C. M I L L E
Redactor responsabil : MARCEA POMPILIU Tehnoredactor : CANTEMIR M.
Dat la cules 24.10.1961. Bun de tipar 30.11.1961. Apărut 1961. Tiraj 12195 ex. Broşate 12.145 ex. Vi legate 50 ex. Hlrtie semivelină satinată de 65 glm?. Format 540X840/16. Coli ed. 26,52. Coli de tipar 34,5. A. nr. 078011961. C.Z. pentru bibliotecile mari 8R. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—0.
întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918", Str. Grigore Alexandrescu 93—95, Bucureşti — R.P.R. Comanda nr. 2801.
SCRIERI ALESE
Ediţie îngrijită de VIRGILIU ENE
Cu o introducere de G. C. NICOLESCU
19 6 1
EDITURA  PENTRU LITERATURA
PRECUVÎNTARE
îndeobşte totdeauna lucru ridkul mi-au părut prefeţele, mai ales cînd, în fruntea unui volum de versuri, autorul ne spune că e tînăr , şi că pe acest cuvînt cititorul e rugat să fie „indulgent" cu pruncul poetului.
O aşa pomană de „indulgenţă" nu voi cere-o eu. Dimpotrivă, cu cît critica va fi mai aspră, cu atîta voi şti şi eu mai sigut de sînt sau nu poet. Pe acest cuvînt am intitulat aceste plăsmuiri Versuri. Fireşte, flecare socoate că a întocmit un capo d'operă ; rămîne insă ca critica să-i deschidă ochii, dîndu-i adevăratul lui loc pe'cîmpul de bătaie al literelor. Mai mult decît oricine, eu, care am fost nemilos cu alţii, cer ca şi ceialalţi, la rîndul lor, să-mi răspundă cu aceeaşi monedă ; mila şi pomana sînt pentru ologi. Am pretenţia de-a nu fi din rîndul lor. Fie deci ştiut că nu voi ţinea samă decît de acele critici care vor pune în locul laudelor sau banalităţilor obişnuite, critica serioasă, aspră şi neîmpăcată. Pentru ca să nu dau loc la rele înţelegeri, sînt dator să arăt care a fost linia mea de purtare în scrierea volumului de faţă.
Mai întâi, am fugit de clasicism, de lună, de stele, de nopţi vene-ţiene, de păstori şi păstoriţe şi am lăsat florile pe mîna grădinarului. Rămăşiţe de clasicism, însă, se vor găsi multe, căci nu fără pedeapsă 51 influenţare am trecut pe sub furcile caudine ale educaţiunii noastre. Apoi, cum cu toţii am început a scrie prin a imita, desigur am căzut fără voie şi eu în clasicism.
Am fugit de asemenea de romantism. Pe cit am putut, desigur, căci urme sînt pretutindine, şi chiar, poate, multe; socot clasicismul tot atît de nenatural ca şi romantismul.
Am vrut să fiu naturalist1 şi să mă asemăluiesc cu spiritul vremilor noastre. Zic am vrut pentru că desigur nu am putut reuşi decît pe jumătate. Pricinile sînt multe. Nu am nevoie să le număr ; cititorul, care cunoaşte mijlocul nostru social, le va găsi pe toate. în năzuinţa mea naturalistă, socot că poetul e dator să se apropie de realitate, vorbind ca toţi oamenii şi zugrăvind simţirile şi patimile sale în aşa chip ca să fie şi frumos şi înţeles şi adevărat.
Şi aici socot că trebuie de vorbit ceva' asupra versului şi a rimei. De mult se ştie că poezia nu stă in vers. Aceasta nimene nu o neagă. Totuşi însă, se crede că forma caracteristică a poeziei este versul şi de multe ori rima. Dimpotrivă, eu socot că atît versul cît şi rima sînt rămăşiţe ale trecutului, pe cînd poezia şi cîntecul făceau una, şi că aceste forme, cu venirea naturalismului, vor pieri, lăsînd locul vorbei obşteşti şi nestrînse mai mult în calupul strimt al versului şi al rimei. Aceasta e adânca mea convingere. De aceea nu am îngrijit îndeajuns nici versul, nici rima. Deci o spun sus şi tare că versurile mele nu sînt perfecte, că rima mea e mai mult asonantă decît adevărata rimă. Spre ştiinţa tuturor.
De ce însă nu ai scris în proză ? îmi va spune cineva. Pentru că nu m-am simţit aşa de puternic ca să ridic un steag cu totul nou şi pe care l-aş fi compromis poate, îatemeindu4 pe pildele talentului meu. Nu sînt arhitectul oare pune acoperemîntul zidirii : un biet zidar care pune şi el o cărămidă mai mult, iată tot ce sînt şi iată toată
cinstea care o cer.
Cindva, curînd poate, va sosi geniul puternic care, folosindu-se de încercările noastre, va încununa zidirea, înjghebind pentru totdeauna aceea ce noi numai am întrevăzut.
Adine convins că scriitorul trebuie să fie copilul vremurilor in care trăieşte, am căutat ca materialul lucrărilor mele să fie scos din vremea în care sintem. Admit însă împărţirea muncii, şi cum realitatea este atît de deosebită, am ales subiectele care m-au atins mai de aproape şi am scris despre acele lucruri care sînt adîncile mele con-vingeri sau patimi. Am scris sub înrîurirea ideilor mele socialiste-
i Constantin Miile, ca şi alţi scriitori ai vremii sale, foloseşte termenul „naturalism" pentru realism.
revoluţionare întăia parte, şi sub aceea a dragostei pe a doua. A dragostei ? Zău I Mine ruşine, căcţ astă temă e tot atît de întrebuinţată ca şi florile şi luna clasicilor I
Singura mea nădejde este că cititorul va deosebi de la întăia privire că cel puţin patima mea e adevărată şi omenească, pe cînd a lor este o simplă înşirare de vorbe şi tablouri obscene, care ne arată pe iubita poetului ca un „angel cu sin de crin, pulpa rotundă, coama ebenină, buze de carmin" şi toate celelalte pe care le citiţi în fiecare zi. Totdeauna aceste versuri mi-au făcut efectul portretelor obscene care se arăt în panorame pentru un supliment de cîţiva gologani. Şi dacă măcar ar fi o umbră de talent în toate aceste !...
Recunosc că multe greşeli sînt în volumul meu. Greşeli de rimă, de vers, de idei. Le ştiu pe toate şi desigur că le-aş fi putut îndrepta dacă vremea mi-ar fi permis. Apoi am şi eu scuza lui Musset, scrisă în fruntea întâiului său volum.
Mai e şi altceva : a face e mat uşor, a drege e mai greu.
Ştiu iarăşi că versurile mele deşi merg sau tind a merge pe-o cale nouă, totuşi haina e cea veche : un copil mic sub haina zdrenţuită a unui moşneag. Iarăşi un adevăr pe care mă grăbesc să-1 recunosc eu singur.
Meşterul nu zideşte decît cu materialul ce are la îndemînă. Tot aşa am făcut şi eu.
Alt punct de luminat: se crede că nu se poate cere poetului de-a fi omul unei idei, se crede că îi este slobod lui azi să cinte revoluţia şi mîne pe acei care domnesc şi asupresc. Nu zic că nu se întîmplă, şi încă foarte des [...] Socot însă că poezia ar fi mai vrednică, întrebuinţată şi mînuită de lucrători care se respect şi sînt oamenii unei idei orişicare. Nu zic că şi fără aceasta nu poţi să fii poet, dar aceşti indivizi discreditează poezia, încît numele de poet e totuna cu acel de nebun sau zvînturat, sinonim cu omul incapabil de ceva serios, titre aceşti oameni arareori se găseşte talentul, căci acesta nu are âevoie, pentru a ieşi la lumină, de sprijinul celor de sus, dimpotrivă, mediocritatea, nebizuindu-se în propriile ei puteri, caută sprijinul în afară de cîmpul literelor şi după treptele vreunui tron sau în anticamera cutărui ministru. Eram cît pe ce să spun numele lui Urechie : dar, Nomina odiosa1. A lui Ureche mai cu samă.
1 Numele sînt odioase (lat.).
E ştiut ci «ta. -ialis, Deci, socot că ta astă privinţă critica literară nu se va amesteca ta discutarea ^lor mele. ^
încă o rugăminte acum: tot ceea ce ^ iminte de
lucru foarte mic, dar de căpetenie pentru nune : sa /* a fi criticat.
AUTORUL
/. DIN CAIETUL ROŞU
laşi, 188} fevr.
DREPT PROLOG
OricineTai fi, din rândul acelor ce-s în bine, Ori paria al lumii strivit şi-ades flămiînd, BătfiMi cu barba albă, sau tînăr ca şi mine, Copilă tinerică ou ochii de lumine, Sau babă înălbită colţunul împletind, Qricine-ai fi tu, care răzleaţa ta privire Asupra astor rinduri acum ai aruncat, Gîndeşte-te l-a lumii amară nălucire, Gindeşte-te la negrul din neagra omenire, La mic ca şi la mare, la slab şi la bogat,» Că ai simţit în tine, ca mine, clocotind Şi dor de răzbunare, şi dor frumos şi blînd, Şi nostalgii frumoase de dragoste şi bine, Şi visuri ideale, şi visuri dulci, senine, Şi focul de-a ucide tot răul pe pămînt ; Gîndeşte-te că unor nu li-i destul o lume, In care se-nvîrteşte tot omul ordinar, Că strimt le este cercul prezentului barbar, Că lingă al iubirii sfinţit şi dulce nume E numele dreptăţii de-o mie de ori sfînt ! Destul e pentru mine să văd a mea cîntare Că a produs în piepturi un lung oftat de dor, Şi cum un pic de rouă destul e pentru-o floare, Cu-o lacrimă de-a lumii, mă simt nemuritor !
m
Ş
Şi unde vi-i morala ce ziceţi că domneşte Familia şi lumea ou sceptrul nencetat ? Ce e soţia voastră, credeţi că vă iubeşte, Sau dragostea că-şi vinde pe-un preţ neruşinat ?
Priviţi-Oimpodobită cu-atîte avuţii, , Cu sinul gol, cu haine subţiri şi străvezii, Priviţi-o-nconjurată de curtezani, de lume, Ea-şi rîde de credinţă, precum rîdeţi şi voi ; Fereastra, ca şi .uşa, priviţi, sînt unse-anume : INDIGNAREA Căci nu-i frumos amanţii să fie-odată doi.
Nu, inima-mi nu poate să se mai stăpinească,
Ea vrea ca să-şi răzbune, ea vrea ca să vorbească,
Să-şi verse din ea focul ce-o arde nencetat,
Dezgustul de viaţă, de oameni şi de lume,
Să deie omenirii despreţu-i meritat,
Şi-n urmă să dispară ca rîu-n marea-n spume.
E veacul de lumină, zic învăţaţii voştri, Veac fără de ştiinţă în care domnesc .proştii, Veac ce-a aflat secretul mistericei ştiinţi, Ce inventează arme cu care să omoare Pe-acei ce strig sub plumbul atitor suferinţi, Pe-acei prădaţi de toate, de muncă, de onoare.
Ce e virtutea voastră, ce e morala voastră ? Fiinţa cea supremă din bolta cea albastră ? Spuneţi, ce-i fericirea, ce-i dreptul omenirii Şi sfînta libertate, ce-atît ne-o predicaţi ? Minciuni, vorbe umflate ce cat sub masca firii Să-nchidă ochii celor pe oare-i înjugaţi !
Minciuni! Minciuni ce-s sece ca mintea voastră sacă* Căluşi ce fac mulţimea sub schingiuiri să tacă.
Iar voi, bastarzi nemernici, bătrîni în tinereţă, Voi, paraziţi ce puneţi azi totu-n frumuseţă, In haine elegante, faitoane aurite, Şi armăsari ce^n uliţi cu fulgerul ise-mtrec ; Voi treceţi viaţa-n viţiuri rnîrşave, înjosite, Privind cu-absintu-n mînă cum anii voştri trec !
Şi voi, fiinţi meschine, făţarnici ipocriţi,
Voi, preuţi fără carte, de ce-n cale-mi ieşiţi
Cu chipuri făţărite, ou barbe lungi, cărunte ?
Voi arătaţi în ceruri robitului popor
Un Dumnezeu ce-1 lasă să moară-n chinuri crunte,
Sătul ca voi, desigur, cînd alţii flămînzi mor !
Dar iată şi-mpăraţii, despoţii cei puternici, Din mila providenţei domnind pe cei cucernici, Si-ncunjuraţi de armii, la schingiuiri dedate, în stnge-neacă glasul blajinului popor, Ce-aoum .în ei nu vede decît fiare turbate Ce vor să stăpînească pe-aceia ce nu-i vor !
Mai vin linguşitorii cu-ntregul lor alai, Lachei ce se duc veseli, precum s-ar duce-n rai. Ei merg fără de ţintă, rozînd un os în cale, Oriunde-i mină vîntul despoticei voinţi, Dînd totul pentru aur ; oh, fapte criminale, Vînzînd pe-a lor copile, soţie şi părinţi.
Dar arta ? Ea desigur în undele glodoase Nu şi-a mînjit a frunţii ghirlănzi victorioase, Ea, poate, mai păstrează antica-i moştenire ; O singură lumină pe-acest obscur pămînt, Ea, poate, încă numai, vorbeşte de iubire, Ea - fiica-i poezia, cu gingaşul ei cînt !...
'Şi-aici înşelăciune ! Acum prostituite, Şi artă, poezie în tină stau mînjite, Şi viermi hidoşi, poeţii, artiştii omenirii, Pe corpul ei cel sarbăd se-ntind neîncetat ; Şi sluţi pitici nemernici, în furia-nvrăjbirii, Se cred giganţi ca munţii ce-n capete se bat !
Ei cânt cu-o voce falşă robia, tirania, Femeile pierdute, adulterul, beţia Şi-n cale tămîiază pe hoţul cel mai mare, Ce le aruncă-n glodul în care dînşii zac : Un ban, preţul cîntării - a viermilor cîntare : Poetul şi eroul în cumpeni una fac.
Zugravii celebrează pe pînze mucezite Pe-aceia ce le fură din braţele sleite Şi pîne de imîncare, şi fete, şi soţie ; Sculptorii ridic falnic statui cu mîna lor, Statui ce-i strivesc, poate, sub jugul de robie. •;Şi ei ? ei sînt în pace : trăiesc, sufăr şi mor.
Dar filozofii noştri ? Uitatu-i-am eu oare ? Ei ce-s fără-ndoială a omenirii floare. Ei ce, lăsînd deoparte meschina zilnicie, Spre sferile măreţe cu grabă se întorc ? Ei bine, ei desigur cu-a lor filozofie 1        Din sucul vieţii voastre, fericea viaţă storc !
Minciuni, ipocrizie, aici ca şi oriunde : \ Pe-o mlaştină glodoasă, vai ! trec glodoase unde.
Dar tinerimea noastră în care-i viitorul, Şi ea se-nchină josnic ca şi părinţii ei ? ; Şi nu-ncolţeşte-ntr-însa o floare ce-i zic dorul
| De libertate sfîntă ? Cei tineri sînt mişei ?...
j Vai, da ! Ei vegetează bînd cupele plăcerii,
i Dînd vremii cu piciorul, uitînd timpul durerii,
j Ei nu-şi îndreaptă gîndul decît la veselie,
La fete şi la mode, primblări noaptea pe lună. Şi moartă-i pentru dînsa divina poezie, Căci tot pe astă lume, tot a deşert răsună !
Şi cînd în mintea-mi sacă, de saca ei ştiinţă, > r Defila omenirea fiinţă cu fiinţă,
iOînid văd atîte crime, atîţia proşti cu cap, Atîţi pigmei nemernici, viermi, paraziţi din lume, |   ■ M-apucă-o disperare - imensă, fără nume,
| Şi zic : „Pe astă lume cum oare să încap ?"
11
Cântăreţii lor cu plată vor cînta înalte imnuri,
Şi din plînsetul de mame, din a-nvinşilor lungi chinuri,
întocmi-vor epopeea ăstui veac greoi de fier !
PE DRUMUL CĂTRĂ MOARTE
Tristă-i soarta ce ne-aşteaptă, trist va fi şi traiul nostru t Sărăcia şi surgunul cu-a lor braţe lungi de monstru. Ponegrirea ce şi-acuma cu-a ei bale ne mînjeşte, Deziluzii zdrobitoare şi înfrîngeri cîte vrai, Piatra urii aruncată de amicii care-i ai, Munca ta nesocotită de acel ce nu munceşte...
Şi în calea grunţuroasă, presurată de primejdii. Unde mergi minat de-a pururi de steluţele nădejdii, Cîte crime n-au să spargă şirul nostru hotărit ?... Cîţi în drumul cătră moarte vor pieri fără să vadă Fîlfîind pe-a lumii turnuri, pe-a ruinelor grămadă, Steagul nostru rupt de gloanţe şi de sînge înroşit ?..
Morţi pe cîmpul de bătaie, susţinînd steagul dreptăţii,^ ^ Cîţi şacali - copii de-ai nopţii - prin murdar glodul cetăţii, Vor purta a noastre trupuri ciuruite de loviri ? Duşi de dorul răzbunării, de-a lor triste^ biruinţe, lnsultînd numele noastre, grelele strădănuinţe, Vor danţa-n al nostru sînge ai trecutului başchiri.
Vor danţa şi-ai lor prieteni ; a lor splendide biserici, Mestecind fumul tămîiei cu-nsutitul glas de clerici, Osanaua biruinţii ridica-vor cătră cer ;
Cine ştie ? Fiii noştri, luaţi de-o mînă blăstămată, ■ Vor ajunge să blăstăme pe-a lor mamă, pe-al lor tată,
Cîţi din noi pe veşnicie vom pieri, cu trup, cu nume ? Cîţi vor fi uitaţi cu totul de părinţi şi de soţie, \, Şi pe mine răzvrătitul unui veac plin de robie,
Cine poate să mă plîngă în a plîngerilor lume ?...
JDar alături de primejdii, de-ntunerec şi de soartă, Idealul ne deschide a dreptăţii sfîntă poartă, "Conştiinţa nu ne-apasă, nu ne strigă nencetat Că în lume stăm ca trîntori, că-i sîntem copiii vitrigi, Că ne pierdem existenţa în meschine şi lungi intrigi : Spre-a putea trăi mai lesne despoind pe înşelat.
Nu ; curat avem noi gîndul, noi nebunii de-astă dată, "Visătorii nebunateci, care dreptu-n lume cată, %' Noi, trăiţi ca şi ciumaţii, în mijlocul astei lumi,
Noi ne facem datoria.
înspre drumul cătră moarte, "Soli ai timpurilor nouă, ce ne pasă dar de soartc Şi de-aceia ce merg josnic, duşi în dosul unei turmi ?
Înainte de-a ajunge ţinta luptei seculare, Morţi vom fi, cadavre umezi învălite de uitare, Dar cînd lumea îmbrăca-va pe vecie alt veştmînt, N-or uita învingătorii pe învinşii de-altădată, Nici copiii răzvrătirii, pe-al victoriei lor tată...
"Vreo ghirlandă-nveseli-va atunci umedul mormînt !
12
mi
13
DACĂ...
Dacă glasul meu răsună că un glas dogit de clopot, Ca al tunului răsunet, ca al cailor lung tropot,
Sau ca toba de război ; Dacă vocea-armonioasă de uşoare păsărele Nu s-aude în blăstămul, în cîntarea vocii mele ;
Dac-al munţilor cimpoi Nu-nsoţeşte niciodată a cîntării mele note ; Dacă glasul meu răsună ca a temniţilor boite,
Ca un corb rătăcitor ; E că niciodată-n mersu-i n-a putut şuvoiul rece Să murmure printre munţii ce ca fulgerul îi trece
Bubuind îngrozitor ; E că pasărea din codri amuţeşte în furtună Cînd al tunetului cîntec printre nouri lung detună
Dus pe fulgerul aprins ; E că focul cînd cuprinde edificiul stării-antice, Cînd ruina ne-amerinţă ca zdrobindu-ne să pice
Şi cînd focul s-a întins, Nimeni cîntece-amoroase nu va scoate pe-a lui harpă, Nimeni cu păharu-n mînă a tribunilor eşarpă
Nu va-ncinge benchetînd, Decît, poate, sibariţii 1, care pun în pîntec lumea, Căror alte ideale le înăduşe ruşinea
De-a muri la masă stînd ;
1 Sibarit - cel care trăieşte in lux, lene şi desfrîu.
14
■ţ
Decît, poate, prostituta, care fără de ruşine Azi sărută pe prieten, mîni pe duşmanul ce vine
Ca să-i dea mai mult un ban Deoît, poate, desfrînatul, idiotul sau nebunul, Cel ce moare şi n-aude cu urechile lui tunul,
Glasul tunului uman ! Azi nebun în ochii voştri trece cîntecul meu poate, ,      Căci, copii ai altor vremuri, a cîntării mele noate
Să-nţelegeţi, nu puteţi ; Mîni, nebuni în ochii lumii, voi veţi trece fără doară, Căci deasupra astor flăcări, aţi jucat mereu pe sfoară
Fără^n gînd măcar s-aveţi : Că pot flăcările coarda să o mistuie pe dată Ş-acrobaţi nebuni, în chinuri să muriţi de astă dată,
Să muriţi, amar plîngînd ; Să muriţi fără ca nime să vă scoată din jăratec, Făr' ca nimeni să asculte al durerii glas sălbatec
Ce veţi scoate dispărînd... Cînte, cînte cine poate pe Rodica sau domnia, Cînte slugile în coruri, infamia, tirania,
Este datoria lor ! Eu, ce nu-s legat de nimeni, ce n-am pus la preţ cîntarea»,. Ce ca armă oţelită nu posed decît strigarea,
Glasul lirei zdrobitor, Voi cînta ca şi şuvoiul care trece pe sub stîncă, • Cu a tunetului voce, spunînd ura mea adîneă
Ce mă roade nencetat ; Spunînd chinul omenirii, a mizeriilor scene, Ale zorilor dreptăţii aurite, mîndre semne,
Viitoru-apropiat !
Mi
15
Aşa îmi place astăzi poetul ca să fie : Persecutat de lume, de nimeni ascultat, Să ducă viaţa-n chinuri, să tune-n tiranie, Şi urmărit de dînsa, proscris şi-n sărăcie, La nimeni să nu-şi vîndă condeiul inspirat !..
UNUI POET DECORAT
Pribeag pe calea vieţii, să nu-1 cunoască nimeni, Obscur, să vază prostul cu daruri răsplătit, Să-şi sîngere talentul cu-ai lipsei negri pinteni, Să-şi aibă locuinţa sub cer sau în răspinteni Dar liber să blăstăme un sceptru înjosit !...
iPoete, iată-ţi visul acum realitate :
Domnia te cinsteşte cu-al meritului semn,
Uitând că lingă dînsa şi sfânta libertate
Pe harpa-ţi ai cÂntat-o, c-ai mers şi mai departe,
Mânat de-al inspirării avânt măreţ şi demn !...
Poete, iată-ţi visul ; căci visuri sânt atlîte : Homer sărac Elada cînta rătăcitor Şi Prometeu sub gheara acvilei nemblînzite Ce-i scormonea plămăii cu unghii oţelite Salvarea omenirii visa trumfător !...
Oh ! unii trec prin lume curaţi şi fără pată, Despreţuind o lume îmbătrînită-n reu : Blăstăm le e cântarea, blăstăm li-i viaţa toata, Şoimi iuţi care-n albastru cu-aripi întinse-noată. Sfidând şi om, şi fire, şi cer, şi Dumnezeu !... ,
De mor, în ceasul morţii curat le este gîndul: Al slugăriei spectru nu au la căpătai !... Amicii pe-a lor groapă cununi depun de-a rîndul, Curajul lor duşmanii cu cinste admirîndu4, Spre-a-i proclama de genii ades sînt cei dintâi !...
Să rătăcească-n lume, moşneag sărac să moară, Cu idealu-n crieri, cu răzbunarea-n suflet, Şi cel din urmă cântec, ca cel dintăia oară, Să fie pentru lume suprema ei ocară, Glas trist pornit din fundul curatului lui cuget.
Poete, lasă tronul ; la slabele-i picioare Nu nasc a libertăţii şi-a geniului scîntei. Nu unde-i înjosire se naşte omul mare : Vultanul, de îi mândru, nu naşte la-nchisoare, Ci sus pe stînca pleşă, pe vîrfurile ei !...
Te du ca şi alt'dată în hrubele murdare, Descrie viaţa neagră, a celor ce sînt jos. Din glasul lor fă astăzi puternice fanfare, Lăsînd la cei nemernici o cruce-njositoare, Şi zboară ca vultanul sub cerul luminos...
16
ÎN AJUNUL ANULUI NOU
Te duci în veşnicie, bătrîn cu ghebu-n spate,
Saturn la el te cheamă, păcatele-ţi să-i spui,
Şi proasta omenire gonindu-te departe, j
Cu flori primeşte-n zgomot pe-al timpului nou pui I        ; ■
Ba spun poeţii încă că pruncu-i plin de glume,
Că fericirea este în cornul lui, că mîne
Mai mîndru răsări-va alt soare pentru lume,
Că pacea şi dreptatea vor lua a vieţii frîne ! j ,
i
I .
An nou ! an vechi ! pe lume tot rele o s-aducă ; Urcaţi-1 azi în slavă şi mîni 1-îţi blăstăma, Războiul roş de sînge zăbalele îşi muşcă : Tiranii vor războaie ; războaie vom purta.
Te duci moşneag purtîndu-ţi pe spetele-ţi curbate Volumul gros de fapte ce-n cale ai privit : Popoarele în prada mizeriei turbate Şi-un tron prin dinamită în aer azvîrlit !
An nou ! ce lucruri nouă aduci pe lume, spune, Sub forma tinereţii n-ascunzi vre un bătrîn ?
DORINŢI NEBUNE
Aş vroi să cînt un cântec trist ca biata omenire, Să fac lumea să răsune de-al meu glas răzbunător ; în trei versuri să concentru : ură, dof, chin şi iubire, Tot ce se frămîntă-n taina unui cap răzvrătitor.
Aş vroi cu-a mea cîntare să-mi arăt a mea simţire, Cu accente ce în lume încă nu s-au auzit Să-mi ridic teribil glasul, să blăstăm vitrega fire Şi s-arăt la ceruri pumnul, să scuip tot ce-i înjosit.
Glasul inimii să spuie astă stranie cîntare, Glasul inimii să spuie ce-i amoru-astei femei.
Ş-apoi vie, vie totul libertatea să-mi răpească. Vie laşii şi stupizii ca să-mi scuipe faţa mea, Şi tiranii cu-a lor fiare glasul meu să lănţuiască, Chiar amicii de-altădată, palma laşilor să-mi dea !
Aş muri rîzînd de toate, purtînd veşnic după mine
Manta lungă şi curată a adîncului dezgust ;
Căci de toate uşurată aş simţi a mea ruşine
Şi-a mea ură, ce-n veci pacea nu m-a-ngăduit să gust.
Aş muri - iară din mine, rămînea-va amintirea, Glasul meu ca spija 1 morţii răsuna-va nencetat, Şi din noaptea ei adîncă cînd ieşi-va omenirea, De pe numele-mi va şterge al pigmeilor scuipat !
1 Spijă
tuci.
Ca şi tunetul să tune glasul lirei desperate, Ca blăstămul să lovească tot ce-n lume am urît, Ca urgia să străbată în bogatele palate, Să mugească Infamia ca un taur oe-i rănit.
Să se teamă de sumeţul ce sfidează tron şi lume, De acel ce după dînsul trage manta-i de despreţ, De acel ce păn-acuma n-a mînjit săracu-i nume, N-a pus niciodată-n viaţă lira, cîntecu-i la preţ.
Şi-apoi cîntecul cel gingaş ca o gingaşă visare,
Ca un zbor de fluturi, singur să i-1 spun ei, numai ei.
20
21
f
Fraţi de artă, fraţi de cruce, fiu şi tată-n desperare, Mîngîind coarda vioarei, mîngîiam traiul duşman Şi pe-aripi de poezie, pe-a lui Wagner sumeţie, Rătăceam de astă lume şi de-a ei ticăloşie.
VIORISTUL CERŞITOR
în bătrîna-mi amintire mă vedeam frumos şi june, Cu speranţe-ncununate de-al succesului delir, Visînd nume şi avere şi scriind cu tibişir Viitorul meu - victima năzuinţilor nebune, Apoi draga-mi Mărgărită ; ea artistă, eu artist. Diva operei alături cu sărmanul viorist.
S-a sfîrşit ; la bătrineţe să^mi mînjesc a mea vioară Şi ca orbii la răspinteni de la lume să cerşesc, Cu-a mea mînă amorţită coarda rece s-o trezesc, Ca pe ea să spun durerea ce mă roade, mă omoară, Şi să sufăr în tăcere a bogaţilor ocări Cu-a sergenţilor de stradă grosolane înjurări !
Oh ! şi nu e pentru mine astă neagră înjosire ; în răspinteni priviţi rece pe-al meu fiu de foame mort, Ca pe mine sărăcia 1-a-ncruntat cu învrăjbire, Crucea vieţii a purtat-o precum eu moşneagu-o port. Cu-a vioarei sale voce cîtă lume n-a răpit, Melodia curgea lină din arcuşu-i iscusit.
Dar nebunul, ca şi mine, nesupus l-a vieţii frîne, Alte lumi de fericire el vedea mereu prin vis, Şi sărac şi fără nume, de cei mari în veci proscris, N-a vîndut talentu-i tînăr pentru zilnica lui pîne, Altă lume că se naşte între tîmplele-i simţea, Şi-acest veac de nedreptate l-a strivit ca pe-o mărgea.
Oh ! săraci pe drumul aspru unei vieţi rătăcitoare, Zece ani am mers noi singuri printr-al lipsei uragan
22
Oh ! a dragostelor timpuri ! aspiraţiile noastre, Tremurul fără de seamăn al întâiului debut, Ale publicului şoapte, al ziarelor tumult, Murmurul unei partide, lauda mulţimii proaste, Viitorul plin de fală ce amicii prevesteau, Toate, cîte-ai noştri crieri fără vreme îmbătau !
Apoi goala realitate, a vrăjmaşilor lungi fire, Ai trecutului maeştri şi ai artei mandarini, Ca zăvozii cei sălbatici tunînd plini de învrăjbire Contra noastră, unor tineri, unor noi, unor streini Şi căzuţi din înălţimea unei glorii lungi muncite, începînd viaţa tristă - biete păsări pribegite.
Şi ea ? Trista ei viaţă : munca noastră fără margini, Traiul negru-al pribegiei şi copilul nostru drag Surizînd l-a noastre lacrimi de pe-a vieţii sale prag, .Neştiind ce-i scria soarta pe-a vieţii sale pagini. Apoi moartea ei grozavă şi nebunul nostru plîns, O viaţă-n floarea vrîstei, c-un talent în floare stîns.
23
Oh ! uitam atuncea foamea ce rodea fără răgaz Trupul nostru stors de muncă, mintea noastră obosita, Plînsul .cald ce-n calde lacrimi ne uda negrul obraz. Şi pena scripcii coardă-ntinsă lăsam lumea urgisită, Lăsam foamea, lăsam plînsul, lăsam tot, lăsam pămîntul, Fiu şi tată, fraţi de artă, ne duceam cum merge vintul.
r
Hai ! vioara mea, hai, du-mă pe a morţii simfonie,
Varsă-n crierii mei gîrbovi vinul sfintei poezii,
Varsă-n cuşma-mi bortelită a pomenii avuţie.
Cu ocările mulţimii şi leţcăile zglobii.
O, voi genii mari, iertare, că-njosesc al vostru cuget,
Că-mi îngrop cu munca voastră trupul fiului meu buget.
Apoi vreniile trecute, cînd poporu-n valuri groase, Ridicînd steagul dreptăţii, pentru ea murea rîzînd, Şi noi mină lingă mină am luptat în primul rînd. Am luptat, şi sub strivirea unei lupte sîngeroase Ne-a-ngropat de vii ; pe dînsul l-a strivit prin închisori, Cum e soarta tuturora care sînt răzvrătitori.
Căci mulţimea nu-nţelege ce-aţi vroit voi ca să spuneţi, Peste ea manta prostiei cei puternici au zvîrlit, în ea germenul gîndirii l-a ucis, 1-a-năduşit ; N-au lăsat cei mari putinţa ca în mintea ei să puneţi Simţiminte mai înalte şi-a progresului gîndiri : Pentru proşti destul e vinul cu a crîşmei gîdiliri.
Patruzeci de ani ! ca visul aţi trecut şi iat-acuma
Ce răsplată are munca înălbiţilor mei peri,
Iată tot ce-am strîns din vremea viguroasei mele veri:
Sărăcia mea bogată, barba-mi albă ca şi bruma,
Hoitul fiului meu rece, frigul iernii cu-a lui suliţi
Şi sub haina-mi zdremţuroasă, vai ! cerşind mila în uliti.
Iaită-intreaga mea avere : locuinţa mea în stradă,
Haina iernii învălişul putrezitului meu trup,
Drept mîncare - foamea goală, gerul soba mea cea caldă,
Drept tovarăşi corbii care din copilul meu tot rup !
Pentru mine nu-i nimica, dar de dînsu-s necăjit.
De trei zile-aşteaptă groapă, de zăpadă troienit.
Pentru mine nu-i nimica. N-aş întinde mîna rece La bogatul plin de fumuri, nici la bietul muncitor : Ca şi mine el îngheaţă lingă recele cuptor, Cu femeia, cu copiii, fără hrană ; oh ! aş trece Pragul vieţii făr' ca cinstea s-o-nglodez atît de jos. Dar eşti tată - pleacă capul deci, moşnege zdremţuros.
24
Spune, spune tu, vioară, sfîntul glas al deşteptării, lingă hoitul lui cel rece, spune cîntecu-i iubit, Spune lumii adunate înjosirea aşteptării, Povesteşte-i traiul nostru, valul sorţii urgisit, Cum ciocanul greu loveşte în granitul stîncelor. Bată cîntecul tău stînca amorţelii maselor.
Te ridică, te coboară ca a mărilor talazuri,
în armonica-ţi strigare spune glasul corbilor,
Freamătul măcelăriei, tropotul fugarilor
Şi tabloul lumii nouă, în a sîngelui privazuri,
Tot poporul în picioare - fără drmă, fără cap,
Şira dreptăţii roşii steaguri cum sub cer nu mai încap.
Iar tu mergi, mergi înspre groapă, cum trăit-ai cu mîndrie,
lingă tine îţi voi pune-a ta vioară negreşit :
Cuşma mea acum se umple, viforoasa sărăcie
Lasă mijlocul meu şubred, lasă trupul tău răcit ;
Voi putea să pun şi-o cruce lîngă căpătîiul tău,
Ca pe ea să-mi scriu blăstămul cătră om şi Dumnezeu.
25
Mergi, copile, mergi tot mîndru, dacă dincolo de lume Vor mai fi, cum vorbesc popii, ale raiului comori, Nu gusta din ele, dragă : sînt a fraţilor plînsori, Munca noastră e acolo. Poate-o vînd sub alte nume, Căci de-ar fi comori şi bine n-au muncit la ele sfinţit, Poate, dragă, şi acolo sînt martiri de-ai suferinţii.
Poate, poate, cine ştie, mandarinul zeitate, îmbrăcat în straie galbeni de pe-naltul lui Olimp, împărţeşte fericirea după drepturi cîştigate. Jos, în valea lumii, poate, cu-al mizeriilor ghimp, Cine ştie de nu-nţapă pe acei ce-au fost şi jos Sub călcîiul omenirii, sub al vieţii val glodos ?
Iar tu, draga mea vioară, tu, prietena mea veche,
Cît n-ai înjosit cântarea, te-am cinstit, te-am dezmierdat,
Mângîind gîtu-ţi subţire, mîngîiam a mea ureche,
Tu, bătrână, însă, astăzi bătrîneţa ţi-ai pătat.
Te zdrobesc, te fac ţărână, c-al necinstei mîrşav trai,
Ca stăpânul tău cel gârbov, draga mea, să nu mai ai.
Te zdrobesc, dar înainte de-a porni în larga lume, Rămas bun voiesc acuma de la tine ca să-mi ieu, De la tot ce-a fost viaţaimi, de la tot ce-am iubit eu, De la munţi, de la izvoare, de 1-atîte scumpe nume, De la fiul meu : cu glasul unei lebede ce moare, Cu blăstărnul meu îmi cîntă cea din urmă-a ta cîntare.
Te ridică, te coboară ca a mărilor talazuri,
în armonica-ţi strigare spune glasul corbilor,
Freamătul măcelăriei, tropotul fugarilor
Şi tabloul lumii nouă, în a sîngelui privazuri,
Tot poporul în picioare - fără clemă, fără cap,
Şi-a dreptăţii roşii steaguri cum sub cer nu mai încap.
26
POEZIA ROŞIE
Vino, tu, copilă-a plebei, tu, ce-n mîna-ţi musculoasă Steagul roş al răzvrătirii l-ai purtat de-atîte ori, Şi căciula frigiană pe-a ta frunte maiestoasă, Ca în marea răzvrătire, ai purtat nesfiicioasă, Sărutînd pe luptători.
Vino tu şi mă sărută, îmi rodeşte-a mea gîndire, Spune trâmbiţei uitate glasul sfintei răzvrătiri, Şi mă du pe-a tale braţe prin a luptei învrăjbire, Unde-i steagul negru-al foamei, unde-i foc şi răzvrătire, Unde-s morţi, unde-s ciocniri I...
Pe îngustele pavele - unde-i lupta încleştată, Unde-o mie sînt pe unul, unde morţii sînt cu mii, Unde-n jurul unui petec din prăjina înălţată, ' Cu-a înfrângerii mînie, luptă plebea sângerată,
Cu femei şi cu copii.
Şi poveştile frumoase a atîtora revolte Pe-^i ta liră viguroasă îmi tot spune, draga mea, Pena victoriei câmpie sângeroasele recolte, Gemetul ce-au scos învinşii într-a temniţilor boite, Cînd duşmanul învingea.
27
Şi mă du, mă du, fetică, printr-a Rusiei largi câmpuri, în Siberia de gheaţă - unde dorm amicii mei, Unde furcile sînt dese şi pe vale şi pe dîmburi, Unde cresc fără-ncetare a revoltei sfinte sîmburi, Unde oamenii sînt lei !...
Şi mă du să 'văd mormîntul unde unul lîngă altul Zac martirii noştri : fete, fraţi, moşnegi, copii, femei, Toţi voinici şi plini de viaţă, ce luptînd cu împăratul Au dat capul fără teamă, spre-a scăpa pe împilatul Care-ades a rîs de ei !...
Oh ! Sofia Perowskaia 1 - ce sîntem noi lîngă tine ? Umbre mici lîngă fantoma unui mare urieş, Epigonii răzvrătirii, viermi, copii cu inimi pline. Pe cînd tu vultanul mîndru ce s-avîntă-n sferi senine De pe-a stîncilor vîrf pleş !...
Vom muri cu pacea-n suflet, cu urechea noastră surdă L-a duşmanilor insulte, la a morţii neagră trudă, L-ale laşilor ocări.
Vom muri - dară a harfei lungă, jalnică cîntare, Cîntecul sinistru-al foamei, cîntecul celor învinşi, Ca şi clopotul de moarte va suna fără-ncetare, Şi la glasul lui scula-va din somn tarile popoare,
Mii de mii de mii de inşi !
Şi atunci - prin tocul lumii, cînd cuptorul ei gigantic Va turna forma cea nouă, plin de zgomot şi de fum Ca şi pasărea furtunii, cu-a lui glas lung şi titanic Va cînta sfîrşitul crîncen a principului tiranic
Ce domneşte încă-aoum !
Şi burghezii cînd vor zice la augusta ta cîntare Că-s nebun, că-s roş de sînge şi de luptă îmbătat, Tu cuprinde-i în imensa şi-a ta mîndră indignare Şi zburînd - deasupra astor negre, strimte lupanare, Zboară, zboară nencetat.
Zboară, zboară dintr-un capăt pînă-n celălalt de lume Şi popoarelor le cîntă a distrugerii isprăvi, La palate pune focul şi minează-le anume, Aruncînd formele-antice într-a luptei roşii spume
Cum zvîrl morţii de pe năvi.
Şi poeţii lîngă tine nu se tem de moartea crudă Şi de-abisul ce-1 va face dărîmarea vechii stări ;
1 Numele unei revoluţionare ruse din acea vreme.
28
Paris, iUz
29
w
w
Ştiţi voi ce vrau în lume şi cum aş vrea să mor : A luptei zîngăneală e traiul meu poetic, Să duc un steag prin gloanţe, al foamei negru petec, Şi trîmbiţă de-alarmă prin rînduri de popor.
DE ZIUA MEA
în jurul astei mese cînd staţi cu toţii roată, Urîndu-imi viaţă lungă şi fericirea toată, Şi împlinirea celor pe care le doresc, Iubiţii mei, desigur dator sînt a vă spune Ce gînduri, ce dorinţe, ce dragoste nebune, Ce doruri al meu suflet, prieteni, necăjesc.
Amor şi răzvrătire : în jurul astor punte, în jurul astor- ţeluri înalte ca un munte, în jurul astor gînduri, eu veşnic mă-nvîrtesc. Amor şi răzvrătire : 'nainte de-a mea moarte Să am şi eu, ostaşul, din bucurie parte, Să fiu iubit de dînsa, pe dînsa s-o iubesc !
Amor şi răzvrătire : nu-mi trebuie viaţă lungă.
Să las în omenire, amici, numai o dungă,
O urmă ce-o va şterge a focului zbucniri :
Cînd lumea se dărâmă, c-un zgomot surd de luptă,
Statua libertăţii nebun cine-o insultă,
Şi-i laş cel care fuge departe de ciocniri.
Ştiţi voi ce-i fericirea, prieteni, pentru mine, Ce zile socot sfinte, poetice, senine,
Străpuns de mii de gloanţe, cu trupul numai sînge,
Cadavrul meu să scuipe tiranul ce învinge,
Şi trupul meu să-1 poarte învinşii ca drapel,
Pe el să fie lupta amară şi cumplită,
O stafie să fie figura mea ciuntită
Călăilor slugarnici, corbi negri de măcel.
în veci să fiu, cît lumea va fi încă robită. Semnalul răzvrătirii şi-a bravilor ispită, Pe groapa-mi să s-adune voinicii ce-au rămas, Pe groapa-mi să oprească trecutul a lui turmă, Pe groapa^mi să plînteze reduta-i cea din urmă Aproape de-a mea groapă şi cel din urmă pas !
Şi-atunci cînd omenirea în sînge botezată îşi va croi dreptatea şi fericirea toată, Cînd n-or mai fi învinşii şi nici învingătorii, Cînd totul se va scurge în albia-i ferice, Cînd cinstea şi cu munca stăpîni vor fi aice Şi viermii parazitici strivindu-i muncitorii,
Cînd vor muri moşnegii de moartea lor cea bună, Pe-a muncii frunte aspră, a rozelor cunună Şi dragostea reală ce am cătat în lume. Grad dalba fericire voioasă şi voinică Cu braţe musculoase, cu faţa de fetică, Va spune omenirii a păcii gingaş nume,
Cînd cruda bătălie, cu roşa ei zăbală,
Pe cîmpuri azvîrlită nu va mai da năvală
Şi leşul ei pe nimeni in lume n-a spăria, Când s-or juca copiii cu oasele-i albite De-tatîte suferinţe şi lacrime stropite, Şi-n cornul bătăliei cînd şoarecii vor sta,
Atunci, iubiţi prieteni, să fiu uitat de lume, în noaptea veşniciei să intru cu-al meu nume, Căci pentru omenime voi fi fără folos, Atunci, numai atunce, a trupului meu oase Să dea la viermi mîncare şi florilor miroase, Atunci să intru-n pacea lumescului colos.
Să treacă omenirea, mergînd la sărbătoare, Pe groapa mea umplută de tainica uitare, Să treacă spre-a se duce voioasă a serba De ziua răzvrătirii şi-a deşteptării oară. Şi nimeni să nu ştie sub iarba cea uşoară C-a fost odată trupu-mi întins în racla sa.
Şi dacă ştiu, prieteni, că groapa cea obşteasca, Că varul o să roadă cu gura-i duşmănească Şi trupul meu şi-al vostru, voi toţi cîţi veţi lupta, Şi dacă nimeni, poate, din trupu-mi nu va face Stindardul răzvrătirii sau steagul alb de pace, Şi dacă ştiu că morţii în veci se vor uita,
Lăsaţi-mi 'mîngîierea acestor dulce visuri, în viaţa mea de lacrimi îmi trebui aste rîsuri, îmi trebuie speranţa s-o văd rîzînd voios, Lăsaţi-mi mîngîierea că sînt cu glasul mare, Că voi purta eu steagul de chin şi răzbunare Şi voi muri ca bravii, voinic şi glorios !...
Paris, iSSz
LA MOARTEA LUI B. CONTA
Nu, se vede nu există în voi umbră de ruşine ; V-a plătit ocîrmuirea - şi ca corbii aţi sosit, Ca şi cîrdul lung de cioare ce dau buzna pe-un biet cîne Făr' să-ntrebe de-i catolic, botezat, împărtăşit... Astfel voi aţi luat sfiştocul şi veşmintele pompoase Şi pe-acel ce toată viaţa contra voastră a lucrat... Cînd din el nu mai rămîne decît cărnuri reci şi oase, Cînd ştiţi bine că nu poate din nou fruntea să-şi ridice Şi cu vorba-i, ca un trăsnet, peste capu-vă să pice, Voi cadavru-i fără viaţă îl mînjiţi neruşinat !...
O, şi nimene, desigur, cu toiagul indignării, Nu se scoală să gonească pe aceşti profanatori, Ca Isus - să-i dea afară din convoiul îngropării, Moartea ta ca şi viaţa să apară ca surori ! Iar tu, care eşti ţarină, de-ai putea ieşi din raclă, De-ai putea să spui o vorbă, drept funebrul tău cuvînt, De-ai putea din nou aprinde a vieţii stinsă faclă, Ca şi mine pe-a ta groapă te-ai scula drept în picioare, Ca şi mine protesta-vei - zîmbind plin de indignare Pentru-acei ce n-au curajul să respecte-al tău mormînt !
Dormi în pace !... îţi rămîne după moarte altă viaţa, Nu popimea, turmă proastă, îţi va şterge lucrul tău.
Nu acei ce te insultă, cînd nu eşti cu ei de faţă, Nu vlădica cu-a lui mitră te va da lui Dumnezeu ; Noi - acei ce-am supt din tine al ştiinţei dulce lapte, Noi - copiii necredinţei, noi ateii zvînturaţi, Noi - nebunii, ce ca tine ne-am dus poate mai departe, Cum zbor puii de acvilă cînd au aripile-ntinse, Cînd simţesc că ard într-înşii doruri sfinte şi nestinse, Cînd de cuibul cel molatec se simţesc îndepărtaţi... Noi - pe groapa ta deschisă - îţi dăm tot ce se cuvine, Noi - obscurii tăi prieteni - noi a lumii răzvrătiţi -Protestînd cu indignare, rămînem singuri cu tine :
Cei din urmă-ai tăi prieteni nu-s miniştri, nu-s plătiţi.
f
CATRĂ SĂRĂCIE
Sărăcie, Sărăcie, Blăstămatu-te-am eu oare Cînd cu buza-ţi arzătoare Sărutai gîtul şi fruntea Şi de mînă mă duceai Ca să trec în grabă puntea Unui trai de vijelie,
. Sărăcie, Sărăcie r\..
34
Sărăcie, Sărăcie, Să fii binecuvîntată ; Fără mamă, fără tată, Dus de viţiuri, dus de rele, De-ai desfrîului iuţi cai, N-am mînjit zilele mele Bîndu-ţi apa ta sălcie,
Sărăcie, Sărăcie !
Sărăcie, Sărăcie, Cu-al tău vin plin de acrime A avuţilor lungi crime Le-am udat şi blăstămat, Şi sărac, purtat de grijă, De puternici insultat,
35
Pentr-un ţel viaţ-am dat Ducind fruntea cu min< Sărăcie, Sărăcie !
Sărăcie, Sărăcie, Ai păzit a mea onoare De ispita-nşălătoare...
LUMEA MOARTA
Oh ! naivi, în gândul vostru,
V-a trecut ideea, oare, Că sătui de gîndul nostru Şi orbiţi de-a lui splendoare. Noi - c-un vis ne-am mulţămi! Credeţi voi că dac-am şti Că durerea-i soarta noastră Şi plăcerea soarta voastră Cît pămîntul va trăi... Am ţinea noi lumea-n spate, Ca giganticul Atlas, Nezvîrlind-o mîni departe Ca pe hîrbul unui vas ? Căci de ce am trăi, oare, Pe-acest glob mic de pămînt, Cînd durere şi plînsoare, Nedreptatea zdrobitoare E din leagăn la mormînt !
Pentru voi e numai lumea : V-am lăsa-o şi din ea Ne-am tot duce trecînd culmea Astei vieţi - atît de grea -Sau cuprinşi de indignare Am mina-o şi, rîzînd,
36
k
37
Am trimite-o la primblare, Ca o crudă blăstemare, Cătră cerul vostru blînd...
Cu făptura lui stupidă A lui faţă am lovi Şi prin calea lumii vidă... Ca o bombă am porni... Ne-am tot duce-duce-duce Printre sistemi şi planeţi Cum să duce-un cîntec dulce Spus pe harfe de poeţi !... Am scăpa de nedreptate, Voi de noi şi noi de voi, Şi-ntr-a morţii largă parte Toţi vom fi frate cu frate, Morţi pe cîmpul de război... Şi-n a Haosului pace, Pe a veşniciei poartă Se va scrie : „Aici zace Lumea moartă !..."
COMUNA DIN PARIS
învins era Parisul, şi micul om Thiers. 1 Credea oraşul lumii din faţa lumii şters, Sub talpa lui strivită canalia din tină, învins era Parisul şnncununat de foc ; Dar hidra populară cu armele în mină, Gigantica ei frunte purtînd din loc în loc. Retrasă în foburguri pe-nalte baricade, La facla uriaşă a tîrgului ce arde, Jurase ca să-şi vîndă cam scump viaţa ei.
în bluza lui albastră, poporul plin de tină,
Cu furia mîniei şi focul disperării,
Necîrmuit de nimeni - flămînd - cu mintea plină
De dorul de-a învinge, de dorul răzbunării,
îşi aştepta sfîrşitul sub grelele pavele,
Sub talpa versaileză - sub chinurile grele,
Batjocorit ca cînii, cu fete şi femei.
în fiecare stradă intrările închise, în fiecare casă poporul hotărît, Copiii la pavele urcînd necontenit Şi sus pe baricadă stă flamura destinsă,
1 Adolphe Thiers (1797-1877), istoric şi ministru reacţionar francez. In anul 1871 înăbuşă în sînge Comuna din Paris.
\
1
Drapelul roş de sînge - de gloanţe bortelit... învins era Parisul - dar hidra tot se zbate, Cu sinul plin de rane, gigantica cetate îşi scuipă-n faţa lumii blăstămu-i hotărît.
în steagul răzvrătirii cu moartea logodit, Pe trupul libertăţii Progresul care plînge!.. Şi sus, încins de lauri, călăul liniştit.
Şi frate lîngă frate, şi tatul lîngă fiu,
La sînul mamei moarte, copilul încă viu,
Şi cuşma frigiană de gloanţe bortelită,
Şi gura de cartuşe în negru-roş boită,
Poporul care fuge, poporul care luptă,
învinsul care moare, călăul ce insultă,
Şi tunul, şi strigarea, şi trîmbiţa ce sună,
Beţia de-a învinge, beţia de învins,
Sub negrele ruine, logodnica nebună
Cătînd pe comunardul sub dînsele cuprins !
învins e-acum Parisul, duşmanul a învins Şi crepul negru astăzi drapelu-i a încins, Căci ordinea triumfă şi se lăţeşte-n stradă Sub roatele-i de crimă, sub pumnul ei barbar, Strivind oraşul lumii încins de baricade. Femeile cad snopuri şi copilaşii cad Scăldaţi ca într-o baie în sîngele lor cald, Murind şi roşi de sînge sub talpa ostăşească... Scuipaţi şi-mpinşi de săbii, de-al laşilor crud rî< Şi mama şi copilul, murind, răcnesc : „Trăiască
Comuna din Paris !"
Iar sus pe baricade Comuna care moare. Şi-ncins cu-a lui eşarpă, măreţ, sublim, tăcut, Un om care-şi aşteaptă al morţii roş minut... E albă a lui barbă de fum acum cernită. Senin îi e obrazul de vreme îmbrăzdat. Deasupra lui se mişcă, de vînturi fluturat, Drapelul răzvrătirii ce-n haina-i bortelită Cuprinde-ncet moşneagul... şi parcă ar vroi De gloanţe apărîndu-1 - în el a-1 adormi...1
Şi tunul bubuieşte şi oastea dă năvală,
Un fum cuprinde totul : pe-nvinşi, pe-nvingător...
Şi-un strigăt se aude din gura tuturor...
învinsă e acuma cetatea colosală !...
Şi-apoi tăcerea morţii - Parisul care arde,
Şi strigătul de moarte, şi pasul greu de garde,
Şi luna ce priveşte curioasă pe pămînt,
Şi sus pe baricade moşneagul roş de sînge
1 Moartea bătrînului e moartea adevărată a lui Deslesduze, care a murit pe una din baricadele de la Château d'Eau (n. a.).
40
41
r
FRAGMENT DINTR-UN POEM
Se iubeau. întăia vorbă e şi-ntăia mea prostie.
Cîţi poemul arunca-ivor, căci vor zice cu dispreţ :
Vorbe, vorbe şi iar vorbe, vechituri fără de preţ ;
Te cunoaştem noi, poete, că n-ai foc în poezie.
Că faci parte din pleiada cîntăreţilor lunatici
Ce de veacuri spun de stele şi de flori şi de păduri,
Slabi, cerşind a lor podoabă din sărmanii poeţi clasici,
învălesc cu-aceste zdremţe a lor trup de stirpituri.
Haine vechi, trupuri oloage v-aţi trăit viaţa-aici,
O, nevolnici ai cîntării şi ai artelor pitici,
Nu vedeţi că lumea doarme lîngă muza voastră slabă,
Că aduceţi tot aceea ce atîţia au adus,
Că pe trupul astei moarte în zădar spoial-aţi pus,
Că-n zădar pe trup îi puneţi strălucita laticlavă 1 ?
Că femeia fără vină, ce sub pană v-a picat,
Printre fauni, printre nimfe, printre stele-n veci n-a stat,
O, ne spuneţi ce greşală are ea-naintea voastră
De-o zvârliţi în faţa lumii cum din baie ar ieşi.
Zugrăvindu-i trup şi piele, în gîndirea voastră proastă
N-a trecut ideea oare că nu-i probă de-a iubi
Cînd daţi altora aceea ce păstrează fiecare,
Pe iubita voastră goală aducînd-o-n lumea mare ?
' Laticlavă - tunică albă, împodobită, purtată de seniorii romani.
42
începutu-i greu. Cum oare să încep [aşa] deodată ?
Cititorule iubite, aibi răbdare puţintel
Şi mă jur, îţi dau cuvîntul că-n poema-mi înjghebată
N-ai să vezi nici lac, nici lună, nici zefir încetinel.
De eşti pudic - fii pe pace, n-am să-ţi cînt pe Sulamita,
Dar ca-n sala de disecţii de-i strîmba puţin din nas,
Vina nu-i a mea desigur : cînt, descriu, blăstem, atîta
Nouă, paseri călătoare, astăzi numai ne-a rămas.
Ca Musset, voi bea din cupa poeziei mele numa,
Şi copil al omenirii voi bea acrul ei oţet.
Oh ! cîntînd a lumii rele, vom sorbi-mpreună spuma
Astei vieţe otrăvite, ăstui veac mîncat de rele.
De vei fi în gînd cu mine, sau protivnic ţintei mele,
Cel puţin vei şti atîta - că-s om nou, de nu-s poet...
Ştiu, bătută este calea unor dragoste trecute, Unor tipuri mincinoase ce-n pruncie ne-a-ncîntat, Cînd setos i de ideale şi de lucruri nevăzute Noi cu toţii între tîmple lumea noastr-am înjghebat. Sceptici azi, bătrîni la suflet, cu scalpelul realităţii, Săturaţi de visuri albe, disecăm orice avînt Şi întocmai ca moşneagul stors de sucul tinereţii întorcînd a lui privire spre-a trecutului mormînt, Dacă gîndul lui mai poate să s-avînte-n viitor,* Vede strimtul vieţii sale lîng-al vremii veşnic zbor, Astfel noi cătăm o cale, căutăm o lume noua, Alte note sunătoare într-al lumii sarbăd cînt, Şi lăsînd în părăsire pe cîmpie alba rouă, Mînă-n mînă cu ştiinţa îmbrăcăm al ei veşmînt, Părăsind pe ceruri luna ca să-şi plîng-a ei iubire, Ne-afundăm în adîncimea omeneştilor simţiri Şi-ntr-o lume răzvrătită sîntem soli de răzvrătire, Cîntăm lumea ce se naşte sub a lumii risipiri.
Răzvrătire ! Răzvrătire ! îngîna-vor cititorii : Lumea nouă ce ne-o cîntă ăst poet lipsit ide crieri O cunoaştem : vorbe goale ce ne cînt răzvrătitorii. Şi aşteaptă-te de-acuma la vrun sistem economic : Nu-i mai bine să caţi vremea cum o spune la gromolnic,
43
Decît timpul să ni-1 pierdem mistuind astfel de scrieri. Şi băcalul - ceafă groasă [. . .]
Aruncîndu-rnă în coşniţi, voi sluji ca mulţi poeţi ,
A-nvăli rahat şi icre şi borcane cu dulceţi ; j
Pină cînd, setos de-a scrie, vrun biet critic mai sălbatic I
Va umplea întregi coloane, cu condeiul forfecînd j
Munca mea cu greu ţesută din vegheri şi lacrimi poate.
Îmi va spune că zadarnic cînt mizeriile toate,
Că-s zolist, că-s pornografic, că-s mîrşav poet de rînd ;
Şi librarii din fereastră mă vor scoate cu ruşine,
Şi vînat voi fi prin case de bunice şi părinţi,
Colbul vremii cu-ai lui şoareci, cum rod viermii pe-un
biet cîne,
îmi vor roade fructul veşted unor lungi strădănuinţi.
I
Oameni noi, o şcoală nouă - va striga Academia, f Invalizii cugetării ce domnesc prin facultăţi - i Răzvrătire literară cînd avem noi poezia, J Cînd Mirceasca ciocîrlie 1 ne-a curtat de-atîte daţi. [ N-avem noi poeţi celebri ? N-avem noi pe Eliade ? j Epopeea săvîrşită, Mihaide, Traianiade ? I Vii tu, mîrşavă insectă, să mînieşti cu-a tale bale Laurii cei mai iluştri ce-ai găsit cîndva în cale. Şi de sus, de sus din templu va tuna măreţuljoe, Tot Olimpul, tot Parnasul va tuna-mpotriva mea, Şi sărac şi fără vază, voi sfîrşi ca bietul Poe, r Căpătînd în loc de nume a spitalului saltea.
în zădar smerit le-aş spune că Mirceana ciocîrlie, De ne dă Cloşca cu puii, şi-a pierdut cu totul glasul, \ Că, departe de pe frunte-i să-i smulg astăzi cu mînie | Tot ce-un veac i-a dat : mărire, nume, glorie şi flori, \ Că, departe să iau piatra ca s-arunc în cei din urmă,
1 Aici, ca şi în alte părţi (vezi p. 74), aluziile nedrepte la adresa lui Alecsandri izvorăsc dintr-o unilaterală apreciere a operei poetului, pe care, de altfel, Miile l-a preţuit pentru contribuţia adusă la dezvoltarea literaturii romîne (vezi Letopisiţi).
m
W
s''      Dau cezarului aceea ce cu drept c-a lui cezar, Dau bătrînilor aceea ce cu drept e-a bătrîneţii. Dar cu-aripile întinse, nepăsîndu-mi de-orice turmă, Nepăsîndu-mi că în zboru-mi voi cădea ca şi Icar, Merg ca vulturul prin nouri, drept copil al libertăţii.
Ce vă pasă vouă, inimi văduvite de simţire,
Voi ce-n cercul strimt al lumii vă mişcaţi nepăsători,
Rîdeţi voi de-aoeia care şi-au pus gîndu-n omenire.
De nebunii fără minte ce trăiesc rătăcitori
Pentr-un gînd, pentr-un capriţiu, pentr-un dor de aer liber ?
Ce vă pasă, voi, piticii, voi, bacalii strimţi la minte,
Voi, boierii muierateci ce jertfiţi mereu lui Liber,
Ce vă puneţi fericirea în femei şi în veşminte,
Ce vă pasă, voi aceia care veşnic tot minjiţi
La hîrtie toată ziua, voi - nemernice peniţi ?
Voi aceia ce la cîrmă staţi mereu cu fruntea creaţă
Asmuţind căţeii voştri contra celor care vor
Să vă ia din mînă ţîţa despoiatului popor ?
Nu ; în certele mîrşave, ce vă iau întreaga viaţă,
Ridicaţi pe-acele spete ce sînt totul pe pămînt,
N-auziţi măcar o voce ce mereu, mereu se urcă,
Glasuri surde şi blăstămuri, păsuri largi, loviri de furcă,
Nu simţiţi cum bate groaznic a răscoalei aspru vint ?
Ce vă pasă dacă astăzi îmi iau zboru-n altă parte,
Ce vă pasă cu aripa de încerc să zbor mai sus,
Ce vă pasă de-oi ajunge decît alţii mai departe.
Sau cu-aripele stîlcite voi cădea ? Vă temeţi, oare,
De pe frunţile pleşuve să vă iau orice splendoare,
Voi, ce toată aţi adus-o contrabandă din Apus ?
Ştiu - sînteţi faliţi la carte, cum siirateţi faliţi la minte,
în scufia neputinţei tidva voastră învăliţi,
Dar lăsaţi ca viitorul să se^ndrepte înainte ;
Cînd vom fi moşnegi, fiţi siguri, ne-om retrage osteniţi.
O, priviţi cum doamna Y înfuriată-i azi pe mine, începînd cu-ndrăgostirea, am ajuns prin răzvrătiri. Ea ce sigur socotise că voi zice ca oricine De „cosiţe unduioase, piepturi calde şi divine"
44
45
Şi cintîndu-i adulterul să-i aduc drept musafiri
Vrun galant cu ochi de sticlă, lins, gătit, pomăduit,
Ce pe scara de mătasă la drăguţa-i s-a suit,
Să înşir la vorbe goale, în ietacul plin de noapte.
Să fac luna să-şi trimeată gratis focu-i liniştit,
Şi sfîrşind cu foc bengalic, să-i aduc pe neaşteptate
Cu pumnarul plin de sînge vreun bărbat nenorocit.
Chiar şi popa Alexandru ridicînd urît sprinceana : „Răzvrătirea merge una cu nebunii antehrişti". Şi pe gînduri preasfinţitul, ridicînd în brîu pulpana, Va porni ca să întrebe profesorii plini de carte, Cu vlădica sfătui-va şi-aruncîndu-mă departe, De popimea cobitoare voi fi pus printre-ateişti. Vreun director pravoslavnic pedepsi-va pe şcolarul Ce-1 va prinde că cutează să citească tot ce-am scris, Cartea mea va fi oprită ca să vadă seminarul. Pentru şcoalele de fete voi fi sigur ca proscris.
Nici măcar n-o să am parte la'vro „cruce sclipitoare", Pe cînd alţii fac avere scriind ode la regine Şi, urcînd în slavă „tronul - suveranele destine", Se trezesc ţinînd paltonul vrunui vajnic de ministru Ce cultura romînească vra s-o treacă peste Istm Ca să fim noi Occidentul bulgăreştilor popoare.
1SS1
46
UN POEM
Să am talent puternic şi geniul poetic,
în loc haina cea veche s-o cos petic cu petic,
în loc a mea gîndire s-o tîrîi pe pămînt,
în loc să mă culc veşnic eu-această prostitută
Ce azi sărută unul, pe altul mini sărută,
Şi-al cărei pat slujeşte cîntării drept mormînt,
în loc să-mi tîrîi viaţa prin aste lupanare, Cu-aripa uriaşă m-aş duce-n lumea mare, M-aş pierde-n Nesfîrşitul acestui Univers, . Şi-acolo privind mersul lumeştilor sisteme, Pe-aceste urieşe şi nesfîrşite teme Cîntare-as al naturii, al lumii veşnic mers.
Şi-acestui mic grăunte ce-i zic şi lumea noastră, Mai mic decît steluţa din bolta cea albastră, I-aş spune o poveste de moarte şi de trai, Şi soarelui gigantic i-aş spune la ureche A morţii şi-a răcirii poveste-atît de veche, Şi-a lui nemicnicie i-aş spune ăstui crai !...
Apoi rîzînd sarcastic de luptele-omenirii, Aş povesti sfărmarea şi închegarea firii.
47
In jurul unui soare de gheaţă şi-acum mort. Aş zugrăvi-o lumii cu-o mină iscusită ; Purtând pe-a lui spinare pe omenirea moartă... Cum leşul unei nave talazurile port...
Şi veşnica schimbare din firea nesfîrşkă Aş zugrăvi-o lumii cu-o mină iscusită ; Aceeaşi tragedie jucată nencetat : Sfărmare, închegare, viaţă şi-apoi moarte, Şi-n urmă rencepută mereu aceeaşi parte -. P.iesă-adevărată ce lumile-au jucat !
M-aş pierde printr-o lume de urieşi balauri, De mastodonţi şi mîndri şi mari ihtiosauri, Zburând pe-aripa vrunui gigant pterodactil, Şi-aş asista la lupta gigantică, meschină, Ce a purtat cu firea a omului jivină, El, al fatalităţii nemernic, slab copil.
Şi aş cînta amorul acestor lighioane, Măreţ, sublim, gigantic, sălbatec ; la cucoane Le-aş spune cum iubit-au strămoşii dumnealor, Le-aş arăta prin codri maimuţele uşoare Făcînd mereu la versuri, curtând pe domnişoare. Lipsiţi de ochi de sticlă, lipsiţi de fracul lor.
Aş duce-n astă lume a noastre goale forme, Le-aş arăta amorul lipsit de uniforme, Maimuţa alegîndu-şi pe scumpul maimuţoi Cu ochii plini de fulgeri, cu urieşe spete Ca-n luptă să învingă pe celelalte cete Şi-apoi să-şi facă dorul, sfîrşind crudul război !
r
Şi care din pruncie pe frunte-ţi lasă încă
Pecetea desfrînării şi neagră şi adîncă,
Ce nimene n-a şters-o, ce vremea n-a spălat !
Le-aş arăta natura şi fără frunzi de vie. Rîzîndu-mi de această scîrboasă ruşinie Ce învăleşte totul ce-n lume e mai sfînt ; Şi-n loc s-aspir putoarea alcovurilor care Sînt una cu acele ce sînt prin lupanare, Aş rumpe manta falşă acestui falş pămînt.
Aş spune şi prezentul, trecutul, viitorul Şi iar aceleaşi faze schimbînd din nou decorul Robie, bătălie, victorie şi moarte, Eterna undulare din nesfîrşitul vieţii, Pruncie, bărbăţie şi greul bătrâneţii, Mişcîndu-se în cercul ce-i zic fatalitate.
Dar geniul poetic nu-1 are a mea frunte ; Nu sînt decît movilă în loc să fiu un munte, Şi altora le vine această datorie ; Pe mine mă atrage în luptele din lume Lumeasca datorie şi al dreptăţii nume, Gîntarea biruinţii sau cîntecul robiei.
In uraganul veşnic ce suflă-n omenire, Grăunte de ţărână mă duc fără de ştire Acolo unde vîntul îşi poart-ai lui copii, Şi suflul bătăliei de trece pe-a mea strună, Ea cîntă sub suflarea-i cîntarea ce răsună Cum sună glasul morţii, flămîndei sărăcii.
Nu sînt acolo case spre-a obştii desfrînare, In care pentru aur e trupul de vînzare. In care se corumpe femeie şi bărbat
Ele-şi duceau stindardul cu vorba : umilirea Tu steagul roş de astăzi, al foamei jalnic grai !
SPARTACUS
Atlet cu muşchi de criţă din vremile bătrîne, Erou al răzvrătirii, voinic între voinici, Spartacus, las gîndirea să meargă înspre tine, Spartacus, tu eroul eroilor antici.
Murit-ai ca vitejii cu sabia în mînă, Stăpânii tăi în lanţuri nu te-au putut ţinea. Frumoasa libertate, a lumilor stăpînă, în scurta ta viaţă a fost iubita ta !
Cum arătat-ai lumii ce este libertatea, Cum robii sînt în stare să lupte ca eroi, Cum pălmuit-ai groaznic, sublim, anticitatea, Spartacus - omul plebei - pe oamenii de soi !...
Zadarnic înspre tine a Romei legioane Porneau să te înece în sîngele-ţi fierbinte, Căci tu duceai în contra urdiilor duşmane Stindardul libertăţii şi-a tale jurăminte ;
Ele-şi duceau robia, ruşinea, înjosirea, Tu gloria, dorinţa de moarte sau de trai ;
De-aceea 1-al tau nume smerit plec a mea frunte Lu toţi ai mei tovarăşi din vremile de azi... Cum stmcile din vale salută-naltul munte, Te salutăm, Spartacus - străbunule viteaz l
Decît cu laşitate să linguşesc pigmeii,
Porunca să le-ascult, Umbla-voi rupt mai bine ; pe undele nevoii Plutesc şi fără dânşii, de ce atunci mişeii Să-i tămîiez ? De-aceea nu-i laud, nu-i insult...
UN RĂSPUNS
Sînt om, şi-n a mea cale voi trece înainte
Ca vulturul zburînd, Şi liber ca şi dînsul, cătuşa cînd voi simte, Sau voi muri sub dînsa, sau viu printre morminte Voi trece - astă lume mereu dispreţuind !...
Iubiţii mei prieteni, tovarăşi din pruncie,
Ce-mi spuneţi nencetat De ce trăiesc departe de orice bucurie. De ce în veci stau singur, de ce în sărăcie Nu plec la nimeni fruntea şi mîndru-n veci am stat ?
Să bată sărăcia la uşa mea sfărmată,
Dar nu voi bate eu La poarta lor ; să sufle furtuna îngheţată In recea mea odaie şi moartea chiar să bată, Nimic nu mă va face să-mi las dispreţul meu.
Să vă răspund : în lume cînd nu găsesc plăcere
Ce m-ar înveseli, Cînd aflu pretutindeni venin, amar şi fiere, Cînd totul e o mască şi cînd frumosul piere _ De-ndată ce de-aproape mai bine-1 poţi privi,
Cînd lumea e un haos, lăcaş de nedreptate
în care rău-i bun, în care-onestul piere, neavînd dreapta lui parte Din bunurile vieţii ce omului sînt date, Cînd înţeleptul trece drept prost sau drept nebun,
Să ştie astă lume a mea dispreţuire,
Dezgustul meu nespus, Să strige ca o fiară, să muşte cu^nvrăjbire, Să mă socoată rege sau plebeian din fire, Nu-mi pasă ; a mea frunte ţinea-voi veşnic sus 1
Şi-un popă ce-abia cîntă şi-o mumă în durere • lata cortejul celor ce nu-s avuţi - ce-s mici !...
CONTRAST
Sun clopotele toate şi muzicile sun,
Cortejul trece mândru cu popi şi cu mulţime,
Faitoane aurite, bogaţi şi nobilime,
Căci mortu-i boier mare, avut şi de neam bun !..
Priviţi ce de mai prapuri, cordele funerare, Gihirlănzi de imortale şi flori cusute-n aur ; Popimea îmbrăcată cu-al templelor tezaur Şi cîntece şi plînset, căci mortu-i  boier mare !.
Se laud a lui fapte, a lui mărinimie,
La ceruri se ridică pompos numele lui
Şi popii psalmodează şi-mprăştie tămâie,
Căci mortu-i boier mare : cînt banii mortului !..,
Şi-n ţărna scormolită de ciocli şi de popi,
De-a lor deşertăciune, un vierme hidos râde ;
La toţi de o potrivă le e amic şi gîde...
Căci nu sînt viermi mai nobili în sînul negrei gropi..
Şi clopotul mai sună slab, trist, fără putere ; Un alb sicriu de scânduri, purtat de doi amici,
54
Nici popi în haine scumpe, nici faeton de gală, Nici cîntece cu plată, nici lacrimi ipocrite, Nici laude postume cu aur cîntărite ; Căci întristarea-i mută şi nu-nţelege fală...
Şi-n ţărna scormolită de ciocli şi de popi,
De-a lor deşertăciune, un vierme hidos rîde ;
La toţi de o potrivă le e amic şi gîde...
Căci nu sînt viermi mai nobili în sînul negrei gropi !.,
55
Cum soarele se mişcă pe veşnica-i cărare, Pe-acelaşi drum va merge curentul omenesc.
Aţi zis-o ; mine, însă, a voastră cuvîntare De-om lua-o noi nebunii, de-om zice tot ca voi „In lume stăpîneşte acel ce e mai tare", Cu lacrimi voi veţi plînge, voios vom rîde noi !...
AŢI ZIS-O
Aţi zis-o : dreptul vostru e legea grea a firii. Aţi zis-o : e de faţă Malthus1, cu-ai lui adepţi : în lupta pentru viaţă, la masa fericirii, N-au loc copiii noştri ; aţi zis-o şi-o ziceţi.
Aţi zis-o : cel mai tare triumfă totdeauna, A pumnului domnie de sus e pînă jos, Progresul stă în luptă, şi una cîte una Iluziile voastre cădea-vor zgomotos.
Aţi zis-o : trebuieşte un piedestal de crime Cu lacrimi şi cu sînge de veacuri cimentat, Ca cei aleşi din fire să iasă din mulţime Spre-a duce omenirea spre ţelul depărtat.
Aţi zis-o : visătorii de legi umanitare, Nebuni şi fără ţintă, poporul răzvrătesc
1 Thomas Malthus (1766-1*334), preot englez, propovăduitor al unei teorii profund antiştiinţifice şi reacţionare. în opera sa Eseu asupra legii populaţiei (1798), afirma că în timp ce mijloacele de existenţă sporesc în progresie aritmetică, populaţia creşte in progresie geometrică. Mizeria oamenilor muncii din societatea capitalistă provenea -după Malthus - din creşterea prea mare a populaţiei. De aceea el propunea lichidarea maselor prin foamete.
56
57
Avortor, te uită - astăzi ceasul morţii ţi-a sunat. Tu, mulţime flămînzită - ce de veacuri ţii pe spate Temelia lumii care drept răsplată-ţi dă venin, Te deşteaptă - vezi şi cerul l-a ta luptă cum ia parte
Cerul fulgere posede - ţie bombele-ţi rămîn.
tlii, mai ig
DUMNEZEU E NIHILIST 1
Popi cu pletele cărunte din Bizanţa sau din Roma,
Tu ce porţi pe a ta frunte mitra scump-atîtor ţări,
Voi portarii sfinţi ai groapei preasfinţitei învieri,
Ce cu fumul de tămîie şi cu ruga şi aroma
Cătră cerurile-nalte strigaţi numele lui Crist,
Plecaţi fruntea, plecaţi fruntea, domnul vostru-i nihilist.
Şi cînd domnul e cu-aceia care lupt pentru dreptate,
Slugile nu trebui oare ca să fie ca şi el ?
Dumnezeu aruncă astăzi în tiranele palate
Roşul fulger al miniei - să ucidă un mişel,
El aprobă-asasinatul, Dumnezeu e nihilist.
Plecaţi fruntea, slugi vrăjmaşe, falşi apostoli ai lui Crist.
Popi cu pletele cărunte, o, voi slugi necredincioase, Vă ascundeţi faţa voastră, Dumnezeu e mîniat. Iar tu, fiară omenească, cu gîndiri neomenoase,
1 Versurile sînt alcătuite cu prilejul veştii aduse de Intransigentul lui Rochefort asupra unei furtuni, care a spăriat pe Alexandru al II-lea, închis in Gatchina. Fulgerul, zicea corespondentul, a lovit palatul şi a aprins un arbore. Ţarul, crezînd că e sfîrşitul lumii, s-a refugiat cu toată familia în pivniţile palatului. Am lucrat poezia din punct de vedere religios. Cît despre mine nu cred în asemenea lucruri închipuite (n.a.).
58
59
Oh ! lasaţi-mă în pace, Liniştea nu-mi turburaţi, Datu-v-am în veci dezgustul ; Mergeţi - pacea mi-o lăsaţi!
DAŢI-MI PACE
Daţi-mi pace, daţi-mi pace, Sau mai bine daţi-mi vin, Ca în el să-mi uit dezgustul, Tristul, lungul meu suspin !
Vraţi să vegetaţi pe lume,
Ca şi arborii să fiţi,
Şi de bine şi principii
Nu vi-i greu să mai vorbiţi ?
Ce-mi strigaţi de libertate, De patriotismul sfînt Cînd vîndut-aţi mamă, soră Şi-al străbunilor mormînt.
Libertatea-i punga voastră, Punga-i sacrificiul vostru, Cine nu-i ca voi la pungă Patriot - e hoţ, e monstru !
Pe caii lor zburdalnici, în largi-le cojoace, Cu suliţe plecate cazacii îi brîncesc ; A mamelor durere lor lacrimi nu le stoarce, Sînt robii care-ascultă de-un glas împărătesc.
O mamă gârbovită de trai şi de necazuri : ..Na, ţine, fiul mamei, o pîne - tot ce am ; Te văd şi de-acum moartea pe recile-i talazuri Mă ieie - mergi, băiete, ca vita pusă-n ham !..."
VAE VICTIS ! 1
în Moscva cea bătrină de iarnă-mbrobodită,
Poporul este trist, Şi toţi în haine negre, cu inima cernită, Se duc să-ntîmpineze convoiul nihilist !
Trec şiruri nesfârşite de feţe-ngălbenite. Cu manile în lanţuri, cu hainele-n bucăţi, ^ Cu ochii stinşi de chinuri, cu membrele stilate, Căci sînt dezmoşteniţii despoticei dreptăţi.
Şi lumea întristată cu jale îi priveşte, îşi vede fiecare copii şi-amieii săi, Si lăcrămează ochiul şi buza-ncet şopteşte Adio lung şi jalnic - blăstăm pentru călăi.
Cîtiva cuprinşi de milă dezbracă a lor haina Şi punga şi-o deşartă în slabele lor mîni,^ Căci lungă este calea şi aspră recea iarnă ; De mor afară robii, ce pasă la stăpâni !...
Aşa bătrâna spune şi cade - căzăcimea Din drum îmbrâncesc leşul de albele lui plete, Şi trece jalnic şirul - şi trece lung mulţimea Victimelor : de tineri, moşnegi, copii şi fete !
Un orb de la răspinteni opreşte-a lui cîntare Şi fraţilor de chinuri le dă un gologan : E tot" ce are-n pungă - e unica-i mîncare : Calicul ştie chinul destinului - duşman.
Şi merge, merge şirul de fraţi, copii şi 'rude Să intre în sicriul din   ţara celor morţi, Să ducă-n spate crucea şi munci amare, crude, Sibirul să-i înghită în sînul lui pe toţi...
în Moscva cea bătrînă de iarnă-mbrobodită,
Poporul este trist, Şi toţi în haine negre, cu inima cernită, Se duc să-ntîmpineze convoiul nihilist.
Vai de cei învinşi ! (lat.).
62
63
LA UN BANCHET
Vremea fuge : orizontul roş de foc şi roş de sînge Ne anunţă timpuri nouă, timpuri care ne surîd, Nordul, nordul arde-n flăcări, despotismu-acum se stînge, Lumea veche se dărâmă şi învinsul nu mai plînge, Ci cu sufletul său vesel sapă murii ce-1 închid !
Sus pe tronu-i putred astăzi - fără umbră de scăpare -Stă tiranul palid, rece şi de crimă îmbătat, Cu un sceptru rupt în mînă, el loveşte-a desperare în a sclavilor mulţime ce se plec l-a lui suflare Gum plec trestiile fruntea sub crivăţul mîniat !
Dar tiranul zboară-n aer, tronul său vuind se farmă De o mînă nevăzută ce-1 ţinteşte nencetat, Şi poporul trâmbiţează a lui voce de aramă, Şi poporul acum cîntă a răscoalelor alarmă, Steagul roş cu steagul negru e de mult desfăşurat.
Şi din toţi, din toţi voi numai, în aceste roşii timpuri Cînd se schimbă faţa lumii, numai voi vă îmbătaţi Cînd sub voi se umflă veşnic a schimbării mîndri sîmburi* Numai voi, dînd cu piciorul pe-a plăcerii voastre câmpuri, înecaţi în vin ruşinea, desfrînărilor vă daţi.
64
Voi în care-i viitorul, voi speranţa omenirii, Voi pe sînuri desfrânate traiul vostru înglodaţi, Şi stîngînd în piepturi astăzi sfînta rază a iubirii, Voi nu ştiţi ce e amorul, ce e raiul fericirii, Voi ca viermele în tină fără ţintă vegetaţi !
Dar destulă desfrânare ! Deşteptaţi-vă odată ! Lepădaţi haina plăcerii, sfarmaţi cupele de vin, Aruncînidu-vă din braţe pe boita desfrânată Ce vă suge tinereţa, şi cu himere vă-mbată ; Ea-i nedemnă de iubire, sinul ei de glod e plin !
N-are sînul ei, nemernici, o scânteie de iubire :
Dar o plîngeţi - căci ea este vro victimă din popor,
Ce la glasul vostru dulce de amor şi fericire
Şi-a dat viaţa pentru moarte, cinstea ei pe înjosire,
Ea e-o victimă de-a voastră, oameni fără de amor.
Timpul însă schimbă haina ; mîni femeia desfrânată Ce o muşcă fiecare şi-o sărută pentru bani, Ridicată pe mormântul vrunei mame, vrunui tată, Vă va cere, fără milă, cinstea ei de voi pătată*; Cîte fete înşelate - veţi avea atîţi duşmani.
N-auziţi glasul mulţimii ca o mare înfuriată, N-auziţi cum sună tunul cu giganticul lui glas, Temelia învechită dintr-o lume blăstămată N-o vedeţi de ape roasă şi de vremuri dărâmată, N-auziţi valul mulţimii şi-al scadă oanelor larg pas ?
Veacul nou surâde vesel ca un prunc, ca o visare, Omul liber şi femeia omenirea înfrăţind, Veac de bine, veac ferice, fără chin şi supărare, Fără rob, fără robie, fără dor de răzbunare, Fără cruda prisosinţă, fără hoţ, fără flămând.
65
Deşteptare ! Deşteptare, lăsaţi vin lăsaţi plăcere, Lăsaţi formele antice, lenea voastră o lăsaţi, Prejudiţiile toate cu-a lor £<^CT* *™ . Lăsaţi totul, lăsaţi viaţa. Omenirea azi v-o cere vSţl voastră nu e-a voastră ; deci ţertf.ţi-o şi luptaţi
1U0
EU ŞI EI
Azi cînd sorţul aruncat-am, cînd trecut-am Rubiconul, Cumpenind trecutul moale cu obscurul viitor, Vouă, capete înguste ce plîngînd ridicaţi tonul, Sînt dator două cuvinte, rămas bun vă sînt dator !
Da,-s nebun ; şi utopia e amanta mea iubită, M-am culcat cu răzvrătirea şi pămîntu-am otrăvit, Căci din faşă slugăria şi robia urgisită Ca s-o sug mi-aţi dat drept ţîţă, oh ! cu mina pîngărită, Gîndul, traiul, idealul - toate, toate mi-aţi ciuntit.
Şi m-aţi dat cu nasul veşnic în superba mea mîndric, M-aţi silit să ling o mînă care trebui de muşcat, Şi-a ridiculului mantă aruncînd pe Poezie... Pe poetul nebunatec şi cuprins de fantazie. Voi cu degetul pe uliţi la copii l-aţi arătat!...
Dar cînd leul rumpe cuşca, cătră munte se îndreaptă ; O, zadarnică vi-i munca, am rămas tot cum am fost... Pe mormîntul libertăţii in zadar aţi pus o piatră, In zadar mascarăţi ziua şi-a dreptăţii cale dreaptă... In van cîntecul robiei învăţat-am pe de rost !...
Da,-s nebun în ochii voştri - voi insecte mucezite, Care staţi toată viaţa într-un cerc atît de strîmt !... Ce nu ştiţi s-ardicaţi fruntea, nici privirile robite Mai deasupra omenirii cu picioarele strivite De cătuşele de-aramă, care alţii astăzi simt !...
E de vierme traiul vostru, vă tîriţi mereu prin tină, V-aţi deprins cu ea, şi-acelor care fug de lîngă voi, Viermi netrebnici, viermi ai lumii, aruncaţi blăstăm şi vină Ca şi cînd toţi sînt în stare a trăi ca o juvină, Ca şi cînd toţi pot să-şi tîrîie-a lor frunte prin noroi 1
Staţi în mlaştina vieţii dacă-acolo vă e bine, Dacă credeţi că acesta e-al vieţii scop - şedeţi ! Dar lăsaţi vultanul aprig să înoate-n sferi senine, Dus de vîntul libertăţii, dus de dorul pentru bine... Traiul lui e libertatea ; în schimb tina voi aveţi !
ilto, august
DUPA NATURA 1
„Vai de rob, vai de dăcaş..."
CEZAR BOIXIAC
- Mojice, dă-ne birul. - Priviţi, deşartă-i sita, Şi de n-am de mîncare, de bir n-am nici atîta, Calici sîntem cu toţii şi, domnilor, vă rog S-aveţi îngăduite ca să-mi adun un stog De fîn oe îl voi vinde şi banii vă voi da ; De îmi va fi şi foame, de foame voi răbda.
- Ce spui, mă beţivane ? Grăbeşte ! De nu dai,
Perceptorul ne spune să-ţi vindem tot ceai :
Sucmanul, chirosteia şi cerga, şi cenuşa,
Burduful din fereastră, din cuie să-ţi luăm uşa.
Sîntem oamenii ţării, sîntem de-ai stăpînirii,
Beţive, nu-i de glumă cu banii cîrmuirii.
Nu scapi de noi cu vorba, găteşte masă mare.
Rachiul nu lipsască şi puiul la frigare,
Pe laiţă ne pune ceva mai moale, az
E zi de sărbătoare, de chefuri şi de haz.
Dar, vai ! romînul n-are la casă nici găină, Nici porc, căci îl prinsese în ţarina vecină, Nici popuşoi, nici lapte, nici crupe, nici păsat,
68
Mi e fefrat:S-a întîroPlat }n satul Adrieseni din distr. Iasi.
•Waiei de studii înalte de la Paris (n. a.).
69
Ca zbirilor obraznici să deie de mîneat. Se roagă, biet românul, şi plânge şi suspină, Mai cată prin unghere, prin sacul de făină. Deşerte-s insă toate ca şi stomahul lui :
- Iertaţnmă, n-am pîne, nici banii birului...
- Te uită, ai pe casă un cocostârc, să-1 tai Şi borş cu mămăligă pe dată să ne dai !
Şi pasărea cinstită acum fierbe la foc. Romînul plînge, zbirii de jalea-i îşi bat joc.
Făţarnici, o, făţarnici, de-o mie de-ori făţarnici, Voi oameni plini de vază, ai libertăţii crainici, Voi care strigaţi veşnic că slobod e poporul, Că fericirea rîde în hornu-i veşnic cald, Că neagra asuprire şi-a luat din ţară zborul, Că-n bine, mic şi mare, ca-n  lapte azi se scald,' Dispreţu-mi vă-nvălească în haina lui cea lunga, Dar veacul dezrobirii, cînd lumea va trezi Blăstemul disperării, întâi o să v-ajungă ;
Azi rîdeţi - mine însă tîrziu vă veţi căi.
Mi
f
VEACUL NOSTRU
Veacul nostru de lumină, veacul nostru de lumină !
Oh ! cu manta, faţa voastră o ascunderi, farisei,
Pe cap puneţi azi cenuşă, şi cu-a bîlciurilor tină
Vă mascaţi voi, purtătorii luminoaselor scîntei !...
Unde, unde vi-i lumina ? Qnd popoarele-nvrăjbite
De tirani, ca vite duse, între ele se omor,
Qnd voi puneţi, o, nemernici, arme nou descoperite
La picioarele acelor ce duc vrajba în popor,
Şi cînd fabricile cîntă fabricând a lumii moarte,
Gînd fanfarele şi tunul pretutindene răsun,
Qnd înalta chibzuinţă stă-ntr-aceea, de se poate
Să hrăniţi cu oameni veşnic flămînzitul vostru tun,
Qnd Europa clocoteşte de lung strigătul Irlandei1,
Cînd Dreptatea şi Frăţia de pe lume au zburat,
Qnd o neagră profeţie ca aceea a Casandrei
Nu vă moaie învrăjbirea - veacul nostru-i luminat ?...
Nu ; ascundeţi-vă faţa în veşmântul desfrânării, Şi în glodul mascaradei, comedia va sfârşiţi ! Oh ! veni-va şi şuvoiul ce cu furia-aşteptării Va spăla glodul în care voi vă naşteţi şi muriţi.
ri!i
1 C. Miile se referă !a lupta poporului irlandez împotriva stăpînirii engleze.
PROGRAMUL MEU
Părtaşa ta de viaţă cu vorbe drăgălaşe ie face sa uiţi chinul şi traiul zvînturat !
Amor şi răzvrătire .- războiul si iubirea Alăture de sînge, un gingaş, drag cuvînt ; Alăture de moarte : odihna, fericirea, O lacrimă, o floare, un arbor pe mo'rmînt I
Mei, iUz
Amor şi răzvrătire : e tot ce am în lume : Programul vieţii mele şi-al morţii scurt program ; De aste două puncte legat e al meu nume Cum e legat poştaşul de-al cailor săi ham.
Amor şi răzvrătire : în lumea putrezită, în care totu-i negru, infect, bolnăvicios... Nu-mi trebui decît numai iubirea mea dorită Şi traiul zvînturatec, cinstit, victorios !
Amor şi răzvrătire : războiul şi iubirea, Alăture de sînge, un gingaş, drag cuvînt ; Alăture de moarte : odihna, fericirea, O lacrimă, o floare, un arbor pe mormînt !...
Alăture de focul urgiilor barbare,
Să lege-a tale rane o mînă de femeie...
Alăture de luptă, a vieţii legănare...
Pe sînul ei cel moale să laşi fruntea să-ţi steie...
Alături de măcelul partidelor vrăjmaşe, în luptă cu aceia ce moartea ţi-au jurat,
Vivat rex, vivat! Oh ! altădată Poporu-n strade altfel răcnea Şi-un cap de rege jos cădea, Aşa poporul era odată,'* Mîndru de dânsul, rău cu cei răi Şi ţara mândră de fiii săi. Timpuri măreţe, unde v-aţi dus ? Veac plin de fală, oare-ai apus ? Ce ? Singur oare striga-voi, poate :
Trăiască sfînta libertate ?.
VIVAT REX, VIVAT !
10 mai 1ss1
Vivat rex, vivat ! - Lachei în turme, Cu masalale 1 pe stradă, beţi, Turme plătite de valeţi întind covoare pe-ale Iui urme. Şi la vuietul banilor care Se-mpart la turma linguşitoare... S-aude numa-ntr-un cuvînt : Ura - trăiască regele sfînt ! Vai - astăzi singur numai - strig poate Trăiască sfînta libertate !...
Vivat rex, vivat ! Preuţi slugarnici îl ung şi-n slavă îl ridic... Pe-un om, pe-un rege, pe-un pitic, Trântorul celor ce sînt harnici. Trec mândre care, poeţii cînt : ,,Ziua cea sfântă, regele sfînt1'. Şi-n a lor turme ce oase cată, Mirceasca liră iat-o intrată. Lachei sînt, doamne, în orice parte : Trăiască sfînta libertate !
4 Maşala - torţă.
74
Vivat rex, vivat ! Dragă mulţime, Eroi de luptă, lei plini de foc, Lăsaţi odată bietul noroc, Lăsaţi blăstămul pe ciocoime, Şi-n loc ca tronuri să zidiţi, Cu lacrimi calde să le stropiţi, în focul luptei zvârliţi domnie, Tot ce vă arde şi vă sfîşie... Şi-atunci ou toţii striga-vom poate :
Trăiască sfînta libertate !.
laşi
75
F
Lumea veche pleacă capul, şi-a trăit traiul aice, Lumea veche moare ; astăzi c-un picior e în mormînt.
Umbră tristă şi tăcută, dormi în pace liniştită, Vorba ta a dat sămînţă, moartea-ţi oameni a creat, Tu ce te-ai luptat cu noaptea, cu robia urgisită, Dormi în pace, noi urmaşii glasul tău am ascultat.
LA MORMÎNTUL LUI NECULAI ZUBCU-CODREANU
Umbră tristă şi tăcută, dormi în pace liniştită, Vorba ta a dat sămînţă, moartea-ţi oameni a creat, Tu ce te-ai luptat cu noaptea, cu robia urgisită, Dormi în pace, noi urmaşii glasul tău am ascultat.
Dormi în pace, dormi în pace, din mormîntul groapei tale Răsărit-a floarea albă a doritei deşteptări, Ce înlătură buruiana, spinii care-i stau în cale ; Salutaţi-o ! căci ea-i solul viitoarei noastre stări.
Umbră sfînta, dormi în pace, urmăm calea-ţi înainte, Ca şi tine vom fi gata pentru bine-a ne jertfi... Ca şi tine noi lupta-vom pentru drepturile sfinte, Ca şi tine-n prigonire vitejeşte vom sfîrşi !...
Ca şi tine, cine ştie, pe-a exilului hotare... Rătăci-vom toată viaţa şi muri-vom în surgun : Căci luptat-am contra celor ce-arunc vrajba în popoare, Contra leneşilor zilei, contra celor de soi bun !
Pîn-atunci tu dormi în pace : edificiul stării-antice Cu vuietul de ruină se dărîmă la pămînt ;
76
77
1
^7
CUGETĂRI
(lmitaţiune)
Atom fără putere din astă lume mare,
Putea-voi eu cu braţu-mi s-o mişc dup-al meu gînd ?
Să-ncep eu ? Aşa zice în lume fiecare,
De muncă, de-acţiune neîncetat fugînd.
Ce-ar fi însă atunce, de mica picătură
De rouă cristalină ar zice tot aşa ?
Ce-i ea faţă cu-Oceanul ?... Ce este ea-n natură ?
Nimic - de ce pe cîmpuri atunci să cază ea ?
Ce-ar fi de fiecare sdnteie de lumină, De fiecare rază din soare-ar zice-aşa ? Ea-i mică, ea e slabă, de ce dar blinda, lină Şi fără de putere spre noi să vie ea ?
De roua n-ar fi-n lume, pămîntu-ar fi pustie, Şi raza nensemnată spre noi de n-ar porni, A nopţii neagră mantă ar fi pe vecinicie,
De omul nu va-ncepe, tot rob pe veci va fi.
78
IARNA
După Sautter hauman
Sub haina iernii nepătată Oraşul doarme liniştit, Ca pana corbului de neagră E noaptea : pomu-nţepenit Nu mai răsună de cîntări, De glasul dulcii primăveri.
Lumea bogată în sănii repezi Lunecă-n strade rîzînd voios, Pe gheaţă-aleargă, fug patinorii, La bal danţează, iar colo jos Tremură plebea, copiii mor Sub vîntul iernii şuierător.
în blana-i scumpă trece-n mîndrie
întreţinuta unui avut,
Şi lîngă dînsa fata cinstită,
Sub haina-i ruptă, mantelu-i rupt,
Tremură, plînge şi milă cere
Pentru o mamă ce-acasă piere.
79
UNEI PROSTITUATE
Şi scris mi-a fost, femeie cu chipul rupt din soare, Să te revăz pierdută in negrul lupanar ; Să văz că sărăcia nimic în lume n-are ; Nici dreptul preoţiei într-al iubirii-altar !
Acum mi-aduc aminte de-a ta copilărie, De-a tale jocurele ; pe cîmp cum alergai ; Cum îţi găteai păpuşa de bal, de cununie ; Cum viermii şi gîndacii în poală adunai !
Dar, vai ! a trecut timpul, cum trec şi se duc toate ! Părinţii tăi în groapă de mult, de mult s-au dus... Şi cine ştiu plînsu-ţi din nopţile-ngheţate, Cînd, singură pe lume, cereai moartea de sus ?
Apoi tristă, cu faţa de frig învineţită, Parcă te văz şi-acuma pe strade cum umblai, Vînzîndu-ţi cănărasul, averea moştenită. Tovarăş foamei tale, ce gingaş îl iubeai !
Şi-acum... tot sărăcia, tot foamea-omoritoare Te mînă să-ţi vinzi corpul la vili 1 cumpărători
Amorul este numai al celor cu avere : Tu trebuie în foame plăcerea lor să faci, Să te-ntinezi în viciu, să rîzi cînd ai durere, Să-neei a ta simţire, să suferi si să taci !
Căci dac-ar fi în ceruri un Dumnezeu, idee, Putere preascientă, har binefăcător... N-ar fi lăsat în tină amorul de femeie Şi sînul ci de mamă în prada tuturor.
Şi scris mi-a fost, femeie cu chipul rupt din soare, Să te revăz pierdută în negrul lupanar ; Să văz că sărăcia nimic în lume n-are ; Nici dreptul preoţiei într-al iubirii-altar !
1S7S
Mîrşavi (franţuzjsm).
Dar, vai ! a trecut timpul !... Din cer nu fu-ndurare ; Vîndut-ai tot din casă, de foame să nu mori...
80
//. DIN CAIETUL DRAGOSTEI
DEDICAŢIE
Fatalitatea rece Sub sabia ei trece Amor şi fericire, Speranţele sînt stinse, în racla lor întinse Stau mii de suvenire.
Pe groapa lor, femeie, Voi pune ca să steie Drept piatră ăst caiet, în care scris-am toate Simţirile-ncercate De om şi de poet.
Mult jalnica poveste A moaştelor aceste Eu ţie o închin, Nălţîndu-mi fruntea sus, Strivit dar nesupus Nedreptului destin.
laşi. noiembrie Mz
83
HOTĂRÎRE
Să plece fruntea cel care-o pleacă 'Naintea marilor pigmei, Cel care-n lume vra ca să treacă Rugind pe unii, plîngînd la alţii, Mare cu micii şi mic cu-nalţii, Jertfă a lumii fără idei.
Eu unul însă nu voi pleca-o, Sub greul lumii nu voi cădea, Strivit de dînsa, nu voi ruga-o, Şi sfărîmînd-o plin de urgie, Poate voi rîde cu veselie Trecînd cu pasul peste ea.
Şi dacă dragostei ne pune Grozave stavile în drum, Dacă de mine rîzînd ea spune, Şi dacă, scumpa mea iubită, Ea ne desparte şi prin ispită Vra să prefacă dragostea-n scrum,
Şi dacă neagra prostitută Rînjeşte ginginele ei
Şi torsul dragostei, tăcută, Vra să desfacă şi să rumpă, Lovind iubirea noastră scumpă Şi dîndu-ţi farmece să bei,
Dacă-n inima ta dragă Nu-i stîns-a dragostei făclie. Voi sfărîma şi lumea-ntreagă Şi tot ce-n cale îmi va sta, Spre-a fi al tău şi tu a mea, Unind iubire şi junie...
Şi peste nouă mări şi ţări Călca-va pasul meu pribag Făr-a privi la desfătări, Pînă putea-voi cu izblndă A dragostei fiinţă blândă Să am în chipul tău cel drag.
Atunci frumoasa fericire Viaţa noastră-ncununînd, Pe-altarul sacru de iubire Jertfind viaţa noastră-ntreagă, Cu mînă-n mină vom merge, dra, Vom merge veseli şi rîzînd...
Şi lampa vieţii cînd se va stinge Cum se sfîrşeşte şi fericirea, Noi vom muri fără de-a plînge... Cum mor aceia ce au luptat... Cu gîndul alb şi nepătat Ştiind şi ura şi iubirea.
Eu fruntea, dragă, nu voi pleca-o Sub greul lumii nu voi cădea,
84
So
Strivit de dinsa, nu voi ruga-o, Şi sfărîmind-o plin de urgie, Poate voi ride cu bucurie Trecînd cu pasul peste ea.
Dec. in S, 1U2
COLINDĂ
}i dec. Sz
La fereastra dragii mele s-au oprit colindătorii : Sună clopotul şi biciul tot plesneşte vîjîind, Iar buhaiul greoi geme, ca un glas din adîncime ; Sînt ferestrele închise ; prin obloane, o lumină De-abia străbate afară, slabă, galbănă şi lină,
A mea fată luminînd.
* La fereastra dragii mele s-au oprit colindătorii : Draga mea, în astă sară voi şi eu să te urez, Fără bici şi fără clopot, fără vuiet şi strigare, Voi şi eu să spun, drăguţă, tot ce inima mea simte, De amor şi fericire să-ţi aduc şi eu aminte,
Voi si eu să colindez.
La fereastra dragii mele s-au oprit colindătorii : Draga mea, ţi-aduci aminte că odată ne-am iubit, Că odată noi croisem viitorul împreună, Că odată eram siguri, tu de mine, eu de tine, Că-mpotriva unor piedici şt umane şi divine,
Era totul hotărît.
La fereastra dragii mele s-au oprit colindătorii : Dar de-atuncea aspre vînturi ne-au lovit pe amîndoi Şi-au rupt firul de iubire, şi-au rupt fără de căinţă
86
87
f
Din a dragostilor carte, multe file, multe rinduri, Schilodind şi năzuinţe, schilodind şi-a noastre gînduri,
Despărţindu-ne pe noi.
La fereastra dragii mele s-au oprit colindătorii :
însă dragostea-i mai tare decît zidul astor legi,
Ei nu-i pasă nici de piedici, nici de lume, nici de moarte,
Dacă dragostea nu-i stinsă, vom fi tari, vom fi, iubită,
Ca şi stîncilc de piatră ce cu marea învrăjbită
Lupt de secole întregi.
La fereastra dragii mele s-au oprit colindătorii : Poate, dragă, ca şi mine tu acuma te gîndeşti Că stăm astăzi împreună, fericiţi la gura sobei, Ascultînd colindătorii ce ne cîntă sub ferestre Pe cînd focul luminează, pe cînd geru-afară creşte
Spuind hornului poveşti.
La fereastra dragii mele s-au oprit colindătorii :
întreg planul fericirii prefăcutu-s-a în fum ; .
Tu eşti singură, eu singur, şi-acum plîngem împreună
Ascultînd colindătorii şi oraşu-n veselie ;
Noi zărim aieve visul unei lumi de poezie
Ce-a pierit, pierit acum ?
La fereastra dragii mele s-au oprit colindătorii : Sună clopotul şi biciul tot plesneşte vîjîind, Iar buhaiul greoi geme, ca un glas din adîncime ; Sînt ferestrele închise : prin obloane, o lumină De-abia străbate afară, slabă, galbănă şi lină,
A mea fată luminînd.
NOSTALGIE
De sus, de sus, din rîndul al cincilea, de sus, Cu gîndul lîngă tine ca fulgerul m-am dus : Parisul, Sena verde şi Franţia, şi marea, Corupţia alături cu dezinteresarea, Şi fetele de stradă ce-n cale te opresc. Politicele lupte cu-a lor meschinărie Lăsatu-le-am în urmă, în calea-mi de beţie, Şi-alături sînt de tine, cu tine mă găsesc.
De sus, de sus, din rîndul al cincilea, de'sus, Cu gîndul lîngă tine ca fulgerul m-am dus : A mea eşti pe vecie la viaţă şi la moarte. Părtaşă deopotrivă l-a traiului meu parte. Şi între noi un gingaş şi mîndru copilaş, Cu părul de mătasă, cu zîmbet pe guriţă, Cu vorbe drăgălaşe, in scurta lui rochiţă Fugind, drăguţul tatei, să prindă vreun cosaş.
De sus, de sus, din rîndul al cincilea, de sus, Cu gîndul lîngă tine ca fulgerul m-am dus : E-n mai ; lăsăm Parisul şi sus pe-mperială Pornim, fugind de lume, de oameni şi de gală, Pierzîndu-ne prin codri, pierzîndu-ne prin văi, Amanţi nc crede lumea, amanţi sîntem, iubită,
88
89
Tustrei voioşi ca ziua, prin iarba înverzită Ne pierdem privind cerul senin ca ochii tăi
De sus, de sus, din rîndul al cincilea, de sus, Cu gândul lîngă tine ca fulgerul m-am dus : E-n iarnă : gura sobei voios ne încălzeşte, Omătul cu barizu-i oraşul învăleşte, Şi tot e alb pe câmpuri, şi tot e alb pe deal, Copilul la picioare cu-o mîţă-acum se joacă, Rîzînd cînd, mîniată, stupindu-1 îl împroaşcă.. Şi-ncălecînd-o vesel îi strigă : „Hai, hii, cal !"
RĂMAS BUN
De sus, de sus, din rîndul al cincilea, de sus, Cu gîndul lîngă tine ca fulgerul m-am dus : E timpul răzvrătirii, oraşul e-n mişcare, Vuind îşi varsă tunul mînia lui cea mare, Răscoala se lăţeşte pe strade nencetat : Alăturea cu mine eşti tu prin foc, prin moarte, In braţe ni-i copilul, tustrei rîzînd de soarte Ne-mpărtăşim cu fumul oraşului sculat !
De sus, de sus, [din] rîndul al cincilea, dc sus, Cu gîndul lingă tine ca fulgerul m-am dus : Sînt singur, cu condeiul în mina-mi înnegrită, Sînt singur ; tu departe eşti, dragă, surgunită, Copilul e visarea sărmanei nebunii, Şi tot ce-mi mai rămîne din viaţa mea de gînduri Sînt scenele piesei ce-adese rânduri, rinduri. Te-aduce înainte-mi prin sferi de poezii !...
Rămas bun ! locuri de bine, Ţara mea, oraş străbun !... Dragi amici ce ca şi mine Luptaţi pentru-al ţării bine... Rămas bun !...
Rămas bun ! fiinţi meschine, Capete ce-a deşert sun, Voi a neamului ruşine ; Rămâneţi şi voi cu bine... Rămas bun !
Rămas bun ! dragă Mărie, Vis de aur, vis nebun, Tu ce-ai fost a mea junie, Lacrime şi bucurie... Rămas bun !
Rămas bun ! dragi surioare ! Rămas bun ! mormînt străbun. Unde-ai mei zac în uitare, Tată, mamă iubitoare... Rămas bun !
las
90
91
1
IDEAL ŞI REAL
PLECAREA
Idealul meu !... vis gingaş, cu aripi albe, frumoase, Ce mi-a legănat pruncia şi mă leagănă şi-acum Cînd, pe-aripa fantaziei, gîndul meu mîhnit se lasă, Cînd găsesc loc de odihnă pe-al vieţii spinos drum. Idealul meu ! amorul, scump tovarăş al vieţii, îmbrăcat în haină albă, ca şi roua de curat... Pasiune fără capăt, ce, din faptul tinereţii Şi pîn'la mormîntul rece, te conduce nencetat... Idealul meu ! femeie brună, cu ochi de scînteie, Fiic-a plebei ce să simtă pentru cel nenorocit, Gata de-a muri cu mine pentru-a binelui idee, Braţ în braţ, mînă în mînă, gînd în gînd, necontenit. Şi realul ?...
...Oh, realul pentru mine nu există, Căci sub prisma-mi ideală toate-apar ochilor mei. Unde-a fi realitatea josnică, mîrşavă, tristă, îmi veţi spune voi, prieteni ? Cum şi care-i chipul ei ?
Nu, zadarnice sînt toate !... Voi urma calea-nainte,
Şi pribeag prin ţări străine, glasul meu va amuţi,
Voi fi mut ca desperarea ce cuprinde slaba-mi minte,
Voi fi mut ca ţintirimul, ţara recilor morminte,
Căci zadarnic cu-al meu plînset pe voi toţi v-aş asurzi.
S-a sfîrşit veleatul ! Trebui, apăsînd orice suflare, Să-mi iau cîrja oţelită, ca drumeţii din poveste, Tari opince de aramă să-mi pun astăzi în picioare, A mea inimă cernită să v-o dau spre-mbălsămare ; Căci din mine de-altădată, numai umbra dacă este !
Cîte las în urmă, cîte ! spre-a mă duce-n pribegie !... Amintiri atît de scumpe, două groape părinteşti, Viaţa mea ce este una cu a gingaşei Mărie, Traiul meu trecut în zbucium, uragan de vijelie, Şi tovarăşii de luptă, cîmpul ţării romîneşti !...
Tot ce-a fost a mea viaţă : zingăneala luptei crunte, Viaţa-mi fără de odihnă, vai ! amorul meu nebun, Idealuri mari şi-nalte ca şi-un vîrf înalt de munte, Tot ce se frămîntă astăzi sub a mea galbănă frunte, Totul las, spre-a urma calea unui greu şi lung surgun !
92
93
Mîni un altu-mi va lua locul în lung şirul bătăliei, Mîni cu toţii al meu nume l-or uita ; desigur, mini, Mă vor crede mort duşmanii şi cu tina calomniei Vor mînji bietul meu nume, plini de flacăra urgiei, Şi pe stradă aruncîndu-1, îl vor da pradă la cîni !...
Draga mea Mărie mine mă va da uitării, poate, Căci ce vraţi, aşa e lumea, şi a lumii este ea !... Vai ! amorul de aice a zburat, amici, departe, Vai ! credinţa şi iubirea au ajuns vorbe deşarte ; De aceea nu mai plînge în zadar, inima mea !...
Şi din toate, ce-mi rămîne !... Ce prieten însoţeşte Paşii mei pe alte ţărmuri, vesel, făr-a tremura ! Este cinele Măriei, care azi îl dăruieşte, Spre a fi drept amintire celui care o iubeşte Şi pe care ea, desigur, mîne chiar îl va uita.
Nu, zadarnice sânt toate !... Voi urma calea-nainte, Şi pribeag prin ţări străine, glasul meu va amuţi, Voi fi mut ca desperarea ce cuprinde slaba-mi minte, Voi fi mut ca ţintirimul, ţara recilor morminte, Căci zadarnic cu-al meu plînset pe voi toţi v-aş asurzi.
24 sept. lih
I
Haide dar, unic tovarăş, într-o lume depărtată, Unde sigur nu ne-aşteaptă flori şi trai mai fericit, Eu cu tine împărţi-voi pînea mea în plîns scăldată, De-oi muri tu mă vei plânge pe-a mea groapă-nstrăinată, Eu, la moartea ta, jeli-voi un amic nepreţuit !...
Şi cînd iarăşi ne-om întoarce pe a patriei hotare,
De prieteni şi de rude fi-voi oare cunoscut ?
în memoria Măriei numai tu vei fi în stare
Să renvii tristul meu nume, plin de colb şi de uitare,
Numai tu vei putea, numai, să-nvii sufletul ei mut !
Haide dar tot înainte, dac-aşa a fost să fie ; Ochii noştri însă-n urmă să nu-ntoarcem nicidecum ! Căci mi-i frică ca curajul azi să nu mă mai susţie, Să las totul la o vorbă, la scump numele Mărie : Şi cu crierii în flăcări să-mi opresc lungul meu drum !
94
f
SCRISOAREA I-a
De sub roşia-mi pleoapă dc nesomn sau de plîns, poate, Cînd gândesc la tine, ochii două lacrimi izvoresc, Şi în patul meu cel rece, învălk de recea noapte, învălit ca de o mantă de-amintirea ta, gîndesc La trecutul cc în urmă l-am lăsat. Astfel pe mare, Călătorul cînd porneşte trist, cu ochii-n lăcrămare, Lung priveşte ţărmul vesel care-atunce-1 părăseşte : Vasul zboară, ţărmul piere, un punct dacă se zăreşte, Punctul piere : oceanul 1-a-nghiţit. Astfel şi eu, Astfel gîndul meu, iubită, înapoi mereu priveşte, Din trecutu-i un punct dacă nu zări-va ochiul său.
Oceanul desperării, negrul val al soartei crude
Tot trecutul meu poetic a răpit, a înghiţit,
Şi străin pe-un ţărm cu nouri, pe-a nevoii negre unde,
Numai gîndul de mă leagă de trecutul meu iubit.
Alte scopuri, alte doruri duc pe oamenii de-aice :
Unii trec prin lupanare viaţa lor şi sînt ferice,
Carul greu al stăpânirii alţii strigă că ne duc,
In romanuri desfrînarea stînge-al vieţii dulce suc,
Şi corupţia hidoasă, sub atîte forme, care
Umple sufletul de groază, se desfăşură la soare,
Foamea, frigul sting în lume orice doruri mai înalte,
Orice sfînta năzuinţă spre-a iubirii sferi curate ;
Dar amorul nicăiurc ; pe-a prăpăstiilor margini
Am stat, dragă, plin de groază, să privesc ast furnicar,
A vieţii mascaradă, frumuseţele-n paragini
Şi copilele plăpânde cum se zbat sub plîns amar,
Cum surisul şi ocheada pofta cărnii o provoacă,
Şi moşnegii sugînd lacomi a juneţii promoroacă
Cu-a lor buze subţiete, cu-ai lor dinţi schimbaţi ades,
Şi pe feţele zbîrcite cum se scurge roşul dres.
Oh ! de-ai smulge vălul mîrşav astei lumi de cafenele,
Ca să vezi a ei bacante, ca să vezi atîte rele,
Oh ! de le-ai vedea paharul cum de buze îl lipesc,
Cu sin gol, cu ochi de flăcări, cum te-mbie, îţi zîmbesc,
Cum pe braţe se aşază, gîtu-n spasm cum ţi-1 cuprinde,
Cum sărutul lor de flăcări voluptatea îţi aprinde,
Tu te-ai crede-n acea noapte ce la Roma se serba,
Cînd altarul zânei Venus desfrînarea aprindea.
Să-i cunoşti tu pe-aceşti oameni - juni, frumoşi, dar tidve
goale,
Cum s-afund mereu în viţii, cum, mîncaţi şi roşi de boale.
Se arunc fără ruşine pe un sîn de curtezană,
Ce la vrîstă e desigur cu bunica lor de-o samă,
Tu te-ai întreba, desigur, cum eu fiu al poeziei,
Cum sufletul meu, ce este de-a ta fiinţă pe veci plin,
Poate sta în astă cloacă de corupţie şi vin.
O, iubita mea frumoasă, călăuza vieţii mele,
De ce tu nu eşti ou mine în a vieţii nevoi grele,
împreună noi desigur prin a vieţii ochelari,
N-am vedea decît frumosul, dragostea, faptele mari,
Şi pe lumea cea de proză am zvârli manta uitării.
Dar sînt singur cu urîtul ce pe drumu-nstrăinării
Ca şi şerpele povestei veşnic pasul meu pîndeşte,
La ureche veşnic spune oîte-o jalnică poveste,
Şi uitarea mi-o arată cu-a ei pulbere-nvălind
Toată dragostea trecută, tot amorul nostru blând !...
Calomnia cu-a ei bale al meu nume cum mînjeşte,
Oroscopul cum arată semne rele-n viitor,
Căci într-însul văd în negru mult iubitul meu amor.
Şi de lumea schimbătoare şi-a întors a ei privire înspre alte locuri, mie ce îmi pasă oare-acum
96
97
năcaz,
De-mi las numele în pace, dacă-1 las în părăsire. Dacă nu arunc pe dînsul toate pietrele din drum ? Cind pe undele umflate a scandalului, odată, Mă purtau, întregi coloane pentru mine tipărind, Şi în Cameră necinstea nu-mi făcură pomenind Al meu nume mic, fiinţa-mî ca şi el de nensemnată, 1 Oh, rîdeam atunci sarcastic, cum de leul în mînie Rid ţînţarii care-1 muşcă bâzâind cu veselie, Oh, rîdeam de-atîta trudă, oh, rideam de-al lor Plutind fără nici o grijă pe-al scandalului talaz. Şi acum dacă în pace m-au lăsat pe veşnicie, N-am eu oare ca-nainte lumea mea de poezie, Nu te am pe tine, visul unor visuri nebuneşti; Şi tovarăşi ca oţelul, tari ca zmeii din poveşti, Nu am ura mea adîncă şi întinsă ca şi marea, Nu am mina mea jertfită unui ţel, nu am strigarea, Glasul meu, nu am o liră şi al satirei lung ghimp, Şi atîţia proşti pe care fără milă să-i îoghimp, N-am cazmaua aşteptării ce cu-ncet, încet dărâmă Instituţii ruginite, legi nedrepte de aramă, Nu am tot ce trebuieşte unui om spre a lupta : Fraţi de cruce, scopul mare, in sfîrşit, dragostea ta ?
Dacă gura prostitutei care se numeşte lume Lasă-acuma în uitare lupta mea şi al meu nume, Din Apus, de unde astăzi privesc binele şi răul, Lupta între întunerec şi lumina - Dumnezeul Unor timpuri ce-o să vie şi pe care le-om privi, Unui veac ce sub călcîiu-i nedreptatea va strivi, Din mijlocul astor lupte şi a negrei desfrînări, Din vasfrângerea măreaţă a atîtora vechi stări, Din mijlocul mascaradei unde mulţi glumesc şi beu, Unde alţii lupt, ştiinţa, cu numitul Dumnezeu, Unde totul se deznoadă, unde spiritele-aprinse Trec şi merg tot înainte pe ruinele-abia stinse,
1 Aceste versuri fac aluziune la discursul ţinut de d. T. Maiorescu. cu prilejul scandalului de la Iaşi Împotriva socialiştilor, din 6 martie 1881. Vorbind despre autorul scrierii de faţă, d. Maiorescu zicea : „Un tinăr căruia nu-i fac onoarea de-a-i cita numele în parlamentul Romîniei" (n.a.).
98
Unde totul se frămîntă ca-ntr-al Etnei larg crater, Unde Crist zace-n ţărînă, Dumnezeu gonit din cer, Eu, iubită, înspre tine îmi las gîndul ca să zboare, Oţelesc în luptă muşchii, sfărm a vieţii închisoare Şi cu gîndul trec de lume, mă tot duc neîncetat într-o lume fericită, unde luptele aprinse După sînge şi durere pentru totdeauna-s stinse. Unde soarele dreptăţii în sfîrşit s-a arătat. Eu în astă lume albă cu gîndirea rătăcesc, Eu ce-atunce voi fi sigur în mormântul cel obştesc.
Sau cînd plînsul omenirii, glas de jale care strigă,
îmi deşteaptă piroteala unui somn bolnăvicios,
Şi ca fluturul ce zboară lîngă focul ce-a să-1 frigă
Mă arunc în focul lumii, în vîrteju-i furios,
în a luptei vălmăşală, pe-a duşmanilor cadavre,
Unind glasul meu sălbatec cu-al sălbatecelor javre
Ce în cîrduri numeroase rump din morţi şi din răniţi,
Sau cu croncănitul jalnic ce-1 scot corbii flămînziţi,
Pe aripa uşurică a înaltei poezii,
Zbor cu tine într-o lume de amor şi bucurii,
Prefac lumea legendară a poveştilor de aur
într-o lume ce există pentru-al nostru scump amor :
Făt-frumos şi Sînziana, zmei cu aripi de balaur, *
Şi călări pe-naripatul şi mult iutele cal Graur,
Amoroşii noştri tineri zburind veseli printr-un nor,
Şi pădurile de-aramă, şi pădurile de-argint,
Sfînta Vinere cu fruntea aplecată spre pămînt,
Ce cu cîrja îşi ridică secularele ei gene,
Pajura cu cioc de aur şi cu aurite pene,
Mama zmeilor grozavă care veşnic se preface
Cînd în stîlp aprins de flăcări, când cuptior aprins se face,
Lac albastru, măr de aur şi grădini ce-ţi răpesc ochii,
Ca cojoacele albite a bătrînei babei Dochii.
Lumea zînelor uşoare, lacul lor curat de lapte, Sînziana în grădina minunatelor palate, Munţii pleşi ce fără preget se bat veşnic cap în cap, Uneşti ce sfărm lumea şi în lume tot nu-ncap,
99
Pe-al lui iepure călare Statu-Palmă-Barba-Cot, El piticul plin de minte, al Pepelei strănepot...
O ! în mersul meu fantastic înjghebez o lume-ntreagă
Şi-n castelul de pe munte unde nimeni n-a intrat
Mă aşez fără de teamă cu amoru-ţi singuri, dragă.
Al acestora mîndreţe mult puternic împărat...
Şi palatele Armidei lîng-a noastre sînt nimicuri,
Tot ce poate fantazia să zidească-n al ei zbor :
Munţi înalţi ca nesfârşitul, cu înaltele lor piscuri,
Văi şi lunci misterioase şi largi rîuri ce cobor
Pe-a lor valuri parfumate flori de lotus, flori de-argint,
Glasul zînelor din codri dus uşor pe-al serii vînt,
Calul nostru care fuge ca blăstămul sau ca gîndul.
Hrana lui e de jăratec şi aripele de vînt,
Dintr-o lume-n altă lume el ne duce de a rîndul.
Ca o piatră care cade între ceruri şi pămînt,
Văd atîte lumi, sisteme care pier şi se nasc iar,
Lumea noastră un punct negru în sistemul planetar,
Trec ades prin lumi de gheaţă, trec prin lumi mai fericite,
Nedreptatea unde-i stinsă, Dumnezeu şi cer poveşti,
Unde n-am văzut coroane şi popoarele-asuprite,
Idioţii în palaturi şi în temniţi cei oneşti,
Unde n-am văzut războiul muşcînd roşa lui zăbală,
Nici mizeria grozavă lîngă-averea colosală.
Şi din visurile mele ca şi paserea rănită, Cînd recad în glodul lumii, cu aripa mea stilată ^Şi în lupanarul vieţii vin din nou să mă tîrăsc, Pe cadavrul acum putred, plin de viermi şi de uitare Al amorului, cînd ochii lacrimi calde izvorăsc, Lumea rîde cu cinismu de-a mea jalnică-ntristare, Şi cu minele în şolduri şi cu masca pe obraz, Merge goală, legănată pe-al desfrîuhu talaz.
Ma trezesc în ţintirime sau pe jalnice ruine, Cînd văd totul sub o prismă de-njosire şi de rău In neant mă pierd, iubită, cu frumos amorul tău Şi uitind c-am fost pe lume şi uitînd că astăzi sînt In sicriul vieţii mele cad ades ca in mormînt
1SS1, BruxleUes], noiembrie
Şi cînd frigul mă cuprinde, lampa mea cînd mi se stinge, Cînd colanul nedreptăţii din nou mijlocul meu strînge, Cînd eu, fiu al poeziei, fiu al sferilor senine,
100
101
DE ZIUA ET
Draga mea, de ziua ta, Spune-mi, dragă, ce-ţi voi da ? Vrun buchet de viorele, Vrun album de poezii, Toate versurile mele Ca în dânsul să le scrii ? Draga mea, de ziua ta, Spune-mi, dragă, ce-ţi voi da ?
Sînt sărac, drept avuţie Am cinstita-mi sărăcie Şi un cap de versuri plin ; Mai am inimă ce bate Pentru-amor, pentru dreptate, Pentru mîndru şi senin,
Pentru formele frumoase Şi cîntări melodioase, Pentru gingaşii copii, Pentru tot ce ne încîntă Şi din struna harpei sfînta Spune tainici armonii î
Iţi dau tot ce am la viaţă : Trai şi gînd şi-a mele braţe, Soarta mea o leg cu-a ta, Legînd numele tău, dragă. Cu viaţa mea întreagă. Cu întreagă soarta mea !
Draga mea, de ziua ta. Spune-mi, dragă, ce-ţi voi da 2 Vrun buchet de viorele, Vrun album de poezii, Toate versurile mele Ca în dînsul să le scrii ? Draga mea, de ziua ta, Spune-mi, dragă, ce-ţi voi da ?
Paris, iSSz, sept.
102
103
111. TRADUCERI
UNUI POPĂ
Sonet
Părinte Alexandre, pesemne n-ai ruşine ; Îmi spovedeşti drăguţa spunîndu-i la prostii, Ii dai mătănii multe că s-a gîndit la mine, Mânjeşti a ei gândire cu lungi pornografii.
Părinte Alexandre, din ţările străine
Că voi veni odată, pesemne că nu ştii,
Că de te-oi prinde-n mină, am să te pun pe tine
Să faci cruci şi mătănii la draci şi la copii.
Părinte Alexandre, te du prin altă parte ; Pe-aici lucrul miroasă a diavoli şi atei, Şi-n loc de paraclisuri - tu poate ca să iei
Vro bună păruială - şi-n barba-ţi sfântă, poate,
O mînă fără lege, cu degetele ei,
Să-ţi zică lucruri slute - căci oamenii sînt rei.
ParU
104
CĂTRĂ FEMEI
După Sautter hauman
Fiinţi nevinovate, soţii, mume şi fete,
Voi care nu cunoaşteţi decît chinuri amare,
Voi ce purtaţi de veacuri a sorţii apăsare
Pe-a voastre slabe spete !...
O ! treceţi cu-ale voastre slăbite, palizi chipuri,
Trecute fără vreme, o, treceţi nencetat
Pe lîngă egoiştii ce-şi trec viaţa-n risipuri,
Pe lîngă coruptorul cel mârşav şi bogat,
Pe lîngă fatalistul ce-avînd l-a lui picioare
A lumii bunuri, crede că pe acest pământ
Tot omul e ferice din leagăn la mormânt,
Că relele din lume sânt rele necesare,
Că sărăcia trebui să fie cu prisosul,
Cum noaptea e cu ziua, obscur cu luminosul...
O, treceţi, treceţi veşnic, voi cărora de plîns
De vreme înainte, frumseţa vi s-a stins...
Lupta-vom în viaţă alăturea cu voi,
Noi oameni de nimica, poeţi, nemernici, noi
Vizionari, copile, soţii, fete şi mume,
Voi, care nu cunoaşteţi decît durerea-n lume !...
105
NOURUL
Poesies philosopbiques (Louise Ackerman)
Ridicaţi privirea ! eu îs, cel ce trec deasupra voastră.. Diafan, uşor şi liber pe un cer de tot senin. Cu aripa mea deschisă, aşteptând vântul să sufle, Mă cufund şi plutesc lin.
Colorat pe rînd de sară şi de zorile de aur, Mă preumblu stând deasupra ca un rătăcit miraj, Atmosferică oglindă, schimbătorul rîs al zilei, Reflectez pe-ai mei obraji !
La sfîrşitul căii sale mă-ntîlneşte mîndrul soare, Aşternut pe orizontul ce cu ochii mei aprind, Cu săgetele de aur... mă săgeată-al zilei rege...
înspre alte lumi pornind.
Şi cînd luna gânditoare, din cortegiul său de stele, Peste lumea adormită lasă ochii, stînd pe gînduri, Pe-a ei frunte îngheţată las atunci a mele văluri, Sau le rup tot rînduri, rînduri !
De departe-ai crede-o flotă ce pluteşte sfărîmată Cînd, ca fulgerul de iute, atmosfera despicând, Uraganul pe-a mea proră neagră şi neapropiată Se aşază bubuind !...
în cîmpiile-eteree este cîmpul luptei mele, Moartea şi ruina mie - jucării adesea-mi sint... Grindina o port cu mine, şi cu-a fulgerului hidră Pot să ' sfărm negrul pămînt !...
Pe ogorul plin de sete, mă împrăştii eu în unde,
Rîde ţarina voioasă, râde parfumatul crin,
Eu fac spicul ca să crească în ogoarele întinse,
Toti în urmă-mi se închin "...
Qnd trec, totul înverzeşte sub a mele umezi păsuri, Brazda care se îmbată naşte lanul aurit ; Dacă-s undă,-alerg - de-s sevă, circulez prin verdea plantă, Niciodată ostenit !...
Un larg fluviu mă primeşte şi eu curg voios cb dmsul, Ca o vină merg prin sînul continentelor adinei. Pe întinse şi largi şesuri unda mea călătoreşte, Sau se umflă printre stânci !
Şi nimic nu mă opreşte, în avîntul meu de fulger, Mă supun, cu mulţămire, furiosului curent... Ca o dungă colosală de lichid, zbor înspre mare Prin mînosul continent !...
Ocean ! al meu părinte, iată vin, deschide-ţi sînul ! Valul tău imens acuma l-a mea voce a răspuns, Iată-1 ; unda mea, de frică, se retrage spăimîntată Cînd pe malu-ţi a ajuns !...
106
107
Oceanica-ţi iubire pe-al tău pat azi ne adună, Lîngă stîncile-ascuţite, sau pe năsipişul moale, Noi de-acuma vom începe jocul nostru fără margini, Vîntul, furiile sale.
Dară soarele spre mine, lăsînd splendida-i privire, M-a descoperit acuma în abisul tău amar, Şi puternica lui rază fruntea mea gingaş sărută, în văzduh iată-mă-s iar !...
Niciodată-un ceas de tihnă !... Un minut pînă acuma N-a putut să se oprească al materiei lung drum... Şi natura descompune ceea ce-a compus odată, Strică ce-a zidit acum !...
Tot se schimbă ; alte forme nasc sub harnica ei mînă, Pretutindeni e mişcare în eternu-i, lungu-i mers, Şi în cercul fără mărgini a schimbărilor de formă, Mişcă largul univers.
1?
DIN NEKRASOV
Trec prin cîmpuri, suflă vîntul
Prin cîmpii, Frigu-acoperă tot locul.
Oh ! e frig, Călătorule, e frig...
Da - e frig !
Trec prin codri, urlă fiara
Prin păduri ; Călătorule, mi-i foame,
Mi-i foame. Oh ! prietene, mi-i foame...
Foame - foame !...
Trec prin cîmpuri ; ce chircitu-
Grîu-acum ; Călătorule, e frigul,
Este frigul. Da, prietene, e frigul...
Frigul, frigul !...
108
Lîngă turme-mi opresc pasul Cît de slabe-s !
109
Călătorule, de foame : Este foamea,
Da, prietene, e foamea,
Foamea, foamea !...
într-un sat ajung : - Ţărane,
'n casa ta, Ţi-e bine ? - Nu ; mi-e frig,
Oh !... mi-e frig, Da, prietene, mi-e frig...
Da, mi-e frig !...
în- alt sat ajung : - Ascultă,
Bre ţărane, Eşti tu azi bine hrănit ?
- Nu ; mi-e foame ! Nu, prietene, mi-e foame...
Foame, foame !...
DIN PERIODICE
CATRÂ STUDENŢII REUNIŢI LA PITEŞTI
Dragi prieteni, dragi prieteni ! iată timpul înfrăţirii,
Timp temut de-ai noştri duşmani şi de-aoei la suflet laşi.
O ! bătrîni, voi veteranii luptelor sfinte-a Unirii ;
Tu, Bălcescule, victima abnegaţiei, iubirii,
Din Palermo te ridică şi priveşte-ai tăi urmaşi i
Viitorul ţării tale, gînd în gînd, mînă în mînă, Ca un singur om se scoală a lupta pe viitor, Ca un singur om se scoală a lupta pentru lumină ; Tinerimea a fi demnă de-a sa patrie romînă... Cînd junimea e cu dînsul, e ferice un popor !...
Dragi prieteni, dragi prieteni ! uitaţi urile meschine, Alte scopuri mai înalte aveţi voi pe-acest pămînt ! Nu vedeţi a noastre certe pentru noi că sînt ruşine, Că prin ele-ai noştri duşmani de noi încă-şi rid mai bine, O, uniţi-vă, fiţi una, pentr-un scop măreţ şi sfînt !
O ! privelişte măreaţă !... cînd a ţării tinerime Ca o armie vitează cuceri-va viitorul, Cînd de ea nu-şi va mai rîde a pigmeilor mulţime, Cînd va fi unită-n toate   generoasa studenţime, Oh ! atunci gloria stinsă relua-va spre cer zborul...
111
Dragi prieteni, dragi prieteni ! iată timpul înfrăţirii, Timp temut de-ai noştri duşmani şi de-acei la suflet laşi. O ! bătrîni, voi veteranii luptelor sfinte-a Unirii ; Tu, Bălcescule, victima abnegaţiei, iubirii, Din Palermo te ridică şi priveşte-ai tăi urmaşi.
Contemporanul, I. 1881, iulie, pp. 261-262.
LA POEŢI
De-n crierii mei tineri, dar de speranţă seci, N-aş fi simţit dezgustul cu braţele lui reci, Şi de n-aş şti amorul că-n lume nu există, Ca şi speranţa-n ceruri şi raiul pe pămînt, Tot poate înc-o dată pe-a lirei coardă tristă M-aş încerca a spune a dragostei vechi cînt !...
Dar toate-s vechi acuma, trecute, vai, sînt toate... Amor l, speranţă, ceruri produc ilaritate... Şi oamenii nemernici şi fără poezie Pe-a spinilor cărare din ce în ce s-afund, Minciuna şi cu viţiu, ţinînd lumea-n robie, Sub masca inocenţei şi-a dragostei s-ascund !...
Şi ce-a rămas pe lume poeţilor să cînte : Trecutu-n a lui mantă, ruinele lui sfinte, Popoarele-n popoare lovind fără de milă, Despoţii cei puternici, poporul asuprit, Femeile pierdute sub zîmbet de copilă, Ori Don Juanul sarbed cu părul pudruit ?...
în oriainal : ..Amici"
Cînta-vor vinul, timpul, a codrilor răcoare, Păstorul cu-a lui turmă pe-a stîncilor spinare, Şi cerul plin de stele, a toamnei avuţie, Părău-ascuns în codri cu tainicu-i murmur ?... Sau stincile pleşuve, verdeaţa din câmpie, A serilor răcoare şi-al nopţii văl obscur ?...
Sau, plini de indignare, cu-a satirei oglindă Vor arăta deşertul sub masca lui rîzândă ? Vor ridica-ncet vălul coruptei Mesaline, Sub zîmbet de fecioară, hidoasele corupţii... Şi vorbele umflate de libertate - crime, Si-n inocentă-ascunse cele mai triste viţii ?...
Patriotismul, vorbă - o scară spre putere, Poporu-n prada foamei cum fără vreme piere, Femeia cea cinstită minciună prefăcută Şi prastitut bărbatul la babe cu averi ; Totul prozaic, josnic, minciuna prefăcută, Şi oameni fără ţintă ce cat numai plăceri !
Pe mausoleul splendid al fostului amor, Bacanta cum ridică spasmodicu-i picior, Cu corpul gol, cu buza muşcată-nvineţită Şi beată de orgie şi tristă veselie, Bînd sucul desfrinării din cupa mult slăvită, Din cupa fericirii şi-a blândei poezii...
Un Dumnezeu în ceruri ce ţine lumea-n noapte Şi preuţii slugarnici cu vorbe de dreptate Ce fac din cer maşină de jug şi de sclavie Şi umbră din lumina religiei lui Crist... Spectacolul e vesel, e demn de poezie, Demn, fără îndoială, de-o mînă de artist !...
O, voi genii înalte, copii ai poeziei, Lăsaţi trecutul aspru, lăsaţi drumul robiei, 'Nălţaţi-vă cu gîndul pe-aripa libertăţii, Cîntaţi fără sfială al Deşteptării timp. Lumea de azi insuflă dezgustul tinereţii. Deci înghimpaţi-o veşnic cu al satirei ghimp
Lăsaţi independenţa, lăsaţi războiul care împinge fără milă popoarele-n popoare, Lăsaţi blinda femeie cu zîmbet de dulceaţă, Cu pulpa ei rotundă, amoru-i un mister ; Cîntaţi-i deşteptarea şi dreptul ei la viaţă, N-o înjosiţi crezînd-o c-aţi dus-o pîn'la cer !
Contemporanul, I, 1881, nr. 8, pp. 270-271.
114
115
CÎNTECUL ZIDARULUI
Hai, sculaţi ! Uite, pe cer, Stelele de-acuma pier, Luaţi ciocanul, luaţi mistria, Asta ne e meseria ; Şi de-acum pe schele sus Pînă soarele-i apus.
Cît trăim pe-acest pămînt Sorţii noştri ăştia sînt : Să muncim şi să trudim, Sus pe schele să suim, Şi flămânzi şi nembrăcaţi Să clădim pentru bogaţi !
Şi cu el se tot îngraşă Boierimea cea trufaşă Şi haita ciocoilor, Fire-ar prada corbilor !
O veni şi vremea cea Cînd de toate om scăpa ! O veni şi vremea bună Cînd om crede că-i minciună Vremea asta de nevoi Şi de scârbă pentru noi !
Ne-o veni şi nouă doară Cîndva apa pe la moară ; Vom scăpa şi noi odată De năpasta ce ne poartă, Să putem ca să trăim Fără ca să ne robim.
Hai, sculaţi ! Uite, pe cer, Stelele de-acuma pier, Luaţi ciocanul, luaţi mistria, Asta ne e meseria ; Şi de-acum pe schele sus Pînă soarele-i apus !
Noi trăim ca vai de noi, Să clădim pentru ciocoi... Din sudoarea noastră fac Bogăţii de nu-i încap, Şi tot noi, noi ducem greu Numai ştie Dumnezeu !
Zi cu zi şi ceas cu ceas Scot din noi săul cel gras
Drepturile omului, I, seria a II-a, 1888, nr. ţ8, 14 noiembrie, pp. 2-3.
116
117
CÎNTECUL LUI i MAI
I
împăraţii ce pe frunte au coroane cîte trei, Regii ce împart pământul şi popoarele-ntre ei, Zile au de prăznuire cîte vrai, cîte nu vrai, Muncitorul însă n-are decît ziua de-ntîi Mai,
II
în ceasloavele bătrîne
Scrise-n slove cu trei caturi,
Sărbători are creştinul
Cîte popii au păcaturi :
Ba-i Crăciunul, ba sînt Paşte, Ba-i Vasile, ba-i Mihai ! Muncitorul însă n-are Decît 7Jua de-ntîi Mai!
ni
în istoria-omenească Au stăpînii sărbători Ce sînt lacrime şi sînge Pentru bieţii muncitori,
A înfrângerii serbare Şi-a robiei trist alai ! Muncitorul însă n-are Decît ziua de-ntîi Mai
IV
în această zi se-ntinde
Danţul clasei muncitoare,
în această zi s-arată
Forţa ei covârşitoare,
Şi de-aceea azi oriunde, Pretutindeni, unde vrai, Muncitorul vesel strigă : Să trăiască întîi Mai!
Munca, III, 1892, nr. 9 (număr festiv), p. 4-
1
118
119
AZI - MÎINE
Azi - jale şi necazuri, şi gloanţe-n loc de pîine ; Batjocura, gîrbaciul şi traiul rău de dine : Azi - veacul suferinţei, de vaier şi amar, De lupte uriaşe, gigantici vălmăşaguri Ce dau, pe întrecute, duşmanele şiraguri, O luptă fără preget şi fără de hotar.
★
Mîine - pe un cer albastru, blînd soarele dreptăţii ;
Mîine - veacul dezrobirii şi veacul libertăţii ;
Mîine - vis plin de urgie ăst secol înăsprit ;
Mîine - inimile noastre, cu-a tuturor unite ;
Mîine - o poveste neagră războaiele cumplite ;
Mîine - lumea înfrăţită şi omul fericit !
1894, aprilie 11
Munca, V, 1894, nr. 8, 19 aprilie, p. 2.
FECIORUL POPII
I
Chiar de la începutul slujbei, părintelui Ienache îi era foame. Se sculase cu noaptea în cap şi acuma erau nouă ceasuri. Tocmai azi, duminecă, slujbă lungă şi greu de scurtat. Pe la începutul liturghiei scurtase el multişor, căci în fundul bisericii nu se vedeau decît orbii, calicii, moşnegii şi babele, de la care, în viaţa lui, nu văzuse un pitac măcar şi nu se sinchisea de ei. Ii lăsă să mormăiască singuri rugăciunile şi el tot tăia, tăia, doară ar sfîrşi mai devreme.
Se îndesise lumea acum în biserica Sf. Atanasie. Şi lume bună, mă rog. în dreapta, lîngă strana mitropolitului, se zarea chipul cucoanei Frăsiniţei şi al nepoatelor d-sale. Venea mai în urmă cuconul Vasile Ispicioc, epitropul bisericii, apoi Golăneştele, trei surori, toate „demuazele" bătrâne şi pe carele copiştii literaţi de pe la primărie le numeau cele trei graţii. Lîngă strana psaltului din dreapta venea familia Mogulescu, făcând faţă cu fostul psalt de la Sf. Spi-ridon, Vasile Păltinici, acum boier şi proprietar. Pentru a-şi mai aduce aminte de vremurile trecute, cînd bolţile Sfîntului Spiridon răsunau de cântecele sale, pentru a se mai vedea ca altădată ţinta privirilor cucoanelor evlavioase, Vasile Păltinici, de multe ori, aşezat lîngă strana psaltului din stânga, cînta cu glasul lui din care mai rămăseseră încă urme frumoase.
De unde să poţi scurta slujba, cînd cuconul Vasilică are poftă de cântat şi cînd cucoana Frăsiniţa, care ştie slujba pe
123
de rost, ar fi fost în stare să facă gură, văzîndu-se lipsită de o parte din liturghia ce obişnuia să o audă în fieştecare duminecă. Spuneau gurile rele multe despre cucoana Fră-siniţa, adecă că ar fi trăind cu un jidan, ca şi cînd nu ar fi găsit în tot tîrgul Iaşilor vreun creştin. Dar ce au a face cele trupeşti cu cele sufleteşti ? îşi zicea clerul. Mai ales cînd cucoana Frăsiniţa nu scăpa hram, sărbătoare, Paşti la care să nu dea cîte ceva.
Pentru lumea din stînga tot ar fi scurtat părintele, căci era alcătuită din norod prost : din slugi, din negustori mai mititei, oameni de prin mahala, în sfîrşit, o adunătură care, la urma urmei, poate să nu fie băgată în seamă. Dar de răul lumii din dreapta, de epitrop, de cucoana Frăsiniţa, de Mogulescu, de Păltinici, nu avea ce face, trebuia să sufere împunsăturile foamei, nu avea încotro. îşi mai potoli foamea cu o prescură, îşi numără banii, care în ciuda lui erau mai nimic : vreo trei franci cincizeci, şi aceştia în pitari, de-i rupeau fouzunările ; se mai uită prin biserică, doar va vedea că s-a dus vreunul din cei din dreapta ; văzu însă că nimeni nu se urnise din loc, apoi, gîndindu-se la preoteasă, se miră că nu o vede în biserică.
Văzu însă cu bucurie că se apropie sfintele daruri. Se deschiseră porţile altarului şi popa, cu darurile în cap, maiestos şi cu solemnitate, înainta în mijlocul binecredin-cioşilor care făceau cerc împrejurul lui : care de care se îndesa mai mult pentru ca popa să-i atingă potirul de frunte. Se făcu pomelnicul, viii, apoi morţii şi în urmă tradiţionalul : „şi pe voi binecredincioşilor creştini !..." Popa însă, ţinut de foame, gîndindu-se la bucatele ce făgăduise ca să-i facă preoteasa, nişte alivenci pentru a cărora pregătire era atotvestită în mahala, uitase de pomenit şi numele celor trei graţii. Cea mai mare, apropiin-du-se de popă şi făcindu-se că îşi şterge ochii de sfintele veştminte, îi şopti :
- Dar pe noi, părinte ? Speriat, popa urmă cu încurcală :
- Şi ale roabelor lui Dumnezeu, Pulheria, Sevasta şi Natalia.
fSe gătiseră ele, sfintele daruri, dar pînă la sfîrşit mai era încă treabă. I se lungeau popii urechile de foame, şi--|r pace. Hotărît pentru orice întîmplare, porunci psalţilor să jr scurteze. Vasile Păltinici ieşi furios din biserică, căci „hoţul t/ de popă" îi tăiase tocmai ce avea el de gînd să cînte : * sfînt, sfînt, Domnul Savaoft, iar capul cucoanei Frăsiniţei
începu să se mişte, supărat, ca o limbă de ceasornic. Epi-tropul se supărase mai rău, chemă pe olesiarh şi-i spuse la ureche să meargă să-i zică popii „să nu se măgărească şi să-şi bată joc de slujbă, că îşi va găsi Bacăul".
Cu toate scurtările popii, liturghia nu s-a sfîrşit înainte de io ceasuri fără ceva. Părintele Ienache, lingiîndu-şi buzele de gustul alivencilor şi lăsînd în pace prescurile, de teamă ca să nu-şi strice foamea, ieşise să împartă anafura, înaintea cucoanei Frăsiniţei nimeni nu ieşea la anaforă, şi tocmai azi baba pare că voia să-i facă în ciudă popii, aşa de încet îşi mişca picioarele greoaie de dropică de la strană la altar.
în sfîrşit, slujba s-a gătit. Lumea ieşea şi pe cînd cli-siarhul stingea cu mîna luminările care tot mai fumegau încă, popa se dezbrăcă în grabă, puse gologanii într-o tes-temea, închise dulapul cu odoarele, apoi, trecînd pe lîngă masa cu pomene şi văzînd că nu e cea mare treabă, înfăşură un colac mai frumos, îl puse sub antereu şi ieşi din biserică, unde ecoul răspundea încă la sunetul paşilor săi.
Trei minute de ila biserică pînă la casa popii, aşezată în fundul ogrăzii. Ajungînd la portiţă, popa o împinse ca de obicei cu piciorul, dar văzu că nu se deschide. „Ciudat"', se gîndi popa, care ştia că obişnuit preoteasa îi ieşea înainte cu paharul de rachiu şi cu bucăţica de pîne dinaintea mesei. Trase clopoţelul cam nerăbdător. Nimic. Bătu. Iarăşi nimic. Minunat, popa se înălţă puţin, îşi trecu mîna peste portiţă şi pe dinlăuntru trase zăvorul. Casele erau cam în fund. Apropiindu-se, i se păru popii că aude un fel de zgomot înăuntru. La început gîndea că preoteasa "t        trebuie să fi ocărind pe Catinca, sluga din casă. De ce
tînsă se apropia, zgomotul părea altfel. Popa gîndi atunci la tâlhari, aşa încît, plin de frică, împinse uşa tindei şi
124
125
ascultă. Trei glasuri se deosibeau, care de care mai deznădăjduit. In amestecul tuturor strigătelor, popa deosibea mai ales pe al cucoanei preotese. Se auzeau vorbe, dar nu se puteau deosibi în zgomotul mai Înăduşit al mobilelor ce cădeau, al trupurilor ce icneau atingînd pământul... „Desigur, se bat înlăuntru", îşi zise popa şi împinse uşa.
La priveliştea ce avea dinaintea ochilor, părintele simţi că i se taie picioarele şi se ţinu de uşorul uşii ca să nu cadă jos : preoteasa ţinea de păr pe Catinca, Catinca cu o mînă gîtuia pe preoteasă iar cu cealaltă îi zgîria faţa.-între amîndouă femeile, apărînd pe Catinca, dînd într-o parte pe mă-sa, se vedea Alexandru, feciorul popii. Toţi trei căzuseră acuma jos, împiedicându-se de un scaun res-nat, şi se frământau în tăcere, plini de 'Spumă, gîfuind, ne-maifăcînd decît un singur trup. Din cînd în cînd se auzea cîte un cuvînt, cîte un „lasă, tîlharule !", cîte un ţipăt, sudalme, vorbe scîrnave, vuietul vreunei haine ce se rupea... Masa fusese pusă. în luptă însă a fost răsturnată şi jos, pe podele, zăceau blidele amestecate cu scaunele şi cu paharele. Printre sfărămăturile gospodăriei, alivencele strivite priveau jalnic lupta fiului cu mama, lupta slujnicei cu stăpina.
Viindu-şi în fire, popa, puind mîna pe o doniţă cu apă ce sta lîngă uşă, o deşertă deznădăjduit în capul încăiera-ţilor, strigînd :
- Ho ! porcilor, aţi căpiat ?...
La glasul popii, la răcoarea apei, Alecu şi cu Catinca ţuş-niră în ietacul popii, a căruia uşă era deschisă, şi traseră zăvorul mai înainte de a prinde de veste părintele, care căuta să trezească pe preoteasa leşinată şi bleaşcă de apă.
III
Douăzeci şi cinci de ani preotesei nu-i trebuise slugă. La bătrîneţe însă se gîndi să ia una. Mai întîi pentru ca să-şi mai odihnească oasele, apoi era ceva mai delicat. Popa avea un fecior şi, ca tată bun, căuta să-1 păzească de prăpăstiile lumii. Ştia că poftele cele trupeşti vin cu vîrsta tinereţii în trupul omului, ameţindu-i capul şi cîte-odată chiar pierzîndu-1. în loc ca să-1 ducă poftele în fundul
126
caselor ştiute, de unde ar fi putut să iasă bolnav, doamne fereşte, şi cu moralul stricat, un moral pe care popa de atîţia ani îl altoia în sufletul băiatului, gândea părintele că dîndu-i acasă ceva, fără osteneală, fără bătaie de cap, să-1 ferească pe Alecu de toate ispitele care întovărăşesc izbucnirea vulcanului tinereţii.
Popa a căutat singur, iscodi trecutul a vreo douăzeci de fete din casă, se puse in relaţie cu oamenii a cărora meserie e greu de hotărît, şi, în sfîrşit, găsi pe aceea ce vroia să o arunce în braţele fiu-său. Era Catinca tânără, nu urîtă, bine făcută, cu ochii vii, şi popa nu-i putuse afla în moralitate decît o singură pată : slujise la un burlac bătrîn. Dar popa se săturase tot de ales şi o tocmi. Nu a mers mai departe, căci socotea pe fecioru-isău destul de destoinic pentru a face el rămăşiţa. Şi se mândrea popa de această ispravă, de era poznă mare.
- Ce va să zică a şti economia politică, se tot fourică el către preoteasă, care nu era prea entuziasmată de găsirea popii.
- Ia seama, părinte, cu filozofia d-tale, să nu o scrînteşti. Dar popa se supăra :
- Ia taci, pare că d-ta ştii economia politică !...
Alecu era băiat bun, avea însă un singur beteşug : era prost, dar bine. Altfel odorul popii : ascultător, supus, silitor, cuminte, ruşinos ca o fată mare, totdeauna cel dintâi în clasă, trecuse bacalaureatul bine şi era acum student, făcea Literile şt filozofia. Popa umpluse mahalalele laşului cu vestea numelui fiu-său. Părinţii îl dădeau drept pildă copiilor lor, care nu erau ca feciorul popii ; fetele numai îl numeau prost din pricina stângăciei lui cu ele. Când vedea cîte una pe uliţă, trecea pe celalt trotuar plecînd ochii în jos.
Părintele mai ales povestea prin tîrg una din trăsăturile mai de căpetenie ale fiu-său şi prin care el arăta lumii cît de cumsecade este Alecu şi cum ţine la părinţi. După ce a dat bacalaureatul, popa voi să-1 trimeată la Bucureşti pentru ca să-şi facă studiile. I-a dat toate sfaturile trebuincioase, l-a trimes ca să vadă acolo pe mitropolit şi pe alţi prelaţi, apoi. prin cunoscuţi, i-a dat scrisori de recomandaţie pentru toţi puternicii zilei, i-a făcut haine,
127
albituri, i-a pus în geamandan toate cele bune de-ale mîncării.
Porni cu mare jale băiatul şi pentru întăia dată se culcă în alt pat decît în al tată-său. Stătu la Bucureşti o săptâmîna şi hop ! deodată popa se trezi cu flăcăul înapoi. Alecu, plin de iacrămi, se aruncă în braţele popii, spuin-du-i că el nu poate trăi departe de tătuţă şi de mămuţa !
Şi la aceste vorbe, popa, făcîndu-şi cruce, mulţămea lui Dumnezeu că i-a dat aşa fecior. Mamele cu altfel de copii, cu feciori pe la Paris, plecau ochii în jos de ruşine, căci niciodată rodul pîntecehii lor nu-şi arătase dragostea în aşa chip, pe cînd popii, cu ochii la cer, i se părea că a căpătat, el singur, harul lui Dumnezeu.
Zice vorba bine : cum îşi face omul singur, nici dracul nu i-o face. Popa socotise că fata din casă va sluji numai ca un capac de siguranţă şi cînd colo, Alecu se amorezase chiar de-a binele, cu dragostea omului prost şi care o gustă întăia dată. în minele şirete ale slugii, băiatul popii era ca ceara căreia îi dai orice formă. Popa se păcălise. Alecu era toată ziulica pe lingă poalele Catincăi, totdeauna preoteasa îl găsea în bucătărie şi, cu toată paza băiatului şi a părinţilor, de multe ori preoteasa i-a prins sărutîndu-se. Gîndi că ar fi mai bine să-1 dezguste pe Alecu, căci preoteasa se temea să o alunge aşa deodată. De aci începură ocările şi cîteodată bătăile Catincăi. Catinca însă nu era proastă. Mai iîntîi înnebuni bine pe băiat, care îi făgădui să o ia de nevastă şi apoi să o răzbune pentru suferinţele din partea cucoanei preotese. între mamă şi băiat se .făcuse o prăpastie ale cărei două maluri erau despărţite prin dragostea către Catinca. Totul era gata să izbucnească, lipsea numai un chibrit ca totul să facă explozie.
IV
Preoteasa dormise rău noaptea, o supăraseră puricii şi avea gust de sfadă. Ba, blidele nu erau bine spălate ; ba, carnea nu o luase bună din tîrg ; ba, că-i zăpăcită, pare că nu a stat noaptea acasă ci la cazarmă, ba una, ba alta. Punînd masa, Catinca, năucită de vorbele cucoanei, scăpă
din mînă castronul cel mare şi pe care nu-1 puneau decît la sărbători.
- Ai să-1 plăteşti, lasă că ţi-1 pun la socoteală... ne-trebnico !
- Da de ! din gardul Răzoaiei, pare că am să vă slujesc
H     de pomană ! ) - Ce, răspunzi ? Mai spune încă o dată, moachea dra-
v cului...
•; Şi nici una, nici două, mîinile cucoanei apucînd cozile groase ale fetei, moara obişnuită începu. Fata voi să scape şi izbindu-se, preoteasa se trezi cu un pumn în nas. Dar nici cucoana nu lăsa de păr. în curind patru mîini trăgeau capetele celor două femei. Preoteasa trăgea şi striga ; trăgeau strigînd amîndouă cît le ţinea gura.
La strigătul femeilor, Alecu se ivi în pragul uşii :
- Las-o, mamă - îi strigă - că intru în păcat. Atunci preoteasa îşi ieşi din fire :
- Lasă, că i-oi da eu pace scîrnăviei tale !...
Trei trupuri făcură unul singur, care se mişca, striga, se smucea, trăgîndu-se, izbindu-se de scaune, răsturnînd masa, stricînd sticlăriile.
Astfel i-a găsit popa cînd a intrat.
Cînd s-a trezit preoteasa, era tîrziu. Ochii ei se întîlniră cu ochii popii :
- Vezi ce ai făcut ? Filozofia dumitale, părinte, tot aşa le faci toate şi doară îţi ziceam ca să nu te joci cu focul !... Acum priveşte !... Şi preoteasa, cu gest teatral, întinse mîna spre ruinele gospodăriei, deasupra cărora zăceau melancolic alivencile.
Popii îi trecuse de foame. Se simţi zdrobit sub greutatea -    întâmplării şi căzu fără putere pe un scaun, pe cînd preoteasa îşi schimba hainele udate şi-şi căuta în oglindă toate zgîriiturile care îi brăzdau faţa, socotind că recunoaşte în unele din ele unghiile celuia căruia îi era mamă. \l        - Mai bine îi rupeam gîtul de mititel, şoptea popa re-*     aducîndu-şi aminte de toate bunătăţile fecioru-său şi ne-|     putînd lega trecutul cu timpul de faţă. \        Preoteasa se pusese în pat, iar popa, strivit, la căpătîiul jt    nevestei, privea uşa, de după care se auzeau paşii lui
128
129
Alecu. Popa tăcea, era învins, vorbele preotesei se adeveriseră şi se temea să mai deschidă vorba.
Pe la miezul nopţii, pe cînd popa adormise pe scaun cu compresele femeii sale în mînă, uşa se deschise şi popa văzu ca prin vis, drept înaintea lui, chipul galben al fiu-său. De-abia după o sobă o luminare licărea şi lumina, necăzînd de-a dreptul pe patul preotesei, chipul ei din umbră, îmbodolit în peteci, părea chipul unei moarte... Popa trase pe băiat lîngă uşă, se uită în iatac, văzu fereastra deschisă şi pricepu că slujnica a şters putina. Cu glas încet, ca să nu-şi trezească femeia, popa începu să-1 ocărască pe Alecu, răstindu-se la el :
- Mai bine plesneai de mic, ticălosule, ruşinea neamului nostru, tîlharule, cum ai îndrăznit să ridici mîna asupra măni-ta ? Dumnezeu să te pedepsească, să fii în veci de rîsul oamenilor şi rodul pîntecelui femeii tale să te bată cu vergi şi popă să nu pună mîna pe hoitul tău, tîlharule, tîlharule !
Popa ridica mîna şi glasul mereu. Apoi arătînd patul preotesei :
- Uite ! tu ai omorât-o, cîine spurcat ce eşti, du-te şi-i cere iertare, sărută-i tălpile picioarelor...
Popa sfîrşise. Nu mai avea ce să mai zică. Crezuse că băiatul vine să-i ceară iertare, de aceea îl luase cu o perdea mai sus. ll crezuse scăpat din mâinile Catincăi... La vorbele popii, insă, Alecu rîdea şi privirea lui obraznică spunea bătrânului că s-a sfîrşit cu fecioru-său.
- Nu-mi trebuie prohod. N-am murit încă, am venit să îţi spun că mă însor cu Catinca şi...
Dar nu sfîrşi bine vorba, cînd popa, la auzul vestei, luînd scaunul, voi să-1 izbească în capul lui Alecu, înce-pînd să strige cît îl ţinea gura :
- Afară, afară, afară din casa mea !...
îl izbi de uşă, trecu prin tindă, deschise şi aici uşa, îl brânci din nou în ogradă şi trase zăvorul apoi... Ecoul încă răsună : afară, afară ; clinele de alături începu să latre, pe cînd vecinii, deşteptaţi din somn, se minunau întrebîn-du-se ce s-a întâmplat la popă.
Preoteasa se trezise şi ea în strigătele popii şi întreba ce este ; părintele, aruncîndu-se plîngînd în braţele ei, strigă :
- Zulnie, nu mai avem de acum copil...
Alecu a luat lumea în cap.
Acum nu se mai ştie pe unde este. Unii zic că-i copist pe la Bucureşti, alţii, mai mincinoşi, zic că a ajuns ministru în Bulgaria.
Popa însă nu mai vorbeşte de dînsul. Cînd cineva îl întreabă despre fiu-său, el răspunde scurt :
- Nu mai am copil, mi l-a luat Dumnezeu !
Numai din cînd în cînd vorbeşte cu cucoana Frăsiniţa şi atunci popa, plin de lacrămi, grăieşte :
- Păcat de dînsul ! Bunătate de băiat, ascultător, plin de sîrguinţă, ar fi ajuns departe, profesor la Universitate ; ar fi ajuns ministru ca atîţi feciori din breasla noastră... Băiat plin de viitor, cucoană Frăsiniţo, zău aşa... Mi l-a stricat ceilalţi băieţi, nihilismul, socialismul cela, căci de ! nu s-ar fi putut să mi-1 strice scîrnăvia cea de muiere... n-are atâta putere o femeie...
Numai cînd vorba se deschide de faţă cu preoteasa, ea răspunde veşnic, la jelania popii :
- Filozofia dumitale, părinte, şi doară îţi spuneam să nu te joci cu focul...
Şi atunci popa cade pe gînduri, îşi vede greşala în sine, şi în amintirea lui bătrână se întoarce fiu-său astfel cum era odată, cînd îl culca cu dînsul în pat, cînd s-a întors de la Bucureşti, apoi scena cea din urmă, blidele din mijlocul casei, preoteasa stîlcită şi în mijlocul farfuriilor ali-vencile pentru care Vasilică Păltinici ieşise din biserică, pentru a nu se mai întoarce şi pentru care capul cucoanei Frăsiniţei se mişca ca limba unui ceasornic...
Apoi, mângâiat, popa şopteşte :
- Aşa a fost să fie !
130
131
FACEREA ZOIŢEI
Lumea se strînsese dinaintea porţii ca la comedie. Toţi se întrebau unii pe alţii ce este şi fiecare spunea într-alt chip. Din piaţa halei, jidanii şi precupeţele întîrziate lăsaseră marfa şi se uitau rîzînd spre ferestrele deschise.
Şi din gură în gură mergea vorba :
Casapul Nichitache Todiraş spunea, scuturîndu-şi pestelca, că logofătul i-a spus c-a fugit duduca. Dimpotrivă, mărunţuşarul de alături zicea că nu se poate. „Uite-te, du-duca-i la fereastră." Domnul Niţă spunea că boierul a prins pe cucoană cu un ofiţer.
Pe trotuarul de lîngă hală, mai multe precupeţe grăiau tare şi se sfădeau zicînd : ba că boierul şi-a tăiat gîtul, ba că Jenică, cuconaşul cel mic, a căzut în fîntînă, ba că a înnebunit cucoana.
Ferestrele erau deschise şi pe dinaintea lor treceau necontenit chipuri, iar dinlăuntru, zgomotul şi alarma atrăsesem ochii şi privirile.
II
Zacusca se sfîrşise bine. Cucoana Raluca, duduia As-pazia, Jenică (băiatul cel mai mic), cuconul Niculae, cu toţii mîncaseră liniştiţi, băuseră cumpătat. Alecu, băiatul cel mare, lipsea sub cuvînt că are treabă la bibliotecă : pregătea licenţa. Nu prea fuseseră bine slujiţi la masă, căci Zoiţa, fata din casă, era bolnavă de cu dimineaţă şi în locul ei slujea spălătoreasă. O picătură de grăsime chiar
132
picură din farfurie pe favoriţii suri ai boierului, dar nimeni nu s-a supărat. Să nu fi fost Catinca, ce-ar mai fi păţit sluga să fi făcut aşa ! Mai întîi, că pentru ce nu ţine bine farfuria, apoi pentru că putea să pice grăsimea pe surtuc, nu pe favoriţi şi că ar fi trebuit să-i puie părechea de haine în socoteală. Acum însă lucrul a trecut, căci de ! Catinca nu era deprinsă să slujească la masă şi, ce-i de făcut, mai trebuie să le treci multe, mai ales cînd slugile se găsesc aşa de greu şi au atîtea mofturi. Cînd, dimineaţă, a adus cafeaua cucoanei, Zoiţa era cît p-aci să cadă de ameţeală şi cucoana i-a zis să meargă să se odihnească, socotind că pînă la amiazăzi îi va trece boala.
Dar nu ştiu ce era în văzduh care prevestea lucruri slute. Slugile erau stângace, cu toată băgarea lor de seamă, mergeau în vîrful degetelor şi, prin silinţa lor de-a mulţumi pe stăpâni, pare că îşi pregăteau pricine de a le cere bunăvoinţă şi iertare în caz de greşeală, înlăturând ocara. Pe după uşă, privirile lor îngrijite erau întovărăşite de vorbe spuse încet şi în treacăt. Jenică era grozav de neastîmpărat pe scaun şi, înainte de sfîrşit, se sculă de la masă zicînd că are de gătit o traducere la latină. Duduca Aspazia tăcea şi plecase ochii în jos de teamă să nu dea de gol ceea ce gîndea. Boierul, după masă, trecu în canţelarie ca să-şi ia după obicei cafeaua şi să citească Curierul lui Balasan, ce tocmai atunci sosise. Cucoana şi duduia Aspazia se duseseră în iatac, unde mama se apucase de luat socoteala rîndaşului, iar fata se făcea că citeşte într-o carte.
- Trei oca carne, un franc şi douăzeci pîinea, douăzeci verdeţurile, cincizeci şi cinci pîinea oamenilor, acestea erau vorbele care răsunau din gura lui Gheorghe, om ca de treizeci şi cinci de ani, bărbos şi spătos, iar de dincolo se auzeau paşii regulaţi ai boierului care rodeau papucii şi covorul.
- Opt franci şaptezeci şi cinci face. Ai avut zece, mai trebuie unul şi douăzeci şi cinci.
Gheorghe numără banii, se scarpină puţin în cap, ridică ochii înspre tavan ca şi cînd voia să-şi aducă aminte şi şoptea gînditor :
- Zece bani, zece bani, pe ce i-am dat ?
- Ce, nu-ţi iese ? Te-a înşelat iar cineva ? Totdauna faci aşa, zise răstit cucoana.
133
- Zece bani, zece bani, urma încet Gheorghe, fără a băga în seamă zisele cucoanei.
Se mai scarpină, mai căută prin pungă, mai făcu încetişor pe degete lista celor cumpărate, apoi îşi aduse aminte că a dat cei zece bani pe alifiile Zoiţei.
- Da bine, ce ? Nu are de gînd să se scoale moaca ceea azi ?
- Păi, de, ştiu eu, cucoană ?
- Ia, mă rog, spune-i să se scoale sau să-şi pună slugă în loc, parcă-i plătesc leafă ca să stea pe tanduri !
- Păi, i-oi spune, răspunse greoi Gheorghe deschizînd uşa. Un zîmbet îi înflori buzele cînd se văzu afară şi se duse în bucătărie bucuros că i-a ieşit socoteala şi că n-a rămas dator ca în alte daţi, aşa, de sufletul dracului.
III
Nimeni din slugi nu îndrăznea să spună sus că Zoiţa e bolnavă de facere. De dimineaţă de cînd fata căzuse bolnavă, cu toatele se sfătuiau cum să spuie cucoanei şi pe cine să însărcineze cu aceasta. Dar fiecare se lepăda ca de satană şi trimitea pe cealaltă.
- Dar unde se află, madam Tasie, parcă sînt nebună să-mi găsesc beleaua.
în sfîrşit hotărîră să spuie cuconaşului Jenică, ca el să ducă vestea sus. Ştiau că are să fie furtună grozavă, dar ce erau să facă, Zoiţa ţinea numai o gură şi nu puteau să o lase aşa ca pe un cîine.
Hrănit cu toate cele ce spun slugile pe seama stăpînilor şi pe a tuturora, crescut prin bucătărie, băiatul, în tot timpul slobod, se ţinea de poalele slugilor, amestecîndu-se în vorba lor, ascultînd toate sfaturile şi necuviinţele, care îl învăţaseră de mic toate cele ce părinţii îi ascundeau. Scăpat de la masă, el fugise în tinda spălătoriei şi acolo, cu ochii la gaura cheii, urmărea cu priviri înflăcărate facerea Zoiţei, în nădejde de a vedea lucruri nostime şi forme goale.
Jenică, de cuvînt, intră în odaia mă-sii şi, cu obrăznicia lui de copil stricat de timpuriu, ştiind ce ispravă avea să facă vestea, începu fără a se sinchisi cît de puţin :
f
- Ştii mata, mămuţă, că Zoiţa face un copil !
- Ieşi afară, obraznicule, strigă cucoana Raluca supărată, pe cînd duduia Aspazia plecase şi mai tare ochii în carte, văzînd descoperită taina ce o ştia şi ca de dimineaţă de la slugi. Nedînd nici o crezare băiatului, cucoana Raluca totuşi se scoborî la spălătorie, unde pe un pat de scînduri zăcea Zoiţa.
Acolo află adevărul. De aici tot zgomotul prevăzut, de aici pricina strîngerii lumii la poartă, lăsarea mărfurilor de către precupeţe şi vorbele care fugeau din gură în gură în piaţa halei, din piaţă apoi în tot tîrgul, aşa încît pînă în seară şi a doua zi, toată ziulica, laşul întreg se îndeletnicea o parte cu fuga duduiei Aspazia, alta cu prinderea cucoanei cu ofiţerul, o mahala cu moartea boierului, cealaltă cu nebunia cucoanei sau cu căderea lui Jenică în fîntînă.
- Auzi tu, Nicule, auzi tu, să-mi fete scroafa în casă la mine ! Numaidecât să 'mergi chiar azi la birou ca să-mi cauţi altă slugă şi să-mi chemi şi comisarul, auzi ?
Cuconul Niculae dădu din umere, merse de închise ferestrele şi începu plimbîndu-se mereu :
- Dar pentru numele lui Dumnezeu, femeie, mai încet, stârneşti toată mahalaua cu gura dumitale.
- Aşa ! şi tu ţii cu muierea dracului. Aşa mi-a trebuit mie, am dat afară pe Smaranda, femeie aşezată, pentru ca să iau pe această... pe această, cum să-i mai zic... Am adus-o de la ţară, fată neştiutoare de ticăloşiile tîrgului, o culc sus, lîngă iatacul meu, o cocolesc, o îngrijesc şi drept răsplată, poftim, îţi toarnă în casă un copil... O să-mi scoată peri albi slugile... Şi vacile celelalte, de azi dimineaţă îmi stau cu gura căscată şi nu-mi zic nici un cuvînt ! Acum tocmai trebuie să aflu !
Şi îi venea stenahorie cucoanei Raluca, apoi iarăşi adu-oîndu-şi aminte, începea văicărindu-se :
- Şi doară să nu-i fi spus la tocmeală : „Ian ascultă, fată hăi, ai sau nu ibovnic, spune drept, căci de-1 voi prinde prin ogradă îi rup picioarele..." Şi să mi-o fi văzut cum mi se fasolea : „Da unde se pomeneşte, cuconiţă, una ca asta, ferească sfântul..."
Cuconul Niculae, văzînd că nu are cu cine să se înţeleagă, că pe femeia sa o apucaseră hachiţele, îşi urma fi-
134
135
lozoficeşte plimbarea, mototolind în mînă supărat Curierul Balasan, în timp ce cucoana Raluca îşi urma văicărările. De obicei, ea nu primea în casă nici femei măritate sau cu copii, nici cu hatâlâu, cum îi era vorba. Asta aducea daună moralului nepătat al casei, necum să-i fi trecut prin minte că e cu putinţă ca o slugă să nască între zidurile caselor dumisale. Şi nu i-ar fi fost atîta ciudă, dacă ar fi simţit ceva dinainte, dar aşa deodată, asta îi rodea inima şi-i ascuţea glasul.
Despre Zoiţa, ar fi jurat cu mîna pe sfînta Evanghelie că-i fată cinstită şi poftim, tocmai ea...
Apoi toată ciuda şi-o descarcă pe celelalte slugi, care, de frică, treceau, veneau şi se duceau, tăcute ca nişte umbre şi în vîrful degetelor.
Duduca Aspazia se preumbla de-a lungul cerdacului, cu nasul veşnic în carte, făcîndu-se că nici nu aude, nici nu vede nimic ; ea singură scăpase neocărîtă.
Cît despre Jenică, nu se ştia unde era şi apoi cine se mai gândea la dînsul acum ?...
Neştiind ce să mai facă, cucoana Raluca trimise să-i cheme moaşa şi pe fata ei cea măritată, Elencu, cu carele să se sfătuiască şi înaintea cărora să-şi verse tot năduful din suflet, căci către Aspazia era necuviincios - fetele nu trebuie să ştie lucruri de acestea - iar cuconul Niculae nu vroia să o asculte.
IV
Pe cînd sus se chibzuiau lucrurile, jos, în spălătorie, biata Zoiţă ţinea numai o gură. Lîngă dînsa bucătăreasa, meşteră în punerea paharului, se îndeletnicea cu această operaţie în care-şi punea toată dibăcia. In teoria ei de doftoroaie, Tasia socotea că vătămătura şi facerea fiind tot în pîntece, tot una face şi au aceleaşi leacuri. Apoi ştia de la o facere a ei că tot aşa îi pusese o babă. Şi îşi mai zicea, cine ştie, poate nici nu-i facere, fetele aceste nici nu ştiu în cîte luni sînt.
- Ei, laşă, mai taci oleacă, n-aibi grijă că n-ai să mori, am făcut eu cinci şi, slavă domnului, aş mai putea face pe atîţia, hai stăi locului, aşa, binişor - zicea vorbareţa
Tasie aşezînd trupul fetei - aşa... De ! ce vrei, cine face leagănă ; dacă te-ai apucat de pozne, trebuie să tragi puţintel acum. Şi-apoi tocmai cu cine, tare ai mai fost proastă, fată hăi, să te laşi, pare că boierilor le pasă de copiii care vi-i fac. Noroc, zău, că duduca nu ştie totul, ar fi în stare să facă o comedie. S-o vezi cît de mănietă-i, vrea să ne bată şi ne ocărăşte cum îi vine la gură.
Biata Zoiţă nu mai putea de durere, o sudoare rece o trecea, voinţa aproape o părăsise şi numai conştiinţa durerii domnea într-însa. Pare că se rupea ceva în ea, şi cu toate păhărele şi cărămizile Tasiei, nu mai conţinea de ţipăt decît în rare şi scurte răstimpuri şi apoi o apuca din nou. Din ce în ce durerile erau mai puternice, bolnava nu putea sta culcată, sărea şi, lăsându-şi bustul pe pat, aşa îndoită în două, cadenţat îşi mişca trupul la dreapta şi la stînga, gîndind că i se mai alină durerile.
în sfîrşit, moaşa sosi. Duduca Elencu venise şi sfătuia cu mă-sa, care puţin se mai dămolise acum. După întreaga povestire a lucrului, se înţelege, a venit vorba şi asupra paternităţii copilului.
- Apoi bine, cucoanelor drage, ceea ce mi-e ciudă e că pe nimene nu pot da vina. Părea fată aşa de cinstită, părea aşa de ascultătoare, scîrnăvia. Cu sergentul de pont, cu soldatul maiorului de alăture, cu băiatul vizitiului... ei bine... nu pot pricepe... Aici mă încurc şi cu toate acestea, din văzduh nu a făcut copilul, adăugă cu încredere cucoana Raluca, căzind plină de gînduri în fundul jilţului.
Apoi vorba s-a lăţit grozav. în curiozitatea lor, fiecare numea pe unul, dar nu puteau cădea de aceeaşi părere. La fiecare nume cucoana Raluca izbucnea :
- Da nu se poate, părea fată cinstită, scîrnăvia, o culcam lîngă ietac...
- Lasă că aflu eu acuşi, zise moaşa.
Ochii celor două femei ardeau de dorinţa de a şti şi amândouă trimiseră mai iute pe moaşă lîngă patul unde zăcea fata din casă.
în sfătuirea lor, uitaseră pînă acum că Zoiţa avea nevoie de ajutor.
136
137
V
Cînd a intrat moaşa, Zoiţei i se păru că de acum e scăpată, dar pe lîngă simţimîntul acesta, frica, ruşinea şi durerea îi scuturau dinţii.
- Aşa e că nu iese ? Se cunoaşte că e din flori, zise intrînd moaşa.
La aceste vorbe răutăcioase, Zoiţa îşi ţinti ochii plini de lacrimi înspre imoasă şi, zbucnind în plîns, cu glas deznădăjduit  răcni :
- Nu mă lăsa, cuconiţă, şi mata, mă rog matale, că mor, de !... păcatul m-a împins, am greşit, nu mă lăsa, îţi sărut mânuşiţele. Şi ţăranca, luând mâinile moaşei, cu buzele ei calde le umplea de sărutări. Faţa ei de la ţară, trăsăturile zbîrcite de durere, simţul că se află singură în mijlocul străinilor, că poate să moară pe mâinile lor, îi punea pe faţa ei, de altmintrelea comună, deşi nu urâtă, ceva deosebit.
- Apăi, de ! fată hăi, moaşa trebuie să ştie cu cine l-ai făcut, căci altfel nu poate să iasă, haide spune cu cine şi ai scăpat, zise moaşa făcîndu-i cu ochiul şi înflorindu-şi buzele cu un zîmbet al dracului.
Zoiţa însă a rămas mută la întrebare. îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi zbucni din nou de plâns.
- Nu ştiu... Cu nknene.
Dar moaşa a început să rîză. Ce-i spune ei palavre, vrea să vînză castraveţi grădinarului.
- Spune că ai visat şi hop ! te-ai trezit îngreunată ori pesemne eşti maica domnului.
- Mi-i ruşine, mă tem, nu pot spune, nu pot - şi Zoiţa, din nou cuprinsă de dureri, îşi scufundă capul în pernă plângînd cu hohot. Mămucuţa mea ce m-ai făcut, am să mor...
- Apoi, dacă nu vrai, ce să-ţi fac, cu de-a sila nu pot şi fără asta ajutorul meu e degeaba. Hai, spune acum, că după aceea ai să mă rogi tu singură şi cine ştie unde voi mai fi... haide... iute... Şi moaşa se îndreptă spre uşă. Atunci, văzînd-o că pleacă, Zoiţa strigă :
- Stăi, duducuţă, că spun, numai nu te duce, albi milă şi-ţi fă pomană cu o biată fată străină.
- Ei spune degrabă, că iese.
138
Zoiţa însă tot se codea... în sfîrşit, îi spuse că era de la ţară, acolo cu un flăcău...
- Dar iar spui palavre, eşti de un an de zile în tîrg, îi răspunse supărată moaşa. Nu-ţi fie ruşine de mine, pare că are să ştie cineva ? Cînd ai şti cîte ştiu, moaşa este ca şi duhovnicul... Iar te fasoleşti, bre, bre, bre ; eşti mai rău decît o duducă ; iacă, ştii fata lui cuconul Iordachi, ieri noapte a făcut un copil, şi mi-a spus fără multă vorbă, şi doară-i cucoană, coşcogemite fată de boier, şi tu, o mojkă, să mi te fasoleşti de un ceas ca o stâncă în laţ.
- Apoi de ! ce-o fi de-acuma o fi, numai nu mă lăsa să mor, l-am făcut cu cuconaşul Alecu ; dar ce-s vinovată, mămucuţa mea, mi-a spus atîtea lucruri, m-a ameţit şi acum eu trag păcatele...
- Cu bădia Alecu ! se auzi glasul lui Jenică, care, ţuş-nind de după un dulap unde se ascunsese, o tuli sus ca să spuie bucuria.
- Ştii mata, Zoiţa a făcut copilul cu bădia Alecu...
VI
Facerea nu a fost grea şi moaşa, făcîndu-şi datoria, lăsînd copilul pe mâna Tasiei, alergă sus cu vestea pe care nu ştia cum s-o spuie pentru ca să pregătească pe Cucoana1 Raluca. Acum însă toată lumea ştia, mania nu a avut decît un singur cuvînt la vestea isprăvilor fiu-său :
- Scîrnăvia ! Să-mi desfrîneze băiatul, ptiu ! bate-o-ar pustia.
Prin mijlocirea moaşei, copilul a fost lepădat la casa orfanilor, iar Zoiţa, după însănătoşire, a fost dată afară, izgonită şi ocărită cum îi venea la gură cucoanei Raluca. Acum e doică. Alecu, peste două luni, se însoară cu o fată cu stare. Pînă atunci se îndeletniceşte cu tipărirea tezei de licenţă. A scris despre drepturile copilului natural şi gurile rele spun că lucrarea profesorului Accollas şi cu teza lui Alecu seamănă ca şi cînd nu ar fi lucru curat la mijloc.
Gurile rele spun, eu unul nu cred nimic. Alecu e băiat aşa de cinstit. Şi apoi încă nu e profesor la Universitate, ca să se apuce de plagiat.
139
ROCHIA CATIŢEI i
De astă dată furtuna izbucnise de dimineaţă. In casă, de trei zile, nu mai era para frîntă. în ziua dîntăi cucoana Elencu împrumutase de la slujnică, a doua zi de la băcănie, azi, însă, nădejdea o punea dînsa în cuconul Vasilică. Nu mai era nimeni care să-i fi dat o leţcaie măcar.
Şi zadarnic se îngrădea el, ca într-o pavăză, in răbda-rea-i, toate zadarnice, căci ocările curgeau ploaie pe capul lui.
Tăcut şi supus, aproape nepăsător, deprins cu asemenea lucruri ca un cîine cu bătaia, se preumblă dînsul, măsurînd latul şi lungul odăii, pe cînd, furioasă, nevasta-i înşira lungul pomelnic al ocărilor. Numai din cînd în cînd dădea cîte un răspuns, scotea cîte o vorbă. Aceasta îndoia şi mai mult furia cucoanei, de răsuna toată casa la strigătele ei.
- Ei, ce facem, Vasilică ? zău ! Nu eşti bun de nimica. Vezi, nu vor voi să-ţi dea măcar pe o lună înainte ?
- Nici o leţcaie !... Chiar şi ieri casierul mi-a spus că nu-mi mai dă nici un ban. Am leafa luată pe trei luni înainte... Şi dacă mă dă afară, zice el, aşa-i că a pierdut banii.
- Să te dea afară ? izbucni cucoana Elencu... Să te dea afară ? Se cunoaşte că eşti un prost ! Numai pe un dobitoc ca tine îl pot ameninţa toţi gugumanii că-1 vor da afară... Dar tatăl tău ?... Nu ştiu ei...
- Tata... tata, mormăi el, dînd din umere. Şi iarăşi începu măsurătoarea odăii.
140
- Dar bine, cu ce trimitem slujnica în piaţă ? Apoi deseară lume.
Şi de astă dată, cuconul Vasilică dădu din umere, ca şi cum i se punea o întrebare la care nu avea ce să răs-punză. Să protesteze împotriva petrecerilor, cînd ei nu aveau bani nici pentru tîrguit ? Ar fi făcut-o el aceasta, dar douăzeci de ani de căsnicie îl învăţaseră să-şi cunoască nevasta. Ştia că-şi va aprinde paie în cap, că va asculta din nou lungul pomelnic al ocărilor, care, deşi nu-i loveau amorul propriu, totuşi însă îl plictiseau întrucîtva. Cel mai bun lucru era să tacă. Ştia el bine că nevastă-sa va găsi ea vreun mijloc oarecare...
Plecînd capul înaintea furtunii ce se apropia, îi trecea pe dasupra. Cucoana Elencu, care de dimineaţă sfîtşise lungul şir al batjocurilor obişnuite, simţindu-şi sleite mijloacele, îl lăsă în pace, dîndu-i cu tifla, în semn de cel mai adînc dispreţ.
- Prostule !...
Dar pesemne că mama nu-i era de ajuns. Pe capul lui sosiră şi fetele...
- Tată, nu am cioboţele...
- Tată, îmi trebuie pe deseară pudră şi o floare pentru cap...
Şi la fiecare minut, slujnica, care ştia starea boierilor, găsea o plăcere ca să-i necăjească. Era o sufletească mulţumire pentru dînsa ca să vază umilinţa stăpînilor, a se înveseli de minciunile lor, pe care ei ştiau cît preţuiesc şi a cărora valoare ştiau că o cunoaşte şi slujnica...
- Cuconaşule, nu mi-aţi dat parale ca să mă duc în tîrg... E tîrziu...
- Ce tîrziu ?... De-abia şapte ceasuri...
- Ce şapte ! sînt opt şi trei sferturi şi măcelarii închid... apoi aveţi să-mi cereţi dejunul şi nu are să fie gata...
- Cuconaşule, a venit cel cu pîinea... cere parale...
- Să vie mîine !...
- Cuconaşule, nu puteţi să-imi daţi leafa, cel puţin pe o lună ? îmi datoraţi cinci luni şi mai bine şi sînt goală puşcă, nu mai am nici cu ce merge în tîrg, mi-s rupte cioboţele...
- Mîine !...
141
- Apoi de atâtea luni tot ,,mâine"-mi ziceţi şi păcat să vă bucuraţi de munca unei fete sărace.
- Mâine ! mâine ! cînd îţi zic mîine !...
Neavând de pierdut nimica, nestrămutat, cuconul Vasilică făgăduia mîine. Mii, sute sau zeci de lei, dânsul tot mîine spunea. Ştia el bine că nici azi, nici mîine, nici poimâine, nici mai tîrziu chiar, nu va fi în stare să plătească. Neputînd face altceva, amâna şi el, fără deosebire, întocmai ca şi un osândit la moarte, care, deşi-şi ştie soarta, amînă cel puţin ziua fatală... Ce era el să piarză amînînd ? Nimic. Dimpotrivă, chiar.
Din toate părţile hărţuit, având de ţinut piept atîtor furtuni domestice şi din afară, cuconul Vasilică, în stoicismul lui nepăsător, avea întotdeauna cel puţin un mijloc de scăpare : pleca de acasă. Cum vedea că lucrurile se prea îngroaşă, pe furiş, lua pălăria, bastonul şi o ştergea pe poartă... Şi pînă în seară nu-1 mai vedea nimeni pe acasă. laşul se părea că-1 înghiţise. Cînd se întorcea, seara, găsea toate regulate : nevastă-sa aflase vreun mijloc de scăpare. O dată lucrurile regulate, ocara era mai puţin aspră.
De astă dată, cuconul Vasilică făcu tot aşa. Cînd nevastă-sa veni ca să-1 trimeată din nou după bani, de mult el se făcuse nevăzut.
- A fugit ! Păcătosul ! şopti deznădăjduită dînsa, lăsîn-du-şi mâinile în jos... A fugit !
Ea ştia bine că o dată scăpat pe poartă, nimeni nu-1 mai vedea pînă deseară, că chiar prinzîndu4 undeva, pe stradă, la cancelarie, tot nu-i putea face nimic, din pricina lumii, către care nu voia să-şi descopere tainele gospodăriei sale. îşi închipuia dînsa că laşul întreg o crede şi nobilă, şi avută, şi mândiră. Şi cu tot dispreţul ei pentru acest bărbat moale, prost, fără de viaţă, pentru acest om de nimic, ea totuşi în taină-şi spunea sieşi că tot lui se datoreşte totul, că tot dînsul ţine casa, că, dacă nu ar fi el, ea ar trebui să întinză mâna.
- Şi deseară soiree, şoptea cucoana Elencu, deznădăjduită, trecând în revizie, cu gîndul, pe toţi aceia de la care ar putea împrumuta, toate lucrurile care ar mai fi în stare a le pune amanet.
142
If
k
Şi această viaţă o duceau ei de douăzeci şi cinci de ani !... Fericit nu fusese niciodată în viaţa lui, bietul cuconul Vasilică Benea.
Copil de boier mare, de mic fu lăsat pe mîinile vândute ale slugilor. Mă-sa nu avea timp să se îndeletnicească de odraslele ce le adusese pe lume. Plăcerile, balurile, dragostele îi cuprindeau toate zilele, toate nopţile. Şi în egoismul ei de femeie avută, de-ahia din cînd în cînd îşi aducea aminte că, pe lîngă toate celelalte, este şi mamă. Pe mîna slugilor şi a guvernantelor, bietul Vasilică nu avu nici prilejul, nici putinţa ca să-şi dezvelească mai mult inteligenţa-i, care din fire chiar părea destul de îngustă. Şi de acasă, din atmosfera servilă în care trăise, a fost trecut la şcoală. Alte neajunsuri îl aşteptau şi aice. Mai prost şi mai bicisnic ca toţi tovarăşii săi, el deveni ţinta glumelor, a bătăilor, batjocura întregii şcoli.
Şi unele din prostiile lui au rămas veşnice. Ele şi acum înveselesc laşul. Două mai ales sânt neşterse din mintea tuturor, trecute din tată în fiu, de la o generaţiune la altă generaţiune, ca o nesecată comoară a prostiei omeneşti.
Una este răspunsul lui Benea către profesorul de reli-giune, că el este fiul lui Noe.
- Cine sînt fiii lui Noe ?... Tăcere din partea lui Benea.
- Sem, Ham şi Iafet. Ce ? nici atîta lucru nu ştii ?... Benea iarăşi deschide ochii mari, fără să priceapă.
- Ei ! cine sânt Sem, Ham şi Iafet ? Iarăşi tăcere.
- Cine sînt fiii lui cuconu Iorgu Benea ?
- Alekaki, Ştefanaki şi eu...
- Ei ! care sînt copiii lui Noe ?...
- Alekaki, Ştefanaki şi eu ! răspunse liniştit bietul Benea.
Cealaltă prostie este răspunsul lui către acelaşi profesor, că dînsul a făcut lumea.
Toate vinele erau date în şcoală pe capul lui. Directorul avea obicei a-i zice :
- Spune adevărul că te iert.
143
Şi bietul Benea, ca să scape de ocară, totdauna mărturisea că el a făcut tot ce ceilalţi făceau. La examen profesorul îl întrebă :
- Cine a făcut lumea ?
Benea, ca de obicei, tace şi se uită speriat.
- Spune repede că-ţi pun zero...
Benea, gîndindu-se la pedeapsă, răspunse :
- Eu.
Şi de atunci aceste trăsuri ale vieţii sale şcolare au rămas vestite. La amintirea lor, toate obrazurile se descreţesc, toate buzele zâmbesc, gîndindu-se la întunecata minte a cuconului Vasile.
în aceste împrejurări, e firesc lucru că şcoala nu l-a putut deştepta întru nimica şi că părinţii fură nevoiţi să-1 scoată.
Şi nici nu putea fi altfel, căci înaintea lui ieşise chipul femeii. Pentru mintea-i mărginită, pentru firea-i ruşinoasă, nici nu-i trebuia mai mult.
Generalitatea firii de femeie îi era de ajuns, de particularităţi nu putea să se intereseze. Şi de aceea cucoana Elencu, care nu era nici frumoasă, nici deşteaptă, nici hazlie, dar care nutrea în sine neţărmuita dorinţă de a fi soţia unui boier de neam mare, în nădejdea morţii bătrânilor, deveni nevasta lui Vasile Benea.
Mahalaua vorbeşte şi acuma că mai mult ea l-a luat pe dînsul decît el pe ea, că o răpire în sens contrar se întâmplase în această căsătorie : fata furase pe băiat.
Bătrânii insă rămaseră nemulţumiţi de căsătoria fiului lor. Nu luase zestre şi nici măcar o fată de neam. Şi drept pedeapsă a neascultării sfaturilor părinteşti, îşi dăduseră unul altuia făgăduinţa că-i vor lăsa să se lupte singuri cu traiul. Egoismul lor bătrânesc găsise şi aicea un pretext de a nu se mai ocupa cu una din odraslele trupurilor lor.
în curând, cu sărăcia veni şi decepţiunea în gospodăria lui Benea. Batjocorit în şcoală, luat în rîs în lume, nesocotit în casa tatălui său, el pesemne că era menit să păţească tot aşa şi în gospodăria lui. Dînsul nu avea nici un drept. Cînta găina acolo. Nu era bun la alt lucru decît să iscălească poliţe, să caute bani, să meargă dimineaţa cu slujnica în tîrg şi seara să ducă şi să aducă de la pe-
B    treceri pe nevastă-sa şi pe fete. Cît despre dînsul, prostia-i "     îl scutea să ia şi el parte la lucruri pentru care nu era socotit vrednic.
'■: Şi el se deprinsese cu această viaţă, se deprinsese cu i atît mai bine şi mai uşor, cu cît alta nici nu cunoştea. Şi i se părea că astfel trebuie să fie. Seara, pe cînd cucoana Elencu şi copilele petreceau la sindrofii, el rămânea singur acasă, se culca devreme, ca mai apoi, la miezul nopţii, să se scoale ca să le aducă acasă.
Cît despre vreo protestare, nici una nu-i ieşea din gură. De când tată-său, acum cincisprezece sau douăzeci de ani, fusese ministru, căpătase postul de scriitor la percepţie, singurul lucru de care a fost capabil. Şi graţie numelui Y bătrânilor, graţie respectului unora şi fricii altora, el, cu toate schimbările politicii, rămăsese neclintit la locul lui, mumificat în această sărăcăcioasă funcţiune, care-i aducea de-abia o sută de lei pe lună. Cu această leafă el ţinea casa, mîncînd-o franc cu franc, luîndu-şi banii cu luni înainte, fădnd rochii fetelor, dînd petreceri, ţiindu-şi familia în rînd cu lumea. Căci ân ruptul capului cucoana Elencu nu ar fi primit să iasă afară din cercul lumii bune. Cu un curaj de necrezut, ea ţinea piept sărăciei, acoperind prin spoială găurile stării lor, ţărind mai mult decît erau, ne-avînd ce mânca de cele mai multe ori, dar totdauna cău-tînd ca să se ducă în lume, la bal, primind lume.
în această viaţă de cârpeală, ca o speranţă luminoasă şi salvatoare, vedeau dânşii moartea veşnic apropiată a bătrânilor, care-i vor face bogaţi şi care va pune asupra numelui lui Benea poleiala avuţiei.
Şi numai speranţa aceasta dădea tot curajul cucoanei •   Elencu, toată nepăsarea în această viaţă de sărăcie.
Bătrînii însă se încăpăţânau în viaţa lor. Se mulţumeau de bunurile vieţii de atîta amar de timp şi parcă tot nu-i lăsa inima ca să părăsească această lume, în care nu avu-seră în vedere decît propria lor mulţumire. Mai ales bătrâna, şi acuma, chiar la optzeci de ani, ieşea decoltată, cu chipul sulemenit, nălucă a aceleia care tânără fusese în timpul Eteriei.
Şi nici la canţelarie bietul Benea nu era mai liniştit. Şi aici tovarăşii săi de condei nu-1 lăsau în pace, făcîndu-i
144
145
toate comediile ca să-şi bată joc de dînsul. La percepţie, de la aprod pînă la perceptor, fiecare avea un singur obiect de rîs : cuconul Vasilică. Şi întocmai ca şi acasă, el le suferea toate [...]. Totul suferea, îngăduia toate... neputînd face altceva. Şi la ce s-ar fi mai răzvrătit ? De multe ori pleca pe stradă cu o hîrtie spînzurată dinapoi, cu o droaie de băieţi [.. .] în jurul său.
Sărăcia însă îl înjosise cu desăvîrşire... Pentru un franc, care-1 cerea casierului şi care îi era refuzat, era în stare să sufere toate umilinţele, hotărît să stea chiar şi ziua întreagă acolo, lîngă superiorul său, în picioare, necontenit cerînd.
III
Ca să se ducă la canţelarie era prea de dimineaţă. De aceea cuconul Vasilică, tăcut şi torcînd în capul lui un gînd cu totul neîntrupat, apucă la vale pe strada Sărăriei. Uliţa sfîrşindu-se, deodată se trezi în Tîrgul Cucului. Zgomotul ovreilor, cearta ţăranilor cu neguţătorii, viaţa întreagă a acestei uliţi îl deşteptă din aromirea cugetării sale. Scoase ceasornicul şi văzu că mai era timp. Apoi, ca un cal învăţat, apucă spre hală. Avea obicei ca cel puţin de trei ori pe săptămînă să meargă pe acolo, cercetând preţurile. Numai în acest chip cucoana Elencu credea că nu va fi încărcată la socoteală de slujnică. Apucă pe strada Goliei, luă apoi uliţa Armenească şi cotind Podul Vechi, se trezi în piaţa halei. De astă dată gîndul i se îndreptă spre gospodărie, în care pare că vedea pe nevastă-sa zbierînd şi batjocorindu-l în lipsă. Un fel de bucurie năuntrică,- o mulţumire de a-şi fi răzbunat făcea ca umbra unui zîmbet să-i încreţească buzele lui vinete şi uscate. Păcălise pe nevastă-sa, fugind de-acasă, scăpase pînă în seară din ghearele ei ; aceasta era de ajuns ca să-1 facă mulţumit. Simţi însă ceva neplăcut la stomac. îşi aduse aminte că plecase nemincat de acasă. Căută prin buzunare şi descoperi un gologan de zece parale. Se opri înaintea unei covrigarii şi cumpără o plăcintă.
Mîncînd, ajunse la porţile halei. Ca altă dată, îşi făcu conştiincios datoria. întrebă de preţul cărnii, de preţul
146
pîinii, cum se vînd legumele, ce preţ au trufandalele. Descoperi că de două zile servitoarea îl fura la piine, că de o lună de zile cartofii se ieftiniseră. Şi ukîndu-şi necazurile, îşi făgăduia că o va da mîine afară, neaducîndu-şi aminte că nu-i plătise leafa pe atîtea luni de zile, că zilnic trebuia să-i sufere obrăzniciile.
în sfîrşit, văzînd că se apropie zece ceasuri, luă drumul spre percepţie, cu neplăcerea şi dezgustul unui om care reîncepe pentru a mia oară acelaşi lucru pe care l-a făcut şi ieri. Acest simţimînt de neplăcere nu ţinu mai mult decît o clipeală în sufletul său resignat. Chipul lui din nou îşi relua înfăţişarea-i obişnuită de prostească nepăsare, oglindă ştearsă în care nimic nu se poate întrevede.
Cînd intră în cancelarie, copiştii îl primiră ou strigăte de bucurie. Totdeauna o asemenea primire triumfală era pre-vestitoarea vreunui scandal. O uşoară gălbeneală se puse pe chipul lui Benea şi-i încreţi uşurel sprîncenile. Aceasta era toată manifestarea nemulţumirii ce o simţise intrând.
- Cucoane Vasilică, te-a căutat slujnica de-acasă ca să-i dai bani să tîrguiască. Zicea că ai plecat de-acasă după ştrengării. Cucoana ţi-e foc pară. Aseunde-te că nu-i de chip !...
Astfel vorbea Prunici - cel mai limbut dintre copişti şi duşmanul de moarte al lui Benea, din cauza comediilor ce-i făcea veşnic.
- Ian fugiţi de acolo, mormăi cuconul Vasilică şi se puse să scrie.
Cînd nu mai avea nădejde, cucoana Elencu avea obiceiul să trimită pe slujnică la canţelarie cu poruncă ca să nu se mişte din loc pînă ce nu-i va da bani. Ştia foarte bine că trebuie să scoată ceva de la bărbatu-său. Şi o dată sosită la percepţie, slujnica, ca să facă zgomot, povestea tuturor în gura mare sărăcia gospodăriei, nenorocirile domestice ale boierului. Nu mai era taină pentru nimeni cele mai mici amănunte din viaţa lui de familie.
Tot astfel se întâmplase şi acum.
Prunici se făcea foarte binevoitor, îşi îndulcise glasul.
- S-a dus să te caute la o cucoană... a zis că se întoarce.
- Spuneţi că nu m-am întors, că am plecat, izbucni, ru-gîndu-se, Benea.
147
- Bine, bine, nu avea grijă. O trimitem tocmai la Co-pou să te aştepte...
Şi liniştea reîncepu din nou în birou. Se auzea numai scîrţîitul monoton al condeielor, registrele închizindu-se şi deschizîndu-se, funcţionarii spuind din cînd în cînd cîte o vorbă, absorbiţi în lucrul lor.
- Te caută slujnica, cucoane Vasile, grăi intrînd uşierul.
- Spune-i... spune-i că nu am venit... spune-i că m-am dus, începu speriat şi repede Benea.
- Las' că mă duc eu să ţi-o trimit, rosti, sculîndu-se. Prunici şi ieşi afară, făcînd cu ochiul tovarăşilor.
- Ascunde-te repede, îi strigară ceilalţi.
Tăcut şi în vîrful degetelor, Benea se tupilă după uşă. Deodată însă cele două canaturi se izbiră cu putere şi Luxiţa dădu năvală în birou.
- Ce-mi cînţi d-ta că nu e aici ! Mi-a spus portarul că a venit.
Şi deodată trase uşa din dosul căreia stătea ascuns stă-pînul ei. La vederea Luxiţei, el rămăsese cu gura căscată, cu ochiul plin de spaimă.
Punîndu-şi amîndouă mîinile în şolduri, Luxiţa începu :
- Bine, cucoane, frumos îţi şade să te ascunzi ca copiii? Cucoana te caută pretutindeni. Acasă nu au cu ce cumpăra ipîine şi d-ta stai pe după uşă. Halal boier, n-am ce zice... calic !
Funcţionarii rîdeau ţinîndu-se cu mîinile de pîntece. Din celelalte odăi sosiseră cu toţii, îmbulzindu-se la uşă. Mişcat pentru un minut, chipul lui Benea îşi reluă obiş-nuita-i prostească nepăsare.
- Stăi, nu face gură, că-ţi dau de cheltuială.
Şi tăcut, tacticos, cu paşi înceţi, trecu în a doua odaie, apropiindu-se de masa casierului, care, ştiind la ce vine, se făcea că nici nu4 vede. Astfel statură cîteva minute. Fiecare voia ca celalt să deschidă vorba. Casierul însă tăcea, absorbit cum părea în noianul cifrelor.
- Cucoane Iorgule, începu încetişor şi cu frică Benea. Casierul însă tăcea.
- Cucoane Iorgule, se încearcă el mai tare... Domnule casier...
Iarăşi tăcere.
Benea era însă deprins cu asemenea lucruri. Ştia el să aibă răbdare. Nu se descuraja aşa de uşor. Hotărît să nu se mişte pînă nu o căpăta bani, el stătea ca pironit la spatele casierului.
Iar toţi funcţionarii, părăsindu-şi locurile, se îmbulziseră la uşă, privind prin deschizătura celor două canaturi umilinţa şi rugăciunile tovarăşului lor.
- Ei ! Ce este, domnule Benea ? răspunse plictisit casierul, ridicîndu-şi ochii de pe hîrtie şi pregătindu-se de luptă.
Acest domnule era semn rău.
- Vedeţi... dacă aţi voi... să-mi faceţi un bine... cinci lei...
- Ce, iar bani, începu răstit casierul, ai uitat pesemne că ai luat leafa pînă în noiembrie ?
- Aşa e, dar, cucoane Iorgule... şi se plecă la urechea casierului ca să-i povestească nevoile. Nu am acasă nici un leu... pentru cea din urmă dată, parole d'honneur 1.'
- Na ! strigă în sfîrşit casierul, aruncîndu-i cu necaz cei cinci lei pe masă. Na ! dar pentru cea de pe urmă oară.
Cu un zîmbet de bucurie trecu Benea în odaia de alături.
- Na doi lei, spune-i cucoanei că vin şi eu îndată...
- Dar leafa mea - începu să zbiere slujnica, văicărin-du-se - de atîtea luni nu mi-ai plătit-o, vraţi să*-mi mîn-caţi leafa, fată săracă, păcat că eşti boier... să te bucuri la leafa mea, la munca mea...
- Ţi-am spus că mîine.
- Ce mîine, de atîtea luni de zile tot mîine spui.
- Na şi ţie doi franci, poate îţi trebuie... hai, du-te, o luă cu încetişorul dînsul.
- Ce, doi lei, ce să fac cu atîta, îmi trebuie douăzeci, sînt goală, uitaţi-vă şi dv., n-am nici ciobote în picioare. Şi slujnica cu neruşinare îşi arăta tălpile ciobotelor, prin găurile cărora se vedea piciorul gol...
- Uite, cucoane, să nu zici că nu ţi-am spuse dinainte. Dacă nu-mi plăteşti, te las. Leafa vi-o dau de pomană, de sufletul bunicăi.
1 Pe cuvînt de onoare (fr.).
148
149
Slujnica trânti furioasă uşa în nasul bietului Benea şi ieşi în hohotul de rîs a celor dinăuntru.
Şi tăcerea începu iarăşi să domnească. Nu se auzea, ca înainte, decît scîrţîjtul condeielor şi registrele care se închideau şi se deschideau.
Cuconul Vasilică, adâncit în facerea adreselor, maşinal-minte umplea hârtiile cu scrisoarea lui regulată, mascată, caligraficească.
Se părea că în sufletul acestui om nu se petrecuse nimic.
Numai din cînd în cînd se auzea glasul lui Prunici strigând dintr-un colţ :
- Ce o mai fi făoînd cucoana Elencu acasă ?
Şi din alt colţ, un alt glas răspundea o glumă ce desigur ar fi supărat pe altul. Benea, însă, nu vedea, nu auzea, nu simţea nimic. Părea că trăieşte în altă lume, că se află cu totul aiurea. Şi dacă mâna lui care se mişca nu-i adeverea viaţa, s-ar fi putut crede că de mult înţepenise pe scaunul pe care se aşezase.
Glume, insulte, păcăleli, gogolozi de hârtie chiar, nimic nu era în stare să-1 scoată din nepăsare.
Cu toate neajunsurile îl deprinsese această viaţă în care fericirea pentru dânsul era o frumoasă, dar neîntrupată poveste. în gîndul lui golit de orice cugetare, nu se mai mişca nimica, afară de crîmpeie de gînduri, idei fără capăt, începuturi de cugetare, fraze fără şir. O singură simţire mai domnea într-însul, conştiinţa unei ocări din partea nevestei, conştiinţa unei plictiseli, a unor lucruri neplăcute, conştiinţa suferinţei veşnice.
IV
Bătuseră două ore şi slujnica tot nu se întorsese.
în deznădăjduirea ei, cucoana Elencu dădea toată vina asupra „ticălosului" de Benea. Spusese slujnicei că dacă nu-i va da bani să nu plece şi acum dînsa socotea că Luxiţa s-a ţinut de cuvînt. Pe cine să trimită la percepţie nu mai avea...
Fetele-şi amăgiseră foamea cu cîteva coji de pîine uitate. Cît despre mamă, ea, de necaz, uitase de mîncare. Nu-şi
150
putea afla locul. Să fi prins pe bărbatu-său, i-ar fi scos, desigur, ochii. Şi gura-i mergea înainte tobă, ocărind pe bietul Benea. care, pentru marea lui fericire, nu era faţă la toate aceste.
- Şi Max nu-mi aduce rochia, şoptea Catiţa, fata cea mai mică, frîngîndu-şi mîinile de desperare [. . .] - pe cînd Măria, fata cea mai mare, adevărată fiică a cuconului Vasile şi care-i semăna în totul, stătea nepăsătoare în mijlocul acestui balamuc casnic, împletind cu degetele un lucru închipuit.
Ca şi tată-său, Măria era vestită în tot tirgul laşului. Nimeni nu era în stare să-i scoată un singur cuvînt din gură. Cei mai limbuţi, chiar, nu fuseseră în stare să-i cunoască glasul prin alte cuvinte decît da sau mi. Din aceste două vorbe nu au putut-o scoate. Chiar şi rămăşaguri s-au făcut asupra cuvîntării duducăi Măria. Rămăşagurile însă au fost toate pierdute.
La fizic, ca şi la moral, portretul tatu-său. Ba încă un umăr se scobora în jos mai mult ca celalt.
Catiţa, dimpotrivă, părea că ar fi fructul unei greşeli a mamei sale, atît de mult nu sămăna de loc cu legiuitul ei părinte. Deşteaptă, frumuşică, vioaie, era ţinta tuturor bărbaţilor pe la petreceri. în casă ea era stăpînă, poruncind tuturora, mamei, tatei, surorii, slugilor. Ce zicea dînsa sfînt era.
- Bată-1 Dumnezeu de jidanul dracului ! Ar avea haz să-mi facă şotia. Şi pe cînd cucoana Elencu îşi descărca mînia pe slujnică şi pe băirbatu-său, Catiţa ocăra pe bietul croitor.
Lucrul era, fireşte, îngrijitor. Deseară era să fie soiree şi nu-i gătise încă rochia !... Croitorul i-o făgăduise pentru zece ceasuri şi acum erau peste trei. Şi nici măcar slujnica nu sosise ca să o trimită execuţie pe capul jidanului.
în sfârşit, pe la patru ore, buoceaua multicoloră a evreului se arată la colţul stradei.
- Croitorul, croitorul, mamaie - începu să strige sărind de bucurie Catiţa - croitorul !
Max intră cu multe plecăciuni şi cu „sărut mîna cuconiţă", în salon. Nu adusese însă decît piepţii. Fusta nu e
151
gata încă, zicea el, mai trebuie ceva de pus, o jumătate de ceas, cel mult.
- Cercaţi piepţii ?
Catiţa plecă în odaia de alături ca să-i încerce. Victorioasă şi plină de o mîndră mulţumire, se întoarse înapoi.
Sînul ei rotund mula stofa într-o ondulaţiune dulce, fă-cînd să reiasă liniile curbe ale bustului ei, pline, voluptoase, provocatoare.
- Minunat ! pare că-i turnat pe trupul duduii.
- Dar fusta cînd mi-o aduci ? uite acuşi înnoptează. Croitorul pare că voieşte să spună ceva, că aşteaptă
ceva.
Momentul era suprem.
- Cucoană Elencu, te rog să-mi daţi ceva din datoria veche. Calfele trebuie plătite şi... nu am...
- Bine, bine, adă fusta şi-ţi plătesc. Cît îţi trebuie ?
- De ! Toată datoria... ce, parcă e mult... ia, cincizeci de lei... pentru dv., boieri mari...
Evreul voia să o ia cu măgulirea.
- Bine, bine, adă fusta.
[...] Acelaşi lucru i se întâmpla întotdeauna. Aducea lucrul şi după aceea îl trimitea să se plimbe. Acum însă învăţase şi el minte. Adusese numai piepţii, hotărât fiind ca să nu aducă şi fusta pînă nu-i vor plăti.
- Apoi vedeţi... am nevoie de parale... aşteaptă călfile.
- Cînd îţi zic că-ţi dau - o luă cu mîndrie cucoana Elencu - ce mai vrei, o să-ţi mănînc banii tăi ?
- Ferească Dumnezeu, dar, de ! ştii mata... tot aşa mi-ai spus şi la rochia cea maron a duducăi Măritei şi nici azi nu mi-aţi plătit.
- Ei ! şi ce, pare că o să-ţi mănînc banii ? Adă rochia şi-ţi plătesc. Uite ! şi cucoana Elencu începu să-şi bată buzunarile în care smocul cheilor înlocuiau banii... uite, am bani să te cumpăr şi pe tine, necum să-ţi plătesc o rochie.
De multe ori, prin cutezanţa ei obraznică, putuse să păcălească lumea. Evreul însă era păţit, ştia foarte bine cum stă casa lui Benea. Nu voia să se mai lase tras pe sfoară, cunoştea fanfaronadele cucoanei.
Se hotărîse acum şi-şi căpătase şi curaj :
152
- Nu aduc rochia fără bani. S-a sfîrşit.
Cucoana însă deveni poruncitoare, obraznică, plină de dispreţ.
- Cum, un puchinos ca tine, un jidan, un calic, să-mi zici mie vorbe de aceste ?... Ştii tu că te pot nenoroci ? Să mă batjocoreşti pe mine ?
Şi nevasta lui Benea ridica glasul, ridica mîinile, făcea zgomot.
- Calic, necalic, totuna îmi este, dar banii şi rochia. După ce nu plătiţi cinstit, apoi vă arătaţi cucoană mare.
Evreul, la rîndul lui, ridicase glasul, gătindu-se de plecare.
- Domnule Max, începu Catiţa rugătoare, pe cînd acesta pusese mîna pe ivărul uşii...
- Domnule Max - începu şi mama cu binişorul - dacă nu voieşti să înţelegi... adu rochia şi-ţi plătesc.
Văzînd că nu o poate lua cu răul, începuse să o ia pe calea bunătăţii.
- Nu, nu se poate, tot aşa îmi ziceţi veşnic... nu mai merge de acuma.
Deznădăjduită, Catiţa se aruncă în fundul sofalei, plîn-gînd. îi pieriseră toate visurile. Jidanul nu era să-i aducă rochia...
- Spune şi tu ceva, Mariţo, începu mama către fii-sa cea mare. înduplecă-1 pe domnul Max.
Idioată, tăcută, nepăsătoare, Măria însă nu putu spune nici un cuvînt.
- Roagă-1 tu, Catiţo !
Şi luînd de mînă pe Măria, dînsa ieşi din odaie, lăsînd pe fii-sa înăuntru cu evreul.
Croitorul nu ştia ce să facă, ce să zică. Vroia să plece, dar lacrimile copilei îi sfîşiau inima. Era luptă în cugetul său de neguţător între dorinţa de a face un bine şi pofta de a-şi vedea banii.
Nu se auzea în odaie decât tictacul regulat al ceasornicului şi pMnsetul Catiţei, icnitor şi monoton.
- Duduie Catiţă, nu mai plîngeţi, de ce vă stricaţi ochii degeaba, faceţi pe „mamaia" să-mi plătească, să-mi dea cel puţin pe jumătate, restul mai aştept pentru dv. şi aduc rochia.
153
Catiţa însă pare că nici nu-1 asculta. Plîngea cu hohot ' in ungherul deja întunecat de noapte al sofalei. Ştia bine
că nu e în casă măcar o leţcaie.
Şi ca un fulger de lumină îi trecu prin cap o Idee ciudată, grozavă, criminală. înţelesese pe mama ei. \ Nebună şi în furia-i plină de frumuseţă, ea se aruncă în
.1 gîtul jidanului, udiîndu-i chipul cu lacrămile şi sărutările ei.
Sînu-i lipit de haina soioasă a croitorului sălta în spasmul epileptic al plânsului, capu-i era dat peste umeri, făcînd să reiasă gingăşia gîtului ei de lebădă. Nebună, voluptoasă, erotică, provocatoare, ea nu putea spune decît două singure 1 cuvinte, înecate în sughiţul lacrimilor :
- Domnule Max, domnule Max !
V
Cînd Benea s-a întors acasă, rochia era adusă.
Catiţa, dinaintea oglinzii, cu lacrimile uscate-şi admira trupul ei de statuă pe care-1 coprindea cu îndrăgostire mătasea, făcînd să-i reiasă coapsele, sinul ei rotund, alcătu-indu-i dinapoi movila încreţită şi plină de falduri a „tur-nurei".
Cu mare grijă cuconul Vasilică se îndreptase spre casă.
Ştia foarte bine ceea ce-1 aşteaptă. Pe drum, aduoîndu-şi aminte că nu mai are tutun, cheltui şi francul ce-i mai rămăsese.
j Gînd se arătă pe poartă, nevastă-sa crezu că are să-1
omoare.
- Dar unde ai fost, ticălosule, mangositule, răpănosule ? Unde ai fost ? Dar slujnica ? Murim de foame... şi d-lui fumează încă.
Fumatul boierului îndoi şi mai mult furia cucoanei.
- Unde-i Luxiţa ?
Apucat aşa de repede, bietul Benea putu cu greu să se | înţeleagă cu nevastă-sa. Cu greu dînsul putu să spună toate
! lucrurile...
s - Prostule ! Vacă ce eşti ! Şi-i dete o tiflă aşa de puter-
nică că aproape-i strivi nasul.
I 154
De bună seamă, slujnica fugise. Luase patru lei, ştia că nu mai vede leafa şi se dusese în toată lumea.
Cucoana vorbea de poliţie, că dacă bărbatul său nu ar fi mămăligă, un dobitoc, s-ar duce să o dea pe mîna comisarului, să-i facă proces de furt, să-i dea o sfînta de bătaie...
- Dar nu i-am plătit leafa, încercă cu sfială Benea, mai bine...
Această observaţie mări iarăşi furia cucoanei.
- Nu i-ai plătit ? D-apoi a cui e vina ? A ta, că nu eşti bun de nimica, că nu poţi cîştiga nici un franc, că... că, uf ! mai bine îmi frîngeam gîtul decît să te fi luat, mai bine era să mă fi dat cu capul într-o fântână.
Şi ca să-şi desăvîrşească scena, cucoana Elencu începu să se bocească, aduoîndu-şi aminte de toate neamurile, de tată-său, de mă-sa, de toţi fraţii. Aceasta era un semn de discordare. Benea-şi luă din nou aerul lui de nepăsare dobi-tocească şi fumîndu-şi ţigările, îşi urma preumblarea de la un capăt la celailt al odăii, absorbit într-un gînd fără de gândire.
Cucoana îşi venise, în sfîrşit, în simţiri, se liniştise.
- Dar francul ce ţi-a rămas ? Adu-1 încoace să cumpărăm măcar ceva pentru masă... poate pînă atuncea netrebnica ceea va veni.
- Am luat tutun.
- Aşa ! Noi murim aici de foame şi d-lui îi trebuie tutun, ba încă de clasa întăia, după ce nu ai nici pentru pîine.
Şi nevastă-sa începu pentru a zecea oară întregul şir al învinuirilor, al ocărilor, al căinţelor. Seara însă se apropiase de tot...
- Mamaie, dar soireaua. Uite, e noapte şi noi nu am pregătit nimic.
Cucoana Elencu căzu ca dintr-un vis. Da, avea lume deseară, era să se danţeze şi ei nici nu mîncaseră. Trebuia ceai, luminări, trebuiau pesmeţi, rom. Şi nici o para frîntă, nici credit la băcănie. Ba nici slujnică. Măcar dacă nu ar fi fugit Luxiţa !
Putea să se împrumute de la cineva, fie chiar de la un mosafir mai prieten, dar slujnica ? Cine era să servească ?
155
Ce era de făcut ?...
- Dezbracă-te repede şi pune-te în pat, porunci ea lui Benea.
Dînsul nu mai aşteptă multe explicaţiuni, nici să-i spună de a doua oară. Se crezu fericit că astfel scapă de gura nevestei. Repede se dezbrăcă şi se puse în pat.
Peste cîteva minute, odaia răsuna de horăitul lui puternic şi regulat. Somnul îl scutise chiar şi de grija mîncării.
In întunericul jalnic al unei lampe micşorate, cucoana Elencu aştepta pe mosafiri.
La fiecare spunea, cu lacrimi, nenorocirea ce i-a lovit. Benea şi-a frânt piciorul... tocmai acum în ziua petrecerii.
Şi mosafirii se retrăgeau în linişte fiecare, arătîndu-şi părerile de rău asupra întîmplării.
- Se poate să-1 vedem ?
- Oh ! nu, de-abia a început să se odihnească, doctorii i-au recomandat linişte... bietul om, şt cucoana plângea la toată lumea, povestind cum s-a întîmplat nenorocirea.
Iar din odaia de alături se auzea horăitul lui Benea amestecat cu planşetele Catiţei. Atît timp aşteptase ea această zi, se gătise atîta timp, făcuse atîtea planuri, căpătase rochia numai prin stăruinţa ei şi acum toate erau pierdute.
Iar dreaptă şi ţeapănă, păstrând încă formele trupului ei rotund şi grăsuliu, rochia, trântită pe un scaun, pare că aştepta să fie însufleţită, să i se dea viaţă mlăduirii stofei, să se umple acest coprins, acum deşert.
Şi în cealaltă parte a odăii, tăcută şi dobitocită, privea Măria toate aceste lucruri. în capul ei nu se închega nici o idee, nici o pricepere a acelor Întâmplate.
Iar Benea a zăcut două săptămâni de scrîntitura piciorului.
O MOARTE
Bătuseră trei ceasuri.
Dintre perine, bătrâna, cu privirea aţintită către minutarele ceasornicului, pîndea cu groază înaintarea zilei. Ochii ei, nemărginit de măriţi din fundul orbitelor negre-gălbui, aveau ceva spăimântător. Căci numai privirea mai era vie în acest trup pe care-1 făcuse nesimţitor paralizia.
Odaia era liniştită. O linişte ce semăna cu moartea şi un miros ca acela al spitalelor domnea în camera bătrânei. Nu de mult doctorul ieşise. Cu dînsul toţi părăsiseră sala. Slugile, în aşteptarea morţii şi a neorînduielilor ce sânt cu asemenea prilejuri, căutau să se asigureze cu câte un lucru de prin casă. Aceasta mai ales că nimeni nu le păzeau. Chiar acela care fusese în viaţă slăbiciunea cucoanei, Cos-tică Albigeanu, chiar şi el, Înainte de sosirea celor în drept, căuta să puie mîna pe giuvaeruri şi pe bani. încetişor îi luase cheile de sub perină şi, lăsînd singură pe bătrînă, trecuse în odaia de alături, de unde acum, sunetul diferitelor metale ce se loveau între ele dovedea ce făcea acolo. Într-un cuvînt, se punea casa la jaf. Amantul jefuia casa de bani, slugărimea odăile. Singur numai Bibilucă, căţeluşul credincios al cucoanei, singur el nu o părăsise la apropierea morţii. De la picioarele bolnavei, tăcut şi jalnic, el privea neclintit pe stăpînă-sa.
Şi se petreceau lucruri grozave în rămăşiţa de inteligenţă a cucoanei Elencu Cubanin, ceva asemenea cu o clădire uriaşă care se surpă. Viaţa, propriul ei trai şl—1 vedea pen-
1
tru totdauna pierdut, după ce-1 trăise în credinţa fericirii. Şi această fericire o vedea ea că a fost deşartă, nimica, fum, minciună...
Un minut putu să-şi aducă aminte şi pe scena memoriei, dimpreună cu trecutul, i se arată şi copiii urgisiţi de dînsa şi pe care acum îi aştepta să sosească cu frică, ca pe îngerii răzbunători.
Şi de aceea, ochii, totul ce mai vieţuia dintr-însa, priveau din fundul orbitelor negre ceasornicul ce înainta...
Cînd murise bătrînul Cubanin, cucoana Elencu nu mai era tânără. Avea fată ide măritat, feciori de însurat. Cum însă era bogată şi cum nu încetaseră simţurile de a-i cînta cuvintele de dragoste, cu atît mai dorite, cu cît în viaţa cu bătrânul Cubanin nu o gustase mult - Costică Albigeanu, pe atunci tînăr şi frumos, luă locul încă cald al moşneagului, în patul bătrânei. Această iubire, de care se agăţă ca înecatul de o scândură, o înnebunise, îi rupsese în inimă toate coardele, pînă şi aceea a dragostei de mamă. Ca un melc, închizîndu-se în cercul strimt al amorului ei, nu mai vroi să ştie de nimic. Rude, copii, străini pentru dînsa ! Şi prăpastia, cu ajutorul amantului, se făcuse din ce în ce mai mare între mamă şi copii.
De mult ei părăsiră casa părintească. Crescuţi însă ca nişte copii de bani gata, fără nici un meşteşug, fiii lui Cubanin, aruncaţi de mama lor în valurile lumii, fără nici un sprijin, luptau cu viaţa, trăind în lumea apropiată de judecătorul de instrucţie şi făcând datorii în nădejdea morţii bătrânei. Fata se măritase rău. Se despărţise şi numele ei se cunoştea în oarecare tainice locuri, scris de multe ori pe registre sau în memoria matroanelor.
La această ticăloşie a fiilor săi nu se g'ndise bătrâna. Albigeanu o fermecase, o ademeflise, o stăpânise. Ea mersese şi mai departe. Ca să lase totul iubitului şi pentru ca copiii să nu poată lua nimic după urma ei, bătrâna plănuise să vânză totul, să-şi „realizeze" averea şi apoi să plece cu dragul ei în toată lumea, unde singuri să se bucure de viaţă. Se agăţa bătrîna de rămăşiţele ei de viaţă, voind să-i dea cea din urmă strălucire, în apoteoza căreia să închiză ochii fericită în braţele amantului.
158
Şi toate, toate aceste pierdute erau acuma.
Fusese pregătită vânzarea, actele făcute şi totul rămăsese ca să le întărească prin tribunal şi să ia banii. Şi tocmai în acest moment apopJexia sosise, luîndu-i picioarele şi mîinile, lăsându-i numai vii, în fundul orbitelor negre, ochii ei înfiorători. Şi de aceea privirea-i era grozavă.
Dar Albigeanu tresări din îndeletnicirea lui, slugile alergaseră la uşă. Sălbatic, nebun, poruncitor, suna clopoţelul.
Înştiinţaţi despre moartea aşteptată a mamei, copiii sosiseră. La vederea lor, Bibilucă începu să latre. Ochii bătrânei erau şi mai spăimântătoti. Copiii se opriră puţin înaintea patului, văzură că nu mai are de trăit, şi, nepăsători înaintea mamei lor, năvăliră spre camera de lucru. Aici uşa o închisese Albigeanu, care, făcându-şi pachetele, căuta să scape pe fereastră. Uşa însă sări sfărâmată în bucăţi. Atunci lupta fu cruntă. Slugile sosiră şi ele. Ştiind cine sînt stăpânii, săriră pe Albigeanu, pe care îşi răzbunau acuma umilinţele suferite, ll scoaseră în brînci prin odaia cucoanei şi din sus ui scărilor îl aruncară în curte. Slugile fură date afară, uşile închise. Strigară apoi că bătrîna a murit şi, închizînd uşa ietacului, copiii plecară.
Cu ochii ei grozavi, bătrîna lua parte la toată această scenă. Privirea ei părăsise ceasornicul şi, umilită câteodată, rugătoare de multe ori, poruncitoare, spăimîntătoare adesea, aluneca mereu de la unul la altul din actorii dramei.
Pentru ei, însă, dânsa, având să moară, murise.
O lăsase singură faţă cu moartea ce se apropia în întunericul nopţii, cu Bibilucă numai...
Şi ochii ei se făceau din ce în ce mai spăimiîntători. Acuma însă nu mai priveau nimic, se pierdeau în deşert.
încetul cu încetul întunericul nopţii înnegri odaia, stin-gînd forma lucrurilor puţin câte puţin, pînă cînd înecă totul în marea lui de negreală.
In odaia bolnavei nu se mai auzea nici o suflare. într-un tîrziu, slugile, voind să ştie „ce mai face cucoana", uitîn-du-se pe fereastră, zăriră din fundul perinelor două lumini mari, ochii bătrînei care străbăteau întunericul ca două puncte luminoase într-un perete negru.
A,4
Uşile a doua zi tură deschise.
în odaia bătrînei nu mai trăia decît Bibilucă. în mijlocul perinilor, trupul bătrînei stătea ţeapăn. Ochii numai, măriţi peste măsură, rămaşi deschişi, în fundul orbitelor adinei şi negre, ochii ei sticloşi şi privind în deşert aveau o căutătură spăimîntătoare.
r
DUPA BOALĂ
1
Momentul temut şi de mult aşteptat sosi în sfîrşit. Doctorul îi spuse că e vindecată, că poate ieşi din spital. Aceste vorbe îi sunau în ureche ca o sentinţă de moarte. De atîtea şi atîtea luni de zile, trăind în atmosfera bolnăvicioasă a spitalului, deprinzându-se cu mîncarea proastă, cu toate neajunsurile, dînsa-şi alcătuise ideea că veşnic va rămîne acolo, nemaiavînd grija plinii de a doua zi, că viaţa-i e menită să o tîrască acolo, nemaiavînd alte dorinţe, alte aspiraţiuni decît satisfacerea burţii, să aibă unde să doarmă şi ce să mănînce. în privinţa tuturor celorlalte lucruri, se făcuse un vid în capul ei... Ca o uriaşă teamă de necunoscut i se arătă în minte putinţa unei ieşiri din spital, aruncarea din nou în lupta vieţii, în valurile lumii.
Şi acum, cu o singură vorbă a doctorului, tot palatul ei de siperanţe căzuse...
încet şi cu părere de rău începu să-şi îmbrace hainele pe care nu le pusese de atîtea luni. I se părea că nu-i mai vin pe trup, că sînt prea largi pentru dînsa.
îşi luă ziua bună de la tovarăşele ei de cameră, puse în buzunar cei cinci lei cu care intrase în spital şi pe care economul îi dădu înapoi, apoi calcă şovăind pragul porţii...
O senzaţiune nouă o mişcă puţin. Părea că, ieşind din spital, se află în altă lume, soarele spre apus strălucea aşa de puternic că i se părea că niciodată nu a văzut ea o zi aşa de strălucitoare, aerul curat îi inunda plămînii căşu-
161
nîndu-i în tot trupul un fior plăcut. Părea însă împiedicată : picioarele-i, nedeprinse de atîta timp să umble, păreau că-i sînt înţepenite.
Această senzaţiune nu ţinu decît o clipă. în ochii ei strălucea ceva grozav. în minte-i se puse întrebarea : în ce parte să apuce ?... La deal ? la vale ? în dreapta ? în stingă ? în toate părţile necunoscutul îi deschidea o întindere nemărginită şi neagră...
Nu avea pe nimeni în Bucureşti... Rudele care le mai avea nu le mai putea să le vadă. îi era ruşine şi apoi ele ar fi respins-o, ar fi dat-o afară...
în ce parte să apuce ?...
în două cuvinte se poate spune istoria acestei vieţi :
Din familie bună, crescută bine şi avînd tot ce-i trebuia pe cînd era copilă, tatu-său îi mîncase toată averea, pe care, murind, i-o lăsase mama. Qnd ajunsese mare, tată-său, însurat de-a doua oară, căzuse în sărăcie. Ca să scape de o gură nefolositoare, o trimiseră să-şi caute hrana unde va şti. Şi astfel rătăcea ea de mai mulţi ani din oraş în oraş, trăind ca vai de ea - ca guvernantă, ca profesoară -viaţa jalnică şi flămlîndă a acestei profesiuni.
Crezuse că Bucureştii vor fi în stare să-i găsească o viaţă mai liniştită... Găsise un loc, îl părăsi pentru altul şi deodată se văzu aruncată pe stradă... Ca să capete altul îi fu cu neputinţă.
Concurenţa altora, mai bine înarmate ca dînsa în lupta pentru trai, îi luase orice speranţă ca să-şi poată agonisi viaţa în chip cinstit...
Şi atunci foamea o făcu să-şi alcătuiască alte speranţe, alte idealuri. Se uitase în oglindă şi-şi văzu faţa încă fragedă, corpul destul de seducător. Un bătrîn reuşi uşor să o seducă...
Cînd era să devie mamă, o aruncă pe stradă. Aproape moartă o duse la spital. Pierdută. Şi mult timp, luni întregi, a stat între viaţă şi moarte, pînă cînd tinereţea a putut învinge, pînă cînd a început a se întrevedea speranţa unei scăpări.
Şi acum lecuită, avînd încă pe faţă gălbineala vieţii de spital, acum, după atîtea luni de suferinţă, trebuia pentru
dînsa să înceapă din nou durerile, necazurile... Ce să facă ? în ce parte să apuce ?... La ce uşă să bată ?... Viaţa în care din nou trebuia să intre i se părea ca o mare în care valurile trebuiau să o înghită şi în care era aruncată cu picioarele, cu mîinile legate... Unde să apuce ?... în ce parte ?
îşi aduse, în sfîrşit, aminte de o prietenă, o nenorocită ca şi dînsa şi care îi găsise odată un loc. Acesteia putea ea să-şi destăinuiască toată nenorocirea. Ştia că şade pe la Icoană. Uitase numele stradei, uitase numărul. Totuşi, apucă înspre acolo, crezând că va recunoaşte strada, că-şi va aduce aminte de casă. Cînd a ajuns în mahalaua Icoanei, înnoptase. A întrebat de unul, de altul. Nu a putut afla nimic. Din labirintul stradelor, ide-abia a putut să-şi găsească un drum cunoscut. Apucă spre strada Teilor, spre Batiste... O hotărîre se alcătuise în capul ei... Ce să facă ? O dată căzută, va cădea şi mai jos... Va merge pe pod ca să se prostituiască întâiului venit... La urma urmei, şi-a făcut datoria. A voit să fie cinstită şi nu a putut...
Torcând acest gînd în capul ei slăbit de boală, străbătu Batiştea, apucă strada Regală şi deodată se trezi în Piaţa Teatrului...
Era hotărâtă...
Simţi însă că i se puse pe ochi un văl. Lumina pieţei părea că o orbeşte. Ochii deschişi peste măsură priveau înspre colţul lui Fialcovschi, unde, liniştit, cu ţigara în gură, stătea, făcînd ou ochiul Venerilor de trotuar, seducătorul ei, bătrânul care era să o bage în mormânt.
Şi ca o masă moale, ca o cârpă udă, căzu d-a lungul stradei... Nici nu avu timpul să se ferească din calea trăsurilor. O birjă îi trecu ca fulgerul peste trup.
Qnd au ridicat-o gvardiştii, pe gură şi pe nas îi ieşea un val de sânge.
Moartea o scăpase de cea de pe urmă ruşine
162
163
BĂJILĂ
îl cunoaşteţi desigur. între Pasaj şi colţul lui Fialcovschi, trebuie să-1 fi întîlnit măcar o dată în viaţă. Şi atunci aţi simţit desigur un fel de simţimînt analog cu acela care-1 aveţi cînd priviţi o broască, ceva rece şi moale, ceva gelatinos. Un şarpe îţi dă fior, o broască îţi dă numai greaţă. E totdauna spilcuit, pomădat, încilindrat, scos din cutie, pudrat pe obraz. Merge ca şi cînd ar călca pe note, cu capul puţin în sus, cu nasul în vînt ca şi cînd i-ar puţi propria lui fiinţă. Cînd îţi vorbeşte face să cînte fraza, rostind-o din gît, totdauna întovărăşind-o cu un gest de cochetărie. Despre vrîstă nu se poate spune. Mustaţa-i sură ar putea să i se dea între 50-60 de ani.
Are darul ubicuităţii. Nu te poţi întoarce nicăirea fără să nu dai de nesuferita lui mutră. Dacă, plictisit de această perseouţiune, cauţi prilejul să-i dai un ghiont, se face că nu pricepe. îl pofteşti să deşerte localul de fiinţa lui. Supus, el te ascultă, te salută cu un surîs graţios şi dispare fără a se simţi de loc jignit în amorul lui propriu. Dacă îi vei da o palmă, singura lui preocupaţiune va fi ca să nu-i sară cilindrul de pe cap, să nu i se strice pălăria. îl vei scuipa, ou multă filozofie va scoate batista şi se va şterge, uitîndu-se în oglindă ca să observe dacă nu cumva fres-cheţa zbîrcită a obrazului nu i-ai stricat-o.
E un om căruia nu-i poţi face nimica, absolut nimica. Ca şi Ahile este invulnerabil. Orice-i vei face nu-1 vei putea
164
scoate din flegmatica-i turpitudine, pe acest catîr al amorului propriu.
Altfel este foarte sociabil. Fără să te cunoască îti intră în vorbă, se amestecă în vorba altuia, te plictiseşte cu nesuferita mutră a fiinţei sale.
La orice reprezentaţiune este cel întîi care merge să stringă mîna autorului, la o conferinţă tot el e care feliei -tează pe conferenţiar, el este acela care, cu zîmbetul pe buze, împarte laude concertiştilor... Şi de cunoscut, pe nimeni nu cunoaşte, nici pe autor, nici pe conferenţiar.
Acesta este Băjilă.
Acesta este Băjilă, ca om public. în viaţa privată, Băjilă e mai dezgustător decît în cea publică. înfcîia lui ocu-paţiune, principala lui profesiune este de a bate asfaltul dintre Gamibrinus şi Fialcovschi. A doua este acea a amorurilor. Toată ziua Băjilă pîndeşte fetele tinere şi mai sărăcăcioase care trec pe lîngă dînsul... Pe fiecare le cultivă în parte. Uneia îi spune un cuvînt galant, alteia îi dă o floare, pe alta o întreabă despre familie. Are răbdare, nu se grăbeşte. Uneia îi aruncă azi numai o ochire, mîine îi va spune un cuvînt, poimîine o va urmări pînă acasă, peste o săptămînă va căuta să intre în vorbă.
Şi la fiecare le spune că el poate să le facă fericite, că e om cu avere, că are pensiune, că murind el, soţia îi va moşteni pensia, că el caută să facă o fată fericită... De ce să trăiască în mizerie, cînd el poate să-i facă o viaţă plină de mulţumiri ? Vrea, fireşte, căsătoria înainte de toate...
Vai de acele care îi ascultă vorbele lui...
La primărie e cunoscut ca un cal breaz. Pentru a reuşi, imediat începe formalităţile căsătoriei. Cînd Băjilă îşi face declaraţia, funcţionarii ştiu că e o nenorocită pe lume mai mult... Ademenită, fata cade în mrejele păianjenului... Băjilă, însă, ca Don Juan, veşnic caută. îndată ce a găsit ceva, îşi reîncepe căutarea, aruncînd pe stradă pe aceea care-1 deziluzionase...
Dacă ea are părinţi, fraţi, prieteni, dînsul suferă fără gînd de a protesta scenele unora, picioarele altora, scuipatul celor din urmă. Legea nu-1 poate atinge niciodată. îşi ia întotdauna toate precauţiunile...
Şi nici una nu a avut curajul să-şi răzbune. Nimeni nu a tras cu revolverul în omul acesta !...
Pînă la un punct lucrul se explică. Poţi ucide un lup, o fiinţă răutăcioasă, poţi trânti un glonţ în capul unui om. De un miriapod, de o rîioasă şi gelatinoasă broască, de un ce greţos, moale, dezgustător, nu poţi decât să te îndepărtezi plin de dezgust, punîndu-ţi mâna la ochi, astupîndu-ţi nasul, cel mult încercând să îneci cu un scuipat fiinţa care te îngreţoşează.
Şi de aceea, poate, încă Băjilă mai trăieşte, miriapod şi cloportă omenească, speculând sărăcia nenorocitelor şi dezgustând lumea cu fiinţa lui nesuferită...
Oh ! cine ne va scăpa de Băjilă, de această broască, de acest miriapod omenesc !
CONTRABANDISTUL
Pare că o presimţire îi îngreuia inima, o făcea să nu doarmă, să asculte în tăcerea nopţii vîntul care şuiera prin coşul rece...
Cînd bărbatu-său a plecat, pare că îi zicea inima că o să se întâmple o nenorocire.
- Ci te astâmpără, mă omule, că o să te prăpădeşti...
Dar bărbatu-său dădu din umere... Această mişcare voia să zică că ştie el bine că îşi pune viaţa în primejdie, că în fiecare seară putea să fie ucis. Contrabanda e proprită, guarzii comunali, cruzi, fac moarte de om cum ar ucide o muscă. Dar de ! Nu avea de lucru de şapte luni, nu avea ce să facă, burta îi cerea hrană, copiii îi erau goi puşcă, nevastă-sa în luna a opta, cu greu mai putea să muncească. Ştia el că viaţa îi face mai mult decît cei doi franci ■* ce îi clădea pe noapte oîrciumarul din Calea Gri viţei, care şedea acum acasă, la adăpostul oricărei urmăriri, sigur că n-are să fie niciodată dat de gât... Dar nu avea încotro, cu doi franci el îşi ţinea casa. îi era primejdios meşteşugul. O ştia, dar nu putea să4 aleagă.
Deodată, în tăcerea nopţii, cu spaimă, auzi dînsa glasuri sălbatice. Apoi o lovitură de puşcă. Alta, alta, apoi alta şi deodată, o întreagă salvă care făcu să răsune cîmpia.
Jl Din nou focurile se auziră. Parcă însă se apropiau mai mult. Se auzi, în sfîrşit, în capătul uliţei, tropote de cai
■      şi glasurile guarzilor :
166
167
- Pe el !... Daţi intr-ânsul !... A scăpat ! Uite-1 ! Ui-te-1... Şi focurile iar începură să se înmulţească, apropiin-du-se din ce în ce...
li îngheţase sângele în vine, îi venea să strige, dar pare că glasul îi amuţise în gîtlej, voia să se scoale, dar pare că trupul i se făcuse greu ca plumbul.
O idee însă mai trăia în creierii săi, pe care spaima îi întunecase.
„Niculae ! Ce-o fi făcând Niculae ?..."
Zgomotul a sculat în picioare toată mahalaua. Aude foarte bine tropotul cailor care se apropiau din ce în ce mai mult, glasurile sălbatice ale păzitorilor.
Uşa deodată ieşi din iver. în acelaşi timp, o ploaie de gloanţe sparse ferestrele, lovind păreţii, icoana de dasu-pra patului.
Şi gîfuind, căzînd jos dinaintea uşii, ea văzu pe Niculae al ei...
- M-au mâncat fript... m-au ucis !...
Şi de pe buzele lui vinete, un val de sînge începu să curgă.
în zgomotul puştilor, copiii se deşteptară răcnind, plîn-gînd ! Odaia se umpluse de fum... guarzii descălicaseră şi năvăliseră în tinda locuinţei lui Niculae, voind să-1 ridice...
Se opriră pe pragul uşii... Grozavă, teribilă, cu părul despletit, în pervazul uşii, stătea chipul galben al Radei...
- înapoi ! înapoi !... strigă ea.
- Fugi, muiere, că intri în pământ ! strigă sergentul Ni-chita, voind să dea într-o parte pe nevasta lui Niculae...
- într-o parte !
Şi palma grea a Radei se opri trosnind pe obrazul sergentului !...
O lovitură se auzi... Greoi şi ca fulgerul de repede, trupul Radei se aşternu Ia pământ, lovind cu capul pieptul bărbatului său, mort acuma...
Iar din lăuntrul odăii plină de fum, se auzea glasul ţipător al copiilor, care, speriaţi, plângeau strigînd pe tata şi pe mama...
Cu încetul, zgomotul se linişti afară. Guarzii începură să plece, văzînd că contrabandistul nu mai dădea semne de viaţă...
Mahalaua iarăşi recăzu în tăcere. Numai luna, care se arătase dintre nori, străbătând prin uşa deschisă, prin ferestrele sparte, punea dasupra acestei scene poleiala-i argintie, îngălbenind mai mult feţele celor doi morţi...
Iar copiii, înlăuntru, îşi urmau sinistrul şi înecatul lor plînset.
A doua zi, în Telegraful se citea următoarea notiţă :
„Pesemne că lui Niculae Rusii îi plăcea mult viaţa aventuroasă, şi dragostea spirtului îl făcea sâ uite că are şi altă meserie, acea de tîmplar. Ieri noaptea însă i s-a înfundat onorabilului contrabandist, căci guarzii comunali, in inspecţie la şoseaua VHanului, l-au prins întroduchid spirt de contrabandă. O lupta s-a încins şi d-lui a încasat oarecare gloanţe de revolver, care l-a trecut în lumea celor morţi... Ne prindem că pe cealaltă lume Nicolae Rusu nu se va lăsa de obicei, voind să introducă spirt în rai. Aviz lui sfîntul Petre.
In luptă a mai fost ucisă şi femeia lui Niculae... Trebuia să-şi aleagă alt bărbat!...
Onoare guarzilor comunali care-şi expun viaţa £u atîta sînge rece."
168
169
ÎN SPITAL
Sala mare, cu tavanul nalt, de-abia luminată cu discreta lumină a lampelor micşorate, cuprinsă de tăcere şi aproape întunecoasă, avea ceva jalnic, ceva impunător... Şi mirosul medicamentos al spitalului, paturile puse unul lîngă altul, cu o regularitate geometrică, această tăcere, întreruptă numai cu gemetele unui alt bolnav din cealaltă parte a sălii, în acest moment cînd clopotele bisericilor vesteau învierea lui Cristos, rămas singur cu murindul din cealaltă parte a sălii, în această cameră nemărginită şi tăcută, îi dădea ultima putere de a cugeta, de a-şi vedea situaţiunea. încetul cu încetul, cugetarea-i se făcu mai limpede, ieşind din haotica aromeală a celor de pe urmă momente ale vieţii. în mintea-i se întrupa istoria jalnicei şi sterpei sale vieţi.
Fiu de muncitor, el îşi amintea de întinsele cîmpii verzi de la ţară, întâile amintiri ale copilăriei sale, jocurile, bătăile, petrecerile din pruncie. Apoi şcoala în care fusese cel mai bun şcolar... ambiţia de a merge mai departe, sosirea lui în Bucureşti, liceul şi mizeria care îi puse în cale stavila foamei de a merge mai departe... Pentru un sărac ca dînsul nu era făcută învăţătura, căuta să muncească şi să înveţe, dar pentru a se hrăni, munca îi lua tot timpul...
Se hotărâse dar să-şi taie aripele năzuinţelor sale înalte. Intră lucrător într-o tipografie...
170
1*
Şi acum, după douăzeci de ani de muncă, după ce el şi tovarăşii lui alcătuiseră averi stăpînilor, clădiseră case şi palaturi patronilor, după ce o viaţă întreagă produsese -albină harnică - pentru trântorii leneşi, acum, pe patul de moarte, ros de boale câştigate în mijlocul plumbului atelierelor, otrăvit de atmosfera ce o respira de atîta amar de ani, cu falca de sus căzută, hîd schelet şi parodie hîdă a omului ce fusese altădată, lăsat şi uitat de toată lumea, de prieteni şi de rude, părăsit de aceia cărora le făcuse avere, de aceia pentru care îşi pierduse sănătatea, pe patul de moarte, bătrîn fără vreme, acum îi părea rău că nu a rămas la casa tată-său, lîngă părinţii lui, pe care nu-i văzuse de o viaţă de om, de care nici nu mai auzise de atîta timp, rob al muncii care nu-i permise să-şi lase cătuşa nici pentru o zi.
Şi -i părea rău că la glasul acelora care chemau pe muncitori la unire, care voiau să deschiză ochii lucrătorilor, care le arăta frumosul ideal al viitorului frumos, el rămăsese rece, nu-i urmase, nu se înflăcărase de sfîntul foc al cauzei lor... Cel puţin acum nu ar avea pentru ce să se căiască, era să moară mulţumit că şi-a făcut datoria, că a trăit în lume folositor pentru semenii săi, pentru-fraţii lui de muncă şi de robie.
Ce jalnic i se părea traiul, uitîndu-se înapoi ân viaţa sa !
Nu ar fi fost mai bine să moară ou folosinţă pentru lume, să ridice sus steagul drepturilor poporului, el fiu al talpei casei ţării româneşti ? Nu ar fi fost rnai vrednic, decît să-şi istovească viaţa hrănind şi îngrăşînd pe stăpâni, să şi-o jertfească pentru scăparea muncitorilor din ghearele sărăciei...
Şi în mintea lui se numea mişel, ticălos, vrednic de această moarte obscură şi dureroasă !...
Deşertul ! Deşertul ! Acesta îi era toată viaţa. Nici măcar glasul căsniciei nu-i cîntase gingaşul cântec al păcii şi al liniştii domestice... Nimic, nimic ! După carul ce-1 va duce la groapă, nu va plînge nici soţia, nici copiii săi...
Nimeni ! Prietenii desigur l-au uitat cu toţii de cînd putrezeşte pe patul spitalului...
în această oră scumpă creştinilor, in sunetul clopotelor de la biserici, el nu mai simţea nici emoţiunea care altă-
171
dată ii mişca sufletul... îşi pierduse şi credinţa. Dacă ar exista un Dumnezeu în ceruri, de ce ar exista mizeria pe pămînt ?... Sub schingiuirea dezlegării problemei acesteia, în lungile ceasuri ale boalei şi ale nedormirii, el îşi pierduse siguranţa în credinţele care-i legănaseră întrucîtva speranţa unei mai fericite vieţi după moarte. Nimic ! Nimic ! Aici ca şi în toate celelalte lucruri.
Din celalt colţ al odăii, tovarăşul său de boală începu iarăşi să geamă... Un nor din ce în ce mai gros începu iar să învăluie amintirea, nebulozîndu-i cugetarea-i, în aromi-rea stupidă a ultimelor momente...
Şi în întunericul discret al sălii nu se vedea decît strălucirea ochilor bolnavului, ţintiţi în deşertul negru al tavanului acoperit de noapte...
TATĂL ŞI FIUL
Bătrînul era furios. Se sculase cu noaptea în cap, căci nu putuse o singură clipeală să închidă ochii. îşi aruncă numai pe umeri halatul său cafeniu, şi nebun, ca o fiară în colivie, începu să se preumble dintr-un capăt la celalt al casei. Deschise toate uşile, şi din odaie în odaie îşi purta necazul dimpreună cu trupul său greoi de om gras şi puhav. Ochii din fundul capului, înecaţi în grămada de grăsime a obrajilor, ochii lui de dihor căutau cu ciudă, cu mînie, cu deznădejde, la fiecare din lucrurile din casă care îi aduceau aminte de cauza durerii sale. îi venea un fel de furie, să spargă totul, să sfâşie cu unghiile moalele puf al mobilelor, să spargă cu pumnul său încleştat geamurile, totul din casă.
Slugile, văzînd că boierul e cu toane pe ziua de astăzi, nu mai dădeau prin casă. Pregătiseră cafeaua cu gînd că boierul o va cere. Clopoţelul stătea mut însă şi nici una din ele nu ar fi îndrăznit să-i înfrunte mînia, întrebîndu-1 de mîncare. Pregătiseră dejunul, şi bucatele se uscaseră deja pe maşină, fără ca boierului să-i fi venit poftă de mîncare. Erau patru ore, şi slugile trăgeau nădejde că, in sfîrşit, foamea, ca pe lupi, îl va scoate şi pe dînsul din neagra-i supărare.
Şi, neavînd ce face, slugile cu toatele se strânseseră în bucătărie, stînd la lafuri1, vorbind despre cele întîmplate, minunîndu-se fiecare, cum Irina, puturoasa de Irină, a pu-
Lafuri - taifas, palavre.
tut să înnebunească o casă întreagă, să scoată din minte şi pe boier şi pe cuconaş.
- Auzi d-ta - se minuna Tasia - cine o fi gândit, cui i-ar fi trecut prin minte, cînd am adus-o numai cu cămaşa de pe ea, goală-goluţă, cu o fustişoară de o bătea vîntul, că Irina, fata mamei Casandra, va ajunge cucoană mare, că s-or certa boierii de la dînsa ?...
Şi slugile nu mai isprăveau vorba, înşirând faptele, migălind din cele mai mici şi cele mai mărunte nimicuri. Numai singur Ianoş, vizitiul, tăcea. Din cînd [în cînd], spunea cîte o vorbă. Din jumătate în jumătate de ceas, scoţîndu-şi luleaua afumată şi puturoasă dintre dinţi, scuipând prelung şi zgomotos, el îngîna filozoficeşte :
- No, vezi, boiarii sînt mai porci ca noi mojicii !...
Trecuse de mult ora mesei şi boierul tot nu vorbea de mîncare. Pline de teamă în aşteptarea vreunui scandal, slugile începură să privească ângrijate trupul greoi al bătrânului, care, cu o regularitate de ceasornic, la fiecare cinci minute, trecea prin dreptul ferestrei despre bucătărie.
Şi măcar de ar fi sosit vreun mosafir. Poate ar fi mai îmbunat pe boier. Dar de unde ? Ţipenie de om nu se ivise pînă acum. Nici măcar poşta.
Neştiind ce să mai facă, Tasia îşi scoase de sub perină cărţile ei unsuroase şi începu să dea cu ele, plină de cea mai nestrămutată convingere.
în jurul patului, toate slugile chibzuiau asupra rostului cărţilor.
- Popa de roşu ! Uite !
- Scârbă la vreme de seară...
- Femeia de verde. Irina, bate-o-ar pustia !
- Uite bucurie, o să se împace boierii. Sosit la vreme de seară.
- Cinci de tobă... Ptiu ! Arză-vă focul !
Şi monoton şi întrerupt, cădeau vorbele din gura Ta-siei, contrazicîndu-se unele pe altele, prevestind toate lucrurile, fără să dea putinţă bucătăresei ca să-şi închege o prevestire sigură.
- Ptiu ! Parcă sînteţi fermecate !... strigă dînsa mâniată, aruncând cărţile.
SY        Şi din nou slugile se puseră la lafuri, vorbind pentru a ^HJ     zecea oară despre acelaşi lucru, mergînd din una în alta, Wm     trecând de la întimplarca boierului la altele, din curtea stăpânului la celelalte curţi, povestind fiecare scandalurile ce le ştia pe seama stăpânilor, adăogându-le, âmpopoţonându-le, simţind o patimă de-a scormoli aceste lucruri murdare, de -i-      a-şi răzbuna în acest chip de toate necazurile suferite în viaţa lor.
Boierul trăise mai bine de douăzeci de ani cu nevastă-sa.
La bătrâneţe tocmai le veniseră gustul să se despartă. Şi cum tribunalul nu voise să sfărâme aceste legături, ei singuri le sfărâmară, trăind fiecare într-o parte, stăpâni unul şi altul pe faptele lor.
Şi odată slobod, bătrânul îşi alcătuise un anume plăcut chip de viaţă. Avea totdauna iubite tinere şi drăguţe. De îndată ce boierului nu-i mai plăcea una, samsarii îi aduceau alta, ca nu cumva patul să i se răcească vreodată de căldura dulce, plăcută, de căldura trupului femeii. îi pria bătrânului această atmosferă de faste, care îl făcea să-şi mai ducă de nu cu uşurinţă, cel puţin cu resemnare, cei şaizeci de ani bătuţi. în casa lui, aceste femei aveau o anumită stare mijlocie, între slujnică şi stăpână. îi diriguia gospodăria, dar cu tot aerul supus, vorbind încetişor, mergînd în vîrful picioarelor, avînd aerul supunerii pe faţă, mişcîndu-se ântr-o atmosferă care dădea gospodăriei înfăţişarea cea mai cuviincioasă, cea mai serioasă.
Boierul avea şi anumitul său chip de desfacere. îndată ce una nu-i mai plăcea, nu o arunca pe stradă. îi dădea o mică zestrişoară şi o mărita. Găsea întotdauna vreunul care, în schimbul acestor bani, să acopere cu numele său trecutul fetei. Acest lucru în mahala se chema că boierul îşi face pomană şi multe mame îşi creşteau copilele cu năuntrica speranţă că poate boierul îşi va arunca privirile şi asupra odraslelor lor.
Irina intrase în casa boierului cu totul pe altă poartă. Venise ca slujnică şi boierul, găsind-o frumuşică, văzînd-o curăţică, o ridicase la gradul de iubită. De un an de zile . „      deja îi era „ţiitoare". Ştiuse însă astfel să-1 fermece, să-1
174
175
incinte, să-1 amorezeze, ştiuse astfel să-1 înnebunească, că bietul moşneag, acum la bătrîneţe-1 apucase prostiile dragostei. Iubea şi iubea pe Irina cu dragoste şi patima acelor care ştiu că o simt pentru cea de pe urmă oară, cu gelozia acelor care ştiu că nu mai pot fi iubiţi pentru dînşii, cu mişelia omului care dă totul, doar nu va pierde ceva nepreţuit.
Ajunsese din slujnică stăpînă. Acaparase cu totul pe bătrîn. Pentru dînsa şi prin dînsa, trăia totul în casă. De unde înainte casa era plină de lume, de tineri, acum uşile se închiseseră, nimeni astăzi nu-i mai trecea pragul caselor sale, pe care bătrânul le păzea cu gelozia unui paşă pentru haremul său.
Mai înainte, cînd prietenii şi cunoscuţii îl întîlneau pe stradă, îl glumeau asupra Irinei. Nu spunea nimica şi nici nu putea zice ceva. Aceste glume sărate, însă, îl ardeau în fundul sufletului. Şi pentru a nu mai avea asemenea neplăcute prilejuri, ieşea din ce în ce mai rar din casă, zidindu-şi un fel de mur chinezesc între lumea din afară şi lumea lui dinlăuntru, a căreia strălucitor centru era Irina şi numai Irina.
Astăzi, această femeie, pentru care dăduse totul, această femeie în care-şi concentrase toată viaţa, această femeie plecase, lăsînd un gol nemărginit, un gol plin de întuneric şi de groază în inima pustiită a bătrânului.
Plecase. Şi încă cum ? Plecase. Şi încă cu cine ?
Plecase cu feciorul boierului.
Era singurul bărbat căruia nu i se închideau încă uşile, întors de curând din străinătate, conrumpt şi blazat, Vasile găsi pe Irina stăpînă în casa părintelui. La întiia privire, ochii lor se aţintiră cu o bolnăvicioasă patimă de a se da unul altuia.
Dezgustată de dragostea bătrânească a moşneagului, sătulă de acest martiriu al iubirii, dînsa, care strânsese în braţele ei moi pe atîţia copii vînjoşi ai câmpiei şi ai stra-delor, pe aceia care pun toată puterea şi dragostea focului lor în sărutatul ce-1 dau femeii ce le place, dînsa căuta un fel de odihnă în această dragoste a fiului.
176
3 .
Viţios, stricat, scursură fără ideal şi fără simţire, Vasile căuta şi el în această dragoste criminală şi murdară o nouă aţîţare a tocitelor sale simţuri.
Nu era, nici pentru unul, nici pentru altul, patima inimii ; era patima cărnii, obicinuinţa de a săruta acelaşi obraz, d-a strînge în braţe acelaşi trup de marmoră, obicinuinţa aceloraşi cuvinte, aceloraşi precauţiuni.
Această gospodărie murdară de trei ţinea de atîta timp, în ştiinţa tuturora, afară de aceea a bătrânului. Mergea înainte gospodăria, unită şi liniştită prin trăsura de unire ce unea pe bătrân cu tînăr, prin Irina, care în acelaşi timp era femeia tatului şi amanta fiului.
Şi deodată această linişte fu sfărâmată. Vasile fugise din casa părintească cu Irina.
Şi din această pricină boierul cutreiera furios odăile, aceasta era cauza mâniei lui grozave, de aceea nu-şi luase cafeaua, nu se atinsese de dejun, de aceea masa, pentru deznădejdea Tasiei, era să fie şi ea pierdută, de aceea Ianoş, vizitiul, prelung scuipînd printre dinţi, zicea filozo-ficeşte, din cînd în dnd :
- No, vezi, boiarii sînt mai porci decît noi mojicii î...
între bătrîn şi tînăr de mult era o tăinuită ceartă. Fiul cerea parale veşnic şi veşnic bătrânul refuza să-şi "deschidă punga. Cunoscând patima tată-său, Vasile socoti că lovin-du-1 acolo unde-1 doare, va înfrânge zgârcenia bătrânului-Ştia că ar fi în stare, pentru a recăpăta pe Irina, să facă orişice, să-şi dea toată averea, toată fericirea, viaţa chiar să şi-o dea.
Acum trei zile, dnd se deşteptă bătrînul, nu găsi în casă pe Irina. întrebă pe slugi ce s-a făcut şi ele îi răspunseră că cuconiţa a ieşit ou cuconaşul. Aceasta-i risipi orişice grijă. La dejun, însă, trebui să mănânce singur. Bătrînul începu să se posomorască. ,JPoate... cine ştie... îşi dădu tot el singur curaj : Nu se poate. Trebuie să vie. E cu neputinţă."
începu să cerceteze pe slugi, şi răspunsurile lor încurcate şi mai mult îi mări grija. Numai către seară, lucrurile se hotărîră cu desăvârşire pentru bietul moşneag. Poşta îi adusese o scrisoare de la Vasile, care-i cerea o întîlnire pen-
177
tru regularea intereselor. După primirea acestei scrisori, ca o lumină se făcu în capul bătrânului. înţelegea atîtea lucruri pe care nu putuse să le înţeleagă pînă acum. O luptă grozavă se încinse în capul lui slăbănogit. Ce să facă ? Să-i răspunză ? Să-i arunce pe amândoi în stradă, să-i lase să putrezească în mijlocul dragostei lor murdare ?
Şi o furie cumplită începu să-1 stăpînească.
Cine să-şi bată joc de bătrîneţele sale ? O femeie pe care o scosese el din noroi, îi rupsese de pe trup hainele soioase şi murdare de slujnică, ridicînd-d pe aceeaşi treaptă cu cucoanele !
Cine să-şi bată joc de perii săi albi ? Fiul său pe care îl crescuse, îl învăţase, fiul său pe care îl iubise, îl făcuse om, tocmai el să nu aibă milă de bătrîneţele şi păcatele lui ! Tocmai el !...
Şi ce mai voia acuma ? Ce era să-i spună ? îi venea să-i zică ca să vie împreună cu dînsa, şi el, el să-i aştepte în pragul uşii şi să le zdrobească capul la amîndoi cu revolverul pe care îl strîngea cu furie în buzunar. Da ! da ! să-i omoare şi pe el şi pe dînsa, apoi să-şi răpuie singur ticăloasa lui viaţă.
Aruncîndu-şi apoi privirile în urmă, drept mîngîiere îşi zicea că nu se poate ca Vasile să fie adevăratul său copil. Desigur e fructul necinstei nevestei sale. Un copil adevărat nu ar fi fost în stare să facă un asemenea lucru tată-său.
Şi nebun, neştiind ce hotărâre să ia, bătrînul cutreiera odăile.
încetul cu încetul, întunericul nopţii începu să se lase. Bătrînul tot se preumbla. Tocmai tîrziu, tîrziu de tot, fu în stare să ia o hotărâre. Luă condeiul şi scrise un singur cuvînt : „Vino !" Pecetlui scrisoarea şi - singur, în taină, ieşind din propria lui casă în vîrful picioarelor, ca hoţii, fără să-1 auză nimeni, fără să-1 ştie cineva, ca şi cînd i-ar fi fost ruşine de fapta ce-o îndeplinea - se duse şi aruncă scrisoarea în cutie.
Tot pe furiş se întoarse şi - zdrobit de oboseală - ca o piatră căzu pe pat, adormind în mijlocul unor visuri grozave, care-1 făceau să tremure, în odaia lui răcită, în mijlocul întunericului care înghiţise pînă şi contururile lucrurilor.
Se deşteptă în odaie cu fiu-său.
îi veni să-1 înjure, să-1 bată, să-1 ucidă. Tot curajul însă îi pieri.
O mare laşitate îl coprinse.
Renunţase la tot, la unicul drept asupra Irinei. Tot ceea ce voia era ca să nu i-o ia cu totul.
Vorbi. Vorba îi fu blîndă, părintească, plîngătoare... în cîteva minute tîrgul se făcu.
Din nou totul reintră în obişnuita linişte.
Gospodăria trăieşte ca şi înainte, fericită şi liniştită, prin dragostea Irinei, care e trăsura de unire dintre bătrân şi tînăr.
Cafeaua se bea la timp, dejunul nu se mai usucă, masa la şase ore e servită. Nu se mai plimbă bătrînul de-a lungul odăilor.
Numai singur Ianoş, vizitiul, din cînd în cînd îngînă, scuipînd prelung printre dinţi, obişnuita lui vorbă : - No, vezi, boierii sînt mai porci ca noi mojicii !
178
FATA CIZMARULUI
Lîngă tribunal, pe strada Brezoianu, e o circiumă. La uşa acestei prăvălii murdare, care, pe lîngă rachiul vitriolizat ce stă gălbui în pînticoasele clondire înşirate pe poliţele a două ferestre nespălate de un timp îndelungat, mai vinde şi o mîncare infamă, care se frige aproape în aer liber, ciumînd locul de primprejur şi pe aceia care trec, un cizmar cîrpeşte pe scaunul lui cu trei picioare. In fiecare zi drumul meu este pe aicea. Dar nici mîncarea infamă pe care o mănîncă împricinaţii ce sosesc de cu vreme la procest, telalii, samsarii de a treisprezecea mînă, care împart cu advocatul cei cinci lei luaţi de la naivul împricinat ce s-a lăsat a fi prins în cursă şi care de acum e ca şi sigur că o să-i respingă tribunalul sau curtea „lăcrărnaţia", zic, nici mîncarea, nici garafele pînticoase nu mi-au atras privirile pînă la atâta că luînd condeiul să mă apuc de pus pe hîrtia albă gândirile negre de cerneală şi în negru îmbrăcate, dar albe Ia trup şi cuget.
Atrasă de altceva a fost privirea mea :
în atmosfera ciumată, jos în'stradă, cu scaunul şi masa sa de ciobotărie, lucrează cizmarul, un cârpaci, desigur. De treci dimineaţa, îl vezi lucrînd, şi tot lucrând îl găseşti şi seara. Lîngă dînsul stă o copilită de trei^patru ani, fiica cizmarului, care se joacă pe lîngă tatu-său, alergînd pe stradă sau privind serioasă cum tatăl bate talpa la vreo cizmă
180
spartă sau împunge cu acul său gros, trecînd aţa sa galbenă în pielea groasă şi uscată a unor ghete, cărora li-i foame din toate părţile.
Nu e bătrîn bietul muncitor care-şi cîştigă pîinea în stradă, sub arşiţa soarelui de iuliu, sub frigul lui decembrie, care suferă ploaia, ninsoarea şi toate capriţiile firii. Nu are mai mult decît douăzeci şi cinci-treizeci de ani.
O fi însurat, nu ştiu. De cîteva ori, însă, am văzut trei inşi în acest grup de sărăcie. Era şi o femeie.
Poate este mama fetei. Poate ziua lucrează undeva, lăsînd copilita pe seama bărbatului. Poate... poate... poate, dar nu am avut curajul să-1 întreb.
Am văzut acest grup în toate poziţiunile :
Tatăl lucrînd, copila jucânidu-se ; tatăl lucrînd pe cînd fata, pe o haină veche a tată-său, doarme lîngă scaunul părintesc somnul nevinovat ai copilăriei, visând poate ea, care este îmbrăcată sărăcăcios, care are toată ziua drept locuinţă strada, că este o fată de boier împodobită, bine îmbrăcată, bine hrănită.
De multe ori i-am văzut mâncând din bucatele infame ale birtului improvizat, bând apa goală şi necurată cu care sînt înzestraţi Bucureştii.
Pe la douăsprezece, obosit, tatăl ia pe fiica sa în braţe şi stînd pe scaun o leagănă pentru ca să o adoarmă. Curând, la sunetul monoton al glasului său, la mişcarea uniformă a trupului, somnul încetişor îl cuprinde şi trecătorii merg nepăsători pe lângă acest părinte, care doarme cu fiica sa adormită în braţe. De multe ori se deşteaptă înainte de copilă şi l-am văzut nemişcat, înduioşat privindu-şi singura lui avuţie, nefăcînd nici o mişcare, de teamă ca să nu o deştepte din somnul ei paşnic şi copilăresc. Cîţi din aceia care trec zilnic pe lîngă cizmăria primitivă de care vorbim au rămas mişcaţi de această privelişte duioasă şi tristă ?
Şi cine ştie ce dramă ascunde această familie !
Nevasta moartă şi tatăl rămas singur în lume cu copilita - cea de pe urmă amintire de la aceea care fusese a doua jumătate a sufletului său. El o iubeşte şi, neavînd cui să o lase acasă, trebuind ca să muncească pentru a trăi, o ia lîngă dînsul, lîngă sărăcia sa.
181
Sau, cine ştie, nevasta sa a fost o rea. S-a dus cu altul, *şi-a lăsat bărbatul şi copila pentru o altă viaţă. Pe stradele Bucureştilor, cine ştie dacă cizmarul, întorcîndu-se acasă în mahalaua depărtată, nu întîlneşte pe fosta lui soţie, pe muma copilei sale, făcînd cu ochiul trecătorilor, prostituată cu trupul, prostituată cu sufletul ?
Sau, poate, femeia care am văzut-o de mai multe ori nu a pierdut încă iubirea către fiica sa şi dacă vine din cînd în cînd, e ca să o mai sărute şi să o mai vadă.
De ce, însă, să mai adîncim taina acestei familii, care, la urma urmei, poate nu este despărţită decît prin sărăcie şi care, odată munca zilei sfîrşită, se întîlneşte acasă, lîngă focul vetrei în care fierbe mîncarea lor de seară.
Trecînd însă pe lîngă fata adormită în braţele calde ale tatălui care aţipeşte, m-am dus cu gîndul mai departe... în viitor. Ce va ajunge această copilă ? Ca mîine braţul tatălui poate să se oprească, bătrâneţea să arunce peste trupul său reţelele sale de boală şi slăbiciune ! Va muri după o viaţă de cîine.
Ce va ajunge copila ?
Servitoare, muncind o viaţă întreagă, fiind, cît va fi tînără şi frumuşică, prada poftelor stăpânilor. Se va mărita sau va trăi [cu] unul care o va bate, ale căruia dezmierdări brutale le va suferi. Va sfârşi apoi viaţa în vreun spital, neştiind pentru ce a trăit şi pentru ce s-a născut.
Prostituată. Frumuşică, va asculta glasul murdar al vreunei samsăroaice de carne omenească, care-i va spune mizeriile vieţii de muncă, precum şi uşurinţa şi luxul unei vieţi desfrânate. Va ajunge în unele din acele case atît de aproape de locul unde dînsa creşte adormind liniştită în braţele tatălui său. Şi cînd, peste douăzeci de ani, va trece pe lîngă locul unde a copilărit, în stradă, desigur ruşinea, remuşcarea, părerea de rău o va arunca şi mai adînc în braţele postituţiunii, în braţele alcoolului abrutizător.
Şi bolnavă, roasă de boalele infame, un pat de spital o va primi ca să moară - cînd nu va fi respinsă ca nevindecabilă - şi studenţii de medicină, pe masa de disecţiune, îi va tăia trupul nereclamat de nimeni, studiind mecanismul
BV       trupului omenesc sau căzînd în admiraţiune înaintea răului W       «are i-a cauzat moartea şi care este „foarte frumos", f * Spitalul... spitalul... iată sfârşitul tuturor celor dezmoşte-
niţi.
\ Şi aceste gînduri îmi trec prin minte cînd, în fiecare zi,
trecînd ^printre populaţiunea interlopă a tribunalelor, mă opresc înduioşat lîngă fata adormită în braţele cizmarului, pe cînd din uşa birtului, bucătăria infamă ce se pregăteşte acolo mă înăduşă, şi cînd din fereastra soioasă, pînticoasele -    '        clondire strălucesc Ia razele soarelui, poftind pe trecători.
182
DIPLOMA LUI GUTĂ
Trenul din străinătate soseşte la Iaşi noaptea pe la unsprezece. De mult încă Gută îşi făurea în minte expli-caţiunile ce le va da părinţilor la gară, putinţa cum se vor aranja lucrurile în bine sau în rău.
Nu-şi văzuse familia de vreo zece ani.
Plecase de acasă plin de năzuinţe, întovărăşit de urările neamurilor sale, care puneau într-insul nădejdea întreagă a familiei.
Aproape copil, se îndrumase spre Paris cu gînduri bune de studiu, cu mîndria cuceririi ştiinţei şi căpătarea unor titluri care să-i cinstească numele şi ţara.
Astăzi se întorcea ruşinat, decepţionat, fără nici o năzuinţă spre viitor, ostaş care se întoarce bătut de pe cîmpul de luptă, purtând ruşinea înfrângerii în sînul său.
Parisul îl absorbise, îl strivise, îl nimicise şi astăzi îl arunca din sînul lui, sfărămătură netrebuincioasă pe care marea o scoate la suprafaţă, aruncînd-o pe maluri, după vasfrîngerea corăbiei.
Plecase să înveţe carte, să-şi capete diploma de doctor. Avea toate însuşirile, una singură însă îi lipsea - voinţa. Din zi în zi, el lua hotărârea că mîine se va pune pe lucru, şi acest mîine veşnic era întîrziat, păşind peste săptămâni, păşind peste luni, făcînd să treacă anii. Parisul îl legăna atât de dulce pe undele sale, că viaţa trecea de la sine, fără zdruncinare, fără nici o sforţare din parte-i. La ce dar era el să întrerumpă firul unei vieţi atît de line ? Peste câtva
timp stafia lucrului şi amînarea pe a doua zi pieri. înainte-i nu vedea decît un singur lucru : mijlocul de a sta cât mai mult în această viaţă. Deşi depărtat, pare că simţea cît va fi de grozav minutul cînd va trebui să se întoarcă în ţară. Ce era să facă acolo ? Cum era să trăiască ? De ce să se apuce ? întors în ţară, era să apară în ochii părinţilor ca un fel de ruşine a lor, într-o vârstă cînd ar putea să-şi agonisească singur hrana, mâncând la masa lor.
De departe lucrurile stăteau altfel. Ani întregi, Gută îşi alcătuise astfel planul că tatăl său era cel mai convins om că fiu-său este vrednicul lui urmaş, că-i va fi bucuria bătrâneţelor sale lungi şi anevoioase. în nădejdea acestui viitor, el făcea toate jertfele, miesorîndu-şi cheltuielile gospodăriei pentru ca fiu-său să mi ducă nici o grijă. Neavând nimica de făcut decît să-şi alcătuiască minciunile prin care să-şi orbească familia, Gută ajunsese să fie cu desăvîrşire de destoinic întru aceasta. Firele erau aşa de bine ţesute şi alcătuite că cu foarte mare greutate s-ar fi putut descoperi lucrurile, ar fi putut tată^său să afle ce fel de ispravă făcea el la Paris.
Şi unul cîte unul, anii se îngrămădeau, trecea timpul fără ca Gută să-şi isprăvească odată studiile. Ajunsese la teză, era intern la unul din spitale, făcea practica ce va fi atît de apreciată în ţară. Şi bietul conu Costache le credea pe toate.
Tot târgul Iaşilor râdea de prostia bietului tată, care cu mândrie povestea de închipuitele izbînde ale vrednicei sale odrasle.
Cu încetul cu încetul, însă, necredinţa lumii pătrunse şi pînă la urechile bătrânului. Gută, acum zece ani, plecase cu băieţii de seama lui. Aceştia de mult se întorseseră, îşi alcătuiseră cu toţii poziţiuni bune, ştiau destulă carte, erau apreciaţi de toată lumea.
„Adecă ce - gândea conu Costache - Gută al meu să fie el mai de hai decît băiatul lui Codescu, decât feciorul cucoanei Măria Figea, decît Ispicioc, Balanolu şi alţii mulţi, mari şi mărunţi ?"
De aici cîte un cuvînt, de dincolo cîte o vorbă, un gest oarecare cînd era vorba de fiu-său, ceva care părea că
184
185
lumea se fereşte să ia vorba despre Gută şi despre isprăvile sale începu să aducă îndoiala în seninul suflet al boierului.
Veni şi vremea cînd vălul ţesut de fiu-său căzu cu desăvârşire de pe ochii lui conu Costache.
Un prietin, care fusese însărcinat, pierind la Paris, să afle adevărul asupra lui Gută, îi descoperise cruda realitate a lucrurilor : Gută de zece ani bătea stradele Parisului, gătit şi împopoţonat peste măsură, aşa de împopoţonat că însuşi Grevin îi făcuse caricatura în unul din ziarele ilustrate ale Parisului. Se încurcase cu o femeie, îi făcuse un copil şi astăzi, gospodărit, deprins cu această viaţă dulce, îşi trecea zilele imîncînd banii tată-său... Cît despre diplomă, despre internat, despre studiile sale, toate nu alcătuiau decît halimaua cu care Gută încurcase pe tată-său timp de zece ani de zile.
Furios, bătrînul scrise chiar în acea zi lui Gută că el ştie totul şi că să se întoarcă îndată în ţară, căci nu-i mai trimite nici o leţcaie. O dată cu scrisoarea, Gută primi şi banii de drum. Maşina de astă dată se stricase, dar el nu pierduse nădejdea întreagă. Scrise înapoi tată-său că ar pleca, dar că datornicii nu-1 lasă. Cuconul Costache mai trimise şi banii datoriilor.
Cînd cineva a trăit zece ani la Paris avînd bani, poate trăi încă cinci fără parale. Cu banii drumului, cu acei ai datoriilor, cu creditul ce-1 are fiecare în Franţa, Gută socotea că o mai putea duce încă cîtva timp la Paris.
La scrisorile grozave ale tată-său, care-1 chema în ţară, el răspundea cu umilinţă că se căleşte, că vrea să îndrepte lucrurile, că şi-a găsit el singur o ocupaţiune, că, în sfîrşit, s-a pus să studieze Dreptul, că nu cere nimic de-acasă. decît cite un mic ajutor.
Puţin crezut de astă dată, totuşi reuşea din cînd în cînd să stoarcă cîte ceva de la tată-său. Era mare durerea bătrânului, şi această putinţă ca fiu-său să se fi îndreptat făcea ca bietul tată să fie înclinat spre a-i mai da crezare.
Fetele-i rămăseseră nemăritate, neputând să le dea zestre, ceilalţi copii nu putuseră pleca în străinătate, neavînd cu ce ; îşi sleise toate mijloacele pentru copilul cel. mai mare şi acum, după ce pierduse mult, banii şi năzuinţele cele mai frumoase, îi plăcea lui singur să se înşele cu speranţa
186
că tot răul va fi îndreptat, că tot e bine să mai dea încă puţin pentru a nu pierde totul.
Situaţiunea devenise însă de nesuferit. Creditorii începuseră să facă gură, tată-său nu-i trimitea decît numai din cînd în cînd. Gută începu să vadă bine că minutul temut al întoarcerii trebuie să sosească. Aceasta cu atît mai mult, cu cît bătrînul iarăşi căpătase siguranţa că era şi de astă dată tras pe sfoară.
De trei luni, tată-său nu-i mai scrisese. Cea de pe urmă dată îl vestea că a depus la ambasadă banii de drum şi că atunci cînd îi va veni poftă de întoarcere, nu are decît să se ducă la legaţiune, care-şi luase însărcinarea de a-1 expe-dui în ţară.
. în mână ansă nu era să capete nimic. Biletul şi banii de buzunar, atîta tot.
Să se întoarcă, dar cum ? Cu nevastă, cu copil ? Să-i lase în voia întâmplării, firea lui, întrucâtva cinstită, nu-1 lăsa. Şi apoi se deprinsese cu această viaţă. în atmosfera liniştită a acestei prilejite gospodării, el îşi făcuse un fel de obişnuinţă de care cu greu s-ar fi desfăcut.
îşi povesti acasă situaţiunea, că este însurat la Londra, unde nu se cer toate formalităţile legilor noastre, că e tată de familie şi că nu se poate întoarce decît cu nevasta şi copilul...
De astă dată nimeni nu-i mai răspunse. Singur numai, un prieten al casei, trecînd prin Paris, îi spusese că tată-său i-a zis să-1 vestească să se întoarcă oricum ar fi...
îşi desfăcu gospodăria, vîndu tot ce se putea vinde şi plecă înspre ţară.
încet şi greoi, trenul străbătea distanţa dintre Ruginoasa şi Târgul Frumos. înnoptase şi - de o parte şi de alta -dtripul părea ca de cerneală...
Era luna lui septembrie. Era nour şi o ploaie fină şi plicticoasă cădea, stropind liniştit ferestrele vagonului, într-o parte, dormea copilul liniştit şi fără nici o grijă. La fereastra din stînga, nevastă-sa ştergea mereu cu batista geamul aburit, căutând să pătrundă în tainele acestui necunoscut cu totul nou pentru dînsa.
187
Deprinsă de a trăi în Paris, necunoscîndu-i decît împrejurimile, dînsa, cu o curiozitate de copil, descoperea astăzi o altă lume, pe care de-abia dacă şi-o închipuise. [...] Cînd a trecut graniţa, ţara frumoasă şi bogată pe care i-o zugrăvea Gută se schimbase în ţara cu satele sărăcăcioase ale Moldovei de Sus, cu ţăranii zdrenţuroşi şi galbeni, cu locuinţele murdare şi abia ieşite de la suprafaţa pămîntului.
Socotea în visurile sale că vine într-o ţară bogată, cu cerul limpede, într-o Italie a Orientului.
O deziluzionase realitatea şi acum, pare că, cu spaimă înainta spre necunoscutul rece şi ploios înspre care mergea trenul. Pe acest necunoscut dînsa voia să4 privească, să-1 afle. în întunericul nopţii, însă, nimica nu se putea închega înaintea privirilor sale. De-abia pe pămîntul ploios se proiecta lumina ferestrelor în chip fantastic...
în celalt colţ al vagonului, Gută gîndea la tot trecutul. La viitor îi era şi frică şi lene să gândească. Ceea oe-1 preocupa mai mult era cum se va putea mai bine împăca lucrurile, cum va da ochi cu tată-său, cu ce va trăi, cum se va purta familia cu femeia pe care o aducea el de atît de departe. Vedea pe tată-său mai bătrîn cu zece ani, fă-cîndu-i morală, mustrîndu-1, arătîndu-i tot ce a făcut pentru dînsul şi întrebîndu-1 la rîndul lui ce i-a adus în schimb, îşi vedea pe mă-sa cu părul sur, pe surorile-i îmbătrânite, cu barbă pe fraţii săi. îi vedea pe toţi privindu-1 chiorâş, uitîndu-se cu dispreţ la mama fiului său. Cine ştie, poate îl vor izgoni din casa părintească ca pe un nevrednic. Ce va face atunci el, cu nevastă, cu copil ?...
De-abia în capul lui se întruchipa figura stinsă a buni-că-sa. Era atît de bătrîna cînd părăsise ţara, atît de pipernicită, atît de slabă şi încovoiată spre pămînt, că pare că tot nu-i venea să crează că o va mai găsi-o în viaţă. Nimeni nu-i scrisese despre moartea ei. Trebuia dar să fi trăit încă. Şi-o închipuia şi mai slabă, şi mai mică, şi mai încovoiată înspre pămînt.
Apoi iarăşi simţul realităţii îi veni în minte. Care-i va fi poziţiunea lui ciudată în familie ? Cum va putea împăca pe tată-său ? Ce va face în ţară ?
■        Cu încetul, însă, totul pieri, creierii se goliră de toate
m    aceste preocupaţi uni.
Un fel de toropeală începu să-1 cuprindă, pe jumătate în lumea visurilor şi pe jumătate în aceea a. realităţii. Un singur punct - şi acesta inconştient - îi mai stăpînea lumea cugetării, un fel de neplăcută teamă de-a înfrunta privirile
\     învinuitoare ale tată-său.
- Iaşii ! Iaşii !
Pe culmea dealului şi pe coastele lui, mahalaua Păcurarilor îşi arăta slabele ei lumini, străbătând întunericul nopţii prin cîteva puncte luminoase.
Maşina scoase lungul şuier obişnuit şi trenul se opri dinaintea peronului gării. îngrijat, Gută dădu o repede ochire. Peronul era însă deşert. Nimeni nu venise să-1 primească la gară. „E semn rău", gîndi el, scoborîndu-şi bagajele şi familia. Se uită împrejur, doară va zări vreun chip cunoscut. Toate figurile însă erau necunoscute.
în trăsură, nevastă-sa se vâra din ce în ce mai mult într-însul. Oraşul tăcut şi trist, deşert, de-abia luminat cu slabele lumini ale lămpilor cu petrol, i se părea un ce necunoscut dar jalnic. Atît de mult idealul nu se asemăna cu realitatea, încît se întreba dacă într-adevăr acesta e oraşul pe care-1 zugrăvise Gută cu atîtea culori vii şi frumoase !...
Această impresiune neplăcută se unea cu grija ce i-o insufla primirea ce i-o vor face părinţii aceluia pe care dânsa îl socotea ca bărbatul ei. Cînd Gută îi spusese că trebuie să plece, dînsa îl vestise că poate s-o lese, că nu are să se îngrijească de soarta ei. Dânsul, însă, în egoismul obişnuinţei căpătate, nu putuse ca viaţa să şi-o ducă în alt fel de cum o începuse...
Şi iată că acum dînsa, din mijlocul viforos şi turbure al Parisului, ajunsese departe, departe, în acest oraş străin şi trist, venind ca să întindă mâna unor oameni necunoscuţi, care nu ştia de i-or da-o pe a lor, care desigur o învinovăţeau despre toate cele făcute de omul cu care trăise, care o dispreţuiesc ca pe o femeie pierdută, nevrednică să stea alături cu femeile cinstite. Hodorogitul trăsurii, L     hurducatul pe stradele rău pavate ale mahalalelor, această
188
189
linişte jalnică şi plicticoasă îi mări şi mai mult senzaţiunea neplăcută, care acum se prefăcuse într-un fel de teamă nehotărâtă...
In fundul Sărăriei, trăsura se opri la poarta casei părinteşti, închise şi cetluite ca a unei cetăţi. Din fundul curţii, casele de-abia se vedeau, apărînd pe fondul negru al nopţii ca un fel de lumină albă.
La bătaia şi strigătele birjarului, dinii începură să latre cu putere.
- Cine e ? întrebă o slugă somnoroasă...
- Hai, deschide, îi strigă Gută.
- Dar nu-s boierii acasă... Cu toţii sînt la moşie.
- Hai, deschide - strigă nerăbdător Gută - sînt feciorul boierului.
- Apoi staţi să întreb pe cucoana cea bătrână... Şi servitorul, fără să deschidă poarta, plecă din nou spre casă.
„Ce să fie", se gîndea Gută, care telegrafiase de la Iţcani că soseşte seara, căutînd să-şi liniştească nevasta şi copilul care se deşteptase în hopurile uliţelor şi plângea.
Curând, în dreptul ferestrelor el văzu alergând lumini şi, peste puţin, tot acelaşi servitor, cu căciula în mînă, sărutîn-du-i mîna, deschise poarta, lăsînd să intre trăsura.
- Bine aţi venit, cuconaşule !... Mă iertaţi, nu vă cunoşteam.
în capul scării, bunică-sa, astfel cum o lăsase acum zece ani, de-abia îmbrăcată, îl aştepta cu luminarea în mînă, plângând de bucurie
- Gută... Gută, şi biata bătrână nu putea să se desfacă de gîtul nepotului, privindu-1, aproape necunoscându-1. O părăsise aproape copil şi acum era un bărbat în toată firea.
Săturată de atîtea âmbrăţoşeri, bătrâna se uită atuncea şi la femeia şi la copilul cu care venise Gută. Pînă atunci aproape nu-i văzuse, în bucuria ei neţărmuită.
- Dar dumneaei cine e ? întrebă bătrîna cu oarecare
grijă.
HJf     Atunci Gută simţi trebuinţa să-i prezinte. Prezentare HI   numai cu ochii, căci amândouă femeile nu se puteau înţepi    le8e > una nu        franţuzeşte, alta nu ştia limba romi-nească.
[ /       - Nevastă-mea, Henry, copilul nostru.
De astă dată bătrâna începu să se răcească, de-abia îşi sărută strănepotul. Era un fruct nelegiuit, pare că nu era feciorul nepotu-său.
- Dar mama, tata, surorile unde sînt, nu aţi primit telegrama ?
- Sînt la ţară, nu am primit nimica... dar intraţi, poftim .   în casă.
Gută, telegrafiind, uitase că în obiceiurile ţării sale depeşele totdeauna trebuie să sosească în urma călătorilor.
Cum părăsise casa părintească, tot aşa o găsise. Aceleaşi mobile,   aceeaşi   zugrăveală,   aceleaşi   cadruri, aceleaşi •       nimicuri, care i se fixaseră în minte, toate erau la locul lor, părea că de o lună nu-şi văzuse locuinţa în care se născuse, crescuse.
De cu primăvară, cuconul Costache plecase la ţară cu toată gospodăria, cu toată familia. Numai cucoana Marghiolita rămăsese în tîrg pentru a păzi casa şi a ţine legătura dintre oraş şi ţară. De două ori pe săptămână venea un vătăjel de la moşie pentru ca să cumpere cele de trebuinţă.
Gută şi bunică-sa scriseră bătrânului. Cel dinţii îi vestea despre sosire. Bătrâna căuta să pregătească pe ginere-său despre sosirea franţuştei în ţară. Dînsa fusese la început foarte încurcată. Nu ştia dacă bine a făcut primind dimpreună cu nepotu-său şi pe nevastă-sa ou copil cu tot. Dar cum era să-i fi dat afară ? Ş-apoi bătrîna tot nu pierduse dragostea cea mare care o avuse pentru Gută.
Familia întreagă nu era să sosească în oraş decît peste "    cîteva săptămâni. în aşteptarea acestei întâmplări, care era să hotărască, acum deocamdată, de soarta lui, Gută se statornicise în una din odăile casei părinteşti, gîndindu-se la teoria politică a faptelor îndeplinite.
La scrisoarea bătrânei şi a lui Gută, cuconul Costache nu ,j j| '■ răspunse nici o vorbă, ca şi cînd fiu-său nu mai trăia pe <] «   faţa pămîntului, ca şi cînd nu sosise în ţară.
190
191
Minutul întoarcerii se apropia din ce în ce mai mult... Gută îşi alcătuia în cap toate ipotezele, căutând ca, în orice caz, să capete o dezlegare potrivită stării sale.
Odăile începură să fie scuturate, toate pregătirile pentru sosire le făcea cucoana Marghiolita cu pripă, căci ziua plecării de la ţară 'se apropia.
în sfîrşit, într-una din zile, trei trăsuri pline, prăfuite şi încărcate cu toate d-ale gospodăriei se opriră la scara caselor.
Plin de respect şi de umilinţă, Gută sărută mîna tată-său, a mă-sii, sărută pe surori, pe fraţi. La fiecare îşi prezenta nevasta.
Bătrînul nu zise nimica. Numai mama şi fetele se uitară cam chiorâş la noua sosită în casa lor. Zadarnic biata femeie căuta să fie amabilă, dînsele nu ieşeau dintr-un fel de politeţă rece şi dispreţuitoare, care-i îngheţă şi mai mult inima.
Numai după ce bătrînul se curaţi de praf, după oe-şi luă dejunul, îl chemă pe fecioru-său în odaia lui.
Bătrânul începu domol şi fără mânie :
- în sfîrşit, te-ai întors, domnule. Nu mai am să-ţi spun ce-am făcut pentru dumneata şi poţi vedea singur ce ai făcut pentru familie : supărare şi dărăpănarea averii. Acum, la bătrâneţe, cînd aş trebui să mă odihnesc, sînt nevoit să muncesc pentru a îndrepta răul ce ai făcut. în loc ca să munceşti şi să mă ajuţi şi pe mine, văd că tot eu trebuie să-ţi dau demîncare ţie şi madamei tale. îmi tot cântai de diplome. Mi-ai adus ce e dreptul două în loc de una... Frumos îţi şade, ţi-o spun drept... Vezi, din pricina ta fetele mi-au îmbătrânit nemăritate, pe fraţii tăi de-abia i-am putut creşte aici în ţară, pe cînd tu îmi tocai părăluţele la Paris.
Gută plecase fruntea aşteptând ca tată-său să sfârşească. Pentru ce s-ar mai fi dezvinovăţit, când nimeni nu-1 dădea afară din casă, cînd totul se mărginea la învinuiri şi atîta tot... Ce va mai fi pe viitor, viitorul va descoperi. Acum deodată, el rămînea în casă ; teoria faptelor îndeplinite se adeverea.
Răceala pe care surorile şi mama o arătaseră nurorii curând începu să se schimbe într-un fel de ură. înăsprite de bătrîneţele lor de fete mari, surorile puneau această stricare a viitorului în sarcina femeii care făcuse pe Gută să nu lucreze, să cheltuiască banii bătrânului. în această femeie, mama vedea toate relele care-i veniseră peste întreaga sa gospodărie. Pentru dînsele, geniul rău era încarnat în nevasta lui Gută.
O întîmplare înăspri şi mai mult lucrurile. Neavând ce face, nurora fu introdusă în societatea cunoştinţelor şi a rudelor. Pe iarnă, cîteva petreceri se dădură în casa cuco-nului Costache... Atât în societate, cît şi în petrecerile familiei, nevasta lui Gută, mai tânără, mai frumuşică, cu mai mult spirit, reuşise să atragă toate privirile, pe cînd de cumnatele sale nimeni nu lua seama.
Petrecerile erau plănuite pentru a-şi putea mărita fetele, şi mama vedea cu disperare că şi aici pricina nereuşitei era tot franţuşca, tot femeia care adusese nenorocirea în casă.
Gută începuse şi el să se căiască. Ca el, mulţi veniseră din străinătate fără nici un titlu. Putuseră să se însoare bine şi prin protecţiune, prin multă stăruinţă, reuşiseră să-şi facă o poziţiune. Pricina că dânsul nu putea face ca alţii era femeia pe care o adusese din străinătate, care-i aducea zilnic neajunsuri în casă, care-i oprea mersul spre căpătuire.
Pe de o parte convingerea ce şi-o făcuse singur, pe de alta învinuirea veşnică a familiei sale statornicise între dânsul şi neamurile sale aceleaşi gînduri, acelaşi plan.
- Vezi, băiatul lui Schelea, cum a ajuns de bine. A luat pe fata lui Cristache şi uite ce bine a reuşit... Vezi, numai tu...
Şi în fiecare- zi, obrazurile sbîrcite ale surorilor, priveliştea acestor vieţi îmbătrânite erau o veşnică învinovăţire a faptelor sale, o veşnică amintire că şi-a stricat viaţa, că s-a nenorocit pe sine, nenorocind şi pe alţii... Cînd cu toţii avură acelaşi gînd, planul fiecăruia fu dat pe faţă. Trebuia numai pretextul ca să facă pe franţuşca să plece.
De îndată ce lucrurile se hotărâtă, cu toţii din casă nu aveau decît lucruri bune pentru femeia lui Gută. O duceau la preumblare, o lăudau pretutindeni, îi făceau toate gusturile. Biata femeie vedea ou mirare că viaţa începe să-i
192
193
zîmbească. în sfîrşit, Gută îi anunţă ivesel că tată-său a început să se îmblânzească, că începe a se hotărî ca să-1 trimeată din nou în străinătate. Promisiunea tată^său deveni o realitate. Un singur lucru însă trebuia de îndeplinit. Gută avea de făcut anul său de serviciu militar. Dînsa avea să plece ou copilul înainte, şi peste un an Gută se va întoarce şi el...
O dată plecată din casă, familia pare că începu să răsufle mai uşor. Speranţele începură din nou să-i zâmbească mamei.
Trecu anul şi Gută tot nu se mai gîndea la întoarcere. La scrisorile francezei, răspundea din ce în ce mai rar. Desperată că nu mai vine, dînsa-i trimisese de două ori banii pentru întoarcere. Gută mîncă banii, dar nu se mai întoarse.
Cînd fu sigur că se însoară, se hotărî să-i scrie, arătîn-du-i cum stau lucrurile.
De astă dată, dînsa nu-i mai răspunse.
Iar tot târgul Iaşilor, auzind de căsătoria lui Gută, nu a putut avea deoît o singură gură pentru a-i lăuda purtarea.
- Auzi dumneata, îl încurcase franţuşca, dar tot băiat bun rămăsese. Şi-a trimis madama înapoi şi el s-a însurat ca un fecior de om de treabă ce era... Ge, parcă fete nu sînt în toată Moldova !... Să ne ia băieţii cei buni ţran-ţuştele, pentru ca copilele noastre să îmbătrânească fete mari... Şi ce festă i-a jucat, auzi dumneata, ce plan !... Şi mahalaua rîdea veselă de păcăleala franţuştei...
Gută e tată de familie, şi-a făcut o frumoasă poziţiune,. e fericit şi mamele îl dau drept pildă copiilor zburdalnici şi neascultători.
Singure numai surorile lui nemăritate au rămas până în ziua de astăzi, purtînd încă în fundul inimii lor ura contra străinei care le răpiseră fericirea, fără de care s-ar fi putut bucura şi ele de bunătăţile căsătoriei, de dragostele maternităţii.
Numai cucoana Marghiolita, uscată, gârbovă, mai aplecată spre pămînt, mai plînge pe biata străină.
- Sărmănica, ce s-o fi făcînd ! grăieşte dînsa, cînd vine vorba de fosta femeie a nepotului Gută.
INELUL CLEOPIŢEI
Abia era unsprezece ore cînd conu Iordache îşi luâ bună ziua şi plecă. De obicei cafegiul îi dădea afară pe la unul sau două ceasuri, cînd trebuia să-şi închidă cafeneaua. Era o întreagă grupă de moşnegării, pe care cafegiul actual îi moştenise de la predecesorul lui. Dînşii aveau drepturile lor cîştigate aici, drepturi de care nimeni nu avea nici gîn-dul, nici curajul să se atingă. Aveau masa lor specială, pentru dînşii totul avea rabat în cafenea. Cel mult la opt ore, cu toţii erau de faţă, înfundîndu-se în nesfîrşite partide de table, de domino, sau alcătuind nenumerate preferanţe. Ca oameni cumpătaţi, dar care ştiau plăcerea jocului, ei totdeauna jucau pe bani, dar pe sume neînsemnate. Cînd la preferensă fisa se urca la cinci parale, fiecare, punîndu-se la joc, avea într-însul toate fricile şi toţi fiorii unei apropiate ruinări. Numai ora dejunului şi a mesei îi împrăştia pentru cîteva ceasuri. Seara, cînd prăvălia se închidea, cu părere de rău, fiecare îşi zicea bună seara pleoînd pe la casele lor.
Din acest club fără statute făcea parte şi cuconul Iordache Fundulea. Mai toţi tovarăşii săi erau ca şi dînsul pensionari.
Pe conu Iordache toată lumea nu-1 ştia decît pensionar. Fusese odată colonel, de aşa de mult însă, că chiar cei mai bătrîni nu puteau statornici cînd anume şi sub ce domn dînsul a slujit. Pe socoteala lui conu Iordache, răuvoitorii
194
195
povesteau o mulţime de întîmplări, care nu erau de natură să-1 recomande bine ca ostaş.
Aşa, Iaşii povesteau întîmplarea cind conu Iordache era să-şi înece oştirea în Bahlui.
Soldaţii făceau instrucţie pe cîmpia Bahluiului. întoarsă cu faţa spre rîu, companiei i se comandase să meargă înainte. Conu Iordache vedea că i se duce oastea în gîrlă, dar nu ştia cum să o întoarcă. Speriat, dînsul a început să zbiere :
- înapoi, măi, că mă daţi de belea. Săracul de mine, dar întorceţi-vă înapoi... Uite, crucea şi luminarea lor, că se duc în apă... Şi bietul comandant spumega, îşi smulgea părul, înjurînd pe soldaţii care, neavînd comanda reglementară, mergeau înainte...
- Uite, Ispicioc - striga nenorocitul sergentului-major - uite, măi, că se îneacă dobitocii, vai de capul meu.
- Dai ceasornicul ? îi strigă sergentul-major, care de mai multe ori profitase de prostia comandantului.
- Cu lanţ cu tot, strigă bietul conu Iordache, şi sergen-tul-imajor, dînd comanda reglementară, întoarse compania tocmai în momentul cînd era să intre în gîrlă...
Dar toate aceste istorii sînt aşa de vechi, că şiruri întregi de generaţiuni şi le povestesc fără să poată statornici cînd a fost timpul tutulor vitejiilor colonelului. Singur el, cînd e vorba de serviciile sale, de toate vitejiile întîmplate, singur el devine serios, cu aer de solemnitate, şi nu permite nimănui să se atingă de toate astea, lucruri sfinte pentru dînsul.
Cafeneaua ţinând întâiul loc în traiul său, familia era pe al doilea plan.
Cucoana Ruxăndiţa şi cu Cleopiţa, fiica lor, de-abia îl vedeau la masă şi la dejun. în casă dînsul ţinea foarte puţin loc. Fără părerea lui se desfăceau şi se făceau toate. Ge-neraţiunea nouă de-abia ştia că trăieşte încă bărbatul cucoanei Ruxăndiţei. Se întorcea acasă tîrziu, pleca dimineaţa la cafenea, la dejun şi masă de-abia întreba de sănătate şi' atîta tot. Pentru mai multă comoditate, odaia cuoonului Iordache era departe, pe galerie tocmai, aşa că de n-ar fi fost mîncarea, nimeni în casă nu l-ar fi văzut pe fostul colonel.
Cucoana Ruxăndiţa era stăpînă în casă. Dînsa ducea pe fiică-sa la petreceri, la sindrofii, la baluri, dînsa regula gospodăria. Conu Iordache nu avea glas în toate aceste şi nici nu cerea să aibă.
Duduca Cleopiţa îşi luase nădejdea de la măritat. Din tot târgul Iaşilor era fata cea mai bătrână. Neputându-se mărita pe dânsa, ea îşi făcuse un fel de ocupaţiune de-a alcătui casele altora, încurajând amorurile tinerilor, făcîn-du-se confidentul lor. Dînsa totdeauna era în tovărăşia fetelor tinere, trăind din viaţa lor, simţind plăcere din dragostele pe care nu le putea împărtăşi. în casa cucoanei Ruxăndiţa se făceau şi se desfăceau căsătoriile. Slujbele lor erau apreciate de toate mahalalele laşului. iQnd o mamă avea nevoie de cercetări asupra outăruia tânăr, cucoana Ruxăndiţa era întotdeauna consultată. Ştia spiţa neamului tuturor fetelor. Gât despre taina tuturor gospodăriilor, cine era mai meşteră ca să le afle decît dînsa ? De-a fir a părului putea să-ţi spună cu cine trăieşte cutare cucoană, cîţi amanţi a avut, cu cine făcuse fiecare din copiii ei.
Cel mai bun indicator practic al scandalurilor era desigur cucoana Ruxăndiţa. Qnd se ântîmpla vreunul, la dânsa era cartierul general al veştilor. Toate cucoanele soseau cu havedişul \ alcătuind împreună tot istoricul scandalului. O dată închegată, vestea pornea în cele zece mahalale ale Iaşilor, aşa că pînă în seară, lumea putea să se ocupe şi de prinderea cutăreia cucoane cu tânărul ofiţer X, şi de despărţenia lui Y, de toate intrigile, de toate dragostele, de toate căsătoriile, de toate despărţeniile.
De treizeci, de patruzeci de ani, din timpuri imemorabile, dânsa era în mijlocul Iaşilor icoana vorbitoare a tuturor scandalurilor. Putea să-ţi spună istoria scandaloasă a fiecăreia familii, ducînd-o la obîrşia ei, sub cutare domn vechi al ţării.
Singură ea, în această mare- de scandaluri, de imoralitate, stătea albă şi curată, cinstită şi fără nici o pată. Şi apoi de n-ar fi fost aşa de neprihănită, cine ar fi îndrăznit să spună un singur  cuvînt  în  contra cucoanei
1 Havedis - noutate, veste, ştire (te).
196
197
Ruxăndiţei ? Ea avea ochi pretutindeni ca să vază, urechi ^| ca să audă. A te pune în gura ei era a te supune unei lupte neegale. Erai desigur sfîşiat, ucis, trecut în rîndul celor morţi.
Cu paşi greoi şi lenevoşi, colonelul începu să urce cotişul Bt
Sărăriei, deşteptînd toţi dinii din mahala. Ajuns în dreptul I %
caselor, văzu cu mirare că e lumină încă. Mai mult încă. mm.
în tăcerea nopţii pare că un zgomot ieşea printre ferestrele »
închise ale odăilor luminate. îşi aduse aminte că nevastă-sa 1
îi vorbise de o petrecere zilele trecute, de un bal la care era ţ ' | să se ducă şi Cleopiţa. Dar era prea tîrziu de bal, aproape
mijlocul nopţii. îi venea să se întoarcă înapoi. Prevedea că j
trebuie să fie scandal acasă, s-o fi supărat cucoana pe vreo }
slugă. în toate asemenea întâmplări, cînd dînsul era acasă, nu • ■ ■ t
scăpa fără dojana. Toată mînia, nevastă-sa o descărca pe » |
■capul lui. I . *
Se simţea obosit, era prea tkziu să se întoarcă. Spera f
însă să intre nevăzut de nimeni în odaia lui, să se dezbrace j I
fără lumină şi în acest chip să scape de gura cucoanei ' |>
Ruxăndiţei. : f
Se strecură uşor pe lângă zid, trecu repede scara de din- ': \
dos şi voi sa se repeadă în odăiţa lui. Ca ne altă dată uşa i |
însă era închisă. De voie, de nevoie, se văzu silit a se 1
îndrepta spre locul unde se auzea glasul nevestei zbierând, i
De o lună de zile, Cleopiţa se gătea pentru balul de la ţ
Jockey-club. Rochia de anul trecut de tarlatan 1 alb şi-o , *
prefăcuse cu totul. Numai flori şi pantofi noi îşi cumpă- ! j
rase. Deşi bătrînă, dînsa nu lasă aproape nici un bal mai |
însemnat fără să ia parte. Cunoscută de toate generaţiunile I
Iaşilor, avînd sub mîna ei, totdeauna, mai multe duzine . 1
de tineri cărora le făcea servicii, găsea la orişice bal dăn- ► 1
ţuitori şi curtezani. Atmosfera aceasta de petreceri, sunetul : 1 muzicii, toată lumea înfierbîntată şi aţîţată de spasmul jocului, era pentru dînsa un plăcut excitant care-i înlocuia
dorinţa de a fi iubită, de a-şi uita necazurile ei de fată V
bătrînă. Punea un fel de bucurie de copilă în a lua parte #
1 Tarlatan - muselină de bumbac foarte transparentă. .^^E
la asemenea petreceri. Cu mult timp înainte se pregătea, cu multe zile înainte împărtăşea tuturor bucuria, cu ceasuri înainte de ora balului, dînsa era gata privindu-şi chipul în oglindă, căutînd treptat-treptat să astupe şi să mascheze semnele pe care timpul i le pusese pe obraz.
- Of ! Leon nu mai vine, desigur că o să vie iarăşi beat !...
Era nouă ceasuri şi Leon, coafeurul, făgăduise să fie acasă la opt... Dînsul era preferitul tuturor cucoanelor, dar îşi arăta foarte prost recunoştinţa, sosind mai totdauna cu vinul în cap.
- Să trimitem birja după dînsul, se ruga Cleopiţa...
- Bine, trimite, numai dacă o şti unde să-1 găsească. Birja de-abia pe la zece ceasuri aduse pe Leon foarte
chef os.
într-o jumătate de ceas Gleqpiţa era gătită la cap şi strălucea de departe în valurile rochiei ei albe.
- Haide mai repede - o zorea mă-sa - haide, aşteaptă birjarul.
- Uite, nu^mi găsesc inelul cel de brilant, nu l-ai văzut mata ?...
- Nu ! Alaltăieri nu l-ai avut pe deget ?...
Şi amiîndouă femeile se puseră pe căutat inelul... Inelul însă nu era nicăiri, părea că intrase în pămînt„. Slugile fură chemate şi puse pe căutat. în curând grija începu să se arate pe faţa bătrânei... Inelul nu se găsea şi pace. Trebuia să-1 fi furat cineva. Spre mai multă siguranţă, slugile fură trimise pe la vecini ca să întrebe dacă duduca nu a uitat inelul acolo.
în lipsa- lor, cucoana Ruxăndiţa le căută prin lucruri, prin ladă, crezlînd că-şi va găsi giuvaerul...
- Să iasă inelul, ori de unde nu, vă ia dracul. Nimeni, afară de voi, nu a umblat prin casă. Vă ia dracul, aţi înţeles ?
- Să mi se usuce tot trupul dacă am pus măcar mîna pe inel...
- Să mă trăsnească Dumnezeu dacă ştiu unde este, se apărau slugile pline de frică.
Cucoana a început să se mînie d-a binele.
198
199
- Aşa, aşa, vă apucaţi de furat ide prin casă. Las' că înfundaţi cu toatele grosul. Chem poliţia îndată. Să iasă inelul ori pun pe Miridon comisarul să vă jupoaie de piele...
- Haide să plecăm, mamă, vom găsi inelul mîine, se ruga Cleopiţa, care vedea cu îngrijire că poate să scape de astă dată balul.
- Ţie ţi-e uşor să vorbeşti aşa. Doar nu l-ai plătit tu. Douăzeci de galbeni, şi încă de ocaziune. Auzi d-ta, să-mi piară inelul din casă. Nu merg pînă nu se va găsi. Las' că chem eu pe Miridon, de vă scoate el inelul îndată, tîlhăriţelor...
- Săracele de noi, se jeluiau slugile, ce să ne facem ? Să i se usuce mîinile celuia ce l-a luat, să nu-i mai putrezească trupul...
- Uite cum vine păcatul din senin. Dacă am scăpa şi de pacostea aceasta, se văitau .ele într-una, pe cînd cucoana Ruxăndiţa răscolise toată casa, sculând toată mahalaua în gura ei şi înjurând slugile cum âi venea mai bine la gură.
- Şi ticălosul acela de Iordache, se impute toată ziua şi toată noaptea la cafenea. Nu-şi mai vede de gospodărie, de aceea slugile şi-au luat nas de-mi fură chiar şi lucrurile din casă...
Toată mînia cucoanei se descărca acum pe bietul cuconul Iordache.
- Mamă - mai încercă Cleopiţa - pierdem balul... Cucoana Ruxăndiţa de astă dată izbucni :
- Să pierzi şi zece baluri. Numai de baluri te ţii şi domnieta şi tot nu ai putut să te măriţi. Slăbeşte-mă, te rog, cu balurile, nu vezi cum îţi pierzi lucrurile ?... Pune-ţi pofta în cui de bal pentru astăzi... Auzi d-ta, bal şi iar bal...
Şi una cîte una, ea începu să-şi scoată hainele de pe dînsa, aruncîndu-le la întâmplare.
Desperată, zbucnind în plîns, Cleopiţa trânti uşile, închi-zîndu-se în odaia ei...
- Inelul, să iasă inelul - zbiera din nou cucoana - să iasă inelul că vă omor. Uite, trimit la Miridon. Dar putoarea
200
ceea de Stăncuţa unde o fi ? Nu o fi pus ea mîna pe inel ? Pare că a pierit în fundul pămîntului, leneşa dracului.
Slugile căutată cu ochii pe Stăncuţa, o fată de ţigan de vreo doisprezece ani, urîtă şi ciupită, pe care cucoana o luase pe hrană şi îmbrăcăminte.
Putinţa că Stanca să fi pus mîna pe inel uşura întru-cîtva inima slujnicelor...
Şi cucoana cu slugile dimpreună se puseră să caute pe Stăncuţa, strigînd^o cu toatele deodată, căutînd pretutindeni...
Stăncuţa însă pare că o înghiţise pământul.
Tocmai atunci sosise în mijlocul zgomotului şi cuconul Iordache, căutîndu-şi cheia...
- Dar ce e asta ? Ce s-a întâmplat, începu el să întrebe, mai mult de mântuială...
- Mai întrebi încă ? izbucni cucoana Ruxăndiţa, mai întrebi încă, păcătosule ! După ce-ţi petreci tot timpul la cafenea cu toţi coţcării care te pradă...
- Ruxăndiţo, începu să întrerupă bietul colonel, jignit în amorul său propriu şi al prietenilor săi...
- Ce Ruxăndiţo, ne Ruxăndiţo, uite isprăvile d-tale, slugile mi s-au urcat în cap, au început să-mi fure şi din casă... Şi d-ta te duci la plimbare, după chefuri ! Ce-i pasă boierului de gospodărie ! N-are masă şi zacusca regulat ? ce-i mai trebuie altceva.
- Dar ce s-a furat ? încercă Iordache ca să schimbe vorba...
- Ce s-a furat ? Uite, hoaţele astea au furat inelul fetei, ştii, cela cu brilant mare... Şi ce stai ca un dobitoc şi nu te duci ca să chemi poliţia ? Numai Miridon să-mi vină şi găsesc eu inelul...
- S-o fi zehăit poate... Nu se fură lucrurile astfel. Să-1 mai căutăm.
- Asta-i ! începu iarăşi cucoana, după ce am răsturnat toată casa, dumnealui îţi mai vorbeşte de căutat. L-au furat hoaţele astea, pricepe-te odată, omule.
- Lasă pe mâine, poate se va găsi, de ce să faci scandal degeaba, se ruga întrucîtva cuconul Iordache.
201
De cînd auzise de furatul inelului, faţa i se posomorise, un fel de grijă pare că i se putea citi pe faţă. Căuta împrejur plin de spaimă.
- Las' că dorm domnealor astă seară la comisie... Birjar -începu ea să zbiere vizitiului adormit pe capră - repede-te şi cheamă pe domnul comisar Miridon. Spune-i că l-am rugat eu să vie îndată.
- Mai lasă, soro, se rugă colonelul.
- Aşa ? d-ta ţii acum cu slugile împotriva mea ! Pare că ştii ce-i gospodăria. Toată ziua, toată noaptea la cafenea cu toţi coţcării.
- Ruxăndiţa ! iarăşi protestă atins cuconul Iordache.
împintenat şi zornăind din pinteni, cu chipiul cam pe o ureche, Miridon se scoborîse din trăsură frecîndu-şi ochii... La dţiva paşi de cucoană, dînsul se opri ou respect, îna-intînd încet şi cu capul descoperit, pentru a-i săruta mîna.
- Sărut mîna, cucoană Ruxăndiţo... Noapte bună, domnule colonel... Ce s-a întîmplat ?...
- Uite, domnule Miridon, hoaţele astea mi-au furat inelul fetei.
- Aşa, răspunse comisarul, uitîndu-se la slugile care tremurau sub privirea lui.
Miridon era cunoscut în tot tîrgul Iaşilor ca cel mai aprig comisar, pentru care aveau frică toţi cei mici şi expuşi samavolniciilor poliţieneşti.
- Haide - începu cu o blîndeţe prefăcută comisarul -haide scoateţi inelul, fără să vă mîngâi.
- Dar, domnule comisar, cuconaşule - 'începură să se vakăre slugile - să ni se usuce mîinile dacă l-am luat noi. Puteţi să ne ucideţi, că nu ştim nimica.
- Ia să vedeţi cum o să ştiţi acuşa.
- O fi furat putoarea cea de Stăncuţa. Vedeţi că a şi pierit. Zău ! nu vă faceţi păcat cu noi degeaba, se ruga Ducătăreasa.
Bietul cuconu Iordache stătea mai mult mort decît viu. Nu-i mai venea să spună ceva faţă de nevastă-sa, care, întărită şi încredinţată prin sosirea comisarului, îşi stîm-părase puţin mînia.
202
- Să mai căutăm prin odăi, s-o fi ascuns scîrnăvia de frică undeva. Şi începură din nou căutarea Stăncuţei, cu-triemnd odăile, scotocind pe sub paturi, prin dulapuri.
Cînd au ajuns in odaia cuconului Iordache, o găsiră închisă.
- Ce ţi-ai închis odaia ? începu răstit cucoana.
- Ce închisă ? şi eu am căutat cheia, venisem chiar să o iau.
- E închis pe dinlăuntru, rosti, comisarul, care-şi apropiase luminarea de broasca uşii.
- E aicea, scîrnăvia dracului, începu iarăşi cu mînie dlînsa. S-a închis înlăuntru. Deschide uşa, hoaţo, că vezi pe dracul, strigă cucoana bătînd cu pumnii în uşă.
Dinlăuntru însă nu se auzea nimic.
- Să stricăm uşa, căci trebuie să fie înlăuntru. Şi comisarul, după răspunsul afirmativ al cucoanei, cu o singură împinsătură de umăr, dădu uşa într-o parte.
Cu toţii se repeziră în odaie. De sub patul boierului, Stăncuţa fu trasă de picioare afară.
- Hoaţo ! Hoaţo ! Auzi scîrnăvia, să se ascundă după ce a furat ! Şi cucoana îi trase o pereche de palme, scui-pînid-o.
Stanca era mai mult moartă decît vie, tremura de-i1 clănţăneau dinţii în gură, stătea cu ochii în jos, -fără să) spună nid un cuvînt. Din cînd în cînd arunca cîte o pri-j vire sperioasă spre ungherul întunecos unde stătea boierul, părînd că voieşte să-1 întrebe ce e de făcut.
- Las-o, cuconiţă, las-o că eu îi sînt naşul, interveni comisarul. x
- Haide, scoate inelul, începu el părinteşte. Stanca tăcea, clănţănind din dinţi.
- Scoateri ! începu mai poruncitor comisarul.
- Scoate-1 ! tună de astă dată glasul comisarului şi greoaia lui palmă trosni pe obrazul ciupit al fetei.
Se clătină puţin, apoi, ca şi o cîrpă udă, se aşternu la pămînt.
Din nas, un şiroi de sînge izbucni ca un izvor roşiatic.
- Nu mă bateţi, nu mă ucideţi - şopti ea, puţin mai dezmetidtă - că vi-1 dau.
203
- Vezi, aşa îmi place şi mie, nu era mai bine fără bătaie ? Vezi dacă nu asculţi, o dojenea comisarul.
Faţa slugilor se luminase. Se văzuseră scăpate de poliţie, de bătaie, de toaă această năpaste.
- Bogdaproste că am scăpat, şopteau ele făeîndu-şi cruce. Uf ! mămucuţa, în ce belea era să intrăm.
- Auzi hoaţa ! izbucni cucoana, auzi, o scîrnăvie, o mucoasă şi tâlhărită ! Aşa îmi trebuie dacă bag în casă ţi-gance. Ce iese din pisică şoareci prinde.
Ameţită încă, neputîndu-se ţine bine pe picioare, şter-gîndu-şi cu dosul mînicii sîngele ce-i gîlgîia încă din nas, Stăncuţa se sculase de jos, căutând să se razeme de perete ca să nu cază.
- Haide, adă inelul... Unde l-ai ascuns ?
- în ladă... răspunse ea încet...
- Şi cum ai îndrăznit, putoareo, să pui mîna pe lucrurile mele ?...
De astă dată, palma mai uşoară a cucoanei trosni din nou pe obrazul fetei...
înăbuşită de plîns, întrerupîndu-şi vorbele prin sughiţul lacrămilor, Stăncuţa începu să strige :
- Nu mă bateţi, nu sînt vinovată, păcatele mele, nu l-am furat, eu, boierul mi l-a dat... domnealui m-a scos din minţi... nu mă bateţi...
- Boierul ? şi de astă dată cucoana Ruxăndiţa căzu jos la pămînt, leşinată...
Lui cuconu Iordache-i plăcea carnea tânără şi fragedă. Cu cît 'îmbătrânea, poftele i se aţâţau mai mult, îmbiindu-1, arzînduil cu sfârcul usturător al lucrului aproape oprit.
în chip nehotărât, cucoana Ruxăndiţa de mult ştia că bărbatu-său umblă după fustele slujnicelor, că de mult, în mijlocul dragostelor sale murdare şi bătrâneşti, îşi pierduse vrednicia de om. închidea şi ea ochii, ocupîndu-se foarte puţin de dînsul. Ceea ce cerea era ca scandalul să nu iasă la lumină, pentru a-i face casa de batjocura lumii. Vorbise atîta pe socoteala altora şi ştia bine că de o încăpea şi ea pe gura lumii, cu greu va mai scăpa.
Niciodată însă nu-i trecuse prin minte că patima bătrânească a bărbatu-său va ajunge pînă aci. Nu ar fi putut
crede în ruptul capului că putoarea de Stanca, o stîrpitură de doisprezece ani, pipernicită, urâtă de mama focului, ciupită de vărsat, murdară şi zdrenţuroasă, va putea face pe bătrân să-şi fure lucrurile din casă pentru a i le da ei. Această descoperire neaşteptată o zdrobise.
Ca om practic, care înţelesese toată murdăria întîmplării, comisarul începu să dreagă lucrurile.
- Haide, haide, nu mai spune prostii, dă inelul şi hai cu mine...
Luând de mînă pe Stăncuţa, el ieşi din odaie, gonind slugile care se ghionteau, pregătindu-se să umple tot oraşul cu vestea nostimă care 6 aflaseră.
- Las' că la poliţie vei spune tu adevărul, striga comisarul scoborînd scările dimpreună cu slujnica. Las' că te învăţ eu minte...
Cît despre bietul cuconul Iordache, pare ca împietrise în locul lui... Stătea cu ochii fără ţintă, cu ochii lui mari şi împrostiţi privind pe nevastă-sa jos, întinsă pe podeală.
Numai după câteva minute, îi veni ideea să o ude cu apă, să-i frece mîinile...
Cu greu şi oftând, cucoana Ruxăndiţa deschise ochii. Cînd dădu cu dînşii de bărbatu-său, pare că mişcată de o comoţiune electrică, sări în sus, zbierînd :
- Afară, ieşi afară, porcule, că intru într-un păcat... Să-mi faci casa de rîs, să te înhăitezi cu toate putorile. Nu ţi-e ruşine obrazului !... Şi-1 scuipă drept în faţă. Să nu te mai văd în ochi, că te ia mama dracului... M-aş despărţi de tine dacă nu ar trebui să umplu tot târgul cu porcăriile tale... Ptiu, lua-te-ar naiba, păcătosule ! Şi măcar nu ai găsit alta !... O scârnăvie la care să nu să uite nici sacagiii.
Cuconul Iordache îşi reluă poziţiunea lui de statuă îm-prostită, ţinînd ochii ţintă şi privind fără a vedea nimic.
Furioasă, scârbită, scuipînd încă o dată şi dînd cu tifla lui Iordache, cucoana Ruxăndiţa trînti uşa în urma sa...
Iar în odaia ei, Cleopiţa îşi plîngea înainte balul pierdut.
De atunci cuconul Iordache aproape nu mai iese din cafenea. Masa şi dejunul şi le găseşte în odaia lui. Cu nevastă-sa de-abia dă ochii o dată pe lună. Cît despre
204
205
dînsa, ea ţinea piept gurii lumii. Nu apucase să iasă în-tîmplarea în oraş şi ea însuşi se duse să o povestească :
- închipuieşte-ţi, dragă cucoană, cum sânt de rele slugile. Băgasem în casă, de pomană, o scârnăvie de ţigancă. S-a apucat şi mi-a furat inelul fetei, apoi, auzi obrăznicie ! să spună că Iordache i 1-a dat. Să fi văzut pe bietul om, era să-1 apuce damblaua de ruşine. Nu mai e de trăit, aşa de rele sînt slugile.
Şi întotdauna cucoana Ruxăndiţa sfârşeşte arătînd cum s-a stricat de rău lumea, cum nu mai e de trăit cu slugile.
- Are să ajungem să ne slujim singure, încheie dînsa filozoficeşte.
DIN PERIODICE
ZORI ROŞII
(Fragment)
De la Fierbinţi, două plutoane fuseseră trimise, sub comanda sergentului Amnariu, în cătunul vecin, unde se zicea că ţăranii s-au răsculat.
Ploua aşa de tare de două zile, că toate drumurile se desfundaseră şi, ou chiu cu vai, armata de-abia noaptea tîrziu a ajuns în sat. Oamenii se retrăseseră la casele lor şi cătunul dormea liniştit sub bătaia neîncetată a ploii.
Au tras direct la curte, au trimis să scoale pe cîţiva consilieri comunali din cătun, şi pe la miezul nopţii a început instrucţia. Oamenii pe care-i arăta autoritatea comunală ca şefi ai revoltei erau smulşi din paturile lor şi aşa dezbrăcaţi, pe ploaie, în ghionturile soldaţilor şi loviturile lor cu patul puştii, erau aduşi la domnul sergent Amnariu. Pe fiecare îi aştepta aceeaşi soartă. Era trîntit la pămînt, doi soldaţi se aşezau pe nenorocitul ţăran, unul la cap şi altul la picioare, i se lăsau pantalonii în jos. si domnul sergent începea instrucţia.
- Ai pămînt, mă, hoţule ?
- N-am, săracul de mine, îmi mor copiii de foame.
- Boi ai ?
- Am doi juncani, sărut mîna, dar mor şi ei de foame... , - Daţi-i pământ pentru doi boi !
Şi bătaia cu baioneta începea grozavă, nemiloasă. Cu cît creştinul zbiera mai tare, cu atît i se dădea mai mult, pe
207
cînd omul stăpînirii şedea, făcând haz de rugăciunile desperate ale celui bătut.
Cînd soldaţii oboseau, nenorocitul, plin de sînge şi de vînătăi, era aruncat în beciul de sub casă, unde alţii gemeau de durere şi cereau cu deznădejde apă de băut.
Era aproape de ziuă cînd cătunul era pacificat. Don sergent cu învăţătorul satului, cu primarul, care sosise şi el cu popa dimpreună ou administratorul moşiei, chefuiau sus. pe cînd din pivniţă se auzeau strigătele celor închişi şi de la poartă bocetul femeilor, pe care soldaţii nu le lăsau să intre în curte, respingîndu4e cu brutalitate.
Vinul curgea în pahare, roşu ca şi s'ngele care mînjea covorul, beţia se urca încetul cu încetul în capete şi lui don sergent, victorios şi mândru de a fi năbuşit revolta, îi venea gust de chef.
- Să vie lăutari !... porunci el.
- Du-te la moş Mihăilă, spune-i să-şi aducă vioara, ordonă primarul unui vătăjel.
Peste un sfert de ceas trimisul se întoarse.
- Unde-i lăutarul ?
- Cică nu vrea să vie. Fiu-său îi arestat şi zice că nu are poftă de cîntat, zice că să-i daţi pe Dumitrache.
- Nu vrea să vie ? strigă înfuriat sergentul. Ia patru oameni şi să mi-1 aduci pe sus.
Peste câteva minute, scările răsunau de paşii greoi ai soldaţilor şi un bătrîn, cu părul cărunt şi stufos, cu barba neîngrijită, smolit la faţă, fu izbit pe uşă în odaie şi val-vîrtej cu acei ce-1 aduceau s-a oprit în faţa mesei.
- Dă ce nu vii, mă, cînd îţi dă ordin stăpînirea, vrei să înfunzi puşcăria ? se răstea militarul.
Bătrînul, cu ochii mari, cu faţa posomorâtă, tăcea. Un soldat i-a pus la picioare vioara şi arcuşul.
- Cântă ceva, cioară ! Cîntă-ne de inimă albastră !
- Nu pot... şopti bătrânul podidindu-1 lacrimile. Nu pot.
- Nu poţi ? se răsti sergentul şi deja pumnul i se ridica ca să lovească pe cântăreţ.
- Nu pot, fie-ţi milă, domnişorule, mi-aţi luat băiatul, l-aţi închis, nu pot să cînt, mă doare, mi se rupe inima, fiţi creştini şi nu vă bateţi joc de bătrîneţele mele !
IBătrînul plîngea, se aruncase jos la picioarele patului şi săruta călduros picioarele galonatului. - Cine e fiu-său ? întrebă acesta. - Dumitrache Stan, şeful revoltei, insinua primarul. . Subofiţerul consultă o listă scrisă cu plaivazul, lista
■w?      celor arestaţi, şi porunci : , - Să vie Dumitrache Stan !
Ochii bătrînului se vedeau umpluţi de bucurie şi speranţă ; se ridicase în sus şi, umilit, la o parte, aştepta. Uşa se deschise. Un băietan nalt, frumos, pe care bătăile i-'      nu-1 doborîseră, stătea drept înaintea sergentului.
- Trăiţi, don sergent !
- Tu eşti, mă, Dumitrache Stan ?
- Eu, să trăiţi, don sergent!
- Zi tată-tău să cînte, porunci cu linişte acesta.
- Să cînte dacă o vrea. Eu nu-i pot porunci, răspunse băiatul, înţelegând acum toată ticăloşia stării sale.
- Va să zică nu vrei ?
- Nu !
- Luaţi-1 şi daţi-i cincizeci, dar depline, ca pentru patru boi.
Soldaţii înşfăcară pe băietan şi cît ai clipi din ochi, din nou baionetele curgeau pe trupul său vînăt şi plin de sînge. Un strigăt însă nu-i ieşea din gură şi singura mişcare era a gurii care muşca cu turbare mîneca cămăşii, ca să nu ţipe de durere. într-un colţ bătrînul plîngea cu hohot, cerînd iertare.
- îmi omorâţi copilul, domnişorilor ! îmi omorîţi copilul ! La a douăzeci şi cincea lovitură, sergentul întrebă din
nou :
- îi spui, mă, lui tat-tău, să cînte ?...
Băiatul tăcea şi bătaia din nou începu, crudă şi duşmană, cînd deodată glasul vesel al viorii răsună în odaie, dominând gălăgia zgomotoasă a beţiei, şi vocea bătrânului veselă şi hazlie făcu ca bătaia să înceteze şi toţi cu gura căscată că privească spre moşneag. Cu ochii mari, cu gura crispată de un rîs spasmodic, cu mîna tremurîndă pe gîtul viorii, teribil în această postură tragică, el făcea să răsune
208
209
vesel coardele, şi note vesele, şi cîntece pline de măscări ieşeau din gura lui :
„Are popa două fete, Fetele popii fete... Şi-amindouă or să fete, Fetele popii fete !"
Băiatul se sculase şi el cu greu pe jumătate şi se uita îngrijit la tatăl său.
- Dar e nebun, domnilor, e nebun, zbucni în hohot de plîns băiatul, l-aţi înnebunit, domnilor...
De astă dată trecu un fior de groază în odaie. Beţia se risipi ca prin farmec din capetele ameţite. Era teribilă în adevăr această privelişte a nebunului care cînta răgind şi plîngînd, a fiinţei care nu se putea scula în picioare şi a acestei odăi plină de sînge, de vin şi de resturile unei beţii sîngeroase.
- Luaţi-1 afară, rosti sergentul, redevenit din nou stăpîn pe sine.
Adevărul ilustrat, VIII, 189;, nr 2278 (23), 7 august, pp. 2-3.
■1
SPOVEDANIA UNUI OM NOU
(Dinu Milian) 1
Prietenul meu Dinu Milian a murit. L-aţi cunoscut desigur : unul din tinerii cei mai cu viitor, inteligent şi plin de cele mai adinei simpatii pentru ideile noastre. A scris mult, dar foarte puţin a publicat. Cu limbă de moarte m-a rugat să-i rânduiesc şi să-i îndrept scrierile începute şi să le public. Am făcut aceasta ca cea de pe urmă îndatorire unui tovarăş. Prin alte hîrtii am găsit un fel de autobiografie a sa, care zugrăveşte toate păsurile sale, viaţa de familie, viaţa de şcoală, viaţa de student, viaţa de răzvrătit. Din următoarele file se vede cum prietenul meu a ajuns la aceasta. Analiza psihologică a spiritului său o face fără nici o milă. Spune adevărul, puţin păsîndu-i dacă loveşte pe cineva sau se loveşte pe sine. Pentru timpul de faţă voi lua filele cele mai însemnate din viaţa sa de şcolar, file scrise cu sînge, cu cerneala durerilor şi neajunsurilor lui. Treptat-treptat voi publica întreaga lucrare, ducînd pe cititor prin atîtea locuri pe unde a trecut şi el şi a cărora amintire desigur o păstrează încă. Din punct de vedere literar, după cum se vede, Dinu Milian se ţine de şcoala naturalistă şi lucrarea sa e în spiritul lui jacques Vingtras al lui Jules Valles.
' Publicată în Contemporanul, II, 1882-1883, nr. 14, în fruntea primelor capitole din Dinu Milian, această introducere nu a mai fost reluată in volum.
213
Nu-mi mai rămiîme aproape de zis nimic, cititorul va judeca singur şi desigur, ca şi mine, va zice, gîndind la autor, mort atît de tânăr :
„Păcat că nu a mai trăit !"
Cap. I
DIN NOAPTEA AMINTIRII
î
în fund e noapte, întuneric, beznă. Ochii minţii zadarnic într-acolo cată. întunericul acopere totul, fapte şi garduri. Numai încetul cu încetul, ochiul cu greu deosibeşte nehotărâte lucruri, fapte care pe jumătate sînt în lumea visurilor. Le-am trăit sau le-am visat ? Nu ştiu. în această nesiguranţă de amintiri, viaţa nu mi se arată decît ca nişte bucăţi împrăştiate pe ici, pe colo, bucăţi desperecheate din haina neagră a vieţii.
Cînd însă caut într-acolo, pare că văd un cer senin, o mare albastră şi limpede, o lume văzută prin sticla de topaz a închipuirii.
Pare că am trăit într-o lume fericită.
Şi în mintea-mi se înfăţoşează căsuţa părintească. Din cerdacul care este de-a lungul casei întregi, laşul, în cadrul verde al dealurilor ce-1 înconjoară, se arată ca într-o panoramă. Colinele urmează unele după altele, schimbîndu-şi tonul culorilor cu depărtarea ; o gradaţiune întreagă de culori care merge de la verdele închis al dealurilor Cetăţuii şi ale Galatei, la albastrul deschis, care se uneşte cu cerul, al Bordei. Şi aci orizontul se închide, lumea mea se sfîr-şeşte. Dincolo de aceste margini este necunoscutul, un necunoscut albastru ca cerul şi care mă face să-1 doresc.
Această impresiune albastră, această lumină fericită înconjoară întîile mele amintiri.
215
Şi ca amănunţimi, lucruri neînsemnate. Cu naivitatea copilărească prind din zbor aceşti fluturi, fixîndu-i pe pluta albă a hîrtiei.
Mai întîi o aimintire care se amestecă cu lumea visurilor.
E noapte. Trăsura urcă cu greu un deal. înlăuntru sînt mama, tata, surorile, toată gospodăria, tot calabalîcul. Drumul e greu, noaptea e adîncă. Trăsura în sfîrşit se opreşte. Tata bate într-o poartă uriaşă. Un fel de castel, o casă boierească. Cu greu se deschide poarta.
Şi cînd mă întorc spre această amintire, pare că-mi vin în minte cărţile citite mai tîrziu, romanurile din veacul din mijloc, cetăţuile de pe creasta munţilor, cuibul nobililor ripareţi.
Şi apoi din nou mă întorc, întrebîndu-imă de nu este un vis făcut cu mult mai tîrziu.
Cu toate acestea, dealul Paşcanilor, unde am fost de mai multe ori în copilăria mea - mama-mi spunea aceasta -seamănă cu acela văzut în noaptea amintirilor...
Această aducere-amînte-mi deschide poarta vieţii... Zic că o deschide, pentru cuvîntul că-mi este cea mai îndepărtată pentru mine. O fi în adevăr cea mai îndepărtată ? Nu ştiu.
Şi iarăşi o icoană cu cer albastru.
E primăvară. Ne mutăm. Toată gospodăria noastră este în curte. Carele' stau pline. în această neorânduială, noi, copiii, stăm cu dădaca la fereastră. Toate ne fac să petrecem. Şi de atunci mi-a rămas un cîntec în urechi, cîntec pe care ni-1 cînta doica, privind la mutarea calabalîcului:
„Cucurigu gaga, Se mărită Sanda, Cucurigu gagu, S-a-nsurat moşneagul'
Şi apoi iarăşi nimic. Un gol în cadrul vieţii.
1866, aprilie 3.
în Iaşi e revoluţie.1
De fapt, mişcarea ce a avut Ioc la Iaşi după detronarea lui Cuza.
Sîntem în casa naşului Leghi. De acolo împuşcăturile se aud, cînd unite toate la un loc în mănunchiul grozav al focului de salvă, cînd despărţite unele de altele, cînd puternice, cînd slabe, cînd depărtate, cînd apropiate.
Mama-mi spunea că în oraş e revoluţie. Dar ce e revoluţia nu mă desluşise. Ştiam că se ucid oamenii, că soldaţii împuşcă, ştiam că curge sînge, dar pentru ce şi pentru cine, mama nu mi-a spus.
Tata era la canţelarie. Mama deznădăjduită. Fratele ei, unchiul Ionică, e ofiţer şi regimentul lui în luptă. A plecat, a venit iar şi din nou a plecat căutîndu-şi fratele în focul luptei. Apoi, scoţîndu-ne în cerdac, ne-a pus în genunchi întocmai cum ne punea cînd se întîmpla vreo furtună cu trăsnete, cu grindină. Cu glas tare spuneam după mama rugăciunea, printre zgomotul împuşcăturilor care ne îngheţa sângele în vine, în zgomotul trăsurilor care în goana cailor treceau desperate pe la poartă.
Cu încetul împuşcăturile se potoliră şi noaptea începu să se coboare. Pe dasupra porţii închise, vedeam regimentele, care, după măcel, se întorceau victorioase acasă, la cazarmă.
Cît despre unchiul Ionică nu i se întîmplase nimic. Căpătase cîteva lovituri de pietre, cîteva ciomege, dar numai atîta.
Şi luni întregi mergea vorba revoluţiei, spăimîntîndu-mă cu povestirea, cu grozăviile ei, cu tabloul măcelurilor prile-jite atuncea.
Familia !
Ah ! o uitasem. S-alcătuieşte din mama, tata, două surori mai mari şi „ţiţaia" Dodo. De tata mă temeam tare. Era bătrîn şi mă bătea. Nu^i plăcea zgomotul şi eu făceam un zgomot nebun, bătîndu-mă cu surorile, stricîndu-le jucăriile, furîndu-le cofeturile sau alte lucruri bune de mîncare. îi plăceau băieţii cuminţi, şi eu eram un spînzurat. Cînd se supăra mă bătea. Cînd stricam un lucru mă bătea. Cînd nu-1 ascultam mă bătea.
Mama era mai bună. Altfel însă îi era bătaia. Mă mustra. Dar ocara îi era aşa de amară, aşa de jalnică, învinuirile aşa de sîngeroase, că preferam bătaia tatei.
- Dinule, ai să mă omori !...
216
217
Aceasta veşnic îi era refrenul jalnic şi plîngător, cînd Dinu alerga prin curte, cînd strica cîte ceva. Atunci plîn-geam, mă aruncam în braţele ei, o rugam să nu spună aşa.
Cînd însă mă întreceam cu gluma, altfel de mijloc se întrebuinţa.
Chema pe Tudorache ca să mă ducă la bucătărie, unde mă aştepta ştersul tingirilor. Atunci ţipam, zbieram, mă zbuciumam în braţele lui Tudorache. Aneta începea să plîngă, să roage pe mama şi, în plînsetele Anetei, în ocările mamaiei, eram iertat.
- Nu mai faci, Dinule ?
- N-o mai face, mamaie !
Totdeauna vorbeam în persoana treia. Pare că nu voiam să-mi iau un angajament. Şi în adevăr totdeauna făgăduinţa îmi era călcată, întovărăşită de sosirea lui Tudorache, de zbieretele mele, de plînsetele Anetei, de dialogul cu mamaia :
- Nu mai faci, Dinule ?
- N-o mai face, mamaie !
în minte mi se arată acuma, cînd închid ochii, chipul blînd al ţiţaiei Dodo. Oh ! ce dulci zile am petrecut cu dînsa, povestindu-ne poveştile sau istoriile pe care ni le spunea veşnic ! O iubeam foarte mult. Pe mine totdeauna mă scotea de la bătaie. între chipul serios şi aspru al tatei şi acela trist şi plîngător al mamei, ţiţaia Dodo era singura fiinţă care îmi înţelegea copilăria. Seara cu toţii ne aşezam pe patul larg şi moale din fundul odăii, certîndu-ne de la braţele ţiţaiei ; fiecare vroia să ţină în mină, mîna caldă a mătuşii. Noi însă eram trei, şi ţiţaia Dodo avea numai două braţe. De aceea certe care se sfîrşeau foarte adesea cu pumni şi cu ocări !
Cu resemnaţiunea fetelor bătrîne, pentru care măritişul devine din ce în ce mai mult o speranţă zadarnică, dînsa îşi punea toată dragostea pe care nu o putuse da altuia, în dragostea noastră.
Oh ! Cît de dulce şi senină este în mintea mea amintirea ţiţaiei Dodo !...
Oh ! cum mi se arată de frumoase în amintire poveştile copilăreşti ce mi le spunea la lumina focului, în lungile seri de iarnă.
Cadrul albastru al amintirilor se posomlorăşte. în el se arată chipul ţiţaiei Luţa. Ochiul negru şi pătrunzător, privirea răutăcioasă, trupul înalt şi mlădios, în hainele ei sărace, dar pe care ştia să le poarte ca o avută, după cum fusese odată, pe cînd trăia moşul Dumitrache, care o culcase pe aur, o îmbrăcase în aur, îi făcuse din viaţă un lanţ de mulţumiri şi fericiri...
Unchiul Dumitrache însă nu se gândise şi pentru timpul cînd nu mai era să fie. O dată mort, toată avuţia pieri cu dînsul ca un palat din poveştile arabe. Mama şi tata voiseră să scape din vasfringerea acestei stări măcar aceea ce ar opri pe sora şi nepoţii lor să cerşească pe la casele oamenilor. Amar însă plătiră acest lucru. Falimentul unui bancher înghiţi aproape totul ce scăpase din mîinile creditorilor. De aci o ură neîmpăcată între tata şi ţiţaia Luţa. Dînsa îl învinuia că îi mâncase starea...
Şi în minte îmi revin scene grozave !... Jenică, copilul ţiţaiei Luţa, Vâr-Naki, cum îi ziceam, pare câ-1 văd şi acuma, sosind în fiecare zi ca să ceară galbenul, irmilicul, sfanţul chiar. Scrisorile grozave, care făceau pe mama să plângă, pe tata să se înfurie !... Apoi vizitele mătuşii, certele murdare cu ai mei!... Eram copil, nu prea înţelegeam multe, dar ştiam atîta, că ceva grozav se petrecea.
Iar cercul sărăciei se strângea din ce în ce în jurul ţiţaiei. Acasă mi se spunea că se dăduse la băutură. Şi din ce în ce cerinţele ei se făceau mai grozave, învinovăţirile mai amare.
Cînd în minte mi se arată icoana chipului ei, tot trecutul îmi revine : mama roasă de viermele ofticii, tata pornit spre drumul nebuniei şi în fund, departe de tot, în mijlocul bisericii Bunei-Vestiri din Iaşi, un sicriu în care stă galbenă, tăcută, înconjurată de făclii, în tăcerea lugubră a domului, trupul mort al ţiţaiei Luţa... Şi cînd îmi reamintesc icoana acestui chip galben, pare că văd chipul palid al mamei, tot în acea biserică, tot pe acelaşi catafalc, tot în mijlocul tăcerii lugubre a templului !... Surorile semănau aşa de bine şi, cu toate aceste, o mare de ură le despărţea.
Apoi iarăşi un gol, sau nimicuri de care se mai ţine amintirea, rămăşiţe despărecheate din răsfrângerea vieţii
218
219
trecute, povestiri ale faptelor mele, pe care eu însă nu le ştiu, trecute în lumea inconştientului.
Desigur, viaţa curge uniformă între sculare şi culcare. Nimica însemnat, nimica nou nu a lovit pentru a se întipări în creierul meu...
O întîmplare însă îmi limpezeşte mintea. De aici pare că trec în lumea adevărată, de aici începe viaţa mea.
Aceasta e şcoala.
Cap. II LA ŞCOALĂ
în luna noiembrie a anului 1869 eram de şapte ani fără o lună. Mă făcusem nesuferit mamei, tatei, ţiţaiei Dodo. Cu toţii - chiar şi mătuşa Dodo - se plictisiseră, strigau că de ar scăpa de mine, înfundîndu-mă într-o şcoală. Aci le era scăparea. Cu toţii se saturaseră să-mi facă morală. Morala lor se prindea de mine tot aşa de mult cît se prindeau ocările de capul lui Tudorache vizitiul.
Şi fiindcă e vorba încă o dată de Tudorache, să mă opresc şi lîngă amintirea acestui om.
Acest Tudorache (Dumnezeu să-1 odihnească în locaşul drepţilor, căci a murit, sărmanul) făcea zile fripte lui tată-meu. Vizitiul purta barba şi mustăţile întocmai ca şi stăpînu^său.
Acest fapt era socotit de tata ca cea mai mare obrăznicie ! Tudorache, dimpotrivă, socotea că prin aceasta îşi arăta şi mai miult iubirea către casa lui Costache Milian !
Nostimă fiinţă şi Tudorache. Omul cel mai de treabă de pe faţa pămîntului. Singurul lui beteşug era că se îmbăta cam des - mama pretindea că era totdeauna beat - şi că făcea după capul lui, întocmai ca şi mine. Ne potriviserăm în aceasta şi eram prieteni la cataramă. Aceasta mai ales de cînd tutunul din casă trecea în luleaua lui Tudorache.
HS       Punctele de aouzaţiune împotriva mea şi care făceau ca HJf    şcoala să fie singurul mijloc al liniştii familiei, erau două : Hj,    mai întîi, că-mi plăcea să mă joc cu zmeul şi acest lucru Bf    nu-i plăcea de loc mamei. Dînsa zicea că alerg, că asud B?    şi că după aceea beau apă, ceea ce îmi da friguri ; al PŞ.     doilea, că în loc să şed sus, cum fac cuconaşii, cu boierii, p*     mergeam cu ţigănaşii, cu Tudorache, de pe patul căruia *     luam, dimpreună cu mirosul grajdului, averea lui mişcătoare şi mâncătoare.
Din mijlocul social al lui Tudorache, al ţigănaşilor, al slugilor către care eram atras ca de-o patimă bolnăvicioasă de a le asculta sfaturile şi dragostele, voia mama să mă scoată.
Osînda tuturor, după ce s-au sfătuit cu toate rudele, cu unchiul Mihalache, cu naşul Leghi, a fost aceasta : La şcoală !
La şcoală ! Acest nume nu mă îngrozea aşa de tare. Mama, învăţîndu-mă buchele, îmi arătase un abecedar franţuzesc zugrăvit cu băieţi care se jucau de-a valma, cu profesori care împart daruri elevilor.
Eu eram singur şi daruri mai nimeni nu-mi' dădea. La şcoală ! Dar acolo eram să am tovarăşi cu care să alerg în pace, profesori care să nu mă bată, sau să mă dojenească că am alergat cu zmeul! Acasă eram cuc singur. Nu aveam voie să ies din curte sau să merg la bucătărie ca să mă joc cu băiatul spălătoresei. Cînd, împotriva tuturor poruncilor, străbăteam în cuhnie, cu toată spaima ce mi-o făcea mama că are să mă pună să şterg tingirile, mă repezeam la dulapuri : mămăliga rece îmi plăcea mai bine decît franzela din casă. JP     Cînd eram prins în flagrant delict de mîncare de mămăligă PEL' cu ceapă (aceasta mai cu seamă supăra pe mama, căci Kk*. i puteam), cu toţii mă ocărau, cu toţii îmi spuneau că nu-s fes*  fecior de boier, dar că m-a cumpărat mama de la ţigan pe m  un căuş de făină. De ce pe un căuş ? K      Ţiţaia Dodo, ca orice domnişoară ce se respectă (deşi Bt  era o domnişoară de patruzeci de ani), îmi spunea alte BR  bazaconii şi mai gogonate asupra venirii mele pe lume. Bjft Berzele m-au adus în cioc, îmi zicea ea, şi ca dovadă îmi
220
221
arăta o figurină de porcelan pe al căreia capac se vedea o barză purtând în cioc un copil înfăşat.
Cînd am aflat, la şcoală, adevărul asupra naşterii mele, am tras o palmă tovarăşului „care îmi batjocorea neamurile".
- Se leagă de părinţi, am spus d-lui Bîrzoi, care se pregătea să mă pedepsească.
O dată sigur de adevăr, aveam dispreţ pentru părinţii mei. Berzele erau aşa de poetice ! Tata, mama să facă asemenea lucruri !... Cu neputinţă !...
La şcoală ! Dar unde ? La ce şcoală ? Aici era greul. Mama, care voia ca Dinu ei să iasă om de treabă, în ruptul capului nu m-ar fi lăsat să merg la o şcoală publică.
- Dar unde se poate ! Dinu să înveţe acolo toate relele ! Să înveţe Dinu meu şi să fie împreună cu băiatul spălăto-resei Casandra !... Nu !
Şi Dinu nu a mers la şcoala publică!...
Tata era funcţionar, şi prisosul, deşi fusese odată în casa noastră, pierise de mult acuma. Datoria către ţiţaia Luţa făcea ca să ne fie şi mai strâmtorită viaţa. Eram foarte mărginiţi în- mijloace. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît trăiam în societatea oamenilor bogaţi. Viaţa cea mai ticăloasă cu putinţă. Munceşti pentru a părea, nu pentru a mânca ! Pe lingă aceasta, surorile, mai mari ca mine, cereau plata pensionatului, căci şi ele nu puteau să stea în aceeaşi bancă cu fata jupînesei sau cu acea a bucătăresei. Totuşi Dinu nu putea merge alături cu băiatul Casandrei. Asta era hotărît. Tata şi mama au voit mai bine să se înjosească, decît ca fiul lor - odorul lor de Dinu - să nu fie alături de copiii oamenilor cumsecade!
Prin multe stăruinţe şi rugăminte am căpătat un loc de semibursier extern în Institutul privat al Academiilor. Acolo învăţau toţi copiii prietenilor şi cunoştinţelor noastre. Acolo învăţau băieţii lui Guluţă, feciorul lui Banu, nepoţii lui Gulescu.
A fi bursier într-o şcoală publică nu e ceva ruşinos. Alături de tine nu vezi decît tovarăşi de sărăcie. Nimeni nu te poate batjocori amintindu-ţi lipsa familiei tale, haina-ţi cărpăcită. Sărăcia găseşte surori în sărăcia celorlalţi.
Nu tot astfel este într-o şcoală privată. Acolo toţi plătesc, toţi sînt bine îmbrăcaţi, cu pungile totdauna pline, acolo eşti privit ca o fiinţă cu totul altfel, sărăcia îmlbră-cămintei tale e văzută cu ochi rîzător, muşcător, dispreţuitor.
In şcoala publică, cu toţii sînt deopotrivă în ochii dascălilor, în şcoala privată, săracul, bursierul este la buna voie a întîiului venit. Orice profesor, orice pedagog îţi poate striga :
- Fă aşa, îţi poruncesc. Ori de unde nu, te dau afară. Nu ştii că eşti primit degeaba, că mănânci degeaba şi că trebuie să te supui ?
Pentru o singură greşală suferi fără dreptul de a mur-- mura pedepsele cele mai grele, căci drept răspuns ţi se arată poarta.
Nu-i costă nimic aceste locuri, căci unde învaţă o sută nouăzeci şi nouă de inşi, poate învăţa şi al două sutelea. Unde mănâncă atîţia, mai poate minca şi un altul. Nu-i costă nimic, dar se folosesc de bursier pentru a da exemple celorlalţi, pentru a-şi face reclamă de oameni binefăcători. Se spune că spartanii îmbătau pe robi pentru a da pilde tinerilor împotriva beţiei.
Bursierul e pedepsit pentru a da pilde celorlalţi şi a suferi pedeapsa cuvenită lor.
Ceilalţi ar putea să ţipe, să facă gură, bursierul însă tre-/ buie să tacă şi să sufere. Aceasta e partea lui. Dacă toată clasa a făcut ceva, bursierul e acela care este mai întîi pedepsit. Cîteodată, profesorii se folosesc de starea lui pentru ca să facă dintr-ânsul spionul clasei.
Aceasta este starea cea mai de plîns : înjosirea şi stricarea firii copilului prin sărăcie.
Şi cîţi nu au trebuit să plece fruntea şi să ajungă trădă-j torii tovarăşilor lor, slugi ai acelora care îi necinsteau !
Aşa de jos nu im-am sooborît eu însă.
Pentru gustul de a nu fi alături de băiatul Casandrei şi pentru ca să ies om de treabă, nouă ani de zile am suferit şi am scrâşnit dinţii sub greutatea stării mele înjositoare : sărac între bogaţi, la buna voie a tuturor. Am plecat de atîtea ori fruntea, pe cînd aş fi trebuit să o ridic
222
223
cît mai sus, încît mă mir cum mi-au rămas spetele drepte, cum am mai putut ridica capul.
Cel puţin azi sînt răzbunat. Nu am ieşit om de treabă şi tot băiatul Casandrei şi prietenii lui, cei mici şi cei săraci, nenorociţii şi nedreptăţiţii, îmi sînt tovarăşi şi cei mai buni prieteni.
Luni dimineaţa.
De cu seară am fost lăut, spălat, pieptănat şi îmbrăcat cu hainele cele noi.
înainte de plecare, mama, foarte mişcată şi cu solemnitate, îmi ţine un discurs :
- Dinule, să iei seama, să fii cuminte, poartă-te bine cu profesorii, nu-i supăra, că sînt părinţii tăi de al doilea.
Nu înţeleg de loc acest lucru, dar ascult.
Apoi mama îmi înşiră cum trebuie să şez, să nu pun mîna în gură, să nu mă scobesc în nas, să nu casc, să nu şez cu coatele pe masă, să nu fac pipi în pantaloni, la masă să spun : „Merci, monsieur !" Erau atîtea de multe că, la sfîrşitul discursului, uitasem începutul şi mijlocul.
Opt ceasuri şi un sfert.
Tata şi-a luat cafeaua după tabiet. Mie îmi dă cafea cu lapte. Plecarăm. El cu aerul lui posomorit şi eu cu inima îngheţată. Pentru întîiaşi dată eram să fiu faţă cu o lume străină. îmi închipuiam profesorii mei altfel decît ceilalţi oameni. Apoi băieţii... alte case, alte odăi. Mi se părea că porţile unei lumi necunoscute se deschid pentru mine.
Şi apoi cine nu a fost şi cine nu este mişcat faţă cu necunoscutul ?
Eram mai mult mort decît viu, cînd, după ce am străbătut noroiul uliţei Sf. Haralambie, am intrat în curtea institutului.
Băieţii erau în clasă. Curtea, acum deşartă, foarte mare, e înconjurată de un zid, de care se razimă patru sau cinci perechi de case. Clădiri mai însemnate sînt două, una în mijlocul curţii, alta la stînga, amândouă cu două caturi. Ne-am îndreptat înspre clădirea din mijloc, ne-am urcat pe o scară cu covor şi tată-meu, bătând la uşa din dreapta, am intrat, împins de dînsul.
224
Odaia directorului. Canţelaria !
La masa din fund stă un boier cu barba mare, neagră şi mătăsoasă. Uitiîndu-niă pe furiş la dînsul, îl văd că seamănă cu sfinţii din Biblia ţiţaiei Dodo. Chipul blând de apostol, vorba de miere, foarte politicos. Ne primi bine, ne strânse mîna şi ne pofti de mai multe ori ca să şedem.
Căzui pe un scaun.
Moşul Culei e directorul şcoalei şi e profesor la Universitate.
Mi se cercetează actul de naştere, sînt scris pe o condică, tata numără câţiva napoleoni şi iată-mă-s şcolar.
Nu-mi venea a crede că asemenea lucru se poate face atît de uşor.
Aici începu solemnitatea.
Tata, după ce mulţumi încetişor directorului (desigur pentru „mila" ce-mi făcea), întoreîndu-se spre mine cu aer solemn, spuse din nou discursul mamei :
- Să fii cuminte, să te sileşti, să asculţi profesorii şi pe domnul director ; dumnealui îţi este ca şi al doilea părinte !...
O mică paranteză acum.
Sîntem in cincisprezece martie 1880. Pe zidul Universităţii din Iaşi se citea următorul anunţ :
„D. Dinu Milian este eliminat dintre numărul studenţilor universitari ca propovăduitor de idei subversive pentru ordinea stabilită.
(ss) Rector, Papa Culei."
Era el, al doilea părinte din cancelaria directorului.
Tocmai acum, după unsprezece ani, putui să înţeleg discursul tatei.
Acum însă nici tata, nici mama nu mai trăiau ca să vadă. Tata murise nebun, cu deznădejdea de a mai face din mine om de treabă, mama se stinsese cu părerea de rău că moare înainte de a mă vedea „om".
Sărmanii ! Mai bine pentru dânşii că au murit. Le-aş fi fost de necaz şi durere !
Acuma ar fi putut şi ei pricepe ce va să zică aceşti ai doilea părinţi, de care vorbeau lui Dinu.
225
Sînt şcolar.
Tata îmbracă paltonul său cafeniu şi tustrei, tata, directorul şi eu, ne scoboram pe scară. Directorul, luându-tnă de mină, apucă spre casele din stingă, pe cînd tata o luă la dreapta, spre poartă.
Clasa.
O sală mare, joasă, întunecoasă. Patru sau cinci rînduri de bănci. Aproape de cincizeci de şcolari înlăuntru. Aerul greu, tavanul jos. în faţa băncilor, între două ferestre, catedra cu profesorul, un franţuz care vorbeşte româneşte ! Alături de catedră, patru sau cinci băieţi puşi în genunchi. Pare că nu sînt prea supăraţi de această pedeapsă de vreme ce se strâmbau unii la alţii, scoţînd limba celor din bănci, care râdeau în pumni. Pe lîngă aceasta se mai îndeletniceau cu prinderea «muştelor care mai putuseră trăi, căci vremea era cam căldicică. Unul mai ales era foarte dibaci : într-o clipă musca era prinsă, apoi în locul ştiut îi punea o bucată de hârtie pe care o atîrna în zbor.
Cei din bancă priveau această operaţiune, ghiontuindu-se şi râzând. Cădeau însă mulţi jertfă hazului lor, căci la intrarea noastră, auzeam pe franţuz strigând :
- îţi pun zero la purtare !
- Tu, de colo, eşti postit la dejun !
- Codescule, eşti prea obraznic 1
- Mă-ga-ru-le verde !... Aceasta era clasa '
La intrarea directorului, începu să se facă tăcere. Privirile numai din cînd în cînd se îndreptau către nenorocitele muşte, carele de-abia mai puteau zbura îngreunate de penajul lor.
Directorul intră, spuse franţuzului ceva încet la ureche, şi apoi, străbătând clasa cu mine de mînă, mă aşeză în banca cea mai din fund.
Cincizeci de priviri fură aţintite asupra mea. Venisem eu în locul nenorocitelor muşte.
Plec ochii şi mă înroşesc. Băieţii înţeleg că mi-e ruşine şi vor să-şi arate puterea lor. Unii şoptesc arătîndu-mă cu degetul ca pe o dihanie, alţii râd de hainele mele făcute de mama, în sfîrşit, de la tălpi până la creştet sînt de cinci-
226
zeci de ori cercetat. Sânt mai rău decât câinele în car ; nu pot să ridic ochii, dar ştiu că cu toţii se uită la mine, aud numai răcnetul franţuzului, care face spume ocărind şi scoate în genunchi la fiecare minut.
în sală erau adunate trei clase : I-a şi a Il-a primară şi I-a de liceu. Era lecţiunea de franţuzeşte.
Pe lîngă toate nenorocirile mele, îmi aduc aminte de discursul mamaiei : mă îndrept băţ, ţin răsuflarea de teamă să nu fac vuiet, las mîinile în jos. Sînt ţeapăn şi stângaci. Orişice mişcare mi se pare că nu e cumsecade. Nu ştiam, în sfîrşit, cum să stau.
Trebuie însă să răsuflu. îmi ţinusem prea mult răsuflarea. Trebuie să respir, şi răsuflai atît de puternic că suflarea, trecând printre dinţi, mă făcu să fluier. Un şuier de locomotivă.
Scandal !
- Cine a fluierat ? întrebă franţuzul.
Tac, mă roşesc, apoi îngălbinesc, fac ochii mari ca două cepe, dar tot păstrez tăcerea. O tăcere plină de spaimă. Un vecin însă mă vinde, fiind el învinovăţit...
- Aşa, aşa, îmi strigă profesorul, într-o românească grozavă, aşa, mă-ga-ru-le verde !... De-abia ai venit şi te trezeşti la oi! Vorbeşte ! cum te cheamă ?
Şi apoi iarăşi un grozav şi silabisit „mă-ga-ru-le verde". Amuţisem cu desăvârşire. Aş fi voit mai bine ca să mă înghită iadul.
Băieţii râd...
Un râs nervos mă apucă şi pe mine. Rid cu hohot ţinân-du-mă de pântece.
în râsul şi zgomotul tuturor se aude glasul franţuzului :
- Ce porcărie e aceasta ? Ce ? Râzi acuma ! în genunchi ! Afară ! petit polisson l, afara ! zbiera dascălul. Şi apoi un alt „mă-ga-ru-le verde !"...
Nici acuma nu-mi pot da seama ce trebuia să fi fost acest măgar verde. Eu însă stăteam pironit locului pe bancă.
Toţi râd, zbiară, un zgomot nebunesc. Profesorul furios se scoală, mă ânşfacă de după ceafă şi de^o aripă mă scoate afară din rîndul băncilor, lîngă cel cu muştele.
Mic dezmăţat (fr.).
227
- în genunchi !
Eu stau în picioare îndobitocit. Profesorul mă apasă de umeri la pămînt. Sub greutatea mâinii franţuzului genunchii vor să se îndoaie. Pantalonii însă, strimţi şi prinşi pe pulpe, nu mă lasă. Din nou apăsare. Din nou ocări. De astă dată cad la pămînt. Pantalonii crăpaseră şi prin spărtura făcută cămaşa ieşise, întocmai ca şi apa din stâncă sub toiagul lui Moise. Hohotul devine grozav. Unii ţipă, alţii latră, alţii miorlăie, toţi ca nebunii. Rîde şi profesorul de crima lui.
Pun mîna zăpăcit, neştiind de ce se rîde, şi imi pot da seama de grozavul adevăr !
îmi ascund faţa cu amândouă mâinile şi de astă dată hohotesc în plâns. Lacrimile însă mi se pierd în furtuna de râsete care domneşte în sală.
îmi venea să fug în lumea toată. Dar pe unde ? Pentru aceasta ar fi trebuit să trec printre rândurile băieţilor, şi tot mai bine eram acolo, cu obrazul între mâini. Deprins cu liniştea şi viaţa casei, mă credeam în mijlocul iadului. Apoi, ca un fulger trecu prin gândul meu ocara mamei pentru pantaloni, ocara tuturor din casă „că pentru ce am fost obraznic şi tocmai de la început ? - ceea ce e semn rău !"
Nu ţinu însă mult chinul meu. Sunetul clopotului îmi sfârşi pedeapsa.
Acum însă e şi mai rău. Băieţii aveau recreaţie. Sînt înconjurat de toată clasa ca o dihanie, ca un arap alb, ca o comedie. Unii rîd, altora 11-e milă, alţii îmi trag cămaşa din închisoarea ei. Sînt întâmplarea de căpetenie a zilei, sînt băiatul cel mai mic, cel mai neprotejat, cel mai necunoscător de ale şcoalei şi, peste toate, intrasem în lumea lor printr-un scandal aşa de ridicol. Asta mă pierduse. Mă compromisesem de la început, mă luaseră "înainte băieţii, căci nu putusem să le impun respect. Sînt pierdut şi poreclele curg droaie ; în curând vor curge şi bătăile ale cărora gazdă voi fi.
Mama nu voise ca Dinu al ei să fie alături cu feciorul Casandrei !...
- Potcovarul! strigă unul din băieţi, şi cu toţi ceilalţi în cor începură să zbiere : Pot-co-va-rul ! Pot-co-va-rul !
228
■ Mă botezaseră ! Mai în urmă fui poreclit găină. Găină şi
■ potcovar, iată numele mele de şcoală.
E Şi acestea toate din pricina pantalonilor, din pricina
I discursurilor mamei asupra ţinutei şi purtării mele ! în loc £ să fi scris vestitele versuri ale lui Şerbănescu, aveam dreptul ţ      să spun :
s „In durerea mea pagină,
" De-aş avea putere eu,
Aş lua pantalonii in mină
Şi-aş zvirli în Dumnezeu !"
în sfârşit, seara sosi.
Cînd am ieşit din clasă, găsii pe Zoiţa, care venise să mă *"     ia acasă, în mijlocul băieţilor celor mari.
Nu era tocmai urâtă Zoiţa, şi superiorii găsiseră de cu->      viinţă să glumească cu dînsa.
\ Scăparăm cu mare nevoie pe poartă ; ea urmărită de
superiori, eu de colegii mei. {        Şi în urma noastră venea ca un alai uriaş, un uragan
de glasuri între care se auzea numele meu de al doilea :
- Potcovarul ! Potcovarul !...
- Da obraznici mai sînt cuconaşii ăştia, zău aşa !...
- Dar ce ţi-au spus ?
- Ia ! sînt obraznici. Nu trebuie să ştii mata toate !... Trecând din nou, în braţele Zoiţei, noroiul uliţei Sf. Ha-
ralambie, am ajuns acasă.
Să spui toate câte le păţisem, îmi era ruşine şi frică ; ruşine pentru că ar fi trebuit să mărturisesc că sînt râsul băieţilor şi mândria mea ar fi suferit, frică pentru panta-Ionii care erau noi-nouţi, făcuţi de mama dintr-un palton ,~     vechi al tatei. Zoiţa m-a scăpat dimpreună cu Tudorache.
Lor numai le-am spus întâmplările mele. Zoiţa mi-a cusut, J    fără să ştie mama, pantalonii, Tudorache m-a mîngîiat.
Toată poezia şcoalei din abecedarul zugrăvit pierise. Nu raiul, dar iadul era acum „focarul luminii", franţuzul -£ "   Scaraoschi, băieţii - draci !
Noaptea am avut-o neliniştită. Visam pe superiori legin-du-se de Zoiţa, spumîndu-i cuvinte pe care nu le înţelegeam bine şi mie trăgîndu-mi colegii cămaşa din pantaloni. Mă băteam şi apărîndu-mă îmi însângerasem pumnul lovind în .-t, .   perete, cu disperare.
229
Aşa a intrat Dinu Milian în şcoală !...
O dată intrat în horă, trebuie să joc. Am jucat.
Anul cel mai necăjit a fost acesta, căci îmi mincasern lefteria de la început. Eram mai slab, mai nemernic decît toţi ; prin urmare cu toţii îşi arătau puterea asupra mea. Mi se descoperise partea cea slabă, şi atât a trebuit. Nu aveam dreptul să tac, nu aveam dreptul să vorbesc, nici să pirăsc, nici să sufăr bătaia. Mă numeau prost pentru că nu le puteam face nimic.
Dar lucrurile se schimbară.
între prigonitorii mei, cel mai grozav era unul Maşotă, nepotul celui mai bogat boier din târgul Iaşilor. Nu era zi, nu era ceas, nu era minut ca să nu-mi facă ceva. La început am suferit, pînă cînd am înţeles pricina nemerniciei mele. Trebuia să le impun. Dar tot ce-mi lipsea era curajul. Eram mişel. Mişelia însă mă părăsi într-o zi, fără voinţa mea chiar.
- Măi calicule ! îmi strigă el odată aşa de tare în urechi că mă ameţise.
Era acum prea mult. Nu mai văd nimica înaintea ochilor. Ca prin fulger trecu prin minte ideea că Maşotă trebuie să fie ucis. Mort sau el, sau eu. Mă întorsei şi, pocnindu-1 în ochi, îl trântii leşinat la pământ. Cînd l-au sculat i se umflase ochiul cît o ceapă şi era vînăt de te îngrozea.
Scandal !
Sînt chemat sus în canţelaria directorului, mă cheamă profesorii, pedagogii. Un interogatoriu care ţinu două ceasuri şi care avu ca urmare că mă puseră la carceră.
Şi morala tuturor stătea în aceasta :
- D-ta să baţi un băiat bogat ?
Bogat? Tocmai de aceea îl bătusem, pentru că mă numise calic, parcă-i calicisem la uşa tătînă^său !
Am fost închis într-o odaie unde drept tovarăşi aveam o întreagă movilă de ghete rupte şi colonia de şoareci care se statornicise în ele.
Aceasta era carcera !
Oficial am numai apă şi pâine.
Colegii mei, însă, plini de respect şi de admiraţie acuma pentru actul săvârşit de mine, mi-au zvârlit tot ce putuseră fura de la masă. în schimb şi eu le arunc jumătate din ghete cu şoareci cu tot.
■F Seara mi s-a dat drumul. înainte de a pleca acasă pT (acum plecam singur), am vizitat pe duşmanul meu şi i-am Kf strîns mâna. Aşa cereau legile duelului în şcoală. Cavale-pkr     rismul înainte de toate !...
|\f O lună de zile Maşotă a avut înfăţişarea Ciclopului lui
Ulise.
_ V Maşotă e acum însă blând ca mielul şi toţi băieţii mă iau în cercul lor. Sânt de acum scăpat, sînt deopotrivă cu toţi ceilalţi. Impusesem.
' Adio bătăi, insulte, necazuri, înjosiri.
Cu aceasta s-a sfîrşit anul.
Am petrecut vacanţa liniştit, judecind asupra nestatorniciei lucrurilor omeneşti. Mă odihneam pe laurii mei. Ochiul lui Maşotă mă scăpase !...
Nu trebuie să mai spun că rămăsesem repetent !
Cap. III DIN ISPRĂVILE MELE
Anul al doilea.
Şcoala îşi schimbase localul. Asociaţii institutului cumpăraseră casa cea mai mare din oraş : o închisoare grozavă şi ameninţătoare, care stăpâneşte oraşul. Aşezate între două uliţi, casele se arătau ca o zidire tăcută şi plină de tăinicie. De tăinicie ! Numai din tainele a nouă ani de zile ce 1 """ le-am suferit acolo s-ar scrie un volum... Şi cîţi nu au fost f '      ca mine !
Mai aveau încă şi istoricul lor. Fuseseră la început case ,        domneşti şi aici la 1848 fuseseră prinşi capii revoluţiunii. m$        Acolo se stinsese focul revoltei şi tot acolo a fost menit ■jiL     să se stingă focul atâtor caractere independente. ■M Cînd trec pe acolo un fior miă apucă !
Mm 231
230
Acum sînt intern.
Pe cînd petreceam vacanţia culcat pe laurii căpătaţi prin pumnul dat lui Masată, mama şi ţiţaia Dodo o pierduseră cosind cămăşi şi toate rufele mele, cerute de regulament.
în ziua de opt septembrie fui trimis la şcoală. De astă dată am fost scutit de solemnitatea şi discursurile tatei. Tudorache m-a dus la şcoală. Acolo am fost de faţă la sfinţirea apei de popa Alexandru, popa casei noastre şi unul din actorii tragicomediei vieţii mele. Aci m-au întîlnit colegii, le-am strâns mîna şi astfel am început să repetesc al doilea an.
Despre învăţat nu prea mi-era greu : nu citeam decît foarte rar şi atunci cînd ştiam că o să mă ia acasă.
Acum sînt om, nu sînt bătut. Dimpotrivă, bat. Soldatul pumnit, cînd a ajuns sergent, îşi răzbună, aisupra celor de mai jos, de toate înjosirile suferite. Tot aşa făceam şi eu.
Ce învăţam ?
Catehismul. Profesor, un biet student pe care-1 poreclisem Ardei. Era iute grozav şi aceasta ne făcea să rîdem şi să-1 înciudăm şi mai tare.
Ce mai învăţam ?
Morala creştinească învăţată şi "înţeleasă de copii de 8-9 ani. îmi aduc aminte că era vorba de fecioria maicii domnului cînd a născut pe Hristos. Mai întîi trebuie să fi ştiut ce e fecioria şi ce legături este între ea şi naştere. Şi am ştiut acestea toate graţie câtorva colegi mai experimentaţi, şi am ştiut acestea dimpreună cu multe ce nu ar fi trebuit să le ştim şi care ne aprindeau mintea prin farmecul necunoscutului.
Plecaţi însă fruntea şi tăceţi. Nu se discută Morala (cu M mare) creştină.
Ce mai învăţam ?
Nemţeasca. Adică gramatica germană ştiută pe de rost tot în nemţeşte. Noi nu ştiam însă această limbă. Apoi : leh bin gut, du bist schlecht, er ist gross.
Franţuzeşte : L'ami des enţants. Figurile îmi plăceau mai bine decît ba-bo-bou.
Romîneşte recitam poezii. Ştiam pe de rost : Movila lui Burcel, Constantin Brîncoveanu, Banul Mărăcine.
232
Mama, cînd mă aducea acasă şi cînd voia să arate cit de deştept e Dinu, mă punea să recitez poezii înaintea cucoanelor.
Atunci să fi văzut pe Dinu, legănîndu-se şi recitind :
,.hitr-o z'i de sărbătoare Se ivi un mindru soare"
Mai ales îmi plăcea să fac acest lucru dinaintea cucoanei Nădejdia, o cucoană care ne aducea întotdeauna cofeturi şi pe care o cunoşteam după mirosul ce lăsa, un parfum anume.
Eram intern.
Acolo am învăţat toate viţiurile internatelor, viţiurile care ucid inteligenţa în faşă şi care fac ca din focarul acesta de conrupţiune să iasă acei tineri scofilciţi, cu ochi sticloşi, ofticoşi şi aproape ca să se scoboare în groapă, roşi de boale şi viţiuri solitare.
Mărturisesc fără să roşesc că am trecut prin toate, că tot ce au făcut şi alţii am făcut şi eu.
Precum, însă, din supravieţuitorii unei corăbii înecate, unii povestesc întâmplarea, tot aşa şi eu, singurul care am scăpat teafăr din vasfrângerea atîtor inteligenţe, cred de datoria mea să strig şi să arunc blestemul împotriva acelora care, din neghiobie sau din speculă, pun viţiul în aşa împrejurări că trebuie să se dezvolte şi să crească. "
Nimica extraordinar anul acesta. L-am sfârşit cu bine şi am putut trece clasa fără să fiu corigent. Singurul an din nouă în care am învăţat bine. Şi lucru foarte curios, căci eu nu învăţasem de loc.
Am petrecut vara pe malul Prutului, la Sorea, moşia unuia din prietenii tatei. Mamei îi trebuia aer curat, viaţă liniştită. Oh ! ce viaţă necăjită pentru mine.
Ce folos că aveam orizonturile largi, priveliştile frumoase, ce folos că priveam luntraşii care scoborau Prutul cîntînd, ce folos că adesea mă minunam cînd valurile erau turburi şi învrăjmăşite, ce folos de toate, cînd eram ca şi sticletele în colivie ?... Dinu nu avea voie să se scalde fără
233
de mama sau fără de tata, Dinu nu avea voie să meargă în sat ca să nu-1 mănânce dinii, sau să se joace cu băieţii de ţărani. Dinu nu se putea duce în livadă, nici pe malul Prutului, căci cine ştie, doamne fereşte, se poate surpa malul, sau poate să cadă în apă.
Aici îmi veniseră de hac. Apoi ocările mamei cînd nu o ascultam :
- Dinule, vrei să omori pe mă-ta ? O singură mamă ai şi pe aceea voieşti să o omori ; cînd va muri vei vedea că nu mai găseşti alta.
Cît despre tata era vecinie posomorit şi ades îndrepta greşelile mele, subliniind ocările mamei cu bastonul d-sale, pe care-1 botezase sf. Nicolae.
- Ticălosule ! Iată toată morala lui întovărăşită de aceea mai puternică : a lui sf. Nicolae.
Raporturile mai intime cu (tata erau acelea care se făceau prin mijlocirea acestui sfînt ciomăgaş.
- Dinule !
- Aud, mamaie !
- Găteşte-te, căci poimiine pleci cu tată-tău la Iaşi...
In adevăr se apropia ziua de i septembrie. Tata trebuia să se întoarcă la slujba lui, Dinu la şcoală. Mama, ţiţaia Dodo şi surorile erau să mai rămînă încă vreo două săp-tăimlîni.
Am venit la Iaşi într-o căruţă proastă, umplută cu fin, dasupra căruia mama pusese perne şi saltele [...]
La Iaşi, casa cu totul deşartă, căci slugile plecaseră cu noi. Are ceva lugubru simţimântul pustietăţii. Tata a plecat în oraş şi eu singur, înspre căderea serii, rămăsesem acasă.
Cineva bate la poartă. Printre ostreţe, zăresc chipul grozav al ţiţaiei Luţei. Tata şi mama acum se fereau să o întâlnească. Ii închiseseră uşa. Sună clopoţelul. Nu deschid. Poarta, însă, râu închisă, se deschise şi deodată mă găsesc în faţa ţiţaiei.
- Unde-i tată-tău, mă-ta ? Tremur.
- Nu-i nimeni acasă, tata e în târg, mama a rămas la moşie, spun eu repede, ca şi cum- aş zice o lecţiune.
234
- Minţi. Sînt aici. Se cunoaşte că eşti puiul lui conu Costache !...
îngheţasem... Nu mai pot zice nici un cuvînt, picioarele mi se taie...
Când a venit tata nici nu mai puteam vorbi.
Anul al treilea.
în locul lui Papa Culei venise director Mustaţă-Roşie. Acesta e profesor la Universitate şi inginer de mine. Multă weme nu ştiam ce sînt mine. Inginer de mine ? Adică numai pentru dînsul, socoteam eu !
Tot intern.
Cum un vechi soldat îşi spune izbîndele sale, tot aşa şi eu îmi trag haina, tuşesc şi cer ca toţi să tacă. Anul acesta este epoca mea de glorie. în acest an am săvîrşit faptele cele mai mari şi am trăit viaţă de şcolar în toată slobozenia, în acest an am dat drumul năzuinţelor şi zbor liber firii mele.
Mai întâi : acum eram dintre cei vechi. Noi erau o mulţime, dintre care şi nenorocitul Aclas. Asupra acestuia îmi arătam puterea. Era peltic şi pentru nefericirea lui avea şi o chelbe în cap. Atîta a fost de ajuns ! Mai avea încă şi o soră. Altă nenorocire. A avea surori este un mare neajuns pentru un băiat de şcoală. Toţi se leagă de onoarea lor, aşa că trebuie să le-o aperi. Şi eu aveam, ba încă două, dar ştiusem de la început, prin pumnul dat în ochiul lui Ma-şotă, să le apăr cinstea şi numele.
Ceea ce fusesem eu la început, acum era bietul Aclas. Născoceam toate năzdrăvăniile pe socoteala lui şi a surori-isa.
Inspectorul Bîrzoi era veşnic între noi ca să ne împace :
- Domnule Bîrzoi, numai ce-1 auzeai pe Aclas, spunînd plin de lacrimi, Milian nu-mi dă paşi.
- Nu-ţi dă pace, dar ce ţi-a făcut ?
- Se leagă de soră-mea şi de părinţi.
Şi mai totdeauna se auzea citindu-se la masă :
- Postiţi de un fel : Dinu Milian pentru că a spus necuviinţe lui Aclas.
Apoi după masă ce păţea chelba lui Adas, numai ea ştia. A doua zi aceeaşi citire şi acelaşi fel de bucate luat de dinaintea lui Dinu Milian.
235
In prigonirea lui Aclas eram tovarăş cu mulţi, dar mai ales cu Bujanâ cel tnic. Erau doi Bujani, unul mai mare şi altul .mic, Bujanâ cel mare şi Bujanâ cel mic. Cel marc era grozav de orost şi mi-era „superior", fiind în clasa Il-a de liceu.
De multe ori totuşi, cînd voiam să-1 înfuriez, din fugă îi strigam : Bujano ! Se fugărea după mine, dar cădea jertfă furiei sale. Eu mă repczeam drept în canţelarie şi plîngînd începeam să spun că m-a bătut degeaba. De multe ori a fost pedepsit pentru mine, şi pe cea mai sfînta dreptate.
Cu Bujană cel mic eram prieten şi coleg. Ne complectam unul pe altul. El punea în asociaţiune puterea lui, eu cutezanţa. La început ne-am bătut. Credea că fiind mai mare ca mine, mă va bate. A păţit-o, însă. In loc să mă bat, cum credea el, ca toţi oamenii, eu îi sării fără multă vorbă în spete... Era singurul mijloc de a-1 bate, fiind cu mult mai mic decît el. O dată în spetele Bujanei, îmi încleştai mîinile în păr şi tot trage, trage, băiete, pînă cînd Bujană a cerut pace. De atunci eram prieteni şi tovarăşi împotriva altora.
Cu Aclas eram veşnic în ceartă. Fiindcă mă legasem de soră-sa, şi el îmi plătea cu aceeaşi monedă. Eram poreclit potcovar. Din potcovar, făcuse potcovăriţă, şi cum nu putea pronunţa acest cuvînt, îl schimbase în poctovărită. Veşnic clasa răsuna de strigătele noastre.
- Naştoliţă !
- Poctoviriţă !
Şi apoi un gest libidinos la adresa lui Aclas, pe a cărui soră o chema Natalia.
Natalia, Nataliţa, Naştoliţă !...
Blanqui întrebat odată la un proces despre domiciliul său, răspunse cu mîndrie :
- Temniţa.
■v
1 Auguste Blanqui (i8o;-i88i) -activ la revoluţiile din $30 şi 1848 avut un rol important.
236
om politic francez, participant ; în timpul Comunei din 1870 a
Şi eu tot aşa aş fi putut răspunde despre mine. în adevăr, tata se speriase. îi era ruşine să vină să mă vai A. căci era sigur să mă afle în închisoare sau să audă vorbe ca acestea :
- Domnule Miliane, băiatul d-tale este grozav de obraznic. Nu ştim ce să mai facem, ne strica şi pe ceilalţi !
Adică cu alte cuvinte : băiatul d-tale, pe care-1 ţinem de pomană, ne strică şi pe cei care plătesc.,.
Deznădăjduit, tata se întorcea acasă, lepădindu-se de paternitate.
- Copilul dumitale, soro, îmi face ruşine !... Nu mai eram acum^ copilul lui, eram numai al mamei.
Mama, cu toată ruşinea, venea mai adesea ca să mă viziteze.
A întrerupt însă vizitele. Nu mai era cu putinţă să dea ochi cu profesorii. Venise odată să mă vază, dar a trebuit să se întoarcă fără să-ini zărească chipul. Pricina fusese că mă spînzurasem.
Iată cum :
Eram în repetitoarea de după-amiază. Maşotă stătea cu saltarul lîngă mine. Nu ţiu bine minte pentru ce, dar ne trezirăm deodată unul cu mîna în părul celuilalt.
- Lasă de păr, strigă Maşotă, făcînd nişte buze ca de arap.
- Ba, lasă tu.
- Milian, Maşotă, afară !
Era glasul pedagogului care privea cu admiraţiune lupta noastră omerioă.
- îţi mai trebuie ? strigam eu lui Maşotă, arătîndu-i un smoc de păr bălan printre degetele mele.
- Dar ţie ? răspundea încruntat Maşotă, ţinînd în mînă, ca un trofeu, o şuviţă din părul meu negru.
Sîntem în carceră amîndoi.
Carcera se alcătuieşte din două chilii strimte, cu uşile bine ferecate şi de-abia luminate prin o ferestruică deasupra uşii. Păreţii sînt plini de inscripţiuni şi injurii pentru acela care a închis pe scriitor.
Se citeau lucruri de aceste :
„Mama lui Mustaţă-Roşie care m-a închis degeaba, azi la 7 februarie 1871".
„Hovidescu este un porc".
237
Apoi nume lîngă nume. Pentru cea din urmă dată dnd am fost închis, mi-am citit numele de peste douăzeci de ori. Şi acum trebuie să fi rămas acolo, ca gloanţde în zidul und case bombardate.
Aerul e greu şi mirosul de latrină domneşte în toată puterea lui.
O jumătate de ceas nu ne-am vorbit, căd eram certaţi. La urma urmei, aud un pumn în păretele ce ne despărţea.
- Milian, strigă Maşotă.
- Ce este ?
- Ce faci tu ?
- Dar tu ?
Ne împrietenisem din nou.
Lui Maşotă îi e foame şi ar voi să iasă afară, se înăduşea înlăuntru. Să iasă afară, dar cum ?
Mi-e milă de dînsul şi-i făgăduiesc bucata de pîine ce avusesem grijă să o fur de la dejun, şi deschiderea carcerei.
Din două-trei izbituri, descui uşa de la chilia mea şi Maşotă vede lumina zilei dimpreună cu felia de pîine.
Am sfătuit împreună, apoi l-am închis din nou pe Maşotă şi acum căutam mijlocul ca să mă închid şi pe mine, aşa ca să nu înţeleagă nimeni că am stricat uşa.
Intrai din nou in chilie şi suindu-mă pe uşă caut să-mi trec trupul prin ferăstruia de dasupra, ca să ajung cu mîna la clanţă şi să o închid. Scot capul prin gaură, dar trupul nu putea intra. Voi să scot capul înapoi, dar nu mai pot ; mă smucesc, scap piciorul şi iată-mă-s cu trupul în aer şi cu capul în fereastră.
Ţip, mă fac vânăt, spumez. Maşotă e însă închis şi zadarnic se izbeşte în uşă. Uşa se împotriveşte sforţărilor sale. Un minut mai mult şi mă duceam în lumea celor drepţi.
Providenţa, norocul sau întîmplarea sub forma unui servitor m-a scos mai mult mort dedt viu.
Tocmai atunci venise şi mama, căreia i s-a răspuns că sînt închis.
Am plătit carcera, am fost bolnav o săptămână la infirmerie, sub îngrijirea Cloanţei, şi duminica viitoare eram
să fiu închis. Ziua era frumoasă, cerul senin, un vînticel cald fluiera un cîntec dulce printre crengile copacilor şi-ţi dedea doruri nespuse de a pleca, de a* te pierde între cer şi dmpie, de a uita de putoarea latrinelor, infecţiunea caselor, lănţuirea vieţii. Era prin mai. Băieţii trebuiau să se ducă la preumblare şi eu, eu să stau singur închis, fără nici o petrecere ! Ca mine osândiţi erau şi fraţii Guluţă. Complotăm. Sântem hotărâţi. Plecăm la via noastră de sub dealurile Copoului. Am fugit din şcoală.
O zi întreagă am petrecut liberi ca văzduhul, veseli ca păsările care dripeau prin crengi. Din vie în vie, din livadă în livadă, ruipîndu-ne hainele de garduri şi spini, murdă-rindu-ne peste tot de noroi.
Seara, însă, avurăm grija să ne întoarcem înapoi la şcoală, prin spărtura unui zaplaz stricat.
Cum sosirăm, furăm chemaţi în canţelarie.
Mustaţă-Roşie e singur.
- Domnilor - ne spuse el liniştit şi cadenţat, mâncîn-du-şi mustaţa lui roşie şi groasă ca o coadă de veveriţă -domnilor, iar nu aţi ascultat de pedeapsa ce vi s-a dat. Bine. Veţi fi aspru pedepsiţi !
Noi nu răspundem nimic.
- Mai cu seamă, d-ta, d-le Milian !
Mai cu seamă d-ta! Adică d-ta care eşti ţinut degeaba şi eşti tot nerecunoscător. Guluţă plătea. Milian nu.
- Mai cu seamă d-ta, repetă din nou directorul, fădn-du-ne semn că putem pleca.
De învăţat, lucru curios - tot învăţam. Mai ales la istorie. Aveam un profesor foarte de treabă şi eu eram băiatul cel mai bun din toate clasele la acest obiect. Ştiam Istoria romînilor destul de bine şi declamam frumos faptele lui Mihai Viteazul sau despre grădinile atârnate ale Semi-ramidei. Erau poveşti mîndre toate acestea, care^mi mulţumeau închipuirea mea setoasă de orizonturi noi, de fapte legendare. Singurul dascăl care a ştiut să-mi atingă coarda simţurilor mele năuntrice, care a deşteptat în mine idei mai serioase : citind istoria sau povestea atâtor oameni, citindu-le tipărit numele (aveam un respect .mare pentru tot ce era tipărit), mi-a venit în gînd ideea că ce voi
238
239
deveni eu, Dinu Milian din clasa a treia primară, pe care dascălii veşnic îl înjurau, pe care tata îl numea un rău, pe care mama de-abia şi foarte slab îl mai susţinea. Dinu Milian al căruia nume de-abia era tipărit o dată în an pe prospectul institutului, şi atuncea pe la coadă, ca vai de el, cu note proaste, cu purtarea rea !... Rămîne-va din numele lui ceva, sau va trece fără ca să rămână din el nici o zdreanţă pe pămînt ?...
Mă rodea viermele ambiţiunii.
Odată, într-o noapte neagră de insomnie, gîndind că poate voi trece fără de urmă pe pămînt, am plîns.
Şi aici nu fac lucruri de ale închipuirii ; mă mărturisesc, atîta tot...
Altfel profesorul de matematică, d. Lenoveanu ! Era grozav de abraş. Metodul lui de a ne învăţa ştiinţa încurcată a cifrelor stătea în piciorul sting. îndată ce făceam vreo greşeală, se întâmpla cam această scenă luată după natură, de unul care a trăit-o .-
- Măgarule, de ce nu ai învăţat ? Tăcere din partea elevului.
- Vino încoace !
Apoi, apucînd urechea, o îndoia între degete, o mototolea pînă se făcea roşie ca creasta de cocoş. După aceasta, luînd cu mîna piciorul stîng, îl arunca asupra elevului, care adesea ajungea cu nasul de tabelă, ştergând cîteodată cifra pe care o pusese de prisos.
Mă deprinsesem cu această îndeletnicire gimnastică.
Cînd eram scos la lecţie, dinainte întindeam urechea, întorceam dosul şi aşteptam. Spre mai multă garanţie a părţilor moi, pusesem un carton în pantaloni.
La început loviturile erau mai puţin puternice.
La sfârşitul anului, glonţii se schimbaseră în ghiulele.
Tocmai mult mai tîrziu am aflat pricina şi taina metodului acesta atît de ciudat. Dascălul fusese paralizat la piciorul stîng : doctorul îi recomandase mult exerciţiu, şi acesta se făcea pe seama trupurilor noastre.
La începutul anului, piciorul era slab, la sfîrşit deja se întărise. Doctorul găsise leacul.
Cu acest metod, bineînţeles că nu am putut niciodată pricepe matematica. Şi acum, când aud de cifre, parcă văd piciorul lui Lenoveanu care se destinde şi pe Dinu Milian - un nou fel de Icar - zburând spre partea opusă a pă-retelui.
De Lenoveanu, ce e dreptul, mă temeam.
Frica şi loviturile primite de la Lenoveanu le răzbunam pe capul altor dascăli : pe Guţureanu şi pe Ştefanovici, mai ales. Clasul lor era mai rău decât recreaţie.
Jucam, săream, băteam pe Aclas, mă încălicam pe Bujană cel mic şi astfel, ca un al doilea Alexandru, călăream pe dinaintea profesorului. Lui Guţureanu aveam obiceiul să mă urc pe speteaza scaunului şi să-i pun coarne. Odată însă mi-a tras nişte palme, aşa pe de-a-ndoasele, că numai stele am văzut.
pr- Cea mai obişnuită îndeletnicire era ca să descalţ pe Aclas şi să-i arunc cizmele pe sobă, o sobă colosală, făcută sub pretext de experienţe chimice, care însă nu se făcuseră niciodată. După aceasta băteam pe Aclas ca să ceară cizma. Eram însărcinat ca să mă urc pe sobă şi o dată acolo, începeam să bombardez clasa şi pe profesor cu pietricele, coji de pîine şi alte lucruri netrebuincioase aruncate de demult acolo. Scandalul era nedescriptibil. Mai mare decît acela prilejit cu debutul meu la şcoală. Cînd dascălul vroia să meargă ca să cheme pe director, băieţii se aruncau în uşă şi eu de pe sobă făceam un salt mortal în mijlocul tutulor. Nici clasă, nici recreaţie. De răul meu amândoi au plecat înainte de sfârşitul anului.
De multe ori erau mai liniştiţi, căci nu ţineam clasă de loc. Fugeam în grădină, stînd agăţat de zăplazul care despărţea grădina celor mici de grădina celor mari. Nu ne putea prinde nimeni, căci, cînd auzeam păsuri de o parte, săream de cealaltă. Totdeauna d. Bîrzoi se întorcea de la această vânătoare fără nici un rezultat.
La repetitoare nu steteam niciodată, căci de la apel eram dat afară. Cînd venea rîndul numelui meu întotdeauna în loc de prezent strigam altceva. Odată am strigat : haţ-maţuki!
240
241
îmi aduc aminte că pedagogul a trebuit să cheme pe director ca să astâmpere hazul băieţilor. Iar Dinu Milian a mâncat la masă haţmaţuki. Pe când din sofragerie se auzea concertul plăcut al lingurilor şi al farfuriilor, Dinu Milian plângea, gândind la bunătatea bucatelor când ţi-e foame şi ascultând cântecul stomacului care ghiorăia !...
La examen de-abia am ieşit. La matematică am rămas, fireşte, corigent. Cînd am fost întrebat, mi-a venit în minte piciorul profesorului şi năzdrăvăniile ce se spuneau pe socoteala lui.
Nu e vorbă că şi fără aceasta nu aş fi răspuns !..
Cap. IV ACASĂ
Către seara zilei de 27 iunie, vacanţa m-a scos din şcoală. 1
Nu văzusem oraşul de trei-patru luni poate. Totul mi se părea schimbat, soarele mai strălucitor, aerul mai liber. Dinu Milian simţea picioarele împiedicate ca ale acelora care au locuit mult timp în închisoare.
Acasă.
Mama mă întoarce pe toate feţele, inspectează sipetul, rufele, cărţile, surorile se uită la mine ca la un nou-venit.
Slugile se schimbaseră toate. Sînt străin în casa părinţilor mei. Sînt fiul regăsit şi nici mama, nici tata nu înjunghie pentru mine viţelul cel gras.
- Dinule, unde-s pantalonii cei suri ? mă întrebă mama după ce mi-a răscolit toată zestrea.
? !
- Pantalonii ? Care pantaloni ?
O păţisem. Cu trei luni înainte, tata dăduse, pentru în-tîiaşi dată, lui Iancu Croitorul de pe strada Primăriei,
să-mi facă o pereche de pantaloni dintr-un rest de stofă. Erau întîii pantaloni care nu ieşeau din croitoria primitivă a mamei şi a ţiţaiei Dodo. Pare că-i văd şi acum. Cenuşii ou puchiţei negri. Cu pantalonii se întâmplase ceva neobicinuit : îi despicasem într-o zi, de la coapsă la călcâi. Apoi îi dăruisem feciorului din dormitor.
- Dinule, pantalonii ? Ce ai făcut cu pantalonii ?
Voi să istorisesc odiseea pantalonilor, dar mă încurc şi nu sînt crezut. Mama socotea că trebuie să fie ceva ascuns cu pantalonii.
- D-apoi bine, spînzuratule, ce ? pare că eşti fecior de bani gata !
Şi ca răsplată primesc o palmă. Dinu, însă, deşi crescut în sfintele învăţături ale lui Cristos, nu a întors şi cealaltă faţă. M-am mulţumit să fac un zgomot încît era lehamete tuturor.
Două luni de zile mama mi-a amintit istoria pantalonilor.
- Dinule, unde-s pantalonii ? Ai să mă omori, şi numai o mamă ai !
La masă.
Surorile stau înfipte pe scaun ca nişte domnişoare care învaţă la şcoală. Pun în gură bucatele cu chibzuinţă, ţin mâinile în jos. Eu dimpotrivă, stau cu coatele pe masă, îmbuc fără eleganţă, de multe ori mă răstorn ca scaunul pe spate şi aproape nu pun picioarele pe masă.
Tata, mama, ţiţaia Dodo, surorile, slugile sînt cu toţii indignaţi.
O căţeluşe a ţiţaiei Dodo, Streniera, se uită şi ea la mine cu ochii ei de căţea inteligentă şi care cunoaşte l'usage du monde K
- Dinule! Da bine, cu porcii ai stat tu ?
- Ba nu, cu băieţii, mamă.
- Da bine, la şcoală ai învăţat tu să stai aşa la masă ? înghite mai încet că ai să te îneci.
- La şcoală ! Aşa mâncăm noi la şcoală.
în sfârşit mă dau afară de la masă, în ameninţările tatei, care striga că are să mă înveţe el minte cu jărdia, adică cu sf. Niculae.
1 Priceperea de a te comporta în societate (fr.).
242
243
Din odaia de alături aud cum mama se plângea că am ieşit un soi rău, că ea nu a vrut să fiu alături cu băieţii de ţărani şi că desigur băiatul Casandrei e tot mai cumsecade decât mine.
Tata însă tăcea. De mult se lepădase de paternitate în privinţa mea.
Realitatea nu este numai veselă şi râzătoare. Tragicul întovărăşeşte comicul. Dacă aş începe să fac teorii literare, aş spune că de aceea tragediile lui Shakespeare au putut trăi şi vor trăi încă multă vreme. Ce voiţi ? Dinu Milian nu degeaba a fost student în litere în vremea lui! Tocmai acum, cînd a uitat totul, vrea să se arate că ştie carte.
- Dinule, vino-ţi în simţiri şi spune cucoanelor şi boierilor care ascultă istoria aşa cum este, fără înflorituri şi cumsecade, tocmai cum spuneai Movila lui Burcel dinaintea cucoanei Nădejdia.
Tata se apropia de al 6o-lea an al vieţii. Muncise, desigur, ca să ajungă din simplu copist un om de seamă. Voise însă să facă bani şi se încurcase cu desăvîrşire. Cu câţiva ani înainte, cu toba îi vînduseră moşia. Acum iarăşi toba îi ameninţă casele pe care el singur le zidise, în care ne crescuse, în care gustase fericirea şi încercase restriştea vieţii. Casele lui, singura lui avere, singurul loc în care să se adăpostească el, căruia bătrîneţele şi necazurile îi zdrobiseră trupul şi năzuinţele !...
Apoi datoria către ţiţaia Luţa din ce în ce se făcea mai grea, mai grozavă ; scenele se înmulţeau, văru Naki era veşnic la noi, cu scrisorka, cerând bani şi iarăşi bani !
Şi în această vasfrîngere a unei vieţi de atîţia ani de muncă, nici o scăpare, nici un liman, nici o rază de speranţă, pretutindeni întuneric, răceală, nepăsare !
Tata începe să-şi piardă minţile.
Eram la masă. Intrase posomorit, abătut, obosit. A început să ocărască slugile, începe să spună vorbe neînţelese, fraze fără şir. Ne învinuieşte de moartea sa. Privirea îi e sălbatecă şi fără ţintă. Surorile, mama şi eu începem să plângem.
Puţin cîte puţin s-a liniştit. Acesta a fost primul simptom. Ca să putem trăi stăteam cînd în oraş, cînd la vie. Tata avea o funcţiune ticăloasă, care-i strica şi mai mult minţile, dar pe care nu o putea părăsi, căci era singurul nostru mijloc de trai.
îmi aduc aminte cu groază de acele nopţi, cînd în odaia noastră auzeam paşii tatei. O candelă lumina numai.
Pe furiş, tata se apropia de paturile unde dormeam şi cu degetele lui fierbinţi ne deschidea ochii întrebîndu-ne dacă sîntem încă vii. De teamă, ne făceam că dormim.
Printre pleoapele întredeschise, însă, zăream chipul mamei galben ca ceara, în pervazul uşii, păzindu-1 ca să nu ne facă ceva rău, să nu ne gîtuie ! Ce nopţi pline de groază, ce deşteptări speriate sub degetele fierbinţi ale nebunului ! Pe mine mă lăsa însă aproape în pace. Pierduse nădejdea de a mă face om de treabă. Mai cu seamă pe bietele surori
^ le băga în boală. îl auzeam oftând, apoi îl vedeam depăr-tîndu-se tot în vîrful picioarelor ca o stafie înspăimîntă-toare şi se culca.
^-       E o zi senină, liniştită. Tata e puţin mai bine, nu stă
!      veşnic pe gînduri.
Ţiţaia Dodo însă ne aduce veşti triste ! întâlnise din nou pe ţiţaia Luţa, care-i făgăduise să vină să facă din nou scandal. Mama tremura de frică, tremuram şi noi ân aşteptarea unei scene grozave. Ne temeam mai ales dc tata, ca să nu-i facă mai rău. închidem uşile toate, poruncim slugilor ca să spună că nu sânt boierii acasă şi aş-
'• ' teptăm.
;  i      în sfârşit, momentul temut şi aşteptat sosi. Ţiţaia Luţa venea încet spre casa noastră. Slugile o opriră zicînd că nu-s boierii acasă. Dânsa însă merge înainte. Iat-o la uşa '  din faţă. Bate. Nu i se deschide. Merge la fiecare fe-■   ş  reastră, se uită înlăuntru : noi însă ne tupilaserăm la păli   * mînt, ascunşi în coridorul despre uşa din faţă. Fiecare fe-B»     reastră e zgâlţâită. Mama, nebună, alerga din odaie în B      odaie. Reuşisem înainte ca să adormim pe tata şi ne era K     teamă că se va deştepta tocmai în mijlocul bătăilor. Suro-Hl     rile, plângând, se agăţau de fustele mamei şi o urmează în
mersul ei nebun de-a lungul odăilor. Eu rămăsesem trântit jos în coridor. Deodată un geam zbură în bucăţi. Mîna ţiţaiei Luţa trecu prin spărtură şi uşa se deschide. Stau înlemnit la pămînt. în acelaşi timp uşa salonului se deschise, şi tata, cu ochiul sălbatic, zăpăcit, călcind ca din somn, se arată în cadrul uşii. Amândoi se opriră pe loc. O clipeală de timp fu grozavă. Cei patru ochi păreau că sînt de jăratic: în unii strălucea ura, în ceilalţi nebunia. Ţiţaia începu să zbiere.
- A ha ! A ha ! nu sînt boierii acasă I După ce lăsaţi oamenii pe drumuri, vă închideţi în casă. Frumos, cucoane Costache !...
Tata începu să rîză. Un rîs grozav, uriaş, nebun !...
- A ha, cucoana Luţa. Ce, nu te-ai măritat ?... A ha ha ! L-am văzut aseară pe cuconul Dumitrache şi pe soacră-mea. A ha ha ha ! ha ! Vin să te sărut, soro !
Şi nebun, tata se aruncă asupra mătuşii, strângând-o desperat în braţe, sărutînd-o cu putere...
Mama, surorile, ţiţaia Dodo se agăţau speriate, plîn-gînd, răcnind, care de tata, care de ţiţaia Luţa. Ea se zbătea cu furie în braţele tatei. De fier însă păreau că sînt braţele bătrînului. în plînsetele şi răcnetele tuturor, glasul ţiţaiei şi al tatei dominează dimpreună cu rîsul lui grozav, nebun... înfiorător !
- A, hoţule ! a, calicule !
- Te măriţi... Ha ! ha I ha !...
încetul cu încetul trupurile se despărţiră. Căutătura tatei luă o înfăţişare grozavă.
- Ce cauţi aici - începu el să zbiere - ce, din nou ai venit să mă necăjeşti ?... Fugi, fugi, fugi...
Şi ca şi cum ar încărca un pistol închipuit, el făcea gestul ridicării cocoşului, ochea şi apoi din nou reîncepea operaţiunea, strigând :
- Fugi, fugi, fugi, că te împuşc, şerpoaico, scorpio ! Ţiţaia Luţa de astă dată plecă.
Şi pînă-n seară, nimeni nu a putut urni pe tata din pragul uşii, nici plînsetele mamei, nici rugămintele noastre. Nimic. Stătea ca şi cum ar apăra intrarea casei sale, în-cărdnd un pistol închipuit, ochind şi strigînd mereu :
- Fugi, fugi, că fac moarte de om !...
Noaptea i-a fost grozavă. A aprins toate luminările, toate lămpile, şi pină se făcu ziuă, din odaie în odaie se preumbla, torcând în mintea lui un gînd lung şi încâlcit.
Din această zi nebunia lui deveni cronică, zilele liniştite din ce în ce mai rare.
Ca să ne scape de tata şi de fricele ce trăgeam, mama ne-a mutat la vie cu totul. Ea şedea şi acolo şi în oraş, luptând cu boala tatei care propăşea şt cu sărăcia care din ce în ce devenea mai simţită.
Odată nu am mâncat dedt un fel de bucate la masă. Mama, care niciodată nu vrea să ne arate starea în care sîntem, ne-a spus că trebuie să te înveţi şi cu nevoia, căci poate faci un drum şi trebuie să mănânci cum poţi.
Era dimineaţa unei zile din august. Mama era cu noi la vie. Un vătăşel vine şi ne spune că ieri seară a găsit printre vii un om care nu putea spune de unde vine şt '    ce caută.
Era bietul tata care scăpase de sub privigherea servitorilor şi care o pornise din oraş pe jos şi ân amurgul serii, la vie. Căzuse intr-un şanţ şi-şi scrîntlse o mînă. Cînd ni l-au adus era [de] necunoscut : fără pălărie, cu hainele rupte, plin de noroi şi necurăţenie, în neorânduială. Mîna i-o legaseră la primărie. La început nici nu ne cunoscuse.
Apoi, puţin câte puţin se linişti, îşi.veni în fire. înţele-gîndu-şi starea lui, nu ştia cum să ne explice venirea sa la vie. Două lacrimi izvoriră din ochii săi înroşiţi.
Mama 1-a îngrijit, 1-a primenit, 1-a îmbrăcat, i-a pus tot ce ştia că-i bun pentru scrîntitură şi, ca să4 liniştească, , "; ne-a strâns pe toţi lângă dînsul. Eram cuminţi de frică şi . i de conştiinţa vagă a nenorocirii pe care o simţeam puţin câte puţin, deşi eu bine seama nu-mi dădeam atunci. Tata luă din bibliotecă o cărticică, Măria sau fiica orbului, şi începu să ne citească. Mama, culcată pe braţele lui, adormise fericită şi liniştită.
Tata, ostenit de atâtea zguduiri, închise şi el ochii. Rămăsesem eu şi surorile, care să privim această privelişte \      tristă dar plăcută şi care, cît voi trăi, va rămânea tipărită {     în mintea mea. Obloanele ferestrelor închise, muştele date
246
247
afară, pe un pat tata şi mama dormind cu cartea deschisă, la picioare surorile împletind... în fund, Dinu Milian junior citind pe Monte-Cristo : era tocmai locul unde Dantes, după ce a plîns pe abatele Faria, îi ia leşul şi se pune el singur în sacul în care era să fie aruncat în mare trupul bătrânului. Mă temeam să întorc fila ca să nu fac zgomot şi citeam de un ceas aceleaşi linii. Acum, peste atîţia ani, le-aş putea spune pe dinafară.
Tata e nebun.
în furia lui nu mai cunoaşte pe nimeni. într-o seară şi-a tăiat gîtul cu briciul. Şi acum pe fierul ruginit al instrumentului este sângele tatei, negru şi impunător ca sfinţenia unor moaşte. Mama ne-a ascuns totdeauna această încercare desperată a bătrânului ca să scape de viaţă. Eu însă aflasem totul de la servitori. Voia să-şi curme suferinţele, şi cei din jurul lui au fost aşa de cruzi ca să-1 împiedice. în momentele mai luminoase, cu o aducere-aminte minunată, întreba de cutare sau cutare lucru strâns sau pierdut din casă de zeci de ani.
O zi a fost grozavă.
Voia să plece pe stradă şi, împiedicat de poarta care îi era închisă, ca o fiară turbată, căuta scăpare peste ziduri, de pe care ar fi căzut mort în stradă. Patru sau cinci oameni, şi în mijlocul lor mama, îi aţineau calea, voind să-1 prindă.
Ascuns în bucătărie, priveam această scenă sălbatică.
Tata, cu paşi nesiguri, fugind de la un zid la altul, muşcând, spumând, înjurând, servitorii după dînsul, mama speriată, rugîndu-1 şi plîngînd, cîinii lătrînd pe stăpânii
lor. Oamenii se opriseră în dreptul porţii şi, nepăsători ca lumea, priveau această vânătoare de om. Sub zidul de lîngă bucătărie, două babe şopteau şi se minunau. Nu auzeam decât vorbele acestea :
- Bietul cuconul Costache ! Bietul cuconul Costache !..• Era înspre asfinţit, soarele înroşise oraşul luminînd această dramă, ca focul bengalic de la teatru.
Obosit, plin de spume, cu hainele sfîşiate, cu rana de la gît din nou deschisă, o grămadă de carne palpitătoare
mai mult, aşa ajunsese bietul moşneag cînd au pus mîna pe dînsul.
De frică înlemnisem în uşa bucătăriei. O dată chiar crezusem că s-a sfîrşit cu mine. Tata, fugărit, era să intre în bucătărie. Noroc că am închis repede uşa.
Copilul care închide uşa tatu-său !...
Aţi văzut cum picură încet, primăvara, sloiurile de gheaţă de pe marginile coperişilor. Tot aşa de încet vin şi rândurile sub condeiul meu. Amintirile sînt jalnice, colţurile vălului ce ridic îmi rup inima şi de multe ori tac în loc să povestesc lucruri prea dureroase. Solemn nu am fost niciodată, dar înaintea părintelui meu nebun, simţ un fel de respect, eu care nu am respectat nimica în lume. înaintea mea apare chipul şters de vreme al tatei şi copilăria mea amărâtă.
Nebunia tatei merge din ce în ce mai rău. Prin stăruinţele rudelor, un gardist păzea veşnic în odaia bolnavului. Dar căutarea în casă era cu neputinţă. Nici bani, nici mijloace de pază. A trebuit să-1 ducă la Golia.
Golia ! Golia! Cine nu a tremurat trecînd pe lîngă turnul înalt al bisericii, gândind că şi el poate fi adus aci, fără cunoştinţă, zidit în una din chiliile spitalului de nebuni.
Intrând în curte şi stînd lîngă zidul înalt al spitalului, la auzul strigătelor şi zbieratelor nebunilor, de cîte ori nu aţi rămas gânditori !
Părea că moşneagul ştia că nu va ieşi de acolo decît ca să moară ! Nu voia nici în ruptul capului să se urce în trăsura ce-1 aştepta. Nu. Moşneagul striga, răcnea şi numai cu de-a sila l-au putut duce la Golia.
O dată tata dus din casă, liniştea se făcu pentru cîtva timp. Mama se ducea foarte des ca să-1 vadă, zilnic îi trimitea lucruri de mîncare şi aştepta ceasuri mai bune. Cît despre mine nu am putut să-1 văd niciodată acolo. Mama nu mă lua, de frică ca să nu mă sperii de nebuni.
Pe cînd tata era nebun, eu petreceam vacanţia citind la aritmetică, la care rămăsesem corigent.
Un ofiţer, rudă a noastră de departe, mă pregătea. în fiecare dimineaţă mergeam la dînsul. Metodul lui Leno-
248
249
veanu însă-mi stricase şi dosul şi capul. Nu intra şi pace în capul meu ştiinţa numerelor. Nu intra nici în ruptul capului. în locul regulelor ce le citeam cu glas tare, se arătau favoriţii profesorului şi piciorul lui gata să se destindă. De multe ori, instinctiv, puneam mîna la partea nenorocită, întocmai cum; Arhimede şi-o punea la frunte.
Eu însă nu strigam ca dînsul : Evrica. Nu găseam nimica, căci pe vacanţie scosesem cartonul din fundul pantalonilor.
Mama e deznădăjduită. Dinu nu vrea să înveţe. Dinu face prea multe nebunii. Zmeiele mele sînt rupte de mama, de multe ori ascunse. Nu sînt lăsat să merg la Eduard ca să mă urc pe casă şi pe catalige. Dinu e pus veşnic, toată ziua, cu ochii pe aritmetica lui Melik. Cu ochii stăteam eu, dar cu gîndul eram departe. Ochii singuri nu au darul de a învăţa regula de trei. Ca să-mi aţâţe mai mult zelul pentru carte, mama rugă pe ofiţer ca să mă înveţe, la nevoie, şi cu metodul lui Lenoveanu. La început credeam că-i glumă, dar ofiţerul a ascultat de mama şi a pus mîna pe urechile mele...
Mîna pe urechile mele ! Un străin ! înţelegeam să fiu bătut ân familie sau la şcoală, căci tata îmi spusese că dascălii sînt al doilea părinţi. Un străin, insă !... De astă dată sînt indignat. îmi iau plângând pălăria şi nimeni nu m-a mai putut aduce la lecţiunile de aritmetică.
- Dinule, ai să mă omori, ai să mă înnebuneşti cum ai înnebunit pe tată-tău.
Acum dădea vina pe mine.
Simţitor, însă, pentru un moment, Dinu, de a doua zi chiar, reîncepea viaţa lui de libertate. De libertate ? Vai de această libertate ! Nu puteam face nici un pas fără voia mamei. Aveam un tovarăş de zmeu, Eduard, care şedea lângă noi. Plăcerea noastră era să ne urcăm pe un grajd, din vîrful căruia să dăm -drumul zmeilor. Grajdul, însă, pentru păcatele mele, dădea înspre curtea noastră. Când eram mai fără de grijă, deodată auzeam ţipetele mamei şi servitorii alergând ca să mă culeagă de pe grajd-
Eram ameninţat cu ştergerea tingirilor şi adeseori dosul meu îşi amintea de picioarele primite de la Lenoveanu. Mama, pesemne, se temea să nu mă dezveţe acasă.
250
- Dinule, ai să mă omori !... Iarăşi ? Tot eu ?...
Două septembrie.
Sînt trimis la şcoală ca să oorig la aritmetică. De cu seară, pentru orice întâmplare, îmi căutasem cartonul. Luîn-du-mi sipetul şi un borcan cu brânză, o pornii melancolic spre şcoală.
Nimica schimbat. Tot zidurile triste, tot coridoarele întunecoase, latrinele murdare şi pline de inscripţiuni puţin măgulitoare. Aceiaşi elevi, aceiaşi pedagogi, aceiaşi dascăli. Tot Mustaţă-Roşie director. Cînd l-am salutat, s-a uitat chiorâş la mine şi de-abia mi-a răspuns.
Semn rău !
Sînt singur cu Lenoveanu.
- Fă cel mai mic numitor al fracţiilor...
Tac, căci în mintea mea socoteam cit de departe aş ajunge, dacă s-ar întâmpla să fiu „bombardat".
- Ei ! hai ! fă, ce taci şi nu lucrezi ? Pesemne nu ai învăţat nimica în vacanţie, măgarule !...
La aceste cuvinte, ştiam că în anul trecut totdauna piciorul trebuia să se pună în mişcate.
Mă apropiu de scaun şi întorc dosul lui Lenoveanu, aş-teptînd.
- Da bine, Milian, ce te întorci cu dosul la mine, doar nu ai tabela în spate...
- ? ! !
„Cum ? Ce ? S-a schimbat boierul", cugetam eu. Mă întorc cu faţa, dar numitoriul comun rămîne nedezlegat, sărmanul.
- Ai să rămii repetent...
Şi Lenoveanu-şi luă catalogul şi plecă...
- Domnul Milian ! Domnul Milian, strigă portarul prin toate părţile...
- Ce e ?
- Vă pofteşte în cancelaria cea mare. Intrai. în fund la birou, stă Mustaţă-Roşie.
- Domnule Milian - începu cadenţat directorul - te du acasă, poftim o scrisoare pentru tatăl d-tale.
251
II
- Dar cînd să viu ? . - Vei vedea... Să nu mai vii !
Să nu mai viu ?... Nu pricep. Ieşind pe poartă, deschid scrisoarea care glăsuia cam astfel :
„Domnul meu,
Fiul d-voastre nedînd semne de diligentă şi bună purtare, direcţiunea vă face cunoscut că nu-l mai poate primi printre bursieri.
Primiţi etc.
(Semnat) Director : Mustaţă-Roşie."
Atunci căzu ca un văl de pe ochii mei. Nimeni nu îmi spusese că sînt bursier. Tata şi mama nu-mi destăinuiseră starea mea, de frică ca să nu mă umilească sau să se umilească ei în ochii mei.
, j Eram bursier ! Şi acum sînt dat afară !
Toate cîte le suferisem mi se explicau acuma : vorbele neînţelese ale unora, mustrările obraznice ale altora, pe
i: toate le înţelegeam ! Mai mult. Mă mustra cugetul acuma,
că-mi bătusem joc de acei care erau bursieri. Mişelul ce fusesem ! Insultasem pe fraţii mei de sărăcie.
' Cînd i-am dat scrisoarea, mama a căzut pe un scaun.
Altă nenorocire ! Nu fui mustrat. Nici eu nu am mustrat-o că m-a înjosit şi că a făcut din mine un băiat învăţat de pomană.
Toate rudele, toate cunoştinţele fură puse în mişcare ca să fiu primit din nou, căci mama auzea cu groază că aş putea să fiu dat la liceu sau la gimnaziu. Dinu cu băieţii cei răi !... Mai bine aş fi rămas pe lîngă fustele ei, decît să fiu cu băieţii rău crescuţi. Pare că bine mai fusesem crescut, unde eram.
In răstimpul acestor alergări, am fost trimis la vie, unde se culegeau strugurii. Ce fericit eram printre butucii în-I cărcaţi cu roduri, printre flăcăii voinici şi fetele tinere care
j şopteau şi rîdeau cînd le priveam lung.
| Flăcăii mă luau în braţe, mă treceau din mînă în mînă,
J şi-mi spuneau că am să fiu un pui de cuconaş!...
I 252
| Apoi strigătul la ciubăr ! şi ciubărarii care veneau în
|       fuga mare la cramă. Toate aceste stau tipărite în fundul f       minţii mele, ca un tablou cu colorit viu. | Liceul, şcoala publică nu mă speriau de loc. Dimpotrivă.
Auzisem la şcoală de vestitele revoluţii care se întîmpla-| seră pe acolo, auzisem cu entuziasm cum băieţii se bari-: cadaseră şi cum pompierii, cu apă, se încercaseră să le '        stingă focul revoluţionar, pe cînd sobele curgeau în stradă,
schimbate în mijloace de apărare. în închipuirea mea, mă
vedeam şi eu, în focul unei asemenea mişcări, strigînd pe
deasupra baricadelor şcolare :
„Moarte sau învingere !"
La şcoala noastră nu credeam că o să am prilejul să pot vedea aşa ceva. Mai ales eu nu fusesem amestecat în nici una din aceste mişcări, care mă atrăgeau cu farmecul dulce al necunoscutului.
Cînd am aflat că m^au primit din nou în şcoală, vestea am auzit-o cu jale.
Nu aveam, pesemne, noroc să fiu revoluţionar.
Iarăşi dine de curte cu lanţul de gît...
Şi acum îmi era şi mai greu ; ştiam că nu am dreptul '• ,    să protestez, ştiam că trebuie să plec capul cu resemnare.
Şi în acest timp tata îşi sfărîma trupul sub cămaşa de ?'     forţă a casei de nebuni, sub loviturile păzitorilor !...
Cap. V MOARTEA TATEI
închid azi cartea. Nu mai pot scrie. Mi-e frică pare că să încep acuma povestirea lucrurilor jalnice. Ca acela care amină un lucru neplăcut, amîn şi eu spovedania acelui timp, a acelor simţiri, cînd, copil încă, am văzut veşnicia
253
galbenă şi nepăsătoare acoperind cu giulgiul ei chipul zbârcit al tatei.
Desigur vi s-a întîmplat ca luminarea mistuindu-se, să înceapă agonia stingerii. Aţi văzut cum mai întîi mucul cade sfîrîind, cum apoi aruncă o flacără gălbuie, alta albastră, pare că a murit şi iarăşi reînvie. Şi tot aşa, o jumătate de ceas, poate, între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, până cînd după cea din urmă sforţare şi licărire, într-o aureolă albastră, cade pentru veşnicie în întuneric - s-a stins.
Tot aşa şi moşneagul se lupta cu moartea.
înainte de a muri, prevestiri grozave ne făceau să tremurăm. Cînd un lucru fatal se aşteaptă, toate sînt prevestiri, chiar lucrurile cele mai nevinovate. Apoi, în mintea superstiţioasă a mamei, semnele aceste lucru mare erau.
într-o noapte sînt deşteptat din somn de zgomotul casei întregi: mama, ţiţaia Dodo, servitoarele alergau prin casă răsturnînd scaunele, lovindu^e de mobile, căutînd pe sub paturi, făcîndu-şi cruce.
Ce era ?
O broască cu coadă, o lighioană necunoscută devenise musafirul casei noastre. începuse să cînte în limba ei şi îndată după stingerea luminărilor se urca pe perdele cu iuţeala fulgerului şi fără nici o ruşine. Ca lighioană inteligentă ce era, îşi bătea joc pesemne de toţi aceia care voiau să o prinză. Ca prin farmec, pierea îndată ce se aprindea luminarea. Desigur, în ochii tuturor nu putea să fie decît dracul sau moartea, care îşi alesese locuinţa în casa noastră. Eu însă niciodată nu am putut s-o văd. Lucru care mă făcea să crez că mosafirul acesta nu fusese decît în închipuirea celor din casă. Aceasta cu abît mai mult cu cît, după moartea tatei, a pierit cu desăvârşire. Acest fapt mai cu seamă întărise credinţa Tasiei că locuinţa noastră a fost vizitată de marele şi cinstitul Scaraoschi. Catinca, dimpotrivă, susţinea cu putere că fusese moartea, mai ales că dînsa auzise şi cucuvaia cîntînd pe casa boierului.
Nu ştiu cine din aceşti amîndoi era în ochii mamei.
Hotărît însă că lucru curat nu-i la mijloc.
Pentru ca să cureţe casa, mama a chemat pe popa Alexandru ca să facă aiazmă. Ea credea că, de frica popii şi a crucii, diavolul va fugi. Lighioanei nu ştiu dacă îi era frică de sfiştocul, patrafirul, aiazma şi barba popii, mie însă-mi era grozav de teamă de preasfinţitul părinte Alexandru, cu barba lui ascuţită, puţin cocoşat, cu nasul de vultur şi cu obrazul găurit de vărsat.
Necuratului însă nu i-a fost ruşine de loc de aiazma popii, căci a mai hălăduit mult timp pe la noi, mult timp încă după ce popa luase curcanul şi cinci sorcoveţi în schimbul curăţirii casei de duhurile cele rele.
Veşti triste de la Golia. Tata merge rău, rău de tot. Mama mai toată ziua e acolo. Nu mai e nici o nădejde de scăpare. Moartea voia să scape pe moşneag de chinurile nebuniei.
Pentru ca să-1 poată interna în spital a fost greu. Pentru ca să-1 scoată era şi mai greu. Mult nu a trebuit ca să moară acolo, unde mama nu voia, în ruptul capului, să-1 lase să închidă ochii. Ba autorizaţiunea directorului, ba a doctorului, ba mai ştiu eu a cui. Tot însă ce ştiu e că abia cu o zi înainte de moarte 1-a putut aduce acasă, în casa lui, lîngă copilaşii şi nevasta lui, înconjurat de fiinţe cunoscute şi iubite, nu de chipurile sălbatice ale păzitorilor, pe patul moale, nu pe patul şi salteaua de paie a spitalului, în cămaşa de forţă, sub loviturile păzitorilor, care se ţin de vechea reţetă religioasă a gonirii necuratului din trupul bolnavului prin lovituri.
Rareori înainte de moarte mai cunoştea pe mama. Desigur erau momente lucide, în care bătrânul vedea unde este şi ce sfîrşit va avea. Totdauna m-a lovit gîndirea ce simţiri trebuie să aibă un nebun cînd îşi cunoaşte starea lui de plâns. A zugrăvi simţirile acestor clipe lucide, pierdute în marea inconştientului, socot că este a întemeia un cap de operă de observare omenească, de analitică a tuturor rotiţelor intelectuale care alcătuiesc omul gînditor.
O trăsură soseşte.
E tata. Dînsul nu mai simte, nu mai cunoaşte pe nimeni.
254
255
II scoborîră alţii din trăsură ca pc un pachet greoi, grozav, care aminteşte scoborîrea unui mort. Şi în adevăr, de la viaţă la moarte nu mai era decît distanţa unor clipeli... L-au pus în odaia cea mare. Nu m-au lăsat să-1 văd. Prin gaura cheii, însă, zărisem chipul lui galben, barba lui crescută şi neregulată, fruntea-i zbîrcită, masca morţii care se întindea treptat, treptat...
Gălbineala chipului contrastează cu albeaţa patului. Tata pare, în fundul aşternutului, ca o picătură de ceară galbenă pe o masă de marmoră albă.
Doctorul e chemat. Dă din umere. Ce vreaţi să facă ? Totul s-a sfîrşit. Nihil faciendutn esti. Scrie pentru mîn-gîiere o reţetă, vesteşte pe mama că nu trebuie să spere nimic, apoi - ca toţi doctorii ce-şi văd nimicnicia faţă cu moartea - se repezi în cupeaua lui cu aerul mîhnit şi plecă.
Toate rudele sînt vestite, turburînd cu plînsetul lor moartea moşneagului.
Seara.
Surorile sînt chemate de la pension şi tustrei sîntem aduşi înaintea patului de moarte ca să ne cerem iertare de la acela care ne fusese tată, şi să sărutăm mîna pentru cea din urmă dată aceluia ce nu mai avea de trăit decît pînă la miezul nopţii...
Am intrat în vîrful degetelor, speriaţi, plini de respect şi de groază. Oh ! cît de mare mi se părea distanţa de la uşă la patul tatei!... Părea că o nemărginire ne desparte... Ne-am pus cu toţii în genunchi şi, sărutîndu-i mina rece, fiecare pe rînd am şoptit la urechea bătrînului :
- Iartă-ne, tătuţă.
Ochii moşneagului părea că luaseră altă căutătură.
In privirea lui deşartă, sticloasă, fără ţintă, în privirea lui fără viaţă, părea că revine o seînteie. Buza-i pare că se mişca puţin. Pare că o suflare caldă venea de la el înspre noi. Apoi nimic. Neantul, căutătura fără ţintă, ochii tulburi şi roşii. Pe frunte o rană, la tîmplă alta, amîndouâ
1 Nimic de făcut (lat.).
256
închise. Mama ne spunea că la spital căzuse din pat. Eu însă nu vedeam în ranele tatei decît mîna păzitorilor. Ei, desigur, îl răniseră, îl bătuseră, îl schingiuiseră !
Ce gîndea tata cînd ne-a văzut ? Poate nimic, poate o lume întreagă de gînduri îi trecea printre tîmple. Nu ştiu. Poate pierduse conştiinţa. Şi apoi ce ar fi putut să mai gîndească cînd ştia că peste două zile casa era să-i fie scoasă la mezat, copiii rămaşi pe drumuri, femeia cu care trăise atîţia ani, singură, fără ajutor ?
în mintea-i slăbită, desigur, venea ca un refren sinistru sunetul tobei şi apoi strigarea lugubră :
- Cine dă mai mult ?
- Harici o dată !
- De două.
- Cine dă mai mult ?
- Harici de trei ori !...
21 noiembrie 1872. Tata a murit.
Pe cînd dormeam, dînsul îşi dăduse cea de pe urmă suflare. Creştineşte, însă, împărtăşit şi cu luminarea în mînă, dînsul care crezuse aşa de puţin în popime şi în dogmele ei.
în odaia cea mare, pe un catafalc de mese, şedea moşneagul îmbrăcat în haine negre, cu scufa morţilor în cap, cu crucea de ceară pe piept. Pare că doarme.
Nimic nu se schimbase din ceea ce fusese cu o seară înainte. Patru luminări ard la cele patru colţuri ale catafalcului, făcînd, dimpreună cu mirosul tămîii aprinse, putoarea morţilor. Ferestrele sînt deschise şi firea părea tot aşa de îngheţată ca şi trupul părintelui.
Napoleon al III-lea, din cadrul lui negru, cu mănuşa , în mînă, privea liniştit acest tablou, pe cînd „îngroparea .morţilor de la Valea Albă", cu tigvele ei urîte, amintea moartea care stăpînă era şi pe pînza pictorului şi pe trupul lui Costache Milian.
Clopotele trag de la patru biserici. în cîntecul lor nu văd decît înştiinţarea corbilor că au un hoit mai mult.
257
Popa Lohan de la Sf. Atanasie îngână pe nas şi mor-măind cântarea morţilor, pe cînd din odaia de alături, mama pltoge, surorile plâng [...], iar făclierul Pirilă se tîrguieşte pentru luminări.
Cu naivitatea copilului privesc liniştit pacea morţii, ochii de-abia închişi ai tatei şi în mintea mea revine toată copilăria, toate scenele în care tata a avut un rol oarecare.
îmi vin în minte acele seri în care moşneagul liniştit se punea să citească şi cînd eu nebunul îi stingeam luminarea.
- Lasă, tîlharule, te prind eu, striga tata furios şi se repezea jos din pat ca să mă prindă.
De mult însă eram zburat în odaia de alături şi, trăgînd zăvorul, strigam rîzînd :
- Dacă nu-ţi dau drumul ! Am pus zăvoiul! Eram peltic şi nu puteam zice zăvorul.
Tata se mulţumea să bată în uşă şi să mă ameninţe :
- Lasă, te-oi prinde eu, tîlharule !...
îmi amintesc lucruri plăcute şi neplăcute din viaţă.
înaintea mortului, uitasem necazurile şi bătăile ce suferisem de la dînsul, precum şi neajunsurile ce i le făcusem. Moartea punea între mine şi dînsul pîrîul limpede şi dulce al păcii, al iubirii, al uitării.
Mă uit ţintă la mort. Ochii mi se pare că se mişcă.
Pun mîna sub cadavru, pare că simt o fierbinţeală.
îl cred pe tata înviat şi fug dincolo ca să vestesc bucuria. Un r's amar e pe buzele tuturor ; doctorul constatase moartea. De acolo puţini se întorc.
Era acum seară...
Felinarele se aprinseră, luna era de mult pe cer. laşul începea să se culce.
îmbrăcat bine, mă preumblam de-a lungul cerdacului. Toate gândurile îmi trec prin cap. Nu aveam însă gîndul de a plînge...
Tabloul era jalnic şi frumos.
La lumina lunii, dealurile Cetăţuii şi ale Galatei se desfăşurau în depărtare. Cetăţuia, în vârful dealului, ruinată şi fantastică, părea că priveşte tăcută oraşul, care doarme presurat cu mii de lumini şi gheaţa dintre malurile
Bahluiului care scînteiază sub razele-lunii. Şi mai departe, în fundul tabloului, ca o linie albicioasă, dealurile Bordei şi ale Repedei.
în „odaia cea mare", mormăitul popii, peste sală plîn-sete şi gemete, în stradă o flaşnetă care cînta, cu glasul ei răguşit, răsuflat şi obosit, un cântec de mahala. Şi în tăcerea nopţii, întovărăşind flaşneta, se auzea monoton şi trist glasul muzicantului :
„De le-ai duce
N-ai mai fi,
Dragă băietele !
Căci de cînd te-am îndrăgit
Traiul mi l-am amarii !"
O convorbire-mi întrerupse gândirea. O sfadă mai mult. Mă apropiai de fereastra odăii mortului şi privii înlăuntru. Popa dormea între foâle deschise ale cărţii, la capul mortului, care stătea tăcut, liniştit, solemn din susul catafalcului. Lîngă fereastră dascălul şi cu Catinca, fata din casă, se certau.
Nu auzeam decît cuvinte întrerupte :
- Ibovnic...
- Ei !... lasă.
- Scîrnăvie. Să te prinză oamenii !... Apoi cearta încetă. Catinca vorbea :
- Lasă, lasă, nu mai face gură, după ce se vor culca boierii.
Apoi un sărutat lacom răsună în odaie. Popa se deşteptă, îşi frecă ochii şi începu din nou să mormăiască cuvinte neînţelese... Dascălul aprinse cădelniţa de afumat... încetul cu încetul, glasul popii din nou amorţi. Tăcerea iarăşi stăpînea odaia. Numai afară flaşneta cânta cu glasul ei răsuflat şi obosit :
„De te-ai duce
N-ai mai fi,
Dragă băietele !
Căci de cînd te-am îndrăgit
Traiul mi l-am amăr'it!"
258
259
Cap. VI
POST MORTEM
Cine a fost tata, care este istoricul acestei vieţi pe care nu am eunoscut-o decît spre apusul ei ? Nu ştiu. Zadarnic, după atîţia ani, caut, în colţurile cele mai adânci ale minţii, puterea de a întrupa cu desăvârşire această amintire, care din ce în ce se şterge, se subţiază, dispare din cadrul minţii, întocmai ca vechile dagherotipii1 sub înrâurirea vremii.
Tot ce-mi rămîne sînt bucăţi desperecheate şi atîta tot.
Nu i-am cunoscut nici unul din neamurile sale. Odată l-am întrebat cum chema pe bunica şi dânsul m-a gonit. De atunci nu am avut curajul să-1 mai întreb ceva. Povestea apoi despre Eterie, de Basarabia, unde fugise de frica turcilor. Ştia chiar ceva vorbe ruseşti rămase de pe acele timpuri.
în cei de pe urmă ani citea veşnic pe un caiet vechi de hîrtie vînătă. Mama privea cu frică la această scriere, în citirea căreia se adîncea şi din care părea că soarbe întreaga înţelepciune. Cînd a murit, mama voia să arză acest manuscris.
- Asta 1-a înnebunit pe tată-tău, îmi zicea ea privind cu răutatea ignoranţei la nenorocitul caiet.
Ameninţarea însă nu a realizat-o. Azi, după atîţia ani, am dinainte manuscrisul tatei, îngălbenit de degetele sale, păstrând printre file firele de tutun ale ţigării tatei.
Solomonicbia de care vorbea mama, manuscrisul pe ca-re-1 citea tata, nu e decît Ruinele lui Volney, tradus de tata, sau pentru dînsul.
Şi pitoresc este titlul traducătorului, tipică e limba lui în veacul nostru de decadenţă, de scepticism, de lipsă literară : Sfărîmârile sau procetire asupra revoluţiunilor împărăţiilor.
Acesta este titlul cărţii.
Şi recitind aceste pagini scrise acum o sută de ani, din care respiră ca un suflu spiritul revoluţiilor, ura contra
Dagberotipie - reproducere.
f născocirilor religioase, din peticile amintirilor mele reconstruiesc credinţele tatei. Desigur că bătrânul era ateu. Convenienţele şi cerinţele clasei în care trăia îl sileau, însă, să-şi acopere sub masca indiferenţei ceea ce credea dînsul. Acum mi se explică de ce mama privea cu atîta spaimă ■ cartea din care tata sorbea necredinţa, dînsa care era incapabilă să discute, să creadă altfel de cum spuseseră strămoşii, dînsa care îşi creştea copiii în frica lui Dumnezeu şi a tuturor dogmelor religioase.
' Şi închizînd cartea, îmi reamintesc din nou pe tata, seara, în halat, preumiblîndu-se prin casă cu caietul în mână, şi în fumul gros al ţigării cugetînd asupra sfărâmărilor, asupra revoluţiunilor omenirii.
Şi acum cînd mama, disperată de a mă face om de treabă, când tata, necăjit că mă găseşte tot în închisoare, s-ar lepăda de mine, şi-ar mai face întrebarea că anume cui seamăn de am ieşit ceea ce sînt, mândru şi arătîndu-le caietul de hîrtie vînătă al Sfărîmărilor, le-aş spune :
- Tatei !...
Legată strâns de tata, e amintirea mamei. Nu este roman viaţa acestei femei, sau mai bine aş zice, _  că fiind o parte din viaţa omenească, parte fără plăceri, ./   fără zguduituri şi fără dragoste, tocmai de aceea alcătuieşte un roman viu ca şi amintirea sub a căreia înrîurire condeiul scrie azi.
Născută şi crescută pe acele vremuri cînd deşteptarea intelectuală era încă, în faşe, pe vremurile lui Calimach şi ale lui Minai Sturdza, dînsa a purtat toată viaţa pecetea acestor vremuri.
Bolnăvicioasă, crescută de mică la o mătuşă din Bucovina, întoarsă din nou acasă, alături cu o familie numeroasă şi cam strîmtorată, fire blîndă şi nevătămătoare, ea a crescut încetul cu încetul, fără patimi, fără doruri, fără plăceri zgomotoase, fără dureri mari, necerînd mai mult , decît, iederă mlădioasă şi iubitoare, să se susţină pe trun-; chiul puternic al unui bărbat iubitor. A văzut întâmplări -- mari, care au lăsat-o rece, desigur fiindcă nu putea să le înţeleagă măreţia. Revoluţia de la 1848 a trecut fără să o m mişte. Avusese fraţi şi rude care luaseră parte la mişcare,
260
261
şi desigur că-i numise nebuni pe aceşti tineri plini dc foc şi de iubire pentru ţară.
Desigur unchiului Costache, mort nu mult după revoluţie şi pentru revoluţie, mama, bunica, rudele îi spuneau cum mi se spunea şi mie.
- De ce să te amesteci tu, băiat sărac, fără putere ? Lasă să-şi spargă capul alţii, tu astîmpără-te, căci vei ajunge rău. Crede cum voieşti, cine te opreşte - dar stai mai la o parte, căci tu eşti mic şi cei de sus - mari !...
Şi a sfîrşit-o rău unchiul Costache, dar datoria şi-a fă-cut-o, şi eu, revoluţionarul de azi, stringînd mîna de oase a acestui răzvrătit de altădată, spun unchiului Costache :
- Bine ai făcut, unchiule !
După spargerea revoluţiunii, unchiul şi prietenii lui tre-buiseră să fugă. în goana ce dădeau bonjuriştilor şi duel-giilof oamenii ordinei de atunci, bieţii tineri treibuiră să sufere multe, să fugă pe sub pîntecele cailor, să se ascundă prin bălţi, prin codri.
Ajungând la o moşie sigură, s-a îmbolnăvit şi acolo muri departe de toţi, părăsit de prieteni, uitat de rude.
Cum m-aş duce să văd mormîntul în care zace unchiul Costache, revoluţionarul, martirul unei cauze triumfătoare azi !
Şi cu toate acestea, teamă mi-e că răzvrătitul de ieri, unchiul Costache, ar zice azi nepotului său Milian tot aceleaşi cuvinte înţelepte ce i le ziceau şi lui acum o jumătate de veac bătrînii şi oamenii cuminţi.
A murit însă tînăr, neatins de noroiul cuminţeniei, bogat de năzuinţe, curat de gînd, dorind libertatea pentru dragostea ei şi iubind-o întocmai cum o iubim şi noi -nebunii de astăzi.
- Tovarăşi, descoperiţi-vă înaintea unchiului Costache!...
Ştiind ceaslovul, cum era pe vremea veche, mama avusese prilej să mai înveţe ceva franţuzeşte într-una din rarele şcoli ce începuseră să le întemeieze străinii în ţară.
Dar nu stătu mult. Mijloacele bunicăi nu erau mari, apoi mama nu era dintre copiii cei iubiţi şi alte fete cereau să fie date la şcoală.
262
Din copilăria şi tinereţea ei de fată, mama nu mi-a povestit nimic. Desigur, nu avea ce. Ţiţaia Dodo ridicase puţin vălul acestei vieţi limpezi.
în acest mijloc, în care biserica ţinea cea mai mare parte, loc pentru dragoste nu a fost. Apoi dragostea era lucru necuviincios pentru o fată mare. De aceea nici ea n-a iubit. în simţurile ei nedeşteptate şi prin stratul gros al prejudecăţilor nu a putut străbate cîntecul dulce, pătrunzător, cîntecul puternic al amorului.
Sau cine ştie, poate a iubit, cu o dragoste tăinuită în fundul inimii, cu un amor fără patimi, care se şterge cu vremea şi care-ţi lasă o amintire pe care o socoti ca cel mai dulce timp al tinereţii, cînd limpezi şi fără grijă, cîn-tînd melancolic, curgeau valurile vieţii.
Poate... Poate... Dar cine a străbătut în această inimă închisă ? Desigur nu tata, desigur nu noi !
Şi ţiţaia Dodo, mai vorbăreaţă, mai expansivă, ne spunea de dragostea unui boier care îi punea mamei portocale în copacii grădinii, în mijlocul iernii...
Mai spunea apoi de obrăznicia altora, care şedeau faţă în faţă cu grădina bunicăi. Mama avea obiceiul să se spele dimineaţa cu rouă. Tocmai cînd trebuia să sară peste un cerdac ca să intre in grădină, capul tinerilor se arăta la fereastră şi mama fugea ruşinoasă în casă...
Atîta tot din vremea tinereţii.
Cînd s-a măritat cu tata, nu l-a luat din dragoste. Făcea ca şi celelalte fete. Viitorul copiilor trebuia pe atuncea părinţii să-1 facă, şi ea se supuse voinţei bunicăi.
Tata s-a înţeles cu mama, nu cu fata. Om cuprins, proprietar de moşie, spătar, om de cancelarie, tot, în sfîrşit, ce ar putea face fericirea unei femei. Era mai bătrîn decît mama cu vreo 24 de ani. Dar cine se uită la asemenea lucruri ? Pe ţiţaia Luţa o luase moşul Dumitrache, care era cu cîţiva ani mai bătrîn decît bunica. Pesemne acest obicei era în familie.
Cît despre dragoste, un om serios nu trebuia să se gîn-dească la asemenea nimicuri.
Şi astfel mama deveni nevasta tatălui meu !...
Costache Milian se însurase pentru ca să sfîrşească odată. Era de patruzeci şi patru de ani, mama de douăzeci şi cinci.
263
Cu cîtva timp înainte avusese o boală grea. Singur, îngrijit de servitori, aproape mort, a gîndit la bunătăţile însurătoarei.
După boală şi-a pus în practică planul.
Dragoste, potrivire, aceleaşi năzuinţe, nimic nu i-au unit. Tata, veşnic ursuz, ruinat din pricina întreprinderilor fără socoteală, călare pe faliment, nu a adus în tovărăşia conjugală decît durere, necaz, grijă.
Prea mîndru pentru a-şi arăta starea, el căută să o mascheze printr-un lux silit, printr-o bunăstare închipuită. Şi această strâmtoare pe care nu şi-o mărturisea decît sieşi şi-o manifesta trăsnind, înjurând şi schingiuind moraliceşte pe această femeie care nimic nu-i greşise.
Cînd începui să-mi dau seama, mama de mult avea într-însa germenele ofticii care-i rodea plămînii. S-a măritat crezînd că va găsi liniştea şi a găsit iadul, necazul, moartea.
Tata a ucis-o.
Apoi veniră copiii, care uniră pe aceşti doi oameni pe care nimica nu-i unea.
Amorul necheltuit în o căsătorie nepotrivită îl revărsa ea asupra noastră, căutând jertfa pentru noi, neavînd nimica în vedere decît pe noi.
Niciodată însă nu-şi arăta această iubire. îi era teamă ca să ne mîngîie. Totdeauna părea cu noi rece, impunîn-du-ne respect prin rezerva ei. O singură dată nu şi-a dat ea drum slobod simţirilor sale, sărutîndu-ne, alintîndu-ne, mîngîindu-ne ca o mamă care îşi iubeşte copiii.
Prin somn o dată numai - eram mare acuma - am simţit buzele fierbinţi ale mamei pe obraz. Şi atâta tot.
în dragostea ei îmi făcea mult năduf. Socotind că nu voi putea să-mi stăpînesc paşii, totdeauna iii împiedeca cu dojenile sau sfaturile ei.
- Dinule, nu ieşi pe uliţă să nu te calce trăsurile sau să te muşte vreun dine turbat. Dinule, nu alerga cu zmeul ca să nu asuzi şi să răceşti.
în dorinţa ei de a mă creşte bine, nu mă lăsa să mă joc cu cine îmi plăcea, să fac ce-mi trăsnea prin mintea mea de copil, lucruri nevinovate sau foarte puţin vinovate.
Altfel, o sfîntă !...
Săracă, bolnavă, totul a fost pentru noi, pentru dînsa nimic. Din puţinul cit a avut ne-a adus acolo unde sîntem azi, şi cînd a murit, cea de pe urmă dorinţă i-a fost ca să i se aducă copiii.
Pentru mine avea năzuinţe fără fumuri : om cinstit care să-şi poată agonisi viaţa. Voia să mă facă spiţer.
Nu-i plăceau de loc apucăturile mele spre poezie, caracterul meu independent. Veşnic îmi spunea că de nu voi asculta-o, rău voi ajunge. Crescută în principii de supunere, tot supunerea mi-o predica şi mie.
- Dinule, nu te amesteca cu ceilalţi băieţi, cu feciorii celor bogaţi. Tu eşti sărac, fii ascultător şi vei ajunge departe.
Cînd se supăra, începea cu jale :
- Dinule, o mamă ai, cruţ-o, că nu mai are mult de trăit. Cînd nu vei mai avea-o, vei vedea ce mamă ai avut !
Atunci mă bufnea plînsul, mă agăţăm de rochiile ei, o rugam să nu vorbească de moarte.
Neajunsurile ce i le făceam nu le spunea nimănui, tot aşa cum neajunsurile căşunate de tata le ascundea în fundul cel mai adiînc al inimii, pentru ca mai la urmă, strîngîndu-se multe, să-i sfărâme trupul şi viaţa, întocmai cum puiul sfărâmă oul ce 1-a adăpostit.
Şi cu toate acestea, această femeie bună, această mamă iubitoare, această jertfă nevinovată mi-a rupt fără milă •penele năzuinţelor mele, a tăiat aripa gîndurilor, a ucis în faşe atâtea iluzii.
Bigotă. Oh ! despre aceasta pot spune fără mustrare de cuget că era. Pentru ce credea, nu ştia nici dînsa. Era însă destul că toată lumea crede, ca şi dînsa să creadă. Nu discuta asemenea lucruri. Erau prea sfinte !...
Şi cîte zile amare nu mi-a făcut cu credinţa ei ! închinare de două ori pe zi, duminica şi sărbătorile la biserică, spoveditul, împărtăşitul !...
La biserică trebuia să stau binişor, să nu mă mişc, să fac cruce cumsecade.
- Dar bine, Dinule, nu ţi-e ruşine să stai aşa la sfintele daruri, apoi la Evanghelie pare că erai la bal, îţi venea să joci !
- Dinule, nu sta cu coatele pe strană.
264
265
- Dinule, am să te urechesc dnd vei mai ieşi la anafura înaintea cucoanei Frăsiniţei.
Poate de ciuda şi de necazul mamei am început să nu mai cred.
Schingiuirea cea mai mare era la împărtăşit : mă punea să mă închin la toate icoanele împărăteşti, apoi în mijlocul bisericii ,să mă aplec, făcînd mătănii şi cerînd Iertare tuturor, îmi era grozav de ruşine.
Apoi pentru ce iertare ? Nu le făcusem nimic. Pe mulţi nici nu-i cunoşteam, cu alţii nu avusesem nimic a face.
în loc de mătănii şi de iertare, mă trînteam la pămînt de patru ori şi sfîrşeam această schingiuire ridicolă.
Acasă eram sigur de ocară. Scăpăm însă uşor, căci mă împărtăşisem şi nu mă putea mustra mult.
- Dinule, ai să mă omori, atîta îmi spunea.
Mai aveam şi altă parte de noroc. Acela de a da letur-ghiile popii. Parcă văd şi acuma ţidulele pe care mama scria : „Pomeneşte-i, doamne, în împărăţia cerurilor pe robii lui Dumnezeu" (urma numele robilor).
De multe ori, însă, îmi făceam socoteala următoare :
îmi dădea 50 de bani şi erau cinci nume de pomenit : mama, tata, surorile şi eu. Dinu Milian îşi lua ţărâleşte pomeneala popii, adică oprea zece bani, partea numelui lui, pentru halviţă.
De multe ori, însă, îmi era ruşine să tot trec veşnic printre boieri şi cucoane ca să ajung la altar. Atunci luam şi pentru cele patru nume tot eu liturghia.
Cînd m-a prins mama, mi-a adus aminte de exerciţiile lui Lenoveanu.
. Popa Alexandru m-a dat de gol, şi tocmai într-o zi cînd, din pricina unei discuţiuni filozofice, mama se supărase pe mine.
Citisem în Cicerone că porcul trebuie să aibă suflet. Mă pun la vorbă, la discuţie cu mama :
- Porcul are suflet, mamaie ?
- Ce vorbeşti prostii ? E păcat !...
- Dar Cicerone spune aşa, mamaie !
- Ce Cicerone ţi-oi da eu acuşi ! Ce ? la şcoală învăţaţi să vorbiţi contra religiei ? Auzi d-ta, porcul să aibă suflet !
Şi m-a dat afară.
Mai veni şi istoria halviţei mîncate pe seama popii, şi apoi dă doamne bine !...
Odată am dat foc maicii domnului !...
Mă luaseră la înviere. îmi plăcea să merg, căci era o emoţiune nouă pentru mine. Emoţiunea însă nu-mi tăia şi somnul. Aşa îndt, tocmai cînd Hristos înviase, în cîntecele popilor, mama lui de bucurie luase foc. Perdeaua atinsă de luminarea lui Dinu Milian începuse să arză.
Priveliştea era nostimă : flacăra ridicîndu-se în limbi uriaşe spre bolta bisericii, popa trăgînd bucăţi de perdea aprinsă şi casa lui Dumnezeu luminată de o lumină roşiatică, ce punea pe chipurile serioase ale sfinţilor culoarea beţivilor.
Cucoanele fugiseră speriate, crezînd că se aprinde biserica, mama, ruşinată de fapta mea, mă uitase, îndeletni-cindu-se cu stingerea.
înlemnisem cu luminarea în mînă, neştiind ce să fac şi ce-mi vor face.
Tata voia chiar coram ţopulo 1 să-mi arate d-lui!
Ca prin urechile acului am scăpat numai.
Eram iconoclast !...
Cap. VII NU SE POATE !...
Tata e mort pe masă.
Se fac pregătirile de înmormântare. Rochiile negre sînt gata. Mama, surorile, ţiţaia Dodo îmbrac hainele de jale. Dinu e însă lăsat la o parte. Lui nu-i trebuie haine negre. Un crep la pălărie e de ajuns. Uitaseră însă : Dinu nu avea ghete. De mult cereau de mîncare. Şi cum erau să mă
1 în public (lat.).
2"6
267
ir
ducă rupt la înmormântare ? Unchiul Mihalache este însărcinat ca să mi le cumpere. Mama, pe cînd plecam, a zis unchiului :
- Să i le alegi trainice, că parcă le rupe cu dinţii !...
- Trainice ! lasă pe unchiul !
Merserăm la un evreu din Tîrgul de sus şi acolo mi se alege ceva în adevăr trainic : o pereche de cizme cu carâmbii pînă la genunchi şi încă potcovite. Carîmbii ar fi mers ei, dar poteoveala !... La şcoală eram poreclit potcovar şi în minte mi se arăta toată priveliştea ridiculului cînd băieţii vor afla că sînt potcovit... De cînd căpătasem liniştea, graţie pumnului dat lui Maşotă, îmi trecuse cu totul gustul de a fi chinuit şi de a-mi cîştiga din nou prin puterea braţului dreptul liniştii. Şi pe timpul ochiului lui Maşotă, alte timpuri erau atunci. Aveam moralul trainic, mai trainic chiar decît cizmele cu care unchiul Mihalache voia să mă înzestreze. Atunci mă simţeam deopotrivă cu tovarăşii mei. Acum, însă, lucrurile se schimbaseră. Ştiam că sînt bursier, mă socoteam mai pe jos de ceilalţi băieţi, mai fără drepturi decît oricine... Băieţii trebuiau şi ei să cunoască starea mea. Fiecare din ei putea să-mi astupe gura, cum odată Maşotă voise să o facă.
- Taci, calicule ! avea dreptul să-mi zică - şi eu nu puteam să protestez.
Moralul mi-era zdruncinat, foarte zdruncinat. în lume nu există dreptul de a fi sărac. în şcoală nici atit. Acolo unde chiar prietenii îţi sîngerează inima şi unde duşmanii te sfarmă sub dispreţul lor.
Oh ! niciodată cizme cu potcoave, niciodată !
Strîmb din nas, zic că-s prea mici, prea strimte, prea largi. Toate sînt în zadar. Tot aceleaşi cizme, tot aceleaşi potcoave pretutindeni, în toate rafturile, în toate lăzile, în toate pachetele, în toate cutiile.
Un munte de cizme potcovite !... Potcoavele mă urmăresc ca năluca lui Banco !... Şi tot cerc, cerc, cerc la cizme pînă cînd, din toate părţile asediat cu cizme, bombardat cu potcoave, trebuie să capitulez, trebuie să mă potcovesc !...
Of ! sînt potcovit ! Mă preumblu prin prăvălie, lovesc în podele şi lugubru pentru mine sună potcoavele...
I        Părea că sînt o pisică potcovită cu nuci... Apoi veni tocmeala.
Negustorul, victorios că mi-a nimerit cizmele, cerea cincisprezece franci, unchiul nu dădea decît zece.
De aici ceartă, protestări, şoptiri la ureche, umilitoare, care ajungeau pînă la urechile lui Milian :
- E băiat sărac... dacă ar fi pentru mine.
- Iacă, pentru d-voastră pierd eu la ele patrusprezece franci.
' - Unsprezece. Băiat sărac, mă-sa văduvă, dacă ar fi
pentru mine !
Intervin eu în discuţiune :
- Treisprezece franci, să nu mai fie vorbă...
- Da „galanton" mai eşti !... Lasă că am să te spun mamei...
Plec fruntea, tac, mi-aduc aminte că sînt băiat sărac, că trebuie să fiu şi potcovit şi mulţumit... Tac, mai ales faţă cu unchiul Mihalache, pentru care aveam mult respect, puţină frică şi multă iubire.
în mintea mea însă înjghebam planuri ca să mă scap de afurisitele cizme... Vai ! mult am aşteptat ca să se rupă. Pînă cînd, deznădăjduit, nu am luat cuţitul şi le-am tăiat, nu am putut scăpa de ele.
Cînd mama a aflat că am luat cizmele cu un franc mai scump :
- Bine, bre, ai averile lui Iov - începu să-mi strige i    plîngînd - vrei pesemne ca să fur ca să te îmbrac ; lasă,
mă vei vedea în curînd ca şi tatu-tău pe masă !... £,      Plîng de necaz, vreau să-i spun pricina, să-i povestesc S    istoria cu potcoavele. Dînsa nu vrea nimica să asculte.
- Lasă, lasă, nu-ţi mai p... ochii. Ce, poate vrei ghete %,  de lac ? După ce le rupi ca cîinii. Cînd vei fi milionar, la
Icasa ta, îţi vei face cum vei pofti !... Ziua înmormântării sosi ploioasă, jalnică, urâtă. Şi cînd îţ    închid ochii, văd lumea adunată, prapurii, pornitul jalnic, l    mersul încet, popasurile, apoi plînsetul mamei, jalea suro-i    rilor, nepăsarea mea.
B Apoi un fapt mi se arată mai colorat, mai aproape, mai *    definit :
268
269
Ţiţaia Luţa ne ameninţase că în mijlocul stradei va veni să scuipe în faţa mortului. Tăcusem la această ameninţare, dar îmi promisesem, numai mie însumi, că nu voi lăsa să se insulte cadavrul tatei. Şi în minte mă închipuiam aţinînd drumul unei femei despletite, desperate, grozave.
Zadarnic eroism.
Nimeni nu a venit, nimeni nu a oprit mersul monoton al convoiului... Numai cînd am trecut printre ruinele de la Sf. Haralambie, mi s-a părut că ieşea cineva dintre dărâmături...
Şi apoi nimic, nimic afară de cîntecul popilor, sărutatul mortului, sunetul hîrleţelor şi bulgării care răsunau lovin-du-se de sicriu...
Şi pe cînd popii, în cîntecele lor monotone, îngropau pe tata, la tribunal, alţii îi îngropau starea la cîntecul lugubru al licitaţiei :
- Harici o dată !...
- De două !...
- Harici de trei ori...
Şi cînd ne-am întors nu mai eram în casa noastră, eram străini, aşteptînd momentul cînd să ne dea afară, cînd să părăsim pentru veşnicie adăpostul sub care ne născuse-răm şi în care tata murise !...
Mi-am pus negru la pălărie. Aceasta trebuia. Aşa făceau toţi colegii. Trebuiam dar să fiu în doliu. De a treia zi chiar m-am dus la şcoală. Băieţii vin să mă mîngîie.
De mult sînt însă mîngîiat. De ce ? Nu ştiu. Tata nu-mi lăsase aproape nici un gol în suflet. L-aş fi uitat, poate, dacă alte împrejurări nu mi l-ar fi amintit veşnic.
Printre străini auzeam :
- Sărmanul băiat ! E orfan, n-are tată !...
Mama întotdeauna amesteca pe tata în mustrările sale :
- Pesemne, Dinule, ai uitat că nu mai ai tată de eşti aşa obraznic.
- De ar trăi biet tatu-tău, cum s-ar mai scîrbi, bietul om.
- Bine că a murit, ca să nu te vază că ai ajuns un rău, un neascultător. Ar muri de a doua oară...
Profesorii iarăşi se întreceau ca să-mi amintească aceasta.
270
Mai ales don Bîrzoi. Cînd eram adus de urechi în canţe-larie, umărul drept i se ridica în sus, mîna stingă apuca barbişonul şi întotdeauna începea prin a-mi aminti de tata :
- Iarăşi, obraznicule ? Nu ştii poziţiunea d-tale ? Şi aici începea să devie solemn : Tata d-tale a murit, d-ta eşti ţinut degeaba în institut, şi în loc să fii sîrguincios şi cu purtare bună, un model, eşti dimpotrivă. Cînd vei mai face vreo necuviinţă, să ştii că am să spun portarului să nu te mai primească.
Tăceam, plecam capul. Eram băiat sărac !
Nu pricepeam multe, dar tot vedeam că este o deosebire între a avea şi a nu avea tată.
6  august 18...
Sînt la ţară. Amintirile prinse în zbor şi înfipte ca fluturii pe pluta naturalistului din nou le răscolesc.
Ideile vin mai slobode, mai curate. Pare că aerul cîm-piei le-a făcut mai gingaşe, mai drăgălaşe, celor jalnice dindu-le veşminte bătătoare la ochi şi mai vesele, celor fericite culoarea ştearsă a portretelor vechi şi iubite, care în suflet ne aduc doruri uitate şi trecute.
Fără să mai am grije de gura lumii, tolănit în iarba uriaşe din care abia mă văd, umbrit de frunzişjul copacilor, de pe dîmbul pe care şed, privesc la picioarele mele desfăşurîndu-se valea galbenă. Lanurile se apleacă la dră-gostirea vîntului. O nenumărată sumă de nuanţe, de la verdele închis pînă la galbenul aurului, mi se arată ochilor, pe cînd pe deasupra parcă pluteşte un abur. Răsturnat pe spate, din temniţa de verdeaţă în care sînt, privesc nemărginitul albastru al cerului, în care sus de tot, ca şi gîndul meu, văd plutind un vultur.
Şi încetul cu încetul mi se încheagă în minte părţile unei icoane din trecut, şi în liniştea cîmpiei se pune încă o boabă la lungile mătănii ale vieţii...
Şi apoi îmi vine să tac.
în letopiseţele vieţii mele, vine din nou o filă neagră, urîtă, scrisă cu lacrimi şi cu sînge, pe care aş voi-o mai bine să o rup decît să o dau pradă lumii, care va rîde de netrebnicia mea, va zîmbi ştiindu-mă umilit...
271
Liniştit, mulţumit de mine însumi, pare că mi-e greu să mai poruncesc amintirilor să joace din nou actul dramei deja uitate... Boierii însă aşteaptă, cucoanele sînt nerăbdătoare ; tuşeşte, Dinule, trage-ţi haina frumos, răţo-ieşte-te ca actorii cînd au de spus lucruri grozave şi începe...
„Tu eşti băiat sărac, Dinule, şi trebuie să asculţi..."
Intre mine şi portar e mare vrăjmăşie. Gestiune de concurenţă... Ca extern, sînt însărcinat să cumpăr din oraş pentru băieţi. Biţiki, băcanul din colţul stradei Muzelor, numai el poate spune cîţi cîrnaţi, cîtă halva, cîte cofeturi, cîte smochine i-am cumpărat. Portarul, însă, şi el vindea tot aceleaşi lucruri. De aici cearta, duşmănia noastră. Să refuz pe băieţi nu puteam, şi cu toată frica tot făceam, fără de voia mea, concurenţă cerberului şcoalei. Am prile-jit chiar şi lupte în care aveam primejdiosul rol al fierului dintre nicovală şi ciocan. Cînd portarul bănuia că sînt cu corpus delicii pe mine, nu voia să-mi dea drumul, vroia să mă ducă în canţelarie. Băieţii săreau să mă scoată. Ei trăgeau de o parte, portarul de alta şi din toate ieşeam cu vreo mînecă ruptă şi cu mustrările lui Mustaţă-Roşie, care, în lipsă de dovezi vădite, se mărginea numai la ameninţări.
- Domnule Milian, d-ta faci neorînduieli. Ia bine seama, îţi ştii poziţiunea. Nu se poate să aduci nimic în şcoală.
Şi la toate protestările mele că portarul spune minciuni, Mustaţă-Roşie se mărginea ca să-mi repete :
- Nu se poate, nu se poate, portarul nu minte.
Căzui însă jertfa purtătorului de chei. Şi încă jertfă nevinovată.
Era în recreaţia cea mare. După obicei, băieţii se îngrămădiseră la uşa sălii, privind din dosul sticlelor opace chipurile care veneau şi se duceau pe scară. Stăteam şi eu acolo. Uşa se deschise şi văzui trecînd nişte cucoane în canţelaria cea mare. Cineva a strigat tare o necuviinţă...
Scandal !  Cercetare !...
Şi Dinu Milian este denunţat ca autorul faptului. Portarul îsi răzbunase.
Mustaţă-Roşie mă cheamă. Cînd am intrat mi se tăiau picioarele. Din perete portretele bacalaureaţilor păreau că-mi scot limba...
- Purtarea d-tale, domnule Milian, e nesuferită. Ia-ţi cărţile şi te du acasă...
Nu mai întreb cînd să viu. Acum ştiam ce va să zică aceasta...
- Dar de ce ? Nu am făcut nimic.
- Bine, bine. Mergi acasă. Nu se poate...
Plîng, mă rog, mă dezvinovăţesc că nici nu ştiu ce am făcut.
Zadarnice toate.
- Ia-ţi, domnule, cărţile şi du-te acasă, îmi spuse aspru directorul, şi apoi iarăşi un aspru şi prelungit : Nu se poate, domnule !...
Voiesc să mai încerc rugămintele. Directorul, însă, supărat, se scoală, îşi ia pălăria şi pleacă. Trebuie să ies şi eu, căci mă tem să nu fiu învinovăţit că am furat ceva.
Dar unde să merg ? Ce să fac ? La cine să cer iertare, o vorbă bună, o mîngîiere ?... Să plec acasă ? Niciodată !... Ocara mamei, plînsetele ei, rugămintele rudelor ca să mă reprimească, iarăşi scandal, învinovăţiri, ocări !... îmi venea să mă duc mai bine în lumea toată decît să mai dau ochi cu mama.
Şi cu toate acestea eram mişel, mi-era frică de necunoscut...
Neştiind în ce parte să apuc, am rămas încremenit pe loc, lingă fereastră, cu obrazul, între mîini, plîngînd. Ce minute grozave ! Băieţii ieşeau şi intrau. Fiecare mă privea.
Dispreţul şi nepăsarea citeam în ochii tuturor. Profesorii se uitau lung la mine, fără interes, străinii întrebau pe portar de ce plîng. Şi acesta rîdea mulţumit în sine, strigîn-du-mi din cînd în cînd drept mîngîiere :
- De ! De ce nu te astîmperi ?
Sună clopoţelul de masă, de repetitoare, şi eu tot pironit stau acolo. Minutele treceau ca ceasurile, ceasurile ca anii. La fiecare deschidere de uşă, la fiecare soîrţîitură de cizmă, tresăream. Mă temeam ca în ochii mei să nu se arate ochii directorului. M-ar fi putut goni din culcuşul
272
273
meu ca pe un dine, căci a lui era casa şi fără de voia lui nu puteam sta în ea. Putea să mă gonească cu servitorii...
Fereastra lîngă care stăteam era dintr-un mozaic de sticle deosebite. în dreptul privirii mele e o sticlă albastră. Prin ea văd curtea, lumea din afară. Ce fericite păreau toate în această lumină albastră ! Şi ce negru-mi era sufletul, faţă de această fericire optică !...
Minutul grozav însă sosi. Mustaţă-Roşie e înaintea mea. Dejunase liniştit acasă, între nevastă şi copii. Eu nu mîn-casem nimic de dimineaţă...
- Iarăşi aici ? Nu ţi-am spus să pleci ?...
Iarăşi plînsete, iarăşi rugăminte ! Mă tîrăsc la picioa-rele-i, îi spun că am greşit şi eu sînt vinovatul !
îi ud mîinile cu lacrimi, îl rog. Nu mai puteam vorbi, horcăiam.
Apoi nu mai ştiu nimica. Mi se pusese pe ochi un văl... Ameţisem.
Cînd m-am deşteptat eram în odaia portarului. Mustaţă-Roşie era în uşă.
- Mergi în clasă. De astă dată te iert. Dar dacă mai faci vreodată, totul e sfîrşit.
Ca un dine pe care l-ai bătut, dar care tot se gudură, trecui pe lîngă director, mulţumindu-i mai mult prin sunete decît prin vorbe, îmi luai cărţile şi mă dusei în clasă.
Cînd mă văzură băieţii crezură că-s bolnav. Acasă mama era convinsă că am un început de gălbinare. Nu am spus nimica nimănuia, nici mamei, nici surorilor. Numai cînd m-am pus în pat, mă năbuşi plînsetul ca un nebun, gîndind la ticăloşia mea.
De ce sînt bun pe lume ? Pentru ce m-am născut ? Unde este dreptatea cînd eşti pedepsit fără vină ? Apoi mă văzui umilit înaintea tuturor, a acelora de jos, a acdora de sus, a acelora deopotrivă cu mine. Mă simţeam mişel, ticălos.
Apoi planuri de răzbunare ! Să dau foc şcoalei, să las cartea şi să mă fac orice s-ar întîmpla !...
Noaptea am avut visuri grozave :
O pajură uriaşă pare că plutea în văzduh. Văzîndu-mă, ea încet, majestos se îndrepta spre mine. Pajura se pre-
274
făcuse în om. Era gata să intre în casă. Fug să mă ascund în fundul subpatului. Deodată însă sînt faţă în faţă cu boiarul grozav, îmbrăcat în negru, cu ochiul aspru. Murisem de frică. îl rugam să mă ierte. La lacrimile mele însă nu răspunde. Se face din ce în ce mai mare, mai grozav. Şi mă coprinde, tot mă coprinde ca o lipitoare uriaşă, sugîn-du-mă, sorbindu-rnă...
Mă rog. Dar un glas pare că ieşea de pretutindeni, un glas care-mi spunea :
- Nu-se-poate !...
Dihania m-a lăsat. Se prefăcuse din nou în boierul cel îmbrăcat în negru.
- Fii cuminte, ascultă de mama şi de dascăli. Altă dată nu mai scapi !...
Şi vedenia dispăru la aceste cuvinte. Ţip, mă trezesc.
Tăcută şi melancolică mă privea luna prin fereastră, luminând păretele cu o aureolă argintie !
Cap. VIII
HURIILE LUI LAPOVIŢA
Mama însă nu putea şi nu voia să trăiască în alte case decît acele în care fusese nevasta lui Costache Milian. Cu zestrea-i reuşi să cumpere casele, să-şi facă din ele un mijloc de trai. Din odăile servitorilor de la poartă voia să facă case de locuit, unde să şază, şi pe cele de sus să le dea cu chirie. A împrumutat bani, a muncit, a făcut ceea ce voise...
Casele sînt gata. Odăile par tot aceleaşi, aceleaşi mobile, aceleaşi cadre, tot în sfîrşit aceleaşi lucruri care-ţi amintesc copilăria şi întîile amintiri !...
Trăisem cîteva luni fericit în mijlocul muncitorilor, pă-rîndu-mi rău că nu sînt şi eu liber ca dînşii, nu lănţuit de
275
lecţiunile de a doua zi, de dascăli, de pedagogi, de Bîrzoi, de Mustaţă-Roşie.
Prin lumea lor pare că alt ideal de viaţă căpătasem...
Anul al cincilea.
Toate clasele goale, grădina goală, refectoriul gol. E trist.
Corig. Nu ştiu. Corig de a doua oară. Ies în sfîrşit. Profesorii pare că se uită chiorîş la mine. Mustaţă-Roşie de-abia răspunde salutărilor mele. Ce o fi ?
Don Bîrzoi mă opreşte în drum :
- Milian, ai fost la direcţiune ca să te prezinţi ?...
- Aud, don Bîrzoi ?
- ...La direcţiune ca să te prezinţi.
- Să mă prezint ? Fac ochii mari, casc gura. Nu pricep... Nu, n-am fost.
Don Bîrzoi îşi apucă bărbişonul, ridică umărul drept şi începe sentenţios :
- Apoi nu ştii că fiecare elev trebuie să se prezinte directorului la începutul anului ? Aceasta este cuviincios. Mai ales d-ta. Eşti elev vechi !
Buna-cuviinţă ! Mai ales eu ! Elev vechi. Nu pricep. Pentru ca să nu par prea prost, mă prefac a înţelege.
- A... ha, la direcţie... am uitat...
Don Bîrzoi se îndepărtează bucuros că m-a făcut să pricep.
Mă îndrept spre cancelarie. îmi bate inima intrînd. Mustaţă-Roşie stă la biroul din fund şi se uită la mine, între-bîndu-mă din ochi ce caut...
Ce să-i spun ? Cum să încep ? Mă tem să înaintez. Mă tem să dau înapoi... Directorul mă priveşte lung, apoi mă întreabă ce poftesc ?
- Ce poftesc ?
- Da...
- Nimic...
- Apoi atunci de ce intri aici şi stai holbat la mine ?
- De ce ? Apoi de... Don Bîrzoi... am venit... ca să... să văd...
- Mulţumesc, zise zîmbind Mustaţă-Roşie.
- Ca să mă prezint...
276
- Ce prezintare, domnule Milian. Pesemne nu ţi-e bine. Du-te la infirmerie... Hai ! hai ! şi directorul mă luă binişor de mînă şi mă dădu pe mîna Cloanţei, madama de la infirmerie.
- Pune-i nişte comprese la cap, zise directorul plecînd. Acum altă belea. Sănătos şi în îngrijirea Cloanţei! Era
de ajuns să-i vezi ciontii şi nasul ca să iei lumea în cap. îmi dăduse nişte doctorii de vărsat şi tot îmi striga :
- Scuipke, scuipke, domnule.
Acum mi-era rău de-a binele, mă durea stomacul...
Scap de sub ochii Cloanţei, mă reped pe scară ca un nebun, sărind cîte zece trepte... Iarăşi nas în nas cu Mustaţă-Roşie.
- Acum ţi-e bine, domnule Milian ?...
- Mai bine !...
Aveam de gînd să protestez contra părerii că eram bolnav.
Mă temeam însă ca să nu mă trimită iarăşi pe mîna Cloanţei. Cînd doi zic că eşti nebun, oricît ai striga, tot nebun rămîi.
Acuma însă sînt băiat mare. în secţia a Il-a de liceu ! învăţam greceşte, latineşte. Eram în sfîrşit aproape superior.
La nemţeşte vreo lună şi mai bine nu am avut profesor. Ni se tot spunea că vine, vine şi tot nu sosea. A sosit. Un neamţ înalt de nu se mai sfîrşea, subţire, cu nişte picioare aşa de lungi că puteam trece printre ele, ca altădată corăbiile pe sub colosul de la Rodos. Părul îi era adus pe tîmple şi-1 chema încă şi Agrisch. Nu ştia romîneşte, noi nu ştiam nemţeşte. Clasul lui era mai rău decît în iad. Banca din fund lătra, a doua miorlăia, a treia fluiera, a patra scotea toate sunetele. în fiecare săptămînă ni se dădea cîte o temă. De la începutul clasului începeam precu-peţitul. El ne dădea zece rînduri, noi nu voiam decît cinci. Lătrat, miorlăit, scandal. El mai lasă, noi mai lăsam. Cînd suna clopoţelul ovaţiunea ajungea la culme, tremura institutul de zbieretele noastre.
La examen eram să-i facem ruşinea. Văzînd că nu ştim nimica, el ne dăduse la fiecare cîte un paragraf de învăţat.
277
Tocmai pe mine, însă, mă întrebă altceva... Sînt indignat. Noroc însă că ştiam puţinei de prin clasele primare. Socot că mă prigoneşte şi de faţă cu toată lumea, ou boierii serioşi, cu cucoanele îngrijite, cu delegaţii, cu directorul, îi spun :
- Nu-i paragraful meu acesta, caută la capitolul 35, partea a doua : Die Frau des Schusters ist unsere Base. Boierii holbează ochii, cucoanele pun nasul în pămînt, directorul se face că nu aude, băieţii se ghiontesc rîzînd.
- Tradu unde-ţi spun, zise roşu neamţul.
Traduc şi ştiu bine. Cinstea neamţului şi a şcoalei e salvată. Colegii m-au dus în triumf în clas.
Băieţii încep însă a avea veleităţi artistice. Voiau să dea reprezentaţiuni teatrale. Pe mine căzuse greul cumpărăturilor. Trebuiau decoruri, costume. Mijlocul de a introduce pînza trebuincioasă era acesta : mă înfăşuram peste toată burta cu marfă de păream că sînt îngreunat. In acest chip scăpăm de supravegherea portarului. Cînd intram în clas, scoteau de pe mine cîte treizeci de coţi de pînză. în toate recreaţiile repetiţie, apoi repetiţia generală şi Jianul avu cel dintîi onorurile scenei, jucat cu decoruri vopsite de noi, cu o cortină care nu era decît o perdea. Reprezentaţia s-a făcut fără ştirea directorului. Biletele s-au împărţit numai persoanelor sigure. După Jianul veni Nunta ţărănească. De obicei teatrul se făcea sîmbăta seara. Nu plecasem acasă, căci şi eu aveam un rol - rolul lui Frunză.
Sunase de masă. în „sala de reprezentaţie" rămăsesem singur, repetînid rolul între culise. Mă vopsisem frumos şi purtam nişte mustăţi lungi de lînă cenuşie, lipite cu cocă. Mă înţepeneam în aşteptarea sosirii elevilor...
Uşa se deschide. Mă uit pe o gaură. E Mustaţă-Roşie. Se uită minunat la cortină, la băncile puse la rînd ca pentru spectacol, la pereţii găuriţi. Mă tupilesc în fundul cel mai întunecos. Mă încurc însă de un scaun, dau o puşcă de lemn jos. Hodoronc ! Tronc ! Plosc ! Mustaţă-Roşie deschide cortina şi intră pe scenă. Sînt faţă în faţă cu dînsul. Tremur. Dar el nu mă cunoaşte dintîi, cu vopseaua şi mustăţile mele. Mă ia lîngă lampă şi se uită bine la mine.
- Aha ! domnul Milian. Sînteţi actor d-voastră. Ian poftim căraţi-vă acasă.
Voi să mă rog să mă lase, căci nu facem nici un rău, nu stricam nimica, nu pierdeam timpul, căci totul se făcea în recreaţie...
- Nu se poate ! Nu se poate. Du-te acasă. D-ta nu ai voie să stai în internat după sfîrşitul cursurilor.
Smulg mustăţile, îmi iau paltonul şi mă fac că plec.
Am rămas, însă, ca să spun băieţilor întâmplarea. Nu vor să amine reprezentaţia. Luminările se aprind, se introduce lumea în sală, se închide uşa şi se ridică cortina.
Sînt în scenă. Spun rolul. Cineva bate la uşe. Luminările se sting. Se aude din nou bătaie. Apoi un glas :
- Deschideţi, domnilor !...
Actorii dispar după cortină, publicul e plin de spaimă, în sfîrşit uşa se deschide. Mustaţă-Roşie intră dimpreună cu don Bîrzoi. Toţi se aruncă spre uşe profitînd de întuneric. Deschid fereastra, sar în grădină şi de acolo, cum eram deghizat, peste garduri acasă.
Printre ruinele teatrului s-au găsit şi s-au confiscat : O jiletcă de catifea, o pereche de călţuni de vînat şi o căciulă ruptă de astrahan. Nimeni nu reclamase dreptul de proprietate asupra lor... Erau ale mele.
Cu băieţii trăiesc bine. Le fac o mulţime de serviciuri, le vînd dicţionarele, aşa că trebuie să-mi fie recunoscători. Cînd se plănuieşte vreo revoluţie, ei singuri mă trimit acasă. Mă fac galben, iau aerul de mort şi mă prezint în canţelarie cerîndu-mi voie acasă. Cînd Milian e bolnav, se ştie că trebuie să se întîmple ceva. Sufer însă de această bunătate a colegilor. E o înjosire pentru mine. Şi totuşi trebuie să o primesc, căci altfel ştiu ce mă aşteaptă. Nu uitasem cuvintele lui Mustaţă-Roşie : „Te iert, dar dacă vei mai face altă dată, s-a sfîrşit..."
Aveam însă doi duşmani.
Unul Meodor, într-o ceartă, ca cea de pe urmă sfidare îmi strigase : „Taci, calicule 1" De atunci o ură neîmpăcată ne despărţea.
Celalt era Lapoviţă. Cu dînsul am avut mai multe bătăi. Duel insă în toată forma. După „insultă", întregul clas pleca în galerie şi acolo, făcînd cerc în jurul nostru, lupta începea. Ne luam la luptă dreaptă, fără drept de a
278
279
ne pune piedică. Ne strângeam, ne buşeam, ne dădeam pumni, sîngerîndu-ne, învineţindu-ne ochii, sărind în sus ca doi cocoşi.
- Iţi mai trebuie ?
- Dar ţie ?
- Dar ţie ?
Şi astfel ne despărţeam pentru a căuta în curînd alt prilej de duel. Acasă, spuneam mamei că m-am lovit.
Duelul dintre colegi nu îndestulează îndeajuns războinicul avânt al băieţilor. Ei visează mai mult ceva : un război între clase, o luptă obştească a şcoalei. Miga era cel mai plin de foc. De la dînsul veni chiar cauza conflictului : intrase în secţia treia fără să fi bătut la uşe şi superiorii îl dăduseră afară cu ghionturi, cu picioare, dîndu-i cu huideo. Aceasta se consideră ca o insultă adusă clasei întregi. A doua zi toţi cei din clasa treia fură daţi afară cu acelaşi alai.
Războiul era declarat. Ostilităţile începură, cînd ne veniră propuneri de pace : clasa a doua întreagă să vie în clasa a treia şi acolo Nalbă şi cu Miga, cei doi campioni ai claselor, să se împace coram populo, în faţa oştirilor beligerante.
Intrăm în secţia a treia. Miga cavalereşte înaintează spre Nalbă, întinzîndu-i mîna. Acesta însă drept răspuns îl ia în palme, îl trânteşte la pămînt. Toate aceste făcute cit ai clipi din ochi. Protestăm contra acestei curse, dar ne retragem lăsând pe Miga în mîinile duşmanilor. Cînd i-au dat drumul avea părul vîlvoi. Am strigat, am protestat, am făcut gură. Miga însă a rămas bătut. Pentru a nu jigni amorul, nostru propriu, botezasem această întâmplare : retragerea celor douăzeci.
Pe la sfîrşitul anului mă împăcasem cu Lapoviţă.
Ba eram chiar prieteni buni. Voia să merg cu dînsul la ţară în vacanţie.
Cu ce culori vii nu-mi zugrăvea el petrecerile ce le vom face în braţele firii şi ale dragostei ! Mai ales dragostea mă ademenea. închipuirea mea era însetată să guste tot
farmecul ce auzisem că există în plăcerile amorului. îmi venea chiar pofta să fac versuri la fete. La slujnicele din casă mă uitam cu ochii lacomi, privindu-le pieptul lor bogat, formele lor aţâţătoare. Cînd eram lângă o femeie părea că toţi fiorii îmi treceau prin trup. Nu era frumuseţe, pentru mine. Dinaintea femeiescului se trezeau simţurile mele. O cucoană de multe ori mă lua la circ. lingă dînsa, aproape de corpul ei cald, de multe ori idei comedioase îmi veneau prin minte. Şi cucoana avea peste patruzeci ani. Mi se pare însă că nici ea nu avea gînduri bune. Cînd mi-aduc aminte roşesc de toate acestea !
Lapoviţă-mi zugrăvea moşia tatu-său ca raiul lui Maho-med, cu hurii cu tot. Cum dar nu era să doresc ţara unde era să am libertate, linişte, cai de călărit, iazuri de scăldat, păduri pentru vânătoare, bărci pentru preumblat pe apă, femei de sărutat ?...
Greul însă era mama. Nu voia în ruptul capului să îşi lase puiul de sub aripă. Un zodier îi spusese că trebuie să mă feresc de apă şi de cal. Tocmai caii şi apa ştia că eram să am pe acolo. De aci toată pricina hotărîrii sale de a nu lăsa pe Dinu de lângă ea. Dar nici eu nu o slăbeam cu rugămintele :
- Mamaie, aşa-i că o să mă laşi la ţară ?...
Aşa azi, aşa mîine, aşa seara, aşa dimineaţa, pînă cînd într-o zi, după o nouă rugăminte o lui Lapoviţă, hotărîrea mamei fu strămutată : mă lasă să plec la ţară, dar sub con-diţiunea că nu voi călări şi nu mă voi scălda, şi dacă nu voi rămânea corigent.
După examen pornirăm. De bună-credinţă eram că trecusem bine. Mama mi-a pus în geamantan albiturile trebuincioase, mi-a făcut o pereche de haine noi, mi-a prefăcut nişte pantaloni vechi ai tatei şi aşa înzestrat şi împopoţonat, după mai multe discursuri cum să mă port „în casă străină", să nu mă scald, să nu mă sui pe cal, să fiu cuminte, mi-a dat drumul.
La ţară nu fusesem de demult, de cînd trăia tata.
Pare că eram altul cînd la Hotelul Vanghelie văzui că mă aşteaptă brişcă cu trei cai a lui Lapoviţă...
Strada găunoasă a Palatului, Lipovinimea, Nicolina, Bahluiul, toate trecură ca o clipeală. Dinainte-ne se deschi-
280
281
de şesul verde al Frumoasei, încununat cu dealul Cetăţuii, din vîrful căruia se văd ruinele cetăţii privind în jos crucea de pe mormântul lui Ferenţ. Mai încolo, dealul Repedei verde şi apoi - unindu-se cu cerul albastru ca şi dînsul -Bordea, cu pletele-i lungi de copaci bătrîni. Costişele par nişte lăghicere tărcate felurit, de la verde la galben, de la albastrul păşunelor, unde cicoarea domneşte, la negrul arăturilor proaspete. Fîntînile cu cumpenele lor înalte, ţărancele mergînd la tîrg cu papucii în mînă şi coşul pe spinare, satele păcătoase, copiii care ne priveau cu mirare, circiuma cu chipul negustorului încadrat în fereastră, carele dinaintea uşii - toate adine mă mişcă...
La Şanta adăpăm caii. Citisem povestea Şantei.
O casă ca toate casele. O circiumă în mijlocul câmpului, în minte îmi vin Codreanu, Şanta, fratele ei.
Pare că văd urmele gloanţelor pe păreţii casei. închipuiri toate aceste. Lîngă fîntînă o baltă verde. Pe deasupra ei o mulţime de fluturi, care de care mai frumoşi, un adevărat roi de fluturi. Trebuie să fie sufletul poteraşilor morţi, al acelora ucişi de haiduci. în mijloc, o pereche nu făcuseră decît un singur trup. Codreanul şi Şanta, îmi ziceam eu, pe cînd biciul vizitiului pocnise şi pe şoseaua lucie aluneca uruind trăsura.
Sîntem la ţară.
Huriile lui Lapoviţă pieriseră. Din ştrengarul bun de gură la şcoală, el se prefăcuse într-un băiat fricos, tot aşa de prost în ale femeilor ca şi mine.
Mă păcălise infamul. Tot haremul de care îmi vorbise era alcătuit din o babă, o ţigăncuşă urâtă, fata bucătarului şi o fată din casă. Iată tot ce aveam înaintea mea. Ca nişte oameni practici, lăsarăm dragostea la o parte, căci ne vedeam cu totul nedestoinici. Romanele nu-mi folosiseră nimic. La o declaraţiune de amor, în care îngerii se amestecau cu dama sufletului meu, ţigăncuşă fugi la bucătărie să spună că „cuconaşul cel nou" a înnebunit ! Fata din casă, atacată, ne ameninţă că ne va spune cucoanei dacă nu-i vom da pace. Desigur alta era limba amorului. începui să nu mai am încredere în romane...
în locul dragostei, cîmpii ai noştri erau. De la Unceşti la Chihoia, de la Chihoia la Bîcu. Veşnic călare, veşnic în
282
apă. Uitasem şi pe zodier şi profeţia lor şi vorbele mamei. La trier alături cu muncitorii, pe clăile de paie, la prins peşte în baltă cu pescarii.
Apoi am început a colinda pe la neamurile lui Lapoviţă. Aici noi petreceri ne aşteptau. Casele uneori erau pline de mosafiri, şi ce dulce era somnul jos la pămînt, pe saltele de paie, sau numai pe paturi, pe cînd de jur împrejurul odăii, pe divanuri, dormeau boiarii. Stânele ades ne primeau, neavînd unde dormi. Printre caşuri, printre hîrzoabe, strecurători, printre hîrdaie, buciume, piei netăbăcite, printre ghiebele ciobanilor colonizate şi cîinii neîmblînziţi ai stînei, de cîte ori nu ne-am culcat...
Sîntem feciorii lui Lapoviţă şi uşile toate se deschideau.
Acolo cîte tipuri nu am văzut ? Paraziţi ai boiarii or, lipitori de-ai ţăranilor, pierde-vară care rătăcesc de la moşie la moşie, trăind de azi pe mâine, fără grijă şi în veci veseli.
Apoi duduile de măritat, sindrofiile şi balurile de la ţară, la cîntecul tarafului de lăutari ţigani, care merg de la bâlci la bâlci şi la a căror nume un întreg district se închină.
i
O scrisoare însă mă ajunge prin locurile pe unde rătăceam. E de la mama. Singura care mi-a scris-o. Mă cheamă să mă întorc. Rămăsesem corigent la cinci obiecte ! Scîrbit, mi-am luat rămas bun de la ţară şi trecînd din" nou pe lîngă Şanta, pe lîngă Frumoasa, scoborînd dealul Bordei şi al Repedei, nu mi se păreau aşa de frumoase precum mi se păruseră mai înainte.
Cînd m-a văzut mama era cît p-aoi să mă bată.
- Auzi tu, măgarule, să-mi spui braşoave, că ai trecut clasa, să-ţi baţi joc de mine. Dar dacă rămîi repetent, aşa-i că te dau afară ? Lasă că te-oi trimite şi eu la Academie, cu băieţii de ţigan.
Apoi, după ce mi-a cercetat starea de plîns a îmbrăcămintei :
- Haine sînt astea ? Erau nouă-nouţe şi acum sînt numai zdrenţe. Aşa îmi trebuie mie dacă mă iau după capul nebunilor. Lasă că-1 voi vedea eu pe Lapoviţă al tău.
v
Am plecat fruntea şi mi-am luat din nou cărţile !
283
Cap. IX
ÎNTÎIA IDILA
întîia dragoste ? Nu. E prea mult. întîia trezire a simţurilor, întîia năzuinţă către necunoscutul dragostei. Asta da. Căci deşi copil încă, închipuirea-mi era înflăcărată de farmecul amorului din romane, pe care-1 sorbisem din nenumăratele cărţi care alcătuiau biblioteca tatei.
Simţurile pervertite prin citire erau încă şi mai mult stricate de către colegii care îmi arătau dragostea sub prizma unei poezii mincinoase, ca o plăcere pe lingă care visurile lui Maximilian din Monte-Cristo, cînd lua haşişul, sînt banalităţi !
Firea mea stricată în mijlocul stricat în care trăiam dorea femeia cu toate îmbătările ei, voluptoasă, un monstru de iubire.
Deşteptate prea de timpuriu, simţurile se răzvrăteau în mine, cerînd libertate şi îndestulare. Sub înrâurirea lor, de cîte ori în visurile mele nu înjghebam o lume întreagă de corupţiune, în care să mă tolănesc întocmai ca un grăsun în tăul puturos al mlaştinilor.
O chema Lucreţia. Nu avea nici un punct de asemănare cu vestita Lucreţia din antichitatea romană. Doamne fereşte ! Dimpotrivă încă.
Era fata chiriaşului nostru şi asupra ei, întocmai ca şi asupră-mi, suflase vîntul stricat al moravurilor şcolare. Nu era urîtă, chipul puţin şters, părul zbârlit şi nebunatic, trăsurile 1 puţin ascuţite şi în fundul unor orbite adînci, înconjurate de un cerc vînăt, nişte ochi negri, vii, pătrunzători, a cărora căutătură nu o puteai suferi.
Un ocean ne despărţea. Dînsa era de o semeţie şi o obrăznicie, care contrasta în mod puternic cu stîngăcia mea, vecină cu prostia cînd mă aflam în faţa unei femei ; din spînzuratul de la şcoală, deveneam atuncea ruşinosul cel
1 Trăsăturile.
mai caraghios, care roşea, se încurca şi nu putea răspunde nici măcar la ce îl întrebau cucoanele. Aveam aproape aceeaşi vîrstă.
Lucreţia, fireşte, începuse să viziteze pe surorile mele. Pe cuvînt că-s încă mic, de multe ori eram îngăduit în jocul fetelor.
Mă deprinsesem chiar în această atmosferă de fuste. Chiar plângeam cînd eram dat afară.
La întîia vedere, semeţia Lucreţiei mă făcu să sufăr. A început să se uite ţintă la mine. Ruşinat, plec ochii. Voiesc însă să-mi fac curaj, să-i ridic, simţ însă că doi ochi pătrunzători mă stăpânesc cu privirea. îi ridic din nou şi din nou îi plec. Mă jur însă că aceasta va fi pentru cea din urmă dată. Pînă la sfârşitul partidei de fante, ce jucam împreună, mi-am călcat jurământul mai bine de zece ori.
Cînd am sfîrşit fantele, ajunseserăm departe... foarte departe. Sub tainica întunecime a nopţii de sub masă, norocul a întâlnit picioarele noastre. Crezînd că e o întîmplare, mi-am tras piciorul. Apăsarea însă era atît de dulce, atât de caldă, atît de vorbitoare... Molcom, supus, fără să facă vreo mişcare, piciorul meu a stat sub piciorul Lucreţiei pînă la sfârşitul jocului. Numai obrazul mi se înroşise de plăcere, de iubire. La fiecare apăsare un fior trecea prin trupul meu, fior dulce, cald, plin de plăceri necunoscute... Ca să nu-mi dau pe faţă emoţiunea, nu aveam curajul să caut în ochii ei, nici să ridic privirea asupra celorlalţi. Nu mă mişcăm de frică ca această căldură, care se ducea ca un fior în trupul meu, căldura piciorului Lucreţiei, să mi se risipească.
Ea parcă nu ştia nimic, parcă nu se petrecea nimica între mine şi dînsa, ceva care-ţi urcă sângele în cap şi inima o face să bată mai puternic. Ea râdea, sărea pe scaun, cânta, vorbea. Şi eu, eu eram sub iadul plăcut al piciorului ei.
La plecare, mîinile noastre s-au strîns în chip deosebit. Părea că un curent electric din trupul ei a trecut în al meu, oprindu-se Ia inimă şi făcînd-o să bată cu putere. De astă dată ochii noştri se întâlniră. Oh ! cît de ciudat ardeau în fundul orbitelor ochii săi negri - două bucăţi de jăratic în fundul unui cămin negru.
284
285
Noaptea am avut-o neliniştită, plină de nălucirile dragostei, plină de planuri îndrăzneţe pentru ca să o am pe Lucrcţia a mea, a mea numai ; o noapte viţioasă şi plină dc orgiile închipuirii...
A doua zi cînd m-am sculat eram galben ca turta de ceară. Voind să plec la şcoală şi sărutînd mîna mamei, ca să-mi spună obişnuitul „lecţii ştiute şi fii cuminte", dînsa s-a speriat de gălbeneala mea.
La aritmetică Lenoveanu mi-a tras două picioare !
A doua duminică ne-am văzut iarăşi.
Printre jocurile fetelor, mi-a putut strecura în mînă un bileţel. Dispar din mijlocul fetelor şi mă duc să citesc scrisoarea de amor. Era scrisă în franţuzeşte :
„]e vous aime. M'aimez-vous ?" 1
Atît tot, două cuvinte. Ele însă spun atîta... La această declaraţiune categorică ce să răspund ? Cer timp pentru gîndire. Aşa citisem în romanuri că fac cavalerii îmbrăcaţi în zale şi fetele îmbrăcate în catifea şi care purtau culoarea cavalerului lor.
Mă gîndesc, mă sfătuiesc cu amintirile, cu romanele, cu poeziile. Iau condei, hîrtie, cerneală şi dicţionarul, ca să-i răspund tot franţuzeşte. Pun condeiul pe hîrtie dar toate ideile pieriseră, toate declaraţiunile învăţate pe dinafară dispăruseră din mintea mea, care rămăsese goală, goală de părea că aud cum fluieră vîntul prin ea. Ce e de făcut ? Muncesc gîndul, schimb peniţa, rup hîrtia pe care nici o idee nu voieşte să se întrupeze. Mă văd prost, idiot, dobitoc, în deznădăjduire de-abia pot compune aceste rînduri :
„Mademoiselle Lucrece ! ]e vous respecte, mais )e ne vous aime pas encore 2,
Dinu Milian."
Am pus apoi scrisoarea în mîna Lucreţiei. Cînd a citit-o sub masă, a făcut o strîmbătură din gură, mi-a aruncat o privire ocărîtoare şi întîlnind piciorul meu îmi dădu o lovitură cu călcâiul ei ascuţit şi potcovit.
1 Vă iubesc. D-voastră mă iubiţi ? (fr.).
2 Domnişoară Luereţia ! Vă stimez, dar încă nu vă iubesc (fr.).
Iubire cu de-a sila !
Adică de ! nu tocmai cu de-a sila, căci şi eu nu aveam în minte decît dorul de a iubi şi de a fi iubit. Ruşinea şi stîngăcia mea, însă, erau mai puternice decît toate...
Norocul însă şi de astă dată m-a ajutat.
Pe drumul ofticii mama mergea repede. îi trebuia aer, aer mult şi curat, şesuri întinse, pentru a-i mai da puţină viaţă, pentru a întârzia moartea pe care o vedea apropiin-du-se cu groază. Cu mult înainte de începerea vacanţiei, dînsa a trebuit să plece la ţară. Pe de altă parte şi părinţii Lucreţiei placaseră la băi.
Rămăsesem singur, prevegheat de fata din casă, care avea vreo patrusprezece veri, toţi unul şi unul, voinici de prin lumea chipeşă a jandarniilor călări.
Luereţia rămăsese pe seama unei mătuşe, care şi ea avea mai multe slăbiciuni tot de felul acelora ale Ilenei. Luereţia mă imita pe mine, mătuşa imita pe Ileana şi amândoi eram liberi toată ziua, putîndu-ne iubi nesupăraţi de nimeni.
Aici începe idila noastră.
Plecarea mamei o aşteptam cu nerăbdare. Plănuisem cum voi face ca să dreg cele făcute. învăţasem chiar o întreagă declaraţie de amor, întovărăşită, fireşte, de căderea în genunchi, de vărsarea unei lacrimi de credinţă, de sărutarea picioruşului şi de jurămîntul veşnicei iubiri.
Bune şi frumoase erau toate. Curajul însă mă temeam că are să-mi lipsească tocmai la adică, mie care deznădăj-duisem şi pe tata şi pe mama cu obrăzniciile mele.
Dacă îmi lipsea curajul, Lucreţiei însă nu-i lipsea de loc. Şi numai acest lucru ne-a unit copilăria şi gîndurile noastre.
- Mă iubeşti ?...
Cu această vorbă intră Luereţia în odaia mea şi, sărind pe patul unde citeam, mă sărută.
- Mă iubeşti, Dinule ?
Rămîn cu gura căscată. Caut declaraţia. Uitasem totul, totul. Drept răspuns, mă refugiez în odaia de alături, roşu de ruşine şi dezgustat de sfiala mea.
Declaraţia ! Declaraţia ! Declaraţia !
Acest cuvînt răsună în capul meu golit.
286
287
Putifar însă mă urmăreşte. Ca un şarpe cald mîinile-i se încolăcesc în jurul gîtului, trupul mi-e lipit de al ei, buza-i sugîndu-mi buza mea. Şi aşa atârnată de mine, cu capul dat pe spate, cu sînul ei abia alcătuit în afară, cu ochii pe jumătate închişi, Lucreţia îmi şoptea plină de voluptate :
- Mă iubeşti ? Mă iubeşti ?...
Glasul ei era rugător, cald, plăcut, pătrunzătorul glas al femeii care se lasă în voia bărbatului, glasul dragostei care cere a fi mulţumit.
- Mă iubeşti ? Mă iubeşti ? repeta mereu dînsa fără a putea spune altceva.
- Nu !...
- Eşti un prost !...
Şi la strigătul mătuşii care o chema, Lucreţia ieşi furioasă, dîndu-mi o tiflă.
- Eşti un prost !...
Şi în adevăr, prost, dobitoc, neghiob eram !...
„Apoi bine, Dinule, om eşti tu ? Să-ţi zică fata că te iubeşte şi tu să zici că nu. Dinule, eşti un prost, prost de dai în gropi !"
Aşa cugetul mă mustra pe mine, după săvârşirea emo-ţiunii ce mă stăpânea.
Şi atunci m-am hotărît.
începuse să fie noapte cînd, printr-un geam spart, schimbarăm întîia sărutare de amor. Şi ea îmi dădu acest sărutat sărind pe o frânghie, din fuga mare...
Mă cioplisem, mă dădusem la brazdă. Ceea ce însă mă supăra era că nu-mi făcusem declaraţia şi că dragostea ne începuse în aşa prozaic chip. Nicăieri nu citisem un aşa început de iubire.
Fireşte că mă socoteam amorezat. Lucreţia nu ştiu ce gândea. Azi, însă, oînd îmi aduc aminte de această idilă a copilăriei, mi se pare că au fost şi note adevărate în acest cîntec acum uitat. Note de dragoste nu, dar cel puţin note de prietenie, de simpatie, de iubire copilărească.
Dragostea ne începuse în mai. Asta mă încînta. Era singura asemănare cu dragostea romanurilor.
Ziua, Lucreţia era veselă, nebună. Noaptea devenea melancolică, tristă. Ne preumblam ceasuri întregi prin grădină.
Flmi povestea viaţa ei şi despre tatăl ei mort de curînd. Şi în două cuvinte se poate spune istoria acestei vieţi : Mama ei era măritată de-a doua oară. Lucreţia era din întîia căsătorie. Nu era prea bine văzută în gospodăria cea nouă. Tatăl ei se însurase cu mă-sa într-un chip foarte ciudat: moştenise de la o rudă sub condiţiunea ca să se însoare imediat. în douăzeci şi patru de ceasuri mama şi - tatăl Lucreţiei fură însoţiţi. Dînsul fusese un stricat, un râu care-şi mâncase sănătatea şi tinereţile. Gospodăria nu ţinu mult. Amândoi se despărţiră. Unul ca să moară în scurt timp, celalt ca să se căsătorească de-a doua oară.
Lucreţia era foarte patetică în povestirea morţii tatu-său, îngroparea lui fără nici un prieten, cum 1-a văzut mort la spital, în camera morţilor. îmi spunea lucruri pe care nu am dreptul să le spun aici, căci ar avea dreptul, chiar din noroiul în care este, să mă întrebe de ce dau în prada lumii aceea ce dînsa spusese numai iubitului ei, pentru ca să rămână în fundul tainic al unei dragoste uitate şi al inimilor noastre prea de timpuriu îmbătrânite.
Şi aşa pregăteam eu examenul...
Am căzut, rămînînd corigent la o mulţime de obiecte, şi mama m-a şi chemat la ţară.
înainte de plecare avui prilejul să sărut pe Lucreţia, să-i recitez o faţă din roman asupra uitării, să-i spun versul lui - Bolintineanu :
„Cela ce se duce se uită îndată, Zicâtoarea-i veche, dar adevărată."
Apoi am plecat.
După o săptămână uitasem pe Lucreţia. Inima mea, care ~r ou fusese atinsă, îşi luase din nou bătaia ei regulată. Sub |- cerul liniştit al câmpiei, chipul Lucreţiei puţin cîte puţin a î',  început să se şteargă din amintire.
Din toate mi-a rămas numai aducerea-i aminte, rece, %   curată, îndepărtată...
Cînd m-am întors de la ţară, Lucreţia plecase la şcoală.
O aduceau foarte rar acasă. Apoi s-au mutat din casele ). noastre. Aşa ni se sfârşi dragostea. O mai urmării cîtva timp, dar numai la distanţă. învăţa la un pension de pe ]F   lângă conservator. Mulţi din colegii mei aveau amoruri în
288
289
acea şcoală. în fiecare duminică, gătiţi, pomăduiţi, împopoţonaţi, treceam pe strada pensionatului, aruncînd ochiri de dragoste pe deasupra zidului, destul de jos, din partea stradei.
Fiecare se mândrea de amorurile sale. A avea amoruri e un lucru de căpetenie în şcoală. Acestea te înalţă, te face să fii respectat, invidiat chiar.
Fetele nu erau tocmai sperioase. Qnd treceam, şi ele se înălţau, ne zâmbeau, ne trimiteau cîte un sărutat din vârful degetelor. Guvernantele ţipau, ce e dreptul, de ochii madamei, dar mare primejdie nu era din această parte, căci şi ele erau tovarăşe cu fetele la iubire. Miga, Buhaiul laşului, cum i se zicea de către colegi, era iubitul celei mai aspre din cerberele şcoalei.
Amorurile noastre însă se sfârşiră într-o zi şi încă în chip foarte caraghios :'
E duminică.
Opt sau nouă inşi sîntem cei din şleahta oftătorilor. Trecem aruncând priviri de foc. Un negustor evreu trecea şi el ducîndu-şi coşul cu mere. Nici una, nici două, Băghici apucă coşul şi hop ! merele peste zid.
Scandal !
Fetele se reped la mere, guvernantele răcnesc în numele moralei şi al bunei-cuviinţe. Erau tot aşa de puţin ascultate cum ascultam şi noi de pretenţiunea negustorului de a-i plăti marfa. Fetele se brâncesc unele peste altele şi toate în genunchi strâng fructele râzând şi cântând. în cadrul unei ferestre din catul de sus se vede chipul directoarei, galben ca ceara, deznădăjduit. Nu i se auzea glasul, i se vedeau numai gesturile.
în stradă zgomot, scandal, bătaie. înlăuntru rîs, strigăt, cântece. Lumea se adunase dimpreună ou poliţia pe care o atrăsese zbieretul evreului. Din nou ceartă, scandal, bătaie.
Dar lucrul începe să se îngroaşă. Părăsim oîmpul luptei urmaţi de poliţie, de negustorul păgubaş, de lume. Unul singur căzu în mîna gardiştilor. Era tocmai băiatul prefectului. Evreul a rămas păgubaş de mere şi internii pedepsiţi cu o duminică de oprire.
Eu am scăpat basma curată.
Scandalul acesta însă ne-a tăiat pofta de a mai face curte. Nu mai treceam pe acolo de frica celui cu mere, ca să nu
ne ceară plata, şi a sergentului, căruia aproape îi scosesem ochiul.
Şi aşa se sfârşi şi dragostea cu Luereţia. De atunci sînt mulţi ani.
Luereţia a ajuns rău. M-a uitat pe mine pentru un ofiţer, apoi pe ofiţer pentru un sergent-major, scoborîndu-se din ce în ce mai jos, ajungând femeia trupei. Sînt femei care merg după regimente întocmai ca şi dinii... Din rîndul acestora a ajuns Luereţia.
Şi acum i-am pierdut de urmă.
Cap. X SFÎNTUL NICOLAE
- Dinule !
- Aud, mamaie !
- Du-te de-imi schimbă un galben. Dar ia seama să-ţi dea treizeci de parale baş.
Mama şi-a deschis scrinul, deschise o cutie unde ţinea banii şi-mi dădu galbenul.
M-am îmbrăcat şi treeînd prin coridor, văzui chipul lui Şmil, croitorul mamei. Mi-a trecut prin cap ideea că Şmil poate că a venit să ceară banii ce i se datorau pe rochia Elenei. Gîndul apoi pieri în preocupaţiunile stradei. Uitasem şi de Şmil, şi de rochie, şi de casă.
Schimb galbenul cu treizeci de parale baş şi întoreîn-du-mă acasă, mă abat pe la Eduard... Nu aveam nimic de făcut acasă, învăţasem lecţiile.
Era ziua de Sfîntul Nicolae.
Sînt nouă ceasuri.
Eduard şi cu mine sîntem absorbiţi în jucărea unei con-cine fără sfîrşit. Gîştigasem de mai multe ori şi amîndoi eram de o veselie rară.
290
291
- A venit o servitoare de la dv., vă caută, îmi spune slujnica.
Mă îmbrac, sărut mîna mamei lui Eduard, îmi iau ziua bună de la toţi şi plec înspre casă. In scară, bucătăreasa mă aştepta :
- Vino iute, că moare cucoana ! Te caută de trei ceasuri, a scuipat un lighean plin de sînge... Trebuie să fi murit acum, biata cuconiţă !...
„Lighean plin de sînge, moare cuconiţa", răsună în capul meu şi pare că nu au nici un înţeles...
Alerg, mă înăduş, gîfui ca o locomotivă.
Iată-mă-s. Dar mi-e frică de a păşi acest prag dincoace de care mă temeam să nu mă opresc dinaintea unui cadavru. Aveam frica şi simţimîntul ce-1 au ucigaşii cînd sînt puşi faţă în faţă cu cadavrul victimei lor. Apoi în capul meu simţ ceva ca plumbul ! Nu pot cugeta, nu-mi pot da seamă de ce făcusem, întru ce eram vinovat, de ce mă tem să calc acest prag. Dar tot ce străbate întunericul minţii e numai strigarea :
„Am ucis pe mama ! Am ucis pe mama !..."
Toate aceste însă ţinură timpul unei clipele...
Intru.
- Vezi ce ai făcut !
Şi Elena, cu aerul mustrător, îmi arată cu degetul odaia din fund. In umbra ungherului din dreapta se vedea o pată albă, amestecată cu negrul întunericului. Era patul mamei. De acolo aud ieşind un glas slab, care întreabă :
- L-au adus ?
- L-au găsit la Eduard judnd cărţile, îi răspunse un alt glas...
- Să vie încoace, să vază ce a făcut !
Sînt împins maşinaliceşte spre odaia din fund.
Mă oprii însă cu capul plecat pe pragul uşii. De aici puteam să deosibesc toate amănunţimile tabloului.
Mama cu obrajii înfierbîntaţi stă întinsă pe canapeaua pe care avea obicei să doarmă. lingă dînsa, pe un scaun, stătea ligheanul plin de sînge, jos pe sdnduri mai multe batiste înroşite de sînge proaspăt.
Mama voieşte să-mi vorbească. O tesă puternică, ce căşună a deşert în pieptul ei, o tuşă de cîteva minute o
aruncă din nou în sus pe perna de pe care abia se ridicase...
- Vezi ce ai făcut, ţi-ai ajuns scopul ! Şi mama îşi retrase de la gură batista, arătîndu-mi sîn-gde ce i-o înroşise.
- Vezi ce ai făcut !... M-ai ucis, Dinule !...
Apoi din nou tusa care o zguduia puternic, tusa grozavă, care parcă simţeam cum îi rupe bucată cu bucată plămânii pentru a-i scuipa în lighean...
Stau înlemnit, împrostit, neştiind ce să spun, ce să gîn-desc, ce să fac.
Apoi o mare uşurinţă-mi veni. Picioarele mi se desţepe-niră, ochii mi se udară de lacrimi şi într-un hohot nebun mă arunc în genunchi la picioarele patului...
Şi în plînsul meu aud tusa horcăind în pieptul mamei, plămînii cum i se rup, sângele cum cade cu vuiet în lighean...
- Iartă-mă, mamaie ! Iartă-mă !...
Atîta pot să spun pentru dezvinovăţirea mea, atîta mă taie capul, ştiind că e de ajuns a-i căpăta iertarea.
Şi groaznic, neîncetat, la fiecare minut răsună horcăitul, aud suflarea-i înăbuşindu-se, sângele care sinistru cade pe arama ligheanului, f.        Mi-e teamă să ridic ochii de frică ca să nu văd sîngele | .     roşindu-i batista.
Şi prin întunericul minţii nu trece decît ca un fulger i     gîndirea :
„Am ucis pe mama ! Am ucis pe mama !" încetul cu încetul tusa se făcu mai rară, horcăitul mai r     puţin sfâşietor, pînă se pierdu într-o răsuflare grea, dar puternică, şuierătoare, regulată...
Ridicai cu teamă capul. Mama dormea, i încet m-am ridicat şi în vîrful picioarelor am ieşit din
§§>     odaie. Alături surorile se uită la mine cu o privire care-mi
■ zice : „Vezi ce ai făcut ? Ai ucis pe mama. Ne-ai lăsat orfane pe uliţă !"
■ Mă tem să le întreb ceva şi trec în odaia în care îmi era *■ patul.
m        Mă trântii în aşternut, îmi vîrîi capul în perne şi aşa în
■ întunerec, în auzul răsuflului şuierător al mamei, în şopti-
292
293
rile surorilor, care păreau că mă învinovăţesc, că dau asupra mea toată răspunderea vreunei nenorociri, am putut în sfîrşit să cuget, să privesc în faţă, cu ochii minţii, cele ce se întâmplaseră.
O gîndire stăpâneşte pe toate celelalte, o impresiune mai mult decît o cugetare, o senzaţiune roşie ; e sângele pe care-1 văd pretutindeni, sîngele care-mi spune că mama-i pierdută. Ea nu ne spusese niciodată că-i oftiooasă. O ştiam bolnavă. Totdeauna o cunoscusem astfel. Mama chiar se ferea a ne descoperi acest lucru. Şi acum mi se răspundea la atîtea acte pe care nu le înţelegeam din partea mamei. Nu ne lăsa să bem în acelaşi pahar cu dînsa, să mâncăm cu aceeaşi lingură, să luăm dulceaţă o dată cu dînsa. Toate acestea acum mi le explicam...
Şi acest sînge pe care îl vedeam pentru întâia oară pare că punea între mine şi dînsa ceva gol, rece, uriaş : moartea...
O cred pe mama pierdută, şi aceasta din cauza mea ! Iată ce se întâmplase.
Mama mă trimisese ca să schimb galbenul, căci Şmil îşi aştepta plata. Văzînd că nu mai vin, toate gîndurile începură să-i treacă prin cap. Aşteaptă, aşteaptă, pînă cînd ca un fel de furie o coprinse.
Aproape dezbrăcată, în mijlocul iernii, plecă nebună pe stradă.
- Unde-i Dinu ? Unde-i Dinu ?
întrebă pe sergentul din stradă, apoi pe fiecare sergent, cutreieră stradele, intră prin cafenele, merse la poliţie, la comisie, la circ, unde crezuse că am putut să mă duc avînd bani cu mine.
N-aţi văzut un băiat înalt, cu paltonul cenuşiu, cu căciulă în cap ?
Şi fiecare răspunde că a văzut zece băieţi cu paltonul cenuşiu şi căciulă în cap.
Nu l-a călcat vreo trăsură ? şi fiecare trecător era întrebat, încunoştinţat despre semnalmentele mele, despre paltonul şi căciula mea...
Şi astfel de la Palat la Copou, de la Păcurari în Sărărie, ca o nebună, cu capul gol, fără mantilă, a străbătut laşul, întrebând, plîngînd, văicărindu^se :
F      - Unde e Dinu ? Unde e Dinu ?
Şi la fiecare pas tusa o oprea pe loc, batista i se înroşea sau făcea pe zăpada albă o gaură roşie care ar fi putut sluji ca să-i refacă cineva drumul ce-1 avusese : o urmă de sînge...
Apoi nu mai putu. Răceala, mişcarea, desperarea, toate o striviră. Căzu. O aduseră fără cunoştinţă acasă, roşie de sînge, rece, cu o rumeneală bolnavă pe obrajii ei de pergament, în ţipetele de spaimă ale surorilor, în bocetele servitorilor.
Şi în acest timp, la doi paşi de această dramă, eu stăteam liniştit, jucînd cărţile, rîzînd, glumind...
Tresar.
E noapte, întunerec. Numai mucul ostenit al candelei de la iconostas mai luceşte roşiatic în umbră. Adormisem. Dar pare că aud o şoaptă din odaia mamei. Plec urechea. E în adevăr glasul mamei, dar rostit prin somn, repede, întretăiat, înjumătăţit... Şi numele lui Dinu e amestecat , acolo...
- Dinule... o mamă... Omori... să moară... tu... atunci !...
în minte reconstituiesc vorbele imamei. E mustrarea ei obişnuită, că am să o omor, că numai o mamă am, care f. nu are nici ea mult de trăit şi că după ce va muri, voi \   vedea ce mamă am pierdut.
} Apoi tusa izbucni din nou, horcăitoare, grozavă. Ne re-V  pezim în odaia mamei. Sîngele iar venise, strîngîndu-se în
* somn, pentru a fi aruncat deodată ca un talaz, inundând •î   cu roşcata lui tot aşternutul...
â      - Nu e nimic, nu e nimic, zâmbeşte mama la spaima
* care ne cuprinde.
1      Aceasta o uşurase.
j| A doua zi mama mă cheamă cerîndu-mi banii. Pare că-i K era ruşine să mai pomenească de scena petrecută cu o seară j| înainte, în care-şi dovedise slăbiciunea, şi care ne-o arătase ¥  nouă altfel de cum voia dînsa să se arate sub masca ei de
* seriozitate şi de respect.
{      - Unde-s banii, Dinule ? I-     - Banii ? Aha ! Iată-i.
294
295
Scotocesc prin buzunare, număr din nou, fac socoteală, dar un franc nu-mi iese...
- Ce-i ?
- Nu^mi iese un franc...
- L-ai cheltuit, desigur. Spune drept ce ai făcut cu dînsul. Mai bine mi-1 cereai şi ţi-1 dădeam, dar să iei cum face o slugă...
Şi apoi :
- Dinule, tu ai să mă omori !...
Mă tem de scena de aseară, mă tem ca sîngele din nou să nu o năbuşească. Voiesc mai bine să fac o mişelie, să spun că am făcut un lucru ce nu-1 săvârşisem. Plec ochii, mă înroşesc.
- Da, mamă, l-am cheltuit. Am mâncat prăjituri la Georges.
- De un franc prăjituri ! Pesemne tu te crezi că eşti milionar, auzi d-ta, prăjituri de un franc! Ş-apoi nici nu te-ai îndurat să aduci măcar una acasă surorilor !...
Plec din nou ochii, tac...
- Nu, n-am adus prăjituri surorilor !...
- Dinule, tu ai să mă omori...
Istoria cu francul nu s-a sfîrşit aşa de uşor... Sînt trei zile de la întâmplarea celor descrise. La noi e naşa Leghi, care venise să vadă pe mama. Sînt în odaia a treia, dar aud vorba din salon.
- Şi-a trebuit - povestea mama - să alerg prin oraş bolnavă, scuipînd sînge. li dădusem să schimbe un galben.
- Şi n-a cheltuit banii ?
- Nu, dar i-a lipsit un franc.
- Un franc ? Desigur l-o fi jucat în cărţi...
Şi apoi glasul se scoborâ din ce în ce. Nu se auzea decît cîte o vorbă, o frază...
înţelegeam că cucoana Profiriţa se temea să nu fi dat francul în altă parte şi că sfătuia pe mama ca să ia seama dacă nu-s bolnav.
- Ştiţi, cucoană Mărie, s-a stricat aşa de tare lumea... Dar mama, în această privinţă, protesta.
296
- Nu, nu se poate. Despre aceasta dau garanţie. E ca o fată mare !
- Bine, bine, urma cucoana Profiriţa, plină de scepticism. Paza bună păzeşte primejdia rea...
Mult nu a trebuit ca să-mi zică că băusem francul.
Cap. XI CATINCA
Venise de la ţară. Nu era urâtă. Şi apoi chiar să nu fi fost frumoasă, Dinu, pe vremea aceea, cînd avea patrusprezece ani, nu se oprea la asemenea amănunte.
Era femeie. Aceasta era de ajuns.
Vorba mergea - şi popa Alexandru, care ne-o adusese, adeverea că era fată cinstită şi cuminte. De aceea mama, pentru ca să o păzească de ispite rele (pesemne că Sînt şi ispite bune), o culca sus.
Şi pentru a o scăpa, pe dînsa de asemenea lucruri, mă băgă pe mine în ispită. în bucătărie, locul era prea puţin sigur pentru cinstea Catincăi. Sus, în aceeaşi odaie cu mine, alături de mama şi de surori, ea trebuia să fie la orice adăpost.
Eram mic şi mama credea că la această vîrstă oamenii sînt sfinţi. Sfînt eram eu, în fapt numai : în mine, însă, cu închipuirea, eram desfrînatul desfrânaţilor. Trupul curat, moralul stricat. Şi desigur mama, care se mulţumea cu exteriorul, la trup gîndea cînd spunea cucoanei Profiriţei că sînt ca o fată mare. Ca o fată mare desigur, dar ca una care are viţiuri ascunse, căreia ochii îi merg în fundul capului, în fundul unor orbite în doliu.
De mult simţeam în trup săgeţile poftelor fără de vreme.
Acum mama le mai aţîţa, culcând pe Catinca sus, în aceeaşi odaie cu Dinu. Turna untdelemn peste jăratic. V-am spus însă că mă credea sfînt, fată mare încă !
297
- Dinule, ştii lecţiile ?
- Ştiu !
- Mergi de te culcă.
Sărutam mîna mamei şi alergam să mă arunc în mijlocul întunerecului în lumea închipuirilor şi a viselor unor dezmierdări închipuite. Ispita lui sf. Antoniu mă urmărea pînă tîrziu, pînă cînd Catinca venea să se culce. Se închina. Apoi stingea luminarea şi se culca. Mă făceam că dorm sforăind.
Nu vedeam nimic în întunerec, auzeam Insă foşnetul fustelor care cădeau şi frecarea armonică a cămăşii de pielea ei. Nu îndrăzneam să-i spun ceva sau măcar să-i dau a înţelege că sînt deştept, că ochii mei lacomi o caută în întunerec, sorbind-o cu lăcomie. Mi-era ruşine. Poate că mă credea prost sau prea copil pentru dînsa. Era fată de optsprezece-nouăsprezece ani şi eu o stîrpitură de treisprezece, patrusprezece.
Toată noaptea plănuiam. Cum să încep, cum să-i dau pe departe a înţelege că o iubesc, cum să-i fac o declaraţie de amor. Şi totdeauna îmi dădeam făgăduinţă că a doua zi voi trece Rubieonul dragostei. Alea jacta est!1 Totdeauna însă hotărârea era amînată pe a doua zi. Vedeam cu întristare că nu sînt nici Cezar şi nici măcar Ioniţă rindaşul, care proceda mai cu îndrăzneală în trecerea Rubiconului. Eram mişel, îmi cunoşteam mişelia, mă osândeam singur, dar tot nu păşeam pe drumul faptelor.
Amorul Lucreţiei nu-mi folosise de loc !
Sora mea cea mică era la şcoală. Cea mai mare se dusese cu mama la sindrofie la naşa Leghi. Rămăsesem singur. Cînd mama lipsea seara de acasă, sub cuvînt că mă tem singur, Catinca rămânea să-mi spună poveşti. Nu gîndeam eu nici la împăratul Roşu, nici la Făt-frumos, nici măcar la Sinziana. Gîndeam cum să încep. De astă dată sînt hotărât. Iau un aer teatral. Tuşesc. Cu aer melancolic şi bătîndu-mi inima, încep :
- Catinco !...
- Ce-i, cuconaşule ?... ? ! ? !
- Un pahar cu apă...
- Iacă-ţi aduc...
1 Zarul e aruncat ! (lat.).
H      Vorbele tovarăşilor de la şcoală mă înflăcăraseră şi mai
* mult. Băieţii la şcoală mă necăjeau cu Catinca, pe care Lapoviţă şi Meodor o văzuseră acasă. De aici ei făcuseră chiar şi o legendă. Ajunsesem, fireşte, şi Pater familias (nu familiae, după cum spunea don Bîrzoi, dimpreună cu gramatica lui Badilescu). Lucrul, însă, fiindcă avea ceva adevărat, în închipuirea mea cel puţin, a trebuit să mă supere. S-au întâmplat chiar şi'oarecari bătăi. Cu Lapoviţă lupta a fost crâncenă. Victoria însă a rămas nehotărâtă. El ieşi din luptă cu urechea dezbinată. Eu cu un smoc de păr smuls.
x    Locul şi acum a rămas.
Mama pesemne începuse să se îndoiască de curăţenia gîndurilor mele. O convinsese, desigur, vorbele cucoanei Profiriţa. De aceea Catinca nu se mai culca sus. Acum mă căiam că am fost atîta timp prost. Nu ştiusem să profit de atîtea prilejuri.
De astă dată sînt hotărât...
Catinca doarme la bucătărie. Mama. ca să nu-i fie frig, îi ■   dăduse o pătură a ei. Pare că o văd şi acuma, albastră şi
* cu nişte miţe lungi de lină... şi călduroasă... Mama ţinea mult la această pătură, pe care din prima copilărie o ştiam
|  în casă. Avea o mulţime de funcţiuni : slujea ca plapomă, k ca pled în trăsură, ca leghicer la pat şi trebuie să mai fi jEs avut şi alte întrebuinţări. Jt,     Sărmana pătură !
jl     Cu toate acestea, toate visurile şi planurile mele sînt
jr sfărâmate, stinse, pierdute. Trebuie să-mi croiesc altele. Şi
jf noaptea nu pot dormi. Trupul alb al Catincăi mă urmă-
Wi. reşte, mă aţîţă.
jk     Acum mai prinsesem la curaj...
B    La mal însă m-am înecat !...
M     - Cucoană, s-a stricat broasca de la uşa bucătăriei. B    - Să merg, mamaie, să o dreg...
K    - Lasă pe mîine. închide-o cum vei putea în astă seară.
B    - Dar să mă duc să o dreg... ştiu lecţiile...
■f    - Lasă pe mîine, Dinule ! Nu e nici o grabă...
B    Eu însă plec cu ciocanul spre cuhnie. Planul mi-e făcut...
298
299
Catinca e singură. Prilejul nu e de pierdut. începem să dregem uşa. Trupurile noastre se alătură, mîinile se ating, pieptul ei bogat stă lipit de trupul meu, încălzindu-1, ne-bunindunmă. Gîndesc să încep prin curte.
Mă răzgîndesc şi o ciupesc puţintel. Se face că nu înţelege ! Şireata ! Altă ciupitură.
- Da şezi bine, cuconaşule !...
- Zău !...
- Şezi binişor... că poate să ne vază cucoana.
Ea însă se apropie mai mult de mine. Răsuflarea ni se uneşte. O sărut, luînd-o de mijloc. Rubiconul se trecuse ! împietrii însă în braţele Catinca!.
- Porcilor !
Şi mama, cu luminarea în mînă, stătea grozavă dinaintea noastră. într-^o clipeală fui înhăţat de urechi şi adus în casă, sus.
Surorile, la ivirea mea pe uşă, cu urechea în mina mamei, în calitatea lor de fete, plecară ochii în jos. Pricepuseră de ce era vorba !
Nici ru ştiam cum să stau : în picioare, jos, cu mîinile lăsate, cu mîinile pe piept. Mă întorc, mă sucesc ca un şoarece prin capcană. Ţin ochii în pămînt, neîndrăznind şi neştiind ce să spun pentru îndreptarea mea. Şi ce aş mai fi putut spune ? Fusesem prins flagrante delicto sărutînd şi ciupind pe Catinca.
Ea putea să spună că nu-i vinovată. Dar eu ?
Eu aşteptam să sosească furtuna.
Furtuna venea încet, tacticos, pe aşezate, dar făgăduia să fie grozavă.
Mama tăcea, plănuia, şi asta nu era veste bună. Furtuna e dezlănţuită. Dinule, ţine-i piept, încet, cu glas plîngător, mama începu :
- Dinule, tu ai să mă omori pe mine. Nu ai decît o mamă şi pe aceasta nu o cruţi.
De la jalnic însă trecu la grozav :
- Auzi d-ta, mucosule, să te apuci de ciupit şi de sărutat slujnicele, ptiu, nu ţi-e ruşine obrazului, măgarule ! în loc să-ţi ştergi nasul şi lipul de după urechi, te apuci de
blestemăţii, umbli după slugi ! Ce eşti, cuconaş ? D-apoi lucruri de acestea înveţi tu pe la şcoală ? Mă tem să-i spui că da !
- Dar lasă că am să te spun la toată lumea de ce mi te apuci d-ta. Cînd te-oi mai vedea legîndu-te de slugi, am să le pun să te... ude din cap. Poalele în cap şi... duş. Ai auzit ? Aşa îţi trebuie.
Apoi începu să spună istoria unchiului Costache, care fusese prins de bunica tot în aceleaşi împrejurări ca şi mine, ciupind pe fata bucătarului. Bunica pusese în practică metodul cu care mă ameninţa mama.
Nasul surorilor se plecase cu totul în jos. Toate se uneau : Ruşine, indignare, amorul propriu jignit, frica... Mă vedeam deja sub fustele Catincăi, întocmai ca o muscă sub o straşină care nu ţine ploaia. Duşat fără de voie, şi încă cum 1 Apoi, pe lîngă aceasta, reputaţiunea mea pierdută pe lîngă Catinca, şi ea pierdută pentru mine. Cum eram să mă mai uit la dînsa ? Cu ce obraz ? Şi ea desigur va spune bucătăresei întîmplarea, mahalaua întreagă o va afla... Oh ! Ce ruşine ! Ce ruşine ! Plîng. Rog pe mama să mă ierte, că „nu voi mai face". Şi mama îmi făgăduieşte că de astă dată nu va pune în practică ameninţarea... udării din cap.
De atunci nu am mai privit pe Catinca în faţă. Dar nici ea nu m-a mai privit mult. Ioniţă, rîndaşul, ştiuse să treacă Rubiconul mai cu dibăcie ca mine. Şi tot mama - pesemne aceasta îi era partea - i-a prins - horresco refe-rens 1 - (citaţiunile latineşti sînt o dovadă că Dinu Milian ştie carte multă) sub pătura dumneaei. Toate le-ar fi iertat, dar să-i „parşivească" pătura, aceasta era prea mult.
Catinca fu dată afară cu toate onorurile şi eu cîtva timp scăpat de ispită şi de ruşine.
Iar biata pătură, aruncată, dispreţuită, mult timp am văzut-o zvîrlită într-un colţ al cuhniei slujind de culcuş Moşneagului, dinele casei, tot aşa de miţos ca şi pătura cea albastră, cu atît de multiple întrebuinţări.
Şi mi se pare că pătura fusese pusă în socoteala Catincăi.
1 Mă înfior povestind-o (lat.V
300
301
Afacerea însă nu a rămas în sînul familiei pecetluită cu iertarea mamei. Ea ieşi în oraş. Mama povesti întîmplarea naşei Leghi, naşa o spuse la Guluţă, mama lui Guluţă, pentru ca să-1 sperie „de a nu se lega" de slujnice, îi povesti ce păţise Milian, şi Guluţă, fireşte, o aduse plocon şcoalei !...
Şi apoi, dă, doamne, bine !...
De la mic la mare, de la inferior la superior, cu toţii îmi cîntau răcnindu-mi la ureche :
„Frunză verde coconar, Prăjitura-n buzunar ! Frunză verde curcuduş. Milian a luat un dus
r } b"
Iată istoria prăjiturilor :
Făcusem o negustorie cu Lungu : îi dădusem un calendar şi el în schimb îmi dăduse altul şi un franc pe deasupra. Câştigasem un franc ! Mă uit la dînsul pe toate părţile, îl cercetez dacă nu cumva e fals, îl sun pe masă. Francul e bun, sună frumos. Sînt foarte încurcat însă. Ce să fac cu dînsul, eu care nu văzusem niciodată o sumă aşa de mare în mîna mea ? Am atîtea planuri că sînt zăpăcit. Să-mi cumpăr o cravată, să-mi iau un album, să merg la teatru, să mă duc la patinat, să-mi cumpăr o carte de poezii, o minge, un cadou pentru mama, pentru surori, să-mi iau o cutie cu vopsele. Şi apoi îmi veneau în minte alte combinaţiuni : să-1 dau cu dobândă, să-mi fac doi lei, cu aceştia doi să fac patru, din patru, opt. Deja aveam în cap putinţa de a face un napoleon. Un napoleon ! Acesta era maximum la care mi se putea ridica imaginaţiunea, era culmea bogăţiei.
Şi strîng mereu în buzunar francul, pipăindu-1 la fiecare minut de teamă ca să nu-1 pierd. Aveam în buzunar o avere şi puteam să fiu lipsit de dînsa într-un minut. îmi cerc buzunările. Sînt solide, nu au nici o gaură prin care să se ducă avutul meu.
E duminică.
Am curajul să mă plimb cu ceilalţi băieţi, căci mă simt tare în pungă. înainte nu aveam această cutezanţă, căci mă temeam să nu mă cheme la vreo cofetărie şi eu să
spun că nu am parale. Aceasta era o umilinţă, de aceea căutam să nu o sufăr.
Acum însă îmi dă mîna să stau alături cu băieţii bogaţilor. Francul îmi dă siguranţă şi mîndrie.
- Hai, nu mergi la Georges ?
- Haide !
- Dar tu, Milian, nu vii cu noi ? Are nişte indiane de-ţi lingi buzele.
- Haide 1
Nu puteam să refuz. Dar visurile mele sint sfărâmate. Trebuie să rup din franc, să cheltuiesc această unitate de măsură a monedei. îmi făgăduiesc însă că voi fi cuminte, că nu voi lua decît o prăjitură.
Intrăm.
Lume multă, zgomotoasă. Mă pierd, mi-e ruşine, sînt stîngaci. Caut cu ochiul un loc de refugiu, dar toate sînt ocupate. Colegii mănîncă fără nici o grijă. Mănînc şi eu, dar pentru a nu sta degeaba, trebuie să-mi calc făgăduinţa. Una, două, trei, patru... înghit una după alta fără să mă răsuflu.
Deja băieţii de la tejghea se. uită la mine ţinîndu-se ca să nu rîdă. Aceasta mă încurcă şi mai tare... Mă înec, tuşesc. Lumea de-abia se mai ţine ca să nu pufnească...
Apoi îmi aduc aminte de mustrarea mamei cînd am spus că am luat de un franc prăjituri, din francul ce-1 pierdusem : „Şi nici nu te-ai îndurat să aduci măcar una acasă surorilor !..."
îmi aduc aminte că îmi promisesem să-i dau un prezent1 din francul ce acum îl consumam pe prăjituri. „Prăjituri de un franc ! Pare că eşti milionar !..."
Fac socoteala : patru am mîncat, trei să duc acasă, tac şapte. Tocmai cît mi se dedea la un franc.
Mă reped la masă, aleg pe cele mai mari, pe cele mai rumene, mai cu faţă, şi le vîr în buzunar.
Băieţii de la tijghea nu mai pot de rîs.
- Ce, domnule, bagi prăjituri în buzunar ? Or să se topească toate...
Lumea, aţîţată prin stîngăcirea mea, bufni de astă dată într-un rîs uriaş.
1 Prezent - cadou.
302
303
Arunc francul pe masă şi nebun, zăpăcit, mă reped în stradă...
Pună acasă mă deszăpăcesc. Zîmbesc la bucuria ce am să-i fac mamei cînd o vedea că m-am gindit la dînsa.
- Mamaie !
- Ce-i, Dinule ?
- Ghici ce ţi-a adus Dinu ? Vezi, gîndeşte la mata.
- Ei, ce mi-ai adus ? Vreo minciună...
Şi triumfător bag mîna în buzunar ca să scot o prăjitură... în buzunar însă nu era decît un sos, ceva moale, amestecat... Prăjiturile se topiseră.
- Dar ce-ai păţit, de te uiţi aşa la buzunar ?
Şi mama îşi băgă mîna la rîndul ei. O scoate însă murdară de acest sos dulce, amestecat cu fărmături de pîine, bucăţele de hîrtie şi alte lucruri trebuincioase şcolarului.
- Dar bine, hoţule, de aceea-ţi fac eu palton, lăsîndu-mă goală pe mine, pentru ca să faci porcării într-însul ?
Lasă că-ţi arăt eu...
Şi mama îmi dădu două palme.
A doua zi la şcoală băieţii mă primiră într-un alai măreţ. Făcură o horă uriaşă în jurul meu şi ca nebunii începură să-mi cînte :
„Frunză verde coconar,
Prăjitura-n buzunar !"
Cei care fuseseră cu mine la cofetărie ziceau că am compromis şcoala, că am făcut de rîs clasa. Se vorbea chiar să mă bată.
Sosi şi istoria Catincăi, şi în fiecare recreaţie mi se dădea concertul obişnuit :
„Frunză verde coconar, Prăjitura-n buzunar ! Frunză verde curcuduş,    I fa Milian a luat un dus I" j
Şi nici un Maşota nu se mai înfăţişa pumnului meu, ca printr-însul să-mi restabilesc reputaţia.
304
Şi apoi eram băiat sărac, bursier. Mustaţă-Roşie imi arătase poarta ca ameninţare cînd voi mai face ceva. Dreptul răzvrătirii nu-1 aveam eu.
I
Cap. XII
REVOLUŢIA
Toc, toc, toc !
- Domnilor, deschideţi uşa ori chem servitorii să o strice !...
Urmă o tăcere şi apoi, la glasul lui Mustaţă-Roşie, o sută de glasuri, într-un tunet comun, ca o salvă de artilerie, făcu să răsune galeria şi să-i tremure ferestrele :
- Nu, nu deschidem ! Trăiască revoluţia ! Şi ecoul în depărtare aduse strigătul înapoi : Trăiască revoluţia ! Trăiască revoluţia ! Apoi începu asedierea galeriei.
Servitorii, cu topoare, cu drugi de fier, sfărâmau uşa, voind să o deschidă. Totul însă era baricadat, ferestrele, uşi [le], şi fiecare înarmat cu beţe şi cu bolovani.
- Domnilor, deschideţi uşa ! Nu mai sînteţi elevi ai institutului !
Şi iarăşi topoarele care cădeau în uşe şi strigătul băieţilor :
- Trăiască revoluţia !
Nu mai e scăpare, însă. Reduta noastră trebuie să cadă în mîinile duşmanilor. Uşa se clatină, gata să cază. O ţinem cu mîinile, cu spetele, cu drugii. Trebuie să părăsim po-ziţiunea.
- Pe fereastră, afară ! în fundul grădinii, băieţi ! strigă Miga.
Şi, unul cîte unul, băieţii săriră pe fereastră, strecurîn-du-se unul după altul, ducînd cu dînşii armele si toate mijloacele de apărare.
305
Cînd directorul, inspectorul şi cu servitorii năvăliră în galerie, ea era goală. Băieţii fugiseră !... Şi atunci fu lupta cruntă.
Servitorii năvăliră asupra băieţilor, căutînd să prindă pe Miga, pe Mecu, pe Colţun. în jurul lor este ca un zid de piatră. Ciomegele se învârtesc şuierînd în aer, bolovanii zboară ca obuzurile, pumnii se reped în chip spasmodic. Portarul se retrage din luptă, cu ochiul scos, sufragiul, un fel de uriaş, capătă în ochiul stîng un ciomag, şi toţi ceilalţi sînt nevoiţi să se retragă.
- Avem neveste şi copii, declarară ei energic lui Mustaţă-Roşie, şi se retraseră.
Bieţii oameni nu erau plătiţi pentru a se bate cu elevii...
Şi din nou în faţa directorului, care voia să vorbească, un alt strigăt de : Trăiască revoluţia ! ieşi din pieptul tuturora, repetat de mai multe ori de ecou, acoperindu-i glasul.
Trei clase se răzvrătiseră.
Minescu, poetul pesimist şi gingaş, ciudat în viaţa lui, răzvrătise trei clase, el care revoluţionase o lume prin poemele sale, prin adâncul cugetării lui.
Cum însă poezia nu-i dădea nici cel mai mic mijloc de trai, dînsul avea prozaicul rol în şcoală de profesor de limba nemţească....
Şi pentru un nimic o clasă se răzvrătise, alta o imitase şi a treia se uni şi ea cu celelalte două...
De multă vreme irevoluţiunea se clocea în capetele băieţilor, plănuită, propovăduită, pregătită.
Cînd Minescu intrase în clasa întîia superioară, găsise sala goală. Toţi elevii plecaseră pe fereastră în grădină. Şi cum avea trei ore de-a rîndul, la fiecare clasă, odaia era goală, băieţii nicăirea.
în galerie puterile toate se uniră, se întări poziţiunea, şi, aşteptînd momentul suprem de luptă, capii ţineau discursuri.
Urmasem şi eu pe ceilalţi. îmi spuseseră că pot să mă prefac bolnav, să mă duc acasă. Am refuzat. Sînt sătul de înjosiri, sînt sătul de bunătatea lor.
206
îmi ridic fruntea în sus şi nu mă mai tem. Ce va fi se va întâmpla. Voiesc şi eu să mă îmbăt de beţia răzvrătirii, să-i gust emoţiunea, să-mi mişc fiinţa mea amorţită dc inacţiune şi mişelie. Şi băieţii m-au aplaudat jurîndu-mi că vor face din nou revoluţie dacă mă vor da afară. Eu unul sînt hotărât. Şcoala mă înfioară, mă dezgustă. Voiesc să scap de dînsa...
Suferisem atîta !...
Revoluţia însă este învinsă.
Putură să pună mîna pe Miga, pe Mecu, pe Colţun. Sufletul revoluţiunii o dată stins, revoluţiunea căzu. Şi din nou, ca altă dată, aud glasul portarului :
- Domnule Milian ! Domnule Milian, vă pofteşte în canţelarie.
Ştiu ce este poftirea în canţelarie. De astă dată intru cu fruntea sus, fără teamă, obraznic, semeţ :
- Domnule Milian, ia-ţi cărţile şi du-te acasă !... Voiesc să explic directorului, să-i arăt că băieţii au
dreptate, că fără vină sînt pedepsiţi. De mine nici nu voiam să pomenesc. Eram prea mândru acum ca să mă înjosesc a aduce eul meu în discuţiune. Directorul însă mă opri în loc :
- Bine ! bine ! Ia-ţi cărţile şi du-te acasă, îmi zise răstit. Şi la insistenţa mea de a-i vorbi, îmi spuse din nou : Nu-se-poa-te domnule ! Nu-se-poa-te !...
Nu voi să mai stăruiesc. îmi iau pălăria şi ies mîndru din cancelarie.
Cînd mama mă văzu înainte de ceasul obişnuit acasă, pricepu că nu-i lucru curat.
- Da oe-i, Dinule ? De ce ai venit aşa devreme ?
- Nu e nimic. M-au dat afară !... Mama căzu ca trăsnită pe un scaun.
- Desigur, Dinule, tu vrei să mă omori. Şi o singură mamă ai şi pe aceea nu o cruţi. Ştii că eşti băiat sărac, că nu trebuie să te iei după capul celorlalţi şi tot nu mă asculţi, te apuci de comedii... Ai să mă omori, Dinule, ai să mă omori...
Şi mama izbucni în lacrămi.
307
- Dar eu m-am săturat de şcoală, să fiu de rîsul tuturor, nu voi să mai învăţ carte, fă-mă cizmar, croitor, orice vei voi...
Simţ însă că voinţa mi se taie. Mama tot plânge, glasul ei devine din ce în ce mai jalnic, mustrările sale din ce în ce mai atingătoare...
- Unde e biet tată-tău să te vază ? Ar muri de a doua oară...
Şi apoi începu tusa, tusa grozavă care mă speriase in ziua de Sf. Nicolae...
Surorile sar la mine, mustrîndu-imă că ucid pe mama, că le voi lăsa orfane...
Şi batista mamei din nou se colorează în roşu.
Sînt învins, plec capul, îmi cer iertare, făgăduiesc că voi să fiu încă şcolar. Sînt mişel dinaintea durerii mamei şi promit că voi suferi mişelia pentru dînsa.
- Acuma, du-te la unchiu-tău. Roagă-te de dînsul. El a făcut să te primească. Du-te şi-i sărută mîinile.
Iarăşi umilinţă, iarăşi dojeni, iarăşi discursuri ! Pornesc spre unchiul Mihalache.
- Ce-i, Dinule, ce face mă-ta ?
- Bine, mersi. Ia o întâmplare.
- Ce e ?
- Cu şcoala, s-a întâmplat ceva.
Şi îi povestesc lucrul, tremurînd, căci mă tem şi am mult respect pentru unchiul Mihalache. Aici începu moralul.
Plec fruntea, ascult, tac, sînt băiat sărac, nu am dreptul la nimica pe această lume.
Caut însă să protestez că nu-s vinovat, că profesorii se poartă rău cu băieţii, că nu am putut face altfel, că şîntem şi noi oameni.
- Taci, măi băiete, tu ai uitat pesemne că acolo te ţin degeaba, că trebuie să le fii recunoscător, trebuie să le săruţi mîinile că te hrănesc şi te învaţă de pomană. Şi apoi nu ştii că săraca mama ta e bolnavă, că-i fără mijloace şi că mai are două fete de crescut ?
în sfîrşit, unchiul făgăduieşte că va face tot ce va putea.
îi sărut mîna şi stângaci, zăpăcit, ruşinos, fiind dezgustat de mine însumi, pornesc din nou spre casă.
308
i
Oh ! Cum nu aveam curajul să las totul, să plec în lume, să mă pierd pentru ai mei, pentru toţi !
Şi în cadrul minţii se arăta mama, galbenă, căzînd pe scaun, tuşind, plângând şi retrăgându-şi de la gură ba-tista-i înroşită.
„Nu, nu, nu pot ! Trebuie să fiu mişel ! Trebuie să fiu ticălos !"
- Te-au iertat. Dar mâine să mergi să săruţi mâna directorului, să-i ceri iertare. Am să-1 întreb. Şi să ştii : aceas-ta-i cea ide pe urmă dată cînd mă mai amestec. Dacă mai faci vreodată, la mine nu mai ai ce să cauţi.
Sărut mîna unchiului Mihalache, sărut pe mama.
Văd că nu am noroc să scap de şcoală. Gîndeam în mine că nu mă vor primi şi atunci voi fi liber... liber...
Să sărut mîna lui Mustaţă-Roşie ? Aceasta era prea mult. Şi totuşi aceasta era condiţiunea de primire. Mîna lui Mustaţă-Roşie ? [...]
Dar trebuie să o sărut. Sînt băiat sărac, trebuie să fac ce mi se spune.
Şi noaptea am petrecut-o fără de somn, plănuind, croind, îndreptând discursul ce trebuia să-1 spun a doua zi înainte de a lipi buzele mele de mîna lui Mustaţă-Roşie, cerîndu-i iertare, făgăduindu-i că mă voi purta bine şi voi fi sîr-guincios.
- Aici e don Mustaţă-Roşie ?
Glasul meu e umil, încet, rugător. Pare că mă fac mai mititel şi ţin ochii în pămînt.
- Nu, e prin clasă, răspunse răstit portarul şi-mi dădu drumul.
- Aici e don Mustaţă-Roşie ? întreb în cancelaria cea mică.
Şi glasul mi-e tot aşa de umilit, tot aşa de stângaci.
- Nu, e pe afară, îmi răspunde don Bîrzoi. Dar ce treabă ai cu d-lui ? Nu ştii...
Eu însă nu-1 mai ascult. Cum puteam să-i spun pentru ce caut pe Mustaţă-Roşie ?...
Sînt faţă în faţă cu directorul, în semiobscuritatea coridorului.
- Am venit... să-mi cer iertare... vedeţi...
309
Dar mă încurc. Tot discursul învăţat e uitat, nu mai am ce spune. Mustaţă-Roşie se uită curios la mine... îi iau furios mîna şi i-o umplu de sărutări. Mustaţă-Roşie se uită şi mai curios la mine.
- Haide, du-te în clasă, unchiul d-tale ţi-a spus că te-am primit pentru cea din urmă dată... Nu mai e nevoie de altceva.
Şi Mustaţă-Roşie se îndepărtă, lăsîndu-mă în genunchi, cu gura aplecată spre o mină închipuită.
Cea de pe urmă umilinţă o făptuisem : sărutasem mina pe care aş fi voit să o muşc, linsesem acolo unde scuipasem, mă acoperisem peste tot cu mişelie, trecut, prezent şi viitor...
Pare că sînt uşurat. Mă simt mulţumit că am îndeplinit un act de care nu mă credeam capabil...
în clas, băieţii se uită chiorâş la mine. Pare că nu mai sînt tot acelaşi. Şi prin văzduh aud trecând un cuvânt, o vorbă grozavă, cuvântul de spion.
- Uite spionul !
- S-a întors spionul !
Desigur nu se mulţumiseră ca să mă dea afară, pentru a mă pierde, aruncaseră în gura şcoalei vorba aceasta. Şi băieţii, pe care înfrângerea îi duşmănise, bucuroşi primiră această învinovăţire ca adevărată. Prin ea se des-cărcau ei de ruşinea de a fi fost învinşi şi-şi explicau căderea dînd-o pe seama altora.
Eu făcusem să cadă revoluţia ! Eu vîndusem pe colegii mei !... Eu dădusem afară din şcoală pe Miga, pe Micu, pe Colţun !
Sîntem în repetitoarea de amiază.
Hovidescu stă melancolic pe catedră cerând să se facă linişte.
- Milian, ce faci după sobă ?
- îmi iau planşeta de desemn.
- Bine. Ai zero la purtare !...
Protestez, fac gură că nu sînt vinovat. Zadarnice sînt toate. Deseară voi fi postit şi nu voi merge acasă pînă la opt ceasuri.
A sunat de masă.
Băieţii mănîncă în sofragerie. De acolo se aude concertul lingurilor, atît de plăcut celor flămânzi. Mă plimb furios prin clasă. Pentru ce m-au pedepsit ? Nu am făcut nimica. Absolut nimica. Şi totuşi am fost pedepsit. Pentru ce atunci să mai fiu cuminte ? Pentru ce să învăţ, să-mi stric capul zadarnic ?
Şi idei de răzbunare îmi vin din nou in minte, plăsmuin-du-se din ce in ce mai hotărâte, mai limpezi, mai grozave.
Sînt incendiar.
Strâng mai multe cârpe, mai multe hîrtii, vărs pe ele gazul din lampă şi mă duc de le arunc sub scara plină cu lucruri, cu lemnării, cu hîrtii.
Cînd mi-au dat drumul, pe furiş, am pus un chibrit aprins în mijlocul cârpelor.
Apoi, în fuga mare, gîfîind am plecat spre casă, plin de spaima de a nu fi descoperit.
Şi toată noaptea am pândit orizontul, aşteptind să se lumineze cu focul şcoalei, şi toată noaptea am tras cu urechea că doară voi auzi trâmbiţa de foc.
Orizontul, însă, a rămas negru şi ecoul mut, văduv de sunetul cornului.
A doua zi m-am apropiat cu frică de şcoală. Socoteam că nu o voi găsi decît ruine, nici piatră peste piatră.
Şcoala însă stătea ca înainte, uriaşă şi grozavă, părând că mă desfide de a-i face vreun rău.
Şi pare că toţi se uită ciudat la mine. Cred că am fost descoperit, că-s pierdut, trimis la ocnă.
Nu e însă nimic. Cârpele sînt la locul lor. Chibritul se stinsese între ele...
Nu avusesem nici măcar norocul să fiu incendiar !
Un nou vînt de revoluţie suflă peste şcoală.
Ieri fusese Minescu, azi e Berinescu. Ieri era cel de nemţeşte, azi geometria revoltă pe băieţi...
E clasul lui Berinescu.
Clasa e goală. Şi în mijlocul ei stă singur Dinu Milian. Ceilalţi nu voiseră să-mi impună a merge cu dânşii. Poate nici eu nu aş fi putut-o face.
Umilinţă peste umilinţă.
310
311
Berinescu intră. Cască gura mare. întreabă cu ochii unde-s băieţii ? Şi eu tot cu privirea îi răspund că s-au dus.
Berinescu iese şi se întoarce cu Mustaţă-Roşie.
Iarăşi clasa goală, iarăşi numai Dinu Milian în mijlocul ei. Acelaşi joc de privire din partea directorului si din partea mea.
Dar pare că în privirea lui Mustaţă-Roşie e dispreţul pentru acela care-şi vînduse colegii, pentru acela care nu-i urmase în primejdiile răzvrătirii.
Şi toţi se uită chiorâş la mine, toţi cei care deschid uşa de curiozitate. Şi toţi mă privesc rău, prin coridor şi pe buza tuturora aud trecând vorba de trădător, de spion.
Oh ! mamă, pentru ce ai vrut ca Dinu al tău să fie alături cu băieţii cumsecade ? Pentru ce, sărac, nu m-ai dat în mijlocul săracilor, ca să am alături de mine haine rupte şi inimi generoase ? De ce mi-ai impus jertfa umilinţei şi a ridiculului ?...
De ce ? De ce ?
Şi tăcut mi-am luat pălăria, cărţile şi am pornit spre casă.
Cînd mama a auzit că nu m-am amestecat, m-a sărutat de bucurie.
Oh ! cît mă costa această sărutare !
Cap. XIII
ANCHE IO SONO PITTORE ! 1
- Ce-ţi face buhaiul, domnule Meicu ?
Acesta era începutul lecţiunii de limba românească. Meicu era un om bun. Era însă slab din fire, foarte uşor de ademenit la vorbă. Avea o vie pe care zicea cu pretenţiune
1 Şi eu sint pictor! (it.). Sînt cuvintele pe cate le-ar fi rostit pictorul italian Corregio în faţa tabloului sfintei Cecitia, de Rafael.
că o cultivă în mod ştiinţific. Avea încă şi un taur, pe care-1 publicase prin ziare că-1 închiriază pentru prăsit. Atît a trebuit băieţilor !...
în fiecare clasă povestea cu taurul începea. Şi băieţii, ştiindu-i partea lui slabă, începeau să-1 întrebe despre agricultură, despre mijloacele cele mai bune, aşa că atunci cînd suna clopoţelul, Meicu vedea că a trecut ceasul în zadar.
Atunci băieţii înconjurau pe dascăl, întrebând u-1 despre lecţiune. Şi în acest răstimp, douâ-trei mîini se furişau prin buzunare uşurîndu-1 de tutun, în locu-i punând un pachet plin de nisip sau de cenuşe.
O dată, de două, de trei ori, lucrul s-a prins. La urma urmei, cînd suna clopoţelul şi cînd vedea că băieţii pregătesc asediul, se scula în sus şi apărîndu-se cu mîinile sale lungi, făcea un cerc gol în juru-i.
Şi aşa ieşea din clasă, în strigătele băieţilor :
- Ce-ţi face taurul, domnule Meicu ?
- Nu ţi-a pierit taurul ?
- Prăseşte bine taurul d-tale ?
Metodul lui Lenoveanu stătea în piciorul stîng, metodul lui Meicu stătea într-o prăjină.
Făcuse nişte tablouri prin care zicea el că se ooate învăţa uşor limba românească.
Ne învăţase să-1 scrim pe tablă din memorie.
Ne întorcea apoi cu dosul la tablă şi întrebîndu-ne, elevul trebuia să se întoarcă repede şi fără să caute să arate pe tablă lucrul întrebat.
Cînd clasa se perfecţionase în asemenea lecţiuni gimnastice, lucrul se complică. Elevul scos la lecţiune, întors cu dosul la tablă, cu o prăjină lungă, trebuia să arate imediat şi fără şovăire lucrul care-1 întrebase. Şi prăjina pe fiecare zi se lungea, aşa că la -sfârşitul anului elevul era în fundul clasului şi tabla tocmai la uşă.
La examen însă, suprimîndu-se prăjina, clasa întreagă a rămas corigentă.
O veste tristă se răspândise prin şcoală. Cernescu, profesorul de istorie, dascălul cel iubit de băieţi, murise.
- Cernescu a murit ! Cernescu a murit !
312
313
Direcţiunea voieşte să cinstească înmormîntarea-i cu prezenţa elevilor.
Cortegiul porneşte jalnic, încet, spre odăiţa profesorului, ca să-1 ducă la cea de pe urmă locuinţă.
în biserică, la discursul unuia din tovarăşii lui Cernescu, şcoala izbucni în plînset, acoperind cu jalea ei p linse tul mamei, al surorii, al rudelor !
Şi în fundul bisericii, pierdut în întunerec, mişcat peste măsură, hohotul plînsului meu se deosebea şi el din corul jalnic al celorlalţi.
Căci îl iubisem pe Cernescu... Şi aceasta era singura răsplată ce-i puteam da...
19 decembrie 1S7...
Cernescu e îngropat.
Acasă sînt singur. Mama, surorile plecaseră. Şi în tăcerea nopţii, pare că în minte-mi se încheagă stihuri, se făuresc rime. Şi încetul cu încetul toate acestea se întrunesc, se încheagă în o bucată de versuri... Ea vorbeşte despre dascălul mort, despre bunătatea lui, se alcătuieşte din toate frazele învăţate la şcoală, din toate banalităţile citite !...
Sînt nxîndru însă de lucrarea mea !
Cercetez cu mintea şi văd că bucata scrisă de mine nu e mai rea decît a altora.
Anche io sono pittore ! Anche io sono pittore !...
Mă hrănisem prea mult cu romane, citisem prea de timpuriu biblioteca tatei. Şi aceasta în taină, în ascuns de mama, cu farmecul lucrului oprit !
Biblioteca era moştenirea mea ! Mă simţeam în tot dreptul ca să înfrîng oprirea mamei şi mereu să plutesc în lumea închipuirilor, a fantasmagoriilor, în lumea ideală, care nu avea nimic a face cu lumea în care Dinu Milian se învîrtea.
Eram victima cărţii, a romanului, a citirii...
Şi puneam la contribuţie totul ; luam avutul meu de pretutindeni : Dorul, Bolintineanu, Alecsandri, cu toţii treceau în strofele mele.
314
Mama e însă îngrijită. Noaptea prin somn mă surprinde vorbind. Sub plapomă se aude glasul meu care potriveşte două rime, taie picioarele a două stihuri...
O dată apucat de boala stihuitului, ea nu mă mai slăbi. Nu puteam să fiu mulţumit în ziua cînd nu făceam o poezie. Spuneam ca Titus : „O zi pierdută !"
- Dinule, tu nu ai să ieşi bine la capăt cu lucrurile astea. Ai să te sminteşti ca tată-tău... Tot aşa făcea şi el cînd citea Solomnichia lui.
îmi trebuie însă sancţiunea publicului, emoţiunea de a fi tipărit. Ce-mi foloseşte obscuritatea scrisului, ce-mi ajunge mie caietul în care-mi strîngeam unul cîte unul aceste mărgăritare ?
Trimit o poezie la Sfaturile literare. Acolo scriau profesorii mei. Socoteam că aceasta ar fi un ajutor pentru primirea poeziei, care colabora pentru progresul literelor romîne.
Şi în tăcere, numărînd zilele, am aşteptat numărul să sosească. El a sosit. Mă uit. Dinu Milian nu e pe copertă. Mă uit la corespondenţă şi citesc cu lăcomie.
„D-lui D. M. în 1."
Sînt eu ! Sînt eu !...
Citesc mai departe...
„Mai învăţaţi carte".
Obraznicii ! Ignoranţii ! Proştii ! Ce, dacă sînt tînăr. apoi nu am dreptul şi putinţa de a face lucruri bune ?
Sînt indignat şi îmi vine să protestez contra acestei infamii.
Dascălii începură să se uite ciudat la mine...
în fiecare seară aştept să vină inspirarea. Şi ea soseşte şi eu cînt. Patria şi Amorul sînt muzele mele. Fac poezii care vorbesc de Trădare -.
„Te-am iubit precum iubeşte Orice om de a trăi, Dar tu, vai 1 fără de veste M-ai trădat, şi încă cui ?"
315
E vorba de Catinca, care mă trădase lui Ioniţă... Şi în inspirarea poetului, spun minciuni, care mergeau singure prin casă :
„M-ai trădat fără cruţare ! Oare ce eu ţi-am greşit ? Nu ţi-am dat eu ţie, oare, Toate, oare, ce-ai dorit l
O petrecere mai vie Ca să-ţi procurez eu ţie. Departe am fost cu tine, Departe in ţări străine!"
Şi eu nu dusesem pe Catinca nici măcar peste podul Bahluiului. Dar ce aveau aceste toate a face ? Nu trebuia oare ca să fiu poetic, să mă preumblu prin neagra străinătate cu iubita sufletului meu ? Cum eram să întrupez realitatea în haina sfînta a poeziei ? Puteam să vorbesc în limba zeilor de ciupitul Catincăi, de surprinderea mamei, de duş, de pătură, de Ioniţă rîndaşul ?
Nu ! Nu !...
Mai bine aş fi voit să-mi sfărîm lira decît să comit o asemenea nelegiuire, să fiu prozaic !.
Poezie fără un poet care moare nici nu are farmec. Muream fireşte în fiecare strofă, reînviam apoi, pentru a mă îngropa iarăşi. Eram un fel de cioclu poetic •
„Moartea vrea să mă răpească, lat-o, iat-o c-a ajuns, Dar o las ca să sosească, Căci speranţa mi-a apus".
Mi-a apus, căci tu, copilă, Cererea mi-ai refuzat. De mine n-ai avut milă Şi sâ mor tu m-ai lăsat !"
316
Nu mă asasinase nimeni, eram bun teafăr, nu făcusem declaraţie de amor nici unei fete şi nici nu aş fi putut-o face...
Tot romînul e născut poet. Poet însă naţional si patriotic :
„Patria dureros gem" De un secol şi mai bine, De duşmani acum se teme... Nu o scapă nîme, nime !"
Şi fireşte că numai Dinu Milian este acela care o va scăpa din ghearele nenorocirii :
„Să vie şi cu a mea pală De duşmani o voi scăpa ! Şi cu mîndra sfînta fală Stindardul voi ridica l"
La şcoală imi aflaseră însă patima. îmi prinseseră chiar şi poezii.
Ba încă îmi dădeau pe spinarea mea delicte literare pe care nu le făptuisem.
Portarul, de Anul Nou, făcuse bilete de felicitare în poezie. Colegii mă învinovăţeau că eu sînt autorul !
Şi de multe ori înconjurîndu-mă, începeau să-mi strige în cor unele din poeziile pe care puseseră mîna :
„Şi dulce şoapte Ies din morminte La miez de noapte Din groape sfinte, Şi dulci cuvinte Ies din morminte '"
Nu mă descurajează însă nimic. Refuzul Sfaturilor literare nu mă deznădăjduieşte, nu pot crede că nu-mi voi vedea numele tipărit.
Am trimis iarăşi. Iarăşi am aşteptat o lună de zile.
Şi tot acelaşi răspuns, tot aceeaşi osîndire din pricina tinereţii mele !...
317
„Prea tînăr ! Mai învaţă carte !!!..." Profesorii se uită şi mai ciudat la mine I
Mama însă se îngrijeşte din ce în ce mai mult. Un doctor chiar e sfătuit...
Acesta mă ia deoparte, mă întreabă pe departe, mă pipăie, mă caută, mă ascultă şi-mi dă bromură de potasiu. Părerile erau împărţite acasă :
Unii spuneau că sînt amorezat, alţii ziceau că tot îmi lipseşte o sîmbâtă...
Chiar merseseră aşa de departe cu infamia, presupunînd că sînt victima unor patimi ruşinoase şi ascunse !...
Eram martirul poeziei !...
Cap. XIV
ÎN VACANŢIE
Cu încetul mama se stingea.
Nici ea, nici noi nu aveam conştiinţă de starea-i deznădăjduită. Şedea mai mult în pat. Nu avusese curajul să se ducă la ţară. Acolo nu avea doctori, nu avea mijloace de căutare.
Şi am rămas cu toţii în căldura Iaşilor, lîngă mama, tră-gînd nădejdea că se va însănătoşi, nebănuind că e pe pragul morţii.
în acest timp mă împrietenisem cu Aclas.
Tată-său cumpărase casa din faţa porţii noastre. Am mers la dînsul. El a venit la mine. Uitaserăm cele petrecute acum patru sau cinci ani. Şi cu braţele deschise mă primiră părinţii lui.
Soră-sa de care rîdeam la şcoală, pe care o dădeam prada închipuirilor lubrice ale băieţilor, soră-sa acum mă.
I    face să-mi plec ochii... E fată în toată firea, e fată de f    măritat, şi eu o stîrpitură, un mucos către care de-abia I     se uita, purtîndu-se cu mine ca cu un copil... I        Că Dinu Milian s-a crezut amorezat nici nu mai încape I vorbă.
I        în tăcerea nopţii suspinam în elegii, în ode care-mi măreau caietul, dîndu-mi convingerea că sînt poet... Uite două caiete groase !...
Mai puternic argument ca acesta nu putea să fie. Ca şi mine, însă, în jurul bietei fete se mai învîrteau '     patru sau cinci mai prozaici, poate, ca mine, dar tot asa de înfocaţi.
Pentru ca să nu ne urîm, ne veni în cap să dăm teatru. Căpătăm de la tatăl lui Aclas o odaie şi ne punem să i-o găurim, să facem scena, cortina, decorurile.
Programul e făcut.
Eu voi juca Stosaki, o canţonetă comică, rolul călăului în Murat şi acela al uneia din femei în Cinci cîrlani.
Toată ziua eram la Aclas repeţind piesele, învăţîndu-mi rolul, pregătind teatrul.
Puţin timp mă vedea mama pe acasă, mai puţin încă punînd mîna pe carte şi citind, căci rămăsesem, ca de obicei, corigent.
- Dinule, du-te la spiţărie şi-mi adu doctoriile... ;        - După ce voi veni de la Guluţă, m-a trimis m-lle j     Aclas ca să-i aduc o carte...
i - Du-te ! Du-te. Pentru alţii laşi totul şi pentru mă-ta $     nu ai vreme. Du-te !
1 Şi glasul e aşa de slab, dojana aşa de jalnică, resemna-I    rea-i aşa de tristă !...
E       Pricepuse ce anume mă împingea acolo, că doi ochi mă n    robiseră, că nu mai eram al ei... W      Dar reprezentaţia se apropie.
■ Poftisem lume. Mama lasă pe surori ca să meargă şi k ele.
. Dînsa va rămîne singură acasă. Ele nu vor să meargă, K dar se supun voinţei mamei, care dorea ca să mai petreacă i    Şi ele.
i-       Sînt călău. Drept capul lui Murat, pe care trebuie să-1
■ arăt publicului, iau un pepene verde învălit într-un şervet.
318
319
Mă fac grozav, intorc ochii de se sperie slugile, am o îmbrăcăminte roşie - în cap un fel de turban. Cortina e trasă.
Sînt în scenă. Joc pe Stosaki. Sînt aplaudat.
Cortina cade. Se ridică din nou şi mulţumesc publicului punînd mîna în dreptul inimii.
Cucoanele şi boierii mă cheamă în sală ca să mă vadă cum m-am deghizat.
Actul întîi se sfîrşi cu cinste...
La al doilea, lucrurile se încurcară. Aclas bufneşte de rîs în scenă şi ruşinos se repede între culise, de unde rîsul lui nervos acopere tot glasul nostru...
Şi cui să vorbim ? Aclas trebuie să dea replica şi Aclas rîde între culise. Actorii se încurcă. Era scena cu palmele din Cinci cîrlani. Am repetat-o de vreo trei ori şi am pălmuit pe Hsbeuc-Terentie nu o dată, dar de zece ori.
Dar Hebeuc se supără. El e sătul de palmele mele. Teatru, teatru, dar nu pricepea că trebuie să-mi rabde palmele...
- Dar dă mai încet, măăă !...
Şi glasul lui e tare, publicul aude, aplaudă. Amîndoi ne aplecăm mulţumind cu acelaşi zîmbet, cu acelaşi gest...
Suflerul tăcuse şi el. Ieşim din scenă, trăgînd cortina.
Şi Aclas între culise tot rîdea, rîdea prosteşte ca un nebun.
Actul al treilea.
Uitasem pepenele acasă. Mă reped să-1 aduc în costumul meu caraghios.
Intru în odaia mamei ca să văd ce face, dacă nu-i trebuie ceva.
Lampa era stinsă. Numai candela ardea dînd o lumină gălbuie şi slabă.
- Ce mai faci, mamaie ?...
- Bine !
Dar tuşeşte, trupul ei e muncit de greutatea respiraţiu-nii, care şuieră obosită şi răsună a deşert.
O frică însă mă apucă în această odaie tristă.
Mama, galbenă, pe patul de pe care nu avea să se mai scoale, în lumina întunecoasă a odăii, tuşind, gemînd, singură în tăcerea nopţii, fără ca nimeni să fie lîngă dînsa. Şi eu în aceste haine caraghioase, vopsit pe faţă, ridicul,
■■W  cu mustăţi de lină, eu, paiaţă, lîngă trupul unei moarte !
■■V       Şi alături era veselie, alături Dinu făcea să petreacă
■■j    lumea, strîmbîndu-se, alături lumea rîdea...
SS        Mă mustră conştiinţa, mi-e ruşine de mine însumi. Cred
HM    că şi mama simte aceea ce gîndesc eu.
SJB       Toată seara, între culise, în scenă am avut dinainte-mi
■JŞ     odaia neagră a mamei şi chipu-i de ceară, aşternutul făcînd
o pată albă în întuneric. V Sînt la Aclas.
Un fel de bocet, un strigăt se aude de la noi.
Ileana se arată fugind :
- Cuconaşule, moare cucoana ! Vin' repede... Dintr-o săritură fui în casă...
Mama stătea lungită la pămînt... Chipul galben. Din gură îi ieşea un mic şiroi de sînge. Surorile răcnesc, caută să o învieze, îi freacă mîinile, o stropesc cu apă.
- La doctor ! La doctor, Dinule !
Îmi iau pălăria şi alerg pe stradă. Cum şi cînd am ajuns la uşa doctorului, nu ştiu.
Trupul îmi tremură, dinţii clănţănesc, vorba mi-o înăbuşe gîfuirea.
- Acasă-i doctorul ?
- La Ungheni ! La Ungheni !...
Şi iarăşi îmi iau fuga mea nebună căutînd pe altul...
- Acasă e doctorul ?
- Nu !
Şi iarăşi pe goană. In sfîrşit sînt acasă cu doctorul... t        O puseseră deja în pat şi îşi venise în fire.
La poartă lumea se strînsese la strigătele surorilor. Dar mama zîmbeşte cu bunătate, povesteşte doctorului cum a leşinat, cum i-a lipsit respiraţia.
Doctorul cercetează, scrie o reţetă şi se duce spunînd că nu e nimica.
Vorbele-i însă pare că ies silite din gură, pare că înţeleg că minte. Mă uit la mama. Zîmbeşte jalnic. Pentru
dînsa lucrul era sfîrşit. Pricepuse că nu mai are mult de 1 ■;' trăit.
1 »        în capul meu, însă, nu poate intra ideea morţii. I Mama se va îndrepta desigur, e cu neputinţă ca să
&k moară. Şi nici nu voiesc să mă opresc la această idee. mă HS'   tem ca să o cuget...
320
321
Totuşi, cînd am adus doctorul, cînd m-am apropiat de casă, mi-am adus aminte de noaptea teatrului, de icoana morţii, de faptul că voi găsi pe mama moartă...
Totuşi, îmi ziceam că nu se moare aşa de repede.
Unchiul Mihalache a sosit de la ţară. Doctorii se întrunesc în consult. Mă uit pe fereastră. Gesturile lor, vorbele care le ies din gură pare că îmi spun că nu mai este speranţă.
Mama ne dă afară din casă, rămânând singură cu unchiul.
Printre uşa întredeschisă aud fragmente din vorba lor. Mama îşi face testamentul, regulează cu unchiul soarta copiilor. Aud chiar bani sunînd. Sînt banii de înmov-mîntare !...
Şi la toate protestările unchiului că se va îndrepta, se auzea glasul slăbit al mamei, repetând cu încăpăţînarc :
- Lasă, frate, ştiu că s-a sfîrşit...
Cînd unchiul a ieşit, m-a chemat la o parte :
- Ascultă, Dinule, fii cu băgare de seamă, nu se ştie ce se poate întâmpla. Stăi pe acasă. Dacă mamei îi va fi rău, spune-i popii Alexandru să trimită pe cineva la ţară. Vezi, tu eşti numai bărbat în casă.
Şi toată ziua musafirii curgeau. Aflaseră că nu mai are mult de trăit şi fiecare venea să o vază, să-şi ia ziua bună.
Ţiţaia Luţa voia să se împace cu mama înaintea morţii.
întîlnirea le-a fost rece, tragică. S-au sărutat amîndouă surorile, care de atîţia ani erau despărţite de ură. Totul era silit, nepornit din fundul sufletului.
Ţiţaia Luţa nu mai părăsi căpătâiul mamei.
Nimic însă nu vesteşte moartea. Mama îşi păstrase întregimea minţii, numai trupul începuse să se umfle, picioarele deveniseră grele, nemişcate, aproape reci. Voia veşnic să ne aibă lîngă dînsa. îndată ce lipseam vreunul ne chema cu glasul ei blajin, încet, slăbit, şuierător •
- Dar mai staţi cu mine. Mi-e urât.
Şi ochii ei măriţi prin slăbirea obrazului, care-i dăduseră în fundul capului, ochii ei nu ne mai părăseau, ne
aţinteau veşnic, voind să ne soarbă. Nu puteam să-i suferim ţintirea prunelelor sale.
Şi noaptea, în întunerec, cînd stăteam cu dînsa, simţeam săgeata ochilor care mă căutau în obscuritate, veşnic spre mine aţintiţi.
Nu-şi mai putea ascunde acuma iubirea, trebuia să o dea pe faţă, acum cînd ştia că veşnicia o va desparte de noi, cînd nu mai avea teamă că alintindu-nc, nc va strica.
24 august
Mama a mai leşinat incă o dată. Gestul doctorului e şi mai deznădăjduit. Când m-am dus la spiţerie, farmacistul m-a întrebat :
- Pentru cine-i ?
- Pentru mama !... Dar ce e ?
- Nimic. Voiam să ştiu.
Pricep însă că această doctorie este cel de pe urmă mijloc. Era musc.
Singur am pus cu degetele mele picăturile în linguriţa mamei... singur i-am dat să bea. Avea un miros pătrunzător, toată casa era parfumată. Şi ţiţaia Luţa, cucoana Elencu Guluţă îşi şoptiră spăimîntate :
- E musc !  E musc !
Mama ne spuse să aducem dulceaţă în casă. • Surorile porniră. Fură înapoi chemate. Mama nu voia să se despartă de ele.
Mama sughiţă cu putere, se ridică puţin de pe pernă... cade înapoi. Ţiţaia Luţa ia repede de pe dulap o lumânare de ceară, o aprinde la candelă şi o pune în mina mamei.
Ea însă nu mai sughiţă, ochii sînt deschişi, dar sticloşi... Murise !
Murise ? Cum ? Aşa de repede ?
Nu, nu se poate. A leşinat desigur, şi voi să-i smucesc luminarea din mînă, ca să nu se deştepte cu ea aprinsă. Dar mama e moartă, moartă !...
Alături surorile plîng cu hohot, slugile plîng, cucoana Elencu plînge.
■ Şi degetele mele care miros, mîna mea care a turnat moartea mamei ! Mă spăl, mă frec cu nisip, dar totul za-
322
323
darnic ! Mirosul nu piere de pe mină cum nu piere sîngele de pe aceea a lady Macbeth.
„Am ucis pe mama ! Am ucis pe mama !"
Aceasta îmi răsună în deşertul minţii... Şi pare că un uragan de glasuri, o .mare întreagă de degete mă arăta strigîndu-mi :
„Ai ucis pe mă-ta !  Ai ucis pe mă-ta 1" Sînt singur cu moarta.
Luminarea tot sfirîie în mîna mamei, care, în cea din urmă încordare a muşchilor, o strînsese cu putere. Ea îi pune pe obraz o strălucire vie. ca un nimb. Şi această luminare arzând ziua mare, care părea că este o urmare a mîinii, un deget frînt şi ridicat în sus, un deget uriaş de lung, cu aceeaşi culoare ca mîna, avea ceva mai mult ridicol decît trist, ceva deşănţat...
Să plâng nu-mi vine. Şi pentru ce eram să plîng ?
Nu o puteam plînge pe mama, căci ea scăpase de chinul care o muncea. Să mă plîng pe mine ?
Pentru ce ?
Şi în mintea mea se desemnă deodată cuvântul Liber !
Da, voi fi liber de a face totul ce voi vroi, nu voi mai avea înainte chipul galben şi blând al mamei, care să-mi spună că am să o omor şi care să mă oprească, să taie aripele voinţei mele. Nu mai am de acum pe cine supăra.
Nu mai am pe cine ucide. Nu mai am pentru cine să sufăr înjosirile, umilinţele, palmele colegilor şi ale dascălilor !
Liber ! Liber ! Liber !
Uit însă că-s băiat sărac, uit că nu am drepturi, uit că mîine voi fi în casă străină. Rudele mă vor primi ca pe un sărac, voi şti că sînt crescut de pomană, că trebuie să sufăr în tăcere acasă ca la şcoală.
Şi vorbele mamei îmi vin în minte :
„Tu o singură mamă ai şi pe aceasta nu o cruţi. Cînd nu o vei mai avea vei vedea ce ai pierdut."
Sînt băiat sărac !...
Qnd nu voi mai plăcea, cînd se vor sătura de miner cînd vor auzi că nu sînt supus, atunci mă vor arunca pe stradă. Au dreptul să o facă, şi de ce nu ar face-o ?
„...Şi vei vedea atunci ce ai pierdut !"
Era o ameninţare, o prevestire. Acum vorbele acestea aveau înţeles...
Şi înaintea viitorului care mi se arată negru, mă tac mititel, mă fac mişel, făgăduiesc în mintea mea că nu mă voi răzvrăti, că voi fi în stare să sufăr orişice...
Sînt băiat sărac !  Sînt băiat sărac !
Cap. XV
CHIFTEAUA LUI FERICIRE
Totul e schimbat la şcoală : casă, director, servitori. Acum sînt în secţia Il-a superioară, care împreună cu cea de bacalaureat au fost mutate în nişte case de alături. în vechea încăpere nu mai puteau să intre cei două sute de elevi... în locul lui Mustaţă-Roşie, director e Pipăruş, profesorul de greceşte...
Cînd am sosit la şcoală m-a chemat în odaia lui :
- Ascultă, domnule Milian, d-ta îţi ştii poziţiunea şi am vorbit cu unchiul d-tale. Nu am nevoie să-ţi mai recomand ca să te porţi bine şi să fii sîrguincios.
Făgăduiesc că voi fi la înălţimea rolului meu de bursier, de băiat sărac, de orfan.
Prin însuşirea de orfan mă recomandam bun ei-voinţei tuturor.
- Ia ! un biet băiat orfan. îl ţine unchiu-său degeaba. Aşa eram caracterizat...
Pipăruş era pesemne mai rău decît Mustaţă-Roşie.
Acesta îmi amintea poziţiunea mea doar cînd eram mai mic. Pipăruş îmi aruncă insulta în obraz acum cînd sînt băiat mare, superior, aproape de a da bacalaureatul
Anul acesta a fost anul umilinţelor !...
Unchiul îmi spusese cînd mă dăduse afară :
324
325
- Să ştii, dacă mai faci vreodată, nu mai ai ce căuta la mine.
Şi acum Pipăruş mă dăduse afară.
Moş Culei ne dăduse o teză la algebră şi plecase lă-sind pc Mitu, pedagogul, ca să ne păzească. Tema este însă grea, nimeni nu o poate face, afară de premianţi.
Şi imediat se luă hotărîrea ca nimeni să nu o lucreze. Să fi voit să o fac nu aş fi putut-o. Metodul lui Lenoveanu aşa temelie matematică îmi pusese în cap, că niciodată nu am fost în stare să pătrund taina cifrelor.
Temele s-au iscălit în josul unei foi albe şi s-au dat pedagogului.
- Domnule Milian ! Domnule Milian !
E glasul lui Fericire, care crăinicea prin coridoare.
- Vă cheamă don director sus.
Pipăruş mă aşteaptă în mijlocul camerei, trăgîndu-si cu neastimpăr favoriţii...
- Fc ! fe ! fe ! D-ta te apuci de re-vo-lu-ţii ! Ian ia-ţi cărţile şi mergi acasă...
- Dar...
- Nu ! Nu ! Să nu vii decît cu unchiul d-tale...
- Nu am făcut eu...
- Fe ! fe ! fe ! lasă-mă, domnule, că am de lucru. Am spus !...
Trebuie să ies, căci mă dă afară, cam pe subţire, ce e dreptul, dar asta nu mă îndulceşte de loc...
- Ai înţeles ?
- Da ! Bonjur !...
- Bonjur ! îmi strigă directorul furios trîntindu-mi usa în nas.
- Iar, Dinule ?
- Iar, unchiule. Dar nu sînt vinovat, îi explic lui toată afacerea.
Pînă cînd m-am hotărât însă să-i spun că m-au dat afară, a trebuit să capăt mult curaj, să mă încerc de multe ori, de multe ori să mă dau îndărăt, să încep vorba şt apoi să tac din nou.
După moralul obişnuit, pornirăm spre şcoală.
Am rămas jos, unchiul s-a suit sus.
în sfîrşit mă cheamă :
- Vezi, am rugat pe domnul director ca să te ierte si d-lui a fost aşa de bun ca să-mi facă batirul - pentru cea din urmă dată. Nu e aşa ?
Şi directorul aprobă cele zise dc unchiul, plecind capul în jos.
- D-tale ţi se cere mai mult decît celorlalţi. Trebuie ca să dai exemple de silinţă şi bună purtare...
Mulţumesc directorului, mulţumesc unchiului şi mă cobor în clasă.
Băieţii făceau gură că pe dînşii îi pedepsiseră şi pe mine nu.
>sa
Aşa e. Nu căpătasem nici o pedcap
- Ce-ţi face taurul, domnule Mcicu ?
E glasul ascuţit al lui Băghici, care imita veşnic gesturile şi vorba lui Meicu.
- Domnule Milian, ai zero la purtare.
- Eu ? dar n-am făcut nimica...
- Bine ! bine !
- Zău n-am făcut. Iertaţi-mă.
- Dumnezeu să te ierte !...
■ Nu pot să spun că Băghici strigase. Ar ii fost ca să-1 ţîrăsc şi aş fi voit mai bine să mă dea afară decît să fac o asemenea mişelie.
Şi zero a rămas.
- Domnule Milian !   Domnule Milian ! Iarăşi glasul lui Fericire, care mă chema sus. Intru.
- Vezi, nu ai ascultat cele ce ţi-a spus unchiul d-tale, de sfaturile mele. Nu ţi-ai ţinut făgăduinţa. Domnul Meicu ţi-a pus zero la purtare. Ce-ai făcut ?
- Nimica. Nu am făcut eu. Sint nedreptăţit.
- Ascultă, dacă ţină mîine d-lui nu-ţi şterge zero, atunci...
- Atunci ?
- Din nou te voi trimite acasă, grăieşte reticenţa lui Pipăruş.
Nu mai pot însă să înfrunt moralul unchiului, nu-1 mai pot preumbla pe la şcoală : sînt sătul de a fi dat
326
527
afară pentru a fi din nou primit. Trebuie dar de înduplecat pe Meicu ca să-mi şteargă zero şi totul se va sfîrşi. Dar cum ? Cu ce ?
La şcoală mă încercasem, mă ţinusem de poalele paltonului pînă în stradă, plânsesem chiar, crezînd că-1 voi îndupleca. Băghici chiar se declarase el singur vinovat. Toate fură zadarnice. Meicu rămînea nestrămutat ca o stîncă.
- Dar iertaţi-mă, domnule Meicu...
- Dumnezeu să te ierte !... Din aceasta nu-1 puteam scoate
O singură cale. E aceasta : să mă duc acasă la dînsul şi să-i spun toată istoria. Acolo numai ar voi el să mă asculte.
Cer unchiului voie ca să mă duc să-mi cumpăr hîrtie şi plec spre Meicu.
De ce mă apropii, pasul mi se taie, merg încet.
Văd neputinţa de a intra la dînsul. îl voi găsi cu cucoana lui, cu prieteni. Cum era să-i vorbesc ?
Iată-mă-s.
Fac de trei ori ocolul casei. Nu am curajul să intru, îmi fac curaj. Zadarnic. Trebuie să mă întorc înapoi. Pe drum, însă, mi-aduc aminte că mîine Fericire din nou mă va striga sus şi că voi trebui din nou să spun unchiului cele întâmplate.
îmi pun capul în piept şi nevăzînd pe nimeni, neau-zind nimic, nebun, reîncep drumul spre Meicu.
- Acasă-i don Meicu ?
- Nu. Şade la masă. Peste o jumătate de ceas îl găseşti !
- Bine !
Şi din nou îmi iau drumul meu, nebun cutreierînd uliţele deşarte, minunând pe gardişti, făcînd pe oameni să-şi întoarcă capul. Şi un singur lucru mi se învîrteşte în minte : cum voi intra, ce voi spune, cum voi începe ? îm< făcusem un mic discurs în cap.
Număr minutele, socotesc secundele, temîndu-mă să nu ajung prea devreme sau prea tîrziu.
- E acasă don Meicu ?
■
- Tot stă la masă. Dar mai aşteaptă puţintel. Şi bucătăreasa îmi arată patul din colţul odăii.
- Spune-i că a venit Milian de la Institutul Academiilor.
- Bine !
Şi bucătăreasa pleacă uitîndu-se înapoi, ca să se asigure de prezint garanţia că nu voi fura ceva în lipsă-i.
înfăţişam, pesemne, această garanţie, căci a dispărut repede.
- Poftim !
Deschid uşa. Ochii mei, obişnuiţi timp de două ceasuri cu întunericul, sînt orbiţi de lumina odăii. Fac paşii ca şi cum aş călca în somn.
La masă stă Meicu, nevastă-sa şi un alt domn.
De ce mă temeam nu scăpasem.
- Ce-i, domnule Milian ?
- Am să vă spun ceva.
- Ce e? Spune.
Eu însă stau la îndoială, gîngăvesc, pare că aş voi să-i dau a înţelege că voiesc numai lui să-i spun.
- Spune, spune, nu face nimica, zise Meicu, înţelegîn-du-mi cugetarea şi privind asupra comesenilor.
- Mi-aţi pus azi un zero la conduită.
- Eu ? Pentru ce ?
- Nu ştiu. Nu vă aduceţi aminte că v-am rugat să mă iertaţi ?
- Şi ce ţi-am răspuns ?
- Că Dumnezeu să mă ierte !
Cucoana şi domnul străin rid cu hohote. Rîde şi Meicu...
- Don Pipăruş a spus că mă dă afară dacă nu-mi ştergeţi zero.
Cucoana şi domnul îmi luară partea
- Bine, bine, ţi-1 şterg.
- Mersi !...
Şi tot aşa de stîngaci, tot aşa de încurcat, mergînd de-a-n-doasele ies din odaie. De bucurie încep s-alerg.
- Ei, domnule ! domnule !
E glasul bucătăresei care pesemne mă bănuia că-i pusesem mîna pe vreun lucru.
328
329
- Domnule ! Domnule !
Şi în noapte se auzea tropotul meu pe asfalt şi glasul ei repetat de ecoul nopţii.
- Domnule ! Domnule !
- Dar ce ai zăbovit atîta ? Pare că aveai de cumpărat tot tîrgul ! Şi nici hîrtie nu ai luat.
- Era închis... Am trebuit să caut pretutindeni. Pînâ la Palat...
Dar glasul mi-e nesigur, vorba încurcată.
- Dinule, mi se pare că tu umbli după ştrengării.
Şi unchiul începu să-mi facă morală, arătîndu-mi că nu sint încă liber, că-s un mucos.
Ascult însă fără supărare toate aceste lucruri. Mă ştiam nevinovat. Şi apoi lucrul principal îl căpătasem. Eram scăpat ! Ce-mi pasă de toate celelalte ? Şi aş fi voit de o mie de ori să-1 văd pe unchiul făcîndu-mi morală pentru lucruri închipuite, decît să-i spun : „Unchiule, m-au dat afară." „Iar ?"
De cînd cu „istoria vinului", unchiul mă bănuia.
Abner (nu ştiu de unde găsise el acest nume biblic) suferea de oarecare boală pe care se temea să o arate doctorului institutului. Şi el îşi trata boala singur, după spusa unora, după receptele altora. Voia să-şi trateze boala cu Bordeaux vechi. Fui însărcinat cu cumpărarea. Pentru a-1 introduce în şcoală, .însă, trebuie să iau precauţiuni.
Leg o sfoară de după gît, făcîndu-i la unul din capete un nod cu laţ, în care anin gâtul buteliei. Repet experienţa de mai multe ori şi merge. Cînd eram însă să pornesc la şcoală, nenorocirea se Întâmplă : butelia se desprinse şi căzînd jos, s-a spart. Cu spaimă, cu durere, cu grijă privesc preţiosul lichid împrăştiat pe scânduri. Dar ce să fac ? Pe de o parte trebuia să plec la şcoală, pe de alta să fac ca să dispară urmele vinului. Ştiam ce ar fi putut urma de aici, ce bănuieli, ce învinovăţiri.
Slugile însă mă vîndură, căci unchiul, cu solemnitate, puse chiar la masă cestiunea vinului pe tapet.
L-am luat la o parte şi i-am spus afacerea.
La şcoală Abner era furios. Mă învinovăţea că-i mînca-sem banii, că ceea ce-i spuneam erau minciuni, mă ame-
330
ninţa chiar să-mi ia pălăria pretinzînd ca să-i dau banii înapoi.
Şi de aceea unchiul se uita cam bănuitor la faptele mele. Explicaţiunea ce-i dădusem nu-1 mulţumise. Şi avea dreptate...
Ce avea a face boala lui Abner cu butelia cu Bordeaux ?...
Fericire era un cui nul ard.
Era în acelaşi timp fecior, sofragiu, bucătar şi portar.
De unde îi venise acest nume nu ştiu. îl moşteniserăm de la predecesorii noştri.
Pe lingă cele patru funcţiuni, Fericire mai avea încă şi un trecut ilustru de care era foarte'mîndru.
Fusese în şcoalele primare coleg cu Pipăruş...
Nu c vorbă, că aceasta nu-1 împiedecă ca din cînd în cînd să mănânce cîte o palmă de la fostul său coleg, dar acestea erau mici şi neînsemnate lucruri pentru un suflet mare ca al lui Fericire. Se mulţumea numai să îngine :
- Aşa-i ţiganul cînd ajunge domn, clintii pe tatu-său îl spânzură.
Sîntem la masă.
Pipăruş avea obiceiul ca să dejuneze cu noi. Locul lui era în capul mesei, unde o butelie de vin îl anunţa. Stăteam in capul celalt al mesei.
Băghici dăduse înapoi porţia de chiftele, arătînd că găsise o muscă, pe care o hăcuise pe jumătate. Pipăruş s-a mulţumit să dea din cap, zicînd lui Fericire ca să ia seama.
Porţia însă mi se aduse mie.
O resping cu indignare...
- Dar ce, şi d-ta faci nazuri ? Cc ? Acasă mănînci mai bine ?
Fericire era acela care vorbea în acest chip. Dintr-o singură mişcare, farfuria se făcu fărîmi de capul sofragiului.
- Ce-mi dai porcării, măgarule ? Şi încă te obrăzniceşti ?
Şi trântind uşa, ieşii afară.
Dinlăuntru se auzea glasul lui Pipăruş :
- Fe, fe, fe !  Ce s-a întâmplat ?
331
- Domnule Milian ! Domnule Milian ! Mă urc singur la director.
- Apoi bine, domnule, d-ta te apuci să-mi baţi servitorii, în loc...
- în loc ca să-i las să-şi bată joc de mine...
- Domnule Milian...
- Domnule director...
El strigă, strig şi eu. Se face roşu, spumegă, îşi smulge favoritele. Mă fac şi eu roşu de indignare, hotărît să sfârşesc odată...
- Cum, d-ta... poziţia d-tale...
- Ce ? poziţia mea ! dacă sînt sărac, credeţi că mă voi lăsa a fi şi de batjocora d-tale, a tuturor, a slugilor chiar ? Daţi-mă afară, m-am săturat de pomana dv. O să spun la toată lumea.
Şi plîng, şi strig, şi fac larmă.
De ce răcnesc mai tare, directorul se moaie. începe ma> încet, mai cu binişorul...
Scol în picioare toată şcoala.
- Dar mai încet, te aude toată lumea, se roagă directorul.
- Mai încet ? Nu ! Am să răcnesc ca să mă audă tot oraşul. M-am să-tu-rat !...
- Bine, bine, am să pedepsesc pe servitor, dar d-ta, cînd ai ceva de reclamat, să nu-ţi faci dreptate singur, să vii la mine.
Şi binişor directorul mă împinge spre uşă.
Şi pe scară, şi în clasă, şi în curte răsună glasul meu :■
- M-am săturat ! M-am să-tu-rat!... Aflasem metodul !...
Aş fi sărutat pe Fericire, aş fi mâncat zece chiftele cu muşte, de bucurie că putusem pune mîna pe situaţiune. Victorie ! Victorie !...
De acum înainte ştiu cum să domolesc oamenii, cum să astâmpăr scandalurile, cum să-mi arăt puterea !...
Ochiul lui Maşotă mă scăpase la început. Acum chifteaua lui Fericire îmi dădea liniştea, puterea, siguranţa în mine.
Trăiască chifteaua lui Fericire !...
332
Cap. XVI
ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI
- Vin ruşii ! Vin ruşii !
Şi băieţii cu toţii ieşiseră ca să vadă trecând cazacii. Pe un front de opt oameni veneau copiii Donului, cîntînd şi legănîndu-se pe cai.
Şi în fiecare zi, regimentele defilau dinaintea noastră, ducîndu-se la război !
Urmărim mişcarea cu aprindere. La şcoală, în recreaţie, facem politică. Eu sînt acela care aduc ziare, veşti, zvonuri, totul ce mi se spune, totul ce aud.
Turcii ne bombardează oraşele. Ne declarăm independenţi.
în Cameră şi în Senat se discută de trebuie să intrăm în război. O indignare ne coprinde cînd citim că s-a găsit un romîn care să se împotrivească războiului. Eram cît p-aci să-i trimitem o scrisoare de injurii, în care să stea scris „că tinerimea îi vestejeşte purtarea şi că dacă cei bătrîni nu ştiu să-şi apere ţara, noi, cei tineri, ne vom face datoria".
E vorba chiar ca unii dintre noi să se înroleze. Chiar toată clasa se prinsese ca să-şi verse sîngele pentru „patrie".
Şi în unire cu simţimîntele „colegilor", lira mea intonează cîntece pentru gloria oştirilor române. Răsună ca o harpă eoliană, la bubuitul tunului pe care nu-1 auzeam şl pe care îl cînt cu toate acestea. Ode, marşuri triumfale, poeme, imnuri, toate ies din pana mea cu o îmbelşugare nemaipomenită.
Şi invoc muza :
„O .' muza mea divină, cu mersul majestos,
Inspiră lirei mele un cîntec glorios,
Să cînt pe-ai Romîniei victorioşi soldaţi,
Să cînt cum ei se luptă cu turcii încruntaţi!
333
| Să c'wt a lor bravură, cum ştiu ei a muri,
Cum ştiu pentru-a lor ţară viaţa a-şi jertfi ! Să ctnt ! divină muză ! curajul vitejesc Cu care bravii noştri se lupt şi pătimesc !"
j Şi veşnic copiate, versurile reluau drumul Sfaturilor li-
terare cu o nestrămutată încăpăţânare.
Ca răspuns, aceleaşi cuvinte, aceleaşi fraze, aceeaşi insultă :
„Prea tînăr ! prea tinăr !"
Cu versurile mele, cu promisiunea platonică, cu jură-mîntul de a lupta pentru patrie, nu făceam mare treabă pentru leii de la Plevna.
Ne hotărâm să facem scamă. Şi fiecare îşi pune la con tribuţie cămăşile, cu o dezinteresare patriotică. Eu aduc toate cămăşile rupte ale tatei, pe care le găsisem prin lăzi. Şi pe lucru ! într-o săptămînă făcusem câteva ocale. Factorul lui Labasan deschisese subscripţiuni pentru răniţi. Lui sînt însărcinat ca să-i remit obolul nostru.
Şi iată-mă-s pe drum, cu un pachet uriaş subţioară, mer-gînd spre tipografia lui Labasan, de lîngă Mitropolie.
- Aici e domnu Labasan ?
I- Aşiş, dar ce vreţi ? Explic lucrul, mi se cere numele, mi se ţine un discurs pentru patriotica noastră faptă şi o cucoană îmi dă în suvenir, luîndu-mă de sub bărbie, un călindar. Sînt turburat de această intimitate şi mă grăbesc să ies.
A treia zi, în capul Factorului ieşi tipărit numele meu în mare şi de-abia vizibil numele secţiunii.
Sînt plin de mîndrie. Numele meu tipărit ! Citit de mii de oameni ! Trecut posterităţii, scris în cartea de aur a trecutului ! Mă cred mai nemuritor ca Alexandru, ca Arhi-mede, ca Cezar !
! i Băieţii însă nu-^mi împărtăşesc entuziasmul. Dînşii zic
i I că am profitat de sarcina mea ca să mă fac cunoscut. E
i vorba chiar să-mi dea o dezminţire, să mă veştejească în
i faţa opiniunii publice !...
Alţii chiar propun argumentele solide...
334
i i
Zîmbetul cucoanei din tipografia lui Labasan mă încurajează. Dacă i-aş trimite o poezie pentru Factor ?
în neputinţă de a fi un vultur, mă mulţumesc şi cu rolul de vrabie.
Iarăşi am invocat muza, am cîntat gloria, neatîrnarea[...l şi pe femeile romîne. Dedicasem chiar poezia cucoanei din tipografie...
Nici Labasan, Factorul lui Labasan nu voieşte să-mi publice operele! Desigur sânt persecutat, sânt nedreptăţit...
Mă mustră cugetul că mi-am prostituit muza trimiţînd lui Labasan versuri, iar în mintea mea veşnic răsună cuvintele :
„Nici Labasan ! Nici Labasan !..."
Nu eram însă om care să mă descurajeze asemenea lucruri mici. Caietele se îngrămădeau unele peste altele, impozante şi ameninţătoare pentru "prietenii care mă vizitau şi care se temeau să nu-i asasinez.
De acum lucrez pentru posteritate !
Ne ţinusem făgăduinţa de a lupta pentru patrie.
Drumul de fier aduce turcii cu miile. Cei mai mulţi însă erau morţi, îngheţaţi pe drum. îi aducea la spitalul Sfântului Spiridon, unde-i arunca grămadă într-o pivniţă părăsită.
Acolo ne duceam în fiecare duminică. Ridicam morţii în picioare, îi rezămam de părete şi înlepeam lupta. Aceasta sta în aceea că, înarmaţi cu bolovani, bombardam aceste cadavre ţapene, îngheţate ca de piatră.
Şi pînă când nu cădeau cu toţii jos, schilodiţi, ciuntiţi, cu capetele sparte, noi nu credeam că avem victoria în partea nbastră...
Atunci ne retrăgeam strigînd : Ura ! Ura !... în neputinţă de a lupta cu viii, noi dădeam războiul morţilor...
Aceasta a durat pînă cînd s-a aflat de izbînzile noastre şi ne-au închis uşa pivniţei...
Totuşi focul războinic arde în noi ca pe altarul zeiţei Vesta.
în lipsa turcilor, ne luptăm cu guzganii.
325
într-un grajd părăsit, în care stătea calul sacalei, guzganii foiesc, nişte guzgani ca nişte porci de mari. Contra lor azi este războiul.
înarmaţi cu spăngi, cu ciomege, cu bolovani, noi stîi-nim guzganii răscolind băligarul. Şi cînd unul se arată, cu toţii ne repezim asupră-i încruntaţi, nebuni, singeroşi. Apoi, apucînd de coadă ca pe un trofeu guzganul, îl preumblăm in triumf, scoţînd ţipete sălbatice.
Pe cei care scăpau vii nu-i ucideam deodată. îi păstram pentru alte daţi... Aveam obicei ca, lăsîndu-i slobozi într-o odaie goală, să-i masacrăm.
Prinsesem mai ales unul grozav de mare. îl ţineam într-un saltar şi îl hrăneam.
Sîntem în clasul Iui Pipăruş.
Băghici legase de cu ziuă un clopoţel de coada guzganului şi tocmai cînd tăcerea era mai mare, îi dăduse drumul în clasă.
E scandal !...
Băieţii aleargă după dînsul, aruncând cu cărţile, cu călimâ-rile. Vînat din toate părţile, negăsind un loc de scăpare nicăieri, nenorocitul dobitoc aleargă ca un nebun printre picioarele băieţilor.
Deodată simt ceva alunecând şi urcîndu-se pe sub pantaloni. Era guzganul care-şi găsise un loc de s-căpare. Sar, strig, mă pipăi cu mîinile. Sar şi băieţii, ţinînd guzganul în loc, scăpîndu-1 şi iar prinzîndu-1.
Şi aceste toate între piele şi pantalonul meu...
în sfîrşit lighioana ţuşni deodată afară, în strigătele şi râsetele elevilor.
Sînt galben de spaimă, mi se bate inima. Chiar şi Pipăruş rîde de această întâmplare...
Iar elevii îmi făcură o legendă în versuri asupra pantalonilor şi a guzganului.
„Frunză verde de tufan, Fost-a, fost-a un guzgan Ce-a luptat cu Milian !.
Cap. XVII
TENTAŢIA SFÎNTULUI ANTONIE
După moartea mamei, surorile plecaseră din Iaşi. Două mătuşi se însărcinaseră ca să le ţină. Cît despre Dinu, el rămăsese tot la Iaşi, ca să înveţe carte, ca să se procopsească, să ajungă onoarea familiei !
Acum sînt singur, pregătind bacalaureatul. Unchiul cu toată gospodăria plecase la ţară. îmi lăsase o babă ca să-mi facă de mîncare şi bani ca să cumpăr cele trebuincioase. în fiecare zi îmi făceam socotelile, însemnînd tot ce am cheltuit, făcînd totalul, trecîndu-1 la report pe cealaltă faţă, ţinînd o adevărată contabilitate. Căci unchiului îi plac socotelile regulate, ca să ştie pe ce am cheltuit banii.
în singurătatea casei, faţă în faţă cu grămezile de volume care aşteptau să fie citite, cu dicţionarele care trebuiau să-mi dea cheia limbilor moarte, cu tablele logaritmice, enigmă neînţeleasă pentru inteligenţa mea, închipuirea alte năluciri făureşte, alte lucruri îmi aduce înainte-mi. Pe lîngă problema logaritmilor, pe lîngă sinusurile şi cosinurile, pe lîngă ecuaţiunile de gradul al II-lea, alte probleme mi se impun imaginaţiunii, cerînd, ca sfinxul antic, dezlegarea.
De nouă ani de zile mi se vorbea de iubire, de nouă ani de zile romanele cu care mă hrăneam, tdt de iubire îmi grăiau de atîta timp. în aşteptarea dragostei îmi schin-giuiam închipuirea, ca într-însa să aflu farmecul acestor patimi, plăcerile, rafinările, monstruozităţile dragostei.
Şi în capul meu ea lua formele animalului apocaliptic, toate formele, toate culorile, un monstru de plăceri, care nu are nimica egal în lume.
Şi aceste toate, toate numai în femeie, în formele ei goale, în braţele-i rotunde, la sînul ei cel cald.
Femeia, acest total de plăceri nebune, femeia întotdeauna fugea dinaintea mea, braţele-mi zadarnic se întindeau, ele nu coprindeau decît văzduhul rece.
Zadarnic de nouă ani de zile îmi făuream eu momentele întîii nopţi de iubire, îmi alegeam femeia care-mi va
336
337
deschide porţile dragostei, zadarnic puneam pe fruntea-i toate vălurile poeziei ! Zadarnic ! Zadarnic !
Trăiam numai cu închipuirea. îmi lipsea curajul ca să trec pe drumul faptelor.
Şi cu toate acestea, fiecare noapte era pentru mine un iad de chinuri. Simţurile deşteptate nu voiau să se mulţumească cu închipuirea. Se aprinseseră în contactul visurilor şi acum nu le mai era îndeajuns această lume de lubrice închipuiri.
Ele cereau a fi mulţumite, revoltîndu-se, nebunindu-mă.
Şi în fiecare zi băieţii îmi măreau curiozitatea povestind amorurile lor, adevărate ori închipuite, dar care mă robeau cu farmecul dulce al necunoscutului. Apoi acasă, în singurătate, trecând prin prisma închipuirii, mărindu-se, luînd forme legendare, ele stăpîneau cu totul fiinţa mea.
în mijlocul acestei lumi de viţiu mie-mi place, ca o caznă care te gîdilă, care te ucide făcîndu-ţi o plăcere, ca flagelarea neputincioşilor.
Şi ce-mi lipseşte mie ca să iubesc, ca să fiu iubit ? în oglindă, chipul meu se arată plin de iubire, ochii au strălucire, mustaţa de-abia încondeiază cu o umbră negricioasă buzele mele... Cucoanele se uită la mine cu plăcere. Sub pretext că încă-s copil, mă ţin în braţe, mă las pe lîngă fustele lor, simt trupurile lor tresărind la atingerea trupului meu. Şi toate simţurile mi se deşteaptă atuncea, dar le înăduş în fundul inimii, căci o mare de prejudiţii desparte pe Dinu de dragostea lor. Şi apoi aş fi fost în stare să trec eu Ru-biconul ? Afară dacă nu m-ar fi luat vreuna de mînă, ca să păşesc peste puntea iubirii, deschizîndu-şi braţele ei moi, dezvăluindu-şi comoara trupului... Şi care era să fie aceasta ? Era o poftă înăduşită ca şi pofta mea, şi atîta tot...
Cine mă va trece Rubiconul ? Cine ?
Şi cu toate acestea trebuiam să-1 trec. Cu preţul unei crime chiar. Simţurile nouă ani de zile puseseră ca să se revolte şi acuma nu mai eram stăpân pe ele. îmi porunceau, trebuia să le ascult.
Veşnic îmi veneau în minte femeile pe care putusem să le am, pe care le scăpasem din cauza prostiei mele.
Catinca, Lucreţia şi altele veşnic se amestecau în jocul nălucirilor mele. Cum le-aş fi iubit eu atunci ! Cum le-aş fi iubit acuma dacă aş mai fi în aceleaşi Împrejurări !
Şi în minte le dezbrac, imi închipuiesc formele lor rotunde, şanurile lor voluptoase şi tari, cu mîna mea le mîn-gîi, mă îmbăt de mirosul lor de femeie, mă alipesc, îmi gî-dil pielea de pielea lor de mătase...
Şi iarăşi căinţa că am fost prost, dobitoc, vită !...
Iar ticsite, una peste alta, prăfuite stau dicţionarele, cheia limbilor moarte, şi logaritmii, enigmă neînţeleasă pentru mine, fostul elev al lui Lenoveanu.
în toată casa, pentru îndestularea poftelor mele, pentru mulţumirea închipuirii bolnave, O babă, o ţigancă şi fata ei, femeie măritată şi cu copii ! Atîta tot !
Femeie măritată ! Cum era să mă leg de dînsa, chiar presupunând că aş fi avut curajul să o atac ? Ar vroi ea ? Nu m-ar spune bărbatu-său, mă-sii, ca să-mi pună pe cap toată familia ? Şi familia îi era grozavă şi grozav era bărbatul ei, un plăpumar cocoşat şi ofticos, care o ofticase şi pe dînsa...
în singurătate, însă, simţurile bolnave se îmbolnăvesc şi mai rău. Ca ideea unei crime mă urmăreşte pretutindeni ideea că trebuie să am pe Smaranda. Dintîi acest gînd se arată nehotărât, obscur, nebulos, întrupîndu-se din ce în ce mai mult, luînd o formă concretă, hotărâtă, grozavă.
Şi gîndul nu mă mai lasă. Urmăresc pe Smaranda cu nişte ochi aprinşi, cu ochii zvăpăiaţi ai nebunâlor. Simt că aş fi în stare să făptuiesc orişice pentru a-mi da mulţumirea pe care o aşteptam de atîţia ani şi care fugea, fugea mereu dinainte^mi - aţîţîndu-mi şi mai mult simţurile, bă-tîndu4e cu biciul dorinţei lucrului oprit şi greu de căpătat.
în fiecare zi iau hotărârea ca să sfârşesc. Dar ca o crimă grozavă, amân din zi în zi fapta... Şi de astă dată nu voi mai amesteca poveştile din romane, nu voi mai vorbi de poezie, de jurăminte, de floarea virgină. Animalul vorbea în mine, animalul învăpăiat, turbat, care e în stare să răstoarne şi să ucidă totul în cale-i, animalul împins de nebunia dragostei.
- Smarando !
338
339
Ochii mei sînt roşii, căutătura mi-e grozavă. Ea înţelege de ce-i vorba şi se repede spre uşă. E închisă. Şi o luptă cruntă începu. Ca untdelemnul alunecă din mîinile mele, intră iar, scapă din nou. Şi un cuvînt nu iese din gura noastră. Dacă aş fi voit să vorbesc, nu aş fi putut. Un nod îmi stătea-n gît, oprindu-mi respiraţiunea, umflîndu-mi pieptul, făcînd ca inima să mi se bată, că-i auzeam tiotacul ei repede...
într-o oglindă îmi zăresc chipul. Mi se pare că e al altuia, ochii îmi sînt ca de smintit. Şi într-o clipeală îmi vine în minte icoana tatei nebun, cînd îl fugăreau slugile prin curte, cînd voia să se arunce din susul zidului în stradă... Simt că în acest moment aş fi în stare să făptuiesc o grozăvie, să zdrobesc sub mîna mea nervoasă acest corp care părea că-mi alunecă din braţe ca argintul-viu, şi asupra unui cadavru încă cald să-mi îndestulez simţurile, să le descordez ! Mi-e frică de mine însumi, mi-e ruşine de fapta mea. Ochiul Smarandei e rizător. Simt că-s ridicol. Şi obosit, zdrobit de atîta încordare, căzui pe pat, moale, cu ochiul mort, aproape leşinat...
Cînd m-am trezit, felinarul de la poartă arunca în odaie lumina lui difuză, iar neorînduiala odăii îmi aducea aminte de scena ridicolă al căreia actor fusesem.
Smaranda fugise...
Cum ? Iarăşi ? din nou, aproape de poarta raiului, nu am avut curajul să-mi urmez drumul înainte ? Dobitoc ! Prost ! Idiot !...
Mintea-mi din nou se înfierbântă sub aducerea aminte a scenei trecute, sub înrîurirea simţurilor care din nou se încordează... Şi pare că trupul meu păstrase percepţiunca căldurii trupului Smarandei, pare că sînu-i gol se mişcă încă ritmat, sub strîngerea puternică a braţelor mele.
Şi acum nu mai voi decît femeia, generalitatea femeiască. dînsa voi să mi se arate în ochii mei, prin dînsa să-mi iau piatra ce-mi apasă pieptul, să-mi răcoresc dogoreala trupului.
închipuirea merge de la fiică la mamă. Dacă nu a voit fata, bătrîna nu va refuza... Şi în minte o îmbrac cu alte forme, schimb sinul ei potlogit în sînul alb şi tare al fecioa-
relor, chipului dau formele tinere, cărnii tăria şi luciul pielei copilăreşti...
Şi în mijlocul acestei infame năluciri, în acest vis ridicol, nu sînt în stare să văd nimica, să simt nimica, să am conştiinţa realităţii... Atâta mi se întoarce în cap : dacă nu a voit fata, mama va voi...
Nebun, cu braţele întinse, ca în vis, mă reped afară. Răcoreala serii imi biciui fruntea. Sub această sărutare rece, mă deştept, dau înapoi ca de pe marginea unei prăpăstii... Un pas încă şi totul era să fie pierdut ; aş fi scuipat asupra mea cu dispreţ...
Mă întreb de am visat sau de am făcut toate acestea deştept. Mi-aduc de toate aminte şi totuşi parcă ceva a lipsit. Nu e vis, nu e realitate... Ceva şi din una şi din alta...
Nu am mai putut ridica ochii asupra Smarandei. Parcă mă privea veşnic cu un ochi râzător, parcă cocoşa tul se uita chiorîş la mine, pare că mama-soacră, cu privirea ei experimentată, mă îmbărbăta ca să pun coarne ginerelui.
Simt însă că trebuie să sfîrşesc.
Voi merge acolo unde mai înainte nici nu aş fi avut curajul să cuget că aş fi în stare să pun piciorul. Voi face ca alţii...
Şi Hirţescu mi-a servit de cicerone.
Ieşii decepţionat, plin de dezgust, căzut din cerul a nouă ani de închipuiri în murdăria realităţii.
Ce, atîta-i tot ? Acestea sînt plăcerile pe care atîţia ani le-am cîntărit, le-am socotit, le-am dorit ?... O murdărie, o banalitate !... Pentru atîta lucru se scriu volume mincinoase, se fabrichează poezii, pentru atîta îşi pierd oamenii timpul, pentru acest lucru mi-am trudit închipuirea, m-am înnebunit, m-am făcut caraghios ?
Şi-mi pare rău de banii ce i-am dat acolo, pentru care voi trebui să încarc socoteala unchiului, să fur ca o slugă de la carne, de la ceapă, de la pâine...
Şi-mi pare mai mult încă rău de tot ce pierdusem, de acest vis frumos, închipuire a raiului turcesc, de frumuseţile imaginaţiunii, faţă cu realul lucrurilor...
340
34!
I
Pentru aceasta nu dormeam eu noaptea, pentru aceasta mama era să mă facă, fără voia mea, să iau duşuri, pentru aceasta făcusem poezii, devenisem lunatic, pentru aceasta aş fi fost în stare criminal chiar să mă fac !
Ce, atîta-i tot ? Atîta-i tot ?
Iar a doua zi, băieţii ,m-au primit ca în alte timpuri, cu alai.
- Să-ţi fie de bine ! Să-ţi fie de bine ! Zîmbesc ca la teatru, cînd un actor este aplaudat, si punînd mîna dreaptă la inimă, mulţumesc. Rîdeam acuma !
Rubiconul era trecut ! Prin noroi însă !
Cap. XVIII
CARIERA
Sînt bacalaureat !
Dau cu piciorul trecutului, ridic fruntea sus, mă spăl de noroiul care mă acoperise timp de nouă ani. Nu mai am de acuma pentru ce suferi. Am putinţa să fiu liber. Mă voi hrăni singur.
Sînt de acuma alt om. Şi ca un copil (eu nu mai eram copil - aveam şaptesprezece ani şi jumătate) sar prin casă, nebun, vesel.
Sînt bacalaureat ! Sînt bacalaureat !...
Şi unchiul, cu solemnitate, scoase ceasornicul de aur al tatei, cu lanţ cu tot, şi mi-1 atîrnă la briu.
- Biata mă-ta, cînd a murit, mi-a spus ca să-ţi dau acest ceasornic cînd vei fi bacalaureat ; fii vrednic să-1 porţi !...
Institutul avea obicei ca în fiecare an să dea bacalaureaţilor ieşiţi cîte un banchet, la care asistau - pentru
342
emulaţiune - toţi premianţii claselor. Cum nu fusesem niciodată premiant, luam parte la această sărbătoare pentru întîiaşi dată. Profesorii sînt mîndri de mine. Le-am făcut cinste, am recomandat şcoala, am ieşit bine şi cu toţii se minunează cum am ieşit băiat bun, eu spînzuratul de altădată. Toţi mă felicitează, se poartă bine cu mine, pare că ■ nici nu fusesem Milian de altă [dată], bursierul nesocotit de nimeni. Din d-nul Milian nu mă mai scoate. Poftesc şi pe unchiul la banchet. Dînsul voieşte să mulţumească profesorilor în numele mamei. Aş fi voit să fiu scutit de aceste amintiri, dar nu pot să mă împotrivesc unchiului. Văd însă că trebuie şi eu să ţiu un discurs...
Un discurs ?... Nu vorbisem niciodată în public, nu ştiu de voi avea curajul să-1 spun.
Banchetul.
Unchiul îşi ţine discursul, amintind tuturor, care nici nu ştiau că am fost bursier, că mama 1-a însărcinat, că în numele repauzatei mulţumeşte direcţiunii şi profesorilor că m-au făcut om. Mi-e ruşine, mă fac mititel, mă bag aproape sub masă. Cei de lîngă mine mă scot ca să spun discursul.
Şi luîndu-mi inima în dinţi, luîndu-mi curajul cu amîn-două mîinile, am vorbit. Şi vorbele îmi ies clare din gură, accentul e fierbinte, fraza e bine întoarsă. Pe unii îi fac să plîngă, profesorii cască gura.
Milian e acesta care vorbeşte, Milian care nu ştia să deschidă gura ? Uite de unde sare iepurele !
Şi în discursul meu amestec clasicismul, vorbesc de dascăli, de director, le jur veşnică recunoştinţă ! Am sfîrşit. Mă sărută. Mă felicitează. Prevestesc că voi fi orator.
în sfârşit împlinisem cea de pe urmă sarcină. De acum H sînt liber, nu mai pot să-mi facă nimica, n-au cum să mă mai umilească.
Liber ! Liber !
Şi cînd am ieşit pe poarta şcoalei, uitîndu-mă înapoi de frică să nu mă mai cheme, cînd m-am văzut afară şi sigur că nu mă mai pot prinde, furios, mi-am vărsat tot năduful a nouă ani de suferinţă arătînd pumnul zidirii uriaşe care se pierdea în noapte.
Sînt liber ! Sînt liber! Sînt liber!
343
- Şi ce carieră îţi alegi, Dinule ?
- Carieră ! Ce carieră ?... Să-mi aleg o carieră ?... Unchiul mă sfătuieşte pentru drept, alt unchi îmi spune
să fac şi literele.
- Dreptul şi literatura pot face numai un bun avocat. Uite, de pildă, Momea, cînd îţi vorbeşte el, cînd îţi spune :
„]e Vai vu, dis-je, vu, de mes propres yeux vu Ce qu'on appelle vu". 1
Şi în fiecare dată cînd venea vorba despre cariera mea, unchiul Iancu reîncepea vorba d-sale :
- Uite, de pildă, Momea, cînd îţi vorbeşte el, cînd iţi spune :
,,Je Vai vu, dis-je, vu, de mes propres yeux vu Ce qu'on appelle vu".
Dreptul şi literatura !
Acum eram obişnuit. Cînd venea vorba de carieră, ştiam că va fi vorba şi de Momea şi începeam eu singur să recitez vorbele lui Moliere, pe care unchiul le dădea pe seama bietului Mornea :
„Je Vai vu, dis-je, vu, Ce qu'on appelle vu".
mes propres yeux vu
Da ! Dreptul şi literatura, atîta numai !
Dreptul ? Dar eu nu pot minţi, nu pot să fac să se osîn-dească oamenii. Nu voi să fiu advocat, neguţător de vorbe.
Literele ? Da. Poezia, literatura totuna sînt. Ca poet nu puteam decît să iau literele...
Pe cărţile mele de vizită am tipărit •
Student în litere şi filozofie. Poezia îmi jucase această farsă.
Acum însă sînt om. Voiesc să pun pe tapet o cestiune.
Voiesc să-mi regulez cu unchiul poziţiunea, să-i explic că de acum nu pot trăi ca înainte, că-mi trebuie şi mie parale de buzunar.
1 L-am văzut, spun, l-am văzut, chiar cu ochii mei Ceea ce se numeşte văzut (fr.).
- Parale de buzunar ! Dar ce să faci ? Nu ai tot ce-ţi trebuie la mine ?
- De ! Tot ce-mi trebuie... Sînt şi eu om... îmi trebuie poate şi mie.
După multă gîndire se hotărăşte :
- Vei avea un galben pe trei luni 1
- Un galben pe trei luni ! Dar eşti absurd, unchiule.
- Cum absurd ? Şi unchiul se mînie, se supără, se crede insultat, mă ameninţă că va da demisiune din epitrooie.
îmi cer iertare, mă iartă...
Dar văd că trebuie să deviu liber, liber cu totul, să-mi cîştig eu singur dreptul de a face orice voi voi. Nu mai voi să fiu în sarcina nimănui !... Sînt om şi eu !!...
Unchiul îmi cumpără mănuşi şi haine noi. Trebuie să facem vizite, să mă introducă în societate. Şi două zile de-a rîndul am făcut vizite. în fiecare casă caut să fiu amabil, să surîd gazdei cu respect, să vorbesc domnişoarelor despre literatură şi poezie. într-o casă chiar ajunsesem la scrisorile d-nei de Sevigne.
- Cunoaşteţi, d-şoară, pe d-na de Sevigne ?
- Nu, maman nu e în vizită...
Cu gura căscată pentru o clipeală, am gîndit la pericolele de a atinge cestiunile literare...
Sînt poftit chiar şi la baluri. în mijlocul dănţuitorilor, Dinu Milian este observat de toţi cum se încurcă printre perechi, cum dansează cu graţiile unui urs...
Şi fetele fugeau de mine...
Cincizeci de franci leafă, casă, masă, spălat, totul. Iată ce mi se propune de Ceşcu, pentru a fi pedagog la doi băieţi ce-i avea el în gazdă...
Cincizeci de franci, casă, masă, spălat, totul !...
Primesc !...
O dată cu debutul meu ca student, făcui debutul meu de belfer.
Şi în adevăr, puţină deosebire era între mine şi dascălii ovreieşti. îmi aduceam elevii dimineaţa la şcoală, îi aduceam seara acasă, vegheam asupra purtării lor, asupra mo-
344
345
ralului, nu-i lăsam să fumeze pe stradă, le explicam lecţiu-nile pe care nici eu nu le pricepusem altădată, pe care nici acum nu le ştiam, dar pe care totuşi trebuia să le explic... Şi-mi iau aere, mă fac că pricep totul, citesc în carte, repet cele citite şi după aceea întreb :
- Aţi înţeles ?
- Înţeles !...
Ştiu bine că nu pricepuseră nimica, dar lor le e de a scăpare, mie de asemenea...
- Dar aici cum se demonstrează ?
Citesc, repet de a doua oară, apoi îi întreb dacă au înţeles. Băieţii, care ştiau că a doua zi erau să fie ascultaţi, îmi răspund că nu au priceput nici acum :
- Dar proşti mai sînteţi ! Proşti de tot...
Şi mă înfurii, răcnesc, fac zgomot că sînt nişte gogomani, nişte idioţi, nişte capete goale !...
După o asemenea scenă, explicaţiunea reîncepea, şi de astă dată amîndoi declarau că au înţeles.
- In sfîrşit !... Aţi priceput, spuneţi drept ?...
- Priceput, cum să nu pricepem atîta lucru... Şi copiii ar pricepe...
întotdeauna la matematică reîncepea această scenă. La Universitate.
Intru cu respect în acest locaş unde nu pusesem pictorul decît pe la conferinţele populare ale „Junimii".
Alte case, alte tipuri, alţi dascăli, alţi băieţi.
Ca să fac hatârul unchiului m-am înscris şi la Drept. Cine ştie, poate unchiul Iancu avea dreptate cînd îmi declama pledoariile lui Mornea !
Mucius (Porcius-Petrus) era temut de toţi elevii.
Ca o moştenire se transmite din generaţiune în genera-ţiune faima, limba lui ciudată, apucăturile, obiceiurile sale. Profesor de drept roman. Venea grozav de regulat la curs. Cînd lipsea era o minune. Şi pe zidurile clasei studenţii înscriau acest lucru.
Pe ici, pe colea se citea :
„Azi, 1867, ianuar 30, Mucius nu a venit !!!..."
„Azi, 1872, mai 3, Mucius a făcut o absenţă, fiind bolnav de dalac!"
Apoi latrinele erau pline de injurii pentru dînsul. Băieţii, mişei sub injuriile lui, îşi arătau voinicia batjocorindu-1 în taină şi adăpostiţi de siguranţa nepedepsirii. Mai ales o nepoată a lui Mucius, pe care o ţinea în casă, era victima tuturor insultelor. Nepoata suferea pentru unchi!...
E clasul lui Mucius.
Se aude musca bîzîind. Toţi băieţii tac, stau ţepeni, nu mişcă. Şi în această tăcere se aude glasul dascălului care citeşte pe un caiet vechi şi cu un ton adormitor, o limbă ciudată, pe care nimenea nu o înţelege : „Năciunea romane, stirpe din care noi sântem descinţii, au poşes instituciunele care fac obieptul dreptului romane. Proprietatea, poseciu-nea, şerbitutea, usucăpăciunea, succesiunea, toate ne vin direct de la popului romane..."
Deodată însă se întrerupe :
- Ei, domnule din fund, cel ce te boldeşti la mine, ce. te trezeşti la oi de stai într-un cot ?...
Apoi urmează pe acelaşi ton, pe cînd cel insultat plecă capul sub injurie, tăcu şi îşi luă cotul de pe bancă, stînd mereu la locul lui...
Mucius iarăşi întrerupe cursul :
- Ei ! d-ta din banca a doua, ce, eşti la cafenea de căşti ? Ieşi afară, măgarule !...
Apoi iarăşi îşi urmă liniştit cursul...
Simt că-mi fierbe sîngele, că nu voi pleca capul sub insultă, că voi răspunde prin mojicie, mojicului. Purtarea „colegilor" mă indignează. Un student să fie insultat ?... Deja pentru mine această calitate era ceva sfînt, mare, plin de respect. De atîţia ani aşteptam să fiu student şi azi vedeam pe studenţi mai mici ca cei din clasele primare, care zâmbeau cel puţin sub picioarele lui Lenoveanu !
La sfârşitul cursului, Mucius vrea să se convingă dacă l-am înţeles :
- D-ta ! din banca întîia, rîndul întîi, d-ta, ce este usucăpăciunea ?
Băiatul cască o gură mare...
- Usu-căpăţîna ?...
246
347
Şi Mucius explodează în sunetul clopotului lui moş Alexandru :
- Dobitocule ! Mai bine te-ai duce să paşti porcii... Şi furios plecă spre uşă, ca o săgeată, mo-rmăind :
- Usucăpăciunea ! Să nu ştie ce este usucăpăciunea !
Acesta este întîiul şi cel de pe urmă clas de drept. Văd că nu voi scoate-o la capăt cu Mucius, că o ceartă va izbucni peste curând dacă aş rămînea la cursul lui.
Şi de atunci nu am mai pus piciorul la Facultatea de drept.
Ceilalţi au rămas, plecând capul sub injuriile şi insultele lui...
La Litere căzui din al şaptelea cer.
Credeam că voi afla pentru poezie o şcoală. Mă aflai deodată în mijlocul plictiselii.
Unul ne explica literatura grecească vorbind despre electricitate, care este cauza hotărâtoare a propăşirii omenirii... Altul îşi traduce cursul din cartea pe care o am şi eu. Celălalt îmi vorbeşte de filozofie, amestecând pe Dumnezeu, puterile supraomeneşti...
O menajerie întreagă !
Şi biata mea poezie nicăiri, nicăiri !...
Şi nici măcar Sfaturile literare nu vrea să-mi deschidă coloanele. Acum nu mai sînt tînăr, sînt student, sînt om ca toţi oamenii. Scăpasem situaţiunea mea zdruncinată, la bacalaureat, scriind o poezie pentru compoziţiunea romînă. Îmi pusese nota zece !... Şi aceasta mi-e refuzată !... O, decepţiune ! decepţiune !
Mă făcură încă şi de rîs în Corespondenţă !
Am încheiat cu aer stoic :
„îşi publică prostiile lor, lucrurile bune ale altora le refuză... Egoism... Helvetius... Bentham..." Se cunoaşte că eram student în litere !...
Iar de cîte ori îl vedeam pe unchiul Iancu, d-lui reîncepea teoria cu dreptul şi literatura :
- Dreptul fără studii literare nu merge de loc ! De pildă, cînd vezi pe Mornea pledând şi spuind tribunalului :
,,]e Vai vu, dis-je, vu, de mes propres yeux vu Ce qu'on appelle vu !"
Şi dădeam dreptate unchiului Iancu, îl măguleam că i-am ascultat sfaturile, de frică ca nu cumva din nou să-mi repete scena vorbelor lui Mornea...
Prin puterea repetiţiunii, îi ştiam toate gesturile, toate mişcările pe care le făcea cînd pronunţa vorbele prin care tribunalul cădea de părerea lui Mornea, admidndu-i talentul şi cunoştinţele literare.
Şi Mucius în fiecare zi îmi striga în catalog numele mor-măind cînd se apropia să mă strige şi făgăduind băieţilor că nu are să-mi iscălească inscripţiunea...
Iar cînd trecea pe lîngă mine mă privea lung...
Cap. XIX IOAN CARA
îndată ce am pus piciorul la Universitate m-am înscris în Clubul studenţilor. Preşedintele era Ioan Cara * şi spre dînsul era atrasă întreaga mea fiinţă. Mă robise cu înfăţişarea lui sălbatică, cu neîngrijirea ţinutei sale, cu puţina socoteală ce avea de lume, de mahala şi de zisele ei. în mijlocul oraşului trăia fără să-i pese de nimeni, liber de orice prejudecată. Era obiectul principal al oraşului, care îşi răzbuna pentru dispreţul cu care el îl da la o parte.
1 Este vorba de Ion Nădejde (1854—1929). Face parte din conducerea revistei Contemporanul şi a ziarelor Drepturile omului, Munca etc. Ulterior, împreună cu celelalte clemente burghezo-liberale din conducerea P.S.D.M.R., trădează mişcarea muncitorească şi trece în partidul liberal, fiind redactorul ziarului oficios Voinţa naţională.
348
349
Lui nu-i păsa nimic de toate acestea. Era însurat şj femeia lui se pregătea ca să dea bacalaureatul, pentru marea mirare a laşului, care nu mai văzuse aşa lucru. Pe stradă mergea uitându-se drept înainte, nesalutînd pe nimeni, făcînd păsuri mari, cu căciula pe ochi, cu paltonul în vînt. Ba unii l-au văzut mîncînd pe stradă şi ducînd sub braţ o pîine de două ocale...
Nevastă-sa ieşise cu pălărie înaltă pe stradă şi cucoanele îi puseseră de atunci pe frunte numele de nebună.
Cu toate acestea Gara este un monstru de ştiinţă. Ştie totul, a citit totul, de dînsul toţi dascălii se tem.
La bacalaureat minunase lumea şi căpătase o catedră de liceu, dînd într-o parte, prin cunoştinţele sale, pe toţi concurenţii. Era un atlet cu care puţini ar fi avut curajul să se măsoare.
Era student la Universitate, dar nu se înscrisese, căci, zicea el, nu voieşte să ia diplome.
Caracteristica lui Cara era de a face tot ce lumea muritoare a oilor omeneşti nu făcea. A ieşi din cărarea bătută, aceasta îi era ţinta.
Şi pe lîngă toate era ateu, pentru marea indignare a clirosului îndeobşte şi a părintelui Alexandru în parte...
- Ia, un nebun, coane Mihalache, un nebun, zicea cu solemnitate popa Alexandru, cînd venea vorba de Cara. Nu şi-a botezat nici copilul, apoi frate-său a luat pe sora nevestei sale. Doi fraţi, două surori ! Mai rău decît oîinii !...
Şi această fiinţă ciudată mă robea prin răzvrătirea caracterului, prin dispreţul lumii obşteşti, prin cutezanţa ei.
Apoi toate acestea mărite, adăugate, împopoţonate de gura lumii făceau pentru mine din Cara un monstru, dar un monstru simpatic.
Sătul de înjosirea şi robia a nouă ani de zile, setos de libertate şi prin urmare de răzvrătire, plin de gustul şi ambiţiunea faimei, mîinile noastre trebuiau să se strîngă, trebuiau să se cunoască...
întâlnirea ne-a fost însă ciudată.
Sînt la club, citind ziare. Aud paşi în odaia de alături, paşi care păreau că din pod calc, şi uşa se deschide. în cadrul ei se arată o căciulă uriaşă, un palton cafeniu şi
o barbă neagră, rară, neîngrijită... E Cara, e Cara 1 Domnul preşedinte !...
Şi sîntem singuri. Nimeni care să mă "prezinte conform regulelor citite în Codul manierelor elegante.
Cara păru că nici nu mă vede, îşi înfundă căciula pe ochi, îşi învălui obrazul într-un ziar şi se puse pe citit fără să zică nici un cuvînt. Cîteodată numai ieşea din ascunzătoarea lui de hârtie pentru ca să scuipe cu zgomot.
Cercetez cu de-amănuntul pe Cara. Nu-i văd însă decît paltonul, picioarele, vîrful căciulii şi degetele sale, ale căroi unghii sînt în doliu.
Şi nimeni nu soseşte ca să mă prezinte.
- Domnule preşedinte !...
Glasul mi-e mişcat, m-am sculat în picioare, mi-am tras haina, mi-am îndulcit vocea.
Nici o mişcare însă nu se aude înlăuntrul gazetei.
- Domnule Cara !...
- Hm ! se auzi dinlăuntrul ziarului.
- Mă prezint... Dinu Milian... nou membru... încântat.
Atunci ziarul se desfăcu, dând la iveală chipul cititorului. Cara mă privi lung, mă cercetă din cap pînă la picioare, apoi concluse flegmat şi cu tonul indiferent :
- Bine !
Voi să-i întind mîna, dar mîna-i stă liniştită ; voi să-i spun „că-mi pare bine de cunoştinţă, că doream să i-o fac". Gazeta însă se închise din nou, acoperindu-i chipul, şi Cara iarăşi se afundă înlăuntrul ei, tăcut şi nepăsător.
Purtarea lui mă indignează. Aşa se poartă el cu membrii clubului ? Ori eu nu i-am plăcut ?
„Poate nu i-am plăcut !..." îmi ziceam spre mîngîiere.
Şi Cara, sfîrşindu-şi ziarele de citit, îşi înfundă din nou căciula pe cap şi dispăru, făcînd zgomot cu paşii săi, fără să-mi dea bună ziua, fără să-mi facă un semn, nepăsător de ceea ce-1 înconjura, la ieşire ca şi la intrare.
A doua zi l-am întâlnit pe stradă. Mi-am scos pălăria de departe, am scoborît-o până la pământ şi puindu-mi pe buze cel mai amabil zâmbet, l-am salutat. Cara, însă, uitîndu-se drept înainte, trecu fără să-mi răspundă, vîrît în gulerul paltonului şi în latele margini ale căciulii.
350
A
351
Şi trecătorii privind pe Cara, privindu-mă pe mine care mă înroşisem de ciudă şi de ruşine, zîmbeau cu răutate.
„Aşa îţi trebuie, tinere, dacă saluţi pe Cara !" păreau că zic ochii lor.
în gîndul meu osândesc purtarea lui Cara şi totuşi voiesc să-i dau dreptate, să aflu eu singur o pricină de dezvinovăţire.
„Poate nu m-a văzut... Poate nu m-a cunoscut."
Sînt însă hotărât ca să-i atrag privirile-i asupră-mi. Voiesc să ţin o conferinţă. Conferinţa e gata şi debutez înaintea clubului. Pîndesc gesturile şi mişcările obrazului : dă din cap, face gesturi de plictiseală.
Conferinţa e sfârşită.
Voi să mă explic, să discut, dar el mă îndepărtează cu gestul :
- Nu e nimic exact !...
Şi îşi trânti căciula pe cap.
Unul. îi întrebă părerea asupra dizerţiunii.
- Prostii ! Prostii ! zicea glasul lui Cara care se îndepărta pierdut în noapte.
„Prostii ! Prostii !" mereu îmi răsună în creieri sentinţa lui Cara.
Acum sînt cu desăvîrşire liber. Nu mai sînt belţer şi stau deoparte, La casa mea, ocupând împreună cu Răreu două odăi din strada Universităţii.
Unchiul îmi dădea ceva pe lună, facultatea îmi dă o bursă, şi bugetul echilibrat poate să o ducă cu o sută douăzeci de lei pe lună.
Pînă acum tot apăsa ceva pe mine. Eram în casă străină, trebuiam să mă întorc la un ceas potrivit, aveam repetiţiu-nile, aveam ora ducerii şi aducerii elevilor, eram în sfîrşit lănţuit. Nimic din toate acestea acum ! Nimic ! Sînt slobod ca şi visurile mele.
- Patria... ! Patria...! Redactor Ioan Cara.
Acesta e numele ziarului pe care preşedintele clubului studenţilor îl scoate în tovărăşie cu frate-său, cu doctorul Rickard, cu Garantă [...]
1 Sub aceste nume identificăm pe doctorul Russel jt Theodor Sperantia.
352
Şi calde sînt cuvintele dinlăuntru, umanitară le e ţinta, plină de încurajare şi de compătimire pentru cei dezmoşteniţi. Printr-însa se ridică steagul poporului... Şi sorb cu lăcomie cele patru pagini şi sufletul pare că se schimbă la citirea lor... Mă răzvrătesc contra nedreptăţilor din lume şi sînt gata să-mi dau pentru dreptate viaţa mea de şaptesprezece ani !
- Cum, citeşti Patria... ?
- Da ! sînt abonat...
- La un ziar nihilist!!
Şi unchiul Mihalache ridică, plin de indignare, mîinile către ceruri...
- Ni-hi-list ? Ce e aceea ?... Nu spune nimic în gazeta lui Cara despre aşa lucru...
Şi unchiul îmi explică ce este nihilismul : împărţirea moşiilor şi femeile în comun.
Nu sînt însă convins. Gazeta îmi place. Nihilistă, neni-hilistă, puţin îmi pasă. Ideile dinlăuntru sînt şi ale mele...
- Patria însă este suprimată !...
în gazete se scrisese că ea fusese organul studenţilor. Câţiva din club vor să protesteze contra acestui lucru. Şi la adunare lupta a fost cruntă.
Socialiştii au triumfat !
Deja acest cuvînt începea să-şi facă loc în dicţionarul limbii romîneşti...
Şi eu am fost de partea lui Cara, făcînd zgomot grozav, convingînd oameni, luptînd cu înverşunare.
Dezminţirea nu s-a făcut !...
De atunci îmi zic cu mîndrie : „Şi eu sînt socialist!..." Iar Cara se uită cu interes la mine, vrea să mă tragă în partea-i, să-mi facă „propagandă".
în fiecare seară îl întovărăşesc pînă acasă, vorbind şi căutînd să aducem vorba despre socialism.
- Şi eu sînt socialist !
- D-ta socialist, care mergi la bal, care dansezi, d-ta socialist ?
Şi stau cu gura căscată, văzînd că, cu toată încrederea mea că sînt socialist, nu eram de loc.
I
353
„Nu sînt socialist ! Nu sînt socialist ! Merg la bal, dansez !!..."
Şi într-o clipeală hotărîrea îmi fu luată :
„Voi fi socialist l" Totuşi Cara, desipărţindu-se, mi-a zis :
- Vino pe la mine să-ţi dau cărţi de citit, dacă vrei. Acum sînt socialist.
Fulgii din barbă îi las să crească în voia lor, căci sînt pentru libertate. Părul nu-1 mai tund şi el ia înfăţişarea pletelor lui Samson. Hainele-mi sînt în neorînduială, nasturii ori lipsesc ori sînt descheiaţi.
Cizmele sînt mai largi decît trebuie piciorului ca să fie în libertate, atît de largi că la caz de neînţelegere puteam să lovesc pe adversar cu ele, făcîndu-le vint din picioare. Un simulacru de pălărie îmi stă pe vîrful capului, iar mîna îmi poartă victorios şi face să răsune pe stradă un baston mare de arhimandrit al tatei, speţă unică din bastoanele de la 1835. Are şiş şi e gros de cel puţin două degete.
Cînd îl trântesc de pămînt răsună că pare că trece o oştire înarmată...
Şi deodată, şi fără tranziţiune, am rupt cu lumea.
Nu mă mai duc nicăirea, sau cînd mă arăt e în costumul meu de socialist şi pentru a face scandal, a face propagandă...
Şi încetişor auzeam cum se şoptea prin toate colţurile numele de nebun.
Nu mă mai duc la bal, nu mai dansez, sînt băiat serios.
- Cum, nu mai dansaţi, monsieur Milian ?
- Nu, d-şoară !... Şi începeam teoria danţului, istoricul lui, caraghiozlîoul acestei petreceri.
Şi puţin convinse, domnişoarele şopteau pline de compătimire pentru fostul lor curtezan, pentru poetul care le cântase :
- Bietul băiat !... Bietul băiat !...
Devenisem groaza popii Alexandru.
Cînd âl vedeam, începeam discuţiunea asupra religiunii Şi popa mă făcea nebun, începea să-mi spună că nebuniile ateismului sînt născocite de evrei, că toţi învăţaţii sînt din neamul lui Israel...
Nici nu ne mai salutăm.
Ştiu că mă vorbeşte de rău pretutindenea şi voiesc să-i fac o comedie...
Avea un băiat şi prin acesta aveam de gând să-mi răzbun. Să-i fac băiatul socialist îmi era planul. Ce va mai fi rîs lumea de popa Alexandru ! A avut însă noroc. Băiatul era aşa de prost că nu a fost cu putinţă să-i bag ceva în cap. La toate argumentele mele el răspundea fără încurcare :
- Apoi tătuţă mi-a spus altfel... Tătuţă mi-a spus că este Dumnezeu...
Nu m-am putut răzbuna asupra popii.
Cu unchiul stam ca cu o bubă coaptă.
E ziua de Paşti şi mă duc să-1 felicitez. Nu putusem scăpa de această prejudecată. In poartă îl întâlnesc cu o luminare în mână, mergînd la biserică.
- Sărut mîna, unchiule !... La mulţi ani.
- Ai fost la biserică aseară ?
- Nu !...
- Haide dar cu mine.
- Nu mă duc, n-am ce căuta acolo, nu cred în prostiile popeşti.
? ! ? !...
- Ce-ai spus ?
Ii repet liniştit şi cadenţat vorbele. Unchiul se înfurie, devine poruncitor. Vrea să mă duc numaidecât la biserică...
- N-ai decît să te duci d-ta. Crezi şi trebuie să mergi. Eu nu cred şi deci nu trebuie să mă duc şi nu voi merge !...
- Vei merge !...
- Nu voi merge !...
- Ba da !
- Ba nu !...
Şi m-am dus acasă fără să fac voia unchiului. Pentru întîia oară nu-1 ascultasem.
Seara am avut o lungă discuţiune, din care a ieşit că trebuie să fiu lăsat în pace, că sînt liber pe actele mele, că nu mă poate sili să fac lucruri pe care nu le pot face.
Şi încheierea a fost ca întotdauna :
- Eşti un nebun... Să vezi unde ai să ieşi cu ideile tale !...
354
355
Şi unchiul îmi arătă cu mîna apusul... într-acolo era Golia.
Acum sînt socialist. Pot să mă duc la Cara. Şi am intrat cu un fel de frică amestecată cu respect. El nu era acasă. Nu am găsit decît pe nevastă-sa : coana Gaia. O chema Aglaia, dar toată lumea îi spunea numele de acasă.
Mirosea a doftorii în odaia în care intrasem şi de unde am ieşit înzestrat de un teanc de cărţi.
Acasă m-am pus pe citit, adîncind gîndirile scriitorilor, indignîndu-mă de barbaria burgheziei, plingînd împreună cu proletarii...
Socialist cu inimă eram. Voiam însă să fiu cu capul, să găsesc armele de luptă în bătăliile zilnice ce le aveam cu societatea...
Universitatea răsuna de glasul meu amestecat în zece discuţiuni, hărţuit din toate părţile şi ţinînd piept, pe cît puteam, tuturora.
Răreu însă nu este socialist. El rîde de apostolatul meu. Veşnice şi homerice ne sînt certele de toate zilele.
Şi totdeauna discuţiunea era fierbinte şi se sfîrşea cu vorbe groase, cu insultă, cu ceartă :
- Eşti un ignorant !
- Nu ştii ce spui...
- Eşti un porc !
- Ignorant încăpăţînat care pui stavilă progresului !
Şi dînsul sau eu ieşeam din odaie trântind uşa, insultîn-du-ne chiar din stradă :
- Ignorantule !...
- Nebunule !...
Şi lucrul a ajuns pînă acolo că nici nu ne mai vorbim.
Şi în toate discuţiuniie, don Năstasă, vărul lui Răreu şi purtătorul gospodăriei noastre, e în partea mea. La şcoală pune în practică cele auzite acasă, înnebunind profesorii cu drăciile lui.
Răreu mi-1 pune mie pe conştiinţă :
- Vezi, ai stricat şi pe don Năstasă !
- Eu ?
- L-ai nenorocit. Nu mai învaţă.
- Dar ce să înveţe ? Prostii ?...
256
I
A
Răreu chiar voieşte să se facă campionul partidului anti-socialist din club. La conferinţele noastre pentru socialism, el răspunde cu altele contra. Citeşte, munceşte, caută pretu-tinderea argumente noi contra socialismului.
Aceasta însă avu efectul contrar. De ce citea mai mult, cu atîta vedea că el nu avea dreptate, că zadarnic se munceşte, că conştiinţa lui de om cinstit trebuie să-1 aducă în rândurile noastre.
Cara însă mă ţine tot pe departe, nu mă bagă în cercul intim - acolo sînt numai cei care au dat dovezi de sinceritate, de socialism.
în mijlocul lor domneşte doctorul Rickard.
Asupra lui pluteşte taina necunoscutului. Pe tabla sa stă scris : Doctor american. Şi cine nu ar avea respect pentru un om venit aşa de departe, învăţat peste atîtea mări, care trăise cu o altă lume ?...
Şi cu respect aud şi eu de numele doctorului Rickard.
Trebuie să dau dovezi ! Mi se cer dovezi !...
Iar lira răsună de glasul răzvrătirii. în locul cîmpilor ea bubuie de indignare, scuipă, sforăie, face scandal. „Voi fi poet socialist!"
Şi iarăşi versurile au luat drumul Sfaturilor literare. De astă dată, însă, injuria e sîngeroasă, mă loveşte în idei 1... La corespondenţă stătea scris negru pe alb :
„«Ai vroit să cînţi natura
Şi te-ai dus de-a dura, dura...
Acum cînţi socialiştii
Şi-ai să vezi alienistii.»
Politica in poezie ? De ce nu arta culinară ?..." - Burghezii ! Infamii de burghezi ! Nu-mi publică poezia pentru că ei sînt contra socialismului. Infamii. In-fa-mii !...
în cadrul vieţii începe să se arate chipul blînd al femeii. Nu mai era vorba brutală a amorului de carne, era vorba gingaşă a iubirii, a celei dintîi şi a celei de pe urmă.
Alăturea de mine se iveşte la fereastră un obraz rotun- . jor pe care îl văzusem în copilărie, dar de care mă despărţise moartea mamei, plecarea surorilor, talazurile vremii...
357
Ne despărţisem copii şi acum fiecare sîntem copţi pentru dragoste, fiecare sîntem gata ca să cîntăm gingaşul cîntec al amorului...
Numai în această casă mă arăt cumsecade, nu speriu cucoanele, nu fac comedii. Aicea e locul meu de odihnă, unde mă repauzez de muncile vieţii, de certurile zilei...
Răzvrătitul devine blînd, brutalul devine gingaş. O iubesc şi totuşi nu am curajul să-i spun patima. O cînt în versuri, îi spun cu ochii iubirea. De rostit însă cu gura, nu pot...
Şi din toate mi se alcătuieşte idealul meu pe care stă scris cu litere mari, în mijlocul singiuirilor şi al flăcărilor :
Amor şi răzvrătire.
Cap. XX
- Milian !... aud strigînd în urma mea pe stradă.
Şi o mînă mă apucă de braţ. E doctorul Rickard, veşnic în gură cu pipa lui, care înfăţoşează un chip de negru.
- Milian, poţi să faci o treabă ?
- Fireşte.
Sînt incîntat că se adresează mie. Aceasta este o dovadă că mă bucur de oarecare stimă.
- Poţi să te duci la Odesa ?
- La Odesa ?
Dinţii clănţănesc, tremur.
- Ce, ţi-e frică, tremuri ?
- Eu ? Frică ? Ferească Dumnezeu. Mi-e frig.
- Va să zică pleci ?
- Cînd vrei... azi, mîine, orioînd.
- Bine !
Şi doctorul, în semn de mulţumire, scuipă printre dinţi un lung şiroi de salivă neagră.
Lucrul e hotărit, voi merge în Rusia, unde însemnate lucruri mi se încredinţează.
Îmi scot paşaport, mă gătesc de drum, ascund biletul de recomandaţie în vata căptuşelii. Călătoresc ca negustor de cai. Dintîi voi merge la Chişinău şi apoi la Odesa.
La toată lumea, lui Răreu, lui don Năstase zic că mă duc pentru cîteva zile la o vie.
La gară, Bert, care-i funcţionar acolo, îmi dă o cabină singur. Pentru a nu atrage privirile, călătoresc în clasa a treia.
Bert vine şi mă vesteşte că sînt urmărit, că o spioancă s-a urcat în acelaşi tren cu mine, o bătrîna al cărei nume îl ştiam.
- Păzeşte-te bine, îmi recomandă d'nsul.
Lucrul era cu putinţă. Cu cîteva zile înainte fusesem la congresul studenţilor, mă afirmasem ca socialist, ziarele tipăriseră numele meu.
La consulatul rusesc, cînd m-am dus ca să-mi vizeze paşaportul, mi se părea că funcţionarii se uită chiorîş la mine, că se privesc între dînşii cu un fel de semnificaţie.
- Se poate... Se poate.
Sîntem în Rusia:
Trenul se opreşte la Ungheni, unde jandarmii ne dau jos din vagoane. Sala de aşteptare a gării e tăcută, înaltă şi bolţile ei pare că sînt ale unei catedrale. Din susul lor, picură o tăcere de gheaţă şi pe lespezile podelei paşii răsună în chip lugubru, ca la biserică.
Călători nu sîntem decît doi : baba şi eu.
- Unde mergeţi ? mă întrebă bătrîna.
- La Odesa, răspund cu îndrăzneală, păzindu-mi vorbele, mişcările, făcîndu-mi curaj.
- Şi eu tot la Odesa.
Am planul ca să o fac să crează că merg la Odesa, şi la Chişinău să mă cobor, să-mi piarză urmele.
Ni se cer păsurile, ni le cercetează, sîntem întrebaţi de scopul călătoriei.
- Să cumpăr cai.
Şi ofiţerul se uită lung la mine, cercetîndu-mă din cap pînă la picioare, li sufăr privirea cu obrăznicie.
- Negustor de cai. Haraşo...
358
359
Eu protestez, nu sînt negustor de cai, dar merg să cumpăr pentru mine...
- Negustor, ori nu... Haraşo ! Iditie! Şi-mi închise ghişeul, cu putere, înjurînd...
Sub înfăţoşarea mea obraznică, frica îmi face ca dinţii să-mi clănţănească. înţepenisem fălcile ca să nu dau la iveală starea sufletului... Şi paşii răsună pe lespezi, repetaţi de ecoul boitelor negre... Iar ochii bătrînei mă urmăresc, îi simt pretutindeni, îi ştiu că nu mă pierd din vedere.
- Kişinef ?
Mă scobor repede, mă strecor printre mulţime şi strig un birjar care ştie moldoveneşte :
- La un hotel !...
- La ce număr ?
Ce va să zică număr ? Cine ştie ce-o fi, unde mă va duce... Ce ? pe aici călătorii au obiceiul să meargă de-a dreptul de la gară la...
- Nu, frate, nu la număr, la hotel...
- La tractir...
Altă comedie !... Mama, cînd prindea pe vreun om pe la slugi, făcea scandal strigând' că în casa dumneaei nu e tractir. Va să zică număr, tractir, e tot aceea...
- Unde mă duci, domnule ? Ai spus că ştii romîneşte. Şi în loc să mă duci Ia hotel, mă duci la... tractir, cum îi ziceţi.
Sînt gata să mă dau jos din birjă, care înoată în noroi pînă la butucul roatelor...
în sfîrşit putem să ne înţelegem. Tot la hotel vrea el sâ mă ducă, dar pe acolo hotelurile sînt botezate cu acest nume în două înţelesuri pentru mine.
Pe drum, mă informez dacă sînt cai buni în Chişinău...
- Cai buni ?... De unde ? Noi cînd voim să cumpărăm ne ducem tocmai la Odesa !...
Şi eu care veneam în Chişinău ca să cumpăr cai. Iar spioanca lui Bert călătorea înspre Odesa, cu siguranţă că-i sînt în mînă... O păcălisem !...
r
La hotel, îmi dau pasul ca să-1 vizeze poliţia, îmi descos bileţelul din căptuşaia hainei şi plec ca să-mi găsesc oamenii.
Ştiu ce am să fac : trebuie să mă duc pe strada Gării, să întreb de birtul Verei T. Dînsa mă va pune în comunicaţie cu D., care mă va recomanda lui Z. - ţinta călătoriei mele.
- Aici e birtul Verei T. ?
. Şi din circiumă în circiumă întreb, intru în toate birturile. Pretutindeni acelaşi răspuns :
- Nu. Dar dacă poftiţi să mîncaţi...
- Nu e aici, nici nu se pomeneşte prin mahalaua aceasta... La gară mă amestec printre muncitori, întrebînd de birtul
Verei T.
Acelaşi răspuns.
Mă întorc din nou pe strada Gării, voind să merg pînă în capătul ei... La mijloc, însă, drumul era închis.
Toată strada nu e decît un lac de noroi. Merg ţinîndu-mă de garduri, gardurile însă se rup sub greutatea trupului. Trebuie să mă întorc...
Am altă adresă.
Şi iarăşi încep drumul meu întrebînd din stradă în stradă. Aceasta e în cealaltă parte a oraşului.
Trec prin centrul oraşului, pe lîngă palatul guvernatorului, pe lîngă seminar, pe lîngă două parcuri frumoase.
Şi la fiecare întrebare, parcă în fiecare om găsesc un spion, care îmi scrutează gândurile, care mă cercetează...
în sfîrşit, iată-mă-s. Strada e aceasta, casa e aceasta. Intru.
- D-l Z. aici şade ?
- Aici, dar e la spital, la seminar... La seminar ! La seminar !...
Dar trebuie să intru pe acolo, să atrag privirile, să compromit poate oamenii...
Sînt hotărât însă să merg pînă la sfîrşit. Ce va fi se va întîmpla.
M-am întors la seminar.
- D-l Z.
- E la infirmerie.
360
361
Băieţii mă conduc pînă la uşa unei odăi mari, pline de paturi şi de băieţi care dorm.
- D-l Z.
Un tînăr se ridică chiar de lîngă uşă. Mă prezint, îi dau hîrtia mea de recomandaţie. El se uită curios la mine. Nu pricepe nimic !
- Dar eu nu cunosc pe D. Asta e adresa frate-meu, care este la Kiev...
Casc gura mare...
în sfîrşit ne înţelegem. El cunoaşte pe F., care este prietenul lui D., şi de la acesta îl vom afla...
- Dar cum ? Dar cum ?
Trebuie să fugă din seminar, ca să mergem la F. Tînărul se îmbracă repede şi ieşim pe poarta seminarului.
- Dar am vorbit tare, nu ne-o fi auzit cineva ?
- Nu, toţi sînt muscali. Sînt liniştit...
F. nu este însă acasă.
îi scrim ca să găsească pe D. şi să vină la hotel la mine cu dînsul.
F. însă fusese deja în temniţă şi e sub privighEtea jandarmilor. Am făcut multe ocoluri pentru a ajunge şi a ieşi de la dânsul...
Cînd am ajuns acasă înnoptase. Mersesem opt ore în şir, străbătând Chişinăul în toate părţile.
Simt o mare plăcere trântindu-mă în pat... Tresar.
Unde este hîrtia ? O caut prin buzunare, pretutindeni. Hârtia nicăieri. O caut din nou, cu un fel de friguri, cu sîngele în cap.
Hîrtia nicăieri !
Sînt pierdut. Desigur am pierdut-o. Poliţia o va găsi şi, din pricina zăpăcelii mele, mă voi pierde şi \voi băga şi pe alţii în belea.
Pe mine mă pot lua ca din oală. Pasul mi-e la poliţie. Pe ceilalţi iarăşi îi pot prinde, adresa lor era înăuntru.
Mă plimb prin odaie zăpăcit, tresărind la orice mişcare prin coridoare, la sunetul fiecărui clopoţel.
„Desigur e poliţia !" mă gîndeam eu.
în odaie e întuneric. Nu aprinsesem luminarea. Ferestrele dau intr-o piaţă mare, de unde se aud cîntece de muzică, glasuri de beţivi...
Bucuria din oraş contrastează cu grija sufletului meu.
Hîrtia ! Hîrtia !...
Cineva bate la uşă... E stăpînul hotelului, care vine să mă întrebe de nu voiesc să mănînc ceva. Un evreu [...] îmi aprinde luminarea şi stă la uşă...
- Nu, nu mănînc, am mâncat în oraş...
Dar evreul nu iese. Stă la uşă şi mă priveşte lung. Pare că vrea să-mi spună ceva...
- Cacanaş, insinuează din nou evreul.
- Ei, ce ?
Evreul mă priveşte cu un ochi lubric şi plin de înţelesuri...
- Maldaveanca, haraşoia ! Prima...
Nu prea înţeleg ce vrea să-mi spună, căci ştie foarte puţin romîneşte.
- Maldaveanca, haraşoia... Prima... Şi el îmi face semnul că e grasă, bine făcută...
Pricep ce-mi oferă şi refuz cu indignare. La lucruri de acestea aveam eu acum gîndul ?
Evreul se retrage, tot insinuîndu-mi :
- Maldaveanca, haraşoia... Prima...
Sting luminarea şi mă trîntesc pe pat... Voi să dorm, să uit tot, apoi întîmple-se orice se va întîmpla. Să-mi pierd conştiinţa situaţiunii, atîta voi.
Din somn însă mă trezeşte o muzică din odaia de alături. Acolo chefuiesc, cînt. îi înjur că tocmai aici şi-au găsit loc de petrecere. Totuşi stau într-o stare dintre somn şi trezire. Adormisem.
Iarăşi o bătaie la uşă. Aprind luminarea. Iarăşi evreul.
- Cacanaş !
Şi acelaşi gest, aceeaşi clipire din ochi plină de înţeles.
- Du-te dracului...
- Maldaveanca, haraşoia...
- Lasă-mă ân pace...
- E aici, s-o aduc... lucru fain... s-o vedeţi... Şi un cap roşcovan de femeie se iveşte pe uşă... Asta mă scoate din sărite...
362
363
- Ieşi afară !...
- Cacanaş... Mald...
Dar nu sfîrşi bine şi sfeşnicul îi zbură în cap, apoi garafa, apoi saltarul de la măsuţă...
Şi sub această bombardare scăpai de evreu, pe care tot îl auzeam, de după uşă, strigîndu-mi :
- Maldaveanca... Haraşoia!...
Era tîrziu cînd o a treia bătaie în uşă mă făcu să mă scol. In aşteptarea hotelierului, pusesem mîna pe călimările de pe măsuţă.
Aprind luminarea. Sînt în faţa unui om străin.
- D-l Milian din Moldova ?
- Eu sînt !
„Poliţia ! Poliţia !" gîndeam eu plin de spaimă.
Necunoscutul îmi întinse o hîrtie. Mă uit. E biletul meu, biletul pierdut. Desigur că sînt arestat, poliţia a pus mîna pe dînsul.
Străinul însă urmează :
- Sînt D. Am căpătat foarte tîrziu biletul d-tale pe care mi 1-a adus F.
Sînt scăpat !
Biletul îl dădusem eu singur şi uitasem... O piatră grozavă mi se ridică de pe piept...
Cel care sosise era un tînăr ca de douăzeci şi patru de ani. E romîn, deşi vorbeşte cam greu româneşte.
Ne înţelegem insă foarte bine.
Ne-am dat întâlnire pentru a doua zi. Era să vie el la mine, ca să mă ia de la hotel.
Şi fericit m-am culcat, dormind cu sufletul liniştit, bucuros, mulţumit.
Deja jumătate din treabă era isprăvită...
A doua zi cînd m-am sculat era tîrziu. M-am dus la fereastră. Mă atrăsese zgomotul pieţei. Şi lucrul cel dintîi care mi-a lovit privirea e o zidire mare, grozavă, care dominează oraşul :
E temniţa !...
Sînt foarte neplăcut impresionat de această privelişte. Parcă e o prevestire rea...
A doua zi m-am întîlnit cu toţii în fundul unei mahalale, la o fată trimisă aici în surghiun. Chipul ei galben
364
mi-a rămas întipărit în minte şi degetele-i subţiri, lungi şi ca de fildeş. Pe masă am găsit pe Heine. Avea ceva ciudat această copilă, care nu era nici frumoasă, nici urîtă, dar care totuşi îţi robea băgarea de seamă. In ochii ei se citea o hotărîre, o tărie de caracter puternică...
Cînd ne-am despărţit i-am spus că poate ne vom mai întâlni...
Ea a dat jalnic din cap...
O fi în Siberia, o fi moartă, nu ştiu. Ceea ce-i sigur e că era în stare să facă multe...
Mi-am sfîrşit treburile. Pot pleca. [...] La Odesa nu mai am nevoie să mă duc...
La gară, însă, cineva mă apucă de mînă. Mă întorc. E D. Pare că a ieşit din pămînt. Venise să-mi spună încă ceva. Şi tot aşa de tainic, tot aşa de repede pieri.
Trenul şuieră, se mişcă, a plecat...
Pe drum, însă, negre gînduri mă căznesc : „Dacă vor fi aflat că am fost, dacă vor da ordin să mă prindă ?" La fiecare staţie mă pitulesc bine şi mă uit pe furiş ca să văz dacă nu sînt căutat...
Pe-aproape de graniţă m-am crezut prins.
Pe un costiş, un ploton de cazaci venea în fuga mare spre gară. Desigur că vine să mă aresteze.
Trenul însă a plecat, fără ca să-mi facă ceva.
La Ungheni, însă, mă tem de-a binele.
Ofiţerul mă cercetează în tăcere şi pare că chibzuieşte dacă sînt eu sau nu-s eu.
- Cum te cheamă ?
- Dinu Milian !
- Unde ai fost ?
- La Chişinău...
Şi ofiţerul cercetează viza poliţiei de acolo. Totul e în regulă.
- Haraşo ! Iditie !... [...]
Sînt primit cu braţele deschise. Dădusem dovezile !
365
Cap. XXI
LA LUCRU
Am trei domiciliuri. Cînd vor să mă caute de la unchiul Mihalache, trebuie să înceapă din Sărărie şi să se oprească în strada Mare, unde este cartierul general. Acolo, în acelaşi salon spaţios, stau : Hamil, Garantă şi tînărul Dinu Milian.
La Răreu este domiciliul oficial, acolo îmi vin scrisorile, acolo este biblioteca mea.
în altă casă din strada Tîrgului de sus, îmi este patul şi mobilele.
Eu stau însă împreună cu Hamil şi cu Garantă. Adunare generală.
- Trebuie să ne punem pe lucru, ne spune solemn dr. Rickard...
Şi ne-am pus pe lucru...
Cara, Garantă, eu şi ceilalţi lucrăm în clubul studenţilor.
Dr. Rickard lucrează printre muncitori. Acolo îl ajutăm şi noi ţinînd discursuri, conferinţe...
Şi cu toţii, în fiecare seară, sîntem la locul de întîl-nire : cafeneaua Maisner.
După cizmari, veniră brutarii. După brutari, caretaşii, fierarii. Cu toţii ne punem pe lucru ca să le înjghebăm societăţi, să-i organizăm în sindicate pentru ajutorul mutual, pentru a rezista contra patronilor.
în fumul negru al cafenelei, printre berile şi cîrnaţii cu hrean, glasul nostru răsună, chemînd poporul la noi, deş-teptîndu-1 asupra drepturilor şi datoriilor sale.
Mîinile noastre delicate, mîini de boieri, se unesc cu acelea pline de bătături ale fiilor poporului...
Visam pentru vara viitoare o întreagă federaţiune a tuturor breslelor, cîmpul Copoului plin de mulţimea muncitorilor întruniţi şi împăcîndu-se unii cu alţii, fără deosebire de neam şi de religiune.
4
366 1
W Acum sînt din cercul intim.
w Mi se spune că trebuie să facem o întreprindere serioasă.
I Trebuie de păcălit un spion [...]
| Arnold, un prieten care călătorise în Rusia, se întîlnise
I în drum cu dînsul. Şi fără să ştie intraseră în vorbă, îşi
1 deschise sufletul Caiafei. Acesta, fireşte, se dăduse şi
I el de revoluţionar, de nihilist.
I Cînd Arnold ne-a spus despre omul cu care călătorise
I şi cu care sosise în Iaşi, noi recunoscurăm pe spionul despre
i a căruia sosire ni se vestise din Paris.
I Arnold scăpase ca prin urechile acului [...]
I Spionul, care venea în Iaşi ca să spioneze mişcarea noas-
I tră, credea că printr-însul va putea să intre în relaţiuni cu
[ Rickard, cu Cara, cu cercul ieşan.
[, Numai graţie acestui lucru Arnold nu fusese oprit la
1 graniţă.
| Planul păcălelii este întocmit. Arnold îşi ia însărcinarea
ţ să-1 pună în practică.
I El e tot prieten cu Caiafa, se face că nu ştie nimic, îi
I promite că-1 va pune în relaţiune cu cercul ieşan, pe care-1
I ponegreşte pe cît poate, pentru a nu atrage atenţiunea ru-
F sului...
t De cîtva timp Arnold e trist, se arată deznădăjduit în
I faţa spionului...
ff - Dar ce ai ? Ce ai păţit ? îl întreabă veşnic prietenul.
I - Nimic.
P • Şi aşa jalea devenea din ce în ce mai mare, pentru
| mirarea şi curiozitatea spionului.
E - Dar ce ai ? Spune. Poate te-aş ajuta.
|L' - Nu pot. Nu am nimic, dar îmi vine să mă omor,
k mizerabil ce sînt.
K După multă insistenţă, Arnold se hotărî ca să se des-
m tainuiasca.
La Viena, o tipografie secretă a partidului terorist, dimii preună cu Krapotchine şi Lavrof, aşteaptă de la dînsul f zece mii de lei, care nu mai sosesc şi fără care totul se t pierde : tipografia pierdută, şi cei doi revoluţionari trebuie E să se întoarcă înapoi, toată întreprinderea căzută în baltă. E Arnold îşi smulgea părul de desperare, mergînd prin I odaie ca un smintit.
I 367
I
- Şi toate aceste pentru o mizerabilă sumă de zece mii de lei 1
Spionul îl mîngîie, îi spune că totul nu este pierdut... că va vedea el...
înaintea lui se descoperea o perspectivă frumoasă : a da în mîna poliţiei pe Krapotchine şi pe Lavrof, a-i descoperi o tipografie rusească era desigur a înainta de la începutul carierei, a deveni om mare.
Şi chiar în seara aceea, spionînd consulatul rusesc, am constatat o lungă întrevorbire între prietenul lui Arnold şi consulul ţarului.
Lucrul mergea bine !
Peste trei zile spionul declară lui Arnold câ-1 poate scăpa din încurcătură. E în stare să-i împrumute suma cerută.
A doua zi lucru trebuia să fi sfîrşit.
Pentru a-i ida toată încrederea spionului în adevărul vorbelor lui, Arnold dăduse adresa rusului pentru corespondenţă... în fiecare zi, Garantă, cu o şapcă de telegrafist în cap, venea să tragă clopoţelul spionului, aducînd cîte o telegramă din Viena. Un prieten de la poştă ne dăduse tot ce trebuia pentru telegrame : hîrtie, chitanţe.
Fabricam depeşe în care se vorbea despre urgenţa banilor, despre pierderea întreprinderii, apoi Garantă o dădea spionului, care credea în adevăr că are a face cu telegraful românesc.
Metodele cele mai simple sînt acelea care reuşesc mai bine !
A treia zi Arnold plecă la Viena.
La gară ne puse în mînă banii, sărută pe prietenul său nepreţuit şi pe drum schimbîndu-şi direcţiunea, a doua zi era la Bucureşti.
Iar peste zece zile comitetul executiv ne răspunsese deja că a primit cele zece mii de lei: banii veneau din Rusia şi tot în Rusia trebuia să se întoarcă.
Spionul fusese păcălit. Debutase aşa de prost că a trebuit să plece.
Iar de cîte ori consulul rusesc dădea cu ochii de noi, îi întorcea în altă parte... îl costase cam mult această păcăleală.
[......•......1
368
Printre picăturile luptei, poezia îmi ocupa ceasurile libere.
Pe bietul Cara îl asasinez de cap cu operele mele.
Rickard, voiesc însă, să-mi cunoască meritele literare. în el am încredere că mă va judeca drept.
Rickard a ascultat, cu răbdare, trei caiete de versuri...
La urma urmei, cînd am început pe al patrulea, a protestat.
- Mai lasă pe altă dată, frăţicule.
- Ei bine, cum îţi place ?
- Ce ?
- Cum ce ? Poeziile mele !
- Ce, astea sînt poezii ? ? ! ? !
- Dar ce sînt ? răspund eu jignit.
Şi aici Rickard îmi spune un nume care nu se poate tipări...
în sinceritatea lui mă ucisese mai mult decît toate corespondenţele Sfaturilor literare, mă descurajase... Va să zică nu sînt poet... Toate aluziunile mele cădeau din văzduhul albastru, în care se avântaseră ca ciocârlia, în mlaştina neagră a realităţii.
- Va să zică, nu-s poet, nu-s poet !
- Ce poet, frăţicule ? Citeşte pe Nekrasov, pe Puşkin, citeşte pe Hood, poetul Cîntecului cămăşii. Ăştia sînt poeţi...
Şi căzui lăţit sub apreciunea lui Rickard, ca o cloportă sub o lespede urâaşă...
Toţi aveau interesul să-mi iau orişice speranţă. Burghezii îmi neagă talentul, socialiştii mi-1 neagă.
La cine dar să mă mai îndreptez ?
Şi eu care^mi pusesem încă în minte de a fi poet socialist !
De-abia dacă mai am curajul să mai cînt amorul, să oftez asupra ochilor negri ai vecinei...
Mă tem ca şi ea să nu zică ceea ce-mi spusese Rickard.
Lucrez în taină, nu arăt nimănuia versurile mele, le ascund ca o ruşine, ca produsul unei crime, ca o slăbiciune omenească !...
Mă ruşinam chiar de copiii mei !
369
Cap. XXII
ÎN LUPTĂ
La sfârşitul vacanţiei ne facem programul campaniei de iarnă.
Mi se dă însărcinarea de a organiza studenţii, de a-i răzvrăti, de a-i atrage în partea noastră.
Primesc cu entuziasm această sarcină. De mult îmi ardea sufletul de a curaţi grajdurile lui Augias, ale Universităţii.
Şi mai ales contra lui Mucius îmi îndreptez toată ura. A lovi în frunte pe acela de oare se temea toată lumea, a-1 doborî la pămînt, a-1 umili, ce glorie, ce mulţumire !...
Mucius este rector. Taie şi spînzură la Universitate. Sub insultele lui cu toţii pleacă fruntea, răzbunîndu-şi prin latrine.
în vestibulul Universităţii studenţii fac zgomot, vorbesc, rîd...
- Dar la crîşmă vă treziţi ? se aude pe scară tuntod vocea de taur a lui Mucius.
Toţi tac, caută să fugă, să se adăpostească vederii luî Mucius.
Sînt hotărit...
Ţanţoş, cu pălăria pe ceafă, cu picioarele răscrăcărate,, mă pun înaintea rectorului...
- Nu sîntem la crîşmă, sîntem la Universitate...
- Dar cine eşti d-ta ?
- Student în litere, Dinu Milian, dacă vrei să mă cunoşti.
- Şi nici nu-ţi iei pălăria din cap dinaintea profesorilor d-tale, aşa ştii să-i respecţi ?...
- Mai întîi ei trebuie să se respecte...
- Domnule...
- Ei ? Spune !...
- ... Te trezeşti la circiumă... "~
- Poate vii d-ta d-acolo de vorbeşti aşa parlamentar... Şi ochii lui Mucius se injectează de sînge, obrazul i se
face roşu, cred că-1 va apuca o congestiune.
Nu mai ştie ce să răspundă. Cutezanţa mea îl împrostise, îi tăiase vorba...
Băieţii, îmbărbătaţi de atitudinea mea, mă înconjuraseră, intraseră în vorbă, începuseră să protesteze.
- Ce sîntem noi, argaţi, de ne vorbeşti astfel ? Mucius, furios, făcu stînga-mprejur, se urcă pe scară
strigînd :
- Las' că vă învăţ eu minte ! Las' pe mine... Cînd a ajuns în capul scării zgomotul devenise scandal... Mucius se întoarce furios :
- Domnule Milian !...
- Domnule Mucius !...
Văzînd că nu o va scoate la capăt, din nou începu urcarea scării zbierînd :
- Vă învăţ eu minte !...
Şi din jos băieţii îi răspunseră printr-un huideo puternic şi bine hrănit...
- Domnul Milian ! Domnul Milian, vă pofteşte decanul, strigă „moş" Alexandru prin coridoare.
Decan la Litere e Electricul. Om de ispravă şi care ştia că Mucius e nebun. Mă primeşte rîzînd.
- Dar ce s-a întâmplat ?
îi povestesc cele ce se petrecuseră cu d-arpănuntul.
- De ce nu-1 lăsaţi în plata domnului, nu ştiţi că-i nebun ?
- Dacă-i nebun, legaţi-1, nu-1 lăsaţi în mijlocul nostru. \%       - Dar ce stricăm noi ?
- Dar noi ?
în sfîrşit, el îmi spune că rectorul l-a însărcinat să-mi facă avertisment, primul soi de pedeapsă universitară.
- Va să zică, te-am avertizat, îmi zice zîmbind Electricul. .  - Da !
Şi ne despărţirăm scandalizaţi şi unul şi altul asupra purtării lui Mucius.
De atunci nu mai salut pe rector. Mă uit ţintă în ochii lui. El trebuie să-i plece. Nu mai face scandal. Auzise că eram nihilist.
Băieţii m-au urcat în slavă la auzul vitejiei mele.
70
371
- Auzi, să se La la harţă cu Mucius, al dracului băiat... Aşa oare or fi toţi socialiştii ?
Şi fiecare se minuna cum n-am fost dat afară, cum n-am fost bătut cu vergi sub poarta Universităţii !
De atunci ceasurile lui Mucius erau numărate.
Ii apusese steaua.
Şi ca un vînt de revoluţie trece asupra Universităţii. Dar astă dată paharul este plin.
Mucius respinsese de la examen pe cel mai bun băiat din anul al treilea. Bl spusese posesiune în loc de po-seciune şi Mucius i-a spus că nu ştie să vorbească romî-neşte, s-a înfuriat şi 1-a trîntit.
Băieţii strigară că lucrul nu mai e de suferit.
In grabă scriu un articol în care purtarea lui Mucius este veştejită, în care declar că paharul s-a umplut şi acum a început să-şi arunce jos cuprinsul. Iscălim :
Non timens i.
Şi în aceeaşi seară se citea în ziarele ieşene : „Toţi studenţii Universităţii de Iaşi sînt rugaţi a se întruni în sala clubului studenţilor, cînd se va discuta o chestie vitală pentru dînşii."
Articolul publicat în Romînia tînâră făcuse zgomot.
Ziua fu turbure. Furtuna începea să se dezlănţuiască.
Fiecare avea injuria pe buze, fiecare era hotărit ca să se pună înainte.
Beţia răzvrătirii pusese atîţia ani ca să le coprindă sufletul. Acum însă-i coprinsese de-a binele.
Seara întrunirii a fost solemnă. De cînd clubul era nu se văzuse atîta lume. Tot ce facultatea aruncase din sînul ei, toţi aceia care-şi întrerupseseră studiile, toţi veteranii Universităţii veniseră ca să-şi verse focul mediocrităţii lor dimpreună cu puterile tinere ale studenţilor activi.
Cînd am intrat în sală, adunarea era complectă.
Mă aşteptau numai pe mine, pentru ca să deschid şedinţa. Eu o provocasem.
Neînfricatul (lat.).
372
Un fior dulce mi-a străbătut sufletul cînd m-am văzut ţinta atîtor ochi, cînd m-am văzut omul zilei.
Şi intrând în această sală plină de lumină, în care era să se pună în evidenţă făptura mea, în această sală zgomotoasă, asupra căreia sufla vîntul revoluţiunii, un minut mi-a trecut prin minte trecutul meu plin de necazuri, suferinţele umilirii, ^copilăria trecută sub dispreţul tuturor. Şi ca un vis neplăcut, am înlăturat această amintire, cu o mişcare dîndu-mi părul peste cap. Ce-a fost s-a trecut. De suferinţele trecutului îmi răzbun în această clipeală, cînd prin vorba ieşită din gura mea pot pune foc la entuziasmul acestei mulţimi.
Sînt răzbunat ! Sînt răzbunat !
Aceasta însă trecu prin minte ca o clipeală. Din visarea mea m-au scos aplaudele băieţilor care îmi dau scaunul preşidenţial.
- Dinu Milian î Dinu Milian să vorbească !...
In cuvîntarea mea fac istoricul faptelor, arăt umilinţa studenţilor, drepturile şi datoriile lor.
Le arăt pe Mucius călcînd în picioare tot ce are un student mai sfînt : onoarea.
Şi aplauzele subliniau cuvintele mele.
Apoi arăt că studenţii sub noua injurie ce li se face trebuie să protesteze cu demnitate...
După mine urmează şirul întreg al oratorilor, povestind fiecare unele din faptele lui Mucius :
Ba că a dat jos de pe trotuar pe o femeie îngreunată, ba că era să-1 bată un ofiţer pentru mojicia lui, ba că a nenorocit pe cutare băiat.
Şi Daniel, în aplauzele tuturora, rupe în bucăţi caietul lui Mucius, unicul care era în Universitate şi care se păstra ca o moaşte de toţi acei care trebuiau să-i înveţe limba.
Şi acum îmi pare rău de pierderea acestui document lingvistic !
Propunerile curg droaie. Nici una însă nu mulţumeşte pe toate facultăţile. Dreptul nu vrea să se răzvrătească decît cu celelalte facultăţi deodată.
Ideea care a întrunit pe toţi a fost aceea ca întreaga Universitate să părăsească cursurile pînă ce Mucius nu va fi îndepărtat.
373
Greva, neplănuită de nimeni, ieşi din mulţimea aceea laşă, care nu voia să pornească decît în masă...
Toţi ne-am închinat înaintea hotărîrii !...
Dădusem foc casei şi nici nu ştiam că se va aprinde cu totul. O singură protestare era planul meu. Nici nu bănuiam că s-ar fi putut face atîta.
Şi în josul hotărîrii, cu toţii am pus iscălitura, pentru a-i angaja pe toţi, pentru a împiedica trădările, retragerile.
în aplauzele nebune ale mulţimii, am proclamat greva.
în aceeaşi seară am telegrafiat ministrului de Instrucţiune hotărârea noastră.
A doua zi, două afişuri mari, lipite în vestibulul Universităţii, anunţau hotărârea noastră.
Iar la cursuri nici un băiat !
Mucius însă dă ordin să se rupă afişele.
Aceasta era o provocare. Dacă la Universitate ele sînt rupte, le vom pune pe stradă. Şi pînă la amiază, zidurile Iaşilor erau lipite cu afişe tipărite în roşu :
Toţi studenţii Universităţii din laşi
In unanimitate au hotărît părăsirea cursurilor din cauza d-lui P. Mucius. Motivele s-au făcut cunoscute ministrului.
însângerăm zidurile Universităţii cu roşul literelor lor.
Aproape nici o voce discordantă.
în seara întâia au fost oarecare huiduieli. Era să fie examen şi nişte veterani voiau să se prezinte.
Profesorii, în faţa grevei, însă, au suspendat sesiunea. Şi băieţii au primit pe trădători cu pietre şi cu huideo.
O comisiune de trei se hotăreşte ca să înjghebe un memoriu pentru profesori.
Şi în această luptă sîntem doi : Liu şi cu mine.
Eu sînt acţiunea răzvrătirii, el este pana grevei.
Protesturi la ziare, articole de apărare, memorii, toate ies din pana lui. Nu am vreme să mă ocup cu aceasta. Trebuie ca veşnic să ţin aprins suflul revoluţiunii.
în fiecare seară clubul răsună de glasul nostru.
Fiecare aduce veştile culese de prin oraş, apreciaţiunile publicului, ameninţările dascălilor, mişeliile lor. Cei care erau funcţionari fuseseră ameninţaţi ca să fie daţi afară. Şi fiecare din noi şi-a luat însărcinarea ca să hrănească pe una din victime. Chiar sala clubului se proiectează să se schimbe într-un vast dormitor pentru cei loviţi în pîinea zilnică.
A la guerre, comme ă la guerre !1 Trebuiam să ne îngrijim de răniţii noştri.
- Mă frăţicule, tu te prosteşti cu greva...
E glasul lui Rickard care nu pricepe chipul nostru legal de acţiune... Eu însă apăr legalitatea, zic că nu voim să ieşim dintr4nsa, căci în acest chip nimeni nu ne poate zice că am ieşit din dreptul nostru.
- Prostii ! Prostii ! şi iar prostii... Mai bine o bătaie bună şi totul se sfârşeşte... Temporizând, mâine vă veţi cere iertare, lingând ceea ce aţi scuipat...
Protestez în numele studenţilor.
- Bine, bine, ai să vezi, încheie filozoficeşte d-rul, scuipînd prelung printre dinţii lui galbeni.
Ministrul însă soseşte la Iaşi.
O comisiune dintre studenţi este aleasă ca să meargă la dînsul.
Ministrul ne-a primit bine, a înjurat pe Mucius, a făcut socoteală cu noi dacă are vârsta şi anii de pensiune, apoi ne-a recomandat liniştea, căci el va regula totul...
Prima satisfacţiune ni s-a dat. Mucius nu mai e rector, în locul lui e Papa-Gulei, boierul din odaia directorului, cel ce semăna cu sfinţii din Evanghelia ţiţaii Dodo.
Atîta nu ne mulţumeşte. Ceea ce voim este curăţirea Universităţii de Mucius.
Ori noi, ori Mucius !
Sînt centrul tuturor privirilor. laşul, pentru o clipeală, mă făcuse eroul său. Numele-mi este tipărit prin ziare»
1 La război, ca la război ! (fr.). Adică : intr-o anumită situaţie, te descurci cum poţi.
374
375
Sînt înjurat, fireşte ; ce-mi pasă, însă, dacă asupra numelui meu planează geniul răului ? Asta mă face şi mai interesant.
în sfîrşit îmi era împlinit visul întrucîtva. Pofta de slavă îmi era potolită...
Şi ducîndu-mi gîndul înapoi, la noaptea cînd plângeam asupra obscurităţii miele, cînd mă temeam ca să nu trec fără de urmă prin lume, am zâmbit cu îndestulare.
Mă uit în oglindă, îmi studiez chipul, cercetez dacă în el este mefistofdecismul răutăţii pe un ohraz simpatic şt atrăgător.
Mai îmi venea, ca Narcis, să mă amorezez de mine însumi.
în acest vălmăşag al vieţii, în această răzvrătire, eu caut să fiu pe întâiul plan al tabloului, chipeş şi fioros, ca eroii de pe litografiile patriotice şi războinice - cu părul cobo-rîndu-se pe umeri în unde, cu gestul hotărît, cu ochii plini de văpaie.
Profesorii ţin cu ministrul conferinţe la facultate.
Trebuie să ştim totul ce se vorbeşte. Dar cum ? Toate uşile sînt închise. Secretarul şi cu moş Alexandru păzesc la uşa consiliului.
Din această parte nici o putinţă de a asculta, de a surprinde vreo vorbă.
- Voi şti, zisei hotărît băieţilor, şi împreună cu Liu, împreună cu Melţu, plecarăm spre Universitate.
Trebuia să ne introducem hoţeşte, pe fereastră, în catul al doilea, prin aripa zidirii despre grădină. De aici, trebuia să trecem prin mai multe camere, printr-un coridor de sticlă şi apoi să ajungem în odaia de lîngă aceea a consiliului. Era de ajuns ca o singură odaie să fie închisă şi planul nostru era stricat. Ajungea ca o singură uşă să se deschidă şi eram prinşi noaptea în casă străină, după ce am intrat prin escaladare. Codul penal era formal în această privinţă.
Cum însă să ajungem la catul al doilea ? E o înălţime de cd puţin trei stânjeni. în grădină sînt mai multe bănci. Le punem una peste alta, căutând să alcătuim un piedestal. Sub greutatea trupurilor noastre, băncile se rostogolesc cu un zgomot care crezurăm că ne va da de gol. Şi am fugit
în fundul grădinii. Nu se întâmplase însă nimic. Totul recăzu în tăcerea nopţii. Ne trebuie o scară. Altfel nu putem face nimic. Şi noaptea plecăm în recunoaştere, la locuinţa economului. Hoţeşte, ne strecurăm pe lîngă casă. Scara stătea rezemată de un zid, o scară lungă, potrivită cu totul pentru întreprindere. în două mişcări am luat scara şi ocolind cîinele, care tot oiîrîia, am ieşit din nou în grădină.
Sîntem în susul scării, lîngă fereastră, dar nu o outem deschide din afară. Să o spargem, ne temeam de zgomot, să o silulm, nu puteam căci nu aveam dedt un singur punct de reazim şi am fi putut cădea tocmai de la trei stînieni de înălţime.
Fereastra însă s-a deschis. Sîntem în camera întîia.
Ne suisem numai doi. Al treilea păzeşte jos, în grădină, înaintăm cu multă îngrijire, eu înainte, Melţu după mine, rămînînd la uşa coridorului de sticlă ca să păzească ca nu cumva să ne taie retragerea. în această privinţă eram hotărît. Aveam revolverul în mîna stingă şi un buzunar plin cu cenuşă. Revolverul pentru a-i zăpăci, cenuşa ca să-i orbească, iar eu, în îmvălmăşagul produs, să mă strecor pe scară în grădină şi de acolo peste ziduri în oraş.
în această tăcere sinistră a zidirii care dormea, uşile scîrţîiau în mod îngrozitor, paşii noştri se aud de minune.
în coridorul de sticlă mă crezusem descoperit. Cînd eram drept pe la mijloc, de cealaltă parte a scării zării chipul secretarului. Ca o grămadă căzui la pămînt, acoperit de noapte.
Sînt scăpat.
Iată-mă-is în odaia de alături. Din consiliu se aude limpede discuţiunea. Sînt stăpîn asupra situaţiunii. Aud spuin-du^se numele meu, aud planurile lor de a ne împăca, de a ne robi din nou, aud opiniunile fiecăruia asupra mişcării noastre, ştiu ceea ce vor să facă, ceea ce cer ministrului.
îmi vine să deschid uşa cu o mişcare puternică şi să mă arăt acestor oameni, să le strig că mint, că spun neadevăruri pe socoteala mea, că studenţii au dreptate şi nu ei, care susţin pe un coleg nevrednic de simpatiile lor.
Şi glasul tuturora era stăpînit de glasul lui Miltiade, care vecinie repeta :
376
377
- Energie ! Energie ! Energie !
Chiar şi ministrul, care complotase în aceeaşi zi cu noi contra lui Mucius, complota acum cu profesorii contra noastră !
Infamii !... Infamii !...
Iar a doua zi fiecare îşi văzu vorbele reproduse în ziare.
Aceasta îi minunaseră cu desăvîrşire. Ajunsese să se bănuiască unul pe altul de trădare.
Greva însă este de mult moartă. Contra ei se scoală toţi acei care sînt băieţi serioşi. Se îmbătaseră un moment. Şi după beţie sosiseră părerile de rău.
Vorbesc din ce în ce mai tare de interesele lor, de examene, de familie, de cariera compromisă...
Greva se ţine numai prin doi-trei care mai ţinem încă sus steagul, ridicăm moralul, terorizăm pe cei mişei. Greul era ca nici unul să nu îndrăznească să meargă la curs...
Precupeţim zilele, orele, în speranţa unei reuşite...
Rugăm, ameninţăm, promitem.
Totul e pierdut.
Mişeii şi-au simţit puterile lor, le-au unit, au făcut majoritate.
Trebuie însă să cădem cu onoare...
Şi anunţăm Universităţii că reîncepem cursurile, căci ele se pierd nu pentru profesori, dar pentru studenţi.
De toate răutăţile eu sînt de vină. Eu sînt pricina căderii, a noii umilinţi, a înfrângerii.
Fiecare mă priveşte chiorîş, mă ocoleşte pe stradă. Eram o oglindă vie a mişeliei lor...
In curînd îmi vor dovedi şi altfel recunoştinţa.
Şi Rickard, aruncîndu-şi scuipatu-i subţire printre dinţi, repeta în chip filozofic :
- Nu ţi-am spus eu, frăţicule, nu ţi-am spus ?... Lingeţi unde aţi scuipat.
Şi ridicînd mîinile peste cap, el repeta, întinzindu-se şi imitînd glasul meu :
- Le-ga-U-ta-tea !... Le-ga-li-ta-tea ! Aţi ajuns de v-aţi cerut iertare ca copiii care greşesc !... - Legalitatea ! Aţi văzut ce este legalitatea ?...
Cap. XXIII
ORDINEA DOMNEŞTE LA VARŞOVIA
Aniversarea Comunei din Paris se apropie. Voim să o sărbătorim în chip vrednic de amintire. Doctorul Rickard îşi ia însărcinarea ca să organizeze totul. De o lună de zile el diriguieşte coruri, repetează cîntece revoluţionare în toate limbile. în fiecare seară birou-i de consultaţie se schimbă în conservator. Şi tacticos şi cu pipa în gură, doctorul dă tactul melodiilor. E o urmare veşnică de la bubuitul Mar-seillezei franceze la cântecele jalnice ale revoluţiunii ruseşti. Şi notele se urmează una după alta, vesele sau triste, naive ori măiestrite, înflăcărînd sufletele acelora care le amintesc multe lucruri... Garantă, după poezia Cine trece Oltul mare. ? alcătuise versuri revoluţionare, în care ciocoii nu sînt de loc linguşiţi.
Aderenţe la .banchet veniseră multe. Eram să fim mai mult de două sute. Cu acest prilej se vor ţinea şi cîteva cuvântări. Erau să vorbească Cara, Rickard şi Dinu Milian.
închiriasem o sală mare, sala teatrului de la Chăteau aux jleurs.
Prin Iaşi, cu iuţeala gândului, se răspîndeşte vestea :
- Ţarul a fost ucis ! Ţarul a fost ucis !
Prietenii de dincolo, de peste Prut, reuşiseră în sfîrşit. în cercul intim ne-am îmbătat [...]
Eram aşa de beat că mi-a dat un tovarăş să mă întorc acasă.
Pe stradă, legănîndu-mă şi ţinîndu-mi echilibrul de tovarăş, cântam în gura mare Deşteaptâ-te romîne! Toată lumea dormea dusă şi nimeni nu a voit să se deştepte [...]
Numai gardiştii, respectuoşi pentru un boiar cu pălăria naltă, îşi scoteau căciula.
Boierii sînt respectaţi chiar şi cînd sînt beţi.
Serbarea Comunei pare că avea două ţinte : aniversarea răsculării pariziane şi sărbătorirea morţii ţarului. Noi însă luaserăm hotărîrea ca să nu pomenim aproape nimica de acest de pe urmă eveniment. Totuşi ne temeam de sfîr-
378
379
şitul mesei, cînd limbile se dezleagă şi creierii devin aburoşi. Apoi, la urma urmei, întîmple-se ce se va întâmpla.
Era chiar vorba că vom ieşi în frunte cu steagul roşu ca să manifestăm înaintea consulatului rusesc.
Eu îmi curăţisem deja revolverul.
La caz; de atac din partea poliţiei eram hotărît să trag.
iS martie
Dorm dus, visînd despre banchetul care va fi seara.
Ştiu că totul este pregătit, conferinţa mi-am făcut-o în cap, m-am uitat în oglindă ca să văd dacă am aerul destul de potrivit a ţine discursuri. Deci pot dormi în linişte.
Cineva însă cu îndărătnicie voieşte să mă deştepte.
Deschid ochii, casc, mă întind.
- Milian, Milian !
E Bilig, un nihilist, care mă trezeşte.
- A aaa !... Ce este ?...
- Repede, repede, te cheamă doctorul. Prefectul a oprit să ne dea sala. Vino repede la Rickard.
Mă îmbrac fără să mai mă spăl şi pornesc cu Bilig.
La doctor e aproape un balamuc. Unii repetează cînte-cele, alţii fac listele de bucate, alţii alcătuiesc un steag roşu pe care lipesc litere aurite, unii scriu, alţii discută.
Rickard mă primeşte ridicând braţele la cer, plin de indignare.
Plecăm la Châteaux aux fleurs. Acolo evreul se baricadează după ordinul prefectului. El nu poate să se pună rău cu domnul prefect, ca să-i închidă stabilimentul.
Trebuie să mergem la prefect !
Luăm şi pe Cara şi tustrei urcăm scările luxoase ale prefecturii.
Ne primesc foarte politicoşi. Prefectul nu ştie ce să ne facă, ca să ne dea o bună primire. Sîntem măguliţi de toate aceste.
- Eu să vă opresc întrunirea ? Ferească Dumnezeu ! Drept cine mă luaţi pe mine ? Eu ? Tocmai eu ? Eroare, domnilor. Nu mă cunoaşteţi de loc... Vă bucuraţi de libertatea întrunirilor în ţara rornînească. Nu sîntem doar în Rusia.
- Dar antreprenorul...
- Ah ! antreprenorul... Altă ceva. Pe el pot să-1 opresc. Regulile poliţieneşti îmi permit aceasta. Dar pe d-voastră... ce idee... niciodată.
Vedem că-şi bate joc de noi. Şi cu toate aceste nu putem să-i zicem nimic.
Apoi ne ia cu intimitate, zicîndu-ne că a primit instrucţiuni de la Bucureşti ca să oprească banchetul într-un local public, că aceasta o cere relaţiunile diplomatice, relaţiunile de stat, că el ne sfătuieşte să renunţăm la această idee.
- Aceasta este cu neputinţă... Vom ţine banchetul într-un loc privat.
- Foarte bine ! Foarte bine !... Dar vă sfătuiesc să vă gândiţi la cele spuse.
Şi prefectul, politicos şi afabil, ne conduse pînă la scară, trimiţîndu-ne salutări de departe cu vârful degetelor.
- La revedere ! La revedere ! Pînă în seară am găsit alt local.
Începuse să înnopteze cînd, drept în colţul stradei Mari, mă întâlnesc cu Bilig...
- Ştii că nu ne mai dă sala...
în sfârşit, ne ducem amândoi la Rickard ca să ne sfătuim asupra situaţiunii.
Acolo se strânsese deja lume.
Nu ne pierdem însă; într-o jumătate de ceas, zece inşi, trimişi în zece părţi ale oraşului, găsiseră zece localuri. Ne oprim asupra unuia. Luăm măsurile trebuincioase ca poliţia să nu mai afle şi de astă dată şi cum invitaţii să fie vestiţi despre schimbarea sălii.
- Poliţia ! Poliţia !...
Casa este înconjurată, nimeni nu mai poate ieşi afară. Dimpotrivă, cei care vor să intre sînt lăsaţi.
Şi invitaţii sînt primiţi cu strigăte de ura din pattea arestaţilor.
- în numele legii sînteţi arestaţi...
Doi procurori, judecătorul de instrucţiune dau năvală in camera de primire...
- Lucrul se îngroaşă, îi şoptesc lui Rickard...
Unul dintre magistraţi ne ia numele şi adresa, altul face percheziţie lui Rickard, sechestrîndu-i hârtiile, steagul roşu,
380
381
imprimatele, tot ce credea el de cuviinţă. Un fel de hoţie... legală... Eu însă fac scandal.
Nu mîncasem încă, era tocmai ora mesei şi strig, fac zgomot ca să-mi dea demîncare sau să-mi dea drumul, fie chiar şi între jandarmi, ca să mănînc.
Plictisiţi, trimit pe un gardist ca să-mi aducă demîncare.
Acum fac scandal ca să-mi aducă de băut.
- Domnul Milian !... şi un procuror mă roagă ca să-1 însoţesc acasă.
- Acasă ? La care anume ? ? !...
- La domiciliul d-tale !...
- Am trei... strada Universităţii... strada... Procurorul cască gura, plin de mirare..
- La care vrei d-ta...
Şi ne-am urcat în birjă, în tovărăşie cu un comisar.
La poartă lumea se înghesuieşte în jurul nostru. Sînt invitaţii, care tot nu pierduseră speranţa banchetului.
Ne poftim unul pe altul ca să ne urcăm în trăsură.
Lumea aplaudă această politeţă in extremis...1
Trebuie să mai zăbovim, căci se întîmplă un mic scandal. Poliţia lăsase înăuntru pe un invitat şi acum nu-1 lăsa să iasă...
- Dar lasă-uiă, domnule...
- înăuntru ! f.c.m., zbiera jandarmul, că dau cu patul armei.
- Dar am venit la doctor... sînt clientul d-sale, voi ca să-1 consult.
Şi bietul om se adresa la toată lumea, care clădea din umeri.
- Lăsaţi-mă, sînt profesor de danţ, peste o jumătate de ceas se deschide serata...
Şi bietul profesor se ruga de toată lumea ca să-i dea drumul, căci aşteaptă lumea acasă, că pierde serata.
- Io no soţialist, io profesor de danţ... danţ maistet. Şi am pornit pe cînd tot se auzea strigătul disperat al
polonului :
De ultimă oră (lat.).
- Io no soţialist... io profesor de danţ... danţ maister. Am ajuns acasă. Un prieten îmi face percheziţie. Deci
nu-mi poate face mare rău. Şi în adevăr, percheziţîuuea s-a făcut în familie.
- Ei, Milian, spune ce ai ? Dinamită, praf, bombe ? Deschid toate saltarele.
Magistraţii, ca să dovedească că au percheziţionat, au plecat cu vreo două cărţi socialiste, vreo trei ziare şi un manuscript...
Le strîng mîna şi pleacă cu prada lor, după ce au scris un proces-verbal de două coaie. Sînt liber !...
Alerg din nou la Rickard. Pe el îl ridicase. Celorlalţi le dăduseră drumul.
Mulţimea mă înconjoară, îmi propune ca să fac revoluţie, să meargă să-1 scoată pe Rickard. Propovăduiesc liniştea, căci scandalul ar da prilej poliţiei ca să verse sînge.
Plec spre Cara cu cîţiva prieteni.
La dînsul se percheziţionase de asemenea. Luaseră ma» multe scrisori. Lucrurile, însă, care în adevăr l-ar fi compromis, scăpaseră.
Chibzuind asupra situaţiunii, facem să dispară toate urmele bănuitoare. Eram chiar să dăm foc casei, arzând hîr-tiile. Se făcuse în casă întocmai ca la baie...
Sînt lucruri, însă, care nu pot şi nu trebuie să* fie distruse. Fiecare ne însărcinăm ca să le ascundem.
Sînt plin, paltonul este umplut, buzunarele ticsite.
Cînd am ieşit, cu toţii am luat drumuri deosebite, ca să nu fim urmăriţi.
Oraşul e ca în stare de asediu... Stradele sînt înţesate de forţa armată. Gardiştii sînt îndoiţi şi li s-au dat ca ajutor fanaragii şi măturători de stradă. Toţi poartă pe umărul drept o armă. .
Simt însă că sarcina începe să cadă, că buzunarele trosnesc, că în curînd totul va cădea în stradă, că voi fi descoperit.
Opresc o birjă, pun picioarele pe capra trăsurii, îmi pun pălăria pe ochi şi astfel trec prin mijlocul oraşului, în goana mare. Gardiştii, respectuoşi înaintea boierilor cu pălăria înaltă, îşi ridică chipiurile, iar birjarii mă salută.
382
283
Nici nu^şi închipuiau dânşii că şi eu sînt una din cauzele acestei înarmări...
Cînd am ajuns acasă, scapetul mă întreabă :
- No, cacanaş, dar ce s-a întâmplat ?...
- Ce s-a întâmplat ?...
- Pesemne, revoluţie, cacanaş.
Şi eu, întinzînd mâna asupra oraşului, care răsuna de pasul regulat al patrulelor, în tăcerea nopţii, făcînd ca glasul meu să-1 repete ecoul, am strigat :
- Ordinea domneşte la Varşovia !...
Iar birjarul, dând din cap, l-am văzut biciuindu-şi caii şi plecînd în goana mare.
- No Varşau, Iaşi, cacanaş, no Varşau !...
Cap. XXIV ADIO 1
Sînt învins !...
Acesta este un lucru ca orişicare altul, un rol, o plăcere chiar.
Toţi mă arată pe stradă, trăgîndu-şi tovarăşul de mânecă :
- Uite, ăsta este Milian.
Şi îmi ridic fruntea sus, îmi trântesc pălăria mai pe ceafă, dau cu bastonul mai puternic în pământ, plimbîn-du-mi prin oraş sumeţia-mi de răzvrătit invins.
Pe lîngă acestea sînt şi dat judecăţii. Un lucru, însă, mă supără. Din toţi cei nouă inşi pe care rechizitorul îi denunţa ca turburători şi răsturnători ai ordinei stabilite, eu singur sînt minor. Aceasta mă face prea copil, îmi dă beneficiul cireoinstanţelor uşurătoare.
Şi în acest timp Rickard, Bilig şi ceilalţi străini stăteau închişi...
1 Vjl
Ziarele sînt pline de numele nostru. Fiecare partidă ne aruncă una în capul alteia. Şi calomnia se strecura pretutindeni, ambalând reputaţia cu scuipatul ei.
Sînt însă în culmea mândriei.
în parlament chiar se povesteşte despre mine. Sînt subiectul interpelării lui Minorescu 1. El spune Camerei că nu-mi face onoarea de a-mi cita numele în Parlamentul Romîniei !...
Lui Văzdoagă îi slujisem drept piedestal pentru ca să se urce la minister.
Mă credeam chiar cauza proclamării regatului...
Consiliul universitar însă se adună. E vorba de a discuta chestiunea noastră.
Şi a doua zi, pe zidurile Universităţii se citeau următoarele :
„D-nii Alex. Răreu şi Dinu Milian sînt eliminaţi dintre numărul studenţilor universitari, ca propovăduitori de idei subversive pentru ordinea stabilită.
(Iscălit) Rector :  Papa Culei"
Iar gazetele anunţară cu mulţumire această măsură. Rickard e expulzat.
Cit ai clipi 'din ochi, guvernul făcuse o anume lege şi o şi pusese în aplicare.
După plecarea lui, toată propaganda i se pierdu ca un vis...
Cei care crezuseră că fac socialism bând şi mâncând la dînsul se împrăştiaseră, de nu le vedeai nici vârful căl-câilor.
Cînd te întâlneai pe stradă cu unul din aceştia, ocolea zece uliţi, ca nu cumva să-1 saluţi şi astfel să fie denunţat poliţiei ca socialist...
Nu de trei ori, de sute de ori aceşti noi Petre şi-au vîn-dut pe Cristosul lor...
L-am văzut pe unul făcîndu-şi cruce că nu cunoaşte pe nimeni, că nu a fost prieten cu nimenea din noi.
Şi pe fiecare zi aceleaşi deziluzii... Unul cîte unul, cu toţii se duceau, dădeau a-fundul, se pierdeau.
Este vorba de criticul şi politicianul reacţionar Titu Maiorescu.
384
385
în această vasfrîngere rămînearn în picioare doi sau trei, cîţiva numai.
Lupta se sfîrşise, fiecare căuta scăpare... Iar lîngă steag, ca să-1 ridice sus, ca să-1 apere, eram aceia care ne ho-tărîsem să stăm pînă la sfîrşit...
Şi am stat la locul de onoare...
S-a liniştit furtuna. Ne numărăm morţii şi răniţii •. Rickard expulzat, Cara dat judecăţii şi scos cu totul din profesorat, Hamil şi Garantă şi-au pierdut posturile. Mie şi lui Răreu ni s-a sfărâmat cariera...
Reacţiunea venise puternică şi răzbunătoare..
Prin Bucureşti e vorba ca să se protesteze pentru darea noastră afară din facultate. Un protest chiar se iscălise.
în Iaşi, însă, studenţii îmi întorc capul. Cauza reală a excluderii era greva, şi aceia pentru care mă jertfisem imi contestau acum şi calitatea de student.
La o întrunire vreau să iau cuvîntul. Preşedintele mă întrerupe :
- Domnule, d-ta nu mai eşti student, nu poţi vorbi în adunarea studenţilor.
- Nu eşti student, afară, afară, răcneau aceia care acum trei luni mă aclamaseră, mă urcaseră în cer.
Nici nu vor să mă primească la congresul lor. Pentru dînşii nu mai eram student !.. Mişeii ! Mişeii!
Şi înaintea mea mi se arată chipul lui Rickard ţinîndu-mi discursuri asupra mişeliei studenţimii...
Dacă l-aş fi prins pe Mucius în acest moment, l-aş fi sărutat, cerându-mi iertare.
Pentru dînşii numai un asemenea om le e trebuincios. Avusese dreptate cînd se purtase cu ei ca cu servitori.
Robii ! Robii !
Şi chiar din club vor să ne dea afară. Aici însă eram ca într-o cetate. Noi am reuşit să-i dăm afară...
Era ca în timpul Marii Revoluţiuni !
Cariera !
Iarăşi această nălucă mi se pune înainte ! Şi cu toate acestea, nu puteam rămîne cu profesiunea de socialist. Din toate părţile mi se aruncă ca o învinovăţire faptul că nu
sînt încă om. îmi trebuie o diplomă, o carieră. De aceea de care mă despărţiseră şi mă scăpaseră profesorii mă dezgustasem.
Voi pleca în străinătate !...
Şi o dată hotărârea luată, am început să o pun în practică...
Pentru a o pune trebuie să rup ceva viu din sufletul meu. Viaţa turburată a agitaţiunilor, luptele-mi zilnice, aceasta era viaţa pentru mine. De dînsa trebuie să mă despart... Şi încă de ceva şi mai dulce încă, de ochii vecinei, care în tot timpul luptei îi simt urmărindu-mă, pro-tejîndu-mă sub adăpostul razelor lor...
De aceşti ochi trebuie să mă despart, şi cine ştie dacă nu pentru totdeauna.
înlăuntru vălmăşagului, această idilă mă odihneşte. Ea e ca pe o mlaştină o floare de nufăr. A şti că eşti geniul răului, că propăvăduieşte distrugerea, că deasupra mefistofelicei tale priviri planează o ţintă înaltă şi nobilă, că aproape de tine, demon, simţi aripele albe de înger, acestea toate îţi dau curaiul ca să te arunci în vîrtejul luotei.
Voi fi în stare, însă, să rup această jumătate din viaţa mea. Am rupt cu lumea, am fost în stare să arunc în vîn-turi tot ce aveam mai scump, am ştiut să sufăr umilinţa, voi şti să sufăr şi iubirea.
Mi-e frică să mă arunc în focul luptei fără de armă. A avea o carieră este a avea un scut contra duşmanului. Pentru a nu mă arunca cu mâinile legate în braţele lui, trebuie să fiu mişel, să-mi pun în ladă armele, să-mi făuresc pentru toată viaţa mijlocul plinii zilnice... Totdeauna am avut această pîine, nu întreagă de multe ori, adesea udată cu la-!f crimi. La privirea însă a viitorului, care m-ar lăsa şi fără aceasta, mă tem, renunţ pentru moment la luptă.
La gară.
Prietenii mă întovărăşesc. în jurul meu fac un cerc pe care poliţaiul îl priveşte cu ochi răi.
In fluierul maşinilor, vorba noastră este fierbinte şi făgăduim să nu ne uităm, ca chiar de departe să lupt pentru ideea mea de căpitenie...
386
387
O dată, de două, de trei ori sună clopotul.
Trenul suflă ca un ofticos, se mişcă alene... Strâng mîna prietenilor şi, atârnat de scară, mişc în aer batista. Ei mişcă pălăriile şi mâinile... La o cotitură însă, peronul dispare... Prietenii nu mai erau. Pieriseră...
în vagon e lume. între alţii, Labasan de la Factorul se uită lung la mine şi la obrazul meu pe care încet se coboară o lacrimă...
Stau la fereastră, ou trupul în afară, privind laşul care ca într-o panoramă se desfăşoară deasupra şesului Ba-hluiului. Şi amintirile curg şiroi în capul meu. Recunosc fiecare casă, fiecare biserică : aici este cutare stradă, dincolo alta, mai la deal este casa noastră, apoi mă opresc lîngă aceea care trebuie să fie a drăguţei mele. înlăuntru e un suflet care se avântă înspre mine, cum eu mă avînt spre dînsul, acolo este cealaltă jumătate din viaţa mea... Uite Buna-V estire !
în cimitirul ei sînt două groape care cuprind două trupuri ; din acestea am ieşit eu, făptura care mă răzvrătesc contra lumii... Şi mie-mi pare bine de moartea lor. Ce visaseră să facă bieţii oameni din copilul lor şi ce a ieşit acuma ? Lumea, prin mine, era să-i urască pe dînşii. Pe stradă, cu degetul erau să fie arătaţi.
- Uite, tatăl lui Milian ! Uite, mama lui Milian !
Şi aceasta, cum ar zice : uite, mama lui Gavril Buzatul sau a lui Radu Anghel...
Ar fi murit bătrânii de ruşine din pricina fiului lor...
Şi mama, biata mamă, care mă dăduse afară pentru că susţinusem, dimpreună cu Cicerone, că porcul are suflet, marna ce ar fi zis cînd m-ar fi văzut ţinta răutăcioasă a celor de sus, dat judecăţii, gonit din Universitate !...
în mormântul vostru staţi mai bine. Morţi, sînteţi muriţi. Nu ştiţi, nu simţiţi, nu gândiţi despre' copilul vostru. O mare, şi aceasta este marea veşniciei, ne desparte.
Adio ! Adio ! pentru totdeauna...
Şi adio şopteşte tot oraşul care defilează pe dinaintea trenului, adio pajiştea verde a câmpiei. încadrând oraşul în cadrul lor de verdeaţă, dealurile care-1 înconjoară şoptesc şi ele acest rămas bun !...
Adio ! Adio ! pretutindeni...
Adio îmi spune biserica unde zac ai mei, adio îmi dotă casa părintească, adio iubita ale căreia buze pare că le văd, prin zidul gros al casei, mişcîndu-se şi şoptindu-mi simfonia tristă, dar dulce, simfonia amorului şi a părerii de rău...
Adio !  Adio !...
Şi uitîndu-jrnă înapoi, parcă în aer se întrupează batiste albe, care bat văzduhul cu aripele lor ; sînt semnele de iubire ale prietenilor, care au glas şi care se unesc în cîntecul obştesc al firii.
Adio ! Adio ! Adio !
Şi parcă totul ia mantia jălnidei dnd glăsuieşte pe nota tristă a cântecelor de morţi, acest adio, acest rămas bun pentru totdeauna.
Deal, vale şi cîmpie, oraşul care se urcă în amfiteatru, biserici care îşi ridică turnurile lor deasupra unei mări de zidiri, toate mi se par că şoptesc, că-mi spun că nu le voi mai vedea de acuma...
Adio ! Adio !
Şi acestora le răspunde sufletul, gura şi braţul meu. în fiecare văd un prieten, salut o amintire, îmbrăţişez o fiinţă dragă... Şi gestul le trimite o sărutare din vârful degetelor, sufletul le spune tot ce el simte, iar buzele mele, în cîntecul general al rămasului bun, intonează :
Adio ! Adio ! Adio !
Adio, prieteni, groape iubite, adio, iubita mea ! Şi vouă, surioare, ce poate lăcrămaţi departe, adio vouă, adio !...
Adio, viaţa mea necăjită în copilărie, umilinţe ale prunciei, adio, voi toţi aceia care mi-aţi aplecat fruntea spre pămînt, pentru ca din mine să iasă apoi răzvrătitul lumii... Şi piciorul aproape paralizat al lui Lenoveanu, barbişonul I lui don Birzoi, Mustaţă-Roşie, toţi şi toate mi se arată în minte, jucînd înaintea ochilor mei şi intonând cel de pe [| urmă adio.
Obosit, căzui pe bancă cu capul între mâini...
Şi simfonia adioului din ce în ce devenea mai îndepărtată şi mai dulce. Pare că se aude prin somn, în dulceaţa aromirii din zorile zilei...
388
389
Şi tot mai încet, tot mai încet, tot mai dulce cîntă cîntecul.
Adio ! Adio ! Adio !
Se părea că e un cîntec de păsărele, se părea că e un bîzîit de albine, se părea că e o suflare de vînt... Adio ! Adio ! Adio !
Din această aromire, mă trezesc ducînd iai capul la fereastră.
în această întoarcere spre jalea trecutului, pierd conştiinţa prezentului, uit că nu sînt singur, că sînt cu oameni în vagon...
Deodată, pe muchea dealului o vedenie îmi însînge-rează ochii...
Dominînd oraşul, pe coasta laşului, impunătoare şi uriaşa se arată clădirea Institutului Academiilor.
Şi una cîte una, îmi vin în minte toate amănunţimile vieţii petrecute acolo.
Sufletul mi se înfurie la această arătare. Acolo, nouă ani de zile mi-am scuipat eu singur asupra demnităţii mele. Mă înjur pe mine însumi că am fost în stare să sufăr toate acestea, că am fost mişel, mişel pînă la cea mai joasă treaptă, mişel că sărutasem pînă şi mîna lui Mustaţă-Roşie...
Mă văd dat afară, rîsul băieţilor, rîsul dascălilor, rîsul lumii !... Şi. pare că nu-mi ajunge răzbunarea de-a fi un dărîmător, îmi trebuie parcă alte ruine, mă înfurii la gîndul că nu am fost cu totul răzbunat. Mişelul ! Mişelul ce am fost.
Şi nebun, cu ochii în sînge, scoţîndu-mi trupul cu totul afară, ridicînd braţul şi încleştînidu-mi pumnul, îl arătai ameninţător zidirii îndepărtate şi tăcute.
De pe cîmpie, un băiat, văzîndu-mă în această stare, îmi făcu un gest obscen...
Şi din năuntrul vagonului se auzea glasul lui Labasan, care şoptea unui tovarăş :
- Tot e nebun... A avut dreptate lumea !...
O VIATĂ
3
[CAPITOLE ALESE]
Trenul coti. laşul pierise din ochii mei.
PRIMUL PAS
De ce trenul se apropia mai mult de Bucureşti, un fel de grije îl cuprindea. Se încercase să doarmă şi, deşi vagonul era aproape gol, deşi întins pe întreaga canapea ţinea ochii închişi, totuşi somnul nu se lipea de pleoapele sale. Această îngrijorare era foarte vagă, n-avea nici o întrupare : era frica de necunoscut. Oricât era plin de iluzii, orioît de mult curaj îi dădeau cei douăzeci şi patru de ani, totuşi simţea în mod inconştient ceva care-1 indispunea, îl făcea să nu doarmă, şi pentru a contrabalansa această stare sufletească, întreg bagajul planurilor sale uriaşe şi-1 readucea în minte, pentru a ocupa întreaga suprafaţă a conştiinţei sale. Din cînd în cînd, la opriri în gări, somnul se amesteca deodată cu trezirea şi în această semiluciditate, toate gîndurile i se amestecau, luau proporţii gigantice, şi în nălucirea aceasta se deşteptă şi uitîndu-se pe ferestre căuta să ştie dacă se apropie Capitala...
De cum s-a început să se crape de ziuă, s-a sculat şi, cu ochii spre fereastră, lupta cu întunericul pentru a studia peisajul. Era o dimineaţă de mai, cerul era să fie senin. Pînă la răsărirea soarelui, însă, câmpia era acoperită de negurile dimineţii, satele pe unde trecea balaurul zgomotos dormeau încă, şi, cu tot zgomotul trenului, pare că îl impresiona tăcerea sfîntă care învăluia natura.
Se scoborî câteva minute la Ploeşti, să-şi dezgheţe corpul înfrigurat de răcoreala nopţii şi, de aici înainte, deşi mai avea două ore de mers, un fel de neastîmpăr îl cu-
393
prinse. I sc părea că timpul prea încet se scurge, se uita mereu la ceas, scotea capul pe fereastră, ieşea pe platforma vagonului, pe cînd, ca luat de iele, scoţând fum, gâfâind şi făcînd să răsune întreaga clădire de lemn şi de fier, trenul alerga nebun - ca doar şi el să-şi găsească locul de odihnă !
Cînd Chitila a fost trecută, s-a crezut deja ajuns, şi pe cînd ceilalţi călători nici nu se mişcau, el era îmbrăcat cu pardesiul, îşi dăduse jos geamantanul şi, de pe platformă, cu ochii aţintiţi spre răsărit, cu pupilele dilatate, căuta să distingă la orizont oraşul, să zărească turnurile bisericilor şi să se bucure de-o vedere totală.
„Bucureştii ! Bucureştii ! iată de ani de zile ţinta vieţii mele". Nu doară că îl atrăgea frumuseţea lui. Văzuse toate oraşele mari ale Europei, călătorise îndeajuns pentru a nu se aştepta prea mult de la capitala unei ţări semicivilizate, pe care o cunoştea din ziare cel puţin. Spre Bucureşti îl atrăgea ţinta întregii sale vieţi. Venea să-1 cucerească, să înfigă în cetăţuia aceasta steagul unei idei şi să-şi cucerească dreptul de a trăi, să-i spună că şi el va însemna ceva în această babilonie, că şi de el se va ţine seamă, de el, de care credea că lumea vorbeşte, că îl cunoaşte, că se interesează de cele mai mici din faptele sale. Oraşul însă doarme posomorit şi murdar, nici o fiinţă nu se gîndea că în dimineaţa aceasta de mai, un tînăr de douăzeci şi patru de ani, sărac, deja părinte de familie, avînd drept bagaj o diplomă, un firav volum de versuri şi un nume publicat în josul câtorva articole de reviste, nume pe care el îl credea de mult celebru, un tînăr sosea cu trenul şi că el avea pretenţiunea de a-şi face un loc la masa vieţii şi să des-fidă lumea, zicîndu-i : Te voi domestici!
Deodată se trezi în Bucureşti. Trenul defilează pe lîngă cimitirul Sfintei Vineri, apoi intră printre şirul cocioabelor murdare din mahalaua gării, prin acest tablou jalnic de mizerie şi de sălbătăcie. Casele sînt mici, murdare, in unele curţi porcii se bălăcesc în noroi, dincolo e un han pentru săteni ; plină e curtea de căruţe, de boi şi de cai. Priveliştea aceasta îi dădu o impresiune care îi mări îngrijorarea de care suferea de câteva ceasuri. „Acesta este Bucureştiul?"
H se gândeşte el. Fără de voie îşi aduse aminte de strofele lui
■ Alfred de Musset, care, în Rolla, tocmai descrie intrarea
K marilor oraşe care-ţi dau priveliştea de ziduri triste, de
K cimitiruri, de cazărmi şi de măcelării...
R Acesta este Bucureştiul ? în acest oraş va trebui el să
m trăiască, în noroiul acesta va trebui să lupte ? Parcă ar
Br voi să plece înapoi, aşa de rău îl impresionează prima ve-
R dere, intrarea în cetatea pe care voieşte să o cucerească.
H' Trenul trece pe sub podul de la Luther şi cu un prelung
It fluierat se opreşte în gară. Lumea se înghesuie, tregherii
K. aleargă în toate părţile, la ieşire, portarii diferitelor hote-
§- luri salută strigîndu-ţi numele casei lor ; e o înghesuială în
W curte, o zăpăceală între birje, o lipsă de regulă care indis-
jp pune pe acela care pentru prima oară pune piciorul în ce-
îjL tatea lui Bucur.
Jl Calea Griviţei ! pare că o compară cu strada Gării de
r la Iaşi, şi găseşte că aceasta este mai prezentabilă. Din
v' curtea gării dai imediat de cârciumi pe terasa cărora se frig
¥■ carnaţii în zgomotul asurzitor al cleştelui care cîntă pe gră-
k,. tar ca pe o cobză. Casele sînt mici, pe ici, pe colo una cu
M două caturi, curţi mari şi neîngrijite, locuri virane neîo-
B gradate ; e aceeaşi mahala, e urmarea aceleiaşi părţi a ora-
X' şului pe care o văzuse el în fuga drumului de fier. Şi în
mr mijlocul acestei sălbătăcii, în acest cadru pe jumătate orien-
B tal, în această fizionomie de oraş nemaivăzut şi nepresu-
& pus, o singură clipeală de civilizaţie : tramvaiul, care. tras
jm< de un cal proletar, pleacă din dreptul gării !
« Calea Victoriei nu-i micşorează deziluzia şi, între ora-
fit şeie de provincie şi „Capitală", mare deosebire nu găseşte.
BJ E o tristeţă şi un plihtis care pare că răsare în această
Bf. dimineaţă posomorâtă din aceste case mici, din aceste pră-
Bj: vălit meschine, din strada aceasta strimtă şi neregulată, cu
Bj firme baroce, prea viu colorate, fără de gust, din această
Bj varietate de arhitecturi, unele naive, altele pretenţioase şi
BJ fără de gust, nici una neavînd pecetea originalităţii.
BJ D^abia la răscrucea Podului Mogoşoaiei cu bulevardul
BT care se oprea în strada Colţei şi în Calea Plevnei, clădirea
BV impozantă a „Hotelului de Bulevard" îi dădu o vagă im-presie de oraş apusean, apoi iluzia i se pierdu în strada
394
395
Lipscani, în mijlocul acestor cutioare care iau numele de prăvălii, în această pădure de firme care iese în stradă, in dedalul de nume [...] şi de denominaţii fără de ortografie şi certate cu gramatica.
Cînd a ajuns la hotel, i se păru că ceva s-a sfărâmat în el ; preumblarea aceasta prin oraş îl făcuse să devie fricos, să observe că este absolut străin, mai străin poate decît dacă ar fi debarcat în Paris ori în Bruxelles... Nu cunoştea nici o stradă, nu avea nici o orientare, nu ştia pe unde să apuce.
Pe cine cunoştea el aici, pe cine să-şi întemeieze primele debuturi ? Monstrul stătea înaintea lui. Venise să-1 cucerească, să-1 domesticească, şi acum se întreba sfios de unde să înceapă ; se părea că e luat în zeflemea, că nimeni nu-t băga în seamă. Nici măcar chelnerul, infamul şi incultul de chelner, cînd i-a luat numele, nu a tresărit, nu i-a făcut o salutare respectuoasă, ca pentru o persoană distinsă şi cunoscută.
Pe cine cunoaşte el în Bucureşti ? Pe cîţiva tineri ca şi el, apostoli ai ideilor noi, unii ziarişti, alţii studenţi, funcţionari o parte. O singură speranţă are, şi acesta este Tu-dor Monebti. E fiul bătrânului liberal şi democrat Alexandru Monetti1, directorul ziarului Poporul2, personaj atotputernic, deşi în răceală cu guvernul, dar încă purtând faima şi prestigiul a patruzeci de ani de luptă şi de sacrificii. Prin temperament şi educaţie, Monetti n*a dat niciodată înapoi cînd a fost vorba la orişice idee înaintată ; în tinereţea lui a fost prieten cu toţi revoluţionarii străini şi spera acum, tînărul pierdut în haosul Capitalei - spera că în lumina orbitoare ce răspândea celebrul bătrîn, va putea să-şi găsească drumul şi să iasă şi el la lumină...
1 Este vorba de C. A. Rosetti (1816^1885), unul dintre participanţii la mişcarea revoluţionară de la 1848 şi luptător pentru Unire. In timpul lui Cuza a fost ministru şi deputat. Ulterior, a devenit adversar al domnitorului, iar la 11 februarie face parte din conspiraţia împotriva lui Cuza, trădînd idealurile revoluţionare.
2 Ziarul liberal Romînul, pe care C. A. Rosetti îl conduce ani îndelungaţi, în paginile următoare, Miile denumeşte uneori acest ziar Patriotul.
O descurajare, însă, îl apucă. îşi cunoştea timiditatea. Cum va merge el înaintea marelui om ? Cu toată prietenia fiului, se simţea foarte jenat, foarte nehotărât... i se părea că, înainte de a începe, e mai bine a părăsi o luptă, de care acum, cînd era faţă cu duşmanul, se simţea incapabil. Era în adevăr un contrast în el, această timiditate ridicolă, faţă de un caracter revoluţionar. Mulţi care auzise de isprăvile lui, care ii citise scrierile, întotdauna au fost izbiţi de deosebirea între omul public, între scriitor şi tânărul care se pierdea de la prima vorbă, care nu avea curajul să privească în ochii unei femei şi care îşi da seama despre această lipsă, el care ştia că pentru a reuşi trebuie tupeu şi obrăznicie.
De când era copil îl urmărea această nenorocire. Pînă să se hotărască să vadă pe cineva, să vorbească cuiva necunoscut, îi trebuie adevărate sforţări, lupte îndelungate cu sine însuşi. A trebuit o adevărată educaţie să facă în aceasta privinţă şi totuşi, la momente decisive, toată stă-pînirea pe sine pierea şi spaima de-a se vedea abandonat propriei lui inspirări îi îngheţa sîngele în vine.
Tot ce îl susţinea era iluziunea ce avea de sine. Se credea cunoscut. Era de ajuns ca numele lui să fie pronunţat pentru ca bătrînul democrat să-1 cunoască, să ştie de cine este vorba, să-d fi citit articolele, poeziile sale să-i fie cunoscute. Nici nu-i putea trece prin minte că tot zgomotul ce s-a făcut în jurul lui, într-un colţ uitat de provincie, nu străbătuse pînă în Capitală, că revista în care scria nu era citită în Bucureşti - căci aici nu se citeşte nimic - nu avea idee că poeţi ca dînsul răsar cu zecile pe zi, şi că, pentru Capitală, acest nume, care pentru el trâmbiţa ca fanfara, în acest oraş mare, cuprins de frigurile 'politicii şi ale luptei pentru trai, era absolut necunoscut, nu spunea nimic !
Primirea rece de la hotel îi dăduse ea un fier ars prin foc în inimă. A fost însă o clipă numai de îndoială. Un chelner poate să nu ştie de toţi oamenii cunoscuţi, dar lumea politică, dar lumea literară nu se putea să nu fi aflat de el !
Se uită în oglindă şi se găsi prezentabil. Haina era cam veche şi cam demodată. Pentru un om, însă, care nu ţine la
396
397
A
prejudecăţi, care planează deasupra tutulor mizeriilor şi formelor deşarte, acest lucru era fără însemnătate, naiv care nu ştia că de multe ori forma unui gheroc i, ori o crăpătură prea strigătoare a ghetei poate decide de soarta unui om, copil neştiutor că pînă să dai de stăpîn, te loveşti de slugi şi că, dacă cei de sus nu caută la înfăţişarea ta, cei de jos te cântăresc după cum te prezinţi !...
îşi puse jobenul în cap şi plecă la redacţia Poporului.
Pe scară, un calendar mare îi lovi privirea. Se uită la dată. Era 75 mai 1884.
MONETTI
Gberoc - haină bărbătească lungă ; redingotă.
Până cînd nu eşti aproape de fapt, te crezi capabil de orişice. Cînd însă momentul este sosit, cînd o clipă te desparte numai de ţel, pierzi curajul şi încrederea în tine. în pragul redacţiei Patriotului i se curmară toate puterile. Ne-fiind observat, o luă înainte spre strada Colţei, se întoarse înapoi pe strada Doamnei. Trecuse însă pe celălalt trotuar, de pe care putea să observe întreaga clădire. Redacţia ziarului lui Monetti era într-o odaie cu ferestrele la stradă, mai mult prăvălie decît cameră de locuit, ale căreia fereşti erau acoperite, pînă la înălţimea omului, cu o reţea de sârmă verde, pe care era scris în alb titlul ziarului... în cealaltă parte a coridorului era tipografia în care se imprima ziarul, şi la ferestrele ei se vedeau probarele stabilimentului, portrete şi litografii... Casa era nouă ; cea veche, în care locuise directorul, arsese ou un an sau doi înainte... Să intre sau să nu intre ? Ca să ia o hotărîre definitivă trecu mai înainte, dădu de clădirea Poştei, cu edificiul ei învechit, neestetic şi aşezat în stradă, îşi aruncă niţel privirea spre casa de vizavi a lui maior Mişu, imens edificiu cu bolta pe sub el, cu ferestrele zebreluite, ce părea mai mult o puşcărie decît un palat boieresc în stilul anului 1830...
„Ce-o fi o fi", îşi zise, şi îşi întoarse paşii ; cu aerul degajat şi ocupat, aşa cum ştia el că trebuie să te prezinţi faţă de servitori, întrebă pe odăiaşul care îi împiedică intrarea :
- D. Tudor e la redacţie ?
399
- Nu, dar puteţi vorbi eu d. secretar.
- Arn treabă personal cu d-sa. Mă duc acasă să-1 găsesc.
Servitorul nu dădu nici un semn de aprobare ori de dezaprobare. O aplecare imperceptibilă însă a capului spunea vizitatorului că lucrul acesta îl interesa foarte puţin.
! Monetti locuia în strada Dorobanţilor. Ocupa o întreagă
casă, în care îşi aşezase tot ce putuse scăpa din focul de acum doi ani de zile... Un vestibul mare jos impresiona pe
| cel dintâi venit şi îi dedea un fel de frică de a se urca sus,
unde, desigur, luxul şi bogăţia l-ar putea intimida. Cînd însă eşti intrat în horă, trebuie să joci, şi dânsul a avut impresiunea că a făcut bun efect lacheului de la uşă, şi s-a simţit mândru de acest succes... A plăcea slugii, a te prezenta bine e o dovadă că poţi poza - şi în viaţă cîte reuşite nu se capătă numai graţie ştiinţei de a nu îţi da de gol tot ce ai în suflet, frica care îţi paralizează mişcările, timiditatea care îţi încurcă vorba, lipsa de experienţă care te
| opreşte să spui ceea ce vrei, de teama de a nu face vreo
prostie...
Tudor Monetti nu era acasă, cum nu fusese nici la redacţie. Bătrînul însă nu plecase încă şi, cînd s-a întors cu carta de vizită, a auzit cu bucurie că domnul director îl aşteaptă. O speranţă imensă îl coprinse. Dar acesta este triumful imediat ! Tudor, amicul, bunul să amic Tudor vorbise desigur tatălui său, îi povestise ce îi cerea acest tînăr necunoscut, dar plin de bunăvoinţă, şi acum, credea el, bătrînul este în deplină cunoştinţă de cauză, ştie ce voieşte şi că a şi găsit mijloc ca să-i dea mînă de ajutor. Simte un fel de încredere, întîi de a fi reuşit aşa de uşor, ceea ce îi dădea o iluziune mai mare de valoarea lui, şi în al doilea punct, de a sta la vorbă cu unul din bărbaţii cei mai mari ai ţării. De ani de zile aştepta dînsul acest moment, de atîta timp se pregătea la această încercare [...], şi acum, uite, e aşa de aproape de realizarea visului său !
A sta la vorbă cu un om mare ! Cine n-a simţit această emoţiune, cine n-a intrat în o asemenea casă şi cu teamă şi cu respect ! Totuşi, parcă prima emoţiune dispăruse ; sorţii fuseseră aruncaţi, era hotărît să meargă înainte şi să fie stăpân pe sine însuşi.
| 400
ij
A urcat scările inconştient, o uşă i s-a deschis, a făcut un compliment, a voit să deschidă gura, când cabinetul l-a văzut gol. Nu era nimeni. O odaie nu prea mare, mai mult birou de lucru decît salon, cu trei mari ferestre pe care le acopereau draperii grele. în mijlocul casei, masa de lucru, celebra masă pe care i-o dăduse lui Monetti redacţia cînd Patriotul intrase în anul al douăzeci şi şaselea, împlinind un sfert de veac de existenţă. Pe pereţi sînt tablouri istorice, portrete de mari revoluţionari străini, scene din mişcarea de la 1848, portretele lui Monetti şi al d-nei Monetti tineri. într-un colţ o etajeră mare cu întreaga colecţie a ziarului, apoi cărţi într-o bibliotecă, ziare aruncate pretutindeni, şi pe masă scrisori, unele desfăcute, altele nedesfăcute.
A inspectat odaia, s-a oprit în vîrful picioarelor, care se pierdeau în covorul gros, la fiecare tablou, la fiecare operă de artă. E lîngă masă ; privirea i se opreşte asupra unui plic. Era scrisoarea lui, propria lui scrisoare. întinde mîna inconştient şi ia scrisoarea, privind-o. Era aceea pe care o trimisese lui Tudor Monetti, şi fiinţa acestor linii ale sale pe masa aceasta de lucru îi spunea şi mai mult că amicul său se interesase de el.
O uşă se deschide. Plicul îi cade din mînă. E în faţa unui bătrîn scurt, cu barba albă, cu mersul nervos, cu privirea scrutătoare, aşa cum îl reprezintau portretele populare pe care le văzuse, dar mult mai mic decît şi-1 închipuise ca statură. Era bătrânul Monetti... Surprinderea aceasta cu o scrisoare în mînă, intrarea lui înceată şi fără de veste l-au zăpăcit... Bătrânul i-a luat mîna, i-a spus că Tudor i-a vorbit de el, că îl pofteşte să şadă... Ochii nu i se dezlipesc de pe plicul nenorocit. Se simte pierdut, fără de curaj, ne-ştiind de unde să înceapă. înspre el simte îndreptaţi ochii bulbucaţi şi mari ai moşneagului, şi îi mai simte aţintiţi spre această scrisoare, spunîndu-i că a făcut un fapt incorect de-a citit-o ori a fi voit să o citească.
Ce dezastru ! Să munceşti ani de zile pentru a pregăti o întrevedere de la care atîrna întreg viitorul tău, şi cînd eşti pe punctul să zici : am învins, să te vezi ridicol, odios şi incapabil să îndepărtezi o bănuială injurioasă, nedreaptă, ce te acuză...
Conversaţia lîncezeşte ; el nu răspunde decît prin mono-silabe, da sau nu ; bătrînul conduce vorba, dar ochii lui şireţi neliniştesc pe necunoscutul tînăr, care, cu resemnaţie, aproape mut, aşteaptă furtuna, osânda. La o întorsătură de frază se simte atins, căci Monetti începe să povestească o istorie a unui bărbat străin care a dat unui vizitator o lecţie de purtare aspră, dar binemeritată, pentru că îndrăznise să se uite în corespondenţa lui. Aluzia era directă, îndreptată împotriva lui ; se simte şovăind, dar totuşi are curajul să zică : da, da, fireşte !
O dată scopul atins, conversaţia din nou îşi schimbă cursul şi i se păru lui că ia cu totul o altă întorsătură. Bătrînul de astă dată vorbeşte despre ideile înaintate, declară că îi pare rău că este prea bătrân. Altfel ar rupe cu trecutul, ar dovedi ţării că viitorul ei este în a merge înainte, mereu înainte. Vorba îi este caldă, colorată ; pare mult mai mare acest moşneag, care i se păruse atît de mic cînd intrase în odaie. E tot stăpânit de «noţiunea trecută, nu îndrăzneşte să întrerupă pe cel ce vorbea. Simţea însă în el totul transformîndu-se şi parcă o putere uriaşă îl împingea, îi spunea că dacă acest bătrîn este încă cu atîta viaţă, ce trebuie să fie el, tînăr care de-abia avea douăzeci şi patru de ani, o educaţie sentimentală aleasă, idei înaintate şi o voinţă de care a dat dovezi de atâtea ori, putând străbate prin atâtea împrejurări care îi stăteau împotrivă ?
- Nu iei, mă rog, o fructă r1
Mîna bătrânului îi întinde o cutie ou bomboane, care stătea pe masă. La noroc a pus mîna pe o fructă şi a băgat-o în gură. Dinţii săi se lovesc de ceva dur. E sâmburele. Se simte foarte încurcat. Ce să facă ? Să-1 scoată din gură, îi venea greu. Nu era nici o farfurioară măcar. Să îl arunce în nisipul scuipătoarei, nu ştia dacă este cuviincios. Morfoleşte în gură fructa, desprinde de pe sâmbure carnea lui, dar totuşi e prea mare, nu-1 poate înghiţi, ceea ce ar fi leacul cel mai eroic în această situaţiune.
...Şi bătrînul îşi urmează vorba.
- Da, da, eu am spus copiilor mei : faceţi şi voi ca mine, alcătuiţi o grupare care să fie sâmburele...
„Sâmburele ! Sâmburele !" se gândeşte nenorocitul torturat, şi, cu o sforţare, âl dă pe gât. Se vede în oglindă roşu,
402
i!!dar înghite repede, repede, ca nu cumva să-1 apuce tuşea şi să dea sâmburele afară. Respiră în sfîrşit, căci îl simte scoborîndu-se pe gît, se vede salvat şi urechile din nou îi sînt gîdilate de vorba dulce a bătrînului. E ora dejunului. Se vede nepoliticos şi voieşte să plece... - Dar unde eşti ? - La hotel ! - Ah ! asta nu se poate. Eşti mosafirul nostru ! Uite acuşi este masa... - Apoi... vedeţi... trebuie să merg... să-mi iau bagajele. - Las' că trimitem noi... Se vede în neputinţă de a lupta cu bunăvoinţa bătrînului, dar în acelaşi timp în imposibilitate să descopere ce va fi cu el şi care o să fie rezultatul întrevederii cu omul cel mai bine văzut din ţară, cu omul considerabil care este în stare să scoată la lumină pe un tînăr necunoscut, dar plin de voinţă şi de un anume curaj... (       In gazdă la Monetti ! Se simte şi plin de slavă şi ruşinat cînd se gândeşte la sărăcăciosul geamantan cu care venise în Bucureşti, şi pe care îl moştenise de la părinţi, geamantan în care avea câteva cămăşi şi o pereche de haine mai vechi decît acele ce avea pe el !... In gazdă la Monetti ! Dar sărăcia lui în acest cadru luxos va reieşi mult mai mult ! Parcă o furie îl coprinde r    că se zbate în această stare de mediocritate şi de sărăcie. Un imbold îl împinge să devină şi el bogat, nu pentru a |    se folosi de binefacerile averii, dar pentru a pune capăt î    acestei umilinţi care ţi-o dă lipsa. Nevoia de a se lupta cu i    prejudecata lumii, care te judecă după haină, îi poruncea |    să râvnească şi el aceea ce vedea pentru întâia oară în casa [    bătrînului Monetti...
\ O să rida slugile de el, o să compromită faţă de dînsele i pe Tudor. Simte o adevărată teroare cînd se gândeşte că I    va sta la masă cu oameni mari, cu doamne din societatea
bucureşteană, el care nu avea nici obişnuinţa lumii, nici ;    îmbrăcămintea cerută !
E aruncat însă în valurile mării. De n-o da din mâini,
se îneacă !...
; 403
i
PRIVIRE ÎNAPOI
Obosită de o călătorie atît de lungă, mama, alături de copilită, adormise pe o canapea din mijlocul casei, iar din odaia de alături se auzeau sforăiturile slujnicei. Ghemuit într-un colţ al altei canapele, cu picioarele întinse pe duşumea, şi el se încearcă să doarmă.
îi este peste putinţă... Emoţiunile zilei, zdruncinarea fizică prea mare, în loc să-1 zdrobească, l-au enervat peste măsură, încît zadarnic se munceşte să închidă ochii. Cîteva momente reuşeşte să aducă nesimţirea, apoi, trezită, conştiinţa revine în amestecătura colosală de lucruri şi de gînduri ce-i trec prin minte. Starea haotică a gîndul ui său este sugestionată şi de neorinduiala caisei.
De-abia sosiseră de la gară, bagajele erau trântite unele peste altele şi această neorânduială mărea înfăţişarea lor sărăcăcioasă. întreg mobilierul nu făcea decît cîteva sute de lei, canapelele şi scaunele erau demodate, îmbrăcămintea ieşită de soare şi roasă, lustrul dus de mult. Din boccele diforme ieşeau mâniei de haine, cearşafuri ; saltelele umflate, că păreau hidropisite, îşi arătau pântecele lor din care cîlţii ieşeau afară. Totul părea mai mizerabil decît era în adevăr. Peste întreaga această ruină cădeau razele unei luminări ascunse după sobă şi luminînd în chip neegal întreaga odaie.
încetul cu încetul gîndul i se linişteşte ; iau o singură direcţiune, se adună la un loc, în albia adîncă, toate micile rîuri şi alcătuiesc fluviul cugetării, mare şi majestos, care
404
curge la vale. înspre trecutul vieţii sale se îndreaptă tn-treaga-i gândire. Ca într-o panoramă circulară el vede cu o luciditate de aievea. Cîte nu i s-au întîmplat de. cînd, copil încă, a luat calea surghiunului benevol şi, cotind drumul, a pornit spre cucerirea dreptului de a trăi !
E la Iaşi, în aer fâlfâie batiste, trenul prelung fluieră, iar el pleacă, pleacă în ţară străină. Din Universitate e dat afară, pus în neputinţă să-şi urmeze studiile în ţară, să-şi alcătuiască o carieră. Trebuie dar să plece, să-şi prefacă în bani o sărăcăcioasă moştenire de cîteva mii de lei şi cu ea să trăiască trei ani de zile, pînă cînd se va putea întoarce în posesiunea dreptului de a putea muri de foame. E prea laş să se avînteze în viaţă ca alţii, fără bilet de intrare. Voieşte să intre pe uşa mare, nu pe cea de din dos şi de contrabandă. Nu, nu ! Trebuie să fie cineva şi ceva, pentru a aduce un folos omenirii. Oamenii nu se uită ce se vorbeşte, dar cine vorbeşte.
Şi cu toate acestea îi pare rău că pleacă. Lasă prieteni, o luptă începută, lasă atîtea şi atîtea amintiri. Apoi mintea şi inima aleargă nebune spre mahalaua Sărăriei. Acolo, o altă inimă bate ca şi a lui, un suflet tînăr se avântă spre el, iubeşte şi este iubit, şi totuşi trebuie să lase totul, să plece în neagra străinătate singur--singurel.
în minte îi revin versuri pe care le scrisese altădată, versuri de mult uitate, dar care îl emoţionează, căci el retrăieşte acele timpuri fericite cînd iubea şi era iubit. Astăzi se îndoieşte şi de dragostea lui şi de iubirea dânsei, îndoiala grozavă îi otrăveşte viaţa şi se întreabă în ceasuri de restrişte morală, se întreabă disperat dacă a iubit în adevăr vreodată, dacă va mai iubi ?
Se vede în Bruxelles, apoi în Paris ! I se înviorează faţa, ochii scânteiază mai luminos în întuneric. Doi ani de zile petrecuţi în Apus l-au schimbat cu totul. îi este ruşine de cel plecat din Iaşi acum trei ani - faţă de omul care este el. S-a cioplit, s-a civilizat, s-a cultivat. Trăieşte o viaţă nouă, căci altă concepţiune de lume a căpătat. îi pare rău că a fost nevoit să trăiască acolo în sărăcie, fără să poată să intre mai adine în viaţa pariziană, să o studieze cu de-amănuntul, să o soarbă, să se identifice cu ea. Regretă
405
că cea mai mare parte a timpului şi-a petrecut-o „în mansarda lui înaltă, logodită cu furtuna", învăţînd douăsprezece şi patrusprezece ceasuri pe zi. De cîteva ori numai a putut să vadă teatrele mari, şi încă de la galerie ! Era prea sărac ca să-şi poată plăti luxul de a vedea toate piesele, iar din Paris nu cunoştea nici a zecea parte, nu s-a putut nici măcar atinge de viaţa mare, luxoasă, de acea viaţă despre care citea prin ziare ori o întrevedea în romanele pe care le sorbea cu nesaţ. Şi totuşi... totuşi din puţinul cit a văzut şi a simţit, din acest mijloc înconjurător, din raiul parizian, din preumblările pe strade, din vizitarea librăriei Odeonului, din citirea ziarelor şi a revistelor, din cele ce auzea şi vorbea la cafenea... din plimbările de duminică pe la muzee şi prin împrejurimile Parisului, din toate acestea s-a alcătuit al doilea el, acela care azi se simte superior cu mult băiatului de 19 ani, care acum trei ani plecase din fundul Sărăriei, să cunoască Apusul şi să devie om civilizat !.„
Pribeagul lui gînd din nou se întoarce în capitala Moldovei. N-a putut sta mult timp în Paris. Spre ţară îl atrăgeau doruri sfinte de dragoste. Doreşte, voieşte să o cucerească, să înfrunte totul pentru a-i câştiga şi merita mîna. Ce idilă curată înjghebase el în ceasurile de insomnie, cînd figura ei îi apărea înainte şi gândul lui vagabond mergea repede ca şi fulgerul să o viziteze departe, departe, în căsuţa modestă din dealul Sărăriei !... O iubea cu doru! curat al tinereţii, o iubea cu sfinţenie şi îşi mortificase şi trupul şi cugetul pentru a-i fi credincios. în corupţia pariziană, în mijlocul vieţii destrăbălate de student, trăind cu prieteni care înţelegeau altfel viaţa, prea mândru pentru a-şi mărturisi nătîngia, prea curat ca să murdărească amorul lui în braţele prostituţiei, doi ani n-a cunoscut femeie, deşi îşi dedea toate aparenţele unui om ca toată lumea, care culege dragostea unde o găseşte, în lupanare ori în balurile publice, pe stradă ori la cafenea '
A plecat spre ţară şi a început lupta. S-a luptat cu neamurile lui, cu prieteni, cu familia dânsei.
...Iată-i pe amândoi in biserică, alături uni 1 de altul. Ea în alb îmbrăcată, tînără şi frumoasă, el copil încă ! Pri-
vind-o, lumea mai mult o plîngea pe ea decît îl fericea pe dînsul. A luat-o un zevzec, un nihilist, o să fie nefericită...
în biserică, el! Şi-a călcat pe inimă, pe principii şi a fost nevoit să treacă pe sub furcile caudine ale religiunii. A făcut şi această jertfă, o jertfă teribil de dureroasă, căci e încă în faza vieţii cînd formele valorează mai mult decît fondul şi cînd dogma este considerată ca un lucru ce nu trebuie ştirbit. Ah ! îşi aduce aminte cu groază de starea lui sufletească atunci cînd a fost nevoit să primească această profanare a ideilor sale ateiste ! Dar o iubea, simţea că nu va putea pleca fără de dânsa, ştia că singur va înnebuni ori va cădea în prada viţiului, a negrei disoerări care duce la suicid.
Sînt singuri în vagonul de clasa I-a care îi duce în străinătate, închide ochii şi vede că ceasurile acelea, primele ceasuri de tete-ă-tete, acele momente de nebune sărutări, inocente şi stângace, au fost singurele momente de adevărată fericire din viaţa lor. în curând, nori se vor pune pe această viaţă dublă, firile deosebite vor ieşi la iveală şi lupta de cucerire reciprocă va începe. El voieşte să o cucerească, să o supună, să o facă femeia ideală pe care o întrevăzuse în romanele ruseşti. Fără a se opune, şi ea voieşte să-1 supuie capriciilor sale de femeie. Războiul, o dată declarat, se înrăieşte, deosebirea de naturi iese şi mai mult la iveală. Totul e însă neconcretizat, e dat pe socoteala tinereţii ; după scene violente de ceartă, vin scene duioase de dragoste, şi cu cât discuţia a fost mai violentă, cu atît şi împăcarea este mai dulce. îşi dă seama, în chip inconştient, că el este cel mai slab, acel învins. Cedează, cedează veşnic pentru a nu o contrazice, pentru a avea linişte, pentru că se credea om superior, deasupra fleacurilor fără de importanţă, care nu merită osteneala şi durerea de a învenina viaţa. Un minut şi-a dat seama că a tăcut prea multe concesiuni. E însă prea târziu. Socoate însă că timpul va aranja totul. Laşitatea şi indolenţa de a lua hotărâri supreme îl fac veşnic să amâne mijloacele eroice ce-şi promitea să le întrebuinţeze pentru stabilirea echilibrului.
406
407
,1
Vede el bine că nu şi-a luat o tovarăşă, ci o stăpînă, şi nenorocirea este că pe acea stăpînă el o iubeşte... o iubeşte ca un nebun.
între amîndoi este acum copilita ! O, cît de dulci sînt ceasurile dnd el, cu ochii pe carte, citeşte lecţiunile, iar cu mîna leagănă micul odor. E aşa de drăgălaşă în pătucul ei de horbote, aşa de dulce zîmbeşte, că decapţiunea de multe ori îi piere şi dragostea de tată compensează începutul unei deziluzii atît de zdrobitoare. E mînd-ria lui această făptură mică, care nu poate vorbi, dar care îşi manifestează dorinţa ei de viaţă dînd din picioare şi protestînd cu energie cînd nu i se dă laptele sfînt al ţîţei materne. Cîteodată, seara, cînd o vede pe dînsa în braţe cu copilul, îi pare că vede ieşind din cadru maica domnului. O iartă de tot ce-i i face zilnic, în optimismul lui crede că totul se va îndrepta,
că este cu neputinţă ca o dragoste atît de fierbinte ca a lor să se naufragieze în certuri intime, de gospodărie, în nimicurile neînţelegerilor casnice. Totuşi simte că ceva s-a surpat în el, că poartă o ruină într-însul... Vede lămurit că ce a fost nu mai este. Idealul atins a zburat în altă parte şi parcă gîndul şi inima lui s-au dus o dată cu dînsul. Toate acestea însă nu sînt clarificate în capul lui, e ceva haotic, nedefinit, crîmpeie de gînduri, bucăţi de idei, sen-zaţiuni vagi, neîntrupate.
E doctor în drept ! Şi-a cîştigat biletul de intrare în viaţă, are o diplomă care îi permite să fie alături de atîţia mai puţin inteligenţi şi stăruitori ca el, dar purtînd pe frunte o etichetă fără de care nu eşti nimica. Ţine în mînă acest sul de hîrtie de pergament ! în această bucată de hîrtie tipărită stau închişi cei mai frumoşi ani ai copilăriei şi tinereţii sale. A trebuit să-şi înfrîneze dorinţele şi pasiunile sale, a trebuit să sufere umilinţe, a fost nevoit să-şi puie steagul roş în buzunar, a mundt cincisprezece am pentru a căpăta acel petic de hîrtie !...
...E în ţară întors. Iată-1 acum la Bucureşti, într-o casă mică şi modestă din strada Popa Tatu, de-abia sosit de la gară, cu trupul zdrobit de oboseală, aruncat pe un colţ de canapea, pe cînd picioarele îi spînzură afară. Ce va face
el ? Are răspunderea grozavă a acestor două fiinţe, trebuie să muncească ca să le dea demîncare, să ţină casă şi să străbată în noianul acesta al luptelor pentru viaţă... I se închid ochii. Conştiinţa dispare încetul cu încetul în întunericul nesimţirii... adoarme.
Sare de pe culcuş speriat, îşi freacă ochii, se întreabă ce-i... E de mult dimineaţă, iar la fereastră, un oltean, cu «trigătul lui sălbatic, Mielu. mielu!... îl deşteptase din somn !
408
PRIMUL CLIENT
E de cinci luni în Bucureşti. Pe faţada casei străluceşte la lumina soarelui firma de doctor în drept şi avocat... Doctor în drept ! Se gîndea el că în strada Popa Tatu n-o fi mulţi doctori în drept şi că anunţarea unui asemenea eveniment ca sosirea unui aşa bărbat cu carte, în stradă şi în mahala, va face să vină clienţii buluc...
E deci de cinci luni stabilit şi totuşi n-a avut nici un client !... Zadarnic îi sta tabla la poartă, zadarnic ore întregi pândeşte el după reţelele perdelei să vadă dacă cineva nu îi citeşte firma, zadarnic umblă cîte trei-patru ceasuri prin sala paşilor pierduţi din şandramaua infectă a tribunalelor ; zadarnic Patriotul şi Depeşa îi anunţă deschiderea biroului şi orele lui de consultaţie, totul zadarnic, căci animalul acesta sălbatec care se numeşte client nu putea să fie ademenit nici de literele de aur ale firmei sale. nici de anunţurile ziarelor...
Cum se stabilise în mai, luna a trecut iute şi după iunie a urmat imediat vacanţa. Zicea în sine că a făcut greşală să înceapă la sfârşitul anului judiciar, făcînd visuri pentru luna septembrie, cînd tribunalele se deschid, cînd sezonul mort încetează. A venit însă şi septembrie, a trecut şi septembrie, şi totuşi cu groază vede că uşa lui stă încLisă, că nimeni nu face apel la cunoştinţele sale. în lungile lui preumblări zadarnice prin secţiile tribunalelor, vede cu pizmă cum alţii au clienţi, cum sînt prea ocupaţi, că nu-şi văd capul de treburi, pe cînd el, el... trece neobservat, nu
deschisese gura niciodată, nu încercase emoţiunile primului proces.
Şi cu cit se scurgea vremea, şi punga i se uşura. Sosise în Bucureşti cu un capital de o mie de lei. Cînd a schimbat hîrtia, a simţit întîia senzaţie a fricii de necunoscut. Astăzi, însă, frica este schimbată în adevărată teroare. Cele zece sute albastre nu mai sînt în număr. Au zburat una cîte una şi acum el aşteaptă, fără nici o speranţă, ca ultima sută să plece şi ea, ca ultimul pol să fie cheltuit. Iarna se apropie, trebuie lemne, paltonul lui nu-i decît un subţire pardesiu, leafa slujnicei trebuie plătită, totul îi spune că funia se apropie de par şi că va veni momentul cînd se va întreba cu groază : ce este de făcut ? Face toate economiile posibile. N-a putut cumpăra nici o carte, nici măcar condica de legi nu o are complectă ; biblioteca lui se alcătuieşte din cărţi vechi de ale lui tată-său, cîteva romane cumpărate de el în anii de studiu, cărţile pe care a învăţat, şi atîta tot...
Mia de lei se ducea repede-repede, şi ce cîştiga la Patriotul era ridicol. Cînd ajungea la o sută cincizeci de lei pe lună, era voios de tot. Tudor Monetti îşi ţinuse pe jumătate cuvântul, îi dăduse un loc la gazetă, dar ce loc ! Scria cu rândul, traducind varietăţi, rareori un articol economic ori o revistă. Ca dînsul, însă, pe această barcă grozavă a Meduzei, erau şi alţii, plătiţi tot cu rândul.
O luptă teribilă era între toţi colaboratorii ca să-şi poată trece rândurile. în lupta aceasta, el, cel nou-venit, era şi cel mai lăsat la o parte, căci ceilalţi aveau ani de zile în serviciul ziarului şi apoi erau mîna dreaptă a bătrînului Monetti, al căruia stil ştiuseră să şi—1 aprqpieze. Era însă bucuros şi de atîta. Timid cum era, nu-i venea să protesteze chiar cînd domnul Mihalache, administratorul, îi mînca din sărăcăcioasele rinduri.
Dacă însă vor începe să vină clienţii !... Drept vorbind, îl vizitaseră câţiva. Ce clienţi, ansă ! Un nebun care avea un proces pentru vopsirea barbişonului în albastru, o cucoană care se judeca de douăzeci de ani, pierduse în toate instanţele şi care acum venea să-i dea un proces sigur, cu onorarii superbe, după cîştig, şi care nu voia să facă altceva decît să dea în judecată pe toţi magistraţii care o făcuseră
410
411
să-şi piardă procesul. Ageamiu, necunoscător de această lepră a tuturor avocaţilor tineri, el a ascultat cu toată atenţiunea pe toţi aceşti maniaci, pînă le-a descoperit nebunia şi neputinţa de-a cîştiga măcar un leu pe urma lor.
Nu lipseşte niciodată la orele de consultaţie. Dimineaţa îşi aşteaptă clienţii, seara îi aşteaptă iarăşi, şi în aşteptarea lor zadarnică, pare că îi vine să despereze, să se creadă prost de tot, incapabil, menit să piară ca un dine, fără să-şi poată încerca puterile, să se convingă el însuşi că nu-i dat lui să zboare prin propriile lui aripi. A încercat să fie secretar de avocat, să-şi dea munca lui gratuit, numai ca să lucreze, să facă practică, să se facă şi el cunoscut. Cei ajunşi l-au respins cu politeţă, dar l-au respins, şi tot ce i-a rămas e sau să ceară o slujbă, sau să plece înapoi la Iaşi, nenorocit, învins înainte de a începe lupta, soldat care n-a văzut cîmpul bătăliei, luptător care provoacă la luptă Bucureştiul şi care azi vede că nici măcar n-a fost luat în seamă.
- Mişcă-te, umblă, dă din mîini, i-au spus ciţiva binevoitori.
Să se mişte, dar cum ? Ce să facă el clienţilor ca să-i prinză în laţ ? O fi o ştiinţă, desigur, şi aceasta ; e însă incapabil să o înveţe, prea mîndru ca să meargă la tribunal să-şi precupeţească munca pe scările şi la uşa secţiilor, fire nenorodtă care vedea în această profesiune ceva înalt, ceva nobil... începutul, începutul, iată greutatea tutulor acelora care se aruncă în vălmăşagul luptei fără nici o cunoştinţă, fără nici un sprijin !... Acum îşi dă d bine seama de prostia ce a făcut. E însă prea tîrziu. S-a aruncat în mare, şi dacă n-o da din mîini, se îneacă ; şi totuşi nu ştie să facă mişcările trebuincioase, îşi simte puterile pierzîndu-se, menit să piară obscur şi fără de glorie.
-   Un domn vă caută !
Această veste i-o aduce servitoarea pe dnd lua masa. îl caută un domn ! Lasă totul şi pleacă în birou. Domnul acesta era un client. Un dient ! E parcă dispus a-1 privi cu mirare, a-1 întreba dacă nu este nebun. Totuşi era un client adevărat şi voia lucrul cel mai simplu şi mai banal din lume:
un contract de tovărăşie pentru nişte lucrări. îi spune ceea ce vrea şi îl roagă să facă actul.
Pînă în acest moment, nu îşi dăduse seama de o asemenea emoţie. Un act de tovărăşie, ce lucru uşor ! Din mintea lui însă a dispărut în acest moment tot ce învăţase, au pierit toate noţiunile elementare, îşi simte capul gol şi se întreabă zăpăcit : Ce o să facă ? Ce o să facă oare el acum, cînd monstrul este înaintea lui, cînd îi cere dezlegarea întrebării ?...
Se aşază la birou, deschide o carte, o închide, rupe hîrtia pe care scrisese numele celor doi asociaţi, le scrie din nou. Nimic însă nu poate face şi se teme ca nu cumva clientul să nu fi descoperit, din întrebările sale, că nu se pricepe. Acesta îl crede grăbit şi îl întreabă că dacă e ocupat, poate veni mîine. El ocupat ! Ar fi stat şi o zi întreagă de vorbă. Cuvîntul miine însă îi luminează mintea... Mîine ! Mîine, dar aceasta e scăparea, e mijlocul de a amîna afacerea, de a-i da timpul să se dezmeticească, să se consulte cu toate cărţile învăţate, ca să-i dea omului o soluţiune.
- Foarte bine, vino mîine şi vei găsi totul gata.
Pentru moment situaţiunea este salvată. Totuşi îl stăpî-neşte frica să nu facă vreo prostie, să nu încurce pe om, să nu rîdă clientul de el şi toţi aceia care îi vor citi actul. Apoi îl mustră conştiinţa să încurce pe acest nenorocit, care nu-i greşise nimic pentru a-1 nenoroci.
A lăsat masa, s-a înfundat în cărţi, a studiat, a studiat o noapte întreagă pînă a aşternut pe hîrtie actul. L-a recitit de zece ori, l-a îndreptat, l-a rupt apoi pentru a face altul. De ce-1 citeşte mai mult, de ce i se pare că e prost, că o să se facă de rîs... S-a culcat în ziuă, plin de spaimă, avînd visuri oribile, în care cel ou actul se schimbase într-un diavol urît, care îi sugea sîngele şi creierii...
S-a sculat devreme, s-a îmbrăcat în aceeaşi stare febrilă. Are însă o singură speranţă. Crede că clientul n-o mai veni, că şi-a dat seama că el nu ştie nimic şi că astfel va scăpa de această pacoste, de această ispită de a-1 înşela şi a-i lua banii pe degeaba... Se vede acuzat că a încurcat lumea, blestemat şi înjurat de nenorocitul care îi dăduse soarta pe mînă !...
412
413
„Dacă n-o veni !" gândeşte el.
Aş ! prigonitorul, la ora hotărîtă, e de faţă. Trebuie să-şi ia cel puţin aere. îi citeşte actul cu ifos, îl explică, victima pare încântată, ia hîrtia, şi când i-a dat mina, şi-a simţit-o pe a lui gîdilată de o altă hârtie, de o hîrtie de douăzeci de lei.
Ce bucurie şi ce tristeţă !
Priveşte polul, îl întoarce pe toate feţele, se uită în zare la el. Este primul ban câştigat ca avocat ! E insă indignat pe el însuşi ; se teme ca uşa din nou să nu se deschidă şi să vadă pe acest nenorocit cerindu-i banii înapoi şi arun-cîndu-i actul în faţă. Strânge în mână hârtia de frică să nu i-o răpească cineva şi totuşi el simte că banii aceştia sînt o ruşine, că sînt preţul înşelăciunii. Parcă îi ard mîinile, parcă îi este groază a-i fi câştigat...
Şi-a petrecut ziua în friguri, aşteptînd ca să vadă din nou pe client. Nu s-a mai întors. Cînd, însă, după cîteva zile, 1-a întâlnit pe stradă şi s-a văzut salutat, a pus ochii în jos. Pare că în privirea lui citea ironia şi batjocura, mustrarea şi învinuirea de a-i fi luat paralele degeaba... Din nefericire, locuieşte prin apropiere. întâlnirile sînt mai dese, şi oricând le poate evita, o ia pe altă parte, se întoarce din drum. E un fel de persecuţie acest om. Cînd îl vede, o zi întreagă e indispus. Se gândeşte la toate încurcăturile ce i-a făcut fără de voie, la urmările funeste ale actului lui... Totuşi, celălalt tace, îl salută respectuos, şi cum l-ar întreba el, dacă ar avea energia, ca să-şi ia de pe piept această greutate !...
Au trecut anii, restriştea primelor zile e aproape uitată. Cum ar vroi el să întâlnească din nou acum ■ pe primul client. L-ar strânge în braţe, l-ar săruta şi l-ar întreba dacă actele ce-i făcuse altădată ijau folosit întru ceva. Dacă această bucată de hârtie s-o mai găsij el ar încadra-o în argint şi ar pune-o în vază în biroul lui...
Vai, timpurile au trecut. Primul client a dispărut - şi cine ştie dacă întîlnindu-1 îl va mai cunoaşte... Totuşi, cînd îşi aduce aminte de acela care i-a dat prima hîrtie de douăzeci de lei, el se-nduioşează şi cu emoţie îşi aminteşte de acele timpuri, de care îl despart atîţia ani... o viaţă de om.
414
i 9 o 4
75 noiembrie. - Cad de oboseală, cu greu gîndul îşi mai urmează firul şi totuşi vreau să-mi adun în astă seară im-presiunile zilei de azi.
De la Cameră, nimic. Ce o să te impresioneze grămada asta de haine negre, de decoraţii, tribunele diplomaţilor, tribunele doamnelor, publicul, regele, principele Ferdinand, miniştrii, în sfîrşit, această întreagă solemnitate rece, poruncită, oficială ? Nici regele nu crede în ceea ce citeşte atît de rău, nici cei ce aplaudă nu simt nimic. Nu cred să fie vreunul din cei prezenţi care să aibă in adevăr emoţiu-nea caldă care te sileşte să baţi din palme şi să îţi ieşi din minţi, cum se întâmplă de multe ori faţă de un artist, faţă de cineva care te transportă şi îţi ia uzul judecăţii reci.
Totuşi, ziua n-a fost fără de emoţiuni pentru mine. A ieşit primul număr al Adevărului, transformat în ziar de 5 bani. Cititorul care aruncă vânzătorului gologanul de cinci nu se gândeşte ce cuprind aceste două foi de hârtie, cîtâ muncă, cîtă energie cheltuită, câtă forţă intelectuală, ce complexitate de industrii şi manufacturi contribuie la alcătuirea acestui petic de hârtie tipărită. Gazetăria este unul dintre meşteşugurile cele mai grele şi care servă de piatră de încercare atâtora. Numai acela care are însuşiri proprii şi forţă de muncă şi energie remarcabilă, numai acela poate rezista. Voi fi eu dintre aceştia ? Iată ceea ce mă întreb, după zece ani de muncă, în care am pus tot ce am avut mai bun, şi ca entuziasm, şi ca energie şi «uraj.
417
io noiembrie. - Azi am primit multe vizite şi în special oferte pentru ziar. Mai ales un tînăr foarte vorbăreţ, prea vorbăreţ chiar, mi-a atras atenţiunea prin insistenţa sa şi prin laudele ce aduce el însuşi capacităţii sale ziaristice.
M-am hotărît să pierd cîteva momente cu acest nou-venit în lumea gazetăriei. Transcriu dialogul :
- Ai mai fost la vreun ziar ?
- Nu. Dar asta n-are a face. Pot să fac tot ce doriţi.
- Şi dacă voi dori să scriţi reviste politice ?
- Perfect. Sînt în curent cu tot ce se petrece în lumea politică.
- Puteţi să faceţi reportaj ? Aţi mai făcut aşa ceva ?
- Nu, dar voi face. Am legături cu toţi bărbaţii de stat.
- Literatura, arta, teatrul ?
- Nici nu încape vorbă. Am publicat şi un volum de versuri. Sînt tare şi în partea umoristică.
- Bine - îi zisei - toate bune, d-ta eşti universal cum văd ; dar, pentru toate aceste rubrici, noi avem redactori speciali şi locurile sînt ocupate. Pe d^ta, care voieşti să intri în ziaristică, te întreb : ce aduci original, o notă nouă, o rubrică care n-a mai fost, ceva care să dea ziarului ceea ce n-a mai avut pînă acuma ? A face totul este foarte frumos ; a face ceva, însă, a avea o specialitate nouă este mai preferabil pentru un tînăr care îmbrăţişează o carieră, unde tocmai trebuie lucruri noi - căci pentru lucrurile vechi locurile sînt prinse !... Adu-mi dar nota d-tale originală şi te angajez imediat...
Tânărul viitor ziarist s-a uitat la mine cam surprins, şi-a luat pălăria, făgăduindu-mi să se gândească asupra notei noi.
Sînt sigur, însă, că nu-1 voi mai vedea, că va prefera să intre la primărie sau în percepţie funcţionar, cu o sută de lei lunar, căci acolo nu i se cere nota nouă, pe care, vai ! zadarnic o căutăm în generaţia ce se ridică.
20 noiembrie. - Criza ministerială continuă şi Capsa îşi are zilele lui mari. Mulţi acum îşi pot da ifose de oameni care ştiu ceva, fiecare îşi are mica lui soluţie ; iar filozofii de cafenea pot, în sfîrşit, să fie ascultaţi şi chiar apreciaţi. Sînt însă unii care au altă specialitate, aceea de a tăcea şi
a face pe misterioşii. Aceştia reuşesc şi mai bine, deoarece tăcerea, prin taina ei, atrage totdeauna.
Mai interesantă este lumea celor care tremură. Cîte existenţe, cîte înaintări, cîte numiri nu depind de soarta actualei formaţiuni ministeriale, ori numai de venirea sau plecarea cutărui ministru ?
u noiembrie. - De ce, s-o fi întrebînd cititorul, întrebuinţez ca titlu al acestor articole săptămânale cuvîntul arhaic, uitat de mulţi şi pe care l-am luat din Neculce cronicarul, din Miron Costin, Ureche şi alţi scriitori de izvoade ale ţării ? Pentru că am crezut ca aceea ce au făcut cronicarii cu faptele istorice să fac eu cu stările mele sufleteşti, cu multe impresiuni fugitive, care trec un minut prin minte şi apoi dispar dacă n-ai un imbold ca zi cu zi să le aşterni pe hîrtie.
Recunosc însă că titlul este cam pretenţios. E un păcat mărturisit, deci pe jumătate iertat, şi pot - ceea ce nu prea crez - să răsplătesc această lipsă de modestie a titlului prin sinceritatea conţinutului.
30 noiembrie. - Sînt în Iaşi, leagănul copilăriei mele, oraşul în care m-am născut, unde am crescut, unde am iubit pentru întîia oară. Toate acestea nu se pot uita, cum nu se uită cele dintâi impresiuni ale vieţii.
într-un moment de răgaz mă gândesc la mine şi la trecutul meu, trecut în care regăsesc multă muncă, multă luptă, destule deziluzii, multă tristeţe şi totuşi o mare satisfacţie : aceea de a fi reuşit. Aş fi nedrept dacă n-aş fi mulţumit. Ce eram şi cum eram cînd m-am aruncat în lupta pentru viaţă şi unde sînt acum ? Copilul orfan de altădată, pe care îl ţineau de pomană rudele, care, dacă nu s-a culcat niciodată cu stomacul gol, totuşi, de multe ori, nu 1-a avut decât pe jumătate plin, copilul acela a străbătut prin marea vieţii, a ajuns la liman, şi azi nu mai are nici o altă ambiţiune. Dacă azi aş muri, aş închide ochii satisfăcut : mi-am făcut datoria de om pe deplin şi în viaţă am ajuns pe o culme nu prea înaltă, dar peste care nu năzuiesc să mă urc. Ştiu, alţii, poate, n-ar fi mulţumiţi cu atîta. Eu sînt mai modest şi cred că nu mai am de cerut nimic soartei, afară, poate, de avere, şi banii pentru mine nu sînt decît un mijloc de a
418
419
căpăta satisfacţiuni ; căci în sine banul nu înseninează nimic, este un metal ca oricare altul, rece şi de multe ori coclit.
7 decembrie. - Mîine vom publica în ziar un întreg foileton cu versuri de Cincinat Pavelescu. Iată un poet care încă a rămas poet şi care şi peste douăzeci de ani va rămîne tot astfel, fiindcă este din adevărata stofă a poeţilor adevăraţi. Totuşi, artistul acesta e nevoit să trăiască în fundul unui orăşel de provincie, magistrat pînă zilele trecute, avocat de acum cîteva săptămâni şi lipsindu-i, în prima linie, mediul. De altfel, acesta ne lipseşte nouă tuturor.
în special în Bucureşti, în capitala ţării, nu există cu desăvârşire mediul artistic. Nu doar că n-ar fi artişti, literaţi, oameni de spirit şi, în sfîrşit, tot ce trebuie pentru ca o dată pe săptămână să-ţi poţi zice că ai ieşit din preocu-paţiile prozaice zilnice şi că ai trăit un ceas ori două în altă sferă, mai înaltă, care te înviorează şi-ţi dă gust să lucrezi şi să produci: E imposibil, însă, de a aduna la un loc o sută de artişti de toate felurile, e imposibil să aduni %ece. Toate încercările în această privinţă au rămas zadarnice. De ce ? Iată marea întrebare la care eu, cel puţin, n-am găsit pînă acum răspuns satisfăcător. Totuşi, faceţi în chip superficial o listă de toţi intelectualii din Bucureşti şi veţi constata, ca şi mine, că ar fi posibilă o atmosferă culturală şi artistică.
Aud că domnişoara Elena Văcărescu şi un cerc de doamne şi domni, în cap cu maestrul Disescu, ar încerca aşa ceva. Lucrul ar fi de dorit şi urez succes deplin celor care au luat această iniţiativă lăudabilă.
8 decembrie. - Am fost la Sinaia cîteva ore şi am rămas încântat. Ce cer splendid în albăstriul lui deschis, ce climă dulce, ce plin de viaţă te simţi acolo iarna şi ce deosebire de Sinaia pe care o cunoşti vara ! Şi cu toate acestea, oraşul pare mort. Nimeni nu vine să repare pentru o zi forţele pierdute, nimeni nu ia drumul spre Bucegi, fiindcă la noi moda este totul. Lumea noastră nu merge la Sinaia ca să respire aer curat, ca să se odihnească şi să trăiască
o viaţă nouă, oi pentru că toată lumea merge. Cînd această toată lume încetează de a se mai duce la Sinaia, cine voiţi să mai meargă acolo în tovărăşia urşilor ?
Şi cu toate acestea, cît de mult regret eu că nu mă pot Întoarce mai des acolo !
jj decembrie. - Un tânăr muncitor şi talentat îmi trimite romanul său, ieşit de curînd de sub tipar, şi îl însoţeşte de următoarele irînduri :
„Aş ţine să am aprecierea dumitale, şi în tot cazul anunţă-1 mai cu insistenţă prin gazetă. Pe celelalte ziare nu comptez, şi ar fi păcat ca o lucrare, care are cel puţin meritul de a fi conştiincioasă, să treacă absolut nebăgată în seamă. Aş prefera cea mai defavorabilă critică, tăcerii şi indiferenţei."
Scrisoarea aceasta nu e strigătul desperat al unui scriitor izolat, ci strigătul tutulor celor care produc, care muncesc pe câmpul secetos al artei şi care, ori că au talent, ori că nu au, se bucură din partea publicului de aceeaşi primire indiferentă. Nimeni nu citeşte, nimeni nu critică, nu laudă sau înjură. E imposibil de a mişca această nepăsare generală, orice ai face, orice ai zice. E chiar de mirare cum în această atmosferă asfixiantă se mai găsesc oameni care să-şi piarză timpul scriind şi de multe ori cheltuind cu imprimatul scrierilor sume de bani care nu se mai întorc niciodată în buzunarele lor.
Şi cînd te gândeşti câtă năzuinţă, cît dor, cîtă muncă, cîte nopţi nedormite pentru a alcătui o lucrare, care la noi trece neobservată şi care nu-ţi aduce nici laudă, nici reprobare !...
Cât despre mine, tinere autor, vezi, nici eu nu pot fi mai bun decât alţii. Nu-ţi voi putea citi lucrarea, şi cei ce-ţi vor face niţică reclamă nu o vor citi nici ei, ci se vor mulţumi să ţi-o răsfoiască şi din două pagini citite să-ţi fabri-ceze o notiţă, care poate te va măguli un moment, dar care, în acest timp de criză politică, va trece şi ea neobservată.
E crud ceea ce-ţi spun, dar este... adevărul adevărat !
ij decembrie. - în sfîrşit, guvernul şi-a dat demisiunea. Toată lumea este de aceeaşi părere : că partidul conser-
420
421
vator vine de astă dată la putere. La Cameră toate tribunele sînt pline de cetăţeni care manifestează cea mai mare bucurie la vestea că guvernul a demisionat. Fără îndoială că aceşti „cetăţeni" aparţin opoziţiunei, şi anume a celei flămînzite de patru ani departe de putere.
21 decembrie. - Azi am scos în vînzare ediţiunea a doua a romanului meu Dinu Milian. Prima ediţiune, editată de Haiman, de bietul Haiman, care s-a ruinat ducînd comerţul intelectual de librărie, a ieşit în 1887. A avut un mare succes de librărie, fiindcă în cîteva zile s-au vîndut din o mie de exemplare aproape cinci sute. Restul de cinci sute a pus numai optsprezece ani ca să se desfacă, ceea ce, desigur, este un succes pentru autorul acestei scrieri. Voi fi eu de vină şi poate va fi publicul, habar nu am, dar faptul este adevărat: o ediţie de o mie de exemplare s-a desfăcut în optsprezece ani! Dacă şi această ediţie va avea succesul celei dîntîi, e de sperat că voi fi cu barba albă - dacă voi trăi - cînd se va scoate la iveală - dacă se va mai scoate - ediţia [a] IlI-a.
Şi cînd mă gîndesc cîte iluziuni nu au fost puse în acest volum ! Socoteam că am cucerit publicul, că voi putea să trăiesc cu meseria de scriitor, că am talent, că în sfîrşit se va crea o viaţă intelectuală în ţara românească. Totuşi, trebuie să recunosc că munca mi-a fost plătită. Am încasat de la prima ediţiune a lui Dinu Milian trei sute de lei, şi mi-aduc aminte că mi-au servit de minune banii aceia : am plătit ou ei o parte din chirie, care rămăsese de mult în restanţă.
Aceste trei sute de lei sînt singurii pe care i-am cîştigat cu muncă literară propriu-zisă, bani gheaţă, trei hîrtii noi-nouţe, de care m-am despărţit cu părere de rău...
1905
7 martie. - Cineva din redacţie, în mod întimplător, îmi atrage atenţia că asupra ediţiei a doua a romanului meu Dinu Milian d. Ilarion Chendi a scris, în Voinţa naţională, o cronică bibliografică. în focul luptei electorale trecute mi-a scăpat acest lucru şi, căutînd colecţiunea ziarului în cestiune, am dat de critica cu pricina. Ea este mai mult binevoitoare decît pătimaşă, o încercare cinstită de a înţelege rostul unei opere. Nu însă de critica în sine voi vorbi. Criticul e liber să te aprecieze cum crede el. De îndată ce ai publicat o lucrare, ea este a publicului şi oricine este în drept să te judece. E natural că o să-ţi facă plăcere o critică binevoitoare şi o să te supere una răutăcioasă. Dar supărarea ta nu trebuie să o manifestezi ; trebuie să ai puterea de a suporta totul, fiindcă în definitiv e vina ta. Cine te-a pus să dai publicităţii această lucrare ? Ea place ori displace, are succes sau nu. La toate acestea trebuia să te aştepţi şi deci înţelepciunea îţi dictează să nu îţi faci prea mult sînge rău.
Nu-i vorba dar de critică propriu-zisă ci de alt fapt. E deosebire între ceea ce ai vrut să faci şi ceea ce ţi se atribuie. Se pare, după critică, că tu, autor, ţi-ai pus dinainte tema şi apoi ai căutat mijloc să o demonstrezi. Realitatea este mult mai simplă. Autorul concepe lucrarea sa fără nici o idee preconcepută şi este şi el foarte mirat cînd vede că el a reuşit să demonstreze ceva. Dacă este vorba de pildă de geneza lui Dinu Milian, ea este de o simpli-
423
tate fără de seamăn. Citisem L'Enfant şi Le Bachelier a lui Jules Valles, care, în tipul lui Vingtras, şi-a zugrăvit copilăria şi adolescenţa lui. Scrierea m-a captivat şi - scobo-rindu^mă în noaptea amintirilor - am găsit că şi eu aş putea alcătui o serie de amintiri, care cu puţină fantezie ar alcătui ceva interesant. Am scris cîteva fragmente separate pe care le-am publicat în Contemporanul pe la 1882, şi apoi mult mai tîrziu, în 1885, am scris întreaga carte. Că a ieşit o teză demonstrată din lucrarea mea, se poate ; dar eu mărturisesc că nu m-am gîndit la aşa ceva.
ij martie. - Un amic, dar un amic modest, a venit să-mi ceară un serviciu de gazetă. Am rugat imediat pe un domn redactor sâ-l treacă la posteritate. Amicul s-a înroşit, a socotit că îmi bat joc de el şi mai tîrziu mi-a imputat această zeflemea crudă faţă de un om străin. De-abia atunci mi-am dat seama că omul acesta era un modest, un ageamiu, un necunoscător al meşteşugului nostru de a fabrica gloriile şi străin de obiceiurile curente gazetăreşti.
- Nu te supăra, amice, deoarece şi eu şi redactorii noştri nu ne mai mirăm de acest lucru. El a devenit natural şi banal la noi. Zilnic facem această meserie, şi de cîte ori celebrul academician ori eruditul om de ştiinţă, talentatul poet, pictorul neîntrecut, vin ei singuri cu reclama gata, din care noi sîntem siliţi să tăiem cîte ceva prea bătător la ochi.
Ca fabricanţi de glorii de tot soiul, am devenit cinici şi aşa se explică faptul că şi pe tine te-am luat ca pe toată lumea, ca pe toate celebrităţile pe care le fabricăm şi care însă nu se supără de loc de chipul zeflemist în care îi primim noi, complicii lor, pe care de multe ori, de altfel, ne răsplătesc cu cea mai nedreaptă lipsă de recunoştinţă.
Oh, dacă n-am avea şi noi lanţul secretului profesional şi dacă am spune tot ce ştim, tot ce vedem şi ceea ce fabricăm în culisele noastre, cîte glorii s-ar vedea cum se alcătuiesc şi ce va să zică celebritatea multora.
E mai bine însă să păstrăm tăcerea.
25 martie. - Autorul unui roman psihologic a venit să mă consulte dacă ar fi mai bine să insiste mai mult asupra psihologiei, ori să se ţină mai de aproape de firul
intrigii ? Iată un răspuns greu de dat. El depinde în prima linie de gustul cititorului care îţi ia în mînă scrierea. Să presupunem că e vorba ca eroul romanului să se ducă să se sinucidă. Tu scriitor te apuci să analizezi starea psihologică a eroului şi această analiză o faci în zece-două-zeci de pagini. Dacă dai peste un cititor care iubeşte asemenea analize, el te urmăreşte ; dar dacă dai peste unul care doreşte să ştie dacă eroul d-tale se împuşcă sau nu, atunci desigur rişti ca psihologia d-tale să4 plictisească şi să-ţi sară cele zece-douăzeci de pagini, ca să vină la episodul culminant care îl interesează. De altfel, asemenea sfaturi sînt inutile. Scrii cum îţi spune inima, cum socoti tu că e mai bine şi e natural. De altfel este foarte greu să faci şi un roman de intrigă şi unul psihologic. Ori faci una, ori faci alta ; amîndouă deodată este greu, dacă nu chiar imposibil - afară dacă nu eşti un geniu ca Dosto-ievski, care în Crimă şi pedeapsă a putut întruni aceste două însuşiri, a reuşit să împace aceste două genuri literare deosebite.
11 mai. - Zece mai ! Totdeauna am fugit în cel mai retras colţ cînd văd lume multă şi gloată strînsă la un loc, pentru a vedea acelaşi lucru văzut de atîtea ori ! Totuşi, necesitatea de a mă întoarce acasă m-a făcut să trec pe Calea Victoriei şi să văd decoraţia. Ce meschină şi* banală este ! Se pare că particularii se întrec cu lumea oficială în a face urît şi fără gust. De altfel, vina este a celor de sus. Ei ar trebui să dea impulsul artei decorative, şi în această privinţă am rămas înapoi cel puţin cu cincizeci de ani.
Trebuie însă de remarcat şi o circumstanţă uşurătoare. La noi prea de multe ori se fac asemenea „paradii" şi în loc ca semnul acesta de bucurie să vină de la sine, el soseşte deodată cu domnul comisar al secţiei respective. Or, o decoraţiune impusă de domnul comisar nu poate să fie decît aceea ce este şi ce dat ne-a fost să vedem pe Calea Victoriei !
14 mai. - Un ziar din Alexandria, cel mai mare oraş din judeţul Teleorman, în care există un gimnaziu, o judecătorie de pace, cîteva şcoli primare, un corp de advocaţi,
424
425
în sfîrşit, unde eşti în drept a presupune că există un cerc cultural - un ziar din această localitate a avut o idee originală : de a face statistica revistelor literare care se desfac în acest orăşel de mai mult de zece mii de locuitori. Transcriu această jalnică statistică : Convorbiri literare : i cititor, Săptamina : 2, Viaţa nouă : 3, Semănătorul .- 5, Luceafărul : 1, Făt-Frumos : 1, Furnica : 10, Revista noastră : 4.
De altfel, dacă s-ar face această lucrare în toate oraşele ţării, proporţia n-ar varia, şi dacă s-ar lua şi Capitala, s-ar descoperi că ea stă mai rău decît oraşele şi orăşelele de provincie. Aceasta însemnează că la noi viaţa intelectuală este nulă şi că trebuie să ne ridicăm pălăria cu respect înaintea acelora care mai au curajul să scrie, ori să picteze, ori să sculpteze !
23 mai. - Zilele trecute, la Pesta, doi deputaţi s-au bătut în duel şi unul din ei a rămas mort pe loc, străpuns de spada adversarului. Nu de mult, căpitanul Sturdza s-a bătut în duel cu alt domn ofiţer, căpitanul Cantacuzino, dar sfîr-şitul duelului a fost mai puţin tragic : totul s-a redus la o zgîrietură şi la declaraţiunea curajoasă a d-lui căpitan Sturdza că este împotriva duelului. în sfîrşit, astăzi nu se vorbeşte decît de duelul Stătescu-Bădărău, al cărui rezultat nu se cunoaşte pînă în momentul în care scriem, deoarece martorii n-au căzut încă de acord.
Toate aceste încercări de a rezolvi cu sabia ori cu pistolul oarecari diferende dovedesc că, în fond, civilizaţiunea noastră a progresat aşa de puţin, încît nici măcar n-am fost în stare să găsim soluţiuni înţelepte la toate neînţelegerile dintre oameni. De altfel ce să vorbim de oivillzaţiune cînd vedem că oamenii se ucid cu zecile de mii în războaie şi cînd tot progresul nostru este că zilnic găsim mijloace din ce în ce mat perfecţionate pentru a ne distruge !
9 iunie. - De la Bacău spre Roman înainte, peisajul din faţa trenului se schimbă. începe să însereze, pacea majestoasă a nopţii se coboară pe valea Şiretului, soarele la apus dinspre Paşcani însîngerează norii şi îţi dă în totul impresiunea altei lumi. Are ceva particular valea Şiretului, o impresiune greu de fixat pe hîrtie, 'dar care
evident că a cuprins pe bardul acestor locuri, pe Alecsandri. Cititor şi admirator al lui Ivan Turgheniev, de cîte ori am petrecut la ţară, în aceste părţi de locuri, mi s-a părut că retrăiesc nopţile descrise de scriitorul rus în Poveştile unui vînător, şi în care sînt zugrăvite serile splendide ale Ucrainei, ale Rusiei mici.
Trenul se apropie însă de Mirceşti. Sub dealul din dreapta se zăreşte casa poetului din verzişul des al parcului, apoi mai la vale, lunca din Mirceşti, iar mai departe Scheia, de care poetul pomeneşte în Dumbrava Roşie, unde el îndumnezeieşte pe toţi luptătorii pe care Ştefan cel Mare îi adunase din munţii şi din văile Moldovei.
Pe şes o turmă de vite se întoarce cu pas liniştit spre sat, şi parcă aud talanga de la boi şi îmi răsună în minte minunatul pastel al lui Alecsandri asupra serii de la ţară.
în acest cadru liniştit şi minunat, cum să nu devii poet, să nu începi să făureşti versuri, şi pare că invidiez pe acela care a putut să rămînă pînă la sfîrşitul vieţii bardul de la Mirceşti! Şi totuşi e o impresiune tristă. Ea nu este a naturii liniştite, majestoase în măreţia ei ; ea este sentimentul tău personal că şi pe aici a trecut moartea, că poetul nu mai cîntă acum. De pe fereastra biroului său de lucru, sau din ceardacul lung al caselor moldoveneşti, cine ştie ce arendaş priveşte şesul Şiretului şi se gîndeşte ori că plouă şi îi strică recolta, ori că „boţii de ţărani" nu au ieşit la muncă în număr destul de mare !
Un canton iese în calea trenului. în faţa barierei, o femeie prezintă fanionul şi lingă ea o fetiţă, cu fota ruptă, cu picioarele goale, priveşte, ţinînidu-se de mă-sa, trenul care trece. A fulgerat prin mintea mea un tablou idilic de Grigorescu şi mi-au venit pe buze patru versuri de Alecsandri, din Rodica :
turtind cofiţa cu apă rece, Cu ai săi umeri albi, rotunjiori, Juna Rodică veselă trece Pe lîngă junii semănători."
20 iunie. - Mîine se ridică vălul de pe statuia lui Traian Demetrescu, căruia cîţiva prieteni ne-am apucat, acum şapte ani, să-i ridicăm la Craiova un monument. Edilii
426
427
cetăţii banilor au refuzat să primească pe bietul Traian, sub cuvânt că, înaintea lui, merită bronzul şi marmora alţi oameni mari ai Craiovei.
Am fost nevoiţi să cerem scuarului umbros al Ateneului ospitalitate pentru tristul poet. Şi întâmplarea a făcut ca această aşezare în inima Capitalei, şi totuşi în umbra delicioasă a salcâmilor, să fie o apropiere cu însăşi viaţa artistului. Traian Demetrescu n-a putut cugeta şi scrie în liniştea pădurilor ori a parcurilor umbroase. El a fost nevoit să trăiască în Bucureşti, să se hrănească muncind în zgomotul şi în fierberea Capitalei. Acolo îi este şi bustul, sub copacii umbroşi, dar la doi paşi de viaţa bucureşteană, de zgomotul trăsurilor şi al tramvaielor şi în mijlocul mişcării, a muncii şi a luptei pentru trai.
zi iunie. - Azi s-a inaugurat, în sfîrşit, modestul monument al lui Traian Demetrescu, în scuarul Ateneului. Totul a mers bine, conform programului, şi fiecare aducînd o notă diferită. Dacă n-ar fi fost o cuvântare prea lungă a unui tînăr student, aş putea spune că solemnitatea a fost perfectă. Un moment însă mi-a fost frică să nu se întâmple ceva neplăcut. Din partea muncitorilor, un orator a luat cuvântul slăvind pe acela care - dezmoştenit el însuşi -a cîntat pe dezmoşteniţi şi le-a trimis salutul lui de încurajare. Ca răsplată şi muncitorii au venit cu steagul în frunte la inaugurarea monumentului poetului. M-am temut o clipă ca cuvintele violente ale socialistului să nu producă protestări din partea autorităţilor şi a binecugetătorilor. Această gândire mă ruşinează, căci şi eu sânt cu aceia care vin cu steagul roşu în frunte, şi eu am mers sub cutele lui stacojii şi parcă am simţit o mare bucurie cînd am regăsit, purtând steagul ca altădată, pe acelaşi moş Bucur. Dar cît a îmbătrânit de mult moş Bucur ! Părul şi ravoriţii îi sînt albi, el însă a rămas acelaşi şi mă tem că dînsul se îndoieşte dacă voi fi rămas şi eu acelaşi.
21 iunie. - Azi-dimineaţă, la ora patru, unul din redactorii noştri de noapte a venit acasă să mă scoale şi să-mi spună că cuirasatul Kneaz Potemkin a sosit la Constanţa. Fără să mai stau la gânduri l-am trimis acolo cu primul
tren. Pas de mai poţi adormi apoi, când Kneazul Potemkin este în portul Constanţa. Cîte nu se pot întâmpla, şi apoi te întrebi : ce atitudine trebuie să ai ?
M-am urcat sus în bibliotecă să consult autorii asupra acestei speţe. N-am găsit nimic, fiindcă nici un autor de dreptul ginţilor nu s-a gândit la cazul vasului rusesc răsculat, care se refugiază într-un port al unui stat vecin şi - politiceşte vorbind - amic ! Am dat ordin să se convoace întreaga redacţie şi la orele 7 dimineaţa eram toţi la postul de luptă. Fără să pierdem timpul, ne âmpărţim rolurile. Trebuiesc vizitate ministerele de Interne, de Război şi de Externe, ministrul rusesc ; trebuie văzut un ofiţer superior de marină, de intervievat cîţiva jurişti şi mai trebuie ca - după toate aceste vizite, prin care să se culeagă informaţii şi păreri - să se facă un tot armonic, şi toate aceste în acest moment, cînd cine ştie ce complicaţiuni se pot întâmplaţi cînd toată lumea îşi are ochii aţintiţi spre portul de la mare ! Potemkin însă s-a purtat omeneşte. Aceşti oameni s-au arătat cavaleri cu noi şi - deşi n-am voit să le dăm nici hrană pentru ei, nici hrană pentru vasul lor - dînşii au plecat şi ne-au lăsat, pe noi ziariştii, plini de decepţiune. Din punctul nostru de vedere este regretabil că Potemkin n-a mai stat încă o zi. S-ar fi întâlnit cu cuirasatul binecugetător al guvernului rus şi... şi... putea să se întâmple lucruri tragice, care ne-ar fi dat de 'vorbă şi de lucru !
27 iunie. - Sânt zile în care trăieşti, vezi şi simţi mai mult decît într-un an. Astfel a fost ziua de ieri petrecută la Constanţa în preajma cuirasatului rus Kneaz Potemkin. Aventura acestui vas de război este un episod care va rămîne în istorie, şi e o mîndrie şi o satisfacţiune de a şti că de aproape ori de departe ai participat la el. Pe lîngă aceasta, ai avut prilejul să capeţi atâtea impresiuni de tot soiul, care, pentru cîteva ore sau cîteva zile, te-au galva-nizat, te-au zguduit astfel încît te-au făcut alt om. E firesc dar ca întreagă această săptămînă să retrăiesc ziua de sâmbăta trecută, şi - cum am făcut pact cu cititorii ca să-i împărtăşesc şi pe ei din tot ceea ce cuget - voi lăsa celelalte impresiuni secundare şi voi reda zi cu zi toate impresiu-nile acestei zile zguduitoare.
428
429
înainte de toate să rezum impresiunea generală şi să explic de ce am fost aşa de adine impresionat : o viaţă de om, un sfert de veac am luptat şi am gândit, am simţit într-un anume fel. Au venit apoi momentele deziluziilor, entuziasmul primilor ani a scăzut ; am rămas acelaşi, dar retras în colţul meu, aşteptând evenimentele, incapabil să le mai provoc ca altădată, intrat în angrenajul muncii pentru trai şi, mai ales, părăsit mai de toţi aceia cu care plecasem altădată la luptă. Şi deodată mă găsesc în faţa atîtor oameni care cugetă şi simt ca mine, cărora împrejurările le-au pus pe frunte aureola eroilor, care s-au avântat spre ideal cu setea victoriei şi a morţii. Iată-mă-s înaintea lor, înaintea oamenilor de acţiune, iată-mă pe mine deziluzionatul şi leneşul ; le tind mina şi mi se deschid braţele, vorbim aceeaşi limbă a ideilor şi simţim aidoma. Totuşi, cită deosebire între ei şi mine ! Mi-e ruşine, mă simt aşa de mic faţă de ei, eu, protectorul lor pe pământul românesc, al acestor învinşi şi fugari, care au plecat la moarte tot cu atîta nepăsare cum plecăm noi să facem o plimbare la şosea !
2 iulie. - Un ofiţer îmi scrie o scrisoare indignată : „Bine - zice el în rezumat - că ţara noastră şi-a deschis porţile criminalilor de pe Potemkin ; a fost o necesitate şi o cestiune de omenie. Dar nu găseşti d-ta că ceea ce li s-a făcut acestor oameni a întrecut măsura ? Au fost primiţi cu braţele deschise, cu onoruri, sărbătoriţi, publicul se oferă să le dea de lucru, ca şi cînd în adevăr ar fi nişte eroi. Aşa să fie oare ? Ei au asasinat mişeleşte pe ofiţerii lor şi această faptă este azi glorificată în ţara rominească. E pildă rea pentru soldaţii noştri şi e regretabil, absolut regretabil, aceea ce face publicul şi ce face presa."
Să mă ierte ofiţerul care mi-a scris, dar în areastă cestiune d-sa cugetă cu totul unilateral. Publicul a văzut şi simţit mai bine ; el a văzut în aceşti oameni aceea ce sînt ei : campionii libertăţii în Rusia. Uciderea ofiţerilor a fost un episod, cum de pildă în război uciderea unor spioni ; nu are deci importanţă. Revoluţiunea rusească a salutat-o publicul primind bine pe aceşti oameni, care nu pot fi taxaţi drept ucigaşi ordinari, ci de eroi ai unei cauze mari : liberarea ţării lor !
8 octombrie. - Recitesc ceea ce am scris de-a lungul zilelor acestei săptămîni şi nu sînt de loc mulţumit. Aş fi dator să rup ceea ce am comis, dar iată trista soartă a ziaristului : el nu poate să facă măcar acest autodafeu 1 al propriei sale opere.
Nu o poate face fiindcă publicul îţi cere articolul la zi fixă, se supără pe tine că nu-i dai hrana lui săptămî-nală, şi tu trebuie să te execuţi, să-i dai şi ceea ce nu crezi bun, dar care nu poate fi înlocuit cu altceva mai de seamă. Pas, în adevăr, de te pune pe scris un nou Leto-pisiţ, cînd îţi lipseşte şi timpul material şi cînd în vârtejul vieţii de toate zilele n-ai putut aduna alte impresiuni decît acelea pe care le-ai redat atît de slab.
De altfel trebuie să mărturisesc că pentru mine nu este o plăcere a scrie, ci este o durere. Această naştere a unui copil intelectual mă obsedează, mă oboseşte, mă doare. Şi această senzaţiune neplăcută se complică cu alta : ce deosebire între ceea ce ai avut în cap şi ceea ce ai aşternut pe hîrtie ! Cît de frumos, de artistic era ceea ce ai cugetat, şi ce schilod a ieşit copilul ! Mi-e groază să recitesc,' şi am scrieri din care nu am mai păstrat nici un volum, nici un exemplar. Cazul este ou volumul meu de nuvele Feciorul popii, despre care d. G. Adamescu a spus singurul cuvînt de spirit pe care l-am auzit de la d-sa, şi anume : „Unora le place popa, altora preoteasa şi fata popii ; nimănui însă nu-i place Feciorul popii." D. Adamescu ar fi putut adăoga : nici chiar autorului lui. Şi fiindcă e vorba de acest păcat al tinereţii mele, să mai povestesc încă o mică anecdotă : într-o zi, un literat, în mare nevoie, mi-a cerut un mic ajutor, şi ca introducţie îşi începea scrisoarea : „Fecior de popă ca şi d-ta etc." Literatul cu pricina nu-mi citise cartea, dar credea că e un fel de autobiografie a mea şi că deci sînt fiu de popă, ceea ce trebuie să stabilesc pentru posteritate că nu a fost şi nu este.
ij octombrie. - E curioasă mentalitatea omului. Cînd citim paginile marii revoluţiuni franceze, atît de grandioase şi de emoţionante, pagini care vor rămînea în istoria ome-
Autodafe - ardere pe rug.
430
431
nirii, nouă ne pare rău că nu le-am trăit. Cu toate acestea şi sub ochii noştri s-au petrecut şi se petrec fapte mari, iar noi trecem pe lîngă ele fără a le putea înţelege de multe ori măreţia şi fără să ne dăm seamă de ceea ce vor fi după cîteva decenii.
Aceste reflecţii îmi sînt sugerate de depeşile care ne vin din Rusia şi în general de ceea ce se petrece de un an de zile în împărăţia vecină. Asistăm de fapt la o privelişte tot aşa de mare, dacă nu şi mai mare decît acea de la 1789 din Franţa. în fiecare zi telegraful ne aduce noi pagini şi, în viitoarea luptei zilnice, noi le lăsăm să treacă fără să le apreciem cum se cuvine şi fără să le dăm însemnătatea pe care o au. Lucrul se explică de altfel prin lipsa de timp şi de spaţiu între noi şi fapte. Lipseşte perspectiva pentru a le putea judeca cum trebuie. Istoria nu se apreciază de către contimporani. Lucrul acesta m-a impresionat mult şi faţă de mişcarea noastră de la 1848. Foarte puţini care au trăit acele evenimente sfinte sînt în stare să-şi dea seama de ele ; au trecut prin ele, au fost actori, şi azi, cînd îi pui să-ţi vorbească de cele întimplate atunci, sînt incapabili să-ţi dea seamă măcar de partea anecdotică a acelor întâmplări.
3 noiembrie. - Ieri am primit vizita unui inventator romîn. Venea de departe şi venea la mine ca la un salvator. Ce nu poate face un director de gazetă pentru naivul provincial care îi citeşte cu admiraţie proza, care îl vede vorbind cu atîta libertate cu toată lumea, care se poate menţine la suprafaţă şi trece nevătămat prin toate evenimentele şi zbuciumările luptelor noastre? Pentru acest naiv, directorul unui mare ziar apare ca o figură de legendă, şi la cine să apeleze el mai bine, sub care protecţiune să se pună el mai sigur decît sub aceea a acestui semizeu ? îmi cerea dar inventatorul să-i dau mină de ajutor ca să-şi ducă invenţia la bun sfîrşit, cerea ca guvernul să-1 ajute, într-un fel sau altul, pînă şi-o desăvârşi opera - şi aceasta o socotea el că era un lucru foarte uşor din partea mea.
Cu multă cruzime i-am rupt aripile lungi ale speranţei. I-am arătat că nu pot decît foarte puţin, că puterea mea
este tocmai de a nu cere nimic nici pentru mine, nici pentru alţii.
Vedeam cu părere de rău că nu eram crezut.
- Dacă dv. aţi voi, aţi putea să mă ajutaţi, insistă solicitatorul cu oarecare neîncredere în vorbele mele pline de scepticism. Uite, daţi-mi o simplă carte de vizită.
I-am dat-o şi el a plecat fericit. După ce a plecat, am stat un minut gîndindu-mă la ce se supune acest necunoscut, la cîte decepţiuni, la cîtă aşteptare, la mizeria cea mai mare, pînă cînd, flămând şi rupt, îl voi vedea peste cîteva luni întorcîndu-se la mine şi cerând - ca o supremă binefacere - să-1 ajut ca să plece înapoi în oraşul lui, neîncrezător şi în puterea directorilor de ziare şi în făgăduinţele deşarte ale celor mari !
zz noiembrie. - Ieri am asistat la Cameră la o scenă penibilă. Străbătuse în fumoarul Adunării cunoscutul Leonida Condeescu, care a înnebunit de-a binelea. Venea să depună pe altarul patriei două miliarde şi jumătate. Poliţia îl împiedica să străbată în incintă şi bietul nebun protesta că nu era lăsat să vadă pe ministrul preşedinte, căruia voia să-i predea cele două miliarde şi jumătate.
De-abia cu multă greutate, d. Moruzzi, prefectul poliţiei, a putut linişti pe nebun, care după o oră era internat la spitalul d-rului Şuţu, unde s-a stins de altfel şi un alt nebun, dar acesta de geniu, Mihail Eminescu.
Bietul Leonida ! Toată viaţa n-a fost al tocmai-tocmai cu mintea cumpănită, dar nebunia 1-a făcut celebru pe el - pe cînd sînt, slavă domnului, atîţia nebuni care trăiesc şi mor în obscuritate. Această faimă Condeescu o datoreşte Iui Caragiale. într-o zi, pe cînd autorul Nopţii furtunoase scria la Universul, tipul exprimarului de la Mizil i-a ieşit înainte şi el 1-a prins şi 1-a fixat pe hîrtie în aşa chip, încît şi nuvela lui Caragiale, şi tipul lui .Condeescu, .care face să se oprească trenul Berlin-Bucureşti un minut şi îa Mizil, au ajuns celebre în literatura românească.
Vor trece veacuri, nimeni nu va mai şti că în adevăr a existat Leonida Condeescu, ci va fi socotit ca o creaţiune datorită fanteziei scriitorului ; dar nuvela şi tipul vor rămâne, ceea ce este, dacă voiţi, un noroc pentru acela care
432
433
acum protestează zadarnic în balamucul d-rului Şuţu contra nerecunoştinţei ţării şi a partidului din care face parte, şi care, în loc de mulţumire, îi dăruise cămaşa de forţă a casei de nebuni !
25 noiembrie. - Relativ la ceea ce scriam ieri, mi s-a pus înainte problema că omul fără de credinţă nu poate fi fericit. Chiar şi aşa de ar fi, acesta n-ar fi un motiv ca să cred, pentru ca astfel să fiu fericit. Cred fiindcă cred, nu cred fiindcă altfel sînt convingerile mele ; dar în dis-cuţiune nu poate fi pusă Gestiunea fericirii ori a nefericirii din cauza necredinţei. De altfel, contest cu energie aceasta. Numai acela care a pierdut credinţa fără să pună în loc altceva, adică explicaţiunea ştiinţifică, numai acela ar putea să simtă oarecare vid în existenţa lui ştirbită de o parte ideală. Omul, însă, care a pierdut credinţa fiindcă ea a fost gonită de ştiinţă, omul acesta este perfect înarmat, din acest punct de vedere şi mai mult fericit, fiindcă explicaţiunea rostului vieţii i se prezintă in chip mult mai grandios decît explicaţiunea copilăroasă a scripturilor sfinte.
Dar omul fără de religiune este imoral ! strigă bine-credincioşii, care uită că morala şi religiunea sînt de multe ori în duşmănie. Morala este o ştiinţă eminamente omenească şi omul, care trăieşte în mijlocul societăţii, din acest mijloc îşi trage regulile sale de morală şi ideală şi practică.
De altfel eu mă iau pe mine însumi, mă judec cu străşnicie şi nu văd că aş fi ceea ce se cheamă un om imoral. Cu toate acestea, nu sînt un binecredincios, zâmbesc cu milă la eresurile celor ce cred orbeşte şi zilnic constat că religia nu împiedică pe nimeni de la fărădelege şi de la fapte imorale. Şi, fiindcă vorbesc de fapte imorale, cele ce se petrec în sfînta Rusie sânt pildă vădită. Acolo, cei care conduc bandele de huligani la măcel şi jaf sînt preoţii, care, cu icoanele sfinte în capul cortegiului, pornesc La devastări şi la suprimarea vieţii aproapelui !
1906
17 ianuarie. - Pe prozaica stradă Lipscani - care ar fi şi mai prozaică dacă n-ai întâlni femei frumoase şi elegante -un cunoscut m-a oprit în loc.
- D-ta eşti autorul unei poezii frumoase, al cărei conţinut l-am uitat, dar care începe cu versurile acestea :
„Şi scris mi-a fost, femeie, cu chipul rupt din soare..." ?
- Mi se pare că da, îmi aduc aminte de aceste versuri ; dar îţi mărturisesc că n-aş putea preciza dacă eu sânt autorul lor sau altul. E mult, este aşa de mult de atunci de cînd mă credeam poet, încît nu îmi mai aduc aminte bine.
Amicul s-a mulţumit cu atîta, mi-a spus că o să vină odată la mine să-i împrumut volumul meu de versuri şi a plecat, lăsîndu-mă pradă amintirilor mele.
Da, da, odată mă credeam că sint poet şi încă poet de viitor. Eminescu mărturisea amicilor săi că am un robust talent, răposatul Lambrior îmi strângea mîna cu căldură după fiecare bucată de versuri publicată în Contemporanul de la Iaşi, şi nu mai vorbesc de amicii mei, care în cor declarau - imprudenţii - că sînt adevăratul poet. Acestea toate se petreceau acum douăzeci şi cinci de ani, într-o epocă cînd Vlahuţă şi Coşbuc nu existau drept scriitori, cînd Eminescu era încă discutat şi contestat şi cînd singur Alecsandri stăpânea întreaga literatură. Eram reprezentantul poeziei sociale, glasul meu socoteam că era menit să
434
435
fie clopotul de alarmă a proletariatului romîn, şi, în ima-ginaţiunea mea copilărească, mă credeam menit să fiu j poetul încununat cu lauri al erei noi.
Dulci şi nevinovate iluzii ale tinereţii ! A trecut un sfert de veac de atunci ; versurile mele n-au cutremurat lumea din temelie... poetul viitorului a fost uitat şi el ; iar tot ce a rămas nu este decît un biet volum epuizat, pe care, din zece în zece ani, îmi arunc ochii cu emoţiune... fiindcă în el am concentrat tinereţea mea, aspiraţiunile şi visurile cele mai scumpe ale vieţii mele - lăsînd la o parte deziluziile şi amărăciunile ce îmi sugerează aceste moaşte...
Şi tocmai cînd uitasem tot volumul meu, care stă prăfuit în rafturile bibliotecii, iată că un trecător de pe stradă îmi aduce aminte în chip brusc de acest trecut al meu, de bietul meu trecut, de poetul viitorului, care n-a putut rămîne nici măcar poet al trecutului...
4 februarie. - Ieri, la Cameră, un deputat a tratat de pungaş pe un ministru, şi aceasta în şedinţă publică, cu aceeaşi uşurinţă de vorbă cu care ai spune : vă înşelaţi, domnule ministru. Cînd am citit prin ziare reconstituirea scenei, m-am gândit la moraliştii care deplâng decăderea presei romîneşti şi lipsa ei de urbanitate. Adică presa nu-şi
I ia pildă de la lumea politică şi, dacă cei din parlament
vorbesc între ei cum se vorbeşte la hală, de ce adică ziariştii ar fi mai politiooşi decît parlamentarii, pentru care politeţa şi buna creştere sînt cea dinţii datorie ? Presa este oglinda societăţii în general şi emanaţiunea ei. Nu dar asupra ziariştilor să loviţi, domnilor moralişti şi doritori
! ca nivelul presei să se ridice, ci asupra politicianilor care
dau pilda cea rea.
De altfel, ca să faci politică îţi trebuie o mare doză •de răbdare şi un obraz de toval. Nu toată lumea însă poate fi astfel, şi meritul este, cred eu, al acelora care nu pot fi oameni politici în condiţiunile în care se face politică în ţara românească.
9 februarie. - Se împlinesc azi cincizeci de ani de la moartea la Paris a lui Heinrich Heine. Nu pot să zic că cunosc îndeajuns pe acest poet, căci nu l-am citit decît în traducere, dar totdeauna am găsit în el un egal al lui
Musset. Trebuie să vă mărturisesc că, pentru mine, cel mai mare poet al secolului trecut este Alfred de Musset. Poate că nu aş putea să susţiu cu argumente de critic savant această idee, ea este mai mult un sentiment ; dar în Musset găsesc eu, mai mult dedt în oricine, pe om şi durerile lui, şi mai ales găsesc pe omul secolului XIX, cu toate aspiraţiile şi deziluziunile sale, cu ironia lui fină, cu o comoară de simţiri şi de însuşiri înalte, faţă de altele josnice şi urâte. Tot din aceeaşi rasă de poeţi este şi Heine, şi cine ştie dacă poetul german nu este chiar egal colegului său francez.
Poate să fie o iluziune această părere şi s-ar putea explica această idee prin faptul că Musset a fost cel dintâi poet al tinereţii mele, acela care m-a impresionat mai mult şi cu cate m-am întîlnit în aceeaşi comunitate de sentimente... Oricum ar fi, în rarele ceasuri libere, cu plăcere deschid pe Alfred de Musset şi cu glas tare recitesc ori Rolla, ori Porţia, ori celebrele lui Nopţi. Mi se pare că aud un întreg concert, în care dulcele sunet al flautului dominează, pe cînd în surdină îl întovărăşesc viorile dulci şi discrete.
Sînt prea trecut de vîrsta tinereţii ca să mai cred în alţi zei. Musset şi Heine dar, cu sau fără dreptate, vor rămînea pentru mine poeţii cei mai de seamă ai veacului în care m-am născut.
i
io martie. - Ziarele sînt pline de amănunte asupra descoperirii unei asociaţiuni de proxeneţi, alcătuită din portari de hoteluri, şi care procură pentru oaspeţii Capitalei copile nevîrstnice, ori femei măritate, ori fete de bună familie, care, pentru a-şi satisface nevoile de lux şi pentru a vieţui mai uşor, se vindeau călătorilor de pe la hoteluri.
E o întreagă indignare contra acestor negustori de carne omenească, şi eu mărturisesc că faptele lor mă lasă rece. Unde este hoit trebuie să se găsească şi corbi, unde este murdărie musca este inevitabilă, unde avem o societate bolnavă e natural ca să răsară floarea veştedă a prostituţiei şi grădinarii ei care o cultivă şi o întreţin. S-au arestat şi dat judecăţii cîţiva din aceştia. Alţii le-au luat locul chiar de a doua zi, şi aşa va fi cit timp vom avea o alcă-
426
437
tuixe socială în care prostituţia este o necesitate, un rău necesar, reguiamentat de stat şi de comună, şi care este chiar izvor de ciştig pentru ele.
6 mai. - Regele s-a întors în uralele cetăţenilor şi ale gardiştilor. Cum regele ştie modul de fabricare a entuziasmului popular, cită durere trebuie să-i înăbuşe sufletul ; căci, orişice s-ar zice, el trebuie să-şi dea seama că cei patruzeci de ani de domnie tot n-au rupt definitiv gheaţa între el şi popor. Şi cine este vinovatul e greu de ştiut. O fi natura rece şi cumpătată a regelui, o fi faptul originii lui străine, o fi firea romînului - care nu ia vînt uşor ; nu se poate şti ce 6 fi la mijloc ; dar pentru mine este o problemă această stare de lucruri ciudată, a unui suveran care a stăpânit un popor patruzeci de ani şi care totuşi simte răceala dintre el şi ţară. Şi cu atît aceste gînduri triste trec, probabil, prin capul suveranului, cu cît el este bolnav şi boala aduce pesimism şi idei urîte.
24 mai. - Regele şi regina Spaniei au scăpat ca prin minune de un atentat de care se ocupă gazetele de ieri dimineaţă. Eu mărturisesc că am citit toate amănuntele acestui fapt divers cu oarecare indiferenţă. De ce adică mai multă emoţiune în cazul de la Madrid, decît atunci cînd citeşti că s-a întîmplat cutare crimă, ori atentat, ori un accident oarecare profesional ? Un mecanic a fost zdrobit de maşina lui, un tinichigiu a căzut de la douăzeci de metri înălţime şi a murit ; într-o mină, atîtea sute de muncitori au fost închişi pe vecie şi ucişi de foame, încetul cu încetul, în întuneric şi în frig. A fi rege este şi acesta un meşteşug, şi atentatele constituiesc riscul profesional al suveranilor. E un meşteşug greu şi periculos acela de a fi rege ; dar cei ce se indignează astăzi uită că întotdeauna, din timpurile cele mai vechi, a fi rege ori împărat este a fi expus la cuţitul asasinilor. Lista suveranilor care n-au murit în patul lor este colosal de mare. Altădată, erau comploturile de palat, erau pretendenţii, fanaticii religioşi, care făceau tronurile vacante. Azi ei se numesc anarhişti şi din cînd în cînd - graţie lor - se deschid noi succesiuni la tronuri. Şi pe lîngă acestea, cînd te gîndeşti cîte vieţi
s-au stins din cauza regilor, trebuie să-ţi mărturiseşti că nu-i nimica emoţionant că o bombă suprimă, ori voieşte să suprime, un cap încoronat.
14 iunie. - Mă întorc obosit de la Palatul de Justiţie, unde merg din cînd în cînd. Se judecau la Curtea de apel procese corecţionale. Lamentabil defilau înaintea barei judecătoreşti mizeriile omeneşti, furturi, bătăi, înşelăciuni, şi în mai toate săteni rebegiţi de foame, rupţi şi murdari, apărând înaintea judecătorilor sfioşi şi speriaţi - neştiind de ce sînt chemaţi, neştiind cum să se apere, nedîndu-şi seama de ce se face cu dînşii. Prezidentul le vorbeşte blînd, dar cine să-i priceapă limba :
- Apelul d-tale este tardiv. Ce ai de spus ?
Bietul sătean o ia de la început, se jură pe toţi Dumnezeii că nu este vinovat. Cine să-1 asculte însă ?
- Bine. Curtea respinge apelul. Du-te !
Aprodul înşfacă pe apelant şi-1 împinge spre uşă. El iese zăpăcit, umilit, întreabă pe toţi ce s-a făcut cu pro-cestul lui şi, oricît i se explică, nu pricepe nimic, căci de ! de unde să înţeleagă el rostul tuturor formelor pe care i le-a făcut un samsar pungaş, ori un avocat neconştiincios.
De ceasuri de cînd stau pe banca aceasta de lemn, mă gîndesc la cele două ţări ale patriei mele, la aceste două ţări cu altă limbă, cu alte obiceiuri, cu alte sentimente, cu alte năzuinţe, cu alte interese ; la aceste două ţări din care una, cea de sus, se foloseşte de toate bunurile civi-lizaţiunii, pe cînd cealaltă munceşte, suferă şi nu pricepe nimic din rostul lucrurilor sub greutatea cărora se istoveşte şi îngenunchează.
18 octombrie. - Ziarele proslăvesc pe Alecsandri, a cărui statuie se ridică în faţa Teatrului Naţional din Iaşi. Fost-a Alecsandri un geniu, ori cel puţin un poet ? Ca toţi oamenii din generaţia lui, din epoca redeşteptării noastre, el n-a putut să fie decît un neobosit muncitor la temelia noastră naţională. I-a lipsit putinţa şi timpul de a se specializa : a fost de toate, şi deci n-a putut străluci în nimic cu deosebire.
438
439
A fost poet, şi poet în toate genurile poeziei : de la gingaşa poezie lirică, de la Steluţa, a mers pînă la poemul epic al Dumbrăvii Roşii ; a fost dramaturg, de la Herşcu Bocceagiu la Ovidiu şi Fîntîna Blanduziei ; a scris şi nuvele şi articole de ziar ; a fost om politic, puţin i-a lipsit chiar să fie proclamat de domnitor al Moldovei ; a fost, în sfîrşit, de toate, ca toţi contemporanii săi. Care este însă geniul care să poată îmbrăţişa o aşa de colosală activitate şi în acelaşi timp să poată străluci deopotrivă în toate aceste ipostaze ?
Aceasta nu va să zică nicidecum că bardul de la Mirceşti a fost lipsit de merite. Dimpotrivă. Generaţiunile viitoare, însă, vor găsi insuficient bagajul literar şi artistic al lui Alecsandri, şi îşi vor îndrepta privirile spre alte talente, care, neîmbrăţişînd o activitate atît de întinsă, au putut străluci mult mai luminos.
în faţa Teatrului Naţional din Iaşi, Alecsandri are dreptul să stea, căci el este unul din fondatorii teatrului nostru şi noi datori sîntem să aducem prinosul nostru de recunoştinţă acelora care au luptat pentru binele obştesc şi au reuşit în chipul lor de a fi deasupra noastră a tutulor, deşi împrejurările nu le-au fost destul de prielnice ca să strălucească atîta cît ar fi putut.
6 noiembrie. - Eu, care sînt foarte ocupat, mă întreb cu ce umplu o zi întreagă acei pierde-vară care n-au muncit niciodată şi care nici nu ştiu ce este munca ? Şi totuşi eu îi văd în toate părţile ; ei îşi dau aerul că sînt ocupaţi, îşi creează diferite ocupaţiuni şi îi văd, mai mult, plîngîn-duise de lipsa de timp. Sînt desigur două puncte de vedere deosebite. în tot cazul, oamenii aceştia îşi umpbi perfect timpul şi probabil în mod plăcut. Ei însă se ocupă într^un fel, tu într-altul, şi de aceea îi crezi că n-au ocupaţiune, pe cînd dînşii au prea multe. Singura întrebare este : la ce foloseşte această muncă a lor ? Dar nici aici nu trebuie să judeci cu mintea ta, ci tot cu a lor.
4 decembrie. - De astă-vară sînt un cititor asiduu al Epocei. E un avantaj să duci o campanie contra unui om : ţi-1 faci cititor pe viitor, şi eu mărturisesc că sînt în fiecare
zi un cititor decepţionat, fiindcă au încetat să mă trateze de pungaş, de şnapan, de ticălos, de vîndut străinilor etc., etc. Totuşi, zilele trecute, în mica mea călătorie de cîteva zile în Moldova, am fost răsplătit de atîtea zile de decep-ţiune, fiindcă am dat peste nişte scrisori foarte interesante asupra nebuniei lui Eminescu, reproduse de altmintrelea după Convorbirile literare. Una, în special, m-a interesat şi m-a emoţionat - scrisoarea poetului către d. Kivici-Răvneanu, bunul său amic, imediat după ce şi-a revenit din nebunie.
Ce strigăt omenesc în această bucată şi ce dramă în acest suflet oropsit al soartei ! E omul care a fost nebun, care ştie de ce a suferit şi care este torturat de ideea dacă da sau nu este complet vindecat şi dacă lumea nu-J va crede şi de acum înainte tot nebun !
Şi dacă m-a emoţionat atît de mult această scrisoare, este că în ea văd oglinda aceluiaşi Eminescu, revenit în Bucureşti după însănătoşire, a aceluiaşi Eminescu timid, timoros şi neîncrezător, care, din cînd în cînd, împins de nevoie, venea să urce cele două caturi ale casei Steiner din strada Academiei, unde locuiam pe atunci. Parcă îl văd sosind cu galoşii lui mari şi greoi, cu paltonul lui prea larg ; parcă am şi acum în ochii mei privirea lui îngrijorată, tristă şi întrebătoare ; parcă aud cuvântul său măsurat şi jenat. Era omul care fusese nebun şi care încă-se îndoia dacă nu mai era şi dacă lumea îl credea însănătoşit ; era omul pe care azi îl regăsesc aproape aidoma în scrisoarea pe care Convorbirile literare o publică tocmai acum.
440
441
i 9 o 7
[28 aprilie.] - în dosarul atît de tragic al -potolirii răscoalelor săteşti, care zi cu zi se măreşte, găsesc un detaliu vrednic de pana lui Shakespeare. Mai mulţi săteni sînt luaţi din sat cu căruţa, spre a-i duce la oraş, de către un ofiţer escortat de călăreţi.
La un moment dat, la mijlocul drumului, căruţa şi convoiul se opresc şi ofiţerul dă prizonierilor următorul ordin scurt: - Daţi-vă jos să vă împuşc!... Oamenii se dau jos, se pun la marginea şoselei, o salvă de arme trezeşte ecoul îndepărtat - în şanţul şoselei zac cei executaţi, iar în depărtare, în norul de praf, se pierde căruţa cu ofiţerul şi convoiul de călăreţi, îndreptîndu-se, de astă dată singuri, spre oraş.
Adevărul, XIX, 1907, nr. 6552, 1 mai.
fio mai]. - De acasă, din cartierul liniştit al Icoanei, unde stau şi n-am ieşit azi de dimineaţă, zgomotul paradei de 10 mai nu se aude. De-abia dacă tramvaiul încărcat peste măsură îmi spune că pe Calea Victoriei şi pe bulevard trebuie să fie multă înghesuială şi că şi de astă dată lumea nu s-a lecuit de gustul de a fi ghiontită şi de a vedea trecînd soldaţii pe care i-a văzut de atîtea ori...
...S-a ridicat deasupra ţării vălul cel orbitor şi ea s-a arătat regelui aşa cum este, aşa cum nu ar fi trebuit să fie...
De altfel, cine la această serbare nu are inima strînsă de durere, cine nu se gîndeşte la satele noastre care zac în sălbăticie, în jale, şi pline de ură privesc la parada zgomotoasă al căreia ecou ajunge pînă la ele ?
Adevărul, XIX, 1907, nr. 6566, 15 mai.
[24 iunie]. - Am primit astăzi dimineaţă vizita unui bun amic - un bătrîn domn din societatea bucureşteană.
- Cum se poate - m-a apucat amicul meu - să nu protestaţi contra celor ce s-au petrecut aseară la sărbătoarea de la Parcul Expoziţiei ?
- Ce s-a petrecut acolo ? l-am întrebat eu în adevăr mirat. Atîta ştiu că de pe clădirea teatrului Cazino a căzut un om şi s-a rănit grav.
- De teatru Cazino voiesc să-ţi vorbesc şi eu, unde aseară, la serbarea dată de Societatea pentru protecţiunea şi cultura femeii romîne, s-a pus să se joace cake-walk 1 Miţa Biciclista... şi încă în ce costum ?... fără pantaloni, domnule !... Şi noi, care ne duseserăm acolo cu copii, cu fete !
- Şi publicul n-a aruncat cu ouă clocite ?...
- Ce ouă clocite, domnule ! Au aplaudat-o ca nebunii, au acoperit-o de flori, mai mare ruşinea... trebuie să protestaţi... să le trageţi un zavrac numărul unu...
- Ei, boierule - am răspuns indignatului nostru vizitator - nu voi face imprudenţa aceasta...
- Şi pentru ce, mă rog ?...
- Pentru că, după cum dumneata însuţi mărturiseşti, publicului i-a plăcut acest spectacol select, organizatorii merită laudă că au găsit în sfîrşit ceva care să-i placă şi fiindcă nimeni n-a avut curajul să protesteze. Petrece lumea cum poate. Unii la oîrciumi, alţii la curse, pentru o mulţime de domni jocul de cărţi este o distracţie de multe ori chiar rentabilă, în sfîrşit, unii se delectează aplaudînd pe Miţa Biciclista judnd cake-walk fără de... pantaloni... Şi apoi, nu vezi dumneata că dacă ne-am indigna, ni s-ar spune că voim să punem beţe în roate avântului de caritate al societăţii noastre ?
Cake-walk (engl.) - dans de la începutul secolului XX.
442
443
Amicul nostru a plecat nesatisfăcut, căci în el glăsuia moralistul şi părintele de familie păcălit de-a fi dat fiicelor sale un gen de spectacol foarte mult ori foarte puţin educativ. Eu, însă, eu, visătorul fără de leac, cînd vizitatorul a plecat, m-am afundat în sinea mea şi parcă mi s-a desfăşurat înainte tabloul societăţii noastre, în anul de fericire şi de jubileu 1906.
Lumina orbitoare a electricităţii inundă sala-grădină, în loji şi în staluri toalete uşoare de vară, pălării scumpe şi vaporoase, culoarea deschisă a îmbrăcămintei femeieşti, făcînd pete albe în tonul negru al hainelor bărbăteşti. Sînt acolo toate vîrstele, toate clasele sociale amestecate, sînt miniştri şi simpli slujbaşi, oneste matroane şi degrafate 1 orizontale, oameni cinstiţi şi escroci, magistraţi alături de puşcăriaşi, tineri lîngă bătrîni - „tot Bucureştiul" răposatului Claymoor 2, tot ce este vesel, tot ce petrece, tot ce-i monden şi elegant, aci este adunat la un loc. Tunete de aplauze despică aerul răcoros dar greoi al serii de iunie,
aplaudă
delirul succesului.
Ca prin farmec, tabloul se schimbă... E ploaie, e la ţară, cadru sărăcăcios şi lugubru.... Răsună cîmpia de zgomot, tropot de cai, strigăte de femei şi copii, o ceată de oameni aleargă ca nebunii strigînd şi ameninţînd. Se aude un sunet de goarnă. Ceata se opreşte un minut - apoi îşi reia avîntul. Răsună în aer grozave focuri de salve. Un iureş nebunesc. Toţi fug... Unii cad răniţi de moarte, iar colo pe cîmp, în faţa şirurilor de soldaţi, corpurile celor căzuţi sînt multe de tot... La orizont cerul este roş. Ard curţile şi hambarele boiereşti. E revoluţiune 1 Lumea de la' Cazino este în ciocnire cu lumea care munceşte.
Adevărul, XIX, 1907, ni. 6408, 26 iunie.
[29 iunie]. - Aseară, la reprezentaţia lui Nottara de la ,grădina Ambasador, pe cînd bătrînul artist juca pe Lebon-nard, m-a cuprins un fel de jenă, un fel de tristeţe. Marele
1 Degrafată (fr. degrafee) - femeie de moravuri uşoare.
2 Pseudonimul cronicarului monden al ziarului cosmopolit LTnde-pendance roumaine.
444
artist, desigur, rămîne acelaşi ori în ce cadru l-ai pune. Totuşi, pare că simţi o decădere pentru dînsul văzîndu-1 sooborîndu-se de sus, de unde era, secondat de forţe de mîna întîia, jucînd într-un decor vrednic de el şi de piesă... şi jucînd într-o grădină, pe cînd glasul chelnerilor se aude ţipând ţal şi cuţitele se lovesc de pahare.
Ştiu că nu-i ruşine să-ţi cîştigi pîinea muncind, ştiu istoria artistului şi lupta sa cu directorul Teatrului Naţional, ştiu că la noi nu este cu putinţă de a cîştiga averi cu arta şi a te retrage, cînd ţi se fac mizerii, a te retrage la tine acasă şi a-ţi mînca din veniturile tale ; toate acestea le ştiu, dar, vezi, mi-a făcut oarecare rău această sooborîre a artei... Ori poate nu-i decît o închipuire a mea şi, ceea ce ar fi mai rău, o prejudecată !
Adevărul, XIX, 1907, nr. 6414, 3 iulie.
[ij august]. - Cu toată ruşinea mea, dar trebuie să mărturisesc că întreaga generaţiune literară care se ridică acum îmi este aproape necunoscută. De-abia am frunzărit pe ici pe colo pe Sadoveanu, am citit într-o vacanţie pe Goga şi azi mi-am luat în cufăr pe Em. Gîrleanu, ca să-i citesc volumul lui întîia durere.
L-am citit cu plăcere şi cu interes. Tînărul scriitor în prima linie are marea calitate de-a vedea, de-a observa. Toate micile lui nuvele şi schiţe nu sînt decît observaţiuni, dar prinse absolut în momentul culminant şi trist al vieţii, căci din întreaga colecţiune de nuvelete şi schiţe se degajează firea melancolică dar delicată a artistului.
A face mult din mult nu-i un prea mare merit. A face de ajuns din puţin este semnul sfînt al talentului, şi Em. Gîrleanu, în toate observaţiile sale, din nimic alcătuieşte o operă de artă, din observaţiuni care pentru alţii ar fi trecut fără să fie relevate.
Nu-i rolul meu să fac critici literare propriu-zise şi ex professo l. Totuşi mă cred dator să povestesc şi să fixez pe hîrtie impresiunile mele şi felul lor, şi iată pentru ce cartea lui Em. Gîrleanu m-a oprit pe loc şi m-a silit să dau pe faţă şi altora impresiunea ce mi-a făcut-o, regre-
1 Cu competenţă (lat.).
445
tînd că nu mă pot întinde şi să-i fac o adevărată critică, eu care am încetat de mult să fac lucrul acesta. Adevărul, XIX, 1907, nr. 6462, 21 august.
/j noiembrie]. - Face senzaţie în ţară şi se vinde ca pîi-nea caldă o broşură de critică socială a lui Caragiale. E o icoană credincioasă a stării de lucruri de azi, nu este nimic nou de altfel, căci critica aceasta noi o facem de atîţia ani - dar pe fondul vechi, scriitorul a aruncat mantaua strălucitoare a talentului său şi i-a dat forma definitivă...
De altfel, timpurile grele prin care trecem au deşteptat o întreagă lume, au dat glas multora care pînă acum tăceau, au împins la luptă o sumă de oameni pentru care pînă astăzi această îndeletnicire părea nevrednică pentru ei...
Ieri, din umbră a ieşit Vlahuţă şi cu glas de aramă a strigat către tron deşărtăciunea vieţii noastre 1 şi vina lui de-a nu fi văzut, de-a nu fi simţit, de-a nu fi auzit şi de-a fi tăcut pînă acuma. Azi, Caragiale, lăsând la o parte cravaşa subţire a satirei şi a zeflemelei, ia fierul roşu al criticului social, arde cu foc putreziciunea societăţii şi îndră?-neşte să ceară dreptate şi libertate pentru acest nenorocit şi părăsit popor.
Şi parcă la glasul acestor noi apostoli tu te faci mic, dar în suflet speranţa creşte într-o lume mai bună şi într-un viitor mai fericit, pare că nădăjduieşti că mîine nu va fi ca azi, pare că simţi o plăcere şi o mîndrie că n-ai fost nici sceptic, nici mişel, şi în prima linie că n-ai desperat şi că astfel n-ai abandonat lupta...
Şi cu atît mai multă căldură strâng la piept acest drapel, cu oît, cine ştie, dacă n-aş fi fost stegarul lui, poate mă ispitea dorul de odihnă şi de linişte, pe cînd, având menirea de a-1 purta mereu, a-1 flutura în vînt ca să îmbărbătez pe luptători, a-1 feri de a cădea în mîinile duşmanului, cînd a venit clipa de restrişte, semnul acesta m-a făcut si brav si răbdător.
în ziua de izbîndă, al lui va fi meritul, pe el va trebui să-1 slăvim şi să-1 binecuvântăm.
Adevărul, XIX, 1907, nr. 6545, 13 noiembrie.
Se referă la igoj, poezia lui Vlahuţă.
446
190
[24 ianuarie]. - Primesc un imprimat care m-a făcut să mă gândesc la incomensurabila naivitate omenească. Un călător trece pe drum, la umăr cu o armă scumpă. Un jandarm rural trece şi el pe drum şi îi place puşca omului. Jandarmul, om prin excelenţă practic, a găsit imediat mijlocul ca să se facă el proprietarul armei celei frumoase.
A arestat pe călător sub cuvînt că vânează fără permisiune, 1-a înaintat secţiei respective, care, dând drumul contravenientului, i-a oprit corpul delictului pentru a-1 înainta parchetului.
Citări, cercetări, martori - toate au urmat, pîriă când, natural, s-a dovedit că omul nu era vinovat şi s-a dispus clasarea afacerii şi înapoierea corpului delictului. în locul armei celei bune, însă, nu s-a găsit decît o puşcă proastă, în valoare de cel mult zece lei. Noi reclamaţii, noi cercetări, noi martori - şi iarăşi o nouă clasare ; românul a rămas tot cu puşca cea proastă, iar jandarmul cu arma cea bună.
Omul este bineînţeles indignat. E indignat pe toată lumea - şi pe jandarm, şi pe justiţie, şi văzînd că nu a ieşit la capăt, a făcut, nici mai mult, nici mai puţin, apel la presă.
Ei, nu ziceţi şi dumneavoastră ca şi mine că omul acesta este naiv ? N-ar fi trebuit din prima zi să recunoască faptul trist că între el şi un jandarm - între el şi autoritate -cuvîntul lui n-o să fie crezut ?  Jandarm, procuror, jus-
447
tiţie - dar aceştia sînt stupii societăţii. Ce-i procurorul decît un jandarm al societăţii, şi ce-i jandarmul decît tot un fel de procuror ? Or, corb la corb... Şi apoi cine să se intereseze atît de mult de o simplă puşcă, cine să se emoţioneze de fapta jandarmului, cînd alţii fură sute de mii de lei şi scapă fără de pedeapsă, iar presa, care a tăcut cînd s-au ucis peste unsprezece mii de rornîni, presa să se indigneze şi să ia sub scutul ei cauza acestui naiv, căruia un jandarm pişicher nu-i ia decît puşca ? Să se mulţumească că nu s-a ales cu un proees-verbal de ultraj, cu o condamnare la puşcărie şi pe deasupra şi cu o bătaie soră cu moartea, ca prefaţă a altor neajunsuri şi nenorociri.
Şi fiindcă a scăpat de toate acestea, acest naiv, în loc să se astîmpere, bate drumurile zadarnic !
Adevărul, XX, 1908, nr. 6616, 29 ianuarie.
[t<) mai]. - Bătaia zgomotoasă a tobei adună lume. E o vînzare silită, care întotdeauna are ceva lugubru, tragic. Pentru mine, cu atât mai trist răsună bătăile tobei, cu cît cunoşteam pe acel ce suferea această ruşine, acest dezastru. Să fii vîndut cu toba, parcă ţi se îngheaţă sîngele în tine, parcă este un fel de moarte vie, cînd eşti îngropat fără să-ţi dai seama că te duce la groapă.
E un artist cel pe care perceptorul îl vinde acum. Din prima lui tinereţe a muncit, a produs şi a alcătuit cuibul pentru întreaga viaţă. Cu cită dragoste nu a adunat el lucru cu lucru, bucată de artă cu bucată, pentru fiecare colţ a găsit aceea ce convenea mai bine. Deodată însă boala l-a oprit în lucrul lui, boala l-a demoralizat, au venit apoi şi dureri intime, l-a cuprins în cele din urmă nebunia şi porţile spitalului de nebuni s-au închis după el. Iar cuibul i-a rămas singur şi părăsit, şi cică din el a plecat, cu un altul, soţia lui de plăceri şi de dureri, lăsând totul în părăsire, în mîna creditorilor, a tuturor oamenilor de pradă.
Şi astăzi, în bătaia sinistră a tobei, cel dintîi - fiscul -începe prada. Oameni de meserie, care trăiesc din naufragiul semenilor lor, stau aici la poarta locuinţei ca o haită de lupi, fiecare ocheşte şi râvneşte ceva, se fac târguri necinstite între concurenţi, şi peste un ceas totul va fi risipit, o existenţă întreagă distrusă.
Dacă, prin imposibil, stăpînul se va întoarce de la casa de nebuni, el ar găsi golul în jurul său - goală casa, goală existenţa lui - şi cine ştie, se va întoarce singur el la balamuc, nemaiavînd ce căuta printre oamenii cei cuminţi şi de treabă.
Adevărul, XX, 1908, nr. 6730, 27 mai.
[21 decembrie]. - Astăzi la agapa noastră, unde ne întâlnim o dată pe lună toţi care lucrează la ziarele noastre, am avut ca invitată pe Aristiţa Romanescu. Bînd pentru eminenta artistă, am amintit ceea ce spune Eminescu despre Alecsandri, pe care-1 numeşte „veşnic tînăr şi ferice". Doamna Romanescu, dacă n-a fost totdeauna ferice, tî-nără a rămas veşnic. Or, şi ziaristul trebuie să rămînă, ca actorul, tînăr. Trebuie să se ţină în curent cu vremea, căci altfel este părăsit şi uitat de lume. Pe lîngă aceasta, ca şi artistul, şi ziaristul trebuie să aibă aceleaşi însuşiri, şi în prima linie temperament. Fără acesta el nu zguduie pe nimeni, nu se face citit şi iubit, socotit ca ceva indispensabil vieţii intelectuale. Mai este încă o asemănare : şi actorul, ca şi ziaristul, trăieşte numai graţie publicului. Un artist care nu atrage lumea în sala de spectacol, un ziarist care nu place cititorilor, ori îi lasă reci, sînt fără de valoare. Ca- şi ziaristul, actorul moare de îndată ce disipare de pe scenă. Acolo, la focul rampei, unul străluceşte ş*i există, celălalt în josul coloanei pe care a compus-o cu nervii săi, cu tot ce a putut da mai bun din creierul său. Trebuie să plîngă şi unul şi altul cînd n-au gust de a plînge, să rîdă cînd sînt trişti, să se sacrifice pentru public cînd ar trebui să se jertfească pentru dânşii ori pentru sănătatea lor.
Un ziarist, un actor ! cînd oamenii cei ponderaţi şi cuminţi, burghezul ou burta şi ceafa groasă pronunţă aceste două cuvinte, el are în capul lui noţiunea neseriosului, a frivolului. Un tejghetar, de ! poate să devie patron şi apoi om bogat, aproprletar, deputat, senator, membru al Camerei de comerţ ! Dar un actor ? Dar un ziarist ? Cînd te plictiseşti dai cinci franci şi rîzi ori plângi la teatru, iar în fiecare diminează dai cinci parale să-ţi dai seama ce mofturi mai spun gazetele.
Adevărul, XX, 1908, nr. 6937, 23 decembrie.
448
449
i 9 o 9
[i ianuarie]. - Festivalul pentru victimele din Sicilia şi Calabria. Romaneasca e pe scenă şi zice admirabila poezie populară Mioriţa. în fundul întunecos al lojii, admir poezia acestei forţe anonime care se numeşte poporul, delicateţea sufletului lui. „Mioriţa laie, laie bucălaie" află negrul complot ce-1 face baciul ungurean şi cu cel vrîncean contra stăpînului ei, „mîndrul ciobănel, tras printr-un inel, mustăcioara lui, spicul griului". Iar el îi răspunde cu dulcea lui filozofie că dacă o fi să moară, să nu spună ucigaşilor decît că el s-a însurat c-o mîndră crăiasă şi că la nunta lui a căzut o stea, iar dacă va întîlni pe maica lui bătrînă, cu brîul.de lînă, dacă o va găsi căutîndu-1, să o mîngîie, să-i povestească că s-a însurat cu o mîndră crăiasă, în decorul .splendid al codrului cu stele şi lună, şi al pădurii, dar să nu-i spună cumva că la nunta lui a căzut o stea, q să o scutească de această crudă durere...
Splendid se dezvăluia şiragul poveştii spus de glasul de aur al artistei, şi în gînd îmi vine altă scenă, scena grozavă a chipului cum cei de sus, acum doi ani de zile, s-au purtat cu acest poet gingaş, ou cîntece şi sentimente gingaşe. L-au schilodit, l-au schingiuit, l-au împuşcat cum se împuşcă un dine, l-au batjocorit, l-au distrus în salve de puşcă ori în bătăi sălbatice...
Aplauze se aud din sală, cortina cade, cortina se ridică, şi eu mă gîndesc la inconştienţa celor din loji şi staluri, la făţărnicia lor, căci în definitiv ce aplaudă ei şi pe cine
sărbătoresc ? Pe artista care spune atît de maestru sufletul bun al ţăranului romîn, ori pe însuşi acest ţăran cu suflet delicat, gingaş ca o floare albă de lămîiţă, pe ţăranul pe care totuşi îl socotim duşman, din sudoarea şi munca căruia trăim, exploatîndu-1 pînă la sînge şi ţinîndu-1 în robie ?
în pidoare, ieşind de pe marginea lojii, aplaudă ministrul de Interne, acela care a comandat asasinatele, acela care are încă ud pe mîinile sale sîngde celor unsprezece mii de fii ai acestei ţări, sîngele atîtor trubaduri gingaşi ai Mioriţei şi ai Mihului copilului. Un moment mi-a venit gîndul nebun să mă scol în picioare şi să strig : „Asasinilor!", „Asasinule!". N-a fost decît o dipă de nebunie ; m-am aşezat la locul meu, în întunericul lojii, iar spectacolul şi-a urmat cursul înainte, fără nici un alt incident.
Adevărul, XXI, 1909, nr. 6948, 7 ianuarie.
[20 ianuarie]. - Adunînd material pentru sărbătorirea celor cincizeci de ani de la Unire, am dat peste un document preţios pentru mine, pe care de mult îl căutam, ori de care, mai bine zis, aveam o vagă idee. Ştiam că la închegarea Unirii şi tatăl meu luase parte, citisem chiar undeva un document în această privinţă, dar această amintire era atît de ştearsă, că nu ştiam unde s-ar putea găsi actul şi în ce constă amestecul tatei în acest mare act. L-am găsit într-o conferinţă a d-lui profesor C. Răşcanu de la Iaşi,* care citează procesul-verbal al partidului naţional moldovean din 3 ghenarie 1859, prin care se votează candidatura la domnie a lui Al. Cuza şi în care act este iscălit şi tatăl meu, Costache Milea.
Parcă am întinerit cu cel puţin patruzeci de ani, parcă mă văd copil mic, veşnic intimidat de înfăţişarea ursuză a tatălui meu, care desigur mă iubea, dar totuşi era aspru cu mine şi cu vioiciunea mea de copil... Şi acest copil cu frică se apropie de bătrînul lui tată şi îi spune că atunci cînd va fi mare şi d va fi ca dînsul, îşi va face datoria. în această privinţă am conştiinţa împăcată. Nu am făcut, desigur, mare ispravă pînă acum, şi de acum înainte voi face şi mai puţin. Dar cel puţin veşnic am avut în vedere interese mai generale decît acelea ale vieţii mele private. Poate am greşit în această privinţă faţă de familia mea, dar în
450
451
ceea ce priveşte interesele generale, aşa cum le-am înţeles eu, .nu mă simt vinovat cu nimic.
Aceasta nu va să zică, fără îndoială, că peste cincizeci de ani numele şi munca mea să nu fie complet uitate, să nu se ştie ce am făcut, cum nu se ştie de opera, desigur obscură, dar utilă, a tatălui meu. Vreun istoric ori vreun strănepot vor descoperi la Academie vreun articol de al meu, îl va desmorminta pentru o zi, şi apoi uitarea, atot-binefăcătoarea uitare, mă va acoperi din nou, pînă cine ştie cînd, ori pentru totdeauna.
Adevărul, XXI, 1909, nr. 6970, 29 ianuarie.
[i. martie]. - Zilnic primesc plîngeri din partea ţăranilor din diferite comune. E de necrezut cît de persistent e săteanul nostru în căutarea dreptăţii. El nu se descurajează, de pildă, că a pierdut procesul la prima instanţă ; merge la a doua şi chiar pînă în Casaţie. în ceea ce priveşte jalbele lui pe la autorităţi, sînt întregi colecţiuni ale aceleiaşi plîngeri, făcute de aceiaşi oameni. Şi cu toate acestea, trista practică a lucrurilor ar fi trebuit să facă sa dispară din mintea săteanului credinţa în posibilitatea căpătării dreptăţii. Totuşi cîte sacrificii nu face el pentru aceasta ! A suferit o nedreptate în satul lui. îşi ia băţul şi traista şi de multe ori o porneşte pe jos la Bucureşti, cu petiţia ascunsă în sân. Ajuns în Capitală, după ce-1 mai jumulesc samsarii, după ce umblă pe la toate ministerele, dă în sfîrşit de ministerul competent, aşteaptă zile întregi să vorbească cu ministrul, care este invizibil, se încearcă să dea ochii cu secretarul general, care şi el are alte treburi, şi sfârşeşte prin a ajunge la registratură, care-i dă un număr pus cu pecetea..'. Tot acelaşi rezultat l-ar fi avut dacă ar fi dat petiţia recomandată la poştă. El însă nu prea are încredere în poştă, se teme să nu-şi fi dat coatele cu slujbaşul comunal de care se plînge, ori de care se teme şi îl bănuieşte în tot cazul...
Pleacă înapoi acasă şi aşteaptă, tot aşteaptă... în acest răstimp un slujbaş inferior citeşte plîngerea omului şi îi pune rezoluţiunea : se recomandă domnului prefect al judeţului; secretarul general, pe lîngă alte sute de hîrtii, pune iscălitura şi pe această petiţie, care merge, trecînd prin multe alte filiere, la prefectura judeţului petiţionarului.
452
Acolo directorul prefecturii o trimite administratorului plă-şii, cu o altă apostilă, şi acesta o trimite la primarul comunei... Acolo, bineînţeles, se face cum e bine - şi petiţia din nou îşi reia călătoria la administratorul plăşii, la prefectură, şi rar să se mai întoarcă la minister, iar cînd aşa ceva se întirnplă, i se pune rezoluţia : la dosar...
Şi cu toate acestea, omul care s-a trudit atîta ca să capete dreptate şi care n-a putut obţine nimic nu dezesperă şi mîine iar reîncepe aceeaşi alergare după o himeră, care pentru dînsul este mereu invizibilă...
Adevărul, XXI, 1909, nr. 7010, 10 martie.
[10 iunie]. - La Bucureşti, vindecat temporar, Eminescu venea să ne vadă din cînd în cînd. Ridica greoi cele trei caturi ale casei Steiner din strada Academiei, tîrîndu-şi după el galoşii plini de noroi şi întrebîndu-ne sfios şi ezi-tînd ce se mai aude de la comitetul din laşi ? în a doua capitală, a Moldovei, şi sub îngrijirea domnişoarei Emilian, se alcătuise un comitet pentru a veni în ajutorul poetului, căruia Camera nu-i votase încă pensiunea ce i se făgăduise.
A trăi însă de pe urma comitetului era desigur greu, căci banii veneau foarte neregulat, iar poetul era nevoit să plătească la birt şi să achite chiria modestei sale camere. Erau penibile aceste vizite, penibile fiindcă, fără să vrea, poetul, indirect, făcea apel la punga mea, şi pe acele vremuri viaţa era grea şi adeseori mă găseam în situaţiuni de acelea în care suma de cinci lei este o problemă fără de soluţiune...
Erau penibile acele momente şi din alt punct de vedere. Eminescu, care totdeauna a fost un modest, un pudic, un om fără de iniţiativă, după nebunie părea şi mai lipsit de orice simţ practic.
Aproape nu-i venea să mai vorbească, de situaţiunea lui nu pomenea, şi părea că se teme să nu spuie ceva care nu se cuvine, îi era frică să nu se cunoască întrucâtva că a fost nebun. Vorbirea lui rară, aşezată şi înceată, era acum şi mai ezitantă, iar ochii lui mari, ochii lui de bour - cuvînt care a rămas amintire din lecţiunile lui şi îmi dădea şi o comparaţie a privirii lui - ochii lui păreau că îţi spionează trăsăturile feţei, ca să pătrundă în lăuntrul sufletului tău,
453
pentru a afla ceea ce crezi de el şi dacă nu-ţi face impre-siunea omului ieşit de curînd din balamuc. Adevărul, XXI, 1909, nr. 7095, 16 iunie.
[15 iunie]. - în 1883 tipărisem primul meu volum intitulat Versuri. în el Eminescu găsise bucăţi bune, viguroase, şi el credea că am stofă de poet al viitorului.
- Dar nu munceşte băiatul acesta. E multă viaţă, dar trebuie să muncească - zicea el prietenilor şi probabil se gînelea la chipul lui migălos de a lucra, şi care ne-a fost dat mai tîrziu la iveală, cînd i s-au găsit manuscriptele şi s-a văzut cîte variante are fiecare bucată şi cum refăcea el complet, printr-o colosală muncă de benedictin, tot ce scria.
Bineînţeles că am cere prea mult ca poetul să fie şi critic, şi în ceea ce mă priveşte pe mine, criticul Eminescu s-a înşelat complet. Buna opinie a lui despre mine este o circumstanţă uşurătoare, cel puţin pentru mine însumi, că şi eu un moment m-am luat în serios şi am crezut că voi fi poetul viitorului !
Adevărul, XXI, 4909, nr. 7112, 23 iunie.
MIZERIA IN LONDRA
Cînd Jean-Jacques Rousseau a zis că civilizaţia este izvorul tuturor relelor, a avut, pînă la un punct, dreptate. O lege fatală 1 ne arată că Progresul şi Mizeria astăzi sînt căsătorite şi merg mînă în mînă.
Nu voi căuta să arăt cauza şi leacurile ce se propun ; locul lor nu e aici. Ceea ce voi face este tabloul, dosul medaliei din viaţa oraşului celui mai cult, mai mare, mai civilizat - tabloul vieţii din Londra, tabloul viţiilor şi al ticăloşiilor celor mai degradatoare şi pe care lumea noastră abia le-ar putea crede.
Ceea ce scriem nu e decît o traducţie, un rezumat fără pretenţie a dărilor de seamă ce Hector France face acuma în jurnalul radical Le Reveil.
Pentru femeia săracă din Londra nu sînt decit trei căi : hoţia, prostituţia, moartea. Pentru dînsa lucru nu există. Pentru o sută de mii de locuri in fabrici - două sute de mii de postulante, fete tinere, aşteaptă făcîndu-şi concurenţa cea mai înverşunată !
Ca exemplu vom cita următorul :
„într-un meeting ţinut la Noting-Stil, localitate relativ bogată, şi în care erau de faţă peste o mie de modiste, croitorese, lenjeriţe, a cărora profesiune cere oarecare curăţenie în îmbrăcăminte, preşedintele întrebă :
- Cîte cîştigaţi 8 şilingi pe sâptămînă ?
A capitalismului.
457
Şilingul valorează un leu şi 12 bani. Nimeni nu răspunse.
- Cîte cîştigaţi 7 ? Tăcere.
- Cîte 6 ?
Cinci ridicară mîna. Treisprezece cîştigau 3 şilingi, 20 -patru, o sută - trei, 250 - numai unul pe săptămînă ; şi rămăşiţa - nici unul."
Şi ce e de făcut cînd frigul iernii bate la uşă, cînd foamea îţi roade stomacul, cînd fabricile sînt închise ?
Ce e de făcut ?
întreabă pe aste 250.000 de prostituate din Londra -răspunde autorul articolului.
250.000 de prostituate e grozav, şi cu toate acestea cifrele aduse nu pot decît să ne afirme adevărul cel mai real.
Iată calculul :
După statisticile făcute de Hickson şi Parent Ducatel, numărul prostituatelor din Londra creşte din an în an, astfel :
în 1797 erau 75.000
- 1800   - 80.000
- 1820   - 100.000
- 1830   - 120.000
- 1840   - 160.000
- 1850   - 200.000
- 1860   - 220.000
Din zece în zece ani numărul se măreşte între 20-40 de mii, şi deci dacă în 1860 erau 220, fără exageraţie putem pune pentru anul graţiei 1881 - 250.000, dacă nu mai mult.
E spăimîntător !
închipuiţi-vă un oraş de două ori şi jumătate mai mare decît laşul compus numai din prostituate.
Şi cu toate aceste, această cifră este a patra parte din numărul femeilor nubile din Londra !
De mult se zice că comerţul uman a încetat - şi tocmai Anglia, care e în capul mişcării umanitare ce a avut ca rezultat nimicirea robiei, tocmai ea ne dă priveliştea cea mai dezgustătoare - vinderea omului.
Traficul cu albii ce-a făcut de curînd atîta zgomot în Bruxelles - e jucărie faţă cu ce se petrece în metropola progresului !
Voi să vorbesc de „iarmaroacele de copii".
Voi să vorbesc de vînzarea fetelor de către însăşi mamele lor.
La Spitalfields e bîlciul copiilor ; acolo părinţii vin pentru a-şi năimi copiii cu luna sau săptămînă, sau, în realitate, a-i vinde. Mărturiile lui Leon Faucher şi ale lui Hickson ne arată îndeajuns că : o dată târgul făcut, cumpărătorul îşi ia copilul - făcînd din el ce vra ; morala părinţilor e aşa de elastică încît e de ajuns ca copila să-i aducă oîţiva şilingi, pentru ca nici o întrebare să nu i se puie.
Şi e destul să treci la căderea nopţii pe stradele Londrei, şi vei fi oprit la fiecare pas, sau de mamă care-ţi oferă pe fiica sa, sau de fiica singură care repetă cuvintele puse în gură-i de însăşi născătoarea ei.
Astă-vară, dacă nu mă înşel, laşul se grămădea ca să vadă la „Château aux Fleurs" trupa arabă Beni Zug-Zug. Fiecare îşi aminteşte de micii clovni care făceau atîta plăcere publicului.
Ei bine ! Astăzi, un corespondent al unui ziar din Londra a denunţat jurnalului său că aceşti pseudoarabi nu sînt decât pur şi simplu englezi, pe care Barnum, directorul, i-a cumpărat din Londra de la părinţii lor.
Trupa era în Constantinopol unde au fost descoperiţi bieţii copii flămînzi, stîlciţi şi într-o desăvârşită murdărie.
Barnum era gata să mai facă un drum spre Londra, de unde nouă victime trebuiau să-i vie sub gheară.
Şi dacă băieţii sînt atît de căutaţi, ce trebuie să fie cu fetele, care prin însăşi firea lucrurilor trebuie să atragă privirile cumpărătorilor şi ale desfrânaţilor ?...
Hectar France reproduce însăşi vorbele unei mame de familie în această privinţă :
„Fetele pînă la 14 sau 15 ani aduc mai mulţi bani ; trecute de această vârstă, sau te costă prea mult, sau se duc cu întâiul venit, lăsînd pe biata mamă singură : creşte copii, domnule ; iată răsplata l"
458
459
Cită vreme fetele trăiau cu dînsa, mama avea un venit sigur. Şi nu trebuia să se jeluiască la zilele bătrîneţei, la zilele negre !...
Fiecare îi aducea seara o sumă hotărîtă după vîrstă : cea mai mare, care avea 12 ani, îi aducea 5 şilingi, o liră sterlină şi jumătate pe săptămînă - scoţînd duminica, zi de odihnă, de rugăciune şi de pace. Şi decît să aruncăm privirile, decît să străbatem mai adînc taina atîtor case sărace, fără lucru, fără cultură, fără morală, decît să arătăm cum foiesc fiinţele omeneşti fără deosebire de sex şi vîrstă, decît să zugrăvim totul ce se ascunde sub morala sulemenită a poporului englez - mai bine aruncăm vălul des al pudoarei peste astă lume unde omul e departe de-a -fi considerat ca astfel.
Sărăcie - imoralitate - corupţie - surori gemene din lumea de azi, cînd veţi dispărea, lăsînd omului totul ce natura i-a lăsat spre moştenire ?...
Contemporanul, I, sem. II, iunie 1882, pp. 505-508.
BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA
Sultănica. Trubadurul. Nuvelele sale. Fondul. Forma. Noua evoluţiune a talentului său
Sînt printre cei dintîi care am prezentat publicului pe Delavrancea. Cu prilejul apariţiunii primului său volum de nuvele intitulat Sultănica, în dispărutul ziar Drepturile omului, mi-am spus părerea asupra geniului şi talentului lui Delavrancea. Astăzi găsesc o nouă plăcere avînd prilejul să-imi spui din nou părerile asupra acestui talent original şi puternic, pentru care orieîte rezerve ai face, rămîne totuşi originalitatea, lucru foarte rar în literatura noastră contemporană. Căci trebuie să o spun de la început, ceea ce te captivează în Delavrancea este tocmai această părăsire a vechiului calapod, este vederea, în societate şi în natură, a acelor părţi pe care noi încă nu le-am putut descoperi, întruparea în cadrul unei nuvele de senzaţiuni şi observaţiuni pe care alţii nu le-a întrupat. Cei ce au urmărit seria studiilor mele literare au putut vedea că tocmai în acest fapt pun eu originalitatea scriitorului.
înainte de a intra în inima subiectului, trebuie să amintesc cititorului că acest cadru strimt şi periodic al studiilor mele săptămînaile nu-mi permite să fac cercetări critice aprofundate şi amănunţite asupra autorilor de care vorbesc. Locul unor astfel de cercetări ar fi în o revistă care-ţi poate da zece^douăzeci de pagini pentru dezvoltarea subiectului şi care, neoerîndu-ţi opiniunea asupra autorilor decît după un interval relativ lung, îţi permite analizarea complectă asupra lucrării de criticat.
461
Criticile male săptămânale, însă, cu un cadru determinat de zece coloane mici, cerînidu-mi să-mi dau părerea asupra cărţii ce iese în cursul săptămânii sau cel mult al chenzinei, nu-mi permite decît a face observaţiuni critice, nu studii şi cercetări desăvârşite. A mi se cere ceea ce nu am intenţiune a da, ceea ce nu intră in ţelul criticilor mele, este desigur a-mi cere prea mult.
Şi acum aceste fiind zise şi înţelegîndu-mă cu cititorii în privinţa punctului asupra căruia am voit să fac lumină, să ne întoarcem la prietenul Delavrancea.
Primul volum, Sultănica, era, ca şi Trubadurul, o serie de nuvele, în cea mai mare parte mai mult poeme în proză decît nuvele.
Primul lucru care te impresionează la citirea acestui volum este bogăţia stilului. Fondul dispare sub brilianta şi puternica vagetaţiune stilistică. Mie personal mi s-a părut şi încă mi se pare că această primă lucrare a lui Delavrancea păcătuieşte tocmai prin partea unde autorul voieşte să fie original şi unde ân adevăr este. Stilul e prea bogat, înăbuşe fondul, îl face să dispară. E ştiut însă că în estetica artistică există o regulă a proporţiunilor, oare te sileşte a nu sacrifica nici una din părţile unei bucăţi artistice pentru alta. Sultănica are stilul prea înflorit, şi aceasta în paguba fondului care rămîne pe al doilea plan. De aceea ziceam că majoritatea nuvelelor din Sultănica sînt mai mult poeme în proză, unde forma predomină. Luaţi de exemplu Fanta-Cella, una din cele mai briliante producţiuni ale lui Delavrancea. Prima impresiune ce ţi-o dă este aceasta : ce frumoasă bucată de poezie s-ar putea face din această nuveletă, pusă şi întrupată în versuri de ale lui Eminescu ! Poezia e puternică, desigur, întrupată şi în proza autorului. Versul însă dă o nouă strălucire prozei celei mai frumoase.
Nota generală şi predominantă a Sultănicăt este stilul. Se pare că ţinta de căpetenie şi toată îngrijirea autorului s-au concentrat asupra stilului, voind şi reuşind să dea un puternic exemplu de ce se poate scoate din limba românească, mânuită fiind de un artist dibaci şi cu talent. A cere dar Sultănicăi mai mult de ceea ce autorul se pare că a voit să dea, ar fi o nedreptate.
Dacă nota dominantă este stilul, în Sultănica găsim totuşi şi o încercare în care fondul nu este sacrificat, în care stilul său puternic merge mînă în mînă cu observaţiuni asupra firii omeneşti, cu analiza psihologică, cu descrierea de oameni în carne şi în oase.
Voiesc să vorbesc de nuvela Iancu Moroi.
Aici nu ne mai aflăm în lumea aburoasă a subiectelor de fantazie, ne aflăm în societatea oamenilor care seamănă cu noi, care au aceleaşi calităţi şi defecte ca şi noi, pe care îi cunoaştem, le strângem zilnic mîna. Eu cred - şi această convingere se întemeiază pe ideile mele literare, cunoscute cititorilor - că Iancu Moroi, din toată colecţiunea Sultănicăi, este mai superior celorlalte bucăţi, căci regula proporţiunilor este păstrată.
Prin Sultănica, Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a afirmat ca scriitor de talent. Aceasta este netăgăduit, oricare ar fi rezervele ce le-am făcut mai sus, rezerve care mai mult privesc metodul scriitorului decît valoarea lui literară. Prin Trubadurul, talentul lui Delavrancea se afirmă şi mai mult.
Deja o nouă evoiluţiune se observă în chipul său de a scrie. Autorul părăseşte sferele aburoase ale subiectelor de fantazie şi îşi opreşte privirile asupra lumii ce-1 înconjoară. Fondul deja începe să nu fie neglijat, stilul, fără a pierde din frumuseţea şi rigoarea lui, dimpotrivă, devine şi mai puternic, fiind curăţit de prisosul de flori care-1 făcea prea tufos în Sultănica.
Volumul de faţă, elegant editat de librăria Ig. Haiman, cuprinde opt nuvele.
Pe unele din aceste nuvele le leagă un fir comun, o comunitate de caracteristice, care ar putea face un tet. Trubadurul, Ziua, Noaptea, La şosea, Linişte, sânt din acelaşi neam şi pot fi cercetate împreună, având aceeaşi notă comună. Celelalte trei : Zobie, Milogul şi Văduvele sînt bucăţi desperecheate, care pot fi cercetate fiecare în parte.
Am zis mai sus că în primul său volum autorul este foarte mult atras spre subiectele de fantazie, care nu prea au mult raport cu lumea reală în care trăim. în noua sa evoluţiune literară, începînd să trăiască cu oamenii şi în societatea lor, analizîndu-le patimile şi durerile, Dela-
452
463
vrancea tot nu s-a putut dezbăra de dragostea lui pentru fantazie. Nota comună acelei întîi categorii de nuvele este aceea că autorul, în cercetarea caracterelor omeneşti, îşi alege pe cele mai fantastice, mai extraordinare. Oamenii săi sînt de aceia care se găsesc printre noi, dar se găsesc unul sau doi în toată viaţa unui om. Atît Trubadurul, cît şi doctorul din Linişte, sînt oameni extraordinari, dezechilibraţi, maniaci, pe care autorul îi preface în uriaşi ai maniei, mărind proporţiunile figurii, simţirilor şi patimilor lor.
Pare că în aceste două tipuri autorul a voit să sintetizeze societatea noastră modernă, plină de contraziceri şi de minciuni, societate bolnavă şi minată de rele ascunse, drojdie şi scursoare a atîtor generaţiuni.
Din toată lucrarea, cele mai puternice bucăţi sînt, mai întîi, Trubadurul şi apoi Linişte. Cititorul închide cartea sub impresiunea unui fel de halucinaţiune puternică, i se pare să iese din mijlocul unei lumi fantasmagorice, că a trăit cîteva ceasuri cu nişte oameni extraordinari, cu nişte fiinţe maniace, dar logice. Prin această primă categorie de nuvele, Delavrancea se apropie cu totul de şcoala de-cepţionistă inaugurată de Eminescu şi pe care Ghe-rea o studiază aşa de bine şi de adînc în Contemporanul.
După citirea acestei prime părţi, cititorul ar trebui să se întrebe : la ce slujeşte viaţa, pentru ce trăim, cînd, pentru ca să fii liniştit şi fericit, trebuie să te apropii, să te sco-bori pînă la dobitocia obştei oamenilor, cînd pentru a te bucura de viaţă trebuie să ai inteligenţa boului şi preo-cupaţiunile lui ? Pentru ce să mai lupţi pentru tine şi pentru alţii, cînd o fatalitate crudă te urmăreşte şi-ţi taie firul fericirii tocmai atunci cînd crezi că ai dreptul să o guşti ?... Pentru ce atîta trudă, cînd totul e minciună şi spoială ? Pentru ce să-ţi trudeşti creierul ca să afli tainele ştiinţei, cînd ştiinţa nu există şi cînd ceea ce astăzi este adevărat mîine este minciună ?...
Oricine poate vedea aici influenţa şcoalei lui Eminescu.
Trecînd la cealaltă categorie de nuvele, cea mai principală e nuvela intitulată Văduvele. Celelalte două, Milogul şi Zobie, sînt mai mult două tablouri jalnice şi în negru colorate.
în Văduvele găsim pe autor aşa cum am voi să-1 aflăm pretutindenea, neavîntat în lumea fantaziei, nefăcînd din oameni nici giganţi, nici pigmei, dar astfel cum sînt ei. în Văduvele găsim o puternică analiză psihologică a firii omeneşti.
E vorba de naşterea urii între doi oameni. De mai multe ori ni s-a întîmplat acest lucru : avem un bun prieten, cu care trăim de ani de zile în cea mai bună armonie, cînd deodată, fără a ne da seama, fără a şti pentru ce, ne simţim răciţi unul pentru altul, pînă cînd, la un moment dat, uitîndu-ne bine, vedem că între noi s-a făcut o prăpastie. Nici unul, nici altul nu poate formula învinuiri anume contra celuilalt, şi cu toate acestea simţim că ne urîm. în viaţa zilnică sînt atîtea mici şi neînsemnate lucruri, mici contrarietăţi, care, aeumulîndu-se zi cu zi, fac ca la un moment dat să se rupă cele mai trainice şi mai gingaşe legături.
Această stare crescîndă de la dragoste, de la prietenie la vrăjmăşie este foarte bine şi puternic analizată de Barbu Ştefănescu Delavrancea, care pune acţiunea subiectului său la ţară. Mama Iana şi mama Ghira sînt vecine cu casa şi prietene din timpul răposaţilor. Una are un flăcău, pe Ră-ducanu, alta are o fată, pe Irina. Putinţa unei gospodării comune între bătrîne, prin căsătoria copiilor, le face prietenia şi mai bună. Deodată bătrînele se iau la ceartă, se răcesc dintîi şi apoi din ce în ce necazul le vine mai mare, mai mare, pînă cînd nu aştept decît prilejul să se sfîşie. Copiii, însă, ei nu împărtăşesc ura bătrînelor, ei se iubesc şi se întîlnesc seara ca să vorbească de năpasta ce le-a căzut pe cap cu cearta babelor.
într-o seară, bătrînele, cărora le spunea inima că copiii se întîlnesc, pleacă în acelaşi moment ca să vază ce se în-tîmplă. La vederea copiilor care se îmbrăţişează, ele se împacă şi fac gospodărie împreună.
Nuvela întreagă este plină de cele mai drepte observa-ţiuni, sfîrşitul împăciuirii, socot eu, nu e logic... O dată în locul dragostei venite fiind ura şi zavistia, ele nu se mai pot înlocui prin nimic. Chiar dacă lucrurile se liniştesc, dacă ei fac pace, duşmănia rămîne în suflet ; golul s-a făcut şi cu nimica în lume nu poate fi umplut. Nu am decît să fac apel la amintirile personale ale fiecăruia. E cu putinţă
464
465
că o dată ce te-ai rătăcit de un prieten, să mai ai pentru dînsul decît o amiciţie de convenienţă ?
în privinţa sfârşitului, Delavrancea cred că a făcut o greşală psihologică. La teatru, un asemenea sfîrşit ar fi fost bun, căci făcea ca spectatorul să se ducă mulţumit acasă că bătrînele s-au împăcat. într-o nuvelă unde nu se cer toate aceste lucruri, un alt sfîrşit logic ar fi fost mult mai puternic. în realitate, bătrînele, acolo unde ajunseseră cu vrăjmăşia, la vederea copiilor care nu le îmbrăţişează patima, ar fi trebuit să-şi iasă din sărite, să idea loc scenei culminante din nuvelă, să ajungă în paroxismul patimii lor.
Afară de această ultimă rezervă, Văduvele rămîne, după mine, una din cele mai bine cumpănite bucăţi ale lui Delavrancea. Zic, din cele mai bine cumpănite, căci se pare că există în acest scriitor o aplecare spre a mări pro-porţiunile reale, o apucătură romantică de a gigantiza pe eroii săi. Pe cînd Trubadurul şi medicul din Linişte sînt nişte oameni extraordinari, cu caractere epice, oameni pe care noi ăştilalţi muritori de-abia i-am recunoaşte ca semenii noştri, în Văduvele lui Delavrancea ne recunoaştem pe noi, cu patimile şi simţirile noastre, cu micimea caracterului, cu toate păcătosule neamului omenesc. Milogul este o întunecoasă şi mohorâtă pictură a unei lumi nenorocite, care mişună lîngă noi, dar pe care de-abia sau nicidecum nu o cunoaştem. Dacă ne-am da osteneala să ne afundăm puţin prin mahalalele Bucureştilor, dacă am consimţi să ne despărţim de Bucureştii lustruiţi şi cvasi-civili-zaţi, am vedea tablouri jalnice, pitoreşti în mizeria lor, scene revoltătoare care ne urcă sîngele la cap cînd le citim în cărţi străine. Şi cu toate acestea, nu am avea decît să deschidem numai puţin mai mari ochii pentru a vedea monstruozităţile cele mai dezgustătoare, scenele cele mai triste. De mult mă trage inima să întreprind zugrăvirea Capitalei din acest punct de vedere, arătîndu-i rănile-i buboase şi pline de puroi, corupţia şi promiscuitatea cea mai orientală, jucînd danţul cel mai funebru aproape sub ochii noştri. în această privinţă, Delavrancea mi-a luat-o înainte.
Ca tablou, Milogul este una din bucăţile cele mai reuşite, mult mai reuşite, prin alegerea subiectului şi a cadrului în care l-a pus, decît Zobie.
Sfîrşind cu fiecare bucată în parte, îmi rămîne să mai spun cîteva cuvinte spre a încheia.
Din orice punct de vedere ai lua noua lucrare a lui Delavrancea, ea arată un progres, o evoluţiune spre complec-tarea talentului autorului. Din stilistul per excelentiam 1 din Sultănica, dînsul treptat-treptat se preface în analist al firii omeneşti, dînd fondului aceleaşi incontestabile drepturi ca şi formei. Cum însă o evoluţiune nu se face decît fără sărituri, schimbarea autorului este o continuă înlănţuire a genului trecut cu acel către care pare că se îndreaptă ; lucrarea de astăzi, cu un cuvînt, este o operă de tranziţie între scriitorul care jertfea totul stilului şi scriitorul care dă egală parte şi unuia şi altuia din aceste două indispensabile elemente a noii lucrări artistice, forma şi fondul.
Rolul criticului e ciudat. El nu are putinţă să laude îndeajuns cît ar trebui, ci mai mult a arăta părţile mai slabe dintr-o lucrare artistică, de altmintrelea meritorie şi "talentată. Avînd drept ţintă de a analiza firea scriitorului, de a-i arăta ce cale a apucat - de multe ori în chip inconştient, căci opere de artă de talent nu se scriu după regulile poeticii sau a retoricii - el e silit să insiste mai mult asupra petelor decît asupra luminii totale ce o revarsă o lucrare de artă.
Recitind cele scrise, văd că nu am spus tot binele ce aş fi trebuit să spun despre talentul original al lui Delavrancea.
Spaţiul restrîns în care trebuie să mă mişc nu mă îngăduie decît să fixez pe hîrtie cîteva observaţiuni desperecheate.
Reiese din toate acestea, însă, că opera lui Delavrancea este una din cele mai originale şi că dînsul face parte din scriitorii de talent.
Şi eu, care îmi petrec timpul puricând şi analizând banalităţile zilnice ale caracudei noastre literare, găsesc o adevărată plăcere odibnindu-mi spiritul lângă o operă care te face să nu disperezi despre viaţa literaturii romîneşti.
Lupta, IV, 1887, nr. 233, 20-21 aprilie, pp. 2-3.
Prin excelenţă (lat.).
466
467
MUNCITORII ŞI POLIŢIA
De cîtva timp muncitorii se agită. Sărăcia, care din ce în ce creşte, expldatarea care o suferă i-au făcut ca să se deştepte în sfîrşit. Liniştiţi, tari de drepturile pe care le dă constituţia şi legile ţării fiecărui cetăţean romîn, ei au căutat ca în marginile lor, mergînd pe căile legale, să se întrunească, să se sfătuiască, să se asocieze pentru a scăpa de exploatarea patronilor.
Dreptul de întrunire existînd şi dreptul de asociaţiune nefiind desfiinţat, lucrătorii au căutat să se folosească de ele, să se întrunească, să se asocieze pe bresle şi în societăţi curat muncitoare.
Se ştie că sîntem sub un guvern care zice că protiguieşte poporul, care zice că a lucrat şi lucrează pentru popor. Această mişcare a muncitorilor ar fi trebuit să înveselească pe un astfel de guvern, care întotdeauna are gura plină cu poporul şi iar poporul.
In fapt, însă, vedem că în chip foarte ciudat se bucură acest guvern de faptul deşteptării muncitorilor.
Să recapitulăm puţin faptele :
Acum cîteva luni, ziarul lucrătorilor tipografi, Gutem-berg, îşi sărbători prima sa aniversare printr-un banchet frăţesc dat în sala restaurantului Paraschivescu. Poliţia, neaflînd de acest lucru, nu a putut împiedica banchetul. A doua zi, însă, restauratorul a fost chemat de prefectul poliţiei şi drept pedeapsă i s-a dat ordin să-şi închidă birtul.
468
O altă întrunire s-a făcut puţin după aceea în sala societăţii „Carpaţi". Poliţia neaflînd înainte, întrunirea s-a putut ţine. Cînd s-a voit însă să se ia pentru a doua oară sala, poliţia a intervenit şi sala s-a refuzat, sub cuvînt că în comitetul societăţii fiind mari proprietari, ei refuză sala muncitorilor. Acest refuz s-a dat cu cîteva ore înainte de întrunire. Putând scăpa de controlul poliţiei, s-a închiriat sala „Fiaschi", şi de astă dată, dîndu-se arvună, întrunirea a trebuit să se ţină. Imediat însă cum poliţia a aflat, însuşi prefectul Moruzi în persoană a venit la d. Fiaschi, mustrîn-du-1 că de ce a dat sala fără să se înştiinţeze poliţia.
Ieri cizmarii s-au pus în grevă, cerând sporirea salariilor. Dînşii au arvunit sala hotelului „Petersburg", voind să ţină o întrunire aseară. Pe la patru ore, antreprenorul refuză sala, sub cuvînt că poliţia i-a dat ordin în sensul acesta. Imediat s-a închiriat sala „Tomis" („Pomul verde"). Cînd lumea a început să vină, antreprenorul i-a anunţat că poliţia a interzis întrunirea. Muncitorii s-au retras în linişte, căutînd alt mijloc de a se putea întruni în astă seară, şi foarte probabil ei vor găsi mijlocul.
Alt fapt :
De curând, muncitorii pantofari s-au alcătuit într-o societate. Se ştie că, în această privinţă, atît Epoca, cât şi telegraful au căzut de acord pentru a cere prefectului de poliţie măsuri contra muncitorilor. Prefectul de poliţie a ascultat atît organul guvernamental, cît şi pe cel opoziţionist-conservator şi au chemat la poliţie pe toţi patronii pentru a-i sfătui ce să facă. Sfatul a fost ca nici un patron să nu dea de lucru muncitorilor care s-au pus în fruntea mişcării. Patronii au şi pus în practică sfatul poliţiei, dînd afară din toate atelierele, punând la index, cum se zice, pe vicepreşedintele societăţii muncitorilor pantofari, pe d-l Niculescu. De atunci sînt două săptămâni, dînsul nu a putut căpăta de lucru. Poliţia dimpreună cu patronii voiesc să lovească mişcarea prin foame.
Dar cu vestita libertate a întrunirilor cum rămîne ? Nu e mai bine în Rusia, unde ţi se spune verde că nu ai dreptul să te întruneşti, sau în Germania, unde se ştie că nu există acest drept pentru muncitori, decît în ţara romînească, unde dreptul acesta stă scris pe hîrtie, unde el nu ţi se
469
refuză pe faţă, dar unde pe cale piezişe este anihilat ? Dreptul de întrunire rămîne neatins, dar nu găseşti sală ca să te întruneşti, căci ordinele poliţiei sînt formale. Ar trebui ca în constituţie să fie limpede scris aceasta : Dreptul de întrunire este absolut, cu condiţiune, însă, ca să ai o sală a dumitale, sau ca poliţia să dea voie antreprenorilor ca să-ţi închirieze o sală.
Dar cu partidul liberal, care proteguieşte pe muncitori, cum rămîne ? Şi această aureolă falsă trebuie să se ducă de pe fruntea partidului de la putere. El rămîne în această privinţă reacţionar şi retrograd, cum a fost în toate şi cum sînt oamenii ce îl alcătuiesc.
Un lucru este însă de observat : perfecta unire în idei dintre Telegraful şi Epoca. Cînd este vorba de politică militantă, amîndouă aceste ziare nu au epitete pentru a-şi arunca unul asupra altuia. în privinţa muncitorilor, ambele ziare au aceleaşi păreri : poliţia trebuie să ia măsuri contra lor. Aceasta dovedeşte că, în privinţa cestiunii sociale, atît idealul liberalilor de la Telegraful, cît şi idealul conservatorilor de la Epoca este acelaşi, adică reacţionar, şi că muncitorii nu au de sperat nimic nici de la liberali, nici de la conservatori. Dînşii trebuie să se convingă de adevărul că libertatea şi emanciparea muncitorilor nu poate veni decît tot de la muncitori.
Al treilea partid este de făcut : acela al lucrătorilc*.
Lupta, IV, 1887, nr. 382, 28 octombrie, p. 2.
OAMENI NOI
Ultima perioadă electorală şi priveliştea jalnică şi dezgustătoare ce ne-o înfăţişează partidele politice şi împăre-cherile lor au făcut ca ţara să se dezguste cu desăvârşire de politică şi politiciani.
Pentru ca să ducă înspre un mai bun sfîrşit, ea a întrebuinţat toate partidele şi pe toţi oamenii noştri politici. Cu toţii, fără excepţiune, s-au arătat ori neputincioşi, ori mizerabili şi criminali.
Astăzi, cînd alegătorii au istovit seria politicianilor şi a partidelor, cînd s-ar părea că se voieşte a reîncepe dacapo această tristă şi scîrboasă comedie, se vede lămurit ca ziua stîrpiciunea claselor noastre stăpînitoare, pepiniera din care ies miniştrii, deputaţii şi senatorii, cu un cuvînt, conducătorii noştri !
Ţara a încercat pe conservatori, şi conservatorii au căzut de la guvern, în sîngele norodului şi scîrba publică.
Ţara a încercat pe liberali, şi liberalii sosiţi la cîrma statului au devenit mai conservatori decît conservatorii, mai cinici şi mai criminali decît predecesorii lor. Şi pentru a-i da jos, ţara, într-o supremă sforţare, sforţare care a costat-o vieţi de oameni şi mii şi sute de poziţiuni sfărâmate, a adus la cîrma guvernului iarăşi pe conservatorii de ieri, pe boierii degeneraţi şi cinici, care vor să-şi refacă prin guvernare şi pe lîngă guvern o avere cheltuită prin desfrî-nări şi lupanare.
470
471
Această ultimă încercare, această supremă sforţare, aşa de trist încoronată, a dat cea de pe urma lovitură spiritului public şi în acelaşi timp partidelor vechi.
E nevoie astăzi de idei noi şi de oameni noi. E nevoie simţită în ţară de-a înlătura pe toate aceste vechituri politice, pentru a scoate la lumină oameni care ies din calapodul vechi, pentru a propovădui idei noi, în afară de antichităţile ieşite din modă a partidelor existente azi.
Un partid nou, alcătuit din oameni noi şi cu idei noi, un partid care să rumpă cu vechile apucături de intrigi de culise şi împărecheri monstruoase în vederea alegerilor, un partid întemeiat pe principii şi pe temelia luptelor de clasă, un partid care să se pună în fruntea mulţimii dezmoştenite şi setoasă de dreptate, iată astăzi ce cere această ţară nenorocită.
Oameni noi! Idei noi ! iată ce se cere astăzi !
Dacă acest partid nu va ieşi la lumină, dacă ţara va trebui veşnic să fie osîndită de-a cădea din Scyla conservatorilor în Garibda liberalilor, putem spune că s-a sfîrşit cu viaţa noastră publică. în acest caz nu e departe timpul cînd alegătorul, dezgustat şi decepţionat, nu va mai voi să meargă la vot. Un fel de grevă tacită şi paşnică, greva alegătorilor, va aduce după sine şi moartea prin stirpieiune a regimului parlamentar.
Astăzi, mai bine decît oricînd, astăzi este timpul de-a arbora stindardul nou. Tot ce în tară e tînăr si cu viată, tot ce a simţit dezgustul care ne roade pe noi, tot ce e înaintat şi cu idei nobile, tot ce nu voieşte a ajunge uşor şi fără muncă, tot ce are dragoste pentru mulţime, întreaga mulţime a nefericiţilor, fie ei muncitori cu mîna, fie ei muncitori cu capul, astăzi e timpul de-a se aduna în jurul steagului nou ce se ridică !
Drepturile omului, I, seria a II-nr. 13, 27 septembrie, p. 1.
REACŢIONARII
Vina care se aducea regimului trecut era că, sub firma liberală, ascunde reacţionarismul cel mai scîrbos. Nu au fost măsuri atentatoare la libertăţile publice ca să nu fie puse în practică de către aceia care veniseră în numele liberalismului. E trist de a porni de la 48, pentru a ajunge la 1888 ! Omul care la 1848 încarna democraţia într-însul, astăzi, renegîndu-şi trecutul, combate un guvern reacţionar tocmai pe motivul că nu este de ajuns reacţionar. Discursul d-lui Ioan Brătianu de la ultima întrunire de îa „Dacia" a şters cea de pe urmă poleială democratică care mai era pe numele liberalismului.
Bătrînul cinic şi criminal, care timp de doisprezece ani de zile nu s-a învrednicit să facă ceva pentru ţăran, acel demagog de stradă, care vorbea în numele poporului, astăzi, după ce nu a ştiut să facă nimica bun pentru bietul sătean, aduce învinuire guvernului că caută să facă măcar ceva.
Logic e a te gîndi ca un partid liberal de opoziţie să învinuiască pe un partid reacţionar, care deţine puterea, că face ţrea puţin pentru îmbunătăţirea soartei ţăranului, că măsurile ce le ia sînt foarte neînsemnate, fără valoare, că sînt pornite din interesul proprietăricesc, nu din iubirea către mulţimea săracă şi dezmoştenită.
Ei bine, nu ! Discursul d-lui Brătianu face contrarul. Acuză guvernul că e prea socialist, acuză pe ministrul care a alcătuit proiectul reformei rurale că voieşte să arunce
472
473
vrajbă între proprietar şi ţăran, îl acuză că cere rezolvirea unei cestiuni care nu există !
Ai crede, citind discursul bătrînului căzut ieri de la putere în sînge şi ruşine, ai crede că cel mai ruginit reacţionar combate un guvern liberal, progresist, democratic !... Regimul junimist, democratic ! Iată care-ţi este impresiunea cînd citeşti cuvintele zise la „Dacia".
Regimul junimist progresist !... Ce trebuie să fie dar idealul politic al fostului regim, cînd, faţă de el, regimul de astăzi pare înaintat !
Astăzi, cînd democraţia vestejeşte programul agrar al guvernului ca nefolositor şi nepractic, ca reacţionar şi făcut în interesul clasei stăpînitoare, se găsesc oameni care se zic puri liberali, se găseşte un fost prim-ministru care a fost prieten zeci de ani cu Costache Rosetti, se găseşte un prim-ministru care să numească aceste proiecte prea înaintate, prea democratice !
Desigur, cu dezgust trebuie să întorci capul de la vederea acestui om, cu dispreţ trebuie să fugi de contactul oamenilor grupaţi în jurul unei asemenea fiinţe.
Astăzi Ioan Brătianu şi-a complectat opera sa de turpitudini !
Şi tocmai astăzi, aceia care de atîţia ani s-au despărţit de dînsul pentru motivul că era prea reacţionar, astăzi, cînd Ioan Brătianu şi partidul său ajunge culmea reacţionarismului şi a ruşinii publice, astăzi se găsesc oameni care să vorbească despre unirea liberalilor adevăraţi cu strînsura reacţionară din jurul solitarului de la Florica.
Noi nu sîntem nici cu unul din partidele existente. Pe toate le socotim şi reacţionare şi incapabile de-a face ceva bun. Ne e milă însă cînd acestei ţări nenorocite şi decepţionate i se mai dă încă şi paharul priveliştii tuturor turpitudinilor, a tuturor împerecherilor hidoase. Ne e milă cînd vedem ultimele sale iluzii zburînd şi pierind pentru vecie.
O dată pentru totdeauna e de hotărît a lăsa partidele vechi la o parte. O dată pentru totdeauna alegătorii trebuie să-şi hotărască în cap că nu schimbînd stăpînii vor deveni
slobozi ; o dată pentru totdeauna ţara trebuie să vază că dacă liberalii sînt reacţionari, ce trebuie sa fie cu reacţia narii adevăraţi, cu conservatorii. declarat n dată centru totdeauna e de hotarit şi de declarat gre^a ceî mS folositoare care ar putea să existe in ţara romînească, greva alegatorilor.
Drepturile omului, I, seria a Il-a, 1888, or. 17, 1 octombrie, p. 1.
474
APANAJELE
Cestiunea apanajelor dovedeşte încă şi mai mult cum se face politică în ţara românească.
Cînd Camerele slugarnice ale d-lui I. Brătianu au votat infama lege a dotaţiunii coroanei, un fel de protestare uriaşă s-a ridicat în toată ţara. Timp de aproape patru ani de zile, opoziţiunea nu a trăit decît din această infamie a guvernului „colectivist" i. Presa conservatoare, între toate, era aceea care protesta mai puternic. Arma de bătaie de căpetenie a conservatorilor erau apanajele. în întrunirile publice, care orator era mai aplaudat dacă nu acela care atingea scandaloasa cestiune a apanajelor ? Cine o exploata mai cu multă înverşunare decît conservatorii ?
Se promitea alegătorilor întoarcerea moşiilor, furate de la ţară, iarăşi înapoi naţiunii. Cu un cuvînt, în lupta contra regimului trecut, unul din punctele pe care se răzăma opoziţiunea, ca să discrediteze pe rege şi pe „colectivişti", oricine ştie că a fost cestiunea apanajelor.
După o luptă uriaşă, „colectiviştii" au fost în sfîrşit doborîţi. Bătrînul căzut în copilărie2, care stătea de doisprezece ani la putere, graţie complicităţii cumpărate a regelui Carol, fu nevoit să se retragă după ce a isprăvit întreaga serie a infamiilor în zilele de 14 şi 15 martie.
1 Liberal.
2 I. Brătianu, şeful partidului liberal.
Cu dispariţiunea „colectiviştilor", a dispărut şi cestiunea apanajelor. Veniţi la putere, sau, mai bine zis, aliaţi cu oamenii de la putere, conservatorii uitară cu desăvîrşire cestiunea apanajelor. Această cestiune era bună pentru a le servi de armă de luptă, pentru a-i face populari, pentru a discredita pe duşmanii lor, pentru a interesa ţara la îmbrăţişarea cauzei lor. Cînd e vorba de a pune în practică cele promise, în virtutea cărora dînşii au fost aleşi, apoi .lucrurile se schimbă. Reacţionarii noştri ştiu să se pună bine cu alegătorii pînă vor trece gîrla. După aceea puţin le pasă ! Nicăieri astăzi în presă nu se mai aude de apanaje şi de întoarcerea la ţară a moşiilor furate de rege cu complicitatea celei mai slugarnice din Camerele lui Ioam Brătianu ! Şi nu numai că nu se mai aude aceasta ! Se aud şi alte lucruri!
Se aude că guvernul junimist ar avea de gînd să cumpere castelul Peleş, pentru a-1 face şi pe acesta donaţiune coroanei. Şi conservatorii, care tunau şi fulgerau contra infamului regim colectivist, conservatorii, zestrea guvernamentală a junimiştilor, tac, nu protestează, şi mîine vor vota, cu multă umilinţă şi supunere, această nouă spoliare a ţării.
Iată cum se face politica în ţara romînească ! Din nenorocire, ceea ce se întâmplă astăzi cu conservatorii era desigur să se întîmple şi cu liberalii disidenţi, dacă erau să fie aduşi ei la putere !
Acelaşi sistem pretutindeni ! Aceeaşi deriziune politică peste tot locul şi în toate partidele vechi !
Ţara astăzi simte nevoia unui partid nou, care să rupă cu sistemul trecut, care să fie partidul poporului, adus de popor şi, prin urmare, gata. oricînd a nu se supune preten-ţiunilor lacome ale unui rege, cel mult îngăduit !
Astăzi toate partidele vechi sînt scîrboasele slugi ale regelui Carol I. E nevoie ca să vie şi partidul care să fie vrednicul reprezentant al poporului. Poporul e singur rege !
Drepturile omului, I, seria a Il-a, nr. 23, 7 octombrie, p. 1.
476
477
STAFIA ROŞIE
Băgarea de seamă a claselor stăpînitoare, aţintită pentru un minut, prin răzvrătirea satelor ', asupra stării proaste a ţăranului romîn, din nou pare a se îndrepta spre certurile personale dintre şefii partidelor, din nou nu o mai robeşte decît patima politică de a ajunge prin orişice mijloace.
Clasa stăpînitoare fu speriată cînd văzu capitala ţării înconjurată de un cerc de foc, cînd îşi închipui înaintea ei ţara în flăcări, tot poporul răsculat, sfărâmând, deznădăjduit, în cale-ii, pe lîngă bogăţiile adunate din sudoare-i, şi tot ce a clădit o civilizaţiune de aproape o sută de ani.
în spaima ei, clasa stăpînitoare dădu ordin soldaţilor să împuşte. Timp de o lună de zile, soldăţimea, beată de sînge şi de vin, scaldă în sînge satele romîneşti. O ţară cucerită ar fi fost mai cruţată decît au fost satele noastre, în care, pana refuză de a zugrăvi toate barbariile şi mişe-liile comise de armata română contra muncitorilor romîni ! în această pagină tristă şi însîngerată a istoriei poporului romîn, în capul ei va fi scris cu litere de sînge numele unui militar care face ruşine armatei române şi căruia stăpînitorii i-au pus, spre răsplată, o tresă mai mult la haina lui plină de sîngele poporului. Numele colonelului Wartiadi va fi ţintuit pentru vecie la stâlpul infamiei.
în spaima ei, clasa stăpînitoare avu luciditatea gândirii ca să vază prăpastia ce se deschide înaintea paşilor ei. Un
Răscoalele ţărăneşti din
moment gîndi ea la reforme, la îmbunătăţirea soartei ţăranului. Timp de cîteva luni de zile, cestiunea ţărănească stătu la ordinea zilei. Presa discută această gravă cestiune, după cum gazetarii romîni se pricepeau, şi încetul cu încetul, răscoala sătenilor fu uitată, stăpînitorii începură să prindă curaj, temniţele se populară cu jertfele răzvrătirii, şi alte cestiuni se puseră la ordinea zilei.
Astăzi, cînd se discută proiectul guvernului asupra reformei agrare, lucrul se face ca şi cînd nu a trecut nici de^abia anul de cînd stafia revoluţiunii a trecut, roşie de sînge, pe lîngă ochii noştri, ai tuturora. Mai mult chiar. Se pare că majoritatea parlamentară se va lua la harţă tocmai din pricina acestui proiect de lege agrară. Conservatorii, pentru a da concurs junimiştilor, pun condiţiunea ca guvernul să lase pentru altă dată proiectele lui de legi, care, pentru moment, zic ei, sînt nechibzuite, fără folos şi pot zdruncina temeliile economice ale ţării-! Aceşti oameni desigur că sînt orbi !... Nu e vorbă, că şi cu, şi fără legea agrară a junimiştilor, ţăranul va rămînea în mizerie, dar dorinţa conservatorilor de a nu face absolut nimic dovedeşte pînă la ce treaptă şi culme de orbie au ajuns aceia care pretind că lor li se cuvine guvernarea ţării romîneşti. Şi cestiunea agrară fiind lăsată la o parte, discuţiunile sterpe au luat locul singurei discuţiuni serioase şi de actualitate, care ar trebui să preocupe pe toţi oamenii politici ai ţării româneşti.
Şi pe cînd cestiunea ţărănească e lăsată la o parte, o nouă răzvrătire desigur cloceşte în fundul inimii ţăranului romîn. Iarna se apropie, primăvara va sosi, şi, faţă cu coşarul gol, cu vatra rece şi copiii flămânziţi, faţă cu exploatarea arendaşului şi nesăturarea proprietarului, faţă cu nepăsarea clasei diriguitoare, fitilul răscoalei din nou îl va aprinde te miri ce. Cine a băut va bea, zice o zicătoare franceză. Cine s-a răzvrătit o dată se va răzvrăti de a doua oară. Sămînţa răscoalelor nu o va putea stîrpi nici împuşcăturile oştirii, nici cruzimile ofiţerilor, nici osîndirile justiţiei. Pînă cînd pricina răului nu va fi sfărâmată, pînă atunci efectele boalei sociale vor ieşi periodic la lumină ca şi efectele pelagrei, boala sărăciei !...
478
479
Nu exagerăm lucrul cînd zicem că stăm pe un vulcan gata să izbucnească. Nebuni şi orbi aceia care nu au limpe-ditatea gîndirii ca să măsoare mărimea primejdiei şi care, la apropierea catastrofei, benchetuiesc şi rid cu nesocotinţă.
Cînd însă focul se va pune din nou în satele rornîneşti, cînd viziunea ţărănimii răsculate va trece din nou roşie şi ameninţătoare pe dinaintea stăpînitorilor, desigur, clasa dirigentă tot pe noi va da vina că poporul s-a răsculat !...
Drepturile omului, I, seria a Il-a, 1888. nr. 41, 26 octombrie, p. 1.
MESAJUL REGESC
Vin de la Cameră, unde Carol I a citit parlamentului mesajul de deschidere a corpurilor iegiuitoare. Se părea, auzind pe regele României citind romîneşte, că aud pe Iulian 1, în rolul poliţaiului Ghiţă din Noaptea furtunoasă, citind Vocea patriotului naţionale. Primirea făcută regelui Romîniei a fost făcută de paşnicii cetăţeni, care, ocupînd toate tribunele, l-au primit cu obişnuitele şi convenţionalele aplauze.
Am ascultat şi am citit mesajul regal. Nimic mai banal şi mai sec decît acest debut al junimiştilor. Păpuşa, care a recitat stilul d-lui Carp 2, a vorbit de relaţiunile exterioare, de starea dinlăuntru, de modificările cerute de situaţiune, a vorbit, în sfîrşit, şi de starea ţăranului romîn. Aici regele Carol vorbeşte de măsurile care vor linişti „unele spirite rătăcite". Aceste spirite rătăcite, desigur, sîntem noi. Şi pentru ce sîntem noi rătăciţi ? Pentru că de zece ani de zile, într-una şi pe toate tonurile, am declarat că starea ţăranului e tristă, pentru că veşnic am luptat pentru a deschide ochii poporului, pentru că am prevestit o revoluţie ca aceea de astă-prknăvară 3, pentru aceea sîntem spirite rătăcite ?
Regele Carol şi toţi miniştrii săi, care de atîţia amar de ani joacă trista comedie parlamentară pc spatele poporului, regele Carol, tovarăşul şi capul clasei exploatatoare care a
1 Artistul comic Ştefan Iulian.
2 Petre Carp (1837-1918), fruntaş al partidului conservator.
3 Este vorba tot de răscoalele tărăneş.i din 1888.
31  - c. 2801
481
adus ţăranul la sapă de lemn, care a întins pînă într-atîta coarda că ea s-a rupt, regele Carol care a răpit de la ţară moşiile ce s-ar fi putut da sătenilor, regele Carol care grămădeşte milioane peste milioane din sudoarea poporului romîn, regele Carol are îndrăzneală a vorbi de spirite rătăcite.
Spirite rătăcite sînt membrii clasei stăpînitoare, care, cu lăcomia caracatiţei, cu voracitatea lipitoarei, au supt şi sug încă toată măduva ţăranului, care, întocmai ca zgîrcitul fabulei lui La Fontaine, a ucis găina pentru a-i lua ouăle de aur.
Spirite rătăcite sînt aceia care, după ce au aprins vulcanul social prin nesocotinţa lor, astăzi sînt aşa de orbi pentru a nu vedea că pe fiecare minut el poate să izbucnească pentru a-i înghiţi pe veci, pe ei, comedianţi scârboşi şi fără prevedere.
Spirit rătăcit este el însuşi Carol I, care de douăzeci şi doi de ani, de cînd domneşte în ţara romînească, nu a gindit decît să se îmbogăţească şi pentru aceasta a dat mină slobodă clasei stăpînitoare ca să sărăcească poporul. Spirit de zece ori rătăcit, acest rege care nu vede că atunci cînd şuvoiul popular va fi pornit şi dezlănţuit, e!, în calea-i impetuoasă, va şterge de pe faţa pământului nu numai palaturile bogaţilor, dar şi tronurile regeşti.
Mesajul regesc dovedeşte că zvonul care circula in privinţa unei legi Împotriva noastră are ceva de-adevărat. Cu atît mai bine ! Democraţia purcedînd de La o idee şi ideile neputind fi răpuse nici cu sabia, nici cu legile, ameninţarea lui Carol I nu ne sperie.
La mesajul regelui care ne insultă, noi vom striga :
- Trăiască Democraţia!
Drepturile omului, I, seria a Il-a, 1888. nr. 48, 3 noiembrie, p. 1.
FEMEIA ŞI PARTIDUL MUNCITORILOR
Femeia alcătuind jumătate din omenire, e nedrept a nu vorbi şi de ea, vorbind de muncitori. Şi nu numai este nedrept, dar este neapărat trebuincios de-a arăta însemnătatea femeii în mişcarea de emancipare a poporului muncitor. Şi aceasta este atîta de adevărat, că, în toate mişcările serioase ale poporului, femeia a stat alăturea de soţul, de fiul sau fratele ei. Şi unde femeia a fost amestecată, izbînda muncitorilor a fost mai totdeauna, în mare parte, datorită tovarăşei lor, femeii !
Socialismul socoteşte femeia deopotrivă bărbatului. Aceasta cu atît este mai adevărat, cu cît vorbim de femeia muncitoare, de femeia care îşi cîştigă pâinea cu sudoarea frunţii sale.
Femeia fiind deopotrivă bărbatului, femeia fiind muncitoare ca şi el, e lucru lămurit că, precum bărbaţii de toate neamurile şi religiunile trebuie să fie uniţi între ei, tot aşa şi lucrătorii de arnîndouă sexele trebuie să fie puternic uniţi împreună, alcătuind acelaşi partid. Dacă femeile lucrătoare nu ar fi în înţelegere şi acelaşi gînd de emancipare cu lucrătorii bărbaţi, din dezunirea lor, din neînţelegerea lor s-ar folosi stăpânii, înlocuind pe bărbaţi cu femei, cum se întîmplă astăzi în multe ramuri ale industriei, aşa, de pildă, în atelierele de încălţăminte bărbăteşti şi femeieşti. Femeia e silită să-şi vândă munca mult mai ieftin decât bărbaţii şi astfel ajunge a fi plătită cu cîte 50 de bani pe ziua de 14 sau ij ceasuri.
482
483
Dacă ar fi unire între lucrătorii de amândouă sexele, desigur unii nu ar concura pe alţii şi amîndouă sexele ar putea trăi mult mai bine.
De aici ce încheiere putem trage acum deocamdată ? Că neapărată trebuinţă este pentru partidul muncitorilor de-a atrage la sine pe lucrătoare, pentru a putea pune temelie unei înţelegeri folositoare şi unora şi altora.
Căpătarea femeii pentru partidul muncitorilor mai are încă şi alt folos însemnat : un lucrător, intrat în luptă pentru drepturile poporului, nu va putea lupta bine şi cu tragere de inimă cît timp nu va avea cu sine şi pe nevastă-sa. Aceasta este tovarăşa zilnică cu care împărtăşeşte binele şi răul, zilele albe ca şi zilele negre, bucuria ca şi scârba.
Ei bine ! Dacă nevasta veşnic îl va certa, veşnic îi va spune că se ţine de prostii, veşnic îl va mustra, desigur că omul, oricîtă tragere de inimă ar avea, totuşi, sub această zilnică cicălitură, va începe să slăbească, să se lase pe tînjală, pînă cînd soţia va ânvinge şi omul nostru va fi pierdut pentru partid.
Apoi soţia muncitorului este mama copiilor săi, de la care aceştia învaţă şi binele şi răul, învaţă să iubească cutare lucru şi să urască cutare. O soţie, tovarăşă a soţului său, în lupta .pentru dezrobire, va insufla copiilor săi dragostea pentru dreptate, pentru tot ce-i apăsat, va face ca fiii muncitorului să fie viitorii membri ai partidului muncitorilor.
Lucrătoare, tovarăşe de muncă, soţie, mamă, soră, femeia trebuie să fie cucerită pentru sfînta cauză a muncitorilor.
Aşa fiind lucrurile, e de datoria noastră a tuturora ca . să căutăm a nu lăsa la o parte această a doua jumătate din omenire, fără care nu putem face nimic.
De datoria fiecărui muncitor este ca înainte de-a căuta să atragă în partidul său pe tovarăşul de atelier sau de fabrică, să se îndeletnicească să-şi convingă soţia, fiica sau pe mama sa.
De datoria fiecărui muncitor este ca la întrunirile muncitorilor, ca la sărbători, să-şi aducă femeile, pentru ca şi acestea să se lumineze la altarul deşteptării poporului.
484
De datoria fiecărui muncitor este de a vedea în soţia sa un tovarăş de muncă, nu o roabă sau o slugă pe care o dispreţuieşte. Femeia dispreţuită îşi răzbună contra bărbatului cu armele sale, nesimţite, dar care lovesc mult mai bine şi mult mai sigur.
în ţările apusene, unde lucrătorul este mai bine luminat, venirea femeii la mişcarea lucrătorilor este un fapt îndeplinit. Acest lucru l-au mărturisit chiar şi potrivnicii noştri, arătând cu spaimă cît de îngrozitor lucru este acesta.
Ei bine ! Muncitorii din Romînia trebuie să ajungă şi ei acolo unde au ajuns fraţii din Apus.
Şi cînd toţi muncitorii, de toate naţionalităţile şi de amîndouă sexele, vor fi în acelaşi cuget, cînd ei vor alcătui un singur puternic partid, siguri puteţi fi că cetatea stăpânilor, cetatea a cărei temelii sînt aşezate pe nedreptate şi robie, va cădea sfărîmată - întocmai cum spune povestea că au căzut zidurile cetăţii Ierihonului - numai la vederea puternicii oştiri a partidului muncitorilor.
Munca,
I, 1890, nr. 16, 10 fonie, pp. 1-1.
485
MUNCITORII ŞI JUSTIŢIA
Nimeni nu poate mai bine ca mine cunoaşte această cestiune în ţara romînească. Avocat al săracilor şi al muncitorilor, am studiat chiar asupra faptelor această cestiune, şi rezultatul cercetărilor mele este că pentru muncitori nu este justiţie.
Trei sînt pricinile acestei lipse pentru popor :
a) Părtinirea judecătorilor faţă de clasa stăpînitoare, ai căreia fii sînt, şi necunoaşterea poporului şi a obiceiului lui.
b) Nepotrivirea legii scrise cu obiceiul pămîntului şi lipsa absolută de cunoştinţa juridică a celor săraci.
c) Sărăcia nemaipomenită a poporului.
Să luăm fiecare din aceste pricini, în parte, şi să le cercetăm.
i. Care sint procesele obişnuite ale muncitorilor ? Am putea să le numim procese de > clasă, adică de acele care nasc din daraverele fie dintre sătean şi proprietar sau arendaş, fie dintre lucrător şi patron. Ei bine, cum voiţi dv. ca un judecător, care este fiu de proprietar sau de arendaş, ori poate el însuşi arendaş sau proprietar, să judece imparţial cînd faţă de el stă un sătean şi un proprietar ? Cum voiţi ca el să dea dreptate ţăranului, cînd, întocmai ca şi părintele său, el este convins, şi strigă acest lucru zilnic, că ţăranul este hoţ, leneş, pungaş ? Faţă de vorba unui sur-tucar cu care se întîlneşte la club, cu care se preumblă la Şosea, cu care este amic sau cunoscut, e posibil să asculte el cuvîntul unui rupt în coate, unui om de nimic, după
părerea sa ? Desigur că nu, oricît ar fi de conştiincios, oricît ar voi să fie nepărtinitor, căci şi judecătorul este om şi are pasiuni, care i s-au insuflat de mic copil chiar -pasiuni de clasă.
Apoi, aceşti judecători, chiar dacă am presupune un moment că sînt nepărtinitori, cunosc ei poporul şi pe muncitori, îi ştiu obiceiurile, au dibăcia de a putea să facă să iasă adevărul din vorbele şi faptele lui ?
în procesele corecţionale, ura de clasă şi necunoaşterea poporului face ca întotdeauna într-un bănuit să se vază un vinovat şi deci un om bun de osîndit.
Se înţelege că, dacă cercetăm lucrurile numai din acest punct de vedere, vedem că vestita cumpănă a dreptăţii trebuie numaidecât să încline înspre cei bogaţi şi în dauna celor săraci.
2. Cînd clasele stăpînitoare, prin corpurile legiuitoare, au introdus legile străine, ele nu au avut de loc în vedere obiceiurile poporului, aşa că pentru dînsul tot arsenalul de legi este mai mult un fel de surprindere, un fel de cursă, decît o garanţie. Să luăm cîteva exemple : ţăranul sau muncitorul, neştiind în mare parte a scrie şi citi, tot ce face el, vânzare, dar, testament, adopţiune şi orice legămînt, îndeobşte vorbind, îl face prin viu grai, sau, cel mult, la ţară, de cîtva timp, prin primărie şi cu martori (dovezi). Codul civil, însă, neprimind martori decât în daravere de la 50 de lei în jos şi cerând pentru [acestea] o mulţime de acte, ca să fie făcute în anumite forme, muncitorii se văd în cele mai de multe ori în neputinţă de a-şi cîştiga dreptul lor, la caz de proces sau neînţelegere. Acestea, unite cu neştiinţa poporului, fac ca cele mai însemnate procesuri, pentru săteni, să fie pierdute. Aş putea să dau sute de exemple, dar cred că orişicine dintre cititori are două sau trei de faţă in mintea sa.
Sînt cazuri în care muncitorii nici nu pot să ia măsuri de apărare, căci nu au cum. Să cităm vîteva exemple : un lucrător lucrează la un maistru şi acesta nu-i plăteşte. Suma fiind mai mare de 50 de lei, martori nu se primesc, sau, dacă se primesc, judecătorul are dreptul de-a nu-i primi, ci se cere prin scris. Maistrul, însă, deşi comerciant, nu ţine registre, sau zice că nu ţine ; probe scrise de unde poate să aducă
486
487
muncitorul, căci care este maistrul care să dea la mina muncitorilor dovezi scrise de cît au lucrat ; şi dacă muncitorul ar cere acest lucru, nu ar fi dat afară ?
Alt exemplu : un maşinist lucrează la o maşină a unui proprietar. Proprietarul nu-i plăteşte, şi justiţia cere partea scrisă. De unde, însă ? Ce-i rămîne muncitorului în ambele cazuri ? Să dea jurămînt stăpânului. Stăpînul jură şi muncitorul a pierdut procesul, a pierdut o groază de timp şi este osîndit şi la cheltuieli de judecată. în străinătate s-a ajuns a se face un anume tribunal (Ies prudhommes) pentru daraverele dintre muncitori şi patroni, tribunal care judecă după dreptate, nu după legi scrise, şi care este alcătuit jumătate din patroni şi jumătate din muncitori. Acest tribunal judecă repede, fără cheltuieli şi, fiind alcătuit în chipul mai sus arătat, dă mai multă garanţie de dreptate pentru împricinaţii muncitori.
3. Un om serios poate el să ducă un proces contra unui bogat ? Bunul-isimţ zice că nu... Mai întăi de toate, un proces costă parale. Trebuie de plătit timbre, portărei, avocat. De unde să plătească toate aceste lucruri un biet proletar care de-abia are cu ce trăi ? D-apoi timpul pierdut ? în un proces o singură înfăţişare face pe muncitor să piardă o zi, şi cine a avut procese ştie desigur cîte înfăţişări are un singur proces. Cînd chiar cîştigă procesul, i se dă ca cheltuieli de judecată 20 de lei, pe cînd, desigur, hktiile, portăreii, avocatul şi zilele pierdute îl costă înzecit. Se înţelege că, avînd de luat o sumă mică şi cheltuielile de timbru şi portărei fiind aceleaşi şi pentru un proces mare şi pentru unul mic, bietul muncitor, chiar avînd cîştig de cauză, nu se alege aproape cu nimic. Din toate acestea, ca încheiere, [nu] se poate trage alta decît aceea ce am spus-o de la începutul acestui articol, adică că pentru muncitori nu există justiţie.
în numărul viitor voi studia :
a) Ce  leac  definitiv şi   hotăritor  se  poate aduce acestui rău.
b) Ce leac provizor, ce îndreptare parţială se poate face justiţiei faţă de cei săraci.
Munca, II, 1891, nr. 29, 8 septembrie, p. 1.
CAROL AL II-LEA
E fericită ţara rominească ! Ea are un rege, uri moştenitor al regelui şi un moştenitor al moştenitorului, în persoana micului copilaş care s-a născut sîmbătă la Sinaia.
E fericită ţara romînească - şi gazetele, şi liberale şi conservatoare, se apleacă în mod dezgustător şi salută cu frenezie pe copilul Romîniei. Şi conservatorii şi liberalii îşi bagă nasul in scutecele galbene ale copilului şi, în cor, duşmanii de ieri se unesc pentru a declara că miroase bine.
Dacă ar fi numai linguşirea oamenilor politici, dacă ar fi numai cele 101 de tunuri, care ne-au făcut să ne sculăm mai devreme duminică dimineaţa, dacă nu ar fi decît lătratul foilor poliţieneşti şi gudureala colectivistănoi muncitorii nu ne-am opri lîngă acest leagăn şi nu ne-am amesteca de loc în aceste daravere familiare, care privesc mai ales pe părinţii copilului. De ce am cheltui cerneală şi timp vorbind despre noul-născut ? Soarta lui este tristă. E născut în mătase şi nu ştie dacă va muri tot în mătase. Are să moştenească odată un tron, dacă vor mai fi tronuri atuncea cînd va fi mare. Va domni, dacă nu va avea soarta copilului lui Ludovic al XVI-lea în Franţa, sau aceea a prinţului moştenitor, fiul lui Napoleon al IlI-lea. Azi timpurile sînt tulburi. Ideea monarhică d-abia se mai ţine pe ici, pe colo. Valurile populare, ajutate de votul obştesc, se par că sînt aşa de puternice, că ideea monarhică este tolerată numai
Liberală.
488
489
pentru cuvântul că nu mai face rău, e un lux costisitor. Ferdinand se poate să domnească. Cine însă poate garanta că fiul său va avea tot aceeaşi parte ? în douăzed-două-zeci şi cinci de ani, Lucruri noi vor schimba faţa lumii, spuliberînd nu numai regalitatea, dar chiar şi starea economică de azi, bazată pe capitalism şi proprietatea individuală.
Şi cînd astfel stau lucrurile, cînd copilul care s-a născut e mai mult de plîns decît de invidiat, cînd laudele şi osanalele presei supuse palatului nu ne poate face nici rece, nici cald, de ce dar să ne ocupăm de fericitul eveniment ? Pentru ce ? Pentru că fericitul eveniment nu ne vinr gratis, ci ne costă parale. Nu mai departe, săptămînă aceasta, primăria Capitalei i-a votat un dar de 10.000 lei. Gustul vine mîncînd. S-au dat apanaje lui Carol I ; s-a dat o dotaţiune de 600.000 lei lui Ferdinand şi acum trebuie să vie rîndul pomenei şi pentru Carol al II-lea. Toate acestea se plătesc din spinarea noastră, din spinarea poporului, şi poporul, care nu ia parte la acest fericit eveniment, e nedrept să plătească el muzica, cofeturile şi darurile tînărului prinţ.
Iată de ce, de astă dată, am ieşit din nepăsarea noastră faţă de rege, de prinţ şi de palat, şi ne-am permis să vorbim cititorilor de această naştere, care desigur nu va schimba întru nimic nici starea Romîniei, nid a Europei.
Munca, IV, 1*95, nr. 33, I0 octombrie, p. ,.
490
REGELE ŞI PROLETARII
„Pe malurile Senei, in faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit ; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gîndirea-i n-o înşală ; Poporul loc ii face tăcut şi umilit."
Astfd descrie marele Eminescu pe micul Napoleon al III-lea străbătînd' Parisul, în fastul lui de împărat atotputernic şi salutînd în calea sa grupa zdrenţuită a proletarilor, de care îi este legată mărirea.
Şi astăzi, cînd tunurile bubuiesc, cînd trîmbiţele sună, cînd armata defilează, cînd drapele tricolore, flori şi coroane împodobesc balcoanele şi faţadele caselor, azi, cînd valul omenesc al tutulor mahalalelor umple Calea Victoriei, bulevardul şi stradele vecine, ca să vadă comedia gratuită, care se numeşte parada lui zsce mai, azi este momentul să te gîndeşti la nemernicia tuturor acestor mascarade, faţă de măreaţa cauză a proletariatului romîn.
Dacă regele Carol I are momente cînd se gîndeşte la starea lui adevărată, la ce însemnează el, la ce rădăcini are în popor, trebuie să aibă unul din momentele cele mai descurajatoare.
în lupta încinsă între capital şi muncă, între cde două dase sociale, capitalismul şi proletariatul, regalitatea este absolut lăsată la o parte, ca un rău costisitor, fireşte, dar care va pieri o dată cu boala generală, cu societatea burgheză.
Dacă democraţia şi sodalismul se ocupă de regele Carol, e că el şi-a uitat rolul inutil de rege constituţional, care
491
nu trebuie să aibă nici iniţiativă, nici înclinări personale sau politice, şi că sub masca unui sistem constituţional a ajuns să statornicească la noi monarhia absolută. Cu puterile ce i s-au dat de-a dizolva Camerele şi de a-şi numi ministerul, Carol I, ajutat de o lege electorală infamă şi de ticăloşia degradatoare a tuturor oamenilor noştri politici, a ştiut să devină rege absolut. Pentru a nu-şi urata ghearele şi voinţa, totul se face sub masca constituţionalismului şi sub răspunderea a şapte slugoi care se cheamă miniştri, iar parlamentul servă doar ca birou de înregistrare a voinţelor regale. Pentru ochii lumii, mascarada parlamentară şi formele constituţionale funcţionează pentru a acoperi însă trista realitate a lucrurilor. Şi cu atît mai mult iluziunea este mai ademenitoare, cu cît Carol I a ştiut să dea poporului toate jucăriile care nu-i sînt periculoase. Presa face gură, oratorii zbiară şi protestează, deputaţii şi senatorii ţin discursuri ca în Apus - şi moara merge... merge, dar merge în sec. Ce-i pasă regelui absolut de opi-niunea presei şi de opiniunea ţării cînd şi presa şi ţara astăzi sînt în neputinţă de a-i atinge atotputernicia ?
Şi cînd în adevăr avem monarhie absolută, democraţia şi socialismul romîn, în marginile puterilor lor actuale, sînt datoare să lupte, mai întîi ca să demascheze starea actuală de lucruri şi al doilea pentru a lupta ca ea să fie îndreptată, adică regele să fie readus în starea lui de inutilitate costisitoare, dar neprime)dioasă.
în starea actuală de lucruri, regalitatea devine primejdia mare a democraţiei şi a socialismului, pentru că toată puterea burgheziei este rezemată pe această citadelă care do-minează clasele stăpînitoare din toate punctele de vedere.
Redevină Carol I rege constituţional, ocupat numai cu strîngerea avuţiilor, şi lese ca ţara să-şi urmeze destinele ei după a sa pricepere, şi noi vom lăsa în pace pe vremelnicul chiriaş din casele de vizavi de Colţescu. Cînd revoluţiunea socială îşi va dezlănţui apele sale populare şi cînd din ruinele vechii societăţi va ieşi lumea nouă a drep-
tăţii şi a frăţiei, ar fi o anomalie ca regalitatea să renască ca pasărea Foenix din propria ei cenuşă. Cînd furtuna e dezlănţuită şi din rădăcină aruncă la pămînt copacul mare şi puternic, o dată cu el vor cădea şi fructele care stăteau rumene în vîrful său.
Cînd însă regele uită că a trecut vremea monarhiei absolute, cînd voieşte să guverneze numai prin el, şi pentru el, fruct al copacului claselor noastre stăpînitoare, nu riscă el oare a cădea înaintea arborelui dat jos de furia populară ?
Adevărul, VIII, 1895, nr. 2195, 11 mai, p. 1. y
492
493
I. L. CARAGIALE
Dacă lui Eminescu, în poezie, îi este rezervat primul loc, în proză, Caragiale trebuie să ocupe şi el acelaşi loc de onoare. Şi idacă am sta să facem o comparaţie între aceste două căpetenii literare, cîte asemănări nu am găsi. în amîn-doi caracteristica artistică domină, caracteristica care-i arată pe ambii, în ochii burtă-verzimii, ca nişte derbedei care nu au priceput niciodată viaţa practică.
întocmai ca şi genialul său prieten, Caragiale (născut în 1852 într-mn sat din judeţul Prahova - Mărgineni) nu şi-a putut nici pînă acuma găsi rostul, veşnic alergînd după himere, care nu-i pot asigura un .trai liniştit şi care să-1 facă cu totul folositor literaturii romîneşti.
A face biografia lui Caragiale, ar fi să facem şi disec-ţiunea acestui talent şi spirit extraordinar, veşnic muncit de banalitatea vieţii şi întotdeauna fugărind un ideal, pe oare, vai ! nu-1 va putea ajunge şi care este liniştea unei vieţi productive.
Ce nu a fost Caragiale ? Prin înrudirea sa artistică s-a trezit, de copil încă, în lumea teatrelor, şi ce n-a fost el în scara ierarhică teatrală ? De la sufleor, a ajuns director - şi în această călătorie ne-a dat cap de operele literaturii dramatice, care se cheamă : O noapte furtunoasă, Scrisoarea pierdută şi Năpasta, care, deşi poate nu e pentru scenă, este însă totuşi o bucată literară de prima ordine.
Nu e locul aici să analizăm valoarea literară a operei dramatice a lui Caragiale. Alţii, mult mai în stare ca noi,
au caracterizat-o, arătînd-o ca cea mai talentoasă din toate operele noastre dramatice.
„Caragiale - zice Gherea, în Studiile sale critice - e netăgăduit un mare talent şi un talent satiric".
Tot Gherea dă caracteristica operei dramatice a lui Caragiale, care constă în „Baterea de joc, ridiculizarea, biciuirea anomaliilor, neajunsurilor izvorîte din introducerea instituţiilor europene, satirizarea mai ales a acestor neajunsuri şi anomalii, care nu ne sînt comune cu Europa occidentală, ci speciale ţării noastre."
Şi cu toate acestea, Caragiale şi aici a fost nenorocos. Din Teatrul său, editat de Socec şi C-nia, a cîştigat mai puţin decît orişice spanachidist al literelor tomine !
Ca nuvelist, Caragiale iarăşi poate fi socotit ca cei dintîi prozatori ai noştri. O făclie de Paşte, Păcat, Amintirile sale de teatrui, toate sînt atinse de pecetea originalităţii şi a talentului. Stilul sobru şi curgător, analiza psihică din cele mai pătrunzătoare şi, mai presus de toate, alcătuirea unor personaje vii, în carne şi în oase, teribil în realismul lor, iată originalitatea talentului lui Caragiale.
Şi acest fruntaş al literelor romîneşti încă nu şi-a putut găsi locşorul de unde, scăpat de grija zilei de mîine, să poată îmbogăţi ţara romînească cu produsele talentului său.
în această privinţă, nimica nu i-a reuşit. N-a reuşit nici măcar să ajungă milionar - deşi o moştenire destul de rentabilă se părea că îi va da liniştea după care, cu drept cuvînt, aleargă orişice om.
Dezgustat de comerţul literelor, s-a încercat să facă comerţ de-a bineiea, şi pivniţa lui Caragiale, precum şi berăria „Bene-Bibenti", azi nu mai trăiesc decît doar în amintirea noastră.
Fără a se fi lăsat de himera sa, Caragiale astăzi a-ajuns în Buzău restaurator la gară, decepţionat poate de publicul romînesc, dar fără a fi putut să-şi ucidă în sine demonul care-1 forţează încă să meargă înainte... înainte şi să ne mai deie încă fie opere dramatice, fie nuvele de acelea care menite sînt să rămînă în literatura romînească.
1 Titlul primei versiuni a amintirilor publicate apoi cu titlul Dm carnetul unui vechi sufleor.
494
495
Amic sincer, prieten vesel, causeur din cei mai spirituali, Caragiale este o adevărată podoabă a cercurilor care îl pot căpăta ca membru, şi toată restriştea care a trecut asupra acestui om nu a putut să-i altereze sănătatea şi veselia firii sale.
Caragiale a publicat pînă acuma : Teatru, un Volum la Socec, Teatru, alte două volume la Şaraga (Iaşi), Păcat (nuvelă), Năpasta, o broşură, la Haiman ; actualmente, în>r: preună cu Slavici şi Coşbuc, e unul din directorii revistc-f**' Vatra.
Adevărul ilustrat, VIII, 189;, nr. 2198, 15 mai, p. 3.
ION PĂUN
Ion Păun face parte din tinerii de talent care promiteau să devie ceva în literatura romînească. Moartea crudă 1-a răpit tocmai atunci cînd talentul său începea să se afirme şi în poezie şi în nuvelă, căreia el reuşise să-i deie o formă atrăgătoare şi personală.
S-a născut în satul Mihăileni (Dorohoi) la 1868, din o familie de funcţionari. Tatăl său, Alexandru Păun, pe care 1-a pierdut la vîrsta de doisprezece ani, era subprefect. De la moartea tatălui său, din prima copilărie deci, sărăcia cu toate umilinţele ei a fost partea poetului. • Mama sa a fost aceea care cu mica ei pensioară 1-a crescut atît pe dînsul cît şi pe fraţii şi sora sa. A făcut şcoala primară în Mihăileni, iar liceul 1-a absolvit în Pomîrla, Botoşani şi Iaşi.
De pe băncile şcolii a început să scrie în diversele reviste, cărora talentul născînd a lui Păun le dădea multă speranţă de-a favoriza naşterea unui poet adevărat. Familia, Drepturile omului, Contemporanul au publicat primele lui versuri. Amicul său Dim. Anghel 1-a luat cu el în Italia, şi impresiunea cerului albastru i-a rămas aşa de întipărită în imaginaţia lui de poet, că veşnic visul îi era de-a se mai pierde încă o dată în infinitul albastru al cerului italian. Neavînd nici un mijloc de trai, intră ca funcţionar la poştă şi îl vedem în această sărăcăcioasă funcţiune cînd la Bucureşti, cînd la Brăila, cînd la Piua-Pietrei, de unde se întoarce bolnav de inimă şi de reumatism.
496
497
Funcţionarismul nu putea conveni acestei firi poetice, leneşe în farnientele unei vieţi al căreia sens el nu-1 pricepea în afară de visare. De aceea, Păun, bolnav şi dezgustat de mizeriile micului funcţionar, renunţă cu desăvârşire la acest mijloc mediocru de trai şi - himeric ca şi Caragiale ,-intră la berăria acestuia în funcţiunea de casier. Renunţă în curînd şi la aceasta, deoarece sănătatea lui zdruncinată nu-i putea permite să vegheze noaptea pînă la orele 3-4. Din acest moment presa îl atrage şi el crede că va putea trăi colaborând regulat la ziarele literare. Adevărul literar şi Evenimentul literar publică mai în fiecare săptămînă bucăţi de proză şi poezie de ale lui Păun. în urmă el devine colaborator-redactor la Lumea nouă, unde ocupă modesta funcţiune de reporter parlamentar la Senat. O bubă neîngrijită la buză a dat în cangrenă şi bietul Păun, nenorocitul poet, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, moare pentru o rană care s-ar fi putut vindeca în cîteva zile.
Amicii, de la spitalul Colţea, l-au condus la ultima locuinţă, ia cimitirul Bellu, în ziua de 2 ianuarie, pe o vreme teribilă şi tristă ca şi viaţa poetului.
Păun nu lasă decît un mic bagaj literar : cel mult un volum de poezie şi unul de proză. în toate, în proză ca şi în versuri, talentul lui Păun reiese original în tristeţea lui şi pesimismul lui în adevăr trist.
Păun lasă în urma sa numai regrete. Nu a avut desigur un singur duşman, şi singurul regret care-1 simţim, pe lîngă pierderea unui prieten, este şi părerea de rău că regretatul nostru prieten nu a avut timpul ca să se afirme şi mai mult, aşa ca numele său să rămână nepieritor în literatura romînă.
Adevărul ilustrat, VIII, 189j, nr. 2238, 25 iunie, p. 3.
I
MONARHIE ŞI REPUBLICĂ
îndoială nu poate fi că serbarea de astăzi are cel mai vădit caracter monarhic şi militar 1. Dacă în ţara românească ar exista numai interesele monarhiei şi ale militarismului, desigur că noi, care reprezentăm principiul opus, al socialismului, al democraţiei şi al antimilitarismului, am fi reduşi la tăcere, aşteptînd ca aceste vremuri să treacă, pentru ca manifestarea ideilor noastre să fie şi grandioasă şi mai mult decît o declaraţiune platonică, o bravadă inutilă, o ridicare de steag, după care nu se ia nimeni.
Aşa să fie, oare ?
Din fericire, nu. Există în ţara românească aproape cinci milioane de romîni asupriţi şi lăsaţi în prada foamei şi a ignoranţei, care nu "pot avea aceleaşi interese şi aspiraţiuni ca monarhia militaristă, a căreia nouă afirmare este astăzi. Aceste milioane de flămânzi şi setoşi de libertatea de-a trăi şi de libertatea politică au interesele lor concretizate în idealurile noastre, care voim o ţară liberă şi cetăţeni liberi.
Pe lîngă milioanele de muncitori agricoli, care încă nu s-au împărtăşit din viaţa politică a oraşelor, care nu şi-au zis încă făţiş cuvîntul lor, există o pătură puternică de populaţiune orăşenească, care nu are aceleaşi interese cu ale monarhiei, care nu poate simpatiza cu militarismul sălbatec care voieşte să pună stăpînire pe ţara romînească.
Este vorba de vizita împăratului Franz Jose'ph.
499
Această pătură cugetă, se agită, comptează ceva în statul romîn şi alcătuieşte opinia publică şi - în lipsa săteanului ţinut departe de viaţa politică şi socială - ei se adresează propagandei noastre şi luptelor noastre zilnice.
Această pătură, acest mare public, care în fiecare zi se manifestează citindu-ne, şi care ia parte la întrunirile noastre şi la toate întrunirile democratice şi socialiste, din nefericire este o forţă latentă, o forţă neorganizată, care nu poate din această pricină să se manifesteze ca un partid organizat, ci pur şi simplu ca o putere anonimă, neconcretizată şi fără de conducători propriu-zişi.
Ei bine, aceste zeci de mii de oameni nu pot vedea cu bucurie această sărbătoare monarhică. Pe cînd tunurile bubuie, pe cînd vîntul biciuieşte steagurile şi oriflamele, pe cînd mascarada împărătească înaintează zgomotos, cînd din piepturile soldăţeşti, înşirate pe stradele Capitalei, ies strigăte de ura, acest public este cuprins de jale, întoarce ochii cu părere de rău de la această sărbătoare şi cu gîndul se duce în o altă lume. Acolo frăţia şi dragostea va domni între oameni. Vor dispare războaiele care însângerează omenirea, va pieri sîmburele discordiei din omenire, omul va înceta să fie rob altui om, se vor prăbuşi în veşnicie tronurile şi coroanele regeşti şi veni-va timpul pe care l-a cîntat Eminescu :
„Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale, egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea cînd va stinge lampa vieţii finite,
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des"
Reprezentanţi ai intereselor acestui mare public, apărătorul cauzei proletariatului romîn, duşmani ai monarhiei militariste de azi şi amanţi sinceri ai unei republici sociale largi şi cu cetăţeni economiceşte liberi, noi, azi cînd sărbătoarea împărătească este în toiul ei, cînd un împărat şi un rege trec mîndri şi semeţi, uitători de ziua de mîine, noi, în glasul cărora se rezumă zeci de mii de voci şi zeci de mii de dorinţi, noi le aruncăm cu sfidare strigătul de :
JOS MONARHIA !... TRĂIASCĂ REPUBLICA !
Adevărul, IX, 1896, nr. 2638, 17 septembrie, p. 1.
■
„DOMNUL" TUDOR
In programul congresului studenţesc, care se va ţine la începutul lui septembrie la Tîrgu-Jiu, între altele stă şi inaugurarea statuii lui Tudor Vladimirescu. După cum se vede mai la vale, probabil aceasta nu se va face, deoarece statua eroului va fi reţinută în gară, ca un simplu colet pentru care nu s-a plătit rambursul. în adevăr, comitetul are nevoie de 25.000 de lei ca să poată acoperi cheltuielile, şi aceste fonduri, publicul romîn nu a crezut că-i bine şi . patriotic a le acoperi.
De altmintrelea lucrul se explică. în aceste timpuri de laşitate şi de decădere morală, ce ar căuta icoana cioplită în marmoră sau turnată în bronz a olteanului revoluţionar ?
Trăind în o epocă analoagă cu a noastră, el a ridicat steagul răzvrătirii, a adunat ceata lui de panduri şi a pornit nu numai împotriva grecilor, ci şi mai ales împotriva întregii clase boiereşti, care se vînduse fanarioţilor şi asuprea .poporul, pe ţărani, pe care ea îi schimbase de la Mihai Viteazul încoace în iobagi, robi ai pămîntului şi ai proprietarului moşiei.
Era vorba ca, ridicînd sabia, să taie în carne vie şi să risipească atmosfera aceasta grea care domnea asupra ţării, precum şi acum stăpîneşte nenorocitul pămînt al Romîniei.
Ce ar căuta, dar, icoana revoluţionarului între noi ? Ea ne-ar pălmui imoralitatea noastră, ticăloşia în care am căzut, abdicînd în mîinile unuia toată libertatea şi voinţa noastră. Ea ar fi o dezminţire a aşa-zisei noastre civilizări
5C0
501
şi o dovadă că propăşirea ce am făeut-o timp de mai bine de jumătate de secol este închipuită. Statua „domnului" Tudor nu are ce căuta în ţara romînească, care a rămas şi acum prada „lupilor celor flămînzi", după cum zicea ser-darul oltean. Ca şi în anul 1821, domnia este în mîna unuia care, pentru a se îmbogăţi, a lăsat plaiul şi muntele ţării romîneşti în prada claselor stăpînitoare, care azi nu mai sînt „boierii greci şi romîni", ci o clasă bogătaşă, născută pe mîinile vechii boierii, şi care a alcătuit, în locul boieriei neamului, boieria banului.
Ce ar zice aceia care îi ridică statua, aceia care în discursuri laudă revoluţiunea viteazului oltean, ce ar zice ei dacă un Tudor s-ar naşte acuma, dacă ar aduna pandurii şi ar începe lupta contra „averilor rău agonisite şi contra boierilor care au mîncat dreptul norodului", şi ar lansa ţării romîneşti o nouă proclamaţiune prin care ar arăta „că boierilor nu le ajunge cît au prădat şi despuiat pe ticăloşii1 ţărani, pînă cînd au ajuns mai jos ca morţii din mormîn-turi", ce ar zice ei cînd ar auzi vorba lui Tudor „că norodul cel ars şi fript de boieri este amărît şi înfocat asupra lor", că el, Tudor, „nu a plecat de capul lui, fără cît tot norodul cel amărît şi dosădit2 al acestei ticăloase ţări, văzînd că stăpînirea 1-a adus la cea mai desăvîrşită pră-pădenie şi nemaiputînd suferi arzimea focului pe care li 1-a pus peste capete, într-un gînd s-au hotărît să se scoale".
Dacă aceasta s-ar întîmpla, dacă „domnul" Tudor ar mai reapare în ţara romînească, în loc de statui i s-ar da temniţi, vreun poliţai l-ar trimite dezertor, ca pe nenorocitul David, vreun medic militar i-ar administra specificul, şi dacă nu i s-ar tăia capul, cum a făcut Ipsilanti, desigur că bine nu i-ar fi pe mîinile „lupilor celor flămînzi".
„Domnul" Tudor era căpetenie de răscoală ţărănească, el venea în numele celor apăsaţi, şi cînd azi boierii şi ciocoii îi ridică făţarnici statua, protestează el din fundul mor-mîntului, protestează umbra pandurilor săi şi protestează istoria, pe tablele de aramă ale căreia sînt săpate procla-maţiunile „incendiare" ale şefului popular.
1 Ticălos - aici cu sensul vechi de : sărman, nenorocit.
2 Dosădit - necăjit.
502
De altmintrelea, instinctul a călăuzit clasa stăpînitoare. *ta..nu s"a Stăbit să aducă celor ce au luat iniţiativa ridicării statuii eroului oltean suma strict trebuincioasă, şi bietul Tudor riscă să se preumble pe drumul-de-fier între Italia şi Romînia, ca un colet pentru care nu s-a plătit rambursul.
Din partea „lupilor celor flămînzi", este o răsplată binemeritată faţă de revoluţionarul oltenesc.
Adevărul, X,  1897, nr. 2923, 25
august,  p. 1.
MIHAIL KOGALNICEANU
I
DIN NOAPTEA AMINTIRILOR
Azi e aniversarea morţii lui Mihail Kogălniceanu, şi e bine ca măcar la date comemorative să ne aducem aminte de oamenii noştri mari şi să onorăm figura lor.
Kogălniceanu s-a identificat cu istoria noastră contemporană. Pe el îl găsim la fiecare pas al luptelor noastre pentru regenerare. Il găsim în Dacia literară, în anul 1840, făcînd încercarea primei reviste, după Albina lui Asachi, în Moldova. Apoi el e sufletul mişcării la 1848, el face Unirea la 1859, el împreună cu vodă Cuza împroprietăreşte pe ţărani, împotriva şi a conservatorilor şi a liberalilor, el, în sfîrşit, ţine un loc preponderent în toate luptele politice, mai găsind timpul să se ocupe şi de literatura ro-mînă. Kogălniceanu este acela care, pentru întîia dată, a dat la lumină comorile istoriei naţionale ale lui Ureche, Miron Costin, Neculce şi alţii. Letopiseţile sale sînt preţioase ca şi nişte relicve scumpe.
Ceea ce este însă caracteristica acestui bărbat e faptul că a rămas pînă la moarte omul timpului, el a ştiut a merge cu progresul, a se ţine în curent cu întreaga mişcare culturală şi politică a ţării şi a lumii întregi.
Oameni de aceştia răsar rar, la o sută de ani o dată. Cu toate acestea, noi l-am uitat, generaţiile tinere de-abia îşi aduc aminte de ilustrul bărbat, iar de imensa sa operă politică şi literară azi nimeni nu-şi mai aduce aminte !
Ţară ingrată !
Adevărul, XI, 1898, nr. 3208, 21 iunie, p. 1.
504
Gentila invitaţiune a d-lui Paul Bujor, ca să colaborez la volumul scris în onoarea lui Petru Poni de către foştii lui elevi, îmi readuce în faţa minţii o întreagă viaţă, care desigur că a fost mai fericită decît cea de astăzi, cu grijile şi nevoile ei ! Dacă însă ar fi posibil ca să devin din nou copilul de acum treizeci de ani, altfel aş judeca. Culmea fericirii ar fi desigur ca să scap de lecţii, de examene, de profesori şi de toate plictiselile vieţii de şcolar. Dacă vom mai trăi, noi ceştia din generaţiunea mea, încă douăzeci-treizeci de ani, poate vom socoti foarte fericite timpurile prin care am trecut în anul în care colaborăm la acest volum !
Invitaţiunea d-lui Bujor îmi aduce înaintea minţii mele nu numai figura dascălului iubit, pe care-1 sărbătorim astăzi, dar o întreagă lume..., lumea şcoalei în care am stat timp de nouă ani de zile, începînd cu clasa I-a primară şi sfîrşind cu bacalaureatul. Dacă mă uit înapoi, îmi dau seamă de lupta vieţii şi de victimele ei. Din clasa I-a primară am plecat o dată cu atîţia camarazi. Cînd am dat bacalaureatul, din toţi aceştia rămăsesem aproape singur. In urmă au căzut mulţi, pe alţii i-a luat moartea, iar o sumă au dispărut astfel încît n-au mai lăsat urmă. Din lumea aceasta şcolară au răsărit însă mulţi şi mulţi au străbătut victorioşi valurile vieţii. Numai dacă aş număra pe cei reuşiţi, aş face o lungă listă şi bogată în nume
505
azi celebre, în tot cazul, bogată în oameni care nu sînt numai oamenii de mîine, ci sînt oameni de astăzi.
Evocarea acestor amintiri şi aceea a figurilor de ieri, comparată cu figurile de astăzi a aceloraşi fiinţe, este foarte interesantă. Dacă s-ar fi apucat cineva să povestească atunci ce o să ajungem fiecare din noi mai tîrziu, ce proroc mincinos ar fi fost. Să te mai încrezi dar în ceea ce se numeşte vocaţiune !... I
Dar dacă pentru noi, actorii, ar părea aşa de ciudat I acest cinematograf al vieţii, ce curios trebuie să defileze înaintea dascălului nostru această lume de copii, deveniţi mai tîrziu băieţi, apoi tineri, în urmă oameni ? Ce intere- > sant ar fi fost ca aceste impresiuni să fi fost scrise, fixate pe hîrtie, zi cu zi, aşa cum s-au întrupat în mintea observatorului. Desigur că nu ar fi numai o singură greşală de apreciere, dar ar fi nişte documente omeneşti de mîna întâia.
Fiind însă că învăţătorul n-a făcut-o, fiindcă această comoară de observaţiuni fine este pentru totdeauna pierdută, să caut ca să evoc cel puţin figura lui, să închid ochii şi să o văd astfel cum mi se înfăţişează înaintea minţii...
De Petru Poni ne temeam. Era şi teamă, era şi respect, era însă mai cu seamă - şi înainte de toate - influenţa unei autorităţi morale absolute. Profesorul de fizică şi de chimie de la Institutul Academic din Iaşi nu ne insulta ' j
ca alţii, nu ne pedepsea, nu a lovit pe nimene din noi, şi ■. I
totuşi în clasul lui se auzea musca, lecţiunile lui erau mai , totdeauna ştiute şi impresiunea generală era că cu omul J acesta nu se glumeşte. Cum făcuse el să-şi capete această i* reputaţiune, să insufle acest respect ? încă o dată, cu acel jş' ceva care nu poate fi definit, care se cheamă autoritate f N
morală şi care probabil azi ar fi botezată sugestiune, fără ' să fim mai înaintaţi, fiindcă nici sugestiunea nu s-a explicat încă ce este.
Aşa l-am cunoscut pe Petru Poni în 1869 şi tot cu aceleaşi impresiuni am părăsit Institutul Academic în 1878, cînd am dat bacalaureatul şi am intrat cu zgomot în lupta 1 vieţii. Şi pentru ca în răstimpul a nouă ani de şcoală un dascăl să rămînă cu aceeaşi aureolă neatinsă şi neştirbită,
506 1
acel om trebuie să fie ceva şi cineva, şi Petru Poni fără doară că a fost şi este o personalitate în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Petru Poni a avut marele privilegiu în viaţă că nu i s-a putut replica. La vorba lui trebuia să i te supui, voinţa lui îţi frîngea în două voinţa ta, nu încăpea replică, argumentare, tergiversare. Zicea - era zis - şi încă o dată, toate acestea fără de violenţă, ci cu o linişte sufletească care-ţi părea ca o putere colosală, contra căreia este inutil să te împotriveşti. Şi pe cînd ceilalţi dascăli erau urîţi pentru violenţa lor, Petru Poni a fost totdeauna iubit, respectat cum se respectă persoanele superioare. Nu ştiu dacă acest sentiment este acelaşi al tuturor foştilor elevi ai lui Petru Poni. Cred că da, şi ar fi interesant un plebiscit al celor cîteva mii de foşti şcolari ai magistrului. De altfel, cum scriu aceste rînduri fără să ştiu ce au scris alţii, este foarte posibil ca să mă întîlnesc cu mulţi în aceste observaţiuni ale mele. Nu ştiu iarăşi dacă cel zugrăvit aice îşi va recunoaşte portretul şi dacă liniile aceste îi vor face plăcere. Cred că da, din punctul de vedere cel puţin că sînt pornite din fundul sufletului şi că n-am făcut aice decît să pun pe hîrtie şi să schiţez figura lui Petru Poni, văzut şi simţit de un tînăr în vîrstă de 10-16 ani şi pentru care copilăria a lăsat urme neşterse în amintirea şi fiinţa lui.
Toate aceste amintiri mă fac să zîmbesc, ba chiar să rîd, şi numai cînd, în tăcerea nopţii în care scriu aceste rînduri, mă deşteaptă zgomotul râsului meu, îmi dau seama de cauza acestui acces de veselie. îmi danţează în lumina minţii amintirea acelora cu care am copilărit, şi văd cu ochii de atunci, şi îi revăd acum cu privirea de azi. Unii sînt oameni importanţi politici [...], îi văd îmbrăcaţi în roba de magistraţi, cu toca pe cap, împărţind justiţia, îi văd cu trese de colonel, deja bărboşi şi cu faţa brăzdată de vreme, pe unii, din săraci odată, îi găsesc bogaţi, pe alţii, din bogaţi, săraci lipiţi pământului şi cerîndu-ţi milă, pe cei gălăgioşi, de altădată, oameni foarte liniştiţi, pe cei timizi - războinici, pe cei deştepţi - împrostiţi, pe premianţi - mediocri, pe cei din coadă - oameni de seamă, o întreagă schimbare, care azi îmi pare neverosimilă şi cara-
507
I
ghioasă. Şi totuşi astfel este, cum e fapt iarăşi sigur că, I între ei şi mine a dispărut aproape orice legătură de ami- 9 ciţie şi orice legătură de spirit. Ne-am depărtat mereu, 1 fiecare a apucat alt drum, azi cugetăm şi simţim în alt chip, lupta vieţii ne-a aruncat în lumi deosebite, aşa că fiecare şi-a alcătuit altfel calapodul existenţei, al gîndirii şi al simţirii mai ales.
Totuşi acum, cînd cu mintea sîntem, cel puţin, împrejurul dascălului, dispar deosebirile şi contradicţiile de natură, ca prin farmec ne schimbăm, şi aceasta se dato-reşte faptului că evocăm trecutul, ştergem cu buretele cei. treizeci de ani trecuţi aşa de repede, şi pentru o clipă sîntem iarăşi elevii docili şi cuminţi a lui Petru Poni, pe care-1 respectăm, faţă de care teama este mai mult autoritate şi de care nici nu glumim între noi chiar, deoarece profesorul acesta face parte din puţinele fiinţe care impun | semenilor lor, a cărui autoritate apasă şi totuşi este suportată cu mare plăcere şi chiar cu mîndrie.
Bucureşti, 6 decembrie igo^
Extras din : Profesorului Petru Poni
(Omagiu din partea foştilor săi elevi), Iaşi, 1906, pp. 131—134.
CUPRINS
Introducere......
Notă asupra ediţiei .
VERSURI
Precuvtntare......
I. Din caietul roşu
Drept prolog Indignarea .... Pe drumul cătră moarte
Dacă........
Unui poet decorat în ajunul Anului Nou Dorinţi nebune Vioristul cerşitor . Poezia roşie .... De  ziua mea La moartea lui B. Conta Cătră sărăcie Lumea moartă Comuna  din Paris Fragment dintr-un poem Un   poem . Spartacus   . . Un răspuns ....
509
Contrast............ 54
Aţi   zis-o........... 56
Dumnezeu e nihilist......... 58
Daţi-mi pace........... 60
Vae victis !........... 62
La un banchet.......... 64
Eu şi ei............ 67
După natură........... 69
Veacul nostru........... 71
Programul meu.......... 72
Vivat rex, vivat ! ......... 74
La mormintul lui Neculai Zubcu-Codreanu     ... 76
Cugetări (Imitaţiune)......... 78
Iarna. După Sautter Lauman....... 79
Unei prostituate.......... 80
II. Din caietul dragostei
Dedicaţie............ 83
Hotărîre............ 84
Colindă............ 87
Nostalgie............ 89
Rămas bun I...........,     . 91
Ideal şi real........... 92
Plecarea............ 93
Scrisoarea   I-a.......... 96
De ziua ei........... 102
Unui popă. Sonet......... 104
III. Traduceri
Cătră femei. După Sautter Lauman..... 105
Nourul. Poesies philosophiques (Louise Ackerman)     . 106
Din  Nekrasov.......... 109
Din periodice
Cătră studenţii reuniţi la Piteşti...... 111
La poeţi............ 113
Cîntecul   zidarului......... 116
Cîntecul lui i Mai......... 118
Azi-Milne............ 120
510
NUVELE ŞI SCHIŢE
Feciorul  popii.......... 123
Facerea  Zoiţei.......... 132
Rochia  Catiţei.......... 140
O   moarte........... 157
După boală........... 161
Băjilă............ 164
Contrabandistul.......... 167
!n spital............ 170
Tatăl şi fiul........... 173
Fata  cizmarului.......... 180
Diploma lui Gută......... 184
Inelul Cleopiţei.......... 195
Din periodice
Zori roşii (Fragment)......... 207
DINU MILIAN
Spovedania unui om nou (Dinu Milian)       ... 213
Cap.      I - Din noaptea amintirii..... 215
Cap.     II - La şcoală........ 220
Cap.    III - Din isprăvile mele...... 231
Cap.    IV - Acasă......... 242
Cap.     V - Moartea tatei     .     .     .     . . 253
Cap.    VI - Post mortem....... 260
Cap.   VII - Nu se poate !.......... 267
Cap. VIII - Huriile lui Lapoviţă..... 275
Cap.     IX - întîia idilă........ 284
Cap.      X - Sfîntul Nicolae....... 291
Cap.     XI - Catinca......... 297
Cap.    XII - Revoluţia........ 305
Cap.   XIII - Anche io sono   pittore !     .     .     ■     • 312
Cap.   XIV - în vacanţie........ 318
Cap.    XV - Chifteaua lui Fericire..... 325
Cap.   XVI - în timpul războiului..... 333
Cap. XVII - Tentaţia sfîntului Antonie   .... 337
Cap. XVIII - Cariera......... 342
Cap.   XIX - Ioan Cara........ 349
Cap. XX........... . 358
Cap.    XXI - La lucru........ 368
511
Cap. XXII - In luptă........ 370
Cap.   XXIII - Ordinea domneşte la Varşovia . .     . 379
Cap. XXIV - Adio 1......... 0<v*
' O VIAŢA [Capitole alese]
Primul pas........... „„„
• 399
^nCt\- . 404
Privire înapoi..........
Primul client...........
LETOPISIŢI [Fragmente]      ...    . 415 ARTICOLE
457
Mizeria in Londra.........
461
Barbu Ştefănescu Delavrancea.......
Muncitorii şi poliţia . . . . • ■ ■ • • Oameni noi...........
473
Reacţionarii........... ^
Apanajele...........« •
cir       ■ 478
Stana roşie...........
Mesajul  regesc.......... 48'
Femeia si partidul muncitorilor...... 483
Muncitorii şi justiţia
Carol al Il-lea.......... 489
Regele şi proletarii......... 49'
I. L. Caragiale.......... 494
Ion   Păun........... 497
Monarhie  şi  republică........ 499
„Domnul" Tudot..........
Mihail Kogălniceanu.....                                  .         • °^4
Din noaptea amintirilor........ 505