferit să i le comunic mai înainte de a le trimite la tipar...
344
REPORT AJKŞI IMPRESII
TN PREAJMA VILEGIATURII. ClND SE PLEACĂ DIN BUCUREŞTI. PSIHOLOGIA CELOR CARE PLEACĂ. CEI CARE RAMÎN.
Scena se petrece în Bucureşti, în pragul unui magazin cu articole de voiaj şi între doi bucureşteni de rasă.
Domnul din magazin cheamă pe cel care trece distrat pe trotuar.
— Icsule !
— A !... Bonjour... Ce mai faci ?
— Nu vezi ? Mă pregătesc de drum.
— Tot la Govora?
— Ah ! non, merci... J'en ai assez de ce sale tron... Anul acesta merg la Slănic. Dar tu ?
— Rămîn la Bucureşti.
— Toată vara ?
— Toată... Mă simt bolnav şi am nevoie de îngrijiri serioase.
— Dar bine, omule, un motiv mai mult...
— Nu, nu,... Eu cînd nu mă simt bine, stau la Bucureşti.
— Quel type l
— Au revoir.
— Au revoir...
Se poate întîmpla însă ca bucureşteanul, care mai zilele trecute se simţea bolnav, pînă la sfîrşitul verii să se facă bine şi în cazul acesta să plece şi dînsul pentru a petrece măcar o zi sau două la vreuna din multele noastre staţiuni balneare ; căci fără îndoială — nu există un singur bucureştean sănătos, cu dare de mînă sau cu credit pe piaţă, care să nu vilegiatureze în timpul verii.
349
Am putea spune chiar că obiceiul de a pleca la băir fără a face băi, face parte din tradiţia omului chic.
Şi ziua de plecare se apropie. Azi, mîine, fiecare din noi vom pleca. Mai departe sau mai aproape de Bucureşti, pentru o săptămînă, o lună sau poate chiar pentru mai multe, nu importă. Principalul este că fiecare din noi ne vom grăbi ca îndată ce ne va sta în putinţă, să ne facem bagajul — şi aici începe calvarul vilegiaturii — şi să ne luăm din Gara de Nord biletul pe care îl vom cere, desigur, adăugind sacramentala frază : pentru băi.
Cei care în timpul anului n-au avut niciodată ocazia să-şi vadă lucrurile din casă împachetate de astă dată simt o deosebită voluptate privindu-şi cuierele cu capacele căscate, ca nişte guri de monştri enormi, care parcă nu se mai satură, oricîte perechi de haine, de ghete, de cămăşi şi de gulere le-ai da de mîncare.
Psihologia celui care pleacă în vilegiatură este tot ce poate fi mai complicat şi mai fără rost. Fiecare se simte fericit că poate părăsi capitala pentru un timp oarecare : şi totuşi, fiecare se plînge de deranjul, de enorma corvoadă pe care trebuie să o îndeplinească cu împachetarea celor trebuincioase, acolo la munte ori pe malul mării.
Cunoscîndu-i pentru prima oară, ai crede că aceşti obişnuiţi vilegiatori sunt nişte adevăraţi martiri. Şi cu toate acestea martirajul vilegiaturii, pe care dealtfel nimeni nu ni-1 impune, este cel mai plăcut, cel mai dorit, cel mai visat, din toate cîte merită acest nume.
Nu ştiu ce anume deosebiri există între cei care obişnuiesc să călătorească în timpul verii. Oricare ar fi ele însă, totul se reduce la aceeaşi necesitate de a schimba decorul, aerul, şi poate chiar impresiile cotidiene. Despre toate acestea, impresiile sunt fără îndoială cele mai greu de reţinut şi reprodus. Şi iată de ce, cea mai mare parte dintre cei care obişnuiesc să călătorească, de cele mai multe ori, nu se întorc decît cu cuferele pline de rufe murdare şi... atîta tot.
Cu începere dar de astăzi, căci dacă nu mă înşel în codul manierelor elegante, există un anume termen de cînd se poate pleca în vilegiatură — Bucureştiul se va
goli pe zi ce trece, casele mari, ca şi cele mai puţin mari îşi vor căptuşi geamurile cu tradiţionala hîrtie albastră — aceasta pentru a da de ştire pungaşilor de meserie că stăpânii nu sunt acasă — Calea Victoriei se va muta tocmai spre Şosea şi măturătorii de stradă vor avea din zi în zi tot mai puţin de lucru.
Şi cu toate acestea a pleca nu-i tocmai întotdeauna plăcut lucru. De cele mai multe ori chiar partir c'eăt mourir un peu. Poetul Haraucourt a spus-o, iar cei care au plecat de multe ori au avut ocazia ca în ultima fîV fîitură de batistă să simtă tristeţea, tristeţea fîlfîiturik unei prapuri de doliu.
Iată cam ce s-ar putea spune despre vilegiatură cu o zi mai înainte de începutul ei. Rămîne acum ca cei care pleacă să ne spună ce s-ar putea spune despre vilegiatură în timpul ei. Şi multe lucruri nu se pot spune !... De ce le-am ascunde însă ? Cine din noi se mai ridică astăzi cu violenţa de altădată contra flirtului, contra acestui sport sentimentalo-intelectual, la a cărui apo-teozare vilegiatura contribuie în mod deplin !
Dar... îl y a des affections que Von apelle amour, ■comme il y a des tisanes que Von baptise champagne. Şi aceasta nu se spune, dar se simte.
Cei care însă mă vor lua drept un duşman al vilegiaturii, cu toate ale ei accesorii, se înşeală. Adevărul este altul — autorul rîndurilor de mai sus n-are nici cea mai mică speranţă că va putea şi el ca alţii părăsi Bucureştiul în vara asta. Şi cu toate acestea, celor care au plecat sau vor pleca autorul le urează din toată inima: bun voiaj !
350
COMEMORAREA LUI   EMINESCU   ARTIŞTII SI ADMIRATORII DE AZI. PELERINAJ LA MORMÎNT FEMEILE NU ŞTIU IUBI ARTIŞTII.
Prietenul meu este prietenul celor mai mulţi dintre dumneavoastră. Dar fiindcă îl vedeţi aproape zilnic, fiindcă vă întîlniţi şi vă despărţiţi cu aceleaşi obişnuite strîngeri de mînă, iată pentru ce nu mi-aţi putea niciodată spune care anume dintre numeroşii dumneavoastră prieteni este şi prietenul meu.
Ieri l-aţi întîlnit cu siguranţă. Era pe trotuarul din faţa Teatrului Naţional. Aştepta pe cineva sau mă aştepta pe mine — este acelaşi lucru. Destul că v-a oprit din drum pe fiecare şi pe fiecare în parte v-a întrebat :
— Mergeţi la Bellu... la Eminescu ? ■— Dar ce este astăzi ?
— Cum, nu ştii ?... E posibil ? Tocmai tu ?... Douăzeci de ani de la moartea lui Eminescu. Se face pelerinaj la mormîntul lui.
— Nu... n-am ştiut. Eu nu prea citesc gazete... Dar tu te duci ?
— Glumeşti ?... Ştii bine că eu nu mă ţin de aşa fleacuri !...
Şi cam aşa se întîmplă mai totdeauna celor care au geniu şi admiratori. Geniul se face prea mult aşteptat pentru a fi recunoscut : admiratorii sunt totdeauna prea ocupaţi pentru a te cinsti cum se cuvine. Şi cu toate acestea, astăzi, Eminescu se găseşte în toate bibliotecile, fie ele cît de modeste, se găseşte pe toate buzele, şi ceva mai mult, în toate aşa-zisele păcate ale tinereţii.
352
Timp de cincisprezece ani n-a existat om în ţara românească care să scrie sau care să-şi închipuie că scrie şi să nu pună pe Eminescu la contribuţie. Influenţa lui Eminescu a fost covîrşitoare. Am putea spune chiar că ea a fost nefastă pentru mersul înainte al unei literaturi. Umbra măreaţă a geniului său palpită vie în toate pas-tişările poetice, confecţionate în acea epocă de apatie literară, care începe la 1890 şi se sfîrşeşte pe la 1904. Domnii Vlahuţă, Nanu, Stavri şi atîţia alţii rămaşi în urmă n-au făcut decît să pună şi mai mult în evidenţă superioritatea lui zdrobitoare faţă de tot ce se producea pe vremuri şi sub eticheta eminesciană.
Şi Eminescu s-a stins...
Memoria lui însă i-a răzbunat cei treizeci şi nouă de ani petrecuţi jumătate în mizerie, jumătate în completa dezinteresare a celor care spre culme, după moarte, au încercat să-i speculeze memoria, decretîndu-1 geniu şi obţinând astfel de la marele public brevetarea invenţiei lui Eminescu. Da, da... Astăzi încă se mai găsesc naivi care să creadă că Eminescu este invenţia unui om. Şi omul acesta extraordinar este pe cale să mai inventeze încă alţi cîţiva poeţi de geniu... Oroare..., o adevărată oroare !
Pînă atunci însă balonul lui Eminescu este singurul care umflat stă gata să se avînte în văzduh... De ce se înalţă însă aşa de greu ? Din cauza prea multor inşi care s-au agăţat disperaţi de nacelă, cu speranţa că doar vor fi ridicaţi şi ei odată cu el. Zadarnică trudă ! Toţi cei care şi-au legat numele de numele lui Eminescu, fără să fi fost chemaţi pentru aşa ceva, toţi cei care au contractat această promiscuitate literară, toţi aceşti paraziţi, care de mai bine de zece ani trăiesc din specularea ineditelor sau intimităţilor marelui poet, vor rămîne tot acolo unde se găsesc şi azi... jos de tot... Acestora le recomand următoarele cunoscute versuri ale lui Eminescu :
Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră... Iată tot ce te aşteaptă.
353
Jos mîinile dar... Lâchez tout !
Este drept că astăzi marele public nu se mai interesează atît de opera unui scriitor, cît se interesează de viaţa lui. Şi această indiscreţie, de origină modernă, ia din zi în zi aşa proporţii încît ameninţă cu timpul să copleşească cu desăvîrşire cunoştinţa operei scriitorului.
In Germania, bunăoară, mulţi inşi vor fi care n-âu citit pe Goethe întreg. Nu se găseşte însă nici un german care să nu cunoască pe de rost legăturile de dragoste pe care marele poet le-a avut cu Charlotta Buff, cu Mariana La Roche sau cu Charlotta von Stein...
In Franţa de asemenea. Cine nu ştie de dragostea lui Alfred de Musset pentru Georges Sand sau de aceea a lui Baudelaire pentru Jeanna Duval sau Doamna Sa-batier ?
Cam aşa se întîmplă şi la noi. Mulţi inşi nu vor fi citit Luceafărul în întregime. Toată lumea ştie însă că Eminescu a iubit pe Veronica Miele.
După moartea fiecărui scriitor mai de seamă, mulţimea de biografi se reped asemenea unor stoluri negre de ciori... Sertarele poetului sunt violate fără milă, scrisorile de dragoste, rămase încă nedistruse, sunt date publicităţii şi numele cutărei croitorese, actriţe sau doamne din lumea mare ajung pe buzele fiecărui... Şi iată cum pe lîngă numele scriitorului se mai adaugă şi alte nume mai puţin literare, care rîvnesc şi pretind chiar o egală parte de glorie.
celui sărbătorit, iată cine compunea idealul convoi fără sfîrşit... pe care desigur îl visaseră organizatorii pelerinajului de ieri.
în schimb, mormîntul poetului a fost acoperit de flori... flori multe... multe... şi tot cam atîtea ode şi poezii ocazionale cu dedicaţie.
Şi acum să ne întoarcem acasă. Prăfuiţi şi obosiţi de căldura lui iunie ■— cu toate că cimitirele sunt pline de răcoare chiar în timpul verii — pilcurile pioşilor purtători de ofrande, de regrete şi gînduri curate aşteaptă în poarta cimitirului sosirea tramvaiului. O doamnă întreabă pe cineva de lîngă dînsa :
— Dar mormîntul Veronicăi nu-1 văzurăm...
— Fiindcă nu este înmormântată aci.
— Cum aşa ? se poate ? Apoi după o pauză :
— în locul ei, eu aş fi lăsat cu limbă de moarte să mă îngroape alături de el, să ştii că tot e adevărat că nu 1-a iubit sincer... Femeile noastre nu ştiu iubi un artist !...
— Aveţi dreptate, doamnă... Aveţi dreptate.
Şi pilcurile se împrăştie. Şi mormîntul poetului rămâne iarăşi singur... în tovărăşia teiului sfînt ce-şi scutură floarea...
Pelerinajul organizat ieri la mormîntul lui Eminescu, la Bellu, n-a avut, desigur, măreţia acelor mulţimi de oameni al căror număr se apreciază cu aproximaţie şi ale căror suflete se contopesc într-unui singur... Un mănunchi de admiratori sinceri, la care se adăugaseră cîţiva curioşi şi printre care se amestecaseră, spre onoarea lor, şi cîteva doamne care, desigur, petrecuseră mai multe nopţi de nesomn. întoreînd filă după filă din poeziile
354
MULŢIMEA ŞI VIZITELE OFICIALE. JURAŢII ACHITA DIN NOU.  OSCAR WILDE Şl  CRIMELE PASIONALE.
Cei care, trăind sau venind mai des în contact cu mulţimea ce populează străzile mărginaşe ale Bucureştilor, au avut ocazia să se familiarizeze cu strania psihologie a acestei clase sociale, vor înţelege de minune pentru ce mahalaua bucureşteană, fără deosebire de culoarea politică sau administrativă, este nemulţumită de vizita pe care arhiducele Frantz-Ferdinand o va face suveranilor noştri la Sinaia. Pentru locuitorii mărginaşi ai capitalei — nu cred să existe ceva mai penibil decît faptul de a fi lipsiţi de acele spectacole gratuite pe care le oferă zilele de paradă sau primirile oficiale. ŞL ei care au strigat URA în atîtea momente solemne, care au cimentat cu expansiunea tunătoare a vocilor lor atîtea momente istorice şi atîtea amintiri plăcute şi care au privit atît de aproape — de la doi paşi — pe împăratul Frantz Josef, pe regele Italiei, pe cînd era încă moştenitor al tronului, pe regele Ferdinand al Bulgariei, pe marele duce Vladimir, pe principele Bonaparte, pretendentul la tronul Franţei şi, în ultimul timp pe kronprinţul Germaniei, ei zic [că] de data asta vor fi lipsiţi de satisfacerea de a vedea tot atît de aproape şi pe moştenitorul tronului austro-ungar.
Se vor mulţumi dar a-1 cunoaşte numai din ilustraţiile publicate prin ziare, iar coloanele cotidianelor noastre vor servi drept mîngîiere celor loviţi în amorul lor propriu. Dacă Sinaia ar fi mai aproape de Bucureşti sau dacă cel puţin Ministerul Lucrărilor Publice ar oferi bilete gratuite pe drum-de-fier, populaţia mărginaşe a Bucureştilor n-ar avea de ce să se plîngă. Din nefericire
356
însă, Sinaia se găseşte la vreo sută şi mai bine de kilometri departe de Bucureşti, iar Ministerul de Lucrări Publice nu poate oferi decît cel mult bilete cu preţul pe jumătate. Şi iată pentru ce paşnicii mărginaşi ai capitalei au dreptul să se agite şi să protesteze protocolarelor dispoziţii care răpesc populaţiei bucureştene onoarea şi satisfacerea de a fi aplaudat şi pe moştenitorul tronului ungar.
Juraţii au mai achitat încă un criminal... Există însă criminali şi criminali ! Şi achitatul de data asta fusese acuzat de a-şi fi omorît amanta, cu un cuvînt fiinţa pe care o iubea. Dar iubirea îţi dă dreptul să comiţi crima ? Iată o întrebare la care juraţii din alte vremuri răspundeau mai totdeauna nu, iar cei din ziua de azi da. Sunt într-adevăr iubiri aşa de mari încît ele distrug şi se distrug prin forţa lucrurilor. Ele sunt rare — este drept. Deşi rare însă, ele sunt banale şi de multe ori chiar anoste. Cei care au trecut pe acolo îmi vor da dreptate. Pentru oamenii, mai ales, care aparţin unei anumite clase sociale, acest fel de iubire constituie chiar o ofensă. Societatea modernă nu mai concepe iubirea de altădată, iubirea care a furnizat lui Shakespeare subiectul pentru Romeo şi Julieta. Ceva mai mult chiar, societatea modernă nu mai admite nici iubirea unui Armând Duval pentru o „damă cu camelii" oarecare.
Şi iată pentru ce astăzi, juraţii care ca şi noi fac parte şi ei tot din aceeaşi societate şi care ca şi noi cunosc şi ei tot aşa de bine marginile pînă unde se întinde de obicei iubirea modernă, cînd sunt chemaţi să judece cîte o crimă pasională, se înduioşează nu de cel care ar trebui să meargă pe viaţă la ocnă, ci de cel care a fost capabil să iubească într-altfel decît ei... într-altfel decît toată lumea... Şi verdictul este negativ.
Un om a omorît femeia cu care trăia, femeia pe care o iubea, pe care o idolatra poate... Pentru ce această crimă ? Fiindcă iubirea lui fusese necinstită de însăşi femeia pe care o cinstea, iubind-o... Fiindcă iubirea fusese prostituată de însăşi femeia pe care el o răpise din braţele prostituţiei... Se vor întreba unii desigur : pentru
357
ce nu s-a despărţit de o asemenea femeie? Răspunsul e simplu : Pentru că o iubea. Nu pricepeţi desigur. Explicaţiile vor fi de prisos. Explicaţiile procurorilor şi ale avocaţilor nu servesc la nimic decît cel mult la reproducerea lor în dările de seamă. Juraţii nu pricep nici ei pentru ce un om poate iubi aşa de mult o femeie. Juraţii pricep însă alt lucru — un om care iubeşte astfel are dreptul să-şi omoare femeia care este a lui, numai a lui şi a nimănui altuia.
De lucrurile noastre dispunem cum vrem. Şi criminalul achitat a dispus de femeia pe care o iubea cu aceeaşi măsură cu care am înghiţi, cînd ne este foame, bucăţica noastră de pîine. Celor care vor găsi raţionamentul acesta ciudat le recomand să citeascsă admirabila poemă Balada temniţei din Reading a scriitorului Oscar Wilde :
„El nu mai era îmbrăcat în tunica-i purpurie, căci sîngele şi vinul sunt roşii, şi mîinile lui erau pătate de sînge şi de vin, cînd îl găsiră alături de moartă — sărmana femeie moartă pe care o iubise şi pe care o omorâse în patul ei...
Şi cu toate acestea fiecare om omoară ceea ce iubeşte. Şi este bine să se ştie de fiecare că unii săvîrşesc crima cu o privire de ură, alţii cu vorbe de dezmierdare, laşul cu un sărut, omul curajos cu o spată !
Unii îşi omoară iubirea lor cînd sunt tineri, alţii cînd sunt bătrîni, unii o sugrumă cu mîinile Poftei, alţii cu mîinile Aurului, iar cei mai buni se slujesc de un cuţit, căci morţii se răcesc îndată.
Iubeşti prea puţin sau prea mult, îţi vinzi iubirea sau ţi-o cumperi, câteodată făptuieşti nelegiuirea cu lacrimi, cîteodată fără nici un suspin — acelaşi lucru este, căci fiecare din noi omoară ceea ce iubeşte."
ORAŞUL MORŢILOR
Respectul pentru morţi. La noi şi la alte popoare. O vizită la Bellu. De vorbă cu gardianul cimitirului
„Lasciati ogni speranza voi ch'entrate !...
Să ne dea voie însă marele florentin, ca atît timp cît nu intrăm în oraşul morţilor cu tălpile înainte, să purtăm cu noi speranţa că vom ieşi din el tot aşa de sănătoşi după cum am şi intrat. Şi cu toate acestea, ce dureroasă emoţie te cuprinde cînd păşeşti pragul locuinţei de veci.
Vederea nesfîrşitelor poteci, bătătorite şi presărate cu nispul galben, ce se armonizează aşa de bine cu diferitele nuanţe de verde ale sălciilor, castanilor şi plopilor, precum şi vederea acestei mulţimi de stane de piatră albă sau neagră, din cavourile celor mai bogaţi, ce se ridică majestuoase ca însăşi majestatea funebră a liniştei ce domneşte veşnic într-un local de veşnică pace, îţi strînge inima cu răutatea unei mîini care ar stoarce un burete, şi în faţa acestor postume mărturii de dragoste pentru cei duşi pentru totdeauna te simţi aşa de mic şi atît de fără putere, incit nu-ţi poţi stăpâni un gest de groază. Şi te îngrozeşti nu de moarte, nu, ci de veşnicia ei, cum ar zice poetul.
E într-o după-amiază de iunie. Soarele arde cu putere. Cîte o pasăre zboară din cînd în cînd obosită parcă şi ea de atîta tăcere şi monotonie. Vîntul, care începe să adie, mişcă cu delicateţea unor degete de femei, vîrful plopilor nestatornici din crengile sălciilor prietenoase, ce se apleacă tot mai mult pe mormîntul la căpătîiul căruia au fost plantate. Singure crucile stau nemişcate şi mute. Muţenia lor are ceva straniu şi impertinent. Cine, dintre eîţi au trecut vreodată prin faţa unui atelier de cioplit cruci, nu şi-a întors capul cu dezgust la vederea acestor funebre purtătoare de nume dispărute !...
359
Şi crucile cimitirului sfidează cu muţenia lor dezgustul celor care îşi întorc capul cînd le zăresc aiurea. Aici însă ele sunt stăpîne. Ele singure se luptă cu arşiţa soarelui, cu ploile repezi care şterg urmele paşilor pe nisip şi cu viscolele iernii care îndoaie şi împuţinează crengile credincioşilor tovarăşi ai morţilor. Aci, crucile singure sunt stăpîne. Spre ele te îndrepţi şi de la ele singure ceri desluşiri cînd vrei. să afli cine se odihneşte sub fiecare din ele. Şi sunt aşa de mulţi cei care se odihnesc sub ele, încît zile întregi nu-ţi ajung pentru a-i cerceta şi a-i cunoaşte pe toţi.
Dar la ce bun să-i cunoaştem pe morţi ?... La ce bun însă să ne cunoaştem pe noi înşine ? Ne cunoaştem unii pe alţii pentru a ne putea aprecia şi iubi, pentru a putea trăi alături fără frică unul de altul şi pentru a şti de cine anume trebuie să ne ferim în viaţă. A ne iubi unul pe altul este o calitate omenească. A iubi pe morţi este o adevărată virtute. Şi morţii au dreptul la dragostea noastră, cu atît mai mult cu cît odată ce pleoapele se închid pe vecie şi braţul care ne putea veni în ajutor sau ne putea face rău în viaţă dispare. între cei duşi şi între cei rămaşi nu mai rămîne decît un sentiment de pietate, care topeşte la un loc şi dragostea şi ura şi recunoştinţa şi răzbunarea...
Şi iată de ce pe mormintele de curînd astupate, alături de candela aprinsă şi mîngîietoare, ca privirea unui ochi obosit de veghe găsim presărate mai întotdeauna flori proaspete şi mirositoare, ce se ofilesc înecîndu-şi resemnarea în propriul lor parfum. Şi iată de ce pe mormintele uitate — căci sunt şi morminte uitate' — din cînd în cînd zăreşti cîte un bucheţel de violete sau de myosotis lăsat acolo de mîna celor care-i iubesc pe morţi, pe morţii pe care nici nu i-au cunoscut măcar.
Respectul pentru cei morţi îl găsim la toate popoarele şi în toate timpurile. Vechii egipteni îşi onorau morţii îmbălsămîndu-i, împodobidu-i cu tot ce avuseseră mai scump în viaţă şi păstrîndu-i în măreţele piramide, în care, astăzi încă, îi găseşti tot aşa de bine conservaţi ca
în ziua înmormîntării. Şi cine în ziua de azi mai poate să ia cu atîta artă smaragdele pe care cercetătorii mormintelor regale le-au găsit împodobind mumiile faraonilor de pe atunci ?
Dar sarcofagele asiriene şi urnele în care strămoşii noştri păstrau cenuşa morţilor scumpi ?
Cei care însă au ridicat respectul pentru morţi pînă la majestatea unei legi au fost chinezii. Cimitirele chinezilor sunt locuri sfinte. Cel care pătrunde în cimitir fără voie şi fără să fi îndeplinit anumite condiţii este condamnat pentru sacrilegiu, iar cel care şi-ar permite să păşească peste un mormînt, fie chiar al unui om din popor, nu mai are dreptul să trăiască. Dacă se întîmplă ca un chinez tînăr să moară fără a fi căsătorit, familia mortului nu-1 îngroapă pînă ce nu-i găseşte prin împrejurimi o fată mare, moartă de curînd ca şi el, cu care să-1 căsătorească. Corpurile lor, chiar dacă nu se cunoscuseră în viaţă, sunt îngropate împreună şi tacîmurile lor sunt rezervate totdeauna la ospeţe zilnice ca şi tacîmurile unor invitaţi care întîrzie să sosească.
Primii creştini îşi păstrau morţii în catacombele în care se adunau în taină pentru preamărirea noului purtător al cuvîntului şi voinţei lui Dumnezeu pe pămînt.
Dar astăzi ?... Cine n-a auzit de cimitirul de la Genova, de acel faimos Camposanto, în care intrînd te crezi mai repede în mijlocul unui extraordinar muzeu de sculptură, decît în mijlocul unui cimitir? Cimitirile din Italia, dealtfel, sunt adevărate capodopere. La Florenţa, la Pisa, la Neapole şi aproape peste tot, pe unde pe vremuri a stăpînit sceptrul papilor, veţi găsi aceleaşi mărturii vii ale acestui ideal pe care unele popoare îl au în viaţă de a-şi respecta şi preamări morţii.
în Franţa cimitirul din oraşul Arles, pe care meridionalii îl numesc Alyscamps, este o adevărată podoabă arheologică, iar cimitirul de la Şcutari este considerat poate cel mai minunat parc pe care l-ar fi putut crea fantezia unui artist musulman.
360
Să revenim însă la morţii noştri, pe care modernele cerinţe sanitare i-au trimis departe, cît mai departe de raza oraşelor locuite, a oraşelor în care se petrece şi amintirea morţilor se prăznuieşte cu vin şi cu lăutari. Dintre toate cîmpurile de odihnă, presărate în jurul Bucureştilor, cimitirul Beliu este desigur cel mai mare, cel mai îngrijit şi cel mai frumos, dacă frumuseţea acestor locaşuri funerare face parte şi ea din frumosul etern şi imuabil. La Bellu găsim cîteva monumente de artă, cavourile cîtorva familii din lumea mare şi multe, nenumărat de multe, morminte însemnate cu cîte o cruce săracă din lemn şi presărate în aşa-zisa Valea plîngerii, şi e atîta tristeţe în această vîlcea mortuară, încît restul cimitirului îţi pare o adevărată sală de ceremonie, în care se pregăteşte o apropiată serbare.
Un gardian, care mă priveşte de departe, se apropie, în fine, de mine şi după o clipă de ezitare mă întreabă :
— Căutaţi pe cineva, coconaşule ?
— Nu.,, pe nimeni.
Gardianul îşi rotunjeşte ochii. Răspunsul meu nu îl satisface şi nu poate pricepe, desigur, ce poţi căuta la cimitir cînd nu cauţi vreun mort oarecare.
■— Va să zică sunteţi venit aşa, cum s-ar zice, în plimbare !
— Iacă aşa cum zici... mie-mi plac morţii.
— Păi da, că şi ei tot ca şi noi au fostără în vremea lor... dar de... de... Uite, astea. Dumnezeu le face, că omul e păcătos...
— De mult eşti aici ?
— De vreo douăzeci de ani.
— Şi nu ţi s-a urît ?
— Nu. Cîteodată mă cobor în. oraş. Dar parcă mai bine este aici. E mai linişte... Şi apoi vin destui pe aici... Şi boieri... şi mai de jos...
— Dar aşa cînd te-apUcă dorul de vreun chef ?
— Avem şi pentru asta, slavă Domnului, aci, aci lîngă poarta cimitirului. Ar vrea cîrciumarii din Bucu-
reşti să aibă aşa vin. Ia să-1 întrebaţi pe părintele X. De cîte ori vine cu cîte-un mort, mă duc cu preasfinţia-sa şi cu rudele şi bem aldămaşul. —Care aldămaş ? — Păi de... aşa se zice... de sufletul mortului...
Şi în timp ce soarele se lasă tot mai jos, mărindu-şi parcă discul şi schimbîndu-şi lumina, gardianul, care m-a condus pînă la poarta cimitirului, îşi ridică braţul în direcţia celebrei cîrciumi şi adaugă :
— Acum e tocmai bine, că a început să se răcorească...
Iar după o pauză, mascîndu-şi un gest de şiretenie . " •— Ce vreţi... Au şi morţii dichisul lor !...
362
i
MADAME SE MEURT... MADAME EST MORTE. SAPTAMÎNA BUCUREŞTEANA AIUREA... BUN VOIAJ.
Şi vocea pristavului — anunţătorul nenorocirii — a pornit în primele zile ale acestei săptămîni de sub cupola Ateneului Român, s-a răspîndit mai întîi în capitală, şi de aci s-a împrăştiat şi umplut toate unghiurile ţării...
Cine să fie această doamnă al cărei sfîrşit este anunţat cu fastul deceselor regale ?
Pe un catafalc multicolor, lipsit de tradiţionalele şi creştineştile luminări de ceară, pe un catafalc pregătit în pripă, de către nişte cioclii improvizaţi, moarta se odihneşte, învălită cu grijă în pînza câtorva sute de şasiuri, pentru a nu fi recunoscută de către cei care o cunoscuseră şi care i-ar fi putut descoperi pe gît urmele proaspete ale unghiilor murdare şi brutale cu care cîţiva cioplitori de piatră şi mînuitori de bidinele au sugrumat-o în clipa cînd voia să se arate în toată splendoarea ei celor care o doreau, o chemau şi ştiau s-o aprecieze.
Ea nu este nici vreo curtezană sărbătorită, nici vreo împărăteasă cu trenă lungă. Mulţimea deci n-are de unde s-o cunoască. Este o femeie tînără •— veşnic tînără şi frumoasă, o femeie care, ieşită din nu ştiu ce strat social, fusese ursită să mîngîie cu simplul ei zîmbet pe toţi cei care se frămîntă şi suferă în numele unui suprem ideal. Cei care o cunoscuseră în viaţă obişnuiau s-o numească Arta.
Şi Arta a fost strangulată în Ateneul Român de către cei' chemaţi să judece şi să dea recompensele cuvenite celor care năzuiseră să facă din Salonul oficial un templu al Artei...
Să nu învinovăţim însă pe nimeni. Crimele acestea nu numai că sunt permise, dar ele sunt chiar patronate de opinia publică. Niciodată şi în nici o ţară din lume contemporanii n-au fost chemaţi să judece asemenea crime. Această sarcină a fost lăsată totdeauna generaţiilor viitoare, generaţiilor luminate tocmai de opera celor puţini, a acelor puţini care, printre ai lor fiind, ai lor nu i-au cunoscut.
La ce bun dar să ne pierdem timpul cu panegiricul morţii ?... Idealul societăţii noastre moderne este ca asemenea morţi să fie îngropaţi în timpul nopţii, după orele 12, în timpul cînd străzile nu mai sunt populate decît de măturătorii primăriei şi de cîţiva răzleţi noctambuli care pe departe s^ar--putea înrudi cu artiştii. Inmormîn-tarea să fie simplă, măi simplă decît a unui cîine ; nimeni nu ia cuvînral şi nimeni să nu-şi ude batista nici măcar cu stropul unei singure lacrime. Societatea noastră modernă, corectă ca o figură geometrică, socoteşte că arta e o boală periculoasă şi contagioasă, o boală ca alcoolismul sau ca tuberculoza, pe care ea — societatea modernă -— trebuie s-o combată cu toate mijloacele pe care ştiinţa i le poate pune la îndemîna. Savanţii noştri, deplini cunoscători ai prea multor nevoi sociale, socotesc — şi cu drept cuvînt, dealtfel — că atît timp cît vor exista artişti, ecuaţia socială va cuprinde o necunoscută imposibil de a putea fi rezolvată, oricîte formule s-ar inventa şi s-ar experimenta ; şi că acest nu ştiu, ce ameninţă ca din cînd în cînd să se ridice pe deasupra unui întreg popor şi zdrobind opera migălită, chinuită şi greoaie a spiritelor echilibrate, să zdruncine o întreagă rasă de oameni, prinşi în vîrtejul lui ameţitor. înţelepciunea modernă se teme de puterea acestui neprevăzut, pe care analiza socială de azi 1-a înrudit cu voluptatea aventurilor de altădată. Şi arta nu-i decît o aventură — supremă aventură a spiritului uman. Societatea modernă însă se ridică cu multă energie contra aventurilor. Şi iată pentru ce artiştii, dacă pierd în ceea ce priveşte numărul, cîştigă în ceea ce priveşte îndrăzneala şi maiestatea !...
Rămîie dar cei puţini cu nebunia plină de maiestate a unui bloc de stîncă ce se rostogoleşte din înaltul unor
364
365
munţi; iar cei mulţi cu cuminţenia umilă a unui fluviu mare, dar murdar, care primeşte şi nu poate refuza nimic din ceea ce malurile îi dau să spele sau să ducă mai departe...
Şi cu toate acestea, nu eu, dar nimeni altul nu va fi în stare să clintească nimic din ceea ce înalta chibzuinţă a unor oameni, mai presus de orice control, hotă-rînd : aşa să fie J — aşa a şi fost.
în locul meu însă, un altul nedumerit ca şi mine, un nedumerit însă mai curios decît mine, şi-ar permite să întrebe care a fost criteriul de judecată al operelor de la Salon, şi în urma căror îngrozitoare cataclisme de judecată, alături de Brâncuşi, bunăoară, a fost aşezat d. Iordănescu, iar alături de Steriadi, d. Pascali ?...
Nu vreau să vorbesc de aceia pe care lista premiaţilor nu-i pomeneşte, căci ar însemna să ne angajăm atunci într-o aventură mai periculoasă chiar decît aceea a talentului.
Şi totuşi, înainte de a sfîrşi aceste cîteva rînduri, nu mă pot abţine de a nu trimite celor cîţiva glorioşi căzuţi frăţeştile mele salutări, amintindu-le o frază de al cărui adevăr comisiunea salonului nostru desigur că nu s-a pătruns : Les morts que vous tuez se portent assez bien.
Şi acum ce ne mai rămîne de făcut în Bucureştiul pustiu ca şi un Congo belgian ?...
Săptămînile trec greoaie, asemenea unor trenuri de plăcere ce duc spre munţi mulţimea pe jumătate leşinată de căldură. Şi cu toate acestea, săptămînile bucureştene în timpul verii sunt goale, mai goale decît capul unui poet lipsit de inspiraţie.
Rubrica săptămînală, pe care directorul ziarului mi-a încredinţat-o, convins pe deplin că Bucureştiul îmi va putea întotdeauna procura subiectul necesar, ameninţă să apară în alb, dacă redactorul continuă să rămînă în capitală.
Cu permisiunea celor în drept, dar şi mai ales cu permisiunea miilor mei de cititori — cel puţin aşa îmi place să cred — voi imita exemplul lor şi cu primul tren voi porni.
Unde ? Desigur că pe acolo pe unde voi găsi aceiaşi bucureşteni ca şi pe Calea Victoriei. Căci dacă ni s-ar permite o constatare sinceră, vom face pe aceea că în timpul verii întreaga Românie nu-i decît un enorm Bucureşti.
Săptămînile ce vor urma dar de azi încolo, deşi scrise pe aiurea decît în capitală, ele nu se vor deosebi totuşi prea mult de cele de pînă azi.
Pe cei plecaţi, dar, înaintea mea, îi voi ajunge, iar celor care mă vor urma, le urez de pe acum un apropiat bun voiaj.
366
VINE TOAMNA...
De cîteva zile nu mai avem nici cer albastru, nici toalete albe, nici terase de cafenele.
De cîteva zile n-avem decît stropi mari de ploaie ce bat monoton în ferestre şi se sparg cu zgomot de trotuare... Plouă ca în zilele de toamnă tîrzie... Şi abia am intrat în toamnă...
Teatrele de vară încep să-şi amîne reprezentaţiile. Grădinile se închid. Cei plecaţi se reîntorc şi-aceeaşi nes-fîrşită cursă spre nu ştiu unde începe de la Palatul poştei pînă la Palatul regal!...
Se pare că în anul acesta toamna a sosit mai devreme de cum a binevoit să ne-o anunţe calendarele.
Pentru aceasta însă nu e nevoie nici să consultăm ziua sau luna în care ne găsim, nici să urmărim mersul soarelui sau fluctuaţiilor barometrului. Nu... pentru a ne încredinţa că am intrat cu adevărat în toamnă, n-avem decît să privim Calea Victoriei.
Pentru schimbarea anotimpurilor, bucureştenii n-au indicator mai precis, mai plăcut şi mai puţin costisitor decît această stradă ciudată care, asemenea unei femei galante, nu se înşală niciodată de toaletă şi niciodată nu întîrzie de a se înveşmînta la timp în stofele şi culorile corespunzătoare capriciilor cerului nostru.
Rîndunelele pot pleca, frunzele de nuc se pot scutura în tihnă şi bruma se poate aşterne cît mai groasă peste vii... Pentru bucureşteni însă, toate aceste simptome nu însemnează cîtuşi de puţin un început de toamnă.
Cît timp pe Calea Victoriei se vor vedea încă pălării de paie şi bluze decoltate, Bucureştii n-au intrat în toamnă.
Şi trebuie să mărturisim că cochetele noastre trot-feuses întîrzie prin toaletele lor de vară mai totdeauna sosirea acestui visător anotimp, aşteptat cu atîta nerăbdare de cîntăreţi, amanţi şi poate chiar şi de cei ce-şi fac bagajele pentru Nisa, Menton sau alte oraşe-spitale...
De astă dată însă, Calea Victoriei şi-a schimbat pe neaşteptate aspectul ei de pînă mai ieri.
368
CONU GRIGORE
Sărmanul Conu Grigore !...
Acum două săptămâni l-am lăsat bolnav, ţinut în pat de o boală stupidă — o imprudenţă nenorocită — un nimica tot, cum îmi spunea el ; l-am lăsat în tovărăşia unui prieten bun, unul din rarii prieteni din ziua de azi şi a unui cîine cuminte, credincios şi tot aşa de popular ca şi stăpînul său : l-am lăsat cu speranţa că peste cîteva zile se va scula şi va porni din nou pe Calea Victoriei cu Leandru după el... şi astăzi, cîteva ziare întîrziate, care îmi sosesc în vîrful muntelui unde mă aflu, îmi aduc ştirea că bătrînul meu preten şi vecin, sărmanul Conu Grigore cum îi zicem noi cei mai tineri, s-a sculat cu adevărat din pat — l-au ridicat alţii, însă, şi a pornit cu Leandru după el, dar nu pe Calea Victoriei, ci spre cimitirul Bellu.
Sărmanul Conu Grigore !...
îmi aduc aminte cu duioşie de acest bătrîn ciudat, de acest noctambul de rasă, ce-mi bătea în uşă pe la ora 3 după miezul nopţii, ca să-mi ceară chibrituri, şi regret, parcă, nu atît moartea bătrînului aproape orb şi atît de suferind în ultimul timp, cît dispariţia uneia din cele mai interesante podoabe omeneşti ale Bucureştiului.
Şi Grigore Ventura era cu adevărat unul din rarii bucureşteni care, nemaiemoţionîndu-se de nimic, trăia asemenea unui burete uscat, din care n-ai fi mai putut stoarce cei mai mic strop de apă. Şi cu toate acestea, buretele acesta omenesc se alipea cu drag de cei mai tineri şi, în tovărăşia lor, umbra lui Ventura de acum o jumătate de veac palpita parcă vie, în dosul acestei
ruine omeneşti, învăluite în suprema resemnare a celor care nu mai aşteaptă nimic fiindcă nu mai au dreptul
la nici o năzuinţă.
O singură dorinţă avea bătrînul — aceea de a nu-şi închide ochii mai înainte de a-şi îmbrăţişa, pentru cea din urmă oară, fata. Intîmplarea a voit însă ca Ventura să moară singur la Bucureşti, în timp ce, pe una din scenele marilor teatre din Paris, Marioara juca Dama cu camelii...
Cameliile !... Ce flori funebre î... Ce miros pătrunzător de cavou au florile care n-au mirosul de grădină !...
Şi pe mormîntul proaspăt al lui Ventura s-au depus coroane de flori artificiale, dar nici o camelie din multele flori funebre ale Damei cu camelii de-acolo, de departe!...
Sărmanul Conu Grigore !...
370
LA 400 KM. DEPĂRTARE DE BUCUREŞTI. ŞTIINŢA FERI. CIRII. PE MUNTE IN CABRIOLETA CU PATRU CAI DOC TORUL, TRUCA ŞI PlNDARUL.
Prietenul, la moşia căruia mă găsesc de cîteva zile, pare a-şi fi alcătuit biblioteca, nu după gustul lui, ci după cerinţele timpului şi locului. Trei numere din Je sais tout, colecţia completă pe anul trecut din l'Illustra-tion şi volumul La science du bonheur al lui Jean Finot îmi furnizează cea mai plăcută lectură pe care o poţi năzui la 400 km. depărtare de Bucureşti şi în mijlocul acestui decor simplu şi primitor în care acoperişul roşu al bisericii din sat formează singura pată frapantă pe toată această întindere de albastru şi verde.
De prisos să adaug că dintre publicaţiunile de mai sus, cartea lui Finot m-a interesat în primul rînd. Mărturisesc însă că celor nepricepuţi la rezolvarea problemei fericirii, reţetele lui Finot nu le foloseşte pentru nimic. Principiul, dealtfel, simplu că pentru a fi fericit trebuia mai intii să voieşti a fi nu le poate servi decît cel mult a-i arunca în braţele celei mai groaznice aventuri — excesul de voinţă — cu atît mai mult dăunătoare fericirii cu cît la o altă pagină găsim că resemnarea este un început de fericire aparentă.
Fericirea este relativă, tot aşa de relativă ca şi talentul, inspiraţia sau puterea de creaţie. Te simţi nefericit cînd opinia publică are toate motivele să te creadă fericit, şi într-un moment suprem de inspiraţie, creezi un capo-de-operă pe care însă critica ţi-1 stigmatizează cu calificativul de farsă.
Şi cu toate acestea şi farsa este un indiciu de fericire. Farsorii sunt oameni fericiţi. Şi fericirea nu aşteaptă niciodată onoarea şi munca de a fi pusă în formule şi
372
învăţată pe dinafară. Ea doarme cu lenevia unei orientale în profunzimile sufletului fiecăruia din noi; şi dacă nu o găsim totdeauna acolo unde ar trebui înseamnă că mai totdeauna ne muncim să o căutăm pe aiurea decît în noi înşine.
Aci la ţară unde mă aflu, toată lumea pare fericită. Zic pare fiindcă n-am mers niciodată pînă acolo încît să cercetez cu de-amănuntul chiar sufletele celor care nu mă simt aproape. Şi cred că am dreptate fiindcă unui suflet simplu nu-i trebuie prea multe pentru a fi fericit. A căuta să i-1 amplificăm în mod brusc, aşa cum ar visa-o poate cîţiva grăbiţi jongleuri sociali, ar însemna să comitem o adevărată crimă. I-am răpi sufletului simplu de azi deplina fericire din care nu i-am putea pregăti, oricît de meşteri ne-am crede, fericirea necesară sufletelor complicate de mîine.
Şi fericirea aceasta patriarhală, pe care le-o invidiez fără să mi-o doresc, mă face totuşi să renunţ fără de voie la multe din prea multele-mi năzuinţi şi, pentru o clipă, două, să mă simt fericit şi eu !...
Una din marile plăceri ale prietenului meu este să umble într-o gabrioletă cu patru cai pe locuri de unde îndrăzneţii dinaintea sa nu s-au aventurat decît cu piciorul sau cel mult călări. Deplin fericit însă prietenul meu nu este decît atunci cînd poate tîrî încă pe cineva cu el în această periculoasă excursie. De astă dată cei căzuţi la sorţi eram eu şi doctorul judeţului.
înhămaţi la gabrioletă, gata de plecare, cei patru cai aşteaptă nerăbdători în curte, frămîntînd nervoşi cu piciorul nisipul.
în momentul acesta însă, uşa se deschide şi o figură omenească albă de praf şi roşie de oboseală intră în odaie.
— A!... Bună ziua, doctore... Cînd ai sosit?
— Uite acum.
— Mergi cu noi ?
— Păi... sunt cam obosit...
— Ce are a face ? Mergem spre culme, spre munţi... E o şosea admirabilă... ca în palmă... Ia spune, măi Truca, cum e şoseaua.
373
Şi Truca, care se cam codeşte, îşi mai priveşte o dată stăpînul şi, cu jumătate glas, răspunde :
— Iacă aşa ca în palmă, cum zici d-ta, boierule...
Clopoţeii înaintaşilor deşteaptă cîinii satului, care ne întîmpină cu nesfârşitele lor urale însoţindu-ne pînă la marginea rîului, unde se opresc cu toţi.
De aci încolo şoseaua dispare şi începem urcuşul. Pietrişul se schimbă în bolovani, gabrioleta începe să se aplece cînd într-o parte, cînd într-alta, asemeni unei corăbii plimbate de valuri, caii aci pornesc în goană, aci se opresc în loc sforăind şi nemaivoind să mergă, iar doctorul care n-a isprăvit încă de a-şi trece batista de-a lungul frunţii înăduşite priveşte nedumerit cînd la muntele din dreapta, cînd la prăpastia din stînga, cînd la prietenul nostru care pare a-şi fi epuizat tot repertoriul cu care obişnuia să-şi îndemne caii la drum.
Fiecare din noi ne întreoem a admira peisajele sălbatice ce se desfăşoară în jurul nostru ; nimeni dintre noi însă nu pomenim nimic din acea faimoasă şosea ca în palmă pe care ne-o lăudase la plecare.
Urcăm mereu. Gabrioleta noastră, din corabia de mai adineaori, se transformă într-o adevărată nacelă de balon. Bolovanii ne oscilează aşa de tare încît ni se pare •că plutim. Ne încleştăm degetele de aripile gabrioletei pentru a nu fi azvîrliţi jos, şi la fiece povîrniş neaşteptat, avem parcă impresia că ne rostogolim într-o prăpastie fără fund.
Iată-ne ajunşi însă pe culme. Un pîndar ne iese înainte, se uită curios la noi ; nu ne cunoaşte şi scărpinîn-du-se leneş după ceafă se adresează către prietenul nostru :
— Mergeţi mai departe, boierule, ori să mă duc după oameni ?
— Du-te şi să ne aştepţi aci după o jumătate de ceas.
— Dar ce faci, nene, cu oamenii ? întreabă unul din noi.
— Să ne coboare gabrioleta... Şi prietenul nostru, care petrece pe socoteala noastră, adaugă : Deshămăm caii şi coborîm pe jos. Aminteri ajungem cu gîturile frînte.
374
— Bine, bine, dar şoseaua aia ca-n palmă ?
— Şoseaua ?... Apoi cum v-aş fi dus eu să-mi vedeţi proprietăţile decît promiţîndu-vă şosele ca-n palmă ?
La întoarcere pîndarul ne aşteaptă cu alţi doi oameni. Deshămăm caii şi începem coborîşul cu precauţiunile unui Hannibal sau Napoleon I care ar fi coborît Alpii.
Eu care m-am însărcinat să duc puşca pîndarului închei convoiul ce şerpuieşte înaintea mea pe dîrile adînci săpate de apele ploilor.
îmi aduc aminte că am văzut cîndva o fotografie a lunii care semăna perfect de bine cu pîrtia lăsată pe coastă de roţile împiedicate ale gabrioletei cu patru cai ?...
încep să-mi simt picioarele îndoindu-se de oboseală şi parcă sunt gata să regret asfaltul cald şi mirositor al trotuarelor Bucureştilor. Mă gîndesc la cei rămaşi acolo de unde am plecat acum două săptămîni, la cei cari îşi sorb liniştiţi şvarţul la eafe Kiibler şi pe măsură ce cobor spre sat mă simt parcă tot mai aproape de Bucureşti...
Dar iată-ne ajunşi. Doctorul care mînase înaintaşii s-a aşezat pe un petic de iarbă, făcîndu-şi vînt cu batista şi pălăria albă de creton.
— Dacă mai întîrziam pe culme ne apuca noaptea.
— Eşti obosit, doctore ?
— Nu prea... A început să fie răcoare... Uf, ce bine este !...
— Lasă, că o să mîncăm cu o poftă nebună.
— Cum se mănîncă la ţară.
Doctorul însă se laudă. Buzele abia i se mişcă de oboseală. Abia poate vorbi...
375
Tr,^6' măl •TrUCă' Ziceai că Şoseaua este ca în palmă' Truca se ruşinează, lasă ochii în jos şi nu rlspunde'
măi- TU ai f°st Pe i°*aua aia * ^ cum dracu nu...
— Şi ca în palmă este ?
s7       -aCi ° ™ boierul asa> ce să-i fac eu ?
pe ban^a Snnf ! -timp Ce doctorul se obosit
SL? faţa Casei ^i" dă mîinile năduşite să i le
Ungă un cnne, care pare a-1 cunoaşte şi a-1 impXmi.
;PE DUNĂRE CU. VAPORUL. CAVALERISTUL . SIRB Şl GRĂNICERUL ROMAN. PE PUNTEA VAPORULUI. ÎNTRE UN APUS DE SOARE ŞI UN RĂSĂRIT DE LUNA.
cu grijă în odgoane, şlepurile se înşiră de-a lungul cheiului, legănîndu-se uşor, negre şi triste ca ruşte~-str_ăvechi şi enorme sarcofagii pe care apa Dunării le-a adus din cine ştie ce depărtări locuite de uriaşi.
Pavilioane româneşti, ruseşti şi austro-ungare îşi flutură obosite colorile spălăcite în lumina vie a soarelui şi îşi tremură umbra departe în creţurile apei ce pare a-şi fi oprit cursul.
In port e linişte. E zi de sărbătoare. In faţa agenţiei cîţiva călători aşteaptă nerăbdători sosirea vaporului întîrziat. In jurul lor, bagajele trîntite în dezordine îţi fac impresia unui rest de avere aruncat pe ferestrele unei case coprinse de flăcări.
Un bragagiu îşi plimbă neobosit marfa din om în om şi, în lipsa unui bufet, cei însetaţi se răcoresc cu băutura naţională a vecinilor după ţărmul celalt al Dunării. E cald şi vaporul nu mai soseşte.
Agentul navigaţiunii fluviale ungare explică celor nerăbdători cauza întîrzierii.
După un sfert de ceas iată-1 în fine apărînd din sudul Dunării. Alb ca lebăda lui Lohengrin, cu cît se apropie vaporul se măreşte şi se conturează mai bine. Coşul azvîrle rotogoale de fum tot mai negru şi, în urma lui, albastrul cerului se pătează de negrul penajului eroului wagnerian...
Vaporul ajunge în faţa pontonului. Lopeţile roţilor nu mai bat apa. Pe unde se aude sunînd un clopot, apoi un altul. O sfoară aruncată de o mînă dibace şerpuieşte pentru o clipă  ameninţătoare  pe  deasupra capetelor
377
noastre şi cade pe ţărm. Odgoanele apar din apă ca nişte şerpi prinşi cu undiţa şi lebăda albă s-a lipit de pontonul negru.
Zgomotul greoi de fiare se încrucişează cu strigătele şi vocile omeneşti. Călătorii se înghesuie unii într-alţii, bagajele se lovesc între ele şi hamalii se înghiontesc adresîndu-şi frînturi dintr-un limbaj aparte. Cei care debarcă şi cei care se îmbarcă îşi aruncă priviri repezi şi dispreţuitoare, ca şi cum o superioritate bine definită; i-ar despărţi pe unii de alţii.
După puntea de comandă, căpitanul vasului priveşte mulţimea, liniştit cu mîinile încrucişate pe piept. In salonul de clasa I se aud destupîndu-se sticlele de bere — faimoasa bere Dreher... Pe puntea călătorilor de clasa H-a un sergent din cavaleria sîrbească, cu tocurile cizmelor scîlciate, cu bluza murdară şi cu şapca lăsată ştrengăreşte pe sprinceana dreaptă, priveşte cu un vădit dispreţ pe grănicerii români după ponton. La un moment dat însă piciorul drept i se încurcă în sîrmele bar lustradei şi pintenele îi cade în Dunăre. Un grănicer începe să rîdă şi cu mîna îi face semn ca şi cum ar fi voit să-i spună : Adio... pintene Sergentul, se încruntă, priveşte furios Dunărea ca şi cum ar fi vrut s-o soarbă dintr-o singură înghiţitură, şi aşezîndu-se pe o bancă îşi scoate şi pintenele din stingă şi-1 bagă în buzunar.. Şi pe figura cavaleristului sîrb se citeşte atîta regret ca şi cum, cu dispariţia celor doi pinteni, ar fi dispărut întreaga cavalerie sîrbească !...
Un şuierat prelung, un fel de ţipăt de fiară răguşită anunţă plecarea vaporului. Se aude apoi un zgomot înăbuşit asemenea zgomotului unui tren intrat în tunel, lopeţile roţilor încep să bată apa din ce în ce mai grăbite şi vaporul desprins de ponton se depărtează spre largul Dunării.
Pe chei, două panamale şi trei batiste se agită nervoase în chip de bun voiaj. De pe vapor însă, nu răspunde nimeni urărilor venite de pe ţărm. între cei care au plecat şi cei care au rămas, bariera de apă se întinde tot mai largă, tot mai lacomă parcă...
378
Plutim în josul Dunării.
în urma noastră, casele Severinului se deşteaptă parcă din somnul acestei înăbuşitoare după-amiezi de iulie şi ridicîndu-se pe deasupra pomilor ne privesc mirate cum ne depărtăm. Iată-le, în cele trei părţi ale oraşului, turlele celor trei biserici. Ce lipsă de credincioşi şi de farisei în oraşul ăsta modern !... Iată-1 grav şi posomorit, fluturîndu-şi tricolorul naţional, acoperişul comandamentului Diviziei I, iată-le apoi albe şi goale ca şi braţele celei ce ţine cumpăna dreptăţii, zidurile nesfîrşite încă ale palatului de justiţie, iar mai sus de tot, dincolo de rîndul castanilor ce conturează bulevardul oraşului, iată turnul gotic al vilei Evelyn cea mai cochetă şi mai înaltă clădire a oraşului. Singur piciorul podului lui Traian ne priveşte mai de aproape,/din marginea Dunării... Năruit, adus de spate ca un/ bătrln fără vîrstă, ce pare a se fi încăpăţînat să trăiască cît lumea, amestecul acesta uimitor de piatră,  cărămidă şi var, de atîtea ori copleşit de apele Dunării! şi de alte atîtea ori ieşit învingător la suprafaţă, îşi freacă-genele parcă obosit de multele ce le-a văzut trecîndu-i prin faţa ochilor şi privindu-şi tovarăşul de pe ţărmul sîrbesc se întreabă : Cine or mai fi şi ăştia ?...
Vaporul coboară cursul plin de capricii al Dunării. Adineaori pluteam spre răsărit şi-acum plutim spre apus. Soarele coboară şi el pe nesimţite schimbînd aspectul apelor pe minută ce trece. Singure, cele două ţărmuri rămîn neschimbate... Rîpe galbene şi pietroase, poduri de plute şi mai spre deal de stejar, şi porumb cu moţuri albe şi nestîmpărate, iar pe ţărmul românesc, din distanţă în distanţă, pichetele singuratice şi pline de melancolie ale grănicerilor!...
Pe punte cea mai parte a călătorilor sunt sîrbi.
Un domn, un politician desigur, înconjurat de ziare franceze, nemţeşti şi sîrbeşti stă răsturnat într-un fotoliu de trestie şi întoarce nervos foaie după foaie. La un moment dat însă, observ că domnul de lîngă mine şi-a lăsat capul pe piept, şi şi-a rezemat coatele de speteaza fotoliului, ©bosit de atîta lectură, politicianul sîrb
379
se odihneşte... doarme !... Sărmanul om, pariez că în ziaH rele sîrbeşti se comentează şi astăzi încă consecinţele5 unui eventual război sîrbo-austro-ungar !
Mai la o parte, o pereche tînără — doi căsătoriţi de 1 curînd sau doi amanţi romantici ? — citesc în sîrbeşte j romanul Manon Lescaut. Numele eroinei abatelui Prevost este pronunţat în gura mare. Lectura asta dealtfel este prea interesantă pentru a nu lua cunoştinţă de ea şi persoanele din jurul celor doi îndrăgostiţi. El este blond şi corpolent. Poartă barbă Henry IV şi ghete nemţeşti cu şireturi aparente şi cu cătărămi de şoşoni. Ea este brună şi subţire. Are nişte ochi mari, negri şi rotunzi, rotunzi ca banul. Din cînd în oînd pare a fi coprinsă de vaga melancolie a cărţilor citite pe bordul transatlanticelor rătăcite pe ocean, îşi dă ochii peste cap şi în urmă profită de ocazie pentru a şi-i roti printre cei din jurul ei. Se pare că în Serbia, gestul acesta constituie supremul şic femenin.
Apune soarele...
ClNTECUL PLOII
N-a plouat cîteva săptămîni.
Pe şosea căruţele înoată în nori de praf. Ai crede că satele s-au aprins şi vîntul geineste fumul pe urma cailor ce se depărtează în goană, ducînd avutul sătenilor scăpat de urgia focului. Pămîntuy miroase a cărbune. Foile porumbului se răsucesc, trosnind cu^zgomot şi aerul, îmbibat de praful şoselelor şi fumul maşinilor de treierat, apasă greoi, ca o manta caldă, înăbuşitoare. Ochii tuturor se îndreaptă rugători spre cer. Cerul însă, veşnic acelaşi, nu dă nici un semn de ploaie. Cît poţi cuprinde cu ochii nu zăreşti pic de nor. întreaga rotogoală a orizonturilor pare încătuşată într-un enorm cerc de foc. Bălţile au secat şi broaştele au tăcut.
Dar iată că dinspre apus o pată alburie apare sfioasă. Şi pata se-ntinde, înaintînd cu greu spre soarele ce coboară în asfinţit. Şi ochii tuturor se îndreaptă din nou spre asfinţit.
— Sunt nori de ploaie sau nori de praf ?...
— Nori de ploaie.
Pata albă se întunecă, orizonturile se întristează parcă şi soarele apune mai de timpuriu în dosul perdelei tivită cu fel de fel de culori.
Pînă să se înnopteze, cerul s-a înnorat. Peste noapte însă vîntul s-a stîrnit cu furie şi norii s-au împrăştiat.
Şi ochii tuturor iarăşi se îndreaptă rugători spre cer.
A doua zi aceeaşi pată. De data asta însă norii nu mai înaintează sfioşi. Covoare vinete se întind cu grabă dinspre apus, ca şi cum s-ar pregăti calea pe unde va trece un temut şi încruntat suveran. Vîntul nu mai bate
381
şi mai înainte ca noaptea să întunece cîmpurile, calde încă, picăturile de ploaie încep să cadă mari, zgomotoase şi dese, schimbînd aspectul şoselelor albe şi al întinderilor ofilite de porumb. Plouă, plouă...
Cum cîntă ploaia afară la cîmp !... E o întreagă simfonie ropotul ploii şi mai ales al ploii mult aşteptate.
Aci deasă, repede şi măruntă ; aci rară, leneşă şi ne-hotărîtă, ploaia brodează pe întinderile şoselelor şi necuprinsul dropiilor note delicate de menuet, note repezi de farandolă, porniri de caravane, sosiri de transatlantice şi marşuri finale, triumfale şi maiestuoase ca însăşi maiestatea necuprinsului de unde soseşte.
Plouă, plouă... Şi cîntecul ploii răsună departe... Şi cei de departe îl aud şi-şi ridică braţele rugătoare spre norii ce sosesc mai mulţi, tot mai mulţi, aducători de ploaie şi de cîntece noi !
SPRE BUCUREŞTI. PSIHOLOGIA CELOR CARI SE ÎNTORC. QUI PART TROP TOT REVIENT TROP TARD.
Iată-mă în preajma pornirii spre Bucureşti.
Dealtfel, voiajul acesta apropiat mi se pare foarte natural. Mi se pare chiar mai natural decît primul voiaj, în urma căruia, bucureşteanul, de acum cinci săptămîni, ameninţa să devină unul dintre cei mai statornici, mai paşnici şi mai cumsecade provinciali.
Timp de cinci săptămîni, graţie celor doi pVieteni — unul proprietar la munte şi altul multiproprieţar la cîmp —, am ajuns să cunosc judeţul Mehedinţi ciV com-petinţa deplină a domnilor de la serviciul tehnic. Am învăţat pe dinafară toate reşedinţele de plăşi, aproape toate satele şi mai ales toate căile de comunicaţie.
Astăzi, bunăoară, aş putea spune cu preciziune care anume şosea este bună şi care anume rea ; în ce localităţi podurile se găsesc în reparaţie şi în care altele nu se găsesc poduri deloc : pe unde poţi merge cu automobilul, pe unde cu trăsura cu patru cai şi pe unde călare sau cel mult cu piciorul; şi, în fine, pe ce anume porţiuni de şosele te poţi aventura cu viteza de 80 km pe oră şi pe care altele trebuie să te mulţumeşti cu primitiva, dar sănătoasa viteză de 10 km. pe oră.
Fără să mă fălesc — căci de cele mai multe ori şi aceasta constituie o fală — de a fi devenit un bucureş-tean renegat, timp de cinci săptămîni însă, am avut deplina ocazie să pun, în cumpăna raţiunii cinstite, atît capitala cît şi provincia, şi să constat că nu pentru tot ce s-ar putea crede capitala atîrnă mai greu.
Cei cari ca şi mine au trecut pe acolo îmi vor da dreptate. Farmecul capitalei şi al provinciei, mai ales
383
1
în ţara noastră, se întregesc şi se desăvîrşesc rriai armo-| nios decît în oricare altă ţară.
Iată-mă dar în preziua pornirii spre Bucureşti.
Momentul acestei despărţiri nu va fi nici dureros, nici mult aşteptat. El va fi pur şi simplu la fel cu celelalte momente intense şi variate, pe care le-am petrecut cu mulţumire într-o atmosferă necunoscută pînă mai ieri, o atmosferă pe care de azi încolo am plăcerea s-o recunosc ca prielnică şi poate chiar necesară pentru anume porţiuni de timp.
Şi iată pentru ce, în momentul plecării, nu voi exclama cîtuşi de puţin ca poetul :
Eu te las, ţară iubită De-al tău sîn mă depărtez, Dar cu inima cernită Plîng amar...
Pentru a nu face însă pe placul celorlalţi, nu voi împinge nici voluptatea revederii Bucureştilor pînă a pronunţa sacramentala frază : Ard de nerăbdare...
Nu. Nu ard cîtuşi de puţin de nerăbdarea acestei revederi, care, la drept vorbind, nu-mi poate fi decît plăcută, şi nici nu-mi trudesc mintea să ghicesc cam ce anume schimbări se vor fi făcut la Bucureşti în lipsa mea.
Preţuiesc Bucureştii mai mult decît a-1 crede un oraş aşa de puţin serios şi statornic, încît să-şi permită fantezia a se schimba într-un timp atît de scurt, după cum sunt sigur că se aşteaptă să-1 găsească mulţi inşi la întoarcerea lor din vilegiatură.
Nu sunt nici atît de naiv, nici aşa de pretenţios pentru a pretinde unui oraş ca Bucureştii noştri să rupă deocamdată în mod brusc cu tradiţia pentru ca după o lipsă de cinci săptămîni să-mi facă impresia acelor misterioase staţiuni balneare care acum un an nu existau, iar anul acesta se clatină toate de graba cu care au fost ridicate sub bagheta magică a antreprenorilor de cîştig şi de... apres moi le deluge...
Ştiu că voi găsi Bucureştii acelaşi oraş de acum cinci săptămîni, cu Calea Victoriei împestriţată de noile petice
384
de asfalt, cu trotuarele calde şi veşnic pline, cu pitoreş-tile lui colţuri de stradă, cu cele trei noi vagoane electrice şi cu acelaşi nesuferit loc viran din faţa palatului, pa gardul căruia reclame mâzgălite în grabă de mîini nepricepute opresc trecătorii pentru a le arăta enorma şi trista diferenţă dintre primul oraş occidental din răsăritul Europei şi ultimul oraş oriental din apusul aceleiaşi Europe... Mai ştiu că voi regăsi pe aceiaşi cunoscuţi pe care i-am lăsat —- eu unul fiind printre cei din urmă plecaţi — aceleaşi partide de aperitiv, aceleaşi surîsuri de ocazie şi aceleaşi convenţionale salutări şi probe de dragoste sinceră şi durabilă. Pe orizontul literar nu voi găsi nici o nouă stea apărută, dat fiind legătura directă ce există între căldura excesivă şi stagnarea literară, iar la Kiibler, mai sigur decît pentru oricare alt lucru, voi găsi aceleaşi figuri, parte luminate de aureola zilelor de mîine, parte chinuite de teama eventualelor dezastre.
Şi iată pentru ce revederea Bucureştilor nu-mi dă cîtuşi de puţin emoţiile acelei\ mişcătoare şi romantice revederi, pe care mulţi din bucureştenii noştri o afectează conform prescripţiilor din codul perfectului voiajor.
*
De cele mai multe ori, psihologia celui care se întoarce este aproape la fel cu a celui care pleacă într-un lung voiaj pe mare. Te îmbarci cu temerea de a nu te mai întoarce şi debarci cu regretul de a nu fi putut în-tîrzia pe drum încă o zi, o lună, un an chiar !...
Intre unii şi alţii nu există decît o singură diferenţă : intensitatea de emoţie a celor dintîi, care, după cum se poate uşor observa, a făcut din cele mai vechi timpuri ca omul călătorit pe mare să capete o superioritate frapantă asupra celui ce nu s-a mulţumit decît să privească Şi să admire după mal mănunchiul acesta de vieţi omeneşti cari îşi pun ziua de mîine sub ocrotirea valurilor, vînturilor şi a stelelor !...
Nimic mai poetic decît a pleca. Nimic mai prozaic decît a te întoarce !
Cînd pleci ai grijă întotdeauna de a-ţi pune într-un colţuleţ de bagaj sufletesc şi acea temere vagă de necu-
385
noscut, în braţele căruia te aventurezi, fie într-o cabina de vapor, fie într-un compartiment de drum-de-fier. ^
Cu cît călătoreşti mai mult, cu atît necunoscutul te.1 îmbată de parfumul noilor apropiate surprize. OameniiJ îţi par alţii, oraşele altele, copacii mai verzi, cerul mai albastru şi aşa mai departe... Ceea ce vezi, ceea ce auzi, ceea ce pipăi îţi par ecouri tot mai îndepărtate ale unei lumi pe care închipuindu-ţi-o într-un fel îţi dai seama că nu poate fi decît întotdeauna într-altfel de cum ţi-a plăcut s-o crezi. Şi lumea asta nouă îţi fuge parcă din faţa ochilor, cu repeziciunea unui apus de soare tomnatic.
A fost frumos... Este încă frumos... Se poate. Frumosul însă dispare în minuta în care necunoscutul se dizolvă în ucigătoarea stare pe loc.
A pleca înseamnă a merge înainte, tot înainte.
A te întoarce de cele mai multe ori înseamnă chiar a sta pe loc.
Şi iată pentru ce numai lungile absenţe produc revederi emoţionante.
De ce ?... E acelaşi necunoscut ce se lasă pe nesimţite între cei plecaţi şi cei rămaşi. Şi în cazul acesta, a te întoarce de cele mai multe ori înseamnă a pleca !...
Qui part trop tot revient trop tard... Să sperăm însă că de data asta bucureşteanul fugar soseşte la timp... la timp ca şi englezul din Ocolul pămîntului.
PRIETENUL LITERAŢILOR. PRIMUL AEROPLAN ROMÂN.
Un prieten bun, unul din acei prieteni cari se interesează de aproape şi cu de-amănuntul de tot ceea ce ne priveşte în mod direct, bucurîndu-se şi suferind împreună cu noi laolaltă, mă întîlneşte în seara sosirii mele la Bucureşti şi, mai înainte de a-mi ura~~bun venit, îmi strigă : /
— Am citit... Admirabil... Te felicit !... Măgulitoarea întîmplare a bunului, meu prieten nu
mă mai impresionează astăzi. De cîte ork mă întîlneşte — şi trebuie să declar că mă întîlneşte de mai bine de trei ani — prietenul meu trebuie să mă felicite pentru cîte ceva admirabil.
De data asta prietenul nu se mai mulţumeşte cu simpla felicitare. Voieşte să ştie cum am petrecut în vilegiatură, cu un cuvînt voieşte să se bucure şi el dacă vilegiatura mi-a priit, sau să regrete şi el dacă, cumva, am avut şi eu de regretat ceva în timpul de cinci săptămîni, cît am lipsit din Bucureşti.
Şi conversaţia se angajează în modul următor :
— In sfîrşit... L-ai revăzut...
— L-am văzut... Pe cine ?
— Cum pe cine?... Parisul!... N-ai fost la Paris?... Lasă că ştim noi... Pariez că la mine nici nu te-ai gîndit.
— Dar bine, bre omule, eu n-am fost la Paris.
— Cum ? Cum ? N-ai fost la Paris ?
— Nu.
— Unde ai fost atunci ?
— La Severin... Trei mii cinci sute kilometri depărtare de Paris.
387
— Ei comedie !... Şi eu citisem în Minerva că ai fost la Paris.
— Nu. La Paris a fost confratele meu C.M....
La auzul numelui de CM. prietenul meu face doi ochi cît două piese de cinci lei şi cu vocea pe jumătate mă întreabă :
— Păi, ...CM. nu eşti tu ?...
— Bineînţeles că nu. Pe mine mă cheamă I.M.
— Aşa e... ai dreptate... Uite vezi, eu vă iau totdeauna pe unul drept altul, mai ales că scriţi amîndoi în aceeaşi revistă... Să nu-ţi închipui însă că pe tine nu te citesc... Ţi-am citit tot ce-ai scris pînă azi... Admirabil... Te felicit!
Apoi după o pauză :
— Cînd ne mai întîlnim ?
— Cînd vrei.
— Salutare.
— Salutare.
Şi prietenul meu este prietenul tuturor literaţilor din ţară, cumpără toate revistele literare, de la Universul literar pînă la Convorbiri literare, asistă la toate premierele şi de cîte ori apare cîte un volum scrie pentru fiecare din ele o dare de seamă elogioasă, pentru a se pune bine cu autorul. Dările de seamă ale prietenului meu însă n-au văzut niciodată lumina zilei. Ele au fost respinse de toate revistele, pînă chiar şi de Neamul românesc.
Şi citind, mă gîndesc că prietenul meu a umblat, a umblat trei luni de zile în buzunar cu Calendarul bibliotecii Socec, unde se găsesc portretele celor mai mulţi dintre scriitorii noştri, şi îmi vine să cred că marele prieten al literaţilor din România nu ştie nici măcar să citească.
niul poveştilor, pentru a trece în acela al lucrurilor văzute aievea.
Ne place să credem că aeroplanul construit în mărime naturală va zbura cu aceeaşi uşurinţă cu care au zburat jucăriile experimentate până azi la Bucureşti.
Ştim că există în străinătate oameni care şi-au cheltuit averi întregi pînă ca primul aeroplan să reuşească a se ridica în aer, ducînd cu el pe noii cuceritori ai văzduhului. Pentru mîngîierea amorului nostru propriu, să sperăm însă că noi, unii, nu vom avea nevoie de aceleaşi cheltuieli şi că la primăvară vom avea plăcerea să vedem zburînd pe deasupra Bucureştiului minunata pasăre de fier, menită să adaoge o nouă victorie titanicelor victorii ce au ilustrat secolul lui Icar.
Consiliul de Miniştri a hotărît a se da domnului locot. Rodrig Goliescu suma de 50 de mii lei pentru construirea unui aeroplan. Aeroplanul iese dar din dome-
388
ÎNFRĂŢIREA   TINERETULUI   LITERAR. EXPEDIŢIILE LUI SHACKLETON ŞI COOK LA POLURI. POLUL NORD ŞI POLUL SUD ÎN LITERATURA ROMANA.
Ziarele ele ieri ne-au adus îmbucurătoarea veste că o parte a tinerilor noştri scriitori aflaţi în capitală s-au întrunit hotărîţi să întemeieze o societate de ajutor mutual şi de apărare a intereselor profesionale.
Numele unor Mihail Sadoveanu, Em. Gârleanu, Di-mitrie Anghel, St. O. Iosif şi al altor cîţiva tineri de talent, cari în ultimii ani au contribuit la renaşterea ■— ca să zicem aşa — literaturei româneşti, speculată în mod atît de puţin uman ele către înaintaşii lor, ne prezintă, credem, cele mai sigure garanţii, ca de data asta, dacă nu toţi literaţii români, cal puţin cei tineri îşi vor strînge rîndurile răzleţe realizînd astfel mult aşteptata înfrăţire a celor ce propăvăduiesc în numele aceluiaşi ideal.
Mă veţi întreba însă întrucît această veste poate fi îmbucurătoare marelui public şi mai ales publicului acela, pentru care literatura începe cu foiletoanele coti-dianelor noastre şi sfîrşeşte cu nuvelele sau versurile din Universul literar ?...
Pentru cea mai mare parte a publicului nostru, meseria de literat este aproape necunoscută. Pînă azi, literatura în ţara noastră pare a nu fi fost reclamată drept o cerinţă socială. Pînă azi literatura la noi n-a fost decît diletantism şi atît tot.
Cei care pentru a trăi, şi de cele mai multe ori a trăi chiar pînă în adinei bătrîneţi, n-au avut nevoie decît de haine, de ghete, de mîncare şi de o cameră cu strictul necesar, se vor întreba cu drept cuvînt ce fel de oameni
sunt literaţii aceştia, de a căror literatură ei n-au avut niciodată nevoie pînă azi.
Să fie oare o greşeală dacă a năzui ca pe viitor literatura să-şi reclame şi ea dreptul de existenţă în armonia cerinţelor de toate zilele ?...
Oare literatura nu este şi ea o profesiune, o profesiune cinstită şi nobilă în acelaşi timp, dat fiind aptitudinile naturale pe care meşteşugarii condeiului trebuie să le aibă înainte de aşa-zisa ucenicie în meseria lor ?...
In străinătate, în ţările în care se citeşte mai mult decît la noi, şi în care literaţii sunt cunoscuţi pînă în cele mai joase straturi sociale, literatura dă de mîncare la sute şi mii de oameni, fără ca statul să fie nevoit a interveni şi mai ales fără ca gurile rele să aibă ocazia a cleveti pe socoteala celor cari n-au învăţat decît meşteşugul faimosului. /
în străinătate, editura literară constituie o profesiune tot aşa de nobilă ca şi ceâ' a literaturei.
La noi însă, ea nu-i decît. o^speculă tolerată şi atîta
tot.
Cîţi dintre literaţii noştri, care au avut de-a face cu editorii, au ieşit mulţumiţi din prăvăliile acestor analfabeţi, de a căror inconştienţă depinde soarta sărmanelor vise, închise cu atîta trudă în rîndurile cărora abia, abia li se permite să vadă lumina zilei ?...
Să recunoaştem însă că vina era tot a literaţilor. Cît timp au trăit răzleţi, suspectîndu-se şi hărţuindu-se unii cu alţii, natural lucru ca munca lor să nu poată găsi încurajarea şi răsplata meritată.
Să sperăm însă că de azi înainte literatura noastră va avea o soartă mai bună decît în vremurile de altădată.
înfrăţirea literaţilor nu va fi nici efemeră nici privită cu ură de cei care citind au învăţat să-i aprecieze şi să-i iubească. Ea răspunde unei cerinţi imediate, şi este chemată să împlinească o mare lacună socială, graţie căreia, frumosul în ţara noastră este proscris şi condamnat să bată din poartă în poartă, cerşindu-şi existenţa tocmai de aceia care, de multe ori ajutîndu-1, îl profanau.
390
391
Graţie ultimelor expediţii, acelea ale lui Shackleton şi dr. Cook, Polul Nord şi Polul Sud nu mai sînt două enorme semne de întrebare.
Nu voi să vorbesc însă despre importanţa acestor descoperiri despre care bucureştenii au citit la timp relaţii exacte şi complete în cotidianele noastre.
Voi să amintesc însă cu această ocazie numele unui poet român, a unui mare dispărut, care prin anul 1902 cînta polurile în versuri admirabile, versuri de care astăzi puţini îşi mai aduc aminte, de Iuliu C. Săvescu.
Pentru cei care ar dori să cunoască în ce chip bogata fantezie a unui poet poate crea un peisaj polar fără să citească dările de seamă ale lui Shackleton sau dr. Cook, transcrim mai jos următoarele versuri ale sărmanului Săvescu :
La Polul Nord, la Polul Sud
Sub stele vecinie adormite,
în lung şi-n lat, în sus şi-n jos
Să-ntind cîmpii nemărginite —
Cîmpii de gheaţă ce adorm
Pe aşternutul mării ud,
Cu munţi înalţi, cu văi adînci
La Polul Nord, la Polul Sud... |
Cînd dintre munţii solitari îngălbeneşte luna plină, Vărsînd pe albul dezolat O cadaverică lumină, Se văd ieşind ai mării urşi Cu ochi de foc, cu paşii rari Cînd dintre văile adinei, Cînd dintre munţii solitari.
Se-ntind pe labe de sidef
Şi dorm adînc... şi dorm mereu !...
De-atunci au trecut aproape şapte ani.
Săvescu a murit într-un spital, străin de opinia publică care ar fi avut poate datoria să-1 cunoască mai de aproape, a murit înconjurat de cîţiva prieteni îndureraţi, de cîţiva prieteni numai, la fel cu cei care au avut curajul să se aventureze pe întinsul necunoscutelor gheţare şi să moară sub privirea duioasă a puţinilor lor tovarăşi de drum şi de ideal.
Şi iată de ce astăzi, cînd citesc dările de seamă ale expediţiilor acestea, menite să rămînă celebre, gîndul mă duce la versurile lui Săvescu şi la sfîrşitul lui tragic de explorator fără noroc al necunoscutului !...
Şi dorm adînc, şi dorm mereu Nemărginirile polare, Iar dintre văile adînci S-aude-o stranie vibrare, Şi urşii albi, înduioşaţi într-un oftat adînc şi greu,
392
UN „AUTODAFE" MODERN
Fereastra camerei mele dă într-o ulicioară strimtă şi totuşi foarte frecventată. în dreapta se află o cafenea, în stînga, o biserică. De prisos să vă spun în care parte apucă mulţimea celor ce-mi trec veşnic pe sub fereastra mea.
Ceea ce ţin să se ştie însă este că o asemenea vecinătate te scuteşte de indispensabilul „deşteptător", mai ales cînd eşti nevoit să te scoli dimineaţa la ora fixă.
Toaca de la biserică înlocuieşte cu succes zbîrnîitu-rile enervante ale clopoţelului de la ceas, iar zarurile celor ce joacă table pe trotuarul cafenelei cu noaptea în cap — cum s-ar zice — te împiedică să mai adormi chiar cînd ai avut precauţiunea să-ţi închizi bine geamurile.
Mai zilele trecute, însă, am fost deşteptat nu ca de obicei dimineaţa, ci pe la miezul nopţii.
Pe ulicioară, paşii grăbiţi se încrucişau zgomotoşi ca şi cum s-ar fi întîmplat o mare nenorocire.
O voce bărbătească striga : „Aduceţi gaz, gaz, gaz !"...
Am deschis fereastra- şi cu mirare am observat că nimic extraordinar nu se întîmplase în programul cotidian al activităţii celor ce "obişnuiau să frecventeze ulicioara.
Clienţii cafenelei se strînseseră în jurul preotului de la biserica vecină, care ţinea în mînă o cursă, în care un şoarece prizonier se zbătea, presimţind desigur ce-1 aşteaptă.
Şi gazul a fost adus. Părintele a turnat peste cursă şi i-a dat foc.
De frică însă ca nu cumva focul să mistuie şi cursa, părintele a început să strige din nou. De data asta însă cerea apă să stingă focul.
Reprezentaţia aceasta penibilă n-a durat decît cinci minute, în care timp însă s-a aplaudat şi s-a petrecut mai bine decît la teatrul de varietăţi.
Clienţii cafenelei şi-au luat apoi locul la mesele lor, iar preotul, mulţumit că a scăpat de şoarece şi şi-a scăpat cursa, a intrat în casă.
Nimic extraordinar dar. Mă gîndesc însă că în pre-dicele sale venerabilul preot trebuie să fi pronunţat măcar o singură dată în viaţa sa : Fiţi miloşi şi iertători cu cei ce nu se pot apăra !...
Cu cei ce nu se pot apăra, da ; dar cu şoarecii nu. Pe aceştia urcaţi-i pe rug şi daţi-le foc ca Jeannei d'Arc.
394
AVEM DREPTUL SA FIM BANALI ? CALEA VICTORIEI TOAMNA ŞI BUCUREŞTENII. CEI CARE TREC SI CEI CARE   STAU   PE   LOC.   PENTRU   CE   NE   PLACE SA PRIVIM FEMEILE FRUMOASE.
Nu cred să fie pa lume lucru mai banal decît anume constatări pa care — deşi vechi — le repetăm, fără să ne dăm seama, cu gravitatea cine ştie cărui mare descoperitor de noi continente.
Şi iată pentru ce socotesc că, pentru a mă pune la adăpostul ironiei primului cititor al acestor rînduri, e bine să mă grăbesc şi să declar, cu o clipă mai înaintea lui, că tot atît de banală este şi constatarea mea.
Banalitatea însă nu merită şi ea oarecare atenţie ?
Eu cred că da.
Dealtfel, atenţia aceasta i-o acordăm zilnic : i-o acordăm însă fără să ne dăm propriu-zis seama, fiindcă farmecul banalităţii este atît de puternic, încît pe cea mai mare parte din noi ne cucereşte cu aceeaşi prietenie cu care femeile frumoase reuşesc să schimbe dezastrele în triumfuri.
Nimic mai banal, deci, decît să constatăm că o zi de toamnă este admirabilă, delicioasă, splendidă !... Şi pa urmă ?
întrucît frumoasele zile de toamnă de azi se deosebesc de cele din alte vremuri, pentru ce să ne simţim obligaţi să ne entuziasmăm şi noi ca şi cei de atunci ?
Acelaşi soare obosit, grăbit să apună cît mai curînd, preocupat să răsară cît mai tîrziu... Aceeaşi temperatură nesigură, plină de capriciile unei feline... Aceleaşi frunze, rumene de ruşinea celor neobişnuite să se desprindă de sus, pentru a popula trotuarele... Aceleaşi versuri... Ah !
396
Versurile adorabililor amanţi ai toamnei !... Aceiaşi, aceiaşi, aceiaşi !...
Şi pe drumul jalonat de eternul acelaşi, înaintăm fără nici un spor, asemenea unor ingineri hotărnici care şi-au pierdut carnetul cu cifre şi sunt hotărîţi să reînceapă măsurătoarea de la primul jalon.
Pentru ce ?
Pentru că fiecare din noi avem aceleaşi drepturi, dintre care, dreptul de a putea fi banali ne îndeamnă la excesuri ca cel mai garantat capitol din constituţia sufletească.
în virtutea acestui capitol deci, bucureştenii au dreptul ca în zilele frumoase de toamnă — duminicile mai ales — să populeze Calea Victoriei, aşa ca între orele 11 şi 12 circulaţia trăsurilor să fie imposibilă.
De la Capsa şi pînă la Piaţa Palatului, mai ales, trotuarul este o adevărată expoziţie ambulantă de... tot ce vreţi. Toaletele doamnelor în primul rînd. Vin apoi cravatele, ghetele americane... şi pa ici, pe colo, chiar coatele roase şi tocurile scîldatejale cetăţeanului de la marginea capitalei sau ale funcţionarului cu 90 lei pe lună, care nu s-a putut abţine\de a nu gusta şi dînsul din farmecul banalităţii unei frumoase zile de toamnă pe Calea Victoriei.
Aş fi nedrept însă dacă n-aş recunoaşte că anume bucureşteni — dintre aceia care au oroare de banal —-nu urmează exemplul mulţimii şi în loc să se plimbe pe Calea Victoriei se postează la colţul hotelului Continental, de unde se mulţumesc numai a privi pe trecători. Inventatorul acestei distracţii însă, deşi trebuie să fi dispărut de mult, fără aureola binemeritată, a găsit atîţia imitatori, încît, astăzi, a privi mulţimea din colţul hotelului Continental este tot aşa de banal ca şi cum ai porni de la Capsa pînă la Piaţa Palatului regal. Şi cu toate acestea ce plăcut lucru să stai nemişcat, fără nici o altă preocupare decît să priveşti pe cei care îţi trec prin faţă. Cunoscuţi sau necunoscuţi, este acelaşi lucru. Cei care trec, deşi nu sunt mai niciodată grăbiţi, mai totdeauna au aerul că se grăbesc, şi deci n-au timpul să-ţi întindă
397
mîna — aceasta pentru a ieşi din banalitatea plimbărilor! duminicale pe Calea Victoriei.
Şi iată-te deci scăpat de teama supărătorului schimb de cuvinte convenţionale, care te poate distra, de la observaţiile ce ţi-ai propus a face în scurtul timp de la ora 10 pînă la 12. Străinul care ar vedea pentru prima oară pe obişnuiţii colţului de la hotel Continental şi-ar face o bună idee şi de Bucureşti şi de studiul ştiinţelor în care intră şi psihologia mulţimii. Văzuţi pentru prima oară, antreprenorii trotuarului din faţa Teatrului Naţional îţi fac impresia de observatori pasionaţi, profesori tineri sau bătrîni care se întrec unul pe altul în temeinicia rezultatelor ce pot obţine după două ore de benevolă plantare pe loc. Observaţiile lor, coordonate în urmă, vor vedea desigur lumina zilei şi cei care n-au avut timpul nici pregătirea necesară să studieze mulţimea vor învăţa, din filele proaspăt tipărite, misterul inexplicabil, în virtutea căruia gravitează această nesfîrşită perindare de oameni fără rost şi mai ales fără putinţa de a-şi găsi un rost oarecare.
Străinul care i-ar vedea pentru prima oară ar gîndi, cred, astfel, după cum într-o vreme eu însumi mă înşelasem să gîndesc. Bucureştenii noştri însă sunt mai practici. Ei nu iau note. Note iau numai stenografii şi trebuie să recunoaştem că stenografii sunt tot aşa de banali ca şi neştiutorii de carte. Notele i-ar distrage de la observaţiile lor. Fără note însă observaţiile se risipesc... şi iată pentru ce în fiecare duminică aceiaşi obiş^ nuiţi ai trotuarului repetă scena cu o adorabilă precizie de cinematograf...
Un prieten, pe care în alte vremuri obişnuiam să-1 întîlnesc în alte locuri decît la colţul hotelului Continental, mi-a explicat, foarte spiritual dealtfel, pentru ce de cîtva timp s-a obişnuit să privească numai trecătoarele.
■— Fiindcă Bucureştiul este atît de sărac în monumente de artă, încît singurul lucru ce mi-a mai rămas este să privesc femeile duminica, pa Calea Victoriei.
Prietenul meu însă este unul dintre cei mai ciudaţi bucureşteni. într-o zi cînd a fost întrebat oe-ar prefera intre o femeie şi o casă a răspuns :•
— O casă... Şi dacă s-ar putea cea mai dărăpănată din Bucureşti, fie ea chiar casa Creţeanu din faţa palatului regal.
De atunci au trecut însă cîţiva ani. Casa aleasă de prietenul meu a rămas tot acolo şi în aceeaşi stare de mai înainte, iar prietenul meu — desigur pentru a ieşi din banalitatea cotidianelor constatări — a renunţat la zădărnicia monumentelor de artă şi şi-a îndreptat privirile spre alt ideal : arta vie ce palpită în fiecare duminică de-a lungul trotuarelor ce încadrează Calea Victoriei.
398
CIND ÎNCEPE TOAMNA LA BUCUREŞTI. EXPOZIŢIUNILE DE LA ATENEU. D. N. GROPEANU.
mai mult farmecul ei în timpul toamnei. Să existe oare o legătură între măreţia uneia şi melancolia alteia ? Cine ar putea-o spune mai bine decît însuşi Ateneul Român, în sălile căruia două expoziţii năzuiesc parcă să întregească pitorescul unei toamne bucureştene.
Toamna-mi scutură castanii Din grădină, Şi pe cer,
Norii-mi strîng de gît pătratul de senin Rămas stingher...
Anul acesta însă toamna a sosit liniştită, la fel cu agonia unui bătrîn care se stinge pe nesimţite, obosit şi sub povara unor ani fără de număr. Nimic din brutalitatea gesturilor din alţi ani. Frunzele castanilor cad liniştite la pămînt ca şi cum ar fi desprinse din mîna delicată a unei Lizette care pregăteşte o coroană de flori naturale pentru aniversarea bunului ei Beranger, iar cerul senin de jur împrejur se întinde pe întregul cuprins al capitalei, boltindu-se parcă din ce în ce mai mult, aşa încît globul solar alunecă din zi în zi tot mai spre orizont. Şi parcă tot nu ne vine să credem că suntem în toamnă...
Pentru bucureşteni însă, toamna nu începe cu ziua subliniată în calendar cu roşu, ci cu ziua în care, pe grilajul Ateneului Român apare primul afiş ce-i invită să viziteze obişnuitele expoziţii de toamnă.
Altădată toamna la Bucureşti începea odată cu deschiderea stagiunii Teatrului Naţional, dacă nu cu reapariţia revistelor literare suspendate pe timpul verii. De cînd s-au înmulţit teatrele însă şi de cînd revistele literare continuă să apară regulat în tot timpul anului, bucureştenii şi-au ales pentru început de toamnă altă dată, decît cele din trecut. Nu ştim de ce, dar arta are
400
Să intrăm deci înăuntru. Deşi prea mic, Ateneul nostru este totuşi destul de încăpător pentru a primi deodată pe toţi bucureştenii amatori de artă. Să intrăm deci înăuntru şi să intrăm cît mai mulţi.
în rotonda Ateneului, doamna Iordănescu, pictor şi domnul Iordănescu, sculptor, expun pentru prima oară împreună un număr mai mare de lucrări. Amîndoi sunt tineri, amîndoi sunt nişte elevi xare promit, sau, dacă vreţi, mai bine doi modeşli^aebutanţi. Pictura doamnei Iordănescu e plină de stîngăcia pretenţioasă a celor care ieşind de pe băncile unei\cademii îşi închipuie că pot aduce o notă personală în lucrările lor chiar atunci cînd nu s-au putut debarasa cu totul de regulele manualelor de pictură. Intenţiunile doamnei Iordănescu sunt lăudabile. Domnia-sa caută să facă aşa-zisa pictură modernă.
Tablourile sale marine însă, departe de a fi plein air-uri rămîn aceleaşi exerciţii modeste de atelier. Domnia-sa vede natura cu ochiul artistului rămas credincios vechilor maniere. Bărcile, mai ales, cu care doamna Iordănescu binevoieşte să populeze nemărginirile albastre, sunt de un comic irezistibil. Ele îmi amintesc bărcile de hîrtie cu care se distrează copiii claselor primare. Ca diletantism, însă, pictura doamnei Iordănescu poate interesa pe anume amatori de artă şi nu m-aş mira cîtuşi de puţin dacă ezpoziţia domniei-sale va avea un succes, un suc-res mulţumitor pentru o primă expoziţie.
Despre sculptura domnului Iordănescu am avut ocazia să mă ocup acum cîteva luni, cînd am vorbit despre primul Salon oficial. în cîteva luni deci, un artist ne-putînd evolua, mă voi mărgini să menţin cele spuse. In
401
afară de Imnul orbilor şi proiectul pentru Monumentul Independenţei, tînărul sculptor mai expune ca lucrare de forţă un cal de saca în mărime naturală. Nobilul animal al lui Buffon trebuie să fie foarte jenat de privirile curioşilor care se înghesuiesc în jurul lui. Sunt sigur că printre altele, calul domnului Iordănescu gîndeşte următoarele :
„Ce păcat că nu m-a făcut Dumnezeu elefant !... Aş fi rămas cel puţin în atelierul domnului Iordănescu, fiindcă n-aş fi încăput pe uşa Ateneului." Şi aşa mai departe...
O vizită la expoziţia d-lui Gropeanu deci va fi totdeauna binevenită pentru cei care, dezolaţi de sosirea toamnei bucureştene, voiesc să-ţi încălzească privirile în imaginile unei primăveri parcelate în cadrele unor admirabile colturi de natură.
In sala de jos, d. Gropeanu, care trăieşte şi lucrează la Paris, expune vreo 60 de bucăţi — picturi şi pasteluri. Printre cele cîteva rînduri publicate în catalogul expoziţiei Gropeanu şi iscălite de d. Ernest La Jeunesse, criticul de artă de la ziarul parizian Le Journal, citez următoarele :
„Pour dire le vrai, â notre epoque industrielle, ou le metier est devenu un metier, Nicolas Gropeanu est un artiste-ne, douloureux et inspire harmonieux et fremis-sant..."
Domnul Gropeanu este desigur un artist. Calitatea domniei-sale este tocmai ceea ce criticul parizian condamnă ca constituind aşa-zisa pictură calmă. Lucrările domnului Gropeanu, pline de aer, de lumină şi căldură, îţi fac impresia unor peisaje calme, prin care vîntul nu s-a abătut niciodată şi oamenii par a fi adormit pe vecie. Figurile artistului par cufundate toate într-un vis fără sfîrşit. în ele palpită nu neliniştea grijilor zilnice, ci fericirea unor vremuri patriarhale. Copiii săi — şi d. Gropeanu trebuie să iubească foarte mult copiii — sînt aşternuţi pe o pînză cu deosebită îngrijire. Domnia-sa poetizează vîrsta aceasta mai mult decît în natură. Pe copiii de la ţară domnia-sa îi vede tot aşa de curaţi şi de bine îmbrăcaţi ca şi pe copiii unor artişti. Dacă i-aş putea reproşa ceva domnului Gropeanu este că prea face în pînzele sale multă risipă de jrumos...
402
CEI DE PESTE DOUA SUTE DE ANI DESPRE CET DIN ZIUA DE AZI. ÎNCEPUTURILE AVIATIUNEI IN ROMA NIA. CÎND VA ZBURA BLERIOT. CUM A FOST JU DECÂT   ACCIDENTUL   DE CĂTRE   BUCUREŞTENI ŞI CUM DE CĂTRE PROVINCIALI.
Tîrziu, tîrziu de tot, peste o sută sau două sute de ani, cînd tramvaiele cu cai nu vor mai exista, cînd cele «electrice vor circula pe sub pămînt iar cele aeriene îşi vor proiecta umbra imenselor aripi pe asfaltul străzilor largi şi împrejurul caselor cu cîte şase etaje, cu ocazia inaugurării cine ştie cărei noi staţiuni aeriene, reporterii ziarelor de pe atunci îşi vor aduce aminte că odată, demult, trebuie să fi existat şi în România un început de aviaţiune şi, mai înainte de a publica darea de seamă o festivităţii, vor cerceta la Academie ziarele timpului, pentru a extrage note asupra primului zbor la Bucureşti.
Colecţiile de hîrtie mucegăită vor fi cercetate unele după altele, cu pofta omului sigur că va da peste o comoară şi a doua zi ziarele de peste o sută sau două sute de ani, printre multe altele, vor publica şi următoarele rînduri dezgropate din cine ştie ce ziar apărut lunea trecută :
„Istoricul aviaţiunei în România Inaugurarea staţiunii aeriene X, a douăsprezecea pe ■care o posedă Bucureştii, ne-a dat fericitul prilej de a povesti numeroşilor noştri cititori — dintre care cea mai mare parte nu au de unde să-1 cunoască — istoricul aviaţiunei în România, ale cărui începuturi pasionau publicul european la fel după cum astăzi locuitorii pămîntului se pasionează de corespondenţele pe care le schimbăm zilnic cu vecinii noştri din planeta Marte.
404
Ziarele timpului ne povestesc că primul zbor fusese anunţat pentru ziua de miercuri 14 octombrie a anului 1909, pe cîmpul hipodromului de la Băneasa, astăzi transformat în cazărmile Regimentului 125 artilerie. Aviatorul era celebrul Bleriot, care trecuse cel dintîi canalul La Manche — lucru extraordinar pe vremea aceea — şi care fusese adus de Clubul automobiliştilor, deoarece în Bucureşti, pe vremea aceea — lucru natural — nu existau încă cluburi de aviatori. Intîmplarea voi însă ca cinci minute înainte de ora fixată pentru începutul zborului, motorul să facă explozie (vă închipuiţi ce motoare existau pe vremea aceea) şi aparatul să fie pus în imposibilitate de a se ridica în aer. Cei 80 000 de oameni (din 300 000 care îi avea Bucureştii în anul acela) fură nevoiţi să se întoarcă acasă, cea mai mare parte din ei pe jos, deoarece trăsurile de piaţă, pe vremea aceea, nu erau mai multe de 700. Şi Bucureştii /nu era legat prin altă cale de comunicaţie cu hipodromul. Interesant, de asemenea, este faptul că pentru ziua în'care^avea să se desfăşoare acest eveniment nemaivăzut, poliţia fixase anume taxe pentru trăsuri, deoarece birjarii erau în stare să jefuiască clienţii ca-n codrul Herţei (expresie mult. mai veche decît începutul aviaţiunei în România). Din cauză că Bleriot nu adusese cu el decît un singur motor şi fiindcă un al doilea nu se găsea decît la Paris, bucu-reştenii fură nevoiţi să aştepte trei zile (pe vremea aceea cel mai scurt timp în care se parcurgea distanţa Paris— Bucureşti era trei zile) şi zborul fuse amînat pentru duminică 18 octombrie. Aşadară, bucureştenii văzură pentru prima oară un aparat zburător în ziua de duminică..."
întrerup povestirea reporterului de peste 200 de ani, deoarece pînă azi noi înşine, repoi'terii contemporani ai începutului de aviaţie în România, nu putem şti exact ziua în care Bleriot va zbura. Să nădăjduim. însă că ziua aceasta mult aşteptată este cea de azi. Şi în cazul acesta reporterul de peste 200 de ani poate deci continua :
„Primul zbor la Bucureşti, a fost efectuat de către Bleriot în ziua de duminică, 18 octombrie 1909..."
405
Pînă atunci însă să ne întoarcem puţin la ziua de miercuri, care constituie, desigur, una din datele cele mai emoţionante prin care au trecut românii din Bucureşti, din provincie şi de pretutindeni. îmi place să cred că fiecare din noi cunoaştem cîte ceva din psihologia mulţimii, deoarece fiecare din noi facem parte din aceeaşi mulţime atît de felurită şi totuşi atît de uniformă. Nu fiecare din noi însă şi-a dat aceeaşi osteneală în ziua de miercuri ca să observe de aproape manifestaţiile prin care mulţimea a căutat să-şi ilustreze prezenţa ei la hipodrom în această memorabilă zi de resemnare generală şi... românul adevărat ar aice de ghinion.
Bucureştenii, ca în oricare altă împrejurare identică, au ştiut să-şi ţină la înălţime demnitatea lor de oameni de spirit. Bucureştenilor le plac glumele şi trebuie să mărturisim că în nici o altă zi nu s-a făcut atîta risipă de glume ca în ziua exploziei motorului lui Bleriot. Cei care au format nota discordantă au fost provincialii. Şi ce idee bună îmi făcusem astă-vară de provincialii noştri, pe care îi consideram drept cei mai paşnici cetăţeni români. Cei care au venit la Bucureşti însă, să vadă pe Bleriot zburînd, ne-au probat că nu toată provincia este una şi aceeaşi. Provincialii noştri trebuie să aibă o idee detestabilă despre bucureşteni. Cei mai mulţi ţipau cît îi lua gura că accidentul a fost pus la cale de către cei din capitală pentru a le da prilejul să-şi bată joc de cei din provincie. Toată lumea îşi cerea banii de pe bilete înapoi. La fiecare pas nu se auzeau decît strigătele :
— Eu sunt din provincie, domnule. Dacă nu mă prezint mîine la slujbă, mă dă afară.
Sau :
— Dar cu trei lei ai mei ce se face ?
— Biletul e valabil pentru duminică.
— Care duminică ? Duminică nu sunt liber... banii înapoi.
Recunosc că pentru multă lume suma de trei lei constituie ceea ce se numeşte o sumă.
Mi se pare însă că explozia unui motor, care din fericire n-a avut nici o urmare gravă, dar care putea să însîngereze nisipul de jurul său, constituie un accident mai grozav decît pierderea faimoasei sume de trei lei. Şi cu toate acestea, cei trei lei nu erau pierduţi. Nu, dar provincialii noştri ne suspectau îndeajuns pentru a-şi închipui că accidentul motorului a fost plănuit pentru a se pune mina pe trei lei. Şi cîte trei lei de la fiecare provincial ! Iată cum îşi fac bucureştenii averile...
Să fie pe pace provincia. Agitaţia ei de miercurea trecută ne-a umplut de bucurie fiindcă ne-a zugrăvit provincia sub aspectul ei războinic, necunoscut pînă azi capitalei. Noi unii suntem veseli că provincia ne-a încredinţat încă o dată mai mult că atunci cînd i s-a dat cuvîntul, cuvîntul a fost pronunţat.
406
BUCUR^STE^AN^ Si^Tm^^^^  CONVORBI^ INTRE UN AVlTttuIft     aIL       PROVINCIAL. BINEFACERILE AVIAŢIUNEI.    AEROPLANUL   ŞI   MUNCA CIMPULUI PLOAIA ARTIFICIALA.
Luni 19 octombrie 1909. .
Dialogul de mai jos are loc în colţul unei străzi oarecare din Bucureşti, sau dacă preferaţi într-una din cafenelele mai de seamă ale capitalei. Unul dintre acei toucureşteni care cunoaşte toată lumea, care ştie ora exactă cînd soseşte sau pleacă fiecare şi mai ales ghiceşte dintr-o singură privire ce anume afaceri aduc în •capitală pe anume provinciali, se întîlneşte cu un prieten provincial, a cărui prezenţă în Bucureşti nu-1 surprinde atît cît îl surprinde faptul că nu-1 descoperise mai devreme. Dialogul foarte banal, dealtfel, se rezumă In următoarele fraze :
— Ah !... Dar de cînd pe la noi ?
— De alaltăieri.
—• Am înţeles. Pentru Bleriot.
— Pentru el...
— L-ai văzut ?
— Mă mai întrebi ?
— Cum ţi s-a părut ?
— Admirabil...
— Nu-i aşa ?.,.
Mîna dreaptă a prietenului provincial se învîrteşte •de cîteva ori în aer, desenînd obişnuitul suprem argument pe care îl întrebuinţezi ori de cîte ori nu mai găseşti cuvinte la îndemîna pentru a-ţi exprima nemulţumirea sufletească. Şi dialogul urmează înainte :
— Dar nu ştii altceva ?
— Ce anume ?
— Asta nu-i nimic.
408
— Ascultă-mă pe mine. Să vezi la primăvară ce o să fie...
— Ce o să fie ?
— Tămbălău mare...
— Ei aş !
— Cinci aviatori deodată. Cinci... Mă înţelegi ? Tă-mărăşescu cu aeroplanul lui Bleriot, prinţul Bibescu cu aeroplanul lui Voisin, Robert Catargiu cu aeroplanul „Antoinette", locotenentul Goliescu cu al lui şi Vlaicu, un inginer tînăr, venit din Transilvania, cu altul. Pe-al lui Vlaicu îl construieşte arsenalul nostru.
La auzul atîtor nume, provincialul deschide ochii mari, ca şi cînd ar fi avut ceva de văzut, nu de auzit. Apoi cu liniştea cea mai puţin prefăcută răspunde :
— Ştiu eu dacă la primăvară am să pot veni !... O să am treabă la moşie...
Bucureşteanul însă, care nu poate pricepe cum/o moşie te poate interesa mai mult decît un zburător/ dă din cap în semn de compătimire şi amîndoi prieteniKse_în-depărtează ţinîndu-se de braţ... Discuţiunea asupra aeroplanelor a fost angajată. Bucureşteanul pretinde a fi foarte documentat. Provincialul sceptic se lasă convins cu greutate de cîte ori o afirmaţie mai îndrăzneaţă îi tulbură prea mult seninul convingerilor sale. Binefacerile aviaţiunei sunt expuse cu un lux de argumente uimitor. Dar parcă nu-ţi vine să crezi că maşina aceasta, care acum după ce ai văzut-o zburînd îţi pare un lucru de nimic, poate fi în stare să schimbe faţa omenirii aşa cît ai clipi din ochi. Provincialul ascultă şi se uimeşte. Pe el nu-1 interesează însă deocamdată decît moşia.
— Oare, asupra moşiilor, ce influenţă poate avea un aeroplan ?
— Mare, foarte mare... aş putea zice chiar colosală.
— Care, care ?
Bucureşteanul o caută. Pentru un moment însă n-o poate găsi. Provincialul n-o caută deloc. Omului de meserie însă utilitatea aeroplanului la moşie îi vine mai curînd în minte.
— Ia ascultă, ştii cum aş înţelege eu întrebuinţarea aeroplanelor la ţară ?
409
— Cum ?
— Uite aşa, bunioară... te uiţi pe cer şi nu vezi pic de nor. Te uiţi la barometru şi vezi „timp frumos". Te uiţi pe cîmp şi vezi că griul se usucă din zi în zi mai muit... Ei, ce te faci atunci ? Chemi un Bleriot d-ăştia şi-i zici : Stropeşte-mi moşia şi-ţi dau atît.
—- Cum aşa ?
— Foarte uşor. Străzile cum se stropesc ? Acum cîţiva ani te gîndeai că o să se inventeze automobile stropitoare ? Nu. înainte vreme pînă să ajungi cu stropitoarea la un cap al străzii, celălalt se şi usca. Astăzi însă într-o jumătate de ceas stropeşti Bucureştii întreg.
— Ştii c-ar fi o idee !...
— Şi încă ce idee ?...
Şi bucureşteanul, care, la rîndul lui, de data asta se lasă el convins de provincial, îşi dă un aer grav şi, bă-tîndu-şi prietenul pe umăr, adăugă :
— Să ştii că ideea dumitale este admirabilă. Am să-i vorbesc în privinţa asta lui...
-— Lasă, lasă, nu vorbi nimănui... asta este o idee a mea, care de se realizează am scăpat ţara de sărăcie.
— Ai dreptate, cînd s-o inventa ploaia artificială am să-mi cumpăr şi eu o moşie...
SFÎNTUL DUMITRU. CEI CARE SE MUTA ŞI CEI CARE RAM IN. PENTRU CE NE MUTAM. DE VOIE SAU DE NEVOIE ? UNDE S-AU MUTAT ANTICARII ?
Bucureştenii au trecut printr-o săptămînă foarte agitată. Din fericire pentru cei care nu sunt încă proprietari de casă, săptămînă Sfîntului Dumitru nu soseşte^ niciodată pe neaşteptate, aşa că fiecare se poate prefeăti mai din vreme să înfrunte vijelia după puteri şi după circumstanţe. Cei care au ticluit calendarul au avut grijă şi de noi şi trebuie să le rămînem veşnic recunoscători primilor părinţi ai bisericii care au hotărît în înalta lor înţelepciune ca Sfîntul Dumitru şi Sfîntul Gheorghe să ne viziteze totdeauna la zile fixe ale anului.
Cei care s-au mutat — şi îmi place să cred că foarte puţină lume s-a născut şi a murit în aceeaşi casă — ştiu ce însemnează a sosi Sfîntul Dumitru. Cîţi n-ar voi ca chiriile să nu mai crească, proprietarii să nu le mai caute ceartă cu luminarea şi mobilele schiloade de atîtea voiajuri să rămînă odată pentru totdeauna acolo unde le-a aşezat voinţa unuia dintre sfinţii de mai sus !...
Pentru ce se mută omul ? Pentru plăcerea de a schimba senzaţiile monotone ce i le dau aceiaşi pereţi sau împins de nevoia inexplicabilă de mai bine ?... Cea mai mare parte dintre cei care se mută vor răspunde : de nevoie.
Cînd ne grndim însă că aceeaşi nevoie se repetă aproape din an în an, dacă nu chiar din şase în şase luni, ne vine să credem mai repede că adevărata cauză este cu totul alta. De cele mai multe ori mutatul este un fel de vilegiatură — o vilegiatură forţată. Aceleaşi peripeţii, aceleaşi neajunsuri şi aproape aceleaşi senzaţii... Cuferels încep să se deschidă, paturile se desfac în bu-
411
căţi, covoarele se strîng în rulouri, tablourile coboară dîns perete şi odată camionul gata, caravana se pune în mişcare, încotro ? în strada cutare. Strada joacă rolul staţiunii climaterice pe care am fi ales-o în timpul verii. Un singur lucru deosebeşte mutatul de vilegiatură — distanţa, în vilegiatură luăm trenul. La mutat angajăm un simplu camion şi ne este destul. Dar bagajele, mobilele şi schimbarea locuinţei pentru totdeauna ?
Lucrurile acestea nu joacă nici un rol. Cei singuri se mută cu acelaşi bagaj cu care pleacă în vilegiatură, cei cu familie pleacă în vilegiatură iarăşi cu aproape aceleaşi bagaje cu care se şi mută. Pentru mine unul, mutatul constituie una din cele mai de seamă distracţii din viaţă. înainte de a vă spune pentru ce, mărturisiţi că pentru cea mai mare parte dintre dumneavoastră, mutatul constituie aceeaşi plăcută corvoadă, de cele mai multe ori impusă de către noi înşine şi nu de către proprietari.
Cei care obişnuim să trăim în tovărăşia cărţilor în care înaintaşii noştri ne fac părtaşii propriilor zbuciu-mări sufleteşti, cei care obişnuim să trăim în tovărăşia a două-trei tablouri în care un prieten sau altul au reuşit să prindă un moment suprem din viitoarea frumosului, cei care suntem înfrăţiţi cu seninul nopţilor de mai, cu mirosul teilor din grădina vecină sau cu tîlcuirea cîn-tecelor din nopţile de iarnă, aspectul aceloraşi pereţi reci, de pe care mîzgăliturile zugravului ne privesc cu nişte ochi nedumeriţi, nu ne pot niciodată mulţumi ziua de mîine la fel după cum ni se pare a ne fi mulţumit azi.
Sunt cărţi pe care nu le poţi ceti decît în camere mari cu tavanul înalt, cu ferestrele luminoase, cu mobilele Louis Quinze, sau Marie-Antoinette... sunt cărţi pe care nu le poţi ceti, decît în odăiţe ascunse prin cine ştie ce mahala îndepărtată, fără lumină, fără nimic omenesc în ele şi mai sunt şi cărţi pe care nu le poţi ceti decît afară, afară, cît mai departe de ziduri, cît mai aproape de arbori, de cer, de infinit...
Dar nu toţi sunt ca noi. O, nu, ştim. Şi iată pentru ce, cea mai mare parte dintre cei care nu sunt încă pro-
prietari se mută de nevoie şi nu de plăcerea ce o simt schimbînd pereţii în mijlocul cărora li s-ar părea ca ioacă acelaşi rol ca mobilele pe care numai Sfîntul Gheorghe sau Sfîntul Dumitru le mai face să se mişte din cînd în cînd...
Dar vijelia a trecut... V-aţi mutat sau aţi rămas pe loc, de azi înainte vă este egal. Pînă la Sfîntul Gheorghe, cel puţin, nimeni nu are să vă mai supere. Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou le veţi petrece în tihnă şi felicitările le veţi primi la timp, deoarece pînă atunci va trece destulă vreme ca factorul poştal să vă facă cunoştinţa şi prietenii' «ă-^vă înveţe noua adresă.
Aş voi să spun cîteva cuvinte despre... Ghiciţi despre cine ?... Despre anticarii de pe bulevard. Ei bine, bule-vardul nu-şi mai are anticarii lui. Obişnuiţii dughenilor cu cărţi vechi vor trebui de data asta să coboare ceva mai jos. Anticarii s-au mutat în dosul Hotelului de Franţa. De data asta însă e cazul să afirmăm că anticarii sunt singurii poate care s-au mutat de nevoie. Primăria capitalei le-a schimbat cartierul. Interesele oraşului cereau ca interesele primitivelor dughene de pe bulevard să fie sacrificate. Şi sacrificiul s-a făcut conform regretelor de circumstanţă.
Iată-i deci, şi pe anticari, pornind în aparenta vilegiatură pe care pînă azi ei singuri nu o cunoscuseră încă. Recunoaşteţi că pentru un anticar dorinţa de a vizita locuri noi nu cadrează deloc cu meseria. Adevăraţii anticari merg cu habotnicia pînă acolo încît nu admit nici chiar clienţi noi.
Zwiebel bunăoară, bătrînul Aron Zwiebel, a cărui an-ticărie datează de la 1859 şi care printre alţi clienţi de seamă a avut pe Mihail Kogălniceanu şi pe episcopul Melchisedek, mi-a mărturisit că clientela nouă nu-1 incintă deloc.
— Ce poate pricepe un om de 20 de ani, dintr-o carte de 300 de ani ?
Şi Zwiebel avea dreptate
a.ad1ieh3tii-antiCăriil0r 3U Parcă nevoie să şi ei tot fSJ ! °a Ş1 Cărţile Ce-Şi lihnesc în rafturile pră-
fuite înţelepciunea timpurilor de altădată. Dar clienţii cu timpul pier... Cărţile rămîn... Şi Sfîntul Dumitru soeste m fiecare an cu aceeaşi preciziune modernă de crono!
PRIMII FULGI DE ZĂPADA !
Iată-i sosiţi...
Noaptea, pe furiş, cînd felinarele Bucureştilor abia începuseră să-şi verse petele lor violente ps trotuarele ude de ploaia zilei, primii fulgi de zăpadă au/sosit pe neaşteptate grăbiţi ca şi cum cineva, de aci, sau din altă parte, i-ar fi chemat în taină cu vocea mascată^jL celui ce se fereşte să fie auzit de toţi... Şi primii fulgi au sosit !...
Aţi văzut vreodată căzînd de sus, din cenuşiul greoi, compact şi uniform, ridicolele astea pete albe de pensulă ?...
Noi n-am putut vedea primii fulgi de zăpadă căzînd. Cafenelele sunt aşa joase în tavane, încît din multicolorele încondeieri picturale nu pot cădea decît cel mult fulgii nevăzuţi ai prafului autohton.
Primii fulgi de zăpadă însă i-am văzut pe paltoanele întârziaţilor clienţi ai aceloraşi mausolee moderne în care se fumează, se bea cafea, se pune la cale politica şi arta şi... se face curte casieriţelor.
Şi primii fulgi de zăpadă au fost salutaţi şi de data asta cu aceleaşi aplauze mute în ropotul cărora suspectăm ziua de mîine.
Nu ştiu de ce, dar în timpul iernii temerea zilei de mîine se prezintă mult mai maiestuoasă decît în alte anotimpuri, poate din cauza bogatei blăni de hermină pe care i-o împrumută zăpada.
în aşteptarea zilei de mîine, trăiască, deci, ziua de azi !
415
Dacă a început să ningă, cu atît mai bine. Mîine zăpada va fi mai mare, iar frigul mai înţepător... Şi frigul ne va rumeni obrazurile. Pe cei palizi, pe cei bolnavi, pe cei ce n-au cunoscut roşul obrazurilor tinere frigul îi va înfrumuseţa.
Trăiască frumosul, deci !
Şi în cinstea frigului de mîine, primilor fulgi de zăpadă de azi le urăm : „Bine aţi venit.'"
ÎN CĂUTAREA UNUI SUBIECT
Putem găsi în fiecare zi cîte un subiect nou ?... Cine dintre cîţi ne pretind asemenea subiecte ne pot împru-x muta unul măcar, chiar în schimbul unei iscălituri comune de colaboraţie ?... Cei care se plîng de lipsă, de subiecte dau probă că nu gîndesc îndeajuns. Şi cei care nu gîndesc îndeajuns nici nu văd,  nici  nu  aud bine^
Căutaţi subiecte ?
Coborîţi în stradă — în Calea Victoriei sau într-o stradă mărginaşe a capitalei, este acelaşi lucru. Coborîţi in stradă însă cu intenţia de a găsi un subiect şi vă asigur că nu vă veţi întoarce niciodată bredouille cum zice francezul.
Nimic mai uşor de a găsi un subiect în ziua de azi. Din ceea ce se vede, din ceea ce se aude şi mai ales din ceea ce nu se vede şi nu se aude se pot extrage subiecte tot atît de variate şi interesante, ca şi peripeţiile unui erou din epopeele de altădată.
Să mărturisesc adevărul însă. Nu căutăm subiecte, fiindcă dacă le găsim, găsim şi pe cel care le-a tratat mai înaintea noastră pentru a-1 copia, a-1 fura sau, după cum se obişnuieşte în limbajul de toate zilele, a-l consulta. Consultarea scriitorilor de altădată constituie cel mai de actualitate sport al scriitorilor de azi. Pentru a nu mă adresa însă aşa-zişilor literaţi, a căror susceptibilitate, în parte, şi-o motivează, mă voi adresa confraţilor mei ziarişti şi anume aşa-zişii reporteri de fapte diverse.
Ei bine, confraţii mei au trecut zilele trecute pe lîngă un subiect pe care l-au scris şi alţii, este drept —
417
dar pe care nici nu l-au văzut, nici nu l-au auzit, nici nu l-au cugetat. Ce subiect mai original, mai zguduitor şi mai de actualitate decît acela ce ţi—1 oferă un părinte ce moare cînd îşi vede pe fiu-său la Văcăreşti. Şi cu toate acestea nici o gazetă n-a descris scena aşa cum ea merită să fie descrisă. Cîteva rînduri şi atîta tot...
Şi vă mai plîngeţi de lipsă de subiecte ?...
Dragii mei, iertaţi-mă... dar ceea ce lipseşte cu adevărat nu sunt subiectele, ci altceva.
E oare nevoie să vă mai spun ?
BUCUREŞTII ÎNAINTE ŞI DUPA ZIUA DE 15 NOIEMBRIE. CE NE AMINTEŞTE TOAMNA. FEMEIA MODERNA. REVEDEREA CAPITALEI
După aşa-zisul sezon al vilegiaturii, Bucureştii nu se repopulează cu adevărat decît odată cu deschiderea Parlamentului. Farmecul capitalei noastre nu se întregeşte decît în ziua cînd provincia îşi trimite pe aleşii naţiunii. Ziua de 15 noiembrie este începutul adevăratei vieţi bucureştene. Pînă atunci Bucureştii nu sunt decît un\ enorm oraş de provincie cu toate că adevărată capitală, Bucureştii, nu devine decît în ziua în care sosesc provincialii.
Constatarea aceasta, deşi pare ciudată, ea este totuşi adevărată. Pînă la 15 noiembrie, Bucureştii par a căuta ceea ce nu se poate găsi în orice zi. Străzile, teatrele, localurile de petrecere şi mai ales nopţile, nopţile Bucureştilor, n-au nici un farmec. Trecătorii se încrucişează, se privesc şi se salută rece ca nişte oameni ce nu se cunosc sau care n-au nimic să-şi spună. în restaurante se mănîncă pe tăcute, ca şi cum fiecare client ar fi venit de la o înmormîntare. Piesele de la teatru nu plac nimănui, şi ziarele zilnice apar parcă de nevoia de a nu-şi pierde obişnuinţa.
După 15 noiembrie însă, Bucureştii se schimbă ca sub bagheta magică a unui prestidigitator.
Cele 21 de lovituri de tun cu care se anunţă plecarea m.s. regelui de la palat anunţă în acelaşi timp şi reînvierea Bucureştilor.
Imaginile confuze încep să se definească. Zilele trecute dispar din amintirea celor nerăbdători şi ziua de mîine se întrupează într-o adevărată zeiţă, purtătoare nu de ramuri de măslin ci de acea stranie şi indispen-
419
sabilă invitation ă la valse în mrejile căreia cădem unii după alţii.
Şi valsul începe. Din zi în zi însă, paşii pierd tot mai multe cadenţe, valsul devine o adevărată goană, muzica se transformă în galop şi, graţie dansului, se pierde în vîrtejul îngrozitorului : „încotro ?... Oriunde... dincolo de viaţă... !
Cei care nu sunt obişnuiţi cu dansul privesc din depărtare uimiţi, îngroziţi... Cu timpul însă, voluptatea vîr-tejului îi cucereşte pe toţi şi iată-i pe toţi, grăbindu-şi salturile mortale pe trepte tot mai şubrede... încotro ?... Oriunde... dincolo de viaţă !...
Iată-ne reveniţi sub cerul plumburiu, greoi şi ameninţător al toamnei pe sfîrşite.
In această tristeţe ce vine de sus, din nepătrunsul privirilor noastre prea slabe, pluteşte totuşi un demonic îndemn spre acel nu ştiu în a cărui existenţă de-o clipă, trăim o infinitate, consumîndu-ne însă cu aceeaşi repeziciune cu care o efemeridă intră şi iese  din viaţă.
Iată-ne în stradă. A plouat sau a nins ? Nu ştim. Atmosfera însă ne pare umedă ca nişte pleoape ce au plîns. Şi lacrimile ne enervează, ne tulbură, ne excită. De bucurie nu se plînge decît prin romane.
La fiecare pas ne vine parcă să întindem mîna şi să apucăm nu ştim ce — prin atmosferă se strecoară parcă numai senzaţii senzuale. E toamnă, şi toamna ne aminteşte de curtezanele fardate, de curtezanele fără vîrstă şi fără... amintiri. In clipa aceea ne aducem aminte şi noi că amintirile zilei de ieri, cu ziua de ieri, le-am pierdut şi o poftă nebună începe să ne tortureze — pofta de a rămîne acolo în stradă ore şi zile întregi, pofta de a ne ucide amintirile şi a ne chinui curiozitatea zilei de mîine.
Şi zilele trec una după alta, şi zilele trec ca femeile ce dispar la colţul străzii... Privirile noastre le urmăresc şi în jurul celor care ne ajung şi ne întrec, ele se rotesc asemenea unor limbi ce-şi caută orele pe cadran... Ce rost însă pot avea orele în armonia eternă ?... Civilizaţia modernă a făcut din femeie o fiinţă extraordi-
nară graţie căreia, într-o clipă îţi poţi clădi fericirea întregei vieţi... Dărîmaţi fericirile acestea cu aceleaşi unelte cu care le-aţi clădit, şi fiţi de două ori fericiţi, voi care clădind aţi avut cel puţin ce dărîma !
Iată-ne deci din nou la Bucureşti. Intr-o dimineaţă, de mult, l-am părăsit cu gîndul să rămânem cît mai mult timp departe de el. Ne simţeam obosiţi, bolnavi, amorţiţi... De ce ? Din cauza grozavului cinematograf ce-şi însufleţea imaginile veşnic aceleaşi, pe aceleaşi străzi unde ne îndreptăm şi noi, cu aceleaşi gesturi cu care ne mişcăm şi noi, cu aceleaşi gînduri ascunse, cu care ne minţeam şi noi. /
Şi pe unde n-am fost ?... Mai este oare nevoie să mai amintim pe unde am fost, pe unde"am~ii vrut chiar să mergem, numai şi numai să ne depărtăm cit mai mult de coşmarul acesta, în ghearele căruia se abătuse somnul nostru de aproape un an ?...
Astăzi însă, iată-ne din nou la Bucureşti. Să fie oare adevărat ? Acesta este Bucureştiul de atunci ?
Ce nou mi se pare... Şi cu toate acestea este acelaşi. După ce am trăit cîtva timp alăturea de el, după ce ne-am odihnit ochii pe alte însufleţite foi fotografice, Bucureştii ne face impresia bizară a unui lucru pe care îl descoperim în buzunar fără să fi ştiut că îl avem cu noi. Străzile, casele, grădinile... tot ceea ce astăzi ne incintă ochiul, altădată obosit, pare că ne mustră cu aceleaşi cuvinte înţelepte cu care mamele îşi mustră copiii înstreinaţi. Şi abia acum ne dăm seama că oricît de departe ne-am fi dus, Bucureştii ar fi venit cu noi, fiindcă fiecare din noi la plecare luaserăm, fără să bănuim, cîte o părticică din acest enorm conglomerat de viaţă. E viaţa pe care o trăim, dar pe care n-o descoperim, decît mai tîrziu, asemenea întîrzierii detunăturii de trăsnet, după ce fulgerul s-a stins.
Şi iată pentru ce anume Bucureştii par a nu se fi repopulat cu adevărat decît după 14 noiembrie ; fiindcă
420
421
COMETA
în ziua aceasta sosesc cei mai mulţi, care pierind au dus cu ei părticica de Bucureşti — intim şi cari acum o readuc cu aceeaşi sfinţenie cu care se păstrează lucrurile, care odată pierdute nu se mai pot regăsi.
Şi strania invitation ă la valse începe să răsune. Dansul începe, vîrtejul urmează... şi în urmă : încotro ?... Dincolo de viaţă... oriunde afară de aci!...
De cîteva zile bucureştenii sunt în culmea fericirii !...
în trecerea ei prin Europa, Cometa-1910 a binevoit să se abată pentru cîteva nopţi şi în capitala României.
De cum începe să se însereze, mulţimea, care de obicei chinuieşte sărmanele trotuare de' pe^Calea Victoriei, de data asta se strînge toată în Piaţa Palatului, în Piaţa Sărindar, sau în Piaţa Poştei, şi ochii tuturor se îndreaptă spre apus. Apariţia luceafărului este salutată cu murmure nesfîrşite de satisfacţie. Apariţia luceafărului este un fel de lever des rideaux al piesei principale ce va urma.
Reprezentaţia este monotonă şi de scurtă durată. Personajele principale sunt două — o stea pe care astronomii o numesc nucleu şi o coadă luminoasă ce se ridică pe cer pretenţioasă ca un mănunchi puternic de artificii.
Cometa 1910 este foarte scumpă la vedere. Răsare pentru o oră şi în urmă apune. Reprezentaţiile cometei nu cunosc tradiţionalul bis. Cine vrea s-o mai vadă n-are decît să vină a doua zi.
Şi de patru seri consecutive, bucureştenii se înghe-suiesc să asiste la apariţia neaşteptată a acestui musafir ceresc care, deocamdată, a semănat spaima prin mahalale, iar pe hîrtiile astronomilor a îngrămădit cifre peste cifre — calcule care, la urma urmelor, nu ne vor servi nouă,   ci acelora care vor veni după noi, tîrziu de tot.
Alaltăieri noapte mă găseam printre cei adunaţi în Piaţa Sărindar.
423
întors cu spatele spre Calea Victoriei, conglomeratul acesta de oameni, căruia noaptea îi împrumuta un aspect straniu, aştepta tăcut şi preocupat desfăşurarea parcă a unui eveniment neobişnuit. Un public select adunat în sala unui teatru, pentru a asista la premierea unei piese trîmbiţate mai dinainte — a unui Chanteclair — buni-oară —, nu ţi-ar fi produs o impresie mai profundă ca această ciudată împerechere de bărbaţi şi femei, ofiţeri superiori şi elevi de liceu, profesori universitari şi vîn-zători de 4 cornuri la un ban !...
Privirile setoase oscilau cu regularitatea unei pendule, de la luceafăr, la ceasornicul de la hotel Boulevard şi înapoi... şi timp de jumătate de ceas nu s-au auzit decît şoapte, şoapte ce răsunau în noapte ca nişte melodramatice plănuiri de comploturi.
Şi complotul a reuşit.
El nu fusese însă pus la cale de către cei care aşteptau în Piaţa Sărindar, ci de un alt Jago ceresc... Un nor nepoftit îşi făcu apariţia la orizont, se ridică apoi tot mai sus, acoperi luceafărul şi amină apariţia cometei pentru a doua oară...
Şi publicul se împrăştie, murmurînd întocmai ca după un relăche de teatru.
PE TROTUAR PE TIMP DE PLOAIE
Acum cîteva zile a plouat ! Ei şi — mă veţi întreba d-voastră — e nevoie numaidecît de un semn de exclamaţie şi de mai multe puncte, fiindcă a plouat acum cîteva zile la Bucureşti ? / -
Vă mărturisesc că deocamdată nu ştiu ce/să vă răspund, cu atît mai mult cu cît sunt siguy cănici d-voastră n-aţi putea să-mi spuneţi pentru ce anume, în cazul de faţă, semnul de exclamaţie ar fi inutil.
De cîte ori n-a plouat la Bucureşti ? Cine ar putea să ne spună de cîte ori a plouat la Bucureşti ?... Nimeni, desigur. O ploaie nu mai constituie un eveniment în genul cutremurului de la Messina, bunioară, şi institutul nostru meteorologic le înregistrează fără să le mai comunice străinătăţii după cum ar fi comunicate eclipsele sau apariţia vreunei comete.
Şi totuşi, pentru cei care trec pe trotuarele Bucureştilor în timp de ploaie, picăturile astea ciudate de apă, ce cad de sus cu regularitatea unor versuri alexandrine scrise cu negru-antracen pe asfaltul negru plan, prezintă un farmec cu totul necunoscut celor care s-au obişnuit să privească ploaia numai de la fereastră.
V-aţi gîndit vreodată că frumuseţea Bucureştilor n-o găsiţi nici primăvara, nici toamna şi că singura poezie a oraşului acesta pretenţios n-o respiraţi decît în zilele cînd plouă ? Dacă acum cîteva zile cînd a plouat v-aţi fi coborît în stradă, aţi fi constatat că ploaia îşi are şi ea rostul ei în marile oraşe.
In zilele cînd plouă, femeile cu picior frumos se răzbună contra femeilor cu figura frumoasă. Cînd plouă,
425
privirile noastre se coboară pe troutar, şi de la trotuar ele nu se ridică în sus decît pînă acolo, pînă unde se ridică şi rochia, care pe vreme frumoasă ascunde comorile ursite să rămînă vecinie în umbra modernelor furci caudine.
Oare o gheată de lac bine făcută, cu toc Louis XV, un ciorap de mătase străveziu şi un picior de femeie, care îţi trădează restul nudului, nu pot produce aceleaşi senzaţii de cochetărie ca şi ochii, buzele şi ovalul unei figuri ?
0, da !...
Urmăriţi paşii ce-şi iau înainte unul altuia cu acelaşi ritm cu care pleoapele se coboară şi se ridică de pe ochii şireţi a celei ce a înţeles că o iubiţi, urmăriţi mişcarea piciorului ce coboară tocul pînă la trotuar cu gestul unor buze ce sărută lăsîndu-se mai mult a fi sărutate şi veţi pricepe pentru ce poezia Bucureştilor n-o respiraţi decît de-a lungul trotuarelor pe care picăturile de ploaie se încrucişează cu paşii femeilor cu picior frumos.
Dar umbrelele femeilor în timp de ploaie ?... Ridicaţi-vă privirile ceva mai sus decît ceea ce rochia vă permite să vedeţi. Ce strălucitoare, ce vie, ce plină de aceleaşi patimi omeneşti vă pare o umbrelă de mătase neagră, pe care ploaia a lăsat urmele unor lacrimi căzute într-un amurg de toamnă tîrzie, pe o mănuşă de femeie.
Ce lucru poate fi mai lipsit de formă, mai eteroclit, mai neexplicabil... decît o umbrelă închisă ? Deschideţi umbrela însă, acoperiţi cu ea capul unei femei cu picioarele frumoase, coborîţi-o în stradă pe trotuarul umed de ploaie, şi în reflectul felinarelor palide veţi vedea cum scheletul acesta de fier şi de mătase capătă viaţă şi cum umbrela împrumută parcă ceva din majestatea unui sceptru regal !...
Poeţii noştri însă sunt prea ocupaţi pentru a se coborî în stradă şi a învăţa cîntecul ploaiei ce răsună de-a lungul trotuarelor Bucureştilor !... Poeţii noştri au cetit pe Verlaine şi atît le-a fost de ajuns. Cînd plouă, privesc în stradă de la fereastră şi se mulţumesc să recunoască că „sărmanul Lelian" avea dreptate cînd scria :
II pleut dans mon coeur Cortima il pleut sur la viile...
Şi citi dintre ei nu vor fi regretat, cu răutatea unor întîrziaţi', că versurile astea atît de simple şi totuşi atît de grandioase nu le-au trecut lor mai înainte prin cap.
Nu-i căutaţi... Veţi găsi prea mulţi şi mulţimea lor vă va îngrozi.
în schimb, poporaniştii care nu citesc pe Verlaine fiindcă nu-1 admit, pentru a da probe totuşi că au cetit şi ei pe cineva, de cîte ori plouă, se mulţumesc să fredoneze :
II pleut, il pleut, bergere Şi aşa mai departe...
Acum cîteva zile a plouat !
Cum aşa ? Nu vă mai întrebaţi nimic ! Vroiam să explic... rostul semnului de exclamaţie şi al celor cîteva puncte...
A, da... Am înţeles...
Dar cel puţin daţi-vă pentru un moment la o parte după trotuar şi faceţi loc ca în urma femeilor cu picior frumos să treacă tălmăcitorii ploaiei.
426
INAUGURAREA LOCALULUI SOCIETĂŢII SCRIITORILOR   ROMANI.   CE-AU   FĂCUT LITERAŢII TINERI. CE SE AŞTEAPTĂ Şl CE MAI RAMÎNE ÎNCA DE FĂCUT.
Zilele trecute a avut loc inaugurarea localului Societăţii scriitorilor români. Un local al scriitorilor ?...
Da, un local al scriitorilor — un local mult mai mic decît localul unui minister, bunioară, şi o inaugurare mult mai modestă decît acele. oficiale reprezentaţii de gală cu invitaţii, cu fracuri, cu decoraţii, cu drapele tricolore, cu imnul regal, cu discursuri şi mai ales cu şampanie !...
Zilele trecute, deci, visul celor care astă-toamnă hotărau să se întemeieze o societate de ajutor mutual şi de apărare a intereselor profesionale s-a întrupat. Scriitorii români îşi au astăzi localul în care se pot aduna, cunoaşte şi în care mai ales vor putea pe viitor să înveţe a se respecta.
Numele unor Mihail Sadoveanu, Em. Gârleanu, Di-mitrie Anghel, St. O. Iosif şi al altor cîţiva tineri de talent, care în ultimii ani au contribuit la renaşterea — ca să zicem aşa — a literaturii româneşti, speculată în mod atît de puţin uman de către înaintaşii lor, ne prezintă, credem, cele mai sigure garanţii, că de data asta, dacă nu toţi literaţii români, cel puţin cei mai tineri îşi vor strînge rîndurile răzleţe, realizînd astfel mult aşteptata înfrăţire a celor ce propovăduiesc în numele aceluiaşi ideal.
Societatea scriitorilor români — operă datorită exclusiv tinerilor noştri scriitori — este chemată să îndepli-
428
nească şi în ţara noastră acelaşi rol pe care societăţile similare l-au îndeplinit în ţările a căror tradiţie literară stă în fruntea elementelor care au contribuit la cultura popoarelor.
Mă veţi întreba, însă, întru cît această veste poate fi îmbucurătoare marelui public şi mai ales publicului acela pentru care literatura începe cu foiletoanele coti-dianelor noastre şi sfîrşeşte cu nuvelele sau versurile din altele, zise literare ?...
Pentru cea mai mare parte a publicului nostru, meseria de literat este aproape necunoscută. Pînă azi literatura în ţara noastră pare a nu fi fost decît diletantism şi atîta tot.
Cei care pentru a trăi, şi de cele mai multe ori a trăi chiar pînă la adînci bătrîneţe, n-au nevoie decît de haine, de ghete, de mîncare şi de o cameră cu strictul necesar, se vor întreba cu drept cuvînt ce fel de oameni sunt literaţii aceştia de a căror literatură ei n-au avut niciodată nevoie pînă azi.
Să fie însă oare o greşeală dacă am năzuit ca pe viitor literatura să-şi reclame şi ea dreptul de existenţă în armonia cerinţelor de toate zilele ?... ©are literatura nu este şi ea o profesiune, o profesiune cinstită şi nobilă în acelaşi timp, dat fiind aptitudinile naturale pe care meşteşugarii condeiului trebuie să le aibă înainte de aşa-zisa ucenicie în meseria lor ?...
în străinătate, în ţările în care se citeşte mai mult decît la noi, şi în cele mai joase straturi sociale, literatura dă de mîncare la sute şi mii de oameni, fără ca statul să fie nevoit a interveni şi mai ales fără ca gurile rele să aibă ocazia de a cleveti pe socoteala celor care n-au învăţat decît meşteşugul frumosului.
în străinătate editura literară constituie o profesiune tot aşa de nobilă ca şi aceea a literaturii. La noi însă, ea nu-i decît o speculă tolerată şi atîta tot. Cîţi dintre literaţii noştri care au avut de-a face cu editorii, au ieşit mulţumiţi din prăvăliile acestor analfabeţi, de a căror inconştienţă depinde soarta sărmanelor vise, închise
429
cu atîta trudă în rîndurile cărora abia-abia li se permite să vadă lumina zilei ?
Să recunoaştem însă că vina era tot a literaţilor. Cît timp au trăit răzleţi, suspectîndu-se şi hărţuindu-se unii cu alţii, era natural ca munca lor să nu poată găsi încurajarea şi răsplata meritată. Să sperăm însă că, de azi înainte, literatura noastră va avea o soartă mai bună decît în vremurile de altădată.
înfrăţirea literaţilor nu va fi nici efemeră, nici privită cu ură de cei care, citind, au învăţat să-i aprecieze şi să-i iubească. Ea răspunde unei cerinţe imediate şi este chemată să împlinească o mare lacună socială, graţie căreia, frumosul în ţara noastră era proscris şi condamnat să bată din poartă în poartă cerşindu-şi existenţa tocmai de la aceia care, de multe ori, ajutîndu-1 îl profanau.
cînd le-au stat în putinţă, n-au voit sau n-au ştiut cum trebuie să-1 cinstească.
Şi iată pentru ce inaugurarea localului Societăţii scriitorilor români înseamnă o dată mare în istoria culturală a poporului nostru. Pentru întîia oară astăzi scriitorii români, de aci şi de peste hotare, s-au adunat într-o casă a lor proprie. Modestă la început, nimic nu-i va împiedica să şi-o transforme mîine într-un palat împodobit nu cu decoruri trecătoare, ci cu prinosul sufletesc al celor ce există prin ele însele.
Şi cu toate acestea — suntem nevoiţi s-o recunoaştem, cu mîhnire —, s-au găsit oameni cărora trecutul le da drepturi la calificativul literaţi, care să privească cu ochi răi înjghebarea aceasta ideală în jurul căreia se adunau atîtea nume, atîta muncă  şi atîta bunăvoinţă.
Cîţiva, trecuţi de vîrstă în care idealurile se clădesc şi se surpă cu aceaşi fastuoasă încredere în sine, cîţiva solitari, uitaţi aproape şi torturaţi de gelozia stupidă a neputinţei, în loc să se apropie s-au depărtat, în loc să se depărteze au uneltit şi în loc să uneltească şi-au arătat dinţii... Spre fericirea celor tineri însă, dinţii celor bătrîni nu mai sunt periculoşi şi aspectul acestor clape de fildeş înnegrite de vremuri n-au mai inspirat nimănui încrederea în pianul hodorogit...
Acordurile erau atît de false, că urechile au început să se astupe în grabă şi ce-a urmat pe urmă o ştim cu toţii. Societatea s-a format, şezătorile literare au început, cuvîntul românesc, cinstit şi frumos a răsunat, purtat de însăşi făuritorii lui pînă dincolo de hotare. Ion Creangă a fost comemorat în Bucovina cu pietate datorită înaintaşilor iluştri şi tinerii de azi au îngropat pentru totdeauna nepăsarea celor de ieri, luîndu-le dreptul de a mai vorbi în numele celor dispăruţi, pe care, atunci
430
1
TEATRUL SUB CERUL LIBER. LA CE AR PUTEA SERVI ARENELE ROMANE DE LA EXPOZIŢIE DIN TRECUTUL TEATRULUI „ PLEIN AIR". CE S-A FĂCUT IN FRANŢA. CE S-AR PUTEA FACE LA NOI.
V-aţi întrebat vreodată la ce pot servi Arenele romane din parcul Expoziţiei jubiliare ?
Vizitaţi-le într-o după-amiază de vară, cînd soarele, coborînd spre apus, proiectează pînă aproape de mijlocul parcului pustiu tristeţea zidurilor cu tencuiala mîncată de ploi şi aduceţi-vă aminte că undeva, departe de noi, în sudul Franţei, bunioară, ruinele autentice ale vechilor Arene Romane servesc cu succes la renaşterea teatrului antic. Vizitaţi-le într-o după-amiază cînd în cuprinsul parcului nu răsună decît ciocanele uzinelor de primprejur şi strigătele disperate ale păsărilor bolnave de nostalgia ţărilor calde, întrebaţi-vă pentru ce Arenele noastre încep să se ruineze cînd în Franţa ruinele lor, după două mii de ani aproape, se reconstruiesc în vederea aşa-ziselor spectacole en plein air.
Oare la noi Arenele romane nu şi-ar putea găsi şi ele aceeaşi întrebuinţare ca în Franţa ? Pentru ce am imita numai teatrele de pe marile bulevarde ale Parisului ? Pentru ce am traduce şi am localiza numai piesele picante, care ne amuză numai şi atîta tot ?
Anul acesta, Teatrul Naţional din Bucureşti a reprezentat, cu un deosebit succes, Electra lui Sofocle. Amintirea noastră păstrează proaspătă încă figura tragicei fiice a lui Agamemnon. Decorurile noi şi costisitoare au impresionat cea mai mare parte din public, tot atît de mult ca piesa însăşi. V-aţi întrebat însă ce impresie ne-ar fi lăsat Electra dacă ar fi fost jucată sub cerul liber, aşa după cum o ascultau grecii de altădată şi după cum astăzi o ascultă miile de spectatori din Franţa ?
432
Pentru ce n-am încerca şi la noi această nouă manifestaţie în teatru, cînd avînd tot ce ne trebuie, ne lipseşte numai hotărîrea ?
Să spunem însă mai întîi cîteva cuvinte asupra reprezentaţiilor en plein air.
Primele încercări s-au făcut în Franţa, la Orange, în anul 1869, apoi în 1874 şi 1886.
Deşi distanţate de cîţiva ani, reprezentaţiile, organizate cu ocaziunea diferitelor sărbători populare, nu obţinuseră nici un succes. Organizatorii lor nu se gîndiseră încă la genul de teatru care ar fi convenit anume acestor decoruri naturale, îngrădite de ruinele ciclopice şi de infinitul albastrului de sus.
în anul 1888 însă societăţile culturale „Les Felibriges" şi „La Cigale" delegară pe dl. Paul Marieton să organizeze o reprezentaţie teatrală în Arenele de la Orange.
Acesta, cel dintîi, înţelese că singură tragedia antică poate fi reprezentată cu succes pe asemenea scene naturale, şi, în seara de 11 august 1888 dl. Monnet-Sully consacră renaşterea teatrului antic cu Regele Oedip. Gesturile, cuvintele şi mai ales strigătele marelui tragedian, care pe scena Comediei Franceze păreau excesive, se armonizau de data asta atît de natural încît Francisque Sarcey, Henry Fouquier şi Jules Claretie, atotputernicii zilei, scriseră a doua zi articole entuziaste în care salutară cu bucurie naşterea noului gen de teatru.
Dar entuziasmul publicului ? Acesta n-a cunoscut margini. Aplauzele obişnuite se transformaseră nu în ovaţii, ci în adevărate răcnete de bucurie.
O ceată de poeţi se duseră în gară şi rugară pe şeful gării ca, excepţional, în seara a doua să oprească expresul, deoarece Sofocle, autorul piesei soseşte la Orange. Şi şeful, care asistase la reprezentaţie, dar care auzea de Sofocle pentru prima oară în seara aceea, opri expresul ca niciodată pînă atunci.
Un grup de americani, entuziasmaţi şi ei de măreţia spectacolului, se adresară unui mare arhitect şi-1 întrebară :
433
-— Cît ar costa un asemenea teatru în America ? — Două mii de ani, răspunse arhitectul... După tragediile greceşti   veniră   rîndul tragediilor franceze, scrise în stilul clasic.
Prometeu a lui Jean Lorrain şi Ferdinand Heroald Ereticii lui Heroald şi Levade şi Prima sabie a lui Na-poty şi Rabaud obţinuseră aceleaşi succese neprevăzute cu cîteva zile înainte.
In anul 1903 se joacă din nou Regele Oedip, iar în 1905 Semiramida de Peladan este aplaudată de 20 000 de spectatori, al căror entuziasm  întrece   orice aşteptări.
în seara aceea chiar se hotărî fondarea unui teatru antic la Champigny, în apropierea Parisului.
Rînd pe rînd apoi se deschiseră Arenele romane de la Arles Alger, Ateneul Nike de la Marsilia şi în fine, faimoasele Arene la Beziers.
Ifigenia, mult aşteptatului Jean Moreas şi Saul, al lui Alfred Poizat, reprezentate pe ruinele vechilor teatre din Mauritania romană, obţinuseră succese care atinseră frenezia spectatorilor.
Ca cititorii noştri să-şi poată face o idee exactă, entuziasmul stîrnit mai ales în rîndurile musulmanilor din Algeria de către aceste reprezentaţii teatrale, vom reproduce aci mai în vale un pasaj din admirabila povestire a d-lui Poizat :
„Autorităţile locale invitaseră la reprezentaţie şi cîteva din triburile arabe de primprejur. Acestea veniră împreună cu şefii şi caizii lor, întinzîndu-şi corturile albe în jurul teatrului pe cîmpia de la Timgad. îmbrăcaţi în alb, cu manzalele împodobite de ciucuri roşii, cu brîul încărcat cu iatagane şi pistoale enorme, şefii triburilor rezervaseră artiştilor — drept mulţumire pentru sărbătoarea ce le oferise ochilor — una din surprizele cele mai stranii.
Pe tot parcursul, din distanţă în distanţă, călăreţii arabi aprinseseră focul care să lumineze drumul celor ce se întorceau acasă. Pistoalele şi chiotele sălbatice răsunau pînă în depărtare, deşteptînd liniştea de veacuri a pustiului algerian şi în noaptea aceasta gălăgioasă ca-
434
ravana artiştilor şi-a celor cîţiva poeţi, care organizaseră reprezentaţia, păreau umbrele stranii ale războinicilor din antichitate, zburînd spre victoriile zilelor de mîine."
După cum am văzut, reprezentaţiile sub cerul HberV prinseseră atît de adînc în gustul amatorilor de teatru încît o mare parte din oraşele Franţei, Belgiei şi Germaniei, care nu posedau ruine de teatre antice, le construiseră în vederea noului gen de teatru.
In Pirinei se construi faimosul aşa-zis Le Theâtre de la Nature (Teatrul Naturii), la Tukuza, într-o insulă a Garonei, se construi Le Theâtre du Ramier, iar la Biar-ritz, la Spa, la Aix-les-Bains, la Arcachon şi în diferite ale oraşe din Alpii elveţieni, teatrele sub cerul liber în-locuiră, încetul cu încetul, celelalte teatre.
Astăzi, o întregă literatură dramatică nouă s-a substituit celei vechi. Renaşterea tragediei antice se afirmă din zi în zi mai mult.
Spectacolele acestea obişnuiesc sensibilitatea noastră cu cele mai curate vibraţiuni ale artei dramatice. Admiraţia noastră şi de cele mai multe ori entuziasmul pentru virtutea şi eroismul antic contrabalansează cu succes sentimentele de indiferenţă şi plictiseală ale sufletului modern. Şi dacă de obicei suntem înclinaţi a iTiita ceea ce admirăm, de ce n-am admira şi-am imita mai repede imagina virtuţii antice, decît aceea a viciului modern ?...
Şi-acum să revenim la Arenele romane din parcul Expoziţiei jubiliare.
N-ar putea ele servi cu succes şi în ţara noastră la reînvierea tragediei antice ?
Desigur că da.
Şi ca să nu vorbim de altă piesă, ne oprim deocamdată la Electra, pe care o cunoaştem. închipuiţi-vă a o reprezenta pe Arenele de la Expoziţie în prezenţa a 5—6 mii de spectatori. închipuiţi-vă un cor de femei into-nînd imnuri zeului Apolo şi încadraţi figura tragicei Electre în vastul decor al unei nopţi senine — o noapte
435
cu adevărat antică în care nu se vor auzi nici bătăile cxocanelor de la uzinele din apropiere, nici strigătul ds-for cutare561'1101' Pdzoniere> b°l^ve de nostalgia ţări-
EXAMENELE DE LA CONSERVATOR
Fericiţi de a fi ridicat noi cei dintîi chestia aceasta, care constituie nu numai un obiect de distracţie şi recreaţie sufletească, dar chiar un factor cultural pentru marile mase ale populaţiei, ziarul Viitorul promite cititorilor săi o serie de interview-uri cu cele mai de seamă personalităţi artistice din ţară.
Siguri de succesul acestei nobile iniţiative, să sperăm că mult timp nu va trece şi teatrul sub cerul liber va lua naştere şi în ţara noastră, sub auspiciile aceloraşi bune intenţiuni ca şi pe aiurea.
Mărturisesc că n-am fost anul acesta la examenele de la Conservator, deşi m-aş putea duce foarte bine de azi înainte. Ceva mai mult — n-am fost nici acum un an, nici acum doi ani. Aş putea spune că n-am fost niciodată. Dar nu. Ştiu bine că toţi cei care n-au nici un alt respect pentru artă, vin să asiste măcar o singură dată în viaţa lor la examenul Conservatorului ; dar sunt desconsideraţi mai întîi de artişti, apoi de prietenii artiştilor şi în fine de femeile prietenilor.
Ah-! Femeile prietenilor, mai ales cînd sunt artiste, sunt neînchipuit de feroce cu asemenea oameni.
Pentru salvarea reputaţiei mele sociale dar, voi declara că o dată în viaţa mea am asistat şi eu la examenele de la Conservator. Şi dacă nu mă înşel cu prea mult, de-atunci şi pînă azi au trecut vreo zece ani.
Era pe vremea cînd, ieşit proaspăt din cutiuţa de lemn a ultimei clase de liceu, ca orice băiat care se respectă şi are încredere în nenumăratele daruri pe care i le-a hărăzit natura, mă pregăteam şi eu ca şi ceilalţi toţi să-mi aleg boala de care trebuia să sufăr în primii ani ai adolescenţei. Or, pe vremea aceea, teatrita făcea ravagii printre liceenii ultimului an.
Boala asta, adusă în clasă de un coleg — astăzi artist sărbătorit —, se întinsese cu repeziciunea unui strop de anilină zvîrlit într-un pahar cu apă curată, şi pe zi ce trecea, de la cei mai buni, pînă la cei mai puţin buni, de la cei cu vocea de stentor, pînă la cei cu glas de călugăriţă, şi de la cei cu darul lui Cicerone, pînă la cei cu darul lui Derriostene, toţi, dar absolut toţi, sufereau şi
437
sufereau în mod sincer de aceleaşi accese de teatrită, pe care — de prisos să vă mai spun — nu le-ar fi putut alina decît sfîrşitul ultimului an de liceu şi examenul primului an de Conservator.
Iată-ne deci cu poeziile preparate. Pe vremea aceea La Icoană şi Dormi, iubito, ale domnului Vlahuţă, erau mai căutate chiar decît poeziile lui Eminescu.
Poezia domnului Coşbuc, mai greu de învăţat pe dinafară, nu prea găsea partizani. Restul literaturii nu ne interesa cu atît mai mult cu cît ştiam că nici în Conservator nu se cunosc alţi autori. Şi-aci fie-mi permisă o mică paranteză : astăzi, la Conservatorul nostru se petrec aceleaşi lucruri ca şi acum zece ani. Săraca poezie română !...
Dar, Revenons ă nos moutons...
Cei care aveau să dea la toamnă examene de admitere la Conservator găsiseră de cuviinţă să asiste cu toţii la Ateneu la examenele de fine de an ale celor pe jumătate vindecaţi de teatrită.
Ce spectacol !... Parcă văd tabloul : rochii albe, valuri imense de păr, păr blond mai ales, miros de Trefle incarnat — parfumul la modă de acum zece ani —'şi un ciripit nesfîrşit de voci, orchestrate într-un tremolo de surdină şi conform unor termeni tehnici de muzică pe care eu unul nu-i cunosc îndeajuns de bine.
Ce s-a petrecut pe scenă nu ştiu. Ştiu însă ce se petrece în sala de jos a Ateneului. Mi s-a spus că examenele erau sus. Expoziţia însă era jos. Şi era aşa de bine jos că nimeni nu părea dispus a întreprinde ascensiunea nesfîrşitelor serpentine de scări ale Ateneului.
Din timp în timp cîte un ropot de aplauze scăpa prin deschizăturile uşilor şi se împrăştia în sala de jos ca şi un mănunchi de confetii. Cu cît aplauzele ţineau mai mult, cu atît indiferenţa celor din sala de jos creştea. Şi lumea venea tot mai multă. Pe pardoseala de mozaic, paşii celor grăbiţi se amestecau cu paşii celor plictisiţi şi zgomotul lor răsuna capricios ca şi apele unui riu umflat de ploi.
Ateneul Român, templul lui Esarcu, părea un enorm spital clădit într-o localitate renumită nu pentru apele
438
ei miraculoase, ci pentru clima sa prielnică — singurul remediu eficace al teatritei.
Bolnavii urcau scările din dreapta, însănătoşiţii coborau prin scările din stînga, iar curioşii frămîntau plictiseala acelei după-amiezi de iunie epuizîndu-şi întregul stoc de amabilităţi, la adresa albelor rochii şi rumenelor figuri.
Şi examenele au ţinut pînă seara tîrziu. La un moment dat mi-a făcut impresia că n-au să se mai sfîrşească... Dar ce nu se sfîrşeşte în lumea noastră ?... Tot afară de teatrită. —
N-am mai fost la examenele de la Conservator din anul acesta. îmi place să cred însă că aceeaşi filmă cinematografică se repetă de zece ani. Teatrită continuă, arta română cîştigă, iar croitorii, pantofarii şi modistele se îmbogăţesc, conform... eternelor dispoziţii ale examenelor de la Conservator, din toţi anii.
ELOGIUL CAFENELEI
Nu ştiu dacă trebuie să mulţumesc celor cîţiva scriitori boemi care mă tolerează şi pe mine în cercul lor. Mulţumesc însă necunoscutului năsoocitor al cafenelei — al acelui local enigmă — în care păşeşti cu emoţia sinceră a elevului de clasa întîia primară şi din care ieşi cu satisfacţia deplină a unui reuşit la examen.
Aici la cafenea şi nicăieri în altă parte, mai mult ca pe trotuar, viaţa de toate zilele nu-ţi apare mai artistic cinematografiată în toate amănuntele ei de subterană sufletească, iluminată de nu ştiu care torţă magică, ocultă şi adeseori satanică.
Aici la cafenea şi nicăieri în altă parte, mai mult ca pe trotuar viaţa nu-ţi pare mai completă şi mai complexă mai logaritmică şi mai banală.
Boemii şi-au ales cafeneaua drept templu — un templu profan în care alcoolul cedează onoarea loviturei de moarte, obsesiei de artă şi în care religiile noi se desprind din rotogoalele de fum, pe care ţigările, fără număr, le înalţă spre tavanul meschin, ca pe nişte rugăciuni de graţie ce s-ar pierde de-a lungul unor coloane gotice.
Viaţa de cafenea are parcă ceva din caracteristicile stilului gotic — ceva masiv şi înalt, ondulat şi înflorat. Boemii de pe la mese împrumută figura sfinţilor dintr-o frescă reconstituită, iar gesturile lor, largi dar hotărîte, par simple desenuri conturate pe perete, din care intenţiile ameninţătoare se subţiază în simple resemnări de binecuvîntare.
440
In seara aceasta însă, cafeneaua pare pustie. Boemii sunt toţi la locul lor. Dar locul boemului de data asta pare gol. O atmosferă stranie pluteşte în jurul mesei reci ca şi un altar de marmoră pe care cărţile nu se mai deschid şi în care potirul de argint a fost necinstit de mîini profane.
La ora asta cafeneaua nu răsfrînge decît descre-scendul unui final de simfonie. Viaţa îşi pîlpîie parcă ultimele ei drepturi de perpetuare iar cafeneaua îşi apropie parcă pereţii unul de altul ca şi uşile unui cavou ce s-ar deschide pentru totdeauna.
In clipa aceasta un boem se ridică şi strigă : „Jean Dayros, tu ai avut dreptate !..." Şi în timp ce tovarăşii de la masă îşi ridică ochii vehemenţi spre cel care pronunţase profetic numele unui alt boem tot atît de necunoscut ca şi cei mai mulţi dintre ei, vocea lui continuă să scandeze sentinţa definitivă a vieţii de cafenea : La vie est un cafe ou Von ne peut plus boire : Le comptoir est desert et Ies garcons enfuis, Et voutrant sur Ies bancs, sa detresse notoire, Le peuple des clients meurt de soif et d'ennui
Şi ecoul versurilor se pierde în golul oglinzilor ce par a-şi fi pătat reflexul cu lumina becurilor mai roşie ca de obicei...
— Jean Dayros, tu ai avut dreptate !
Boemii au cunoştinţele lor. Viaţa de boem constituie, poate, cea mai ciudată împreunare de extreme sufleteşti. Veseliile neaşteptate se succed tristeţilor latente, iar exotismul cules de prin cine ştie ce cărţi cu coperţile îngălbenite de vreme produce adevărate erupţii arteziene în calmul banalului autohton al celor ce visează cu coatele pe masă.
E de ajuns ca un nou-venit să-şi facă apariţia şi atmosfera se schimbă ca prin farmec. Sosirea boemului filosof e primită cu murmure semnificative. La cafenea se filosofează mai mult şi mai cu folos decît pe înălţimile catedrelor universitare.
441
Subiectul unei discuţii nu poate fi niciodată frivol, atît timp cit spiritele nu sunt mărginite. Filosofii cafenelelor — aceşti amici ai înţelepciunii, ai frumosului şi ai ştiinţei — găsesc subiecte interesante, misterioase şi captivante, oriunde găsesc şi un prieten cu care să stea de vorbă. Or, între doi inşi care stau de vorbă intervin întotdeauna fenomene de explicat, comparaţii de stabilit, principii de formulat, metode de fixat şi consecinţe de prevăzut...
Sosirea boemului filosof e primită cu deosebită satisfacţie. Atmosfera tristă este condamnată la moarte, iar viaţa boemilor din seara aceea nu se mai aseamănă cu cafeneaua în care nu se mai poate bea. Chelnerii încep să sosească, masa se încarcă de băutură şi filosoful îşi începe predica asupra parfumurilor. Dar pentru ce tocmai asupra parfumurilor ? Fiindcă se reia o discuţie asupra frumuseţii feminine şi fiindcă parfumul nu-i decît atributul natural al acestei frumuseţi.
Plutarc vorbeşte despre parfumul credinţei religioase. Istoricii de pe vremuri ne asigură că corpul lui Alexandru cel Mare mirosea a violete; Regina din Saba — ambră ; Cleopatra Egiptului — garoafe ; Măria de Medici —- trandafiri ; Margareta de Navarra — mărgăritar iar Malherbe — mosc.
Parfumul măreşte farmecul frumuseţii corporale, fie ea feminină sau masculină.
Rafinaţii şi perverşii aleg întotdeauna parfumurile puternice care ameţesc ca şi privirile suverane ale unei persoane idolatrate.
în seara nunţii, chinezii aprind în cameră nişte plante parfumate care transportă deliciul spasmelor în lumea visurilor.
Baudelaire scrie :
Les parfums. les couleurs et les sons se repandent... II est des parfums frais comme des chairs d'enfant, Donc. comme des hautbois, verts comme des prairies, Ayant Vexpansion des choses infinies Comme Vambre, le musc, le benjoin et Vencens Qui chantent le transport de Vesprit et des sens...
Parfumul a fost inventat anume pentru completarea şi desăvîrşirea graţiei femenine.
Primii fabricanţi de parfum au fost preoţii — aceeaşi preoţi care au propovăduit adevărul şi respectul pentru frumos. în templele egiptene existau anume compartimente în care se preparau parfumurile după reţete secrete, necunoscute oamenilor de rînd.
în Cîntarea Clntărilor, acest sublim poem nupţial, rolul parfumului în antichitate ia proporţiile unei adevărate orgii. Romanii parfumau sălile de baie şi de mîn-care, iar camerile de dormit erau stropite cu parfumuri din flori sălbatice care-ţi uşurau somnul şi-ţi produceau
vise frumoase.
în evul mediu fabricaţia parfumului ajunsese pînă la perfecţionarea de a fi întrebuinţate în otrăvuri. Dar acelaşi lucru se petrece şi azi. Cîte parfumuri nu omoară !... Şi cîte femei frumoase nu cuceresc pe nevropaţii timpurilor noastre cu aceleaşi parfumuri oculte, din care amanţii vremurilor de altădată îşi făcuseră un anestezic al suferinţei lor !...
Dar pentru a ajunge aici, femeia nu trebuie să păstreze acelaşi parfum. O femeie care schimbă parfumul după modă se parfumează. O femeie care păstrează acelaşi parfum parfumează.
Şi filosoful boem se ridică fără să-şi plătească consumaţia şi pleacă.
Cafeneaua începe să se golească şi tristeţea păşeşte victorioasă pe urmele unei femei care se strecoară prin faţa mesei boemilor, lăsând în urma ei obsesia unui val de parfum primăvaratic !...
La vie est un cofe oii Von ne peut plus boire Le comptoir est desert... les verres sont brises
442
- r-înH pste vorba de vizitarea
X'S^^T&S^ ce
„ura" sau îngînă „mor"...
De cîtva timp, observ că nu mai pot ceti. Cărţile pe mine parcă nu mai au ce să mă înveţe. Mi-au mai rămas o mulţime de lucruri noi de învăţat, este drept : pe acestea însă nu le mai găsesc în cărţi.
Cărţile sunt scrise de oameni ca şi mine, ca şi altul, de oameni mărinimoşi, oameni care suferă de boala legendarului bărbier al regelui Midas, oameni care nu-şi pot înlănţui liniştit viaţa pe a doua zi, dacă nu spun şi celui de alături ce ştiu, ce au mai văzut, ce-au mai descoperit, ce-au mai gîndit...
Dar fiindcă n-ai totdeauna pe cineva alături de tine sau fiindcă nu totdeauna acel cineva este dispus să te mai asculte, începi să scrii pentru aceia care vor avea timpul, dragostea sau mania să aîţe şi ei ceva ce altul a aflat mai înainte... i
Cărţile însă nu folosesc ia nimic.
Cei care voiesc să învZ-ţe ceva să privească natura. Să privească ore întregi, şi dacă nu le este îndeajuns, s-o privească zile şi ani întregi, fără nici o pregătire, fără nici o altă ceremonie decît simpla deschidere de ochi şi le va fi de ajuns.
Pădurile, marea şi cerul nu te mint niciodată.
Cei care citesc mie îmi fac impresia excursioniştilor de meserie, — aceia care vizitează cîmpurile bătăliilor celebre şi se mulţumesc cu explicaţiunile ciceronelui de cele mai multe ori tot aşa de incult ca şi ei.
Cel care are însă mîndria singurei superiorităţi a omului asupra celorlalte animale, acela cugetă singur,
444
ORAŞ DE PROVINCIE
Banalitatea ar fi prea strigătoare dacă ne-am mărgini bunăoară să recunoaştem numai că o mare diferenţă există între capitală şi oraşele de provincie. In această mare diferenţă există totuşi aspecte care, puse în cumpăna fanteziei, şi a simţului artistic, fac oraşele de provincie să atîrne mult mai greu decît capitala.
Pentru cei obişnuiţi să-şi trăiască viaţa pe drumuri largi, bătătorite şi sigure, capitala le serveşte de ideal. Lupta pentru ziua de mîine este tot atît de grea şi plină de surprize dureroase pentru cei începători, atît în capitală, cît şi într-un oraş de provincie. Pentru cel care simte însă nevoia ca, din cînd în cînd, să se abată din drumul mare pentru a încerca senzaţiile noi ale cărărilor cotite, încîlcite şi nesigure, oraşele de provincie sunt singurele ce-i pot mulţumi această fantezie.
Monotonia îngrozitoare, în care se plămădesc şi se ofilesc energiile provinciei noastre, prezintă totuşi varietăţi de-o natură mult superioară varietăţilor care în definitiv nu costituiesc decît aceeaşi grozavă monotonie a capitalei.
Ne izbim însă mai des de monotonia oraşului de provincie, fiindcă cercurile lui de activitate sunt cu mult mai restrînse. Dar pentru ochiul obişnuit să pătrundă dincolo de cercul de fier al acestei dureroase reprezentaţii de cinematograf, oraşul de provincie apare un tot cu mult mai trainic şi în acelaşi timp cu mult mai complex decît capitala.
Literaţii noştri au descris scene din viaţa capitalei şi a oraşelor de provincie — nu vorbesc de scenele vieţii de ţară care sunt false, pretenţioase şi triviale.
Ei bine, dintre cele două dintîi, prefer pe cele de provincie, nu fiindcă şi-au găsit interpreţi mai talentaţi, ci fiindcă în simplicitatea patriarhală a desfăşurării lor găsim — cînd voim să ne dăm bine seama de ceea ce se poate găsi în ele — o întreagă doză de rafinament, cu mult mai puternică oricărei părţi proporţionale din viaţa capitalei.
Capitala este un imens rezervor de apă captată din izvoarele. împrejurimilor. Provincia în schimb nu-i decît unul din acele izvoare curate la obîrşie, dar care pînă să ajungă în marele rezervor se tulbură şi are nevoie de filtrele observaţiilor cotidiane.
446
VOLUPTATEA VITEZEI
Automobilul aleargă paralel cu şinele drumului-de-fier. Suntem aşa de aproape, şi totuşi, o prăpastie groaznică ne desparte.
De o parte, şinele ce scînteiază obraznice în soare ; de altă parte, pămîntul umilit, bătătorit şi frămîntat fără încetare de copite şi roţi fără număr.
Şi totuşi, e-atîta melancolie de-a lungul acestor două fîşii luminoase ce se întind monotone la nesfîrşit, încît ţi s-ar părea că şinele privesc, cu gelozia unei fiinţe rănite în amorul ei propriu, pietrişul şoselei ce se agită sub cauciucul roţilor noastre şi rotogoalele de praf ce se ridică în urma monstrului de fier, cu majestatea crainicului ce-ar anunţa că pe acolo a trecut progresul...
Faceţi loc să treacă stăpînii distanţei, ai vitezei şi ai timpului !... Noi nu cunoaştem nici urcuşuri obositoare, nici coborîşuri periculoase... Noi nu cunoaştem nici kilometri, nici frontiere. Noi nu cunoaştem decît depărtarea orizontului din faţa noastră. Mai departe, tot mai departe... Mai repede, tot mai repede...
Voluptatea vitezei se strecoară parcă printre dinţii noştri încleştaţi ca şi un elixir dătător de forţă şi de viaţă nouă. Voluptatea vitezei ne umflă plămînii şi ne crispează degetele în propriile noastre palme. Simţim cum pulsul ne bate tot mai repede, tot mai grăbit, şi degetele noastre, mai reci ca de obicei, se încleştează, tot mai puternic şi mai departe parcă, pe nevăzutele frîne ale timpului şi ale distantei...
Voluptatea vitezei ne îmbată şi ne ameţeşte... Şi voluptatea vitezei se întrupează parcă alături de noi într-o fiinţă ciudată, care cu o mînă mîngîie obrajii iar cu cealaltă ni-i zgîrie pînă la sînge...
Şi sirena şuieră mereu... Şuieră majestuos şi barbar ca şi un semnal de luptă... Şi copacii din marginea drumului se înfioară parcă, îşi clatină cu groază vîrfurile, şi în urma noastră privesc nedumeriţi ca şi în urma unui uragan ce i-a cruţat de data asta...
448
PE TERASA
O IMPIETATE
Ziua îşi întîrzie parcă sfîrşitul... • De pe terasa cafenelei privesc în jurul meu fără să-mi pot da bine seama cam ce anume trebuie să reţin pentru mai tîrziu, cînd nostalgia serilor de primăvară mă va surprinde la gura sobei.
Din mijlocul consumatorilor obişnuiţi, din mijlocul acestor figuri banale şi adeseori sinistre ca şi ale unor puşcăriaşi graţiaţi de rege în ziua de 10 mai, din mijlocul acestui etern „acelaşi", cele cîteva femei frumoase răsar timide în rochiile lor străvezii ca şi portretele unor frumuseţi retrospective, atîrnate pe zidurile unui muzeu improvizat.
De pe terasa cafenelei, de unde acordurile -— aci languroase, aci barbare — ale unei orchestre meschine se eomplectează cu zgomotul trăsurilor şi trompeta automobilelor din stradă, privesc această sumară expoziţie de cochetărie feminină, fără să-mi pot da bine seama dacă frumuseţea ochilor cedează eleganţei toaletelor, sau dacă toată această înfiripare de culori şi gesturi discrete nu-i decît reflexul unor priviri suverane sub care totul se pleacă şi se transformă.
Şi în timp ce globurile electrice se aprind ca şi cum ar voi să lumineze calea crepusculului întîrziat, terasa cafenelei împrumută aspectul unei scene de teatru, din culisele căreia se ridică aducerile-aminte, tragice ori voluptoase, ale unor alte portrete, expuse pe aceiaşi pereţi de muzeu improvizat, în alte primăveri şi mai ales în alte... toalete.
Zilele trecute a fost înmormîntat un profesor universitar, înmormîntarea unui om constituie un fapt divers, care de multe ori trece neobservat, mai ales cînd proprietarul de veci al celor patru scînduri n-a avut norocul sau ocazia să fie sau să devină în viaţă „cineva".
Zilele trecute a fost însă înmormîntat un om care, în afară de titlul său de profesor universitar, a fost şi va rămîne „cineva" în ţara noastră. El se cheamă Pompiliu Eliade, şi, cînd pronunţăm numele acesta, credem că spunem destul pentru a mai avea nevoie să venim cu explicaţii.
Ei bine, cu toate acestea, înmormîntarea lui Pompiliu Eliade a trecut nebăgată în seamă tocmai de către aceia care aveau datoria să fie cei dintîi la căpătîiul defunctului...
Studenţii universitari, elevii lui Pompiliu Eliade, s-au mărginit să delege un reprezentant care să pronunţe un discurs de circumstanţă, iar restul a petrecut pînă noaptea tîrziu la Şosea, unde fusese organizată o aşa-zisă „bătaie de flori".
închipuiţi-vă cele două decoruri. Spre cimitirul Bellu un cortegiu funebru, îndreptîndu-se tăcut, iar spre hipodrom un alt cortegiu vesel, înaintînd zgomotos !...
Ştiu şi eu că stundenţimea de la noi, ca şi din alte ţări, constituie o clasă privilegiată pînă la anume margini. Nu mi-am închipuit însă niciodată că studenţii noştri vor fi capabili să comită această impietate faţă de fostul lor dascăl. Privilegiul acesta nu cred să-1 aibă nici o asociaţie stundenţească din nici o ţară.
450
451
Bătăile de flori se mai pot amîna ; respectul însă pe care il datorăm unor anume morţi nu se mai poate niciodată repara, cînd el a fost mutilat cu acea nepăsare ultrarafinată cu care stundeţimea română si-a dat o „bila neagra" şi pentru totdeauna în caietul ei'de cursuri şi de bună creştere.
CASA DIN STRADA CORĂBIEI
Lăsînd la o parte orice umbră de amor propriu, trebuie să recunoaştem că în Bucureşti există foarte puţine case frumoase — case zidite într-un anume stil, care să denote pînă la un punct oarecare preocuparea artistică a proprietarului sau cel puţin a arhitectului.
Una din aceste puţine case frumoase a fost mutilată acum două săptămîni !...
Cînd se găseşte şi pe stradă un om mutilat, ziarele încep să ţipe şi opinia publică se alarmează. De ce oare nu s-ar petrece acelaşi lucru şi cînd se mutilează o casă ?... Oare casa n-are şi ea un suflet ca şi noi şi, pînă la un punct oarecare, nu este şi ea o fiinţă ?...
Casa de care mă ocup se găseşte pe strada Corăbiei, unde dealtfel a şi rămas. Pînă mai ieri apărea splendid zidită în cel mai curat stil al Renaşterii italiene, iar astăzi are aerul unei barăci cu o enormă firmă comercială şi cu monumentala ei uşă masivă de stejar îngău-rită, pentru a se pune geamuri şi vopsită într-o culoare vulgară mai atrăgătoare pentru ochii clienţilor.
Ştiu că românii şi mai ales bucureştenii sunt, din firea lor, oameni foarte susceptibili, oameni care nu admit consultări sau îndrumări în domeniul frumosului. Ei nu vor să admită că cineva, fie acel cineva tot un român sau chiar tot un bucureştean, ar putea să vadă
453
sau să simtă mai bine ca ei anume chestiuni delicate, pe care, hai să le zicem : chestii de gust.
Cu toate acestea, fără să am intenţia de a jigni pe cineva, nu mă pot abţine de a nu striga aci şi peste tot, că în strada Corăbiei a fost mutilată una din cele mai frumoase case din Bucureşti...
TEATRUL ANTIC
în Arenele romane din parcul Expoziţiunii Carol, se va reprezenta mîine seară, pentru prima oară în Bucureşti, o piesă sub cerul liber, adică se vor reînvia întru-cîtva reprezentaţiile antice, care par a forma astăzi cea mai rafinată atracţie teatrală într-o localitate ce se pretinde civilizată.
Se pare că această manifestaţie artistică este ultima pe care capitala noastră aştepta s-o înscrie în carnetul ei mondain de oraş civilizat şi occidental.
Curios lucru...
De la teatrul antic, aşa cum se va reprezenta la Arenele romane, şi pînă la teatrul modern, aşa cum se reprezintă pe cele mai de seamă scene ale noastre, există o mare diferenţă.
Dacă n-ai scenă turnantă, plafon Fortuny, montare â la Reinhardt etc, se spune că eşti înapoiat, că n-ai teatru modern şi că nu te poţi pretinde a fi şi tu o figură în concertul artistic al marilor oraşe cu teatre construite după ultimele cerinţe.
Dar şi dacă n-ai teatrul antic, aceleaşi imputări ţi se aduc. Se poate un oraş modern care se pretinde civilizat şi rafinat în gusturi artistice să n-aibe o scenă sub cerul liber ?...
Cum însă Dumnezeu este bun şi milostiv mai ales cu ţara noastră, iată că ne-a dat acum şi scenă turnantă şi scenă sub cerul liber. Antichitatea îşi dă mîna cu ul-tramodernismul şi Bucureştii surind occidental oraşelor
455
din orient care n-au nici scene turnante, nici plafonul natural al cerului de vară.
Să mergem dar mîine seară la Arenele romane să yedein o reprezentaţie antică şi să ne pregătim ca la toamna sa asistăm la o reprezentaţie modernă pe o scenă 1u.rn3.r1 tei.
PE CĂLDURI DE IULIE
Pe călduri de iulie şi pe pavaj urile supraîncălzite ale capitalei, vremea se pierde totuşi ca şi pe frigul lui decembrie sau ca şi în gerul Bobotezei.
Dacă omul s-ar putea pricepe cum să-şi cîştige toate clipele pe care este, oricum, ursit să le piardă, poate că iarna n-ar mai fi atîta frig — iar vara nici prin gînd nu i-ar trece să găsească o căldură înăbuşitoare...
Dar e cald...
Şi mai cu seamă e enervant de cald.
Stau şi mă gîndesc că trebuie să scriu un articol, dar soarele dogoreşte, şi în casă e cald, ca în interiorul unui transatlantic enorm aproape de cazane... Stau şi mă gîndesc că orice aş face, articolul trebuie să-1 termin la ora trei şi, deşi e ora două, nu mă pot opri de a constata că e o neînchipuit de mare căldură...
Şi mi-e somn, sau mi-e lene — şi creionul n-are vîrf iar haina mă strînge în spate, ambiţionînd să mi se lipească de piele...
Şi e ora două şi un sfert...
Soarele s-a plecat pe bolta umbrei numai cu un deget, dar arde cu aceleaşi zeci de mii de calorii...
De ce singură numai vremea nu suferă de căldura aceasta ?
Vremea şi doamnele române caritabile !
Mi se pare neînchipuit — cum acum, cînd orice putere de muncă a omului, pînă şi cea din urmă resursă de voinţă a lui par amorţite de căldură, numai femeile sunt în stare, înfruntînd totul, să ia în spinare cele 28 de grade Celsius, mulţumită neînchipuitei bunătăţi a sufletului lor.
457
E un supliciu...
Şi poate e unul dintre cele mai modeme mijloace prin care cei mai noi martiri ai omenirii cată să-şi atragă luarea-aminte a oamenilor lor.
Ol martirii carităţii... şi vai ! căldurile de iulie...
Căci e atît de cald, încît nu-mi închipui cum mai poate străbate străzile încinse ale capitalei noastre atîta cuconet caritabil...
Numai de dragul de a se martiriza...
Dar e o nenorocire !
Şi e un supliciu şi pentru noi, — cei care socoteam că suntem numai martirii căldurilor de iulie.
BUCUREŞTI—PNOM PENH !...
Un ziar din capitală publică de cîtva timp răspunsurile foarte distractive ale artiştilor noştri, cu privire la localitatea în care au de gînd să-şi petreacă vara şi, bineînţeles, unde vor pregăti producţia pentru la toamnă, cînd, după expresia românului, „se numără bobocii".
Am citit, pînă astăzi, răspunsuri felurite, aş putea spune chiar pitoreşti. Pitorescul, dealtfel, este una din condiţiile esenţiale ale artei, fie ea literatură, pictură, muzică etc. Ieri dimineaţă, am citit răspunsul unui pictor, care, după umila mea părere, a bătut recordul.
Pictorul nostru îşi va petrece vacanta în ...Camboge !•..
Unde ?...
In Camboge!... Da, chiar în regatul Indochinei, în această provincie, în capitala Pnom Penh, cu 1 103 000 de locuitori şi, după cum explică dicţionarul Larousse, pusă sub protectoratul Franţei.
Mă veţi întreba însă, de ce în Camboge şi nu mai pe-aci, pe-aproape de Bucureşti sau chiar de România.
Exact nu v-aş putea răspunde de ce tocmai în Camboge. Ştiu însă că de cînd Paul Gauguin a creat legenda că un pictor original trebuie să se expatrieze, pictorii care vor cu tot dinadinsul să treacă drept originali, fiindcă nu mai pot să se ducă în insula Tahiti ca Gauguin, aleg alte ţări exotice, ca de pildă Camboge.
Pictorul român însă are grijă să mai adauge că în acest voiaj va face numai „schiţe", pe care să le continue în ţară. Dacă aceste preludii ar rămîne în stare de proiect şi pictorul ar continua să-şi lucreze pînzele în Carpaţii româneşti, l-am sfătui să rămînă mai bine în
459
ţară  l-am scuti în felul acesta de un voiai obositor s>
St câutl f^W^ ^Tt SCU* de, HpSa ^gSta£ ae a caută la 10 000 de kilometri frumosul pe care l-ar
putea gasi la doi paşi de el, iar noi amatorii de artă ne-am
scuti de privaţiunea celor doi-trei ani, cît lipsind din tară
nu ar mai putea expune şi, bineînţeles, nici vinde
CLOPOŢEII
E vorba de clopoţeii de la mănăstirea Curtea de Argeş, pe care un confrate nu i-a auzit sunînd, după cum scrie la carte că sunau pe vremea lui Neagoe Ba-sarab, şi, cărora, bineînţeles, le-a conservat o jumătate de coloană într-unui din cotidianele noastre.
Ciudată descoperire !...
Eu ştiam că clopoţeii din ciocurile păsărelelor, care împodobesc streaşinile mănăstire! Curtea de Argeş, sunau pînă mai acum un an tot aşa de bine ca şi pe vremea cînd îi pusese acolo fantezia de artist ultrarafinat a meşterului Manole.
I-am auzit sunînd la cea mai mică adiere a vîntului, şi doar nici contimporan cu Neagoe Basarab nu sunt şi nici pe vremi de vifor n-am vizitat Curtea de Argeş, după cum pretinde confratele în chestie.
Mă îngrozeşte dar faptul neaşteptat că clopoţeii nu mai sună şi mă turmentează neputinţa de a nu putea ghici cam ce anume va fi intervenit în ultimul timp ca clopoţeii să-şi piardă glasul.
Nu cumva confratele meu o fi fost surd ?
E cazul, cred, ca Comisiunea monumentelor noastre istorice să intervină cît mai urgent. Clopoţeii păsărelelor de sub streşinile mănăstirii Curtea de Argeş nu pot amuţi aşa deodată fără ca voia autorităţilor în drept să permită aşa ceva. E timpul să se pună deci capăt acestei
461
intolerabile stan de lucru, de a se fura pînă şi glasul clopoţeilor de la Curtea de Argeş, cînd cei de la vila d-lm dr. Minovici se răsfaţă în urechile tuturor trecătorilor şi iarăşi este cazul să se interzică pe viitor fudulilor de ureche" pretenţia absurdă de a percepe glasul clopoţeilor de argint.
MUZEUL
Citesc într-un ziar de seară denunţul grav pe care un confrate îl face asupra modului cum custodele unui muzeu al capitalei înţelege să păstreze bogăţia artistică ce i-a fost încredinţată.
Cum cunosc şi muzeul şi pe custodele lui, am crezut de a mea datorie ca, mai înainte să mă revolt şi eu, să merg şi să-mi dau seamă, la faţa locului, de incriminările ce se aduc unui artist de seamă, om de lume şi admirator al frumosului şi al igienei în localurile de artă.
Ei bine, nu. Povestea muzeului care cade în ruină este o invenţie de prost gust, de care însuşi autorul rîn-durilor la care fac aluzie ar trebui să se ruşineze, dacă nu chiar să roşească. Nu înţeleg ce 1-a determinat pe confratele meu să se ridice contra unui pretins huliganism mai înainte de a-1 fi controlat. Cine să fie persoana binevoitoare care să-1 fi pus în această tristă ipostază de acuzator fără probe şi fără nici un motiv personal ?
Nu-i destul, oare, că politica ne înarmează pe unii contra altora fără nici un motiv binecuvîntat ? Mai este nevoie oare să transpunem aceeaşi înverşunare de polemică stearpă şi pe terenul artei ? Şi încă ce fel de teren artistic ? Să afirmăm că se năruieşte un muzeu care conţine o bogăţie artistică, cînd adevărul este contrarul, cînd muzeul se găseşte mai curat decît oricînd şi cînd custodele lui în loc să-1 neglijeze 1-a înfrumuseţat şi 1-a îmbogăţit cu o mulţime de covoare de preţ şi obiecte de artă pe care răposatul Aman, el însuşi, le-a admirat în primul rînd...
463
Dar se reproşează că custodele locuieşte în muzeu. a  aa.    lata o crima cu adevărat. Custodele sau
ofcSn PaZii°rUl mUZ€UlUi' trebuie Să d°^ă aiurea, pe cimp sau la marginea oraşului şi să nu încredinţeze paza muzeului decît personajelor din tablouri <
AşaneCsteC?eSlgUr' t0ată Wa Va fi mul^mită.
PRESA ŞI RĂZBOIUL
Ieri au sosit în Bucureşti primele ziare franceze, după o lipsă de aproape două săptămîni.
Ce deosebire însă între ziarele de ieri şi ziarele de azi... Aproape nu le mai recunoşti. Dacă nu le-ai vedea titlul şi nu le-ai cunoaşte limba în care sunt tipărite ai crede că aceste fiţuici sunt produsul acelor aşa-zişi „apaşi ai presei" de la noi.
Formatul s-a micşorat, aşa că unele din ele au aspecte caraghioase. Din 12 sau 14 pagini ale lui Le journal, astăzi n-au mai rămas decît două pagini. Rubricele fixe au dispărut. Nuvelele, semnate de autori de seamă, au cedat locul ultimelor ştiri venite de la frontieră, iar ilustraţiile de actualitate, titlurilor mari, care spun cititorului însetat de lucruri noi mai mult chiar decît întregul articol.
Excelsior n-a renunţat la ilustraţii. In schimb, formatul lui îţi face impresia unei nevinovate reviste pentru distracţia copiilor care încep să ia contact cu viaţa.
Şi toate celelalte faimoase ziare franceze, toate aceste adevărate documente şi enciclopedii ale timpului nostru, toate au fost nevoite să renunţe la fastul lor de pînă mai ieri şi în faţa pericolului să nu-şi mai păstreze decît sîngele rece şi încrederea neştirbită în vechile virtuţi ale acestui mare şi nobil popor francez.
Iată unde duce războiul, acest „rău necesar", pe care Schopenhauer îl considera ca făcînd parte din însăşi natura omenească. Presa a fost lovită. Dar chiar aşa redusă la ultima expresie, trebuie să mărturisim că ea păstrează cu aceeaşi demnitate tradiţia zilei de ieri şi nutreşte cu aceeaşi convingere speranţele zilei de mîine.
465.
ECLIPSA
POEŢII ŞI RĂZBOIUL
Vineri am avut o eclipsă parţială de soare... Ce ar îi dacă eclipsa ar fi fost totală şi ziua-n amiaza mare am fi asistat la lăsarea unei nopţi de o jumătate de ceas.
In timpuri normale, o eclipsă nu înseamnă decît un simplu fenomen ceresc şi atîta tot. Acum însă, pe vremuri de „băjenie", cum spuneau strămoşii, o eclipsă înseamnă ceva mai mult. La ţară, mai ales, eclipsa este considerată ca un semn de la Dumnezeu. Şi Dumnezeu, cînd face semne oamenilor, numai mulţumit de purtarea lor nu poate fi. Eclipsa este o prevestire de vremuri rele.
îmi închipui dar ce trebuie să se fi petrecut prin satele noastre şi mai ales prin acelea pe unde afară de popă şi învăţător nu ştie nimeni să citească, pe unde ziarele pătrund cu greu şi noutăţile se află după o săptămînă dacă nu chiar după o lună.
Pentru cei mai mulţi, eclipsa de vineri trebuie să fi însemnat intrarea României în război. Cîteva bocete şi cîte comentarii în care imaginaţia primitivă dar bogată a poporului a avut de brodat poveşti fantastice pentru viitorul apropiat dar nesigur.
Bătrînii vor fi povestit cum a fost la 1877, cînd trebuie să se fi arătat cu siguranţă vreun semn ceresc, preotul satului trebuie să fi găsit ocazia binevenită să-şi mai adune credincioşii de pe la circiumă şi să-i îndrepte spre biserică, iar învăţătorul, care oricît de mult ar fi dorit, poate, să le explice ce înseamnă o eclipsă, la urma urmelor, trebuie să fi renunţat. Copiii înţeleg mai uşor iecît bătrînii, iar eclipsele, oricît de fenomene cereşti vor fi ele, ravagiile nu le fac în cer, ci în imaginaţia maselor populare.
466
Nu-i vorba de cei care fac elogiul războiului, ci de cei care se înscriu în rîndurile războinicilor. Şi nu-i vorba' de poeţii care cîntă masacrul din strunele harfelor rămase moştenire de la legendarul Tyrteu, ci de poeţii care coboară Parnasul pentru a se amesteca cu oamenii de rînd, şi-n cîmpul zeului Marte modern adaugă, la cîn-tecele vechi ale înaintaşilor, şuierile prelungi şi muzicale în care glonţul pleacă, trece şi loveşte...
E uşor să cînţi războiul, mai ales cînd de la frontul încăierării şi pînă la masa ta de lucru sunt cîteva sute de km. Mai greu este să-1 cînţi la faţa locului, adică să-1 trăieşti şi să porţi cu tine nu numai grija sonorităţii versului, dar în primul rînd grija zilei de mîine, cînd nu ştii dacă-ţi va mai fi dat să cînţi sau să taci pentru totdeauna, dîndu-le altora prilejul să-1 cînte şi să te cînte.
Byron, Petofi şi Korner au cîntat războiul nu pentru alţii ci pentru ei. L-au cîntat aşa cum înţelege să-1 cînte un adevărat ostaş, şi-au închis ochii alături de tovarăşii de luptă care, fără să fie şi ei poeţi, aduceau patriei lor mai mult serviciu decît „oda" celebră a nu mai ştiu cărui poet mort de „gută" sau de vreo banală boală de stomac.
Scriu rîndurile acestea înduioşat de moartea tragică dar eroică a unui tînăr poet francez, care, deşi ciung, s-a înrolat în armata franceză, care a pătruns în Alsacia de jos şi a sărit în aer împreună cu podul sub care pusese dinamită pentru a împiedica trecerea unui corp de armată german.
După el, se vor găsi destui poeţi care-i vor cînta gestul în versuri calde şi înălţătoare. Aceştia însă vor fi mai puţin poeţi decît acel  care  murea  înainte  de a
467'
îi avut timpul să cînte războiul, dar la timp pentru a ■aduce patriei sale un adevărat serviciu.
Fie ca amintirea lui să inspire şi pe ceilalţi poeţi, iar .gestul lui să găsească imitatori nu numai în Franţa, dar şi la noi.
în timp de război, poetul trebuie să fie soldat, după cum orice soldat devine poet în clipa cînd tunul încetează de a mai împroşca, iar gorniştii sună atacul.
Nu cred să existe simfonie mai genială decît această supremă înfrăţire de urlete şi de trîmbiţări stridente în faţa căreia chiar Beethoven s-ar fi descoperit. De ce ar fi dar lipsită de prezenţa poeţilor ? Poezia mare, adevărata poezie, care cîntă războiul, nu se scrie în cărţile de cetire, ci pe cîmpul de luptă, în atmosfera parfumată cu praf de puşcă şi împurpurată de incendiul cetăţilor ce se năruie sub împroşcarea decisivă a enormelor guri de ■asediu.
TURPIN
E numele inventatorului unui nou explozibil pe care se spune că francezii l-au experimentat cu deplin succes, asupra unui detaşament german.
La tunul de asediu de 42 cm, francezii opun germanilor o invenţie şi mai grozavă. Tunul germanilor sfărâmă totul, explozbilul francez, din contră, conservă totul, dar conservă în aşa fel încît victima nu mai este bună decît cel mult s-o expui într-un muzeu ca o curiozitate a secolului XX.
Ziarul Le Matin povesteşte despre noul explozibil lucruri fantastice. Soldaţii germani, au fost găsiţi pietrificaţi în picioare ca şi cum ar fi fost dezgropaţi din ruinele vechiului Pompei, doi dintre ei care au fost surprinşi pe cînd jucau cărţi în tranşee au fost găsiţi morţi exact în poziţia pe care o avuseseră în clipa exploziei. Cei mai mulţi n-aveau nici o rană şi nici o picătură de sînge nu cursese pe teatrul dramei.
Iată noutăţile războiului. Iarba de puşcă a ajuns un fel de rochie veche ieşită din modă, pe care o femeie din lumea mare o trece servitoarei sale. Europa nu se mai poate lupta în secolul XX cu iarbă de puşcă sau cu explozibile ca melimită şi dinamită. Invenţia lui Turpin era mai mult decît necesară unei bune reputaţii de popoare în plin progres.
469
Negru din Africa pot trece de la săgeţile otrăvite la iarba de puşcă. Civilizaţii din Europa însă au absolută nevoie de ceva nou în arta de a-si omorî aproapele
Onoare dar lui Turpin. El a scăpat bătrînul continent de ruşinea de care era ameninţat să se lupte în anul 1914 cu aceleaşi explozibile ca şi în anii 1912 1904 1877 ■şi aşa mai departe...
vox POPULI
Duminică după-amiază, Calea Victoriei a prezentat, întrucîtva aspectul unui cîmp de război. Cei care grăbesc intrarea în acţiune a României au înregistrat această acţiune pe spinarea jandarmilor şi soldaţilor cu care, mîine, vor fi chemaţi să meargă cot la cot.
Nu mă ridic contra manifestaţiilor de stradă, pentru că şi noi, ca oricare alţi descendenţi direcţi din oameni, printre multe altele, am moştenit în totul şi acest obicei strămoşesc de a parcurge zgomotoşi străzile şi a cere cu insistenţă cîte ceva, ce ni se pare că ni se refuză.
Romanii cereau pîine şi jocuri de circ. Noi cerem — este drept — ceva mai substanţial decît vechii citadini ai cetăţii eterne. Noi cerem intrarea în acţiune a României şi întregirea neamului. Dacă am proceda altfel, ar fi să ne dezminţim frumoasa şi nobila origine.
Dar ni se refuză oare cu adevărat ceea ce cerem ?
O... nu... Noi cerem să grăbim un lucru pe care curiozitatea şi nervozitatea latină ni-1 prezintă într-o aureolă mai luminoasă şi mai apropiată decît cea reală. Şi ne agităm pentru că am învăţat pe dinafară — tot de la strămoşii noştri — o frază faimoasă : Vox populi, pe care încălecăm ori de cîte ori n-avem alt cal de bătaie la îndemîna.
Să nu uităm însă că înţelepciunea poporului nostru pe care n-am făcut-o nici noi, nici părinţii noştri, ci experienţa dureroasă a veacurilor, ne-a lăsat o altă frază ce n-a fost încă dezimnţită niciodată ,,Graba strică treaba".
471
Ei bine, dacă vrem să facem treabă bună şi spornică să căutăm cel puţin de data asta să nu imităm obiceiul strămoşesc sau, chiar dacă manifestăm pe străzi, să facem lucrul acesta în mod liniştit şi demn, aşa cum trebuie preparat cu adevărat orice zgomot mare, orice acţiune hotărîtoare, orice ajun de eveniment fericit.
Vox populi nu trebuie să se înalţe mai sus decît limita bine stabilită de unde începe Vox dei.
Cei care vor să se dea la îndeletniciri de iconoclaşti să nu uite că toate aceste încercări au dat faliment şi că datoria strămoşilor noştri chiar ne poate servi de dovadă.
Iată la ce trebuie să se reducă o manifestare de stradă în care poporul va avea cu adevărat dreptul să-şi facă auzită vocea.
POLITICA ŞI VELEGIATURA. PLOAIA ŞI C.F.R. CUM SE  FACE  O  TRANSBORDARE  ŞI  CUM  SE RĂSPLĂTEŞTE CURIOZITATEA AMATORILOR DE REPORTAJE SENZAŢIONALE
I
Pînă în anul acesta, sezonul vilegiaturii avea oarecare asemănare cu sărbătorile Paştilor, fiindcă amîndouă cădeau la anume date şi calendarul le respectase totdeauna fantezia de a nu le pune faţă în faţă cu evenimentele de care se depărtau ca două curente electrice de acelaşi sens. De data asta însă sezonul vilegiaturii se vede ameninţat de oficialitatea sezonului politic, care în loc să se sfîrşească în iunie ca de obicei, d-abia acum începe. Cu toate că lupta pare inegală, sunt sigur totuşi că tot sezonul vilegiaturii va ieşi învingător şi în timp ce majoritatea bucureştenilor vor porni spre localităţi mai propice sănătăţii belalii, cei cîţiva deputaţi şi reprezenetanţi ai guvernului vor fi singurii nenorociţi condamnaţi să-şi debiteze programul refacerii României într-o sală lipsită de auditoriul obişnuit.
Ca orice ora lipsit de năzuinţa popularităţii sonore dar fără ecou, sau mai bine-zis ca orice om pentru care eroismul nu este decît un aspect incindental al laşităţii universale, mărturisesc că n-am stat un singur moment la îndoială şi între exigenţele meseriei de ziarist şi ale sănătăţii, am ales pe cele din urmă.
Eram sigur, dealtfel, că guvernul se va remania şi fără prezenţa mea în Bucureşti, că acordul între d-nii general Averescu şi Take Ionescu se va face, cu toate dezminţirile oficiosului îndreptarea şi că, pentru solemnitatea deschiderii noului Parlament, se va găsi un confrate din redacţie care s-o descrie tot aşa de bine ca şi mine. Indispensabili nu suntem nici unul şi aşa-zisele
473
specialităţi au ajuns, atît de comune că aproape şi-au pierdut cu toate autoritatea firmei...
Iată-mă, deci, plecat din Bucureşti. Iată-mă plecat cu piciorul sting, cum se zice, fiindcă pînă la Tumu-Roşu aveam să fac treizeci şi şase de ore, deşi chiar după tariful orelor de muncă, ale tovarăşilor de la C.F.R. trebuia să fac numai douăsprezece. Se pare însă că ploaia are mai multă pondere decît sindicatele, şi sabotarea acestui element al naturii lasă cu mult pe jos încercările de solidaritate distructivă ale tovarăşilor Cristescu şi Moscoviei.
Deşi se ştia din timpul zilei că linia ferată fusese întreruptă între staţiile Băbeni şi Govora, şi că trenul pornit cu o zi înainte se odihnea pe malul Oltului, direcţia C.F.R. lăsase să plece şi trenul nostru. Socoteala direcţiei, dealtfel, era foarte naturală. Pentru ce s-ar micşora veniturile instituţiei şi nu s-ar mări neplăcerile voiajorilor ?... Noroc că aproape toţi pasagerii aveau destinaţie pentru băi, şi nu era nimeni chemat de-a face urgenţe, care ar fi putut sfîrşi „frumoasa aventură" în faţa judecătorilor.
Dimineaţa, la Piatra-Olt suntem anunţaţi că rămînem pe loc. A rămîne pe loc, cum spunea Caragiale, înseamnă a nu mai merge înainte. Ploaia rupsese linia ferată şi trenul pornit din Bucureşti cu o noapte înainte se găsea blocat între staţiile Băbeni şi Arceşti, de unde nu se mai putea mişca nici înainte nici înapoi.
Noţiunile de filosofie cotidiană ale pasagerilor căzură de acord asupra resemnării generale, care în momentul acela era singura manifestare inteligentă la care ne puteam deda. Mai fericiţi chiar decît tovarăşii noştri de drum porniţi cu o noapte mai nainte, noi ne găseam într-o staţie cu restaurant, pe cînd ei sărmanii fuseseră opriţi în plină dezolaţie alimentară.
,,A quelque chose malheur est bon". Restaurantul gării Piatra-Olt fuse rechiziţionat — nu milităreşte însă, ci cu bani — şi patronul care îşi păzea tejgheaua cu o dragoste egală pentru o amantă recrutată de curînd, pot
spune că a făcut în ziua aceea afaceri mai frumoase ca toţi îmbogăţiţii din război sau din timpul neutralităţii.
Seara reuşind să se repare linia ferată din staţia Arceşti — şi aci trebuie să le facem „tovarăşilor" cel mai sincer compliment — trenul dinaintea noastră, după ce făcuse transbordarea la Băbeni, se întoarse la Piatra-Olt pentru a-şi continua drumul spre Bucureşti. Povestirea sinistraţilor înspăimîntă atît de mult pe pasagerii trenului nostru că majoritatea preferă să-şi schimbe itine-rariul şi să se întoarcă la Bucureşti pentru a pleca din nou spre Braşov, Copşa-Mică şi Sibiu, la Govora sau Călimăneşti. Perspectivele neplăcerilor acestui voiaj cu bucluc se măriseră şi mai mult cînd aflăm că, pe lîngă podul de la Băbeni, mai fusese rupt şi podul de la Dă-ieni, iar un munte care se surpase pe linie făcea imposibilă continuarea voiajului dincolo de Jiblea. Singura speranţă a celor hotărîţi să meargă înainte era să sosească la Rîmnicul Vîlcea, unde să poată dormi.
Plecat supraîncărcat din Bucureşti, trenul nostru nu-şi mai continuă drumul decît cu un sfert de pasageri.
*
La ora 1 noaptea ajungem la Băbeni. Aci trebuie să facem transbordarea. Noroc că ploaia a încetat şi stelele ne privesc mirate ca şi cum le-ar fi dat să vadă cel mai eroic act al multora dintre noi. Bagajele mari au fost debarcate la Piatra-Olt. Cele mici trebuiesc purtate în mînă sau în spinare, pe cîmpul mocirlos şi pe o distanţă de aproape 3 km. în formă de potcoavă, peste podul şoselei care a fost şi el frint în două dar care a fost reparat cu cîteva bîme în mod sumar.
Dacă norocul n-ar fi făcut să călătorim cu o companie de grăniceri şi cu comandantul ei — un ofiţer foarte amabil — această transbordare n-ar fi fost posibilă şi călătorii trenului nostru ar fi trebuit să se întoarcă la Bucureşti, după o aventură inutilă de două nopţi şi o zi. Graţie grănicerilor însă, iată-ne reintraţi în trenul de pe malul celalt unde ni se aduce vestea îmbucurătoare că, de data asta, linia este liberă pînă la Sibiu. Podul de la Dăieni fusese reparat iar muntele
474
475
năruit peste linia ferată fusese redus la pulbere cu ajutorul dinamitei.
Călătorii pentru Govora răsuflă... Deşi trebuiau să aştepte în haltă pînă a doua zi dimineaţa, neplăcerile unei nopţi de neodihnă îi aranjau mai bine decît perspectiva celor cîteva sute de km. pe care ar fi trebuit să-i parcurgă chiar într-un vagon confortabil, pentru a ajunge în „pămîntul făgăduinţei" după un adevărat înconjur al României Mari.
La Rîmnicul Vîlcea, lume multă ca şi cum s-ar fi aşteptat sosirea unor persoane oficiale. Incidentul de cu ziua luase proporţiile unui dezastru... Ochii sedentarilor se fixau întrebători asupra noastră şi parca nu-i venea nimănui să creadă că în trenul nostru nu se găsesc nici morţi, nici măcar răniţi... Singura piatră care ne apăsa încă pe suflet, era soarta bagajelor mari lăsate la Pia-tra-Olt pentru a fi întoarse la Bucureşti şi de acolo îndreptate la locul de destinaţie spre Braşov, Copşa-Mică şi Sibiu.
Încetul cu încetul însă, peronul gării începe să se golească. Regretul de a nu fi găsit ceea ce bănuiseră în primul moment, cînd săvîrşiseră eroicul act să-şi schimbe somnul pe o excursie nocturnă pînă la gară, dezgustase pînă în adîncul amorului lor propriu pe toţi aceşti vî-nători de senzaţii noi. Ca răzbunare contra celor care nu le putuseră procura prilejul compătimirilor postume şi inutile, vîlcenii ne întorceau spatele şi din ordinul şefului de gară, lămpile care trebuiau să lumineze cadavrele victimelor începură să se stingă înainte de plecarea trenului. Lumina, dealtfel, era inutilă. Deşi încă în viaţă, călătorii obosiţi zăceau ca şi cei mai autentici morţi, pe băncile de lemn ale trenului-fantomă ce pornea mai departe...
VANDALISME OFICIALE : PRIMĂRIA CAPITALEI TAIE CEI PATRU PLOPI DE LA STATUIA LUI MIHAI VITEAZU.
Comisia de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti, care funcţionează pe lîngă Primăria capitalei, chiar din primele zile ale actualei comisii interimare desfăşoară o activitate destinată mai repede să pustiiască oraşul, decît să-1 înfrumuseţeze. Ultima manifestare a concepţiei sale de frumos este tăierea celor patru plopi, care de ani de zile, de cînd străjuiau statuia lui Mihai Viteazu din faţa Universităţii, ajunseseră parcă să facă parte integrantă nu numai din bronzul marelui voievod, dar şi din patrimoniul frumuseţii capitalei noastre.
Gestul comisiei acesteia, afiliate Primăriei oraşului Bucureşti, constituie un adevărat act de vandalism, dacă nu chiar o profanare. El nu poate fi motivat cu nimica decît cu completa lipsă de pregătire culturală a membrilor ce o compun şi care, în lipsă de altă activitate, care să poată cadra cu natura însărcinării ce le-a fost dată, pentru a-şi putea motiva diurnele primite, se exercită la acest sport nefericit, de a despuia Bucureştii, atît de podoabele lui naturale, cît şi de amintirea solicitudinilor şi preocupărilor de frumos ale edililor din trecut, care, desigur, aveau şi alt creier şi alt suflet decît cei din momentul de faţă.
Mărturisim că, oricîtă bunăvoinţă am avea, ne este imposibil să găsim motivele binecuvintate care au determinat pe edilii capitalei să taie cei patru arbori de la statuia lui Mihai Viteazu. Nu ştim dacă acest gest a
477
pornit din fantezia întunecată a unui singur om, sau din consultarea tuturor nechemaţilor, pe care interesele politicii de partid i-au desemnat să aibă în grijă frumuseţea capitalei.
Ceea ce ştim însă este că această comisie dă probe, încă o dată mai mult, nu numai că nu poate fi la înălţimea misiunii sale, dar că habar n-are de ceea ce înseamnă înfrumuseţarea unui oraş modern, care de data asta mai este şi capitala unei ţări ca România.
Dacă un particular este liber să-şi înfrumuseţeze proprietatea după plac şi după mijloacele intelectuale de care dispune, un oraş nu poate fi lăsat la discreţia acestor nepricepuţi. Oraşul aparţine tuturor cetăţenilor şi modificările ce trebuie să i se aducă cu timpul nu pot fi lăsate la simpla apreciere a unor oameni care pot avea alte merite în viaţă, dar, în materie de artă şi frumos nu se pricep nici cît negrul sub unghie.
Noi am spus chiar din primele zile ale constituirii acestei comisii că membrii ei nu constituie o garanţie pentru misiunea ce-i fusese încredinţată. Timpul ne-a dat dreptate. Faptul că posezi acasă cîteva cromolito-grafii ca Maurul din Veneţia sau ca Bărbierul din Se-villa nu-ţi dă dreptul să te pronunţi acolo unde, pentru a fi competent, îţi trebuie puteri să te poţi ridica mult mai sus.
In altă ţară, gestul Primăriei capitalei ar fi produs, desigur, protestări mai puţin platonice decît cele de la noi. în România însă, unde politica de partid este prima şi unica preocupare a cetăţeanului, Bucureştii pot fi chiar distruşi pînă în temelii, „partidul nostru" să ră-mînă în picioare.
Şi acum, fiindcă infamia s-a produs şi noi nu avem nici o putere de reacţiune decît aceea a protestării prin scris, rămîne ca năzdrăvănia „artiştilor" de la Primăria capitalei să fie judecată de însăşi bronzul voievodului, lipsit de vecinătatea dulce şi pitorească a celor patru plopi, trimişi să alimenteze bucătăria membrilor din comisia de înfrumuseţare a capitalei.
478
î
DUPA 92 DE ANI
Un confrate povestea mai zilele trecute cum o carte poştală, trimisă din Bucureşti la Dorohoi, nu sosise la destinaţie decît clupă trei ani. Aceasta înseamnă că în poşta românească, deşi cîteodată cu întîrzieri supărătoare la distribuţia corespondenţei, persistă totuşi marea calitate de a nu lăsa să se piardă nici măcar o biată carte poştală care, la urma urmelor, se poate pierde tot atît de uşor ca şi un ac într-un car cu fîn.
Recordul poştei româneşti însă a fost bătut de poşta austriacă.
Zilele trecute un poştaş vienez găsi în geanta cu scrisori un plic decolorat de vreme cu adresa următoare : ,.D-lui Ludwig Beethoven profesor la Conservator Strada Spaniolul Negru, no. 15 Viena Arondismentul IX"
Vă închipuiţi capul pe care a trebuit să-1 facă bietul poştaş care de bine de rău auzise şi el existenţa pe vremuri a unui Beethoven.
Totuşi, datoria este datorie !... Şi omul datoriei luă plicul şi [se duse] în strada indicată de numele adresantului care bineînţeles nu mai există la adresa aceea.
Conform regulamentului dar, poştaşul întoarse plicul pe dos şi scrise următoarele :
„Adresantul necunoscut azi în strada Spaniolul Negru, nr. 15. Din informaţiunile luate însă, reiese că acum
479
92 de ani a locuit cu adevărat aci un Ludwig Beethoven care era profesor la Conservator, dar care a murit încă* din anul 1827."
Şi plicul fusese restituit direcţiei poştale care la rîn-dul ei 1-a aşezat cu tot fastul cuvenit unui asemenea caz unic in muzeul curiozităţilor profesionale.
TEATRUL NAŢIONAL
Mîine se deschide noua stagiune a Teatrului Naţional din capitală.
Iată cu adevărat o stagiune „nouă", fiindcă şi actualul director al teatrului este şi el tot un „om nou", acolo unde se află de data asta.
După cele cîte au transpirat pînă azi, noua stagiune se deschide sub cele mai fericite auspicii. Repertoriul a fost revăzut şi fixat aşa ca să corespundă adevăratei meniri culturale a primei noastre scene româneşti de teatru, artiştii au fost puşi în scaunele ce li se cuvin, iar situaţia materială a celor care nu pot fi amestecaţi cu gloata anonimilor a fost îmbunătăţită în aşa fel ca de-zertaţiunile să nu mai fie posibile în viitor.
Domnul Victor Eftimiu, deşi tînăr, a ştiut totuşi să-şi impună autoritatea sa oficială, bazată pe gloriosul său trecut literar şi dramatic. Director nou, domnul Victor Eftimiu rămîne în schimb acelaşi vechi şi priceput om de teatru, care a scris cele mai multe piese cu succes ale actualei generaţii şi care, pe vremuri, a condus chiar un teatru particular, care ne-a dat. pentru prima dată prilejul să-i apreciem şi cunoştinţele tehnice.
La Teatrul Naţional din Bucureşti domnia-sa n-are decît să-şi continue chemarea şi să-şi pună şi mai mult în evidenţă calităţile sale, de om potrivit scaunului în care a fost aşezat de Ministerul Artelor.
481
Noi ii urăm succes şi suntem încredinţaţi că succesul u va avea cu atît mai mult cu cît dragostea pe care o arată instituţiei ce conduce va fi mai mare şi mai puternica decît micile scăderi omeneşti pe care alti directori ai teatrului în loc să le ascundă au încercat 'să le nipertrofieze.
I
ESTETICA LOCUINŢELOR
Nu suntem poporul care să ne preocupăm de estetică şi frumos şi aiurea decît numai acolo unde ni se pare că suntem personal angajaţi. De multe ori chiar neglijăm această calitate a culturii occidentale, chiar şi atunci cînd ni se pare că ea nu este cerută imperios de nici o altă sancţiune în afară de aceea a propriei noastre aprecieri. Din cauza aceasta, nu cred să spun un lucru nou, cînd voi afirma că tembelismul oriental a rămas în noi ca o ghiulea fatală a trecutului, de care nu ne putem dezbăra şi care ne pune vecinie în inferioritate faţă de popoarele occidentale pentru care cultul frumosului este ridicat pînă la nivelul unei adevărate religii.
Pentru aceasta, oraşele şi locuinţele noastre sunt clădite fără nici un rost. Străzile sunt croite aşa după cum le-au făcut loc fantezia sălbatică a celor care şi-au clădit casele după bunul plac, iar casele nu păstrează nici proporţii de înălţime nici armonii de stil şi nici măcar preocupările de higiena modernă pe care strămoşii şi părinţii noştri le considerau ca un lux deplasat în ţara lor.
In Bucureşti însă, în capitala României Mari, în care au năpădit astăzi tot felul de naţionalităţi şi persoane trăite mai în occident decît noi, se cuvine să se pună capăt sălbăticiei mulţimei nedisciplinată, şi Calea Victoriei măcar să fie scutită pe viitor de aspectul vechiului Pod al Mogoşoaiei al cărui pitoresc arhaic nu ne mai interesează decît în documentele păstrate în muzee.
Nu pretindem, desigur, ca cea mai principală şi mai istorică stradă din Bucureşti să se schimbe într-o zi ca sub bagheta magică a unui făcător de minuni. Barem
483
însă ceea ce se face de azi înainte să se facă cu rost şi 1
cu mai mult respect pentru aşa-zisa estetică a oraşului. 1
Regretăm însă că n-avem pînă azi pe nimeni care I
să se gîndească la acest lucru şi dovada cea mai bună î
este clădirea de pe Calea Victoriei, colţ cu strada Fran- |
klin, pe care un nou chiriaş al etajului de jos a împes- I
triţat-o cu vopsea albă în timp ce restul celorlalte etaje |
a rămas vopsit cu galben. f
Ştiam că la Primăria capitalei funcţionează o aşa-zisă !
comisie pentru înfrumuseţarea oraşului. Ei bine, ce face I
această comisie ? Membrii ei nu se plimbă niciodată pe |
străzile capitalei, sau dacă se plimbă nu cumva sunt %
pensionari de la „Vatra orbilor" de nu văd nimic din \
tot ce se face ? I
Pentru numele lui Dumnezeu, domnule primar, aibi \
milă de capitala României, pe care cu  timpul  ai  s-o i
transformi într-un adevărat bîlci al Moşilor ! \
ŞAPTE ZILE LA LONDRA
S-ar părea că Şapte zile la Londra ar fi un titlu tot atît de pretenţios şi de ridicol, ca şi şapte picături de ploaie mai mult în apele Tamisei.
Ei bine, daţi-mi voie să vă previn că vă înşelaţi. Observaţia aceasta n-ar fi justă decît într-un singur caz. Atunci cînd aţi fi siguri că, în tot timpul acestor şapte zile, nu s-a petrecut nimic extraordinar, că lungimea zilelor din calendarul oficial n-a suferit nici o schimbare şi că fericitul călător s-a grăbit să se întoarcă acasă exact acelaşi om, care plecase şapte zile mai înainte.
în timpul călătoriei mele însă s-a petrecut ceva cu adevărat extraordinar. Nu vreau să exagerez dacă afirm că acest eveniment contează ca ceva unic în viaţa unui călător, şi că eroul sau mai bine-zis victima acestui eveniment am fost chiar eu, acela care după şapte zile petrecute la Londra, sau mai precis, numai şase zile la Londra şi o zi la Oxford, odată întors acasă, mi-am dat seama că sunt mai bătrîn cu şapte ani.
După cum vedeţi, subiectul ar putea fi mai mult amuzant decît instructiv.
Iată pentru ce îmi place să cred că povestirea pe scurt a spontanei mele înaintări în vîrstă are să vă intereseze dacă nu mai mult, cel puţin tot atît cît lectura unei pagini din Baedacker, în care probabil se vorbeşte despre tot ce se poate vedea în Anglia, afară de un singur lucru — un lucru pe care îmi revendic cinstea să-1 fi descoperit eu cel dinţii. Şă nu vi se pară o glumă ceea ce am de gînd să vă spun, dar eu am constatat că
485
în Anglia nu îmbătrânesc decît străinii care se găsesc in trecere numai pe acolo.
Adevăraţii englezi nu au nici un fel de vârstă sau, mai bine-zis, nu le poţi ghici niciodată vîrsta adevărată. Deşi în majoritatea lor nu mai sunt tineri, adevăraţii englezi nu îmbătrînesc niciodată. Şi totuşi ei suportă la fel aceeaşi bătrîneţe colectivă"— bătrîneţea unei ţări, în care nimeni nu dă nici o importanţă anului în care cineva se naşte sau moare, fiindcă de opt secole în Anglia, morţii continuă să trăiască parcă mînă în mînă cu cei vii.
Adevărul este că, în Anglia ca şi în natură, nimic nu se pierde şi aproape nici nu se transformă nimic. Dacă ceva pare schimbat, înseamnă că acest ceva s-a adăugat numai sau că s-a complectat cu el o lipsă ivită în cursul vremei, sau că s-a consolidat, odată mai mult, temelia soclului naţional, pe care cele opt veacuri n-au reuşit să-1 clatine.
Pentru cei care nu cunosc încă Anglia sau Londra, decît din cărţile poştale ilustrate, şi n-au avut ocazia sau putinţa să le descopere decît cu ochii sau cu degetul pe o hartă geografică, pentru aceştia zic, Londra şi Anglia sunt cu totul altceva decît sunt în realitate.
Ce este Londra
Londra, bunioară, este un oraş ca toate oraşele, un oraş bineînţeles mai mare ca Viena, Berlinul sau Parisul, dar atîta tot. Pentru ei, oraşul acesta mai este capitala Imperiului Britanic, un imperiu şi el foarte mare, în cuprinsul căruia, Anglia propriu-zis pare o ţară formată din două insule de mărimi deosebite, care faţă de celelalte ţări, din care se compune continentul european, joacă rolul a doi sateliţi faţă de o planetă mai mare.
Adevărul însă este cu totul altul. Londra nu este numai capitala Imperiului Britanic, după cum nici Anglia propriu-zis nu este numai o porţiune de pămînt insular, cu care se complectează continentul nostru. Londra este ceva mai mult decît un oraş mare. Este o întreagă pro-
I vincie. Aş putea spune chiar o ţară întreagă. Şi fiindcă I ţara în care se găseşte Londra se numeşte Anglia, tre-I buie să adaug că Anglia, la rîndul ei, nu este nici ea I numai o ţară ca toate ţările şi că deşi, după poziţia ei I pe harta geografică, pare a face parte integrantă din I continentul european, ea depăşeşte nu numai acest în-I treg continent, dar se întinde peste mări aşa departe, că '! se confundă cu însăşi planeta pămîntului. I Se mai ştie de asemenea că Londra singură are o
\ populaţie de peste opt milioane de locuitori, adică | aproape jumătate din populaţia României întregite de azi \ şi ceva mai mult decît populaţia României de ieri. Dar ceea ce nu se ştie încă este că în această populaţie com-{■ pactă şi totuşi fluidă simţi cum existenţa individuală ■i      dispare aproape complet.
Nu vorbesc de străinii care se găsesc întîmplător la \ Londra. In Londra ca şi în restul Angliei, streinii nu \ contează nici cît o mînă de boabe de neghină într-un I     vapor încărcat cu grîu.
1Vorbesc numai de autohtoni. Ei bine, acelaşi lucru se petrece şi cu ei. Nimeni nu se cunoaşte parcă ! Ba ceva mai mult, nimeni nu simte nevoia să-şi întrebe aproapele cine este. In Anglia nici un englez adevărat nu face caz de existenţa lui personală. Pe englez, această existenţă nu-i onorează propriu-zis decît atunci când se simte cu ea înglobat solid şi armonios, în acest enorm conglomerat de pirită auriferă unică pe lume.
Numai aşa se explică pentru ce această populaţie fără deosebire de vârstă, de sex, de clasă socială, sau de nivel cultural, se mişcă veşnic in mase compacte ca şi furnicile, animate de un acelaşi ideal comun, de aceeaşi uniformă pornire raţională spre o muncă veşnic constructivă şi de aceeaşi conştiinţă unică, conştiinţa fermă, că prima podoabă a existenţei lor este forţa, forţa lor a tuturor, cea mai mare forţă omenească, forţă care durează de veacuri şi continuă să crească, nu în ritmul schimbător al vremilor, ci numai în ritmul statorniciei eterne.
486
487
Şi ce este Anglia S
Toată populaţia Angliei pare că descinde dintr-un I acelaşi strămoş, un personaj legendar care, acum opt se- § cole, s-a împroprietărit el singur şi nestingherit de ni- f meni, pe întregul cuprins al celor două insule. Întreaga 1 Anglie pare proprietatea din veci în veci a unei singure : familii, ai cărei membri, cîteva zeci de milioane, nu au decît aceleaşi interese comune, chiar şi atunci cînd amo- ; rul propriu al diferitelor preferinţe locale îi împart în • englezi, în scoţieni sau în irlandezi.
Luaţi însă în totalitatea lor, englezii nu reprezintă decît un singur tip de om — tipul omului insular care, individual sau colectiv, cugetă cu acelaşi cap, lucrează cu aceleaşi braţe şi continuă să păşească veşnic spre tot ce îşi închipuie că trebuie să fie al lui cu aceleaşi picioare şi în ritmul aceluiaşi pas calculat şi totdeauna sigur de succes. In afară de existenţa lui Dumnezeu, englezii nu mai cunosc decît o singură altă existenţă — existenţa Angliei, adică propria lor existenţă de popor unic, care nu vorbeşte decît o singură limbă şi nu se foloseşte ) decît de produsul unei munci trecute numai prin sita | personalităţii lor, în care se înglobează bineînţeles şi j produsul aproape gratuit al nenumăratelor lor colonii I împrăştiate pe toată suprafaţa globului, din care sute de I vapoare debarcă zilnic, în ciocurile Londrei şi în cele- J lalte orificii bucale marine, tot ceea ce trebuie  pentru j îndestularea stomacului metropolei. Un amănunt interesant este că pămîntul Angliei europene nu poate hrăni decît a treia parte din populaţia ei. Şi pentru ca Londra şi Anglia să fie puse la adăpostul oricărei surprize neplăcute, metropola — este veşnic aprovizionată pentru şase săptămîni înainte.
Şi totuşi, populaţia aceasta, îndestulată cu toate bunătăţile pămîntului, nu este o populaţie fericită, fiindcă ea tremură veşnic de teama că ar putea muri de foame în ziua cînd Anglia nu va mai fi stăpîna mărilor.
în afară de Dumnezeul nostru unic, Dumnezeul nostru al tuturor, Anglia mai crede şi într-un alt zeu — zeul ei tutelar, zeul Neptun. Marea este pâinea de toate zilele 1 a Angliei. Marea singură îi asigură tăria de a-şi putea 1
păstra intactă întreaga moştenire strămoşească. Anglia este singura ţară din lume în care nu s-a pierdut nimic din ceea ce constituie aşa-zisul avut naţional al unei ţări. Or, acest avut continuă să crească din zi în zi, tot mai mult, aşa după cum numai Anglia singură reuşeşte să şi-1 mărească mereu, cu aceeaşi voluptate promptă de a-şi satisface complet orice năzuinţă naţională.
Existenţa Angliei este de natură granitică. Nu e vorba însă de granitul mineralogic, ci de un granit special, un adevărat produs naţional, care îi serveşte nu numai la păstrarea tradiţiei, dar şi la confecţionarea continuă a tuturor noilor unelte materiale şi spirituale, fără de care o ţară nu poate exista. Nu cred că exagerez cînd afirm că' Anglia este singura ţară din lume, în care pînă şi legile par de granit, fiindcă tot de granit au fost şi oamenii care le-au făcut. Expresia „Made in England" este deviza unei mîndrii naţionale unice, în faţa căreia pare a se înclina pînă şi deviza familiei regale, pe care o citeşti pe toate imprimatele şi instituţiile oficiale. Acest „Made in England" însă apare imprimat nu numai pe toate produsele industriale, dar pînă şi pe fruntea oricărui englez adevărat, ca dovadă a unei unanime conştiinţe de superioritate din toate punctele de vedere faţă de tot ceea ce nu este englez.
Specificul englezesc
Trebuie să accentuez însă că mîndria lor de popor superior, deşi vizibilă, nu este nici agresivă, nici -exagerată.
La englez ea pare o atitudine normală, o atitudine calmă şi discretă, ca şi suprafaţa unei ape adinei,, care nu are nevoie să se agite, pentru a te preveni că te poţi îneca în ea.
Şi totuşi, în decursul veacurilor, s-au găsit înotători curagioşi, care, deşi preveniţi, au încercat să înfrunte atotputernicia acestei ape. Rezultatele se cunosc. Spania mai întîi, apoi Olanda. Franţa şi în zilele noastre Germania au trebuit să se întoarcă neputincioase la ţărmul lor.
488
489
Exact acelaşi lucru se petrece şi astăzi. Cînd iei contact pentru prima oară cu aspectul vieţii engleze, te izbeşti parcă de tot felul de contraste cari îţi produc nedumeriri diferite, unele chiar amuzante, dar cele mai multe complect deprimante.
Încetul cu încetul însă începi să te obişnuieşti cu toate ciudăţeniile acestui aşa-zis specific englez, care în fond nu sunt decît cheia de boltă a celei mai caracteristice realizări de forţă colectivă şi... lucru fatal, sfîr-şeşti prin a te subordona de bunăvoie acestui imperativ categoric, cu care Anglia continuă să te obsedeze, să te convertească şi, în cele din urmă, să te cîştige cu totul de partea ei, dar fără să te îngenuncheze, sau să te plătească după cum încearcă să facă alte popoare interesate.
Vă voi povesti însă cîteva fapte diverse, din care veţi deduce că impresiile mele nu sunt nici inventate nici exagerate.
La Congresul autorilor dramatici
Al şaselea Congres internaţional al Conferinţei autorilor dramatici şi compozitorilor muzicali, care a avut loc anul acesta la Londra, s-a ţinut la „Stationers Hali", o minunată sală medievală, construită anume pentru festivităţi, cu pereţii împodobiţi de blazoanele, drapelele şi portretele tuturor preşedinţilor diferitelor societăţi de intelectuali englezi, de la fondarea lor pînă în zilele noastre.
Congresul a fost deschis de către Lord-maiorul, adică primarul Londrei, încadrat de subalternii săi oficiali, care cu toţii purtau peruci albe şi buclate, mantile de purpură cu gulere de hermină şi buzdugane de aur. A fost un moment impresionant pentru toţi congresiştii străini, cînd de data asta ne-am văzut prezidaţi de fantomele unor oameni care trăiseră parcă acum cîteva sute de ani.
Aceeaşi puternică impresie s-a repetat în noi cînd vizitînd Turnul Londrei am fost întîmpinaţi de soldaţi îmbrăcaţi în costumele de pe vremea Măriei Tudor, regina care a clădit cetatea acum patru sute de ani. Strei-
490
nii, cari la început încercaseră să surîdă ironic, au ieşit din cetate cu surîsul pe buze, ca şi cum cu toţii ar fi fost făcuţi knock-out într-o luptă de box.
Să revin însă la congresul nostru, căruia oficialitatea engleză îi dăduse o deosebită importanţă, dată fiind prezenţa în mijlocul nostru a Lord-maiorului şi a celor mai de seamă reprezentanţi ai edilităţii londoneze.
Congres Ia Londra fără... englezi
Faptul acesta însă n-a împiedicat ca dezbaterile odată începute, cei 47 de autori dramatici şi compozitori englezi, care fuseseră înscrişi ca participanţi la congres, să se eclipseze pentru totdeauna, lăsîndu-şi musafirii să discute singuri, ca şi cum discuţiile congresului nu i-ar fi interesat pe nici unul. La început, această atitudine a confraţilor englezi a fost interpretată ca o jignire adusă confraţilor străini. Mai tîrziu însă, ni s-a explicat că englezii fuseseră de bună-credinţă. Cum nu vorbeau nici unul altă limbă decît cea engleză, ca să nu ne facă să pierdem timpul cu interpreţi ca la celelalte congrese, 1 englezii s-au abţinut de la orice discuţie, înlesnindu-ne o cît mai grabnică rezolvare a unor chestiuni care la drept vorbind interesau mai mult pe impresarii birourilor de percepţie a drepturilor de autor, şi nu pe autorii dramatici propriu-zis.
în ultima zi a congresului însă, englezii s-au prezentat în corpore, însoţiţi de un tălmaci, care ne-a cetit în limba franceză raportul lor anual şi atîta tot. Nimeni n-a mai luat cuvîntul şi congresul s-a închis la timp, ceva mai liniştit de cum ar fi luat parte la discuţie şi englezii.
CEVA  DESPRE   „RUBRICILE   FIXE".   BUCUREŞTII PE TIMP DE PLOAIE NOAPTEA. FEREASTRA DE LA AL PATRULEA ETAJ. „ENCORE UN BAISER". SĂRUTAREA Şl PLOAIA.
în ziaristica modernă, rubricile fixe sunt ca prescripţiile medicale. Zilnice sau săptămînale, politice sau literare, sportive sau de modă, ele par a avea ceva din gravitatea tipică a frazelor aplicative, pe cari ai grijă să le citeşti totdeauna pe eticheta sticluţei sau cutioarei de la farmacie.
Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre obişnuiţii cititori ai rubricelor fixe. De cele mai multe ori însă, cititorii lor îşi asumă anume drepturi suverane asupra ziariştilor cari îşi iau angajamentul solemn de a le servi asemenea rubrici fixe.
Mă plec deci în faţa suveranităţii simpaticilor mei pacienţi şi, de azi înainte, reiau rubrica pe care împrejurări independente de voinţa mea, au forţat-o să voiajeze timp de aproape un sfert de secol în „Lumea celor care nu cuvîntă", după cum spunea regretatul Emil Gârleanu.
Serile trecute a plouat !...
Pe timp de ploaie, oraşele mari par toate la fel. Trotuarele mai ales, fie ele mai largi sau mai înguste, pentru pietonii întîrziaţi au cea mai mare căutare pe timp de ploaie.
Cobor bulevardul, la ora asta, aproape pustiu. Pe timp de ploaie, pentru mine cel puţin, bulevardele au aerul unor femei cochete. Ca şi ele, mă strecor şi eu pe sub castanii plantaţi la distanţe egale, şi, în lipsă de altceva mai bun de făcut, număr petele violete pe care globurile electrice le fac pe trotuare aproape la aceleaşi distanţe.
492
în faţa unei clădiri cu patru etaje, nu ştiu de ce, mâ opresc pe loc şi-mi arunc privirea în sus. Pentru prima oară Bucureştii îmi par cu adevărat un oraş mare... In lumina electrică transparenţa picăturilor de ploaie dau celor patru etaje măreţia multiplicării la infinit. Sus de tot, se găseşte o fereastră deschisă. Mă întreb, nedumerit, pentru ce ar fi deschisă, cînd în mod normal pe timp de ploaie toate ferestrele se închid. Răspunsul mi-1 dă o vioară care începe să plîngă o arie de Delmet. Pe timp de ploaie toate ariile muzicale parcă plîng. La un moment dat, iată că intervine şi 01 voce :
Encore en baiser, veux-tu bien — Un baiser qui n'engage ă rien...
Este o voce de bărbat, prea puternică pentru a se lăsa acompaniată numai de ploaie. Vioara a tăcut şi ea,..
Dacă fereastra ar fi fost la un etaj mai jos, un simplu document auditiv nu mi-ar fi fost de ajuns. Cele ce se petreceau însă în odaia de la al patrulea etaj trebuia să rămînă pentru mine un vecinie mister...
Pentru ce oare, pe timp de ploaie, fredonăm totdeauna numai cuplete în care predomină cuvîntul : sărutare ? Să fie oare din cauză că picăturile de ploaie, în căderea lor pe trotuare, schiţează gestul senzual al unor buze ce se lipesc de alte buze ?
Ploile repezi, mai ales, au ceva din vîrtejul cascadelor. Or, afară de aceste ciudate căderi de apă naturală, sărutarea singură îţi poate da vîrtejul adîncimilor în care, pierzîndu-te cu ochii, sfîrşeşti a te pierde cu totul.
La Lesbos, cultul sărutării nu era ţărmurit de legile omeneşti. La cei vechi, legile divine aveau pare-se mai multă trecere ca la noi.
Baudelaire, cu siguranţă, trebuie să le fi cunoscut numai pe cele de aici.
Lesbos, ou les baisers sont comme les cascades Qui se jettent sans peur dans les goufees sans fonds, et courent, sanglotant et gloussant par saceades Orageux et secrets, fourmillants et profondes...
Ajuns acasă, deschid o carte veche, în care un senzual de pe vremea lui Ludovic al XlV-lea definea săru-
493
tarea. Este poate cea mai justă definiţie. Cele date de Catul, de Tibul, de sfîntul  Pavel,   de   Alexandru al Vll-lea sau de Jean Second, în aşa-zisul său Codul sărutării, sunt palide, incomplete şi false. Transcriu :
„Sărutarea este însăşi femeia. Sărutarea savantă nu se dă decît pe buze. Restul corpului nu contează. Cînd iubeşti, chiar sărutările debutanţilor îţi par divine. Sărutarea provoacă dorinţa, pe care după ce o măreşte şi o întreţine, după satisfacerea ei, o provoacă din nou. Sărutarea este un excitant şi un calmant în acelaşi timp. Ea irită, calmează şi... omoară... O simplă sărutare este suficientă de a da să înţeleagă unei persoane dacă este sau nu iubită. Interesul, obişnuinţa sau depravarea pot împinge o femeie să ţi se dea pe de-a întregul. Dacă nu te iubeşte cu adevărat însă, nu vei înţelege niciodată farmecul sărutării ei. Corpul se vinde... Sărutarea însă se dă numai în dar..."
închid cartea şi mă îndrept spre fereastra deschisă spre stradă. Nu mai plouă. Ferestrele de la etajul I n-au poezia celor de sus de tot... Dacă un pieton întârziat şi-ar opri paşii în faţa ferestrei mele, ar putea privi înăuntru absolut nesupărat de nimeni...
De obicei însă, nu ne oprim decît sub ferestrele în dosul cărora pluteşte ceva din atmosfera misterioasă a unui cîntec tot de Delmet :
Fermons nos rideaux tout un jour encore, Je veux mon amour,
Ainsi que Petrarque aupr'es de sa Laure Te jaira la cour...
Şi la fereastra de la al patrulea etaj se cerea o sărutare... Dar cui ?... De ce tăcuse deodată şi vioara şi vocea bărbătească ? De ce tăcuse şi ploaia ?...
Cu toate că a trecut de miezul nopţii, zgomotul străzilor populate ajunge pînă la fereastra mea. Bucureştenii din centru însă nu adorm decît spre ziuă, la orele cînd se deşteaptă bucureştenii de la periferie.
Parfumul florilor de salcîm pluteşte în atmosfera încă umedă, ca un fluid misterios şi înviorător de nu ştiu care vechi şi care necunoscute oboseli ale pămîntului. Ploaia îl deşteptase şi îi dăduse aripi. Ploaia, care îngreunează aripile fluturilor şi stinge flacăra torţelor aprinse în noapte, deşteptase florile salcîmilor din grădinile învecinate şi luminase noaptea cu parfumul lor fosforescent, indiscret şi senzual...
Trompetele automobilelor răsună în depărtare ca nişte semnale de alarmă. Şi cu toate acestea, pe străzile Bucureştilor, la ora asta tîrzie, n-a mai rămas decît pericolul social al sentimentalilor nocturni.
Pe trotuar nu mai văd petele violete din timpul ploa-iei. Nu se mai vede nimic... Pe strada mea nu mai trece nici o trăsură, nici un întîrziat.
Privesc pe fereastră şi trotuarul se coboară parcă tot mai jos. Intre odaia mea şi stradă, prăpastia se deschide tot mai largă, iar noaptea începe parcă să-şi păteze aspectul uniform cu nuanţe felurite de negru care, schim-bîndu-se din clipă în clipă, iau forma unor spirale ce se încolăcesc în jurul unor stîlpi nevăzuţi.
Aţi privit vreodată în timpul nopţii, în fundul vreunei prăpăstii ?
De ce nu-mi răspundeţi ?
Fiindcă vă înfioară amintirea, sau fiindcă în clipele acelea, aţi simţit nevoia să vă aruncaţi în braţele necunoscutului din fundul prăpastiei ?
Vă înţeleg... nu găsiţi cuvinte. Cuvintele nu se cobor decît pînă la anumite straturi ale sufletului. De acolo înainte, tăcerea înlocuieşte graiul omenesc.
Mă apropii din nou de fereastră şi, curios, privesc din nou în golul de sub mine. Este aşa de întuneric însă, încît nu ştiu dacă trotuarul din faţa ferestrei mele nu există decît în imaginaţia mea...
In apropierea ferestrei mele însă, am atîrnat o copie după Sfinxul lui Franz Stuck. Lumina camuflată de sub abatjour-ul meu violet o învăluie parcă în colorile unui crepuscul de primăvară. După ploaie, mai ales, colorile crepusculului par mai vii. Sărutarea Sfinxului însă moare odată cu minusculul crepuscul al abctfjour-ului meu, după
494
495
care noaptea pare a se fi întins pentru vecinicie peste 1 întregul univers.-. 1 Din depărtarea străzilor populate, nu mai soseşte pînă 1 la mine nici un zgomot. în schimb, parfumul florilor de I salcîmi devine tot mai puternic.
Senzualul din timpul lui Ludovic al XlV-lea avea dreptate... i „Sărutarea este un excitant şi un calmant în acelaşi 'i timp... Ea irită... calmează şi... omoară"...
i ţ
SEARA PE CALEA   VICTORIEI. DOMNUL   CARE SALUTA. MANIAC SAU INTERESANT.  DIGESTIA DUPA MASA DE SEARA.
Pe Calea Victoriei, între orele nouăsprezece şi douăzeci... Două lumi de trecători, două lumi cu totul deosebite una de alta, se strecoară pe aceleaşi strimte trotuare.
Cei mai puţini la număr îşi fac loc grăbiţi prin mulţimea compactă şi, după ce se opresc cîte o clipă în faţa vreunui magazin, nu intră în el decît pentru a ieşi cu aceeaşi grabă, ca să se piardă apoi în umbra altor străzi lăturalnice, rău luminate şi, adeseori, prost frecventate. Cei mai mulţi la număr nu fac decît să împiedice pe cei grăbiţi să treacă fără să zăbovească. în mersul lor greoi şi leneş pluteşte parcă ceva din atmosfera mulţimii care urmează un car funebru.
Şi cu toate acestea în fiecare zi, între orele nouăsprezece şi douăzeci, Calea Victoriei este în plină mişcare, de adevărată sărbătoare populară. Cei aduşi de afaceri se amestecă cu cei aduşi de plictiseală. Cei care sunt nevoiţi să treacă pe acolo se amestecă cu cei care — tot pe acolo — nu trec decît prin obişnuinţă.
Observaţiile zilnice se înmulţesc şi se împrăştie, unele rătăcite prin urechile trecătorilor, altele transcrise şi păstrate cu îngrijire prin carnetele intime.
Şi cele două lumi îşi continuă în fiecare seară aceleaşi nesfîrşite şi inutile curse, repezindu-şi cu o admirabilă precizie aruncături de ochi, mai ales spre trecătoarele cu figura pierdută în umbra misterioasă a pălăriilor mari.
497
Şi totuşi. Calea Victoriei îşi are poezia ei — o poezie orientală şi barbară, necunoscută de străzile marilor oraşe din occident.
Străinul care trece pentru prima oară pe Calea Victoriei între orele nouăsprezece şi douăzeci trebuie să se întrebe nedumerit de unde vine această mulţime de oameni leneşi... Şi cu drept cuvînt... cei care am mai cunoscut şi alte ţări ne dăm seama că pe acolo oamenii grăbiţi umblă tăcuţi şi singuratici. Rareori întîlneşti chiar pe străzile comerciale grupuri mai mari de trei persoane.
Străinul însă, care trece pentru prima oară pe Calea Victoriei a Bucureştilor, n-are să înţeleagă decît cu greu şi după multă vreme rostul acestei mulţimi compacte de oameni, care pentru nimic în lume n-ar renunţa la Calea Victoriei între orele nouăsprezece şi douăzeci.
De cîtva timp, un domn pe care nu-1 cunoşteam încă mă saluta reverenţios de cîte ori mă întîlnea pe Calea Victoriei. Era un bărbat în vîrstă înalt şi slab. Purta ghete de lac, mănuşi albe de glace şi gulerul cămăşii veşnic murdar, iar în deschizătura buzelor groase şi triviale un surîs fals, la fel ca al unor mediocre cromo-litografii de reclamă. Mai serile trecute, domnul care salută m-a oprit în loc şi de data asta mi s-a adresat cu cea mai protocolară frază de introducere în vorbă :
— Mă iertaţi, domnule... Nu cumva dumneavoastră sînteţi domnul Ix ?
— Nu domnule... nu sunt domnul Ix.
— Pardon... Vă credeam domnul Ix... Ţineam cu tot dinadinsul să-i fac cunoştinţa. Aveam să-i comunic anumite lucruri care l-ar fi interesat.
Apoi după o pauză :
— Ştiţi... ceva picant... fiindcă eu sunt... dar dacă spuneţi că dumneavoastră nu sînteţi domnul „Ix", de prisos să vă spun cine sunt...
Şi domnul care salută se metamorfozează, fără să-1 fi invitat, în domnul care abordează.
Mărturisesc că în momentele acelea mă simţeam foarte jenat. De departe tovarăşul meu de trotuar avea aerul
498
unui om bine îmbrăcat. De aproape însă murdăria gulerului mă exaspera. Voiam să mă despart cît mai civilizat posibil de el. Nu ştiam însă dacă trebuia să-i întind mîna sau să-1 las să plece ca un caraghios, dîndu-i să înţeleagă că nu mă încînta cîtuşi de puţin cunoştinţa sa.
Puţinele mele momente de nedumerire fuseseră însă interpretate cu totul altfel de către domnul care abordează. Ca şi cum s-ar fi crezut obligat să-mi ia un interogatoriu asupra intimităţii năzuinţelor mele, necunoscutul continuă să mă reţină din drum :
— Dar pe dumneavoastră cam ce anume v-ar interesa ?
Nu mă încrunt niciodată. De data asta însă îi răspunsei semnificativ.
— Nimic...
— Nimic ?...
— Absolut nimic...
— Curios lucru ?!...
Ba foarte natural lucru pentru cei care nu ştiu mai dinainte cu cine au de-a face.
Şi domnul, care ţine cu orice preţ să-i facă cunoştinţa domnului Ix, se depărtează de mine, grăbit ca şi cum ar fi zărit pe trotuarul celălalt al Căii Victoriei pe adevăratul domn Ix.
Ieri seară ne-am întîlnit din nou. De data asta însă necunoscutul, care pînă atunci nu mai binevoia nici măcar să mă privească, se opreşte brusc în faţa mea şi, cu aerul celui mai umilit om de pe lume, mă acostează cu fraza :
— Iertaţi-mă, dragă domnule. Dar aseară am neglijat să vă întreb cum vă faceţi dumneavoastră digestia după masa de seară.
Mi-a fost ruşine parcă să-i întorc spatele şi i-am răspuns ca şi cum întrebarea lui m-ar fi interesat în mod serios.
— Eu ?... Să vă spun drept... Eu îmi fac digestia fu-mînd cîte o havană veritabilă şi certîndu-mă cu prietenii cu care discut artă... Un doctor care a descoperit
499
că sufăr de o straşnică boală nervoasă de stomac mi-a recomandat să-mi fac digestia agitîndu-mă... Găsesc dar foarte natural faptul că, urmînd sfatul doctorului meu, să mă agit în mod cît mai folositor.
Necunoscutul însă probabil că nu pricepuse nimic din răspunsul meu, deoarece continuă să mă întrebe plin de cea mai perfectă curtoazie :
— Ce credeţi însă de o muzică uşoară ?... O orchestră naţională bunişoară nu v-ar fi mai de folos după masa de seară ?
— Nu... nu...
— Probabil că nu vă place muzica...
■— Ba da... Dar nu după masa de seară.
— Nici o piesă de teatru... o piesă... picantă... decoltată...
— Nici...
Necunoscutul meu oftă din greu şi după o pauză continuă :
— Păcat! Păcat, fiindcă iată ce scrie, negru pe alb, în cartea asta de medicină.
Şi începu să-mi citească, după ce mă trase de mî-neca pardesiului pînă sub lumina unui felinar electric :
„După ce ai mâncat bine, primul gînd care îţi vine, înainte de a te culca, este să te duci într-un local — cum se spune — mal fame, adică într-unui din acele localuri nocturne în care se găsesc şi femei frumoase. Vecinătatea unei femei îţi activează întotdeauna digestia".
Apoi, închizînd cartea, începu să-mi vorbească fără nici o jenă ca şi cum ne-am fi cunoscut de ani de zile.
— După cum vedeţi, chestiunea digestiei, după masa de seară, merită o atenţie mult mai mare ca cea de zi. Întrebarea „ce ne facem după masa de seară" începe să ne intereseze tot aşa de mult ca şi întrebarea bunăoară : „Ce ne facem după ce luăm licenţa în drept ?"
Şi în timp ce eu tăceam ascultîndu-1 plictisit, el continua să mă iniţieze cît mai complet în secretele digestiei după masa de seară.
— In oraşele mai mari care posedă cîte două, trei teatre şi încă tot atîtea localuri de petrecere, cei care obişnuiesc să mănînce seara tot aşa de bine ca şi la dejun găsesc totdeauna ce să facă. De asemenea şi pro-
500
I
vincia care, în lipsă de teatre, îşi are nelipsitul „Cafe chantant", încă ne poate procura mijlocul de a ne face digestia potrivit regulilor higienice. Dar satele ?... Ce fac cei care, luîndu-şi masa de seară, n-au unde să se ducă, decît cel mult la circiuma care de obicei se închide şi ea de la ora douăzeci şi unu şi jumătate ?... Nu credeţi că sătenii noştri sunt cei mai nenorociţi oameni, din cauză că nu-şi pot face digestia potrivit celor scrise la carte ?
Nemaiputînd răbda, l-am apostrofat şi eu pe un ton mai ridicat.
— Nu, domnule... Nu... nu... Sătenii noştri ştiu mai bine decît caraghiosul d-tale doctor cum să-şi facă digestia după masa de seară.
Şi întorcîndu-i spatele, îl lăsai cu gura căscată să se incinte singur de falsa constatare că un om trăieşte cu atît mai mult cu cît îşi face digestia în mijlocul unui decor în care se găseşte multă culoare, multă muzică şi mai ales multe femei.
Pînă la un punct oarecare e drept să aplaud şi eu fericirea celor cărora le dă mina să-şi facă digestia după masa de seară într-un asemenea decor. Faptul însă că pentru digestia unei mese de seară, care te costă maximum două sute de lei, mai trebuie să cheltuieşti cel puţin încă două mii de lei, mă dezgustă suficient ca să mă împiedice definitiv a încerca şi eu o asemenea cheltuială suplimentară.
Iată pentru ce mă întreb nedumerit: cine poate fi acest necunoscut ? Vreun nenorocit maniac, vreun periculos excroc, sau chiar autorul cărţii medicale cu reţeta digestiei după masa de seară ?
Oricine ar fi nu trebuie să uităm că există şi oameni pentru care mania cunoştinţelor fără rost devine o meserie.
Cum însă de cele mai multe ori poziţia socială este cea mai puternică piedică la lărgirea cunoştinţelor, maniacii aceştia se mulţumesc deocamdată să-ţi înveţe pe dinafară trecutul, să-ţi controleze prezentul şi la nevoie să-şi prognosticheze chiar viitorul.
Pe mine unul intimitatea acestui fel de oameni nu m-a entuziasmat niciodată. Un prieten însă m-a încre-
501
dinţat că domnul care începe prin a te saluta fără să te cunoască şi sfîrşeşte prin a-ţi da gratuit chiar reţete medicale este un cetăţean anonim, tot aşa de necesar societăţii noastre ca şi anonimii slujbaşi ai statului, bunioară...
ÎN  CĂUTAREA UNUI  SUBIECT.  INUTILITATEA CRITICII LITERARE. BIOGRAFII IAU LOCUL CRITICILOR. CE VOR FACE CRITICII ÎNTR-UN VIITOR APROPIAT. PUBLICUL CITITOR NU-I MAI VREA.
— Să fie oare adevărat ?
Cenzura are cuvîntul !...
De cîte ori nu ne-am surprins pe noi înşine cu degetul în frunte, aşa cum vechile romane şi mai ales vechile estampe obişnuiau să ne prezinte pe cei care, înainte de a scrie ceva, se frămîntau mai întîi de a găsi un subiect.
Şi totuşi, chiar şi astăzi cînd se scrie atît de mult şi atît de uşor, singurul lucru care mai poate turmenta pe un scriitor este tot subiectul.
Dacă subiectul nu este la ordinea zilei, dacă nu este original, mişcător şi mai ales neprevăzut, cele scrise riscă să fie citite numai pe jumătate, iar autorul să-şi piardă reputaţia.
Eu îndrăznesc totuşi să „încerc marea cu degetul" şi, în rubrica mea „Săptămînă Bucureştilor", să mă cioro-văiesc astăzi cu un subiect literar, care depăşeşte, cred, importanţa unui simplu „fapt divers" local, zgîndărind curiozitatea nu numai a bolnavilor de literatură din Bucureşti, dar din toate oraşele ţării.
In ultimul timp, viaţa anecdotică a marilor scriitori a început să intereseze opinia publică tot atît de mult ca şi operele lor.
Niciodată ca în aceşti ultimi ani, studiile biografice ale marilor dispăruţi n-au inundat vitrinele librăriilor, şi niciodată editorii n-au făcut afaceri mai bune, ca în ziua cînd s-a hotărît să tipărească ceea ce nu-i dat cititorului să cunoască decît după moartea scriitorului.
503
Zi cu zi, biografii au luat locul criticilor, şi inutilitatea criticii literare pare să fi fost proclamată chiar de către publicul cititor care înlesnise victoria celor dintîi.
Criticii literari s-au împuţinat într-atît, încît pentru un moment s-ar crede că nici nu mai există critici literari cu autoritatea celor de altădată, iar volumele lor, scoase din circulaţia zilnică, nu se mai găsesc decît prin biblioteca vreunui dascăl, sau, întîmplător, prin ghiozdanul vreunui student în ajunul examenului de licenţă.
De cînd publicul cititor s-a înmulţit cultivîndu-şi putinţa de a pricepe frumosul şi de cînd scriitorii au început să se adreseze nu criticilor care aveau să-i recomande marelui public, ci marelui public care avea să-i impună criticii, atotputernicii zei de ieri au devenit nişte simpli paraziţi pe care i-am putea foarte bine compara cu samsarii a căror inevitabilă apariţie, de cele mai multe ori, te jenează.
N-am cîtuşi de puţin intenţia să propovăduiesc măcelărirea acestor hughenoţi literari. Constat însă că pe zi ce trece, critica literară se mărgineşte la simple comentarii superficiale, în dosul cărora se ascunde sau incompetenţa sau meschinăria preocupărilor personale.
Scriitorii par a-şi cîştiga din zi în zi mai mult un drept pe care criticii avuseseră grije să li—1 uzurpe —- dreptul de a se prezenta ei singuri publicului cititor.
Ceva mai mult, chiar prevăd cu timpul că nici debutanţii nu vor mai avea nevoie de binevoitoarea prefaţă a aşa-zişilor gros bonets cu toate că, dacă ar fi să facem statistica acestor prezentări literare, am avea de înregistrat un adevărat dezastru : Favoriţii n-au ajuns mai niciodată la potou.
Şi iată cum, meseria de critic literar ameninţă să dispară cu desăvîrşire ca orice altă manifestaţie inutilă faţă de programul intelectual al marelui public.
Să nu ne bucurăm prea mult şi atîta timp cît criticii există... chapeaux bas, messieurs.
Unui literat, nici un alt prieten nu i-ar putea fi de folos ca un critic. La noi, mai ales, unde viaţa anecdotică a scriitorilor noştri este foarte puţin cunoscută, opera scriitorilor vii continuă să preocupe nu atît pe cititori, cît pe aceşti binevoitori neobosiţi ai scriitorilor.
Şi trebuie să mărturisim că la noi se petrece un lucru foarte curios : Duşmanii literari îţi fac cel mai mare serviciu. Nimeni nu te poate face mai popular ca un critic literar ce-ţi declară opera egală cu zero. Şi cum cea mai mare parte a scriitorilor noştri sunt în continuă duşmănie cu criticii, să nu ne pară lucru de mirat dacă popularitatea literară la noi merge în sens invers cu indicaţiunile criticii. Pînă azi, cel puţin, în literatura românească n-au rămas necunoscuţi decît scriitorii împrieteniţi cu criticii.
Constatarea aceasta o puteţi face oricînd şi trebuie să declarăm, spre fericirea cititorilor noştri, că literatura la noi se votează după cele ce se vorbesc prin cafenele, şi nu după cele ce se scriu prin revistele literare la obişnuita rubrică de „Recenzii".
V-aţi întrebat însă vreodată ce vor face criticii în ziua cînd, în afară de critică, ei singuri se vor întreba ce vor mai putea face ?
Dar criticul nu este şi el tot un scriitor ?
Criticul deci va continua să scrie.
Dacă va avea timp îndeajuns, va cerceta documentele de la Academie : manuscrisele şi scrisorile particulare rămase de la scriitorii morţi, se va duce apoi în oraşul natal al dispărutului pentru a se interesa de bătrînii ce şi-1 mai amintesc de pe vremea cînd era copil, la cafenea îi va găsi pe prietenii de toate zilele, şi, de ici mai puţin, de colo mai mult, criticul de azi va deveni biograful de mîine.
După cum vedeţi, meseria de biograf cere multă muncă şi răbdare enormă. In schimb, biograful nu este cîtuşi de puţin ţinut să inducă publicul în eroare, ex-punîndu-şi numele şi firma intelectuală surîsului ironic al celor de mai tîrziu — al celor ce vor cunoaşte mai bine ca el calitatea mărfii şi-i vor grăbi falimentul du-ghenei.
Eu vă asigur că va fi tragic sfîrşitul acestor prooroci ai trecutului.
Un Edgar Poe, un Leconte de Lisle, un Baudelaire, un Mallarme şi alţii nu vor mai fi ameninţaţi pe viitor
504
505
să trăiască în mijlocul unor oameni care, neputând să-i înţeleagă, nu le dau nici măcar putinţa de a se face ei singuri înţeleşi de marele public.
Astăzi, tocmai cei mai neînţeleşi sunt cei mai cunoscuţi şi cei mai iubiţi. Surprizele „necunoscutului" pătrund tot mai mult în gustul marelui public şi cititorii conştienţi la care se adresează scriitorii nu vor.mai avea nevoie de explicaţiile inutile ale aşa-zişilor iniţiaţi în secretele literaturii.
Crepusculul criticii literare începe să se ivească la orizont.
Agonia va fi lungă, dureroasă şi interesantă din punctul de vedere al frumosului. Tălmăcitorii frumosului vor face loc creatorilor. Şi agonia lor va împrumuta aspectul multicolor al unui pitoresc apus de toamnă... Şi agonia lor va forma subiectul celei mai frumoase pagini literare pe care scriitorii o vor putea oferi pe viitor cititorilor, fără binevoitorul concurs al criticilor...
MAHALALELE    BUCUREŞTILOR     ÎN SĂRBĂTORILE PASTELUL    LĂUTARII,     DUŞMANII FLAŞNETELOR. SPOVEDANIA UNUI BATRÎN FLAŞNETAR.
Ce interesant lucru cînd poţi — bineînţeles — să răsfoieşti vechile colecţii ale ziarelor şi cu priceperea rară a unui colecţionar de antichităţi să priveşti icoana vremurilor de altădată, icoana stranie a unei lumi pe care n-o mai întîlneşti azi, dar pe care simţi că ţi-o reconstitui cu ajutorul imaginaţiei şi a pasiunii pentru toate cîte dorm în necropola trecutului !
Ce a mai rămas neschimbat de vreme ? Nimic aproape. Asemenea pietricelelor din fundul unui rîu, ne rostogolim şi noi odată cu formele vechi care dispar sub puterea magică a eternului capriciu. Dar şi formele noi trăiesc şi ele tot aşa de puţin, că aproape nu-ţi mai vine să te încrezi în nimic din ceea ce înconjurîndu-te te îmbracă într-o formă cu totul alta.
Cîte din nebuniile de altădată nu s-au transformat cu timpul în idealuri !... Dar idealurile cu timpul au zdrobit şi ele vechile formule şi din sfărîmăturile lor profeţii veşnicului „mîine" au pus în formule noi năzuinţele ce aveau să sape groaznica prăpastie între cei de atunci de mult şi cei despre care nu se mai ştie de cînd...
Există, totuşi, anume pagini de ziare în care oameni sau fapte diverse de pe atunci trăiesc parcă veşnic, păs-trîndu-şi proaspătă şi neştirbită întreaga lor actualitate, oricare ar fi numărul anilor după care au fost scoşi din nou la lumină.
Aceste tipuri nepieritoare de oameni, anonimi, autori ai „faptelor diverse" prăfuite de vreme, constituie gar-
507
dienii benevoli ai aşa-ziselor tradiţii naţionale, care îşi incrustează viaţa lor de o clipă în existenţa unui popor, timp de sute şi mii de ani.
Mahalalele Bucureştilor, bunioară, tot mai păstrează încă şi astăzi din stigmatele orientalismului de altădată. S-ar putea spune că cerşetorii, flaşnetarii şi cîinii fără stăpîn sunt cele trei cicatrice de care Bucureştii par a nu se mai putea vindeca, nici chiar în sărbătorile Paş-telui.
Flaşnetarii, mai cu seamă, pe cît de pitoreşti la vedere, pe atît de supărători pentru urechi, constituie nelipsita podoabă a mahalalelor, mai ales în zilele de sărbătoare.
în ochii clienţilor de duminică, cîrciumile fără muzică sunt tot atît de compromise ca şi cîrciumile fără vin bun. De obicei o circiumă care se respectă trebuie să-şi aibă banda ei de lăutari. Flaşnetarii însă nu se amestecă niciodată cu lăutarii. Ba ceva mai mult, lăutarii îi dispreţuiesc. Artiştii instrumentişti ai mahalalelor privesc cu ochi răi concurenţa flaşnetarilor. Şi poate că au dreptate. în schimb, mulţumirea sufletească de a fi preferaţi de către clienţi mai cu seamă îi răzbună îndeajuns.
Flaşnetarii -cîntă pentru toată lumea. _ Odată repertoriul sfîrşit, fac chetă, îşi iau flaşneta la spinare şi pornesc spre alte cîrciumi. Lăutarii însă rămîn. Lăutarii cîntă numai cînd cred că le-a sosit momentul. Şi momentul lor soseşte la sigur după ce clienţii cîrciumii au golit al cincilea kilogram. Un adevărat chef nu se poate concepe fără muzică, adică fără lăutarii pe care fie că-i inviţi în cabină, fie că-i pui să-ţi cînte la ureche, cum se spune „de unul singur".
Soarta flaşnetarilor este mult mai ingrată. Ei nu sunt artişti ca lăutarii. Ei sunt pur şi simplu nişte negustori muzicali. Cu banii pe care i-au strîns, în loc să-şi deschidă b prăvălie — fiindcă n-au învăţat nici un meşteşug — ei îşi cumpără o flaşnetă şi meseria e gata. Pentru a şti să învîrteşti o manivelă nu-ţi trebuie nici o pregătire specială. Cu cîţiva pumni la început şi cu o
spinare vînjoasă ai devenit flaşnetar tot aşa de bun ca şi altul.
Şi totuşi meseria de flaşnetar este plină de tot felul de greutăţi. Flaşnetarii singuri le cunosc însă. Cei care nu pot repeta decît acelaşi cîntec nu pot fi niciodată aşa de bine văzuţi de clienţi, ca cei care în fiecare zi învaţă măcar cîte un cîntec nou. Cîntecele se învechesc ca şi o pereche de ghete şi publicul cere cîntece noi chiar flaşnetei, care nu-şi poate schimba cîntecele decît cu parale foarte multe.
Iată de ce flaşnetarii nu pot fi tot aşa de stabili ca lăutarii. Cînd zici flaşnetar, înţelegi „vagabond". Dimineaţa pornesc de acasă pentru a nu se întoarce decît noaptea tîrziu, cînd pe străzi n-au mai rămas decît gardiştii şi măturătorii primăriei. A doua zi acelaşi lucru. Numai că a doua zi cutreieră alte străzi decît cele din ajun. Şi în fiecare zi la fel, pînă ce abia tîrziu de tot le mai vine iarăşi rîndul din ziua întîi.
De obicei, flaşnetarii mai ies şi afară din oraş, luînd la rînd satele de primprejur. Pentru ţărani, mai' ales, sosirea unui flaşnetar nou este o zi de sărbătoare. Dar aceeaşi soartă blestemată îi aşteaptă şi în satele din jurul oraşelor. După cîteva zile sunt nevoiţi să plece în altă parte, fiindcă ţăranilor, ca şi orăşenilor, li se urăşte la fel s-asculte tot acelaşi cîntec.
Şi totuşi flaşnetarii nu se plîng niciodată de soarta
lor.
într-o primăvară, am întîlnit la Băneasa un flaşnetar bătrîn, al cărui cîntec era ascultat cu atenţie şi cu mare plăcere de toată mulţimea adunată în jurul lui. Probabil că li se părea un cîntec nou, necunoscut încă de ei. Şi totuşi cîntecul nu era altceva decît frumoasa romanţă Steluţa, cu versuri de Alecsandri, pe care bătrînul flaşnetar, timp de cincizeci de ani, îl cîntase zilnic fără să-1 mai schimbe cu altul. Fusese însă mai inteligent şi mai îndrăzneţ decît alţi colegi ai săi, deoarece cu acelaşi cîntec cutreierase întreaga ţară.
După ce s-a îmbătat însă, bătrînul a început să mi se destăinuiască. Şi lucru curios, vagabondajul îl instruise
508
509
într-atît încît a reuşit să-mi povestească chiar şi lucruri interesante.
■—■ Ha, ha !... începu el bătînd cu pumnul în masă. Dumneata ştii că eu sunt de aici... chiar din Băneasa... Dar dumneata ştii cum era pe aici, pe vremea cînd eram copil ?... Urît, urît de tot... Numai broaşte... Dar acum... ia te uită. Ce case de cărămidă !... Ce şosele !... Ce mai cîrciumi !... Doamne, Doamne !... Şi cît e de atunci... Şi cîte-am mai văzut... Ştii cîte oraşe am colindat eu ?... Dracu le mai ştie pe de rost... Am fost şi în Bulgaria !... Da... da... Am trecut Dunărea pe la Giurgiu... Dumneata ştii cum e în Bulgaria ?... Tot ca pe aici... Şi ca şi nouă, ...tare mult le mai place şi lor flaşneta, lucru mare... Dar mi s-a urît şi p-acolo... Acum am venit din nou, fiindcă mi-era dor... Zău... mi-era dor... Dar o să plec iar... Ce mai pot face eu aici ?... Nu vezi c-aproape nu-mi vine să cred că sunt la marginea Bucureştilor... Auzi, auzi... Asta-i Bucureştiul meu ? He, he... Ce mai vremuri... Ba nu zău... Urîte cîntece aveţi acum...
Şi bătrînul flaşnetar îşi privea cu coada ochilor flaşneta, mîndru parcă de a fi putut-o păstra cu aceleaşi cîntece de altădată, cîntece care nu se învechesc niciodată, cîntece care întineresc pe bătrîni, iar pe tineri îi fac să se gîndească la bătrînii de altădată.
Şi acum cîteva cuvinte şi pentru micii vagabonzi care, neputînd duce în spinare o flaşnetă, se ţin după trecători cîntîndu-le cu armonica. Mai obraznici însă decît flaşnetarii, copiii aceştia pătrund pînă în mijlocul capitalei, intrînd prin curţile unde găsesc porţile deschise şi prin cafenelele ale căror uşi le deschid chiar ei.
Păcat numai că din aceşti mici vagabonzi inofensivi se recrutează cu timpul puşcăriaşii de mîine. Aţi observat că mai toţi clienţii puşcăriilor noastre ştiu să cînte cu armonica ?
SEARA PE TERASA UNEI CAFENELE. CEVA DESPRE MODA. ARTA DE A PLACE. CE CONDIŢII TREBUIE SA ÎNDEPLINIM CA SA PUTEM FI LA MODA ?
Arta de a te îmbrăca şi a place a fost poate prima năzuinţă spre frumos a omenirii. Moda nu e altceva decît cea mai firească manifestare a instinctului sexual.
Animalele, spune naturalistul, cînd voiesc să fie frumoase sunt totdeauna frumoase. Şi animalele nu ţin să fie frumoase decît o dată pe an — în anotimpul dragostei.
Acelaşi lucru se petrece şi cu omul. Cum însă la om anotimpul dragostei durează tot anul — ca să nu zicem chiar toată viaţa —, e lucru natural ca cochetăria femeii să-şi etaleze veşnic noile şi atrăgătoarele sale aspecte.
Moda nu este altceva decît o cursă pe care natura însăşi o întinde umanităţii.
Toate aceste rochii permeabile primei priviri pasionate, care acoperă corpul femeii, dîndu-ţi totuşi putinţa de a-1 ghici pe de-a-ntregul, toate aceste rochii transparente, ca şi nişte ciorapi ajuraţi, nu sunt decît nişte guets-apens-uri pe care preocuparea de a place le întinde ochilor dornici de noile forme ale frumosului.
S-ar putea demonstra, aproape după calcule matematice, că moda nu este decît o interpretare a formelor umane, menită să contribuie la punerea în valoare a corpului şi creînd în acelaşi timp modelele speciale ale unei epoci determinate.
Fluctuaţiile tualetei feminine transformă corpul cu uşurinţa unui ochean de caleidoscop, îi dă graţia necesară unei atenţii îndelungate şi-1 învăluie în atmosfera
511
nouă şi totuşi aceeaşi pe care soarele, în diferite ceasuri ale zilei, o împrumută aceluiaşi peisaj pitoresc.
Recreînd şi interpretînd corpul uman după capriciile ei, moda pare a zice : „Voiesc ca femeia să fie aşa...", şi femeia se supune.
Diferitele etape ale modei sunt identice cu adnotaţiile pe care specialiştii le fac vechilor texte pentru ca ele să poată fi înţelese cu mai multă uşurinţă de către cei începători. Moda face parte din evoluţia gustului. Ea descifrează trecutul şi înlesneşte reconstituirea statuilor antice cărora le lipsesc mîinile sau alte părţi esenţiale ale corpului.
Frumuseţea femeii, mai ales, nu este completă decît atunci cînd îmbrăcămintea ei corespunde ultimelor forme ale frumosului.
Concepţia antică a frumosului dispare din ce în ce mai mult. Frumuseţea nudului nu mai tronează decît în intimităţile nopţilor sau cel mult prin atelierele şcoa^ lelor de bele-arte. Strada însă cere astăzi alte podoabe decît acelea pe care Citera, Lesbosul, Corintul sau Sira-cuza le vedeau revărsîndu-se cu profunziune pe pieţele lor publice şi prin localurile a căror elegantă reputaţie s-a transmis pînă în zilele noastre.
Corpul rămîne acelaşi. Îmbrăcămintea însă cu cît se schimbă şi diferă mai mult de la o epocă la alta, cu atît înlesneşte mai mult paragrafarea istorică a evoluţiei frumosului.
După isprăvile oamenilor celebri, fluctuaţiile modei constituiesc cele mai pasionate preocupări istorice ale multor învăţaţi, care nu se mulţumesc a fi simpli istorici, dar şi artişti.
Ca şi istoria dar, moda îşi reclamă drepturile ei de existenţă, punîndu-se sub aripile ocrotitoare ale aceleiaşi muze Clio, care patronează isprăvile războinicilor şi sforile aşa-zisei politici externe.
Cu cît omenirea se rafinează mai mult, cu atît arta modei, această mare artă de a place, devine tot mai complexă. Astăzi, bunioară, pentru a fi la modă sau mai bine-zis pentru a năzui la această onoare cotidiană de
a putea fi la modă, nu-i destul să te îmbraci după ultimele jurnale. Dacă nu eşti făcut pentru a putea fi la modă, orice încercare este zadarnică. Arta modei se transmite din generaţie în generaţie ca şi însuşirile unei rase.
Astăzi trebuie să citeşti pe contesa de Noailles şi pe contele Robert de Montesquieu, să te precipiţi în teatrul unde se cîntă Crepusculul zeilor şi să păşeşti discret în sala unde va avea loc o audiţie muzicală de Claude Debussy, să te duci la Paris pentru a-ţi face portretul la Van Dongen sau la Gandara, să joci cărţi la Monaco şi să-ţi pierzi iernile la Nisa şi verile pe coasta Norvegiei, să vizitezi piramidele Egiptului şi să-ţi începi romanele de dragoste pe canalele Veneţiei, să mergi pînă în Japonia pentru a vedea grădinile de crizanteme în patria samurailor, şi să urci pînă în vîrf ruinele Acropolei, pentru a controla impresiile lui Renan asupra antichităţii.
Şi iată pentru ce, de pe terasa cafenelei unde mă aflu, privesc nedumerit în jurul meu, fără să-mi pot da seama cam ce anume trebuie să reţin pentru mai tîrziu, cînd nostalgia serilor de primăvară mă va surprinde la gura sobei.
s12
GALAŢII, ORAŞ „PORTE-BONHEUR"
De ani de zile mă tortură o idee fixă... un aşa-zis „secret profesional"... o constantă convingere că, pentru mine, Galaţii au fost şi rămîn acelaşi oraş porte-bonheur.
Astăzi însă, graţie bunului meu prieten Georgică Mi-hăiescu, cetitorii ziarului Acţiunea vor afla, în fine, că secretul marelui eveniment cultural, căruia eu îi datoram această idee fixă, nu era decît o veche şi persistentă amintire — amintirea dezvelirii statuiei lui Eminescu la Galaţi.
Acest eveniment cultural de o importanţă covîrşi-toare pentru oraşul cetitorilor mei de azi — dacă vă mai aduceţi aminte — s-a petrecut cam acum un sfert de veac, în prezenţa răposatului Costică Arion, pe atunci ministru al Instrucţiunii Publice, a regretatului ilustru factor cultural Nicolae Iorga, a popularului procuror-ge-neral Hamangiu, a mult jovialului şi veşnic entuziast Trancu-Iaşi şi a cîtorva personalităţi literare şi artistice, aduse de la Bucureşti, cu trenul ministerial, printre cari amintesc pe Mihail Sadoveanu, pe Dimitrie Anghel, pe St. O. Iosif, pe Emil Gârleanu, pe Comeliu Moldovanu, pe Cincinat Pavelescu, pe George Ranetti, pe sculptorul Storck, autorul monumentului şi bineînţeles şi pe cel care are cinstea să vă întinerească pe cetitorii gălăţeni de astăzi, cu 25 de ani.
Solemnitatea dezvelirii monumentului, la ora 11 dimineaţa, a fost cu adevărat impunătoare — unică poate pînă atunci, în viaţa culturală a oraşului Galaţi.
La banchetul de seară însă, s-a petrecut un — aşa-zis — incident, din fericire fără urmări grave. Simţin-
du-se jignit că primarul oraşului oferise preşedinţia banchetului ministrului Arion, cărturarul Iorga, după ce mai întîi, sfîrşise întregul menu al banchetului, s-a sculat ostentativ de la masă, reproşînd tuturor convivilor în bloc, că nu învăţaseră încă cum trebuie sărbătorit un geniu naţional ca Mihail Eminescu.
Majoritatea comesenilor îngheţase. De bietul primar şi de celelalte protipendade ale oraşului nu mai vorbesc. Destul să spun că singurul comesean care rămăsese stă-pîn pe sine fusese ministrul Arion, al cărui humor franc, şi lipsit de orice hipocrizie politică, avea să triumfe pe toată linia, făcîndu-ne să uităm supărarea zgomotoasă a ilustrului istoric Iorga.
La un moment dat însă, cînd glumele ministrului, care alternaseră cu epigrame pline de duh ale lui Cincinat Pavelescu, păreau că s-ar fi cam epuizat, iată că ministrul mi se adresează cu o frază care mă face să tresar :
— Ia mai spune-ne şi tu, Minulescule, cîteva poezii de ale tale, că eu şi cu Cincinat nu mai găsim cu ce să distrăm asistenţa.
Pînă atunci nu îndrăznisem încă să-mi recitesc versurile pe dinafară, în faţa unui public atît de numeros. Mi-era teamă să nu mă încurc, făcindu-^mă de rîs în faţa gălăţenilor şi mai ales în faţa ministrului care avusese ocazia să m-audă recitându-mi versurile după o masă copioasă la el acasă. Ba ceva mai mult, categorica invitaţie a ministrului mă făcuse parcă, deodată, să-mi uit toate versurile pe care le învăţasem pe dinafară. Simţeam cum mi se răcesc mîinile şi-mi îngheaţă mîna.
Invitaţia ministrului însă era „ordin". Şi ordinile unui ministru se respectă, oricare ar fi riscul compromiterii defintive a unui subaltern, fie el chiar un poet.
M-am ridicat deci de pe scaunul meu, pe care l-am tras cît mai deoparte de masă, apoi sprijinindu-mi mîinile de speteaza lui am început să recit cu încredere în Dumnezeu şi mai ales în propria mea memorie pe care, din clipă în clipă, o simţeam revenindu-mi ca o femeie iubită, care, după ce te-ar fi părăsit odată, se reîntoarce pocăită tot la tine.
514
515
Am recitat Romanţa soarelui care era dedicată lui Mihail Sadoveanu, apoi Glasul morilor, pe urmă Vagabonzii, scuzîndu-mă că nu mai ştiu de dinafară şi alte poezii. Adevărul însă era că nu voiam să-mi indispun j confraţii de la banchet.
Admirabila impresie produsă de versurile mele asupra celor peste 50 de comeseni, toţi gălăţeni de elită, mi-a mărit încrederea nu numai în memoria mea, dar şi în eventualele noi perspective de succes, la care pînă atunci nu mă gîndisem încă.
Iată pentru ce astăzi mă destăinuiesc cititorilor mei gălăţeni, afirmînd că, în compartimentul amintirilor mele, Galaţii contează ca un oraş porte-bonheur. Dacă n-aş fi avut norocul să asist şi eu la dezvelirea monumentului lui Eminescu poate că n-aş mai fi avut niciodată ocazia să-mi exhibez în public memoria de a-mi reciti versurile pe dinafară, la fel cum acrobaţii de prin bîlciuri îşi exhibează în public forţa muşchilor...
Şi iată pentru ce, poetul Ion Minulescu de acum un sfert de veac, care — după cum se spune — devenise „peste noapte" un aşa-zis diseur literar — astăzi, la 60 de ani, îşi permite să soarbă aplauzele admiratorilor săi de ambe sexe, cu aceeaşi voluptate ca la 30 de ani.
Dar inaugurarea rotativei tipografice a ziarului Acţiunea nu constituie oare la Galaţi un eveniment cultural la ordinea zilei, tot atît de important ca şi dezvelirea monumentului lui Eminescu acum un  sfert de veac ?
Dau cuvîntul cetitorilor ziarului Acţiunea şi admiratorilor mei de ieri, de azi şi de totdeauna...
MUZEUL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
încep să cred că în viaţă, cu ceva mai multă bunăvoinţă, orice om normal poate deveni artist. Dovadă, autohtonul care-şi admiră totdeauna locul natal — această posesiune imaginară, faţă de care slăbiciunea sufletului omenesc nu cunoaşte nici o margine. Autohtonii Bucureştilor mai ales sînt cei mai binevoitori artişti de pe lume. Nu-1 văd niciodată aşa cum este în realitate şi numai aşa cum poate nici peste o sută de ani nu va fi.
Eu însă, deşi născut la Bucureşti, n-am făcut niciodată prea mare caz de amorul meu propriu de autohton. Mie, Bucureştii mi-au făcut totdeauna aceeaşi impresie jalnică — impresia unui adevărat blestem dumnezeiesc ! Bucureştii au avut soarta unei vechi moşii boiereşti după moartea ultimului ei stăpîn. Au tăbărît pe ea tot felul de moştenitori improvizaţi, ca s-o împartă, nu după litera legilor ţării, ci după bunul lor plac sau, mai bine-zis, după gradul de teroare pe care îl marca termometrul forţei personale a fiecăruia din ei. Şi bineînţeles că moştenirea a revenit numai oamenilor normali. Cei mai tari au luat ceva mai mult, cei mai slabi, ceva mai puţin. Singuri artiştii n-au luat nimic şi s-au mulţumit numai cu posesia diferitelor periferii, pe acolo pe unde Bucureştii nu mai aparţin nimănui.
Ei bine, dezechilibrul sufletesc dintre aceste diferite posesiuni imaginare a dat naştere unei lupte fratricide, care continuă şi azi cu aceeaşi furie, aşa că opera moştenitorilor, chemaţi să desăvîrşească începuturile naive dar pline de însufleţire ale primului stăpîn constructor, se reduce la un sabotaj reciproc şi atîta tot. Şi fiindcă
517
fiecare moştenitor se pretinde mai puternic decît celălalt, iar toţi la un loc mai puternici chiar decît litera legii, moştenirea care nu se mai putea întinde pe pă-mînt, în loc să se fi ridicat spre cer, s-a scufundat în nămolul unei aşa-zise tradiţii arhitectonice româneşti. „Arhitect" însă nu înseamnă numaidecît „artist". Arhitecţii noştri de obicei sunt numai oameni normali.
Adevărul este că afară de cîteva fericite excepţii, Bucureştii nu posedă decît construcţii bastarde din toate punctele de vedere, cu care nici autorii, nici posesorii lor de azi nu-şi vor putea motiva niciodată hipertrofia amorului lor propriu de creatori sau de autohtoni bucu-reşteni.
Bineînţeles că nu vorbesc aici de cantitatea de beton armat, nici de numărul etajelor care, în loc să tindă spre cer, continuă tradiţia celor neputincioşi care umblă toată viaţa de-a buşelea. Vorbesc însă de perseverenţa condamnabilă a celor care par a dispreţui orice preocupare de confort interior şi mai ales de totala miopie artistică a celor care nu reuşesc să improvizeze convenabil nici măcar o succesiune de ferestre exterioare. La noi, se construiesc numai ziduri, nu şi case. Şi la noi construcţiile se fac numai cu mîinile, nu şi cu capul. Ba se face încă ceva şi mai mult. Se face chiar în centrul Bucureştilor. Se construiesc clădiri care au rămas neterminate de ani de zile, şi care, totuşi, continuă să fie locuite şi azi. De cine ?... Probabil de oamenii normali, care socotesc că, pentru prestigiul oraşului lor natal, nu este de ajuns Arcul de Triumf de la Şosea şi îi mai trebuie şi aceste ruini, noi nouţe !...
Ruinele trecutului cel puţin, cînd personalitatea lor artistică le dă oarecare drepturi de perpetuare, se pot păstra. Celelalte se distrug sau se transformă în con-strucţiuni noi. Ruini moderne însă nu există decît în concepţia autohtonilor bucureşteni.
Iată ce înseamnă la Bucureşti : „Sunt lacrimae re-rum". Sunt lacrimile unui oraş, în care deşi trăiesc aproape 800 000 de oameni normali, nu aparţine parcă nimănui încă. Adevăraţii lui stăpîni nu şi-au lăsat urma paşilor pe nicăieri. Bucureştii par construiţi în întregime de cinicul Ludovic XV. „Apres moi, le deluge <"...
Şi totuşi, de pe urma acestui rege, Franţa s-a ales cel puţin cu un stil — o minune omenească, peste care deluviile timpului au trecut, cum se spune, cu : chapeau bas.
Iată ce-mi frămînta mintea acum cîteva zile, cînd pe calea Victoriei, o inscripţie ciudată „Muzeul Municipiului Bucureşti" mă face să mă opresc brusc în faţa unei clădiri bătrîneşti, fără nici o pretenţie oficială.
Altă dată, probabil, aş fi exclamat :
— Ce-i lipseşte chelului ?... Tichie de mărgăritar !...
De data asta însă, nu ştiu de ce împing poarta fără să mă gîndesc ce fac, şi pătrund în clădire, cu încăpă-ţînarea omului anormal, care încearcă să scoată apă din piatră seacă.
Şi-acum începe minunea — minunea cuvioaselor maici Macrina şi Di a, fiindcă lucrul acesta s-a petrecut sîmbătă 19 iulie.
E drept că apă din piatră seacă n-a ieşit. în schimb insă, amărăciunea din sufletul meu s-a îndulcit cu o picătură din mierea albinelor — simbolul muncii constructive şi al sentimentului de armonie în liniile arhitectonice.
Iată un lucru pe care nu-1 bănuiam încă nici eu la Bucureşti. Oraşul meu natal are un muzeu municipal. Surpriza cea mare însă este alta. în pragul acestui muzeu, proaspjăt ca o declaraţie de dragoste vecinie nouă, mă întîmpină un bun prieten al meu, tot bucureştean şi el ca şi mine, un bucureştean însă artist adevărat, nu improvizat ca orice om normal cînd e vorba numai de locul său natal.
Prietenul meu se trudeşte de cîtva timp să rînduiască obiectele adunate cu pricepere şi însufleţire — obiecte nebănuite de nici un autohton bucureştean pînă azi — care deocamdată formează un fericit nucleu de muzeu al Bucureştilor, muzeu care, îmi dau seama, începe să prindă fiinţă în felul unui fagure de miere, pentru de-săvîrşirea căruia, eu urez oraşului meu natal numai concursul albinelor adevărate, fără nici un trîntor.
Pe pereţii muzeului care au început să se însufleţească şi ei, estampele cu vederi din Bucureştii de altădată par mult mai guralive, ca în vitrinele anticarilor
518
519
sau în rafturile prăfuite ale bibliotecarilor fără amatori. E vocea trecutului, care parcă mustră clădirile Bucureştilor de azi că n-au fost în stare să se ridice cu nimic mai presus de ele, ca să-şi poată lărgi în primul rînd, orizontul prestigiului său de oraş civilizat, nu numai periferia politico-electorală.
Iată bunăoară Cortegiul sfîntului Dumitru Bassara-bof, patronul capitalei României, iată Prima defilare a oştirii româneşti, numită straja pămîntenească, iată Incendiul Bucureştilor în ziua de Paşti a anului 1847, provocat de un pistol descărcat într-un pod cu fin, iată Bătălia pompierilor din Dealul Spirei, cu oastea otomană, din anul 1848, iată Prima canalizare a Dîmboviţei, începută la 20 noiembrie 1880 şi iată şi pe Carol al XH-lea, regele Suediei, care s-a suit pe tron la etatea de 14 ani, acest faimos musafir al Bucureştilor, care ne făcuse cadou Turnul Colţei pe care, însă, oamenii normali de mai tîrziu l-au dărîmat ca să nu împiedice vederea şandramalei de peste drum.
Sunt lucruri pe care, în parte, le cunoşteam şi eu, dar care acum cînd le regăsesc strînse la un loc îmi par mult mai frumoase, mult mai evocatoare, mult mai înduioşătoare şi, mai ales, mult mai elocvente, atît pentru mizeria fatală a vremurilor de-atunci, cît şi pentru vinovata nepăsare tradiţională a vremurilor noastre...
Şi tot aşa mai departe, după Bucureştii de acum o sută de ani, iată că vine rindul Bucureştilor din anii şi mai îndepărtaţi, pe care autohtonii lui de azi nu cred să-i fi bănuit măcar că au existat cîndva.
Iată o serie de obiecte de bronz din epoca romană, dintre care unele sunt adevărate minuni artistice. Piep-tini înfloraţi, nasturi şi agrafe de prins toga pe umăr, statueta de bronz a unei zeiţe cu surîsul pe buze, căreia nu-i lipsesc decît tălpile, ca să poată sta în picioare şi azi şi, în fine, o admirabilă plachetă-pecetie cu care corporaţia olarilor multiplicau probabil imaginea patronului lor, zeul Apolo, a cărui roată solară era simbolul roatei cu care ei modelau oalele.
Iată apoi o bogată colecţie de vase preistorice, vase de mărimi diferite şi de forme, uimitor de graţioase, dezgropate de prin  mlaştinile  din jurul Bucureştilor,
Măgura de la Jilava, lacul Tei, ostrovul Fundeni şi chiar Bucureştii Noi. Pe unul din ele se vede un rînd de trestii ieşind din apele lacului ondulate de vînt, iar pe majoritatea lor tot felul de încrucişări de linii drepte şi curbe, motivele primitive, din care ghiceşti imediat că-şi trag originea toate cusăturile noastre ţărăneşti de ieri, de azi şi de totdeauna.
Iată lucruri menite să uimească pe cel mai normal autohton bucureştean. Aproape încep să mă cred artist şi eu. Ele ne dovedesc nu numai vechimea posesiunii noastre imaginare, dar şi bogăţia reală a moştenirii pe care însă n-am ştiut s-o păstrăm intactă. Dar ceea ce trebuie să încînte mai mult pe autohtonii bucureşteni este faptul că, înaintea strămoşilor noştri istorici, am mai avut şi alţi strămoşi, care, deşi anonimi, nu erau toţi oameni normali şi printre ei se găseau şi foarte mulţi artişti adevăraţi.
Dar tot aşa de preţios pentru bucureşteni mai e faptul că acum 1900 de ani, cînd oraşul lor de azi nu exista decît poate în imaginaţia lui Dumnezeu, pe malurile Dîmboviţei noastre forfoteau legionarii Romei şi cetăţenii liberi ai acestui imperiu, care n-a dispărut decît ca să-şi poată perpetua grandoarea lui unică pe lume, prin existenţa celor care aveau să-i moştenească după litera legilor divine.
Să lăsăm însă strămoşii deoparte şi să ne întoarcem la Muzeul Municipiului Bucureşti.
Iată cum se poate înjgheba un muzeu. In primul rînd îi trebuie un suflet, fiindcă obiectele de preţ nu pot exista decît însufleţite de cineva. Şi sufletul acesta nu-1 poţi găsi decît într-un artist. Şi prietenul meu care este un artist adevărat, a reuşit să însufleţească Muzeul municipiului Bucureşti şi să-1 facă să vorbească o limbă â lui proprie.
Este o limbă pe care la început o înţelegi cu greu, dar pe care, odată ce-ai trecut pragul clădirii, simţi c-ai început s-o vorbeşti şi tu fără să-ţi dai seama. Oamenii normali însă, care se mulţumesc să privească muzeele numai pe din afară, n-au să înveţe niciodată limba asta.
520
521
In schimb, cei care au învăţat-o odată simt nevoia să vorbească numai în ea. Asta însemnează că existenţa Muzeului Municipiului Bucureşti devine o necesitate cetăţenească.
Cei care au început această operă însă sunt datori să o sfîrşească cu orice preţ. Un muzeu costă mai puţin ca o alegere comunală. Costă mai puţin şi ţine mai mult. Şi-odată începutul făcut, nimeni nu mai poate da înapoi. Nici cei de azi, nici cei de mîine. Muzeul Municipiului Bucureşti trebuie să existe ca o evocare a trecutului, dar mai ales ca o mîngîiere a lipsurilor noastre de azi. Muzeul acesta trebuie să fie ca flacăra de la mor-mîntul eroului necunoscut... Să nu se stingă niciodată...
Hai, domnule primar !...
Iertaţi-mă că întrebuinţez faţă de dvs. această expresie brutală. Este o expresie însă curat românească, o expresie populară — expresia celui mai sincer şi mai spontan îndemn sufletesc, care, verbal sau grafic, rămîne vecinie acelaşi. Este o împrospătare continuă a dinamismului cu care obişnuim să ne încurajăm la fapte bune...
Hai, domnule primar !...
Hai să dăm Bucureştilor ce i s-a promis. Şi dacă nu-i putem da ce i se cuvine, hai să-i dăm măcar atîta... Să-i dăm putinţa să-şi cinstească originea pe care i-o dovedeşte propriul său muzeu...
Deocamdată, aceasta este singura noastră mare voluptate — amintirea cetăţenilor romani care nu ne-au lăsat moştenire decît simbolul vecinicei lor legături cu noi — agrafele cu care altă dată îşi prindeau cu mîn-drie pe umeri toga lor de cetăţeni liberi.
DE VORBA CU D. ION MINULESCU
FEMEIA ŞI OPERA DE ARTA
— Care este atitudinea dv. faţă de opera de artă ?
— Aceeaşi pe care, în mod firesc, o am faţă de femeia care-mi place, bineînţeles. Caut să mă apropii de ea, ca s-o pot mai întîi cunoaşte personal şi în urmă să-mi pot permite voluptatea s-o salut de la distanţă sau să-i sărut mîna. Norocul de a putea merge cîteodată chiar mai departe nu schimbă cu nimic nici valoarea operei de artă, nici potenţa aprecierei tale personale. Cum însă o femeie este un lucru cu mult mai pe înţelesul tuturor decît o operă de artă, e natural ca şi aprecierea lor să se facă sub etichete diferite. Prima este o fatală meteahnă fiziologică, de care nu ne putem dezbăra. A doua, o simplă vanitate sufletească, şi atîta tot. Ea îţi dă numai iluzia de a fi descoperit ceva cu mijloacele aparatului tău de sensibilitate şi alt nimic. Opera de artă se simte numai : nu se studiază, nu se explică şi nu se demonstrează. Ea nu e nici problemă, nici rebus, nici „joc de societate". Ce trece peste clipa supremă, cînd simţi că ţi se opresc bătăile inimii, nu mai este artă. Opera de artă nu se rumegă cu degetul la tîmple. Arta este un defect al sufletului, nu o calitate a creierului. Ca şi iubirea, ea îţi luminează inima şi iţi întunecă mintea. Un om cu mintea prea clară nu poate fi cu adevărat nici amant, nici artist !...
Pentru toate aceste motive, destul de banale dealtfel, trebuie să-ţi mărturisesc atitudinea mea faţă de însăşi atitudinea operei de artă, faţă de sensibilitatea mea. Pentru mine, opera de artă înseamnă tot ce-mi poate da o senzaţie nouă. Dar o senzaţie nouă nu în-
525
seamnă numaidecît orice prim număr dintr-o revistă literară. In artă, mai ales, noutatea creaţiei nu se referă la timpul în care s-a produs, ci la individul care a născocit-o. Arta nu este un fel de anotimp care în mod fatal se schimbă reînnoindu-se din trei în trei luni, ci un eveniment unic în felul lui şi în decursul timpului. Ţin să adaug, de asemenea, că o senzaţie nouă nu înseamnă numaidecît un lucru nou. Coniacul vechi îţi arde gîtul şi te cutremură din creştet pînă în tălpi, pe cîtă vreme esenţa chimică de oţet proaspăt îţi strepezeşte dinţii şi te face să-1 scuipi. Arta nu este tărie chimică, ci tărie naturală.
In ce mă priveşte personal, mărturisesc sincer că pentru foarte multe din capodoperile clasificate de alţii n-am decît sentimente vagi de admiraţie corectă şi ridicolă, înţelegi bine ce s-ar întîmpla, dacă guvernul, Curtea de Casaţie sau Consiliul superior de război ne-ar impune să admirăm fără rezervă pe toate aşa-zisele „femei frumoase". Care ar mai fi atunci voluptatea noastră de a le descoperi noi singuri, pentru noi şi pentru prestigiul propriului nostru aparat de sensibilitate artistică, pe care fiecare din noi îl credem superior celuilalt ?...
Pentru mine bunăoară, un Aloysius Bertrand sau un Isidor Ducasse sunt tot atît de noi ca şi un Joseph Del-teil sau un Pierre Girard. Pentru acelaşi motiv pe Ion Creangă îl citesc şi astăzi cu aceeaşi voluptate cu care aş sorbi din Paharul cu otravă al lui Adrian Maniu. în schimb însă, pe toţi ceilalţi Ionişori Creanguţă îi aşez frumos în bibliotecă fără să le mai tai filele volumelor. Mă înspăimîntă mulţimea şi uniformitatea lor. Parcă ar fi stîlpii electrici de pe şoseaua Ploieşti-Cîmpina, cu aceeaşi vecinică inscripţie : „Nu vă atingeţi !... Pericol de moarte..."
CUVINTE MĂGULITOARE PENTRU CRITICI
— Nu cumva aceasta este o critică pe care o faceţi prozei româneşti contimporane ?
— Din contră... E un elogiu pe care-1 aduc celor care au reuşit să se identifice cu utilitatea eternă şi uniformă a stîlpilor de telegraf, de care însă nu trebuie să te apropii niciodată. Dealtfel, nu înţeleg să fac pe criticul literar tocmai eu, care am cea mai mediocră idee despre criticii profesionişti. Critica nu poate fi o profesiune propriu-zis, fiindcă a-ţi lăuda prietenii şi a-ţi înjura duşmanii este un lucru tot aşa de firesc, după cum bunăoară pe d. Lovinescu l-ar fi putut chema Mihail, iar pe d. Dragomirescu, Eugen... După mine un critic literar este un scriitor ratat, un fel de negustor improvizat care vinde numai produsul fabricii care-i face mai multe avantagii — (or, avantagii mari nu fac decît fabricanţii de marfă proastă) — sau dacă vreţi, un fel de „mare eunuc" pe care dacă nu-1 cunoşti, poţi să-1 iei drept „sultan". Cred însă că d-ta înţelegi diferenţa. Amîndoi par deopotrivă de stăpîni pe femeile din serai. Dar eunucul le păzeşte numai... Sultanul însă le fecondează...
Oricîte aere şi-ar da ei, criticii şi eunucii nu pot fi totuşi nici artişti creatori, nici părinţi legitimi ai copiilor ce le poartă numele. Aparenta lor somptuozitate este mai tristă ca un marş funebru, chiar cînd ar fi scris de un Beethoven sau un Chopdn...
ION CREANGA SI... TUNSUL FEMEILOR
— Aţi putea să-mi spuneţi, la ce opere mai importante lucraţi acum ?
— Cea mai importantă este tocmai aceea pe care n-o mai lucrez. Nu mai scriu versuri... Alt lucru mai puţin important este că m-am hotărît să scriu numai proză. Nu scriu însă ca Ion Creangă, fiindcă sunt sigur că nici Ion Creangă, dacă ar fi trăit în zilele noastre, n-ar fi scris aşa cum a scris. Pe vremea lui Creangă, femeile nu se tundeau ca bărbaţii, ba din contră, bărbaţii îşi lăsau să le crească părul lung ca femeilor... Astăzi însă... judecă şi d-ta ce-ar face Ion Creangă, dacă ar învia şi ar ve-
526
527
îerămf t 1tUCrUrilG Schimbate' aîară de unul singur care a rămas tot ca pe vremea lui ?
rwT ^ ar~ f0Ce autorii dramatici de pe vremea lui Creanga, dacă ar învia astăzi ? P   vremea lui
aDla^drrrîabil Că S"3r grâbi să vină la teatru ca să ne T^t^ n0i' lar între acte, ar da buzna prin culise
fîecToareS eTectrict^ * ^ * -
CU D. ION MINULESCU DESPRE EL SI DESPRE ALŢII
în epoca de înfrigurare şi nervozitate a examenelor, în toiul sezonului de teze, note, lacrimi şi bucurii, o comisie de oameni gravi s-a reunit într-o cameră de minister pentru a hotărî, în dosul uşilor capitonate — ca la oricare examen de fine de an —, să acorde premiul întîi cu cunună, elevului Minulescu Ion pentru teza sa la limba română.
Şi acum iată-l ps noul premiant, un cocicogeamite băiat bosumflat şi cu moţul de păr lăsat neglijent peste ochiul drept, păşind agale din „cancelarie", urmărit de privirile invidioase ale celorlalţi colegi care trebuie să aştepte încă un an pînă la promovare, pînă să fie chemaţi şi ei acolo, in cancelarie, unde „domnul director" le va întinde solemn mîna, îngînînd felicitarea de circumstanţă.
Şi în timp ce din bancă, premiantul îşi soarbe cu nesaţiu prima aromă a succesului, strîngînd mîinile ce i se întind, pe gang, în colţul cel mai întunecos al şcolii, clevetesc cei căzuţi, evocînd amintiri şi iscodind vicleni tainele trecutului cu corigentele la limba română, eliminările din diversele şcoli şi internate, îndulcind astfel veninul invidiei cu mierea tainicei calomnii.
Acordarea Premiului Naţional de poezie lui Ion Minulescu a stîrnit într-adevăr vîlvă în cercurile republicii literare româneşti. Nu că ar contesta cineva meritele poetului Romanţelor pentru mai tîrziu ; Ion Minulescu este pînă într-atît considerat ca poetul vremii noastre.
529
încît mulţi au văzut în hotărîrea comisiunii premianţilor naţionali, de a-l chema şi pe Minulescu în mijlocul lor, o încercare de a-i răpi poetului cu haine cadrilate şi cu ochelari negri, farmecul său cel mai savuros : independenţa sa desăvîrşită faţă de orice grupări şi grupuri cu caracter solemn şi oficial.
Minulescu este un muzicant bizar care nu cîntă din principiu în orchestră decît numai ca solist sau ca prim-concert-maestru.
Fantezia lui Minulescu este un Pegas năzdrăvan, care pe turful poeziei naţionale conduce întotdeauna „traina" cu cîteva lungimi. Minulescu gentleman-ul creează moda tot astfel cum dă tonul în poezie. Cărţile pe cari le comandă el devin succese sigure de librărie, ţigările (de foi) pe cari le fumează sunt imediat căutate de toată lumea.
Ion Minulescu e cel mai fericit om din lume, fiindcă imaginaţia lui bogată îi oferă întotdeauna surpriza neprevăzutului. Din aceleaşi motive însă, Ion Minulescu este totodată şi cel mai blazat dintre muritori, fiindcă propria lui imaginaţie e mult mai fecundă decît aceea a vieţii, care nu-l poate mulţumi niciodată cu o surpriză care să-i dea fiorul noutăţii.
înţelegeţi dar pentru ce în ziua cînd i s-a acordat Premiul Naţional, Ion Minulescu şi-a băut ceaiul cu rom pe imensul său birou de la minister, a semnat hîrtiile curente, a dat şuete de rigoare la Capsa şi a fumat porţia zilnică de două ţigări de foi grele şi scumpe. Desigur că şi Premiul Naţional îi fusese acordat cîndva în imaginaţia lui fericită.
Şi ce înseamnă în definitiv convocarea solemnă a oficialităţii pe lîngă aprecierea miilor de cititori cari au epuizat pînă acum ediţiile operelor sale ? Mult înainte de solemnitatea de la Ministerul Artelor, Ion Minulescu era alesul miilor sale de admiratori.
Iată pentru ce votul comisiei premianţilor naţionali nu putea fi mai fericit decît în alegerea lui Ion Minulescu. Comisia va fi fericită a fi dat satisfacţie marelui public iar „modernii" şi „moderniştii" se vor bucura să ţie şi ei reprezentaţi în solemna adunare a încununaţilor oficiali.
530
Ce spune însă premiatul ? Cine-i poate bănui sentimentele şi cine-i poate ceti gîndurile în dosul sticlelor bombate ale ochelarilor, cu ramă neagră de os.
Ion Minulescu se supune anevoie rigorilor examenului unui interviu. Copil răsfăţat şi capricios refuză să răspundă întrebărilor preferind intimitatea propriei sale imaginaţii.
Totuşi, într-un amurg de vară, într-o plimbare, un decor de tihnită provincială sau poate un cuvînt, un nume — i-au trezit lui Ion Minulescu amintiri dintr-un trecut pe care prea puţini îl cunosc şi atît de mulţi sunt nerăbdători să-l cunoască.
Pegas, calul năzdrăvan şi înaripat, dintr-o lovitură de copită făcu să ţîşnească fantoma imaginaţiei Heliconului şi nechează de zor.
Ion Minulescu, purtătorul tînăr şi tineresc al omagiului suprem al unui întreg popor, povesteşte modest calea omului pînă la culmile pe care le-a urcat poetul.
— Cum vă simţiţi de cînd aţi luat Premiul Naţional de poezie ?
— Dacă m-aţi fi întrebat în clipa cînd mi s-a comunicat vestea aceasta probabil că v-aş fi răspuns : „Mulţumesc... foarte bine", fiindcă în imaginaţia oricărui scriitor român o sută de mii de lei nu poate produce decît o senzaţie superlativă. Astăzi însă, regret, dar nu vă mai pot spune la fel. De ce ? Nu mă întrebaţi, fiindcă n-aş vrea să fiu rău înţeles. Mulţumiţi-vă numai să ştiţi că m-aş fi simţit poate mult mai bine, dacă în loc de o sută de mii de lei, aş fi încasat o sumă mai mică, cu condiţia însă ca nimeni să nu ştie cît şi cînd anume am încasat-o. Adevărul este că premiile astea nu legitimează cu nimic faptul cu care se dau publicităţii : Prea fac mult zgomot. Prea alarmează opinia publică... Vorba lui Shakespeare : „Mult zgomot pentru nimic". Toată lumea te întreabă curioasă ce-ai făcut cu atîtea parale şi tu ridici din umeri încurcat, fiindcă ţi-e ruşine să-i spui adevărul... Ţi-ai cumpărat automobil ? Iţi construieşti o casă la Şosea ? Te duci la Polul Nord la vară ? I-ai băgat în acţiuni la Reşiţa, I.R.D.P. sau Creditul Minier ?... Aş ! De unde ? Mai întîi, ca să-mi pot încasa premiul, a trebuit să plătesc două mii de lei, impozitul global, apoi,
531
un costum de vară şi o pălărie de paie, o cravată fistichie şi restul, poliţele întîrziate pe care directorii de bancă nu mai vor să ţi le prelungească et pour cause.
Iată tot ce poate face un scriitor cu puţină imaginaţie, din suta de mii de lei, pe care n-o poate avea întreagă decît o singură dată în toată viaţa lui.
E drept iară că alţi anonimi, fără pic de fantezie, dar cu mai mult noroc şi protecţie, pot încasa, de cîte patru ori, chiar cinci ori pe an, suma acestui Premiu Naţional de poezie, fără ca opinia publică să-i întrebe emoţionată ce au făcut cu banii... Sunt bani însă care nu fac zgomot şi tocmai banii aceştia sunt banii adevăraţi.
— Cinci aţi început să scriţi, v-aţi gîndit că aţi putea avea odată un premiu naţional ?
— Nu, fiindcă pe vremea aceea, nu existau încă premii naţionale pentru literatură. în materie de premii, naţionalismul nu îmbrăţişa decît agricultura şi crescătoria de vite.
Şi afară de asta, nici nu credeam s-ajung vreodată scriitor român. Primele mele încercări literare nu numai că n-au avut nici un succes nici măcar în cercul prietenilor mei intimi, dar mi-au cauzat atîtea neplăceri, că altul în locul meu s-ar fi lăsat de scris şi s-ar fi făcut factor cultural regional. Aşa, bunăoară, în clasa a VI-a liceală, am rămas corigent la limba română, după ce doi ani consecutivi în urmă fusesem eliminat din şcoală, o dată fiindcă scosesem o revistă literară cu colegul meu de bancă Albert Gherghel, astăzi avocat la Constanţa, şi altă dată fiindcă fusesem prins că-mi înjur profesorii în versuri la Moş Teacă.
La un moment dat mă vindecasem serios de literatură şi începusem să învăţ dreptul la Paris, unde eram coleg cu marele noastru Istrate Micescu.
Boemii din Cartierul Latin, însă, şi cîntăreţii din ca-bareturile de noapte, mai ales, m-au îmbolnăvit din nou. Era pe vremea victoriilor contagioase ale şcoalei simboliste, imediat după moartea lui Verlaine, şi publicarea primelor versuri de Rimbaud, Laforgue şi Corbiere. în Cartierul Latin pontifica Jean Moreas, iar dincolo, peste v apă, Henri de Regnier care se bucurase de prietenia şi
532
dragostea lui Mallarme. Duhul sfînt al mişcării era Remy de Gourmont, iar Mercure de France făcea gol în jurul lui.
M-am întors în ţară fără licenţă, dar cu un caiet destul de gros de versuri scrise prin Montparnasse, Montmartre şi Boul Miche. Petru Haneş, care-mi fusese pedagog la un pension din Bucureşti, mi-a luat caietul şi 1-a dus la d. Ovid Densusianu, care scotea Vieaţa nouă. Rezultatul a fost însă dezastruos.
Poeziile mele mai noi fuseseră socotite ca proaste.
Directorul revistei nu acceptase să-mi publice decît două, trei din cele scrise în liceu.
în aceeaşi vreme poetul Anghel, care stătuse multă vreme la Paris, mă iubea mult, deşi mă socotea ţicnit. Totuşi, stăruinţele lui pe lîngă diferitele reviste unde avea trecere nu dăduseră nici un rezultat. Abia reuşesc să public în Semănătorul, sub pseudonim, o traducere din Henri de Regnier pe care o făcusem în colaborare cu Anghel. Cînd s-a aflat însă că unul din autori eram eu, scandalul a luat aşa proporţii, că bietul Scurtu a avut un atac de apoplexie. La un moment dat eram complet ostracizat.
Eram disperat. Poeziile mele nil plăceau nimănuLJaa "?Yn mai mult, °°1p "ar"-™^ plă^îMV t"v* mai-rmlt, nrp-lea erau—socotite ca aheraţiuni. Rguşişem tntnşi să mă leg sufleteşte de Alexandru Stamatid, Mihai Cruceanu, Eugen Speranţia-fiul şi, mai tîrziu, de Davidescu şi mult regretatul Săulescu.
După îndelungate tratative mai mult diplomatice decît literare reuşesc să public în Viaţa literară şi artistică a lui Ilarie Chendi, care se găsea în ceartă cu Semănătorul poezia Celei care minte, pe care o prezint ca tradusă după un papirus egiptean. Poezia place. A doua zi toată cafeneaua o ştie pe dinafară. Ilarie Chendi, vesel de succesul noului său colaborator, renunţă să mă mai cenzureze şi-mi publică mai toate marinele pe care le scrisesem la Constanţa unde fusesem luat ca secretar de Iancu Păucescu, administratorul Domeniilor statului din Dobrogea.
în Convorbirile critice ale d-lui Mihail Dragomirescu, acelaşi scandal, pînă să-mi pot strecura prima poezie
533
Clopotele, pe care directorul revistei o publică însoţită de-o variantă a sa. Refuzurile sistematice cu care sunt primit de către pontifii zilei mă îndîrjesc. Eu însă nu pot scrie decît aşa cum scriu, adică cum simt, cum trăiesc... Şi scriu mereu, deşi nu pot publica nimic fără discuţii, certuri, ba chiar înjurături... încetul cu încetul însă, publicul începe să se obişnuiască şi cu poeziile mele. Cei cîţiva confraţi, care continuau încă să mă creadă prost, caraghios, maniac şi încăpăţînat..., sfîrşesc şi ei să mă admită în urma unei scrisori de la Berlin, prin care Caragiale, pe care nu-1 cunoşteam încă, cerea d-lui Dragomirescu informaţiuni asupra mea şi a activităţii mele literare.
Totuşi, la Viaţa românească continui să fiu respins, într-o zi luam dejunul la Ion Brătianu, care mă cunoştea de la Viitorul, unde eram pe vremea aceea redactor politic anonim.
La masă se mai aflau d. Duca şi răposatul Morţun care mă apreciau mai dinainte, precum şi d. Stere pe care atunci îl vedeam pentru prima oară.
După-masă, ca de obicei, Brătianu mă pune să le declam versuri. Mă execut. D. Stere se încruntă la mine în mod plăcut şi simptomatic.
— De ce nu trimiţi versuri şi la revista mea ?
— Am trimis, dar nu vor să-mi publice.
— Dă-mi-le mie.
I-am dat d-lui Stere cîteva poezii, bineînţeles din cele respinse la Viaţa românească şi, de atunci, am devenit colaboratorul revistei de la Iaşi, unde cred că am publicat tot ce-am scris mai de seamă pînă azi...
— De ce mai spuneţi pînă azi şi nu şi de azi înainte ?
— Fiindcă nu cred să mai scriu versuri. Am scris destul. Ce e prea mult nu e bine. Cred că am spus tot ce aş fi avut de spus.
Pe vremea aceea, de bine, de rău, tot ţi se mai îngăduia să spui cîte ceva. Astăzi însă, cenzura literară e mai groaznică chiar decît cenzura presei cotidiene.
— Dar, afară de versuri, ce-aţi mai scris ?
— Un roman, Roşu, galben şi albastru, şi îi zic roman, fiindcă nu ştiu cum să-i zic. Se pare însă că romanul
meu nu e făcut după normele romanului propriu-zis. De aceea poate chiar nici n-a plăcut. în schimb însă s-a vîndut foarte bine. Lucrul ăsta a supărat in primul rînd pe d-1 Eugen Lovinescu, la cenaclurile căruia n-am luat parte niciodată. De asemenea, Viaţa românească nu mi 1-a recenzat pînă azi, deşi mi 1-a publicat cu plăcere, probabil în lipsă de alt material mai bun. Ştiu însă de la paginatorul revistei că lucrătorii tipografi mureau de rîs cînd culegeau textul.
—■ Ce credeţi despre teatrul d-voastră ?
—• Ştiu eu ?... M-a-ncurcat critica ultimei piese Allegro ma non troppo, pe care unii au găsit-o admirabilă, iar alţii idioată. Cred totuşi că amintirea numelui meu va cocheta după moartea mea mai mult cu teatrul românesc decît cu poezia care nu mai interesează marele public. Din cele cîteva piese pe care le-am reprezentat, e drept că n-am un real succes decît cu Manechinul sentimental cu care însă prietenul meu Corneliu Moldo-vanu mi-a tras chiulul şi nu mi 1-a mai reluat, după cum promisese, probabil, ca să mă forţeze să-i dau altă piesă şi mai bună. Nu i-o promit însă, dar sper să mă execut' la toamnă cu Amantul anonim care sunt sigur că are să placă foarte mult, mai ales femeilor frumoase şi bărbaţilor tineri.
— Aţi putea să-mi explicaţi personalitatea d-voastră artistică pe înţelesul tuturor ?
— De ! Ştiu şi eu ?... Dar mai e nevoie oare să mă explic, după ce publicul cetitor a aplaudat aproape în unanimitate premiera mea ? Ba nu zău... Dacă sunt înţeles cînd cer un pahar de apă, de ce-aş mai repeta că cer un pahar de H20 ?... Eu cred că omul care se explică se micşorează. Şi artistul, mai ales, are nevoie să pară cel puţin om mare. Păcatul nu se motivează. Se mărturiseşte numai şi atîta tot. Cel care simte nevoia ^ să scrie nu trebuie să s° las° p^i pdomonjt- Hn indnl- T
gpnţa   pplnr  mrvrţi,  njci   terOr'731'   dr»  in rnncirrpnţa nalrtr
jnj, ^Arţjsţiil adeyJgj^jt^îsi culege fructele numai din pro-priajui grădina ŞTlTr^V^dlnM Mi'irflrnr-ghtipr. riP arEfct. există totdeauna un pom al conştiinţei binelui şi răului. Asta începe dincolo de zidurile chinezeşti ale Paradisu-
534
535
lui pămîntean. Ea este un dar de la Dumnezeu, graţie căruia, mai curînd sau mai tîrziu, te poţi întoarce iar acolo de unde ai fost dat afară.
— N-aţi putea preciza şi mai mult ?
— Ba da. Cînd găseşti bunăoară pe drum o monetă de aur, nu te-ntrebi dacă nu cumva  este  falsă, decît după ce-ai băgat-o in buzunar. Cel care ţi-a deschis ochii s-o zăreşti tu înaintea altuia nu ţi-a şoptit la ureche decît un singur cuvînt : „Ridic-o !"... Bună sau falsă, obsesia unei monezi de aur te încîntă mai mult ca poezia unei monezi de aramă. De-acum înainte însă ceea ce urmează depinde de tine şi numai de tine. Curajul şi îndemînarea îţi pot fi de mare folos. E drept. Inspiraţia singură însă te poate pune în posesia unei monezi de aur. Materialul ei n-are decît o importanţă secundară. Subiectul nici măcar atît. Aurul lucrat însă preţuieşte mai mult decît greutatea lui monetară. Putinţa dar, de a prezenta frumosul sub o formă, este singura scuză a celui care se încăpăţînează să repete ce au mai făcut şi alţii înaintea lui. Asta incpamnă râ arta iaseamnă-cre-aţie. Or, a cere Jn.seamnă-.a^.dăxîma^jnai îat&- A dărîma_ însă nu_însjamriăjuamaidecîţ^^ Artistul adevărat dărîmă totdeaţiSârDin orice fel de material vechi se pot crea oTHîînitate de forme noi. Ruinele se distrug, nu se transformă.
La nevoie se pot chiar păstra. Ruinele însă nu se imită niciodată. Frumosul nu se poate încătuşa numai într-o anumită formulă. IN ARTA, GĂINA TREBUIE SA CLOCEASCĂ TOTDEAUNA NUMAI OUA DE RAŢA...
— Aceasta este formula artei revoluţionare. Dv. sînteţi contra tradiţiei în artă ?
— Deloc. Dar meşteşugul frumosului nu se perpetuează numai prin ce există, ci mai ales prin ce are să existe. Cu_gjţji^ormulă nouă_jle_ar_tă- producp mai multă ngdjimjerjuiejn^ rn ropotă mai-jnultă- ■stabjjitate~~î"h patrimoniul arîisJdc_al-4*eeuiu-lui^-ln artă, un nou-născut nu devine matur, decît după ce începe declinul epocei care 1-a produs. Cel care se adăposteşte numai sub acoperişul aşa-zisei tradiţii artistice nu poate fi artist adevărat. Tradiţia n-a creat
decît copişti, papagali, savanţi şi caligrafi... Tradiţie artistică nu înseamnă artă tradiţională. Tradiţională nu poate fi decît o dogmă religioasă, o datină populară, sau o legendă naţională. Arta tradiţională nu există. Există numai posibilităţi personale de creaţii artistice variate, care cu timpul pot deveni tradiţionale sub forma unor opere definitiv realizate şi intrate în patrimoniul artistic al unui popor. Atît şi nimic mai mult. A face artă după tradiţie înseamnă a prepara vecinie acelaşi medicament după o reţetă unică, fiindcă tradiţia exclude noutatea, invenţia, fantezia, spontaneitatea, nebunia şi păcatul...
Tradiţia artistică sărăceşte şi distruge arta. Ea nu botează ca sfîntul loan, ci îngroapă numai ca Iosif din Arimateea pe cel botezat de altul.
— Vreţi să spuneţi că aria este ceva enigmatic ?
— Nu. Vreau să spun că .arta este individuală, autonomă, absurdă şi — dacă vreţi — chiar inutilă. Ea nu există decît în exemplare unice, ca şi nedumerirea lui Hamlet, în mijlocul familiei şi a demnitarilor de la Curte — oameni normali şi foarte cumsecade. Arţa__es±£-V. exteriorizarea brutală a unei _enjjţăţi snfl°togu roViol°
E3 nu şnpnrtă şi nu impune nici un fel de disciplină.
Ea se adresează numai celor cu resurse suficiente ele a se apropia de artist. Restul mulţimei trebuie să stea deoparte. Nu toată lumea simte nevoia absolută a artei. Arta nu se poate coborî prea aproape de pămînt, fiindcă n-are picioare. Are numai aripi. Arta nu este o femeie de stradă care se pune benevol la dispoziţia primului trecător. Nu este nici o pacoste socială, nici o nevoie fiziololgică. Este un capriciu divin în existenţa unui muritor. Este o zeiţă sacrificată, pe care însă n-o poţi invita nici la hotel, nici la ofiţerul stării civile. Cel care îi simte farmecul vecinătăţii, în clipa cînd a recunoscut-o din mulţimea altor femei, o salută numai, o urmăreşte şi se lasă urmărit de obsesia imperativului ei categoric. Restul nu mai este artă. Este ordonanţă poliţienească, reclamă comercială, repaos duminical, sau sărbătoare naţională...
536
537
onamlCmn2sZTă "tUnCi POetVl M"""esc" ™ tunct-
DE VORBA CU ION MINULESCU
Prima farsă ! „Clopotele" lui conu Mihalache. Caragiale şi poezia simbolistă. C. Stere e în fond un poet liric... Are 45 de ani ? Roş, galben şi albastru'.. Cucuriguuu
Cocoşul!!...
Poetul Ion Minulescu s-a grăbit a veni să spuie cîteva cuvinte cititorilor noştri. Sub formă glumeaţă, ele sînt destul de grave.
Ştiind că numai talentul egalează bunătatea şi politeţea dv., n-am putea întrebă oare care sînt tinerii poeţi talentaţi — căci aţi fi în stare să ne declaraţi că toţi sînt talentaţi l — ci care sînt dintre toţi poeţii talentaţi cei preferaţi de dv. ?...
îngăduiţi-mi să vorbesc fără nume proprii. Laşitatea sentimentală îmi sugrumă pînă şi avîntul voluptăţii de a-mi consolida prietenia celor pe care îi consider poeţi de talent. Vă pot spune însă că generaţia celor tineri începe să mă intereseze mai mult chiar decît propria mea generaţie şi că preferinţele mele se îndreaptă instinctiv spre cei doi-trei răzvrătiţi blajini pe a căror Golgotă provizorie am urcat şi eu acum 15—20 de ani.
V-am întreba şi care sînt prozatorii contemporani pe care-i iubiţi — deşi prozatorilor n-am avea curajul să le punem întrebarea contrarie !
Dacă nu-mi bănuiţi o nouă laşitate, vă mărturisesc foarte sincer că nu sunt la curent cu întreaga proză contemporană. Nu cunosc decît proza prietenilor, pe care — de prisos să mai adaug — o găsesc cu mult superioară celeilalte.
Aţi răzbătut împotriva tuturor criticilor — să mai întrebăm, oare, ce opinie aveţi asupra criticii ?
Fiindcă o cunosc, sau mai bine-zis fiindcă a încercat cu tot dinadinsul să mă cunoască, o socotesc drept cea
539
mai sinistră „cacialma" intelectuală. Noroc însă că eu am avut „quinta regală" şi am suprarelansat-o.
Ce autori străini vă interesează in acest moment ?...
Exact aceiaşi care mă interesau şi la vîrstă de 25 de ani. Dacă doriţi cu tot dinadinsul un nume propriu, citez pe Baudelaire. Restul cred că se poate ghici.
Aţi desfiinţa Ministerul Artelor dacă aţi fi preşedinte de consiliu ?
A, nu... Niciodată. I-aş grăbi însă reorganizarea în aşa fel ca firma ministerului să meargă mînă în mînă cu activitatea diferitelor birouri.
Voiţi să comunicaţi cititorilor noştri ce proiecte literare aveţi ?
Un volum de versuri, Strofe pentru elementele naturii, şi altul de proză, Cetiţi-le noaptea, care vor apare la Cultura naţională probabil la toamnă...
Concluziile se impun de la sine : In primul rînd, d. Minulescu rămînind la Baudelaire, se înţelege uşor că nu va mai putea gusta, de-o pildă, poezia domnilor Vasile Militaru, Gavril Rotică sau Măria Cuţan, iar cei „doi-trei răzvrătiţi blajini" nu pot fi decît dd. I. Vinea şi B. FundoianuIn ce priveşte Ministerul Artelor, înţelegem că azi una e titulara lui şi alta se face în el
Mulţumim pe această cale minunatului poet pentru acest din urmă curaj şi pentru amiciţia pe care o arată revistei noastre. Aşteptăm cu nerăbdare cărţile anunţate.
Lui Paul Zarifopol
Poetul Ion Minulescu fusese numit prin aclamaţie director al Teatrului Naţional. Intîmplarea, care ne-a slujit de atîtea ori, a voit ca după-amiaza sortită să-l văd pe noul director, s-o petrec în întregime între zidurile micului şi fantasticului oraş care e Teatrul Naţional.
In acea după-amiază, cea dintîi după-amiază de adevărată primăvară, cînd toate trăsurile, duduile, automobilele şi şcolarii au ieşit la Şosea sau la cîmp, am intrat în sala uriaş boltită şi crud luminată, ca un palat de basm scufundat în adîncul mărilor, pe cine ştie ce stincă de coral, pentru că în locul primăverii nestatornice şi tragice — ea poartă surîsul propriei morţi în fiecare
540
floare, pe fiecare gură — să gust siguranţa operei de artă.
E un matineu. Se reprezintă Tinereţe fără bătrîneţe a poeţilor Adrian Maniu şi I. Pillat.
Nu, n-am noroc ! Piesa, rău primită şi de public, şi de bunii mei confraţi cronicari dramatici, cu gustul atît de exersat pentru recunoaşterea mediocrităţii, piesa nu-mi oferă siguranţa operei de artă, pentru că simt şi aci gustul morţii. Piesa celor doi poeţi — extraordinar de bună faţă de producţiile obişnuite ale dramaturgilor autohtoni — e alterată de creierul obosit al nu ştiu cărui domn care a otrăvit miezul piesei, redînd aidoma pe scenă Cimpiile Elizee şi gemetele umbrelor nefericite, uitînd că poezia umbrelor din text e una, iar gemetele reale pe scenă sunt altceva. Opt tablouri vii nu mai izbutesc să stîrpească efectul a două tablouri penibile. Moartea primăverii şi moartea operei de artă alcătuiau abstract două planuri suprapuse, pzntru cine ştie ce altă construcţie mai complexă, poate, şi mai dureroasă.
Şi piesa ?... Dar e însăşi povestea poetului care umblă după veşnicie, urmărit de criticul trivial, plin de catalogări, corectări şi filozofări, goana poetului după chipul care nu se va ofili, trupul care nu va cădea oase mucegăite în mormînt. Poetul trece prin circiuma Satanei, prin podul cititorului de stele, prin stîncile unde apare Sfînta Vineri hrănită de doi hultani, spre a face, dezamăgit, drumul înapoi. Dar drumul înapoi — în virtutea aceleiaşi legi de nestatornicie — nu mai e acelaşi: excursioniştii sînt preumblaţi de un călugăr cu ginduri industriale pe locurile dintre stinci ale sfintei, şi tot loc de turism a devenit podul cititorului de stele. Poetul luat drept nebun cade mort la picioarele lunetei uriaşe, cerind „frăgezimea stelei care cade".
Şi astfel se adaugă al treilea plan unui sistem care
se încheagă...
Mă ridic, aplaud cu discreţie — numai pentru mine '. — această operă goetheeană cu elemente fundamentale de basm românesc, căzută între un regizor care n-a fost poet, şi cronicarii dramatici care — vai! — au fost, şi reprezentată în primele zile ale primăverii, cînd lumea umblă prin frunze şi fire de iarbă.
541
Dar nu, calvarul meu sentimental nu s-a încheiat ? Se încheagă din nou, din voia mea, un nou plan. Peste cîteva clipe voi avea bucuria de a sta de vorbă cu Ion Minulescu. Dar Ion Minulescu este însăşi imaginea unui început de anotimp în literatura română. După cele dinţii acorduri de încercare, pe o temă cînd de Eminescu, cînd de Macedonski, Ion Minulescu se înfăţişează pe neaşteptate cu adevărata lui geografie — uluitoare prin culori, sunete, atmosferă şi elan ! Nimic asemănător pînă la el. Spaima pe care a provocat-o — el ştie ! — e atît de mare* încît, din milă pentru contemporani şi critici, debutează în Viaţa literară a lui I. Chendi — adversarul sumbru al „simboliştilor", Anghel, Demetriad, Macedonski („Maca-bronski") — cu o aşa-zisă „traducere". Traducerea era însăşi poezia minulesciană, romanţa lui, aşa cum am cu-noscut-o cu toţii mai tîrziu, înnoind limba, înnoind atmosfera literară, pătrunzînd în şcoli şi saloane, în grădini şi reviste umoristice, jefuită de acea bandă de piraţi, pa-rodişti şi imitatori care confirmă totdeauna geniul creatorului.
Un critic, eminent dealtfel, mărturisea de curînd că poezia lui Ion Minulescu trebuie cercetată din nou. Nu se ştie dacă e într-adevăr vie şi viabilă. Sunt îndoieli... Popularitatea ei subtilă denotă o vulgaritate nu îndeajuns de observată azi. Cine ştie dacă poezia minulesciană nu e decît un punct de plecare.
Dar acesta e destinul oricărei poezii adevărate '. Toate lumile poetice originale devin vulgare şi caduce. Şi, în ce priveşte pe Ion Minulescu, el va trăi în literatura română nu prin poezia lui, deşi cuprinde elemente caduce sau născute moarte, dar şi prin acest „punct de plecare", de fapt înmormîntarea unei anumite „literaturi" care l-a precedat şi a încercat de cîteva ori să-l asasineze. Nu cunoaştem în ultimii 20 de ani un critic — în afară de două-trei personalităţi — care să fi făcut în cultura română şi gustul public o mai definitivă şi sigură operă de curăţire şi igienă critică şi violentă ca acest poet! E puţin lucru ? Dar e esenţial Ion Minulescu, prin poezia şi marele lui succes, a făcut cu putinţă gloria unui Ar-ghezi, unui Bacovia, unui Maniu, unui Philippide, unui Blaga şi alţii.■■
Că poezia lui, citită azi, ar putea apărea uneori cam întîrziată faţă de creaţiile poeţilor contemporani... Dar e tocmai meritul lui Ion Minulescu ! Şi e meritul oricărei primăveri adevărate, care, după ce a suferit toate suliţele de gheaţă ale gerurilor tîrzii, se topeşte fără urmă în cea dinţii zi de vară...
A ! Dar să nu vă-nchipuiţi!... Ion Minulescu nu se „topeşte". Atît belşug de viaţă, o inteligenţă atît de imună la sugestiile ruginei, o imaginaţie care porneşte şi năzuieşte la creaţia pură, la originalitatea absolută — deşi visul e himeric l — nu-ţi dă răgaz să guşti voluptăţile amare ale scurgerii anotimpurilor. Zadarnic ni se înfăţişează icoana multiplă, în camera şefului de cabinet, a artiştilor şi artistelor Teatrului Naţional de acum o jumătate de veac : Nottara — tînăr, Demetriade — cu mustăcioară, Marioara Voiculescu — în profil tandru, cu pană mare deasupra pălăriei arhaice, Tina Barbu — ca o fragedă unguroaică odihnită şi cu ochi ăuioşi, doamna Lucia Sturdza-Bulandra — în profil de imperator roman şi talia subţire de amazoană, cu graţia de lebădă fără vrîstă, bietul Radovici — cu monoclu, demn ca un tînăr prinţ de coroană...
Ion Minulescu, dimpotrivă, e un anotimp în neîntreruptă înnoire ! Bonhomme vit encore ! (Vă aduceţi aminte de acest strigăt superb al bătrînului Breugnon!). Ion Minulescu nu cunoaşte starea pe loc. Versurile lui în mijlocul puilor pe care i-a ocrotit 20 de ani, ultimele lui versuri, pe care le găsiţi prin revistele cele mai proaspete şi mai tinereşti, sînt tot atît de originale şi vii ca versurile „traduse" acum două decenii pentru amarnicul şi îndîrjitul Ilarie Chendi. „Artistul pentru mine trebuie să fie găina care cloceşte ouă de raţă. Dacă a clocit tot ouă de găină — s-a curăţat ! Pe acelea le cunoaştem toţi .'" E deviza lui Ion Minulescu — şi deviza viitoarei academii de poeţi liberi care va purta numele întîiului lor cavaler !
...Şi mă urmăreşte aievea pe uliţi şi apoi noaptea pînă în vis imaginea tinerească şi primăvăratecă a Poetului fără moarte prin înnoire.
542
543
Pe Ion Minulescu nu l-am putut vedea. L-am găsit însă acasă, în cel mai interesant muzeu personal de artă modernă.
PRIMA FARSA!
...Iată, dau foc unui călugăraş ; miresmele lui nu sînt otrăvitoare. Şi iată, îl pun colea, pe această cutie de tinichea. In poezie am pus „tripieduri" ca să epatez femeile ; ai observat cît de mult plac femeilor obiectele cu trei picioare ! începuturile mele literare... Nu-ţi mai vorbesc de premiul luat pe cînd eram elev de liceu la Piteşti de la revista lui Bacalbaşa, pentru cea mai bună poezie monorimă. Am debutat în revista lui Ovid Densu-sianu, care însă mi-a respins bucăţile cele mai bune. Adevăratul meu debut a fost în Viaţa literară din 1906, de sub direcţia lui Ilarie Chendi. Cum să-ţi mai fi tras sufletul de „sămănătorismul" de pe atunci ?... „Tradiţionalismul" de-acum e o jucărie... Ca să intru şi eu în lume, i-am ticluit o farsă lui Chendi : i-am dat o poezie de-a mea şi i-am spus că e traducerea unei poezii descifrată pe un papirus găsit la Pompei. Poezia a apărut. Caută colecţia Vieţii literare '. Cînd a aflat Chendi, s-a supărat foc ; nici n-a vrut să mai ştie de mine ! Dealtfel, a revenit. Tot el a publicat apoi o bună parte din Romanţele pentru mai tîrziu şi a avut — dacă-ţi aduci aminte — cuvinte bune pentru versurile mele. Adevărul e că publicul îmi ştia versurile pe dinafară ! întîmplarea cu Chendi nu trebuie să te mire, pentru că eu am fost totdeauna un tolerat, critica mă primea ca un fel de otravă, un fel de chinină — necesară numai la anumite febre.
Da, aici sîntem în domeniul subtil al cerului gurii şi creierului.
Singura mea nădejde era prietenia cîtorva scriitori : Eugen Speranţia, Mihail Cruceanu, N. Davidescu, Al. Sta-matiad, dealtfel singurii cu care puteam vorbi literatură fără teamă de a mi se arunca ceaşca de cafea în cap !
„CLOPOTELE" LUI CONU MIHALACHE
Eram la Tulcea, trimis de nevoile slujbei de la Constanţa, unde mă aflam cu D. Anghel, cînd am scris lui conu Mihalache, directorul Convorbirilor critice, ală-turîndu-i şi poezia Clopotele. Conu Mihalache îmi răspunde că poezia e bună, dar că are nevoie de oarecare schimbări. Răspund şi eu că nu fac nici o schimbare ! Eu vreau să-mi recunosc singur prostiile, nu să mi le spuie altul. Şi n-am schimbat nimic. Ştiam că-n cercul Convorbirilor critice se dau lupte homerice în jurul manuscriselor. Scriitori de toată mîna, unii musafiri cu totul străini de poezie, se credeau datori să schimbe versuri, cuvinte, să aibă păreri literare. Conu Mihalache, deşi n-a avut niciodată pretenţia să fie poet liric, a scris pe marginea Clopotelor o altă poezie, cu schimbările pe care le socotea necesare ca să fie perfectă. Convorbirile critice apar şi cu Clopotele mele, şi cu Clopotele lui conu Mihalache. Am toată dragostea pentru el, căci îl ştiu însufleţit de patimă pentru literatură. Literatura e pentru el o pasiune sufletească şi o nevoie intelectuală, iar nu o trambulină. Ii cer iertare însă că, după 20 de ani, eu rămîn la părerea că tot versiunea mea e mai bună !...
CARAGIALE SI POEZIA SIMBOLISTA
Prestigiul literar mi 1-a dat un om pe care n-am avut prilejul şi fericirea să-1 cunosc şi să-i strîng mîna ; este I. L. Caragiale, care, citindu-mi Clopotele de la Berlin, unde se găsea, i-a scris lui Dragomirescu cerînd amănunte asupra autorului. Cred că d. Dragomirescu are încă scrisoarea lui Caragiale ; ar putea-o reciti...
In definitiv, personalitatea unui poet e ca o floare. Nu i se poate schimba, cu cine ştie ce socoteală, o petală sau stamină, şi nimeni mai bine decît floarea, nu
544
545
ştie care-i sînt adevăratele petale şi stamine ! Nu e nici o crimă, dacă unora le place trandafirul, altora garoafa, altora laleaua. Vina e atunci cînd prostia, ca un vin tare, te îmbată şi te face să iei un crin drept baston.
Am scos apoi — e drept, numai trei numere ! — revista Insula, cu N. Davidescu, A. Maniu, Nae Ionescu, C. Beldie şi prietenul Teodor Solacolu...
C. STERE E ÎN FOND UN POET LIRIC...
Revistei Viaţa românească îi trimisesem cîteva din poeziile mele, dar fuseseră toate respinse ! îmi luasem speranţa să mai fiu vreodată colaborator al Vieţii româneşti. Cînd la masă la d. Ion I. C. Brătianu, unde trubadurii nu erau dispreţuiţi, am întîlnit pe d. C. Stere. După masă am fost rugat să recitez, şi am recitat cîteva din versurile mele : Soarele, Morile, Vagabonzii... Cel mai entuziasmat a fost d. C. Stere, directorul Vieţii româneşti. Şi cu reproş în glas : „De ce n-ai trimis nimic Vieţii româneşti?" „I-am trimis!" „Da?" „Şi au fost respinse !..." „Se poate ? Dă-mi versurile pe care le-ai recitat adineaori !..." Şi i le-am scris acolo, pe colţul mesei. Poeziile au apărut în numărul următor al Vieţii româneşti!
D-ta crezi că d. Ibrăileanu trebuie să le fi luat drept comunicat al Partidului Liberal şi le-a publicat ca un „rău necesar".
Adevărul e că volumul în care se aflau şi versurile publicate de Viaţa românească a fost, la apariţia lui, obiectul unei critici teribile din partea numitei reviste.
Ajunsesem să cred că furia criticii noastre e cea mai bună reclamă ce o poate visa un autor român !... Prima ediţie de 2 000 exemplare din Romanţe pentru mai tirziu a fost mîncată de şoareci ; ultimul tiraj, de 10 000, s-a vîndut într-un an.
ARE 45 DE ANI ?.
Poezia e ca un gheizer : ţîşneşte în chip firesc !...
La 45 de ani e baroc, e grotesc să mai scrii poezii !... Te cheamă alte forme, care pe lîngă intuiţie cer experienţă, mult meşteşug. Am scris în forma romanului numai după ce — sănătos cum mă vezi, — am scăpat de cleiul gazetăriei. Am lăsat o pauză între război şi mine — şi războiul a fost pentru scriitorii noştri un adevărat examen de capacitate. Apoi am scris romanul Roşu, galben şi albastru. Trebuia să cadă la fund toate gunoaiele şi toate flaşnetăriile ca să-1 pot scrie şi apoi l-am scris dintr-o dată. Căci îl purtasem destul în mine. Intr-o lună şi jumătate a fost gata : îl rumegasem doar, ca un bou după ce a mîncat iarbă. Unde să-1 public ?
Mă urc în tren şi mă duc la Iaşi, la Viaţa românească.
D-1 Ibrăileanu a ascultat numai cîteva capitole şi 1-a reţinut să-1 publice, oricum aş fi scris mai departe !
,ROS, GALBEN SI ALBASTRU"
Romanul a apărut în Viaţa romănescă, şi acum de curînd în Editura Cultura naţională. Editura mi-a plătit atît ca să pot pleca şi sta la Paris o lună : am avut voluptatea să trăiesc în sfîrşit şi eu în ţara mea, din produsul materiei mele cenuşii ! Am plecat cu oarecare tristeţe, căci acum 20 de ani trăisem la Paris 4 ani jumătate, şi cu banii tatii. Ştiu că nu toţi colegii mei de literatură au acelaşi noroc ; ei cîştigă din opera lor atît cît să meargă cu trenul pînă la Chiajna.
Ceea ce n-aş fi crezut însă niciodată e ca pe Avenue de l'Opera un necunoscut să mă oprească şi, în loc de bună ziua, să mă întrebe : „Ce e cu Roş, galben şi albastru ?..."
Era d-1 Păltînea, criticul român de la Mercure de France l
5.46
547
Se pare că franţujii s-au plictisit într-atîta de Rabin-dranath Tagore, de Joyce şi Dostoievski, că ţin morţiş să li se traducă şi din literatura română.
Venezuelianul, un prieten din Venezuela, care n-a mai părăsit Parisul de-acum 25 de ani, cînd l-am cunoscut : „Caramba !" îmi zice, Roş, galben şi albastru e roman venezuelian, căci roş, galben şi albastru sînt culorile Venezuelei. Romanul trebuie tradus în limba noastră ! Columbia şi Ecuadorul au aceleaşi culori naţionale ! în trei republici deodată vei fi citit ! De-aci vei trece în America de Sud, în chip firesc, căci se vorbeşte aceeaşi limbă, spaniolă, apoi în Spania, de-aci în Franţa, unde Andre Gide sau Romain Rolland îţi vor scrie o prefaţă, ca d. H. Sanielevici în ţara ta, cu aceste mari recomandaţii, să te scoată în sfîrş'it dintre cei 150 de imbecili care scriu româneşte !..."
Ce glorie !... Eram fericit !...
...Nenorocul meu e că nu găsesc nici un român care să ştie spaniola şi nici un spaniol care să ştie româneşte !...
De-aceea, deocamdată, mă văd silit să scriu piese şi romane pline de imoralităţi, pe care criticii mei, indignaţi, preferă să le practice.
CUCURIGUUU !..
Şi luat de şuvoiul vervei lui artistice, Ion Minulescu se duce şi se-ntoarce, fără a conteni din vorbă, cînd pe o uşă, cînd pe alta, şi cu braţele pline de cărţi, de reviste, de ziare literare... Iată Paris Journal, ziar literar distins, cu mult mai preţuit de cunoscători decît Nou-velles litteraires. Iată cărţi din cultura Imagier — un abia cunoscut Remy de Gourmont! Iată uluitoarele reviste umoristice, numere de Crăciun şi Anul Nou, cu o exacerbare de spirit şi vervă satirică. Iată flacoane noi de parfum... Iată măştile extraordinare ale baletului sue-
548
dez, caietul cu Relâche, balet-cinematograf de Frangois Picabia, dadaistul spiritual. Iată, în sfîrşit, The dial, The Arts, The transatlantic review — pline de spiritul atît de ridicat deasupra pămîntului realizat în piatră, lemn, bronz şi aur al lui Brâncuşi '.
— Brâncuşi, cel mai reprezentativ sculptor al epocii, şi, în acelaşi timp, o entitate a geniului românesc, e oltean. De ce nu revine în ţară ? Tot naiv ai rămas... Ce ? vrei să-1 înjure lumea, să-1 ucidă criticii cu pietre ? Uite colea, în revista asta americană, o poezie scrisă anume pentru Pasărea măiastră în aur a lui Brâncuşi : Brăncusi's Golden Bird, by Mina Loy.
Pasărea măiastră în aur e aidoma cu Pasărea măiastră de alamă expusă de grupul constructivist român la Expoziţia internaţională a Contimporanului din anul 1925. Dar Ion Minulescu desfăşură deodată un teanc de fotografii luate în atelierul din Paris al extraordinarului sculptor român. Pasărea măiastră apare şi în lemn, cilindru gros, cu un cap subţire, apoi deodată pe un fond negru, marmură albă — o săgeată prelungă, abia umflată la mijloc de elanul care o zvirle către cer — Pasărea măiastră, nouă, pură esenţă muzicală !
Poetul întoarce altă fotografie : un ciudat ferăstrău de lemn, oblic întins în văzduh, gros la temelie, cu din-ţătura rară, tot mai subţire.
— Cucuriguu !... Cocoşul!!...
Astfel încheie poetul, făcînd cu mîna un scurt ferăstrău în aer. Apoi strînge fotografiile cu melancolie. La cîte mii de kilometri, într-adevăr, suntem de cetatea creatoare !
Am plecat împreună. O ceaţă ca un uriaş văl de mireasă căzuse peste Bucureştiul cu noroaiele îngheţate. Casele păreau de marmură albă şi se pierdeau într-un cer uriaş fără rezonanţă. Cîte o statuie banală îşi pierdea gestul în albul difuz al văzduhului de vată.
549
Dar Bucureştiul, cu toată iluzia în care-l învăluia cerul, n-a vrut să se dezmintă de tot. în dreptul hotelului Athenee Palace un domn în vîrstă măsluită opreşte pe Ion Minulescu şi discută noul cache-nez parizian multicolor al poetului. în faţa Teatrului Naţional ne despărţim. Mă opresc la afişul uriaş spînzurat pe unul din pereţi. Şi citesc, fără a avea curajul să rostesc tare ■
— Premieră... Byzantz... Mircea Rădulescu...
ÎN VIZITA LA ION MINULESCU
D. Ion Minulescu m-a primit într-una din serile trecute, acasă la d-sa, în apartamentul pe care îl ocupă pe bulevardul Palatului Cotroceni.
Un apartament impozant, la etajul al doilea al unui imobil nou, şi mobilat cum rar am văzut mai elegant şi mai cu gust.
Te întîmpină un hol cochet, şi te primesc apoi cîteva camere mari şi admirabil cinstite. Covoare superbe, tablouri de valoare, antichităţi şi multe alte mobile pro-priu-zise, pentru care a trebuit şi altceva decît parale...
Mi-a părut rău că ochii mei s-au uitat cu priviri de profan peste unele lucruri. Mai cu seamă peste o interesantă colecţie de icoane pictate pe sticlă, care formează, alături de cîteva tablouri religioase, inventarul exclusiv al unei camere.
Frumos. Foarte frumos. Sunt mai bine de 15 minute de cînd îmi plimb privirile prin cameră...
— Asta a fost marea mea pasiune : un interior frumos. Eu n-am băut şi n-am jucat cărţi, deşi cunosc toate jocurile. E necesar să le cunosc... Se întîmplă cîte o reuniune unde cucoanele au nevoie de un al patrulea. Şi nu se găseşte... Atunci mă ofer eu, gazda... Dar cîştig — şi a doua oară nu mă mai cheamă.
— în mod obişnuit cum vă petreceţi serile ?
— Citesc... Dar mai mult decît citesc — scriu. îmi place să lucrez înconjurat de tăcerea şi de discreţia nopţii... Dintotdeauna, eu am fost mai bun prieten cu noaptea decît cu ziua. Noaptea îţi mai îndulceşte parcă asperităţile pe care lumina ţi le dezvăluie în integrala lor
551
existenţă... Eşti mai prieten cu tine, noaptea. Şi dacă vreodată s-a potrivit titlul volumului meu De vorbă cu mine însumi, atunci trebuie să adaug că aceste convorbiri au avut loc noaptea...
— Ce-ai mai citit în ultimul timp, domnule Minulescu ?
— Asta, dacă nu mă înşel, e întrebarea unei anchete pe care aţi făcut-o voi, nu de mult, în Rampa... Ce vrei să-ţi răspund ? Ar trebui să vorbesc, şi să vorbesc pe şleau, despre o mulţime de lucruri care nu se potrivesc deloc cu diplomele şi aprecierile care circulă prin coloanele rubricilor literare... Ar trebui să spun multor lucruri pe numele lor adevărat. Pentru asta ţi se cere însă, la rîndu-ţi, o provizie mare de cinism şi de indiferenţă — şi eu n-o am... Aşa că...
Der hai să-ţi spun ce-am citit şi ce mi-a plăcut pînă la încîntare. Este broşura de versuri, Horia intitulată, a lui Aron Cotruş, care, într-adevăr e o capodoperă... De asemenea, fiindcă... noblesse oblige (şi d. Minulescu mi-arată, pe birou, cartea cu foile tăiate), am citit Călăreţul colorat, romanul tînărului N. T. Teodorescu, care mi 1-a dedicat mie, în amintirea zilelor petrecute la hipodrom...
— Dar de scris, ce-ai mai scris în ultima vreme, domnule Minulescu ?
— Pentru un moment, nu scriu nimic nou... Clocesc însă un subiect, din care nu zic că voi face un roman propriu-zis, — unul în plus în năvala de romane din ultimii ani, — dar voi face un volum în genul Bărbierului regelui Midas, pe care il voi intitula Stînga-nprejur... Da, da, Stînga-nprejur. Cei cari au urechi de auzit vor înţelege cam ce va cuprinde acest nou volum...
Asta e una. In afară de asta, aş fi vrut să mă prezint de „Săptămîna cărţii" cu un nou volum de poezii. Cu haine noi, adică... Insă fiindcă editorul din motive probabil independente de voinţa sa, mi-a dat să înţeleg că nu-1 va putea avea gata pentru „Săptămîna cărţii", mi-am compensat această plăcere strict personală cu gestul de vechi şi priceput editor — deşi pînă ieri n-a fost decît librar — al domnului Ocneanu care mi-a propus să scoată un număr dublu din „Biblioteca pentru toţi",
552
cu o selecţie din cele trei volume de poezii ale mele. Selecţia fiind făcută de mine şi de dumnealui, şi cu concursul „bătrînului" meu amic Demetrius, promite mai ales în zilele astea, cînd contez pentru critica română ca un poet perimat, să fie cea mai importantă manifestaţiune poetică a timpurilor... larRomantele mele pentru mai . tîrziu vor respira, Jr^fţrşŢt^ atmosfera prilpniră_rnrri"ări -ţckrr peTitru^ToTueauna..,
. --Tocmai mă gîndisem pe drum, venind spre dumneata, să-ţi pun întrebarea la care constat că mi-ai şi dat răspunsul... Voiam să te întreb. S-au făcut o seamă de jocuri de cuvinte în jurul titlului dumitale atît de celebru Romanţe pentru mai tîrziu. Mai sunt ele „pentru mai trîziu", sau le crezi ajunse la destinaţie ?...
— Păi după cele ce le spusei, nu mai e nevoie să-ţi explic nimic. Văd  că gîndurile  noastre  s-au potrivit.
Dar să-ţi mai spun ceva în legătură cu tipărirea acestei selecţii de poezii. Unele din ele, vreo cinci-şase, — şi anume acelea care la vîrstă asta nu m-au mai mulţumit — le prezint în variante pe care le cre:l definitive. De pildă finalul poeziei Sosesc corăbiile e complect modificat...
— Sunt unele romanţe care s-au pus pe muzică. Bunăoară aceea faimoasă :
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mîine... Dar jiindcă azi mi te dai toată...
— Cu ce sentiment asculţi cîntîndu-se un poem al dumitale ?
— Cu un sentiment de plăcere, fireşte. îmi pare rău însă că autorul acestei melodii, despre care ştiu, este un necunoscut. Asta nu însemnează că pentru romanţele mele nu s-a găsit decît un singur autor. Dimpotrivă, au fost mulţi compoziţori_ de talent şi cu nume consacrate au încercaTiOEmE^^
za^_insă_ că trebuie să renunţeL deoarece romanţele mele sunt atît de~muzicaje.rejitale^numâOnrtt ei jm_găşesc o melodie muzicâlă^are.^ă..a}mp
— Ce crezi despre critici, domnule Minulescu ?... Dumneata ai scris de toate : versuri, teatru, roman, nu-
553
vele... Numai după cîte ştiu, critică n-ai făcut. De ce ? Este o simplă întîmplare ? sau este o antipatie specială ?
— Nu e o simplă întîmplare. N-am făcut critică de teatru să nu trec drept un scriitor ratat. Fiindcă ce sunt criticii altceva decît scriitori mai mult sau mai puţin inteligenţi, care, dîndu-şi seama că Dumnezeu nu le-a dat darul de a fi creatori, se răzbună cicălind pe adevăraţii scriitori...
— Dar teatru de ce nu mai scrii ?
— Dumneata te înşeli cînd crezi că eu nu mai scriu teatru. întreabă-mă mai bine de ce nu mă joacă domnii directori de la Bucureşti, care probabil că sunt tot aşa de admirabili oameni de teatru ca şi colegii lor din străinătate... îmi permit să visez succesul, marele succes, — după cum arată presa locală, — pe care 1-a obţinut Allegro ma non troppo, la Teatrul Naţional din Bratislava. Şi fiindcă veni vorba de excursiile mele teatrale în străinătate...
...D. Minulescu scoate din buzunar şi îmi arată scrisoarea consulului român din Bratislava... Veşti bune. Trupa din Bratislava a plecat în turneu cu Allegro ma non troppo şi pe curînd va fi la Praga reprezentarea Amantului anonim, piesa d-lui Minulescu care a ultragiat moralitatea d-lui C. Kiriţescu (la fel ca şi picioarele Marlenei Dietrich din îngerul albastru) şi a fost scoasă de pe afişul Teatrului Naţional.
— Aşadar, ai mai scris teatru... Ce anume ?
— Nevasta lui Moş Zaharia...
— O comedie ?
— Dacă vrei, o comedie. O comedie tristă, ca să fiu mai precis.
— Cind ai scris-o ?
— Am scris-o acum trei ani. Dar am tot „clocit-o". E o piesă foarte grea. E o piesă cu totul altfel decît toate lucrările mele de pînă acum. N-o să se mai spună că l-am copiat pe Bernard Shaw sau pe Luigi Pirandello. în Nevasta lui Moş Zaharia mă copiez pe mine însumi, sau pe Maeterlinck cu Monna Vanna lui, care nu e imorală, de vreme ce s-a jucat la Teatrul Naţional...
în timp ce Nevasta lui Moş Zaharia e pentru unii domni... prea, prea...
554
— Să te întreb ceva domnule Minulescu. Cum se împacă — şi încă de atîţia ani de zile ! — poetul Minulescu, boemul, cu ă. Ion Minulescu, inspector în Ministerul Artelor ?
— Se împacă foarte bine. Fiindcă Minulescu, birocratul, nu este decît o jumătate de zi şi la biroul de la Ministerul Artelor din strada General Berthelot, nr. 28, unde nu şi-a permis niciodată luxul să scrie versuri sau să copieze replicile personagiilor dintr-o piesă de teatru...
Restul zilei, şi bineînţeles şi parte din noapte ■— pe care mi-o rezerv, după împrejurări, mai mare sau mai mică, — Minulescu, birocratul, se face nevăzut şi ră-mîne celălalt eu, aproximativul poet...
— Ce distracţie preferi ?
■— Datorez Rampei un răspuns la o achetă despre sport. Dă-mi voie să fac şi eu o mărturisire, care poate că nu ţi-o conveni dumitale, cronicar pasionat al sporturilor, şi să spun că în materie de sport nu admit decît cursele de cai, fiindcă acolo cel puţin oamenii sunt puşi la adăpostul barbariei desfigurării oficiale.
Cursele de cai sunt singura mea distracţie.
D. Minulescu dispare, cîteva clipe într-o cămăruţă de lîngă birou, de unde se întoarce cu două sticle de liqueur. Sticle cu etichete. Şi pe etichete, tipărite următoarele identităţi:
«De vorbă cu mine însumi».
Iar celălalt:
«De vorbă cu cine-mi place, poem lichid, distilat de Ion Minulescu».
— Din care să te servesc ?
— Mulţumesc, dar nu obicinuiesc liqueur-uri...
— Nu-ţi plac liqueur-urile ? Păcat. Ai fi avut ocazia să faci cunoştinţă cu fabricatele' mele, care, după unii sunt mult superioare produselor mele literare — pe care nu le gustă...
Atunci serveşte-te cu dulceaţa asta de portocale. Ia, domnule, că asta nu e salteaua de paie pe care am mîn-cat-o eu, după cum au pretins şi au lăsat să meargă zvonul nişte prieteni binevoitori, care mă scoseseră din
555
literatură, atribuindu-mi, Eminescu...
Prea de timpuriu, sfîrşitul lui
DE VORBA CU ION MINULESCU
Pentru a
t™i^r°^^ sss. ras
ei...
ROMANŢE
în biblioteca tatălui meu, pe cînd eram copil, priveam cu mirare la cîteva cărţi de o formă bizară, puţin obişnuită, făcute din altfel de hîrtie şi cu coperta colorată delicat. Printre acestea, una mă intrigă mai cu seamă: era mai mult lată decît înaltă, avea hîrtie lucioasă şi groasă şi pagina de deasupra purta un fin desen în portocaliu palid, al cărui înţeles nu mi-l puteam descurca bine.
Cartea asta o învîrteam mult între palmele mele mici, cu dragoste, apoi o deschideam şi priveam rîndurile neegale, ca nişte ramuri neregulate ale unui copac înflorit. Erau un fel de versuri, dar altfel decît celelalte pe care le ştiam.
Pe urmă vîram iar volumaşul în raft, înghesuindu-l între celelalte semene ale sale, între care însă el rămî-nea rebel: mai în afară decît celelalte, nevrînd să se alinieze în front şi mai scurt, atrăgînd îndată atenţia asupra excepţiei sale.
Romanţe pentru mai tîrziu, spunea titlul acelui volum ciudat.
„Pentru mai tîrziu"... murmuram eu, fără glas, ca o făgăduială.
Şi mai tîrziu, făgăduială aceea s-a prefăcut în fapt, cînd hieroglifele cărţuliei misterioase şi-au desfăcut ramurile şi mi-au pus înaintea ochilor şi pe suflet cîntecele
557
romanţelor originale, delicate şi calde ale poetului Ion Minulescu:
Tăceţi voi toţi din jurul meu,
Vă rog tăceţi —
Că-s obosit...
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot curînd
şi mai uşor Ca cei ce-s morţi de mult Tăceţi... Vă rog tăceţi...
(Romanţa celui ce s-a întors)
Descoperirea acestei comori, care pînă atunci rămăsese îngropată pentru mine în taina nepătrunsului, a fost ca acele zile cu soare clar, care te trezesc dis-de-di-mineaţă cu sufletul lin.
Dar, poeziile, romanţele lui Ion Minulescu, aşa cum le-a botezat el în amărăciunea lipsei de înţelegere a celor din epoca tinereţii lui, au rămas „pentru mai tîrziu".
PLOI RITMICE SI MELODIOASE
Ca beteala De mireasă.
O transcriu din memorie.
Doamne, Doamne, Ce să fac ? Ce să fac !
M-am certat cu plopii-aseară
Şi nu ştiu cum să-i împac.
Cum să-i fac să mă-nţeleagă
Că frăţia ce ne leagă
Nu-i decît o vorbă-n vînt
Şi că plopul cît se-ndoaie
Chiar cînd e stropit de ploaie
K mai viu
Şi mai puternic
Decît omul cel nemernic
Ce se stinge pe picioare
Ca un muc de luminare
Intr-un sfeşnic.
Ploaie, ploaie, ploaie
Nu vreau să caut poezia tipărită şi să văd de n-am greşit versurile. O las aşa, ca un omagiu adus domnului Minulescu, — că deşi am cetit-o sunt ani de-atunci, o mai ştiu şi-acum. îl rog să nu se supere că poate i-am ciopîrţit-o.
Mai tîrziu, am început a ceti în Viaţa românească şi-n Adevărul literar alte versuri de-ale poetului, acum altfel, mai mature şi mai cuminţi, dar tot aşa de proaspete, calde şi originale. Acelaşi cîntec melodios al versului, aceeaşi împărechere dulce a vorbelor, făcînd din poezii curgeri cîntate de ploi de cuvinte şi reflexe melancolice de apusuri colorate savant şi pitoresc.
Ploaie, ploaie, ploaie Ploaie multă, Ploaie deasă,
ARTA PURA
■— Vino mîine dimineaţă la minister, mi-a spus la telefon vocea poetului Minulescu, eu de fapt n-am ce căuta acolo, dar vin numai ca să-ţi fac o plăcere. Vom fi singuri şi vom putea face la Ministerul Artelor „literatură pură".
559
558
M-am grăbit să alerg.
în faţă mi-a apărut poetul, c-o privire de lunete groase ce le poartă pe după urechi, c-o faţă bucălată de copil bine hrănit, c-o înfăţişare de om voinic şi bun — ca acei unchi ce fac bucuria copiilor, scoţînd de prin buzunare tot felul de pachete cu bomboane şi jucării şi-a-poi distrîndu-i cu tot felul de jocuri şi scamatorii.
— Stai jos, aici, în faţa mea şi spune ce vrai să ştii ele la mine ? mi-a spus zimţând jovial.
Pretenţii avem destul de multe.
— Aş vrea să-mi spuneţi cîte ceva din cariera dumneavoastră literară. Cum aţi început a seri şi cînd ?
Ion Minulescu, cîntăreţul romanţelor mele de mai tîrziu şi-a ploilor, toamnelor, marinelor şi alte cîntece frumoase, a plecat capul, parc-ar fi spus : „de unde s-o iau ?"
— Am plecat de tînăr la Paris — a zis — avînd în suflet poeziile lui Eminescu şi sclipiri din Alexandru Macedonski. Acolo am dat peste cu totul alt mediu poetic. Poezia franceză era subt influenţa lui Verlaine, Baudelaire, Moreas şi alţi simbolişti. Făcînd cunoştinţă cu pictorul Galanis, acesta m-a prezentat lui Jean Moreas, grec de origină, care mi-a apărut cu mustaţa-i neagră şi mare ca a unui palikar şi cu monoclul în ochi, spunîndu-mi : „Dacă ai talent, scrie, scrie întruna, chiar dacă nu ştii bine franţuzeşte."
Jean Moreas publicase şi se făcuse cunoscut cu Le pelerin passionne. Noi, studenţii balcanici, am organizat — îmi aduc aminte — un fel de sărbătoare în cinstea lui, cîntîndu-i pe aria Toreadorului, din Carmen:
Jean Moreas a publie,
Le pelerin passionne,
Buvons amis, buvons encore un coup
Et celebrons son immortalite.
^Simţirea si sensibiliţaţgia mea se pojgiyeau_ minunat de bine cu aceea a pJeijadeT de poeŢTlîimbolişti pe care îi "^esc^jperi5ern7*Tfules Lafqrgue, ©awlelarre, Verlaine, CorBiJre^.jArto
Am început şi eu a seri, silindu-mă să exprim cît mai personal simţirea mea. Aşa m-am întors în ţară, plin de entuziasm pentru şcoala nouă literară pe care o adoptasem.
PAPIRUSUL DESCOPERIT LA POMPEI
— Aţi început a publica în revistele româneşti ?
— Aş ! Crezi c-aşa uşor mergea ? Întors în ţară, am găsit uşile redacţiilor închise pentru poeziile mele simboliste.
„Ce sunt prostiile astea ?" mi se spunea.
„Simbolist" era sinonim cu „nebun", „zăpăcit".
Ca să pot apărea şi eu, eram silit să public poezii care erau în ton cu ceea ce se aprecia de către public. Lăsîndu-mi versurile mele pe care le consideram bune, dădeam de cele învechite şi dulcege, care nu mai erau în vederile mele.
— Şi ?
— Pînă-ntr-o zi cînd mi-a trăsnit prin cap să fac şi eu cum făcuse un poet englez, nu-mi mai aduc aminte care. M-am apucat şi-am transcris frumuşel poezia mea Celei care minte şi care începe cu versurile :
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mîine...
Şi punîndu-i titlul Traducere de pe un vechi papirus descoperit la Pompei — o trimit Ia revistă. Ei ! Dacă-i traducere, merge ! Şi mi-o publică numaidecît.
Ce se-ntîmplă, însă ? Poezia are succes. Toţi o fredonau, o ştiau pe dinafară, o auzeam pretutindeni.
Mă întîlnesc cu Chendi.
— Nu cumva mai ai şi alte traduceri ? îmi spune.
— Ce traduceri ? izbucnesc eu. Nu-i, domnule, nici o traducere. E de mine.
—• Cum de tine ?
— E de mine. Da.
560
561
c™,cfhendi mi"a traS atunci 0 PaImă amicală şi mi-a
— Mă băiete, mă, numai aşa să scrii de-acu înainte ca ţi le public pe toate.
DUPĂ RĂZBOI
■— Abia după război, însă, continuă Ion Minulescu, am început a avea succes şi-a mi se vinde cărţile. Romanţe pentru mai tîrziu au stat nevîndute ani de zile. Acum s-au scos patru ediţii, una după alta.
— Era alt spirit, spun eu.
— O fi fost, rîde şiret poetul ; dar eu am făcut altceva. M-am apucat şi-am urmat CjingervatQjnjiT^p^art^ <arnrnntir-pi rf) Ra jnvat să-mi spun^y-egsw-ile. Le spuneam natural şi sugestiv şi cei ce mă ascultau întrebau numaidecît intrigaţi : „Ce-i asta ?" ,vSunt versuri de mine, din volumul cutare", răspundeam eu. Căci un lucru nou trebuie să-1 deprinzi, să-1 descifrezi, să înveţi să-1 guşti.
DOUA MARI SATISFACŢII
— Două mari satisfacţii am avut în viaţă — urmează domnul Minulescu, răspunzînd la întrebarea mea. — Două satisfacţii care-au venit pe neaşteptate, procurîndu-mi mare bucurie.
Cea dinţii e următoarea : cunoscutul neurolog, doctorul Marinescu, mă pofteşte într-o zi să viu la Academie unde va face o comunicare în care va vorbi şi de mine.
— Vrau să te studiez pe dumneata, îmi spune, pentru că ai audiţia colorată ca Rimbaud.
— Eu audiţie colorată ? mă minunez.
— Da. Căci altfel cum ai spune :
5t2
De ce-ţi sunt ochii verzi... Culoarea wagnerianelor motive —
De unde ştii că motivele wagneriene sunt verzi ? Prins asupra faptului, am început a îngîna una alta, culoarea verde a stridenţii...
— Vezi ? mi-a spus profesorul Marinescu, ai audiţie colorată prin instinct, fără să-ţi dai seama. Eşti un caz interesant şi de aceea vrau să te studiez.
A doua surpriză :
Vorbeam cu domnul Ţiţeica şi-1 întrebam pentru ce nu ţine o conferinţă despre ultimele sale descoperiri în domeniul matematicelor superioare.
— Pentru tine, îmi răspunde el,  ce  interes poate avea asta ; căci eşti mai tare decît mine în materie.
— Cum ? mă uimesc eu. Ce spui ? Iţi baţi joc de mine ?
— îmi pare rău că nu mă crezi, îmi răspunde. Uite, întreabă pe-un elev de-al meu dacă n-am vorbit eu la curs despre asta, relevînd că tu ai enunţat teoria lui Einstein înainte de-a o formula el.
— Teoria lui Einstein ? Nici nu ştiu cine-i acela.
— Teoria relativităţii, spune el. O ai în poezia în care spui :
Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am simţit-o niciodată,
Căci călători — ades cu trenul —
în clipa cind pornim din gară
Noi stăm pe loc
Doar trenul pleacă...
Dumneata dacă n-ai fi scris poezii şi te-ai fi ocupat cu matematicele, ai fi formulat desigur Teoria relativităţii...
Inchipuieşte-ţi, sfîrşeşte Ion Minulescu, — eu şi Teoria relativităţii ! în orice caz, nu pot spune că asta nu mi-a făcut plăcere.
563
TREI LACRIMI RECI DE CĂLĂTOARE
— Cum compuneţi ? Ce preferinţe aveţi ?
— Cînd am o idee, ori îmi trece ceva prin gînd, mă încăpăţânez să cuget întruna la acel lucru. Scriu de obicei noaptea, pe care eu o consider prietina omului. Pun pe hîrtie prima formă a versurilor, aşa cum îmi vine. Apoi, mă gîndesc la ele în tramvai, pe drum, în tren, în pat, învîrtindu-le şi combinîndu-le în tot felul. Pe urmă le pun în forma definitivă.
Trei lacrimi reci de călătoare e una din poeziile pe care le-am scris uşor, repede, căci a fost pornită din-tr-un sentiment puternic, trăit. Condusesem pe-o americană, o prietenă, la Boulogne, de unde lua vaporul. Pe cînd vaporul se depărta de ţărm, ea îşi ştergea lacrimile şi mie îmi venea să plîng. întors spre Paris, în trenul ce mă ducea, au început dintr-odată să-mi sune versurile în minte.
Trei lacrimi reci de călătoare.
îmi plac, dintre lucrurile pe care le-am scris, şi Soarele, Anotimpurile, Vagabonzii, şi Strofe pentru Cel-de-
. Sus — din care are să apară, acuma de Paşte, Ultima
l rugă, în Revista Fundaţiilor regale.
îmi place şi proza şi teatrul pe care îl consider una din cele mai complete formule de artă. Teatrul te face să intri în pielea nenumăratelor personagii pe care le manipulezi. Trebuie să fii la rînd servitor, amorez, profesor, femeie, copil etc... Şi-apoi, de la o vîrstă, nu mai poţi să tot scrii poezii, căci nu mai poţi să scrii poezii de dragoste şi poezia adevărată e poezia de dragoste, sfîrşi Ion Minulescu, cu aceeaşi bunăvoie şi curgătoare vorbire, cu care îmi răspunsese la toate întrebările mele.
romanţa celui ce s-a-ntors
O, de-aş putea să vă spun tot... Dar nu —
Plecaţi...
Că-s obosit — Şi-aş vrea să dorm Şi-as vrea să mor
De-ar fi să pot muri curînd si moi uşor.... M aţi ascultat — Vă mulţumesc... Acum plecaţi
tmi svuneau sufletului parcă poeziile domnului A nulIZuZeZi răsăreau în minte pe rrnd ca nişte fl delicate de cais ce-şi scutură petalele m vtnt.
5i54
I
NU SUNT CE PAR A FI...
Consecvent cu sinceritatea de care am dat totdeauna dovadă, atît în viaţă cît şi în opera mea literară, mărturisesc că sentimentul cu care mă prezint astăzi în faţa d-voastă este un fel de jenă caraghioasă. Jena unui luptător de bîlci, care se trezeşte învins, fără să fi avut măcar ocazia să lupte. Şi ştiţi de ce ?... Fiindcă n-am bănuit niciodată că aş putea avea duşmani. Abia astăzi, pentru prima oară, dau ochii cu duşmanii mei — adică cu d-voastră, cetitorii Revistei Fundaţiilor regale, al căror director domnul profesor Caracostea, deşi mi-1 credeam prieten, de data asta îmi dau seama că a jucat, faţă de mine, rolul calului troian.
Iată-mă dar, fără nici un fel de luptă, prizonierul domnului profesor Caracostea al d-voastră. Iată-mă forţat să mă dezbrac de tot ceea ce constituie secretul decenţei costumului meu artistic, sub care, pînă azi cel puţin, am reuşit să mă strecor prin literatura română, fără să fi avut nevoie să afişez în mod public firma croitorului care mi 1-a confecţionat sau a magazinului care mi-a furnizat stofa.
Dar fiindcă aşa a fost scris să se întâmple: „Treacă de la mine şi acest pahar". Vă previn însă că veţi afla lucruri de care o să vă cruciţi. Deocamdată nu insist decît asupra unui adevăr pe care, probabil, nu-1 bănuiţi încă. Adevărul acesta este că un artist, oricare ar fi el, cu cît încearcă să se explice, cu atît se şi micşorează. Şi eu cred că un artist, chiar cînd ar fi ceva mai mic, are interesul să pară ceva mai mare. Păcatul nu se motivează. Se mărturiseşte numai şi atîta tot. Rezultatul ?
566
Se iartă sau se pedepseşte. Se iartă ? Atît mai bine pentru autor. Se pedepseşte ? Atît mai rău pentru editor. Artistul însă, adică omul care păcătuieşte conştient, nu trebuie să se lase terorizat de curiozitatea intransigentă a celor care n-au cunoscut încă voluptatea păcatului în artă.
Artistul adevărat îşi culege fructele numai din propria lui grădină. Şi în grădina oricărui suflet de artist creşte totdeuna un pom al cunoştinţei binelui şi răului. Arta începe dincolo de zidurile chinezeşti ale paradisului pămîntean. Ea este un dar de la Dumnezeu, graţie căruia, mai curînd sau mai tîrziu, te poţi întoarce iar acolo de unde ai fost dat afară.
Vă las deci d-voastră întreaga răspundere, dacă, după sfîrşitul spovedaniei mele, poetul Ion Minulescu are să vă pară mai mic decît este în realitate. La drept vorbind însă, mie personal îmi este perfect egal, fiindcă eu, propriu-zis, rămîn tot acela care sunt. Vreau să zic o simplă pradă de război şi nimic mai mult. D-voastră, însă, luaţi bine seamă, ca nu cumva cu prilejul acestei prăzi de război, în loc de cîştig real, să nu vă alegeţi cu o simplă cimilitură literară.
Şi acum, fiindcă vreţi să aflaţi cine cred eu că sunt, iată, vă spun. Atît în viaţă cît şi în opera literară, eu am fost şi continui să fiu expresia unor evenimente neprevăzute. Primul eveniment, bunăoară, ar fi chiar naşterea mea. Nu este o glumă, ci este purul adevăr, fiindcă eu m-am născut întîmplător la Bucureşti, cînd ar fi trebuit în mod normal să mă nasc la Slatina. M-am născut însă (copil postum), şase zile după moartea tatei la Bucureşti unde mama venise ca să-1 îngroape şi de unde din cauza viscolului care înzepezise linia ferată, nu s-a mai putut întoarce la Slatina, unde locuia întreaga mea familie şi unde în mod logic ar fi trebuit să mă nasc şi eu.
Un alt eveniment neprevăzut este numele meu. Familia mea hotărîse ca în cazul cînd ar fi fost băiat, după cum dealtfel se şi întîmplase, să fiu botezat cu numele de Tudor, aşa cum îl chemase şi pe tata şi pe un alt ilus-
567
tru ascendent al familiei noastre, Tudor Vladimirescu, care, după cum se ştie, presărase pe ambele maluri ale Oltului o mulţime de copii. Cum însă eu mă născusem în noaptea Bobotezei spre Sfîntul Ion, m-au botezat Ion, adică Ion Botezătorul, deşi după darurile cu care mă învrednicise Cel-de-Sus, ar fi trebuit să port numele lui Ion Evanghelistul. Păcat că n-am avut şi darul oratoriei, ca să mă mai pot numi şi Ion Gură-de-Aur.
Şi acum daţi-mi voie ca de la Bucureşti, unde mă născusem, să pornesc cu mine de mînă la Slatina, unde trebuia să mă nasc, dar unde în schimb aveam să-mi petrec primii ani ai copilăriei sub numele de Ion, sau după fantezia prietenilor de aceeaşi vîrstă cu mine Ionel. Dar de acest diminutiv astăzi nu cred să-şi mai aducă aminte decît singurul şi cel mai bun prieten al meu Constantin Osiceanu, fosul director al Societăţii Petrolifere (Steaua Română), care pe vremea aceea nu se numea nici el Constantin, ci Codiţă. Trebuie să mai adaug însă că, în familie, eram mîngîiat cu numele de Bucu. Acest Bucu al meu trebuie să fi fost pe vremea aceea un fel de Bizu al domnului Eugen Lovinescu de azi. Eu însă n-am făcut greşeala să-1 plimb cu mine prin literatură, şi m-am cotorosit de el, chiar pe pragul primei clase primare.
De cînd am început să mă numesc Minulescu Ion, numele acesta, după cum vedeţi, l-am păstrat pînă azi cu toată sfinţenia cuvenită unui nume adevărat, de care nu-ţi este nici ruşine nici teamă că ar mai putea fi purtat şi de altcineva. Vă spun lucrul acesta, fiindcă mă gîndesc cu oarecare dezgust la atîtea nume de scriitori români pe care nu le descoperi că au fost false, decît abia după moartea scriitorului, cînd după lege mortul trebuie să fie îngropat sub numele lui adevărat, adică cel din actele sale de stare civilă şi nu cel din revistele sau volumele prin care circulase în timpul vieţii.
De nevoie totuşi din cînd în cînd m-am prezentat şi eu publicului cetitor sub nume false. Pseudonimele mele însă au fost trecătoare. Aşa, bunăoară, cînd eram debutant, iscăleam „Nirvan." Dar după ce un director de revistă literară m-a repezit la poşta redacţiei cu apostrofa „Nirvan?... In van, tinere! In van!", am renunţat pentru totdeauna la acest pseudonim pretenţios, de al cărui
568
exagerat exotism literar mărturisesc că-mi vine să roşesc astăzi. Tot aşa, în ziaristică, am variat pseudonimele «Ca-ran d'Ache», »Koh-y-noor«şi «Hardmuth nr. 2» după coloarea politică a ziarelor, unde eram plătit cu bucata. De asemenea, cînd eram funcţionar la Constanţa, împreună cu regretatul Dimitrie Anghel, în colaborare cu care am tradus cîţiva poeţi francezi, amîndoi an semnat cu acelaşi pseudonim comun Gabriel Şuţu.
Iată tot ce s-ar pdtea spune despre numele meu, atît în viaţa mea de toate zilele cît şi în literatură, pe care eu, după cum cred că ştiţi, am început-o cu pentru mai tîrziu, fără să bănuiesc că voi fi nevoit s-o sfîrşesc cu a fost odată ca niciodată.
Nu vă temeţi, însă, fiindcă cu d-voastră voi începe-o altfel de cum am început-o cu mine. Cu mine, este drept, am început-o de-a-ndăratele — o fantezie din tinereţea mea, pe care, dealtfel, astăzi o plătesc destul de scump. N-am putut intra niciodată la timp în actualitate. Am fost ursit să sosesc, cînd prea devreme, cînd prea tîrziu. Cu d-voastră însă, voi începe aşa cum este firesc să se înceapă orice spovedanie literară. Voi începe mai întîi cu ce-am fost odată. Vă voi lăsa apoi să ghiciţi cam ce sunt acum, şi în urmă vă voi ruga să-mi prognosticaţi ce-aş putea fi mai tîrziu... cît mai tîrziu posibil...
Abecedarul l-am învăţat acasă. Cînd am fost dat la şcoală ştiam să scriu şi să citesc, nu însă ca pisica în calendar, ci chiar ca un oarecare impiegat la o percepţie de provincie. Clasele primare le-am făcut la Piteşti, la Şcoala primară de băieţi, nr. 2 din str. Egalităţii, care în capitala judeţului Argeş are şi astăzi încă cu totul altă importanţă decît strada Egalităţii din capitala României, în clasa I, II şi IV am fost cum se spune premiant I cu cunună de brad şi cu sol, si, re, sol, sol, re, si... sol cîntat de muzica militară. în clasa a III, n-aş putea preciza de ce n-am fost clasificat decît al IV-lea. Destul să spun însă, că de atunci şi pînă azi cifra trei, cifra clasei în care nu fusesem premiat, continuă să mă obsedeze în toate speculaţiile mele de fantezie pură.
Să trecem deci şi cifra trei tot în categoria evenimentelor neprăvăzute din viaţa mea, şi să ne oprim la alte fapte mai pe înţelesul tuturor.
569
La Piteşti nu locuiam decît în lunile de şcoală. Vacanţele mi le petreceam la Slatina unde locuia restul familiei, de care mama şi cu mine fusesem nevoiţi să ne despărţim, din cauza tatălui meu vitreg, ofiţer de cavalerie cu garnizoana la Piteşti. Pentru mine, însă, Slatina nu era decît o simplă expresie geografică, deoarece locuinţa mea adevărată nu era în oraşul propriu-zis, ci la via noastră strămoşească de pe şoseaua care duce la gară. Aci îmi petreceam timpul într-un pătuiag primitiv dar foarte romantic, pe care tata-mare mi-1 construise în vîrful unui nuc secular. Primul meu turn de fildeş a fost, după cum vedeţi, un simplu copac în vîrful căruia ascultam uruitul trăsurilor ce trecau înspre gară, sau înspre oraş, lătratul clinilor de care împrejurimile erau pline, iar noaptea, mai ales, chiuitul pîndarilor şi chiar pocnetele pistoalelor cu cremene. Ceea ce mă impresiona însă mai mult decît toate aceste distracţii naive erau apusurile de soare, cînd pe şoseaua fierbinte încă de soare şi plină de praf, grupurile de muncitori, bărbaţi şi femei, treceau spre casă, cîntînd în cor : Olteancă din Slatina, Cu ochi mari cît strachina... Olteancă din Drăgăşani Cu sînii cit zece bani...
Sunt primele versuri pe care fără să le fi uitat le învăţasem totuşi pe dinafară — cu uşurinţa lăutarului ţigan, care-ţi fură melodia după ureche — versuri care mai tîrziu aveau să deştepte în mine gusturi să mai învăţ şi altele, pînă ce într-o bună zi m-am trezit scriind versuri chiar şi eu. Adevărul este că de mic copil începusem să citesc nu numai textele din manualele didactice, dar orice-mi cădea sub mînă. Primul meu mare act de eroism a fost cînd din pură curiozitate copilărească am citit nişte cărţi pe care le descoperisem ascunse în podul casei noastre din oraş, cărţi pe care tata-mare nu avea ochi să le vadă, fiindcă de cîte ori mă prindea coborând scara podului cu cîte o carte la subţioară mă mustra cu blîn-deţe : «Mai dă-le dracului de hîrţoage, că tot astea au smintit-o şi pe biata Lena». Şi tata-mare se gîndea la una din fetele lui, o soră mai mare a mamei, care, trei
570
ani după naşterea mea, murise nebună, fiindcă părinţii refuzaseră să-i dea bani să-şi continue studiile la Paris. Vă închipuiţi ce însemna pe vremea aceea la Slatina o licenţiată în litere care pretindea să plece singură la Paris. Nici mai mult, nici mai puţin decît o ruşine în familie.
Dacă am insistat poate ceva mai mult asupra acestui amănunt intim, din cadrul sfioaselor mele amintiri, este că sunt ferm convins că de la această mătuşă a mea m-am molipsit şi eu de boala care formează obiectul spovedaniei mele de astăzi.
Şi acum daţi-mi voie să vă citez ca o simplă curiozitate cîteva din titlurile volumelor pe care tata-mare le numea hârţoagele cu bucluc : Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, Sobieski şi plăieşii de Costache Negruzzi, Cîntarea României, care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu, Patimile junelui Werther, traducţie din limba gevmană de D. V. Ver-mont, cu o introducţie de Grigore H. Grandea, Istoria Manonei-Lescaut, şi a cavalerului de Grieux, de abatele Prevost, tradusă de St. H. Băjesku şi tipărită cu a sa cheltuială în anul 1857. Şi încă multe altele de ale căror titluri pitoreşti se leagă, în materie de literatură, primele mele nedumeriri de viţel la poarta nouă.
în gimnaziu, pe care l-am urmat tot la Piteşti am luat primul contact cu poeziile lui Eminescu din volumul tipărit de Maiorescu, pe care mărturisesc fără ruşine că le înţelegeam foarte greu. în schimb mă impresionase cu totul aparte «Un» şi «O», faimoasa butadă literară a lui Alexandru Depărăţeanu, care pe vremea aceea circula printe elevi numai ca o anonimă, scrisă de mînă. Transcriu trei strofe pe care le cred cele mai reuşite :
Damicela de Caro, Spune lumei c-am fost un... O iubeam ca un nebun, N-o vedeam că este-o...
Ii cîntăm sol, la, si, do, Din ghitara mea ca un... Nu găseam un fluier bun
571
X
Să mi-o fluier ca pe o...
Sentimental Romeo O iubeam nebun, ca un... Cînd colo, aei toţi îmi spun : Julieta era o...
La fel şi această strofă, cu care îşi începe şi-şi termină Romanţa realistă contimporanul lui Depărăţeanu, poetul birocrat Mihail Zamphirescu :
Cînd ziua trece, cînd noaptea vine Aducînd visuri d-amor cu ea, Spuneţi-mi mie, fraţilor, cine Face să zboare inima mea ? — Nu e nici înger, nu e nici fee,
E o femeie
E doamna A...
Tot aşa mă delectam şi cu volumul lui Radu D. Rosetti pe care-1 cumpărasem din economiile mele şi cu care dormeam sub căpătîi, de teamă să nu prindă de veste mama că citesc şi altfel de cărţi decît cele permise în şcoală.
Ţin să vă mărturisesc însă că de la primele mele lec-- turi chiar, ceea ce mă obseda mai mult, după cetirea mai /ales a unei poezii, nu era atît cuprinsul ei literar, cît f cadenţa ei muzicală. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că \>&sesrâ"""mea dincopilărie era firească şi că ceea ce se petrecea în mod instictiv în sensibilitatea mea auditivă de pe vremea aceea, Paul Verlaine la o vîrstă matură o cristalizase într-o formă definitivă, care avea să servească de punct de plecare unei întregi şcoli poetice : De la musique avânt toute chose.
Prima mea poezie convenabilă de care mi-aduc aminte este următoarea :
In lacul trist şi solitar Tronează, mîndră, luna plină Ca o mărgea de chihlimbar Expusă într-o vitrină.
Restul ei nu mai are importanţă, fiindcă este mai slab decît începutul.
Prin clasa a patra ajunsesem la Vlahuţă şi la Coşbuc, pe care îi înţelegeam mai uşor decît pe Eminescu şi care reuşiseră să mă depărteze aproape complet de Alecsandri, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu şi alţii, pregă-tindu-mi însă în mod instinctiv apropierea de Duiliu Zamfirescu şi Macedonski, din care mă urmăreau mai ales refrenurile : „Cum, Paulo, sărmană, vii tu din Mi-ramare..." şi „Veniţi, privighetoarea cîntă şi liliacul a înflorit".
în clasa a patra un alt eveniment neprevăzut avea să mă hotărască să renunţ pentru moment la numele meu adevărat şi să semnez cu pseudonimul „Nirvan". In tovărăşie cu fostul meu coleg de clasă, poetul Albert Gher-ghel, mai tîrziu prefect de Constanţa sub guvernul Ave-rescu, am făcut să apară la Piteşti o revistă literară (Luceafărul). După primul ei număr însă revista a murit, fiindcă directorul liceului a prins de veste şi ne-a ameninţat cu darea afară din şcoală. Pe mine însă nu mai era nevoie să mă dea afară, fiindcă aveam să plec cu de bunăvoie, deoarece rămăsesem la început corigent şi în urmă repetent. Norocul meu că mama de teamă să nu-mi periclitez viitorul, cum avea ceva scare pe vremea aceea, m-a trimis la Bucureşti ca intern în pensionul „Brânză şi Arghirescu", unde am trecut două clase într-un an, luîndu-mi chiar şi bacalaureatul în seria aşa-zişilor „Dez-robiţii lui Haret".
Şi totuşi să nu credeţi că am fost un şcolar leneş. Dar la un moment dat îmi cam pierdusem busola din cauza unei dragoste cu o modistă, începînd să-mi exagerez faţă de profesor mîndria mea caraghioasă de poet începător, fapt care bineînţeles în primul rînd avea să exasperase profesorii şi în urmă abia, familia.
în romanul meu Corigent la limba română am explicat pe larg atît vina mea, cît cît şi vina profesorului meu de limba română. încercasem la examen să-1 conving că poezia Umbra lui Mircea la Cozia nu fusese concepută de Grigore Alexandrescu la faţa locului, ci aiurea, la birou, pe o hartă geografică sau dmtr-o lectură oarecare. Pentru mine dovada era clară ca lumina zilei. Primul vers chiar „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate" era fals. Realitatea era cu totul alta. Mai întîi
572
573
Mănăstirea Cozia are turle şi nu turnuri, după cum o adusese din condei autorul, şi al doilea, turlele mănăstirii sunt la o distanţă aşa de mare de malul Oltului, că umbrele lui la nici o oră din zi cu soare sau noapte cu lună plină, nu se pot întinde pînă acolo ca să se culce pe undele apei. Constatarea mea enervase pe profesorul meu de limba română aşa de tare, că-1 făcuse să-şi iasă din minţi. Pe mine însă, mă pusese în gardă pentru viitor, cînd ochii sau urechile aveau să încerce să mă mai mintă, adevăr pe care dealtfel îl constatase chiar Eminescu înaintea mea.
La Bucureşti, un nou eveniment neprăvăzut. Sensibilitatea mea artistică începe să-şi lărgească deodată orizonturile şi să-mi deschidă porţi nebănuite încă. Aici reuşesc să-mi valorific gustul pentru poeziile lui Ştefan Petică şi cîteva din ale lui Iuliu Săvescu, pe care pînă atunci nu-i citisem decît în treacăt. Restul grupului nu mă interesa încă. Cu timpul, însă, gîndul că aş fi putut deveni şi eu un poet cunoscut începe să-mi frămînte mintea cu atîta insistenţă, că la un moment dat se transformase într-o idee fixă, al cărei prim început de realizare era să fie plecarea mea la Paris.
Aci îmi căzu pentru prima oară în mînă Baudelaire, Jules Laforgue, Lautreamont, Aloysius Bertrand şi o mulţime de alte reţete la fel de miraculoase şi diabolice pentru vindecarea boalei mele de origine divină, de care medicii din ţară nu aveau încă nici o cunoştinţă. La ca-feneua Vachette văzui celebra masă de marmură albă, pe care Verlaine într-o zi cînd n-avea bani să-şi plătească porţia de absint, compusese în grabă faimosul său Gre-ene, ale cărui prime două versuri nu mă pot abţine să vi le citez :
Votci des fruits, des jleurs, des feuilles et des branches, Et puis, voici mon coeur, qui ne bat que pour vous...
Iată cu ce fel de monedă îşi plătea acest „pauvre Lelian" porţiile cotidiene de absint cu care în ultimul
574
timp îşi întreţinuse inspiraţia şi-şi scurtase viaţa. Lucrurile acestea ni le-au povestit cei care avuseseră norocul să-1 apuce pe Verlaine în viaţă. Eu nu sosisem la Paris decît doi ani după moartea lui.
în schimb la cafeneua Steinbach de pe bulevardul St. Michel, poetul Jean Moreas, care tocmai se desfăcuse de simbolişti şi fondase şcoala neoclasică, pontifica pînă după miezul nopţii, în mijlocul celor trei ciraci ai lui şi în compania lui Paul Mounet, de la Comedia Franceză. Ca un protest contra simboliştilor care beau numai absint, neoclasicii beau bere neagră de Miinchen şi mîncau cîrnaţi de Strassburg. Acelaşi lucru se petrecea la fel şi la cafeneaua „Closerie des Liîas" cu poetul Paul Fort care mai tîrziu avea să devină „Prinţul poeţilor", şi primul născocitor, dar fără succes bineînţeles, al aşa-zisului Teatru de Artă, care trebuia să fie realizat, mai tîrziu, de Cocteau la teatrul Vieux Colombier.
Vă închipuiţi dar, ce impresie avea să-mi facă, încă din primele 2,'ne ale sosirii mele la Paris, contactul, deocamdată numai vizual cu aceşti oameni pe care imaginaţia mea îi vedea cu totul altfel decît pe toţi ceilalţi cu care venisem pînă atunci în contact literar. Abia atunci mi-am dat seama ce-aş fi păţit dacă aş fi rămas în ţară. N-aş fi găsit pe nimeni care să mă fi admis aşa cum eram, adică un om în toate minţile. Toată lumea m-ar fi scotit scrîntit la minte ; la Paris însă, aveam să mă simt fericit, fiindcă găsisem ocazia să trăiesc în mijlocul unor oameni al căror ideal în viaţă era nu să fie sănătoşi, dar să poată suferi de aceeaşi boală ca şi mine.
Pe cei mai de seamă dintre aceştia nu i-am putut cunoaşte, însă, decît din cărţile lor. Dar şi cărţile lor rm^au-~fost--de- ajuns, fjmdpă-ân-poezia log-xegaSeam • în ppoporţii mai mari, bineînţeles., aceleasl_£mnţii de artă cu car^Jmr-*rărasern ucexqcia în ţară. Găsisem un bogat material .poetic, construit în formule noi, în imagini surprinzătoare cu repetiţii obsedante, cu efecte onomatopeice şîjnai ales cu ecourile proaspete şi puternice ale unei , muzIcTirtraine, care trebuia să devină măi tirziu chiar muzica meâ7"~"" "     " '
Ca să mă fac şi mai bine înţeles, dati^mi_voie să vă citez cîţeya versuri din Laforgue, sub-a-căpui-^d^erpOe-"
575
tică aveam să-mi croiesc primele mele directive conşti-ente7"T^r-stt~zTc aşaptle-alungul cîmpulm' aTid- şi'plin de scaieţi, în care mă trezisem rătăcit la un moment dat. Din Complenta unui sărman tînăr:
Quand ce jaune homm' rentra chez lui Quand ce jeune homm' rentra chez lui, II prit ă deux mains son vieux crane, Qui de science, etait un puits! Crane, Riche crăiţe
Entends-tu la Folie qui plane ?... El qui demande le cordon, Digue, dondaine, digue, dondon, Et qui demande le cordon, Digue, dondaine, digue, dondon
sau din Iarna care vine :
Les cors, les cors, les cors melancoliques
Melancoliques!...
S'en vont changear.t de ton
Changeant de ton et de musique...
Ton, ton, ton, taine, ton ton
Les cors, les cors, les cors
S'en sont alles au vent du Nord
Cine oare, în locul meu şi la vîrstă mea pe vremea aceea, ar fi cetit asemenea poezii şi nu ar fi tresărit, bătîndu-se cu pumnii în cap şi strigînd : Asta este adevărata poezie !...
Iertaţi-mă dacă, pentru a vă explica adevărata poezie, v-am citit numai nişte versuri obscure, şi nu v-am prezentat şi faimosul aşa-zis Sonet al vocalelor de Rimbaud : „A noir, E blanc, I rouge, O bleu, U vert".
E adevărat că acest sonet m-a impresionat odată şi pe mine în foarte multe din poeziile mele, ori de cîte ori rezolvarea unei probleme de pură fantezie nu se putea obţine decît cu o aşa-zisă audiţie colorată.
Citez două exemple numai :
De ce-ţi sunt ochii verzi — Coloarea wagnerianelor motive ?...
Şi
Ne-am cunoscut în ţara-n care-altdată Manon Lescaut iubi pe Des Grieux Într-un amurg de toamnă orchestrată In violet, In alb. In roz Şi-n bleu...
Dar de aci şi pînă la afirmaţia solemnă că acest sonet este «Alfa şi Omega» al poeziei franceze contimporane este o mare diferenţă. De asemenea nu vă repet copilăriile didactice ale unor istorici şi critici literari, care, pretind că simbolismul îşi trage originea din două poezii numai : una Correspondances a lui Baudelaire şi alta Les vers dores a lui Gerard de Nerval, care bineînţeles că n-au devenit celebre decît după moartea autorilor.
In ceea ce mă priveşte pe mine, declar că nu m-am întrebat niciodată care anume poet mi-a deschis poarta grădinii în care îmi place să mă delectez şi astăzi încă. Ejj^trrr-găsit-poarta grădiniijle^hi^-fj^^ nu avea~proijafail nici un interes, s-o ţină închisă.
Printre aceşti presupuşi portari generoşi, desigur că în poezia mea se plasează în primul rînd Baudelaire, dar nu cu Correspondances. Cu altceva. Cu foarte multe alte poezii mai puţin gen cimilitură decît Correspondances. Citez la întîmplare cîteva frînturi de versuri, care după mine şi poate şi după d-voastră sunt comparabile cu nişte adevărate sentinţe, în ultima instanţă a Curţei de Casaţie.
Bunăoară : „Je hais le mouvement qui deplace les lignes, et jamais je ne pleure, et jamais je ne ris", sau : „Ah ! que le monde est grand â la clarte des lampes... Aux yeux du souvenir, que le monde est petit !...", sau „J'ai plus de souvenirs que si j'avais miile ans !"... sau „Sois sage, 6, ma douleur, et tiens-toi plus trânquille... Tu reclamais le voir. II descend... Je voici !..." sau „Nous
576
577
aurons des lits pleins d'odeurs legeres, des divans pro-fonds, corame des tombeaus".
Şi ea să nu vorbesc numai de Baudelaire, voi cita două exemple de grivoazerie franceză şi cinism occidental şi din Tristan Corbiere : „Elle etait riche de vingt ans, j'etais jeune de vingt francs", sau : „Viens pleurer, si mes vers ont pu te faire rire... Viens rire s'ils t'ont fait pleurer". Ca să sfîrşesc cu citaţiile, încă o invitaţie plină de graţie şi o urare plină de mister de Jules Laforgue : „Dans Ies jardins de nos instincts, allons cueillir de quoi guerir", sau „Ah ! Tu m'aimes, je faime... Qui la mort ne nous ait qu'ivres morts de nous-memes".
Şi acum, ca să închei ciclul sacru al primelor şi adevăratelor mele izvoare de inspiraţie, în momentul cel mai hotărîtor al uceniciei mele poetice, daţi-mi voie să vă mai citez un cîntec scurt şi aproape obscur, dar .care produce, veţi judeca singuri, un ecou nesfîrşit de lung şi orbitor de luminos. Autorul cîntecului este Emile Ver-haeren, poetul belg, care împreună cu compatrioţii lui, Maurice Maeterlinck şi Charles Van Lerberghe, au avut, j după aşa-zişii simbolişti francezi, cea mai puternică influenţă asupra sensibilităţii mele poetice. Iată-1 :
II etait deux enfants de rois,
Que separaient Ies eaux profundes
Et rien lă-bas... qu'un pont de bois
Lă-bas... Tres loin... Au bout du monde...
Iată diferitele materiale poetice, franceze şi belgiene, cu care aveam să-mi construiesc mai tîrziu, în literatura română, piloanele podului meu personal pe care aveam să trec pe ţărmul pe care mă născusem, pe ţărmul pe care simţeam nevoia să trăiesc şi probabil să şi mor. Bineînţeles că tot acest material poetic era străin numai în esenţa lui verbală. Eu cred însă că am reuşit să-1 torn tot atît de solid şi în formele versului românesc, însufle-ţindu-1 cu atributele unei atmosfere localnice, care nu aveau nimic comun cu mlădierea ideală şi mai ales cu muzicalitatea divină a versului francez.
578
Cred că n-o să-mi luaţi în nume de rău, dacă voi îndrăzni să vă pun în curent şi cu cîteva amintiri personale asupra vieţii literare româneşti antebelice.
Amintirile mele asupra acestei vieţi încep din anul 1904, cînd soseam de la Paris, unde, după cum vă mărturisii, îmi făcusem ucenicia de boem prin diferitele cafenele din Cartierul Latin, dintre care cafeneaua Vachette era locul de întîlnire al întregii tinerimi studioase româneşti din capitala Franţei.
La Bucureşti, centrul boemilor era, pe vremea aceea, cafeneua Kiibler, unde ca şi în cafeneaua Vachette de la Paris, tinerimea serioasă sau „pierde-vară" nu admitea în materie de artă nimic din ceea ce se comitea în afară de cafenea. La Bucureşti, ca şi la Paris, era de ajuns să se strîngă în jurul unei mese doi, trei boemi, că se şi constituiau într-un fel de Curte supremă, care condamna fără milă aproape tot restul activităţi omeneşti. Mi-am dat seama de acest adevăr în ziua cînd vechiul meu prieten de pension Eugen Ştefănescu-Est m-a introdus pentru prima oară şi pe mine în cafeneaua Kiibler. Deşi la Bucureşti mă simţeam deocamdată tot aşa de străin ca şi la Paris, faptul că de data asta mă găseam în ţara mea mă făcea să-mi afişez personalitatea cu mai mult curaj, mai ales că primele mele încercări de versificare le făcusem cu patru ani în urmă, în colaborare cu Eugen Ştefănescu-Est.
Regret că lipsa de memorie nu-mi permite să reproduc decît aceste patru rînduri, din nenumăratele noastre versificări „ad-hoc" fără cea mai mică preocupare de viitorul nostru literar :
El e englez... Nea Stan Păpuşe a scos din lampă tot fitilul. Nu s-a aflat nici pînă astăzi de unde izvorăşte Nilul... La cursele de astă-toamnă, un cal şi-a frînt piciorul drept... Cînd s-a bătut Herş cu Ghidale, Ghidale-i dete-un pumn în
piept...
Abia în cafeneaua Kiibler începusem să fiu şi eu cineva. Eram aproape la fel cu toţi ceilalţi boemi. Deocamdată însă nu bănuiam cam ce idee îşi făcuseră despre
579
mine compatrioţii mei boemi. Simţeam totuşi că cei de la cafeneaua Kiibler se interesau de mine mai mult decît cei de la cafeneaua Vachette. Faţă de Paris, Bucureştii erau pentru mine un fel de teren virgin, pe c^re îl puteam cultiva după placul meu. N-aveam decît să arunc în vînt o mînă de seminţe selecţionate şi recolta ar fi fost gata... Nu-mi trebuia nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele şi ploaia ar fi pătruns în pămîntul meu mai adînc decît orice fel de unealtă manuală. Aşa era pămîntul ţării noastre pe vremea aceea. Cîteodată îl făceai să rodească numai cu gîndul, cu voinţa şi cu... entuziasmul !... Păcat numai că boemii de la cafeneaua Kiibler nu se ocupau şi cu agricultura. Nu ştiau ce să facă cu pămîntul ce-1 aveau la îndemîna. Deşi, mai toţi, de origine rustică, ei nu voiau să mănînce mămăligă şi să umble desculţi ca ţăranii. Preferau să consume capu-ţinere pe credit şi să umble cu tocurile scîlciate...
Numai că, la cafeneaua Kiibler, boemii erau împărţiţi în două tabere, gata de luptă în fiecare oră, fie ziuă, fie^noapte... Unii erau aşa-zişii : „tradiţionalişti", iar alţii aşa-zişii : „modernişti". Singura deosebire dintre ei era o simplă aparenţă. Tradiţionaliştii erau siniştri, iar moderniştii erau caraghioşi. Fiecare tabără însă îşi avea mesele ei unde se discuta tot aşa de zgomotos şi se consuma tot aşa de timid. Discuţiile şi consumaţiile lor însă aveau un punct comun. Plictiseau deopotrivă pe clienţii de la mesele vecine. Discuţiile sîcîiau pe anume oameni, adică pe clienţii care, nefiind boemi, consumau cu plată, iar consumaţiile plictiseau pe bieţii chelneri, care se resemnau servind boemilor numai consumaţii pe credit şi fără bacşiş...
In schimb, papa Kiibler, patronul cafenelei, îi aprecia şi îi cultiva pe toţi deopotrivă, ca pe nişte buruiene de leac. Pe vremuri făcuse şi el pe boemul la Heidel-berg, fără să fi visat că într-o bună zi se va trezi, la Bucureşti, patronul unei cafenele de boemi şi al unui hotel pentru cei care nu prea aveau unde să doarmă în cîte o noapte. Colecţionar de pipe şi de icoane vechi, papa Kiibler, în orele libere, se ducea să pescuiască prin lacurile din jurul Bucureştilor, unde probabil reuşise să dezlege secretul zicătoarei româneşti că peştele mare, cu
580
I     rîma mică se prinde, deoarece majoritatea clienţilor săi
I serioşi, adică cei cu plată, nu veneau la faimoasa sa ■     cafenea decît de dragul celor cîţiva boemi, porecliţi de
II către chelneri „chibiţi intelectuali". Şi totuşi, în cafe-
I neaua lui papa Kiibler, care monopolizase parcă pe toţi
II chibiţii din Bucureşti, te puteai distra de la ora şapte I dimineaţa pînă la miezul nopţii, mai bine şi mai ieftin I     decît la orice alt spectacol bucureştean.
I Astăzi, mărturisesc că mi-ar fi greu ca după treizeci
t de ani şi mai bine să vă spun ce părere aş fi avut eu f despre linia dominantă a atmosferei literare româneşti I      de pe vremea aceea.
I Mă voi mărgini să vă povestesc însă numai zigzagu-
j      rile încercate în decursul acestor ani de actuala linie do-I;      minantă în atmosfera artistică din zilele noastre. I La început, cum era natural să fie aşa, am căzut în
|      braţele boemilor din tabăra tradiţionalistă, care nu vor-I      beau decît de Creangă, Eminescu şi încă două alte mari >;      entităţi intelectuale pe vremea aceea — un profesor de I      istorie, cu o barbă lungă neagră şi un tînăr poet ardelean cu plete blonde. Poetul Dimitrie Anghel, care stătuse ,      multă vreme la Paris, prinsese oarecare dragoste de mine, deşi mă considera ţicnit. Totuşi, stăruinţele lui pe lîngă diferitele reviste la care avea trecere, nu dăduseră nici un rezultat. Abia după un an de aşteptare, reuşesc să public în Semănătorul, sub pseudonimul Gabriel Suţu, o traducere din Henri de Regnier pe care o făcusem în colaborare cu Anghel. Cînd s-a aflat însă că unul dintre colaboratori sunt eu, scandalul a luat aşa proporţii că bietul Scurtu a avut un atac de apoplexie, iar Anghel a rupt-o definitiv cu Semănătorul, mai ales că se certase şi cu St. O. Iosif. Eu însă, plăteam oalele sparte, fiindcă la un moment dat mă găseam complet ostracizat din poezia românească. Eram disperat. Poeziile nu plăceau nimănui. Ba, ceva mai mult cele care mie îmi plăceau enorm erau socotite chiar de către cei care îmi arătau o oarecare prietenie ca nişte adevărate aberaţiuni. Reuşisem totuşi să mă leg sufleteşte de Alexandru Stama-tiad, Mihai Cruceanu, Eugen Speranţia şi mai tîrziu de N. Davidescu şi M. Săulescu.
581
între timp am făcut să apară Revista celorlalţi, al 1 cărei  articol-program începea cu fraza revoluţionară : I „Aprindeţi torţele să luminăm prezentul literar..." şi aşa I mai departe pînă la al treilea număr după care a dis- I părut. Tot trei numere am reuşit să mai public şi din I revista Insula, importantă nu atît prin ce publica grupul m nostru, ci prin zgomotoasa trecere de partea noastră a 1 tradiţionalistului Dragoslav, care ca un nou Sicambru 1 literar în articolul său Eu ardea ce adorase pînă atunci, 1 şi adora ce arsese pînă atunci. 1 în afară de mine, aşa-zisul „grupul nostru" era format | din G. Bacovia, Şerban Bascovici, Nic. Budurăscu, Mih. îi Cruceanu, Dim. Karnabatt, N. Davidescu, D. Iacobescu, | Emil Isac, Claudia Millian, Adrian Maniu, Eugen Ştefă- | nescu-Est, Mihail Săulescu, Eugen Speranţia, Theodor \ Solacolu şi Al. Viţianu, iar sub pseudonimul de Nae şi Mitică se ascundea Nae Ionescu şi Dem Theodorescu. ;
Cam în acelaşi timp, după îndelungate tratative mai '■ mult diplomatice decît literare, reuşesc să public în \ Viaţa literară şi artistică a lui Ilarie Chendi — care se ;1 găsea în ceartă cu Semănătorul, patronat de N. Iorga — poezia Celei care minte pe care o prezentasem ca tradusă după un papirus egiptean. Poezia place. Place aşa de ţ mult că a doua zi, toată cafeneaua Kiibler recită pe di- ; nafară primele două versuri, iar Chendi este felicitat chiar de către colegii lui de la Academie. Vesel de succesul noului său colaborator, Chendi renunţă să mă mai cenzureze şi-mi publică cu plată, chiar, mai toate marinele mele scrise la Constanţa, unde fusesem luat ca secretar de către defunctul Iancul Păucescu, administratorul Domeniilor statului din Dobrogea. Tot aci am continuat colaborarea cu Dimitrie Anghel, traducînd încă din Albert Samain, Charles Guerin şi Henry Bataille...
Paralel cu colaborarea mea la Viaţa literară şi artistică a lui Ilarie Chendi, reuşesc, tot după un scandal, să devin colaborator şi la Convorbirile critice ale domnului Mihail Dragomirescu de unde-1 furasem pe Dragoslav. Prima mea poezie Clopotele trimisă la Convorbiri critice apare publicată — e drept — dar însoţită de o variantă a directorului, pe care eu refuzasem să fie publicată în locul adevăratelor mele Clopote. Refuzurile cu care sunt
582
primit de către pontifii zilelor de pe atunci mă îndîrjesc şi mai mult, deşi parte din confraţii mei, chiar de bună-credinţă, continuau să mă taxeze drept : prost, caraghios, maniac şi încăpăţînat. N-am intrat în gustul marelui public decît atunci cînd am început să-mi recit eu singur poeziile, cu prilejul şezătorilor la care, pe vremea aceea, scriitorii erau înlocuiţi cu actorii. Aş putea spune că mă molipsisem de la Victor Eftimiu, care-şi recita cu brio în public tiradele din tnşiră-te, mărgărite şi Cocoşul negru. Lozul cel mare însă l-am cîştigat în stima publicului, cînd s-a aflat de scrisoarea de la Berlin, prin care Caragiale, pe care eu nu-1 cunoşteam încă, cerea domnului Dragomirescu informaţii asupra mea ca persoană şi ca poet de talent.
Ţin să se ştie că despre „Sîmbetele literare" de la Convorbirile critice ale domnului Mihail Dragomirescu păstrez cele mai plăcute amintiri din viaţa mea de scriitor începător, pînă la intervenţia plină de autoritate a lui Caragiale, care pe vremea aceea semna „Un mare anonim". Şi cînd mă gîndesc că tocmai un anonim, oricît de mare ar fi fost el socotit — şi pe drept ouvînt de altfel — avea să mă ridice şi pe mine de la anonimatul meu veritabil de pînă atunci, pînă la rangul de „maestru". Pe vremea aceea, în salonul domnului Dragomirescu, în afară de „Marele anonim" nu mai contau ca „maeştri" decît deliciosul trubadur Cincinat Pavelescu şi scriitorul prozator care obişnuia să vorbească chiar şi cu „Cei care nu cuvîntă" regretatul Emil Gârleanu. Şi totuşi, n-am să uit niciodată că tot graţie domnului Dragomirescu am avut fericitul prilej să mă împrietenesc cu Liviu Re-breanu, Corneliu Moldovanu, Dim. Nanu, Mihail Sorbul, Arh. Mîndru, cu originalul Dragoslav pe care reuşisem să-1 fur pentru un moment numai şi cu domnul E. Lovi-nescu, care de la un timp ne-a părăsit pentru a-şi crea salonul său literar de mai tîrziu.
Totuşi, la Viaţa românească de la Iaşi, continuam să fiu respins. Intr-o zi, însă, cînd luam dejunul acasă lâ Ionel Brătianu, care mă cunoştea de la Viitorul unde eram redactor politic anonim, la sosirea cafelei, fusei invitat să spun cîteva poezii pentru delectarea comesenilor care, afară de soţii Brăitanu, mai erau şi defuncţii
583
I. G. Duca, Vasile Morţun şi Constantin Stere. Mi-aduc aminte că am recitat Glasul morţilor, Romanţa soarelui şi Trec vagabonzii, după care Stere, sculîndu-se de la masă şi îndreptîndu-se spre mine încruntat dar totuşi plăcut impresionat, mă întreabă de oe nu public şi la Viaţa românească. I-am răspuns că vina nu este a mea, deoarece eu le trimisesem chiar pe cele pe care le declamasem la masă, dar că mi-au fost respinse. L-am văzut pe Stere atunci încruntat cu adevărat. M-a rugat să i le aduc seara la hotel, scrise cu maşina şi mi-a dat un acont de 300 lei, ceea ce pe vremea aceea făcea 1200 de lei azi. De prisos să mai adaog că cele mai bune poezii ale mele le-am publicat la Viaţa românească, deşi de cîte ori am tipărit cîte un volum, fie de versuri, fie de proză, Viaţa românească de la Iaşi m-a înjurat ca la uşa cortului.
Iată ce am găsit cu cale să spun, ca să nu mai am nevoie să mă explic nici faţă de acei aşa-zişi critici intransigenţi care continuă încă să mă privească cu nedumerirea „Viţelului la poarta nouă".
Ba nu, zău !... Dacă sunt înţeles cînd cer un pahar de apă, de ce aş mai repeta celor care nu vor să mă-nţe-leagă că cer un pahar de H20 ?...
După cum vedeţi, eu sunt un poet care nu-mi ascund originea, fiindcă nu mi-e ruşine de ea. Imaginaţia mea poetică, recunosc, a păcătuit cu foarte mulţi părinţi vitregi şi a cochetat cu şi mai multe femei pierdute. Merg pînă acolo chiar să mărturisesc că eu, ca poet, sunt un fel de „copil din flori". Nu-ml cunosc adevăxaţul ţaţă, fiindcă probabil am_avut_mai mulţi. Arn_aMit-.poate~~aşa-de_muj^_că_rj3ilasi- imposibil. sărL-identific. Dealtfel nici n-am avut nevoie de aşa ceva, fiindcă mi-am păstrat intactă originea familiei. Dacă ar fi fost să seamăn prea mult cu unul din ei, aş fi avut motiv să nu prea fiu mulţumit de mine însumi, fiindcă poezia mea n-ar fi făcut nici o impresie celor care mi-ar fi recunoscut părintele adevărat. Arta adevărată trebuie să aducă cu ea şi un element de surpriză. In artă, găina trebuie să clocească
584
numai ouă de raţă. Dacă o găină nu şi-ar cloci decît ouăle ei, v-aţi întrebat ce ar deveni neamul raţelor ? Ar trebui să dispară. La fel se petrece şi în artă. Artistul nu-şi perpetuează aidoma părintele legitim. Ba, din contră, îl mutilează, pentru a putea, dintr-o existenţă trecută, să creeze forma nouă a unei existenţe viitoare.
Ruinele se distrug, nu se transformă. La nevoie se pot chiar păstra. Dar asta înseamnă arheologie, nu artă. Ruinele nu se imită niciodată. Frumosul nu se poate încătuşa într-o anumită formulă. Meşteşugul frumosului nu se perpetuează numai cu ce există, ci mai ales prin ceea ce are să existe în viitor. Cu cît o formulă nouă de artă produce mai multă nedumerire, în momentul aDa-riţiei ei, cu atît mai mult ea capătă o mai lungă viabilitate în patrimoniul artistic al trecutului. în artă, un nou-născut nu devine matur decît după ce începe declinul epocii care 1-a produs. Cel care se adăposteşte numai sub acoperişul aşa-zisei tradiţii artistice nu poate fi un artist adevărat. Tradiţia n-a creat decît copişti, papagali, savanţi şi caligrafi.
Vreau să spun că eu personal nu m-am agăţat niciodată de trena de mătase ademenitoare a tradiţiei, fiindcă o tradiţie artistică nu înseamnă decît o artă tradiţională. Tradiţională nu poate însă fi deoît o dogmă religioasă, o datină populară sau o legendă naţională, noţiuni din care nu se poate schimba nimic privitor la esenţa lor. .Artă tradiţională nu există»..Există—ruimaL..poşibi.lităţi persorîaTe"* de creaţii . artistice „variate, ...Câre__cu_. Jimpul, însă, pot deveni tradiţionale, dar numai..sub forma unor opere definitiv realizate şi intrate în patrimoniul artistic al unui popor. Atît şi nimic mai mult. A face artă după tradiţie", înseamnă a prepara veşnic acelaşi medicament după o reţetă unică, fiindcă tradiţia exclude noutatea, invenţia, fantezia, spontaneitatea, nebunia şi păcatul...
Tradiţia artistică sărăceşte şi distruge arta. Ea nu botează ca sfîntul Ion pe Isus Cristos, ci îngroapă doar ca Iosif din Arimateea pe cel botezat de sfîntul Ion.
Arla_^esle_-s4«e*--rrrdividuală, autonomă,. ahsurdă. şi, dacă vreţi, chiar inutilă. Ea nu există decît în exemplare unice, ca şi nedumerirea lui Hamlet, în mijlocul familiei
585
1
oameni normali si foarte
şi a demnitarilor de la curte cumsecade.
Arta este exteriorizarea brutală a unei entităţi sufleteşti rebele. Ea nu suportă şi nu impune nici un fel de disciplină. Ea se adresează numai celor cu resurse suficiente de a se apropia de artist. Restul mulţimii trebuie să stea deoparte. Nu toată lumea simte nevoia absolută de artă. Arta nu se poate coborî prea aproape de pămînt fiindcă nu are picioare. Are numai aripi. Arta nu este o femeie de stradă, gata să se pună la dispoziţia primului trecător cu parale. Nu este nici o pacoste socială, nici o nevoie fiziolologică. Este un capriciu divin în existenţa unui muritor. Este o zeiţă sacrificată, pe care nu o poţi invita, însă, nici la hotel, nici la ofiţerul stării civile. Cel care are norocul s-o recunoască din mulţimea altor femei se mărgineşte numai să o salute, să o urmărească de la distanţă şi să se lase urmărit de obsesia imperativului ei categoric. Restul nu mai este artă. Este reclamă comercială... Repaus duminical... Ordononţă poliţienească, şi poate chiar... stare de asediu...
Nu ştiu dacă în opera mea literară, proză, versuri şi teatru, am reuşit să cad de acord perfect cu ideile mele în artă. De un lucru însă sunt sigur. Cu eroii operelor mele am avut totdeauna curajul să stau faţă in faţă. A fost ca şi cum m-aş fi privit în oglindă pe mine însumi. In varietatea lor, nu mi-a plăcut să-mi văd decît diferitele ipostaze ale propriei mele personalităţi artistice, sufleteşti şi morale. Pe măsură ce reuşeam să mă cunosc mai bine pe mine însumi, simţeam că-i fac şi pe ei să meargă mai bine pe picioare. Dealtfel, în lungul carierei mele literare, eroii mei nu s-au împiedicat niciodată de diferitele obstacole pe care le întîmpinau din partea criticilor literari, care le cătutau nod în papură. Pe toate le-au înfruntat cu bărbăţie şi ou satisfacţia de a fi ajuns acolo unde intenţionam să-i duc eu, părintele lor spiritual. In schimb, nu le-am permis niciodată să se ia în serios de teamă să nu-mi devină antipatici mie însumi. Nu le-am permis niciodată luxul să-şi facă de cap şi i-am ţinut totdeauna sub controlul strict şi peda-
586
gogic al personalităţii mele. Pînă ce nu i-am socotit ajunşi la aşa-zisă vîrstă a unor oameni maturi, nu le-am îngăduit lumina tiparului. Şi tot aşa, nu le-am permis nici obrăznicia să se hipertrofieze mai mult decît atît cît le trebuia să rămînă veşnic în ţarcul concepţiei mele. Altminteri ar fi însemnat să renunţ la prerogativele mele de creator, şi să mă pun la remorca eroilor mei, care m-ar fi putut duce acolo unde ar fi vrut ei, şi nu acolo unde îmi pusesem eu în gînd să-i duc. Nu le-am permis decît un singur lux. Un lux dealtfel care nu-mi şifona cu nimic amorul meu propriu de autor — luxul de a se prezenta cîteodată în public sub diferite măşti de carnaval. în felul acesta, am reuşit, cred, să-i prezint şi pe ei ca şi pe mine în adevărata lumină a vieţii noastre de toate zilele, care nu este decît tot un carnaval, multiplicat la infinit sub aspectul etern al aceluiaşi triunghi simbolic : o Columbină, un Pierrot şi un Arlechin.
Mă opresc, însă, fiindcă nu văd nevoia să insist mai mult asupra realizărilor mele artistice care pentru contemporani nu prezintă decît importanţa unor „fapte diverse" trecătoare. D-voastră, însă, vă voi înlesni un început de judecată colectivă invitîndu-vă să-mi cetiţi din nou toate poeziile mele, pe care acum, cînd aţi aflat de unde le-am şterpelit, v-aş ruga să le identificaţi izvoarele de origine. Mai înainte de a le ceti însă, ţin să vă fac o ultimă şi supremă mărturisire. Toate poeziile mele, toate bucăţile mele în proză şi toate piesele mele de teatru au fost cugetate, elaborate, uvrajate, polisate, definitivate şi aruncate în gura lupilor, cu conştiinţa fermă că ele n-ar fi putut fi decît operele mele personale şi ale nimănui altuia.
De prisos să mai adaog că această convingere mi-a fost dată de voluptatea cu care am devorat totdeauna „fructul oprit", adică originea iniţială a păcatului artistic. Vreau să zic că mi-a plăcut să joc rolul spartanului din antichitate, căruia îi era permis să fure orice, dar cu condiţia să nu fie prins asupra faptului de către autorităţile legale. Or, în cazul de faţă, aceste autorităţi legale sunteţi d-voastră... Aşadar, dacă voi scăpa teafăr din gura d-voastră, înseamnă că am fost un artist ade-
587
vărat. Insist asupra calificativului „adevărat" şi nu „mare" fiindcă mărimea oricît de strigătoare ar fi, ea rămîne veşnic proporţională, pe cîtă vreme adevărul adevărat este unul şi acelaşi, oricare ar fi proporţia lui.
CxgiLJ:gţu5JL_cJL.d^^ rat" ceva în plus, în vastul şi mult variatul domeniu al poeziei româneşti, n-au fost decît cinci preocupări mai de seamă din care mi-am bătut moneta aşa-zisei mele ^personalităţi.
Vreţi să ştiţi ?... Hai să vedem dacă o să cădeţi de acord cu mine :
1) Preţiozitate în comparaţii. 2) Atmosferă plastică. 3) Peisaj sufletesc. 4) Muzicalitate melodică şi 5) Respect pentru limba strămoşească şi exigenţele gramaticei româneşti.
Totuşi...
Există un „totuşi" care din anul 1908, cînd mi-am tipărit primul volum de versuri Romanţe pentru mai tîrziu, a continuat să mă chinuiască fără să reuşească a mă convinge, dacă interesul meu, era să-1 ţin ascuns la infinit, sau să-1 dau pe faţă cît mai curînd posibil. Iată însă că după treizeci de ani, cînd a apărut al patrulea al meu volum de versuri, m-am convins că interesul meu este să-1 dau pe faţă, nu numai în titlul volumului Nu sunt ce par a fi, dar chiar şi în fruntea acestei spovedanii, care îmi place să cred că se va bucura de mai mulţi cetitori decît volumul meu de versuri.
Pentru cei care n-au avut încă curiozitatea să-mi citească acest volum, cred că reproducerea unei singure poezii din el va fi edificatoare pentru întregul lui rest. 0 reproduc deci, ca pe o cortină de teatru care, după sfîrşitul ultimului act al piesei, nu poţi niciodată ghici cam de cîte ori se va mai ridica, reclamată de aplauzele publicului. De două, trei, de patru, de cinci ori sau numai o singură dată, fără obişnuitele aplauze, şi atîta tot...
Poezia poartă chiar titlul volumului :
588
nu sunt ce par a fi
Nu sunt ce par a fi — Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu !... Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu, Sau prea curînd, Sau prea tîrziu —
M-am resemnat ca orice bun creştin Şi n-am rămas decît... cel care sunt!
Sunt cel din urmă strop de vin Din rustica ulcică de pămînt Pe care l-au sorbit pe rînd Cinci generaţii de olteni — Cei mai de seamă podgoreni Dintre moşneni Şi orăşeni —
Strămoşii mei, care-au murit cîntînd : „Oltule... rîu blestemat, Ce vii aşa turburat ?..." Dar Oltul i-a plătit la fel, Cum l-au cîntat şi ei pe el... Şi-acum — mi-e martor Dumnezeu — Astăzi, nu-1 mai cînt decît eu !...
Pe mine însă — Ce păcat,
Că vechiul vin de Drăgăşani
M-a-ntinerit cu trei sute de ani,
Cînd ..fetele din Slatina
Cu ochii mari cît strachina",
De cite ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la culesul viilor,
In zvonul glumelor zvîrlite-n vînt,
589
Pe care Oltul, cînd le prinde ■— Orcît ar fi turbure ■— Se limpezeşte Şi se-ntinde
Cu ele, pînă-n Dunăre !...
La fel şi eu, ca orice bun creştin
Pe malul Oltului, cîndva,
Mă voi întinde tot aşa —
Cînd cel din urmă strop de vin
Il voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint al altuia —
Pahar strein !...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost
Un nou crucificat —
In vecii vecilor... Amin !...
Şi-acum, declar solemn că nu mai am de adăogat decît :
„Dixi, et salvavi animam meam".