ION MINULESCU
OPERE III
SCHIŢE ŞI NUVELE ROMANE
Ediţie îngrijită d e
EMIL MÂNU
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA    M 1 N E R V A Bucureşti,   19 7 8
SCHIŢE ŞI NUVELE
CASA CU GEAMURILE PORTOCALII
CASA CU GEAMURILE PORTOCALII
Fiindcă moştenitorii proprietarului nu se putuseră învoi, vînduseră casa unui străin, căruia, vecinii nepmîndu-i pronunţa numele, îi ziceau englezul.
Zidită în stilul pe care arhitecţii noştri ne-au obişnuit să-1 credem stil românesc, — cu streaşinile ieşite afară, cu cerdac de jur împrejur, cu ferestrele mici şi puţine şi cu uşa scundă rezemată pe trei trepte de piatră tocită pe margini
— casa îşi ascundea bătrîneţea în dosul unor castani presăraţi fără nici o regulă într-o curte mare cu iarbă multă şi fără poteci.
Noul proprietar însă adusese un arhitect şi un grădinar
— amîndoî străini ca şi dînsul — şi după trei luni nimeni dintre vecini nu mai recunoşteau dărăpănătura din fundul curţei.
Un singur lucru nu puteau pricepe. Ce gust îi venise oare englezului să pună geamuri portocalii la ferestre ?
Privită din stradă, în timpul verei, casa avea aspectul mai mult al unui tablou în care un pictor impresionist nu pusese decît verde, alb şi portocaliu.
Vecinii — cei mai mulţi oameni simpli, mahalagii inculţi fără gusturi şi simţuri artistice —, neputîndu-şi închipui frumosul decît aşa cum era judecat în mahalaua lor, scorniseră pe socoteala englezului o legendă, care, trecută din gură în gură, ajunsese să fie povestită într-un fel la un cap al străzei şi într-alt fel la celalt. Destul că legenda, — care în două cuvinte se rezuma a face din englez un nebun periculos ■—
11
după ce fusese învăţată pe dinafară de cei de prin împrejurimi, trecuseJiotarele mahalalei şi în scurt timp ajunsese pîna la celalt capăt al oraşului.
Copiii de şcoală, mai cu seamă, în orele de recreaţie în loc să se joace de-a capra ori în şotron, se adunau tăcuţi în grupuri, grupuri şi^ discutau chestia cu gravitatea unor politicieni în ajunul căderei de la putere.
_într-o_ după-amiază, trei necunoscuţi prin partea locului, trei tineri cu părul lung, cu cravatele fîlfîitoare şi pălăriile cu bordul lat, veniseră pînă în dreptul casei, unde discutaseră cu aprindere mai bine de o jumătate de ceas. Cîrciumarul din colţ, care trăsese cu urechea, descoperise că necunoscuţii, elevi la şcoala de bele-arte, erau entuziasmaţi de gustul englezului şi după ei casa, aşa cum fusese reparată, era cea mai frumoasă clădire din oraş.
A doua zi, mahalaua toată era înfuriată în contra necunoscuţilor care avuseseră îndrăzneala să se îmbrace şi să aibă alte păreri decît ei. Şi indignarea paşnicilor mărginaşi ai capitalei merse pînă acolo încît doi din flăcăii de a căror frică tremura întreagă mahalaua făcură solemnul jurămînt de a se pune la pîndă şi de a-i lua la bătaie dacă cumva le-o mai veni gustul să dea pe la ei.
Dar mai mult decît îndrăzneala celor trei necunoscuţi, îi neliniştea faptul că noul proprietar, după ce-şi reparase casa, dispăruse şi nimeni nu mai ştia nimic de el. La Sfîntul Ilie se împlineau 5 luni de cînd nu mai dăduse pe acolo. Cîţiva notabili din mahala încercaseră să vorbească cu servitorul — un bătrîn pe care nu-1 vedeau decît de două ori pe zi, cind venea să mănînce la circiuma din colţ. Acesta însă, străin ca şi stăpînul său, ori nu ştia alte cuvinte româneşti decît acelea ale mîncărurilor, ori nu voia să le răspundă. Destul că privirea încruntată a bătrînului le tăiase la toţi pofta ,de a-1 mai intervieva în timpul mesei.
_ în curînd, toată lumea se convinsese că ceva straniu trebuia să se petreacă în casa cu geamurile portocalii. Mulţi inşi merseseră^ cu bănuiala pînă acolo chiar, încît credeau de-a^ binelea că englezul este înăuntru. De ce însă sta ascuns toata ziua şi nu ieşea să se plimbe măcar prin grădină, nimeni nu-şi putea explica.
Intr-o seară.^ gardistul postat în apropierea casei cu geamurile portocalii povesti cum cu o noapte înainte văzuse
12
deschizîndu-se o fereastră şi cum, apropiindu-se de grilajul gradinei, zărise în mijlocul unei odăi patru făclii de ceară portocalii arzînd în jurul unui catafalc înalt acoperit cu o pînză, care aci părea verde, aci violetă, după cum o priveai cu amîndoi ochii sau numai cu unul.
Povestirea gardistului mări convingerile celor care^ puseseră rămăşag că englezul trebuie să fie înăuntru. Cei care însă îl credeau plecat, nevoind să se dea bătuţi se hotărî-ră să facă tot posibilul şi să descopere misterul.
Casa cu geamurile portocalii îi preocupa în aşa chip încît le furase pofta şi de lucru şi de mîncare şi de somn. ^
Un eveniment neaşteptat însă îi lămuri deopotrivă şi_ pe unii şi pe alţii. într-o noapte un uruit grozav de roţi îi deşteptaseră pe toţi. Şase camioane încărcate cu tot felul de bagaje se opriseră în faţa portei. Servitorii sosiţi cu ele le descărcaseră în grabă şi pînă ce vecinii să se poată dezmetici din somn, camioanele plecaseră. în curtea caselor însă totul era schimbat. Felinarele electrice fuseseră aprinse prin toate colţişoarele, ferestrele deschise, iar mulţimea servitorilor furnicau prin grădină şi prin odăi ca pe o scenă de teatru cu un sfert de ceas înainte de ridicarea cortinei.
Tîrziu apoi, aproape de ziuă, un cupeu cu perdelele lăsate la geamuri sosise în trapul cailor, trăsese la scară, şi din el coborîse două persoane învelite în două mantale lung.'. Cei care stătuseră la pîndă nu puteau spune dacă cu adevărat se dăduse jos un bărbat şi o femeie ; totuşi, a doua zi, ultima noutate care circula în mahala era că peste noapte englezul sosise cu o damă.
Şi noutatea nu era mincinoasă ; englezul care dispăruse de vreo cîteva luni de zile, după ce avusese grije să repare casa şi spre marea nedumerire a vecinilor să-i puie ferestre cu geamuri portocalii, se întorsese însoţit de o damă, care era şi tînără şi frumoasă cu toate că nimeni nu-i văzuse figura şi care azi îi servea de nevastă, iar mîine de amantă, după cum bine voiau s-o considere cei care îşi pierdeau zile întregi vorbind de dînsa.
într-o seară însă băiatul unui notabil din mahala, student la drept şi copist la Ministerul de Externe, le aduse cea mai senzaţională noutate. Ciudatul proprietar al casei cu geamurile portocalii nu era nici nebun nici om de rînd. El era nepotul reginei Engliterei. Se amorezase însă de o artistă, pe
13
care o luase de nevastă contra voinţei rudelor şi pentru aceasta fusese îndepărtat de la Curte.
Declaraţiunile funcţionarului de la Externe pusese pe gîn-duri întreagă mahalaua. Dacă le-ar fi spus altul, nimeni nu le-ar fi dat cel mai mic crezămînt. Aducătorul noilor veşti însă de cîtva timp căpătase o autoritate netăgăduită în mahalaua unde fiecare se obişnuise sâ-I asculte şi nimeni să nu-i discute părerile. Faptul dar, nu putea fi decît adevărat, cu atît mai mult cu cît, afară de cei care au norocul să trăiască în contact cu lumea diplomatică, nimeni alţii nu l-ar fi putut şti.
Din ziua aceea mahalaua era într-o continuă fierbere. îţi făcea impresia unui enorm cazan cu smoală înfierbîntată, de care nimeni nu se putea apropia fără să nu-i simtă mirosul şi căldura.
Vecinii casei cu geamurile portocalii, mai cu seamă de cind aflaseră că alături de dînşii locuieşte nepotul unei regine, se socoteau alţii decît cei de pînă atunci. Batrînii binecuvântau numele Domnului care se îndurase şi le dăduse această fericire nem ai visată, iar tinerii căpătaseră o încredere aşa de mare într-înşii încît deveniseră mai serioşi decît cei bătrîni ; păreau mai tăcuţi şi mai gravi decît un general în ajunul unei bătălii decisive, iar cînd se întîlneau cu prietenii lor de altădată, aşteptau totdeauna să fie salutaţi, ca şi cum superioritatea lor faţă de ceilalţi fusese decretată de o fiinţă supraomenească. Cu un cuvint, în cîteva zile mahalaua întreagă se schimbase mai mult decît în cîţiva ani, şi cei care pina mai adineauri se crezuseră locuitori mărginaşi ai capitalei, de data asta se socoteau cei mai din centru.
Pentru^ ei, casa cu geamurile portocalii avea mai multă importanţă decît Palatul regal. De rege nu-şi aduceau aminte dacă ^ trecuse vreodată pe strada pe la ei. Nepotul reginei Angliei însă venise să locuiască în mijlocul lor chiar.
într-o dimineaţă, funcţionarul de la. Externe, — care de cind^ adusese ultima ştire devenise în mahala cea mai importanta persoană după englez — veni cu o nouă propunere care fu primită cu aplauze. Era vorba ca în duminica apropiata sa se tnmeată, după cum se obişnuieşte, la casa cu geamurile portocalii, o fetiţă şi un băiat care să prezinte iluştrilor vecin^ împreună cu cîte un buchet de flori şi omagiile mahalalei. Un lucru însă — cînd fu să se hotărască copiii cărora
trebuia să li se încredinţeze această înaltă misiune, părinţii socotindu-şi cu toţii odraslele demne pentru o aşa onoare, majoritatea, în acord cu funcţionarul de la Externe, _ hotărî ca in loc de un băiat şi o fată să se trimeată trei băieţi şi trei fete.
în ziua fixată dar, copiii îmbrăcaţi în haine noi — cu toate că pînă atunci obiceiul era să îmbrace numai în ziua de Paşti aşa — însoţiţi de domnul Antonică, starostele mahalalei, se prezentară la poarta casei cu geamurile portocalii.
Un servitor galonat ca şi un general, îi conduse înăuntru. Domnul Antonică năucit de îmbrăcămintea servitorului rămase afară cu toate că gesturile acestuia îi dau să înţeleagă că poate intra şi din sul. Restul mahalalei aştepta pe stradă la oarecare distanţă.
în timpul ăsta fiecare dintr-înşii îşi puneau atîtea întrebări cîte nu-şi puseseră de cînd se pomeniseră pe lume.
— O fi ştiind oare prinţul să vorbească româneşte cu copiii ?
— Dar actriţa ceea, n-o fi vreuna cu ochii verzi răi de deochi ?
— Doamne fereşte, de nu s-ar îmbolnăvi copiii !... Mulţi chiar începuseră să regrete că-şi lăsase copiii să se
ducă. După un sfert de ceas însă poarta se deschise din nou, şi părinţii se liniştiră. Cei şase parlamentari reapărură însoţiţi de domnul Antonică.
Fiecare strîngea în mînă cîte o cutiuţă de carton, pe care un domn le spusese să n-o deschidă decît acasă. Dar părinţii mai curioşi decît copiii dădură năvala pe ele şi cît ai clipi din ochi, un strigăt general de admirare izbucni din piepturile celor grupaţi în jurul copiilor — în cutiuţele băieţilor era cîte un inel ; într-ale fetelor, cîte o pereche de cercei...
Cînd fură întrebaţi însă să spună ce văzuseră acolo, nimeni dintr-înşii nu putuse îngîna alte cuvinte decît că era frumos, foarte frumos, mai frumos decît pe la ei la toţi, mai frumos chiar decît acasă la domnul Antonică, renumit în toată mahalaua pentru cadrele sale cu scene din războiul româno-ruso-turc.
Din ziua aceea, cei care pînă atunci priviseră cu ochi răi vecinătatea englezului, începură să regrete, iar cei care cu cîteva luni mai-nainte scorniseră pe socoteala lui legen-
14
15
dele cari trecuseră pînă şi de marginile mahalalei, nu ştiau ce să facă ca totul să se uite cît mai degrabă. Fiecare se simţea ruşinat şi se mustra pe sine însuşi de a fi fost în stare să bănuiască ceea ce nu trebuia.
Din ziua aceea, englezul pentru ei deveni o fiinţă supraomenească, o fiinţă stranie, de o măreţie neînchipuită, — întruparea unui erou din basme care sosise pe neaşteptate, cuceritor de inimi şi învingător de prejudecăţi îmbătrînite. Din ziua aceea casa cu geamurile portocalii începu să li se pară tot aşa de frumoasă ca şi cum ar fi avut geamuri albe, iar faptul că într-însa locuia nepotul unei regine, li se păru aşa de natural ca şi cum englezul nici n-ar fi putut locui în-tr-altă parte decît în mahalaua lor.
_ A doua zi deci, mahalaua îşi reluase ca prin farmec obişnuitul aspect. Prin faţa porţilor casei cu geamurile portocalii nu mai treceau decît cei care aveau nevoie. Cei care cu cîteva zile jnai înainte obişnuiau să stea la pîndă prin apropiere / dispăruseră. Clienţii domnului Nae nu mai intrau în circiumă decît pentru obişnuitele consumaţii, iar faimoasa odăiţă de alături, în care de atîtea ori se pusese la cale soarta caselor cu geamurile portocalii, redevenise ceea ce fusese cu cîteva luni mai-nainte... 'I?
^ în tot^timpul ăsta, englezul nu se arătase niciodată. Nimănui însă nu-i trecu prin gînd să se întrebe care ar fi cauza. Făptui că puteau din cînd în cînd vorbi cu un servitor care ştia şi româneşte, îi mulţumea îndeajuns. Cei care avuseseră norocul să-1 cinstească cu cîte ceva se simţeau tot aşa de onoraţi ca şi cum ar fi băut cu însuşi nepotul reginei. Prietenia servitorului îi mîngîia pe fiecare de lipsa multdoritului contact cu stăpînu-său. Şi timpul trecea...
Sosise toamna, cu dureroasele-i frămîntări de frunze uscate şi cu bolnavele-i apusuri de soare pătate de purpură şi violet. Parcul casei cu geamurile portocalii, ca şi un tablou nesfirşit încă, îşi schimba pe fiecare zi coloarea. Toamna îi rumenise creştetul copacilor şi-i rărise boschetele de liliac, iar_ ploile mărunte şi reci îi scuturase castanii presărîndu-i aleile cu frunze mari şi roşcate, încrustate în nisipul argintiu ca nişte pete de sînge închegat...
Vecinii casei cu geamurile portocalii începuseră din nou sa se agite. Auziseră că englezul se pregăteşte să-i părăsească.
Nepotul reginei Angliei avea de gînd să petreacă iarna prin ţări mai calde. ^
Dacă le-ar fi stat în putinţă să-1 oprească ar fi facut-o. Cei care altă dată se întrebaseră ce caută în mijlocul lor de data asta se întrebau cum vor putea trăi fără dînsul.
Şi timpul trecea...
Toamna era pe sfîrşite şi ziua plecărei se apropia.
înainte de-a-i părăsi însă englezul se hotărî să-şi ia rămas bun de la vecinii în mijlocul cărora trăise liniştit ^ aproape o vară întreagă. în ultima duminecă a lui octombrie, avea să se împlinească visul celor cari nu trăiau decît cu speranţa de a-i vedea chipul şi a-i strînge mîna. Nepotul reginei anunţase o serbare în parcul caselor — o serbare cu muzica, cu dans şi cu băutură.
Servitorii le spusese că pentru ziua serbării, prinţul comandase în streinătate vinurile cele mai alese — de cînd cu filoxera, vinurile din ţară nu mai făceau parale — şi cei care de atîtea ori trecuseră cu nepăsare pe lingă etichetele străine ale sticlelor goale din rafturile cîrciumei domnului Nae, de data asta se opreau ceasuri întregi în faţa lor şi le cercetau cu toată atenţia, aşa cum cei cunoscători cercetează lucrurile de artă dintr-un muzeu.
►    Şi timpul trecea... şi dumineca multaşteptată sosise.
Vecinii casei cu geamurile portocalii, îmbrăcaţi curat ca în zilele de sărbătoare aşteptau tăcuţi şi gravi ora 3 după-amiază cînd fuseseră anunţaţi că li se vor deschide porţile.
La început, funcţionarul de la Externe îşi luase însărcinarea să compuie un discurs care să fie citit apoi de domnul Antonică. Aflîndu-se însă că prinţul nu ştie nici o^ boabă românească, şi în mahala negăsindu-se nimeni care să poată vorbi englezeşte, se renunţă la discurs.
în schimb, invitaţii aveau să strige cu toţii ura şi să agite batistele în momentul cînd vor apărea stăpînii casei cu geamurile portocalii.
Cînd se văzură în grădină însă, în grădina în care cei mai mulţi îşi petrecuseră copilăria, în care se jucaseră de-a hoţii ori de-a v-aţi-ascuns, în grădina care pînă mai acum un an era tot aceeaşi şi pe care de data asta le era imposibil s-o mai recunoască, un fior rece le străbătu inima la toţi
Abia acum înţeleseră şi ei ce însemna înstrăinarea. îi lipsea ceva mahalalei lor şi îi,Tipşea tocmai ce trebuia să le
fie mai scump. Le lipsea grădina de care îi lega atîtea amintiri — icoana copilăriei cu nebuniile de atunci şi nopţile de dragoste de mai tîrziu...
Aşa cum era acum, cu aleile bătătorite şi largi, cu pomii rotunjiţi de foarfecă grădinarului şi cu statui de marmură albă presărate pe la încrucişările potecilor, grădina nu mai era aceea pe care o cunoşteau. Grădina lor se înstreinase. Pentru ei, grădina lor dispăruse şi în grădina în care se aflau atunci li' se părea că-i pentru prima oară cînd calcă.
O tristeţe neaşteptată îi cuprinsese pe toţi. Era tristeţea ce o simţi cînd vezi că pleacă şi pleacă pentru totdeauna, tocmai acel care ţi-a fost mai drag. Era tristeţea acea, mai dureroasă ca toate, care nu-ţi stoarce lacrimi — căci lacrimile, cu timpul se usucă — dar care îţi sapă în suflet un gol enorm pe care anii nu-1 mai pot astupa. Şi pentru ei, pentru sufletele astea simple şi naive, înstrăinarea gradinei însemna înstrăinarea unei părticele din ei înşile...
Iată de ce, în momentul cînd apărură stăpînii casei cu geamurile portocalii nu se auzi nici un ura. Cine dintr-înşii în momentul acela se mai gîndea la cele hotărîte cu o zi, două înainte ?
Privirile lor erau aţintite spre mesele înşirate de-a lungul aleilor, spre mesele încărcate cu sticle cu vin, vinurile streine de care le vorbise servitorul...
Englezul se amestecase printre dînşii, întinzînd mîna celor mai bătrîni şi căutînd prin zîmbete să le arate mulţumirea pe care nu le-o putea exprima prin vorba.
Celor mai mulţi însă, le fuse imposibil să-i răspundă cu aceleaşi zîmbete. în colţul buzelor li se citea amărăciunea unei eterne păreri de rău. Şi aceştia erau cei care cu cîteva minute mai înainte simţiseră deschizîndu-li-se în suflet golul pe care anii nu-1 pot astupa.
O, nu... Oricît de bun şi de mărinimos ar fi fost cu dînşii acest om, în vinele căruia curgea sîngele albastru al atîtor ilustre generaţii, totuşi ei nu-i puteau ierta crima de a le fi răpit cea mai scumpă părticică din viaţă — icoana tinere-ţei, singura mîngîiere a celor care şi-au pierdut de mult încrederea în milostivenia sfinţilor din celelalte icoane...
La un semn al prinţului însă, servitorii începură a destupa sticlele cu vin. Paharele începură să se umple, iar amărăciunea din colţul buzelor celor cîţîva să dispară.
18
Un minut mai tîrziu, fiecare ţinea în mînă cîte un pahar.
Prinţul ridică pe al său deasupra capului, apoi, rotindu-se de trei ori în mijlocul celor ce îl înconjurau, le dădu să înţeleagă că primul pahar îl bea în sănătatea lor.
Funcţionarul de ia Externe, care pîndea momentul, se desprinse atunci din rîndul celorlalţi şi înaintînd un pas mai mult strigă cu vocea plină : „Hip ! hip ! hun ah !..."
Şi paharele se goliră dintr-o singură înghiţitură ca şi cum un comandant ar fi strigat soldaţilor săi : foc !
Serbarea începuse.
O muzică militară cînta vals după vals, polcă după polcă...
Tinerii dansau veseli, unul mai mulţumit decît altul de a-şi putea arăta prinţului iubita pe care fiecare şi-o socotea mai frumoasă decît a acelui de-alături. Cei mai în vîrstă se strânseseră grupuri, grupuri în jurul meselor, şi acolo în vecinătatea paharelor veşnic pline, vorbeau de cele ce vinul singur îţi dă prilejul să vorbeşti.
Şi petrecerea ţinu pînă seara tîrziu.
Cînd nu se mai putu dansa la lumina zilei, se aprinseră globurile electrice presărate prin crengile desfrunzite, şi grădina se înveseli din nou.
Vecinii casei cu geamurile portocalii îşi uitaseră de ziua de mîine. Ultima duminică a lunei octombrie părea că n-are să se mai sfîrşească. Prinţul le dăduse prilejul să se uite pe ei înşişi chiar.
Cînd începură să-şi simtă picioarele împleticindu-se şi capul îngreunat de băutură, cei mai în vîrstă şi mai cuminţi se gîndiră să plece. Englezul însă dispăruse fără de veste din mijlocul lor şi buna-cuviinţă cerea ca la plecare fiecare să-şi ia rămas bun de la stăpînul gradinei.
Rămaseră deci locului cu toţii, aşteptînd reîntoarcerea prinţului, unii nedumeriţi încă de cele petrecute, alţii nesăturaţi încă şi veseli de-a mai putea goli un pahar, două, înainte de plecare.
La un moment dat, o apariţie neaşteptată smulse din gura fiecărui cîte un aaa... prelung, aşa cum de cele mai multe ori, copiii şi oamenii din popor obişnuiesc să-şi manifeste admiraţia cînd se trag focuri de artificii.
într-un balcon, o femeie frumoasă, înaltă şi blondă, îmbrăcată într-un peignoir portocaliu, cu o mînă subţire, mai
19
delicată decît aripile unei rîndunele, le făcea sernn să se apropie.
Era nevasta prinţului, care, mulţumit ca şi un rege ce ar fi ascultat uralele poporului său, zîmbea sprijinind cu o mînă de balustrada balconului o baniţă de grîu.
Cît ai clipi din ochi, aleile gradinei se goliră. Toată lumea se strînsese sub balcon.
Era în figura acestei femei ceva atrăgător şi fatal, ceva de la care nu te puteai abate. Gestul ei larg adunase pe toţi deopotrivă ca şi cum mîna ei însăşi s-ar fi lungit pînă în mijlocul lor şi pe fiecare în parte l-ar fi adus pînă sub balcon. Şi cei care pînă atunci, fără s-o vadă, auziseră atîtea vorbindu-se de dînsa, abia atunci înţeleseră de ce prinţul părăsise de bunăvoie pe ai lui şi pornise cu dînsa prin lume.
In timpul acesta, ea îşi vîrîse o mînă în baniţa de grîu, apoi, ridicîndu-şi pumnul strîns, îl agită de cîteva ori deasupra capetelor lor, ca şi cum i-ar fi întrebat dacă ştiu ce are acolo.
Dar cui i-ar fi trecut prin gînd pînă unde putea ajunge mărinimia stăpînilor casei cu geamurile portocalii ? în baniţă nu era grîu...
Nevasta prinţului deschisese pumnul şi o grămadă de băncuţe luciră pentru un moment în aer, apoi strecurîndu-se printre degetele mîinilor ridicate spre balcon, alunecară pe nisip.
Pentru un moment, nu le veni să creadă ochilor. Cei mai puternici dădură în lături pe cei mai slabi. Cei care reuşiră să pună mîna pe cîte o băncuţă o duseră de grabă la gură şi cu dinţii încercară să o îndoiască ca şi cum s-ar fi îndoit încă de mărinimia prinţului.
Un strigăt sălbatic de bucurie, făcu să răsune' întreaga grădină... Băncuţele erau adevărate. Şi în momentul acela sutele de braţe, unele mai lungi şi mai îndrăzneţe decît altele, se ridicară spre balcon, îndepărtîndu-se şi încolăcindu-se între ele ca şi o pădure de brazi încovoiată de furtună...
Nevasta prinţului, de data asta îşi vîrîse amîndouă mîi-nile în baniţa cu băncuţe, şi grindina strălucitoare de argint cădea încontinuu în stropi greoi şi mari, cădea cu zgomotul cadenţat al valurilor de mare ce se sparg unele după akele tot mai dese şi tot mai îndîrjite...
Sub balcon, mulţimea celor care cu cîteva minute mal înainte petrecuseră liniştiţi, se schimbase deodată într-o haita de lupi flămînzi ce s-ar fi mîncat între ei.
Bărbaţii se îmbrînceau cu femeile şi cu copiii... Cu braţele întinse pe nisip, căutînd să-şi strîngă la piept ce avusese norocul să apuce, unii se rostogoleau peste alţii, zgîriindu-şi obrajii cu unghiile şi muşcîndu-şi degetele cu dinţii.
Prima baniţă se sfîrşise şi servitorii aduseră altele în locu-i.
Şi grindina albă şi strălucitoare de argint continua să cadă. cu acelaşi zgomot sinistru al valurilor şi al imensităţei...
Deodată însă, la lumina globurilor electrice, ceva alb ca şi un fulger străluci pentru o clipă doară şi în acelaşi timp, un dureros strigăt, mai mult un răcnet de animal lovit de moarte îi cutremură pe toţi în aşa chip, încît fiecare îşi ridică capul spre locul de unde pornise.
Ce se întîmplase ?
Deocamdată nu ştia nimeni decît prinţul. El singur văzuse din balcon, cum la un moment dat, un tînăr scosese un cuţit şi cu repeziciunea pe care singură furia răzbunării ţi-o dă, îl înfipsese în beregată celui cu care se luptase pînă atunci.
în momentul acela însă, prinţul cu nevastă-sa dispărură. Servitorii închiseră în grabă uşile şi un sfert de ceas mai tîrziu, poliţia înarmată sosea în pas gimnastic şi invada parcul casei cu geamurile portocalii.
Cînd îşi dăduseră seama de cele petrecute, paşnicii mărginaşi ai capitalei se împărţiseră în două tabere decise să lupte pînă la moarte, şi cei care pînă atunci se zgîriaseră cu unghiile şi se muşcaseră cu dinţii de data asta se tăiau cu cuţitele...
A doua zi, la morgă erau trei morţi, în fiecare casă din mahala cîte un rănit, iar casa cu geamurile portocalii nu mai era nicăieri.
Prinţul, care plecase chiar în noaptea aceea, dăduse ordin să-i dea foc. Vrusese poate în chipul acesta să-şi cruţe foştii vecini pe viitor de amintirea dureroasă a acestui mic St. Bar-thelemy.
Şi focul îşi făcuse datoria şi din faimoasa casă nu mai rămăsese decît un morman de cărămizi fumegînde încă, şi aleile gradinei pe nisipul cărora petele de sînge închegat se confundau cu frunzele mari şi roşcate ale castanilor...
20
21
*
într-o vară, hotărît să sfîrşesc un roman pe care dealtfel nici nu-1 începusem, mă mutasem într-o odăiţă pe care după multe cercetări abia o descoperisem într-una din străzile mărginaşe ale capitalei. Aci îmi închipuiam că voi găsi toată liniştea necesară scriitorilor de romane.
Proprietăreasa, o femeie bătrînă, îmi împodobise odaia ca de obicei cu tot felul de nimicuri. Auzisem însă şi eu de dragostea pe care mahalagii o au pentru sticlele de parfum goale ori cutiile în care au fost odată pudră sau rahat, şi deci nu mă mira deloc faptul că şi în odaia mea găseam asemenea podoaba.
Totuşi, o bucată de geam portocaliu, legat cu panglică şi atîrnată în perete deasupra patului ca şi o icoană, începuse să mă plictisească cu timpul. Toate le pricepeam, numai ce rost ar fi avut în odaia mea bucata asta de geam, nu puteam pricepe. Chemai dar într-o zi pe proprietăreasa şi o rugai să mi-1 ia de acolo.
Bătrîna însă mă privi înspăimîntată ca şi cum aş fi îndemnat-o să facă o crimă.
-— Nu se poate, domnule, nu se poate...
— Şi de ce nu se poate ?
— Fiindcă e pus de dumnealui acolo.
— Care dumnealui ?
— Răposatul bărbatu-meu.
— Şi ce rost are acolo ?
— Păi să vezi cum stă chestia... în noaptea cînd a ars casa cu geamurile portocalii — dumneata nu ştii de casa asta, nici n-ai de unde şti ; pe atunci nici nu erai născut poate...
Şi bătrîna îmi povesti basmul de mai sus, care mie unuia mi-a plăcut mai mult decît altele, poate tocmai fiindcă nu era^ inventat şi în mahala se mai găseau mulţi inşi care îl trăiseră.
ÎN GRĂDINA PRIETENULUI MEU
Prietenul meu este un om ciudat. Cînd zic ciudat, înţeleg un om, căruia cei mai mulţi nu-i pot ierta crima de a nu fi la fel cu toată lumea. Dealtfel a fi un om ciudat, înseamnă a nu fi om comun. Nebunii sun-t oameni ciudaţi. Ciudaţi însă mai sant şi oamenii superiori. Totul constă în a şti sa-i deo-sibeşti pe unii de alţii. Oamenii comuni îi confundă. îi confundă din cauza răutăţei, prostiei şi ignoranţei. Pe prietenul meu cei mai mulţi îl cred nebun. Eu însă — cu toate că nu mă deosibesc prea mult de ceilalţi — m-am obişnuit să-1 cred un om ciudat şi atîta tot. Ciudăţenia este o boală ca şi neurastenia — o boală fără remediu. Ca toţi neurastenicii, prietenul meu are ceva bolnav şi în privire şi în vorbă şi în mers şi în gîndire. Or, pentru mine superioritatea prietenului meu constă înt acest ceva bolnav, ciudat, neobişnuit. Faptul acesta mă face să-1 iubesc cu atît mai mult, cu cît m-am convins că cei mai mulţi dintre cei sănătoşi, nu numai că nu-ţi pot spune lucruri noi, dar de cele mai multe ori nu-ţi pot repeta nici pe cele vechi.
*
Pe prietenul meu nu-1 cunosc decît de două luni, şi cu toate astea, de cînd nu mai suntem împreună mă simt aşa de singur ca şi cum ne-am fi cunoscut din copilărie. Nu l-am întîlnit nici la cafenea, nici în familie după cum se obişnuieşte, şi ceva mai mult, nu mi-a fost recomandat de nimeni — zic
23
de nimeni, fiindcă pînă azi, nimeni din oraş nu mi-a putut spune care-i este adevăratul nume. Una din ciudăţeniile prietenului meu, este aceea de a fi uitat cum îl cheamă.
L-am întîlnit pe ţărmul mărei în faţa unei corăbii naufragiate în apropierea uscatului şi ne-am împrietenit în urma constatărilor — dealtfel foarte banale — că un catarg frînt, desemnează în aer gestul unei mîini întinsă după ajutor, iar un pavilion turcesc, murdar şi zdrenţuit, pare a flutura în vînt un ultim rămas bun ţărmului.
Cînd ne-am despărţit, ne-am strîns mîinile, i-am spus cum mă cheamă şi l-am întrebat cum îl cheamă. Drept răspuns însă, cel care avea să devie bunul meu prieten de azi, a ridicat din umeri şi cu aerul cel mai natural din lume mi-a răspuns :
— Nu ştiu.
Un altul în locul meu l-ar fi privit nedumerit o clipă, şi în urmă s-ar fi grăbit să-i întoarcă spatele, mulţumit poate că a scăpat aşa uşor de tovărăşia unui nebun.
Mie însă nebunul îmi spusese lucruri atît de interesante încît, în loc de a-i întoarce spatele, continuai să-1 întreb :
— Dar prietenii cum îţi zic ?
— N-am prieteni.
— Dar la şcoală cum îţi ziceau colegii ?
— N-am învăţat la şcoală.
— Dar acasă cum îţi ziceau părinţii ?
— Am uitat.
— Dar eu ?... Eu cum să-ţi zic ?
— Cum ţro plăcea. Mi-este egal.
Trebui dar să mă mulţumesc cu atît. Eu, unul, nu mai găseam ce să-1 întreb. Dealtfel, nici el, cred, n-ar fi găsit ce sa-mi răspundă.
Cînd am ajuns în oraş, m-am adresat unui om care se bucură de o reputaţie unică în felul ei. Omul meu era socotit ca ceva extraordinar, fiindcă cunoştea toată lumea şi pe orice străin din orice ţară ar fi fost, după un ceas de la sosirea lui în oraş, era gata să-ţi spună cum îl cheamă, cine anume este, cu ce afaceri a venit şi cît timp are de gînd să mai stea.
Sunt într-adevăr oameni care, în lipsă de altceva, îşi fac o meserie din mania de a face cunoştinţa chiar persoa-
nelor cu care nu pot avea nici o legătură în viaţă. Cum însă, de cele mai multe ori, poziţia socială este cea mai puternică piedică la lărgirea cunoştinţelor, sunt oameni care, ne-putînd să te cunoască personal, se mulţumesc a-ţi învăţa prezentul şi de cele mai multe ori a-ţi pronostica chiar viitorul.
Omul extraordinar însă, de data asta, nu-mi putu da alte lămuriri asupra prietenului meu decît că unii îi zic Ga-briel iar alţii Victor, dar că adevăratul nume nu i-1 cunoaşte nimeni. Un lucru ştia sigur — acela că este băiatul unui român şi al unei franceze, că se născuse în Anglia, ori mai bine zis într-un port din sudul Italiei, dar pe un vapor sub pavilion englezesc, că e proprietarul unei vile de pe ţărmul mărei, afară din oraş, în care nu sta decît două-trei luni pe an, că nu-i înscris în listele electorale şi că un advocat din Bucureşti care-i îngrijeşte de afaceri n-a vrut niciodată să spună care este misterul acestui Fliegende Hollander de origină română.
A doua zi m-am dus la el acasă. L-am găsit în grădină, îşi uda florile.
— Bună ziua, Gabriel.
— Bună ziua.
— Ce mai faci ?
— Citesc.
— Cum citeşti ? Eu văd că faci altceva.
— Se poate... dar tu nu vezi bine.
Şi începu să rîdă ca şi cum cel care se înşelase aş fi fost într-adevăr eu.
— Ia te uită... în partea asta a gradinei am crini. Or, crinul este filozofia cuminte din Le Jar din d'E picure a lui Anatole France... în partea astălaltă am trandafiri galbeni. Trandafirul e poezia bolnavă din Le Jardin de Berenice a lui Maurice Barres... Colo în fund, în fund de tot am maci.
— Şi macii ce sunt ?
— Macii sunt ororile din Le Jardin des supplices a lui Octave Mirbeau... Acum pricepi ? în grădina meu sunt trei grădini străine. Or, cînd îmi ud florile din grădina mea, e ca şi cum le-aş ceti capitolele din gradinele lor.
Şi prietenul meu continuă să citească mai departe aşa cum înţelegea el a ceti.
24
25
— Gabrieî.
— Ce este ?
— De ce n-ai vrut ieri să-mi spui că te cheamă Gabrieî ?
— Fiindcă nu mă cheamă Gabriel !
— Nici Victor ? --Nici.
— Cum te cheamă atunci ?
— Cum ?... Vrei să ştii ?... Baudelaire...
Şi începu să rîdă iar. De data asta însă rîdeam împreună.
— Ascultă-mă, tu-ţi baţi joc de mine. Nu ?
— Cum ?... îţi închipui că... o la la !... Tu n-ai fi vrut să te cheme Baudelaire ?
— Ce are a face ? Asta e altă chestie atunci...
— ©abriel... Ţie îşi place literatura ?
— Care literatură ?
— A, da... înţeleg. îmi place.
— Ai scris ceva pînă acum ?
— Nu încă.
— Dar o să scrii... Nu ?
— Nu, niciodată.
— De ce ?
— Fiindcă n-am timp.
— Ce faci atunci tot timpul ?
— Citesc.
— Aşa cum citeşti acum ?
întrebarea mea îmi pare că-1 supărase. Prietenul meu aruncă stropitoarea cu apă şi nu-mi răspunse. După cîteva clipe însă mă întrebă :
— Dar tu care scrii, ai putea să-mi spui de ce scrii ?
^ — Ştiu eu ? De ce mă întrebi însă pe mine ? Numai eu scriu ?
— Ai dreptate. Şi Omer a scris... Nu ? —- Cel puţin aşa se spune.
— Şi Dante...
— Şi...
— Foarte frumos... Scrie înainte fiindcă şi ei au scris. Scrie şi dă-mi şi mie să citesc. Eu citesc tot ce se scrie. Citesc şi subscriu pentru orice statuie. Dacă o să mori înaintea mea, poate să am ocazia să subscriu şi pentru statuia ta. Asta
26
este o manie a mea de a contribui la glorificarea scriitorilor mari, cu toate că — între noi fie — nici unul din cîţi au scris n-a fost mare...
— Nici unul ?
— Nici unul... Scriitorii mari nu există fiindcă nici unul n-a avut curajul să dea foc la tot ce a scris... Adevăraţii scriitori n-au publicat nimic în viaţa lor.
— Atunci la ce bun ca să mai scrii ?
— Scrii ca să te distrezi... Publici ca să distrezi pe alţii.
— Şi ceilalţi de cele mai multe ori îţi rămîn recunoscători.
— Cîţi însă ?... Ai putea să-mi spui la ce-ţi foloseşte lauda citorva, cînd numărul celor care te vor bîrfi va fi însutit ?... A, da... Ştiu ce ai de gînd să-mi răspunzi. O să-mi spui ca n-ai să tragi cu urechea nici la unii, nici la alţii şi că mulţumirea sufletească cum că ţi-ai făcut datoria cît ai putut mai bine îţi va fi de ajuns. Dar mă rog, te-a forţat cineva să-ţi faci datoria ? Cine ţi-a impus acest sacrificiu nepreţuit de a distra omenirea cu ce ai scris -? Nimeni. Nu ?... Atunci ?... Dă foc la tot ce-ai scris, dă foc mai înainte ca cineva să te fi citit, şi, te asigur eu, cu atît mai mult vei fi mulţumit, cu cît îţi vei fi făcut de două ori datoria. Numai aşa vei rămîne ceea ce eşti — artistul modest, ori talentul extraordinar, necunoscut de nimeni decît de tine însuţi, dar vei rămîne cu sufletul curat şi vei atinge idealul sufletelor acelor artişti care nu există încă, sau care dacă au existat n-au cunoscut nici înfumurarea trecătoarelor glorii, nici descurajarea eternelor bîrfeli.
Ideile prietenului meu începuseră să mă neliniştească. Aci îmi părea că are dreptate, aci îmi părea că-i absurd. Ceea ce îmi spusese, ceea ce auzeam pentru prima oară mi se păreau nu lucruri ciudate ci estompări nelămurite. Continuai dar să-1 întreb :
— Te-ai gîndit însă, că în ziua cînd scriitorii vor face ceea ce le ceri tu nu va mai exista o literatura ?
27
— Se poate... Dar astăzi există ? Care este adevărată şi care nu ? Unii spun una, alţii spun alta. Totul, dar, este relativ după cum vezi.
— Te înşeli, totul este ceea ce cred şi îmi place mie.
— Şi de ce nu ce-mi place mie ?
— Cine te opreşte să crezi altfel ?
-~ Mă rog, acum ce este afară, noapte ori ziuă ?
— Ziuă.
— Ai dreptate. Şi eu tot aşa^zic. Toţi o să zică aşa. Pe cel care o crede şi ţi-o spune că e noapte, îl poţi trimite la balamuc fără nici o grijă de a te fi înşelat. Ei, vezi ?... De ce în literatură, ori mai bine zis în artă nu-i acelaşi lucru ?
— Fiindcă nu se poate.
— Ba fiindcă nu se vrea. A putea face ceva nu este mare lucru. Totul constă în a vroi să faci ceva.
— Şi cînd nu poţi face ce vrei ?
— Sa te astîmperi. Nu înţelegi că dacă toată lumea nu^ ar fi făcut decît ce putea, nu ar mai fi existat o evoluţie ?
— Evoluţia este ceva firesc.
— Te înşeli, evoluţia este satisfacerea curiozităţei, crearea a ceea ce ai vrut într-un timp cînd nu puteai face ceea ce faci acum...
— Dar nu toţi oamenii pot crea.
— Artist însă, nu poate fi decît cel care creează. Simbolismul, bunioară, este o artă creată, o artă voită.
— Simbolismul este o evoluţie a artei.
— Şi în acelaşi timp ultima ei expresie.
— Şi, cu toate acestea, cîţi simbolişti sunt ?
a— Dar mîine cîţi vor fi ?... Eu care sunt mai bătrîn decît^ tine am apucat timpurile cînd pe simbolişti îi puteai număra pe degetele unei singure mîini. Mi-aduc aminte cum pe la anul 1886 Stephane Mallarme ne explica Les lllumina-tions ale formidabilului Rimbaud şi Les Complaintes ale lui Jules Laforgue. Era în timpul cînd cei care vroiau să facă ceva^se despărţiseră hotărîţi pentru totdeauna de cei care nu Jăceau jieeît ce puteau. Or, a crea o întreagă şcoală literară din tălmăcirea a două poezii mi se pare că înseamnă a ieşi oarecum din banalitatea cuvîntului a putea... Cunoşti legenda simbolismului ?
Nu... Poeziile lui Baudelaire le-ai cetit însă. Ei bine, îţi aduci aminte de sonetul Correspt ndances ? Să ţi-1 spun eu :
„La Nature est un temple ou de vivant piliers Laissent parfois sortir de confmes paroles ; Uhomme y passe â travers des forets de symboles Qui Vobservent avec des regards familiers.
Comme de longs echos pui de loin se contondent
Dans une tenebreuse et profonde unite,
Vaste comme la nuit et comme la clarte
Les parfums, les couleurs et les sens se repondent.
II est des parfums jrais comme des chairs d'enfants, Doux comme des hautbois, verts comme les prairies, Et d'autres, corrompus, riches et triomphants,
Ayant Vexpansion des choses infinies,
Comme l'ambre, le musc, le benjoin et Vencens,
Qui chantent les transports de Vesprit et des sens."
Aceasta este una. A doua este un alt sonet din Les vers dores ale lui Gerard de Nerval. Iată-1 :
:,Homme, libre penseur ! te crois-tu seul pensant Dans ce monde ou la vie eclate en toute chose ? Des forces que tu tiens ta liberte dispose Mais de tous tes conseils VUnivers est absent.
Respecte dans la bete un esprit agissant; Chaque fleur est une âme a la Nature eclose Un mystere d'amour dans le metal repose Tout est sensible et tout sur ton etre est puissant.
Crains, dans le mur aveugle un regard qui t'epîe ; A la matiere meme un verbe est attache... Ne le fais pas servir a quelque usage impie.
Souvent dans Vetre obscur habite un Dieu cache ; Et comme un oeil naissant couvert par ses paupieres Un pur esprit s'accroît sous l'ecorce des pierres."
28
29
Ce zici?... Nu ţi se pare că întreaga formulă a simbolismului este; cuprinsă în versurile a doi poeţi care cel puţin nu erau simbolişti ? Or, în locul simboliştilor ce am fi avut poate astăzi ? O mulţime de imitatori mai mult sau mai puţin artişti care ne-ar fi repetat cu o adorabilă naivitate ceea ce spusese Baudelaire sau Nerval, fără să-şi dea seama că din tălmăcirea a ce se spusese odată, se poate crea ceea ce nu s-a spus încă. Literatura nu este pictură. în literatură nimic nu trebuie spus numai pentru gustul de a spune ceva. Totul consista în a forţa natura să ne descopere secretul pe care, cei mai mulţi dintre cei care văd şi scriu ce au văzut, nici nu-1 bănuiesc măcar. Pictura reprezintă natura aşa cum se prezintă ochiului, ori cel mult, aşa cum se prezintă sub temperamentul şi modul de a vedea al artistului. Literatura însă, trebuie să meargă mai departe. Literatura posedă limba. Or^ limba şi gîndirea sunt factorii principali ai evoluţiei în artă.
Cu ajutorul limbei numai, poţi dezvălui misterul din atmosfera celor ce ne înconjoară. Şi acest mister e însuşi sufletul lucrurilor pe care cei mai mulţi le cred neînsufleţite, tocmai fiindcă nu pot pătrunde simbolul sub care fiecare în parte contribuie la armonia universală.
# Şi ^acum, înţelegi de ce sunt aşa de puţini cei care au voit să facă ceva mai mult decît ceea ce puteau face alţii ?... Francezii au creat simbolismul. Trebuie să mărturisesc însă că nemţii au mers şi mai departe. Ai auzit de un mare învăţat Haeckel ? Ei bine, d-1 Haeckel trece drept inventatorul monismului. Or, ştii ce este monismul ? Citeşte bine sonetul lui Gerard de Nerval şi îţi este de ajuns. Dacă Nerval ar fi avut creierul mai puţin dezordonat, domnul Haeckel n-ar fi existat astăzi. Este aproape aceeaşi poveste ca şi cu Charles Cros care inventase telefonul cu mult înaintea lui Graham Bell. Pe nebunul de la Chat noir însă, nu 1-a luat nimeni în serios. Graham Bell a devenit milionar şi Cros nu avea cu ce să-şi plătească un absint.
Nu mai rămînea nici o îndoială. Prietenul meu era un simbolist fanatic. Nu înţelegeam însă de ce cu cîteva minute înainte se arătase duşmanul tuturor acelor care scriu. Con-tinuai dar să-1 întreb :
:— Dar dacă recunoşti că există o literatură simbolistă, de ce adineauri îmi spuneai că literatura este de prisos.
— De ce ? Fiindcă simbolismul nu există decît pentru mine şi pentru alţi cîţiva. Dar atîta nu-i_ de ajuns.^Pe cel care ţî-ar spune că acum e noapte, îl poţi trimite fără nici o grijă la balamuc. Celui care ţi-o spune însă că simbolismul este un fleac nu-i poţi face nimic.
— De ce n-ai lăsa fiecăruia libertatea gîndirei ? Sunt lucruri pe cari nu le poţi îngrădi.
— De ce n-ai admite însă un suprem control al gîndirei ? Trăim într-o vreme cînd totul se reglementează — bine sau rău, puţin mă interesează — constat însă că a reglementa de cele mai multe ori înseamnă a progresa. De ce dar nu s-ar reglementa şi gîndirea după ceea ce gîndesc cei mai puţini, nu cei mai mulţi ?
— Fiindcă opinia publică e formată de cei mai mulţi.
— Dragul meu, pentru mine, opinia publică înseamnă cea mai grotescă invenţie. Mai acum cîteva luni, într-o revistă literară de la noi, un pretins critic literar, a cărui opinie da să se înţeleagă că este şi a marelui public, se întreba nedumerit, cam ce fel de poet ar fi acela care nu este romantic şi ce adevărată operă de artă ar fi aceea care n-ar fi plămădită în atmosfera romantismului ? Nu ţi se pare că opmia criticului conţinea prea mult fast de sentinţă judecătorească ? Şi nu ţi se pare că lansarea unei asemenea axiome în literatură înseamnă o complectă lipsă de bun-simţ ?
— De ce ai pretinde însă că astăzi arta să nu fie decît simbolistă ?
Fiindcă pînă astăzi simbolismul înseamnă punctul culminant al artei. Mă închin în faţa artei de mîine pe care n-o cunosc încă, dar care sunt sigur că va reprezenta un pas mai departe în evoluţia artei. Arta de ieri însă pentru mine n-are decît valoarea monedelor antice de prin muzee. Muzeele sunt interesante şi instructive, este drept. Nu voi admite însă niciodată să se transforme toate magazinele de noutăţi în muzee. Pretenţia asta este absurdă. Gîndirea merge de la vechi la nou... spre necunoscut. Cei cari gîndesc în felul celor de ieri sunt ca negustorii din halele de vechituri — meserie de cele mai multe ori rentabilă, este drept. Atîta însă nu-i de ajuns. în halele de vechituri miroase urît şi sunt artişti cari nu pot suferi atmosfera în care îşi fac afacerile negustorii gîndirei de ieri !
30
31
Prietenul meu, care -pînă atunci stătuse mai tot timpul cu mîinile încrucişate pe piept, se îndreptă spre stropitoarea de apă şi, după ce o umplu la fîntînă continuă să-şi ude florile.
De data asta ajunsese la răzoarele unde erau semănaţi macii. Uda Le Jardin des supplices a lui Mirbeau.
— Peste cîţiva ani o să subscriu şi la statuia ăstuia, îmi zise el zîmbind.
— Şi dacă o să mori înaintea lui ?
— O să subscrie alţii.
— De^ce nu scrii şi tu ? Ţi-ai fi putut ridica singur o statuie fără subscripţiile altora.
— Fiindcă celui care scrie, nici cărţile, nici statuia nu-i foloseşte la nimic. Eu am tot ce-mi trebuie, fac tot ce vreau şi cînd nu pot face ceva înseamnă că nu vroi să fac. La ce mi-ar folosi dar o carte pe coperta căreia ar fi tipărit numele meu ? ^ Ce-aş^ cîştiga mai mult dacă cartea mea ar face ocolul lumei — să admitem — dacă eu mi-aş vedea portretul prin jjazete iar urmaşii mi-ar vedea statuia la un colţ de strada ? Cei care te-ar cunoaşte vor trece fără să te bage în seamă fiindcă au aflat cine eşti, pe cîtă vreme ceilalţi — din care cei mai mulţi nu vor şti poate nici să citească inscripţia de pe soclu — te vor privi cu ochii holbaţi şi se vor minuna nu de ce-ai făcut în viaţă, ci de măreţia bronzului. Te vor privi ca pe un leu abrutizat de morfină şi închis în cuşca unei menagerii. Victor Hugo a scris enorm — o întreagă biblioteca naţională. Urmaşii i-au ridicat o statuie enormă şi atîta tot.^Afară de excursioniştii englezi care vin în fiecare primăvara la Paris, cei care trec prin faţa ei îşi întorc capul în altă parte, fiindcă nu găsesc nimic de gust în această enormă sorcovă de bronz, cu toate că în vîrful ei stă înfipt cel mai mare scriitor al Franţei, unul din geniile lumei poate. Lui Baudelaire care a scris mai puţin, prietenii i-au ridicat pe mormmt un monument, un monument mult mai mic, este drept, dar mult mai frumos — o, mult mai frumos... Şi cu toate acestea afară de cei care l-au inaugurat aş vrea să ştiu cîţi şi-au mai pierdut ziua să se ducă la cimitirul Montpar-nasse ca să-i vadă mormîntul ? Nimeni. Nu ? Ei bine cam acelaşi lucru sejntîmplă mai tuturor celor care scriu şi au admiratori. Astăzi monumentele nu mai interesează pe ni-
meni. Prea mulţi oameni mari se nasc în toate ţările. Parisul este un adevărat cimitir. Grădina Luxemburgului, Parcul Mon-ceau, Cîmpiile Elisee sunt pline.        ^ ^
în toate pieţele şi la toate colţurile de stradă din Paris, eşti sigur că trebuie să găseşti statuia^ unui om mare. Daca toţi ar gîndi însă ca mine nu s-ar mai seri nici un rînd, iar cei care au mania statuelor n-ar mai avea cui ridica.
— Dar mania asta... mi se pare...
— Tocmai fiindcă o am şi fiindcă presimt că primul vindecat aş fi chiar eu !
A doua zi m-am dus să-mi văd prietenul din nou... Am găsit însă poarta încuiată. Am bătut. Nu mi-a răspuns nimeni.
Ajuns în oraş, omul extraordinar, care îmi dăduse^ cele cîteva relaţii despre prietenul meu, îmi spuse că-1 văzuse îmbareîndu-se pentru Constantinopol chiar în seara în care îl părăsisem eu.
După o săptămînă primeam din Egipt o carte poştală în care îmi scria :
„Niciodată n-am fost mai convins de măreţia simbolismului decît acum cînd studiez arta egipteană. Or, lucrul acesta ştii ce înseamnă ? Gîndirea omenirei, mtr-un moment dat, a trebuit să sufere un cataclism îngrozitor. în momentul acela s-a distrus tot ce fusese gîndit pînă atunci.^ Ceea ce îmi pare ciudat însă este că azi de-abia am ajuns să^gîndim ceea ce egiptenii gîndiseră cu cîteva mii de ani înaintea noastră/'
Fantezia omului ciudat însă, mersese pînă acolo încît, în loc să se iscălească pe el, mă iscălise pe mine. Şi în^ momentul acela, pentru prima oară în viaţă^ privindu-mi numele scris de o mînă străină, mi se păru că cele scrise şi^ auzite în grădina prietenului meu nu-mi fuseseră scrise şi spuse decît de mine însumi !
32
33
— Ce are Dîmboviţa astăzi ?
— A dat drumul murdăriilor de la uzina de gaz... Şi gardistul îşi încheie răspunsul cu un gest de scîrbă. M-am depărtat grăbit.
Simţeam că clocoteşte în mine neputinţa de a mă răzbuna contra unei fiinţe supraomeneşti care, cu o lovitură brutală, îmi zdrobise o senzaţie artistică de-o clipă !
Ironia soartei voise ca murdăriile unei uzine de gaz să fie singurele în stare a poetiza apele Dîmboviţei — această MANUSCRISE GĂSITE Dîmboviţa apă dulce, cum spunea poetul.
DÎMBOVIŢA APĂ DULCE!...
Nu ştiu ce anume porţiune a rîului Dîmboviţa o fi avut în vedere autorul cunoscutelor versuri, cari pentru elevii şcoalelor primare constituiesc încă şi astăzi, primele noţiuni de literatură română.
Nu ştiu de asemenea, dacă în afară de cîţiva înecaţi, s-o mai fi găsit cineva care să ducă fantezia pînă acolo încît să guste din Dîmboviţa poetului.
Ceea ce pot spune însă cu siguranţă este că apa, pe care o vedem scurgîndu-se zilnic pe sub podurile de piatră ale Bucureştiului, poate să aibă calităţi extraordinare — nu zic ba — nu o poate însă avea pe aceea de a inspira un poet.
Pentru noi, cei care o cunoaştem de ani de zile, Dîmboviţa nu este decît un rîu tolerat — ca să zic aşa — a cărui coloare, astăzi îţi aminteşte braga, mîine absintul, poî-mîine cafeaua cu lapte şi aşa mai departe. Apă însă, de cînd e lumea parcă, n-a curs pe Dîmboviţa.
Şi totuşi, mai zilele trecute am avut ocazia să văd Dîm-.boviţa sub un nou aspect.
între cele două maluri verzi — zic verzi pentru ca culoarea ierbei trebuie să fie numaidecît verde — o simfonie de pete multicolore dădeau Dîmboviţei aspectul unor enorme coloane de marmură prăbuşite din cine ştie ce templu legendar şi culcate de-a lungul Bucureştiului.
Rezemat de parapetul podului, un gardist privea în susul apei ca un poet inspirat în căutarea unei rime. M-am apropiat de el şi l-am întrebat :
34
TEATRUL ÎN SECOLUL AL XlX-lea
Pompa cu care literaţii francezi din secolul al XX-lea conduceau la groapă pe un confrate a cărui activitate ilustrase mai mult secolul al XlX-lea m-a făcut să mă gîndesc la simplicitatea cu care nu noi, dar de multe ori ei înşişi chiar au dus la groapă tocmai pe aceia a căror activitate a fost de natură a ilustra secole întregi.
Victorien Sardou, ultimul mare dramaturg francez al secolului XIX, a cunoscut onorurile nu numai ale mulţimei dar şi ale armatei. Generalii francezi l-au salutat închinîndu-şi sabia iar drapelele franceze aplecîndu-şi culorile.
Un Augier sau un Alexandre Dumas-fîls n-au cunoscut aceste onoruri, şi cu toate acestea secolul în care trăim ne va spune peste puţin timp de cine îşi va aduce mai bine aminte : de cel dintîi sau de cei din urmă ?
Dintre toţi marii autori francezi, Victorien Sardou este singurul de care se poate spune cu drept cuvînt, că n-a căutat să dea operei sale tenacitatea bronzului. Victorien Sardou a fost un meşteşugar grăbit — grăbit din cauza prea multor comenzi — şi ca oricărui meşteşugar bun dar grăbit nu i se poate cere mai mult decît ca opera sa să poată mulţumi — mişca sau amuza — mulţimea pentru care anume a fost făcută. Or, în această privinţă, lui Victorien Sardou nu i se poate nimic imputa.
Dacă s-ar fi trudit să facă ceva mai puţin conform cerinţelor marelui public, desigur că ultimul mare dramaturg al secolului trecut n-ar fi meritat în secolul acesta onorurile
ce i s-au făcut. Cine ştie însă dacă secolele viitoare nu î le-ar fi dat cu prisosinţă ?
Dacă ne-am întreba ce va rămîne din arta dramatică a secolului XIX, nu ne va fi greu să găsim răspunsul : Cîteva piese numai.
Ironia soartei însă a voit ca printre aceste cîteva piese să se numere tocmai opera lui Henri Becque, cel care trăind n-a putut cîştiga cu piesele sale nici măcar o mie de franci, şi care la moarte n-a fost salutat decît de un singur soldat francez — văru-său.
Nu, secolul XIX n-a fost secolul capodoperilor dramatice... Secolul XIX a fost secolul cabotinajului.
Nu ştiu dacă — după cum se spune — statua unui artist ca şi a oricărui alt om de seamă, ar reprezenta suprema manifestaţie a admiraţiei omeneşti. Constat însă că statuile oamenilor mari joacă de cîtva timp un rol foarte curios în mentalitatea modernă.
Această mentalitate, după cît se pare, va suferi în luna februarie cea mai grozavă ruşine. Palma i-o vor da meridionalii Franţei — cei care au citit opera lui Mistral şi poate chiar mulţi dintre cei care n-au cetit decît aventurile celebrului Tartarin din Tarascon ale lui Alphonse Daudet.
ADMIRAŢII MERIDIONALE
Frederic Mistral — fala literaturei meridionale franceze — va cunoaşte în februarie viitor ceea ce, în timpurile noastre, marilor scriitori nu le mai este dat să cunoască.
Jurnalele franceze anunţă, că cu ocazia aniversarei a 50 de ani de la publicarea poemei Mireille, admiratorii poetului îi vor dezveli statua pe care i-au ridicat-o în oraşul Arles.
Această statuă Mistral o merită. Nimeni nu va gîndi contrariul — sunt sigur. Şi o merită cu atît mai mult, cu cît sudul şi mai ales literatura regională franceză n-a dat pînă la Mistral nici un talent de valoare.
Ceea ce va părea însă curios şi ceea ce va stîrni desigur o umbră de gelozie printre marii literaţi ai Franţei va fi faptul că dintre ei toţi, Mistral singurul a avut norocul să asiste la dezvelirea propriei sale statui.
Mulţi scriitori mari nu-şi au încă statuile, deşi au murit de mult şi uitarea li s-a întins nu numai pe morminte, ba chiar pe opere.
Mistral însă, meridionalul Mistral, asemenea unui împărat roman, mai fericit decît predecesorii săi, poate fi sigur de pe acum că atîta timp cît va exista oraşul Arles va exista şi el — podoabă a literaturei franceze şi podoabă a unei pieţi publice în care se vor aduna generaţiile viitoare, pentru a afla de la cele duse cine a fost domnul care le surîde din marmoră...
36
RODIN
Citesc prin ziarele franceze că Rodin, acest punct de oprire al sculpturei din zilele noastre, va expune o serie de 150 desemnuri.
Nu ştiu dacă părerile mele sunt la fel cu ale cititorilor mei şi, mai ales, cu ale acelor care au avut ocazia să vadă ceva, cît de puţin din opera marelui artist. Eu unul am socotit totdeauna că apariţia unei noi opere a lui Rodin constituie ceea ce se numeşte un eveniment artistic.
Şi în desemn ca şi în sculptură, Rodin este acelaşi — o putere extraordinară de a găsi totdeauna ceva nou şi diferit pentru a-ţi prezenta o idee fie într-o bucată de lut, fie într-o simplă trăsătură de creion.
Modelele artistului nu sunt alese nici dintre cele mai bine făcute, nici dintre cele mai caste. Rodin nu cere modelului său decît o singură graţie — viaţa, viaţa aşa cum o trăim fiecare din noi, pe drumul drept sau pe potecile întortocheate, pe drumul bătătorit sau pe potecile noroioase, pe drumul plin de soarele zilei, sau pe potecile cufundate în umbră.
Desemnurile lui Rodin ne fac fără de voie să ne gîndim la poeziile lui Baudelaire.
Aceeaşi notă caracteristică găsim la amîndoi — nici morală nici virtvite. Asta se ridică mai presus decît orice convenţie socială, decît orice legiferare trecătoare.
Mi-aduc aminte că după ce citisem Le Jardin des supplices un prieten mi-a arătat cîteva desenuri cu care Rodin voise la început să orneze cartea lui Octave Mirbeau.
37
Era în aceste desenuri nu ceva din atmosfera unui roman — fie el chiar un capo'd'operă a literaturei franceze ; ci din atmosfera chiar a acelei minunate grădini care dacă n-ar fi existat ar fi fost totuşi creata în desenurile lui Rodin.
Şi atunci, numai atunci, am înţeles pentru ce Rodin a putut să-mi arate în cartea lui Mirbeau ceea ce descrierea îngrozitoarelor suplicii chinezeşti îmi ascunse la prima dată.
PREMIUL NOBEL
Belgia întreagă, şi împreună cu Belgia, întreaga lume de admiratori ai lui Maeterlinck şi Verhaeren au suferit cea mai dureroasă decepţie.
Se credea, şi ştirea venise din sursa cea mai autorizata, că anul acesta premiul Nobel va fi oferit marilor poeţi belgieni, în onoarea cărora amicii proiectaseră o serie de conferinţe, serbări şi reprezentaţiuni de gală la teatrul de la Monnaie. Era vorba chiar, ca mai mulţi scriitori din Franţa să treacă la Bruxelles, pentru a aduce laureaţilor, omagiul simpatiilor lumei literare franceze.
O ştire brutală însă vine pe neaşteptate şi distruge întreaga apoteoză, la care dealtfel atît Maeterlinck cît şi Verhaeren aveau tot dreptul.
în ultimul moment s-a decis ca premiul Nobel să fie oferit poetului englez Swinburne.
Ziarele belgiene şi unele chiar dintre cele franceze lasă cu o deosebită fineţe printre rînduri să se înţeleagă că această ultimă hotărîre a fost luată în urma unor presiuni — presiuni care ar fi venit de sus, de sus de tot
Să fie oare posibil ?...
Dacă, lăsînd la o parte lovitura ce-a primit-o amorul lor propriu, belgienii cunosc cu adevărat subsolurile acestei noi afaceri de senzaţie, ar fi bine s-o spună cu vocea tare pentru a fi auzită de toţi.
Ar fi bine ca cei cîţiva ultimi idealişti ai secolului nostru să se convingă o dată mai mult că premiile pe care academiile sau un Nobel oarecare le oferă literaţilor nu-i deloc o încoronare a talentului, ci o simplă afacere... afacere de senzaţie şi atîta tot.
: CAZUL NIETZSCHE
Nu mai rămîne nici o îndoială că cea mai mare fală a unui popor consistă în aceea de a număra cîţi mai mulţi oameni mari, cu toate că oamenii mari nu aparţin unei singure ţări, cî omenirei întregi.
Există însă şi oameni mari, cari — departe de a se făli cu poporul în mijlocul căruia s-au născut — îl urăsc în-tr-atît încît ura lor devine adevărate cazuri patologice.
Nu voi insista asupra lui Heinrich Heine care era de origină evreu, dar mă voi opri asupra cazului filozofului Nietzsche, a cărui curată origină germană nu se poate contesta.
Prieten şi admirator fanatic al lui Wagner, Nietzsche devine cu timpul cel mai înfocat duşman al maestrului de la Bayreuth, în muzica căruia nu mai găsea decît expresiunea celei mai animale vulgarităţi germane.
Vorbind de muzica compozitorului francez Bizet, pe care îl opunea lui Wagner, filozoful german exclamă plin de deznădejde :
— Dumnezeule : ...cu cît ne întrec francezii în gust / Ura lui Nietzsche însă era sinceră şi departe de a urî
anume persoane — lucru care dealtfel ar fi fost explicabil — filozoful ura deopotrivă întregul popor în limba căruia gîn-dise şi scrisese.
într-unui din pasagiile sale, în care face aluzie la cei care după moarte se vor îndeletnici cu descrierea vieţei lui, Nietzsche cere să se scrie şi să se ştie de toată lumea că n-a fost maltratat decît de germani.
Şi cu toate acestea, filozoful adaugă :
— Dumnezeule ! Ce plictisitori, bizari şi fără nici un sens sunt germanii !
Singura dată, cînd Nietzsche s-a simţit fericit şi onorat aşa cum se cuvenea de către un om care îl înţelegea şi-1 aprecia, a fost cînd filozoful francez Taine, mulţumindu-i de dedicaţia cărţei Crepusculul idolilor, i-a trimis acea magnifică şi indescriptibil de delicată scrisoare, pe care filozoful german o păstra ca pe o adevărată relicvă.
Nu ştiu dacă ura lui Nietzsche contra germanilor era motivată  sau nu.  Majoritatea poporului  german  însă 1-a
39
38
răsplătit tot cu aceeaşi monedă. Şi îmi aduc aminte cum mai anii trecuţi, guvernul refuza să cumpere bustul filozofului, lucrat de sculptorul Max Klinger, din motive... neprecizate. Adevăratul motiv însă pare a nu fi decît răzbunarea contra celui care scrisese cele mâi profunde cărţi ce s-au scris vreodată — motiv de ajuns ca germanii să nu-l priceapă...
O NOUĂ RELIGIUNE ?
Limba germană va avea norocul ca cea dintîi să facă cunoscută lumei o nouă operă a lui Tolstoi, pe care autorul, nevoind s-o tipărească în ruseşte, a vîndut-o unui editor german.
Pentru prima oară în viaţă, Tolstoi se fereşte a-şi tipări în ţara şi în limba sa, ceea ce crede.
Faptul ni se pare curios, cu atît mai mult, cu cît de cîţiva ani nu cred să se mai găsească nici chiar în Rusia oameni cari să se teamă de cuvintele care propovăduiesc adevărul, dreptatea, binele şi frumosul...
Noua operă a lui Tolstoi va fi intitulată : Doctrina lui Cristos expusă pe înţelesul copiilor.
Cei cari cunosc Religia mea, o altă operă a cugetătorului rus, îşi pot uşor închipui în ce mod va căuta Tolstoi să facă pe copii a înţelege ceea ce după 1908 de ani nu-i totdeauna înţeles nici de oamenii maturi.
Multă vreme, reţeta pe care Tolstoi o da pentru înjghebarea unei societăţi ideale — o societate bazată pe caritate, şi în care individualităţile egoiste să fie excluse din raporturile sociale — a fost luată drept o utopie.
Admiratorii şi credincioşii în cuvîntul bătrînului de la lasnaia-Poliana însă n-au desperat, şi astăzi omenirea numără trei comunităţi care urmează doctrina tolstoistă.
Prima fondată la Taşkent, de către un fost ofiţer, se ocupă cu cultivarea stepelor.
A doua se găseşte la Harkov în Caucaz şi numără 12 familii.
Iar a treia, cea mai importantă, fuse fondată în anul 1901 în America, la Christchusch Hauts de către scriitorul Tchercof.
în cîţiva ani, doctrina lui Tolstoi a pătruns aşa de mult în conştiinţa expatriaţilor ruşi, încît cea max mare parte dm noii colonişti ai Americei se constituiesc in comunităţi, cele mai multe agricole, a căror evanghelie nu-i alta decit complexul preceptelor lui Tolstoi. m m
Care va fi soarta în viitor a acestei _ doctrmi ? Nu cumva ne găsim oare în pragul unei noi religiuni ?
i
40
MĂŞTI DE BRONZ ŞI LAMPIOANE DE PORŢELAN
Lui TTTI MICESCU
Mărturie prieteniei legate pe băncile Liceului din Piteşti şi plimbată cu aceeaşi statornicie de pe dealurile Ciumeştilor, pînă pe malurile Senei
/. M.
Cele ce urmează sunt însemnările zilnice ale unui necunoscut.
Conţinutul lor — după cum se va vedea — este tot atît de straniu ca şi întîmplarea care, acum 18 ani, mă punea în posesia caietului de şcoală cu scoarţele albastre, în care adevăratul lor autor, scrisese povestea celui care voise cu tot dinadinsul să rămînă un anonim.
*
Eram la Paris.
Surprins de o ploaie torenţială pe rue de la Grange Ba-teliere, mă refugiasem în „Hotel Drouot", unde tocmai avea loc o licitaţie, în jurul căreia presa pariziană făcuse mare zgomot.
Deşi nu aveam intenţia să cumpăr nimic, curiozitatea mă aşeză totuşi şi pe mine pe o bancă alături de amatorii care îşi disputau diferitele obiecte salvate de pe iahtul „Nirvana", naufragiat pe coastele Arabiei, şase luni în urmă.
Naufragiul acesta făcuse mare senzaţie nu numai în Anglia, dar şi în Franţa şi Italia, unde lordul W'., proprietarul iahtului, era foarte cunoscut.
La Paris, ştirea naufragiului, adusă de o telegramă a Agenţiei Reuther, fusese afişată la Le Matin, înainte de apariţia ei în ziarele de seară. Prins de un ciclon, la ieşirea lui
45
din Golful de Aderi, în Oceanul Indian, iahtul „Nirvana" era socotit ca pierdut, împreuna cu întregul lui echipaj. Lordul ti"'., care se găsea pe bord, împărtăşise fără îndoială şi el, soarta tovarăşilor de naufragiu.
Două săptămîni mai tîrziu, o noua telegramă a aceleiaşi agenţii anunţa că iahtul „Nirvana", cu prora sfărimata şi ambele catar guri retezate de furtună, fusese găsit aruncat pe uscat, în bancurile de nisip de la Kumkapu. în compartimentul rnaşinelor se găsise cadavrul ofiţerului mecanic şi al unui fochist, iar într-una din cabine, cadavrul miei femei, a caret identitate nu se putuse stabili. Restul echipajului nu lăsase nici o altă urmă pe bordul acestui nou vas fantomă.
Autorităţile engleze dispusese demontarea iahtului şi transportarea obiectelor de preţ în Europa, unde în lipsă de moştenitori, ele urmau să fie vîndute la Londra şi la Paris, in scopuri de binefacere, împreună cu restul imensei averi a lordului IV.
Mărturisesc că la început, vhizarea aceasta nu mă interesa cît uşi de puţin, dat fiind svimele fabuloase la care ambiţia unui amator bogat putea ridica valoarea unui lucru de nimic.
La mu-moment dat însă, comisarul licitaţiei anunţă jurnalul de bord al iahtului, pe care un compatriot al lordului W., se şi grăbi să-l adjudece pentru suma de 2 000 de franci-. De îndată însă ce începu să-l răsfoiască, noul posesor protestă că jurnalul este redactat într-o limbă străină, pe care el n-o cunoaşte. Un expert care îl cercetă, declară la rîndul Ud ca jurnalul trebuie să fie scris într-unui din dialectele limbel italiene, pe care însă nu-l poate preciza. Faptul acesta mări curiozitatea asistenţei, şi caietul cu scoarţele albastre începu să circule din mînă în mînă, pînă ce ajunse si în mîinile mele.
Prima aruncătură de ochi, mă făcu să tresar ca în faţa unui prieten vechi, pe care nu l-aş fi văzut de ani de zile.
46
Caietul era scris în limba română. Nu era însă un jurnal de bord, ci un simplu jurnal personal nesfîrşit şi nesemnat. Pe copertă era scris cu litere de mînă
iar în josul acestui titlu, tipărită cu litere roşii, firma unei librării din Piteşti.
Judece oricine, dacă emoţia acestei neaşteptate arătări, nu era de natură să-mi schimbe întreaga nepăsare cu care privisem pînă atunci vînzarea atîtor alte obiecte de pe iahtul lordului W.
Mă ridicai deci de la locul meu şi mă grăbii să explic;
— Este un manuscris în limba română. Cineva mă întrebă :
— Sunteţi sigur      Cunoaşteţi bine această limba :
Nu avusei însă timp să răspund, deoarece englezul declară căi în cazul acesta manuscrisul nu mai prezintă nici un interes şi că el renunţai în favoarea altui cumpărător.
Şi iată cum se face că în seara aceea, binecuvîntam ploaia torenţialei care îmi îndreptase paşii spre „Hotel Drouot", unde în lipsă de alt amator, manuscrisul necunoscutului rămîne a în posesia mea, pentru suma de 100 de franci.
Cercetările întreprinse în urmă pentru descoperirea autorului, atît prin cafenelele Parisului, cît şi în oraşul Piteşti, după întoarcerea mea în ţară, nu mă duseră la nici un rezultat.
După optsprezece ani dar, cred că pot renunţa la ele, sau mai bine zis, cred că am dreptul să le trec în seama celor care ar binevoi să le continuie, după ce la rîndul lor, vor fi cetit ca şi mine cele ce urmează.
47
Aici
începe manuscrisul din
CAIETUL CU SCOARŢE ALBASTRE
13 octombrie
Vin de la înmormîntare. Zic de la înmormîntare, cum aş fi putut zice de la teatru — un teatru unde s-a jucat o piesă proastă.
Mi s-a spus că la înmormîntări, aceeaşi lungă şi plictisitoare scenă se repetă totdeauna. De data asta însă, adevăratele personagii din piesă eram numai eu şi mortul. Restul, roluri de puţină importanţă : popii, cioclii şi publicul obişnuit.
Curios lucru !... Pe mine morţii nu m-au interesat niciodată. Cînd întîmplarea mi-a scos pe vreunul în cale, mi-am întors capul. Ce ştiam din cărţi, din jurnale şi din auzite, mi-a fost îndeajuns. Dealtfel, pînă azi nici n-am prea avut ocazia să-i cunosc de-aproape. Afară de mama-mea care a murit năseîndu-mă, n-am avut nici rude, nici prieteni prea grăbiţi. Moartea tatei trebuia să-mi complecteze cunoştinţele şi să-mi procure senzaţia justă.
înmormîntarea tatei aproape nu merita oboseala să fie văzută. Şi cu toate acestea, în oraşul nostru, unde distracţiile sunt foarte rari, înmormântările sunt foarte apreciate de cetăţeni. Sunt unii cari s-au obişnuit sa însoţească pînă la cimitir chiar morţii cu care n-au avut nici o legătură în viaţă. Tata era unul dintre aceştia.
în oraş şi pe drumul de la barieră pînă la cimitir, totul s-a petrecut în linişte, mai în linişte chiar de cum ai fi privit acelaşi lucru printr-un ochean de panoramă.
Aci însă, ajutorul de primar, prieten şi coleg cu tata în gospodăria comunală, ţinu cu orice preţ să spună cîteva cuvinte.
Mi se pare că tata juca un mare rol în viaţa politică a oraşului nostru, fiindcă cele cîteva cuvinte ale ajutorului de primar, se rezumau în „mîngîietor al suferinzilor, părinte al oraşului şi luptător neobosit al democraţiei liberale", lucruri care dealtfel nu m-ar fi mirat deloc, dacă cu două zile îna-
intea morţei lui, n-aş fi citit un articol într-un ziar conservator, în care tata era numit „parvenit, om fără scrupul şi bandit de codru".
Cu toate acestea, vocea ajutorului de primar, care spre sfîrşitul discursului răguşise şi abia se mai auzea, reuşi să convingă pe cetăţenii adunaţi în jurul groapei, că marea figură a mortului nu trebuie să le părăsească niciodată memoria. Cele din urmă cuvinte fură un apel călduros către aceia cari îl cunoscuseră, îl iubiseră şi—1 respectaseră, să verse două lacrimi de recunoştinţă şi compătimire pe sicriul neţintuit încă : una pentru cel care îi părăsea, alta pentru orfanul care rămînea... Orfanul care rămînea, eram eu.
Simţii atunci că cineva mă trage de mînecă şi o voce cunoscută îmi şopteşte la ureche :
— Ci că plîngi, omule, odată... încearcă-te să plîngi, că ne facem de rîs...
Era doamna Azureanu, prietena casei şi mai ales prietena tatei, o văduvă tînără şi drăguţă, cu figura de sfîntă şi sufletul de înger, femeia care făcuse pentru noi sacrifice enorme, care îşi ruinase sănătatea în nopţile de veghe, cît timp tata fusese bolnav şi care, după moarte, îngrijise de toate pînă la sosireai mea.
Să-i fac pe voie, scosei batista şi-mi acoperii ochii la timp. Mirosul de tămîie, mormăitul popilor, discursul ajutorului de primar şi sfaturile doamnei Azureanu mă enervaseră peste măsură, în loc să plîng, rîdeam ca un nebun...
Toamna îngălbenise frunzele copacilor, iar vîntul serei le scutura, presărîndu-le de-a lungul potecilor împrospătate cu nisip gălbui, pe marmurile mormintelor cioplite sărac şi fără gust, prin pălăriile cocoanelor, pe sicriul tatei, peste tot...
Soarele grăbea spre un deal învecinat cu cimitirul. Cîteva raze palide, mai bolnave chiar ca frunzele copacilor, se furişau printre crengile desfrunzite şi rumeneau figura mortului pentru ultima oară.
Decorul acesta natural, simplu şi fără pretenţii artistice, îmi plăcea raa; mult decît tot ce văzusem pînă atunci în jurul meu. Cimitirul părea cu adevărat trist. E drept că pînă atunci eu nu-l văzusem încă niciodată. De data
48
49
asta, totuşi, el mi se părea mai trist ca de obicei. Sufletul serei, fiindcă serile au şi ele un suflet ca şi noi, pătrundea în profunzimile trupului meu obosit, ca ceva straniu, molatec şi leneş, ca poezia tristeţei fără motiv, sau ca refrenul îndepărtat al unei fericiri uitate, în faţa căreia amintirea tot se mai pleacă din cînd în cînd, cu reverenţa unui curtezan lipsit de amor propriu. Pentru un moment, îmi uitasem chiar unde mă aflu şi cu gîndul mă dusesem departe, departe, în fundul Orientului, în ţările minunate ale basmelor şi viselor albastre, în ţările îmbălsămate de parfumul florilor şi plantelor aromate, în ţările cari cele dintîi văd soarele răsărind...
în faţa sicriului tatei, îmi adusesem aminte de cîie ori nu mă gîndisem să plec şi eu, să plec departe, să nu ştie nimeni unde m-am dus şi eu însumi să nu ştiu nici uncie, nici cînd voi avea de gînd să mă opresc, să trec — străin pentru toţi — de-a lungul ţărilor străine, să mă îmbat de farmecul necunoscutului şi de otrava dorului ducerei în neştire, să ştiu bine că goana mea nebună mă apropie de mormînt şi totuşi să nu mă opresc, să rătăcesc mereu şi să-mi sfîrşesc drumul la marginea groapei, iar cei care mă vor găsi, să-mi azvîrle hoitul într-un cimitir străin şi pagîn, fără flori şi fără cruci, fără să se întrebe nici de unde am venit, nici cine am fost...
Un zgomot neobişnuit mă făcu să tresar.
Cioclii băteau ultimele cuie, în timp ce popii framîntau între dinţi o ultimă rugăciune.
Patru inşi sprijiniră apoi sicriul pe două frînghii şî ince-tinel, fără zgomot şi fără multa trudă, îl pitiră ca pe o comoară scumpă în fundul groapei.
Mă aplecai atunci spre movilita răscolită de sapă, apucai un bulgăre de pămînt şi îl lăsai să se rostogolească din mînă cu un zgomot spart şi răguşit, ca şi durerosul strigăt al unui învins, pe care l-aş fi lovit cu răutate.
Şi-atîta tot... întocmai ca la teatru, după lăsarea cortinei, spectatorii începură să se împrăştie, grupuri, grupuri...
50
La întoarcere, rugai pe doamna Azureanu să se urce în trăsura mea. Dealtfel, prietena tatei era singura persoană care se mai înrudea cu familia.
Moartea tatei o îmbătrânise cu zece ani. Prinsul îi învineţise ochii şi lacrimile scăpate neuscate de batistă alunecaseră de-a lungul obrajilor, desemnînd în stratul de pudră, potecuţe lungi ca şi dîrele lăsate de roţile unei căruţe pe o şosea noroioasă. Şi cu toate acestea, doamna Azureanu era tot frumoasă. Sunt femei pe cari suferinţele le înfrumuseţează. Nu ştiu dacă prietena tatei plîngea pentru prima oară, sau dacă moartea bărbatului său o torturase mai mult decît moartea tatei. Lacrimile însă nu păreau să aibă nimic comun nici cu ochii, nici cu obrajii, nici cu buzele... cu nimic din figura doamnei Azureanu.
Trăsura mergea încet, clătinîndu^se pe arcurile ruginite de vreme şi zdruncinîndu-ne la fiecare bolovan. Doamna Azureanu, care nu mai zicea nimic, privea cu pleoapele pe jumătate închise postavul trăsurei, care altădată fusese verde, dar care acum nu mai avea nici o coloare. Constatarea aceasta pare că o hotărîse să mă întrebe dacă ştiu ce devin morţii după un timp oarecare şi dacă este adevărat că sufletele păcătoşilor trec în corpuri de animale.
îmi adusei aminte atunci de versurile lui Cyrano de Bergerac, şi cum singur nu mă simţeam în stare să-i răspund, încercai să i le traduc.
— „Une heure apres la mort, notre âme evanovde Sera ce qu'elle etait une heure avânt la vie," Drept mulţumire, doamna Azureanu îşi făcu cruce şi ţin-tindu-şi ochii în coşul trăsurei, şopti ceva aşa de încet, că nu putui auzi. Apoi întorcîndu-se spre mine, îmi spuse cu voce mai tare :
— Dumneata trebuie să fii ţicnit... De ce nu te cauţi ? De ce nu consulţi un doctor specialist ?...
N-avusei însă timp să-i spun de ce nu consult nici un doctor. Trăsura intrase tocmai în curtea caselor.
27 noiembre
— Ascultă... Am venit să te întreb ceA^a.
— Anume ?...
5.Î
— Ce ai de gînd să te faci, avocat sau judecător ?
— Nici unul, nici altul...
— Cum aşa ?
— Foarte bine.
— De ce-ai vîndut atunci prăvălia ?
— Fiindcă nu vreau să mă fac nici băcan.
— Şi ai de gînd să arendezi şi moşia ?
— Şi...
Doamna Azureanu îmi rostogoli o privire pătrunzătoare •şi plină de răutate. Răspunsurile mele nu o lămuriseră îndeajuns. Afară de moşier, băcan, avocat sau judecător, ea nu vedea altă ocupaţie pentru un om care învăţase numai dreptul, iar de la tată-său moştenise o pereche de case, o băcănie şi o moşie.
Prietena tatei, care a rămas tot stăpînă în casa noastră — zic a noastră, fiindcă pare a fi şi a ei — îşi permite să între în odaia mea fără să bată la uşe. Azi-dimineaţă, fiindcă m-a găsit dormind, şi-a permis chiar să mă deştepte, săru-tîndu-mă pe frunte, cu cea mai părintească dragoste.
Mie unuia, prietena tatei, pe care n-am cunoscut-o niciodată îndeajuns, mi-a făcut totdeauna impresia unei femei simple. Şi tata care, trebuie să mărturisesc că timp de 70 de ani cît a trăit, n-a avut nici gusturi rafinate, nici năzuinţi Ideale, nu cred să fi admirat în doamna Azureanu altă calitate, decît aceea a corpului său bine construit. Ambiţia tatei, ca şi a oricărui alt burghez bogat şi cu vază, era să aibă ca amantă pe cea mai frumoasă femeie din oraş şi atîta tot.
Azi-dimineaţă însă m-am convins că prietena tatei nu este numai cea mai frumoasă, dar şi cea mai deşteaptă femeie din oraş.
Ce păcat că este femeie !... La noi femeile n-au încă drepturi politice. Altminteri doamna Azureanu ar fi ajuns ceva mai mult decît amanta unui ramolit primar de provincie, şi oraşul nostru n-ar fi pierdut ocazia poate să contribuie şi el cu ceva la gloria ţărei — cu un ministru măcar.
Cînd auzi ce am de gînd să fac, sa plec departe şi poate pentru totdeauna, să plec singur şi cît mai curînd — hotărîri pe care dînsa nici nu le bănuise măcar — doamna Azureanu simţi că odaia se învîrteşte în jurul ei şi fuse nevoită să-şi caute un sprijin ca să nu cadă jos. Rămăsese rezemată de speteaza unui fotoliu ca un animal rănit, în neputinţă de a
52
se mai mişca. Privea spre mine cu nişte ochi de cerşetor nemîncat ce aşteaptă să fie miluit şi cu dinţii încleştaţi pe un cuvînt pe care n-avea curaj să-l rostească, încerca parcă să mă mustre pentru palma neaşteptată ce-i îndurerase deopotrivă şi obrazul şi sufletul.
Pentru un moment, nu putui pricepe cauza pentru care plecarea mea ar fi neliniştit-o într-atît. Prietena tatei avusese totdeauna idee rea de mine, mă crezuse nebun şi mă sfătuise chiar să consult un doctor specialist. Era natural, deci, ca schimbarea neaşteptată a doamnei Azureanu să-mi dea de bănuit lucruri mari.
în ajun, apăruse într-un ziar o nuvelă de Guy de Maupas-sant, în care un tată simţindu-se în ajunul morţei, îşi trecuse amanta, fiului. Amanta tatei, care citea regulat nuvelele din ziare, se gîndise poate că nu ar fi bine să mă lase singur, să-mi pierd urma prin lume şi să se stingă ultimul vlăstar al familiei noastre. Doamna Azureanu ne iubise aşa de mult, că după moartea tatei, nu-i mai rămînea decît să mă iubească pe mine.
în timpul acesta, prietena tatei se dezlipise de speteaza fotoliului şi se apropiase de pat. îşi înclinase capul deasupra mea, sprijinindu-se cu mîinile pe cele două margini ale patului şi, privindu-mă pentru prima oară cu altfel de ochi, decît cei cu care mă privise pînă atunci, începuse să-mi su-rîdă mulţumită ca şi cum ar fi avut să-mi destăinuiască ceva ce trebuia să-mi facă plăcere.
— Nu este aşa că n-ai să pleci ?... Spune-mi... Nu ?... Nu este aşa că ai să rămîi cu mine... să ne iubim...
Doamna Azureanu juca actul al doilea al melodramei începute cu o lună în urmă la cimitir.
Mai înainte să fi avut timp să-i răspund, îi simţi mîinile apucîndu-mi capul şi buzele căzîndu-i ca o grindină pe fruntea mea, pe obraji, pe ochi, pe gură... pe tot ce întîlneau în drumul lor. Tremura ca prinsă de friguri. Ochii pe jumătate închişi i se duseseră în fundul capului, iar buzele însîn-gerate, calde şi moi, i se conturau în jurul gurei ca şi un inel înroşit în foc, o pecetie fierbinte care ar fi vrut să-şi lase forma pentru totdeauna pe obrajii mei.
Rămăsesem aiurit. Avîntul acesta, de bestie posedată de răscoala simţurilor, îmi amorţise şi mîinile şi mintea. Mă simţeam învins, umilit, ţintuit în pat, copleşit de o voluptate
53
plină de scîrbă şi cîteva minute, incapabil să mă pot regăsi, mă lăsai mîngîiat de aceleaşi mîini care mîngîiaseră şi pe tata, sărutat de aceleaşi buze care sărutaseră şi pe tata, dorit de aceeaşi patimă care dorise şi pe tata... Furtuna însă se potoli curînd.
După ce singură se ridică, sprijinmdu-se din nou pe cele două margini ale patului, amanta tatei mă întrebă cu o voce plină de taină, mulţumită, învingătoare poate :
— Ne-am înţeles... Nu ?
— Ba nu ne-am înţeles deloc.
Sării jos din pat şi, îndreptîndu-ma spre uşă, îi făcui semn să iasă.
Pîna atunci nu cunoscusem încă înverşunarea cu care luptă o femeie învinsă. Amanta tatei îşi văzuse partida pierdută şi în ciuda norocului, îşi juca ultima carte.
— Şi cu ce drept ?... Cu ce drept, mă rog ?... îmi strigă ea. —■■ Cu dreptul de stăpîn în casa mea.
— A !... Cu dreptul de stăpîn ?... Cine ?... Dumneata ?... Nu-i adevărat. Dumneata eşti mai străin decît mine aici în casa asta. Eu am dreptul de a fi trăit şaptesprezece ani cu adevăratul ei stăpîn. Dar dumneata ce drept ai ?... Dumneata nu eşti copilul stăpînului, copilul mortului... Dumneata eşti copilul neveste-sei cu altul... cu un străin... Nu eşti al lui... Nu... Ştim noi ce poamă a fost mama dumitale... Dumneata eşti un străin, n-ai nici un drept în casa asta şi nici în prăvălia pe care ai vîndut-o... N-ai drept la nimic... mă înţelegi ?... Nimic din tot pe ce ai pus gheara... Dacă nu mă crezi, du-te şi întreabă în oraş să-ţi spună cei care ştiu mai bine decît dumneata cine eşti... Toată lumea ştie... Numai el n-a *ştiut... Dobitocul...
Mă apropiai de ea, îi apucai mîinile cu cari încerca să-mi zgîrie obrajii şi o împinsei pe uşe afară. O auzii ţi-pînd, strigîndu-mi asasin, hoţ, nebun şi nu mai ştiu ce încă. Servitorii, care nu bănuiau de ce este vorba, se strînseseră în jurul ei, întrebînd-o ce s-a întîmplat şi căutînd s-o liniştească.
Dealtfel, era de prisos să-mi spună toate lucrurile acestea. Le ştiam şi eu tot aşa de bine ca şi ea, ca şi lumea toata. Dar aveam oare dreptul să mă îndoiesc că sunt copilul
mortului ?... Nu. Adevărul nu-1 putea şti nimeni, nici lumea, nici doamna Azureanu, nici tata însuşi. Adevărul mi l-ar fi putut spune numai mama. Dar mama a murit născîndu-mă, ispăşindu-şi poate greşala tinereţe! sale romantice, ducînd cu ea în fundul groapei secretul naşterii mele şi îngropînd numele adevăratului meu tată pentru toţi şi pentru totdeauna.
9 decembrie
Mîine plec. Am aranjat totul. Nu las în urmă pe nimeni — nici rude, nici prieteni, nici păreri de rău, nimic...
O iată care m-a iubit şi pe care n-am iubit-o, singura fiinţa pe care o credeam capabilă să plîngă la plecarea mea, aflu ca s-a logodit ieri cu un ofiţer.
Cum i-aş putea mulţumi pentru acest ultim şi suprem serviciu ?...
într-o noapte de mai, tîrziu, mai tîrziu de miezul nopţii, cînd pierdusem poteca şi rătăceam în neştire prin pădurea din marginea moşiei, ea îmi jurase că n-are să fie decît nevasta mea. Şi eu, ca să nu-i spun că minte, am tăcut şi am ascultat-o liniştit cum lua de martori şi luna şi stelele şi pomii şi noaptea şi singurătatea... tot... tot ce ne împrejmuia, tot ce n-o putea vedea, nici auzi.
Mi-ar. fi părut rău să ştiu că cineva a plîns după mine.
De-acum sunt liber, mai liber de cum mi-aş fi putut vreodată închipui că aş putea să fiu.
Mîine plec... Mîine voi ajunge la frontieră, am să-i zic ţărei : adio... Adio, înseamnă că nu ştiu cînd am să mă mai întorc. Am să mă întorc mai curînd decît mă gîndesc, sau poate n-am să mă mai întorc niciodată ? Nu ştiu... Dar dintre cei plecaţi ca şi mine, cîţi au ştiut ?...
De mîine, casa unde m-am născut, drumurile pe unde am colindat, pădurile prin cari am rătăcit şi am visat, nu vor mai fi pentru mine decît nişte sărmane imagini, pe cari o mînă neîndemînatecă de-abia le va mai putea estompa în zarea trecutului, poate chiar a uitărei... Şi gîndul singur o să mi le mai poarte prin faţa ochilor, pe acolo pe unde de mîine mă duc să colind, să rătăcesc, să visez...
De mîine, dintre toţi cîţi îmi vor ieşi în cale, nimeni n-are să mă mai cunoască, nimeni n-are să mă mai întrebe
55.
54
D0C
al cui sunt. Iar cei cari m-au cunoscut şi s-au întrebat, de mîine nemaivăzîndu-mă, au sa mă uite...
De mîine, cel care a fost moare, iar pe mormîntul celui mort, noul-nascut, copilul strâinătăţei şi al necunoscutului, în semn de dragoste frăţească, îi va şterge de pe marmoră numele, ca nu cumva cei cari îl vor ceti, să-l bîrfească, aflînd cine a fost...
10 decembrie
Singur... Călătoresc singur de o jumătate de zi.
Mă tolănesc pe canapeaua vagonului ca un copil răsfăţat şi ascult „tic-tacul" monoton al roţilor cari mă duc departe, tot mai departe, din clipă în clipă, din oră în oră...
îmi arunc ochii pe fereastră : cîmp, arbori, case, drumuri... Din cînd în cînd, cîte un om şi atîta tot. Şi toate îmi trec pe dinaintea ochilor, într-o goană nebună. Mă întreb încotro grăbeşte toată această lume nouă şi-mi uit că ochii te înşeală, că ochii oamenilor, ca şi oamenii, mint.
Ce bine îmi pare că am plecat. Am plecat fără să ştiu pentru ce, fără ca nimeni să mă gonească.
„mais les vrais voyageurs sont ceux-la seuls qui
partent pour partir...
et sans savoir pourquoi, disent toujours : Allons!..."
De ce oare din toate Florile răului nu-mi vin în minte decît versurile acestea ?
Cînd le-am citit pentru prima oară, mi s-a părut că cineva mă ia de mînă şi porneşte cu mine pe drumul la răspîntia căruia, nehotărît, aşteptasem atîta timp. Cu cît mă afundam mai mult pe cărările încîlcite, tot mai încrezător în mîna care mă îndrepta spre luminiş, cu atît mai largi mi se păreau deschizîndu-mi-se înainte porţile sufletelor neînţelese. Coridoarele lumilor ascunse mi se luminau ca în nopţile de sărbătoare şi la fiece popas, tot mai însetat, sorbeam tot mai mult din otrava necunoscută celor care nu şi-au părăsit niciodată satul.
Ca şi Baudelaire, am zis : Haide !... Şi am plecat.
56
La vîrstă de 20 de ani, el cutreierase lumea întreagă. Cel mai vagabond din visătorii Franţei de pe vremea aceea mersese pînă în Ceylon, pînă pe malurile Gangelui, plutise pe ape violete şi sub ceruri aurite, respirase parfumuri necunoscute, strînsese în braţe femei cu dinţii şi unghiile poleite, cu ochii adînci ca mările fără fund şi cu sufletele înfiripate din versurile poemelor nesfîrşite... îmblînzitorii de şerpi îl învăţaseră arta cu care se farmecă mulţimea şi, din orientul îndepărtat, adusese flori cu mirosuri adormitoare, adusese căldura, frumuseţea, lumina şi orizonturile basmelor din O mie şi una de nopţi...
Dar eu ?... Voi ajunge vreodată pînă acolo, pînă unde cu gîndul de-abia dacă poţi pătrunde... pînă în ţara unde soarele îşi aprinde strălucirea din privirea visătorilor nebuni ?...
După  o ora,
Un ungur, un om gras, peste măsură de gras, se aşează lîngă mine.
Eu îl privesc aşa cum aş privi un animal nemaivăzut, închis într-o cuşcă de menagerie. El îmi zîmbeşte vesel — parcă m-ar cunoaşte de cînd lumea.
După cîteva minute mă întreabă ceva. Eu tac. Nu înţeleg nimic. Tăcerea mea îl întristează. Mă gîndesc că omul acesta poate ar fi avut să-mi spună şi el ceva, lucruri multe, lucruri noi, necunoscute mie, pentru care i-aş fi mulţumit. Poate ar fi vrut să-mi spună cine este şi să mă întrebe cine sunt, de unde viu, unde mă duc, ce fac, ce gîndesc, ce cred... Poate — şi de ce nu ? — poate ar fi vrut să ma întrebe dacă nu sunt eu copilul unei femei care a murit născîndu-mă şi să-mi spună că el... A, nu, nu, nu !...
Gîndindu-mă că necunoscutul din faţa mea ar fi putut să-mi spună nebunia ce-mi trecuse prin minte, mi-am încleştat furios dinţii şi dacă aş fi înţeles chiar ce m-ar fi întrebat, tot nu i-aş fi răspuns.
După o oră de drum, tovarăşul meu s-a sculat şi s-a dat jos din vagon.
Iar sunt singur... în jurul meu totul este liniştit. Nu mai aud nici zgomotul roţilor, nici fluieratul repeţit al maşinei, l nici gălăgia unor copii din compartimentul vecin.
57
Se face noapte şi-mi pare că liniştea creşte. Deschid fereastra şi răcoarea nopţei de toamnă tîrzie îmi pălmuieşte obrajii aprinşi.
Trenul se opreşte într-o gară cu lămpi electrice şi lume multă. Mă reped la uşe, o închid şi trag perdelele, ca nu cumva să mai intre cineva.
De la fereastra deschisă, ascult un cîntec pierzîndu-se departe, tot mai departe, pînă ce abia se mai aude. E cîntecul nopţei. E cîntecul sufletului meu, care îmi spune : noapte bună !... Ah, cîntecul acesta, de cîte nu-mi aduce aminte !... Viorile lăutarilor de la moşie aveau ceva din remuşcarea cîntecului din noaptea asta. Şi cu toate astea, nu-i cîntec de vioară şi nici cîntec de om nu este... Poate e cîntecul stelelor care mă văd aşa departe, poate e cîntecul trecutului, cîntecul celor ce se îngroapă în ritmul celui din urmă cîntec !...
îmi simt ochii lăcrămând şi pentru prima oară, lăcrămez fără să ştiu de ce. îmi scot repede batista şi-mi usuc cele doua lacrimi, înfuriat, ca şi cum n-ar fi fost lacrimile mele.
Nu, nu... Eu nu-mi aduc aminte să fi plîns cîndva, Eu n-am să plîng niciodată...
Trenul a pornit din nou. în compartimentul meu nu s-a urcat nimeni. Trag perna de la căpătîiul canapelei şi încerc s-adorm.
10  spre   11   decembrie, noaptea
Partenza !...
Mă cheamă tangenta
Vieţei multiple trăita-n beţia
Şi-n visele roze
Şi verzi
De haşiş...
Mă chiamă bizara,
Prelunga
Şi lenta
Minciună-a vieţei trăită-n decorul
Fantasticei drame.
Cînd cu ochii închişi,
Aplauzi actorii
Şi chemi autorul,
Bisezi nebunia
58
Şi-n ultimul stadiu de metamorfoză Cu ultima doză începi nebunia...
Partenza !...
Mă cheamă secretul
Mulatrelor blonde cu ochii topiţi
în două elipse concave de smoală...
Mă vrea Orientul ocult
Şi magnetul
Mulatrelor nude cu dinţi poleiţi, Cu unghii vopsite — ,  Albastre şi roze
Şi-n clipa supremă, cu gesturi Şi poze
De convalescente sătule de boală...
Partenza !...
Mă cheamă Oceanul
Şi glasul Sirenei ce-anunţă plecarea
Spre sudul fantastic al „Fetei Morgane"
Mă cheamă suprema-nfrăţire cu anul,
Cu luna,
Cu ziua,
Cu ora,
Cu clipa,
Cînd gestul fatidic opri-va risipa Aromelor calde de ceai Şi banane.
Cînd Yama-mi va şterge din Wansa prezenţa...
Mă cheamă-nserarea eternă —
Uitarea...
Mă cheamă supremul adio... Partenza !...
11 decembrie
Mă deştept în acelaşi timp cu doamna venită peste noapte şi culcată pe canapeaua din faţa mea.
Dau perdelele în lături şi lumina bolnavă a zilei pătrunde printre picăturile de ploaie ce alunecă de-a lungul geamului.
59
24
Gratiile de la fereastra vagonului mă întristează. Nu ştiu de ce îmi vine să cred că aş fi închis. Noroc însă, că nu sunt singur...
Vecina mea este brună şi palidă. Mă priveşte curioasă, ca şi cum prezenţa mea ar jena-o, ca şi cum nu ea, ci eu aş fi fost intrusul. Are nişte ochi mari şi rotunzi, rotunzi ca banul şi trişti, plini de o tristeţe contagioasă, fără nume şi fără leac. Şi buzele ei tremurătoare, întredeschise şi uscate, parcă vor să-mi spună ceva.
Ce-o fi avînd lumea cu mine ?... Pe cîţi îi întîlnesc fără să-i cunosc, îi urăsc ca şi cum mi-ar fi duşmani, ca şi cum mi-ar fi făcut vreun rău. îmi pare că toţi vor să-mi spună cîte ceva — lucruri pe cari nu vreau nici să le aud, nici să le bănuiesc măcar. Şi în fiecare zi, întîlnesc tot alţi necunoscuţi şi în fiecare zi mă frămînt tot mai mult să nu le vorbesc şi sa nu le răspund la întrebări.
La Budapesta, ne dăm jos amîndoi. Schimbăm trenul. Eu mă urc în trenul pentru Viena. Ea rămîne pe peron. Din cele cîteva cuvinte italieneşti schimbate cu interpretul, înţeleg că aşteaptă trenul pentru Fiume.
Scot capul pe fereastră şi o zăresc în faţa vagonului, privindu-mă cu aceeaşi nedumerire de oaie rătăcită. De data asta nu mă mai înşel. Femeia asta ţine cu orice preţ să-mi spună ceva. Un fluierat răguşit răsuna sub acoperişul de sticlă al gărei — pleacă trenul... îi trimit atunci o sărutare pe vîrful celor doua degete şi încerc să-i zîmbesc cu şiretenia unui om care a cîştigat partida într-un joc de noroc. O văd atunci repezindu-se spre mine cu mîna întinsă, abia putîn-du-şi ţine respiraţia în goana după tren. îi prind repede cartea de vizită ce-mi întinde şi în urmă îi mai trimit o sărutare şi alta şi multe altele pînă ce trenul iese din gară şi n-o mai văd.
Pe bucata de carton citesc :
ADA PAGANELLI Artistă lirică
Bologna, Via Mirasolle 3
Mă întreb, drept cine m-o fi luat pe mine cîntăreaţa asta ?
Prin minte începe să-mi treacă tot felul de aiurări. Amărăciunea unui regret neexplicabil îmi picură în suflet ca ultimii stropi dintr-o cupă golită de alţii. Parcă îmi pare rău că nu i-am vorbit. Poate ar fi fost şi ea tot ca mine singură şi liberă, poate ne-am fi schimbat amîndoi drumul, poate ne-am fi oprit mai curînd sau poate nu ne-am mai fi oprit deloc. Acum cînd sunt singur, ştiu unde am să merg. Cînd aş fi fost cu ea însă, n-am mai fi ştiut poate nici eu, nici ea. Ne-am fi urcat într-un tren fără să ştim unde pleacă şi ne-am fi oprit într-un oraş fără să ştim cum se numeşte — un oraş la marginea mărei, într-un fund de golf albastru, cu cer senin, cu soare cald şi cu corăbii multe, multe... Şi într-o bună dimineaţă, am fi desprins poate o corabie de la ţărm şi ne-am fi lăsat duşi în voia vîntului într-acolo unde iarăşi n-am mai fi ştiut, pînă ce furtuna ne-ar fi surprins în largul mărei şi fundul apelor albastre ne-ar fi adăpostit pe veci, unul în braţele altuia...
12 decembrie
Se face ziuă la Innsbruck. Afară ninge. îmi lipesc fruntea de geam şi privesc, de cealaltă parte a gărei, brazii verzi şi ninşi.
Parcă sunt în faţa unui panopticum în care manechinele unor seniori de pe vremea lui Ludovic al XV-lea îşi expun curiozităţei moderne, perucile albe şi redingotele de mătase verde brodată cu aur şi argint.
în marginea drumului zăresc un crucifix. Deasupra unei cruci de lemn, înfiptă drept în faţa vagonului, o straşina de tinichea adăposteşte ţintuit în nişte cuie enorme un Crist dezbrăcat. Afară trebuie să fie frig. Ghicesc după Cristul de lemn care tremură aşa de tare, de parcă mişcă crucea din loc.
în compartimentul meu intră un băiat blond, slab şi lung, nesfîrşit de lung, cu părul lustruit de cosmetic, cu mustăţile rase şi cu obrajii crestaţi de cîteva lovituri de rapieră. Pe şapca de student, se încalecă trei culori : roşu, negru şi aur.
Curios lucru. Băiatul ăsta e singurul om pe care îl întîlnesc fără să-mi fie teamă de el. Parcă n-aş avea pe nimeni
61
60
r
alături de mine. Prezenţa lui îmi măreşte şi mai mult singurătatea în care voiam să călătoresc tot timpul.
în momentul în care trenul porneşte din gară, tovarăşul meu de drum mă întreabă ceva în limba germană. Eu tac, fiindcă sunt hotărît să nu vorbesc cu nimeni. El însă nu se dă învins şi-mi repetă întrebarea în limba franceză. Dealtfel, întrebarea lui îmi pare aşa de ciudată, că în cele din urmă. sfîrşesc să-i răspund prin simple monosilabe.
— Cunoaşteţi pe doctorul Cocon ?
— Nu.
— Pe doctorul Cocon de la...
— Nu.
— Pe faimosul specialist în operaţii la creier...
— Nu. >
— N-aţi fost niciodată bolnav de voinţă ?
— Nu. _
— N-aţi avut niciodată nevoie de operaţie la creier ? " Nu.
— Sînteţi student ?
— Nu.
— Negustor ?
— Nu.
— Spion militar, travestit în ţivil ?
— Nu, domnule, nu sunt decît un simplu anonim fără ocupaţie şi fără nevoie de operaţie la creier.
Tovarăşul meu de drum mă măsoară cu ochii din creştet pînă în tălpi. Ceva din figura sau atitudinea mea pare a-1 nedumeri. După cîteva clipe de observaţie serioasă şi profundă, îmi apucă mîna dreaptă pe care mi-o stringe cu putere şi, cu un zîmbet plin de tristeţe, îmi şuieră printre dinţi ,
— Pe mine mă cheamă Hans.
— îmi pare bine.
— Hans.
— Da, da, am înţeles.
— Pe celălalt nume nu vi-1 spun, fiindcă nu vreau sa se afle de unde vin.
— Foarte bine, aveţi dreptate.
— Aşa e că am dreptate !... Astăzi, da... Dar pînă ieri înainte de operaţie, n-aveam niciodată dreptate...
— Nu ?...
— Nu.
Altă pauză, altă nedumerire. De data asta însă nedumerirea este a mea. Hans începe să mă intereseze. După întrebările lui, urmează întrebările mele.
— Aşadar, operaţia a reuşit...
— Perfect.
— La creier ?
— La creier...
— Cu doctorul Cocon ?
— Cu cel mai mare specialist...
— Şi pentru care boală ?
— Voinţa... ipertrofia imaginaţiei...
După a treia pauză, întrebările le continuă iarăşi Hans.
— Dumneavoastră aveţi imaginaţie ?
— Foarte puţină.
— Nu simţiţi nevoia ?...
— Nu, nu...
— Ştiţi că operaţia nu este deloc periculoasă... O simplă trepanaţie... îţi deschide craniul...
— Ştiu, ştiu...
— Şi cu nişte ace de oţel...
— Ştiu, ştiu... Cunosc procedeul...
— Ace de oţel, bine sterilizate...
Descrierea operaţiei începe să-mi dea fiori. îmi astup urechile cu palmele, ca să nu-1 mai aud. Hans însă continuă de data asta cu vocea tare, stridentă şi tăioasă, ca şi zgomotul unui geam ce se sparge.
— Cric, cric, cric... îţi străpunge şi îţi omoară toate visurile...
Săracu Hans !... Ce nebun simpatic !...
Ca să nu-1 las cu povestea neterminată, continui să-l întreb :
— Şi pe urmă ?
— Pe urmă nu-ţi mai rămîne în creier decît inteligenţa logică, pozitivă... Raţiunea...
— Dar cum poate trăi un om fără visuri ?
Hans ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să-şi pună în mişcare resortul unei aripi mecanice şi continuă să-mi explice :
— Eu sunt Hans... N-aţi auzit niciodată de mine ?... Omul care a trăit în lună şi şi-a scris romanul vieţei în limba selenară...
62
63
în momentul acela, tresării fericit oarecum, ca putusem da de firul nebuniei lui Hans. îmi adusesem aminte de romanul unui scriitor francez din ilustra pleiadă a simboliştilor morţi la vîrstă de 27 de ani, şi mă grăbii să-i complectez explicaţiile :
— Nu cumva romanul d-voastră a fost tradus de Geor-ges Albert Aurier în limba franceză, sub titlul Ailleurs f
Hans holbă ochii, ca şi cum ar fi auzit mărturisirea unei crime tăinuite.
— L-aţi cetit ?
— L-am cetit...
— Va să zică şi d-voastră sunteţi bolnav ?... Nu ?... De ce-mi ascundeţi adevărul ?... Mărturisiţi că sunteţi bolnav de ipertrofia imaginaţiei...
— Ba deloc... Pe mine imaginaţia nu mă jenează cîtuşi de puţin.
■— Nu se poate... Spuneţi aşa, fiindcă vă este frică de operaţie... Nu este însă nici un pericol... Mergem împreună... Doctorul Cocon este foarte abil...
Şi în timp ce-mi lăuda abilitatea ilustrului practician din romanul lui Aurier, nebunul ridicase mîna, gata să tragă de inelul semnalului de alarmă.
Mă repezi la el şi—1 forţai să se aşeze din nou pe canapea.
Hans mă privea cu ochii umezi de lacrimi. Nu-mi puteam da seama pentru ce plînge. Vocea lui însă avea de data asta duioşia stranie a unui convalescent, pe care primele zile de mai îl chinuiesc cu înţepăturile razelor de soare pe care nu mai speră să le revadă. Hans îmi apucase mîinile amîndouă, pe care mi le strîngea cu toată puterea disperării unui naufragiat şi, cu ochii ţintă în ochii mei, recita parcă o rugăciune pe care n-o ştia încă bine pe dinafară.
— De ce mă minţi ?... De ce nu vrei să-mi spui că eşti şi d-ta bolnav ?... Ţi-e ruşine de oamenii sănătoşi, sau te temi de mine ? N-am să spun la nimeni... îţi jur pe sufletul Hed-vigei... Haide, mărturiseşte... Nu ţi-a spus nimeni pînă azi că eşti bolnav ?... Nu te-a sfătuit nimeni să consulţi un doctor specialist ?...
De data asta tresării din nou. Hans îmi adusese aminte de sfaturile pe care doamna Azureanu mi le dăduse în ziua înmormîntării tatei. Şi în faţa nebunului acesta atît de cu-
64
minte, simţii cum mă părăseşte tot curajul minciunei cu care l-aş fi putut îndurera.
închisei ochii pe jumătate şi ruşinat de mine însumi, îi
şoptii :
— Ba da... Cineva mi-a spus şi mie că am nevoie de un doctor specialist...
Şi pînă la frontiera Elveţiei, povestii lui Hans, în toate amănunţimile lor, scenele de la înmormîntarea tatei, planurile, pentru viitor ale doamnei Azureanu şi misterele catacombelor mele sufleteşti.
13 decembrie
— Paris... toată lumea coboară...
Şi vocea conductorilor se amestecă cu zgomotul surd al uşilor ce se deschid şi al sutelor de paşi ce se înmulţesc din clipă în clipă de-a lungul peronului, sub acoperişul boltuit al Gărei de Est, ca şi apele unui rîu întărîtat de ploaie.
Nu-i încă ziuă. Luminile felinarelor par nişte ochi chinuiţi de conjunctivită.
Mă strecor printre mulţimea de hamali încărcaţi cu bagaje şi grăbit, ca şi cum m-aş teme să nu pierd o întîlnire de afaceri, mă arunc în prima trăsură din curtea gărei.
în stradă, Parisul se deşteaptă fără să fi avut măcar timpul să adoarmă. Din colţul trăsurei unde m-am ghemuit, nu pot vedea nimic prin geamurile aburite de frig. Aud însă zgomotul măturilor amestecîndu-se cu uruitul trăsurilor.
Mă cobor la poarta hotelului şi-mi arunc ochii în jurul meu. în mijlocul unei pieţe mari, formată din opt laturi de case, toate la fel, un monument în formă de coloană se desemnează negru şi posomorit în ceaţa alburie a dimineţei.
Birjarul, care a priceput că sunt străin, îmi arată cu biciul statuia din vîrful coloanei şi, cu mîndria unui urmaş direct al celui de sus, îmi explică :
— Colonne Vandome... Bonaparte... L'Empereur des Frangais... O est beau ga... Hein .<?...
în hotel este linişte. Nu s-a sculat încă nimeni. Doi servitori, cu ochii pe jumătate închişi, mă îndreaptă spre biroul hotelului, unde un personaj grav, mai galonat ca un general de operetă, doarme cu capul rezemat de braţul drept.
65
14 decembrie
Ma obsedează ochii rotunzi ca banul ai tovarăşei mele de drum, pe care am lăsat-o la Budapesta...
O fi ajuns la Bologna ?... Dacă i-aş scrie ?... Dar ce anume ?...
Nu, nu... Nu încă. Prea ar fi curînd. Prea aş fi caraghios să scriu unei femei absente (chiar a doua zi după sosirea mea la Paris, unde fiecare femeie are aerul să-mi spună : „Iată-mă !../'
15 decembrie
„Doamna mea,
Necunoscutul alături de care aţi dormit o noapte în trenul Bucureşti-Budapesta se găseşte la Paris, Place Vandome, «Hotel Ritz». îşi închipuie că aveaţi să-i spuneţi ceva şi aşteaptă de la dv. dacă nu o scrisoare mai lungă, cel puţin un singur cuvînt..."
N-am mai putut aştepta. Ieri găseam că ar fi fost prea curînd. Astăzi însă mi s-a părut că o singură zi mai mult, ar fi fost prea tîrziu.
Şi-acum cobor să hoinăresc de-a lungul bulevardelor.
Ce frumoase femei are Parisul !... Nici una însă n-are ochii aşa de rotunzi şi aşa de trişti ca ai tovarăşei mele de drum...
17 decembrie
Niciodată nu m-am simţit mai liber, mai stăpîn pe mine şi mai la adăpost de neplăcerile multiple ale vieţei, ca în mijlocul mulţimei necunoscute ce populează oraşele mari.
Străinii mă pasionează, mă îmbată, mă obsedează... Străinii îmi fragmentează cu o mărinimie nespusă viaţa pe care familia mi-a precupeţit-o numai sub aspectul ei uniform. Străinii singuri îmi dau putinţa să apreciez orizonturile celor patru puncte cardinale în toată măreţia lor şi, în timp ce cuminţenia celor de-acasă, mă conducea încătuşat spre aceeaşi banală şi convenţională „stea polară", nebunia celor de pe aiurea îmi dezleagă mîinile şi-mi dă putinţa să-mi pipăi singur steaua norocului meu.
66
Pe ai mei n-am încercat să-i cunosc niciodată, fiindcă nici ei nu şi-au dat niciodată osteneala să mă cunoască. Am trăit alături de ei, după cum au trăit şi ei alături de mine. Cu alte cuvinte, ne-am împrumutat numai privirile de cari avea nevoie prezenţa noastră şi ne-am refuzat cu încăpăţî-nare orice alt dar înrudit cu sufletul.
Pe străini însă, deşi nu-i cunosc, simt că-i iubesc tocmai fiindcă nu vor să mă cunoască nici ei pe mine. în mijlocul lor, am impresia că trăiesc fără teama epitropiilor sentimentale şi fiindcă nu-mi cer nimic decît respectul reciprocitate! de a nu le cere nici eu ceva mai mult, străinilor le întind mîna şi sufletul deopotrivă şi le dau gratuit tot ce-am cumpărat cu tocmeală de la ai mei.
Un singur lucru mă mai preocupă acum. După ce voi fi avut norocul să trăiesc ca orice anonim, aş voi să pot muri ca Periandru.
20 decembrie
Tovarăşa mea de drum, mi-a răspuns. Iată ce-mi scrie : „Mio caro,
E adevărat. Ai ghicit că am să-ţi spun ceva, dar nu un cuvînt, ci mai multe... o carte întreagă, dacă ai timp să m-as~ culţi. Rîndurile tale m-au făcut să plîng aşa cum plîngeam cînd te iubeam altădată, căci nu e cu putinţă să te văd în-tîia oară şi să te iubesc atît. Nu eşti tu oare prima şi ultima mea dragoste ?... Spune-mi... Te credeam mort. Sunt şapte ani de-atunci, de cînd te plîng şi în fiecare an, în Sîmbăta morţilor, îţi presar flori multe, multe, pe mormînt. Azi-dimineaţă m-am dus la cimitir şi ţi-am găsit mormîntul acelaşi. De cînd nu-ţi mai adusesem flori însă, iarba crescuse înaltă Şi-ţi acoperise piatra cu numele şi cele două date. Tu, unde erai însă ? Spune-mi unde eşti ? Ai înviat de dragul meu, sau nu eşti decît spectrul mortului care voieşte să mă chinuiască ?... Vai, rn'io caro, de ce nu mi-ai vorbit, dacă m-ai cunoscut ? De ce ? De ce nu m-ai luat cu tine ? De ce ai plecat singur ?... Ţi-aş fi cîntat ca şi altădată şi tu m-ai fi ascultat lacom şi rînd pe rînd ai fi sărutat pe Mimi, pe Tosca, pe Charlota, pe Manon, pe Luiza şi pe toate cîte altădată le uci-
67
deai cu focul buzelor tale. Dacă eşti cu adevărat viu iubeşti încă, vino la Nisa, vino să ma asculţi iarăşi, să bim din nou şî să murim de data asta împreună, dacă tea se va mai gîndi la noi. Te aştept şî te sărut,
Mi se pare că tovarăşa mea de drum este nebună, teţea ochilor ei rotunzi ca banul, abia azi îmi dă să ceea ce în primul moment nu puteam bănui.
Dar... Dacă mă înşel oare ?... Doamna Azureanu spusese şi mie acelaşi lucru ?...
şi ma ne rumoarea" . Tris-înţeleg
nu-mi
21 decembrie
Sunt curios să ştiu dacă Ada o să vină cu adevărat la Nisa. Sunt curios să ştiu dacă...
Mi se pare că amanta tatei avea oarecare dreptate.
Faptul că nu pot renunţa la ideea că Ada trebuie să fie nebună, nu-mi dă dreptul să-mi bat joc nici de ideile pe cari doamna Azureanu le avea despre mine.
Şi totuşi, sunt curios să ştiu dacă Ada o să vina la Nisa.
Oare, cînd pleacă trenurile pentru Nisa ?...
23 decembrie
Mîine plec la Nisa.
Simt că Parisul mă strînge de gît şi sfoara ştreangului este atît de lungă, că de un căpătîi trage Ada, iar de altul, doamna Azureanu...
Dar dacă Ada n-are să vină la Nisa ?
Povestea mormîntului meu cam neglijat în ultimul timp, începe să-mi deprecieze poezia vieţei pe care de-abia de trei luni o trăiesc cu adevărat.
27 decembrie
Sunt la Nisa de două zile.
Cerul şi^ marea sunt aşa de albastre, că celelalte colori aproape nici nu există în oraşul acesta. Nu ştiu dacă mi se pare, sau dacă le văd cu adevărat aşa, dar rochiile femeilor, cravatele bărbaţilor, hîrtiile de scrisori, afişele de pe ziduri,
firmele magazinelor, felinarele electrice, tramvaiele şi automobilele, toate, dar absolut toate lucrurile sunt albastre.
Curios lucru... Abia aci mi-am dat seama că şi scoarţele caietului meu de impresii sunt tot albastre.
28 decembrie
Astăzi am întîlnit pe stradă un „domn" pe care îl cunoşteam dintr-o fotografie. Mai tîrziu mi-am adus aminte că îl cunosc foarte bine din cărţile bibliotecei mele : era Jean Lorrain.
Este aşa după cum mi l-am închipuit — icoană fidelă a celor cetite. înalt, bine făcut, cu privirea de cerşetor obraznic, fardat ca o momîie, fără cea mai mică pată de roşu în obraz, cu degetele inelate şi greoaie — o adevărată povară — şi cu pasul rar şi săltăreţ ca o balerină gata să păşească în scenă, Jean Lorrain mi-a făcut impresia unei fiinţe ciudate în care trăieşte contrastul tragic al faraonului de acum cinci mii de ani cu al anonimului de peste alte cîteva mii de ani.
Peste o oră l-am întîlnit din nou. Cînd am ajuns în faţa lui, m-am oprit, ca şi cum aş fi avut să-i spun ceva. El mi-a răspuns cu aceeaşi mişcare. Mi-am adus aminte însă că eu nu trebuie să cunosc pe nimeni şi mi-am continuat drumul cu ochii în jos. Privirea lui mă îngheţase. Tremuram de frică sau de plăcere ? Nu ştiu... în urma mea, l-am auzit in-sultîndu-mă :
— Imbecile!...
Cineva parcă mă îndemna la ureche să-i răspund. Nu mi-a venit în minte însă decît cuvîntul :
— Phocasse /...
Şi-atîta tot... Ne-am despărţit unul de altul ca doi grăbiţi ce s-ar fi recunoscut, fără să aibă însă timpul să-şi strîngă mîna.
în prima librărie ce mi-a ieşit în cale, am intrat şi am cumpărat pe Monsieur de Phocasse, pe care la noapte îl voi ceti din nou.
2 ianuarie
în sfîrşit !....
Mîine seară se cîntă Traviata. Afişe mari — afişe albastre, bineînţeles — anunţă că rolul Violetei va fi cîntat de
68
69
T
I
Ada Paganelli. Artista trebuie să fi sosit abia azi. De o săp-tămînă de cînd mă aflu aici, n-am auzit vorbindu-se de ea. După importanţa însă pe care i-o dau mărimea afişelor, tovarăşa mea de drum trebuie să fie una din cîntăreţele de seamă. Mărturisesc că eu unul n-am auzit încă vorbindu-se de ea. La Bucureşti nu era cunoscută decît Vlădaia. Cîţiva inşi aflasem că există şi o Darclee, iar în ultimul timp, aceeaşi plăcută surpriză ne-o făcuse şi existenţa Noyinei. Restul nu ne interesa. Galeria, care hotăra de soarta artiştilor şi de succesul serei, nu-şi bătuse niciodată capul să inventeze artişti noi. Năzuinţele noastre erau simple şi stupide ca ale oricăror alţi autohtoni. Şi totuşi, astăzi cînd mă gîndesc la autohtonii galeriei Teatrului nostru Naţional, nu mă pot opri să nu regret... dar ce anume, nu ştiu. Ce greu este să ştii ce trebuie să regreţi, cînd regretele nu-ţi chinuiesc sufletul decît ca nişte pasări călătoare, gata să părăsească peisajul la primul dor de ducă !... Ada Paganelli !...
Cine ştie ce aş putea ştii mîine, cînd astăzi eu nu ştiu încă nimic, deşi ea pare a işti totul !... „Mio caro, mio caro"...
Deşi ciudate, cuvintele ei îmi sună în urechi cu duioşia obsedantă a unor preţioase mărturisiri culese de pe buzele unei moarte scumpe... Şi ce chip de moartă avea tovarăşa mea de drum în dimineaţa aceea !... Şi ce tremurătură de schelet au cuvintele din scrisoarea ei !...
Dar scrisoarea ei nu era oare adresată unui alt mort ? Mortul eram eu şi tot eu mai eram şi amantul ei de altădată... de acum şapte ani ! Curioasă coincidenţă !... După primii şapte ani, creştinii obişnuiesc să-şi dezgroape morţii, ca să le controleze reintrarea solemnă în infinit... Dar ea ?... De cîte ori n-o fi cîntat pe Violeta şi ca Violeta de cîte ori n-o fi murit şi Ada ?...
Dacă nu mă înşel, la un „mio caro" nu se poate răspunde decît printr-o „mia cara".
Şi morţii trebuie să iubească cu aceeaşi patimă inutilă cu care cei vii, mint şi se înşeală...
„Mia car a, mia car a..."
3 ianuarie
Era fatal să ajung aici. m
în timpul voiajului, mă obsedase Baudelaire ; de cmd sunt la Nisa, mă obsedează Lorrain.
De trei zile, trăiesc pagină cu pagină, rînd cu rînd, un început de roman pe care nu ştiu cum- îl voi sfîrşi, dar pe care l-aş putea oricînd semna cu numelelui Jean Lorrain.
De trei zile, un străin mă urmăreşte necontenit ca umbra credincioasă a unui om care ar merge totdeauna cu^faţa spre soare. între el şi mine există parcă o barieră fixa de fier, peste care paşii celui din urma mea n-au îndrăznit să păşească niciodată, nici chiar din greşeală. De cîte ori mi-am întors capul înapoi, l-am revăzut întorcîndu-şi capul ji el. De cîte ori l-am privit, ochii lui s-au îndreptat deodată aiurea, ca^ şi cum cineva l-ar fi strigat pe nume din partea aceea. De cîte ori m-am oprit, s-a oprit şi necunoscutul.
N-aş putea spune unde l-am întîlnit pentru prima dată. N-aş putea spune nici de cînd mă urmăreşte. Acum trei zile însă, l-am observat pentru prima dată şi pentru prima dată trebuie să mărturisesc că un străin mi-a dat fiorii fricei adevărate. Pînă atunci, nu-mi suspectasem decît prietenii.
L-am privit cu de-amănuntul, atît cît puteam să-l observ de la cei douăzeci de paşi ce ne despărţeau, şi de trei zile îl privesc la fel ori de cîte ori simt nevoia să mă răzbun plicti-sindu-1. Am observat că privirile mele îl enervează şi îl ruşinează în acelaşi timp. Are aerul unui ^cerşetor, pe care pomana îl face să roşească. După îmbrăcăminte, pare a fi dm cea mai bună lume, iar după vîrstă,^ trebuie să se apropie de 50 de ani. Nu l-am auzit vorbind niciodată. Vocea lui însă trebuie să fie gravă. Mi-o spune aceasta figura lui ce pare tăiată dintr-o bucată de carton cărămiziu.
într-o zi, l-am surprins mai înainte de a fi avut timpul să se întoarcă. Privirea lui m-a cutremurat. Mi-am adus aminte că într-o noapte, de mult, îl visasem aidoma pictat pe zidul unei vechi biserici bizantine. Figura lui se desprinsese din zid şi mă îmbrăţişase. M-am deşteptat atunci tre-murînd de frig şi de groază... Mă deşteptase sărutarea tatei. Eram bolnav de tifos şi aiuram... Visul meu însă fusese ultima manifestare a crizei. A doua zi intram în convalescenţă.
70
71
De atunci au trecut ani şi visele se uită. Dar ce curioase sunt şi visele uneori !...
4 ianuarie
Roşu, verde, violet !...
5 ianuarie
Roşu, verde, violet!...
6 ianuarie
Roşu, verde, violet !...
25 ianuarie
Roşu, verde, violet !...
Loja ei este tapetată cu roşu...
Camera mea de la hotel are covorul, perdelele şi aşternutul patului verzi...
La operă, în timpul reprezentaţiei, cînd luminile din sală se sting, stalurile, lojile şi galeria par un tablou de Camere, în care cafeniul este înlocuit prin violet...
Restul, lucruri de puţină importanţă pentru jurnalul unui om nebun.
Doamna Azureanu avea dreptate. Trebuia să consult un specialist. Pe acesta însă îl voi găsi la Paris sau aiurea. Poate că mă voi adresa chiar specialistului recomandat de Hans... La Nisa nu există doctori decît pentru cei care ţin cu orice preţ să trăiască. Şi Ada pretinde că noi nu mai trăim de mult, eu din ziua în care îmi dam sufletul în braţele ei, iar ea^ cu mult mai înainte chiar de a mă fi cunoscut pentru prima dată. De data asta ne-am întîlnit a doua oară ca morţi. Şi morţii nu văd decît roşu, verde şi violet !...
/ februarie
Eu n-am avut curajul să-i zic : Rămîi...
Ea n-a avut prezenţa de spirit să-mi zică : Vino cu mine.
Şi ne-am despărţit. Nimic mai simplu. Ea a plecat, eu am rămas.
în curînd voi pleca şi eu. Eu însă nu voi lua acelaşi drum ca ea. O, nu... Ea a plecat din nou spre Rusia. Cînd am întîlnit-o în tren, venea de la Moscova. Cînd o voi mai întîlni poate, va veni de la Arhanghel». îi plac ţările reci. Morţilor le plac frigul... Frigul conservă... Momiile faraonilor erau îmbălsămate fiindcă egipţienii nu cunoşteau ^ frigul. Morţii noştri însă sunt mai fericiţi : frigul costă mai puţin decît aromatele Egiptului.
A plecat!...
N-am plîns nici eu, nici ea. Şi totuşi, cu o zi înainte, ne hotărîsem să plîngem amîndoi. în ziua despărţirei însă ne-am adus aminte că nici unul din noi nu mai avem lacrămi.^ Curios lucru... Morţii nu plîng niciodată. Se pare că lăcrămile sunt mult mai puţin curate decît le credem noi cei vii. Morţii nu iau cu ei decît lucrurile care, la frig sau la căldură, rămîn aceleaşi. Şi lăcrămile dacă nu îngheaţă, în^ schimb dispar, prefăcîndu-se în sare. Ada mi-a povestit că ursitoarele culeg sarea din lacrimile celor ce mor şi o presară în ochii noilor-născuţi, ca să-i înveţe să plîngă.
Cînd a plecat, Ada mi-a destăinuit părerea de rău ce o simte ori de cîte ori este nevoită să-şi părăsească amantul mort, pentru a-1 regăsi pe cel condamnat să moară şi el la rîndul lui. De data asta însă, amantul condamnat n-am fost eu, fiindcă eu murisem cu mult mai înainte de a fi cunos-cut-o. Ada m-a recunoscut totuşi. Doar ea singură m-a dus la groapă acum şapte ani... Mormîntul meu se găseşte la Florenţa. Pînă în ultimul timp, mă credeam înmormîntat la Bologna. Ada mi-a mărturisit însă că în prima scrisoare mă minţise. Dealtfel, aceasta este singura minciună ce mi-a spus...
Şi a plecat...
Aşadar, totul s-a sfîrşit... Totul ?... Să fie oare cu putinţă ?...
Aş fi dorit să pot începe ceva la care nu mă gîndisem încă, ceva însă pe care î-aş fi putut începe oricînd mi-ar fi fost dor de... Dar nu ştiu de ce... Poate de beţia candidă a nopţilor de acum cîţiva ani... Ah !... Coristele la Opera din Bucureşti !... Da, da... Coristele de la Bucureşti, această naivă ofensă adusă visului cotidian !...
72
73
Astăzi însă e prea tîrziu. S-a sfîrşit... Şi am sfîrşit totul, fără să fi avut măcar prilejul şi... mintea să pot începe şi eu ceva...
Dar morţii nu pot începe niciodată nimic, fiindcă nimicul în care intră, n-are nici început, nici sfîrşit... Ei îşi sfîrşesc numai povestea propriei lor minciuni şi atîta tot...
5 februarie
Pe un colţ de stradă singuratică, am descoperit un afiş albastru, rămas din cele cari anunţau sosirea Adei.
Cine l-o fi lipit acolo ? Pentru ce pînă azi, nimeni n-a lipit un altul peste el ?...
Locuitorii cartierului acesta mărginaş nu vin la Opera. O armonică îi distrează mai bine decît ansamblul vocilor acompaniate de orchestră.
Şi omul plătit ca să schimbe afişele n-a mai lipit nici un afiş nou peste vechiul afiş albastru de pe colţul acestei străzi singuratice.
Eu unul îi mulţumesc. Am prilejul să-l citesc în fiecare zi şi prilejul acesta îmi dă iluzia că Ada trebuie să sosească zilele acestea... Am început chiar s-o aştept din nou.
10 februarie
Ada n-a sosit... în schimb, a sosit altcineva.
Omul care mă urmărea acum o lună a apărut din nou. Omul care s-a coborît de pe zidul bisericei bizantine ca sa mă sărute pe frunte cînd eram bolnav de tifos, s-a întors. Nu ştiu unde plecase. Ştiu însă că nu-1 mai vedeam... Şi ce bine îmi părea !...
De azi înainte însă, voi avea după mine iarăşi două umbre : a mea, una, şi omul care mă urmăreşte, două.
12 februarie
Ah ! Mizerabilul... Cum l-aş fi lovit, dacă nu mi-ar fi fost ruşine de cei din jurul meu.
Afişul albastru de la colţul străzei a fost astupat. Omul plătit să lipească afişe a trecut azi-dimineaţă pe acolo şi
74
peste numele Adei a lipit numele altei celebrităţi, pe care nici pe asta n-o cunosc.
L-am suprins în momentul cînd murdărea cu clei literele care îmi sună în creier ca nişte clopoţei de argint, şi l-am rugat să lase pe zid tot afişul ăla vechi. Am vrut chiar să-l plătesc pentru acest serviciu. Mizerabilul însă mi-a rîs în faţă. Cînd l-am ameninţat, l-am văzut aplecîndu-se spre băieţaşul care îi ajuta şi l-am auzit şoptindu-i la ureche :
— E nebun... Du-te repede şi cheamă un gardist.
Nebun ?... Aşadar, doamna Azureanu avea dreptate... Din zi în zi, recunosc tot mai mult necesitatea cît mai grabnică a unui consult ca un doctor specialist.
Gardist ?... Nu amice, nu chema un gardist, că nu este nevoie... Dacă vrei însă cu adevărat să-mi faci un serviciu, recomandă-mi mai repede un doctor specialist...
13 februarie
Aş vrea să plec de la Nisa. Albastrul acesta a început să mă obosească. Aş vrea să plec însă în tovărăşia unui nebun, cu care să colind cîtva timp locuri pe cari nici eu, nici el nu le cunoaştem şi în felul acesta să-mi pot da seama dacă sunt cu adevărat şi eu nebun.
Dar cine va fi nebunul care ar consimţi să întovărăşească un om, care mărturisindu-şi nebunia, ar compromite întregul pitoresc al cuminţeniei celor de la balamuc ?
Un om care ar vrea cu tot dinadinsul să fie împărat, poate fi nebun ?
Cineva parcă mi-ar spune : Da.
Ei bine, pînă azi, nu mi-am putut niciodată închipui că fantezia m-ar putea întrupa într-un împărat. Nu pot să fiu împărat, întîi fiindcă imperiile de pe lume îşi au toate suveranii lor şi fiecare suveran îşi are moştenitorul şi al doilea, fiindcă imperii noi nu se mai pot descoperi. Dar în afară de aceste două imposibilităţi, nu vreau să fiu împărat, fiindcă nu aş dori să domnesc ca bavarezul Ludovic al II-lea. Aşadar, nu pot fi nebun. Nu pot fi nebun, fiindcă nu vreau să fiu împărat.
în schimb, aş voi să cunosc şi să trăiesc alături de un nebun, care se crede sau poate să devină în curînd chiar împărat. Jacques Lebaudy, împăratul Saharei, mă interesează
75
în primul rînd. Dacă aş cere, bunăoară, să intru în armata lui Jacques Lebaudy, nu mi-aş grăbi oare sentinţa definitivă în marele proces psihologic în care formalităţile n-au ajuns deocamdată decît la nişte simple bănuieli ?
Sahara este atît de mare, că o caravană mai mult n-ar strica cîtuşi de puţin aspectul uniform al nesfîşitelor întinderi de nisip. M-aş îmbrăca în alb ca beduinii şi, pe spinarea cămilelor biblice, aş goni zile şi nopţi întregi, fericit că vînturile mi-ar astupa urmele drumului fără ţintă... Cei veniţi după mine, naivi şi cuminţi, ca şi mine, se vor crede primii sosiţi. Eu însă voi zîmbi şi voi mîna caravana tot mai departe, cucerind fără luptă şi fără împotrivire, domenii noi, pentru cei care venind după mine, se vor minuna aflînd ca înaintea lor un altul a trecut fără să lase nici o urmă... Iar în ziua cînd voi ajunge la capătul pustiului, voi împlînta acolo drapelul noului imperiu şi întregul imperiu îl voi ceda lui Jacques Lebaudy.
Eu nu vreau să fiu împărat fiindcă nu sunt nebun.
Uitasem însă... Drapelul noului imperiu este tot albastru — albastru ca imensul cerului, al mărei şi al nenumăratelor afişe care anunţă sosirea noilor celebrităţi la Nisa...
Unde o fi Ada ?
1 marţi?
Cineva mi-a umblat în geamantanul în care păstram cîteva amintiri din ţară — portretul mamei, al tatei şi trei scrisori de dragoste, cîteşitrele de la aceeaşi fată... Ce om fără noroc !... La vîrstă de 28 de ani, să n-ai decît trei scrisori de dragoste !... E trist... şi aproape de necrezut...
Cineva mi-a umblat în geamantanul acesta pe care ieri, din întîmplare, l-am uitat deschis. Am întrebat chelnăriţa şî chelnăriţa a căutat să mă convingă că nu-i adevărat... Nimeni n-a intrat în odaie în lipsa mea.
Se poate foarte bine să mă înşel. Cine ar fi putut să-mi umble în geamantanul în care nu păstrez nimic interesant şi mai ales nimic de preţ pentru cei obişnuiţi să cerceteze pe furiş geamantanele altora ?...
Şi totuşi, cînd stau şi mă gîndesc cum erau toate aceste lucruri de nimic aşezate la locul lor şi cum le-am găsit astă-
76
seară, îmi vine să cred că cel care se înşeală nu sunt eu, ci chelnăriţa...
Cineva trebuie să fi intrat în odaie şi acest cineva mi-a umblat în geamantan.
Ca să-i dovedesc că am dreptate, n-am să-i spun nimic, dar mîine îmi voi lăsa geamantanul tot deschis...
2 martie
Cineva — de data asta însă, un altcineva decît cel de ieri — mi-a umblat din nou în geamantan.
Ieri îmi umblase o femeie. Ieri, portretul tatei fusese cercetat cu de-amănuntul. Astăzi însă mi-a umblat un bărbat. Portretul mamei l-am găsit scos din plicul lui şi ascuns între a 56-a şi a 57-a filă din Poemele lordului Alfred Douglas.
Cine mi-a umblat în geamantan, mi-a ascuns intenţionat portretul mamei între filele poemei Rugăciune.
„De cîte ori vînturile dinspre apus nu-mi cîntară şi vocea rîurilor, a eleşteelor şi a arborilor plini de înduioşare, nu-mi vorbiră de tine, Dumnezeule!... Eu însă nu le-am auzit!...
Ah, destupă-mi urechile, Doamne !...
De cîte ori trecut-am pe lîngă ele, trestiile îmi şoptiră : «Fii tare prietene, fii tare şi nu te înspăimînta zadarnic. Nu-ţi ofensa sufletul cu josnicia îndoielei... Dumnezeu nu poate minţi.» Eu însă nu le-am auzit...
Ah, destupă-mi urechile, Doamne !...
Stelele voiră să-mi îndrepte paşii şi de cîte ori îmi auzise pimsul, luna palidă sfîşiase norii, ca să-mi arate calea argintată... Eu însă n-am văzut-o...
Ah, deschide-mi ochii, Doamne !...
îngerii mă chemară pe nume şi îngerii se coborîră din cer ca să mă însoţească, iar din vîrful întunecatului firmament, Cristos, el însuşi, îmi întinse mîna... Eu însă nu-1 văzui...
Ah, deschide-mi ochii, Doamne !...
77
Chelnăriţa pare că ştie ceva, clar ce ştie nu vrea sau nu poate să-mi spună. Cînd am întrebat-o din nou cine mi-a umblat în geamantan, n-a mai căutat ca ieri să-mi dovedească că mă înşel. S-a roşit, şi-a lăsat ochii în jos şi s-a făcut că n-aude.
Am înţeles totul. De data asta însă voiesc să mi se para cu adevărat că mă înşel, cu alte cuvinte voiesc să mi se pară că cineva mi-ar fi putut umbla în geamantan.
Mi-am aranjat lucrurile la locul lor, iar mîine, bineînţeles, îmi las din nou geamantanul deschis.
Cineva îmi umblă în fiecare zi în geamantan.
Pe acest cineva trebuie să-l prind, întîmple-se orice s-ar întîmpla.
Chelnăriţa continuă să nu ştie nimic. Peste cîteva zile însă chelnăriţa îmi va spune totul. Am o idee.
9 martie
Luiza, care astăzi este chelnăriţă, dar mîine poate fi orice, dacă nu chiar „La Dame de chez Maxim's'', este o fetiţă tî-nără, roşcovană, cu dinţii curaţi şi tăioşi, cu buzele cărnoase şi cu nasul ridicat în sus. Luiza este, după opinia specialiştilor, tipul femeii senzuale.
Dacă nu ştiu cine mi-a umblat în geamantan, vina nu este a ei, ci a mea, care pînă azi, nu i-am dat sărmanei fete atenţia pe care o merită.
Luiza este geloasă pe Ada.
Femeile astea nu iubesc pe nimeni. Dacă ar fi să iubească pe cineva, ar trebui să iubească pe toţi pasagerii cari le cheamă în odaie, cînd n-au nevoie de nimic altceva, decît de ele singure. Pasagerii cari le neglijează însă deşteaptă în ele gelozii, cu cari chelnăriţele, deşi n-au nici un drept, îţi pot produce totuşi plictiseli enorme.
Eu unul am fost dintre aceştia din urmă.
Luiza nu-mi poate ierta ofensa de a fi adus pe Ada b. hotel, în schimb ce ei nu-i acordam decît atenţia ciocolatei de dimineaţă şi umplutul ibricelor cu apă...
Mîine dimineaţă însă îmi A'oi repara greşaîa. Am s-o chem şi am să-i ofer locul Adei. Cînd voi şti s-o împac, Luiza va şti şi ea să-mi spună cine îmi umblă în geamantan.
78
Astăzi am găsit acelaşi deranj. Mîine dimineaţă însă voi şti şi eu cine este acest ciudat indiscret, dar cinstit amator de geamantane străine...
Constat dealtfel cu bucurie, că pînă azi, nu mi-a lipsit nimic din geamantan.
10 martie
Dacă n-aş avea martoră pe Luiza, aş crede că sunt nebun !...
Am răuşit... Am răuşit însă numai pe jumătate.
Luiza a luat locul Adei. Ce curios mi se pare !... Nu văd aproape nici o diferenţă. Deşi plină de viaţă, Luiza leşină cu aceaşi uşurinţă ca şi Ada, care se credea moartă de cîteva secole.
Dar lucrurile acestea nu mă interesează decît în al doilea plan. Important este că cineva îmi umblă regulat în geamantan, că Luiza îl cunoaşte, că ea singură îl introduce în cameră în lipsa mea şi că pe acest „cineva" nu-1 pot cunoaşte, fiindcă Luiza nu voieşte să mi-l spună încă.
Afacerea geamantanului meu începe să devină misterioasă.
Cînd îmi vorbeşte de geamantan, Luiza are gesturi de femeie hipnotizată. Cine o plăteşte ca să poată pătrunde în odaia mea. Şi lucrul acesta i se pare atît de natural, că m-a rugat —- dacă ţiu cu adevărat la ea — să-mi las geamantanul descuiat în fiecare zi. în schimb, Luiza mi-a promis că peste o săptămînă cel mult, voi afla atît numele ciudatului explorator, cît şi cauza pentru care secretul trebuie păstrat pînă în ziua cînd necunoscutul va crede de cuviinţă să se dea pe faţă.
Dacă Luiza nu minte, îmi pare că nu am nici un motiv sa regret hotărîrea banală ce am luat ca să-mi notez zilnic impresiile. Şi Luiza nu minte... Ada a făcu t-o să sufere mai mult ca oricare altă rivală din cursul proaspetei sale stagiuni amoroase.
Biata Luiză !... Ce fată plină la corp şi seacă la cap !...
11 martie
în aşteptarea zilei care va pune capăt misterului din camera nr. 15 a „Hotelului Riviera" din Nisa, Luiza continuă
79
să mă iubească în fiecare seară şi să mă facă s-o iubesc în-tr-altfel de cum pasagerii obişnuiesc să iubească chelnăriţele de prin hoteluri.
începe să-mi fie ruşine de mine însumi. Oare Luiza să fi fost singurul scop al călătoriei mele aci ?...
Aseară, ca să-mi probeze superioritatea ei faţă de alte femei de aceeaşi categorie socială ca ea, şi-a permis luxul să-mi vorbească de Le Journal d'une femme de chambre.
Pe Octave Mirbeau însă Luiza îl confundă cu Marcel Prevost !...
Ce gîscă !...
13 martie
Ada îmi scrie din Munchen, încîntată de a fi făcut cunoştinţă cu un desanator de la „Simplicissimus".
Scrisoarea ei nu mi-a produs nici o impresie, nu m-a pătat cu nici o umbră de gelozie şi, mai ales, nu mi-a deşteptat nici o amintire. Curios lucru !... Femeia asta pare a fi trecut pe lîngă mine, ca pe iîngă un orb. îmi pare că nici nu m-a atins, în graba ei de a pleca cît mai curînd şi mai departe,^ nu mi-a lăsat nimic ce-ar fi putut să mi-o amintească mai tîrziu. A fost pasagera cuminte care nu pierde nimic, şî am fost pasagerul normal care nu găseşte nimic pierdut de altul. Fiecare ne-am despărţit cu ale noastre... Aceasta înseamnă că pe viitor vom continua să dormim tot atît de liniştiţi ca şi mai înainte de a ne fi cunoscut şi nu ne vom tulbura decît cel mult poate la gîndul „neprevăzutului" din calea fiecărui din noi. Pentru ea, ca şi pentru mine, trecutul nostru nu există !...
Şi totuşi, daca vreodată voi trece prin Florenţa, sunt curios să-mi văd şi eu mormîntul. Ada m-a încredinţat ca de cîte ori ajunge în oraşul florilor, prima vizită o face la cimitir. Se pare că înainte de a fi murit, mi-ar fi plăcut violetele şi margheritele galbene. Eu însă nu-mi aduc aminte să-mi fi plăcut vreodată florile...
Scrisoarea Adei mi-a făcut impresia unei scrisori comerciale, îmi pune un anumit număr de întrebări şi îmi cere un egal număr de răspunsuri. Eu însă voi întrebuinţa pentru toate acelaşi „nu ştiu". Nu ştiu, nu ştiu !...
Luiza, care i-a cetit scrisoarea, este curioasă să-mi citească şi răspunsul. Pînă cînd voi desluşi misterul geamantanului* sunt sclavul Luizei.
Fericită femeie, chelnăriţa asta !...
14 martie
M-am hotărît să nu-i răspund nimic. De ^azi^înainte nu mai răspund la nici o scrisoare. E drept însă că pînă azi, singurele două scrisori pe care le-am primit sunt de ia Ada. în geamantan mai am încă trei. Pentru un om de vîrstă mea, cinci scrisori de femeie, cred că sunt suficiente ca debut...
Un altul în locul meu, i-ar fi răspuns desigur următoarele :
„Draga mea..."
Scumpa mea ar fi fost poate mai bine. Draga mea însăr sună mai puţin trivial ca Scumpa mea. „Scrisoarea ta m-a găsit..."
Aş fi vrut să-i spun că m-a găsit într-alt fel de cum s-ar fi aşteptat poate. Sau, nu... I-aş fi spus mai bine că scrisoarea ei a găsit pe un altul decît pe cel de acum două luni... Omul se schimbă pe nesimţitele...
Scrisorile însă, oricît de frumos ar fi scrise, rămîn tot atît de banale, ca şi mărcile ce se repetă veşnic aceleaşi, oricare ar fi deosebirea colţului pe care au fost lipite şi a ştampilei, poştale ce le murdăreşte...
încep să-mi dau seama că aş fi incapabil să-i pot răspunde altfel de cum i-ar fi răspuns oricare altul în locul meu. Renunţ deci pentru totdeauna. Conceptele sunt tot atît de plictisitoare şi inutile ca şi scrisorile... Ada nu-mi va ceti niciodată răspunsul. După ce va pleca din Munchen, desenatorul de ia „Simplicissimus" va fi poate mai recunoscător decît mine şî-i va răspunde poate chiar într-o scrisoare ilustrată. Ilustraţia i-ar da textului putinţa să valoreze şi el ceva. Altfel, nu văd ce importanţă ar avea o simplă iscălitură din» tr-o scrisoare adresată unei femei ca Ada... Eu sau el nu suntem decît aceeaşi necesitate anonima pentru satisfacerea aceluiaşi capriciu banal...
80
81
De un singur lucru sunt curios. Aş vrea să ştiu în ce oraş va fi înmormîntat desenatorul de la „Simplicissimus". Eu, care îmi dorm somnul drepţilor la Florenţa, mă simt foarte bine în oraşul florilor. Dar dacă fantezia Adei va merge de data asta pe la Helsingfors ?...
Sărmanul bavarez !...
17 martie
Luiza începe să-şi permită intimităţi care trădează pe femeia prost crescută.
Chelnăriţa asta, care ar putea fi într-un an amanta a 365 de pasageri, ţine cu tot dinadinsul să rămînă amanta mea.
Mărturisesc că atîta onoare mă exasperează şi mă umileşte !...
^ Nimic mai natural deci, ca o amantă să se intereseze de părinţii amantului ei... Şi fiindcă eu nu mi-am permis niciodată intimitatea s-o întreb cine îi sunt părinţii, Luiza se răzbună întrebîndu-mă de ai mei.
Dacă n-aş fi avut oroare de duhovnici, întrebarea Luizei mi-ar fi dat o probă mai mult de dragostea ce-mi poartă. Dar la ce bun să ştie şi Luiza, ceea ce afară de mine, nimeni altul nu mai poate şti pe aici ?... Dacă i-aş da adresa doamnei Azureanu ? Amanta tatei ar fi capabilă să-i povestească totul...
Am început să mă plictisesc aici. Nu mă mai reţine decît misterul geamantanului, care continuă să fie cercetat cu aceeaşi statornicită încăpăţînare. Necunoscutul epigraf însă n-are deocamdată nimic de descifrat, în afară de numele fotografiilor de pe cartoane.
Ce coinidenţă bizară i... Mama este fotografiată tot la Nisa. Abia acum mi-am adus aminte. Mîine mă duc sa caut fotograful. Sunt curios să ştiu dacă mai există.
18 martie
Fotograful a murit. în locul atelierului de atunci, astăzi este instalat un cabinet medical pentru boaie de piept. La Nisa, cea mai rentabilă - clientelă sunt ofticoşii. Patronul de azi trebuie să cîştige cu mult mai mult decît cel de atunci...
Şi biata mamă tot ofticoasă a murit !...
19 martie
Luiza a început să mă plictisească. Ţine cu orice preţ să ştie ce părere am eu despre mama.
I-am răspuns că mama a murit născîndu-mă. Necunos-cînd-o deci, nu mi-am putut face nici un fel de idee despre femeia pe care n-am văzut-o niciodată, decît în^ fotografia ce o port cu mine, pentru a-mi aminti din cînd în cînd, ca o mamă a trebuit să am şi eu cîndva...
23 martie
Azi m-am întîlnit din nou cu omul care mă urmăreşte. L-am găsit în holul de jos al hotelului, spionînd scara cu ochii, aşa ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva pe care^ n-ar fi voit să-l scape... Poate mă aştepta chiar pe mine... Cînd m-a zărit, a intrat în cabina telefonică, mai înainte ca să-l fi putut ajunge. M-am aşezat pe un scaun şi l-am aşteptat.^ Voiam cu tot dinadinsul să-l privesc în faţă, să-i vorbesc şi să-l provoc să-mi dea explicaţia pe care, deşi n-o doream, nu voiam totuşi s-o las pierdută.
Necunoscutul însă parcă avea de vorbit cu întreg mapamondul... După trei sferturi de ceas, eu am plecat. El însă continua să vorbească la telefon.
24 martie
Necunoscutul de ieri, de alaltăieri şi de totdeauna ele cînd mă găsesc la Nisa, se numeşte lordul W. Este proprietarul unui castel feudal din Irlanda, ai iahtului „Nirvana", pe care l-am zărit ancorat în portul cel mic şi al faimosului grajd de cai de curse, care, sub culorile purpură şi alb, a cîş-tigat de două ori „Derby"-ul de la Epson, de trei ori „Eclipsele", o dată „Grand prix de Paris" şi altă dată „Grand prix municipal". Primăvara şi-o petrece în Irlanda, vara pe coastele Norvegiei, toamna la Paris sau la Londra şi iarna la Nisa, prin Algeria sau Egipt.
în urma acestor informaţiuni pe care mi le-a clat portarii! hotelului meu, mi se pare că nu mai am nici un drept să suspectez pe necunoscutul de pînă ieri...
Şi totuşi, între mine şi el nu văd nici o urmă ele legătura care să-i poată permite o asemenea iantezie...
82
83
61
Din momentul însă din care onorabilul lord W. îmi găseşte atît de interesantă urma paşilor mei, nu eu voi fi acela care îl va convinge că se înşeală.
Bătrîna mea... umbră n-are decît să mă urmărească. Tot ce pot face, pe viitor, va fi să umblu mai încet ca să nu-1 obosesc...
/ aprilie
Să fie o păcăleală de 1 aprilie ?... Nu cred...
Misterul geamantanului a început să se lămurească. Lămurirea asta însă pe mine mă întunecă şi mai mult !.'..
Luiza m-a primit mai veselă ca niciodată. Credeam că a sosit momentul să-mi spună cine este abonatul geamantanului meu. M-am înşelat. Luiza continua să nu-1 cunoască încă...
Astăzi însă mi-am găsit geamantanul mai complect de cum îl Jăsasem dimineaţa. Printre cele cinci scrisori ale mele am mai găsit încă una care nu-mi aparţine, o scrisoare pusă acolo de nu ştiu cine, sau mai bine zis, de acela pe care îl ştiu, dar nu-1 cunosc încă.
^ Scrisoarea este adresată de o femeie unui bărbat. Scrisul mărunt şi nervos trădează pe femeia bolnavă. îmi pare că scrisul acesta l-am mai zărit pe undeva. Dar unde şi cînd, nu-mi mai aduc aminte.
Dealtfel, povestea geamntanului meu începe să se banalizeze. M-aş fi aşteptat mai curînd să-mi lipsească ceva. Misteriosul cambrioleur însă pare a fi din lumea bună, din lumea care aduce, nu care ia. Cu toate acestea, mi-e teamă că mîine, pe aceeaşi vreme ca azi, scrisoarea care nu-mi aparţine va dispare din geamantanul meu în care a fost lăsată probabil din greşeală. Ca să nu se piardă însă, mă grăbesc s-o transcriu aici. Originalul ei este în limba franceză :
„Scumpul meu Will,
Lampioaneîe de porţelan, frumoasele lampioane japoneze, pe cari mi le-ai dat acum trei zile, nu le mai am. Vîn-tul a intrat pe fereastră fără veste, le-a clătinat, le-a ciocnit unul de altul şi le-a spart. Lumina din ele s-a stins şi în odaie s-a făcut iarăşi întuneric, ca şi în seara aceea pe care numai noi o ştim. în schimb, masca de bronz a rămas nemişcată acolo, la locul ei din perete. Ea a văzut totul. "Dar
cum măştile de bronz nu-şi schimbă niciodată expresia, ochii ei au rămas tot atît de deschişi, dinţii ei tot atît de dezveliţi, obrajii ei tot atît de strălucitori în bătaia razelor tîrzii de lună. Tu fii masca de bronz. Nu te schimba niciodată şHu-beşte-mă aşa cum se iubesc bronzurile... etern. Şi nu crezi tu că-i de ajuns o iubire de bronz pentru nişte figurine tot atît de fragede ca şi lampioaneîe de porţelan ?...
A ta, toată, toată, toată E.a
Măşti de bronz şi lampioane de porţelan !... Ciudată împerechere !...
Mi-aduc aminte că în podul caselor noastre am găsit o mască de bronz, o figură de japonez, pe care tata o aruncase acolo ca să nu se sperie noaptea de ea. Eu am luat-o cu mine la Bucureşti, şi după ce am purtat-o din odaieJn odaie, pe unde m-am tot mutat, am dăruit-o într-o bună zi unui prieten sculptor.
Dacă aş fi avut şi două lampioane de porţelan, desigur că le-aş fi dăruit şi pe ele, dacă nu cumva vîntul nu mi le-ar fi spart şi pe ale mele, după cum le-a spart pe acelea pe care el : „W" le dăruise ei: „E".
După cît văd, scrisoarea asta nu-mi serveşte cu nimic la dezlegarea misterului ce pluteşte încă în jurul geamantanului meu.
Voi aştepta. Nisa nu mă mai plictiseşte ca acum cîteva zile, iar Luiza din zi în zi devine tot mai nepreţuită.
2 aprilie
Eram sigur...
Scrisoarea de ieri a dispărut. în schimb am găsit alta. Acelaşi scris mărunt şi nervos. Aceeaşi „E." către acelaşi „W". O transcriu deci şi pe aceasta.
„Scumpul mevi W,
Dacă nu te-am văzut, e că nu vroi să te mai văd. Trebuie să plec în ţară. Ştii bine că nu depinde de mine. Doctorii îmi spun că trebuie să plec, iar mama voieşte să mor acolo, la noi acasă. La ce bun dar să te mai văd, cînd doctorii nu-mi mai pot ascunde nimic mai mult, decît lampioaneîe tale de
84
85
32
porţelan îmi ascundeau înainte de a le fi spart vîntul !... Tu însă fii masca de bronz, pe care o păstrez şi o iau cu mine.
A ta toată, atît cît doctorii îmi dau voie să mai fiu şi a altuia afară de boala ce mă are toată.
E."
Nu înţeleg nimic. Luiza nu înţelege nici ea. Cînd i-am arătat scrisorile a dat din umeri. Pentru această „E" însă, Luiza a găsit un compliment plin de graţie, un compliment msă banal, ca toate frazele cu care Luiza încearcă să iasă din hotarele lumei căreia îi aparţine.
3 aprilie
Nu înţeleg nimic, nimic, nimic !
Dacă aş înţelege cel mai mic lucru, ar însemna să înnebunesc. Cum nu voiesc să înnebunesc însă, mă feresc pe cît pot, ca nu cumva să greşesc înţelegînd ceva.
în geamantan am găsit altă scrisoare, a treia.
Pe aceasta însă n-o mai transcriu.
„E" a plecat, „W" a rămas.
Simetria situaţiei acestor doi necunoscuţi cu situaţia mea şi a Adei din ziua de 1 februarie mă enervează.
^ „E" a plecat în ţara ei şi ţara ei este... România. Aci s-a măritat. De ce ? Nu ştie nici ea... Dar fiindcă este în ajunul naşterei, anunţă pe „W" că copilul este al lui şi nu al bărbatului...
Misterul  geamantanului meu începe  să  devină stupid. Mîinejl închid. M-am săturat. Luiza n-are decît să bată la altă uşă... Mai sunt şi alţi pasageri, afară de mine, în hotel.
4 aprilie
Ştiu bine că n-am dreptul să fur nimic din cele trei scrisori care mi-au poposit cîte o noapte în geamantan, ca în camera unui hotel dintr-o staţie balneară. Totuşi, împerecherea măştilor de^bronz cu lampioaneîe de porţelan mi-a plăcut aşa de mult,^ că am adoptat-o ca titlu pentru jurnalul meu. Bineînţeles că cele petrecute aievea în scrisorile acestea vagabonde pe mine nu mă interesează decît sub aspectul simbo-
lului ce-ar putea reprezenta cîndva pe coperta unei cărţi, de care nu sunt sigur că va vedea lumina zilei, dar care pentru mine, de azi înainte, se va numi Măşti de brom şi lampioane de porţelan...
10  aprilie, dimineaţa
Aşadar, doamna Azureanu avea dreptate... toată^ lumea avea dreptate... Şi aceeaşi dreptate o aveam şi eu, cînd^ mă gîndeam la ceea ce nimeni cred că nu se mai gîndeşte astăzi... Nu... Eu nu eram fiul mortului, nu eram fiul omului pe care îl dusesem la groapă, nu eram fiul străinului care, drept mulţumire pentru această pioasă datorie creştinească, îmi lăsase numele şi întreaga lui avere. Nu, nu, nu... Eu nu aveam drept la nimic din ceea ce era al lui, fiindcă bandiţii n-au dreptul să-şi moştenească victimele şi eu nu fusesem decît banditul ce-i furasem dragostea, încredera, numele şi averea !^
Dacă ar fi ştiut, dacă cineva i-ar fi spus, dacă măcar ar fi bănuit cîndva, ceva cît de puţin, din grozavul adevăr pe care, afară de el, toată lumea îl ştia, eu n-aş mai fi fost nimeni, aş fi rămas veşnic bastardul ce-şi caută tatăl şi cau-tîndu-1 nu l-aş fi găsit niciodată, fiindcă fără numele şi averea lui n-aş fi putut ajunge niciodată pînă aici.
Iată pentru ce astăzi, cînd pe adevăratul meu^ tată îl ştiu de aproape, la cîţiva paşi de mine, cînd mi-1 închipui frămîntîndu-se la fel cu mine în aşteptarea supremei îmbrăţişări a regăsire! celui crezut pierdut pentru totdeauna, îmi simt lăcrămile scăpîndu-mi fără voie de sub pleoape ji pentru prima dată în viaţă, simt nevoia să plîng cu^adevărat, jă îngenunchez în faţa imaginei îndepărtate a celuilalt, a, străinului la mormîntui căruia nu îngenuncheasem şi nu plînsesem niciodată, să-i mulţumesc şi să-i cer iertare pentru greşeala mamei şi a adevăratului meu tată...
Iartă-mă, prietene, de a te fi înşelat atîţia jani de-a rîndul. Vina mea nu a fost mai mare, nici mai fără de iertare decît a celor care te-au înşelat întreaga ^viaţă...^ Iartă-mă, prietene, şi dă-mi voie ca de azi înainte să nu mă mai gîndesc la tine ca la un tată. Un altul ţi-a luat locul, la care tu n-aveai nici un drept !...
86
87
38
Se face ziuă. Am deschis fereastra şi privesc spre mare. Colo la stînga, lipită de cheiul cel mic, „Nirvana" stă nemişcată ca o sfărîmătură de stîncă albă. Lumina verde din vîrful primului catarg, ca şi ochiul de smarald al unui Buda însufleţit, mă priveşte cu dragostea stranie cu care zeii de altădată îşi priveau bastarzii de pe pămînt. Fumuriul turbure al dimineţii tremură ca o picătură de lapte aruncată într-un pahar cu apă. în depărtare, luminile celorlalte vaporaşe ancorate în radă se sting, una după alta. Marea începe să~şi desluşească coloarea, şi zgomotele confuze ale celor ce se deşteaptă se frămîntă ca nişte rugăciuni de dimineaţă în auzul celui care nu s-a culcat încă !...
Acum mă simt mai liniştit. încep să-mi dau seama de cele petrecute şi parcă tremur de bucurie că mi-am putut găsi iarăşi rostul frazelor. Pînă mai adineaori mă gîndeam aiurea... La cîte nu mă gîndeam !... La cîte nu se gîndesc nebunii în clipa cînd cumpăna începe pentru prima dată să se încline prea mult într-o parte !...
Aseară, cînd am venit acasă, primul gînd mi-a fost ca de obicei, să-mi caut în geamantan. De cîteva zile nu se mai petrecuse nimic extraordinar. Cu o zi înainte, mă hotă-rîsem chiar să-l închid. N-am avut însă curajul... L-am lăsat deschis şi aseară, în locul unei singure fotografii a mamei, am găsit două... Amîndouă nu erau decît aceeaşi fotografie. Am rămas împietrit locului. M-am frecat la ochi şi mi-am dat seama că ochii de data asta nu mă mint. Le-am pipăit pe amîndouă şi amîndouă mi-au procurat aceeaşi senzaţie de carton rece, învechit, stupid... Cine altul, afară de mine, putea să mai aibă o fotografie a mamei ?... Pe dosul ei, aceeaşi mînă care scrisese cele trei scrisori găsite în geamantanul meu, trei seri de-a rîndul, adăugase şi cîteva cuvinte, — o dedicaţie sinceră, banală şi totuşi... atît de vinovată... Abia atunci mi-am adus aminte unde mai văzusem eu scrisul acela. Mama fusese amanta lordului W şi eu eram fiul... lor ! Simţeam cum odaia se învîrteşte în jurul meu. Scaunele se legănau ca nişte balansoare. Tablourile din perete căpătaseră viaţă. Unele îmi
zîmbeau ironic şi surîsul cromolitografiilor astea stupide mă insultau ca nişte palme pe care le primeam, fără să le pot para. Altele mă priveau nepăsătoare, ca şi cum starea mea sufletească n-ar fi însemnat nimic, ca şi cum alte lucruri^ cu mult mai de seamă se petreceau în aceeaşi clipă pe pămînt, undeva, în altă parte... Geamantanul sta deschis ca gura unui monstru nemaivăzut şi în blana ursului alb,^ întinsă în faţa patului, se întrupase parcă unul din stăpînii întinderilor polare.
Voiam să strig şi îmi simţeam gîtlejul uscat. Voiam să apuc ceva în mînă, ceva cu care să mă pot apăra contra acestei lumi stranii, ce înviase în jurul meu... Totul însă, tot pe ce puneam mîna, simţeam cum îmi scapă printre degete... M-am repezit atunci la sonerie şi am apăsat cu putere butonul.
Un chelner veni abia după un sfert de oră.
— Unde este Luiza ?
Chelnerul mă privi şiret şi, cu vocea de slugă obraznică, îmi răspunse :
— Nu mai este în serviciul nostru. A plecat azi-dimineaţă.
Apoi după o pauză :
— Credeam că domnul a fost deja pus în cunoştinţă... I-am cerut apă. Am băut un pahar, două, trei... nu mai
ştiu cîte pahare am băut. Simţeam deschizîndu-se în mine un gol enorm, un gol pe care nu l-aş fi putut astupa cu apa tuturor mărilor din lume...
Am ieşit afară. Pe coridorul hotelului nu era nimeni...
Am coborît scara. Nimeni... Am ieşit în stradă. Nimeni...
Voiam parcă să întîlnesc pe cineva. Simţeam că aş fi putut sta de vorbă chiar şi cu un mort. Voiam să ies din singurătatea ce începuse să mă înspăimînte. Şi în clipa aceea mă simţeam mai singur ca primul om în aşteptarea primei Iui tovarăşe...
Am coborît în port.
„Nirvana" sta nemişcată, prinsă de chei, în otgoanele ei. Un gardian se afla în apropiere.
— Al cui este iahtul ăsta ?
— Al lordului W.
— Stăpînul se găseşte pe bord ?
— întrebaţi pe omul de cart...
88
89
Ascuns în umbră, un matelot îşi fuma pipa liniştit, ca şi cum lumea de dincolo de bord n-ar fi existat.
— Aş vrea să-i vorbesc lordului W.
— La ora asta ?
— Ţi se pare curios ?...
— Mai întîi, cine sunteţi d-voastră ?
Da... Uitasem ce trebuie să răspund celui care mă va întreba cine sunt. Matelotul avea dreptate. Cine eram eu ?... Cine aveam dreptul să fiu ?...
Şi am plecat, fiindcă mi-a fost frică să-i spun cine eram.
Pe „Promenada des Anglais" felinarele electrice îmi plimbau^ umbra de jur împrejurul meu şi umbra mea părea limba unui ceasornic enorm ce nu-şi poate găsi ora pe cadran...
Ce oră era ?... Nu ştiu.
Cînd m-am întors la hotel, se lumina de ziuă. Acum este ziuă deplină.
10  aprilie, seara
M-am deşteptat pe înserate.
Chelnerul mi-a adus o scrisoare pe plicul căreia, erau imprimate cu litere albastre următoarele cuvinte :
„De pe bordul iahtului «Nirvana»", îmi scria tata :
„Lordul W. roagă pe domnul XXX să binevoiască a-i face onoarea să clineze astă-seară, 10 aprilie, pe bordul iahtului său, ce se găseşte ancorat la cheiul cel mic, în dreptul felinarului cu nr. 173..."
Mă îmbrac şi plec.
11 aprilie
Ce curioasă regăsire !...
Ne-am îmbrăţişat ca şi cum ne-am fi aşteptat unul pe altul, ca şi cum ne-am fi anunţat mai din vreme, ca şi cum toată lumea ar fi ştiut că Ieri, 10 aprilie 190..., ora 8 şi jumătate seara, lordul W. îşi va îmbrăţişa pentru prima dată
copilul, pe care pînă atunci nu-1 văzuse încă, decît în imaginaţia caldă a părintelui ce îşi caută bastardul pierdut...
Onorurile mi-au fost făcute de Luiza, pe care am găsit-o angajată ca lingeră. Biata fată !.. Ce rol eroic a îndeplinit chelnăriţa asta, faţă de două persoane ce-ar fi putut-o mai repede plictisi decît interesa.
Tata m-a sărutat pe frunte şi pe ochi...
Voiam să plîng. Simţeam că în clipa aceea trebuia să plîng, fiindcă, la mormîntul celuilalt, nu mă putusem stă-pîni să rîd. Cînd l-am privit însă drept în ochi, mi-a fost ruşine şi lacrimile mi s-au uscat sub pleoape...
Nu m-a întrebat nimic din trecutul meu. N-a vrut să ştie decît un singur lucru — dacă îmi plac voiajurile lungit voiajurile pe mare, voiajurile care durează zile întregi, luni întregi, voiajurile care încep azi şi se sfîrşese odată cu cea din urmă filă din calendarul vieţei.
Cînd mi-a arătat iahtul, nu mi-a spus decît următoarele cuvinte :
— Ce veselă o să-mi pară de azi înainte „Nirvana" !... Pînă azi n-a călcat picior de femeie pe-aici...
Şi iarăşi a tăcut... Tăceam amîndoi... Simţeam că femeia, care ar fi trebuit să fie stăpînă' aici, ne opreşte să-i pronunţăm numele. în acelaşi timp însă amîndoi ne gîndeam ia ea. Imaginea ei se coborîse parcă între noi amîndoi şi pe amîndoi deopotrivă ne privea cu aceeaşi dragoste cu care numai morţii ştiu să privească...
Ne-am uitat unul la altul, ca şi cum ne-am fi dat să înţelegem că am ghicit-o şi în urmă ne-am întors privirile aiurea...
încep să cred că Ada avea dreptate... Privirea morţilor nu ne părăseşte niciodată...
în biblioteca iahtului, mi-am găsit aproape toţi autorii mei favoriţi : Baudelaire, Gerard de Nerval, Rimbaud, La-forgue, Villiers de L'Isle Adam, Verlaine, Mallerme, contele de Lautrearnont, Oscar Wilde, Jean Lorrain...
Cabina mea se găseşte dedesubtul punţii de comandă, în stînga. Patru panouri originale de Toulouse-Lautrec — scena
90
91
de cafe-concert, din care, bineînţeles, că Yvette Guilbert nu lipseşte — se întind pe o lărgime de aproape o jumătate de metru, de jur împrejurul pereţilor. Un paravan de Whistler desparte patul de restul cabinei. Deasupra biroului, femeia cu ochii injectaţi de absint, dintr-o aquafortă de Rops, îmi aminteşte pe doamna Azureanu, în ziua cînd plănuise cucerirea întregei moşteniri a fostului său amant, iar deasupra patului o pisică de Manet doarme cu aceeaşi graţie felină cu care curtezanele îşi recapitulează nopţile de orgie.
Pe biurou, drept presse-papier, găsesc masca de bronz din podul caselor. Tata o cumpărase pentru a doua oară de la negustorul de curiozităţi, căruia prietenul meu i-o vînduse probabil într-un moment de jenă...
Un singur lucru îmi lipseşte. Pe acela însă nu-1 voi mai putea avea niciodată... Şi vîntul, acelaşi vînt care acum 30 de ani stinsese lumina şi spărsese lampioaneîe de porţelan, în curînd ne va duce iahtul spre alte ţărmuri, spre ţărmuri îndepărtate, pe cari vom trăi viaţa cea nouă a celor ce-şi închid ochii mulţumiţi că se pot pregăti să intre în viaţa cea fără de sfîrşit... Şi cine ştie dacă acelaşi vînt nu ne va stinge într-o noapte şi lumina din vîrful catargului nostru şi nu ne va sfărîma iahtul de coastele celui din urmă decor al dramei !...
21 aprllît
Mîine în zorii zilei ridicăm ancora. Pornim spre Indii.
22 aprilie
în port a ancorat un vas fantomă Cu trei catarguri frînte Şi cu prora
Diformă şi însîngerată ca un craniu De sinucis intrat în comă...
îl recunosc...
Pe puntea lui odată
Am navigat cu Cristofor Columb
Spre insula cu mine de platină, De aur, De aramă Şi de plumb... Şi ancorele pline de rugină Le-am aruncat în rada unui port Cu apele opace ca opacul Decolorat, al ochiului de mort...
îl recunosc...
Pe puntea lui odată
Am navigat spre vechiul continent
Purtînd mîndria luptei cîştigate
Sub veselele lui pavilioane
Departe-n Occident...
Şi toate bogăţiile furate
Din insula cu minele de plumb,
Le-am debarcat cu Cristofor Columb
în monarhia celor trei Coroane...
în port a ancorat un vas fantomă... îl recunosc,
Dar unde-i Căpitanul ?
Şi mateloţii unde-au debarcat ?...
Pe punte rătăceşte o aromă
De irişi tropicali
Iar cabestanul
Suspină ca un om înjunghiat !...
Fără dată
...Pe aci, pe unde mă aflu, nu cresc nici arbori, nici ierburi şi vîntul nu bate niciodată. Colţurile stîncilor sunt aşa de aspre, că i-ar putea însîngera suflarea.
Zilele sunt calde şi nopţile reci.
Soarele este roşu, mai roşu ca o rană proaspătă, iar luna albă, mai albă ca discul de argint pe care atleţii de altădată
92
93
62
l-ar fi aruncat aşa de sus, că a rămas suspendat în spaţiu, ca o amintire a vremurilor în cari discurile de argint înlocuiau pietrele şi plumbul...
Pe aci pe unde mă aflu, oamenii sunt înalţi, blonzi şî trişti...
De ce sunt înalţi ?
De ce sunt blonzi ?
De ce sunt trişti ?
Sunt înalţi, fiindcă nu cunosc nici arbori cu crengile joase, nici case cu porţile scunde, ca pe aiurea. Şi frunţile lor nu se lovesc niciodată de pragul de sus... Şi frunţile lor despică totdeauna infinitul, niciodată îngrădit...
Sunt blonzi, fiindcă în ţara lor soarele nu proiectează nici o umbră — cei care au ajuns pînă în această ţară, şi-au lăsat umbrele la frontieră — şi fiindcă luna nu le mîngîie părul decît cu aceleaşi raze pe cari i le împrumută soarele după ce apune.
Şi sunt trişti, fiindcă n-au cunoscut niciodată tristeţea, fiindcă totdeauna sunt fericiţi, fiindcă cei veşnic fericiţi sunt totdeauna aceiaşi şi cei care totdeauna sunt aceiaşi, par totdeauna trişti...
Ca să ajung pînă aci, în lungul drumului, am bătut la multe porţi şi pe mulţi cari ml-au ieşit înainte, i-am întrebat de drum.
Eu i-am întrebat de drum şi ei m-au întrebat : „Cine sunt şi de unde vin ?..."
Eu i-am întrebat de drum, şi ei m-au privit încruntaţi, ca şi cum drumul ar fi fost numai al lor.
Eu i-am întrebat de drum, şi ei m-au minţit, zîmbmdu-mi cu şiretenia oamenilor care dispreţuiesc pe cei care încearcă să ştie lucrurile ca şi ei.
I-am întrebat de drum şi dintre ei toţi, unul singur şi-a ridicat mîna în sus şi, tăind spaţiul în direcţia celor patru puncte cardinale, mi-a răspuns :
— Pe-aci, pe-aci sau pe-aci, pe orişiunde ai vrea să apuci, vei ajunge în acelaşi loc.
Abia tîrziu, am aflat că cel care îmi arătase drumul nu era dintr-ai lor şi că el, ca şi mine, sosise printre ei abia de
cîtva timp. Drumul însă, îl schimbase într-atît, că nimic nu-1 mai deosebea de cei sosiţi cu mult înaintea noastră. Şi-am pornit din nou.
O fată m-a întrebat dacă îmi mai aduc aminte cum se sărută. Şi ultima pată roşie de pe buze i-am dat-o...
Un vameş mi-a cerut o taxă de trecere... Şi ultimul gologan din palmă i l-am dat...
Şi am ajuns.
Am ajuns şi abia acum îmi dau searna că numai frica de a nu mă rătăci m-a făcut să întîrzii atît...
Dar dacă am întîrziat o zi sau două, dacă am întîrziat un an sau doi, nu ştiu...
Pe aci pe unde mă aflu, zilele sunt mai lungi decît anii şi rostul anilor nu-1 mai ţine nici un calendar.
Pe aci pe unde mă aflu, toţi oamenii par de aceeaşi vîrstă...
Pe aci pe unde mă aflu, nimeni nu mă întreabă : „Cine sunt ?..."
De ce oare ?...
Mi-am privit chipul şi în luciul unui lac cu apele albe, mai albe ca lacrimile şi m-am văzut aşa de înalt, aşa de blond, şi aşa de trist... şi m-am văzut atît de asemenea oamenilor de pe aci, că de data asta, m-am întrebat eu singur : „Cine sunt ?..."
Şi nu ştiu cum, dar în clipa aceea, întrebarea mea a fost auzită de omul din fundul lacului şi omul care semăna cu mine şi cu ceilalţi, mi-a răspuns :
— Tu nu eşti nimic !...
Şi eu — care crezusem în clipa cînd plecasem că aş putea fi cineva — mi-am închis ochii, ca să nu mă mai văd, şi m-am depărtat tăcut de lacul cu apele albe ca lăcrămile.
Tîrziu de tot, o mînă prietenească mă atinse pe umăr şi o voce cunoscută, parcă, îmi zise :
— Deschide-ţi ochii mari şi priveşte întreaga întindere fără arbori şi fără ierburi, priveşte soarele mai roşu ca o rană proaspătă şi luna mai albă ca un disc de argint, priveşte-ţi tovarăşii înalţi, blonzi şi trişti ca şi tine, şi ca şi
94
95
r
ei, învaţă că tot ce se aflau , • ,
Aici
se sfîrşeşte manuscrisul din
CAIETUL CU SCOARŢE ALBASTRE
Iată ce am socotit că după optsprezece ani poate fi cunoscut de toată lumea.
Mai înainte însă ca volumul acesta să treacă în rafturile prăfuite ale vreunei biblioteci, sau în mîinile prietenilor, care obişmdesc sa citească numai cărţi împrumutate, fie-mi per-misă o scurtă şi ultimă paranteză.
Pe fila manuscrisului ce poartă data zilei de 17 decembrie, autorul spovedaniei îşi exprimă dorinţa ca după. ce va fi avut norocul să trăiască anonim, să poată muri ca Perian-dru.
Prima dorinţă, după cum se vede, i s-a împlinit. Pînă azi, cel puţin, nimeni nu-l cunoaşte, nimeni nu bănuieşte cam cine ar fi putut să fie.
Cît priveşte pe cea de a doua, fiindcă Periand.ru mi este un nume pe care îl întîlnim în fiecare zi, iată ce găsesc într-un Abrege de la vie des plus illustres philosophes de PAnti-quite, pe care marele Fenelon îl tipărea în anul 1714 şi-l destina educaţiei tineretului francez.
96
„PERIANDRU
Tiranul Corintului, contimporan cu filosofii precedenţi1. Nu i se cunoaşte cu precizie nici data naşterei, nici acea a morţei.
„Faptul pare cu adevărat extraordinar, că grecii au putut da titlul de înţelept unui nebun ca Periandru. Desigur că ei s-au lăsat orbiţi de strălucirea maximelor lui ilustre şi nu s-au interesat deloc de viaţa dezonorată pe care a dus-o pe pămînt. Deşi a vorbit totdeauna ca un adevărat înţelept, Periandru a trăit ca un turbat...
El este primul om din antichitate, care a umblat însoţit de păzitori şi primul înţelept care şi-a schimbat titlul de magistrat al cetăţei, prin acela de tiran..."
Iar mai departe
„...Hotărînd să-şi pună capăt zilelor, se hotărî în acelaşi timp sa moară aşa ca nimeni să nu poată afla unde i se află îngropat corpul. Pentru aceasta, născoci următorul plan, pe care îl şi puse în execuţie. Chemă doi tineri, cărora le arătă o potecă dosnică şi le de te ordin ca în noaptea următoare să asasineze pe necunoscutul ce le va ieşi în cale şi apoi, fără să caute să afle cine este să-l îngroape într-un loc secret, pe care îl vor cunoaşte numai ei. După aceasta, chemă pe alţi patru tineri, cărora le dete acelaşi ordin, ca în noaptea următoare să asasineze pe cei doi necunoscuţi ce le vor ieşi în cale, îngropîndu-i într-un loc secret, neştiut de nimeni, afară de ei. Acelaşi ordin în fine îl repetă şi altor opt tineri, care trebuiau să asasineze pe ceilalţi patru şi să-i îngroape tot într-un loc secret.
După ce-şi aranja afacerile aşa cum crezuse că este mai bine, în noaptea următoare, Periandru fusese exact la întîlnirea pe care şi-o dăduse ou proprii lui asasini, pe poteca tăinuită..."
Ceea ce a urmat, se ghiceşte. Moartea lui Periandru tre-bvda să coste viaţa a încă şase tineri corintieni. în schimb, mormîntul primului tiran al antichităţii rămase necunoscut grecilor şi astăzi moartea lui Periandru este socotită ca prima dispariţie istorică fără urmă...
1 Hailes, Solon, Pittacus, Bias.
97
Şi iată cum Oceanul Indian şi ciclonul de acum 18 ani aveau să împlinească ultima dorinţă a celui ce voise să dispară fără urmă şi să înlocuiască poteca dosnică şi braţul armat al celor doi asasini, pentru ca anonimul autor al manuscrisului din caietul cu scoarţe albastre să poată muri la fel ca Periandru.
CETIŢI-LE NOAPTEA
Către cetitori
Poveştile sunt ca femeile. Nu ştii niciodată pentru ce-ţi plac... Despre un anume gen de femei, Villiers de L'Isle Adam spune ca „c'est la femme qiCon alme a cause de la nuit". Cred că acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre   povestirile mele. Vreţi să vă placă ? Cetiţi-le numai noaptea. Cetiţi-le noaptea sau... nu le mai cetiţi deloc.
/. M.
DE VORBĂ CU NECURATUL
în memoria lui ORESTE, poet român cu care atîţia ani de-a rîndul am petrecut în preajma vechei frontiere de la Predeal, pe care el nu a avut norocul s-o vadă mutată pînă aproape de Tisa
I
La un moment dat, prietenul cu care stam la o masă pe terasa cafenelei „Rimanokzi" din Oradea Mare se făcu limo-niu la faţă şi începu să tremure ca prins de friguri. Apoi, fără să scoată o singură vorbă, se ridică de pe scaun şi păşi aproape împleticindu-se spre un domn, care ne privea din marginea trotuarului, cu un zîmbet insinuant, ce părea mai repede un rînjet de răzbunare.
Ajuns în faţa lui, prietenul meu întinse cu o stîngăcie vădită mîna necunoscutului şi angaja cu el o conversaţie al cărei ecou, la început, nu ajungea încă pînă la mine.
Curiozitatea celor petrecute cu repeziciunea unei lovituri de teatru mă făcu să trec peste discreţia, pe care un om binecrescut trebuia s-o adopte în asemenea cazuri. în loc dar sa-mi sfîrşesc porţia de îngheţată, care începuse să se topească în farfurioară, mă aşezai cu coatele pe masă şi îmi pironii ochii către partenerii tragediei ce se desfăşura în faţa mea. Şi zic tragedie, fiindcă atitudinea prietenului meu la vederea necunoscutului îmi dăduse să înţeleg chiar din
103
primul moment, că era vorba de o întîlnire neaşteptată şî mai ales neplăcută.
Mă trudeam să ghicesc cam cine ar fi putut să fie acest trouble-fete care îmi schimbase prietenul, dintr-un adevărat atlet ce era, într-o cîrpă bună numai de aruncat la gunoi.
După aspect, părea dintr-o clasă socială mijlocie. Hainele atîrnau pe el ca şi cum ar fi fost de împrumutat, iar pălăria mică şi proptită în vîrful capului i se mişca în ritmul fălcilor, ca şi cum un deget nevăzut i-ar fi ridicat-o, de cîte ori căsca gura să vorbească. Scund şi slab, cu nasul coroiat şi cu figura spînă şi uscată ca o smochină presată, cele cîteva firişoare de păr roşcat ce-i atîrnau din barbă păreau absolut de prisos. Cu şoldul drept ieşit afară, şi sprijinit pe un baston solid şi noduros, ghiceam că necunoscutul şchioapătă. Ciudăţenia aspectului său în general însă nu ştiu de ce mă făcea să cred că atît barba cît şi infirmitatea piciorului sunt false. La început bănuiam că poate să fie vreun creditor neglijat sau părintele vreunei fete seduse, fiindcă ştiam că pe lîngă ceva literatură, box, fotbal şi luptă franceză, prietenul meu se mai îndeletnicea şi cu aceste două sporturi mai puţin onorabile.
Pe măsură însă ce conversaţia continua, neliniştea prietenului meu părea că scade. De data asta observai chiar că picioarele nu îi mai tremură. Vocea, de asemenea, căpătase destulă amploare ca să-i pot prinde şi eu cîte un cuvînt răzleţ. încetul cu încetul, tragedia din primul moment se schimbase într-o comedie de salon, subliniată din cînd în cînd de surîsuri discrete şi acompaniată de gesturi pline de eleganţă scenică.
Nerăbdarea de a dezlega cît mai curînd şarada celor două personaje misterioase — fiindcă din clipa aceea prietenul meu devenise pentru mine tot atît de misterios ca şi necunoscutul cu care sta de vorbă — mă făcu să mă aplec şi mai mult peste masa de marmură pe care îngheţata se lichefiase de data asta complect. îmi ciulii deci urechile ca un cîine ce ar fi stat la pîndă sau, dacă vreţi, ca un Polonius oarecare, conceput însă fără tradiţionala perdea.
Primele cuvinte pe care le prinsei, fură : Predeal, Oreste, ÎS august, domnul Jorj, Sfînta Măria... apoi victorie, Nistru, Tisa, România Mare şi în fine, următorul dialog grăbit, concis şi teatral ca şi un sfîrşit de act :
— Cînd ne mai vedem ?
— Poate niciodată... poate chiar azi.
— Mai stai mult pe aici ?
— Nu-ţi pot spune.
— Tocmai, dumneata, care ştii totul ?
— Ce folos, dacă nu-ţi pot spune tot ce ştiu... !
— Şi care poţi fi peste tot ?
— Şi în acelaşi timp nicăieri...
— Va să zică, nu mă mai iubeşti...
— Iar începi să te îndoieşti de mine ?
— Atunci, adio... sau, poate, la revedere.
— Poate, la revedere...
Şi prietenul meu întinse mîna necunoscutului, care se depărta, după ce mai întîi mă salută şi pe mine. îi răspunsei scoţîndu-mi pălăria şi ridicîndu-mă uşor de pe scaun, măgulit oarecum de atenţia unui om, care deocamdată îmi dăduse cel puţin prilejul să-i apreciez buna creştere.
întors la masă şi instalat din nou pe scaun, prietenul meu, care mai păstra încă o slabă nuanţă din paloarea celor cîteva clipe de mai înainte, îşi trecu mîna pe frunte, îşi plimbă ochii obosit pe cer şi oftă prelung şi din greu, ca şi cum ar fi pus un punct după evitarea unei nenorociri aproape fatală.
Fără să bănuiesc natura emoţiei repercutate în sufletul lui ca şi cercurile de apă din jurul unei pietricele aruncate într-un lac, curios şi aproape grăbit îl întrebai cu cea mai candidă şi firească naivitate •
— Cine era tipul ăsta ?
^ în loc de răspuns, prietenul meu mă privi în ochi. Mă privi cu insistenţa rece pe care pupilele o împrumută adesea lamelor de pumnal şi mai elocvent decît mi-ar fi vorbit, mişcă de trei ori capul ţeapăn ca şi o jucărie de lemn, al cărei resort nu funcţionează decît dintr-o singură direcţie.
Noua lui atitudine îmi strecură şi mie primii fiori ai unei emoţii nelămurite încă.
— Ce ? Faci pe dificilul ?... persoană sus-pusă ?...
— Foarte sus... Era Dracul !...
Zîmbii uşor. Gluma prietenului meu mă umilea. Dar amintirea stării lui sufleteşti, cu cîteva clipe mai înainte, mă făcu să-mi simt buzele reci şi saliva mai acidulată, ca şi cum răspunsul lui mi-ar fi stors o lămîie printre dinţi.
104
105
— Care drac ?
— Dracul adevărat... Diavolul... Necuratul !...
Nu ştiam ce să cred. îşi bătea joc de mine, sau întîl-nirea neaşteptată cu acel necunoscut îi clătinase creierii mai mult decît^ permite echilibrul mental ? Zîmbetul meu dispăruse ca o licărire falsă în noapte şi poate tot aşa de încruntat ca şi imaginea nopţii, îl întrebai :
— Ce, ai înnebunit ?... Cine era tipul ăsta cu care ai vorbit de Oreste şi de România Mare ?
Prietenul meu mă privi din nou cu insistenţa rece şi lucie a celor două lame de pumnal, pe care de data asta însă, le parai printr-o mişcare reflexă. Ce se petrecea în sufletul lui, nu ştiu. Dar ceea ce era mai trist pentru mine, in clipa aceea, eu însumi nu-mi puteam da seama ce se petrecea cu adevărat nici în sufletul meu.
_ — Ia ascultă. Lasă-te de teatru, că se uită lumea la noi. Cine era tipul ăsta şchiop şi cu pălăria de clown ?
Prietenul meu nu era nebun. Eu însă, simţeam cu fiecare minut ce trece, că mă apropii tot mai mult de nebunia de care îl bănuiam pe el.
Calm, senin şi umilit ca şi un preot care-şi recită rugăciunea indicată de canoane, după ce mă lua de braţ şi porni cu^ mine în lungul străzii, dincolo de podul de peste Criş, prietenul meu îmi povesti, îmi demonstra şi mă convinse, frază cu frază, cuvînt cu cuvînt, că necunoscutul care îl făcuse să se îngălbenească şi să tremure, deşi pretinde că se numeşte domnul Damian, nu este altul decît Necuratul, la numele căruia dreptcredincioşii îşi fac cruce şi pe care cei rătăciţi îl invocă şi îl îmbrăţişează ca pe o ultimă şi supremă raţiune a vieţii.
— Ah, dacă aş fi nebun, îmi spunea el, dacă aş fi nebun, aş fi poate mai fericit, fiindcă nimic nu ar fi adevărat din cele ce am să-ţi povestesc. Dar, nu... Damian există... L-ai văzut.» Te-a salutat şi tu i-ai răspuns. Este aşa după cum îl descriu cărţile sfinte şi poveştile bătrîneşti. Te-ai uitat bine în juruit lui ?^ Corpul lui nu face umbră pe pămînt şî dacă întîmplător i-ai pune o oglindă în faţă, ai vedea că figura lui nu se prinde în luciul ei. Apare şi dispare după plac şi dacă simte nevoia să se găsească chiar în mai multe locuri deodată, îl poţi întîlni în aceeaşi clipă şi aici la Oradea Mare, şi la Colombo, şi la Caracas !... Dacă Oreste nu
ar fi murit, Oreste ţi-ar fi putut repeta exact aceleaşi lucruri pe care ţi le spun şi eu. Să nu-mi bănuieşti buna-cre-dinţă, fiindcă nu am nici un motiv să te mint. Din contră, simt nevoia imperativă să te pun şi pe tine la curent cu cele întîmplate mie şi lui Oreste, acum şase ani, la Predeal...
Ajunsesem în faţa fostei scoale ungureşti de cădeţi. Prietenul meu se oprise deodată în loc, ca şi cum cineva l-ar fi atins pe umăr. Privirăm amîndoi, de jur împrejurul nostru. Nimeni. în clipa aceea însă, în faţa noastră, ca şi cum ar fi ieşit din pămînt, sprijinit în bastonul său noduros, domnul Damian apăru privindu-ne cu acelaşi zîmbet rece şi batjocoritor, cu care o jumătate de oră mai înainte îl văzusem apărînd pe trotuarul din faţa cafenelei „Rimanokzi".
Instinctiv, amîndoi ne strînserăm de braţ, ca şi cum am fi voit să atenuăm lovitura ce trebuia s-o primim. Simţii o sudoare rece care îmi învălui fruntea, ca şi o compresă medicală şi îmi încleştai dinţii de frică, să nu aspir atmosfera otrăvită ce părea că ma înăbuşe. Cuvintele prietenului meu însă, mă făcură să-mi revin în fire :
— Dă-mi voie să-ţi prezint un bun prieten al meu şi al bietului Oreste.
Apoi, adresîndu-se mie :
— Domnul Damian, o veche şi preţioasă cunoştinţă de la Predeal.
Domnul Damian părea turnat în ghips. Surîsul grotesc îi încremenise pe buze, ca şi cum i-ar fi fost pictat cu farduri de teatru. Cînd încercai să-i întind mîna, simţii că puterile nu mă mai ajută nici măcar s-o mişc. Mă paralizase ideea că pot sta de vorbă cu Necuratul, în existenţa căruia încetasem să mai cred încă de pe băncile primelor clase primare. Ca să putem ieşi din această situaţie penibilă, prietenul meu continuă :
— îi povesteam tocmai împrejurarea în care ne-am cunoscut şi cum...
Un behăit de capră, care aducea pe departe cu vocea omenească, îi taie fraza. începuse să vorbească domnul Damian.
— Imaginaţia poeţilor, de cele mai multe ori, depăşeşte realitatea şi sugrumă verosimilul. Noroc însă că majoritatea oamenilor care merg la biserică nu citesc poezii, iar cei care vă citesc şi vă ascultă balivernele nu merg la biserică.
106
107
— Vorbeşti în pilde, ca întotdeauna.
— Singura pilda'ce mi-am permis să ţî-o dau, şi pe care ţi-o repet# şi astăzi, este că degeaba încercaţi să inversaţi cu povestirile dv. fantastice rosturile celor două lumi, din care ieşiţi de obicei prea devreme, după ce mai totdeauna intraţi prea tîrziu. Cei care v-ar putea crede încă nu vă mai citesc, iar cei care încă vă mai citesc nu vă mai cred.
Prietenul meu îşi muşca buzele de ciudă. Desigur, că el înţelegea ceva mai mult decît mine, din vorbele domnului Damian, care părea a fi sfîrşit tot ce avusese de spus.
După o clipă de tăcere şi jenă reciprocă, domnul Damian îşi mişcă ^din nou fălcile şi împreună cu ele şi firele de păr din barbă, apoi pălăria, bastonul şi piciorul şchiop şi, în fine, întregul său corp de păpuşoi mecanic.
— îmi pare bine de cunoştinţă şi dacă ocaziunea se mai prezintă, cu plăcere la dispoziţia dv., oricînd...
Ne uitarăm la el cum dispare printre copacii parcului spre strada botezată de români „Aurel Vlaicu" şî după ce nu-1 mai văzurăm, ne privirăm cu oarecare insistenţă, ca şî cum am fi vrut să ne încredinţăm reciproc de prezenţa spaţială a fiecăruia dintre noi.
Prietenul meu, care-şi recăpătase buna dispoziţie, mă bătu pe umăr cu blîndeţea patriarhală a unui protector sincer şi, mai înainte de a fi avut timp să mă dezmeticesc, mă întrebă :
— Ei, ce zici ?... Aşa este, că domnul Damian nu este propriu-zis un oarecare domn Damian ?... Să ştii că ne-a. ieşit în cale anume, să-ţi dea prilejul ca să-l cunoşti. Nu ai idee ce vanitos este. Dacă nu aş şti cine este, l-aş lua drept un avocatei de provincie care s-a aruncat în braţele politicii. Avea aerul că mă opreşte să-ţi povestesc şi ţie cele petrecute la Predeal. Intenţia lui însă a fost să-ţi mărească, şi mai mult curiozitatea, şi fiindcă ştia că nu crezi în existenţa lui, a căutat să te convertească printr-o apariţie misterioasă şi prin cîteva fraze cu dublu înţeles.
Un sfert de oră mai tîrziu, la aceeaşi masă de pe terasa cafenelei „Rimanokzi", unde domnul Damian îmi apăruse pentru prima dată, prietenul meu îmi povestea următoarele.
II
Ştii că eu şi Oreste, cîţiva ani de-a rîndul ne-am petrecut verile la Predeal. El avea nevoie de aer curat, eu de linişte. Cînd ploua stam acasă sau ne aventuram cel mult pînă la restaurantul gării sau la „Klein", dincolo de vechea frontieră, unde corijam sau sfîrşeam bucăţile începute la Bucureşti. Printre rînduri, vorbeam de rău pe cei absenţi şi^ îi plîngeam pe cei rămaşi la „Terasă" sau la „Imperial". Cînd era timp frumos însă, tăiam şoseaua şerpuită de pe Valea Timişului şi pe potecuţa descoperită de noi, scoboram printre brazi pînă în vale la mănăstirea de maici, unde Oreste de trei ani de zile, aştepta zadarnic să _ întîlnească partenera unei aventuri romantice, cu care s-ar fi putut impune posterităţii. Seara, cînd obosiţi de urcuşul celor 237 de metri, care fac diferenţa de altitudine între Manenhof şi Predeal, domnul Jorj ne primea cu braţele deschise şi cu surîsul franc al birtaşilor din vechile estampe englezeşti. Mîncarea noastră era preparată aparte şi nu era trecută niciodată pe lista mîn-cărurilor destinate călătorilor sau personalului de^ la C.F.R. Mîndru, că printre clienţii lui numără şi doi scriitori de la Bucureşti, domnul Jorj ne făcea la restaurantul său din gara Predeal, preţuri mai mult decît convenabile, iar la Bucureşti de cîte ori ne întîlnea, nu scăpăm pînă ce nu luam masa cu invitaţii săi, măcar o singură dată la „Enescu" sau „Ior-dache". îţi spun lucrurile astea, ca să vezi în ce termeni ne găseam cu cel mai important personaj din Predeal, după autorităţile locale.
într-o zi, ne hotărîrăm să mergem la Azuga, să facem cîte o baie de aburi la fabrica de postav. Plecarăm doar cu personalul de 2 şi 55, hotărîţi să ne întoarcem cu acceleratul de 9 seara. După baie însă întîmplarea făcu să ne întîl-nim cu un prieten, redactor la Acţiunea, care pe vremea aceea era oficiosul lui Take Ionescu. Or, între oameni de aceeaşi meserie, de prisos să mai adaug că după sacramentalul „Bună ziua, ce mai faci ?" urmează inevitabilul „Ce mai^este nou ?"
Neutralitatea noastră espectativă începuse să obosească lumea. Takistul pretindea că are ştiri sigure din Bucureşti că Brătianu trădează cauza aliaţilor noştri de mai tîrziu şi că antantiştii vor să-l denunţe şi să provoace mişcări de stradă. Take Ionescu însă, ca mai prudent, se eclipsase în faţa lui
108
109
•Nku Filipescu, lăsîndu-i lui onoarea şi laurii cavalerului „sans peur et sans reprocbes".
Obosit de baie, Oreste începuse să caşte, întrerupînd discuţia din cînd în cînd cu cîte un „O să fie bine, fraţilor". Eu însă, liberal din trei generaţii, după cum ştii, mă aprin-sesem şi căutam să-l conving cu argumente — dealtfel tot ■•' atît de insuficiente, dar fastuoase, ca şi ale lui — că ştirile ce-i veniseră de la Bucureşti sunt false, că Take Ionescu nu este decît un sinistru farsor, care urmăreşte cularea lui Filipescu şi că Brătianu este singurul om de stat din România care ştie ce face şi face ce trebuie.
Din stradă însă, discuţia se continuă la cantina fabricii, unde după primele rînduri de halbe, grupul nostru de trei se mai mări cu alţi patru necunoscuţi, intraţi în vorbă fără să se prezinte, şi în urmă cu alţi şapte, atraşi de pasiunea aceluiaşi chinuitor semn de întrebare : „Cu cine mergem ? Cu cine trebuie să mergem ?..."
Unii erau de partea ziaristului takist. România pierduse trenul. Şi fiindcă nu putuse intra în război contra Austriei, imediat după ocuparea Lembergului de către ruşi, nu-i mai rămînea decît cel mult să meargă cu Puterile Centrale ca să cîştige măcar Basarabia. Dar în cazul acesta, cum rămînea cu Transilvania ? Cum rămînea cu frăţia noastră de sînge cu Franţa şi Italia ? Şi mai ales, cum rămînea cu trădarea lui Brătianu, care ar fi avut în fiecare noapte conciliabule secrete cu Marghiloman ,şi chiar cu Petre Carp ?
Alţii, mai puţin expansivi, admiteau posibilitatea unei intrări în război tot alături de francezi şi englezi. Dificultăţile diplomatice pe care ni le făceau ruşii — şi cu care unii dintre necunoscuţii de la masa noastră erau în co-rent — îi făceau să ia apărarea lui Brătianu şi să-i aprobe atitudinea de a nu întreprinde nici o acţiune hotărîtoare, pînă ce mai întîi nu ar fi avut garanţiile suficiente.
Adevărul însă este că toţi cei care discutam, eram mai mult sau mai puţin chinezi în materie de politică externă şi că astăzi, cînd mă gîndesc la zgomotul care adunase acum şase ani aproape toată populaţia Azugăi în jurul mesei noastre de la cantină, îmi vine să zîmbesc de naivitatea mulţimii şi să mă ruşinez de competinţa ziariştilor bine informaţi.
Să revin însă la ce ne interesează.
în timpul acesta începuse să se însereze. Sirenele fabricilor urlară unele după altele şi lucrătorii trecură prin faţa noastră ca un adevărat simbol al vieţii senine, pe care noi căutam zadarnic s-o întunecăm cu norii elocvenţei şi pedanteriei noastre de bîlei. Prezenţa noastră zgomotoasă îi lăsa reci, ca şi spectacolul puţin interesant al unor potăi ce s-ar fi sfîşiat pentru un ciolan.
La un moment dat, cineva din grupul necunoscuţilor ne întrebă :
— Dar la Predeal, cînd vă întoarceţi ?
— Astă-seară, răspunsei eu.
în acelaşi moment, Oreste sări de pe scaun strigînd :
— Trenul... Vine trenul... Bună seara, domnilor... România o fi pierdut, n-o fi pierdut trenul ; dar noi ne curăţăm la sigur dacă îl pierdem pe al nostru.
Şi-aproape fără să ne mai luăm „bună-seara" o pornirăm repede spre gară, unde însă nu am ajuns decît în clipa cînd ultimul vagon îşi plimba pe peron reflexul felinarului său roşu.
Ne uitarăm unul la altul, felicitîndu-ne reciproc de succesul obţinut cu politica externă în mersul trenurilor şi ne întrebarăm ce ne mai rămîne de făcut. Trebuia sau să dormim la Azuga, sau să ne angajăm o căruţă să ne ducă la Predeal. Soluţia a doua însă era mai grea din cauză că, în regiunea aceea de frontieră, autorităţile opreau circulaţia în timpul nopţii. Noi înşine chiar, trebuisem să obţinem permis special, ca să locuim la Predeal. După ce chibzuirăm ce-ar fi putut fi mai bine de făcut, Oreste îmi spuse :
— Dacă am porni-o pe jos ? Eu am mai făcut o dată drumul ăsta. Nu sunt decît 11 km. în două ore suntem la Predeal. Şi avem şi lună plină în noaptea asta...
Primii propunerea lui Oreste şi pornirăm la drum.
Noaptea era într-adevăr feerică. Şoseaua şi împrejurimile păreau un decor de teatru, pe care luna plină îşi plimba petele de umbră şi lumină în ritmul paşilor noştri. Din cînd in cînd, Prahova se apropia de şosea, ca şi cum ar fi vrut sa ne ţină de urît şi zgomotul apelor ei deştepta parcă dintre copaci ecoul discuţiei noastre de la cantină. Oreste căuta pe cer constelaţia Casiopeei pe care trebuia s-o găsească, după explicaţiile lui Anestin, opusă Stelei Polare din vîrful osiei Carului Mic. Un confrate falsificase fără voie personalitatea
110
111
numerică a constelaţiei şi de dragul unei simple figuri poetice îşi comparase cu Casiopeea iubita, care avea trei aluniţe în bărbie. Greşeala poetului incult făcuse deliciul cenaclurilor literare, şi Oreste găsise în noaptea aceea prilejul să se convingă personal de marea diferenţă dintre cele trei aluniţe ale Dulcineei şi cele şapte stele principale ale Casiopeei. Lumina lunei însă ne ascundea cea mai mare parte a stelelor şi cum nici eu nici el nu posedam cunoştinţe astronomice speciale, furăm nevoiţi să amînăm cercetările noastre pe altă noapte.
Mersesem neîntrerupt aproape o oră şi făcusem mai bine de jumătate din drum. Bine dispuşi, ca mai totdeauna cînd eram împreună, puneam la cale apariţia unei noi reviste literare şi pronosticăm viitoarele premii ale Academiei cînd, deodată, un nor ce se ridica perfid şi încăpăţînat din dosul Clăbucetului ne schimbă întreaga dispoziţie.
— Să ne grăbim că ne apucă ploaia, oftă Oreste.
Şi în momentul acela ne aduserăm aminte că eram îmbrăcaţi în haine de dril, fără pardesie, fără umbrele şi fără perspectiva nici unui adăpost, la nevoie.
Norul duşman însă ne ghicise parcă temerea şi, pe măsură ce noi grăbeam la deal, el ne tăie drumul,, iar la un moment dat, ne acoperi şi luna. De data asta mergeam prin întuneric. Răcoarea începuse să ne strîngă spatele. Cîteva clipe în urmă, primele picături de ploaie tamburinară rar pe pălăriile noastre de paie, apoi din ce în ce mai dese, ele se transformă într-o ploaie repede şi rece, de la care nu mai puteam spera altceva decît, cel mult, o pneumonie. Noroc însă că pe marginea drumului desluşirăm prin întuneric o bancă de piatră cu acoperişul de şindrilă, sub care ne ghe-muirăm amîndoi, binecuvîntînd numele ministrului de Lucrări Publice, care avusese fericita idee să presare pe drumul dintre Azuga şi Predeal asemenea adăposturi oficiale.
în timpul acesta, ploaia se transformase într-o adevărată ruptură de nori. Fulgere dese şi repezi luminau pentru o clipă împrejurimile şi trăsnetele încheiau parcă după fiecare detunătură cîte un capitol din poema tragică pe care ploaia o citea cu glas tare.
Unde anume ne găseam exact, hu ştiam. Se apropia însă de miezul nopţii şi ploaia nu părea deloc dispusă să treacă.
112
Ne pipăiam cu teamă şi dragoste ca doi naufragiaţi, înfrăţiţi pe aceeaşi bîrnă plutitoare şi fiindcă în jurul nostru nu zăream nimic, decît întunericul nopţii, ne făceam curaj între-bîndu-ne în glumă, dacă mai este mult pînă la ţărm.
La un moment dat, un zăngănit de clopoţei, care răsună drept în faţa noastră, ne făcu să tresărim. Cine putea să fie şi de unde ne putea veni salvarea anunţată prin clopoţeii pe care pînă atunci nu-i auziserăm încă ?
O siluetă neagră de om se desprinse atunci din mijlocul drumului şi o voce necunoscută ne chemă pe nume :
—- Noapte bună, domnule Oreste... Ce-aţi păţit, domnule Pilade ?... Nu mergeţi cu mine, că sunt cu trăsura ?... Vin de la Sinaia.
Necunoscutul se apropiase de noi şi cu gestul ne invita să-l urmăm. Uimit de atîta precizie, mă întrebam ce fel de ochi avea omul acesta, de putuse să ne vadă în noaptea în care noi nu-i puteam lămuri nici măcar figura, ca să ştim cel puţin cu cine avem de-a face. Trăsura de care ne vorbise nu se zărea nici8 ea. O ghiceam însă după zăngănitul clopoţeilor de la gîtul cailor.
Văzînd că ezităm, necunoscutul se apropie şi mai mult de noi, dîndu-şi la o parte gluga care-i acoperea figura.
— Ce, nu mă cunoaşteţi ? Eu sunt Damian de la Predeal. Adevărul însă era că nu-1 cunoşteam nici eu, nici Oreste.
Cu toate acestea, ne lăsarăm convinşi că suntem cunoştinţe vechi şi mai înainte de a părăsi banca sub streaşină căreia ne adăpostisem timp de aproape două ore, îi mulţumirăm pentru serviciul ce ni-1 oferea la timp şi cu- atîta bunăvoinţă.
Coborînd de pe bancă, domnul Damian ne făcu atenţi să ocolim o băltoacă pe care noi nu o vedeam şi ne conduse pînă la trăsura cu coşul ridicat ce-şi confunda prezenţa în noaptea mai neagră ca un tăciune stins.
După ce luarăm loc pe pernele moi, domnul Damian ne acoperi picioarele cu burduful de piele şi se urcă pe capră.
Oreste îmi făcu un semn de nedumerire, apoi vorbi :
— O să vă plouă, domnule Damian. Treceţi mai bine cu noi înăuntru.
Drept răspuns, domnul Damian rîse zgomotos, ca şi cum ne-ar fi auzit vorbind cine ştie ce prostie şi dădu bice cailor, care porniră în trap la deal. în acelaşi timp însă el se
113
întoarse spre noi şi, aplecîndu-şi capul pînă sub coviltirul trăsurii, ne spuse :
— Pe mine ploaia mă cunoaşte mai bine decît pe dv. Nu vă fie teamă, că de mine nu se prinde apa cerului !... Dar dv. staţi bine ? V-aţi cam udat... Nu vă este frig ?...
— Mulţumim, noi suntem bine.
— Bine să fie atunci...
Dacă ţi-aş spune că pînă la Predeal nu am putut să ne dezmeticim, poate că n-ai să mă crezi. Necunoscutul ăsta care pretindea că ne cunoaşte, dar pe care noi nu-1 mai vă-zuserăm niciodată pînă atunci, precum şi modul misterios în care apăruse şi ne descoperise sub streaşină băncii de piatră, pe care întunericul şi ploaia o făceau una cu noaptea, ne strecurase în suflet o îndoială vagă asupra realităţii pe care o trăim, fără să ne-o putem explica. Deşi mai impresionabil ca mine, Oreste căuta totuşi să pară mai stăpîn pe el, adre-sîndu-i-se din cînd în cînd, pe un ton ironic, sigur fiind că binefăcătorul nostru nu-1 pricepe.
— O să fie bine, domnule Damian !... Nu ?...
Şi vocea necunoscutului de pe capră răspundea parafra-zînd parcă deodată şi intenţia lui Oreste şi ropotul ploii.
— Biiine... biiine... o să fie bine !...
Cînd coborîrăm din trăsură în curtea gării, lumina felinarului ne dădu posibilitatea să observăm mai de-aproape pe misteriosul nostru binefăcător, care se prezentase domnul Damian. Prima constatare care ne strecură o nouă nelinişte în suflet fuse aceea că deşi fusese tot timpul pe capră, mantaua birjarului era mai uscată de cum ar fi fost scoasă în momentul acela din dulap. Ceea ce ne spusese cu o jumătate de oră mai înainte se adeverea. Apa cerului nu se prinsese de dînsul, nici măcar cît urma unei peniţe muiată în cerneală, pe o hîrtie unsuroasă.
îi mulţumirăm şi îl invitarăm în restaurant să bem ceva. Domnul Damian însă pretextă că e grăbit şi după ce ne fixă o întîlnire pentru a doua zi, dădu bice cailor şi dispăru cu trăsura pe şoseaua dinspre frontieră.
încotro s-ar fi putut duce la ora aceea, cînd circulaţia este oprită şi de autorităţile noastre şi de cele ungureşti, nu puteam ghici. Cîteva clipe însă, ascultarăm zăngănitul clopoţeilor ce se pierdeau în noapte, urmînd parcă şerpuirea şoselei ce cobora spre Timiş.
114
în restaurant nu mai rămăsese nici un client. Domnul Jorj făcea socotelile cu chelnerii. Nedumeririi lui, cînd ne văzu zgribuliţi de frig şi uzi de ploaie, urmară explicaţiunile noastre, pe care domnul Jorj părea că nu vrea să le creadă.
Cînd îl întrebarăm cine este acest domn Damian, patronul restaurantului dădu din umeri cu neîncredere şi ne răspunse în doi peri :
— Un mare şmecher. Nu ştiu de unde dracu s-a pripăşit anul acesta în Predeal... Dar ce face pe aici, să ştii că nu-i tocmai lucru curat.
— Face contrabandă ? îl întrebarăm noi.
— Tot felul de afaceri... îl întîlneşti pe unde nu-ţi dai cu gîndul şi ce face, ce drege, el singur parcă ar fi stăpîn aici. îi are în mînă şi pe ai noştri şi pe unguri...
Explicaţiile domnului Jorj adăugate la constatările noastre, măriră şi mai mult tulburarea pe care apariţia neaşteptată a domnului Damian o produsese în sufletul meu şi al lui Oreste. Concluziile noastre păreau însă atît de imposibile, că în noaptea aceea ne ferirăm să ni le comunicăm. Destul să-ţi spun numai că, mai înainte de a stinge lampa, profitai de ocazie că Oreste adormise şi începui să cercetez cu de-a-mănuntul pe sub paturi şi prin dulapul cu haine, ca şi un copil apucat de frică după cetirea unei povestiri fantastice.
Iată peripeţiile primei noastre întîlniri cu domnul Damian.
Şi prietenul meu tăcu.
în timpul acesta eu nu scosesem nici o vorbă. Emoţia de care mă simţeam stăpînit nu-mi dădu altă putere să-mi manifest nerăbdarea şi curiozitatea de a afla sfîrşitul aventurii, decît printr-o singură frază :
— Şi pe urmă ?
— Pe urmă ? Ai răbdare să-mi pregătesc urmarea. N-ai cetit în autorii noştri, cum se continuă o poveste ? Scoţi o ţigară, sau mai bine zis, umpli o pipă..., o aprinzi, tragi două-trei fumuri, oftezi din greu şi pe urmă, începi din nou.
Şi pe măsură ce-mi vorbea, prietenul meu făcea exact ce spunea — adică scoase o ţigară de foi, o aprinse, trase trei fumuri, tuşi, oftă, schimbă poziţia scaunului şi continuă.
115
III
A doua zi, un soare admirabil răsărise anume parcă să şteargă ultimele urme de ploaie de peste noapte.
Oreste mă aştepta la restaurantul gării, unde domnul Jorj îi completa informaţiunile asupra domnului Damian. Personajul acesta misterios apărea şi dispărea din Predeal, la date neregulate. Totdeauna singur şi refractar oricărei cunoştinţe, în afară de cele" impuse de nevoile schimbului de alimente cu diferite articole industriale ce-1 făcea între România şi Ungaria, domnul Damian căra de pe Valea Prahovei grîu şi porumb şi aducea de la Braşov medicamente, sticlărie şi obiecte necesare vieţii casnice. Nu ştia nimeni însă, nici unde locuieşte, nici unde mănîncă, nici de unde este de loc, nici ce făcuse mai înainte de a se ocupa cu singura meserie rentabilă, de pe vremea neutralităţii. Funcţionarii celor două vămi îl stimau, fiindcă era foarte mărinimos. Domnul Jorj însă nu-1 avea deloc la stomac, pentru binecuvîntatul motiv că domnul Damian nu-i făcuse niciodată cinstea să ia masa în restaurantul său. Ceva mai mult chiar, misteriosul personaj făcea şi pe zaraful, ori de cîte ori i se prezenta ocazia şi lucrul acesta plictisea deopotrivă atît pe domnul Jorj cît şi pe asociatul său, care avea concesia schimbului de monezi în gara Predeal.
Cu toate că în dimineaţa aceea ne puteam făli că ştim despre domnul Damian ceva mai mult decît cu-o zi mai înainte, investigaţiile noastre nu se opriră aci şi trecură în biroul poliţiei din gara Predeal.
Comisarul, băiat subţire, licenţiat în drept şi prieten cu noi de la „Imperial", ne destăinui — sub garanţia cuvîntului nostru de onoare — că adevărata misiune la Predeal a domnului Damian trebuie să fie aceea de spion al românilor, deoarece superiorii îi dăduseră în secret ordine formale, sa nu i se facă nici o dificultate, să se închidă ochii asupra tuturor afacerilor care ar părea suspecte şi, la nevoie, să i se înlesnească — în numele oficialităţii chiar — orice ajutor de care ar fi avut nevoie. E drept însă că, pînă atunci domnul Damian nu avusese încă nevoie de concursul poliţiei româneşti. Misteriosul personaj opera singur, cu propriile sale mijloace şi opera aşa de îndemînatic, că agenţii secreţi din Predeal nu reuşiseră-" ^în^âttŞi»%să dea de urma nici
116
unei alte îndeletniciri, în afară de exportul grîului şi importul diferitelor produse industriale.
După cum vezi, informaţiunile noastre despre domnul Damian nu motivau cu nimic atmosfera misterioasă în care îl plasasem în primul moment. Atît eu cît şi Oreste dar, căzurăm de acord că bănuielile cu care ne hipertrofiasem imaginaţia nu puteau avea altă explicaţie decît turburarea noastră nervoasă din noaptea în care îi făcusem cunoştinţa pe o ploaie torenţială şi în mijlocul unui drum aproape pustiu.
în ziua aceea însă, deşi ne dăduse întîlnire, domnul Damian nu apăru. Abia a treia zi, în ziua de 1 august, domnul Damian trecu în goana unui automobil roşu spre Azuga. La vederea noastră, se mulţumi să ne salute fluturîndu-şi degetele în vînt şi să ne strige :
— După-masă, la două şi cincizeci şi cinci.
Credeam că n-are să vină nici de data asta şi aşteptam plecarea personalului spre Bucureşti, ca să o pornim şi noi spre casă. Exact însă la ora două şi cincizeci şi cinci, cînd maşina fluiera, gata să pornească, domnul Damian apăru pe peronul gării îmbrăcat aproape la fel după cum l-ai văzut şi astăzi, cu hainele cumpărate parcă din Hala vechiturilor şi cu pălărioara lui de clown, echilibrată pe vârful capului ţuguiat, ca o căpiţă de fîn care a început să se rumenească de soare.
De-abia atunci observarăm că omul nostru şchioapătă şi că ghetele îi fac un zgomot ciudat, ca şi cum ar fi avut tălpile de lemn.
Regăsirea noastră fuse din cele mai cordiale. Domnul Damian ne salută cu o simplă înclinare a capului, fără să-şi scoată pălăria. în schimb, ne întinse mîna la amîndoi şi mîna lui aspră şi rece ne făcu impresia unei piei de şarpe conservat într-un muzeu de zoologie.
întîlnirile cu oamenii pe care îi cunoşti de curînd sunt totdeauna caraghioase. Nu ştii ce să-i întrebi şi te chinuieşti zadarnic să găseşti fraza potrivită cu care să nu depăşeşti nici intimitatea pe care nu le-o poţi acorda, nici indiferenţa cu care te jenezi să-i tratezi de la început. Domnul Damian insă, care cînd vrea este un causeur admirabil, parcă ghicise impasul în care ne găseam şi fără să mai aştepte mulţumirile noastre pentru serviciul ce ne făcuse cu patru nopţi înainte, angaja discuţia pe
117
Aci, dă-mi voie să fac o paranteză mai lungă. Ştii de cine ne vorbea domnul Damian şi asupra cărui autor ţinea să aibă părerea noastră ? Pariez că pentru nimic în lume, nu ai putea ghici... Ei bine, domnul Damian cetise pe Gas-parcl de la nuit al lui Aloisius Bertrand, din care ştia poeme întregi pe dinafară şi se oferea să ne explice toate subtilităţile din Cîntecele lui Maldoror ale lui Lautreamont...
Dacă nu ne-ar fi zăpăcit această revelaţie neaşteptată, poate că am fi înţeles din primul moment cu cine aveam de a face. Faptul însă că putusem găsi la Predeal pe cineva care să bată în struna mea şi să-l convingă pe Oreste că Gaspard de la nuit sunt cele mai frumoase poeme în proză din literatura mondială, mă făcu să uit pentru un moment că binefăcătorul nostru nu-şi împlinise încă termenul carantinei ^ sentimentale pe care ne hotărîsem să i-o impunem cîteva zile în ş4r.
Şî iată ^ cum, la un moment dat, mă trezii traversînd curtea gării cu domnul Damian la braţ. Oreste rămăsese cîţiva paşi în urmă ca să-şi aprindă o ţigară. Văzînd însă ca nu ne mai ajunge din urmă, îmi întorsei capul să văd ce face. Domnul Damian se întorsese şi el.
Nu am să uit niciodată momentul acela de spaimă, mărită cu ruşinea de a nu mi-o putea manifesta în faţa omului care ne-o provocase deopotrivă la amîndoi.
Galben ca ceara şi cu ochii holbaţi pe urma paşilor noştri, Oreste nu-şi mai putut reţine emoţia constatării fantastice şi cu vocea sugrumată de sincopa supremă în care părea că-şi dă sufletul, şopti aşa de încet, că de-abia îl putui auzi :
_— Unde-ţi este umbra, domnule Damian ? Dumneata nu faci umbră pe pămînt ?...
Pvîşul cavernos al omului pe care îl ţineam de braţ, mă zgudui ca şi cum m-aş fi găsit într-un tren ce deraiază.
Imi^aruncai ochii an jurul lui şi aceeaşi paloare, desigur, ca şe lăsase şi pe figura mea în momentul acela. în lumina orbitoare a^ soarelui, corpul domnului Damian nu contura nici o umbră pe pămînt.
^ Drept ^ răspuns, personajul-enigmă adresă lui Oreste următoarea întrebare :
— ^Dumneata ştii care este menirea omului pe pămînt ?... Sa facă umbră sau să facă treabă ?...
Tăcurăm amîndoi, fiindcă nici unul, nici altul nu ştiam sau mai bine zis nu puteam răspunde nimic.
Ca şi cum ar fi reluat o discuţie întreruptă însă, domnul Damian continuă :
— Umbra omului, să ştiţi de la mine, este un fenomen cu totul secundar. O face sau nu o face, ea nu poate influenţa cu nimic asupra efortului cu care încearcă sa-şi evidenţieze personalitatea în viaţă. De aceea, şi înţelepciunea poporului român spune despre oamenii inutili că_ nu sunt buni pentru altceva decît să facă umbră pământului.
După cum vezi, domnul Damian ne vorbea ex cathedra. Oreste continuă să bîlbîie :
— Va să zică, d-ta eşti un fel de Peter Schlemihl al lui Chamisso...
— Sau omul care şi-a vîndut umbra pe punga lui For-tunatus, îl complectă domnul Damian.
— Dar dumneata cui ţi-ai vîndut-o ? Tot Dracului ?
— Dracul nu există... Dracul suntem noi înşine — şî dumneata şi dumnealui şi eu. Dracul nu cumpără ; el face numai schimb, fiindcă noi nu ne putem cumpăra pe noi înşine. Ne împrumutăm însă intenţiuni cari, la^un moment dat pot cadra cu personalitatea răului despărţita de a binelui, anume ca să ne putem ipostazia la infinit minciuna vieţii. Binele şi răul însă sunt acelaşi lucru sau, mai bine zis, nu există nici bine, nici rău. Există numai biletul pe care^ ni-1 fabricăm noi înşine pentru loteria momentului în care credem că ne încercăm norocul. Dar şi norocul, ^ce este în definitiv ?... Oare credeţi că norocul singur a făcut să trec cu trăsura pe şosea tocmai cînd ploaia vă ţintuise sub straşina băncii unde v-am găsit ?
Oreste nu putea vorbi. Ghiceam lucrul acesta după mişcarea buzelor lui uscate. încercai dar, să continui eu discuţia.
— Dumneata vorbeşti ca un adevărat savant, domnule Damian. îţi mărturisesc că nici eu nu^cred în existenţa dracului, dar tot aşa de convins eram, pînă în momentul de faţă,, că nici oameni fără umbră nu pot exista.
— Şi, cu toate acestea, eu exist... Nu este aşa că exist ?... Exist şi ca mine mai există şi alţii. Nu cunoaşteţi cazul studentului din Praga, care şi-a vîndut umbra unui cămătar ? Şi doar cămătarul acesta nu era dracul. Prostia omenească însă a făcut dintr-un cămătar în carne şi oase,
118
119^
una şi aceeaşi persoană cu dracul plăsmuit de interesele unei anume categorii de oameni...
Povestea studentului din Praga o cunoşteam şi eu, din-tr-un film de cinematrograf jucat cu Wegener. Faptul însă că domnul Damian căuta să-mi dovedească cu legende populare existenţa oamenilor fără umbră mă umilea, ca şi cum aş fi fost tratat drept un copil. Dar, în faţa omului misterios, curajul revoltei mă părăsea pe clipă ce trece şi o discuţie argumentată serios, simţeam că nu mai este posibilă între noi şi el.
Căutai deci să schimb tonul şi îl întrebai în glumă :
— Dar dumneata cu ce ocazie ţi-ai pierdut umbra ?
— Eu m-am născut fără umbră... Dar dacă vreţi, va pot face dovada inutilităţii umbrei pentru un om. Vreţi să vă vindeţi umbra ?
— Nu, nu !... strigarăm amîndoi într-un singur glas.
— Dar s-o amanetaţi ?... Sunt gata oricînd... Spuneţi-mi numai cît cereţi ?...
Oreste, care îşi recăpătase glasul, răspunse tot în glumă :
— Să-mi dai pe Elena, regina Spartei, tot atît de tînără şi frumoasă ca şi în clipa cînd a fugit cu Paris.
— Asta nu se poate, răspunse domnul Damian.
— Şi cu toate astea, Mefisto a putut să dea pe Margareta lui Faust.
— Dar astea sunt poveşti... Mefisto nu există, după cum nici frumoasa Elenă nu a existat decît în imaginaţia aceloraşi speculatori ai minciunii, care mai tîrziu aveau să inventeze şi pe dracul... în schimb însă, eu vă dau lucruri reale... Aur ! Vreţi aur ?... Ştiţi cît este de scump aurul, mai ales în vremurile acestea... Ei bine, eu vă dau aur, aur adevărat, aur de care vă puteţi folosi... Şi dumneavoastră îmi daţi umbra, cu care nu aveţi ce face, dovedindu-vă în acelaşi timp şî posibilitatea propriei mele existenţe !...
Insistenţa cu care domnul Damian ne tîrguia umbra, şi poate chiar viaţa, mă apropiase de Oreste, ca şi cum aş fi prevăzut necesitatea unei apărări comune. Cu mîna stîngă îi apucasem braţul, iar cu dreapta îmi pipăiam în buzunarul de la spate cuţitul catalan, de care ştii că nu mă despart niciodată.
în momentul acela însă o schimbare bruscă se opera în sufletele şi în faţa ochilor noştri. Cu gurile căscate şi cu
ochii holbaţi de plăcere şi de teamă în acelaşi timp, ca şi doi copii în faţa unor focuri de artificii, privirăm de jur împrejurul nostru plini de nedumerirea pe care nu ţi-o poate procura decît fenomenele ştiinţelor oculte, cu care nu eşti la corent. D-l Damian dispăruse din faţa noastră, ca şi cum ar fi intrat în pămînt. îl văzusem tremurînd deodată, ca şi un manechin umplut cu tărîţe. O vîlvătaie verzuie îl îmbrăţişase, ca nişte petale de trandafir ce s-ar fi strîns în jurul unei stamine cu chip de om şi în urmă nu-1 mai văzusem nicăieri. în schimb însă preotul satului, cu crucea într-o mînă şi cu busuiocul într-alta, se apropia de noi, urmat de băieţaşul cu căldăruşa plină de apă sfinţită...
Era 1 august — după cum ţi-am spus şi, ca în fiecare început de lună, preotul îşi făcea obişnuitul turneu, bote-zîndu-şi dreptcredincioşii.
Fără să pronunţăm un singur cuvînt, ne descoperirăm aproape în mod mecanic şi închinîndu-ne cu evlavia amintirilor din copilărie, sărutarăm crucea pe care preotul ne-o întinse cu stîngăcia nedumeririi ce-i produsese convertirea bruscă şi inexplicabilă a celor doi atei.
Prietenul meu tăcu din nou, se uită la ceas şi mă întrebă unde luăm masa. Mărturisesc că restaurantul îmi era indiferent. Ceea ce voiam să ştiu, era urmarea povestirii pe care prezenţa domnului Damian la Oradea Mare o investise cu formula executorie a celei mai sigure realităţi.
După un sfert de oră, prietenul meu reluă povestea pe terasa restaurantului  din  parc,  sub crăngile  unui platan.
IV
Volatilizarea domnului Damian la vederea preotului cu crucea în mînă ne edificase complect asupra stării civile a omului misterios pe care domnul Jorj îl socotea periculos intereselor sale personale, iar comisarul gării, folositor intereselor superioare ale statului. Dar atît domnul Jorj cît şi comisarul nu ştiau încă nimic din ceea ce noi avuseserăm prilejul să constatăm şi să tragem concluziile care nu se
120
121
potriveau nici cu temerile celui dinţii, nici cu absoluta încredere a celui de-al doilea.
Ne hotărîsem deci să păstrăm secretul pentru noi şi, cu prima ocazie, să provocăm pe domnul Damian să ne mărturisească adevărul. Ştiam bine că riscăm să nu-1 mai vedem niciodată sau, văzîndu-1, să ne expunem la neplăceri mai grave decît amanetarea umbrelor pe care domnul Damian ne-o propusese cu atîta francheţe şi mărinimie. Cele petrecute ziua, nămiaza mare, ne zdruncinase sistemul nervos mai mult decît toate prevestirile funebre din nopţile de insomnie. Simţeam că nu mai suntem stăpîni pe noi. Simţeam că o forţă ocultă ne îndreaptă şi paşii şi gîndurile în altă parte decît acolo unde voiam să ajungem şi că sentinţa noastră de moarte fusese semnată încă din noaptea în care domnul Damian ne oferise adăpostul trăsurii sale. Ce puteam face însă altceva decît să ne resemnăm, ca şi un condamnat ajuns cu capul pe ghilotină ? Dacă ne-am fi destăinuit cuiva, riscam să ne facem şi de rîs. Cine ne-ar fi putut crede sau, dacă întâmplător s-ar fi găsit cineva să ne creadă, cine ne-ar fi putut veni în ajutor, cînd domnul Damian era mai puternic decît orice alt muritor de rînd ?...
Cele cîteva zile petrecute în aşteptarea călăului nostru ne deprimaseră în aşa fel, că toată lumea ne întreba dacă nu cumva suntem bolnavi. Bolnavi nu eram. în schimb, parodia vieţii noastre ne transformase în nişte bocitori discreţi, care am fi urmat convoiul propriei noastre înmor-mîntări.
Zilele treceau însă şi d-1 Damian nu se mai arăta. Nu ştim dacă renunţase să mai dea ochi cu noi, sau dacă nu cumva ne pregăteşte o nouă surpriză, mai fantastică decît toate pe care le avusese pînă atunci. începusem chiar să ne obişnuim cu ideea că n-o să-l mai vedem, încredinţaţi că domnul Damian evită explicaţia finală, care în mod inevitabil trebuia să se producă între noi, după cele petrecute pînă atunci.
într-una din zile însă, o discuţie aprinsă dintre doi necunoscuţi ne atrase atenţia. Era vorba de domnul Damian. Unul din ei pretindea că cu două ore în urmă îl întâlnise la Braşov, că vorbise cu el şi că hotărîse pentru a doua zi să se întîlnească la Predeal. Exact la aceeaşi oră, celălalt pretindea că 1-a văzut la Cîmpina, unde domnul Damian supra-
122
veghea plecarea unui tren cu petrol pentru Germania. Amîndoi oameni de afaceri, necunoscuţii — care probabil că lucrau împreună — începuseră să se bănuiască şi fiindcă nu era posibil ca un om să se găsească în aceeaşi clipă în două locuri diferite, fiecare din ei credea că 1-a prins cu minciuna pe celălalt, acuzîndu-se reciproc de lipsă de sinceritate şi ameninţîndu-se cu desfacerea tovărăşiei.
Cine minţea dintre amîndoi ? Nici unul. Amîndoi spuneau adevărul, fiindcă amîndoi — după cum o să vezi imediat — văzuseră pe domnul Damian exact la aceeaşi oră, şi la Braşov şi la Cîmpina. Pe noi, care ştiam cine este misteriosul personaj, asemenea imposibilităţi fizice nu ne mai emoţionau. Pe cei doi negustori însă, încăpăţânarea fiecărui în parte de a-şi proba buna-credinţă îi enervaseră într-atît, că la un moment dat se despărţiră bruscîndu-se ca doi duşmani, furioşi că locul unde se găseau nu le îngăduia să-şi încerce şi greutatea pumnilor.
Oreste avu atunci o idee „genială", cum îi plăcea lui să-şi boteze năzbîtiile. Ne despărţirăm şi noi şi fiecare ne luarăm după cîte unul din cei doi necunoscuţi, îi ajunserăm din urmă, îi salutarăm şi, probabil, că intrarea în vorbă se făcu la fel şi într-o parte şi în alta.
— îmi daţi voie, domnule... Vreau să vă spun că ce afirmaţi adineauri era perfect adevărat. La aceeaşi oră ca şi dumneavoastră, am văzut şi eu pe domnul Damian la Braşov...
Oreste trebuie să fi spus exact acelaşi lucru ca şi mine, cu singura deosebire însă că Braşovul fusese înlocuit cu Cîmpina.
Intervenţia noastră produsese efectul dorit. Cei doi învrăjbiţi se întoarseră în tovărăşia noastră şi cîteşipatru re-luarăm discuţia asupra imposibilităţii celor confirmate de data asta şi de noi.
Negustorii se priveau cu ochii holbaţi, ridicau din umeri, îşi treceau batistele pe frunte, plescăiau din limbă şi nu pricepeau absolut nimic. Acelaşi lucru îl repetam desigur şi noi, cu mai puţină sinceritate însă.
După cîteva minute de discuţie inutilă, ne despărţirăm, cu promisiunea solemnă de a ne comunica reciproc explicaţiile pe care domnul Damian ar fi binevoit să ni le dea şi unora şi altora.
123
Adevărul era că noi speram să aflăm amănuntele de la cei doi, negustori, deoarece eram ferm convinşi că cu noi, domnul Damian nu mai vrea să se întîlnească niciodată,
A doua zi însă, ne regăsirăm în dreptul cantonului din capul satului, unde linia ferată taie şoseaua. Domnul Damian părea că ne aşteaptă, ca şi cum ar fi fost prevenit că vom trece pe acolo. Ne păstrarăm calmul cît puturăm mai bine şi adoptarăm tonul glumeţ, cu care ne puteam ascunde mai uşor şi emoţia şi ignoranţa fenomenelor naturale sau descoperirilor ştiinţifice cu care domnul Damian îşi explica ciudăţeniile fiinţei sale.
— Salutăm pe omul fără umbră, îi strigă Oreste.
— Salut pe oamenii fără convingeri, ne răspunse el. Gheaţa se spărsese mai uşor de cum ne-am fi aşteptat.
— Bine, nene Damian, continuai eu, se poate să ne părăseşti aşa, tam-nesam, să nu dai semne de viaţă o săptă-mînă întreagă şi să ne faci să credem că eşti supărat pe noi ?
— Supărat ?... De ce aş fi fost supărat ?
— Ştim noi ? Poate fiindcă am refuzat să-ţi amanetăm umbra.
— A-ha !... Umbra !... Grozav mai ţineţi la umbra dumneavoastră... mai ales cînd soarele se lasă spre asfinţit... Nu ?... Judecîndu-vă cineva după umbră, v-ar crede nişte
— Dar dumneata, care o socoteşti inutilă, de ce cauţi s-o cumperi de la alţii ?
— A fost o glumă.
— Ba a fost ceva foarte serios. Erai aşa de supărat pe noi, că nu ţi-ai luat nici măcar rămas bun. Ai şters-o englezeşte, cum se zice. Ai dispărut cît ai clipi din ochi şi ne-ai lăsat ca pe doi caraghioşi în mijlocul drumului.
— V-am lăsat cu popa, rînji domnul Damian.
De data asta, eu şi Oreste trebuia să susţinem discuţia pe cont propriu. Nemaiputîndu-ne înţelege din ochi, fiecare din noi răspundeam ce credeam mai nimerit şi mai fără replică din partea domnului Damian.
— Va să zică erai de faţă... Cum se face atunci că nu te vedeam ? Unde erai ascuns ?
Domnul Damian începuse sa rîdă din nou. Rîsul lui ne umilea parcă. Presimţeam că ne pregăteşte un răspuns savant
124
echivalent cu o palmă de profesor pe obrazul unor şcolari leneşi.:
Ei bine, de ce ne fusese frică, nu scăparăm. Calm şi aproape patriarhal, ca şi cum ar fi ţinut o predică, sau ar fi cetit cu voce tare o pagină dintr-o enciclopedie oarecare, domnul Damian începu să ne explice :
—■ Mimetismul, cuvînt de genul masculin, care vine de la grecescul mimeisthai, adică „a imita", este proprietatea pe care o au anume vietăţi de a împrumuta asemănarea cu mediul în care se găsesc la un moment dat, sau cu speţia altor vietăţi mai bine protejate, în dauna cărora trăiesc în funcţie de paraziţi. Prototipul acestor vietăţi este cameleonul. Nu vă fac injuria de a vă bănui că nu ştiţi că reptila aceasta împrumută coloarea frunzelor de copac, după anotimpuri — cînd verzi, cînd roşcate, cînd galbene. Mă miră însă faptul că nu cunoaşteţi încă pînă astăzi cazul lui Honore Subrac, pe care confratele dumneavoastră Guillaume Apol-iinaire 1-a descris admirabil în ultimul său volum de nuvele ştiinţifice sau, dacă vreţi, un exemplu clasic, inelul lui Gyges, faimosul păstor din Lydia, ale cărui efecte, sărmanul rege Candaule a avut trista ocazie sa i le constate încă din secolul al Vll-lea înaintea erei creştine. Pentru un om la curent cu fenomenele naturii, explicate pe înţelesul tuturor, dispariţia mea nu ar fi fost decît un lucru foarte natural. Pentru dv. însă, care faceţi mimetism fără să vă daţi seama şi vă puneţi la adăpostul fanteziei ori de cîte ori vă este teamă să nu fiţi surprinşi în flagrant delict de diform are a realităţii, dispariţia mea a fost, desigur, un lucru extraordinar...
Hotărît lucru, domnul Damian era infinit superior alianţei mele cu Oreste, incapabili să luăm ofensiva şi aproape insuficienţi să ne ţinem chiar în defensivă. Cele cîteva rîn-duri din Larousse, combinate cu nuvela lui Apollinaire ne scoaseră din luptă mai curînd chiar de cum ne-am fi aşteptat. Dispariţia domnului Damian fusese explicată în mod magistral. A. mai fi insistat asupra ei, însemna să ne pretăm a trece drept imbecili. Totuşi nu ne dădurăm bătuţi şi angajarăm lupta din nou, pe tema celor două apariţii simultane la Braşov şi Cîmpina. Cum am adus vorba de ele, nu mai ştiu. Destul să-ţi spun numai că ceea ce trebuia să urmeze de data asta ar fi putut înnebuni şi pe Branly şi pe
125
Marconi. Domnul Damian ştia desigur şi ce ne-am pus în gînd să-l întrebam şi sursa de unde pornea dubla şi misterioasa lui apariţie. Era pregătit dar pentru orice eventualitate^ ca şi un comandant de armată în ajunul luptei. Destul să-ţi spun că rîsul lui cavernos şi rece îl auzeam ori de cîte ori voia să ne dea impresia că întrebările noastre îl surprind prin naivitatea lor. Acelaşi lucru dar, se petrecea şi de data^ asta. Domnul Damian rîse din nou şi apoi ne ţinu următoarea prelegere :
— Dacă v-aş fi cunoscut acum zece sau cincisprezece ani şi^v-aş fi spus că firele telegrafului vor deveni cu timpul tot atît de inutile ca şi armele de luptă sau instrumentele de muncă medievale, nu m-aţi fi crezut, desigur. Şi totuşi, telegraf ia ^ fără fir există astăzi ca o realitate pentru toată lumea. Ei bine, exact acelaşi lucru vi-1 pot spune astăzi despre transmiterea vorbei şi imaginei, prin undele herziene. în lume nu este nimic imposibil. Ceea ce nu există încă pentru noi, care confundăm ştiinţa cu birourile autorităţilor oficiale, unde totul se face după anumite formalităţi, în realitate există şi se manifestă prin aşa-zisele fenomene neexplicabile. Imperiul supranaturalului a sucombat odată cu ultimii preoţi ai lui Zoroastru şi magiile albe sau negre, care au turmentat o vreme îndelungată omenirea, s-au decolorat de soare şi de praf prin vitrinele muzeelor de curiozităţii istorice. Civilizaţia, să ştiţi, că nu cucereşte nimic, fiindcă nimic nu se poate cuceri din ceea ce se oferă gratuit. Civilizaţia nu face decît să revadă, să corijeze şi să dea „bun de imprimat". Branly a revăzut numai ceea ce se găsea la dispoziţia tuturor ochilor sănătoşi. Presbiţii şi miopii se consacră artelor şi istoriei. Marconi, la rîndul lui, a corijat, iar miile^de operatori anonimi, imprimă azi la distanţe de sute de mii de kilometri alfabetul lui Morse, care străbate spaţiul fără ajutorul firelor, la fel cu lumina, cu sunetul şi căldura... Ei bine, mîine acelaşi lucru se va petrece şi cu graiul şi imaginea omenească. Zic mîine, ca un semn de condescendenţă pentru dumneavoastră, care sunteţi sclavii formalităţilor oficiale, culcare dealtfel ştiinţa nu are nici o legătură. Pentru mineînsă, acest „mîine" este mai mult decît un „azi". Este un „ieri" şi încă de multă, foarte multă vreme...
Nu ştiu dacă viţeii la poarta nouă îşi schimbă cu adevărat expresia figurii lor monotone. Pe măsură însă ce domnul
Damian continua să ne vorbească, eu şi cu Oreste simţeam că niciodată expresia viţelului la poarta nouă nu s-ar fi putut aplica cu mai multă exactitate ca nouă în momentul acela.
Să continui însă prelegerea domnului Damian :
— Dragii mei, trebuie să ştiţi că eu sunt un om_ foarte ocupat. Afacerile mele nu-mi dau răgaz să mă pot odihni un singur moment. Ba ceva mai mult chiar, sunt^cazuri cînd în acelaşi moment trebuie să mă găsesc în _ mai multe locuri. Cum aş putea dar face faţă tuturor nevoilor, dacă nu mi-aş transmite imaginea în diferite locuri, unde prezenţa mea ar fi necesară în acelaşi timp ? Procedeul este foarte simplu —-un fel de ou al lui Columb, mai ales astăzi cînd telegrafia fără fir nu mai constituie un mister pentru nimeni. Aparatul este invenţia mea.
Şi domnul Damian îşi băgă mîna în buzunar şi scoase un obiect de metal rotund şi mare cît un ceasornic obişnuit de bărbat. îi deschise capacul şi ni-1 arătă, invitîndu-ne să ne apropiem mai mult de dînsul. în locul cadranului ^obişnuit era o oglindă convexă, iar axa minutarelor era înlocuită printr-un buton identic cu al soneriilor electrice.
— Acesta este aparatul radiator, ne explică dînsul. Oglinda reflectează imaginea, butonul stabileşte contactul cu curentul electric, pe care îl am înmagazinat în concavitatea oglinzii şi undele herziene mă duc mai repede decît trenul pînă la aparatele înregistratoare, care sunt acestea.
Şi domnul Damian băgă din nou mîna în buzunar şi scoase un fel de ţinte de planşetă, pe care le înfipse^ una într-un stîlp de telegraf, alta într-un copac şi alta mai departe, într-un gard ce împrejmuia un loc viran.
— Aparatele care sunt plasate mai din vreme în locurile unde ştiu că este nevoie de prezenţa mea, înregistrează imaginea şi o proiectează pe pămînt, dîndu-i expresia realităţii şi toate gesturile reflectate în oglinda aparatului radiator. După cum vedeţi, nimic mai simplu şi mai natural. Vreţi să asistaţi acum şi la o experienţă ? Iat-o :
Dacă în momentul acela n-am căzut jos, lovit de o congestie cerebrală, să ştii că nu-mi mai este_ frică de nici un fel de accident în viaţă. Rîzînd ca de obicei şi mişcîndu-şi fălcile odată cu pălăria din vîrful capului, d-1 Damian apăsă pe buton strigîndu-ne :
126
127
— Unde sunt cu adevărat şi unde sunt fără să fiu ?
în cele trei locuri deosebite în care înfipsese ţintele pe care le numise aparate înregistratoare, apărură deodată trei Damieni fără cea mai mică deosebire de al patrulea, care era originalul.
Ce a urmat, poţi înţelege singur. Ar însemna să-ţi răpesc prerogativa propriei tale inteligenţe, dacă aş căuta să explic ceea ce nici eu nu ştiam ce simt în momentul acela. Cei patru Damieni vorbeau şi gesticulau la fel. Curiozitatea mă depărta de cel original şi mă apropie de cel corespondent stîlpului de telegraf. Asemănarea era aşa de perfectă, că încercai să-l ating cu mîna. Imaginea însă se feri şi în momentul acela observai că gestul fusese făcut de originalul d-lui Damian,. cu toate că el personal nu avea de ce să se teamă.
în faţa acestei minuni, pe care nu o puteam compara decît cu cea săvîrşită pe drumul Damascului, simţii nevoia să-mi fac semnul crucii, pentru a mă pune la adăpostul convertirii ce începuse să se opereze fără voie în sufletul meu. Mă oprii însă la timp, pentru a nu supăra din nou pe domnul Damian,, care desigur că încetase să mai apese pe butonul aparatului,, deoarece cîteşitrele imaginile dispărură, rămînînd el singur.
După sfîrşitul operaţiunii, savantul nostru profesor scoase ţintele de pe unde le înfipsese şi băgîndu-le din nou în buzunar împreună cu aparatul, ne salută ca de obicei şi ne dădu întîlnire, întîmplător, pe a doua zi.
La despărţire însă, nu mă putui abţine să-l întreb, în glumă :
— Domnule Damian, mîine vii în original sau în copie ?■ Şi domnul Damian ştii ce-mi răspunse ?
— Judecă singur cum pot veni, cînd mîine trebuie să fiu şi la Predeal şi Ia Bucureşti şi la Braşov şi la frontiera Elveţiei, unde aştept un tren cu macaroane şi paste făinoase din Italia...
Sfîrşisem masa odată cu povestirea. Cum continuam să tac din gură, copleşit parcă de o tristeţe inexplicabilă, prietenul meu mă bătu pe umeri şi-mi spuse :
— Nu te întrista, că povestea nu s-a sfîrşit încă. Astea s-au întîmplat abia în ziua de 9 august... Pînă la 15, mai avem încă şase zile.
V
A doua zi dimineaţa, portarul hotelului ne anunţă că domnul Damian ne lăsase vorbă să-l aşteptăm la ora 4 după-a-miază în acelaşi loc ca şi ieri, fiindcă aveam să mergem cu dînsul undeva. Unde însă, nu-i spusese nici portarului, şi nici noi nu bănuiam. La început, invitaţia aceasta verbală, printr-o a treia persoană, ne produse o oarecare turburare. Domnul Damian ar fi putut sa ne lase cîteva rînduri pe o carte de vizită. Mult am fi vrut să vedem şi noi manuscrisul Necuratului. De vreme însă ce lucrurile se petrecuse altfel de cum le-am fi dorit noi, desigur că exista un motiv puternic ca ele să nu se petreacă decît aşa. în acelaşi loc, însemna la dreptul cantonului din capul satului, unde linia ferată taie şoseaua. Pentru noi, predilecţia domnului Damian pentru locurile nefrecventate nu mai era un mister. Poate că domnul Damian, împiedicat să vină în original, plasase de cu seară un aparat înregistrator şi vrea să-şi trimită numai imaginea să stea de vorbă cu noi.
Dimineaţa ne-o petrecurăm în preajma frontierei şi a enormelor grămezi de alimente ce aşteptau să fie încărcate în căruţe, ca să treacă în Transilvania. Trenurile păreau că nu mai sunt îndestulătoare pentru cantitatea alimentelor ce porneau din ţară în schimbul aurului şi acelei aşa-zise binevoitoare atitudini pe care Puterile Centrale ne-o arătau mai mult din interes decît din dragoste. Ştii ce au fost vremurile acelea de dulce şi de jenantă beatitudine fizică şi morală, pe care diplomaţii şi oamenii politici o botezaseră „neutralitate expectativă", iar patrioţii de la cafenea, „mormîntul demnităţii noastre naţionale." Aurul curgea mai galben ca grîul. Vînzările se făceau numai în aur sau în schimbul altor articole. Cuvîn-tul „compensaţie", care răsuna prin birourile ministerelor şi ae-a lungul căilor ferate şi şoselelor ce duceau spre punctele _ de frontieră, era un fel de corolar al neutralităţii noastre. Toată lumea îşi avea părticica ei de compensaţie, potrivită cu neutralitatea păstrată faţă de combatanţi. Funcţionarii de la vamă, mai ales, parcă nu mai erau în exerciţiul funcţiunii lor de altădată. Deveniseră aşa de gentili şi manieraţi, ca !-ai fi putut lua drept nişte seniori de la curtea lui Ludovic â^XV-lea. Neutralitatea renta mai bine ca o moşie de cîteva mu de pogoane şi toată linia frontierei nu era plină decît de
128
129
neutralii care mai tîrziu aveau să dea naştere îmbogăţiţilor de război. Printre aceştia, domnul Damian era fără îndoială cel mai de preţ eşantion. Nu ştim ce anume îl hotărîse să îmbrăţişeze această ocupaţie, cînd existenţa şi mijloacele sale de trai nu aveau nimic comun cu ale muritorilor de rînd. Cum însă poporul român spune de oamenii şmecheri şi întreprinzători că „sunt daţi dracului", era natural ca domnul Damian să fie şeful tuturor acestor confraţi pă-mînteni, dar mai puţin interesanţi ca el.
La ora 4 după-amiază deci, ne găsirăm în faţa cantonului unde ni se dăduse întîlnirea. Un cîine, care simţise oameni străini, începuse să latre. La început crezusem că ne latră pe noi. Apropiindu-ne însă observarăm că atenţia cîinelui era îndreptată spre un tufiş, unde nu se vedea deocamdată nimic, decît crengile mişcate de vînt. Ne aşezarăm pe parapetul barierei şi aşteptarăm aşa cîteva clipe, urmărind mişcările cîinelui, care se încăpăţînase parcă să apuce de picior un om care nu există. La un moment dat, Oreste îmi spuse aproape şoptind :
— Să ştii că ăla care nu se vede este domnul Damian.
— Chiar el este... Ai ghicit, răsună glasul de capră pe care îl cunoşteam. Şi în momentul acela, bastonul domnului Damian desenă în aer gestul unei spade cu care se saluta adversarii pe teren.
— Cu cine vrei să te duelezi, domnule Damian ? îl întrebai eu.
— Cu ignoranţa omenească şi cu simţul cîinelui, care din punctul acesta de vedere este cu mult superior omului.
— Asta este singura d-tale noutate pe ziua de azi ?
— Văd că aţi prins gust de noutăţile pe care vi le aduc eu. Ce-mi daţi, să vă fac astăzi o surpriză plăcută ?
— Orice, afară de umbra noastră, îi răspunse Oreste.
— Haideţi atunci să luăm ceaiul în vila mea...
Vila domnului Damian !... Iată un lucru pe care îl auzeam pentru prima dată. Domnul Jorj ne spusese că nu ştie nimeni unde locuieşte misteriosul personaj şi, cu toate acestea, domnul Damian ne invita în vila sa, care desigur, nu putea fi decît în Predeal. Dar unde anume ? Prin partea locului nu erau nici vile, nici măcar case ţărăneşti. Singură pe deal, dincolo de linia ferată, turla micii mănăstiri de la Predeal, se zărea printre frunzele copacilor ca şi o prevestire sfioasă a
130
unei noi mistificări savante. Prietenia noastră cu domnul Damian însă, deşi ne zdruncinase nervii, ne înarmase în schimb cu perseverarea oamenilor hotărîţi să ducă un lucru pînă la sfîrşit. Acceptarăm deci invitaţia şi cîteşitrei formarăm un grup, gata să pornim după indicaţiile ciceronelui.
— Coborîm pe aici, ca să ajungem mai degrabă — ne spune domnul Damian, arătîndu-ne urme de căruţe, care formau singura indicaţie a drumului de pe valea Rîşnoavei, ce duce spre sanatoriul statului.
îl urmarăm fără cea mai mică ezitare şi după un sfert de oră vila domnului Damian apăru în faţa ochilor noştri tot atît de misterioasă ca şi stăpînul ei, într-un loc pe care nu bănuisem niciodată că cineva şi-ar fi putut clădi o casă de locuit.
După aspect, părea mai repede o ruină reparată în mod sumar, decît o vilă — după cum îi plăcuse domnului Damian s-o numească. O scară de piatră tocită, printre treptele căreia crescuse iarba din belşug, ducea la poarta locuinţei, care îşi sprijinea zidurile pestriţe pe patru contraforturi, ale căror baze se confundau cu stînca din sînul căreia crescuseră parca la fel eu arborii de primprejur. Cele două etaje nu aveau nici o legătură între ele. Cel de sus, deşi părea adăugat în urmă, era complet ruinat. Ferestrele strimte şi înalte, nu aveau nici geamuri, nici gergevele. Din fiecare colţ al ferestrei însă, pornea cîte o bară de fier care se împreuna la mijloc, desenînd în gol forma crucii Sfîntului Andrei. Acoperişul foarte ţuguiat era de ţiglă roşie, decolorata însă de ploi şi de soare. Pe una din laturi, o turelă de piatră, admirabil sculptată, pornea în formă conică de la înălţimea celui de-al doilea etaj şi se ridica apoi rotundă cu cîţiva metri deasupra acoperişului, pierzîndu-şi în albastrul cerului terasa crenelată, deasupra căreia fîlfîia un steag format din şapte fîşii orizontale de culoare neagră şi roşie. După cum vezi, domnul Damian arborase în cinstea noastră marele pavoaz, ca şi cum ar fi primit o vizită oficială. în schimb, etajul de jos, deşi mai vechi, părea mai vesel şi pregătit anume ca să poată fi locuit. Zidul era căptuşit pe dinafară cu crengi de iederă, care crescuseră în aşa fel, că desemnau cu verde pe alb o serie de motive decorative, în care arabescurile plantei alternau corect şi aproape geometric cu fondul zidului.
131
La sosirea noastră, poarta de stejar masiv, prinsă în puternice armături de fier _ forjat, se deschise deodată largă, ca şi cum ar fi fost mişcată de un curent electric şi un servitor galonat, ca şi un lacheu de la Palatul regal, ne ieşi înainte, frîngîndu-şi corpul în două, conform tradiţionalelor prescripţii ale celui mai vechi şi autentic protocol.
Domnul Damian zîmbea sau, mai bine zis, rînjea mulţumit de emoţia noastră, pe care observam cum ne-o urmăreşte cu coada ochiului.
înăuntru, vila domnului Damian era o adevărată minune dintr-O mie şi una de nopţi. Peste tot numai covoare şi stofe scumpe^ mobile vechi de stil, cofrete de lemn de santal sau trandafir^ pline de bijuterii şi obiecte de argint cizelat, porţelanuri şi^ faianţe cu marca primei emisiuni a celor mai celebre fabrici din lume, vase chinezeşti şi estampe japoneze, | arme medievale şi filigrane persane, încadrate în rame fine I de bronz sau lac negru. Pe un fotoliu, o capă neagră vene-ţiană, un tricorn şi o mască de aceeaşi coloare conturau parcă | pe tonurile discrete şi mate ale minunatului Aubusson, corpul | inexistentul unui doge invitat şi el, ca şi noi, la ceai. într-o i vitrină,^ cît ^un jjarderob modern, costume vechi de femeie lăsau să străbată parcă prin cristalul cu reflexe verzui, parfumul şi graţiile vremurilor de demult. Pantofii albi de mătase, aranjaţi la rînd după diferite epoci, aşa după cum îi văzusem pentru prima oară la Muzeul Cluny, centurile de piele presată sau de metal cu încrustaţii de perle şi rubine, dantele de Flandra sau Valenciennes, brocarturile vechi franceze _ şi ^ţesăturile florentine din epoca Renaşterii păreau că se mişca cu toate discret, pe corpuri nevăzute. Din penumbra fiecărui colţ al diferitelor încăperi prin care ne conducea d-1 Damian, defunctele stăpîne ale acestor podoabe de artă şi^ rafinament femeiesc păreau că se ridică majestoase şi pătimaşe, iar braţele lor, ochii lor, buzele lor nu fac decît să ne atragă spre ele, să nî hipnotizeze şi să ne soarbă viaţa, pentru a-şi reînvia fantomele.
Pluteam între^ vis şi viaţă. Trăiam pagini din diferite romane şi ^ povestiri fantastice care îmi veneau întîmplător în minte şi^ fiindcă printre alţi autori Henri de Regnier îmi era cel pai drag, interiorul vilei domnului Damian îmi reedita misterul frescei lui Longhi, din care imaginea contesei Barbara Grimanelli se coborîse fără să se mai întoarcă, sau
fantastica apariţie a lui Vincente Altinego, senior veneţian, al cărui surîs enigmatic şi melancolic părea ecoul clopotelor de la Redemtore şi Santa Eufemia. Mai stranie însă decît toată această babilonie de senzaţii şi îndoieli chinuitoare era prezenţa domnului Damian, care ne aducea aminte că nu am părăsit cu totul domeniul realităţii.
Cum am băut ceaiul nu ţi-aş putea spune. Atmosfera mediului se infiltrase parcă şi în noi. Fantomele care rătăceau în jurul nostru, fără a-şi putea regăsi _ întruparea de altădată, ne paralizaseră parcă şi braţele şi limba. Groteşti, ca nişte manechine dintr-un panopticum, ne calchiam gesturile unul după altul şi glasul nostru se bemolase într-atît, că mi mai puteam vorbi decît pe şoptite, de frică parcă să nu deşteptăm din somn pe cineva, care ar ii putut să se răzbune pe noi, chiar cu ajutorul domnului Damian.
Cînd am plecat, începuse să se însereze.^ în luna lui august serile la munte sunt răcoroase şi îmbibate de nu ştiu ce fluid insinuant, turburător şi afrodiziac. Domnul Damian ne conduse pînă la poartă, unde se despărţi de noi prin cîteva. fraze convenţionale, de o banalitate exasperantă pentru un om care ne spusese pînă atunci atîtea lucruri extraordinare şi ne procurase cea mai deplină sărbătoare pentru ochii unor bieţi muritori de rînd. Amfitrionul nostru din ziua aceea observase fără îndoială emoţia din care nu mai puteam ieşi prin simple fraze şi ne acorda posibilitatea discretă de a ne abandona propriei noastre ignorante.
în drum spre hotel ne întîlnirăm cu domnul Jorj care ne întrebă de unde venim aşa obosiţi. Oreste scăpă fără să vrea răspunsul adevărat.
— De acasă de la domnul Damian... Am fost invitaţi la ceai...
Patronul restaurantului din gară începu să rîdă, fiind sigur că ne batem joc de el. Oreste însă continuă :
— Şi încă ce casă !... O vilă cum nu se mai află alta la fel în tot Predealul. Să vă fie ruşine să nu ştiţi de existenţa acestei adevărate minuni în satul vostru...
Jignit în amorul său propriu, domnul Jorj ne fulgeră cu privirea omului gata să-şi ia revanşa. Apoi cu tonul său poruncitor şi războinic, ne întrebă :
— Şi cam pe unde se află vila domnului ăsta ?
132
133
— Ce nu ne crezi ?... Hal cu noi să ţi-o arătăm. Domnul Jorj nu se aştepta desigur la atîta încăpăţînare
din partea noastră. Dar după greşeala lui Oreste, nici noi nu ştiam ce atitudine trebuie să adoptăm faţă de omul pe care nu voiam să-l iniţiem în toate secretele întrevederilor noastre anterioare cu domnul Damian. Rămăsesem deocamdată în mijlocul drumului încercînd să schimbăm vorba. Domnul Jorj însă ţinea morţiş să meargă cu noi, să vadă şi el vila lui Damian.
La urma urmelor, ce puteam risca ? O nouă oboseală de cîteva minute şi atîta tot. Vila domnului Damian nu putea deştepta în domnul Jorj nici o bănuială asupra evenimentelor pe care eram hotărîţi să le tăinuim deocamdată pentru toata lumea. Pornirăm deci înapoi şi coborîrăm pe Valea Rîşnoavei, exact pe urmele căruţelor pe care ne dusese şi domnul Damian. Cu cît ne afundam însă în pădure, se întuneca tot mai tare şi casa nu mai apărea. La un moment dat, domnul Jorj se opri în loc întrebîndu-ne cu un aer triumfător :
— Mai e mult pînă la vila domnului Damian, că trecem în judeţul Dîmboviţa...
Noi însă, departe de a ne dezmetici, păşeam hotărîţi de data asta s-o scoatem, cum se zice, din pămînt din iarba verde. Numai că sforţările noastre erau zadarnice. Casa domnului Damian nu mai exista. Dispăruse după cum dealtfel dispăruse şi stăpînul ei în ziua de 1 august cînd ne ieşise înainte preotul cu botezul.
într-un tîrziu, domnul Jorj binevoi să convie că mica aventură din seara aceea fusese o glumă a noastră. Noi însa ştiam bine că pretinsa glumă nu este decît o nouă ispravă sinistră a domnului Damian şi că vila în care băuserăm ceaiul cu două ore mai-nainte, nu exista decît în funcţia undelor herziene, transmise probabil de un nou aparat pe care însă domnul Damian nu ni-1 arătase înca.
VI
A doua zi, aşteptarăm zadarnic pe domnul Damian să apară. Ardeam de nerăbdare să-l auzim explicîndu-ne şi fenomenul cu dispariţia vilei, al cărui singur motiv de existenţă nu fusese decît invitaţia noastră la ceai. Cei doi negustori
134
! care descoperiseră pentru prima dată dubla prezenţă a omului nostru la Braşov şi la Cîmpina, ne spuseră că domnul Damian trecuse la Ghimeş unde era de recepţionat o foarte
|     însemnată cantitate de grîu din Moldova. Nouă însă, faptul
I că domnul Damian se găsea la Ghimeş, nu ne stingherea cu nimic preferinţa de a-1 fi ştiut la Predeal. Aparatele sale erau aşa de perfecţionate că în ziua five-o'clock-uluî, domnul Damian care se găsea în original la Predeal, receţionase cu
i ajutorul lor un tren cu macaroane italieneşti la frontiera elveţiană.
A treia zi însă nu mai aşteptarăm şi pornirăm să contro-lăm dispariţia vilei, la faţa locului şi la lumina zilei. Mărturisesc că de interiorul ei mă lega cea mai plăcută amintire. Nu aveam decît un singur mare regret — acela de a nu fi putut intra în posesia costumului fantastic al Ioanei de Bour-bon, nevasta lui Carol al V-lea. Cea mai mare plăcere, pe ( care mi-ar fi putut-o face domnul Damian, era să-mi dea ! putinţa să-i vizitez vila din nou. Locul mi-ar fi fost indiferent. M-aş fi deplasat cu bucurie oriunde, numai să fi ştiut că pot mîngîia cu ochii din nou, minunea acelei lumi minuscule de somptuozitate vizuală, în care fantomele trecutului deşi îşi pierduseră chipul, îşi păstraseră în schimb intacte costumele şi parfumul obsedant al vremurilor în care odată trăiseră şi ele ca şi noi. Dar vila nu mai era la locul ei. Deşi-ar fi putut oricînd, de data asta însă, domnul Damian nu mai voise să fie gentil cu noi.
Nu regretarăm totuşi plimbarea noastră matinală. Pădurea, cum spune Baudelaire, era un adevărat templu în care copacii însufleţiţi parcă, ne adresau cuvinte într-o limbă pe care nu o cunoşteam încă, dar care înţelegeam că trebuie să fie tot atît de elocventă ca şi lumina discretă a acelei dimineţi de toamnă, în care parfumul ierburilor decolorate se răs-pmdeşte ca şi mirodeniile în jurul unui altar.
Din cînd în cînd, o talangă suna printre copaci ca şi cum o stînă s-ar fi aflat prin apropiere, iar automobilele de pe Şosea şi maşinile din gară, sfîşiau parcă frunzişul pădurii cu ţipetele lor guturale şi stridente.
. N-am să uit niciodată dimineaţa aceea de august în care pădurea parcă ofta şi ne sfătuia să nu mergem mai departe. I      Noi însă uitasem de vila domnului Damian şi ne afundam
' 135
tot mai mult în^desimea copacilor ademenitori ca nişte sînuri de femeie gata să ţi se dea, cu totul.
La un moment dat, talanga răsună chiar lingă noi. în inima pădurii, se deschisese deodată o pajişte de cîteva sute j de metri pătraţi, pe care păşteau nişte oi însemnate în creastă cu roşu. Din mijlocul_ lor, un cioban rezemat în bîtă, aşa cum | îl vezi pe pînzele lui Grigorescu, fluiera un cîntec obraznic, | aruncîndu-ne de la distanţă priviri piezişe de detectiv travestit. Prezenţa acestor oi aşa de aproape de frontieră nu | era lucru curat. Ne apropiarăm de el şi intrarăm în vorbă, aşa cum se obişnuieşte la ţară.
— Bună ziua, măi neică... |
— Bună să vă fie inima...
— Dar oile astea ale cui sunt ?
— Iaca ale unui boier ca şi dumneavoastră.
— Şi boierul tău unde stă ?
— Unde să stea ?... La oraş unde stau boierii.
— Dar tu nu ştii că nu e voie de păscut oile aici la | frontieră ?...
Ciobanul care pînă aci ne răspunsese fără nici o reticenţă, de jlata asta tăcu şi ne privi cu oarecare neîncredere. Apoj după ce ne examina cu de-amănuntul, dădu din cap, îşi potrivi zeghea pe umeri, fluieră ciobăneşte ca să-l priceapă oile şi porni urmat de ele spre desişul pădurii, fără să se , . gîndească la răspuns.
Oreste, care nu ştiu de ce se enervase, se repezi după el şi apucîndu-1 de zeghe, i-o trase de pe umăr aruncîndu-i-o pe pămînt.
■— Unde te duci, mă contrabandistule ?... Stai pe loc... Hai cu .noi la postul de jandarmi să vedem ce-i cu oile astea... î Jiu rămăsesem cîţiva paşi mai în urmă. La un moment dat ] însă, spectacolul ce mi se înfăţişă ochilor mă înfurie aşa de tare că nu mai putui să fiu stăpîn pe mine. Ciobanul ridicase bîta şi după ce se sprijinise bine pe picioare, o rotea în jurul capului gata să lovească. Contra bîtei ciobăneşti nu găsii altă apărare decît cuţitul meu catalan. Dintr-o săritură dar, fusei lîngă cei^ doi adversari şi fără altă intervenţie verbală, lama albă se înfipse adînc în spinarea ciobanului, mai înainte ca bîta lui^ să fi căzut în capul lui Oreste... Iată-mă şi criminal ! fără voie... j
136
Ce s-a petrecut imediat după lovitura mea nu ştiu. Ochii mi se împăienjeniseră ca şi cum cineva mi-ar fi aruncat în faţă cu praf de chinoroz. Cuţitul începuse să-mi joace în mînă zguduindu-mă ca un curent electric şi în timp ce^ pumnul meu se încleşta pe minerul lui încercînd zadarnic să străpungă ceea ce credeam că este corpul ciobanului agresiv, vocea domnului Damian răsună în spatele nostru ca şi un fel de „memento mori" modulat pe coardele dezacordate ale unei ghitare sparte :
— O să vă dea statul în judecată că-i ciopîrţiţi copacii !...
Apariţia domnului Damian făcuse să dispară şi ciobanul cu oile lui şi pajiştea în decorul căreia se petrecuse primul act al tragediei schimbată într-o farsă sinistră. Domnul Damian îmi răpise pînă şi putinţa regretului de a fi omorît un om. Lama cuţitului meu sta înfiptă ca un semn de exclamaţie orizontal, în trunchiul unui stejar ce îşi bătea parcă joc de impetuozitatea loviturii mele. în mijlocul pădurii în care cu două zile înainte văzusem ridicîndu-se vila în care fuseserăm găzduiţi şi ospătaţi şi unde cu cîteva clipe înainte, întîlnisem ciobanul cu turma de oi însemnate cu vopsea roşie în creştet, nu mai rămăsese decît copacii sedentari şi cei trei pelerini singuratici, dintre care, doi eram eu şi Oreste^ iar al treilea, domnul Damian, care deşi prezent putea totuşi să fie aiurea, în momentul acela.
Enervat de poziţia caraghioasă în care mă găseam fără voie, îl întrebai cu oarecare violenţă :
— Cum ? D-ta nu ai văzut nimic ?...
— Ce să văd ?
— N-ai văzut ciobanul care vrea să-l lovească pe Oreste cu bîta în cap ?
— Nu v-am văzut decît pe d-tră, sau mai bine zis pe domnul Oreste care smulgea frunzele de pe o cracă a stejarului pe care d-ta încercai să-l asasinezi... Ba nu zău !... Ce v-a făcut bietul copac ?...
Orice altă explicaţie era de prisos. Simţearn că domnul Damian se joacă cu noi ca cu două păpuşi ale căror sfori ne puneau într-o ipostază atît de caraghioasă, că ne era ruşine de noi înşine.
Oreste, care se dezmeticise şi el, se apropiase de noi.
137
— Dar vila de alaltăieri ?... Vila în care am băut ceaiul împreună...
Domnul Damian da din cap afirmativ ca şi cum ne-ar fi uşurat de o sarcină, cu care rîsul său enigmatic ne împovăra şi mai mult.
— Ei bine, vila trebuie să fi văzut-o !... Unde-ţi este vila, domnule Damian ?
— Am niutat-o... Am mutat-o chiar din seara în care ne-am despărţit, fiindcă peste două zile, o să fiu nevoit să mă mutşi^eu şi să ne despărţim poate pentru totdeauna.
Apoi fără ă ne dea timp să cugetăm asupra înţelesului acestei destăinuiri, domnul Damian continuă oftînd ca orice muritor de rînd :
— O să fie prăpăd, nu altceva... Cuţitul d-tale aproape n-a^ lăsat nici o urmă în copacul cu pricina. Cînd vor începe însă mitralierele şi obuzele de calibru mare, să vedeţi ce schimbări radicale o să se producă în pădure !... Dispariţia casei mele este un moft. Mie însă mi-e teamă că o să dispară pădurea întreagă... Da, da... O să fie prăpăd mare pe aci, domnule Oreste... O să fie, domnule Pilade, cum ziceţi d-voastră un fel de iad, nu altceva...
înţeleserăm îndată că domnul Damian ne vorbea de eventualitatea războiului pe care toată lumea părea că îl aşteaptă, fără^ca nimeni să creadă însă, că ar fi posibil să înceapă odată. Domnul Damian atacase deci o chestiune care, pe noi mai^ ales, ne putea interesa mai mult decît dispariţia vilei şi a ciobanului cu oile sale. Năzdrăvăniile domnului Damian nu ne^mai^emoţionau decît în mod trecător. Grozăviile războiului însă ne obsedau tot timpul lecturii dărilor de seamă, asupra celor ce se petreceau aiurea. Părăsirăm dar subiectul şi tonul discuţiei începute la apariţia domnului Damian şi adoptarăm^ faţă de misteriosul nostru personaj, atitudinea hermafrodită a gazetarului care cerşeşte un interviu.
— Intrăm în război şi noi, domnule Damian ?
— Ce să mai intrăm, că sunteţi ca şi intraţi.
— Şî de cînd ?
— De cîteva zile.
— Ai ştiri precise ?
— Dar dumneavoastră aveţi bagaj mult ?
— Aşa şi aşa... ^
138
— Faceţi-vă bagajul atunci şi fiţi gata de plecare, and o să vă spun eu... Să nu v-apuce războiul aici.^că^nu e bine..; Dacă m-am hotărît să plec chiar eu, credeţi-mă că nu vă mai rămîne altceva de făcut decît să mă urmaţi.
— Dar dumneata încotro te duci ?
— Eu mă duc după ale mele. S-o mai găsijdoar şi pentru mine o frontieră de ţară neutră... D-tră însă fiţi gata de plecare. Azi, mîine, nu se ştie cînd începe telegraful să bată la Viena declaraţia de război...
— Va să zică... Noi ?...
— Da, da... Noi... Adică d-voastra...
Şi domnul Damian continuă, făcîndu-ne un şir de reverenţe ca în faţa unor superiori din toate punctele de vedere.
— Da, da, d-voastră... Dumneavoastră declaraţi războiul şi tot d-tră mă goniţi şi pe mine de aci unde îmi cîştigam o bucăţică de pîine...
— Numai o bucăţică, domnule Damian ? De ce nu eşti sincer să ne spui că ai trecut de milion ?...
Adevărul era însă că pentru domnul Damian, milionul de care îi vorbeam nu avea nici o valoare, fiindcă tot aurul de pe lume era al lui, iar cel care intra în posesia statului român, se transforma în uneltele de război, pe care mai tîrziu, toată lumea, tot dracului avea să le dea.
Coborîserăm împreună pînă în dreptul cantonului unde ne dădusem întîlnirile din ultimele zile. Clinele cantonierului lătra ca de obicei fără să aibă însă curajul să se apropie de noi. Prezenţa şi bastonul domnului Damian îl ţineau la distanţă. Dincolo de şosea şi cale ferată, pe dealul opus, printre copaci, turla mănăstirei îşi tremura parcă tinicheaua ruginită pe fondul cerului senin. Un clopot răguşit^suna din cînd în cînd, ca un glas de om ce se codeşte să spună adevărul dintr-o dată...
Oreste bătu pe umăr pe domnul Damian şi-i spuse :
— Ascultă... Sună clopotul la mănăstire... Mîine este Sfînta Măria !...
Domnul Damian se scutură din creştet pînă în tălpi şi nu răspunse nimic deocamdată. Apoi ca şi cum şi-ar fi adus aminte că ne datorează un răspuns, se opri în loc, îşi întoarse capul în lungul şoselei şi cu bastonul făcu prin aertrei semicercuri : primul spre frontieră, al doilea spre interiorul ţării,
139
iar al treilea mai larg decît toate, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă tot spaţiul pînă departe în inima Transilvaniei.
— Sună pentru morţii de mîine seară, adăugă el. Suna fiindcă nu are să mai sune multă vreme în clopotniţa unde se află acum... O să-l auziţi vîjîind prin spaţiu...
Multă vreme, gestul şi cuvintele domnului Damian rămaseră neînţelese pentru noi. Cînd mi-am adus aminte însă de ele, la Iaşi, profeţia domnului Damian mi-a fost singurul suport moral, tot timpul cît a durat perioada dezastrului nostru.
Rămaşi singuri, dădurăm fuga la comisarul gării, de la care speram să putem afla ceva mai mult ca de la domnul Damian. De la Bucureşti însă nu venise nici o ştire importantă şi nici un ordin special nu da de bănuit că situaţia s-ar putea schimba aşa de curînd, după cum ne dăduse sa înţelegem domnul Damian.
Neutralitatea îşi continua binefacerile ei, şi Predealul se răsfăţa la soare, leneş ca o hetairă acoperită de pietre scumpe, fără cel mai mic presentiment asupra rezultatului partidei ce avea să se joace a doua zi chiar. Pe noi însă, începuse sa ne chinuiască neliniştea. Pentru noi, cuvintele domnului Damian fuseseră mai elocvente decît cea mai categorică profeţie. Războiul zguduia parcă cu putere stîlpii frontierei, pe care ochii celor neavizaţi încă, nu-i putea vedea decît tot atît de drepţi şi de nemişcaţi ca şi în anii trecuţi. De pe fiecare deal, soldaţii români ni se păreau că coboară grăbiţi, furi-şîndu-se pe după brazi, şi ţăcănitul puştilor şi mitralierelor începuse parcă se ne lovească timpanul ca ecoul îndepărtat al unei lupte care începuse deja. Urale surde zburau prin aer ca nişte pasări grăbite să pornească spre ţările calde şi pe albastrul cerului, coloarea griului galben, ce zăcea în grămezi enorme de o parte şi de alta a frontierei, se complecta cu coloarea sîngelui ce trebuia să curgă în curînd, întregind parcă tricolorul român care se ridica tot mai sus, purtat de o mînă nevăzută peste valea Timeşului şi muntele Postăvarul pînă în cîmpia Bîrsei din jurul Braşovului şi poate chiar mai departe...
în noaptea aceea nu puturăm închide ochii. Presimţămîn-tul, dealtfel, nu ne înşelase.
Pe la cinci dimineaţa, o bătaie discretă în uşă ne făcu sa. tresărim.
— Cine este ?
— Damian.
îngheţaserăm. Vizita domnului Damian la ora aceea, cînd în hotel nu se sculase încă nimeni, era avertismentul suprem.
Deschisei uşa cu precauţiunea caraghioasă a unei parodii de întîlnire amoroasă şi introdusei pe domnul Damian în odaia în care bagajele noastre erau aproape făcute de cu seara.
Primul său cuvînt, fuse :
— Gata !...
— Războiul ?
— Nu încă.
Atunci ?
— Plecarea la Bucureşti... Luaţi trenul de opt dimineaţa, fiindcă este ultimul...
— Cum aşa ? în gară nu se ştia nimic aseară.
—■ Nici n-are să se ştie pînă după-amiază... în dimineaţa asta se ţine consiliul de coroană în care se hotăreşte intrarea m război, după-amiază se decretează mobilizarea generală iar la noapte se declară războiul şi se dă ordin de atac... Mîine dimineaţă, pe vremea asta, soldaţii d-voastră vor fi dincolo de Marienhof !
Cuvintele ni se opriseră în gîtlej ca nişte oase de peşte. Voiam să-i cerem explicaţiuni mai complexe, dar nici eu nici Oreste nu mai puteam scoate decît simple monosilabe Demolate şi întretăiate de emoţia care ne scutura corpul ca descărcarea unui puternic curent electric.
Domnul Damian ne salută ceremonios şi pregătindu-se de plecare ne spuse :
— Poate este ultima dată cînd ne mai vedem. Războiul o să ne îndepărteze şi o să ne şteargă urmele cu siguranţă. V-aş putea spune, la revedere... Dar la ce bun ?... Adio, domnii mei, fiindcă revederea noastră, dacă- va mai avea loc undeva, va fi departe, în altfel de ţară şi sub altă formă ciecît aceea în care ne-am cunoscut aci.
Ne repezirăm atunci la domnul Damian şi apucîndu-1 fiecare de cîte o mînă, îl oprirăm pe loc deşi ştiam bine că nici o forţă omenească nu l-ar fi putut împiedica să dispară, dacă n-ar mai fi vrut să stea de vorbă cu noi.
140
141
în faţa gestului nostru însă, domnul Damian păru nedumerit şi aproape chiar emoţionat.
— Ce mai vreţi de la mine ?
Iată momentul suprem !... Ce mai puteam voi încă de la dînsul, sau mai bine zis, cum am fi putut să-l decidem ca să ne spună ceea ce voiam cu adevărat să aflăm !...
Oreste rîdea ca un copil, mîngîindu-i braţul cu frica cu care ar fi mîngîiat un cîine, ca să nu-1 muşte. Eu însă îi apucasem mîna puternic şi mă trudeam să găsesc firul ideei pe care nu ştiam cum s-o spun în frază.
— Domnule Damian, fii bun şi nu pleca pînă nu ne răspunzi la o ultimă întrebare... ultima noastră rugăciune... Nu te mai ascunde, fiindcă ştim cine eşti... Ştim că ştii tot ce are să se întîmple şi că tot ce ne-ai spus şi ne-ai arătat pînă acum, nu a fost pentru d-ta decît distracţia unei pisici bătrîne cu nişte şoricei idioţi... Fii bun şi nu ne refuza... înţelegi bine emoţia noastră... Fă-ne dar şi acest ultim serviciu şi spune-ne... Cum ?... Cum o să ieşim din războiul acesta ?
Domnul Damian rîdea ca de obicei, mişcîndu-şi fălcile şi odată cu ele firele din barbă şi pălăria din vîrful capului său ţuguiat.
— Spune-ne ce are să fie... O să fie bine sau o să fie rău ?...
în liniştea dimineţii aceea de august, în care clopotele se pregăteau să vestească sărbătoarea Maicei Domnului, vocea domnului Damian răsună clară, caldă şi dulce ca şi cum n-ar fi fost vocea lui, ca şi cum prin gura Necuratului ar fi vorbit un înger, sau poate chiar geniul cel bun al României.
— O să fie bine... bine aşa cum zice domnul Oreste... O să fie şi bine şi rău... Dar la urma urmelor, o să fie numai bine, bine de tot... Nu vă fie frică...
Şi în locul braţelor domnului Damian pe care le strînse-sem cu putere pînă atunci, eu şi Oreste ne trezirăm ţinîndu-ne în braţe noi înşine, ca doi orbi gata să se îmbrăţişeze de bucurie, în clipa minunei cînd îşi recapătă vederea.
Domnul Damian dispăruse ca şi în ziua de 1 august, cînd ne ieşise înainte pe şosea preotul cu botezul.
Două ore după aceea, ne luam rămas bun de la domnul Jorj şi de la comisarul gării care nu puteau pricepe graba
plecării noastre la Bucureşti. în tot lungul drumului pînă la Cîmpina, nu observarăm nimic neobişnuit. Aci însă patru trenuri militare, aşteptau să plece spre Predeal. în gara Ploieşti unde ajunserăm cu o întîrziere de aproape trei ore, alte trenuri militare aşteptau şi ele plecarea spre frontieră. Ediţiile speciale ale ziarelor din capitală sosiseră anunţînd rezultatul consiliului de coroană care avusese loc dimineaţa aşa după cum ne spusese domnul Damian. De data asta dar, nu mai aveam nici un motiv să ne îndoim. Războiul era ca şi început. In gara Bucureşti, păzită de un dublu cordon de trupe, publicul şi bagajele erau cercetate de agenţii poliţiei de siguranţă care operaseră şi cîteva arestări, iar pe Calea Griviţei, un plutonier din corpul jandarmilor pedeştri, însoţit de un trompet, cetea publicului ordinul de zi prin care regele decreta mobilizarea generală.
VII
Povestirea prietenului meu se sfîrşise în poarta hotelului, deasupra căreia, un glob electric lumina stingher toată întinderea străzii şi malul drept al Crişului plantat cu castani.
Ne rezemarăm pe parapetul din marginea trotuarului, sub care apele rîului, umflat de ploile din ultimele zile, curgeau cu zgomot. Cîteva clipe ne privirăm tăcuţi şi lipsiţi de orice altă iniţiativă, ca şi doi actori ce-ar fi repetat în stradă după indicaţiile textului o scenă mută, în care trebuiau să apară a doua zi. Apariţia domnului Damian, complectată cu povestirea prietenului meu, îmi zdruncinase nervii şi îmi gonise somnul care de obicei, aproape de miezul nopţii, îmi grăbea paşii de la „Pisica albastră" spre hotel. Simţeam că în noaptea aceea nu am să pot dormi, deşi a doua zi dimineaţa trebuia să plec spre Bucureşti unde mă chema sfîrşitul vacanţei şi nerăbdarea colegului care îmi ţinuse locul. Mi-era parcă frică să rămîn singur şi îmi muşcam buzele de necaz că ruşinea mă împiedica sa mă destăinuiesc pînă şi bunului prieten pe care îl aveam alături de mine. în minte însă îi recapitulam întreaga povestire şi odată ajuns în camera mea, mă şi vedeam repetînd scena de la hotelul din Predeal, în noaptea primei lui cunoştinţe cu domnul Damian.
într-un tîrziu, rupsei tăcerea care începuse să devină simptomatică şi pentru mine şi pentru el.
142
143
— Şi de-atunci l-aţi mai văzut ?
— Eu, da... Oreste însă... Dumnezeu ştie, fiindcă, nu mult după aceea, am plecat la Iaşi şi nu l-am mai putut vedea nici pe el. Tu ştii că pe vremea războiului eram şeful de cabinet al ministrului de Interne. După venirea guvernului Marghiloman însă rămăsesem un simplu particular sau mai bine zis, un personaj foarte periculos pentru siguranţa armatei de ocupaţie din Muntenia, deoarece după semnarea Păcii de la Bucureşti, autorităţile germane nu au voit pentru nimic în lume să-mi elibereze cuvenitul ausweiss ca să mă pot întoarce acasă. Neavînd ce face la Iaşi, unde atmosfera devenise mai înăbuşitoare chiar ca pe vremea războiului, un prieten, care făcea comerţ cu vinuri şi cu articole de coloniale, îmi oferi perspectiva unei afaceri strălucite, în care trebuia să-mi fac debutul meu de voiajor comercial. Plecai dar în Basarabia cu misiunea să cumpăr vinuri, săpun, lumînări, cremă de ghete şi alte articole de care se simţea nevoia la Iaşi. Centrul tranzacţiunilor era, bineînţeles, Chişinăul. Aflînd însă că aceleaşi articole le puteam găsi mult mai ieftine prin oraşele de pe malul Nistrului, îmi lărgii cîmpul de operaţii pînă la Cetatea-Albă, unde, dealtfel, nu cunoşteam pe nimeni şi nu speram să pot face mai multă treabă ca la Chişinău. Ajuns la gară, primul om care îmi ieşi în cale fuse domnul Damian. îţi poţi închipui emoţia revederii. Omul nostru rămăsese acelaşi. Nu se schimbase nici măcar cît o fotografie decolorata de soare. Cînd m-a văzut, s-a repezit la mine şi în loc de „bună ziua" vocea lui de sacîz îmi scîrţîi printre dinţi o frază trunchiată ca două aşchii răzleţe.
— Bietul domnul Oreste !... Păcat de el că era tînăr şi promitea...
La început nu putusem înţelege rostul acestei întîmpinăn, fiindcă nu bănuiam nimic din cele ce s-ar fi putut petrece la Bucureşti în lipsa mea. Domnul Damian însă continuă :
— Adineaori la ora...
— Ce s-a întîmplat ? încercai să-l întreb sfios şi oarecum jenat de a nu fi avut timp să-i exprim nici măcar bucuria revederii.
— A murit.
— Cine ? Oreste ? Chiar el.
Alte amănunte erau de prisos. Ştiam că domnul Damian era în măsură să ştie tot şi găseam că locul şi momentul nu erau potrivite decît să-mi scot batista ca să-mi ascund lacrimile ce-mi îngreunaseră pleoapele. După cîteva clipe, domnul Damian continuă :
— Păcat că nu v-aţi mai putut vedea. Ce dragă mi-era prietenia d-voastră !...
Ocolind tristeţea ştirei neaşteptate ce primisem, încercai să îl pun la curent cu tristeţea mea personală.
— Ştiu... îmi tăie el repede vorba. Dar o să fie bine, nu dispera. îţi aduci aminte ce ţi-am spus pe pragul odăii de la hotelul din Predeal, unde ne-am despărţit acum trei ani ? Nu cumva ai început să te îndoieşti de proorocirile mele ?... Să ştii că neîncrederea asta mă supără.
Căutai să mă scuz şi să-mi explic nervozitatea din cauza piedicilor ce mi se puneau din partea comandamentului german din Bucureşti. Ca de obicei însă, domnul Damian nu-mi dădu răgaz să continui nici de data asta.
— Ţi-aduci aminte în ce zi ai plecat din Bucureşti ?
— La 13 noiemvrie, îi răspunsei eu.
— A, ha !... 13 noeimvrie... Pontul Iudei cum îi ziceţi d-voastră... Ei bine, de data asta, nr. 13 o să fie cu noroc... Tot la 13 noiembrie ai să te şi întorci.
Holbai ochii fără să-mi pot ascunde neîncrederea.
— Da, da... La 13 noiembrie ai plecat din Bucureşti, la 13 noiembrie ai să pleci şi de la Iaşi.
— Şi nemţii ?
— Nemţii ?... rînji el cu un uşor reflex de compătimire... In ziua aceea, nemţii n-au să mai fie nici la Bucureşti, nici în altă parte a României, de aci de unde ne găsim noi acum şl pînă aproape de Tisa după care oftaţi de atîta amar de vreme !...
Cuvintele domnului Damian mă îmbătaseră ca şi un pahar m care cineva mi-ar fi turnat amestecate şapte feluri de băuturi alcoolice. Incapabil să mal continui întrebările, mă trudeam să-mi opresc lacrimile care îmi umeziseră din nou ochii. îi apucasem mîna stingă în mîinile mele amîndouă şi cu buzele uscate şi aspre ca un burduf din care se scursese ultima picătură de lichid, îi îngînam ca un idiot numai numele lui :
— Domnule Damian... domnule Damian...
144
145
în timpul acesta el mă privea cu impasibilitatea comică a unei figuri de şah. Chipul lui părea sculptat în lemn ca şi o săracă zeitate budică. Răspunsul, pe care îl cerusem, întîrzia ca şi cum persoana cu care vorbeam era absentă. Simţeam însă că în mîinile mele strîng \ceva solid, ceva ce nu-mi poate scăpa, ceva pe care mă puteam sprijini la caz de nevoie. Vestea morţii lui Oreste, complectată cu aceea a întoarcerii mele la Bucureşti, mă zăpăcise aşa de mult, că aproape nici nu înţelesesem rostul explicaţiunii cu dispariţia nemţilor de pejntreaga întindere a României de azi. Domnul Damian însă, care socotise că m-a chinuit destul, rupse tăcerea deodată şi continuă :
—. Pe.ste cîteva săptămîni o să aveţi fericitul prilej să vă priviţi umbra în apusul de soare al Puterilor Centrale... o adevărată umbră de gigant... de la Nistru pînă la Tisa... ba chiar pînă dincolo de Tisa... pînă la Budapesta... Prea vă iubeaţi umbra, minuscula d-voastră umbră de la Predeal şi prea vă tortura curiozitatea să ştiţi pentru ce vă ceream umbrele pe ^vremea ^ aceea. Iată, vezi?... Oreste mi-a dat-o pe a lui fără voie, şi ca el, la fel mi-au dat-o şi alţii... Le-am adunat pe toate la un^ loc şi cu ele am mărit umbra celor care^ au avut norocul să şi-o păstreze. Cred că eşti mulţumit. Nu ?..._ Cîteva săptămîni numai şi totul are să se schimbe. O săjie bine, bine de tot... aşa de bine, că pe mine aţi reuşit să mă goniţi de la Predeal şi cu mine odată v-aţi gonit şi frontiera !... Afvce daţi dracului, sunteţi d-voastră românii !... Parcă aţi fi fraţi cu mine !...
Cînd şi-a tras mîna din mîinile mele şi s-a făcut nevăzut, nu ştiu. Ba ceva mai mult, chiar nici astăzi nu aş putea să jur dacă întrevederea mea cu domnul Damian la Cetatea-Albă s-a petrecut aievea sau a fost un simplu vis...
M-a dezmeticit salutul zgomotos al unui sergent-major, pe care H cunoşteam de la Marele Cartier şi care pînă seara avea să-mi facă rost de şase butoaie cu vin de prima calitate. Cît priveşte restul, de prisos să-ţi mai spun că s-a petrecut aşa după cum mi-1 proorocise domnul Damian.
întors la Iaşi, găsii ziarele din Bucureşti care anunţau moartea lui Oreste. Două săptămîni după aceea, primirăm vestea capitulării bulgarilor, apoi dezastrul austro-ungar în Italia, înaintea vertiginoasă a francezilor, englezilor şi americanilor şi în fine, armistiţiul. în noaptea de 13 noiembrie
146
plecam din Iaşi cu primul tren destinat particularilor cu bilet de voie, iar a treia zi, traversam Calea Victoriei pe care primăria începuse să ridice arcurile de triumf pentru primirea armatei şi suveranilor.
Şi prietenul meu tăcu, probabil fiindcă nu mai avea nimic de spus. Ne despărţirăm cu jena unor îndrăgostiţi ce şi-ar fi jurat să rămînă împreună toată viaţa. Pentru prima oară în viaţă, simţeam că singurătatea mă înfioară. Păşii pragul hotelului cu teama unui copil care intră pentru prima dată într-o cameră întunecoasă şi urcai scara celor două etaje, numărînd treptele ca să-mi dau iluzia că vorbesc cu cineva care m-ar fi însoţit. Mi-era frică să nu pierd^firul Ariadnei care avea să mă ajute a doua zi dimineaţa să mă^cobor în stradă, şi pe rampa scării îmi plimbam mîna stingă uşor ca o mîngîiere, de la care speram să obţin îmblînzirea bestiei ce-şi confunda răutatea cu liniştea şi semiobscurul coridoarelor în zig-zag.
Ajuns în faţa uşii, mă oprii deodată ca şi curn cineva mi-ar fi şoptit că m-am înşelat. Camera mea era ultima din fundul unui coridor lateral. Avearn^ nr. 49 pe care îl controlai cu degetul, deoarece întîmplător nu aveam cu mine nici o cutie de chibrituri. Spinarea reliefată a celor două cifre, îmi spuseră însă că mă găsesc în faţa camerei mele. Ciudată coincidenţă, îmi zisei eu : patru cu nouă, fac treisprezece !... Apoi făcîndu-mi singur curaj, băgai cheia în broască şi o sucii de două ori. Zăvorul şi clanţa pocniră ca nişte semnale ^misterioase în liniştea coridorului. După primul j>as însă, rămăsei nemişcat locului. în odaia mea se maigăsea^ cineva. Cu mîna tremurîndă, întorsei butonul electric şi odată cu lumina, o voce cunoscută se ridică de pe canapea :
— Iartă-mă că te-am vizitat fără să te anunţ. în schimb însă, te iert şî eu că m-ai făcut să^ te aştept mai bine de trei ore. Cu noctambulii bucureşteni însă_ nu-i^ de^ glumit.
Era domnul Damian. Fără să-mi dea timp să-mi vin în fire şi mai înainte să fi putut scoate o singură vorbă, personajul misterios cu care mă întîlnisem pentru prima dată, trei ore mai înainte, se sculă de pe canapea, se apropie de mine şi după ce mă bătu pe umăr în chip de dojana, mă sfătui să amîn plecarea la Bucureşti pentru a treia zi. în acelaşi timp,
147
imi mărturisi că-mi face acest serviciu fiindcă îi sunt simpatic şi fiindcă aflase că i-am fost prieten lui Oreste, pe care dînsul îl iubea şi îl apreciase foarte mult.
Pentru ce nu trebuia să plec chiar a doua zi, nu-mi spuse. Sfatul lui însă era pentru mine un ordin şi ordinului acesta, simţisem încă din primul moment că trebuie să mă supun, chiar fără nici o altă explicaţie. De ce îmi fusese frică nu scăpasem. îmi venise rîndul şi mie, sau mai bine zis, Necuratul găsise prilejul să-mi dovedească şi mie că drumul Damascului poate trece la nevoie şi printr-o cameră de hotel.
A doua zi spre seară, în toată Oradea Mare, nu se vorbea decît de catastrofa din staţia Ciucea, unde acceleratul, cu care trebuia să plec şi. eu, deraiase omorînd 17 pasageri şi rănind alţi 48 dintre care 10 se găseau în stare foarte gravă.
Şi iată cum mărinimia domnului Damian, a binevoit să încheie povestirea prietenului meu cu capitolul propriei mele convertiri. Nu ştiu dacă cele petrecute merită sau nu truda celui care a găsit cu cale să le povestească. în orice caz însă, cetitorii rîndurilor de mai sus sunt liberi să surîdâ neîncrezători ca şi autorul lor, în clipa cînd i se spusese că omul cu chipul de maimuţoi şi pălăria de clown, din faţa cafenelei „Rimanokzi" era Necuratul.
CRAVATA ALBĂ
în   memoria   lui   ANDREI   NAUM, poet român,  funcţionar  superior  în  Ministerul de Interne şi maior în rezervă, mort în fruntea batalionului său, pe cîmpia Mărăşeştilor
Fiindcă faima sa literară şi cele cîteva discursuri frumos rostite îi remarcaseră, în timpul opoziţiei, aşa-zisele merite politice care aveau să-l aşeze mai tîrziu într-un fotoliu mi-' nisterial, fostul client al lui papa Kiibler avu buna inspiraţie ca, o dată ajuns ministru al Artelor, prima lui recepţie oficială s-o închine vechilor săi tovarăşi de visuri şi de cafenea.
La început, cronicarii mondeni încercară să facă oarecare glume pe seama noului ministru, care îndrăznea să democratizeze protocolul mai mult decît permit îngrădirile tradiţionale. Surpriza lor însă fuse cu atît mai neaşteptată, cu cît in seara recepţiei constatară că, deşi majoritatea invitaţilor erau boemi, toată lumea arborase toaleta de gală, şi că fracurile, personale sau închiriate, erau purtate cu atîta panache că aproape nici nu puteai deosebi pe adevăraţii proprietari de simplii chiriaşi. Cei care pînă atunci îşi petreceau viaţa în tovărăşia halbelor mai totdeauna goale, fie că visau imposibilul în faţa filelor cu rînduri şterse şi nesfîrşite, fie că-şi toceau coatele, fără nici un rost, pe postavul verde al biroului şi pe marmora pestriţă a meselor de cafenea, de data asta începeau parcă să se scuture de tot noroiul proastei lor reputaţii ce-i apăsa ca şi blestemul Atrizilor. Recepţia dată
149
de ministrul Artelor le pusese în valoare, pe lîngă podoabele creierului, şi înclinaţiunile lor pentru frumosul pendinte numai de avere. Ca şi modestele clădiri ale statului, care nu se pot bucura de mîndria oficialităţii decît în zilele cînd arborează drapelul naţional, sau ca vapoarele din alte timpuri, pentru care limbajul celor ce plutesc pe mare, se reducea la schimbul pavilioanelor de pe puntea de comandă, tot aşa şi boemii adoptaseră, de data asta, .haina gravităţii convenţionale, ca să nu-şi compromită nici confratele ajuns ministru, nici propria lor reputaţie de viitori ministeriabili.
La apelul ministrului răspunseseră aproape toate rubedeniile celor nouă muze. Celor prezenţi însă, li se părea ciudat faptul că dintre invitaţi, lipsea tocmai cel mai bun prieten al ministrului, Toma Radian, faimosul autor al celor cîteva nuvele fantastice cu care reuşise să zdruncine nervii liceenilor şi să năucească pe toţi pontifii romanului social de pe vremea aceea.
Către miezul nopţei, lipsa lui Radian începuse să producă chiar oarecare senzaţie. Toată lumea îl văzuse după-amiază la cafenea. Era deci sănătos. Şi afară de asta, se ştia că este nelipsit de la toate petrecerile şi că printre puţinii scriitori care aveau garderoba complectă, Radian era de bună seamă cel mai sigur...
Nu cumva în ultimele douăzeci şi patru de ore, între el şi ministru se petrecuse ceva, cu care cei prezenţi nu erau încă în corent ? între artişti, mai ales cînd sunt prieteni buni, asemenea conflicte sunt tot atît de fireşti ca şi o strîngere de mînă.
încetul cu încetul, lipsa iui Radian începe să ia proporţiile unui fapt la ordinea zilei. Pe la urechile ministrului se perindau tot felul de zvonuri, unele mai fanteziste şi mai absurde decît altele, pînă ce la un moment dat, în buna dispoziţie de pînă atunci a întregei societăţi, toate aceste frînturi de supoziţii naive sau de insinuări răutăcioase începură să facă notă discordantă, ca şi nişte bastoane ce-ar fi căzut cu zgomot pe pardoseala unei săli de concerte, în care un ilustru virtuoz sentimental ar fi cîntat ceva din Schumann.
Noroc însă că ministrul interveni la timp şi, oprindu-se în faţa unui grup de nedumeriţi, li se adresă cu un accent de vădită enervare.
150
— Vreţi să vă spun eu pentru ce n-a venit Radian ? Toate capetele se întoarseră spre ministru.
— Fiindcă s-a jurat să nu mai poarte cravată albă... Iată adevărul !... Azi-dimineaţă la minister mi-a declarat textual : „Dacă e vorba să vin îmbrăcat în frac, renunţ la plăcerea petrecerii cu voi"...
Scurta  şi neaşteptata explicaţie  a ministrului  mări şi mai mult senzaţia creată de lipsa lui Radian. Cineva obiectă :
— Astea sunt subiecte de nuvele senzaţionale. Tocmai elv care umblă toată noaptea numai în frac ?
Altul însă rectifică grăbit :
— Nu-i adevărat... Domnul ministru are dreptate... De cîtva timp, Radian nu mai vine la teatru decît în sacou.
— Şi tot în sacou a fost şi la festivalul „Alecsandri". Un nou-venit interveni la rîndul său.
— Dar acum o săptămînă... La concertul pentru orfanii de război, n-a venit îmbrăcat în smoking ?
— Exact !... Repetară aproape toţi, în cor. La concert a fost în smoking.
Ministrul interveni din nou, ca să explice diferenţa dintre un frac şi un smoking.
— Nu uitaţi că smokingul nu este frac... Smokingul se poartă numai cu cravată neagră. Dacă nu i-aş fi spus că ţin absolut ca toată lumea să fie la cravata albă, probabil c-ar fi venit şi el...
Cei de faţă începură să zîmbească semnificativ, în timp ce ministrul, vădit jenat, reluă parcă firul pierdut al unei fraze şi mai explicative :
— Să nu luaţi lucrul acesta în glumă, fiindcă mie unuia mii pare foarte serios. Adevărul cel mare însă ştiţi care este ? Iată-1... Să vi-1 spun tot eu, fiindcă odată şi odată tot o să trebuie să-l aflaţi şi voi...
Şi ministrul îşi muşcă parcă limba în gură :
— Mi se pare că Radian a început să dea semne de nebunie. Nuvelele lui au sfîrşit prin a-1 zăpăci şi pe el. Veniţi încoa să vă citesc scrisoarea pe care mi-a trimis-o astă-seară...
Şi grupul celor patru, mărit cu încă alţi trei, se strecura tiptil în biroul ministrului, care după   ce   închise uşa
151
scoase dintr-un^ sertar următoarea scrisoare pe care o citi cu glasul întretăiat de emoţie :
„îţi datoresc o explicaţie cît mai grabnică, fiindcă nu aş vrea ca lipsa mea de la recepţia de astă-seară să fie interpretată ca un gest de ostilitate contra ta. Ţi-am spus azi-dimineaţă că nu pot veni fiindcă ar fi trebuit să mă îmbrac în frac. De aproape trei luni de zile însă nu mai pun fracul pe mine, fiindcă un frac înseamnă şi o cravată albă^ şi^ cravată albă' ţi-am mărturisit că nu mai port în toată viaţa mea. Azi-dimineaţă nu ţi-am spus de ce, fiindcă explicaţia ar fi fost prea lungă şi nu voiam să indispun pe cei cari ^aşteptau să ies eu, ca să intre ei. Ascultă-mă deci acum. Să nu crezi că sunt nebun sau că încerc să-mi bat joc de tine ca să-ţi stric buna dispoziţie în timpul recepţiei, pe care ţi-o doresc cît mai reuşită. Nu fac decît să-ţi povestesc cele întîmpîate, aşa după cum aş scrie o nuvelă care să poată fi cetită şi pricepută deopotrivă de către toţi ştiutorii de carte. Lucrul principal, dar, este să-ţi spun adevărul. Or, adevăratul motiv pentru care n-am să mai port, niciodată în viaţa mea, cravată albă, iată-1 :
Acurn^ trei luni am fost la Brăila, la nunta unui prieten din copilărie. Trebuie să ştii că pe mine nimic nu mă încîntâ mai mult ca voiajurile, chiar şi atunci cînd sunt nevoit să le fac în condiţiuni detestabile. Pentru mine, un cufăr, un geamantan sau o simplă geantă de voiaj constituie un chinuitor semn de întrebare, pe care nu-1 pot suprima decît pornind spre necunoscutul ce-mi sugerează aceste variate şi plictisitoare atribute ale pelerinajului modern. Simt o adevărată voluptate cînd privesc pîntecele goale ale unui geamantan pe care trebuie să le umplu eu, iar cînd trăsura porneşte ^ cu mine spre gară, îmi pare că mă scutur de tot praful vieţii sedentare şi asemenea unui Prometeu descătuşat, cobor învingător de pe Caucazul suferinţei mele imaginare. Pentru mine, un geamantan pregătit pentru voiaj, este un adevărat vultur domesticit...
îţi spun lucrurile astea, ca să te fac să înţelegi graba cu care am răspuns invitaţiei prietenului meu de la Brăila şi zăpăceala descoperirii făcută abia cînd mi-am desfăcut bagajul la hotel, că-mi uitasem acasă cravata albă pentru frac. Deşi lipsa unei cravate de frac, mai ales la Brăila nu poate constitui o nenorocire pentru o toaletă de gală, negli-
jenţa mea totuşi începuse să mă plictisească, fiindcă la ora aceea tîrzie, magazinele puteau fi închise. Fără să stau mult timp pe gînduri, coborîi în stradă, unde, după prima aruncătură de ochi, constatai că nu mă înşelasem şi că prietenul meu nu se putea bucura decît, cel „ mult, de prezenţa mea la Brăila, dar nu şi la nunta lui. Situaţia mea era dintre cele mai caraghioase.
Pedeapsa mea însă ar fi fost prea absurdă, ca după un voiaj de aproape cinci ore, să fiu nevoit a-mi face propria Canossă într-o cameră de hotel, pe sălile căruia, paşii pasagerilor sau soneria electrică mi-ar fi torturat timpanele ce se pregătiseră să asculte un tango argentinian sau un foxtrot californian. Mă hotărîi deci să întîrzii pe stradă cît voi putea mai mult, şi să nu intru la hotel decît spre ziuă, ca să-mi fac bagajul din nou şi să pornesc la Bucureşti cu primul tren.
Nu ştiu dacă tu cunoşti Brăila. Trebuie să fi aflat însă că brăilenii sunt foarte mîndri de strada lor principală care pleacă din piaţa Sfinţilor Apostoli (unde statuia împăratului Traian, se roagă zadarnic de autorităţile comunale să-i mute felinarul din faţă care-i împiedică vederea) şi merge drept înainte pînă departe, aşa departe că ar putea ajunge pînă la Rîmnicul-Sărat. Pornii deci în josul străzii Regale şi ca să-mi treacă de urît, începui să număr cofetăriile, care sunt specialitatea Brăilei.
Trebuie să fi fost aproape de miezul nopţii. Cum însă timpul pentru mine nu mai putea avea nici o însemnătate, mergeam înainte fără să mă uit la ceas şi, mai ales, fără să mă întreb unde aş fi putut ajunge, cînd, al doilea bulevard circular îmi semnală periferia oraşului.
Unde însă aş fi putut ajunge mai nimerit ca în faţa micului magazin luminat încă, în a cărui vitrină meschină şi aproape goală, se răsfăţa următorul afiş scris cu cerneală violetă ?...
DAŢI-O DRACULUI DE ZQÎRCENIE ŞI MAI SCHIMBAŢI-VĂ CRAVATELE CĂ LE-AM IEFTENIT CINE NU CREDE SĂ INTRE ŞI SĂ ÎNCERCE
152
153
Un magazin cu cravate !... Eram salvat !... Dacă nu altceva, dar cel puţin cadrilul final tot îl mai puteam apuca, în momentul acela însă, cineva parcă îmi pironise paşii pe trotuar. Privii cu luare-aminte magazinul, dar bucuria din primul moment se topi din nou în aceeaşi veche resemnare cu care pornisem pe stradă de îndată ce ieşisem din poarta hotelului.
Ce cravate putea să aibă magazinul ăsta de periferie ?... Cravate roşii, verzi şi liliachii... Cravate de calitate proastă pentru gustul şi punga anonimilor din prima generaţie a cămăşilor cu gulerul scrobit... O cravată de frac însă !... Ah, ce n-aş fi dat în momentul acela pentru o cravată albă... pentru o simplă fîşie de organdină sau de linon apretat !...
Rămăsesem la uşa magazinului, ca un paznic la poarta unei închisori din care evadaseră toţi deţinuţii. De la vitrină ochii mei se ridicară instinctiv spre firmă : «Agop Zarzarian — Magazin de mărunţişuri şi alte obiecte felurite».
Mă gîndii : «Oare cravata de frac nu este şi ea tot un fel de mărunţiş ?... Şi printre celelalte obiecte felurite ale d-lui Zarzarian nu s-ar putea găsi întîmplător şi o cravată albă ?»...
Pe măsură ce perspectiva reuşitei raţionamentului meu îmi schimba dispoziţia, picioarele parcă mi se dezlipeau de pe trotuar şi o mînă nevăzută mă împingea prieteneşte să intru în magazin. Scriptura spune : «Bate şi ţi se va deschide». Eu însă deschisei uşa fără să bat şi intrai oarecum jenat ca şi cum aş fi vrut să mă scuz pentru deranjul cauzat patronului la o oră aşa de tîrzie...
Adevărul este că intrarea mea neaşteptată făcu oarecare senzaţie. Magazinul domnului Agop Zarzarian era un fel de dugheană despărţită în două printr-o perdea de creton colorat. în faţă erau rafturile cu aşa-zisele mărunţişuri şi alte obiecte felurite, iar în spate, patul, garderoba, un cufăr care probabil servea şi de casă de bani, soba de tinichea, şi, pe un scaun fără spetează, un lighean cu ibricul respectiv, îţi dau aceste amănunte fiindcă la intrarea mea perdeaua de creton era dată în lături şi primul peisaj ce mi se înfăţişă în faţa ochilor fuse tocmai locuinţa şi nu magazinul pro-priu-zis al soţilor Zarzarian, care îşi beau cafelele la tejghea.
Cînd mă văzură înăuntru, amîndoi tresăriră ca în faţa unui paşă turc. Nevastă-sa se repezi imediat să tragă perdeaua ca şi cum ar fi vrut să-mi ascundă cine ştie ce fecioară pe care le-aş fi cerut-o peşcheş, iar bărbatul, ridi-cîndu-se cu greutate de pe scaun şi sprijinindu-se cu ambele mîini de tejghea, mă întreabă cu vocea cadenţată de clănţănitul dinţilor :
— Ce doreşte domnul ?...
— Iertaţi-mă că vă deranjez la ora asta. Vina însă nu este a mea. Am cetit afişul din vitrină şi, cum am văzut lumină, am intrat... Poate aveţi întîmplător şi o cravată de...
Ah !... Cît mi-a trebuit să-mi pot completa fraza ! Simţeam că sunt ridicol. O cravată de frac în dugheana asta mizerabilă ! Iată o pretenţie care ar fi putut compromite pînă şi pe cel mai modest client. Obiectul vizitei mele putea fi luat drept o glumă de prost gust şi poate chiar eu însumi, drept un pungaş deghizat.
După cîteva clipe de ezitare, reuşii să mă destăinuiesc. Da... Doream o cravată de frac, o cravată albă, subţire, o simplă fîşie de linon sau organdină pe care la rigoare aş fi putut s-o plătesc întreit chiar de cum pretindea afişul din vitrina magazinului.
Pe măsură ce înţelegeau de ce este vorba, soţii Zarzarian schimbau feţe-feţe şi îşi aruncau priviri pe furiş, după ce fiecare la rîndul lui părea a mă fi cercetat îndeajuns pentru a fi descoperit în mine un nou amănunt transmis prin limbajul mut din jocul pleoapelor.
Bătrînul îngîna ca şi cum mi-ar fi povestit o nenorocire intimă :
— Nu, domnule... Aşa ceva nu avem... Cine poartă cravate albe pe la noi ?... încercaţi mîine pe la centru... Pe acolo se găseşte cu siguranţă şi aşa ceva...
Bătrîna însă întrerupse melopeea soţului printr-o strâmbătură de gură şi un nou schimb de priviri semnificative.
— De ce nu cauţi în cutia verde... ştii... mi se pare că mai avem şi noi o cravată albă...
Bărbatu-său continua să dea din cap şi din umeri cu neîncredere :
— Am avut, nu zic ba... Dar ce am avut, s-a vîndut... Pentru un moment ne lipseşte aşa ceva...
Nevastă-sa însă insistă :
154
155
— Ia caută, omule, că trebuie să ne fi rămas ceva. Eu mi-aduc aminte că nu le-am vîndut pe toate... Aşteptaţi un moment, domnule, să vă caut eu...
Şi fiindcă bătrînul tot nu se mişca din locul său, ea îl dădu la o parte, se aplecă sub tejghea şi scoase o cutie de_ carton verde pe care_ o deschise cu atîta precauţiune, că privindu-i operaţiunea ridicolă şi inutilă îmi adusei aminte de faimoasa cutie a Pandorei.
Bătrîna avusese dreptate. în fundul cutiei, ca şi o viperă strivită, îşi desemna forma ei albă şi mată, o cravată de frac.
La vederea ei, bătrînul tresări. Zîmbetul insinuat al ne-vestii sale^nu-i schimbase deloc proasta dispoziţie. Negustorul răniăsese nemişcat, ca şi cum ar fi refuzat să mă servească, iar privirile lui, fixate în fundul cutiei verzi, păreau că oscilează între o temere ridicolă şi o scîrbă inexplicabilă. Cravata era puţin şifonată, ca şi cum mai fusese înnodată la gît de altcineva. Faptul acesta însă nu avea nici o importanţă pentru mine, care mă şi vedeam în mijlocul invitaţilor^ la nunta prietenului meu. Cînd am întrebat cît costă,^amîndoi ^bătrînii s-au uitat din nou unul la altul, fără să-mi poată răspunde imediat. El s-a mulţumit să mormăie ceva ce n-am putut pricepe şi şi-a făcut de lucru, potrivind capacul cutiei şi vîrînd-o din nou sub tejghea. Ea însă^ după o scurtă socoteală în gînd, s-a hotărît să-mi răspundă : 20 de lei.
^ Am scos banii, am plătit şi am plecat cu pacheţelul în mînă, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu-1 pierd şi să rămîn pentru^ a doua oară cu garderoba incompletă.
Te las^ să ghiceşti singur adevăratul record cu care mi-am schimbat hainele şi am arborat toaleta de gală. Am sosit ^ în toiul petrecerii, cîteva minute înainte de miezul nopţii, cînd de pe scară tocmai auzeam dopurile sticlelor de şampanie cum salută primele note din Amovireuse, un vals ^pentru care ştiam că prietenul meu are o deosebită afecţiune. Intrarea mea în salonul cel mare a fost o adevărată lovitură de teatru. Ginerele şi-a lăsat mireasa şi, cu braţele întinse, s-a repezit spre mine printre perechile de dansatori, care neştiind ce se petrece, se opriseră pe loc. Lăutarii tăcuseră şi ei, iar chelnerii de la bufet năpădiseră în salon cu şervetele pe braţ. După primele explicaţiuni şi prezentările de rigoare, petrecerea îşi urmă cursul şi Amoureuse fuse
reluat pentru a-mi da prilejul să fac cu mireasa primul meu toitr de voise.
Pînă aici, nimic anormal în povestirea mea. De aci înainte însă — vorba Scripturii — «Şi cei care au urechi de auzit să audă»...
Abia sorbisem, după sfîrşitul valsului, primul pahar de şampanie, şi o ameţeală inexplicabilă mă coprinse deodată, ca şi cum aş fi navigat pe o mare agitată. O crizăjneryoasa mă zgudui din tălpi pînă în creştet, ochii mi se împăienjeniră şi, la un moment dat, avusei impresia că inima nu-mi mai bate. Mă strecurai atunci pînă în biroul prietenului meu în care nu ardea decît un singur bec electric sub un abatjour verde, şi mă lăsai greoi într-un fotoliu de piele, aşezat în cel mai întunecat colţ al încăperii. închisesem ochii şi căs-casem gura mare ca să pot respira mai bine. Aveam impresia că mi se îngroaşă gîtul sau că mi se strîmtase gulerul. Care era adevărul nu ştiu. Simţeam însă că mă sufoc. Cineva parcă încerca să mă strîngă de _ gît şi nodul cravatei apăsa cu putere pe butonul gulerului, înfigîndu-1 cît mai adînc în gîtlej. încercai să strig ajutor, dar cuvintele mele se lichefiară parcă într-o respiraţie greoaie ca sunetul strident al unei trompete stricate.
îţi mărturisesc că nu m-am simţit niciodată mai aproape de moarte ca în clipa aceea. Făcui deci o ultimă sforţare să-mi duc mîinile la guler şi, cu degetele reci şi nesigure, apucai cele două vîrfuri ale cravatei, ca s-o ^deznod. în momentul acela însă, o nouă emoţie nervoasă mă cutremură şi mai puternic. Pe aceleaşi vîrfuri ale cravatei degetele mele întîlniseră alte degete tot atît de reci şi de grăbite ca şi ale mele. Deschisei ochii mari, şi în faţa mea zării un tînăr în frac, aplecat spre mine.
Emoţia primei clipe nu-mi dădu putinţa să bănuiesc motivul adevărat al acestei neaşteptate intervenţii şi, pentru a ieşi din situaţia pe care eu însumi nu ştiam cum s-o taxez, mă pregăteam tocmai să-i mulţumesc pentru solicitudinea ce-mi arăta.
în momentul acela însă, simţii cum puterile ma părăsesc pentru a doua oară şi cum vocea mi se pietrifică în gîtlej, deşi cravata fusese dezlegată şi nodul, care mă sufocase pînă atunci, dispăruse.
156
157
Necunoscutul, care îmi plimba prin faţa ochilor cravata pe care o cumpărasem o jumătate de oră mai înainte, de la magazinul soţilor Zarzarian, era un schelet îmbrăcat ca şi mine în frac, dar tot ca şi mine fără cravată la gît...
Holbasem ochii aşa cum ţi se întîmplă cînd visezi o. persoană, pe care nu ţi-o poţi reaminti, şi printre colţurile gurii simţeam cum mi se scurge saliva amară ca şi cum un bulin de chinină mi s-ar fi spart între dinţi. în schimb însă,, scheletul din faţa mea vorbea cu accentul plin de curtoazie al unui om viu, binecrescut.
— Mă iertaţi că vă deranjez... Dar cravata asta e a mea şi de la miezul nopţii în sus am totdeauna nevoie de ea...
Apariţia neaşteptată şi stranie a proprietarului cravatei nu-mi dădu nici măcar timpul să mă împotrivesc. Schimbul de posesie se făcu dar fără nici o altă formalitate. Scheletul mă salută cu graţia celui mai perfect savoir vivre şi dispăru pe cealaltă uşa a biroului, ca şi cum ar fi fost unul din obişnuiţii casei.
Rămas singur îmi dădui seama că situaţia ridicolă în care mă găseam mă obligă să urmez calea apucată de fantomaticul proprietar al cravatei. îmi pipăii gulerul încă o dată şi, după ce constatai pentru a doua oară dispariţia cravatei şi inutilitatea mea la nuntă, mă strecurai pe uşa pe care dispăruse şi scheletul.
Temerea din clipa macabrei apariţii dispăruse deodată, ca şi cum o fiinţă supraomenească mi-ar fi dat să beau licoarea vrăjită, de care pomenesc basmele noastre populare. Curiozitatea şi încăpăţînarea de a dezlega cît mai repede misterul a cărei victimă fusesem făcuseră din mine un fel de cavaler «sans peur et sans remords» — tovarăş postum, al regelui Arthur, care îşi reclama locul ce i se cuvine la. masa rotundă. Eroismul meu însă trebuia să se rezume la hipertrofia unui simplu capitol de roman senzaţional.
în coridorul strîmt şi întunecos nu întîlnii decît un singur servitor somnoros, care mă conduse în holul din etajul de jos, unde îmi lăsasem pardesiul.
Ajuns în stradă, începui să recapitulez epilogul acestei aventuri extraordinare, pe care o simţeam prelungindu-se pînă la cîntatul cocoşilor. în primul rînd mă interesa soarta cravatei vagabonde, care poposise o clipă numai pe gulerul meu ca şi un straniu fluture de noapte, apoi reputaţia co-
mercială a soţilor Zarzarian şi în fine identitatea adevăratului proprietar, care contrar legilor în vigoare, îşi valorifica drepturile cu autoritatea brutală şi misterioasă a unui bandit mascat.
Strada era pustie. Deşi călcam în vîrful degetelor de teamă să nu trezesc ecouri ce mi-ar fi dat impresia că sunt urmărit, trotuarul răsuna totuşi ca şi paşii însoţitorului meu suspect, pe care îl vedeam reapărînd în geamul vitrinelor prin faţa cărora treceam. în faţa hotelului m-am oprit în acelaşi timp cu o trăsură care tocmai mă ajunsese din urmă...
Nu cumva ?... Nu... în trăsură nu era nimeni. Proprietarul cravatei probabil că nu mai avea nici un motiv să-mi suspecteze buna-credinţă...
Portarul sforăia cu capul proptit în unghiul zidului cu tradiţionala triplă-etajeră de care atîrnau cheile odăilor şi cărţile de vizită ale pasagerilor. Cînd am întins mîna să-mi iau cheia din cîrligul ei, nu ştiu de ce am lăsat-o să cadă pe umărul portarului care, deşteptat din somn, holbă ochii la mine, bolborosind cîteva cuvinte din care nu desluşi decît :
— Cum zici că-1 cheamă ?...
Nu-1 întrebasem de numele nimănui, dar fiindcă el singur îmi da prilejul să mă destăinuiesc, repetai singurul nume care îmi sta pe buze în clipa aceea.
— Zarzarian !...
— Zarzarian ?... Nu cunosc...
—■ Zarzarian, proprietarul magazinului cu cravate din strada Regală, stă... dincolo de...
Portarul se freca la ochi cu dosul palmei. Căuta probabil să iasă mai întîi din nedumerirea în care îl pusese întrebarea mea bruscă şi aproape fără rost la ora aceea din noapte. Eu însă repetam ca un copil încăpăţînat prostia absurdă ce-mi trecuse prin minte.
Zarzarian !... Zarzarian !... Zarzarian !...
La un moment dat, portarul răsuflă din greu şi, privin-du-mă cu oarecare jenă, mă întrebă :
— Nu cumva o fi armeanul ăla care a omorît pe băiatul generalului ?...
Acum cred că ai ghicit şi tu cine era proprietarul cravatei albe.
158
159
Informaţiile portarului mi-au fost confirmate de colecţia ziarelor de acum 25 de ani, pe care le-am cercetat la Academie, chiar în ziua sosirii mele la Bucureşti. Pe vremea aceea soţii Zarzarian erau patronii unei brutării şi aveau o fată — după indicaţiile diferiţilor corespondenţi locali — de o frumuseţe «răpitoare», «uimitoare», «fără pereche» etc. Dacă n-aş şti că «faptele diverse» te plictisesc mai rău chiar decît interpelările opoziţiei, ţi-aş reproduce două coloane şi jumătate ale ziarului Universul din anul 1895. în stil telegrafic însă, iată cam ce se petrecuse la Brăila acum un sfert de veac :
Domnişoara Zarzarian iubea sau, mai bine zis, trăia cu tînărul procuror D., băiatul generalului, comandant al diviziei locale. Idila lor însă avea să fie de scurtă durată — soarta idilelor în oraşele de provincie, unde majoritatea oamenilor discreţi suferă de cusurul faimosului bărbier al regelui Midas. Părinţii fetei aflaseră şi îi pîndeau. Tinerii îndrăgostiţi însă nu bănuiau nimic. Cînd e vorba de siguranţa lui personală, struţul şi îndrăgostitul procedează exact la fel. De data asta însă vînătorul nu avea să se mulţumească numai cu penele pasării preţioase şi tatăl domnişoarei Zarzarian avea să meargă mai departe. Ciocnirea avu loc în noaptea Anului nou, cînd tinerii se întorceau de la Cercul militar, unde serbaseră revelionul. Explicaţia fuse scurtă : cîteva cuvinte, două, trei perechi de palme şi o lovitură de cuţit plasată unde trebuie. Din clipa aceea băiatul generalului nu mai era amantul domnişoarei Zarzarian. De teama răspunderii, brutarul azvîrli cadavrul în propriul său cuptor de pîine şi a doua zi dimineaţa noul an sosi la Brăila cu vestea dispariţiei fără urmă a procurorului D. O urmă rămăsese totuşi. Şi această urmă — cravata albă dispărută de la gîtul victimei în timpul încăierării — constituie şi astăzi după un sfert de veac, singura moştenire funebră şi intactă pe care soţii Zarzarian o păstrează de la amantul fiicei lor.
Descoperirea crimei, procesul, condamnarea, moartea fetei într-un spital de nebuni şi graţierea criminalilor, după 20 jle ani de ocnă, nu cred să te intereseze. «Faptele diverse» îşi pierd actualitatea mai curînd chiar ca un fost ministru... Nu fac aluzie la situaţia ta de mîine, ci la zbu-
ciumul curiozităţii omeneşti în momentul cînd o violentează noutatea faptului neprevăzut.
După un sfert de veac, crima soţilor Zarzarian parcă nici n-a existat. Cravata albă însă există. Cravata asta am purtat-o şi eu la gîtul meu timp de aproape o oră. Ea mi-a dat putinţa să asist la nunta prietenului^ meu^ de la Brăila, dar tot ea mi-a răpit plăcerea de a mă^ găsi printre voi astă-seară. Ea a fost ultima mea cravată albă, poate jocmai fiindcă nu fusese cu adevărat a mea... Dacă întîmplător te duci vreodată pe la Brăila, treci te rog pe la «Magazinul de mărunţişuri şi alte obiecte felurite»^ al soţilor Zarzarian şi încearcă să cumperi o cravată albă. Ai s-o recunoşti imediat. Nu au decît una singură — cravata mortului... cravata asta blestemată, pe care, deşi au vîndut-p pînă acum de sute de ori, o regăsesc totuşi în fiecare dimineaţă la locul ei, în fundul cutiei verzi... Pe mine prima presimţire nu_ mă înşeală niciodată. Sicriul de carton al acestei vipere strivite fusese chiar cutia Pandorei..."
Scrisoarea lui Toma Radian rămase însă necomentată.
Prea lunga dispariţie a ministrului ar fi putut da naştere la comentarii mult mai serioase, în cercul invitaţilor străini încă de cele petrecute la Brăila acum un sfert de veac.
160
OMUL CU INIMA DE AUR
In memoria lui MIHAIL   SAULESCU, poet român şi soldat voluntar care şi-a sfîşiat inima de aur, în sîrmeîe ghimpate ale tranşeeîor de la Predeal
Prietenul meu Dumitru Dumitrescu Dum-Dum este un intelectual în genul lui Edgar Poe. Ca şi neasemănatul său confrate de peste ocean, Dum-Dum bea fără nici o preferinţă tot felul de alcooluri, pînă ce cade sub masă, iar în puţinele sale ore libere, scrie nuvele şi romane senzaţionale, pe care directorii cotidianelor i le plătesc cu 50 de bani cuvîntul pentru foiletonul cu „va urma".
Eu şi Dum-Dum suntem vecini cu odăile. în antret-ul cu tavanul şi pereţii încondeiaţi de arabescuri multicolore, cîr-pite pe ici, pe colo, cu tencuială albă de var, uşile noastre par neclintite şi solemne ca două icoane împărăteşti pe un altar de biserică ortodoxă. Cei cîţiva îngeri şi porumbei, stilizaţi într-un rococo aproximativ, completează pictura murală a sanctuarului nostru comun, în care coana Filina oficiază prepararea gustării de dimineaţă. în odăi, dormim şi lucrăm numai. Fereastra lui Dum-Dum dă în stradă, a mea în curte.
Proprietăreasa noastră şi a caselor astea bătrîneşti din strada Toamnei ne iubeşte ca pe copiii ei — doi băieţi cam de vîrstă noastră, morţi amîndoi în război, pe Valea Prahovei. De şase ani, nu ne-a mărit chiria cu un singur ban.
162
în mahala am început chiar să trecem drept moştenitorii coanei Filina, care îşi motivează atitudinea faţă de noi, cu tradiţionala pomană pentru odihna şi îndestularea postumă a celor de pe lumea cealaltă.
— Să fie de sufletul morţilor ! oftează ea, ori de cîte ori vecinele îi deschid perspectiva unui cîştig mai mare.
Dar şi noi suntem, în schimb, doi chiriaşi ideali : nu facem gălăgie, ţinem odăile curate şi, mai ales, nu aducem noaptea femei în casă.
Meteahna prietenului meu trece aproape neobservată. Dum-Dum este un beţiv simpatic. Bea, cum se spune : „de unul singur" — bea liniştit şi demn ca un fluviu care îşi înghite afluenţii cu seninătatea unei orînduiri fatale, pentru ca mai tîrziu să se arunce şi el în mare. Şi marea lui Dum-Dum este un divan acoperit cu o velinţă oltenească, deasupra căreia Isus Hristos perpetuează parcă, din cadrul unei vechi icoane bizantine, binecuvîntarea unui pocal de aur : „Beţi dintru acesta cu toţii, căci acesta este sîngele meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru iertarea păcatelor voastre, celor mulţi, se varsă..."
Odăile noastre sunt mobilate aproape la fel. Acelaşi divan pe care dormim, aceeaşi masă de scris cu cîte o bibliotecă rulantă în dreapta şi un dulap cu rufe în stînga, aceeaşi sobă albă de zid cu olanele de marmură imitată şi acelaşi cuier de fier după uşă. Singura diferenţă este icoana. La mine Isus Hristos nu este cu apostolii la masă. Stă gol m apa Iordanului care îi trece de glezne şi primeşte botez ii de fa! Sf. Ioan în timp ce îngerul Domnului aşteaptă cu un cearşaf alb pe braţe, sfîrşitul originei acestei datine creştineşti.
Coana Filina ne povesteşte adesea întîmplări de cînd era tînără, sau chiar şi mai de mult, din cele auzite de la părinţi, de pe vremea „Cînd mai mergeau boierii în butcă la Braşov" cum ar zice Ion Pillat. Multe din ele au fost popularizate de Dum-Dum prin foiletoanele ziarelor, care publică, mai ales dumineca, şi ceva literatură. Colaborarea anonimă a proprietăresei noastre a contribuit probabil să mărească gustul prietenului meu pentru subiectele senzaţionale, care, după război mai ales, cîştigă pe cetitor mai repede decît realitatea abjectă a unui conflict social sau banalitatea siropoasă a unei dragoste false. Nimic mai natural, dar, ca
163
in atmosfera^ creată în casa asta, coana Filina, Dum-Dum ş^cu mine sa fi devenit cu timpul executorii testamentari ai autor fantome, lipsite pînă mai ieri de mîngîierea postumă a^ îndeplinirii ultimei lor voinţe prin popularizarea publicităţii. r
Zilele trecute, Dum-Dum intră în odaia mea, palid şi desfigurat ca şi cum s-ar fi coborît de pe masa de operaţie. Vinul „dres" nu-ţi strica numai stomacul, dar îţi schimbă şi trăsăturile feţei. îl crezui deci victima vreunui cîrciumar fără scrupul.
— Ce-i cu tine ?... Iar ai făcut-o „lată" !...
El mă privi cu ochii împăienjeniţi şi îmi răspunse negativ din circonflexul sprîncenelor.
— Unde-ai fost aseară ?
— în odaie... Am dormit pînă adineaori.
îl crezusem lipsă de-acasă. Cum n-avusesem nimic interesant să-i comunic în timpul zilei, plecasem la minister dimineaţa, fără să trec pe la el şi mă întorsesem grăbit să pun la punct regulamentul permiselor pentru exportul griului, pe care ministerul mi-1 încredinţase confidenţial. Care putea să fie deci cauza fantomaticei apariţii a prietenului meu ?
— Ce ţi s-a întîmplat atunci ?... Parcă ai fi fiert în ceară !...
Dum-Dum îşi vîrî două degete în buzunarul vestei şi scoase un obiect mic pe care mi-1 întinse.
— Cunoşti asta ?
Era cameea inelului pe care îl purta în degetul mic, o cornalină ovală şi bombată ca o curmală pe care era gravat un porumbel cu o ramură de măslin în cioc, iar de o parte şi de alta un a şi un Q.
— Cum să n-o cunosc !... Dar inelul unde e ?... De ce i-ai scos piatra ?...
— Nu i-am scos-o eu.
— Cine atunci ?
— El !...
— Care el ?...
— Omul cu inima de aur !
Admirabil titlu pentru o nuvelă fantastică ! exclamai
eu.
Nu înţelegeam însă pentru ce fusese nevoie să-şi demonteze cameea şi, mai ales, pentru ce continua să-şi păstreze figura aceea de fachir.
Explicaţiile care urmară nu mă dumiriră nici ele complect. Ba ceva mai mult, seriozitatea neobişnuită a prietenului meu începu cu timpul să mă turbure şi pe mine. Pînă atunci, ascultasem numai întîmplări ciudate, pe care fantezia lui Dum-Dum le înfăţişa în cadre mai mult sau mai puţin verosimile, dar niciodată imposibile. De data asta însă, cele petrecute cu o noapte înainte depăşeau fantezia inteligenţei unui om treaz, pentru a se confunda cu irealul din visele fumătorilor de opium şi haşiş.
Povestirea prietenului meu fusese lungă şi plină de peripeţii. Ea ne consumă trei rînduri de cafele turceşti duble şi cîte trei ţigări de foi de fiecare, făcu pe coana Filina să piardă biletul gratuit la reprezentaţia lui Hamlet cu Aristide Demetriade şi ne încarcă bugetul mesei de seară, pe care trebuirăm s-o luăm într-o bodegă deschisă şi după miezul nopţii.
Cînd povesteşte, prietenul meu nu se rezumă niciodată. Inventează tot felul de amănunte care prelungesc povestirea ca Infinitatea ciucurilor unui şal veneţian. Cînd e treaz are mmlădieri de gondolier şi vocea lui metalică trenează parcă fierbinte şi coclită ca o Mandolinata pe Canale Grande. Cînd e afumat însă, stă ţapăn, mut şi misterios ca „Bocea di Leone" pe care n-au săturat-o toate anonimele epocei do-gale.. De data asta, deşi abătut, prietenul meu era totuşi treaz.
— Venisem acasă mai tîrziu ca de obicei, începu el. Să fi fost aproape de miezul nopţii. Mă întîrziase ploaia şi constatarea banală, dealtfel, că pe timp de ploaie dispare orice diferenţă dintre nomenclaturile „urban" şi „rural". Trotuarele Bucureştilor mai ales, pe timp de ploaie, au aerul unor femei pierdute. Pe bulevardul Carol, aproape pustiu, numărasem toate petele violete pe care globurile electrice le desenau pe asfalt, pînă în dreptul unei clădiri cu
164
165
patru etaje în faţa căreia nu ştiu de ce m-am oprit. Pe timp de ploaie, priveşti foarte rar în sus. Pentru prima oară, Bucureştii îmi păreau un oraş cu adevărat mare. în lumina electrică, transparenţa picăturilor de ploaie dădea celor patru etaje măreţia multiplicării la infinit. La ultimul etaj, era o fereastră deschisă. O vioară scîrţîia o romanţă de Delmet. Pe timp de ploaie toate viorile parcă scîrţîie. Noroc însă că o voce de bărbat interveni la timp :
„Encore un baiser veux-tu bien — Un baiser qui n'engage a rien..."
Admirabilă ocazie îmi zic eu. Poate dau peste un document mai mult, pentru studiul meu Sărutarea de-a lungul veacurilor. Vioara şi vocea bărbatului însă tăcură. Dacă fereastra ar fi fost mai jos, un simplu document auditiv nu mi-ar fi fost de ajuns. Cele ce se petreceau însă în odaia de la al patrulea etaj, trebuiau să rămînă pentru mine un veşnic mister. Mă gîndeam totuşi pentru ce, oare, pe timp de ploaie, nu fredonăm decît cupletele în care predomină cu-vîntul „sărutare" ? Să fie oare din cauza că picăturile de ploaie schiţează în căderea lor pe trotuar, gestul senzual al unor buze ce se lipesc de altele ?... Ploile repezi, mai ales, au ceva din vertijul cascadelor. Or, în afară de aceste ciudate căderi naturale de apă, singură sărutarea îţi mai poate da vertijul adîncimilor, în care pierzîndu-te cu ochii sfîr-şeşti prin a te pierde cu totul. Studiul meu trebuia să rămînă, dar, tot acolo unde îl lăsasem...
Ştii că vorbesc de cultul sărutării la cei vechi şi, mai ales, la insularii din Lesbos şi Arhipelag. Aci am citat şi versurile lui Baudelaire :
„Lesbos ou les baisers sont comme les cascades,
Qui se jettent sans peur dans les gouffres sans jond'.
Pomenesc apoi definiţiile pe care le dau sărutării Catul, Tibul, Sfîntul Paul, Papa Alexandru VII, Jean Second în cărticica lui Codul sărutărei, Verlaine, Rostand şi alţi contimporani. Toate sunt însă incomplete şi false. îmi adusei aminte atunci că aveam acasă o carte cumpărată în ajun de la un anticar — opera unui anonim tipărită cu privilegiul regelui Ludovic XIV — în care răsfoind la întîmplare, găsisem cîteva noi definiţii ale sărutării...
Ploaia stătuse. îmi grăbii paşii şi, odată ajuns acasă, deschisei fereastra. Cu toate că era aproape de miezul nopţii, zgomotul străzilor populate ajungea pînă la mine. Mirosul de salcîm plutea în atmosfera umedă, ca un fluid misterios şi înviorător de nu ştiu ce vechi şi necunoscute oboseli ale pămîntului. Ploaia îl deşteptase parcă şi îi dăduse aripi, şi-n noaptea asta nu plouase parcă decît flori de salcîm care otrăviseră tot oraşul cu mirosul lor fosforescent, insinuant şi senzual...
Deschid opera anonimului şi cetesc. Sunt lucruri admirabile în cărticica asta. Ascultă bunăoară : „Sărutarea este însăşi femeia. Sărutarea adevărată este numai sărutarea buzelor. Sărutarea este în acelaşi timp un excitant şi un calmant. Ea irită, potoleşte şi omoară. Sărutarea singură îţi spune dacă eşti iubit. Corpul femeii se vinde, sărutarea se dăruieşte." Ce zici ? La un moment dat mă îndrept spre fereastra deschisă spre stradă. Ferestrele de la parter n-au poezia celor de la al patrulea etaj. Dacă un trecător întîrziat şi-ar fi oprit paşii în faţa ferestrei mele, ar fi putut privi înăuntru nesupărat de nimeni. De obicei însă nu ne oprim decît sub ferestrele în dosul cărora pluteşte ceva din atmosfera misterioasă a perdelelor trase.
Mirosul salcîmilor devenise insuportabil. Felinarul din faţa ferestrei mele se stinsese. în stradă nu se mai desluşea nimic, decît strălucirea de o clipă a picăturilor de apă ce traversau, scăpate din straşină, pătratul de lumină al ferestrei. Undeva, departe, un ceasornic bătea miezul nopţii... Tu ştii că sensibilitatea mea nervoasă îmi anunţă miezul nopţei cu o preciziune de cronometru. De obicei, la ora asta pleoapele mi se închid singure ca nişte clape de flaut, scăpate de presiunea degetelor. Mi-era somn şi mă pregăteam sa închid geamurile...
în momentul acela însă în cadrul ferestrei, ca şi în rama unui tablou pe care l-aş fi atîrnat atunci în perete, îmi apăru portretul unui bătrîn cu barba albă, lungă şi resfirată spre dreapta, o copie exactă dacă nu chiar originalul ce-i servise lui Buonarroti pentru popularul său Moise. Rămăsesem pironit locului. îmi dădusem seama din primul moment că apariţia din fereastră n-are nimic din existenţa şubredă a unei fantome, că nu e nici o hiperbolă vizuală, nici reconstituirea nebuloasă a vreunui spirit pe care l-aş fi pur-
166
167
tat în gînd. în faţa mea aveam o fiinţă adevărată cu trup de^om ca toţi oamenii, un bătrîn cu figura palidă dar mobilă, cu ochii stinşi dar destul de sticloşi şi vocea obosită dar destul de sonoră.
Cîteva clipe ne privirăm amîndoi măsurîndu-ne cu ochii, ca şi cum ne-am fi surprins reciproc, unul cu mîna în buzunarul celuilalt.
Apoi vocea lui mă făcu să tresar. Buzele i se conturară deodată roşii în jurul rotogolului negru al gurii ca aparatul de fixat gîtul condamnaţilor la ghilotină, şi dinţii lui albi şi_ strălucitori ^ca^nişte cuţite căzură de mai multe ori, deca-pitînd o frază ciudată, fără rost, compusă numai din cifre.
— O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece. Cine era musafirul ăsta nepoftit şi ce însemna maniera
asta de-a intra în vorbă printr-o frază aritmetică ? Mă apropiat de fereastră şi—1 întrebai :
— Doriţi ceva ?
El îmi răspunse printr-un gest afirmativ. —; Dacă doriţi bani, vă previn că nu posed suma pe care mi-aţi cerut-o adineori.
— Nu erau bani... O sută treisprezece mii, şapte sute treisprezece, ^sunt zilele socotite a cîte 24 de ore, pe care le-am trăit pînă în acest miez de noapte.
După socoteala mea sumară, numărul acesta de zile reprezenta cîteva sute de ani. Probabil că aveam de a face cu un nebum Cu nebunii însă trebuie să vorbeşti altfel. Ca să te înţelegi ^ cu nebunii, trebuie să le vorbeşti sau în pilde ca înţelepţii^ sau să ştii face şî tu pe nebunul. Un om de rînd, o mediocritate intelectuală nu poate pricepe pitorescul unei convorbiri cu un nebun. Mă alipii atunci de fereastră şi obrajii mei simţiră deodată şi boarea nopţii, umedă de ploaia primă văratică şi respiraţia caldă şi mucegăită a necunoscutului din stradă. îi zîmbii prieteneşte şi-1 întrebai :
— Eşti bun să-mi spui şi mie ce vîrstă ai ?
— Trei sute unsprezece ani şi o sută nouăzeci şi opt de zile, socotind, bineînţeles, şi cele treizeci de zile ale anilor bisecţi.
— Şi. cu™ se face că ai întîrziat aşa de mult pe lume ? -— Fiindcă pînă ce nu mă voi întregi şi eu ca toţi muritorii, nu pot muri.
— îţi lipseşte ceva ?
— Da...
— Vreun organ principal ?
— Cel mai principal... Inima !... Am pierdut-o pentru o singură sărutare. Şi totuşi sărutarea pentru care am fost omorît mă perpetuează, după cum vedeţi, ca pe o statuă fără viaţă...
îl compătimii cu un gest exagerat de o dezolare^ falsa pînă la lacrimi. Dar atitudinea lui calmă şi demna îmi dădu să înţeleg că bătrînul nu avea nevoie de compătimirea mea. Căutai deci să reiau firul conversaţiei.
— Cum te cheamă pe dumneata ?...
— Abrahăm Zacheul...
— Iartă-mă, dar numele ăsta jl^ aud pentru prima oara. Nu cumva eşti frate cu jidovul rătăcitor ?
— O, nu!... Mai întîi, nu sunt jidov... De la 1613 pînă la 1683 m-am numit altfel. Din ziua în care am împlinit optzeci de ani, mi-am luat numele patriarhului Abraham, tatăl lui Isaac şi întemeietorul poporului evreu, ^ iar după alţi douăzeci de ani, mi-am zis şi Zacheul, fiindcă^ un veac de viaţă, îmi da dreptul să mă numesc cu adevărat „bătrînul".
Nebunul mă ţintuise de fereastră. ^ Eram aşa aproape de el, că barba lui se resfirase în bătaia vîntului pe pieptul meu.
— Dar cine eşti dumneata ?
— Eu sunt omul cu inima de aur.
— Adineaori îmi spuneai că n-ai inimă.
— N-o mai am fiindcă mi-a fost furată... De trei sute şi mai bine de ani, de cînd umblu să mj-o pot pune la Joc, să mă pot întregi şi eu ca toţi muritorii, să pot muri şi eu odată !...
N-am cunoscut în viaţa mea tristeţe mai fără remediu, ■ca oftatul adînc şi fierbinte cu care necunoscutul âÂn faţa mea părea că încheie blestemul unei întregi generaţii^ de Danaide. Nebunul năruise în mine cupola templului în _ care adăpostisem învăţătura pontifilor înţelepciunii omeneşti. Nu ştiam cine este acest Abraham Zacheul, condamnat să^ trăiască la infinit. îmi dam seama însă că moartea unui om nu este decît o simplă oprire de ceasornic şi că trupul fără inimă, ca şi omul fără ceasornic, poate trăi cu adevărat la infinit... Lungimea timpului nu este decît mişcarea conven-
168
169
ţională a minutarelor, fie că se învîrtesc în jurul unui cadru smălţuit, fie că se agită în cuprinsul a patru compartimente de carne însîngerată.
*
Pînă aci, prietenul meu nu-şi întrerupsese povestirea decît în timpul celor două sorbituri cu care golise întreaga ceaşcă de cafea.
— Fă-mi una mai dulce că destul de amară e povestea pe care am să ţi-o spun.
Şi prietenul meu continuă :
— Iată acum şi povestea omului cu inima de aur. Ţi-o reproduc aşa cum mi-a fost spusă şi mie. Nu adaug nimic de la mine, fiindcă mai mult decît am auzit, nu se poate închipui... Se pare că în tinereţea lui, Abraham săruta mai bine ca toţi seniorii de la Curtea lui Ludovic XIII. La început, femeile din popor îl porecliseră „gură de aur". Dar cum sărutarea nu-i decît ritmul plastic al inimei omeneşti, o maică de la Port-Royal îi zise „omul cu inima de aur" şi ecoul acestei reputaţii zgomotoase ajunse într-o bună zi pînă în palatul Luvrului. Regina Anna căută să-l cunoască. Neconsolată încă de moartea ducelui de Buckingham, regina ceru cardinalului Richelieu să-l ataşeze Curţii sale. Şiretul cancelar însă cunoştea şi el faima tînărului gentilhomme. într-o noapte, trei spadasini mascaţi îl atacară în piaţa bisericii Saint-Germain l'Auxerrois, chiar în faţa palatului din care se strecurase pe furiş. Inima însă, în loc s-o ducă stă-pînului lor ca dovadă că îndepliniseră mandatul cu care fuseseră însărcinaţi, o vîndură unui orfevre pentru 750 de pistole, împărţiră banii şi fugiră în Statele papale.
Te las acum să ghiceşti singur voiajurile făcute de diferitele fragmente ale inimei bietului Abraham, timp de aproape 300 de ani. Povestea misteriosului meu musafir este cu mult mai grozavă decît a jidovului rătăcitor. Ahasverus, cel puţin, a fost blestemat de Isus Cristos. Abraham Zacheul însă nu-i decît victima celei mai frumoase podoabe pe care o poate avea omul. De aproape 300 de ani, omul acesta rătăceşte din oraş în oraş, din ţară în ţară, din con-
tinent în continent, pentru a-şi putea strînge la un loc aurul propriei sale inimi, răspîndit prin diferitele bijuterii, transformate şi ele, de zeci şi sute de ori poate. La Paris, Florenţa, Varşovia, Smirna, Columbo, Sidney, Pernambuco, Caracas, New York, Tamatava şi nu mai ştiu prin ce alte oraşe încă, Abraham găsise cîte o broşa, o pereche de cercei, un inel, o brăţară, un ac de cravată, un buton de cămaşă, un capac sau un lanţ de ceasornic, pe care le răscumpărase după importanţa obiectului şi mai ales după sufletul posesorului.
E cea mai grozavă tragedie umană pe care am cunos-cut-o pînă astăzi şi probabil cea mai mare cinste pe care mi-a putut-o acorda mărinima ursitoarelor. Ultimul capitol al acestei poveşti supranaturale l-am încheiat aseară eu...
Deşi deprimat, prietenul meu păstra totuşi atitudinea unei satisfacţii depline, împrumutate parcă din tabloul coanei Filina, ce reprezenta pe Napoleon Bonaparte după victoria de la Austerlitz. Nu ştiam dacă trebuie să zîmbesc sau să-mi păstrez seriozitatea mărită de curiozitatea sfîrşitului acestei tragedii senzaţionale. Eram sigur că povestea omului cu mima de aur era inventată pe de-a-ntregul de prietenul meu, care sonda probabil efectul unui nou foileton.
El însă îmi bănui gîndul şi grăbi sfîrşitul povestei, mai înainte ca eu să pot deschide gura.
— O să mă întrebi poate, continuă el, ce căuta la mine bătrînul Abraham... Cum ?... N-ai ghicit încă ?.... Iată ce căuta...
Şi Dum-Dum, scoase din nou din buzunarul vestei cor-nalina demontată din inel.
— îşi căuta ultimul fragment din Inimă. N-am ezitat un singur moment. I-am dat inelul cu satisfacţia sufletească cu care aş fi miluit un cerşetor. Simţeam însă că cerşetorului din faţa mea, dăruindu-i posibilitatea morţii, îi dăruiam msaşi viaţa pe care n-o putea trăi cu adevărat decît subor-donînd-o inimei. Bătrînul mi-a luat Inelul cu lacrimile în ochi.
170
171
— N-am să ţi-1 pot plăti, îmi spuse el. în schimb însă aminteşte în studiul d-tale asupra sărutării şi de păţania mea... O să facă poate senzaţie...
Cu degetul cel mare, îi demontă apoi cameea pe care mi-o restitui şi, scoţînd din buzunar o mulţime de alte bijuterii stricate, le amestecă în podul palmelor împreunate în formă de ciutură, suflă în ele ca şi cum ar fi vrut să aprindă un tăciune aproape stins şi le înghiţi ridicîndu-şi ochii la cer şi lungindu-şi gîtul ca o lebădă care n-ar mai fi băut apă de 300 de ani...
Ce-a mai fost pe urmă nu ştiu. Abraham Zacheul dispăruse ca şi cum pămîntul s-ar fi deschis sub picioarele lui. M-am aplecat peste fereastră şi-am privit afară. Pe strada Toamnei întunericul era mai negru şi mai compact ca în nopţile Infernului lui Dante.
Am vrut să-ţi povestesc imediat cele petrecute, dar tu dormeai şi mi-a fost milă să te deştept. M-am întors la mine în odaie şi am adormit ca după o beţie rabelaisiana, cînd îţi simţi capul umflat cît o butie şi picioarele mai lungi decît un tren de marfă.
Seriozitatea constantă a prietenului meu îmi dăduse sa înţeleg din primul moment că trebuie să-mi amîn pentru altă dată glumele cu care obişnuiam să încheiem discuţiile noastre literare. Ca foileton de senzaţie, născocirea lui Dum-Dum era foarte reuşită.
Plecarăm să mîncăm într-o bodegă din centrul oraşului. Aci însă îmi aruncai ochii întîmplător pe un ziar de seara şi ochii mei se opriră instinctiv asupra rubricei „întîmplăn din capitală".
— Te-am prins, exclamai eu triumfător. El nu pricepea la ce fac aluzie.
— Iată de unde ai furat povestea omului cu inima de aur...
Prietenul meu holbă ochii pe rîndurile indicate de mine.
„Azi-noapte a fost găsit mort în strada Toamnei un bă-trîn aproape gol, fără nici un act de identitate asupra lui. Cadavrul a fost transportat la morgă."
172
— Să ştii că ăsta e Abraham Zacheul, îmi şopti el cu teama omului care caută să scape de control.
Eram convins că prietenul meu cetise ziarul înaintea mea şi că povestea omului cu inima de aur fusese brodată cu repeziciunea ziaristului de rasă, care cu cît este mai inteligent, cu atît devine un mai perfect instrument mecanic în mîna secretarului de redacţie sau chiar a paginatorului. A doua zi însă, Dum-Dum dădu buzna în odaia mea.
— Ştii că n-am putut dormi toată noaptea ?... Hai la morgă... Trebuie să văd numaidecît pe bătrînul găsit mort în strada Toamnei.
Epilogul povestei omului cu inima de aur, promitea să devină interesant.
Plecarăm la morgă, unde norocul făcu să găsim, ca doctor de serviciu în ziua aceea, tocmai un prieten al nostru. Cadavrele necunoscuţilor erau aşezate la rînd ca legăturile de zarzavat în piaţă. în faţa unui bătrîn, în care, după descrierea din ajun, recunoscui pe Abraham Zacheul, prietenul meu se opri cu pietate şi şopti :
— Ăsta e !...
Doctorul ne privi nedumerit o clipă, apoi curios, ne întrebă cu oarecare jenă :
— De unde ştii că e ăsta ?
De data asta, nedumerirea se întinse ca o boală contagioasă şi pe figura noastră. Să fi ştiut oare şi doctorul ceea ce, afară de noi doi, nu credeam să mai poată ştii cineva ?
— Al cui e cadavrul ăsta ?
— Al cui e nu se ştie încă... în schimb însă e o piesă de mare preţ, un adevărat fenomen al naturei... Cînd i s-a făcut disecţia, în locul inimei i s-a găsit un bulgăre de aur...
în drum spre casă, încercai să-mi încurajez prietenul ca de obicei.
— O să iasă ceva extraordinar, povestea omului cu inima de aur.
Dum-Dum dădu deznădăjduit din cap.
173
— Ce vrei să iasă dintr-un fapt adevărat ?... Eu nu scriu decît poveşti inventate de mine...
Căutai să-l conving că greşeşte. El însă îmi repeta cu încăpăţînare :
— Unde nu e imaginaţie, nu e artă... nu e literatură. E numai ziaristică de calapod... Dar dacă-ţi place aşa de mult, n-ai decît s-o scrii tu... Vrei să-ţi vînd subiectul ţie ?... Hai de-mi cumpără o sticlă mare de „Cherry Brandy".
APA, GÎSCA ŞI FEMEIA
In memoria lui   DIMITRIE ANGHEL, poet român, care a sfîrşit ca un suprem final de madrigal
Şoseaua urcă spre Voineasa şi Lotrul curge spre Brezoi. Timpul singur parcă stă pe ioc...
în satul Mălaia, un izvor cu apă de băut îşi dă duhul pe o ţeava de alamă, chiar în marginea şoselei. Pe soclul de piatră al fîntînei, o lungă inscripţie comemorativă sfidează cu literele ei latine şi strîmbe, eternitatea. Soldaţii unui re-ghiment de vînători au trecut cîndva pe aici. Vînătorii noştri sunt descendenţii legionarilor romani.
Pe şoseaua de pe marginea Lotrului, trec însă tot felul de oameni. Vara mai ales, se întîmplă să treacă chiar şi cîte un bucureştean, pentru care, tot restul anului, opera lui Dumnezeu se reduce numai la opera generalului Kisseleff.
De data asta, în faţa fîntînei, au stopat două automobile cu o duzină de pachete omeneşti, înfăşurate în stofe cadrilate şi mascate de ochelari cu sticle fumurii.
După glas, sunt femei şi bărbaţi, fără vîrstă şi fără grija zilei de mîine.
în faţa fîntînei însă, cele două sexe nu au decît o singură mare curiozitate :
— Ce este aici ?... Mormîntul unui erou ?...
Pachetele omeneşti încep să se mişte, parcă la comandă, pe resorturile lor uniforme. Unul singur face excepţie. Se coboară din automobil, ia contact cu pămîntul şi răspunde :
175
— Aş î... De unde ?... Nu-i decît fantezia unui colonel războinic, în timp de pace.
Celelalte se mărginesc să se agite pe loc, umflîndu-şi personalitatea comună, ca o colecţie de articole de cauciuc în vitrina unei drogherii. Ochelarii cu sticle fumurii dispar ca nişte biblice frunze de viţă, şi sexul pachetelor omeneşti începe să se identifice la lumina zilei, ca invitaţii unui bal mascat, după miezul nopţii.
Femeile sunt tunse. Bărbaţii sunt raşi.
Femeile ţipă în cor, ca în tragediile antice :
— Apă rece !... Daţi-mi să beau că mi-e sete !...
— Şi mie !...
— Şi mie !...
— Şi mie !...
Ciudat lucru !... La ţară mai ales, un izvor cu apă rece te dă totdeauna cu cîţiva ani înapoi. în mijlocul naturii, cei mai cinic orăşean pare un biet romantic întîrziat. Poezia naturei, vecinie vie, răzbună totdeauna poeziile noastre defuncte.
De pe malul Lotrului, un cîrd de gîşte intervine discret şi solemn.
— Ssssî ! Tăcere că nu se mai aude susurul apei !.... Şi gîştele aveau dreptate... Zgomotul motoarelor înăbuşea
bucuria sonoră a sentimentului matern, cu care apa Lotrului purta pe braţe la vale butucii de brad, ca pe nişte copil de ţîţă.
Femeile însă nu cunosc limbajul gîştelor cu care înţelepciunea poporului anonim le aseamănă şi adeseori, le confundă chiar.
Şi femeile continuă să ţipe în cor, ca în operele vieneze :
— Apă... apă... apa...
Toată lumea vrea să bea apă. în cele două automobile însă, nu se găseşte nici un pahar. Colonelul de vînători înzestrase fîntîna numai cu literele latine şi strîmbe ale unei inscripţii inutile. Ulcica strămoşească însă fusese uitată.
Tînărul care s-a gostat în faţa fîntînei, ca un zeu tutelar, explică celor din automobil cum se poate bea apă fără pahar. Se îndoaie cu graţia mecanică a unui profesor de
176
gimnastică suedeză, îşi propteşte palmele pe soclul de piatră şi îşi lipseşte buzele pe şipotul fîntînei, în aşa fel, că de data astaJ, izvorul de apă rece îşi dă duhul pe ţeava de alamă direct în gura lui.
Femeile protestează. Bărbaţii aplaudă. •
— Huo ! Huo !.. Huideo !...
— Bravo, Janot!... Bravo !...
— Să-ţi fie ruşine espece de mauvcâs sujet.
— Ave Cezar, Heliogabal !...
Gîrîitul palmipedelor nu se mai aude. Ca să evite o nouă întîlnire cu excursioniştii care merg pe Lotru în sus, gîştele s-au resemnat şi au pornit-o discret şi solemn, pe Lotru în jos.
Janot însă parcă nu vede şi nu aude nimic. Niciodată nu s-a simţit mai bine şi mai absent ca în compania acestor femei frumoase şi prieteni milionari. Protestele nu-1 intimidează şi aplauzele nu-1 măgulesc. Amîndouă îl amuză deopotrivă, îl imaterializează, îl spiritualizează... Un gest firesc nu poate.fi un gest obscen...
Bea deci pînă se satură, apoi se ridică, îşi şterge buzele cu batista şi cîteva clipe rămîne nemişcat ca un cîine de vî-nătoare la pîndă.
în golul unui „O" latin, a descoperit o nouă inscripţie, probabil tot comemorativă, dar de o dată mai recentă, şi, mai ales, fără pretenţia absurdă, de a sfida eternitatea.
Un creion chimic a lăsat pe soclul de piatră al fîntînei urma unei cruci, formată din următoarele litere :
A.
ADA R I A
MANTU
Femeile din automobile continuă să se agite. De data asta însă nu mai vor să bea apă. Femeilor le este sete acum de altceva. De spaţiu... Vor să pornească mai departe. Janot însă le întîrzie plecarea. Femeile sunt totdeauna grăbite. Se aseamănă cu apele curgătoare. Gerul iernei nu le imobi-
177
T
lizează_ decît suprafaţa. Pe dedesubt însă ele continuă să curgă la fel şi vecinie la vale.
Numai că de data asta, Lotrul curge spre Brezoi şi femeile se grăbesc să urce cu şoseaua pînă la Voineasa.
— Plecăm !... Plecăm !...
— N-auzi, Janot ?... Hai să plecăm...
— Janot, nu face pe imbecilul.
Janot însă face pe Champollion. Descifrează inscripţia cu creion chimic, pentru care, bineînţeles, nu are nevoie nici de atîta ştiinţă, nici de atîta trudă. Egiptologului român i-a fost de ajuns o simplă aruncătură de ochi. Un nume de familie :^ MANTU şi două nume de botez : ADA şi ADRIAN.
Primul automobil a pornit.
Locul lui Janot este în al doilea automobil, lîngă şofer. Deşi om dejume, Janot are totuşi un mare defect. Excursiile cu automobilul îl depărtează fără voie de codul manierelor elegante şi-1 apropie ostentativ de femeia lîngă care se găseşte. Ca să-şi poată păstra dar reputaţia de om binecrescut, Janot stă totdeauna lîngă şofer.
în spatele lui, pe strapontine, stau Dodel şi Ada, iar în fund, Floricel şi Marilena.
Janot este avocat cu procese puţine, dar cu prieteni mulţi şi în majoritate, foarte bogaţi. Janot este animatorul existenţelor monotone. Dodel este directorul unei bănci pe acţiuni din care trei sferturi sunt proprietatea lui, Marilena este ingenuă la un teatru particular, Floricel, dactilografă suprabugetară la Senat şi Ada, amanta lui Dodel şi amorul candid al lui Janot.
Al doilea automobil a plecat şi el.
Janot nu vrea să spună pentru ce a întîrziat. Secret profesional. Janot s-a trezit, fără să vrea, duhovnicul onorific al mai tuturor prietenilor săi. La Călimăneşti însă, secretele mari nu se destăinuiesc decît noaptea pe lună, în Ostrov. Uzina electrică nu luminează decît faptele diverse, cari  nu  mai  sunt la ordinea zilei. Tăcerea lui Janot însă
începe să enerveze, mai ales femeile. Dodel se mulţumeşte să-l găsească numai ridicol şi atîta tot.
O serie de ghionturi şi un precipitat de fraze scurte, dar elocvente, îi frămîntă spinarea şi urechile, ca roţile automobilului ce urcă spre Voineasa, împrăştiind pietrişul proaspăt de pe şosea.
Janot însă continua să tacă pînă ce dispoziţia celor din automobil începe să se schimbe odată cu peisajul defileului. Apa Lotrului este cînd albă ca şoseaua, cînd albastră ca cerul, cînd verde ca brazii. Numai şoseaua se încolăceşte pe sub munţi, acelaşi, ca un guler scrobit pe sub o bărbie păroasă.
Adrian Mantu trecea drept cel mai echilibrat exemplar din generaţia -tinerilor care promit. Fără să-i fi fost prieten propriu-zis, Janot îl cunoscuse şi-1 apreciase. Adevăraţii lui prieteni însă îl uitaseră. Amintirea lui nu-i mai interesa. Adrian Mantu le făcuse ofensa de a se sinucide fără să le destăinuiască motivul. Opinia publică se schimbase mai repede ca vîntul în largul mării. De data asta, toată lumea căzuse de acord că Adrian Mantu trebuie să fi fost nebun. Grotescul sinuciderii lui holbase numai cîteva sute de perechi de ochi şi clătinase, pentru o clipă numai, două, trei raţiuni mai de elită. Odată cu dispariţia lui Adrian Mantu dispăruse aproape complect şi încrederea fermă în generaţia tinerilor care promit. Generaţia nevropaţilor de după război fusese condamnată aproape în unanimitate şi în mod definitiv. Excepţie făcea un singur om, un biet avocat, care în lipsă de alte procese mai rentabile, se încăpăţînase să pledeze singur în acest proces pierdut. Pentru Janot, sinuciderea lui Adrian Mantu, oricare ar fi fost motivul ei, caracteriza tocmai pe omul cuminte, care de teamă să nu înnebunească, se hotărăşte mai bine să moară.
Şi totuşi, Adrian Mantu murise ca un adevărat nebun.
într-o dimineaţă de iarnă, lăptăresele de la Băneasa descoperiseră pe şoseaua Kisseleff, spînzuraţi de aceeaşi cracă a unui copac un om şi o gîscă. Omul era Adrian Mantu ; gîsea era o gîscă adevărată, nu un gîsean.
178
179
Şoseaua urcă mereUi Satul Voineasa pare o plăsmuire din basme. Cu cît te apropii de el, cu atît mai mult se depărtează parcă.
Tovarăşii lui Janot încep să se plictisească. Femeile cască. Din cînd în cînd, din automobil porneşte cîte un „Ah" scurt şi nervos, urmat imediat de un alt „Aaa !..." prelung şi leneş ca un final de romanţă sentimentală. Şi atîta tot. Toată lumea tace. Janot singur vorbeşte cu el însuşi.
Pe acelaşi drum pe unde Janot trece acum în tovărăşia acestor femei frumoase, dintre care întîmplător, una se numeşte Ada, Adrian Mantu trecuse şi el cîndva în compania unor femei, la fel poate. Lucru cuidat însă, pe una din ele o chema tot Ada. Adrian Mantu, probabil, cetise şi el, împreună cu ea, inscripţia comemorativă a colonelului de vînători şi în amintirea acestei zile mari, numele celor doi amanţi, se strecurase timid în golul unui „O", latin, ca o cruce _ creştină într-o peşteră păgînă. Iluzia este cel mai bun şi mai ieftin medicament. Ea vindecă toate bolile şi mai ales pe cele hereditare, de care nu-i chip să scapi niciodată. Dovadă, legătura solemnă pe care adeseaori, dragostea crede că o poate încheia cu eternitatea.
Dragostea lor însă n-a ţinut nici cît urmele unui creion chimic pe soclul de piatră al unei fîntîni. Adrian Mantu nu mai există decît în amintirea şubredă a celor cîţiva prieteni şi cunoscuţi. Cît despre Ada, nimeni nu ştie nimic. Nimeni nu bănuieşte de existenţa ei, deşi numele ei se leagă încă şi azi în secret de amintirea lui Adrian Mantu.
Automobilele au ajuns la Voineasa.
Un pod peste Lotru, apoi o bucată de şosea mai largă, alt pod peste Lotru şi turla bisericii din deal face semn excursioniştilor să se oprească. Şoseaua nu mai merge înainte.
în cerdacul prăvăliei domnului Turturea, se serveşte, după pofta inimei, păstrăvi proaspeţi, brînză de burduf, rahat, dulceaţă, ciocolată, cafea, bere, vin, ţuică şi... apă rece.
Apa Lotrului spală marginea şoselei şi penele albe ale unui cîrd de gîşte care privesc cu aceeaşi neîncredere pe toţi
oamenii străini de sat. Se pare că toate gîştele de pe valea Lotrului au acelaşi cuvînt de ordine.
în schimb însă, domnul Turturea este mai serviabil decît patronul unui local de noapte din Bucureşti. La un semn al său, lăutarii satului iau poziţie în faţa prăvăliei şi după Gueule de loup urmează Sous les po?its de Paris. în cerdac feţele de masă flutură albe ca şi penele gîştelor ce se scaldă în Lotru. Ţuica tradiţională soseşte şi ea în „ciocanele" speciale cu gîturile lungi ca nişte eprubete pentru analiza sîngelui şi o' veselie spontană se revarsă zgomotos ca uralele cu care se salută o victorie. Obiectul expediţiunii fusese atins.
Adevărata victorie însă o repurtase Janot singur. Afară de el, nimeni altul nu observase clipa în care Ada, palidă ca o moartă, schimbase în grabă cîteva cuvinte cu domnul Turturea.
în timpul mesei, Janot îşi face de lucru prin prăvălie şi intră în vorbă cu d-1 Turturea după ce mai întîi, îi admiră marfa şi „Calendarul partidului liberal" ţintuit în tejghea.
— Cunoşti pe doamna ?
— Cum nu ? De acum un an. A fost pe aici cu un domn.
— Şi ce-i spuseşi adineauri ?
— O întrebai de gîscă.
Janot tresare. După gîştele capitoline, o gîscă anonimă de pe valea Lotrului reclama cinstea să fie trecută şi ea printre personajele istorice.
— Care gîscă, bre omule ?
— Apoi să vă spună dumneaei că ştie mai bine ca mine. Eu le-am vîndut-o, mai mult aşa, să-i fac plăcerea domnului de acum un an, că tare mai era amărît săracul !
Amintirile domnului Turturea, parcă sunt nişte documente vechi din arhivele Academiei, pe care Janot începe să le citească printre rînduri.
— Nu te supăra, dar spune-mi şi mie, pentru ce zici,, că era amărît.
180
181
— Apoi dv. nu ştiţi de ce e amărît bărbatul ? Din cauza femeii. Cînd s-au aşezat la masă, ţi-era mai mare dragul să-i priveşti cum se giugiulesc... De cîte ori îi lăsam singuri, se întindeau amîndoi peste masă şi se sărutau, de parcă a lor era lumea toată. Pînă la cafea însă se şi stricase căruţa... Bag seama, că-şi vîrîse dracul coada.
Apoi după o clipă.
— Dar domnul de-acum un an, unde-o fi ?
Janot respiră discret ca şi cum s-ar fi jenat să destăî-nuiască secretul.
— La Bellu !
Domnul Turturea însă nu cunoştea nomenclatura capitalei.
— Au divorţat ? Ori nu erau căsătoriţi ?...
— Aşa şi-aşa !
— Nu vă spuneam eu ? Aşa e tineretul. S-aprinde repede şi se stinge curînd.
De data asta Janot îl aprobă cu un oftat sonor, apoi îl bate prieteneşte cu palma pe umăr şi-1 întreabă pe şoptite la ureche.
— Dar cu gîsca ?... Ia spune, ce-a fost ?...
Domnul Turturea se scarpină pe sub guşa nerasă şi dă din cap ca şi cum ar vrea să spună că n-a fost cine ştie ce mare lucru. Janot însă insistă.
— Cînd am văzut că începe gîlceava, m-am dat deoparte şi am tras cu urechea... Şi ce-am auzit !... Doamne ! Doamne !... Dar dv. ştiţi ce-or fi făcut cu gîsca ?
— Au mîncat-o pe varză călită la Crăciun... Domnul Turturea rîde cu poftă şi înghite în sec.
— Apoi trebuie să fi fost bună... Că le-o alesesem pe cinste... P-a mai grasă şi mai albă... Nici nu mai am anul ăsta aşa gîşte frumoase...
— Şi-ai vîndut-o scump ?
— Aş !... De unde ?... Le-am dat-o mai mult aşa, ca mi-a plăcut gluma care o făcuse cu coniţa... O certa că n-are minte nici cît o gîscă... Şi la plecare mi-a spus aşa : vinde-mi şi mie o gîscă, domnule Turturea, că gîştele dumitale sunt mai de treabă ca femeile de la Bucureşti... Barim cu atîta să mă aleg şi eu din excursia asta... Că gîsca, dacă-i dai să mănînce, te iubeşte mai mult decît femeia pentru care te sacrifici...
182
Retraşi într-un colţ al cerdacului, Janot şi Ada vorbesc încet, aproape fără să se privească. Dodel nu este gelos. Ceilalţi, nu sunt curioşi.
— Adrian Mantu te-a iubit mult ?
— Pe mine ?... Eşti nebun... Nici nu l-am cunoscut... Janot însă continuă, ca şi cum Ada i-ar fi făcut destăinuiri complecte.
— Păcat ! Trebuia să-l iubeşti şi tu... Măcar atît... Să nu-1 fi lăsat să se omoare... Pe tine nu te mustră conştiinţa ?... Nu-ţi dai seama că tu l-ai omorît ?...
Ada mestecă în gură răspunsul pe care îl înghite fără să poată articula un singur cuvînt. Janot 1-a ghicit însă şi continuă.
— De ce nu spui adevărul ? E o cinste mare să fi fost iubită de Mantu. De ce nu vrei să se ştie ce-a fost între voi ?... De cine te fereşti ? De Dodel ? Nu-ţi fie teamă... Dodel nu te lasă... Nu te iubeşte, dar te-a înglobat şi pe tine la capitolul „profit şi pierdere"... Şi cînd nu va mai avea ce pierde, n-are să se omoare... Bancherii nu se sinucid... Adrian Mantu s-a sinucis fiindcă nu era bancher... Bancherii fug peste graniţă sau intră în puşcărie... Dodel al cîtelea o sa fie ? Ia spune, cîţi amanţi ai ruinat pînă azi ?... Probabil că Mantu n-avea destui bani... Nu-ţi putea da atît cît îţi trebuia ţie...
Ochii Adei încep să lăcrămeze. Janot schimbă vorba.
— Ţine-ţi firea, Ada... Nu-i frumos să te vadă lumea plîngînd... Gîştele nu plîng niciodată... în clipa cînd vei începe să plîngi cu adevărat, n-ai să mai fii Ada de azi... Pînă atunci însă mai e vreme... Zece, doisprezece ani... Ai timp destul să mai faci şi pe alţii să plîngă pentru tine... Cîteodată, e bun şi pînsul la ceva... Vindecă... Nu mai lăsa însă pe nimeni să moară pentru tine... Dragostea trebuie să conserve speţa omenească, nu s-o distrugă... Şi să ştii lucrul ăsta de la mine... Mantu, care s-a omorît pentru tine, a fost mai cu-niinte ca Dodel, care-ţi dă cîteva zeci de mii de lei pe lună... Dragostea femeii nu se cumpără ca un obiect de preţ.., Se soarbe gratuit ca apa rece a unui izvor de munte, sau ca adierea unui vînt de primăvara...
183
Şoseaua şi Lotrul coboară împreună spre Mălaia. în al doilea automobil, Janot stă tot lîngă şofer. Pe strapontine însă de data asta, stau Marilena şi Floricel iar în fund, Dodel şi Ada care pretinde că este bolnavă.
Soarele a dispărut în dosul munţilor. Apropierea nopţei începe să unifice cu încetul formele şi colorile, pe care sticla fumurie a ochelarilor, le falsificase tot restul zilei. în defileu a început să se întunece. Ultimele rezerve de lumină s-au concentrat parcă pe inscripţiile comemorative de pe soclul fîntînei din satul Mălaia.
Stop.
De data asta însă din automobile mai coboară împreună cu Janot şi Ada. O compresă cu apă rece pe frunte nu strică. Apa de izvor goneşte durerea de cap. Adevăratul motiv însă este altul.
Ada nu mai poate minţi. Amintirea lui Adrian Mantu o face să tremure ca şi cum s-ar fi aruncat goală în apa Lotrului. Ada îşi dă seama în fine că ceea ce a trăit odată în noi nu poate muri pentru totdeauna, decît tot odată cu noi... Ceea ce o doare cu adevărat în clipa aceasta nu este capul, ci sufletul...
Janot îi face semn să se apropie de fîntînă.
în golul unui „O" latin, Ada îşi citeşte parcă sentinţa de moarte. Crucea formată din numele ei şi-al amantului sinucis s-a transformat într-un rînjet obraznic de craniu omenesc. E voluptatea postumă cu care Adrian Mantu sfidează eternitatea.
Ada îşi udă batista în apă, dar n-o duce la frunte. Se apleacă spre soclul fîntînei şi freacă repede urmele creionului chimic, pînă ce golul literei latine devine o pată violetă. Rupe apoi batista în fîşii subţiri şi le aruncă în şanţul şoselei, pe care cîrdul de gîşte îl păzeşte de la distanţă.
Automobilele au pornit din nou.
în urma lor, o gîscă albă flutura în cioc o fîşie din batista Adei. E ultima salutare a surorilor care poate n-au să se mai vadă.
Şoseaua şi Lotrul coboară împreună spre Brezoi... Ada, singură, urcă spre Cîmpiile Elisee...
CINE-I AUTORUL ACESTUI ROMAN SENZAŢIONAL?
CINE-I AUTORUL ACESTUI ROMAN SENZAŢIONAL ?
CĂTRE CETITORI
Textul acestui roman, pe care mi-am îngăduit să-l tipăresc sub numele meu, nu-mi aparţine mie. Drept oricare altă explicaţie, daţi-mi voie să reproduc scrisoarea adevăratului autor al romanului, pe care deocamdată nu-1 cunosc nici eu.
„Domnule Minulescu,
Iertaţi-mă, dacă, vă rog frumos să-mi cetiţi odată cu această scrisoare şi întregul text al acestui roman scris şi transcris la maşină chiar de mine. Deocamdată nu vă pot spune decît că sunt un tînăr începător — exact tînărul din textul romanului — adică complect necunoscut în lumea literară. Mi-am dat seama deci, că dacă aş fi reuşit să-mi tipăresc romanul sub adevăratul meu nume de autor, nimeni nu s-ar fi grăbit să mi-1 cumpere ca să mă citească. Pentru aceste binecuvîntate motive, dacă, întîmplător, romanul meu are să vă intereseze, vă rog a-mi face marea cinste de a-1 publica sub numele dvs. şi dacă — tot întîmplător — romanul nu va avea succes în publicul cititor, ceea ce voi afla din revistele literare, îmi voi permite ca la o eventuală nouă ediţie, să vă mai rog — tot aşa de frumos — a înlocui numele dvs. de pe copertă, cu numele meu al adevăratului autor. Rămîne deci să vă mulţumesc dacă voi avea norocul să fiu lansat de dvs., rugîndu-vă în acelaşi timp, să-mi găsiţi pentru o a doua ediţie, un alt titlu decît cel sub care îl veţi publica dvs. în prima ediţie.
187
Iar dacă în fine — tot întîmplător — nu veţi accepta propunerile mele, anunţaţi-mă, vă rog, la „Mica publicitate", ca să-mi ridic textul romanului pentru a găsi un alt părinte adoptiv, mai îngăduitor decît dvs.
Al dvs. dezinteresat devotat Anonymus"
La scrisoarea necunoscutului adevărat autor al acestui roman, ţin să-i răspund că am şi găsit, de pe acum chiar, titlul romanului său, pentru o eventuală nouă ediţie, care va apare sub numele adevărat al autorului. Cel mai potrivit titlu, cred a fi : „Cine-i asasinul Lorei Cretinescu ?"
1943
I.M.
De trei luni de zile, repet regulat de cîte două ori pe săptămînă, la „Mica publicitate" din toate ziarele noastre de mare tiraj, următorul anunţ :
„Caut un tînăr scriitor român, chiar fără talent, pentru a-i ceda în mod absolut gratuit subiectul original al unui roman de mare senzaţie, garantîndu-i în acelaşi timp, odată cu o spontană celebritate literară, şi o sigură înfloritoare stare materială".
De trei luni de zile însă aştept zadarnic. Pînă astăzi n-am primit nici un răspuns. Probabil că printre tinerii noştri scriitori nu se mai găseşte astăzi nici un „coate goale", fiindcă ursitoarele — încă din leagăn — le-au decretat tuturor în bloc, nu numai talent „cu carul" dar şi acea aşa-zis-t celebritate literară, pe care îmi îngăduisem să le-o preconizez şi eu.
Să nu mi se ia deci în nume de rău, dacă după o evanghelică aşteptare de trei luni de zile, semnificativa tăcere a tinerilor noştri scriitori îmi impune cea mai justificată schimbare de atitudine.
Nu, nu !... De azi înainte nu mai repet la „Mica publicitate" nici un fel de anunţ — gen invitat ion â la voise.
Nu, nu ! De azi înainte nu mai caut nici un tînăr scriitor român, chiar fără talent, fiindcă nu mai am nevoie să mă întreb „de unde sare iepurele".
Nu, nu !... Fiindcă astăzi nu mai sunt cel care am fost pînă mai ieri. Astăzi am ghicit de unde avea să sară iepurele pe care eu l-am şi prins chiar de viu, fără să-l mai împuşc.
Iată dar pentru ce, în lipsă de ceva mai bun, m-am hotărît să fac apel la propriele mele îndeletniciri stilistice, deşi — la drept vorbind — eu nu sunt deocamdată decît un biet profan în ale scrisului. Şi dacă obrazul meu de om cinstit nu-mi permite încă iluzia roză, de a mă considera un scriitor adevărat, voi îndrăzni totuşi — cum se spune — „să încerc şi eu marea cu degetul".
Da, da !... Chiar aşa... Declar solemn că eu, de astăzi, nu mai fac apel la nimeni. Cu propriile mele mijloace cred că voi reuşi să-mi aştern pe hîrtie — negru pe alb — toate peripeţiile acestui roman de mare senzaţie, al cărui subiect secret nu-1 cunosc decît eu singur.
Dealtfel, chiar de la aceste prime rînduri literare ale mele — judecind imparţial — observ că am apucat pe calea cea bună. Simţ că .meşteşugul scrisului, nu mă mai înspăi-mîntă... „Et pour cause." Destul că în orele mele libere, m-am delectat aproape zilnic numai cu lectura diferiţilor scriitori streini de contrabandă, pe care dubioasele noastre „case de editură" mai mult sau mai puţin „naţionale" continuă să-i publice traduşi într-o aproximativă limbă românească, sub coperte colorate şi admirabil ilustrate, probabil ca să ascunză cumpărătorilor prea vizibila lipsă de culoare a stilului din text.
De traducători nu mai vorbesc, fiindcă numele lor de pe coperta volumelor respective nu se găsesc încă trecute nici în registrele oficiale ale stărei civile, nici în fişele diferitelor circumscripţii poliţieneşti din Bucureşti, sau din alte oraşe ale ţărei.
Eu, cel puţin — de bine, de rău, am un nume al meu. Am cu ce să pot dovedi la nevoie că nu sunt la fel ca alţi scriitori români, care, deşi au mare talent, în schimb nu au nici un act de identitate. Cu mine însă li s-a înfundat. Eu, cu diferitele mele acte personale, îmi pot permite chiar luxul de a le surîde cu cea mai autentică voluptate de efeb literar. Dealtfel, după curajul cu care voi realiza pentru prima
188
189
oară — ce pînă astăzi nici nu visam măcar — cred că vot merita să fiu nu numai stimat, dar chiar încurajat de către toţi aşa-zişii gros bonnet care în prezent nu mai realizează nimic afară de ceea ce, întîmplător, reuşiseră să realizeze pe vremuri.
Şi acum... „Alea jacta est". Ca şi Cezar, am trecut şi eu Ru'biconul. Simt cum victoria începe să-mi surîdă chiar de pe acum. Regret numai că cetitorilor mei nu le voi putea, oferi plăcuta surpriză de a mă aplauda, decît după ce voi sfîrşit de scris tot romanul acesta, după cum îmi va dicta conştiinţa mea de viitor maestru al tradiţionalei aşa-zisă „pană de gîscă" transformată astăzi într-un stilou.
II
încep dar cu strigătul „Avanti, Carolina l"... Chiar aşa !..„ „Avânţi, Carolina" sunt cele două cuvinte, pe care directorul unui circ italian — abătut şi prin oraşul copilăriei mele — le repeta ca pe o adevărată lozincă porte bonheur la începutul fiecărui spectacol, probabil pentru a-şi asigura obişnuitul, succes.
Cu aceeaşi lozincă, abia astăzi, pentru prima oară în viaţa mea, îndrăznesc să păşesc şi eu în arena literară a României. Păşesc cu conştiinţa împăcată. Păşesc anticipîn-du-mi succesul cu aceeaşi agresivă prestanţă, cu care directorul circului italian de pe vremuri şi-o punea în valoare de cîte ori se prezenta în faţa _ publicului, înţepenindu-şi cizmele de lac în nisipul arenei. Şi cînd mă gîndesc că aceleaşi ropote de aplauze le obţinea regulat şi la spectacolele serale şi la matineurile din zilele de joi, sîmbătă şi duminică.
^Această scumpă amintire din tinereţe mă îndrituieşte astăzi să constat că între arena de circ şi arena literară nu. este aproape^ nici o deosebire afară de — bineînţeles — biciul din mîna directorului de circ şi stiloul din mîna autorului de romane senzaţionale. Restul — la fel în ambele arene.. într-una, publicul cu plata fotelului sau cu bilete de favoare, iar în alta, cetitorii cu plata volumului sau cu volume împrumutate de pe la prieteni sau biblioteci populare. într-una,. caii, elefanţii, maimuţele, papagalii, acrobaţii, balerinele, joc-keii, dresorii, clownii şi grăjdarii, iar în alta, diferitele ca-
pitole cu tot felul de atracţii pentru ambele sexe de cetitori — bucurii sau tristeţi, dragoste sau gelozie, sărutări sau lacrimi, romanticul pahar cu otravă sau tragicul glonţ de revolver.
Vedeţi cu cîtă uşurinţă se poate scrie, chiar cînd n-ai fi scris niciodată ? Cred că aţi observat că, după primele mele rînduri chiar, am încetat să mai fiu obscurul debutant în literatura românească, după cum am avut bunul-simţ să mă prezint în momentul cînd începeam să scriu şi eu la fel ca alţii.
Ca atare ţin să se ştie că aşa-zisul „fapt divers", care constituie subiectul încă secret al romanului meu ele mare senzaţie, s-a petrecut cu adevărat. De aceea, am şi curajul să-l reproduc exact aşa după cum mi JUa povestit, pe patul de suferinţă, fostul meu vecin de odaie — vecin, care mai înainte de a-şi fi dat sufletul, fusese, probabil, şi el tot aşa de complet lipsit de imaginaţie ca şi mine, mai-nainte de a mă fi hotărît să devin scriitor.
Probabil însă că printre viitorii mei cetitori, se vor găsi şi cîteva sinistre exemplare lipsite complet de simţul ridicolului, care îmi vor taxa subiectul romanului meu drept o plăsmuire personală de prost gust. Eh, bine ! Pe aceşti eventuali cetitori de rea-credinţă, eu îi previn la timp „să nu se joace cu focul". Bombardamentul lor cu „băşici de săpun" mă lasă complectamente rece, fiindcă norocul mi-a pus la îndemînă un maldăr de documente autentice, cu care pot închide gura tuturor acestor siniştrii răivoitori.
Deocamdată mă voi mărgini să-i întreb pe toţi aceşti cîrcotaşi cetitori, cam cîţi dintre ei îşi mai aduc aminte de misterioasa crimă din strada Viorelelor no. 13, care, acum un sfert de veac, împrăştiase aceeaşi molipsitoare groază, nu numai în capitala ţării, dar şi în tot cuprinsul României de pe vremea aceea.
Sunt sigur că nici unul nu va avea curajul să-mi răspundă afirmativ, pentru binecuvîntatul motiv, că pe vremea aceea romanele senzaţionale nu fuseseră încă lansate pe piaţa culturală a României, iar „faptele diverse" din ziarele româneşti, nu prea erau cetite decît de bărbaţii de la mahala şi prea puţinii birjari ştiutori de carte.
Eu însă, care astăzi ştiu ceva mai mult decît ştiau cei de pe vremea aceea, îmi propun să împrospătez în amintirile
190
191
şterse ale cetitorilor mei de ambe sexe, o desfăşurare cronologică a tuturor faptelor din romanul meu de mare senzaţie, exact după cum ele s-au petrecut acum un sfert de veac.
Voi dovedi că groaza de atunci, nu fusese produsă ca de obicei nici de monstruozitatea faptului în sine, nici de omeneasca milă pentru sărmana victimă, ci numai de întunecimea misterului ce continua să planeze asupra identităţii asasinului rămas nedescoperit. Nu se căzuse de acord decît asupra faptului că autorul crimei nu putuse fi decît un „monstru" masculin, lipsit de orice suflet. Dar atîta tot şi nimic mai mult.
Eh bine ! Eu voi dovedi cum că „atîta tot" de acum un sfert de veac, în romanul meu de astăzi, se va schimba într-o adevărată peliculă de cinematograf, a cărei desfăşurare, în timp şi în spaţiu, va pune stăpînire pe atenţia cetitorilor mei, la fel ca cel mai impresionant roman american, de mare senzaţie.
III
Cine a fost această Lora Cretinescu — femeia asasinată — se va afla într-unui din apropiatele capitole ale romanului meu. Cine a fost însă el — bărbatul asasin — nu se va putea afla decît mai tîrziu, adică abia spre sfîrşitul romanului, cînd ochii pasionaţilor mei cetitori vor cădea peste adevăratul lui nume, tipărit pe ultima filă a volumului.
Dealtfel, la o asemenea banală şmecherie se reduce întreaga tactică a unui scriitor de romane senzaţionale. Cît mă priveşte pe mine, declar chiar de pe acum că mă pun numai la adăpostul bunului-simţ, care cîteodată îţi pare mult mal doct decît o întreagă bibliotecă culturală.
îmi dau seama că această întîrziere conştientă, pe care o impun cetitorilor mei, nu este o invenţie a mea personala, ci o admirabilă măsură de precauţiune, pe care mai toţi scriitorii de romane senzaţionale continuă s-o repete cu succes, fără nici o excepţie. Eu nu urmăresc, deocamdată, nimic altceva decît să-i pot imita exact, deşi — repet încă odată ■— că nu îndrăznesc încă să mă consider un autor de romane senzaţionale, tot atît de autentic ca şi ei. în schimb, aceasta modestie profesională mă salvează deocamdată de efectele
192
O 1-, o <L> I—I +-•   1/3 +->
dezastruoase ale eventualelor greşeli comise fără voie de către toţi ucenicii fabricelor de explozibile.
Dacă m-aş fi grăbit, bunioară, să fac cunoscut publicului cetitor numele ambilor eroi, chiar din primele capitole ale acestui roman, misterul crimei din strada Viorelelor ar fi dispărut din compartimentul curiozităţii generale, iar romanul meu de mare senzaţie ş-ar fi subţiat cît o nuvelă dintr-o revistă săptămînală.
Nu vreau să fac nici o aluzie răutăcioasă la adresa viitorilor mei confraţi. De data asta însă, mi-am dat seama că există un fapt cu adevărat întristător pentru întreaga noastră pleiadă de scriitori. Majoritatea publicului nostru cetitor, care printre altele se mai îndeletniceşte şi cu savurarea romanelor de senzaţie, oricîtă bunăvoinţă ar avea, astăzi nu mai poate suporta nici un alt fel de gen de literatură, nici măcar cîte o nuvelă de Maupassant sau Cehov.
încep dar să scriu acest roman de mare senzaţie, exact aşa după cum îmi place.să cred c-aş fi învăţat să scriu din cetirea marilor scriitori streini, nu români. Cu alte cuvinte, mcep să-l scriu aşa, ca sa-! pot sfîrşi şi eu, tot ca ei — prin-tr-o aşa-zisă „lovitură de teatru", care într-un roman cu adevărat senzaţional trebuie să se producă, după cum se Ştie, cît mal tîrziu posibil, adică în ultimul capitol.
Altminteri, oricît de genial ar fi romanul cu cele 300 de pagini româneşti, în cel mai bun caz, nu se poate cîştîga cu el, decît atîta cît să nu mori de foame,, Milioanele de clo-ian ale scriitorilor americani sunt cîştigate din vînzarea romanelor care merg pînă la 3000 de pagini, dacă nu chiar mai mult.
Ca să fiu consecvent cu mine însumi, după cum cred ca aţi observat, am încercat să captez deocamdată curiozitatea cetitorilor — cea mai de căpetenie preocupare a unui autor de romane senzaţionale. Dealtfel, chiar faimosul proverb francez : „// n'y que le premier pas qui coute" îmi dă dreptate. O dată deci, trecut cu succes acest prim examen literar, nu-mi mai rămîne decît să-mi continui cu acelaşi «brio" pînă la sfîrşit calvarul acestui delicios „imperativ categoric".
încep să-mi dau seama că nu-mi lipseşte mai nimic, din ceea ce aş avea nevoie ca — dintre toţi scriitorii de romane
193
senzaţionale din România — cel mai fericit autor debutant să fiu eu. Şi luaţi notă, că îndrăznesc să mă felicit de acest binemeritat calificativ, mai înainte chiar de a fi sfîrşit de scris întregul meu roman. Bravo, mie ! Prevăd că am să devin nu numai un scriitor celebru, dar şi multimilionar. Şi asta cînd ? „Peste noapte", cum spunem noi românii, nu „a la longue", cum spun francezii. Totuşi, mai trebuie să notaţi că romanul meu, dacă va cuprinde mai puţin decît cele 3 000 de pagini ale romanelor americane, în schimb, aceste două, trei sute — mult-puţinele — pagini ale romanului meu, vor procura cetitorilor lui cea mai autentică satisfacţie intelectuală. Este satisfacţia rezultatului obţinut din cîntă-ritul cinstit al celor două greutăţi literare. Prima, sunt paginile tip — fişicuri de monezi de aur. Secundo, sunt paginile tip — geamantane de monezi în hîrtii de bancă...
Iată-mă deci şi pe mine egal cu mai toţi marii scriitori de peste Atlantic, sau cel puţin egal cu mai toţi editorii români, pomeniţi mai sus, care deocamdată — fără nici o excepţie — nu văd în clienţii lor decît nişte gîşte bune de jumulit.
Şi acum, dacă îmi permiteţi un P.S. chiar în • corpul romanului, nu. la sfîrşitul lui — cum se obişnuieşte — daţi-mi voie să vi-1 comunic chiar pe această pagină :
Dacă întîmplător diavolul — Doamne fereşte — şi-ar vîrî coada în romanul meu, împiedicîndu-mă să-l realizez cu „bărbăţie şi credinţă", după cum mi-am pus în gînd, declar că nici n-am să mă împuşc cu un revolver sistem Browning, nici n-am să mă bat cu pumnii în cap, în faţa unei oglinzi bizotate. Voi schimba pur şi simplu, titlul romanului şi... gata !... Nu voi face niciodată prostia să-mi cîopîrţesc de bunăvoie produsul propriei mele activităţi de publicist. Iar cînd o eventuală cenzură oficială îmi va dicta cel mai eroic gest literar — să renunţ definitiv la întregul meu roman senzaţional — îl voi transcrie din nou, dar bineînţeles nu cu acelaşi titlu. La subiectul romanului meu însă nu pot renunţa, chiar dacă aş fi condamnat la muncă silnica pe viaţă.
Nu, nu, nu !... Asasinul Lorei Cretinescu nu va avea
norocul să se bucure de laşitatea mea, văzîndu-şi numele dat în vileag mai-nainte de a se fi scurs timpul necesar, pentru deplina înnebunire de curiozitate a cetitorilor mei.
194
IV
în rîndurile care urmează — dacă sunteţi de acord cu mine — vă voi face o foarte importantă destăinuire.
De-a lungul diferitelor capitole ale romanului meu, n-am să mă las terorizat pentru nimic în lume de acele simple supoziţii de periferie culturală, pe care anume agenţi provocatori le hipertrofiază pînă la nivelul unui adevărat dezastru. Cum nu mai sunt însă naivul de pînă mai ieri, de azi înainte, toate aceste supoziţii le voi socoti exact ceea ce sunt şi nimic altceva mai mult. Ele sunt — vreau sa spun — efecte fireşti ale diferitelor dispoziţiuni sufleteşti, sau mai bine zis, ale unei complecte insuficienţe intelectuale, de care, în primul rînd, dovada cea mai splendidă, ne-o dă chiar majoritatea publicului nostru cetitor. Cetitorii noştri, mai ales, care nu sunt niciodată aceiaşi — chiar cînd întîmplător par a fi aceiaşi — sunt totuşi împărţiţi în două tabere adverse, după cum dealtfel am mai constatat ceva mai sus.
Prima tabără, cetitorii de romane senzaţionale cumpărate cu bani peşin.
Secunda tabără, cetitorii de romane senzaţionale împrumutate de la prieteni sau şterpelite de prin rafturile diferitelor librării sau biblioteci populare.
Şi acum, dacă mi se iartă şi o comparaţie aliterară, de a merge cu raţionamentul mai departe decît pînă unde „mă ţin balamalele" afirm sus şi tare că pentru mine personal cetitorii ideali sunt numai cetitorii de romane împrumutate. Aceştia cel puţin sunt forţaţi să le grăbească cetirea, fie pentru a le restitui la timp, ca să mai poată împrumuta şi altele de la aceiaşi prieteni umanitari, fie pentru a le face uitate, reţinîndu-le sau pentru bibliotecile lor personale, sau pentru a le vinde rnai tîrziu anticarilor care nu aşteaptă decît ocazii binevenite.
în schimb, pentru cetitorii, cumpărători de cărţi cu bani peşin, eu n-am nici o stimă. Dintre aceştia, foarte puţini se interesează cu adevărat de soarta cărţilor pe care le cumpăra cu intenţia — e drept — ca să le citească. Dar cînd ? Numai Dumnezeu ştie !
Recunosc totuşi că majoritatea acestor cetitori, după ce cumpără cărţile chiar în ediţii de lux, le taie filele cu băgare
195
ele searnă şi le aşează apoi cu sfinţenie în bibliotecile lor fastuoase, dar moarte. Unii dintre aceşti cetitori le dau chiar şi numere de ordine, ca nu cumva cărţile cumpărate de ei să fie înstrăinate chiar de către membrii propriei lor familii.
Din păcate însă, tocmai această inteligentă preocupare de a-şi pune cărţile în siguranţă îl face să-şi uite de ele, pînă cînd numai vreo simplă neplăcere neprevăzută îl mai forţează să-şi arunce ochii şi prin rafturile bibliotecii. Această adevărată minune se petrece de obicei, numai în două cazuri clasice — unul, cînd cumpărătorul de cărţi este reţinut în casă de vreo boală, iar altul, cînd îl sîcîie cîte o neplăcere familiară, mult mai plicticoasă decît o boală.
Acestea fiind spuse, nu-mi mai rămîne decît să las eventualilor mei cetitori cea mai completă latitudine de a-şi manifesta sentimentele lor faţă de autorul acestui proiectat roman de mare senzaţie, aşa după cum îi vor tăia capul pe fiecare în parte.
îi previn totuşi că, dacă acţiunea romanului meu din primele rînduri le-a părut că merge de-a buşele, în schimb, în restul rîndurilor viitoare, aceiaşi cetitori vor avea marea surpriză să constate cu bucurie, că acţiunea aceluiaşi roman, începe să meargă pe propriile ei picioare şi că treptat, treptat, va ajunge a se folosi de bicicletă, de automobil şi de aeroplan, ba chiar şi de alte aparate de locomoţie, mult mai rapidă, care eventual vor mai fi inventate pînă la sfîrşi-tul romanului meu de mare senzaţie, unde nu se va mai găsi obişnuitul „va urma" încadrat în ghilimele.
V
Sunt absolut sigur că astăzi după un sfert de veac, afara de mine, nimeni altcineva nu-şi mai aduce aminte de misterioasa crimă din strada Viorelelor nr. 13.
Dealtfel, o crimă oricît de misterioasă ar fi ea n-ar putea totuşi întîrzia — chiar în memoria celui mai pasionai colecţionar de amintiri — mai mult decît timpul impus de fatalitate să-şi facă obişnuitul stadiu. în mod normal, oamenii cu mintea întreagă încearcă să-şi scurteze cît mai mult acest stagiu, aşa ca amintirea cu pricina să se poată şterge
cît mai repede din memoria lor. Dar cum majoritatea oamenilor cu mintea întreagă au mai avut de suportat în viaţa lor — dacă nu mai multe — cel puţin un aşa-zis stagiu militar, se înţelege de la sine, că, astăzi, nimeni nu se mai găseşte dispus să suporte în plus şi stagiurile altor amintiri, mult mai neplăcute decît amintirile militare.
La fel se petrece şi cu aşa-zisele „amintiri rebele". Buni-oară, dacă cu timpul reuşeşti să devii insensibil chiar faţă de amintirea femeii pe care ai iubit-o prima oară în viaţă, cu atît mai mult nu eşti dispus să-ţi mai chinuieşti memoria cu o crimă care — oricît de mult ar fi pasionat opinia publică de pe vremuri — nu-ţi poate impune supunerea oarbă, de a te lăsa terorizat de ea, la infinit.
Pe mine totuşi, crima aceasta mi-a stăpînit memoria, pasionîndu-mă mai mult chiar decît amintirea singurei femei pe care am iubit-o cu adevărat. De aproape un sfert de veac, această crimă a continuat să mă intereseze la fel ca în prima zi, cînd jurnalele o anunţau în ediţii speciale. Şi totuşi adevărul este că obsesia misterului ei, nelămurit atîta timp, a continuat să mă urmărească cu aceeaşi masivă intensitate, chiar şi după trecerea celor trei luni de zile, în care timp am repetat regulat în „Mica publicitate" a ziarelor, de cîte două ori pe săptămînă, anunţul reprodus în fruntea primului capitol al acestui roman !
De data aceasta însă — întîmplă-se orice s-ar întîm-pia — sunt hotărît s-o aduc la ordinea zilei. îmi dau seama ca n-o mai pot ţine ascunsă în caseta cu broasca secretă, a cărei cheie mi-a fost încredinţată de către proprietarul ei cu cîteva clipe mai înainte de a fi dat ortul popii, chiar în odaia în care îmi fusese vecin.
Dar odată cu cheia acestei casete, defunctul meu vecin de odaie mi-a mai încredinţat şi ultima lui dorinţă, sau mai bine zis, ultimul ordin al acestui om ciudat de a da la iveală cît mai curînd posibil, după înmormîntarea lui, misterul crimei din strada Viorelelor, al cărui autor necunoscut Şi_ uitat pentru vecie avea să renască la fel ca pasărea Phoe-nix din propria ei cenuşă.
E adevărat că în primele momente după ce îşi înekisese ochii pe vecie, bănuisem că ciudatul meu vecin de odaie nu urmărise decît o zgomotoasă reclamă postumă. Totuşi, după cum vedeţi, la fel cu el, mă grăbesc şi eu să-i îndeplinesc
197
196
dorinţa, dar nu fiindcă îi jurasem ca am să i-o îndeplinesc, ci fiindcă mi-am dat seama că din misterul acestei crime, plină de cel mai complect întuneric, ar fi putut ţîşni cel mai luminos capo'd'operă, chiar dintr-un creier lipsit de orice imaginaţie creatoare.
Misterul acesta ar fi putut servi, bunăoară, ca subiect al celui mai autentic, mai pitoresc şi mai palpitant roman de mare senzaţie. Cu publicarea lui, un scriitor român necunoscut încă — pe lîngă admiraţia convenţională a celor cîţiva cetitori de elită — şi-ar fi putut cîştiga deodată chiar şi rentabila simpatie a marelui public de cetitori, care, pînă atunci cel puţin, nu-şi potoliseră setea de cultură românească decît cu lectura traducerilor unor asemenea romane de senzaţie din limbile streine.
Dar ceea ce astăzi mă înfurie aşa de mult, că-mi vine să turbez cu adevărat, este păcatul de neiertat că drepturile de autor plătite cu bani româneşti intrau numai în buzunarele străinilor. Editorii noştri cartelaţi pentru a putea opera în voie ca în codrul Vlăsiei de pe vremuri nu plăteau pe bieţii traducători români decît cu ridicula sumă de un leu pentru fiecare rînd de text.
Iată pentru ce după o matură chibzuinţă cu mine însumi, m-am hotărît să dezgrop acest „fapt divers", care, după moartea vecinului meu de odaie, îmi procurase marele noroc de a-1 regăsi aproape neputrezit atît în arhivele primăriei municipiului Bucureşti şi în colecţiile ziarelor de pe vremuri, cît şi în memoria celor cîţiva bătrîni, care timp de un sfert de veac îl neglijaseră cu desăvîrşire.
Astăzi deci cu ajutorul spovedaniei pe care filotimosul meu vecin de odaie mi-a făcut-o chiar în ziua morţii lui, eu — care nu sunt încă, nici scriitor, nici detectiv, nici ghicitor în palmă — sper totuşi să pot lumina pentru totdeauna în mod definitiv misterul crimei din strada Viorelelor nr. 13.
VI
Vai !... Ce penibil de fals îmi sună şi astăzi în urechi cuvîntul MISTER ! Şi cu cîtă jenă literară mă las furat de această sfîntă voluptate de creator — de a-mi putea aduna amintirile de pe vremea cînd misterul acestei înfiorătoare
198
crime mă înfricoşa cu repetatele şi insistentele lui bătăi în uşe,
Pe vremea aceea însă, nu-mi puteam da seama că teama mea nu era decît reflexul totalei mele lipse de imaginaţie şi că MISTERUL n-aştepta de la mine nimic altceva decît să-i deschid uşa la timp, ca să-l pot vedea cum arată la faţă. Din ziua cînd i-am deschis-o însă, odată cu lumina zilei care a pătruns brusc în creierul meu, iată că am descoperit — aproape fără să caut — că MISTERUL unei asemenea crime — oricît de groaznic ar părea el — nu era în fond decît o mască de carnaval şi atîta tot.
Spre ziuă însă orice mască dispare totdeauna pentru a scoate în evidenţă chipul realităţii adevărate, travestită după diferitele împrejurări, iar în cazul de faţă, numai după fan-tazia asasinului necunoscut.
Acesta este adevărul adevărat, pe care de obicei noi îl privim la fel ca toată lumea, numai din spate, fiindcă pri-vindu-1 din faţă, ne-am teme de el. în schimb, minciuna, care ne dă mai puţin de lucru, ne ascunde totdeauna în acelaşi adăpost, în care — deşi secret — ne putem regăsi foarte uşor, ca într-o adevărată panoramă omenească, în care numai clipele morţei îţi unifică definitiv varietatea clipelor trăite.
Astăzi însă voi proceda cu totul altfel. Voi proceda aşa cum cred că sunt dator să procedez, nu numai faţă de mine şi de cetitorii mei — care aşteaptă cu nerăbdare lămurirea misterului acestei înfiorătoare crime — dar mai ales, faţă de ultima dorinţă a decedatului meu vecin de odaie.
Cînd mi-aduc aminte de cele petrecute — atît la Bucureşti, cît şi în restul ţărei — imediat după descoperirea crimei — mărturisesc că mă simt profund înduioşat de soarta vitregă a celor care, în răstimpul acestui sfert de veac au avut ghinionul să moară mai înainte de a fi putut să se bucure de voluptatea descoperirii, nu atît a adevăratului asasin, cît mai ales, a MISTERULUI care, la drept vorbind, nu fusese decît un banal „fapt divers" abil înscenat şi atîta tot.
Dovada însă nu voi încerca s-o fac eu. Renunţ la această mare cinste, pe care n-aş merita-o. Ba, ceva mai mult, cedez această întreagă cinste chiar adevăratului asasin, care — graţie defunctului meu fost vecin de odaie — se găseşte astăzi
199
la adăpostul oricărei posibilităţi oficiale de a fi readus pe 1 pămînt cu faimosul „mandat de aducere" dat, în numele 1 legii, de către un oarecare tînăr judecător de instrucţie, numit în slujbă de atotputernicia „fustei".
Şi cînd mă gîndesc că subsolul crimei din strada Viorelelor, tot o fustă a fost. Lora Cretinescu însă nu purta pe vremea aceea, decît fuste de mătase.
Deşi ţintuit pe patul lui de boală, fostul meu vecin de odaie rămăsese tot acelaşi perfect cavaler ca şi în viaţa. N-avusese nevoie decît de aceeaşi spontană hotărîre — cu care adevăratul asasin săvîrşise crima — ca puternica lui lovitură de pumn, dată în cocoaşa celui mai pasionant semn de întrebare, să-i schimbe ca prin minune cocoaşa grafică, aşa că tradiţionala lui curbă să se îndrepteze perpendicular pe punctul de sprijin al celui mai perfect semn de exclamaţie !...
Cu celelalte cîteva convenţionale puncte de suspensie, care trebuie să urmeze după un semn de exclamaţie, mă însărcinez chiar eu — autorul acestui roman de mare' senzaţie.
VII
Acum un sfert de veac, cetitorii ziarelor din România înnebuniseră aproape cu toţii din cauza celei mai molipsitoare curiozităţi. Contaminaţi de aceeaşi neîncredere în mai toate informaţiile de la „Ultima oră", tot atît de misterios concepute ca şi crima din strada Viorelelor nr. 13, toţi aceşti bolnavi fără voie îşi petreceau mai tot timpul zilei întrebîn-du-se unii de alţii :
— Cine-i asasinul Lorei Cretinescu ?
Deşi femeie tînără încă, victima nu-i interesa prea mult, pentru binecuvîntatul motiv că mai toţi o cunoscuseră, dacă nu personal, cel puţin din vedere şi mai ales, din auzite.
Adevăratul ei nume, de botez, fusese Laura, fiindcă părintele său signore Giaccomo Cretinelli — un fost garibaldian pripăşit în România ca antreprenor de binale —, fiind întîmplător şi un mare admirator al poetului Petrarca, alesese pentru fiica sa acelaşi nume ca şi al muzei marelui sonetist de pe vremea Renaşterei italiene.
Ea însă îşi românizase ambele nume — şi cel de botez si cel de familie — aşa că din Laura Cretinelli, cum ar fi trebuit să se numească după actele stării civile, devenise, pentru numeroşii ei admiratori, Lora Cretinescu.
Cu toate că în viaţă nu se bucurase decît de o foarte detestabilă reputaţie morală, de aşa_zisa „femeie uşoară", Lora Cretinescu nu se lăsase înduioşată de oricine, oferin-du-şi cu mărinimie intimitatea buduarului său numai aşa-zi-şilor „bărbaţi cu greutate".
Iată pentru ce după asasinarea ei, în afară de cei trei servitori din casă — jupîneasa, bucătăreasa şi feciorul — judecătorul de instrucţie fusese nevoit să citeze pentru a fi interogaţi pe toţi foştii ei admiratori. Printre aceştia contau trei foşti miniştrii, doi generali în rezervă, opt directori de bancă şi vreo două duzini de membri în consiliile de administraţie ale diferitelor societăţi de petrol, cărbuni, zahăr, stofe şi aşa mai departe.
Dealtfel, mai înainte chiar de comiterea crimei, numele binecunoscute ale tuturor admiratorilor circulau prin mai toate cluburile politice, militare, sportive sau intime. Interesant, însă era că ele mai circulau şi prin cîteva saloane particulare, aparţinînd elitei sociale, prin care în afară de obişnuitele jocuri de cărţi, se mai practica şi jocul „de-a v-aţi ascuns" ale cărui victime ca şi struţii din Sahara — care nu-şi ascund în nisip decît capetele — se lăsau să fie descoperite şi jumulite de gura lumii, numai după personalitatea dosurilor respective.
Lora Cretinescu nu se apropiase în viaţă decît de băr-oaţii care-i puteau ridica prestigiul moral şi mai ales cel ■social. Şi totuşi, cei mai mulţi o socoteau prototipul „femeiei jpierdute", pe care, chiar dacă reuşeai s-o regăseşti unde n-ai :fi bănuit pentru nimic în lume, a doua zi trebuia s-o pierzi din nou.
Noroc însă că admiratorii ei nu aveau nici un interes să r-o păstreze zilnic, fiindcă i-ar fi costat probabil prea multe hîrtii de bancă, aşa că de cîte ori dispărea, cel care-o pierduse bănuia din primul moment cam unde ar fi putut fi regăsită a doua zi. Lorica Cretinescu era un fel de loterie cu toate numerile cîştigătoare. Era — cum se afirma prin cercurile celor care o cunoscuseră intim — o „fată bună".
200
201
De aceea pentru mai toţi dintre vechii săi admiratori, procedeul „femeiei pierdute" părea aşa de natural, că la un moment dat, continuarea acestei trampoline rotative devenise o banalitate lipsită de orice surpriză sportivo-senti-mentală.
O singură dată, adoratorii ei n-o mai putură găsi nicăieri — a doua zi după ce aflaseră cu toţii că Lorica lor fusese asasinată. Abia de data asta, foştii ei samariteni reuşiseră să cadă cu toţii de acord că pe Lora Cretinescu o pierduseră cu adevărat pentru totdeauna.
Totuşi nici unul dintre ei nu se grăbiseră să-şi manifeste acest dureros regret. Nici măcar nu bănuiseră postuma umilinţă, pe care fostul lor idol, avea să le-o impună la fel, deşi nici unul din ei nu era vinovat. Ziua nefastă, cînd fuseseră nevoiţi să treacă pe la cabinetul judelui instructor, la rînd, unul după altul — dar nu la fel după cum trecuseră altădată prin buduarul ei — rămăsese lipită în memoria lor, ca ceara roşie a unei peceţii personale, pusă pe un vechi hrisov de pergament, a cărui piele de măgar cadra de minune cu propria lor piele.
VIII
Timp de cîteva săptămîni, misterul crimei din strada Viorelelor nr. 13 se bucurase de cinstea celui mai de predilecţie subiect de discuţie zilnică, în toate stratele societăţii bucu-reştene sau provinciale, începînd — după o vorbă bătrî-nească — „de la Vlădică pînă la opincă".
Cu timpul însă, opinia publică ajunsese la convingerea că „se căuta acul în carul cu fîn", iar majoritatea celor care se pretindeau oameni serioşi sfătuiau cu aerul lor de superioritate pe „domnii" de [la] parchet „să-i pună cruce" şi acestei afaceri tot atît de tenebroasă ca şi multe altele, pe care începuseră să le ancheteze cu promisiuni de sigură iz-bîndă, pentru a le sfîrşi tot atît de penibil ca şi lupta de la Waterloo.
Iată însă că într-o bună zi, ediţiile de dimineaţă ale ziarelor de capitală — care pînă atunci ţinuseră hangul atît judecătorului de instrucţie cît şi organelor poliţiei secrete, care colaborase la descoperirea misterului — publicaseră ia
„Ultima oră" datată „ora 5 dimineaţa" că asasinul Lorei Cretinescu fusese 'descoperit, sau mai bine zis i se stabilise identitatea.
Dar cum „z7 y a fagots et fagots", cum spune francezul, tot aşa s-ar fi putut spune că nici identităţile la noi românii nu sunt totdeauna la fel. De data aceasta însă, identitatea fusese stabilită graţie celei mai zdrobitoare dovezi posibile — propria fotografie a asasinului, un bărbat cu o barbă lungă la fel cu barba defunctului rege al Belgiei — Leo-pold al II-lea — prins într-un instantaneu întîmplător de către un fotograf amator, chiar în clipa în care, pretinsul autor al crimei sărea pe o fereastră în curtea casei cu nr. 13 din strada Viorelelor, în care crima fusese descoperită chiar în ziua aceea.
Şi iată cum atît autorităţile şi ziarele, cît şi întreaga opinie publică din capitală şi provincie — care pînă atunci se întrebaseră cu înfrigurare şi la fel : „Cine-i asasinul Lorei Cretinescu" — de data asta începuseră să se întrebe cu acelaşi surîs în colţul buzelor : „Unde a dispărut adevăratul asasin al Lorei Cretinescu ?"
Dar şi această nouă întrebare, ca şi cele ce aveau să mai urmeze, erau condamnate să fie tot atît de ridicole şi inutile, atît timp cît autorităţile, ziarele şi opinia publică nu aveau să găsească cu adevărat, ceea ce trebuia să se întrebe de la început.
Nimeni nu se întreba, bunăoară, care anume fotograf amator procurase autorităţilor fotografia-instantaneu a pretinsului asasin şi, pentru ce anume nu le-o procurase în primele zile după descoperirea crimei, dacă adevăratul asasin fusese prins în aparatul fotografic sărind pe fereastră, chiar m ziua crimei ?
Pentru ce ? Nimeni nu răspundea. Misterul crimei luase proporţiile unei adevărate boale molipsitoare. Enervarea sinistră a celor interesaţi în misterele acestei nopţi polare ~7 care ameninţa să nu se sfîrşească nici după trecerea tradiţionalelor şase luni ale anului — echivala, ca două picături de apă, cu nepăsarea candidă a marelui public, a cărei spiritualitate colectivă devine mult mai sensibilă în faţa timorului decît în faţa groazei.
Dar, noroc şi pentru unii şi pentru alţii, că timpul — care vindecă pînă şi rănile sufleteşti — încet cu încetul reuşise
202
203
să vindece în fine şi pe românii de acum un sfert de veac, de loviturile soartei, care la un moment dat, ameninţa să-i facă să-şi uite chiar de înţeleptul dicton bătrînesc : „Ia-1 de unde nu e".
Şi asasinul Lorei Cretinescu, deşi Identificat prin fotografia expusă —- în mărime naturală — prin vitrinele celor mai de seamă magazine de mode, cu timpul începuse să se decoloreze de soare pînă cînd fusese complet scos şi din vitrine şi de la ordinea zilei, pentru bunul motiv că, nefiind încă descoperit, trebuia îngropat odată pentru totdeauna cu toată cinstea cuvenită unei actualităţi defuncte.
IX
Iată-mă încîntat la „puterea a treia'* cum îmi place să-mi dinamizez diferitele mele ipostaze sufleteşti. Deocamdată am reuşit să pun pe hîrtie cu propriile mele mijloace stilistice, nu numai primele capitole din realizarea viitoarei mele îndeletniciri intelectuale, dar să-mi fixez în memorie şi restul complet al acestui roman de mare senzaţie, pe care — în lipsa tînărului scriitor de talent, căutat zadarnic prin „Mica publicitate" — sunt nevoit să-l scriu întreg, numai eu singur.
Dar a cui este vina, dacă, după trei luni de zile, n-am obţinut decît cea mai mută tăcere, ca şi cum n-aş fi publicat nici un fel de anunţ în ziare ?
Probabil că vina este numai a tinerilor noştri scriitori, care nu bănuiseră că un bătrîn debutant în literatură valorează cîteodată cît o sută de tineri scriitori începători, care se încăpăţînaseră să pun „punct" după primele lor şterpelirl literare de prin diferitele grădini pline de roadele unor bă-trîni proprietari, care le stăpînesc, moştenite din tată în fiu.
Dar dacă ce căutam n-am putut găsi în ziare cu ajutorul^ „Micii publicităţi" în schimb, am descoperit ceva mult mai de preţ. M-am descoperit pe mine. Şi încă cum ? Foarte uşor. Sub forma unui revers de medalie, pe care pînă acum nu fusesem încă curios să-l privesc cum trebuie. Altminteri, nu mi-ar fi trecut niciodată prin gînd, că într-o bună zi, voi ajunge — aşa chiar din senin — nu numai un scriitor
de romane senzaţionale, dar cu timpul, poate chiar un bătrîn membru al Academiei Române.
Cu alte cuvinte, norocul începe să-mi surîdă şi mie. îmi surîde parcă cu ochii şi buzele lui Dumnezeu, care, pentru prima oară în viaţa mea, îmi acordă cinstea de a-l^privî drept în faţă, după ce ani de-a rîndul nu-mi mai îngăduise decît să-i admir divinul său spate.
Şi cînd mă gîndesc că toate aceste preţioase daruri, _ le datorez numai defunctului meu vecin de odaie, care mi-a transmis această fabuloasă moştenire — nu prin testamentul închis într-un plic sigilat — ci printr-o simplă^elocyenţă verbală şi imperativă, a cărui plăcută şi persistentă amintire mă face să ţip de bucurie, ca locomotiva unui tren de marfă scăpată de urcuşul de la Balota.
Adevărata minune a totalei mele schimbări — ca om — merită să facă în calendarele ortodoxe, din anii viitori, cel mai demn pandant cu creştineasca sărbătoare „Schimbarea la faţă", din ziua de 6 august.
Şi iată cum se face, că astăzi, eu să nu mai fiu acel Eu — omul de ieri, ci ALT EU — omul de mîine. Vă afirm deci, că de azi înainte, menirea mea va fi să creez o viaţă nouă pe pămînt, după cum dealtfel, tot o viaţă nouă, dar postumă, avea să creeze şi defunctul meu vecin de odaie, cu domiciliul, astăzi, în cer.
Vreţi să aflaţi cum se va opera această literară „schimbare de macaz" ? Nimic mai simplu, dar — excepţional — numai pentru mine. Şi vreţi să mai ştiţi cum ?
Cu romanul meu de mare senzaţie. Da, da... Chiar aşa ! Odată apărut prin vitrinele librăriilor din toată ţara şi prin chioşcurile culturale în care C.F.R. vinde cărţi, ziare, timbre şi tutun, romanul meu va începe să trîmbiţeze jn urechile şi în cutiuţele craniale ale cetitorilor lui două nume deodată, două nume care, cu timpul, vor deveni celebre şi probabil chiar nemuritoare. Unul — numele autorului pe care îl veţi ceti pe coperta romanului, iar altul — numele asasinului Lorei Cretinescu, pe care însă neputînd să-l divulg încă, îl veţi ceri — după cum v-ara promis — pe ultima filă a acestui roman, care abia de aici, începe să devie cu adevărat, roman de mare senzaţie.
204
205
X
lată-mă intrat în... horă i... Va trebui deci, să joc !... Da !... Da !.. Voi juca — dar nu după cum îmi vor cînta viorile lăutarilor din Bucureşti, ci numai după cum vor vibra strunele lirei propriei mele fantezii, care de data asta mă îndeamnă să-mi arunc greutatea întregului meu bagaj literar, în cîrca defunctului meu vecin de odaie.
Deşi vecini de odaie, timp de doi ani şi mai bine, nici unul dintre noi, nu simţiserăm încă, acea creştinească „tragere de inimă" graţie căreia ne apropiem fără teamă de semenii noştri. Eram doi vecini care nu ne cunoscuserăm încă, deşi de cîte ori ne încrucişam paşii pe acelaşi coridor pe care se găseau odăile noastre, ne grăbeam să ne facem loc unul altuia, salutîndu-ne doar cu aceeaşi discretă aplecare de cap. Eram parcă doi surdo-muţi care nu învăţaserăm încă alfabetul degetelor, cu care ne-am fi putut înţelege ca doi vecini lipsiţi de orice infirmitate.
El, îmi făcea impresia, că n-ar fi avut o bună părere despre mine. Dar nici eu nu puteam afirma cam ce anume părere aş fi putut avea despre un om ca el, pe a cărui carte de vizită înfiptă cu patru ţinte, pe uşa odăiei sale, nu era tipărit decît cuvîntul latin ANONYMUS. Eram sigur însă, că în aceeaşi casă şi pe acelaşi coridor ca şi el, tot un fel de anonim aş fi putut fi chiar şi eu. Numai că eu însă îmi manifestam anonimatul altfel decît pe cărţile mele de vizită pe care deşi le ţineam ascunse în cutioara lor, le foloseam totuşi şi la Anul nou şi la zilele onomastice ale puţinilor mei prietini. Dealtfel, cărţilor mele de vizită nu le-am făcut niciodată măcar cinstea de a-mi prezenta numele pe nici una din uşile diferitelor odăi cu chirie, prin care îmi trăisem anii primei tinereţi.
Iată însă că într-o bună zi, servitoarea chiriaşilor de pe acelaşi coridor cu noi îmi comunică mai timidă ca o „soră de caritate" că vecinul meu de odaie, care bolea de vreo două săptămîni, mă ruga respectuos să-l vizitez cît mai degrabă, ca să mă pună în curent cu anume secrete, care în primul rînd m-ar fi interesat pe mine.
Trecînd peste nedumerirea ce-mi produsese atît timida atitudine a servitoarei, cît şi graba invitaţiei vecinului meu de odaie, fără să stau prea mult la îndoială, bătui în uşă mai
206
curînd chiar decît s-ar fi aşteptat el. O voce slabă răspun-zîndu-mi „intră", am intrat parcă ruşinat, că prima vizită pe care i-o făceam, era o zi de boală. Protocolarei mele scuze însă, el nu-i dăduse nici o atenţie, ca şi cum boala lui n-ar fi fost decît o bagatelă de gripă. Eu totuşi rămăsesem la fixa mea idee, că vocea slabă a unui bolnav este mult mai convingătoare — adică mai şireată — decît vocea sonoră şi clară a unui om sănătos tun.
Abia după primele cuvinte schimbate, îmi dădusem seama că vecinul meu de odaie, avusese cu adevărat o grabnică nevoie de serviciile mele. Mă rugase să vin, ca să-mi destăi-nuiască misterul crimei din strada Viorelelor nr. 13, dar nu chiar în ziua aceea, ci în altă zi — ziua în care avea să-şi audă moartea bătîndu-i în uşe.
Explicaţia lui, deşi i-o luasem drept o glumă sinistră, mă cam pusese totuşi pe gînduri. Probabil, că vecinul meu de odaie simţea că va muri curînd. Nu voia însă să moară mai înainte de a se fi spovedit, nu însă unui preot ca orice bun creştin, ci unui om de treabă care şi-ar fi ţinut cuvîntul dat, de a-i împlini în mod cinstit dorinţa lui, să-i dea la iveală misterul crimei din strada Viorelelor nr. 13.
Ţin să mărturisesc că încrederea, pe care mi-o arătase acest muribund, îmi gîdilase oarecum modestul meu prestigiu de om de treabă numai şi atîta tot. De aceea nici nu mai încercasem să mă dumiresc, pentru ce fusesem ales tocmai eu, pe care abia mă cunoscuse, şi nu se adresase — cum ar fi fost normal — altcuiva, care ar fi putut să-i fie chiar un vechi prieten şi ca atare, un colaborator mult mai potrivit decît mine — un strein — la desăvîrşirea dezmisterizării crimei din strada Viorelelor nr. 13.
La prima noastră despărţire, ne-am strîns mîinile cu cea mai autentică afecţiune, recomandîndu-ne în acelaşi timp, fiecare în felul său. Vreau să spun că eu mi-am scos din portofel o carte de vizită, pe care i-am pus-o ostentativ pe măsuţa lui de noapte. El însă, în timp ce mă privea cu o compătimire suspectă, se grăbea să se scuze că singura lui carte de vizită ce-i mai rămăsese, se găsea înfiptă cu patru ţmte în uşa odăiei. îi mai rămăsese doar să mă admonesteze ca^ nu-i apreciasem pînă atunci niciodată originalitatea propriei sale cărţi de vizită. Eu însă mă lămurisem complet, asupra eventualelor viitoare surprize, ce-mi pregătise veci-
207
nul meu de odaie, probabil din cauza boalei sale fără leac. Ţinuse cu tot dinadinsul să rămînă vecinie acelaşi ANONYMUS după singura sa carte de vizită. Dar pentru ce ? Abia mai tîrziu, cetitorii mei, vor putea afla „pentru ce ?" după cum tot aşa, aveam să aflu şi eu. Dar — vorba francezului — „mieux tarei que ja?nais".
Un altul în locul meu, s-ar fi grăbit — cum se spune — „să dea bir cu fugiţii". Eu însă, îmi dădusem seama, că în noua mea situaţie de prieten, nu numai de simplu vecin de odaie, trebuia să păstrez cea mai demnă atitudine faţă de omul, care după ce îmi împrospătase amintirea misterioasei crime săvîrşita acum un sfert de veac, îmi dăduse să înţeleg că ia timp îmi va mai destăinui şi întregul mister al acestei crime.
Şi vecinul meu de odaie — prima mea surpriză plăcută —■ şi-a ţinut cuvîntul dat. Ce-mi promisese pînă atunci, fusese cu adevărat literă de Evanghelie, Numai că destăinuirea peripeţiilor acestei crime, avea sa mi-o facă în mîcî parcele, cu care el încerca să obţină deodată, două importante re-
m necare
zultate — prima, să-mi hipertrofieze curiozitatea Z1'. iar secun.da> sf mă împiedice de „a spăla putina" mai-namte ca misterul acestei crime să fi fost complet şl defi-
~ cum se spune
„o zi de no-
nitiv lichidat.
A doua zi, avea sa fie x   _.       „,„ «... ^
mină" îmi mărturisise că pe Lora Cretinescu o mai iubise şi un bun prieten al său — Toma Cerbuleanu — o afacere admirabilă pentru ea, dar complet detestabilă pentru el. Bunul său prieten îşi păpase întreaga sa avere cu fiica ga-ribaldianului Cretinelli. După ce-şi vînduse toate terenurile petrolifere de la Ceptura şi via de 50 de pogoane de la Odobeşti — moştenirea părintească — în ultimul timp se mai scuturase „colac peste pupăză" şi de faimosul său şir de prăvălii din piaţa Amzei. Şi totuşi, dacă ar mai fi avut ceva de vînzare, n-ar fi ezitat o singură clipă să-şi pună tot ce avea, la mezat.
Iată motivul pentru care Toma renunţase în fine să se pună de-a curmezişul ghinionului care nu-1 părăsise nici-
odată, tot timpul cît trăise la Bucureşti. Cu puţinele mobile ce-i mai rămăsese, Toma Cerbuleanu se instalase în căsuţa părintească din Mizil, pe care nu şi-o vînduse încă, nu fiindcă l-ar fi împiedicat amintirile copilăriei, ci fiindcă ştia că suma ce-ar fi putut obţine pe ea nu i-ar fi ajuns decît o săptămînă, dacă s-ar fi încurcat iar prin Bucureşti.
La Mizil însă, avusese norocul să calce cu piciorul drept, fiindcă abia instalat în căsuţa părintească, se transformase ca prin minune într-un autentic provincial cam sărăcuţ — e drept — dar în schimb un om de treabă, pus la adăpostul oricărei alte posibilităţi de a se face de rîsul prietenilor de altădată, care la Bucureşti îl cunoscuseră ca un om bogat şi îl stimaseră ca pe un adevărat şl perfect „gentleman".
Totuşi, de cîte ori mai venea şi pe la Bucureşti, Toma trăgea în gazdă la vecinul meu de odaie, singurul lui prieten care-1 înţelegea, primindu-l cu aceeaşi dragoste încadrată totuşi într-o bucurie tristă, cu care-i plîngea de milă de cîte ori îl sfătuia sa se ascundă de ochii foştilor lui prieteni din vremurile bune.
Trecuse un an şl mai bine, de cînd Toma Cerbuleanu
reuşise să se facă dispărut nu numai din Bucureşti, dar şi
•   i - -------
din amintirea celor care
data asta mai ales, aveau drep-
tate să nu-1 mai recunoască. Cu barba lui destul de lungă, lăsată să-i crească anume ca să-i astupe pentru totdeauna ca o perdea, imaginea celui ras ca Iuîiu Cezar, Toma nu se mai gîndea deloc la ce fusese odată şi căuta să ghicească ce-ar mai putea fi în viitor.
Cum însă adevărata prietenie nu se poate aprecia decît în momentele de nenorocire ale unuia din cei doi prieteni, Toma era încredinţat că dintre toţi prietenii lui de altădată, singur vecinul meu de odaie îi rămăsese acelaşi adevărat prieten de totdeauna. Şi Toma, ceva-ceva ghicise şl el. Ghicise atît cît trebuie să ghicească toţi cei care se simt minţiţi numai pe jumătate, chiar de către proprii lor prieteni.
Deşi anonim pe cartea sa de vizită, pe vecinul meu de odaie, nu-1 răbda inima să-şi lase pe prietenul său Toma, să se topească pe picioare, tot mai mult, din zi în zi, ca şi cum s-ar fi apropiat de mormînt. Dealtfel, Toma se şi grăbise să-i declare pe scurt, că de data asta, cel puţin, avea să scape definitiv de ghinionul care părea ca-1 urmărise numai pînă
208
209
r
la bariera orăşelului Mizil. Ba ceva mai mult, îi comunicase că şi-a identificat chiar mormîntul din cimitirul local, în lotul pe care părintele său, avusese grija să-l cumpere din vreme de la primărie — pe vecie — pentru toţi membrii familiei Cerbuleanu.
între timp însă, singurătatea, în care neferiticul Toma se scufundase ca într-un puţ năruit, fără pic de apă, îl îmbolnăvise de nervi, în aşa grad, că de multe ori se trezea aiurind ca un adevărat nebun. Doctorul însă, care avea să-l vindece de această boală nevindecabilă, era să fie chiar cel mai bun prieten al lui — anonimul meu vecin de odaie — care n-aşteptase decît să-i treacă prin gînd această supremă reţetă, şi... gata ! Efectul ei imediat era să fie vindecarea pe veci a nevindecabilului său prieten. Anonimul meu vecin de odaie îi sugerase o eventuală asasinare a Lorei Cretinescu, pe care toţi admiratorii ei o asemănau cu un abces veninos, care trebuia extirpat la timp, ca bolnavul să poată scăpa ca prin urechile acului de la moarte.
La început, Toma Cerbuleanu primise cu oarecare satisfacţie sugestia prietenului său, de a cărui sinceritate, nu se îndoise cîtuşi de puţin. Supremul semn de întrebare însă — cine anume dintre practicanţii laşităţei atotputernice ar fi avut curajul să-i facă de petrecanie — bunul său prietin în-tîrzia să-l precizeze. Şi pe Toma, tocmai această întîrziere calculată, în loc să-l vindece de boala lui de nervi, începuse să-l chinuiască parcă şi mai rău.
într-o noapte însă, cînd amîndoi prietenii, extrem de bine dispuşi, se distrau cu cetitu! lui Moş Teacă, faimoasa revistă humoristică a lui Toni Bacalbaşa, vecinul meu de odaie, ţintindu-şi ochii ostentativ, în ochii prietenului său, exclamase cu un aer de profundă compătimire.
— Vai de noi !... Vai de noi !... Că noi rîdem, cînd nu este timp de rîs, ca nişte proşti inconştienţi... Noi am uitat că maimuţa aia de Lorica continuă să rîdă mereu cu aceeaşi poftă de adevărată bestie tropicală, mai ales de tine care, numai graţie ei, ai ajuns în sapă de lemn.
Toma Cerbuleanu, care devenise deodată aşa de agresiv, că-1 speriase pînă şi pe bunul său prieten, exclamase furios .
— Da, da !... Ai dreptate... Noi o lăsăm să rîdă, fiindcă ne place s-o vedem măcar aşa, cum rîde... Şi o să mai rîdă ea mult şi bine, pînă ce se va găsi printre noi un „Stan păţi-
210
tul", ca să-i taie pentru totdeauna pofta rîsului ăsta de mo-rişcă stricată. Dar, vorba e — îl vede cineva ? — că eu nu-1 pot vedea să mă pici cu ceară.
— Ba, eu îl văd !... îl aţîţase, fostul meu vecin de odaie.
— îl vezi cu adevărat, sau te lauzi că-1 vezi, numai să-ţi baţi joc de mine ? îl întrebase curios şi insistent Toma.
— D-asta-mi arde mie, să-mi bat joc de tine ? îi răspunsese fostul meu vecin de odaie, oarecum jignit de întrebarea lui Toma.
— Va să zică tu-1 vezi... îl vezi cu adevărat ? îl mai întrebase încă o dată, Toma.
— Bineînţeles ! se grăbise să răspundă fostul meu vecin de odaie. îl văd tot aşa de adevărat, după cum te văd şi pe tine în momentul de faţă. Numai că mă-ntristez cînd bănuiesc că te-ai grăbit să te faci nevăzut, probabil ca sa nu mai fii tu cel indicat pentru gestul eroic, ce ţi l-am sugerat.
Toma Cerbuleanu tresărise închizîndu-şi ochii, ca şi cum i-ar fi fost frică să-şi anticipeze vizual scena unei crime misterioase. Anonimul meu vecin de odaie, însă, nu-i dăduse prea mult timp ca să-şi revină în fire şi se grăbise să continue tot el, ca să poată sfîrşi mai curînd tot ce avea de spus.
—■ Da, da... Chiar tu şi cît mai curînd posibil — „bate fierul pînă e cald" — fiindcă dintre toţi care se mai învîr-tesc încă şi astăzi în jurul ei, nici unul n-are să fie capabil să aibă curajul tău, de a te fi eclipsat la timp, din mijlocul acestui cerc neruşinos din toate punctele de vedere. Numai că atîta doar nu-i de ajuns. Va trebui să le mai araţi şi lor ceva — fapta eroică, pe care numai tu vei fi capabil s-o faci... S-o trimeţi pe Lorica voastră, pe lumea cealaltă, sa mai dea ochii şi cu cei care se sinuciseseră pentru ea.
Extrem de emoţionat, Toma Cerbuleanu se şi ridicase de la masă, îndreptîndu-se spre uşă, ca şi cum ar fi vrut să plece cît mai curînd, pentru a-şl pune în practică gestul sugerat de către prietenul său.
— Mă duc s-o omor ! Da, da... S-o omor !... S-o omor !... repeta el din ce în ce mai convins ca şi cum în noaptea aceea n-ar mai fi avut nimic altceva de făcut, decît s-o omoare pe Lorica, adevărata autoare a nenorocirii sale.
211
Anonimul meu vecin de odaie însă se grăbise să-şi oprească prietenul, convingîndu-1 că deocamdată este nevoie să stea pe loc. Dar nu fiindcă i-ar fi regretat atitudinea pe care i-o sugerase chiar el, ci fiindcă-i era teamă că odată prins asupra faptului, să nu se mai da naştere chiar în noaptea aceea, la o mulţime de neplăceri, atît pentru autorul crimei cît şi pentru colaboratorul lui moral, care lucrase din umbră.
în noaptea aceea nu dormiseră nici unul, nici altul. Probabil că cetiseră dictonul francez „La nuit porte conseri", fiindcă în schimb pînă în zorii zilei, reuşiseră să pună la punct planul după care trebuia să se procedeze pentru completa reuşită a loviturei, pregătită după cele mai eficace reţete senzaţionale.
XII
Toma Cerbuleanu şi fostul meu vecin de odaie fuseseră informaţi de cu noaptea, prin telefon, că a doua zi, în casa cu nr. 13 din strada Viorelelor, pe la ora 10 dimineaţa, nu se va găsi decît stăpîna casei şi cei mult jupîneasa, bucătăreasa fiind dusă la piaţă, iar feciorul fiind învoit pînă la ora 11.
Ajunşi în faţa casei în care locuise Lora Cretinescu, cei doi prieteni se despărţiseră ca şi cum n-ar fi venit împreună. Vecinul meu de odaie rămăsese pe trotuar, de unde avea să urmărească desfăşurarea tragediei semnate de cei doi prieteni, autori de piese spectaculoase, iar Toma Cerbuleanu, după ce intrase în curtea casei şi urcase domol cele trei trepte de piatră din faţa uşei principale, se grăbise să apese adine pe butonul soneriei electrice. Mare-i fusese însă surpriza lui Toma cînd se pomenise faţă în faţă cu Lora, care îi deschisese uşa ea singură, fără să-şi mai cheme jupîneasa care probabil era ocupată cu ştersul prafului după mobile. Deşi surprinsă oarecum de vizita matinală a acestui bărbos necunoscut, Lora îl poftise totuşi să intre în casă, introdu-cîndu-1 în salonaşul roşu şi rugîndu-1 s-o aştepte pînă se va aranja în odaia de baie, ca să-i poată face adevărata primire într-o toaletă mai convenabilă.
Toma îşi simţea inima zvîcnindu-i cu putere, dar şi cu oarecare bucurie că Lora nu-1 mai recunoştea. Cînd însa
212
abia după cîteva minute Lora revenise cu totul schimbată de cum se prezentase cînd îi deschisese uşa, Toma se simţise deodată sfredelit de acelaşi burghiu de admiraţie senzuală, care îl operase tot timpul cît duraseră aşa-zisele bunele lor relaţii. La fel se petrecuse însă şi cu Lora care, observînd la timp emoţia acestui musafir nepoftit, se schimbase la rîndul ei într-o gazdă extrem de îneîntată la gîndul că reuşise să pună stăpînire pe o nouă casetă plină de hîrtii de bancă a cîte o mie de lei bucata.
Numai că Toma, care ghicise pe dată origina acestei spontane bune dispoziţii a Lorei, se grăbise şi el să treacă . cu buretele peste toate amintirile, care la un moment dat, încercaseră să-l tulbure aşa de adînc, că riscase cît p-aci să se dea de gol. Concentrîndu-şi însă gîndurile numai la eventuala reuşită a misiunii sale, hotărîtă în timpul nopţii în colaborare cu bunul său prieten, Toma se repezise la Lora cu braţele întinse, încolăcindu-i gîtul gol, deocamdată numai cu palmele, ca şi cum ar fi încercat să-i apropie capul ei de capul lui ca s-o poată săruta.
Zăpăcită, probabil de sălbăticia acestei mute declaraţii de dragoste, în loc să se apere, Lora se lăsase captivată de bunăvoie, pentru a fi iniţiată şi ea, de către acest necunoscut, care — după lecturile ei literare — întrupa pe faimosul Cassanova.
Lui Toma însă, în aceste momente supreme, îi trecuse prin minte tocmai Balada temniţei din Reading în care Oscar Wilde făcuse elogiul asasinului care-şi omorîse tocmai femeia pe care o iubea.
îşi înfipsese deci şi el unghiile cît mai adînc în gîtul Lorei, în timp ce ochii ei — la început deschişi plini de groază — încet, încet, începuseră să se închidă, iar limba din gura cu care nu reuşise să scoată nici măcar un strigăt de ajutor, i se lungise atîrnîndu-i peste buzele roşii şi umede de saliva care i se scurgea pe bluza de mătase albă.
După ce constatase că Lorica lui de altădată „dăduse ortul popei" cu adevărat, Toma deschisese o fereastră şi sărise îa curtea casei, strecurîndu-se apoi în strada unde îl aştepta prietenul său, ca să pornească împreună spre locuinţa lor, ca doi trecători paşnici care nu dădeau nimic de bănuit.
21Î
Iată cum vecinul meu de odaie, binevoise să-şi sfîrşească povestirea crimei din strada Viorelelor nr. 13, cu acelaşi calm cu care şi-o începuse o jumătate de oră mai-nainte. Totuşi, părea parcă nemulţumit. De mine ? Nu puteam crede aşa ceva. Dar tot mie mi-era dat să ghicesc cauza nemulţumirii lui. Puternica mea emoţie produsă de această povestire cu adevărat senzaţională, pe el nu-1 impresionase cîtuşi de puţin. Pentru el, ceea ce se petrecuse acum un sfert de veac nu fusese decît o meritată răsplată pe care victima avea s-o primească de la asasinul ei, sărăcit pînă la ultimul sfanţ, de diabolismul scîrboasei sale activităţi amoroase,
Amănuntul cel mai interesant însă, pe care vecinul meu de odaie neglijase să mi-1 explice odată cu începutul povestirii, era secretul aparatului fotografic cu care dînsul îl prinsese pe Toma în clipa cînd acesta sărea pe fereastra odăii, în curtea casei.
Recunoscînd că avusesem dreptate, fostul meu vecin de odaie se hotărîse în fine să mai adauge şi acest amănunt pentru îmbogăţirea textului romanului meu, pe care mă obligasem să-l dau gata cît mai curînd posibil. Dealtfel, secretul acestui aparat fotografic nu era decît o copilărie, pe care numai bătrînii căzuţi în mintea copiilor o mai puteau prezenta ca un secret. Dar cum eram hotărît să-l ascult şi să-l aprob cu orice preţ, voi adăoga povestirea Im şi următoarea explicaţie :
în noaptea în care consiliul suprem compus din cei doi escogriffi hotărîseră pedeapsa cu moarte a Lorei Cretinescu, căzuseră de acord, ca Toma, după ce ar fi reuşit să intre în casa ei pe uşe — orice s-ar fi putut întîmpla în acest timp — la plecarea lui, nu mai trebuia să iasă pe aceeaşi uşă pe care intrase, ci să sară pe fereastră în curtea casei.
Toma — e drept — executase exact toate hotărîrile luate cu o noapte mai înainte, în odaia vecină cu odaia mea. Ceea ce îl pusese pe gînduri însă fusese cînd se văzuse fotografiat, fără să fi fost anunţat mai înainte de a fi săvîrşit crima. Faptul acesta îl hotărîse să-şi radă frumoasa barbă, graţie căreia, fiind recunoscut şi arestat, ar fi putut urma chiar şi o condamnare la moarte.
De data asta însă respira mai uşurat. Barba criminalului din fotografia luată de vecinul meu de odaie dispăruse după
214
obrazul omului de treabă Toma Cerbuleanu, care continua să-şi trăiască viaţa la Mizil, ras ca şi Iuliu Cezar.
Deşi tot timpul cît durase povestirea acestei misterioase crime, puternica mea emoţie îmi încleştase fălcile şi-mi uscase cerul gurii, nu mă putusem totuşi abţine de a nu-i exprima marea mea bucurie, că în fine, aflasem şi eu numele asasinului Lorei Cretinescu.
Muribundul meu vecin de odaie mă înţepa totuşi cu săgeţile ochilor săi obosiţi de boală, dar destul de elocvenţi încă, pentru a mă face să ghicesc supărarea lui de a nu-i fi mulţumit încă, pentru marele secret pe care mi-1 destăi-nuise.
Poate că de data asta, avusese el dreptate. Dar adevărata mulţumire, ce i-aş fi putut aduce, n-ar fi fost decît cîteva cuvinte împerecheate frumos, care i-ar fi gîdilat amorul propriu doar cîteva zile şi atîta tot. Pe mine însă mă bătea gîndul să-i fac cea mai plăcută surpriză. I-aş fi adus o mulţumire, nu numai în cîteva cuvinte vorbite, ci în cîteva zeci de mii de cuvinte tipărite — romanul de faţă — care i-ar fi plăcut aşa de mult — dacă ar fi reuşit să-l citească înaintea morţii sale — că ar fi rugat pe Dumnezeu, să-i mai
amine moartea.
Dumnezeu însă hotărîse ca anonimul meu vecin de odaie să moară exact în aceeaşi clipă, cînd avea să moară şi asasinul Lorei Cretinescu — acel Toma Cerbuleanu al cărui nume precis, părea că întunecă pe nebulosul ANONYMUS de pe cartea de vizită, înfiptă cu patru ţinte în uşa odăiei vecine cu odaia mea.
XIV
Aţi asistat vreodată la ultimele clipe ale unui muribund care trage să moară ?
Nu vă pretind să-mi răspundeţi, fiindcă vă cunosc răspunsul mai înainte de a mi-1 da — o parte din cetitorii mei îmi vor răspunde „Da", iar altă parte „Nu".
Vă mulţumesc deci cu anticipaţie şi unora şi altora. în schimb însă, vă mai rog să-mi citiţi — cu aceeaşi bunăvoinţă de pînă acum — şi aceste ultime rînduri cu care romanul meu de mare senzaţie, se va sfîrşi odată cu ultimele clipe
215
de viaţă ale defunctului meu vecin de odaie — spectacol sinistru la care fusesem obligat să asist pentru prima oară în viaţa mea.
Trec însă peste intransigenţa cerinţelor acestui aşa-zis „secret profesional" şi în loc de a-1 respecta cu sfinţenie ca orice cinstit profesionist, eu vi-1 destăînuiesc mult mai curînd decît îmi recomandase să-l aştept defunctul meu vecin de odaie.
Chiar în dimineaţa zilei în care simţise că moare, servitoarea noastră mă chemase de urgenţă în odaia lui, unde avea să-mi mai destăinuiască şi misterul unul alt mare secret, pe care pînă atunci, îl ţinuse ascuns cu grije, chiar faţă de mine. Atît mai rău pentru dînsul, fiindcă abia în ultima zi de viaţă avea să-mi dovedească oarba încredere în mine, pe care o avusese de cînd mă cunoscuse, fără să fi avut însă curajul de a-mi fi destăinuit-o la timp.
De data asta însă, acest secret de „ultima oară" nu era decît un simplu epilog al tuturor celorlalte secrete de care se descotorosise pe rînd, după cum îi dictase interesul său zilnic şi bineînţeles, în plus, cel mal principal interes dm clipa cînd se convinsese că din toate aceste secrete, avea sa se înfiripeze textul acestui roman.
Dar care putea să fie acest secret aşa de mare şi important, care pe mine să mă poată pasiona mai mult decît toate cele pe care odată aflate, nu mai contau pentru mine, nici chiar ca nişte secrete du Polichinelle, ci pur şi simplu, nişte notiţe personale pentru întregirea materialului literar dm care aveam să-mi confecţionez în mod convenabil acest roman de mare senzaţie.
Iată cum i-am smuls de pe faţă masca de carnaval şi acestui misterios personaj, pe care ard de nerăbdare să-l introduc măcar în ultimul capitol al romanului meu.
Secretul acesta era să fie, sau mai bine zis, trebuia sa se întîmple neapărat, nu numai muribundului meu vecin de odaie, dar tuturor celor care ca şi el, împăcaţi cu cele sfinte, aveau să fie scoşi din odăile lor „cu tălpile înainte".
Era dorinţa lui arzătoare, ca în declaraţia pe care trebuia s-o fac la Primărie, pentru rubrica morţilor din ziua aceea, să nu care cumva să-i anunţ moartea lui, cu numele ANONYMUS, ci moartea lui Toma Cerbuleanu, numele dis-
216
părutului asasin al Lorei Cretinescu, pe care el îl socotea mort, cu mult mai înainte de moartea sa.
Nedumerirea mea pentru această lovitură de teatru, pe care n-aş fi bănuit-o niciodată, se părea că-1 neliniştise aşa de mult, că mă rugase să-i jur pe cenuşa părinţilor mei, că-i voi îndeplini cu sfinţenie şi ultima dorinţă a lui.
Eu însă, care în loc de cuvîntul „dorinţă" aş fi întrebuinţat cuvîntul „năzbîtie", mă grăbii să-mi lungesc mîna dreaptă pînă deasupra inimii lui şi să pronunţ solemn : «Jur"...
N-avusesem însă timp să-mi sfîrşesc fraza „c-am să-ţi îndeplinesc şi ultima ta năzbîtie" fiindcă ochii muribundului meu vecin de odaie se închiseseră pentru totdeauna.
Am îngenuncheat în faţa patului şi cu vocea bemolată -— de cea mai extraordinară sinistră surpriză, pe care mi-ar fi putut-o pregăti postum fostul meu vecin de odaie — abia putusem îngîna „Dumnezeu să-l ierte".
Dar abia reuşisem să mă ridic iar în picioare, că uşa odăii, iat-o deschizîndu-se brusc, ca şi cum chiar Moartea ar fi deschis-o, să poată ieşi din odaia, în care cu cinci minute mai înainte, intrase pe nesimţite.
în schimb, în aceeaşi odaie, odată cu parfumul primăvăratec al florilor de salcîm intrase şi servitoarea noastră cu aceeaşi timiditate de „soră de caritate", pe care şi-o purtase neştirbită, nu mai ştia nici ea de cîţi ani.
Aducîndu-şi ochii spre mortul proaspăt care nici nu se răcise bine, servitoarea noastră dăduse un ţipăt revoltător de fals, grabindu-se să mă-ntrebe dacă fostul meu vecin de odaie murise cu adevărat sau se prefăcea ca de obicei, de cîte ori rămînea în urmă cu plata chiriei pe luna în curs. După răspunsul meu afirmativ că murise cu adevărat, ea repetase acelaşi ţipăt convenţional ca o biată dezmoştenită „soră de caritate", care nu se mai sfia de a-şi da pe faţă mulţumirea că scăpase în fine de nesuferitul ăla de Toma Cerbuleanu.
Numele asasinului Lorei Cretinescu, pronunţat pentru prima oară de servitoarea noastră, mă făcuse să tresar de groază, grăbindu-mă, la rîndul meu, s-o întreb şi eu, de unde ştie că numele mortului era altul decît numele de pe unica lui carte de vizită, înfiptă cu patru ţinte în uşa odăii.
217
T
Servitoarea noastră însă se dezbrăcase parcă de întreaga ei sensibilitate femenină, deoarece în răspunsul său eu simţisem o emoţionantă compătimire pentru mine şi o agresivă ironie pentru mort. Graţie numai ei, reuşisem să aflu şi eu, în fine, adevărata identitate a acelui ANONYMUS, pe care eu nu fusesem în stare nici măcar s-o bănuiesc.
Ea cea dintîi, îmi declarase că adevăratul nume al mortului fusese Toma Cerbuleanu — numele din actul lui de botez, pe care ea îl văzuse cu ochii ei, cînd îi fusese cerut de circumscripţia poliţienească din cartierul lor. Bazaconia aia de pe cartea lui de vizită — după cum o botezase servitoarea noastră — fusese numai o invenţie a fostului meu vecin cie odaie, cu care avea să prostească pe toţi ceilalţi chiriaşi ai odăilor de pe acelaşi coridor, de teama ca nu cumva vreunul din ei să bănuiască cine ştie ce. Fiindcă fugea de lume, şi tot timpul cît era acasă, stătea în odaie cu uşa încuiată, nu-i venea în vizită nimeni — nici femei, nici bărbaţi. Pe servitoarea noastră însă, care îi aflase secretul, o pusese să jure că n-are să-l dea niciodată de gol. îi oferise însă în schimb, un bacşiş lunar de 100 de lei.
Elocventele declaraţii ale servitoarei noastre îmi deschiseseră deopotrivă şi ochii şi mintea.
Toma Cerbuleanu, numele adevăratului asasin al Lorei Cretinescu, fusese chiar fostul meu vecin de odaie.
De la Mizil, bunăoară, de unde cerusem informaţiuni prin telefon, imediat după moartea vecinului meu de odaie, mi se răspunse chiar de # către primarul oraşului, că în cimitirul local nu există nici un lot cumpărat pe veci de către familia _ Cerbuleanu, mai ales că în oraşul Mizil nu există şî nici n-a existat vreodată o familie cu acest nume.
Nu -mi mai rămăsese decît să m-adresez primăriei capitalei, de unde aveam să obţin imediat şi un loc pe termen de şapte ani la cimitirul Pătrunjel şi, dricul primăriei pentru transportul mortului la cimitir, fără nici o altă plată decît, bineînţeles, bacşişurile reglementare pentru ciocli şi două sute cincizeci^ de lei pentru preotul şi paracliserul respectiv, care aveau să oficieze creştineasca slujbă pentru morţi.
Pînă la cimitir, nu l-am conclus decît eu cu servitoarea noastră, însă — la primul colţ de stradă — s-a urcat într-un tramvai, fiindcă o dureau picioarele, şi afară de trăsura pentru preot nu mai angajasem alta, nici chiar pentru mine.
în drum spre cimitir — sinistră coincidenţă — modestul cortegiu funebru al defunctului meu vecin de odaie, avea să treacă şi pe strada Viorelelor. Casa însă, în care se petrecuse crima, n-o putusem identifica, deoarece nu-mi venise în minte această idee decît după ce trecuserăm de nr. 13.
Dar cea mai sinistră şi cu adevărat^ senzaţională^ coincidenţă ne aştepta la marginea groapei săpată gata sa-şi ^primească tributul. La stînga mormîntului, pe care avea sa ^ se înfigă crucea de lemn cu numele Toma Cerbuleanu, cine credeţi că-1 aştepta pe noul client al cimitirului ca să-i ureze „bun sosit" ? O cruce de marmoră albă de Carrara,_ în care fuseseră sculptate literele de aur ale următoarei inscripţii funerare :
LORA CRETINESCU — 1885 .§=> 1918 —
Asasinată mişeleşte în floarea vîrstei de către un dement rămas necunoscut
AEQUO PULSAT PEDE
Probabil că numeroşii ei admiratori — cînd aflaseră din ziare, că Lorica lor, cu o zi mai înainte fusese dusă cu dricul primăriei, pentru a fi înmormîntată în cimitirul săracilor — se ruşinaseră într-atît, că hotărîseră de comun acord, să-i perpetueze cît mai curînd dulcea şi preţioasa ^ei amintire, măcar printr-o cruce de marmoră albă, adusă din Italia — patria părinţilor ei — şi plătită din cotizaţiile tuturor celor care o iubiseră pînă la idolatrizare.
Şi iată cum, cu ochii deschişi şi cu mintea clară, eu ^singur am reuşit — de bunăvoie şi neforţat de nimeni — să vă înscenez cea mai grotescă tragedie, desfăşurată în ^ decorul natural al cimitirului Pătrunjel, în care adevăratul asasin al Lorei Cretinescu — după un sfert de veac — avea să-şi regăsească pe lumea cealaltă victima pe care n-o mai căutase în viaţă, fiindcă greşit o socotise pierdută pentru totdeauna.
218
NEVASTA CANTONIERULUI
Din partea conacului boieresc şi pînă în bariera cantonului unde şoseaua naţională se întretaie cu calea ferata, să tot fie „o bătaie de puşcă".
Aşa se spune prin partea locului, unde distanţa nu se măsoară după sistemul metric. Numai că la ţară, „o bătaie de puşcă" nu ştii niciodată cît este de lungă. Ştii numai de unde începe, dar nu ştii şi unde sfîrşeşte. Depinde de calibrul pustei, de imaginaţia informatorului şi, mai ales, de picioarele drumeţului interesat. Pentru drumeţii localnici „o bătaie de puşcă" este un nimica tot. Pentru cel de oraş insa ea este ceva mai mult. Poate chiar „o bătaie de tun cu tragerea lungă".
Constatarea aceasta o face pentru prima dată în viaţa sa Tudorică Surceleanu care, deşi odraslă de ţăran, nu-şi tocise tălpile pînă atunci decît pe Calea Victoriei şi pe şoseaua Kisseleff. Unei şosele naţionale, de-abia acum îi venise rîndul. Şi-ar fi putut să aştepte ea mult şi bine, dacă întîmplător, de data asta, Tudorică n-ar fi fost nevoit să pornească la drum pe şoseaua naţională, forţat de împrejurări şi nu de bunăvoie.
Pornise glonţ, ca după un semnal de alarmă. Dar glonţul, odată pornit, este bun pornit... Nu se mai uită înapoi... La fel pornise şi Tudorică de la conac spre canton, unde era hotărît s-ajungă cu orice preţ, dacă nu mai înainte, cel puţin în acelaşi timp cu cantonierul, care pe aceeaşi şosea naţională pornise şi el, tot de la acelaşi conac spre acelaşi
220
canton. Cantonierul însă pornise cîteva minute înaintea lui Tudorică.
Dealtfel, nici n-ar fi putut porni decît aşa, deoarece nici Tudorică nu cunoştea pe cantonier, nici cantonierul nu cunoştea pe Tudorică.
în schimb, amîndoi cunoşteau tot aşa de bine pe altcineva. Cunoşteau pe Stanca... Stanca poreclită „Tranca-fleanca". Stanca nevasta cantonierului... Stanca, femeie buclucaşe, care risca să fie împuşcată de bărbatu-său, dacă Tudorică n-ar fi reuşit să sosească la timp, ca să împiedice deznodămîntul tragic al unui acces de gelozie rustică, al cărui autor moral era chiar el.
Cantonul, deci, nu era decît paravanul ţintei spre care, în momentele acelea, cei doi drumeţi îşi frămîntau deopotrivă şi picioarele şi sufletele... Păcat numai că prin partea locului nu se găsea nimeni să cronometreze viteza amorului propriu sportiv al acestor doi concurenţi improvizaţi de fatalitate şi de dragul femeii, căreia deocamdată, nu i se putuse dovedi încă, nici vinovăţia, nici inocenţa.
Iată soarta femeii care comisese imprudenţa să se balanseze între doi bărbaţi, nu pe furiş, după cum permite legea, ci în văzul tuturor — delict de cea mai revoltătoare imoralitate. Căzuse victimă ca şi Cristos, răstignit între doi tîlhari. Şi acum, soarta femeii buclucaşe de la canton se încadra în mod fatal şi evanghelic între două intenţii diferite şi două sentinţe nepronunţate încă.
în goana paşilor cu care măsura „bătaia de puşcă" dintre conac şi canton, Tudorică îşi pierduse aproape noţiunea tuturor simţurilor. Nu-i mai rămăsese decît puţină memorie, cu care încerca zadarnic să-şi recapituleze cele petrecute la conac, cîteva zile în urmă, ca să le poată reproduce la nevoie cantonierului, pe care probabil că gurile rele din sat il informaseră greşit.
Pe nevasta cantonierului o cunoscuse la conacul prietenului său, tot deputat şi holtei bucureştean, ca şi el, unde Tudorică venea pentru prima oară în vara aceea ca să sărbătorească succesul ultimelor alegeri parlamentare şi unde Stanca de trei ani de zile obişnuia să vină ca la ea acasă.
Proprietarul conacului o poreclise „Tranca-fleanca", fiindcă Stanca, deşi femeie tînără, durdulie şi deşteaptă foc, avea totuşi o mîncărime de limbă pe care nu şi-o putea
221
potoli decît în somn. Dar Stanca dacă vorbea aşa de mult, vorbea numai ca să arate lumii că nu este proasta. Şi dacă lumea se lăsa luată la vale, de ce oare n-ar fi vorbit ? Dar Stanca vorbea altfel decît toată lumea. Nu vorbea numai cu gura. Mai vorbea şi cu ochii. Din gură, este adevărat, nu-i prea ieşeau ei cine ştie ce lucruri mari. în schimb însă, din ochii ei şireţi în colaborare cu pleoapele complice, zvîcneau tot felul de bazaconii, de care să te cruceşti... nu altceva... Să fi jurat, că este femeia ventrilogă de la panoramă... Şi Stanca vorbea aşa cum ştia ea să vorbească cu toată lumea la fel. Cu un singur om numai Stanca nu vorbea aproape niciodată. Cu bărbatu-său. De ce ? Fiindcă nevastă-sa nu mai găsea ce să-i spună. Şi doar ea îi spusese tot ce ştiuse. Dar ce folos, dacă de la un timp încoace cantonierul nu mai pricepea nimic !...
Biata Stanca !... Avea ea dreptate cînd spunea că decît nevastă de cantonier, mai bine văduvă de război !...
Bărbatu-său însă n-o lua mai niciodată în serios, şi aproape zilnic continua să facă numai ce ştia el. Dispărea de la canton, tocmai cînd ţi-era lumea mai dragă. Dispărea însă nu în interes de serviciu, de-a lungul liniei ferate, ci numai din ambiţia lui de salariat al statului, să se cinstească cu cîte un ţoi de ţuică mai mult ia „Cîrciuma din şosea", cu şeful jandarmilor, învăţătorul, pădurarul, poştaşul şi alţi salariaţi ai statului, ca şi el. în schimb, cu oamenii de rînd nu se amesteca niciodată. Cantonierul nu bea decît cu oficialităţile locale.
Iată pentru ce în lipsa lui bărbatu-său de la canton, Stanca venea aproape zilnic la conac să dea raportul ultimelor noutăţi din sat şi să mai capete ceva noutăţi de la oraş.
Aşa era Stanca, nevasta cantonierului. Dar aşa cum era, Stanca reuşise să fie „cineva". în felul ei, era o femeie pe care ai fi putut-o califica cu nota „foarte bine". Era tot aşa de bine înzestrată cu tot ce-i trebuia ca şi aşa-zisele femei de lume. Numai că adevărata lume nu ştii niciodată unde o poţi găsi. La oraş sau la ţară ?...
Cantonierul, om bătrîn, vicios şi văduv, o descoperise într-o bună zi stînd călare pe bariera cantonului, ca pe
222
Fata de la Cozia din tabloul de la primărie. Obosită de drum, Stanca se oprise să se odihnească o ţîră. Şi mare nevoie de odihnă trebuie să fi avut sărmana fată, fiindcă aşa cum i se arătase cantonierului, Stanca părea o nebună scăpată din balamuc. Cu părul roşcat şi vîlvoi, ca o veveriţă, desculţă şi jerpelită ca vai de ea, cu obrajii murdari de praful de pe şosea şi cu buzele negre de murele pe care Ie mîncase pe drum, Stanca ţinea cu gravitate în braţe o boccea cu cîteva ţoale şi o pereche de pantofi scîlciaţi, iar după cele două urechi îşi agăţase ştrengăreşte cîte un bucheţel de flori de mac.
Plecase de-acasă dintr-un cătun mai depărtat, gonită de părinţi şi afurisită de întreaga familie, fiindcă se zvonise că păcătuise cu un flăcău din sat. Şi cum bănuia că ceea ce i se întîmplase în satul ei natal i s-ar fi putut întîmpla la fel în orice alt sat din România, Stanca se hotărîse să-şi ia lumea în cap şi să-şi încerce norocul la oraş, unde-şi închipuia că lumea este altfel decît la sat. Idealul ei era deocamdată să intre servitoare la un ofiţer ca să încerce să se încurce, dacă nu chiar cu el, măcar cu ordonanţa lui, care după ce s-ar fi liberat, ar fi luat-o poate de nevastă.
Dar vorba lui moşu-său : „Unde dai şi unde crapă", Stanca umbla după o ordonanţă de ofiţer şi căzuse peste un cantonier C.F.R. Norocul îi ieşise în cale mai înainte să fi ajuns la oraş. Şi încă unde ? Taman în poarta cantonului unde picase ca o pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă.
Norocul ei fusese că în ziua aceea cantonierul nu era numai cu chef, ca de obicei, dar întîmplător mai era şi posedat de necuratul. Nu este de mirare dar, dacă în starea în care se găsea, nenorocirea acestei copile nevinovate înduioşase pe cantonier pînă la lacrimi.
De cînd rămăsese văduv, cantonierul nu-şi mai găsea parcă rost, nicăieri. Nici la canton, nici pe linia ferata, nici măcar la „Cîrciuma din şosea". Singurătatea începuse sa-1 plictisească mai rău ca o boală de şale, mai ales în clipele cînd era treaz, fiindcă numai atunci îşi da seama ca-i lipseşte tocmai ceea ce i-ar fi trebuit, ca să poată fi şi el om intreg ca toţi oamenii.
Ce-ar fi fost dar, dacă ar fi mai încercat o dată în viaţă marea cu degetul ?... Nu cumva pe Stanca i-o scosese în cale chiar bunul Dumnezeu ?... Cum s-ar fi putut deci lepăda de
223
un dar venit aşa de sus ?... Ar fi însemnat că se leapădă nu de ea, dar chiar de Dumnezeu... Şi-ar fi fost păcat... Mare păcat !...
Şi tot aşa, cu ochii la Stanca şi cu gîndul la Dumnezeu, cantonierul văduv şi chefliu pofti pe fecioara păcătoasă în canton.
Intenţia lui fusese deocamdată, bineînţeles, numai în mod provizoriu. Dar cum la ţară ca şi la oraş singurul lucru care durează cu adevărat este numai provizoratul, Stanca şi cantonierul sfîrşiseră prin a hotărî de comun acord să se îm-perecheze de-a binelea şi să nu se mai defacă decît atunci cînd le va da ordin, tot bunul Dumnezeu... Adică numai la moartea unuia dintre ei. Şi ca să se ştie de toată lumea ca idila de la canton nu este cine ştie ce împerechere spurcata, Stanca şi cantonierul se prezentară mînă în rnînă, mai întîi la primărie şi apoi la biserică.
Cu timpul însă, fericirea lor începu să scîrţîie mai rău ca şinele d r u m u 1 u i - d e - fie r, cînd nu sunt prinse bine de traverse. Şi doar meseria cantonierului asta era, nu era alta. Să le înţepenească la timp, ca nu care cumva să deraieze trenul.
Pentru reparaţiuni însă, trebuiesc unelte speciale. Dai' cantonierului i se uzaseră uneltele.
Fericirea de a fi întîlnit pe Stanca nu avusese darul nici să-l întinerească, nici să-l dezbare de beţia care-1 îmbătrînea parcă clin zi în zi tot mai mult. Cît despre fericirea ei, mai bine să nu mai vorbim. Ajunsese să-şi privească bărbatul ca pe Sfîntul Ilie din icoană, sfîntul care era bun să aducă ploaia care face să crească numai belşugul altora.
Iată dar pentru ce Stanca, mai-nainte chiar să fi căpătat porecla de „Treanca-fleanca", începuse să sară pîrleazui cantonului. începuse ca prin farmec să prindă gust numai pentru bărbaţii de la oraş... De cei din sat, nici nu mai vrea s-audă măcar. Şi nu era vorba numai de cantonier, care de bine, de rău, îi era bărbat, dar bunăoară nici de şeful jandarmilor, nici de învăţătorul satului şi nici chiar de subprefectul plasei care, oricît ar fi stat el la ţară, conta totuşi ca un orăşan adevărat.
Proprietarul conacului reuşise să grefeze în coaja sentimentelor şi de femeie primitivă toată otrava senzaţiilor superlative, aşa că Stanca începuse să se considere în sat ca
224
un fel de „dezrădăcinată". Gurile rele pretindeau cniar ca Stanca nu mai umblă decît după bărbaţi care nu erau de nasul ei. Stanca însă, care ştia ce păţise în satul ei^ natal, nu mai punea preţ nici pe gura satului ei adoptiv şi, cînd o apuca „ducă-s-ar pe pustie", era gata să faca moarte de orăsan.
Cînd a cunoscut-o la conac, Tudorică Surceleanu abia sosise de la Bucureşti. Nu avusese nici măcar timp să ia contact cu primul miros de iarbă proaspătă. în narinele lui mai rămăsese parcă un rest din mirosul de hoit femenin de la „Alhambra" şi „Alcazar". Ba ceva mai mult, ultimele nopţi şi le petrecuse la „Salata" pe Calea Griviţei.
Pînă atunci Tudorică se lăsase dus la vale numai de cursul apei, după cum se spune în popor. O apă specială însă, pe care el o botezase „apa soartei". De la Bucureşti venise totuşi animat de cele mai bune intenţii. Venise hotărît să înceapă o nouă viaţă, ca şi un decavat, care în ajunul sinuciderii pe masa verde, se trezeşte chiar chiar din senin ginerele antreprenorului cazinoului. Pentru el această surpriză neaşteptată fusese aspectul vieţii de conac cu care, ca orice naiv rafinat, spera să se poată schimba, dacă nu chiar într-un diavol pocăit, măcar într-un slăbănog înzdrăvenit.
Tudorică Surceleanu se înşela însă şi de data asta, fiindcă perspectiva, de a mai putea fi şi altfel de cum era în realitate, nu-1 încîntase niciodată. Se mulţumise doar să se considere o victimă a soartei, şi atîta tot. Victima aceleiaşi vechi iluzii nocturne urmată de aceeaşi deziluzie matinală. Nu-şi putuse da seama nici de data asta că infernala cătuşe ferecată, din care părea că nu poate scăpa, orice-ar fi încercat să facă, nu era altceva decît o simplă obsesie a lui... o idee fixă cu care îi plăcea să se mintă singur, cu aceeaşi voluptate cu care un hoţ de buzunare, în lipsa unei lovituri mai reuşite, se distrează să se fure el singur, fiindcă Ştie că acest fel de lovituri nu dau greş niciodată. Şi după cum procedase pînă atunci, Tudorică avea să procedeze la fel şi de data clS Ici.
Dacă n-ar fi cunoscut-o pe Stanca, poate că la conac Şi-ar fi dat măcar osteneala să încerce să se cunoască şi el
225
odată. Dar cu Stanca, nu era glumă. Aşa ceva Tudorică nu mai întîlnise nici la „Alhambra", nici la „Cărăbuş". Conacul rustic al prietenului său bătuse toate paradisurile artificiale din capitală.
Cam acelaşi lucru se putea spune şi despre Stanca, fiindcă nici ea nu cunoscuse pînă atunci un alt bucureştean în genul lui Tudorică Surceleanu. Dovadă că după primul schimb de cuvinte şi ochiade, nevasta cantonierului îi şi propuse s-o ducă cu el la Bucureşti. Celor dinaintea lui Stanca nu le propusese, probabil, decît să se deranjeze pînă la canton şi, bineînţeles, numai la anumite ore din zi sau din noapte, cînd ştia că salariatul statului, salaria la rîndul lui pe cîrciumarul statului.
Şi totuşi în primele zile, Tudorică rezistase cu bărbăţie hotărît să n-o guste pe Stanca decît din punct de vedere vizual şi pur estetic. Originalitatea femeii rurale, contaminată de otrava civilizaţiei urbane, îi tăia orice curaj de penetraţie colonială. Ba chiar la un moment dat faimosul lor proiect de voiaj la Bucureşti rămăsese ca un deziderat în-mormîntat în ultima şedinţă a unui congres internaţional. Nu-i produsese decît curiozitatea unei simple vizite la canton. O primă vizită de etichetă nu l-ar fi putut angaja decît, cel mult, la alte două, trei vizite ceva mai decoltate şi atîta tot. Şl azi aşa, mîine tot aşa, Tudorică începuse să se şi creadă un alt om. Se simţea oarecum schimbat în bine... Se simţea aşa, ca în faţa unei oglinzi miraculoase, în care un măgar, bunăoară, s-ar vedea un pegas, iar o femeie de strada, elevă la călugăriţe.
Păcat însă că oglinzile miraculoase nu sunt decît pure escrocherii vizuale. Deîndată ce le ştergi de abureala propriilor tale fumuri, te fac să te vezi în ele tot cel care eşti în realitate.
Singura schimbare cu adevărat a lui Tudorică avea sa fie o simplă schimbare de cravata. O cravată pe care i-o făcuse cadou prietenul său la sosirea lui din Bucureşti. O formă nouă de cravată, specialitatea conacului, pentru păcălirea bucureştenilor în „viaţa la ţară", o cravată din care la nevoie se putea face chiar un ştreang, dar numai pentru uzul său personal.
într-o seară, prietenul său, proprietarul conacului, deşi mai mult în glumă, îl apostrofă totuşi cu un aer foarte îngrijorat:
— Dar tu, mă Tudorică, ştii cum te-ai schimbat la faţă !... Parcă n-ai mai fi tot tu... ăla din ziua cînd ai sosit la conac !...
Tudorică se mulţumi să-i răspundă în doi peri ;
— Mă mir... că pînă la „Schimbarea la faţă" ştiu că mai sunt cîteva săptămîni.
— După calendar, este adevărat, mai sunt trei săptămîni... Dar nu şi după loc. Tu nu ştii că la ţară „Schimbarea la faţă" nu cade în aceeaşi zi a calendarului ca la oraş ?... La ţară cade de obicei... cîteva zile numai după ce soseşti de la oraş !...
în odaia lui, gata de culcare, Tudorică se gîndeşte foarte serios. Nu cumva prietenul său făcuse vreo aluzie răutăcioasă la adresa lui şi a nevestei cantonierului ?...
Şi Tudorică Surceleanu oftează adînc ca şi cum Stanca i-ar fi dat cu tifla !... Adevărul era că, de cînd venise la ţară, nu se simţise în nici o noapte mai singur ca în noaptea asta, cînd apostrofa prietenului său îl făcuse să se creadă alături de Stanca, de care începuse parcă să se teamă.
Singur !... Ce prost lucru, să fie omul singur !... Şi ce sinistru sună cuvîntul „singur" mai ales cînd îl pronunţi tot singur. O fi el cuvînt ca toate cuvintele. Dar vezi că şi cuvintele sunt cuvinte şi... cuvinte. Cuvintele sunt ca şi oamenii. Un cuvînt singur nu înseamnă nimic. înseamnă numai că vrea să se împreune, dacă nu cu altceva mai bun, măcar cu un alt cuvînt, tot singur, ca să poată şi el însemna ceva. Singurătatea distruge tot ce rămîne singur. Cuvîntul «singur" nu poate trăi singur decît în grafică. Expresia «singur" este o anomalie. Existenţa cuvintelor stă în împerecherea lor cu alte cuvinte. Şi existenţa oamenilor, la fel... Şi existenţa popoarelor, tot aşa... Şi chiar existenţa amanţilor... Dacă doi amanţi nu s-ar iubi decît de dragul amorului lor pribeag, fiecare în parte... gata... „Amorul este copil pribeag..." Atîta aşteaptă, s-o şteargă...
226
221
Şi Tudorică, ameţit de profunzimea cugetărilor lui per-SOnak' stmse. lampa obosit şi închise ochii să nu-şi mai vadă decît întunericul din sine însuşi.
Cîteva zile după discuţia cu „Schimbarea la faţă" şi tot spre seară, Tudorică îşi aude prietenul strigînd de-a lungul parcului, ^ ca şi cum i-ar fi luat Dumnezeu minţile :
— Cine _ i-a dat revolverul?... Cine a dat revolverul cantonierului ?... Nu l-aţi văzut că este beat turtă ?... Are s-o omoare... O să vedeţi că are s-o omoare... Bestia !...
Cuvintele ^rimate „revolver" şi „cantonier", dar mai ales fraza dramatică „are s-o omoare" făcură pe Tudorică să-şi ciulească urechile^ ca un cîine de vînătoare. Lui Tudorică însă î se părea că este complet surd şi că ceea ce auzise nu putea fi adevărat. Totuşi ca şi cum cineva i-ar fi dat brînci pe la spate, Tudorică sări peste balustrada terasei pe care se găsearin momentul acela şi ca o minge de fotbal se rostogoli pînă în mijlocul peluzei pe care prietenul său o traversă în goană.^ Ajunşi^ unul în faţa altuia, cei doi prieteni deputaţi parcă deveniseră duşmani. Unul din ei trecuse cu opoziţia.
— Bravo !... Te felicit. Şi să-mi faci plăcerea să mai vii şi la anul !...
Tudorică Surceleanu nu înţelegea nimic.
— Pe mine mă feliciţi ?
— Faci pe prostul, sau eşti chiar idiot complect ?
— Dar ce-am făcut eu, să fiu idiot ?
— Tu ? Nimic... Vezi bine... Fiindcă revolverul, alt idiot i 1-a dat... Nu i l-ai dat tu...
— Care revolver ?
— Revolverul meu... Unul din revolverele mele. Şi încă cel care era încărcat cu şase gloanţe.
Tudorică simţea cum se cufundă în iarbă ca în valurile mării.
— Cui, bre omule ?... Cui spui că i 1-a dat ?
— N-auzişi ?... Cantonierului... Şi bestia aia de bătrîn alcoolic şi libidinos are s-o omoare... Ai să vezi c-are s-o omoare !...
— Şi pe cine zici că vrea s-o omoare ?
— Pe nevastă-sa, idiotule... Pe Stanca „Tranca-fleanca'f.
Lui Tudorică Surceleanu i se făcuse negru în faţa ochilor. Probabil ajunsese în fundul mării, unde nu mai este nici verde, nici albastru... Noroc însă că tot prietenul său îl scoase din nou la lumina zilei cu o înţepătură de ochi pregătită parcă anume pentru acel „facia feroce" al italianului cînd porneşte la atac...
— Şi asta numai din cauza ta, stricatule... inconştien-tule... degeneratule... criminalule !...
Tudorică nu mai putea găsi nici o vorbă de apărare. Se mulţumea numai să suporte cu remuşcare şi demnitate avalanşa de fraze cu care prietenul său continua să-l insulte.
— I-ai sucit capul, nătărăule, că şi tu tot un fel de „Tranca-fleanca" eşti ca şi ea ! Mi-aţi făcut conacul de rîs, indivizi de pripas ce-mi sunteţi amîndoi... I-ai promis c-o iei cu tine la Bucureşti... Auzi promisiune !... Parcă te-ai fi trezit la o întrunire electorală... Şi ea ca o vacă bleaga cum este... fiindcă adevărul ăsta este... Nu este nici măcar o vacă de rasă elveţiană... Ea te-a crezut. Cum nu era să creadă un deputat ?... Te-a luat în serios şi s-a grăbit să-i comunice lui bărbatu-său bucuria care-1 lovise... Ba şi-a făcut chiar bagajele... Bag seama că eraţi grăbiţi s-o ştergeţi mai curînd...
Tudorică Surceleanu rămăsese cu gura căscată ca la Camera deputaţilor cînd într-o şedinţă furtunoasă nu putea găsi nici o replică pentru adversarul său din opoziţie.
în timpul acesta însă, prietenul său continua pe acelaşi  ton :
— Auzi, auzi... Auzi manieră de a cuceri o femeie de la ţară... S-o iei cu tine la Bucureşti... Numai tu puteai fi capabil de o aşa gugumănie... Nu ştiai că lucrul ăsta îl mai propusese ea şi altora ?... Numai că... bineînţeles... Nimeni pînă azi n-a fost încă aşa de idiot ca tine s-o ducă la Bucureşti, cînd putea s-o aibă în condiţii mult mai convenabile la canton...
Tudorică Surceleanu de-abia acum începuse să se dezmeticească cu adevărat. Bunul său prieten avea dreptate. Dar nu fiindcă îl credea pe el idiot, stricat, inconştient, degenerat şi criminal ci fiindcă îi dăduse prilej să se con-
229
228
vingă în fine şi el că Stanca nu e decît o vacă bleaga, de cea mai stupidă şi autentică rasă bovină.
Alte informaţiuni şi explicaţiuni de o parte şi de alta erau de prisos, fiindcă timpul pierdut nu se mai putea cîştiga decît în pas gigantic. Şi cum Tudorică de data asta începuse să se simtă mai înzdrăvenit chiar decît slăbănogul din Capernaum, o luă la fugă spre conac, urcă într-un suflet scara pînă în odaia lui, se înarma şi el cu revolverul din cutia mesuţei de noapte şi coborînd apoi în curte, cu capul gol, ieşi pe poarta conacului şi cu restul de suflet ce-i mai rămăsese pe buze, o porni în goană pe şoseaua naţională, spre cantonul, pînă la care ştia că nu este decît „o bătaie de puşcă".
Şi acum... iată-1 alergînd ca un nebun s-ajungă în „doi timpi şi trei mişcări" acolo unde alţii, mai practici decît el, ajunseseră înaintea lui, în condiţiuni mult mai avantajoase din toate punctele de vedere... Şi toată această goană, pentru ce ? Pentru a putea salva reputaţia unei femei, la a cărei compromitere, la drept vorbind, el nu contribuise aproape cu nimic.
în drum spre canton, Tudorică Surceleanu era chinuit de un enorm semn de întrebare.
De ce oare bătrînul cantonier alcoolic şi libidinos, cum îi spusese prietenul său, afecta de data aceasta o gelozie de însurăţel în luna de miere, cînd toţi ceilalţi musafiri ai conacului, de care ar fi avut drept să fie cu adevărat gelos, îl lăsaseră complect indiferent ?... Ce făcuse el, Tudorică, mai mult decît înaintaşii lui, cărora cantonierul însă se mulţumise să le închine în gînd o serie de cruci şi Dumnezei şi atîta tot ?... Oare nu cumva, cantonierul bănuia că dintre toţi cu cîţi îi ieşise vorbă nevestei sale, Stanca nu pă-cătuise cu adevărat decît numai cu el singur ?...
Cînd nu mai avea decît vreo douăzeci de paşi pînă la canton, Tudorică Surceleanu îşi opri şi paşii şi respiraţia şi cugetările, pe care dealtfel le epuizase cu totul.
Cantonierul sosise probabil înaintea lui. Dar la ce se putuse petrece după sosirea cantonierului la canton, Tudorică nu îndrăznea nici măcar să se gîndească. Enervarea şi
teama lui creşteau cu atît mai mult cu cît din clipă în clipă aştepta s-audă focul de revolver. Nu auzea însă nimic... Nici foc de revolver, nici voce de om, nici lătrat de cîine, nici şuierat de locomotivă...
Ce se putuse întîmpla oare ? Cantonierul împuşcase pe Stanca înainte de sosirea lui, sau Stanca prevenită de cineva fugise de la canton înainte de sosirea cantonierului ? Dar nu s-ar mai fi putut întîmpla oare şi altceva ? Nu cumva cantonierul se răzgîndise pe drum, după cum la fel procedase şi în alte cazuri similare ?... Un bărbat rezonabil n-ar fi putut face decît aşa...
Tudorică Surceleanu, deşi nu ştia ce trebuie să creadă, îşi dădu totuşi seama că sosind ca şi jandarmii lui Offen-bach trebuie să schimbe de front.
Deocamdată însă nu vedea decît două soluţii : Sau să stea la pîndă ca să poată descoperi ce se petrece, fără să se arate, sau să dea buzna în canton numaidecît, fntîm-plă-se orice s-ar fi întîmplat.
După o matură chibzuinţă însă, conchise că nu era bună nici una din cele două soluţii. Ideal ar fi fost să se poată strecura pe lîngă pericol, ca şi cum n-ar fi fost vorba de nici un pericol... să se întoarcă apoi liniştit la conac... şi cu începere chiar de a doua zi, să nu mai dea ochi nici cu Stanca, nici cu cantonierul, pe care dealtfel nici nu-1 cunoştea încă.
„Sfinte Toadere, exclamă el, ai milă de mine care pînă la 38 de ani ţi-am purtat sfîntul tău nume cu cinste şi în-vaţă-ma ce crezi tu că este mai bine să fac, să pot scăpa cu obrazul curat"...
Tudorică Surceleanu însă nu credea în sfinţi. Credea numai în norocul porcilor. Şi norocul porcului nostru era că la canton mai sosise şi altcineva afară de ei doi. Sosise judecătorul din sat... Numai că judecătorul fusese singurul care sosise la timp. Sosise adică, chiar înaintea cantonierului...
Dar care era rostul judecătorului într-o afacere, care deocamdată, nu fusese adusă încă, în faţa justiţiei ?... Probabil că judecătorul cunoştea şi el pe Stanca tot aşa de bine ca şi ceilalţi, şi ca atare, era şi el tot atît de interesat m desfăşurarea acestor evenimente cu peripeţii funebre.
230
231
Tudorică Surceleanu, care nu bănuia încă nimic din ceea ce abia mai tîrziu avea să afle, aştepta totuşi momentul binevenit ca să hotărască ce ar fi fost mai bine să facă. în momentul cînd tocmai se hotărîse să nu facă nimic, fereastra cantonului se deschise brusc şi o voce rîgîiată, pe care Tudorică o auzea pentru prima oară, ajunse pînă la el.
— Iertaţi-mă, domnule judecător... Dar eu o bănuiam cu altul... Nu ştiam că suntaţi chiar dv. ... Altminteri, n-aş fi îndrăznit s-o ameninţ nici măcar cu pumnul... darmite cu revolverul !...
„A tras !... exclamă Tudorică, cu dinţii clănţănind de frică... Cum dracu de n-am auzit nimic ?..."
în schimb, era încîntat că auzise vocea cantonierului, fiindcă cel care vorbise pînă atunci şi care continua încă să mai vorbească, era chiar vocea bărbatului cu bucluc.
— Credeam că este vorba de licheaua aia de deputat, care în loc să-şi vadă de treburile lui la Bucureşti, se leagă de muierile oamenilor nevoiaşi de la ţară... Dar bag seama, zăpăcita asta de Stanca, cum este ea „Tranca-fleanca", v-o fi confundat, poate, pe unul cu altul...
Tudorică tresări ca şi cum i-ar fi intrat în călcîi un cui de potcoavă de cal. De teamă să nu se descopere însă, îşi vîrî pumnul stîng în gură, iar cu dreptul se sprijini de un copac din marginea şoselei.
După vocea cantonierului, urmă o altă voce pe care Tudorică o recunoscu imediat. Vocea judecătorului :
— Nu vorbi cu păcat, moş Răgălie, că domnul Tudorică Surceleanu nu este o oarecare lichea de bucureştean, aşa după cum îl vezi d-ta. Este un om foarte de treabă şi cu multă dragoste pentru oamenii nevoiaşi... Doar este deputatul d-voastră... Ce dracu !...
Pe măsură ce judecătorul continua să vorbească, Tudorică se simţea parcă gîdilat pe gîtlej de o băutură răcoritoare.
„Gentil băiat, judecătorul ăsta, se gîndea el. Nici nu m-aş fi aşteptat de la un simplu magistrat de sat... Am să-i mulţumesc de îndată ce voi da ochi cu el."
Vocea cantonierului însă, care se simţea obligat să încheie el discuţia, îi tăie brusc plăcerea de a mai savura pledoaria judecătorului, care de data asta făcea pe apărătorul din oficiu al lui Tudorică.
— Ba, deputatul jandarmilor care l-au votat, domnule judecător... Nu deputatul meu... Că eu am votat pe cei care m-au făcut cantonier acum 30 de ani... că pîinea cea de toate zilele, de atunci şi pînă acum, de la ei o am, nu de la ăştia care mi-au înjumătăţit-o !...
Tudorică Surceleanu socoti că nu mai era nevoie să asculte şi ce-ar mai fi putut urma. începu deci să se retragă încetişor şi de-a-ndaratele, pînă ce, la un moment dat făcu „stînga-mprejur", respirînd încîntat că în lipsa lui judecătorul făcuse exact ceea ce era hotărît să facă şi el, dacă ar fi sosit la timp. Salvase viaţa nevestei cantonierului, care tocmai ieşise în curte să scoată apă proaspătă din fîntînă... Probabil, voia să servească judecătorului o dulceaţă de corcoduşe galbene, specialitatea locului.
Tudorică se mulţumi dar să-şi şteargă fruntea de sudoare şi s-o pornească înapoi spre conac, fără să mai întoarcă ochii înapoi de teamă, să nu se prefacă în stană de sare, ca nevasta lui Loth.
Cîteva zile după aceea, la conac avu loc un dejun la care împreună cu judecătorul mai fuseseră invitate şi alte mici oficialităţi de prin împrejurimi. După golirea primelor pahare de vin, discuţia celor petrecute cu cîteva zile în urmă îşi deschise uşa, chiar din senin şi, bineînţeles, fără nici o intenţie rea.
Proprietarul conacului începuse prin a mulţumi judecătorului pentru ingeniozitatea cu care îl scăpase de consecinţele unui eventual „fapt divers" senzaţional. Revolverul cu pricina promitea să devină una din cele mai preţioase obiecte din colecţiile istorice ale conacului.
Tudorică Surceleanu, care pînă atunci se ferise sa ia parte la discuţie, riscă totuşi o întrebare naivă, ale cărei consecinţe probabil nu le bănuise :
— Dar dv. eraţi armat, domnule judecător ?
— A, nu domnule deputat... Eram cu mîinile goale...
— Şi nu v-a fost frică ?
Judecătorul surîse, ca şi cum i s-ar fi făcut o intervenţie de sus într-un proces delicat.
232
233
— Dacă mi-ar fi fost frică de ţărani, n-aş mai face pe judecătorul la ţară. Aş face pe dracul în patru să fiu mutat în oraş, unde cel puţin frica unui magistrat este justificată. Aci la sat însă, ţăranilor trebuie să le fie frică de mine, nu mie de ei !...
Tudorică îşi deplasă sprîncenele şi colţul buzelor în formă de admiraţie sinceră şi spontană.
— Bravo, domnule judecător !... Mare curaj !... Am să pun pe lîngă ministrul Justiţiei un cuvînt bun pentru dv.
Judecătorul se rumeni la obraji ca o fată mare.
— Vă mulţumesc, domnule deputat. Numai că deocamdată mă simt destul de bine şi aici unde mă aflu...
Unul din invitaţi exclamă ironic :
— Cred şi eu !... Cu aşa proprietar de conac şi cu aşa nevastă de cantonier, cui dracu nu i-ar conveni ?
Tudorică tresări ca de obicei ori de cîte ori avea o nedumerire. Abia acum începuse să bănuiască şi el motivele pentru care judecătorul se grăbise să ajungă la canton înaintea lui şi a cantonierului. Totuşi Tudorică reluă discuţia care, în urma intervenţiei invitatului, părea oarecum delicată pentru judecător.
— Ba eu vă spun drept, domnule judecător... Eu eram înarmat... Eu pentru nimic în lume n-aş fi plecat de la conac, cu mîinile goale.
— Ar fi fost de prisos, domnule deputat... Nu vorbesc de cazul meu, care, întîmplător, reuşisem să sosesc înaintea cantonierului şi deci să nu mai aveam nevoie de revolver, fiindcă adevăratul revolver era chiar persoana mea... Dar de cazul dv. ... care chiar cu revolverul în mînă, dacă aţi fi sosit tot ca şi data asta, adică după cantonier, n-aţi mai fi găsit în faţa dv. decît un cadavru... Cu siguranţă...
Tudorică tresări pentru a doua oară în cursul dejunului. De data asta însă tresări conştient, ca şi cum crima s-ar fi săvîrşit şi vinovatul ar fi fost el.
— Apropo, domnule judecător... Dar dv. cum aţi reuşit să sosiţi înaintea noastră ?
— Foarte uşor... Eu am plecat de la judecătorie călare. Tudorică tresări pentru a treia oară.
— Călare !... chiar călare ?
— Bineînţeles... Călare ca Mihai Viteazul din Piaţa Universităţii.
— Dar dv., de unde ştiţi să călăriţi ?
— Am făcut stagiul militar la roşiori... Dar chiar dacă n-aş fi ştiut să călăresc, eu tot călare aş fi plecat, fiindcă ştiam că la ţară, numai aşa se poate scurta „o bătaie de puşca .
De data asta, Tudorică se mulţmi numai să se bată cu palma pe frunte.
— Adevărat, domnilor !... Simplu, ca oul lui Columb... Cum nu m-am gîndit şi eu să încalec un cal !... Că doar în grajd, slavă Domnului, se găseau destui cai de călărie...
De data asta, cel care găsi de cuviinţă să intervie şi el în discuţie fuse chiar proprietarul conacului.
— Atît mi-ar mai fi trebuit !... Dacă te-ar fi trîntit calul pe drum ?... în loc s-o ai tu pe Stanca pe conştiinţă, te-aş fi avut eu pe tine !
Şi ca şi cum proprietarul conacului n-ar fi spus destul, judecătorul mai adaugă şi el ceva :
— Vedeţi, domnule deputat... Eu, deşi nu sunt decît un simplu judecător la sat, cunosc totuşi pe ţărani mai bine ca dv., care sunteţi reprezentantul lor în parlament.
Tudorică Surceleanu se lăsă bătut cu graţia unei femei frumoase, care se lasă cucerită prin ricochet.
Discuţia totuşi continuă foarte animată pînă spre sfîr-Şitul mesei, cînd proprietarul conacului propuse să se golească cîte un pahar de şampanie în cinstea nevestei cantonierului.
Unul dintre invitaţi, care nu avusese încă ocazia să cunoască pe Stanca, reclamă prezenţa eroinei la masă. Asistenţa, în unanimitate, aprobă propunerea cu aplauze prelungite. Singur, Tudorică se mărgini >să aplaude mai mult de formă, discret, dar totuşi vizibil.
Argatul însă, care fusese trimis cu droşca la canton, se întoarse cu ea goală. Găsise cantonul încuiat cu lacăt pe dinafară, iar pe Stanca nicăieri. Cantonierul, care fusese descoperit la „Cîrcuma din şosea", cu cheia la el, explică argatului că Stanca nu mai avea nevoie de cheie, fiindcă dispăruse de acasă fără urmă...
Fără urmă ?... Vorbă să fie !... S-o creadă cantonierul Şi ceilalţi cîţiva naivi, care nu văzuseră în Stanca decît o simplă „Tranca-fleanca", plăsmuirea unei femei, bună nu-
234
235
mai pentru distracţia ramolitului ei de bărbat şi blazaţilor bucureşteni de la conac...
Pînă atunci Stanca nu fusese decît sculptura modelată în lut a unui autor anonim. Un adevărat amator de artă însă se hotărîse să-şi toarne după modelul ei în lut un exemplar în bronz. Şi Stanca, în noua ei ipostază, plecase la oraş... Visul ei de aur !... Dar, bineînţeles, nu plecase singură. Plecase cu cel care o turnase în bronz..., cu subprefectul plăşii, care fusese numit director al prefecturii de judeţ.
Stanca dar nu putea fi sărbătorită decît în lipsă, aşa curn^ dealtfel se sărbătoresc sfintele din calendar. Deşi însă lipsă ca şi ele, Stanca părea totuşi de faţă. De data asta, Stanca „Tranca-fleanca" se coborîse nevăzută parcă, în mijlocul comesenilor.
Numele nevestei cantonierului tamburina zgomotos pe buzele tuturor. Numele aspru al femeii cu trup mlădios se topise parcă în lichidul înţepător la limbă, pe care fiecare îl sorbea cu voluptatea unui adevărat sărut. Şi Stanca era parcă pentru prima^ dată în viaţa ei sărutată cu adevărat, sărutată cu forţa, sărutată în acelaşi timp deodată de şapte bucureşteni, care deşi oameni de lume, fuseseră cu toţi nişte „prost crescuţi", fiindcă nici unul din ei nu-şi ţinuse promisiunea s-o ducă la Bucureşti.
Şi în timp ce tot satul vuia de noua năzdrăvănie a nevestei cantonierului, femeile îşi făceau cruce că au scăpat de Stanca, iar bărbatu-său repeta ca de obicei ceea ce făcuse toată viaţa. La „Cîrciuma din şosea" cantonierul generos, senin şi absent se cinstea cu acelaşi ţoi de ţuică de prune cu şeful de jandarmi, învăţătorul, pădurarul, poştaşul şi alţi cîţiva salariaţi ai statului ca şi el.
UN „FAPT DIVERS" CULTURAL
în clipa cînd tocmai se pregătea să se urce de pe trotuarul Universităţii, în tramvaiul no. 14 (şoseaua Iancului-Cotroceni), cunoscutul autor de romane senzaţionale Ilie Ionescu-Ilion se simţi tras de pulpana pardesiului, cu oarecare violenţă, de către un necunoscut cu ochii mascaţi de lentilele fumurii ale unor ochelari încadraţi în aur.
— Bine c-am pus mîna pe d-ta... N-ai idee de cînd te caut : Dă-1 dracului de tramvai, că dacă ai nevoie să te duci undeva, îţi plătesc eu un automobil.
Ilie Ionescu-Ilion, care nu-şi cunoştea încă agresorul mascat, se mulţumi deocamdată să-l privească cu oarecare^ nedumerire şi atîta tot. Dealtfel, necunoscutul se _ şi grăbise să-şi continue pledoaria cu aceeaşi bună dispoziţie cu care pornise la atac :
— Ştii că mie nu-mi plac oamenii care mă privesc chio-rîş ? Da, da ! D-ta vrei poate să te scuzi că nu mă cunoşti încă. Eh, şi ? Parcă dacă m-ai cunoaşte personal, crezi c-ai putea cîştiga ceva mai mult decît mi-am propus eu singur să te fac să cîştigi, chiar fără să mă cunoşti ? După o scurtă respiraţie însă, necunoscutul continuă să vorbească tot el şi tot pe acelaşi ton plin de satisfacţie. Şi la urma urmelor, să-ţi spun drept. D-ta nici n-ai nevoie să mă cunoşti pe mine. Să fii mulţumit că mi-ai procurat plăcerea să te pot cunoaşte eu pe d-ta. Mare noroc ai avut. S-o ştii de la mine. Norocul ăsta nu 1-a avut nici Napoleon Bonaparte, cînd a reuşit să treacă teafăr puntea de la Arcola.
237
Enervat peste măsură de mîncărimea de limbă a necunoscutului, care continua încă să-l ţină de pulpana pardesiu-lui, Ilie Ionescu-Ilion încercă să se scape de el smucindu-se brusc j[ apucînd-o grăbit spre statuia lui Mihai Viteazul. Nu bănuia însă,_ că omul cu figura mascată de lentilele fumurii ale ochelarilor săi, încadraţi în aur, avea să-l urmărească cu persistenţa chirurgului ocupat să-şi cloroformizeze pacientul de pe masa de operaţie.
— Ţe rog, te jog. Fii drăguţ şi ascultă-mă fără să mă întrerupi. Aşteaptă mai întîi să sfîrşesc eu ce am de spus şi pe urmă eşti liber să faci şi d-ta ce ţi-ar plăcea. Apoi, după a doua respiraţie tot aşa de scurtă ca şi cea dintîi, necunoscutul continuă cu aceeaşi ademenitoare voce de sirena : D-ta eşti scriitor. Vreau să zic, autor de romane senzaţionale. Nu-i aşa ?
Oprindu-se o clipă pe loc, Ilie Ionescu-Ilion respiră, în fine şi el o dată, uşurat şi încîntat, că cel puţin necunoscutul, care-1 acostase, nu se înşelase asupra profesiunii lui de autor de romane senzaţionale. Dar atîta tot, fiindcă după simplul său gest afirmativ din cap, stăpînul ochelarilor fumurii nu-i mai dădu timp, nici măcar să-şi înceapă fraza care-i sta pe buze.
—; Dacă este aşa — ba nu, zău ! — de ce ţii cu tot dinadinsul să vorbeşti odată cu mine, cînd d-ta nici nu mă cunoşti încă cine sunt ? Mulţumeşte-te deocamdată că d-ta ştii să scrii. Şi încă bine de tot ! Pe cîtă vreme, eu, sărmanul de mine, abia dacă ştiu să citesc. Să te citesc adică, pe d-ta. Da, da ! Nu ţi-e de ajuns, că în loc să mă cauţi d-ta pe mine, mă faci s-alerg eu după d-ta ?
Profitînd de o înecăciune nervoasă a necunoscutului, Ilie Ionescu-Ilion reuşi în fine să scoată şi el din gură, o singură biată exclamaţie negativă :
— Nu, domnule !... Nu !...
Fraza însă, pe care şi-o formase în minte gata să i-o servească, îi rămase lipită pe buze şi de data asta, fiindcă necunoscutul, după ce-şi înghiţise nodul nervos, reuşi să-i ia tot el înainte.
— Am înţeles. D-ta probabil vrei să-mi spui că n-ai nevoie de mine. Aşa e că te-am ghicit ? Ba bine că nu ! Eu ghicesc totdeauna gîndurile unui scriitor de talent ca d-ta.
Pînă azi — nu zic — e adevărat... d-ta n-ai avut încă nevoie de mine. Dar de azi înainte, se schimbă socoteala. Da, da ! Te rog să nu mă contrazici, fiindcă dacă ai fi Jivut nevoie, d-ta te-ai fi grăbit să mă cauţi pe mine, nu să mă faci pe mine, om bătrîn, să mă ţin ca umbra după d-ta !... Şi la urma urmelor, cine eşti d-ta ? Un scriitor de mare talent ! Felicitările mele !... Nu zic... Dar, între^noi fîe vorba, d-ta, prea tinerel eşti faţă de mine. Şi afară de asta, mai eşti şi dificil. Da, da, foarte dificil ! Te rog, te rog... Nu mă-ntrerupe. Ştiu ce-ai să-mi răspunzi ! C-asta-i treaba du-mitale. Parcă eu zic altfel ! Ai dreptate. Numai că pe^ mine scriitorii dificili să ştii că nu mă sperie, oricine ar fi ei. Am reuşit eu să-mblînzesc pe autorii de cărţi didactice, care sunt mult mai şireţi şi mai lacomi decît scriitorii, darmite pe un biet autor de romane senzaţionale. Fie chiar unul de calibrul d-tale !...
Enervat şi de data asta, chiar aproape agresiv, Ilie Ionescu-Ilion începuse să cam strîmbe din nas. Necunoscutul mascat însă prinsese de veste la timp, şî ca şi cum s-ar fi pregătit să-i accepte, fără nici o altă discuţie, o ofertă —^pe care scriitorul, dealtfel, nici nu i-o făcuse — începu să-şi bemoleze tonul.
— Te-am înţeles !... Probabil că d-ta doreşti să ştii mai întîi cine sunt. Sau, cum se spune, să mă cunoşti personal. Eh, bine. Are să fie aşa precum doreşti. Dar cu o condiţie. O singură condiţie. Una singură mi-ajunge. Nu-ţi cer mai mult. Iat-o... Să nu-mi pretinzi să mă recomand decît după ce voi sfîrşit tot ce am de spus. Şi după un nou semn din mînă, tot atît de scurt ca şi pauza de tăcere, reclamată de o nouă exclamaţie, continuă : Nu te supăra... Dar dacă d-ta te-ai încăpăţîna să vorbeşti în acelaşi timp cu mine, tot farmecul cunoştinţei noastre de azi s-ar duce pe gîrlă. Eu sunt Stan păţitul !... Ştiu mai bine ca d-ta cam ce poate vorbi un scriitor de talent... Vorbeşte numai de opera lui. Parcă numai el ar fi scriitor în ţara românească...
Conştient de întreaga şi reala sa reputaţie literară, Ilie Ionescu-Ilion încercă să oprească ofensiva adversarului, strecurîndu-i agresiv în obraz cîteva fraze complecte, dar din nefericire aşa de scurte, că toate la un loc nu făceau nici măcar cît o singură frază din ale necunoscutului.
238
239
— Ascultă, domnule !... N-ai de gînd să sfîrşeşti odată ? Sau profiţi de buna mea creştere de a nu-ţi fi întors încă spatele ?...
Necunoscutul însă, fără să-şi piardă cumpătul, îi dădu răspunsul şi de data asta, tot atît de repede şi neaşteptat, ca şi pînă atunci.
— Parcă eu nu mă pot face auzit, chiar dacă ţi-aş vorbi din spate... Sau de travers. Sau de trois quarts... Da, da. Chiar aşa !... Te rog să-mi spui cum îţi place să-ţi vorbesc. Nu te jena de mine...
Insistenţa necunoscutului, cu ochii mascaţi de lentilele fumurii ale unor ochelari caracteristici, eroilor din romanele poliţiste, trecînd peste marginile celei mai elementare bune-cuviinţe, Ilie Ionescu-Ilion se găsi îndrituit să ridice şi el tonul, pînă unde socotea că şi-ar putea întimida partenerul.
— Sfîrşeşte odată, domnule. Sau d-ta poate nu-nţelegi româneşte ?...
— Eh !... Poftim întrebare !... Cum să nu-nţeleg tocmai româneşte ?... Doar nu sunt cine ştie ce strein, suspect în propria mea ţară !
— Dacă-i aşa, de ce te fereşti să-mi răspunzi la întrebările mele ?
— Că parcă d-ta m-ai fi-ntrebat ceva, pînă acum ?... Nimic !...
— Cine eşti d-ta, domnule ?... Spune cine eşti ?
— Şi dacă ţi-aş spune că sunt Rotschild î... Aşa e, că n-ai să mă crezi ?...
Ilie Ionescu-Ilion scăpă fără voie nu numai un surîs plin de cea mai acră ironie posibilă, dar şi o frază ceva mai lungă care credea c-avea să-i cadă necunoscutului drept în moalele capului...
— Eh ! Domnule, domnule !... E adevărat că nu ştiu încă cine eşti... Dar, dacă aş fi sigur că eşti chiar Rotschild... Nu te supăra, dar mare poftă aş avea să te tapez cu cîteva mii de lei !...
— Eh ! Poftim !... Ce copil eşti !... Parcă pentru a face plăcere cu cîteva mii de lei unui scriitor de talia d-tale trebuie să fii numaidecît chiar Rotschild !...
De data asta, cunoscutul autor de romane senzaţionale chiar că nu se mai putu abţine şi explodă ca o adevărata petardă de 10 Mai...
— Hai, domnule... Spune cine eşti şi sfîrşeşte odată basmul ăsta cu cocoşul roşu... Nu mă face să te trimit unde şi-a înţărcat dracul copiii î...
Şi Ilie Ionescu-Ilion se opri la timp, de teamă să nu fie pus de necunoscut în faţa unui nou obstacol, pe care nu era încă sigur că-1 va putea sări fără să se poticnească. Dealtfel, omul cu ochelarii fumurii, ca şi cum i-ar fi ghicit temerea, nu-1 lăsă să aştepte nedumerit prea mult în faţa obstacolului.
— Iată, că-ţi spun... Dacă ţii cu tot dinadinsul să ştii cine sunt... Eh, bine ! Află că eu nu sunt Rotschild... Chiar aşa... Nu sunt nici Rotschild şi nici măcar rudă cu el nu sunt!... Dar la urma urmelor, ca să poţi fi cineva în România, trebuie oare să fii numaidecît Rotschild ?... Vrei să ştii ce gîndesc eu în momentul ăsta ? Nu vreau să fiu în România decît cel care sunt cu adevărat. Pariez însă că d-ta, cînd vei afla cine sunt, ai să mă tapezi la fel ca şi pe Rotschild... Zi că nu-i aşa dacă îţi dă mîna !...
Frămîntîndu-se pe picioare, gata parcă să se arunce în aer, după marginea unei trambuline, Ilie Ionescu-Ilion ţipă cît îi permise plămînii, hotărît să-şi pună în acţiune şi bastonul la nevoie :
— Sfîrşeşte odată, domnule... Sfîrşeşte că începi să mă enervezi... Şi, Doamne fereşte, nu ştiu ce s-ar mai putea întîmpla cu d-ta...
— Te rog... te rog... Nu te enerva c-am să-ţi spun. Doar n-am să te las eu tocmai pe d-ta să mori de curiozitate, fără să mă cunoşti personal...
Cunoscutul autor de romane senzaţionale, care se potolise fără voie, ca şi cum ar fi fost hipnotizat, se mărgini să-şi holbeze ochii mari, forţîndu-se să-şi aducă aminte măcar figura necunoscutului care îi vorbea de cîteva minute, mtîrziind totuşi să-i spună cine era.
— Da, da... Chiar aşa !... Uite-te bine la mine, să ma ţii minte cel puţin de azi înainte. Uită-te bine. Bine de tot,, fiindcă eu nu sunt cine poate bănuieşti d-ta c-aş putea fi !... Sa n-am parte să mai fiu cel care sunt cu adevărat dacă mint. Eu sunt singurul editor cinstit din România...
Apoi, după un oftat prescurtat, probabil de teamă sa nu i se piardă efectul afirmaţiei, cinstitul editor mai scoase
240
241
exclamaţie plină de toată mîndria pretinsei lui personalităţi culturale.
-— Aşa e_ că n-ai fi bănuit pentru nimic în lume, cine aş^ fi putut fi eu ?... Spune drept. Ai mai întîlnit un om ca mine în viaţa d-tale ?
Vădit impresionat de atacul binevoitor al acestui editor extrem de guraliv, pentru a mai putea fi şi cinstit, după cum pretindea el, Ilie Ionescu-Ilion- îşi prinse în batistă spontaneitatea unui strănut semnificativ...
. — Hapciu !... JEditor cinstit ?... Asta să i-o spui mutului de la manutanţă !
— Dar de ce numaidecît mutului de la manutanţă ? Parcă, la drept vorbind, nu fabrici şi d-ta în literatură tot aşa ceva ca şi el la manutanţă ? Ce-i literatura altceva decît pîinea^ noastră cea de toate zilele ? Zi că nu-i aşa, dacă-ţi dă mîna... Hai... Hai !... îndrăzneşte de ai curaj...
Iile Ionescu-Ilion j>arcă amuţise. Dar nu fiindcă n-ar mai fi avut curajul să-i răspundă după cum se cuvenea, ci fiindcă se simţea oarecum scîrbit de lovitura asta de teatru, cu care cinstitul editor după ce i se prezentase, găsise cu cale să-şi schimbe rechizitorul într-un adevărat elogiu la adresa sa. Şi cel care trebui, şi de data asta, să aibă cuvîntul nu fuse scriitorul, ci tot editorul...
— Dar d-ta de ce taci, ca şi mutul de la manutanţă ? Aşa e că tot _ eu am dreptate ?... D-ta nu trebuie să vorbeşti, domnule scriitor... Nu, nu !... D-ta trebuie să scrii numai... Da, da ! Şi ştii de ce ? Fiindcă eu n-am nevoie decît de oameni ^care^ ştiu să scrie... nu şi de cei care mai ştiu să şi vorbească... Ăştia tot timpul nu fac decît să se laude, cu ce au de gînd să scrie în viitor... Dar de scris... I-a ferit Dumnezeu... ^Nu scriu niciodată nimic... Adică nimic de seamă, vreau să zic... Şi totuşi, să nu te miri dacă eu, om cu suflet bun cum sunt, mă simt obligat să le public, chiar şi ăstora toate năzbîtiile... Dar pot eu să fac altfel ? Asta mi-e meseria^. Mă costă cam mult. E adevărat. Dar n-am încotro. Dacă m-ar costa mai puţin, n-ar mai fi o meserie de lux. Vreau să zic, n-ar mai face pentru mine !... Am sau n-am dreptate ?...
La rîndul lui, ca să nu-i rămînă dator cu nimic, Ilie Ionescu-Ilion exclamă în doi peri :
— Frumoasă meserie !... N-am ce zice. Te felicit !...
— Mulţumesc !... Dar daca meseria e cinstita — vrei nu vrei — trebuie să fie şi frumoasă. Dar numai aşa_ cum o fac eu. Nu cum o fac alţii. Eu, bunăoară, pe^ scriitorii editaţi de mine, — nu că mă laud, dar adevărul ăsta e — parcă i-aş băga în propria mea familie, nu altceva !...
— Chiar în familie ? Nu cumva, vrei să spui, în cofă ?
— Şi de ce n-ar fi chiar şi în cofă ?... D-ta ştii cum e cofa mea ? E plină cu aur, nu cu apă de puţ... Ce alta atenţie mai frumoasă ar putea spera un scriitor de la mine ? Doar n-ar pretinde să-l bag chiar în visteria statului !... Acolo nu pot intra nici eu î...
— Fiindcă ştii că vistieria statului e goală, şmechere !...
— Eh, bravo!... De data asta, chiar c-ai^ vorbit _ şi d-taf cum trebuie. Observ că de cînd stai de vorbă cu mine, faci progrese uimitoare... Ai dreptate. Cofa mea e ceva mai plină decît visteria statului. Dar, bineînţeles, nu-i plinăJa fel pentru toată lumea !... Pentru un scriitor ca d-ta însă sunt gata să merg pînă în pînzele albe...
Ilie Ionescu-Ilion se resemnase hotărît să păstreze tăcerea şi să-l lase pe editor să-şi continue pledoaria pro domo pînă va obosi — atitudine dealtfel, pe care omul cu ochelarii fumurii părea c-o mirosise din vreme.
— Şi cînd mă gîndesc că d-ta pînă azi, nici n-ai ^catadicsit măcar să mă cunoşti din reputaţie, darmite să mă mai şi onorezi cu un volum... Eh, vezi ?... O niai mare ruşine pentru mine, nici că se poate... Alt scriitor, în locul d-tale, s-ar fi grăbit să-mi strîngă mîna şi să-mi spună : „îmi pare bine de cunoştinţă" ca eu să fiu obligat, bineînţeles, să-i răspund tot atît de încîntat : „Şi să fie-ntr-un ceas bun"...
Cînd însă cinstitul editor îi întinsese mîna — ca şi cum, mai repede i-ar fi cerşit un ajutor bănesc decît un pact comercial — Ilie Ionescu-Ilion nu găsi de cuviinţă să-i satisfacă dorinţa, decît cu o foarte uşoară strîngere de mînă,, întovărăşită de o exclamaţie glumeaţă :
— Mai ştii de unde sare iepurele ? ^
— De aici !... Uite !... De aici are să sară iepurele d-tale,. răspunse grăbit editorul, bătîndu-şi cu mîndrie pieptul drept cu palma stîngă...
Dar cum scriitorul continua şi de data asta să-l privească tot fără nici un pic de încredere, omul cu oche-
242
243
larii fumurii socotind probabil ca a sosit momentul suprem, se hotărî să iasă din anonimat, cu demnitatea omului care nu se dă bătut niciodată.
— Da, da... de aici... Şi n-are să sară singur... Ai să vezi şi d-ta. Are să sară cu toată familia lui... Şi cu iep'u-roaica... Şi cu iepuraşii... Şi cu nepoţii... Şi cu strănepoţii... şi cu toţi, toţi cîţi poartă nobilul nume de „iepure" c-aşa-i familia iepurilor, numeroasă... foarte numeroasă... Nu i-o poţi număra, oricît ţi-ai bate capul...
— îa mai sfîrşeşte, domnule, că pe mine chiar c-a început să mă doară capul de atîta vorbărie...
— Regret, fiindcă va trebui să mai afli încă ceva ce poate nici nu bănuieşti... Bunăoară, cînd mă gîndesc că fiecare membru din familia acestui iepure are să ţi se recomande cu cîte o hîrtiuţă albastră în lăbuţă... Nu zău, că-mi vine să te felicit de pe acum chiar...
Şi în timp ce continua încă să-şi mîngîie cu palma buzunarul din interiorul sacoului unde-şi păstra banii, editorul îi mai strecură ca supliment o nouă întrebare plină de tîlc...
— D-ta ştii ce am eu aici ?... O adevărată crescătorie de iepuri, nu altceva... Roagă-te lui Dumnezeu să te editez şi eu măcar o dată, şi ai să vezi şi d-ta ce însemnează în literatură, protecţia unui adevărat crescător de iepuri...
Fanfaronada editorului atinsese culmea. Bietul autor de romane senzaţionale se enervase chiar de-a binelea. Totuşi mai încercă o dată să-l apostrofeze pe un ton dealtfel foarte amical :
— Tacă-ţi gura, domnule editor, că prea faci pe cotoiul încălţat... Degeaba te lauzi, că eu îmi cunosc oamenii, •chiar cînd întîmplător mai sunt şi editori literari. Cinstea lor ?... B-Oua dimineţilor de vară !...
— Auzi vorbă !... Parcă eu aş avea nevoie să mă laud ca să pot fi cel care sunt cu adevărat ?... Eu n-am decît să te conduc unde te-ai putea interesa personal de cinstea mea... Da, da... Personal şi chiar la faţa locului... nu aici în Piaţa Universităţii şi în faţa statuei lui Mihai Viteazul... Poftim... Bunăoară, hai să zicem, la domnul Sgrăbunţă... D-ta cunoşti pe scriitorul Sgrăbunţă ? Ştii cîte romane i-am editat pînă azi ?... Şapte... Şapte romane plătite bani peşin... şi încă alte zece, acontate numai... Dar cu cît... nu mă în-
treba, că nu-ţi pot spune... Mi-am dat cuvîntul de onoare.... Am fost forţat... Nu i-am monopolizat eu întreaga lui producţie literară ?... Ba bine că nu ! Mi-e teamă chiar c-o să intrăm în proces cu Regia monopolurilor... Dar ce-are a face ? L-am făcut eu pe domnul Sgrăbunţă milionar ?... L-am făcut. Avem de unde plăti despăgubiri... Slavă Domnului 1 Ilie Ionescu-Ilion lăsă să-i scape o întrebare plină de scîrbă :
— D-ta l-ai făcut pe Sgrăbunţă ăsta milionar ?... Sau el te-a făcut pe d-ta ?..,
— Pardon !... Am zis, eu pe el... nu el pe mine ! Şî dacă vrei să ştii adevărul, nu l-am făcut numai pe el... Nu, nu ! Am mai făcut şi pe alţii... Dar ce-ţi mai vorbesc eu de milionarizarea clienţilor mei de ieri, cînd eu am început să mă gîndesc deja la clienţii mei de mîine...
— Mai spune-mi unul măcar... unul singur şi mă dau bătut...
— Ba mai bine, să te bată norocul, că parcă ai fi Toma necredinciosul... Iată-1, bunăoară, pe domnul Mihăluţă... Că doar p-ăsta trebuie să-l cunoşti. Eh, da!... Crezi că pe dînsul l-am lăsat mai prejos decît pe ceilalţi ? Din contră... Cu ce bani socoteşti că şi-a cumpărat cele zece pogoane de vie ? Cu banii lui ?...
— Doar n-ai vrea să-mi spui că şi le-a cumpărat tot cu banii dumitale...
— Ba bine că nu ! Parcă banii lui, odată şi odată, n-au fost tot banii mei ? Şi drept mulţumire... ce crezi ? Nu s-a îndurat să-mi trimtă măcar o damigeagă de vin. Mi-a răspuns că damigeana, pe care i-o trimisesem nouă-nouţă, se spărsese pe drum. Auzi vorbă !... Parcă dumnealui n-ar fi avut o damigeana mai veche la vie ! Dar nici eu n-am să mă las tras pe sfoară... Am să i-o pun în cont...
— Dacă nu cumva i-ai şi pus-o ! Ai avut d-ta grije sa-1 aranjezi la marcarea exemplarelor...
— Vai de mine ! Aşa proastă idee ai d-ta de tirajurile mele ? Dacă nu mă crezi pe mine, întreabă-1 pe părintele Prescurion... Că doar şi pe cucernicia-sa, cine 1-a făcut so-cru-mare ? Tot eu !...
— Nu mai spune...
— Ba spun... Spun ca să afle adevărul şi cei care nu l-au aflat pînă azi... Cu ce bani crezi d-ta că şi-a măritat
245
:244
bobocelul de fată ? Cu banii de la patriarhie ? Aş !... De unde ! Tot cu banii mei !
— Vrei să zici, cu drepturile lui de autor... dacă nu te superi... Nu cu banii dumitale...
— Eh, poftim ! Parcă drepturile de autor nu sunt tot banii editorului ?... Vai de el !
— Pardon ! Banii publicului cumpărător de cărţi literare... Nu banii editorului...
— Aşa noroc să ai d-ta, să te cumpere publicul cititor, fără reclama plătită tot de bietul editor...
Cunoscutul autor de romane senzaţionale, tremura de teamă să nu-1 croiască cu bastonul chiar pe eventualul său editor.
— Hai, domnule editor. Spune odată unde vrei s-ajungi cu reclama cinstei dumitale personale, c-ai început să mă sufoci...
— Nu-ţi fie teamă, că pentru vindecarea sufocării la scriitori, eu am o reţetă sigură, mai ales cînd e vorba de un client de talent ca d-ta. E tipărită pe hîrtioare albastre, semnate la fel de cîte trei doctori iluştri... Cei mai iluştri doctori în finanţe de la Banca Naţională.
Pentru prima oară, Ilie Ionescu-Ilion răsuflă şi el uşurat şi perfect edificat de intenţiile acestui editor ciudat, care după ce-şi dăduse pe faţă profesiunea lui culturală de negustor cinstit, de data asta, cu lentilele cenuşii ale ochelarilor săi, nu-şi mai ascundea decît ochii. Şi cînd se mai gîndea şi la înţelepciunea dictonului românesc, că „ochii sunt oglinda sufletului" ! Totuşi, nu se putu abţine de a-i strecura glumeţ, tîlcul unui alt dicton tot românesc :
— Am înţeles !... „Baţi şeaua... să priceapă iapa !"
— Iapa ?... Unde vezi d-ta iapa asta ? Poate vrei să zici un armăsar „pursînge"... Că eu cînd am norocul să pun mîna pe aşa ceva, martor mi-e Dumnezeu, că nici nu mă uit la preţ... îl cumpăr cît ai clipi din ochi ! Ce ?... Tot nu mă crezi ? Poftim... Ai cuvîntul... Acum poţi vorbi şi d-ta... Spune-mi, te rog, cît costă armăsarul d-tale. Şi eu îţi dau cuvîntul meu de cinste, că ţi-1 cumpăr cu bani peşin... nu cu vorbe late... Şi nu la „moş aşteaptă", ci în momentul de faţă.
Ilie Ionescu-Ilion ofta adînc, deşteptat parcă dintr-un coşmar, ca şi cum n-ar mai fi ştiut nici să vorbească, nici
să scrie. Oferta editorului cinstit îi paralizase întreaga făptură. Se întreba singur ce trebuie să facă. Să-şi muşte limba de necaz pentru timpul pierdut în faţa Universităţii cu acest editor guraliv şi fanfaron, sau să plîngă de bucurie, că, în sfîrşit, întîlnise şi el o dată în viaţă, tipul providenţial, pe care-1 visase atît amar de vreme...
Editorul însă, ca şi cum ar fi vrut să-i dovedească buna lui credinţă, îl invită solemn să se pună de acord cu ei, asupra realizării imediate a unui mic început din marile lui promisii pentru viitor.
— Nu mai sta, te rog, la îndoială... că aşa cum am să te plătesc eu nu te-ar fi plătit nici chiar Rotschild, dacă, cumva, ai fi avut ocazia să-l întîlneşti la Bucureşti.
Preţul armăsarului fusese fixat, o jumătate de oră mai tîrziu, în cafeneaua „Select" din strada Lipscani, locul obişnuit de întîlnire al oamenilor de bursă şi afaceri dubioase.
Prin contractul pe care editorul îl scosese din buzunar, scris gata — la maşină — în dublu exemplar şi cu timbrele fiscale lipite pe locul rezervat semnăturilor, omul cu ochii mascaţi de lentilele fumurii ale ochelarilor săi încadraţi în aur se angaja să-i tipărească lui Ilie Ionescu-Ilion noul său roman senzaţional, al cărui nume sugestiv De vorbă cu armăsarul lui Mihai Viteazul circulase în ultimul timp prin diferitele publicaţii literare, la rubrica „Ce noutăţi pregătesc scriitorii noştri".
Romanul trebuia să apară deocamdată într-o primă ediţie de cinci mii de exemplare, în formatul obişnuit, cu 280—300 de pagini şi marcat cu preţul de 80 de lei volumul, din care 20 la sută erau socotiţi „drepturi de autor".
Ilie Ionescu-Ilion, autorul romanului, se obliga ca în maximum 15 zile de la semnarea contractului, să predea manuscrisul complect editorului. Iar editorul, o dată intrat in posesia manuscrisului, se obliga să-i verse autorului un avans de 20 000 lei, din totalul drepturilor sale de autor, sumă din care autorul se şi grăbise să primească un mic acont de 2 000 de lei, chiar în cafeneaua „Select" unde fusese semnat contractul.
întîmplător, Ilie Ionescu-Ilion avea romanul gata scris. Nu-i mai rămînea decît să-i facă o simplă revizie şi apoi
246
247
să-l încredinţeze editorului. Peste zece zile însă — adică mai înainte chiar de timpul prescris în contract — cînd Ilie Ionescu-Ilion se prezentă la biroul editurii, cu manuscrisul romanului pus la punct, află cu surprindere, că patronul plecase la Berlin şi că în lipsa lui, toate plăţile fuseseră suspendate, afară, bineînţeles, de plata lucrătorilor tipografi.
Neprevăzuta dispariţie a editorului produse asupra bietului autor de romane senzaţionale o nedumerire cu mult mai senzaţională chiar decît apariţia, tot atît de senzaţională a aceluiaşi editor, în ziua cînd fusese împiedicat să se urce în tramvai pentru a fi dus Ia cafeneaua „Select" unde avea să i se joace festa. Plecarea asta, operată de editor în mod absolut secret, nu-i mirosea a lucru curat, mai ales că patronul editurii nu lăsase la birou nici o instrucţie cu privire la romanul său. Ilie Ionescu-Ilion abia acum începea să înţeleagă ceea ce nu fusese în stare nici măcar să bănuiască, zece zile în urmă. Graba gentileţei cu care se operase semnarea contractului şi a chitanţei pentru primul său acont — meschina sumă de 2 000 de lei — nu fusese decît un basm pentru adormit copiii, sau mai bine-zis, pentru adormit scriitorii români care, în felul lor, tot nişte copii ai nimănui sunt şi ei.
Lui Ilie Ionescu-Ilion îi venea să turbeze de necaz. Dacă Sfîntul Gheorghe nu i-ar fi bătut în uşă, poate că nici el nu s-ar^ fi bătut cu pumnii în cap de admiraţie pentru cin-stea^ editorului cu obrajii trandafirii şi cu ochii mascaţi de lentilele fumurii ale ochelarilor săi încadraţi în aur. în cazul de faţă însă — caz de forţă majoră — lipsa banilor i-ar fi putut pricinui neplăceri mult mai mari decît efemera plăcere a apariţiei unui nou volum pe piaţă. Pentru prima oara^ m ^ viaţa lui, sărmanul autor de romane senzaţionale era în căutarea nu- a unui nou subiect de roman, ci a unei simple ^„centuri de salvare", deşi naufragiul ameninţa să se producă pe pămînt, nu pe mare. Dar timpul trecea, şi „centura de ^salvare" pe care o căuta ameninţa să nu fie găsită niciodată, ca şi cum ea ar fi fost încuiată chiar în casa de bani a cinstitului editor dispărut pe nepusă masa. Ce-i mal rămînea dar de făcut ? Să-şi schimbe editorul nu mai era posibil. Denunţarea contractului cu inevitabilul proces spe-cular, deşi i-ar fi asigurat poate o reclamă mai zgomotoasă
decît simpla apariţie pe piaţă a volumului său, în schimb, l-ar fi costat mai mult decît meschinul _ aconto primit în cafeneaua „Select" dar evaporat cît ai clipi din ochi.
Ilie Ionescu-Ilion încerca zadarnic să dibuiască motivul care determinase pe „cinstitul" editor să procedeze faţă de el, aşa cum procedase. Nedumerirea lui din^ primele zile începuse să crească cu repeziciunea vertiginoasă a feciorului de împărat din basmele bătrîneşti. Atinsese chiar nivelul unui început de neurastenizare, care i-ar fi putut fi fatală. Sărmanului autor de romane senzaţionale nu-i^ mai rămăsese dar nimic altceva mai bun de făcut, decît să^ se resemneze.
Şi totuşi, Ilie Ionescu-Ilion ştia una şi bună. Ştia că unui scriitor, oricît de antipatic i-ar fi editorul, ia drept vorbind, în mod normal, tot scriitorul aleargă după editor, nu editorul după scriitor. De data asta însă, contactul jui cu noul editor se petrecuse cu totul invers de cum ar fi trebuit să se petreacă în mod normal. De data asta, martor îi era bunul Dumnezeu, că el nu fugise după editor, ci editorul după el. Cu alte cuvinte se petrecuse exact ca în  rebours, faimosul roman al lui Huysmans. Constatarea asta — fără sa fi avut însă neobrăzarea de a se compara cu des Essein-tes — îi potolise oarecum furia de primul moment, înfiri-pîndu-i satisfacţia vagă, de a fi reuşit şi el, măcar o singură dată în viaţă, să înceapă cu ceea ce normal ar fi trebuit să sfîrşească şi să sfîrşească cu ceea ce tot normal ar fi trebuit să înceapă.
Dealtfel, cam acelaşi  rebours ^ părea a fi inspirat si pe aşa-zisul „secretar cultural" al faimoasei jpelunci de editură literară care, în momentul acela, era stăpîna comercială a noului său roman. într-o bună zi, subalternul cinstitului editor, dispărut pentru un timp^ nelimitat, îi propuse autorului, pe răspunderea sa personală, un nou avans de 3 000 de lei, sumă care, după întoarcerea patronului de la Berlin, avea să fie completată cu încă 15 000 de lei, conform contractului încheiat la timp. Deşi pentru nevoile sale imediate noul avans de 3 000 de lei nu reprezenta decît o ^sumă ^ridicolă, Ilie Ionescu-Ilion se grăbi totuşi să primească, hotărît să-şi caute restul de bani în altă parte. Cel puţin, de data asta, înţelesese şi el care era adevărata cinste a editorului, în mîinile căruia se constituise prizonier de bunăvoie. Convins ca spontana gentileţe a şiretului secretar cultural fusese pusă
248
249
la cale chiar de editorul său, în ziua plecării lui la Berlin, cunoscutului autor de romane senzaţionale nu-i mai rămînea drept răzbunare decît mîngîierea înţelepciunei dictonului francez : „Partir c'est mourlr un peu". Numai că, în cazul de faţă, cel care ar fi putut să moară nu era editorul care plecase, ci doar el, Ilie Ionescu-Ilion, care rămăsese la Bucureşti părăsit, ca un mort fără lumînare.
Cinstitul editor care, plecînd de la Berlin, mai dăduse cîte o raită şi pe la Lipsea, Dresda, Viena şi chiar Budapesta, nu se întoarse la Bucureşti decît după Sfîntul Gheor-ghe, adică după ce Ilie Ionescu-Ilion reuşise să-şi plătească chiria, cu banii împrumutaţi de la o bancă populară, sem-nînd o poliţă girată de alţi doi scriitori tot atît de buni platnici ca şi cel care încasase banii.
După sosirea patronului însă, cum în timpul verii editura era ocupată în primul rînd cu tipărirea cărţilor didactice, De vorbă cu armăsarul lui Mihai Viteazul rămăsese să fie tipărită la „calendele greceşti" cum s-ar spune. Totuşi, de bine, de rău, romanul lui Ilie Ionescu-Ilion reuşi să vadă lumina zilei şi el, atît prin vitrinele librăriilor din Bucureşti cît şi prin aşa-zisele chioşcuri culturale, de pe peroanele gărilor din provincie.
Dar cînd ?... Abia după Bobotează, adică exact după sfîr-şitul sărbătorilor de iarnă, care coincid cu sfîrşitul singurului adevărat sezon al cărţilor literare.
Şi în ce anume condiţii ?... Dezastruoase î... Fiindcă, deşi contractul încheiat la cafeneaua „Select" prevedea un avans de 20 000 de lei din drepturile sale de autor, sumă pe care editorul trebuia s-o verse autorului la predarea manuscrisului, totuşi, peste cei 5 000 de lei — încasaţi, după cum văzurăm, în două rate — Ilie Ionescu-Ilion nu mai putu smulge de la editor decît abia încă 7 000 de lei, adică în total 12 000 de lei, şi aceştia plătiţi tot în rate şi numai după şase luni de la apariţia romanului.
Cinstitul editor însă avea să meargă şi mai departe cu punerea în valoare a personalităţii lui culturale. în locul celor cinci mii de volume, care — după cum fusese stipulat în contractul semnat în cafeneaua „Select" — trebuia să re-
250
prezinte prima ediţie a romanului „editorul nu tipărise decît trei mii de volume, iar preţul volumului fixat de comun acord, tot prin acelaşi contract, la 80 de lei, fusese scăzut din oficiu la 40 de lei. Şi iată cum, din aceste două diferenţe — una de tiraj şi alta de preţ — Ilie Ionescu-Ilion avea să piardă rotunda sumă de 50 000 de lei...
Şi dacă ar fi fost numai atît !... Dar după un an şi jumătate de la apariţia romanului, autorul nu reuşise să-şi mai încaseze din drepturile lui decît abia încă 6 000 de lei, plătiţi însă în trei rate a cîte 2 000 de lei rata, ceea ce însemna că pînă la suma de 24 000 de lei, cît i s-ar mai fi cuvenit după micşorarea tirajului şi preţului la volum, ar mai fi rămas să primească încă 6 000 de lei. Tratativele autorului de a încheia conflictul cu editorul său în mod onorabil, printr-o complectă şi imediată achitare a tuturor drepturilor sale de autor nu duceau la nici un rezultat. Editorul continua să-l amîne sistematic, momindu-1 cu eventualitatea unei noi ediţii de alte trei mii de exemplare tipărită chiar înainte de epuizarea primei ediţii. După doi ani de aşteptare zadarnică însă, deşi romanul De vorbă cu armăsarul lui Mihai Viteazul nu se mai găsea în vînzare prin librăriile din Bucureşti, nici un volum, editorul tot mai continua să-i refuze, nu numai tipărirea noii ediţii promise, dar chiar şi achitarea celor 6 000 de lei — ultimele lui drepturi de autor — pe motiv că librăriile din provincie întîrziind să-şi reguleze conturile pentru volumele vîndute, nu se putea şti, daca prima ediţie fusese cu adevărat epuizată complect.
*
într-o noapte de sfîrşit de mai, cînd parfumul afrodiziac al teilor înfloriţi grăbea paşii perechilor de îndrăgostiţi în-tîrziaţi pe la Şosea, fie spre paturile lor personale, fie spre cele închiriate cu noaptea prin hotelurile de la periferia Bucureştilor, pe Bulevardul Universităţii, avea să se săvîr-şească exact aceeaşi minune ca şi pe drumul Damascului.
Aproape tot timpul cît durase masa lui de seară, la «Colonade", surîsul binevoitor dar agresiv al unei tinere necunoscute blonde îi înţepase atenţia cu o drăgălăşenie plină de elocvenţă. Totuşi în noaptea aceea, deşi avea cel mai legitim motiv să fie vesel, Ilie Ionescu-Ilion se întorcea acasă
251
singur şi obsedat de acelaşi justificat necaz, de a nu fi reuşit încă să-şi încaseze de la editor toate drepturile lui de autor. Ba la un moment dat, cunoscutul autor de romane senzaţionale se trezi că începuse să vorbească cu el însuşi.
.Vorbea ca şi cum s-ar fi mustrat frăţeşte pentru naivitatea cu care se lăsase îmbrobodit la ochi şi la minte de minciunile guralivului său editor, şi mai ales pentru buna lui creştere, care~l împiedicase să-i demaşte la timp, daca nu altceva, măcar şiretenia privirilor ascunse de lentilele fumurii ale ochelarilor săi încadraţi în aur. Se gîndea că daca ar fi avut norocul să-şi trateze publicarea romanului cu un alt editor — unul cel puţin fără ochelari fumurii — i-ar fi putut citi în ochi mai uşor calitatea cinstei de care editorul său făcuse atîta caz. Dar în cazul de faţă, nici măcar răzbunarea care-i trecuse întîmplător prin minte, n-ar fi fost eficace. Dacă i-ar fi spart, bunăoară, ochelarii cei vechi, preţul noilor ochelari, pe cari editorul şi i-ar fi cumpărat probabil din restul drepturilor lui de autor, n-ar fi echivalat poate, nici pe sfert, satisfacţia cu care s-ar fi putut mîngîia de pierderea celor 6 000 de lei. Ceea ce trebuia să-i spargă dar era cu totul altceva.
Adevărata soluţie i-o sugeră chiar în noaptea aceea armăsarul lui Mihai Viteazul, în faţa căruia se oprise întîmplător ca şi în ziua cînd aştepta să se urce în tramvaiul electric nr. 14. Fapt ciudat însă, surîsul rece al patrupedului de bronz avea parcă în el ceva din înţepătura agresivă — dar totuşi plină de drăgălăşenie — a surîsului cu care tînăra şi blonda necunoscută de la „Colonade" îi torturase o jumătate de oră în urmă. Ar fi putut jura că atît fata blondă, cît şi armăsarul de bronz îl împing la fel, cu aceeaşi insistenţă imperativă, spre o faptă eroică, asemenea celei de la Călu-găreni, unde Mihai Viteazul, modestul voievod al Munteniei, îi venise de hac puternicului Sinan-paşa, comandantul turcilor.
Ilie Ionescu-Ilion îşi da seama că prezenţa armăsarului de bronz — cu care fantezia lui de autor de romane senzaţionale îi procurase într-o noapte prilejul să stea cu el de vorbă pînă în zorii zilei — se bătea cap în cap cu amintirea proaspătă a fetiţei blonde, cu care reuşise să schimbe pe
252
furiş cîteva priviri semnificative. Se simţea totuşi stăpînit de aceeaşi emoţie plăcută pe care nu i-o da decît momentul cînd punea mîna pe un nou subiect senzaţional, pentru romanele sale... Şi-n noaptea aceea, probabil tocmai din cauza acestei emoţii, nu-şi putuse închide ochii decît abia spre ziuă...
Totuşi, faptul de a-şi fi petrecut noaptea singur nu-1 mai enerva. în lipsa unei petreceri vesele într-o grădină de vară, se mulţumise numai cu amintirea vie a fetiţei blonde de la „Colonade", al cărei chip -— detaşat parcă din umbră cît mai vizibil şi mai aproape de el, — încerca să-i împrospăteze demnitatea literară, pe care el, sărman autor de romane senzaţionale, căzut victimă unui editor „cinstit", şi-o considera complet mucegăită.
A doua zi, ca şi cum s-ar fi dus la o întîlnire fixată din ajun, Ilie Ionescu-Ilion intră în biroul editorului, exact la ora cînd ştia că stăpînul ochelarilor cu lentile fumurii trebuie să se găsească numai acolo şi nu în altă parte.
Revederea celor doi factori culturali avea să marcheze, în analele frăţiei de interese comune dintre scriitori şi editori, cel mai autentic eveniment senzaţional nu numai al zilei, dar al întregului an cultural.
înfrăţiţi mai întîi pe marmora mesei din cafeneaua „Select", pe care semnaseră de comun acord contractul cu bucluc şi învrăjbiţi apoi pe acelaşi cîmp de activitate culturală — fragmentată însă de varietatea unor multiple interese, mai degrabă personale decît profesionale — autorul de romane senzaţionale şi editorul său îşi întinseră mîinile cu aceeaşi tradiţională şi reciprocă toleranţă sentimentală, ale cărei rotiţe dinţate n-aşteptau decît momentul lor binevenit ca să sară de pe axa lor.
— A !... lume nouă, lume nouă ! Ce mai faci, scumpe maestre ?
— Merci, bine !... Dar d-ta, cotoi încălţat, pe ce vechi acoperişuri de case îţi mai vînezi noile victime ?...
— Auzi vorbă !... Pe aceleaşi acoperişuri cu burlanele veşnic găurite. Dacă nu curge... pică !...
253
— Dar de cînd îţi tot pică — parcă ai fi măsluit Dama de pică a lui Puşkin — nu cumva ţi-o fi picat din provincie şi cei 6 000 de lei, ce-mi datorezi ?
— Chiar 6 000 de lei ?... Auzi, auzi !... Iartă-mă, dar eu nu-mi amintesc de aşa ceva...
— Cred şi eu !... D-ta, ai pe conştiinţă atîtea escrocherii îngropate cu toată cinstea cuvenită celor căzuţi pe cîmpul de onoare, că nu m-aş mira să le fi pus cruce şi celor 6 000 de lei ai mei...
Editorul rămase cu gura căscată, ca şi cum un os de peşte i s-ar fi înfipt, jumătate în limbă şi jumătate în cerul gurii. Nu s-ar fi aşteptat pentru nimic în lume ca naivitatea mă-lăiaţă a clientului său să se fi transformat peste noapte, aşa, deodată, într-un humor agresiv, contra căruia, deocamdată nu-i găsea nici un fel de replică, cu care i-ar fi putut dovedi că nici el nu amuţise încă complet. Ba începuse chiar să regrete că nu-i citise încă romanul, pe care nu i-1 editase decît că prea îl plictisise reclama pe care ceilalţi editori continuau încă să i-o facă pentru romanele apărute înainte.
în schimb, Ilie Ionescu-Ilion — care nu devenise agresiv decît graţie surîsului atribuit de imaginaţia sa unui armăsar de bronz — se mulţumea deocamdată să-şi privească editorul cu aceeaşi milă profesională, cu care un judecător integru, priveşte un recidivist, căruia nu i se mai poate acorda nici un fel de circumstanţă atenuantă.
Ba ceva mai mult, de data asta, era mai sigur ca niciodată, că editorul său încerca să joace din nou rolul aceluiaşi şmecher, care de cîte ori este prins „cu mîţa în sac" renunţă bucuros la mîţă, dar îşi păstrează sacul, în care a doua zi, i se găseşte ascunsă o altă mîţă.
între timp, editorul, care părea a fi renunţat deocamdată la luptă, avu fericita inspiraţie să-şi poftească clientul sa ia loc într-un confortabil fotei, ca s-aştepte cîteva minute numai, pînă ce şeful contabilităţii avea să cerceteze scriptele şi să-i raporteze sumele de bani, sosite din provincie în ultimele şase luni. Editorul însă cunoştea mai dinainte rezultatul acestui fel de cercetări, deoarece funcţionarii lui erau instruiţi din timp, cum trebuiau să execute aceste ordine de cari editorul nu făcea uz, decît cînd se găsea la mare strîmtoare-
La rîndul său, şeful contabilităţii înţelesese şi el imediat că răspunsul cerut de patron nu poate fi altul decît — conform cuvîntului de ordine — acelaşi care suna la fel, ori. de cîte ori raportul trebuia prezentat editorului, de faţă fiind şi scriitorul interesat. Şi, bineînţeles, raportul şefului contabilităţii sună, şi de data asta identic după cum Ilie Ionescu-Ilion îl mai auzise şi în alte daţi, cînd se interesa de mersul vînzării romanului său în provincie.
— Ai auzit ?... Ce crezi că provincia-i Bucureşti, să-ţi consume o întreagă ediţie în şase luni de zile ? Provincia reclamă şase ani pînă să vîndă cele trei sute de exemplare trimise... nu trei mii, cîte ţi-am tipărit eu în prima ediţie...
Nebănuind că scriitorul îl ascultase intenţionat distrat, fără să-i răspundă imediat, editorul prinse curaj să-şi continue explicaţiile pe cari probabil nu le sfîrşise încă.
— Şi cînd mă gîndesc că n-au trecut nici doi ani, şi d-ta ai şi încasat 18 000 de lei deja! N-ai încasat?... Spune!... Ai încasat. Nu zic. Dreptul d-tale... Dar aşa cum se prezintă cazul în momentul de faţă, de unde vrei să-ţi mai plătesc încă 6 000 de lei ?
— Dacă aş şti că eşti un editor cinstit, după cum te-ai lăudat în faţa statuei lui Mihai Viteazul, ţi-aş răspunde : „Dm cofa d-tale plină de bani"... Ţi-aduci aminte de cofa de-atunci ?
— Cum nu ?... Dar d-ta aşa naiv eşti să crezi că o casa de bani, sau o „cofă" cum îţi place să-i zici, trebuie să fie totdeauna plină ?
— Nu... Dar nici d-ta, nu cred să pretinzi că o casă de bani ca a d-tale ar putea fi vreodată aşa de goală ca să nu poată scoate din ea nici măcar 6 000 de lei, pentru un scriitor de „mare talent" după cum m-ai categorisit chiar d-ta...
— Să mă ferească Dumnezeu de o aşa mare nenorocire ! 'Casa mea de bani... Adevărat... Nu este goală niciodată. Dar asta nu însemnează că trebuie s-o golesc de dragul d-tale...
Şi editorul se opri brusc, deşi ar fi dorit poate să mai spună ceva. Observase însă cu oarecare teamă, cum Ilie Io-Tiescu-Ilion, întorcîndu-i spatele ostentativ, rămăsese cu ochii aţintiţi, ca o pasăre de pradă, pe geamul vitrinei, pe care literele de aur — firma editurei — străluceau în bătaia soa-
254
255
relui care tocmai se ridicase pînă peste acoperişul clădirii din faţa biroului. Ba, ceva mai mult, calmul neobişnuit al scriitorului de romane senzaţionale, parcă nu-1 mai neliniştea, ca de obicei, de cîte ori dădea ochii cu el.
— Dacă este aşa, dă-i dracului de bani, că la urma urmelor, eu — îţi spun drept — m-aş mulţumi numai cu cît mi-ai dat !...
Editorul tresări cuprins de o nedumerire stranie, ca şi cum replica neaşteptată a clientului său n-ar fi ieşit chiar din gura omului ciudat, care pretindea c-ar fi stat de vorbă cu armăsarul lui Mihai Viteazul.
— Ba, pardon ! De ce te-ai mulţumi numai cu ce ţi-am dat, dacă eşti sigur că-ţi mai datorez încă 6 000 de lei ?... Eu te rog, din contră, să mi-i ceri fiindcă-i dreptul d-tale... Dar, bineînţeles, nu chiar acum. Aşteaptă mai întîi să ţi se vîndă întreaga ediţie...
— Ia mai lasă glumele deoparte, că ediţia mea ştiu eu mai bine ca d-ta cînd are să mi se vîndă întreagă... „la pastele cailor", ca să nu zic chiar : „la pastele armăsarilor"...
— Dar de unde ?... Dacă ai noroc, poate chiar peste un an, dacă nu şi mai curînd. Depinde... Numai că eu nu sunt prooroc să-ţi pot spune exact.
Continuînd să privească geamul vitrinei, ca şi cum explicaţiile trase de păr ale editorului nu l-ar mai fi interesat, Ilie Ionescu-Ilion scăpă intenţionat o exclamaţie de admiraţie falsă urmată imediat de o constatare nu prea măgulitoare la adresa vitrinei faimosului institut de cultură românească, în care se găsea.
— Frumoasă vitrină !... N-am ce zice. Parcă nici n-ar fi vitrina speluncei unui editor cinstit ca d-ta...
Ofensat de remarca clientului său, editorul se apropie de el, decis să-i dea răspunsul ce-r tremura pe buze, dar nu din spatele lui, unde se găsea încă — ci chiar din faţă ca să-î poată desfide privindu-1 ţintă în ochi.
De data asta însă, cel care nu-i dădu răgaz celuilalt să-şi deschidă gura, nu fuse ca de obicei editorul, ci scriitorul...
Bastonul lui Ilie Ionescu-Ilion, ca şi un ciocan de fabrică acţionat de un curent electric, prefăcuse în ţăndări şi geamul vitrinei... şi literele de aur ale firmei... şi prestigiul cultural al editorului.
256
înmărmurit şi cu figura galben-verde, ca un cantalup necopt încă, patronul dughenei culturale privea deopotrivă şi prin lentilele fumurii ale ochelarilor săi, şi prin golul geamului spart, mulţimea din stradă, cum se îngrămădea tot mai repede din clipă în clipă, pe porţiunea de trotuar din faţa clădirii în care se produsese teribila explozie — inventată de imaginaţia populară, cît ai fi clipit din ochi.
Pentru prima oară în viaţa lui, guralivul editor amuţise parcă de-a binelea. Dar nu atît din cauza pierderii suferite, cît mai ales din cauza spaimei care-i sfredelise şira spinării şi îi îngreunase respiraţia, ca şi cum un dop de plută i s-ar fi înţepenit în gîtlej, ca într-o sticlă de şampanie voiajată pe oceanul Atlantic (Havre — New York).
în schimb, Ilie Ionescu-Ilion, mai calm ca niciodată în viaţa lui, zîmbea acrobatic, mîngîindu-şi bastonul, ca şi cum i-ar fi mulţumit pentru reuşita completă a gestului eroic, la care colaboraseră amîndoi. Şi lucru ciudat — zîmbetul lui nu era parcă decît reflexul propriei sale demnităţi literare, sugerat atît de surîsul gemen al armăsarului de broz, călărit de Mihai Viteazul, cît şi de ocheadele primăvăratice ale fetiţei blonde de la „Colonade".
La un moment dat, cei doi beligeranţi îşi dădură seama că ridicolul acestei situaţiuni critice, pe care ei singuri şi-o creaseră, ameninţa să-i compromită definitiv şi la fel pe amîndoi, faţă de mulţimea adunată în stradă, gata să dea curs liber celor mai nesărate glume şi mai răutăcioase aluzii. Atît autorul de romane senzaţionale, cît şi editorul „cinstit" simţeau parcă nevoia imperioasă de a se dezvinovăţi reciproc, aruncîndu-şi vina unul asupra altuia. Editorul însă nu îndrăznea să ia iniţiativa, de teamă „— nu care cumva — să-şi enerveze din nou clientul pe care-1 credea capabil să-i spargă şi al doilea geam din vitrina alăturată. La fel şi autorul de romane senzaţionale — deşi refăcut mult mai repede decît editorul său — nu găsea nici el de cuviinţă să-şi reproşeze lipsa de generozitate culturală faţă de victima sa, prelungindu-i la infinit starea de plîns în care se găsea „cinstitul" editor.
în cele din urmă, tot Ilie Ionescu-Ilion se îndură să-i adreseze editorului său una din cele mai corecte şi mai de circumstanţă invitaţii la... vals !...
257
— Trimite-mi, draga, te rog, nota de plată acasă... ca să ştiu măcar cît va trebui să-mi mai reţii din cei 6 000 de lei ce-mi datorezi... Cît pentru rest... dacă întîmplător voi mai avea ceva de încasat, nu te grăbi... Mai trec eu pe aici să-ţi sparg şi cealaltă vitrină... ca să fim chit !...
Şi pe uşa pe care funcţionarii institutului de cultură o uitaseră deschisă cînd fugiseră cu toţii din birou, înnebuniţi de groază, Ilie Ionescu-Ilion ieşi fredonînd cunoscuta melodie cu care maestrul Castaldi însufleţise patrioticele versuri ale lui St. O Iosif : „La arme, cei de-un sînge şi de-o lege... La arme !..."
nune şi un suflet generos, o ridicase — omagiu adus scumpului său ginere — la suma de două milioane. ^ _ ^
Şi ca un fericit început al acestei colaborări literare, tinerii căsătoriţi hotărîră, de cornut acord, ca cel puţin primul lor roman senzaţional să apară tot în editura familiei La fel, noul geam al vitrinei cu aceleaşi litere de aur ale firmei, avea să fie plătit, nu de editorul păgubit cu cîteva mu de lei, ci din primul avans asupra zestrei, pe_ care dealtfel Ilie Ionescu-Ilion se grăbise să-1 încaseze chiar in ajunul logodnei.
O lună mai tîrziu, toate ziarele din Bucureşti anunţau la „Cronica mondenă" logodna unicei fiice a celui mai cinstit editor literar din România întregită, cu reputatul autor de romane senzaţionale, Ilie Ionescu-Ilion. Căsătoria la ofiţerul stării civile fusese fixată pentru prima duminică din luna următoare. Despre căsătoria religioasă însă, ziarele — nu se putea preciza dacă intenţionat, sau chiar dintr-o regretabilă lipsă de atenţie profesională — nu dădură nici o lămurire.
în schimb, mai toate cercurile culturale atît din Bucureşti cît şi din provincie, primiseră ştirea acestei căsătorii cu cea mai senzaţională bucurie, mai senzaţională chiar decît efectul produs de citirea tuturor romanelor senzaţionale semnate de Ilie Ionescu-Ilion. Nu mai rămînea nici o îndoială, că de data asta, genul romanului senzaţional din România îşi găsise în fine şi el doi eroi autentici.
între timp, Ilie Ionescu-Ilion se şi grăbise să-şi adopte propria sa idilă culturală ca subiect al noului său roman senzaţional, pe care de data asta, n-avea să-1 mai semneze el singur. O, nu !... De aici înainte, hotărîrea sa — adevărată literă de Evanghelie — era să scrie numai în colaborare cu necunoscuta blondă de la „Colonade" care, citindu-i romanul De vorba cu armăsarul lui Mihai Viteazul editat de părintele său, rămăsese aşa de încîntată de talentul autorului nedreptăţit de editor, încît preferase să-1 despăgubească dînsa de cei 6 000 de lei — dar bineînţeles :— nu din veniturile institului cultural părintesc, ci din veniturile propriei sale zestre, pe care fericitul editor cinstit, devenind ca prin mi-
258
r
SPOVEDANIA UNUI ÎNSTREINAT
îl întîlnise pe ţărmul canalului La Manche, într-o vară cînd urîtul îl gonise din Parisul pustiu spre mare.
într-o după-amiază, Andrei Băleanu se coborîse să-şi bea ceaiul în grădina de iarnă a hotelului. Five-o'clock-ur'ile hotelului său erau renumite pe tot lungul coastei. în timpul verii, mai toate începuturile romanelor de dragoste porneau de acolo.
în jurul lui, o mare liniştită de capete — mai multe femei decît bărbaţi — şi un miros adormitor de parfum de ceai şi de rom. Era atîta eleganţă în mişcările acestor mîini inelate, că ai fi crezut mai repede că nimic nu se mişcă din tot ce vezi cu ochii şi că totul n-ar fi decît un enorm tablou pictat de un nebun.
Alături de el, un tînăr vestejit înainte de timp da drumul bucăţelelor de zahăr, una cîte una, în cele două pahare de ceai — unul al lui şi altul al doamnei de lîngă el — o doamnă mai în vîrstă, dar totuşi destul de frumoasă pentru cei care ţin cu orice preţ să fie iubiţi de cineva.
Curios lucru ! Tînărul de lîngă el îl privea ca şi cum l-ar fi cunoscut cîndva. Totuşi, privirile lui, mai mult aruncate pe furiş, îi dădeau să înţeleagă că n-are îndrăzneala să-i vorbească. Băleanu nu-şi aducea aminte să-1 mai fi văzut vreodată. Necunoscutul avea o figură suptă de neodihna — părea un bolnav sculat cu sila din pat, dacă nu chiar un mort, uitat neîngropat.
Vorbea domol şi prelung, ca şi cum ar fi silabisit într-o carte. Frazele lui aveau ceva din măreţia stranie şi mută a
260
sfincşilor din deşert, iar ochii lui, singura scînteie de viaţă ce-i mai rămăsese, îi sticleau din cînd în cînd, mai luminoşi decît cele două smaragde ale inelelor.
Dar cum, de la un timp, privirile necunoscutului începuseră să-1 exaspereze, Andrei Băleanu îşi întoarse capul de cealaltă parte a sălii, spre colţul în care şase ţigani, îmbrăcaţi în haine roşii, îşi acordau viorile.
Un foşnet de mătase îl făcu să tresară. Tînărul, împreună cu doamna în vîrstă, se sculaseră să plece. Străinul, care avea aerul că-1 cunoaşte, îi aruncase un zîmbet prietenesc, însoţit de un gest cu care l-ar fi rugat parcă să-1 aştepte.
Cine putea fi omul acesta de a cărui privire pătrunzătoare Andrei Băleanu începuse să se teamă ?
în urma lor se ridicase şi el. Era hotărît să nu se mai coboare niciodată în grădina de iarnă a hotelului. Băleanu îşi putea bea ceaiul în odaia sa. Atmosfera acestor five-o'clock-un îi părea înăbuşitoare. Şi afară de acesta, nici mirosul florilor din sală nu-i plăcea. îi părea că miroseau a mort.
într-altă noapte — o noapte, dealtfel, în care nu se cunoscuseră încă — în salonul hotelului nu mai rămăseseră decît ei doi.
Afară ploua, şi vîntul bătea cu furie dinspre mare. Cî-teva globuri electrice luminau plaja pustie, acoperită de valuri, iar corăbiile pescarilor, prinse în ancore şi părăsite, se înşirau pe coaste negre şi murdare, ca nişte cosciuge dezgropate de curînd.
Necunoscutul, cu fruntea lipită de geam, privea afară. Privea cu seninătatea unei statui de bronz, cu mîinile împreunate la spate, aşa ca şi cum n-ar fi văzut nimic, ca şi cum nu s-ar fi gîndit la nimic.
Marea crescuse pînă sub terasa hotelului. Zgomotul valurilor apropiate se desluşea tot mai bine. Şuieratul vîntului nu le mai putea acoperi.
Necunoscutul, mişcat de la locul lui, făcea impresia unui manechin de vitrină. La un moment dat, Andrei Băleanu il văzu întorcîndu-se brusc, ca şi cum ar fi avut ceva de spus. Salonul însă, afară de ei doi, era gol...
La un moment dat, îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor şi, cu un zîmbet forţat de răutate — un zîmbet în care
261
ceteai sarcasmul unei întregi rase degenerate — se apropie de fotoliul lui Băleanu.
—■ Iertaţi-mă, domnule, i se adresă el. Poate că vă întrerup şirul gîndirii... dar vedeţi... eu sunt un om serios... Aş vrea să vă întreb şi pe dumneavoastră... Ştiţi pentru cine se înfurie marea, cînd cei de pe mal n-au nici măcar timp să privească...
— Mă gîndeam tocmai la cei întîrziaţi pe mare, îi răspunse Băleanu.
— La cei care se îneacă sau la cei care scapă ?
— Şi la unii... şi la alţii...
Răspunsurile lui Băleanu însă nu-1 mulţumiră deloc.
— Pe dumneavoastră nu v-a apucat niciodată furtuna pe mare ?
— Nu.
— Sau poate nici n-aţi călătorit încă pe mare ?
— Nu încă !
— Păcat !... Dumneavoastră nu pricepeţi poezia mării... Apoi, după o pauză şi cu un zîmbet din ce în ce mai plin de răutate, continuă : Iertaţi-mă că vă spun lucrurile acestea. Dar mie îmi place să spun adevărul chiar oamenilor pe care nu-i cunosc... Vreau să vă spun că, dacă nu pricepeţi poezia furtunii, nu pricepeţi nici muzica, nici dansul... nimic... Marea singură vă poate învăţa totul... în şcoală nu se prea învaţă multe lucruri. Nu-i aşa ? O să-mi răspundeţi poate că la aceeaşi şcoală am învăţat cu toţii. E adevărat. Dar dumneavoastră nu ţineţi să ştiţi ceva mai mult decît alţii ?... în cazul acesta, sunteţi un om fericit... şi ca dumneavoastră am mai întîlnit şi alţii. Mulţi... foarte mulţi... Mie, însă, nu-mi plac oamenii fericiţi... Fericirea nu este un lucru de invidiat... Şi animalele sunt fericite !...
Un sfert de oră mai tîrziu, un chelner, cu ochii pe jumătate închişi de somn, le servea ceaiul amîndurora.
Streinul pe care Andrei Băleanu credea că-1 vede pentru prima oară, necunoscutul de a cărui privire începuse să se teamă era un român care aproape nu-şi mai cunoştea limba. Şi, stranie întîmplare, streinul acesta era Şerban Muşat, colegul lui de bancă în clasele primare.
Şi-au acoperit faţa cu palmele şi cîteva minute au stat nemişcaţi amîndoi, privindu-şi întunericul gol din palme, ca şi cum ar fi vrut să pătrunză deopotrivă enorma noapte ce-i
despărţise timp de un sfert de veac. Şi parcă tot nu le venea să creadă că după atîta timp Andrei Băleanu jsă fi rămas acelaşi ca să poată fi recunoscut pe dată, pe cită vreme din Şerban Muşat, din băiatul frumos de altădată să nu mai trăiască decît o umbră aproape ştearsă, fără viaţă — o icoană tocită de buze şi prăfuită de timp.
Şi ce erau amîndoi un sfert de veac m^ urmă ? Copji fără' minte, visători naivi, artişti pretenţioşi şi fără aureolă, care ceteau pe Făt-Frumos din lacrima şi declamau Lacul lui Lamartine. Pe tabla neagră însă, _ nu se pricepeau să descurce cu tibişirul nici o simplă împărţire.
într-o zi, Şerban Muşat îi făcuse lui Andrei Băleanu^ o destăinuire tristă. Părinţii se hotărîseră să-l trirneată în_ străinătate. Şcolile din ţară nu erau potrivite vlăstarului unei familii care pe vremuri domnise în România.
Peste cîteva săptămîni, Şerban Muşat plecase. Se sărutase atunci cu dragoste de adevăraţi fraţi^ şi prinseseră ^cu lacrimi calde de copii îndureraţi, căci pînă atunci ^ nu plânseseră încă, iar despărţirea celor doi fraţi de visuri îi îndurera pentru prima oară.
De atunci trecuse timp.
în prima lună, Andrei Băleanu primise de la Şerban Muşat trei scrisori, în a doua lună numai o scrisoare, iar în a treia lună, nici una... Şi apoi şi-au pierdut urraa.^
Aşa este cînd pleci departe. Străinii îţi sugrumă cu încetul amintirea celor lăsaţi în urmă, şi clipă cu clipă,^ zj cu zi, an cu an, te înstrăinezi tot mai mult şi tot mai străini îţi par tocmai acei care-ţi fuseseră mai dragi.
Şi iată că după un sfert de veac se regăsiseră fără să se caute.
— Cînd te-am zărit în sală, mi-am adus aminte că te cunosc, îi declară Şerban. Ţi-am făcut un semn săjmă aştepţi, fiindcă voiam să te întreb cine eşti. Erarn sigur că te^ cunosc. A doua zi, am venit la ceai cu gîndul că vei veni şi tu. Ai lipsit însă. M-am dus atuncea la chelnerul care te servise cu o zi mai înainte, cerîndu-i informaţii despre tine... Ah !... nu mi-ar fi trecut niciodată prin gînd c-ai putea fi chiar tu... Şi cu toate acestea, este adevărat... Dacă nu mi-aş^ fi uitat c-am trăit pe vremuri şi în România, te-aş fi ghicit poate imediat. Dar vezi... Mă gîndisem la tot şi peste tot, numai la noi, la prietenii din copilărie... nu !... Astă-seară
263
'262
însă, cînd am dat ochii cu tine, am tresărit de bucurie ca şi cum aş fi văzut venind spre mine un al doilea Crist. Şi dacă nu ţi-am spus-o imediat, parcă tot speram c-ai să mă recunoşti şi tu. Ah !... Ce nebun sunt...
Şi Şerban Muşat, după ce dădu cu deznădejde din cap, îi mîngîie obrazul lui Andrei Băleanu şi continuă :
— Te-ai schimbat şi tu mult, e drept... Totuşi, ţi-a rămas ceva în figură, în priviri mai ales, ceva care n-are să ţi se ^schimbe niciodată şi care îmi va spune totdeauna ca vei rămîne acelaşi. Timp de un sfert de secol, tu ai trăit aşa cum trebuia şi ai crescut fără să te schimbi în altul... Tu ai rămas tot tu... Dar eu ?... Mă vezi pe mine ?...
Şi în faţa oglinzii, măsurîndu-se cu nişte ochi încruntaţi ca şi cum şi-ar fi privit un duşman, exclamă :
— Ia priveşte-mă !... Cap de mort... mîini de schelet... Eu am murit de mult, aşa de demult, că aproape am putrezit pe de-a-ntregul... Nu ?... Spune... Ţie nu-ţi miroase a cadavru ?... Mie, da!... Şi dacă aş vărsa pe mine toate parfumurile din lume, acelaşi lucru va fi — tot parfumul morţii mirosi-va mai tare...
^ Pe Andrei Băleanu cuvântul „moarte" îl cutremura pentru prima oară. în momentul acela, fără să vrea, se gîndea la romanul lui Oscar Wilde, şi în figura lui Şerban Muşat vedea parcă portretul lui Dorian Gray. I se părea lung, ne-sfîrşit de lung, cu capul înfiorător de urît, un monstru viu cu^ ochii de smaragde şi cu buzele de bronz... Şi cu cît îl privea, cu atît i se părea schimbîndu-se, pe minută ce trecea, în altul, tot altul decît cel care-i vorbea.
— Ce nebun sunt ! se scuză Şerban Muşat într-un tîrziu. De ce ţi-aş spune lucruri la care n-ar trebui niciodată să mă gîndesc ? Dar vezi tu... mi-am adus aminte de atunci cînd eram copii... Păcat!... Păcat să ne înăbuşim tinereţea aşa de timpuriu şi să ne grăbim moartea înghiţind de bunăvoie, pe fiecare zi, cîte un pahar de otravă — o zi mai puţin.... Dar ce vrei să fac ? Tu nu poţi pricepe cît este de dulce să mori aşa, încet, pe nesimţite, să ştii că mîine îţi este ultima zi, şi nerăbdător să sorbi şi ultimul pahar !... Ah, ultimul meu pahar...
Şi Şerban Muşat îl săgeta cu o privire aşa de ascuţită, ca Andrei Băleanu îşi închise ochii pe jumătate, în timp ce
prietenul său din copilărie continua să se spovedească aproape mecanic.
— Ai venit la timp... Ai norocul să mă vezi murind. Ascultă !... Tu nu ştii cînd ai să mori... S-ar părea că lucrul ăsta nu-1 ştie încă nimeni... Eu însă îl ştiu... O să mor curind... Viaţa mea este calculată, zi cu zi... oră cu oră. Ba ştiu chiar ultima oră ! Moartea mea n-are să întristeze jpe nimeni. O să se petreacă la fel ca la o aniversare. Am să dau un banchet monstru, un banchet în cinstea morţii mele şi, de faţă cu convivii, fără ca nimeni să bănuiască, voi goli ultimul pahar... Pricepi ?... Ultima înghiţitură va fi începutul celor fără de sfîrşit.
Şi Şerban Muşat îşi încheie fraza cu un gest larg şi totuşi plin de o supremă hotărîre.
în timpul acesta, la orizont, o dungă argintie se desena din ce în ce mai strălucitoare, ca şi lama unui cuţit enorm ce-ar fi plutit în aer. începea să se lumineze de ziuă. Vîntul încetase. Furtuna se liniştise şi marea îşi legăna răutatea potolind fîşiile enorme de apă ce se depărtau unele de altele cu zgomotul unor lanţuri ruginite.
După ce îşi dădură întîlnire pe a doua zi înainte de dejun, fiecare din ei o porni spre odaia respectivă.
Pînă atunci, lui Andrei Băleanu vorbele prietenului său din copilărie îi făcuseră impresia aiurărilor interesante ale acelor oameni ciudaţi, cărora mulţimea le zice nebuni — oameni rari, aproape dispăruţi astăzi, filozofi necunoscuţi — obosiţi de viaţă şi totuşi fricoşi de moarte, rătăcitori, singuratici din oraş în oraş, din ţară în ţară, nemulţumiţi de tot şi de ei înşişi chiar.
în dimineaţa aceea Andrei Băleanu nu putuse închide ochii... Figura lui Şerban Muşat i se încrustase în minte ca o monogramă pe un inel. încerca să se gîndească undeva în-tr-altă parte decît la prietenul său din copilărie. Dar gîndul lui, mai stăruitor decît oricînd, rămînea pe loc, ca o piatră ■enormă de moară, pe care n-ar fi putut-o clinti.
Cînd s-a sculat din pat, obosit de nesomn, şi-a simţit ochii umezi. Plîngea fără să vrea pe ultimul vlăstar al acelei rase vechi şi nobile, pe omul aproape putred, căruia nu-i mai  rămăsese viu  decît  galeria cu portretele strămoşilor.
264
265
După ce s-a deschis uşa, Andrei Băleanu s-a oprit în prag, ca şi cum i-ar fi fost frică să intre înăuntru. în odaie, plutea greoi un miros pătrunzător de flori uscate — miros vi coroanelor funerare, îngrămădite prin cavouri.
Şerban Muşat era îmbrăcat într-un halat cărămiziu. Cînd 1-a zărit intrînd, s-a ridicat de pe sofaua în pernele căreia se îngropase pe de-a-ntregul, şi, zîmbindu-i cu acelaşi obişnuit sarcasm, i-a întins mîna, pe degetele căreia — degete subţiri şi palide ca aurul mat — înşirase alte • inele decît cele din ajun.
Lui Andrei Băleanu degetele prietenului său îi făcuse impresia unor obiecte de artă ce ar fi trebuit păstrate în galantarele de sticlă de prin muzee — obiecte ce nu trebuiau atinse, ci numai admirate.
— îmi place că vii la timp, îl întîmpină Şerban. Atenţia ta mă face să am toată încrederea în orice cuvînt al tău. Voi avea nevoie de tine, de un om sincer care să mă înţeleagă şi să mă iubească mult. Nu-i aşa că tu mă iubeşti încă ?... Nu ?... Spune-mi... Am ghicit adevărul aseară. Tu eşti fratele meu, pe care nu vreau să-l mai pierd.
Se aşezară apoi amîndoi, unul lîngă altul, în faţa unei mescioare încărcată cu sticle de lichior.
— Ascultă, îi explică Şerban Muşat, eu n-am băuturi de cafenea. Tu trebuie să bei ce-ţi dau eu şi să fii sigur că ambrozia zeilor nu era mai gustoasă decît lichiorurile mele.
Şi Muşat începe să-i arate lui Băleanu fiecare sticlă în parte.
— Iată... Aici am lichior de mirt ! Ţi se pare curios... Nu ? Mie îmi place foarte mult. Miroase aşa de frumos... Miroase a cadavru... Păcat că nu-i otrăvitor... Eu îl beau amestecat cu lichior de chiparoasă... Ah !... Ce miros comun. Miroase a vestală... Pricepi ?... N-o să bem însă nici din-tr-unul, nici dintr-altul !... Aci am un lichior de crizantemă... Primul lui fabricant a murit chiar în ziua în care 1-a gustat. Nenorocitul !... A murit fără să-şi dea seama ce mare bine procurase omenirii. Este otrava cea mai de preţ, cea mai plăcută, cea mai nobilă !... Ai să vezi. Un păhărel nu-ţi face nici un rău, fiindcă eu l-am diluat cu apă distilată. Trebuie
266
să bei însă o sută de păhărele ca să mori, şi anume, cîte un păhărel, la două săptămîni. Totul este calculat. Lichiorul ăsta omoară cu o exactitate de cronometru. Cel care i-a studiat efectele a fost cel mai mare om din vremea aceea. în cinci ani şi-a omorît douăzeci şi doi de servitori şi, fiindcă fusese dat în judecată şi cît p-aci să fie condamnat, timp de alţi zece ani de zile şi-a continuat experienţele cu condamnaţii la muncă silnică pe viaţă. Tu-ţi faci idee de ce însemnează cincisprezece ani din viaţa unui om închinaţi experimentării unei otrăvi ? Şi, după o scurtă pauză, atît cît să aprindă o havană, Muşat continuă : Eu am băut pînă acum cincizeci şi şapte de păhărele. După cum vezi, am trecut de jumătate. Pe al cincizeci şi optulea însă, îl voi bea azi, în sănătatea ta. Cred că îmi vei face plăcerea să bei şi tu împreună cu mine. N-ai nici o teamă. Un singur păhărel nu-i otrăvitor. Şi nici nu-ţi închipui ce delicios este. Mîine ii sa-mi ceri altul... dar mîine n-am să-ţi mai dau. Dacă vrei, uite, un păhărel la două săptămîni. Altfel, ai să mori prea curînd...
Cînd 1-a văzut destupînd sticla şi umplînd păhărelele cu seninătatea unui cîrciumar ce-ar fi turnat ţuică, lui Andrei Băleanu i s-a părut că picioarele i se lipesc de covor, iar capul i se topeşte ca un bulgăre de zăpadă strîns într-o palmă caldă. Gestul prietenului său din copilărie însă fusese hotărîtor şi privirea lui atît de poruncitoare, că Băleanu apucă păhărelul fără să tremure şi, ciocnindu-1 cu al lui Muşat, îl goli dintr-o singură înghiţitură.
Şerban Muşat avusese dreptate. Lichiorul lui era cel mal gustos din cîte băuse pînă atunci, dar nu cel mai gustos din toate lichiorurile ce se pot bea.
*
în seara aceea, după ce hoinăriseră de-a lungul ţărmului, goniţi de fluxul mării, se întoarseră la hotel spre miezul nopţii.
Pmă atunci, Muşat nu-i vorbise decît de mare, de farmecul călătoriilor lungi şi nesigure, cînd pleci cu teama de a nu putea ajunge la destinaţie şi ajungi cu regretul de a nu-fi naufragiat pe drum ! îi recitase apoi versuri din Baude-lairey cu vocea lui ciudată şi egală ca o singură notă pe un
267
violoncel, o voce obosită, venită parcă de sub pămînt şi de departe...
„O, mort, vieux capitaine, ii est temps!... Levons l'ancre"...
Şi braţul lui de preot păgîn, întins spre orizont în chip de rugă, dăduse parcă glas zărilor mute şi viaţă nisipului ce tremura sub picioarele lor, ca o barcă şubredă pornită cu ei cine ştie unde !...
Cînd însă Andrei Băleanu 1-a întrebat : „Pentru ce ?", Şerban Muşat i-a aruncat o privire înfiorător de încruntată, ca şi o pedeapsă pentru vina de a nu-1 fi putut încă pricepe.
Cînd a ajuns la hotel, Muşat s-a grăbit să-1 ia de mînă şi, ţinîndu-1 cu el de-a lungul coridoarelor, 1-a dus pînă în odaia lui.
— „Pentru ce ?" îl parafrazează Muşat.
Şi vocea unui condamnat la moarte ce s-ar fi spovedit n-ar fi tremurat poate mai tare ca vocea prietenului său din copilărie în momentul acela.
— Cînd eşti singur pe lume, fără rude, fără prieteni, fără amantă care să te înşele chiar, cînd nici nu poţi iubi pe nimeni, nici nu te poţi simţi iubit de cineva, pentru cine trăieşti ? Pentru tine singur... Nu ?... Pentru tine, bineînţeles, fiindcă eşti egoist şi laş. Ţi-e frică să-ţi trînteşti un glonţ în creier şi nu te înduri să pleci aşa curînd, căci totdeauna „prea curînd" ţi se pare oricît de mult ţi-ar fi dat să-ţi încălzeşti mortăciunea la soare. Primăvara îţi amîi sfîrşitul pînă la toamnă şi toamna pînă la primăvară. Eşti totdeauna ca o piesă de teatru anunţată şi totuşi neîncepută încă... Tot aşa şi cu mine. Pe mine mă plictiseşte viaţa cu lumea aceasta stupidă, în fond ca orice lucru fără rostul lui, păpuşeriile societăţii jucate de maeştri nepricepuţi, de nişte capete strimte, fără creieri, fără judecată clară şi liberă, capete de maimuţe care nu fac decît ceea ce văd la altele, unele mai stupide şi mai fără sens decît celelalte... într-o vreme, mă iubea toata lumea şi tocmai faptul ăsta mă înrăia şi mai mult. Ştii de ce mă iubeau ? Unii fiindcă eram bogat, alţii fiindcă le păream frumos... Mă iubeau, nu pe mine. Mă iubeau tot pentru ei, fiindcă aşa e obiceiul şi toată lumea face la fel...
Andrei Băleanu îl asculta tăcut şi preocupat de a nu scăpa firul acestei însăilări de genialitate şi abjecţie. Muşat însa, care îl spiona fără să fie observat, se abătea parcă din cînd
268
în cînd, dar numai pe drumuri paralele, care trebuiau s-ajungă în acelaşi punct.
— Cînd am rămas singur de capul meu, m-am hotărît să-mi bat joc de toţi şi, dacă aş reuşi, să-mi bat joc chiar de mine însumi. Cum ? Fii atent, că acum intrăm din purgatoriu în infern. Tu nu cunoşti Egiptul meu. Ai să-1 cunoşti însă. Şi dacă te grăbeşti, vom pleca de aici cît mai curînd... Am voit să-mi construiesc o vilă după gustul meu. Arhitecţii însă pe care i-am consultat m-au taxat drept nebun. Artiştii noştri nu creează nimic nou. Construiesc numai ce-au văzut la alţii. Toţi sînt nişte cîrpaci. Cei care s-au încercat să descopere cu adevărat ceva nou au fost duşi la balamuc de către ceilalţi... Mi-am angajat atunci lucrătorii necesari. Şi fiindcă nevoia te învaţă foarte multe lucruri, mi-am clădit Egiptul eu singur, fără arhitect... Am consultat toate cărţile, toate estampele vechi, toate monumentele timpului, tot ce m-ar fi putut îndruma la desăvîrşirea operei mele, şi am reuşit, fiindcă eram hotărît cu orice preţ să reuşesc... Vila mea este un colţişor din Egiptul de acum cîteva mii de ani. De prisos să te mai gîndeşti să-ţi cheltuieşti banii dacă te-ai gîndit vreodată să te duci pe acolo. La mine acasă il poţi vedea pe de-a-ntregul ca în natură, cu totul afară de soare... Eu dorm în odaia lui Ramses al II-lea, pe spinarea unui sfinx de bronz şi în vecinătatea unui Osiris, păzitorul odăii, care parcă nu s-a obişnuit încă cu mine şi continuă să mă privească cu aceiaşi ochi întrebători şi plini de nedumerire. Din mijlocul tavanului, o candelă verde, aprinsă ziua şi noaptea şi prinsă cu trei lanţuri de aramă, atîrnă deasupra patului, nemişcată ca şi ochii verzi nemişcaţi ai zeilor pictaţi pe pereţi. în cele patru colţuri ale încăperii, pe patru trepiede de bronz şi în patru vase de porţelan, servitorii îmi aprind în fiecare dimineaţă frunze uscate de euca-lipt, şi acelaşi parfum pătrunzător pluteşte veşnic în odaie, — parfumul veştmintelor de altădată, parfumul ruinelor şi al lemnului putred, parfumul oaselor dezgropate de curînd.
Apoi, după o pauză scurtă, atît cît să aprindă o nouă havană, Muşat continuă cu aceeaşi bună dispoziţie pentru el şi mediocră impresie pentru ascultător :
— Dar... vezi tu ?... Nilul se revărsase şi-mi înghiţise întreaga avere. Din cele cîteva milioane, nu-mi mai rămăseseră decît cîteva sute de mii de franci. Eram ameninţat
269
să-mi vînd Egiptul meu înainte chiar de sfîrşitul anului dacă nu voiam să-mi rămînă  servitorii neplătiţi. Am încercat atunci să mă împrumut. Unde ?... La ele, femei bogate şi care mai presus de toate mă iubeau îndeajuns pentru a-mi oferi oricît le-aş fi cerut. Ruşine nu-mi era, fiindcă pericolul îmi sugrumase amorul propriu şi, afară de asta, le ceream tot din banii mei... Da, da... Aşa precum îţi spun. Te miră lucrul ăsta ? Tu nu ştiai că nobleţea noastră se cumpără tot cu bani, nu cu dragoste ? Dacă nu ţi-a spus-o încă nimeni, s-o ştii de la mine. Afară de blazonul cusut pe cămaşe, nimic n-o deosebeşte de restul turmelor de pe bulevarde. Alaltăieri, cînd îţi beai ceaiul, nu te-ai întrebat, şi tu ce-ar căuta oare acolo atîta lume gătită ca de sărbătoare — bărbaţi în redingotă şi femei în toalete decoltate — persoane care cel puţin nu locuiau în hotel ca tine ? Eu m-am întrebat şi am aflat, Nu vreau să fiu însă, nici mai cuminte, nici mai nebun decît alţii... în prăvălii intră toţi cîţi au bani şi vor să-şi cumpere cîte ceva. La five-o' clock-unle hotelului nostru însă nu pot intra decît cumpărătorii bine îmbrăcaţi... Le-am explicat dar dezastrul la fiecare în parte, şi fiecare în parte s-a scuzat că nu-mi poate da nici un ban. Răspunsul lor mă umilise şi mă înfuriase deopotrivă. Alergai deci la singura scăpare pe care o evitasem cît mai avusesem în mine ceva sfînt. De data aceasta ce-mi mai păsa însă ? Puteau să mă arate cu degetul pe stradă şi să mă bîrfească atît cît ar fi voit — liber oricine. Eu însă îmi salvam Egiptul şi-mi plănuisem şi răzbunarea în taină. O baroană autentică — femeia în vîrstă pe care ai văzut-o la masă alături de mine — singura femeie care, cu adevărat, m-a iubit totdeauna, mi-a dat şi banii şi ideea răzbunării. Ah !... Răzbunarea mea a fost cu adevărat neroniană. A doua zi a aflat-o tot Parisul. Jurnalele îmi consacrau articole întregi. Fotografia mea trecea din mînă în mînă, ca şi portretele de ocazie ale eroilor zilei. Iar ca încheiere, în prima săptămînă am avut patru dueluri — trei victorii şi o rană uşoară la braţul drept.
Şi Şerban Muşat, vesel ca niciodată, pentru prima oară, parcă rîdea din toată inima.
— Ţie nu ţi-ar fi dat prin gînd aşa ceva... Nici mie... Şi nimănui poate... Trebuia să fie la mijloc tot o femeie. Cherchez la ţemme !... Da, dragul meu, femeia ! Noi sîntem
270
nişte palizi inventatori pe lîngă ce un cap de femeie este în stare să scormonească... Apoi, după o nouă scurtă pauză, pentru a-şi aprinde a treia havană, oftă din nou scuipînd cu scîrbă. Ce a urmat rămîne să afli mai tîrziu. Dealtfel, nu vreau să te obosesc. în schimb, ziarele m-au completat cu imaginaţia lor profesională şi mai ales cu vecinica lor goană după subiecte senzaţionale. Dar nici eu, astă-seară, nici ziarele de pe vremea aceea, îţi jur că n-am exagerat nimic şi că n-am spus decît adevărul adevărat... Abia după o pauză mai lungă, Şerban continuă satisfăcut : Am fost barbar... Nu ?... Ştiu... Mi-a spus-o toată lumea. Jurnalele mă porecliseră „Sălbaticul din Carpaţi". Familiile mi-au închis saloanele iar cei mai mulţi dintre prieteni începură să devină cu mine tot mai reci, pînă >ce cu încetul nu ne mai vorbeam, ca astăzi nici să nu ne mai cunoaştem. Iată cum E finita la commedia. Am fost şi eu odată în viaţa mea autor dramatic şi mi-am jucat piesa la mine acasă, fără nici un public, numai cu actorii...
După o pauză, punctată cu un „ah" de satisfacţie, Muşat grăbi ultimele fraze ale celui mai penibil epilog :
— îmi bătusem joc de toţi şi de toate. Mai rămăsesem eu. Un hindus îmi recomandase otrava de care ţi-am vorbit. Pînă azi, afară de tine, n-a ştiut nimeni ce beau, nici chiar baroana. Mai am 42 de păhărele, aproape încă doi ani de viaţă, şi pe urmă iată ce are să se petreacă. Cînd voi ajunge la ultimul păhărel, voi da foc Egiptului. Nu vreau să rămînă nimic din tot ce a fost al meu. Voi cere prin testament să fiu ars, iar cenuşa să mi se arunce în Sena, să mi-o ducă apele departe... departe !... Iată pentru cine am clădit Egiptul... Ţie nu ţi-ar fi trecut prin gînd aşa ceva... Nu ?... Spune...
Şi Şerban Muşat se opri, ca şi cum ar fi pus ultimul punct după ultima frază a sinistrei sale aiurări.
A doua zi, mai înainte ca Şerban Muşat să prindă de veste, Andrei Băleanu îşi făcuse bagajul şi cu primul tren fugise la Paris, iar peste trei zile pornise spre ţară.
Spovedania prietenului său de copilărie îl îngrozise ca o presimţire tristă, anunţătoarea unei nenorociri apropiate, în ghearele căreia te zbaţi neputincios pînă în clipa cînd ceea ce trebuie să se întîmple ţi s-a şi întîmplat.
ROMANE
CORIGENT LA LIMBA ROMÂNĂ
A fost odată ca niciodată...
Pe vremea aceea, lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii şi nepoţii păreau aproape de aceeaşi vîrstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. îi primeşti cu acelaşi surîs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci pînă la uşă cu refrenul obişnuit : „Cînd mai poftiţi pe la noi }" Abia tîrziu de tot, începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu, nu mai sunt cei care plecaseră odată.
Pe vremea aceea, împăratul era totdeauna foarte bătrîn, iar unicul fecior al împăratului, foarte tînăr. Prea marea diferenţă dintre tată şi fiu, nu da nimănui nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii, chemaţi să stabilească genealogia familiilor imperiale, ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea însă, bătrînii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieţii normale, şi împăratul era cu atît mai mare şi mai slăvit cu cît putea să aibă copii la o vîrstă cînd muritorilor de rînd nu le mai este îngăduit să aibă decît regrete şi amintiri.
Pe vremea aceea, singurul bulevard al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică drept în două şi se sfîrşea în faţa primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou, a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pămînt smălţuit cu verde. Privită pe planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfîntul Nicolae sau
277
din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo, înfiptă într-o scobitoare.
Restul oraşului, nu s-a schimbat aproape deloc. Se tî-răşte ca o viperă de-a lungul Argeşului şi din an în an, se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeaşi reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc şi cu capul strivit între spital şi puşcărie.
în schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-şi mai dau întîlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început să închirieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora...
Musafirii de pe vremea aceea au dispărut odată cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul părinţilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Advocaţii, doctorii, inginerii, generalii, dascălii şi negustorii oraşului de pe vremea aceea au fost înlocuiţi, ca nişte înalţi dregători ai statului după o schimbare de regim.
Dar victoria vîrstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrînească şi ei, iar bătrînii, după ce au fost binecuvîntaţi din pridvorul bisericii Sfîntul Ion, au fost trecuţi pentru ultima oară prin dosul „Foişorului de foc" şi împămînteniţi pe dealul cimitirului Şerban-Vodă...
Din pragul locaşului de veci, oraşul cu locuinţe de închiriat aproape nici nu se zăreşte. Stă pitit ca un laş între dealuri gata să treacă Argeşul înnot, la cel mai mic semnal de alarmă şi să lase judeţul fără capitală.
Este oraşul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pentru prima oară şi în care am rămas corigent la limba română.
Profesorul meu de pe vremea aceea, nu-şi luase încă licenţa în litere. Mai tîrziu a murit ca director de şcoală... comercială.
Eu sunt aşa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte ca am fost.
Cotan este scurt, gras şi gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de şampanie, proptit pe două beţe de chibrituri cu gămăliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatăl său este advocat, mare proprietar şi şeful unui partid politic din localitate. Cotan este dar, cînd băiatul prefectului, cînd al primarului, cînd al deputatului, cînd al senatorului. De cînd ne-am pomenit pe bancă, unul lîngă altul, Cotan nu e niciodată pe lista promovaţilor. Toamna însă „cînd se numără bobocii", Cotan devine iar colegul meu în clasa următoare şi aşa mai departe...
Mihăiţă este slab, sfios şi sărac. Mihăiţă este o expresie algebrică — o cîtime necunoscută, botezată cu litera „S" la puterea a treia. Cele două cîrlige grafice ale triplei sale personalităţi (fizice, sufleteşti şi sociale) răstoarnă totdeauna noţiunea locului în care s-ar găsi la un moment dat în spaţiu. Capătul curbei de bază, cată spre infinit iar cel care s-ar avînta parcă spre cer se încovoaie spre pămînt. Mihăiţă este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Os-man-paşa. După sfîrşitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat şi huiduit, iar după sfîrşitul fiecărui an şcolar „premiul I cu cunună".
Mihăiţă este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia.
Scoroboaia este o mahala a Piteştilor. Piteştii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17 000 de suflete, trei şcoli primare de băieţi şi două de fete„ un liceu, două judecătorii de pace şi un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie şi un escadron de călăraşi,, poştă şi telegraf, staţie de drum-de-fier, două spiţerii, trei cofetării şi treisprezece simigerii, dintre care una la centru pe strada Şerban-Vodă.
Plevna a capitulat şi Osman-paşa a fost făcut prizonier.
Bravele armate româno-ruse, scot chiote de bucurie şi fesul nefericitului generalisim turc, este purtat în triumf ca singurul trofeu avuabil al strălucitei victorii creştine.
278
279
58
în clipa aceea, deasupra capetelor noastre o fereastră se deschide cu zgomot şi o voce ascuţită de femeie, scapă printre geamuri ca un ghiveci de flori ce s-ar fi spart :
— Ce ?... Aţi înnebunit ?... Ce înseamnă gălăgia asta, Bucule ? Nu ţi-e ruşine ?... Tocmai azi v-aţi găsit să faceţi maimuţării, cînd a murit conu Ştefan ?
Bucul sunt eu.
Vocea, este a Margaretei.
Margareta este croitoreasa noastră „cu ziua" în grija căreia mă dăduse mama, cînd plecase la Slatina.
Tac şi casc gura mare ca şi cum aş fi vrut să prind din vînt ecoul zbieretelor noastre.
Cotan a tăcut şi el.
Mihăiţă, tăcuse mai de mult.
Ţarul Rusiei, aruncă spre ferastră o privire de mops cu dinţii de lapte şi mă întreabă cu vocea pe jumătate :
— Ce tot trăncăneşte aia ? Cine spune c-a murit ?
— Tata-mare.
— Tatăl mă-tei sau al lui tat-tău ?
— Ba al mamei...
Cotan strîmbă din nas şi aruncă cu fesul în capul lui Mihăiţă care fusese ghemuit pe treptele scării de piatra.
— Ei, şi ?... Trebuie să fi fost bătrîn !... Bine că n-a murit tat-tău...
Eu simt ochii umezindu-mi-se şi cu vocea înăbuşită în-gîn ca şi cum n-aş fi vrut să mă aud decît eu singur :
— Păi tata, Dumnezeu să-1 ierte, a murit demult... Ce ?... Nu ştiai ?...
Cotan se propteşte ţapăn în faţa mea cu ochii holbaţi de voluptatea unei superiorităţi neglijate pînă atunci.
— Aşa e... că bine zici... Căpitanul e numai bărbatul mă-tei... Nu e tat-tău adevărat...
Şi continuă să mă măsoare cu ochii din creştet pînă în tălpi, ca şi cum în locul meu s-ar fi substituit altă persoană.
Cei doi cuceritori ai Plevnei nu mai sunt parcă aceiaşi pravoslavnici creştini aliaţi.
Victoria noastră comună, trebuie să rămînă isprava numai a unuia dintre noi. Ţarul Rusiei caută prilej de ceartă cu regele Carol.
280
în anul acela Cotan era băiatul prefectului. Un prefect este stăpînul unui judeţ întreg. Or, în România de pe vremea aceea, judeţul Argeş ocupa proporţional cam acelaşi spaţiu ca şi fosta Rusie pe suprafaţa globului. Băiatul prefectului de Argeş, nu putea fi deci decît ţarul Rusiei.
Al cui băiat era însă micul său aliat ?
Curiozitatea lui Cotan, explodează ca şi bomba de la Vidin, la picioarele regelui Carol... Mie însă muzica asta nu-mi place.
— Dar tat-tău, ce-a fost ? Tot căpitan ?
— Nu.
— Advocat ?
— Nici...
— Doctor ?
— îî...
— Profesor ?
Şi Cotan continuă să înşire din ce în ce mai enervat alte patru-cinci profesiuni fără să nimerească pe cea adevărată.
Gu doi ani în urmă, profesorul de matematici, exasperat că nu pot pricepe o regulă de trei simplă, mă întrebase la fel :
— Dar ce-a fost tat-tău, mă băiete, de te-a făcut aşa greoi de cap ?...
Atunci, e adevărat, am răspuns intimidat, numaidecît :
— Negustor.
Şi profesorul după ce a rîs cu poftă, mi-a făcut următorul raţionament :
— Apoi din două una... Sau tu nu eşti feciorul lui tat-tău, fiindcă ala, dacă era negustor adevărat, trebuie să se fi priceput şi la socoteli ; sau dacă eşti feciorul lui şi-i sameni întru  toate,  săracul  tat-tău  trebuie  să  fi  dat faliment...
De-atunci nu mă mai întrebase nimeni ce a fost tata.
Insistenţa diabolică a lui Cotan se transformă într-un ciocănit de ghionoaie, pe care tăcerea mea îl prelungeşte parcă la infinit.
— Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău că-ţi dau cu pumnu-n fălci...
Speriat, mă trag înapoi, mă împiedec şi cad în braţele lui Mihăiţă, care se apropiase tocmai de noi să facă pace între aliaţii învrăjbiţi.
281
— Ce-ai, mă nebunule, cu el ? Ce-ţi pasă ţie ce-a fost tat-său ? Tat-său a fost mai mare ca tat-tău... A fost ministru, nu prefect...
Cotan se umflă rumenindu-şi obrajii ca un cozonac în cuptor. Intervenţia lui Mihăiţă 1-a exasperat. Dinamica personalităţii lui fizice atinge paroxismul. Dopul plesneşte cu zgomot din gîtlejul sticlei de şampanie şi pumnul lui cade ca un ciocan de cizmărie în capul lui Mihăiţă, care mă ţine în braţe.
O ia apoi la goană spre poartă şi, odată ajuns în stradă, ne apostrofează cu ură şi satisfacţie :
— O să vă reclam la d-1 diriginte că m-aţi înjurat de tată...
N-am dormit toată noaptea. M-am gîndit la tatăl lui Cotan, care era perfect, apoi la tata pe care nu-1 cunoscusem, dar care ştiam bine că nu fusese ministru şi, în fine, la tata-mare pe care n-aveam să-1 mai văd niciodată.
Aceeaşi noapte învăluia şi Piteştii şi Slatina. Aceeaşi noapte pusese stăpînire şi pe nepot şi pe bunic. Pentru mine însă, era prima noapte cînd nu puteam închide ochii ; pentru el, prima noapte, pe care o dormea sub cele şapte palme de pământ, Unde şapte ani de-a rîndul n-avea să-1 mai supere nimeni.
Pe tata nu-1 supărasem niciodată, fiindcă nu-1 văzusem decît în portretul cel mare din salon. Pe tata mare însă îl vedeam parcă şi atunci, cu ochii încremeniţi de groază şi cu braţele ridicate spre crengile nucului din vie, în care mă urcasem fără să mă mai pot coborî.
Primul meu „turn de fildeş" avea peste o sută de ani !...
Trunchiul lui era aşa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrăţişa, frunzele lui foşneau ca nişte salbe de icosari la gîtul fetelor prinse în horă, iar seara, cînd soarele se cobora peste Grădişte în Olt, pămîntul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.
în via noastră de la Slatina, mai erau şi alţi nuci. Unii erau tot aşa de bătrîni şi pe trunchiul lor scorburos, şirurile de furnici roşii urcau şi coborau neobosite ca şi ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toţi nucii
282
-din via noastră, unul singur era nucul meu !... Şi nucul .acesta era nucul meu, fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor cari, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.
Tata-mare îmi povestise (ce ştia şi el de la tatăl său), că, într-o noapte de august, două flăcări lungi şi gălbui în-Jănţuiseră trunchiul nucului ca două braţe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile şi zăpezile atîtor ani topiseră comoara făcînd-o una cu pămîntul cleios şi gălbui.
Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite. Comoara dispărută exista totuşi acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume şi mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanţă de sfîrşit de an. Monezile de aur, ce mi s-ar fi cuvenit mie, trebuiam să le moştenesc sub o altă formă. Dar pe vremea aceea, nu trăisem in întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărţise încă apele de uscat şi averea strămoşească nu-şi lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.
De lucrurile acestea însă abia astăzi îmi dau seama.
Pe vremea aceea, ştiam numai că în vârful nucului mă •aşteaptă un pătuiag de scînduri pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărţi mucegăite pe care le cetise odată o soră mai mare a mamei.
Cînd le-am descoperit, am avut impresia că am trecut •două clase într-un an.
Tata mare însă m-a mustrat cu blândeţea lui de om îndurerat :
— Dă-le naibii de hârţoage, că aşa s-a smintit şi biata Lena !...
M-a mîngîiat apoi pe amîndoi obrajii şi a dat ordin servitoarei să închidă podul cu lacăt.
Podul însă a rămas deschis toată vara şi, în pătuiagul 'din vîrful nucului, mi-am urcat rînd pe rând : o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarţă oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan turcesc şi volumele :
283
Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri ;
Cîntarea României care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu ;
Sobieski şi plâieşii de Costache Negruzzi ;
Patimile junelui Werther, traducţie din limba germană de B. V. Vermont cu o introducere de Grigorie H. Gran-dea şi
Istoria Manoni Lesco şi a cavalerului de Grio de decanulu Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku şi tipărită cu a însăşi cheltuială în anul 1857.
De trei zile, Margareta mănîncă cu mine la masă şî doarme cu mine în aceeaşi odaie. Căpitanul a plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întîrzie cîtva timp la Slatina.
în lipsa ei, Margareta mă îngrijeşte ca pe un frate mai mic. Dealtfel, mama are toată încrederea în croitoreasa noastră, care este fată cuminte şi vrednică.
Nu ştiu ce poate înţelege mama prin cuminţenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei însă îmi dau seama şi eu. Toată ziua lucrează. Transformă rochiile mamei şi cîrpeşte ciorapii întregii familii, deretică prin odăi, dă bucătăresei bani pentru piaţă, se interesează cum stau cu lecţiile pentru a doua zi, mă scoală dimineaţa la ora şapte şi în fiecare seară îmi aduce aminte că trebuie să mă închin şi să-mi ung nările cu vaselină mentolată ca să nu capăt guturai.
De cînd am rămas singur cu ea, parcă noi am fi adevăraţii stăpîni ai casei.
Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are părul negru şi creţ, ochii verzi, obrajii măslinii şi gura mare... grozav de mare !... Cînd am văzut-o pentru prima oară, mi-a venit să rîd. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafară e neagră şi pe dinăuntru roşie. Colţurile buzelor îi atîrnă parcă de sfîrcurile urechilor ca doi cercei de mărgean împreunaţi pe sub bărbie... Margareta este neagră şi urîtă ca dracul...
Aseară, am surprins «pe Lina bucătăreasa vorbind cu Năstase ordonanţa.
— Şi ce zici că era ?... Ofiţer sau sergent-major ?
284
— Ba era un dom' sublocotenent, că m-a oprit în poartă şi m-a întrebat de ea... zicea că-i nepoata coniţei...
— Ei poftim !... Ai văzut cum şi-a luat cioroaica, nasul la purtare !... Cînd oi mai prinde-o dînd tîrcoale prin bucătărie, am să-i zvîrl cu oala de supă în cap...
în noaptea asta, Margareta n-are deloc astîmpăr. Se uită mereu pe fereastră, îşi pune broboada în cap şi iese în curte, apoi se întoarce încruntată în odaie, se apropie de patul meu să vadă dacă dorm şi din cînd în cînd, plesneşte din buze ca şi cum ar fi mînat patru cai înaintaşi.
Eu m-am ghemuit sub plapumă şi aştept nerăbdător să văd sfîrşitul acestei atitudini neobişnuite.
Margareta simte că nu dorm. Oricît m-aş încerca, nu mă pot preface. Margareta ştie că de obicei încep să sforăi de îndată ce închid ochii.
Se apleacă spre mine şi ridică colţul plapumii.
— Ce faci, Bucule ?... Nu dormi ?
— Ba da... Aştept să te culci şi tu...
în momentul acesta, Năstase crapă uşa discret şi cu vocea pe jumătate, întreabă :
— încui poarta, d-ră ?
— Ce oră este ?
— Bătu la Sfîntu Nicolae mai adineauri, unspre'ce... Margareta tace cîteva clipe, apoi răspunde plictisită :
— Bine... încui-o că e tîrziu...
Micşorează apoi lumina lămpii şi începe să se dezbrace.
îi aud foşnetul fustei şi cele două pocnituri înăbuşite ale pantofilor aruncaţi pe covor. Aud tot, dar nu văd nimic.
Patul meu este între fereastră şi sobă. Canapeaua Margaretei, între fereastră şi uşă.
Mă întorc cu faţa spre perete şi închid ochii. Pînă s-adoarmă şi ea, probabil că Margareta stă culcată ca de obicei cu ochii în tavan.
în vis, o pisică mare şi neagră, se încrucişează cu mine pe un drum pustiu de ţară, fără case şi fără copaci.
Nu-mi plac nici pisicile, nici cîinii... Nu-mi place nici un fel de animal. Caii căpitanului, mai ales cînd sunt cu şeaua pe ei, mă enervează. Un valtrap ofiţeresc parc-ar fi o perdea de doliu, iar un harnaşament de mare ţinută, un adevărat dric de clasa I. La Piteşti mai ales, înmormîntările oamenilor cu dare de mînă sunt foarte apreciate. Se fac cu
285
muzica militară şi cu comentariile întregii populaţii băştinaşe.
Nu-mi plac pisicile, şi mai ales pisicile negre... Diavolul cînd vrea să te ispitească şi moartea cînd îţi intră în casă. pe nesimţite iau chipul unei pisici negre.
Dar pisica asta parcă nu e pisică la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasă şi prea e blîndă. Se apropie de mine prietenoasă, cu coada ridicată drept în sus ca un plop desfrunzit,, şi îşi freacă pîntecele cald şi catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parcă tot în două labe de pisică.
La un moment dat, chipurile noastre se confundă ca imaginile pe o placă fotografică voalată şi din amestecul celor opt labe comune, ţîşneşte o lumină vie care produce în mine o comoţie bruscă...
Tresar din vis, ca şi cum aş fi ţinut în mînă cei doi electrozi ai maşinii Wirmshurst cu care profesorul de fizică ne demonstra existenţa electricităţii.
Margareta este lîngă mine...
Palmele ei fierbinţi, se lipesc de cămaşa mea de borangic ca două ştampile de ceară roşie pe plicul unei scrisori de valoare.
Ştiam de la mama că : „pisică de visezi, duşman înseamnă". Pisica asta dar, trebuie să fi fost Margareta. Dar ce rău mi-ar putea face mie Margareta ?...
îmi răsucesc leneş capul pe pernă şi o întreb somnoros :
— Tu eşti ?
Ea se lipeşte şi mai mult de mine. îşi plimbă degetele pe pulpele mele goale ca şi cum ar fi vrut să liniştească un cal nărăvaş şi cu vocea ei de pisică lihnită de foame îmi şopteşte :
— Psss... Stai liniştit că eu sunt... Am visat urît... Mi-e frică să mai dorm singură... Lasă-mă sa dorm şi eu cu tine... Nu vrei să dormim astă-seară împreună ?
Eu tac, fiindcă deocamdată nu ştiu ce să răspund. Simt însă un fior rece ce mi se coboară de-a lungul spinării ca un tire-bouchon ce s-ar fi adîncit într-un dop de plută şi fără să ştiu de ce, raa lipesc şi mai mult de corpul ei moale şi cald.
286
Pe măsură ce-mi vin în fire, încep să ghicesc cam ce putuse visa Margareta în noaptea aceea.
Cotan avea o colecţie de cărţi poştale ilustrate, pe care nu mi le arăta decît prin locuri dosnice şi fără prea mulţi martori. Nu eram dar cu totul străin de cum s-ar fi putut petrece la fel aşa ceva şi în realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seară înainte şi neastîmpărul cu care dăduse tîrcoale pe la fereastră şi prin curte, mă tenta să răspund „prezent" şi să ies la tablă cu lecţia neînvăţată...
Buzele Margaretei îmi gîdilă bărbia şi gîtul gol. Eu mă ■scutur ca un cîine după ce a ieşit din apă. Ea rîde şi-mi precipită în urechi crîmpeie de fraze pe care le aud pentru prima oară. Braţele ei mă strîng în serpentină de la umeri pînă la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca nişte scînduri de brad prinse în minghineaua unui tîmplar, şi pe urmă...
— Să nu care cumva să-i spui coniţn ceva, ca nu-i
fr
umos !...
Ah !... Ce frumoasă e Margareta !...
Parcă e icoana Sfintei Filofteia de la capătd patului meu, pe care maestrul anonim a îmbrăcat-o în argint şi^ nu i-a lăsat descoperit decît chipul măsliniu cu ochii verzi şi buzele roşii.
Nu ştiu cine a hotărît ca patronul şcolarilor silitori din România să fie Sfîntul Petre. Unul din cei patru evanghelist!, ar fi fost poate mai nimerit. Sfîntul Petre, nu ştia nici măcar să cetească !...
Se pare însă că simbolul cheilor cu care Sfîntul Petre te întîmpină din pragul fiecărei biserici, mai are şi altă interpretare decît aceea pe care mi-o dăduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. în viaţă, ca şi după moarte, porţile raiului nu se deschid decît pentru cei „săraci cu duhul". De cele mai multe ori, podoabele minţii şi ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ţi îngreuiază drumul
287
spre împărăţia cerurilor. Şi dacă şui să citeşti cărţile sfinte şi printre rînduri, înveţi că adevărata fericire pămmteană este să te poţi lepăda la timp de ai tăi şi de tine însuţi, sau cum s-ar zice în stilul evanghelic : să n-aştepţi niciodată să cînte cocoşul de trei ori !...
Pregăteşte-ţi dar cheile, Sfinte Petre. După cum vezi, îngroparăm încă un şcolar şi-acum venim să batem din nou la porţile raiului. Nu ne mai întreba cine suntem, fiindcă ne cunoşti din anii trecuţi. Suntem tot noi, adică : Eu, Cotan şi Mihăiţă... Cîntăreşte-ne bine mintea şi sufletul în balanţa palmelor tale apostolice şi deschide porţile numai aceluia din noi, care va fi demn să intre...
Şi ecoul predicei de pe munte, răspunde : „Fericiţi cei fără nici un fel de bagaj, fiindcă aceia nu vor avea nimic de pierdut !"...
Am trecut în clasa Vl-a.
Ca de obicei, Mihăiţă este întîiul pe lista promovaţilor, iar Cotan, întîiul pe lista corigentelor la două obiecte. De data asta este corigent la limba greacă şi la matematică. Eu am fost clasificat al şaptelea.
în grădina publică a fost construită o tribună de scîn-duri albe împodobită cu verdeaţă, covoare şi drapele naţionale.
De-a lungul celor trei mese împreunate şi acoperite cu postav verde, stau aşezaţi după importanţa rangului social, la mijloc prefectul judeţului, apoi la dreapta lui, generalul comandant al garnizoanei, părintele protopop, directoarea şcoalei de fete no. II şi directorii şcoalelor no. I şi III, iar la stînga lui, primarul oraşului, directorul liceului, directoarea şcoalei de fete no. I, directorul şcoalei de băieţi no. II şi poliţaiul.
în jurul tribunei, stau în picioare, profesorii şi elevii premiaţi, părinţii, muzica militară, comandantul gardiştilor care păzeşte ordinea şi restul publicului cu „bilete de intrare".
Fiecare director citeşte cu glas tare numele premiaţilor din şcoala sa. Ceremonia se repetă la fel, dar nu cu acelaşi fast, pentru toţi premiaţii. Adevăraţii eroi ai zilei sunt numai „premianţii întîi". Numele lor produce senzaţie în public,
288
şi prezenţa lor pe tribună pune în mişcare întreaga ierarhie oficială. Prefectul le pune pe cap cîte o coroană de brad, primarul le oferă pachetul de cărţi legat cu panglică tricoloră, protopopul le dă binecuvîntarea, iar generalul, după fiecare „premiant întîi", face un semn către capelmaistru care, la rîndul lui, ridică în aer o baghetă albă şi muzica militară, repetă de trei ori : „Sol, si, re, sol, sol, re, si, sol" şi o singură dată : „Sol, la, si, re".
Excepţional în anul acesta, Societatea doamnelor din elita piteşteană pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace s-a hotărît să-şi manifeste activitatea în public. Pe lîngă coroana de brad, pachetul de cărţi, binecuvîntarea protopopului şi salutul muzicii militare, Mihăiţă căpătă şi un costum de haine de dril... Dintre toţi premianţii din anul acesta Mihăiţă este cel mai jerpelit.
După sfîrşitul serbării, muzica militară mai cîntă un potpuriu naţional, valsul lui Ivanovici, Dunărea albastră şi marşul nemţesc după care defilează armata la 10 Mai. Apoi grădina începe să se golească.
E cald şi e ora mesei.
Părinţii şi copiii se grăbesc spre casă, iar muzica militară spre cazarmă. Femeile îşi deschid umbrelele şi îşi fac vînt cu evantaiul, bărbaţii îşi trec batistele pe frunte şi în jurul girului, iar sfîntul Petre îşi zdrăngăne cheile de la cingătoare ca pintenii unui ofiţer de cavalerie şi îşi şopteşte cu melancolie în barbă : „Mulţi chemaţi, puţin aleşi...".
Publicul de proastă condiţie, care n-a fost lăsat să intre in grădină, aşteaptă afară în stradă. La un semn al gardistului de la poartă, grupul compact al curioşilor anonimi se crapă ca o coajă de nucă în două părţi egale.
Sosesc autorităţile...
Prefectul, primarul şi generalul, trec solemn printre cele două şiruri de capete descoperite şi murmure indescifrabile.
Cotan s-a băgat în grupul persoanelor oficiale, care se despart strîngîndu-şi mîinile cu urări reciproce de :
— Poftă bună...
— Merci... Asemenea...
Trei trăsuri aşteaptă lîngă trotuar. (Pe vremea aceea automobilele nu fuseseră încă inventate.) E trăsura prefecturei, a primăriei şi a diviziei de infanterie. Protopopul ia loc la
289
dreapta primarului, care, nefiind însurat, are un loc liber în trăsura.
La Piteşti, trăsura constituie cel mai elocvent atribut aî superiorităţii sociale. De obicei, populaţia de rînd n-o întrebuinţează decît în două cazuri excepţionale : cînd trece Argeşul ca să ia trenul pentru Cîmpulung din gara Gropeni şi cînd conduce la cimitir vreo rudă sau vreun cunoscut. E drept că familiile de bună condiţie obişnuiesc să facă în prima zi de Paşti cîte o plimbare cu trăsura la Trivalea. Dar atîta tot. Pînă la gara din oraş, toată lumea merge pe jos şi cu geamantanul în mină. La Piteşti, cufere nu au decît ofiţerii care sunt nevoiţi să schimbe garnizoana aproape în fiecare an. Dealtfel, o plimbare pe bulevardul Elisâbeta Doamna e tot ce poate fi mai plăcut. Băştinaşii pretind chiar; ca o strada aşa dreaptă, lungă, largă şi curată nu există nici îa Bucureşti...
Din grupul acestor băştinaşi anonimi, un om cărunt se desprinde brutal ca o ghiulea scăpată din gura unui tun. Emoţia i-a holbat ochii şi i-a încleştat dinţii. în sufletul lui, emoţia trosneşte caldă ca o pîine abia scoasă din cuptor.
Mihăiţă 1-a zărit şi s-a îndreptat spre el.
Eu îi fac semn mamei :
— Uite... Ăla e tatăl lui Mihăiţă...
Mama însă abia îşi întoarce capul. Probabil o interesează mai mult persoanele oficiale...
Şi totuşi, întîlnirea lui Mihăiţă cu tatăl său este singurul moment cu adevărat grandios în această zi de împărţire a premiilor la Piteşti. „Premiantul întîi" din clasa Y-a, dispare în braţele cizmarului de pe Scoroboaia, ca Rîul Doamnei în apele rîului Argeş... îmbrăţişarea lor contopeşte, parca pe veci, două elemente ale naturei...
După cîţiva paşi mama se răzgîndeşte şi foarte hotanta mă bate cu oarecare pocăinţă pe umăr :
— Ia ascultă... să-1 chemi mîine după-masă la noi... să mergem cu el în tîrg... să-i cumpărăm şi lui, saracu, o pereche de pantofi galbeni de la Leon...
Un fior de completă revanşă sentimentală îmi colorează obrajii în purpura pontificală, şi privirile-mi alunecă fără voie pe florile pantofilor mei tot galbeni şi cumpăraţi în ajun, tot de la Leon.
Mama nu face parte din Societatea doamnelor din elită pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace.
Nastase, ordonanţa, îmi aşează geamantanul în plasa de sfoară ceruită a compartimentului de clasa Il-a, în care se mai găsesc încă trei pasageri : un popă bătrîn, un domn ceva mai tînâr şi o doamnă între două vîrste. îmi recomandă apoi să nu pierd biletul de tren şi recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje şi, după ce mă salută milităreşte, pleacă urîndu-mi :
— Umblaţi sănătos, conaşule...
Popa îşi mîngîie cu mîna stîngă barba albă şi cu mîna dreapta centura vişinie de pe burtă, se uită la mine îngăduitor ca într-o Evanghelie tipărită cu litere chirilice şi mă întreabă :
— încotro, taică ?
— La Slatina, părinte.
Domnul ceva mai tînăr tresare din colţul lui de lîngă fereastră, închide cartea cu scoarţe roşii în care cetise pînă atunci şi, privindu-mă pe sub ochelari cu un aer plictisit, continuă interogatoriul început de popă :
— D-ta eşti din Slatina ?
— Ba nu... Eu sunt din Piteşti.
— Şi ce cauţi la Slatina ?
— Am rude... Mă duc la vie, la mama-mare...
— Dar mama-mare a d-tale cine este ?
în sfîrşit!... Iată un om binecrescut. Ăsta, cel puţin, se mulţumeşte să ştie numai cine este mama-mare. Altul, în locul lui, m-ar fi întrebat cu siguranţă cine este tata. Pe mine însă curiozitatea necunoscutului mă enervează. în afară de arborele genealogic al familiilor domnitoare şi pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendenţilor nu prezintă nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutilă şi o îndeletnicire socială vulgară.
_ Dar domnul cu ochelari mi-aşteaptă răspunsul în aceeaşi atitudine fixă de cumpănă de fîntînă părăsită... Ce-i pot răspunde să scap mai uşor ? Dacă l-aşi întreba la rîndul meu, Şi eu ceva ?...
— Dar d-voastră cunoaşteţi lumea din Slatina ?
— Cum nu ? Doar eu sunt slătinean !...
290
291
De data asta, iată însă că tresare doamna între două vîrste care pînă atunci privise pe fereastră cu gîndul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discuţia noastră.
— Cum ? D-voastră nu sunteţi profesor la liceul nostru din Craiova ?
— Ba da, doamnă... Dar de fel, sunt din Slatina...
Intervenţia doamnei între două vîrste mă scapă de interogator. Spovedania profesorului, dealtfel, este mult mai interesantă decît a mea. După profesor, vine rîndul doamnei şi apoi rîndul popei. Spovedania popei însă e foarte scurtă şi aproape nu prezintă nici un interes obştesc. Ea nu cuprinde decît evenimentele cele mai principale din viaţa şi cariera sfinţiei-sale, care se grăbeşte să termine, fiindcă merge la Rîmnicul-Vîlcea şi trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt.
Iată-mă dar, fără să vreau, duhovnicul celor trei tovarăşi de drum din acest compartiment al vagonului C.F.R. ti B.7431.
îi ascult şi îmi vine să rîd. Personalitatea fiinţei lor, îmi pare redusă la figurile unui joc de cărţi cu care aş fi făcut o pasenţă ca să mă distrez. Un „popă", o „dama"" şi un, „valet"... Probabil că eu sunt un „as". Deşi n-am însă figură omenească, eu sunt totuşi cartea cea mai mare din compartiment.
Pînă la Slatina, aflu mai mult decît aş fi cetit toate rubricile de „fapte diverse" din ziarele ce apăreau pe vremea aceea în România.
Popa regretă că trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regretă că nu poate merge şi ea la Rîmnicul-Vîlcea, fiindcă popa, care este văduv, are o pereche de case pe strada Brătianu şi o vie pe rod de 12 pogoane la Dragăşani. îi pare totuşi bine de cunoştinţa profesorului care a mai luat o gradaţie de la minister şi a încasat leafa şi pe cele două luni de vacanţă. Valetului, în fine, îi pare bine că nu pleacă la Govora decît peste o săptămînă şi că, pînă atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la „Hotel Geblescu".
Trenul s-a oprit în gara Slatina.
O şapcă soioasă apare pe uşa compartimentului şi o voce răguşită ţipă grăbită :
— Aveţi nevoie de hamal ?
Mă ridic, îi arăt geamantanul care zboară din plasa de sfoară ceruită ca un pitpalac dintr-o colivie, mă închin apoi cu respect în faţa tovarăşilor mei de drum şi-i salut cu formula obişnuită :
— Mi-a părut bine de cunoştinţă... Bun voiaj... Popa îmi răspunde :
— Să trăieşti, taică. Profesorul mormăie :
— Mulţumesc... Umblă sănătos...
Iar doamna între două vîrste mă opreşte cu gestul şi vocea ei de sirenă craioveancă :
— Dar pe la Craiova n-ai de gînd să vii, tinere
— Ce să caut, doamnă, dacă nu cunosc pe nimeni !...
— Vai !... Cum se poate să spui aşa ceva ?... Dar pe noi nu mai vrei să ne cunoşti ?
în urma mea, popa şi profesorul îşi încrucişează privirile ca doua lăncii de cavaleri medievali, în cinstea castelanei care şi-a concediat pajul...
în gară m-aşteaptă Steluţa şi Georgică.
Steluţa este vară-mea. Georgică este băvbatul Steluţei. Acum un an, Steluţa era încă domnişoară. S-a măritat toamna, imediat după plecarea mea şi abia cu două săptămîni înainte de moartea tatei-mare.
x'lmintirea mortului mă face să observ că nici Steluţa, nici Georgică nu mai poartă doliu. Şi totuşi, tata-mare o înzestrase cu zece mii de lei şi cu un loc viran de 500 mp.
Deşi vară cu mine, Steluţa nu-mi seamănă cu nimic. Altă figură, alt suflet, altă educaţie, altă poziţie socială. Steluţa este fată de cofetar şi Georgică e profesor de gimnastică la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu şapte clase ca la Piteşti.
Sărut întîi pe Georgică, apoi pe Steluţa. Pe vară-mea însă o sărut cu mai multă însufleţire. Georgică mă bate cu bastonul pe umăr :
— Ia sfîrşiţi mai repede, că parcă nu v-aţi văzut de un secol !...
Eu mă desprind din braţele ei şi-1 privesc cu oarecare compătimire.
292
293
— Aoleo !... Păi dacă eşti gelos şi de văru-meu... am înţeles !...
Georgică rîde galben şi schimbă vorba.
— Dar ştii ce mare te-ai făcut ?... Nici nu te-aş mai fi recunoscut!... Bravo ţie !...
Steluţa mă măsoară cu coada ochiului. Se depărtează apoi de mine şi-1 ia de braţ pe bărbatu-său. Nu-şi vorbesc însă nici unul, nici altul. Steluţa pare jenată ; Georgică pare enervat.
Nu ştiu cum vor fi fost în luna lor de miere. Nu sunt de asemenea curios să ştiu nici cum au să sfîrşească primul lor an de căsnicie. Ghicesc însă că în Danemarca e ceva putred !... Steluţa e palidă, blondă, cu ochi albaştri şi oftează ca Ofelia. Georgică e oacheş, încovrigat ca un semn de întrebare şi vorbeşte tot în dublu înţeles ca Hamlet.
în trăsură, aceeaşi plictiseală. Caii merg ca după mort. Birjarul nu-i poate mîna mai repede, fiindcă îmi ţine bicicleta în braţe.
Eu mă opresc la vie, unde mă aşteaptă mama-mare. Steluţa şi Georgică pornesc mai departe în oraş...
Păcat că la Slatina nu e nici o mănăstire de maici.
Iată-mă iar la vie ! Iată-mi nucul !...
Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din sufletul celui care a devenit bărbat, ca nişte puşcăriaşi printr-o spărtură secretă a zidului !...
^Nu ştiu ce s-a întîmplat... Nu ştiu ce nu trebuia să se întîmple ca să mă pot regăsi acelaşi din anii trecuţi...
_ Pătuiagul în care cetisem pe Werther şi pe Manon Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalţe, mă coboară spre pămînt. S-a înnoptat...
Pe şoseaua fierbinte încă şi plină de praf, un grup de fete, se întorc în oraş cîntînd :
„Olteancă din Slatina Cu ochii cît strachina..."
în urma lor, alte grupuri de femei mai bătrîne grăbesc tăcute spre casă. Bărbaţii probabil au rămas la circiuma din curtea gării.
Le recunosc... Sunt lucrătoarele tocmite cu ziua la încărcatul cerealelor în vagoane. Cineva îmi spune că sunt aceleaşi din anii trecuţi. Le ştiu cîntecul pe dinafară... Prin întuneric, le desluşesc parcă figura şi, din belşugul ochilor mari şi rotunzi ca o strachină rustică, le sorb mîndria rasei din care fac parte şi eu...
Eu însă nu mai sunt acelaşi !...
Un pocnet de puşcă îmi aminteşte pistolul meu cu cre->mene. Luceafărul care răsare tot acolo, în stînga gării, mă face sa-mi întorc capul spre cimitirul oraşului, unde se odihneşte tata-mare. Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în viaţă.
Pe şosea, o siluetă albă de femeie aleargă să ajungă grupul din care s-a desprins. în urma ei praful fierbinte se rotunjeşte ca fumul aromat dintr-o cădelniţă de argint. E singură şi totuşi, foarte aproape de ea, străinul din via de lîngă şosea o urmăreşte cu ochii şi cu sufletul ca să-i ţie de urît pînă la poarta casei...
La fel, pînă în poarta casei noastre de la Piteşti, un sublocotenent sau alt străin trebuie să fi însoţit în seara asta şi pe Margareta !...
De la vie pînă în oraş, fac zece minute cu bicicleta. Din oraş pînă la vie, fac cincisprezece minute. Cînd mă duc merg tot la vale. Cînd mă întorc, merg tot la deal.
Bicicleta mea, face admiraţia clienţilor cofetăriei în uşa căreia descalec şi o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un „trifoi" cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaşte decît trifoiul obişnuit şi cîntecul :
„Frunză verde de trifoi, Azi-i miercuri, mîine-i joi Vine badea iar la noi..."
Joia şi duminica seara cîntă muzica militară în grădina publica. Steluţa mi-a trimis vorbă printr-un birjar care^ se ducea la gară, să vin neapărat în oraş, fiindcă n-are cu cine merge seara la grădina publică. Georgică trebuie să plece după-amiază la Bucureşti.
294
295
Biata Steluţa !... Ce fată fără noroc !... S-a măritat din dragoste şi are să divorţeze din plictiseală. Georgică e gelos şi Steluţa nu înţelege să fie bănuită şi terorizată. Vară-mea însă este o fată discretă. Mie nu mi s-a plîns încă de nimic. Vorbind însă de gineri-său, tanti Mari, mama Steluţei, mi-a destăinuit mai zilele trecute un lucru de care m-am îngrozit.
— Iacă, un nebun... maică... Curat nebun !... Se laudă toată ziua cu bătaia. Parcă dacă e profesor de gimnastică, trebuie să schingiuiască oamenii !...
Nu cumva Georgică o fi şi bătut-o ?...
N-am întrebat mai mult, fiindcă soarta Steluţei a început să mă înduioşeze. Nu-i dau dreptate lui Georgică, fiindcă Steluţa e vară-mea. îl înţeleg însă perfect fiindcă, de cînd nu mai am nici o veste de ia Margareta, am început să fiu şi eu gelos !...
La plecarea mea din Piteşti, îmi promisese cîte o carte poştală ilustrată la două zile şi o scrisoare mai lungă, o dată la săptămînă. E drept că Margareta nu prea ştie să scrie ortografic şi poate se jenează de mine. în două săptămîni însă de cînd sunt în Slatina, n-am primit decît trei cărţi poştale şi nici o scrisoare. în schimb, eu îi trimit regulat la poste-restante cărţi poştale ilustrate cu vederi din oraş şi împrejurimi. Azi i-am trimis grădina publică cea mică, din faţa Palatului administrativ. Slatina are două grădini publice. Cea mare, unde cîntă muzica militară în fiecare joi seara, e pe deal, la marginea oraşului...
Steluţa m-aşteaptă la cofetărie.
Clienţii de la mese, ca să poată intra în graţiile fetei patronului, repetă comanda de cîte două ori şi chiar de trei ori.
De obicei, vara se consumă îngheţată şi „corăbioare". Corăbioarele mai ales sunt specialitatea casei. Vara prăjiturile nu sunt bune. Se înmoaie repede şi se acresc. Nu le poţi ţine nici^două zile. Corăbioarele însă durează şi cîte o săptămînă...
^ Sosirea mea produce oarecare senzaţie. Pentru prima oară îmi dau seama de marea dar singura prerogativă a tinereţii în viaţa... N-am venit cu nici un gînd ascuns, şi totuşi, de
296
jur împrejurul meu nu sunt decît ochi^cari mă privesc cu ura. în ochii lor, cel puţin, de bine, de rău, pot ceti şi eu ceva. Mă întreb însă cu groază ce trebuie să fie în sufletul lor...
Steluţa parcă nu mai seamănă cu Ofelia. în seara asta e veselă şi rumenă ca o îngheţată de zmeură. De cînd am venit la Slatina, n-am văzut-o niciodată aşa de bine dispusă. Probabil din cauza plecării lui Georgică la Bucureşti.
Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Piteşti. Cea din Slatina e lungă şi îngustă. ^ Trei alei paralele, ca nişte terase cu balustrade de lemn cîinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfîrşeşte în şosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eşuată pe muntele Ararat.
Grădina publică a unui oraş mare de provincie este ca ograda unei locuinţe de ţară : găini, raţe, gîşte, curcani şi mai ales bibilici — adică publicul obişnuit, cunoştinţele de toate zilele, sau în cel mai rău caz, cîte un străin blajin, cu care poţi intra în vorbă foarte uşor, imediat după îndeplinirea formalităţilor de rigoare. Leii, tigrii şi leoparzii lipsesc, în România, oraşele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatice se trag spre capitala ţării. Din cînd în cînd însă poţi întîlni şi rătăcind prin provincie cîte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Preşedintele tribunalului, bunăoară, este poreclit „girafă", nevasta colonelului „cămilă", iar administratorul financiar „hipopotam". Cel mai popular dintre toţi însă este „nenea Ghiţă", berbecul Regimentului 3 infanterie, care nu se dezlipeşte de capel-maistrul muzicii militare, fie paradă, fie nuntă, fie înmormîntare, fie concert în grădina publică.
Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaţilor.
Tinerii de ambe sexe se perindă cu aceeaşi monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vîrstă, stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii şi urechile la cei care trec prin faţa lor.
297
^Cînd cîntă muzica, nu se mai aude nimic. După ce tace însă^ glumele se amestecă cu paşii de pe nisipul aleelor şi în grădina publică cea mare din deal, parcă ar curge Oltul din vale...
De sus, luna plină completează lipsurile de jos !... De cînd sunt la Slatina, mi-am dat seama că pe pămînt sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi observa dacă stai pe acelaşi nivel cu ele. Noaptea asta de iulie bunăoară j este aşa de frumoasă că parcă ar fi o cromolitografie neînrămată. Steluţa însă pretinde că natura e mai frumoasă ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu. Luna plina, mai ales, nu poate fi imitată nici în pictură, nici în poezie. Luna plină nu este frumoasă decît în natură. Restul nu contează, fiindcă nu mai este lună plină.
Părerile^ Steluţei încep să mă pună pe gînduri. Steluţa combate utilitatea artei pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu ^excepţia celui de matematică) o socoteau ca singura podoabă a vieţii. Steluţa însă n-a învăţat la liceu, ca mine. A urmat numai cîţiva ani de „curs liber" la un pension din Bucureşti. Şi totuşi pînă acum un an, părerile noastre se potriveau ca pantofiorul de mătase albă pe piciorul Cenuşeresei...
^ Probabil că Steluţa şi-a schimbat părerile de cînd s-a măritat. O femeie măritată nu mai are timp să cetească poezii...
Mă grăbesc dar, să-i amintesc pe Eminescu, pe care îl cetisem împreună acum un an :
„Lună, tu stăpîna mărei Peste-a lumei boltă, luneci Şi gîndirilor dînd viaţă, Suferinţele întuneci..."
Steluţa însă mă priveşte ca şi cum i-aş fi vorbit chine-zeşte. Nici un semn de entuziasm... Nici o umbra măcar de sensibilitate...
încerc să-i recit alta :
„Peste-a nopţii feerie Se ridică mîndra lună... Totu-i vis şi armonie... Noapte bună !..."
Steluţa îşi arcuieşte buzele spre vîrful nasului^ ca un cîine ce ar vrea să-şi prindă coada cu dinţii şi-mi răspunde scurt :
— Mofturi !...
Dacă nici Eminescu nu-i place, zău că nu ştiu ce î-aş mai putea spune !...
Vară-mea începe să mă exaspereze. Acum un an era parcă mai deşteaptă. E drept însă că acum un an, Steluţa nu era măritată, nici eu nu dormisem încă alături de Margareta în noaptea cînd visasem urît şi eu şi ea. Cine dintre noi, dar, a mers înainte şi cine a dat înapoi ?... Dispreţul Steluţei pentru poezie mă ofensează în primul rînd pe mine şi în urmă abia pe ceilalţi poeţi români. Vară-mea uită probabil că eu sunt mai cult decît ea şi nu ştie că deşi mai mic cu trei ani, de zece luni de zile, nu mai sunt nici eu copil... Amîndoi intrasem în viaţă aproape cam la aceeaşi data.
Din cer, de sus, luna plină parca-mi face semne :
— Nu te lăsa... Mai spune-i una...
în poarta casei, mă opresc şi o întreb fără nici o alta introducere :
— Dar asta îţi place ? Şi încep să-i recit :
„în lacul trist şi solitar Tronează mîndră, luna plină Ca o mărgea de chihlibar Expusă singură-n vitrină... Pe malul lacului aştept — Aştept nebun să te arăţi, Cu drag să te mai strîng la piept Ca-n alte daţi..."
— Asta de cine e ?
— De mine.
Steluţa mă priveşte uimită ca şi cum i-aş fi spus că eu am furat Cloşca cu pui de la muzeul din Bucureşti.
— E adevărat ?
_ Sigur... Ce ?... Nu ştiai că fac şi eu poezii ?
— Şi aia cine e ?
— Care aia ?
298
299
— Aia pe care spui c-o aştepţi... Ori, e numai aşa o vorba ?
Simt cum sîngele începe să mi se urce în obraz... Steluţa mă priveşte drept în ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece şi vitriol fierbinte... Simt nevoia să mă răzbun... Simt nevoia s-o pedepsesc... Simt nevoia să mă reabilitez ca om, dacă nu ca poet !
Răspunsul meu îi stropeşte figura ca un vaporizator de parfum.
— Ba e foarte adevărat... tu crezi că lucrurile astea, se fac numai cînd te măriţi, ca tine ? E, he !... Eu ştiu, dragă, ceva mai mult decît madam... Georgică...
Steluţa coboară ochii şi tonul, mă ia uşor de braţ şi îmi şopteşte la ureche
— Spune-mi drept... E adevărat !... Cum
e ? Blondă
Brună     E măritată sau nu ? Cum o cheamă ? Parcă ascult Victoria cum îmi bate în uşă...
— Dragă Steluţe.. înţelegi că lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ţi pasă ţie cine este dacă n-o cunoşti ?... Ţie ţi-ar plăcea, mîine, poimîine... Cine ştie ? să afli că m-am lăudat cu...
Steluţa tresare ca înţepată de o viespe.
— Psss ! Taci din gură să nu ne audă cineva...
în poarta casei însă nu e nimeni. De-a lungul străzii, de asemenea... Nu-i nici măcar gardistul care de obicei stă sub felinarul de la colţ...
Temerea ei nejustificată îmi dă curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. împing deci poarta şi intrăm în curte, în stînga, e o grădiniţă cu un pavilion de seînduri.
— Hai în pavilion, că acolo nu ne-aude nimeni.
— Nu se poate, că mi-e frică... Să nu vină cineva.--
— Cine să mai vină dragă ?... Nu vezi că doarme toata lumea ?
Geamul de ia bucătărie însă e luminat. Steluţa se ascunde după mine şi amîndoi ne lipim de gardul grădiniţei.
— Uite, că Lisaveta nu s-a culcat... M-aşteaptă să încuie poarta... Să nu ne vadă împreună...
— Ei şi ?... Doar îţi sunt văr... Nu sunt străin...
Steluţa oftează şi se strecoară la braţul meu în pavilionul din grădiniţă. Aci, chiar că nu ne mai vede şi nu ne mai aude nimeni !...
cu ni-
:hia
ar..
— Spune-mi drept, cu cine l-ai înşelat pe Georgică ? Steluţa tresare din nou. Probabil că îngheţata de zmeură
s-a schimbat în îngheţată de zahăr ars... :— Cine ţi-a spus ? El
— Nu... Dar bănuiesc eu...
— Nu-i adevărat... îţi jur că nu l-am înşelat meni, pînă azi...
Apoi, după o pauză :
— Dar să ştii c-am să-l înşel... Poţi să i-o spui
— Şi de ce vrei să-l înşeli ?
— Fiindcă m-a bătut...
Steluţa îşi pleacă fruntea pe umărul meu şi începe să plîngă. în clipa aceea, nu ştiu de unde, cum şi cine, dar simt că undeva departe, cineva pe care l-aş cunoaşte îşi împlînta un cuţit în inimă. O mîngîi pe păr şi-i şoptesc solemn :
— Dacă este aşa, îţi jur şi eu pe mormîntul tatei că după ce voi sfîrşi liceul, am să-i trag două perechi de palme ca să te răzbun... Acum eşti mulţumită ?
Răspunsul ei se pierde între buzele noastre mute, ce se împreună ca două jgheaburi pe care ar curge apă vie din acelaşi izvor.
în stradă, un ţignal de gardist, într-o curte vecină, un lătrat de cîine, mai departe, un orăcăit de broaşte şi departe de tot, un uruit înăbuşit de roţi... Trenul de pasageri, trece podul de peste Olt. Trebuie să fie ora două, după miezul nopţii.
Steluţa se ridică obosită şi abia îngînă :
— Hai de-ţi ia bicicleta şi du-te acasă că-i tîrziu... Somnoroasă, Lisaveta se uită la noi chiorîş şi ne întreabă
şireată :
— Dar unde fuseraţi pînă acum, diavolilor ?...
Eu aprind lanterna de acetilenă, potrivesc ghidonul şi şeaua, încerc apoi cauciucurile şi parcă tot nu-mi vine să plec. Steluţa se preface că-mi ajută ca să nu bănuiască ceva Lisaveta şi-mi şopteşte :
— Mîine să nu vii în oraş că vin eu la vie...
— Taman bine... că mîine sunt singur... Mama-mare se duce în tirgul din vale şi nu vine decît seara tîrziu...
300
301
Lisaveta continuă să bombăne. Steluţa o ia cu .vorbă bună :
— Dă-mi cheile că încui eu poarta... Tu du-te de te culcă...
Şi înainte de a încuia poarta :
— Sfîrşeşte liceul mai repede, să merg şi eu cu tine la Bucureşti !...
îmi place Spania. N-aş putea spune pentru ce anume, îmi place Spania mai mult ca alte ţări, pe care nu le cunosc decît tot din cărţile de istorie şi atlasul geografic. îmi place Spania însă mai mult ca Germania, Anglia, Franţa şi chiar Italia, pe care eu cel puţin, o socotesc cea mai apropiată rubedenie a noastră din Europa. îmi place Spania, poate, fiindcă este ţara oamenilor cu nume sonore şi fără mustăţi, ţara luptelor cu taurii şi cu morile de vînt şi ţara pandişpa-nului, care ca şi mămăliga noastră naţională, este hrana de toate zilele a spaniolilor. îmi place Spania, mai ales de cînd am aflat că : „Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip" este un proverb spaniol !...
Spaniolii trebuie să cunoască femeile mai bine ca românii. Noi nu prea avem proverbe în care să fie vorba de femei. Şi totuşi femeile din România, se aseamănă foarte mult cu cele din Spania. Margareta mai ales trebuie să fie neam de spaniolă.
N-am simţit niciodată ■ nevoia unui cuţit catalan ca în clipa cînd, abia întors acasă, Năstase, ordonanţa, m-a luat deoparte şi mi-a destăinuit isprava Margaretei.
— Văzurăţi, conaşule, ce ruşine ne făcu d-ra Margareta ?... O ştearsă cu d-1 sublocotenent Popescu, tocmai la Constanţa !...
Nu ştiu dacă Năstase cunoaşte relaţiunile mele cu fosta noastră croitoreasă cu ziua. Eu cel puţin nu-i dădusem niciodată prilejul să bănuiască ceva. E posibil însă că Margareta să se fi lăudat în lipsa mea, ca să-i facă sînge rău Linei, bucătăreasa. Lina era geloasă pe Margareta fiindcă, din cînd în cînd, mînca cu noi la masă, seara sta de vorbă în poarta cu sublocotenentul, iar cînd ramîneam singur acasă, dormea noaptea cu mine în odaie.
Ordonanţa noastră, ţăran fercheş de la Găvan (un sat de lîngă Piteşti) încerca s-o mîngîie cu cîte o vorbă dulce. Cîteodată, gestul lui timid îi atingea chiar sfîrcul ţîţelor. Lina însă i-o tăia scurt. Ridica lingura de supă, gata să-I plesnească şi—I apostrofa cu răutatea ei de slugă boiereasca :
— Jos laba, mocîrţane, că tu nu eşti de nasul meu !...
La fel socotea Lina că nici Margareta nu era de nasul sublocotenentului de administraţie cu care plecase la Constanţa.
Lipsa Margaretei mă face să sufăr. E cea dintîi suferinţă a mea din cauza unei femei. Şi totuşi Margareta fusese cea dintîi femeie care mă iniţiase în ritul profan al acestei fericiri problematice şi aproximative. Cu alte cuvinte, Margareta îmi luase cu o mină tot ce-mi dăduse cu alta.
Steluţa îmi dăduse poate ceva mai mult. îmi dăduse voluptatea primei mele victorii sentimentale. Steluţa fusese, pentru mine, prima entitate umană a formulei „Vae vieţii'' şi totuşi, vară-mea nu era nici croitoreasă, nici o pocitanie neagră şi slută ca Margareta. După vară-mea oftau trei sferturi din clienţii cofetăriei lui unchiu-meu. Bărbaţii de bună condiţie din Slatina,o bombardau zilnic cu tot felul de propuneri : vorbe dulci, scrisori de dragoste, flori, şi chiar cadouri mai de preţ. Steluţa îmi arătase un inel cu rubin, o pereche de cercei cu perle şi o întreagă colecţie de agrafe cu pietre verzi, albastre şi roşii. Steluţa însă era o femeie măritată şi nevasta profesorului de gimnastică ; deşi primise cadourile de la alţii, preferase totuşi pe văru-său care nu era decît un simplu elev de liceu în clasa a Vl-a şi nu-i putea da nimic.
Pe Steluţa, dar, o pot vedea orieînd. Steluţa, dealtfel, n-aşteaptă decît să sfîrşesc liceul din Piteşti, ca să meargă şi ea cu mine la Bucureşti.
Pe Margareta însă n-am s-o mai văd poate niciodată !...
Gîndul acesta mă cutremură ca o nouă pagină din Ciro-pedia lui Xenofon. Pentru prima oară în viaţă simt în suflet un gol rece şi enorm — golul dintr-o sticlă de sifon, în care n-a mai rămas decît melancolia albă a tubului vertical...
încep să cred că dragostea se măsoară după distanţa depărtării şi durata absenţei... Steluţa e la Slatina şi Margareta, tocmai la Constanţa... Pe Steluţa, la vară, am s-o vad din nou. Pe Margareta însă cine ştie dacă am s-o mai pot ve-
302
303
dea ? Pe Steluţa o iubesc mai mult ca pe Margareta. Dar de Margareta mi-e dor mai mult ca de Steluţa... Pe Steluţa o văd parcă mereu alături de mine... Pe Margareta însă, n-o mai văd deloc...
îmi simt pleoapele umede şi pe buze amărăciunea unui bulin de chinină ce mi s-ar fi spart în gură.
Sunt primele mele lacrimi pentru o femeie. Sunt lacrimile de care-mi aduc aminte şi astăzi — primele lacrimi adevărate, hcrimi albe şi grele ca nişte picături de ploaie ce se preling din streaşină ruginită a unei case pustii.
Afară plouă...
La Piteşti, toamna sosise odată cu mine...
Cotan a trecut ambele corigente. Băiatul prefectului o să fie dar, şi anul acesta, colegul nostru de bancă — al meu şi al lui Mihăiţă. De data asta însă, Cotan se înţelege cu noi, să-l dăm afară din banca noastră pe Dumitrescu Barbu cu care se certase şi să punem în locul lui pe Ionescu Spiri-don, poreclit Chiostec.
Primim propunerea fiindcă Ionescu Spiridon e băiat bun, ştie sa cînte cu flautul şi are totdeauna la el, tutun şi foiţă „Job". Porecla de Chiostec i-a rămas de-acum doi ani, cînd 1-a prins directorul fumînd un muc de ţigară în privata liceului.
Anul acesta, dar, topografia băncii noastre, prezintă următorul aspect : în capul băncii, lîngă catedră, stă Mihăiţă, vine apoi Cotan, eu şi Chiostec.
Noul nostru coleg de bancă este băiatul unui ţăran chiabur de la Merişani, care şi-a pus în gînd să-l facă doctor şi cu timpul să-i clădească un spital în sat, unde deocamdată nu există decît o moaşă comunală şi un „subfirurg" care pune ventuze şi scoate măsele. Chiostec este mai mare ca noi cu trei ani, fiindcă a făcut clasele primare la ţară. La ţară, şcolile primare au cîte cinci clase, pe care elevii abia le sfîrşesc în zece ani. Chiostec a fost, dar, un elev excelent. La liceu a fost înscris de proprietarul din sat, un mare advocat de la Bucureşti, care îşi are conacul moşiei chiar pe şoseaua judeţeană, în apropierea podului de peste rîul Argeş. La oraş a venit îmbrăcat ţărăneşte şi n-a renunţat la cămaşa
albă şi la iţarii de dimie decît acum un an, cînd a trecut în cursul superior. Şi-a păstrat însă căciula şi cizmele. Pălărie nu poartă niciodată, fiindcă i se pare că-i sufla vîntul prin creieri, iar ghetele cu care a defilat la 10 Mai, le ţine acasă, în ladă, de frică să nu i se scrîntească picioarele în ele.
Dintre toţi colegii mei de clasă, Chiostec este cel mai temut, dar şi cel mai iubit. Este încăpăţînat ca un catîr şi mucalit ca un Păcală. Cînd se ceartă cu cîte cineva, este în stare să dea foc oraşului întreg. Dar după ce se împacă, se înmoaie ca un gogoloi de pîine caldă. Rîde ca un castan roşu înflorit şi plînge ca o luminare de ceară.
Flautul, cuţitul cu prăsele de os şi Visul Maicii Domnului sunt cele trei lucruri de care nu se desparte niciodată, în carîmbul cizmei din dreapta ţine flautul, iar în carîmbul cizmei din stînga, cuţitul şi pachetul de tutun cu foiţa şi amnarul. Visul Maicii Domnului îl poartă în sîn, ca să-l ferească de primejdii şi să-i poarte noroc...
în timpul recreaţiilor, Chiostec ne cîntă din flaut. Cotan pretinde că Doina Oltului şi intermezzo din Cavaleria rusticana le cîntă mai bine chiar decît flautistul muzicii militare.
De cînd stăm alături de el în bancă, ne-am împrietenit şî mai bine. Chiostec este un sentimental exotic cu chip de ibis împăiat şi trup de palmier veritabil, păstrat lîngă soba de teracotă a unei sufragerii boiereşti.
Pe mine, mă apreciază, mai ales, fiindcă fac cele mai bune teme la limba română. Anul acesta însă ne-au venit patru profesori noi — de limba română, limba greacă, de matematică şi de geologie. Cei vechi au fost scoşi la pensie sau mutaţi în alte oraşe. Faptul acesta îl nelinişteşte şi pe el, şi pe mine, şi pe Mihăiţă chiar. Singur Cotan nu duce nici o grijă. Profesorii cei vechi ne ştiau pe dinafară, cunoşteau aptitudinile fiecărui din noi şi la examen ne aranjau aşa ca să nu-i facem de rîs — nici pe ei, nici Liceul „Ion C. Brătianu". La Piteşti nu rămînea aproape nici un repetent. Ce avea să fie însă de acum înainte ?... Profesorii cei noi, nu par deloc încîntaţi de noi.
La drept vorbind însă nici noi nu prea facem haz de ei. Prea sunt tineri, prea sunt parcă şi ei, tot ca noi, nişte elevi abia ieşiţi de pe băncile şcoalei. Unora chiar, nici nu le-a crescut bine mustaţa..,
304
505
Profesorul de limba română parcă ar fi calfă de frizer. Cel de limba greacă are ceva din atitudinea cioclilor cari trag cu coada ochiului la coliva clientului, abia coborît în groapă. Cel de matematică parcă ar fi o sticlă de cerneala neagră, în care ai stors o lămîie întreagă şi ai presărat şi ceva piper. Singur profesorul de geologie, care este ceva mai în vîrstă, pare a-şi fi eîştigat încrederea şi dragostea noastră din primele zile. Cele cîteva glume noi, cu care şi-a deschis cursul, ne-au făcut să rîdem cu poftă şi să ne pară geologia o ştiinţă tot aşa de frumoasă şi interesantă ca şi geografia sau istoria. în schimb, matematica şi limba greacă ne deschid perspectivele celei mai grozave nenorociri ce-ar fi putut să ne ameninţe. De limba română însă nu ducem nici o grijă. Afară de trei ovrei, un francez dubios şi un neamţ veritabil, toţi elevii din clasa a Vl-a suntem români.
De cîteva zile, Chiostec nu mai are astîmpăr. Vrea parca să-mi destăinuiască ceva şi nu îndrăzneşte. Secretele lui Chiostec sunt ca misterele de la Eleusis — au un tîlc special. Ţăranii noştri parcă sunt copiii zeiţei Ceres...
în cele două recreaţii de azi-dimineaţă, Chiostec nu'ne-a mai cîntat din flaut. A stat tot timpul în bancă cu ochii pironiţi pe filele unui curs de stil şi compoziţie.
în drum spre casă, mă ia de braţ şi mă pironeşte locului, pînă ce se scurge tot şirul de elevi. Se scarpină apoi după ceafă, oftează lung, trage o înjurătura rustică şi scuipă de pe trotuar, tocmai în mijlocul bulevardului.
— Vrei să-mi faci un bine ?... că şi eu ţi-oi face la fel, cînd vei avea nevoie de mine...
— Spune-mi, ce vrei ?
— Să-mi faci o ciornă de scrisoare de dragoste, ca tu te pricepi mai bine ca mine.
Adevărul era că pînă atunci nu scrisesem încă nici o scrisoare de dragoste, nici pentru mine nici pentru altui. Corespondenţa mea sentimentală cu Margareta nu fusese decît un simplu schimb de salutări şi atîta tot. Curiozitate a insa mă îndemnă sa încerc.
— Şi cui vrei s-o trimiţi ?
— Anişoarei.
306
— Care Anişoara ?
— Nu iştii ?... Fata aia blondă de la modistă... lîngă farniacia „Wemhold".
— Bine. Ţi-o aduc mîine.
Drept mulţumire, Chiostec mă bate cu palma uşor pe umăr şi-mi recomandă să fiu discret, mai ales faţă de Cotan, care cam dă tîrcoale şi el prin faţa magazinului.
După ce mă despart de el, dau fuga să văd şi eu pe Anişoară asta pe care n-o cunosc încă. Dacă e blondă, cum spune Chiostec, trebuie să fie în genul Steluţei şi dacă e modistă, trebuie să fie oarecum şi în genul Margaretei care este croitoreasă.
Ca <şi cum mi-ar fi ghicit gîndul, Anişoara stă în uşa magazinului. Anişoara însă nu seamănă nici cu Steluţa, nici cu Margareta. Nu e nici aşa de blondă ca Steluţa, nici aşa de de slută ca Margareta. E mică şi subţire ca un ac cu gămălie şi tristă ca o copertă de carte, decolorată de soare...
Iată o fată care mie unuia, nu-mi place deloc. Ce-o fi văzut la ea Chiostec şi mai ales Cotan ?... Mi-e teama însă că dacă e vorba de ales, Anişoara o să-1 placă mai repede pe Cotan decît pe Chiostec. Cotan e băiatul prefectului, se piaptănă cu cărare la o parte, se îmbracă elegant şi-şi parfumează batista în fiecare zi. Chiostec e murdar, cu cizmele pline de praf sau de noroi, cu părul vîlvoi şi miroase a seu de oaie. Singura superioritate a lui Chiostec o să fie, probabil, scrisoarea de dragoste pe care am să i-o ticluiesc eu.
Scrisoarea asta însă începe să mă plictisească. Parcă aş fi în ajunul unui examen. Mă întreb ce i-aş putea scrie eu Anişoarei, aşa ca să pară scris de Chiostec. Dacă Anişoara e fată deşteaptă şi-şi dă seama că frazele din scrisoare nu se potrivesc cu frazele pe care i le spune Chiostec ? Dar fiindcă i-am promis-o, trebuie să i-o fac. Trebuia să-mi dau silinţa să compun ceva frumos ca şi cum aş pleda propria mea cauză.
Amorul meu propriu de cel mai bun elev la limba română, ia proporţiile unui cuirasat englez care a arborat marele pavoz !...
Pînă seara scrisoarea e gata. A doua zi, Chiostec o transcrie pe hîrtie roză şi i-o trimite prin băiatul de la frizeria de peste drum, iar după o săptămînă o căruţă de la Merişani
îmi aduce acasă două sedile de brînză dulce, trei kilograme de mere creţeşti şi un săculeţ de nuci, mari cît ouăle de găină.
Din seara în care ne-am întîlnit la madam Gutuie în „salonul" din strada Libertăţii, Cotan pare a-mi fi devenit cel mai bun prieten. Colegul meu de bancă nu bănuia că frecventez şi eu asemenea localuri. Destăinuirile reciproce aveau să ne apropie definitiv unul de altul.
Cotan avusese tot ca şi mine, acum un an, o aventură la fel. Margareta lui însă nu era nici româncă nici croitoreasă cu^ ziua. Yxa fr'dulein Lori, guvernanta surorilor lui, pe care 110L ° Poreclisern „nemţoaica prefectului". Ca şi Margareta însă fr'dulein Lori plecase şi ea din oraş. Numai că nemţoaica prefectului nu plecase_ de bunăvoie ca croitoreasa noastră, ci fusese dată afară, fiindcă mama lui Cotan o prinsese în patul lui după miezul nopţii.
La madam Gutuie îl dusese pentru prima oară văru-său care este sublocotenent la artilerie.
Aici nu-ţi mai e teamă că te prinde nimeni. Cel mult, te simţi oarecum jenat cînd te întîlneşti cu persoane cunoscute. Jena însă este reciprocă.
La madam Gutuie vin chiar persoane de bună condiţie. Cotan mi-a povestit cum într-o seară, cînd uitase să încuie odaia în care se găsea cu Olguţa, era cît p~aci să dea peste el profesorul de geologie, care venea cu Aurica. Olguţa şi Aurica au aceeaşi odaie.
Astă-seară, ne-am hotărît să luăm cu noi şi pe Mihăiţă care pînă acum n-a cunoscut încă o aventură în felul acesta. Mihăiţă n-a cunoscut nici pe Margareta, nici pe fr'dulein Lori. Graţie nouă însă în seara asta are să cunoască pe Aurica, pe Olguţa, pe Vetuţa şi pe Didina — cele patru podoabe de seamă ale „salonului" din strada Libertăţii...
Cum trece vremea !... Şi oamenii ce repede se schimbă cu vremea !... Copiii mai ales se schimbă vertiginos... Acum un an ne jucam de-a „căderea Plevnei". Anul acesta, aceiaşi trei colegi de bancă, ne jucăm de-a „răpirea Sabinelor"...
Fiindcă e sîmbătă şi, de obicei, sîmbăta „salonul" din strada Libertăţii e frecventat de lume multă, ne-am hotărît să ne ducem mai devreme, îndată ce se va înopta. întîlnirea
308
ne-am dat-o la mine acasă. De la mine pînă la madam Gutuie sunt exact două sute de paşi.
Mihăiţă pare emoţionant. Vorbeşte în monosilabe şi dinţii îi tremură ca un aparat Morse...
La poarta cu no. 38 ne oprim. Cele două ferestre de la stradă sunt căptuşite cu transparente ele trestie vopsite cu verde. în jurul casei, nici un semn ele viaţă : nici un zgomot, nici o lumină... Lampagii primăriei n-au ajuns încă pînă la strada Libertăţii.
Nu-i aprins nici măcar felinarul roşu. Steaua celor „Irei crai de la răsărit" nu s-a arătat încă deasupra noului Beth-leem.
Cotan deschide totuşi poarta şi cîteşitrei intrăm repede în curte. Madam Gutuie şi fetele sunt la^masă. De obicei, clienţii încep să vină după ora zece. Pmă atunci^ nu sunt primiţi în local decît „intimii" patroanei şi „prietenii" fetelor. Cotan însă poate intra cînd vrea. Madam Gutuie îl stimează ca pe unul din cei mai de seamă _ clienţi ai localului, deşi nu consumă niciodată nici dulceaţă, nici cafea.
Apariţia noastră produce o ciocnire bruscă de- tacîmuri şi farfurii — un branle-bas de combat în miniatură. Un pahar de şpriţ se revarsă pe faţa de masă şi un scaun cu fundul îngăurit se răstoarnă pe seînduri.
Didina care e brună şi exotică, fiindcă afoşt^şi la Rus-ciuc şi la Constantinopol, sare de gîtul lui Mihăiţă, pe care-1 vede pentru prima oară în local.
Madam Gutuie 1-a luat repede pe Cotan deoparte în timp ce Olguţa, mormăie supărată şi^ cu gura plină :
— Iar au venit mucoşii ăştia...
Celelalte fete ne privesc cu zîmbetul lor invariabil : acru şi deplasat. Parcă ar fi chipurile mîzgîlite cu creioane colorate pe pereţii privaţilor noastre de la liceu. _
Cotan ne face semn să-l'aşteptăm şi dispare cu madam Gutuie pe coridor.
Mihăiţă se zbate neputincios în braţele Didinei care-1 mîn-gîie cu formula cîrlanul maichii şi alte fraze tipice.
Din capul mesei, Vetuţa îi strigă răguşită : ^
— Ia-i banii înainte, fă, să n-o păţi şi tu ca mine... Aurica fredonează cu ochii în farfurie :
— „Te-am aşteptat să vii... sub caisul înrourat... Te-am aşteptat... te-am aşteptat"...
309
Olguţa îi răspunde, tot cu gura plină :
— Care-i ăla, dragă ?... N-o fi tot profesorul de la liceu ?...
Aurica e favorita profesorului nostru de geologie.
Uri^ gînd diabolic mă urcă parcă în turla cu ceasornic a bisericii Sfîntul Nicolae, de unde poţi vedea întreg oraşul, fără să fii văzut de nimeni. Regret însă că Aurica nu e favorita^ profesorului de limba greacă sau a celui de matematică. Ăstora aveam să le plătesc o poliţă din săptamîna trecută. Cu profesorul de geologie însă n-am nimic de împărţit. Fiindcă-1 respect şi mi-e drag, renunţ la Aurica şi o las să-] aştepte mai departe pînă ce va veni sau el, sau... altul !
Madam Gutuie, care a apărut din nou, se apropie de mine şi-mi şopteşte misterios la ureche :
— I-am dat prefectului ăl mic un boboc de fată... Ştii... Pe cinste...
Prefectul cel mic e Cotan !...
Ce înseamnă să fii, într-un oraş de provincie, băiatul prefectului !... Toată lumea, de la directorul liceului pînă la madam Gutuie, caută să te servească. Nimeni nu îndrăzneşte să te supere, fie chiar cu un lucru de nimic. La Piteşti, părinţii şi copiii se confundă ca zarzavaturile într-o oală cu supă. Prestigiul oficialităţii trecătoare e ca valtrapul de stofă neagră brodată cu argint al cailor de dric. Transformă toate mîrţoagele din oraş în animale apocaliptice...
încerc s-o descos pe Madam Gutuie :
— Eu n-o cunosc ?
— Da de unde !... Asta e trufanda !...
— Şi mie n-ai de gînd să mi-o arăţi ?
— Nu se poate... Asta e fată de condiţie... Nu vine decît pe comandă... D-ta n-ai bani destui pentru aşa ceva...
După un sfert de oră ne răgăsim iar cîteşitrei în „salon". Vetuţa continuă să ne privească cu neîncredere şi să ne apostrofeze cu ură :
— Parcă aţi fi venit la pomană !... Nu cumva azi e sîm-băta morţilor ?...
Madam Gutuie se răsteşte la ea :
— Ia nu mai face pe nebuna... Lasă-mi „bobocii" în pace, că ăştia sunt buni de saftea !...
în stradă procedăm la inventarierea trofeelor din seara aceea. Mihăiţă însă nu ne poate comunica nici o nnpresje. Cînd îi întrebăm cum a fost, dă din umeri plictisit şi răspunde ca omul prost :
— Cum să fie... Bine !...
Dacă toţi „premianţii întîi" din România sunt ca Mihăiţă, păcat de timpul care-1 pierd în şcoală !...
în schimb, Cotan e de-o veselie contagioasă.^ îl face să rîdă pînă şi pe Mihăiţă. Cu mîna stîngă ţine parcă pe cineva de chică şi cu dreapta retează capul unui condamnat la moarte.
— L-am tăiat, fraţilor... Să ştiţi că o să moară de necaz... Dar să nu mă spuneţi, că nebunul e în stare să mă bată...
— Cine mă ?
— Chiostec !...
Curiozitatea noastră creşte pe măsură ce Cotan întîrzie parca anume să ne destăinuiască secretul pe care Chiostec nu trebuie să-1 afle niciodată.
Nu cumva „bobocul de fată" cu care se lăudase madam Gutuie o fi fost vreo rudă de-a lui Chiostec ?
Nu... Afară de el, nimeni altul din familia lui nu părăsise Merişanii. La ţară „saloane" ca la madam Gutuie, se găsesc tocmai unde nu te gîndeşti — în dosul căpiţelor de fîn, în porumb, în grîu, şi chiar prin fundul ogrăzilor, unde înainte de răsăritul lunei, poţi fi tot aşa de sigur ca şi în strada Libertăţii din Piteşti...
Era altcineva... Era o persoană însă pentru care Chiostec s-ar fi aruncat în foc, probabil mai repede chiar, ca pentru propria lui soră — era Anişoara modista pentru care com-pusesem faimoasa scrisoare de dragoste, dar de care, din clipa aceea chiar, nu mă mai interesasem...
Mihăiţă nu putea pricepe bucuria lui Cotan. Pe mine însă victoria lui începe să mă pasioneze, cu atît mai mult, cu cît o prevăzusem încă din clipa cînd văzusem pe Anişoara pentru prima oară. Nu mă înşelasem decît asupra locului unde Cotan avea s-o repurteze. Mărturisesc că pentru prestigiul învingătorului, aş li preferat Trivalea sau alt cîmp de lupta mai onorabil decît  „salonul"  din strada Libertăţii.
310
31Î
Aşa ceva nu mi-ar fi trecut niciodată prin gînd. Pe vremea aceea însă nu cunoscusem încă, decît pe Margareta, pe Steluţa şi pe fetele de la madam Gutuie.
Bietul Chiostec !...
Ce-ar fi să afle unde-a fost Anişoara în seara aceea ?
Eu, cel puţin, -ştiam că Margareta e la Constanţa cu sublocotenentul Popescu, iar Steluţa la Slatina, cu bărba-tu-său...
Dar dacă dobitocul de Georgică o fi bătut-o din nou şi în lipsa mea Steluţa îl înşeală acum cu altul ?
La noapte mergem cu Moş Ajunul.
în corul nostru ne-am ales numai elevi din cursul superior. Şeful corului este Rădulescu Florian, din clasa VII-a, fratele căpitanului de pompieri. De la noi din clasă, nu mergem decît trei inşi — eu, Mihăiţă şi Ţăpuş Nicolae, băiatul frizerului de sub „Hotel Dacia". Ţăpuş e cel mai bun bas din tot liceul. La producţiile artistice de la sfîrşitul anului, cîntă solo : Ce te legeni codrule ? şi Cei doi grenadieri. Eu sunt bariton şi Mihăiţă e sopran. Noi însă nu cîntăm niciodată decît în cor. Cotan care n-are ureche muzicală ne aşteaptă acasă unde suntem invitaţi de prefect să cîntăm. Chiostec s-a grăbit să plece cu sania la Merişani de teamă să nu-1 apuce noaptea şi viscolul pe drum. Păcat că nu e şl el cu noi. Flautul lui ar fi făcut minuni în saloanele prefectului, în schimb, surorile lui Cotan, au să ne cînte poate la pian Ramages d'oiseaux şi La priere d'une vierge pe care le-am mai auzit şi acum un an, cînd s-a dat la Teatrul Ucklar serbarea pentru „Crucea Roşie".
Pe fetele prefectului nu le cunosc decît din vedere. Nu ştiu de ce, dar Cotan n-a vrut să mi le prezinte niciodată. Totuşi, eu le salut totdeauna, cînd mă întîlnesc cu ele pe stradă. La noapte însă am să le cunosc personal şi la vară, probabil, o să ne plimbăm împreună prin grădina publică.
Iată deci o perspectivă care mă încîntă. Napoleon Bo-naparte spunea că în giberna fiecăruia din grenadirii lui se găseşte ascuns un baston de mareşal. Nu ştiu dacă este adevărat tot ce se povesteşte de Napoleon Bonaparte. Dar de cînd am cunoscut pe Margareta şi pe Steluţa, simt parca nevoia să intru în constelaţiuni tot mai luminoase.
De fetele de la madam Gutuie nu mai vorbesc. Nu-mi poate, totuşi, ieşi din cap un lucru la care mă gîndesc mereu. Cotan mi-a împrumutat La maison Tellier, o nuvelă de Maupassant tradusă în româneşte. într-o singură zi am cetit-o de trei ori... Grozav mai ştiu să scrie şi franţujii ăştia... Pe noi, dacă am seri aşa ceva, ne-ar da afară din şcoală... Subiectele temelor noastre la limba română sunt aproape imposibil de tratat. Ni se dau numai teme cu subiecte de care habar n-avem. Ni se cere să scriem despre lucruri abstracte : primăvară, toamnă, ploaie, vînt, adevăr, frumos şi aşa mai departe... Numai despre femeie nu ni se dă să scrim niciodată. Şi totuşi, femeia e singurul subiect pe care majoritatea colegilor mei din clasă sunt sigur că l-ar putea trata mai bine ca oricare alt anotimp, element al naturii sau sentiment uman...
„Bună dimineaţa la Moş Ajun !... Ne daţi, ori nu ne daţi ?... (bis) Neee... daaaaţi ?..."
Directorul liceului nu ne dă nimic. Găsim poarta încuiată şi luminile stinse. Probabil că directorul face Crăciunul la Bucureşti cu secretarul general de la Ministerul Instrucţiunii Publice care îi este cumnat. Directorul nostru face politică militantă ca şi tatăl lui Cotan. După ce pleacă liberalii de la putere, rămîne simplu profesor de geografie.
La fel plecaseră din oraş cei patru profesori noi. Două săptămîni de zile dar, Aurica poate cînta în fiecare seară : „Te-am aşteptat să vii...". Profesorul de geologie, n-are să vină decît după Bobotează.
Profesorul de limba latină se scuză că nu-i pregătit să ne primească. în schimb ne face un mic istoric al colindelor care par a fi de origină păgînă şi ne atrage atenţia să nu întîrziem prea mult prin mahalale, fiindcă e ger şi putem răci. Profesorul de limba latină îşi iubeşte foarte mult elevii, dar mai ales pe cei de la ţară, pe care îi ţine în gazdă la el acasă, cu plată şi cu asigurarea formală că vor trece examenul fără corigentă.
Profesorul de istorie care este transilvănean, ne dă vin fiert şi covrigi cu susan. Mănîncă şi bea cu noi împreună,
312
313
bate cu pumnul în masă, înjură pe unguri, ne sărută şî ne repetă povestea Ardealului pe care o ştim pe dinafară.
—• Că-z apăi, iubiţii mei, cujetul nost neîntinat, tăt la drăguţul nost ghe Argheal să hie !... Că ne-o învrednici Domnul să ajunjem noi acolo şi l-om feştelui aşa cum o zidit Decebal Sarmiseghetuza... Fişori, nu vă hie teamă, avem har Domnului ghiestui şi merinda din belşug. Şi-apăi mînă-i dracu de cătane streine să potopească dacă-or cujeta aşa, că de-atîta urcuş s-or beteji cu toţii, că tare-i sus şi mult e fain, din mila Domnului, Arghialul nost...
Un băcan de pe strada Şerban-Vodă ne dă o pungă de un kgr. cu smochine, stafide, alune şi năut, pe care le îm-părţim frăţeşte, iar primarul oraşului, o hîrtie de 20 de lei, din care Rădulescu Florian ia 3 lei şi 50 de bani, iar noi ceilalţi unsprezece, cîte 1 leu şi 50 de bani.
După îndelungate parlamentari cu gardistul de la poartă şi cu cei doi mopşi din curte, plecăm încredinţaţi că prefectul s-a răzgîndit şi nu ne mai primeşte. Prin dreptul bisericii catolice însă gardistul ne ajunge din urmă şi ne întoarce înapoi. Prefectul uitase să dea ordinele necesare cerberului cu tesac turcesc şi revolver austriac.
Pentru prima oară în viaţa mea intru şi eu într-o casa cu adevărat boierească. Mobilele lustruite, covoarele moi, tablourile cu fazani şi porci mistreţi, oglinzile cu ciucuri de cristal şi lămpile cu acetilenă îmi iau ochii. La prefect e cu mult mai frumos ca la noi acasă. Noi ardem luminări de spermanţetă şi lămpi cu gaz. Mobilele noastre abia se mai ţin pe picioare şi florile de pe scoarţele olteneşti s-au scuturat parcă pe scînduri. Ca lucruri de preţ nu avem decît o oglindă ovală cu o ramă aurită şi tabloul cel mare din salon, în care mama stă cu mîna dreaptă pe umărul tatei...
Familia prefectului se compune din : tată, mamă, un băiat, două fete, o soacră, o cumnată văduvă care de obicei stă la Cîmpulung, inginerul judeţului care este văr de-al doilea cu prefectul, nevasta inginerului care este grecoaică şi vorbeşte prost româneşte şi guvernanta fetelor miss Edith, care este englezoaică şi nu vorbeşte deloc româneşte.
Cotan zîmbeşte şiret şi ne împinge de la spate ca pe o turmă de oi, spre sufrageria plină cu tot felul de bunătăţi : şuncă de Praga, salam de Sibiu, limbă afumată, scbweizer,
314
ştrudel cu mere, baclava cu nucă, fructe şi vin înfundat.
Surorile lui Cotan se amestecă printre noi, mai mult plictisite decît entuziasmate de prezenţa celor doisprezece străini înfometaţi. Cum sunt fete binecrescute, amîndouă se agită la fel, dar fără spor. Lizica pare un metronom care bate măsura 2/4 iar Oiţa, pendula unui ceasornic de perete. Lizica e mai mare cu doi ani decît Cotan. Are părul roşcat şi zbîrlit ca o coadă de viezure. Oiţa îl are lins şi gălbui ca o pălărie de paie, spre sfîrşitul verii. Soarele pare a fi avut influenţe deosebite asupra surorilor lui Cotan. Pe Lizica a rumenit-o, pe Oiţa a decolorat-o.
Pe noi însă fetele prefectului ne impresionează la fel. Suntem mai emoţionaţi chiar, de cum ne-ar fi prins un profesor cu lecţia neînvăţată. Parcă ne-ar fi luat Dumnezeu graiul la toţi deodată. Unuia singur dintre noi îi turuie gura. E Columbachis Aristotel, băiatul proprietarului moarei din Tîrgul-din-Vale. Aristotel însă vorbeşte greceşte numai cu nevasta inginerului şi noi nu pricepem nimic. Mihăiţă a înţepenit lîngă sobă şi nu îndrăzneşte să se aşeze la masă. Lizica îl invită pe scaunul liber dintre ea şi mamă-sa. Mai curajos decît noi, Rădulescu Florian, şeful corului, s-a aşezat intre Oiţa şi soră-sa. Ţăpuş şi Aristotel stau la dreapta şi la stînga grecoaicii, iar eu am nemerit între guvernanta care vorbeşte numai englezeşte şi văduva de la Cîmpulung care nu vorbeşte deloc. Ceilalţi corişti stau proptiţi ca nişte stîlpi de telegraf între Cotan, prefect, inginer, soacra prefectului şi căpitanul de la manutanţa armatei, care sosise mai tîrziu.
Serbarea Moş Ajunului ţine pînă la miezul nopţii. Surorilor lui Cotan se scuză că-i pianul dezacordat şi nu ne pot cînta nimic. Ţăpuş, care a răguşit din cauza tămîiosului, încearcă să ne cînte ceva, dar nu poate nici el. în schimb, Rădulescu Florian face ca găina cînd ouă şi imită plecarea trenului din gară iar eu şi cu Mihăiţă declamăm Satira IlI-a a lui Eminescu. Eu fac pe Baiazid şi Mihăiţă pe Mircea cel Bătrîn.
La plecare, limba şi picioarele ni se împleticesc deopotrivă.
în stradă, Ţăpuş îşi mai încearcă o dată vocea : — „Ne daţi ori nu ne daţi ?"
315
I
De data asta însă răspunsul ni-1 dă gardistul de la poartă, care^pînă atunci stătuse în faţa noastră „drepţi" şi cu mîna la căciulă :
— Nu vă este ruşine, neam de ţigani ce sunteţi ?.., Nu vă îndoparăţi destul ?... Ce să vă mai dea ?
Oraşul pare tava unui bragagiu, garnisită cu alviţa, sugiuc şi zaharache alb. Totu-i alb. Gerul, liniştea şi noaptea sunt albe. Singură zăpada pare a-şi fi pierdut ceva din culoarea ei obişnuită. O recunosc numai după discreţia cu care scîrţîie sub picioarele noastre, ca o mîna abilă de pungaş ce s-ar furişa într-un buzunar...
Pe cerul spălăcit şi umed ca un cearceaf de pat, abia scos din ligheanul cu scrobeala albastră, stelele par urme proaspete de ploşniţe, strivite chiar în noaptea Moş Ajunului. Petele de pe rufăria de casă a Părintelui ceresc nu dispar niciodată. La Piteşti, dar, regina nopţii va petrece sărbătorile Crăciunului într-un hotel de mahala... La Slatina, luna era găzduită, parcă, ceva mai convenabil...
Mi-aduc aminte de noaptea în care m-am întors cu Steluţa de la grădina publică...
Ce noapte !... Ce lună !... Ce poezie !... încep să cred însă că vară-mea^ avea dreptate. între luna de atunci şi cea de azi nu văd nici o rudenie.
La primul colţ de stradă, rămînem şapte inşi. La al doilea, trei ; şi aşa mai departe, pînă ce mă trezesc numai eu singur... Dar singur cu adevărat eu nu mă simt decît în mijlocul alor mei.
De cîte ori sunt singur, mi se pare că mai sunt cu cineva. Dealtfel, eu numai cu mine singur pot vorbi tot ce-mi trece prin minte. Nu mi-e teamă de nimeni şi de nimic. Nu mă controlează nimeni şi nimeni nu mă poate face de rîs. în noaptea asta, mai ales, simt c-aş avea să-mi spun o mulţime de lucruri.
Nu-mi place nici Lizica, nici Oiţa. Văduva de la Cîmpu-lung e o femeie în vîrstă, iar guvernanta nu ştie româneşte. Nu m-ar interesa decît grecoaica. Dar tot timpul nevasta inginerului a stat de vorbă numai cu Columbachis Aristotel... Femeile astea parcă n-ar fi în toate minţile lor. Băiatul gre-
cului din Tîrgul-din-Vale are picioarele crăcănate, se uită saşiu şi nu vine niciodată pe la madam Gutuie.
Nu ştiu cu ce impresie vor fi plecat ceilalţi. Pe mine însă, lumea bună simt că a început să mă dezguste.
în poarta casei îmi dau seama că, în anul acesta, Moş Ajunul m-a făcut să pierd o noapte degeaba. Numai cu 1 leu şi 50 de bani nu te poţi aventura nici măcar pînă în strada Libertăţii...
Dar geamul de la bucătăria noastră e încă luminat... La ora asta, un geam luminat poate fi mai elocvent chiar ca steaua ce se oprise cîndva deasupra Bethleemului...
Lina coace cozonacii... în bucătărie e cald şi miroase a ceva proaspăt şi bun. E un miros ciudat... un amestec^ de adieri calde şi de şfichiuri reci... ceva ce-mi gîdilă nările nasului şi se prelinge din sfîrcul urechilor pe umeri şi de-a lungul spinării... Ce miros plăcut !... Nu ştiu ce miroase aşa frumos... Cozonacii din cuptor sau sinii goi ai Linei... ^
Bucătăresei noastre îi zicem Lina, fiindcă aşa s-a obişnuit mama să le cheme pe toate bucătăresele pe. care le-am^ avut. Numele ei adevărat însă este Leucadia. E blondă, înaltă, subţire şi mîndră ca o regină detronată. Vorbeşte jrar şi se uită tot pe sub gene. Cînd e supărată însă, bombăne ca o piuliţă de aramă în care ai pisa zahăr cubic.
Prezenţa mea în bucătărie o pune pe gînduri. E pentru prima oară cînd intru în bucătărie. Lina este o veche rivală a Margaretei. Amintirea fostei noastre croitorese cu ziua pare a-i fi stricat deodată şi buna dispoziţie şi aluatul cozonacilor ce se rumenesc în cuptor.
— Dacă mai aşteptaţi oleacă, vă _ dau să gustaţi şi d-voastră... Ia uitaţi-vă la ei... în cinci minute sunt gata.
Şi Lina deschide uşa cuptorului... Ochii mei însă îi dau să înţeleagă că nu mă interesează cozonacii.
— Unde e Năstase ?
— A plecat aseară la Găvana... S-a dus s-aducă de acasă de la el doi curcani şi un purcel de lapte... ^
— Bine, bine, dar cînd are de gînd să vină ?
— Apoi, coniţa i-a spus că mîine pînă în douăsprezece să fie acasă...
în timpul acesta Lina micşorează lumina lămpii, care începuse să fumege. Eu o îndemn cu vorba şi cu gestul :
— Mai bine stinge-o dracului, de tot...
Lina-mi răspunde ca şi cum n-ar fi bănuit nimic.
— Şi eu ce-am să ma fac pe întuneric ? Vreţi să mi se ardă cozonacii ?
— Las' c-o aprindem noi pe urmă.
— Poate aveţi d-voastră chibrituri că eu le-am sfîrşit...
— O aprindem de la focul din sobă cu o bucăţică de hîrtie.
Lina stă cîteva clipe la îndoială, apoi răspunde hotărîtă :
— Aşa da... Se poate...
în clipa aceea la poartă răsună un cor de voci rebegite :
— „Ne daţi ori nu ne daţi ?"
Bag mîna în buzunar şi scot leul de argint şi cei cincizeci de bani de aramă, partea mea din hîrtia de douăzeci de lei a primarului :
— Na... Du-te şi da-le banii ăştia că n-am mai mulţi. Lina însă îi vîră sub perna de la pat şi bombăne revoltată :
— Ia mai bine lasă-i colea, că eu nu sunt ca altele să umblu noaptea pe drumuri...
Pe Mihăiţă îl iubesc ca pe un frate. Pentru el, sunt gata să trec, la nevoie, prin foc şi apă. Pînă azi nu l-am jignit niciodată — nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gîndul !... Cînd am înţeles însă de ce este vorba, nu mi-am mai putut stăpîni un gest de scîrbă... Dacă m-aş fi mărginit să-l compătimesc numai, ar fi însemnat să nu-i fiu prieten adevărat. Dealtfel, de zece ani de zile de cînd îl cunosc, n-am simţit niciodată ca în clipa aceea nevoia să-mi bat joc de el.
Un altul în locul meu, şi-ar fi adunat prietenii şi le-ar fi spus : Hai să plîngem de mila lui bietul Mihăiţă că este un nenorocit...
Mie însă, mi-a venit să strig în gura mare : Hai sa rîdem de prostia lui Mihăiţă, că este un neghiob... Mihăiţă iubeşte pe Lizica !...
Băiatul cizmarului de pe Scoroboaia iubeşte pe fata prefectului de Argeş.
Mi-am recapitulat escapadele sentimentale şi am ajuns la concluzia că pe Lizica, mai ales, n-aş putea-o iubi nici eu, darmite Mihăiţă. Pe Margareta aproape am şi uita t-o. La
Steluţa însă tot mă mai gîndesc, din cînd în cînd. Margareta a fost un scaiete ce ţi se agaţă de pantaloni ; Steluţa, o porumbiţă rănită ce-ţi cade întîmplător în braţe. Pentru Lizica însă zadarnic mă trudesc să găsesc o comparaţie nimerită. Nu există. E drept că Mihăiţă o compară cu un luceafăr. Dar Mihăiţă se înşeală... Mihăiţă nu-i măcar poet, ca mine. E un simplu elev silitor şi atîta tot. Ce înseamnă însă, a fi „premiant întîi" la liceul din Piteşti ?... Ca să poţi iubi pe fata prefectului de Argeş, trebuie să fii ceva mai mult. Or, dintre noi toţi, eu unul, nu văd pe nimeni potrivit pentru lucrul acesta. Nu, nu... Tot eu am dreptate. Mihăiţă este un neghiob. Oricît l-aş iubi eu, dar suferinţa asta nu i-o pot împărtăşi. Cel mult îl pot încuraja s-o suporte cu bărbăţie pînă la capăt.
Cazul lui Mihăiţă începe să mă pasioneze. Nu ştiu de ce, dar pe Mihăiţă nu l-aş fi crezut niciodată capabil să iubească. Nu cumva Mihăiţă este numai o victimă a primăverii ?... Aşa iubesc oamenii primăvara î... Numai că primăvara trece repede... Mihăiţă a aşteptat din decembrie pînă în aprilie ca să-mi spună că iubeşte pe Lizica. Dacă ar mai fi aşteptat trei luni, poate că n-ar mai fi avut nimic să-mi spună. Deocamdată este singurul sfat pe care i-1 pot da. Altceva, nu văd ce-aş putea face pentru fericirea lui.
E drept că lui Chiostec i-am făcut o scrisoare de dragoste. Dar Chiostec este cel mai prost elev la limba română. Scrie ca o ciubotă şi nu ştie să acorde nici predicatul cu subiectul. Mihăiţă însă ştie să scrie tot aşa de bine ca şi mine. Poate a şi scris-o chiar... Dar de trimis, i-o fi trimis-o ?... Dacă Mihăiţă o fi făcut lucrul acesta este pierdut. Lizica este m stare să i-o arate prefectului, prefectul să-l reclame directorului, şi directorul să-l cheme a doua zi în cancelarie ca să-i facă morală... Dar morala, ca morala... La sfîrşitul anului însă, în grădina publică, muzica militară are să-i cînte altuia de trei ori : „sol, si, re, sol, sol, re, si sol" şi o dată «sol, la, si, re".
Bietul Mihăiţă !... Mi-e teamă să nu pată şi el ca Ovidiu care şi-a scris Tristiele tocmai la Tomis...
318
319
Profesorul de limba latină ne-a spus că la Constanţa se mai văd şi astăzi ruinele unui templu roman, închinat zeului Neptun... Profesorul de limba latină parcă ar cunoaşte secretele fiecărui din noi. Cum aş vrea să mă duc şi eu la Constanţa !... Aş vedea ruinele templului în care se rugase pe vremuri Ovidiu şi aş vedea poate şi pe Margareta !...
Ce curioasă coincidenţă !... Cînd l-am văzut pe Mihăiţă plmgînd, mi-am adus aminte că astă-toamnă plînsesem şi eu pentru Margareta. Şi doar pe Margareta n-o pot compara cu Lizica !...
Dar ce înseamnă oare a iubi ?... Cum este cînd iubeşti cu adevărat ?... Cum a iubit Werther pe Charlotta şi des Grieux pe Manon Lescaut, asu cum iubeşte Chiostec pe Anişoara şi Mihăiţă pe Lizica ?...
Mîine am să-1 rog pe Cotan să-mi mai împrumute odată La malson Tellier a lui Maupassant.
Primăvara a poposit la Irivalea. Deocamdată, se teme parcă să intre în oraş. Bănuieşte probabil că profesorul nostru de limba română i-a pus gînd rau. Cum o simţi-o prin grădina publică, ne-o şi dă ca subiect la concursul în scris pentru stil şi compoziţie.
Orice s-ar spune, dar primăvara se găseşte la Trivaîea în mai multă siguranţă decît în oraş. Acolo nu-i caută nimeni gîlceavă. Cei care o întîlnesc o salută şi o admiră cu aceeaşi bună-cuviinţă şi sinceritate. în faţa ei, se înclină deopotrivă şi vîrstă, şi sexul şi cultura omului. în oraş însă, primăvara riscă să fie tratată mai rău ca în sala de operaţie a unul spital de provincie...
La liceul nostru, bunăoară, sunt doi profesori de limba română şi poate patru sute de elevi. Dar pericolul cel mare este ca în fiecare din cele şapte clase, limba română se preda de cîte trei ori pe săptămînă. Imposibil dar ca primăvara să scape neciopîrţită, mai ales că fiecare anotimp ţine cîte trei luni în cap !...
în curtea mănăstirii de la Trivalea au înflorit cireşii.
Călugării şi-au întins parcă la soare cămăşile pe care nu şi le spală decît o dată pe an !...
320
Eminescu comparase cireşii în floare cu altceva :
„Atît de fragedă te-asameni Cu floarea albă de cireş Şi ca un înger, printre oameni, în calea vieţii mele, ieşi.,."
La fel o văzuse probabil şi Mihăiţă pe Lizica. Altfel, n-ar fi făcut greşeala să vină la Trivalea în aceeaşi după-a-miază cînd se găseau şi fetele prefectului cu miss Edith.
Noi n-avem voie să ne plimbăm la Trivalea decît dumineca şi în zilele de sărbătoare, cînd n-avem şcoală. Lumea cealaltă se poate plimba cînd vrea. La Piteşti însă, dumineca şi în zilele de sărbătoare, toată lumea se îmbracă cu alte haine decît cele din cursul săptămînii. Numai noi liceenii trebuie să umblăm veşnic în aceeaşi uniformă.
Uniforma noastră e simplă şi gravă ca o cruce de marmoră neagră fără nici o altă inscripţie funerară decît literele L. şi B. cusute cu fir de aur pe gulerul bluzei şi pe coltucul şepcii turtită Ca o lipie.
Mihăiţă n-are decît o singură uniformă. Costumul de dril, pe care i 1-a dat Societatea doamnelor din înalta societate, nu-1 poate purta decît vara, în timpul vacanţei.
Uniforma lui Mihăiţă parcă ar fi un drapel militar întors plin de glorie şi de găuri de pe un cîmp de luptă. Comparaţia „zdrenţuit de gloanţe" e slabă şi banală. Peticile de colori diferite, în loc să i le astupe, i le pune şi mai mult în evidenţă. Uniforma lui Mihăiţă a bătut recordul spectrului solar. E mai mult decît un tricolor naţional... E un adevărat curcubeu...
Miss Edith însă e de altă părere. Englezii, pesemne, judecă pe elevi, mai întîi după haine şi pe urmă abia, după notele din catalog. Pentru ei, duminicile şi celelalte zile de sărbătoare sunt ca şedinţele de la Camera Lorzilor. Or, în dumineca aceea, surorile lui Cotan nu mai erau fetele prefectului din noaptea Moş Ajunului. La o şedinţă solemnă nu poate lua parte decît publicul cu invitaţiuni speciale. E drept că primăvara ne convocase pe toţi la Trivalea. Dar m acelaşi palat al Parlamentului, Camera Lorzilor este de o parte şi Camera Comunelor, de altă parte...
în clipa în care Mihăiţă se apropia cu mine şi Cotan de fetele prefectului, guvernanta îl apucă furioasă de mîneca
321
uniformei şi-1 azvîrlă cu scîrbă ca pe un lucru murdar, trei paşi înapoi...
Băiatul cizmarului de pe Scoroboaia rămîne cu ochii proptiţi în pietrişul şoselei, ca şi cum şi-ar fi căutat singurul lucru de preţ pe care-1 pierduse. Dacă întîmplător s-ar fi uitat şi la noi, Mihăiţă ar fi învăţat şi „limbajul colorilor"... Obrajii noştri păreau diferite fructe coapte, în toiul verei. Lizica şi Oiţa erau vişine... Englezoaica era gutuie... Eu şi Cotan eram prune...
Iată ce înseamnă să iubeşti aşa după cum e scris în romane !...
O adiere de vînt, începe să scuture floarea cireşilor din curtea mănăstirii... Călugării îşi adună probabil cămăşile pe care n-au să şi le mai spele decît la anul, tot pe vremea asta !...
Cotan a mîncat două palme de la profesorul de limba greacă, cu care fusese obraznic. Prefectul a cerut telegrafic la minister un inspector şcolar ca să ancheteze cazul. Inspectorul însă nu s-a grăbit să vină, şi ancheta s-a amînat la „Calendele greceşti".
Mai tîrziu, am aflat că directorul împăcase la timp şi prestigiul corpului didactic şi amorul propriu al şefului său politic. Asta înseamnă că băiatul prefectului şi-a asigurat trecerea clasei fără corigentă... Dealtfel, era şi timpul...
Sfîrşitul anului şcolar se apropia ameninţător ca şi zmeul din basme, care de la o vreme, începe să dogorească ceafa viteazului Făt-Frumos. Cu noi însă, trebuia să se petreacă altfel decît ca în basme. Cele trei obiecte fermecate, cu care am fi putut împiedica apropierea zmeului, fuseseră monopolizate numai de Cotan şi Mihăiţă. Cotan le avea dela tată-său ; Mihăiţă de la Dumnezeu !... Toţi ceilalţi feţi-frumoşi din clasa a Vl-a n-aveau decît piepteni, perii şi oglinzi, sfinţite în strada Libertăţii la madam Gutuie.
Dezastrul era deci inevitabil... îl simţeam...' îl miroseam chiar... în clasa noastră mai ales, nu miroase decît a iarbă de puşcă, deşi depozitele de explozibile ale armatei erau la cîţiva kilometri depărtare de liceu.
322
Singura noastră speranţă era numai o intervenţie supraumană. Aşteptam, bunăoară, să ne moară profesorii, să ia foc liceul sau să ne trimeată Dumnezeu o molimă generală şi Ministerul Instrucţiunii Publice, un ordin circular — să se închidă toate şcolile pînă la toamnă.
Dintre profesorii noştri cei noi, de doi ne temem mai mult ca de toţi ceilalţi. De cel de limba greacă şi de cel de matematică.
Pe profesorul de limba greacă l-am poreclit „Ghiozdan", fiindcă nu se desparte niciodată de mapa de piele galbenă, în care îşi păstrează cu sfinţenie personalitatea lui de ţîrcov-nic clasic, şi juxta franceză, după care ne traduce în româneşte versurile lui Homer.
Cel mai grozav este însă „Vipera neagră" — profesorul de matematică, pe care nu-1 pot mistui nici chiar^ colegii lui. Amănuntul acesta îl ştim de la Cotan, care trăsese cu urechea cînd directorul liceului rugase pe prefect să intervină la Bucureşti ca să-l mute în alt oraş. Se pare însă că Ministrul Instrucţiunii Publice de pe vremea aceea refuzase, fiindcă profesorul nostru de matematică era unul din elevii săi favoriţi.
Parcă-1 aud şi astăzi şuierînd printre dinţi, din vîrful catedrei şi în dialectul său moldovenesc :
— Văd c-ai cetit ceva, dar n-am ce-ţi face... N-ai priceput nimic. Situaţia- d-tale este : cinci la teorie şi unul la practică. Total, şase. Pe jumătate trei... Hai să-ţi dau patru din graţie... să nu zici că-s om rău...
Mărinimia profesorului nostru de matematică însă ne umplea ochii de lacrimi şi sufletul de groază. Pentru noi, sub nota cinci, un punct mai mult sau mai puţin era acelaşi lucru, între patru şi trei, nu există decît o simplă diferenţă grafică. înarmaţi cu note ca patru, trei, doi şi chiar cu unu, majoritatea elevilor din clasa VI păşeam victorioşi ca o falangă macedoneană spre... corigentă.
Şi totuşi, profesorul nostru de matematică este un tînăr frumos cu părul negru şî ochii verzi. Cînd îl salutăm, pe stradă, ne surîde blajin şi generos ca Sfîntul Stelian, patronul copiilor. în clasă însă cînd trebuie să-i suportăm ochii, o
323
oră întreagă, parcă seamănă ca două picături de aoă cu zmeul dm basme, gata să-şi înfigă ghearele în ceafa fiecăruia din noi.
Pe mine însă, avea să mă răpună profesorul de limba romana, nevasta căpitanul Ceauşoglu şi... Umbra lui Mircea la Cozia.
Pe profesorul meu de limba română, nu mai este nevoie să vi-1 prezint. închipuiţi-vă pe lord Byron, rătăcit prin Piteşti, cu un brici Solingen în mînă şi cu un pieptene de celuloid în par.
Deşi tot nevastă de căpitan, doamna Kety Ceauşoglu este cu mult mai tînără ca mama. Nu este însă de vîrstă nici a Steluţei, nici a Margaretei, şi nu seamănă cu nici una din ele. în schimb, aduce foarte mult la umblet cu Lizica. Numai că fata cea mare a prefectului nu priveşte niciodată pe om drept în ochi, pe cîtă vreme Kety, cînd se uită la tine, parcă te înfige cu acul în carton ca pe fluturii din colecţia zoologică a liceului. Este aproape tot atît de înaltă ca şi mine şi zveltă ca o fetiţă de pension. Umblă mai totdeauna cu capul gol şi poartă numai rochii scurte — cele mai scurte rochii din oraş — ciorapi de mătase şi pantofi cu tocuri Louis XV, anume parcă să-şi poată plimba pe deasupra tuturor bărbia albă şi smocul de păr roşcat ce-i cade pe frunte ca un cataif bine rumenit pe o farfurie de porţelan.
într-o zi, cum nu eram decît noi singuri în casă, mi-a luat mîna să-mi citească în palmă. Pînă atunci, nu-mi proorocise nimeni viitorul. Eu însă nu ştiu de ce, dar eram sigur că are să îmi spună lucruri plăcute. Aştept, dar nu-mi spune nimic... în schimb o văd cum începe să se încrunte din ce în ce mai mult, şi la un moment dat, îmi simt mîna strînsă cu atîta putere ca mă podidesc lacrimile. Cum nu puteam ţipa, fiindcă mi-era ruşine, mă mulţumesc să scrîş-nesc din dinţi şi s-o ciupesc şi eu de pulpa cu mîna ce-mi rămăsese liberă.
Probabil că gestul meu hotărît îi plăcuse, fiindcă mîna ei se desprinsese imediat de pe mîna mea. îşi dăduse desigur seama că cel care se apără în felul acesta nu mai era un copil, ci om matur. Ceteam surpriza acestei constatări plăcute
324
în ochii ei jucăuşi de veveriţă şi mai ales în zîmbetul mătăsos cu care îmi da parcă să înţeleg că totul nu fusese decît o glumă nevinovată...
Socoteam deci incidentul închis şi aşteptam ca unul din noi să pronunţe primul cuvînt împăciuitor, mai ales că de data asta, Kety mă mîngîia pe amândoi obrajii cu calmul celei mai autentice dragoste materne.
Pe vremea aceea însă, nu ştiam încă tot ce trebuie să ştie un bărbat. Nu ştiam, bunăoară, că o femeie nu riscă să încheie un armistiţiu decît în clipa cînd este sigură că te-a prins într-o nouă capcană. Şi Kety, care avusese tot timpul să se răzgîndească, îşi înfipse din nou unghiile în fălcile mele...
De data asta chiar că nu mai aveam ce face. Pentru a doua oară mă găseam în ipostaza ridicolă a unui cap de miel jupuit de piele, cu gura căscată şi ochii holbaţi. Pofta cu care Kety îşi bătea joc de mine mă făcea să plîng de necaz. Cele cîteva cuvinte însă, pe care mi le şuiera cu ură printre dinţi, mă făceau să surîd de plăcere. Privirea şi cuvintele ei mă răzbunau mai mult decît m-aş fi putut răzbuna eu. Ele erau mărturia unei victorii sigure, care nu putea fi decît a mea.
— Canalie mică ce eşti !... Cine te-a învăţat să ciupeşti femeile aşa ?
La apariţia mamei, Kety îmi iartă obrajii şi începe să-mi laude dantura, ca şi cum nimic anormal nu s-ar fi întîm-plat.
— Vai, dragă... Nu ştiam că băiatul tău are strungăreaţă... Asta o să iasă crai mare, nu glumă !...
Mama însă, care probabil nu-şi cunoştea încă bine prietena, se mulţumi să-i răspundă fără nici pic de entuziasm.
— Eh !... Cum i-o fi şi lui norocul... Numai de-ar sta mai multă vreme pe lîngă mine să nu-şi bată joc muierile de el !
Două săptamîni mai tîrziu, întîmplarea mă aruncă^din nou în ghearele d-nei căpitan Ceauşoglu. De data asta însă, ghearele ei n-aveau să mă mai înspăimânte^ Dealtfel, ghearele astea nu-mi făcuseră nici prima dată cine ştie ce mare
325
rău. Dacă apariţia neaşteptată a mamei n-ar fi reclamat o schimbare bruscă a situaţiei şi o cît mai grabnică explicaţie, eu m-aş fi lăsat torturat de ele încă multă vreme. Le-aş fi suportat răutatea, cu voluptatea răsplatei pe care o simţi I apropiindu-se matematic ,şi m-aş fi răzbunat apoi, sugîndu-le ! lacom pe toate zece la rînd, ca pe nişte curmale dulci şi catifelate.
Dealtfel, Kety are în ea ceva din personalitatea fructelor coloniale. Miroase a scorţişoară, se îmbracă în rochii cafenii i şi este abonată la Ziarul călătoriilor şi la toate revistele de 1 modă. Or, mama, care vrea să-işi facă o rochie nouă, m-a trimis să-i aduc de la Kety modelul pe care-1 aleseseră în ajun. I
Soţii Ceauşoglu locuiesc un apartament cu chirie în faţa grădinii publice, sau — după cum se spune în limbajul local — stau la „centru". Pe vremea aceea, la Piteşti, în afară , de grădina publică, tot „centru" se mai numea o porţiune din bulevardul Elisabeta Doamna, şi alta din strada Şerban-Vodă, care începeau ceva mai în sus de primărie şi se sfîrşeau în piaţă sau mai precis la biserica Sfîntul Gheorghe, unde se făceau parăzile militare şi slujba morţilor din lumea bună. Restul oraşului era considerat ca mahala, fiindcă n-avea decît j străzi pietruite şi trotuare numai pe ici, pe colo, pavate cu asfalt sau piatră cubică. Dar pavate sau nepavate, toate străzile oraşului duceau la „centru" ca şi drumurile de altădată la Roma. !
Aci fierbea ca într-un cazan, în văzul şi controlul tuturor, întreaga energie cotidiană sau nocturnă a oraşului. Aci se vindeau ziarele, se discuta politica şi evenimentele de la ordinea zilei, se formau opiniile şi se afişau curentele generoase ce trebuiau pompate în masele populare. Cu un cuvînt, aici era sediul principal de spiritualizare a întregei activităţi urbane, afară bineînţeles de cea sentimentală, care-şi avea locurile ei cele mai discrete ca : Trivalea, Scoroboaia, Tîrgul-din-Vale sau mahalaua Sfîntul Ilie, patronul cojocarilor.
Vara, mai ales, grădina publică din Piteşti era un fel de staţiune climaterică a oraşului. Cele două sacale stropitoare ale primăriei dispensau pe cetăţeni de orice alte ingrediente răcoritoare. Elevii de la liceu însă nu aveau voie să treacă prin grădina publică, fiindcă de obicei tot aici era şi locul de întîlnire al profesorilor în orele cînd n-aveau curs. Elevii
trebuiau să se răcorească acasă la cămaşe şi izmene, şi numai cu apă de la fîntîna proprie sau cea din curtea vecinului, dacă întîmplător nu erau în ceartă unii cu alţii.
Era imposibil dar, ca cineva să treacă pe la „centru" fără ca restul oraşului să nu afle imediat. Cu atît mai mult deci, era semnalată prezenţa unui elev de liceu, deoarece parte din profesorii liceului jucau aproape în permanenţă table pe terasa din grădina publică.
Kety e singură. Căpitanul e dus la Curtea-de-Argeş ca să ridice nişte puncte topografice, iar soldatul ordonanţă — la poştă ca să ridice pălăria comandată la Bucureşti. Alţi servitori nu mai sunt, fiindcă soţii Ceauşoglu nu fac menajul în casă. Mănîncă la popota ofiţerilor din garnizoană, unde sunt serviţi mai economicos şi chiar mai curat ca în oraş.
Cînd mă vede, în loc de „bună ziua", Kety mă ia, cum se zice, cu zorul chiar din pragul casei :
— Bravo !... să-ţi fie ruşine... Mi s-a plîns mă-tâ că nu mai poate ţine nici o servitoare din cauza ta... Trebuie să le schimbe în fiecare lună aproape...
Eu care ştiam că mama nu-i putuse spune asemenea năzdrăvănii, surîd în silă, înghit în sec şi nu răspund.
Atitudinea asta, deşi oarecum jenantă pentru mine, îmi convine de minune. Mă pune la adăpostul emoţiilor unui debut mai elocvent. De cînd o cunoşteam, nu cred să fi schimbat cu Kety mai mult de zece cuvinte. Nu regret dar deloc faptul, că pentru prima oară cînd am ocazia să-i vorbesc mai mult, sunt nevoit să fac pe viţelul la poarta nouă. Dealtfel, nici nu prea ştiam ce să vorbesc cu nevasta unui căpitan, care nu seamănă deloc cu mama. Dacă n-aş fi ştiut cine este, poate că mi-aş fi dat drumul la gură mai repede. Dar faţă de primirea ce-mi făcuse, mărturisesc ca nu ştiam ce trebuie să răspund.
Tăcerea mea începe s-o enerveze.
— De ce taci ?... De ce nu răspunzi ?... Aşa e că ţi-e ruşine ?...
Nu. De data asta trebuia să-i răspund ca să-i arăt că nu mi-e ruşine.
— De ce să-mi fie ruşine dacă nu-i adevărat ?... Ţi-o fi spus poate altcineva... nu mama...
_ Pe măsură ce răspunsul meu se întregea, gura ei se deschidea parcă anume să mă întrerupă după fiecare cuvînt.
326
327
Deşi ^ complet ji categoric, răspunsul meu n-o mulţumeşte de- j loc şi Kety mă apostrofează din nou. |
— Ce are a face ? Mă-ta sau altcineva, totuna e !... Vorba I e'^c-am--aflat...^ Acum ştiu cine-mi eşti. Foarte frumos... Un I băiat de familie, ca tine, nici n-ar trebui să mai dea ochi cu ' lumea... ^Zău de nu stau la îndoială ce să fac... Să te mai primesc în casa: mea ?
Ultimele ei cuvinte mă fac să roşesc. Oricît de vinovat aş fi fost, nu înţelegeam să fiu tratat în felul acesta, nici i chiar de o femeie mai în vîrstă ca mine. Vîrstă şi sexul nu mai^ au nici b importanţă ^ cînd cineva îţi caută ceartă cu luminarea şi te jigneşte chiar din senin. Acum două săptă-mîni era cît p-aci să mă şi bată. Astăzi însă, dacă întîrzii ! mai mult în casa ei, cine ştie ce se mai poate întîmpla ?...
îmi simt^ ochii umezi şi picioarele întorcîndu-mi-se singure spre uşă. Totuşi, o mâi privesc o dată, să-mi dau bine seama dacă este aceeaşi bestie cu chip de femeie, de care ! pînă atunci nu ştiam decît că este nevastă de căpitan, că ştie să citească în palmă şi că are unghiile roşii ca nişte 1 petale de trandafir.
, Ea îmi surprinde parcă gîndurile şi mă opreşte grăbită, mai mult cu fluturarea unei mîneci largi de capod, decît cu gestul mîinii.
^-De^ce nu vrei să mărturiseşti că e adevărat ?... Vezi că n-ai curaj ? <
Femeia asta este extraordinară. De cîte ori încerc să fac un pas. înainte, ea mă dă cu "doi paşi înapoi. îmi dau seama că în momentul de faţă curajul, meu este un lucru cu totul de prisos. Nu-mi putea servi Ia nimic dacă n-avea şi ea un pic de bunăvoinţă, O mai privesc dar cîteva cMpe mai mult în vîrful^ nasului decît drept în ochi, şi în urmă răspunsul meu gîlgîie sfios ca un orăcăit de brotăcel :
—- Ba am curaj, dar d-ta de ce n-ai bunăvoinţă să crezi ce-ţi spun ? îţi jur că nu e adevărat !...
^ Simţeam că Isus pe cruce n-a exclamat cu mai multă duioşie : „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac".
De data asta, dintre amîndoi, ea era cu siguranţă cea mai emoţionată. Fantomatic, cu Ochii ţintă în ochii mei, Kety se apropie de mine în vîrful picioarelor, şi la rîndul ei, îmi şuieră şi ea printre dinţi mai mult în gură decît în urechi :
328 !
— Nu aşa... Jură-mi pe ceva scump... pe ce ai tu mai scump pe lume.
— Pe mormîntul tatei...
O poiană verde, în bătaia lunii pline, n-ar fi părut mai argintată ca figura ei în clipa aceea.
— E adevărat ?... Iartă-mă... Am fost rea... Nu e aşa ? -Apoi, după ce-mi întinde mîna : Ce mai faci ?... Nu te-am
văzut de mult... Ce bine-mi pare c-ai venit pe la mine. De ce-ai venit... Ia spune...
Macazul nedumeririi mele înţepenise cu acul direcţiei pe linia moartă. Şi totuşi, trenul a trecut prin staţie ^ fără să deraieze. Graţie cui, nu ştiu. în viaţa însă,_ sunt şi lucruri pe care nu e bine să le ştii. Ştiu numai că niciodată în jurul meu nu fusese mai multă linişte, linişte multă şi totală ca şi cum totul s-ar fi petrecut numai în vis.
Kety îmi arată papucii ei de casă. Unii, turceşti, sunt de catifea albastră cu ghinde şi frunze de stejar brodate cu fir de argint. Alţii, veneţieni, sunt de marochin roşu imprimat cu arabescuri de aur. Cei renaissance sunt de mătase verde ton sur ton. Cei japonezi sunt împletiţi din papură multicoloră şi aşa mai departe... Kety are o întreagă colecţie de papuci de casă ; pe care dealtfel nu-i poartă niciodată. Papucii dealtfel nu sunt o încălţăminte chiar de prima necesitate. La Piteşti foarte multă lume umblă prin casă cu picioarele goale. Cel care nu-i are nu le simte lipsa, iar cel care îi are îi ţine sub pat ca să nu se uzeze. Picioarele femeilor frumoase, mai ales, nu au nevoie de papuci. Turcii, cînd se duc sa se roage, îşi lasă papucii afară. Or, picioarele femeii nu sunt decît colonadele unui templu de rugăciune.
La un moment dat, Kety mă întreabă :
— De ce nu vii mai des pe la noi ?...
< Iată o nouă. întrebare, la care iar nu pot găsi imediat un răspuns precis. Dar Kety insista... Vrea să ştie pentru ce n-am venit niciodată pînă atunci şi dacă am de gînd să mai viu de acum încolo...
Noroc însă că răspunsul mi-1 dă tot Kety.
— Vino cînd nu e bărbatu-meu acasă... să mai stăm de vorbă.
Eu surîd, fiindcă mi-aduc aminte ele un scandal petrecut cîţiva ani în urmă, tot cu nevasta unui căpitan din Piteşti,
329
al cărei bărbat nu era acasă. Numai că eroul de atunci nu fusese un licean, ci preotul regimentului, un popă tînăr abia hirotonisit, pe care căpitanul — după ce 1-a ras ca în palmă — a pus patru soldaţi călări să-l plimbe pe stradă gol şi cu mîinile legate la spate.
Kety nu cunoştea întîmplarea, fiindcă pe vremea aceea se găsea cu bărbatu-său în altă garnizoană. Eu însă i-o povestesc cu toate amănuntele proaspete încă în memorie şi mai ales cu toate aluziile galante pe care un bărbat descătuşat în fine de prima emoţie, le poate spune din plin femeii cu care se găseşte singur.
Kety rîde cu poftă şi bate din palme ca o nebună. Povestea o amuză, dar lucrurile aşa cum s-au întîmplat, o cam pun pe gînduri. După părerea ei, căpitanul a fost o brută, femeia o uşuratecă, iar bietul popă un dobitoc. Un bărbat tînăr, fie el chiar popă, cînd iubeşte adevărat, nu trebuie să se lase intimidat de ameninţările nimănui. Probabil însă că preotul acesta era un simplu colivar, care credea că în casa unei femei măritate poate intra oricine ca în biserică, iar nevasta căpitanului o boccea care nu mai avea credit decît pe lîngă feţele bisericeşti.
în timpul discuţiei, Kety mă întrebă :
— Tu ce-ai fi făcut dacă erai în locul popei ?
Nu ştiu cum, dar Kety parcă nu-mi pune decît întrebări despre lucruri la care nu m-am gîndit niciodată în viaţă. Tăcerea mea o amuză.
— Să-ţi spun tot eu... Ai fi murit de frică... Nu e aşa ?... Sunt sigură...
Apoi, fără să-mi mai dea timp ca să mă gîndesc ce-aş mai fi putut face şi altceva, Kety apucă o pernă de pe sofa şi cu un gest de suprem dispreţ, mi-o aruncă în cap. Enervat şi aproape agresiv, eu i-o arunc imediat înapoi. Kety o prinde însă în braţe şi, înarmată cu ea ca cu o platoşe, se repede de astă dată furioasă la mine, mă răstoarnă pe sofa şi mă înăbuşă acoperindu-mi întreaga faţă.
A, nu !... De data asta n-are de cine să-mi mai fie teamă, nici ruşine... Mama n-avea de unde să mai apară pe neaşteptate, ca să-şi pună copilul într-o situaţiune umilitoare, faţă de prietena sa, tot nevastă de căpitan. Acum două săptămîni, cînd nu mă putusem apăra, mă mulţumisem s-o
330
ciupesc de pulpă şi atîta tot. Acum însă, sunt hotărît s-o şi bat...
Totuşi, ideea că trebuie să mă bat cu o femeie, îmi paralizează şi fantezia şi braţele. Pînă atunci nu mă bătusem decît cu colegii mei de la liceu. Cu femeile n-avusesem încă ocazia. Nu le cunoşteam dar, nici forţa, nici şiretenia, nici rezistenţa... Eram sigur însă, că o femeie nu poate fi mai tare ca un bărbat, oricît ar fi ea de mare ca vîrstă. Un bărbat bătut de o femeie mi se părea ceva imposibil. Ce dracu !... Oare de ce aş fi făcut tocmai eu excepţie ?... Ce-ar fi zis Cotan şi Mihăiţă ? Ce-ar fi zis mai ales Chiostec, care bătea el singur întreaga clasă ?... Lucru curios însă, pe măsură ce-n mine creştea încrederea şi siguranţa că pot bate o femeie, puterile mă părăseau şi raţionamentul cotea brusc pe cărări cu alte indicaţiuni de ordin moral şi sentimental.
Nu ştiam care poate fi voluptatea unui bărbat care bate o femeie. îmi închipuiam însă că adevărata voluptace a unui bărbat este să se lase bătut de femeie. O femeie nu bate niciodată din ură. O femeie care bate un alt bărbat, afară de cel legitim, înseamnă că-1 iubeşte...
Văzînd că nu mă mişc, Kety îmi ridică perna de pe ochi şi mă întreabă cu oarecare îngrijorare :
— Ce ?... Ai murit ?
— Ba nu... Dar nu mai pot să respir...
— Aşa-ţi trebuie, fiindcă eşti obraznic... De ce te uiţi la mine ?... închide ochii... N-auzi ?... Nu vezi că vreau să-mi schimb capotul ?...
Fac ce-mi spune ea, deşi pînă atunci nu ghicisem c-ar fi vrut să facă, ce nu-mi spusese decît în clipa aceea.
— Iată, i-am închis.
— Nu aşa... întorce-te cu ochii la perete...
— Iată, m-am întors...
— Aşa... Şi să nu te mişti...
— Nu, nu...
Cîteva minute în urmă, ceva cald şi moale se lipeşte de bluza mea de dril şi o voce, pe care o cunoşteam, îmi porunceşte restit ca de obicei...
— Sssst !... Nu te mişca... N-auzi ?... Să văd care din noi e mai mare...
331
min?°aIă t0ată db °reŞtet PÎnă"n tălpi' Kety se mhm'a cu
în grădina publică muzica militară cîntă uvertura din Cavaleria uşoara, iar la fereastra care dă spre curte, cineva bate uşor în geam.
Amîndoi tresărim deodată. Cel care tresare cu adevărat însă sunt eu. Kety îmi astupă gura cu palma.
— Psss !... Nu-ţi fie teamă că nu e bărbatu-meu. Stai pe loc...
Apoi, după o clipă, şi după alte bătăi mai tari :
— Ia să mă duc eu să văd cine este.
Ferestrele sunt căptuşite cu hîrtie albastră. Kety încearcă să privească printre ele, dar nu vede nimic. Bătăile în geam se repetă din ce în ce mai des. Parca ar fi început să plouă. Eu singur continui să visez. Numai că de data asta, visul meu se schimbase în coşmar.
Kety pare că începe să-şi piardă şi ea sîngele rece. îşi aruncă pe corpul gol încă, capotul pe care, cîteva minute înainte, îl aruncase pe covor şi hotărîtă, dar plină de pre-cauţiune, deschide fereastra.
O voce de afară şopteşte nu ştiu ce. Kety răspunde calm şi fără pic de emoţie :
— Iartă-mă, dar nu te pot primi... Nu sunt singură... Vocea insistă însă. E o voce pe care parcă o cunoşteam
dar nu-mi aduceam aminte de unde. De data asta Kety ridică tonul :
— înţelegi odată, că nu se poate... Te rog, lasă-mă în pace...
în momentul acela, prin deschizătura ferestrei un baston negru şi noduros, pătrunde scîrţîind cu zgomot ca o cumpănă de fîntînă, şi după el imediat, un cap de bărbat cu ochii holbaţi de mînie îşi varsă, ca o ciutură parcă, tot conţinutul ei de apă sălcie în odaie.
Era profesorul meu de limba română.
Kety ţipă de data asta aşa de tare, că nu se mai aude nici muzica militară din grădina publică.
— Domnule !... Nu-ţi dau voie să te uiţi pe fereastră... Asta e obrăznicie...
332
Dar, cu voie sau fără voie, profesorul- meu de limba română se uitase şi văzuse tocmai ce nu ar fi trebuit să vadă niciodată.
Mă văzuse pe mine...
. Am intrat în examene. Am intrat adică la grijă. Să ne vezi, nu ne mai cunoşti pe nici unul. Şi doar semănăm aşa de bine unul cu altul, că parcă toţi am fi fraţi. Semănăm cu mucurile lumînărelelor de ceară ce-au ars în noaptea învierei. Noi însă nu ne-am stins deloc. Pentru noi Cristos n-a înviat încă. Noi ardem mereu... Ardem şi pe zi ce trece ne încovrigăm de căldură şi .de teamă că o să ne sfîrşim de tot.
Numai Cotan nu s-a schimbat. Băiatul prefectului a rămas aceeaşi miniatură de filozof cinic pe care n-ai s-o poţi mări nici cu lupa, nici cu vîrstă. De cîtva timp am început să admir pe Cotan mai mult decît pe Mihăiţă. Admiraţia unilaterală oboseşte spiritul. Şi Cotan este mai divers ca o rubrică de fapte diverse.
Azi-dimineaţă, cînd a intrat în clasă, ne-a întrebat, ca şi cum atunci abia ar fi sosit din Patagonia : „Ori la ce materie dăm examen azi ?" Tot aşa ne întreba şi în cursul anului aproape în fiecare zi : „Măi băieţi, ce lecţie avem azi ?" Şi din lecţiile noastre de peste an, Cotan a ştiut să-şi facă pentru examen o adevărată colecţie numai de perle, fiindcă scoicile stridiilor bolnave ni le-a lăsat totdeauna nouă, celorlalţi.
Astăzi, avem concurs în scris la limba română.
Nu ştiu de ce, dar un concurs în scris te emoţionează mai mult ca un examen oral. Cînd vorbeşti, comunici parcă cu toată lumea din jurul tău, te simţi în familie, între ai tăi, sau — în cel mai rău caz — în mijlocul unor oameni care vorbesc aceeaşi limbă ca tine şi cu care te poţi înţelege. Cînd n-ai voie să vorbeşti însă decît cu tine însuţi, îţi pare că ai rămas singur pe lume, că nu eşti decît semnul de întrebare al celui care ai fost sau că trăieşti într-o lume de surdomuţi, cu care — ceea ce este şi mai trist —j nu poţi comunica nici măcar prin semne.
Un examen oral este o petrecere intimă, care — bine sau rău — nu prea are importanţă cum se sfîrşeşte. Un
333
concurs în scris însă este o adevărată solemnitate. Cel dintîi este numai abilitate şi suprafaţă ; cel de-al doilea, numai preciziune şi adîncime.
De cele mai multe ori sonoritatea verbală îţi încîntă auzul, şi minciuna cochetează cu adevărul după dispoziţia urechei nu a raţiunei. Liniştea şi atitudinea statică însă măresc şi mai mult temerea de necunoscut şi faţă de ele decorul realităţii în care continui să trăieşti aievea, se schimbă deodată şi fără să-ţi dai seama, cum şi de ce, într-o succesiune de viziuni întunecate cu coridoare de labirint prin care nu te mai poţi regăsi.
Zgomotul este mult mai uman decît liniştea. Zgomotul este lumină ; liniştea este întuneric... Mai înainte ca Dumnezeu să fi făcut cerul şi pămîntuî, în spaţiu nu era decît linişte şi întuneric. De aceea şi el în prima zi a zis să fie lumină, iar în zilele următoare a creat diferitele vietăţi ale pămîntului, care — trebuind să trăiască — au început să facă zgomot.
Un concurs în scris te reîntoarce fatal în haosul inform dinainte de creaţia lumei. în clipele acelea, creatorul trebuie să fii tu, numai tu, tu singur ca şi Dumnezeu care tot singur a făcut tot ce se vede. în clipele acelea, nici Dumnezeu nu-ţi mai poate veni în ajutor, fiindcă un Dumnezeu propriu-zis, nu mai există... Adevăratul Dumnezeu sălăşluieşte în tine, iar Satana, care de pe catedră poate vedea tot ce se petrece, nu vrea să vadă totuşi nimic, mai înainte de a-i fi spus : „gata, domnule profesor l"
Profesorul de limba română ne-a împărţit pe toţi elevii clasei a Vl-a în două părţi egale, numerotîndu-ne pe fiecare „cu soţ" şi „fără soţ", după cum suntem aşezaţi în bănci, patru cîte patru. Excepţie fac numai cei din ultima bancă, în care nu sunt decît trei elevi.
în banca noastră, Mihăiţă, primul, şi eu al treilea, suntem „fără soţ" ; iar Cotan, al doilea şi Chiostec, al patrulea, sunt „cu soţ".
Elevii din categoria „cu soţ" trebuie să analizeze poezia Răsăritul lunii la Tismana, iar cei din categoria „fără soţ" poezia Umbra lui Mir cea la Cozia.
334
Respir adînc ca şi cum cineva mi-ar fi întins un pahar cu apă rece, tocmai în clipa cînd credeam c-am să crap de sete.
Umbra lui Mircea la Cozia o cunoşteam tot aşa de bine ca şi autorul ei, Grigore Alexandrescu. O cunoşteam din istorie şi de la faţa locului, de pe zidul mănăstirii în care voievodul şi astăzi încă trăieşte îngropat în compania celor morţi şi în amintirea celor vii.
Poezia lui Grigore Alexandrescu mă interesa cu atît mai mult, cu cît simţeam că eu însuşi aş fi avut ceva de spus despre mănăstirea aceasta, în vecinătatea căreia petrecusem clipe multe şi intense de evlavie naţională şi copilărie scolastică. Vroiam, cu alte cuvinte, să însufleţesc mediocritatea inspiraţiei mele, cu pontificalul vers al lui Grigore Alexandrescu, pe faima căruia, Mănăstirea Cozia îşi legitimează existenţa în literatura română, aşa după cum graţie zidito-: rului ei se găseşte şi azi pe malul drept al Oltului, la o distanţă aproape egală, între Călimăneşti şi Brezoi.
îimi părea chiar că de cînd am învăţat să ţiu tocul în mînă, niciodată n-am scris cu mai multă uşurinţă ca în clipa aceea şi niciodată n-am avut mai multă încredere în ceea ce trebuia să îmi iasă din peniţă şi din creier :
„Mircea-vodă a zidit-o ca să-i fie
Adăpost în vremuri grele
Şi locaş de veşnicie !...
Iar Grigore Alexandrescu, a cîntat-o.
Şi mă opresc brusc.
A cîntat-o... A cîntat-o... Ştiam eu cum a cîntat-o... Dar cînd şi de unde a cîntat-o aşa cum a cîntat-o ?...
Nedumerirea mea creşte pe măsură ce încep să-mi dau seama cu o vădită jenă sentimentală, că faimoasa poezie a lui Grigore Alexandrescu, nu este decît o foarte reuşită mistificare literară — un fel de uriaş cu picioarele de lut.
Ca după o lungă noapte polară, iată în sfîrşit că începe să se crape de ziuă şi în capul meu... Pentru prima dată îmi dau seama că ce învăţasem eu papagaliceşte, nu era deloc Mănăstirea Cozia, ci o mănăstire oarecare, creată de fantezia poetului, pentru care cuvintele : Oltul, Cozia şi Mircea, nu erau decît simple sonorităţi geografice şi istorice.
335
Cu cît compar mai mult mănăstirea pe care o cunoşteam, cu poezia pe care o ştiam pe de rost, deosebirea dintre una şi alta devine tot mai flagrantă. De data asta, sunt convins definitiv. Grigore Alexandrescu iubise natura mai mult de acasă, de la el din birou. Mănăstirea Cozia îl inspirase la Bucureşti, nu pe malul Oltului...
Dovada era clară ca lumina zilei : Primul vers chiat, „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate" era fals. De ce ? Fiindcă : 1. Mănăstirea are şi a avut totdeauna „turle" nu „turnuri" şi 2. Fiindcă la nici o oră din zi cu soare sau din noapte cu lună plină, umbrele acestor turle nu ajung, nici măcar pînă la marginea Oltului, dar să se mai culce şi pe undele lui.
Adevărul este cu totul altul.
Dimineaţa, cînd soarele răsare de pe malul argeşean al Oltului, umbrele turlelor pornesc din şosea şi treptat-treptat se rotesc după mersul soarelui, plimbîndu-se prin ceardacul chiliilor dinspre munţi, pînă ce spre seară se strîng în poieniţa din dosul mănăstirei şi, în faţa arhondaricului, intră în pămînt odată cu soarele ce apune peste dealul vîlcean. Oltul însă n-a sărutat niciodată umbra adevăratelor turle, sub care doarme voievodul Mircea.
Eram aşa de sigur c-am să fac cel mai bun concurs din clasă, că nu mai am răbdare s-aştept. Mă ridic dar, după cum este obiceiul în şcoală, cu degetul arătător de la mîna dreaptă în sus şi cer cuvîntul. Profesorul, care de pe catedră observase mai dinainte enervarea mea, mă întreabă, mişcînd nedumerit din cap, ce vreau. în jurul meu, cîţiva elevi s-au oprit din scris şi, curioşi, mă fură cu coada ochiului. Eu nu mai aştept să fiu întrebat a doua oară ce vreau.
— Poezia Umbra lui Mircea la Cozia nu este adevărată, domnule profesor...
Profesorul cască gura şi se trage repede cu scaunul înapoi. Parcă i-aş fi aruncat pe catedră un pietroi. Ofensiva neaşteptată a unui simplu elev din clasa a Vl-a contra unui poet clasic român îl angaja în luptă pe el, cel dintîi.
în clasă totuşi e încă linişte şi, în capetele celor prezenţi, probabil chiar întuneric.
în capul meu însă clopotele Mănăstirii Cozia sună parcă toate laolaltă ca în zilele de sărbătoare. Dar ce folos ? Afară de mine nu le aude nimeni altcineva. Profesorul nu mi-a
auzit decît vocea, iar elevii din clasă nu-1 mai aud decît pe el, întrebîndu-mă :
— Ce ?... Ai înnebunit ?...
De data asta, toţi elevii şi-au ridicat capul din caiete» şi ochii lor înspăimîntaţi privesc ţintă la mine. Parcă sunt apostolii lui Cristos, cînd l-au văzut umblînd pe apă, fără să se scufunde.
— Ba deloc... daţi-mi voie să vă explic.
— Ieşi afară, măgarule... Ieşi mai repede. Am ieşit...
Ieşirea mea a produs în clasă oarecare zgomot. Dar numai pentru cîteva clipe, şi atîta tot. Lumină însă nu s-a făcut. Lumina, lumina cea adevărată, era numai pe malul Oltului.
Şi clasa a Vl-a a Liceului „Ion C. Brătianu" din Piteşti s-a scufundat din nou în linişte şi întuneric, pînă ce umbra lui Mircea şi-a sfîrşit plimbarea didactică prin toate caietele elevilor numerotaţi „fără soţ".
Umbrele voievozilor noştri sunt mai disciplinate decît mulţi elevi de liceu. Nu supără nici pe autori, nici pe profesori... Trăiesc numai în linişte şi întuneric.
Mama e disperată. Cauza, bineînţeles, sunt eu... La drept vorbind, mama ştia mai de mult că nu sunt „tobă de carte". Mă socotea în schimb ora în toate minţile. Iată însă că profesorii de la liceu i-au dovedit acum că sunt şi nebun, nebun adevărat...
De trei zile, mama se gîndeşte mereu ce este de făcut cu mine. Acasă nu mă mai poate ţine, fiindc-ă cu timpul pot deveni furios şi... Doamne fereşte... La balamuc, iar nu poate să mă trimeată, fiindcă spitalul de la Piteşti n-are nici o secţie pentru boale nervoase. Dealtfel, la Piteşti, pînă la mine nu existase încă nici un nebun. Erau numai oameni cumsecade şi oameni proşti... Noroc numai că mama are soluţii repezi şi radicale pentru tot felul de încurcături. După trei zile de gîndire, s-a hotărît să mă trimeată, de la toamnă, la Bucureşti, ca intern într-un pension particular unde puteam fi pus sub observaţia nu numai a profesorilor, dar şi a unui doctor specialist !
.336
337
i
Soluţia mamei îmi convine de minune. în primul rînd, scap de surîsul fals al celora care aveau aerul că mă compătimesc. Aveam să trăiesc apoi într-un oraş mare, unde nu mă cunoştea nimeni şi unde, cu toate ca era să fiu intern, puteam fi totuşi cu mult mai liber ca la Piteşti. Auzisem că la Bucureşti există tot felul de locuri, unde nu te mai poate găsi nici dracul. La Piteşti, oriunde m-aş fi ascuns, aş fi păţit totdeauna ca struţul care îşi vîră numai capul în nisip, iar coada îi rămîne afară. Dar dacă-mi pare bine de ceva, este de Steluţa, pe care am de gînd s-o anunţ să nu mai aştepte pînă la anul şi să vină la Bucureşti chiar de la toamnă.
Uf !... Bine că scap, eu de Piteşti şi ea la Slatina...
Numai de n-ar fi aflat şi Steluţa ce mi s-a întîmplat. N-aş vrea să-şi piardă pînă şi ea încrederea în mine. Faptul că bărbatu-său este profesor mă cam pune pe gînduri. Profesorii ăştia sunt un fel de „gură spartă". Povestesc tot ce fac elevii în şcoală şi în oraş. Ba de multe ori, cînd le convine povestesc cîte una boacănă şi de-a lor.
Examenul meu de limba română, bunăoară, trebuie să fi făcut înconjurul lumii. La Piteşti, timp de o săptămînă, el fusese evenimentul zilei. A fost discutat mai întîi în cancelarie, apoi la „centru" şi de acolo, bineînţeles, în tot oraşul. Kety, mai ales, poate fi mîndră de data asta. Chiar că-mi este ruşine să mai dau ochii cu lumea...
Pe mine însă corigenta asta la limba română nu mă înspăimîntă. Mă plictiseşte numai faţă de cei care nu ştiu ce înseamnă o corigentă, un profesor de limba română şi un elev de liceu din Piteşti care publică poezii în revistele din Bucureşti. Păcat că printre aceştia se găseşte şi Kety care nu citeşte decît Universul şi Ziarul călătoriilor. Dealtfel, la Piteşti, ziarul lui Cazzavillan este singurul care se citeşte mai mult. Celelalte ziare circulă numai la „centru" şi în cîte un singur exemplar.
Cît despre revistele literare, nu mai vorbesc. în tot liceul nu ştiu dacă suntem zece inşi care cetim regulat revistele de la Bucureşti. Ceilalţi habar nu au că afară de Eminescu, mai sunt şi alţi români care fac poezii. Şi doar la Bucureşti, pe vremea aceea, făcea mare vîlvă polemica dintre cele două tabere literare : „artă pentru artă" şi „artă cu tendinţe". Polemica asta ne împărţise în două, şi pe noi,
338
la Piteşti. Numai că noi neavînd unde să ne publicăm părerile, le discutam în recreaţie sau pe stradă, pînă ce ajungeam la ceartă şi chiar la bătaie.
într-o zi, directorul liceului ne-a interzis cumpărarea revistelor literare şi a rugat pe poliţai să confişte toate exemplarele de la librărie. Din ziua aceea, literatura contemporană n-o mai puteam ceti decît pe furiş. O revistă literară în mîna noastră era socotită aproape la fel cu o vizită în strada Libertăţii, la madam Gutuie. Profesorii ne îndopau numai cu manualele pentru uzul învăţămîntului secundar, aprobate de comisia specială a Ministerului de Instrucţie Publică, iar părinţii, puşi la curent cu pericolul ce-i ameninţa, ne dojeneau cu aceeaşi frază tipică : „Mai daţi-le dracului de fiţuici, ardele-ar focul, că cu astea moare omul de foame".
Adevărul este însă că pe vremea aceea nu murea nimeni de foame în ţara românească. Cei mai mulţi mureau de oftică.
Fiindcă nu făcusem nici o bucurie familiei în anul acela, mama mă pedepsise să-mi petrec vacanţa la Piteşti. Lucrul ăsta mă întrista, fiindcă trebuia să fie prima mea vacantă de cînd mi-aduc aminte, pe care nu mi-o petreceam la via noastră de la Slatina.
Hotărîrea mamei parcă mi-a rupt ceva din suflet... Şi doar sufletul meu colindase în ultimul an prin atîtea alte vii ale Domnului, că via noastră de la Slatina nu îmi mai părea decît o amintire îndepărtată a copilăriei. De via asta totuşi continuam să mă simt legat ca şi de primul meu „turn de fildeş" care, de o sută de ani şi mai bine, nu-şi schimbase nici locul, nici numele, nici sufletul...
Ce are să zică oare la vară nucul meu, cînd o să vadă că nu mai vin să-1 văd ? Cine o să-1 cerceteze în locul meu ? Cine o să-1 salute cu mîna de departe, din trăsură, de pe şoseaua de la gară spre vie ? Cine o să se mai urce în pătuiag să descarce pistoalele turceşti în miez de noapte şi în asfinţit să urmărească, cu ochii de lup flămînd pe după garduri, femeile cu pulpele goale ce se întorc cîntînd de la muncă spre casă ?
Ce mă leagă oare pe mine de Piteşti, cînd sufletul meu sălăşluieşte parcă în trupul acestui nuc bătrîn care a crescut din pămîntul viei noastre de la Slatina şi tot în pamîn-tul acesta o să se prefacă în cenuşă cîndva ?... De ce m-o fi
339
pedepsit mama să-mi petrec vara la Piteşti, cînd vara nu este la fel peste tot locul, şi vara mai frumoasă ca la via noastră de la Slatina nu poate fi nicăiri ?...
De cînd n-am mai plîns eu oare ? A, da !... Din toamna cînd m-am întors pe ploaie de la vie, la Piteşti şi am aflat că Margareta plecase cu ofiţerul de administraţie la Constanţa. Dar de atunci şi pînă azi, de cîte ori m-am mai .gîndit eu la Margareta ?... Dar la vie ?... La via noastră de la Slatina, pe care anul acesta n-am s-o mai pot vedea ?
Vai !... Ce mult mai este pînă la vara viitoare !
Şi pentru prima oară de cînd nu mai sunt copil, plîng •şl pentru altceva decît pentru o femeie... Plîng de necaz că am rămas corigent la limba română.
Dintre toţi prietenii mei buni, n-au rămas cu cine să-mi petrec vara la Piteşti decît Mihăiţă şi Ţăpuş Nicolae, băiatul frizerului de sub „Hotel Dacia".
Cotan a plecat cu familia la băi la Govora, Chiostec s-a dus la Merişani, acasă la părinţi ; iar Rădulescu Florian a părăsit oraşul odată cu frate-său care a fost mutat ca comandant de pompieri la Giurgiu.
Pe Mihăiţă îl văd rar de tot. Băiatul cizmarului de pe Scoroboaia umblă de cîtva timp mai mult singur şi numai prin împrejurimile oraşului. Cum e băiat sărac şi cu bun-simţ, nu se aventurează niciodată pînă la „centru" deşi în timpul vacanţei elevii de la liceu pot şi ei să se plimbe prin grădina publică.
Pe Ţăpuş Nicolae însă îl văd mai des. Ţăpuş îmi place fiindcă e băiat vesel, ştie o mulţime de snoave şi cînd începe să ţi le povestească, te rade ca şi tată-său — cum zice el — în doi timpi şi trei mişcări. Ţăpuş care ştia să cînte dîn gură a învăţat să cînte şi din ghitară. Vara asta şi-a făcut rost de o ghitară siciliana autentică, pe care i-a adus-o un client al prăvăliei care îşi face stagiul la marina militară. Pe mine însă ceea ce mă interesează mai mult e faptul că Ţăpuş mai scrie şi versuri şi că amîndoi facem parte din tabăra „artă pentru artă".
Azi-dimineaţă a venit la mine acasă cu ghitara. Ţăpuş îşi pune singur versurile pe muzică. Nu ştiu cum le com-
340
bină el, că ies totdeauna bine. Pe mine cîntecele lui Ţăpuş mă uimesc şi mă înduioşează.
Astăzi însă Ţăpuş nu era deloc mulţumit de ele. Cînd l-am lăudat pentru noua romanţă pe care atunci o improvizase pe ghitară, în loc să-mi sară de gît ca de obicei,, Ţăpuş s-a întristat, a aruncat plictisit ghitara pe canapea şi mi-a spus mai mult oftînd decît vorbind :
— Asta nu-i nimica, mă !... S-o auzi tu însă pe ghita-rista de la pod... Aia artistă... Nu eu.
Pentru mine, ghitarista de la pod era un lucru cu totul nou. Pînă atunci nu auzisem încă nici chiar de existenţa ei. Dar fiindcă Ţăpuş insistă, hotărîm să mergem s-o. auzim sîmbătă noaptea după ora zece.
Cînd ne despărţim, Ţăpuş îmi strînge mîna cu recunoştinţă şi mă trage misterios spre el.
— Ascultă... Tu ai ceva „bălani" mai mulţi ? Am înţeles. Ţăpuş n-avea sfanţ.
— Nu duce nici o grijă... O să fie...
— Nu te supăra... Dar, ştii... trebuie să consumăm şi noi ceva... Nu face să ascultăm muzică pe degeaba... Şi eu stau prost al dracului deocamdată... Porcul ăla de tata... nu vrea să-mi dea nimic. Zice să m-apuc de meserie ca el.
Nu ştiu de ce, dar de cîtva timp, de cîte ori văd pe Mihăiţă, mi se strînge inima de milă...
Mihăiţă nu mai este om. Este aşa ceva care nu mai seamănă a nimic... Un fel de fum... O boare caldă... Un cîntec de jale... Cînd vorbeşte parcă geme un bolnav. Cînd merge, parcă şchioapătă un cal de dric. Cînd stă pe loc parcă se topeşte o luminare de seu. Mihăiţă este cerşetorul nenorocit, căruia în loc să i se dea ceva de pomană, i s-a mai furat şi unica zdreanţă murdară de pe umeri.
Şi totuşi, Mihăiţă a luat şi anul acesta premiul întîi cu cunună.
Doamne, Doamne... Ai milă şi de premianţii din ţara românească, fiindcă de corigenţi ne îngrijim noi ăştia mai mărunţi.
Credeam că premiul are să-l vindece. Mihăiţă însă boleşte mai rău, din zi în zi... Din clipa nenorocită, cînd
34Î
ne-am întîinit la Trivalea cu fetele prefectului, Mihăiţă nu mai este ceea cea fost înainte. Nu e vorba, nu fusese el nici pînă atunci om să-î stai în faţă cu pălăria în mînâ. Dar de atunci, s-a schimbat aşa, că nu-1 mai recunoşti de azi pe mîine.
în noaptea de Moş Ajun, deşi vedea pe Lizica pentru prima oară, nu părea totuşi decis să pornească pe drumul cimitirului. Dar de cînd i-a făcut englezoaica ruşinea să-1 azvîrle din faţa fetelor ca pe o cîrpă murdară, Mihăiţă a rămas parcă şi azi cu ochii pironiţi tot în pietrişul şoselei, în care-şi pierduse demnitatea lui de om sărac, muncitor şi cinstit.
Astăzi, cînd l-am văzut, parcă abia îl sculase Cristos din mormînt ca pe Lazăr.
La orice m-aş fi gîndit, fiindcă la drept vorbind, orice lucru este posibil pe lume, dar cu ce venise el în cap, sau mai bine zis, în suflet, n-aş fi bănuit niciodată. Şi, lucru curios, Mihăiţă ştie lucruri pe care nu le ştiu încă nici eu, deşi eu ies în fiecare zi în oraş şî cu Cotan sunt prieten aşa 'de bun că de multe ori, nu-mi ascunde nici chiar intimităţi de familie.
Mihăiţă a aflat că Lizica se mărită... Or, Lizica, bineînţeles, nu se mărită cu el ; se mărită cu un altul, cu un om mult mai în vîrstă ca ea, un om trecut de 50 de ani, cu fostul prefect de Argeş sub regimul celuilalt partid politic.
Dacă Mihăiţă ar fi trăit toată viaţa la „centru" şi tot n-ar fi ştiut atîtea lucruri. Mihăiţă ştie chiar ceva şi mai mult. Ştie bunăoară că tatăl lui Cotan o să intre la toamnă în minister şi că în locul lui are să vie prefect ginerele său, care a trecut în acelaşi partid politic cu el. Mai ştie apoi că nunta are să se facă în curînd şi că imediat după nuntă, mirii au să plece la Paris.
La mine a venit ca să-mi ceară un sfat. Pînă atunci, sfaturi îi cerusem numai eu, lui. Mihăiţă mă uimea cu ce ştia din aceleaşi cărţi pe care, dealtfel, le citeam şi noi. Un singur lucru nu ştia doar : ce trebuie să facă pentru ca să împiedice nunta !... Şi lucrul acesta trebuia să i-1 spun eu.
în primul moment am crezut că Mihăiţă a înnebunit. Ar fi însemnat că oraşul nostru, în cîteva zile numai, a progresat mai mult decît în cei două sute cincizeci de ani aproape de cînd fusese fondat de vodă Şerban Cantacuzino,
342
fiindcă la o populaţie de 17 000 de locuitori normali, număra acum şi doi nebuni. Unul era el şi altul eram eu. Mihăiţă însă nu era nebun. Nebun eram numai eu, fiindcă pe mine singur mă găsise să-i dau soluţia ce trebuia să facă pentru ca să împiedice nunta sau, în cel mai rău caz, să o poată amîna încă trei, patru ani, pînă ce îşi va lua licenţa în drept.
Iată ce înseamnă să rămîi corigent la limba română şi să fii nevoit să stai toată vara la Piteşti în loc să te duci la vie, la Slatina... Iată ce înseamnă să fii prieten bun cu premiantul întîi din clasă şi, în loc să-1 duci cu tine în strada Libertăţii la madam Gutuie, să pofteşti pe băiatul cizmarului de pe Scoroboaia, fără să prevezi consecinţele, în casa prefectului care are două fete mari dintre care una de măritat.
Nu mai ştiu ce i-am spus, cum l-am încîntat, cum l-am descîntat şi cum l-am făcut în cele din urmă să plece şi să mă lase în pace. A doua zi însă, de dimineaţă şi pînă seara, pînă a venit Ţăpuş să ne ducem la ghitarista de la pod, cuvintele lui Mihăiţă mi-au torturat urechile ca nişte bondari cu aripile de tinichea.
— Ce mă fac, mă... ă... ă... că se 'mărită Lizica !... Of, of, of !...
De cînd s-a construit linia ferată la Curtea-de-Argeş, Piteştii au devenit un fel de mic „centru" C.F.R. Pentru acelaşi motiv, mahalaua oraşului din vale a căpătat şi ea oarecare animaţie oficială.
Cel mai important local de petrecere este o cîrciumă de lîngă podul de peste rîul Argeş pe unde trece şoseaua ce duce la Bucureşti şi la Cîmpulung. în cîrciumă asta, se face şi muzică pînă noaptea tîrziu. Ţăpuş a descoperit-o astă-iarnă, graţie melomaniei lui, recunoscută în tot liceul. Ghitarista de care mi-a vorbit însă nu cîntă în local decît de trei săptămîni. Patronul a adus-o anume de la Constanţa pentru clienţii de seamă, fiindcă este' o mare artistă şi mai ales este turcoaică de la Constantinopol.
Dacă m-aş fi mulţumit numai cu explicaţiile lui Ţăpuş aş fi trăit cu o iluzie mai mult. Dar mie aşa mi-a fost scris
343
se vede : să-mi pierd toate iluziile una după alta, şi odată cu ele să-mi pierd şi puţinii prieteni ce-i aveam.
Pe Cotan nu pot să contez, fiindcă băiatul prefectului este ca o haină de sărbătoare, pe care nu o poţi purta în fiecare zi. Pe Mihăiţă, mi-e teamă că azi, mîine, am să-l pierd definitiv fiindcă, oricîtă bunăvoinţă aş avea, h-am să pot totuşi împiedica pe fata actualului prefect să se mărite cu viitorul prefect. Pe Ţăpuş însă sunt sigur că l-am pierdut chiar de azi-noapte.
Faimoasa ghitaristă este Margareta.
Cînd şi-a dat seama că noi ne cunoaştem mai dinainte şi încă bine de tot, Ţăpuş şi-a pierdut cadenţa, cum s-ar zice în limbajul muzical. S-a subţiat ca un gît de ghitară, a sughiţat odată şi bine, ca şi cum i-ar fi pleznit toate coardele deodată şi pe urmă a amuţit şi din gură şi din ghitară. Cînd l-am invitat să mai bea din vinul înfundat pe care, dealtfel, tot el îl comandase, a refuzat. Zicea că-1 doare măseaua de minte, care-ţi creşte tocmai după ce nu mai ai nevoie de ea. Chiostec, care cînta din flaut, n-ar fi făcut niciodată o figură aşa proastă într-un local de petrecere. Ar fi băut pînă ce s-ar fi cherchelit şi pe urmă cu siguranţă, ne-ar fi luat la bătaie pe amîndoi, şi pe mine şi pe Margareta. Tristeţea lui Ţăpuş însă nu m-a impresionat decît pe mine. Margareta ne-a cîntat şi a băut pînă tîrziu după miezul nopţii.
Ce fată bună şi de încredere e Margareta asta!... Cînd făcea, pe croitoreasa cu ziua la noi acasă, mama era gata să-şi pună mîna în foc pentru ea. Acelaşi lucru şi azi. De cînd face pe ghitaristă cu noaptea, prietenul meu Ţăpuş Nicolae jură că Margareta este turcoaică veritabilă şi parcă nu-i vine să creadă că favorita lui a mai avut şi alte aventuri înaintea lui. Adevărul este că şi Margareta şi Ţăpuş sunt amîndoi ţigani neaoşi.
Ţăpuş este amorezat de Margareta. Nimic mai firesc pentru doi artişti în ghitară ca ei. De Margareta am fost într-o vreme amorezat şi eu. Ba ceva mai mult, Margareta este prima femeie pentru care am plîns. Ghicesc chiar, că de cînd este ghitaristă, mai ales, Margareta a făcut şi pe alţii să plîngă. Ţăpuş, bunăoară, plînge cu hohot dar nu vrea să se dea pe faţă. Păcat de el !... Margareta n-are să-l
poată iubi niciodată. Ţăpuş este adept al formulei „artă pentru artă", iar Margareta a formulei „artă cu tendinţe".
Iată un lucru pe care Ţăpuş n-are să-l priceapă niciodată şi vina are să cadă tot pe mine, fiindcă eu am avut norocul să cunosc pe Margareta, înaintea lui. Pe vremea aceea însă, Margareta nu era ghitaristă. Era o simplă croitoreasă angajată cu ziua. Acum Margareta nu face decît angajamente cu sezonul. Deosebirea dar, este enormă între ce-a fost şi ce este. O croitoreasă poate face din cînd în cînd şi „artă pentru artă". Unei ghitariste însă, unei mari artiste cum e Margareta azi, formula lui Ţăpuş „artă pentru artă" nu-i poate fi de folos, nici cît una din cele opt coarde ale ghitarei sale.
Margareta s-a „ciupit", cum se spune la Piteşti cînd bei mai mult decît trebuie. N-am văzut-o niciodată aşa de veselă, o veselie caldă, lichidă şi comunicativă. în jurul Margaretei, toată lumea e veselă, afară de Ţăpuş, bineînţeles. Mă întreb cam ce anume s-o fi schimbat în Margareta. Ochii? Gura? Culoarea cărnii?... Aş L.: Nimic... Margareta a rămas aceeaşi femeie urîtă, senzuală şi generoasă, care acum doi ani aproape, mă înaintase la gradul de „bărbat"... Margareta nici nu bănuieşte cît îi datorez pentru actuala şi definitiva mea situaţie umană în ierarhia senzuală. Dacă în locul croitoresii de atunci aş fi cunoscut pe ghitaristă de azi, cine ştie dacă n-aş fi fost şi eu tot un fel de Mihăiţă sau chiar Ţăpuş ?...
Margareta însă a rămas aceeaşi fată bună. Parcă îmi ghiceşte gîndul. Şi fiindcă numai eu singur o înţeleg, Margareta mi se destăinuieşte ca şi altădată, tot numai mie. Pentru ea ghitaristă sau croitoreasă este acelaşi lucru. Numai că Margareta vrea să-l facă pe Ţăpuş să înţeleagă că un cîntec pe ghitară costă ceva mai scump ca o pereche de ciorapi cîrpiţi în casă.
N-am să-i spun nimic lui Ţăpuş. Dar cu prima ocazie arh să mă duc să mai văd pe Margareta eu singur.
*
Cotan îmi scrie de la Govora : „Draga Bucule,
Tu ce mai faci, că eu fac bine. M-am împrietenit cu un băiat, tot elev în clasa Vll-a ca mine, la liceul din'Cra-
344
345
iova, cu care petrec de minune. Are şi un aparat fotografic, cu care tragem fetele la maşină. Zilele trecute, am cunoscut pe una, Steluţa de la Slatina, fată nostimă. Zice că este vară cu tine. E adevărat ?... Tu nu mi-ai vorbit niciodată de ea... Vezi cum eşti tu ?... Ea îmi place foarte mult. Băr-batu-său însă, ca toţi profesorii de gimnastica, este un om periculos. A făcut pînă acum trei bătăi la Govora. Noroc însă că nu vine s-o vadă decît sîmbătă seara şi pleacă luni dimineaţa. îţi spun lucrurile astea ca să ştii să te fereşti şi tu de el, că după cîte am ghicit eu, vară-ta mai are şi azi «cîrlig» la tine. De una însă mai bine că stai la Piteşti şi nu eşti cu noi aici. O să-ţi spun eu de ce, la toamnă, cînd ne vom întîlni. Vezi de prepară bine examenul să nu care cumva să rămîi repetent. Mihăiţă ce mai face ? Spune-i salutări de la mine şi de la toată familia. Dacă ai timp să-mi răspunzi, scrie-mi dacă Chiostec a plecat la Merişani cum era vorba sau dacă nu cumva a rămas la Piteşti cu Anişoara. Dar să nu-ţi dai în petec să-i spui ceva de chestia noastră, că ăsta e tot aşa de nebun ca şi bărbatul verei tale şi ma omoară cînd o pune mîna pe mine. Al tău prieten care-ţi urează petrecere frumoasă şi succes la toamnă,
Cotan"
Scrisoarea lui Cotan nu-mi spune aproape nimic. Mama îmi spusese mai dinainte că în vara asta Steluţa se duce la Govora, aşa că tot n-aş fi găsit-o la Slatina, chiar dacă mă duceam la vie. Dealtfel, nu ştiu de ce, dar de cînd am revăzut pe Margareta, Steluţa parcă nu mă mai interesează. Steluţa este genul femeilor incidentale. E nostimă numai cînd o întîlneşti fără să te gîndeşti la ea. Altminteri prea este obositoare. Steluţa te oboseşte şi cu vorba şi cu tăcerea. Mă gîndesc chiar să nu-i mai spun să vină la toamnă cu mine la Bucureşti. Pînă atunci am eu la cine să mă gîndesc. Margareta, bunăoară, îmi place şi acum. Numai că mi-e teamă cu Margareta să n-am încurcături. Din ce am vorbit eu cu ea, mi se pare că nu prea e tocmai aşa cum spunea Ţăpuş. Margareta stă cu chirie într-o cameră mobilată la o proprie-tăreasă care nu-i dă voie să primească vizite peste zi, iar noaptea cînd doarme proprietăreasa, prea mulţi clienţi o
346
aşteaptă în stradă după închiderea localului. Dealtfel Margareta — am observat — nu vorbeşte decît cu clienţii de seamă.
Kety însă e liberă şi continuă să fie cu mine delicioasă, îmi vine să cred că este singura femeie adevărată pe care am eunoscut-o pînă acum. De cînd a plecat bărbatu-său la băile militare de la Tekirghiol, mă duc la ea aproape în fiecare seară. Acum nu-mi mai este teamă că mă prinde nimeni. Profesorul de limba română, care este bucureştean, a plecat şi el din oraş pe timpul vacanţei. Ce ora al dracului şi profesorul ăsta ! Dacă aş fi bănuit că mă spionează din grădina publică, aş fi intrat cel puţin pe poarta din strada Egalităţii, fiindcă locuinţa soţilor Ceauşoglu are două intrări separate. Kety a fost foarte afectată de ce mi s-a întîmplat. Dealtfel, afară de mine şi de profesor, numai ea singură mai ştie adevăratul motiv pentru care am rămas corigent la limba română.
Ca să rîdă de mine, de cîte ori suntem singuri Kety mă sperie că bate cineva la fereastră. De data asta însă nu se mai prinde. Oare de ce voluptatea apropierii de o femeie cu care te găseşti singur este cu atît mai mare cu cît te obsedează teama de a fi surprins ?... Lucrul acesta l-am observat acum cînd mă duc la Kety fără să-mi mai fie teamă. Asta nu înseamnă că Kety nu-mi mai place. Din contră. Din zi în zi, sau mai bine zis, din noapte în noapte, parcă tot mai bine ne potrivim unul cu altul. Totuşi cînd mi-aduc aminte ce a fost şi ce ar putea să fie, m-apucă mai repede fiorii groazei decît ai dragostei. Şi unde mai pui că atunci mă prinsese profesorul de limba română care era un străin. Dar dacă — Doamne fereşte — m-ar fi prins căpitanul, bărbatu-său ?
Să ştie Cotan ce-am păţit şi prin cîte am trecut s-ar strîmba de rîs. Cotan este mult mai prudent decît mine. Dovadă că se interesează de tot ce face Chiostec, nu cumva să-1 prindă, sau măcar să afle ceva despre el. Dar de ce vrea oare Cotan sa ştie dacă Chiostec a plecat la Merişani sau a rămas la Piteşti cu Anişoara ? Nu cumva o avea de gînd să se mai abată şi pe aici ?... Ce dracu... Nu sunt destule fete frumoase la Govora ?... Dacă i-aş răspunde şi eu ?...
347
„Dragă Cotane,
îţi mulţumesc pentru rîndurile tale pline de atenţie şi de dragoste prietenească. îmi pare bine că petreci de minune şi îţi urez s-o duci aşa mereu toată vacanţa. N-avea nici o grijă. Chiostec n-are să ştie niciodată nimic de la mine. Acum este la Merişani. A plecat imediat după plecarea ta la Govora. Anişoara este singură aici. Am văzut-o chiar aseară, dar nu i-am vorbit, fiindcă era la braţ cu cineva străin. Dacă o vezi pe Steluţa, spune-i complimente şi din partea mea. Este adevărat că mi-e vară, dar că are «cîrlig» la mine — nici gînd. Aşa e Steluţa, fată bună. Numai fereş-te-te şi tu să nu care cumva să vorbeşti ceva despre mine de faţă cu bărbatu-său. Mihăiţă este foarte abătut. Nu ştiu de ce. Are probabil un mare foc pe suflet, pe care nu-1 spune însă nimănui. Ţăpuş Nicolae şi-a cumpărat o ghitară straşnică. Altceva nou nu mai am ce-ţi spune. Fii pe pace, la toamnă n-am să te fac de ruşine. Al tău prieten care te doreşte
Bucii"
Acasă la noi toată lumea a fost mobilizată. Mama, Lina şi Năstase lucrează de zor. Se prepară murăturile familiei pentru iarnă şi bagajele mele pentru Bucureşti.
Cînd mă gîndesc ce prost am să mănînc la pension, m-a-pucă groaza. Totuşi n-am ce face. Trebuie să plec. Profesorul de limba română m-a trîntit şi de data asta !... Salvarea mea nu e decît pensionul din Bucureşti, unde pot face două clase într-un singur an. Altminteri, îmi ia înainte şi Mihăiţă şi Chiostec şi Ţăpuş. De Cotan nu mai vorbesc, fiindcă băiatul prefectului nu umblă numai pe picioarele lui ca noi ceilalţi.
Iată-mă dar gata de plecare... Curios lucru. Cînd plecam la Slatina parcă era altfel. Cînd pleci, eşti totdeauna emoţionat. Dar emoţiile pentru plecarea mea la Bucureşti sunt cu totul altfel decît cele de pînă acum. Omul ştie cînd pleacă... Cînd se întoarce, numai Dumnezeu ştie. Cînd plecam la Slatina, ştiam cel puţin unde mă duc. Mă duceam la vie, la mama-mare, la Steluţa. La Bucureşti însă n-am mai fost niciodată. Nu ştiu cum o fi pe-acolo. Nu cunosc pe nimeni, şi nu ştiu dacă cineva o să vrea să mă cunoască şi
348
pe mine. La Piteşti unde se cunoaşte toată lumea, şi tot sunt persoane cari cînd se întîlnesc pe stradă, în loc să-şi vorbească îşi întorc capul în altă parte. Dar la Bucureşti ?... Bănuiesc însă că la pension, trebuie să fie zgomot şi lumină multă, nu ca la noi la liceu, linişte şi întunerec...
Mama care de cîtva timp e cu mine de o gravitate pontificală, parcă a uitat că sunt copilul ei. A început să-mi zică „domnule" şi să mă facă răspunzător de toate neplăcerile familiei. Eu sunt vinovat de tot ce s-ar întîmpla. De ce oare ? Nu ştiu. Aşa vrea mama. Eu sunt vinovat, bunăoară, că mama mare a fost bolnavă de reumatism astă-iarna, că în anul acesta n-o să avem recoltă bună la vie şi că pe Cioban a trebuit să-l împuşte fiindcă turbase. Dar vina mea cea mare este că în vara asta, Steluţa, în loc să stea la Slatina ca de obicei, s-a dus la Govora, unde bărbatu-său a prins-o cu Cotan, care este prieten cu mine.
A, nu !... Pînă aici. Mie personal nu-mi recunosc decît o singură mare vină : corigenta la limba română. Atît şi nimic mai mult. Pentru toate celelalte neplăceri familiale, să facă bine să răspundă fiecare autor în parte.
Păţania lui Cotan mă amuză. Aştept să-l văd ca sa rîd de el. Cotan a mîncat şi bătaie. Pe mine profesorul de limba română m-a lăsat corigent numai. Şi cînd mă gîndesc că numai Kety e vinovată !... Acelaşi lucru trebuie să se fi întîmplat şi cu Cotan. Sunt sigur. Vinovată trebuie să fie numai Steluţa !... Bine că scap de ea şi nu mai vine cu mine la Bucureşti !... Să ştie mama că Steluţa 1-a înşelat pe Georgică cu mine, încă de astă-vară, m-ar da afară din casă. Nu m-ar mai lăsa să urmez liceul. M-ar trimite la cizmărie... Acolo nu sînt examene. Faci cum vezi cu ochii, nu cum scrie la carte. Clientul îţi explică ce-i place lui şi tu faci aşa cum îţi spune el. Apoi dacă-i place, bine — plăteşte şi pleacă mulţumit... Dacă nu, pleacă supărat. Şi atîta tot... Clienţi insă, slavă Domnului, sunt destui în oraş... Pînă acum, nu am auzit încă să fi murit vreun cizmar de foame.
De dragoste însă, poţi muri, oricine ai fi. Mihăiţă, bunăoară, o să moară de dragoste. Dar de dragoste sau de foame, este acelaşi lucru. Dragostea îţi taie pofta de mîn-care. Şi Mihăiţă care abia are ce să mănînce, de cînd iubeşte pe fata prefectului aproape nu mai mănîncă deloc.
349
Cînd l-am văzut ultima oară, mi-a destanuit că, dacă Lizica se mărită, el se omoară.
Nu ştiu cum o fi cînd iubeşti ca Mihăiţă, dar să te omori din dragoste trebuie să fie cu adevărat un lucru grozav.
Doamne, Doamne !... Ai milă de bietul Mihăiţă că eu nu mai am ce să-i fac.
Pensionul nostru este o hardughie lunga de nu se mai sfîrşeşte. Ţine dintr-o stradă pînă-n alta. Una este Calea Moşilor, alta este strada Vîntului. Format din mai multe corpuri de clădiri vechi, legate între ele prin coridoare de scînduri cu geamlîc şi streşini late de tinichea, pensionul nostru fereşte 147 de elevi (65 interni şi 82 externi) de soare, de ploaie şi chiar de boalele lumeşti, pentru care mai există o încăpere numită „infirmerie". De infirmeria pensionului însă nu profită decît internii. Externii se caută în oraş. în mijlocul acestor clădiri, se deschid două curţi spaţioase, una cu aparatele de gimnastică şi alta cu frînghiile pentru uscat rufele şi o mulţime de alte colţuri separate, pe unde lumina soarelui n-a pătruns încă. Oficial se intră şi se iese prin Calea Moşilor pe unde trece şi tramvaiul cu cai care duce la gară şi la Obor. Prin strada Vîntului se trage numai „la fit".
Peste drum de pension este ospiciul de nebuni al doctorului Sutzu. Vecinătatea asta, ne convine de minune şi nouă elevilor şi celor doi directori — unul de studii şi altul administrativ. Vecinii nu ştiu niciodată cine face gălăgie. Nebunii de la pension, sau nebunii de la doctorul Sutzu.
O lume nouă ! O lume pe care n-o cunoaştem încă, pe care o văd pentru întîia oară, dar nu cu ochii mei liberi, ci printr-un ochean de panoramă. Văd lucruri frumoase şi lucruri oribile. Mă întreb însă, dacă ce văd este adevărat. Nu cumva lumea asta nu este decît o simplă senzaţie a mea ? Mi-e teamă că ea nu există decît în emoţia exageratelor mele impresii de provincial venit pentru prima dată la Bucureşti.. Pe zi ce trece, caut să mă acomodez tot mai mult cu lucrurile din jurul meu, cu oamenii de pe aici şi cu obiceiurile lor de care sunt cu totul străin. Toate sunt noi. Noţiunea,
exactă a cuvîntului „noutate" abia acum o capăt şi eu. Noutatea lor mă umileşte parcă. încep să mă depreciez eu singur. Noutatea din jurul meu îmi scoate în evidenţă toate pete-cile vechi, cu cari familia şî profesorii de la liceu îmi cîrpi-seră personalitatea fiinţei mele. La Piteştii mă socoteam superior tuturor colegilor chiar şi lui Mihăiţă. Aici însă mă simt mic, mic de tot, aşa de mic, că eu însumi am nevoie de un microscop ca să mă pot vedea exact ce sunt.
Să ştie mama unde m-a adus, şi-ar smulge părul din cap. Sacrificiul ei ar fi inutil. La fel au făcut şi femeile din Cartagina. Şi-au tăiat părul ca să facă arcuri de luptă contra romanilor. Victoria însă a rămas de partea celor porniţi să cucerească lumea toată cu preţul propriei lor înfrîngeri. Cei care îşi apărau numai vechimea cetăţii şi averile ei putrede au fost învinşi definitiv pentru totdeauna de către cei cărora li se părea că n-au destul.
Simt nevoia să mă revărs şi eu ca un fluviu pe toată întinderea ambelor mele maluri, pînă unde se poate vedea cu ochii. îmi dau seama însă că n-am apă suficientă în albie. Deocamdată nu sunt abia decît un fluviu la izvorul lui. Nu ştiu cît va mai trebui să merg pînă să mă arunc şi eu în mare. Dar ce trebuie să fie marea, cînd celelalte fluvii din jurul meu sunt aşa de mari, că mă înspăimîntă ?...
Toţi colegii mei sunt mai bătrîni decît mine. Chiar şi cei din clase mai inferioare. Majoritatea lor au mustăţi şi unii chiar barbă. Cîţiva sunt chiar mai bătrîni decît profe-•sorii. La pension însă poate oricine învăţa carte. Aici nu se •cere vîrstă. Se cer bani. La liceele statului se învaţă gratuit. Dealtfel, pentru cît învăţasem eu, ar fi fost păcat să mai şi plătesc.
Aici şcoala se confundă cu viaţa. Pedagogul de filozofie pretinde numai că una o întregeşte pe cealaltă. Şcoala îţi dă posibilitatea să-ţi trăieşti viaţa complet. Viaţa unui analfabet este o simplă existenţă şi atîta tot — un fel de petiţie pe care o pui la dosar după ce ai luat act de ea. Nu-i dai •nici un curs oficial. Viaţa nu-i decît continuarea şcoalei, dar fără profesori. Cărţile sunt de ajuns. O carte bună, după ce ai sfîrşit şcoala, o păstrezi ca s-o foloseşti şi în viaţă. Sunt cărţi însă în cari filele nu sunt amîndouă la fel. Pe una e scris ce trebuie să înveţi în şcoală, iar pe alta ce se cade să faci în viaţă. Şi viaţa este marea în care o să ne
350
351
vărsăm cu toţii, sub formă de fluvii, apa pe care am pompat-o din fîntîna şcoalei. La Piteşti, apa era sălcie, aici este amară. Apa dulce este în altă parte. Dar din apa asta, n-avem încă voie să bem, pînă ce fiecare din noi nu vom deveni filtrul propriei noastre băuturi...
Intendentul pensionului care mă priveşte cu milă, fiindcă sunt mai mic şi mai slăbuţ decît alţii, mă ia într-o zi la o parte şi mă întreabă :
— Dumneata trebuie să fii atins la plămîni. Poate că n-ar fi bine să bei apă de fîntînă... Nu vrei să bei apă minerală la masă ?... Poţi să plăteşti un supliment ?...
— Nu ştiu, d-le intendent... Dar să-mi daţi voie să-i scriu mamei.
Mamei însă nu i-am scris, fiindcă nu vream s-o alarmez. Dar nici apă minerală n-am băut, fiindcă începuse să-mi placă apa de la pension.
Părintele Simion, subdirectorul pensionului, este lung şi subţire, cu obrajii mîncaţi de vărsat negru şi cu barba năclăită şi retezată scurt ca o bidinea de spoit latrinele. Poartă cizme, dantură de aur, ochelari negri pe după urechi şi, în loc de potcap, pălărie moale cu boruri late. Cînd l-am văzut pentru prima oară, mi-am adus aminte că ţăranii îşi apără semănăturile cu nişte prăjini pe cari le îmbracă în ţoale omeneşti şi de care se sperie pînă şi ciorile. Nu ştiu dacă părintele Simion slujeşte la vreo biserică sau dacă mai este profesor şi la alt liceu din Bucureşti. La noi însă, în afară de funcţia sa administrativă, mai predă oficial religia pentru cei cîţiva elevi din cursul inferior şi facultativ, morala creştină, pentru cei din cursul superior.
Ziua sau noaptea, programul activităţii sale este totdeauna acelaşi. Părintele Simion veghează, supraveghează şi, la nevoie, chiar spionează. Ştie tot ce se poate şti. Ştie tot ce s-a făcut, ce era să se facă sau ce n-are să se mai facă. Ştie chiar lucruri despre care n-a fost niciodată vorba. Sfin-ţia-sa însă lucrează ca în Evanghelie — numai cu ochii şi cu urechile. înregistrează tot şi nu pierde nimic din ce se poate păstra. Se ascunde pe după uşile deschise şi priveşte prin gaura celor închise. Se furişează prin colţurile întune-
coase ca să poată trage cu urechea la ce nu se poate vedea şi oftează cu lacrămile în ochi, cînd vede că elevii duc lipsă de cîte ceva. Elevii sunt copiii săi adoptivi, iar el părintele spiritual al acestei întregi colecţii de manuscrise nepublicate încă. Contactul cu elevii nu-1 pierde niciodată. îi cercetează mereu şi cu de-amanuntul, fie că sunt în clasă cu profesorii, fie că sunt în recreaţie cu pedagogii, fie că sunt la masa cu intendentul fie că sunt în dormitor cu... „Tatăl nostru care eşti în ceruri...".
Părintele Simion este îngerul păzitor al pensionului şi protectorul unei aşa-zise madame Mary, care îngrijeşte de rufăria elevilor interni.
Madame Mary este o femeie între două vîrste, brună şi durdulie. Vorbeşte franţuzeşte şi fumează ţigări fără carton, pe care şi le rulează singură. Amănuntele astea le ştim de la elevii mai vechi. Noi, cari abia am venit, n-o vedem aproape deloc, deşi mănîncă şi doarme în pension ca şi noi. Toată ziua însă lucrează la subsol, îmbrăcată într-o bluză lungă şi albă ca infirmierele de la spital. Madame Mary este singura noastră soră de caritate. Ne cîrpeşte ciorapii şi ne coase nasturii la cămăşi şi la izmene.
Peste zi însă, madame Mary primeşte şi vizite. A merge în vizită la subsol, înseamnă a consuma cu plată o dulceaţă sau o cafea turcească. La pension nu ni se dă la masă decît joia compot de prune sau marmeladă, dumineca prăjituri de casă şi în fiecare dimineaţă cafea cu lapte şi apă. Proviziile cu cari venisem de-acasă se sfârşiseră ; iar în oraş nu era chipă să cumpărăm altele, fiindcă „banda neagră" ni le fură, cum prindea de veste. Deşi se făcuseră cercetări severe în tot pensionul, nu se putuse afla cine face parte din această bandă neagră. Unii elevi pretind că şeful bandei este chiar subdirectorul şi că madame Mary ne vinde, sub formă de consumaţie suplimentară, chiar propriile noastre provizii. Eu însă nu cred nimic din tot ce se spune. Părintele Simion este o cinstită faţă bisericească mai presus de orice bănuială, mai ales în lipsă de probe. Cît despre madame Mary, să nu mai vorbim. Pe o femeie aşa de drăguţă, ai fi iertat-o chiar dacă ţi-ar fi vîndut consumaţiile întreit de cum le plătiseşi tu la prăvălie.
De cînd sunt intern, n-am ieşit în oraş decît de două ori. Nu bănuiam că am să mă obişnuiesc aşa repede să
352
353
trăiesc ca păsările în colivie, numai între patru ziduri. La drept vorbind însă pensionul nostru are vro sută de ziduri, dacă socoteşti, cele' şapte clase pentru cursuri, patru dormitoare, două săli de mîncare, infirmeria şi toate celelalte încăperi^ ale întregei clădiri. Dar toate la un loc nu fac nici cît grădina publică din Piteşti.
Am fost să văd şi eu Cişmigiul. Numai lume proastă. Servitoare, soldaţi, covrigari şi bragagii.
La Piteşti, în grădina publică, venea numai lume bună. Fostul meu profesor de limba română trebuie să fie acum pe terasa bufetului. De data asta însă! pe cine o mai spiona ?... Ce obicei urît !... Dar parcă aici nu ne spionează la fel părintele Simion ?... Oare aşa o; să fim spionaţi toată viaţa ?... La Piteşti cauza era Kety ; aici la Bucureşti, cauza e madame Mary.
Bibiţă Colţescu, un coleg al meu de la Roşiorii-de-Vede, care sare gardul din strada Vîntului aproape în fiecare noapte, mi-a spus că madame Mary ar fi amanta părintelui Simion care este văduv. Iată însă un lucru pe care nu-1 pot crede. Se poate preot cu amantă ? Şi afară de asta, eu ştiu că un om cu oarecare poziţie socială nu trăieşte cu amanta în aceeaşi casă ; o ţine la mahala. Ce-ar fi bunăoară, dacă un căpitan de vapor ar călători cu amanta lui tot timpul în ^cabină ? După zile întregi de plutire numai între cer şi apă, marinarii s-ar putea revolta şi i-ar lua amanta, dacă nu chiar şi comanda. La noi la pension însă, chiar dacă ar fi aşa, părintele Simion n-are de ce se teme. Cine-ar îndrăzni să se atingă de amanta subdirectorului ?...
Iată prima scrisoare ce-o primesc, de cînd sunt la Bucureşti, de la Cotan :
„Dragă Bucule, ^ Tu ce mai faci, că eu fac la fel după cum ştii şi tu. La noi cursurile au început de-acum o lună, dar eu nu m-am dus încă la şcoală, fiindcă m-a învoit d-1 director din cauza nunţii Lizichei. Cumnatu-meu mi-a făcut cadou un ceas cu cadranul pătrat care se poartă la mînă. Este foarte practic, fiindcă poţi vedea ce oră este, fără să te prindă
profesorul. Cred c-ai auzit de isprava lui Ţăpuş, fiindcă s-a scris şi în ziare. Pe voi vă lasă profesorii să cetiţi ziare ?... Ştii că ghitaristul nostru, săracul, a păţit-o de-a binelea. Tată-său, frizerul, 1-a dat afară din casă, iar noi l-am dat afară din liceu. Nu se putea altfel. Dar ştii de ce ? Ascultă, c-ai să mori de rîs. A spart tejgheaua frizeriei şi i-a furat lui tată-său 600 de lei pe cari i-a dat unei ghitariste din Tîrgul-din-Vale, una Margareta cu care se încurcase mai de mult. Tu ştiai lucrul ăsta ? O cunoşteai ? Se spune c-ar fi fost nostimă. Aş fi vrut s-o cunosc şi eu, dar acum nu se poate, fiindcă este închisă la penitenciar. Ţăpuş a fost închis şi el, dar lui i-a dat drumul, fiindcă s-a dovedit că autorul principal al furtului a fost ea. Am auzit că Ţăpuş o să vină şi el la Bucureşti, la un frate al mă-sei care ţine birt pe cheiul Dîmboviţei. Vezi dacă te întîlneşti cu el, scrie-mi şi mie. Spune-i că m-am interesat de soarta lui şi să mă ierte că nu i-am putut împrumuta 100 de lei, după cum îmi ceruse. Eu însă mi-am cheltuit toţi banii ce-i aveam de acasă, la Govora. Păcat c-ai plecat din Piteşti tocmai acum. Ai fi putut vedea pe vară-ta mai des, fiindcă bărbatu-său a fost mutat la liceul nostru. M-a rugat ca să stăruiesc pe lîngă tata şi cum l-am găsit într-o zi bine dispus, s-a făcut. Să ştii că suntem foarte îngrijoraţi din cauza lui Mihăiţă, care o dispărut de cîteva zile, şi nu se găseşte nicăiri. îl caută poliţia pe capete, dar degeaba. Şi Chiostec, la fel. N-a mai venit nici el la şcoală de cînd a plecat din nou la Merişani după scandalul pe care 1-a făcut pe strada Şerban-Vodă. A prins-o pe Anişoara cu asistentul de la farmacia lui Wein-hold. Aşa e că nu ştiai nici lucrul ăsta ? Altceva ce vrei să-ţi mai spun, că pe la noi, nu mai e nimic nou. Te îmbrăţişează cu drag prietenul tău care nu te uită,
Cotan"
Noutăţile astea mă întristează. Le trăiesc prin ceaţă şi de la aşa mare depărtare, că parcă aş fi orbit peste noapte şi acum nu mai pot merge decît dus de mînă de cineva. Cotan cel puţin îmi poate spune lucruri de cari mi-aduc aminte cu drag şi astăzi încă. Dar eu ?... Eu ce-i pot spune lui Cotan, care nu cunoaşte nimic din ce este pe-aici ?...
Bietul Ţăpuş !... Bietul Chiostec !... Bietul Mihăiţă !...
354
355
Numai^ Cotan n-are să pată niciodată nimic. Dacă a reuşit el^ să se aranjeze şi cu bărbatul Steluţei, nu-i mai poate fi teamă de nimic în viaţă. Cotan este cel mai fericit om de pe lume. Aşa a fost născut el să fie... Norocul lui !...
Mama mi-a trimis 50 de lei să am de cheltuială. Fiindcă s-a aflat în tot pensionul că am bani, de frica „bandei negre" m-am dus la madame Mary şi-am rugat-o să mi-i păstreze ea.
Pînă atunci nu prea stătusem de vorbă cu dînsa. N-avusesem încă ocazie. De data asta însă, vorbisem ca si cum ne-am fi^ cunoscut decani de zile. Cu cît o privesc mai de-a-proape, începe să mă supere faptul că toată lumea îi zice „madame", ca şi cum ar fi o femeie bătrînă.
Madame Mary este încă tînără şi zglobie ca un piţigoi. Are ceva şi din Margareta şi din Kety. Ba dacă mă uit mai bine Ja ea, aduce din profil şi cu Steluţa. Atît doar că este brună. Madame Mary este cea mai reuşită combinaţie a celor trei femei pe care le cunoscusem pînă atunci mai intim. Parca este o reţetă medicală pe care farmacistul a preparat-o cu dozele la miligram. Dacă nu mi-ar fi teamă de subdirector mai c-aş sorbi-o dintr-odată. Se spune că dacă doctoriile nu le bei^după prescripţia medicului, te pot omorî. Madame Mary însă, nu cred să fie capabilă să omoare un om ca mine. Prea e drăguţă şi părintele Simion prea e „spaima ciorilor".
Simbătă seara toţi elevii cu note bune şi fără pedepse disciplinare avem voie să ieşim în oraş în compania pedagogului de serviciu. Pedagogul însă nu merge cu noi decît pînă la primul colţ de stradă. De aci încolo, fiecare din noi porneşte unde-i place. De obicei mergem la teatru, la galerie, unde avem reducere de preţ. Cînd avem parale mai multe, mergem la cafenea sau la varieteu. Unii se duc chiar în „Crucea de piatră". Eu însă n-am fost niciodată pînă acolo. Bibiţă Colţescu m-a dus la un local mai convenabil de pe Calea Victoriei. îi zice : „Lahovary".
Astă-seară, fiindcă este sîmbătă, trebuie să ies ca de obicei în oraş. Am o poftă de petrecere cum n-avusesem încă de cînd eram la Bucureşti. Mi-e dor de ceva nou... în noaptea asta am de gînd să descopăr America !...
356
Mă duc deci la madame Mary să-i cer un pol din cei 50 de lei pe care-i dădusem să mi-i păstreze. La Bucureşti, pe vremea aceea, un pol era de ajuns pentru orice expediţie nocturnă.
Madame Mary e singură. Stă pe marginea patului şi face o pasenţă. Cum mă vede, nu mai aşteaptă să-i spun de ce-am venit şi îmi strigă veselă :
— Uite şi pe crai de tobă, pe drum de seară, mînca-l-ar maica...
Craiul de tobă probabil că eram eu. Pînă atunci nu-mi dăduse nimeni în cărţi ca să ştiu de ce coloare sunt. Numai Kety încercase să-mi ghicească odată în palmă. Ce a ieşit însă mai bine nu mai ieşea. Am rămas corigent la limba română !...
Cînd aude de ce-am venit madame M&vy st întristează, şi, de necaz, azvîrlă cărţile pe scînduri. Apoi se scoală, se apropie încet de mine, mă priveşte cu compătimire şi-mi vorbeşte cu intonaţii muzicale ca şi cum ar fi învăţat de la părintele Simion să citească în Evanghelie :
— Bine, maică... şi d-ta ?... Se poate ?... Asta n-aş fi crezut-o pentru nimic în lume. Ce-o să zică mămiţica d-tale cînd o auzi că-ţi cheltuieşti banii noaptea cu derbedeii ?... Nu te mai lua după ei, că-i păcat de Dumnezeu... Ăştia au să ajungă în puşcărie cu toţii... Pe ăştia n-ai să-i vezi la universitate, cît o fi lumea...
Apoi după ce se încredinţase că cuvintele ei au făcut oarecare impresie asupra mea, începe să mă mîngîie uşor pe bărbie şi continuă :
— Nu zic să nu te distrezi şi d-ta ca orice băiat tînăr... Dar cum ?... Mai există, slava Domnului, şi alte distracţii... Uite, dacă vrei, vino mai tîrziu pe la mine, că nu e nimeni la pension... Să mă crezi că şi mie mi-e urît să stau singură închisă aici la subsol... Bem o cafeluţă cu caimac şi facem un ecarte în doi...
Prăjina îmbrăcată în ţoale omeneşti, se ridică parcă ameninţătoare din mijlocul unui lan de grîu... Aveam impresia că subdirectorul trebuie să fie ascuns după dulap sau sub pat.
Madame Mary însă parcă-mi ghicise gîndul.
357
— Nu-ţi fie teamă că nu te vede nimeni. Părintele Simion e dus la Bolintinul-din-Vale, unde are de făcut un parastas mîine dimineaţă.
Madame Mary mă convinsese. Nu i-am mai cerut nici banii, nici alte amănunte asupra vizitei mele nocturne şi secrete. I-am promis numai că vin. Şi am venit.
După miezul nopţii, cînd ceilalţi elevi începuseră să sosească la pension, m-am urcat şi eu în dormitor. La despărţire însă, madame Mary nu mi-a dat de cheltuială pentru a doua zi duminecă, decît 10 lei. Restul îl oprise ea.
într-o dimineaţă, după plecarea profesorului de limba franceză din clasă, un coleg îmi întinde un jurnal pe care pînă atunci îl cetise pe furiş, sub bancă :
^ — Mă, tu care eşti din Piteşti, ai citit sinuciderea de la voi?... Ia te uita şi tu... Un elev de la liceu... Auzi că s-a spînzurat într-o pădure.
Mihăiţă !... S-a sinucis Mihăiţă !... A murit Mihăiţă !...
Mă podideşte plînsul... Plîng cu hohot. Plîng ca niciodată în viaţă...
Elevii se strîng înduioşaţi în jurul meu şi mă întreabă :
— îl cunoşteai ?... Cine era ?...
— Premiantul întîi din toate clasele.
Şi fiecare începe să comenteze1! „faptul divers" care — deşi petrecut la Piteşti — devenise de actualitate şi în pensionul nostru din Bucureşti.
— Săracul !... Dumnezeu să-l ierte.
— Eu credeam că e vreunul care rămăsese repetent...
— Auzi, domnule... Premiant întîi să se sinucidă !...
— Dar tu, care l-ai cunoscut, nu bănuieşti de ce s-a sinucis ?
Nu ştiam dacă de sus din cer, de acolo unde se află în clipa aceea, Mihăiţă îmi dă voie să destăinuiesc unor necunoscuţi secretul^ sinuciderei sale. Totuşi fără să-mi mai dau seama de gravitatea delaţiunii mele, îngînai cu vocea bîl-bîită :
— Din dragoste !...
358
în clasă se făcu linişte deodată. Toţi elevii încremeniseră pe loc.l Parcă erau portretele suveranilor din perete.
Singur Bibiţă Colţescu îşi agită mîinile furios prin aer, ca şi cum ar fi vrut să se scape de o povară inutilă. Apoi strigă în gura mare :
— Auzi motiv !... Să se sinucidă din dragoste... Dobitocul...
Seara primesc altă scrisoare de la Cotan. „Dragă Bucule,
îţi anunţ o mare nenorocire care ne-a îndurerat pe toţi. Mihăiţă s-a sinucis. L-au descoperit abia după zece zile, spînzurat de craca unui copac la Trivalea. Dacă toamna n-ar fi scuturat frunzele, putea poliţia să-l caute mult şi bine, că n-ar fi dat de el nici astăzi. Toată lumea de la noi este dezolată şi revoltată. închipuieşte-ţi că hoţii îi furaseră hainele şi ghetele, aşa că l-au găsit aproape gol, numai în cămaşă. Pe mine m-a impresionat şi mai mult lucrul ăsta, fiindcă era o cămaşă pe care i-o dădusem eu, din cele pe care nu le mai purtam. Tu ştii cît de mult îl iubeam noi şi cum căutam să-l ajutăm pe cît ne era posibil. Directorul a dat ordin să se scoată în balconul liceului steagul de doliu. La înmormîntarea lui a fost foarte multă lume, nu numai elevi dar şi profesori. în ziua aceea nu s-au ţinut cursuri la nici o şcoală din Piteşti. La cimitir a vorbit dirigintele clasei noastre, profesorul de limba greacă şi Chiostec. Profesorul a vorbit puţin şi fără emoţie. N-a spus decît că era un elev silitor şi atîta tot. Discursul lui n-a plăcut nimănui. Chiostec insă a vorbit mai mult şi foarte frumos. Eu cred că-i făcuse cineva discursul. Prea era frumos. Păcat că n-ai fost şi tu aici cu noi. Dacă ai fi vorbit tu, discursul tău ar fi fost cel mai frumos. Acum în bancă i-am luat eu locul lui Mihăiţă. în locul meu stă Chiostec, în locul tău, Popescu Virgil care s-a întors iar la noi la liceu şi în locul lui Chiostec, Baruch David pe care 1-a mutat în fundul clasei noul profesor de limba germană ca să aibă cu cine vorbi nemţeşte la curs. Iartă-mă să nu-ţi scriu mai mult, dar sunt aşa de mîhnit că nu-mi arde să-ţi spun şi alte noutăţi. Apropo. Ştii că
359
Steluţa este acum la Piteşti ? Bărbatu-său este un om foarte cumsecade. Cînd ne întîlnim pe stradă, se plimbă cu mine la braţ. Mamă-ta însă nu ştiu de ce o fi supărată pe mine. Am salutat-o şi nici n-a vrut să-mi răspundă. Al tău prieten care te doreşte şi aşteaptă să te vadă cît mai curînd.
Cotan"
Aşadar, Werther a existat cu adevărat. Cînd l-am cetit pentru prima oară la vie, în pătuiagul din vîrful nucului, nu-mi dădeam seama ce înseamnă o suferinţă din dragoste, îl citeam doar cu ochii, după cum noaptea, tot cu ochii numai mă uitam la stele şi nu bănuiam că fiecare din ele este tot aşa de mare ca şi pămîntul nostru.
Mihăiţă, Mihăiţă !... Fie-ţi ţarina uşoară ca şi sufletul tău, pe care Lizica nici nu 1-a simţit cînd i l-ai fluturat prin faţa ochilor.
Iar am păţit-o. Părintele Simion m-a prins cu madame Mary în odaia ei de culcare... Acum sunt dat în consiliul profesoral, ca să fiu eliminat din pension şi din toate liceele din ţară.
Cînd o auzi mama şi familia s-a sfîrşit şi cu mine. Mai bine mă omor mai înainte ca să afle de noua ruşine ce le-am făcut.
Ce gură blestemată a avut şi Kety asta !... Ea mi-a spus întîia oară: „Să-ţi fie ruşine să mai dai ochii cu lumea". Şi iată că aşa s-a şi întîmplat. în tot pensionul nu se vorbeşte decît de păţania mea. Degeaba protestez eu că nu-i adevărat. Nu vrea nimeni să mă creadă. Şi doar de data asta nu mă dusesem la madame Mary decît să-i cer o batistă curată. Toţi băieţii îşi bat joc de mine. Fiecare face pe socoteala mea cîte o glumă care mă doare. Singur Bibiţă Colţescu îmi spune să n-am nici o grijă, că la fel s-a mai petrecut şi în alţi ani. Au mai fost prinşi şi alţi băieţi în odaie la madame Mary şi nu i-a dat nimeni afară din şcoală... Nu ştiu dacă este adevărat ce-mi spune Bibiţă. Dar cînd mă gîndesc ce are să fie cînd o să dau ochii cu directorul, mi se taie picioarele. De m-ar judeca mai repede să ştiu barim şi eu din vreme ce trebuie să fac.
360
Doamne, Doamne î... Rău e cînd îţi plac femeile... Mihăiţă s-a sinucis, fiindcă iubea pe Lizica. Pe mine mă dă afară din şcoală, fiindcă mă place madame Mary... Parcă eu sînt vinovat !... Eu am adus-o în pension ?... Pînă nu mi-a spus ea, eu habar n-aveam că sunt crai de tobă... Bine-i spunea Kety, mamei :
„Băiatul ăsta o să iasă crai mare, nu gluma. Are strungăreaţă..."
Uf!... Am scăpat... Bun e Dumnezeu!... Minunea asta numai Dumnezeu o mai putea face. Dealtfel, tot Dumnezeu m-a făcut şi pe mine. El a vrut să fiu aşa cum sunt... Nu e vina mea că nu sunt altfel. Parcă n-aş vrea să fiu şi eu ca toată lumea ? Dar şi aşa cum sunt, nu fac rău nimănui. Mă încurc numai şi eu cu ochii, pe ici, pe colo şi cîteodată mă cam ia gura pe dinainte... Dar altminteri, nu cred să aibă cineva să se plîngă de mine.
Directorul m-a chemat în cancelarie. Era singur. Nu ştiu dacă era directorul de studiu sau cel administrativ. Pînă atunci nu văzusem pe nici unul din directorii pensionului nostru.
Cînd am intrat, s-a uitat la mine încruntat, apoi după ce parcă m-ar fi gustat ca pe o prăjitură ce-i da de bănuit că n-ar fi proaspătă, a început să zîmbească şi mi-a zis numai atît :
— D-ta eşti ăla?... Bravo!... Să-ţi fie de bine... Dacă aţi fi toţi aşa, mutăm pensionul în „Crucea de piatră".
Pe urmă s-a uitat în catalog la toate notele de la începutul anului, şi-a mai aruncat ochii prin registrul pensionului unde sunt trecute conturile elevilor şi a tuşit de trei ori.
Asta însemna că hotărîrea fusese luată şi mai rămînei să pronunţe sentinţa.
— Bine... Să ştii că te-am iertat... Scrie însă mă-tii să mai trimeată încă 500 de lei... Văd că eşti dator pentru nişte cheltuieli suplimentare. Acum pleacă şi vezi-ţi de treabă.
Bravo director !... S-audă fostul meu profesor de limba română n-are să vrea să creadă că există şi astfel de oameni pe lume. Ce-mi pasă mie de cei 500 de lei pe care trebuia să-i plătesc pentru nişte cheltuieli suplimentare, pe care ştiam
361
bine că nu le făcusem ?... Nu băusem nici măcar la masă apă minerală, după cum îmi propusese intendentul. Important însă era faptul că scăpasem.
Doamne, Doamne !... Dă-i zile multe şi fericite directorului care m-a judecat...
Nu ştiu ce i-am scris mamei, că n-a trecut o săptămînă şi mi-a trimis banii. Cum i-am primit, m-am dus cu ei la director. De data asta, în cancelarie, erau amîndoi directorii. Cel care mă judecase, mi-a luat banii fără să-i mai numere şi i-a băgat direct în buzunarul de la pantaloni.
Celalt director parcă nici nu ştia despre ce este vorba. Cînd mă arătă cu mîna şi-i spuse cine sunt amîndoi pufniră în rîs :
— Asta e !... Ăla cu popa Simion... Apoi adresîndu-se mie, continuă :
— Ei ?... Ce mai e cu madame Mary ? Eu mă roşesc şi răspund ruşinat :
— Nu e nimic, d-le director... Zău aşa !... Directorul însă parcă ştie ceva mai mult decît mine.
— Lasă, lasă, că ce e nu e rău... Numai că prea sunteţi grăbiţi şi voi... Ce dracu !... Doar sunteţi băieţi tineri... Ce-o să mai zicem atunci noi ăştia, oameni bătrîni?...
Şi pînă la examen iar n-am mai dat cu ochii de nici unul din cei doi directori. Cu părintele Simion însă am rămas mai departe în aceiaşi termeni buni. Parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Dar nici pe la madame Mary n-am mai fost deloc, de-atunci.
Am trecut două clase într-un an. Ce uşoare sunt examenele la pension !... Aproape nici nu-ţi vine să crezi că dai examen. La Piteşti, parcă intrai într-o sală de operaţie. La Bucureşti, parcă te plimbi cu muscalul la şosea...
Cotan a trecut şi el clasa. La toamnă deci o să ne regăsim la universitate. Cotan vrea să urmeze dreptul. Eu aş vrea literele. Dar şi „dreptul" şi „literele", e acelaşi lucru cînd n-ai tragere de inimă nici pentru unul, nici pentru altele. Corigenta la limba română mă plictisea ca cicatricea unei răni vindecate dar vizibile încă. Cicatricile rănilor mari nu dispar niciodată.
362
Caut s-o conving pe mama că eu nu mai pot învăţa carte în ţară. Vreau să mă duc la Paris. Nu ştiu exact ce aveam să fac acolo. în orice caz însă, la Paris, orice aş fi încercat, era să fie mai bine ca la Bucureşti. Parisul era marea în care fluviul năzuinţelor mele trebuia să se verse odată. Azi, mîine, n-avea nici o importanţă. Mai curînd însă ar fi fost mai bine. Mai tîrziu, fluviul s-ar fi revărsat peste maluri şi ar fi distrus poate ogoarele din vecinătatea lui. De data asta, simţeam că în albia sufletului meu, curge apă destulă, să pot fi un fluviu adevărat...
încîntată de strălucitul examen pe care-1 trecusem la Bucureşti, mama pare a începe să se înduioşeze tot mai mult la rugăminţile mele. Pînă aci, nu ne vorbeam decît în fraze scurte şi exclamaţii de nedumerire şi dintr-o parte şi din alta. Iată însă că într-o bună zi, mama răsuflă cu satisfacţie, dar şi cu o oarecare îngrijorare :
— Bine... Du-te şi la Paris... Dar să ştii că n-am să-ţi dau de-acum toată averea pe mînă... Pînă la majorat, o să-ţi trimit lunar ce voi crede eu de cuvinţă. De aci încolo, poţi face cu banii tăi ce vrei... Eu nu mă mai ocup de tine... Dacă o fi să ieşi om, bine... O să mă bucur şi eu ca oricare mamă bună... Dacă nu, treaba ta... Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi... Să ştii însă că la mine acasă nu mai ai ce căuta...
Steluţa, care a aflat că plec la Paris, se ţine de capul meu s-o iau şi pe ea cu mine. La fel mă rugase altădată s-o iau la Bucureşti, şi cînd colo... nemerise în braţele lui Cotan, întîi la Govora şi pe urmă la Piteşti... Nu, nu... Dacă nu mai poate trăi în ţară, să-l roage pe Cotan să-i mute bărbatul la Paris...
Eu, dacă plec, înţeleg să rup definitiv cu familia. Familia e ca un cuib de cioară. îţi este de folos atît timp numai cît nu poţi zbura. Dar după ce-ţi cresc aripile, adio !...
La Piteşti, plecarea mea face oarecare senzaţie. La „centru" mai ales este comentată cu aprindere. Cotan e foarte trist că nu poate merge şi el, mai ales că Lizica stă la Paris singură de aproape un an. Bărbatu-său s-a întors în ţară, fiindcă avea de aranjat nişte afaceri cu moşia şi mai ales cu politica. Pentru la toamnă, este anunţată o nouă remaniere ministerială. Şi tatăl lui Cotan, care a mai pierdut
363
trenul o dată, de data asta vrea să-şi aibă toţi oamenii de încredere în jurul lui.
Kety însă suferă mai mult ca toată lumea. Şi Kety nu suferă de necaz ca alţii. Suferă cinstit, fiindcă are suflet, îmi dau seama că oricîte neplăceri aş fi avut eu de pe urma ei, tot Kety o să rămînă cea mai dulce femeie din cîte cunoscusem pînă atunci. De cînd m-am întors la Piteşti, ne vedem aproape în fiecare zi. Nu ştiu cum se face, dar bărbatu-său iar s-a dus la Curtea-de-Argeş să ridice nişte puncte topografice.
încep să cred că topografia militară, mai ales, nu este o specialitate pentru oameni însuraţi.
Deşi ne vedem zilnic, de cîte ori ne despărţim, Kety nu uită să-mi spună :
— Să nu pleci pînă ce nu mai vii o dată la mine... Dar acest „o dată" se repetă mereu ca şi cum n-ar mai fi să plec niciodată... Şi totuşi, voi pleca... Voi pleca curînd şi Kety o sa mă vadă o dată cu siguranţă pentru ultima dată.
Simt în mine mîndria unei cuceriri sigure. De cît va timp, trăiesc numai în viitor. Trecutul mă dezleagă parcă de ţărmul la care nu acostasem decît în mod provizoriu. Poporul a aflat că se pregăteşte o nouă expediţie spre nişte insule nestăpînite încă de nimeni, fiindcă nimeni nu ştie unde sunt, deşi toată lumea ştie că sunt pline de aur şi pietre preţioase. Şeful acestei expediţii sunt eu. Toată lumea mă cunoaşte astăzi. Femeile îmi surîd discret ; bărbaţii mă salută pînă la pămînt. Eu însă trec înainte. Nu le acord nici măcar atenţia unui zeu faţă de bastarzii săi. Nu recunosc pe nimeni. Nici unul nu se înrudeşte cu mine. Nici unul nu aparţine rasei mele. Eu sunt unic. în mine curge alt sînge. Sîngele meu se înrudeşte numai cu seva din trunchiul nucului din via noastră de la Slatina, care are peste o sută de ani... Nu vreau să-mi confund trecutul cu copilăria mea. Trecutul mă îmbătrîneşte, mă diformează...  îmi uşurează trupul şi-mi îngreunează mintea... îmi înmulţeşte regretele şi-mi scurtează zilele... Copilăria însă mă păstrează intact ca mumia unui rege egiptean îmbălsămat acum cîteva mii de ani, care surîde parcă şi astăzi şi întreabă pe cei din jurul lui :
— Unde-mi este iubita mea ?
Iubita mea... Iubita mea!... Unde eşti tu oare, iubita mea, şi cine eşti tu ?...
La gară, mă petrece mama, Steluţa cu bărbatu-său, Cotan şi încă doi, trei prieteni care au aflat că plec în ziua aceea. Pe peron zăresc şi pe Kety, care dispare însă imediat ca şi cum n-ar fi vrut să dea ochii cu mine.
Mama plînge. Pe ceilalţi îi impresionează mai mult lacrimile mamei, decît plecarea mea...
Aşa e cînd pleci. Te întrebi : „Oare cum e cînd pleci ?" Şi de cîte ori pleci cu trenul, parcă nu-ţi vine să crezi că tu tot pe loc rămîi. Tu nu pleci niciodată ! Numai trenul pleacă. Plecările sunt ca stîlpii de telegraf ce-ţi par că fug pe dinaintea ochilor, deşi stau pe loc. Pămîntul nu se mişcă niciodată sub paşii tăi, cu nimic din ce se află pe el. Şi dacă pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui, nu se învîrteşte oare cu tine împreună ?... Tu şi pămîntul faceţi un singur „tot" şi „totul" acesta rămîne vecinie pe loc. Nimic nu se schimbă şi nimeni, nu pleacă nicăiri. Cu adevărat, nu pleci decît atunci cînd mori. Or, eu plec probabil să mă mai întorc...
Nu mai plînge, mamă, că nu pierzi nimic. De departe ai să mă iubeşti poate mai mult decît dacă aş fi rămas acasă !...
Trenul a plecat şi Piteştii nu se mai văd. Dar şi trenul şi Piteştii tot în cuprinsul României au rămas, România tot din Europa face parte, Europa tot pe pămînt se află şi pămîntul tot în spaţiu se învîrteşte. Nu s-a schimbat dar, nimic.
Mi-am schimbat numai eu pălăria de toate zilele, cu o şapcă de voiaj şi atîta tot. Hainele sunt aceleaşi, fiindcă la Paris, haine îmi pot face mai bune şi mai ieftine ca în ţară.
Hai să-mi scriu impresiile de drum...
Prima mea impresie este o surpriză. E poate singura surpriză pe care un muritor n-o poate avea decît odată în viaţa lui. Kety este în tren cu mine... în vagonul meu chiar, în ultimul moment s-a hotărît să mă întovărăşească pînă la Vîrciorova, pînă la frontieră... Iată pînă unde merge dragostea unei femei pentru mine. De dincolo de frontieră, ar trebui să înceapă dragostea mea pentru ea...
364
365
— Kety, Kety !... Eşti nebună... Ce înseamnă lacrimile astea ? Fii cuminte... Linişteşte-te...
— Nu pot, mon petit... nu pot... Simt că am să mor fără tine... Iartă-mă că-ţi spun lucrul ăsta abia azi... Dar nu l-am simţit, decît în clipa cînd mi-am dat seama că pleci cu adevărat... Mi-ai intrat în sînge ca un microb periculos. Nu te mai pot scoate... Ăsta e adevărul... S-a sfîrşit cu mine.
Lacrimile Ketyei mă înduioşează mai mult ca lacrimile mamei. Mama, oricît m-ar iubi, ştiam bine că n-are să mă piardă. Kety însă, dacă mă iubeşte cu adevărat, mă poate pierde oricînd. Kety singură dar, poate pierde ceva...
Slatina !...
Iată iar cineva care trebuie să plîngă cu frunze mari şi ruginii plecarea mea. Nucul !... Nucul din via noastră pe care nu l-am văzut nici astă-vară, nici vara asta... Ce copil ticălos Dacă nu rămîneam corigent la limba română, era să fie poate altfel... Dar ce simt oare sub pleoape ?... O lacrimă ? Cum aşa ?... Am început să plîng şi eu ?... Da !... Plîng pentru nucul pe care nu ştiu cînd am să-l mai văd...
Kety crede că plîng pentru ea. Amîndoi plîngem pentru cineva... pentru ceva... Şi fiecare din noi nu ne plîngem decît pe noi înşine.
Am convins pe Kety să se dea jos la Craiova, unde are o soră măritată cu un judecător. în felul acesta şi-ar putea motiva plecarea neaşteptată de acasă...
La Piteşti m-am despărţit de mama...
La Slatina, de nuc...
La Craiova, de Kety...
La Vîrciorova, mă despart de ţară !...
^ Sum oameni, cu cari de multe ori stai de vorbă, fără sa-ţi dai seama că vorbeşti cu cineva. Cu cît îţi spun mai multe lucruri, cu atît parcă nu-ţi spun nimic. Ba pe unii din ei cu cit 11 simţi mai aproape sufleteşte, cu atît îi consideri
366
mai absenţi. Prezenţa lor face gol în jurul tău. Ei nu mai sunt nimic. Tu eşti totul.
De cînd călătoresc' singur însă, vorbesc mereu şi numai cu cei cari nu mai sunt de faţă. Vorbesc cu cei pe cari credeam că i-am lăsat în ţară, dar acum îmi dau seama că-i duc cu mine ca pe un supliment de bagaj pentru care trebuie să plătesc o nouă taxă. Şi sunt aşa de mulţi, că abia încap în compartimentul meu !...
Surprizele se ţin lanţ. Prima a fost cînd am dat cu ochii de Kety în tren. A doua, cînd m-am pomenit cu toţi ceilalţi dînd năvală peste mine. Ce-am să mă fac oare cu atîta mulţime de oameni de cari n-am nevoie ?... Pe Kety, cel puţin, am reuşit s-o conving să se coboare la Craiova. Pe aceştia însă n-am să-i pot coborî nicăieri. îi simt înghe-muiţi în mine şi pe mine resfirat în ei toţi. Nu mă pot atinge de nici unul din ei, fiindcă ar trebui să încep mai întîi cu mine. Or, eu trebuie să merg înainte... Şi ei care ştiu lucrul acesta îşi valorifică dreptul să mă însoţească fără nici o condiţie. Cu ce puţin lucru se mulţumesc ! Altceva, nu-mi cer nimic. Nici mîncare, nici băutură, nici odihnă, nici bani... îmi cer numai partea ce li se cuvine din trofeele expediţiei comandate de mine. Ca vechi tovarăşi de vremuri bune sau rele, ei se declară în bloc solidari cu mine şi pe viitor. Mirosul cadavrelor nu atrage pe corbi. Şi eu, care credeam că plec singur din ţară, mă văd călătorind acum în mijlocul unui stol de corbi flămînzi de mine.
Parisul este un abecedar. Trebuie să-l înveţi de la A, B, C... (A... C... AC, B... A... C... BAC şi aşa mai departe).
Altminteri n-ai să poţi reuşi să combini în gînd nici măcar cele cinci litere care formează cuvîntul : PARIS... Noroc încă să Parisul este un abecedar ilustrat. Are chiar mai multe ilustraţii decît litere.
Aşa, bunăoară, la litera A are : Avenue de l'Opera, Ave-nue des Champs Elysees, Avenue de la Grande Ărmee etc.
La litera B are : Bois de Boulogne, Boulevard des Capu-cins, Boulevard des Poissonniers etc.
La litera C are : La Comedie Francaise, Place de la Concorde, Place du Carroussel etc.
367
La litera E are : Place de l'Etoile, Le Tour Eiffel etc.
La litera L are : Le Quartier Latin, Le Palais du Louvre.
La litera M are : Montmartre, Montparnasse etc.
La litera S are : La Seine, La Sorbonne etc.
Şi aşa mai departe pentru fiecare literă a alfabetului...
La litera L am uitat să pun şi pe Lizica. Sora lui Cotan se găseşte la Paris.
Nu ştiu de ce, dar amănuntul acesta nu produce în sufletul meu nici o explozie. îmi evocă amintiri prea triste... îmi aminteşte pe Mihăiţă... Dealtfel, femeile de pe aici te fac să uiţi tot ce ai cunoscut înaintea lor. Am uitat pînă şi pe Kety. Şi^ pe mine Lizica mă interesează aşa de puţin c-am plecat din Piteşti, fără să mă fi interesat măcar de adresa ei. Eram aproape sigur, că odată ajuns la Paris, prima persoană care-mi va ieşi în cale o să fie Lizica... Abia astăzi observ că s-a întîmplat altfel.
De un an de zile aproape, de cînd sunt la Paris nu întîlnesc decît necunoscuţi. Am început chiar să simt nevoia să mai vorbesc şi cu unul dintr-ai mei. Cei care mă însoţiseră în tren cu de-a sila s-au volatilizat de îndată ce-am pus piciorul pe peronul Gării de Est...
Ciudat ^ lucru !... Acum a început mie să-mi fie dor de ei...^ Corbii însă s-au împrăştiat. Probabil că nu începuse încă să le miroasă a cadavru... La Paris, majoritatea morţilor se arde, nu se mai îngroapă. Cimitirile de-aici au fost transformate în grădini. La Piteşti, pe Eminescu îl citeai în grădina publică. La Paris, pe Baudelaire îl citeşti la cimitirul Montparnasse. Dealtfel, tot aici l-am cunoscut şi eu pe Baudelaire. Doarme în piatră şi un diavol frumos îi veghează la căpătîi...
Eu nu dorm decît jziua. Noaptea citesc abecedarul. Parisul^ nu se poate ^învăţa bine decît noaptea. Ziua prea e multă lume pe_ străzi, prea îţi fură ochii vitrinele. Şi afara de asta, ziua ţi-e ruşine parcă să te uiţi la femei. Tu nu le cunoşti şi ele te simt că eşti străin. Noaptea însă, stai la cafenea şi femeile vin ele singure să te cunoască. De o lună de zile, n-am dormit de trei ori pe rînd în acelaşi pat. Să ştie Cotan^cum este pe-aici, ar veni şi el la Paris şi şi-ar trimite pe soră-sa înapoi la Piteşti.
Eu sunt înscris la „Ecole de droit". La Paris, Facultatea de drept se numeşte „şcoală". Magistraţii francezi nu sunt
aşa de pretenţioşi ca cei români. De avocaţi, nu mai vorbesc» Stai la masă alături de el şi nici nu bănuieşti că este advocat. La noi la Piteşti, advocaţii parcă erau toboşarii de_ la regimentul' de infanterie. Păcat că nu le face statul şi o uniformă specială. La Paris, nici ofiţerii care o au^nu umblă, cu ea pe stradă. Şi la cazarmă nu te poţi duce să-i^ vezi în uniformă. Trebuie să aştepţi parada de la 14 Iulie... Am văzut-o mai zilele trecute. Nu seamănă deloc cu parăzile de la noi. Şi doar la 14 Iulie, e mai cald ca la 10 Mai !...
Pe aici e aşa de cald, că nici nu pot ceti. Nu şţiu^cuni o să-mi prepar examenul de toamnă... La cel de primăvara nu m-am prezentat fiindcă nu eram preparat. Examenele la Paris nu se dau ca la pension, la Bucureşti. Profesorii sunt îmbrăcaţi în togă, iar servitorii facultăţii în redingote negre cu lanţuri groase de alamă pe după gît. La Paris, un examen la drept te impresionează ca o înmormîntare de clasa I la Piteşti. La fel de emoţionaţi trebuie să fi fost şi ceilalţi studenţi români, fiindcă din 35 cîţi s-au prezentat la examen, n-au trecut decît şapte... Ce bine ar fi fost să fi fost şi eu măcar al optulea !... Mama, mai ales, n-ar mai fi regretat că m-a trimis la Paris. Din cauza asta, nici n-am mai scris nimic acasă. Le trimit numai cărţi poştale ilustrate cu descrierea subiectului mai pe larg. Familia mea trebuie să cunoască acum Parisul, tot aşa de bine ca şi mine.
Este aici însă un român care-1 cunoaşte şi mai bine cămine, îl cheamă Ion Căpriţă. Francezii însă nu ştiu de ce-i zic : Le prince Jean de Capritza. Căpriţă nu e prinţ. E băiatul unui ţăran chiabur din judeţul'Dolj, care de şapte ani de zile îl aşteaptă zadarnic să se întoarcă acasă doctor în drept. Căpriţă însă nu se poate întoarce fiindcă nu şi-a. dat încă nici primul examen. Adevărul e că la Paris, numai primul examen este mai greu. Celelalte vin de la sine. De şapte ani de zile, Căpriţă explică lui tată-său prin scrisori cu coroană princiară, întregul mecanism al examenelor de la. Paris. Bătrînul, care este un om cu bani şi cu ambiţie, se lasă convins uşor, fiindcă o ţigancă din sat, care i-a dat cu bobii, i-a spus că Ionică al lui o să ajungă om mare. Şi Stoian Căpriţă, tatăl prinţului jean de Capritza, continuă să trimită regulat studentului veteran cîte 500 de franci pe lună.
368
369'
Căpriţă ăsta parcă ar fi fost botezat în acelaşi cazan cu Cotan. Amîndoi sunt oameni fericiţi. Se găseşte totdeauna cineva care să aibă grijă de ei. Mie însă, dacă ar fi să nu-mi dau examenele, sunt sigur că mama nu mi-ar trimite nici un ban. Şi pînă la majorat mai am aproape un an şi jumătate. Pînă atunci dar, trebuie să-mi trec şi eu măcar primul examen... îmi dau seama că nu mă pot întoarce în ţară tot aşa cum am plecat.
Ce-ar fi fost însă, dacă eram să fiu şi eu tot aşa de bogat ca alţii ?.. Probabil c-aş fi rămas la Paris. Aici e foarte bine. Dacă nu faci scandal, nu te întreabă nimeni cine eşti şi cu ce te ocupi. La Piteşti însă toată lumea era cu ochii pe tine. Ce bine trebuie să-i pară fostului meu profesor de limba română că nu mai vede pe nimeni furişîn-du-se la Kety în casă !... Dar Kety s-o mai gîndi oare la mine ?... De cînd am dat-o jos din tren, în gara Craiova, nu mai ştiu nimic despre ea. îi promisesem c-am să-i trimit adresa. La Paris însă m-am răzgîndit. Parcă Kety de adresa mea are nevoie ? Kety e nostimă cînd o ai lîngă tine. Dar aşa, cum suntem acum la cîteva mii de kilometri depărtare, nu face să ne mai înduioşăm unul de altul. Dacă i-ar fi fost dor de mine, Kety putea să-mi ceară adresa de la mama. Eu nu mai dau adresa mea nimănui. Sfatul ăsta mi 1-a dat Căpriţă : „Femeilor, mai ales, să nu le dai niciodată adresa exactă. Dacă vrei, du-te tu la ele acasă, dar la tine să nu le aduci niciodată, fiindcă mai totdeauna iese scandal."
Primul scandal, dealtfel, l-am şi avut. Vinovatul însă nu am_ fost eu. A fost ea, o femeie din Cartierul Latin. Eram sosit de curînd la Paris şi nu cunoşteam decît cafenelele „Vachette" şi „Pantheon", cabaretul „Noctambules" şi restaurantul „Duval" unde luam masa regulat. Pe atunci umblam pe străzi cu oarecare teamă şi mai toată ziua stam acasă într-un hotel pe rue Saint-Jacques, vis-â-vis de facultate, îl alesesem anume ca să nu întîrzii dimineaţa de la cursuri. Seara însă mergeam să ascult ceva muzică şi să răsfoiesc revistele ilustrate prin cafenele.
Pe femeie am cunoscut-o la „Vachette". Mesele noastre erau alături, şi amîndoi erau singuri. Ea ghicise că sunt străin. La Paris, studenţii străini, mai ales cînd sunt veniţi
de curînd, au întotdeauna parale. Femeile din Cartierul Latin mor după străini. La francezi nici nu vor să se uite măcar...
La un moment dat, vecina mea mă roagă să-i plătesc un bock de bere. încîntat de atenţia ei, eu îi ofer ceva mai mult — un supeu — adîcă o porţie de şuncă cu pickles englezeşti ; o bucată de Camembert, două banane, o sticluţă de vin Medoc, o cafea neagră şi o cutie cu ţigări egiptene.
Femeia pare emoţionată. Aşa ceva parcă nu mai mîncase de cînd trăia...
In timpul mesei, mă întrebă cum mă cheamă, din ce ţara sunt şi ce am de gînd să fac la Paris. Pe ea o cheamă Chiffon şi nu făcea nimic. La Paris, toată femeile cari nu fac nimic, pe lîngă numele de botez şi de familie, mai au şi cîte un aşa-zis nom de guerre. Mai tîrziu mi-am dat seama că Chiffon era cu adevărat o  femeie foarte războinică.
După miezul nopţii mă întreabă dacă nu vreau să meargă la mine acasă. Pînă atunci nu cunoscusem nici o femeie la Paris. Chiffon e fată tînără şi drăguţă. Are părul oxigenat, ochii verzi şi buzele subţiri ca un şipot de brad pe care curge apa rece a unui izvor de munte. Vorbeşte aşa de repede că abia înţeleg ce-mi spune. Vorbeşte însă foarte frumos... Gura ei parcă ar fi o ocarină cu care-mi cîntă o romanţă nouă. Femeile din Cartierul Latin mai mult te-ncîntă decît îţi vorbesc.
Pe rue des Ecoles, mă ia de braţ şi mă sărută... Nimic mai simplu şi mai natural pentru două fiinţe care se plac. La noi în ţară pînă s-ajungi să săruţi pe cine-ţi place, îţi trece cheful.
Chiffon se înnebuneşte după odaia mea. E mobilată simplu. Dar eu i-am mai adăugat o scoarţă oltenească şi vreo trei icoane pe care le adusesem din ţară. La plecare, mama îmi spusese să mă închin la ele în fiecare dimineaţă, fiindcă francezii sunt de altă religie şi nu au icoane.
Chiffon însă tot aşa de mult mă place şi pe mine. Eu sunt exact genul ei. Pînă atunci nu întîlnise un bărbat care să-i placă aşa de mult. Din mon petit şi mon amour nu ma mai scoate. Tot mon petit îmi spunea şi Kety. Mon amour însă nu mi-a spus niciodată. Probabil că Chiffon mă iubeşte mai mult decît Kety...
370
371
Ce plăcut lucru să dormi o noapte întreagă cu o femeie care te iubeşte. La Piteşti n-ajunsesem încă pînă acolo. Pe Margareta, pe Steluţa şi chiar pe Kety le iubisem numai en detail. Cu Chiffon ne iubeam en gros.
Păcat însă că nopţile frumoase se sfîrşesc curînd, şi adeseori, chiar foarte urît.
Dimineaţa, obesrv că-mi lipsesc toţi banii din portofel — ohîrtie de 500 de franci, alta de 100, doi poli de aur şi alţii cîţiva franci.
Chiffon tocmai se spală pe ochi. Nu ştiu, dacă e bine ce fac. Profit de ocazie şi-i deschid poşeta. Banii mi-i luase ea. Cu ce scop, nu ştiu. N-am ştiut niciodată... Şi doar, eu îi plătisem seara un supeu, iar dimineaţa aveam de gînd să-i mai dau un pol de aur.
Cînd îi spun ce-am descoperit, ea începe să ţipe la mine şi-mi smuceşte banii din mînă. Eu mă opun., Eram doar sigur că banii sunt ai mei. Seara, la cafenea, ea n-avusese nici un sfanţ.
Chiffon se înfurie şi începu să mă engueleze mă face sale roumain şi-mi cîrpeşte o palmă pe care dealtfel i-o îna-poiez imediat cu dobîndă.
Patronul, portarul, servitorii şi toţi locatarii hotelului au dat năvală la mine în odaie. Nu ştiu cine se. grăbise să anunţe chiar poliţia. Un străin, care bate o franţuzoaică, trebuie să fie un monstru. Noroc însă că patronul hotelului, căruia îi plătisem chiria pe trei luni înainte, i-a explicat agentului mai bine ca mine cum stau lucrurile şi la secţie n-a dus-o decît pe Chiffon. Eu am scăpat...
Şi cînd mă gîndesc că la Piteşti era cît p-aci să mă bat ■şi cu Kety !... Şi toate astea numai din cauza dinţilor mei, care au strungăreaţă...
Dar mama ?... Ce-ar fi fost să afle că am mîncat o palmă de la o femeie ? Ar fi durut-o poate mai mult decît examenul la care nu mă prezentasem nici în sesiunea de toamnă. La anul însă îl trec cu siguranţă. Sunt hotărît... Dealtfel, la anul cînd mă voi duce în ţară să-mi iau majoratul, va trebui să le arăt celor de acasă că n-am stat degeaba la Paris. Un an nu este cine ştie ce mare pagubă în cariera unui student român la Paris... în ţară, nu mi se întîmplase la fel ?
După ce rămăsesem corijent la limba română, n-am trecut oare două clase într-un an ?...
Dealtfel, pe mine, propriu-zis nu mă încurcă examenul... Mă întreb însă ce am să fac după ce-mi voi lua licenţa sau poate chiar doctoratul !... Să mă întorc în ţară sau să rămîn la Paris ?... Aci cel puţin omul ştie pentru ce munceşte. Ca să trăiască cum trebuie... ca să petreacă ! La Piteşti însă, sau chiar la Bucureşti, nu se poate petrece decît la fel în fiecare zi. Lozinca noastră : „muncă, cinste şi legalitate" nu mai emoţionează decît pe străinii care nu ne cunosc încă. Munceşti ca să trăieşti, dar trăieşti ca viţele la jug. Coeficientul satisfacţiei personale nu este niciodată egal cu ^ al muncii depuse. De cinste şi legalitate nu mai vorbesc. Cinstea este un rest de hipohondrie naţională la fiecare din noi, iar legalitatea, ultima iluzie a unui Dumnezeu bătrîn, orb, surd şi absent. Dacă nu eşti băiatule prefect ca prietenul Cotan, sfîrşeşti ca Mihăiţă sau ca Ţăpuş Nicolae.
Cotan mi-a scris că nu şi-a trecut nici el examenul fiindcă a fost bolnav. Eu însă ştiu ce înseamnă un examen pierdut din cauză de boală. E singurul lucru care se petrece la fel şi la Paris şi la Bucureşti. Majoritatea studenţilor de ^aici nu şi-au dat examenele tot din cauză de boală ! Mie însă nu-mi place să mint. Eu spun adevărul aşa cum este. Nu l-am dat fiindcă nu-1 preparasem. în loc să fi cetit, am petrecut. Am petrecut însă în mod intelgient. Eu la Paris mă cultiv... Şi adevărata cultură nu ţi-o poate face decît femeia, care orice s-ar spune, dar e cu mult mai fină ca bărbatul.
Cu femeile gentile însă, bărbatul trebuie să fie cavaler. Aici îi dau dreptate lui Ţăpuş. Dragostea pentru o femeie nu este un viciu. Este o fatalitate — o simplă chestie de înclinaţie sufletească sau un fel de protocol social impus de o anume educaţie sentimentală. Un om de rînd nu trebuie să iubească fiindcă nu ştie cum. Şi omul nu poate face decît ce ştie. Mihăiţă, bunăoară, care iubea pe Lizica, nu ştia să iubească, tocmai fiindcă o iubea pe ea. Şi Lizica dacă n-a bănuit niciodată lucrul ăsta, probabil că-şi dăduse seama la timp că băiatul cizmarului de pe Scoroboaia este un om de rînd.
Alte viţii însă n-am. Nici nu beau, nici nu joc cărţi. Din cînd în cînd, e drept că mă duc pe la Longchamp sau
372
373
Auteuil. Au început să mă intereseze cursele de cai, cari la Paris sunt altfel decît la Bucureşti. Nu joc însă decît doi poli pe zi şi, lucru curios, cîştig aproape totdeauna. Cunosc o femeie din aristocraţia franceză — baroana Dudley — care-mi dă tuyau-uvi sigure. Cîştigul însă îl cheltuim împreună. Atît mai rău pentru cei care îi pierd. Cine nu cunoaşte caii n-are decît să nu joace la curse.
My Baby (cum îi zic eu baroanei, fiindcă-mi dă şi lecţii de limba engleză) cunoaşte toate localurile de noapte din Paris. Dar în localurile astea se bea numai şampanie. în ele nu vin decît oameni foarte bogaţi sau oameni care ca şi noi cheltuiesc banii altora. My Baby şi cu mine avem un noroc porcesc. în Franţa ca şi în România, porcul este „porte-bonheur". De cînd ne-am cunoscut, ducem cu adevărat o viaţă de aristocraţi. De trei luni de zile nu mai cunosc orele antemeridiane.
M-am hotărît să încetez însă cu viaţa pe care am dus-o pînă acum. E timpul să mă pun pe lucru. Trebuie să-mi prepar examenul, fiindcă altfel, iar îmi iau înainte colegii de la Piteşti. Aici nu ştie nimeni cine sunt, dar în ţara mea nu vreau să rămîn toată viaţa, acelaşi corijent la limba română.
^Am jurat... La noapte mă duc pentru ultima oară „peste apă". Aşa se numeşte Parisul de pe malul drept al Senei. De data asta însă mă duc singur. Altminteri, My Baby iar mă ia acasă la ea şi mîine dimineaţă iar mă scol pe la ora unu după-amiază. Şi eu dacă nu învăţ dimineaţa, zadarnic citesc peste zi. Nu înţeleg nimic.
Aşadar, sunt hotărît. Noaptea asta va fi ultima mea noapte. Are să fie tristă. Sunt sigur. Dar poate are să fie mai bine aşa...
Ce-ar fi fost dacă profesorul meu de limba română mi-ar fi dat să analizez la examen Ultima noapte a lui Mihai Viteazul <? Poate că cu Dimitrie Bolintineanu m-aş fi împăcat mai bine decît cu Grigore Alexandrescu...
Localul este mic. Oglinzile din zid însă îl măresc la infinit. Dacă nu iei bine seama, îţi turteşti nasul în ele. Nu este un local popular. Este cum îi zicem noi une petite boite
374
— o circiumă mică, dar cu notele de plată foarte mari, chiar cînd nu consumi aproape nimic. într-o singură seară, cei 30— 40 de clienţi ai localului cheltuiesc mai mult ca întreaga populaţie a Piteştilor într-o săptămînă întreagă. Localul se deschide numai după miezul nopţii şi se închide cu plecarea ultimului client, care nu mai are în buzunar nici măcar bani de tramvai. Dacă eşti client cunoscut însă te poţi împrumuta Ia chelneri. La Paris, chelnerii sunt oameni foarte cumsecade. Unii chiar sunt oameni foarte instruiţi. De la ei poţi învăţa anume lucruri, pe cari familia şi profesorii tăi clin^ ţară nici nu le-au visat vreodată. Se rad în fiecare zi şi îşi schimbă gulerul în fiecare noapte. De haine nu mai vorbesc, fiindcă sunt totdeauna îmbrăcaţi în frac sau smoking, aşa cum la Piteşti nu se îmbracă decît notabilităţile la 10 Mai. Dar daca ai norocul să cunoşti pe patron, e şi mai bine. Patronul unui unui astfel de local este aşa ceva, mai mult chiar decît tatăl lui Cotan, care este prefect de Argeş. Protecţia unui patron te scapă cîteodată chiar şi de plată. De obicei însă cînd eşti bărbat, patronul nu vrea să te cunoască. în schimb, sunt femei care obţin tot ce vor de la patron. E drept însă că femeile astea duc în fiecare seară în local alţi clienţi decît cei din noaptea trecută. Dealtfel, aceştia din urmă nici nu pot să mai vină, fiindcă a doua zi nu mai au nici un franc în pungă.
în localul acesta n-am fost pînă acum decît de două ori : odată cu prinţul Jean de Capritza, compatriotul meu, şi altă dată cu my Baby, tovarăşa mea la curse şi în alte multe afaceri pe care nu am nici un motiv să le numesc. Acum, vin pentru a treia oară. De data asta sunt singur. De la un timp încolo, simţi că nu mai ai nevoie de pilot. Pilotul e bun o singură dată în viaţă. Altminteri cazi sub epitropia lui. Dovadă, Margareta... Ce-aşi fi păţit s-o tîrăsc cu mine la Paris !... De Steluţa nu mai vorbesc, fiindcă pe Steluţa, mai mult am pilotat-o eu pe ea decît ea pe mine. Altminteri nu ajungea amanta lui Cotan.
în aceeaşi oglindă cu mine, se mai răsfrîng şi alţi clienţi. Un mare duce în compania unei femei şi un brazilian, un mare plantator de cafea, care stă singur la masa de alături. Sunt clienţi vechi pe care îi cunoaşte întregul personal al localului : şi patronul şi chelnerii şi ţiganii din orchestra.
375
Cineva a cerut să se cînte Valse foile. Este un vals care pe vremea aceea făcea mare vîlvă la Paris.
„Oui, le seul bonheur de notre vie Cest de jetter aux quatre vents de la folie Les reves d'amour qui tour a, tour, Dans notre coeur, ouvrent le jour Parmi les flots de poesie..."
Cîteşitrei îi ascultă emoţionaţi parcă şi grăbiţi să facă şi ei ceva în viaţă. Rusul a înjumătăţit o sticlă de piperment, brazilianul, o havană, iar femeia, un creion de buze.
Eu îi privesc prin oglindă şi privindu-i pe ei, mă privesc şi pe mine care deocamdată nu fac nimic. Mă gîndesc însă la banii pe care îi poate cheltui în viaţă un mare duce rus, şi la banii pe care îi poate cîştiga un brazilian cu plantaţiile lui de cafea. Pe mine mă lăsasem deoparte. Uitasem aproape că eram hotărît să-mi prepar examenul cu începere chiar de a doua zi. Din rafturile conştiinţei însă, nu scoţi de obicei decît consideraţiunile care te interesează în primul rînd. Or, prezenţa acestor doi bogătaşi alături de mine, îmi violenta pînă şi cele mai curate gînduri şi intenţii.
La un moment dat, marele duce se scoală şi pleacă. Femeia rămîne singură la masă. Brazilianul profită de ocazie şi începe să-şi arunce ochii şi rotogoaleie fumului de havană spre masa vecină. Are în degete nişte inele care te orbesc. Nu ştiu dacă toate pietrele sunt veritabile. Sunt mari însă cît peceţiîe domneşti de altădată. Şi hrisovul brazilianului trebuie să fie foarte vechi şi scump, fiindcă are pe el vreo şapte peceţii diferite.
Cu cît brazilianul se uită mai insistent la femeie, cu atît mai mult mă uit şi eu la el. Sunt curios să văd care pe care o să ne cucerim mai curînd. El pe ea, sau eu pe el ?... Sunt hotărît chiar să intru cu el în vorbă. La urma urmelor, de ce nu s-ar fi putut înţelege la Paris, un român cu un brazilian ?... Aştept numai momentul.
Un chelner însă se apropie de mine şi-mi şopteşte discret la ureche :
— Princesa Romanowska, vă roagă să poftiţi la masa alteţei-sale.
Eu parcă n-aud bine ce mi se spune. întorc capul şi-i zîmbesc. El însă repetă invitaţia foarte serios. Nu înţeleg
376
pentru ce chelnerul ăsta îşi permite luxul să fie obraznic cu mine. Mă încrunt la el şi-i răspund scurt :
— „A d'autres, mon vieux"....
în clipa aceea însă femeia lîngă care stătuse pînă atunci marele duce, îmi face semn cu mîna, arătîndu-mi locul liber de pe canapea.
De data asta directivele ochilor noştri se schimbă în sensuri diametral opuse. Eu mă uit la femeie şi brazilianul se uită la mine. Amîndoi însă ne privim nedumeriţi, fiindcă nici eu, nici el nu pricepeam nimic. Eu nu ştiu cine este femeia asta, şi brazilianul nu ştie cine poate fi necunoscutul pe care princesa Romanowska îl iavită la masa ei.
A treia mare surpriză de cînd am plecat din ţară ! Femeia îmi face semne disperate şi-mi vorbeşte în limba românească :
— Ce te uiţi aşa la mine ? Nu mă mai cunoşti ? Lizica !... Princesa Romanowska era sora lui Cotan.
Mă scol de la masă, ca un convalescent din pat. Parcă aş fi fost bolnav şi nu-mi venea să cred că m-am însănătoşit. Pînă la masa ei merg împleticindu-mă. în gură mestec zadarnic primul cuvînt pe care trebuie sa i-1 adresez.
Lizica !... Lizica !... Cum s-a schimbat !... Cum a crescut !... Cînd am văzut-o pentru ultima oară la Piteşti, era ca şi mine — o copilă aproape... Şi acum... Ce femeie frumoasă Cea mai frumoasă femeie pe care o vedeam în viaţa mea...
Lizica rîde de emoţia mea. îmi ia mîna în mîna ei şi mă mîngîie ca pe un frate, deşi pînă atunci mîinile noastre nu se atinseseră încă niciodată. E fericită că mă vede şi mă întreabă ce mai ştiu de pe acasă. Nu bănuia că nici eu nu ştiam nimic. Dar chiar dacă aş fi ştiut, ce i-aş fi putut spune ?... întîlnirea asta neaşteptată mă amuţise. Parcă nu mai eram eu. Nu mai eram om... Eram ceva inert şi minuscul ca o batistă uitată de o femeie pe canapea. Şi-n canapeaua pe care stam lîngă ea, simţeam cum mă scufund ca muntele Şaint-Micheî în mare.
Prin aceleaşi emoţii ca mine, trecea probabil şi brazilianul de la masa de alături. Faptul că vorbeam o limbă pe care el n-o pricepea, îl exaspera aşa de mult, că la un moment dat, chemă pe girant şi-i reclamă că prea e multă gălăgie în local.
377
Lizica îmi dă adresa ei ca să vin s-o văd a doua zi. în noaptea aceea, nu puteam sta mai mult de vorbă, fiindcă aştepta pe marele duce Alexis, care trebuia să se întoarcă. Emoţionat de ce-ar fi putut să mai urmeze a doua zi, încercai să mă scuz că nu pot veni. Mă hotărîsem doar, să încep şi eu odată să-mi prepar examenul. Lizica însă îşr bate joc de mine :
— Fugi d-acolo !... Parcă ţie de examene îţi arde ? Nu te ştiu eu ?... Fii băiat deştept. Ai mai rămas tu şi la Piteşti corigent la limba română, şi n-ai murit... slavă Domnului !....
De azi-noapte parcă sunt nebun. N-am putut adormi decît spre ziuă. Lizica mi se aprinsese ca un bec electric în creier, drept între ochi. întunericul din odaie nu era suficient, închideam ochii să fac şi mai mult întuneric în jurul meu şi în mine. Degeaba... Lizica era tot acolo. Nu pleca şi pace... Aşa trebuie s-o fi purtat-o în el pînă în clipa cînd şi-a dat duhul şi bietul Mihăiţă. Şi eu care credeam că Mihăiţă a fost un dobitoc !...
Doamne, Doamne !... Pune strajă gurei mele şi stavilă la. timp credinţelor greşite...
Nu cumva iubesc şi eu pe Lizica ?...
M-a aşteptat factorul poştal care-mi aducea un mandat de la mama. Cînd număram banii, nu ştiu de ce m-am oprit deodată, m-am uitat drept în ochii lui şi l-am întrebat :
— Dumneata cunoşti pe Lizica !... Pe princesa Romanow-ska ?
Factorul credea probabil că nu mă trezisem încă din beţia făcută în noaptea aceea. A zîmbit uşor şi nu mi-a răspuns.
Eu însă nu m-am lăsat intimidat de indiferenţa lui şi l-am apostrofat din nou :
— Păcat de d-ta... Degeaba mai trăieşti... Ascultă-mă pe mine, domnule... Nu există în tot Parisul o a doua femeie la fel ca Lizica... Şi Lizica e româncă... E din acelaşi oraş cu mine...
După-amiază m-am dus la ea acasă.
Lizica stă pe Avenue Henri Martin, într-un hotel particular. Are portar, intendent, valeţi şi tot felul de bone si
servitoare mai mărunte, cu care dacă nu eşti obişnuit, le poţi lua, nu importă pe care din ele, drept stăpîna casei.
Hotelul are două etaje, cu încăperi felurite, pline de mobile de stil, vitrine şi tot felul de bibelouri de preţ, covoare persane, tablouri de Manet şi Berthe Morisot, litografii de Toulouse-Lautrec şi bucăţi de marmură de Rodin, un ogar alb, două pisici de Angora, iar într-un colţ mai întunecat, pe o etajeră japoneză, fotografiile familiei : prefectul, nevastă-sa, Oiţa şi Cotan.
Mihăiţă însă nu e nicăieri. Şi eu tocmai de Mihăiţă mi-am găsit să-i vorbesc...
Cînd aude că s-a sinucis, Lizica rămîne surprinsă. Cînd îi spun însă că s-a sinucis pentru ea, Lizica începe să rîdă.
— Săracul !... Ce caraghioşi sunt copiii ăştia de prin provincie. Ţin cu tot dinadinsul să ne îndatorăm fără să avem nevoie de serviciile lor... Dar bine, nu găsise pe Scoroboaia, nici o fată de nasul lui ?... Păcat de el...
Şi atîta tot... Simt că din clipa aceea, Mihăiţă este mort pentru totdeauna şi pentru mine la fel ca pentru toată lumea.
Eu, cel puţin, n-am să mai vorbesc niciodată de el.
Vreau să întreb de sănătatea lui bărbatu-său dar nu ştiu cum s-aduc vorba. Fotografia actualului prefect lipsea din colecţia familiei. Noroc însă că Lizica, începe să-mi vorbească singură şi despre ea şi despre toţi ceilalţi ai ei. în lipsa unui preot ortodox, Lizica mă luase pe mine drept duhovnic Spovedania ei însă era parcă transcrisă după a mea. Numai că eu n-o scrisesem încă şi nici n-o spusesem nimănui pînâ atunci.
— Ce bine-ai făcut c-ai venit la Paris... Bravo ţie... Nu e aşa că-ţi place ?... Zici c-ai venit să faci dreptul ?... De !... Ştiu şi eu ?... Nu cred să-l poţi sfîrşi... Aici oamenii vin să se strîmbe, nu să se-ndrepte... Uită-te la mine... Vezi ce strîmbă sunt ?... Nu, nu... Nu rîde, că-ţi vorbesc serios... Aşa eram eu la Piteşti ?... Spune. Parcă eram un chibrit la fel cu toate celelalte din cutie. Era să mă aprindă cineva şi pe mine odată şi gata... Aici însă vezi cum m-am schimbat ?... Vezi cîte spirale are firul dinăuntrul becului electric ?... Aşa sunt şi eu... Cu cît spiralele sunt mai numeroase, cu atît lumina e mai puternică... Ce ?... Voi credeaţi că măritişul meu
378
379
e serios ?... De unde ?... M-am măritat să scap de ei... Bine c-am scăpat... Dacă nu mă măritam, se scăpau ei de mine, că eu mă omoram... Nu mai puteam trăi acolo. în oraş ori la cimitirul Şerban-Vodă era acelaşi lucru. Aici însă simt că trăiesc... Cît voi trăi, nu ştiu... Mai ales că doctorii mi-au spus că am un plămîn atins. Dar ce-are a face ?... Omul are doi plămîni. ...Şi după ce n-o mai fi bun nici celălalt, o să se întîmple ce trebuie... Sfîrşitul n-are nici o
.----—.... ^.m riaya.„ 11.1 ta uLidvtt. j.u iei cocaina
Nu ?... Cum se poate ?... în tot Parisul n-ai cunoscut pînă acum nici o femeie fină ? Ia spune... Noaptea cînd sunteţi împreună în pat... cînd vă sărutaţi... cînd sunteţi în fine gata... cum să zic... Nu ţi-a trecut nimeni cu degetul, aşa uşor, pe sub nas... un praf alb... o pudră fină ?... Vai !... Ce român inadaptabil !... Cum o să poţi tu învăţa dreptul ia Paris ?... Te pomeneşti că nici înţepături cu morfină nu-ţi faci... Ei, vezi ?... Eram sigură... Fugi de-aici că-mi pare rău că te-am mai întîlnit... Zău aşa î...
Şi Lizica este aşa de supărată pe mine, că de necaz îşi sfîşie bluza, lăsînd să i se vadă tot pieptul gol...
Eu nu-i mai răspund decît cu capul, cînd la drepata, cînd la stînga, cînd înainte, cînd înapoi... Parcă aş fi un vîrf de plop pe care-1 bat toate vînturile de pe lume. Spovedania Lizichii mă cufundă tot mai mult în inconştienţă.
— Şi mai ai pretenţia că eşti bărbat !... Nu ?... Brava !... Aşa cum era cît p-aci să fie şi bărbatu-meu, dacă n-aş fi reuşit la timp să-1 fac să-şi dea seama de ridicol... Ai văzut pe marele duce Alexis ?... Are aproape 50 de ani... Şi totuşi nu se teme de cocaină... E cît se poate de sănătos... Călătoreşte tot timpul şi nu simte oboseala decît atunci cînd îi place lui să se oprească undeva... Bărbatul-meu însă vrea să stau cu el la Piteşti... la ţară... la moşie... Ba nu, zău... Tu ne-ai fi văzut pe noi împreună ?... Bine ne-ar mai fi stat !... Ar fi avut lumea din Piteşti pe seama cui să se distreze... El un ciob de oală spartă şi eu un păhărel de cristal... Marele duce Alexis, cel puţin, nu mi-e bărbat... Mi-e numai amant... A, ha !... ştiu la ce te gîndeşti... la gura lumei... la opinia publică... Nu-mi pasă... Toate femeile au cîte un amant !... E drept că nu toate pot avea cîte un mare duce, dar dacă
380
aşa mi-a fost norocul ? !... Atît mai bine pentru mine... Nu.?... Tu dacă-ai fi fost femeie, nu ţi-ar fi plăcut să fii amanta unui mare duce ?... Era oare mai bine să fiu nevasta cui ştii şi tu ?... Spune tu, ce aş fi putut face eu cu el la Paris ?... Ce am şi făcut, dealtfel... L-am trimis acasă, să îngrijească de moşie... De moşiile marelui duce îngrijesc alţii. Mirele duce nu îngrijeşte decît de mine... Tu ai fi capabil să faci ca el?... Nu... Ei!... Vezi ce înseamnă să fii bărbat?... Bărbat adevărat însă, nu ca el, numai cu „fost prefect" pe cartea de vizită...
Şi Lizica ar fi continuat să-mi vorbească la fel şl încă multă vreme, dacă un servitor n-ar fi anunţat sosirea marelui duce.
Marele duce !...
Cuvintele astea, parcă sunt doi nori încărcaţi cu electricitate diferită. Fac explozie chiar în urechile mele. Ecoul exploziei însă îmi pătrunde pînă în adîncul sufletului. De cînd sunt la Paris, sondez numai adîncimi incomensurabile. Una din ele sunt eu însumi. în golul acesta însă nu privesc niciodată pînă în fund.
Prea e adînc şi prea e întuneric... Mi-e teamă de ce aş putea vedea dincolo de ce vede toată lumea.
Lizica, bunăoară, dacă şi-ar fi aruncat ochii la mine în momentul acela, m-ar fi văzut aşa cum poate am să rămîn toată viaţa. Şi Lizica n-ar fi fost deloc încîntată de -efectul îndrumărilor ce-mi dăduse pînă atunci. E drept că >din ce-mi spusese ea, nu prea înţelesesem mare lucru. Nu ştiam încă ce înseamnă un bărbat adevărat. Bărbatul din faţa ei însă era mai copil ca niciodată. Era galben şi tremura de teamă ca elicea de alamă a unui ventilator electric. Sosirea neaşteptată a marelui duce mă dăduse înapoi cu trei ani şi jumătate. Sărbătoream, fără să vreau, aniversarea primei mele mari nenorociri în viaţă. Noroc însă că marele -duce nu era profesor de limbă română, şi Lizica nu semăna deloc cu Kety...
Şi totuşi, emoţia nu mi-a trecut decît după ce am fost
prezentat marelui duce.
în sfîrşit !... Strîng şi eu mîna unui boier de viţă veche... De la anul 1613, familia Romanovilor domnea fără întrerupere în Rusia. My Baby, deşi de viţă poate tot aşa de ^eche, nu-mi vorbise niciodată de strămoşii ei. Aceeaşi dis-
381
creţie observ că păstrează şi marele duce. Dar marele duce e altceva. Vlăstarul Romanovilor nu vorbeşte fiindcă n-are nevoie. Strămoşii lui vorbesc mai elocvent decît ar putea vorbi el... Pentru mine însă nu vorbeşte nimeni... Limba nucului, din via noastră de la Slatina, n-o cunoaşte nimeni aici. Şi nucul acesta e singurul meu strămoş cu care m-aş putea lăuda...
Marele duce a fost la cursele de trap de la Vincennes, unde unul din caii săi a cîştigat „Grand prix d'automne". Proprietarul însă şi-a păstrat numai satisfacţia cîştigului. Premiul, transformat într-un inel de smarald, 1-a oferit Lizichii chiar în faţa mea...
Abia acum încep să înţeleg şi eu ce înseamnă a fi bărbat adevărat.
La despărţire, Lizica îmi şopteşte discret la ureche :
— Ascultă... Dacă ai cumva nevoie de bani, nu te jena...
Spune-mi drept... Tu trebuie să cheltuieşti mult la Paris...
Am văzut eu aseară cum îţi place să trăieşti...
Ce să fac ?... De o lună de zile mă întreb mereu ce trebuie să fac ?... Nu găsesc însă nici o soluţie care să mă poată mulţumi... Asta înseamnă că toată ziua mă gîndesc la Lizica... Era fatal să ajung aici !...
Nu ştiu dacă o iubesc cu adevărat sau dacă nu e decît o simplă dar puternică obsesie. Lizica însă mă stăpîneşte ca un reumatism rebel care mi-a înţepenit tot corpul.
La examen nici nu mă gîndesc. Să-l prepare cei care au timp. Eu n-am decît dureri de cap, ameţeli şi o singură mare preocupare în viaţă : Dacă i-aş mărturisi dragostea mea, ce are să zică oare Lizica ?
Ciudat lucru. Eu nu pot fi niciodată singur cu Lizica nici cînd o am în faţă, nici cînd o am numai în gînd. Spectrul lui Mihăiţă mi-apare blajin şi prietenos, aşa cum l-am cunoscut în viaţă, se apropie de mine, mă ia de mînă şi cu degetul la gură, îmi şopteşte parcă :
— Nici o vorbă... Lizica nu trebuie să ştie nimic... Altminteri o superi... îi turburi viaţa... O faci să sufere. Hai mai bine cu mine şi pe ea las-o în pace...
Şi de cîte ori o vad, urmez sfatul lui Mihăiţă. Nu-i spun nimic... Lizica nu ştie încă nimic... Nu ştie c-o iubesc...
382
Simt însă că situaţia asta nu poate dura la infinit. E mult mai grozavă ca examenul pe care nu mă pot decide să-l prepar... Parisul începe să mă plictisească... Ce-am căutat eu oare aici ?... Cine mi-a scos pe Lizica în cale, cînd eu habar n-aveam de ea ?
Ah !... Ce bine ar fi fost dacă nu mă hotărâm să-mi prepar examenul aşa de curînd !... Nu m-aş fi dus să-mi petrec ultima noapte „peste apă" şi nici pe ea n-aş fi în-tîlnit-o.
Mă simt aşa de nenorocit că mi-ar trebui două fericiri deodată, ca să-mi pot veni iar în fire : să-mi trec examenul şi să mă iubească Lizica.
Veştile de acasă încep să mă pună pe gînduri. Iată ce-mi scrie mama :
„Dragul mamii,
Am auzit că la Paris n-ar fi tocmai aşa după cum spui tu, şi că de un an şi jumătate nu faci decît să petreci cu femeile, care-ţi mănîncă banii şi-ţi ruinează sănătatea. Gîn-deşte-te bine unde ai .să ajungi cu felul acesta de viaţă. Averea ta nu este aşa de mare ca să poţi face faţă cu ea pînă ce s-o îndura Dumnezeu să-ţi sfîrşeşti studiile. Dacă nici primul examen nu l-ai trecut pînă acum, mai bine întoarce-te acasă, fiindcă slavă Domnului, se învaţă destul de bine şi la Universitatea noastră de la Bucureşti. Nu te supăra că-ţi spun lucrurile astea, dar pe aici prin oraş nu se prea vorbeşte bine de tine. Şi lucrul ăsta pe mine mă doare mai mult ca pe tine. Se spune că te-ai fi înhăitat cu Lizica a prefectului, care a fugit de la bărbatu-său şi acum face pe femeia de stradă la Paris. Păcat de ea şi de bieţii părinţi, că i-a făcut de rîs în tot oraşul. Nu te potrivi ei, că tu tot copil eşti pînă ce o să-ţi iei majoratul. Să ştiu barim că ai fost cuminte atîta timp cît ţi-am purtat eu de grijă. Pe urmă, ce-o vrea Dumnezeu ! Eşti liber să faci cu banii tăi ce-ai să vrei. Dar dacă o fi să continui aşa după cum ai început, să ştii de la mine că în doi, trei ani n-o să mai ai para chioară. Banul este lucru dracului, mai ales acolo la Paris, unde viaţa este mai scumpă ca la noi. Anunţă-mă şi pe mine cînd o
383
fi să-ţi treci examenul, ca să nu-mi fie ruşine de lumea care mă întreabă de tine, cînd ies prin oraş. Te sărută cu toată dragostea.
Mama ta"
Extraordinar !... N-am să pot scăpa niciodată de concursul benevol al celor cari parcă au jurat să-mi poarte de grijă cu orice preţ... Şi barim dacă le-aş fi cerut acest sacrificiu !... Dar de unde ? Nu le cer nimic... Nu le cer şi totuşi domnii de la „centru" vor să ştie mai bine ca mine ce fac eu la Paris... Şi cînd mă gîndesc că vecinul meu de pe coridor, nici pînă azi nu cred să fi aflat cine sunt, deşi uşile noastre se găsesc faţă-n faţă.
Nu-ţi fie teamă, mamă... Lizica nu mă costă încă nici un ban. Ba ceva mai mult... Dacă ai şti tu ce mi-a propus !... Dar, nu... Nu încă... Deocamdată, mi-e ruşine să-ţi spun... Cît priveşte examenul, fii pe pace... îţi promit solemn că-1 voi trece cu succes, chiar dacă ar fi ca Lizica să nu mă iubească niciodată.
Mai zilele trecute, am mîncat cu marele duce la „Pail-lard". ^
Ruşii au sentimentul de familie foarte dezvoltat. Pe mine, bunăoară, mă socoteşte un fel de rubedenie îndepărtată, numai pentru faptul că sunt din acelaşi oraş cu Lizica. Ca să-mi dovedească trăinicia simpatiei sale, mi-a propus să mă angajeze ca secretar, sau mai bine zis, rînduitor al celor două biblioteci răvăşite — una a lui şi alta a Lizichei.
Nu ştiu ce fel de bibliotecă o avea marele duce. N-am fost niciodată pe la el pe acasă. Lizica însă, ştiu bine, n-are nici un fel de bibliotecă, şi nici nu cred să aibă în gînd aşa ceva. Toate romanele pe care le cumpără mi le dăruieşte mie, după ce le citeşte. Pe mine însă lucrul acesta mă plictiseşte grozav de mult. Lizica citeşte numai autori la modă, pe cari eu nu-i pot suferi. Cînd îi vorbesc de Lautreamont, de Aloîsius Bertrand, de Villiers de ITsle Adam, de Marcel Schwob, de Remy de Gourmont sau de Andre Gide, are aerul ca mă compătimeşte ca şi cum aş fi rămas corigent şi la limba franceză... Cu cît o iubesc mai mult, cu atît îmi dau seama că pe Lizica nu trebuie s-o iubească un intelec-
¥ L TV R A   HA Ti
Corigent la limba română, coperta ediţiei princeps, 1928
384
SiillBl iîsipl
I|J| i*\ *r«
>     ^ v
iiWIsaiil
iriflHHHHIHIHI
tual. Lizica este o bestie frumoasă în care însă nu te poţi încrede. Te muşcă chiar cînd îi dai de mîncare...
Nu ştiu însă dacă acesta a fost adevăratul motiv, pentru care am refuzat propunerea marelui duce. Nu mi-am putut da seama în primul moment. Mi s-a părut însă că gentileţea marelui duce este o glumă de prost gust. Dar marele duce, care este un om binecrescut, deghizase gluma într-o ofertă sentimentală, care ar fi putut surîde chiar şi fostului meu profesor de limba română. Amantul Lizichii pare că-mi plînge de milă, ori de cîte ori vrea să fie drăguţ cu mine. Marele duce nu uită niciodată că sunt din acelaşi oraş cu Lizica...
Lizichii însă, care m-a întrebat tot aşa de mirată ca şi marele duce pentru ce am refuzat propunerea, i-am răspuns fără înconjur :
— Fiindcă te iubesc şi nu vreau să trăiesc la Paris din mila amantului tău...
Lizica s-a schimbat la faţă ca ziua de 6 august a fiecărui an. Şi-a ridicat apoi ochii în tavan ca să vadă, dacă nu cumva, din cer, se uită cineva la noi, şi a dat din cap dezgustată de uniformitatea acestui moment suprem. Tavanul nu se crăpase însă şi catapeteasma lumii aştepta probabil o frază mai de efect, ca să se dărîme peste noi.
Mi-am dat seama imediat că declaraţia mea, fusese bombastică şi mai idioată ca un vers din Micul dor. Era prea tîrziu însă. Lizica începuse să vorbească ea :
— E foarte drăguţ din partea ta să-mi spui că mă iubeşti. Asta înseamnă că ai început să ai şi tu gust... Probabil, de cînd eşti la Paris... La Piteşti nu mi-ai dat niciodată să înţeleg că mă placi... Aproape nici nu te uitai la mine... Nu este aşa ?... Spune...
— Nu, nu... Nu este aşa... Te iubesc de mult... de cînd te cunosc !...
— Nu, nu... Mă iubeşti numai de cînd ai văzut că mă mai iubesc şi alţii... Pe mine mă iubeşte foarte multă lume... Ma iubeşte şi Rotschild, nu numai marele duce... Eu însă nu iubesc pe nimeni... Pe mine, bărbaţii mă scîrbesc... îi suport însă fiindcă am nevoie de ei. O femeie ca mine are totdeauna nevoie de un bărbat... Dar vezi tu ?... Nu orice om, poate fi bărbat adevărat... Pe tine însă am să te iubesc, tocmai fiindcă nu eşti încă bărbat... Am să te iubesc, dar
385
altfel, cu totul altfel ?... Ce ?... Nu crezi ?... Eşti un prost... Uite, vezi ?... Mutra asta de idiot, mă face să te iubesc chiar mult de ţot... foarte mult... aşa cum aş iubi un frate. Ce ?... Nu-ţi convine ?...
Eu continui să dau din cap, ca un mînz nărăvaş. Ea însă, cu o singură vorbă, îmi aruncă parcă un laţ de gît şi mă imobilizează pe loc.
— Cum ?... Tu vrei să fii ceva mai mult ?... Vrei să-mi fii amant ? Ce fel de amant ?... Aşa cum este marele duce ?... Nu se poate... Adică, nu poţi tu... Mărturiseşte...
Eu oftez în chip afirmativ. Ea continuă să-şi bată joc de mine cu voluptatea unei pisici care ţine un şoarece în gheare.
— Ei, da... înţeleg... Vrei să-mi fi amant de coeur... Nu ? Nici asta nu se poate. Adică nu vreau eu... N-am încredere în tine... Tu eşti încă un copil... Nu te gîndi că suntem amîndoi de aceeaşi vîrstă... Eu sunt mult mai rezonabilă ca tine... Şi eu iubesc numai cu capul, nu cu inima. Haide, haide... Fii cuminte... Du-te şi-ţi ia bibliotecile în primire. Ai să găseşti în ele cîteva cărţi cari au să-ţi fie de folos poate...
Apoi, după o pauză, ca şi cum s-ar fi consultat din nou, cu ea însăşi:
— Nu uita însă, că şi visele se împlinesc cîteodată. Ai răbdare... Cine ştie ?... Dacă ţii aşa de mult, poate ai să fii şi tu odată amantul meu... Iată, îţi promit !... Dar numai o singură dată în viaţa ta... De mai multe ori, n-ar fi bine poate... Ai încredere în mine... Eşti mulţumit ?... Bine... Aşteaptă numai... Ştii s-aştepţi ?... Ştii ce trebuie să faci ca să nu mai fii copil ?... Să fii bărbat ca marele duce... Vino să te pup, lighioană mică şi fără nume !... în ce atlas de zoologie e fotografia ta ?...
Şi cu gestul cel mai firesc din lume, calmă şi fără pic de emoţie, Lizica mă sărută pe gură, ca şi cum o vrabie ar fi trecut un bob de mei, din ciocul ei în ciocul puiului din cuib.
*îc \ i?"nt blblloteca™l marelui duce, sau mai bine zis, al Lizichn — ceea ce nu este acelaşi lucru - mi-am reluat viaţa de om in toată firea. Mă scol dimineaţa la ora
386
şapte şi în fiecare noapte, mă culc numai în patul meu. în cafenea nu mai intru decît ziua, iar peste miezul nopţii nu întîrzii decît cînd mă duc la teatru.
Fiindcă cele două biblioteci nu-mi dau aproape nimic de lucru, în restul orelor libere, citesc. Am ajuns chiar foarte departe. Dreptul este o ştiinţă pe care la nevoie o poţi învăţa ca pe o poezie. Dacă nu mă înşel agatirşii aveau legile scrise în versuri...
Tot ca pe un text de lege învăţasem şi noi în şcoală poezia : Umbra lui Mircea la Cozia. Cînd am voit s-o comentez însă, mi s-a înfundat...
în schimb, principiile de drept le poţi comenta la infinit. Le poţi întinde şi răsuci după cum îţi convine. Ştiinţa dreptului are ceva din personalitatea cauciucului. Suportă orice diformare. Cu cît reuşeşti să pari mai absurd, cu atît mai mult impresionezi pe specialişti. Totul depinde de cei care te judecă. Nu e nevoie ca pentru acelaşi caz să pledezi la fel chiar dacă ai în faţa ta aceiaşi judecători. Sentinţele variază, nu după speţa procesului, ci după buna dispoziţie a judecătorilor, cari în treacăt fie zis, trebuie să fi studiat şi ei dreptul la fel ca tine. Asta înseamnă că dreptul e o ştiinţă de pură inteligenţă. Inteligenţa singură îţi permite să jonglezi cu „uite popa, nu e popa" în aşa fel ca la un moment dat, să judeci că ai în faţa ta, nu numai un popă anonim, dar chiar un adevărat patriarh... De aceea, poate, majoritatea studenţilor români de la Paris studiază dreptul. Românul, din firea lui, este „şmecher". Excelează în aşa-zisele „variaţiuni pe o singură coardă" chiar cînd nu este muzicant. Tema n-are nici o importanţă. Totul constă în dexteritatea cu care prezintă variatele aspecte ale unei melodii de multe ori inexistente chiar. Procesele mari, dealtfel, nu le cîştigă oamenii de drept, ci numai advocaţii mari...
Ştiu că muzicanţii şi advocaţii au să protesteze. îi previn însă că n-au dreptate, fiindcă şi unii şi alţii pot fi în anume momente aceiaşi admirabili maeştri cîntăreţi, sau cum se spune aici la Paris Les maîtres chanteurs.
Cred că pînă la sfîrşitul lunii mai voi fi gata. în pri-nia jumătate a lunii iunie mama va primi vestea mult-aşteptată, iar în oraşul Piteşti, noutatea sosită de la Paris va putea fi afişată mai^ întîi la „centru", aşa cum cere tradiţia locală, şi de aci răspîndită în tot oraşul.
387
Ca şi mama, Lizica aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare evenimentul fixat pentru jumătatea lunii iunie. Eu o ţin la curent cu toate laturile complexei mele activităţi. Ea însă pare a se interesa mai mult de mine decît de bibliotecă şi universitate. Mi-a mărturisit că ideea bibliotecilor, ea i-a sugerat-o marelui duce. Amantul său nici nu se gîndea la aşa ceva. N-a cetit în viaţa lui nici o carte şi nu ştie să scrie decît frazele tipice impuse de protocol şi legăturile de familie. Pentru restul corespondenţei, marele duce, care vorbeşte cinci limbi, are cinci secretari: pentru limba rusă, franceză, engleză, germană şi italiană.
Păcat că marele duce nu vorbeşte şi româneşte. M-ar fi luat poate pe mine ca al şaselea secretar. Numai de n-ar fi aflat că am rămas corigent la limba română... Lizica e în stare să-i fi spus şi lucrul ăsta. I-a spus ea, dealtfel, lucruri şi mai grozave... I-a spus, bunăoară, c-o iubesc !... Marele duce, a surîs. Surîsul este primul şi cel mai imperativ atribut al unui adevărat bărbat, mai ales cînd este şi mare duce...
Fostul meu profesor de limba română, deşi nu era mare duce cînd şi-a vîrît capul pe fereastră la Kety în odaie a surîs şi el... A surîs însă „verde". Un mare duce surîde totdeauna „roşu".
Ce a ieşit din surîsul verde am văzut. Să mă ferească Dumnezeu să mai văd ce-are să iasă şi din surîsul roşu.
Sănătatea Lizichii începe să mă îngrijoreze. Plămîntul de care-mi vorbise nu era o glumă. Lizica este ofticoasă. Din zi în zi frumuseţea ei devine tot mai stranie. Lizica este mai albă ca moşiile marelui duce în timpul iernii.
Şi totuşi Lizica nu vrea să se îngrijească. în loc să se ducă pe coasta Mediteranei, stă tot timpul la Paris. Ziua se agită cu tot felul de nimicuri, iar noaptea colindă din cartier în cartier, după cum pe vremuri la Piteşti, colindam şi noi din casă în casă, dar numai o dată pe an : în noaptea de Moş Ajun.
Mi-aduc aminte de noaptea cînd masa prefectului, încărcată cu tot felul de bunătăţi, ne înfrăţise stomacul pentru o clipă şi ne învrăjbise sufletul pentru o vecinicie. Era tot o noapte de Moş Ajun.
388
Parcă mă văd şi azi în mijlocul celor de atunci. Mihăiţă sta între Lizica şi mamă-sa, Rădulescu Florian lîngă Oiţa, Ţăpuş Nicolae şi Columbachis Aristotel la dreapta şi la stînga grecoaicei, iar eu între guvernanta care nu vorbea decît englezeşte şi văduva de la Cîmpulung care nu vorbea deloc. Mă văd apoi pornind cu toţi ceilalţi prin zăpadă pînă la glezne, sfidînd gerul şi mai ales viitorul, căruia nu-i făcusem încă cinstea să-1 introducem în preocupările noastre de pînă atunci.
Astăzi însă, afară de Mihăiţă care ştiu unde se află, de ceilalţi nu mai ştiu absolut nimic. De cîtva timp însă am început să mă număr şi eu printre „ceilalţi". Nu mai ştiu aproape nimic nici de mine. Mi-am pierdut parcă urma. De cîte ori mă caut, îmi pare rău că nu mă găsesc niciodată, acolo unde mă aflu. Cînd stau alături de Lizica, mai ales, nimeni parcă n-ar fi alături de ea. Cîteodată, mă simt aşa de absent că-mi vine să plîng. Sunt parcă mai absent chiar decît Mihăiţă, cel mai absent dintre noi toţi în clipa de faţă... Nu ştiu de ce, dar de cîte ori mă gîndesc la el, mă trezesc gîndindu-mă la mine însumi. Chipul lui începe să se confunde cu al meu. Şi doar Mihăiţă nu semăna deloc cu mine. Nu semăna însă atunci, cînd nu eram poate amîndoi la fel, cînd el iubea numai pe Lizica iar eu mă lăsam să fiu iubit de toată lumea. Dar azi, cînd pe Lizica o iubesc şi eu la fel cu el, cine-mi spune că n-am început şi eu să seamăn cu Mihăiţă ?... El, e drept, trebuie să fi putrezit de mult... Eu însă abia acum încep... Dar azi, mîine, mai curînd sau mai tîrziu amîndoi o să fim la fel... Morţii seamănă între ei ca nişte fraţi gemeni. în pămînt, toţi suntem copiiii aceluiaşi tată.
Cînd îi vorbesc de moarte, Lizica îşi bate joc de mine. Lizichii nu-i este frică de moarte. Vrea să moară ca o floare în paharul de cristal în care a lăsat-o stăpîna casei, care a plecat într-un voiaj mai lung...
Pe mine însă cinismul Lizichii mă revoltă. Lizica nu poate fi sinceră. N-are nici un motiv să-şi grăbească singură moartea. Nu poate fi nici obosită, nici dezgustată de viaţă. N -are nici măcar grija unui examen la facultate, ca mine. E tînără şi frumoasă şi are tot ce-i trebuie ca să trăiască fericită. Toată lumea o cunoaşte şi o iubeşte. Femeile, ca şi bărbaţii o întîmpină la fel cu aceleaşi exclamaţii de admi-
389
raţie. întregul Paris o soarbe cu ochii şi adoarme cu ea în gînd ca cu amintirea unei zile de sărbătoare. în localurile de noapte în care se află că vine Lizica toate mesele sunt rezervate de cu ziua. Pentru un scaun suplimentar la un colţ de masă, se plăteşte ca pentru un hectar de pămînt arabil. Şi 1 în Franţa, pămîntul este cu mult mai scump ca în România...
Lizica mi-a mărturisit că vrea să fie îngropată în pămînt francez.    Pămîntul Franţei adăposteşte atîţia morţi j iluştri, că amintirea lor îl face să rodească parcă mai mult ' ca ploaia şi soarele. în Franţa cînd eşti cu adevărat cineva, nu mori aproape niciodată. Şi Lizica este obsedată de nu- | mele cîtorva femei din veacurile trecute, care deşi au murit de mult, continuă parcă să trăiască şi azi.
Credeam că singurul mare eveniment al anului va fi examenul meu, care la Piteşti, mai ales, trebuie să fi produs oarecare senzaţie. M-am înşelat însă. în Extremul Orient, s-a petrecut un eveniment cu mult mai senzaţional : războiul ruso-japonez.
Lizica oscilează între două emoţii deopotrivă de puternice. Una e plecarea mea ; alta, plecarea marelui duce. Eu trebuie să plec pentru îndeplinirea unor anume formalităţi care reclamă prezenţa mea neapărat în ţară. Trebuie să-mi iau majoratul şi să-mi prelungesc amînarea serviciului militar. Marele duce însă a plecat în Rusia de aproape o lună. Acum trebuie să se găsească în drum spre Manciuria.
De întors, probabil că o să ne întoarcem amîndoi, afară numai dacă, bineînţeles, unul din noi nu va ortul popei. De data asta însă nu ştiu care din noi va lua înaintea celuilalt, îmi dau seama că de cînd iubesc pe Lizica, eu şi marele duce nu suntem decît doi cai de curse, cari galopează pe ultima sută de metri, ce-i mai despart de potou. Potoul nostru este Lizica. Pînă azi, toate cursele au fost cîştigate de marele duce. Nici nu se putea altfel... Marele duce este cal de rasă. Strămoşii lui numără cîte un împărat în fiecare generaţie. Eu însă nu sunt decît un biet outsider care aştept un handicap convenabil în care să mă pot afirma. Dacă scap şi ocazia asta, din cal de curse devin cal de saca...
390
Marele duce nu cred să se poată întoarce înainte de sfârşitul războiului. Eu însă mă pot întoarce oricînd înaintea lui. Dacă aş fi fost major n-aş fi plecat pentru nimic în lume din Paris. Dar mama nu mai vrea să-mi trimeată nici un ban. Şi eu tocmai acum, am mai mult ca oricînd nevoie de bani. La Lizica nu mă pot împrumuta fiindcă în momentul de faţă nu mai are nici ea. în cîteva zile, Lizica a dat gata toţi banii pe care îi lăsase marele duce. Cît despre banii din ţară să nu mai vorbim. Lizica nu primeşte de acasă decît o sută de franci mai mult ca mine. Amîndoi dar, suntem cum se zice dans la plus noire puree. Lizica, mai ales, suferă îngrozitor. Pentru ea, banii sunt ca boabele de orez din pilaf... Nu ştie niciodată cîte boabe mănîncă. Aşa mănîncă Lizica... mult... enorm... de mult... poate fiindcă i-au recomandat doctorii să se supraalimenteze. Lizica însă depăşeşte pînă chiar şi prescripţiile medicale. Mănîncă tot ce vede cu ochii. Mie bunăoară, pînă azi, mi-a mîncat ceasornicul de aur care-l aveam de la tata, inelul cu briliant pe care mi-1 dăduse mama-mare cînd am plecat la Paris, două rînduri de haine, un pardesiu şi leafa mea de bibliotecar pe care marele duce, la plecare, mi-o avansase pe trei luni de zile.
Trebuie să plec dar... Trebuia să plec de acum cîteva zile chiar... M-a oprit Lizica. A avut nevoie de mine, sau mai bine zis, de rolul pe care trebuia să-1 joc fără voie. Nu puteam s-o refuz. Dealtfel, Lizica are perfectă dreptate. O soluţie mai nimerită nu puteam găsi nici eu, nici ea. Pînă ce-am să <mă întorc cu bani din ţară, Lizica a închiriat unui ataşat de la legaţia portugheză, două din odăile sale de la parter. Contractul însă l-am semnat eu, ca şi cum aş fi subînchiriat cu învoirea proprietăresei odăile pe care pînă atunci le locuisem eu. De ^cînd nu mai are parale, Lizica a început să aibă scrupule.
Situaţia asta însă nu va dura multă vreme. Marele duce nu o poate lăsa sur la paille. Oricît de mare ar fi, în Rusia, criza financiară provocată de război, un mare duce poate găsi totdeauna banii necesari pentru a-şi întreţine amanta. Şi afară de asta, ruşii au credit nelimitat la Paris. O simplă telegramă e de ajuns. Semnătura marelui duce este ca toiagul lui Moise : face să ţîşnească apă    din piatra seacă...
Eu însă mă rog la Dumnezeu ca marele duce să întîr-zie cît mai mult cu trimiterea banilor. Surpriza asta vreau
391
să i-o fac eu, cînd am să mă întorc din ţară, major şi om bogat... Cînd voi lua locul marelui duce, poate rusul să se întoarcă victorios de la război. Adevăratul victorios am să fiu eu... Abia atunci Lizica o <să înţeleagă care din doi o iubeşte cu adevărat... Ştiu bine că averea mea nu se potriveşte nici pe departe chiar, cu averea marelui duce. Lizica însă, care este femeie inteligentă, va aprecia sacrificiul fiecăruia din noi, nu după importanţa sumelor emise, ci după putinţa băncilor emitente.
Mi-e teamă însă că Lizica, cum este ea „mînă spartă", n-are sa poată rezista pînă la întoarcerea mea din ţară. în cazul acesta, voi fi nevoit să-i fac surpriza prin poştă, nu prin viu grai. Prima recoltă a ogorului meu părintesc va fi un cec. al Băncii Naţionale Româneşti către Banque de Paris et Pays Bas...
Numai de nu mi-ar lua înainte marele duce.
La noapte plec spre ţară.
Plec însă cu sufletul îndoliat ca poarta unei case în care a murit cineva. Niciodată n-am plecat aşa de trist, fiindcă niciodată n-am plecat forţat de altceva decît de imboldul propriului meu suflet. Eu n-am călătorit niciodată decît cu sufletul meu împreună. De data asta însă plec numai eu singur. Sufletul meu rămîne la Paris. Rămîne să rătăcească-pe Champs Elysees, la fel ca şi sufletul lui Mihăiţă care, acum trei ani, rătăcea prin alte Cîmpii Elisee, în timp ce trupul^ lui aproape gol, se clătina spînzurat de copacul de la Trivalea...
Lizica a primit de la marele duce, nu banii pe care-i aştepta, ci o scrisoare — o scrisoare lungă pe patru feţe, un fel de spovedanie tîrzie, dar categorică din toate punctele de vedere...
Dacă pe cîmpul de luptă din Manciuria, marele duce ar întrebuinţa faţă de japonezi aceeaşi strategie, ca şi faţă de noi, geniul rasei slave n-ar mai fu pus niciodată în discuţie.
Abia acum înţeleg pentru ce marele duce a surîs cînd Lizica i-a destăinuit că o iubesc. Toţi oamenii surîd pentru cîte ceva în viaţă. Un surîs însă nu seamănă niciodată cu altul. Şi marele duce nu putea surîde decît aşa cum a surîs : roşu!... Culoarea roşie înseamnă „pericol"... Un surîs
392
se poate tălmăci mai uşor ca un vis. Un surîs roşu, bunăoară, nu poate fi decît preludiul unei sentinţe în ultimă instanţă. Ierarhia surîsurilor, urmează ordinea culorilor din spectrul solar : roşu, portocaliu, galben, verde... etc.
Uşurinţa Lizichii ar fi putut să mă coste viaţa. N-are să mă coste însă, decît o parte din avere, daca nu chiar toată...
Marele duce a anunţat-o că nu-i mai poate trimite nici un ban. în schimb, îi trimite consimţămîntul să fie înlocuit cu mine şi pravoslavnica lui binecuvîntare pentru ce are de gînd să mai facă de azi înainte. Existenţa ei nu-1 mai interesează. Parcă nu ar fi iubit în viaţa lui niciodată o femeie... Marele duce nu mai are decît sentimente patriotice... Pentru un moment îl preocupă numai problematica victorie a armatelor ruseşti şi prestigiul imperiului ţarist în Exteremul Orient.
De cînd a primit scrisoarea marelui duce, Lizica tuşeşte întruna. Dealtfel, de cîtva timp, la Paris, toată lumea tuşeşte parcă la fel. Pe măsură ce ziarele anunţă noi victorii japoneze, gripa franco-rusă face tot mai multe ravagii.
Din cauza aceasta, Lizica n-a putut să mă însoţească Ia gară. A rămas acasă, să se doftoricească. în schimb, despărţirea noastră a fost foarte emoţionantă. M-a sărutat cu căldura celor 38 de grade de temperatură personală şi mi-a spus :
— Vezi să nu uiţi !... Trimite-mi ceva bani, imediat ce ajungi acasă... Şi atîta tot...
Pînă la plecarea trenului mai sunt 30 de minute... Pînă să-mi iau majoratul mai sunt 30 de zile... Pînă să pot surîde şi eu ca marele duce mai sunt 30 de ani...
Acasă mă aşteaptă mama, o telegramă de la Lizica, sosită cu o zi înaintea mea şi o nesfîrşită serie de surprize neplăcute.
Pe mama o găsesc aproape neschimbată. Afară de cei cîţiva peri albi, crescuţi pe la tîmple, mama a rămas aceeaşi femeie blînda, cu judecata întreagă şi care mă iubeşte la fel
393
ca întotdeauna, deşi continuă să se îndoiască încă de strălucirea viitorului meu. Telegrama Lizichii a neliniştit-o mai mult decît dac-ar fi aflat, bunăoară, că mi s-a întîm-plat vreun accident pe drum.
Lizica mă roagă stăruitor să n-o uit şi să-i trimit, cît mai ^curînd, măcar cinci mii de lei, deoarece a doua zi chiar după plecarea mea, doctorii au sfătuit-o să intre într-un sanatoriu.
Mama încearcă să mă convingă de un lucru de care dealtfel nid nu vreau să aud. Mă sfătuieşte să nu-i trimit nici un ban, fiindcă bărbatu-său şi părinţii sunt mai bogaţi decît mme şi^mai în măsură să-i poarte de grijă. Mama însă nu ştie încă ceea ce deocamdată nu ştiu decît eu. De trei luni de zile Lizica rupsese orice relaţii cu cei de-acasă. Familia, dealtfel, nu-i purtase niciodată de grijă. în lipsa marelui duce deci singurul om căruia se putea adresa fără să roşească eram eu. E drept că pe Lizica o cunoştea întreg Parisul. Nimeni însă nu avusese pînă atunci curiozitatea să se întrebe cine este această faimoasă princesa Romanowska, al cărei amânat oficial fusese un mare duce, iar amant de coeur un student român.
Nu ştiu dar^ pe cine trebuia să supăr mai degrabă, pe mama sau pe Lizica. Mama nu vrea să-mi dea nici un ban mai mult decît strictul necesar buzunarului, iar Lizica, eram sigur că ^ n-are_ să vrea niciodată să înţeleagă imposibilitatea de a-i trimite ibani, mai înainte de a intra în posesia averii mele personale. Qr, lucrul acesta nu era posibil decît peste trei, patru săptămîni.
Nu-mi rămînea deci decît să mă împrumut în oraş. Dar de unde ? De la bancheri ? Imposibil... Ar însemna să mîh-nesc pe mama, care ar fi aflat imediat. De la prieteni ? Dar care din prietenii mei mi-ar fi putut împrumuta suma de care avea nevoie Lizica ?... Nici unul !
Poate singur Cotan. Dar Cotan este la Bucureşti. Şi tot la Bucureşti se află şi Steluţa cu bărbatu-său, care a fost mutat profesor de gimnastică la Gimnaziul „Şincai", înfiinţat de curînd.
Cotan^mă uimeşte cu perseverenţa lui sentimentală. Mărturisesc că nu l-aş fi crezut niciodată capabil de o dragoste aşa de Jungă^ De Steluţa însă mi-e teamă să vorbesc. Sunt sigur că vară-mea îl înşeală cu primul venit. Steluţa îmi
seamănă mie — mie cel de altădată ! Se lasă să fie iubită de toată lumea...
Bani, bani, bani !...
îmi trebuie bani. îmi trebuie imediat şi cît mai niulţi... îmi trebuie cu orice preţ, fie chiar cu preţul renunţării benevole la o parte din propria mea avere. Motivul^ l-am găsit... Este admirabil : o datorie de onoare... Banii însă nu-i pot găsi nicăieri....
Ţăpuş Nicolae, cînd a avut nevoie de bani, a găsit imediat. A spart tejgheaua lui tată-său. Eu însă nu pot face nici măcar atîta lucru. Tejgheaua lui tată-meu ^ se_ află Ia loc sigur — la Casa de depuneri şi consemnaţiuni din Bucureşti. Tot ce pot face este să-mi sparg capul... Mi-e teamă însă că nu voi găsi nici acolo, ce-mi trebuie...
în Piteşti, frămîntările mele nu produc nici ^ un ecou. în oraşul, în care Mihăiţă s-a sinucis din dragoste, iar eu am rămas corigent la limba română, nu există nici unomjn stare să-mi descifreze viitorul şi să-mi sconteze gloria zilei de mîine...
De cînd m-am întors în ţară, trăiesc parcă ultimele zile ale unui condamnat la moarte. Oamenii s-au pronunţat... M-au părăsit... M-au condamnat... Singura mea speranţa este Dumnezeu. El mi-a purtat de grijă totdeauna. El n-a părăsit niciodată pe cei loviţi de soartă pe nedrept... Unui condamnat la moarte i se îndeplineşte totdeauna ultima _ dorinţă.^ Or, ultima mea dorinţă este să-i pot trimite Lizicăi, cît mai curînd, banii de cari are nevoie să-şi caute de sănătate în sanatoriu.
Ei bine, banii aceştia, banii pe care trebuia să-i trimit femeii ce iubeam, avea să mi-i dea tot o femeie...
Cum i-am luat ? Nu mai ştiu... Probabil^ cu ochii închişi, ca să nu văd ce iau. Dar i-am luat totuşi... Trebuia !... Pe femeia care mi i-a dat însă am văzut-p.^ Era aceeaşi... Era femeia care-mi păstrase amintirea neştirbită... femeia care mă iubea încă...
Kety, Kety !... Ce apariţie nebănuită !... Ce apariţie aproape supranaturală !...
Sunt mai emoţionat decît Jeanne d'Arc, cînd z auzit pe Sfînta Caterina vorbindu-i de crăngile zarzărului înflorit...
394
395
Bmecuvmtat fie ministrul de Război care i-a înaintat bărbatul la gradul de maior, dar 1-a lăsat tot în garnizoană la 1 iţeşti. Graţie iui, regăsesc pe Kety... Graţie ei, voi putea regăsi pe Lizica sănătoasă...
Kety e aceeaşi —- o floare presată în filele unui album de poezii. De cînd iubesc pe Lizica însă nu mă mai interesează nici florile, nici poeziile. De obicei florile şi poeziile sunt veşmintele de gală ale minciunii. Mă doare în suflet că a trebuit să mint pe Kety şi de data asta... Dumnezeu însă are să mă ierte, fiindcă Dumnezeu singur mi-a scos-o în cale. El ştie mai bine decît oricine că pe Kety n-am să mi-o pot smulge niciodată din suflet. Kety este o floare unică. Ea este amintirea singurei mele poezii trăite cu adevărat. Kety este izvorul de apă vie din care beau slăbănogii ca să se întremeze. Numai că pînă azi, eu nu-i cunoscusem încă darul acesta miraculos. Mă adăpasem din ea, ca un viţel oarecare din jgheabul rustic al unei fîntîni vulgare. De data asta însă, o singură sorbitură mi-a fost de-ajuns. Kety a făcut din mine un alt om. în primele zile după sosirea mea în ţară, eram mai rău decît slăbănogul din Evanghelie. îmi plîngeam singur de milă. Astăzi însă parcă sunt Josua care opreşte soarele pe loc !...
în jurul meu toată lumea se opreşte să mă privească, să mă admire, să-mi vorbească, să mă descoasă... Un om venit din planeta Marte, n-ar fi stîrnit la Piteşti mai multă curiozitate decît mine. Şi doar eu nu vin decît de la Paris. Şi, ceea ce este mai trist, vin cu mîna aproape goală. Pentru un singur examen de drept şi o palidă aureolă de Don Juan, nu este nevoie ca cineva să se deplaseze peste nouă mări şi nouă ţări...
Sunt sigur că în timpul acesta, cei mai mulţi dintre colegii mei, deşi nu părăsiseră încă ţara, trecuseră totuşi mai multe examene şi cunoscuseră mai multe femei decît mine. Faptul însă, că veneam de peste frontieră, făcea să fiu privit cu emoţia naivă cu care sedentarii micilor localităţi din ţară, salută apariţia păsărilor călătoare.
Pe vremea aceea, pentru piteşteni numai berzele şi rîn-dunelele treceau frontiera. Lor nu le era dat să meargă decît
396
cel mult pînă la Bucureşti. Capitala ţării era singurul titlu de glorie al celor care-şi puteau permite eroismul unui voiaj extraordinar. Berzele şi rîndunelele însă îi făceau să-şi aducă aminte că pămîntul se mai întinde şi dincolo de ceea ce văd ei cu ochii. Pentru prima dată, dacă nu chiar pentru singura oară în cursul unui an întreg, sosirea lor, îi făcea să mestece în gură şi în gînd, nume exotice ca : Bosfor, Dar-danele, Mediterana, Egipt... Dar atît şi nîmic mai mult. Hotentoţii nu pot număra decît primele zece cifre. Pentru rest, nu-i mai ajută creierul... Dintre toţi concetăţenii mei, singur profesorul de geografie ştia poate ce alte nume mai poartă încă pămîntul de dincolo de Egipt...
Tot un fel de pasăre călătoare eram pentru ei şi eu. Ca şi ele plecasem şi eu odată cu începutul unei toamne. Plecasem însă, nu spre sud, ci spre apus, pe drumul soarelui... Şi nu mă întorsesem ca ele primăvara, ci aproape în toiul iernii, cînd la Piteşti, păsările călătoare, nu mai zboară decît în amintirea celor cîţiva sentimentali cărunţi.
Ciudată pasăre călătoare !... îmi dau seama că reapariţia mea la Piteşti, cadrează mai repede cu personalitatea vulgară a păsărilor autohtone. Nu eram nici barză, nici rîndunică... Eram simplu curcan îngîmfat pe care concetăţenii mei îl aşteptau cu nerăbdare ca să-l în grase pentru Crăciun.
Cei care încearcă să se apropîe de mine, parcă-mi întind mai repede laţul, nu mîna. Le este teamă să nu le scap din mînă iar. Toţi au aerul că vor să se invite la ospăţ. Toţi sunt flămînzi... Toţi mă pîndesc cu ochii holbaţi şi cu gurile căscate, ca nişte crocodili în bazinul unei grădini zoologice... Şi totuşi nici unul din ei nu mă vrea propriu-zis pe mine. Pentru ei eu nu sunt decît o simplă unitate de măsură. Fiecare din ei se socoate cu mult mai presus decît mine. Asta nu înseamnă însă că fiecare din ei n-ar vrea să fie, dacă nu mai mult, cel puţin atît cît sunt eu... în pîlnia urechii lor, numele meu se împleteşte cu ecoul vecinicii lor obsesii cotidiene : Bani ! Cuvîntul acesta le face un gol enorm şi în cap şi în suflet şi în stomac...
Bani, Bani, Bani !... Banii mei, banii tatei, banii lor... Toţi au aceeaşi mentalitate. Toţi sunt convinşi că banii mei, trebuie să fie şi banii lor !... Prima plecare mi-o iertaseră, fiindcă ştiau că plec cu mîna goală. Cerşetorilor li se deschid porţile ca să iasă afară din cetate, nu să intre... Perspectiva
397
unei noi plecări însă îi doare, îi exasperează, îi flămîn-zeşte !...
Nu ştiu cu ce i-aş putea îndestula. La parastas se mănîncă gratuit. înaintea plecării mele dar le trebuie şi lor, dacă nu altceva, cel puţin un parastas, parastasul banilor care vor pleca odată cu mine... Instinctul lor de oameni flămînzi le spune că odată plecat cu banii, n-am să mă mai întorc poate, sau, în cel mai fericit caz, am să mă întorc fără bani... Şi cum banii mei sunt şi banii lor, fiecare din ei se vede cu mult mai păgubit decît mine însumi.
Pînă atunci, în mijlocul lor trăisem liniştit şi anonim. Nimeni nu făcuse prea mare caz de mine. în oraş, singura mea faimă era că rămăsesem corigent la limba română. De data asta însă, toată lumea era răzvrătită contra titanului imaginar care le periclitează avutul, libertatea şi chiar existenţa zilei de mîine. Capul răzvrătiţilor este însăşi mama.
Deşi pare a fi tot atît de flămîndă, Kety singură nu face parte din gloata răzvrătiţilor. Kety însă e flămîndă numai de mine, de cel de altădată şi probabil de cel de totdeauna. Ea singură nu-mi cere nimic. Pentru ea însă, acest „nimic" preţuieşte mai mult ca tot ce alţii îmi cer cu toţii laolaltă. Gîn-dul, că mîine aş putea fi un altul decît cel de azi, îi înfurie pe toţi deopotrivă. Ea însă continuă să mă păstreze acelaşi pe care mă cunoscuse în ziua cînd, goală toată, se măsurase cu mine pe sofa. Kety e singura mea mîngîiere, singura fereastră luminată din oraşul ăsta fără uzină electrică, singura adiere de primăvară în toiul acestei ierni grozave, singura fiinţă în mijlocul acestor bolovani cu chip de oameni...
Şi totuşi, faţă de Kety, mă simt mai vinovat ca oricînd. Răutatea celorlalţi mă face să zîmbesc. Bunătatea ei însă mă pune pe gînduri. îmi dau seama că faţă de Kety voi fi un platnic rău. Pentru tot ce-mi oferă ea, eu nu-i pot da în schimb decît iluzia satisfacţiei groteşti, pe care un expres de lux o dă unei gări secundare în care se opreşte cîteva clipe numai.
La Bucureşti, îmi regăsesc parte din colegii din liceu. Unu sunt in ultimul an, la licenţă. Alţii s-au împotmolit, ca şi mine la primele examene. Pe toţi însă, deopotrivă, îi gă-
398
sesc la fel de schimbaţi. Aproape nu-i mai recunosc. Lipsa de mijloace i-a îmbătrînit înainte de vreme. Cei mai mulţi sunt dezgustaţi şi de învăţătură şi de viaţă. Ca şi corăbiile lui Filip al II-lea, nici n-au apucat să se desprindă bine de ţărm, şi au naufragiat cu toţii, fără să aibă timp să dea măcar o singură luptă în largul mării.
Cotan este funcţionar la Ministerul de Interne. Chiostec a dat dracului medicina şi s-a întors acasă la Merişani. Ţăpuş Nicolae cîntă cu ghitara într-o cîrciumă de lîngă Gara de Nord. Baruch Da vid face gazetărie, fiindcă ştie şi limba germană, iar Popescu Virgil a intrat în Conservator şi este probist la Teatrul Naţional.
Mă întreb ce ar fi făcut Mihăiţă dacă ar fi trăit. Dintre noi toţi numai el s-ar fi grăbit poate să-şi dea licenţa. Şi pe urmă ?... Probabil ar fi trecut şi el ca ceilalţi, în rîndul slăbănogilor sfinţi bizantini, cari aşteaptă să fie eternizaţi pe zidul unei biserici dintr-un sat oarecare.
Cotan mi-a mărturisit că mai aşteaptă un an şi dacă o vedea că nu e rost, se duce să-şi dea examenele la Facultatea de la Iaşi. Nu se prea grăbeşte însă nici el, fiindcă pînă la 25 de ani nu are ce face cu licenţa. Advocatura n-o să facă, fiindcă n-are nici o, tragere de inimă, iar în magistratură n-are să intre, fiindcă profesiunile cu ore fixe îl dezgustă. Ministerul este altceva. La minister nu se duce decît la începutul fiecărei luni ca să-şi ia leafa. La 25 de ani însă se poate alege deputat, mai ales că fostul prefect este de data asta senator.
Cotan pare a fi rămas acelaşi. Şi cu toate acestea, s-a schimbat şi el foarte mult. Pe Cotan însă nu 1-a schimbat ca pe alţii grija zilei de mîine. L-au schimbat femeile... Păcat numai că aventurile lui Cotan nu prezintă nici un interes. Toate se sfîrşesc aproape la fel — monoton şi pueril. Băiatul ăsta este lpsit de orice fantezie. Parcă toată viaţa lui n-a frecventat decît acelaşi birt economic de mahala, în care s-a intoxicat după fiecare fel de mîncare. întregul său menu  sentimental e format numai din  alimente stricate.
Nu ştiu dacă Steluţa intră şi ea în aceeaşi categorie. Deşi sunt curios să aflu noutăţi despre ea, Cotan se fereşte totuşi să-mi vorbească de vară-mea. Discreţia lui îmi dă să înţeleg că nu trebuie să-i vorbesc nici eu nimic de soră-sa. Atît mai bine. Poate că fratele Lizichii nu bănuieşte încă
399
nimic din tot ceea ce mama pretinde că ar fi aflat întreg oraşul.
Dar chiar aşa să fie... Care e vina mea ?... Gura lumii e slobodă... Nu ştiu de ce, dar pe mine zicătoarele populare nu mă impresionează niciodată la fel, mai ales cînd mă simt vizat eu. Bunăoară, faptul că toată lumea din Piteşti cunoaşte legăturile mele cu fata fostului prefect şi actualul senator mă incintă. Cînd Mihăiţă mi-a mărturisit pentru prima oară că este amorezat de Lizica, am zîmbit. Pe vremea aceea însă nu cunoşteam lumea decît din cărţile cu poveşti şi istorioare morale. Pe Lizica, mai ales, n-o cunoşteam deloc. N-o scosesem încă din rîndul zînelor cromolito-grafiate pe hîrtia velină a hors-textelor. Or, dacă eu însumi nu mă socoteam în stare să-mi ridic ochii pînă la ea, cu atît mai mult, suferinţa lui Mihăiţă îmi părea o curată prostie. Cu timpul însă devenisem mai îngăduitor faţă de prostia omenească. Ba de data asta chiar, mi se părea că nimic mai firesc nu s-ar fi putut întîmpla decît sa calc şi eu pe urmele lui Mihăiţă.
Totuşi faţă de Cotan mă simt oarecum jenat. Mi-e teamă parcă să dau ochii cu el. Probabil fiindcă sunt vinovat. Dar ce anume rău am făcut nu ştiu. în orice caz, sunt sigur că n-am făcut nimic cu gîndul de a face rău. Fiecare e liber să mă judece cum vrea. Judecata celorlalţi nu mă interesează ; din contra, mă bucură... ma face să zîmbesc şiret... Judecata lor îmi lustruieşte parcă şi mai mult vitrina amorului meu propriu, care pînă atunci se strecurase printre ei, ca geamul unui vagon de drum-deTier, aburit de ger. Judecata lui Cotan însă mă tulbură... mă face să tremur... îmi dau seama că pentru ce am făcut eu, numai el mă poate judeca. Şi vina mea îmi pare cu atît mai mare cu cît pînă azi el singur nu-mi vorbeşte de ea... Pentru ce oare ? Voieşte să mă cruţe, nu voieşte să mă pedepsească ?... Atitudinea lui Cotan începe să mă exaspereze. Oare ştie ceva sau nu ştie nimic ?... Pentru mine însă un „da" sau un „nu" este acelaşi lucru. Pe zi ce trece îmi dau seama că cel care cu adevărat nu ştie nimic sunt eu... Nu ştiu nici măcar atît cît ar putea şti Cotan.
Simt nevoia să plec cît mai curînd. Niciodată nu m-am simţit mai străin în mijlocul alor mei ca de data asta. Tris-
400
teţea celor cîtorva zile petrecute în ţară s-au îmbibat parcă în mine ca un amestec de oţet şi fiere într-un burete...
E singura mea provizie de drum. E buretele cu care va trebui să-mi răcoresc buzele aprinse de cuvintele pe care simt că nu le mai pot rosti...
Şi cînd mă gîndesc cu cîtă bucurie aşteptam să-mi revăd şi familia şi prietenii din copilărie !... Credeam că cei trei ani de zile petrecuţi departe de ei, mă adînciseră şi mal mult în sufletul lor. Nu ştiam însă că în lipsa mea furtuna smulsese din rădăcini pînă şi copacul de care se spînzurase Mihăiţă la Trivalea...
Cine mă înstrăinase oare aşa de mult de ei ?... Timpul ?.... Nu cred... Oamenii ?... Poate.
Nu vreau să învinovăţesc pe nimeni, fiindcă vinovat n-aş vrea să fiu decît eu singur !... Mi-e teamă însă ca nu cumva mai tîrziu, sau poate mai curînd decît cred, cineva să nu-mi spună că vinovatul este un altul...
Chipul Lizicăi, se aprinde parcă în faţa ochilor mei, ca un semnal luminos de alarmă în noapte, nu ştiu însă unde... pe mare, pe ţărm, sau pe cer...
— Nu crede, că nu-i adevărat... Vinovata nu sunt eu... £ dragostea !...
La Paris, străinii mă apropiaseră de Lizica...
în ţară, mă îndepărtase de ai mei...
în sfîrşit... Iată-mă om liber !
Iată-mă, fiindcă deocamdată aşa îmi place să mă cred. Om însă — om adevărat, mi-e teamă că nu sunt încă. Om !...
Ce cuvînt lipsit aproape de orice rezonanţa !... Un cuvînt amputat... estropiat... Parcă nici n-ar fi cuvînt adevărat... O simplă împerechere de litere şi atîta tot. O vocală care vrea să zboare şi o consoană care o ţine parcă pe loc !...
Şi totuşi cuvîntul acesta aşa de mic reprezintă ceva foarte mare — tot ce poate fi mai mare... Podoaba creaţiei... Punctul culminant al unui program de realizări nebănuite..., Un punct grafic... după cea mai lungă şi mai elocventă frază divină — o frază care a durat şase zile întregi !... Cu el se încheie totul. După el nu mai există nimic.
401
Nimic.
Ciudat lucru. Cuvîntul „nimic" este cu mult mai lung decît cuvîntul „om". Să nu judecăm însă importanţa cuvintelor numai după imaginea lor grafică. în felul acesta, toate bibliotecile din lume s-ar reduce la colecţiile uniforme ale aceluiaşi abecedar, tipărit însă în ediţii diferite.
Şi totuşi cuvîntul „om" nu este decît o firmă — firma unui magazin de^ lux, în interiorul căruia însă, de cele mai multe ori, se găseşte cu totul altceva decît ceea ce este scris afară. Vreau să spun că în viaţa de toate zilele, nu orice om dovedeşte existenţa fiinţei pe care Dumnezeu a voit s-o facă după chipul şi asemănarea sa.
Un om adevărat, este un mecanic-şef al propriei sale uzine. Trăieşte veşnic în apropierea materiilor inflamabile şi a maşinilor cu tot felul de roţi dinţate, care nu aşteaptă decît o mişcare greşită ca să-1 mutileze, ba chiar să-1 distrugă. Mecanic-şef însă nupoţi ajunge decît după ce ai trecut prin toată ierarhia meseriei, de la ucenic pînă la maestru.
_ Faptul^ acesta, mă întristează. îmi dau seama că pînă azi ucenicia vieţii mele nu s-a remarcat cu nimic de seamă, ■ca să-mi poată da cel puţin iluzia unei apropiate înaintări la rangul de maestru.
Nu ştiu dar, dacă sunt om cu adevărat. în schimb, pot spune cărunt liber. Nu mi-a spus încă nimeni lucrul acesta. Eu însămi simt sau mai bine zis, îl ghicesc. Şi aşa trebuie să fie^ fiindcă .*n viaţă» de cele mai multe ori,' ceea ce simţim fără să ştim încă, este cu mult mai adevărat decît ceea ce pretindem că ştim...
Nu mai depind de nimeni. Majoratul m-a dezlegat de ultima obsesie a lanţului, de-a lungul căruia ca şi un cîine care muşcă, nu-mi plimbasem, pînă atunci, aşa-zisa libertate, decît prin ograda copilăriei. De îndată însă ce am găsit poarta deschisă, am şi luat-o la goană pe stradă. încotro ? Nu ştiu nici eu. Senzaţia libertăţii multaşteptate este aşa de puternică în primele clipe, că-ţi atrofiază pînă şi simţul direcţiei. Deocamdată, ştiu numai că am pornit-o din nou spre Paris. Atît mi-e de ajuns.
De cînd sunt liber însă, pentru mine Parisul se confundă cu Lizica. Dar cînd iubeşti pe Lizica, poţi fi oare cu adevărat liber ?... Iată un lucru la care nu m-am gîndit încă...
402
Nu sunt încă sigur, dar mi-e teamă că libertajea mea începe să devină şi ea problematică. Mi se pare că mi-am schimbat numai stăpînii. Şi ceea ce este mai trist, de data asta nu cunosc nici măcar lungimea lanţului pe care îmi voi plimba de azi înainte iluzia libertăţii mele de om îndrăgostit.
Călătoresc singur într-un compartiment cu trei locuri şi două inscripţii, repetate în mai multe limbi : caloriferul cu : „cald, potrivit, frig" şi semnalul de alarmă cu : „în caz de pericol, trageţi de miner".
Parcă aş călători cu trenul pentru prima oară în viaţă. Fiecare macaz mă face să tresar. Din gările prin^ cari trec fără să mă opresc, cineva parcă îmi face semn să mă dau jos din tren. Fanionul roşu al cantonierilor îmi anunţă parcă o apropiată deraiere.
Am impresia că, de data asta, am pornit pe un drum greşit. Şi cu toate acestea, pe vagonul în care călătoresc, stă scris, roşu pe alb : Bucureşti—Paris.
Este acelaşi drum pe care l-am mai făcut odată. îl recunosc, îl reperez în amintirile mele, proaspete încă şi, la capătul lui, mă opresc cu gîndul, aşa după cum, trei ani în urmă, mă oprisem cu trenul.
Pe vremea aceea Parisul nu exista decît în imaginaţia mea. Mi-era egal, dar, oricum l-aş fi găsit. De data asta însă Parisul palpită în ritmul inimii mele. Şi ritmul inimii mele nu repetă decît cele trei silabe ale cuvîntului : Li-zi-ca !...
Manivela caloriferului, este trasă la cald. Mie însă mi-e frig. Tremur tot. Dinţii îmi clănţăne în gură şi stomacul mi se dezumflă ca o minge spartă. De-a lungul braţelor şi picioarelor, şiruri de furnici nevăzute urcă şi coboară neîncetat, iar în creştetul capului, părul mi s-a zbîrlit ca o coadă de viezure. Un demon şi-a înfipt ghearele în el şi vrea să mi-1 smulgă cu orice preţ...
N-am trecut niciodată printr-o criză de nervi ca asta. Geamurile compartimentului au început să se abureze de căldură. Pe mine însă mă învăluie parcă cearşaful rece din patul unui hotel de provincie, fără sobă.
403
Aş vrea să trag minerul de alarmă, să opresc trenul în cîmp şi s-o iau la goană de-a lungul arăturilor înzăpezite ca un iepure urmărit de propria lui teamă.
La fel, mi-e teamă şi mie de ceva. Mi-e teamă, parcă de •o răzbunare apropiată, pe care însă n-o bănuiesc de unde ar putea veni. Şi totuşi, nu-mi aduc aminte să fi făcut rău cuiva.
Singură Kety ar avea poate dreptul să se plîngă de mine. Dar Kety nu bănuieşte c-am minţit-o. Kety, probabil, continuă să creadă şi azi, că am avut o datorie de onoare şi nu ştie că banii pe cari mi-i împrumutase i-am trimis Lizichei. Ea, ceva mai mult, Kety a rămas surprinsă cînd a primit cadoul-dobîndă pe care i l-am făcut la plecare. Dealtfel, Kety mă iubeşte prea mult ca să-mi vrea răul. Kety mă iubeşte pe mine, aşa cum iubesc eu pe Lizica. Cine spune că femeile nu pot să iubească se înşală. Dovadă, Kety şi poate ■chiar Lizica...
Dar dacă este aşa, de cine poate să-mi fie teamă ? Nu, nu... Nu mi-e teamă de nimeni şi de nimic.
Şi continui să călătoresc inert ca un geamantan în fundul căruia mi-am ascuns conştiinţa împăcată că eu n-am făcut nimănui nici un rău pînă acum. Cîndva, nu ştiu cînd, probabil că voi păcătui şi eu. Singurul meu mare păcat în viaţă însă va fi altul. Va fi răul pe care mi-1 voi face tot eu mie însumi.
La Viena, un defect al uzinei electrice întîrzie, nu se ■ştie pentru cît timp, plecarea trenului din Westbahnhoff spre Paris.
Prin birouri ard lumînări de spermanţetă şi brichete de aprins ţigările. Pe peron, amploiaţii de la căile ferate circulă grăbiţi, cu felinare şi torţe aprinse în mînă. Spectacolul este lugubru şi comic în acelaşi timp. Asist parcă la înmormîn-tarea unui lepros medieval, în jurul căruia legea cerea să se facă zgomot mult şi întuneric.
îngroziţi de urmările neprevăzute ale accidentului, călătorii şi-au pierdut parcă şi minţile şi identitatea. Aleargă cu toţi în neştire, se caută, se strigă, se lovesc şi se înjură. Cei cari, întîmplător, se regăsesc, se îmbrăţişează fericiţi ca şi cum ar fi scăpat de focul Gheenei.
404
Printre ei mă aflu şi eu. Pe mine însă nu mă cunoaşte nimeni. Nimeni nu mă caută. Nimeni nu mă strigă pe nume. Prezenţa mea în mijlocul lor nu interesează pe nimeni. Dintre toţi călătorii, eu par a fi cel mai absent. Sunt singurul călător care mi-am păstrat minţile şi identitatea.
Mă întreb, chiar, de ce m-am coborît din vagon, cînd spectacolul l-aş fi putut privi tot aşa de bine de la fereastră. Cineva însă mă împinge parcă tot mai mult spre gloata de nedumeriţi care se înghiontesc, se apostrofează şi se învîrtesc în jurul lor, ca nişte cîini cu tinicheaua de coadă.
Cu cît timpul trece, îmi dau seama că aceeaşi agitaţie colectivă, pune stăpînire şi pe mine. E drept că teama de necunoscut este cea mai contagioasă boală sufletească. în momentul acela însă sufletul meu evadase din mine. Călătorea grăbit înaintea mea, pe acelaşi drum pe care, din clipă în clipă, aşteptam să pornesc şi eu. Regretam numai că eu nu puteam sosi la Paris, decît în urma lui, adică pe înnoptate, cînd poarta sanatoriului se închide deopotrivă şi pentru cei de afară şi pentru cei dinăuntru. Aveam dar sa văd pe Lizica, cu o zi mai tîrziu. Dar atît şi nimic mai mult. O întîrziere de cîteva ore, chiar cînd te grăbeşti să-ţi regăseşti iubita, nu poate fi o nenorocire. în dragoste, mai ales, să te faci aşteptat este o cochetărie, nu o. necuviinţă. Amanţii adevăraţi se aşteaptă totdeauna. Numai regii nu trebuie sa aştepte pe nimeni. Protocolul curţilor regale însă nu vorbeşte nimic despre amantele regilor. Probabil că regii, cînd îşi aşteaptă amantele, nu mai sunt nici ei regi...
Aşadar, temerea de care mă simt cuprins, este pur şi simplu ridicolă. Totuşi pe măsură ce-mi dau seama, că n-am nici un motiv să mă agit, neliniştea din mine continuă să fiarbă în clocot, ca apa dintr-o oală ce ameninţă să azvîrle capacul în aer.
Iată ce înseamnă să fii om liber !... Cînd crezi că nu mai eşti legat de nimeni, simţi că trebuie să te legi din nou tu singur de cineva.
La un moment dar, din mulţimea de necunoscuţi cu chipuri şi gesturi apocaliptice, un chip nebănuit mi se lămureşte deodată în faţa ochilor, ca o amintire împrospătată de un album cu fotografii decolorate de vreme.
Cotan !...
405
Tresar, cu numele lui pe buze. Dar chipul fratelui Lizichii dispare imediat, înghiţit parcă de valurile mării ce-1 scosese numai pentru o clipă la suprafaţă.
îl văd cu adevărat, sau Cotan nu e decît o simplă halucinaţie a mea, în această noapte de valpurgis vienez ?... Mă înalţ în vîrful picioarelor şi ochii mei se rotesc pe deasupra capetelor necunoscute pînă ce chipul lui mi-apare din nou. De data asta însă nu-1 mai scap din ochi.
Cotan m-a zărit şi el. Lucru ciudat însă, figura lui nu trădează nici o emoţie... nici o surpriză măcar. Cotan mă priveşte aşa ca şi cum nu m-ar recunoaşte. Să fie oare din cauza întunericului ? (Cotan e miop, ca şi mine.) Nu ştiu care poate fi cauza. Prezenţa mea însă nu-1 încîntă deloc. Pentru prima oară de cînd îl cunosc, Cotan pare preocupat în mod serios de ceva important, ceva care-i întunecă pînă şi surîsul obişnuit cu care ne întîmpinasem totdeauna pînă atunci.
Faptul acesta mă pune din nou pe gînduri. încep să bănuiesc că motivul temerii de care mă simţeam încă stăpînit nu putea fi altul decît prezenţa lui Cotan la Viena. Se întîmplase ceva înainte, sau ceva trebuia să se întîmple chiar în momentul acela ?
Ajunşi unul în faţa altuia ne privim cîteva clipe întrebători, dar fără să ne întindem mîna. Nu ştiu ce ne împiedică : mulţimea din jurul nostru, sau poate chiar teama de noi înşine ? întîlnirea noastră neaşteptată însă, pare a fi epilogul unui lung spionaj reciproc...
Şi acum, iată-ne descoperiţi, iată-ne dezarmaţi de propriile noastre arme. Iată-ne unul în faţa altuia, gata să ne luam interogatoriul pentru o anume vină bănuită dar nedovedită încă. Amîndoi deopotrivă şi spioni şi victime, fiecare din nou, ne întrebăm : Care pe care ?... Care din noi îl prinsese cu adevărat pe celălalt ?...
Să sune^ clopotele catedralei Sfîntului Ştefan, ca să afle Viena toata ca in noaptea aceea Lizica doarme singură în-
406
Şi să se facă lumină... lumină multă, lumină pentru toată lumea deopotrivă... Şi lumina din vagoanele cu ferestrele deschise, să se aprindă numai în vagonul cu uşile plumbuite, fiindcă acolo doarme călătorul care are nevoie de mai multă lumină decît toţi ceilalţi...
Cotan crede probabil că am înnebunit. Mă zgîlţîie de mîneca hainei şi încearcă să-mi astupe gura cu palma. Se teme să nu-1 compromit. Pentru prima oară cînd trece frontiera nu vrea să se dea în spectacol. Durerea lui nu vrea s-o mai cunoască nimeni. Abia s-a hotărît să mi-o împărtăşească mie. Eu însă i-o ghicisem mai dinainte. I-am smuls-o din gură, fiindcă în inimă nu cred să fi avut nimic.
Ca orice perfect om de lume, Cotan este un cretin. în lumea lui, durerile mari nu trebuie să se manifesteze decît pe suprafeţe mici. El nu ştie ce înseamnă o durere adevărată. Cotan n-a iubit pe nimeni şi n-a suferit niciodată. N-a iubit nici pe soră-sa, pe care n-a cunoscut-o decît întîmplător ca pe oricare alt membru al familiei. Pe Lizica n-am iubit-o decît eu, fiindcă eu singur am iubit-o altfel decît toţi ceilalţi... altfel chiar şi decît Mihăiţă care se omorîse pentru ea... Cotan nu pricepe de ce strig să se facă lumină... El nu ştie că Lizicăi nu-i plăcea să doarmă pe întuneric. Lizica n-a dormit niciodată decît în timpul zilei... Nopţile şi le petrecea numai în localuri luminate a giorno.
Şi continui să strig aşa, pînă ce, deodată, iată că se face lumină cu adevărat în toată gara.
Uzina electrică fusese reparată.
Clopotele însă n-au sunat... Clopotele de la Sfîntul Ştefan, nu sună decît foarte rar — cînd moare cîte un Habsburg.
Pentru Lizica însă, aveau să sune alte clopote — clopotele de la Piteşti... clopotele de la Sfîntul Gheorghe, de la Sfîntul Nicolae, de la Sfîntul Ion, de la cimitirul Şerban-Vodă...
în trei luni de zile, am schimbat opt odăi cu chirie. Aş putea spune că în trei luni de zile, am făcut înconjurul
407
Parisului. Din rue des Ecoles, m-am mutat în Avenue des Gobelins, apoi în rue de Rivoli, în Place de la Bastille, în rue Lepic, în rue Campagne Premiere, în Avenue de la Grande Armee şi în rue de la Pompe, pînă ce într-o bună zi, mi-am făcut bagajul, m-am prezentat la ghişeul unei agenţii de voiaj şi am cerut un bilet circular pentru Italia.
îmi adusesem aminte că Phileas Fogg făcuse înconjurul pămîntului în optzeci de zile. Şi doar pămîntul era ceva mai mare ca Parisul. De la moartea Lizichei, mai ales, Parisul nu mai era pentru mine decît o vagă expresie geografică, un nume care nu-mi mai spunea aproape nimic, ceva cu totul inexistent, aşa cum trebuie să fi fost pe vremea Sfintei Genoveva.
Oriunde aş fi stat şi orice aş fi încercat să fac, era acelaşi lucru. în fiecare odaie nouă eram aceeaşi scrisoare închisă într-un plic cu adresa vecinie greşită. Zadarnic, după primele zile, rupeam plicul vechi şi băgăm scrisoarea într-un plic nou... După trei luni de zile, nu-i putusem încă găsi, adresa adevărată... Probabil că scrisoarea existenţii mele nu mai era destinată pentru Paris. Trebuia deci să mi-o adresez cu totul altundeva... pe lumea cealaltă... acolo unde se găsea Lizica !...
Şi totuşi nu m-am sinucis !
în schimb, am plecat. Am plecat singur... Cînd eşti singur» înseamnă că eşti totdeauna alături numai de cine vrei tu să fiL Trebuia dar să-mi ţin cuvîntul dat. Călătoria asta i-o promisesem Lizichii încă din ajunul plecării mele în ţară, Pentru majorat. N-o făcusem pînă atunci, fiindcă eram sigur că Lizica dacă ar fi trăit, ar fi amînat-o şi ea, tot pentru începutul primăverii. O fac deci acum ca să-i pot da Lizichii cel puţin satisfacţia postumă că în viaţă nu i se refuzase nimic... Nu e vina mea însă, dacă o fac singur. Destul că n-o fac cu altcineva. în orice caz, o fac cu amintirea Lizichii mai vie decît orieînd...
De data asta cel puţin vom fi doi amanţi ideali. Lizica n-are să mă mai supere cu nimic şi tovărăşia ei n-are să mă coste decît luminările pe cari am de gînd să i le aprind în domul din Milan, la San Marco, în domul din Florenţa şi la San Pietro.
Din ţară, adusesem cu mine cîteva cărţi şi reviste literare, apărute în lipsa mea, pe care însă n-avusesem încă timp să le citesc la Paris. Ele trebuiau să formeze la fine fleur a bagajului meu. Lectura, şi mai ales, lectura subiectelor scurte, este recomandată ca cel mai bun medicament contra plictiselii în timpul călătoriilor mai lungi. Or, pe vremea aceea, subiectele autorilor români erau foarte scurte. Păreau scrise anume pentru cei cari călătoresc, mai ales în trenurile de lux, unde rişti să te plictiseşti mai repede ca în trenurile populare.
Aşa e cînd călătoreşti singur în compartimentul tău. Dacă n-ai destulă imaginaţie să te crezi într-un ^ fotoliu de jeatru sau pe terasa unei cafenele, încetezi să mai fii o fiinţă pro-priu-zis. Te identifici fără voie cu chipul patinat de vreme dintr-o pictură veche, expusă în vitrina unui anticar. Subiectul n-are nici o importanţă. Preţul se socoteşte după vechimea tabloului, care de cele mai multe ori hotărăşte şi valoarea lui artistică... Din gările, prin care te opreşti numai cîte două, trei minute, în lipsa publicului obişnuit, amploiaţii căilor ferate te privesc, dacă nu cu o vădită ură, cel puţin cu indiferenţă... La fel priveşte şi marele public operele de artă, fie că nu le poate aprecia, fie că n-are bani destui ca să le cumpere.
Dacă aş fi fost cu Lizica, probabil că prezenţa mea, cel puţin în vagonul restaurant, ar fi deşteptat mai mult interes. Singur însă nu sunt decît una din feluritele etichete de pe sticlele cu vin sau apă minerală, pe cari chelnerii le recomandă deopotrivă, cu acelaşi exagerat entuziasm de limbaj.
Majoritatea pasagerilor se găseşte în aceeaşi categorie ca şi mine. Afară de un german care ocupă o masă pentru patru persoane cu nevastă-sa şi două fiice, toţi ceilalţi pasageri mănîncă singuri. Deocamdată, nici unul din ei nu pare dispus să intre în vorbă cu vecinul său. Atenţia lor, se îndreaptă mai mult spre oamenii de serviciu care circulă clătinîndu-se printre mese, ca un şir de plopi bătuţi de vînt, de-a lungul unei şosele drepte. Uniforma lor pare a-i interesa mai mult decît cele două, trei costume englezeşti de voiaj sau decoltajul demi-decent al celor două fiice ale Rinului.
408
409
în faţa mea deocamdată nu stă nimeni. în şervetul de pe tacîm însă e înfipt un carton cu inscripţia „Rezervat".
S-au servit aperitivele, şi tacîmul din faţa mea continuă, să fie rezervat, dar neocupat... Titularul lui trebuie să fie un englez care probabil nu admite ora meridianului din Paris. Mănîncă după meridianul din Greenwich.
Şi nu m-am înşelat. Nu era, propriu-zis, un englez. E drept. Era însă tot un fel de anglo-saxon... O americancă... ba ceva mai mult o vagă cunoştinţă a mea, o doamnă cu care legasem oarecare prietenie în cercul artiştilor plastici de la „Closerie des Lilas" pe care-1 frecventam şi eu în ultimul timp.
Doamna Wendy Woods, soţia directorului unei mari bănci din San-Francisco, venise la Paris să înveţe sculptura. Visul ei era să facă statuia ecvestră a lui Washington, pentru care primăria unui oraş din Statele Unite publicase un concurs şi mai multe premii de cîteva mii de dolari.
O săptămînă întreagă la „Closerie des Lilas" nu se consumaseră decît idei geniale. Naudin, Galanis şi Goze, un francez, un grec şi un spaniol, o încurajau încîntaţi de perspectiva unui voiaj gratuit în America, cu prilejul inaugurării monumentului. Singur Manolo, un sculptor catalan, care pe vremea aceea cizela inele şi alte bijuterii femenine, îşi bătea joc de viitorul Washington al doamnei Woods. Cu încăpăţînarea caracteristică rasei sale, Manolo susţinea că epoca sculpturii ecvestre, este încheiată definitiv. Colleoni şi Gattamelata sunt singurii cavaleri de bronz ai omenirei. Restul sunt simpli călăreţi de circ sau de carnaval, iar autorii lor, anonimi, lipsiţi de orice decenţă artistică şi cinste profesională.
Iată pentru ce în ziua aceea, d-na Wendy Woods lua masa împreună cu mine, în vagonul-restaurant al trenului Paris-Milano. Artista americană, se ducea să cunoască pe Verrocchio şi pe Donatello, la ei acasă.
Pe mine, întîlnirea neaşteptată cu d-na Woods mă emoţionează ca şi cum aş fi văzut pe Lizica aşezîndu-se în faţa mea. Amintirea Lizichei mi-a diformat aparatul vizual. De
410
trei luni de zile, eu nu mai pot vedea într-o femeie, oricine ar fi ea, decît o Lizică aproximativă...
Şi totuşi d-na Woods nu seamănă deloc cu Lizica. Nu este o femeie propriu-zis frumoasă. Nu cred să inspire nimănui o pasiune profundă. Se impune însă prin ciudăţenia chipului ei. Are un cap prelung, un cap de zebră, sculptat în lemn. Părul ei roşcat este tărcat de mai multe şuviţe albe. E înaltă şi cînd merge, cîntă parcă la pian. Păşeşte solid ca un bărbat — un bărbat travestit în femeie şi nu discută niciodată problemele femeniste la ordinea zilei. E o femeie interesantă din multe puncte de vedere, dar mai ales o excelentă camaradă.
Pe mine totuşi tovărăşia d-nei Woods mă jenează oarecum. Eu, femeilor dacă nu le fac curte, n-am ce să le spun. Noroc însă că d-na Woods nu e totdeauna curioasă să cunoască şi părerile altora asupra subiectului în discuţie. De cele mai multe ori, vorbeşte singură, şi după fiecare frază, pocneşte întotdeauna din buze ca şi cum s-ar săruta cu cineva.
Lizica dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi putut-o suferi. Ba de data asta sunt sigur că i-ar fi aruncat cu farfuria în cap... D-na Wendy Woods vorbeşte de Săgetătorul iui Bour-delle şi mănîncă marmeladă de portocale amestecată cu muştar englezesc.
După-masă, fiecare ne retragem în cabinele noastre. Probabil că tovărăşia mea n-o încîntase prea mult nici pe ea. Multă vreme mă crezuse pictor. Cînd a aflat însă că scriu poezii, a strâmbat din nas. Pentru ea, scriitorii nu sunt artişti adevăraţi, fiindcă le lipseşte elementul universalităţii. Opera lor nu poate interesa decît cel mult pe cei care vorbesc aceeaşi limbă cu ei... Pe ea o interesează în primul rînd artele plastice, apoi muzica... Literatura însă nu-i poate da decît emoţii de periferie sentimentală.
Traducerile mai ales, oricît de exacte ar fi cîteodată, nu pot avea nici măcar valoarea unor fotografii mediocre.
D-na Woods are poate dreptate. Scriitorii nu pot fi niciodată artişti universali. Sunt numai membri în consiliul de administraţie al unei întreprinderi de intelectualitate pur
411
patriotică şi atîta tot... Şi încă d-na Woods nu ştie că scriitorul român cu care vorbeşte fusese corigent la limba română.
în revistele pe care le luasem cu mine în tren, găsesc o poezie pe care răposatul Haralamb Lecca o scrisese parca anume pentru mine :
„Pe lacul Maggiore, din Pallanza, pleacă Spre Isola Bella, o barcă cu doi... Amîndoi sunt tineri, trişti sunt amîndoi, Şi deopotrivă, plînsul îi îneacă !..."
Dacă n-aş fi fost singur, la fel s-ar fi petrecut probabil şi cu noi, adică cu mine şi cu Lizica. Eu poate n-aş fi fost tocmai amator de insulele Borromee. Lizica însă care citise romanul lui Boylesve, s-ar fi oprit cu siguranţă la Pallanza.
Deşi coincidenţa asta mă întristează peste măsură, curiozitatea mă face totuşi să mă gîndesc şi eu la eventualitatea unei plimbări cu barca pe lacul Maggiore.
D-na Woods, căreia îi comunic intenţia mea, găseşte ideea excelentă şi o adoptă imediat cu entuziasmul cu care ar fi găsit soluţia proiectului pentru statuia ecvestră a lui Washington. îmi propune să ne oprim însă la Streza, nu la Pallanza, fiindcă Streza este mai aproape de insule şi, afară de asta, are hoteluri mai bune ca la Pallanza. Itinerariul lui Haralamb Lecca, îmi explică ea, nu corespunde realităţii şi afară de asta nu e nici practic. Este un itinerar poetic, care convine numai ofticoşilor din Pallanza.
Pentru a doua oară în douăzeci şî patru de ore, amabilitatea d-nei Woods îmi strică dispoziţia de pioasă reculegere, cu care pornisem de la Paris, hotărît să călătoresc în Italia, singur, sau cel mult, numai în compania amintirei Lizichei.
D-na Wendy Woods însă cunoaşte localităţile astea mai bine ca mine, care deocamdată abia le dibuiesc pe „ghidul Joanne". Cunoaşte apoi toate hotelurile, toate restaurantele şi mai ales, preţurile cari în Italia, variază după naţionalitatea clienţilor. Pentru americani în special, italienii au preţuri cu totul excepţionale... De data asta însă d-na Woods şi-a pus în cap să treacă drept româncă. Cu românii, ita-
412
îienii sunt mai generoşi. Ştiu că sunt de acelaşi sînge cu ei şi, mai ales, ştiu că sunt mult mai săraci decît americanii.
La Streza sosim pe la ora cinci după-amiază, cînd soarele spre asfinţit cochetează parcă mai roşu ca orioînd, cu terasele de marmoră ale palatului din mijlocul lacului şi cu piscul munţilor de pe care zăpada nu s-a topit încă toată. în schimb, pe malul lacului, lămîii sunt în floare şi femeile în rochii decoltate.
Deşi tînără, d-na Wendy Woods nu e romantică. Frumuseţea peisajului nu stoarce din sufletul ei nici o exclamaţie. Dacă ar fi fost George Sand, Alfred de Musset ar fi părăsit-o a doua zi chiar... D-na Woods este numai artistă plastică.
Palatul Borromeilor se oglindeşte în apă ca un Narcis conştient de frumuseţea şi grandoarea dublei sale perspective unice şi eterne. în materie de artă, d-na Woods nu este naţionalistă. îi place chiar arhitectura italiană. Probabil, m-a stat niciodată de vorbă cu un arhitect român. Găseşte totuşi că palatului îi lipseşte ceva. O statuie ecvestră. Un artist american, n-ar fi aşezat statuia Sfîntului Carol Borro-meo tocmai la Arona... D-na Woods cunoaşte numele tuturor proprietarilor palatului, de la cel care 1-a construit acum trei sute de ani pînă la contele Gilberto Borromeo care-1 stăpînea pe vremea aceea. D-na Woods cunoaşte prea multe lucruri. Te umileşte cu atîtea amănunte pe cari nici nu le banuieşti. Lizica însă care nu cunoştea decît un singur lucru, sunt sigur că ar fi găsit că palatului îi lipseşte ceva : Sărutul lui Rodin.
Seara luăm masa pe terasa „Hotelului Regina Marghe-rita".
E o seară calmă, punctată de lumini discrete şi înfiorată de şoapte nelămurite... Pe lac, nu mai pluteşte nici o barcă. Şi totuşi ecourile unor paşi misterioşi, dau apei sonorităţi umane... Cineva umblă parcă pe lac... Sunt paşii lui Cristos pe ape !...
413
La o masă alături mănîncă doi tineri blonzi, probabil doi străini ca şi noi, doi fraţi sau două rude apropiate. Prea seamănă unul cu altul... Două chipuri de păpuşi confecţionate în serie...
D-na Woods îi priveşte cu atenţia concentrată a artistului portretist în faţa modelului. Eu însă n-aş vrea să fiu modelul d-nei Woods. Privirile artistei mi-ar schimba toată arhitectura figurei. D-na Wendy Woods are o privire sălcie. Parcă se spală pe ochi numai cu apă de ploaie...
Cei doi străini însă continuă să mănînce ca şi cum nu s-ar găsi decît ei singuri pe terasa hotelului. N-au ridicat niciodată ochii din fundul farfuriilor.
La un moment dat, d-na Woods mă întrebă :
— Care din doi îţi place mai mult ?
Nici unul... Mie nu-mi plac decît bărbaţii care seamănă cu mine... Dacă mi-ar fi cerut aceeaşi părere despre o femeie poate c-aş fi avut ceva mai mult de spus. Pe d-na Woods însă femeile n-o interesează. Nu vorbeşte niciodată de prietenele ei. Dacă nu mă înşel, la Paris cel puţin, n-avea nici o prietenă. Mi-am dat seama de lucrul acesta, mai ales în ultimul timp, cînd am încercat să-i vorbesc de Lizica. D-na Woods pretinde^ că în Italia, elocvenţa morţilor iluştri radiază atîta. viaţă nouă, că amintirea morţilor anonimi, oricît de scumpă ne-ar fi nouă, faţă de alţii devine o necuviinţă. Noaptea, mai ales, nu trebuie să vorbeşti despre morţi. Noaptea se celebrează numai perpetuarea vieţii istovită de prea multa lumină a zilei.
Or, noaptea tocmai se aşezase cu noi la masă.
Cerul se unificase cu munţii şi munţii cu lacul din mijlocul căruia cele trei insule se rotunjeau ca trei căpiţe de fîn pe cîmp. O boare parfumată ne mîngîia nările şi buzele umede ^ încă de Chianti. Apoi, deodată, cuvintele noastre nu maj avură nici o rezonanţă şi pleoapele începură să se închidă, furate parcă de somn...
E prima mea noapte în Italia... Prima noapte în care dorm parcă deştept şi visez fără să dorm încă. Prima noapte în care nu mă mai gîndesc la nimic, nici chiar la Lizica...
Pe doamna Woods însă, nopţile din Italia o impresionează altfel decît pe mine. D-na Woods visează cu totul altceva...
414
O nouă întrebare a ei mă trezeşte deodată, ca soneria tunui ceasornic deşteptător.
— Ia uită-te bine la ei... Cu care zici că mă culc la noapte ?
Răspunsul meu o scuipă drept în frunte.
— De ce cu ei, şi nu cu mine ?...
O clipă, doamna Woods pare că se clatină pe scaun. Repede însă începe să-mi surîdă ca şi cum şi-ar fi găsit echilibrul.
— Iartă-mă, dar nu ştiam că mă placi. De două zile de cînd suntem împreună, nu mi-ai dat nimic să înţeleg... Nu mi-ai vorbit decît de defuncta d-tale amantă... Nu simţi că ai început să miroşi şi d-ta a cadavru ?...
La Veneţia plouă.
Ploaia înseamnă abundenţă... Nu ştiu ce ar putea cîştiga Veneţia de pe urma ploaiei. Veneţia este însă oraşul amanţilor... şi d-na Woods adoră să fie iubită mai ales^ cînd plouă. Ploaia este afrodiziacă. Miroase a cantaridă şi alte ingrediente pe cari cameloţii Parisului le vînd pe sub mînă numai clienţilor de încredere...
Fiindcă falsifică lumina zilei, ploaia suspendă lucrul în atelierele artiştilor. Un atelier fără soare, este mai trist şi mai incomod ca o cameră de mansardă. Cînd plouă însă, întreg pitorescul unui atelier se furişează pe sofaua din colţul căptuşit cu perne şi covoare persane. Or, sofalele astea de obicei, sunt destul de largi, că pot adăposti comod chiar două persoane...
Păcat numai că la Veneţia n-o să putem găsi aşa uşor un atelier pe placul nostru. O să ne mulţumim dar, cu o cameră de hotel. D-na Woods îmi propune „Hotelul Capello Nero", un hotel vechi, care miroase a mucigai, un mucigai veneţian autentic.
Gondola părăseşte Canal Grande şi se afundă cu noi printr-un labirint de canalette strimte şi murdare. Veneţia, oraşul amanţilor, e tot aşa de murdar şi dezgustător ca şi un sfîrşit de dragoste...
A doua zi însă, Veneţia se reabilitează. Nu mai ploua, în piaţa San Marco e soare, lume multă şi porumbei... Ma-
415
joritatea unora şi altora sunt amanţi... Porumbeii se giugiulesc în văzul tuturor. Oamenii însă ceva mai discreţi se ţin numai cu braţul de talie, deşi gura celor mai mulţi atinge mereu pîlnia urechii de alături. Femeile oftează şi admira pacotila din vitrinele de sub colonade. Bărbaţii oftează la fel şi-şi mai numără odată banii din buzunar... Dacă nu altceva, măcar un „Recordi di Venezia" au să le mai aducă aminte cîndva de vremea cînd se credeau fericiţi.
San Marco şi Palazzo Dogale îşi primesc vizitatorii cu acelaşi zîmbet ospitalier cu care de cîteva secole îşi fac mereu concurenţă unul altuia... Din sfert în sfert de ceas, orologiul din piaţă bate o dată, de două sau de mai multe ori... Mulţimea curioasă îşi ridică ochii extatic spre cadran. Leul înaripat însă îi întoarce spatele. El singur n-aude parcă nimic. Nu cunoaşte încă limba orologiului. De cînd s-a pomenit în vîrful coloanei de porfir, sta de vorbă numai cu eternitatea şi cu infinitul...
în prima zi, vedem pe Colleoni, iar trei zile pe rînd nu facem decît acelaşi lucru mereu... Profităm de prezenţa noastră în oraşul amanţilor.
A patra zi, în loc de „bună dimineaţa", d-na Woods mă întreabă :
— Vrei să ne despărţim ?
— Aşa de repede ţi s-a urît cu mine ?
— Nu, dar mi-e teamă de ce ar mai putea urma. Simt că încep să mă amorezez de tine... Şi eu nu vreau să-mi complic viaţa... Eu sunt femeie serioasă... sunt măritată... Bărbatul meu este un om ideal... Nu vreau să-l pierd. Un bărbat ca al meu e lucru rar... Amanţi ca tine însă găsesc pe toate cărările...
D-na Wendy Woods are dreptate...
La Padova, ne-am despărţit. Ea a rămas să vadă pe Gattamelata. Eu am pornit înainte spre Florenţa şi Roma, să. văd nu ştiam încă ce anume...
Iar sunt singur... Şi totuşi vagonul nostru e ticsit de lume. în vagoanele italieneşti, circulaţia între compartimente e mult mai liberă. Nu poţi fi niciodată cu adevărat singur, mai ales că în Italia nu se călătoreşte în bandă. Eu însă călătoresc pentru prjma«oară în Italia...
416
De la Bologna la Pistoia, drumul nu e decît un şir ne-sfîrşit de tunele şi viaducte. Apariţia cîmpiei toscane îmi aminteşte un peisaj identic din ţară, pe care-1 admirasem cu Lizica în gînd... Iată dar că nu mai sunt singur !...
Uitasem că, de la Paris, pornisem însoţit de amintirea Lizichei... E drept că la Veneţia o înlocuisem cu altă femeie. Amintirile însă nu pot rezista totdeauna realităţii... Dealtfel, nu cred că Lizichei să-i fi plăcut prea mult Veneţia. Oraşul amanţilor i-ar fi mărit febra şi agravat tuşea... De data asta însă nimic nu mă mai împiedică să mă alătur iar de vechea şi nedespărţita mea tovarăşă de drum.
Lucru ciudat însă — nu ştiu de ce, de data asta chipul Lizichii îmi fuge mereu din faţa ochilor. Altădată, în nu importă ce chip de femeie, vedeam o Lizică aproximativă. De data asta însă cînd cred că am prins-o mai bine, îmi dau seama că m-am înşelat... Femeia de lîngă mine nu mai e Lizica... E o străină... o necunoscută.
Probabil, Lizica e supărată pe mine... E supărată sau poate, călătoria prin Italia n-o mai interesează ? Pe acolo pe unde se află ea trebuie să fie cu mult mai frumos ca pe culmile Apeninilof toscani.
Florenţa...
Cum sunt singur, îmi pot da seama mai bine de ceea ce văd. Cînd eşti în compania altora, parcă nu te saturi niciodată îndeajuns. Ţi se fură mereu cîte ceva din merindele sufletului. Frumosul nu se gustă în colaborare... Natura ni-1 serveşte numai în porţii strict personale...
Sunt hotărît să însemn tot ce văd. Cu însemnările astea m-aş putea afirma mai tîrziu ca om de litere... Scriitor de impresii de voiaj... Ştiu că majoritatea publicului românesc apreciază foarte mult spovedaniile acestor păcătoşi maniaci clar inofensivi... Dealtfel, cititorii romani nu voiajează decît graţie acestor broşuri, tipărite anume pentru cultura maselor populare. Pentru mine, mai ales, ocazia ar fi binevenită. Aş scapă odată pentru totdeauna de ruşinea de a fi rămas corigent la limba română. Eu cel puţin pot dovedi că am voiajat cu adevărat... Nu mă inspir ca alţii numai din Baedecker-unle respective şi din cîteva cărţi poştale ilustrate...
417
La Roma însă îmi dau seama că în carnetul meu de impresii n-am scris încă nimic. Ba ceva mai mult, titlul cu care-1 cumpărasem de la librărie începuse să se şteargă şi el...
Ce obiect frumos e un carnet de impresii cu filele albe... E tot aşa de frumos, ca şi frumosul ce face să-ţi piară graiul în clipa cînd îl descoperi...
Nu, nu... N-am scris nimic, şi probabil, n-am sa scriu niciodată. De ce aş face şi eu aceeaşi greşeală ca cei care îşi închipuie că pot spune ce au văzut în Italia ?... Impresiile de voiaj nu se pot povesti în limba vorbită de toată lumea. Ele sunt ca spovedaniile sufleteşti pe care nu le poţi face oricui, fiindcă nu oricine te poate dezlega de păcatul de a poseda şi un al şaselea simţ... Simţul frumosului... Sfînta cuminecătură ţi-o dă numai preotul la biserică... Nu ţi se trimite acasă prin comisionar !...
Cine vrea să ştie ce este Italia, să se ducă s-o vadă, dacă poate. Dacă nu, în loc să citească ce-au scris alţii, să-şi procure mai bine ghidul-reclamă al unei societăţi de voiaj. E tipărit mult mai curat ca broşurile culturale din România, şi nu costă nimic. La cerere, se trimite gratuit..
Reapariţia mea la Paris nu produce nici o senzaţie în cercul celor cîţiva prieteni, cu care altădată mă vedeam aproape zilnic. Dacă nu le-aş fi spus tot eu că fusesem în Italia, nici unul n-ar fi avut curiozitatea să mă întrebe ce am făcut timp de două luni de zile, cît lipsisem din Paris, îmi dau seama că absenţa mea din Paris, nici nu iusese remarcată. La Paris însă, nu se remarcă aproape nimic — nici chiar absenţa morţilor. Dovadă, moartea Lizichii. Nu-şi mai aduce nimeni aminte de ea. Cînd pleci, eşti bun plecat, Cine vrea să existe n-are decît să stea pe loc. Parizienii, mai ales, nu călătoresc decît foarte rar şi atunci chiar pentru foarte scurt timp. Parizienii nu se simt bine decît la ei acasă sau cel mult la „Pere Lachaise". De cîte ori sunt nevoiţi să treacă frontiera, sunt de mauvaise humeur. Un voiaj în Italia, mai ales, îi înspăimîntă ca un voiaj pe lumea cealaltă. Dar mult mai fanatici chiar decît parizienii adevăraţi sunt studenţii români din Cartierul Latin. Pe aceştia nu-i poţi mişca din loc decît cel mult cu un decret de expulzare. Pentru ei,
Italia este un fel de local de petrecere care şi-a pierdut voga. Amintirea îndepărtată a celor cîţiva clienţi de seamă ca Goethe, lord Byron, Shelley, Keats, Musset şi Richard Wagner nu mai emoţionează pe nimeni. Compatrioţii mei nu citesc decît pe Georges Ohnet. Clienţii cafenelei „Vachette", nu cred să fi aflat încă de existenţa unui Maurice Barres sau Henri de Regnier, care, în ciuda parizienilor sedentari, fac aproape în fiecare an cîte un voiaj în Italia.
Pentru mine însă, Italia sau Parisul este acelaşi lucru. De cîtva timp nu mă mai simt bine nicăiri. Prietenii vechi au început să mă plictisească, iar localurile de noapte unde aş putea face cunoştinţe noi, nu mă mai atrag. împrejurimile Parisului în cari mă refugiez din cînd în cînd, în loc să-mi odihnească trupul şi mintea, mă chinuie cu amintirea cîmpii-lor şi copacilor din ţara mea. De cînd călătoresc prin lume, n-am întîlnit nicăieri un copac la fel cu nucul diry via noastră de la Slatina.
Nu mi-a fost niciodată aşa dor de ai mei... Şi eu care începusem să mă cred dezlegat de tot ce lăsasem în urmă !... încep să cred că tot parizienii au dreptate. Nicăiri nu e mai bine ca la tine acasă. Păcat numai că de lucrul acesta nu mi-am dat seama la timp. Mi-e teamă că acum e prea tîrziu. Nu mai e nimic de făcut.
Dacă n-aş avea de preparat examenul din iunie, m-aş întoarce în ţară chiar acum. Nu ştiu însă c.e-aş putea inventa ca să nu par ridicol. Nu mai pot specula nici măcar moartea Lizichei. M-ar da de gol cărţile poştale ilustrate pe cari le trimisesem din Italia. Şi afară de asta, cei de acasă atît aşteaptă — să mă vadă întorcîndu-mă plouat ca un cîine cu coada între picioare, incapabil să-mi trec examenele.
Dacă aş fi rămas în ţară, poate ar fi fost mai bine. în ţară cel puţin nu se prea vede ce faci la universitate. Dacă ai cu ce trăi, poţi sta la Bucureşti o viaţă întreagă fără sa treci nici un examen. La Paris însă e altceva. în ţară dacă cheltuieşti un milion într-un an, eşti om mare. Peste frontieră însă n-ai voie să cheltuieşti decît strictul necesar. Altminteri, eşti om de nimic... Şi barim dacă aş fi sigur că am sa mă întorc cu doctoratul sau cu licenţa măcar... Dar cînd mă gîndesc că e foarte posibil să mă întorc cu mîna goală, îmi vine -să strig „stop" şi să mă angajez şi eu ca alţii în Legiunea străină, de pe acum chiar. Aş avea poate norocul să
418
419
devin mai celebru decît un oarecare doctor în drept magna cum laude. Adevărul e că nu-i puţin lucru să lupţi pentru civilizarea sălbaticilor din Africa. Ce carieră strălucită !... Pleci anonim şi te întorci erou (dacă, bineînţeles, ai norocul să te întorci teafăr). Ai ridicat prestigiul patriei şi al binemeritat de la omenire. Apoi o duzină de interviuri, o serie nesfîrşită de foiletoane în ziarele de tiraj, şi dintr-un biet corigent la limba română, iată-te deodată mare scriitor... Şi doar ţara are nevoie de scriitori... Doctori în drept de la Paris, slavă Domnului, avem destui... Unul mai mult sau mai puţin n-are importanţă.
Să admit însă că acela aş fi tocmai eu... Ce-aş face în ţară cu doctoratul în drept. Aş putrezi ca şi alţii în cine ştie ce fund de provincie. Locurile din Bucureşti şi oraşele mai principale sunt rezervate pentru Cotan şi ceilalţi copii de prefecţi sau parlamentari. în ţară, cine mă cunoaşte pe mine Nimeni... Mi-e teamă chiar că în curînd n-au să mă cunoască nici ai mei chiar... Şi poate au să aibă dreptate... Cînd vrei să fii cineva, nu trebuie să le spui niciodată cine eşti. Aşteaptă pînă vor veni ei singuri să se intereseze cine eşti...
Şi totuşi, nisipul Saharei mă atrage parcă mai mult ca praful de pe străzile oraşelor noastre de provincie. în orice caz, Parisul nu mă mai interesează. Simt că nu mai pot trăi în el. E un oraş în care trăieşti aşa ca şi cum nici n-ai exista... Or, eu simt că exist încă. Dar unde mi-aş putea da seama mai bine de existenţa mea ?... în Sahara sau în ţară ?...
M-am hotărît să mă întorc în ţară. E drept că am lăsat să treacă vreme cam multă pînă să mă hotărăsc să tac ce trebuie. în schimb însă, la Paris, vestea plecării mele în ţară, a produs mai multă senzaţie ca întoarcerea mea din Italia.
La „Vachette" însă senzaţiile nu durează multă vreme. Se consumă ca nişte simple cafele cu lapte... Numaidecît...
Sunt hotărîri însă pe cari nu le pot lua decît anume oameni. în această categorie de oameni intru şi eu. De data asta, încep să simt că sunt şi eu cineva. în orice caz, sunt un om întreg. Pînă atunci nu fusesem decît o succesiune de proiecte diferite pentru faţada unei clădiri neînfăptuite încă.
420
Nu găsisem încă materialul necesar pentru cea mai potrivită faţada. Astăzi, mi-am dat seama că materialul acesta n-am să-l pot găsi decît tot în ţara mea. Atît mai bine. Va avea şi ţara mea un constructor adevărat. Pînă azi, n-a avut decît meşteri lăcătuşi...
Voi începe aşadar să mă construiesc eu singur. îmi voi clădi însă existenţa, nu după sfaturile celor care pretind că exista mai de mult, ci după formula nebuloasă a celor cari nu şi-au putut încă dovedi existenţa. Nu-mi plac clădirile prea mari. „Mare" nu înseamnă numaidecît „Monumental". Monumentele nu se fac cu material mult. Creierul omului este cu mult mai uşor decît restul corpului. Nu-mi voi face deci prea multe etaje suprapuse, fiindcă pînă la cer nu te poţi ridica decît cu mintea ; nu cu trupul. Şi nu-mi trebuie nici ferestre prea multe, fiindcă o singură fereastră ţi-e de ajuns ca să poţi vedea tot ce există dincolo de tine. Nu ştiu daca voi găsi în mine artistul care să mă înţeleagă ce vreau. Arhitect aş putea fi oricînd. Arhitectul însă nu mi-ar fi de ajuns. Arhitecţii noştri, mai ales, clădesc numai... nu construiesc. Arhitecţii noştri sunt ca profesorii de limba română. îţi repetă aceeaşi clădire ca pe o lecţie de gramatică. N-au inteligenţă să facă ceva nou. Au numai o bună memorie şi atîta tot. Fac mereu acelaşi lucru... Exact ce-au mai făcut şi altă dată... ce-au făcut mereu pînă atunci. Nu fac decît să terorizeze avîntul personalităţilor răzleţe cu falanga macedoneană a uniformităţii legiferate...
Eu însă voi încerca să construiesc, nu să clădesc. Voi construi însă ceva, numai pentru mine şi pentru cei cîţiva vagabonzi care vor avea curajul să se adăpostească sub acoperişul fanteziei mele. Nu ştiu dacă va fi un palat, o biserică sau o simplă colibă de lut. Va fi însă ceva definitiv ca templele greceşti şi etern ca piramidele Egiptului. Nu va fi însă la fel cu nici una din construcţiile care fac mulţimea să caşte gura şi să holbeze ochii. Bîlbîiţii şi miopii oricîtă bunăvoinţă ar avea nu vor putea niciodată să vorbească cum trebuie şi să vadă ce trebuie. Văzînd-o, cei mai mulţi vor surîde. Alţii vor ţipa. Şi vor avea dreptate şi unii şî alţii, fiindcă nimeni nu o va vedea aşa cum are să fie. Eu singur o văd aşa cum trebuie să fie... O văd aşa cum băl-tanul ocheşte din zbor peştele din fundul apei, aşa cum
421
furnicile percep culoarea ultravioletă şi aşa cum Apostolul Pavel a văzut pe Cristos pe drumul Damascului.
La noapte plec. Plecarea mea n-arc să fie remarcată de nimeni. Dealtfel, eu mă consider plecat din Paris, de aproape o lună, de cînd mi-am lăsat să-mi crească barbă. Am observat că barba dă oarecare prestanţă chiar manechinelor din vitrinele de la „Galeries La Fayette". Dealtfel, afară de Edison şi Maeterlinck care sunt raşi... toţi oamenii mari poartă barbă.
Ieri m-am dus la „Vachette" să-mi iau rămas bun de la prieteni. I-am găsit pe toţi ca de obicei la aceeaşi masă. Cînd însă m-am îndreptat spre ei, mi-am dat seama că nimeni nu mă mai recunoaşte. Atît mai bine. Au să afle mai tîrziu cine a fost omul cu barbă care îi deranjase. M-am scuzat ca şi cum m-aş fi adresat din greşeală unor persoane pe care nu le cunosc. Adevărul este că nu ne cunoscusem niciodată — nici ei pe mine, nici eu pe ei... La Paris n-am cunoscut cu adevărat decît o singură persoană... Pe Lizica... Sunt sigur că Lizica m-ar fi recunoscut chiar şi aşa cum sunt acum. Ba ceva mai mult, ar fi ghicit şi pentru cine am lăsat să-mi crească barbă. Pentru ea... Galanis mi-a spus că în Grecia cînd îţi moare iubita, şase luni de zile nu te mai razi. Şi tot el mi-a făcut şi un portret aşa cum sunt acum, cu barbă... M-a creionat cu puţină culoare, cîntînd la ghitara lui — o ghitară de pictor pe care nu cîntase nimeni pînă a-tunci. Ghitara asta însă o să-mi amintească totdeauna de vremurile cînd amîndoi ne străduiam la fel, să construim ceva, altfel decît toată lumea. Cine m-ar vedea în portretul lui Galanis m-ar lua drept un martir spaniol. Parcă aş fi o fresca de Greco. Nu-mi lipseşte decît aureola de sfînt... Primul sfînt care roagă pe Dumnezeu din ghitară să-i ierte propriile păcate... Şi eu care nu ştiu să zdrăngănesc din ea, nici măcar cît bietul Ţăpuş... De Margareta nu mai vorbesc...
Oare pe unde o mai fi Margareta ? Dar Steluţa ?... Tot cu Cotan o fi încurcată şi acum ?... Nu mai ştiu nimic de nici una din ele. Parcă nu le-aş fi cunoscut niciodată. Afara de Kety, nici o altă femeie nu-mi mai tulbură amintirea Lizichei...
422
în ţară însă voi căuta să-mi regăsesc toţi prietenii _ de altădată. La drept vorbind, nu mă^ gîndesc decît la cîţiva inşi. Mi-e teamă însă ca tocmai aceia n-au să-şi mai aducă aminte de mine. în liceu, la Piteşti^ era altceva... în lume însă, în societate, un fost coleg, corigent la limba română, nu-ţi prea face cinste.
La Paris, românii intelectuali se adunau în cafeneaua „Vachette". La Bucureşti se adună la cafeneaua „Kiibler". în genere, intelectualii sunt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alţii şi atîta tot. De obicei, discuţiile astea ţin de dimineaţă pînă seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta şi cîteodată continuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecăţii lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sunt foarte exigenţi. La Paris ca şi la Bucureşti, de îndată ce se strîng doi, trei, în jurul unei mese, se şi constituie într-un fel de Curte supremă care condamnă fără milă aproape întreaga activitate omenească. Noroc însă că omnipotenţa lor nu merge decît pînă la pedeapsa cu moarte. Altminteri, populaţia planetei noastre ar fi diminuată în mod simţitor. N-ar mai rămîne pe lume decît intelectualii de la cafenea.
Mărturisesc totuşi că pe intelectualii din Bucureşti îi prefer intelectualilor români de la Paris. în ţara ta cel puţin ai dreptul să faci tot ce vrei, chiar cînd n-ai face propriu-zis, nimic de seamă. La Paris însă, cred că este o lipsă de bun-simţ să nu faci nimic absolut, ani de-a rîndul, cînd toată lumea se străduieşte să facă în fiecare clipă cîte ceva. Poate acesta e şi motivul pentru care m-am hotărît şi eu să plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama că n-am'sa pot face nici eu nimic.
în ţară însă e altceva. în ţară sunt parcă alt om. Deşi •la Bucureşti mă simt tot aşa de străin ca şi la Paris, faptul însă că de data asta mă găsesc în ţara mea, mă face să-mi afişez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sunt un om voiajat... Cunosc două ţări complet pe dinafară şi alte patru suficient ca să pot face la nevoie pe profesorul de geografie.
423
în liceu, dealtfel, la geografie am fost printre cei dinţii, în toate clasele... Să nu mai vorbim însă de ce a fost. Deocamdată, mă interesează cine sunt şi poate chiar ceva mai mult... ; cine am să fiu... j
La cafeneaua „Kubler", bunăoară, am început să fiu şi eu cineva. Sunt aproape la fel cu ceilalţi. Nu ştiu încă ce anume părere^au de mine, intelectualii din Bucureşti. Cei mai mulţi ^ însă, par a se interesa de mine mai mult decît intelectualii de la Paris. Dealtfel, aceia mi-e teamă că nici 1 nu erau intelectuali adevăraţi. încep să cred că, deşi fost j corigent la limba română, dintre toţi studenţii români de la I Paris, eu eram singurul intelectual. Restul erau numai stu- i denţi eminenţi, sau numai stîlpi de cafenea... Teatre însă, concerte^ conferinţe, expoziţii de artă... i-a ferit Dumnezeu, şi pe unii şi pe alţii...'
Bine că am plecat la timp. Faţă de Paris, Bucureştii sunt i un fel. de teren virgin, pe care îl poţi cultiva cum îţi place. j N-ai decît să arunci în vînt o mînă de săminţe selecţionate, şi recolta e gata... Nu-ţi trebuie nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele şi ploaia pătrund în pămînt mai adînc decît ! orice fel^ de unealtă manuală. Aşa e pămîntul ţării noastre. Cîteodată îl faci^ să rodească numai cu gîndul, cu voinţa, cu entuziasmul... Păcat că intelectualii de la Bucureşti nu se ocupat şi cu agricultura. Ţăranii sunt proşti — nu ştiu ce să facă cu rodul pămîntului lor. Mănîncă mămăligă şi umblă desculţi. ^ Intelectualii însă beau capuţinere şi umblă cu tocurile scîlciate. I
La cafeneaua „Kiibler" intelectualii sunt împărţiţi în două tabere : tradiţionalişti şi modernişti. Tradiţionaliştii sunt siniştri.^ Moderniştii sunt^ caraghioşi. Fiecare tabără îşi are me- j sele ei, unde^ se discută tot aşa de zgomotos şi se consumă tot aşa de timid. Discuţiile şi consumaţiile lor însă au un punct comun. Plictisesc deopotrivă — discuţiile pe clienţii i serioşi jar consumaţiile pe chelnerii zeloşi. Majoritatea intelectualilor discută în vînt şi consumă pe credit. Tradiţionalişti însă, sau modernişti, toţi intelectualii de la „Kiibler", sunt ' boemi. Clienţii cari obişnuiesc să-şi plătească totdeauna con- j sumaţia, se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. în ! schimb^ papa Kubler îi apreciază şi îi cultivă ca pe nişte ! buruiepi de leac. Pe vremuri, făcuse şi el pe intelectualul I la Heideîberg. Astăzi însă se ocupă cu lucruri mai serioase.
Are o cafenea, un hotel, o colecţie de pipe şi^ cîteva icoane vechi, iar în orele libere, se duce să pescuiască prin lacurile din jurul Bucureştilor. Ştie tot felul de lucruri.^ Ştie bunăoară că „peştele mare cu rîma mică se prinde". Şi ca dovadă că este aşa, majoritatea clienţilor cu plată, nu vin la cafeneaua lui papa Kubler de dragul consumaţiilor, ci mai mult de dragul celor cîţiva chibiţi intelectuali. Papa Kubler are monopolul chibiţilor din Bucureşti. în cafeneaua lui, la anumite ore, te poţi distra mai bine şi mai ieftin decît la orice alt spectacol.
Tot de dragul lor am intrat şi eu pentru prima oară în cafeneaua „Kiibler". La început, după cum era natural, am căzut pe intelectualii din tabăra tradiţionalistă, care nu vorbeau decît de Creangă, Eminescu şi încă alte două _ mari entităţi intelectuale contemporane : un profesor de ^ istorie cu barba neagră şi un poet cu plete blonde. Mai tîrziu Jnsă tabăra tradiţionaliştilor s-a împărţit în două. Una a rămas numai cu istoricul, iar alta cu poetul.
în tabăra moderniştilor am fost introdus _ de un pictor ratat pe care îl cunoscusem întîmplător^ la Paris, unde nimerise probabil din greşeală după ce fugise din Munchen. Fiindcă n-avea bani cu ce să se întoarcă în ţară, îmi propusese să-mi zugrăvească mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale — dealtfel singura sa lucrare mai serioasă. De atunci şi pînă ce l-am întîlnit din nou la Bucureşti nu mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovadă că la Bucureşti nu mai făcea pictură. Făcea pe^ intelectualul în tabăra moderniştilor de la „Kubler". Eu însă,deşi trecusem dintr-o tabără în alta, nu-mi puteam totuşi da seama dacă sunt sau nu un intelectual adevărat.
într-o zi, moderniştii mă roagă să le împrumut pe Baudelaire pe care nu-1 citiseră încă, dar de care auziseră vorbindu-se foarte bine. Adevărul este că tot pictorul ^ ratat îi pusese şi pe ei în curent cu numele autorilor din biblioteca mea din Paris. A doua zi le-am adus odată cu Baudelaire şi pe Rimbaud, Laforgue, Corbiere, Aloîsius Bertrand şi contele de Lautreamont. Din ziua aceea însă mi-am căpătat beleaua cu ei. Pînă atunci trăiseră ca nişte fraţi buni, şi se manifestaseră în devălmăşie intelectuală, fără ca vreunul din ei să-şi fi bănuit vreodată confratele că ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta însă, intrase dihonia între ei. Se ho-
424
425
tărîsera să-şi aleagă şi ei, ca la Paris, un şef — un şef de şcoala, bineînţeles, care să le îndrepte versurile şi. să-i proclame geniali. Şeful însă nu se putea alege fiindcă fiecare din ei vrea să fie el şeful celorlalţi. Rezultatul a fost că tabăra moderniştilor s-a împărţit şi ea, dar nu în două numai, ca tabăra tradiţionaliştilor, ci în vreo douăsprezece grupuleţe, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar cu ocazia asta, eu am rămas pe dinafară. Dealtfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram încă intelectualul. Eram un simplu agent de legătură între intelectualii din Bucureşti şi cei din apusul Europei. După cîteva luni însă, după ce m-am văzut iar în posesia cărţilor mele, m-am jurat să nu mai iniţiez în secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la „Kiibler".
De cînd însă am rămas iar singur, mă simt parcă mai bine ca în mijlocul lor. Mie personal, situaţia aceasta îmi convine de minune. Dar în cafenea, nu poţi sta tot timpul, numai tu singur la o masă. Cîtva timp, fiecare din ei, ma somaseră să mă pronunţ categoric. Ce sunt eu ? tradiţionalist sau modernist ?... Trebuia dar să mă alătur numaidecît, sau de unii sau de alţii. Dar de cine ?... Dacă n-ar fi fost decît două taberi poate că m-aş fi hotărît imediat. Din douăsprezece însă e greu de ales. în asemenea cazuri, cea mai bună soluţie este să rămîi independent.
Dealtfel, un om independent are mai mult prestigiu decît un om înregimentat unui program fix. Dar independenţa este şi ea tot un lucru relativ. Un om independent nu poate trăi singur la infinit. Cu timpul simte nevoia să-şi mai arunce ochii şi el prin grădina vecinului...
Vecinii mei de masă sunt un grup de gazetari, tot oameni independenţi şi ei. Independenţa lor însă este cu totul altfel decît a mea. Eu nu fac deocamdată nimic. Ei însă scriu... Scriu, dar nici unul din ei nu scrie la aceeaşi gazetă cu altul. Fiecare aproape îşi are gazeta lui. Independenţi adevăraţi sunt numai acei gazetari care nu scriu la aşa-zisele gazete de partid. Gazetarul robit unui partid politic nu poate fi intelectual fiindcă nu mai scrie din capul lui. Scrie ce-i dictează altul, sau mai bine zis, corectează şi pune la punct notiţele pe care i le furnizează zilnic şeful partidului, vreun ministru, sau cîte un parlamentar ahtiat după reclamă. Cu alte cuvinte este un simplu scrib...
426
încep să cred că grupul gazetarilor este cea mai bună afacere pentru mine. Deşi intelectualitatea multora din ei cam lasă de dorit, nu văd de ce nu le-aş da o mîna de ajutor. Mie mi-e greu să mă ajut pe mine însumi... Dar pe alţii sunt gata oricînd. Reporterii de fapte diverse, mai ales, mă interesează mai mult ca autorii anonimi ai articolelor de fond. Unii din ei sunt aşa de lipsiţi de duh, că nu mă pot abţine de a nu colabora cu ei la mai toate crimele, hoţiile, incendiile şi alte fapte diverse din capitală. Dar asta nu înseamnă decît că unii au mai puţin amor propriu decît alţii. Atît, şi nimic mai mult.
Apropierea mea de adevăraţii gazetari se face aproape pe nesimţite, aşa cum, bunăoară, te apropii de o sobă caldă, cînd ţi-e frig, sau îţi pleci gura însetată spre primul şipot de apă rece.
într-una din zile, unul din vecinii mei de masă, nu ştiu de ce, dar pare foarte plictisit. Deşi nu-1 cunosc personal, eu îl salut cu capul şi puţin chiar cu şira spinării. E directorul unei gazete politice — oficiosul unei fracţiuni dintr-un partid istoric, intrat în putrefacţie. Pînă atunci nu vorbisem niciodată cu el. El însă, care probabil aflase cine sunt, îmi răspunde la salut cu oarecare uimire plăcută, se aşează lîngă mine şi-mi întinde chiar mîna :
— Ce mai faci, tinere ?
— Mulţumesc... destul de bine.
— Bine !... Pă dracu !... Asta se cheamă bine la d-ta ?... Eu muncesc toată ziua şi tot nu pot spune că fac bine... Şi d-ta care stai toată ziua la cafenea... Ba nu zău, asta-i tot ce faci ?...
Nu ştiu de ce, dar ofensiva neaşteptată a omului cu care vorbeam pentru prima oară, în loc să mă intimideze, mă înviorează deodată ca şi cum stăpînul situaţiei aş fi fost eu. E drept că pînă atunci nu scrisesem încă aproape nimic. Dar dacă toată lumea din cafeneaua lui papa Kiibler nu făcea decît să scrie, de ce n-aş fi scris oare şi eu ?...
îi răspund dar imediat şi încă zîmbind :
— Mă iertaţi ; dar tot timpul cît nu stau la cafenea, scriu...
Directorul gazetei holbează ochii. Parcă nu-i vine să creadă.
427
— Mi se pare ca ai fost la Paris. Ştii să scrii franţuzeşte ?
— Destul de bine... Nu chiar ca francezii... Dar în orice caz, mult mai bine ca alţii de pe aici...
Directorul oftează înăcrit şi tamburinează cu degetele pe masa de marmoră.
— Păcat dragă... Păcat că n-avem şi noi o gazetă scrisă în limba franceză. Vreau să zic, scrisă bine, să o poată ceti şi străinii... Nu ne cunoaşte nimeni... N-are cine să vorbească şi pentru noi... Cine dracu mai ştie româneşte în Europa, afară de noi ?... Nimeni.
Şi tot aşa, continuă cîteva minute fără să se oprească :
— Uite, vezi ?... Eu, dacă aş putea să scap de gazeta asta pe care mi-au aruncat-o alţii în spinare, aş scoate o gazetă în limba franceză la care te-aş angaja imediat... Nu vezi că româneşte nu mai citeşte nimeni ? Nici noi românii chiar... Mă-ntreb ce o să ne facem cu studenţii italieni ?... Vin peste trei zile la Bucureşti şi n-are cine să-i salute... Ce-au să priceapă ei din gazetele noastre ? Nimic... Şi doar suntem latini şi unii şi alţii... Ar trebui barem să-i salute cineva în limba franceză că în italieneşte nu cred să se priceapă nimeni....
Apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva :
— Apropo... Dar româneşte ştii să scrii bine ? ■— Aveţi nevoie de un redactor ?
— A, nu !... Slava Domnului, am destui... Dar mă gîn-deam că acum cu ocazia vizitei studenţilor italieni, ar fi bine să public un fel de salut, fie el chiar în limba românească... Ce-are a face ?... Sunt destui italieni la Bucureşti ca să li-1 traducă... Nu e cine ştie ce mare lucru... Tragi două, trei fraze cu latinitatea lor şi a noastră, şi gata... Cuvîntul latinitate îl pricepe toată lumea...
Eu îl aprob mai întîi cu capul, apoi cu vorba.
— Bineînţeles. Ideea d-voastră este admirabilă... Articolul ăsta trebuie să apară numaidecît...
Directorul îşi ridică disperat braţele spre tavan :
— Bine, bine... Trebuie... Aşa zic şi eu... Dar daca n-am timp, cine vrei să-1 scrie ?... Mie mi-e imposibil... N-aş putea să-1 scriu nici azi, nici mîine... Şi poimîine, vin italienii... O să fie prea tîrziu.
428
Eram sigur că directorul face aluzie la mine. Mă grăbesc dar să-1 liniştesc.
— îmi daţi voie să vi-1 scriu eu ? Directorul mă soarbe cu ochii pe sub gene.
— Crezi că o să iasă ceva frumos ?
— O să vedeţi şi d-voastră... Eu n-am nici o pretenţie...
— Bine, atunci... Numai dă-ţi, te rog, osteneala să-1 scrii la noapte chiar, că mîine dimineaţă îmi trebuie neapărat... Şi dacă nu te superi, adu-mi-1 tot d-ta la redacţie, că eu nu mai pot trece pe la cafenea...
Zis şi făcut... A doua zi dimineaţă, mă prezint la redacţie cu articolul, pe care directorul pune imediat „Bun de imprimat" fără să-şi mai arunce ochii pe el. Mă previne însă că articolul are să apară ca un „editorial" fără nici un fel de semnătură, deoarece numele meu nu prezintă încă nici un fel de garanţie în presa românească. în schimb, ma asigură că cu altă ocazie, o să-mi publice şi un articol semnat şi bineînţeles chiar cu plată...
Pe mine însă deocamdată nu mă interesa nici semnătura, nici plata. Mă interesa articolul în sine. Eram foarte mulţumit de ce scrisesem. Nu-mi mai aduc bine aminte dacă era chiar aşa, dar aproximativ iată cam ce le spuneam eu studenţilor italieni :
„Da ! Suntem latini... Şi suntem latini, nu fiindcă am fi citit lucrul acesta pe pietrele monumentelor milenare, sau în filele cărţilor de istoria universală, ci fiindcă simţim că suntem latini, ori de cîte ori privirile noastre se întîlnesc şi mîinile noastre se ating."
Iar mai departe :
„Da ! Suntem latini, fiindcă purtăm în suflet cu toţi la fel aceeaşi imagine calmă şi majestuoasă a mărei plină de soare, care ne-a zămislit primii strămoşi, fiindcă iubim deopotrivă Frumosul, Adevărul şi Dreptatea, fiindcă ştim să vorbim cu elementele naturei, cu cari noi cei dintîi ne-am înfrăţit şi fiindcă tot noi cei dintîi am avut darul de la zei să domesticim cele mai sălbatice fiare ale creaţiunei : Raţiunea, Inteligenţa şi Fantezia... Şi mai suntem latini, fiindcă ştim să cîntăm şi să plîngem la fel, să iubim şi să urîm la tel, să uităm şi să iertăm la fel...
429
Da ! Suntem latini, fiindcă Dumnezeu a vrut să fim aşa, iar noi ne-am încăpăţînat să rămînem în vecii vecilor latini..."
Iată primele mele rînduri de proză cari aveau să vadă lumina tiparului. Poeziile publicate pînă atunci nici nu mă mai interesau. Intelectualii de la „Kubler" mă dezgustaseră de poezie. Cu proza însă în ţara românească poţi fi cineva, chiar fără să fii propriu-zis un intelectual...
Aşteptam dar cu nerăbdare să văd ce impresie are să facă articolul meu în cercul intelectualilor care la început nu aveau să ştie de cine e scris. Directorul avusese dreptate. Dacă articolul meu ar fi fost iscălit, probabil că intelectualii de la „Kubler" l-ar fi găsit prost scris. Cei care nu fac decît să vorbească nu admit nimic din ce se scrie chiar cînd se scrie bine...
Cîteva zile însă mă perpelesc ca pe jăratic. Studenţii italieni îşi amînaseră sosirea în ţară cu o săptămînă. Le făcuse mizerii legaţia austro-ungară care nu le vizase paşapoartele la timp. Dacă aş fi ştiut lucrul acesta de la început, aş fi scris poate mai pe-ndelete un articol mult mai bun. Dar acum e prea tîrziu. Directorul îmi spusese că articolul a şi fost cules şi că paginatorul nu aşteaptă decît ziua sosirii italienilor ca să-î dea drumul.
Pentru mine însă, ziua aceasta multaşteptată soseşte ca o lovitură de măciucă pe care o primeam drept în creştetul capului. Articolul meu, e drept, apare după cum fusese vorba chiar în fruntea gazetei. Apare însă nu ca un articol editorial fără semnătură, ci ca un articol personal, semnat cu numele complet al directorului, care de data asta şi adăugase pe lîngă titlurile sale profesioniste şi cîteva alte titluri onorifice...
Şi barem dacă ar fi fost latin !... Directorul gazetei însă era un împămîntenit proaspăt, care venise nu se ştia încă bine de unde... din Bulgaria, din Turcia sau din Grecia...
De ruşine şi de ciudă, cîteva zile n-am mai dat pe la cafenea. Nu ştiam ce să cred. Nedreptatea asta mi se făcuse din greşeală sau cu bună-ştiinţă ?... Dacă aşa sunt toţi directorii de gazete din România, trebuie să mă apuc de altă meserie. N-am să-mi pot pune niciodată în evidenţă personalitatea pe care o simţeam umflîndu-se ca un cozonac gata să iasă afară din tingire.
Cînd l-am întîlnit însă peste cîteva zile, directorul mi-a dat următoarea explicaţie :
— Ai văzut, dragul meu, ce încurcătură mi-a făcut na-rodul cela de paginator ? I-a plăcut aşa de mult articolul că a crezut că-i scris de mine... Şi cum era un articol festiv, m-a iscălit fără să mă mai întrebe. N-ai idee ce furios am fost!... Era cît p-aci să-l dau afară.
Mărturisesc că la aşa satisfacţie nu m-aşteptam. Eram încîntat că articolul meu plăcuse şi că mai tîrziu deci aveam ocazia să scriu şi altele, articole plătite însă şi de data asta semnate de mine, nu de alţii.
Directorul însă nu sfîrşise tot ce avea de spus. Nu mă lăsa să mă bucur nici măcar de perspectivele carierei pe care mă pregăteam să o îmbrăţişez cu tot sufletul. Ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, chiar în clipa aceea, directorul mă întrebă deodată brusc.
— Apropo, dragul meu... Nu ştiu bine cine anume îmi spunea mai zilele trecute că d-ta ai fi fost corigent la limba română... E adevărat ?...
Eu îi răspund fără să roşesc :
— E adevărat... Dar ce-are a face ? Parcă mi-aţi spus adineauri că articolul meu v-a plăcut...
Directorul mă învălui cu o privire şireată de vulpoi ba-trîn care o ia la goană cu gîsca în gură.
— Nu zic... De plăcut, mi-a plăcut... Dar... Ştiu eu cine ţi le-o fi scris ? Gazetar, corigent la limba română !... Aşa ceva nu s-a mai văzut pînă azi... La noi în presă, nu te supăra... dar cine nu ştie să scrie bine româneşte se curăţă...
Şi totuşi pe vremea aceea, majoritatea gazetelor noastre, erau scrise numai de oameni care abia atunci învăţau să vorbească româneşte.
Ieri m-am întîlnit cu Cotan, care nu m-a mai recunoscut. Atît mai bine. Ce i-aş fi putut spune ?... Nimic de seamă... Cotan nu frecventează nici intelectualii, nici gazetarii.
De data asta era singur. Mergea însă preocupat şi greoi ca şi cum s-ar fi sprijinit de braţul cuiva. Braţul acela imaginar nu putea fi decît braţul Steluţei. De cînd îl ştiu încurcat cu vară-mea, nu-i mai pot vedea decît pe-amîndoi
430
431
împreună. Cînd l-am întîlnit la Viena, aproape nu-mi venea să cred că e singur. Aşteptam parcă s-o văd apărînd pe undeva şi pe ea... pe Steluţa. Şi cu toate acestea, pe Steluţa nu ţin deloc s-o văd. Nu ştiu de ce, dar amintirea Steluţei mă dezgustă. Poate fiindcă îmi este vară. Aşa este cînd ai intimităţi cu rudele. Rudele trebuiesc ţinute la distanţă, chiar cînd sunt drăguţe ca Steluţa. Dealtfel, de cînd mi-am luat majoratul, parcă n-aş mai avea nici un fel de rudă. De un an de zile aproape, nimeni nu mai ştie nimic de mine. Probabil că ai mei mă cred încă şi azi la Paris. Pentru ei Parisul este sfîrşitul lumii. Şi fiindcă mă cred tot la Paris, mă consideră pierdut. în ţara ta însă văd că-ţi poţi pierde urma mai repede ca în străinătate...
Nu m-am oprit nici la Slatina, nici la Piteşti. Mi-a fost teamă parcă să dau ochii cu ai mei. Bucuria lor n-ar fi ţinut decît o clipă — clipa revederii. în schimb însă expli-caţiunile reîntoarcerei mele i-ar fi întristat pentru totdeauna, în mine ei nu se văd decît tot pe ei... Or, dacă ei sunt mulţumiţi de cum sunt, de ce să nu-i las să creadă că tot aşa sunt şi eu ? N-am vrut deci să-i înştiinţez de pe acum. Poate că mai tîrziu, voi avea prilejul să-i fac să se bucure mai cu folos şi pentru mai multă vreme.
Cineva totuşi cred că s-ar fi bucurat cu adevărat — Kety. Bucuriile adevărate însă trebuiesc trăite în doi. Dar bucuriile gemene nu trăiesc nici ele la infinit. Cu timpul, Kety şi-ar fi dat seama singură că n-a avut nici un motiv să se bucure de întoarcerea mea. Şi eu nu vreau să înşel pe nimeni... Dacă cineva se mai gîndeşte cumva şi la mine, atît mai bine. Mie îmi face plăcere să ştiu că mai exist şi în altă parte decît în mine însumi. Treaba lor dacă le place să mă creadă altul decît cel care sunt. Deocamdată însă, aici în ţară, nu sunt decît ce-am fost şi la Paris. Nu sunt nimic... Nu sunt nimeni... Nu ştiu cît timp voi continua încă să fiu aşa. Dar cînd vor fi cu adevărat cineva, am să mă grăbesc eu însumi să le aduc la cunoştinţă, acest fericit eveniment. Pînă atunci voi continua să fac pe Johann Orth.
Şi totuşi cineva m-a recunoscut. Cine? Nu ştiu bine N-aş putea spune încă cine anume. Nu e un prieten propriu-
432
zis. E cineva pe care nu l-am cunoscut decît întîmplător la Paris. Nu l-am văzut şi nu i-am vorbit decît o singură, dată. Se pare însă că pînă azi, pe mine nu m-a cunoscut nimeni dintre cei cu cari am vorbit mai mult. Dacă ştiam că are să fie aşa, n-aş mai fi vorbit poate cu nimeni, nimic...
Şi cînd ma gîndesc ca „la-nceput a fost cuvîntul !..." Minciuni !... Pune, Doamne, straje gurei mele măcar de azi înainte...
Aproape nu-mi vine să cred. E poate singura întîmplare din viaţa mea care merită să fie povestită exact, aşa cum a fost. Pe celelalte le-am mai literalizat eu... Asta însă nu înseamnă că n-au fost şi ele tot atît de adevărate. Povestirile însă sunt ca medicamentele. Nu te vindecă decît dacă sunt adevărate. Numai că pe cele prea amare le înghiţi cu puţină apă zaharată. Zahărul este un aliment inofensiv. Nu alterează nici medicamentele, nici povestirile.
începusem să cred că pentru boala mea, nu există nici un fel de medicament. Ba la un moment dat, eram sigur că voi muri şi eu tot ca Lizica, fără să fi avut timp să trăiesc cu adevărat.
Noroc însă că, într-o bună zi, în cafeneaua „Kiibler" îşi face apariţia un client nou. Dealtfel, mai toate cafenelele vechi trăiesc numai graţie clienţilor noi. Cu atît mai mult deci cafeneaua lui papa Kiibler, unde vechi sau noi, toţi clienţii trebuie să fie cineva.
De data asta însă noul client nu pare a fi nici intelectual, nici gazetar. Deşi schimba în treacăt cîteva saluturi şi cu unii şi cu alţii, nu se opreşte totuşi la nici una din mesele lor. Probabil caută pe altcineva. Pe cine însă ?... Nu cumva mă caută chiar pe mine ? De ce se îndreaptă grăbit cu mîna întinsă spre mine, de cum m-a zărit ? Parcă m-ar cunoaşte de cînd lumea... Şi eu nu-1 văzusem decît o singură dată pînă atunci...
— Bine că te văd... Am tocmai ceva pentru tine. Să ştii însă ca nu e aici la Bucureşti... Trebuie să mergi cu mine la Constanţa, în Dobrogea.
Intimitatea cu care-mi vorbeşte mă zăpăceşte. Graba cu care îmi face această propunere neaşteptată nu-mi dă răgaz nici măcar -să-i strîng bine mîna.
433
— Cred că eşti liber... Nu ?... Mîine dimineaţă plecăm la Constanţa. Nu-ţi fie teamă, că n-ai să regreţi... Ai te rog încredere în mine...
Eu nu îndrăznesc să-l întreb decît atît :
— La Constanţa ?... De ce tocmai la Constanţa ?
— Fiindcă deocamdată n-am decît acolo un post liber pentru tine... Cred c-o să-ţi convină... Nu e cine ştie ce mare lucru. Dar totuşi, e ceva. Secretarul contenciosului la Administraţia domeniilor statului din Dobrogea.
Cînd aud ce fel de post mi se oferă, îngălbenesc.
— Vă mulţumesc. Numai că eu... Nu ştiu daca ştiţi... Nu mi-am trecut încă toate examenele.
— Nu face nimic... Ce crezi că advocatul nostru de acolo are licenţa completă ?... Aş... De unde !... E un fel de advocat d-ăia de Tîrgovişte... Dealtfel, nu-ţi fie teama, că nu te pun să pledezi... O să îngrijeşti numai de dosare... Şi bineînţeles, ai să faci şi concepte pentru biurou...
Pe măsura ce binefăcătorul meu continuă să-mi explice rolul pe care aveam să-l joc la Constanţa, simt cum din galben mă schimb în verde.
— Da, da... înţeleg... Vă mulţumesc... Dar, vedeţi... Eu nici măcar de atîta lucru, nu cred să fiu bun... Eu, în liceu, am fost... cum să vă spun... corigent la limba română.
— Cu atît mai bine... Eu n-am nevoie de premianţi întîi... Ăştia sunt prea pretenţioşi. Şi-afară de asta, nu sunt buni de nimic... Toată ziua nu fac decît să strîmbe din nas... Nu le place Constanţa... Auzi că Dobrogea e provincie de periferie... Nu pot trăi decît la Bucureşti... la centru...
Cîteva minute rămîn cu ochii pironiţi pe marmora mesei pătată de cafea turcească. Răspunsul îl aveam gata... Numai că mi-era teamă să-i dau drumul chiar în clipa aceea... Mi-adusesem aminte că într-o vreme mă hotărîsem sa plec în Sahara. Şi doar de Sahara nu mă simţeam legat cu nimic... Dobrogea cel puţin e tot pămînt românesc. De ce dar n-aş încerca şi eu să-mi cunosc ţara întreagă, de la un cap la altul ? Pe la Vîrciorova, e drept, trecusem de atîtea ori... La Constanţa însă, nu fusesem niciodată.
El însă continuă să-mi vorbească :
— Eh ! Ce zici ?... Mergi cu mine ? Parcă spuneai odată că-ţi place marea... Şi mie îmi place... Marea şi corăbiile...
434
Corăbiile cu tot felul de mărfuri şi de oameni... Oameni şi mai ales femei !... Şi încă ce femei !... Femei venite de pe unde nici nu gîndeşti... Femei pe care le poţi avea chiar fără să le cunoşti... Femei fără nume, fără domiciliu, fără suflet, fără amintiri...
în clipa aceea, o femeie cochetă apare fantomatic în uşa cafenelei. E una din acele femei cu cari intelectualii şi gazetarii stau de vorbă cu plăcere, nopţi întregi. Eu însă n-o cunosc personal. N-am vrut s-o cunosc niciodată. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place. Ba ceva mai mult, o urăsc chiar. De cîte ori o văd în cafenea, închid ochii de teamă. Mi-e teamă de mine însă, nu de ea. Dacă aş cunoaşte-o, aş omorî-o, poate. Femeia asta seamănă şi cu Margareta, şi cu Steluţa, şi cu Kety... Seamănă parcă chiar şi cu Lizica... Seamănă cu toate femeile pe care le-am iubit eu... Apariţia ei mă face să tresar. Ea îmi recapitulează parcă întreaga poveste a vieţei mele de pînă acum.
Povestea asta însă a durat prea mult. E drept că mai toate poveştile adevărate sunt lungi... lungi de parcă nu se mai sfîrşesc. Cu cît povestea e mai lungă, cu atît copilul adoarme mai repede. Dar eu nu mai sunt copil... Dovadă că povestea vieţii mele a-nceput să mă plictisească pînă chiar şi pe mine. Trebuie s-o sfîrşesc dar, cît mai curînd. Dacă se poate chiar în momentul acesta. Dar cum ?...
Omul care-mi vrea binele îmi surprinde neliniştea, dar nu-mi ghiceşte şi intenţiile.
Probabil s-aşteaptă să-l refuz. îşi închipuie că femeia care mă făcuse să tresar, nu poate fi decît o nouă prietenă a mea — poate chiar femeia care mă împiedică să plec din Bucureşti. Mă crede, cu alte cuvinte, acelaşi căţeluş cu zgardă ca la Paris. Nu bănuieşte că de la moartea Lizichii port numai gulere scrobite şi cravate pe care mi le înod singur...
Şi omul care mă recunoscuse, începe deodată să mă privească oarecum jenat, ca şi cum s-ar fi adresat din greşeală altuia, nu mie...
La fel însă îl privesc şi eu pe el. Privirile noastre se încrucişează ca nişte faruri marine, care ne orbesc şi pe unul şi pe altul. Aproape nu ne mai vedem deloc. Nedumerirea mea însă este cu atît mai mare, cu cît omul acesta nu-mi pare a fi om ca toţi oamenii. Nu există parcă decît în ima-
435
ginaţia mea. Şi totuşi, e singurul om de care avem nevoie cu adevărat în viaţă... E omul care ne ajută să sfîrşim convenabil, povestirile cu subiect mediocru.
Iar am rămas singur. Omul care îmi vrea binele a plecat după ce mi-a dat întîlnire pentru a doua zi dimineaţa în Gara de Nord, iar femeia fantomatică s-a aşezat la o masă alături de mine. Aş fi preferat să plece ea şi să râmîie el.
închid ochii să n-o mai văd nici pe ea. Nu vreau să mai vad pe nimeni. Vreau să mă văd numai pe mine singur. Dar nu pe cel de pînă acum. De acela sunt sătul. Vreau să mă văd altfel, aşa cum aş vrea să fiu cu adevărat, aşa cum mi-ar plăcea să-mi apar mie însumi din întuneric... Şi ce mare încep parcă să mă desluşesc în întuneric !... Ce bine-ar fi să rămîn aşa toată viaţa !... întunericul dă oamenilor proporţii de giganţi.
întunericul din jurul meu însă nu ţine decît o clipă... Undeva departe, probabil spre răsărit, se crapă parcă de ziuă...
E ziua naşterei mele adevărate...
Şi primul strop de lumină proaspătă pătrunde în mine, odată cu ecoul unei chemări de departe, pe care o aud întîia oară :
— Sosesc corăbiile... Vino, să le vedem cum intră în port !...
Cine mă cheamă însă ?...
Omul care îmi vrea binele, răul ?...
sau femeile care îmi vor
BĂRBIERUL REGELUI MIDAS SAU VOLUPTATEA ADEVĂRULUI
Lui PAMFIL ŞEIOVRU
CAPITOLUL I
Negoiţă Prescureanu este un om fericit.
îşi plimbă pe Calea Victoriei voluptatea prestigiului său biurocratic de şef de serviciu în Ministerul Artelor, şi noul său costum de haine gris perle confecţionat din stofă cumpărată cu preţ de ocazie (380 lei, metrul) de la cooperativa băncilor populare. Cunoscătorii îl încredinţaseră că în comerţ aceeaşi stofă nu se poate procura decît cu 7-800 lei, metrul. Şi-a lustruit pantofii acajou la un armean, pe trotuarul din faţa Ateneului, şi în Piaţa Palatului regal s-a oprit o clipă să tragă cu coada ochilor la trecătorii care-i admiră ţinuta ireproşabilă şi papillon-vS. verde cu buline albe.
La Palat, tocmai se schimbă garda.
E cald şi miroase a benzină arsă şi a unsoare rîncedă de automobil.
Negoiţă Prescureanu strîmbă din nas. în dimineaţa aceea îşi parfumase batista cu Rue de la Paix de Guerlain. îşi aduce aminte însă, că pe vremea cînd era copil, la Bucureşti nu mirosea decît a baligă proaspătă. Şi şeful de serviciu din Ministerul Artelor, care ştie cu cîtă greutate se avansează de la un grad la altul, se lasă furat de amintiri şi începe să zimbească cu mărinimia şi resemnarea omului superior, care apreciază şi suportă deopotrivă toate binefacerile civilizaţiei.
în faţa porţilor de fier ruginit, s-au adunat să admire soldaţii şi muzica militară trei ţigani desculţi, o bonă cu un copilaş de mînă, un ţăran cu o pereche de desagi în spi-
439
nare, gardistul din post şi o familie de provinciali, compusă din tată, mamă, un vlăjgan de licean cu şapcă trasă ştrengăreşte pe sprinceana stingă şi două fete, din care una, mai mare, îmbrăcată într-un costum naţional, iar alta mai mica, în uniformă de şcoală profesională.
Deşi bucureştean de baştină, democrat înfocat şi partizan convins al dinastiei, Negoiţă Prescureanu nu mai poate suporta asemenea spectacole banale. De cînd e şef de serviciu, mai ales, Negoiţă se enervează foarte uşor. îşi face, aşadar, loc cu bastonul prin grupul de curioşi, îşi scutură apoi de pe umăr cele cîteva fire de fîn, smulse în treacăt din desagii ţăranului şi îşi grăbeşte paşii după silueta tulburător de fină â unei femei pe care, deocamdată, n-o poate aprecia decît din spate.
în momentul acela însă, un necunoscut îl întîmpină cu surîsul pe buze şi cu mîna dreaptă pe pălăria de paie.
— Sunteţi bun să-mi spuneţi, vă rog, ce oră este ? Negoiţă Prescureanu se încruntă o clipă. I se pare că
necunoscutul nu i se adresase destul de cuviincios. Buna lui •creştere însă şi mai ales situaţia lui oficială nu-i permit să reacţioneze. îşi vîră deci leneş mîna în buzunarul vestei, scoate ceasornicul, îşi roteşte ochii pe cadran şi răspunde •scurt, în formă de bacşiş.
— Douăsprezece fără douăzeci şi cinci.
în loc să-i mulţumească însă, necunoscutul continuă sa tacă şi să-l privească cu insistenţa aceluiaşi zîmbet diabolic, cu care îl întîmpinase cîteva clipe în urmă. Zîmbetul lui, are ceva din impertinenţa graţioasă, cu care un om inteligent reuşeşte să-şi bată joc de un om prost, fără ca prostul să bănuiască.
— Mă iertaţi, dar ceasornicul dv. mi se pare că nu merge bine.
Negoiţă Prescureanu tresare, oarecum jenat. Atitudinea necunoscutului îi pare deplasată. îl plictiseşte mai ales faptul că silueta tulburător de fină a femeii, văzută pînă atunci numai din spate, cotise de data asta după colţul Palatului regal, şi nu se mai vedea deloc. Necunoscutul însă, pare a I se fi pus de-a curmezişul drumului. Negoiţă nu se poate nici mişca, nici vorbi. Şi cu toate acestea, simte că trebuie să-i spuie ceva... Simte că trebuie să-i dea răspunsul ce-1
440
merita... Dar deocamdată nu găseşte nici un cuvînt la în-demînă şi la înălţimea situaţiunii critice în care se află. în schimb, Negoiţă îşi întoarce capul distrat şi-şi ridică ochii spre Fundaţiunea „Carol I"...
în clipa aceea însă, privirea i se întunecă şi faţa i se face verde ca papillon-x\\ de la gît.
Ceasornicul de pe frontonul faimoasei noastre instituţii culturale marchează unsprezece ore şi douăzeci de minute !...
De data asta, necunoscutul care i-a repetat mişcarea capului, nu mai surîde, ci pufneşte de rîs, un rîs crescendo şi-aproape agresiv.
— Aşa e, că am dreptate ? La Fundaţie nu-i decît unsprezece şi douăzeci !...
Negoiţă îşi înghite nodul din beregată şi răspunde cu autoritatea suverană a omului preocupat de lucruri mai importante.
— Ce-are a face ?... O diferenţă de cîteva minute, nu-i mare lucru.
Necunoscutul, probabil, se aşteptase la un răspuns mai serios.
— A, nu !... Vă înşelaţi !... Iertaţi-mă... Dar o diferenţă de un sfert de oră între ceasornicul unui pieton anonim şi al unui somptuos depozit de înţelepciune universală este foarte mare lucru... Pentru care anume motive, Biblioteca Fundaţiunii „Carol" ar merge în urma trecătorilor de pe Calea Victoriei ? Cine-i dă dreptul acesta, cînd timpul este şi trebuie să rămînă acelaşi pentru toată lumea ?...
Negoiţă Prescureanu începe să se clatine pe picioare. Replica necunoscutului 1-a lovit drept în moalele capului. Iată un lucru la care pînă atunci nu se gîndise încă niciodată. De obicei, nedumeririle de ordin intelectual nu-i tulburau decît membrele inferioare ale corpului. De data asta însă, insistenţa neaşteptată a necunoscutului îi deranjează întregul angrenaj al raţiunii sale de om simplu, corect şi disciplinat.
încredinţat că are de a face cu un nebun, şeful de serviciu din Ministerul Artelor încearcă să se scape de el, luîn-du-1 mai întîi cu binişorul. Dealtfel, tot aşa ar proceda de obicei şi cu clienţii propriului său minister, care, în majoritatea cazurilor, sunt oameni dificili, exageraţi, agresivi şi cîteodată chiar nebuni de-a binelea.
441
56
— Mă iertaţi, domnule... Dar, după cum vedeţi, sunt cam grăbit, şi pe căldura asta, mai ales, nu-mi arde de discuţii inutile în faţa Palatului regal.
Apoi, cu un gest hotărît de baston, ca şi cum s-ar fi ferit să nu se murdărească de ceva, Negoiţă se trage înapoi doi paşi şi în urmă porneşte spre „Capsa".
Necunoscutul însă se ia după el.
în faţa celeilalte porţi a Palatului regal, Negoiţă Prescureanu simte dogoarea zmeului din basme ce se apropie de Făt-Frumos. O mînă greoaie îi cade pe umăr şi o voce de sfredel îi găureşte pîlnia urechii. Fraza necunoscutului sfîrîie ca un fier roşu, scăpat într-un hîrdău cu apă rece.
— Nu vă supăraţi că vă deranjez din nou. Priviţi însă şi ceasornicul Palatului... Ce oră este ?...
La această nouă surpriză, Negoiţă nu s-ar fi aşteptat pentru nimic în lume. Ceasornicul de sub fanionul regal al Palatului marchează unsprezece ore şi cincisprezece minute.
Necunoscutul rîde cu poftă, iar Negoiţă îşi muşcă buzele de necaz pînă ce la un moment dat nemaiputîndu-şi păstra calmul, izbucneşte cu toată autoritatea ierarhiei sale oficiale.
— Dar, pentru numele lui Dumnezeu !... Ce vină pot avea eu, domnule, dacă ceasornicul Palatului regal, nu se potriveşte cu ceasornicul Fundaţiei „Carol I" ?... Eu sunt şef de serviciu în Ministerul Artelor... Nu sunt inspector ceasornicar.
Supărarea bruscă însă, este ca o boală contagioasă. Se propagă, cît ai clipi din ochi... Necunoscutul ridică şi el tonul.
— A, nu !... Vă înşelaţi... Scuza asta o pot invoca cel mult eu, care nu sunt de pe aici, dar nu dv. care sunteţi român şi încă persoană oficială...
De data asta, Negoiţă Prescureanu se simte complet dezarmat. Nu bănuise că tocmai titulatura lui oficială avea să-i distrugă pînă şi argumentul cu care speră să-1 pună pe necunoscut cu botul pe labe. Aiurit, priveşte în jurul său, fără să ştie, deocamdată, ce trebuie să facă. Să-1 croiască cu bastonul în cap sau să-1 dea pe mîna gardistului din poarta Palatului regal ?...
Trei sferturi de minut, ochii lor se privesc agresivi ca lanternele a două locomotive gata să se ciocnească. Tace şi
442
unul, tace şi altul. Amîndoi, parcă recită la fel în gînd, pe Alfred de Vigny... „Seul le silence est grand". Tăcerea nu e totdeauna numai „mare". Cîteodată mai e şi „bună", mai ! bună chiar decît o ambulanţă de salvare. (Nu însă a doctorului Minovici !... Alta.)
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor îşi pipăie plictisit gulerul care începuse să se înmoaie de năduşeală, îşi trece apoi batista pe frunte şi pe tîmple şi cîteva clipe ră-mîne proptit solid în bastonul său de lemn de corn, ca un stîlp de telegraf, cu firele împreunate de prea multele curente electrice, cu care nu are însă nici o afinitate sufletească. Totuşi de teama unui eventual scandal în Piaţa Palatului regal, Negoiţă Prescureanu îşi potoleşte mînia la timp, şi cu vocea rugătoare a unui elev care ar fi cerşit o notă de trecere la un examen de fine de an, se adresează necunoscutului din nou.
— Bine, dragă domnule... Din atîţi oameni de pe Calea Victoriei, tocmai pe mine mă găsişi ?... Bă, nu zău... Ce ţi-am făcut eu de-mi cauţi ceartă cu lumînarea ?...
Prima fază a luptei se sfîrşise. Necunoscutul cîştigase partida. Negoiţă pierduse pînă şi ultima sa poziţie strategică.
în faţa acestui nebun, fugit probabil de la Mărcuţa, şeful de serviciu din Ministerul Artelor părea mai umilit şi mai la ordin ca în faţa propriului său ministru, cu care dealtfel nu stătuse niciodată de vorbă.
Totuşi, generozitatea învingătorului îl uimeşte. De data asta, necunoscutul nu-i mai surîde diabolic şi cuvintele lui par mai calde şi mai mîngîietoare ca o rezoluţie favorabilă pusă pe o petiţie timbrată conform legii : 2 lei pentru fiscul statului şi 50 de bani pentru asistenţa socială. (Aşa se timbrau petiţiile pe vremea aceea.)
— Nu căuta să fugi de mine, fiindcă eu nu-ţi vreau răul. De la mine poţi învăţa lucruri multe şi folositoare. Dacă vrei să înaintezi pînă la director general şi cu timpul s-ajungi poate chiar ministru al Artelor, să nu faci decît ce-ţi spun eu, fiindcă eu nu spun decît adevărul. Ai încredere în mine, mai mult decît în superiorii dumitale ierarhici, care-ţi or-
443
dona sa faci lucruri pe care nu le pricepi nici d-ta nici ei,.. Ai încredere numai în ce vezi cu ochii dumitale, nu în ce-ţi cîntă alţii la ureche... Şi de cîte ori vei fi la aman, gîn-deşte-te la mine, fiindcă numai credinţa în mine te va mîntui !...
în sufletul lui Negoiţă Prescureanu începe parcă să se crape de ziuă. Perspectiva unei avansări îi gîdilă şira spinării ca şi degetele fine ale siluetei femenine, pe care de data asta, e sigur că a pierdut-o definitiv. Ştia el bine ca avansările, după noul statut al funcţionarilor, se fac numai de comitetul directorilor din minister, prezidat de secretarul general. Cine ştie însă ce surpriză plăcută îi poate aduce ziua de mîine ? Poate că necunoscutul ăsta să nu fie nici un caraghios vulgar, cum şi-1 închipuise în primul moment, nici un nebun periculos cum îl socotise mai tîrziu... Şi dacă-i spune el singur că-i vrea binele, de ce oare n-ar fi adevărat ? Nu cumva are de-a face cu un viitor secretar general, sau poate chiar un ministeriabil, al cărui nume însă nu circulase încă în presa cotidiană ?... Şi dacă ar fi chiar aşa, ce-ar fi ? N-ar fi poate mai bine ? Ar însemna că Dumnezeu a vrut aşa, fiindcă Dumnezeu tot ce face, face cu rost... Şi dacă Dumnezeu i 1-a scos în cale, Dumnezeu trebuie să fi ştiut ce face.
între timp, necunoscutul 1-a luat prieteneşte de braţ şi a făcut cu el, stînga-mprejur.
— Hai să-ţi mai arăt ceva... Atîta doar... Şi pe urmă, te rog să-mi spui, dacă am, sau n-am dreptate...
în faţa porţii Palatului de la corpul de gardă, ciudatul controlor al ceasornicelor din Bucureşti şi şeful de serviciu din Ministerul Artelor, se opresc din nou.
Plutonul de infanterie, faţă-n faţă cu plutonul din escorta regală păreau două şiruri de soldaţi turnaţi în plumb cu gestul de comandă : „Prezentaţi arm' !..." Muzica militară intona Pentru onor /... Copilul se scobea în nas şi-i cerea bonei să-l ducă mai repede undeva. Ţăranul căscase gura mai largă decît deschizătura desagilor din spinare, iar familia de provinciali îşi agita batistele şi umbrelele de ploaie ca să gonească o afurisită de viespe care da tîrcoale în jurul nasului domnişoarei îmbrăcate în costum naţional.
Negoiţă Prescureanu nu-şi mai poate păstra calmul şi izbticneşte din nou.
— Bine, nene, pentru caraghioşii ăştia mă-ntorseşi din drum ?... Nu ţi-e milă de mine ?...
Necunoscutul însă se grăbeşte să-l explice.
— Ba, pentru ceasornic !... Nu pentru ei... Ia te uită colo, colo sus... deasupra uşii... uşa aceea cu geamuri... Ce oră este ?...
Ceasornicul de la corpul de gardă al Palatului regal marchează unsprezece ore şi cinci minute.
Negoiţă Prescureanu simte că picioarele încep să i se împleticească din nou şi, de data asta, chiar de-a binelea. Bastonul lui din lemn de corn se îndoaie ca o trestie de baltă, iar gura i se rotunjeşte goală, ca o coajă de nucă din care ai scos tot miezul...
Cu ochii holbaţi pe cadranul ceasornicului, şeful de serviciu din Ministerul Artelor îşi controlează prezenţa în spaţiu şi parcă tot nu-i vine să creadă că e treaz. Piaţa Palatului regal îi pare decorul actului întîi din opera Faust de Gounoud unde fusese cu o seară înainte, cu biletul de favoare pe care i-1 dăduse directorul general. Necunoscutul din faţa Iui trebuie. să fie Mefisto. Ba la un moment dat, i se pare chiar că în jurul lui începe să miroasă a pucioasă.
Negoiţă Prescureanu îşi aduce aminte atunci că, în ţara românească, artele şi cultele fac un singur minister (aşa era pe vremea aceea) şi, ca bun creştin ce este, îşi face semnul crucii.
Semnul crucii însă nu produce nici o schimbare de decor. Necunoscutul de lîngă el nu era Necuratul, după cum îl bănuise în ultimul moment. Era un simplu om ca toţi oamenii — un om, cum se spune, în carne şi oase — un om cu surîsul vecinie pe buze, cu mănuşi gălbui de antilopă în mînă şi cu o perlă mare cît un bob de porumb, înfiptă într-un plastron roşu foc.
Totuşi, diferenţa de aproape o jumătate de oră, între cele trei ceasornice principale din Piaţa Palatului regal, nu-i părea nici lui lucru curat. Neglijenţa celor însărcinaţi să vegheze asupra bunului mers al timpului în capitala României Mari, începe să-l exaspereze şi pe el. Deocamdată însă se mulţumeşte să exclame numai atît.
— Curios lucru !... Ceasornicele astea sunt un adevărat scandal. Nu mai poate omul să fie sigur...
444
445
Necunoscutul însă îi taie repede vorba şi-1 lasă cu fraza ciuntită.
— Şi ia seama că nu vreau să te obosesc cu toate ceasornicele din Bucureşti. La gară, bunăoară, nu cred să fie trecut de ora unsprezece... Cît priveşte Ministerul d-voastri al Artelor, pariez că acolo, abia dacă o fi zece şi jumătate...
Apoi, după o pauză şi cu acelaşi surîs diabolic de mai înainte.
— Bh !... Ce vrei ?... Aşa merge arta oficială, în toate ţările !...
Negoiţă Prescureanu îşi permite luxul să zîmbească şi el o dată. Zîmbeşte cu şiretenia unui profesionist faţă de un diletant oarecare. Şi de data asta şeful de serviciu din Ministerul Artelor, respiră uşurat fiindcă se simte la largul său.
— D-ta eşti artist ?
— Nu... Eu sunt bărbier !
— De-aici, din Bucureşti ?
— Ba nu... din Phrigia !
Ultimul cuvînt al necunoscutului strepezeşte buzele lui Negoiţă ca o corcoduşe verde încă. .
— Phrigia ?... Ce este aia ?
— O ţară care  a existat pe vremuri în Asia Mică.
— Asia Mică ?
Şi ochii lui Negoiţă, care aflase şi el ca toată lumea că turcii fuseseră izgoniţi din Europa în Asia Mică, se rotunjiră, plini de nedumerire ca două paftale turceşti...
Necunoscutul însă continuă oarecum vexat de nedumerirea lui Negoiţă.
Cum aşa ?... D-ta care eşti funcţionar în Ministerul Artelor, se poate să nu fi auzit încă vorbindu-se de patria mea ?...
Negoiţă se roşeşte ca un ou de Paşte şi se scuză grăbit.
— Apoi, d-ta nu ştii că specialiştii în geografie sunt numai funcţionarii de la Ministerul Instrucţiunii Publice ?
Necunoscutul primeşte explicaţia cu obişnuitul său surîs de preludiu ofensiv.
— Aşa e... Dar pînă a nu deveni o simplă expresie geografică, Phrigia a mai fost şi un important focar de arta şi civilizaţie antică !...
De data asta, Negoiţă Prescureanu se fereşte să mai caşte gura. Se mulţumeşte numai să dea din cap cu admiraţie şi
446
.atîta tot. îi este teamă să nu se angajeze din nou într-o discuţie care i-ar fi putut compromite prestigiul lui de şef de serviciu într-un minister de elită, în care funcţionarii, de la ministru şi pînă la ultimul impiegat, trebuie să-şi păstreze cu demnitate întîietatea lor intelectuală ca şi prima literă a ■alfabetului „A", cu care, dealtfel, începe şi cuvîntul „Artă".
în schimb, Negoiţă începe să se gîndească serios cam ce-ar putea face să scape mai curînd de pacostea asta ce-i căzuse în spinare, îi stricase buna dispoziţie cu care pornise de-acasă şi-i mototolise mîneca stîngă a hainelor, pe care le îmbrăcase pentru prima oară, chiar în dimineaţa aceea.
Deocamdată încearcă să schimbe discuţia. Negoiţă se gîn-deşte că nepotriveala ceasornicelor l-ar putea pune mai repede la adăpos'tul unei discuţiuni de specialitate, decît arta şi civilizaţia Phrigiei, de care el personal nu avea încă nici o cunoştinţă. Dealtfel, după cît şi-aduce el aminte, numele acesta nu fusese pronunţat niciodată, nici chiar în Ministerul Artelor.
înviorat de perspectiva unei întorsături favorabile. Negoiţă Prescureanu îşi propteşte cu gravitate privirea în ochii necunoscutului pe care, de data asta, îl întreabă aproape •agresiv.
— Dar la d-voastră în Phrigia, ceasornicele mergeau la secundă ?
— Bineînţeles, fiindcă la noi nu erau ceasornice mecanice ca la d-voastră. La noi ceasornicele nu se stricau niciodată, fiindcă pe vremea mea, timpul se calcula după mersul soarelui.
Deşi hotărît să reziste cu orice preţ, Negoiţă simte totuşi că ochii i se împăienjenesc din nou, ca şi cum soarele Phrigiei i-ar fi topit tot creierul. Se reculege însă repede, şi cu o uşoară nuanţă ironică, de profesor examinator, îşi continuă întrebările.
— După soare ?... Adică, cum ?...
— Uite-aşa !...
Şi necunoscutul după ce-şi ridică şi el ochii spre soare, adaogă :
— Vrei să ştii ora exactă ?... Ora soarelui însă, nu ora ceasornicelor d-voastră din Bucureşti...
Negoiţă îngînă emoţionat...
— Da, da... Ora soarelui...
447
j— ^'imic ma* simP^u- Miezul zilei... Adică douăsprezece
Lui Negoiţă însă parcă nu-i vine să creadă.
— Eşti sigur ?
— Tot aşa de sigur ca şi de existenţa soarelui !... Soarele nu te minte niciodată. în clipa asta la Bucureşti
sunt douăsprezece fix, după cum în Golful de Aden e ora unu şi jumătate, la Calcutta sunt şase ore fără un sfert, la Tokio sunt opt ore seara, în Alaska, miezul nopţii, la San-Francisco se crapă de ziuă şi la New York încep copiii să se ducă la şcoală.
Repeziciunea, cu care necunoscutul îl plimbase prin diferitele părţi^ ale globului terestru, îl impresionează peste măsură. Totuşi, Negoiţă nu-şi pierde cumpătul şi exclamă triumfător :
— Adică, ora opt dimineaţă !...
Şi tace. Tace, fiindcă îşi dă seama la timp că ar fi periculos să se_ angajeze prosteşte într-o nouă discuţie, pentru care specialiştii trebuiau căutaţi tot printre funcţionarii Ministerului Instrucţiunii Publice.
_ Garda Palatului regal se schimbase cu ceremonialul obiş-nuit. Plutonul de infanterie, care se întorcea la cazarmă cu muzica încrunte, îi ajunge în dreptul Bisericii Cretzulescu.
Negoiţă Prescureanu găseşte ocazia binevenită să mai schimbe discuţia.
— Să ne oprim oleacă pînă ce trece armata. Muzicile astea militare îţi nenorocesc urechile.
Necunoscutul, care s-a oprit şi el, îl aprobă cu oarecare bunăvoinţă.
— Ai dreptate... fot muzica i-a nenorocit urechile şi bietului meu rege !...
Negoiţă însă continuă ca şi cum expresia „bietului rege"" nu i-ar fi făcut nici o impresie.
— Mie nu-mi plac decît concertele simfonice ale Filarmonicei, pe care le ascult regulat cînd mi se dau bilete de favoare. Muzica, nu zic... Este cam aceeaşi... în schimb o asculţi într-un fotoliu comod şi în mijlocul unui public de elită, nu pe stradă, ca toţi oamenii de rînd.
Necunoscutul însă nu-i dă răgaz să se bucure nici de concertele simfonice, nici de publicul lor de elită. îl bate cu mîna simptomatic pe umăr, şi revoltat îi atrage atenţia asupra unei noi abateri de la disciplina cronometrică.
Deasupra gangului pe sub care pătrunzi în curtea bisericii, cadranul unui alt ceasornic îşi resfiră cifrele latine ale orelor, ca dinţii unui elefant antediluvian. Negoiţă Prescureanu se pregăteşte dar să urce un nou calvar.
Necunoscutul nu-i mai îngăduie nici măcar legiuita clipă de reculegere.
— Ia te uită !... De la Palatul regal şi pînă aici nu sunt nici o sută de paşi... Şi totuşi, diferenţa de timp este de aproape şaptesprezece minute... Parcă am fi în Crimeea... N-am fi tot la Bucureşti !...
Şi necunoscutul avea dreptate.
Ceasornicul Bisericii Cretzulescu marca douăsprezece ore şi cinci minute.
De data asta, Negoiţă Prescureanu începe să tremure de-a binelea. Parcă şi-ar fi văzut moartea cu ochii. Necunoscutul ăsta îl chinuieşte mai rău ca frigurile palustre. îşi blestemă clipa cînd pornise de-acasă, probabil, cu piciorul stîng şi jură cu mîna pe cruce, că ghinionul lui din dimineaţa aceea nu poate fi decît costumul de haine noi, pe care nu-1 udase ca de obicei, cu colegii, la bodega „Pui de urs"... Ar fi vrut să-1 facă să priceapă că profesiunea de bărbier, practicată pe Calea Victoriei, în aer liber, ziua nămiaza mare şi mai ales în luna iulie, este pur şi simplu o condamnare la moarte — pedeapsă pe care legile ţării o interzic în mod formal. Nu ştie însă cum să înceapă şi afară de asta, odată pornit, nu ştie măcar unde ar putea ajunge.
Şeful de serviciu de la Ministerul Artelor nu se mai gîn-deşte la avansarea promisă de necunoscut într-un moment probabil de expansiune sentimentală. Nu se mai gîndeşte nici la arta şi civilizaţia Phrigiei, nici la calcularea timpului după mersul soarelui şi nici chiar la costumul său de haine noi. Necunoscutul cu care stă de vorbă, afară de ce spusese că este, trebuie să mai fie şi un om prost-crescut, deoarece n-avusese nici măcar politeţea elementară să-i remarce ţinuta
448
449
ireproşabilă şi răbdarea de înger, cu care îl suportase atîta timp... Negoiţă se zbate de data asta ca un peşte pe uscat şi-i vine să ţipe, apucat parcă de un acces de sciatică.
în schimb, necunoscutul continuă să pară animat de sentimente din ce în ce mai caritabile faţă de şeful de serviciu din Ministerul Artelor. Ba ceva mai mult, încetul cu încetul, cuvintele lui reuşesc să schimbe pînă chiar şi proasta dispoziţie a lui Negoiţă, care, la un moment dat, se trezeşte ascul-tîndu-1 liniştit ca şi cum i-ar fi servit o poţiune calmantă.
— Iată cum se strică angrenajul maşinii sociale în ţara d-voastră, unde conducătorii ei fireşti nu cunosc nici măcar importanţa imperativă a unităţii cronometrale în viaţa de toate zilele. La d-voastră, oamenii şi lucrurile merg tot aşa de anapoda ca şi ceasornicele. Pe o suprafaţă de cîteva sute de metri pătraţi, patru ceasornice de precizie marchează patru ore diferite, ca şi cum Bucureştii, Parisul şi Teheranul s-ar găsi pe acelaşi    meridian. Asta înseamnă precizie la d-voastră ?... Preciziunea timpului, ca şi ritmul vieţei de toate zilele, nu suferă decît o singură şi unică interpretare. Să nu credeţi că dacă cu gustul şi fantezia rasei d-voastră aţi reuşit să amestecaţi prin saloane, mobile Louis XVI cu covoare de Persia, şi dacă femeile   d-voastră   poartă tocuri Louis XV şi se tund băieţeşte, o să puteţi amesteca la fel şî fără nici un rost şi diferitele ipostaze ale bătrînului Cro-nos. Personajul ăsta e mai tare ca toată lumea. Nu se lasă nici ademenit nici înfrînt. Pînă astăzi nu 1-a putut nimeni, nici schimba, nici expropria, nici naţionaliza... Numai d-voastră încercaţi să-i faceţi oarecari mizerii... Băgaţi de seamă, să nu vi se întoarcă tot în contra d-voastră. Pe vremea răposatului rege Carol I, în ţara d-voastră, nu s-ar fi petrecut aşa ceva, pentru nimic în lume. Pe vremea aceea, ceasornicul regelui mergea după meridianul Observatorului din Dealul Filaretului şi la fel mergeau şi celelalte ceasornice de la Palat sau din restul oraşului — şi al Fundaţiei, şi al corpului de gardă, şi al Bisericii Cretzulescu, şi al mareşalului palatului, şi al primului ministru, şi al aghiotantului de serviciu, şi al doamnelor de onoare, şi al stall-maistrului, şi al Băncii Naţionale, şi al Ministerului de Finanţe. Ţi-era mai mare dragul să ştii că Bucureştii se găsesc pe acelaşi meri-
450
dian cu toţi locuitorii lui de la centru sau de la periferie. Pe vremea aceea, nu pierdeai niciodată trenul din cauza ceasornicelor din oraş, nici audienţele pe la miniştri, şi nici întîlnirile sentimentale... Pe vremea aceea oamenii şi afacerile erau la fel. Ţi-era mai mare dragul să-i vezi cum merg cu timpul, mînă în mînă, ca perechile de amorezaţi prin grădina Cişmigiului sau pe la Şosea... Astăzi însă nu vezi ce harababura merg toate ?... Orice pîrlit, se crede un Josua !.. Şi barem dacă ar fi nevoie să se oprească soarele în loc, pînă ce s-ar desăvîrşi cine ştie ce nouă alcătuire eternă !... Dar de unde ?... Cînd nu respectaţi nici ritmul soarelui, cum vreţi să vă unificaţi cu eternitatea lui ?... Aţi cam început să bateţi cîmpii, dragul meu... Ascultaţi-mă pe mine, că eu sunt om umblat şi-am trăit poveşti adevărate, pe care d-voastră le credeţi inventate numai ca să prostiţi norodul cu ele. Tot aşa o pornise razna într-o vreme şi fostul meu stăpîn — odihnească-! divinul Hades sfînta lui cenuşă, în nisipul Pacto-lulul nostru de aur !... Credea că dacă bătuse pe hetheeni, n-are să se mai atingă nimeni de el. într-o bună zi însă, au năvălit peste noi cimerienii, şi cît ai clipi din ochi, din toată arta Phrigiei, n-a mai rămas nici atît cît aveţi d-voastră la Ministerul Artelor !...
Ultimele patru cuvinte proprii răniră din nou şi tot mai adînc amorul propriu al şefului de serviciu din Ministerul Artelor. Totuşi, jenat şi cu glasul fărîmiţat de emoţie, Negoiţă Prescureanu riscă o nouă întrebare :
— Dar cine eşti d-ta, omule, de ştii atîtea lucruri ?
— Eu sunt bărbierul regelui Midas...
Apoi, fără să-i dea timp să se dezmeticească :
— Dacă cumva, vreodată, ai nevoie de serviciile mele, nu uita ce ţi-am promis... îţi stau la dispoziţie cu plăcere.
Negoiţă Prescureanu îngînă aiurit :
— Mulţumesc... Dar, eu mă servesc singur. Am un aparat american Gillette veritabil şi o maşină nemţească de ascuţit lamele ! Merge admirabil.
Surîsul necunoscutului devine iar ironic :
— Ţi se pare că merge admirabil fiindcă aşa vi se pare la toţi care vă radeţi singuri. La cea mai mică picătură de sînge însă, începeţi să ţipaţi ca din gură de şarpe. Nu vă
451
daţi seama de adevăr decît după ce vă tăiaţi beregata. Eu însă rad fără apă, fără săpun şi fără lamă de oţel. N-am decît să casc o singură dată gura şi... gata. Cît ai clipi din ochi, nu-ţi mai rămîne un singur fir de păr în barbă.
Negoiţă Prescureanu se sprijine din nou în bastonul său din lemn de corn, şi după o matură chibzuire cu sine însuşi conchide că necunoscutul ăsta probabil şi-a pus în gînd să-şi bată joc de el.
— Ia ascultă, domnule ! De ce continui să faci pe nebunul cu mine ? Nu-nţelegi că te-am priceput din primul moment ?... Pe mine nu mă poate înşela nimeni... nici dracul !... îmi cunosc oamenii mai bine ca dosarele teatrelor minoritare, din serviciul meu...
Necunoscutul îl întrerupe cu un gest de compătimire :
— Fugi că te lauzi... Nu cunoşti pe nimeni şi nici nu pricepi nimic... Eu îţi vreau binele şi d-ta mă insulţi. De aşa ceva numai un român poate fi capabil. Nu-ţi fie teamă că eu nu-ţi cer nimic. Nu fac nici un fel de politică. Nici nu urmăresc cine ştie ce avantagii. Nu mă gîndesc nici măcar la postul d-tale de şef de serviciu în Ministerul Artelor... Poţi fi liniştit, că ce bănuieşti d-ta nu e adevărat. Adevărat este numai ce ţi-am spus eu. Şi eu, să ştii că nu-mi calc cuvîntul niciodată, fiindcă nu promit decît ce pot face. Şi eu pot face orice, fiindcă tot ce fac, nu fac decît din voluptatea adevărului...
Negoiţă Prescureanu se simte inundat de un val de mărinimie. Ultimele cuvinte ale necunoscutului l-au înduioşat pînă la lacrimi. Dar fiindcă nebunul ăsta îl sîcîise aşa de rău, şeful de serviciu din Ministerul Artelor nu se poate răzbuna pe el decît pregătindu-i o despărţire ironică :
— Bine, bine. îţi mulţumesc... Dar dacă o fi să mai am nevoie de d-ta, unde te-aş mai putea găsi ?
— Oriunde, numai pe Calea Victoriei, nu !... Prin Ciş-migiu, pe la Băneasa, pe la Ciorogîrla, pe la Cernica... pe unde sunt lacuri cu trestii, cu sălcii şi cu plopi... Grozav îmi plac frunzele pomilor care, cînd le bate vîntul, vorbesc parcă între ele, la fel cu oamenii. Dar bineînţeles, mult mai cuminte decît ei... Vîntul şi frunzele pomilor nu mint niciodată. S-o ştii de la mine... Cu bine dar, şi pe curînd.
îi strînse apoi mîna cu prietenie şi o luă la vale pe strada Sfîntul Ionică.
Negoiţă Prescureanu, răsuflă în fine uşurat.
— Uf ! Bine că se duse... Probabil că se duce în Cişmiglu ca să se răcorească.
Apoi, după ce-şi pipăie cravata din nou, îşi trage manşetele afară din mînecile hainei, îşi mai trece o dată cu batista pe frunte şi scrîşneşte furios din dinţi, gîndindu-se că silueta tulburător de fină a femeii, dacă ar fi mers tot înainte pe Calea Victoriei, s-ar găsi acum pe podul de peste Dîmboviţa. Nu-i mai' rămînea deci decît să dea o raită pe la „Capsa". Dar cum pierduse noţiunea timpului, Negoiţă îşi vîră mîna în vestă şi scoate ceasornicul. Minutarele negre însă amorţiseră la douăsprezece fără douăzeci şi cinci !...
— Poftim !... exclamă el plictisit... Mi-a stat ceasul. Şi începe să-i învîrtească resortul.
în clipa aceea însă, o umbră de om, umbra necunoscutului îl întunecă parcă deopotrivă şi pe din afară, şi pe dinăuntru.
Care era ora exactă ?... Care din cele patru ceasornice din apropiere spunea adevărul ?... După care din ele trebuia să-şi potrivească şi ceasornicul lui ?...
Instinctiv, Negoiţă Prescureanu îşi ridică atunci ochii spre soare. Dar soarele deşi dogoreşte orbitor, nu-i poate strecura în minte nici o rază de lumină nouă...
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor îşi dă seama de-abia acum, că nu-i lucru uşor să calculezi timpul după mersul soarelui şi, pentru prima oară de cînd se-ntîlnise cu necunoscutul, simte în el izbucnind un prinos de admiraţie sinceră pentru nebunul acesta aşa de savant, care printre multe alte minunăţii, cunoştea şi limbajul soarelui.
în drum spre Capsa, Negoiţă Prescureanu pare mai trist ca o operă postumă, publicată în ziua aniversării morţii autorului. Şeful de serviciu de la Ministerul Artelor simte că nu mai este acelaşi om fericit ca înainte cu cîteva ore, cînd plecase de acasă îmbrăcat pentru prima oară în costumul său de haine noi.
452
453
CAPITOLUL II
Negoiţă Prescureanu n-a putut dormi toată noaptea. îl obsedase tîlcul celor spuse de necunoscutul care se recomandase : bărbierul regelui Midas...
La început crezuse că are de-a face cu un nebun. Păţania cu propriul său ceasornic însă îi schimbase părerea. Din clipa aceea, toate orele învrăjbite de pe cadranul ceasornicelor din Bucureşti şi_ chiar din România întregită se îngrămădiseră parcă în creierul său, cerîndu-i să fie puse la punct. Dar cum Negoiţă nu era sigur nici măcar de propriul său ceasornic, şeful de serviciu din Ministerul Artelor era nevoit să le suporte la infinit tic-tac-ul lor monoton, ordonat şi totuşi fals. Ora autentică — ora soarelui — singura oră în care mai avea încredere, nu i-o putea indica decît bărbierul regelui^ Midas, care însă dispăruse fără urmă. Dar pentru Negoiţă, prezent sau dispărut, nebunul acesta nu putea fi decît acelaşi om mare, pentru care calificativul de înţelept era insuficient.
Şi iată cum convertirea lui Negoiţă Prescureanu luase peste noapte.^ proporţiile unui adevărat eveniment istoric. Şeful de serviciu din Ministerul Artelor se identificase, fără să-şi _ dea seama, cu regele Clovis, după victoria de la Tolbiac !...
De ^şaptesprezece ani de cînd era funcţionar al statului, Negoiţă _ nu recunoscuse decît superioritatea ierarhică a şefilor săi. De data asta însă, noul Sicambru se închinase pentru prima oară în faţa unei superiorităţi de altă categorie.
Negoiţă Prescureanu recunoaşte că există pe lume foarte multe lucruri, de care el este cu totul străin — fie că nu avusese încă timp să^ le cunoască, fie că-şi dăduse seama că i-ar fi foarte greu să le priceapă. Dar unui şef de serviciu, chiar cînd ar fi ej un excelent funcţionar (cum este cazul de faţă), nu-i poţi pretinde să cunoască pe de rost Evanghelia şi Marea Enciclopedie (neterminată încă), aşa după cum ai pretinde unei Înalt-Prea-Cinstite-Feţe-Bisericeşti (cu litere mari) sau unui academician (cu literă mică). Faptul că directorul său general era mulţumit de activitatea sa biro-cratica îi^satisfăcea pe deplin atît ambiţia lui de funcţionar de carieră, bine notat, cît şi prestigiul său social, cu care
454
se putea prezenta chiar în lumea bună, adică în lumea din afară de minister. La avansări, dealtfel, în primul rînd, se are în vedere cuvîntul directorului general. ^
Cît priveşte amorul său propriu de bărbat valid şi om de societate, nu că vrea să se laude, dar toţi colegii lui din minister ştiu că se găseşte în bunele graţii ale domnişoarei Lilly Ionescu, studentă la litere şi subşefă de birou cl. II, în aceeaşi direcţie cu el — o fată delicioasă, care-i permite să-i sărute mîna, s-o conducă acasă cu tramvaiul şi chiar să-i facă şi curte.
Domnişoara Lilly Ionescu este cea mai frumoasă funcţionară din Ministerul Artelor. încă opt funcţionare la fel cu ea, şi ministerul s-ar fi putut mutajdm strada General Berthelot, direct pe muntele Helicon, fără nici o altă formalitate oficială.
E drept că în minister mai sunt şi alte fete frumoase. Pe Negoiţă însă nu-1 impresionează nici una. Şi ca el mai sunt şi alţi funcţionari în minister. Domnişoara Lilly Ionescu este unică. Nici una nu face ca ea atîta senzaţie cînd apare în birou şi pe nici una din celelalte nu se bat directorii generali, ca să o aibă funcţionară în direcţia lor. Ba ceva mai mult, un fost secretar general, care, în treacăt fie zis, se schimbase odată cu guvernul care-1 adusese, o ţinuse ^ataşată la cabinetul său personal tot timpul cît ocupase această înaltă demnitate de subaltern imediat, al^ locţiitorului lui Apollo în ţara românească. Bineînţeles că gurile rele încercaseră într-o vreme să facă oarecare glume de prost gust pe seama ei. Domnişoara Lilly Ionescu însă nu-şi pierduse cumpătul şi după ce-i trăsese unui şef de birou o pereche de palme, de răsunară pînă în cabinetul ministrului, nimeni dintre funcţionarii ministerului nu mai îndrăznise să spună de ea vreo vorbă de rău.
Pentru Negoiţă Prescureanu dar, prietenia intimă cu domnişoara Lilly Ionescu este mai mult decît o avansare în grad. Avansări poate căpăta orice funcţionar destoinic. Prietenia domnişoarei Lilly Ionescu, nu poate onora însă decît pe unul singur — pe Negoiţă Prescureanu. Ea îi măguleşte amorul său propriu de bărbat bine făcut şi îi conservă prestigiul de funcţionar select, atît în faţa colegilor săi mai mărunţi, de la impiegatul simplu pînă la şeful de birou cl. I,
455
cit mai ales, în faţa superiorilor săi cu vederi şi năzuinţe sentimentale mult mai înalte ca ale lui.
Cel mai plouat dintre toţi însă pare a fi chiar directorul său general, pe care domnişoara Lilly Ionescu nu-1 poate suferi, deşi este nevoită să se închidă cu el în birou, ori de cîte ori au de rezolvat lucrări confidenţiale. De la dînsa însă nimeni n-a putut afla nici cel mai mic secret — nici măcar Negoiţă, favoritul său. Domnişoara Lilly Ionescu este discretă ca un' adevărat mormînt — un mormînt însă mai vesel şi mai frumos ca toate mauzoleurile din Camposanto de la Genova, care, după avizul specialiştilor în monumente funerare de la Ministerul Sănătăţii Publice, pare a fi cel mai frumos cimitir din lume.
Iată cîteva numai dintre multele şi puternicele motive, pentru care Negoiţă Prescureanu se putea considera, pînă ieri, un om fericit.
Din clipa însă cînd i-a ieşit în cale bărbierul regelui Midas, fericirea şefului de serviciu din Ministerul Artelor începuse să se clatine, mai rău ca stîlpii telegrafiei fără' fir a armatei.
Nebunul ăsta nu putea fi un om de rînd. Atîta cuminţenie, cinste şt elocvenţă, Negoiţă nu mai întîlnise pînă atunci nicăieri — nici în familie, nici la şcoală, nici la minister, nici la „Capsa", nici în presa cotidiană, nici în Parlament şi nici chiar în discursul de instalare al noului său ministru care, în treacăt fie zis, nu entuziasmase decît pe gazetarii subvenţionaţi de guvern.
. De data asta cel puţin, era sigur că nu se mai înşeală. Necunoscutul din Piaţa Palatului regal nu putea fi un simplu bărbier, fiindcă bărbierii de obicei n-au altă calitate decît aceea, poate că vorbesc mai mult şi mai repede decît proprii lor clienţi. Adevărul era acesta. între profesiunile de bărbier, avocat, doctor în drept, popă de sat sau chiar de oraş, conferenţiar cultural, profesor de morală creştină sau inspector şcolar cu delegaţie permanentă, Negoiţă nu vedea cel mult, decît simple deosebiri grafice, şi atîta tot. Necunoscutul său, dar, nu putea fi chiar bărbier, după curii se recomandase, probabil într-un moment de exces de modestie, ci ceva mai mult ; dacă, bineînţeles, înţelepciunea nu cumva este cotată mai puţin decît orice altă profesiune avuabilă. X)e data asta, Negoiţă se putea mîndri cu drept cuvînt, că era
456
fixat definitiv. Dintre toate categoriile de oameni cu care venise pînă atunci în contact, nebunul acesta era de bună seamă cel mai cuminte om, dintre toţi aşa-zişii oameni cu scaun la cap.
Cine putea   fi însă acest   pretins   bărbier   al regelui Midas ?...
Zadarnic şeful de serviciu din Ministerul Artelor, se trudise întreaga noapte să-şi aducă aminte de numele acestui rege. în afară de cei doi regi ai României — Carol şi Ferdi-nand, — de Napoleon Bonaparte, Victor Emanuel, Frantz Iosef, ţarul Rusiei, sultanul Turciei, şahul Persiei şi împăratul Chinei, Negoiţă Prescureanu nu mai avea cunoştinţă de nici un alt fost sau actual cap încoronat, în afară bineînţeles de Magnificentius, împăratul peniţei, pe care însă nu-1 putea lua în serios.
Dimineaţa, plecase de acasă spre minister, hotărît să întrebe pe domnişoara Lilly Ionescu. Socotea el ca o studentă la litere trebuie să fie la curent şi cu altfel de nume proprii, afară de cele puse pe petiţiile sosite prin registratură.
De îndată însă ce dădu cu ochii de subalterna. sa, Negoiţă simţi că i se pune un nod în gît. Oricîtă prietenie ar fi existat între ei, Negoiţă îşi dă seama că nu-şi poate trăda insuficienţa culturală de care însă, bineînţeles, el personal nu avea nici un fel de vină. Dealtfel, un şef de serviciu din Ministerul Artelor trebuie să-şi păstreze cu orice preţ, mai întîi, prestigiul gradului său ierarhic şi, apoi, demnitatea sa personală de colaborator, umil dar preţios, ai celor hărăziţi de soartă să hodorogească cît mai mult carul statului.
Se hotărăşte dar să încerce mai întîi cu directorul său general, cu care întreţinea relaţiuni personale, mult mai apropiate decît permit cele două grade ierarhice în care erau încadraţi conform noului statut al funcţionarilor. Directorul său general însă nu este funcţionar de carieră, şl, ca atare, nu face caz de gradul său ierarhic, pe care probabil 1-a acceptat numai din cauza lefei — cea mai mare leafă după aceea a secretarului general, care şi ea vine numaidecît după aceea a ministrului.
Directorul său general este, cum se spune, „om de litere", adică publică din cînd în cînd prin diferite reviste fie cu plată, fie gratuit, articole despre Eminescu, Creangă, Ca-xagiale, Macedonski şi alţi defuncţi scriitori români, asupra
457
cărora opinia publică şi cărţile didactice s-au pronunţat mai de mult. Directorul său general nu riscă dar să se înşele niciodată. Ba ceva mai mult, Negoiţă îşi dă seama pentru prima oară că directorul său general este un tip în genul bărbierului regelui Midas... Nu manevrează decît adevărurile controlate. Colegii săi din minister însă au cu totul alta părere despre el. La „Capsa", mai ales, se spune, bunăoară, că este un mare farsor, care face artă cum ar putea face oricine o paralizie generală, după un şir de nopţi albe, petrecute în tovărăşia femeilor uşoare. Faima lui însă se dato-reşte numai faptului că trece drept mîna dreaptă a ministrului, care în diferite ocaziuni, declarase, fără nici o reticenţă, ca el nu se pricepe în artă. Interesele partidului politic din care făcea parte îl azvîrliseră însă ca pe o nucă în părete, tocmai la Ministerul Artelor. Şi totuşi, în materie de artă, Negoiţă Prescureanu nu recunoaşte decît autoritatea absolută a ministrului său, a cărui semnătură pe actele oficiale îl emoţionează la fel ca şi semnătura domnişoarei Lilly Ionescu.
Pe directorul său general însă îl stimează mai puţin, probabil fiindcă se găseşte în contact cu el mai des. Prietenia lor dealtfel, dacă i-a creat oarecare gelozie printre colegi, i-a ridicat în schimb prestigiul faţă de domnişoara Lilly Ionescu, care îl preferă pe el înaintea directorului. Ceea ce nu-şi poate permite dar cu domnişoara Ionescu poate risca fără teamă cu directorul său general. Pe el îl poate întreba, fără să se compromită, cine este bărbierul regelui Midas... Un director general, este lucru firesc, trebuie să cunoască mai multe nume proprii decît un simplu şef de serviciu. Şi afară de asta, directorul său citeşte regulat ziarul francez Le Fi-garo pe care ministerul îl abonase în zece exemplare, pentru uzul funcţionarilor superiori şi alte înalte raţiuni de stat.
Iată-1 deci hotărît. Negoiţă Prescureanu îşi potriveşte cravata în oglinjoara rotundă pe care o păstrează în orele de birou în buzunarul de sus al vestei sale fantezie, îşi îndreaptă cu tocul frezura deranjată de căldură, pune apoi mîna pe dosarul unei afaceri care trena de vreo trei luni de zile prin diferite birouri şi îşi face drum spre cabinetul directorului.
Ca întotdeauna, directorul general pare absent din birou. Spiritul său însă, şi mai ales, persistenţa unui parfum pro-
priu pluteşte aproape mereu în tot ministerul. Negoiţă încearcă să-şi pună în evidenţă prezenţa în birou cu obişnuita sa frază ceremonială :
— Să trăiţi, domnule director general !...
— Bună ziua, mă zevzecule !...
„Zevzec" este calificativul cu care directorul general îşi mîngîie funcţionarii pe care îi agrează. Deşi artist mare, directorul vorbeşte altfel de cum scrie. Este, cum spune portarul ministerului, „bun la suflet şi rău la gură".
Negoiţă Prescureanu înaintează spre birou, legănîndu-se ca o baletistă de la Operă. (Pe vremea aceea, Opera ţinea tot de Ministerul Artelor.) Directorul general este bine dispus şi şeful de serviciu a lovit-o „în plin", cum se spune la minister şi la Societatea funcţionarilor publici.
— Cînd rezolvăm, domnule director, chestia bursierilor de la căminul Şcoalei de arte frumoase ?
— Cînd o fi să ne dea statul parale... Nu ţi-am mai spus ?... Cu ce vrei să-i plătim ?... Cu leafa noastră ?...
— Aveţi dreptate... Credeam însă, că... poate mai puneţi dv. o vorbă bună pe lîngă domnul ministru... să intervină dumnealui la Finanţe.
— Ce, mă, tu eşti nebun ? Ce ţi se năzări acum cu bursierii de la belle arte ?... Vrei să ne dea afară din slujbă ?... Vezi-ţi de treabă... Nu te-amesteca unde nu-ţi fierbe oala...
Negoiţă Prescureanu prinde ocazia să-şi plaseze întrebarea cu pricina.
— Domnule director... Nu vă supăraţi, dar... Aş vrea să vă mai întreb ceva.
— Chestii de-ale noastre ?... De minister ?...
— Aşa şi-aşa...
Şi şeful de serviciu insistă graţios ca o damă de consumaţie. (Teatrele de varietăţi ţineau şi ele tot de Ministerul Artelor.)
— Hai ! Spune-odată... Ce e ?
— Ceva personal...
— Anume ?
Negoiţă Prescureanu, după ce-a depus pe biroul directorului general dosarul doldora de tot felul de acte, îl mîngîie cu amîndouă mîinile, ca pe un pîntec de genul feminin, tolănit pe plaja de la Mamaia.
458
459
— Domnule director general... Eu nu mai mi-aduc bine aminte... Dar dv. trebuie să ştiţi... Cu siguranţă, că dv. trebuie să ştiţi cine este ăla... căruia îi zice... bărbierul regelui Midas...
— Cum ai zis ?
Vocea şefului de serviciu se subţiază ca un imperceptibil bîzîit de muscă :
— Bărbierul regelui Midas !...
în schimb, vocea - directorului general izbucneşte ca explozia de la pirotehnie...
— Ce ? N-ai altceva mai bun de făcut ?... De bărbieri îţi arde d-tale acum ?... Abia sfîrşişi cu bursierii de la beile arte şi-i luaşi acum pe cei de la Casa centrală a meseriilor. Tu nu ştii că ăştia nu ţin de Ministerul Artelor ?... Ia să faci bine să-ţi vezi de hîrtiile d-tale în restanţă şi să nu mai vii la mine cu prostii de-astea.
Şi ca şi cum şi-ar fi dat seama că Negoiţă tot n-a priceput ce-i spusese, directorul general mai adaugă :
— Du-te la corporaţia bărbierilor dacă vrei să ştii cine e ăla !...
Negoiţă Prescureanu se îngălbeneşte şi de ciudă şi de ruşine. Noroc însă că în birou nu se mai găsea nimeni afară de el şi de directorul general.
— Şi acum, fă bine şi şterge-o că am de lucru.
îşi aduce aminte însă ceva foarte interesant şi grabnic ;
— Ascultă... Ioneasca a venit ?
— A venit, domnule director...
— Cheam-o încoa, fiindcă o să am ceva de lucru cu ea. Trebuie să-i dictez un referat confidenţial.
Cu aceeaşi discreţie de biurocrat inferior, cu care intrase, Negoiţă Prescureanu iese din cabinetul directorului general şi se îndreaptă spre biroul comun al funcţionarilor din direcţia artelor. Domnişoara Lilly Ionescu îl aştepta, ca şi cum ar fi fost prevenită parcă. Negoiţă îi zîmbeşte de departe, apoi ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic extraordinar în cabinetul directorului general, şeful de serviciu se apleacă galant spre urechea subalternei sale adorate şi-i şopteşte şiret, ca şi cum i-ar fi făcut o destăinuire de dragoste :
— Vă pofteşte domnul director general la d-sa în birou... Are de lucrat ceva confidenţial.
460
Şi Negoiţă Prescureanu, după ce urmăreşte cu privirea pe domnişoara Lilly Ionescu pînă ce dispare pe uşe, cade din nou pe gînduri.
Ce-i spusese el oare directorului său, general, de-1 făcuse foc şi pîrjol, cînd cu o clipă doar mai-nainte fusese aşa de bine dispus ?... Nu cumva „bărbierul regelui Midas" era o expresie de ruşine, care nu trebuie rostită decît între prieteni buni şi de aceeaşi condiţie socială ?...
Faptul că putuse fi necuviincios, fără voie, cu directorul său general, îl nelinişteşte ca şi descoperirea unui fals în acte publice !...
Dar tot gîndindu-se aşa, şeful de serviciu tresare deodată şi, cîteva clipe rămîne ţeapăn şi stupid ca dulapul arhivei, în care dosarele galbene alternau cu cele verzi. în rafturile feluritelor sale bănuieli, se strecurase fără ştirea lui, un dosar străin — un dosar de culoare roşie, probabil — care i-ar fi putut compromite' cariera, dacă întîmplător, cineva l-ar fi
descoperit acolo.
Nu cumva directorul său general este tot atît de incult ca şi dînsul ?... Nu cumva, habar n-are nici el, de acest aşa-zis bărbier al regelui Midas ?
Şi în ochii lui Negoiţă Prescureanu, pînă atunci plini de cea mai strictă disciplină vizuală pentru diferitele grade Ierarhice din minister, aureola de mare artist a directorului general al artelor apăru, pentru prima dată, întunecată de un enorm şi monstruos semn de întrebare !
în momentul acela însă, iată că intră în birou Fănică Ulmeanu, inspector general al artelor şi conferenţiar la catedra de pedagogie de la Universitatea din Bucureşti, alt prieten bun al lui Negoiţă.
Ulmeanu este un tip preţios ca un manual didactic, legat în piele de crocodil şi cu titlul imprimat în litere de aur, dar cu filele netăiate încă. Inspectorul vine foarte rar pe la minister. Protecţia unui fost ministru plenipotenţiar al ţării îl dispensează de corvoada zilnică a birocraţiei româneşti. Majoritatea timpului este ocupat cu cercetarea lucrărilor de la seminarul pedagogic, iar restul cu preschimbarea poliţelor personale pe la diferite bănci din centrul sau periferiile capitalei. Ulmeanu este vecinie dator cu cîte ceva — dator la bănci, dator la prieteni, dator la furnizori, dator la servitori şi, în fine, dator pînă şi necunoscuţilor care riscă să-1
461
cunoască fără să bănuiască ce-i aşteaptă. De cîte ori îţî întinde mîna, eşti sigur că nu şi-o retrage niciodată goală. Şi dacă întîmplător nu-ţi datorează încă nici un ban, în schimb îţi rămîne totdeauna dator cu ceva, fie chiar cu un simplu răspuns.
La vederea lui, Negoiţă Prescureanu respiră uşurat. Cu Ulmeanu, avea să meargă la sigur. La Universitate — se gîndea el — circulă tot felul de nume ilustre, nu ca la minister, numai nume de anonimi. Ulmeanu, dar, trebuie să fie la curent şi el cu starea civilă a pretinsului bărbier al regelui Midas.
— Bine că venişi, dragă Fănică... Parcă Dumnezeu te-a-duse taman la pont.
Inspectorul salută pe funcţionarii mai mărunţi numai cu cîte un gest de mînă. Lui Negoiţă însă îi întinde mîna toată — o mînă osoasă şi rece, ca un cleşte de scos măsele.
— Eh !... Ce mai e nou pe la voi ?...
.—. Toate-s vechi şi nouă-s toate... vorba lui Alecsandri.
— Vorba lui Eminescu, mă prostule !... Nu ţi-am spus să nu mai întrebuinţezi expresii de care nu eşti sigur ?
Negoiţă Prescureanu priveşte jenat în jurul lui. Prestigiul său trecuse printr-un moment extrem de critic. Ce-ar fi fost, dacă vreunul din funcţionarii din birou, ar fi tras cu urechea la cele ce-i spusese Ulmeanu ? Noroc însă că inspectorul îl apostrofase pe un ton amical şi numai cu vocea pe jumătate. De data asta însă îl întreabă cu voce tare : — Eh !... Spune ce-aî de spus că sunt grăbit. Şeful de serviciu de la Ministerul Artelor îşi mesteca fraza în gură. Parcă nu-i mai vine să-l întrebe ce-avusese în gînd. îi este teamă să n-o păţească şi cu inspectorul general, la fel ca cu directorul general. Calificativul „general" începe să-l obsedeze ca un glas de cucuvaie, prevestitor de nenorocire. Simte însă că Ulmeanu este gata să se enerveze din nou şi Negoiţă se hotăreşte în fine, să caşte gura. Fraza îi scapă în vid, ca şi bucata de caş din ciocul cioarei, păcălită de vulpe...
— Nu cumva ştii tu, mă Fănică... cine este ăla... bărbierul regelui Midas ?
Ulmeanu înţepeneşte în picioare, ca un paratrăsnet în turla unei biserici gotice, şi, fără să stea o singură clipă pe gînduri, răspunde fulgerător :
462
— Nu ţi-e ruşine să mă-ntrebi porcării de-astea ? M-ai văzut tu pe mine vreodată în compania bărbierilor ?... Pe mine să mă-ntrebi, dacă vrei să ştii cine, este, un Jean-Jacques Rousseau... un Pestalozzi... un Comenius... un Herbart...
De ce-i fusese teamă, nu scăpase.
Negoiţă Prescureanu încearcă să-l potolească, gudurîn-du-se pe lîngă el, ca un căţel lihnit de foame.
— Nu te supăra, nene Fănică !... Zău aşa !... Că doar n-am vrut să te insult...
— Aşa vorbeşti tu cu mine ?... Tu nu ştii cine sunt eu ?...
— Ba tocmai fiindcă ştiu... Credeam că d-ta eşti mai la curent cu numele proprii decît domnul director general.
Ulmeanu surîde ironic, dar şi generos în acelaşi timp.
— Apoi eu şi el totuna suntem ?... Eu profesor universitar şi el un biet zgîrie-hîrtie... Aşteaptă numai să vină ministru cine ştiu eu, şi-ai să vezi cum o să-l retrogradez !...
Şi Fănică Ulmeanu continuă să-şi verse furia pe directorul general care, bineînţeles, nu era de faţă.
Mulţumit că a scăpat uşor, Negoiţă Prescureanu îşi vîră capul într-un dosar voluminos, pe care începe să-l răsfoiască grăbît, cu dexteritatea ochilor lui obişnuiţi să citească mai mult peste rînduri, decît printre rînduri.
De data asta însă, ochii şefului de serviciu de la Ministerul Artelor, parcă lăcrimează de ciudă. Trecuseră douăzeci şi patru de ore de cînd fusese acostat de necunoscutul din Piaţa Palatului regal şi pentru el bărbierul regelui Midas era încă tot un mare... anonim.
CAPITOLUL III
La restaurant, Negoiţă Prescureanu nu poate nemeri nici un fel de mîncare să-i placă. înnebunise bucătarul, sau bărbierul regelui Midas îi atrofiase simţul gustului ?
Toate mîncările obişnuitului său „meniu-fix" fuseseră parcă preparate cu sare amară sau cu prafuri verzi pentru stîrpit gîndacii. Supa cu găluşti de griş, papricaşul de pui de găină, vrăbioara de văcuţă, compotul de vişine proaspete şi chiar suplimentul — cafeaua turcească „glichion vrasto" — stropită cu un pic de jamaica veritabilă — toate erau parcă altfel de cum fuseseră pînă atunci. Ba ceva mai mult, pînă
463
şi „regala specială R.M.S.", pe care o aprinde după-masă, îl pare umplută cu praf de puşcă. De frică să nu-i facă explozie în gură, o aruncă şi aprinde alta... apoi alta... şi tot aşa, una după alta, pînă ce sfîrşeşte pachetul. Ţigările însă sunt toate la fel. Miroase a pucioasă şi sfîrîie ca nişte rachete de artificii pentru 10 Mai.
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor, simte că este cel mai nefericit om de pe lume. Cu o zi înainte, pornise de-acasă radios ca un lan de grîu în văpaia soarelui de amiază şi acum iată-1 mohorît şi sinistru ca o margine de prăpastie carpatină, într-un miez de noapte, fără lună şi fără stele. Bărbierul regelui Midas îi tulburase deopotrivă şi minţile şi stomacul.
Dezolat ca niciodată pînă atunci în viaţa lui monotonă, corectă şi ideală, Negoiţă Prescureanu se scoală de la masă şi o porneşte gînditor spre „Capsa". în momentul de faţa, „Capsa" este pentru el ceea ce în vechime erau pentru omenire Coloanele lui Hercule. Imaginea celebrei cafeneli, cu vecinica prezenţă la masa din fund a bunului său prieten Iorgu Mătăsaru, îi luminează pentru o clipă mintea şi-i împrospătează speranţa în ceea ce nu mai îndrăznea să mai spere. După douăzeci şi patru de ore, formate dintr-un post-meridian, o noapte întreagă, şi un ante-meridian, Negoiţă Prescureanu respiră, în fine, uşurat de greutatea enormei pietre de moară ce se lăsase pe sufletul său candid şi netulburat pînă atunci decît, cel mult, de imaginea drăgălaşei domnişoare Lilly Ionescu.
Negoiţă se gîndeşte :
„Dacă n-o ştii nici Iorgu Mătăsaru, cine este bărbierul regelui Midas, s-a sfîrşit cu mine. Nu-mi mai rămîne decît o singură soluţie — o soluţie însă împărţită în două : Măr-cuţa sau Morga !..."
Adevărul este că Iorgu Mătăsaru nu este un „oarecine". Este „cineva". E drept că nu este un rentier, dar nici un salariat al statului, un biet funcţionar inferior la ordinele atîtor superiori în faţa cărora simţi cum te micşorezi, ba cîteodată, chiar cum dispari aproape complect. Iorgu Mătăsaru este un om liber, un licenţiat în drept de la Iaşi, unde
464
întîmplător în anul acela, preşedintele comisiunei de examinare fusese un unchi al lui, un celebru jurisconsult şi vechi boier moldovean, care pe vremuri se bucurase de prietenia intimă a unui Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri şi a altor iluştri defuncţi cu nume însă mai puţin sonore.
Deşi pretinde că este şi el tot viţă de boier moldovean, cum se spune : „get-beget, coada vacei", Iorgu Mătăsaru nu mai vrea totuşi s-audă nimic nici de Iaşi, nici de Moldova. Dezgustat de uşurinţa criminală, cu care vechile familii moldoveneşti cedează, pe zi ce trece, stăpînirea cetăţii de scaun a lui vodă Lăpuşneanu, moldovenilor de origine mai nouă (cetăţeni români, tot aşa de buni — e drept — dar cu nume şi mai ales cu sentimente cam dubioase) Iorgu Mătăsaru s-a stabilit pentru totdeauna la Bucureşti. După ce şi-a făcut stagiul mai întîi la „Colaro", apoi la „Imperial" la „Papa Kiibler" şi mai pe urmă la „Terasa Oteteleşeanu" Iorgu*şi-a fixat definitiv prezenţa personalităţii sale la „Capsa", ca şi un general de corp de armată, peste galoanele căruia nu se mai poate adăuga — lucru dealtfel imposibil — decît galonul unic al regelui, şeful suprem al armatei. Aci este, cum s-ar zice, ca „la el acasă". Naţionalist integral, deşi de cîte ori are ocazia, afectează în mod agresiv csa mai pronunţată nuanţă de regionalism moldovenesc, Iorgu este prototipul omului dezrădăcinat. Pentru cei care nu-î cunosc încă bine, Iorgu străluceşte ca un adevărat stîlp de foc. Nu este însă decît un simplu stîlp de cafenea. Şi totuşi Negoiţă Prescureanu îl admiră aşa cum pare a fi, nu cum este în realitate. N-a făcut niciodată caz de amorul propriu exagerat al bunului său prieten, şi, mai ales, nu i-a destăinuit niciodată bănuiala împărtăşită dealtfel de toată lumea, cum că Mătăsaru n-ar fi moldovean curat, ba ceva mai mult, nici chiar român adevărat. Pentru el, Iorgu Mătăsaru a fost şi este ceea ce continuă să fie. Este, cum îi zic prietenii, acelaşi „conu Iorgu" cel mai reprezentativ cetăţean al României întregite şi cel mai zgomotos client al cafenelei „Capsa", unde se consideră ca împămîntenit pe un lot dz 10 ha de pămînt arabil, ca şi oricare alt soldat român scăpat cu viaţă din ultimul război. Conu Iorgu însă nu vrea să-Şi mai aducă aminte că a făcut războiul. în locul insignei de cavaler al „Coroanei României" pe care n-a putut-o obţine
465
„cu spada" fiindcă a luptat numai la partea sedentară, Mă-tăsaru şi-a înfipt la butonieră o simplă cocardă roşie, care, dacă n-ar avea cusută pe ea o balanţă de aur, insigna justiţiei imanente, ar părea coloarea „Legiunii de onoare" pe care o aşteaptă zadarnic de la marii săi prieteni din Franţa, cu care a făcut cunoştinţă în timpul războiului. Conu Iorgu nu are însă numai butonieră. Mai are şi cărţi de vizită cu titlul de „avocat", dar fără adresă. Ca şi cocotele en vogue pe care le întîlneşti oriunde şi oricînd simţi nevoie de ele, tot aşa şi conu Iorgu, îţi iese în cale totdeauna, fără să mai fie nevoie să-l cauţi. Iorgu Mătăsaru este un fenomen, care se perpetuează parcă, de la facerea lumii. Pluteşte peste tot ca şi duhul sfînt !... Gurile rele pretind însă, că nimeni nu 1-a văzut pledînd nici măcar la judecătoriile de pace. Şi totuşi, conu Iorgu face aproape zilnic tot felul de afaceri, dar numai cu ovreii, a căror majoritate, în treacăt fie zis, sunt tot un fel de moldoveni de viţă veche, ca şi grecii şi armenii, pe care conu Iorgu jură că nu i-a avut niciodată clienţi. Iorgu Mătăsaru însă este un om binecrescut. Nu-şi trădează nimic din ce l-ar putea clătina din vîrful piedestalului pe care s-a înfipt ca un drapel naţional, pe un edificiu oficial. Naţionalismul său integral cochetează deci la nevoie, chiar cu cel mai ridicol spirit de regionalism. Dar mai presus de toate, după părerea unanimă a prietenilor, a clienţilor de la „Capsa" şi a întregii prese româneşti, conu Iorgu este cel mai savant client al cafenelei, pe care simpla lui prezenţă o transformă într-o adevărată Academie de înalte studii politice, sociale, economice, ştiinţifice, istorice, artistice şi chiar oculte...
Iată motivele pentru care Negoiţă Prescureanu îşi pusese ultima sa speranţă în Iorgu Mătăsaru.
La ora aceea însă, în cafenea nu este aproape nimeni. Conu Iorgu nu venise încă. în schimb, la o masă de lîngă uşă, Grigore Tudoraş, un alt prieten al lui Negoiţă, soarbe încruntat cu un pai dintr-un mazagran. De cînd a aflat că mazagranul îşi trage origina de la localitatea cu acelaşi nume unde francezii au bătut pe turcii din Algeria, Grigore Tudoraş nu mai bea nici cafea turcească, nici şvarţ nemţesc. Din
cauza nervilor însă, şi mai ales din cauza căldurii excesive, clientul consumă mai mult din pai, decît din băutura istorică şi răcoritoare.
Negoiţă Prescureanu salută ceremonios, aşa cum obişnuieşte întotdeauna să-şi pună în valoare prezenţa sa modestă şi să-şi reînnoiască contactul zilnic cu cei cîţiva prieteni ai săi mai de seamă. Se aşează la masă în faţa lui Tudoraş şi, fiindcă deocamdată nu ştie cum să înceapă, aşteaptă să-şi vadă prietenul dînd gata odată cu mazagranul şi paiul din gură.
Ca şi Iorgu Mătăsaru, Grigore Tudoraş este tot moldovean şi tot om cu carte multă. El personal îi respectă pe amîndoi deopotrivă, nu atît însă, fiindcă sunt moldoveni, cît mai ales, ffmdeă sunt oameni cu reputaţia stabilită şi ştiu să spună lucruri aşa de frumoase, că te fac să rămîi cu gura căscată, chiar cînd întîmplător ai mesteca în ea vreo consumaţie. Amîndoi parcă ar fi doi fraţi gemeni la creier. Negoiţă însă care de cînd vorbise cu bărbierul regelui Midas, începuse parcă să cunoască şi el o mulţime de lucruri noi, îşi dă seama de data asta, că distanţa dintre ei este tot aşa de mare ca de la Capitoliu la Stînca Tarpeană. Majoritatea prietenilor comuni e drept că preferă pe Iorgu Mătăsaru, ca fiind boier de viţă mai veche. Din diferitele discuţii la care asistase ca simplu chibiţ, aflase că strămoşii lui Mătăsaru fugiseră din Insula Chefalonia pe vremea luptei de la Le-pante (anul 1571) şi că debarcaseră pe pămîntul Moldovei sub domnia lui Ştefan-vodă cel Mare şi Sfînt. Strămoşii lui Tudoraş însă, se coborîseră pur şi simplu în Moldova, din Podolia, abia în secolul trecut. După părerea unanimă, dar, Iorgu este un clasic mediteranian, pe cîtă vreme Tudoraş nu este decît un expresionist nordic.
La cafenea însă, clienţii sunt egali ca şi oamenii în faţa morţii. Relaţiile dintre prieteni, mai ales, sunt aceleaşi. La început, vorbeşte unul şi ascultă celălalt. Apoi, vorbeşte cel care ascultase şi ascultă cel care vorbise. Şi tot aşa mai departe, discuţiile se repetă la fel, ca şi anunţurile luminoase din Piaţa Teatrului Naţional. De data asta însă amîndoi se privesc întrebători, ca doi surdo-muţi care nu posedă încă la perfecţie toate semnele alfabetului lor convenţional. Nici unul, parcă, nu are curajul să-şi pună în mişcare fălcile di-
466
467
latate de căldură. Totuşi, Negoiţă Prescureanu se hotărăşte să înceapă el.
— Căutam pe conu Iorgu... Nu l-ai zărit cumva ?... Tudoraş însă nu prea face haz de Mătăsaru. I se pare
că i-a uzurpat reputaţia de care se bucura în cafenea, înainte de invazia mitocanilor la „Capsa". Din cauza asta, a devenit gelos ca o femeie bătrînă şi nervos ca o sonerie electrică într-un apartament încuiat de stăpînii care au plecat la băi. Cînd aude pronunţîndu-se numele lui Iorgu Mătăsaru, Grigore Tudoraş strîmbă mai întîi din nas şi pe urmă îşi dă drumul înfuriat. Cînd discută, parcă e un cîine care latră, îşi mănîncă frazele şi îşi clănţăne dinţii ca nişte castagnete spaniole. Din cauza asta, şi-a pierdut aproape toţi dinţii. Cum n-are nici un prieten dentist, aşteaptă mai întîi să înveţe şi el meseria asta, ca să-şi poată pune singur. întrebările şi răspunsurile lui Tudoraş sunt totdeauna scurte şi acidulate. De data asta dar, cu atît mai mult se găseşte la largul său, cu cît nu e nevoit decît să răspundă :
— Ai venit prea devreme, stimabile... Conu Iorgu nu s-a sculat încă.
Negoiţă Prescureanu îşi aduce aminte, abia atunci, că prietenul lor comun, conu Iorgu, duce o viaţă cu totul aparte decît a celorlalţi muritori de rînd. în lipsă de procese sau altceva mai bun de făcut, Iorgu Mătăsaru cutreieră toată noaptea prin localurile de petrecere în tovărăşia altor prieteni mai cu dare de mînă, se culcă dimineaţa după cîntatul cocoşilor şi nu se scoală decît după-amiază, după ce restaurantele încep să se golească de clienţi. Nu-i place să mănînce cu nimeni alături decît atunci cînd i se plăteşte masa de alţii. Cînd şi-o plăteşte el, mănîncă totdeauna singur. Negoiţă Prescureanu dar, e nevoit să-1 mai aştepte încă. Dar cît ?... O oră, două... N-are nici o importanţă. Iorgu Mătăsaru te găseşte chiar cînd nu-1 aştepţi.
Ca să-i treacă de urît, Negoiţă încearcă să aducă vorba de marele eveniment al zilei — premiile literare din anul acela — care probabil că-1 interesau şi pe Tudoraş.
— Văzuşi ce bine se-nvîrtiră scriitorii noştri ?... Cîte o sută de mii de lei, fiecare...
— Care scriitori ?
— Scriitorii premiaţi... Unul pentru poezie şi altul pentru proză...
463
— Poezie şi proză ?... Mofturi !... Hîrtie maculatura..,.
— Ce-are a face ? Dacă le rentează, bravo lor !...
— Asta e rentă ?... O sută de mii de lei ?... Pomană curată... Renta s-o ia în fiecare an, dacă sunt scriitori adevăraţi. Nişte inculţi... Abia ştiu să se iscălească... Să le fie ruşine... Să vină la mine să-i învăţ eu cum se scrie...
— Lasă că şi ei scriu destul de bine... Pentru cititorii din ţara noastră, ce vrei mai mult ?...
— Ştiu eu ce vreau !... Vreau, fiindcă pentru mine, nu-i destul... Aşa a scris Dante ?... Aşa a scris Goethe ?... Aşa a. scris Victor Hugo ?...
Negoiţă Prescureanu tresare deodată de bucurie. Dar nu din cauza proastei păreri pe care Tudoraş o are despre scriitorii români, ci la ideea ce-i sugerează cele trei nume proprii, pe care le aude«pentru prima oară în viaţa sa. în sufletul său, perspectiva unei speranţe noi, se deschide mai largă şi mai lungă, ca tot Bulevardul Elisabeta de la Cercul militar, pînă la Palatul Cotroceni. Negoiţă se gîndeşte să-1 întrebe pe Tudoraş, cine este bărbierul regelui Midas. Oare nu este şi el, un om tot aşa de cult ca şi conu Iorgu ?... Dacă poate face o economie de două ore, de ce n-ar face-o ?
Şi iată-1 aruncîndu-se în neantul ştiinţei lui Tudoraş, ca şi un bolnav biblic în Scăldătoarea oilor.
— Apropo, dragă... Tu trebuie să ştii cine este tipul ăla... Unul care pretinde că ar fi bărbierul regelui Midas...
Din cauza emoţiei însă, Negoiţă Prescureanu pronunţase fraza, în felul sentinţelor oracolului de la Delfi.
Tudoraş se încruntă şi scoate din gîtlej un hîrîit de ascensor stricat :
— Midas ?... Minciună ! Escrocherie ! Nu ştii că bărbierul regelui este Lazăr Popovici ? Du-te la Fundaţia „Carol I" şi citeşte pe geam... Vitrina din colţul pieţei cu strada Clemenţei. (Pe vremea aceea prăvălia Lazăr Popovici era instalată în localul Fundaţiei.)
Negoiţă Prescureanu îşi dă seama că n-a nemerit-o nici de data asta.
— Ce tot vorbeşti, omule, de escrocherii ? De unde o scoseşi că e vorba de bărbierul răposatului rege Carol ?
Tudoraş holbează ochii şi bate cu pumnul în masă, ca să pară că tot el are dreptate.
— Las' că ştiu mai bine ca tine, cum este.
469
— Degeaba, că n-ai înţeles cum este... Este vorba de bărbierul regelui Midas... Midas este numele regelui, nu al bărbierului...
Tudoraş se enervează şi mai tare. De data asta, paiul, cu care sorbise din mazagran pînă atunci, i-a dispărut cu totul, în gură. Cuvintele îi pîrîie, ca o morişcă de la Moşi.
— Midas ?... Nu există !... Nu cunosc... S-o spui lui mutu de la manutanţă, nu mie... Midas ? Ce fel de nume este ăsta ?... Şi încă nume de rege ?... Eşti un caraghios ! Ăsta e rege de operetă, nu e rege adevărat... Asta e literatură proastă... Literatura premianţilor cu premiul naţional... Literatură expresionistă... futuristă... dadaistă... aiuristă...
Desperat, Negoiţă Prescureanu încearcă să-l potolească. Tudoraş continuă însă, din ce în ce mai zgomotos, ca şi cum ar fi vrut să se facă auzit, în lipsă de clienţi, cel puţin de chelnerii cafenelei.
— Asta e literatura dv. de la Ministerul Artelor. Negoiţă Prescureanu încearcă să se scoale de la masă,
hotărît să părăsească imediat cafeneaua. Nu-i convine să fie de faţă cînd se aduc insulte ministerului din care face parte şi el. Gurile rele ar putea raporta ministrului scena de la cafenea, altfel de cum se petrecuse în realitate. Şi, Doamne fereşte, mai văzuse el funcţionari retrogradaţi fiindcă fuseseră bănuiţi că fac altfel de politică decît aceea a ministrului din vremea aceea.
în momentul acela însă, Teodoraş tace brusc, ca şi cum o paralizie fulgerătoare i-ar fi înţepenit fălcile.
Ce se petrecuse fusese o adevărată minune. Pînă atunci se discutase numai în numele tatălui şi fiului. De data asta, picase şi duhul sfînt.
Contrar obiceiului său de ani de zile, mahmur ca o căpiţă de fîn plouată şi cu bastonul său de rotiri, veritabil, atîrnat de braţ, Iorgu Mătăsaru îşi face intrarea în cafeneaua „Capsa", la ora două şi douăsprezece minute.
Negoiţă Prescureanu răsuflă din nou uşurat. Răsuflă fericit, mai întîi fiindcă îl vede pe Iorgu Mătăsaru sosind la timp, şi al doilea fiindcă nu e de faţă şi bărbierul regelui Midas, ca să controleze ora exactă cînd conu Iorgu catadicseşte pentru prima oară în viaţă să se învingă pe sine însuşi.
470
în sfîrşit !... Sosise omul providenţial, care trebuia să hotărască în mod definitiv de soarta unui nou Prometeu. Iorgu Mătăsaru era singura fiinţă, care l-ar fi putut scăpa din ghearele vulturului cu chipul de om şi meseria de bărbier al regelui Midas.
Tudoraş parcă intrase în pămînt. Se prefăcea că citeşte un ziar şi din cînd în cînd, abia îşi mai arunca ochii pieziş,, spre cei doi prieteni care se aşezaseră ca de obicei, la masa cea mare din fundul cafenelei.
Nerăbdător, Negoiţă Prescureanu se hotărăşte să suprime orice introducere convenţională şi inutilă. Ştia el mai de mult, de la un prieten al său, profesor de limba latină, la liceul din Pomîrla, că Cicerone îl da gata pe Catilina numai cu discursuri începute „ex abrupto".
— Dragă Iorgule... Dragă coane Iorgule... Iorgule, sufle-ţelul meu... Să ştii că am venit, expres pentru tine... Tu eşti ultima mea speranţă... Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazu... Să nu mă laşi, mă... că se-ntîmplă moarte de om... nu altceva... Ascultă ce-ţi spun, că e lucru serios.
Iorgu Mătăsaru îl ascultă privindu-1 cu gravitatea exotică şi bănuitoare a unui papagal, care aude un om vorbind tot aşa de bine ca şi el.
Conu Iorgu nu prea este bine dispus. Pierduse un proces, sau mai bine zis, se sculase • prea tîrziu, şi pînă să ajungă la tribunal, procesul fusese amînat în lipsă de apărător. Dar procesul, ca procesul !... Un proces amînat se mai poate cîştiga şi peste cîteva luni. Onorariul amînat însă lasă urme mai adînci chiar ca un proces pierdut definitiv în ultima instanţă.
Avocatul şi şeful de serviciu din Ministerul Artelor stau acum, unul lîngă altul, pe canapeaua verde cu droturile muzicale ca un claxon de automobil.
— Iorgule dragă... Ai putea să-mi spui tu cine este... Dar conu Iorgu nu-i dă răgaz să sfîrşească fraza şi-î
înţepeneşte gura cu o privire ascuţită şi lungă, cît o lancie de roşior.
Negoiţă tace o clipă, dar se reculege imediat.
— Iată, mă Iorguţule, de ce este vorba... Ce ştii tu despre bărbierul regelui Midas ?...
Conu Iorgu continuă să stea ţeapăn ca Statuia Libertăţii de la intrarea portului New York. îl măsoară numai cit
471
ochii micşoraţi pe sub gene şi cu o strîmbătură de buze imperceptibilă, dar plină de un profund dispreţ şi suveranitate.
— Ia ascultă, mă, scîrba dracului!... De cînd ţi-ai luat nasul la purtare, să-mi pui mie întrebări ca la examen >
Ne goiţă Prescureanu simte cum începe să se decoloreze la faţă ca chipiul de campanie al răposatului rege Carol I.
Dacă nu poate afla nici de la conu Iorgu cine este bărbierul ^regelui Midas, chiar că^ nu mai are de ce trăi. Greutatea însă este că va trebui să-şi facă seama singur...
îşi bemolează dar, vocea, şi o ia de-a capo :
— Nu te supăra, mă, Iorgule dragă, că nici prin gînd nu-mi trece^ să te pun, tocmai pe tine la examen. Parcă eu nu ştiu că tu eşti mai tare ca toţi dascălii din lume !... Am însă nevoie neapărat de tine... Vreau să ştiu şi eu cine este bărbierul regelui Midas... Să-mi crape ochii, dacă nu-ţi vorbesc serios...
Dar Conu Iorgu nu vrea să se lase convins, nici în ruptul capului.
~ Faci pe şmecherul cu mine ?... Umbli să mă tragi de limbă ?... JTe-ai uitat în oglindă ?... Ai tu mutră de examinator, vită încălţată ?...
Pe obrajii lui Negoiţă Prescureanu sudoarea începe să se prelingă ca ploaia în Pinacoteca statului. (Pinacoteca ţinea pe vremea aceea, tot de Ministerul Artelor.)
— Iorgule dragă !...
— Hai, hai !... să nu fii obraznic, fiindcă pe urmă... şni tu ce se-ntîmplă... Nu mă cunoşti de ieri, de alaltăieri !...
Naufragiul începe să se precizeze. Negoiţă se simte pierdut... Pe apă^ sau pe uscat,^ sfîrşitul lui nu poate fi decît acelaşi. Are sa moară fără să ştie cine este bărbierul regelui Midas. Şi curiozitatea asta stupidă are să-i grăbească sfîrşitul vieţei în floarea jîjstei. O să fie îngropat cu un dric alb, dric ^ de flăcău fără noroc. Ministerul are să-1 şteargă din ştateje de leafă pe vecie. Familia căreia i-a cam pierdut de urmă arejă-i încaseze leafa cu anticipaţie pe trei luni. Colegii au să facă o colectă pentru o coroană de flori artificiale. Pe domnişoara Lilly Ionescu are s-o conducă alt şef de serviciu acasă. Fănică Ulmeanu n-are să ia parte la în-mormîntare, fiindcă o să fie, ca de obicei, ocupat la seminarul de pedagogie, iar directorul său general are să-i ţină
472
un discurs de cîteva cuvinte bine simţite, din care însă — singura lui mîngîiere postumă — va lipsi pentru prima oară cuvîntul „zevzec" cu care îl întîmpinase în fiecare dimineaţă cît fusese în viaţă şi în slujbă la Ministerul Artelor.
Şi ca şi cum şi-ar fi comandat propriul său parastas, şeful de serviciu de la Ministerul Artelor ţipă tare ca să-1 audă toţi clienţii :
— Chelner !... O îngheţată melange...
Apoi întorcîndu-se spre Mătăsaru, calm şi aproape la ureche :
— D-ta ce iei, coane Iorgule ?... Plătesc eu !
Iorgu Mătăsaru clipeşte din ochi, ca o stea de mărimea a treia, la orizont. Cum era cald, şi venise pe jos de la Palatul de justiţie, avocatul nu avusese vreme să se răcorească. Oferta şefului de serviciu îl remontează. Cum e foarte sensibil la atenţiile prietenilor, conu Iorgu, se _ lasă foarte uşor „cinstit". îşi linge dar buzele cu plăcere şi comandă şi el la fel aceeaşi consumaţie răcoritoare. îşi încrucişează apoi mîinile pe vesta cu ultimii ^ nasturi descheiaţi, oftează preocupat de cine ştie ce nouă şi mare nedumerire, apoi vîrîndu-şi un deget prin deschizătura cămăşii, începe să se scarpine zîmbind la buric.
Negoiţă Prescureanu încearcă atunci o ultimă tentativa.
— Rîzi, mă Iorgule !... Rîzi de mine ! Şi bine-mi faci..^. că aşa-mi trebuie... că prea sunt prost... pjea am multă încredere în tine... în mintea şi în sufletul tău... Parcă_ numai tu ai fi pentru mine pe lume... Parcă numai tu ai ştii cine este bărbierul regelui Midas !...
Conu Iorgu se abureşte uşor la figură, ca o oglindă într-o cameră de baie supraîncălzită. Tace din gură însă,, de teamă ca nu cumva, o nouă discuţie să nu-i pericliteze plata îngheţatei melange pe care Negoiţă i-o oferise cu atîta mărinimie.
Alături de el, Negoiţă se frămîntă neputincios să-i scoată cel mai mic cuvînt din gură. Pentru prima oară în viaţa sa, şeful de serviciu din Ministerul Artelor simte voluptatea crimei interzise de porunca a şasea din Tablele legei. (Cultele ţineau tot de Ministerul Artelor pe vremea aceea.) Dacă în clipa aceea s-ar fi găsit cu el singur într-o pădure, cu siguranţă că l-ar fi strîns de gît, fără cel mai mic pic de mila.
473
La „Capsa" însă, nu se poate da în spectacol, mai ales că Tudoraş î-o luase înainte şi, timp de cinci minute, uriaşe a cobe ca un cîine la lună. încearcă dar să-şi potolească ciuda cu speranţa că mai tîrziu sau poate chiar mai curînd decît bănuieşte, o să-l găsească în dispoziţii mai bune, ca să-i poată smulge secretul identităţii necunoscutului ce se prezentase bărbierul regelui Midas.
După ce sfîrşeşte îngheţata, Iorgu Mătăsaru se scoală de la masă şi-1 întreabă :
— Vrei să mergi cu mine pînă la Socec ?... Mă duc să mă interesez de o carte franceză, o carte rară pe care am comandat-o expres de la Paris.
Cum în momentul acela nu avea nimic mai bun de făcut, bietul Negoiţă răspunde foarte binevoitor :
— Merg... Aşteaptă numai să plătesc consumaţiile.
Pe Calea Victoriei însă, deşi aproape lipiţi unul de altul, cei doi prieteni, merg parcă, de cîte unul singur. Nici nu se privesc, nici nu-şi vorbesc. Amîndoi îşi continuă drumul tăcuţi ca după un dric invizibil, în care s-ar fi găsit o rubedenie comună. Să-i fi întîlnit cineva trăgîndu-şi picioarele etapă ei aşa mohorîţi şi bătuţi parcă de Dumnezeu, ar fi jurat că sunt „cei doi grenadiri" ai lui Heine „Sie waren in Russland gefangen".
în librăria Socec, cei doi prieteni pătrund solemn ca pe poarta unui cimitir, pentru a-şi lua rămas bun de la răposatul, chiar pe pragul locaşului de veci.
Vara mai ales, în librăriile din Bucureşti nu prea este aglomeraţie. La drept vorbind, nu prea este niciodată. Iarna totuşi librăriile sunt mult mai frecventate. Nu e vorba însă de clienţii serioşi ci de elita aşa-zisă a intelectualilor, care neavînd unde să se încălzească, preferă să cutreiere librăriile decît cafenelele sau sălile de aşteptare de la cinematografe.
Vara însă, vînzătorii librăriilor cască singuri, pe după rafturile pline numai cu cărţi cercetate de clienţii onorifici din iarna trecută, iar vînzătoarele cînd n-au nici un rendez-vous cu vreun client serios, îşi dau cu rouge pe buze şi pigulesc cîte o frază mai picantă din La Gargonne a nu importă cărui autor de mare tiraj...
474
La Socec, intrarea deodată şi neaşteptată a celor doi clienţi produce oarecare senzaţie. Clienţii noştri însă sunt numai prezumtivi, aşa cum sunt anume moştenitori de tron.
Iorgu Mătăsaru, după ce caută cu ochii raionul cărţilor franceze, cască gura şi cu vocea lui tărăgănată de om blazat şi obosit de prea multă lectură, abia silabiseşte parcă :
— Dă-mi, te rog, un dicţionar Larousse, ediţia mică, ilustrată.
Dar vînzătoarea, cu părul roşcat şi cu dinţii agresivi, îi face semn cu mîna spre dreapta.
— Alături, vă rog, la cărţile didactice... Aici n-avem decît literatură... Ultimele noutăţi ale Parisului.
Iorgu Mătăsaru se umflă în hainele lui de dril kaki, ca un curcan în pene şi mormăie ceva în limba franceză, probabil pentru a nu vexa pe vînzătoarea, care este româncă.
La raionul cărţilor didactice, în schimb, sunt numai vîn-zători de sex masculin.
Conu Iorgu repetă comanda, de data asta cu mai multă prestanţă. Didactica, dealtfel, este o specialitate intelectuală mult mai gravă, deşi mai puţin utilă decît literatura.
Din raftul ticsit de cărţi cu cotoare multicolore, apare un volum gros de un lat de mînă. Iorgu îl pipăie cu oarecare reticenţă şi-i studiază cu foarte multă luare-aminte coperta de pînză colorată în roşu, alb şi roz. Parcă ar studia un proces important şi rentabil, procesul figurii de pe copertă — o fată cu părul vîlvoi care suflă într-o floare de păpădie, ca să ilustreze deviza casei editoare „Je semme a tout venta imprimată cu litere mai groase.
— O vezi ?... exclamă conu Iorgu... Asta ştie mai multă carte decît voi toţi de la Ministerul Artelor.
Deocamdată Negoiţă Prescureanu nu bănuieşte nimic din intenţiile lui Iorgu Mătăsaru. îl urmăreşte numai cu ochii, cum răsfoieşte dicţionarul, admirînd planşele colorate şi filele roşii ale suplimentului cu locuţiuni străine şi scrîşneşte din dinţi de teamă să nu care cumva să-i scape A^reo întrebare care l-ar putea supăra din nou.
După un timp destul de îndelungat, conu Iorgu îl întreabă :
— Or, cum zici că-1 cheamă pe bărbierul regelui Midas ? Negoiţă Prescureanu se trezeşte parcă din somn.
475
— Dar de unde vrei sa ştiu eu cum îl cheamă ?... Ştiu numai că el aşa îşi zice : bărbierul regelui Midas.
Conu Iorgu mormăie din nou cîteva cuvinte, pe care nu le aude decît el, apoi cu voce tare, adaugă :
— Atunci trebuie să-1 căutăm la litera M... Ia să vedem... M... M... Ma... Me... Mi... Mi... Michelange... Michelet... Michigan...  Micromegas... Midas...  Midas,  regele Phrigiei...
Lui Negoiţă Prescureanu i s-au rupt parcă băierile inimii. Strigătul lui de bucurie, mai sonor ca „Talassa" celor zece mii de greci, trezeşte din somn pe toţi vînzătorii din librăria Socec.
— Ăsta e ! Midas, regele Phrigiei !...
Conu Iorgu dă din cap cu obişnuita lui nuanţă de auto-admiraţie.
— Ştiam eu, că ăsta trebuie să fie !... Ai avut noroc cu mine, că altuia, cui dracu îi mai da în gînd ce trebuia sa facă !...
Potolind apoi cu un gest plin de autoritate entuziasmul deplasat al bietului Negoiţă, conu Iorgu începe să traducă textul francez cu voce tare :
„A trăit prin secolul VII înainte de era creştină. Se povesteşte că la un concurs muzical, la care zeul Pan cînta din nai, iar zeul Apollo din liră, regele Midas a acordat premiul întîi cu cunună zeului Pan care îi era prieten. Revoltai de judecata părtinitoare a regelui Midas, zeul soarelui l-a blestemat să-i crească urechi de măgar, ceea ce s-a şi întîm-plat, fiindcă numai un măgar mai putea judeca la fel ca regele Midas. Desperat de ce i se întîmplase, regele încercă să-şi ascundă infirmitatea ruşinoasă faţă de supuşii săi. Bărbierul regelui însă descoperi secretul şi dădu fuga în piaţa palatului regal să-l facă cunoscut poporului. Dar de teama pedepsei regale bărbierul renunţă la planul lui pentru un moment. Chinuit totuşi de voluptatea adevărului, pe care numai el o cunoştea, bărbierul ieşi a doua zi afară din oraş, făcu o groapă în pămînt şi aplecîndu-şi gura spre pîlnia ei, strigă din toate băierile inimii : «Regele Midas are urechi de măgar !» Apoi se întoarse în oraş, uşurat că se descărcase de tot ce avea de prisos pe suflet. A doua zi însă din groapa aceea, crescură trei trestii gemene de baltă, care de cîte ori bătea vîntul în ele, repetau trecătorilor secretul destăinuit de   bărbier, adică:   «regele Midas are   urechi de măgar».
476
Pe Negoiţă Prescureanu nu-1 mai ţin picioarele de bucurie. Nu-i vine . parcă să creadă, că după atîtea frămîntări funebre şi perspective sigure de sinucidere, aflase în fine şi el, cine este bărbierul regelui Midas. Dar bărbierul ca bărbierul... Păţania însă a nefericitului rege Midas îl înduioşează pînă la lacrimi. Şi cînd se gîndeşte că urechile lui de măgar nu erau decît răsplata divină a nedreptăţii milenare, cu care se acordă totdeauna premiile naţionale !
Conu Iorgu însă îi suprimă la timp perspectiva unui nou şi obositor voiaj prin ţara regelui cu urechi de măgar, a cărei existenţă problematică fusese actualizată cu atîta fast, numai de neaşteptata apariţie a bărbierului regelui Midas.
înapoind dicţionarul vînzătorului, conu Iorgu îi surîde semnificativ şi îi face, cum se zice „cu ochiul".
— Mulţumesc, amice... N-am venit să-1 cumpăr, fiindcă îl am şi eu acasă. Am vrut numai să-1 servesc pe domnul, care era grăbit... Trebuia să controlăm numaidecît o legenda mitologică, cu care dumnealui nu prea era la curent.
Şi cei doi prieteni ies în stradă, tot împreună şi tot aşa de gravi şi tăcuţi, după cum cu cîteva minute mai în urmă, intraseră în librărie.
Aci însă, şeful de serviciu din Ministerul Artelor nu-şi mai poate stăpîni nici ciuda, nici bucuria şi de data asta izbucneşte aproape agresiv :
— Bine, mă Iorgule !... Bine, mă, chefalonit încăpăţînat ce eşti ! Dacă ştiai cine este bărbierul regelui Midas, de ce nu mi-ai spus de la început ?... Nu ţi-a fost milă de mine să mă chinuieşti atîta timp ?...
Conu Iorgu însă surîde aristocratic şi paternei ca de obicei şi răspunde :
— De ştiut, ştiam eu... Numai că nu-mi aduceam bine aminte, care din doi era cel cu urechile de măgar... Midas, regele Phrigiei sau Pirus, regele Epirului...
Şi în noaptea aceea, Negoiţă Prescureanu simte că iar este un om fericit. Dar mai simte ceva şi mai mult. Pentru prima oară în viaţa lui, simte nevoia să vorbească numai cu el însuşi. în noaptea aceea dar, se hotărăşte să nu mai dea
477
ochii cu nimeni. Se culcă devreme şi adoarme uşor si potolit ca o floare ^de muşeţel presată într-un tratat de mitologie, iar ^spre ziuă se visează travestit în bărbierul regelui Midas^ razmd fără apă, fără săpun şi chiar fără brici şi pe Iorgu Matasaru, şi pe Grigore Tudoraş, şi pe Fănică Ulmeanu.. şi chiar pe directorul său general.
CAPITOLUL IV
A doua zi dimineaţa, în drum spre minister, Negoiţă Prescureanu combină în minte diferitele lovituri pe care avea de gînd să le dea cu povestirea regelui cu urechi de măgar, pe care acum o ştie pe de rost. De data asta, şeful de serviciu din Ministerul Artelor se simte la largul său. Se simte aproape tot aşa de imbatabil ca întregul dicţionar Larousse, cu care însă, e drept că nu luase contact decît tot graţie lui conu Iorgu.
Una din cele mai grozave lovituri o rezervase chiar nebunului din Piaţa Palatului, care, cu două zile în urmă se dăduse drept bărbierul regelui Midas. Aştepta numai să-l întîl-nească din nou. întîlnirea aceasta trebuia să aibă ceva din neprevăzutul unei lovituri de teatru. La început avea să se bucure de revedere, avea să-i măgulească amorul propriu cu cîteva cuvinte de admiraţie pentru marea înţelepciune de care da dovadă şi, apoi, deodată, avea să schimbe tactica brusc Avea să se posteze dîrz în faţa lui, să-i arunce cîteva săgeţi, de ironie oculară şi în urmă să-i spună chiar de la obraz :
— Bine, domnule... Nu ţi-a fost ruşine, că te văd om în toată firea ?... Drept cine m-ai luat d-ta pe mine, de ţi-ai închipuit că poţi lega de gard pe un şef de serviciu din Ministerul Artelor ?... Credeai că nu pricep unde vrei s-ajungi ?... Auzi vorbă !... Bărbierul regelui Midas !... Cine ?... D-ta ?.... Dar ce vîrstă ai d-ta să te pretinzi bărbierul unui rege care a trăit acum două mii şase sute de ani ?... Mai bine te-ai ducesă te cauţi, că, slavă Domnului, avem şi noi în ţară destui doctori specialişti... Marinescu, Obreja, Pitulescu, Popeea !...
Şi Negoiţă Prescureanu rîde singur de efectul fulgerător pe care apostrofa lui avea să-l producă asupra pretinsului bărbier al regelui Midas.
478
— Lasă că-i leg eu stimabilului tinicheaua de coadă !... îl învăţ eu să mai facă pe nebunul, ziua nămiaza mare, pe Calea Victoriei, în Piaţa Palatului regal !
Dar prima lovitură ar fi vrut s-o încerce la minister şi anume chiar cu domnişoara Lilly Ionescu, care cu siguranţă că nu va bănui cursa şi va cădea imediat în ea.
Deşi relaţiile dintre ei sunt cît se poate de bune, faptul însă că domnişoara Lilly mai este şi studentă îl face să se piardă în faţa ei, ca şi cum gradele lor ierarhice ar fi fost inversate. Adevărul este că, deşi subalterna sa, Negoiţă Prescureanu se simte aproape vecinie subalternul ei. De data asta însă, era hotărît să-i arate şi el ce ştie şi ce poate.
Mai întîi, se va preface că-şi aduce aminte, aşa întîmplător, de un oarecare bărbier, al cărui nume nu-i vine deocamdată, în gînd. Ea, curioasă ca toate femeile, va căuta cu siguranţă să-i ştie numele. El va aduce apoi vorba de bărbierul regelui Midas, şi cum probabil că ea nu va şti să răspundă nimic, el va face un nou efort de memorie şi încetul cu încetul, îi va povesti legenda regelui cu urechi de măgar, exact după cum i-o citise Iorgu Mătăsaru după Larousse.
în felul acesta avea să se răzbune şi el odată pentru totdeauna de nenumăratele umilinţi îndurate de la diferiţi colegi, fie cu grade mai mari, fie cu carte mai multă decît el...
Dealtfel, Negoiţă Prescureanu este aşa de sigur că domnişoara Lilly Ionescu habar n-are să aibă de povestea regelui Midas, încît începe să se îndoiască pînă chiar şi de utilitatea învăţămîntului universitar în România.
îndrăzneala acestei bănuieli însă nu-1 mai sperie ca altădată. Ba, ceva mai mult, îl măguleşte şi-i dă curaj să creadă că nici nu poate fi altfel decît aşa cum gîndeşte el. Simte ca în el se petrece ceva neobişnuit. îl doare parcă ceva ; îl doare însă în mod plăcut. îl doare aşa cum l-ar bate o femeie din dragoste. Raţionamentele nebunului din faţa Bisericii Cretzulescu încep să-i revină în minte cu persistenţa unor fluturi de noapte, în jurul unui bec electric. Negoiţă Prescureanu începe să le recapituleze cu voluptatea unui flă-mînd în faţa unei mese pline cu tot felul de bucate, dar din care nu-i vine să guste, deoarece nu ştie cu care să înceapă
479
mai întîi. La un moment dat însă, Negoiţă nu-şi mai poate reţine foamea şi nu se mai întreabă cui aparţin bucatele astea. Şi din clipa aceea, şeful de serviciu din Ministerul Artelor se trezeşte raţionînd pe contul său propriu.
„Ba bine că nu !.., Ce pot învăţa studenţii în universităţile noastre, cînd profesorii nu dau cu anii pe la cursuri ?.,. Vin numai la cancelarie să-şi ia leafa... Ba de multe ori îşi trimit servitorii să le-o încaseze. Ei n-au timp, fiindcă sunt ocupaţi cu altceva. Toţi sunt miniştri, deputaţi, senatori, secretari generali, inspectori cu diurne speciale, preşedinţi sau membri prin diferite consilii de administraţie, trimişi în misiuni de specializare în străinătate, şi aşa mai departe... La noi în ţară, oamenii de specialitate nu se specializează decît după ce-au fost mai întîi numiţi în slujbă, şi pe urmă abia trimişi în străinătate să se specializeze, bineînţeles, tot cu banii statului... Te încurci de ei, pe unde nu-ţi dai cu gîndul... Numai la universitate să nu-i cauţi, că nu-i găseşti niciodată... Şi să nu care cumva să-i întrebi pentru ce nu-şi fac cursurile, că-ţi capeţi beleaua cu ei. Sunt în stare să te dea în judecată pentru insultă !..."
Şi Negoiţă Prescureanu îşi aduce aminte de vremea cînd fusese nevoit să-şi întrerupă şcoala, după clasa IV-a gimnazială, şi oftează prelung.
„Pe vremea mea, se gîndeşte el, profesorii universitari erau ca moaştele Sfintei Filofteia, făcătoare de minuni. Toată lumea credea în ei... Astăzi însă, nu mai crede nimeni, nici în sfinţi, nici în profesori universitari..."
în momentul acela însă ochii lui înţepeniră ca două bu-loane de oţel pe firma prăvăliei în faţa căreia se găsea... Nimerise pe altă stradă sau era o prăvălie nouă, deschisă abia în dimineaţa aceea ?
Deasupra uşii şi a celor două vitrine, în dosul cărora atîr-nau nişte perdeluţe de creton imprimat, o firmă lungă de tinichea, vopsită proaspăt, strălucea în bătaia razelor soarelui strident ca o reclamă de bîlci :
LA BĂRBIERUL REGELUI MIDAS Salon de ras, tuns şi frezat
Negoiţă Prescureanu se simte străbătut de-o spirală de foc, care îi răscoleşte toate măruntaiele trupului. Starea civilă a necunoscutului care se prezentase bărbierul regelui Midas începuse să-1 tulbure din nou. De data asta însă, şeful de serviciu de la Ministerul Artelor nu mai face pe viţelul ia poarta nouă, ca în ziua cînd fusese acostat pentru prima oară în Piaţa Palatului regal. împinge uşa cu bastonul şi îşi vîră capul prin deschizătura destul de largă, ca să nu-i atingă bordurile fragile ale pălăriei sale de pai.
Din fundul prăvăliei, un lucrător îmbrăcat într-un halat alb îl întîmpină cu gestul şi surîsul caracteristic al tuturor bărbierilor de pe suprafaţa globului.
Negoiţă Prescureanu însă se opreşte ostentativ şi-i vorbeşte numai din pragul uşei.
— Eşti bun să-mi spui, ce este cu prăvălia asta ? Văzîndu-se astfel interogat, lucrătorul, care la început
crezuse probabil că are de a face cu un client serios, răspunde şi el tot în doi peri :
— Ce să fie ?... Prăvălie nouă !... Dumneavoastră n-o vedeţi ?... N-aveţi decît să-ncercaţi o dată şi la noi...
Negoiţă îşi mîngîie instinctiv bărbia, de pe care se scutură un strat de pudră proaspătă, şi-şi continuă interogatoriul :
— Mulţumesc ! N-am nevoie. D-ta nu vezi ? Eu mă rad singur. Vreau să ştiu numai a cui este prăvălia asta... A d-tale ?
Lucrătorul zîmbeşte trist, gîdilat parcă de o speranţă irealizabilă încă :
— Nu e a mea, domnule !... E a patronului!... Unde dracu găsesc şi eu atîtea parale să-mi deschid o prăvălie ca asta !...
Negoiţă începe să se enerveze :
— Dar patronul d-tale cine este ?... Cum îl cheamă ?.., Lucrătorul îşi ridică ochii în tavan ca şi cum numele patronului ar fi fost scris pe chenarul de ipsos înflorat din jurul policandrului. Ridică apoi din umeri şi din sprîncene şi răspunde cu vocea tărăgănată :
— Uite c-am uitat cum îl cheamă... Are un nume strein... Mi se pare că nu e de pe-aici...
Negoiţă tresare, oarecum înviorat :
480
481
— Şi ce fel de om este patronul d-tale ?
— De ! Ştiu şi eu ? Om ca toţi oamenii !
— Aş putea să-i vorbesc ?
—• Acum nu, că lipseşte... E în oraş... Că dumnealui mai învîrteşte şi alte afaceri... Nu e chiar bărbier de meserie, ca mine.
Negoiţă se încruntă din nou...
— Lasă că ştiu eu ce afaceri învîrteşte patronul d-tale ! Spune-mi mai bine, cînd l-aş putea găsi la prăvălie ?
— Apoi, nu vă spusei ?... La prăvălie... cam greu... Dar dacă vreţi să-i comunic eu... Dv. cum vă numiţi ?
— Să-i spui că 1-a căutat domnul cu care a stat de vorbă în Piaţa Palatului regal.
Se opreşte însă brusc, şi schimbă vorba...
— Sau mai bine... Să-i spui că 1-a căutat un prieten, ştie el cine... şi c-am să trec să-l văd mîine, sau poate chiar după-amiază.
Şi Negoiţă Prescureanu, după ce aruncă în prăvălie un salut cu mîna, iese în stradă şi o porneşte grăbit spre minister, gîndindu-se :
„Ce-o mai fi şi cu bărbieria asta ? Ăsta o fi, sau n-o fi nici ăsta ?"
Apoi, ca şi cum ar fi găsit mijlocul să afle adevărul imediat, începe să-şi plimbe degetul arătător de la mîna dreaptă pe nasturii de la vestă, de sus în jos, rostind cabalistic după fiecare nasture :
— Ăsta e... Nu e ăsta... Asta e... Nu e ăsta... Ăsta e... Nu e ăsta... Ăsta e !...
Faptul însă, că nebunul din Piaţa Palatului regal ar fi putut fi chiar patronul prăvăliei cu firma „La bărbierul regelui Midas" începe să-i tulbure din nou fericirea pe care, cu o seară înainte, credea că şi-a recăpătat-o definitiv.
*
Abia intrat pe poarta ministerului, intendentul, care tocmai se afla în capul scării, îl grăbi cu gestul şi cu glasul său binevoitor :
— Hai, coane Negoiţă ! Hai mai repede, că ridică domnul secretar general condica de prezenţă şi vă pune amendă.
482
Şeful de serviciu, care pînă atunci nu întîrziase niciodată, îşi grăbeşte paşii şi îşi aruncă ochii pe ceasornic. Era opt şi şapte minute. întîrziase dar aproape un sfert de oră la bărbieria regelui Midas.
în birou, funcţionarii erau cu toţii instalaţi pe scaunele lor. Unii citeau ziarele de dimineaţă, alţii îmbucau cîte ceva de la bufetul ministerului instalat la subsol, iar toţi împreună discutau variaţiile termometrului care în ajun marcase : 38 de grade la umbră şi 45 la soare. Singură domnişoara Lilly Ionescu, părea străină de discuţia în curs şi îşi freca buzele cu un rouge Coty veritabil, pe care Negoiţă bănuia că i 1-a dat cadou directorul general.
Şeful de serviciu îşi atîrnă pălăria în cuier şi se duce drept la funcţionara subalternă pe care o salută în vederea tuturor cu capul, iar pe furiş, cu o bezea.
Un subşef de birou, care tocmai se scărpina plictisit după ceafă, scoate dintr-o mapă verde, o bucată de hîrtie care nu avea obişnuitul format oficial şi îndreptîndu-se' cu ea spre Negoiţă, îl întreabă plescăind din limbă :
— Aţi văzut telegrama asta, domnule şef ?
Şeful de serviciu, răspunde autoritar, cum obişnuia, dealtfel, să se poarte totdeauna cu subalternii săi din minister :
— Cum era s-o văd, dacă abia acum picai ?
Subşeful de birou îi prezintă telegrama ca pe o tavă de dulceaţă :
— Ne-a venit prin registratură direct de la cabinetul domnului ministru, cu rezoluţia asta pe ea... E urgentă !
Negoiţă Prescureanu îşi aruncă ochii pe ea de la distanţă, fără s-o atingă cu mîna, mulţumindu-se numai să silabisească textul, transcris cu o aproximaţie exasperantă, de către amploiaţii de la P.T.T. :
„Rog... răspundeţi urgent... Hotel Puf... Carlsbad... Cehoslovacia., ce sumă pot oferi... tablou Grigorescu... ulei... mărime 75 cm... pe 30 cm... subiect... ţărancă fus mînă... Mulţumiri... şi   amiciţii... Arhiereu...   Agaton Mizileanu..."
Deasupra literelor de maşină, ministrul scrisese cu mîna lui următoarea rezoluţie :
„9.VI1.924. Direcţia generală a artelor va referi de urgenţă şi răspunde precis şi telegrafic".
483
Negoiţă Prescureanu mai citeşte odată telegrama cu rezoluţia ministrului şi apoi strîmbă din nas şi din buze cu nedumerirea unei pisici în faţa unui calendar.
De teamă să nu se trădeze, că nu pricepe de ce este vorba, şeful de serviciu pune telegrama pe birou şi răspunde răspicat :
— Bine, bine... Las-o la mine c-am s-o aranjez eu. Trebuie s-o comunic însă mai întîi domnului director general.
Şeful de birou îndrăzni să-i mai amintească o dată urgenţa răspunsului şi faptul că directorul general nu vine la minister decît după ora zece. Şi tăcu.
La fel tăcu însă şi şeful de serviciu, care, probabil, în momentul acela, nu vedea nici o altă soluţie pentru răspunsul ce se cerea urgent.
în aşteptarea directorului său general, Negoiţă Prescureanu, se gîndeşte că este momentul binevenit să dea prima sa lovitură, cu urechile regelui Midas.
Domnişoara Lilly Ionescu, care n-avea nimic de lucru după ce-şi vopsise buzele şi obrajii, începuse să-şi pilească unghiile. Ca orice fată bine crescută, purta totdeauna în poşetă tot felul de unelte de care o femeie are nevoie aproape în permanenţă.
Negoiţă se apropie de biroul ei, de lîngă fereastră şi după o expresie curentă la „Capsa", începe atacul de la... „periferie".
— Cum  stăm  cu  ultimul examen,  domnişoară Lilly ?
— Cum am stat şi cu celelalte... Cînd nu e albă, e albă-roşie... şi cînd nu e albă-roşie, e roşie simplă.
Negoiţă se aventurează cu gura pe jumătate...
— Roşie ca şi buzele dumitale...
— Fie şi ca buzele mele, că cu ele o să-mi trec licenţa... Apoi după un oftat adînc :
— Uf! De m-aş vedea scăpată mai curînd, că m-am plictisit în ministerul ăsta !...
Negoiţă Prescureanu oftează şi el tot aşa de adînc. Lui însă nu-i era permis să se plictisească în minister. Pînă să poată ieşi la pensie, îi mai trebuiau aproape douăzeci de ani.
— Ai dreptate... Dar, pe urmă ce-ai să faci ?
— Ce vrei să mă fac ?... Profesoară... Negoiţă căscă ochii cu oarecare nedumerire :
— Profesoară ? De ce anume ?...
— De specialitatea mea ! Ce ? Nu ştii ?... Limba română, limba franceză, istoria şi geografia !...
Negoiţă îşi suge buzele de plăcere, ca un satir care ar fi pus mîna pe o nimfă fără apărare :
— Apropo... domnişoară Lilly... Dumneata care zici că ştii şi istorie şi geografie... Dumneata trebuie să ştii... Cum este povestea aia, cu... urechile... regelui ăla... Midas ?...
Viitoarea profesoară îl priveşte de pe scaun cu dezgustul unui combatant la Mărăşeşti, ce s-ar fi aflat în faţa Arcului de triumf de la Şosea :
— Grozav mai eşti d-ta !... Ce ? Crezi că m-ai prins... Ai citit firma bărbieriei care s-a deschis lîngă ministerul nostru şi cum îţi dai aere de savant... Să fim serioşi, draga şefule, că rîde domnul director general de noi !...
Negoiţă Prescureanu simte cum îi scapă victoria printre degete. Zîmbeşte forţat şi încearcă să mai adauge ceva, dar în clipa aceea, un servitor intră pe uşe grăbit :
— Domnule şef ! Vă pofteşte domnul director general... Şeful de serviciu amînă lovitura pe altă dată. Pune apoi
mîna pe telegrama arhiereului de la Carlsbad şi iese din birou.
*
DirectoruL îl primeşte gata parcă să-1 ia la bătaie. Nu-1 văzuse niciodată aşa de furios. Noroc însă că Negoiţă află numaidecît de ce este vorba. Nu era el cauza. Era altceva... în ajun, îi apăruse într-o revistă literară săptămînală un articol plin de greşeli de tipar şi pînă săptămîna viitoare, cînd se putea publica o „erată", inamicii săi literari şi-ar fi putut bate joc de el.
Negoiţă Prescureanu, care îşi dă seama imediat că furia directorului său general era motivată, încearcă să-1 ia cu binişorul pînă ce află, ceea ce dealtfel nici nu-1 interesa, că titlul articolului Sentimentul liric în poezia lui Budai-De* leanu apăruse : Centimetrul liric în poezia lui Badea Deleanu ; apoi în loc de scriitor apăruse servitor şi în loc de idei galonate apăruse idei galoşate.
Şeful de serviciu încearcă zadarnic să-şi mîngîie superiorul. Directorul său general era mai furios ca Sinan-paşa după lupta de la Călugăreni, unde se spune că-şi pierduse şi ultimii trei dinţi ce-i mai avea. Uitase aproape chiar şi
484
485
pentru ce-1 chemase. Căuta să-şi aducă aminte şi nu reuşea. Repeta numai nervos şi se scărpina cu tocul în creştetul capului...
— Oare de ce te-am chemat eu ?... De ce te-am chemat eu, mă zevzecule ? N-auzi ?...
Directorul general îl numea la fel, şi cînd era supărat şi cînd era bine dispus. Şeful de serviciu însă se obişnuise cu calificativul acesta, ca şi cum ar fi avut un nume în plus, ca să se poată deosebi, bineînţeles de ceilalţi Prescureni. Negoiţă, dar, îşi păstrează şi de data asta aceeaşi atitudine demnă ca întotdeauna şi, în loc de alt răspuns, îi întinde cu o gravitate neobişnuita telegrama de la Carlsbad.
Directorul general se potoleşte ca prin farmec.
— Ce e asta ?
— Citiţi-o şi dv., că pe mine, să mă bată Dumnezeu dacă pricep ceva.
Directorul îşi plimbă ochii pe telegramă, apoi izbucneşte din nou :
— Asta s-o duci la comisia artelor plastice. Ce ? Eu sunt pictor ?... Eu sunt scriitor... Om de litere...
Negoiţă Prescureanu se simte uşurat de o mare răspundere.
— Exact la fel mă gîndeam şi eu, domnule director general... Vream numai să luaţi şi dv. cunoştinţă de cuprinsul ei... Şi mai ales de rezoluţia domnului ministru... E semnată chiar de d-sa personal.
Şi după o clipă de gîndire continuă misterios :
— Mie însă afacerea asta nu-mi prea miroase a bine... O • să trebuie, deşi e cam greu, s-o rezolvăm numai noi singuri, domnule director... Las' că nici comisiunea nu se mai întruneşte vara... Dar nici dintre pictorii ceilalţi, nu mai avem pe nimeni la Bucureşti. S-au dus cu toţii la Balcic...
Directorul complectează cu dezgust :
— Sigur... Parcă Bucureştii n-ar fi tot aşa de orientali ca şi Balcicul !...
După care, şeful de serviciu insistă apăsat :
— Şi cînd vă gîndiţi că trebuie să răspundem de urgenţă... Aţi văzut rezoluţia domnului ministru ? Ia mai citiţi-o o dată !
486
Directorul general apucă telegrama cu amîndouă mîinile şi o citeşte din nou. Apoi ca şi cum ar fi găsit soluţia chiar în textul rezoluţiei ministrului:
— Bine, mă zevzecule !... De asta te sperii tu ? Dă-le o telegramă să vina la Bucureşti de urgenţă... Nimic mai simplu... Dacă le place să încaseze banii statului, să-şi facă slujba cel puţin unde trebuie... la Bucureşti... la minister... nu la Balcic, la cafenea. Ăştia au înnebunit cu toţii ! Tu nu vezi ? Au otrăvit Cadrilaterul cu pictura lor. O să fugă toţi turcii din Dobrogea de frica lor... Şi mîine, poimîine... o să ne pomenim şi cu ăştia la Liga Naţiunilor... N-am dreptate ?...
Negoiţă Prescureanu zîmbeşte afirmativ şi încîntat de părerea directorului său general despre artiştii din minister care nu sunt funcţionari de carieră.
în momentul acela însă uşa se deschide şi apare radios, directorul Pinacotecei statului, care, pînă cînd se va construi o clădire proprie, este adăpostită în podul Ateneului Român.
Directorul general şi şeful de serviciu îl întîmpină ca pe oracolul de la Delfi :
— Repede... Repede... Fă-ne un referat de urgenţă, că ne omoară ministrul dacă nu-i dăm drumul chiar azi.
Directorul Pinacotecei se clatină ca un vagon de marfă ce-ar deraia chiar în staţie. După ce ia însă cunoştinţă de cuprinsul telegramei şi de rezoluţia ministrului, dă din umeri ca şi cum ar fi jucat un shimmy şi se spală pe mîini ca Pi-lat din Pont :
— Dragii mei... ştiţi bine că eu nu prea fac haz de tablourile iui Grigorescu. Prefer o colecţie de mărci poştale fiindcă este mai variată... Dacă m-aţi fi întrebat însă de Andreescu, ar fi fost altceva... dar de Grigorescu..., zău dacă am curajul să spun ceva.
Cei doi funcţionari din serviciul interior al Ministerului Artelor se privesc nedumeriţi unul pe altul şi, apoi, amîndoi rămîn la fel, cu ochii proptiţi pe colegul lor din serviciul exterior.
Noroc însă că directorul Pinacotecei n-a sfîrşit tot ce avea de spus :
— Dacă ţineţi însă cu tot dinadinsul să ştiţi cam cît poate face azi un tablou de Grigorescu, întrebaţi pe Fă-
487
nescu, ginerele răposatului Băluţă. Ăştia au fost prieteni cu Grigorescu... Au trăit ani de zile în atelierul lui şi aproape... numai din atelierul lui... Le-au trecut prin mînă tot felul de cadouri... şi mai mari... şi mai mici... în sfîrşit, Fănescu e singurul om care se mai poate pronunţa azi asupra valorii unui tablou de Grigorescu...
Negoiţă Prescureanu încearcă timid să lanseze o cifră :
— Vreo zece douăsprezece mii de lei ?
N-apucă să sfîrşească însă bine fraza, şi directorul Pina-cotecei îl striveşte complectamente cu dispreţul său de artist plastic profesionist :
— Ce-ai zis ?... Douăsprezece mii de lei ? Nici pe sfert, domnule ! Cu preţul ăsta se vinde un bun Luchian... un Lu-chian din epoca lui cea bună... cînd şi le picta el singur, nu alţii... Eu care sunt pictor cu nume şi abia am luat cincisprezece mii de lei pe Apusul de lună pe lacul Snagov!... N-aţi cetit ce-au scris criticii ? Capodoperă !... Dar, de ce să ne mai pierdem timpul cu Grigorescu ?... Dv. nu ştiţi unde a ajuns pictura românească ? Doar sunteţi gogeamite funcţionarii în Ministerul Artelor... N-aţi văzut Salonul oficial de astă-primăvară ?... Răsfoiţi barem un catalog... ce Dumnezeu !...
Directorul general strîmbă din nas ca şi cum i s-ar fi servit o mîncare care mirosea urît, dar nu răspunde nimic. La fel procedează şi şeful de serviciu care nu ştie ce să răspundă. Parcă l-ar fi blestemat cineva. De cînd s-a transferat de la Casa Bisericii, la Ministerul Artelor, de cîte ori încearcă şi el să caşte gura faţă de cîte-un artist, de atîtea ori i se înfundă. Hotărît lucru nu mai poate vorbi fără teamă decît cu subalternii săi din birou...
După plecarea directorului Pinacotecei, cei doi funcţionari definitivi şi de carieră rămîn să dea curs, ei singuri, rezoluţiei pusă de ministru pe telegrama arhiereului de la Carlsbad.
Şeful de serviciu încearcă să dea o mînă de ajutor şefului său ierarhic :
— Hai să punem şase mii de lei, domnule director general. Să nu fie chiar un sfert, aşa cum spuse domnul director al Pinacotecei. Să fie barem pe jumătate !...
488
Directorul general apreciază după cum se cuvinte propunerea subalternului său. Totuşi, parcă nu se hotărăşte s-o admită chiar aşa, deodată.
— Te pomeneşti că şase mii de lei o fi prea mult... Să nu ne căpătăm beleaua cu popa dacă ar afla că l-ar fi putut cumpăra mai ieftin.
Apoi după ce-şi mai pipăie tîmplele cu degetul arătător, directorul general izbucneşte deodată ca un ţignal de locomotivă :
— în definitiv... Altă treabă n-are popa ăsta ? D-aia s-a dus la Carlsbad ? Să cumpere tablouri de Grigorescu, sau să se caute de stomac ?... N-am dreptată, mă zevzecule ? Spune şi tu ?...
Negoiţă Prescureanu se grăbeşte să răspundă ca de ~ obicei, şi cu capul, şi cu mîinile, şi cu picioarele...
Din ce în ce mai aprins, directorul general lansează o adevărată filipică la adresa arhiereului de la Carlsbad, apoi se bate ca Jupiter cu palma pe frunte şi zeiţa Miner va apare sub forma următoarei hotărîri definitive :
— Nu răspunde nimic... Ai înţeles ? Punem telegrama ia dosar. O considerăm nulă şi neavenită... Şi cînd o fi să dau eu ochii cu popa ăsta... Lasă c-ai să vezi tu, ce-am să-i fac !... Nu vezi că-n ţara noastră, au început şi popii s-o ia peste cîmp ? Poftim ! A început să se plictisească cu Maica Domnului ! Umblă acum după tărăncile lui Grigorescu...
Negoiţă Prescureanu încearcă să îngîne ceva, dar nu îndrăzneşte. Directorul general însă îl observa şi îl întreabă din nou :
— Ce ? N-am dreptate ? Ai ceva de zis ? Hai ! Dă-ţi drumul !...
Şeful de serviciu, s-a topit ca o luminare de ceară în faţa unei icoane.
— Ba dreptate aveţi... Dar... Vorba e... Telegrama a •trecut pe la registratură... Şi în afară de asta, ce ne facem cu rezoluţia domnului ministru ? Dacă n-ar fi semnată chiar •de d-sa personal, am putea-o face chiar nulă şi neavenită... Dar aşa cum se găseşte acum... Imposibil ! E refuz de ser-
489
viciu... Statutul funcţionarilor e clar... Dare în judecată... şi... Doamne fereşte !...
De data asta directorul general îi da dreptate şefului de serviciu. Rezoluţia ministrului e literă de Evanghelie... Trebuie respectată, oricît de absurdă ar fi... Ministrul iscăleşte numai şi atîta tot... Ce-a iscălit, treaba lui... Nu-1 trage nimeni la răspundere... Ministrul poate invoca oricînd înaltele raţiuni de stat. Greutatea cea mare însă este executarea rezoluţiei lui... Şi asta nu mai e treaba ministrului. E treaba celorlalţi funcţionari...
După cîteva clipe de matură gîndire, directorul general zîmbeşte şiret, ca şi cum i-ar fi băgat în cofă şi pe popă şi pe ministru.
— Dacă este aşa... Foarte bine... Să fie aşa cum dă ordin domnul ministru... Să răspundem... Da, da... Să răspundem, imediat, de urgenţă, conform rezoluţiei domnului ministru...
Apoi adresîndu-se lui Negoiţă :
— Scrie, mă zevzecule !...
Şeful de serviciu priveşte încurcat în jurul său. Călimara se afla pe biroul directorului. în clipa aceea însă, directorul său general, ca şi cum ar fi fost obsedat de generozitatea ducelui de Buckingham, la Curtea Franţei, se ridică de la birou învitînd pe Negoiţă, în locul lui :
— Treci, mă Prescurene, colea, la birou... Ce ? Ţi-e ruşine să stai pe fotoliul meu ?... Stai mă, că director general în Ministerul Artelor poţi s-ajungi şi tu... Numai să ai răbdare ! Altceva nu poţi s-ajungi tu !... Scriitor !... Scriitor ca mine... Eh !... Asta e ceva mai greu... Aşa ceva nu poate ajunge nici ministrul nostru, mă...
Şeful de serviciu, gudurîndu-se ca un căţel, se strecoară pînă la scaunul directorului său general.
— Eh ! Aşa e că-i bine ?... Eşti gata ?
— Gata, domnule director general !
— Scrie atunci...
Şi Negoiţă Prescureanu, abia îşi ţine respiraţia, de emoţia clipei pe care-o prevede unică poate, în cariera lui de funcţionar în Ministerul Artelor.
— Scrie, mă... Telegrama oficiala... Să-i dai număr de ieşire şi s-o expediez! imediat...
Negoiţă Prescureanu mişcă mereu din cap afirmativ, ca un paralitic fără leac.
— Cum zici că-1 cheamă pe popa ?
— Agaton Mizileanu.
— A, da !... Scrie atunci... „I.p.s.s. Agaton".
De data asta însă, şeful de serviciu îşi întrerupe directorul general, foarte hotărît :
— Domnule director... Mă iertaţi... Dar, înalt preasfin-ţia-sa, se spune numai mitropoliţilor... Arhiereilor li se spune cuvioşia-sa...
Directorul general  continuă, ca  şi cum explicaţia lui Negoiţă nu l-ar fi făcut să cîştige nimic.
— Bine, mă... Fie şi aşa cum spui tu... Numai vezi să nu fi spus iar vreo prostie... Scrie atunci... »C. s. Arhiereul Agaton Mizileanu... Hotel Puf... Carlsbad... Cehoslovacia... Nu riscaţi nici cinci parale... Tablou Grigorescu Carlsbad, femeie fus mina, fals... Grigorescu veritabil... Moscova... Troţki... Bolşevici..." Şi în locul ministrului, să faci bine să mi-o aduci s-o semnez eu...
Negoiţă Prescureanu, deşi a sfîrşit de scris, nu se scoală totuşi după scaunul directorului general şi mai rămîne să citească conceptul de răspuns la telegrama arhiereului.
în timpul acesta, directorul face haz şi se plimbă cu paşi greoi şi sonori pe parchetul ceruit.
— Lasă că-1 vindec eu pe popă de pictura profană ! Să rămîie cu Maica Domnului de pe icoane, nu să umble după tărăncile cu fus ale lui Grigorescu !
Deşi chestia a fost rezolvată, Negoiţă Prescureanu mai are totuşi o mică bănuială. După ce citeşte pentru a treia oară conceptul de răspuns la telegramă, se întoarce înapoi de la uşe şi cu aceeaşi vecinică temere de om simplu, dar de bun-simţ, se adresează directorului general :
— Dar, dacă tabloul n-o fi falş, domnule director ? Directorului atîta îi trebuie ca să izbucnească din nou :
— Dar dacă vreau eu să fie falş ? Dacă eu am în vedere anume înalte raţiuni de stat, pe care nu sunt ţinut să le destăinuiesc oricui ? Tu, de unde ştii că e veritabil ? Cine crezi tu că este Grigorescu ăsta ? Unul ca Tiţian, ca Rem-brandt, ca Velâzquez ? De unde ! Ai văzut tu român adevărat, călătorind fără paşaport peste frontieră ? Nu ! Atunci ? Dacă este la Carlsbad, nu mă importă nici cum este, nici
490
491
cine este. Fals sau veritabil... pentru mine, totuna este... Să vină la Bucureşti, dacă vrea să ştie ce este cu el... Pictura nu se cumpără prin telegramă !...
Apoi, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de moară de pe suflet :
— Să vezi tu, cum are să-mi mulţumească popa, cînd s-o întoarce de la Carlsbad şi şi-o da seama că i-am făcut o economie de cel puţin şase mii de lei !...
Negoiţă Prescureanu iese din birou încîntat. Raţionamentul directorului fusese mai presus de orice discuţie. Tot aşa de frumos şi de înţelept, n-ar mai fi putut vorbi decît un singur om : bărbierul regelui Midas.
Şi pentru a doua oară în dimineaţa aceea, Negoiţă Prescureanu, deşi simţea nevoia să se întîlnească iar cu nebunul din Piaţa Palatului regal, nu regreta totuşi dispariţia lui.
CAPITOLUL V
De vreo douăzeci de ani şi mai bine, adică aproape cam din primele zile de cînd sosiseră la Bucureşti aparatele Gillette Negoiţă Prescureanu se rade singur. Nu face însă lucrul ăsta din calicie, ci mai mult din obişnuinţă, deşi, la drept vorbind, obişnuinţa asta înseamnă o mare economie pentru o biată leafă de şef de serviciu, mai ales în vremurile astea, cînd bărbierii urcă şi ei tariful rasului, după valuta elveţiană sau olandeză.
în două rînduri totuşi, Negoiţă a fost nevoit să facă şi el cîte o excepţie. Prima, cînd s-a dus la Sinaia, cu trenul de plăcere, fiindcă a trebuit să plece de-acasă cu noaptea în cap şi n-a avut vreme să se radă, şi a doua, după ce a scăpat de tifos, fiindcă îi crescuse barba prea deasă şi-i fusese teamă să nu se taie, dacă s-ar fi ras singur.
De data asta însă, Negoiţă Prescureanu este hotărît să se radă pentru a treia oară la bărbier. Dacă patronul prăvăliei „La bărbierul regelui Midas" este necunoscutul din Piaţa Palatului regal, atît mai bine. Noblesse oblige. Trebuie să-1 onoreze măcar o dată şi el, cu comanda unui „serviciu prompt şi antiseptic"... Dacă nu... atît mai rău... Dar, în definitiv, ce are să fie ?... O să arunce pe gîrlă un pol de parale, şi atîta tot... Banii n-are să-i regrete. De asta e sigur. Va re-
greta numai faptul că, în afară de el şi de conu Iorgu Mătăsaru, o să mai existe încă un bucureştean care o să cunoască povestea regelui cu urechi de măgar.
în seara aceea, Negoiţă trebuia să meargă la revista de la „Cărăbuş" unde făcuse rost de un bilet de favoare, dintre cele rezervate chiar funcţionarilor Ministerului Artelor. Biletele astea, în felul lor, prezintă pentru leafa unui funcţionar, cam aceleaşi avantaje ca şi aparatele Gillette. Sunt bilete scutite de orice taxă (şi către stat şi de garderobă) şi, afară de asta, numerele lor se găsesc în primele bănci, care sunt cele mai scumpe.
Ca orice om cu minte la cap, şeful de serviciu din Ministerul Artelor şi-a aranjat programul zilei, după cum urmează : Dimineaţa, bineînţeles, patru ore şi jumătate, slujbă la minister. După dejun, un somn bun pînă Ia ora cinci. După somn, o vizită la „Bărbierul regelui Midas" unde, pentru a treia oară în viaţa sa, avea să se lase ras de altcineva decît de el însuşi. Pînă pe la ora şapte, o raită pe Calea Victoriei, apoi aperitivul la „Capsa", masa la „Continental" şi pe urmă, la „Cărăbuş"... Un program admirabil. Numai că, probabil Negoiţă Prescureanu n-avusese în vedere şi dictonul „Uhomme propose, Dieu dispose" şi intrase în „Băr-bierla regelui Midas", preocupat mai repede de Ideea că va da ochii cu nebunul din Piaţa Palatului regal, decît de nevoia de a se lăsa ras de altcineva.
Negoiţă însă pare a fi om fără noroc !... Nu găseşte nici de data asta pe cine căuta. Nu găseşte în prăvălie, nici măcar lucrătorul cu care vorbise în dimineaţa aceea. în locul lui era altcineva. Tot un necunoscut... Unul însă care nu se vedea din uşe şi se răsfrîngea numai din oglindă... Un domn chel cu barbişon şi cu monoclu, care nu putea fi lucrător, deşi era îmbrăcat tot într-un halat alb, sta trîntit picior peste picior într-unui din fotelurile destinate clienţilor...
Domnul chel cu barbişon şi cu monoclu citea ediţia specială a unui ziar de seară şi arunca din cînd în cînd, pînă în tavan, rotogoalele de fum pe care le scotea artistic dintr-o pipă de spumă de mare care-i carambola buzele ca o bilă de biliard.
492
493.
Lucru ciudat însă, domnul din fotoliu părea mai repede un manechin mecanic. La intrarea lui Negoiţă în prăvălie, nu încercase să-şi întoarcă nici măcar capul.
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor se mulţumeşte deocamdată să-l privească de la distanţă, tăcut şi cu precau-ţiunea unui om dezorientat. îşi roteşte apoi ochii în jurul său şi, după ce ia contact cu întregul mobilier al noului „salon de ras, tuns şi frezat", tuşeşte uşor ca să se facă remarcat şi aşteaptă atît cît ar fi numărat o sumă de douăzeci de lei în monedă metalică a un leu bucata.
Domnul din fotoliu însă n-aude... n-a vede !...
Negoiţă nu ştie ce să creadă. Se preface, sau doarme cu adevărat ? Se înarmează totuşi cu răbdarea îngerilor de la poarta raiului, şi începe să-l examineze din profil.
Dar cei doi oameni, deşi se privesc reciproc prin oglindă, nu cască nici unul gura.
Negoiţă se gîndeşte : „Ăsta trebuie să fie tot un client".
în cele din urmă, enervat de atîta aşteptare, şeful de serviciul din Ministerul Artelor nu mai poate răbda şi, apropiindu-se de scaunul misteriosului personaj, îl trezeşte cu vocea sa aspră, dar totuşi plină de urbanitate :
— Mă scuzaţi, domnule !... Poate vă deranjez... Domnul din fotoliu îi face cu capul, un semn negativ,
prin oglindă.
— Aş dori să vorbesc cu patronul prăvăliei... Poate ca mi-aţi putea da dv. vreo lămurire.
De data asta, domnul chel cu barbişon şi cu monoclu îşi răsuceşte ceafa pe speteaza fotoliului ca o lebădă care şi-ar fi gîdilat coada cu ciocul, îl priveşte numai cu un singur ochi (cel cu monoclu) ca şi cum de celălalt ar fi făcut economie şi apoi îl întreabă cu oarecare dispreţ :
— Dumneata eşti ăla de la percepţie ?
Negoiţă tresare ofensat, dar totuşi plin de demnitate :
— Nu, domnule !... Eu sunt de la Ministerul Artelor !...
— De la Ministerul Artelor ?... Nu cunosc pe nimeni î
— Ce-are a face !... Mi-este perfect egal dacă dv. cunoaşteţi sau nu cunoaşteţi pe cineva. Patronul bărbierîel însă, cînd are să mă vadă, cred că o să mă cunoască numaidecît... Dumnealui ştie cine sunt... Şi încă bine de tot !...
— Patronul ?... Nu-mi aduc aminte... N-am avut onoarea !...
494
— Şi nici n-o s-o aveţi... că eu n-am nevoie de dv. ... Eu am treabă cu patronul.
— Cu patronul ?... Patronul sunt eu !...
Negoiţă Prescureanu se trage deodată înapoi, vădit impresionat de noul său eşec.
— Mă iertaţi !... Probabil v-am confundat cu un prieten al meu, care este şi el, tot ca şi dv. ... bărbier !...
De data asta, vocea domnului din fotoliu scîrţîie ca ru-loul în foiţe de hîrtie de mătase din vîrful spetezei pe care îşi reazimă capul clienţii.
— Dar eu nu sunt bărbier, domnule !... Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa, cu un om ca mine ?
încurcat, Negoiţă Prescureanu, aproape a şi uitat unde se găseşte. Niciodată în viaţa lui, nu trecuse prin emoţii mai teribile ca în aceste ultime două zile... Se grăbeşte totuşi să se scuze cu o voce siropoasă şi incoloră.
— Mă iertaţi, stimate domn !... Eu n-am vrut să vă insult !... M-a ferit Dumnezeu... Dar, nu mi-aţi spus dumneavoastră singur că sunteţi patronul bărbieriei ?...
Necunoscutul îl priveşte cu un surîs plin de milă :
— Patronul întreprinderii, domnule !... Patron !... Dar nu bărbier de meserie... Eu sunt ziarist independent. Eu rad cu condeiul, nu cu briciul... Rad... şi la nevoie, distrug chiar !... Distrug, sau dacă îmi place, chiar creez... Fiindcă eu pot face orice... cobor sau înalţ... ucid sau reabilitez... şi aşa mai departe... Fac ce vreau... Nu dau cont nimănui de ce fac...
Lui Negoiţă Prescureanu parcă începe să-i vină inima la loc. Un ziarist independent, trebuie să fie un om civilizat, care poate înţelege numaidecît deosebirea între o confuzie şi o insultă.
Şi şeful de serviciu din Ministerul Artelor continuă să se scuze cu demnitatea integrală a gradului său birocratic :
— Mă iertaţi !... A fost o eroare... îmi daţi voie să mă prezint !... Negoiţă Prescureanu, şef de serviciu în Ministerul Artelor.
Ziaristul independent îi întinde mîna, fără să se ridice însă din fotei :
— îmi pare bine... Eu sunt Aristotel Macropol...
Deşi nu-i trecuse niciodată pe la ureche numele ăsta, Negoiţă Prescureanu se grăbeşte totuşi să restabilească cu
495
un compliment de circonstanţă atmosfera tulburată pentru o clipă.
— Ştiu... ştiu... Cum să nu ştiu !... Din nume vă cunosc foarte bine... Numai că pînă azi, n-am avut încă plăcerea să vă cunosc personal... Vă citesc regulat... Articolele dv. le învăţ aproape pe dinafară.
Ziaristul independent se învîrteşte deodată nervos pe fotei, ca şi o pisică turbată într-un sac cusut la gură :
— Ce-i spus, domnule ?... Articolele mele ?... Unde ai citit d-ta articole semnate de mine ?...
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor continuă parcă o lecţie învăţată pe dinafară :
— Cum unde ? în ziarul în care scriţi dv. !... Ziaristul independent pare aşa de furios, că de data
asta şi-a deschis şi ochiul al doilea :
— Curios lucru !... Eu nu semnez niciodată !... Negoiţă însă grăbeşte sfîrşitul lecţiei papagalizate :
— Ce-are a face ? Noi ăştia din Ministerul Artelor nu citim ziarele, aşa cum se spune, ca oamenii de rînd... Noi ghicim pe autor, după stil : „Le style, c'est l'homme !", după cum a zis Buffon... Ne aruncăm doar ochii pe articol şi.„ gata !... Pe noi nu ne înşeală anonimatul.
Ziaristrul independent, nu mai poate răbda şi se scoală de pe fotei :
— Ia ascultă, domnule... Cum îţi vine să mă minţi, aşa de la obraz ?... Aşa sunteţi toţi ăştia de la Ministerul ăla al Artelor ?... Aoleo !... Tocmai pe mine ai găsit să mă iei în balon ?...
Negoiţă încearcă să se explice. Ziaristul independent însă nu-i dă răgaz şi continuă ca o morişcă de bîlci :
— Pe mine nu mă ia nimeni în balon, domnule... fiindcă pentru mine, balonul nu este o afacere sigură... Şi eu nu intru decît în afaceri sigure care nu pot să dea greş... în balon, ţi se poate întîmpla — Doamne fereşte — vreun accident !... Baloanele au obiceiul să se cam dezumfle... Şi eu nu admit decît să mă umflu... să mă umflu mereu... mereu, la infinit... dar, bineînţeles, în sens figurat... nu cum poate crezi d-ta...
Deşi întrerupt aproape brutal, Negoiţă mai încearcă o dată să se explice :
—■ Cum, domnule ?... Nu mă credeţi pe cuvînt ?... Dv. nu credeţi că v-am citit ?...
— Cum vrei să te cred, domnule, dacă n-am scris niciodată în viaţa mea nici măcar un singur rînd ? D-ta crezi că eu sunt ziarist în felul celor ce mîzgălesc hîrtia degeaba ?... Asta e ziaristică ?... Asta e gazetărie !... Şi eu nu sunt gazetar... Nu, domnule... Fiindcă ziaristica nu e scrisul, nu e nici tiparul, nici tirajul... Ziaristica adevărată este altceva...' Este ideea... Numai ideea !... Şi eu asta fac... Fabric idei... .Procur grăunţe omenirii înfometate de dreptate şi adevăr... Dau directive şi controlez executarea lor... Dau benzină şi ulei motorului... Eu sunt animatorul, dinamica... electricitatea, petrolul, cărbunele cox... cerneala Pelikan... hîrtia... dubla compatibilitate... jetonul de prezenţă... excedentul de sfîrşit de an, fondul de rezerva... şi încă multe alte lucruri de care văd că d-ta habar n-ai !...
Apoi, răsuflînd din greu :
— Eu sunt om mare, domnule... Nu sunt bărbier !... Negoiţă Prescureanu cade zdrobit pe un scaun, ca în
clipa cînd — Doamne fereşte — ar fi aflat că a fost dat afară din slujbă.
Domnul Aristotel Macropol însă, deşi ziarist independent, părea mai repede un ere te care pusese gheara pe un biet vrăbioi.
— Dar, d-ta ştii să scrii ? Să scrii frumos însă... citeţ... caligrafic ?...
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor îşi aduce aminte de ciorna pentru răspunsul la telegrama arhiereului de la Carlsbad şi răspunde fluid ca sufletul unui muribund :
— Ştiu !...
— Dacă ştii, de ce nu scrii ?... Ţi-e ruşine de invenţia lui Theophraste Renaudot ?...
— Mă iertaţi, dar de domnul ăsta, să mă credeţi, n-am auzit încă pînă azi !
— Apoi, dacă fugi de lumină şi adevăr ?... De ce te complaci numai în întunericul funcţionarismului pur ?... Cc este funcţionarismul ?... Artă pură ?... Nu-i, măcar, nici artă cu tendinţe... Vorba vine, că e Ministerul Artelor... Minister ca toate ministerele !... Local, în care cine intră se sufocă. D-ta nu simţi că te sufoci?... Ţipă, domnule!... Ţipă sa
496
497
te-audă lumea... Şi dacă cumva răguşeşti, scrie !... Scrie să vadă lumea cine eşti... Scrie, dar bineînţeles nu te aventura să scrii din capul d-tale, că în cazul acesta, te-ai curăţat... Nu poţi deveni ziarist. Rămîi un simplu gazetar... un oarecare scriitor... un literat, cum se zice... Unul din ăia pe care nu-i citeşte nimeni... Dacă vrei să fii citit însă... să faci numai pe ziaristul adevărat... să scrii numai ce-ţi dictează altcineva... Dar cineva care ştie cum şi ce anume să dicteze... Nu oricine... Bunioară, ministrul de Finanţe în ajunul votării noului buget, sau ministrul de Externe cînd pleacă la conferinţele internaţionale de peste frontieră, sau ministrul de Interne cînd încasează o nouă tranşă din fondurile secrete, sau primul ministru cînd începe să se îngrijească de soarta partidului în opoziţie, sau oricine altul, care ştie să aprecieze talentul şi utilitatea ziaristului independent în angrenajul unui stat constituţional... Ce ? D-ta crezi că ziarist poate fi, aşa, oricine ?... Te înşeli domnule !... D-ta eşti tînăr... Ce vîrstă ai d-ta ?...
Negoiţă Prescureanu îngînă, emoţionat :
— 36 de ani !...
— Poftim !... Şi la 36 de ani, n-ai ajuns decît... Ori ce spuseşi că eşti la Ministerul Artelor ?
— Şef de serviciu.
— Şef de serviciu ?... Ce-nseamnă asta, şef de serviciu ?... Cîţi superiori mai ai pînă la ministru ?...
Negoiţă Prescureanu, după ce îşi caută în gînd superiorii, unul după altul, răspunde oftînd :
— Pe domnul subdirector, care însă este în concediu de specializare în străinătate... Pe domnul director general... Pe domnul secretar general...
— Cum ? Cum ?... Aveţi şi generali la Ministerul Artelor ?...
— Ba, generali adevăraţi... adică militari... nu !... Generali, numai aşa, cu titlu... Cu titlu şi, bineînţeles, şi cu leafa mai mare, decît cei cu gradul simplu, fără titlu de „general"...
— Aoleo !... Dar mulţi mai sunt, domnule !... Vai de capul dumitale !...
Negoiţă Prescureanu continuă să ofteze : •— Mulţi, mulţi !... Şi cei mai mulţi, chiar mai vechi în slujbă ca mine...
— Ce-are a face !... Dar dacă nu te grăbeşti... a cui e vina ?... grăbeşte-te, domnule... grăbeşte-te şi schimbă-ţi meseria... Nu vezi că, la Ministerul Artelor, nu este nici o afacere pentru d-ta ?
Negoiţă Prescureanu se clatină pe picioare cînd se gîn-deşte că, pînă să iasă la pensie, ca să-şi poată schimba meseria, mai are aproape optsprezece ani de servit în Ministerul Artelor...
— Aveţi dreptate... Nu zic ba... Dar dacă nu mă pricep la altceva... Ce vreţi să fac ?
— Cum ce să faci ?... Zici că ştii să scrii ?... Nu spuseşi aşa ?...
Negoiţă face cu capul un semn afirmativ, dar numai pe jumătate :
— Atunci, ce mai aştepţi ?... Fă-te ziarist... Fă-te apostolul adevărului, dreptăţii, libertăţii, egalităţii, fraternităţii... Sau dacă nu-ţi convine meseria asta... dacă simţi că prea îţi îngreuiază conştiinţa, fă-te altceva... orice !... Cine te-n-treabă la noi, dacă te pricepi sau nu la treaba pe care vrei s-o faci ?... Nimeni !... D-ta crezi că eu mă pricep la băr-bierie ?... Habar n-am !... Şi totuşi, o fac. O fac însă, fiindcă-mi rentează... Şi încă cum ? Bine de tot Ai văzut d-ta în ţara românească vreun om de specialitate pus la locul lui ? Fiecare face ce-i rentează mai bine ; nu ce-a învăţat să facă... Şi uite, că aşa fac şi eu... Eu, de meseria mea, după cum îţi spusei, sunt ziarist independent... Lucrul ăsta este sfînt... Sunt şi rămîn ce-am fost... Asta nu mă împiedică însă să fac şi bărbierîe... O fac însă fiindcă aşa s-a potrivit... să fac bărbierie şi să nu fac altceva... O fac fiindcă am avut inspiraţie şi capital şi', mai ales, prestigiu... Fără prestigiu, e drept că nu poţi face nimic azi... O meserie fără prestigiu îţi duce capitalul pe gîrlă... Dar dacă nu te mişti ?... Dacă nu te agiţi ? Dacă nu te grăbeşti ?... De unde vrei să-ţi pice prestigiul ?... Din cer ?... Ce ?... Prestigiul e ploaie ?... Ţi-1 trimite Dumnezeu... De unde ?... Prestigiul e opera omului...
Negoiţă Prescureanu simte că între el şi patronul prăvăliei „La bărbierul regelui Midas" s-a stabilit parcă contactul dintre picătura de benzină şi bujia motorului, care urneşte din loc automobilul. Deşi ziarist independent, domnul Aristotel Macropol se identificase parcă cu firma propriei sale băr-
498
499
bierii. Adevărurile acestea nebănuite, numai bărbierul autentic al regelui Midas le-ar mai fi putut spune cu atîta sinceritate.
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor se hotărăşte, dar, să-şi deschidă şi el măcar de data asta, băierile inimii şi să se pună bine cel puţin cu o persoană cu trecere pe lîngă mai marii zilei.
— Aşa este... Aveţi dreptate... Dar vedeţi, că dreptatea, mai ales în ţara noastră, nu este decît pentru anume oameni... Dumneavoastră vă vine uşor să vorbiţi aşa, fiindcă sunteţi un om independent... şi oamenii independenţi, mai ales, cînd sunt şi, ziarişti, sunt totdeauna bine cu guvernul... Dar noi... nişte bieţi funcţionari, ce putem face ?... Guvernul cei nou ne bănuieşte totdeauna că suntem oamenii de casă ai vechiului regim... Şi ce ne face, numai Dumnezeu ştie... Cînd nu ne dă afară din slujbă, ne retrogradează pe motiv că n-ara fost bine încadraţi... Şi cînd, întîmplător, n-are ce să ne mai facă, ne omoară cu tot felul de amenzi şi reţineri suplimentare, pînă ce ne înjumătăţeşte leafa...
Ziaristul independent surîde cu oarecare compătimire.
— A cui e vina ? Dacă eşti naiv !... Dacă-ţi închipui c-ai sa poţi trăi de pe urma cinstei d-tale profesionale !... Ce vrei să-ţi fac ?... Cinstea omului e ca ghimpii trandafirului. îţi face numai buclucuri. Te înţeapă... Ba, cîteodată, merg chiar pînă la sînge... De trandafir nu te poţi bucura decît dacă-i tai ghimpii... Tot aşa şi cu d-ta...
Negoiţă încearcă să răspundă ceva, dar nu reuşeşte decît să repete de trei ori :
— Da... da... da...
— Dar d-ta de ce nu te dai cu guvernul ?... Fă şi d-ta ce fac toţi oamenii cu scaun la cap. Uită-te la mine. Eu sunt totdeauna cu guvernul... Pentru mine nu există niciodată opoziţie. De mine au nevoie totdeauna şi unii şi alţii. îi am în mînă pe toţi... Nu mişcă nici unul... Eu sunt copilul din flori al lui Agamiţă Dandanache...
La auzul acestui nou nume propriu, Negoiţă casca ochii întrebător.
— Cum ?... D-ta n-ai văzut Scrisoarea pierduta a lui Caragiale ?... N-ai fost la Teatrul Naţional, niciodată ?...
500
— Ba am fost... dar, nu la Scrisoarea pierduta. Am fost la înşiră-te mărgărite şi la Trandafirii roşii, că mie aşa-mî place teatrul... cu lume multă pe scenă.
— Dar astea nu-s piese, domnule... Astea-s poveşti de adormit publicul căzut în mintea copiilor. Cu astea vrei d-ta să-ţi faci educaţia socială ?... Du-te, bre omule... Du~te, de vezi Scrisoarea pierdută... Du-te, de dă şi d-ta ochii,, măcar o singură dată, cu Agamiţă Dandanache !... Ce, crezi d-ta că Agamiţă a murit fără să lase moştenitori ?.... E, he !... A lăsat drăguţul de el... şi încă mulţi... mulţi de tot... c-a fost crai mare !... Dumnezeu să-1 ierte...
Apoi, după o pauză :
— Şi dacă vrei să mai ştii ceva, tot de la mine... să ştii că un copil din flori este cu mult mai inteligent ca un copil legitim... D-ta ce fel de copil eşti ?...
Negoiţă Prescureanu îngînă ruşinat :
— După cîte ştiu eu... legitim !...
— Eram sigur !... Toţi copiii legitimi ies tîmpiţi... Ma ierţi că nu este vorba chiar de d-ta... Dar dacă e-aşa ?... N-am ce-ţi face !... Nici un copil legitim nu seamănă cu tat-său !
în momentul acela, cucul ceasornicului din perete cînta de şapte ori : cu-cu ! cu-cu ! cu-cu ! cu-cu ! cu-cu ! cu-cu ! cu-cu !...
După ce le numără pe toate cu glas tare, domnul Aristo-tel Macropol care, pe lîngă ziarist independent, mai era şi patron de bărbierie, exclamă :
— Gata !... Hai să plecăm că acum închid... Aşa este ordonanţa Prefecturii poliţiei... La ora şapte fix !...
Negoiţă Prescureanu căzuse parcă din lac în puţ. Venise să se radă şi acum trebuia să se ducă la „Cărăbuş" cu barba ţepoasă ca o greblă de fier.
Patronul parcă i-a ghicit gîndul :
— Nu cumva veniseşi să te razi ?
— Aşa şi-aşa !...
— Regret, dar azi după-amiază, n-am avut nici un lucrător... I-am împrumutat diferiţilor mei prieteni... ca noi aşa suntem... Ne ajutăm ori de cîte ori avem nevoie unul de altul. Nici unul din noi nu zice „nu". Dar şi cînd zicem
501
„da"...   s-a sfîrşit!... Poate  să   tune,   să trăsnească... Degeaba ! Cuvîntul nostru e literă de Evanghelie. Negoiţă încercă o mică explicaţie :
— Şi prietenii dv. tot ziarişti independenţi sunt ?
— Aş !... De unde ?... Cum vrei să existe prietenie între oameni de aceeaşi meserie ? Adevărata prietenie exclude comunitatea de interese... Prietenii mei sunt altfel de oameni... oameni cu poziţii sociale solide... oameni cum se zice, sus-puşi...^ Sunt miniştri... bancheri... profesori universitari... directori de societăţi pe _ acţiuni... în fine, tot felul de oameni care au nevoie de sprijinul unui ziarist independent... Şi în felul^ meu să ştii că nu sunt decît eu singur în toată România întregită... mai ales de cînd mi-am mutat bărbieria de la Copăcenii-de-Cîmp, în Bucureşti... Acolo nu prea făceam afaceri... N-aveam clienţi decît vara cînd se ţineau conferinţele culturale pentru sătenii fără ştiinţă de carte... Restul anului... aproape nimic... D-ta nu vezi că, de cînd cu votul universal, ţăranii noştri au început să se radă şi ei tot singuri, ca englezii...
în stradă, Negoiţă Prescureanu căută un motiv să se despartă de ziaristul bărbier :
— Mă iertaţi... Dar aş vrea să încerc şi în altă parte. Poate găsesc vreo bărbierie deschisă.
— Nu-ţi mai pierde timpul că s-au închis toate. La ora şapte fix... gata !
în clipa aceea însă, lui Negoiţă îi trece prin minte controversa ceasornicelor din Piaţa Palatului regal :
— Şi dv. credeţi că toate ceasornicele din Bucureşti merg la fel ? Ia să le vedeţi, bunioară, pe cele din Piaţa Palatului regal !... Nici unul nu se potriveşte cu celălalt.
Ziaristul independent tresare ca şi cum ar fi pus mîna pe un subiect bun de speculat la „Ultima oră".
— E adevărat ?... De unde ştii d-ta lucrul ăsta ?
— Apoi, nu le controlez eu în fiecare zi ?... Fundaţia merge cu 20 de minute înaintea cancelariei aghiotanţilor regali şi cancelaria cu 10 minute înaintea corpului de gardă...
Aristotel Macropol îşi mîngîie nervos barbişonul şi, după un raţionament scurt — mai scurt chiar decît un „scurtcircuit" :
— Apoi nici nu trebuie să meargă la fel... Cum vrei d-ta să pui de acord ceasornicul unui Aristot sau Descartes, cu ceasornicul unui aghiotant regal sau al unui biet locotenent de gardă ?... E clar ca lumina zilei... D-ta nu_ ştii că ceasornicul, mai înainte de-a fi oglinda timpului,^ este oglinda omului ? Aristot şi Descartes trebuie să meargă înaintea tuturor, fiindcă sunt Aristot şi Descartes... N-ai ce să le faci... Aşa i-am moştenit pe amîndoi, din tată în fiu... Cît priveşte aghotanţii de serviciu ai regelui, care de obicei sunt sau generali sau colonei, cum vrei să meargă cot la cot cu un simplu locotenent...
Negoiţă Prescureanu primeşte raţionamentul d-lui Aristotel Macropol cu aceeaşi umilă lipsă de convingere ca şi pe al nebunului de-acum trei zile.^ Apoi, ca şi cum ar fi simţit nevoia să se descătuşeze definitiv de nedumerirea ce-1 chinuia, îl întreabă cu oarecare ironie :
— Dar dv. ştiţi cum mergeau ceasornicele pe vremea regelui Midas ?...
Ziaristul, care probabil nu se aştepta la o astfel de întrebare, răspunde cam în doi peri :
— Probabil... Dacă i-am pus numele în firma mea, trebuie să ştiu cum mergeau şi ceasornicele din ţara lui...
— Dar pe bărbierul regelui Midas, îl cunoaşteţi ?...^
— Auzi întrebare !... Cum vrei să nu-1 cunosc, dacă ăla sunt chiar eu !...
— Dv. !... Eu credeam că este altul...
Ziaristul independent începe oarecum să se tulbure :
— Tot ce se poate... Adică, de ce-aş fi numai eu ?... Mai poate fi tot aşa de bine şi altul... Bunăoară chiar dumneata...
Negoiţă îşi face cruce speriat şi îşi scuipă în sîn.
— Eu ?... M-a ferit Dumnezeu...
De data asta însă, ziaristul independent şi-a regăsit întreaga lui autoritate agresivă :
— Apoi vezi ?... De aceea n-ai să fii toată viaţa d-tale decît şef de serviciu în Ministerul Artelor... Fiindcă d-ta nu simţi nevoia să te-ntrebi, din tot ce vezi, cam ce poate fi adevărat... D-ta nu simţi voluptatea de a face pe oameni să vadă lucrurile aşa cum trebuie să fie văzute, nu cum le vede toată lumea... Dar, hai să zicem că de scris este mal greu... Poate n-ai talent... Nu e vina d-tale... Dar Dumnezeu,
502
503
dacă nu ţi-a dat talent la scris, ţi-a dat în schimb datul vorbirii... Ştii să vorbeşti... sau nu ? Negoiţă răspunde instinctiv :
— Ştiu ! Cum să nu ştiu ?...
— Dacă este aşa, de ce taci din gură ?... Vorbeşte, domnule !... Spune ce ai de spus !... Pune-ţi ideile în valoare, măcar pe cale verbală, dacă nu ţi le poţi pune, ca mine, numai în scris. Nu-ţi fie teamă de dictonul latin : „Verba volant, scripta manent", fiindcă românul are alt dicton, mult ma tare : „Nu tot ce zboară se mănîncă". Şi dacă nu eşti peltic, să-ţi mănînci singur vorbele, cu ajutorul radiofoniei, vorbele d-tale pot face înconjurul pămîntului.
Apoi, ca şi cum ar fi uitat să spună tocmai ce era mai important :
—- Numai, vezi să nu care cumva, să te ia gura pe dinainte, că ţi se poate înfunda... Pentru asta trebuie să ai totdeauna la îndemînă, mai ales pe vreme de furtună, un paratoner... Un fel de om de paie... un aşa-zis „girant responsabil", cum avem şi noi toţi ziariştii... un om gata să suporte cu tărie şi demnitate, orice consecinţă neplăcută...
Ajunşi în faţa Ateneului Român, Aristotel Macropol strînge mîna lui Negoiţă Prescureanu, scuzîndu-se din nou :
— Mă ierţi că nu te-am putut servi... îmi place să cred însă, că ai înţeles că nu e din vina mea : caz de forţă majoră... Dar dacă-ţi face plăcere, mai treci pe la mine... Poate să ai norocul să-mi găseşti lucrătorii liberi... „Liberte, egalite, fraternite"... Salutare şi... frăţie...
în noaptea aceea, Negoiţă Prescureanu nu se mai duce la „Cărăbuş", fiindcă nu găseşte nici o bărbierie deschisă după ora oficială, cînd Prefectura poliţiei capitalei ordonă încetarea oricărei activităţi pe terenul bărbieriei.
în Piaţa Palatului regal însă, unde se opreşte solemn, ca un mahomedan pentru ruga de seară, dintre cele trei. ceasornice de precizie — cel de la Fundaţie, cel de la cancelaria aghiotanţilor regali şi cel de la corpul de gardă — nici unul nu ajunsese încă la ora şapte.
Şi Negoiţă oftează lung ca un ceasornic cu resortul stricat !...
CAPITOLUL VI
Negoiţă Prescureanu este nevoit să-şi schimbe programul. Renunţă dar la biletul gratuit de la „Cărăbuş" şi în loc de „Continental" se duce să mănînce la „Europa", unde ia masa de obicei şi directorul său general.
în timpul verei mai ales, restaurantul „Europa" pare pe roate. Bineînţeles că pînă azi, cel puţin, nu s-a mişcat încă din Pasajul român. Cum însă mesele sunt înşirate pe două rînduri, afară, de-a lungul pasajului ai impresia că te afli „într-un vagon-restaurant care se mişcă. Varietatea peisajului ţi-o procură trecătorii care totuşi n-au nimic de-a face cu mesele restaurantului.
De obicei, în vagoanele-restaurante, se mănîncă prost. Cînd ai norocul să scapi neintoxicat, eşti fericit că te-alegi numai cu o simplă deranjare de stomac. Se pare că între faimoasa societate belgiană şi o anume asociaţie de medici români există o înţelegere ocultă pe care Ministerul Sănătăţii Publice n-o bănuieşte încă.
Dar Negoiţă Prescureanu, care în momentul acela e preocupat numai de misterele din Ministerul Artelor, trece cu buretele peste toate misterele din Ministerul Sănătăţii Publice.
Adevărul este că la „Europa" nu-i tocmai ca într-un vagon-restaurant. La „Europa" poţi scăpa şi teafăr. în schimb însă, poziţia meselor cu coridorul din mijloc şi defilarea ne-sfîrşită a necunoscuţilor, care îţi controlează mîncarea din farfurie, îţi dă impresia că la „Europa" nu stai pe teren solid. îţi pare că te mişti cu scaunul, cu masa, cu întregul pasaj, că voiajezi într-un vagon-restaurant şi că trecătorii, ce se perindă prin faţa ta, nu sunt decît arbori, case, cantoane, gări, lanuri de grîu, livezi de pruni, fineţe pentru vite, poduri, munţi, dealuri, nuri, şosele pline de praf sau de noroi, şi aşa mai departe.
Negoiţă Prescureanu nu are nimic din firea artistică a directorului său general. Totuşi, modestului şef de serviciu din Ministerul Artelor îi place să mănînce din cînd în cînd şi la „Europa" unde, pînă acum, e drept că n-a avut să se plîngă decît cel mult de preţul mîncărurilor, care nu prea cadrează cu leafa lui. în schimb, stomacul lui Negoiţă este o adevărată minune de mecanism fiziologic. Mănîncă li-
504
505
niştit şi mănîncă orice. Este în stare să se ia la întrecere chiar cu un struţ. La nevoie, poate digera şi şervetul, şi farfuria şi tacîmurile...
Directorul său general însă, care mănîncă numai la „Europa" face totdeauna scandal. Ca toţi artiştii adevăraţi, directorul său general, are stomacul şubred. Mănîncă numai pui la frigare, fripturi la grătar şi compoturi amestecate.
Negoiţă Prescureanu îl admiră, dar nu-1 fericeşte. Şeful de serviciu ştie că omul are nevoie mai întîi de cap. Dar nici stomacul nu este un lucru de prisos. Fericirea omului începe cu stomacul, nu cu capul. Capul nu face decît să se bucure de sănătatea stomacului. Şi, slavă Domnului... pînă azi, cel puţin, stomacul lui Negoiţă nu i-a produs nici o neplăcere capului... Lui Negoiţă, bunioară, îi lasă gura apă, ori de cîte ori îi miroase a sarmale cu carne de porc, a boboc de raţă cu castraveţi acri, sau a mititei cu ceva parfum de usturoi. De data asta, i-a mirosit însă, a ceva şi mai şi... I-a mirosit a tuslama regală !...
Mesele sunt toate ocupate. La una din ele, directorul său general mănîncă singur ca de obicei.
Negoiţă Prescureanu îl salută respectuos şi-1 întreabă cu vocea pe jumătate :
— Singur, domnule director general ?...
— Deocamdată singur... Aştept eu pe cineva, nu-i vorbă... dar n-are nici o importanţă... O cunoşti şi tu... Ia loc, dacă vrei...
Şeful de serviciu se aşează la masă cu oarecare jenă. Curiozitatea începe să-1 furnice pe limbă :
— O damă, domnule director general ? Directorul general tresare cu piciorul de pui în gură.
— Iar ai început cu expresii de-astea de mahala ?... Bine mă, zevzecule, cînd ai să înveţi să vorbeşti şi tu ca oamenii de bună condiţie ?... Ce eşti tu ?... Funcţionar la Ministerul Artelor, sau chelner la „Roata lumei" ?...
Negoiţă încearcă să se scuze, fără să reuşească. Directorul general nu sfîrşise însă morala :
— Nu ţi-am spus să nu mai zici niciodată „damă" ?... Ce-nseamnă aia... „damă" ?... Nu poţi spune „doamnă" ?... sau „domnişoară", dacă ştii că nu e măritată încă...
Negoiţă Prescureanu se roşeşte ca gogoşarul din farfuria :lientului de la masa de-alături, care începuse să tragă cu
urechea. Observaţia directorului său general îi tăiase parcă toată pofta de mîncare.
— Să mă ia dracu... că eu aşa sunt... Nu ştiu cum se face, dar cîteodată mă cam ia gura pe dinainte, şi-atunci îmi dau în petec...
Şi şeful de serviciu din Ministerul Artelor îşi scufunda capul tăcut în lista de bucate, pe care însă directorul general nu-i dă răgaz s-o citească pînă la sfîrşit.
— Să nu care cumva sănmi comanzi iar vreo mîncare cu usturoi, că mă scol de la masă şi te las singur...
Mai natural ar fi fost ca directorul general să-1 scoale pe Negoiţă de la masă. Dar un om binecrescut nu vorbeşte la fel cu toată lumea. Un artist, mai ales, jonglează cu ideile şi cu frazele ca un clown cu bilele pe vîrful nasului.
Negoiţă, care venise tocmai pentru tuslamaua regală, preparată cu usturoi, aruncă lista de bucate pe masă şi dă din cap deznădăjduit ca şi cum n-ar fi găsit nimic să-i placă, în schimb, directorul său general, care 1-a înţeles, îşi aruncă el ochii pe lista de bucate şi, prefacîndu-se că-1 consultă, îl întreabă cu vocea poruncitoare :
— Vrei ciorbă ?
— Aş vrea...
— Ia atunci o ciorbă... Ia o ciorbă de potroace cu măruntaie de gîscă... Nu mai lua borş de miel, că mielul a început să pută...
Negoiţă dă din cap afirmativ.
— Ia, apoi o friptură la grătar... o friptură cu sînge, că e bună pentru plămîni... Un fel de brînză... o fructă... şi gata ! Cafeaua mergem s-o bem cîteşitrei la Şosea...
Negoiţă Prescureanu, tresare din nou :
„Cîteşitrei" înseamnă ei doi şi probabil „dama". Cine poate fi însă femeia asta, cu care directorul său general s-ar jena parcă să mănînce singur ?... Şi şeful de serviciu întreabă misterios :
— E doamnă sau domnişoară ?...
Directorul general, devine mai grav ca o ordonanţă de plată :
— Pe mine mă-ntrebi ?... Asta, tu trebuie s-o ştii mai bine ca mine...
^Negoiţă, ^care nu bănuieşte aluzia, îşi rotunjeşte ochii curios, fără să răspundă.
506
507
Directorul general continuă, fără să precizeze însă nimic :
— Cine-i face curte ?... Eu sau tu ?... Ai compromis biata fată... Urlă tot ministerul...
Negoiţă Prescureanu a rămas cu gura căscată... Pe cine aştepta oare directorul său general ?... Nu cumva ?... Dar directorul continuă să-l mustre părinteşte :
— Ce ?... Te faci că nu pricepi ?... N-ai ghicit cine este ?...
— Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu eu de cine e vorba..,
— Dar domnişoara Lilly Ionescu ştii cine este ?
— Ea este, domnule director general ? Domnişoara Lilly Ionescu ?...
— Chiar ea.... Domnişoara Lilly... Lilly Ionescu, cea mai cumsecade fată din tot ministerul ! I-ai întors capul cu tot felul de propuneri... Lasă c-am aflat eu de şurubăriile d-tale...
Negoiţă Prescureanu simte că, în momentul acela, simte şi el cu adevărat ceva. Dar ce anume simte nu-şi poate da seama. Simte ceva ce-1 face să crape de ruşine şi să-şi ascundă^ ochii în farfuria cu ciorbă de potroace, pe care continuă s-o vînture cu lingura, fără să-ndrăznească s-o ducă la gură.
E drept că Negoiţă o plăcea foarte mult pe domnişoara Lilly Ionescu şi tot aşa de adevărat era că şi domnişoara Lilly se arăta foarte încîntată de atenţia lui. Nu-şi aducea însă aminte să-i fi dat vreodată prilejul să se plîngă de purtarea lui, care nu depăşise niciodată marginile bunei-credinţe. Ştie că ^a fost totdeauna foarte rezervat... foarte delicat... foarte binecrescut, aşa cum citise el că trebuie să fie, într-o cărticică intitulată Codul manierelor elegante. Ba, ceva mai mult, pînă atunci, nu-i făcuse încă nici un fel de declaraţie de dragoste formală. îi dăduse numai să înţeleagă că ar fi fericit dacă ar putea avea şi el norocul să aibă o nevastă ca dînsa, profesoară, femeie cultă, deşteaptă şi de familie bună. Dar atîta tot şi nimic mai mult... Şi lucrurile astea nu le spusese nimănui decît ei singure. Colegii lui din minister e drept că poate mirosiseră şi ei ceva. Dar, de la a face curte unei funcţionare subalterne şi pînă la a compromite o fată de familie, e mare distanţă. Nu înţelegea dar, la ce fel de „şurubării" făcuse aluzie directorul său general şi, mai ales, nu bănuia cam cine putuse fi licheaua care îl încondeiase în felul acesta...
508
în timp ce Negoiţă Prescureanu se tortura fără să poată scoate un singur cuvînt, directorul general sfîrşise de mîncat puiul de găină. Abia atunci încercă şi el să soarbă ^pentru prima oară din ciorba de potroace care aproape se răcise în faţa lui.
Directorul său general însă îl pîndea :
— Ia ascultă, mă zevzecule... De ce nu m-asculţi tu pe mine ?... De ce nu vrei să te-nsori ?...
Lui Negoiţă îi scăpă lingura în farfurie. Stropii de zeamă de varză pătează faţa de masă şi-i adaugă cîteva buline noi de grăsime papillon-vXm său verde. Emoţionat^ şeful de serviciu îşi schimbă ochii din farfuria cu ciorbă, în farfuria cu friptură, care tocmai sosise şi răspunde timid :
— Eu să mă însor, domnule director general ?
— D-apoi cine ?... Eu ?... Mie mi-a trecut vremea. Eu sunt bătrîn... Un om ca mine, aproape de 50 de ani, nu se mai însoară. Ba, dacă este cumva însurat, se gîndeşte cum ar putea divorţa... Şi afară de asta, tu nu ştii că eu sunt artist ?... Vrei să păţesc şi eu ca alţi confraţi ? Tu^nu ştii că femeia cu arta nu se împacă niciodată... Parcă ar fi cîinele cu pisica...
Negoiţă Prescureanu începe să-şi lingă buzele, ca şi cum ar fi gustat dintr-o mîncare gustoasă. De data asta, este sigur că femeia la care face aluzie directorul său general, nu poate fi alta decît domnişoara Lilly Ionescu, care cine ştie ce prăpăstii i-a povestit despre el.
— Şi cu cine să mă-nsor, domnule director ?...
— Cum, cu cine ?... Cu Lilly !...
— Cu domnişoara Lilly Ionescu ?...
— Bineînţeles !... Cu cine alta din minister te-ai putea însura, afară de ea ?... Zi că nu-ţi place... Hai... că vreau să te-aud şi eu... Spune mai repede... Spune că te scuip drept în frunte...
Şeful de serviciu, spinteca tocmai vrăbioara cu... sînge... la grătar... Vederea sîngelui îi anticipează noaptea nunţii. Totuşi, tace, de frică să nu se dea de gol. Se mulţumeşte numai să zîmbească şiret şi să-l fure pe director cu o privire pe sub gene.
— Cum vă vine să vorbiţi aşa ?... Zău... domnule director !... Parcă lucrul ăsta ar depinde de mine... Depinde de
509
ea... Cine ştie pe cine o avea ea în vedere... Degeaba... Fata. asta nu mă ia pe mine.
— Şi dacă te-o lua ?...
Negoiţă tresare plăcut impresionat...
— Domnule director !... Asta e o glumă a dumitale... Nu poate fi lucru serios...
Negoiţă Prescureanu simte totuşi că şi-ar da jumătate din viaţă, ca gluma asta să fie lucru serios, dacă nu tot restul vieţii lui, măcar o singură lună de miere.
Directorul său general însă continuă interogatoriul :
— Dar tu ?... Spune drept... Vrei s-o iei de nevastă ?....
— Cum s-o iau, domnule director ?... Cu ce s-o ţiu ?.... Cu leafa mea de şef de serviciu ?... Fata asta nu e de nasul meu... îi trebuie lux, nu glumă...
Directorul general, care tocmai îşi plimba prin gură ua sîmbure de prună din compot, se hotărăşte parcă de data asta să-1 convingă definitiv :
— Ia nu mai face pe prostul cu mine, ca nu se prinde.... Tu crezi că Ioneasca o să putrezească toată viaţa, numai în minister, ca tine ?... Aş ! De unde !... Aşteaptă numai să-şi ia licenţa şi-ai s-o vezi profesoară la un externat de fete din Bucureşti... că asta nu se duce la provincie nici moartă... Unde mai pui că după patru ani încep gradaţiile şi că e posibil s-ajungă chiar directoare de şcoală profesională î... Ascultă-mă pe mine... Asta n-o să aibă niciodată nevoie de banii lui bărbatu-său...
Negoiţă căscă ochii mari, ca de obicei ori de cîte ori afla cîte un lucru asupra căruia nu se putea dumiri nu-maidecît.
— Bine, bine... Ea ca ea... Să zicem că ea are să se facă profesoară... Dar eu ce-am să mă fac ? Că doar n-am să trăiesc nici eu din banii ei... Mi-ar fi ruşine...
— Eh !... Vezi, de ce-ţi spun eu că eşti zevzec ! Cine spune să trăieşti din banii ei ? N-aveţi decît să trăiţi fiecare din banii voştri... că tu, dacă ai fi deştept, ai face cum zic eu şi i-ai lua înainte...
Pe Negoiţă cuvintele directorului său general, în loc să-1 dumirească, îl încurcă şi mai rău.
— Cum să i-o iau înainte, domnule director ?...
— Foarte bine... Că ea, în cel mai fericit caz, nu se poate aranja decît peste un an, după ce şi-o lua licenţa...
Tu însă, dacă ai vrea... tu ai putea fi subdirector chiar peste o lună...
Negoiţă Prescureanu tresare înţepenindu-şi gîtul ca un dop într-o sticlă de şampanie. Parcă se şi vede instalat în biroul subdirectorului care deocamdată se găsea în misiune specială pe lîngă Expoziţia internaţională de artă plastică de la Paris.
— Astea sunt glume, domnule director general... Zău aşa !... Dv. vă bateţi joc de mine.
— Cum o să-mi bat joc de subalternii mei, mă zevze-cule ?... Ce ?... Eu sunt funcţionar de carieră ca ceilalţi directori generali din minister ?... Eu sunt artist... Eu vă tratez cu sufletul, nu cu gradul meu ierarhic... Tu n-ai auzit că Popescu şi-a dat demisia ?... Mi se pare că nici nu mai are de gînd să se întoarcă în ţară... Rămîne la Paris... Ce crezi ?... A dat omul de bine... Ăsta nu e prost să tragă pe dracul de coadă ca noi... Ăsta ştie să se învîrtească... Cîştigă la Paris 15 000 de franci pe lună, nu 15 000 de lei ca la Bucureşti.
Negoiţă Prescureanu tremură de bucurie, dar mai ales de ciudă, cînd aude că subdirectorul Popescu, care şi-a dat demisia, pare c-a nimerit-o mai bine ca toţi funcţionarii din Ministerul Artelor.
— Da... da... 15 000 de franci ! Tu ştii cît fac 15 000 de franci francezi ?... Peste 150 000 de lei pe lună...
— Dar ce-o face domnul subdirector la Paris, de cîştigă aşa multe parale ?
— Ce să facă ? Ce fac toţi românii deştepţi... După ce i-a mîncat banii lui tată-său, a intrat în banii statului... din banii statului, în banii babelor... şi aşa mai departe... Depinde de vîrstă, de aptitudini, de relaţiile ce-ţi faci în lumea bună, de proptelele de la legaţie...
Negoiţă Prescureanu nu prea pricepe ce-ar putea face subdirectorul Popescu la Paris. Dar dacă este adevărat că şi-a dat demisia, găseşte de prisos să-şi mai bată capul cu activitatea românilor peste frontieră. Deocamdată îl interesează numai eventualele posturi vacante lăsate în ţară de cei care au plecat în străinătate fără gîndul de a se mai întoarce. La drept vorbind însă, pe el nu-1 doare inima decît de postul rămas vacant de pe urma subdirectorului Popescu. Postul acesta îl obsedează ca o cometă nouă apărută fără ştirea astronomilor. Un post de subdirector, mai ales în Mi-
510
511
nisterul Artelor, este un lucru tot aşa de rar ca şi o stea cu coada.
După un oftat prelungit şi cîteva clipe de reticenţă ierarhică, şeful de serviciu se adresează din nou subdirectorului său general :
— Şi cînd credeţi că are să se complecteze vacanţa ?...
— Şiretule !... Umbli să mă prinzi cu vorba ?... Negoiţă Prescureanu tresare plin de satisfacţie. Pentru
prima oară, de cînd lucrează împreună, directorul său general îl tratează cu un alt calificativ decît „zevzec".
— Vrei să ştii cînd o să se complecteze vacanţa ?... El bine, iată... Cînd ai să faci nunta !... Eşti mulţumit ?...
Lui Negoiţă i se înţepeneşte şi răsuflarea şi furculiţa între buze.
— îacă-aşa !... Mi-am pus eu în gînd s-o mărit pe Lilly cu un subdirector din ministerul nostru. Dacă vrei să fii tu ăla... atît mai bine... Am scăpat şi eu de-o grijă... Nu-ţi fie teamă, că tu nu trebuie să te agiţi de loc... Lucrurile le aranjez eu singur... Dacă nu... treaba ta... Mai sunt şi alţi pretendenţi la mîna ei...
De teamă să nu-i ia altul înainte, Negoiţă Prescureanu se grăbeşte să răspundă numaidecît :
— Dar dacă n-o vrea să mă ia chiar pe mine ?
— Cum să nu te ia, mă zevzecule ? Tu nu stii că moare după tine ?... N-ai văzut-o cum s-a palidat de cîtăva vreme ? Nu stai cu ea toată ziua ochi în ochi şi gură-n gură ?...
— Dar dacă nu mi-a spus niciodată !... Zău, domnule director general... De unde vreţi să ştiu ?...
— Poftim pretenţie !... Apoi, tot ea vrei să-ţi spună ?... Tu nu pricepi nimic ?... Tu crezi că lucrurile astea se rezolvă aşa, ca hîrtiile din minister ?... Aoleo !... Ia te uită, pe cine vreau eu să-l fac subdirector !...
Negoiţă Prescureanu nu mai ştie unde se află. Vrea să mai spună ceva, dar nu găseşte cuvîntul cu care trebuie să înceapă. Ce sa facă mal întîi ?... Să-i vorbească de posibilitatea înain tarei lui la gradul de subdirector sau de eventuala lui căsătorie cu domnişoara Lilly Ionescu ?...
Noroc că vocea directorului său general îl trezeşte la timp.
— Şi... Mai ştii ceva... ? M-am hotărît s-o cunun eu pe Lilly... îţi convine sau nu ?... Spune.
512
De teamă să nu-şi ia vorba înapoi, Negoiţă începe să se bîlbîie :
— Cum nu, domnule director... Dar... cu ce cocoană ?
— Asta e treaba mea... că doar n-ai vrea să te cunun cu nevasta domnului ministru... Lasă, că-ţi găsesc eu o năşică tot aşa de frumoasă ca şi mireasa...
Negoiţă Prescureanu îşi dă seama că directorul generai îi vorbise ca un adevărat părinte... îi spusese tot ce se poate spune, ba ceva mai mult chiar decît el ar fi putut visa vreodată în viaţă. Dacă l-ar mai întreba ceva, ar fi însemnat că îl jigneşte, punîndu-i la îndoială buna-credinţă şi autoritatea cu care îl asigurase că-1 va face subdirector în Ministerul Artelor şi bărbat al domnişoarei Lilly Ionescu. Parca se şi vede cu pirostriile în cap şi cu tot felul de lume bună la biserică. E posibil să vină chiar secretarul general şi ministrul... Se vede apoi instalat în fotoliul subdirectorului Po-pescu şi — vorba nebunului din Piaţa Palatului regal — încet, încet... cine ştie unde l-ar mai putea arunca norocul ! Pentru a fi ministru al Artelor, nu ţi se cere cine ştie ce pricepere. ...Destul să te înscrii într-un partid politic, să te iei bine cu „şefii de coloare", apoi cu „cronicarii" de la centru... şi gata... Deocamdată însă se hotărăşte să nu întreprindă nimic, pînă ce nu va consulta mai întîi şi pe Aristotel Macropol. Ar prefera un partid independent, ca să poată fi întotdeauna la guvern. Regretă chiar că nu este ardelean sau basarabean. Ăştia, brava lor ! Ăştia au noroc mai mult chiar decît patronul bărbieriei regelui Midas, care, deşi nu-i decît simplu ziarist independent, este totuşi totdeauna la putere.
Directorul său general însă îl deşteaptă brusc din reveriile lui roze...
— Eh !... Te-ai hotărît ?... Ce-ai de gînd să faci ?... O iei sau n-o iei de nevastă ?
— O iau, domnule director... O iau... De ce să n-o iau... Că dacă ziceţi dv. să fac aşa... trebuie să fie bine.
— Brava ţie... sau mai bine zis... Brava vouă... şi să fie într-un ceas bun.
Şi directorul general, după ce se ridică de pe scaun, se aplecă spre el, îl apucă de cap cu amîndouă mîinile ca pe un urcior cu apă rece şi îl trage spre dînsul, pînă ce amîn-
513
doi se transforma peste masă, într-o boltă de pod lucrat în beton armat.
Cei doi funcţionari de la Ministerul Artelor se sărută prelung ca Iuda cu Isus Cristos pe Muntele măslinilor... Şi, în timp^ce Negoiţă Prescureanu nu ştie cărui sfînt să-i mulţumească pentru această dublă lovitură, directorul său general respiră uşurat de o mare belea... Găsise în fine ce căuta desperat de o lună de zile. Găsise un tată legitim pentru copilul domnişoarei Lilly Ionescu, ce-şi anunţase sosirea.
Sfîrşiseră masa însă şi^ domnişoara Lilly nu se arăta. ^ Directorul generat priveşte enervat spre capătul pasajului ce dă în Calea Victoriei, unde o bandă de lăutari cîntă cu putere :
„De-ai fi dreaptă şi-nţeleaptă
Mi-ai lăsa uşa crăpată
Şi fereastra destupată
Să te văd cum eşti culcată..."
Şeful de^ serviciu însă, copleşit de emoţie, nu mai scoate nici o vorbă şi se mulţumeşte doar să repete în gînd :
„Dă Doamne să nu vină... Să nu vină că mor de emoţie !"
Şi, cu degetul arătător atinge, pe dedesubt, masa de lemn, aşa cum ştia el că trebuie să faci ca să ţi se împlinească dorinţa.
în timpul acesta, mesele începuseră să se golească şi alţi clienţi noi nu se mai arătau. Trecătorii se răriseră şi ei. Vagonul restaurant sosise probabil la Bucureşti. Nu mai avea nimeni nevoie de el.
Chelnării iată că încep să strîngă şi ei resturile de mîn-cări de pe mese. Gogu „face plata" ultimilor clienţi, şi cei doi funcţionari de la Ministerul Artelor se trezesc deodată singuri^ şi^ aproape pe întuneric, ca doi gardişti de noapte ce-ar fi făcut paza restaurantului.
Directorul general se scoală de la masă, oarecum enervat.
— Hai să plecăm, că nu mai vine.
— Dar, e-adevărat, domnule director ?... Era vorba sa vină ?
— Sigur... O invitasem eu să mănînce cu mine astă-seară. Se dusese numai pînă acasă, să-şi schimbe rochia...
514
Tu nu ştii însă cum sunt femeile ? Dacă nu se schimbă cel puţin de două ori pe zi... mor, nu altceva.
Negoiţă Prescureanu ciripeşte ca un mierloi.
— Nu vă supăraţi, domnule director general... Dar, mai bine că n-a venit...
Directorul general îl priveşte nedumerit. Parcă i-ar fi fost teamă să nu-şi fi luat vorba înapoi. Negoiţă însă continuă.
— Mi-ar fi fost ruşine să-i punem chestia chiar astă-seară... Ştiţi... aşa dintr-o dată... Şi mai ales în trei... cu dv. de faţă...
Directorul general se umflă uşurat :
— Am înţeles... Vrei să zici că acum... eu sunt de prisos.
— Ba, din contră... Vreau să zic... Zău, domnule director general... Tranşaţi mai bine dv. singur chestia asta... Faceţi-mi barem serviciu complect.
— Bine, bine... Mîine, e gata... Să te prezinţi la minister... cum se zice, la vedere... fiindcă de mîine încolo o sa vedeţi altfel decît pînă acum... Vezi numai să fii la înălţime... Ras, tuns şi frezat... Şi cu unghiile lustruite...
în Calea Victoriei, cei doi funcţionari din Ministerul Artelor se despart. Cum este aproape de miezul nopţii, nu se mai duc la Şosea să bea cafeaua împreună după cum era hotărît.
Spre casă, fiecare comentează în felul lui discuţia de la masă şi hotărîrea luată în lipsa domnişoarei Lilly Ionescu, care, în definitiv, era cea mai principală din persoanele interesate în afacerea asta.
E drept că totul se petrecuse în modul cel mai firesc din lume. Afacerea fusese aranjată ideal... Totuşi, un punct negru continuă să-i neliniştească pe amîndoi deopotrivă : lipsa domnişoarei Lilly Ionescu.
CAPITOLUL VII
Deşi sărac cu duhul, Negoiţă Prescureanu nu aspiră la împărăţia cerurilor... Se mulţumeşte numai cu fericirea lui de pe pămînt, care deocamdată îi umple golul din suflet cu două noi şi nebănuite perspective de oxigen :
515
Prima : Va fi subdirector în Ministerul Artelor.
A doua :^ Va fi bărbatul domnişoarei Lilly Ionescu, cea mai frumoasă funcţionară din minister.
^Generozitatea directorului său general îl uluise. Aproape nu-i venea să creadă că este adevărat. Negoiţă nu pricepe cum un om, despre care se spune că este scrîntit la minte, poate sâ^aibă un suflet aşa de bun. Un funcţionar de cariera, bunăoară, n-ar fi fost capabil să facă faţă de el un asemenea gest... Şi pentru prima oară în viaţa sa, şeful de serviciu din Ministerul Artelor se lasă convins de superioritatea funcţionarilor de specialitate artistică, faţă de funcţionarii de cariera.
Deocamdată, nu-1 mai nelinişteşte decît un singur lucru, întrevederea definitivă cu domnişoara Lilly... Momentul cînd va trebui să-i pună punctul pe i ! Cum însă, este sigur că directorul^ său general se grăbea să i-1 pună la timp, lui Negoiţă nu-i mai rămînea decît să îndeplinească ultimele formalităţi, aşa-zise, de rigoare.
Are să-i deschidă braţele largi şi, spontan, fără nici o altă introducere prealabilă, are s-o strîngă cu putere la piept, ca şi cum emoţia realizării celei mai fericite clipe din viaţa lui, l-ar fi amuţit pentru totdeauna.
Dealtfel,^ cuvintele în asemenea clipe hot?*rîtoare, oricît de meşteşugit ar fi spuse, îşi pierd totdeauna elocvenţa lor. Dovadă, la teatru, după lăsarea cortinei pe cîte un sfîrşit de act sentimental. Nu mai vorbeşte nimeni şi totuşi momentul place... place la toată lumea... place fiindcă ce se tace în momentul acela pe scenă este cu mult mai elocvent decît tot ce se vorbise pînă atunci.
Pentru aceasta, Negoiţă este hotărît ca momentul culminant să se petreacă în cadrul unei gravităţi mute, exact ca la cinematograf... Să se vadă tot, dar să nu se audă nimic decît, bineînţeles, hîrîitul aparatului electric care, în cazul de faţă, ar corespunde cu bătăile inimii sale. Atît şi nimic mai mult.
în faţa domnişoarei Lilly Ionescu însă, care venise la minister înaintea lui, Negoiţă îşi pierde cumpătul din nou şi în loc să-i deschidă braţele se bîlbîie cîteva clipe şi se scuză că deocamdată nu-i poate spune nimic din ce-avusese de gînd să-i spună.
Şi poate că Negoiţă avea dreptate. Nu mai avea să-i spună nimic, fiindcă, probabil, directorul său general îi spusese mai dinainte tot ce trebuia să-i spună. Or, aşa fiind, şeful de serviciu n-avea ce să-i mai vorbească. Aştepta numai să înceapă subalterna sa, şi pe urmă să continue el.
Mai calmă ca niciodată însă, domnişoara Lilly Ionescu nu-i dă de bănuit să fi aflat ce trebuia să afle. Negoiţă nu mai ştie ce să creadă. Situaţia lui devine din nou ridicolă. Cineva trebuia să vorbească mai întîi. Lui însă nu-i vine să deschidă gura, de teamă să nu-i scape iar vreo prostie. Dar nici nu poate aştepta la inifinit răspunsul pe care directorul său general îl asigurase că-1 va obţine imediat.
Profitînd de un moment dat cînd rămîn în birou numai ei singuri, şeful de serviciu se hotărăşte să-şi încerce norocul. Se apropie deci de subşefa sa de birou şi-i şopteşte misterios la ureche :
— V-a spus ceva domnul director general ? Ea îi răspunde oarecum jenată :
— Nu !... Nu mi-a spun nimic.
Apoi, ca şi cum ar fi bănuit ceva neplăcut :
— Avea să-mi spună ceva ?
Răspunsul domnişoarei Lilly Ionescu, îl face să se clatine pe picioare. Negoiţă îşi vede năruite toate planurile de fericire. îşi şterge cu batista primele broboane de sudoare de pe frunte şi, cîteva clipe, stă la îndoială dacă trebuie să mai continuie, sau nu.
Curioasă ca orice femeie şi plină de nervi, domnişoara Lilly îl întreabă din nou :
— N-auzi ce te-ntreb ? Ce-avea să-mi spună directorul general ?... De unde ştii d-ta c-avea să-mi spună ceva ?...
Negoiţă mărturiseşte fără nici un gînd ascuns :
— Chiar de la dumnealui... Am mîncat aseară împreună la „Europa", unde v-aşteptam să veniţi şi dv. !...
De data asta, domnişoara Lilly ţîşneşte ca un sifon stricat :
— La „Europa". Cine ?... Eu ?... Nu ţi-e ruşine, obraz-nicule ?... Cînd m-ai văzut d-ta pe mine mîncînd cu directorii generali din minister ?
Zăpăcit, Negoiţă încercă să arunce vina pe directorul său general. Dar de teamă să nu i se întîmple cine ştie ce nouă neplăcere, schimbă vorbanuntj^geit^
— Vai de mine, domnişoară Lilly... Dar eu n-am vrut să spun aşa... N-am vrut să spun că dv. mîncaţi cu domnul director general... Doamne fereşte!... Dar, cum venise vorba şi de dv. ...fiindcă domnul director general îmi făcuse cinstea să stea cu mine la masă... şi cum dv. faceţi parte, cum se zice-, tot din direcţia noastră a artelor... noi amîndoi, adică mai mult domnul director general...
în clipa aceea, un servitor anunţă pe domnişoara Lilly Ionescu, că este poftită de domnul director generai în biroul său.
Lui Negoiţă îi vine să se închine de bucurie. Asta însemna că Dumnezeu nu 1-a părăsit cu totul şi din cînd în cînd^ tot îi^mai poartă de grijă şi lui. Şi în timp ce subşefa de birou trînteşte uşa furioasă, şeful de serviciu răsuflă uşurat şi se lasa greoi pe colacul de catifea tocită de pe scaunul său de birou.
Calvarul lui^Negoiţă nu se sfîrşise însă. Aştepta să fie | chemat din clipă în clipă de către directorul general, care, probabil, n-avea să-i mai repete ce-i spusese cu o seară înainte_ şi avea să-1^ facă „zevzec" ca de obicei, ca să-i dis- | trugă şi ultima rămăşiţă de prestigiu, faţă de domnişoara Lilly Ionescu.
Toată lumea îşi are părticica ei de fericire pe pămînt. Multă, puţină... n-are importanţă. El însă, din ziua cînd s-a j întîlnit cu bărbierul regelui Midas în Piaţa Palatului regal, parcă nu mai este om ca toţi oamenii. Nu mai ştie cine este, nici ce vrea.^ Din ziua aceea începuse să se îndoiască de tot ce_ credea că ştie şi, în primul rînd, chiar de propria lui existenţă.
Desperat de tot ce s-ar mai putea întîlmpla, Negoiţă se I gîndeşte dacă n-ar fi poate mai bine să se facă bolnav. Apariţia ^în birou a unui coleg, ce i-ar fi putut servi de martor, n grăbeşte^punerea în execuţie a planului său. Negoiţă începe să tuşească, îndoindu-se cu mîinile proptite pe şale, scuipă în batistă jde mai multe ori, oftează prelung şi bine şi, după ce-şi ia ^ pălăria din cuier, încearcă s-o şteargă fără să mai ' dea ochi cu directorul său general.
în clipa aceea însă se trezeşte faţă în faţă cu domnişoara Lilly Ionescu, care-1 opreşte pe loc cu privirea ochilor i ei umezise plîns şi cu un gest de mîini împreunate ca pentru o rugăciune.
518
Negoiţă o priveşte o clipă nedumerit, apoi închide ochii repede, ca şi cum i-ar fi fost şi milă şi ruşine s-o vadă în halul acesta.
„Dumnezeule ! se gîndeşte el... Ce se întâmplase oare în cabinetul directorului general ?'c
Domnişoara Lilly nu-i lasă prea mult timp s-o compătimească şi i se adresează cu o voce stinsă, dar totuşi clară :
— Iartă-mă, dacă am fost aspră cu d-ta adineori. Vinovată însă n-am fost eu. Nu bănuisem ce se putuse jn-tîmpla în lipsa mea... fiindcă de data asta, trebuie _ să-ţi mărturisesc că este adevărat... Aşa este... Aseară trebuia să iau masa cu directorul nostru general. Dar dacă n-am luat-o, să nu crezi că n-aş fi vrut... Nu... V-am ^zărit însă de departe pe amîndoi la masă şi m-am grăbit să mă întorc acasă, fiindcă aşa ceva mi-ar fi fost imposibil... Mi-ar fi fost ruşine să stăm cîteşitrei la masă.
Negoiţă, care pînă atunci o ascultase cu gura-căscată de emoţie, încercă să-i ceară o lămurire :
— Ruşine ? Ruşine să staţi cu mine la masa ? Nervoasă, domnişoara Lilly îi făcu semn^să tacă.
— Ruşine !... Da !... Ruşine însă nu- să sjau cu d-ta la masă... Ruşine, după cum ţi-am spus, să stăm cîteşitrei la masă...
Apoi, după un oftat prelung :
— Dar, vezi... Lucrul ăsta d-ta n-ai să-l poţi pricepe decît după ce vei afla ce-am de gînd să-ţi spun. ^
Şi fiindcă Negoiţă continua s-o privească tăcut^ şi cu ochii holbaţi de nedumerire, domnişoara Lilly răsuflă semnificativ şi adăugă :
— Vrei să ne scoborîm pentru cîteva minute la subsol. Ne prefacem că mergem la bufet şi ne strecurăm în sala depozitului de tablouri, unde nu cred să fie nimeni.
Deşi nu-şi dă seama pentru ce anume domnişoara Lilly îl invită tocmai în subsolul ministerului, Negoiţă primeşte propunerea grăbit şi plin de satisfacţie.
Ajunşi la subsol, domnişoara Lilly îl apucă de mîneca hainei, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-1 piardă, şi porneşte cu el printre şirurile de tablouri proptite de _ ziduri, pînă ce ajung în faţa unui tablou mai mare — o copie după Madona Sixtina a lui Rafael. Proporţiile tabloului şi, mai ales, lăţimea ramei aurite, îi ascunde complect de orice pn-
519
vire indiscretă. Aci, după ce se opresc deodată amîndoi, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru oficierea unei slujbe religioase, ea se plasează în faţa Sfintei Barbara, iar el în faţa papei Sixt al II-lea. Domnişoara Lilly aruncă o privire spre Maica Domnului cu pruncul în braţe şi izbucneşte în plîris, iar Negoiţă îşi propteşte ochii tîmpit pe cei doi îngeraşi care străjuiesc orizontul ceresc.
Momentul suprem se precipită ca o avalanşă de zăpadă peste un tren care tocmai ar fi ieşit dintr-un tunel...
După ce-şi şterge lacrimile cu mîneca bluzei sale de mătase, domnişoara Lilly începe să vorbească răspicat, ca şi cum s-ar fi tradus dintr-o limbă străină :
— Acum ştiu tot... Ştiu ce-aţi pus la cale amîndoi, aseară, la masă, la „Europa". Nici nu se putea un decor mai nimerit... Restaurantul ăsta parcă este un cuib de conspiratori. Ştiu c-ai acceptat să-ţi fiu soţie, mai înainte de-a fi avut cel puţin buna-cuviinţă să mă întrebi dacă primesc. M-aţi tocmit în lipsă, probabil, fiindcă v-ar fi fost ruşine să faceţi negustoria cu mine de faţă... Aţi procedat cu mine, ca cu roabele din antichitate... Sunteţi doi oameni extraordinari... Să vă fie ruşine...
Negoiţă încercă să se dezvinovăţească, dar domnişoara Lilly nu-i dădu răgaz să articuleze nici un cuvînt.
— V-am iertat însă pe amîndoi... Pe el l-am iertat fiindcă orice pedeapsă ar fi să-i dau, n-aş putea găsi niciodată pedeapsa pe care o merită... Iar pe d-ta... fiindcă ştiu că eşti o biată victimă... Ştiu că refuzul meu te-ar îndurera mai mult chiar decît cea mai mare nenorocire ce ţi s-ar putea întîmpla... Mi-e teamă însă, că d-ta îţi vei lua pedeapsa singur. D-ta probabil nu ştii nimic din ce-ar fi trebuit să ştii dinante de a fi acceptat propunerea directorului general...
Apoi, după o pauză scurtă :
— D-ta ştii cine sunt eu ?
Negoiţă mişcă din cap afirmativ, ca şi cum nimic n-ar li fost mai simplu pentru el, decît să ştie cine era domnişoara Lilly Ionescu.
— ^ Ei ^ bine, nu!... Te-nşeli... D-ta nu ştii cine sunt eu... Nu ştii nimic... Nu ştii că viitoarea d-tale soţie este în momentul de faţă, amanta directorului d-tale general...
Negoiţă Prescureanu tresare ca un om electrocutat. Noroc însă că se propteşte la timp în barba papei Sixt al II-lea
şi după ce-şi regăseşte echilibrul, fără să scoată un singur cuvînt, izbucneşte deodată în plîns.
Lacrimile lui Negoiţă însă nu emoţionează deloc pe domnişoara Lilly Ionescu, care îşi continuă spovedania cu aceeaşi hotărîtă cruzime şi lipsă de pudoare :
— Şi, dacă ar fi numai atît, n-ar fi poate nimic... Dar viitoarea d-tale soţie are să-ţi mai aducă şi altă surpriză. Trei sau cel mult patru luni după nuntă, îţi va aduce şi un copil care, bineînţeles, nu va fi copilul d-tale, ci tot al directorului d-tale general.
Negoiţă îşi astupă ochii cu palmele şi abia mai poate îngîna :
— Destul !... Destul !... Fie-ţi milă de mine... Fie-ţi milă, că eu nu ţi-am făcut nici un rău...
Dar domnişoara Lilly nu se lasă înduplecată nici de data asta :
— Tocmai, fiindcă nu mi-ai făcut nici un rău... De aceea îţi spun şi eu adevărul. La rîndul meu, vreau să-ţi fac acest bine. Nu vreau să te mint... Nu vreau să-ţi spun că te iubesc sau că te-aş putea iubi mai tîrziu... fiindcă, eu pînă azi nu ştiu încă ce înseamnă a iubi. N-am iubit pe nimeni... Nu l-am iubit nici chiar pe el... Am fost a lui, însă, fiindcă aşa am vrut... fiindcă aşa a trebuit să fie... A lui sau a altuia, mi-ar fi fost egal... fiindcă trebuia să fiu a cuvia... Dacă n-aş fi fost încă a nimănui, astăzi n-aş fi fost poate nici funcţionară, nici studentă, iar mîine n-aş fi fost probabil nici profesoară. Aş fi fost o simplă muritoare de foame... bacalaureată sau cel mult o îmbuibată de mărinimia celor care m-ar fi remarcat pe stradă... Deşi săracă, însă eu am oroare de stradă... Crede despre mine ce vrei... Dar pe d-ta, pe care în momentul de faţă te stimez mai mult ca pe oricare alt bărbat, nu vreau să te induc în eroare... D-ta, care m-ai cunoscut numai cum păream că sunt la minister, nu vreau să regreţi vreodată în viaţă, că am fost la fel ca şi cum m-ai fi cunoscut pe stradă. E drept că nu m-am coborît niciodată pînă acolo. în schimb însă, îmi dau seama că nici pînă la un bărbat ca d-ta nu mă mai pot înălţa. D-ta eşti altceva... Pe d-ta te stimez mai mult decît pe directorul general, deşi ştiu bine că de la d-ta nu voi putea avea ca soţie, nici pe sfert cît am de la cel căruia nu-i sunt decît amantă. Iată adevărata mea situaţie. Asta este... Nu este alta...
520
521
Negoiţă Prescureanu încearcă s-o facă să tacă, mai mult cu privirea lui îndurerată decît cu glasul :
— Destul !... Destul, c-am înţeles... D-ta n-ai nici o vină... N-ai fost decît o victimă...
— O ! Nu-ţi fie teamă, că nu-ţi cer să mă plîngi. îţi cer numai să te gîndeşti bine dacă, după cele ce-ai aflat, mai vrei să fii bărbatul meu... bărbatul amantei directorului nostru general... şi tatăl unui copil care va debuta în viaţă ca un escroc precoce, împrumutînd un alt nume decît al tatălui său adevărat... Iată ce-aş vrea să ştiu după cele ce ţi-am povestit... Şi să ştii că ţi-am spus tot ce-am crezut de cuviinţă că trebuie să afli. îţi dai seama că în situaţia mea actuală, n-am atîta nevoie de un bărbat, cît am nevoie de un tată pentru copilul meu de mîine. Şi, fiindcă ştiu că adevăratul tată al copilului meu nu va putea fi niciodată bărbatul meu, d-ta sau altul, mi-este egal. Cînd ai un copil fără tată, nu te mai gîndeşti decît la copil. Puţin îţi pasă de bărbatul care se oferă să-i servească de tată, cînd adevăratul lui tată dă dovadă că n-a meritat cinstea să aibă un copil. Iată situaţia bărbatului meu de mîine. Dacă mă accepţi aşa cum sunt, eu personal mă pot oferi fără nici o altă condiţie... Te previn însă, că nu-ţi voi putea dărui nici una din voluptăţile sufleteşti ale vieţei trăită în doi... Vrei să fii d-ta bărbatul acesta ? Răspunde...
Negoiţă nu răspunde nimic. Iese însă buimăcit din ascunzătoarea patronată de Madona Sixtinâ şi ca un şoarece urmărit de o pisică, dispare, grăbit pe coridorul strimt şi în zigzag...
Ajuns în stradă, şeful de serviciu din Ministerul Artelor îşi întoarce o clipă capul, să ceară „pardon" portarului pe care îl îmbrîncise la ieşirea lui din minister, apoi tot aşa de grăbit, coboară pe străzile Spiru Haret, Ştirbei-Vodă şi Cîmpineanu, pînă la Intrarea nordului, pe unde pătrunde în Cişmigiu. în faţa lacului, se opreşte ca un candidat la sinucidere, un candidat însă care în ultimul moment şi-a luat seama şi-acum priveşte aiurit în jurul său, ca şi cum nu ar mai şti unde se află. îşi pipăie apoi braţele şi picioarele pînă la genunchi şi, după ce se regăseşte intact, coteşte pe o alee
522
dosnică pe unde speră să nu se întîlnească cu nici un cunoscut. Aci se aşează pe colţul unei bănci libere şi cade pe gînduri ca Marius pe ruinele Cartaginei.
Pentru prima oară în viaţa lui, Negoiţă Prescureanu simte şi el cu adevărat amărăciunea buretelui îmbibat cu oţet •şi fiere, cu care Cristos îşi potolise setea înainte de a-şi da duhul, pe cruce. Simte că, de data asta, existenţa lui, în viaţă şi mai ales în minister, începe să se clatine realmente. Umilinţele îndurate pînă atunci, îi dăduseră cel puţin curajul să spere într-o apropiată schimbare. Ultima sa umilinţă însă îl sufocase complet ca un acces de anghina difterica.. De data asta nu mai poate avea încredere în nimeni... nici în domnişoara Lilly Ionescu, nici în directorul său general, nici în conu Iorgu Mătăsaru, nici în ziaristul independent, şi nici chiar în bărbierul regelui Midas — singurele persoane care, mai mult sau mai puţin, îi deschiseseră oarecare perspective de viaţă nouă.
Nu mai are încredere decît în bastonul său de lemn de corn, cu care ar fi vrut să le spargă capul la toţi deopotrivă şi să-i omoare la rînd pe fiecare ca să rămînă pe lume numai el singur şi nimeni altcineva afară de el.
Negoiţă Prescureanu citise pe vremuri că cineva, dar cine, nu-şi mai aduce bine aminte, spusese că un om puternic, nu poate fi decît un om singur. Şi şeful de serviciu din Ministerul Artelor, se ridică deodată maiestos de pe bancă şi se înţepeneşte solid pe picioare, ca şi cum s-ar fi turnat singur în bronz. Obsesia bronzului îi excită amorul propriu, de care pînă atunci nu făcuse uz, aproape deloc.
Din clipa aceea, Negoiţă Prescureanu începe să se vadă aşa cum nu fusese niciodată în viaţa lui, începe să se vadă singur şi să se simtă aşa cum trebuie, să fie omul puternic cu adevărat, stăpîn absolut nu numai pe sine însuşi, dar şi pe tot ce poate cuprinde cu ochii în jurul său. Se simte în stare să facă orice... să facă tot ce i-ar fi putut trece prin gînd, să facă acte de eroism cu care să uimească omenirea întreagă şi, mai ales, să facă numai ce va crede el singur de cuviinţă că este bine să facă... să facă, să refacă şi sa refuze tot ceea ce pînă atunci nu făcuse decît din ordinul altora.
523
Şi Negoiţă Prescureanu se hotărăşte solemn să fie toată viaţa lui, de-acum încolo numai aşa cum simţea că este în clipa aceea.
Dar visele cu cît sunt mai frumoase, cu atît sunî mai scurte.
Negoiţă Prescureanu se trezeşte cu o bătaie de palmă pe umăr şi cu o voce cunoscută în urechi.
— D-ta pe aici ?... La ora asta ?... Cum ?... Ce lţi s-a întîmplat ?
Era ziaristul independent, care apăruse parcă din pămînt ca şi necuratul.
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor îşi mişcă plictisit capul şi nu răspunde nimic deocamdată. Se mulţumeşte numai să-1 privească semnificativ cu ochii obosiţi încă de întunericul palmelor în care şi-i păstrase pînă atunci.
D-l Aristotel Marcopol, care probabil înţelesese imediat că prezenţa lui Negoiţă la ora aceea în Cişmigiu nu putea fi lucru curat, insistă :
— Nu cumva astăzi n-aveţi slujbă la minister ?
— Ba avem... Cum să n-avem ? Numai că... azi... eu personal am avut ceva important de făcut... şi-am dat-o dracului de slujbă.
Atitudinea deprimată' a şefului de serviciu deşteptă, în, ziaristul independent, curiozitatea omului de meserie care umblă să tragă profit pînă şi din vorbele aruncate în vînt..
— Vreo neplăcere ?... Vreo nouă nedreptate ?...
Negoiţă se codeşte să răspundă. Ziaristul însă se încăpa-ţînase parcă să-i scoată cu cleştele vorbele din gură.
— Dar bine, bre omule, tocmai cu mine, ţi-ai găsit să te porţi aşa ?... De ce-mi ascunzi ce ţi s-a întîmplat ?... Nu. mai ai încredere în mine, sau nu mă mai socoteşti demn de intimitatea d-tale ?...
Şi, fiindcă Negoiţă nu se hotărăşte încă să răspundă,, d. Aristotel Macropol continuă aproape agresiv :
— Bravo !... Va să zică, aşa înţelegi d-ta prietenia cit un om ca mine... Să-ţi fie ruşine... îmi pare rău că te-arn cunoscut... Atîta jenă din partea d-tale mă revoltă... D-ta îrni răpeşti voluptatea de a-ţi putea fi folositor... Nu ştii că
524
eu, cînd iau o chestie în mînă, n-o las pînă ce n-o rezolv definitiv ?...
Negoiţă încercă să caşte gura. Nu reuşeşte însă decît să îngîne cîteva cuvinte desperecheate, ca şi cum şi-ar fi dat duhul.
— Ştiu... Ştiu... Numai că... chestia mea... nenorocirea mea... este ceva... ce-va... ce-va... Cam greu s-o poată rezolva oricine...
Ziaristul independent ridică tonul...
— Oricine ?... Pardon ?... Eu nu sunt oricine... Eu sunt cineva... D-ta ştii bine cine sunt eu !... Sunt omul care nu admit să se comită nici o nedreptate în ţara noastră... Şi cu atît mai mult, unui prieten bun ca d-ta... Combat pînă şi nenorocirile, fatalităţile. Dacă ai nevoie de ziarul meu, ţi-1 pun la dispoziţie... Nu uita că eu sunt director de ziar... Nu sunt un salariat oarecare... D-tale însă îţi dau mînă liberă... Poţi dispune de coloanele lui, ca de propriile d-tale lenjuri...
Negoiţă se freacă grăbit la ochi, ca şi cum pînă atunci n-ar fi observat bine cu cine vorbeşte.
— Mulţumesc... Eşti foarte drăguţ... Nu m-am îndoit niciodată de bunăvoinţa d-tale... Dar, contra cui vrei să facem campanie în ziarul d-tale ?...
— Contra celui care ţi-a făcut rău... Contra celui care te-a nedreptăţit... Contra celui care te face să suferi... să fii nenorocit...
— Da, da... Dar vezi că... mie... Mie nu mi-a făcut rău cine bănuieşti poate d-ta... Pe mine m-a bătut Dumnezeu... Dumnezeu, nu oamenii !...
Ziaristul independent tresare, ca şi cum şeful de serviciu ar fi avut intenţia să-1 insulte.
— Dumnezeu !... Cine-i tipul ăsta ?.. Dumnezeu !... Ei bine !... Am să-ţi arăt că eu am ac şi de cojocul lui Dumnezeu !...
Negoiţă Prescureanu îşi face cruce speriat, ca şi cum ar fi vrut să se degajeze de răspunderea unui eventual conflict cu dumnezeirea. în schimb, d. Aristotel Macropol continuă cu atîta insistenţă să-1 tragă de limbă, că în cele din urmă, victima este nevoită să cedeze, şi Negoiţă nu-şi mai poate ascunde secretul tristeţei sale.
525
Şeful de serviciu din Ministerul Artelor începe, aşadar, să-i povestească cu toate amănuntele ei penibile nenorocirea care îl făcuse în dimineaţa aceea să fugă de la minister, ca un dezertor de pe frontul de luptă.
Domnul Aristotel Macropol pare aşa de înduioşat de povestirea lui Negoiţă, că nu mai aşteaptă să ajungă cu ea la sfîrşit şi îi taie deodată şi vorba şi restul lacrimilor care păreau că nu mai contenesc.
— Ai dreptate... Ai dreptate... Chestia d-tale nu se poate rezolva cu ajutorul presei. Ziarul meu, mai ales, nu se poate ocupa cu nişte personaje aşa de insignifiante... în schimb, o poţi rezolva singur... Şi o poţi rezolva cu atît mai uşor cu cît chestia d-tale este o simplă bagatelă... Singura chestie, dealtfel, pe care un om cu mintea întreagă o poate rezolva numai cu propria lui voinţă. Dar, pentru aşa ceva, trebuie să ai, după cum îţi spusei, şi minte şi voinţă... Le poţi avea pe-amîndouă deopotrivă ?... Ai scăpat ca de-o măsea găunoasă, pe care un dentist cu experienţă, ţi-o scoate aproape fără să bagi de seamă... Dar, dacă nu le poţi avea pe amîndouă... să ştii că are să fie rău... Trebuie să le capeţi cu orice preţ, fiindcă altfel eşti pierdut... 'Nu mai e nimic de făcut...
Negoiţă îl priveşte cu ochii umezi încă, fără să-l poată pricepe. D-l Macropol însă nu este omul care spune lucrurile numai pe jumătate.
— Eu, cel puţin, continuă el, dacă aş fi în locul d-tale aş face exact aşa, după cum îţi spun să faci şi d-ta acum... M-aş răfui cu Dumnezeu !... Numai cu Dumnezeu !... Da, da... Chiar aşa... Fiindcă ceea ce mi-ai spus d-ta este adevărat. Numai Dumnezeu singur este capabil să facă un rău aşa de mare unui om atît de încrezător în el...
Abia acum, Negoiţă începe parcă să priceapă şi el, de ce este vorba. Simte însă că nu pricepe îndeajuns, ca să se poată declara satisfăcut... Ziaristul ăsta prea este independent. Prea bate cîmpii... Atîta independenţă începe să-l enerveze... Este aşa de fanfaron că nu ştie măcar unde trebuie să se oprească. Pînă atunci, e drept că îndrăzneala cu care-i vorbise, putea fi pînă la un punct oarecare justificată. De data asta însă; cînd pretinde că el este omul care se poate lua la harţă chiar cu Dumnezeu, înseamnă că aiurează... Este, pur şi simplu, nebun... Şi Negoiţă începe să regrete că a fost aşa slab de
526
înger, şi 1-a pus în curent cu o chestie delicată, care, ia urma urmelor, nu-1 interesa decît pe el singur. Totuşi se jenează să-l întrerupă şi-1 lasă să continuie, curios să vadă unde are s-ajungă.
— Tot ce-ţi pot spune este că nenorocirea d-tale personală are şanse să te pună în măsură să mai dai o lovitură... o lovitură în plin, şi încă una mare... mare de tot... Pentru asta însă, trebuie să lucrezi cu oarecare precauţiune... Să fii calm... cît se poate de calm... Dar în acelaşi timp, să fii, bineînţeles, foarte hotărît şi mai ales să fii curajos !... Trebuie să dejoci obiectivul intervenţiei agresive a lui Dumnezeu care, după culm văd eu, nu este altul, decît nenorocirea d-tale... Odată ce-ai apucat pe calea asta, victoria îţi este ca şi asigurată. Numai, nu trebuie să dai nici un pas înapoi... Să mergi înainte... Tot înainte !... înainte cu orice fel de sacrificii... cu sacrificiul inimei d-tale chiar... La strîm-toare mare, omul nu mai are nevoie de inimă... Bagajul ăsta devine inutil şi chiar periculos... îţi îngreunează libertatea de acţiune... Să-ţi păstrezi numai mintea intactă şi atîta tot... Pricepi unde vreau s-ajung ?... Apoi, după o mică pauză :
— Adică unde vreau s-ajungi d-ta, nu eu !...
Negoiţă, la drept vorbind, nu pricepe nimic. Totuşi însufleţirea, cu care ziaristul independent încearcă să-l pună de acord cu intenţiile lui, începe să-l intereseze.
— Da, da... Zi-nainte... Zi că mi se pare că asta este singura soluţie.
— Bineînţeles !... Nu există decît o singură soluţie...
— Ai dreptate... Dar, care este soluţia asta ?
— Să faci abstracţie de tot ce s-a petrecut şi să te însori numaidecît...
Negoiţă tresare nedumerit...
— Să mă-nsor ?... Cu cine ?
— Cum, cu cine ?... Cu femeia pe care o iubeşti... Cu domnişoara Lilly Ionescu...
Negoiţă nu-1 mai poate suporta. îl apucă.de mîneca hainei, îl scutură agresiv şi—î ţipă în plină figură.
— Cum ai zis ?... Cu domnişoara Lilly Ionescu ?... Asta e domnişoară ?... Pe asta s-o iau eu de nevastă ?... Pe amanta directorului meu general ?...  Cine ?... Eu ?...  Eu ?... Eu ?...
527
Ziaristul independent îl lasă să ţipe şi să-1 zgîlţîie de mî-neca hainei pînă ce oboseşte :
— Da, da !... Pe domnişoara Lilly Ionescu... Şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu c-a fost numai amanta directorului general...
— Eşti nebun !... Eşti... Eşti nu ştiu cum să-ţi mai spun... Drept cine mă iei d-ta pe mine ?...
— Drept cine eşti... Şi dacă-ţi face plăcere, drept cine ai putea fi, dacă, bineînţeles, ai avea minte... minte şi voinţă...
— Să-ţi fie ruşine să vorbeşti aşa... Gogeamite omul bă-trîn... Huo !... Piei din faţa ochilor mei, neruşinatule !...
Domnul Aristotel Macropol însă continuă liniştit ca şi cum n-ar fi sfîrşit încă tot ce-avea de gînd să-i spună...
— Ia bagă-ţi minţile în cap şi nu te mai răţoi aşa, că afacerea asta... degeaba... nu se poate tranşa favorabil decît tot aşa, cum ţi-am spus eu... cu minte întreagă şi cu gura mică... pe tăcute... pe neştiute !... Te-ai întrebat ce-ar fi fost,, dacă întîmplător te-ai fi amorezat de o femeie pierdută pe care ai fi luat-o dintr-un bordel ?... De aşa ceva n-ai auzit ?... Nu ? N-ai citit niciodată „faptele diverse" din ziare ?...
Negoiţă scrîşneşte din dinţi fără să răspundă şi încearcă să-i întoarcă spatele. Ziaristul independent însă îl apucă de pulpana hainei şi-i şopteşte misterios la ureche :
— Nu fi prost, domnule şef de serviciu !... Nu te mai gîndi la ce-a fost... Gîndeşte-te numai ia ce trebuie să fie de azi înainte, domnule... subdirector...
Dar şeful de serviciu nu se mai putea gîndi decît la monstruozitatea ce continua să-1 obsedeze.
— O nevastă cu un copil făcut de altul ?... Nu, nu... Niciodată ! Niciodată !...
— Dar, pe d-ta, eşti sigur că te-a făcut cine trebuia să te facă ?
Voluptatea diabolică, cu care ziaristul independent îi puse această întrebare neaşteptată, îl înfurie ca o dovadă definitivă, a unui adevăr pînă atunci tăinuit.
Negoiţă pare a-şi fi ieşit din minţi :
— Canalie
Canalia era însă un om cu inima curată şi cu mintea limpede.
528
— Nu te grăbi să mă judeci mai înainte de-aţi fi spus-tot ce am de gînd să-ţi spun. E drept că domnişoara Lilly Ionescu nu este ce-ţi închipui d-ta că trebuie să fie o domnişoară adevărată. Dar nici domnişoarele cu copii nu sunt de lepădat. D-ta cel puţin ai mîngîierea să ştii că copilul este al directorului general. Dar, dacă ar fi fost chiar al d-tale,. ai fi fost sigur că este aşa ?... Şi la urma urmelor, ce însemnează atîta ură contra copiilor din flori ?... Nu-ţi aduci aminte ce ţi-am spus mai zilele trecute, despre copiii legitimi ? Se nasc tîmpiţi... Nu seamănă nici unul cu cine ar trebui să semene... Pe cîtă vreme copilul d-tale, dacă spui că eşti sigur că e copilul directorului general, poate să iasă un adevărat geniu... poate să-i semene adică tatălui său adevărat... Şi-atunci, cine are să se laude cu el ?... Directorul general, sau d-ta ?... D-ta, domnule ! D-ta, bineînţeles !..» D-ta, care vei avea norocul să-ţi ilustrezi numele, graţie unui copil din flori... Dacă, întîmplător, copilul d-tale va fi şi el tot un fel de vlăstar anonim de-al iui Agamiţă Dandanache !... Aşa e, c-ai dat lovitura ?... Ce-ai zgîit ochii aşa la mine ?... Nu-ţi mai aduci aminte de Agamiţă Dandanache ?... Cum ?... N-ai fost încă la Teatrul Naţional să vezi Scrisoarea pierdută a lui Caragiale ?...
De astă dată, Negoiţă ascultă încruntat dar fără nici un fel de violenţă în priviri.
— Ia fă bine şi schimbă-ţi capul ăsta, care nu te avantajează deloc... Nu uita că, peste cîtva timp, vei fi subdirector. Ăsta e post... nu glumă... Postul ăsta, într-un minister ca al Artelor, face cît o moşie pe malul Dunării... Teren inundabil, nu altceva... N-ai nevoie, nici de ploaie, nici de soare... Exact ca pe vremea celor şapte vaci grase ale Egiptului... D-ta crezi că puţin lucru este ca o femeie să-ţi aducă în foaia de zestre un scaun de subdirector ?!... Ia gîndeşte-te dacă, în locul directorului general, aleasa inimii d-tale ar fi trăit... hai să zicem, cu ministrul !... Aşa este că în loc de un scaun de subdirector, te-ai fi trezit într-un scaun de deputat ?
Negoiţă strîmbă din nas, făcînd pe dificilul, în timp ce domnul Aristotel Macropol se înflăcărează din ce în ce mai mult :
— Domnule Negoiţă !... Domnule Negoiţă !... Dar, bine, omule, d-ta nu-ţi dai seama ce noroc ai avut !... Nu vezi ce
admirabilă ocazie ai să-ţi baţi joc de fatalitate... De Dumnezeul acela, de care te plîngi că te-ar fi bătut!... Apoi asta, bătaie e !... Unde am şi eu norocul să ma bată Dumnezeu la fel ca pe d-ta !... Nenorocirea d-tale nu este decît ceva aparent... Un fel de idee fixă a d-tale... Haide, haide !... Nu-ţi mai ascunde nedumerirea ca regele Midas, urechile... că d-tale n-are de ce să-ţi fie ruşine... Nu mai face pe bărbierul propriei d-tale infirmităţi imaginare... Bagă-ţi minţile în cap şi înţelege, o dată pentru totdeauna, că astăzi nu mai există nici oameni suferinzi din cauza dragostei, nici regi cu urechile de măgar !...
Apoi, ca şi cum ar fi fost sigur că Negoiţă nu mai putea face altceva decît ceea ce îi spusese el să facă, domnul Aristotel Macropol îi întinde mîna cu prietenie şi-1 amuţeşte definitiv cu o ultimă frază în formă de „post-scriptum" :
— Şi ca să-ţi arăt că-ţi sunt prieten bun, am să-ţi anunţ gratuit căsătoria, în ziarul meu...
Rămas singur, Negoiţă Prescureanu se întreabă nedumerit încotro trebuie s-o apuce... Spre casă, sau spre minister ?... Spre casă, ar fi fost poate prea devreme... Spre minister, ar fi fost poate prea tîrziu... Dar cum trecuse de ora 12, şeful de serviciu se hotărăşte să nu se mai duca nici acasă, nici la minister. Are s-aştepte pe domnişoara Lilly Ionescu în Piaţa Bisericei Albe, pe unde ştia că trece totdeauna cînd vine sau cînd pleacă de la minister şi, odată intraţi în vorbă, au să hotărască împreună ceea ce vor crede ei că este mai bîne.
CAPITOLUL VIII
De cîteva zile, Negoiţă Prescureanu zbîrnîie obraznic ca un aeroplan, care după ce-a reuşit să străbată fără accident stratul norilor plini de ploaie, se simte plutind fără teamă deasupra lor, scăldat în lumina orbitoare a soarelui.
Consiliul directorilor, prezidat de secretarul general, 1-a înaintat la gradul de subdirector. Succesul fostului şef de serviciu este însă cu atît mai mare, cu cît înaintarea aceasta făcută în mod excepţional, îl lasă tot în direcţia artelor, şi
530
anume în postul rămas vacant prin demisia fostului subdirector, care, probabil, reuşise să se învîrtească la Paris mai bine ca la Bucureşti. Mai aşteaptă acum să sfîrşească şi cu nunta, pe care o hotărîse peste o lună şi pe urmă — vorba ziaristului independent — poate să doarmă fără grije şi să guste din plin voluptatea unei vieţi ideale pe care nu i-o mai putea periclita nimeni, nici chiar loviturile soartei, de care învăţase, în fine, şi el, cum trebuie să se ferească.
Negoiţă Prescureanu trăsese cu buretele peste secretul trecutului domnişoarei Lilly Ionescu, iar domnişoara Lilly Ionescu, cu ochii închişi de emoţie şi gura deschisă de uşurare, căzuse în nesimţire şi în braţele viitorului ei soţ, cu conştiinţa împăcată, cu onoarea salvată şi cu perspectiva sigură a unei catedre de limba română la una din şcolile profesionale din capitală.
Deşi, deocamdată, nu erau decît logodiţi, Negoiţă şi Lilly începuseră să se arate în lume tot împreună. Mîncau aproape în fiecare seară numai prin restaurantele de clasa întîi, frecventau teatrele şi cinematografele numai la premiere, iar după fiecare spectacol dădeau cîte o raită şi prin localurile de noapte, cu toate că directorul său general, ca om moral ce era, le numea „localuri de perdiţie".
Ca sâ-i facă plăcere ziaristului independent, mai ales că nici domnişoara Lilly nu cunoştea Scrisoarea pierdută, s-au dus împreună să vadă şi piesa lui Caragiale. Restul timpului, cînd nu sunt la minister sau prin diferitele localuri de petrecere, Negoiţă şi Lilly îşi petrec timpul tot împreună, fie acasă la el, fie acasă la ea. Fericirea lor este complectă, definitivă şi aproape supraumană. Este o fericire echivalentă cu o moştenire neaşteptată, o moştenire care le-a mărit averea personală, mai mult chiar decît ar fi simţit nevoie şi care-i face să fie invidiaţi pe drept cuvînt de toţi colegii lor din minister. Toată lumea este de acord, că nici un alt candidat sau candidată la însurătoare n-ar fi putut visa o partidă mai fericită ca partida celor doi funcţionari, care, din simplii colegi în acelaşi minister, deveneau acum colegi de viaţă pînă la moarte.
Singurele persoane oarecum îngrijorate de perspectivele acestei căsătorii erau cele două proprietărese — a lui Negoiţă şi a domnişoarei Lilly — care, deşi la început se bucuraseră amîndouă la fel de fericirea chiriaşilor lor, de data asta, în-
53Î
«puseră tot la fel sa tremure gîndindu-se la soarta celor două odăi, din care una, probabil, avea să fie sacrificată după nuntă. Ca să le împace pe amîndouă însă, Negoiţă şi Lilly stabiliseră de comun acord, ca după nuntă, să locuiască împreună, cîte o săptămînă pe rînd în fiecare din cele două odăi, pînă la Sfîntul Dumitru, cînd aveau de gînd să-şi închirieze un apartament gol ca să-1 poată mobila după gustul lor şi potrivit avantajelor oferite de cumpăraturile în rate.
E drept că pînă la anunţarea oficială a căsătoriei lor, Negoiţă fusese obiectul veşnic de discuţie al colegilor care îl vedeau aproape zilnic cum se pierde cu firea în faţa domnişoarei Lilly Ionescu, pe care toată lumea o considera ca amanta oficială a directorului general. De data asta însă, odată cu schimbarea situaţiei oficiale a lui Negoiţă, se schimbaseră şi părerile opiniei publice din Ministerul Artelor. Cei mai mulţi dintre funcţionari începuseră să creadă că Negoiţă fusese un mare şmecher, iar directorul general un simplu paravan al acestei dragoste tăinuite, care odată şi odată, tot trebuia să se dea pe faţă. Se zvonise chiar ca domnişoara Lilly ar fi un fel de nepoată a directorului general, care fusese nevoit să ascundă adevărul de teamă să nu i se creeze în minister anumite situaţiuni neplăcute de care se lovesc mai toţi favoriţii sau rubedeniile gradelor superioare. Destul că de data asta, viitoarea nevastă a lui Negoiţă nu mai era taxată ca fosta amantă a directorului general, ci ca propria amantă a viitorului ei soţ legal, fapt care, bineînţeles, trebuia să fie ţinut secret, dat fiind atmosfera de înaltă moralitate din Ministerul Artelor, care după cum am spus, pe vremea aceea, era şi Minister al Cultelor. E drept că în direcţia artelor se găseau şi funcţionari cari din cînd în cînd îşi mai dădeau şi în petec. în celelalte două direcţii însă, — direcţia cultelor naţionale şi direcţia cultelor minoritare — un concubinaj pe faţă ar fi fost o adevărată profanare a corpului funcţionăresc din care, majoritatea era căsătorit, iar restul, ascet.
Această bună şi bruscă schimbare de opinii contribuise fără îndoială ca prestigiul lui Negoiţă să crească pe zi ce trece, văzînd cu ochii. Portarul, intendentul, camerierii şi aproape toţi funcţionarii ministerului, indiferent de gradul lor ierarhic, erau încîntaţi de perspectiva acestei căsătorii
ca şi cum evenimentul avea să se petreacă chiar în sînul propriei lor familii. Fiecare din ei se gîndea probabil la petrecerea cu beţie care avea să înceapă după sfîrşitul serviciului religios, oficiat după cum se spunea, de către un arhiereu, dat fiind asociaţia oficială şi spirituală a artelor cu cultele. Se zvonise chiar că Negoiţă căpătase promisia formală a ministrului, să-i servească de martor la ofiţerul stării civile, iar la biserică avea să-i fie naş guvernatorul Băncii Naţionale, care probabil îi şi pregătise un cadou de nuntă echivalent cu leafa lui de la minister pe trei ani de zile.
Toate aceste zvonuri plăcute treceau pe la urechile lui Negoiţă ca nişte melodii emise de un misterios post de radiofonie, în microfonul căruia nu se produceau decît celebrităţi mondiale. Noul subdirector nu fusese niciodată mai fericit ca acum. Uitase toate umilinţele trecutului său vitreg, şi aproape nu-i venea să creadă parcă nimic din tot ce aflase. Uitase pînă şi destăinuirea dureroasă a domnişoarei Lilly, pe care se hotărîse s-o ia de nevastă, nu atît pentru că o iubea, şi mai mult pentru voluptatea lui personală de a fi fost în stare să înfrunte fatalitatea şi de a face, de data asta, să fie numai aşa după cum îşi pusese el în gînd să fie.
Un singur punct negru mai turbura încă beatitudinea sa de convalescent, după o boală grea şi lungă, pe care la un moment dat, o crezuse incurabilă. Copilul !... Copilul domnişoarei Lilly Ionescu şi al directorului său general, copilul acesta, care din clipa cînd avea să vadă lumina zilei, trebuia să fie... copilul lui. Pentru el, copilul acesta era un adevărat trouble fete. Dacă n-ar fi existat eventualitatea acestui supliment neplăcut, fericirea lui Negoiţă ar fi fost aşa de complectă şi definitivă, că nu i-ar mai fi rămas să-i ceară lui Dumnezeu nimic altceva decît un singur lucru... Tot un copil... Dar, bineînţeles, un copil care să fie al lui cu adevărat, un copil care să-i fie trimis în mod legal după noua luni de căsnicie şi nu un copil expediat prin fraudă de către un alt tată, numai după patru luni de la nuntă...
De cîtva timp, Negoiţă nu face decît să combine fel şi fel de planuri, graţie cărora speră să poată aranja chestia copilului înainte de sosirea lui pe lume. Dar, pentru aşa ceva,, trebuia să cadă de acord mai întîi cu domnişoara Lilly, pe care însă deocamdată nu ştia cum s-o convingă ca să accepte şi ea ce-i trecuse lui prin gînd. La un moment dat,
532
535
Negoiţă se gîndise că soluţia cea mai bună ar fi fost avortul. Conu Iorgu Mătăsaru, bunul său prieten de la „Capsa" îl informase că în Bucureşti se găsesc foarte multe moaşe şi chiar medici comunali, care, sub o formă sau alta, contri-buiesc cu succes la împuţinarea populaţiei din ţara românească, nu numai cu clienţii pe care îi omoară cu zile, dar în mod anticipat, chîar cu clienţii care nu apucă să vadă bine lumina zilei. Dar tot conu Iorgu Mătăsaru îi atrăsese şi atenţia că domnişoara Lilly n-are să primească niciodată să-şi pericliteze viaţa pentru plăcerea unui bărbat, care, la drept vorbind o acceptase de nevastă, nu aşa după cum era atunci, ci aşa după cum îl pusese în curent că are să fie după patru luni. Şi afară de asta, între el şi domnişoara Lilly, mai era cineva la mijloc. Era directorul său general, adevăratul tată al copilului, care, deşi se lepădase oficial de el, ar fi dorit poate să ştie că are şi el un copil, chiar cu alt nume decît al lui. Şi Negoiţă, care nu fusese în viaţa lui „tată", îşi dădu totuşi seama că un tată adevărat nu poate renunţa aşa uşor la perpetuarea propriei sale rase, chiar cînd ea s-ar fi produs în condiţiuni ce-ar fi lăsat de dorit.
Deocamdată, dar, Negoiţă socoteşte că cel mai cuminte lucru, este să aştepte. De ce s-ar grăbi să vîndă pielea ursului din pădure ? S-ar putea ca copilul să se nască debil şi să moară mai înainte de a fi în stare să pricinuiască adevăraţilor lui părinţi durerea unei pierderi ireparabile. Şi Ia urma urmelor, chiar dacă n-ar fi aşa, după cum presupune el, pentru ce l-ar jena existenţa unui copil care nu este al lui ?... Dacă, întîmplător, domnişoara Lilly ar fi fost o femeie stearpă şi el, Negoiţă, simţind cu timpul nevoia unui copil, s-ar fi hotărît să adopte unul ?... N-ar fi fost oare acelaşi lucru, ca şi cum ar fi crescut, copilul directorului său general ?
lata pentru ce Negoiţă crede că, deocamdată, singura soluţie posibilă şi onorabilă din toate punctele de vedere este numai soluţia unui copil adoptiv, soluţie care-i poate satisface deopotrivă pe cîteşitrei : şi pe el, şi pe domnişoara Lilly şi pe directorul lor general...
O întîmplare neprevăzută însă, o întîmplare brutală ca un fluid magnetic, care face să devieze acul busolei, îl face
534
să dea ochii din nou cu bărbierul regelui Midas. Ciudatul personaj, despre care nu ştia încă nici acum ce trebuia să creadă, îl aştepta parcă anume, exact în acelaşi loc unde îl în-tîlnise cîteva săptămîni în urmă — în Piaţa Palatului regal, în care cele trei ceasornice de precizie, continuau să marcheze timpul cu aceeaşi exasperantă aproximaţie.
De data asta însă, întîlnirea lor părea că-i înfurie mai puţin ca la prima dată. Negoiţă, care probabil uitase că-şî pusese în gînd să se răfuiască cu el la prima ocazie, se mărgini, după salutul de rigoare, să-l întrebe numai de sănătate. Totuşi, nu se putu abţine să nu adauge şi o mică glumă nevinovată :
— Ce mai faci, amice ?... Probabil, iar ai venit să controlezi ceasornicele.
Bărbierul regelui Midas îi răspunde tot aşa de calm, dar cu aceeaşi veche insistenţă diabolică în voce :
— La ce bun ?... D-ta crezi că în ţara românească numai ceasornicele suferă de nepotriveală ? Mai sunt şi alte lucruri şi încă multe... foarte multe... De aceea am şi căutat să te întîlnesc... Vreau să-mi iau rămas bun, fiindcă plec... plec pentru totdeauna...
Răspunsul acesta neaşteptat deşteaptă în Negoiţă oarecare curiozitate. Deşi preocupat de lucruri mult mai serioase, noul subdirector din Ministerul Artelor nu-i putu totuşi refuza vechiului său prieten prelungirea convorbirei cu cîteva minute încă. Negoiţă observase cu uimire că pretinsul bărbier al regelui Midas îşi pierduse cu totul tonul agresiv de odinioară şi că, de data asta, vorbea tot aşa de normal, ca oricare alt cetăţean român veritabil, şi nu aşa cum se prezentase la început, ca fost cetăţean al unei Phrigii dispărute. Totuşi motivul plecării sale precipitate nu-i păru lucru curat. Bărbierul regelui Midas, pretindea că este nevoit să facă lucrul acesta, din cauza descoperirii unui fapt extraordinar, un fapt care, dealtfel, nu s-ar fi putut petrece nicăieri pe lume, decît bineînţeles în România şi, mai ales, numai şi numai în vechea capitală a Moldovei. Individul se plîngea că, trecînd întîmplător prin Iaşi, vizitase printre alte instituţii culturale, şi muzeul comunal unde descoperise, păstrat cu grijă într-o vitrină de sticlă şi pe o pernă de catifea roşie, un brici, a cărui notiţă explicativă, era : „Briciul lui vodă Cuza", iar
535
cu Utere mal mici „dăruit oraşului Iaşi de către marele său sfetnic Mihail Kogălniceanu".
Negoiţă Prescureanu, care pînă atunci îl ascultase cu o curiozitate plină de bunăvoinţă, se enervează deodată brusc, şi încearcă să-1 oprească :
— Eh !... Eh !... Eh !... Iar ai început să mă razi cu fleacurile d-tale ?... Se cunoaşte că ai fost bărbier !... Crezi că mie de briciul lui vodă Cuza îmi arde acum ?...
Odată cu el însă, începe să se aprindă şi individul :
— Cred şi eu !... Cum o să-ţi ardă de-aşa ceva ?... De un lucru care nu poate să existe... care n-a existat niciodată... Numai ieşenii sunt capabili să se mîngîie cu asemenea idei fixe...
Deşi nu era ieşean, Negoiţă se enervează şi mai tare :
— Cum nu există, domnule, dacă zici că l-ai văzut ?...
— De văzut, l-am văzut !... Numai că, ce-am văzut eu, nu este briciul lui vodă Cuza... E un „Solingen" oarecare... Un brici cu marca „Doi gemeni".
Lui Negoiţă i se pare că individul încearcă să devină iar obraznic.
— Ia ascultă, domnule !... Cum îndrăzneşti d-ta să pui la îndoială afirmaţiunea marelui nostru Kogălniceanu ?
— Dar d-ta cum îndrăzneşti să pui la îndoială chipul lui vodă Cuza ?... Cum era să fie briciul lui Cuza, dacă Cuza n-a avut nevoie niciodată de brici în viaţa sa ?... Cuza purta barbişon... Nu i-ai văzut niciodată portretul ?...
Negoiţă încearcă să-şi reconstitue în minte, figura lui vodă Cuza. Dar fiindcă nu reuşeşte, coboară tonul, convins pe jumătate :
— Poate să ai dreptate... Nu zic... Dar, vezi că... nici pe Kogălniceanu, nu-1 poţi contrazice aşa cu una, cu două. D-ta ştii cine-a fost Kogălniceanu ?... Cel mai mare om al nostru, de pe vremea lui...
— Ştiu, ştiu... Cum să nu ştiu, dacă am fost colegi !... Pe vremuri am avut amîndoi aceeaşi meserie.
— D-ta cu Kogălniceanu ?... D-ta, domnule ?...
— Bineînţeles !... D-ta nu ştii că Kogălniceanu a fost bărbierul lui vodă Cuza, după cum am fost şi eu bărbierul regelui Midas ?... Numai că eu i-am fost bărbier în permanenţă... Toată viaţa mea, n-am făcut decît meseria asta... Kogălniceanu însă nu i-a fost decît o singură dată... în
536
timpul domniei, şi-anume, atunci cînd vodă Cuza a fost nevoit să se lase ras de sfetnicii lui... Cînd a abdicat... Şi-a-tunci 1-a ras Kogălniceanu... Dar nu cu briciul pe care 1-a dăruit Muzeului din Iaşi... cu altceva... Cu actul de la 11 februarie 1866...
Negoiţă Prescureanu, care.tot nu pricepe de ce este vorba, încearcă să se revolte din nou :
— Cum, domnule ?... Aşa păreri proaste ai d-ta, despre oamenii mari din ţara' noastră ?...
Bărbierul regelui Midas continuă să protesteze cu surîsul său de om enigmatic şi cu următoarele fraze, pe cari Negoiţă le ascultă cu gura căscată :
— Cine spune că Kogălniceanu n-a fost om mare ?... Dar d-ta nu ştii ce înseamnă a fi om mare. Nu ştii, fiindcă n-ai ajuns încă să înţelegi că mărimea oamenilor nu e la fel, şi că una este mărimea omului care rămîne vecinie mare, şi alta este mărimea omului care rămîne ceva mai mic... Un om mare înseamnă în primul rînd, un om inteligent... Dar un om inteligent, ca să fie cu adevărat mare, trebuie să fie un om jovial, un farsor, aşa cum erau, pe vremea noastră, zeii din Olimp, care-şi băteau joc de zeii din Infern, tot mari şi ei, dar întunecaţi şi siniştri... Imposibil să te poţi apropia de ei ca să le masori mărimea... Aşa a fost şi Kogălniceanu al dv., a fost ca zeii noştri din Olimp, nu ca cei din Infern... Şi ca om mare ce-a fost — dar om mare, jovial şi farsor, nu întunecat şi sinistru ca alţii — cum ştia că, după moarte, cuvîntul lui are să fie literă de Evanghelie, probabil c-a vrut să se distreze pe seama ieşenilor, a căror fanfaronadă grozav trebuie să-1 fi plictisit şi pe el în timpul vieţii... Şi cum nu le putea dărui actul oficial de la 11 februarie, care trebuia păstrat în Arhivele Statului de la Bucureşti, i-a îmbrobodit cu ceva mai pe înţelesul tuturor şi le-a gîdilat amorul propriu de compatrioţi ai lui vodă Cuza, cu un brici „Solingen" marca „Doi gemeni".
Negoiţă începe să rîdă cu hohot. îşi dă seama că orice-ar face, tot nebunul din Piaţa Palatului regal are să fie mai tare ca ei. Individul avea dreptate. Briciul lui vodă Cuza de la Iaşi nu putea fi decît o „şotie" de-a lui conu Mîhalache, cu care, îşi aduce aminte că bunul său prieten Iorgu Mătăsaru îi povestise că s-ar fi înrudit prin alianţă de spirit... Şi iată cum Negoiţă găsi momentul binevenit, să ia contact din nou
537
cu trecutul nostru istoric, din materialul căruia însă nu-1 pasionase decît războaiele. Gluma lui Mihail Kogălniceanu o găsea admirabilă. Avea de gînd s-o comunice şi domnişoarei Lilly şi directorului său general. Era sigur că are să obţină cu ea un succes formidabil. Un lucru însă îl punea totuşi pe gînduri. Nu înţelegea de ce gluma lui Kogălniceanu supărase aşa de rău pe bărbierul regelui Midas, ca să-l hotărască să părăsească definitiv ţara românească. Profită deci de buna dispoziţie a amîndurora şi încearcă să reia discuţia ce părea sfîrşită :
— Şi pentru atîta lucru de nimic, te-ai hotărît să ne părăseşti pentru totdeauna ?...
— Bineînţeles !... Ce vrei să mai fac în ţara dv., în care oamenii nu au curajul să afirme nici măcar ce văd cu ochii lor ?... A fost destul ca Kogălniceanu să arunce o vorbă în vînt şi ieşenii s-au şi grăbit să facă, dintr-o lamă de oţel scoasă din uz, o relicvă naţională, cu care sunt sigur că nu numai vodă Cuza, dar nici sfetnicul său n-ar fi avut curajul să se radă vreodată singur... Plec, fiindcă nu admit ca Kogălniceanu să fi fost mai tare ca mine. Şi afară de asta, plec, fiindcă eu, care nu sunt român, îmi dau seama, deşi cam tîrziu, că nu este bine să-mi vîr nasul acolo unde nu-mi fierbe oala...
Şi bărbierul regelui Midas, care îşi preparase un cap de circonstanţă, întinse mîna lui Negoiţă.
Noul subdirector din Ministerul Artelor găsi momentul acestei despărţiri definitive aşa de solemn, că nu îndrăzni să-l lase să treacă fără să-i destăinuiască şi el ceva în schimb — fericirea lui :
— Regret că pleci aşa curînd. Dacă ai mai fi întîrziat măcar o lună, aş fi avut plăcerea să te invit la nunta mea...
Individul surîse şiret, ca şi cum n-ar fi aflat nimic nou.
— Eram sigur că ai să sfîrşeşti aşa... Felicitările mele... Şi să-ţi dea Dumnezeul dv., noroc !...
încîntat, Negoiţă îi răspunde la fel, cu şiretenia aceluiaşi surîs.
— Cum ?... Te îndoieşti de norocul meu ?...
— Ba, de norocul d-tale nu m-am îndoit niciodată, fiindcă norocul oamenilor în genul d-tale, am avut ocazia să-l prevăd adesea şi în ţara mea. Aş vrea să te-ntreb însă, cu cine te-nsori ?... Cu fata ministrului ?...
538
Negoiţă surîde dificil :
— Aş !... De unde ?... Cu amanta directorului meu general...
— Bravo !... Dacă te-ar putea auzi nefericitul meu stăpîn, sunt sigur că te-ar săruta de bucurie... Şi mai spune lumea că regele Midas n-a avut dreptate cînd 1-a preferat pe Pan lui Apollo !
Negoiţă Prescureanu, care deocamdată nu înţelege aluzia bărbierului, se grăbeşte să-l pună în curent nu numai cu evenimentul căsătoriei apropiate, dar şi cu micul amănunt secret încă, deoarece pînă atunci nu-1 cunoştea decît el, domnişoara Lilly, directorul său general, conu Iorgu Mătăsaru şi ziaristul independent. Cum însă chestia copilului era socotită rezolvată în mod definitiv, Negoiţă nu avea de ce să se jeneze, mai ales, că ştia că individul pleacă din ţară pentru totdeauna.
Bărbierul regelui Midas îl ascultă cu acelaşi surîs cu care altădată îl întîmpinase pentru prima oară în aceeaşi Piaţă a Palatului regal, iar după ce sfîrşeşte, începe să-l bată uşor pe umăr, cu satisfacţia profesorului care îşi vede elevul pro-gresînd :
— Ai dreptate... S-ar crede că soluţia copilului adoptiv este cea mai bună, dacă nu chiar singura soluţie posibilă. Dealtfel, este aceeaşi soluţie pe care, la început, crezuse că o poate adopta şi regele Midas, pentru a-şi putea ascunde infirmitatea unor urechi care nu erau ale lui. Dar, ce folos !... Dacă regele Midas s-ar fi ras singur, bineînţeles, că nimeni n-ar fi putut bănui vreodată că regele meu avea urechi de măgar. Pe rege însă îl rădeam eu... Şi pe mine, să nu crezi că m-a încîntat vanitatea omenească, ci numai voluptatea adevărului m-a făcut să denunţ acest fapt divers istoric, chiar cu rizicul de a-1 fi plătit cu viaţa mea. Dar după cum vezi posteritatea mi-a dat dreptate mie. Deşi am murit amîndoi, regele Midas continuă să trăiască graţie numai amintirii urechilor sale de măgar, iar eu, graţie numai curajului de-a fi denunţat la timp, un lucru anormal. Acelaşi lucru se va întîmpla de data aceasta şi cu copilul d-tale care, probabil, are să semene, nu cu d-ta, ci cu adevăratul său tată, pe care nu-1 vei cunoaşte decît d-ta, tot aşa după cum şi urechile regelui meu nu fuseseră cunoscute decît de mine singur. Or, în cazul acesta, bărbierul regelui Midas nu voi mai fi eu...
539
Vei fi d-ta... Vei fi bărbierul propriului d-tale copil, pe care oricît ai încerca să-1 treci lumii drept copilul d-tale, pentru d-ta va rămîne totdeauna copilul directorului general.
Negoiţă Prescureanu, amuţise ca un personaj de cinematograf. A doua lui întîlnire cu bărbierul regelui Midas, îl scosese pentru totdeauna din rîndul oamenilor normali. Fericirea, pe care o întrezărise la un moment dat, se volatilizase ca un ultim gogoloi de naftalină, din dulapul în care îşi pusese la păstrat toate hainele de iarnă. Moliile aveau să-i mănînce întreaga garderobă, iar el o să rămînă gol puşcă, mai gol ca Iov după ce-1 pedepsise Dumnezeu.
Se gîndea că la fel are să-1 pedepsească Dumnezeu şi pe el fiindcă, urmînd sfaturile ziaristului independent şi guraliv, se luase la harţă cu acela care, singur, poate face pe om fericit. La ce-i foloseşte acum gradul de subdirector în Ministerul Artelor, cînd copilul femeii pe care o iubeşte nu este copilul lui, ci copilul directorului său general ?
Negoiţă îşi simte ochii umezi de lacrimi şi mîinile pline de o sudoare rece, care îl face să tremure, intoxicat parcă de o idee fixă, fără remediu şi fără nici o raţiune morală de a fi...
La un moment dat, bărbierul regelui Midas îl întreabă din nou, semnificativ :
— Mai ai să-mi spui ceva înainte de plecare ?... Gîn-deşte-te bine, fiindcă, pe mine, ţi-am spus, că n-ai să mă mai vezi niciodată... De auzit, poate ai să mai auzi vorbindu-se de mine. De cînd mi-am pierdut stăpînul şi patria, călătoresc ca un cîine jigărit prin toată lumea. Dar, după ce-ai avut norocul să vorbeşti odată cu mine, de prisos să-ţi pierzi vremea să mai vorbeşti şi cu alţii.
Totuşi lui Negoiţă parcă tot nu-i vine să creadă, că individul are de gînd să plece pentru totdeauna.
— Cum aşa ?... E-adevărat ?... Pleci pentru totdeauna r
— Adevărat... Mă-ntorc în ţara umbrelor, de unde n-ar fi trebuie să mai plec niciodată. Acolo, cel puţin o să mă simt ca şi în ţara mea, care nu mai există nici ea...
De data asta, declaraţia bărbierului îi pare categorică şi definitivă. Emoţia lui Negoiţă nu mai cunoaşte margini. Trăieşte parcă clipa unei rupturi de dragoste. Se gîndeşte chiar la o eventuală ruptură cu domnişoara Lilly. Nu îndrăz-
540
neşte să spună însă nimic din ce-i trece prin gînd şi încearcă să ocolească fraza despărţirii, cu o nouă întrebare :
— Aş fi vrut să te mai întreb ceva... Un singur lucru numai... Un lucru de nimic... Un lucru însă, pe care totuşi nu îndrăznesc să te întreb...
— Hai !... Hai !... îndrăzneşte... îndrăzneşte, fiindcă este pentru ultima oară cînd mă mai poţi întreba ceva...
Negoiţă simte cum i se încurcă deopotrivă şi limba în gură şi ideile în cap.
— Aş fi vrut să te întreb... să te întreb... să te întreb,
ce-i de făcut ?...
— Un singur lucru... Să renunţi pe toată linia... Negoiţă tresare, oarecum înviorat :
— Vrei să zici la însurătoare ?...
— Da... La însurătoare şi, bineînţeles, încă la ceva... La tot ce ţi-ar putea face să-ţi crească şi d-tale urechi de măgar...
Negoiţă îşi plecă resemnat capul, ca un bou în sala abatorului.
— Am înţeles !... La înaintare !...
— Mai ales la înaintare. Nu uita că fără însurătoare, înaintarea d-tale nu mai este motivată cu nimic altceva...
Negoiţă nu se dă totuşi bătut:
— Dar dacă am fost înaintat odată subdirector, cum aş mai putea să renunţ ?...
— Treaba d-tale !... Eu atîta-ţi pot spune. Şi asta ţi-o spun, fiindcă îmi place să cred că de data asta, cel puţin, ai să mă înţelegi... Grăbeşte-te cît te mai văd încă tot cu urechi de om... Altminteri îţi cresc urechi de măgar şi d-tale cu siguranţă...
Bărbierul regelui Midas îi strînge apoi mîna uşor, aşa ca şi cum o adiere de vînt ar fi mîngîiat un moţ catifelat de trestie verde şi dispare ca şi cum ar fi intrat în pămînt...
Rămas singur, Negoiţă Prescureanu se trudeşte parcă să se deştepte dintr-un somn adînc în care fusese chinuit de un vis urît. Priveşte în jurul lui şi nu se mai vede decît pe el singur, dar nu se mai simte mare şi puternic, cum se crezuse la un moment dat. Se vede cu totul altfel de cum se văzuse
541
pînă atunci. Se vede străveziu ca şî cum ar fi fost de sticlă. Un pocal de preţ pe care bărbierul regelui Midas, îl umpluse cu o licoare otrăvită — licoarea VOLUPTĂŢEI ADEVĂRULUI.
Cîteva clipe, noul subdirector din Ministerul Artelor rămîne pironit locului, ca un om care şi-ar fi pierdut deodată şi vederea şi graiul şi minţile. Nu se mai mişcă de teamă să nu se atingă de ceva, care ar putea să-l spargă şi să-l golească de harul dumnezeiesc, cu care păcătoşii pămînteni nu. se împărtăşesc decît pe patul morţii.
La un moment dat, încearcă să-şi deschidă ochii. Dar lumina zilei îl orbeşte cu atîta putere, că Negoiţă îşi dă seama, că pentru dispariţia ruşinei ce şi-o simte pictată pe obraz,, nu poate exista decît o singură soluţie... închiderea ochilor pe veci !...
Ca şi slăbănogul din Capernaum, Negoiţă nu-şi mai aştepta acum salvarea decît de la singurul adevărat făcător de minuni. Dar acesta nu mai există de mult, decît în imaginaţia celor care încă mai cred în el. Negoiţă îşi aminteşte atunci de textul evanghelic : „Crede, şi credinţa ta te va mîntui".....
Negoiţă însă nu mai ştie în ce trebuie să creadă. Nimic nu-i mai poate fi de folos. Nu mai aşteaptă pe nimeni să se-apropie de el cu surîsul pe buze. Nu mai are încredere nici în prietenii falşi, nici în prietenii adevăraţi. N-ar putea spune cari anume sunt unii şi cari sunt alţii... Dar nu mai are încredere nici în dimnişoara Lilly, nici în directorul său. general, nici în bărbierul regelui Midas, nici în domnul Aristotel Macropol. Nu-i mai rămîne să se încreadă decît în norocul său de aci de pe pămînt şi în fericirea ce-i va fi probabil rezervată pe lumea cealaltă.
Dar timpul trece, fără ca Negoiţă să-şi poată da seama că numai el singur stă pe loc. Dintre cele trei ceasornice de preciziune din Piaţa Palatului regal, nici unul nu marchează, ora la fel cu altul. Negoiţă simte că, dacă le-ar putea face să se oprească brusc şi odată cîteşitrele, ar putea îndrepta tot ce merge pe lume anapoda şl, odată cu îndreptarea ceasornicelor, s-ar îndrepta cu siguranţă şi pe el.
Dar Negoiţă nu se mai simte a fi tot „El". Negoiţă nu se mai recunoaşte. Negoiţă este alt om, un om pe care nu-1 cunoaşte încă personal, dar pe care, probabil, odată îl va. cunoaşte îndeajuns ca să se poată dezgusta şi de el, la fel cum
542
se simte dezgustat şi de sine însuşi. Numai că de cînd a rămas singur în Piaţa Palatului regal, în care continuă să se învîrtească mut ca o placă de fonograf fără acul de transmisiune, Negoiţă simte că n-are să se mai poată regăsi niciodată...
Locul, pe care-1 ocupase pînă atunci în spaţiu, a devenit deodată gol. Şi golul acesta plin de întuneric se întinde ca în vis peste tot. Negoiţă nu-şi mai aduce aminte de nimic. A uitat că este subdirector în Ministerul Artelor, a uitat că e logodit cu domnişoara Lilly Ionescu, a uitat că peste patru lurti va fi tatăl unui copil care nu va fi al lui... A uitat şi cine este... A uitat şi cine spera să poată fi... A uitat pînă şi buna-cuviinţă de a nu călca oamenii pe picior...
O palmă viguroasă însă i se opreşte drept în piept şi o voce cunoscută îl face să reia contactul cu realitatea. Este aceeaşi voce care cîteva zile în urmă îi spărsese urechea în Cişmigiu. Este domnul Aristotel Macropol, ziaristul independent.
— Ce faci, norocos egoist ce eşti ?... Nu-ţi mai recunoşti nici măcar prietenii care-ţi sunt binevoitori ?...
Negoiţă, care şi-a regăsit echilibrul, îşi priveşte prietenul cu oarecare nedumerire. Parcă nu-i vine să creadă că este adevărat. Deocamdată încearcă să se reconstituiască, miş-cîndu-şi numai picioarele. Apoi după primii paşi, încercă să şi vorbească. Fălcile însă nu-1 mai ajută şi. se mulţumeşte să facă doar cîteva semne cabalistice pe care ziaristul nedumerit, le comentează cu un vădit aer de compătimire.
— Dar ce ţi s-a întîmplat, bre, omule ?... Nu cumva te-a paralizat fericirea ?
Cuvîntul „fericire" îl face pe Negoiţă să-şi regăsească deodată şi glasul şi minţile. Fericirea lui nu fusese decît o cursă sinistră în care căzuse ca un dobitoc. Dar ceea ce îl doare mai mult este faptul că această cursă şi-o întinsese el singur. Dacă nu s-ar fi luat după sfaturile primilor veniţi, poate n-ar fi ajuns aici. Lui Aristotel Macropol, mai ales, avea să-i reproşeze cea mai mare nenorocire din viaţa lui. Şi doar observase de la început că este un om guraliv. Dacă nu l-ar fi ascultat, e drept că n-ar fi fost încă subdirector, dar
543
nici încornorat conştient şi încă prin anticipaţie, n-ar fi fost.,.. O mai mare ruşine ca asta nici că se poate pentru un funcţionar al statului... Abia acum înţelege el bine că nu mai are nimic de pierdut. Dacă ar putea scăpa barem, cu obrazul curat. Un obraz curat face mai mult ca un fotei de subdirector în care nu va putea trona decît cu ochii închişi de ruşine. Şi Negoiţă se întreabă, dacă n-ar fi mai bine s-o sfîrşeascâ definitiv şi cu ziaristul independent, tot aşa după cum, cîteva minute în urmă, o sfîrşise şi cu bărbierul regelui Midas. Momentul era binevenit. Numai că nu ştia cum să înceapă ca să poată sfîrşi mai curînd. Norocul lui însă că tot ziaristul îi veni în ajutor la timp.
— Nu cumva de cînd eşti subdirector, ai început sa te-jenezi de mine ?... Nu-ţi mai convine să umbli cu oameni fără titluri oficiale ?...
Negoiţă îl priveşte de sus, de sus de tot, ceva mai de sus chiar, de cum s-ar fi găsit într-un aeroplan...
— Nu... Nu mă jenez... Mi-e ciudă numai că te-am. cunoscut şi ţi-am urmat sfaturile... ca un prost... Dacă nu erai d-ta la mijloc, eu n-aş fi ajuns aici unde am ajuns !
Ziaristul îl măsoară din cap pînă în tălpi cu oarecare dispreţ.
— Dar pretenţios mai eşti şi d-ta, domnule subdirector !.... Nu cumva ai fi vrut s-ajungi dintr-o dată ministru ?...
— Ba, ministru, nu... Dar nici de rîsul lumii, aşa cum sunt azi !
Şi Negoiţă, care simte că nu mai poate răbda, îşi dă drumul ca un conferenţiar la radio şi îşi varsă tot focul inimii cu o elocvenţă neobişnuită, care începe să impresioneze pînă şi pe guralivul domn Aristotel Macropol.
După ce tăcu unul însă, începu celălalt.
— lartă-mă, dar mi se pare că şi de data asta, tot d-ta eşti greşit... N-ai nici un motiv să te vezi nenorocit, mai ales,, cînd fericirea d-tale adevărată de-abia acum începe să-ţi bată în poartă... Crede-mă..., zău aşa !
Lui Negoiţă i se pare că ziaristul iar încearcă să-şi bată joc de el. Nu se mai osteneşte, dar, să-i răspundă şi se mulţumeşte să-1 privească cu o strîmbătură ironică. Ziaristul însă nu se emoţionează de ironia noului subdirector şi revine cu argumente clin ce în ce mai convingătoare.
544
— Da, da... Fericirea d-tale... adevărata fericire a d-tale, de-abia acum îţi bate-n poartă... Şi ştii cum îţi bate... îţi bate tare... tare şi grăbită... Mai grăbită ca Ştefan cel Mare cînd bătea în poarta Cetăţii Neamţului, după ce fusese bătut
j de turci... Depinde de d-ta să-i deschizi cînd trebuie şi să ! n-o laşi să intre în casă, decît atunci cînd vei fi sigur că-ţi ; va intra pentru totdeauna... Dacă nu-ţi convine soluţia veche, n-ai decît să încerci alta nouă... Soluţii, slavă Domnului, cîte stele sunt pe cer !... Mai ales acum cînd nu mai eşti strîns cu uşa. Acum nu mai eşti forţat să te supui orbeşte fatalităţii... Acum eşti, doar, subdirector... Eşti cineva... Eşti, în orice caz, ceva mai mult decît ce-ai fost ieri... Şi mîine, probabil, dacă vei şti cum să procedezi, vei fi mai mult chiar şi decît eşti azi...
| Negoiţă continuă să-1 privească ironic.
— Vrei să zici ministru...
— Ba, ministru, nu... Te rog să nu-ţi iei nasul la purtare... Dar dacă te laşi turmentat de idei fixe, n-am ce-ţi face. Poate n-ai să mai poţi ajunge nicăieri... Dacă nu cumva vei da chiar înapoi...
Apoi, după o pauză semnificativă :
— Ba nu, zău !... Unde este scris că un subdirector trebuie să fie numaidecît căsătorit ? N-ai decît să nu te mai însori...
De data asta, Negoiţă, îi taie vorba revoltat.
— Bravo !... Frumoase sfaturi continui să-mi dai d-ta !... Ziaristul însă continuă să surîdă fără să se simtă ofensat.
— Apoi, dacă n-ai văzut Scrisoarea pierdută de unde vrei să ştii cum sunt sfaturile pe care ţi le dau eu ?... încearcă să faci cunoştinţă mai întîi cu Agamiţă Dandanache, şi pe urmă să vorbeşti.
Negoiţă îl priveşte şiret pe sub coada ochilor.
— Şi dacă ţi-aş spune c-am făcut-o şi p-asta, ce-ai să zici ?... Da, da... Am făcut cunoştinţă şi cu Agamiţă Dandanache al d-tale.
Ziaristul îl întrerupe autoritar :
— Pardon !... Al lui Caragiale, domnule subdirector... Nu al meu... Al lui Caragiale şi, dacă vrei, al dv., al tuturor românilor de pretutindeni...
i 545
— Al lui Caragiale... al d-tale... ai nostru al tuturor... N-are importanţă al cui este... Destul că aşa cum este acest Agamiţă Dandanache nu este decît un personaj abject, care îmi face scîrbă.
Aristotel Macropol însă, care ca orice ziarist independent are obiceiul să îndrăznească orice, pare a-şi fi pus în gînd cu tot dinadinsul să-l facă pe Negoiţă un om fericit.
— Să nu-ţi fie niciodată scîrbă de ceea ce ai putea fi şi d-ta. Ascultă-mă pe mine, domnule subdirector... Dă-o dracului pe amanta directorului general, că dumitale, ştiu eu ce-ţi trebuie... Dacă ţii cu tot dinadinsul să te însori, ale-ge-ţi altă nevastă... că femei, slavă Domnului, sunt destule... Scaune de subdirector însă sunt mai puţine...
Negoiţă simte că începe să se strîmbe din nou, deşi la un moment dat, crezuse că s-a îndreptat definitiv.
— Dar lumea ?... Ce-are să zică lumea de mine, cînd va afla cum am obţinut scaunul de subdirector ?...
— Lumea ?... Ce vrei să zică ?... Ce-a zis şi de Agamiţă -Dandanache după ce a obţinut scaunul de deputat...
De data aceasta Negoiţă protestează sincer şi revoltat.
— Nu, nu... Asta nu se poate...
— Ba se poate, se prea poate... Fiindcă dacă nu s-ar putea, n-am mai avea nici deputaţi, nici miniştri, nici directori generali, nici subdirectori... nimic... nici un fel de salariaţi ai statului !...
Apoi, după o pauză mai lungă, în care timp Negoiţă se frămînta zadarnic să-i poată răspunde ceva.
— Hai, domnule subdirector !... Hai, domnule Negoiţă !... Renunţă la amanta directorului general, că femeia asta nu face de d-ta... Să nu-mi spui că o iubeşti, fiindcă nu este adevărat... Acum, ţi se pare aşa, fiindcă eşti necăjit... Dar mîine, cînd ai să te limpezeşti la minte, ai să vezi că n-ai să te mai gîndeşti la ea.
Negoiţă Prescureanu scrîşneşte din dinţi fără să poată răspunde, în timp ce domnul Aristotel Macropol îşi freacă mîinile cu entuziasm. Se pare că tăcerea lui Negoiţă convine ele minune ziaristului independent, care aşteaptă, probabil, momentul binevenit să-i dea şi ultima lovitură.
— Uite !... Dacă vrei... Dar numai dacă vrei, bineînţeles... să-ţi dau eu pe cineva de nevastă... Pe nepoată-mea, buni-oară...
Negoiţă tresare din nou, dar nu scoate nici un cuvînt nici de data asta...
— Da, da... Pe nepoată-mea !... Nu e fată mare nici ea... E drept... Dar în schimb, nu-ţi aduce în casă copilul altuia... Dacă vei fi capabil, cu ea ai putea avea un copil al d-tale... Dacă nu, n-are importanţă, că nepoată-mea este dată dracului... Ştie cum să se ferească...
Şi, fiindcă Negoiţă pare a fi amuţit complet, ziaristul independent continuă să vorbească numai el :
— Şi unde mai pui, că protecţia mea face, mi se pare, ceva mai mult ca protecţia unui director general, care azi este, dar mîine poate să nu mai fie... Aristotel Macropol nu are nevoie să te înainteze în minister... Te înaintează în viaţă... în lumea bună... în lumea mare... în lumea în care te poţi învîrti altfel, adică cu mai mult folos, decît în mijlocul pîriiţilor ăştia de funcţionari, care nu au nici un prestigiu social...
Apoi, după o pauză mai mică :
— Spune-mi numai, cum o preferi ?... Blondă sau brună ?...
Abia acum Negoiţă simte că începe să se îndrepte cu adevărat.
— Ce ? Eşti nebun ?... Asta e-ntrebare ?... Mă întrebi cum o prefer, ca şi cum nepoata d-tale ar mai putea fi şi altfel decît aşa cum este... Ba nu zău... Cum este nepoata dumitale ?... Blondă sau brună ?...
— Depinde... După cum îţi place !... Că eu, nu-ţi spusei încă... dar am două nepoate... Una blondă şi alta brună.
în faţa acestei oferte duble, Negoiţă începe să-şi recapete întreaga dispoziţie pe care o socotea pierdută pentru totdeauna.
— Cum ? Cum ?... Două nepoate ?... Şi încă una blondă şi alta brună ?...
— Două, două... Dar la început, să ştii că amîndouă au fost brune. Cu timpul însă, una din ele şi-a vopsit parul blond ca să le poată deosebi lumea mai bine...
Negoiţă, deşi pare încîntat, se fereşte să răspundă :
— Eh ! Ce zici ?... Eu, să-ţi spun drept... Ţi le pun la dispoziţie pe amîndouă. D-ta n-ai decît s-alegi... Să ştii însă că ţin cu tot dinadinsul ca pe una să ţi-o dau d-tale iar pe alta, tot unui băiat bun şi simpatic ca dumneata, care să
546
547
aibă şi el nevoie de ceva protecţie... Aş prefera chiar un prieten de-al dumitale, un funcţionar tot de la Ministerul Artelor, unde văd că sunt numai băieţi de elită... oameni de seamă şi de viitor, nu ca în alte instituţii ale statului, unde după 36 de ani de serviciu, ies la pensie tot subşefi de birou.
Negoiţă parcă s-a pus în grevă. Zîmbeşte şiret, dar nu vrea să deschidă încă gura. în schimb, amîndoi se privesc ia fel, cu aceeaşi bunăvoinţă, ca şi cum ar fi tratat o afacere avantajoasă de pe urma căreia s-ar fi putut obţine chiar ceva mai mult. Totuşi Negoiţă face încă pe dificilul. Ziaristul independent însă, care a mirosit că afacerea este ca şi făcută, se şi grăbeşte să mai arunce în vînt cîteva vorbe dulci.
— Hai domnule Negoiţă... Nu că vreau să-ţi forţez mîna... Dar, de ce n-ar. fi o dată şi aşa cum vrei d-ta ?... Nu ţi s-a urît să fii tot la cheremul altora ? Aşa vrei s-o duci toată viaţa ?... Nu vrei să-ncepi barem de-acum să fii liber ? Cine crezi că are să te împiedice ?... Nevastaa ?... Aş ! De unde... Nepoatele mele îşi văd de-ale lor... că doar sunt fete cu scaun la cap... Nu stau degeaba... Chestia este însă să fii măritată, că dacă eşti femeie cu bărbat, altfel eşti văzută în societate... Reuşeşti mai bine decît ai fi singură, de capul tău... Aşa e lumea... N-ai ce-i face... Parcă domnişoara Lilly a d-tale după ce crezi că umblă ?... După bărbat, domnule Negoiţă... după bărbat, nu după d-ta personal... fiindcă dacă ar fi fost aşa, făcea copilul cu d-ta nu cu directorul general... Asta este femeie ca s-o iei d-ta de nevastă ?... D-ta n-ai priceput încă cum stă chestia?... A scrîntit-o cu directorul general, şi acum umblă să-şi facă mendrele cu un biet subaltern nevinovat... Ruşine, domnule Negoiţă... Ruşine pentru un director general şi pentru o femeie ca domnişoara Lilly care se pretinde cultă, fiindcă spui că este şi studentă...
Apoi, grăbit, ca şi cum l-ar fi invitat să se urce într-un tren, gata de plecare :
— Hai, domnule Negoiţă... Nu mai sta pe gînduri... Hai, mai bine, să-mi vezi nepoatele... Hai să mi le vezi şi, dacă nu-ţi vor place, îţi dau voie să nu mai dai ochii cu mine, toată viaţa d-tale... Te dezleg de orice legătură sufletească cu mine !... Pariez însă că nici n-ai să ştii pe care, din două, ai să alegi... Să mă bată Dumnezeu dacă n-o fi aşa !... Hai să le vezi, şi dacă n-o fi aşa după cum îţi spun eu, să fiu
al dracului, dacă nu mă las de meserie... închid şi ziarul,
închid şi pe „Bărbierul regelui Midas"... Ma-nchid ^ pe
mine undeva departe, în vreun schit de călugări... şi iaca aşa I...
Negoiţă însă continuă să tacă... Tace solemn !... Tace ca sfinxul de la Gizeh, în capul căruia se spune că nu ştie nimeni ce se petrece...
Şi Negoiţă are dreptate. Tace fiindcă, probabil, acelaşi lucru se petrece şi în capul lui. Nu se petrece nimic !... Nimic precis... Sau, mai bine zis, se petrece ceva, dar ce anume, nu ştie nimeni... Nu ştie nici el... Se petrece ceva de care nu-ţi poţi da bine seama... Ceva ce simţi că se petrece numai cînd începi să urci spre ceea ce ţi-ai pus în gînd... cînd urci... te urci... te urci mereu, te urci pînă ce nu mai vezi în jurul tău nimic, nici pămînt, nici cer, nici stele, nici lună, nici soare... pînă ce nu te mai poţi vedea nici pe tine, fiindcă de la un moment dat, începi să te confunzi cu întunericul şi uniformitatea golului imens, în care nu-ţi mai poţi da seama ce faci...
Te urci ?... Sau te cobori ?...
548
NOTE
SCHIŢE ŞI NUVELE
CASA CU GEAMURILE PORTOCALII
(1908)
Ediţia princeps apare în 1908, în colecţia „Biblioteca pentru toţi", nr. 437, Editura librăriei Leon Alcalay, 92 pagini, cu subtitlul Nuvele, avîind în sumar : Casa cu geamurile portocalii, Spovedania unui om putred, In grădina prietenului meu, Manuscrise găsite (Dîmboviţa apă dulce!..., Teatrul în secolul al XlX-lea, Admiraţii meridionale, Rodin, Premiul Nobel, Cazul Nietzsche, O nouă religiune ?).
Deşi volumul de poezii Romanţe pentru mai tîrziu, apărut în acelaşi an, este discutat de principalii critici ai timpului, primul volum de proză minulesciană este înregistrat cu prudenţă şi acuzat de extravaganţă. Astfel, în Viaţa românească, an. IV, nr. 5, mai 1919, p. 286 (într-o notă semnată cu iniţialele A.B.) volumul Casa cu geamurile portocalii este considerat un produs hibrid, confecţionat după modele străine. Ion Minulescu este acuzat de excentricitate, ca şi uneori în poezie, „dîndu-şi osteneala să fie bizar şi întrucîtva reuşind". Comentatorul crede că, după povestirile fantastice semnate de un Hoffmann, un Poe, un Gogol şi „mai ales după ce au scris atîţia simbolişti — era să zic absintişti francezi —, exerciţiile poetului român devin inutile". Hoffmann a fost — după părerea criticului A. B. — „un nevrotic şi un exaltat care şi-a trăit viaţa alcoolizîndu-se, Poe a fost un detracat şi un alcoolic care şi-a trăit halucinaţiile", dar Ion Minulescu „pare să fie un om sănătos, teafăr, care se căzneşte de moarte să facă pe... ciudatul". Sînt totuşi elogiate tablourile plastice din Casa cu geamurile portocalii, plastica fiind o „însuşire a omului zdravăn, sănătos" ; stilul cărţii e considerat îngrijit,  „arătînd cea mai înfloritoare bunăstare  a  sufletului şi
553
a nervilor". Dar în final, avînd în vedere conţinutul povestirilor, Minu-lescu este declarat „un simulant".
Comentariul lui A.B. este reluat, ca idee generală, de Nkolae Iorga în Istoria literaturii româneşti contemporane, voi. I, Crearea formei, 1934, p. 224—228.
O consemnare favorabilă întîlnim în Falanga literară şi artistică, an. I, nr. 9, 7 martie 1910, p. 6, revistă care avea în comitetul de conducere pe Cincinat Pavelescu, E. Lovinescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Zaharia Bârsan, Emil Gârleanu. La „cronica măruntă", Emil Gârleanu mărturiseşte că într-o mahala a Bucureştilor a descoperit prototipul Casei cu geamurile portocalii, întenţionînd prin această relatare să atragă atenţia cititorilor şi criticii asupra scrierii lui Minulescu : „O ! ironie a soartei ! cîtă deosebire între casa indicată de aprinsa închipuire a poetului şi prietenului Minulescu si căsuţa îngenuncheată, în care, portocalie, va fi fost doar, demult, caţaveica 9tăpînei de pe vremuri, în zilele de fericire şi de sărbătoare ale acestor locuri părăsite".
Prin această măruntă observaţie, Gârleanu urmăreşte să facă un serviciu prozatorului, subliniind puterea sa de transfigurare, distanţa enormă de la subiectul real la cel creat prin ficţiune, diferenţa dintre casa existentă într-o mahala bucureşteană şi cea transferată de autor într-un univers exotic şi bizar.
Cei doi comentatori (A.B. şi Emil Gârleanu) nu erau simbolişti şi nu cunoşteau proza simbolistă apuseană de tipul celei impuse de Jean Lorrain sau Villiers de l'Isle Adam. Minulescu era primul scriitor român care aducea la noi o asemenea proză. Era natural, ca şi un spirit destul de conservator în domeniul esteticii ca N. Iorga să nu găsească în proza lui Ion Minulescu decît o bizarerie. De-abia E. Lovinescu elucida caracterul simbolist al acestei opere insolite, preferind simbolismul din poezie şi eonsiderîndu-1 fără interes în proză.
E. Lovinescu, în Istoria literaturii române contemporane, voi. IV, Evoluţia prozei literare, Editura Ancora, Bucureşti, 1928, p. 229, stabileşte o distincţie netă între poezia şi proza lui Ion Minulescu, arătînd că „fantezia grandilocventă străbătută subteran de o reală nelinişte şi de un instinct de migraţie şi nostalgia, susţinută, mai ales, de o retorica şi de o muzicalitate externă covîrşitoare, a putut face din Ion Minulescu un poet funambul dar original şi din atitudinea sa o atitudine de nouă orientare". Ajungînd să compare proza cu poezia minulesciană, E. Lovinescu le separă în mod absolut, ca structură : „tradusă în proză, adică fără sprijinul expresiei poetice şi al muzicalităţii exterioare, aceeaşi fantezie s-a realizat într-o lamentabilă literatură de vervă, de poză, în care
554
singularitatea, dealtfel cu reminiscenţe din Jean Lorrain şi alţi scriitori francezi, ia aspectul flecărelii".
E. Lovinescu, în estetica sa, făcea distincţia între poezia lirică şi poezia epică, ultimul domeniu reclamînd o „atitudine serioasă în faţa vieţii şi a lumii şi apoi o creaţie în jurul acestei axe". Criticul cerea prozatorului o viziune obiectivă, concretizată în fapte precise, fapîe de neînlocuit prin fantezie sau instinct muzical „inefabil şi neorganizat". Cu alte cuvinte, proza cere o organizare a materialului tematic. Referinţele critice lovinesciene vizează mai ales prozele de debut ale poetului : „Atît de colorată şi de expresivă în poezie, grandilocvenţa scriitorului îşi trădează vidul de cugetare şi de simţire în proză. Iată pentru ce "toate «casele cu geamuri portocalii» şi toate «măştile de bronz» şi «lampioanele de porţelan» intră în categoria «balivernelor» cu «yachturi»-fantomă, cu lorzi ce odrăslesc pe la Piteşti, cu caiete «cu scoarţe albastre», cumpărate la «Hotel Drouot», în realitate, nici un interes literar, cu atît mai mult cu cît sunt exprimate într-un stil ce nu depăşeşte cursivitatea ziaristicei mediocre."
D. Murăraşu, în Istoria literaturii române, Editura Cartea românească, 1941, p. 400, defineşte volumul Casa cu geamurile portocalii drept o exploatare a „anormalului".
Trebuie arătat că, înainte de debutul său editorial (1908), Minulescu publicase în Vieaţa nouă fragmente de proză sub titlul Din jurnalul unui pribeag. Chiar din aceste fragmente se poate observa că scriitorul este lipsit de o adevărată vocaţie epică, din care cauză recurge ia o modalitate lirică. Modalitatea este comună poeziei simboliste în genere ; programatic, simbolismul cultivă o proză eterizată, lirică prin refulările pe care le conţine, confesivă, plină de comentarii lirice, explo-rînd straniul, enigmaticul, fantasticul, cu gust pentru paradox şi cu pretenţia de a jongla cu realităţi inefabile. Proza simbolistă e ostentativ lirică.
în poezie, Minulescu opera o voită prozaizare, o convenţionalizare lexicală cu efecte artistice surprinzătoare (de aici succesul romanţelor sale) ; în proză operează o tehnică inversă — Uricizarea, uneori absolută, ce duce la desfiinţarea construcţiei epice şi la înlocuirea naraţiunii cu divagaţia narativă paradoxală.
Casa cu geamurile portocalii, paralelă editorială a Romanţelor pentru mai tîrziu (1908), cuprinde naraţiuni agreabile, cu teme enigmatice, uşor şi parţial apropiate de atmosfera Crailor de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, fără să aibă strălucirea acestora.
555
p. 11 CASA CU GEAMURILE PORTOCALII
Apare în Viaţa literara şi artistică, an. I, nr. 28, 9 iulie 1906, p. 2— 3 ; nr. 29, 16 iulie 1906, p. 1—2 ; nr. 30, 23 iulie 1906, p. 4. Nuvela este reluată fără modificări în volum la p. 5.
într-o oarecare măsură povestirea conţine unele elemente autobiografice. Englezul bizar ce-şi construieşte o casă ciudată, undeva într-o mahala buoureşteană, plină de pitoresc, pare a fi însuşi poetul într-o ipostază ideală. Casa atrage atenţia prin parcul ei misterios, prin geamurile portocalii şi printr-o suită de legende legate de personajul ce-o locuieşte. Locuinţa e tipic simbolistă, cu ceva din refulările arhitecturale ale visurilor poetului. Personaje, de asemenea simboliste, au „parul lung, cu cravate fîlfîitoare şi pălăriile cu borul lat" ; cine nu recunoaşte aici chiar costumul cînărului Minulescu ?
Totul e un joc epic liricizat, un joc de impresii şi viziuni cromatice, de atmosferă ; absenţa analiticului nu ne dă ocazia să conturăm personaje, ci numai medii epice simboliste, localizate într-un eter vegetal, cursiv ca o muzică impresionistă.
Povestirea e socotită chiar de către Ion Minulescu un deghizat manifest simbolist şi e transcrisă cu fidelitate în mărturisirile din 1941 (Nu sunt ce par a fi... din Revista Fundaţiilor regale, nr. 10, octombrie 1941, p. 55—76).
p. 34 MANUSCRISE GĂSITE
Dîmboviţa apă dulce!..., Teatrul în secolul al XlX-lea, Admiraţii meridionale, Rodin, Premiul Nobel, Cazul Nietzsche, O nouă religiune? apar după cum urmează :
Dîmboviţa apă dulce!..., în Viitorul, an. I, nr. 281, 21 august 1908, p. 1 (semnat „Koh-i-noor") ; în volum la p. 79.
Teatrul în secolul al XlX-lea, în Viitorul, an. I, nr. 367, 15 noiembrie 1908, p. 1 (semnat „Koh-i-noor") ; în volum la p. 81.
Admiraţii meridionale, în Viitorul, an. II, nr. 295, 4 septembrie 1908, p. 1 ; articolul este dedicat lui Mistral (semnat „Koh-i-noor") ; în volum la p. 83.
Rodin apare în Viitorul, an. II, nr. 334, 13 octombrie 1908, p. 1 (semnat „M") ; în volum la p. 85.
Premiul Nobel apare în Viitorul, an. II, nr. 365, 13 noiembrie 19C8 (semnat „Koh-i-noor") ; în volum la p. 87.
Cazul Nietzsche apare în Viitorul, an. II, nr. 303, 12 septembrie 1908, p. 1  (semnat „Koh-i-noor") ; în volum la p. 88.
O nouă religiune? apare în Viitorul, an. II, nr. 300, 9 septembrie 1908, p. 1 (semnat „Koh-i-noor") ; în volum la p. 90.
Aceste articole reprezintă începutul carierii de ziarist a poetului ; mai toate sînt simple impresii de reporter sau note de lector.
P- 23 ÎN GRADINA PRIETENULUI MEU
Apare în Revista celorlalţi, nr. 2, 1 aprilie 1908, p. 1. Este reluată în volum la p. 55.
Naraţiunea e un simplu pretext pentru a face, desigur, într-o manieră figurată, consideraţii asupra începuturilor şi chiar asupra programului curentului simbolist. Am putea spune că e un adevărat manifest. Simbolismul e definit printr-un scenariu livresc, printr-un dialog între autor şi ciudatul său prieten (care şi-a uitat şi numele), dar care e un alter ego al lui Minulescu, ca şi englezul bizar din prima povestire, o variantă a unui erou estet, nemulţumit de viaţa obişnuită. Bl cultivă o grădină aranjată după doctrina 'curentului simbolist, imaginînd corespondenţe între diverse opere simboliste şi flori. Prietenul poetului, în ipostaza de grădinar, e un estetician rafinat, trăind în permanenţă voluptatea analogiilor- vegetale  şi viziunilor colorate.
Naraţiunea devine un prilej pentru a întocmi un mic dicţionar simbolist, un dicţionar de corespondenţe între flori şi imagini poetice, între flori şi idei simboliste.
5*86
MĂŞTI DE BRONZ ŞI LAMPIOANE DE PORŢELAN
(1920)
Ediţia princeps apare în 1920 ia Editura librăriei Leon Alcalay, 18 pagini, pe hîrtie obişnuită, cu o copertă semnată de Iser, repre-zentînd o mască (desigur, de bronz) şi un lampion de culoare bleu, cu desene figurativ-orientale. Cartea are şi 12 ilustraţii interioare (tuş negru), aparţinînd tot lui Iser, deşi nu sînt semnate.
Volumul este dedicat iui „Titi Micescu" (juristul Istrate Micescu), cu care fusese coleg de liceu la Piteşti şi apoi de studenţie îa Paris.
Deşi scris după 12 ani de la apariţia Casei cu geamurile portocalii, volumul Măşti de bronz şi lampioane de porţelan are aceeaşi substanţă lirică confesivă, fiind o transcriere a jurnalului unui necunoscut, jurnal „procurat" la o licitaţie publică, în Franţa. In toaie ocaziile, Minulescu inventează o legendă prin care explică misterul fiecărui manuscris, în cazul de faţă fiind vorba de un caiet cu scoarţe albastre.
Ciudatul autor al caietului, născut îa Piteşti (coincidenţă biografică pentru Minulescu), are mania călătoriilor, obsesia peisajelor necunoscute ; călătoreşte, dar ajuns pe Coasta de Azur, este urmărit de tatăl său adevărat, lordul W., cu care, în tinereţe, mama sa avusese o aventura. Pe bordul iahtului „Nirvana", apăsat de spieenuri, de blazări şi de vise, eroul reuşeşte să se piardă într-o călătorie enigmatică, într-un anonimat absolut, contopit cu toate orizonturile lumii.
Şi aici întîlnim elemente autobiografice : Pe iahtul „Nirvana" îşi regăseşte, în biblioteca ce-o are ia dispoziţie, „aproape toţi autorii favoriţi : Baudelaire, Gerard de Nerval, Rimbaud, Laforgue, Villiers de PIsie-Adam, Veriaine, Mailarme, Lautreamont, Oscar Wiîde, Jean Lorrain"... Cabina e decorată cu tablourile pe care şi le doreşte adesea poetul :   patru  panouri  originale  de  Toulouse-Lautrec   (scene   de cafe-
558
concert din care .vu lipseşte Yvette Guilbert), un paravan de Whistler, o acvaforte de Rope (reprezentînd o femeie cu ochii injectaţi de absint), o pisică de Manet etc. Toată atmosfera e comună cu a întregii poezii minulesciene, în special cu cea din ciclul Strofe pentru mine singur. Pagini întregi din acest roman sînt poeme transcrise fără nici o modificare, menţionate aici ca pagini de jurnal. Aceste două modalităţi de expresie literară •— proză şi poezie — nu au nici o diferenţă de conţinut în opera lui Minulescu, sînt lucrate cu aceleaşi elemente lirice, cu aceleaşi intenţionalităţi, trecînd uşor dintr-una într-alta.
Măştile de bronz... ne determină să definim opera de început a iui Minulescu ca o literatură de călător. Un elogiu al călătoriilor, al evadării e poema Partenza pe care o. publică mai întîi în acest volum şi numai apoi, dedieînd-o lui C. Brâncuşi, o introduce în cărţile de versuri.
în critica foiletonistă jurnalul minulescian a trecut aproape neobservat. Perpessicius se referă tîrziu la acest volum, vorbind despre romanul Bărbierul regelui Midas, în 1938 {Menţiuni critice, voi. IV, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1938, p. 180—184). Romanul amintit 1-a nemulţumit pe critic : „...Dacă totuşi ne nemulţumeşte este pentru că d. Ion Minulescu este aici mai prejos decît putinţele sale de prozator, dovedite fie în povestiri cu un umor fantastic ca cele din Cetiţi-le noaptea, fie în jurnale cu veritabil iz de autenticitate umană [sublinierea neas-tră — E.M.], precum  în Măşti de bronz şi lampioane de porţelan."
E. Lovinescu ironizează, aşa cum am arătat, proza „măştilor" şi „lampioanelor".
G. Călinescu nu înregistrează volumul decît la bibliografie, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (1941).
Citit în epocă, a dat poate o senzaţie de artificialitate, de cultivare a unor medii şi spaţii livreşti, dar azi oferă un anumit farmec al unei desuetudini devenită, după simbolism, temă literară. Pasta naraţiunii e aceeaşi cu a primului volum şi în special cu a povestirii In grădina prietenului meu; echivalentul „măştilor de bronz şi lampioaneior de porţelan" este romanţa Bazar sentimental; ca şi romanţa, povestirea e o colecţie de fascinante obiecte simboliste, cu funcţie sugerativă. în livresc, Minulescu se simte ca în elementul său, dar simbolurile rămîn exterioare, cu tot tragismul trucat al deznodămîntului. Lordul W. este un estet tragic, un blazat existenţial ca şi personajele din Casa cu geamurile portocalii.
Comparat cu romanul ulterior, Corigent la limba română, jurnalul Măştilor de bronz, relatează în parte despre acelaşi compartiment autobiografic, dar în alt mod. în roman e mai puţină stilizare, în jurnal
559
stilizarea devine obsesivă. Jurnalul e intens simbolist, deşi prefaţa sa, găsirea unui caiet cu scoarţe albastre, e o convenţie romantică. Călătoria consemnată în jurnal e o evaziune în care eroul se îndrăgosteşte sau întîlneşte eroi de roman, ca de exemplu un erou dintr-o carte a simbolistului Aurier -(„mort la 27 de ani"). Minulescu, în cîteva pasaje, cultivă gratuitatea pură, fantezia dusă pînă la visarea unor peisaje, căutînd să dea o proză de atmosferă. Titlul şi sensul cărţii e tradus prin Romanţa fără ecou („Iubire, bibelou de porţelan...").
Volumul Măşti de bronz şi lampioane de porţelan ilustrează prin caracterul său de jurnal livresc şi trecerea directă de la poezie la proză, de la notaţia poetică prozaizată, la însemnarea narativ-lirică. în textul cărţii sînt intercalate poeme (de regulă romanţe) publicate separat, fie mai înainte, fie ulterior cu mici modificări. Astfel, poezia datată în Măşti de bronz şi lampioane de porţelan : „10 spre 11 decembrie, noaptea", apare în Flacăra, an. III, nr. 9, din 14 decembrie 1913, datată : „1913", cu dedicaţia „lui Alexandru Macedonski" şi în România nouă, supliment literar şi artistic, nr. 12, din 23 mai 1920, p. 1, fără dedicaţie ; în toate volumele de poezii este reluată cu dedicaţia „iui Constantin Brâncuşi" (vezi Opere, voi. I, p. 545).
Romanţa datată „22 aprilie" apare, sub titlul Vasul fantomă, în România nouă, supliment literar şi artistic, nr. 1, 1 februarie 1920, p. 13, cu dedicaţia „lui Constant Tonegaru", cu acelaşi text. în voi. Versuri, 1943, se fac mici modificări (vezi Opere, voi. I, p. 571).
într-o poezie din tinereţe (Viaţa literară şi artistică, an. I, nr. 6, din 15 aprilie 1905, p. 125), intitulată In pribegie, sînt condensate impresiile de la înmormîntarea tatălui, ce amintesc de paginile din Caietul cu scoarţe albastre ; textul e aproape acelaşi :
„Şi mi-ai dat să beau otrava dulce-a ducerii-neştire Şi m-ai legănat în visuri, în extaz şi-n nesimţire, Du-mă iar în zarea-n care tu doar poţi să mă mai duci Şi mă-ngroapă-n cimitirul fără flori şi fără cruci."
în Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, autorul jurnalului îl întîlneşte, la Nisa, pe Jean Lorrain. Cu aceleaşi impresii sau pornind de la aceleaşi impresii, Ion Minulescu scrisese despre Jean Lorrain în Viaţa literară şi artistică, nr. 26, din 26 iunie 1906, semnînd I. Nirvan (La moartea lui Jean Lorrain).
Admiraţia lui Minulescu pentru Jean Lorrain devine treptat o influenţă, aproape nefastă, după opinia lui E. Lovinescu. Acest roman-
cier postnaturalist este propulsatorul unui nou gen de proză în Franţa» după 1885, aducînd o înrîurire a romanului mediilor citadine, populate cu tineri ce duc o viaţă clandestină ; înnoirea constă mai ales în formă, şi atitudine : el scrie cu simpatie complice şi ironică despre medii şi eroi şi acest lucru 1-a fascinat pe Minulescu. Lorrain, fără să fie un romancier extraordinar, marchează trecerea de la romanul naturalist francez la cel psihologic sau, mai exact, după expresia lui Thibaudet, de la romanul documentar la cel romanesc, specie ce devine mai tîrziu o cronică socială.
Minulescu, în jurul anului 1900, lua contact la Paris cu modn Jean Lorrain, pe cînd E. Lovinescu, între 1912—1914, asista la declinul acestei mode, de aici acuzele la adresa autorului Măştilor de bronz care păstrase din Lorrain verva, fantezia exterioară, descripţia ironică şi complice a mediilor.
Textul volumului a apărut, în fragmente, în Vieaţa nouă, an. I, nr. 10, 15 iunie 1905, p. 233 ; nr. 14, 13 iulie 1905, p. 236 ; nr. 15, 1 septembrie 1905, p. 340—344 ; nr. 19, 1 noiembrie 1905, p. 438— 442; în Calendar, 1909, al colecţiei „Biblioteca românească", Editura Socec, p. 310—315, sub titlul Fără început „din voi. Cetiţi-le noaptea, ce va apărea în cursul anului viitor". în realitate n-a intrat în acest volum, şi a mai fost reprodus în Viaţa românească, nr. 8—9, august—
septembrie 1940, p. 8—19.
în revista finlandeză Helsingin Samorat, din 8 martie 1936, Eli—
sabeta Lisitzin traduce un fragment din prima parte a jurnalului mi-
nuîescian
560
CETIŢI-LE NOAPTEA
(1930)
Ediţia princeps apare în 1930, la Editura Cultura naţională, cu un portret de Iser, un desen în peniţă avînd ca fundal o odaliscă.
Volumul, spre deosebire de primele două, a stîrnit discuţii în presă, ■constituind un „caz literar".
Chiar înainte de apariţie, N. Iorga ironizează volumul „care-şi anunţă în titlu chiar cuprinsul" (N. Iorga, op. cit., p. 228). Perpessicius ■elogiază aerul „uşor fantastic" al povestirilor (Menţiuni critice, voi. II, p. 184), ocupîndu-se apoi pe larg de volum (Menţiuni critice, voi. III, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1936, p. 147—152), considerîndu-1 „opera unui poet capricios, neastâmpărat, amuzant şi divers". Criticul ■subliniază ideea de a dedica fiecare povestire unui scriitor român (Oreste, Andrei Naum, Mihail Săulescu şi Dirnitrie Anghei), fără ca povestirile să fie biografii romanţate, ci doar naraţiuni simbolice. Discutînd caracterul iantastic al nuvelelor, Perpessicius nu-1 consideră pe Minulescu apropiat de Edgar Poe, Villiers de lTsie-Adam sau Somerset Maugham, ci mai degrabă de Guillaume Apollinaire, de care aminteşte chiar autorul în întîia nuvelă, De vorbă cu Necuratul, unde sugerează ideea că „Da-mian, enigmaticul, diavolul şi omul de afaceri din zona Predealului neutralităţii e frate bun cu Henore Subrac, şampionul mimetismului uman şi cu Aldavid, falsul Mesia", eroi ai povestirilor iui Guillaume Apollinaire.
Ar merita o discuţie aparte dedicaţiile acestor nuvele ; Oreste, Mihail Săulescu şi Andrei Naum muriseră în război, iar Dimitrie Anghei îşi pusese singur capăt zilelor, împrumutând (o spune Claudia Millian în Despre ' Ion Minulescu, E.P.L., 1968, p. 95) un revolver de la Ion Minulescu : „într-o noapte, într-una din apariţiile lui la Bucureşti, Mitif
îi căuta grăbit pe Minu la cabinetul ministrului unde lucra [era în 1913 director de cabinet în Ministerul de Interne — n.n.]. I-a cerut revolverul, fiind nevoit să ajungă noaptea la ţară. Peste cîteva zile vine teribila veste că poetul Anghei se împuşcase." E o legătură simbolică între sinuciderea lui Anghei şi sinuciderea din Apa, gîsca si femeia, cum e o legătură între faptele povestite în celelalte nuvele şi scriitorii cărora le sînt dedicate. Oreste [Georgescu] a căzut pe front la Predeal, dar halucinaţiile lui au un sâmbure de adevăr, un punct de plecare, mult dilatat de fantezia lui Minulescu. Pe Andrei Naum, Minulescu îl cunoaşte în refugiile la Iaşi, în mahalaua Păcurari, şi identificările biografice sînt posibile. Nuvelele au în aparenţă structura unor scrieri străbătute de o-evidentă gratuitate, dar, cu oarecare atenţie se pot face identificări între faptele imaginate şi cele reale ; aluziile la viaţa scriitorilor au o anume încifrare.
Perpessicius apropie apoi pe Damian-Necuratul de credinţele populare româneşti : „Necuratul d-lui Ion Minulescu este în acelaşi timp Nefărtatul credinţelor noastre populare, patronul lui Peter SchlemihL omul care şi-a vîndut umbra, şi copia, oarecum atenuată, a lui Mefisto-feles, mai puţin din Faust-ul medieval cît din Faust-ul lui Lessing şi Goethe. Un spirit-tovarăş, setos de cunoaştere, avizat, şi călăuză, aşa cum se comportă şi onorabilul Damian-Necuratul din povestirea d-lui Ion Minulescu, cu neofiţii săi. Desigur, d-1 Ion Minulescu nu adînceşte aceste aspecte, pentru simplul motiv că rămîne permanent în basm. într-un basm altoit însă pe contingenţele cele mai familiare."
G. Călinescu {în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Fundaţia pentru literatură si artă, 1941, p. 618) consideră nuvelele din Cetiţi-le noaptea nişte „mistificaţii", „pline mai mult de enormităţi decît de mister", încheind : „Ca să fie credibile, în sens fantastic, aceste basme ar trebui să aibă cîte un simbol. Ideea ocultă însă le lipseşte."
Mai ales titlul volumului îi pare tenebros lui G. Călinescu. Minulescu însă explică într-un interviu (Rampa, 6 mai 1935) : „...îmi place să lucrez înconjurat de tăcerea şi discreţia nopţii. Dintotdeauna eu am fost mai bun prieten cu noaptea decît cu ziua..."
în opera poeţilor simbolişti tema nopţii (nu a nocturnului romantic) a constituit o predilecţie ; amintim, la noi, în afara nopţilor lui Mace-donski, micile poeme în proză ale lui G. Bacovia, Bucăţi de noapte, contemporane cu Cetiţi-le noaptea. Naraţiunile minuîesciene au însă alt sens.
Cu volumul Cetiţi-le noaptea scriitorul descoperă o altă sursă a prozei   sale :   fantasticul,  realitate   cultivată   cu   voluptate   de Charles
562
563-
Baudelaire, Edgar Allan Poe şi chiar de Viliiers de ,1'Isle-Adam şi Guil- < laume Apollinaire.
Considerate creaţii ostentativ spirituale, cu atitudini de „enfant 'terrible", povestirile acestei suite sînt expresia cea mai directă a bonomiei docile şi spirituale cu care Minulescu şi-a scris întreaga operă. Fantasticul minulescian nu cultivă misterul morbid ci doar un fel de straniu, ipostază plasată între grotesc şi ironic.
Cartea e considerată azi ca făcînd parte din vîrstă de aur a anticipaţiei româneşti (Ion Hobana, Vîrstă de aur a anticipaţiei româneşti. E.P.L., 1969). Povestirile lui Minulescu sînt însă numai fantastice şi nu ' •ştiinţifico-fantastice. Fantasticul lui Minulescu e o modalitate de a inova poezia, de a crea o lume mai tonică, cu mai multă poezie, fiind mai \ mult bizarerie decît basm viitorist. Fără să se poată alătura pamfletului fantastic arghezian din Tablete din Ţara de Kuty, povestirile lui Minulescu, din acest volum, nu mai sînt simboliste în structură şi, aceasta este principala lor carenţă, le lipseşte gravitatea fantasticului simbolist.
1C3 DE VORBA CU NECURATUL
A apărut în Cetiţi-mă, an. II, nr. 3, februarie 1922, p. 143—174. dedicată, ca şi în volum, lui Oreste {1891 —1918), poet român, mort în primul război mondial afirmat prin colaborările la Veaţa nouă, traducător din Leconte de Lis1^ şi Baudelaire, autor al volumelor : In umbra .iubirii [1909], Poezii [1911], Himera [1914], Cireşul înflorit [1916]. Nuvela a fost reluată în volumul Ce'tiţi-le noaptea la p. 13.
Descrierea casei lui Damian deconspiră interiorul casei lui Minulescu, textul e plin de figuri de stil din poezii, unele pagini sînt direct autobiografice : „...pe vremea războiului eram şeful de cabinet al ministrului de Interne..." E vorba de ministeriatul lui Vasile Morţun din 1916.
De vorbă cu Necuratul e o povestire cu o tematică faustiană, adaptată însă la convenţiile vremii. E o transpoziţie pentru un alt portativ .a aceleiaşi structuri lirice, tratată însă jurnalistic, cu care ne întâlneam în proza mai veche a poetului. Trebuie reţinut faptul, potrivit observaţiei iui Perpessicius, că diavolul este conceput aici în spiritul credinţelor poporului nostru, este deci autohtonizat, nu exotizat.
Ca tehnică, scriitorul face un amestec între realitatea cotidiană şi cea   fantastică,  între  descrieri  aparent  realiste  şi  planari  în imaginar.
564
Rezultatul e, din punct de vedere estetic, hibrid, dar povestirea are o> cursivitate de netăgăduit.
Nuvela este tradusă în portugheză de Eugenio Navarro sub titiul Un companhiero de viagem, în antologia Novos contos romenos, apăruta la Lisabona în 1964, prefaţată de Victor Buescu.
p. 149 CRAVATA ALBĂ
Apare direct în volum (la p. 99) ; dedicată lui Andrei Naum (1875—1917), scriitor mort în primul război mondial la MărăşeştL Reprodusă în volumul Cine-i autorul acestui roman senzaţional? (la p. 150) fără dedicaţie.
Povestirea Cravata albă e un model de naraţiune fantastică în literatura noastră ; e un fel de fantastic în fantastic, aşa cum există un teatru în teatru : eroul, Toma Radian este un cunoscut autor de nuvele fantastice. Naraţiunea abundă în elemente simboliste : cravata albă, aşezată într-o cutie verde. Chiar scheletul care apare la bal nu e un personaj izolat; poezia lui Minulescu e populată de schelete care ies şi intră în morminte.
P. 162 OMUL CU INIMA DE AUR
Apare în Gîndirea, nr. 4, 1924, p. 343—349, dedicată, ca şi în volum, poetului-erou Mihail Săulescu (1888—1917), căzut la Predeal în primele zile ale războiului din 1916—1918. Reprodusă în volumul Cetiţi-le noaptea la p. 123. Reprodusă, fără dedicaţie, în Cine-i autorul acestui roman senzaţional ?, la p. 68.
Un fragment din nuvelă este reluat şi publicat, sub formă de articol, în ziarul Bucureşti, an. I, nr. 1, 25 martie 1941, p. 1—2.
Un personaj din această nuvelă e tot un scriitor ca şi-n Cravata albă, romancierul Dumitru Dumitrescu -— Dum-Dum, alcoolic de tipul lui Poe. Fluxul epic are caracter de povestire medievală : bătrînul evreu Abraham Zacheul nu poate muri de 300 de ani, pentru că cineva îi furase inima, o inimă de aur, ajunsă prin nenumărate tranzacţii la un bijutier ; bijutierul o transformase în podoabe diverse. Blestemul îi pre-scrisese eliberarea, adică posibilitatea morţii, numai după ce ar fi colectat  toate  bijuteriile  confecţionate  din  inima lui  de  aur.  Timp de
565
trei secole îşi adunase aproape toată inima, dar ultima bucăţică de aur, făcută inel, era în posesia scriitorului de nuvele fantastice Dum-Dum. (Subiectul putea căpăta extensiune de roman fantastic). Dum-Dum îl eliberează cedîndu-i inelul, dar refuză să scrie istoria acestui om cu inima de aur pe motivul că e reală, şi el scrie numai poveşti inventate. Naraţiunea e un joc livresc, o reţetă spirituală a genului fantastic, gen în care nu are ce căuta realitatea. După cum uşor se observă, naraţiunea se încheie cu o poantă, specifică prozei lui Minulescu de după 1930.
p. 175 APA, GÎSCA ŞI FEMEIA
Apare în Adevărul literar şi artistic, m. 317, 2 ianuarie 1927, p. 7. dedicată lui Tudor Teodorescu-Branişte. Manuscrisul se păstrează ia Biblioteca Centrală de Stat, 7 file, M.R. XX/II—3 nr. 10036. în volum (la p. 147) este dedicată lui Dimitrie Anghei.
Reprodusă în Cine-i autorul acestui roman senzaţional? (p. 1S5), fără dedicaţie.
Povestirea e sub nivelul celorlalte, avînd caracterul de farsă lugubră, comun epicei de foileton umoristic din epocă.
CINE-I AUTORUL ACESTUI ROMAN SENZAŢIONAL ?
(1943)
Ediţia princeps apare în 1943, te Editura Cartea românească, avînd o copertă colorată în albastru, cu un semn de întrebare la mijloc. Scrisoarea către „cetitori", semnată I.M., este o fontă de manuscris caligrafic, în sumar sînt patru nuvele inedite (Cine-i autorul acestui roman senzaţional ?, Nevasta cantonierului, Dulcineea Pelinescu, Un fapt divers cultural), trei reluate cu mici modificări din eolumul Cetiţi-le noaptea (Cravata albă, Omul cu inima de aur, Apa, gîsca şi femeia) şi o nuvelă reprodusă cu esenţiale schimbări din volumul Casa cu geamurile portocalii: Spovedania unui om putred, devenită Spovedania unui în-streinat.
p. 187 CINE-I AUTORUL ACESTUI ROMAN SENZAŢIONAL ?
Apare direct în volum la p. 9.
Conţinutul e parodic, un fel de schematizare a unei acţiuni senzaţionale, iar forma e minată de o vervă de foileton. Intenţia autorului e o ironie la adresa abundenţei romanelor de acest tip în epocă ; dar intenţia rămîne exterioară şi bibliografia temei se îmbogăţeşte, poate, numai cu intenţia unui antiroman...
p. 220 NEVASTA CANTONIERULUI
Apare în Vremea, nr. 262, 6 noiembrie 1932, p. 6, cu titlul Stanca, Tranca-fleanca, dedicată lui Alexandru Cazaban, „vînător de iepuri şi de oameni". Acelaşi text este reprodus în. Universul literar, nr. 49, 20 decembrie 1942, sub titlul Nevasta cantonierului. în volum este reluată cu acest titlu şi fără dedicaţie la p. 57,
567
p. 237 UN FAPT DIVERS CULTURAL
Apare în Familia, nr. 4—5, 1939, p. 9—29, cu titlul De vorbă cu ■irmăsarul lui Mihai Viteazul. Textul, cu titlul schimbat, este reprodus fără modificări în volum la p. 101 Nuvela ilustrează cu fidelitate maniera stilistică a ultimei perioade din opera sa poetică (Cinci groteşti) şi nu numai poetica; ne referim la grotescul romanelor în primul rînd, un grotesc dublat de umor fantast în nuvele.
260 SPOVEDANIA LUI INSTREINAT
ROMANE
Apare în Viaţa literară şi artistică, an. I, nr. 34, 20 august 1906, p. 2—4 ; nr. 35, 27 august 1906, p. 2—3, cu titlul Spovedania unui om putred, dedicată lui Aurel Niculescu-Braţu, unul din amicii de cafenea simbolistă. Nuvela este reluată cu acelaşi titlu în volumul Casa cu geamurile portocalii la p. 29. în volumul Cine-i autorul acestui roman senzaţional ? (p. 133) apare versiunea definitivă a nuvelei (cu titlul schimbat Spovedania unui înstreinat); textul este mai concentrat şi mai bine realizat din punct de vedere artistic.
Redăm un sumar portret ai dedicatarului, semnat de Claudia Millian în Cartea mea de aduceri aminte, Editura Cartea românească, 1973, p. 209—210 : „Al doilea tip de Comedie umană era, printre noi, profesorul Aurel Braţu; cred că sînt încă persoane care-şi amintesc de el. De originalitate puternică, de o cultură din cele mai bine alese, Braţu se bucura de indiscutabile simpatii. Prezenţa lui punea atîta savoare convorbirilor, că de multe ori el era cauza întârzierii nemuritorilor în cafeneaua unde bieţii chelneri moţăiau obosiţi. Dar antrenamentul dialectic nu vrea să cunoască porunca ceasornicului, nici cîntatul cocoşilor, în conversaţiile lor se amestecau şi unii din zeii lor îndepărtaţi, printre care Baudelaire, Rimbaud, Gerard de Nerval, inadaptabili care soseau după miezul nopţii aducînd cu ei ecoul litaniilor lirice. Şi ca în turnuri de geamie muezinii îşi rosteau rugăciunile !..."
Bizarul erou al nuvelei, prinţul B., este un personaj tipic de poezie simbolistă. Bl cultivă cu voluptate vicioasă o moarte lentă, bine programată. Ideea e prezentă şi în piesa Pleacă berzele, unde otrăvirea se face cu parfumuri. Portretul prinţului B. este livresc (cum sînt de regula portretele în proza simbolistă), cu trimitere la Oscar Wilde şi la Poe.
Dacă E. Lovinescu acuza, în Istoria literaturii române, volumul IV, proza minulesciană de prea multă poză, flecăreală şi vervă dusă pînă la „baliverna" ziaristicei mediocre, Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români, discuta aceeaşi operă în contextul prozei fantezişrilor interbelici (N. Davidescu, Adrian Maniu, Ion Vinea şi chiar Mateiu I. Caragiale), elogiind caracterul jovial şi fantast, divagaţia paradoxală şi mai ales puterea de improvizaţie. Atunci cînd fantezia poetului încetează imagistic, spune Tudor Vianu, intervine verva paradoxală care salvează cursivitatea expozeului epic.
Aceleaşi citate sînt caracterizate diferit de cei doi critici ; E. Lovinescu socotea că portretul d-nei Griinberg din Roşu, galben şi albastru e o specie de „mauvais gout", pe cînd Vianu îl pl'asa în perspectiva unei bufonerii fantaste : „faţa rumenă ca o turtă dulce spoită cu sirop de zahăr ars, ochii albaştri ca sticlele de apă gazoasă, nasul scurt şi insinuant cu nările vizibile ca două lanterne de automobil şi buzele cărnoase, obraznice şi răsfrînte ca ghizdurile unei fîntîni". (Arta prozatorilor români, Editura contemporană, 1941, p. 333.)
Noi vedem în jocurile lui Minulescu nu o construcţie epică obiectivă, ci mai mult o tentativă de a schimba peisajul prozei contemporane, de a-i găsi alte posibilităţi de expresie.
După primul război mondial romanul devenise genul dominant : poeţii, criticii, dramaturgii scriu romane. Dacă romancierii, adică prozatorii propriu-zişi, scriu mai ales romane obiective, interesîndu-i în primul rînd viaţa socială, acei romancieri ce veneau din critică, poezie sau teatru sînt interesaţi mai mult de analize si experienţe introspective. în acest context, proza lui Minulescu contribuie la intelectualizarea domeniului şi la explorarea mediului citadin specific bucureştean.
569
Trebuie spus că prin structura sa, Minulescu nu e un prozator şi, totuşi, a făcut proză în mod deliberat. într-un interviu acordat, în 1926, lui I. Valerian, declara : „Nu mai scriu versuri !... Alt lucru mai puţin imporatnt este că m-am hotărît să scriu numai proză" x.
Claudia Millian îşi aminteşte că cel puţin pentru romanul Roşu, galben şi albastru „îşi purta personagiile" cu el, „sta de vorbă cu ele într-un crîmpei de viaţă aidoma"2. Coroborate, ce'le două idei ne duc la concluzia că Minulescu a scris simultan şi versuri şi proză, confun-dînd metodologiile celor două domenii, reuşind, desigur, mai bine în domeniul poeziei pe care o scotea din turnul de fildeş, punînd-o să circule în mase, contribuind în sfera prozei la o poetizare în primele scrieri şi la o dezobiectivare a domeniului în romane. Prin romanele sale, Minulescu demonstrează că proza poate fi şi un comentariu direct, lejer şt spumos al unor lucruri comune.
Vorbind mai ales de difuziunea spectaculară a poeziei lui Ion Minulescu, N. Davidescu inventase, caracterizînd fenomenul, termenul de minutescianism (N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare (1914—1921), voi. I, 1921, p. 44—50). Pompiliu Constantinescu extinde termenul şi asupra prozei minulesciene (Pompiliu Constantinescu, 3 şi cu Rezeda 4, în Vremea, an. VI, nr. 271, 15 ianuarie 1937, p. 2). După opinia acestui critic atent şi aplicat deopotrivă detaliilor semnificative şi ansamblului, Ion Minulescu şi-a amplificat arta printr-o specie de „funambulesc democrat şi o serie de pilule afrodiziace, cu muzicuţă şi mister exterior", scoţînd-o din turnul de fildeş, fiind conştient că publicul fuge de subtilitatea prea rafinată. „Pe scara acestei evoluţii cadenţe", mai ales simbolicsl ciclu Strofe pentru toată lumea, „rezumă rezultatul unei cariere de revoluţionar care s-a adaptat la gustul obştesc, făcînd dintr-un poet de baricadă un scriitor popular".
Dar cea mai probantă şi elocventă dovadă a popularizării simbolismului (de la Cetiţi-le noaptea, Roşu, galben şi albastru, Corigent la limba română şi pînă la 3 şi cu Rezeda 4) o constituie proza sa compusă din cronici policrome, carnete autobiografice, truculenţă verbală, fantezie satirică etc.
în conţinut, romanele sale nu depăşesc decît rareori gravitatea jurnalistică a faptului divers, nu produc tulburări interioare. Romanele sale cultivă aventura banală, cotidiană, dar această aventură e tratată după o reţetă proprie, o abundenţă de ironii, o utilizare a paradoxului,
1 Viaţa literară, an. I, nr. 9, aprilie 1926.
2 Claudia   Millian,   Despre  Ion  Minulescu,   E.P.L.,   1968,   p. 145.
a calamburului (supărător pentru urechile estete), a aluziilor etc. loate acestea au alimentat minulesclanismul poeziilor, fără să-i adauge o notă nouă,
i i
CORIGENT LA LIMBA ROMÂNĂ
(1928)
Apare mai întîi în reviste, pe capitole, după cum urmează : în Lumea, bazar literar, Iaşi, nr. 30, 7 iunie 1925, p. 7—11 (Vacanţa unui licean) ; nr. 35, 9 august 1925, ,p. 2—5 (Salonul din strada Libertăţii) ; nr. 39, 4 octombrie 1925, p. 1—3 (Cu Moş Ajunul) ; nr. 43, 29 noiembrie 1925, p. 7—8 (Mihăiţă iubeşte) ; în Adevărul literar şi artistic, nr. 346, 14-iulie 1927, p. 1—2 (Corigent la limba română); nr. 349, 14 august 1927, p. 1—2 (Viaţa în internat) ; nr. 352, 14 sep ternari" 1927, p. 1—2 (Viaţa de \tudent la Paris); nr. 335, 25 septembrie 1927, p. 1—2 (Cum iubeşte Lizica) ; nr. 370, 8 ianuarie 1928, p. 1—2 (Cine-i vinovat ?) ; nr. 403, 26 august 1928, p. 1—2 (A ?nurit Lizica) ; nr. 420, 23 decembrie 1928, p. 7 (La „Kiibler", printre intelectuali).
Cu modificări insesizabile, textul este reprodus în volumul ce apare la sfîrşitul anului 1928, la Editura Cultura naţională, 276 pagini, ilustrat de Lucia Demetriade-Băiăcescu, cu titlul caligrafiat în cerneală roşie. Desenele, în alb şi negru, sînt realizate în stilul cărţii, uşor naive, cu un grafism ce completează sugestiv textul, j Romanul  e  în  întregime   o  biografie  uşor  cenzurată, pigmentată
i de introspecţii fermecătoare. Cea mai bună explicaţie a cărţii o constituie mărturisirea autorului. „Mai întîi Corigentul meu la limba română nu este propriu-zis un roman. Nu vreau <să se creadă că în modestul meu compartiment literar am introdus bagaje care nu-mi aparţin. Nu. Nu ştiu să scriu romane şi probabil nu voi putea să învăţ să scriu niciodată aşa ceva. De cîte ori am încercat mi-am dat seama că sensibilitatea mea artistică nu poate suporta disciplina riguroasă a formelor precise, după care se scrie un adevărat roman. Mă mărginesc doar să scriu l aşa după cum mă taie capul, sau — mai bine zis — nu-mi dau niciodată osteneala să-mi fixez mai dinainte nici popasurile, nici sfîrşitul drumului pe care mă las purtat numai de fantezie" 1.
1 Apud Perpessicius, Menţiuni critice, II, 1934, p. 332.
570
571
Transcrierea biografică la persoana întîi şi tot arsenalul simbolist de modalităţi lirice, libertatea de a nara fără încrederea într-o construcţie epică, într-o formă riguroasă sau cel puţin într-o convenţie, îi erau proprii lui Minulescu.
Comparat cu celelalte romane minulesciene, Corigent la limba română este cel mai închegat şi cel mai convingător, deşi nu e cel mai obiectiv pe planul categoriei epicului. Romanul e autobiografic prin excelenţă, cuprinzînd adolescenţa elevului Minulescu, mediul şcolar piteştean, amintirile din Slatina, perioada pariziană, întoarcerea în ţară, debutul în cafeneaua „Kubler", plecarea ca funcţionar la Constanţa, în 1906.
Alături de mărturisirile lui din 1941 1, de interviuri şi de documentele memoriale ale contemporanilor, textul devine o sursă de informare biografică, dar în acelaşi timp o proză spumoasă, lejeră, plină de jovialitate şi fantezie. în roman nu avem personaje prea bine individualizate, cele indicate de autor (Cotan, Mihăiţă, Lizica, Steluţa etc.) sînt numai nişte umbre impresioniste, nu au adîncime, nu au individualitate de personaje epice. Singurul personaj e Minulescu, cartea constituindu-se ca un autoportret psihologic.
Cercetătorii au tratat romanul ca o sursă documentară metaforică şi au venit cu documente prin care revelau inexistenţa corigentei eroului. Dar nu acest lucru este esenţial aici. Corigent sau nu la limba română, Ion Minulescu este un personaj absolut al romanului, iar romanul e un jurnal capricios şi indiscret. S-ar putea face o diferenţiere între faptele reale şi invenţiile poetului, dar o asemenea operaţiune n-ar demonstra — pînă la urmă — nimic. Dacă există multă ficţiune în roman, cu atît mai bine pentru caracterul său artistic, dar dincolo de orice fantezie, nu este deloc imaginar portretul autorului care, deşi constituit din invenţii parţiale, în unitatea Iui, e extrem de real.
Chiar dacă proza acestei cărţi e numai o relatare plană, cum s-a mai spus, „fără reliefuri şi contururi", fără iluzia unei construcţii epice, stilul şi mai ales fantezia stilistică oferă lectorilor un farmec specific minulescian, ce completează imaginea pe care o aveau despre poetul Romanţelor pentru mai tîrziu.
Romanul a stîrnit entuziasmul iui Paul Zarlfopol, care-i consacră un studiu2, comparînd pe Ion Minulescu, în acest caz, cu Ion Creangă,
1 Nu sunt ce par a fi... în Revista Fundaţiilor regale, nr. 10, 1941.
2 Paul Zarifopol, Artişti şi idei literare române, capitolul Minulescu povestitor, Bucureşti, Editura Naţionâlă-Ciornei, p. 61—71.
cel din Moş Nichifor Coţcariul : „Nici Creangă, nici Minulescu nu puteau trata erotica aşa cum cere filosofia morală a guvernantelor şi cum prescriu autorităţile sociale sau intelectuale, care, din interese felurite, recurg ocazional la acea filosofie morală. Creangă a fost cenzurat, Minulescu nu. Acestuia din urmă i s-a întîmplat să scrie mulţi ani după ce Pierre Louys, Anatole France, Henri de Regnier şi atîţi alţii modificaseră ireversibil paragraful care fixează limitele eroticei în cadrul moral-estetic al publicului mare însuşi".
După Zarifopol, acest al doilea roman minulescian, ca şi Roşu, galben şi albastru, e un text carnavalesc pe un ton blagueur: „Marionetele acestea sunt tipuri schematice, văzute după nişte norme, pe c,tre le putem numi clasice, ale fanteziei umanistice proprii artizanului român. Povestirea devine astfel un «teatru de păpuşi» al umorului şi al satirei româneşti tîrgoveţe."
Zarifopol stăruia în mod direct asupra reliefării caracterului citadin al prozei lui Minulescu, ca noutate într-un context tradiţionalist (poate mai exact ruraiist) al prozei noastre, „ca o proză eminamente locală, gîndită pentru marele public : Simbolistul franţuzit a scris, ca intelectual bucureştean, două cărţi populare şi foarte literare". Completînd opinia iui Zarifopol, putem spune că, prin Corigent la limba română (ca şi prin Roşu, galben şi albastru), Minulescu se sincronizează cu faza ultimă, de autohtonizare, a poeziei sale.
E. Lovinescu comentează romanul cu rezerve, considerîndu-1 un produs al „aceleiaşi fantezii satisfăcute şi zgomotoase, al cărui erou rămîne, de fapt, tot poetul Ion Minulescu" 1.
Un comentariu favorabil semnează în Ramuri (an. XXIII, nr. 1, ianuarie 1929, p. 47—48) poetul Nicolae Milcu : „Corigent la limba română este romanul autobiografic ai unei adolescente parfumate de trecut şi încălzită de un uşor senzualism. [...] O carte de Ion Minulescu este întotdeauna, un eveniment. Scrisul său este admirat pînă la paroxism sau defăimat pînă la inconştienţă, ceea ce înseamnă că pasionează...".
D. Murăraşu consideră romanul ca un exemplu de „platitudine de fond şi expresie", recunoscînd ironic şi o mare „sforţare de a fi spiritual" 2.
1 E. Lovinescu, Scrieri, voi. 6, Istoria literaturii române contemporane, 1957, ediţie de Eugen Simion, Editura Minerva,  1975, p. 253.
2 D. Murăraşu, Istoria literaturii române, Editura Cartea românească, 1941, p. 400.
572
573
Judecind cu severitate romanele lui Minulescu, G. Călinescu, deşi le socotea lipsite de substanţă epică, le recunoştea savoarea : „Ele sunt nişte gasconade pline de enormităţi şi de «bucureştisme» (Aoleo!... ia te uită, nene... pe cinste!. Ca întotdeauna însă trivialitatea este eludată printr-o competenţă artistică ţipătoare, dar nu mai puţin reală."
Criticul, ca şi E. Lovinescu, judecă prin integrare, prin comparaţie cu poezia, proza lui Minulescu. Despre Corigent la limba română nu vorbeşte elogios ca Paul Zarifopol, dar nici demolativ ca D. Murăraşu r „în Corigent la limba română locvacitatea se amestecă cu un fir de melancolie, care dă cărţii, interesantă şi ca document, o oarecare nobleţe. Dar «miticismul» este şi aici în toi, potrivit pînă la un punct cu copilăria unui român din preajma Oltului, replică mai zgomotoasă «me-delenismului» lui Ionel Teodoreanu"...
G. Călinescu gustă cu fineţe şi cu satisfacţia de istoric literar scena tezei la limba română, cînd eroul, elev în clasa a Vl-a, scriind despre poezia lui Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, observă că Cozia nu are turnuri ci turle şi că umbrele lor nu cad peste apa Oltului ca-n textul poetului („Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate..."). Şi cînd, desigur, profesorul de limba română îl dă afară şi apoi îl lasă corigent. Faţă de primul roman (Roşu, galben şi albastru) aici,, portretele „deşi caricaturale sunt de o fantezie mai constructivă".
După aproape cinci decenii de la apariţia romanului ne dăm mai. uşor seama de ce critica momentului îi nega cu vehemenţă caracterul romanesc. Pe la 1926—1928 romanul românesc se afirmase dar nu se consolidase definitiv ; cel puţin elementul autobiografic nu convingea :. romanul bazat pe confesiune se va impune puţin mai tîrziu. în plus, pe Minulescu nu-1 interesa deloc materia epică, subiectul, ci noutate.t. sensibilităţii, a expresiei.
Din punct de vedere faptic, Corigent la limba română prezintă o acţiune ce precede, biografic vorbind, materia epică a primului roman.. Propriu-zis, Roşu, galben şi albastru începe, ca acţiune, după ultima fila a Corigentului la limba română. Am putea spune că Bucu, din acest roman al juvenilităţii, devine Mircea Băleanu din romanul de război. Lumea lui Minulescu din mai toate romanele se apropie, tipologic vorbind, de aceea a lui Caragiale sau Anton Pann, dar ţinînd seama de faptul că poetul simbolist îi aduce moravurile la zi. Această lume cu structură carnavaiescă e tipic bucureşteană ; Minulescu o duce cu el la Paris, unde preferă Montmartre-ul. Judecat în comparaţie cu poezia, şi romanul său. este o apologie a străzii, a zeflemelii muntene (în sensul caragiaiesc al noţiunii) ; Arghezi avea dreptate declarîndu-1 un fel de Mistral al oltenilor.
Azi, putem cu uşurinţă să caracterizăm cartea ca un roman social, ca o frescă a unei epoci şi în plus o compoziţie foarte minulesciană, ca şi romanţele din De vorbă cu mine însumi.
Aproape toţi criticii au considerat romanul Corigent la limba română o excelentă şi fidelă sursă documentară, privind adolescenţa scriitorului (anii petrecuţi la Slatina, Piteşti şi Bucureşti) şi formaţia sa pariziană ; în cîteva cazuri, din lipsa altor materiale biografice, romanul a suplinit golurile de informaţie. Pentru a evita aceste posibile interpretări, vom urmări în paralei cu romanul biografia mai neştiută a tînărului, aflată fie direct din materiale de arhivă, fie din mărturisirile contemporanilor. Impresia pe care şi-o face orice cititor al cărţii este fără îndoială aceea că viitorul poet simbolist a fost un tînăr superficial, libertin şl chiar lipsit de o axă morală în viaţă. Realitatea e cu totul alta şi cititorul, fie el chiar istoric literar, nu trebuie să încurce planurile. Cu toată încărcătura sa documentară, romanul rămîne roman şi biografia, biografie. Chiar autorul a făcut această delimitare a lucrurilor. Vom urmări mai întîi documentele şcolarităţii care spun şi alte lucruri decît romanul, insistînd şi asupra perioadei pariziene, perioadă în care Minulescu este un membru .de cafenea simbolistă, ceea ce nu e totuna cu un „stîlp de cafenea", cum, la o lectură superficială, ar reieşi din roman. Cafeneaua simbolistă era cu totul altceva, după expresia lui Arghezi (vorbind de Terasa Qtetele-şanu), era „pentru artişti o universitate" (T. Arghezi, Monumentul lui losif, în Săptămîna C.F.R., an. IV, nr. 3, 20 iunie 1963, p. 1).
în mărturisirile din 1941, referindu-se la repetenţia sa, Minulescu declară : „Şi totuşi să nu credeţi c-am fost un elev leneş".
în anul 1898—1899 repetă clasa a Vl-a la Bucureşti. Situaţia ia ■sfîrşitul anului nu e nici acum strălucită, dar este clasificat primul din clasă : Limba română 10 (examen 8), Limba latină 7, Limba elină 7, Limba franceză 9, Limba germană 6, Istoria 10 (examen 10), Filozofie 8, Matematici 8 (examen 7), Ştiinţele naturale 10 (examen 9), Ştiinţele fizico-chimice 9 (examen 8), Desen 9, Canto 6.
Comisia examinatoare, aprobată de minister, era compusă din C. Ră-dulescu-Motru (Filozofie), sculptorul Valbudea (Desen), Şt. Michălleanu ,;Lb. greacă), Al. Tzigara-Samurcaş (Lb. germană), Pompiliu Eliade, •(Lb. franceză), Gh. Adamescu (Lb. română), Magnus Băileanu (Lb. latină)
în 27 august 1899, direcţia pensionului „Brîndză şi Arghirescu" cere -ministerului aprobarea ca elevii care au repetat clasa a Vl-a să poată
1 Datele după Dosarul 251, 1899, fila 189, Arhivele Statului, Bucu-rreşti, fondul Ministerului Instrucţiunii.
574
575
da integral şi examenele clasei a Vll-a. Ministerul aprobă cererea liceului şi numeşte aceeaşi comisie. Sînt înscrişi la examen 5 elevi; examenul are loc în septembrie. Foaia matricolă a elevului Minulescu Ion ilustrează seriozitatea cu care s-a pregătit : Lb. română 9, Lb. latină 8, Lb. germană, 7, Lb. franceză 7, Istoria 6,50, Matematica 7, Ştiinţele naturale 7, Higiena 8, Filozofie 8, Drept administrativ 8, media de promovare 7,41, cea mai mare din clasă. 1
în 1899, toamna, Minulescu se înscrie la Facultatea de drept dm Bucureşti, unde este coleg cu N. Budurescu, prieten din timpul liceului. „Nu prea se ducea pe la cursuri, şi de citit citea mult, dar literatură, — îşi aminteşte colegul său N. Budurescu2. Rezultatul a fost că a căzut la examen şi în iunie şi în toamnă". Dezgustat, acuza profesorii că nu erau capabili să-i inspire dragostea pentru disciplina dreptului. „Numai la Paris se poate învăţa temeinic, zicea el, şi-ntr-acolo trebuia să se îndrepte".
Cunoaştem din romanul său febra pregătirilor de plecare la Paris şi conflictul cu „mama Alexandrina", dar mai aflăm din amintirile colegilor că „studiase" Parisul din descrieri literare, din Baedeker-un, din Guides Bleus, din studii de istorie şi geografie.
Alexandrina Constantinescu (mama sa, recăsătorită) vînduse imobilul din Bucureşti, iar Minu, cum îi spuneau acum prietenii, îşi cere partea lui de moştenire, cea 40 000 lei, sumă importantă pentru vremea aceea.
La Paris se înscrie la Facultatea de drept („Ecole de droit") unde este coleg cu Istrate Micescu (piteştean, cu care se cunoştea din liceu), Anibal Teodorescu, mai tîrziu profesor de drept, administrativ la Bucureşti şi cu N. Budurescu ; locuieşte în Cartierul Latin, într-o pensiune studenţească, în rue des Ecoles, 12. Frecventează cafenelele „Vachette' şi „Pantheon", cabaretul „Noctambules" şi restaurantul „Duval" (unde lua masa). Se mută după un an într-un hotel pe rue Saint-Jacques (vis a vis de facultate). întîmplări reale din studenţia pariziană apar relatate cu multă jovialitate în romanul Corigent la limba română.
Mediul acesta de cafenea şi mai ales de baluri şi vizite 1-a obligat pe tânărul jurist să-şi comande o garderobă adecvată, impresionînd mai ales printr-un frac de mătase cu monogram şi prin parfumurile exotice
1 Dosarul citat, filele 246—251 ; colegii lui Minulescu : Hristodorescu Al. media 5,21 ; Verra M. — 6,25, Popescu D-tru (Slobozia) — 5,95, Lee I. Albert — 6,95.
2 N. Budurescu, Ion Minulescu, în Viaţa românească, an. XXIV, nr. 12, 1971, p. 41.
şi scumpe, după cum îşi amintesc colegii1. Captat de viaţa de noapte a cafenelelor celebre (ca „Voltaire", „Cale de l'Odeon") sau a cabaretelor literare şi artistice („Le chat noire", „Le perehoir", „La Lune rousse", „Cabaret d'Aristide Bruant" „Moulin de la chanson" etc). Aici, cîntăreţii (care erau în majoritatea cazurilor şi poeţi) îşi risipeau spiritul şi talentul. Cunoaşte atunci pe şansonetiştii Aristide Bruant2, pe Vincent Hispa, pe Maurice Legay, pe Xavier Privas3 şi pe celebrul Paul Delment4.
Cel mai celebru cabaret artistic din Montmartre, în funcţiune şi în vremea studenţiei lui Minulescu, era „Chat noir", fondat de Rodolphe Salis, în 1881, unde se strîngeau -reprezentanţii şcolilor independente ale poeţilor, şansonetiştilor, pictorilor.
în epoca simbolistă, cabaretele pariziene deveniseră instituţii de faimă mondială. Minulescu cunoaşte aici pe Yvette Guilbert (1868—1900), modelul lui Toulouse-Lautrec, şi asistă la spectacolele de „theâtre d'om-bres ehinoises" ale lui Georges Fragerolle (1855—1920).
Nu lipsea nici de la manifestările altor cabarete mai puţin artistice, ca : „Moulin de la Galette", „Moulin Rouge", „Magic City Ta-barin", „Bulier", „La Chauvesouris". în pensiunea din rue des Ecoles cunoaşte pe pictorul Galannis, care-i face un portret expus mai întîi la Salonul de toamnă, unde a obţinut premiul întîi 5. Portretul îl prezenta pe „Minu cu o panama mare pe cap, într-un fotoliu de răchită, pe un fundal de parc, cu o havană în mîna dreaptă şi cea stingă rezemîndu-se pe capul unui barzoi (ogar rusesc — rasă de cîini ce erau la moda pe atunci"') îşi aminteşte N. Budurescu. Cunoaşte în această perioadă pe Victor Brauner, care-i face şi el un portret (păstrat în casa memonaiă Minulescu).
în 1903, colegul său de la Facultatea de drept din Bucureşti, N. Budurescu, vine la Paris să-şi dea doctoratul ; Minulescu îi primeşte în rue des Ecoles, unde-i rezervase o cameră. Cum situaţia materială a tînărului trubadur se înrăutăţise şi cum viaţa prea libertină din Montmartre începuse să-î obosească, cei doi prieteni se mutară în rue de îa Pompe, în cartierul Trocadero. In iarna anului 1903 însă Minu se îm-
1 N. Budurescu, art._ cit., p. 43.
2 Aristide Bruant (1851—1925), creatorul şansonetei cu subiecte luate din viaţa reală.
3 Antoine Travel Privas zis Xavier (1863—1927), autorul unor romanţe delicate, de-o virtuozitate deosebită.
4 Paul Delment (1865—1904) autor de romanţe graţioase, în stil simbolist-parnasian.
5 Portretul în pastel din colecţia familiei ce se păstrează şi azi („A mon gus Minulescu") e al doilea, primul dispărînd fără urmă.
576
577
bolnăveşte ; timp de o lună şi jumătate a fost îngrijit de studenţii td-mâni medicinişti, veniţi pentru doctorate la Paris. în timpul bolii îi crescuse o superbă barbă roşcată. La Paris era pe atunci moda bărbilor roşi', asiriene cum le numea Lovinescu în Memorii. Cînd i s-a adus un bărbier, la vederea unei bărbi atît de minunate bărbierul ar fi exclamat: „Nu pot face o asemenea crimă !..."
După puţină vreme, cu nostalgia vechei locuinţe, se mută în rue des Ecoles. Budurescu ne relatează o altă scenă, legată de barba amicului său. într-o zi a intrat pe uşă un cămătar căruia-i datora o sumă de bani. Văzîndu-1 cu barbă, nu 1-a recunoscut şi 1-a întrebat de Minulescu. Cu o mare prezenţă de spirit îi spune că e frate cu decedatul Minulescu. Drept dovadă îi arată paltonul din cuier cu eşarfă de doliu (tocmai primise vestea cu moartea sorei sale vitrege Ziniea).
Dar viaţa pariziană a poetului nu s-a redus numai la frecventarea lejeră şi pasionată a cabaretelor de care a vorbit şi el şi au relatat mai ales prietenii săi. Minulescu vede spectacole, merge la concerte şi la conferinţe, vizitează marile galerii de artă, cunoaşte pictori şi mai ales poeţi, printre care pe simbolistul rezident Jean Moreas, grec de origine, la care este condus de pictorul Galanis ; cunoaşte în acelaşi timp pe Paul Fort, care oficia într-un plen simbolist la cafeneaua „Closerie de Lilas".
Chiar dacă nu şi-a susţinut examenele juridice, Minulescu şi-a „susţinut" cu bine examenele literare, citind pe marii poeţi francezi şi belgieni în circulaţie : Baudelaire, Lautreamont, Aloi'sius Bertrand, Verlaine, Rimbaud, Jules Laforgue, Tristan Corbiere, Emil Verhaeren, Maurice Maeterlinck, Charles van Lerberge.
Diploma de licenţă în drept era un vis al familiei, mama Alexandrina l-ar fi dorit avocat în ţară ca şi Istrate Micescu, colegul şi prietenul său. Firea liberă a lui Minulescu nu putea fi organizată în programe didactice ; făcea numai ce-i plăcea; citea. De scris a scris şi în anii parizieni, nu poeme simboliste, ci versuri în care simbolismul era o tentaţie, o undă sonică.
întoarcerea poetului în ţară (în 19C5 primăvara) aducea în cafeneaua literară românească un amestec de ştrengar, de mag asirian şi de farsor ; în roman e prins bine acest caracter al eroului. Poezia sa se resimţea mai ales de inf.uenţa simboliştilor decadenţi din primii ani ai secolului şi a şansonetiştilor din Montmartre şi Cartierul Latin. în plin sămănătorism,  Minulescu  aducea  o  notă  cu  totul  nouă,  o  notă citadină.
BĂRBIERUL REGELUI MIDAS SAU VOLUPTATEA ADEVĂRULUI
(1931)
Apare fragmentar în Adevărul literar şi artistic, nr. 493, 18 mai 1930, p. 2 ; nr. 495, 1 iunie 1930, p. 2 ; nr. 505, 10 august 1930, p. 1 ,• nr. 510, 14 septembrie 1930, p. 1 ; nr. 513, 5 septembrie 1930, p. 1, 2. Fără modificări esenţiale, Editura Naţională — S. Ciornei tipăreşte textul integral în 1931, 192 pagini. Pe copertă, semnată de Petre Grant, figurează trei ceasornice arătînd ore diferite, aluzie la tema romanului,
La apariţie, chiar un critic generos şi atent cu proza autorului, ca Perpessicius, considera romanul un net insucces literar (Menţiuni critice, voi. IV, 1938, p. 180—184). După D. Murăraşu, acţiunea „nu depăşeşte o fantasie superficială"
Şi G. Călinescu are cam aceleaşi păreri, socotind că aici „metoda moftului merge prea departe". Romanul e totuşi savuros, de-o savoare de tip muntenesc, bucureştean, plasîndu-se, cu păstrarea proporţiilor, pe aceeaşi linie cu Momentele lui I. L. Caragiale. Dealtfel, în roman este preluată, într-o variantă neocaragelească, Scrisoarea pierdută; un ziarist „independent" pledează pentru o doctrină perpetuu aclimatizată şi rea-climatizată în timp a lui Agamiţă Dandanache.
Romanul e o satiră socială îndreptată împotriva moravurilor interbelice din domeniul culturii şi artelor ; administratorii artelor erau ignoranţi, ziariştii erau venali şi oscilanţi etc. Minulescu plasează acţiunea chiar la Ministerul Artelor, mediu pe care-1 cunoştea bine, funcţio-nînd aici ca director general aproape trei decenii. Romanul are şi pasaje
1 D. Murăraşu, Istoria literaturii romane, Editura Cartea românească, 1941, p. 400.
2 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origină pînă In prezent, Fundaţia pentru literatura şi artă, 1941, p. 618.
579
uşor de recunoscut ca structură în piesele sale. Bărbierul regelui Midas personaj episodic, desigur simbolic, poate fi apropiat de Don Juan din comedia Amantul anonim.
La apariţie, Perpessicius spunea că nu avem de-a face cu un roman, ci doar cu „o fantezie în genul fanteziilor epice ale d-lui Ion Minulescu, o construcţie arbitrară, în care toate se petrec după legile unei noi mitologii sociale şi unde simbolurile şi legendele ies din negura veacurilor şi din filele cărţilor, se încorporează vieţii de toate zilele, o tulbură o vreme şi după un timp sfîrşesc să dispară la fel cu arătările din vis" (Perpessicius, Menţiuni critice, voi. IV, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1938, p. 181).
Bărbierul regelui Midas sau voluptatea adevărului este un roman al Bucureştilor, fără să devină o frescă sau o cronică bucureşteană ca în scrierile lui Cezar Petrescu. Moravurile bucureştene apar aici satirizate ca-ntr-o comedie; căsătoria lui Negoiţă Prescureanu este aproape un scenariu dramatic, iar apariţiile şi dispariţiile personajului simbolizat ca bărbier al regelui Midas sînt un fel de acţiuni egale cu o tehnică de deus ex machina. Chiar acţiunea principală a romanului e tratată după o tehnică de comedie cinematografică avânt la lettre. Acest mod nou de abordare a dus pe unii critici, printre care Pompiliu Constantinescu, să propună un studiu de psihologie literară asupra prozei lui Minulescu, proză egală cu „derivaţiile dîmboviţene ale simbolismului francez" sau cu nişte „ediţii ale «micului dor», îmbrăcate în somptuoasă piele de marochin" ; aluzia la maniera antonpannescă, deşi ironică, nu era, în fond, lipsită de adevăr. Minulescu ne-a dat o proză cu iz balcanic, în sensul sesizat de Arghezi în comentarea poeziilor minulesciene, o proză a unui Bucureşti plin de culoare şi vervă, oraş incomplet pe plan psihologic, fără Anton Pann, fără toţi cei trei Garagiale şi fără... Minulescu.
TABLA ILUSTRAŢIILOR
Casa cu geamurile portocalii, coperta ediţiei princeps, 1908 192—-193 Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu alături de Mioara Minulescu,
Puia Rebreanu şi Florica Batzaria în 1940 ...... 192—193
Manuscris inedit din colecţia Ion Minulescu..... 192—193
Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, coperta ediţiei princeps,      1920 ............ 192—193
Ion Minulescu, portret de Jean Al, Steriadi..... 192—193
Ion Minulescu şi Claudia Mlllian-Minulescu în 1943 .    .     . 192—193
Cetiţi-le noaptea, coperta ediţiei princeps, 1930 .... 192—193
Ion Minulescu într-un grup de scriitori la Buşteni, 1938   .     . 192—193
Corigent la limba română coperta ediţiei princeps, 1928 . . 382—383 Ilustraţiile Luciei Demetriade-Bălăcescu la romanul Corigent la
limba română..............382—383
Corigent la limba română, coperta interioară a ediţiei princeps 382—383
Bărbierul regelui Midas, coperta ediţiei princeps, 1931 .    . 382—383
Interior din casa lui Ion Minulescu....... 382—383
Ion Minulescu la masa de lucru, 1936                 •........ 382—383
Ion Minulescu cy Victor Eftimiu şi Agepsina Macri ■"în-. 1940 382—383
CUPRINS
I
SCHIŢE ŞI NUVELE
CASA CU GEAMURILE PORTOCALII
Casa cu geamurile portocalii........ 11
In  grădina  prietenului  meu........ 23
Manuscrise găsite........... 34
MĂŞTI DE BRONZ ŞI LAMPIOANE DE PORŢELAN . . 43 CETIŢI-LE NOAPTEA
De vorbă cu Necuratul     .     .    ......... 103
Cravata albă............ 149
Omul  cu  inima  de  aur     ......... 162
Apa, gîsca şi femeia........... 175
CINE-I   AUTORUL   ACESTUI    ROMAN   SENZAŢIONAL ?
Cine-i  autorul  acestui  roman  senzaţional?     .     .     .     . 187
Nevasta cantonierului.......... 220
Un „fapt divers" cultural......... 237
Spovedania   unui   înstrăinat      . ...... 260
ROMANE
CORIGENT LA LIMBA ROMANĂ
Bărbierul regelui Midas sau voluptatea adevărului   .     .     . 437
Note.............. 551
Tabla ilustraţiilor........... 581